Vintila Corbul — Asediul Romei 1527

Vintilă Corbul 


Asediul Romei 


1527 


Preludiu 


Zorile palide umbreau cu un cenuşiu murdar peticele de ceaţă 
ce pluteau jos, deasupra solului îmbibat de ploaie. 

Afundate în noroi, trupele adunate în formaţii strânse aşteptau 
semnalul de atac. 

Zidurile din Civitas Leonina şi din Trastevere, înalte, 
respingătoare, se conturau vag pe cerul spălăcit, la răsărit. 

Întreaga noapte, clopotele bisericilor din Roma făcuseră să 
vibreze aerul, trezind profundele rezonanţe ale uriaşei boite de 
plumb care acoperea pământul. 

În timpul nopţii, burghezii din Roma, înrolați în miliția 
organizată în grabă de către Renzo da Ceri şi apăraţi de 
creneluri, priviseră cu îngrijorare miile de focuri care marcau 
poziţiile trupelor de mercenari staționate pe câmpie. 

Înainte de a da semnalul de asalt general, conetabilul duce de 
Bourbon, comandant şef al armatei expediţionare imperiale, 
adresă un scurt îndemn la luptă. Vocea sa limpede, 
convingătoare, având accente de un dramatism intens, dădea 
fiori. Alături de el se aflau prinţul Sciarra Colonna, comandant al 
cavaleriei şi al fantassinilor italieni, Philibert de Chalon, prinţ de 
Orania, şef al faimoşilor tercios spanioli şi Melchior von 
Frundsberg, comandant al trupelor de /andsknechts germani. 
Aceşti generali - chiar şi tânărul Philibert de Orania, care de- 
abia trecuse de douăzeci şi cinci de ani - se bucurau de o mare 
faimă cucerită pe câmpurile de luptă. 

Bourbon îşi termină îndemnul cu câteva fraze care se 
întipăriră în mintea soldaţilor. 

— Trebuie doar să întindeţi mâna şi superba Romă, cel mai 
bogat oraş din lume, va cădea ca un fruct pârguit. Victoria 
voastră vă va aduce o glorie eternă şi comori care vă vor împlini 


cele mai nebuneşti ambiţii! Trâmbiţele lerichonului vor suna 
pentru voi, iar zidurile Cetăţii Eterne vor cădea în faţa voastră! 
Înainte, fraţilor! 

Îşi ridică spada şi la acest semnal trompetele sunară atacul. 
Ca mânaţi de un impuls lăuntric, însufleţiţi de o voinţă sălbatică 
de a învinge, de a se îmbogăţi de azi pe mâine, se mişcară. 
Răpăitul tobelor bătea cadenţa marşului. Această masă 
mişcătoare urca spre ziduri, asemenea unui val distrugător. 
Archebuzierii îşi orientau focul către creneluri, pentru a-i 
neutraliza pe apărătorii care trăgeau salvă după salvă. Primul 
val de oameni sprijini scările de pereţi, dar această încercare de 
a urca fu nimicită de focul inamic. A fost ca un val care, după ce 
s-a spart, se retrage, pentru a reveni şi mai puternic. 

La rândul său, şi al doilea atac avu aceeaşi soartă. 

Tunurile de pe turnul Sant'Angelo bubuiau, dar ele făceau mai 
mult zgomot decât stricăciuni. Archebuzele se dovedeau a fi mai 
eficace. 

Lumina zilei, cenuşie, bolnavă, întunecată şi de o ploaie fină şi 
rece, se strecura din ce în ce mai greu printre nori. 

Ducele de Bourbon cobori de pe cal şi trecu în fruntea 
atacatorilor spanioli, avându-l alături pe tânărul Philibert de 
Orania. 

Al treilea val de oameni se rostogolea către fortificaţii 
înfruntând focul archebuzelor, din ce în ce mai viu, când 
conetabilul se clătină. Un foc de archebuză îi zdrobise stomacul. 
Căzu, cu armura înroşită de sângele ce şiroia din arterele 
secţionate. 

Nedumerit şi indignat, Philibert de Orania se aplecă deasupra 
lui, pentru a-i veni în ajutor. Bourbon făcu un efort şi şopti: 

— Acoperă-mă... Nu trebuie ca oamenii mei să vadă în ce 
stare sunt... S-ar putea să-i demoralizeze... şi, mai ales, 
ascundeţi-i duşmanului moartea mea... ea i-ar da curaj... 
Roma... Roma... Înainte.!... 

Brancardierii îl duseră la postul de ajutor, unde muri la puţin 
timp după aceea. Vestea despre rana mortală făcu înconjurul 
trupelor. După un început  şovăielnic, mânia depăşi 
consternarea. Al treilea asalt declanşă o furtună care nimici 
apărarea. 


Fantasinii italieni ai lui Sciarra Colonna, care formau flancul 
stâng al armatei, simulară un atac asupra fortificațiilor lui 
Urbano al Vill-lea, pentru a atrage grosul miliției papale şi 
pentru a degaja în parte zona porţii Santo Spirito, unde tercios 
duceau greul bătăliei, care avea drept obiectiv să cucerească 
Civitas Leonina, dominată de Vatican şi de turnul Sant'Angelo. 
Flancul drept, compus din /anasknechts ai lui Frundsberg, 
trebuia să străpungă zidurile din Trastevere, în zona Santo 
Pancrazio. 

Prinţul de Orania, care preluase comanda armatei imperiale, 
ştia că odată căzută Civitas Leonina - inima Romei - îi va aduce 
pe o tavă de aur restul Cetăţii Eterne. Datorită familiei Colonna, 
duşmani declaraţi ai Papei Clement al VII-lea, aflase că apărarea 
zidurilor fusese încredinţată unei miliții formate din meşteşugari 
şi burghezi, insuficient antrenați şi puţin obişnuiţi să lupte. 
Comandantul lor, Renzo da Ceri, chiar dacă era om al armelor, 
nu se afla la înălţimea misiunii. Portretul său, făcut de Sciarra 
Colonna, nu era deloc măgulitor. Fanfaron, plin de el, Ceri îşi lua 
dorinţele drept realităţi. Cu vorbăria sa îl cucerise pe papă, 
promiţându-i deplină securitate. Cei 4 000 de oameni pe care-i 
înrolase sub flamura papală vor şti să respingă fără nici-o 
greutate bandele nedisciplinate, înfometate, neplătite, trăind din 
cerşetorie şi jafuri, care se aflau sub comanda ducelui de 
Bourbon. 

Auzind cifra menţionată cu emfază de Ceri, lui Philibert de 
Orania îi veni să râdă. Să opui 4 000 de milițieni - soldaţi de 
duminică - celor 40 000 de mercenari, care nu cunoşteau decât 
o singură meserie, anume mânuirea armelor, însemna să-i 
trimiţi la o moarte sigură. 

— Dacă asediul se va prelungi, îi explicase Ceri papei, coaliția 
formată de Sanctitatea Voastră împotriva lui Carlos Quintul va 
trimite cel puţin trei armate pentru a elibera Roma de presiunea 
imperialilor! Cu archebuzierii mei o să fac praf toată adunătura 
asta spaniolă!... 

Papa ascultase cu plăcere cuvintele încurajatoare ale lui Ceri, 
mai ales că trimisese acasă ultimele trupe de mercenari - 
printre care şi bandele negre - care asigurau înainte apărarea 
Romei. Vaticanul traversa una din cele mai grave crize 
financiare din istoria sa. Pentru a reduce cheltuielile de stat, 


operaţie indispensabilă bunei sale funcţionări, trebuia să facă 
mari sacrificii, mai ales în domeniul militar. 

lar acum suporta consecinţele... 

Printr-un ultim asalt, tercios se năpustiră asupra zidurilor. 
Turbaţi de furie, începură lupta corp la corp. Superioritatea 
zdrobitoare a asediatorilor avu efectul dorit de Philibert de 
Orania. Când sângele începu să curgă în valuri, apărătorii 
depăşiţi, decimaţi, înspăimântați de acest coşmar, fugiră cu 
moartea pe urmele lor. Spaniolii pătrunseră în Civitas Leonina ca 
apele furioase ce sparg digul şi se revarsă pe câmpie, semănând 
distrugere şi moarte. 

Trupele de /andsknechts ale lui Frundsberg străpunseră 
zidurile din Trastevere şi se năpustiră urlând pe străzile din 
cartier. Orice rezistenţă încetase. 

In apropiere de Latran, tercios dădură de garda elveţiană, 
ultimul obstacol în calea invadatorului victorios. A fost un măcel! 
Covârşitoarea superioritate numerică a spaniolilor hotărî 
sfârşitul luptei. 

Italienii lui Sciarra Colonna năvăliră, la rândul lor, în Civitas 
Leonina. Fuga nebunească a milițienilor supraviețuitori însemnă 
ultima fază a bătăliei. 

Ducele de Bourbon ar fi fost mândru de comportamentul 

soldaţilor săi. 
_ Retras în capela sa privată şi prosternat în faţa altarului, Papa 
Il ruga pe Dumnezeu să aibă milă de Roma şi de locuitorii ei. 
Cuvintele profetice ale lui Brandano, sihastrul nebun, îi 
reveneau în minte. Il auzise prima oară pe când dădea 
binecuvântarea solemnă câtorva mii de credincioşi adunaţi în 
faţa bisericii San Pietro. Hirsut, tras la faţă, cu ochi strălucitori 
de iluminat, cu rasa în zdrenţe, îndreptase spre el degetul său 
acuzator şi începuse să strige: 

— Mongrel al Sodomei, Roma va fi distrusă din cauza 
păcatelor tale! Intreabă-ţi cugetul şi târăşte-te în faţa lui 
Dumnezeu! Cere-i iertarea! Dacă nu, focul din cer va cădea 
asupra Cetăţii Eterne! Ciuma, războiul şi moartea se vor abate 
asupra locuitorilor Romei. Nenorocire ţie, Clement! 

Pustnicul a fost arestat pentru ultraj adus Suveranului Pontif. 
Apoi i-au dat drumul, deoarece este interzisă închiderea unui 
anahoret. 


Cu această ocazie s-a aflat că se numea Bartolomeo Carosi şi 
că văzuse lumina zilei într-un sat din apropiere de Sienna. Papa 
spera că această lecţie destul de aspră îl va cuminţi pe sihastrul 
nebun. Dar avea de-a face cu un fanatic care nu ţinea seamă de 
nici-o lege. Brandano îşi reluă profeţiile aducătoare de urgie. 
Rătăcea pe străzile Romei şi, de cum ajungea într-o piaţă 
publică, arunca cele mai rele ameninţări cereşti asupra 
păcătoşilor. 

— Romă, pocăieşte-te, căci vei avea groaznica soartă a 
Sodomei şi Gomorei! De ce? Pentru că papa a jefuit-o pe Maica 
lui Dumnezeu pentru a împodobi cu podoabele sale pe târfa pe 
care o întreţine! Nenorocire ţie, Romă! Nenorocire Vaticanului! 
Nenorocire papei care face trafic cu lucrurile sfinte! 

Brandano fu din nou arestat, dar îi dădură drumul atunci când 
locuitorii Romei aflară că mercenarii lui Bourbon se îndreptau 
spre Cetatea Eternă. Nu trebuia să stârneşti mânia Domnului 
închizându-l pe aducătorul Cuvântului Său... 

„Profeţiile lui Brandano se pare că se îndeplinesc”, se gândea 
papa cu amărăciune. 

Apropiaţii săi, îngenuncheaţi în semicerc în jurul lui, se rugau 
în tăcere. 

Deodată, uşa se deschise cu un zgomot asurzitor şi Ceri, în 
culmea agitaţiei, se năpusti în încăpere. 

Clopotele nu mai sunau. Nu se auzea decât pocnetul puștilor 
şi bubuitul tunurilor... 

Comandantul milițiilor romane avea o figură descompusă. 

Suflă din greu: 

— Sfinte Părinte, imperialii au reuşit să străpungă liniile 
noastre de apărare! 

Papa se ridică. O paloare cadaverică i se aşternuse pe faţă. 

— Totuşi, m-aţi asigurat de eficacitatea măsurilor voastre... 

— Sfinte Părinte, reproşurile pot să mai aştepte. Trupele 
duşmanului se apropie de Vatican! Nu veţi fi la adăpost decât în 
spatele zidurilor turnului Sant'Angelo! În numele Domnului, 
salvaţi-vă! 

Distrus de această veste neaşteptată, năucit, buimac, papa 
găsi destulă forţă pentru a alerga către coridorul subteran care 
ducea la Turn. 


Când trebui să urce pentru a traversa podul descoperit de 
lemn care lega Vaticanul de Palatul Sant'Angelo, Paolo Giovio, 
unul dintre însoțitorii săi, avu prezenţa de spirit să-l acopere cu 
mantia sa violetă, pentru a împiedica - prin această stratagemă 
- să fie identificat datorită veşmântului său alb. 

În acest adăpost întărit se refugiaseră deja câţiva cardinali, 
demnitari ai Curiei şi câteva sute de persoane, clerici şi laici. 
Porţile turnului se închiseră scrâşnind, cu un zgomot metalic. Un 
mare număr de locuitori ai Romei, adulţi şi copii, femei şi bătrâni 
care, din cauză că n-aveau loc înăuntru, se îngrămădeau în faţa 
castelului Sant'Angelo, acum rupt de lume, implorau în zadar 
autorizaţia de a intra. 

Numai cardinalul Armellini se bucură de privilegiul de a fi 
urcat într-un coş în turn. 

Tunurile de la Sant'Angelo îşi încetaseră canonada, deoarece, 
din cauza confuziei care domnea în cetatea cucerită, proiectilele 
puteau să lovească deopotrivă prieteni şi duşmani. Printre 
tunarii improvizaţi se afla şi un tânăr aurar, Benvenuto Cellini. 

Expansiv, povestea cu mare plăcere că era de gardă pe ziduri, 
împreună cu câţiva camarazi tineri, toţi înarmaţi cu archebuze, 
atunci când imperialii au declanşat primul asalt; că privirea i s-a 
oprit asupra unui personaj, probabil important, fiindcă era 
înconjurat de ofiţeri. El şi prietenii lui au început să tragă la 
nimereală; personajul s-a prăbuşit. Mai târziu a aflat că, printr-o 
fericită întâmplare, victima lor era ducele de Bourbon... 

De la înălţimea turnului, Papa, guvernatorul castelului 
Sant'Angelo, cardinalii, ofiţerii şi tunarii puteau observa - în 
ciuda ploii mărunte - cum înaintau imperialii în cetate şi chiar în 
Trastevere, datorită împuşcăturilor şi focurilor care izbucneau 
ici-colo. 

Primele coloane ajunseră la malurile Tibrului, apoi se 
îndreptară către podul Sixtus. 

Nu le rămânea decât să-l traverseze pentru a pătrunde în 
marea Romă. 

Consternat, papa se întoarse spre Ceri, prosternat în faţa 
zidului cardinalilor. 

— Renzo, nu ţi-am ordonat să distrugi podul Sixtus, pentru a-l 
împiedica pe duşman să-l folosească? 

— Am crezut că aşa ceva nu se va întâmpla, îngăimă Ceri. 


Apoi veni cu un argument care, după cum se aştepta, i-ar fi 
scuzat în parte nesupunerea: 

— N-am îndrăznit să distrug această operă de artă construită 
de veneratul nostru Papă Sixtus al IV-lea... 

— Ce explicaţie prostească!, exclamă Clement furios. 
Incompetenţa şi uşurinţa voastră au dat Roma pe mâna 
duşmanilor Sfintei Biserici! 

„Incompetenţa lui Ceri sau politica voastră duplicitară a 
provocat acest dezastru”, se gândi cardinalul Salviati, care 
dezaproba strategia machiavelică a papei... 

Papa îşi aminti chiar de o întâmplare care arunca o lumină 
tulbure asupra bunei-credinţe a lui Ceri. 

Atunci când imperialii lui Bourbon înaintau spre Roma, Ceri 
refuzase ajutorul oferit de Guido Rangoni, care comanda o 
armată a Ligii formată din 8 000 de călăreţi şi de fantassini. 
Milițiile sale, declarase el, vor şti să apere Cetatea Eternă. Oare 
era vorba de prea multă încredere, sau de trădare? 

Dar deocamdată reproşurile erau premature. Trebuia să facă 
faţă cât mai repede. Ceri propuse trimiterea unor curieri - care 
să treacă de liniile inamice pe întuneric - pentru a-i preveni pe 
ducele de Urbino, pe Guicciardini şi pe marchizul de Saluce, care 
comandau cele trei armate ale Ligii, concentrate ia Florenţa. 
Prezenţa lor în acel oraş îl făcuse pe Bourbon să-l ocolească şi 
să se îndrepte direct spre Roma. 

Papa acceptă sugestia lui Ceri. Se simţea în relativă siguranţă. 
Fortăreaţa Sant'Angelo era, practic, de necucerit. Un surâs 
sarcastic i se desenă pe buze când află că printre cardinalii 
refugiaţi în turn se aflau şi câţiva partizani ai împăratului şi, mai 
ales, cei din familia Colonna, duşmanii săi de moarte. 
Soldăţimea dezlănţuită le inspirase o frică justificată. Papa 
înţelegea şi mai bine groaza propriilor săi partizani, care se 
temeau de mânia împăratului. Din Civitas Leonina, ocupată în 
întregime, se ridica o rumoare surdă, care când creştea, când se 
stingea, pentru a creşte din nou, precum zgomotul făcut de o 
vijelie însoţită de tunete; în acest vacarm se puteau auzi focuri 
de armă, strigăte de disperare, urlete sălbatice... 

Când incendiile izbucniră pe malul stâng al Tibrului, Clement 
înţelese că marea Romă căzuse şi ea... 


Ducele de Bourbon ceruse 300 000 de ducați ca să-şi 
plătească mercenarii, care luptau de mai multe luni fără să-şi 
primească soldele întârziate. Împăratul - patronul lor - îşi uita 
datoriile. 

Papa refuzase să plătească această sumă uriaşă. Acum 
regreta această hotărâre. Jefuirea Romei care se desfăşura sub 
ochii săi avea să-l coste mult mai scump... 

In acest timp, Philibert de Orania, care fusese rănit nu prea 
grav, dar se mişca cu greutate, încerca să menţină o disciplină 
aparentă. Jefuirea oraşului nu va fi autorizată decât după 
lichidarea ultimelor cuiburi de rezistenţă. 

Era o măsură înţeleaptă, deoarece odată ce jaful va fi permis, 
mercenarii vor începe să ia de la populaţie tot ce ar putea fi 
transformat în bani. Atunci orice noţiune de ordine, de disciplină 
va dispărea. Pe parcursul acestei slăbiri a autorităţii, prinţul se 
temea de o eventuală intervenţie a armatelor Ligii. În orice caz, 
ofiţerii vor fi obligaţi să rămână în mijlocul unităţilor lor. În caz 
de alarmă, se vor regrupa în grabă pentru a organiza apărarea 
şi pentru a trece îndată la contraatac. 

Prinţul îşi stabilise cartierul general la Vatican. Instalat în 
apartamentul Papei, primea îngrijirile necesare şi, în acelaşi 
timp, exercita un control - destul de nesigur - asupra trupelor 
sale. 

In Capela Sixtină, sub frescele lui Michelangelo, genialul 
florentin, pusese să fie aduse rămăşiţele pământeşti ale ducelui 
de Bourbon. 

Un cadru de o splendoare fără egal, pentru un generalisim 
care se bucura de o reputaţie fără egal. 

Mercenarii, supăraţi de perioada impusă care despărţea 
invazia oraşului de jefuirea propriu-zisă, se năpustiră asupra 
ultimelor cuiburi de rezistenţă. 

Locuitorii Romei, care se ascundeau în spatele zidurilor 
spitalului San Spirito, fură rapid lichidaţi. Turbaţi din cauza 
întârzierii şi a propriilor pierderi omeneşti, imperialii îi 
măcelăriră pe luptători, dar şi pe bolnavi, şi pe copiii din 
orfelinatul de alături. 

Nobilii din Roma, duşmani înverşunaţi ai împăratului, 
înconjurați de gărzile lor personale, de numeroşi servitori şi de 
câţiva partizani adunaţi în grabă, se ridicară la luptă împotriva 


invadatorilor. Ca să fie nimiciţi a fost nevoie de mijloace 
speciale. Armament greu, lupte crâncene şi chiar forţe 
suplimentare. Mercenarii ieşeau mereu învingători. 

În diferite cartiere ale oraşului, studenţi cu sânge fierbinte, 
burghezi, meşteşugari şi ucenici de-ai lor se mobilizau spontan 
pentru a-şi apăra familiile şi puţinele bunuri. Rezistență sau 
moarte, nu era alternativă... 

Peste tot învinşii erau măcelăriți. Pradă unei furii nebuneşti, 
imperialii năvăleau în case şi omorau tot ce le ieşea în faţă. 
Copii, femei, bătrâni, bolnavi - toţi erau exterminați. Simţeau o 
plăcere perversă să-i ucidă pe muribunzi, pe răniții care le 
cădeau în mână, pe copiii care îi priveau cu ochi plini de groază. 

Călăreţi pe cai în spume galopau de-a lungul străzilor, îi tăiau 
cu sabia pe fugarii din Roma şi strigau din răsputeri: 

„Omorâţi! Omorâţi! Omorâţi! In iad cu fiii de căţele!... 

Tercios zbierau cât puteau: 

„Spania! Spania! Trăiască regele împărat! Trăiască teroarea!” 

Landsknechts răcneau: 

„Germania! Germania! Trăiască Luther, conducătorul 
adevăraţilor creştini! Moarte catolicilor vânduți diavolului!” 

Italienii urlau: 

„Trăiască Republica Romană! Dumnezeu şi Colonna!” 

Dar toţi repetau acelaşi strigăt: 

„Moarte papei! Moarte mongrelului Sodomei!” 

Blestemele lui Brandano se auzeau acum din mii de guri: 

„Moarte papei, ucenicul Satanei!” 

Ecourile acestui cor ajungeau până în Turnul Sant'Angelo. 

Clement al VII-lea asculta tremurând, fără să spună nimic. 

La adăpostul întunericului, locuitorii din Civitas Leonina, mai 
ales tineri care voiau să scape de ucigaşii străini, fugeau spre 
Tibru, se aruncau în bărci sau se străduiau să treacă înotând 
fluviul cu ape tulburi şi curenţi repezi, care duceau cu ele leşuri 
cu burţile umflate. Işi căutau salvarea pe malul stâng, în marea 
Romă, care - din câte auziseră - nu căzuse încă în mâinile 
imperialilor. Cei care reuşiră să ajungă la mal avură cea mai 
puternică dezamăgire din viaţă, văzând capetele împodobite de 
panaşe de dimensiuni uriaşe, purtate de /andsknechts şi când 
auziră voci răguşite care întrebau: 

— Wer ist das?... 


Încet-încet, ultimii apărători ai Romei pieriră sub presiunea 
imperialilor. Cetatea Eternă deveni un oraş cucerit... 

Philibert de Orania, cu braţul drept bandajat, îi primi la 
cartierul general pe toţi ofiţerii superiori ai armatei sale. Alături 
de Frundsberg şi Sciarra Colonna, le adresă felicitări pentru 
strălucita lor victorie. Apoi, ordinele sunară, autoritare: 

— Vor fi instalate gărzi la fiecare poartă a oraşului. După 
aceea, jefuirea metropolei va fi autorizată. Nimeni nu va putea 
părăsi Roma fără permisiunea scrisă a comandantului şef. 
Militarii vor asigura garda prin rotaţie, pentru ca toţi, fără 
excepţie, să poată participa la jaf. De altfel, armata nu face 
altceva decât să-şi primească răsplata pentru participarea la 
această campanie. Ducele de Bourbon, veneratul nostru 
conducător, a promis tuturor soldaţilor mari bogății. Şi-a 
respectat angajamentul post-mortem. Eu nu fac altceva decât 
să-i execut ordinele. Fie ca amintirea conetabilului de Bourbon 
să dăinuiască veşnic în inimile noastre!... 

Aduse prinosul său de recunoştinţă soldaţilor căzuţi pe câmpul 
de bătălie. Ceru ca familiile lor să fie răsplătite din plin. 

În sfârşit, trei detaşamente cu efective complete - asigurate şi 
ele prin rotaţie - trebuiau pregătite pentru intervenţii rapide, 
dacă ar fi nevoie. Corpul de /andsknecht va fi concentrat în 
Campo di Fiori, cel al spaniolilor în Piazza Navona. Italienii vor fi 
plasați în jurul castelului Sant'Angelo, pentru a împiedica o 
eventuală ieşire a trupelor papale. 

Aceste măsuri de prevedere îşi dovediră în curând temeinicia. 

În castelul Sant'Angelo, papa, apropiații, partizanii săi - mari şi 
mici - erau disperaţi, chinuiţi de propria neputinţă, când paznicii 
de veghe în turn semnalară apariţia unei armate la orizont. Era 
vorba despre Guido  Rangoni, care, neluând în seamă 
fanfaronada lui Ceri, se îndrepta spre Roma. Clement al VII-lea 
tresări, animat de o dulce speranţă şi-i mulţumi Domnului că nu 
l-a dat uitării. 

Informat asupra acestei complicaţii, prinţul de Orania scoase 
din Roma detaşamentele şi le aşeză în formaţie de luptă. Cum 
timpul se  înseninase, soarele se reflecta în armurile 
mercenarilor, care străluceau ca o mare de foc pe fundalul 
cenuşiu al zidurilor. Tunurile artileriei papale, capturate de 


imperiali, traseră două salve de avertisment, care căzură peste 
avangarda inamică. Aceasta dădu înapoi. 

Rangoni judecă situaţia la rece. Să atace cu opt sute de 
fantassini şi cinci sute de călăreţi armata imperială, cel puţin de 
zece ori mai numeroasă, echivala cu o sinucidere. Făcu o 
întoarcere de 180 de grade şi trupele sale se pierdură la orizont. 

Speranţele papei se spulberară, ca un castel de cărţi de joc, în 
timp ce imperialii scoteau strigăte de entuziasm. 

Mândri că izgoniseră fără luptă armata lui Rangoni, ei se 
întoarseră în cazărmi. 

Philibert de Orania reuni consiliul de război. Se părea că Liga 
nu-şi spusese ultimul cuvânt. Aşa era, dispunea de o armată 
puternică, bine antrenată şi euforică după recentul succes. Dădu 
semnalul de începere a jafului. 

— Îmbogăţiţi-vă! E dreptul vostru! Dar repede! Timpul ne 
grăbeşte! 

Imperialii se năpustiră ca un nor de lăcuste asupra oraşului 
însângerat. O primă surpriză - şi de mari proporţii - îi aştepta. 
Drojdia plebei, hoţi, vagabonzi, bandiți, potenţiali criminali, 
profitând de absenţa poliţiei municipale, de dezordinea 
generală, de demoralizarea şi de groaza care îi paraliza pe 
locuitorii Romei încă în viaţă, începuseră să tâlhărească pe cont 
propriu. 

Jaful se dezlănţui. 

Mai întâi, casele celor bogaţi. Bogătaşii care opuneau cea mai 
mică rezistenţă erau ucişi. Apoi scotoceau casa de sus până jos, 
până când găseau ascunzătoarea banilor. 

Mercenarii nu luau decât monedele de aur şi pietrele 
preţioase. Obiectele de artă nu îi interesau, deoarece erau greu 
de transportat. 

Când familiile îngrozite executau cu  docilitate cererile 
jefuitorilor, alte complicaţii se iveau. Dacă fetele şi băieţii care 
atinseseră vârsta adolescenţei le atrăgeau atenţia, începeau să 
pipăie „marfa”. După un viol colectiv sub privirile îngrozite ale 
părinţilor neputincioşi, atunci când considerau că tinerele 
victime ar putea aţâţa poftele potenţialilor amatori, îi aruncau în 
stradă pentru a îngroşa rândurile celor destinaţi târgurilor de 
sclavi. 


Reşedinţa bogatului Domenico Massini fu teatrul unei duble 
grozăvii. Fetele fură violate, apoi duse spre o destinaţie 
necunoscută, în timp ce fraţii şi părinţii lor au fost executaţi pe 
loc. Asemenea tragedii se repetau în toate cartierele oraşului. 

Apoi interveni un fenomen care schimbă datele problemei. 

Locuitorii din unele case înstărite - plini de vânătăi şi cu 
hainele rupte - se plânseră că răufăcătorii şi uneori chiar propriii 
lor servitori îi maltrataseră, apoi fugiseră încărcaţi de pradă. La 
început bănuitori, mercenarii trebuiră să recunoască evidenţa. 
Furioşi că au fost traşi pe sfoară, îi omorâră pe ghinioniştii 
stăpâni, apoi hotărâră să atace şi aşa-zisa populaţie săracă, 
fiindcă făcea paravan derbedeilor, bandiţilor şi servitorilor 
necinstiţi. 

Se năpustiră asupra cerşetorilor, asupra vagabonzilor, asupra 
celor desculți şi descoperiră scandalizaţi, sub zdrenţe, bijuterii şi 
aur ascunse cu grijă. Le luară prada, apoi le tăiară gâtul pentru 
a lichida astfel o concurenţă neloială. 

Avertizate, gărzile instalate la porțile oraşului îi 
percheziţionară pe vagabonzii şi pe ţăranii care se întorceau 
acasă. Dacă găseau în veşmintele lor aur, îi spânzurau fără nici- 
o judecată, apoi le aruncau leşurile la picioarele zidurilor. 

Werner Krause, un /andsknecht inventiv, propuse să se dea 
foc caselor jefuite, pentru a arăta că au trecut pe acolo. Ideea fu 
salutată de mulţi şi chiar fu aplicată de mai multe ori. Dar ofiţerii 
interziseră energic acest procedeu prin care putea fi incendiat 
tot oraşul. 

— Vreţi să pieriţi în mod mizerabil, ca şobolanii dintr-o casă în 
flăcări? 

Argumentul era convingător, dar mercenarii piromani cădeau 
pradă tentaţiei, fără a mai ţine seamă de interdicţie. 

Roma îi mulțumea pe toţi. 

Mercenarii iubesc banii, violenţa şi desfrâul. Meseria lor este 
războiul. Totuşi, anumite nuanţe îi separă. 

Ucigaşii înnăscuţi găsesc nenumărate ocazii pentru a-şi 
satisface pasiunea. 

Poeţii asociază frumuseţea cu agresivitatea. Amoralitatea este 
trăsătura dominantă a caracterului lor. 


Cei preocupaţi doar de propriile interese profită de fiecare 
împrejurare pentru a-şi rotunji banii personali, de multe ori în 
detrimentul camarazilor lor. 

Şefii înnăscuţi nu dau înapoi în faţa celor mai josnice mârşăvii 
pentru a-şi atinge scopul - puterea, comanda, care le deschid 
calea spre notorietate, spre mărire şi chiar spre înnobilare prin 
spadă. 

Mercenarii, în marea lor majoritate atei, îi detestă pe preoţi şi 
pe călugări. Luteranii, husiţii, fraţii boemi, fraticelli, valdensii 
dispreţuiesc Biserica Catolică Romană, setea de aur şi 
libertinajul demnitarilor ei. 

Profanarea templelor, locuri de închinare şi de reculegere 
pentru catolicii intransigenţi şi asupritori le dădea o stare de 
mulţumire şi o bucurie intensă. Colierele de diamante, de perle 
şi de rubine care împodobeau statuile Sfintei Fecioare stârneau 
toate poftele. Potirele, ostensoriile de aur şi argint, crucifixurile 
încrustate cu pietre preţioase, chiar dacă erau greu de 
transportat, găseau amatori pasionaţi. Preoţii care încercau cea 
mai mică împotrivire erau snopiţi în bătaie. Obiectele de cult de 
o deosebită valoare, dar grele, urmau o altă filieră. Se propunea 
vânzarea lor cămătarilor evrei, în general ţinuţi în viaţă, 
deoarece puteau fi folositori în asemenea operaţii. Aceştia nu 
erau prea încântați de această marfă compromiţătoare. După 
plecarea mercenarilor, riscau represalii din partea autorităţilor şi 
a populaţiei creştine. Exista şi o soluţie: topirea obiectelor din 
aur şi din argint pentru a le transforma în lingouri anonime, uşor 
de vândut. 

Dar ei se expuneau pericolului de a-i nemulţumi pe vânzători, 
oferindu-le un preţ care li se părea prea mic acestora. Atunci, 
irascibilii clienţi le tăiau gâtul, apoi le luau tot. Insă asemenea 
excese erau foarte rare. Mercenarii aveau nevoie de cămătari, 
aşa cum marii răpitori marini au nevoie de peştii mici care le 
curăţă dinţii. 

Amatorii de sex năvăliră în mănăstiri şi în lăcaşele religioase 
din Roma şi le transformară în lupanare. Tinerele călugăriţe fură 
violate în serie; chiar şi pentru cele în vârstă s-au găsit 
pretendenți. 

Matroanele şi fiicele de nobili care căutaseră refugiu la 
mănăstirea de maici din Campo Marzo, după ce au suferit 


umilinţe de neînchipuit, au fost târâte goale pe străzi şi vândute 
celor ce ofereau mai mult pentru ele. Tinerele călugăriţe au fost 
supuse aceluiaşi tratament. 

Ucigaşii înnăscuţi, animați de pasiunea de a distruge, 
maltratau, torturau, tăiau gâtul demnitarilor pentru a-i răzbuna 
pe valdensi, pe husiţi şi pe toţi creştinii acuzaţi de erezie, 
spânzurați, căsăpiţi, arşi pe rug. Inchizitorii Sfântului Tribunal 
erau hăituiţi ca fiarele fioroase. Celor pe care îi prindeau le tăiau 
nasul şi urechile. 

Multe biserici fură transformate în grajduri. Biserica Sfântului 
Petru a suferit aceeaşi profanare. 

Palatele cardinalilor refugiaţi în Turnul Sant'Angelo fură jefuite 
şi devastate. Gărzile fugiseră după un simulacru de rezistenţă. 

Mercenarii amatori de spectacole, de muzică, de mascarade 
organizară un carnaval sui-generis. Purtau cu ostentaţie 
grotescă veşminte somptuoase obţinute prin jaf: pieptare 
căptuşite, brodate cu aur, cu mâneci largi, ciorapi colanţi de 
culori diferite pe fiecare picior, pelerine lungi şi largi care păreau 
clopote înzestrate cu capete, mantii de mătase tivite cu zibelină, 
giuberelle scurte, împodobite cu pietre preţioase. Deghizaţi în 
femei, mercenarii etalau provocator rochii de brocart cu 
decolteuri adânci, care lăsau la vedere piepturile musculoase şi 
păroase. Contrastul între trupurile lor voinice şi gesturile 
feminine, imitate cu o afectare grotescă, stârnea ilaritatea. Nişte 
landsknechts germani îi maimuţăreau pe cardinali şi pe 
episcopi, îmbrăcaţi caraghios cu sutane roşii sau violete, cu 
casule dalmatice, mitre şi chiar tiare papale, fără a uita de 
bastonul pastoral. Imbrăcaseră un măgar în veşminte preoțești 
şi foarte mulţumiţi de ideea lor îl duseră într-o biserică, cerând 
preotului care slujea să tămâieze şi să-i dea Sfânta Ostie 
patrupedului. Furioşi de refuzul acestuia, îi suciră gâtul... 

După aceea, se adunară în faţa Turnului Sant'Angelo şi, în faţa 
ochilor celor asediați, îngroziţi de această ceremonie-sacrilegiu, 
un /andsknecht bărbos, deghizat în papă, cu tiara pusă pe-o 
ureche, primi omagiile falşilor cardinali, care îi sărutară mâinile 
şi picioarele. Apoi, urlând cântece obscene, îşi întoarseră spre 
turn dosurile goale. In sfârşit, procesiunea se îndreptă spre 
Capitoliu, trecând pe străzi cu case devastate şi cu cadavre 
spânzurate la ferestre. 


Imperialii cu un spirit deosebit de hrăpăreţ părăsiră cortegiul 
şi atacară reşedinţele ambasadorilor şi chiar palatele cardinalilor 
devotați împăratului. 

La începutul invaziei oraşului, detaşamentele spaniole 
asiguraseră apărarea partizanilor suveranului lor, dar, sub 
presiunea din ce în ce mai mare a germanilor şi a italienilor, îi 
părăsiră pe protejaţii lor, care avură o soartă tristă. 

Cardinalii Enkevoirt, Cesarini, Piccolomini Valle, care nu 
crezuseră că e nevoie să se refugieze în Turnul Sant'Angelo ca 
majoritatea colegilor lor, îşi dădură curând seama de greşeala 
comisă. Ingroziţi, părăsiră prin uşi secrete palatele lor şi căutară 
refugiu în castelul cu aspect de fortăreață al marchizei Isabella 
de Mantova, care se găsea în apropierea Bisericii Sfinţilor 
Apostoli. Aproape toţi ambasadorii acreditaţi pe lângă Sfântul 
Scaun găsiseră azil acolo. 

Relaţiile marchizei cu împăratul erau marcate de o cordialitate 
cunoscută de toată lumea. Castelul ei părea de necucerit. 
Dăruită cu un spirit practic, care le lipsea oaspeţilor ei, ea 
înţelese că şi cea mai mică încercare de rezistenţă va fi nu 
numai sortită eşecului, ci şi urmată de represalii cumplite. 
Exemplele nu lipseau. In mijlocul nopţii, Isabella fugi, ajutată de 
ambasadorul Veneţiei, deghizat în hamal, părăsindu-şi iluştrii 
oaspeţi şi lăsându-i la discreţia soldăţimii. Îngroziţi, cardinalii şi 
diplomaţii se predară. Cu cuțitul la gât, ei plătiră răscumpărări 
considerabile. Cei care nu aveau destui bani pentru a-i mulţumi 
pe mercenari suferiră pedepse atât de cumplite, încât în curând 
trecură pe lumea cealaltă. Căpitanul de la Motte, numit de 
prinţul de Orania comandant militar al Romei, prezidă comisia 
care hotări stante pede sumele datorate de fiecare personaj în 
funcţie de demnitatea pe care o ocupa. Bineînţeles că el îşi 
rezerva partea leului. 

Dacă imperialii jefuiau Roma în timpul zilei, deoarece noaptea 
făceau chiolhanuri, din cartierele sărace ale oraşului ieşeau pe 
străzile pustii tineri derbedei şi tot felul de răufăcători care - 
neţinând seama de trista experienţă a predecesorilor cărora li 
se tăiase gâtul - prădau tot ce găseau, pe cont propriu. 
Bogătaşii erau răscumpăraţi şi jefuiţi de două sau trei ori. 
Criminali sadici îi asasinau doar pentru plăcerea de a-i vedea 
murind sub ochii lor. Pe străzile şi în fundăturile mai puţin 


umblate, cadavrele intrate în putrefacție emanau o duhoare 
pestilenţială. 

Temându-se de epidemii, Philibert de Orania ordonă ca morţii 
să fie îngropaţi, iar locuitorii în viaţă ai Romei să-şi asume rolul 
puţin râvnit de gropari. Dar cum oamenii în stare să 
îndeplinească această corvoadă nu reuşeau să facă faţă, s-a 
adoptat o metodă mai rapidă: cadavrele erau aruncate la 
grămadă în Tibru, cu riscul de a otrăvi fluviul în josul apei. 

În acest moment, prinţul Pompeo Colonna, duşmanul papei, 
optă pentru o atitudine conciliantă, acum, când adversarul său 
era nimicit, la bunul lui plac. Clement, care îl ura, uită jignirile, 
pentru a se arunca plângând în braţele sale. Aparenta căldură a 
acestei întâlniri ascundea rezerve mentale de mare subtilitate, 
dar deocamdată totul mergea cum nu se poate mai bine într-o 
lume luminată de noi speranţe. Această emoţionantă scenă avu 
drept rezultat o intervenţie a lui Colonna în favoarea papei pe 
lângă împărat, care păstră în continuare o atitudine 
enigmatică... 

Deoarece mercenarii cuceritori ai Romei nu-şi primiseră încă 
soldele, în ciuda repetatelor mesaje trimise la Madrid, ei cereau 
să fie asediat Turnul Sant'Angelo, pentru ca să-l oblige pe 
Suveranul Pontif să plătească oalele sparte. 

Informat asupra exigenţelor acestora, Clement vărsă lacrimi 
amare. 

— După estimările experţilor mei financiari, aceşti mercenari 
nesătui au luat mai mult de trei milioane de ducați, pradă şi 
răscumpărări. 

Cardinalii prezenţi îşi plecară nefericiţi capetele. Amenințarea 
cu un asediu asupra turnului îi îngrozea. 

— S-ar fi evitat dezastrul dacă aş fi avut aceşti nenorociţi de 
300 000 de ducați. Dar regretele sunt tardive, suspină el. 

Pentru imperiali, care deveniseră stăpânii Romei, ocuparea 
turnului era un joc de copii. Deocamdată, îi împiedica Prinţul de 
Orania. 

Suveranul Pontif primea în fiecare zi rapoarte neliniştitoare. 
Proviziile asediaţilor erau pe sfârşite. Îi împiedica pe tunari să 
tragă asupra mercenarilor, chiar dacă aceştia se dedau la 
provocări neruşinate. Muniţiile trebuiau păstrate pentru a face 
faţă unui eventual asediu. 


După izolarea sa voluntară în turn, Clement plângea cu 
uşurinţă. Simţea plin de durere că toţi prietenii l-au părăsit. 
Ducele de Urbino încremenise cu trupele sale la Florenţa. Apoi, 
fără să anunţe pe nimeni, părăsi acest oraş-cheie pentru a pleca 
într-o direcţie necunoscută. Se pare că se deplasa spre nord, 
deoarece Veneţia se temea de o nouă ofensivă a turcilor. 

Papa era copleşit de nenorocirile care cădeau asupra sa, când 
speranţa înflori din nou în inima lui rănită. Aflase că o armată a 
Ligii se apropia de Roma. La solo făcuse joncțiune cu trupele 
papale comandate de cardinalul Canisio. Doar nouă mile 
despărţeau Cetatea Eternă de salvatorii săi. 

Chiar atunci, cancelarul Bartolomeo Gattinara, consilier al 
împăratului, îşi făcu intrarea în Roma. A fost primit cu toate 
onorurile de către prinţul de Orania, dar era să fie linşat de 
mercenari, atunci când aflară că nu adusese soldele pe care le 
datora. Prinţul linişti spiritele cu o minciună diplomatică. 
Coloana care transporta banii fusese obligată să facă un mare 
ocol pentru a evita întâlnirea cu o armată inamică ce se îndrepta 
spre Roma. Versiunea părea plauzibilă şi ea fu acceptată ca 
atare. 

Pentru Gattinara se deschise pentru prima dată de la 
începerea asediului marea poartă a turnului. Însuşi Colonna 
trebuise să treacă printr-o portiţă ascunsă şi joasă, uşor de 
apărat în cazul unui atac neaşteptat. 

Intrevederea fu patetică. Papa - cu lacrimile şiroindu-i pe faţă 
- îl îmbrăţişă pe cancelar şi declară solemn că îşi încredinţează 
viaţa generozităţii împăratului. Gattinara îl asigură de respectul 
filial al stăpânului său, apoi prezentă pretenţiile minime. 
Castelul Sant'Angelo, Ostia, Civita Vecchia, Modena, Parma şi 
Piacenza vor fi date ca garanţie trupelor imperiale care ocupau 
Roma, în aşteptarea celor 300 000 de ducați pe care statul şi 
Biserica se obligau să-i plătească. 

Papa amâna. Spera că armata de la Isolo va pătrunde în Roma 
şi îi va zdrobi pe mercenarii împăratului. 

Landsknechts respinseră această soluţie. Nu se vor mişca din 
Roma fără cei 300 000 de ducați care li se cuveneau. Philibert 
de Orania încercă în zadar să potolească spiritele încinse. 
Mercenarii se simțeau în largul lor în cetatea numită eternă. Cât 
despre ameninţarea unui atac inamic, puţin le păsa. 


Papa oscila între speranţa de a vedea armata Ligii făcându-şi 
intrarea triumfală în Roma şi teama de a fi martorul unui asalt al 
imperialilor turbaţi, care vor distruge Turnul Sant'Angelo. 

Aşteptarea se prelungea, supărătoare, dureroasă. 

Gattinara, care se temea de o intervenţie a armatei staționate 
la lIsolo, propuse o soluţie de compromis, în măsură să 
mulţumească toate părţile interesate. 

O ştire aflată la căderea nopţii îl făcu pe papă să creadă că 
mormântul lui Hadrian i-a căzut în cap. Trupele Ligii părăsiseră 
Isolo, îndreptându-se către nord. Toată lumea îl trăda. 
Comportamentul cardinalului Canisio era de necrezut. 

A doua zi, fură semnalate mai multe cazuri de ciumă în Campo 
di Fiori. Asediaţii din turn, prinşi ca într-o cursă de şoareci, 
intrară într-o cumplită panică. 

Papa şi înaltul cler, obişnuiţi să fugă din Roma la anunţarea 
cumplitului flagel, se vedeau acum imobilizaţi în turn, expuşi 
celui mai grav pericol. Perspectiva unei scăpări se amâna sine 
die. Deoarece negocierile cu Gattinara fuseseră întrerupte... 

Papa nu dispunea de 300 000 de ducați, răscumpărare cerută 
de mercenari, iar împăratul nu putea - sau nu voia - să-i 
plătească. Această situaţie îi convenea lui Carlos Quintul, care 
voia să menţină presiunea asupra Suveranului Pontif pentru a-l 
pedepsi, fiindcă îndrăznise să-l sfideze prin crearea Sfintei Ligi, 
ostilă imperiului. 

Clement se simţea distrus, fiindcă veştile proaste se abăteau 
asupra lui ca o grindină neîntreruptă. 

Cazurile de ciumă se înmulţeau cu o frecvenţă alarmantă. 
Părea că se anunţă o gravă epidemie. 

În plan politic, absenţa autorităţii legale îi încurajase pe tinerii 
din Roma, intoxicaţi de umanismul antireligios, să defileze pe 
străzile oraşului şi să ceară cu strigăte înfiinţarea Republicii 
Romane Laice. Căpitanul de la Motte îi lăsa în pace. Aceste 
manifestații publice, care subminau bazele domniei pământene 
a lui Clement al VIl-lea, nu-i împiedicau misiunea. Dimpotrivă... 
Ele serveau propriilor lui interese, precum şi celor ale armatei de 
ocupaţie... 

O nouă complicaţie politică îl irită peste măsură pe 
neputinciosul papă. Cum au părăsit Florenţa trupele ducelui de 
Urbino, locuitorii începură să fluture stindardul revoltei împotriva 


casei de Medici. Cardinalul Passerini trebui să fugă din oraş cu 
Ippolito şi Alessandro, nepoţii papei... 

La Roma, în urma blestemelor lui Brandano, Clement devenise 
şi mai nepopular. El profeţea apropiatul sfârşit al Sodomei 
timpurilor moderne şi dispariţia papalității. Un uragan de foc va 
înghiţi oraşul acesta blestemat, guvernat de Clement al VII-lea, 
un mincinos neruşinat, care-i atribuia lui Lorenzo de Medici 
paternitatea lui Alessandro, mongrelul său... 

Superstiţioşii plângeau, plecându-şi capetele, în semn de 
aprobare... După nenumăratele omoruri comise de imperialii 
dezlănţuiţi, ciuma secera, la rândul ei, o parte din populaţia 
rămasă în viaţă. 

Cortina se ridica peste al doilea act al tragediei... 

În marea piaţă din Campo di Fiori ţăranii îşi aduceau produsele 
gospodăriilor lor. Li se tolera prezenţa. Aveau permisiunea să 
intre şi să iasă. Chiar şi cei mai cruzi mercenari ştiau că hrana 
este indispensabilă şi că grădinarii aveau interesul să asigure 
aprovizionarea Romei, dacă beneficiile substanţiale le erau 
garantate. Imperialii, cu buzunarele pline de aur, plăteau preţuri 
ridicate pentru carnea, laptele, fructele şi legumele de care 
aveau nevoie. Din cauza lor, preţurile crescură vertiginos şi 
populaţia în stare de mizerie, după ce scăpase de masacre, era 
expusă pericolului de a muri de foame. 

În această atmosferă încinsă, explozia ciumei avu efectul unei 
pedepse cereşti care confirma prevestirile lui Brandano. 

Când epidemia cunoscu proporţii catastrofale, sătenii, care 
acceptaseră aceste riscuri datorită câştigurilor substanţiale, 
renunţară să mai aprovizioneze piaţa atunci când moartea 
începu să secere vieţile omeneşti cu o frenezie diabolică. 
Foametea se abătu de data aceasta atât asupra mercenarilor 
plini de bani, cât şi asupra populaţiei sărăcite. 

Philibert de Orania luă măsuri pentru a asigura aprovizionarea 
Romei. Îi autoriză pe oamenii săi să organizeze raiduri în 
comunele din împrejurimi, recomandându-le să achite corect 
cumpărăturile. 

Prinţul nu-şi făcea mari iluzii în privinţa cinstei mercenarilor 
săi. 

După căderea Romei, decretase: jefuirea va fi permisă timp de 
trei zile, apoi trupele se vor retrage în cazărmi. După expirarea 


termenului, jaful şi omorurile continuară, în ciuda eforturilor de 
a fi se pune capăt. _ 

Din nou temerile se dovediră justificate. In mare parte, 
circumstanţele complicară situaţia. Ţăranii fugiră la ivirea 
mercenarilor, acuzându-i că răspândesc ciuma în satele încă 
neatinse de epidemie. Furioasă că e considerată ciumată, 
soldăţimea luă tot ce-i cădea în mână. Aduse în oraş nu numai 
căruţe pline de legume, dar şi turme întregi de oi, cirezi de vite, 
ca şi mii de porci şi cai. Sătenii care încercau să se opună erau 
omorâţi pe loc. g 

Foametea încetă să mai amenințe Roma. In schimb, ciuma îşi 
dublă incidenţa... 

Cetatea Eternă deveni o imensă hecatombă atât pentru 
cetăţenii Romei, cât şi pentru asupritori... 

Vagabonzii şi cerşetorii care trăiau de azi pe mâine părăseau 
metropola romană şi plecau în căutarea unui cer mai îndurător. 

Micii burghezi şi meşteşugarii cu familii numeroase, care n- 
aveau mijloace de a se întreţine în afara Romei, aşteptau 
fatalişti sfârşitul molimei, luând măsuri empirice de apărare. 

Credincioşii se înghesuiau în biserici, unde preoţii care 
supravieţuiseră holocaustului tunau de la înălţimea amvonului: 

— Pocăiţi-vă pentru mântuirea voastră, căci nu există ispăşire 
pentru păcatul care aduce cu sine alt păcat, într-un lanţ al 
pedepsei divine fără sfârşit... Pocăiţi-vă, căci ziua mâniei, ziua 
amărăciunii şi a părăsirii, ziua nimicirii şi a pustiirii, ziua 
întunecimii şi a beznei, ziua norilor şi a vijeliilor, ziua trâmbiţei şi 
a fanfarei, ziua Domnului răzbunător şi a Judecăţii a sosit... Când 
David împins de Satana a păcătuit, Domnul i-a dat să aleagă 
între trei pedepse: şapte ani de foamete, trei luni de înfrângeri 
sau trei zile de ciumă... După cum vedeţi, ciuma este o 
pedeapsă trimisă de Domnul, pentru a-i osândi pe păcătoşi... 
Trâmbiţele Apocalipsei sună, ascultaţi-le... Bolţile acestei biserici 
răsună, se cutremură... Trâmbiţele anunţă Judecata de Apoi... 
Plecaţi-vă... 

Plânsete şi suspine zbuciumau asistenţa... Deodată, o femeie 
se prăbuşi cu faţa pe dalele de marmură. Credincioşii 
îngenuncheaţi lângă ea credeau că se prosternase la chemarea 
preotului... Deoarece nu mai mişca, o vecină o atinse cu milă... 
şi atunci un țipăt sfâşietor ţâşni de pe buzele ei: 


— E moartă!... Ciuma trimisă de Dumnezeul... 

Restul cuvintelor sale fură acoperite de ţipetele credincioşilor 
care lăsară un gol în jurul moartei, apoi se năpustiră spre uşă... 
O fugă nebunească... 

Umaniştii care dispreţuiau pe Dumnezeu şi religia creştină, 
dar fără s-o recunoască în public, deoarece se temeau de Sfânta 
Inchiziţie şi de temniţele din Turnul Sant'Angelo, puteau cita pe 
de rost din Biblie, deoarece - spuneau ei - trebuie să-ţi cunoşti 
bine duşmanul dacă vrei să-l combaţi. Acum, comentau îngroziţi 
un pasaj despre Josua Yahve, care nu putea suporta pe 
Pământul Făgăduinţei alţi oameni decât fiii lui Israel, îi zdrobi 
chiar el cu pietre pe amoreeni; cei care nu pieriră de grindină, 
fură nimiciţi prin sabie. Dumnezeu nu l-a iertat pe Israel că a 
lăsat în viaţă câţiva duşmani. Umaniştii aruncau blesteme 
asupra aceluiaşi Dumnezeu care îi lăsa să fie seceraţi de ciumă 
atât pe păcătoşii înrăiţi, cât şi pe copiii nevinovaţi... 

Foştii bogătaşi, căzuţi într-o neagră mizerie care îi aducea la 
nivelul celor mai săraci, priveau neputincioşi, disperaţi, urgia 
care se abătuse asupra lor. Fără bani, fără servitori, fără 
mijloace de transport, aşteptau resemnaţi moartea, care nu 
putea fi mulţumită cu răscumpărări... 

Molima îi lovea şi pe imperiali. Prinţul de Orania privea cu 
mare nelinişte rândurile acestora, care se subţiau pe zi ce trece. 
Le ceru să părăsească Roma, care ameninţa să devină 
mormântul tuturor, dar ei, stârniţi de setea de îmbogăţire, 
refuzară să se supună. Papa nu le plătise încă solda. Dacă 
trebuie cu orice preţ să părăsească Roma, atunci îl vor lua 
prizonier, într-o cuşcă cu gratii de fier, precum aceea care-i 
servise de închisoare cardinalului La Balue. 

Dar ciuma avea şi avantajele ei. Supraviețuitorii îşi însuşeau 
aurul camarazilor seceraţi de boală. 

Era tragic atunci când un mercenar, izolat de tovarăşii săi, 
cădea în stradă. Fiinţe mizerabile în zdrenţe ieşeau din vizuinile 
lor, ca şobolanii, se aruncau asupra muribundului incapabil de a 
se apăra şi îl uşurau de pradă. Era un fel de întoarcere la 
începuturi... 

Roma oferea un spectacol lugubru. Preludiul infernului... Pe 
străzi zăceau cadavre în putrefacție, care duhneau îngrozitor. 


Câini vagabonzi sfâşiau hălci de carne pentru a-şi potoli 
foamea... 

Familiile care scăpaseră printr-o minune de masacre şi de 
epidemie se zăvorau de două ori în casele lor pentru a se izola 
de ciumaţi. Teama trezea cruzimi ancestrale în aceste fiinţe aşa- 
zise civilizate. Când aflau că într-o încăpere din apropierea lor 
erau bolnavi, blocau uşile pe dinafară, bătând cuie, pentru a-i 
împiedica să iasă şi să-i molipsească pe cei sănătoşi. Medicii se 
prăbuşeau alături de pacienţii lor. Preoţii încă în viaţă nu mai 
pridideau să dea ultima împărtăşanie muribunzilor care aveau 
nevoie de ei. La colţuri de stradă se făceau focuri mari, 
deoarece se ştia că fumul purificator împiedica răspândirea 
duhorilor veninoase... 

Trecătorii fugeau îngroziţi de orice trecător care mergea 
clătinându-se, fără a privi înapoi... 

Case părăsite, cu ferestre şi uşi căscate, palate devastate şi 
goale erau deschise în voia vântului... 

Peste grămezile de cadavre, pe care groparii nu reuşeau să le 
mai îngroape sau să le arunce în Tibru, se vărsa var nestins ca 
să întârzie descompunerea accelerată de caniculă... 

Oameni îngroziţi de spaima bolii preferau să se sinucidă... 

Pe platforma turnului Sant'Angelo, Papa, gâtuit de emotie, 
privea volutele de fum care urcau vertical deasupra oraşului 
muribund. 

Dincolo de ziduri se întindea cât vedeai cu ochii câmpia din 
jur, care părea că tremură datorită reverberaţiei soarelui. 

Clement al VIl-lea îşi rumega furia neputincioasă, ruşinea, 
dezamăgirea. Cardinalii şi apropiații săi, aşezaţi în semicerc în 
spatele lui, îi respectau tăcerea. 

Compara coloanele de fum, care păreau că sprijină cerul de 
plumb topit, cu autoritatea sa ştirbită, din care nu rămăsese 
decât o umbră. O vezi, dar nu poţi să pui mâna pe ea... 
Negocierile cu Gattinara n-au făcut decât să-i schimbe statutul 
de şef suprem al creştinătăţii cu acela de prizonier al unui 
împărat, care şi el avea titlul de Rege Prea Catolic... Culmea 
absurdului... 

Imperialii, duşmanii săi de ieri, deveniseră temnicerii de azi... 
Oficial, ar fi trebuit să-i asigure protecţia... Să-l protejeze, dar de 
cine?... De aliaţii săi tentaţi să-l răpească?... 


La amărăciunea şi la amorul propriu profund rănit se adăuga 
frica... Frica paralizantă pe care i-o provoca ciuma, care era 
mult mai puternică decât cea prevăzută de doctori, de astrologi 
şi de funcţionarii municipali la izbucnirea ei. Printre alte condiţii 
îngrozitoare, lipsa igienei în oraşul asediat, jefuit, contribuise şi 
ea la această situaţie dramatică. 

Să închizi ermetic porţile castelului Sant'Angelo şi să-l izolezi 
de lumea lovită de acest flagel părea o utopie. Gattinara şi 
persoanele din suita sa intrau şi ieşeau ca la moară. Oficial, 
pentru a continua convorbirile şi pentru a asigura protecţia 
Vicarului lui Hristos. În realitate, pentru a-i controla orice 
mişcare şi pentru a împiedica o eventuală evadare. 

Zvonuri din cele mai ciudate circulau în legătură cu papa. Se 
spunea că se ştie că împăratul voia să-l oblige să-şi mute 
reşedinţa la Madrid - o nouă variantă a schismei de la Avignon. 
Alte zvonuri proroceau destituirea Suveranului Pontif de către 
un conciliu extraordinar şi urcarea altui titular pe tronul 
Sfântului Petru. Speculaţii dintre cele mai ciudate se răspândeau 
cu o repeziciune uluitoare. 

Umaniştii ţeseau o teorie fantasmagorică asupra persoanei lui 
Clement al Vil-lea, cum că ar fi îngropat de viu în vechiul 
mormânt al împăratului Hadrian, ceea ce răzbuna profanarea 
locului său de veci de câtre Papalitate. Această răzbunare părea 
că se materializează, deoarece ciuma se infiltra vicleană în 
Turnul Sant'Angelo. Fusese adusă de ambasadorii împăratului, 
de furnizorii care introduceau aproape zilnic produsele 
alimentare, sau de miasmele pestilenţiale care pluteau 
deasupra oraşului? 

Ciuma începu să lovească şi în prizonierii închişi în mormântul 
lui Hadrian. 

Cardinalul Rangoni se plângea de dureri de cap şi de vărsături 
repetate. O febră puternică îi îmbujora obrajii şi ochii îi ardeau... 
Chirurgul papei îl examină şi constată apariţia buboaielor şi a 
unei hemoragii spontane pe piele. Diagnosticul veni necruţător: 
pacientul va muri în următoarele 40 de ore. 

Chirurgul n-avea timp de menajamente, fiindcă alţi bolnavi, 
aproape toţi pe moarte, aveau nevoie de prezenţa lui. 

Cardinalul Armellini fu şi el, la rândul său, lovit. La începutul 
asediului, îi mulțumea lui Dumnezeu că a fost ridicat într-un coş 


mare sus, în turn; scăpase de mercenari pentru a fi secerat de 
ciumă. 

Cardinalii supraviețuitori insistară pe lângă papă, pentru a-l 
convinge să-l excomunice pe împărat şi să dea un interdict 
împotriva imperiului. Era singurul mijloc de a atrage atenţia 
creştinătăţii şi de a face cunoscut lumii sacrilegiul comis de 
acest suveran necredincios, care îndrăznea să sfideze Sfânta 
Biserică Romană şi pe Vicarul lui Hristos... 

Clement n-avu curajul să recurgă la măsuri extreme... 
Partizanii săi încercară o mare dezamăgire... Clement fusese 
întotdeauna şovăitor, incapabil de a adopta o linie de conduită 
dură, ca luliu al II-lea, papă-soldat, nici să dea dovadă de tăria 
de caracter a unchiului său, Leon al X-lea, care ştia, atunci când 
era nevoie, să se impună în faţa duşmanilor... 

Inima lui Clement se umplu de speranţă când un nou personaj 
intră în delegaţia spaniolă. Carlos de Lannoy, vicerege al 
Neapolului, manifestase întotdeauna o simpatie plină de respect 
faţă de François |, curajosul rege al Franţei, după zdrobitoarea 
înfrângere a acestuia la Pavia şi, de asemenea, în timpul 
captivităţii sale într-o temniţă a Alcazarului. Lannoy era mai 
amabil, mai diplomat decât Gattinara, care vorbea pe un ton 
tăios şi avea atitudinea trufaşă a nobilului spaniol mândru de 
sângele lui albastru. 

În cursul unei audienţe acordate de Papă - aparențele erau 
salvate - discuţiile avute cu reprezentanţii împăratului deveniră 
aprinse. Exasperat că este mereu pus la zid de interlocutorii săi 
care voiau să obţină concesii fără a da nimic în schimb, Clement 
declară: 

— Am impresia că stăpânul vostru nu-şi dă seama de uriaşa sa 
erezie! Sângeroasa cucerire a Romei de către armata imperială 
reprezintă cea mai neagră catastrofă prin care a trecut 
creştinătatea după căderea Constantinopolelui! 

Gattinara replică zâmbind uşor ironic, frizând insolenţa: 

— Să nu exagerăm, să păstrăm proporţiile... 

Clement reluă pe un ton dramatic: 

— Exagerare?... Voi numiţi asta exagerare?... Un oraş prădat, 
transformat în ruine, mii de nevinovaţi măcelăriți, relicve sfinte 
profanate, călugăriţe, fete, băieţi violaţi... Vorbiţi despre 


proporţii?... Un jaf de proporţii danteşti, un dezastru mai 
îngrozitor decât cucerirea Constantinopolelui de către turci... 

Gattinara zâmbi cu o ironie indulgentă: 

— lertaţi-mă, Sfinte Părinte! Dar nu există comparaţie între 
căderea Constantinopolelui şi... să-i spunem aşa, jefuirea 
Romei... Constantinopolul a căzut în mâinile necredincioşilor... 
Bizanțul este definitiv pierdut pentru creştinătate... Roma a fost 
ocupată de o armată creştină, după un conflict între suverani 
creştini. E aproape o chestiune de familie. Nu se spală în public 
rufele murdare. Trebuie să ne asumăm responsabilităţile care 
ne revin şi să încheiem acest trist episod. Noi am fost martorii 
unei ciocniri violente între două partide ale căror interese şi 
voințe se opun. Cu cât mai repede această luptă pentru 
influenţă va fi uitată, cu atât mai repede pacea se va instala în 
lumea creştină... Machiavelli ar fi spus acelaşi lucru... 

— Şi suferinţele, masacrele, râurile de sânge... Nu înseamnă 
nimic pentru voi? 

— Sfinte Părinte, puteţi să spuneţi câţi nefericiţi au sfârşit de 
mâna soldaţilor şi câţi dintre ei au pierit de ciumă? Pot fi, oare, 
dezgropaţi ca să facem socoteala? Pot fi despărțite apele 
Tibrului - după cum a despărţit Moise apele Mării Roşii - ca să 
separi cadavrele purtate de valuri? Marea Istorie înscrie în 
paginile ei doar numele conducătorilor, ea îi ignoră pe oamenii 
de rând... În zilele noastre, în cursul nenumăratelor războaie 
care au însângerat Europa, sute de oraşe au fost jefuite... 
Cronicile vor înregistra toate acestea ca pe nişte fapte diverse... 
Sfinte Părinte, trăim într-o epocă tulbure... Predecesorii Voştri au 
predicat războiul sfânt împotriva turcilor... Să ne unim forţele şi 
să luptăm împotriva lor... Este politica Voastră, s-o urmăm... 

Lannoy luă cuvântul. Cu vocea sa calmă şi sigură, îşi expuse 
concepţiile: 

— Să lăsăm istoria să-şi facă datoria. Cei mari ştiu să-şi 
menţină gloria - statui de marmură, morminte monumentale, 
portrete în mărime naturală în poziţii avantajoase... Totul este 
făcut ca să-i impună posterităţii... Eu mă gândesc la oamenii de 
rând, făcuţi după acelaşi tipar ca şi oamenii iluştri... Numai că ei 
nu au avut posibilitatea, şansa de a se fi născut fii de regi sau 
de mari seniori, cu toate avantajele pe care această ereditate le 
implică... Nu sunt de acord cu prietenul meu Gattinara în 


privinţa oamenilor mărunți... Am cunoscut la Neapole un bătrân, 
contemporan cu regele Alfonso numit Magnanimul. Acest rege 
spunea că oamenii de rând trudesc pentru gloria celor mari, la 
fel ca oamenii iluştri comentaţi de Plutarh. Oamenii mărunți 
muncesc, produc hrana, uneltele, armele, plătesc impozitele şi 
mor pe câmpurile de bătălie pentru a da o strălucire 
nemuritoare conducătorilor lor. Alfonso Magnanimul îi cerea 
fiului său să se sprijine pe oamenii de rând, care sunt aliaţii 
naturali ai suveranilor împotriva marilor seniori ce doresc să le 
smulgă coroana şi sceptrul. Istoria va şti să despartă adevărul 
de minciună, conducătorii de state buni de cei răi... Eu cred că 
într-o zi numele oamenilor de rând căzuţi pe câmpurile de luptă 
vor fi înscrise cu litere de aur pe plăci uriaşe de marmură 
neagră... 

Lannoy făcu o pauză pentru a trage aer în piept, apoi continuă 
cu însufleţire: 

— Avem cu toţii privilegiul de a trăi într-o epocă marcată de 
existenţa simultană a unui impresionant număr de oameni mari, 
asemănători titanilor. O perioadă de înflorire a geniilor, 
necunoscută până acum de istorie. lmpăratul Carlos Quintus, 
Francois |, Henry al Vill-lea, Soliman Magnificul, Lorenzo de 
Medici, lulius al II-lea, Papa războinic Leon al X-lea, Mecena, iar 
alături de ei o pleiadă de artişti - oameni de rând - Leonardo da 
Vinci, Michelangelo, Rafael, Botticelli, al căror renume îl 
depăşeşte pe cel al conducătorilor de state. Şi totuşi, în această 
epocă, Europa s-a confruntat cu o avalanşă de războaie, de 
dezastre, de nenorociri catastrofale... 

Lannoy îşi temperă ardoarea: 

— Cât despre cucerirea şi jefuirea Romei, generaţiile viitoare 
vor vrea să ştie adevărul. Noi suntem prea aproape de acest 
eveniment pentru a-l înţelege şi pentru a judeca cu dreptate cui 
îi revine răspunderea. În timpul vieţii mele, statele au fost târâte 
într-un vârtej de alianţe, de ruperi şi de schimbări de alianţe, 
care se învârtesc ca un titirez în mâna unui nebun... 

Lannoy suspină: 

— Să lăsăm teoriile şi să vorbim despre prezent. La ora 
actuală, Sfinte Părinte, vă aflaţi sub protecţia suveranului meu, 
Majestatea Sa Carlos Quintus. Căpitanul Ferdinando de Alarcân, 
care l-a protejat pe regele François | în timpul captivităţii sale în 


fortăreaţa de la Pizzighettone şi în donjonul de la Alcazar, vă 
asigură acum protecţia... 

— Protecţie sună mai bine decât supraveghere, spuse papa cu 
o ironie amară. 

— Nu este vorba despre nuanţe. Ca şi prietenul meu 
Gattinara, consider că o pace care cere anumite sacrificii este 
de preferat unui război fratricid care ameninţă să se 
prelungească la nesfârşit... 

— Fratricid? 

— Da. Este un război între creştini... Din nefericire, sunt în joc 
orgolii, megalomanie şi un fals sentiment al onoarei... Pius al Il- 
lea spunea: dacă vreţi să vă bateţi, luptaţi cu turcii... 

— E frumos ceea ce spuneţi... Din păcate, conducătorii de 
state urmează altă politică, ripostă Clement. 

— Nu credeţi că uneori aceştia sunt manipulaţi?, spuse 
Gattinara. 

— Fiţi sincer! Îmi reproşaţi iniţiativa organizării Sfintei Ligi?, 
exclamă Suveranul Pontif încruntându-se. La origine, avea un 
caracter pur defensiv... 

— De cine vă temeaţi? De Imperiul Otoman? De împărat? 
Operațiunile militare au fost îndreptate împotriva suveranului 
meu!, insistă Gattinara morocăânos. 

Lannoy interveni pe un ton împăciuitor: 

— Englezii au o expresie: /et bygones be bygones... Mai 
limpede, să uităm trecutul... Important este că toţi dorim 
pacea... 

— Evident!, sublinie Papa. O pace negociată... 

— Voi raporta în scris concluziile mele Maiestăţii Sale 
împăratului... 

— Lannoy este un optimist incorigibil!, zâmbi maliţios 
Gattinara. 

Viceregele Neapolului replică indulgent: 

— Toată lumea doreşte pacea! Maiestatea Sa împăratul, care 
este un respectuos fiu al Bisericii, este gata să încheie o pace 
trainică... 

— Nu trebuie să uităm un amănunt!, spuse Gattinara. 
Deocamdată, el deţine poziţia de forţă... 

A doua zi, Gattinara şi Lannoy se prezentară din nou în 
audienţă pentru a relua negocierile. 


— Prea Sfinte Părinte, zise viceregele, înainte de a începe 
convorbirile, trebuie să vă informez despre numirea mea în 
fruntea armatei imperiale de ocupaţie. Prinţul de Orania, 
succesorul regretatului duce de Bourbon, a fost un eminent 
conducător de armată, dar Maiestatea Sa împăratul îl consideră 
încă foarte tânăr pentru a purta pe umeri răspunderea acestei 
sarcini, în condiţiile actuale. În clipa în care convorbirile se vor 
încheia cu succes, trupele mele vor părăsi Roma. Sper să pun 
capăt cât mai curând - graţie înţelegerii Voastre - operaţiunilor 
militare care au provocat atâtea neplăceri populaţiei din Roma. 
O condiţie sine qua non este plata soldelor, care vă revine în 
parte. Odată această problemă rezolvată, eu mă voi prezenta 
personal la Madrid pentru a pleda cauza Voastră şi cea a păcii... 

Dar Lannoy nu mai avu cum să-şi îndeplinească promisiunea. 
La puţin timp, muri secerat de ciuma contractată la Roma... 

x 


x xk 


— Am luat hotărârea să părăsesc Roma!, spuse, cu o voce 
stinsă de tristețe, Benvenuto Cellini. Oraşul Etern a fost prefăcut 
în cenuşă - ce bătaie de joc! — de o armată creştină. Peste tot, 
ruine arse şi o duhoare acră de hoit şi de gunoaie... 

Mâna lui stângă se sprijinea pe masa încărcată cu mâncăruri 
alese, de-abia atinse. 

Albul de ceară al mâinii drepte, sprijinită pe piept, contrasta 
cu negrul pieptarului de catifea. Suspină: 

— Va fi nevoie de un secol pentru a o reconstrui aşa cum era 
pe vremea gloriei sale imperiale... 

Faţa lui cu trăsături regulate era de o stranie frumuseţe. Ochii 
trădau ardoarea lăuntrică a geniului care îl situa deja printre 
primii artişti ai timpului său - secolul ce reînvia splendoarea 
Romei antice, dacă nu sub aspect politic şi militar, cel puţin prin 
somptuozitatea artelor frumoase, a literaturii şi a filosofiei. 

Amfitrionul nostru, ilustrul Pietro Bembo, îl asculta cu atenţie. 
Îl admiram pe Bembo pentru eleganța discursului său şi pentru 
spiritul lui superior. 

Baltassare Castiglione îl elogia în splendida lui carte 
Curteanul: 

Când bătrânii noştri preamăresc trecutul pretinzând că pe 
atunci nu existau oameni atât de vicioşi ca astăzi, ei nu vor să 


ştie că se găsesc şi în zilele noastre virtuoşi, pentru că oamenii 
răi excelează prin rău, pe când cei buni excelează prin bine. 

Bembo este un savant, un umanist iluminat, un filosof, un 
scriitor şi un poet rafinat. A scris primul său tratat De Monte 
Aetna la vârsta de şaisprezece ani. Acum, la şaizeci şi cinci, a 
dobândit o gravitate impunătoare. Totul este excepţional la 
Bembo. Până şi ambianța creată în jurul persoanei sale. 
Tapiseriile olandeze, obiectele de artă, statuile, marmura, 
precum şi mobilele care împodobesc palatul său din Padova, 
unde ne-a primit, sunt ieşite din comun. Este de ajuns să 
amintim masa încărcată, pregătită pentru această minunată 
cină. In loc să fie aşezată pe capre, cum eram obişnuiţi, este 
durată din marmură şi are picioarele bogat sculptate, ca în 
palatele regale. 

Bembo urmărea cu interes cuvintele lui Benvenuto, care era 
cu douăzeci de ani mai tânăr decât el. 

Un zâmbet drăcesc flutura pe faţa lui Pietro Aretino, 
receptacol al tuturor bârfelor care circulau printre invitaţi. 
Mongrel al unui ţăran nevoiaş, depăşise toate piedicile datorită 
penei lui veninoase şi spiritului său muşcător. În mijlocul unei 
societăţi care consacrase supremaţia nobilimii, el se căţărase 
printre cei mai mari dintre cei mari. Era supranumit - nu fără 
temei - blestemul principilor, al regilor şi al papilor. 

Intervenţia sa atrase toate privirile. 

— Zvonuri răuvoitoare pretind că sfântul nostru Părinte v-a 
retras favorurile sale. Se pare că sunteţi victima unei maşinaţii 
puse la cale de Pietro-Lodovico Farnese, josnicul fiu al stimatului 
nostru Papă Paolo al Ill-lea. De altfel, însuşi Suveranul Pontif nu 
este curat ca lacrima. Ascendenţa lui urcă până în vremea lui 
Alessandro al V-lea Borgia, care l-a promovat cardinal la 
douăzeci şi şase de ani, pentru a-i face plăcere amantei sale, 
Julia Farnese. Această avansare i-a adus tânărului fruntaş al 
Bisericii porecla de „cardinal al fustei”... Oricum, Messer Cellini, 
vă asigur de întreaga mea simpatie. 

Lansa o săgeată împotriva succesorului Sfântului Petru şi, în 
acelaşi timp, îşi atrăgea simpatia lui Bembo, care nutrea o mare 
admiraţie pentru Benvenuto şi pentru imensul lui talent. 


Cuviosul Donato Bragadin îşi făcu semnul crucii. Gras, cu 
pântece proeminent, cu capul mic şi cu fruntea îngustă, cu 
obrajii bucălaţi şi bărbia groasă, semăna cu o pară. 

Protestă: 

— Să-l critici pe Sfântul nostru Părinte Paolo al Ill-lea, şi ilustra 
sa familie este nu numai necuviincios, dar şi condangabil. 

Sprâncenele lui Aretino erau adunate într-un „V” mare, care, 
adăugat la expresia satanică a figurii lui, îl făceau atât de 
înfricoşător, încât Messer Bragadin, speriat, îşi făcu din nou 
semnul crucii. 

Aretino dădu un nou exemplu de violenţă amenințătoare: 

— Când papii încalcă jurământul de castitate şi zămislesc 
copii, mânia Domnului se abate şi asupra păstorului, şi asupra 
turmei. Devastarea Romei, despre care amicul nostru, Messer 
Benvenuto Cellini, tocmai ne-a vorbit, demonstrează acest 
adevăr axiomatic... 

Aretino nu putea uita că a trebuit să fugă din Cetatea Eternă 
ca urmare a răfuielilor sale cu papa. Refugiat la Veneţia, care nu 
strălucea prin ataşamentul său faţă de papalitate, îşi vărsa focul 
asupra succesorului lui Clement al VII-lea, care fusese martor şi 
actor al căderii şi incendierii Romei. 

Amfitrionul nostru s-a gândit că discuţiile alunecau pe o pantă 
periculoasă. El schimbă subiectul cu o abilitate diplomatică: 

— În drum spre Franţa, prietenă a Serenisimei noastre 
Republici, Messer Benvenuto Cellini a avut bunătatea să treacă 
prin Padova, răspunzând rugăminţii pe care i-am transmis-o 
printr-un prieten comun, Messer Benedetto Varchi. 

Voiam să-mi îmbogăţesc colecţia de medalii cu o piesă 
excepţională. Cine ar fi putut să o făurească dacă nu Maestro 
Cellini, regele aurarilor? 

Pietro Cornaro, membru al Marelui Consiliu al Veneţiei, 
prezent la agapă, a formulat o întrebare care ne-a stârnit 
curiozitatea: 

— Messer Cellini, este adevărat că aţi pus capăt vieţii ducelui 
de Bourbon, în zorile asediului Romei? 

Artistul a răspuns cu o modestie care a făcut o bună impresie: 

— A fost doar o întâmplare! Mă aflam pe fortificațiile oraşului 
printre vajnicii apărători care se străduiau, din păcate fără 
rezultat, să-i respingă pe asediatori. In mijlocul masei lor 


mişcătoare care năvălea cu un avânt irezistibil, se remarca un 
personaj care dădea ordine şi care purta o armură bogat 
împodobită. Mi-am dat seama că era un comandant militar. Am 
luat archebuza, am ochit şi am tras. Lovitura mea l-a lovit drept 
în piept. A căzut pe spate cu sângele ţâşnind prin armură. Am 
aflat mai târziu că îl atinsesem mortal pe conetabilul de 
Bourbon, comandant şef al armatei alcătuite din spanioli, 
gasconi, germani, italieni şi francezi, precum şi din mercenari 
elveţieni, toţi creştini catolici, care asediau Roma, capitala 
universală a creştinismului şi Scaunul Papalității... aşa este... am 
fost martorul acestei nelegiuiri, al acestei infamii... 

Benvenuto tăcu, gâtuit de emoție... Bembo dădu din cap, 
înţelegător. 

— Vă înţeleg tulburarea, mânia dumneavoastră... Devastarea 
Romei în 410 şi căderea Constantinopolului în 1453 au fost cele 
mai înspăimântătoare catastrofe care au lovit lumea creştină... 
Roma a fost cucerită de barbarii păgâni care pizmuiau şi urau 
lumea romană... 

— Presupun că aţi citit cuvintele Sfântului Geronimo despre 
profetul Ezechiel, adăugă Bragadin, expert în Sfintele Scripturi. 
El a scris pagini de neuitat despre Roma care se prăbuşea sub 
loviturile de măciucă ale barbarilor; despre nenumăraţii copii ai 
stăpânilor Universului luaţi în robie şi vânduți ca animalele prin 
târguri... Şi cuvintele Sfântului Augustin care susţinea pe bună 
dreptate că numai creştinii sunt capabili să îndure relele 
trecătoare şi să-şi pună nădejdea în binefacerile veşnice... 

Părintele Sirio Gardini, stareţ al dominicanilor, care şedea la 
celălalt capăt al mesei, completă cu un aer recules: 

— Sfântul Augustin a mai spus: „Puterea divină se slujeşte de 
războaie pentru a îndrepta, pentru a reduce la tăcere 
depravarea omenească. Cei care vor să scape de pedeapsa 
veşnică trebuie să se unească în numele lui Dumnezeu pentru a 
se învrednici de iertarea sa...” 

Fabio Zorzi, un necredincios molipsit de ideile dăunătoare ale 
umaniştilor care îl renegau pe Dumnezeu şi dreptatea divină, 
ridică mâna plictisit: 

— Este trist că Roma antică, Regina Universului sub republică 
şi sub Împărații romani, a trebuit să suporte ultimele jigniri sub 
domnia religiei creştine... 


Starețul strigă indignat: 

— Profanaţi ceea ce este sfânt, Messer Zorzi! Din cauza unor 
oameni ca dumneavoastră răzbunarea supremă a lovit Roma 
strămoşilor! Îi imputaţi lui Hristos dezastrul Cetăţii Eterne! Nu 
uitaţi, Messer Zorzi, cuvintele Sfântului Augustin: „Noi trebuie să 
ne amintim de suferinţele celui mai drept dintre cei drepţi, ale 
Sfântului Sfinţilor! Puneţi în cumpănă de o parte Roma cu cerul 
şi pământul, iar de cealaltă parte pe Hristos; întreaga creaţie nu 
poate fi comparată cu Creatorul, nici-o lucrare cu Făuritorul! 
Când Dumnezeu a vrut să-i pedepsească pe romanii vinovaţi de 
păcate, de profanări, El a ales un barbar, Radagases, pentru a-şi 
realiza răzbunarea. Dumnezeu este cel care l-a ales pentru a 
face cât mai grea pedeapsa Lui!” 

Amfitrionul ridică mâna pentru a pune capăt vorbelor violente 
ale stareţului, care se încinsese prea tare. 

— Părinte, aceste argumente sunt depăşite. A reduce 
existenţa umană la un şir de suferinţe şi de şuvoaie de lacrimi 
pentru a obţine iertarea divină ucide dorinţa de viaţă... 

— Şi dumneavoastră la fel, Messer Bembo? 

Pronunţase această frază scurtă cu durerea exprimată de 
Cezar când a zărit printre asasini figura fiului său adoptiv: „Tu 
quoque Brute?” 

— Un Brutus l-a asasinat pe Tarqvinius, ultimul rege al Romei; 
un Brutus a pus capăt vieţii lui Cezar, cel mai mare dintre 
romani... 

Pentru a calma spiritele, Bembo îndreptă conversaţia pe cărări 
mai puțin periculoase: 

— Dragii mei, sorbiţi din cupele de vin! Acesta este elixirul 
zeilor pe care l-am ales pentru voi! Un Chianti de o calitate 
excepţională. Apoi vinuri străine: Château Yquem şi Chablis de 
la francezi, Murfatlar şi Drăgăşani de la valahi, Tokay de la 
unguri! 

Invitaţii s-au supus fără să se lase rugaţi. 

— Vorbeaţi de căderea Constantinopolului, Messer Bembo, 
insistă Zorzi. Roma era singură, o insulă civilizată într-un ocean 
de barbari, setoşi de sânge şi de jafuri. lată o explicaţie. Dar 
Constantinopolul, neuitatul Bizanţ, a căzut sub loviturile de bâtă 
ale lui Mehmed al II-lea fără ca Europa creştină şi papalitatea să 
fi făcut cel mai mic efort pentru a-l salva... Este o ruşine! 


— Turcii au, de altfel, şi o justificare!, interveni Benvenuto 
Cellini cu un ton acuzator. Păgâni asiatici care voiau să se 
infiltreze în Europa pentru a răzbuna cruciadele. Dar creştinii 
care au cucerit Roma - în zilele noastre - ce motiv pot invoca? 
Ce casus belli? 

Zorzi profită de ocazie pentru a arunca o nouă săgeată. 

— Din nenorocire, cauzele n-au lipsit! Dar nu trebuie spuse 
toate adevărurile! Zeii îşi păzesc cu străşnicie secretele... Dacă 
eşti prea curios, rişti să te vezi prefăcut într-o statuie de sare... 

Aruncă o ocheadă spre stareţul dominicanilor, apoi adăugă cu 
un ton semnificativ: 

— ... sau într-o grămăjoară de cenuşă... 

Aluzia la tribunalul inchiziţiei era destul de transparentă. 
Călugărul a bombănit, dar s-a ferit să ridice mănuşa. Comesenii 
care păstraseră o neutralitate prudentă schimbau priviri jenate. 

Cellini lansă o provocare: 

— Vrem să cunoaştem aceste adevăruri, în ciuda riscurilor! 

În acel moment am surprins o scenă, aparent neînsemnată, 
care m-a amuzat. 

Un adolescent aşezat lângă Cellini îl sorbea din priviri cu ochii 
umezi de admiraţie; o adoraţie rezervată de obicei imaginilor 
sfinţilor. Era însoţitorul lui Cellini. La sosirea lui, ni-l prezentase: 

— Ascanio! Elevul meu favorit; talentul lui anunţă un viitor 
mare artist. Mă însoţeşte peste tot, mai cu seamă noaptea, 
pentru că străzile sunt nesigure. Ascanio este un excelent 
spadasin... 

Pretext puţin întemeiat, fiindcă Benvenuto avea reputaţia unui 
duelist încercat. La activul său figurau câţiva adversari trimişi 
într-o lume mai bună. 

Messer Aretino îmi urmărea privirea şi se amuza regeşte. 

Benvenuto făcu un gest teatral: ridică braţele cu palmele 
deschise către cer, ca şi când ar fi implorat ajutorul divin. 

— ltalia este plină de scriitori, de istorici, de poeţi, de filosofi... 
Un om de litere ar trebui să aibă curajul să scrie o cronică a 
evenimentelor care s-au petrecut în cursul secolului nostru. 

O cronică adevărată şi nu apologia unui cap încoronat, a unui 
condotier sau a unui bancher bogat... Orice idiot setos de bani 
sau de protecţia vreunui înalt personaj poate ridica în slăvi un 
tiran sângeros, un Cresus modern, care face avere prin mijloace 


necinstite sau un foarte înalt demnitar al Bisericii, care are pe 
conştiinţă zeci de nenorociţi arşi pe rug... 

Ochii unor comeseni se îndreptară, ca din întâmplare, spre 
Pietro Aretino, care nu se simţea atins de această aluzie că el se 
îmbogăţise distrugând reputaţia potentaţilor. Regii, principii şi 
papii îi cumpărau, dacă nu bunăvoința, cel puţin tăcerea. 

Bembo descoperea acum un Cellini fără mască. Argintarul 
înfrunta pericolele cu o îndrăzneală superbă. Nu era vorba de 
inconştienţă. Cellini adora riscul. Îşi juca viaţa la zaruri. Cea mai 
mică nemulţumire îi stârnea mânia. Îneca insultele în sânge. 
Înaintea lui, numai Michelangelo îndrăznise să înfrunte capii 
Bisericii. Cellini se învrăjbise cu Papa Farnese fără să-i pese de 
consecinţe. 

Suveranii Pontifi îi umileau pe împărați, îi excomunicau pe 
regi, îi urcau pe eşafod pe principi şi pe cardinali. Dar care papă 
ar fi îndrăznit să trimită la spânzurătoare un mare artist, chiar 
dacă acesta s-ar fi făcut vinovat de o crimă? Şeful Bisericii 
bombănea, ameninţa, uneori îl exila sau îl arunca în închisoare. 
Dar nu pentru lung timp. Îi acorda iertarea şi totul reintra în 
normal. Papa era conştient că posteritatea nu-i va ierta 
niciodată distrugerea unui mare artist. 

Capetele încoronate, marii oameni de stat, importanţi în 
timpul vieţii lor, glorificaţi de lăudători, intraţi în cărţile de 
istorie, rezistă rar uzurii timpului. Sunt asemenea luminii unui 
felinar purtat de un pelerin care se îndepărtează în noapte şi se 
pierde înghiţit de întunericul unei păduri, în timp ce, după 
moartea sa, reputaţia unui artist celebru creşte, la proporţii 
colosale şi intră în legendă. 

— Câţi amatori de artă îşi mai amintesc că ridicarea Capelei 
Sixtine a fost ordonată de Papa Sixtus, al patrulea cu acest 
nume. Dar toţi ştiu, fără excepţie, că picturile care împodobesc 
cupola sunt opera lui Michelangelo... 

Aceste cuvinte pronunţate de Zorzi îl scandalizară pe stareţul 
dominicanilor, care nu se mai putu stăpâni: 

— Să ignori numele unui PAPA?... O prostie!. Roma este 
capitala Universului şi Suveranul Pontif este stăpânul Romei)... 
Numele papilor trebuie să rămână în memoria creştinilor ca 
acelea ale sfinţilor! 


Împărații şi regii le recunosc supremaţia, iar când se prezintă 
în faţa lor se înclină şi îi sărută mâna şi piciorul; iar când îşi 
încalecă bidiviul, suveranii laici... îi ţin dârlogii... 

— Umilinţa creştină nu are margini, interveni Zorzi. 

— lronia voastră este deplasată, spuse Bragadin cu un ton 
sever. 

— Vă înşelaţi asupra mea, stimate Bragadin, replică liniştit 
Zorzi. Când răposatul Leon al X-lea - fie-i numele în veci 
binecuvântat - pleca la vânătoare, exerciţiu care îi era 
recomandat călduros pentru a lupta împotriva obezității, Paris 
de Grassis, maestrul de ceremonii, regreta că stăpânul său, 
papa, nu se descălţa din când în când pentru a le permite 
oamenilor să-i sărute piciorul. Se spune că Leon al X-lea râdea 
amuzat de această glumă nevinovată... 

Lumânările de ceară albă de albine, înfipte în candelabre de 
bronz bine lustruite, orânduite pe masă ori fixate în aplice 
arcuite cu graţie şi fixate în pereţi, aruncau o lumină care 
pâlpâia din cauza curentului de aer; ferestrele erau lăsate 
deschise pentru a împrospăta atmosfera supraîncălzită a 
salonului. Umbrele comesenilor şi ale servitorilor se proiectau pe 
tapiseriile cu subiecte cinegetice.  Ornamentele aurite, 
strălucitoare, din înaltul tavanului, străluceau ca nişte licurici. 

Izbucnirea vocilor tulbură această ambianţă calmă. 

— Nu mi-ati răspuns la întrebare!, insistă Cellini. 

Discuţiile se purtau fără reţinere în faţa servitorilor, asemuiţi 
cu obiectele, cutumă rămasă de la vechea Romă şi păstrată 
neatinsă, ca şi sclavia. Bembo cultiva o înţeleaptă prudenţă, 
comportament care îl apăra de posibilele frecuşuri cu 
periculosul Consiliu al celor Zece, pentru că spionii mişunau. Din 
fericire, comentariile pe seama Suveranului Pontif în termeni 
mai puţin respectuoşi nu erau privite rău la Veneţia, stat laic 
prin excelenţă, care îşi manifesta adesea neîncrederea în 
politica schimbătoare a papilor. 

Zorzi luă din nou cuvântul: 

— Istoricii, după cum îi cunoaştem, au prejudecăţi, simpatii şi 
antipatii. Interesul personal, opiniile politice diferite, jocul 
oscilant determinant în zilele noastre exercită o mare influenţă 
asupra lucrărilor lor. Nu cred că veţi găsi la ei imparţialitatea 


filosofică pe care o aşteptaţi. Exprimarea adevărului implică 
adesea riscuri... Mă înşel, Messer Bembo? 

— Cred că Guicciardini este un istoric capabil să transmită 
cititorilor săi o vedere de ansamblu clară şi fără prejudecăţi 
asupra furtunilor care au zdruncinat Italia şi lumea occidentală. 

— Nu trebuie să uităm că în timpul jafului Romei el a 
comandat o armată pontificală, interveni Aretino cu un accent 
de ironie... 

— Atunci, Castiglione, sub forma unui dialog între mai multe 
personaje, a realizat un tablou fidel al societăţii timpului său... 

Bragadin strâmbă din nas cu dispreţ: 

— Castiglione recunoaşte că o parte a discursurilor sale 
inconsecvente nu sunt autentice. De altfel, stilul său literar nu 
este nou. Platon a fost primul care a folosit dialogul. El păstra 
de-bine-de-rău un echilibru între tezele contradictorii exprimate 
de personajele sale. Dintre contemporanii noştri, Valla a reluat 
această formulă care aparent dă dovadă de nepărtinire. În 
realitate, acest umanist, adversar încrâncenat al creştinismului 
şi al papalității, expune argumente contrare concepţiilor sale 
politice şi filosofice într-un mod care scoate în evidenţă 
absurditatea lor... absurditate cusută cu aţă albă... 

— De acord! El nu iubeşte papalitatea, dar nu este duşmanul 
religiei noastre. El vrea să o curețe de zgura care o murdăreşte. 

— Valla este un eretic neobosit!, strigă stareţul indignat. 
Pielea gălbejită lipită pe oasele figurii sale ascuţite îi dădea 
aspectul unui cadavru viu. Mânia îi adăuga o nuanţă de un roşu 
care bătea spre un galben murdar. Posturile şi penitenţa îi 
transformaseră trupul într-un schelet. 

Aretino n-a vrut să piardă ocazia de a lansa batjocoritor una 
din acele împunsături caustice care îi şocau pe oameni: 

— Preacucernice părinte, Valla este un copil de cor pe lângă 
Infesura... Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să 
asculţi părerile cele mai diferite. Izvoarele importante de 
informare sunt mărturiile persoanelor care au trăit aceste 
evenimente; trebuie să-i faci să vorbească pe toţi: prinți şi 
oameni de rând, cardinali şi călugări umili, mari căpitani şi 
simpli soldaţi, bancheri şi vagabonzi, călugăriţe şi curtezane, 
tineri şi bătrâni... Dacă aprecierile, dacă reproşurile şi elogiile 
sunt contradictorii, cu atât mai bine... 


Cu talentul său de a smulge pe furiş secretele cele mai 
ascunse ale oamenilor, se întoarse către Cellini şi îi surâse cu o 
căldură inocentă: 

— Sunteţi  nerăbdător să cunoaşteţi adevărul despre 
devastarea Romei. Căutaţi-l dumneavoastră înşivă. Aveţi acces 
oricând la cei mari graţie talentului şi renumelui de care vă 
bucuraţi. Faceţi-i să vorbească! Le puteţi pune întrebări despre 
devastarea şi jefuirea Romei... Cele mai importante izvoare de 
informare sunt martorii care au supravieţuit acestui îngrozitor 
eveniment. Dacă vreţi să adânciţi ancheta, cercetaţi mărturiile 
scrise ale acelora care l-au pregătit, sau ale contemporanilor lor, 
care nu au fost decât actori de a doua sau a treia mână... 
comentariile lor se pot dovedi preţioase... Faceţi ceea ce se 
numeşte o reîntoarcere la izvoare... 

Tonul său deveni insinuant: 

— Sunt informat că tocmai vă scrieţi memoriile care, se pare, 
sunt foarte suculente. Spiritul dumneavoastră subtil şi, în acelaşi 
timp, scânteietor vă va permite să vă faceţi o intrare 
răsunătoare în Republica literelor... 

Benvenuto aruncă o privire bănuitoare spre Ascanio, 
însoţitorul său. O roşeaţă adolescentină înflori pe obrajii 
catifelaţi ca petalele unui trandafir. 

— Messer Aretino, scrisul este pentru mine un mic capriciu pe 
care mi-l voi satisface la o vârstă înaintată, când experienţa, 
fruct al întâmplărilor care mi-au străbătut viaţa, îmi va permite 
să-mi aştern pe hârtie amintirile... Nu mi-am dezvăluit intenţiile 
în această privinţă decât unui număr foarte restrâns de 
colaboratori apropiaţi... 

— A verifica indiscreţiile asupra oamenilor iluştri, a le 
compara, a trage concluzii face parte din meseria mea... 

— Vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră... 
Surâsul lui Benvenuto se şterse treptat, iar fruntea i se întunecă. 

— Îmi pun o întrebare, fără să găsesc răspunsul. De ce se 
spune „devastarea şi jefuirea Romei”, ca şi cum ar fi vorba, fără 
îndoială, de un incident regretabil, dar relativ minor. Devastare 
înseamnă prădare, jefuire. Se spune: sparge casa şi jefuieşte 
tejgheaua... Dar Roma a suferit un asediu, ocuparea de către o 
armată străină, devastări şi masacre care au durat mai mult de 
zece luni. Căderea Romei este un termen mai potrivit. Cine are 


interesul să reducă gravitatea acestui dezastru la nivelul unei 
devastări?... Când sunt prost dispuşi, mercenarii jefuiesc în 
treacăt un târg ori un mic oraş. Catastrofa care s-a abătut 
asupra Romei comportă grele, foarte grele responsabilităţi... Ale 
atenua, nimic mai simplu; dar a reduce dimensiunile unei 
tragedii la proporţiile unei drame sau chiar ale unei comedii 
dramatice... furtul câtorva tablouri, beţii, jafuri, abuzuri, certuri 
între soldaţi, incidente sporadice, agresiuni şi uneori crime 
săvârşite într-un oraş mare într-o oarecare perioadă a anului... 
ciuma care sporeşte numărul victimelor, dar această groaznică 
boală se manifestă şi în timp de pace... Oamenii care încearcă 
să agraveze acest fel de întâmplări riscă să sufere accidente pe 
parcurs... 

Figura lui Cellini exprima o inocenţă plină de candoare... dar în 
străfundul ochilor săi izbucni o scânteie ca un fulger pe un cer 
senin... 

Convorbiri Mărturii Destăinuiri 

PROSPERO COLONNA 

cardinal, decan al Sfântului Colegiu 

Sfântul Părinte a murit... Tommaso Parentucelli, încoronat 
papă sub numele de Nicola al V-lea, şi-a dat duhul în noaptea de 
24 spre 25 martie 1455, înaintea zorilor... 

Fiu al unui obscur medic de provincie, a urcat încet, dar 
răbdător treptele care l-au dus pe tronul Sfântului Petru. Guta - 
boala provocată de necumpătare, care i-a săpat mormântul - se 
agravase de câteva luni. 

M-a primit în audienţă de mai multe ori - în calitatea mea de 
decan al Sfântului Colegiu - pentru a-mi da instrucţiuni în 
legătură cu conclavul care urma să se întrunească după 
moartea sa. Preocupat de menţinerea ordinii la Roma şi în 
principalele oraşe care alcătuiesc patrimoniul pământean al 
Sfintei Biserici, el mi-a ordonat să veghez îndeaproape la 
aplicarea celor mai severe măsuri pentru calmarea spiritelor şi 
mai ales a conflictului izbucnit între Spoleto şi Orvieto, în care 
contele Everso de Anguillara juca un rol echivoc. Imi amintesc 
că îmi vorbea cu o voce sacadată, întretăiată de gemete, fiindcă 
durerile îl făceau să sufere. 


Papa era bondoc, mai degrabă gras. Boala îl adusese într-o 
stare jalnică. Pielea lividă se lipea de oasele feţei, care luase 
aspectul unei măşti mortuare. 

Complotul lui Porcari, care - spunea el - urma să-l coste viaţa, 
îl marcase mult. Nu cred că Porcari voise să-l asasineze. El 
năzuia să învie din propria cenuşă vechea Republică Romană. 
Era o idee utopică, pentru că încă din secolul al cincilea Roma 
devenise pe vecie reşedinţa papalității. Suveranii pontifi au 
primit de la împăratul Constantin privilegiul important de a 
purta coroana imperială în calitate de şefi ai creştinătăţii şi de 
suverani ai regatului Bisericii. De câtva timp puterea 
pământească a papilor era pusă în discuţie. Dar asupra acestei 
chestiuni profund controversate vom reveni puţin mai tărziu. 

In cursul ultimei mele audienţe private, Nicola al V-lea, foarte 
slăbit de boala care urma să-l răpună două săptămâni mai 
târziu, mi-a vorbit - cu ochii înecaţi în lacrimi - că domnia lui va 
fi umbrită de căderea Constantinopolului, catastrofa care a lovit 
oraşul întemeiat de împăratul Constantin, fiul mult iubit al 
Bisericii noastre. 

„Sunt acuzat că nu am făcut nimic pentru apărarea 
Constantinopolului. Că i-am permis lui Mehmed al II-lea - prin 
pasivitatea mea - să cucerească Bizanțul. Detractorii mei uită că 
locuitorii  Constantinopolului erau eretici şi refuzau cu 
încăpățânare revenirea în sânul Bisericii Catolice, respingând 
autoritatea papilor. Aceasta este pedeapsa divină care a 
abandonat turcilor oraşul. Mehmed al lIl-lea nu a fost decât 
unealta mâniei lui Dumnezeu. În ciuda acestui semn evident, am 
făcut eforturi supraomeneşti pentru organizarea unei cruciade 
împotriva necredincioşilor, dar m-am lovit de o indiferenţă 
generală, de o condangabilă rea-credinţă”. 

Mi-am plecat capul, manifestând, de formă, aprobarea, în 
pofida rezervelor mele mentale. Nu voiam să contrazic un 
muribund care aştepta din partea mea un suport moral. Cred că 
mi-a ghicit gândurile, pentru că se plângea de ingratitudinea 
anturajului său... 

Indată ce s-a ştiut că sfârşitul său este iminent, apropiații săi l- 
au părăsit, pentru a se îndrepta spre meleaguri mai bune. A-I 
urma pe viitorul papă era soluţia cea mai bună. Dar cine va fi 


câştigătorul acestei curse nestăvilite, care urmărea obţinerea 
mitrei pontificale? 

Cunoscuta mea aversiune faţă de Nicola al V-lea - şuşoteau 
oamenii curiei papale - pornea din decepţia care m-a cuprins la 
alegerea lui ca papă, deşi la acea epocă eu aveam toate şansele 
să obţin mitra. Trebuie să admit că alegerea mea - considerată 
atunci ca sigură fusese compromisă de manevrele oculte ale 
Orsinilor, rivali eterni ai lui Colonna. Cardinalul Capranica - 
eminentul cardinal - candida şi el la această înaltă demnitate 
ecleziastică. În cele din urmă, conclavul, măcinat de diverse 
grupuri de interese, a ales o soluţie de compromis. A aşezat 
mitra pe fruntea lui Parentucelli, făcut cardinal în urmă cu două 
luni şi jumătate. 

Pentru a-şi plăti studiile universitare din Bologna, s-a angajat 
preceptor la Albizzi şi la Strozzi, familii care se mândreau cu 
apartenenţa la aristocrația florentină. Apoi a intrat în grațiile 
cardinalului Nicola d'Albergoti şi prin mijlocirea lui s-a strecurat 
în anturajul Papei Eugenio al IV-lea, format din lingăi servili. 
Pentru a ilustra linguşeala lor, este de ajuns să-l cităm pe unul 
din apologeţii săi care scrisese o cărţulie, Vite de uomini Mustri, 
de o jalnică banalitate. lată o mostră: 

„Când intona Adjutorium nostrum în nomine Domini, Papa a 
izbucnit în plâns, atât de tulburătoare era impresia produsă de 
măreţia şi de evlavia sa; parcă nu era doar Vicarul lui lisus 
Hristos, ci însuşi Hristos”. 

De bună seamă aceste elogii deplasate aduceau recompense 
bogate. Autorul acestor slugărnicii, Vespasiano Bistici, nu mă 
slăbea o clipă copleşindu-mă cu laude. L-am tratat ca pe un 
bufon, ceea ce nu îl deranja câtuşi de puţin. Proslăvirile sale 
pentru Nicola al V-lea atingeau uneori culmea ridicolului. El îl 
numea „lumina şi odăjdiile Bisericii, ale lui Dumnezeu şi ale 
secolului său”. 

Răposatul papă acorda favoriţilor săi pensii de cinci sute şi 
chiar şase sute de scuzi de aur, în timp ce Fra Angelico primea 
şaisprezece ducați pe lună, iar Benozzo Gozzoli trebuia să se 
mulţumească cu şapte ducați. Ceea ce nu constituia o piedică 
pentru ca Nicola al V-lea să fie proclamat prinţul artiştilor. 


S-ar putea să fiu acuzat de părtinire. Sunt conştient de acest 
pericol. Şi voi aduce eu însumi, în mod cinstit, argumentele care 
ar putea fi folosite împotriva mea. 

Parentucelli, înainte de a fi hirotonisit papă, fusese executorul 
supus al tuturor hotărârilor adeseori prost inspirate ale lui 
Eugenio al IV-lea. În timpul păstoriei acestuia, aşa-zisa 
conspirație a cardinalilor nu fusese, în realitate, decât o reacţie 
împotriva politicii şovăielnice a papei, care semăna vrajbă, 
potrivit principiului divide et impera. Intriga, jocul dublu 
deveniseră la el o a doua natură. Jocul alianțelor şi al 
răsturnărilor acestora exaspera ltalia. Favorurile acordate de 
Eugenio al IV-lea Veneţiei, patria sa, şi Florenței, în detrimentul 
ducatului Milano şi al regatului Neapole, au fost picătura care a 
umplut paharul. 

În acel timp, Statele Bisericii se aflau în mare fierbere. 
Partizanii Republicii mențineau o agitaţie permanentă. Mizeria 
neagră a populaţiei sărace genera răzmeriţe endemice, 
înăbuşite repede de autorităţile papale. Filiberto-Maria Visconti, 
duce de Milano, profită de ocazie şi invadă teritoriile Bisericii. 
Armatele ducale erau comandate de condotieri vestiți pentru 
capacitatea lor militară, Nicola Fortebracio, Francesco Sforza şi 
Nicola Piccinino. 

Rudele mele, cei din familia Colonna, ghibelini prin tradiţie, au 
ridicat armele împotriva papei. Eugenio al IV-lea reacţionă 
printr-o bulă de exilare. Dar nu avu nici timpul şi nici mijloacele 
să treacă la acţiune, pentru că Savelli şi Orsini încheiară pentru 
prima oară alianţe cu duşmanii lor de moarte şi cu poporul 
Romei, care se revoltă până la ultimul om împotriva Suveranului 
Pontif. Exilul său avea să dureze zece ani. Pentru a-i complica 
situaţia, un consiliu reunit la Bale se pregătea să pronunţe 
destituirea sa. Personal, am păstrat neutralitatea, pentru a salva 
unitatea Bisericii. 

Apoi hora alianțelor se reluă mai intens. Francesco Sforza se 
lăsă cumpărat de papă, iar cardinalul Vitelleschi îşi schimbă 
haina preoțească cu armura de război şi, în scurt timp, reuşi să 
recucerească aproape toate teritoriile pierdute de Biserică, 
aplicând în paralel represalii sângeroase împotriva răsculaților. 
Un exemplu din o mie: el distruse oraşul lui Palestrina şi 
masacră întreaga populaţie, fără excepţie. Eugenio al IV-lea îşi 


manifestă recunoştinţa punând la cale asasinarea acestuia cu 
ajutorul prefectului capitalei recucerite. 

In cele din urmă, apele se liniştiră. Suveranul Pontif şi Alfonso 
de Aragon schimbară amabilităţi. Regele Alfonso renunţă să se 
războiască cu papa. In schimb, acesta recunoscu mongrelului 
regal, Ferrante, duce de Calabria, dreptul de a moşteni tronul 
tatălui său. 

Parentucelli îl urmase pe papa Eugenio al IV-lea cu o credinţă 
exemplară. Cardinalul şi mitra trebuia să recompenseze 
serviciile loiale... 

Acum, Nicola al V-lea, fiul medicului Zarzano, îl urma în 
mormânt pe fostul său stăpân. Trebuie să admit că natura 
omenească poate săvârşi miracole, îngăduind unui modest 
dascăl să-şi schimbe pielea, pentru a deveni suveran absolut, 
stăpân peste împărați şi regi. 

În lumea animală iepurele nu se preface în leu. 

In lumea minerală plumbul nu se preface în aur, în ciuda 
afirmațiilor contrare ale alchimiştilor. 

În povestea noastră ar exista, poate, o explicaţie. Când îşi 
schimbă numele, cardinalii aleşi papă devin supraoameni, chiar 
şi zei, cum spunea Vespasiano Bistici. 

Lunga agonie a lui Nicola al V-lea îmi revine în memorie. 
Horcăia în patul său, aşteptându-şi sfârşitul care-i depăşea 
puterea de înţelegere, ca şi cum l-ar fi sfidat. În acelaşi timp, îi 
dădea şi speranţa unei însănătoşiri. O lumânare groasă şi înaltă 
arunca o lumină gălbuie pe chipul lui cadaveric. Un călugăr 
bătrân, îngenuncheat într-un colţ al camerei, şoptea o 
rugăciune... 

Insist asupra interminabilei agonii a lui Nicola al V-lea. În timp 
ce moartea se juca de-a v-aţi ascunselea cu el, intrigile se 
țeseau ca nişte pânze de păianjen pe coridoarele Vaticanului... 

Partizanii mei spun că am toate şansele să obţin mitra. Dispun 
deja de un număr important de voturi, care îmi permit să ajung 
în fruntea cursei. Din nefericire, Orsinii au schimbat din nou 
orientarea. 

Duşmanii ereditari ai familiei mele au reluat uneltirile oculte 
pentru a împiedica alegerea mea. Ei au adepţi care lucrează în 
culise... In zilele noastre, pentru a urca treptele tronului 
pontifical candidaţii au la alegere trei mijloace... 


Simonia permite ofertantului cel mai generos să-şi cumpere 
electorii, promiţându-le venituri substanţiale, care să le asigure 
un trăi regesc, un palat cu două sute de servitori, o vilă 
confortabilă la ţară, grajduri bogate şi destui bani pentru a juca 
după plac la masa verde, eventual pentru a întreţine o frumoasă 
şi discretă curtezană... 

Al doilea mijloc implică semnarea unei capitulaţii! — un fel de 
constituţie care să limiteze prerogativele papei în favoarea 
Sfântului Sinod; Suveranul Pontif este redus la rolul de figurant, 
ca acela al dogelui Veneţiei. Eugenio al IV-lea semnă o 
capitulaţie de acest gen, dar o dată instalat pe tron o anulă cu o 
trăsătură de condei... 

Din cauza acestui precedent, a doua formulă era privită cu 
oarecare neîncredere. Ea mai are câţiva partizani care îşi 
închipuie că pot pune botniţă papei, graţie unui sinod gata să-l 
înlăture, la nevoie... În fine, al treilea mijloc nu cere niciun efort. 

Este suficient să fii bătrân, senil, ramolit şi însemnat cu 
pecetea morţii. O paralizie progresivă este de dorit. In perioada 
acestei domnii efemere, cardinalii ar putea trage sforile pentru a 
alege la următorul sinod un Suveran Pontif susceptibil să 
accepte prima sau a doua formulă... 

Bineînţeles, împăratul, regii şi prinții laici au şi ei un cuvânt de 
spus. Marea Schismă este un exemplu concludent. Dar am ieşit 
din tunel. Conclavul are însă destulă putere pentru ca să 
echilibreze toate forţele externe. A face parte dintr-o clică de 
cardinali cu interese comune şi care să reuşească să constituie 
o majoritate confortabilă este soluţia preferabilă tuturor 
celorlalte. Din nefericire, acest acord încheiat prin bună 
înţelegere nu se concretizează niciodată. După discuţii adesea 
furtunoase, provocate de numeroase consfătuiri discrete, 
trebuie să se ajungă la un compromis care să scoată din pălărie 
pasărea la care nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul 
conclavului. 

Ţinând seama de domnia relativ scurtă a unui papă, cea mai 
mare parte dintre cardinali au şansa de a fi aleşi, evident, dacă 
sunt vârstnici. 

Cei mai tineri cardinali, adesea adolescenţi abia ieşiţi din 
copilărie, nu au această şansă. In această categorie sunt incluşi 
şi cardinalii „nepoţi”, sau membrii cadeți ai ilustrelor familii; 


vlăstarele lor mai vârstnice îmbrăţişează cariera armelor. Am 
cea mai proastă părere despre aceşti cardinali „nepoţi”, care nu 
au alt merit decât înrudirea cu papii, şi care trebuie să le asigure 
acestora o majoritate confortabilă în Sfântul Sinod. 

Trebuie să recunosc că, în ceea ce mă priveşte, şi eu sunt un 
fel de cardinal „nepot”. Unchiul meu, Martin al V-lea, m-a 
desemnat pentru această promovare. Dar eu nu aş fi acceptat- 
o, dacă nu aş fi avut convingerea că voi putea îndeplini cu 
demnitate această nobilă misiune... 

Nicola al V-lea îşi dădu ultima suflare. Acum este rândul 
principilor bisericii să suspine, pentru că îi aşteaptă o mare 
încercare. Un război fără arme şi fără vărsare de sânge, dar la 
fel de tumultuos ca şi războaiele duse de condotieri, moderate 
în pierderi umane, dar bogate în rezultate spectaculoase. 

Conform protocolului, în calitatea mea de cardinal decan, 
asistasem la ultimele clipe ale lui Nicola al V-lea, alături de alţi 
mari demnitari ai Curiei. Papa primise iertarea păcatelor, 
anafura, apoi închisese ochii pe vecie. Cardinalul interimar al 
Colegiului pronunţase formula tradiţională: 

— Papa a murit cu adevărat! 

Acest cu adevărat mă făcu să surâd; exista oare şi o moarte 
falsă? Sunt papi expuşi pericolelor unei morţi înşelătoare? 

Ingenuncheasem şi pronunţasem: 

— De profundis clamavi ad te, Domine! 

Defunctul şef al Bisericii fu înmormântat cu pompa obişnuită. 
Dar toţi îşi puneau aceeaşi întrebare: cine va fi următorul papă? 

Nicola al V-lea fusese dat uitării... 

La 3 aprilie se celebră slujba solemnă a Sfântului Spirit; în ziua 
de 4 trebuia să aibă loc închiderea conclavului. 

Pentru neiniţiaţi formula „închiderea conclavului” ar putea să 
pară ciudată. Orice adunare publică are o deschidere şi o 
închidere. Conclavul începe printr-o „închidere”, cardinalii fiind 
literalmente închişi în capela Vaticanului, unde vor începe 
dezbaterile legate de alegerea noului papă, izolaţi de lumea 
exterioară la propriu şi la figurat, pentru a nu fi influenţaţi de 
factori capabili să le tulbure seninătatea. În realitate, 
seninătatea nu le este niciodată asigurată, pentru că pasiunile 
sunt atât de dezlănţuite, încât prezenţa unui medic la uşă este 


obligatorie, căci la vârsta lor înaintată unii capi ai Bisericii riscă 
în orice moment o criză cardiacă severă, cu deznodământ fatal. 

Am hotărât ca în seara de 3 aprilie să ofer un banchet câtorva 
prieteni mai apropiaţi, ca să-i satur, pentru că în zilele 
următoare, în conclavul închis, regimul alimentar va fi de o 
sobrietate spartană - scuzaţi - monahală. 

Printre invitaţi figura cardinalul Torquemada, deocamdată 
neutru, al cărui vot ar putea să-mi fie util. 

Dintre candidaţi aveam şansa cea mai mare să fiu ales. 
Capranica, prietenul meu, Carvajal şi Bessarion candidau şi ei, 
dar cu mai puţine şanse. 

l-am poruncit lui Baltassare, incomparabilul meu majordom - 
plătit mai scump decât un profesor universitar sau decât un 
artist pictor - un ospăț demn de Lucullus. Baltassare cunoştea 
reputaţia acestui personaj, pentru că umanismul în plin avânt 
pătrunsese în mediile cele mai diferite: la prinți şi la bucătarii 
şefi, la nobili şi la burghezi, în şcoli şi în mănăstiri. 

Pentru însufleţirea dialogului - inspirat de Platon - am invitat 
personaje reprezentând tendinţe opuse: de la celebrul umanist 
Lorenzo Valla până la rigidul reprezentant al formalismului 
scolastic, Antonio Cortese. 

Am mai invitat şi alţi cardinali în afară de Torquemada: pe 
prietenul meu Capranica, pe francezul Alain, pe grecul Isidoros, 
pe italianul Aeneas Sylvius Piccolomini şi pe toscanul Caladrini. 
Veneau şi doi ambasadori, milanezul Pontremoli şi germanul 
Harderberg, iar pentru a adăuga o notă de picanterie, erau 
prezenţi  Paggio Bracciolini şi Fidelfo, considerat un nou 
Boccaccio. Nu l-am uitat pe Bistici, apologetul bufon. 

Inaintea unui banchet inspectez întotdeauna totul, pentru a 
constata dacă nu a fost uitat ceva. Sunt un perfecţionist. 

Am moştenit această trăsătură de caracter de la tatăl meu 
care înainte de a încăleca examina fiecare amănunt: chingile, 
scările, hăţurile, deşi avea o armată de maeştri de călărie care 
să se ocupe de aceste detalii. 

— Trebuie să faci de fiecare dată un control sever pentru a fi 
sigur că vei ajunge întreg şi nevătămat unde ţi-ai propus! Să nu 
ai încredere în nimeni! Cei mai buni prieteni de azi îţi vor fi 
duşmanii şi trădătorii de mâine! Servitorul tău cel mai credincios 


este în stare să-ţi pună otravă în vin! Numai câinii nu te 
trădează niciodată! 

Bietul tata! In ciuda precauţiunilor, a căzut într-o ambuscadă 
provocată de Orsini. Şi-a pierdut viaţa eroic, cu sabia în mână, 
aşa cum se cuvine... Voia să facă din mine un războinic... 
Sutana nu m-a împiedicat să-l omor pe ucigaşul său... 
Răzbunarea nu este numai îndreptăţită, ci absolut obligatorie. 
Răzbunarea se întoarce adesea asupra celui care a comis fapta, 
spunea Seneca. Nu avea dreptate. Mânia lui Dumnezeu este 
cumplită şi răzbunarea sa îi loveşte adesea pe păcătoşii înrăiţi... 

Dar să lăsăm gândurile negre şi să ne îndreptăm atenţia 
asupra pregătirilor pentru banchet. 

Servitorii aprind lumânările şi aşază pe masă argintăria, 
solniţele, cupele de Murano. Lumina strălucitoare pune în 
valoare tablourile care împodobesc pereţii. Sunt mândru de 
colecţia mea. Numai d'Estouteville, cel mai bogat dintre toţi 
cardinalii, mă întrecea cu mult. Eu posed totuşi tablourile unor 
pictori ca Fra Angelico, Masaccio, Paolo Ucello, Filippo Lippi şi 
chiar ale unor flamanzi, printre care van Eyck şi van der 
Weyden. Mă fălesc pe drept cuvânt cu două piese superbe ale 
francezului Jean Fouquet. Toate aceste tablouri au subiecte 
religioase. Era o adevărată modă până la răsunătoarea intrare în 
scenă a umaniştilor. Intr-o sală destinată banchetelor imaginile 
sfinţilor nu prea îşi au locul... Dar cuget că Dumnezeu se află 
pretutindeni... El asistă şi la cele mai oribile crime fără să 
intervină... De ce pedepseşte păcatele şi nu împiedică 
săvârşirea lor dacă puterea sa este nemărginită?... lată o 
întrebare demnă de un ecleziast. Uneori îndoielile îmi otrăvesc 
sufletul... 

Atenţia îmi este atrasă de muzicanţii care se instalează pe 
estrada lor... Flaute, instrumente cu coarde, tobe şi timpane... 
Trebuie să cânte în surdină, pentru a nu deranja conversaţia, şi 
să dezlănţuie o cascadă de sunete puternice atunci când 
controversele  convivilor iau o întorsătură periculoasă... 
Muzicienii sunt atenţi la semnele mele... eu sunt cel care ordonă 
cu un gest discret intensificarea sau reducerea sunetelor... 

Petrecerea poate începe... 

Invitaţii sosesc, fiecare după posibilităţi, în trăsuri făcute din 
lemn scump, numite „celeste”, într-un fel de cufere deschise, 


trase de catârce sau de servitori, călare ori pe jos... Curtea care 
înconjoară vastul meu pa/azzo, mai degrabă un castel medieval, 
este destul de încăpătoare pentru a cuprinde vehicule, animale 
şi oameni... Astăzi castelele fortificate nu mai sunt la modă... 
Dacă povara anilor nu ar apăsa atât de greu pe umerii mei, aş 
construi şi eu unul din acele palate aerisite, cu ferestre largi, 
deschise către exterior - de neconceput în secolele trecute... 

Mi-ar plăcea să construiesc una din acele vile frumoase din 
antichitatea romană, cu săli somptuoase, cu terase largi, cu 
faţade împodobite cu coloane de marmură trandafirie... 

Dar de ce să o fac? N-am moştenitori direcţi. Am respectat 
celibatul, pretins cu rigurozitate ecleziaştilor, şi nu am zămislit 
bastarzi, denumiți eufemistic „nepoţi”, cutumă adoptată de unii 
dintre colegii mei cu o nepăsare uimitoare... 

Apoi papii au adoptat un obicei prost. Indată ce un cardinal 
trece Stixul, îi anulează testamentul şi îşi însuşesc averea 
pentru a o transmite propriilor „nepoţi”... 

Primum vivere, deinde filosofare... 

Primirea invitaţilor impune un ceremonial complicat, cu 
respectarea priorităţii. In jurul mesei locurile sunt distribuite 
după o etichetă riguroasă, pentru a nu răni susceptibilităţile 
celor mari şi ale celor mai modeşti. Parveniţii sunt cel mai greu 
de mulţumit. Această regulă se aplică fără deosebire atât 
mirenilor, cât şi ecleziaştilor. Cu cât originea lor este mai umilă, 
cu atât orgoliul lor e mai umflat. Fanfaroni, aroganţi, îşi făuresc 
o morgă ridicolă... 

Poate exagerez... poate că prejudecățile mele de aristocrat, 
care nu se încrede în oamenii de rând în plină ascensiune sunt 
de neclintit... poate... 

Servitorii defilează cu preparate culinare prezentate sub forme 
stranii, de o fantezie debordantă. Vinul umple cupele. 

Bibemus, bibernus, cras moriemur, ziceau pe bună dreptate 
strămoşii noştri... a admira culoarea vinului, a-i simţi buchetul, 
a-i aprecia divina savoare înseamnă a împărtăşi plăcerile 
zeilor... 

După al cincilea fel de mâncare limbile se dezleagă. 

Subiectele atacate şocară prin frivolitatea lor evlavia riguroasă 
a lui Torquemada, care vărsă un pahar de vin pe pardoseală... 


— În memoria tuturor apărătorilor eroi ai Constantinopolului, 
ultimul mare bastion al creştinilor din sud-estul Europei, căzut în 
mâinile turcilor. 

Gestul său, vocea sa cavernoasă aruncară o undă de gheaţă 
asupra adunării. Amintirea acestui dezastru era prea recentă 
pentru a nu-i impresiona profund pe toţi cei prezenţi. 

Torquemada continuă cu o gravitate care-i accentua mânia. 

— Principii şi regii lumii creştine, care nu au schiţat nici cel 
mai neînsemnat gest pentru a-i izgoni pe arabi din Spania, au 
abandonat în mod laş Constantinopolul, pradă jalnicei sale 
sorţi... Subliniez, Europa creştină, pentru că de acum înainte 
vom avea de-a face şi cu Europa islamică. Turcii păgâni au şi 
înghiţit o mare parte din Balcani, iar acum iau cu asalt Europa 
Centrală. 

Capranica, animat de devotamentul său faţă de Nicola al V- 
lea, declară că acesta a făcut nenumărate eforturi pentru a 
sprijini apărarea Constantinopolului, dar că avântul său se 
zdrobise de indiferența Europei Occidentale. 

Cardinalul Isidoros, grecul, îşi strunea mânia, gata să treacă la 
atac. 

O umbră de zâmbet se citea pe buzele lui Aeneas Sylvius. 

Atmosfera începea să se înfierbânte graţie unui duel verbal 
care promitea să fie interesant. 

Deodată indignarea lui Isidoros izbucni agresivă. 

— Nicola al V-lea poartă pe umerii săi o grea răspundere. A 
acuza numai Europa laică este nedrept. Jocul diplomatic, 
amânările, manevrele lui au avut drept urmare o catastrofă fără 
precedent: umilirea Crucii călcate în picioare de către Semilună. 

Francezul Alain interveni prudent: 

— Europa este înfometată. Cine şi-ar fi putut închipui că 
Mehmed al lIl-lea va îndrăzni să asedieze Constantinopolul, a 
doua capitală a creştinătăţii? 

Aeneas Sylvius ridică mâna lui albă şi fină, împodobită cu 
inelul de cardinal. Vorbi apoi cu o voce domoală, care obliga 
audiența să se concentreze pentru a distinge cuvintele. Un 
mijloc admirabil de a atrage atenţia. 

— Când turcii, în primăvara anului 1452, au început zidirea 
fortăreței denumită Bogaz-Kessen - Gât Tăiat - în imediata 
vecinătate a Constantinopolului, deci chiar pe teritoriul propriu 


al Imperiului Bizantin, Republica Serenissimă, prima informată 
despre acest act de ostilitate deschisă, a transmis la Roma 
această ştire gravă. Roma, la rândul ei, a alertat statele 
creştine. Era limpede că turcii pregăteau asediul 
Constantinopolului. Ce atitudine au adoptat împăratul, regii şi 
principii creştini? 

— O atitudine de expectativă, care echivala cu abandonul 
Bizanțului, spuse cardinalul Isidoros. O ruşine care va dezonora 
pe veci fruntea suveranilor occidentali! 

Cu mâinile sale descărnate, cu vene proeminente, violacee, îşi 
acoperi urechile. Privirea sa de ascet iluminat fixa năluci create 
de spiritul său torturat. 

— Aud urletele groaznice ale turcilor, bestii care trec de 
meterezele ruinate ale oraşului asediat... strigătele disperate ale 
unui pumn de apărători supraviețuitori, copleşiţi, zdrobiţi de 
masa compactă a păgânilor care se avântă la asalt, care se 
agaţă de ruine - însetaţi de sânge şi de dezmăţ în oraşul 
cucerit... sunt asurzit de strigătele oamenilor îngroziţi - copii, 
bătrâni, femei, bolnavi - care fug de puhoaiele de turci ce 
copleşesc Constantinopolul... sângele curge... steagurile verzi 
ale musulmanilor  fâlfâie pe metereze, pe biserici, pe 
monumente, pe palatul imperial... iataganele ienicerilor retează 
capete, străpung pântece, despică în două, dintr-o singură 
lovitură, trupuri omeneşti... femei, copile, băieţandri sunt violaţi 
în biserici, în casele invadate, pe străzi... moartea seceră tot ce 
mişcă... soldaţii învinşi muşcă praful înroşit de propriul lor 
sânge... valuri de sânge... Impăratul cade, cu sabia în mână, 


printre ultimii luptători... un ienicer îi taie capul şi i-l duce 
sultanului, care  jubilează... cucerirea lerusalimului a fost 
răzbunată... Constantinopolul creştin a murit... trăiască 


Istanbulul, capitala marelui şi  invincibilului împărat al 
musulmanilor... semiluna triumfă... ruşinea învăpăiază obrazul 
Europei creştine... 

Isidoros tăcu... mâinile îi căzură pe masă... 

Prelatul dominican se ridică drept, impozant, ţinuta lui, ochii 
săi, vocea sa exprimau o ură cumplită. 

— Bizantinii au meritat pe deplin acest sfârşit îngrozitor! Oi 
rătăcite, eretici! Au primit pedeapsa divină! 


Fraza finală căzu ca o sentinţă implacabilă. Starețul se aşeză 
domol. 

Antonio Cortese prelua ştafeta. Vocea lui tăioasă era potrivită 
cu costumul său burghez de culoare întunecată, nedefinită. 

— Cu puţin timp înainte de căderea Constantinopolului, când 
zăngănitul armelor se făcea deja auzit în Balcani, reprezentanţii 
împăratului Constantin şi ai Bisericii greceşti au început 
tratativele cu Roma. Suveranul Pontif a cerut împăratului să 
anunţe oficial renunţarea la schisma ortodoxă, unirea cu Sfânta 
noastră Biserică Romană şi supremaţia Papei... Condiţii 
indispensabile pentru a obţine ajutorul Sfântului Scaun. In caz 
de refuz, Biserica Romană nu va avea nici-o obligaţie să 
intervină în ajutorul Bizanțului. Reprezentanţii lui Constantin au 
semnat acest acord... Dar schismaticii încăpăţânaţi, în frunte cu 
patriarhul Ghenadios, au respins unirea cu Roma... Ca urmare a 
acestui afront, deznodământul nefericit al crizei bizantine era 
previzibil... 

Vocea profesorului Lorenzo Valla se făcu auzită - calmă, 
gravă, uşor ironică, dar în acelaşi timp necruțătoare: 

— Aşadar un ultimatum lansat de Roma în ajutorul asaltului 
inevitabil al turcilor? Acceptaţi unirea sau muriţi! 

— lată o interpretare simplistă a exigenţelor legitime ale 
papei, ripostă stareţul. Ştim astăzi că împăratul Constantin 
dispunea de patru mii de luptători pentru apărarea oraşului 
împotriva a o sută cincizeci de mii de asediatori, războinici 
invincibili... 

— Vorbeaţi de un deznodământ nefericit, interveni Cortese. 
Pentru mine este explicabil. Laşitatea grecilor este proverbială. 
lar zgârcenia lor i-a împiedicat să angajeze condotieri capabili să 
le apere capitala. Papa îşi exprimase deja nemulţumirea, iritarea 
lui îndreptăţită provocată de cererile neîncetate de bani 
formulate de împăratul Constantin şi de aristocrații săi 
îngâmfaţi, ale căror cufere erau pline cu aur! 

— Zgârcenia?!, exclamă Valla. Veniturile lor proveneau din 
exploatarea agricolă şi din comerţul maritim. Dar toate teritoriile 
imperiului erau ocupate de turci. Nemiloasa concurenţă a 
Veneţiei şi a Genovei a distrus practic comerţul grec. Venețienii 
şi genovezii se stabiliseră în cartierele Pera şi Galata, veritabile 


enclave în sânul Constantinopolului, care se bucurau de o 
autonomie smulsă autorităţilor bizantine slăbite... 

— Cât a ţinut asediul, venețienii din Constantinopol au avut o 
comportare exemplară, interveni Capranica. Toţi au luptat 
alături de greci şi cei care au scăpat masacrului au fost 
decapitaţi. Girolamo  Minotto, trimis al Veneţiei la Poarta 
Otomană, fiul său şi câţiva nobili supraviețuitori au fost 
decapitaţi... 

— În schimb, genovezii au avut un comportament odios, 
insistă Valla. Au păstrat o aşa-zisă neutralitate, furnizând însă 
din plin sultanului, în secret, informaţii asupra apărării oraşului. 
După căderea Constantinopolului, ei i-au predat cu smerenie 
cheile Galatei. 

Aeneas Sylvius clătină capul cu tristeţe. 

— Este un adevăr lamentabil! Din fericire, Giustiniani, viteazul 
condotier genovez, a spălat în parte ruşinea care păta fruntea 
concetăţenilor săi. Împreună cu cei patru sute de oameni ai lui a 
participat în mod strălucit la apărarea meterezelor. Pentru a-i 
răsplăti vitejia, forţa lui militară, împăratul i-a încredinţat 
comanda tuturor trupelor terestre. 

— În primul rând, el nu făcea parte din colonia genoveză de la 
Galata, eminenţă! Era un condotier care a alergat în ajutorul 
bizantinilor, în fruntea unei trupe alcătuite din patru sute de 
oameni. La începutul asediului şi-a acoperit de onoare numele. 
Dar când luptele au ajuns la paroxism, şi-a părăsit postul şi - 
urmat de mercenarii săi - s-a refugiat pe o navă acostată în 
port, abandonându-i atât pe împărat, cât şi pe camarazii săi 
greci decimaţi. O dezertare, pur şi simplu... 

— Era grav rănit, îl scuză Cortese. De altfel a şi murit după 
scurt timp... 

— Fuga lui, insistă Valla, a permis turcilor să forţeze poarta şi 
să ocupe oraşul. Papa şi suveranii creştini n-au întreprins nimic 
pentru a preveni desăvârşirea acestei tragedii. La căderea 
Constantinopolului, creştinătatea s-a înclinat în faţa faptului 
împlinit. 

Cortese protestă: 

— Nu trebuie să generalizăm! Nicola al V-lea şi-a dat 
osteneala de a mobiliza Europa creştină împotriva islamului. El a 
vrut să organizeze o nouă cruciadă pentru a-i izgoni pe turci în 


străfundurile Asiei, de unde veniseră. Sper că nu contestaţi 
buna-credinţă a Sfântului Scaun! 

Am impresia că posomorâtul Cortese voia să-l atragă pe Valla 
pe nisipurile mişcătoare ale unei discuţii care să-i aducă 
necazuri. Dar profesorul n-a ocolit pericolul. Surâsul lui 
dezamăgit reflecta o nemulţumire adâncă. 

— Nu contest buna-credinţă a Sfântului Scaun... Din nefericire, 
imperiul său vremelnic îl obliga să accepte o politică de 
compromisuri, războaie ofensive şi defensive, alianţe împotriva 
naturii, care nu au nimic cu spiritualitatea... 

Eforturile lui de a face să renască strălucirea antichităţii 
greceşti şi romane lasă impresia că intrase în pielea unui filosof 
contemporan cu Platon şi Socrate, cu Seneca şi cu Sallustius. În 
capitala universală a creştinătăţii, el glorifica lumea păgână a 
clasicismului şi punea în discuţie domeniul vremelnic al 
papalității. 

— Un înalt demnitar al Bisericii, care mă onorează cu prietenia 
sa, mi-a repetat cuvintele pe care Nicola al V-lea le-a spus pe 
patul de moarte, reluă Valla. „Am găsit Sfânta Biserică romană 
pustiită de războaie şi copleşită de povara datoriilor; am 
reformat-o şi am consolidat-o; am eliberat-o de schismă şi i-am 
recucerit oraşele şi castelele; am ridicat în apărarea sa fortărețe 
splendide”... Nu se poate să fii în acelaşi timp judecător şi parte 
în proces, arbitru şi jucător... Nicola al V-lea, în calitatea sa de 
suveran vremelnic, ţesea intrigi politice, isca rivalități între 
puterile italiene, pentru a asigura statelor Bisericii şi papalității 
supremaţia spirituală, politică şi militară... dintre toţi sfinţii 
noştri, numai Arhanghelul Mihail poartă arme... 

Starețul ridică braţele spre cer - mai exact spre tavan - 
mânecile largi ale sutanei descoperindu-i muşchii flasci ai 
antebraţelor. 

— Războiul sfânt este justificat dacă trebuie să apere şi să 
afirme autoritatea papilor, infailibili prin definiţie, când trebuie 
să impună puterea lui Dumnezeu... Cruciadele, războiul 
împotriva  ereticilor din Vaud au fost războaie sfinte... 
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu răzbunător... Pedepsirea 
păgânilor şi a ereticilor prin foc şi sabie este o datorie pentru 
orice bun creştin! 


Capranica surâse cu bunăvoință. Zelosul călugăr dominican 
putea să pună masele în mişcare, dar pătimaş săvârşea 
imprudenţe. De data asta, Valla a fost cel care i-a întins o 
capcană. 

— In pofida bolii sale, care i-a provocat suferinţe de nedescris, 
continuă stareţul, el a convocat un congres care trebuia să-i 
reunească pe reprezentanţii tuturor statelor italiene. Dar regii 
din Neapole, Republica Veneţia, ducele de Milano, pentru a 
aminti doar de cele mai importante piese ale acestei partide de 
şah, s-au eschivat... 

— Sunt informat despre acest congres faimos, spuse Valla. 
Delegații sosiți se dondăneau între ei, la sfârşit. Ambasadorii din 
Neapole, Milano, Mantova, Veneţia cereau rectificări teritoriale, 
înainte de a încheia pace şi de a trece la convorbiri legate de 
cruciadă. Câteva state ale Bisericii formau subiectul unor foarte 
aspre contestări. Veneţia voia să-l reducă pe papă la rolul de 
subaltern, de capelan al Sfântului Marco. 

Republicanii Romei amenințau că se vor  răscula... 
Ambasadorul Florenței a declarat textual: să dea Dumnezeu ca 
Papa Nicola să nu lungească vorba prea mult şi să onoreze mai 
bine Biserica, restabilind pacea în ltalia!... Diplomaţi, unii 
cardinali se plângeau că Suveranul Pontif conducea negocierile 
cu o moliciune condangabilă şi la voia întâmplării. Duplicitatea 
sa este explicabilă. Voia să-şi apere poziţia politică... În cele din 
urmă congresul s-a terminat fără nici-o concluzie... Dar acolo 
unde n-a reuşit Papa - învestit cu putere divină limitată în timp - 
a izbutit un simplu călugăr Augustin, Fra Simonetto de 
Camerino, datorită spiritului său diplomatic de conciliere şi 
voinţei sale pătrunse de un adevărat suflet creştinesc. Şi-a luat 
desaga şi toiagul de pelerin şi a început să străbată Italia. De la 
Veneţia la Milano, de la Milano la Florenţa, de la Florenţa la 
Sienna... 

Negocierile angajate de modestul Fra Simonetto au avut 
rezultate spectaculoase. Toţi suveranii Italiei, toţi principii, însuşi 
Suveranul Regatului Neapole, care refuzaseră să răspundă 
convocării papei la Roma, s-au reunit la Lodi, unde au încheiat 
un tratat de pace. Acest mare succes realizat fără cea mai mică 
participare a papei a fost mult comentat în toate capitalele. 
Nicola al V-lea, la început nemulţumit de această considerabilă 


afacere diplomatică, îndeplinită cu ignorarea autorităţii sale, a 
hotărât să recunoască marea ligă ce fusese înfiinţată pentru o 
durată de douăzeci şi cinci de ani între principalele puteri din 
Italia, inclusiv papalitatea... Pentru abilitatea lui diplomatică, Fra 
Simonetto ar fi meritat demnitatea de cardinal. Dar nu s-a ales 
cu nimic. A încălca autoritatea papei era o greşeală de neiertat. 
După ce a strălucit câteva clipe ca o stea căzătoare, călugărul, 
ignorat intenţionat de Curie, a fost înghiţit de valurile uitării. 

Cuvintele dure ale profesorului Valla nu erau lipsite de temei. 
Cardinalii care se remarcaseră prin strălucitele lor studii 
universitare erau puţini. Cea mai mare parte din ei îşi datorează 
ascensiunea unor condiţii care nu au nici-o legătură cu teologia, 
cu asceza clericală. Aleşi datorită înrudirii lor cu familiile regale 
şi princiare, ei întăresc prestigiul Sfântului Colegiu şi furnizează 
papei alianţe preţioase. Cardinalii adolescenţi sau abia ieşiţi din 
copilărie nu constituie excepţii. 

Mai există şi cardinalii „nepoţi”, care în cea mai mare parte 
sunt plaga acestei instituţii. 

Trebuie să recunosc... Eu însumi sunt un „cardinal-nepot”, dar 
mă pot făli că mi-am petrecut întreaga tinereţe pe băncile 
universităţilor, precum Capranica, prietenul meu. Cardinali aleşi 
pentru meritul lor personal - scriitori, filosofi, savanţi, 
cercetători - există, dar numărul lor este foarte redus. Sunt de 
asemenea şi cardinali care îşi cumpără titlul. A deveni cardinal, 
episcop, cu astfel de mijloace este, desigur, un privilegiu 
rezervat celor bogaţi... Simonie?... Oricum ei sunt de preferat 
favoriţilor care obţin această înaltă demnitate din raţiuni greu 
de mărturisit... 

Capranica intră în arenă. Aşteptam cu o plăcere anticipată 
intervenţia sa. li place să-şi brodeze argumentele pe o canava 
ţesută cu elemente de filosofie şi de teologie, de drept canonic 
şi de istorie. Umanist convins, păstrează totuşi un echilibru 
spiritual perfect, ceea ce îi permite să navigheze cu uşurinţă pe 
mările cele mai dezlănţuite. Elocinţa lui câştigă întotdeauna 
auditoriul. li va trebui un talent deosebit pentru a combate 
teoriile profesorului Valla. 

— Trebuie să admit că papalitatea a cunoscut epoci în care 
elementul laic eclipsa elementul spiritual. Dar, în general, papii 
au ştiut să păstreze cumpăna dreaptă între aceste două 


tendinţe. Mântuitorul l-a însărcinat pe Sfântul Petru să fie nu 
numai reprezentantul său pe pământ, păstorul întregii 
creştinătăţi, ci i-a transmis în acelaşi timp toată puterea sa. 
Sfântul Petru a încredinţat dreptul său divin, fără nici-o rezervă, 
succesorilor săi, papii. Nu este vorba nicidecum de o prioritate 
onorifică, ci de o suveranitate absolută, de esenţă divină, de 
deplinătatea puterii asupra Bisericii, asupra cardinalilor şi 
asupra creştinilor din lumea întreagă. Conciliile sunt 
subordonate papilor, pentru că nu există un tribunal care să 
poată să-l judece pe papă. El este judecătorul suprem. El deţine 
puterea divină, pe care nimeni nu are dreptul să i-o conteste. 
Şef al creştinătăţii, el este păstorul celor slabi şi al celor 
puternici, al celor umili şi al regilor. Păstor şi şef suprem. De 
bună seamă, Suveranul Pontif trebuie să-şi păstreze întreaga 
luciditate, pentru că şi cel mai mic pas greşit, şi cea mai mică 
judecată nedreaptă pot fi speculate de duşmanii papalității. 
Trebuie să fie limpede că papa este un suveran. In loc să 
moştenească tronul graţie sângelui regal care ar trebui să-i 
curgă prin vene, el accede la puterea absolută prin graţia divină, 
care îl aşază cu drepturi depline deasupra împăraţilor şi regilor... 
Pentru a reveni în sfârşit la Papa Nicola al V-lea... In ciuda 
slăbiciunilor omeneşti, el a făcut eforturi uriaşe pentru a păstra 
neatinsă măreţia Bisericii şi a imperiului său pământean... 

Mă aşteptam ca Bistici, apologetul lui Nicola al V-lea, să 
intervină pentru a-i apăra memoria. Dar se abţinu să o facă. 
Voia să cunoască mai întâi părerile viitorului papă despre 
predecesorul său. 

Toate privirile se îndreptară spre Valla. Toţi îi aşteaptă 
răspunsul la magnifica demonstraţie a lui Capranica. 

— Încă de la început, spuse el cu gravitate, umaniştii, în 
marea lor majoritate, nu au luat poziţie împotriva dreptului divin 
al papei, cap al Bisericii şi arbitru spiritual al creştinătăţii. 
înţelegem că religia creştină este un mit care corespunde 
nevoilor spirituale ale omului. Vrem să realizăm o bună 
înţelegere între doctrina creştină şi filosofia greacă şi latină. Ne 
supunem credinţei, dar unei credinţe justificate prin rațiune, 
care este mult mai puternică decât formalismul scolastic, decât 
cazuistica adesea de complezenţă. Noi am descoperit luminile 
culturii clasice, greacă şi romană, care a pus capăt întunecatului 


Ev Mediu. Gândirea şi arta păgână, splendoarea Romei Antice şi 
exemplul edificator al vechii Atene constituie pentru noi un far 
care ne călăuzeşte spre o lume nouă, mai mare, mai 
armonioasă. Graţie statuilor greceşti şi romane am descoperit 
frumuseţea corpului omenesc, sentimentele sale, sensibilitatea 
sa. Umilinţei creştine noi îi opunem setea de glorie, de realizări 
grandioase, de un frumos viitor pământean... 

Cortese izbucni fără să-şi poată stăpâni indignarea. 

— Orbiţi de admiraţia voastră pentru antichitatea păgână, aţi 
abandonat religia creştină. Marsuppini, profesor la Universitatea 
din Florenţa, a murit respingând taina sfântă a căsătoriei... Şi nu 
a fost singurul care a ignorat doctrina nulla salus extram 
ecclesiam! A 

— Acestea sunt excepţii... In schimb, trebuie să admit că noi 
contestăm puterea pământeană a papilor; şi asta spre binele 
Bisericii, pentru creşterea puterii spirituale a papei şi pentru 
întărirea rolului său de arbitru... Mântuitorul nu a posedat bunuri 
pământeşti... Platon, Socrate, Aristotel au afirmat suveranitatea 
incontestabilă şi inalienabilă a poporului asupra teritoriului său. 
Cu câteva zeci de ani înaintea mea, Marsiglio din Padova, 
universitar reputat, a scris, în acest sens, un tratat intitulat 
Defensor Pacis în care a dezvoltat principiul suveranităţii 
poporului, care deţine puterea legislativă şi o exercită prin 
reprezentanţii săi aleşi şi prin puterea executivă, de asemenea 
aleasă. Dacă aceştia comit greşeli sau abuzează de dreptul lor, 
poporul are dreptul să-i destituie. 

Puterea statului laic este nelimitată. Papa, care nu poate fi 
decât alesul poporului, posedă numai drepturile încredințate de 
popor şi nu poate niciodată să invoce dreptul divin. Papa este 
delegat de un consiliu şi de legislatura statului, care au puterea 
să-l controleze. Bunurile Bisericii sunt bunurile statului. Puterile 
judiciară şi legislativă ale Bisericii aparţin de drept poporului 
care deleagă clerul să-l reprezinte. În realitate, susţine Marsiglio, 
papii au uzurpat drepturile cu care au fost învestiţi. Evident, nu 
e de conceput ca papa să aibă armată şi să poarte război... 
Stilul acestui tratat este de o precizie juridică... 

Cortese obiectă dispreţuitor: 


— Cu astfel de argumente vă intoxicaţi studenţii? Teoriile 
voastre, care frizează erezia, i-ar fi plăcut mult lui Huss - fie-i 
numele pe veci blestemat! 

— Voi falsificaţi istoria!, supralicită stareţul. Vă prefaceţi că aţi 
uitat cum că domeniul pământean al papilor a fost realizat de 
împăratul Constantin, care a semnat un document conform 
legii... 

Flegmatic, Valla înlătură cu un gest apatic atacul adversarului 
său. 

— Trebuie oare să vă amintesc că acest faimos document este 
un fals şi că l-am dovedit? Este cel puţin indecent ca sfânta 
Biserică să-şi justifice drepturile pământene servindu-se de un 
document falsificat! Eminenţa Sa cardinalul de Cusa a ajuns la 
aceeaşi concluzie. Uzurparea de câtre papi a suveranităţii 
pământene a avut drept consecinţă o serie de conflicte şi de 
războaie. Formula universalităţii Bisericii nu face decât să 
ilustreze acest abuz, această sete patologică de putere laică. Nu 
trebuie să ne îmbătăm cu cuvinte golite de sens. Cum se poate 
invoca universalitatea Bisericii Catolice, când pământul însuşi nu 
este decât o părticică infimă a universului? Şi chiar pe acest 
pământ, leagăn al omenirii, o multitudine de religii, pe care noi, 
creştinii, le considerăm păgâne, s-au impus şi îşi menţin 
autoritatea: confucianismul, budismul, hinduismul, iudaismul, 
pentru a nu le cita decât pe cele mai importante... Nefasta 
guvernare a papilor lipseşte popoarele de aceste libertăţi, ceea 
ce explică răzmeriţele repetate, ca de exemplu, odinioară, Israel 
împotriva lui Roboam. Suntem obligaţi să plătim papilor tributuri 
grele... Nu! Noi, umaniştii, nu suntem groparii creştinismului, 
cum suntem acuzaţi. Noi vrem să eliberăm societatea 
omenească de dominaţia brutală, barbară, a unor preoţi. Cea 
mai mare parte a papilor sunt păstori răi şi exemple nefaste. In 
loc să se ocupe de clerul lor, ei se ridică în slăvi şi tună şi fulgeră 
asupra şefilor de state şi a popoarelor acestora, în numele 
dreptului divin... 

Valla, atât de calm de obicei, se înfierbântase. El izbucni cu 
violenţa unui vulcan în plină erupție... 

Aveam vaga impresie că juca teatru pentru a-i înfricoşa pe 
adversarii săi. Cunoşteam aproape toate scrierile sale presărate 
cu fraze de o duritate extremă. El nu ezita să-i împroaşte pe 


suveranii pontifi cu epitete de o violenţă extremă. Hoţi, tâlhari, 
călăi, cuvinte folosite fără ezitare. 

Dar Valla era invulnerabil. El se bucura de protecţia lui 
Alfonso, regele Aragonului, şi de propriul său prestigiu. 

Oferisem invitaţilor mei un spectacol de calitate. Apoi era 
preferabil să-l am pe Valla prieten şi nu inamic. Argumentaţia sa 
care anihilează autenticitatea faimoasei donaţii a lui Constantin 
este nu numai de o impresionantă îndrăzneală, dar şi de o 
inatacabilă valoare juridică. 

Banchetul luă sfârşit într-o atmosferă de înmormântare. Valla, 
incorigibilul Valla, se retrase primul. 

După plecarea sa, Torquemada îmi atinse braţul cu un deget 
care se voia liniştitor. 

— Interesant personaj acest universitar! Fie şi numai pentru 
atât, eu aş fi trimis oricare individ - indiferent de rangul său - în 
faţa Tribunalului Inchiziției... 

Cortese îmi declară că redactase deja prima parte a unui Anti- 
Valla şi adăugă că voia să mi-l dedice. 

— Ne revedem la conclav!, spuse Aeneas Sylvius înainte de a 
ne despărţi. 

Ceilalţi invitaţi, care făcuseră mai mult sau mai puţin figuraţie, 
erau profund zdruncinaţi. 

Muzicanţii cântau un cântec vesel pentru a încheia frumos 
banchetul... 

Apoi liniştea se aşternu asupra casei mele. 


Am avut un somn agitat. Am visat că, după tocmeli 
anevoioase, câştigasem alegerile... M-am deşteptat plin de 
sudoare. Câteva ore mai târziu trebuia să aibă loc închiderea 
conclavului... 

În drum spre Vatican am remarcat agitația mulţimii. Cu prilejul 
fiecărei alegeri, apologeţii, servili întotdeauna, descriu bucuria 
romanilor. Realitatea este mai puţin trandafirie. Valla avea 
dreptate. Cetăţenii Romei sunt republicani incorigibili. Ceea ce 
explică răzmeriţele fără cauze aparente şi care agită oraşul zile 
în şir. 

Considerând că autorităţile oraşului erau prea îngăduitoare cu 
instigatorii de tulburări, Eugenio al IV-lea luase o măsură 
energică. Limitase puterile prefectului laic al Romei şi 
încredinţase locţiitorului său funcţiile de guvernator al Romei, 
precum şi poliţia, şi jurisdicţia penală. 

Pentru a marca mai bine acest eveniment, el ordonase 
decapitarea lui Giacomo de Vico, prefectul Romei, care şi-ar fi 
manifestat ostilitatea faţă de Sfântul Scaun, când populaţia 
romană, care parcă înnebunise, asediase şi luase cu asalt 
câteva palate şi reşedinţe oficiale. Noul prefect, Francesco 
Orsini - personaj servil prin excelenţă - trebuia să acorde tot 
sprijinul său cardinalului Vitteleschi, numit, stante pede, 
comandant şef al trupelor papale. Apoi, pentru a-şi păzi 
preţioasa lui viaţă, Eugenio al IV-lea fugi la Florenţa. La ordinul 
său, cardinalul schimbă sutana cu armura şi porni la treabă; cu 
o energie demnă de un cardinal-soldat, înăbuşi revolta cu preţul 
unor represalii sângeroase, în cursul acestor operaţii militare 
nimici oraşul Palestrina şi masacră întreaga sa populaţie. 

Aceste procedee drastice nu aveau nimic extraordinar. Cu 
câteva zeci de ani înainte, cardinalul Genevei ordonase 
masacrarea populaţiei oraşului Cesena. Trebuie să admit că 
Valla nu minţea. _ 

Vitteleschi îşi îndeplinise în mod strălucit misiunea. Inainte de 
a se înapoia în capitala sa pacificată, papa puse la cale 
asasinarea cardinalului războinic. O manieră expeditivă de a-şi 
arăta recunoştinţa... Când am ajuns la Vatican, cardinalii se 
învârteau ca nişte sfârleze în jurul locţiitorului papei. Panica le 
dădea aripi. N-ar fi mai înţelept să-şi ia zborul spre Ostia? 
Zvonurile cele mai îngrozitoare circulau pe coridoarele palatului 


papilor. Ştiri de ultimă oră... Condotierul lacopo Piccinino ar fi 
făcut ravagii în Romagna; după ce prefăcuse în cenuşă oraşul 
Bologna, se îndrepta în fruntea bandelor sale de mercenari 
însetaţi de sânge şi de jaf spre capitala papilor. 

Locţiitorul papei se străduia să calmeze spiritele. 

— Zvonuri false! Numai zvonuri false! Oameni rău intenţionaţi 
vor să împiedice închiderea conclavului şi să determine 
amânarea sine die a alegerii noului papă. 

Exagerările panicarde sunt proprii fricoşilor. Eu mă mândresc 
că fac parte din acea categorie de oameni care nu-şi pierd uşor 
capul. Capranica îşi păstra şi el sângele rece. 

Conclavul se închise şi dezbaterile începură. Aflasem - prin 
antenele mele - că ambasadorii trimiseseră deja guvernelor lor 
pronosticuri care mă desemnau printre marii favoriţi. Capranica, 
Scarampo şi Pietro Barbo se aflau pe poziţia a doua. Majoritatea 
voturilor mi se părea dobândită, dar în ultima clipă am constatat 
că mă înşelasem. Lunga, prea lunga agonie a lui Parentucelli îmi 
încurcase socotelile. Orsinii au profitat de această împrejurare 
pentru a trage sforile şi a răspândi confuzia printre cardinali. Ei 
au reuşit să obţină sprijinul suveranului regatului Neapole cu 
ajutorul prinţului de Tarente, ruda lor. A trebuit să mă înclin în 
faţa puterii intrigilor. Nici Capranica, nici Scarampo, nici 
Bessarion, nici Orsini, care se numărau printre pretendenți, nu 
reuşiră să întrunească cele două treimi din voturi care erau 
necesare pentru a cuceri mitra. Până la urmă am fost obligaţi să 
acceptăm o formulă de compromis care n-a mulţumit pe nimeni. 
Când tradiționala spirală de fum urca spre cer pentru a anunţa 
alegerea lui Alonso Borgia nu se afla lume în faţa Vaticanului 
pentru a-l ovaţiona. Populaţia Romei avea alte preocupări... 

Alonso Borgia luă numele de Calixte al III-lea. 

PAOLO TADEO 

blănar, cetăţean al Romei 

Numele meu este Paolo Tadeo, am nouăsprezece ani, locuiesc 
în Trastevere şi sunt mândru că aparţin breslei blănarilor, 
meserie ce face parte din artele majore, care au ca obiect 
articolele de lux: mătăsuri, blănuri, bijuterii. Această categorie îi 
cuprinde şi pe bancheri, pe judecători, pe medici, pe farmacişti. 
Dintre practicanţii artelor majore se aleg - în exclusivitate - 
reprezentanţii autorităţilor municipale. 


Artele minore sunt legate de produsele alimentare. Fierarii, 
lucrătorii în lemn, cioplitorii de pietre intră şi ei în această 
categorie. Este ceva mai greu să-i imaginezi pe Brunelleschi, pe 
Donatello şi pe Ghiberti printre lucrătorii în lemn şi cioplitorii de 
pietre. 

Pe scara de jos se înghesuie micii negustori, servitorii, ţăranii 
şi chiar sclavii. Ei, da... sclavii nu lipsesc... 

Gelozii, rivalități, conflicte adesea sângeroase îi pun pe foc pe 
membrii diferitelor bresle... Populaţia Romei este despărțită în 
grupe, partide, facţiuni antagoniste: guelfii se luptă cu ghibelinii. 
Partizanii lui Colonna se luptă cu partizanii lui Orsini, locuitorii 
unui cartier se bat cu locuitorii altui cartier, republicanii neclintiţi 
sunt mereu pe picior de război, încăierările izbucnesc din nimic, 
aproape în fiecare zi se pescuiesc cadavre în apele tulburi ale 
Tibrului. 

Stră-străbunicul meu şi-a pierdut viaţa în timpul tulburărilor 
care au zdruncinat Roma pe vremea lui Brancaleone; unul din 
nepoţii săi a pierit tăiat în două, ca un pepene, apărându-l pe 
Cola di Rienzo. Un frate al bunicului meu s-a ales cu ţeasta 
zdrobită de către prinţul Orsini. Bunicul a fost spânzurat de 
cardinalul Vitteleschi şi unchiul meu a fost omorât în timpul 
complotului eşuat al lui Porcari. Ultima victimă a acestei serii 
sângeroase, tatăl meu, Ottaviano, a fost lovit cu un pumnal pe 
la spate la ieşirea din hanul „La calul credincios”. 

Am aflat că ucigaşii lui erau turbaţii cartierului Manti, care 
sunt în război permanent cu noi, locuitorii din Trastevere. N-am 
reuşit să-l identific pe asasin, dar am destul timp să o fac. În 
acea zi va trebui să spună adio nevestei şi copiilor, să trimită 
după Sfântul Mir şi să se spovedească, deoarece clopotele de la 
biserică vor bate într-o dungă, aşa cum au făcut pentru tata. 
Dacă voi afla că a murit, cu atât mai rău. Fiul sau oricare alt 
membru al familiei va plăti pentru el. Răzbunarea este de 
origine divină. Dumnezeu, aşa cum este descris în Biblie, nu 
este un Dumnezeu răzbunător? 

Când tatăl meu a părăsit lumea viilor, aveam doisprezece ani. 
Meşterul Giorgio Barzini, care fusese patronul tatălui meu, m-a 
angajat, în amintirea sa. Deşi atelierul său părea să aibă 
căutare, el nu era tocmai bogat. Patronul unui han - artă minoră 
- poate fi mai prosper decât un blănar - artă majoră. 


Zilele astea trebuie să trec examenul pentru a fi admis în 
categoria „meşteri”. Comisia a ales deja proba: o hlamidă din 
blană de samur, căptuşită cu blană de veveriţă, cu un guler 
mare, de râs. Pentru o asemenea hlamidă, foarte largă şi cu 
mâneci ample, trebuie cam cinci sute de samuri şi aproape o 
mie de veveriţe mici. Modă scumpă, care cere multă muncă, dar 
prost plătită, deoarece clienţii, cu cât sunt mai bogaţi, cu atât se 
dovedesc mai zgârciţi. Meşterul Barzini mi-a încredinţat fără 
teamă aceste blănuri. Ştie că stăpânesc toate secretele 
meseriei. De la adunarea pieilor, tăbăcirea lor, înmuierea în 
bazine cu apă sărată şi întinderea pe scândură, curăţarea lor de 
toate impurităţile şi netezirea, uscarea şi fălţuirea, până la 
îndreptarea perilor şi bătutul cu nuiele. Presărarea cu cretă este 
ultima operaţie înainte de croială. Am învăţat să confecţionez o 
hlamidă la fel de bine ca un croitor-blănar cu experienţă. 
Specialiştii care mă cunosc îmi prezic un mare viitor. Dacă obţin 
licenţa, pot să-mi deschid propriul atelier. 

Este adevărat că pentru a ajunge la acest stadiu n-am 
precupeţit nici timp, nici sudoare. Aş putea spune că n-am avut 
o copilărie ca toţi copiii de vârsta mea. Am lucrat după un 
program zilnic, din zori şi până în noapte. Se spune că o lege 
nouă care va intra în curând în vigoare va acorda o jumătate de 
oră pauză în timpul prânzului. Din fericire, zilele de sărbătoare 
sunt numeroase. Mama este foarte mulţumită de mine. Adesea 
se înduioşează şi mă sărută plângând. Mi-a spus că a putut să 
întreţină mulţumitor casa, să îngrijească şi să hrănească familia 
datorită salariului pe care i l-am adus fără să rețin un ban pentru 
propriile mele plăceri. 

În schimb, mama este foarte nemulțumită de fraţii mei: 
Cesario, de18 ani, Mario, de 17, Lucio, de 14 şi Cenzo, de 13 ani. 
La fel şi de surorile mele: Flora, de 16 ani şi Ginevra, de 11 ani. 

Casa noastră parcă ar fi un ospiciu. Băieţii îmi amintesc de o 
herghelie de mânji care aleargă în toate părţile pe o pajişte, şi, 
când se întâlnesc, se bat şi se muşcă până la sânge. 

Există o lege foarte strictă referitoare la adolescenţi. Cei care 
au depăşit vârsta de şaisprezece ani şi n-au nici-o meserie sunt 
consideraţi contravenienţi şi sunt socotiți trândavi. Ei sunt 
înscrişi într-un registru public şi ca avertisment sunt supuşi unei 
amenzi grele. Dacă persistă în refuzul lor, riscă o pedeapsă cu 


închisoarea. Dacă şi aceste măsuri nu dau rezultate, 
recalcitranţii sunt puşi la stâlpul infamiei. Fraţii mei resping 
hamurile disciplinei. După ce a suferit rigorile legii fără să 
renunţe la îndărătnicie, Cesario a fost legat la stâlpul infamiei. 
Prietenii săi au venit în forţă, i-au bătut zdravăn şi i-au 
împrăştiat pe paznici, l-au eliberat şi apoi toată gaşca a şters-o. 
Câteva luni mai târziu am primit veşti de la el. Se înrolase 
printre mercenarii lui Jacopo Piccinino, teroarea papilor şi 
suveranilor Italiei. 

Mario, în ciuda vârstei lui fragede, avea mereu necazuri cu 
poliţia. Într-o zi, biata mama m-a anunţat că Flora este 
însărcinată şi că tipul care o lăsase gravidă - un oarecare 
Asterio - nu mai voia să ştie de ea. Am avut discuţii cu părinţii 
lui Asterio, dar negocierile se prelungiseră peste măsură. Ei 
pretindeau o dotă peste puterile mele. Când s-a anunţat 
căsătoria lui Asterio cu altă fată - mult mai bogată - Mario 
rezolvă conflictul cu o lovitură de pumnal înfipt în pântecele 
seducătorului. Se refugie apoi la Neapole, unde justiţia papei nu- 
| putea ajunge. 

Lucio şi Cenzo au devenit teroarea cartierului. Turbulenţi cu 
faimă, provoacă încăierări cumplite, dar ca prin minune scapă 
neatinşi. Furtul din vitrine este specialitatea lor. Mama se plânge 
că lipsa unui tată energic se face dureros simțită. Eu îmi petrec 
toată ziua în atelier. Când, la căderea serii, mă întorc acasă, 
sunt istovit. Nici nu apuc să golesc farfuria şi cad grămadă în 
pat. 

Când Mario a trecut pragul celor şaisprezece ani fără să se 
înregistreze în nici-o meserie, poliţia l-a strâns de pe drumuri 
pentru a-l duce la judecător. 

Exasperat, pentru că eu eram acela care trebuia să plătească 
amenzile, am hotărât să scriu o plângere adresată cardinalului 
locţiitor al papei, în care să arăt dificultăţile familiei mele şi, în 
final, să solicit anularea sau cel puţin reducerea amenzii. Cum 
familia mea nu era renumită pentru cucernicia ei - mai degrabă 
evoca chinurile iadului - am redactat cererea cu o grijă 
deosebită, pentru a-l determina să se arate milostiv. Fiindcă tot 
obţinusem de la meşterul Barzini o zi liberă, am hotărât să 
înfrunt personal această grea încercare. M-am pironit în faţa 
porţii prin care intrau şi ieşeau de obicei marii demnitari ai 


Curiei. Mai întâi m-am informat despre obiceiurile casei, pentru 
că nu voiam să dau greş. Atmosfera Vaticanului, văzut din afară, 
nu mă impresiona prea tare. Făceam parte dintr-o familie 
republicană care nu-i prea stima pe preoţi. 

Dar de această dată trebuia să-mi ascund sentimentele şi să- 
mi joc rolul cu evlavia datorată unui personaj de importanţa 
înaltului cleric. 

ÎI întâlnisem de mai multe ori, când îl însoţeam pe meşterul 
Barzini la probe pentru vreo hlamidă care înghiţea o generaţie 
întreagă de lutru, fiindcă locţiitorul papei era foarte corpolent. 

În sfârşit, silueta sa, conturată doar în rotunjimi, apăru în 
cadrul porţii. Era urmat de doi monseniori care dovedeau un 
respect şi un devotament fără margini. 

Eram consternat. Prezenţa acestor doi linguşitori putea să-mi 
strice planurile. 

Dar norocul îmi surâse. Cei doi monseniori se retraseră 
întrecându-se în plecăciuni, în vreme ce cardinalul se îndrepta 
spre o lectică încadrată de patru purtători, care aşteptau 
resemnaţi povara elefantină. 

Eu profitai de această împrejurare şi mă aruncai la picioarele 
marelui demnitar, care se opri surprins. l-am sărutat vârful 
încălţărilor. Dacă regii şi împărații se umilesc în acest fel, de ce 
nu i-aş imita şi eu, pentru a-mi rezolva cererea? 

El mă privi şi îmi luă din mână jalba pe care o ridicasem până 
la nivelul burii sale enorme. A 

— Ne cunoaştem, noi doi!, zise el cu un surâs. li explicai 
legăturile mele cu propria lui hlamidă. Dădu din cap, îşi puse 
ochelarii pe nasul minuscul, nepotrivit cu figura lătăreaţă, şi luă 
jalba. Eram mulţumit. Îi obţinusem bunăvoința. Parcurse la 
repezeală textul. 

— Scrii bine, Paolo! Întorci bine vorbele şi ai talent! Talentul 
unui povestitor... Nu vrei să intri în ordinele clerului? Sfânta 
noastră Biserică are nevoie de tineri ca tine... 

Aprecierile sale îmi făcură plăcere. Dar intervenţia mea 
urmărea alt scop. După o scurtă pauză: 

— ţi place să citeşti? 

— Numai în zilele de sărbătoare, excelenţă! Când dispun de 
puţin timp liber! 

— Şi ce lectură te atrage? 


Interesul său era vizibil... Mă încuraja cu un nou surâs. 

— Sunt curios! 

Mă cuprinse panica. Dacă fac vreo greşeală, adio reducere a 
amenzii. 

— Ei, te ascult! 

Murmurai: 

— Dante... Petrarca... 

— Bravo! Şi altceva? 

— Boccaccio... 

O umbră se ivi pe figura sa. O umbră rău-prevestitoare... Cum 
eu tăceam, intimidat, îmi surâse din nou. 

— Hai, spune... ce altceva?... Frazele tale arată o oarecare 
cultură. 

— Beccadelli... 

El tresări. 

— Aaa... O astfel de literatură nu e pentru tine! Viciile cele mai 
neruşinate ale Antichității sunt glorificate de acest sodomit!... 
Altceva? 

— Micile povestiri ale lui Aeneas Sylvius Piccolomini... 

— Asta e ceva mai bine! Deşi unele aventuri decoltate pe care 
le povesteşte cu un fel de plăcere nesănătoasă trebuie 
rezervate cititorilor mai pregătiţi... 

— Aeneas Sylvius este, de asemenea, un filosof, eminenţă. 

— ţi plac filosofii... spune-mi câteva nume... 

— Poggio, Filelfo... şi... 

— Şi?... Nu-ţi fie teamă! 

— Carlo Marsuppini... Valla... 

Obrajii cardinalului se congestionară. 

— Valla?... Acest duşman înrăit al sfintei Biserici?... Quo vadis 
Domine?... Eşti pierdut, fiule... Mintea ta este roasă de viermii 
ateismului. 

Cu un gest brusc îmi întinse cererea. Am înţeles că audiența 
mea sui generis se terminase... dar trebuia să-l îmbunez pentru 
a-mi îndeplini misiunea... 

— Aţi putea să-mi recomandaţi ceva mai educativ, eminenţă? 
El făcu, parcă, un efort pentru a se stăpâni, dădu să plece, apoi 
se răzgândi. 


— Încearcă să citeşti scrierile Sfântului Augustin, ale fratelui 
Alberto de Sartana, ale lui Roberto de Lecca... şi nu uita de 
Sfântul Bernardino de Siena... 

Deodată izbucni scandalizat: 

— Tu ştii că Eugenio al IV-lea a interzis, sub pedeapsa 
excomunicării, lectura lui Beccadelli... iar cardinalul Cesarini a 
ordonat distrugerea tuturor scrierilor sale... că am ars pe rug 
proza lui nesănătoasă?... Dar noi îi iertăm pe tinerii care se 
pocăiesc... trebuie să aducem oile rătăcite pe calea cea 
dreaptă... 

Îmi smulse din mână plângerea. 

— Amenda a fost anulată!... Dar încearcă să-l faci pe fratele 
tău să înţeleagă că dacă se mai repetă s-ar putea să-l coste 
scump! 

Apoi adaugă: 

— Dacă într-o zi te vei gândi să părăseşti bancul de blănărie şi 
să-l schimbi cu pana de scrib sau cu cea de scriitor, vino la 
mine! 

Bravo! Cunosc un poet oarecare ce caută cu disperare un 
Mecena, în timp ce eu am găsit unul fără să-l caut... Cardinalul 
îmi întinse mâna să i-o sărut, apoi mă bătu uşor peste obraz. 

— Adu-mi zilele astea câteva mostre de râs! Am nevoie de o 
hlamidă nouă. Se apropie iarna... 

Se scufundă în lectica purtată de servitorii care gemeau sub 
povara lui... 

Vesel şi vioi ca un canar zglobiu, m-am îmbrăcat cu cele mai 
bune haine şi, de îndată ce am terminat toaleta, m-am studiat 
pe dosul unei tăvi de argint pe care o folosesc drept oglindă. 
Probabil că arăt bine, pentru că femeile de pe stradă mă privesc 
cu o plăcere vizibilă. Din păcate, aproape toate au vârsta mamei 
sau a bunicii. Fetele tinere pe care mi-ar plăcea să le întâlnesc 
sunt închise în casă, în aşteptarea unui candidat la mâna lor şi 
mai ales la dota lor. Acelea care pot fi văzute duminica, la 
biserică, sunt însoţite fie de părinţii lor, fie de vreo baborniţă 
mai rea decât faimosul Cerber. 

Închid apoi tava în lada mea grea, zăvorâtă cu lacăt, în care 
îmi păstrez toate comorile. Un lanţ de aur, diverse obiecte de 
îmbrăcăminte, precum şi o haină de blană. Tava are o istorie 
nostimă. Am şterpelit-o din palatul Colonna, în care mulţimea 


năvălise şi îl jefuise când se răspândise zvonul că proprietarul 
său, cardinalul Prospero, a fost ales papă. Jecmănirea avuţiilor 
cardinalilor aleşi papi a intrat în tradiţie. O dată ajunşi pe tronul 
Sfântului Petru, ei ştiu să se despăgubească din plin. 

In ce-l priveşte pe Colonna, a fost doar un zvon fals. După 
alegere, mulţimea l-a văzut la fereastră pe cardinalul Prospero, 
care voia să anunţe numele noului papă. Vacarmul i-a acoperit 
vocea. Când poporul Romei a aflat că Borgia a obţinut tiara sub 
numele de Calixte al Ill-lea, a reparat imediat confuzia. După ce 
a golit de comori palatul Colonna a luat cu asalt şi a devalizat 
palatul Borgia, în ciuda faptului că era apărat de gărzi, care au 
fost înfrânte şi dezarmate. 

Cum vă spuneam, m-am îmbrăcat ca un prinţ pentru a 
sărbători cum se cuvine această zi care, fără să fie înscrisă în 
calendarul înţesat de nume de sfinţi, anunţa spectacole 
excepţionale: execuţia publică a şapte criminali pe eşafodul de 
pe Monte Caprino, foarte apreciată de romanii care adoră 
senzațiile tari. 

Amatorii de sport vor avea plăcerea să asiste la un turnir oferit 
la Colisseum de nobilii romani doamnelor care i-au cucerit cu 
farmecele lor. De obicei distracţia se încinge într-atât, încât sunt 
uitate regulile cavalereşti ale luptei dirijate de arbitri ca un balet 
şi combatanții încep să se ucidă unul pe altul cu o furie fără 
margini. Când cei din neamurile Orsini şi Colonna se înfruntă în 
arenă, urmările sângeroase sunt garantate. Sub ochii publicului 
entuziasmat are loc un minirăzboi cu peripeții palpitante... În 
sfârşit, seara se va desfăşura o procesiune la lumina torţelor, 
pentru a cinsti victoria obţinută de galerele papale comandate 
de cardinalul Scarampo împotriva unei flote turce, care ar fi 
pierdut douăzeci şi patru de vase. Se întâmplă ca torţele să 
incendieze case şi uneori cartiere întregi. Incidente intervenite 
pe parcurs... 

Mulțimea numeroasă oferă hoţilor de buzunare o recoltă 
bogată,  încăierările sunt frecvente, pentru că violenta, 
manifestată cu un fel de voluptate, este pentru unii oameni o 
mâncare delicioasă care se serveşte caldă. 

Astăzi procesiunea va avea un caracter dublu: religios şi 
războinic. Combinaţie mai periculoasă decât faimosul foc grec. 


Când clerul duce război, îl duce până la capăt. Cei din Vaudois şi 
husiţii ştiu câte ceva despre treaba asta... 

Ori de câte ori plec de acasă îmbrăcat de sărbătoare, regret 
lipsa unui cal. Să parcurgi pe jos străzile Romei devine o 
aventură cu urmări triste pentru propriile veşminte. Cum ieşi din 
casă te împotmoleşti într-o mocirlă puturoasă, formată din 
gunoaie mai vechi sau mai noi amestecate cu materii fecale şi 
cu urină. 

Chiar în cursul zilei rişti să te trezeşti cu conţinutul unei oale 
de noapte în cap. Te împiedici de stârvuri de câini şi de pisici. Se 
mai întâmplă să te împiedici chiar de cadavrul vreunui 
vagabond în zdrenţe. Pietonii cară pe încălţările lor noroi stătut, 
care strică aerul. Pentru copiii mai mici, neînsoţiţi, există riscul 
să cadă într-o groapă, să se înfunde în această materie moale şi 
puturoasă. Caii care duc în spate cavaleri mândri sau trag 
caleşti grele fac să ţâşnească gheizere de noroi când potcoavele 
li se scufundă în mocirla infectă. Vara, în timpul căldurilor, o 
parte din aceste murdării uscate de soarele torid se transformă 
în praf. Vântul îl stârneşte, formează vârtejuri şi, prin crăpăturile 
ferestrelor îl aduce în case. 

Mizeria domneşte pretutindeni, la periferie şi în centrul 
oraşului, cu o singură excepţie: În centru, printre cocioabe, 
castelele îşi arată cu semeţie înaltele lor ziduri crenelate, oarbe, 
pentru că ferestrele privesc numai spre curţile interioare. Ici şi 
colo turnuri domină marea de case şi de ruine - vestigii ale unei 
splendide lumi străvechi - invadate de buruieni uriaşe. 

Să te aventurezi singur - în timpul nopţii - pe străzile Romei 
echivalează cu o inevitabilă întâlnire cu moartea, pentru că 
ucigaşii şi hoţii abundă. In această ambianţă posomorâtă, 
cortegiul strălucitor al vreunui prinţ sau al vreunui cardinal - 
prinţ al Bisericii - nu numai că nu se potriveşte, dar inspiră şi o 
ură feroce celor sărmani. 

Când ciuma se abate peste oraş, se aprind focuri la fiecare 
colţ de stradă, pentru că fumul, pretind medicii, împiedică 
fluidele şi emanaţiile vătămătoare să întindă molima. Dacă nu 
bate vântul, putreziciunilor stătute li se adaugă fumul înecăcios. 

Noii îmbogăţiţi cumpără terenuri în afara aglomerărilor urbane 
şi construiesc vile confortabile, aerisite, nu atât pentru a-i imita 
pe nobilii care posedă domenii vaste, cât pentru a evada din 


lumea înspăimântătoare a oraşelor. Meşterul Barzini îmi spunea 
că dorinţa de a-şi investi banii joacă un rol important în această 
afacere. Cum nu posed capitaluri disponibile, această problemă, 
deocamdată, nu mă interesează. 

Murdar ca un porc tăvălit în noroi, am ajuns în sfârşit la hanul 
„Arhanghelul Mihail şi Balaurul”, unde am întâlnire cu prietenii 
mei, toţi ucenici. Chiar şi ziua, când mulțimile se revarsă către 
marile spectacole în aer liber, este preferabil să circuli în grup, 
fiindcă există în orice moment riscul să te ciocneşti cu o bandă 
inamică. 

Tineri sau adulţi, oamenii caută ceartă cu un fel de voluptate 
nimicitoare. Toţi au învăţat la biserică faptul că viaţa 
pământească trebuie dispreţuită şi că viaţa viitoare, dincolo de 
moarte, aduce fericire veşnică... 

Toţi tovarăşii mei s-au născut în Trastevere. Am deschis ochii 
în lume printre ei, trăiesc alături de ei, voi muri luptând alături 
de ei împotriva duşmanului comun din cartierul Monti... Sunt 
vestiți tovarăşii mei: Enzo-Roşcatul, Nino-Chiorul, Luigi-Urechi de 
elefant, Pipo-Patru degete, Corrado-Sodomitul, Matteo-Nebunul, 
Ubaldo-Călugărul, Genaro-Coadă tăiată, Alberto-Cicatrice... 

Mai toţi au obrajii brăzdaţi mai mult sau mai puţin de tăieturi. 
Dar numai băiatul care are cel mai mare număr de cicatrice are 
dreptul să poarte această poreclă. Dacă se întâmplă să fie lovit 
de moarte în cursul unei încăierări, cel mai crestat dintre 
supraviețuitori are dreptul să moştenească porecla. Dar şeful 
bandei noastre nu se bucura de acest renume. Doar cel care are 
la activ un mare număr de duşmani ucişi poate obţine această 
cinstire, de altfel foarte râvnită. 

Eu, din cauza firii mele paşnice, am primit o poreclă jignitoare: 
Puicuţa. Nu sunt sodomit, dar nici virgin. M-am culcat cu două 
târfe şi chiar cu nevasta patronului meu. Aveam paisprezece ani 
şi, printre obligaţiile mele, o însoţeam la piaţă pentru a-i căra 
cumpărăturile. 

Intr-o zi, după ce am intrat în casă, ea s-a năpustit asupra 
mea ca o lupoaică asupra unui miel, m-a dezbrăcat într-o clipă şi 
mi-a făcut tot felul de chestii care m-au lăsat aproape fără 
suflare. După această partidă de dragoste furtunoasă, un alt 
ucenic mi-a luat locul. Am aflat mai apoi că toţi tinerii mei 
camarazi de atelier fuseseră supuşi unul după altul aceluiaşi 


tratament. Tot atelierul cunoştea aventurile şi gustul pentru 
carne proaspătă al Monei Barzini... Numai meşterul Barzini nu i-l 
ştia... Oare chiar nu i-l ştia?!... 

În taină, circulau tot felul de zvonuri. Se pare că, tânăr 
însurăţel, el avea gusturi ciudate... că nevasta lui, deşi focoasă 
tare, nu era capabilă să-l satisfacă... iar el, precum un cuc 
nebun, umbla prin cuiburile altor femei măritate... 

Un soţ gelos, însoţit de ucenicii lui, i-a întins o cursă şi l-a 
surprins în patul nevestei lui adultere... 

Soţul, un om pios ce respecta cu sfinţenie cele zece porunci, a 
rezistat impulsului de a-l ucide; dar cum păcatul trebuia 
pedepsit - până şi Dumnezeu se răzbună - a poruncit ucenicilor 
să-l imobilizeze pe seducătorul care-i dezonorase cuibul şi, în 
faţa femeii înmărmurite de frică, i-au tăiat bărbăţia... Cele zece 
porunci nu interzic înlăturarea organelor genitale... 

Jupân Barzini n-a avut curajul să se plângă autorităţilor, cu 
atât mai mult cu cât afacerile penale erau de competenţa 
cardinalului-locţiitor, care respecta strict morala. 

A acceptat deci soarta şi, pentru a nu se bate toba în jurul 
acestei întâmplări, s-a spovedit nevestei sale, care i-a iertat 
adulterul, cu condiţia de a fi liberă să-şi aleagă partenerii care 
să o poată satisface, lipsită de un soţ lovit de o neputinţă fără 
leac: Şi non e vero. 

Desigur, Mona Barzini plătea cu generozitate serviciile şi 
tăcerea junilor ei armăsari... 

Eu însumi primesc din când în când câteva monede de aur. 
Jupân Barzini poate să-şi permită luxul de a plăti plăcerile 
nevestei. 

Messer Boccaccio şi Messer Beccadelli ar fi râs cu mare 
poftă... In aşteptarea orei de plecare la asaltul lui Monte 
Caprino, am mai golit împreună câte un pahar de vin. 

— Eşti sigur că execuţia va avea loc pe Monte Caprino?, 
întreabă Pipo. De obicei treburile astea se petrec pe Campo di 
Fiori sau pe podul Angelo. 

— Toboşarul a anunţat limpede, Monte Caprino! A citit şi lista 
condangaţilor şi crimele lor. Şapte condangaţi la moarte, a 
precizat Nino. 

Șapte... număr negru... Mărturisesc cinstit că magia exercită 
asupra mea o atracţie irezistibilă... magia este, de altfel, la 


modă... toată lumea vorbeşte, ce-i drept în secret, despre 
magie... chiar şi despre magia neagră... şi despre orgii... 
Cuvântul orgie îmi dă nişte fiori care mi se scurg pe şira spinării 
ca fulgerul printr-un copac singuratic în plină câmpie... am auzit 
că în timpul liturghiei negre toată lumea se împreunează cu 
toată lumea... 

Dacă duhovnicul meu ar şti ce gânduri îmi trec prin minte, m- 
ar ameninţa cu mânia divină... cu toate chinurile iadului... 

— Ce fel de crime?, a întrebat din nou Pipo, cu ochii sclipind 
de curiozitate. 

— Vei fi servit după pofta inimii!, i-a răspuns Genaro râzând. 
Mai întâi un hangiu care îşi omora clienţii bogaţi pentru a-i jupui 
de bani. După căderea nopţii îi arunca în Tibru cu pietre agăţate 
de picioare, care să-i tragă la fund... Apoi un poliţist municipal 
care l-a ucis pe amantul soţiei, l-a scopit, i-a prăjit fuduliile şi, 
înainte să o ucidă, şi-a obligat femeia să le mănânce. 

— Prin comparaţie, jupân Barzini se poate socoti fericit!, râse 
Luigi. 

— Al treilea este un preot care s-a culcat cu cea mai frumoasă 
fată care venise la spovedanie. A lăsat-o gravidă. Pentru a evita 
scandalul şi urmările lui, a strangulat-o şi a îngropat-o în beciul 
casei parohiale... Şi acum partea cea mai tare a spectacolului, 
un măcelar făcea cârnaţi cu carne de copii nou-născuţi... 

— Nu e ceva nou!, mormăi Ubaldo, dezgustat. Primul care s-a 
ocupat cu aşa ceva a fost un măcelar dur... A fost spânzurat în 
Piazzetta, între două coloane. 

— Următorul este un scrib al Curiei. Falsifica - pe bani peşin - 
bule papale. La anchetă, complicele său s-a sinucis într-o celulă 
subterană a castelului Sant'Angelo... Al şaselea este un eretic 
înrăit. A pretins faţă de martori că Dumnezeu are două feţe, ca 
Janus: o faţă pentru cei bogaţi, o alta pentru cei săraci. Că 
dumnezeul bogaţilor deschide porţile raiului tuturor acelora care 
plătesc indulgenţele speciale; după cum ştiţi, numai papa are 
puterea să le acorde. A adăugat că faţa întoarsă către săraci 
este mânioasă şi neiertătoare. Acest individ ar fi furat chiar şi 
azima pentru a oficia liturghii negre în slujba lui Lucifer, 
dumnezeul său... 

— Şi ultimul? 


— Ultimul este chiar lipsit de importanţă. Un om de rând care 
a vânat un cerb în pădurea unui prinţ. Dura lex sed lex, ar spune 
venerabilii oameni ai legii... 

— Slab!... 

Clopotele începură să bată. Clienţii hanului se ridicară şi se 
îndreptară în grabă spre ieşire. 

— Să mergem!, strigă Cicatrice. Este timpul să plecăm dacă 
vrem să găsim locuri aproape de eşafod! 

Misterele cântate în faţa bisericilor provocau mai puţin interes 
decât spectacolul execuțiilor. 

Strada era invadată de un torent de oameni care se scurgea în 
grabă printre casele sordide, cenușii, ca malurile stâncoase ale 
unui năvalnic şuvoi de apă. Pe măsură ce ne apropiam de Monte 
Caprino, curentul se îngroşa cu alte puhoaie care se revărsau 
din străzile laterale, sporea, dar îşi înceta înaintarea. Din când în 
când era stăvilit de obstacole: cavaleri cu veşminte bogate, 
caleşti cu sculpturi aurite ce transportau înalţi demnitari ai 
Bisericii, nobili şi femei care îşi etalau veşmintele superbe, 
lumea bună atrasă de aceste reprezentații sângeroase încerca 
emoţii tari, care dezlănţuiau instincte ancestrale, ori trezeau 
subtile porniri lăuntrice. Sângele vărsat din abundență i-a 
inspirat lui Gilles de Rais diabolicele sale împreunări cu copii - 
băieţi şi fete - pe care îi ucidea pentru a se bucura de chinurile 
lor. Zarva produsă în jurul isprăvilor lui murdare a cutremurat şi 
scandalizat până şi lumea romană, deprinsă cu crimele cele mai 
odioase. 

Când gloata ajunse la poalele lui Monte Caprino, minţile erau 
deja înfierbântate. Nu asistau la primul spectacol de acest fel. 
Dar de fiecare dată amatorii de sânge care asistau la suferinţele 
altora găseau plăceri ascunse. 

Inainte de a ajunge la locul stabilit pentru execuţii, mulţimea 
zări silueta întunecată a spânzurătorii care se profila pe cer. 
Câţiva hoţi atârnau în laţ, aproape uscați de căldură, cu carnea 
ciugulită de păsări, spânzurați fiind de mai multe zile. 

Spânzurătoarea reprezintă un fel de expoziţie permanentă 
care aminteşte trecătorilor că este mai bine să fii viu şi liber, 
decât să te legeni bătut de vânt, uneori cu capul în jos, după 
fantezia mai mult sau mai puţin bogată a călăului. Feriţi-vă deci 


de păcat!... Nu încălcaţi legea niciodată, pentru că ar putea să 
vă coste scump, foarte scump... 

Execuţiile oferă material şi pentru expoziţiile itinerante. După 
decapitare, capul retezat şi corpul secţionat în patru hălci sunt 
închise în cuşti, plimbate prin mai toate cartierele oraşului. 
Eventual înfipte în ţeapă, pentru a servi drept exemplu pentru 
toţi acei care ar fi ispitiţi să se revolte împotriva puterii 
pământene a papei sau să critice religia catolică. 

Când este vorba de comploturi, capii sunt cei care plătesc 
oalele sparte. Plevuşcă este destul de abilă pentru a se face 
nevăzută cu mult înainte ca poliţia să-i poată pune cătuşe... 

La începutul domniei actualului papă, Calixte, al treilea ca 
nume, a avut loc o încăierare care ar fi putut avea urmări grave. 

Prinţul Napoleone Orsini era în conflict cu contele Everso 
d'Anquillara pentru posesiunea comitatului Tagliacozzo. 
Confruntări armate între cele două facțiuni izbucneau aproape 
zilnic, dar în afara Romei. În timpul serbărilor pentru încoronarea 
papei, un servitor al Orsinilor a ucis o persoană din suita 
contelui d'Anquillara. 

De această dată, mii de partizani împărţiţi în două tabere s-au 
încăierat pe Campo di Fiori, în timp ce procesiunea papală 
trecea prin zonă. 

Banda noastră era pro Colonna. În timpul luptelor de stradă au 
fost înregistrate numeroase pierderi de vieţi omeneşti. Printre 
morţi s-a aflat şi tovarăşul nostru Evaristo-Cicatrice. Cu acest 
prilej porecla „Cicatrice” a fost preluată de Alberto. 

Datorită intervenţiei papei, care nu voia să-şi înceapă domnia 
cu un război civil, s-a încheiat un armistițiu între partizanii lui 
Orsini şi cei ai lui d'Anquillara. Dar mă îndepărtez de povestea 
mea... 

Din cauza îmbulzelii, sosirea noastră la locul cu pricina a fost 
întârziată. Puzderia de oameni amintea de un furnicar enorm, 
părea o mare de capete. Eşafodul era destul de departe de noi. 
Călăii şi ajutoarele lor - doisprezece la număr - îmbrăcaţi în 
negru, cu măşti pe faţă, pentru a arăta cât mai înfricoşător, 
pregăteau focul şi instrumentele de tortură, în aşteptarea 
cortegiului condangaţilor. Printre ei se aflau şi specialişti capabili 
să-i menţină în viaţă pe osândiţi, pentru a le prelungi suferinţele 
lor şi a spori plăcerea publicului. 


Spectatorii nu-şi dădeau seama că în realitate nu erau decât 
martori pasivi ai unor manifestări de forţă, care glorificau 
capacitatea puterii executive de a lovi, de a pedepsi. Scârţâitul 
carelor se auzi din depărtare. Ochii publicului se îndreptară 
automat spre capul coloanei: o formaţie de cavaleri înarmaţi, 
care tăiau drum cortegiului de condangaţi prin enorma masă de 
privitori. Bieţii oameni erau foarte aproape de noi, puteam să le 
observăm figurile obosite, ochii holbaţi de spaimă, veşmintele 
pătate de sânge. Aveau mâinile legate la spate. In gură aveau 
căluşe fixate prin curele, care îi împiedicau să vorbească 
publicului, pentru a nu provoca emoţii şi eventuale tulburări. 

Se spune că aceste căluşe reprezentau un gest milos, căci, 
înainte de inventarea acestui procedeu umanitar, osândiţilor li 
se tăia limba pentru a nu se putea văita. 

Indivizii care asistă la execuţii ştiu dinainte ce se va petrece. 
Este un ceremonial cu reguli bine stabilite. Doar torturile erau 
diferite, în scopul de a menţine mereu trează curiozitatea 
publicului. Când este vorba de un singur condangat la moarte, 
obiceiul cere ca el să fie legat de coada unui cal şi târât prin 
ţărână. 

În sfârşit reprezentaţia începe. Vânzătorii ambulanți care oferă 
răcoritoare îşi încetează activitatea. Se face linişte. Privirile se 
aţintesc asupra eşafodului. Osândiţii urcă treptele unul după 
altul, împinşi de gardieni. 

În primele rânduri s-au instalat deja membrii milostivei 
confrerii Tăierea Capului Sfântului loan, care se îngrijesc de 
înmormântarea executaţilor şi le asigură mântuirea sufletului, 
cu condiţia să-şi recunoască păcatele, să se căiască şi să 
primească resemnaţi pedeapsa impusă de legea religioasă şi de 
cea laică... 

În sfârşit călăii trec la treabă. 

Mai întâi fiecărui osândit i se amputează mâna dreaptă cu 
care a comis ticăloşiile pentru care a fost condangat. Apoi 
primul dintre ei este legat pe o roata orizontală fixată de un 
stâlp. 

Călăii posedă înalta ştiinţă de a sparge oasele fără să producă 
moartea. Corpul trebuie să sufere noi încercări. Cleşti înroşiţi în 
foc smulg carnea. Această operaţie răspândeşte o duhoare 
puternică de carne arsă. Apoi i se scot intestinele. Căluşele le 


înăbuşă strigătele. Totul se desfăşoară în linişte, ca într-un fel de 
vis... dar poate cuvântul coşmar ar fi mai potrivit... 

Pentru ereticul îndărătnic, un preot se urcă pe eşafod, citeşte 
un text sfânt, apoi îi atinge buzele cu o cruce pentru a-i asigura 
izbăvirea păcatelor. 

Torţe aprinse sunt plimbate de-a lungul trupurilor celor 
condangaţi. Intensitatea este dozată în funcţie de crimele 
săvârşite. Deodată, din mijlocul mulţimii izbucnesc ţipete. O 
femeie însărcinată aduce pe lume un nou-născut, ajutată de 
câteva cumetre devenite moaşe de ocazie. 

Unui condangat care este pe punctul de a-şi da sufletul, călăul 
îi pune un ştreang în jurul gâtului, apoi împinge cu piciorul un 
resort ce deschide o trapă şi nenorocitul rămâne suspendat în 
gol, dă din picioare, apoi corpul se contractă şi, după o ultimă 
tresărire, înţepeneşte. 

Trapa este o altă invenţie miloasă, căci înainte vreme 
osânditul era obligat să urce o scară, înainte de a i se pune 
ştreangul. Uneori nenorocitul se zbătea şi atunci era nevoie de 
mai mulţi călăi pentru a-l face să urce pe scară - împotriva 
voinţei lui - şi a-l spânzura. 

Liniştea în care se auzeau numai paşii de pe platforma 
spânzurătorii şi scârţâitul pârghiilor metalice ale trapei este 
spartă de strigătul unui tinerel din primele rânduri. 

— Am fost traşi pe sfoară! Hangiul asasin nu se află printre cei 
condangaţi! 

— De unde ştii tu asta?, întrebă furios gardianul şef. 

— Am fost martor la procesul lui! Pariez că a fost înlocuit cu 
vreun biet nenorocit care a furat o găină ca să-şi hrănească 
copiii! 

— Dar abatele? Unde este abatele?, urlă, la rândul lui, un 
individ între două vârste, bărbos, muşchiulos. Abatele! Nici pe el 
nu l-am zărit. Îl cunosc foarte bine, pentru că era duhovnicul 
întregii mele familii! Fata mea se spovedea şi ea la acest 
monstru! Îmi închipui ce se petrecea în confesionalul său. 

Se iscară proteste tot mai numeroase. Mulţimile contrariate se 
aprind repede şi furia lor se dezlănţuie violentă. Nu mai ţin 
seama de nimic: nici de poliţie, nici de cardinali, nici de însuşi 
papa. 


Masa de oameni se năpusti asupra spânzurătorii şi o luă cu 
asalt. Patrulele, gardienii, călăii şi ajutoarele lor fură trântiţi la 
pământ şi dezarmaţi. Ultimul condangat la moarte, încă în viaţă, 
deşi într-o stare jalnică, fu eliberat şi dispăru repede în mulţimea 
dezlănţuită. 

Imbulzeala era atât de mare, încât încăierarea se reducea la 
câţiva pumni plasați la întâmplare. O dată furia potolită, spiritele 
se calmară. Râsete izbucniră ici şi colo. Autorităţile primiseră 
mesajul. Poporul Romei, mândru de drepturile şi de tradiţiile 
sale, nu se lasă păcălit... 

Examenul meu de meşter bate la uşă. Mantila de blană - 
lucrarea mea de probă - este aproape gata. Am timp destul ca 
să-mi las gândurile să zburde în jurul celor mai diferite subiecte. 
Sunt preocupat de identitatea condangatului la moarte care a 
reuşit să se salveze. Speram ca individul acesta să fie nefericitul 
care omorâse un cerb pe domeniul prinţului. Am fost şocat când 
am aflat că insul era polițistul gelos care şi-a omorât nevasta şi 
pe amantul ei. 

Într-o duminică mă aflam împreună cu prietenii mei la o masă 
în hanul nostru preferat. Beam vin şi comentam ultima execuţie 
publică şi ciudatele întâmplări. 

Tocmai vorbeam despre vânătorul care ar fi meritat să scape, 
când un individ bărbos, înveşmântat în negru, ca un burghez 
bogat sau ca un profesor de înalt nivel, aşezat la masa din 
apropiere, în faţa unui urcior cu vin, interveni gânditor: 

— Dacă e vorba de dreptatea divină - căile Domnului sunt de 
nepătruns - ne putem întreba dacă braconierul executat n-a 
primit o pedeapsă dreaptă. După cum poate ştiţi, simbolismul 
animalier joacă un rol important în religia creştină. Evangheliştii, 
Sfântul Luca, Sfinţii loan şi Marcu, au ca embleme animale. 
Hristos are ca simbol mielul, peştele şi uneori şarpele. Acesta 
implică un oarecare respect pentru animale. Braconierii ucid 
animalele pentru a vinde pielea lor blănarilor care lucrează 
mantii luxoase pentru bogaţii dornici să-şi etaleze bunăstarea. 
Legea naturii admite sacrificarea animalelor pentru a-ți 
astâmpăra foamea, nu pentru a te împodobi... 

Sorbi o gură de vin, apoi continuă: 

— Vă amintiţi, cred, că mulţimea s-a înfuriat fiindcă doi 
condangaţi au fost înlocuiţi. Ei, bine, aflaţi că hangiul care îşi 


omora clienţii şi preotul care falsifica bule papale au scăpat de 
tortură. Primul, pentru că şi-a răscumpărat crimele plătind o 
sumă mare de bani - ceea ce în zilele noastre este perfect legal. 
După o anchetă suplimentară falsificatorul de bule papale a fost 
spălat de orice păcat, pentru că lichidarea lui ar fi implicat 
câteva persoane importante din anturajul papei... 

Îi privirăm uluiţi. 

Tipul îşi plăti consumaţia, apoi părăsi hanul. 

— Ce devlă!, exclamă Pipo-Patru degete. Are ceva idei în cap! 

— Pariez că este un umanist!, fu de părere Matteo-Nebunul. 

— Nu vă atingeţi de umanişti!, strigă Alberto-Cicatrice. 

Mie îmi plac. 

Concepţia bărbosului referitoare la blănăria cu care îmi câştig 
pâinea mă indignase. 

— Este absurd! Mii de oameni trăiesc graţie blănăriei! 

— Cred că umanistul are dreptate!, insistă Alberto, care îi ura 
pe bogaţi şi mai cu seamă pe parveniţi. 

— Ce ştii tu despre umanişti?, îl apostrofai. 

Trecusem de cealaltă parte a baricadei. 

— Ce ştiu?, ripostă el agresiv. Ştiu că vor o altfel de viaţă, că a 
face dragoste nu este un păcat, că trupul omenesc este frumos 
şi merită admirat, că viaţa veşnică după moarte este o nălucire, 
că adevărata viaţă este existenţa noastră materială, că poporul 
este suveran şi că preoţii ar trebui să se ocupe de biserică şi nu 
de politică... lată ce ştiu, şi te asigur că îmbrăţişez ideile 
umaniste... N-am nevoie să fac filosofie ca să pricep toate 
acestea... Este simplu şi limpede ca apa de izvor... 

In ciuda resentimentelor trecătoare, am înţeles atunci de ce 
umanismul câştigă teren. Chiar şi cei mai simpli oameni îl 
puteau înţelege. Umanismul răspunde aspirațiilor maselor, oferă 
o soluţie dorințelor ascunse ale fiecărui individ... 

In noaptea aceea am fost terorizat de coşmaruri. Impresionat 
probabil de argumentele bărbosului, cu mintea obosită de 
pregătirea examenului, am cunoscut, în vis, iadul... 

Eram un castor prins într-o capcană pusă în apă... Mă zbăteam 
să ies la suprafaţă ca să respir... toate eforturile mele erau 
zadarnice... Eram un râs hăituit de vânători... prins în laţ, eram 
târât pe pământ... ordine... vezi să nu-i strici blana... nu-l 
scăpaţi... aruncau peste mine un năvod... nu mai puteam să mă 


mişc, să mă apăr... un bărbat se apropia cu un cuţit în mână... 
Eram un cerb... cavaleri călare pe cai nărăvaşi... şi câini fioroşi... 
mă hăituiau... vânătorii strigau... Omorâţi-l, omorâţi-l!... alergam 
gata să-mi pierd răsuflarea... 

— Să moară! Să moară!... 

M-am deşteptat tresărind... transpiraţia abundentă udase 
cearşaful... 

— Moarte lor! Moarte catalanilor! 

Strigăte furioase răsunau în stradă... Aflat încă sub influenţa 
coşmarului, am sărit din pat, m-am îmbrăcat în grabă şi am 
alergat la poartă... 

Era zi de sărbătoare... Soarele strălucea în înaltul cerului... 

Oameni înarmaţi cu bâte, cu cuțite vânau indivizi disperaţi, 
gâfâind terorizaţi, care fugeau ca să-şi salveze biata lor piele... 

— Haideţi pe ei, pe catalani! 

— Omorâţi-i! 

Vecinii pe care îi cunoşteam de multă vreme, dezlănţuiţi, 
devastau o casă aflată la capătul străzii. Mă apropiai de un tânăr 
care locuia vizavi de mine şi care căuta pietre ca să le arunce în 
casa vizată. 

— Giorgio, ce se întâmplă? 

Giorgio era un băiat frumos, mereu zâmbitor, căruia îi plăcea 
să-şi arate dinţii de un alb sclipitor. În acest moment semăna cu 
o fiară care îşi arată colții. 

— N-ai aflat?, strigă el. Papa e pe patul de moarte! Îi vânăm 
pe catalanii pe care i-a adus la Roma. Veneticii care în câţiva ani 
s-au îmbogăţit pe spinarea noastră. Să se întoarcă în Catalania 
săraci cum au venit! 

Curând am avut confirmarea spuselor lui. Toţi romanii erau 
purtaţi de un val de furie; prinți şi oameni simpli. Banda mea 
participa la vânătoarea de oameni. Coşmarul meu prindea viaţă. 
Homo homini lupus. 

Catalanii nu făcuseră altceva decât să-i urmeze pe numeroşii 
protejaţi ai lui Calixte al Ill-lea, care veniseră să-şi caute norocul 
la Roma. Celor trei nepoți - Luis Juan, Jaime şi Rodrigo - papa le- 
a oferit mantia de cardinal. Rodrigo nu avea decât 25 de ani 
când a fost învestit cu demnitatea de vicecancelar al Curiei şi cu 
cea de generalisim al trupelor pontificale. 


Al patrulea nepot, Pedro Luis, la 24 de ani a fost numit căpitan 
general al Bisericii, guvernator al castelului Sant'Angelo şi al 
altor palate, în număr de douăsprezece. 

În Roma circula zvonul că Suveranul Pontif avea intenţia să 
transfere regalitatea de Neapole la Aragon, pentru a oferi tronul 
lui Pedro Luis. Oameni bine informaţi atribuiau Papei 
paternitatea tânărului. Cum tiara papală nu reprezenta decât o 
suveranitate limitată la o singură persoană - titularul ei - Calixte 
dorea să asigure progeniturii sale un tron laic ereditar. 

Aşteptând moartea papei, populaţia Romei se pregătea să 
dezlănţuie răzmeriţa obişnuită în asemenea împrejurări. Dar 
agonia papei n-a fost decât o alarmă falsă. Sigur, boala lui 
cronică era gravă, dar medicii constatară o uşoară ameliorare. 

Totuşi, catalanii începuseră să-şi dea seama de ceea ce Îi 
aşteaptă după moartea protectorului lor... 

In ce priveşte examenul meu, l-am trecut cu succes şi am 
obţinut diploma de meşter. O petrecere oferită de prietenii mei 
a încoronat acest eveniment. Un client al meşterului Barzini - 
bancher cu stare socială - pentru care confecţionasem o 
hlamidă de linx mi-a propus un credit care mi-ar fi permis să-mi 
deschid propriul meu atelier. Dar am ezitat să o fac. Sunt atras 
de oferta cardinalului - locţiitor al papei. Scrib la Curie, aş avea 
ocazia să cunosc secrete inaccesibile muritorilor de rând. Aş 
putea să mă lansez în scrieri filosofice la fel ca umaniştii care se 
bucurau de o situaţie privilegiată, în ciuda animozităţii pe care 
le-o arăta o mare parte a lumii ecleziastice. 

Da! Nu e o idee rea! 

Dacă scrisul nu ar merge aş putea să mă întorc oricând la 
vechea mea meserie... 

FERNANDO DE ARAGON, zis FERRANTE 

duce de Calabria, prinţ moştenitor al regatului Neapole 

Italienii îmi spun Ferrante... păstrez acest nume, pentru că mă 
apropie de viitorii mei supuşi... mi se mai spune Ferrante 
mongrel de Aragon, titlu cu care mă mândresc... 

Bastarzii sunt fructe ale dragostei, împrejurare care îi face 
superiori în toate privinţele copiilor legitimi, care sunt rezultatul 
unei împerecheri grăbite, mecanice, fără plăcere, motivată de 
datoria de a perpetua specia. 


Căsătoria este dominată, în zilele noastre, de legi nescrise 
care au mai multă putere decât cele zece porunci. Viitoarea 
soţie poate fi urâtă, diformă, slinoasă, numai să aducă în traistă 
o zestre importantă în aur şi perspectiva adăugării câtorva 
provincii la teritoriile soţului ei. Se calculează cu lăcomie toate 
şansele - combinaţii diplomatice, războaie, decese, chiar 
asasinate - în scopul de a lărgi graniţele unui principat sau ale 
unui regat în detrimentul vecinilor. 

Dacă am face astăzi un tur de orizont, aproape toate 
consoartele regilor, ale prinților sunt nişte pocitanii. Respectivii 
se culcă din obligaţie cu ele - un fel de corvoadă - iar 
progenitura este pe măsura acestor relaţii. Pentru a întâlni 
pasiunea, plăcerea cântată de trubaduri, soţul trebuie să treacă 
peste teama de a păcătui - ceea ce nu este greu - şi să facă 
dragoste cu o fată frumoasă, capabilă să aţâţe simţurile 
amorţite. Bastarzii care răsar din aceste legături posedă calităţi 
incontestabile, atât de apreciate, încât îi înlocuiesc adesea pe 
succesorii legitimi. Posibilităţile nu lipsesc. 

Bastarzi străluciți se găsesc din belşug. Când moştenitorii 
legitimi au viaţă lungă, sau sunt foarte numeroşi, fiii nelegitimi 
primesc demnități militare sau religioase. Bastarzii aduc un 
contingent important de cardinali, care întăresc autoritatea 
Sfântului Colegiu. Unii dintre ei au primit coroana regală sau 
mitra papală. 

Nu pledez propria mea cauză. Nu fac decât să repet un adevăr 
axiomatic. In ceea ce mă priveşte, n-am avut de îndurat 
concurenţa unui succesor legitim. Sunt unicul fiu al unui rege 
mare, care, pe lângă talentul de a guverna, are capacitatea de a 
gândi, de a studia evenimentele şi de a trage concluzii 
preţioase. 

A acordat protecţia sa profesorului Valla, pentru că i-a 
apreciat filosofia, inteligenţa şi posibilitatea de a descifra 
viitorul. Tata îmi vorbea adesea de el: 

— İl admir pe Valla pentru că are darul de a prevedea viitorul 
ca un profet. El m-a ajutat să înţeleg fenomenele politice, 
cauzele lor şi să le prevăd consecinţele. Datorită lui şi sfaturilor 
sale, am analizat istoria Romei antice şi am fost impresionat de 
paralelismul care există între prezent şi trecut, dincolo de 
haosul şi obscuritatea Evului Mediu. Regalitatea romană a fost 


măturată de guvernarea poporului; guvernare care va înlocui pe 
viitor monarhiile. Am înţeles că noi nu suntem decât 
administratorii unei puteri pe care o exercităm adesea în mod 
abuziv... Da, Valla are dreptate când vorbeşte despre 
suveranitatea poporului. Este absurd să ne imaginăm că noi, 
suveranii, suntem învestiţi cu un drept divin, că papa, care e 
ales de o mână de oameni, devine automat stăpânul 
Universului. Prezenţa papei la Vatican plasează Roma - în 
consecinţă - în centrul acestui Univers. M-am gândit bine când 
am hotărât să-ţi încredinţez drepturile şi îndatoririle unui prinţ 
ereditar, mi-a spus tatăl meu, regele. Tu moşteneşti sângele 
meu regal şi sângele unei femei din popor. Deci tu reprezinţi pe 
de o parte regalitatea şi pe de altă parte poporul... Trebuie să 
înţelegi acest adevăr esenţial: fără poporul care ne susţine, n- 
am putea exista. Poporul ne furnizează mijloacele de a ne 
impune autoritatea, puterea politică, puterea judiciară, puterea 
economică, precum şi soldaţii care ne asigură înfăptuirea 
planurilor noastre. Direct sau indirect, poporul lucrează pentru 
gloria noastră... Să nu acorzi niciodată încrederea ta nobililor 
care sunt adversarii tăi potenţiali. Când te asigură de 
devotamentul lor, aminteşte-ţi că un pumnal se ascunde - poate 
- în mâneca lor. Ei nu plătesc impozite în virtutea vechilor 
privilegii stabilite de ei înşişi, în trecut, când Biserica şi 
feudalitatea erau cei doi unici stâlpi ai societăţii omeneşti, 
asemenea celor două coloane care împodobesc Piazza San 
Marco, din Veneţia, şi care servesc drept cadru pentru execuțiile 
capitale. Asocierea nu este întâmplătoare... 

Tatăl meu a urmărit cu perseverenţă o politică ale cărei 
obiective sunt slăbirea nobilimii feudale, limitarea puterii 
materiale a Bisericii, care trebuia să se consacre în exclusivitate 
domeniului spiritual, sprijinirea burgheziei în plin avânt, care 
este aliata firească a monarhiei şi, în sfârşit, sprijinirea ţărănimii, 
care poartă pe umerii săi greaua structură a statului. Împărţirea 
dreptăţii pentru toţi, graţie unei justiţii adevărate, care să 
excludă privilegiile, era preocuparea lui permanentă... 

Bunătatea, generozitatea sa i-au atras încrederea şi dragostea 
supuşilor, care l-au numit Alfonso Mărinimosul, precum şi 
Alfonso înțeleptul. 


— Aragon, spunea el îngrijorat, este o ţară săracă, aspră, 
stearpă, cu munţi golaşi... pădurile, păşunile sunt practic 
inexistente... pentru a uda grădinile, legumele este nevoie de 
instalaţii puse în mişcare de catâri care scot apa din puțuri 
adânci, cu nişte oale de pământ... câtă cheltuială de energie şi 
de timp... trebuie să întemeiem o industrie care să poată suplini 
agricultura noastră suferindă... 

Totuşi tata, care dedica toate eforturile sale bunăstării 
poporului, se lăsă cucerit de spiritul aventurii, al cuceririlor, 
pentru că, spunea el, fiecare suveran are îndatorirea de a-şi 
mări regatul, de a-l face mai bogat şi mai puternic, de a-i 
asigura o forţă militară capabilă să impună respect statelor 
vecine... 

Totul a început când loana a ll-a, regină a regatului Neapole, i- 
a cerut ajutorul împotriva lui Louis d'Anjou, propriul ei nepot, 
care voia să-i smulgă coroana. În schimb, ea i-a promis că îl va 
adopta şi îi va lăsa moştenire frumosul regat al Napolelui. 

Era o ocazie unică ce nu trebuia pierdută. Aragonezii posedau 
deja regatul Siciliei şi Sardinia. Extinderea posesiunilor italiene 
ar fi consolidat un cap de pod şi ar fi deschis perspective politice 
promițătoare. 

Intervenția armată a tatălui meu a reînviat vechea rivalitate 
dintre Casele de Aragon şi de Anjou. Războiul a izbucnit cu toate 
urmările sale bune şi rele. 

Nestatornica, extravaganta, capricioasa regină loana a 
provocat o dureroasă şi neaşteptată surpriză, redactând un nou 
testament în favoarea nepotului ei. Această răsturnare 
intempestivă a alianțelor nu l-a descurajat pe tata, care a 
continuat operaţiile militare. În cele din urmă a obţinut o victorie 
totală, punându-şi pe cap coroana regatului Neapole. 

Când devenea vorbăreţ, după un pahar de vin spumos, îi 
plăcea să povestească un episod amuzant al acestui război. În 
ajunul ultimei bătălii care să-i asigure victoria, regele René, 
dornic să respecte legile curtenitoare ale ordinului cavalerilor, a 
oprit înaintarea armatei sale, care se afla într-o poziţie 
favorabilă, pentru a arunca adversarului său mănuşa, o dată cu 
o provocare în versuri. În timp ce René aştepta răspunsul, tatăl 
meu a profitat de această ocazie nesperată şi a atacat pe 


neaşteptate trupele franceze, apoi, printr-o mişcare de învăluire, 
le-a pus în derută. 

Profesorul Valla, pe vremea când lucra pentru tata, îmi spunea 
că reginele care au purtat numele de loana erau urmărite de un 
fel de fatalitate care se repercuta asupra propriului lor regat. 
Regina loana, datorită manevrei ei inabile, a făcut să se piardă 
coroana regatului Neapole, care a fost dobândită de dinastia de 
Aragon. 

— Regina loana, prima care a purtat acest nume, a avut o 
existenţă demnă de subiectul unei tragedii antice, istorisise 
Valla în cursul unui banchet regal... 

Toţi invitaţii îl ascultau cu plăcere, pentru că avea darul unui 
povestitor plin de vervă. 

— Nepoată a regelui Robert d'Anjou şi fiică a ducelui Carlo de 
Calabria, a moştenit încă de tânără tronul regatului Neapole. 
Regența, alcătuită din mai mulţi demnitari înţelepţi, era 
prezidată de regina mamă Sancia. Numeroşi unchi şi veri - trei 
membri ai ramurii angevine de Tarente, patru din ramura 
angevină de Ungaria şi în sfârşit doi din ramura angevină din 
Durrazo - voiau să-i smulgă coroana. 

Pentru a complica şi mai mult situaţia, regina, deşi minoră, s-a 
remarcat printr-un temperament focos. Schimba iubiții cu o 
viteză uluitoare. Nobili, curtezani, valeţi, scutieri, toţi treceau 
prin patul ei şi-şi arătau virilitatea. Mica regină se distingea 
printr-o trăsătură originală. Nu se putea hotărî să-i părăsească 
„după folosire”. Îi păstra într-un fel de colectivitate care amintea 
de haremul în care sultanii îşi păstrau băieţii favoriţi. 

Pentru a-i potoli destrăbălarea, desfrâul, regența hotărî să o 
mărite cu tânărul prinţ Andreas al Ungariei, care îi aducea 
sprijinul acestei puternice ramuri angevine. Dar regina îl 
dispreţuia pe acest prinţ consort, prea tânăr, prea naiv şi cu 
prea puţină experienţă în domeniul dragostei carnale. Cum şi 
prin simpla lui prezenţă deranja confreria amanţilor, aceştia au 
găsit o soluţie simplă şi rapidă: să-l ucidă. 

Lui Valla îi plăcea să facă mici pauze pentru a spori tensiunea 
nervoasă a auditoriului. 

—  Lichidarea sa fizică provocă un scandal enorm, 
compromiţător pentru trupa de amanți. Curtea, nobilimea, 
poporul din Neapole îşi manifestară zgomotos nemulţumirea. 


Amabilitatea, bunătatea şi setea de viaţă a tânărul prinţ ucis 
stăruiau în mintea tuturor acelora care îl cunoscuseră mai mult 
sau mai puţin de aproape. Naşterea unui moştenitor postum nu 
făcu decât să aţâţe focul... 

Valla făcu încă o pauză pentru a stârni curiozitatea acelora 
care nu cunoşteau în amănunt această întunecată poveste. 

— Doi dintre candidaţii la coroană, reluă acesta, Carlo de 
Durazzo şi Roberto de Taranto, au profitat de ocazia binevenită 
şi au ridicat steagul revoltei. Începutul unui război civil părea 
iminent. 

Situaţia se agrava dramatic, când părinţii tânărului prinţ ucis - 
angevinii din Ungaria - pretinseră să se facă dreptate... şi 
repede... : 

Speriată, regina alese o soluție eroică. Işi oferi farmecele lui 
Roberto de Taranto şi fratelui acestuia, Lodovico, care 
îmbogăţiră haremul deja ticsit. 

Dar norii se îngrămădeau ameninţători. Soluţia aleasă de 
loana n-a fost prea inspirată, căci a dezvăluit dezmâăţul şi 
perversitatea sa. A fost acuzată formal de a fi tutelat asasinarea 
bietului ei soţ. Ori de câte ori ieşea din palat era huiduită de 
populaţia furioasă. Situaţia se deteriora de la un ceas la altul... 

Pentru a se apăra şi pentru a da o aparenţă de legalitate 
poziţiei sale, ea îşi oferi mâna tânărului Lodovico de Taranto, 
care părea mai maleabil decât fratele său Roberto. Lodovico 
acceptă, dar gestul său fu rău interpretat de Roberto, care l-a 
considerat ca pe o trădare odioasă. _ 

Mânios, el încheie o alianţă cu Carlo de Durazzo. Impreună 
recrutară un condotier binecunoscut pentru loviturile sale pline 
de îndrăzneală, celebrul Fra Moriale. 

La Neapole tensiunea creştea de la o zi la alta. Pasiunile 
violente se dezlănţuiau asemenea unui vulcan care vesteşte 
erupția finală prin bubuituri subterane îngrozitoare. Comparaţia 
era sugerată de vecinătatea Vezuviului. Cert este că strada 
fierbea. 

Încăierările se iveau din senin. Derbedeii îşi băteau joc de 
garda regală şi de partizanii - puţini la număr - ai reginei. 

Lodovico de Taranto, devenit prinţ consort, se văzu confruntat 
cu primele neplăceri legate de noua sa situaţie. Acuzat de 
complicitate la moartea predecesorului său, ceru exasperat 


ajutorul Papei Clement al VI-lea, care se eschivă. Tulburările din 
Neapole conveneau Sfântului Scaun, care spera să profite de 
această situaţie, tot mai tulbure, pentru a relua în stăpânire 
regatul Neapole, considerat o feudă a Bisericii. 

Mercenarii lui Fra Moriale au intrat, la rândul lor, în acest joc 
infernal. In umbra întunericului, au invadat palatul lui Raymond 
de Catano, mareşalul Curţii, l-au capturat şi l-au predat lui 
Durazzo, care din propria lui iniţiativă l-a supus torturilor. 

La Curte emoția spori... Regina o ţinea într-un leşin. În 
haremul amanţilor domnea panica... Curtezanii se temeau de 
agravarea considerabilă a situaţiei. 

Mareşalul nu rezistă metodelor convingătoare prin duritatea 
lor. Şi vorbi. Se pare că prinţul consort Andréas al Ungariei ar fi 
fost asasinat ca urmare a unei conspirații urzite - la instigarea 
reginei - de un grup dintre amanţii săi, comandat de favoritul- 
şef al momentului, un oarecare Roberto Cabonni. 

Dar surprizele catastrofale nu erau decât la început. Lajos - zis 
cel Mare -, rege al Ungariei, a făcut cunoscută hotărârea de a 
răzbuna moartea fratelui său Andreas, scop în care va cobori în 
Italia, în fruntea unei puternice armate... 

Incorigibilă, regina loana refuză să accepte execuţia lui 
Cabonni, pretinsă de Durazzo şi, mult mai insistent, reclamată 
de Roberto de Taranto... 

La rândul său, papa fu cuprins de panică. Afacerea Cabonni 
lua proporţii mai mult decât alarmante. 

In drum către Neapole, regele Ungariei şi trupele sale - foarte 
antrenate după ce se războiseră cu turcii - erau gata să 
traverseze statele Bisericii şi chiar să pătrundă în Roma. 

Asta mai lipsea! Suveranul Pontif se hotări să treacă la măsuri 
eroice. Ordonă reprezentantului său la Neapole să deschidă un 
proces penal asasinilor prinţului Andreas... 

Descumpănită, intimidată de această întorsătură ostilă 
amanţilor ei, regina - cu moartea în suflet - acceptă trimiterea 
în judecată a lui Cabonni, favoritul său, care fu rapid condangat 
la moarte şi executat. 

Un nou amant trecu în fruntea grajdului ei de „armăsari” 
regali. Un înger blond, foarte tânăr, Enrico Carraciolo, care fu 
acceptat şi de Curte, şi de prinţul moştenitor titular. Criza părea 
terminată. 


Dar regele Ungariei nu se mulţumi cu această reparare rapidă, 
dar incompletă. Ceru condangarea la moarte a tuturor acelora 
care participaseră direct sau indirect la asasinat. Avangarda 
armatei sale traversase deja Alpii... 

La Roma, Cola di Rienzo, dictatorul care reînviase antica 
Republică Romană, anunţa că-l va primi cu braţele deschise pe 
suveranul Ungariei, considerând că acesta invadase Italia pentru 
o cauză dreaptă. Uraganul care se profila la orizont, gândea el, 
va răsturna câţiva principi tirani şi va înlesni implantarea de noi 
republici italiene. Dar Cola se hrănea cu iluzii... 

La Neapole, invazia maghiară realiză uniunea angevinilor din 
Taranto şi din Durazzo. Apăru teama instalării manu militari a 
regelui Lodovico pe tronul regatului Neapole... Pentru a se 
opune acestei eventualităţi, prinţul consort Lodovico se 
reconcilie cu fratele său Roberto, iar regina încredinţă comanda 
armatei napolitane lui Carlo de Durazzo... 

În acest timp, la Roma se succedau evenimente de o gravitate 
excepţională. Reprezentantul papei  înlăturase guvernul 
republican al lui Cola di Rienzo şi - îmbătat de acest succes - 
cuteza să se prezinte în faţa regelui Ungariei şi să-i comunice pe 
un ton trufaş interdicţia papală de a continua înaintarea armatei 
sale spre Neapole. Osteneală inutilă. Angevinul ungar, fără să se 
sinchisească de interdicţia Suveranului Pontif, îşi continuă 
drumul... Curând după aceea şi-a făcut intrarea pe teritoriul 
napolitan... 

Valla goli un pahar de vin pentru a-şi limpezi vocea, apoi reluă 
povestirea: 

— La Neapole era un fel de scapă-cine-poate. Panica 
demonstra că regina, consilierii ei şi angevinii din Taranto şi din 
Durazzo nu aveau conştiinţa curată. 

Regina şi prinţul consort Ludovic se refugiară în Franţa. 
Amanţii reginei şi sfătuitorii regali se împrăştiară în toate 
direcţiile. Roberto de Taranto o zbughi iepureşte şi nu se opri 
decât în Sicilia. Carlo de Durazzo, care refuzase să urmeze 
exemplul aliaţilor săi, fu abandonat de mercenari şi căzu captiv 
în mâinile regelui, care îl decapită... Până şi figuranţii lipsiţi de 
importanţă fură arestaţi... 

Providența interveni la timp. La Neapole izbucni epidemia de 
ciumă. Suveranul Ungariei ordonă retragerea generală. O 


măsură înţeleaptă, căci ciuma este un adversar tenace şi 
invincibil. Ea vine şi pleacă de capul ei, lăsând în urmă mii de 
cadavre... 

În timpul şederii sale în Franţa, regina loana făcu o vizită 
papei, care pe atunci îşi avea reşedinţa la Avignon, întâlnirile 
fură marcate de îmbrăţişări generale. loana sărută mai întâi 
piciorul Suveranului Pontif şi cu această ocazie îi vându oraşul 
Avignon, căci avea punga goală. 

— Imbogăţind Biserica îl îmbogăţeşti pe Dumnezeu!, adăugă 
Valla. 

Un cardinal care se afla la masa noastră încruntă sprâncenele, 
dar nu făcu niciun comentariu. 

— La Neapole, continuă profesorul, o dată îndepărtat pericolul 
unguresc, toţi fugarii se reîntoarseră la matcă şi îşi reluară 
vechile obiceiuri. Evenimente stranii avură loc. Prinţul consort 
Lodovico de Taranto muri subit. În culise se făcea aluzie la o 
otrăvire. Haremul n-ar fi fost străin de această afacere 
obscură... 

Regina se căsători legitim a treia oară. Pusese ochii pe un 
Aragon. Frumosul prinţ Jayme d'Aragon, fiu al regelui de 
Mallorca. Moartea sa în cursul unei campanii militare rămâne 
învăluită în mister. 

Nesăţioasa loana îşi oferi mâna lui Othon de Brunswick, un 
aventurier german, care îşi petrecuse aproape întreaga 
existenţă în serviciul unuia dintre acei mărunți tirani care 
constituiau o dureroasă plagă pentru Italia... 

Dar Nemesis, răzbunătoarea, veghea... Un tânăr prinţ, Carlo 
de Durazzo, nepot al faimosului Carlo de Durazzo executat de 
regele Ungariei, revendica tronul regatului Neapole. 

In fruntea unei armate de mercenari, se îndreptă spre 
capitală. Comandant al trupelor regale, Othon de Brunswick 
încercă să-i zăgăzuiască înaintarea. Copleşit de forţele inamice, 
al patrulea prinţ consort căzu în captivitate. Regina, abandonată 
de garda ei personală de consilieri şi chiar de amanți, se predă 
învingătorului, care îşi făcu o intrare triumfală la Neapole. 

Carlo de Durazzo o arestă, o aruncă într-o celulă a castelului- 
fortăreață del Uovo şi ordonă să fie executată. După o domnie 
de patruzeci şi doi de ani, nenorocita pieri sufocată între două 
saltele... Asasinarea bunului prinţ Andreas era în sfârşit 


răzbunată... Papa s-a abținut să intervină în favoarea reginei 
detronate. 

Valla puse punct povestirii. Surâse meditativ. 

— Tragicul poate atinge uneori culmea ridicolului! Această 
remarcă mă impresiona prin justeţea ei. 

— Aveţi dreptate, Messer Valla! Când privim la tot ceea ce se 
întâmplă în jurul nostru... hm!... putem striga precum vechii 
romani... O tempora, o mores! Este adevărat că trăim cea mai 
impresionantă, cea mai fantastică aventură pe care umanitatea 
a cunoscut-o vreodată... luminile care urmează tenebrelor... 
ziua care urmează nopţii... 

In cursul expunerii, Valla făcuse mai multe aluzii la politica 
duplicitară, ilogică şi adesea contradictorie a papilor, care se 
ocupau mai puţin de interesele Bisericii şi mai mult de propriile 
lor avantaje şi de acelea ale familiilor lor... 

Relaţiile tensionate dintre tatăl meu şi Martin al V-lea, care 
susţinea Casa de Anjou, se amelioraseră sub Eugenio al IV-lea. 
Acesta se lovise de grave dificultăţi în interiorul statelor Bisericii 
şi înţelesese că o alianţă cu aragonezii din Neapole - deţinătorii 
celei mai importante forţe militare din Peninsulă - ar fi 
avantajoasă pentru Sfântul Scaun. 

Negocierile purtate între cele două părţi au fost încununate de 
succes. Alonso Borgia, în acea vreme secretar al tatălui meu, 
jucase rolul de curier diplomatic, însărcinat - la nevoie - să 
clarifice unele puncte încă obscure. Până la urmă, papa a 
recunoscut legalitatea adopţiei formulate de regina loana în 
favoarea tatălui meu şi, în consecinţă, i-a acordat învestitura 
regatului Neapole. A legalizat, de asemenea, şi drepturile mele 
de prinţ moştenitor, în ciuda faptului că eram mongrel. Ca 
urmare a unei cereri formulate de tatăl meu, Alonso Borgia 
fusese promovat cardinal. 

Câţiva ani mai târziu, acelaşi Borgia, ales papă, graţie, în 
parte, presiunilor exercitate de părintele meu asupra Sfântului 
Colegiu, a devenit cel mai aprig inamic al Casei noastre. Fostul 
angajat al regelui Alfonso al V-lea pusese mâna pe frâie şi, 
convins că a devenit Dumnezeu, îşi imagina că e capabil să 
dispună cum vrea de tronul regatului Neapole şi că poate înlocui 
dinastia Aragon cu dinastia Borgia. 


Un prim conflict a izbucnit când tatăl meu, cu acordul meu 
deplin, a pus la cale o dublă alianţă matrimonială între familia 
noastră şi familia Sforza. Fiul meu Alonso, duce de Calabria, 
urma să ia în căsătorie pe Ippolita, fiica lui Francesco Sforza, iar 
fiica mea Leonora a fost logodită cu Mario Sforza. Acest 
paralelism ar fi putut îngădui organizarea unei armate 
puternice, care să constituie vârful de lance al cruciadei 
antiotomane, proslăvită de Sfântul Scaun. 

lar Alonso Borgia, devenit papă sub numele de Calixte al IIl- 
lea, se temea de alianţa dintre Aragoni şi Sforza, dinastiile cele 
mai puternice din Italia, pentru că ea ar fi ameninţat să rupă 
echilibrul dorit de papalitate. 

Borgia căută un pretext pentru a provoca o criză, pretext ivit 
când tatăl meu îi propuse numirea unui titular în fruntea unui 
episcopat napolitan devenit vacant. Calixte al Ill-lea respinse 
fără să discute această sugestie. Comportamentul său 
intransigent, disproporționat faţă de o afacere relativ minoră, 
iscă un incident între regatul Neapole şi Sfântul Scaun. Cruciada 
antiotomană trecuse pe ultimul plan. 

Ambasadorul regatului Neapole la Vatican aprecia că întruni- 
rea unui consiliu ar putea rezolva criza. Insolenţa lui atrase 
asupra sa fulgerele excomunicării. Suveranul Pontif declanşa 
ostilitățile spirituale, preludiu al unui război terestru. 

Mâniat peste măsură, Calixte adresă tatălui meu o ameninţare 
tăioasă: 

— Maiestatea Voastră trebuie să ştie că papa îi poate destitui 
pe regi. 

Replica tatălui meu nu s-a lăsat aşteptată: 

— Sanctitatea Sa să ştie că regele, dacă ar vrea, ar putea găsi 
un mijloc pentru destituirea papei. 

Tentativa concilierii iniţiate de Roderigo Borgia, diplomatul 
familiei, nu reuşi. Furibund, indignat, turbat, Calixte declară 
formal: 

— Din ziua în care Alfonso de Aragon s-a instalat pe tronul 
regatului Neapole, Biserica n-a mai avut linişte. Acest personaj 
n-a încetat să provoace necazuri papilor Martin al V-lea, Eugenio 
al IV-lea şi mie însumi. De aceea sunt hotărât - dacă Alfonso ar 
muri - să fac tot ce îmi stă în putere pentru a-i elibera pe 
succesorii mei de această servitute. Il voi împiedica cu orice preţ 


pe Don Ferrante, mongrelul regelui, să moştenească coroana. În 
acest timp, Scanderbeg îi înfrunta pe turci în munţii Albaniei. 
Regatul Neapole a fost singurul stat european care i-a trimis 
trupe în ajutor, ceea ce i-a permis să se împotrivească victorios 
duşmanilor Crucii. Regii creştini şi Papa se limitară să-i 
transmită încurajări platonice. 

Îmboldit de exemplul tatălui meu, care scotea în evidenţă 
lipsa lui de acţiune, Calixte - cu concursul Veneţiei şi al Genovei 
- reuşi să mobilizeze o mică flotă, care, sub comanda 
cardinalului Scarampo, surprinse la Metelin o formaţie navală 
turcă inferioară ca forţă, care se retrase în dezordine. Datorită 
megalomaniei sale, Calixte bătu o medalie cu inscripţia: „Am 
fost ales pentru a-i nimici pe duşmanii Credinței”. Ordonă apoi o 
procesiune uriaşă pentru a serba această victorie epocală. 

Tocmai atunci tatăl meu muri. Înainte de a-şi da duhul îşi 
exprimă ultimele lui dorinţe. Confirmă dreptul meu de a moşteni 
tronul regatului Neapole şi încredinţă fratelui său Juan al II-lea 
regatul Aragon şi pe cel al Siciliei. 

Pe patul de moarte mi-a declarat: 

— Va trebui să fii tare, fiindcă toţi duşmanii se vor uni 
împotriva ta, pentru a te deposeda de frumosul regat Neapole, 
pe care l-am iubit întotdeauna din toată inima mea. Sprijină-te 
pe popor, care te vrea, şi fereşte-te de nobili... Nu uita că 
duşmanul tău cel mai înverşunat este Calixte, acest şarpe pe 
care l-am încălzit la sân... 

Tata nu se înşela... Poporul din Neapole l-a plâns şi a salutat 
urcarea mea pe tron cu aclamații entuziaste. Am fost mişcat de 
aceste ovaţii mai preţioase decât toate felicitările curtenilor, 
care mă asigurau de profundul lor devotament... 

Aveam să aflu repede că acest pretins devotament nu era 
decât o amăgire... 

De îndată ce moartea regelui, tatăl meu, a fost cunoscută în 
Franţa, bătrânul René d'Anjou se proclamă rege al Neapolelui şi 
acordă fiului său Lodovico de Calabria dreptul de a moşteni 
tronul. 

Nobilii napolitani, uniţi într-o opoziţie secretă, ieşiră la lumina 
zilei, recunoscură legitimitatea regelui René şi declarară război 
civil. 


Calixte luă o măsură spectaculoasă. Ordonă arestarea 
ambasadorului meu la Roma, care deja îi stârnise mânia. 
Prevenit de prietenii mei, acesta fugi înainte de a fi capturat de 
oamenii cardinalului-locţiitor al Papei. 

Apoi, papa convocă consistoriul şi acordă toate posturile 
vacante din Neapole şi din Aragon nepoților săi. In sfârşit, trecu 
la represalii severe. În plenul cardinalilor declară solemn că 
regatul Neapole este anexă a Bisericii şi, ca atare, eram declarat 
decăzut din drepturile mele. 

Tronul fiind vacant, îşi rezervă dreptul să desemneze dintre 
candidaţii la coroană pe cel care va merita încrederea Sfântului 
Scaun. 

Don Pedro, nepotul său preferat, îşi depuse candidatura. Avea 
toate şansele să obţină învestitura, deşi această opţiune ar fi 
lezat interesele Casei de Anjou. 

Dar Calixte îşi lua visele drept realităţi. Îşi manifestă în public 
intenţia de a-l instala pe Don Pedro pe tronul Bizanțului 
recucerit, precum şi pe cel al Ciprului. Cum Neapole aparţinea 
Bisericii şi, deci, era proprietatea Sfântului Petru, ordonă lui Don 
Pedro să-şi mobilizeze trupele şi să pregătească o acţiune 
militară împotriva regatului. Emise chiar o bulă în acest sens. 

La Neapole şi la Roma hotărârea lui stârni consternare. 
Perspectiva unui război iminent, scumpirea produselor 
alimentare provocată de speculanţi nemulţumi poporul Romei. 
Reprezentanţii săi anunţară deschis că dacă papa declară stare 
de război, ei vor alege o soluţie nefavorabilă Suveranului Pontif. 
Era ameninţarea abia disimulată a unei revolte generale. Intre 
timp, Calixte ridică tonul fără să ţină seama de aceste 
avertismente. Mă trata ca pe un „neînsemnat mongrel, fiu al 
unui tată necunoscut”. Apoi lansă provocarea directă: 

— Don Ferrante să renunţe la titlul său uzurpat şi să se 
supună voinţei noastre. 

În timp ce violențele verbale şi scrise se intensificau, eu 
păstram un ton moderat, o atitudine modestă, considerând că 
excesele sale vor pleda până la urmă în defavoarea lui. 

Don Pedro pregătea cu febrilitate demonstraţia militară 
împotriva regatului Neapole. Evident, am mobilizat la rândul 
meu trupele, în scopul acoperirii frontierelor şi apărării capitalei. 
În acelaşi timp, am convocat la Capua parlamentul şi baronii 


regatului, încă neutri, pentru a le cere sprijinul. Tensiunea 
ajunsese la punctul culminant. 

Purtătorul bulei papale, care preceda declaraţia de război, sosi 
la Neapole. Mi-am amintit de tratamentul rezervat de către 
Calixte ambasadorului meu şi, drept represalii, am hotărât ca 
trimisul Suveranului Pontif să fie arestat; gărzile mele i-au 
aplicat o ciomăgeală umilitoare. 

Ştiam că reacţia mea va avea urmări imediate. Momentul 
fusese bine ales, fiindcă, în acelaşi timp, Francesco Sforza, 
ducele de Milano, blama public măsurile agresive ale papei. 
Cosimo de Medici confirmă acordul său cu ducele şi anunţă 
hotărârea lor comună de a apăra pe calea armelor Neapole de 
orice agresiune. 

Pentru Calixte, această declaraţie fu lovitura de graţie. 
Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ nu putea să suporte 
acest afront. El leşină în plin consistoriu. Zvonul morţii sale se 
răspândi ca un nor de praf. Populaţia Romei se ridică şi începu 
să-i vâneze pe catalanii care umpluseră oraşul, urându-l pe 
papă. Oamenii erau linşaţi în plină stradă. 

Dar, contrar aşteptărilor, Calixte îşi reveni. 

— Minune! Minune!, strigau apropiații lui, uşuraţi. 

Spaima fusese mare. Suveranul Pontif se restabili îndeajuns 
pentru a relua distribuirea veniturilor canonice către nepoţii săi. 
Nu numai rudele sale profitară de această abundență de 
favoruri, ci şi persoanele din propriul său anturaj. Printre alţi 
beneficiari, fratele medicului său primi un episcopat. Calixte îşi 
anunţă intenţia de a unge încă patru cardinali, dintre care doi 
catalani. Mai mulţi membri ai Sfântului Colegiu se reuniră în 
secret şi hotărâră să se opună acestei promovări neaşteptate. 
Merseră până acolo încât recrutară trupe pentru a-şi apăra viaţa 
şi convingerile. Don Pedro, comandant al castelului Sant'Angelo 
şi al trupelor pontificale, ameninţa că îi va aresta pe 
recalcitranţi, în virtutea puterilor acordate de papă. 

Mai realist, fratele Roderigo Borgia reuşi să-i schimbe 
hotărârea. Unchiul lor, i-a explicat el, în ciuda unei îmbunătăţiri 
trecătoare a sănătăţii, era ameninţat de o recidivă fatală. 
Excesele săvârşite împotriva cardinalilor nemulţumiţi riscau să 
provoace o reacţie violentă, care s-ar răsfrânge asupra tuturor 
celor din clanul Borgia, stabiliţi la Roma. 


Pedro înţelese - pentru prima oară - că anii măreției luaseră 
sfârşit, că ura acumulată împotriva persoanei sale şi propriei 
sale familii ameninţa să-l distrugă dacă nu se îndepărta de 
Roma. Mai constată că puterea divină a unchiului său, pe patul 
de moarte, slăbise, redusă la consistenţa unei umbre, şi nu mai 
speria pe nimeni... 

Sic transit gloria mundi... 

Don Pedro se simţea prins într-o cursă. 

Infricoşat, îşi părăsi trufia şi predă cheile tuturor fortăreţelor 
care se aflau sub autoritatea sa, în schimbul a douăzeci de mii 
de ducați de aur. Apoi, părăsi în grabă Cetatea Eternă, însoţit de 
Roderigo, de cardinalul Scarampo şi escortat de trei sute de 
cavaleri, ieşi din oraş pe poarta San Paolo, dornic să se vadă cât 
mai repede dincolo de zidurile Romei, în spaţiul liber. Răsuflă 
uşurat pentru că reuşise să scape din capcana în care ar fi putut 
cădea. 

Roderigo şi Scarampo îşi considerară misiunea încheiată. Îi 
îmbrăţişară şi, înainte de a se despărţi, îi recomandară vigilenţă 
sporită, fiindcă Orsinii, care suferiseră persecuții sistematice din 
partea papei, vor căuta să se răzbune pe nepotul său. 

Il aştepta însă o surpriză neplăcută. Trupa refuză să-l 
escorteze până la Ostia, unde trebuia să se îmbarce pe o barcă, 
cu destinaţia Spania. Rugăminţile, amenințările, recompensele 
primiră răspuns negativ. 

Don Pedro trebui să-şi continue drumul singur, fără nici-o 
protecţie armată, deşi ştia că ucigaşii plătiţi de Orsini se aflau 
pe urmele sale. Până şi fraţii săi, Roderigo şi Scarampo, îl 
lăsaseră în voia sorții. Aveau de rezolvat propriile lor probleme, 
întors la Roma, Roderigo află că populaţia, în delir, îi devastase 
palatul. Scarampo fu primit cu răceală de către nobilii săi, care 
nu îi iertau relaţiile cu muribundul papă. 

Calixte intrase, în sfârşit, într-o lungă agonie. Aproape două 
săptămâni se zbătu între viaţă şi moarte. În ziua Schimbării la 
Faţă, marea doamnă în negru îl conduse pe lumea cealaltă. Don 
Pedro reuşi să scape de ucigaşii care îl urmăreau fără preget şi, 
mai mult mort decât viu, ajunse la Ostia. Corabia care trebuia 
să-l aştepte, încărcată cu propriile sale comori, îmbarcate cu 
două zile înainte, plecase spre o direcţie necunoscută. Fugarul 
găsi o barcă şi cu preţul unor mari eforturi ajunse la Civita 


Vecchia. La câteva zile după decesul papei, Don Pedro muri 
singur, părăsit de toţi, într-o casă rău famată, din apropierea 
portului. Autorităţile municipale, care i-au ridicat cadavrul, n-au 
găsit în buzunarele sale decât câţiva bănuţi... 

Moartea lui Alonso Borja - zis Borgia -, fostul secretar umil al 
tatălui meu, ales Vicar al lui Dumnezeu de o mână de cardinali, 
mă scăpa de o grijă. 

Aveam nevoie de un Suveran Pontif care să-mi fie favorabil. 
Francesco Sforza susţinea candidatura cardinalului Capranica, 
personaj comod, care mi-ar fi convenit. Dar acest mare 
demnitar al Bisericii, care ar fi câştigat uşor toate sufragiile, 
muri în ajunul închiderii Conclavului. Atunci am acordat 
preferința mea cardinalului Prospero Colonna - pentru că cei din 
Casa Colonna erau duşmani ai Orsinilor. lar Taranto Orsini din 
Neapole, eram bine informat, manevra în taină împotriva mea. 

Pândeam o ocazie pentru a lovi exact şi sigur - ca un şarpe 
care se preface mort înainte de a se năpusti asupra victimei. 

Alegerea noului papă rămânea principala mea preocupare. 
Când am constatat că şansele lui Prospero Colonna erau 
compromise de facțiunea cardinalului Orsini, am pariat pe un 
nou candidat: Aeneas Sylvius Piccolomini, cardinalul umanist 
care scrisese în tinereţe poezii de dragoste şi istorioare 
decoltate. Faptul că fusese secretarul împăratului Friederich al 
Germaniei - pentru care redacta scrisori de dragoste - nu mă 
stingherea. Preferam un papă umanist, cu concepţii largi, unui 
papă bigot, încuiat, intransigent şi încredinţat că este centrul 
Universului. 

Relaţiile mele cu Aeneas Sylvius erau amicale. Am avut deci 
plăcerea să constat că pariasem pe un cal câştigător. Prospero 
Colonna, eternul ghinionist, pierduse şi această cursă. 

Atitudinea noului papă, care luă numele de Pius al Il-lea, îmi 
confirmă speranţele. A recunoscut încoronarea mea - refuzată 
de predecesorul său - şi, pentru a întări alianţa noastră, 
anunţarăm, de comun acord, logodna fiicei mele naturale cu 
Antonio, nepotul său. 

Şi aş putea spune că înlăturasem în sfârşit toate obstacolele. 
Că prietenia cu Pius îmi oferea paşaportul spre un viitor senin, 
fericit. 


Dar criza, cea mai mare şi mai periculoasă criză din existenţa 
mea, abia se profila la orizont... 

LOUIS DE BEAUCLAIR 

senior de Château Brule _ 

La Universitatea din Roma ni se spunea cei cinci bastarzi. In 
zilele noastre, bastarzii au dobândit o oarecare aură de mister, 
de romantism, de dragoste oprită, otrăvită... 

Deşi sunt rodul păcatului mortal al desfrâului, cu toate că 
poartă stigmatul nelegitimităţii, al ruşinii de a fi venit pe lume în 
afara tainei căsătoriei consfinţite de binecuvântarea lui Hristos, 
bastarzii au jucat în istoria lumii feudale un rol care nu este de 
neglijat. Ei au salvat de la dispariţie ilustre familii nobile, care 
fără ei s-ar fi pierdut în neant. Un exemplu tipic: Ferrante, 
mongrel al regelui Alfonso al V-lea, a asigurat continuitatea 
Casei de Aragon. 

În ce mă priveşte, sunt fiul natural - parcă sună mai bine 
decât cuvântul mongrel - al lui Louis-Charles de Beauclair, 
titular al unui comitat-pair, capul unei familii feudale care 
poseda pământuri şi demnități conferite de Clovis, regele 
francilor, întemeietorul primei dinastii, circumstanţă pe care o 
invocă plin de mândrie, căci originea familiei sale este mai 
veche decât cea a Merovingienilor şi Capeţienilor, care în ochii 
lui sunt nişte parveniţi. Prin urmare, el nu recunoaşte 
suveranitatea regelui Franţei, pe care îl socoate egalul său, 
susţinând că ambii deţin poziţia lor din „mila lui Dumnezeu”... 

Aceasta doar teoretic, pentru că în realitate situaţia este mai 
puţin trandafirie. Cea mai mare parte dintre familiile feudale, în 
lipsa unor moştenitori bărbaţi, s-au stins. Pământurile, domeniile 
vasale secătuite de seniori, titlurile rămase fără moştenitori au 
fost acaparate de Casa Regală a Franţei, de ducatele d'Anjou şi 
Bourgogne. Domeniile neamului  Beauclair s-au restrâns, 
Micşorându-se ca pielea de capră. Condiţii nefavorabile, 
războaie, crize economice repetate, sărăcia generală au dat 
lovituri grele Casei mele. Deşi decăzută din străvechea sa 
grandoare, ea s-a menţinut în ciuda tuturor vicisitudinilor. 

Tatăl meu s-a căsătorit - prima oară - cu o femeie blândă, 
frumoasă şi supusă, care îi tolera toate capriciile. Gingaşă, 
atinsă de o boală care îi măcina plămânii, se stingea încetul cu 
încetul. Cum patul conjugal nu-i mai oferea plăcerile sexului, el 


căută un leac în afara căsătoriei. Puse ochii pe o tânără şi 
frumoasă fată din anturajul soţiei sale. Inţelegătoare, aceasta 
tolera situaţia. Din această legătură au rezultat doi băieţi. 
Jacinte, fratele meu mai mare, şi eu. Contesa ne-a acceptat şi 
ne-a tratat ca şi cum am fi fost propriii ei copii. A fost de acord 
ca tata să ne adopte, Jacinte a primit titlul de viconte de 
Ormond. Eu, în calitate de mezin, am primit domeniul Château 
Brule. Aşa-zisul castel era o fortăreață distrusă de invadatorii 
englezi în timpul Războiului de 100 de Ani. Teritoriul muntos al 
acestei proprietăţi nu aducea niciun venit, dar îmi plăcea 
numele său, care îmi evoca parfumul legendar al Mesei 
Rotunde. Contesa mai supravieţui doi ani, apoi se stinse ca 
flacăra plăpândă a unei lumânări suflate de vânt. Am plâns 
sincer la moartea ei. Pentru mine şi Jacinte, viaţa la castel se 
desfăşura senină şi cu perspective frumoase. Din când în când o 
vizitam pe mama, instalată într-o casă confortabilă, înconjurată 
de o livadă. 

Această existenţă idilică a fost întreruptă de un incident 
nefericit pentru noi. Împlinisem cinci ani când tatăl meu s-a 
căsătorit a doua oară cu fiica unui duce - o pocitanie şchioapă şi 
ursuză - care uitase că a fost odinioară tânără. Compensa 
aspectul fizic cu o zestre enormă, care umplu imensul gol 
financiar al tatălui meu. Noua contesă de Beauclair aducea în 
plus o perspectivă seducătoare. In cazul decesului unicului său 
frate - un prinţ debil şi bolnăvicios - ducatul trebuia să revină 
moştenitorilor legitimi ai perechii Beauclair. 

De îndată ce s-a instalat la castel, noua contesă a ordonat 
schimbări radicale. 

Chiar şi prezenţa noastră îi stârnea mânia. Ne-a surghiunit 
într-o aripă izolată a castelului, ca să nu ne mai vadă. Tata nu s- 
a împotrivit. Dar, pe ascuns, ne trimitea cadouri, bani şi se 
ocupa de educaţia noastră prin intermediul unor profesori care 
îşi cunoşteau bine meseria. 

Între timp, noua contesă îşi îndeplini datoria de mamă şi 
aduse pe lume - exact la nouă luni după noaptea nunţii - un 
băiat, François, care, spre consternarea soţului, se dovedi 
slăbânog, bolnăvicios, astmatic ca şi unchiul său, prinţul. Viitorul 
conte de Beauclair abia se ţinea pe picioarele lui crăcănate, 


avea un pas şovăitor şi nu încăleca niciodată, pentru că avea 
oroare de mişcările violente... 

Evident, naşterea lui François îl deposeda pe Jacinte de titlul 
de viconte moştenitor. Dar lui nu-i păsa, pentru că era înzestrat 
cu un caracter frumos. Înţelegea perfect preferința tatălui său. 

— Filiaţia mea nu este decât jumătate legitimă, declara el, în 
vreme ce François este fiul său cu drepturi depline... 

În vremurile noastre fraţii se ucid între ei pentru putere, titluri, 
bogății, privilegii. Filosofia, generozitatea lui Jacinte aveau ceva 
insolit, vetust... 

După naşterea lui François, mama lui fabrică, una după alta, 
câteva fete atât de urâte şi de diforme, încât ar fi putut juca cu 
succes rolul de bufoni pe scenele cele mai pretenţioase ale 
curților regale din Europa. Prin contrast, frumuseţea lui Jacinte, 
inteligenţa lui sclipitoare, sănătatea sa iscau gelozia contesei. 
Turba la ideea că Jacinte ar putea să-i supravieţuiască lui 
François. Ura ei lua proporţiile unei obsesii care nu avea decât o 
singură soluţie... 

Într-o dimineaţă, valetul lui Jacinte îl găsi neînsufleţit în patul 
său. Un medic chemat la căpătâiul său constată moartea. 
Decesul subit, fără cauze aparente, al unui băiat de 
nouăsprezece ani care se bucura de o sănătate perfectă 
stârneşte, în mod firesc, numeroase comentarii. In culise 
circulau zvonuri despre otrăvire. Examinarea viscerelor, făcută 
de doi medici specialişti, nu a dezvăluit nimic anormal. Unele 
otrăvuri perfide - ştie toată lumea - nu lasă urme. 

Justiţia nu se amestecă. Nobilii de rang înalt se bucură de o 
anumită imunitate. Giles de Rais a fost un caz special. 
Lichidarea câtorva sute de băieţi şi fetiţe pentru a-şi satisface 
pornirile perverse era greu de trecut sub tăcere. Contesa de 
Beauclair nu omorâse decât un adolescent. Deşi toată lumea o 
acuza, nu exista nici-o probă împotriva ei. 

Tatăl meu nu a vrut să-şi mai asume alte riscuri. M-a expediat 
la Roma pentru a-mi continua studiile. Fraţii mai mici 
descendenţi ai marilor familii sunt destinaţi, de obicei, carierelor 
ecleziastice. „Un Beauclair promovat cardinal mi-ar onora Casa”, 
îşi justifica el hotărârea. 

Nu aveam nevoie de explicaţii suplimentare pentru a înţelege 
că voia să mă îndepărteze de contesă. 


Cu o scrisoare de recomandare adresată cardinalului 
d'Estouteville, unul din vechii lui prieteni, şi prin protecţia 
acestuia m-am instalat la Roma. Eram însoţit de un valet, de doi 
scutieri şi de un bucătar. 

Pariez că acesta din urmă era mai deprins cu mânuirea săbiei 
şi a pumnalului decât cu frigarea; şi toţi patru primiseră 
misiunea de a mă apăra de ucigaşii plătiţi de contesa de 
Beauclair... Dacă nu aş plânge moartea fratelui meu, aş putea 
spune că tragedia lui mi-a deschis porţile unei lumi noi, colorate, 
exotice... şi uluitoare... lumea romană... 

Acum înţeleg atracţia pe care Italia o exercita asupra tatălui 
meu, în special, şi a francezilor, în general... 

Îmi imaginam că deasupra Romei - oraş pontifical - plutea 
mirosul de tămâie, că pe străzi nu întâlneai decât preoţi şi 
călugări înveşmântaţi în negru, cu capul plecat, cu braţele 
încrucişate la piept... şi laicii erau copleșiți de această mare de 
sutane... 

Acesta era motivul pentru care Roma nu îmi inspira dorinţa de 
a o vizita... Preferam Parisul, cu străzile lui arhipline, cu 
grădinile, cu bisericile lui frumoase şi cu hanurile lui frecventate 
de studenţi veseli care beau, cântau şi se încăierau pentru orice 
fleac... Visam să-mi continui studiile la Universitatea din Paris, 
lăudată cu oarecare melancolie de preceptorii mei... ei fiind 
aceia care m-au familiarizat cu splendoarea umanismului, flux 
spiritual care asalta Europa... 

Tatălui meu îi plăceau filosofia anticilor, cântecele trubadurilor 
şi ştiinţele - printre care astrologia şi alchimia... Ca şi bunul rege 
René, avea o bibliotecă frumoasă, cu manuscrise împodobite cu 
miniaturi... cred că această pasiune pentru arte a contribuit din 
plin la golirea vistieriei sale... 

Paradoxal, primele mele contacte cu frumoasa Italie n-au fost 
strălucite. Indată ce am trecut Alpii, am dat de Lombardia cea 
verde, atât de lăudată de poeţi. M-a întâmpinat un frumos 
început de toamnă. Cerul era senin şi un vânticel îmbălsămat de 
florile de câmp îmi înviora faţa. Pe neaşteptate, acest parfum 
delicat fu alungat de mirosul înţepător al fumului. Un sat mare 
apăru în drumul nostru. Deasupra acoperişurilor se înălţau 
spirale de fum care se înfăşurau în jurul clopotniţei bisericii. 


Am pătruns pe strada principală, ciudat de goală pentru 
miezul zilei. Case modeste, din chirpici sau din cărămidă, se 
înşirau de-a lungul drumului prăfuit. Câini hămesiţi, cu capul 
plecat, rătăceau pe lângă ziduri. Liniştea grea nu era tulburată 
decât de zumzetul unor muşte mari, care bâzâiau în jurul 
nostru, şi de zgomotul potcoavelor propriilor noştri cai. 

În colţul unei străzi adiacente văzurăm, cuprinşi de scârbă, un 
cadavru. Câinii smulgeau din stârv bucăţi de carne. Apoi 
auzirăm scârţâitul roţilor unei căruţe care ieşea dintr-o străduţă 
lăturalnică; plină de cadavre, era împinsă de trei oameni jigăriţi. 

— Ciumă!, urlă Justin, bucătarul. Să părăsim repede acest sat 
blestemat! 

— Să ne ferească Dumnezeu!, strigă Biaise, primul scutier. 

Cu spaima în suflet, făcurăm cale întoarsă şi dădurăm pinteni 
cailor, care se avântară în goana mare spre ieşirea din sat. 

Am luat-o peste câmp până când am regăsit drumul care 
ducea spre Roma. Pentru refacerea proviziilor am oprit în faţa 
caselor singuratice din câmp, unde ţăranii îşi vedeau de muncă. 

Am dormit sub cerul liber. Răcoarea nopţii şi concertul 
greierilor nu ne-a deranjat... 

Dar un alt incident, la fel de grav, ne aştepta. Traversam o 
pădure când am căzut în ambuscadă. Indivizi hirsuţi, bine 
înarmaţi, aparent dezertori puşi pe jaf, ţâşniră din tufişuri şi se 
năpustiră asupra noastră. Dar oamenii mei n-au înşelat 
încrederea tatălui meu. Fără a se lăsa intimidaţi de strigătele 
războinice ale agresorilor, s-au aruncat asupra lor cu o 
asemenea încrâncenare, încât au izbutit, după o luptă scurtă, 
să-i pună pe fugă. Atacanţii au lăsat doi morţi pe câmpul de 
luptă. Valetul meu şi unul dintre scutieri s-au ales cu răni 
uşoare. 

La Florenţa, unde am ajuns la începutul serii, ciuma nu-şi 
făcuse apariţia. Oamenii întâlniți pe stradă ne priveau cu 
ostilitate; străinii, adesea purtători de boli, inspirau o teamă şi o 
aversiune legitime. 

N-am avut timp sa admir frumuseţea oraşului, atât de lăudat 
de francezii care îl vizitaseră, pentru că teroarea pe care mi-o 
inspira mă îndemna să ajung cât mai repede la Roma, care - se 
spunea - era ferită de epidemie. 


Oraşul papilor nu îmi făcu o impresie extraordinară. Străzile 
înguste, întortocheate, o mare de căsuțe amărâte, copleşite de 
vecinătatea castelelor feudale, cu crenelurile şi turnurile înalte, 
respingătoare. O mulţime împestriţată, mizerie şi lux, oroare şi 
splendoare... puţin câte puţin descopeream sub zdrenţe o faţă 
frumoasă, veşnic tânără... Roma... 

Cardinalul d'Estouteville m-a primit cu bunăvoință, ne-a oferit 
o masă bogată şi mi-a propus ospitalitatea sa. Palatul său 
imens, ticsit cu opere de artă, adăpostea câteva sute de 
servitori, cu sau fără treabă. 

l-am mulţumit pentru bunăvoință, dar i-am explicat că aş 
prefera să locuiesc lângă universitate, pentru a nu lipsi de la 
cursuri. Pretext care ascundea dorinţa mea de a-mi menţine 
independenţa abia dobândită. Cred că motivul refuzului meu a 
fost înţeles de cardinal, căci nu a mai insistat. 

— Tinerii trebuie să trăiască printre tineri!, spuse el surâzând. 
Mă anunţă că mă înscrisese deja la universitate şi că mă 
recomandase profesorilor. Conferinţele umaniştilor - toţi savanţi 
- atrăgeau un număr mare de studenţi. Dacă aş vrea să 
îmbrăţişez cariera ecleziastică, cum dorea tatăl meu, va trebui 
să frecventez şi cursurile scolasticilor. 

M-am abținut să-i spun că preoţia nu mă interesa. Dar cum 
nu-i lipsea perspicacitatea, a interpretat corect tăcerea mea. 

— Tatăl dumitale doreşte sa te pregăteşti pentru obţinerea 
însemnelor de cardinal. O aspirație care îţi este accesibilă. Ţine 
minte: voi fi întotdeauna gata să-ţi ofer sprijinul şi sfaturile 
mele. Dacă într-o zi vei avea nevoie de bani, să nu uiţi să-mi 
ceri... 

Mai târziu, la universitate, am cules informaţii despre 
protectorul meu roman. Se spunea că este cel mai bogat 
membru al Sfântului Colegiu; mai bogat decât clanul Borgia, 
care afişa un lux ţipător. Dar trebuia să fiu atent. In calitatea sa 
de emisar al papei pe lângă regele Franţei, era adesea absent. 
Mai exista un alt cardinal francez, Jean Rolin, dar în comparaţie 
cu Estouteville era un zgârcit. În realitate, veniturile sale erau 
modeste. În fine, al treilea francez, cardinalul Guillaume 
d'Estaing, promovat în Sfântul Colegiu de Nicola al V-lea, era un 
savant la care se ajungea greu. 


Nu aveam intenţia să solicit sprijinul financiar al lui 
Estouteville, deşi la Roma era privit ca un Mecena modern. 
Dispuneam de bani pentru o viaţă decentă, dar fără excese. De 
altfel, puţin după instalarea mea la Roma am găsit mijloacele de 
a-mi rotunji confortabil veniturile. Voi explica mai târziu ce s-a 
întâmplat. 

Pentru că hanul era lipsit de confort şi excesiv de scump 
pentru ceea ce îmi oferea, am căutat o casă de închiriat. Din 
cauza lipsei de spaţiu, casele sunt lipite unele de altele, dar şi 
supraetajate. La parter se află o singură încăpere, folosită ca 
depozit, magazin sau atelier. Uneori se mai adaugă o magazie în 
care se depozitează mărfuri. Pe scara interioară poţi urca la 
primul etaj, care dispune de o singură cameră de locuit, 
eventual o bucătărie despărțită printr-un paravan de camera 
principală. La al doilea etaj se află un dormitor în care se 
înghesuie în timpul nopţii toţi membrii familiei. Dacă băiatul se 
căsătoreşte şi îşi întemeiază propria familie, se adaugă un al 
treilea etaj; şi aşa mai departe. Uneori, construcţia se 
prăbuşeşte sub greutatea ocupanților. Dar un astfel de accident 
intervine rar, deoarece casele sunt atât de înghesuite una într- 
alta, încât se sprijină reciproc, ceea ce le asigură o oarecare 
stabilitate. Dacă un cutremur zguduie oraşul, este dezastru; o 
grămadă de case se prăbuşesc. 

Pentru a mă bucura de viaţa mea intimă, fără ca prin odaia pe 
care o ocup să se treacă, am fost nevoit să mă instalez sub 
acoperiş. Cum izolarea nu este grozavă, a trebuit să suport 
căldura toridă vara, frigul şi umezeala iarna. Dacă invitam o fată 
la mine, eram obligat fie să o fac să treacă prin faţa personalului 
meu de serviciu, care ocupa etajele inferioare, fie să le cer ca 
timp de câteva ore să-şi caute de lucru pe afară. Pentru 
completarea acestui tablou cenuşiu, trebuie spus că încălzirea 
este mai mult decât rudimentară. Jăraticul îndesat într-un 
recipient metalic riscă în orice moment să se răstoarne şi să dea 
foc casei. Când construcţia este de lemn, se aprinde atât de 
repede, încât pericolul de a pieri carbonizat ameninţă în 
permanenţă. 

În cele din urmă am dibuit una din acele clădiri construite de 
speculanţi pentru a fi închiriate unor străini bogaţi. Mai comodă 
şi mai spațioasă, dispune de mai multe camere la fiecare etaj, 


ceea ce îţi permite să te izolezi de servitori. Imobilul are şi un 
grajd pentru cai. In schimb, chiria îngrozitor de scumpă trebuia 
plătită săptămânal, cu anticipație. Proprietarul, un tip iscoditor, 
îşi închipuie că a găsit o gâscă bună de jumulit. De nevoie, am 
acceptat târgul, deşi era împovărător pentru bugetul meu. Dar 
în curând situaţia mea financiară urma să se îmbunătăţească. 
Cum am mai spus, vă voi explica fazele acestei transformări. 

Mai întâi trebuie să ştiţi că la Universitatea din Roma există 
mai multe categorii de studenţi: călugării, care vor să 
îmbrăţişeze cariera ecleziastică, şi neghina, păcătoşii înrăiţi, în 
cea mai mare parte nobili, care trăiesc pe picior mare şi care îşi 
bat joc de tonsură. Ciudat, dar numeroşi cardinali provin din 
această neghină. Un exemplu tipic: Aeneas Sylvius Piccolomini, 
ce a urcat pe tronul pontifical. Există studenţi bogaţi, care 
cheltuiesc fără socoteală, şi studenţi săraci, pripăşiţi prin 
magherniţe, şi care fac orice sacrificiu pentru a-şi plăti studiile... 
Ei, da... Studenţi stăpâni şi studenţi servitori... 

Există studenţi adolescenţi şi studenţi cu părul albit... studenţi 
stabiliţi la Roma, cel puţin până la obţinerea doctoratului, şi 
studenţi itineranţi, care însoțesc un maestru strălucit în turneu 
de conferinţe de-a lungul Italiei şi chiar dincolo de Alpi... 

Mai pot fi întâlniți, în sfârşit, studenţi străini îmbulzindu-se la 
Roma pentru a se adăpa la izvoarele filosofiei umaniste. 
Autorităţile municipale laice acceptă cu plăcere această 
emulaţie care glorifică ideile politice ale fostei Republici 
Romane... 

Maeştrii umanişti, adoraţi de marea majoritate a studenţilor, 
pentru că proslăvesc libertatea absolută sub toate formele, sunt 
priviţi cu ostilitate, criticaţi, adesea ultragiaţi de adepţii 
ideologiei scolastice, pe care noi o numim, în derâdere, 
anticultura gotică... 

Un student care nu este capabil să aleagă, să se pronunţe în 
favoarea unei tendinţe şi să-şi exprime disprețul pentru cealaltă 
este considerat un ignorant, care se află într-o stare de 
permanentă confuzie. 

Marele Valla, venerat ca un Dumnezeu de serii nenumărate de 
discipoli, şi-a găsit moartea în condiţii suspecte. Pentru a 
înlătura o persoană incomodă, cel mai eficace mijloc este 
lichidarea fizică. Din fericire, urmaşii lui Valla se înmulţesc prin 


sciziparitate şi zdrobesc sub avalanşa argumentelor teoriile 
anacronice exagerate ale tradiţionaliştilor... 

Printre ultimii contemporani ai lui Valla s-a remarcat 
venerabilul Gian Poggio Bracciolini. În pofida celor optzeci de ani 
împliniţi, predă încă filosofia umanistă cu o vervă fermecătoare, 
incredibilă pentru vârsta lui. 

Personalitatea sa mi-a rămas întipărită în minte datorită unei 
împrejurări legate de vigoarea lui minunată. Într-o zi, invită un 
grup de studenţi - mă aflam şi eu printre ei - să-l însoţească 
într-una din plimbările sale printre ruinele Romei antice. Chel, 
dar încă suplu ca un tânăr, păşea sprinten, urmărind cu tristeţe 
ravagiile făcute de barbari, care nimiciseră cu bună ştiinţă 
moştenirea lăsată de străvechii romani. Printre barbari nu ezita 
să-i includă pe papi şi pe demnitarii lor, care permiteau şi chiar 
încurajau devastarea, distrugerea monumentelor, a edificiilor şi 
a nenumăratelor capodopere de artă ale strămoşilor, pentru a 
construi cu materialele rezultate palate, biserici şi monumente 
destinate perpetuării gloriei Suveranilor Pontifi. Ne-a arătat 
cuptoarele de var în care statuile şi marmura din temple, palate, 
păi şi teatre erau sfărâmate şi transformate în materiale de 
construcţie. 

Am ajuns în apropierea stâncilor tarpeiene. Cu vocea înecată 
în lacrimi, ne-a descris pe larg superbele edificii care fuseseră 
construite sus, pe celebra stâncă, reduse astăzi la un morman 
de ruine. Ne-a arătat colina Capitoliului invadată de buruieni 
enorme, muntele palatin al lui Nero, cu marele său teatru şi cu 
monumentele magnifice, distruse sub actualul papă de arhitecţi 
care lucrează pentru Sfântul Scaun. Deplângea jalnicele ruine 
ale palatului magnific zidit de Vespasian, ale splendidelor băi 
publice ridicate de Caracalla, ale arcului de triumf înălţat de 
Traian, jalnice resturi invadate de nenumărate turme de capre. 

Mă dureau picioarele, fiindcă era greu de mers printre 
dărâmături. Bătrânul păşea în faţa noastră cu o energie 
neobosită. Mânia, indignarea, exasperarea îi dădeau aripi... 

Acesta a fost cântecul de lebădă... 

La puţin timp după această plimbare, Gian Poggio Bracciolini 
s-a stins... 

Am asistat la înmormântarea sa, pierdut într-o mare de 
admiratori îndureraţi... 


Cu această ocazie am fost acostat de un student spaniol, Don 
Juan de Alarcón, mongrel al marchizului de Terranova, care nu 
se jena să declare că face parte dintre cei numiţi „neghină”.' 

— Ascultă, Louis, voi fi scurt, pentru că nu avem timp. Al 
cincilea băiat din grupul nostru, Sancho, a trebuit să ne 
părăsească pentru că tatăl său, contele de Uruena, a murit. 
Sancho s-a întors acasă pentru a se ocupa de moştenire. 
Legitimii ar fi capabili să pună laba pe toată averea. Ţie îţi plac 
turnirurile? 

Nobilii spanioli, prinții francezi şi austrieci se tutuiesc, dar 
numai între ei. 

— Ca spectator sau concurent?, îl întreb. 

— Concurent, desigur! N-ai vrea să-i iei locul lui Sancho? 
Pentru completarea echipei noastre? 

— Ideea îmi surâde... dar universitatea?... 

— Prezenţa la cursuri nu e obligatorie. Este de-ajuns să treci 
examenele. Probe care nu cer eforturi prea mari. Apoi, noi ne 
bucurăm de unele privilegii. Ca să devii cardinal nu este 
obligatoriu să fii savant. Nu există limită de vârstă. 

Juan nu avea nici mentalitatea şi nici comportamentul unui 
purtător de sutană. 

Simţeam nevoia de a-mi petrece timpul liber într-un mod 
agreabil. Compania cardinalului  d'Estouteville, în pofida 
amabilităţii sale, nu era tocmai veselă. Să beau vin de unul 
singur într-un han nu mă tentează. Curtezanele, denumite 
vulgar târfe, mă lasă rece. Nu sunt sodomit. lar femeile în 
vârstă, măritate, nu mă atrag. Fetele care mă fac să visez sunt 
închise cu şapte lacăte şi păstrate pentru căsătorie. Nici 
promisiunea făcută în faţa preotului, angajamentul de a ne 
aparţine unul celuilalt în dragoste şi credinţă până în ziua morţii 
nu este pentru mine. Ipocrizia care însoţeşte acest jurământ mă 
face să vărs. Adulterul şi păcatul de moarte care îl însoțesc au 
devenit ceva banal. Bastarzii abundă. Spovedania şi cumpărarea 
unei indulgenţe depline te fac curat ca lacrima, ca un înger cu 
aripile larg deschise, dintre aceia care plutesc sub tavanul 
bisericii. 

Am acceptat fără mofturi propunerea lui Juan. O dată acordul 
încheiat, mă prezentă  coechipierilor săi: lordul Henry 
Horncastle, fiul natural legitimat al ducelui de Northland, şi doi 


prinți italieni, Virginio Orsini şi Fabrizio Colonna. Eram uluit: un 
Orsini şi un Colonna în aceeaşi bandă. Se apropia oare sfârşitul 
lumii? Sau statutul de bastarzi, cel de copil din flori, îi face pe 
oameni mai înţelegători, mai puţin supuşi prejudecăţilor? 

Diferenţa de vârstă dintre cei doi era neglijabilă. Băieți 
frumoşi, atrăgeau toate privirile când ieşeau în grup pe 
promenadele frecventate de tineretul nobil al Romei. 

Inutil să mai adaug că eram uniţi printr-o trăsătură comună: 
bastarzi recunoscuţi, făceam parte din acea lume suspectă, 
condangată de moralişti, dar admirată în taină de non 
conformişti. A deveni cardinal era un scop, stabilit de părinţii 
noştri, deşi nemărturisit în mod public. Într-o dimineaţă, după un 
mic dejun frugal, pentru a ne menţine în formă, fără să ne 
umplem stomacurile, ei m-au invitat la un antrenament de arte 
marţiale; lupta de jos şi călare, mânuirea armelor, sabia cu 
ambele mâini, sabia într-o singură mână, pumnalul, tirul cu 
arcul, arbaleta, lancea, furca de război şi buzduganul. 

De la început mi-am dat seama că aveam de-a face cu 
experţi. O dată cu intrarea în adolescenţă, un vlăstar nobil 
trebuie să fie un cavaler desăvârşit. 

M-am descurcat destul de bine. Tatăl meu era un pasionat 
luptător corp la corp. Fratele meu mai mare mă depăşea. Doar 
François, fratele meu patern, era o excepţie. El dezonora clasa 
din care făcea parte. Fără să mă prevină, membrii cetei m-au 
supus la o probă care i-a satisfăcut pe deplin. 

— Nu înotăm în aur, îmi mărturisi Juan. Suntem cu toţii cadeți. 
Fraţii noştri mai mari, graţie dreptului primului născut, vor ţine 
baierele pungii când părinţii noştri vor da ortul popii. Vom fi 
trataţi mereu ca rude de gradul doi. Ni se vor acorda subsidii, 
pentru a nu dezonora vlăstarele vârstnice cu mizeria noastră. 
Pentru a ieşi din acest cerc vicios, trebuie să căutăm mijloace 
pentru a ne îmbogăţi. Să devenim, eventual, condotieri şi să 
cucerim cu sabia ducate, principate, cum ar fi cele ale unor 
Sforza, Malatesta, Este... Nu cred că vom fi capabili să-i imităm 
pe Medici şi să creăm un stat pornind de la o afacere financiară. 
Nobilii ştiu să cheltuiască, nu să economisească... Dar 
acceptând organizarea unei armate de mercenari, turnirurile ne 
rotunjesc veniturile. Când îi azvârlim din şa pe adversari, armele 
şi caii lor devin trofeele noastre. Le vindem şi câştigăm. Premiile 


acordate sunt mai puţin interesante, pentru că nu aduc decât 
lauri şi onoruri... Când se iveşte ocazia, ne vindem serviciile unui 
condotier. Evident, pentru o perioadă strict limitată, pentru că 
odată campania încheiată, trebuie să ne reluăm studiile 
universitare, chipurile pentru a ne pregăti pentru cariera de 
cardinal. 

— Riscaţi să vă lăsaţi pielea în cursul uneia din asemenea 
întreprinderi. 

— Fără îndoială! Dar riscul, pericolul dau savoare vieţii 
noastre... Pentru noi, nobilii, pericolul este un element la fel de 
necesar ca aerul pe care îl respirăm... suntem oameni de arme 
chiar şi pentru motivul că, învestiţi fiind cu demnitatea de 
cardinal, vom fi întotdeauna războinici... Cardinalii Vitelleschi, 
Scarampo şi atâţia alţii oferă un exemplu convingător în sprijinul 
teoriei pe care am enunţat-o... 

Câteva zile mai târziu, Juan şi camarazii săi mă invitară să 
prânzesc într-un cabaret vestit pentru vinul său bun. 

— Pentru că e vorba de o mică expediţie până în celălalt capăt 
al Romei, trebuie să renunti la obiceiurile tale de pieton... 

În general eu merg pe jos, în ciuda noroiului şi a prafului la fel 
de nesuferit, fiindcă distanţa între casă şi universitate este mică. 
Şi apoi, nu îmi place să las rândaşul şi bidiviul să mă aştepte în 
stradă, în timpul cursurilor, obicei familiar studenţilor bogaţi. 

Într-o sâmbătă seara, trupa noastră - călare - a traversat 
Roma şi s-a înfundat în Ostaccio, unul din cartierele cele mai 
puţin periculoase ale oraşului. 

Am remarcat numărul mare de taverne, de birturi mizerabile, 
precum şi forfota de fete care-i provocau, surâzătoare, pe 
bărbaţi. Se lăsase întunericul când ne oprirăm în faţa unui han 
care nu inspira încredere. Lăsarăm caii şi valeţii la intrare, lângă 
alţi cai cu şei bogat împodobite. Intrarăm într-un coridor abia 
luminat, coborârăm o scară în spirală, care ameninţa să se 
prăbuşească sub noi, apoi descinserăm într-o pivniţă vastă, 
pătrată, transformată în tavernă. Toate mesele erau ocupate de 
clienţi, mai mult sau mai puţin ameţiţi. Juan şi amicii săi erau 
bine cunoscuţi, pentru că o masă mare, liberă, îi aştepta într-un 
fel de firidă. Ni se aduse vin, iar patronul ne puse sub nas o listă 
de bucate nu prea lungă, cu vânat de calitate, interzis oamenilor 


de rând. Braconierii ştiau să ocolească interdicțiile. Amicii mei 
aleseră tot ce era mai bun. 

— Doar d'Estouteville mai oferea la banchetele sale un 
asemenea vânat, zise Fabrizio râzând. 

Câţiva lăutari ţigani zdrăngăneau din lăute şi chitare, suflau în 
trompete şi mângâiau tamburinele. Un fel de zgomot ritmic, 
oarecum hispanic, destul de excitant, pentru că amatorii de 
muzică susțineau ritmul bătând din palme, acompaniindu-i. 
Chelneri cu şorţuri lungi legate în jurul mijlocului aduceau 
urcioare cu vin şi fripturi cu miros îmbietor. 

La o masă apropiată, nişte jucători aruncau zarurile, cu feţele 
vizibil marcate de patimă. 

Priveam în jurul meu cu o curiozitate uşor temătoare, care se 
transformă în spaimă, când două dansatoare aproape goale 
apărură pe o estradă mică şi începură să-şi legene sânii şi fesele 
mari, aţâţând înflăcărarea spectatorilor ameţiţi de vin. O 
adevărată panică mă cuprinse când patronul aduse zaruri, iar 
amicii mei, în sfârşit ghiftuiţi, începură să joace cu dezinvoltura 
unor obişnuiţi ai mesei verzi. 

— Dacă descinde poliţia suntem pierduţi!, şoptii. 

Camarazii mei mă priviră miraţi. 

— Pierduţi? Glumeşti!, răspunse Henry Horncastle. 

— Aici este plin de târfe!, exclamai. 

— Ce-ai vrea să găseşti în cârciuma asta ordinară?, hohoti 
Virginio, prințese. 

Juan îmi puse o întrebare care mă năuci. 

— La tine, în Franţa, nu există târfe? 

— Da, dar nu se expun cu atâta neruşinare! 

— La noi ele se arată fără nici-o reţinere, spuse Virginio. Unele 
s-au şi aristocratizat!, adaugă el cu un aer comic de expert. Se 
numesc curtezane... 

— Există şi o categorie deosebită, preciză Fabrizio. 
Curtezanele cinstite, care constituie nobilimea târfelor... 

— Vezi cum vorbeşti, Fabrizio!, îi atrase atenţia Juan. Îl faci pe 
Louis să roşească... Trebuie să-ţi spun, Louis - fără falsă 
pudoare - că în primul meu an la Roma totul mă făcea să 
roşesc... aveam o scuză... eram mai tânăr... Pentru romani, un 
castilian este considerat provincial... Totuşi, veneam din 
Salamanca, unde sunt şcoli mai bune decât la Roma... Dar 


Roma este Cetatea Eternă, adăugă el cu o afectare ironică. 
Capitala lumii, a universului... graţie prezenţei între zidurile sale 
a scumpului nostru papă... 

Eu nu dezarmai... 

— Pentru a agrava situaţia, mai jucaţi şi zaruri. 

— Ei, şi? 

— La universitate, înaintea deschiderii cursurilor, rectorul ne-a 
prevenit: interzisă participarea la spectacole indecente, interzise 
jocurile de noroc... 

— Ei da!, reluă Virginio Orsini. Interdicţie de a participa la 
vânătoare, interdicţie de a huli, interdicţie de a te culca cu femei 
măritate, interzise perversiunile cu băieţi... Dar cui îi pasă de 
interdicțiile lor!... Dacă vrei mergem mâine la vânătoare... Vom 
întâlni sigur câţiva membri iluştri ai Sfântului Colegiu, care sunt 
înnebuniţi după vânătoarea cu gonaci... Dar să-ţi spun un 
secret... Ador să sodomizez fete... 

— lar eu băieţi!, supralicită Henry Horncastle. 

— Mâine organizăm pentru tine o partidă de vânătoare, îmi 
propuse Virginio. 

— Mulţumesc! Dar vânătoarea nu mă interesează... Să ucizi 
un animal fără apărare numai ca să te amuzi... curajul 
vânătorului mă face să vomit... 

— Louis, tu mă faci să pun la îndoială autenticitatea titlului tău 
de nobleţe!, interveni Henry. 

— În mai toate religiile atributele animalelor sunt asociate 
principalelor zeități. 

Convingerile mele, de neconceput pentru camarazii mei, îmi 
atraseră o replică dură din partea lui Fabrizio. 

— Dar ai fi în stare să omori un om! 

— Normal! Între oameni lupta se duce cu arme egale... Dacă 
ar fi vorba de un duşman, n-aş ezita să-l ucid... 

— Dacă Pius al lIl-lea ar reuşi să dezlănţuie războiul, prea 
scumpa lui cruciadă, ai avea ocazia să omori turci cu nemiluita... 

— Deocamdată am ceva mai bun să vă propun, spuse Virginio 
Orsini. Un turnir la Ferrara... la Borso d'Este. Nu v-ar tenta să le 
smulgem premiile cele mai importante? 

Băieţii ridicară mâna în semn de aprobare. 

Juan se întoarse spre mine. 

— Armură ai, Louis? 


— Nu! Nu-mi închipuiam că o să am nevoie... 

— Nimic mai simplu, spuse Fabrizio. Vino la mine să-ţi alegi o 
armură pe măsură... am o colecţie bogată... generaţii şi 
generaţii de Colonna le-au purtat... 

La o masă aproape de a noastră, doi cavaleri îmbrăcaţi în 
negru, cu mintea tulbure de băutură, se înjurară între ei, apoi 
trecură la pumni. Tovarăşii lor se împărţiră în două tabere. Se 
iviră pumnale, săbiile se încrucişară ca nişte şerpi de foc. Fetele 
ţipau, înjurăturile curgeau, lăutarii o zbughiră pe o uşă laterală... 
urcioare, farfurii zburau prin aer. Un urcior se sparse de umărul 
lui Fabrizio, care smulse spada din teacă, gata să se avânte în 
învălmăşeală. Juan, înțeleptul grupului nostru, îl prinse de braţ. 

— Hei! Linişteşte-te! Nu e treaba noastră! Zvârli câteva 
monede pe masă - preţul consumaţiei - apoi ne-a împins într-o 
bucătărie mare, unde personalul se agita neputincios, 
străbăturăm un coridor întunecat, urcarăm pe o scară în spirală 
şi ieşirăm neatinşi în stradă. 

Pentru prima oară în viaţă asistam la o încăierare. Prietenii 
mei râdeau cu hohote. . 

O patrulă se apropia în pas alergător. Incălecarăm şi ne 
îndepărtarăm mulţumiţi. Frumoasă seară!... 

— Să ne păstrăm teferi şi nevătămaţi pentru turnir!, ne sfătui 
Juan. Un scandal între beţivi nu este demn de noi... La Ferrara 
vom lupta pentru onoare şi pentru aur... 

Henry inversă ordinea. 

— Pentru aur şi onoare... 

— Aurul este singurul zeu pe care îl venerăm!, declară solemn 
Virginio. 

Să îngenunchem în faţa marelui Baal!, supralicită Fabrizio. 

Ştiam cât de bogaţi erau Colonna, aşadar nu m-a surprins 
prea mult când, a doua zi, Fabrizio m-a condus la el. Reşedinţa 
lor comună era un imens castel medieval, distrus şi reconstruit 
de mai multe ori. Papii duşmănoşi Orsinilor se aliau cu Colonna, 
asediau şi distrugeau castelele fortificate ale Orsinilor. Uneori 
Colonna şi Orsini înțelegeau că ar fi mai bine să se unească şi 
să-i învingă pe papi. Dar răsturnările de alianţe erau rarisime. 
Ura care despărţea cele două familii princiare le orbea în 
asemenea măsură, încât făceau fără să vrea jocul 
reprezentanţilor lui Crist. Prieteni astăzi, Fabrizio şi Virginio se 


vor ucide mâine în numele unei cruciade care despărţea cele 
două clanuri. 

Fabrizio îmi împrumută o armură italiană creată în 1452 şi 
zăbale pentru cai din aceeaşi epocă. Virginio îmi oferi un 
buzdugan, iar Juan o splendidă sabie de Toledo... În ajunul 
plecării noastre la Ferrara, Juan mă invită la el, la cină. Pentru că 
îmi pomenea adesea de jena lui financiară, am fost extrem de 
surprins când am văzut că locuieşte într-o casă uriaşă, 
fortificată, şi este slujit de un personal numeros: un preceptor, 
şase paji, patru valeţi de cameră, patru lachei, un bucătar cu 
trei ajutoare, un frizer, şapte servitori şi zece grăjdari. 

Amuzat de figura mea aiurită, izbucni în râs. 

— Marilor nobili spanioli la place să facă paradă de lux şi de 
bogăţie ostentativă. A-şi menţine rangul, a străluci, a epata 
mulţimea este o îndatorire. La noi a devenit o manie. Toţi 
bărbaţii care îşi închipuie că au în vene o picătură de sânge 
nobil vor să strălucească mai presus de condiţia lor. Un hidalgo 
doreşte cu ardoare să ducă viaţa unui conte, contele se 
comportă ca un duce, iar ducele se consideră egalul regelui... 
Pentru a atinge nivelul de viaţă visat, fac cheltuieli care le 
depăşesc veniturile, în final ruina îi pândeşte... 

Sâmbăta următoare părăsirăm Roma... destinaţia Ferrara... 
Cortegiul era impresionant. Personalul nostru, înarmat până în 
dinţi, alcătuia o mică armată. Corturi, provizii şi muniții - o 
adevărată logistică militară - erau mijloace indispensabile dacă 
voiam să evităm surprizele neplăcute, să facem faţă tuturor 
eventualităţilor... 

Acest turnir nu reprezenta ceva nou pentru mine. În Franţa, 
după învestitură - intrarea mea oficială în rândul cavalerilor - 
am participat la numeroase lupte. Tata voia să mă pregătească 
pentru viitorul meu rol de şef de familie. Totul era reglementat, 
organizat, cu o precizie matematică. În Italia am întâlnit 
aventura. Grupul meu - toţi cu capetele înfierbântate - mi-a 
transmis o deplină stare de euforie. În Franţa eram tratat ca un 
adolescent care mai are nevoie de îndrumare, de protecţie. La 
Roma eram considerat un adevărat adult. Această poziţie nouă 
mă încânta. 


Înainte de a părăsi incinta fortificată a Cetăţii Eterne, trecurăm 
pe lângă o bisericuţă. Cu mâna împodobită de un masiv inel de 
aur gravat cu blazonul familiei, Juan îşi lovi uşor fruntea. 

— Am uitat să mă spovedesc înainte de plecare. Ce-ar fi să ne 
oprim puţin? 

Fabrizio Colonna izbucni în hohote. 

Zâmbetul  mefistofelic al lui Virginio exprima o ironie 
compătimitoare. 

— Nu ştiam că n-ai fost încă înţărcat. Ar fi trebuit să-ţi aduci 
doica... Sincer, mă decepţionezi, Juan... 

Juan roşi, renunțând la tentativa sa. 

Fabrizio interveni cu emfază: 

— Eu am adoptat deviza lui Werner von Urslingen. „Senior al 
marilor păcate, vrăjmaş al lui Dumnezeu, al milei şi al 
îndurării...” 

Orsini strâmbă din nas, ironic. 

— Sfârşitul acestui condotier m-a decepţionat... a murit în 
patul său după o bătrâneţe liniştită, Von Urslingen a fost un biet 
caraghios. Eu l-am ales ca model pe cardinalul Roberto. Dârz, i-a 
ameninţat pe locuitorii rebeli din Bologna că îşi va scălda 
mâinile şi picioarele în sângele lor... şi s-a ţinut de cuvânt... 
Literalmente, a masacrat populaţia nesupusă din Cesena, fără 
să cruţe copii, femei şi bătrâni... lubeşte-mă sau te tai... Şi 
pentru a-şi încorona cariera şi-a pus pe cap mitra papală... sub 
numele de Clement al VII-lea... papă în Avignon... 

— Un Papă cu preţ redus... în plină schismă!, râse Fabrizio. 

Eram stupefiat. Fabrizio Colonna şi Virginio Orsini, cetăţeni ai 
Oraşului Etern, reşedinţă a tronului pontifical, vorbeau despre 
religie, despre Dumnezeu, cu o dezinvoltură care friza 
profanarea, păgânismul... 

— Cum se numea condotierul acela care a surprins doi dintre 
oamenii săi gata să se încaiere pentru o tânără călugăriţă pe 
care voiau să o violeze? S-a apropiat de ei şi le-a spus: În 
numele lui Dumnezeu şi al Diavolului, eu aplic judecata lui 
Solomon! Câte o jumătate pentru fiecare!... Şi, dintr-o singură 
lovitură de sabie, a despicat călugăriţa în două... 

Întrebarea lui Virginio ne-a derutat. 

— Fortebraccio!, spuse Fabrizio. 

— Fra Moriale! Călugărul!, zise Juan. 


— Nici unul, nici altul!, am intervenit mândru de competenţa 
mea. Era vorba de un locotenent al lui Sir John Hawkwood! Un 
compatriot al lui Henry... 

Călătoria s-a desfăşurat fără incidente. Tâlharii se năpustesc 
numai asupra călătorilor singuri şi uneori asupra grupurilor mici, 
lipsite de o escortă puternică. Noi eram practic invulnerabili... 

După ce am suportat duhorile răspândite de gunoaiele 
îngrămădite pe străzile Romei, aerul binefăcător de la ţară ne-a 
regenerat plămânii. La primul popas ne-am schimbat veşmintele 
îmbibate cu duhoarea acestor resturi imunde, care pentru 
localnici erau ceva obişnuit. Pierrot, valetul meu, îmi pregăti un 
costum care păstra parfumul săculeţilor cu levănţică strecuraţi 
în cuferele mele. 

In hanul unde am înnoptat, am făcut o baie îndelungată 
pentru a-mi spăla corpul şi mai ales pletele de toate mirosurile 
care îmi aminteau de oraş şi de mizeria lui... 

In ambianța apăsătoare a Romei am înţeles preferința tatălui 
meu pentru viaţa în mijlocul naturii, ataşamentul lui pentru 
castelul nostru, înconjurat de păduri seculare, dragostea sa 
pentru cai şi pentru câini şi repulsia pe care i-o inspira oraşul 
năpădit de miasme putrede. Departe de el am învăţat să-l 
iubesc, am început să-l înţeleg. În mijlocul curţii sale princiare el 
se simţea singur. Senzaţie stranie pe care o încercam şi eu 
uneori chiar în prezenţa camarazilor mei... Natura umană 
ascunde mistere de nepătruns... 

Când am ajuns la Ferrara, soarele strălucea la zenit. Făcusem 
un popas la un han de la marginea oraşului pentru a ne pregăti 
intrarea, potrivit ceremonialului cavaleresc... Curtea era plină de 
nobili şi de valeţii lor. Hangiul ne informă că afluenţa cavalerilor 
şi a curioşilor atraşi de turnir era deosebit de mare. 

După o masă frugală, ne schimbarăm costumele de călătorie 
cu veşmintele fastuoase pe care fiecare participant la jocuri 
trebuia să le etaleze. Apoi am organizat cortegiul. Va fi deschis 
de cei cinci cai de luptă viguroşi, agresivi, capabili să-i poarte pe 
cavaleri şi armurile lor. Înveşmântaţi cu valtrapuri în culorile 
reprezentative ale cavalerilor şi brodate cu  blazoanele 
respective, aveau să facă mare impresie. Ne vor urma pajii, 
purtătorii de flamuri. Apoi va veni rândul cavalerilor, pe bidivii 


cu înfăţişare mai blândă decât a cailor de luptă. Vom fi escortaţi 
de oamenii noştri, toţi în ţinută de gală. 

Publicul, care se înghesuia de-a lungul zidurilor oraşului pentru 
a privi, aplauda trecerea noastră. 

Am sosit în sfârşit la locuinţa care ni se rezervase, o casă 
fortificată, confortabilă, potrivită pentru a găzdui întregul nostru 
personal, şi care fusese închiriată din timp de preceptorul lui 
Juan. Lângă intrarea principală, acesta expusese - conform 
protocolului - cele cinci blazoane, iar pe frontonul imobilului 
desfăşurase flamurile care fâlfâiau în bătaia vântului. 

In timpul după-amiezii am făcut o vizită arbitrilor - îmbrăcaţi 
în costumele lor cele mai frumoase - le-am prezentat 
documentele care ne dovedeau rangul nobiliar, precum şi 
provocările lansate concurenţilor noştri. 

Cu două zile înainte de turnir am fost invitaţi la palatul 
Schifanoia la festivitatea oferită de către ducele Borso d'Este 
participanţilor înscrişi la turnir, precum şi nobilelor doamne care 
binevoiseră să asiste. 

Ducele primi omagiile noastre cu un surâs binevoitor. 

— Un Orsini şi un Colonna de aceeaşi parte a baricadei! 
Remarcabil! Moravurile romane sunt în plină metamorfoză... 

Banchetul oferit în cele două saloane împodobite cu picturi şi 
într-o vastă galerie a fost la înălţimea ospitalităţii fastuoase a 
nobililor d'Este. In timp ce preparatele gastronomice prezentate 
sub cele mai extravagante forme defilau prin faţa noastră, 
dansatori, trubaduri şi bufoni ne înveseleau cu cântecele şi 
năzdrăvăniile lor. Dansurile erau admirabile. 

Grupul nostru fusese instalat la o masă lungă, aşezată în 
marea galerie. 

— Aţi remarcat?, întrebă Henry Horncastle. Perechile şi 
persoanele în vârstă sunt repartizate în cele două saloane. 

Celibatarii adulţi şi tinerii sunt izolaţi în galerie. Fetele pot fi 
văzute numai la biserică... 

— lar dansatorii sunt numai bărbaţi, completă Juan. La teatru, 
rolurile feminine sunt interpretate de băieţi... 

— Supravieţuitori ai obiceiurilor gotice barbare într-o Italie 
umanistă!, exclamă Virginio scârbit. O invitaţie la sodomie... 

La desert începu să circule printre invitaţi un zvon. L-am aflat 
de la Juan, care era aşezat la dreapta mea. 


— Mi s-a spus că Pius al II-lea ar fi interzis acest turnir şi că ar 
fi ameninţat cu excomunicarea pe toţi cei care vor îndrăzni să 
participe... ` 

— Acest zvon nu poate fi adevărat, interveni Virginio. In trecut 
mai mulți papi interziceau turnirurilĀe sub pedeapsa 
excomunicării. Numele lui Innocent al IV-lea şi al lui Eugenio al 
III-lea îmi revin în memorie... 

Un cavaler flamand aşezat în faţa noastră interveni: 

— Innocent al Ill-lea a înăsprit atitudinea Bisericii faţă de 
turniruri. În afară de excomunicare, a hotărât să refuze 
înmormântarea în cimitire a cavalerilor căzuţi în arenă. Nobilii, 
pretindea el, trebuie să-şi cheltuiască energia şi să-şi verse 
sângele luptând împotriva necredincioşilor, nu să-şi irosească 
puterea luptându-se în arenă asemenea gladiatorilor în incinta 
circului. Pius al ll-lea are o idee fixă. Organizarea unei noi 
cruciade împotriva islamului. După cum ştiţi, a emis o bulă în 
care îi convoacă la un congres pe toţi suveranii creştinătăţii, 
pentru a organiza şi a pregăti împreună izgonirea din Europa a 
sultanului şi a hoardelor sale. Deşi e un neputincios, din cauza 
numeroaselor boli - gută, reumatism, tuse seacă şi altele - el s- 
a târât până la Mantova pentru a-i primi pe principi şi pe regi. 
Dar au trecut de atunci luni fără ca vreunul să răspundă apelului 
său... 

— Vox clamatis în deserto!, observă Henry. 

— Ei, da! Este un strigăt patetic. Dar zvonul nu se confirmă... 

A doua zi, în ajunul turnirului, participanţii ale căror dovezi de 
nobleţe fuseseră acceptate de arbitri îşi prezentară caii de luptă 
cu stemele lor, precum şi armele pentru a fi examinate de 
experţi. Apoi toţi concurenții depuseră jurământul care 
cuprindea regulile unei lupte corecte. De exemplu: se interzicea 
lovirea unui cavaler care în toiul luptei şi-a pierdut coiful, era 
obligatorie folosirea de arme admise - săbii neascuţite şi lănci 
relativ fragile, pentru evitarea accidentelor. In realitate, aceste 
reguli erau rar respectate întocmai, ceea ce explica moartea a 
numeroşi cavaleri în timpul turnirurilor... 

Seara, o nouă serbare la palatul ducal permite gentilomilor să- 
şi manifeste curtoazia faţă de frumoasele doamne... şi întreg 
circul obişnuit. Tinerii cavaleri, mai puţin deprinşi cu aceste 
uzanţe, de-abia îşi ascundeau nervozitatea. 


În acest timp, zvonurile se răspândeau mai repede decât 
turmele de căprioare fugărite de vânătorii călare. Cardinalii care 
îl însoțeau pe papă la Mantova se plictiseau teribil; pentru a-şi 
petrece timpul într-un mod mai agreabil, organizau petreceri 
libertine cu dansatoare goale sau cu băieţi binevoitori. Fiecare 
după gustul său. Am mai aflat că prinţul Giovanni Orsini, 
principe de Taranto, organiza la Napoli o insurecție, care avea 
drept scop răsturnarea lui Ferrante, actualul rege; că Piccinino, 
faimosul condotier care făcea să tremure Roma şi pe papi, voia 
să intre în horă, punându-se în serviciul lui René d'Anjou şi al 
fiului său, ducele de Calabria, care dorea să-şi recucerească 
regatul său răpit de aragonezi; că perspectiva unei invazii 
iminente a Italiei de către francezi l-a înfricoşat pe ducele 
Francesco Sforza, care se temea de pretenţiile puternicei familii 
d'Orléans la tronul regatului milanez... 

Vesel ca un canar, Fabrizio Colonna îşi freca mâinile. 

— Spiritele se încing! Simt în aer mirosul prafului de puşcă... 
Comentariilor lui Virginio Orsini, deşi aparent extravagante, nu 
le lipsea profunzimea. 

— Francesco Sforza este un viclean rafinat! El va şti să se 
descurce... În loc să-i trimită papei trupe şi bani pentru cruciadă, 
l-a expediat pe fiul său Galeazzo-Maria - un adolescent de 
şaisprezece ani - pentru a-i săruta piciorul şi a-i ţine un discurs 
în versuri. Când Pius a repetat cererea - soldaţi şi aur - ducele l- 
a trimis pe al doilea fiu, Ippolito, un fermecător băiat de 
paisprezece ani, care i-a recitat în latină un compliment 
entuziast. Un papă sodomit ar fi primit cu plăcere un asemenea 
cadou... 

— interpretările tale sunt întotdeauna tendenţioase!, îi 
reproşa Juan, jumătate în glumă, pe jumătate în serios. 

Eu discutam în şoaptă cu Virginio, când tânărul Francesco 
Savelli, pe care îl cunoşteam de la universitate, se apropie de 
noi. Cu un aer misterios, ne strecură o informaţie care confirmă 
presupunerile lui Fabrizio: 

— Aţi fi dispuşi să susţineţi cu arma în mână revendicările 
ducelui de Calabria? Grupul vostru ar câştiga bani frumoşi... 
Virginio, tu eşti un Orsini, deci văr al prinţului de Taranto, 
susţinător al Casei d'Anjou... 


— Puteţi conta pe mine... Fabrizio, prin tradiţie, este un 
prieten al francezilor... Horncastle adoră mirosul banilor, îl 
interesează mai puţin de unde vin... Louis este prin definiţie pro 
Anjou... Nu-i aşa, Louis? 

— Aveţi acordul meu. 

— Din grupul nostru numai Juan ar pune unele probleme... 

— De ce? Este castilian, după câte ştiu eu; nu-i aragonez! 

— Să vedem, o să vorbesc... 

In acea noapte ne-am retras mai devreme. Fabrizio, care se 
ocupa de starea noastră fizică, ne-a recomandat să ne odihnim 
bine, condiţie esenţială pentru a ne menţine în formă... 

In sfârşit, ziua cea mare sosi. Incercam o emoție firească. Nu 
voiam să fac o figură jalnică în faţa coechipierilor mei. Am luat 
un mic dejun frugal, apoi ne-am echipat pentru luptă. Inainte de 
a pleca de acasă, Juan, cel mai evlavios dintre noi, îşi făcu 
semnul crucii şi adresă o rugăciune scurtă Sfântului Gheorghe, 
patronul războinicilor. 

Am încălecat caii de luptă care, sub armuri, purtau valtrapuri 
cu însemnele nobiliare ale fiecăruia. Sabia, ghioaga şi 
buzduganul cu lanţ erau prinse de şa. Lancea, ţinută vertical, 
dispunea de un suport fixat la scara din dreapta. 

Deşi turnirul este un joc, teoretic nepericulos, arbitrii 
recomandă prudenţă şi moderație. Un coşciug plasat lângă 
arenă aminteşte concurenţilor că moartea dă târcoale. 

Pornirăm la drum. 

Arena turnirului, amenajată în afara oraşului, cuprindea un 
spaţiu vast, împrejmuit cu un gard de lemn; o mare de 
spectatori se afla împrejurul lui. Loja ducală. Platforma înaltă 
care servea drept observator arbitrilor, tribunele rezervate 
doamnelor şi persoanelor în vârstă dominau arena. Oamenii de 
rând se înghesuiau în spatele balustradei aflate foarte aproape 
de terenul unde se desfăşura turnirul. 

Soarele dădea strălucire culorilor vii ale stemelor şi ale 
steagurilor, precum şi veşmintelor, adesea excentrice, care 
scoteau în evidentă tinereţea şi frumuseţea. 

Turnirul de astăzi cuprinde trei exerciţii. 

Primul implică două trupe călare care se înfruntă cu sabia şi 
cu ghioaga. Această luptă nu ne interesează, pentru că 
recompensele sunt numai onorifice. 


Al doilea exerciţiu opune două trupe în lupta corp la corp, fără 
cai. 

Al treilea exerciţiu - cel mai apreciat de marele public şi de 
concurenţi - are o putere de atracţie magică. Este o luptă între 
doi concurenţi călare; lancea de lemn este singura armă 
autorizată. Cavalerii se avântă unul împotriva celuilalt, fie 
despărțiți de o barieră aşezată la nivelul pieptului calului, fie 
fără barieră - variantă foarte periculoasă - pentru că luptătorii şi 
caii, care se înfruntă în goana mare, riscă să se izbească între ei 
cu o violenţa considerabilă. Scopul este simplu: cu o lovitură 
îndrăzneață de lance să dezechilibrezi adversarul pentru a-l 
arunca din şa. 

In ceea ce mă priveşte, eram dezavantajat de faptul că eram 
mai uşor decât adversarul. Pentru a compensa trebuia să 
combin viteza de mişcare cu precizia loviturii, condiţie 
indispensabilă pentru a anula avantajul adversarului. 

De această dată, Borso d'Este s-a limitat la rolul de spectator; 
voia să ţină companie cardinalului Pietro Barbo, sosit la Ferrara 
în misiune specială. 

Trompetele sunară începutul primului exerciţiu. Cavalerii se 
avântară în goana mare unii împotriva celorlalţi. Şocul dur, 
violent, căpătă proporţiile unei învălmăşeli din care nu 
înţelegeai nimic, din cauza norilor de praf care se ridicau ca un 
fel de tornadă. De data asta noi am făcut numai figuraţie. Primul 
exerciţiu, în pofida armelor corecte, se soldă cu trei răniţi. 

Al doilea exerciţiu, lupta corp la corp, îmi amintea de un vechi 
joc de gladiatori care, în concepţia mea, nu avea nimic demn de 
apreciat. Jocul lua repede aspectul unei încăierări sângeroase. 

Câţiva cavaleri profitară de ocazie pentru a-şi rezolva 
ranchiunele personale; lupta degenera într-o învălmăşeală care 
nu mai respecta nici-o regulă, astfel încât arbitrii se văzură 
obligaţi să-i pună capăt. Răniţii fură transportaţi pe brancarde. 

In aşteptarea celei de-a treia probe, Juan se exprimă 
consternat: 

— Aceste violenţe fără rost aruncă o lumină defavorabilă 
asupra turnirurilor... 

— Arena nu este destinată copiilor din corul bisericii, spuse 
Fabrizio cu un aer dezamăgit. 


Al treilea exerciţiu începu prin confruntarea dintre Juan şi un 
cavaler burgund, care oferi un spectacol magnific: abilitate, 
corectitudine, eleganţă... Juan îşi descumpăni până la urmă 
adversarul, care muşcă pământul. 

— Juan este cel mai bun luptător de lance din grupul nostru, 
spuse Henry cu convingere. 

— Nimeni nu-l poate egala, exclamă Virginio. 

— Este un adevăr incontestabil, spuse Fabrizio cu oarecare 
invidie. Câteva perechi de cavaleri se remarcară prin fente 
curajoase foarte aplaudate. Insuccesele învinşilor - mai ales 
când aceştia erau favoriţi - produceau o consternare de 
nedescris. 

Doamnele se arătau atrase de acest gen de spectacole care 
dezvăluiau iscusinţa, virilitatea şi puterea concurenţilor. 

Fabrizio, Henry şi Virginio luptară înaintea intrării mele în 
arenă. 

işi îndepliniră în mod exemplar rolul. Îi doborâră din şa pe 
adversarii lor, fără excepţie, ispravă care le-a atribuit puncte 
preţioase. 

Imi aşteptai rândul cu o emoție firească. Dar această 
sensibilitate - care nu are legătură cu frica - îmi ascute reflexele 
şi mă înflăcărează. 

Cu primul meu adversar, un cavaler german, nu am avut 
probleme. Deşi mai mare decât mine, am reuşit să-i înfig lancea 
în vizieră, lovitură care l-a răsturnat din şa înainte de a mă 
putea atinge. Cel de-al doilea adversar - un flamand care purta 
însemnele Ordinului Lâna de Aur - se rostogoli şi el în ţărână. 
Calul celui de-al treilea cavaler cu care s-a nimerit să lupt 
aborda o flamură frumoasă care îi proteja capul şi îi acoperea 
ochii, artificiu care îl obliga să nu se abată de la drumul drept, 
de-a lungul barei de protecţie. În ciuda acestei precauţii, 
călăreţul său se rostogoli din şa încă de la primul nostru contact. 
Adversarul următor mi-a creat anumite dificultăţi. Lăncile 
noastre se rupseră de la prima ciocnire, dar nu am fost trântiţi în 
ţărână. L-am înfruntat pe ultimul - un campion aragonez care îşi 
măturase adversarii - într-o luptă fără baricade care permitea 
şocul direct, mult mai dur. Norocul îmi surâse din nou. 

Juan este ultimul din echipa noastră care a intrat în arenă - 
fără barieră - împotriva celui mai bun luptător al zilei. 


— Practic suntem câştigători ai acestui turnir, mă anunţă 
Virginio cu bucurie. 

— Adevărat!, spuse Henry. Această confruntare va fi pentru 
Juan o simplă formalitate. 

Cei doi cavaleri intrară în arenă. Juan şi adversarul său 
schimbară lăncile rupte cu lănci noi. 

Eu îmi lepădasem armura, care se încinsese în bătaia soarelui 
arzător. Rezemat de parapetul spaţiului împrejmuit, rezervat 
concurenţilor care îşi aşteptau rândul, mă pregăteam să asist la 
o luptă model. Fabrizio, care se afla lângă mine, îmi făcu semn 
cu cotul. 

— Uită-te la tânăra în roşu aşezată în primul rând lângă 
tribună! Decolteul ei m-a pus pe jar! 

Mă uitam spre locul arătat, când un țipăt puternic izbucnit din 
mii de piepturi mă făcu să tresar. 

— Nu!, urlă Virginio. Nu e adevărat! 

Intorsei capul spre arenă şi văzui calul lui Juan târându-l pe 
pământ, cu piciorul stâng prins în scară... O bucată de lance 
care îi pătrunsese în vizieră rămăsese înfiptă în orbită. Infirmierii 
şi scutierii se repeziră în arenă pentru a opri calul şi a-l elibera 
pe Juan. Noi îi urmarăm. Calul fu în fine stăpânit şi stăpânul său 
eliberat. 

Cu foarte mare atenţie, l-am instalat pe o brancardă şi l-am 
transportat în cortul rezervat pentru primul ajutor. L-au luat 
grabnic în primire. 

Juan muri câteva minute mai târziu, cu vârful lancei înfipt încă 
în orbita dreaptă. 

Eram zdruncinat, îngrozit, Henry Horncastle, flegmaticul Henry 
Horncastle, plângea. 

Trompetele anunţară continuarea spectacolului; defilarea 
concurenţilor... 

Fabrizio, deşi descumpănit de această tragedie, avu ultimul 
cuvânt: 

— Acum putem să ne alăturăm fără probleme lui Piccinino. 
Juan nu ar fi acceptat niciodată să lupte împotriva unui 
aragonez. Era prea loial... 

BORSO d'ESTE 

duce de Modena şi de Reggio 


În timpul turnirului, cardinalul Pietro Barbo n-a încetat să mă 
agreseze cu argumente scolastice repetate ad nauseam. 

— Aceste întreceri aşa-zis cavalereşti nu sunt decât incitări la 
omor într-o societate intoxicată de violenţă. lar ucigaşii sunt 
apăraţi de pedeapsă pentru că au acţionat cu sabia în mână în 
faţa unei mulţimi în delir. 

Apoi, a formulat o frază în care, fără să nominalizeze, mă 
îngloba într-un cadru general. 

— Toţi principii care organizează turnire sunt responsabili 
moralmente de aceste pierderi de vieţi omeneşti. Aceste jocuri 
cu urmări tragice lipsesc armata sfintei noastre Biserici de 
războinici capabili să lupte împotriva necredincioşilor. Acest 
tânăr şi mândru spaniol căzut în arenă ilustrează, vai, perfect 
această teorie... 

— Am fost primul care a remarcat această fatalitate, 
eminenţă. Îi voi trimite tatălui îndurerat o scrisoare de 
condoleanţe... 

— Credeţi că este de-ajuns?... 

Inţelegeam tactica lui Barbo. Voia să mă pună într-o lumină 
proastă pentru a pregăti terenul unei ofensive care i-ar fi permis 
să profite de slăbiciunea poziţiei mele. 

— Duce, cu ocazia unui popas făcut de Sanctitatea Sa la 
Ferrara, care se află în drum către Mantova, i-aţi promis o 
contribuţie însemnată pentru Cruciadă... 

— Am spus că voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i 
sprijini iniţiativa... 

— Sanctitatea Sa vă aşteaptă la Mantova... 

Ştiam că numai ducele de Burgundia a răspuns apelului său 
printr-o formulare foarte evazivă... 

— Cauze obiective m-au împiedicat să întreprind această 
călătorie. Ambasadorii mei se vor prezenta în curând la Mantova 
pentru a transmite respectul meu Sanctităţii Sale... 

Această fraza nu mă obliga la nimic. 

Cardinalul mă privi cu severitate. Ar fi trebuit să ştie că 
atitudinea lui nu mai avea darul să mă impresioneze. 

— Sanctitatea Sa ar putea să aplice măsuri coercitive 
împotriva suveranilor şi principilor care ar refuza să participe la 
cruciadă... 


— Ferrara este o ţară mică, Eminenţă. Imperiul German şi 
regate infinit mai puternice decât ducatul meu vor fi în măsură 
să sprijine efortul militar al Sfântului Scaun... 

Eram bine informat că toţi aceştia nu vor face nimic... Aveam 
impresia că mă joc de-a v-aţi ascunselea cu Pietro Barbo. 
Cardinalul nu numai că nu abandonase lupta, dar reluă ofensiva. 

Sanctitatea Sa este foarte nemulţumit de ajutorul pe care îl 
acordaţi lui Sigismund Malatesta, un duşman declarat al sfintei 
noastre Biserici... 

— Eminenţa Voastră se înşală... Oameni rău intenţionaţi au 
pus la cale în întregime această regretabilă neînțelegere... 
Sigismund Malatesta este un foarte respectuos fiu al sfintei 
Biserici... Şi vă asigur, nutreşte o mare admiraţie pentru 
Suveranul Pontif... Ignoraţi intrigile şi intriganţii, Eminenţă... 

— Sunteţi convins de ceea ce susţineţi? 

— Absolut... De altfel iată ce vă propun... o întrevedere mâine 
dimineaţă... vom găsi, desigur, un punct comun, favorabil unei 
înţelegeri avantajoase pentru toate părţile interesate. Până 
atunci, să profităm de această zi frumoasă, pentru a ne petrece 
agreabil timpul. Am ordonat să se organizeze în onoarea 
dumneavoastră un spectacol mai puţin violent decât acest turnir 
care a avut tristul efect de a va indispune. Un banchet cu 
adevărat regal, pregătit de un maestru bucătar francez - 
bucătăria franceză este imbatabilă - va însenina din nou fruntea 
Eminenţei Voastre. 

Amabilitatea mea excesivă nu i-a trezit bănuieli. Îşi închipuia 
că totul i se cuvine. l-am rezervat, totuşi, câteva surprize. Îmi 
place să-i fac pe oameni să joace după cum le cânt. Când se 
încălzesc comit greşeli care îmi permit să-i surprind cu garda 
jos. Ca în scrimă. 

Trebuie să mărturisesc că sunt obosit de înfumurarea acestor 
prelați care îşi imaginează că sunt învestiţi cu o parte din 
divinitatea pontificală. 

Barbo este tipul reprezentativ al cardinalului nepot. Unchiul 
său, papa Eugenio al IV-lea, provenea dintr-o familie mediocră 
de negustori venețieni. Nepotismul este o plagă a papalității. 
Barbo are convingerea că titlul simbolic de principe al Bisericii îi 
înnobilează nu numai sângele, dar îi încununează şi fruntea cu o 
aură de divinitate. Unchiul său, care simula modestia, 


cumpătarea şi umilinţa creştină, nu ezitase să-şi comande o 
mitră de aur masiv, încărcată cu nestemate, care cântărea 
peste douăzeci de livre. Pentru a purta pe cap această greutate 
impresionantă, trebuie să fi avut un gât de taur, susţinut de 
contraforturi ca acelea ale catedralelor gotice. Smaraldele, 
safirele, rubinele şi perlele care încrustau podoaba somptuoasă 
erau evaluate de bijutierii florentini la treizeci şi opt de mii de 
livre aur, bani care proveneau din dijme destinate luptei 
împotriva necredincioşilor, caz tipic de deturnare de fonduri. 

De altfel nepotismul, această maladie contagioasă, Eugenio al 
IV-lea o preluase, ca un soi de contaminare, de la predecesorul 
său, Martin al V-lea Colonna. Când evoc numele acestui Papă, 
îmi amintesc de feudele bogate smulse cu forţa de la regina 
loana de Neapole, pentru a spori bogăţia şi puterea familiei sale. 
Ducatele Amalfi şi Venosa, precum şi principatul Salerno au fost 
atribuite fratelui său, Jordano Colonna, care curând după 
aceasta a fost secerat de ciumă. Comitatul Alba a revenit lui 
Lorenzo Colonna, care va pieri în incendiul castelului său asediat 
de duşmani. Prospero, al doilea fiu al lui Lorenzo, a fost 
promovat cardinal de unchiul său. Cel puţin Colonna erau nobili 
adevăraţi. Îmi amintesc de un banchet pe care Ludovico de 
Mantova l-a oferit în cinstea mea. Cardinalul Barbo participase la 
ospăț printre alţi numeroşi invitaţi. Discuţiile se purtau în jurul 
străvechii nobilimi. Barbo pălăvrăgea cu o asemenea căldură şi 
emfază despre vechimea neamului său, încât uitase de vânatul 
excelent care se răcea în farfurie. 

— Experții care au studiat arborele nostru genealogic au 
constatat că strămoşii mei coboară din Alexandru cel Mare... 

Sigismundo Malatesta, care se afla în faţa mea, a izbucnit în 
râs. Surprinşi de această explozie de veselie, convivii au întors 
privirea spre el. Personalitatea acestui condotier combina 
inteligenţa, cruzimea şi viclenia unei vulpi. 

Prefăcându-se beat, exclamă: 

— Eminenta Voastră, genealogiştii au constatat că familia mea 
se trage din Adam şi Eva! 

Din cauza acestei scene memorabile, Barbo nutreşte o ură 
nestinsă împotriva neamului Malatesta, fără nici-o excepţie... 

Personal, nutresc o mare simpatie pentru Prospero Colonna, 
eternul candidat ghinionist la mitra pontificală. Dar sunt convins 


că după o eventuală reuşită a lui Prospero, relaţiile noastre s-ar 
răci. Mitra schimbă fundamental optica oamenilor deveniți 
papi... 

În virtutea divinității lor, pretind din partea noastră, principii şi 
şefii de guverne laice, dijme, contribuţii, danii, din care o parte 
importantă este folosită pentru plata mercenarilor. Dacă relaţiile 
noastre cu Sfântul Scaun se deteriorează, din motive mai mult 
sau mai puţin întemeiate, papii nu se mulţumesc doar cu 
excomunicarea şi interdicții împotriva noastră, dar şi asmut 
hoarde de mercenari plătiţi din propriii noştri bani. 

Conciliile şi pragmaticele sancţiuni sunt - în zilele noastre - 
singurele mijloace legale în stare să frâneze absolutismul 
adesea abuziv al papilor. Umilirea lui Henrich al IV-lea 
Hohenstaufen la Canossa nu este decât un trist exemplu al 
grandomaniei pontificale duse până la cele mai funeste limite. 

Războaiele sângeroase între guelfi şi ghibelini, care au divizat 
Italia, nu sunt decât concesii ale acestei smintite grandomanii. 

Uneori înşişi membrii Sfântului Colegiu, exasperaţi de 
excesele unor suverani pontifi, au încercat să le restrângă 
prerogativele. Cardinalii, reuniți în conclav pentru alegerea 
papei Eugenio al IV-lea, au încercat să-i reducă puterile 
discreţionare, impunându-i un angajament care stabilea că are 
nevoie de acordul Colegiului când este vorba de măsuri capitale 
pentru guvernul statelor Bisericii. Candidat fiind la mitra 
pontificală, el a semnat acel angajament pentru a-l declara nul 
imediat după instalarea pe tronul Sfântului Petru... 

Destul cu speculaţiile despre absolutismul papilor... 

Să revenim la invitatul meu de onoare, cardinalul Barbo, zis 
cardinalul de Veneţia... 

Pentru a-i înveseli spiritul după tensiunea nervoasă provocată 
de spectacolul brutal al turnirului, condiţie indispensabilă pentru 
o bună digestie, am ales „artele frumoase”. Ştiam că îşi 
construieşte un palat superb la Roma şi un al doilea la Veneţia, 
pe Canale Grande - comerţul aduce venituri mari - şi bănuiam 
că, dacă îi place arhitectura monumentală, ar trebui să-i placă şi 
artele decorative. L-am invitat deci la palatul Schifanoia, pentru 
a-i arăta splendidele fresce pe care excelentul colorist 
Francesco del Cossa şi elevii săi le pictau în sala mare. 


Cossa lucra chiar în acel moment la un panou care, într-un stil 
alegoric, reprezenta lunile martie, aprilie şi mai, parte 
componentă a unui ansamblu care reprezenta cele patru 
anotimpuri. Acest compartiment era împărţit în patru benzi 
orizontale. Cea de sus reprezenta divinităţile lunii respective, 
care însă purtau costume contemporane. Cea din mijloc era 
rezervată semnelor zodiacului şi personajelor sugerate de 
configuraţia astrelor. În sfârşit, cea de jos îi imortaliza pe 
curtenii mei îmbrăcaţi de sărbătoare. Această lume era 
dominată de însăşi persoana mea. 

Specialiştii pretind că del Cossa a ajuns la apogeul geniului 
său. O oarecare influenţă gotică dăinuie în partea superioară, 
ceea ce mă supără un pic. 

Pictorul mă urmări cu o privire de câine bătut. Trebuie să 
admit că relaţiile noastre nu erau pe deplin satisfăcătoare. De 
câtva timp pictorii consideră că fac parte dintr-o lume aparte. 
Lumea artei. Epoca artizanală este, în concepţia lor, depăşită şi 
nu vreau să abuzez de poziţia mea pretinzându-le un lucru de 
calitate pentru un preţ modic. Dar nici nu concep să le accept 
pretenţiile uneori exagerate. Trebuie să păstrăm o cumpănă 
dreaptă. 

Cardinalul privi cu un ochi distrat panoul. Făcu un modest 
elogiu din vârful buzelor - apoi îi întoarse spatele, semănând 
confuzie în mintea bietului Cossa, care rămase dezamăgit. Fără 
să vrea, Barbo îmi făcuse un serviciu. Indiferenţa lui era un 
argument pentru a pune capăt tânguielilor artistului. 

Sunt un zelos şi pios creştin. Răfuielile cu preoţii nu îmi 
influenţează convingerile religioase. Proba evidentă este 
magnifica mea Biblie cu miniaturi splendide, pe care am arătat- 
o şi cardinalului cu o legitimă mândrie. Tadeo Crivelli şi Franco 
de Rossi, care au făcut deja mii de miniaturi, lucrează de doi ani 
la Biblia mea, fără să fi reuşit să o termine. In tot cursul acestei 
activităţi sunt găzduiţi şi hrăniţi pe cheltuiala mea. O operă 
superbă, care mă costă o avere. Dar merită. În cursul viitoarei 
mele călătorii la Roma o voi lua cu mine. Mă voi făli cu ea, 
arătând-o papilor şi cardinalilor când voi solicita titlul de duce de 
Ferrara, o strălucită dovadă a evlaviei mele creştine. 

Între timp înserarea cobori asupra oraşului... 


Sute de torţe aruncă lumina lor asupra strălucitei asistenţe 
reunite cu ocazia acestui banchet, la care serveau o droaie de 
servitori sub pergole de trandafiri. 

Îl aşezasem pe Barbo la dreapta mea. Încordat, îşi ascundea 
cu greu nervozitatea. Considera că locul de onoare al acestei 
festivități i-ar fi revenit de drept. Calitatea sa de reprezentant al 
papei îl rânduia deasupra ambasadorilor obişnuiţi. El era învestit 
cu o parte din autoritatea pontificală. 

Aceste ospeţe înghit sume enorme. Artiştii mei, vreo zece, 
găzduiţi la mine, îmi reproşează în petto disproporţia dintre 
slabele lor onorarii şi enormele mele cheltuieli. Eu nu fac decât 
să respect tradiţia familiei mele, una dintre cele mai vechi şi mai 
strălucite din întreaga Italie. Când împăratul german Othon | a 
donat, în 996, contelui Azzo | de Canossa feuda imperială d'Este, 
strămoşii mei se afirmaseră printre cei mai bravi apărători ai 
sfintei noastre Biserici. Contesa Matilda de Toscana, slabă de 
minte, căzută sub influenţa prelaţilor epocii sale, a cedat papilor 
suzeranitatea acestor pământuri care înglobau şi Ferrara. În 
1208 ea a acordat senioria ereditară a Ferarrei contelui Azzo al 
VI-lea d'Este, primarul acestui oraş. Astfel a întemeiat Azzo 
d'Este dinastia Ferrara, ale cărei teritorii erau grevate, din 
nefericire, de suzeranitatea papilor. Subliniez acest termen din 
nefericire, pentru că această situaţie a generat destule 
complicaţii... 

Dar să revenim la banchetul meu... Au fost servite o sută 
cincizeci de feluri mâncare... o generozitate imperială... 

Posomorât, Barbo abia se atingea de mâncare... Un jucător de 
şah supărat comite greşeli; iar eu voiam să tulbur liniştea, 
raţiunea lui Barbo, care era un adversar tenace... Pregătisem 
terenul... 

Unul din gentilomii mei aduce în discuţie - ca din întâmplare - 
teza susţinută de secta Fraticellilor; aceştia îi declarau eretici pe 
papii, cardinalii şi înalții demnitari ai Bisericii care dispreţuiesc 
viaţa în sărăcie dată exemplu de Sfântul Petru. Era o aluzie 
directă la fastul afişat de Barbo. 

— Fraticelli au fost condangaţi pentru erezia lor, adăugă 
Coressi. Mă întreb de ce?... căci puţin mai târziu universitarul 
venețian Domenico de Domenichi cerea reforma moravurilor din 
sânul Bisericii. 


Critica simonia, cumulul de beneficii, corupţia, favoritismul, 
nepotismul, luxul palatelor locuite de cardinali, care colecţionau 
pietre preţioase, cai de vânătoare şi de curse. Cardinalul de 
Cusa a conceput, la rândul său, un proiect de reformă. EI 
propunea stârpirea abuzurilor strigătoare la cer. Din fericire, 
Domenichi şi Cusa se bucură de încrederea actualului Suveran 
Pontif. 

Barbo, bosumflat, se încăpăţâna să tacă. 

Alt curtean, Alberto Vitalii, atacă un subiect la fel de arzător. 
Argumentele unui erudit canonic din Bergamo care susţinea că 
anafura sfinţită nu reprezintă sfânta cruce a lui Hristos, ci numai 
divinitatea sa. Această teorie provocase discuţii contradictorii 
aprinse printre savanții scolastici. 

Vitalii pusese paie peste foc, fiindcă printre convivi se aflau 
două personaje importante: dominicanul Giacommo de Brescia 
şi franciscanul Giacommo della Marca, adversari neînduplecaţi 
în urma unei controverse care făcuse valuri: sângele vărsat de 
Hristos în timpul patimilor şi reîntors în venele sale, în timpul 
învierii, încetase sau nu să mai fie în unire hipostatică fermă cu 
divinitatea în timpul celor trei zile cât Fiul lui Dumnezeu zăcuse 
în mormânt?... E necesar să se ştie dacă acest sânge trebuie 
sau nu să fie venerat de credincioşi... 

Vitalii puse întrebarea cu falsă candoare; cei doi monahi 
căzură în cursă. Dornic să menajeze pe cei doi savanţi călugări 
care se bucurau de o reputaţie bine stabilită în sânul ordinelor 
lor, anunţă că Suveranul Pontif va convoca în curând o adunare 
în care va rezolva conflictul. Barbo mă privea cu un resentiment 
mocnit. Îl pusesem într-o situaţie delicată. Aceea de a juca rolul 
unui personaj timorat, care nu îndrăzneşte să se pronunţe în 
favoarea uneia dintre părţi. 

Când am ajuns la desert, o mare cortină de verdeață s-a 
deplasat şi a dat la iveală o rampă viu luminată. Lorenzo 
Pandolfi, organizatorul divertismentelor, se prezentă în faţa 
publicului şi anunţă un spectacol de calitate: comedia lui 
Aristofan, intitulată „Broaştele”. Ştiam că Barbo îi detesta pe 
umanişti, precum şi piesele alese din repertoriul clasic, dar nu 
am ţinut seamă de părerea lui. 

Subiectul se învârtea în jurul lui Platon şi al lui Alcibiade. 
Legăturile tulburi suscită interesul unei societăţi în căutare de 


senzaţii noi, cu o libertate prelimitată sub toate formele ei. 
Alcibiade, după ce cunoscuse beţia triumfului, devenise 
subiectul unor atacuri violente. Adulat de amici, urât de 
duşmani, exilat de mai multe ori, se înapoia în capitală, mai 
suspicios ca niciodată, gata să se avânte în bătălia vieţii. Muzica 
şi dansul condimentau spectacolul. Rolurile feminine erau 
interpretate de adolescenţi sau de tineri adulţi... moravurile 
interziceau femeilor să urce pe scenă, pentru că pudoarea lor ar 
fi avut de suferit. Băieți graţioşi şi senzuali personificau minunat 
graţia tinerelor fete. 

Cardinalul strâmba din nas. 

— Aceste dezgustătoare producţii dramatice antice glorifică 
amorul grecesc şi-i atrag în păcat pe celibatarii tineri şi mai 
puţin tineri... 

Mă privi apoi cu un surâs plin de subiînţelesuri. Nu eram şi eu 
oare un celibatar? Răuvoitorii îmi atribuiau înclinări contra 
naturii. Nu-mi păsa de părerile lor. Viaţa mea particulară era 
spionată cu gelozie. Răspunsei amuzat: 

— Eminenţă, Sfânta Scriptură recomandă castitatea... 

— In Evanghelie, lisus Hristos defineşte căsătoria drept o 
legătură sfântă. Jurământul reciproc de a aparţine unul celuilalt 
în dragoste şi credinţă, până în ziua morţii. Castitatea este 
rezervată monahilor, care şi-au dedicat viaţa Bisericii. Un laic 
care refuză să procreeze comite un păcat grav. Creşteţi şi vă 
înmulţiţi,  porunceşte Evanghelia.  Adulterul şi sodomia, 
dragostea carnală între rude şi prostituţia sunt ofense aduse lui 
Dumnezeu. Nu este normal ca omul să trăiască singur, pentru 
că riscă să cadă victimă tentaţiilor vătămătoare. Din nefericire, 
umaniştii împing fiinţele umane către porţile Gheenei... 

Vocea îi tremura de mânie. Marca fiecare cuvânt cu mâna 
înmănuşată în roşu. 

— Am oroare de dramaturgii antici greci care incită la desfrâu 
şi la violenţă... 

Se ridică împins parcă de un resort. 

— Vă cer permisiunea să mă retrag, duce... sunt obosit... 

— Sunt dezolat, Eminenţă... Nu-mi închipuiam că acest 
spectacol, inofensiv în sine, ar putea să vă indispună... 

Barbo salută, apoi plecă escortat de gentilomul pe care îl 
desemnasem să-l însoţească în cursul şederii la Ferrara... 


Eram mulţumit că cel puţin în această seară mă vedeam 
scăpat de persoana lui obositoare şi de predicile sale moraliste 
care mă indispuneau de moarte... 

Banchetul se prelungi până noaptea târziu. Muzica 
antrenantă, dansurile executate de băieţi, în exclusivitate, se 
potriveau perfect gusturilor şi temperamentului meu. 

Trebuie să precizez că la curtea mea impun o oarecare 
etichetă. Dezaprob libaţiunile exagerate care degenerează în 
orgii de beţivani. Numai bărbaţii beţivi se întind, cât sunt de 
lungi, pe sub mese, adorm şi sforăie de parcă se află în propriile 
lor paturi. Rafinamentul curților italiene a dat deja tonul într-o 
Europă încă semibarbară... 

A doua zi de dimineaţă, la deşteptare, primii o veste cum nu 
se poate mai rea. Lorenzo Pandolfi, care făcea parte din cercul 
intimilor mei, fusese găsit, în zori, străpuns cu lovituri de 
pumnal şi abandonat pe o uliţă rău-famată din Ferrara. 

Sunt exasperat de aceste valuri de agresiuni care se produc 
din ce în ce mai des. Răzbunări necruţătore, asasinate mârşave, 
crime pasionale, rivalități sângeroase care se transmit din 
generaţie în generaţie, masacre care extermină colectivităţi 
întregi, crime aparent inexplicabile lovesc fără discernământ 
nobilii şi oamenii de rând, bărbaţi sau femei, copii ori bătrâni. 
Numai prelaţii par să se bucure de oarecare imunitate. 

Am crezut întotdeauna că umaniştii care învie înţelepciunea 
filosofilor antici, spiritul civic, justiţia, respectul pentru viaţa 
umană, toleranța politică şi religioasă vor reuşi să risipească 
întunericul tristei lumi gotice, lăudată numai de scolasticii 
conservatori şi de apologeţii lor. 

În mediul acestui abis de agresivitate, fratele meu Leonello a 
fost un suveran paşnic - un exemplu unic în universul italian - 
iar eu, succesorul său, i-am urmat cu credinţă linia de conduită. 

Nu pretind că familia mea este superioară celorlalte familii 
domnitoare din Italia. Dar nelegiuirile ei, sacrilegiile ei se disting 
printr-un fel de eleganţă, de grandoare specifică tragediilor 
antice greceşti. Fiii îşi asasinau părinţii pentru a le răpi tronul, 
taţii îi executau pe fiii rebeli, fraţii se ucideau între ei, femeile îşi 
asasinau bărbaţii sau amanţii care deveneau supărători. 

Voi insista asupra ultimelor generaţii ale Casei d'Este, pentru 
că faptele lor rele sunt mai apropiate, deci mai cunoscute. 


Bunicul meu Alberto - decedat după venirea mea pe lume - şi- 
a trimis la eşafod nepotul şi pe propria sa mamă, care ar fi 
complotat răsturnarea sa. Toţi complicii lor, reali sau suspecți, 
au fost torturați, sfârtecaţi, decapitaţi. O nouă serie de 
condangaţi a îngroşat numărul victimelor sale. De această dată 
propriul lui frate a fost ars cu fierul roşu, i s-au zdrobit membrele 
şi i s-au rupt coastele. Apoi i s-a tăiat capul, care a fost zdrobit 
pe un butuc. Complicii săi, mai mult sau mai puţin compromişi, 
au fost anchetați şi supuşi torturilor obişnuite: scoaterea ochilor 
şi smulgerea limbii, sfârtecarea cărnii şi, pentru a desăvârși 
festinul, spânzurarea în faţa unor gură-cască încântați de acest 
spectacol. Bunicul a devenit popular reducând la zero trufia 
nobililor, sub privirile oamenilor de rând. 

În acelaşi timp, a pus ochii pe fiica valetului său de cameră. S- 
a îndrăgostit fulgerător. Om al tuturor extremelor, s-a căsătorit 
cu ea. Poporul din Ferrara nu-şi ascunse bucuria. Noua marchiză 
de Ferrara era comparată, de cei care o cunoşteau, cu Venera 
aşternută pe pânză de mâna lui Boticelli. Dar interveni unul din 
acele episoade care par de necrezut chiar într-o piesă de teatru. 
Mama tinerei fete, la fel de frumoasă, considera că fiica i-a 
uzurpat locul care i s-ar fi cuvenit. Fire pasională până la 
demenţă, a hotărât să ia locul rivalei. Talentul de seducătoare 
nu-i lipsea. Virtutea bunicului nu a rezistat tentaţiei. Dispreţuind 
dezolarea soţului abandonat şi a fiicei sale, a devenit metresa 
marchizului de Ferrara, care se mândrea cu ea afişând-o la 
ceremonii, la marile sărbători, la vânătoare şi chiar la biserică. 

Indignat de această insolenţă, duhovnicul bunicului meu a 
întreprins o tenace muncă de subminare. L-a supus la o 
veritabilă spălare a creierului, vorbindu-i zi de zi despre păcat, 
despre Tatăl Ceresc cel milostiv care îl priveşte pe păcătos cu 
dragoste şi care este gata oricând să-l ierte, cu condiţia să-l 
vadă căindu-se. Să postească, să ispăşească nelegiuirile printr-o 
viaţă nouă, exemplară, să spele tot răul provocat apropiaților săi 
şi să caute pacea şi iluminarea divină. Să nu uite însă că în cazul 
în care stăruieşte să meargă pe drumul cel rău, mânia lui 
Dumnezeu se va abate îngrozitoare asupra capului său. 

Aceste cuvinte repetate ad infinitum au avut rezultatul 
scontat.  Influenţabil, şovăitor, în ciuda manifestărilor, a 
exploziilor de voinţă devastatoare, bunicul îşi dădu seama de 


imensitatea păcatului său şi de povara enormă ce-i apăsa 
conştiinţa. Spre uimirea anturajului şi consternarea amantei, 
lepădă veşmintele luxoase, îmbrăcă hainele pocăiţilor şi - umil - 
plecă în pelerinaj la Roma pentru a implora iertarea Suveranului 
Pontif şi pentru a-şi ispăşi crima. Papa a fost atât de impresionat 
de umilinţa lui, încât i-a acordat nu numai iertarea, ci i-a conferit 
şi Trandafirul de Aur, care recompensa cele mai înalte virtuţi. 

Către sfârşitul şederii sale la Roma a fost lovit de o stare de 
rău pe care o atribuia vrăjilor amantei sale. Dădu ordin să fie 
arestată şi spânzurată înaintea întoarcerii lui la Ferrara. Graţie 
acestei soluţii radicale, el nu va mai risca să cadă iar în mrejele 
ei diabolice. 

Curând după aceasta îşi dădu sufletul înconjurat de o aură de 
sfinţenie. O statuie îl imortaliza îmbrăcat într-o modestă haină 
de dimie şi ţinându-şi braţele încrucişate pe piept... 

Inainte de a-şi da duhul, îşi exprimă dorinţa de a fi trecut în 
rândul sfinţilor... 

Bunicul ar fi fost primul sfânt provenit din Ferrara... 

Fiul său, Niccolo, era minor când părintele său a trecut în 
lumea drepţilor. Inainte de a se fi săvârşit, acesta numise un 
consiliu de regență, alcătuit din oameni reputați pentru 
puritatea credinţei lor. 

Din cea mai fragedă tinereţe, noul stăpân al oraşului Ferrara 
manifesta caracterul bizar, extravagant, agresivitatea şi violenţa 
caracteristice neamului celor din familia d'Este. Îi snopea în 
bătaie pe tovarăşii de joacă, îi pocnea pe lachei, chinuia câinii şi 
îşi insulta profesorii. Pentru a-l calma, regenţii hotărâră să-l 
însoare, deşi nu atinsese încă majoratul. l-au ales o soţie de viţă 
nobilă, Gigliola de Carrara, o fiinţă urâtă, stearpă şi teribil de 
plictisitoare, dar, în schimb, putred de bogată. 

Ajuns la majorat, marchizul s-a răzbunat ordonând arestarea 
regenţilor. După un simulacru de proces, au pierit pe eşafod. 
Odată autoritatea lui consolidată, a trecut peste decepţiile 
sentimentale şi, profitând de drepturile sale imprescriptibile de 
senior, s-a năpustit ca un cocoş în ogradă asupra tuturor fetelor 
tinere şi frumoase din Ferrara şi din împrejurimile ei. Se şoptea 
pe la colţuri de stradă că ar putea alcătui, cu recolta sa de 
bastarzi, o armată puternică şi mai numeroasă decât toate 
trupele de mercenari înrolate sub steagurile lui lacopo Piccinino. 


Exasperată de escapadele amoroase ale soţului său, Gigliola i- 
ar fi prezis o moarte violentă, şi anume tăierea gâtului de către 
tatăl uneia dintre fetele dezonorate. Niccolo i-ar fi ripostat că o 
va ajuta să părăsească lumea viilor înaintea lui. 

Marea dragoste a marchizului de Ferrara a fost Stella del 
Tolomei. Legătura lui cu această tânără originară din Siena avea 
să dăinuie optsprezece ani. Îndrăgostit, îi acorda toate onorurile 
datorate unei soţii. Eu eram unul dintre copiii naturali aduşi pe 
lume de acest cuplu adulterin. Tata, marchizul, ne-a legitimat 
ulterior. Fratele meu cel mai mare, Ugo, era fiul său favorit. 
Considerat succesor, Ugo a primit o educaţie princiară. Leonello, 
al doilea frate, şi cu mine, prâslea, am fost încredinţaţi unui 
preceptor care adora filosofia antică şi care a angajat pentru noi 
cei mai buni maeştri umanişti din Ferrara. Gigliola, soţia 
legitimă, şi-a dat duhul răpusă de o lungă boală, părăsită de 
toată lumea; până şi cele mai apropiate doamne de onoare au 
abandonat-o cât a fost în agonie, pentru a prezenta omagiile lor 
mamei noastre, Stella. Curtenii credeau că tata se va căsători cu 
ea pentru a legaliza vechea lor legătură... 

Dar, lovitură de teatru! Marchizul îşi anunţă hotărârea de a se 
căsători în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cu Parisina 
Malatesta, fiica seniorului de Rimini, celebru condotier, 
supranumit făcătorul de principi şi de regi. 

Parisina era o adolescentă de o frumuseţe strălucitoare, 
sculpturală, şi de o senzualitate considerată explozivă de toţi cei 
care o cunoscuseră. Despre ea circula un zvon straniu. Se 
spunea că tatăl ei ar fi violat-o pe când era încă o copilă. Se 
pare că aceste moravuri erau obişnuite în familia Malatesta. 
Sigismondo Malatesta ar fi încercat să abuzeze până şi de fiul 
său Roberto, dar acesta reuşise să scape apărându-se cu un 
cuţit de vânătoare. Aceste zvonuri nu au stins pasiunea tatălui 
meu pentru Parisina. Acest parfum de incest ar fi avut chiar rolul 
unui excitant. 

Intrarea fetei în familia noastră a generat o serie de 
nenorociri. Roasă de amărăciune, mama s-a îmbolnăvit. N-a 
putut suporta pierderea afecțiunii bărbatului pe care îl adora. 
Noi, copiii, am participat sincer la durerea ei. 

Ugo părea cel mai afectat de influenţa nefastă exercitată de 
Parisina asupra tatălui nostru. Se temea de asemenea că 


venirea pe lume a unui copil legitim al acesteia l-ar putea 
îndepărta automat de la moştenire, îngrijorare pe care o 
socoteam întemeiată. Pentru a-i asigura tinerei sale soţii un lux 
exorbitant, tata a redus listele noastre civile până la limita 
extremă. Doar Ugo continua să beneficieze de generozitatea 
sa... dar cât timp va mai dura?... 

Mama, care nu putea să suporte această grea amărăciune, îşi 
dădu duhul, plânsă de toată populaţia Ferrarei, care o detesta 
pe Parisina... 

În această ambianţă funebră, Parisina îi dărui un fiu soţului 
său, care încercă o bucurie extraordinară. Dar micuțul pieri 
câteva luni mai târziu... 

Această întâmplare nu micşoră ura pe care Ugo o nutrea faţă 
de femeia în care vedea o intrusă. 

Tata era foarte afectat de neînţelegerea care săpa o prăpastie 
de netrecut între cele două fiinţe pe care le îndrăgea mai mult 
decât orice pe această lume... 

Parisina îi oferea lui Ugo cadouri scumpe ca să-i câştige 
afecțiunea. Dar el le refuza sistematic. 

Tulburată de dispariţia micuţului, ea îşi exprimă dorinţa de a 
face un pelerinaj la Notre-Dame de Lorette. Tata, care era 
reţinut la Ferrara de urgente afaceri de stat, îl rugă pe Ugo să o 
însoţească. El spera că această călătorie va aplana asperităţile 
care îi separă şi, în cele din urmă, armonia se va instala între 
ei... 

Nici el şi nici persoanele din anturajul său nu prevăzuseră că 
această călătorie ar putea avea consecinţe nefaste... 

Cei care au comentat mai târziu această complicaţie 
neprevăzută au comparat-o cu tragica legendă a lui Tristan şi a 
Isoldei... In ceea ce mă priveşte, cred că Parisina şi-a folosit 
întreaga putere de seducţie pentru a câştiga prietenia lui Ugo, 
dar luată de val şi-a depăşit propriile limite. Poate ambianța, 
poate tinereţea lor - de-abia depăşiseră pragul celor douăzeci 
de ani - au transformat un început de idilă într-o mare dragoste. 
Când o femeie devastată de pasiune hotărăşte să vrăjească un 
bărbat, foloseşte toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul. În 
cele din urmă Ugo s-a prins în plasa de păianjen ţesută cu 
abilitate diabolică de către Parisina. 


Oamenii din anturajul lor, şi chiar militarii din escortă, au 
remarcat evoluţia relaţiilor lor care, pe nesimţite, au căpătat 
proporţiile unui amor pătimaş. 

Informat de trădarea lor, tata - înnebunit de furie - a ordonat 
înapoierea lor grabnică la Ferrara. Indată ce au ajuns la castel, 
Ugo a fost încarcerat într-o celulă din Turnul Leilor. Parisina, 
arestată şi ea, a avut parte, ca şi Ugo, de un regim extrem de 
dur. Fortăreaţa care i-a servit drept temniţă avea să se 
numească mai târziu „Turnul Marchizei”. 

Consiliul tatălui meu, convocat sub preşedinţia sa, a hotărât în 
unanimitate pedeapsa capitală. A doua zi, cu puţin înainte de 
căderea serii, cei doi amanți au urcat treptele eşafodului. Pe 
rând şi-au pus capul pe butuc îngăduind călăului să-şi facă 
treaba. Un prieten şi confident al lui Ugo s-a văzut de asemenea 
condangat la moarte. 

Tata, înnebunit de mânie, a ordonat ca toate femeile adultere 
din Ferrara să fie executate. Soţia unui înalt demnitar de la 
Curte, acuzată că a comis aceeaşi crimă ca şi Parisina, a fost 
decapitată. Până la urmă, tata şi-a dat seama de absurditatea 
acestei măsuri generalizate şi a revocat-o. 

Remuşcările nu-l mai lăsau să doarmă. În mijlocul nopţii 
rătăcea pe culoarele castelului şi striga numele lui Ugo şi al 
Parisinei, amanţii din Ferrara, care intrară în legendă... 

Incetul cu încetul, starea tatălui meu se mai ameliora. Pentru 
a uita trecutul, s-a căsătorit, a treia oară, cu Ricciarda, fiica 
marchizului de Saluccio. În amintirea Stellei, singura femeie pe 
care o iubise sincer şi dezinteresat, şi a lui Ugo, fiul său preferat, 
a semnat o declaraţie solemnă prin care notifica Vaticanului 
hotărârea de a rezerva celui deal doilea fiu, Leonello, dreptul la 
succesiune, chiar şi în cazul în care Ricciarda ar aduce pe lume 
un copil de sex masculin. Mai târziu aceasta a născut un fiu, 
care a primit numele de Ercole. 

Spre sfârşitul vieţii, tatăl meu, marchizul, a devenit un fanatic 
religios. Înfăşurat cu o dimie, ca şi tatăl său, Nicolo al III-lea, a 
săvârşit un pelerinaj la Roma, acceptând cele mai grele umilinţe 
cu o smerenie exemplară... 

După moartea sa, fratele meu, Leonello, a urcat treptele 
tronului de Ferrara. Se spune că violenţa, plăcerea de a 
distruge, de a vedea curgând sânge, de a ucide sunt 


manifestările unei eredităţi blestemate. Leonello a dezminţit 
această teorie, domnia lui fiind una dintre cele mai paşnice pe 
care le-a cunoscut Ferrara. Relaţiile noastre au fost întotdeauna 
excelente. M-a desemnat succesorul lui, deşi a avut doi copii din 
căsătoria cu Maria de Aragon, încă minori la moartea sa. Ca şi 
guvernarea fratelui meu, domnia mea a fost - până astăzi - 
ferită de procese monstruoase şi execuţii sumare. Presupun că 
Leonello şi cu mine am moştenit caracterul paşnic al Tolomeilor, 
strămoşii noştri în linie maternă. 

În ceea ce mă priveşte, am dobândit ducatul de Modena şi de 
Reggio şi actualmente mă străduiesc să obţin şi titlul de duce de 
Ferrara. 

Nu am descendenţi direcţi, dar posed o droaie de nepoți. Nu 
am decât dificultatea de a alege succesorul cel mai potrivit... 

Este interesant că moartea dezonorantă a Parisinei nu a 
influenţat bunele relaţii existente între marchizii de Ferrara şi 
seniorii de Rimini. În Italia, adulterul este considerat drept o 
gravă jignire adusă nu numai soţului ultragiat, dar şi propriei 
sale familii. Tatăl şi fraţii păcătoasei sunt obligaţi de codul 
onoarei să acţioneze împotriva ei şi să o pedepsească aşa cum 
se cuvine. 

Ciudat... Asasinarea lui Lorenzo Pandolfi a răscolit aceste 
triste şi tulburi amintiri... aş fi preferat să le fi uitat cu 
desăvârşire... 

Aşa cum se stabilise, l-am primit pe cardinalul Barbo în 
audienţă particulară. 

— Sper că noaptea v-a fost un sfetnic bun, rosti el cu un surâs 
ironic. 

Ştiam că această întrevedere nu promitea nimic îmbucurător. 
Dar începutul se dovedea mai rău decât prevăzusem. Nu-mi 
place să fiu tratat ca un şcolar obligat să asculte supus predica 
unui cleric care îi serveşte de educator. 

Oarecum contrariat de tăcerea mea, reluă pe un ton sec: 

— Aţi luat o hotărâre pozitivă în ceea ce priveşte participarea 
dumneavoastră la cruciadă?... Imi datoraţi un răspuns... 

— Eminenţă, eu nu am datorii decât faţă de Dumnezeu... Cu 
un pumn de indulgente pot plăti şi dobânzile. 

Gura i se crispă sarcastic. 

— Săvârşiţi o nelegiuire... 


— Să jucăm deschis, Eminenţă! Veneţia nu este câtuşi de 
puţin entuziasmată de iniţiativa Suveranului Pontif... Ar trebui să 
mă înţelegeţi, pentru că sunteţi venețian... deci ar trebui să 
serviţi interesele Serenissimei Republici... _ 

— Duce, nu mai sunt de multă vreme venețian. In calitate de 
trimis al Sanctităţii Sale Pius al II-lea reprezint vocea Bisericii de 
la Roma. Este nevoie să vă amintesc că Ferrara este o feudă a 
acestei Sfinte Biserici? 

Convorbirea lua o turnură care-mi displăcea. Mi-am moderat 
tonul, fără să renunţ la fondul argumentaţiei mele. 

— Nu cred că Eminenţa Voastră a ales mijlocul cel mai bun 
pentru a ajunge la o înţelegere cu statele italiene... Dumnezeu 
îmi este martor! Nutream o mare admiraţie pentru Sanctitatea 
Sa, pentru orientarea lui intelectuală, pentru voinţa de a 
reforma Biserica, pentru lupta sa îndârjită în folosul umanităţii, 
pentru eliberarea lumii creştine bizantine căzută în sclavie... Dar 
mă tem că nu sunt încă întrunite condiţiile pentru organizarea 
unei cruciade, care a devenit scopul vieţii sale... Regatul 
Neapole se află în pragul războiului civil. Statele italiene sunt 
deja împărţite în două tabere. De o parte aliaţii Casei de Aragon, 
de cealaltă parte aliaţii Casei d'Anjou... 

— Ducele de Milano, Francesco Sforza, a îmbrăţişat cauza lui 
Ferrante de Aragon... 

— Explicația este simplă, Eminenţă. Francesco Sforza 
cunoaşte pretenţiile ducilor de Orleans asupra tronului din 
Milano. Charles d'Orléans a pretins întotdeauna că această 
moştenire îi revine din partea mamei sale, Valentina Visconti. În 
schimb, Sigismundo Malatesta, senior de Rimini, s-a pronunţat 
în favoarea Casei d'Anjou... 

— Nu-mi vorbiţi mie de Malatesta, acest condotier al răului, 
care a continuat să comită cele mai mari crime, cele mai infame 
mârşăvii... Mercenarii lui şi cei ai lui Piccinino calcă în picioare 
pământurile Bisericii, pustiesc satele şi săvârşesc nenumărate 
tâlhării... 

— Intrarea în arenă a Franţei şi, ca urmare, intervenţia 
Imperiului se profilează la orizont... Vaticanul duce o politică 
fluctuantă, vecină cu incoerenţa. Răposatul Calixte al Ill-lea era 
inamicul declarat al Casei de Aragon. Succesorul său, actualul 
Suveran Pontif, acordă sprijin fără rezerve lui Ferrante de 


Aragon. Cardinalul Scarampo critică proiectele naive ale 
Sanctităţii Sale, iar cardinalul Teobaldo îi reproşează că îi lasă 
pe locuitorii Romei să moară de foame, în timp ce îi îmbogățește 
pe cei din Mantova, datorită afluxului de străini chemaţi în 
această cetate... 

Barbo lăsă să-i scape o uşoară tuse nervoasă. 

— Nu vi se cere nici dumneavoastră, nici cardinalilor 
Scarampo şi Teobaldo să judecaţi linia politică urmată de 
Sanctitatea Sa. Vicarul lui Hristos - ar trebui să ştiţi - este 
infailibil... 

Tonul doctoral al lui Barbo, mustrările lui mă enervară. 

— Aceasta nu-i împiedică pe unii dintre şefii de state să 
adopte o politică de neutralitate, contrară doctrinei Suveranului 
Pontif. Florenţa şi Serenissima Republică ezită să se angajeze 
într-un război care le-ar stânjeni comerţul maritim... 

— Dispariţia divergenţelor care divizează la ora actuală statele 
Italiei este o condiţie de supravieţuire... Există priorităţi care se 
impun... Cruciada este una din aceste priorităţi... 

— Eminenţă, mi-am declarat întotdeauna admiraţia şi acordul 
în legătură cu iniţiativele luate de Sanctitatea Sa Pius al II-lea... 

— Dar nu faceţi nimic pentru a participa activ la războiul sfânt 
organizat de Suveranul Pontif... 

— Nu mă pronunţ împotriva cruciadei. Spun doar că momentul 
este rău ales... Anglia este sfâşiată de un război civil sângeros... 
poetic denumit Războiul celor Două Roze... O coaliţie de mari 
seniori feudali este pe cale să se constituie în Franţa împotriva 
regelui... In timp ce Serbia este invadată de turci, impăratul 
Friederich al Ill-lea încearcă să smulgă coroana regală a lui 
Matei Corvin... 

— Ar trebui să-i fiţi recunoscător împăratului, care v-a acordat 
titlul de duce... 

— L-am cumpărat, Eminenţă... o afacere financiară care nu 
implică recunoştinţă... 

— Sunteţi dur, duce! 

— Sunt realist, Eminenţă!... Am lăsat pentru la sfârşit un 
raport al ambasadorului meu la Roma. Se pare că Cetatea 
Eternă este în fierbere. Au fost semnalate tulburări. O mişcare 
politică ostilă Sfântului Scaun este în pregătire... 

Barbo surâse cu superioritate. 


— Profitaţi de liniştea care domneşte la Ferrara, pentru a 
răspunde pozitiv apelului  Sanctităţii Sale. Cât priveşte 
tulburările de la Roma, există autorităţi competente care îi vor 
îmblânzi pe turbulenţi. Dar să revenim la cruciadă. Nu ştiu dacă 
sunteţi informat, dar trimişi din Rodos, Cipru şi Lesbos au sosit 
la Mantova pentru a ne implora să-i ajutăm. Thomas Paleologos 
a solicitat trupe pentru a se împotrivi turcilor, care sunt pe 
punctul de a cotropi insulele greceşti, unele după altele... Vă pot 
furniza o informaţie de ultimă oră. O trupă de cruciați care a 
primit misiunea de a asedia Patrasul a fost respinsă de 
necredincioşi. Pentru a compensa acest eşec i-au jefuit pe 
nenorociţii locuitori ai întregii regiuni înconjurătoare. După cum 
vedeţi, un ajutor exemplar... Ambasadorul meu, care a 
participat la dezbaterile adunării de la Mantova... 

— lertaţi-mi întreruperea, duce, am remarcat că folosiţi în mod 
curent termenul de „ambasador”... Trimisul la Mantova nu este 
decât un simplu trimis, un emisar, dacă preferaţi acest termen... 
dumneavoastră nu aveţi dreptul să acreditaţi ambasadori, 
pentru că Ferrara nu este un stat suveran, ci este dependentă 
de Sfânta Biserică Romană, suzerana dumneavoastră... 

Tupeul lui de a-mi aminti tot timpul că sunt vasalul Sfântului 
Scaun a început să mă indispună. 

— Termenul de „ambasador” este de multă vreme intrat în 
obişnuinţă. Este întrebuințat chiar în limbajul curent când este 
vorba de un personaj care-ţi reprezintă oficial interesele. Voi 
continua să folosesc termenul de ambasador, care implică 
limpede o misiune diplomatică... 

Privirea sa rece, implacabilă, nu m-a impresionat. 

În acelaşi moment secretarul meu intră aducând un mesaj. 

Am luat pergamentul şi l-am desfăşurat. 

— Îmi permiteţi, Eminenţă! 

— Vă rog! 

Am parcurs repede textul. 

— Regele Ferrante tocmai m-a anunţat că Jean d'Anjou, care 
s-a intitulat abuziv duce de Calabria, a debarcat în fruntea unui 
important corp expediționar la vărsarea în Marea Tireniană a 
fluviului Volturno pentru a-i sprijini pe baronii rebeli, care nu 
aşteptau decât acest semnal pentru a se ridica în masă şi a 
ataca trupele regaliste... 


VICENZO DE ALTA VILLA 

scutier „ataşat” la Curtea regelui Ferrante de Neapole 

Când am fost promovat scutier ataşat, marele şambelan al 
Casei Regale m-a convocat în cabinetul lui de lucru şi mi-a 
vorbit cu solemnitate: 

— Domnule d'Altavilla, din acest moment sunteţi învestit cu o 
mare responsabilitate. De acum înainte veţi avea onoarea să vă 
aflaţi în permanenţă ataşat pe lângă persoana regelui şi a 
reginei. Veţi fi cel care îi va ajuta să se urce în trăsură sau să 
încalece. Îi veţi însoţi în toate deplasările, vizitele, recepţiile şi 
serviciile religioase. Veţi împărţi acest rol cu domnul de la Luna, 
domnul de Portocarrero şi domnul de Rivera, în vederea 
asigurării unei permanenţe de douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. Când aţi părăsit corpul pajilor aţi pus punct 
copilăriei dumneavoastră. Trebuie să vă previn că regele, 
personal, a binevoit să vă numească pentru a îndeplini această 
grea sarcină. Sunt convins că veţi fi la înălţimea menirii care v-a 
fost dată. 

Făcu o pauză pentru a-şi dăţi gura cu apă parfumată, apoi 
continuă: 

— Sunteţi deja familiarizat cu ceremonialul Curţii. Dacă aveţi 
îndoieli cu privire la noua dumneavoastră misiune, adresaţi-vă 
maestrului de ceremonii. 

Ridică încet mâna pentru a mă înştiinţa că audiența luase 
sfârşit. 

M-am înclinat, măturând cu pălăria pardoseala, apoi am 
părăsit încăperea, retrăgându-mă cu spatele. 

Ceremonialul spaniol cel mai rigid era aplicat cu stricteţe la 
Curtea napolitană. 

Aş fi preferat o altă însărcinare, de pildă scutier la grajd, 
pentru că ador caii. Datorez această educaţie sportivă tatălui 
meu, care era un călăreț desăvârşit. Dar cine ar fi îndrăznit să-şi 
exprime preferinţele la Curtea napolitană? Doar regele - şi într-o 
mai mică măsură regina - se bucură de acest privilegiu. 
Dorinţele lor cele mai simple erau ordine pentru toată lumea - 
inclusiv pentru înalții demnitari - care trebuia să le 
îndeplinească fără şovăire. Tatăl meu îmi spunea că regele 
Ferrante este cel mai mare, cel mai înţelept, cel mai luminat 
suveran din Italia. Un diplomat înnăscut, un cap politic strălucit 


şi un strateg fără rival. Trebuie să adaug că întrupa politeţea şi 
bunătatea... totuşi... totuşi exista, dincolo de ceea ce eu numesc 
masca sa, ceva misterios, indescifrabil care mă înspăimânta... şi 
toţi camarazii mei mai tineri sau mai vârstnici încercau în 
prezenţa lui acelaşi sentiment de stânjeneală, de teamă... 

Ferrante evoca una din acele superbe orhidee cu petale 
mătăsoase şi flori superb colorate, care înghiţeau fluturele care 
săvârşea imprudenţa de a răspunde invitaţiei, aşezându-se în 
cupă ei... 

Devotamentul total al tatălui meu pentru rege îi provoca 
adesea necazuri. Intr-o zi l-am surprins pe unchiul meu, Ciano, 
care îi reproşa ataşamentul exagerat: 

— Tu eşti italian, Alberto... de ce să-ţi legi destinul de un 
spaniol? 

— Vremea în care strămoşii noştri romani erau stăpânii 
Neapolelui a trecut de mult... S-au scurs secole... mulţi principi 
străini s-au perindat de atunci pe tronul regatului Neapole... cei 
din neamul Hohenstaufen, d'Anjou, de Aragon... Mă adaptez 
împrejurărilor actuale... 

— Ce avantaj îţi oferă prietenia lui Ferrante, în afara slujbei 
fiului tău în serviciul său?... Urmează-mi exemplul şi păstrează 
neutralitatea... o sănătoasă neutralitate... mai ales acum când 
războiul bate la uşă... 

— Crezi că eu nu ştiu? Nu ne mai rămâne decât să alegem 
între Anjou şi Aragon. Păstrarea neutralității este o iluzie... Când 
se bat doi giganţi, pigmeii care îşi imaginează că pot păstra linia 
de mijloc sunt primii striviţi sub enorma lor greutate... 

Unchiul meu avea în parte dreptate. Regele i-ar fi putut 
acorda tatălui meu o pensie... dar tata ar fi refuzat-o. El se 
considera egal al regilor, pentru că familia conților de Gravina, 
seniori de Altavilla, este mai veche decât familiile Anjou şi 
Aragon la un loc. Din nefericire, averea familiei noastre a 
început să fie secătuită. Veniturile nu ne mai permit să 
menţinem un nivel de viaţă corespunzător rangului nostru. Tata 
încă mai întreţine o armată de servitori, zeci de cai şi o haită de 
câini dresați pentru vânătoarea cu gonaci. Palatul nostru din 
Neapole arată încă înfloritor, dar îmi aminteşte de un decor de 
teatru, în spatele cortinei strălucitor colorate nu se află decât 
vidul. Pentru a plăti datoriile care se acumulaseră într-un ritm 


înfricoşător, tata vânduse mobile, tapiserii, tablouri. Nu a păstrat 
intact decât fastul marelui salon, pentru că - rangul obliga - 
oferea din când în când recepții. In acest salon de gală a fost 
sărbătorită promovarea mea. Patru sute de invitaţi au participat 
la acest eveniment. Valeţii îmbrăcaţi de sărbătoare serveau pe 
tăvi de argint biscuiţi, vin şi limonadă la discreţie. Aceste gustări 
mai mult decât modeste intraseră în obiceiul nobilimii de viţă 
veche, numită nobilita generosa. În ciuda privilegiilor aparent 
considerabile, aceşti aristocrați trăiau de azi pe mâine într-o 
sărăcie vecină cu mizeria. Războaiele şi jafurile care se ţineau 
lanţ, proasta administraţie şi mai ales lipsa de mână de lucru 
reduceau fără încetare veniturile. Ţăranii fugeau de la ţară 
căutând o viaţă mai bună în oraşe, unde sărăcia se ascunde sub 
aparenţa unei permanente sărbători. 

Nobilita generosa a fost eclipsată de nobi/ita de privilegia, 
formată din favoriţii regelui. Protejaţi, copleşiţi de privilegii, 
aceştia duc o existenţă strălucitoare. Exista şi o nobilime a 
banului, rezervată bancherilor şi negustorilor îmbogăţiţi şi 
speculanţilor suveranului, care ducea tot timpul lipsă de bani şi 
vindea titluri de nobleţe celor care dădeau mai mult. 

Clerul constituie o lume aparte. Graţie numeroaselor avantaje, 
donațiilor şi scutirilor de impozite, prelaţii beneficiază de o 
treime din veniturile regatului. Nobilii sărăciţi renunţă la statutul 
lor laic şi adoptă tonsura şi sutana pentru a profita de acest 
izvor de bogății. Am veri ecleziaşti care trăiesc confortabil. Banii 
bisericii le permit să se bucure de o viaţă plină de desfătări... 

In palatul regal, în care îmi petrec cea mai mare parte din 
timp, nu-mi lipseşte nimic. 

Scutierii sunt bine hrăniţi, îmbrăcaţi elegant şi dispun şi de 
bani de buzunar pentru cheltuieli mărunte. Majoritatea îşi 
continuă studiile sub îndrumarea unor maeştri umanişti, foarte 
apreciaţi la Curtea din Neapole. 

Nu aş putea spune că misiunea mea implică eforturi 
deosebite. Am debutat ca scutier în serviciul reginei. Când 
încalecă, eu îi ofer mâna, în timp ce un scutier din serviciul 
cavalcadelor îi ţine scara, iar altul, de la grajdul mic, apucă 
strâns căpăstrul pentru a imobiliza pegasul preferat. Ar fi destul 
de agreabil să o urmez ca o umbră în timpul ceremoniilor. 


În schimb este o mare plictiseală când asistă la toate serviciile 
religioase de la început până la sfârşit, pentru că regina Isabella 
este foarte evlavioasă şi se roagă ore întregi... 

În afara şcolii şi a serviciului mă bucur de o mare libertate. 

Spre deosebire de camarazii mei, care profită de această 
îngăduinţă cutreierând oraşul în căutarea distracţiilor, eu am 
remarcat un nou-venit, Alfonso de Coimbra, care preferă 
tentaţiilor mondene, meditaţia, lectura şi filosofia. Se simte mai 
apropiat de mine, fiindcă îi împărtăşesc gustul pentru literatură. 
Mai în vârstă decât mine, a urmat cursurile universităţii din 
Salamanca. 

Într-o zi l-am găsit dispus să facă confidenţe. 

— De câtva timp îmi pun întrebări fără să găsesc răspunsuri 
satisfăcătoare. La universitate am avut nişte maeştri, teologi 
scolastici, care aveau obiceiul să sporovăiască fără sens. 
Abordau teme lipsite de noimă: dacă Hristos ar fi putut veni pe 
lume sub forma unei femei, a unui diavol, a unui măgar sau a 
unui pepene... În ce moment a fost conceput lisus... prin ce 
mijloace şi-a săvârşit minunile... dacă a predicat într-un mod 
care a obligat oficialităţile romane să-l răstignească... Ai auzit, 
probabil, comentarii în jurul polemicii între dominicani şi 
franciscani asupra contopirii hipostatice a sângelui vărsat de 
Hristos cu divinitatea în timpul celor trei zile în care a rămas în 
mormânt... pierdere de timp în discuţii inutile, în timp ce 
oamenii - creaturi ale lui Dumnezeu - mor de foame, în frig sau 
de boli, pier masacrați sau torturați... In Salamanca se învaţă 
ebraica - pentru o mai bună înţelegere a Bibliei şi a subtilităţilor 
ei... În acelaşi timp, evreii sunt arşi pe rug de către sfânta 
inchiziţie... Nu este normal... Astăzi sfânta Biserică este slujită 
de un cler, în mare parte nedemn de această nobilă misiune... 
Pentru a o salva se impune o reformă indispensabilă pentru a-i 
reda puritatea, splendoarea începuturilor. 

Privirea lui de iluminat m-a surprins. 

— De câtva timp mă gândesc să intru într-un ordin monastic... 
Să combat din interior forţele răului... 

Credeam că este vorba de un capriciu trecător, dar mă 
înşelam. 

Câteva zile mai târziu s-a prezentat Marelui Maestru al Casei 
Regale şi i-a explicat că a jurat să părăsească lumea laică 


pentru a se dedica vieţii monahale. Marele Maestru a încercat 
să-i schimbe hotărârea, dar fără succes. Alfonso a plecat, şi de 
atunci nu am mai auzit vorbindu-se de el... Va deveni, oare, un 
reformator al Bisericii, aşa cum spera... Va fi oare beatificat?... 
Nu ştiu... 

De altfel, nu am timp suficient să-l irosesc în meditații. Napoli 
exercită asupra mea atracţia luminii asupra fluturilor de 
noapte... inclusiv primejdia de a le arde aripile... Napoli este un 
oraş magic. Culori şi lumini, figuri şi siluete roiesc în jurul meu 
ca şi când m-aş afla într-un carusel imens... Zgomotele, 
râsetele, cântecele fac să freamăte străzile... Napoli trăieşte o 
sărbătoare continuă... fetele sunt frumoase şi cu legănarea 
lascivă a şoldurilor te pun pe jar... oamenii de jos - plebea 
oraşului -, numiţi /azzaroni, sunt zburdalnici, voioşi, glumeţi ca 
bufonii care râd spre a-şi ascunde lacrimile... 

Se spune că la Neapole nu trebuie să te uiţi niciodată dincolo 
de ziduri, pentru că ele ascund mizeria, foamea, lenea, 
parazitismul. 

Adevărul este că strada miroase urât... literalmente urât... 
oamenii presaţi de necesităţile lor fireşti se uşurează pe sub 
scări, pe uliţe, în văzul trecătorilor, care fac şi ei la fel... 

La Napoli totul este de vânzare... mărfurile sunt de o varietate 
uimitoare... chiar şi fiinţele umane sunt scoase la mezat... 
justiţia, privilegiile, iertarea... 

Colecţionarii de obiecte de artă veche - modă recent lansată 
de umanişti - fac afaceri bănoase, dar adesea sunt traşi pe 
sfoară, pentru că înşelătoria este un mijloc de existenţă, admis 
nu numai de ceea ce se numeşte plebe, dar şi de poliţie, de 
judecători, de preoţi, care închid ochii cu indulgență şi care sunt 
în cea mai mare parte a cazurilor corupți... 

In acest trafic generalizat se află şi fete care fac dragoste de 
plăcere... pentru cele plătite tariful este relativ modest... 

Sodomia cunoaşte o revenire evidentă după mii de ani de 
interdicţie riguroasă... 

Există oameni care asemuiesc Neapole cu Paradisul terestru... 

In acest timp, tatăl meu a murit, ca urmare a unei răceli. După 
o vânătoare de mistreți, deosebit de reuşită, s-a scăldat într-un 
râu de munte, pentru a-şi răcori corpul încălzit de eforturile 
cinegetice. leşind din apă a simţit efectele nefaste ale acestei 


imprudenţe. Îl scuturau frisoane dureroase. O febră puternică îl 
dobori îndată ce s-a înapoiat la pavilionul de vânătoare. 

A vrut să mă vadă înainte de a muri. Un curier special mi-a 
adus îngrozitoarea veste. 

Când am îngenuncheat la căpătâiul său, agonia îi era aproape. 
Înainte de a se stinge, a putut şopti cu o voce de-abia auzită: 

— După trecerea mea în neființă, vei lua frâiele familiei 
noastre, o sarcină incomodă, pentru că va trebui să ai grijă de 
mama şi de fraţii tăi mai mici... Regret enorm că în loc să cad pe 
câmpul de luptă, cu sabia în mâna, mor fără să fi avut 
consolarea de a pieri pentru o cauză nobilă... Vei păşi în curând 
pragul celor cincisprezece ani. Aproape jumătatea unei vieţi de 
om. Mâine ar fi trebuit să sărbătoresc aniversarea celor treizeci 
şi doi de ani... Dar, vai!, când va răsări soarele nu voi mai fi 
printre cei vii. Bunicul tău a murit la treizeci şi cinci de ani, 
luptând împotriva necredincioşilor... Străbunicul tău nu avea 
decât treizeci şi şapte când a fost secerat într-o şarjă de 
cavalerie împotriva armatei împăratului... l-am scris o scrisoare 
regelui Ferrante, cerându-i să-ţi acorde sprijinul. O va face, 
pentru că este prietenul meu... 

După înmormântarea tatei m-am întors la Neapole. Regele mi- 
a acordat o pensie substanţială pentru a-mi întreţine familia. În 
acest fel am intrat în rândurile a ceea ce se numeşte nobi/ita de 
privilegio... 

Viaţa şi-a reluat cursul, calmă, senină, după legile imuabile ale 
etichetei regale... 

Era un calm aparent... 

Într-o dimineaţă, când regele şi regina asistau la slujba 
oficiată în capela palatului, un curier a intrat aproape în fugă, a 
îngenuncheat în faţa suveranului şi i-a înmânat un sul de 
pergament. Regele l-a desfăcut, l-a parcurs cu privirea, apoi s-a 
întors către consilierii grupaţi în spatele său. Cu vocea sa sonoră 
le-a dat o veste care le-a tăiat respiraţia: 

— Domnilor, principele Jean d'Anjou tocmai a debarcat în 
fruntea unui corp expediționar pe teritoriul nostru. Din acest 
moment ne aflăm în stare de război! 

Apoi se adresă reginei: 


— Doamnă, vă rog să asistați în continuare la serviciul 
religios... Scuzaţi-mă, trebuie să mă retrag!... Domnilor, a reluat 
el, vă rog să mă urmaţi! 

Cu fruntea întunecată, cu ochii scânteietori, s-a înclinat uşor 
spre altar, şi-a făcut semnul crucii, apoi s-a răsucit pe călcâie şi 
s-a îndreptat către ieşire... 

Evenimentele s-au precipitat. S-ar fi zis că Vezuviul avea să 
erupă şi că populaţia din Neapole a intrat în panică... 

Partizanii Casei d'Anjou, care aşteptaseră acest semnal, 
înălţară steagul revoltei. Pretutindeni izbucneau incendii. Marea 
nobilime nu vedea cu ochi buni politica socială a lui Ferrante, 
care favoriza burghezia în dezavantajul aristocrației turbulente 
şi fanteziste... 

În fruntea insurgenților, Gianantonio Orsini, principe de 
Taranto şi Marino Marzano, principe de Rossano, duce de Sessa, 
au lansat un apel în favoarea lui Jean d'Anjou, care îşi luase 
numele de duce de Calabria. Armata lui, debarcată la gura 
fluviului Volturno, la aproximativ o sută de kilometri în linie 
dreaptă de capitală, se puse în mişcare. Câteva oraşe îşi 
deschiseră porţile în faţa invadatorului. 

La Neapole circulau zvonurile cele mai năstruşnice. Oameni 
care se socoteau bine informaţi susțineau că regele Franţei ar fi 
debarcat în forţă pentru a susţine cauza nepotului său... că 
mercenarii împăratului se îndreptau spre Neapole... 

La palatul regal nervozitatea atinsese culmea. Se ştia că 
regele Ferrante ceruse ajutorul papei, devenit aliatul şi ruda sa 
apropiată; că făcuse apel şi la ducele de Milano, care i-a trimis 
fără întârziere în sprijin un corp de armată alcătuit din câteva 
mii de cavalerişti şi infanterişti. Noi am aflat - şi acest zvon se 
va dovedi exact - că Louis al XI-lea, regele Franţei, ceruse 
intervenţia papei în favoarea lui Jean d'Anjou, dar întâmpinase 
un refuz categoric. 

Războiul luase aspectul unui balet sângeros, operaţiunile 
tactice se desfăşurau în nordul regatului, potrivit concepţiei 
condotierilor... angajamente în mai multe puncte ale teritoriului, 
tatonări ale inamicului care să permită celor doi adversari să-şi 
calculeze forţele înaintea bătăliei decisive care trebuia să pună 
capăt războiului. 


Regele Ferrante mă luase pe lângă el. Vedeam pentru prima 
oară lupte adevărate, marcate de pierderi de vieţi, nu prea 
însemnate, dar suficient de mari pentru a impresiona un tânăr 
ca mine, în ciuda aerului de războinic încercat pe care îl 
adoptasem.  Lungile cavalcade în suita suveranului erau 
obositoare, dar n-aş fi recunoscut pentru nimic în lume 
greutăţile de care mă loveam. 

Ca de obicei, populaţia civilă plătea oalele sparte: jafuri, 
violuri, brutalităţi, omoruri... nimeni nu era ferit de aceste 
mizerii. Târgurile îşi schimbau stăpânii, dar, indiferent de 
învingător, îndurau acelaşi tratament barbar. 

Printr-o stranie ironie a sorții, trupele papale erau comandate 
de Napoleone Orsini, un văr al principelui de Taranto, care se 
afla de cealaltă parte a baricadei... 

Am observat că mercenarii preferau captivitatea vremelnică 
unei morţi fără întoarcere. Cei care îi angajaseră plăteau fără 
discuţie preţul răscumpărărilor. 

Dar prizonierii lui Ferrante - mai ales nobilii - au constatat pe 
propria lor piele că regulile jocului erau încălcate. Aristocraţii 
napolitani care îl trădaseră dispăreau. Apoi toată lumea a aflat 
consternată că suveranul regatului Neapole avea obiceiuri 
stranii. Nobilii prinşi cu arma în mână erau aruncaţi în temniţele 
subterane ale palatului regal, spânzurați şi... împăiaţi... da, 
împăiaţi... ca trofeele de vânătoare... 

Ferrante amenajase o vastă galerie în care inamicii săi 
împăiaţi, machiaţi şi acoperiţi cu decoraţiile lor erau aliniaţi ca şi 
când ar fi fost vii. Când era deprimat, o simplă plimbare prin 
această galerie - cea mai originală din lume - îi era de-ajuns 
pentru a se însenina şi a-şi relua activitatea temporar întreruptă. 

Un oarecare echilibru de forţe ameninţa să eternizeze 
războiul. 

Pentru a obţine o superioritate hotărâtoare, prinţul de Taranto 
a propus ducelui Jean să apeleze la serviciile lui lacopo Piccinino, 
vestitul condotier care urâse întotdeauna regimul papal. De 
multă vreme Piccinino nutrea un gând încă nerealizat: să 
smulgă un teritoriu mare şi bogat din corpul statelor Bisericii 
pentru a-şi întemeia un principat, asemenea altor condotieri, 
Sforza, Malatesta, Baglioni, Bentivoglio, care i-o luaseră înainte. 


Războiul pentru Neapole - credea acesta - îi va oferi ocazia 
aşteptată. 

Acceptă deci oferta principelui de Taranto, formulată în 
numele tânărului duce d'Anjou. 

— Regele Ferrante va fi, el însuşi, ultimul trofeu împăiat din 
faimoasa lui galerie!, declară el cu aroganță. 

Intrarea în scenă a lui Piccinino dădu un nou avânt forţelor 
armate invadatoare. 

In tabăra regelui de Neapole domnea deruta. Condotierul era 
un general excelent, iar trupele sale ţineau în şah de câţiva ani 
buni trupele papale, totuşi bine antrenate. Armata lui Piccinino 
şi aceea a lui Jean d'Anjou realizară joncţiunea. Cauza regelui 
nostru părea pierdută. 

Dar, în ultima clipă, Alessandro Sforza, senior de Pessaro, un 
condotier reputat, apăru în fruntea unei numeroase armate şi, 
Deus ex machina, răsturnă situaţia în favoarea regelui Ferrante. 
La Troia, nu departe de Foggia, se dădu bătălia decisivă. Acest 
spectacol fantastic mi s-a întipărit în minte. Mă aflam pe o 
movilă, la câţiva paşi în spatele regelui, care privea 
desfăşurarea sângeroasă a operaţiunilor militare pe un teren 
accidentat. In jurul lui se aflau Alessandro Sforza şi statul său 
major. Toţi eram călare. 

Lupta privită de sus îmi evoca o partidă de şah. Trupele în 
formaţii strânse, cavaleria în desfăşurare, infanteriştii, arcaşii, 
archebuzierii se deplasau în ordine... ciocnirea frontală era 
dură... manevrele de învăluire care jucau rolul unei menghine 
care se strângea treptat în jurul unităţilor încercuite... se soldă 
cu numeroşi prizonieri, răniţi, dar cu puţini morţi... 

Această bătălie a hotărât soarta războiului. Piccinino a suferit 
o înfrângere zdrobitoare... mii de prizonieri au oferit regelui 
prilejul de a face o triere pentru a-şi îmbogăţi colecţia de 
adversari împăiaţi... 

Şefii rebeli reuşiseră să fugă... Trupele lui Piccinino care au 
reuşit să scape din ghearele lui Sforza se retrăgeau în 
dezordine... Comandantul lor îşi dăduse seama că avusese de 
înfruntat un adversar mai dibaci decât el. Resemnat, se 
înclinase în faţa evidenţei. A rezista până la ultimul om era ceva 
de neconceput pentru el. 


Oraşele, care l-au primit ca pe un triumfător pe Jean d'Anjou, 
s-au supus fără condiţii regelui învingător. 

Îmbarcat pe o navă de război, Jean d'Anjou desfăşură pânzele 
spre Franţa. Aventura lui marţială luase sfârşit. Ducele de Sessa 
predase armele. Principele de Taranto se supusese resemnat 
voinţei învingătorului. 

O dată pacea restabilită în regat, toată lumea se aştepta la 
severe represalii împotriva rebelilor. Dar, spre marea 
surprindere a napolitanilor şi liniştirea celor implicaţi, regele 
acordă o grațiere generală. Pacea fiind înfăptuită în sfârşit pe 
temeiuri solide, toată națiunea trebuia să-şi unească forţele 
pentru a asigura prosperitatea şi realizarea progresului 
regatului. Pentru a marca începutul acestei ere noi, Ferrante îi 
invită pe foştii săi inamici la un banchet care urma să 
pecetluiască reconcilierea. Foştii şefi rebeli acceptară mâna 
întinsă. Napolitanii lăudau generozitatea regelui şi spuneau că 
ar fi meritat calificativul de Magnanime, pe care tatăl său, 
regele Alfonso, îl purtase cu demnitate. 

S-au făcut pregătiri extraordinare. Crainicii au răspândit 
vestea, invitând poporul capitalei să participe la sărbătoare. Vin 
din belşug şi tăvi cu mâncăruri gustoase vor fi servite pe mese 
orânduite în principalele pieţe ale oraşului. 

Pentru a sublinia dorinţa sa fermă de a pune capăt oricărei 
ostilităţi împotriva căpeteniilor rebele, îl invită la un banchet pe 
lacopo Piccinino. Regele îşi exprimase deja intenţia de a-i 
încredința comanda corpului expediționar napolitan, care va fi 
trimis să lupte împotriva turcilor. 

Aproape toţi foştii insurgenți răspunseră la această invitaţie. 

Printre absenţi se afla principele Taranto, imobilizat de o 
congestie cerebrală. Spulberarea visurilor sale îl doborâse. 

Nu voi uita niciodată acest ospăț peste măsură de îmbelşugat. 
Bucătăria napolitană şi bucătăria franceză, care îşi dobândiseră 
titlurile de nobleţe, erau larg reprezentate prin ce aveau mai de 
preţ. 

La banchet l-am văzut pentru prima oară pe faimosul 
Piccinino. Era mai degrabă scund şi îndesat; dar figura lui 
exprima o voinţă şi o inteligenţă superioare. 

Eu am stat în picioare, în spatele scaunului regal. 


O muzică melodioasă întreținea buna dispoziţie a convivilor. 
Elementul feminin nu era reprezentat, pentru că regina, 
suferindă, era reţinută la pat sub îngrijirea medicului Curţii şi a 
doamnelor de onoare. 

Chelarii serveau cele mai bune vinuri din Italia, din Franţa, din 
Germania şi din Moldova. 

Atitudinea rezervată, rigidă, a unor invitaţi s-a schimbat 
treptat sub influenţa mâncărurilor excelente şi a băuturilor 
alcoolice ameţitoare. Râsetele, la început reţinute, izbucniră 
când bufonii începură să înşire în versuri tot felul de anecdote 
pe seama marilor personaje ale secolului nostru. S-a râs cu 
hohote de isprăvile lui Giovanni Bentivoglio, care găsise cu cale 
să-l pedepsească aspru pe profetul Lucas Gauricus, fiindcă 
acesta i-ar fi prezis un sfârşit tragic. L-a spânzurat cu capul în 
jos de o frânghie atârnată de tavan în casa scării şi i-a imprimat 
o mişcare de pendul zdrobindu-i ţeasta de pereţi. Apoi au 
istorisit cu mult haz fapta condotierului Braccio de Montone, 
care a aruncat din vârful unui turn trei călugări care îndrăzniseră 
să cânte psalmi în prezenţa lui. 

Un bufon scund, caraghios şi diform povestea cu amănunte 
decoltate pioşenia a doi soţi care, înainte de a face dragoste ÎI 
rugau pe Dumnezeu să le ierte păcatul. Acest subiect nu era 
tocmai comic, dar în lipsa doamnelor glumele fără perdea 
stârneau râsete homerice. 

Piccinino stătea în dreapta regelui, care îi vorbea cu deosebită 
familiaritate. 

Spiritele se încălziseră bine datorită băuturii, când uşile sălii 
se deschiseră brusc şi gărzile regelui, înarmate până în dinţi, se 
năpustiră asupra convivilor. 

Comandantul lor se propti în faţa lui Piccinino şi îi declară cu o 
voce hotărâtă: 

— lacopo Piccinino, în numele regelui, vă arestez. Vă rog să 
mă urmaţi! 

Toţi foştii rebeli au fost supuşi aceluiaşi tratament. 

Nu pot să descriu stupoarea întipărită pe chipurile acestor 
oameni care avuseseră încredere în cuvintele afectuoase ale 
regelui. Presupun că victimele acestea credule se întrebau dacă 
nu era vorba de o glumă proastă. Mărturisesc că această 


ipoteză mi-a trecut şi mie prin cap. Clar, regele Ferrante îşi 
încălcase onoarea... 

Mai târziu aveam să aflu că raţiuni de stat permit principilor să 
violeze toate angajamentele... 

Foştii rebeli, cu Piccinino în frunte, fură executaţi chiar în acea 
noapte... 

Câteva zile mai târziu, dichisiţi cu grijă, îmbogăţiră colecţia de 
oameni împăiaţi, atât de dragă regelui Ferrante... 

AENEAS SYLVIUS PICCOLOMINI 

ales papă sub numele de Pius al II-lea 

M-am străduit întotdeauna să-mi păstrez neatinsă luciditatea, 
în pofida piedicilor care îmi stăteau în cale, în ciuda momentelor 
critice care se iveau în viaţa mea. Umanismul mi-a transmis 
disciplina pe care o recomand tuturor persoanelor învestite cu o 
mare autoritate. Persoanele care posedă un spirit echilibrat 
reuşesc mai repede să-şi atingă scopul, spre deosebire de 
colericii care comit acte de autoritate disproporţionate, sub 
imperiul unei emoţii puternice, înţelepciunea, cumpătarea sunt 
preferabile exceselor de orice natură ar fi ele. 

Să nu pierzi niciodată simţul realităţii. 

Înalţi demnitari ai Bisericii şi chiar papi uită uneori începuturile 
lor modeste şi se lasă îmbătaţi de un orgoliu nemăsurat, 
alimentat de linguşitorii care nu urmăresc decât un scop: să 
câştige favoruri şi privilegii, fără să realizeze că propriile lor 
abuzuri deteriorează, cu timpul, reputaţia propriilor protectori. 

Megalomania, iluzia puterii sale nemărginite i-au inspirat 
predecesorului meu Calixte gânduri nelegiuite: când şi-a pus 
mitra pe cap şi-a închipuit - periculoasă înfumurare - că este 
egalul lui Dumnezeu. 

Când urcam treptele tronului pontifical, mi-am amintit că 
alegerea mea s-a datorat unui compromis intervenit între două 
facţiuni ale cardinalilor care au refuzat alegerea unui papă din 
tabăra adversă. În aceste condiţii aş putea pretinde că prin 
această învestire am devenit o fiinţă înzestrată cu puteri divine? 

Nu trebuie să uităm: cea mai mare parte a alegerilor papale 
sunt supuse aceloraşi interese meschine, egoiste, ale câtorva 
membri ai Sfântului Colegiu. Acordarea de venituri, de beneficii, 
de subsidii cardinalilor pentru a le obţine voturile sugerează 
ideea de corupţie. Însufleţit de umilinţa creştină, am luat în 


mâini frâiele puterii şi mi-am jurat mie însumi să nu cad 
niciodată în greşelile predecesorilor mei. Am hotărât să mă 
dedic trup şi suflet lui Dumnezeu, sfintei Biserici romane şi 
salvării creştinătăţii amenințate de invazia otomană. 

Nu pot spune că am reuşit să mă eliberez cu desăvârşire de 
preocupările mele lumeşti. Suferinţe fizice, probleme de familie, 
chestiuni de orgoliu m-au îndepărtat uneori de obligaţiile mele 
spirituale. Omul nu este perfect, iar papa nu este Dumnezeu. 

O măsură pe care am luat-o şi pentru care mă felicit - pentru 
că justeţea ei mi se pare incontestabilă - a fost să nu mai permit 
persoanelor care vin în audienţă să-mi sărute piciorul. Un gest 
de umilinţă pe care l-am considerat întotdeauna nelalocul lui... 

Tinereţea mea nu a fost ferită de păcate, pe care acum le 
regret sincer. Voi încerca să obţin iertarea printr-o purtare 
exemplară. Sfântul Francesco d'Assisi îmi este model. El şi-a 
irosit nebuneşte anii tinereţii, lăsându-se ademenit de tineri în 
chefuri şi în distracţii imorale; păcate care nu l-au împiedicat să- 
şi schimbe viaţa, gândirea, orientarea, fiind până la urmă 
canonizat. 

Studiind arta militară a anticilor, am învăţat că nu trebuie 
niciodată să-ţi risipeşti eforturile. Un principiu de strategie 
elementară impune lovituri succesive, cu ajutorul tuturor 
forţelor reunite, în scopul obţinerii superiorității asupra 
inamicului descumpănit. Eliberarea Europei răsăritene căzută 
sub jugul islamic este obiectivul meu principal. În calitate de şef 
al Bisericii catolice universale, am datoria să elaborez o politică 
menită să depăşească cu mult graniţele Italiei. 

Şefii de stat din peninsulă, izolaţi în cercul vicios al 
preocupărilor locale, meschine, sunt incapabili să înţeleagă că 
viitorul lumii occidentale este ameninţat de cuceririle teritoriale 
ale expansiunii otomane. 

Aş putea, eventual, să înţeleg reţinerile căpeteniilor 
măruntelor state italiene, care nu dispun de forţe armate 
considerabile; sunt uimit de incapacitatea marilor puteri - 
Imperiul German, Franţa, Anglia - de a-şi da seama că valurile 
islamice au subjugat aproape o treime din Europa şi că această 
invazie nu se află decât la începuturile ei. Actualmente, ajutorul 
occidental se reduce la acţiunea călugărilor din Ordinul 
Franciscan al Respectului Normelor Creştine, care dau dovadă 


de un curaj şi de un spirit de sacrificiu admirabile, susţinând 
moralul popoarelor din Serbia şi din Albania, din Dalmația şi din 
Croaţia, din Valahia şi din Moldova, care luptă cu energia 
disperării pentru a-şi păstra libertatea, dar care nu vor întârzia 
să fie sufocate, zdrobite de numărul acestor barbari cu turban. 
Călugării noştri franciscani nu ezită să lupte cu sabia în mână 
împotriva inamicului comun. Congresul de la Mantova, pe care l- 
am convocat pentru a obţine consensul regilor, al principilor şi al 
republicilor creştine în vederea organizării unei noi cruciade, mi- 
a permis să înţeleg cu amărăciune neînțelegerile extrem de 
grave care dezbină lumea noastră occidentală. Războiul civil, 
care a făcut ravagii în regatul Neapole, a antrenat în vârtejul său 
aproape toate statele italiene. Florenţa şi Veneţia fac o politică 
comercială în contradicţie totală cu mişcarea antiotomană pe 
care vreau să o iniţiez. Războiul civil al celor Două Roze a trecut 
Anglia prin foc şi sabie. Cei din clanurile York şi Lancaster se 
ucid între ei cu o voluptate sălbatică. Împăratul Friederich al IIl- 
lea ar vrea să uzurpe coroana regală a Ungariei, purtată de 
Matei Corvin, care în acest timp trebuie să facă faţă presiunii 
militare otomane. Mahomed al Il-lea era pe cale de a lichida 
ultimele enclave de rezistenţă în Moreea. Despotul Thomas 
Paleologos a implorat zadarnic ajutorul Europei occidentale. 

Ar trebui să se realizeze mai întâi o înţelegere între suveranii 
angajaţi în conflicte nesfârşite mai înainte de a ne gândi la 
stadiul următor, organizarea cruciadei. 

Eram atât de absorbit de treburile politice şi religioase, încât 
am neglijat uneori suferinţele mele fizice... 

Surprins de un naufragiu pe coastele stâncoase ale Scoției, 
am făcut un jurământ: dacă voi scăpa cu viaţă de furia valurilor, 
voi face un pelerinaj la unul din sanctuarele dedicate Sfintei 
Fecioare, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu... Era iarnă. Mergând 
descult pe pământul îngheţat m-am ales cu un reumatism care 
mă istoveşte cu durerile sale insuportabile. Acestui chin i se 
adaugă crizele de gută, precum şi o boală cronică a gâtului, care 
mi-au transformat viaţa într-un calvar. Probabil plătesc în acest 
fel păcatele tinereţii. O bănuială mă roade. 

Conclavul care m-a ales papă a ţinut seama de starea 
sănătăţii mele, care pâlpâie asemenea unei lumânări aflate în 
bătaia tuturor vânturilor. Moartea mea apropiată ar permite 


cardinalilor să ajungă până la urmă la o înţelegere asupra unui 
candidat agreat de toate facțiunile interesate. Consens care în 
mod practic nu a fost realizat niciodată. 

La Mantova, momentele de calm relativ erau urmate de dureri 
bruşte, violente, care îmi străfulgerau corpul, uneori în plină 
audienţă. Atunci strângeam din dinţi pentru a-mi stăpâni 
gemetele şi pentru a mă oţeli împotriva calvarului. 

Suveranii nu se grăbeau să răspundă la apelul meu. 
Ambasadorii lor se prezentau unul câte unul, fără nici-o ordine. 
Aveam impresia umilitoare că sunt un negustor mărunt care-şi 
aşteaptă în spatele tejghelei clienţii obişnuiţi să se lase rugaţi. 
Dar aveam o datorie, un scop urmărit cu tenacitate. Unii 
cardinali spuneau - în culise - că am o idee fixă... 

Printre trimişii extraordinari, un personaj mi-a răscolit amintiri 
pe care le credeam stinse definitiv. Îl cunoscusem la Curtea 
împăratului Friederich al Ill-lea, pe care l-am slujit în calitate de 
secretar. Vesel tovarăş al tinereţii mele, contele Philippe de 
Leuven era alături de mine în timpul nesfârşitelor sărbători, 
chefuri, vânători şi tot felul de jocuri. Ca şi mine, depăşise 
vârsta de cincizeci de ani. In timp ce eu devenisem umbră 
tânărului de odinioară, el îşi păstrase silueta unui tânăr cavaler. 
Uitasem unul de celălalt. 

Ca un automat îmi aduse la cunoştinţă mesajul împăratului, 
stăpânul său - un mesaj stropit cu apă de trandafir şi fără nici-o 
consistenţă -  privindu-mă în acelaşi timp cu o stranie 
curiozitate. 

Pentru a-i arăta bunăvoința mea şi pentru a-l descoase - în 
cursul unei întrevederi particulare - în legătură cu avansatele 
intenţii ale suveranului său, l-am invitat la dineu. Apreciam 
compania câtorva dintre apropiații mei şi a unor cardinali care- 
mi inspirau încredere. Fiindcă programul îmi permitea, l-am 
poftit pe Philippe de Leuven la o mică plimbare prin grădină, 
înainte de ospăț. Eram mulţumit, fiindcă suferinţele îmi 
acordaseră un mic răgaz. Persoanele din suita lui ne urmau la o 
distanţă apreciabilă. 

— Uneori ceremonialul este prea obositor, Philippe... Foloseam 
numele său mic pentru a-l face să se simtă bine. 

— Sanctitatea Voastră este prea binevoitoare, răspunse el 
politicos. 


— Pentru tine încă mai sunt Aeneas... desigur, nu în prezenţa 
martorilor... protocolul este mai mult decât plictisitor... dar 
trebuie să mă supun exigenţelor sale... obligaţiilor profesiei 
mele... 

Am făcut o pauză, după care am adăugat: 

— Înfăţişarea mea te surprinde, nu-i aşa?... Am îmbătrânit 
înainte de vreme... 

— Vârsta apasă pe umerii amândurora, dragul meu Aeneas... 
este normal... 

— Dar pe ai mei mai mult decât pe ai celorlalţi vechi prieteni. 
Câteva luni înaintea alegerii mele m-am întâlnit cu bunul nostru 
camarad Donato de Camporeale. Ca şi tine, arăta ca un tânăr... 

Viaţa ne despărţise timp de mulţi ani... Cu sinceritatea lui 
spontană a izbucnit: când te-am văzut am fost surprins de o 
oarecare asemănare... mi-am închipuit că l-am întâlnit pe tatăl 
tău... dar ştiam că el n-a fost niciodată cardinal... N-am fost 
jignit de constatarea lui. Confuzia era scuzabilă. Aspectul meu 
nu mă avantaja... apoi el a adăugat: am auzit zvonurile... că ai 
şanse să fii ales papă, că personifici toate virtuțile creştine... o 
întrebare indiscretă, Aeneas... tu mai faci dragoste?... cel puţin 
din când în când?... i-am răspuns: am abandonat frivolităţile, 
Donato... 

Philippe surâse: 

— Scuză-mi întrebarea... ai făcut-o din proprie voinţă sau 
obligat? 

— Şi una şi alta... 

El suspină. 

— În epoca de aura tinereţii noastre, noi, prietenii tăi, eram 
convinşi că vei deveni unul din marii poeţi ai Italiei... Acceptând 
mitra papală, ai trădat umanismul... 

— Tu crezi că am comis o dezertare? 


— Este părerea foştilor tăi prieteni... 

— Philippe, tu ar trebui să mă înţelegi... există un umanism 
creştin şi un umanism păgân... eu am ales prima variantă... 

— Pariez că nu mai bei nici vin... 

— Ei, da!... pietrele... 

— Că nu te mai atingi nici de carne... 


— Păi, da... guta... 

— Nici de băuturi reci... 

— Tusea cronică mă opreşte... 

— Atunci de ce mai trăieşti, Aeneas? 

— Pentru a ridica creştinătatea împotriva islamului îngrozitor... 
pentru a organiza cruciada... pentru a-i salva pe greci, pe slavi, 
pe moldoveni şi pe valahi, care au căzut în sclavia turcilor... Am 
să-ţi pun eu o întrebare... dar să-mi răspunzi sincer... Impăratul 
tău are intenţia să participe la cruciada mea?... 

— Sunt ambasadorul său, Aeneas, eu nu aş putea... 

— Mă adresez prietenului... nu ambasadorului... tot ce-mi vei 
spune rămâne între noi... dar trebuie să ştiu... viitorul umanităţii 
creştine se află în mâinile noastre... 

— Presupun că este încă în căutarea unei soluţii... 

— Da sau nu?... răspunde-mi!... da sau nu?... In vreme ce noi 
ne învârtim în jurul acestui subiect, femei, bărbaţi, copii mor 
striviţi sub potcoavele cavaleriei otomane... nu întâmplător 
semiluna seamănă cu o seceră... pentru a secera vieţi 
omeneşti... 

— Într-un viitor apropiat împăratul nu va interveni... ai fost 
secretarul său... de ce nu-i pui tu chestiunea de încredere? 

— Pentru că mă evită... Ambasadorii lui ocolesc un răspuns 
deschis, fără ascunzişuri... Promisiunile nu mă mai mulţumesc... 
Vreau fapte concrete... soldaţi, arme, galere, bani pentru 
operaţiunile militare... 

Philippe plecă fruntea: 

— Ai fost întotdeauna un idealist, Aeneas... Umanismul te-a 
marcat pentru totdeauna... 

O durere bruscă, acută, mă cuprinse în regiunea lombară, îmi 
scăpă un geamăt înăbuşit şi căutai sprijin în braţul lui Philippe, 
apoi durerea se calmă dintr-odată... 

— Să ne întoarcem!... cina ne aşteaptă... vei vedea printre 
invitaţi câţiva umanişti... nu i-am uitat... Îi vei întâlni pe 
Bartolomeo Platina, Battista Poggio, Francesco d'Arrezo, pe care 
l-am rugat să termine traducerea „lliadei”, începută de Valla, 
maestrul nostru, al tuturor... 

Noaptea, înainte de a mă culca, am scris două pagini pe care 
le-am adăugat „Comentariilor” mele. A-mi aşterne gândurile pe 
hârtie este ultima plăcere care mi-a mai rămas. Scrisul mă ajută 


să trăiesc. O hrană spirituală indispensabilă. Îmi insuflă energia 
care mă mobilizează... 

De patru luni mă plictiseam la Mantova aşteptându-i în zadar 
pe şefii de stat invitaţi. Ambasadele, alcătuite în mare parte din 
figuri şterse, se limitau să facă promisiuni fără acoperire. 
Apeluri,  somaţii,  convocări însoţite de amenințări cu 
excomunicarea au rămas fără ecou. Un alt papă ar fi abandonat 
lupta. Angajasem un fel de duel cu fiecare cap încoronat, cu 
fiecare principe sau şef de republică. Nimic nu era mai 
demoralizant decât o luptă pentru o cauză pierdută. Dar 
Dumnezeu mă înzestrase cu o putere fără limite, cu o voinţă 
spirituală paradoxal regenerată după fiecare insucces, cu o 
vitalitate de necrezut într-un trup ca al meu. Eram însufleţit de o 
tenacitate, de o ardoare ce friza fanatismul. 

Francesco Sforza, ducele de Milano, a fost primul şef de stat 
italian de o oarecare anvergură care a răspuns personal 
invitaţiei mele. Prezenţa lui alături de mine îmi insufla o doză 
suplimentară de curaj... 

Cu o întârziere de câteva luni am deschis şedinţa inaugurală a 
Congresului. Ambasade mai importante, atât ca număr cât şi 
prin calitatea membrilor, au sosit din Franţa, din Anglia, din 
Germania, din Burgundia şi din Ungaria. 

Philippe de Leuven se afla acum într-o companie bună. Jean 
de Cleves, nepotul ducelui de Burgundia, şi Jean de Croy 
completau delegaţia. 

Am deschis dezbaterile cu un discurs lung. Câteva pasaje mi 
s-au întipărit în minte. Am evocat Pământul Sfânt căzut în 
mâinile necredincioşilor, apoi căderea Constantinopolului şi 
masacrarea populaţiei sale, aproape sub ochii noştri, fără ca 
armatele pe care le avem, deşi considerabile, să fi făcut cel mai 
mic efort pentru a o salva. Laşitatea noastră a permis turcilor să 
ne profaneze bisericile, să execute prizonierii de război, să 
violeze femeile şi fetele, să siluiască până şi copiii, sub privirea 
triumfătoare a sultanului. Occidentalii care sperau să păstreze 
pacea cu un adversar de talia lui Mahomed al Il-lea îşi făceau 
iluzii. Acest animal însetat de sânge va mărşălui din victorie în 
victorie până când va supune întreaga Europă sub jugul legii 
sale. Din nefericire pentru noi, un Godefroi, un Bohemond, un 
Hugue, un Tancrede, un Baudouin au trecut în lumea umbrelor. 


Dacă ei s-ar mai fi aflat printre noi, ar fi ridicat steagul 
cruciadelor şi s-ar fi năpustit asupra inamicului. Am îndemnat pe 
toţi creştinii capabili să poarte arme să se mobilizeze pentru un 
război lung şi costisitor. Am adăugat că voi participa personal la 
aceste operaţiuni militare. De când se ştie, niciunul din pontifii 
Romei n-a luat într-o mână flamura lui Hristos şi în cealaltă sabia 
pentru a porni împotriva duşmanului. În ciuda vârstei mele, mă 
voi înrola în trupele care se vor îndrepta spre front... 

Adunarea a votat în unanimitate războiul împotriva barbarilor 
otomani. Dar când a fost să se treacă la măsuri concrete în 
vederea unei mobilizări generale, au început să apară reţinerile. 
Francesco Sforza considera că ar fi preferabil să fie recrutate 
trupe din ţările vecine turcilor, pentru că popoarele acestora 
sunt direct interesate. Ar fi suficient ca occidentalii să contribuie 
cu bani şi cu arme. Ducele de Cleves a declarat că trupele 
burgunde vor participa la cruciadă, cu condiţia ca împăratul 
însuşi, sau unul din regi să dea exemplu. Ambasadorul venețian, 
Orsato Giustiniani, a spus că deocamdată Serenissima Republică 
nu este pregătită să se implice într-un război care ar avea 
urmări dezastruoase pentru comerţul său maritim. El a precizat 
că dogele Pasquale Malipiero ar prefera negocieri paşnice. 
Gregor Heimburg, trimisul arhiducelui Albrecht al Austriei, a 
îndrăznit să amintească, uşor ironic, în cadrul discursului său, că 
aş fi trimis în trecut scrisori de dragoste pentru a favoriza 
aventurile amoroase ale prinţului Sigismund. Ambasadorul 
regelui Franţei a profitat de ocazie pentru a sublinia drepturile 
Casei d'Anjou asupra tronului de Neapole. 

Inaintea închiderii adunării am pronunţat cu voce fermă o bulă 
care proclama războiul împotriva turcilor, cu o durată stabilită 
de trei ani. Toate persoanele care vor lua parte la cruciadă timp 
de opt luni fără întrerupere vor primi o indulgență deplină. 
Umaniştii care alunecau pe panta ateismului pretindeau cu 
ironie că propunerea făcută de Biserică nu este avantajoasă 
fiinţelor umane. A oferi în schimbul unei morţi efective, 
concrete, tangibile, o intrare ipotetică într-un paradis discutabil, 
emana un uşor parfum de viclenie. Această lovitură de pumnal, 
pe la spate, s-a adăugat greutăților întâmpinate pe parcursul 
congresului. 


Declaraţia mea solemnă se va dovedi în cele din urmă lipsită 
de orice conţinut. Muntele fătase un şoarece. Misiunile 
diplomatice se împrăştiau ca frunzele în bătaia vântului. 

Înainte de a părăsi Mantova, Philippe de Leuven mi-a solicitat 
o audienţă particulară. Mi-a declarat suspinând: 

— Eram sigur că rezultatul acestui congres va fi nul... regret 
enorm... Ai fi meritat interlocutori mai buni... sper ca data 
viitoare să ai mai mult succes... căci sunt convins că vei 
persevera... urez Sanctităţii Tale o cruciadă triumfătoare... care 
să aducă la Roma căpăţâna împăiată a lui Mehmed al II-lea... 
ideile regelui Ferrante nu sunt lipsite de umor... 

L-am îmbrăţişat înainte de a ne despărţi... era ultimul prieten 
care mă tutuia... lăsa în urma lui o uşoară dâră de parfum... 
parfumul tinereţii noastre pierdute... 

Va trebui să-mi grăbesc întoarcerea la Roma. Războiul civil din 
Napoli, şi mai ales dezordinile generate sugeraseră idei 
republicanilor, care deveniseră apatici după răzmeriţa nereușită 
a lui Porcari... oraşul era în plină fierbere... În locul unei 
campanii militare împotriva turcilor trebuia să mă resemnez a 
deschide o campanie împotriva propriilor mei supuşi... 

Căile Domnului sunt de nepătruns... 

Guvernatorul Romei, Galeazzo Cavriani, episcop de Mantova, 
se temea că la noi va fi şi mai rău. Intrat în panică îmi trimitea 
rapoarte îngrijorătoare. Nu avea anvergura lui Vitelleschi. 
Această remarcă nu înseamnă că aprob metodele brutale ale 
acestui cardinal. Dar ar fi fost omul potrivit pentru evenimentele 
care agitau oraşul. 

Tiburzio şi Valerio di Masso, doi tineri romani exaltaţi, 
declanşaseră o răscoală care urmărea reconstituirea vechii 
republici romane, căzută sub jugul preoţilor; argument de care 
unchiul lor, Stefano Porcari, se folosise pentru a încerca 
răsturnarea guvernării Bisericii, insurecție eşuată în cele din 
urmă. Cei doi fraţi di Masso voiau să răzbune totodată moartea 
tatălui lor, care fusese decapitat odată cu Porcari. 

Inspăimântat de tulburările care luau proporţii nemaiîntâlnite, 
Carviani îmi cerea trupe de întărire. Deşi uram folosirea forţei, 
am cedat la insistența lui. Ostilitatea pe care populaţia Romei o 
arăta clerului mă întrista. Numai babele şi ramoliţii, care din 
cauza vârstei înaintate se tem de apropierea morţii şi care 


pentru orice eventualitate vor să păstreze relaţii bune cu 
Dumnezeu, mai frecventau biserica. Păcătuiesc printr-un 
oarecare cinism, dar umanismul pe care l-am îmbrăţişat cu 
entuziasm, în tinereţe, a lăsat urme. Adolescenţii şi chiar adulţii 
în plină putere uită sfânta religie, îngroaşă numărul ateilor sau 
al ereticilor... 

Ştirile sosite de la Roma erau alarmante. Insurgenţii se 
înfruntau aproape în fiecare zi cu forţele de ordine care erau 
copleşite. 

Guvernatorul, temându-se că viaţa îi este primejduită, s-a 
încuiat în palatul Vaticanului şi de acolo transmitea ordine, fără 
să cunoască realitatea de pe teren. Palatele cardinalilor au avut 
primele de suferit. Luate cu asalt, prădate, devastate, 
deveniseră simboluri ale puterii papale care trebuia lovită. 
Tiburzio şi capii rebeliunii se instalaseră - în afara Romei - în 
fortăreaţa de la Polombara, pusă la dispoziţia lor de Jacopo 
Savelli, care nutrea ambiția de a lua conducerea mişcării şi de a 
deveni şeful republicii romane laice reconstituite. În interiorul 
Romei, Tiburzio îşi stabilise postul de comandă la Panteon. 
Ocrotit de ziduri, ordona misiuni de luptă, organiza operaţiuni, 
jefuia cazărmile şi posturile de poliţie. Panteonul, care căpătase 
de multă vreme reputaţia absurdă de bârlog al diavolilor, 
devenise un reper al bandiţilor. 

Agitaţia pe care o propovăduia zi de zi dădea rezultate. 
Manifestanţii parcurgeau străzile, agitau steaguri de război şi 
strigau: „Jos călugării!”... „Să ne răzbunăm martirii!”... „Moarte 
lipitorilor din Vatican!”... 

Ca de obicei în asemenea ocazii, pleava societăţii se deda la 
excese: devasta prăvăliile, casele  bogaţilor, mănăstirile. 
Agresiunile, violurile, încăierările se înmulţeau. 

Un tânăr discipol al lui Tiburzio, poreclit Innamorato, a răpit o 
tânără fată care se ducea la biserică pentru a se căsători. Poliţia 
a reuşit să-l aresteze, dar oamenii lui Tiburzio au invadat 
închisoarea, au brutalizat gardienii şi l-au eliberat. 

Un şef de bandă, Bonanno Specchio, a transformat Palatul 
Capranica în cartier general al tâlharilor. După căderea nopţii 
făceau incursiuni înarmaţi şi, sub pretextul colectării de fonduri 
pentru mişcarea republicană, jefuiau, clamându-şi ataşamentul 
faţă de Tiburzio. 


Pentru a complica situaţia, mercenarii lui Sigismundo 
Malatesta şi ai lui lacopo Piccinino - care nu suferise încă 
îngrozitoarea-i tortură -  pustiiau împrejurimile Romei şi 
pregăteau asaltul capitalei. La Tivoli au încercat să răstoarne 
autorităţile legale, în vederea constituirii unui guvern alcătuit 
din ghibelini, duşmani declaraţi ai papalității. Planul lui, gândit 
de multă vreme, de a crea un principat rupt din statele Bisericii, 
începe să prindă contur. Cardinalul Prospero Colonna îmi dovedi 
din nou bunăvoința sa, neutralizându-le manevrele. 

Am înţeles că trebuie să iau măsuri urgente. Am cerut ajutorul 
lui Francesco Sforza, care mi-a trimis trupe pentru înăbuşirea 
revoltei. În fruntea lor m-am îndreptat spre Roma. 

În acelaşi timp am angajat tratative cu iscusitul condotier 
Napoleone Orsini, pentru a întări cu mercenarii săi forţele 
armate ale Bisericii. 

În Cetatea Eternă tulburările se intensificau. Poliţia, datorită 
unui denunţ anonim, a reuşit să-l aresteze pe un oarecare Luca 
de Tozio, complice al lui Tiburzio, şi să-l întemniţeze în castelul 
Sant'Angelo. 

Torturat, el a făcut mărturisiri complete. Sub aparenţa revoltei 
lui Tiburzio se ascundea de fapt un complot de proporţii vaste. 
Alături de Jacopo Savelli, a cărui activitate era cunoscută în 
parte, câţiva nobili - Everso d'Anguillara, nepoţii principelui de 
Taranto - şi doi Colonna care se opuneau cardinalului, unchiul 
lor, susținuți de mercenarii lui Piccinino şi de ai lui Malatesta, 
urmau să răstoarne guvernarea Bisericii şi să întemeieze un stat 
laic. 

În acest timp, trupele mele înaintau în marş forţat spre Roma, 
căzută pradă anarhiei. Inima îmi era cernită. Lupta împotriva 
propriilor mei supuşi derutaţi de promisiunile demagogice ale lui 
Tiburzio şi ale acoliţilor săi îmi părea monstruoasă. Totuşi aveam 
datoria să  acţionez. Pentru a zăgăzui epidemiile sunt 
recomandate tratamentele cele mai drastice. Trupele oţelite ale 
lui Francesco Sforza au restabilit, nu fără dificultate, o ordine 
precară. 

A doua măsură pe care am luat-o a avut un caracter politic. 
Am convocat la Vatican notabilităţile Romei şi pe reprezentanţii 
burgheziei. Au ascultat mustrările mele cu fruntea întunecată, 
cu capul plecat. 


— Care oraş din lumea aceasta este mai liber decât Roma? Nu 
plătiţi impozite, nu suportaţi greutăţi împovărătoare. Faceţi 
comerţ fără nici-o piedică. Şi care suveran vă asigură această 
libertate deplină şi neatinsă?... Un conte, un duce, un rege, un 
împărat, un fals tribun al poporului? Nu... E mult mai mult decât 
atât. E papa de la Roma, urmaşul Sfântului Petru, reprezentantul 
lui lisus Hristos pe pământ. Lui şi numai lui îi datoraţi 
prosperitatea, fericirea, securitatea voastră; tot datorită lui 
bogăţiile întregii lumi se revarsă către oraşul vostru, iar privirile 
lumii civilizate se aţintesc asupra voastră... 

În loc să predea armele, Bonanno Specchio încercă să reia 
lupta. Încercuit de forţe superioare, a fost arestat. Îndată ce au 
aflat vestea, Tiburzio şi tovarăşii lui apropiaţi au părăsit 
Palombara şi au început să cutreiere străzile oraşului, 
îndemnând populaţia la revoltă. Dar autorităţile, sprijinite de 
soldaţii lui Francesco Sforza, au reuşit să-l aresteze împreună cu 
cinci dintre complicii săi. Supus la tortură, a confirmat 
mărturisirile lui Bonanno Specchio şi a recunoscut tentativa de 
răsturnare a guvernării Bisericii. 

Condangaţi la moarte, Tiburzio, Specchio şi şase dintre 
tovarăşii lor au fost târâţi spre Capitoliu şi în faţa unei mulţimi 
de spectatori, foştii lor partizani, care nu au îndrăznit să facă 
niciun semn de împotrivire, au urcat treptele eşafodului. 
Spânzuraţii au fost folosiţi ca exemplu pentru toţi cei care ar 
mai fi ispitiţi să-i imite. 

Dar contrar aparenţelor, un fel de agitaţie ascunsă menținea 
poporul şi mai ales sărăcimea într-o frământare ce nu putea 
scăpa unui observator atent. 

Pentru a linişti Roma şi oraşele dependente de Biserică, 
infestate de demagogia distrugătoare a lui Fabrizio de Masso, şi 
pentru a-l neutraliza definitiv pe Sigismundo Malatesta, am 
apelat la serviciile a doi condotieri, care se bucurau de o mare, 
dacă nu şi de o frumoasă reputaţie: Alessandro Sforza şi 
Federico d'Urbino. Din nefericire, între ei exista o rivalitate care 
îi împiedica să ajungă la un acord militar indispensabil pentru 
rezolvarea unei crize politice care se prelungea la infinit. 

Totuşi la Roma erau semnalate tulburări răzlețe, în ciuda 
vigilenţei forţelor publice şi a prezenţei trupelor de mercenari. 
Cardinalii, terorizaţi de amenințările care pluteau în aer, îşi 


fortificaseră palatele şi angajaseră gărzi straşnic înarmate 
pentru a le asigura apărarea. Ambasadorii acreditaţi pe lângă 
Vatican susțineau că populaţia romană nu este guvernabilă şi că 
noi mişcări siciliene sunt de aşteptat. Trebuie să recunosc - cu 
imens regret - că opiniile lor exprimau o cruntă realitate. Unii 
cardinali afişau un lux ţipător şi un libertinaj care şoca opinia 
publică. Cheltuiau bani cu nemiluita, iar fastul lor contrasta cu 
mizeria unei mari pături a populaţiei Romei. Critici răuvoitoare 
lansau în culise zvonuri, pe seama câtorva capi ai Bisericii, care 
ar fi deturnat în profitul lor personal venituri din dijmele 
destinate cruciadelor. Erau calomnii, dar efectul deplorabil nu se 
lăsa aşteptat. Laicii remarcau mai puţin sobrietatea monahală, 
castitatea, demnitatea numeroşilor membri ai Curiei, care prin 
comportamentul lor se izolau, se mențineau cu modestie în 
umbră. 

La Roma, vânătoarea insurgenților continua. A doua serie de 
complici ai lui Tiburzio, capturați recent, urma să suporte 
pedeapsa capitală. 

O delegaţie a notabilităţilor oraşului mi-a cerut o audienţă 
pentru a-mi prezenta via recunoştinţă a concetăţenilor, fiindcă, 
asemenea Sfântului Gheorghe, nimicisem balaurul republican. 
Acest elogiu mi s-a părut deplasat, grotesc. O mare parte a 
romanilor, care mă tămâiau azi, aplaudaseră cu entuziasm 
republica proclamată ieri de Tiburzio şi de demonii lui. 

Lăudătorii mei strigau cu o exaltare care îmi rănea modestia: 
de azi înainte vom adăuga numelui tău titlul binemeritat de Pius 
al II-lea Pacificatorul... 

Seara, în timpul unei scurte plimbări înaintea cinei, am fost 
foarte tulburat când lacopo Ammanati, unul dintre apropiații 
mei, care îmi raporta fidel zvonurile ţesute în jurul persoanei 
mele, m-a anunţat că un număr mare de intelectuali mă acuzau 
că aş fi trădat umanismul ordonând executarea foştilor partizani 
ai lui Fabrizio de Masso. Libertatea era o noţiune bine întipărită 
în sufletul romanilor, care admirau antica republică a Romei, pe 
care Caesar ar fi vrut să o sugrume, restaurând regalitatea. 
Exemplul lui Brutus a încălzit mereu inimile romanilor. 

Cuvintele lui Ammanati m-au lovit dureros. În aceeaşi seară l- 
am convocat pe cardinalul locţiitor, care avea şi atribuţiile 
jurisdicției penale, pentru a-i anunţa hotărârea mea de a graţia 


prizonierii condangaţi la moarte, care vor fi eliberaţi deîndată. 
Cardinalul se întristă şi îmi raportă că toţi cei în cauză au fost 
deja executaţi în cursul zilei. Această ştire era cu atât mai 
jalnică, cu cât întărea opinia largă, dar eronată, a populaţiei care 
reproşa Bisericii pământene înăbuşirea libertăţilor civice... 

Voi profita de prima ocazie pentru a dezvolta în faţa 
credincioşilor interpretarea justă a acestei probleme spinoase. 
Biserica respectă libertatea individuală, dar o libertate iluminată 
de concepţiile superioare ale religiei. Libertatea care generează 
dezordine, care slăbeşte autoritatea papei, care permite 
invadarea clerului de spiritul modern, care exercită o influenţă 
negativă asupra filosofiei şi teologiei creştine, care provoacă 
anarhie, haos în viaţa politică şi civilă este o libertate nu numai 
demnă de plâns, dar care merită şi o severă condangare. 

Convingerile mele de azi sunt oare în contradicţie cu opiniile 
mele de ieri?... Nu cred... Când am acceptat mitra papală, mi- 
am asumat toate  responsabilităţile care îmi reveneau... 
Atitudinea clerului faţă de cultura antică trebuie să fie limpede, 
fără echivoc. Cei care admiră frumuseţea culturii clasice trebuie 
să păstreze o dragoste arzătoare pentru religia creştină. Trebuie 
să înţeleagă că păgânismul antic, sub cele mai bune forme ale 
lui, chiar dacă nu este lipsit de frumuseţe, schiţa numai o lume 
care nu aşteaptă decât venirea Fiului Domnului, creatorul lumii 
perfecte. Trebuie să sporim vigilenţa pentru a rezista seducţiei 
falsei renaşteri, care denaturează adevărata credinţă creştină... 

Zarva iscată în jurul jalnicei insurecţii aţâţate de Tiburzio di 
Masso de-abia s-a liniştit, când am aflat cu tristeţe, dar şi cu 
indignare, că am devenit ţinta unui val de critici care acuzau 
pretinsul favoritism pe care l-aş fi încurajat după instalarea mea 
pe tronul pontifical. Era condangat cercul apropiaților mei care - 
se spunea - trăgeau sforile din culise şi care constituiau 
adevăratul guvern al Vaticanului. 

In realitate, lacopo Ammanati şi Grigorio Lolli, Nicola 
Forteguerri şi Jacopo de Luca, aflaţi de mai multă vreme alături 
de mine, erau cultivați, evlavioşi, dezinteresaţi şi devotați 
persoanei mele. 

Se pretindea că sprijinul nelimitat pe care l-am oferit regelui 
Ferrante se explica prin numeroasele titluri şi domenii ale 
nobililor care au fost atribuite nepoților mei Antonio şi 


Francesco. Este adevărat că i-a dăruit lui Antonio ducatul de 
Sessa şi cel de Amalfi. Dar a fost o donaţie legitimă, făcută unui 
membru apropiat al familiei sale. Promovat cardinal, Francesco 
nu avea nevoie de mărinimia regelui napolitan. l-am făcut 
cardinali şi pe Forteguerri, cumnatul meu, şi pe Ammanati, care 
erau unanim respectaţi pentru capacitatea lor în domeniul 
religiei. Am atribuit feude lui Andrea şi Jacopo, fii ai surorii mele 
Laudemia, căsătorită cu Nanni Todeschini, un nobil de viţă 
veche, dar cu mijloace financiare relativ reduse. Nu aveam oare 
obligaţia morală să-i ajut?... 

Am nutrit întotdeauna o mare afecţiune pentru rudele mele... 
Cei care nu au păcătuit acordând favoruri membrilor familiilor 
lor să arunce primii cu piatra asupra mea!... 

Pe parcurs, lăcomia lui Antonio a depăşit limitele. L-aş fi putut 
împiedica pe Ferrante să se arate generos oferindu-i un al 
treilea ducat - cel de Celano - unei persoane care îmi era dragă 
în ciuda defectelor sale?... 

Mi se făcea o vină şi din faptul că aplicam o justiţie 
neînduplecată împotriva oamenilor de rând şi că eram clement 
cu nobilii. În timp ce Tiburzio şi tovarăşii lui erau spânzurați, 
prinţul Jacopo Savelli a obţinut iertarea mea, ca urmare a 
intervenţiei cardinalului Prospero Colonna în favoarea lui. Nu 
puteam refuza pe decanul Sfântului Colegiu, care îmi făcuse 
constante şi preţioase servicii. 

În ceea ce-l priveşte pe Sigismundo Malatesta, cel mai sinistru 
criminal al acestor timpuri, deşi încolţit de armatele pontificale, 
a fost salvat în extremis ca urmare a unei medieri impuse de 
Veneţia, Milano şi Florenţa, precum şi de puterea politică şi 
militară a Franţei. Acest sprijin masiv i-a permis lui Malatesta să 
iasă cu faţa curată dintr-o criză care l-ar fi putut costa viaţa. A 
pierdut în schimb câteva teritorii şi a promis în scris că în cazul 
în care va muri fără moştenitori legitimi, Rimini va fi restituit 
Bisericii... 

Eram prins într-un angrenaj care mi-a paralizat eforturile 
concentrate în jurul cruciadei care - spre exasperarea mea - era 
amânată la infinit. În ciuda deteriorării sensibile a sănătăţii 
mele, n-am renunţat la lupta pentru eliberarea Bizanțului. Nu 
mă puteam obişnui cu ideea că acest oraş magnific, centrul 


răsăritean al creştinătăţii, rămâne în mâinile necurate ale 
barbarilor islamici... 

Dar trebuia să rezolv mai întâi divergenţele care separau 
Sfântul Scaun de marile puteri europene. Charles al VIl-lea nu 
putea să-mi ierte refuzul de a sprijini drepturile nepotului său, 
Jean de Calabria, la coroana regatului Neapole. Veninos flutura 
împotriva mea şi a papalității Pragmatica Sancţiune, care 
reprezenta o sfidare a Constituţiei monarhice acordată de 
Hristos Bisericii Catolice. Regele mi-a suprimat dreptul de a 
decide numirea în funcţii ecleziastice pe teritoriul Franţei şi a 
lipsit în acelaşi timp Curia de o importantă sursă de venituri. 

Pragmatica Sancţiune ilustra pretenţiile absurde ale regilor 
Franţei împotriva teoriei Bisericii universale. Impunea o grea 
servitute prelaţilor francezi, care deveneau sclavii autorităţilor 
laice. Clerul francez trebuia să dea socoteală despre activităţile 
sale Parlamentului francez, ceea ce era ilogic. Regele îşi rezerva 
dreptul să atribuie după bunul său plac demnităţile sacerdotale 
persoanelor alese de el, chiar dacă acestea nu erau demne de 
aceste numiri. Îşi permitea să-i ierte pe excomunicaţii 
condangaţi de mine. Bunuri ale Bisericii au fost confiscate şi 
puse la dispoziţia autorităţilor laice. 

Am consemnat aceste obiecţii, evident mai dezvoltat, în 
„Comentariile” mele. Nu m-am mulţumit să formulez proteste 
platonice. Am luat cuvântul în public şi am contestat cu 
fermitate dreptul Parlamentului francez de a se amesteca în 
afacerile interne ale Bisericii. Charles al Vll-lea a ripostat, 
afirmând că în cadrul intervenţiei mele în favoarea regelui 
Ferrante am făcut elogiul bastarzilor şi m-a ameninţat că, dacă 
voi persista în atitudinea mea ostilă Franţei, el va convoca un 
conciliu la Paris, pentru a hotărî sancţiuni împotriva mea; 
eventual destituirea. Ameninţările mele cu excomunicarea nu i- 
au făcut nici-o impresie. 

Exasperat de provocarea lui, am luat legătura cu prinţul 
moştenitor, Louis, care se retrăsese în Burgundia, preferând un 
exil voluntar care excludea orice legături cu regele. Voiam să 
mă implic în conflictul deschis între tată şi fiu. Prin intermediul 
unor negocieri secrete s-a ajuns la un acord cu prinţul, care s-a 
angajat să anuleze Pragmatica Sancţiune de îndată ce va fi 
încoronat ca suveran al Franţei. 


Dar decizia luată de Atotputernicul a pus punct într-un mod 
neaşteptat conflictului meu cu regele. O inflamație a 
maxilarelor, probabil prost tratată, i-a infectat organismul deja 
slăbit de excese. S-a stins fără ca medicii - în pofida ştiinţei lor - 
să-l fi putut salva. Această întâmplare mi-a amintit de un episod 
care a făcut mare vâlvă la vremea lui. Barsbay, sultanul 
Egiptului, agoniza la pat, victimă a unei infecţii, fără ca medicii 
adunaţi la capul său să-l poată salva. Inainte de a-şi da ultima 
suflare mai găsi puterea să ordone - fără ezitare - condangarea 
lor la moarte. lată o soluţie radicală pe care un suveran creştin, 
chiar dacă se numea Charles al VIl-lea, n-a avut curajul să o 
aplice. 

Cardinalul Prospero Colonna, prezent la un conciliabul cu 
apropiații mei, a declarat cu un aer dezamăgit: 

— Astăzi, domeniul laic tinde nu numai să se consolideze, ci să 
şi ţină în şah puterea pământească şi chiar spirituală a Sfântului 
Scaun... trebuie să admitem, Sanctitatea Voastră, că vremea 
ruşinoasei umilinţe îndurate de împărat la Canossa n-ar mai fi 
astăzi posibilă... Marea schismă nu a făcut decât să ilustreze 
progresul puterii regale în detrimentul autorităţii papale... 

Ammanati se arăta mai optimist: 

— Cerul începe să se însenineze. Jouffroy mi-a scris recent că 
noul rege al Franţei nutreşte cele mai bune intenţii faţă de 
Sanctitatea Voastră. Este gata să abroge Pragmatica Sancţiune, 
conform aranjamentului convenit între dumneavoastră... 

— Arhiepiscopul de Arras este un excelent diplomat. Nu 
trebuie să uităm că, în calitatea sa de nunțiu la Paris, şi-a riscat 
viaţa servind ca intermediar între Sanctitatea Voastră şi tânărul 
prinţ Louis, adăugă Lolli. Arhiepiscopul Jouffroy merită toată 
stima noastră... 

— Deşi francez, el a îmbrăţişat fără rezerve cauza Romei, 
suprasolicită Forteguerri. 

Argumentele lor erau convingătoare. M-am alăturat lor: 

— De acord. Îi voi scrie o scrisoare regelui Franţei. Voi saluta 
hotărârea lui şi-l voi ruga să urgenteze abrogarea Pragmaticei 
Sancţiuni. Voi profita de ocazie pentru a-i aminti datoria lui de a 
participa activ la apărarea creştinătăţii împotriva ofensivei 
generale a turcilor, îl voi asigura că în schimb îi voi acorda 
concesii considerabile... 


l-am trimis scrisoarea, iar răspunsul nu întârzie să se 
materializeze. El exprima dorinţa de a-l vedea pe arhiepiscopul 
Jouffroy şi pe prinţul Louis d'Albret promovați cardinali, cerere 
făcută şi de Charles al VIl-lea, pe care îl refuzasem. De data asta 
am înţeles că se impunea compromisul. Sfântul Colegiu va 
opune o împotrivire fermă. Doi noi cardinali francezi ar întări 
grupul condus de d'Estouteville şi ar micşora în acelaşi timp 
autoritatea actualului Colegiu. În cele din urmă mi-am impus 
voinţa şi am făcut şapte cardinali, printre care se distingeau 
Jouffroy şi d'Albret. În schimb, Louis al XI-lea a abrogat 
Pragmatica Sancţiune. 

O delegaţie s-a deplasat la Roma pentru a semna un 
document care să confirme acest acord. Îi trimisesem deja o 
sabie binecuvântată regelui Franţei, care simboliza participarea 
sa la cruciadă. Spre consternarea mea, contele de Chaumont, 
conducătorul delegaţiei franceze, mi-a pus o condiţie care m-a 
năucit: 

— Abrogarea Pragmaticei Sancţiuni nu va intra în vigoare atât 
timp cât Sfântul Scaun nu se va alătura dorinţei Maiestăţii Sale 
Louis al XI-lea, cu privire la regatul Napoli... 

Louis de Calabria îl va înlocui pe regele Ferrante, care va primi 
în schimb principatul Taranto. Toate iluziile mele s-au spulberat. 
Schimbarea radicală a atitudinii suveranului francez era 
inadmisibilă. M-a păcălit cu promisiuni mincinoase. Apoi contele 
de Chaumont şi-a sporit pretenţiile: Genova trebuie să treacă şi 
ea în patrimoniul Casei d'Anjou. 

După trei săptămâni de discuţii sterile - refuzasem clar să 
abandonez cauza lui Ferrante - contele de Chaumont părăsi 
Roma trântind uşa. In ultima clipă a anunţat rechemarea tuturor 
prelaţilor francezi de la Roma. 

Fără să fi fost rupte în mod oficial, relaţiile dintre Paris şi 
Vatican ajunseseră într-un punct critic. Cardinalul Jouffroy, care 
ne jucase pe degete, a părăsit Roma şi s-a prezentat regelui 
Louis, care l-a primit cu toate onorurile. 

Pentru a îndulci pilula, Louis mi-a propus mâna unei principese 
franceze pentru unul din nepoţii mei. 

Conflictul meu cu regele francez a avut ecouri care s-au 
resimţit până şi în Germania, acest hibrid sfânt imperiu, fisurat 
precum carcasa unei nave care ia apă din toate părţile. Ca şi 


cum nu ar fi fost suficientă erezia lui Hus şi războaiele provocate 
de execuţia sa, pentru a submina autoritatea împăratului, 
precum şi unitatea şi universalitatea catolicismului, acea ţară a 
fost împărţită în două tabere: pe de o parte clanul Wittelsbach şi 
numeroşii săi aliaţi, care pretindeau reforme ameninţându-l pe 
împărat cu mânia lor, de cealaltă parte tabăra Hohenzollern şi 
partizanii ei, care voiau să menţină vechea ordine politică. 

Când cardinalul Bessarion a sosit în Germania pentru a 
propovădui cruciada, fuseseră deja semnalate lupte pe mai 
multe fronturi. La Nurnberg se întrunise o dietă care trebuia să 
ia hotărâri privind ofensiva împotriva turcilor, conform 
angajamentelor semnate la Mantova. Deşi împăratul Friederich 
prezida dieta, situaţia de la Mantova s-a repetat. Principii şi mai 
marii imperiului au strălucit prin absenţă. Au venit în schimb 
delegaţi fără puteri depline. Bessarion a pledat pentru o 
conciliere între Hohenzollern şi Wittelsbach pentru a organiza 
împreună cruciada. Dieta s-a încheiat fără rezultate. 

Pentru a-şi manifesta disprețul faţă de Roma, Diether 
d'Issemburg s-a autoproclamat arhiepiscop de Mainz, fără să 
ceară aprobarea papală. Angajându-se într-un război deschis 
împotriva mea, n-a făcut decât să afişeze ostilitatea adoptată de 
majoritatea principilor germani faţă de Sfântul Scaun. 

Impăratul convocă o nouă dietă la Viena, pentru a-mi 
demonstra bunăvoința sa. Comedia de la Nürnberg se repeta cu 
o circumstanţă agravantă. Delegații declarară la unison că 
refuză să se supună ordinelor papei. 

Descumpănit de acest nou eşec, Bessarion îşi pierdu cumpătul 
şi nu mai conteni cu amenințările şi cu invectivele. Delegații 
ripostară pe acelaşi ton şi în semn de protest părăsiră în corpore 
sala. 

Eram sigur că în realitate nu era vorba decât de o meschină 
chestiune de bani. Principii au refuzat să trimită la Roma dijmele 
datorate şi care erau destinate finanţării cruciadei. 

L-am însărcinat pe cardinalul de Augsburg, care îl înlocuia pe 
Bessarion, să le comunice că renunţ la dijme, dar în acest caz ei 
erau obligaţi să-mi trimită trupele promise pentru a lupta 
împotriva turcilor. Negocierile se împotmoliseră iarăşi. 

Germania devenise un imens câmp de bătaie pentru nobilii 
care se sfădeau fără încetare pentru motive minore. Exemplul 


dat de Franţa şi de oscilantul sfânt Imperiu Roman a fost urmat 
de Georg Podiebrad, regele Boemiei. Influențat de adversarii 
Sfântului Scaun, el a îngroşat curentul antiroman... 

Sufletul meu vărsa lacrimi... Proiectul cruciadei mele părea 
născut mort. Decepţiile se înmulţeau. Occidentalii aşteptau oare 
ca turcii să le bată la poartă pentru a ieşi din inerţie?... 
indiferența lor friza inconştienţa sau, mai rău, trădarea... 

Refugiaţi iluştri, care scăpaseră ca prin minune din vârtejul 
masacrelor, al deportărilor şi al sclaviei, au ajuns la Roma într-o 
stare lamentabilă. Principi, suverani, regine nu mai aveau pe ei 
decât nişte zdrenţe în chip de veşminte. Am fost şocat de 
primirea condangabilă pe care le-au făcut-o rudele lor, care 
trăiau în Occident şi care nu ştiau cum să scape mai repede de 
aceşti oaspeţi stânjenitori. După ce a înfruntat mii de primejdii, 
tânăra Charlotte de Lusignan, regină a Ciprului, a debarcat în 
ltalia pentru a cere fonduri de război ca să-şi salveze soţul, 
Louis, fiu al ducelui de Savoia, asediat de osmanlâi în fortăreaţa 
de la Cenines. Solicitase deja ajutorul cavalerilor din Rodos, care 
îi făcuseră unele promisiuni vagi. Socrul său, un avar fără 
pereche, a primit-o atât de rău, încât a părăsit plângând Curtea 
de Savoia. Nu-i mai rămăsese decât să implore ajutorul Sfântului 
Scaun. Am primit-o cu ceremonialul cuvenit unei suverane. În 
privinţa ajutorului pe care l-a cerut m-am limitat la o escortă 
militară de cincizeci de călăreţi, deoarece vistieria mea era 
aproape goală. Florenţa, Milano, Ferrara nu i-au acordat decât o 
atenţie politicoasă. Decepţionată, s-a reîmbarcat şi a plecat spre 
Rodos. 

Thomas Paleologos, despot al Moreei, moştenitorul tronului 
Bizanțului, căzuse într-o astfel de mizerie încât m-am simţit 
obligat să-i dau de pomană pentru a-i asigura un minimum de 
existenţă. O bulă în favoarea sa, pe care am trimis-o statelor 
italiene, n-a obţinut niciun rezultat. Ignorat de toată lumea, căzu 
într-o melancolie atât de profundă, încât a trebuit internat într- 
un spital. Soţia lui, Ecaterina, a murit de supărare. Acest 
nefericit cuplu avea două fete şi doi băieţi, Andrei şi Emanuel. L- 
am recunoscut oficial pe Andrei drept despot al Moreei, 
posesiune a familiei sale, ocupată acum de turci. A produs o 
mare decepţie căsătorindu-se cu o prostituată. Nemulțumit de 
existenţa lui mediocră, Emanuel a părăsit Roma. Am fost 


consternat să aflu că s-a înapoiat la Constantinopol şi a 
îmbrăţişat islamismul pentru a obţine protecţia sultanului, care 
l-a primit printre favoriţii săi. 

Marşul triumfal al lui Mahomed al Il-lea continua neostenit, 
irezistibil. Ingrozit de invincibilitatea sultanului, Papa Nicola al V- 
lea l-a comparat cu fiul Satanei, marele balaur roşu cu şapte 
capete încoronate de şapte diademe, cu zece coarne, portret 
imaginar inspirat din Apocalipsă. 

Eram descurajat, pentru că aveam impresia că lupt împotriva 
unor forţe malefice. Aceste forţe malefice destrămau şi Italia, 
provocau conflicte fără sfârşit între principi, o stare de război 
aproape permanentă. 

Cum să împaci antagonisme care-i opuneau dincolo de Alpi pe 
francezi şi pe englezi, pe castilieni şi pe aragonezi, pe germani 
şi pe unguri?... 

Toţi acceptaseră acum, ca pe un fapt împlinit, moartea 
Bizanțului... 

Mahomed al II-lea îşi atribuia cu aroganță un titlu care sublinia 
nesecatul său orgoliu... Împărat al împăraţilor, rege încoronat 
peste toată suflarea pământului, umbra lui Dumnezeu peste 
cele două continente, împărat de la Marea Albă până la Marea 
Neagră... 

De o mie de ori mai mare decât Colosul de la Rodos, 
Mahomed a pus un picior în Europa şi unul în Asia... Voia să 
reconstituie imperiul lui Alexandru cel Mare... Noaptea s-a 
aşternut peste lumea creştină a Levantului... după Attila, 
Genghis-Han şi Timur Lenk, era rândul lui Mahomed Sultan să 
impună Universului legea lui... 

Principii Europei - uniţi - ar fi fost capabili să înfrângă forţele 
răului... dar ei preferau să trăiască în umbra marii spaime... 
orbiţi de egoismul lor feroce, de interesele meschine, de setea 
de câştig... Il trădau pe lisus Hristos şi Biserica în schimbul 
câtorva avantaje derizorii imediate... 

Când cad pradă disperării, mă întorc spre Atotputernicul... 
Doamne, de ce m-ai părăsit? Doamne, Te chem ziua şi nu-mi 
răspunzi! Noaptea mă zbat întruna fără să obţin mila Ta. 

Apoi educaţia umanistă care mi-a iluminat tinereţea a scos 
capul şi prin vocea lui Seneca m-a încurajat. Nu trebuie să 
deznădăjduieşti, chiar dacă ţi-ai pierdut orice speranţă!... 


Căutam o soluţie miraculoasă pentru a zăgăzui potopul de foc 
care ameninţa să îngroape Europa... după o noapte de veghe 
îngrozitoare, aproape dureroasă, o idee a ţâşnit din întuneric... 
Constantin cel Mare, împăratul Romei, Clovis, regele francilor, 
Agilulf al lombarzilor, Istvan al maghiarilor n-au negat ei oare pe 
falşii zei ai păgânismului pentru a cere intrarea în Biserica 
creată de lisus Hristos?... Auzisem zvonuri despre interesul lui 
Mahomed Sultan pentru creştinism... de ce să nu încerc să-l 
convertesc la catolicism?... 

In puterea nopţii am schiţat câteva fraze care vor constitui 
planul unui mesaj de pace... „Continuarea războiului împotriva 
Europei creştine n-ar putea duce decât la un dezastru, în timp 
ce devenind creştin aţi avea Europa alături. Dacă aţi face acest 
pas, n-ar exista un principe pământean a cărui glorie să o 
depăşească pe cea pe care aţi dobândit-o sau a cărui putere să 
se compare cu a Voastră... vă voi acorda titlul de împărat al 
grecilor şi al Orientului, şi atunci tot ce aţi obţinut prin forţă, veţi 
stăpâni cu drepturi depline. Voi face apel la braţul Vostru 
împotriva acelora care şi-ar aroga drepturi ale Bisericii romane 
şi în acest fel şi-ar întoarce armele împotriva mamei lor... 
Indureraţi de suferinţa Bisericii noastre ne vom sprijini pe 
umărul Vostru şi vom şti să răsplătim cu generozitate serviciile 
pe care ni le veţi face. Vom cunoaşte atunci binecuvântarea 
păcii! Vom retrăi epoca de aur a lui Augustus cel cântat de 
poeţi. Dacă aţi face cauză comună cu noi, întreg Orientul s-ar 
îndrepta spre Hristos. O singură voinţă ar putea să aducă pacea 
pe întreg pământul şi acea voinţă ar fi a Voastră!...” 

Indată ce zorii începură să risipească întunericul, m-am aşezat 
la masa de scris şi am redactat acest mesaj sultanului... 

Mahomed nu a găsit de cuviinţă să răspundă la apelul meu... 

Am înţeles atunci că lupta dintre civilizaţia europeană şi 
barbaria asiatică urma să intre foarte curând în faza ei decisivă. 

Emisarii şi refugiații din Trabezunt şi din Bosnia, din Ungaria şi 
din Albania, din Valahia şi din insulele greceşti veneau la Roma 
şi implorau cu o disperare impresionantă ajutorul Occidentului. 
Descriau plângând suferinţele inimaginabile provocate de 
osmanlâi populaţiei civile şi luptătorilor creştini căzuţi în 
captivitate. 


Dezolat, dezorientat, am scris în „Comentariile” mele o tristă 
mărturie asupra laşităţii lumii occidentale: 

„Când Noi trimitem ambasadori care să ceară ajutorul regilor, 
vă bateţi joc de ei. Când Noi impunem o dijmă clerului, suntem 
ameninţaţi cu un viitor conciliu. Când Noi publicăm indulgente şi 
când promitem privilegii spirituale credincioşilor pentru a-i 
determina să participe cu bani la cheltuielile cruciadei suntem 
învinuiți de rapacitate... Se insinuează că toate demersurile 
noastre nu urmăresc decât să acumuleze bani; nimeni nu are 
încredere în cuvântul nostru... Noi nu mai avem credit. Orice am 
face se interpretează în chip defavorabil; fiecare judecă 
intenţiile noastre în funcţie de propriile porniri... Nu mai vedem 
decât o singură soluţie... Ducele de Burgundia a jurat solemn să 
pornească lupta împotriva turcilor... Până acum nimeni nu s-a 
mai oferit! Ei, bine! În pofida părului nostru alb şi a trupului 
nostru bolnav, vom lua în propria noastră sarcină războiul 
pentru apărarea credinţei catolice. Vom intra personal în luptă şi 
îi vom declara ducelui de Burgundia că Noi suntem gata să-l 
urmăm. Când reprezentantul Lui lisus Hristos, care este superior 
regelui şi împăratului, va porni războiul, ducele, căruia îi vom 
aminti jurământul său, nu va putea rămâne cu braţele 
încrucişate fără să-şi piardă onoarea. Dacă Philippe se va 
îmbarca la Veneţia, Noi îl vom aştepta la Ancona cu toate 
galerele pe care le vom putea echipa, precum şi cu toate forţele 
noastre. Ducele va aduce cu el aproximativ zece mii de oameni. 
Regele Franţei s-ar simţi ruşinat dacă nu ar trimite acelaşi 
număr de oameni, cu atât mai mult cu cât a promis şaptezeci de 
mii. Vor veni voluntari din Anglia, din Germania şi din Spania. 
Toţi cei care se simt ameninţaţi de o invazie a turcilor se vor 
ridica de pretutindeni, nu numai din Europa, dar şi din Asia. Cine 
ar putea refuza ajutorul său când episcopul Romei îşi expune 
propria viaţă?! Trebuie să ne asigurăm cooperarea venețienilor 
pentru că ei sunt cei care cunosc cel mai bine modul de a-i 
combate pe turci. Intenţia noastră este de a ordona tuturor 
creştinilor acceptarea unui armistițiu de cinci ani sub pedeapsa 
excomunicării, de a impune clerului o contribuţie, sub aceeaşi 
ameninţare, pentru a-i invita şi pe laici să-şi aducă obolul, 
promiţându-le indulgenţe şi alte graţii spirituale. Sperăm că 
noua noastră hotărâre, strălucitoare ca un trăsnet, să scuture 


popoarele, să le trezească din propria lor toropeală şi să 
înflăcăreze inimile credincioşilor cu o râvnă sfântă întru 
apărarea religiei”... 

FRANCESCO DE GONZAGA 

cardinal, membru al Sfântului Colegiu 

Tocmai sărbătoream douăzeci de ani de viaţă, când mama a 
primit un mesaj de la Roma. Cardinalul Frederigo Borgia îi 
anunţa ridicarea mea la rangul de cardinal şi intrarea cu 
drepturi depline în Sfântul Colegiu. De obicei se foloseşte 
termenul de promovare atunci când noul cardinal face parte din 
cler: episcop, arhiepiscop, demnitar al Curiei, membru al unui 
ordin mănăstiresc important sau cel puţin călugăr cu tonsură. Eu 
nu eram decât un student oarecare la universitatea din Padova. 

De ce cardinalul Borgia i-a scris mamei şi nu tatălui meu? 
lerarhia nobiliară explică această lipsă de curtoazie faţă de tata. 
Mama, Barbara de Bradenburg, este nepoata electorului 
imperial Frederic | de Hohenzollern şi nepoată colaterală a 
marchizului de Albrecht, un apropiat al Maiestăţii Sale Friederich 
al III-lea, suveran al sfântului Imperiu Romano-German. 

Tata, Lodovico, nu este decât un mărunt marchiz de Gonzaga 
şi senior de Mantova, feudă a Sfântului Imperiu Romano- 
German. Pentru a întreţine fastul Curţii şi al ilustrei sale soţii, îşi 
oferă serviciile de condotier nobililor Italiei şi astfel contractele 
militare îi permit să completeze anemicele venituri furnizate de 
Mantova. Acum este locotenent-general al lui Francesco Sforza, 
duce de Milano. 

Tatăl meu a primit ştirea înălţării mele la rangul de cardinal 
prin intermediul ambasadorului său la Roma, care nu uitase să 
trimită o scrisoare, cu un conţinut mult mai bombastic, 
marchizei Barbara. 

Numirea mea măgulea amorul propriu al tatălui meu, pentru 
că existenţa în familie a unui personaj care poartă titlul princiar 
de cardinal îi cobora soţia pe planul al doilea. El spera că 
această promovare va fi prima treaptă a ascensiunii mele spre 
tronul papal. 

Pentru a sublinia importanţa pe care o acorda acestei afaceri, 
l-a însărcinat pe Mantegna, pictorul Curţii, să imortalizeze într- 
un tablou întâlnirea dintre el şi persoana mea înveşmântată în 


roba de cardinal. La această festivitate participa împăratul 
Friederich şi regele Cristian al Danemarcei. 

În realitate, aceşti doi suverani nu au fost de faţă la această 
festivitate decât prin spiritele lor. Dar a fost de-ajuns pentru a 
stârni mânia ducelui de Milano, care îi reproşa tatălui meu că 
portretul său nu figura pe această frescă ce reprezenta capete 
încoronate. 

În ochii nobilimii italiene tatăl meu nu era decât un parvenit. 
Este adevărat că cei din neamul Gonzaga n-au devenit titularii 
senioriei de Mantova decât în 1328, când au smuls puterea din 
mâinile vechii familii Bonacolsi şi au izgonit-o din regiune. 

Răuvoitorii îşi puneau o întrebare stupidă: de ce un 
Brandenburg şi un Hohenzollern acordaseră mâna Barbarei lui 
Lodovico de Mantova?... Aceasta era aproape o mezalianţă. 
Exista, totuşi, o explicaţie logică: dacă marile familii nobile 
aveau prea multe fete, le căsătoreau potrivit necesităţilor şi 
intereselor de moment. Era mai bine decât să le închidă într-o 
mănăstire. A doua explicaţie, mai maliţioasă - de-a dreptul 
răuvoitoare - se referea la aspectul fizic al mamei, considerat 
mediocru. Eu o iubesc pentru că este mama mea; apoi o găsesc 
destul de frumoasă. Trebuie să admit că nu-şi alege rochiile, 
podoabele, coafura care i se potrivesc. Părul pieptănat în 
oreilles de chien dă o graţie copilărească fetelor foarte tinere, 
dar nu se prea potriveşte unei femei de o anumită vârstă. 

Dar am lungit prea mult povestea familiei mele, neglijând 
istorisirea vieţii mele, care până acum este destul de ştearsă. 
Nu-mi este greu să admit că speranţele tatălui meu de a mă 
vedea urcând pe tronul Sfântului Petru nu coincid cu speranţele 
mele. Aş fi preferat să devin pictor. Am, se pare, ceva talent, 
descoperit de însuşi Mantegna. Dar când i-am vorbit tatălui meu 
despre această adevărată pasiune, mânia lui s-a dezlănţuit ca 
explozia produsă de una din acele maşini diavoleşti numite 
tunuri. Numai cariera armelor sau un statut ecleziastic se 
potrivesc unui nobil, a strigat el. Aveam doisprezece ani şi tata 
nu a ezitat să-mi aplice o corecție dură, menită să-mi scoată din 
cap aceste idei necuviincioase. 

— Arta este menită oamenilor de rând! Un nobil s-ar degrada 
mânuind pensula! Să nu mai aud astfel de prostii! 


Culmea este că el adora artele, dar realizate de oameni de 
condiţie inferioară... 

De pe când împlinisem doisprezece ani iniţiase manevre 
diplomatice pentru ascensiunea mea în plenul Sfântului 
Colegiu... toată artileria grea a familiei princiare şi regale a 
mamei a intrat în acţiune pentru sprijinirea acestor demersuri. 
Un cardinal şi un papă în perspectivă. Casele de Brandenburg şi 
de Gonzaga ar fi onorate de o asemenea prezenţă. Negocierile 
începute în culise au dat roade. Am devenit prinţ al Bisericii... 

In concepţia mea, o asemenea măsură a căpătat semnificaţia 
unei catastrofe. Dar trebuie să mă supun legilor care 
guvernează familiile nobile. Fiul cel mare moşteneşte titlul, 
cadetul intră în ordinele clerului. 

In ceea ce mă priveşte, am fost privilegiat. Am intrat pe uşa 
din faţă în Sfântul Colegiu. 

S-ar putea să pară ridicol, dar la început am refuzat categoric 
să mă prezint la Roma. Tata şi mama erau consternaţi. 

Au descoperit comori de ingeniozitate şi o cascadă de 
argumente ca să mă înduplece. 

In disperare de cauză, tata, care înţelese motivele rezistenţei 
mele, mi-a vorbit între patru ochi, aruncând în balanţă un 
argument care m-a impresionat prin sinceritatea sa: 

— Un cardinal nu este constrâns la o viaţă ascetică de călugăr. 
El beneficiază de o situaţie privilegiată, care îi permite să ducă, 
în afara obligaţiilor profesionale, o existenţă după gustul său, 
evident, păstrând aparențele... 

Scrisoarea lui Borgia, care anunţa numirea mea, sosise la 18 
decembrie 1461. Dar de-abia la 5 martie anul următor am 
plecat de la Mantova la Roma. În ziua de 23 a aceleiaşi luni, 
după o călătorie ca vai de ea, mi-am făcut intrarea în Cetatea 
Eternă. A doua zi am fost primit în consistoriu şi instalat în 
scaunul rezervat mie. 

Nu voi uita niciodată clipa în care am trecut pragul sălii 
cufundate într-o tăcere mormântală, sub privirile severe ale 
cardinalilor bătrâni, sfrijiţi, stafidiţi, asemenea unor lilieci 
îmbrăcaţi în purpură, care mă fixau cu o curiozitate răutăcioasă. 
Bătrânilor bolnăvicioşi le displăcea prezenţa tinerilor care 
respirau vigoare şi sănătate. 


Am avut totuşi o surpriză agreabilă. Printre persoanele 
matusalemice am zărit un tânăr cardinal de vârsta mea. Figura 
lui atrăgătoare, deschisă, surăzătoare m-a reconfortat. 

In cursul prezentărilor oficiale am aflat că se numeşte 
Francesco Todeschini Piccolomini şi că este nepotul papei. Încă 
de la început mi-a arătat o vie simpatie. 

Maestrul de ceremonii anunţă sosirea Suveranului Pontif. 
Cardinalii se ridicară, foşnindu-şi robele de mătase roşie. 

Papa Pius al II-lea intră gârbovit, târându-şi cu greu picioarele; 
faţa lui gălbejită, zbârcită, avea culoarea pergamentului. ÎI 
cunoşteam pentru că îi fusesem prezentat cu prilejul congresului 
de la Mantova. Deşi trecuseră numai trei ani de atunci mi s-a 
părut teribil de îmbătrânit. Dar, în pofida decrepitudinii sale, 
emana o forţă, o măreție care impuneau veneraţia cuvenită 
sfinţilor părinţi ai Bisericii. 

Nu-mi venea să cred că mă aflam în faţa autorului mai multor 
cărţi care descriau cu un cinism elegant dragostea şi natura 
perversă a femeilor: „Remedium Amoris”, „Hermafroditul”, 
„Cartea femeilor decăzute”, apoi „Euriale”, care aminteau tonul 
frivol, libertin al lui Boccaccio. Şi chiar indecenţa lui Bracciolini. 

Tânărul şi strălucitul umanist, cu moravuri uşoare, implicat în 
afaceri de fals şi de trădare, care se salvează fugind în Insulele 
Orcade, unde a scăpat cu greu dintr-un naufragiu care l-ar fi 
putut costa viaţa, a devenit un personaj care întruneşte cele mai 
înalte virtuţi umane. 

Conform ceremonialului, m-am prosternat la picioarele sale; 
apoi papa pronunţă cu o voce puternică, ce contrasta cu fizicul 
său şubred, formula primirii în Sfântul Colegiu. 

Numirea mea avea un dublu aspect: În primul rând, nu 
puteam să refuz această onoare, aşa cum copilul nu-şi poate 
refuza naşterea; în al doilea rând - un aspect pozitiv - primeam 
demnitatea de cardinal fără tonsură şi fără sacerdoţiu. 

După învestitură, Suveranul Pontif îmi spuse surâzând cu 
bunăvoință: 

— Mă vei însoţi la Ancona... voi avea nevoie de energia ta... 

Mă aflam la Roma de câteva luni, când cardinalul Francesco 
Piccolomini, care Îmi devenise un adevărat prieten, îmi vorbi 
într-o zi de simpatia pe care mi-o purta unchiul său. 


— leri seară, în timpul unei scurte plimbări prin grădină, te 
compara în termeni literari - asta este specialitatea sa - cu un 
mânz pursânge care trebuie ţinut în frâu şi educat, înainte de a 
face voltele cele mai complicate cu ocazia unui spectacol de 
înalt dresaj. Era informat despre studiile tale strălucite şi despre 
spiritul tău viu. Spunea că într-un viitor apropiat te vei afirma ca 
un excelent diplomat. O frumoasă carieră sacerdotală se 
deschide în faţa ta... 

În timp ce pregătirile viitoarei cruciade continuau cu 
febrilitate, profitam de timpul meu liber pentru a cunoaşte cât 
mai bine Roma. Nu era prima mea întâlnire cu Cetatea Eternă. O 
mai vizitasem de câteva ori, însoţit de părinţii mei. Imaginea 
unei metropole de dimensiuni uriaşe, care a devenit un loc de 
întâlnire a tuturor raselor existente pe pământ, apare într-o 
lumină diferită, în funcţie de starea sufletească, de vârsta, de 
sensibilitatea vizitatorului. Când eram copil, ruinele 
monumentelor antice, aproape pretutindeni prezente, mă 
speriau, îmi provocau fiori. Îmi închipuiam că după căderea 
nopţii se iveau fantome printre coloanele crăpate, zidurile 
prăbuşite sau turnurile abandonate. Adolescent fiind, eram 
impresionat de voioşia romanilor, de frumuseţea tinerelor fete, 
de coloritul bogat al străzilor. În noua mea calitate de cardinal, 
mă puteam bucura de toate avantajele şi privilegiile care sunt 
oferite bogătaşilor şi puternicilor, într-un oraş enorm unde totul 
este de vânzare. Evident, pentru a cumpăra orice, după pofta 
inimii, trebuie să ai bani, bani mulţi. Cardinalii erau categorisiţi - 
printre alte criterii - după numărul de servitori. Pe treapta de 
sus se aflau cardinalii care dispuneau de două sute de slugi, fără 
a pune la socoteală persoanele apropiate casei, favoriţii, 
protejaţii - pictorii, filosofii, scriitorii - toţi găzduiţi permanent. 
Pe treapta de jos se aflau cardinalii cu doi sau trei servitori, fie 
datorită sărăciei, fie preferinţei pentru o existenţă ascetică, 
umilă şi pioasă. 

Deoarece contrastul era prea mare între aceste două categorii 
de cardinali, papa a limitat la două sute numărul persoanelor în 
slujba unui cardinal, indiferent de veniturile sale. 

În ceea ce mă priveşte, nu eram lipsit de bani, pentru că tata 
avusese prevederea să-şi însuşească în avantajul meu 
pământurile şi veniturile mănăstirii Sfântul Andrei, ai cărei 


călugări benedectini au trecut sub autoritatea mea. Acest 
monument ridicat în Evul Mediu necesita o restaurare potrivit 
planurilor nemuritorului arhitect Albert şi o decorare interioară 
potrivit concepţiilor marelui Mantegna. 

N-aş putea spune că eram copleşit de treburi. Pregătirea 
cruciadei - care acapara eforturile celei mai mari părţi a Curiei şi 
a Sfântului Colegiu - nu intra direct în atribuţiile mele. Conform 
instrucţiunilor papei, eu trebuia să supervizez ajutoarele 
acordate refugiaților din Europa Orientală, îndrumați la Roma. 
Frecventam biblioteca Vaticanului, pentru că voiam să continui 
şi să-mi aprofundez studiile clasice. Găseam chiar timp să pictez 
în secret nişte tablouri, pe care le ascundeam cu grijă. Seara, 
însoţit de Francesco, mă familiarizam cu viaţa de noapte a 
Romei. Pentru a nu atrage atenţia, schimbam roba de cardinal 
cu veşminte laice şi plecam la vânătoare. 

Desigur, nu suflam o vorbă despre aceste escapade, pentru a 
nu-i scandaliza pe cardinalii bătrâni, care juraseră să respecte o 
abstinenţă severă. 

De mai multe ori am cedat tentaţiei şi am comis păcatul 
carnal fără remuşcări şi fără să postesc ulterior. 

Am constatat că viaţa de cardinal nu este totuşi atât de 
dezagreabilă pe cât îmi imaginasem. Oricum este mult mai 
puţin obositoare decât cea de student... 

La Veneţia, dogele Prospero Malipiero, şeful Partidului Păcii, se 
săvârşise din viaţă. Succesorul său, Cristoforo Moro, părea că 
susţine ideile generoase ale papei, dar până la urmă nu s-a 
realizat nimic. 

Musulmanii progresau îngrijorător. Urmăream harta 
operaţiunilor militare. Osmanlâii ocupaseră Insulele Lesbos, fără 
ca flota venețiană să cuteze a interveni. Pentru a pedepsi 
Serenissima Republică, fiindcă refuzase să predea un sclav 
creştin care se refugiase la Modon, Omar Paşa a pustiit 
împrejurimile Levantului şi a invadat Argos. Bosnia devenise 
deja o provincie turcă. 

Francesco împărtăşea consternarea mea. 

Ragusa şi întreaga coastă a Dalmației erau direct amenințate 
de înaintarea otomană. După tergiversări de neconceput, 
Veneţia şi Ungaria semnară un tratat de alianţă. 


Arhiepiscopul de Durazzo i-a transmis lui Scanderbeg un 
mesaj din partea papei, care - anticipând o intervenţie 
deocamdată incertă a Europei occidentale - îl incita să deschidă 
neîntârziat ostilitățile împotriva turcilor. Încrezător, principele 
albanez trecuse la acţiune. 

Promisiunea ducelui de Burgundia şi răspunsurile pozitive 
primite de la Neapole şi Veneţia îl încurajară pe Suveranul Pontif 
să considere iminent începutul marii cruciade. 

Optimismul papei era însă prematur. 

Milano se arăta reticent. Ducele Francesco Sforza, care se 
folosea de serviciile tatălui meu, refuza să se angajeze înainte 
de intrarea în război a Franţei. Jocul Florenței friza trădarea. 
Francesco Piccolomini mi-a arătat scrisorile care dezvăluiau 
manevrele nu prea onorabile ale Medicilor. Ei sperau că războiul 
va ruina Veneţia, ceea ce le-ar fi permis să acapareze poziţiile 
comerciale levantine. Această atitudine a avut efectul unui duş 
rece asupra Curiei. Dar nimic nu zdruncina moralul robust al 
papei. 

Admiram perseverenţa sa, voinţa sa de neclintit de a-şi vedea 
proiectul realizat. Acest om extraordinar, dedicat unui ideal 
aparent irealizabil, înfrunta propriile sale suferinţe cu un 
stoicism de necrezut. 

Deşi războiul era abia la început, el a expus un plan de 
împărţire a Turciei, dacă era învinsă, între Veneţia, Ungaria şi 
Albania; o parte a capturilor va fi rezervată diferitelor ramuri ale 
familiei imperiale bizantine. 

În timpul dezbaterilor unui consistoriu secret, el a combătut 
poziţia unui grup de cardinali care considerau cruciada pierdută 
dinainte. 

— Înţeleg dorinţa dumneavoastră de a nu vă tulbura 
tabieturile, liniştea, traiul îmbelşugat. Mâncaţi bine, strângeţi 
aur, vă lăfăiţi în bogății, va plimbaţi în oraş înveşmântaţi în 
mătase, întreţineţi haite de câini de vânătoare, aruncaţi bani în 
comedianţi. Prea mult lux în Curia noastră. Prea mult fast. lată 
motivul pentru care poporul ne urăşte şi nu ne mai ascultă. 
Trebuie să recâştigăm încrederea urmaşilor noştri, pe care am 
pierdut-o...  Abstinenţa,  castitatea, râvna întru credinţă, 
dragostea pentru religie, disprețul faţă de moarte, setea de 
martiraj au făcut Biserica romană superioară în întregul Univers. 


După ce a tunat împotriva repulsiei suveranilor creştini de a 
trimite trupe pentru cruciadă, a declarat cu o ciudă abia 
stăpânită: 

— Dacă persistă în refuzul de a ne ajuta, Biserica însăşi va 
organiza o armată de cinci mii de oameni, sub comanda lui 
Antonio Piccolomini. Eu nu voi putea lupta cu sabia în mână, dar 
voi face ceea ce a făcut Moise rugându-se pe colină în timp ce 
poporul lui Israel se războia cu ameleciţii. Urcat la bordul unei 
nave sau pe munte voi implora pe Domnul să ne salveze 
învingându-i pe turci... 

Făcu o pauză apoi adăugă cu o voce obosită: 

— Hotărârea mea este irevocabilă! Sper că mă veţi urma... 

Işi îndreptă încet privirile asupra cardinalilor, care continuau 
să tacă, apoi părăsi sala... 

Papa, ducele de Burgundia şi cel de Veneţia au încheiat un 
tratat de alianţă, care prevedea angajamentul solemn al celor 
trei părţi contractante de a purta războiul pe teritoriul turc timp 
de trei ani. 

Conducătorii statelor italiene  reîncepură manevrele de 
tergiversare. Se putea spune că se repeta comedia de la 
Mantova. 

Pentru a le forţa mâna, papa hotărî să publice o bulă înaintea 
plecării sale la Ancona. Ne convocă în consistoriu pentru citirea 
bulei. Lectura ţinu două ore. Câteva fraze mi s-au întipărit în 
memorie. Papa promitea celor care vor lupta sub drapel şi vor 
participa la campanie timp de şase luni o indulgență deplină. 
Apelul său era adresat principilor şi oamenilor de rând, 
ecleziaştilor şi mercenarilor. 

Tonul era patetic: 

— Gândiţi-vă la fraţii voştri creştini care suferă sub robia 
turcilor, sau care se tem că vor cădea în sclavie de la o zi la 
alta... Luaţi aminte la situaţia mizerabilă a credincioşilor lăsaţi 
pradă turbării otomanilor, la băieţii smulşi din braţele taţilor, la 
copiii smulşi de la sânul mamelor, la femeile necinstite sub ochii 
soţilor, la tinerii înhămaţi la căruţă ca vitele de povară! Arătaţi- 
vă mila faţă de fraţii voştri, sau dacă nu aveţi milă de ei, purtați- 
vă de milă vouă înşivă; soarta lor poate să devină a voastră, 
pentru că Mehmed devenit stăpân al Orientului va voi să-şi 
extindă stăpânirea peste Occident... 


Papa anunţă că în afara mijloacelor obişnuite de a strânge 
fonduri pentru finanţarea războiului sfânt - dijme şi alte dări de 
pe teritoriile Bisericii - va lua o serie de măsuri excepţionale: 
vânzarea tuturor obiectelor preţioase - odăjdii, potire, opere de 
artă - care nu sunt absolut necesare serviciului religios; căci 
este condangabil să etalezi un lux excesiv în biserici, în timp ce 
creştinii mor în captivitate... Bula, trimisă în toate statele 
Europei, n-a avut efectul aşteptat. Regii Franţei şi Angliei, ca şi 
împăratul, care trebuia să contribuie cu forţele armate cele mai 
importante, s-au făcut că nu cred. 

Statele italiene răspunseră, în general, favorabil apelului 
papei. Tata, ca şi Borso d'Este, precum şi câteva oraşe 
importante s-au angajat să echipeze, din banii lor, fiecare câte 
două galere. Cosimo de Medici, care dispunea de mijloace 
financiare considerabile, a promis o singură galeră. Şapte 
cardinali: Bessarion, Barbo, Borgia, Scarampo, d'Estouteville, 
Francesco şi eu însumi, am hotărât să oferim papei câte o 
galeră. Ceilalţi colegi, sub pretextul ciumei care se declarase la 
Roma, au părăsit în grabă oraşul şi s-au refugiat la ţară. Teama 
lor era în parte justificată. Vara la Roma este un anotimp 
periculos. Bântuie frigurile: friguri de trei zile, friguri duble, 
friguri rele, friguri vătămătoare... Cine le mai ştie pe toate... 

Numai medicii mai pot deosebi diferitele forme, unele mai 
vătămătoare decât altele. Se evita pronunţarea cuvântului 
ciumă, ca şi când ar exista pericolul de a o atrage printr-un fel 
de magie diabolică. Atunci când oamenii se prăbuşesc în plină 
stradă, când casele sunt pline de cadavre, când căruțele cară 
spre cimitir mormane de morţi amestecați cu muribunzi, când 
preoţii nu mai reuşesc să aducă ultimul mir agonizanţilor, când 
medicii cad loviți de flagel la căpătâiul bolnavilor incurabili, când 
clopotele nu mai sună din lipsă de clopotari, când străzile rămân 
pustii, când câinii smulg bucăţi de carne din cadavrele 
abandonate, când ganglionii încep să se umfle dureros, atunci 
toată lumea ştie că bântuie ciuma. Miasme fetide plutesc în aer, 
nori asasini, sulfuroşi... 

Cunoaştem toţi spectacolul... ciuma vine repede, ca o furtună, 
şi după ce strânge recolta de morţi, dispare la fel de repede... 

Spaima cardinalilor care au fugit din Roma este, desigur, de 
înţeles. Dar spiritul de sacrificiu, pe care oamenii de rând îl 


aşteaptă de la cler, lipseşte. Papa are dreptate. Setea de 
martiraj nu mai există. 

Veneţia a fost prima care a satisfăcut dorinţele Suveranului 
Pontif. Veşti bune soseau, în sfârşit, din Levant. Bertoldo d'Este, 
comandantul corpului expediționar venețian din Balcani, a 
recucerit de la turci Vostiţa şi Argos. Intervenţia sa a provocat o 
răscoală masivă a grecilor şi a albanezilor. 

Flota militară venețiană, comandată de amiralul Lorenzo Moro, 
duce de Candia, şi-a părăsit bazele, pentru a întreprinde 
operaţiuni navale, deocamdată secrete. 

Dar optimismul încurajat de acest început promiţător s-a 
spulberat când înfrângerile sângeroase s-au abătut din senin, ca 
grindina. Pe uscat, trupele venețiene surprinse de o 
contraofensivă a  osmanlâilor, superiori ca număr şi ca 
armament, au suferit înfrângeri îngrozitoare. Bertoldo d'Este a 
căzut eroic pe câmpul de luptă. Armata creştină, decimată şi de 
boli, a renunţat la asediul Corintului şi a evacuat Hexamionul. 

Papa era consternat de succesele în lanţ ale turcilor. In plin 
consistoriu, a declarat cu o voce tremurândă: 

— Europa, din cauza criminalei sale abţineri, a condangat la 
moarte cruciada, începută sub auspicii atât de promițătoare. 

Dezastrul suferit de venețieni a avut efecte catastrofale în 
Occident. Ducele de Burgundia a declarat că este obligat să-şi 
revizuiască hotărârea cu privire la participarea la cruciadă. El a 
adăugat că regele Franţei, în calitatea sa de suzeran, i-a interzis 
să comande personal corpul expediționar care urma să 
întărească frontul aliat. Fiul său, Antoine, îl va înlocui în fruntea 
unei formaţii de trei mii de oameni. Promisiune care se va 
dovedi ulterior iluzorie. 

Regele René d'Anjou, inamic al papei, a interzis pe teritoriile 
sale colectarea contribuţiilor clerului pentru cruciadă, şi în 
acelaşi timp a anunţat apropiata convocare a unui conciliu care 
va avea ca obiect destituirea papei. 

Exasperat, Suveranul Pontif a publicat o nouă bulă care 
pronunţa excomunicarea tuturor suveranilor vinovaţi de eşuarea 
cruciadei. Apoi, pentru a-şi manifesta în mod public intenţia de a 
continua pregătirea războiului sfânt, a încredinţat comanda 
flotei papale - în curs de organizare - cardinalului Forteguerri, 
cu titlul de emisar papal. 


La rândul său, regele Franţei a declarat interdicţia încasării 
zeciuielii destinate sprijinirii cruciadei. 

Proclamarea războiului sfânt de către papă a găsit în schimb o 
mare înţelegere în sânul poporului; mii de cruciați s-au mobilizat 
spontan: ţărani, indivizi fără ocupaţie, studenţi, tineri fără 
căpătâi, meseriaşi, mici-burghezi, aventurieri, dar şi drojdia 
populaţiei care se aştepta la jafuri masive. Din diverse părţi ale 
Europei porneau în dezordine şi se îndreptau spre Roma. În 
drum, produceau confuzie, anarhie; răufăcătorii se dedau la 
jafuri, devastări, adevărate răzmeriţe... 

In acest timp, plecarea papei la Ancona, care fusese amânată 
de câteva ori, se produse în cele din urmă, cu toate 
consecinţele. Prezenţa sa, presupunea el, îi va obliga pe principii 
încă ezitanţi, să-l urmeze. 

Iniţiativa lui nu putea să nu facă valuri. Un papă capabil să 
pornească personal în cruciadă nu se mai pomenise. 

Cardinalul de Cusa a fost însărcinat să îndrume spre Ancona 
mulţimea cruciaților care invadaseră Roma. Cardinalul Carvajal 
avea misiunea să conducă această masă mişcătoare către noua 
sa destinaţie. 

Eram uimit de energia acestui papă neputincios, care pusese 
Europa în mişcare. Celor câţiva cardinali care îl urmau din 
convingere pe Suveranul Pontifii s-au alăturat fără entuziasm şi 
în mod neorganizat cei care îşi manifestaseră în permanenţă 
opoziţia împotriva unei campanii pe care o considerau absurdă. 

In drum spre Ancona papa fu întâmpinat de contele Federico 
d'Urbino, care încercă, fără succes, să-l descurajeze să-şi 
continue călătoria. Pius întrerupse brusc întrevederea şi îi 
întoarse spatele. Nu concepea să renunţe la sublima sa 
aventură. 

Presupun că îndrăzneala sa era întreţinută de un grăunte de 
sminteală care îl îmboldea să înfrunte piedicile aflate în cale, cu 
o crâncenă voinţă de a le învinge. Cardinalul Ammanati, cel mai 
devotat consilier al său, se îmbolnăvi şi fu obligat să 
abandoneze cortegiul papal. 

Sosirăm în fine la Ancona. Populaţia ne-a întâmpinat de-a 
dreptul ostil. Oraşul devenise o adevărată curte a miracolelor, 
unde o mulţime aproape în zdrenţe - cu eticheta de cruciați pe 
frunte - năvălise după o lungă călătorie în condiţii mizerabile. 


Fără bani, fără hrană, murdari, puşi pe scandal, rătăceau ca 
nişte câini vagabonzi sub privirile îngrozite ale anconezilor. 

Papa ordonă realizarea unei reţele de bucătării de campanie 
pentru a-i hrăni pe aceşti nenorociţi. Au fost semnalate 
agresiuni. Ofițerii mercenari angajaţi de Antonio Piccolomino 
încercară să-i organizeze, să le procure arme, să-i instruiască, să 
facă din ei o armată disciplinată. Tentativele de a-i pregăti în 
grabă erau insuficiente faţă de numărul crescând al acestor 
soldaţi improvizaţi. 

Bărbaţii care dispuneau de arme şi care aveau mijloace de 
existenţă au fost separați de gloata de vagabonzi şi de desculți 
care năpădise oraşul. Plouau blestemele împotriva papei, 
considerat vinovat de a fi creat acest haos. Cardinalii şi 
demnitarii Curiei, care îl însoțeau pe Suveranul Pontif, erau 
insultaţi, huiduiţi în plină stradă. Ei trebuia să fie escortaţi de 
mercenari înarmaţi pentru a scăpa nevătămaţi. 

Mă uitam consternat la aceşti indivizi goi care voiau să se 
războiască cu turcii. Ofițerii instructori organizaseră deja 
formaţii de infanterişti, gata să înceapă campania. Dar flota care 
trebuia să transporte această armată pe Coasta Dalmată 
întârzia să apară. 

Papa suferi o mare decepţie când cardinalul Forteguerri, 
reîntors de la Veneţia, îl informă că galerele comandate de 
Biserică şi de diverse state italiene se aflau încă pe şantier. 
Ciuma care lovise oraşul făcuse numeroase victime în rândurile 
tehnicienilor  Arsenalului. Supraviețuitorii erau  copleşiţi de 
treburi. De atunci Forteguerri a primit porecla de amiral al flotei 
fantomă. 

Ceva mai târziu, în aceeaşi zi, curtea papală şi oraşul au fost 
zguduite de o ştire îngrozitoare. Ultimele rămăşiţe ale armatei 
venețiene fuseseră zdrobite de un puhoi de două sute de mii de 
turci, care se îndreptau acum spre Raguza. Speriaţi, consilierii 
papei îl implorară să părăsească Ancona şi să se întoarcă la 
Roma, pentru că, potrivit ultimelor informaţii, otomanii 
pregăteau invazia Italiei. Patru sute de soldaţi cu arbalete 
trebuia să constituie escorta Suveranului Pontif. 

Pius refuză să plece. El aşteptă neclintit debarcarea turcilor. 
Ancona şi Roma erau expuse aceluiaşi pericol. 


După patru zile de aşteptare febrilă, s-a aflat că forţele 
turceşti, în loc să atace Raguza, se îndreptau spre nord; 
obiectivul lor părea să fie ţările dunărene şi Ungaria. 

Spaima produsă de ameninţarea unei debarcări a turcilor se 
potolise deocamdată, dar o altă spaimă, mai perfidă şi la fel de 
cumplită, făcea să tremure toată Italia. Ciuma se răspândea cu 
o violenţă crescândă în toată peninsula italiană. 

În aceste momente grele, tragice am fost chemat de Sfântul 
Părinte. L-am găsit în cabinetul său de lucru, chircit pe un scaun 
cu spătar înalt, în prezenţa medicilor, care îl priveau îngrijoraţi. 
Pe faţa lui suptă se scurgeau picături grele de sudoare. 
Înfăţişarea lui de bătrân epuizat, prăbuşit, îmi amintea de 
cadavrele înşirate cu miile în pivnițele mănăstirilor capucinilor 
din Palermo. Îmi vorbi cu o voce tremurânadă: 

— Aţi finanţat personal o galeră cu trei rânduri de rame, care 
acum se află în construcţie în şantierele Veneţiei, deşi ar fi 
trebuit - conform contractului - să fie livrată luna trecută, ca de 
altfel întreaga noastră flotă. Vă rog să vă duceţi în Veneţia şi să 
verificaţi la faţa locului situaţia exactă a galerelor noastre. 

— Când trebuie să plec? 

— Cât mai repede! O escortă vă va asigura securitatea. Mă 
veţi reprezenta oficial pe lângă doge. Emisarul meu a fost 
victima unei  obstrucţionări sistematice. Energia voastră 
tinerească va putea eventual schimba situaţia. Această 
întârziere compromite succesul cruciadei. Va trebui să 
constataţi dacă nu este rezultatul unor influenţe ascunse, ostile. 

Se ridică anevoie, părăsi masa de lucru şi se îndreptă cu paşi 
mici, şovăitori, către fereastra deschisă spre mare. 

Suspina. 

— Caut în zadar pe albastrul Adriaticii albul velelor... dar 
orizontul este pustiu... pustiu ca inima mea... simţ viaţa cum se 
scurge picătură cu picătură din corpul meu sleit, obosit... 
Oboseala apasă din ce în ce mai greu pe umerii mei... 

Papa se întoarse din nou către mine. 

— Sper că veţi reuşi acolo unde înţelepciunea şi experienţa 
diplomatică ale cardinalului nostru Bessarion au eşuat... 

A doua zi în zori, am părăsit Ancona, escortat de douăzeci de 
cavaleri. Am traversat oraşe şi sate care ofereau spectacolul 
unei tragice dezolări. Ciuma era prezentă pretutindeni. S-ar fi zis 


că cele mai duşmănoase elemente ale naturii şi răutatea 
oamenilor se coalizaseră pentru a împiedica cruciada visată de 
Papa Pius. i 

Am ajuns la Veneția după o călătorie fulger. Incercam o 
emoție justificată. Era prima oară când executam o misiune 
diplomatică în calitatea mea de cardinal. Am înțeles bine 
ezitarea papei de a mă învesti cu titlul de legat papal, ceea ce 
ar fi angajat direct autoritatea şi responsabilitatea sa. Teoretic, 
legatul papal nu este un emisar al Suveranului Pontif, ci un alter 
ego al acestuia. 

Înlocuitorul emisarului papei la Veneţia fusese prevenit de 
vizita mea şi primise ordin să-mi pregătească o primire oficială 
la palatul ducal. Eram sigur că demnitarii venețieni, care sunt 
extrem de bănuitori, vor imagina tot felul de ipoteze cu privire la 
cererea mea de audiență. Mă temeam că tinereţea mea îmi va 
pricinui necazuri la Seniorie; că nu voi fi luat în serios. Dar m-am 
înşelat. Demnitarii venețieni ştiau că tinerii principi, din cauza 
avântului lor, a vitalității şi a rezistenței dârze, sunt, împotriva 
dificultăților de orice natură, mai greu de manipulat decât 
diplomaţii bătrâni, dispuşi îndeosebi să admită compromisuri. 

A doua zi dimineaţa, la orele unsprezece, m-am prezentat la 
palatul dogilor, unde mi se rezervase o audienţă de mare gală. 
Eram extrem de emoţionat, dar mă străduiam să afişez o 
indiferenţă de mare senior, obişnuit cu ceremoniile. 

Trecând prin faţa unei oglinzi enorme, care îmi reflecta 
imaginea din cap până în picioare, mi-am dat seama cu 
satisfacţie că aveam o înfăţişare de nobil. Un fior de plăcere îmi 
străbătu corpul, care se încorda, adoptând o atitudine 
maiestuoasă. Eram un prinţ al Bisericii Romane, reprezentant 
oficios al Suveranului Pontif, şi în această calitate puteam vorbi 
cu glas tare chiar în prezenţa capetelor încoronate. 

Palatul dogilor nu-mi era necunoscut Vizitasem de mai multe 
ori Veneţia însoţindu-mi părinţii, iar mai târziu în ipostaza de 
student Dar admirasem numai exteriorul castelului. Interiorul 
depăşea prin somptuozitatea sa cea mai înflăcărată imaginaţie. 

Un maestru de ceremonii m-a introdus în sala colegiului, care 
m-a impresionat prin dimensiunile sale imense, prin ferestrele şi 
prin elementele decorative aurite. 


Dogele Cristoforo Moro, un bătrân de o vârstă matusalemică, 
înveşmântat cu o robă largă, roşie, brodată cu aur, era aşezat 
pe o estradă; îl încadrau consilierii săi - cei trei şefi ai 
Quarantiei, precum şi trei membri ai Consiliului Înţelepţilor - toţi 
îmbrăcaţi în negru. Ştiam că dogele nu este decât o figură 
decorativă, o marionetă manevrată de sfori nevăzute. Consilierii 
săi - care formau Senioria - dispuneau de toată autoritatea şi 
luau hotărâri în consecinţă. Trebuia, totuşi, să mă adresez 
dogelui, care se considera suveran. 

Înaintea plecării mele din Ancona, cardinalul Carvajal mi-a 
istorisit un incident în legătură cu Moro. Papa îl rugase insistent 
- prin intermediul emisarului său - să-i urmeze exemplul, 
participând personal la războiul împotriva turcilor. Dacă el s-ar 
îmbarca pe nava amiral a flotei venețiene, i-ar încuraja pe 
cruciați, care ar lupta cu mai multă râvnă împotriva 
necredincioşilor. Dogele, care era un pacificator convins, 
invocase vârsta lui venerabilă şi lipsa de experienţă 
marinărească, pretext ce-i permitea să respingă propunerea 
papei. Laşitatea lui îi atrăsese o replică aspră din partea lui 
Vittorio Capello: 

— Dacă Alteţa-Voastră nu vrea să se îmbarce de bunăvoie, o 
vom constrânge prin forţă, pentru că onoarea Republicii 
Serenissime este mai presus de persoana voastră! 

Umilit, dogele înghiţise afrontul. 

După schimbul de formule de politeţe impuse de protocol, am 
atacat subiectul audienței mele. Cu tot respectul datorat dogelui 
şi Senioriei, am început prin a invoca tratatul de alianţă încheiat 
între Serenissima Republică şi Sfântul Scaun. În acelaşi timp am 
subliniat gravele consecinţe care ar rezulta dacă anumite clauze 
nu ar fi respectate. Una din aceste condiţii prevede construirea 
pe şantierele Arsenalului a unui număr determinat de nave - 
galere cu trei rânduri de rame - finanţate de Sfântul Scaun. 
Întârzierea lansării acestor nave de război risca să 
zădărnicească eforturile Vaticanului şi, în cele din urmă, să 
determine eşecul cruciadei. Sunt angajate responsabilităţi 
înalte... 

Consilierii dogelui, pătrunşi de importanţa lor, mă priveau 
ofensaţi. Un cardinal de vârsta mea îndrăznea să le facă 
reproşuri!... 


Dogele îmi răspunse cu o voce monotonă, ca şi cum ar fi 
repetat o lecţie, că Serenissima Republică n-ar putea fi acuzată 
de Vatican de a fi provocat eşuarea cruciadei. Veneţia este 
singurul stat care a acceptat semnarea unui tratat de alianţă cu 
Sfântul Scaun. 

— Ştiu, a adăugat el, că ni se atribuie intenţii egoiste: 
cucerirea Peloponezului şi a Cicladelor, pentru a obţine controlul 
comerţului cu Levantul. Dar asta nu înseamnă că nu ne 
interesează soarta altor ţări ocupate de osmanlâi. De ce să 
sabotăm cruciada? Acest fapt ar atrage forţele otomane care 
astăzi se năpustesc asupra noastră... 

Trebuie să recunosc că argumentele nu erau lipsite de logică. 

— La ora actuală suntem singurul guvern italian în război cu 
turcii. Căutaţi în altă parte trădarea, dezertarea. Florenţa şi 
Milano excelează printr-un joc dublu. In privinţa galerelor 
papale, întârzierea livrării lor este explicabilă. Priviţi morţii care 
zac pe străzile Veneţiei. Serviciile publice reuşesc cu greu să 
ridice cadavrele şi să le înmormânteze. 

Cu acordul tacit al consilierilor săi, care înclinară capul în 
semn de aprobare, dogele continuă: 

— Vă propun să vizitaţi Arsenalul. Să vă daţi seama de 
realitate. Pot să vă asigur că echipele de lucrători afectaţi 
construirii galerelor dumneavoastră muncesc zi şi noapte pentru 
a le livra cât mai repede posibil. 

Mi se acordase o favoare. Autorităţile venețiene interziceau 
străinilor accesul în incinta Arsenalului. Presupun că din cauza 
crizei pe care o traversa Serenissima Republică, Senioria 
devenise mai maleabilă. 

În Arsenal am fost primit de comandant - marele amiral - şi de 
unul dintre cei trei patroni care veghează la buna organizare a 
muncii. 

Am rămas impresionat de întinderea şantierului, de vastitatea 
bazinelor, de disciplina muncitorilor. 

— Ciuma a înjumătăţit efectivele noastre, mi-a explicat 
patronul, agitându-şi fără încetare cheile. 

Am văzut galerele papale aliniate în compartimentele lor de-a 
lungul bazinelor. 

Galera plătită cu banii mei era aproape gata. Am privit-o cu 
mândrie. Va reprezenta contribuţia mea modestă la cruciadă. 


Îmi puneam o întrebare: de ce nu aş schimba roba de cardinal 
cu zalele de război? Cel puţin pe durata ostilităţilor... 

La Veneţia mă plictiseam cumplit. Oraşul îmi părea mort, 
pustiu. Moartea lovise, fără să aleagă, nobili şi oameni de rând, 
militari şi clerici, bătrâni şi tineri, femei şi copii. Nu-mi era frică. 
Mă lăsasem în voia sorții. Personalul legaţiei Sfântului Scaun 
erau interlocutori plictisitori. Nobilii venețieni mă evitau, pentru 
că legile ţării le interziceau contactele cu străinii. 

În fiecare săptămână trimiteam la Ancona rapoarte 
amănunțite despre mersul lucrărilor. Scrisorile pe care le 
primeam de la Francesco îmi descriau dezordinea, haosul care 
transformase Ancona într-un imens azil de nebuni. Aşteptând 
îmbarcarea pe o flotă fantomă, cruciații indisciplinaţi produceau 
haos în oraş şi în taberele militare. Dezertorii, tot mai numeroşi, 
părăseau această întreprindere falimentară. Işi însuşeau armele 
distribuite de Sfântul Scaun şi dispăreau. 

Starea sănătăţii papei se înrăutăţea de la o zi la alta. 
Aşteptarea, care se prelungea exasperant, îl ucidea încetul cu 
încetul. Citea rapoartele mele şi izbucnea în plâns. 

În sfârşit, un mesaj semnat de doge mă anunţa că flota papală 
- înarmată, cu echipajul complet - era gata de drum. 

Mă instalasem deja la bordul galerei mele, când navele 
ridicară ancora. Navele papale şi venețiene, toate cu pânzele 
sus, se îndreptau spre Ancona. Eram bucuros deoarece îmi 
îndeplinisem misiunea încredinţată. Îmi imaginam satisfacția 
papei când va vedea flota - flota sa - cu pavilionul Sfintei 
Biserici fluturând în zare. 

Ajunse în Ancona, formațiunile navale - papală şi venețiană - 
coborâră ancora. 

Am sărit în prima barcă şi am ajuns la chei. 

Dogele, care traversase Adriatică la bordul navei venețiene 
amiral, debarca şi el. 

Câţiva cardinali, printre care şi Francesco, ne primiră cu un 
aer trist. Plângând, Francesco se apropie de mine. 

— Papa a murit!, strigă el. Boala se agravase... Azi dimineaţă 
a fost purtat până la fereastra dormitorului său pentru a vedea 
galerele aliniate în faţa Anconei. Vărsând lacrimi, s-a adresat 
cardinalilor care erau în jurul lui. 


— Până astăzi îmi lipsea flota pe care să mă îmbarc şi să 
pornesc... Acum eu îi voi lipsi flotei... 

O adâncă amărăciune mă năpădi. 

— li adusesem în semn de omagiu pavilionul galerei mele... 

— Ar fi fost fericit să îl primească... 

Dispariţia lui Pius al Il-lea punea în mod lamentabil capăt 
acestei falimentare cruciade. Nu era vorba numai de un vis 
înmormântat, ci şi de consolidarea unei sclavii impuse Europei 
de Est de către barbarii turci... 

Nu puteam înţelege indiferența, orbirea Occidentului... 

In aparenţă, Papa Pius al ll-lea visase o utopie... dar ce 
splendidă utopie... 

Lua cu el în mormânt un vis de libertate... 

O dată cu Pius al II-lea murea şi ultima cruciadă... 

Cardinalii se grăbiră să părăsească Ancona... Alegerea unui 
papă este o operaţiune care eclipsează orice alte evenimente... 

Escadra papală a fost cedată Serenissimei Republici... 

Cristoforo Moro - dogele pacifist - se înapoie fericit la Veneţia, 
pentru că acest deznodământ îl scutea de o corvoadă 
periculoasă. 

Conclavul „se închise” şi, ca de obicei, candidaţii favoriţi, 
Scarampo şi d'Estouteville, susținuți de două tabere în conflict, 
nu reuşiră să întrunească voturile necesare pentru a fi aleşi. A 
trebuit să se ajungă la o soluţie de compromis, şi Pietro Barbo 
profită de această ocazie pentru a-i stimula pe cei şovăielnici cu 
subvenţii generoase. 

Inaintea votului final, care urma să-i asigure mitra papală, 
semnă un pact electoral redactat de un comitet de cardinali. 
Condiţiile erau rezonabile: reforma Bisericii; un apel adresat 
suveranilor creştini pământeni pentru apărarea creştinătăţii 
aduse în sclavie de turci; numărul cardinalilor limitat la 24; un 
singur nepot va putea fi numit cardinal; cheile castelului 
Sant'Angelo, precum şi ale altor fortărețe care fac parte din 
patrimoniul Bisericii nu vor mai fi încredințate nepoților; 
admiterea în Sfântul Colegiu înaintea împlinirii vârstei de 
treizeci de ani va fi posibilă numai în cazul unei pregătiri 
universitare; papa trebuie să ceară avizul cardinalilor înainte de 
a semna un tratat de alianţă, de a declara război sau de a lua o 
decizie de importanţă capitală... 


Dar de îndată ce a fost încoronat papă, sub numele de Paolo 
al II-lea, Barbo s-a grăbit să declare nulitatea pactului, care - 
sublinia el - îi lega mâinile şi îi ştirbea autoritatea de suveran 
absolut şi infailibil. 

Paolo al Il-lea cobora dintr-o familie venețiană îmbogăţită 
graţie comerţului. Pentru a respecta tradiţia ascendenţilor săi, 
Barbo a urmat ample studii comerciale. Dacă unchiul său, 
cardinalul Eugenio Gabriele  Condulmieri, acceptase mitra 
pontificală, Barbo a respectat regula conform căreia nepotul 
unui papă putea fi promovat cardinal, aşteptând un timp mai 
lung sau mai scurt până la instalarea pe tronul Sfântului Petru. 

Nerespectându-şi promisiunea şi semnătura, nu se putea 
aştepta la simpatia din partea cardinalilor, cu atât mai mult cu 
cât unchiul său aplicase acelaşi procedeu la timpul său. 

Apoi, luxul afişat la încoronare dezvăluia o ostentaţie de 
parvenit. Asistam pentru prima oară la o astfel de ceremonie şi 
eram şocat de aceste cheltuieli inutile, pe care Pius al Il-lea le 
condanga cu energie. Megalomania era o trăsătură de caracter 
a celor din neamul Barbo. Cardinalul d'Estouteville, care nu 
făcea niciodată exces de lux, în pofida bogăției sale, îmi vorbea 
cu dispreţ de mitra somptuoasă pe care Eugenio al IV-lea o 
comandase lui Ghiberti. Perlele care o împodobeau cântăreau, 
ele singure, cincisprezece livre. Papa Pius al II-lea îl caracteriza 
pe Eugenio în câteva cuvinte: 

— Marele lui cusur era că nu cunoştea nici-o limită şi că avea 
ca regulă de conduită nu ceea ce putea, ci ceea ce dorea... 

Paolo al Il-lea a găsit apologeţi care să îi înalte cele mai 
ditirambice imnuri de slavă, desigur generos recompensate, dar 
a întâmpinat şi critici care nu l-au menajat. 

După căderea Constantinopolelui, în timpul domniei lui Nicola 
al V-lea, fiecare domnie pontificală a avut ca obiectiv şi ca 
simbol războiul împotriva turcilor... 

Paolo al II-lea a avut ca obiectiv şi ca simbol războiul împotriva 
umaniştilor. Retrograd şi mărginit, n-a înţeles că timpul nu mai 
poate fi întors. In timp ce Europa Soarelui-Răsare murea, el 
construia un palat la Roma şi îşi îmbogăţea colecţia de pietre 
preţioase. Ar fi fost riscant să declare război cardinalilor, care îl 
detestau. Prinții Bisericii erau învestiţi cu o autoritate care îi 
punea la adăpost de loviturile perfide. 


Umaniştii nu dispuneau în apărarea lor decât de o armă: vasta 
lor cultură filosofică şi ştiinţifică. 

Dar pentru a-şi păstra libertatea de mişcare şi pentru a lovi 
dur pe toţi cei care nu i se prosternau la picioare, avea nevoie 
de un Sfânt Colegiu servil. În atingerea scopului avea nevoie de 
o nouă promoţie de cardinali dispuşi să joace rolul de marionete 
obediente. 

O primă tentativă a eşuat din cauza refuzului cardinalilor de a 
aproba lista propusă de papă. In schimbul câtorva avantaje 
acordate celor care se arătau concilianţi, el a reuşit să 
promoveze, rând pe rând, două serii de cardinali, toţi fideli lui; 
printre aceştia figurau nu mai puţin de trei nepoți: Marco Barbo, 
fiul unui frate al papei, Batisto Zeno şi Giovanni Michiel, fiii 
surorii sale. 

Ammanati, fost consilier al Papei Pius al II-lea, căzu în 
dizgrație. Toţi demnitarii originari din Siena au avut aceeaşi 
soartă. Pentru a lichida orice opoziţie stânjenitoare se strădui 
inutil să-l câştige pe cardinalul Borgia prin favoruri neînsemnate. 
A folosit acelaşi procedeu şi faţă de mine, dar cu acelaşi 
insucces. Paolo al II-lea avea mentalitate de negustor... vânzare- 
cumpărare, profit şi pierdere... 

Borgia este un depravat, dar nu face trafic de influenţă... nici 
eu... La fel ca el, sunt un desfrânat... dar am o scuză, 
tinereţea... Când voi fi bătrân şi neputincios voi deveni virtuos şi 
voi propovădui castitatea, abstinenţa etc... 

În pofida refuzului meu de a mă înhăma la carul său triumfal, 
relaţiile noastre păstrau o corectitudine politicoasă. O dată cu 
izbucnirea scandalului umaniştilor, relaţia avea să se degradeze 
sensibil. 

Pentru a-şi plasa protejaţii în posturile-cheie ale Vaticanului, el 
a hotărât - ca şi Hercule când a curăţat grajdurile lui Augias - să 
concedieze tot personalul numit de predecesorul său, Pius al Il- 
lea. A suprimat, de exemplu, dintr-o singură trăsătură de condei, 
Collegio degli abbreviaiori, alcătuit din umanişti, care, în ochii 
lui, reprezentau drojdia societăţii. Această afacere a declanşat o 
asemenea avalanşă de mizerie, încât a întinat pentru veşnicie 
reputaţia lui Paolo al II-lea; pentru că umaniştii ştiau să scrie, iar 
scrisul este o armă mai eficientă decât forţa brutală, mai 
răsunătoare decât bubuitul tunurilor, pe care timpul nu o 


atinge... Imperiile nasc şi mor, civilizațiile răsar, strălucesc şi se 
năruie... scrisul e nemuritor... 

Umaniştii au deschis o eră nouă, realizând peste abisul gotic o 
punte între cultura antică, pe de o parte, cea care cântă bucuria 
de a trăi şi frumuseţea, şi lumea modernă care voia să iasă din 
întuneric şi să clădească o societate strălucind de lumină, pe de 
altă parte. 

Pentru scolasticii cu idei anchilozate, umanismul reprezenta 
un pericol de moarte. Ei pretindeau că reînvierea trecutului antic 
trebuie să aibă loc pe un fond impregnat de spirit creştin şi că 
trebuie să subordoneze studiile clasice ideilor creştine. 

Umaniştii, care scoteau la lumină splendoarea literaturii şi 
filosofiei antice, nu concepeau acest mixtum compositum. 
Esenţa concepţiei lor erau cuvintele lui lisus Hristos: „daţi 
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui 
Dumnezeu”. 

Teologii rigorişti considerau această motivaţie absurdă şi 
atribuiau teoriei lor un caracter păgân, condangabil din toate 
punctele de vedere. În ciuda dorinţei, rigoriştii nu-i puteau acuza 
pe umanişti de eretism, pentru că aceştia îşi concentrau 
analizele asupra lumii şi civilizaţiei antice fără să încalce 
domeniul doctrinei creştine. 

Puțin cultivat, papa poseda cunoştinţe superficiale asupra 
comorilor spirituale ale vechilor greci şi romani. Necunoscând 
limba latină, în consistorii vorbea numai în italiană. Când oficia 
serviciul religios în latină, învăţa pe dinafară sau citea Sfintele 
Scripturi, fără să le înţeleagă. Când îl auzeam pronunţând în 
latină cu o voce şovăitoare, spartă, bâlbâindu-se aproape la 
fiecare cuvânt, îi făceam semn cu cotul lui Francesco 
Piccolomini, care de-abia îşi putea stăpâni râsul. Şocat de 
vederile înguste ale papei, cardinalul d'Estouteville susţinea că 
ori de câte ori cultura îi îndepărtează pe oameni de religie, 
păcatul îi revine lui şi tuturor celor de teapa lui. 

Când a aflat că papa a suprimat Collegio degli abbreviatori, 
Francesco a căutat o explicaţie în afara drumurilor bătătorite. 

— Cred că ar fi umilitor pentru orgoliul său colosal să aibă la 
Curtea sa secretari - în concepţia lui simpli conţopişti - cu mult 
mai cultivați decât el, şeful Bisericii... şi a găsit că este mult mai 
comod să se descotorosească de ei... 


Lezaţi de această măsură arbitrară, au solicitat favoarea de a 
fi primiţi de papă, pentru a-i expune doleanţele lor. 

Douăzeci de nopţi au aşteptat în zadar în faţa uşilor închise 
ale Vaticanului. Suveranul Pontif nu îi primea pe purtătorii de 
jalbe decât între miezul nopţii şi orele trei dimineaţa - încă una 
din extravaganţele sale. 

Unul din personajele cele mai ilustre din acest grup era 
Bartolomeo Sacchi, poreclit Platina, istoric reputat, originar din 
Piedano, localitate în apropiere de Mantova. Fost elev al 
istoricului Valla, tatăl meu îi purta o înaltă stimă. Agream ideile 
şi teoriile sale liberale, care coincideau uneori cu ale mele. L-am 
invitat adesea la cină. 

Intr-o seară mi-a vorbit despre intenţia sa de a scrie un 
„Elogiu al Fricii”. Frica, spunea el, resimţită de către toate 
fiinţele vii, inclusiv de către om, este absolut necesară, pentru 
că ea se confundă cu instinctul de conservare. În lumea animală 
trebuie să fii în permanenţă vigilent. Pentru a supravieţui 
trebuie ori să fugi, ori să lupţi. Să ucizi ca să nu fii ucis, să-l 
mănânci pe altul ca să nu fii mâncat. Animalele mici sunt 
înfricoşate de răpitorii mari. Oamenii preistorici se temeau de 
fiare, de semenii lor duşmănoşi, care veneau să le fure femeile, 
hrana, vânatul; tuturor acestor spaime li se adăuga frica de 
foame, de boli, de furtuni. Omul, mai inteligent decât animalele, 
dădea forţelor naturii explicaţii magice, miraculoase. Când 
trăsnetul cădea pe un arbore din preajmă, el se prosterna cu 
faţa la pământ şi implora trăsnetul să nu-l atingă. Mai târziu, 
posibilităţile lui intelectuale i-au permis să înţeleagă unele 
fenomene: furtunile, trăsnetele, cutremurele, bolile. Îşi închipuia 
atunci că totul, existenţa lui, natura înconjurătoare, viitorul, 
moartea, încă inexplicabilă, deci cu atât mai primejdioasă, erau 
dirijate de forţe nevăzute, pentru că insul nu putea trăi fără 
frică. Frica făcea parte din mecanismul său psihic. Oamenii mai 
abili, mai inteligenţi şi-au dat seama că ar putea profita de pe 
urma acestei frici, dacă ar folosi-o în propriul lor interes. Au 
inventat, astfel, divinitatea. Au apărut preoţii, intermediari între 
om şi zei. Omul a învăţat din Sfintele Scripturi că el însuşi a fost 
creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, şi că, în 
consecinţă, este stăpânul pământului, care este Centrul 
Universului. Apoi savanții i-au explicat că nu este Centrul 


Universului, că el însuşi nu este decât o părticică infimă dintr-o 
lume infinitezimală, pierdut în univers. 

Omul este dăruit cu această frică, ce face parte din zestrea lui 
psihică ancestrală; încă de la naştere îi este frică de părinţi; 
copil şi adolescent se teme de profesori; tânăr şi adult îi este 
frică de o piramidă de şefi care apasă greu pe umerii săi. 
Deasupra acestei alcătuiri tronează zeii, care sălăşluiesc în 
diferite locuri din univers. Unul dintre aceste locuri se numeşte 
Olimp. Jupiter mânuieşte fulgerele, Kali este stăpâna morţii, Ra 
este zeul soarelui, poate să pârjolească natura fertilă, 
transformând-o în deşert. Au apărut profeţii. Moise, lisus Hristos, 
Mahomed. Hristos a creat o religie care predica bunătatea, 
iertarea, viaţa veşnică. Dar frica ancestrală supravieţuieşte. Ea 
trebuie întreţinută aşa cum este întreţinut focul. Scribii au 
transmis cuvintele profeților, au decretat existenţa unui 
Dumnezeu răzbunător, mânios şi permanenţa tuturor soiurilor 
de ameninţări care plutesc asupra oamenilor, paloşul de foc al 
Arhanghelului, cele şapte urgii din Apocalips, cuptorul infernului, 
prefacerea în statuie de sare, carul de foc al lui Ilie şi în final 
Judecata de Apoi. Aceluia care merita i se oferea recompensa 
vieţii veşnice... 

— Puneti la îndoială viaţa veşnică, Ser Platina? 

— Nu îndrăznesc să o pun la îndoială. Riscul unei confruntări 
cu Sfântul Oficiu mă face prudent... Totuşi îmi pun uneori o 
întrebare, fără să găsesc răspuns. Sunt omorâţi copii, sunt 
chinuiţi nevinovaţi, vânduți, masacrați, fără ca providenţa să 
intervină... Oricum, oamenii bântuiţi de frică găsesc o justificare 
deplină... 

Platina suspină, apoi îşi umezi buzele în paharul cu vin. 

— Cred că în cele din urmă nu voi aşterne pe hârtie „Elogiul 
Fricii”, pentru că Suveranul Pontif, care este oricum pornit 
împotriva mea, ar găsi o justificare perfectă pentru a mă trimite 
în faţa tribunalului inchiziţiei... 

Cardinalii constituie o categorie specială. Se găsesc printre ei 
şi eminenţi oameni ai Bisericii, care îmbină smerenia exemplară 
cu cele mai profunde cunoştinţe de Drept canonic şi teologic, 
cum ar fi savantul Bessarion şi răposaţii Capranica şi de Cusa; 
politicieni abili şi diplomaţi străluciți, ca Borgia, d'Estouteville 
sau de La Rovere; energici, mai capabili să poarte sabia şi să 


conducă armate decât să mânuiască chivotul şi să 
binecuvânteze mulțimile, ca Forteguerri şi defunctul Colonna şi 
ca mine însumi... 

Eu, personal, detest prejudecățile. Când iau parte la o 
discuţie, înainte de a-mi dezvolta argumentele, încerc să înţeleg 
punctul de vedere al interlocutorului, cu atât mai mult cu cât 
îndoielile lui Platina îmi trecuseră şi mie prin minte. 

Platina mă rugă să intervin în favoarea sa. l-am promis că o 
voi face. A doua zi am cerut audienţă papei. M-a primit conform 
obiceiului, la trei dimineaţa. Când am pronunţat numele lui 
Platina, m-a întrerupt cu brutalitate: 

—  Interveniţi pentru un eretic? Este nedemn din partea 
voastră! Chipul lui trăda iritarea, mânia. Continuă cu o furie 
crescândă: 

— Platina şi amicii lui - termenul complici ar fi mai potrivit - 
sunt atinşi de putrefacţia păgână! Sunt informat că acest individ 
abject a lucrat pentru voi şi pentru Casa Voastră. Aţi încălzit la 
sân un şarpe veninos. lar acoliţii săi nedemni, pentru a sublinia 
disprețul pentru religia noastră, şi-au înlocuit numele de botez, 
lăsate de sfinţii noştri, cu nume păgâne care emană o duhoare 
diabolică ce scoate din întunericul trecutului antichitatea: 
Glaucus, Petreius, Callimachos, Marcus... o ruşine! Trebuie să 
ştiţi, Eminenţă, că datoria mea de căpetenie este să păzesc 
neatinse credinţa şi morala... După cum trebuie să mai ştiţi că 
aceşti indivizi se întrunesc într-o academie prezidată de 
Pomponius Laetus, un mongrel provenit din Casa princiară de 
Sanseverino... Trăim o epocă tristă în care statutul de mongrel a 
căpătat titlu de nobleţe... Un exemplu odios este acest 
abominabil şi perfid Ferrante de Neapole. Pretinsa lui 
descendență din regele Alfonso este numai o legendă. Defunctul 
papă Calixte mi-a dezvăluit numele adevăratului autor al venirii 
sale pe lume... 

A trecut fără nici-o legătură de la Platina şi amicii săi la 
suveranul de Neapole, pe care îl ura. Mânia îi aprinse obrajii şi 
fruntea, şi începu să urle atât de tare, încât un abate, alarmat, 
deschise uşa spre a se asigura că nu-i asasinam stăpânul. Paolo 
îi făcu semn să se retragă, apoi reluă din ce în ce mai furios: 

— Acest sinistru individ cu moravuri depravate - vorbesc de 
Laetus - oferă un exemplu detestabil studenţilor săi, care se 


îmbulzesc în sala de curs cu câteva ore înaintea sosirii lui. 
Dispreţuieşte religia creştină şi, dacă admite existenţa unui 
Dumnezeu, îl identifică fără ezitare cu geniul vechilor romani. 
Academia sa nu face decât să promoveze cultul păgânismului. 
lar membrii săi, nişte necredincioşi, infectează prin prezenţa lor 
secretariatul Curiei! 

— Sanctitatea Voastră, îmi permit să vă amintesc respectuos 
că aceşti secretari sunt poeţi premiaţi, scriitori celebri, istorici, 
filosofi admiraţi de toţi intelectualii, tineri sau vârstnici... 

— Tocmai această admiraţie mă scandalizează! Ei bine, 
această comedie trebuie să înceteze! 

Am părăsit Vaticanul mâhnit de intransigenţa papei, care îşi 
asumase sarcina imposibilă de a opri timpul în loc. 

A doua zi am fost informat despre arestarea lui Platina. 
Aruncat într-o celulă a turnului Sant'Angelo, fusese deja torturat 
de către o comisie de anchetă, prezidată de cardinalul Marco 
Barbo, nepotul îndrăgit al Suveranului Pontif. Puteam anticipa 
concluziile sale. 

Cred că intervenţia mea în favoarea lui Platina grăbise 
încarcerarea sa. Papa nu putea tolera o opinie care să nu fie 
conformă cu a sa. Megalomania lui se accentua. Într-o zi, în plin 
consistoriu, a pronunţat o frază care ilustra orgoliul său 
nebunesc: 

— | se poate permite papei să fie om, dar pentru alegerea 
episcopilor trebuie să fie înger, iar pentru aceea a membrilor 
Sfântului Colegiu trebuie să fie Dumnezeu! 

Imaginaţi-vă uimirea cardinalilor. 

Platina a fost acuzat de propovăduirea cultului vechilor 
divinităţi romane, de introducerea viciilor celor mai 
condangabile printre tineri şi de a fi făcut elogiul unei republici 
organizate după modelul guvernării vechii Rome. 

Partizanii fideli ai papei şi apologeţii săi - care de altfel îşi 
vindeau scump  linguşelile - au lansat o campanie dură 
împotriva lui Laetus şi împotriva membrilor academiei sale. 

Când detenţia lui Platina s-a prelungit de mai multe ori fără să 
se fi produs niciun argument susceptibil de a-l incrimina, m-am 
prezentat din nou la papă şi, cu tot respectul pe care i-l 
datoram, i-am cerut eliberarea prizonierului. 


Suveranul Pontif se arătă conciliant, atitudine surprinzătoare 
din partea lui. Pregătea oare o altă lovitură? 

Când a părăsit fortăreaţa Sant'Angelo, Platina era un schelet. 
Faţa şi trupul său trădau suferinţele şi chinurile îndurate. 

Temerile mele căpătară o confirmare curând după aceea. 
Poliţia papală anunţă descoperirea unui complot care avea drept 
obiectiv asasinarea papei. Au fost operate numeroase arestări în 
rândul membrilor academiei. Trei dintre ei, Callimachos, Glaucus 
şi Petreius, preveniţi din timp, au reuşit să fugă. Pomponius 
Laetus, care se afla din întâmplare la Veneţia, a scăpat de 
urmărire. 

Pe culoarele Vaticanului circula un zvon tulburător. Paolo al Il- 
lea ar fi ordonat personal arestarea tuturor universitarilor şi a 
tuturor tinerilor studenţi care practicau păgânismul şi duceau o 
viaţă imorală. Conspiratorii ar fi fost recrutaţi dintre partizanii 
cei mai zeloşi. Aceştia ar fi pregătit cu minuţiozitate locul şi data 
atentatului. Papa urma să fie înjunghiat în timpul liturghiei 
pontificale celebrate cu prilejul începutului postului Paştelui... 
Conform unor indicii sigure, printre personajele de prim-plan 
care au finanţat acest complot se aflau însuşi suveranul 
regatului Neapole, regele Franţei şi regele Boemiei. După 
asasinarea papei, o baie de sânge urma să se abată asupra 
Romei. 

Afacerea părea atât de exagerată, încât friza incredibilul, sau, 
şi mai rău, ridicolul. 

Totuşi comisia de anchetă îşi continuă lucrările. Desemnă ca 
şef al complotului pe un oarecare Luca di Tazio, nobil roman 
care se refugiase la Neapole pentru a evita o arestare iminentă. 

Cam o sută de percheziţii au avut loc simultan la domiciliile 
presupuşilor conspiratori, dar rezultatul a dezamăgit. Au găsit 
scrisori cu unele pasaje indecente, poeme care cântau amorul 
grecesc, manuscrise cu conţinut obscen. 

Cardinalul Ammanati a declarat că acest aşa-zis complot nu 
era decât o mistificare, cardinalii Carvajal şi  Scarampo 
considerau regretabil amestecul papei în această anchetă. 

Paolo pretindea că anumite scrisori dovedeau nu numai un 
ateism condangabil, ci şi concepţii ostile religiei. Un tânăr 
discipol al lui Laetus declara că Hristos este un corupător al 


popoarelor, că Moise şi-a înşelat credincioşii şi că Mahomed nu 
este decât un impostor înzestrat cu o inteligenţă diavolească. 

Papa a promis o recompensă de cinci sute de ducați pentru 
capturarea lui Luca Tazio, în ce-i priveşte pe Petreius, Glaucus şi 
Callimachos, a fixat un premiu de trei sute de ducați pentru 
fiecare dintre ei. A făcut presiuni asupra Veneţiei şi a obţinut 
extrădarea lui Pomponius Laetus, care a fost şi el încarcerat şi 
torturat, sub ochii cardinalului Barbo. Capturat şi torturat, 
Petreius nu a făcut nici-o mărturisire. Regele Poloniei a refuzat 
să-l extrădeze pe Callimachos, care se refugiase la Curtea sa. 

Până la urmă, acţiunea a fost ratată. Bessarion şi cea mai 
mare parte a cardinalilor au intervenit pentru eliberarea 
umaniştilor care zăceau încă în închisoare. Papa a cedat 
stăruinţelor lor. 

Platina şi presupuşii săi complici au fost eliberaţi, cu condiţia 
să nu părăsească Roma şi să-şi facă mea culpa în public. Papa 
îşi întări garda personală, încă obsedat de groaza de a fi 
asasinat, psihoză alimentată de intimi pentru a-şi demonstra 
devotamentul şi a se face indispensabili, papa îşi manifestă 
intenţia de a părăsi Roma şi de a se stabili într-un oraş mai 
sigur. Anturajul său îi şoptea că o parte dintre membrii Sfântului 
Colegiu, decepţionaţi de insuccesul conjuraţiei umaniştilor, 
pregătea destituirea sa în complicitate cu înalta nobilime 
romană. 

Treptat însă, spaima de moarte a fost calmată în parte de alte 
evenimente politice care s-au impus pe primul plan. 
Scanderbeg, în ajunul unei ofensive otomane semnalate ca 
iminentă, sosi la Roma pentru a solicita subvenţii şi un ajutor 
militar necesar înfruntării inamicului. Papa îl încuraja cu vorbe 
frumoase, cu sfaturi cucernice şi cu promisiuni niciodată 
respectate. Cu inima rănită, eroul albanez părăsi Roma şi se 
îndreptă spre Neapole. Regele Ferrante a fost singurul şef de 
stat care i-a furnizat trupe şi un ajutor financiar important. 

Papa avea alte preocupări. Să reia campania împotriva 
umaniştilor şi a învățăturilor lor. 

— Dacă Dumnezeu îmi va mai da zile, declara el în faţa 
ambasadorilor reuniți la Vatican, voi interzice în primul rând 
studierea legendelor stupide şi a poeziilor prosteşti, pentru că 
ele abundă de erezii şi de blesteme; apoi voi interzice predarea 


şi practicarea astrologiei, izvor nesecat de atâtea erori... Copiii 
în vârstă de zece ani cunosc deja o mulţime de obscenităţi, fără 
să meargă la şcoală. Capul lor trebuie să fie plin de prostii, 
pentru că au fost îndemnați să-i citească pe Juvenal şi pe 
Terentius, pe Plaut şi pe Ovidiu. Chiar dacă Juvenal pretinde că 
înfierează viciul, în realitate îl provoacă printre cititorii săi... 

Mă întrebam dacă papa i-a citit vreodată personal pe aceşti 
autori. Nu se poate afirma că nu are continuitate în ideile sale. 
In curând a interzis în şcoli predarea poeţilor antici. Când îi 
ascultai teoriile stupide, te podidea plânsul. De câte ori i-am 
suportat inepţiile l-am comparat cu predecesorul său, care a fost 
una dintre cele mai strălucite personalităţi din istoria pontificală. 
Dacă sublimul vis al lui Pius al II-lea - eliberarea Europei creştine 
invadată de barbarii turci - nu s-a realizat, eşecul nu i se putea 
atribui lui. Paolo al II-lea repeta până la saturație că avea să 
continue politica antiotomană, dar nu făcea niciun efort pentru a 
o pune în practică. In loc să folosească fondurile Bisericii pentru 
a sprijini operaţiunile militare împotriva  necredincioşilor, 
cheltuia sume mari, astronomice, pentru construirea celui mai 
grandios şi magnific palat pe care l-a văzut ltalia vreodată. 
Decoraţiunile interioare, colecţiile de obiecte de artă şi pietre 
preţioase au înghiţit cantităţi uriaşe de aur în bani peşin. 
Edificiul, proprietatea particulară a papei, a primit numele de 
San Marco. Se mai numea şi palatul di Venezia, pentru că 
ilustrul său stăpân era de origine venețiană. Megalomania îl 
împinse să-şi comande o mitră nouă, împodobită cu nestemate, 
care a costat o avere. 

În acest timp, Veneţia se afla în plin război cu turcii, iar 
Albania, Negroponte şi ţările dunărene se prăbuşeau sub 
avalanşa formidabilă a forţelor otomane. 

In pofida pacifismului declarat în petto, papa pregătea propriul 
său război împotriva regatului napolitan, pentru că regele 
Ferrante îi stârnise de multă vreme mânia. 

Megalomania îi întuneca mintea. Sigiliul de plumb al papilor 
reprezenta pe avers capetele apostolilor Petru şi Pavel, iar pe 
revers numele purtat de Suveranul Pontif în funcţie. Paolo al Il- 
lea a schimbat această ordine: pe aversul sigiliului a imprimat 
imaginea preamărind creştinătatea şi a expediat pe revers pe 
cei doi apostoli stând în picioare. 


Pentru a-i îndepărta din preajma sa pe cardinalii care nu îl 
linguşeau îndeajuns, l-a expediat pe Carvajal în Ungaria, în 
calitate de legat. 

Ar fi vrut să procedeze la fel şi cu Scarampo, dar acesta i-a 
făcut figura, trecând direct în lumea cealaltă. Inainte de a-şi da 
sufletul, cardinalul redactase un testament prin care lăsase 
celor doi nepoți averea sa, un palat şi două sute de mii de 
ducați, bani lichizi. Papa, care îl detesta pe Scarampo, a anulat 
testamentul pentru că testatorul uitase că Biserica îi permisese 
să agonisească asemenea bogății. Argumentul n-a fost însă 
valabil pentru el, care a lăsat propriilor nepoți palatul San Marco 
şi celelalte comori fără să se gândească la Biserică. Vechea 
formulă quod licet Jovi non licet bovi îşi găsea din nou ilustrarea. 

Paolo al ll-lea simţea o plăcere perversă în a complica 
treburile politice. 

În timp ce turcii năvăleau în Balcani şi amenințau Europa 
Centrală, regatul Boemiei şi cel al Ungariei se aflau, practic, în 
război. Pentru a se opune torentului otoman, cei doi suverani, 
Podiebrad şi Matei Corvin au hotărât să se întâlnească la Olmutz 
pentru a semna un tratat de pace permanentă. Dar papa 
veghea. Îl detesta pe Podiebrad, acuzându-l că este un eretic, 
adept al lui Hus. Din acest motiv se grăbi să-şi trimită 
ambasadorul, Lorenzo Roverella, episcop de Ferrara, care se 
afla în Germania, pentru a vinde indulgenţe regelui Ungariei, 
pentru a-l determina să se opună tratatului. Pentru a-şi atinge 
scopul i-a recunoscut dubla calitate de rege al Ungariei şi al 
Boemiei şi în acelaşi timp îl excomunică pe Podiebrad. Manevra 
papei reuşi să-i învrăjbească pe cei doi suverani, astfel încât 
pacea n-a mai fost semnată şi războiul dintre ei continuă cu 
toate ororile sale. 

Politica lui stângace, agresivă, faţă de Roberto Malatesta, pe 
care voia să-l deposedeze de oraşul Rimini, nu reuşi decât să-l 
înstrăineze de toate statele italiene; Neapole, Milano, Florenţa şi 
Veneţia şi-au declarat hotărârea fermă de a susţine drepturile 
lezate ale seniorului de Rimini. 

Dar Paolo al ll-lea îşi savura apoteoza când împăratul 
Friederich al Ill-lea şi-a anunţat vizita la Roma. Trecea a doua 
oară pragul Cetăţii Eterne. Prima dată venise la Roma pentru a fi 
încoronat, în mod solemn, împărat de către Papa Nicola al V-lea, 


al cărui nume urma să fie legat pentru totdeauna de căderea 
Constantinopolului. 

Paolo al II-lea pregăti personal programul festivităților, asistat 
de maestrul de ceremonii Augustinus Patritius. Această vizită 
trebuia să reprezinte momentul de glorie al domniei sale 
pontificale. 

Am fost surprins, uluit de somptuozitatea acestui spectacol 
sardanapalic - această asociere între păgânismul antic şi 
modern nefiind întâmplătoare. 

Suveranul Sfântului Imperiu Roman fu primit la Piazza del 
Popolo de către Sfântul Colegiu în plenul său. Pentru că apusul 
soarelui întuneca cerul, trei mii de torţe luminau cortegiul 
imperial. Această întâlnire între cei mai mari suverani ai lumii 
trebuia să marcheze superioritatea indiscutabilă, zdrobitoare, a 
reprezentantului lui Hristos asupra celui mai mare monarh laic 
al lumii creştine. 

Ajuns în faţa papei, care îl aştepta aşezat pe tronul Sfântului 
Petru, Friederich al Ill-lea îngenunche de două ori, se apropie de 
Suveranul Pontif şi-i sărută piciorul. Paolo al II-lea se ridică şi îi 
permise să-i îmbrăţişeze genunchii, apoi îl invită să se aşeze pe 
un jilţ cu spătarul acoperit de o stofă brodată cu aur. Acest jilţ, 
plasat mai jos decât tronul pontifical, se afla la nivelul 
picioarelor papei. 

Aş fi putut paria că în acest moment evoca orgolios umilinţa 
îndurată de împăratul Heinrich al IV-lea, îngenuncheat la 
Cannosa în faţa Papei Gregorio al VII-lea. Cannosa simbolizează 
puterea spirituală eternă a Bisericii, care zdrobeşte în cele din 
urmă forţa brutală a suveranilor laici... 

Un comentator scria în legătură cu vizita lui Friederich al III-lea 
la Roma: Dumnezeu a îngăduit ca, datorită geniului papilor şi 
îndeosebi al Papei Paolo al II-lea, Biserica să câştige atât de mult 
în bogăţie, în putere, încât să se poată compara cu cele mai 
mari regate. Prin contrast, puterea împăratului a coborât foarte 
jos... 

Splendoarea acestei întâlniri şi risipa făcută cu această ocazie 
au avut ca scop încheierea unor acorduri secrete: Împărţirea 
lumii, redistribuirea tronurilor, acordarea de onoruri, de titluri şi, 
în final, unele decizii referitoare la cruciadă... În cele din urmă a 
fost adoptată o propunere: organizarea unei adunări generale la 


Constanza, în prezenţa papei şi a împăratului... Această formulă 
era atât de vagă, iar precedentele congrese au produs atâta 
decepţie, încât cardinalul Ammanati îşi exprima îndoiala asupra 
seriozităţii lor... Pentru viitorul apropiat a fost adoptată o 
rezoluţie mai modestă: ambasadorii tuturor principilor creştini 
se vor întâlni la Roma pentru a discuta măsurile necesare 
pentru pregătirea unei adunări la Constanza... Papa şi împăratul 
construiau un castel de nisip, pe care primul val îl va şterge de 
pe faţa pământului... 

Curajul lui Paolo al II-lea nu era la înălţimea aerelor de măreție 
pe care le afişa. Poporul Romei, turbulent şi gata oricând să se 
revolte împotriva autorităţii papale, nu i-a inspirat niciodată 
încredere. Îndată ce o ameninţare reală sau închipuită se arăta 
la orizont, îşi tripla garda personală şi se pregătea să fugă din 
oraş. Aşa se comportase în timpul pseudocomplotului 
umaniştilor... 

Pacifist şi zgârcit când era vorba de sprijinirea campaniilor 
antiotomane, găsea bani şi organiza armate când propriile sale 
interese sau - să fim drepţi - cele ale Bisericii se aflau în joc... 

Uitând de turci, organiză o expediţie militară împotriva regelui 
napolitan, obsesia lui. Dar trupele pontificale au fost derutate de 
Ferrante, despre care se spunea că s-ar îndrepta spre Roma, 
Terorizat, papa a vrut să părăsească în fugă Cetatea Eternă, dar 
în ultimul moment s-a liniştit, fiindcă regele Neapolelui a 
preferat să-şi trimită trupele în ajutorul lui Scanderbeg. 

Când toate statele italiene s-au aliat împotriva lui, ca urmare a 
afacerii Malatesta, el fu din nou tentat să abandoneze Roma. 
Din fericire, criza s-a încheiat fără complicaţii majore. 

Episcopul Anguillara a fost pe punctul de a-i provoca mari 
necazuri. Conţii Francesco şi Deifobo d'Angulllara au respins 
autoritatea papilor, care se considerau suzeranii lor, şi, în 
consecinţă, au refuzat plata tributului pretins de Vatican. 
Aceştia susțineau că împăratul Caracalla atribuise familiei lor 
pământurile d'Anguillara cu mult înaintea creării statelor 
Bisericii. Ei afirmau, de asemenea, că se aflau în posesia unor 
documente care le confirmau afirmaţiile. 

Cei din neamul Anguillara erau numiţi conţii-tâlhari, pentru că 
se avântau din cuiburile lor de vulturi - instalate pe culmile 
munţilor - şi-i jefuiau pe călători, mai ales pe curierii Vaticanului. 


Această situaţie tulbure dăinuia de multă vreme. Mai mulţi papi 
s-au lovit de intransigenţa acestor familii. Francesco şi Deifobo 
erau  periculoşi pentru că întreţineau relaţii cu cercurile 
republicane din Roma şi oricând puteau să provoace tulburări. 
Prevenit de un complot care se pregătea împotriva lui, panicat, 
Barbo a hotărât să le-o ia înainte. A găsit bani pentru a angaja 
doi condotieri care se bucurau de o bună reputaţie, Federico 
d'Urbino şi Napoleone Orsini, cărora li se alătură şi cardinalul 
Forteguerri şi a trimis această armată împotriva fortăreţelor 
Anguillara. 

Armata papală a suferit o serie de înfrângeri care au alarmat 
Vaticanul. Un ajutor nesperat a venit de la Napoli. Regele 
Ferrante, inamic personal al lui Deifobo, a intervenit cu trupele 
sale bine pregătite. Rezistenţa fortăreţelor Anguillara s-a năruit. 
Deifobo s-a refugiat la Veneţia, în timp ce Francesco şi fiii săi au 
fost aruncaţi în celulele turnului Sant'Angelo. Eliberaţi datorită 
intervenţiei prinţului Colonna, s-au pierdut în neant. Posesiunile 
lor au trecut sub autoritatea directă a Bisericii. 

O dată conţii-tâlhari învinşi, conflictul dintre papă şi regele 
Ferrante izbucni din nou. 

Jocul de şah italian continua, în timp ce turcii pătrundeau în 
forţă în inima Europei... 

Statele italiene creară liga de la Lodi, o alianţă defensivă în 
calea turcilor. S-a convocat o dietă la Ratisbonne, pentru a se 
hotărî, în sfârşit, organizarea rapidă a unei cruciade. Delegații 
tuturor statelor creştine au participat la dezbateri. Tragicomedia 
continua. Ploua cu promisiuni, dar când s-a ajuns la stabilirea 
repartizării contingentelor şi a subvenţiilor, discuţiile nu se mai 
terminau. Se vorbea chiar de o alianţă cu Uzun-Hassan, principe 
al turcomanilor şi duşman înverşunat al lui Mahomed al II-lea. 

Dar pe parcurs s-au ivit probleme mult mai importante: 
acordarea rangului ducal de Ferrara lui Borso d'Este, duce de 
Modena. Borso s-a dus la Roma pentru a primi din mâna papei 
învestitura cu noul titlu. Festivităţi de o strălucire fără pereche 
au stârnit admiraţia  prostimii. Recepţii, banchete, care 
alegorice, vizite de gală, convorbiri secrete se ţineau lanţ. 
Oboseală mare... La puţin timp, Papa Paolo al II-lea şi noul duce 
de Ferrara se stinseră epuizați. O moarte dublă în toată 
splendoarea... 


Trecerea lui Paolo al II-lea la viaţa veşnică nu a fost regretată 
decât de nepoţii săi şi de intimi... Nepoţii aveau cel puţin 
consolarea de a-şi păstra funcţia de cardinal, veniturile, 
ducatele şi averile fabuloase agonisite pe când ilustrul lor unchi 
era întruparea divinității. Intimii, în schimb, trebuia să renunţe la 
demnități: la funcţiile bine plătite, pentru că noul papă îi va 
înlocui cu favoriţii şi intimii lui... Propriii lui nepoți, în curând 
promovați cardinali, vor avea o situaţie privilegiată, aparte... 

Conclavul se va reuni pentru a alege un viitor Suveran Pontif. 
Noi, o mână de cardinali, vom avea suprema onoare, 
extraordinara misiune de a alege un dumnezeu pe timp limitat... 

Spiritul meu critic, stimulat de educaţia umanistă, mă făcea 
uneori cinic şi crud... Francesco Piccolomini şi Rodrigo Borgia 
împărtăşeau uneori îndoielile mele... 

Să ştii să râzi când îţi vine să plângi este rodul unei filosofii 
înțelepte, însoţită de o luciditate crudă, socratică... 

Conclavul se reuni pentru a-l alege pe succesorul lui Paolo al 
II-lea... Candidatul care va putea oferi cele mai bogate daruri - 
asta nu se numeşte simonie? — va avea toate şansele să poarte 
mitra papală... 

YACUB PAŞA 

medic personal al sultanului Mehmed al II-lea 

Cine şi-ar fi putut imagina că un evreu neînsemnat, venit pe 
lume în adormitul orăşel portuar Gaeta, va deveni într-o bună zi 
medic al sultanului Murad al II-lea, apoi medic personal, consilier 
şi şef al serviciului secret al sultanului Mehmed al Il-lea, 
cuceritorul  Constantinopolului?! O ascensiune fulgerătoare, 
aproape un miracol. 

Este întocmai ceea ce s-a întâmplat... o minune... 

Ferestrele casei mele natale dădeau spre nemărginitul azuriu 
al Mării Mediterane, care mă ademenea spre orizonturi 
îndepărtate, spre locuri paradisiace... 

Visurile care întreţin imaginaţia poeţilor nu par a fi potrivite 
pentru un discipol al lui Hippocrates din Kos. În pofida studiilor 
mele medicale, pozitive prin excelenţă, mă lăsam uneori pradă 
visurilor. Ceea ce explică probabil înclinația mea pentru o viaţă 
care să evite banalul. 


Graţie nălucilor şi optimismului meu, m-am aruncat în 
aventura extravagantă pe care tocmai mă pregăteam să o 
trăiesc... 

Am urmat cursurile de medicină la Salerno, la Bologna şi la 
Padova, pentru că am fost obsedat de dorinţa de a găsi calea 
cea mai bună pentru a atinge perfecțiunea în meseria mea. 
Tatăl meu, care nu era bogat, şi-a sporit eforturile pentru a-mi 
permite să mă instruiesc în cele mai renumite şcoli. Profesorii 
îmi preziceau o carieră strălucită. După ce am obţinut diploma, 
am constatat că nu-mi folosea la nimic. 

Papa şi autorităţile religioase creştine interziceau evreilor şi 
sarazinilor să practice medicina şi chirurgia. 

Dacă în Italia aceste măsuri discriminatorii erau stânjenitoare, 
în Spania - unde trăia o ramură a familiei noastre - situaţia era 
şi mai rea. Regele Juan | ordonase ca evreii să fie izolaţi în 
cartiere denumite „Juderia” - iudaice - unde creştinii nu aveau 
voie să pătrundă. Evreii puteau părăsi ghetoul în timpul zilei 
pentru a face comerţ. Dar când înserarea se lăsa peste oraş, 
erau obligaţi să ne înapoieze acasă. 

Erau nevoiţi să suporte numeroase jigniri. Copiii lor nu puteau 
frecventa şcolile rezervate copiilor creştini. Băile publice în care 
erau admişi creştinii le erau interzise. Hanurile, de asemenea. 
Le era interzisă practicarea anumitor profesii - medicina, 
colectarea de impozite, cămătăria. Nu era decât începutul unor 
serii de persecuții din ce în ce mai grave: pedeapsa cu moartea 
pentru un evreu care a avut relaţii sexuale cu o creştină, 
transformarea sinagogilor în biserici, interdicţia de a părăsi 
cartierul iudaic... 

Creştinii, incitaţi de călugări fanatici, s-au năpustit în ghetoul 
de la Sevilla şi au masacrat câteva mii de evrei. Rudele noastre 
din Spania s-au aflat printre victime... 

Nu aveam intenţia să rămân cu braţele încrucişate sau să-mi 
schimb meseria pentru a-mi câştiga existenţa. Exodul evreilor 
către ţările islamice, mai tolerante, începuse deja. Am urmat şi 
eu curentul şi propria inspiraţie şi mi-am luat zborul spre Edirne. 

În Spania trebuia să alegi. Prima variantă: să păstrezi credinţa 
strămoşilor, dar să părăseşti ţara abandonând toate bunurile, 
mobile şi imobile. A doua variantă: să te lepezi de iudaism şi să 
treci la catolicism, să te botezi şi să uiţi definitiv trecutul. 


Deveniţi conversos, noii creştini îşi păstrau neatins vechiul lor 
statut social şi economic, dar în acelaşi timp îşi atrăgeau 
disprețul foştilor coreligionari. 

La Edirne, la turci, nu exista această dilemă. Nimeni nu-ţi 
propune să renunţi la iudaism. Dar dacă ai fi adoptat din proprie 
iniţiativă islamismul, ţi s-ar fi acordat toate avantajele şi 
privilegiile. 

Astfel,  schimbându-mi religia am stârnit curiozitatea 
binevoitoare a turcilor. Profesia mea practicată cu competenţă a 
făcut restul. 

Tânărul Abu Hasan, nepotul marelui vizir Khalil Qanderili, era 
pe cale să moară, plângându-se de dureri de burtă îngrozitoare. 
Medicii turci se învârteau neputincioşi în jurul lui, după ce îi 
puseseră diagnosticul de otrăvire. 

Când am fost chemat la căpătâiul său, am constatat că era 
vorba de un minuscul vermiculus care prin contracţiile sale 
dereglau tensiunea gazoasă a intestinului de care stătea lipit. 
Hippocrates, Celsius, Gallianus cunoşteau existenţa acestui 
viermişor care făcea ca acest caecum să se lungească şi care, 
inflamat, putea provoca moartea pacientului. l-am făcut o mică 
operaţie, fără dureri, pentru că am folosit faimosul ynoptium 
adiutorum, cunoscut de vechii chinezi, un amestec din frunză de 
mandragora şi de cucută la care se adaugă opiu extras din 
capsule de mac. 

Peste două săptămâni tânărul Abu Hasan putea să călărească 
din nou şi să-şi îmbrăţişeze cadâna. 

Informat de acest succes medical - care de fapt nu era chiar 
atât de extraordinar - marele vizir a vrut să mă cunoască. 
Problema lui era o gută veche, care îi făcea viaţa de nesuportat. 

Hippocrates constatase că eunucii, femeile la menopauză şi 
băieţii care nu şi-au început încă viaţa sexuală, nu sufereau 
niciodată de gută, numită şi podragă. A renunţa la zbenguielile 
amoroase, cum recomanda expres Hippocrates, nu este un 
tratament apreciat de cei relativ tineri. Cufundarea picioarelor 
bolnave în viscerele unui mistreţ spintecat de curând, stropite 
cu menstruaţia unei fecioare, este un leac garantat. Unii medici, 
care consideră excesele sexuale principala cauză a bolii, propun 
o soluţie radicală: castrarea pacientului. Nu-l puteam supune pe 
marele vizir unei asemenea terapii, cu atât mai mult cu cât eu 


nu consideram sexualitatea - chiar cea mai nestăpânită - causa 
causarum a gutei. 

l-am recomandat băi calde, prelungite, şi un decoct făcut din 
amestecul creat de mine, medicament care a dat întotdeauna 
rezultate bune. Marele vizir a fost atât de mulţumit de 
îmbunătăţirea stării lui, încât a lăudat competenţa mea 
sultanului Murad al II-lea, care suferea - se spunea - de aceeaşi 
boală. 

Această recomandare măgulitoare, în mod paradoxal, m-a pus 
pe gânduri. În ceea ce mă priveşte, protecţia marelui vizir şi 
onorariile generoase pe care le primeam din partea lui erau pe 
deplin suficiente. Dar a-l avea pe sultan pacient mi se părea 
foarte periculos. Despre cruzimea lui circulau zvonuri 
înspăimântătoare. Când cădea pradă furiei făcea să cadă capete 
şi abia după execuţie se întreba dacă cei supuşi supliciului erau 
vinovaţi sau nu. L-a spânzurat astfel pe fratele său mai mic, 
Mustafa, care nu avea decât doisprezece ani, şi le-a scos ochii 
celorlalţi doi fraţi, Mahmud şi Yusuf. 

Asemenea perspective nu aveau darul să mă liniştească. Dar 
cum să refuzi propunerea marelui vizir fără să-l ofensezi? 

A doua zi, tremurând ca o frunză uscată în bătaia vântului, m- 
am prezentat la palatul imperial. Astăzi pot să spun că acest 
edificiu, de o mediocritate jalnică, nu era la înălţimea unui atât 
de important personaj. Reşedinţa unui cardinal bogat, a unui 
bancher sau a unui principe roman depăşea în splendoare, şi de 
departe, această aglomerare de pavilioane desperecheate, 
grupate în spatele unei construcţii fără stil, care îl adăpostea pe 
suveranul Turciei. Pe atunci însă aceste aprecieri estetice 
treceau pe planul al doilea. 

Când am ajuns în faţa marelui senior al otomanilor m-am 
prosternat la picioarele sale, potrivit instrucţiunilor pe care le 
primisem. 

Am fost impresionat încă de la începutul acestei audienţe de 
privirea crâncenă a lui Murad al Il-lea. Urma să constat mai 
târziu, când am fost admis în cercul celor „mari”, că sultanii 
afişau intenţionat acest aer crunt, inaccesibil, de divinitate 
personificată, pentru a semăna frica şi a inspira respectul adânc 
de care dăm toţi dovadă în faţa lucrurilor misterioase şi sfinte. 
Nu era el oare umbra lui Allah pe acest pământ? 


Chiar şi râsul era rău, ca un rânjet... 

Murad al lIl-lea îmi puse câteva întrebări legate de studiile 
mele, în special, şi de lumea occidentală, în general. Mai tărziu, 
după ce i-am câştigat în parte încrederea, subliniez în parte, 
pentru că natura lui suspicioasă prin definiţie nu concepea 
sinceritatea, loialitatea - mi-a cerut informaţii despre locurile pe 
care le văzusem, despre persoanele pe care le întâlnisem. 

Suferinţa sa declarată, podagra, şi ameliorarea simptomelor 
nu mi-au pus probleme de nerezolvat. Dar examinându-l cu 
atenţie, am constatat că inima îi va produce necazuri în viitorul 
apropiat. Tatăl său, Murad |, murise la vârsta de treizeci şi unu 
de ani, ca urmare a unei crize cardiace severe. Murad al Il-lea 
ştia de această afecţiune. Avea nevoie de repaus. Trebuia să-şi 
înfrâneze mânia  nestăpânită, să potolească zbuciumul 
existenţei sale, să-i lase pe paşi să se lupte cu inamicii islamului, 
să evite oboseala intelectuală. 

Sultanul urmă recomandările mele şi constată cu satisfacţie o 
îmbunătăţire a stării sale, calmarea anxietăţii. Mulţumit de 
rezultatele artei mele, m-a promovat la rangul de medic 
personal, favoare care a stârnit gelozia confraţilor mei înlăturați. 

Mă obişnuisem să fiu duşmănit fără să îmi pese prea mult. În 
etapa evreiască a existenţei mele m-am descurcat satisfăcător. 
Faza turcească şi privilegiile care o însoțeau m-au găsit deja 
pregătit împotriva răutăţilor inamicilor mai mult sau mai puţin 
declaraţi. 

Eram în plină ascensiune când sultanul mi-a cerut să mă ocup 
şi de sănătatea fiului său, prinţul moştenitor Mehmed. În vârstă 
de treisprezece ani, era numai răni şi cucuie, căci practica 
sporturile cele mai violente, în special vânătoarea de mistreți, 
care îl pasiona... 

După ce îngrijirile mele l-au adus repede în formă, mi-a arătat 
o oarecare simpatie, pe care m-am grăbit să o cultiv. 

In acele momente, am conceput un plan care, dacă mi-ar fi 
reuşit, mi-ar fi permis să intru în grațiile prinţului moştenitor. O 
criză cardiacă a sultanului îmi oferi prilejul primului act al 
comediei politice pe care mi-o imaginasem. 

În primul rând trebuie să ştiţi că numai marele vizir, cei mai 
apropiaţi servitori ai sultanului şi eu însumi, medicul lui 
personal, eram autorizaţi să cunoaştem adevărul despre starea 


de sănătate a stăpânului imperiului. Nimeni altcineva în stat nu 
trebuia să fie informat: Curtea imperială, marii demnitari, 
armata şi poporul turc. În ochii tuturor sultanul este un personaj 
aproape mitic, infailibil, invulnerabil. Pentru toată lumea 
moartea sultanului reprezenta un fenomen supranatural. Allah îl 
cheamă lângă el pentru a-i recompensa curajul său de campion 
al credinţei adevărate, care a purtat războiul sfânt - djihad - în 
inima regatelor vecine, hinduse, creştine, şiite, pentru a arbora, 
în cele din urmă, stindardul verde al islamului pe pământul 
Asiei, al Europei şi al Africii. 

l-am sugerat sultanului - cu menajamente şi cu o diplomaţie 
discretă - că îi este necesar, în mod impetuos, un repaus 
absolut şi îndelungat pentru a evita un deznodământ fatal. Am 
exagerat puţin gravitatea acestor simptome pentru a-mi atinge 
scopul. Impresionat de argumentele mele, dar şi de palpitaţiile 
inimii sale răzvrătite, Murad al Il-lea mi-a spus că se va mai 
gândi. Avea în vedere o eventuală retragere la Bursa, unde 
liniştea de la ţară i-ar fi prins bine. Manipularea reuşise... 

Al doilea act al piesei a început cu o scrisoare pe care i-am 
trimis-o în secret prinţului Mehmed - în acel moment guvernator 
al Manisei - pentru a-i sugera planul retragerii tatălui său. Il 
avertizam că această hotărâre ar implica evenimente 
importante şi că prezenţa lui ar fi de dorit la Edirne. 

Actul al treilea reprezentă realizarea prevederilor mele cele 
mai optimiste. Sultanul interpretă vizita neaşteptată a fiului său 
ca pe un semn prevestitor fericit. Împotriva părerii lui Khalil, 
hotărî să abdice şi să cedeze tronul prinţului moştenitor. li puse 
o singură condiţie: să-l menţină pe marele vizir în fruntea 
guvernului, pentru că experienţa şi înţelepciunea acestuia îi vor 
fi de folos. 

La doisprezece ani, Mehmed primi sabia lui Osman, semn al 
regalității. La Manisa făcuse deja exerciţiul puterii. In pofida 
tinereţii sale, noul sultan dădu dovada unei mari capacităţi şi a 
unui talent înnăscut de a lua hotărâri, de a comanda. 

Din nefericire, domnia lui fu umbrită încă de la început de 
rivalitatea declarată dintre marele vizir Khalil, sprijinit de 
familiile aristocrate, conservatoare, şi parveniţi, foşti sclavi 
creştini deveniți mari demnitari, conduşi de Zaganos Paşa. 
Acesta voia să-l detroneze pe marele vizir pentru a se instala în 


locul lui. Lui Zaganos i se alăturaseră Sahabeddin Paşa, 
beglerbeiul Rumeliei, şi Sarudja Paşa, şeful gărzii imperiale, toţi 
partizani devotați ai tânărului sultan. 

După cum prevăzusem, rolul meu în această afacere îmi 
asigura favorurile şi încrederea lui Mehmed. Conform 
instrucţiunilor sale, trebuia să afişez o neutralitate care îmi va 
permite să-mi menţin simpatia lui Khalil şi să-l provoc să-mi facă 
destăinuiri; apoi nu-mi rămânea decât să le transmit tânărului şi 
imperialului meu stăpân. Un joc dublu nu tocmai cinstit, dar care 
se poartă în această lume guvernată de principial homo homini 
lupus. 

Mehmed abia îşi serbase aniversarea celor treisprezece ani, 
când anunţă în plin consiliu dorinţa sa de a cuceri 
Constantinopolul. Proiectul său, sprijinit de o strălucită 
argumentaţie, era rodul unei gândiri, al unei concepţii 
cutezătoare, pe care un om înzestrat cu o experienţă politică 
bogată ar fi invidiat-o. 

— Astăzi duşmanii noştri ne privesc cuprinşi de o teamă 
amestecată cu un oarecare dispreţ. Pentru ei nu suntem decât o 
adunătură de sălbatici inculţi, porniţi din străfundurile Asiei, o 
hoardă nedisciplinată de jefuitori însetaţi de sânge. O dată 
Constantinopolul cucerit, vom putea revendica statutul de 
succesori ai Imperiului Bizantin. Statul turc îşi va putea asuma 
calitatea de mare putere legitimată de cel mai strălucit succes 
obţinut până acum în inima lumii creştine - cucerirea pe calea 
armelor a Constantinopolului şi proclamarea sa drept capitală a 
imperiului nostru. Această metropolă, supusă puterii noastre, va 
rivaliza cu Roma, care se consideră, cu un orgoliu ridicol, 
capitala universului. Care univers?... Mănunchiul de state 
occidentale care îmbrăţişează încă religia lui lisus Hristos nu 
constituie universul, în schimb, noi vom putea aspira la 
universalitate când vom reuşi să ne impunem stăpânirea asupra 
întregii lumi, fapt care este deja pe punctul de a se îndeplini 
chiar sub ochii noştri. Marea Neagră şi Marea de Marmara vor 
deveni lacuri turceşti după căderea şi cucerirea 
Constantinopolului. Apoi ne vom lansa în cucerirea Europei, care 
este roasă de viermuiala putreziciunii. Niciodată nu vom mai 
avea condiţii atât de favorabile care să ne ajute în îndeplinirea 
sarcinii. Regele Franţei este preocupat de lupta pentru 


eliberarea propriilor teritorii ocupate de puteri străine. Anglia 
este devastată de un război civil care o slăbeşte şi o coboară la 
nivelul unui stat de rangul doi. Spania îşi caută identitatea; o 
lungă perioadă de dezvoltare care necesită eforturi 
considerabile. Sfântul Imperiu Roman al Germaniei nu este 
decât o caricatură a statului puternic creat de Hohenstaufen. 
Rusia nu contează. Biserica romano-catolică este subminată de 
conflicte sângeroase care izbucnesc între integrişti şi disidenţii 
dornici să se elibereze de sub stăpânirea ei. 

Aşa-zisul Sfânt Scaun este preocupat de războaie purtate 
neîncetat cu puterile vecine şi tulburat de intrigi şi de setea de 
grandoare dementă a înalţilor lui demnitari. Astăzi el este 
incapabil să stăvilească forţa invadatoare a islamului. 

Între statele italiene conflictele sunt endemice. Genghis-Han şi 
Timur Lenk reuşiseră unificarea popoarelor Asiei sub autoritatea 
lor. Acum această autoritate a murit. 

Vlăguită, divizată, Asia nu aşteaptă decât un stăpân capabil 
să-i redea unitatea şi grandoarea trecute. Dinastia lui Osman îşi 
va asuma acest rol. 

Africa va fi de asemenea o pradă uşoară. Dar, atenţie la 
mameluci - foştii sclavi - care conduc Egiptul. Ei vor încerca să 
reziste, să-şi apere bogăţiile, puterea. Dar vor fi sufocaţi în cele 
din urmă de presiunea noastră militară. Slăbiţi de rivalităţile 
care îi separă pe emiri, ei vor fi striviţi sub copitele cavaleriei 
noastre. Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian vor 
deveni, la rândul, lor lacuri turceşti. 

În ziua în care stindardul verde va flutura pe frontonul 
Vaticanului, misiunea mea va fi îndeplinită... 

Tânărul sultan îşi termină expunerea. Îl ascultasem uimit, 
fascinat de viziunile lui măreţe. Vizirii îl priveau cu gura căscată 
şi se limitau să dea din cap în semn de aprobare. 

Tăcerea fu întreruptă de intervenţia lui Khalil, care declară cu 
o voce scăzută, dar fermă: 

— Înălţimea Voastră, am fost impresionat de tabloul extrem 
de colorat pe care aţi avut bunăvoința să ni-l prezentaţi. Dar 
cucerirea Constantinopolului nu este de strictă actualitate. 
Imperiul Bizantin, redus la capitala sa şi la un neînsemnat 
teritoriu împrejmuitor, nu reprezintă niciun pericol pentru noi. 


Pacea pe care am încheiat-o cu Constantin al XI-lea Dragases ne 
obligă să ne respectăm cuvântul. 

Eram impresionat de atitudinea calmă, de privirea netulburată 
a marelui vizir, care sublinia prin imperturbabilitate forţa sa 
enormă, care îi permitea să îl contrazică pe însuşi sultanul şi 
stăpânul său, să reducă la neant proiectul lui, căci de cucerirea 
Constantinopolului depindea totul. Mehmed îl ascultă, cu fruntea 
înnourată, cu ochii scânteietori, îl cunoşteam destul de bine ca 
să-mi dau seama că furtuna îi bântuia gândurile. 

Apoi Khalil aruncă pe masă atuul. 

— Pentru moment este preferabil să lăsăm deoparte planurile 
de cucerire, pentru că trebuie să ne pregătim de un lung şi 
costisitor război de apărare: informatorii mei mi-au semnalat 
iminenţa unui atac masiv al trupelor maghiare, susţinute de 
contingente aliate, împotriva poziţiilor noastre din Balcani. L-am 
prevenit deja pe tatăl dumneavoastră, care mi-a anunţat 
întoarcerea sa la Edirne. 

Sângele năvăli în obrajii lui Mehmed. Cu o voce aspră îl 
interpelă pe marele vizir: 

— V-aţi permis să-l informaţi pe tatăl meu despre o afacere de 
stat gravă fără să mă preveniţi? 

— Sultanul, tatăl dumneavoastră, îşi păstrează prerogativele 
în cazul unei crize care pune în pericol existenţa imperiului. 

Mehmed se ambala ca un armăsar tânăr care roade zăbala în 
dinţi şi care se cabrează furios pentru a-şi arunca din şa 
cavalerul. 

— Khalil, v-aţi făcut vinovat de încălcări grave ale îndatoririlor 
faţă de mine... Voi lua hotărârea care se cuvine! 

Eram tentat să cred că tânărul sultan cuprins de mânie va 
ordona arestarea marelui vizir. Dar înainte ca ireparabilul să se 
producă, se întoarse pe călcâie şi părăsi încăperea urmat de 
consilierii săi apropiaţi. 

Am schimbat o privire cu Khalil, care păstra acelaşi aer 
flegmatic, apoi m-am retras şi eu. L-am găsit pe Mehmed în 
salonul cel mare al apartamentului său privat. Zaganos şi 
Sahabeddin îl incitau să ia măsuri drastice împotriva lui Khalil şi 
a partizanilor săi. Îl îndemnau chiar să încredinţeze gărzii sale 
personale misiunea de a împiedica întoarcerea lui Murad la 
Edirne. Cu riscul de a-mi atrage ura lui Zaganos, i-am 


recomandat lui Mehmed moderaţia. Am avut satisfacția să 
constat că înţelepciunea a triumfat. Abandonă ideea de a-l 
pedepsi pe marele vizir, iar efectele binefăcătoare ale acestei 
reţineri n-au întârziat să se producă. Informaţii de apropiata 
sosire a lui Murad, ienicerii îşi exprimară bucuria într-un mod 
spectaculos. Se răspândiră în oraş, aprinseră focuri de veselie şi 
traseră salve de muschetă. 

Mehmed a înţeles lecţia. L-a primit pe tatăl său cu toate 
onorurile şi semnele celui mai profund respect filial. Aparenţele 
erau salvate. lenicerii îl primiră cu entuziasm. 

Expeditiv, Khalil pusese deja armata pe picior de război, 
înaripat de perspectiva unei campanii tumultuoase, Murad luă 
comanda trupelor şi dădu semnalul de plecare. Uitase de boală. 

Desigur, l-am însoţit pentru a-i veghea sănătatea. Am 
observat că pentru anumiţi subiecţi, agitația, activitatea 
debordantă, tensiunea nervoasă nu numai că nu dăunează 
organismului, ci îi înarmează pentru a lupta împotriva 
agresiunilor exterioare. Parcă întinerise. 

Mesajele aduse de porumbeii călători ne-au informat că 
trupele inamice trecuseră Dunărea şi se îndreptau spre sud, de- 
a lungul ţărmurilor Mării Negre. 

Încercam o oarecare emoție. Era prima campanie la care 
participam. Făceam parte din Statul-Major al sultanului. 

— Vei învăţa arta militară pe câmpul de luptă, îmi spuse el 
râzând, într-o zi vei fi general şi ţi se va încredința o armată. 

Apoi adăugă: 

— Mă simt în formă! Gata să-l înfrunt singur în luptă pe regele 
Ladislau! 

— Trebuie totuşi să vă menajaţi inima. Viaţa înălţimii Voastre 
este foarte prețioasă... 

— Ascultă, Yacub! N-am auzit niciodată vorbindu-se de un 
general ucis de o criză cardiacă în cursul unei bătălii. Asta se 
întâmplă uneori în braţele unei femei. Ceea ce înseamnă că ele 
sunt mai periculoase decât focul inamic... 

La Varna, ienicerii, spahiii şi artileriştii noştri s-au ciocnit cu 
trupele maghiare, de trei ori mai numeroase decât ale noastre. 
A fost o luptă crâncenă, ucigătoare, care s-a terminat cu 
zdrobirea creştinilor. Regele Ladislau a pierit cu sabia în mână. 
Zaganos a făcut minuni. Merita pe deplin renumele de invincibil. 


Murad şi-a dovedit încă o dată talentul de strateg. Este adevărat 
că şi spionii au adus armatei noastre servicii de nepreţuit. 

Sultanul s-a întors triumfător la Edirne. Ar fi putut repeta 
cuvintele lui Cezar: veni, vidi, vici... ki îmbrăţişă fiul, apoi plecă 
la Manisa pentru a-şi relua odihna. 

Mehmed îşi păstră tronul, dar nu multă vreme. Au fost 
semnalate tulburări în capitală. lenicerii s-au revoltat din motive 
lipsite de importanţă, au prădat şi au incendiat cartierele 
bogate. Terorizaţi, mii de locuitori au părăsit oraşul şi averile, 
fericiţi că au scapăt cu viaţă. Presupun că agenţii marelui vizir n- 
au fost străini de această răzmeriţă. 

Khalil făcea tot posibilul să ajungă la sultanul Murad rapoarte 
despre zvonurile care susțineau că revolta se datorează 
incapacității tânărului suveran de a conduce statul. Această 
neobosită acţiune de subminare a reputației lui Mehmed a dat 
rezultate în cele din urmă. Murat ajunse la concluzia că 
revenirea lui la conducerea imperiului se impunea. Se întoarse 
la Edirne, în timp ce Mehmed revenea trist la Manisa. 

Prima sa domnie durase exact doi ani: de la 1444 la 1446. 
Redevenit guvernator al Manisei, se strădui cu o tenacitate 
remarcabilă să îşi completeze instrucţia intelectuală şi să pună 
la punct planul de cucerire al Constantinopolului. „Este obsedat 
de o idee fixă”, spunea marele vizir cu o ironie răutăcioasă. 

Mehmed l-a însoţit pe tatăl său în bătălia de la Kosovo, încă o 
victorie a turcilor. A participat şi la asediul oraşului Croia din 
Albania, unde Scanderbeg a creat derută în rândul otomanilor. 

În sfârşit, o violentă criză cardiacă l-a trimis pe Murad în 
regatul morţii. Ultima sa noapte pe acest pământ a petrecut-o în 
braţele a trei ikba/e adolescente - replică a celor trei graţii ale 
vechilor greci - care fuseseră recent aduse în haremul imperial. 
Moartea - simfonia finală - precedată de orgii voluptuoase, de 
plăcerile cele mai intense capătă un caracter aproape divin. 

Trei tinere fete frumoase şi delicate au pus capăt unei cariere 
glorioase, ispravă pe care forţele armate ale Europei dezbinate 
nu izbutiseră să o realizeze. Necunoscute sunt căile Domnului... 

La nouăsprezece ani Mehmed a revenit pe tronul strămoşilor 
osmanlâi. Toată lumea îşi imagina că se va descotorosi de 
Khalil, incorigibilul tulburător al apelor. Dar el nu acţiona sub 


imperiul primului impuls de mânie. Ştia că răzbunarea este o 
mâncare ce se savurează rece. 

Mehmed voia să îndeplinească mai întâi primul obiectiv al 
planului său strategic şi politic: cucerirea Constantinopolului. 
Khalil cunoştea mai bine decât oricine angrenajele statului, se 
bucura de un mare prestigiu şi era susţinut de numeroşi 
partizani - viziri, funcţionari ai Curţii, demnitari religioşi - şi, în 
plus, exercita o mare influenţă asupra ienicerilor. Eliminarea sa 
ar fi provocat agitaţie. Reglarea conturilor va fi amânată. Timpul 
lucra în favoarea sultanului. 

Cercurile aristocrate apropiate lui Khalil, care lăudau virtuțile 
vechilor turci, criticau indiferența lui Mehmed faţă de tânăra lui 
soţie, Sitt Hatun, fiica emirului Dulkadar, un bogat şi puternic 
senior al Anatoliei. Cu trei ani înaintea morţii sale, Murad 
ordonase celebrarea acestei căsătorii, care trebuia să 
consolideze dinastia lui Osman. Încă de la început, Mehmed 
manifestase faţă de prima lui cadână o răceală, o distanţă plină 
de dispreţ. O evita cu o deosebită grijă. Zăvorâtă de bună voie 
în apartamentul său, Sitt Hatun îşi plângea singurătatea. Deşi 
haremul imperial era izolat de lumea exterioară, zvonurile 
răzbăteau dincolo de uşile blindate. 

La vremea adolescenţei lui Mehmed prietenia cu băieţii de 
aceeaşi vârstă părea perfect normală. Tinerii îşi dezvoltă 
calităţile sportive alături de camarazii lor. Eforturile 
neîntrerupte, spiritul de competiţie le îmbogăţesc condiţia fizică 
necesară în timpul lungilor şi obositoarelor campanii militare. 
Lipsa lui de interes pentru femei şi preferința pentru băieţi, chiar 
după ce înaintase în vârstă, mă intrigau. 

Religia ebraică, pe care o practicasem în tinereţe în ltalia, 
respingea relaţiile carnale între bărbaţi, fiind murdare şi 
contrare legii divine. Mehmed nu numai că-l ofensa pe 
Dumnezeu prin păcatele sale, dar le şi preamărea, compunând 
poeme  înflăcărate pentru favoriţii săi. Aceste prietenii 
condangabile, foarte apreciate de vechii greci şi romani, treceau 
aproape neobservate la islamici. 

Khalil m-a oprit într-o zi la ieşirea din consiliu şi mi-a spus cu 
un surâs sarcastic: 


— Din fericire, tânărul nostru sultan are un frate mai mic, 
isteţul Ahmed... altfel dinastia lui Osman ar risca să se stingă 
din lipsă de moştenitori... 

Mă bătu prieteneşte pe umăr, apoi se îndepărtă rânjind. 

Bănuiesc că în acel moment, în ciuda perspicacităţii sale, mă 
considera prietenul lui. 

Am ezitat mult timp să-i redau lui Mehmed cuvintele lui Khalil, 
pentru că mă temeam de reacţia sa. Cutezanţa de a aborda 
acest subiect delicat în prezenţa lui implica un oarecare pericol. 
În cele din urmă am considerat că discreţia n-ar fi oportună. 
Khalil nutrea probabil intenţia tainică de a-l detrona pe Mehmed 
şi de a-l înlocui cu fratele acestuia. Din nefericire, acesta nu 
împlinise decât câteva luni. Problema succesiunii nu se putea 
pune într-un viitor apropiat. 

l-am strecurat lui Mehmed fraza marelui vizir. Firea lui 
imprevizibilă se manifestă într-un râs homeric. 

— Fiecare cu gusturile lui, Yacub! Dacă vrei să îmi faci un 
cadou frumos, caută-mi o copie perfectă a lui Ganimede: voi fi 
Jupiterus său!... În privinţa moştenitorilor mei, nu-ţi face nici-o 
grijă... Îmi voi îndeplini datoria... 

A doua zi dimineaţă am aflat tragicul sfârşit al acestui episod. 
Unul din libienii muţi, rob al casei sultanului, îl strangulase pe 
micuțul Ahmed, care se afla în baie, supravegheat de o sclavă. 

Mama, disperată, fusese ultima mare dragoste a lui Murad. 

Chiar în ziua execuţiei, Mehmed îl confirmă oficial pe Khalil în 
funcţie. Un mod subtil de a-l avea sub controlul său nemijlocit... 

Sub Mehmed, haremul a pierdut influenţa pe care a avut-o sub 
vechea domnie. De acum înainte seraiul/ ieşea la lumina zilei. 
Seraiul, paradisul efebilor favoriţi - vestiţii icog/lam - pe care 
sultanul îi copleşea cu cadouri, cu privilegii şi cu înalte demnități 
militare. Dar în ciuda farmecului lor, nu aveau nici-o influenţă 
asupra sultanului. Chiar în timpul celor mai arzătoare euforii, el 
ştia să îşi păstreze luciditatea. 

Mehmed va rămâne toată viaţa un singuratic, care va cere 
foarte rar părerea consilierilor săi. Ei nu aveau decât rolul de a-i 
executa ordinele... 

În 1451 urcă pentru a doua oară treptele tronului. Doi ani mai 
târziu, fără să ţină cont de părerea lui Khalil, asedie 
Constantinopolul. 


Pregătise şi apoi trecuse la înfăptuirea acestei uriaşe 
operaţiuni strategice; sub ochii unei Europe consternate şi ai 
unui papă preocupat mai mult de unificarea Bisericilor Catolică 
şi Ortodoxă sub autoritatea unică a Sfântului Scaun, decât de o 
intervenţie militară în favoarea bizantinilor supuşi unei presiuni 
mortale. 

Nu-mi voi pierde vremea descriind acest eveniment important, 
care a schimbat faţa lumii şi a ridicat Imperiul Otoman la rangul 
de cea mai mare putere a secolului. Obiectivul meu a fost să 
creionez cariera lui Mehmed al II-lea, rivalul lui Alexandru cel 
Mare, şi să-i explic formidabila ascensiune. 

Cucerirea Constantinopolului a avut consecinţe importante şi 
pe planul politicii interne. Fostul Bizanţ a devenit capitala 
Imperiului Otoman. Marele vizir Khalil Qanderli şi-a pierdut 
prestanţa. Autoritatea, prestigiul sultanului atinseseră, dintr-o 
singură lovitură, apogeul. 

Mehmed şi-a amintit cât a subminat acest bătrân tradiţia 
familiei sale, forţa clanului său şi chiar propria-i ascensiune. 

judecat pentru corupţie şi pentru crime de înaltă trădare, a 
fost condangat la moarte. Mamelucii sera'u/ui l-au strangulat cu 
un şnur de mătase, execuţie capitală rezervată înaltelor 
personalităţi. Sultanul a ordonat şi confiscarea tuturor bunurilor 
sale. 

L-am văzut pe Khalil prăbuşit pe un splendid covor roşu de 
Anatolia, cu un somptuos decor floral. Faţa lui vânătă se 
sprijinea pe medalionul în formă de trifoi cu patru foi. Se spune 
că această plantă aduce noroc. Nu voi uita niciodată limba 
umflată a lui Khalil, care atârna între buzele-i palide. Acest 
spectacol sinistru mi-a provocat frisoane în tot corpul. 

Oamenii obişnuiţi se bucură de privilegiul de a fi judecaţi după 
sheriat, lege de esenţă divină aplicată de magistraţii care 
cântăresc atent acuzaţiile înainte de a se pronunţa. Noi, marii 
demnitari, suntem supuşi legii sultaniene, hanum, care acordă 
sultanului puteri nelimitate asupra vieţii noastre. 

Trebuie să admit că am contribuit din plin la căderea lui Khalil. 

În calitatea mea de şef al serviciului secret am adunat probe, 
scrisori şi mărturii care dezvăluiau fără nici cea mai mică umbră 
de îndoială colaborarea lui cu inamicul şi vânzarea de secrete de 


stat fostului împărat Constantin al XI-lea Dragases, în schimbul 
unor pietre preţioase de o valoare inestimabilă... 

In acelaşi timp, vizirul poliţiei, Mahmud Paşa, unul dintre 
partizanii cei mai zeloşi ai lui Khalil, a născocit o scrisoare prin 
care mă angajam să-l asasinez pe sultan, în schimbul unei 
considerabile recompense. Această probă scrisă ar fi fost găsită 
în arhivele ducelui Nottaras, care era deja executat. Zvonul 
arestării mele începuse să circule pe coridoarele palatului 
imperial. Din fericire, complotul împotriva mea a fost 
dezamorsat. Vizirul poliţiei şi falsificatorul şi-au încheiat 
existenţa terestră sub securea călăului. 

Dacă descoperirea acestei uneltiri ar fi întârziat, riscam să 
sfârşesc strangulat, cu faţa lipită de covorul roşu care folosise la 
supliciul lui Khalil. 

De la aceste întâmplări au trecut mulţi ani. Am patru copii 
aduşi pe lume de două dintre cele patru cadâne ale mele. Ei se 
numesc Ali, Ahmed, Mehmed şi lşak, toţi buni musulmani. 
Haremul meu mai cuprinde patruzeci de sclave tinere şi 
binevoitoare, care-mi înfrumuseţează şi serile petrecute acasă. 
Noua mea religie îmi permite să mă bucur de mai multe femei, 
fără să-l supăr pe Dumnezeu, care şi-a schimbat părerile de 
când şi-a luat numele de Allah. 

Din nefericire, îmi rămâne prea puţin timp liber pentru a mă 
bucura de binefacerile numeroaselor mele case, pentru că 
afacerile de stat mă copleşesc literalmente. Trebuie să fiu 
ubicuu, ceea ce în mod practic este imposibil, pentru că 
minunile atât de frecvente la catolici sunt mai puţin apreciate de 
celelalte religii. 

Vorbeam de casele mele; pentru a fi pe placul sultanului care 
vrea să reconstruiască în întregime Constantinopolul, ruinat în 
timpul asediului, m-am supus curentului şi mi-am ridicat o 
splendidă reşedinţă în noua capitală, precum şi un pavilion pe 
ţărmul european al Bosforului, unde cele mai bogate şi cele mai 
puternice personalităţi ale vremii îşi petrec vacantele. Cuvintele 
vacanţă, odihnă ar putea fi şterse din vocabularul demnitarilor şi 
al tuturor persoanelor aflate în serviciul lui Mehmed. Practic, 
aceştia trebuie să fie la dispoziţia lui douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. | se întâmplă să convoace consilierii la miezul 
nopţii, pentru a le dicta o hotărâre luată în ultimul moment. O 


cât de mică întârziere la apelul său ar avea consecinţe grave, 
fiindcă este foarte susceptibil. 

În ce mă priveşte, cam trei sute de zile pe an călăresc alături 
de el, prin munţi şi prin văi, pentru că se află aproape în 
permanenţă în campanie. 

Pentru noi, starea de război este neîntreruptă. Comparam 
mişcarea continuă a armatei sultanului cu o furtună care 
străbate imperiul de la un capăt la altul, lovind prin surprindere 
fiecare inamic, separat. Acest gen de strategie se numeşte 
economia forţelor. Mehmed dispune de o masă de trupe pe care 
le deplasează cu o rapiditate surprinzătoare, folosind căile de 
acces interne. Acest procedeu îi permite să dea lovituri de 
măciucă succesive necredincioşilor creştini, descumpăniţi de 
această mobilitate continuă. 

Când este informat că se pregăteşte o ofensivă împotriva 
noastră, ia iniţiativa şi, printr-o contraofensivă fulger, îşi 
surprinde inamicul şi îl distruge. 

Am remarcat un fenomen uimitor. În marile bătălii clasice, în 
care trupele se află faţă în faţă şi în care se aruncă în luptă forțe 
considerabile, victoria este a noastră aproape întotdeauna. In 
schimb, am suferit adesea înfrângeri când am avut de înfruntat 
armatele mici, dar extrem de mobile, cum ar fi aceea 
comandată de Scanderbeg sau de principii domnitori Ştefan ce 
Mare, Vlad Ţepeş, precum şi Corvin de Hunedoara. 

Trebuie să admit că lipsa de unitate şi rivalităţile adesea 
meschine ale şefilor statelor creştine ne-au adus în mod indirect 
servicii. Exasperat de inerția lor, Pius al Il-lea a avut naivitatea 
să-l îndemne pe împărătescul meu stăpân să îmbrăţişeze 
credinţa în Hristos. 

Eram de faţă când, după ce un interpret i-a citit scrisoarea, 
Mehmed a izbucnit în râs: 

— Mă vezi tu, Yacub, sărutând piciorul papei?... E mai plauzibil 
invers... şi acest eveniment se apropie, pentru că zilele Romei 
sunt numărate... 

LUIGI DANDOLO 

aristocrat venețian 

Vreţi să alunecaţi uşor pe un curcubeu?... Instalaţi-vă comod 
pe pernele unei gondole care pluteşte pe Canal Grande. 


Vreţi să rătăciţi printre stele?... Hoinăriţi după căderea nopţii 
prin Piaţa San Marco, apoi faceţi un mic ocol pe la Molo. 

Toate luminile, toate culorile cu jocurile lor fine de nuanţe vă 
oferă un spectacol feeric... 

Coloane de marmură susţin cerul aproape întotdeauna senin... 
până şi ceața sidefie are delicateţea mătăsii... 

Marea cântă, undele se pierd pe țărm cu un murmur 
fermecător... 

Veneţia are frumuseţea ireală a unui paradis... un paradis care 
atinge adesea infernul... 

Eu am cunoscut acest paradis, acum mă deprind cu infernul... 

să porţi un nume mare şi să cari după tine porecla Barnaboti 
înseamnă o mare umilinţă pentru un nobil venețian... 

Se spune ca familia mea este una dintre cele mai ilustre din 
Europa. Ea a dat Serenissimei Republici patru dogi şi un număr 
însemnat de înalţi demnitari... 

Eu, unul, îmi duc viaţa plină de lipsuri în una din acele căsuțe 
construite de guvern în cartierul San Barnaba - gest de 
binefacere faţă de aristocrații nevoiaşi. 

Cum am ajuns aici?... Este o poveste tristă... Aş putea spune 
că m-am născut în purpură, asemenea străbunilor mei, împărații 
bizantini. Când am venit pe lume, cele mai frumoase 
perspective mi se aşterneau înainte. Dar căile Domnului sunt de 
nepătruns... Uneori prea de nepătruns... 

La noi, în Veneţia, dreptul de prim născut nu exista. Tata, deşi 
frate mai mic, a moştenit o parte importantă a averii Dandolo. 
Captivat de jocurile de noroc, a risipit toţi banii la masa verde. 
Jocul de cărţi a fost inventat de un venețian inspirat de Satana. 

Tatăl meu a murit fulgerat de un atac de cord în cursul unei 
partide de biribi deosebit de palpitante. Pentru stingerea 
datoriilor sale, bancherii au scos la vânzare toate bunurile 
noastre mobile şi imobile. Când mama a aflat că suntem obligaţi 
să părăsim frumoasa noastră casă din Campo San Paolo şi că 
trebuie să ne mutăm în una din acele case vechi şi urâte din San 
Barnaba s-a cufundat într-o stare de melancolie care i-a pus 
capăt zilelor. 

În acel timp eu eram student la Padova. Unchiul meu din 
partea mamei, un Foscari, l-a luat în grija lui pe fratele meu mai 
mic Aleandro, care nu avea decât şapte ani. 


Era un gest cu atât mai generos, cu cât Foscari treceau printr- 
o perioadă destul de întunecată. Dogele Francesco Foscari, care 
se făcuse remarcat printr-o politică de cuceriri ce sporiseră 
considerabil teritoriul Serenissimei, fusese obligat să abdice, 
măsură fără precedent, pentru că dogele era ales pe viaţă. În 
timpul suzeranității lui, fiul său Jacopo a fost exilat în Morea, 
pentru că ar fi încălcat legea care interzice dogilor şi membrilor 
familiei lor să accepte cadouri din partea străinilor. 

De-abia întors în Veneţia, a fost din nou acuzat că ar fi trădat 
interesele Serenissimei Republici, întreţinând relaţii cu inamicii 
ei, sultanul turcilor şi ducele de Milano. Era, de asemenea, 
suspectat de a fi stipendiat asasinarea lui Ermolao Donato, unul 
dintre cei trei şefi ai Consiliului celor Zece, cu ocazia primului 
său proces penal. 

Condangat la un an de închisoare cu ghiulele, apoi la un lung 
exil în Insula Candia, i s-a permis, înaintea îmbarcării, să 
primească vizita tatălui său, dogele. 

— Vă rog să faceţi imposibilul pentru a mă putea întoarce în 
sânul familiei, pentru că sunt nevinovat, s-a plâns el. 

Dogele l-a îmbrăţişat şi i-a cerut să se supună deciziei justiţiei, 
care exprima obiceiul locului în Veneţia. 

Şase luni mai târziu, o comisie de anchetă numită de Senat a 
constatat ca Jacopo fusese victima unei maşinaţiuni şi a dispus 
imediata lui eliberare. Curierul trimis la Candia, pentru a-i 
comunica decizia care îl dezvinovăţea, a constatat decesul său. 

Dogele a primit consternat groaznica veste. Dar inamicii săi 
vegheau. Consiliul celor Zece s-a reunit în secret. Pietro Donato, 
Girolamo Barbarigo şi Jacopo Loredan - fiul lui Pietro Loredan, 
căpitan general al armatei, concurent învins la ultimele alegeri 
ducale care au asigurat triumful lui Francesco Foscari - au reuşit 
să ia o hotărâre care impunea dogelui renunţarea la demnitatea 
sa şi retragerea lui departe de Veneţia. Giorgio Dolfin, înrudit cu 
Foscari, dar pe ascuns aliat cu Loredan, s-a prezentat la vărul 
său şi cu o falsă compasiune l-a sfătuit să capituleze. Un refuz l- 
ar fi expus la represalii grave. In cele din urmă dogele a cedat... 

Au existat dogi asasinați, dogi condangaţi la moarte şi 
executaţi... pentru prima oară un doge era forţat să abdice... 

Cele mai dure şi adeseori sângeroase conflicte dintre cei mari 
se ascundeau sub eticheta securității Republicii... 


În această lume în care delaţiunea, intrigile, cabalele, 
manevrele secrete, comploturile sunt singurele mijloace pentru 
reuşita celor mai sfruntate dorinţe, eu intram cu desăvârşire 
dezarmat... 

Dandolo şi familiile înrudite au intrat într-un fel de eclipsă 
politică. Ceea ce înseamnă că ele şi-au pierdut bogăţiile şi 
puterea. Pur şi simplu, inamicii lor profitau de o conjunctură 
favorabilă! Mâine, o răsturnare de situaţie le-ar putea reda 
privilegiile pierdute vremelnic. Dar lupta continua. Victimele 
sunt deposedate de rangul şi de privilegiile lor pentru că aşa 
cere securitatea Republicii. 

Aristocraţii Veneţiei se supuneau vitregiei sorții aşa cum 
făceau idolatrii care sacrificau pe altarele însângerate fecioare şi 
adolescenţi pentru a potoli mânia zeilor. Astăzi cei mari îşi 
interiorizează suferinţele cu un fel de plăcere, de voluptate care 
implică oarecare tendinţe distructive: faimosul thanatos. 
Evident, acest eşafodaj se sprijină pe o bază solidă de 
ipocrizie... 

Eu însumi am fost prins în angrenajul unei afaceri de acest fel. 
Pentru a înţelege acest mecanism, vă voi da o explicaţie 
suplimentară. Nobilii venețieni se împart - după vechimea 
originii lor - în două mari grupe. Lungii, ale căror origini urcă în 
timp până la splendoarea Republicii şi a Imperiului Roman, şi 
scurții, un fel de poreclă dată celor înnobilaţi mai de curând. 

Lungii sunt împărţiţi, la rândul lor, în apostoli - familiile 
coborâte din primii tribuni - şi evanghelişti - familii care au 
participat la întemeierea Republicii Venețiene. 

Cei din ramura Dandolo fac parte dintre evanghelişti. Scurţi; 
au prins rădăcini după secolul al XII-lea, iar sângele lor nobil 
este subţiat ca urmare a încrucişărilor cu familii străine sau cu 
oameni de rând. Printre scurți s-au strecurat şi câţiva îmbogăţiţi 
recent, cum ar fi familia Vendramin. 

O rivalitate seculară înveninează relaţiile dintre /ungi; şi scurți. 

Bartolomeo Memmo, prietenul şi colegul meu de universitate, 
are printre strămoşii săi o adevărată colecţie de dogi şi de 
magistrați ai Republicii. Familia lui, ca şi a mea, face parte 
dintre evanghelişti. 


Datorită jocurilor alegerilor, manevrelor secrete şi 
combinațiilor de culise, scurții au reuşit să-şi asigure aproape 
toate marile demnități. 

Bartolomeo este ceva mai în vârstă decât mine, a depăşit 
douăzeci de ani, ceea ce i-ar permite să fie ales în Marele 
Consiliu. Dar adversarii familiei sale au reuşit să-i blocheze 
intrarea în înalta adunare. Acest eşec i-a stârnit furia. 

Într-o seară, m-a invitat la un pahar de vin la „Cavalerul cu cal 
alb”, han foarte căutat de studenţii din Padova. 

Mânia sa împotriva scurților nu s-a potolit. Ura, o ură 
arzătoare, luase o formă obsesivă. Eriberto Soranzo şi Daniele 
Marchesi, care sosiseră în ajun la Veneţia pentru examenele de 
sfârşit de an, s-au aşezat la masa noastră. Soranzo este un /ung. 
Marchesi, fiul unui bogat bancher, face parte din clasa 
intermediară, între nobili şi popor. Foarte ambițios, dă din coate 
pentru a-şi câştiga un loc cât mai bun sub soare. Nu vorbeşte 
decât de bani şi de colecţia lui de obiecte de artă, cumpărate cu 
preţuri de nimic. Îi detest pe aceşti profitori care abuzează de 
puterea pe care le-o conferă banul câştigat prin mijloace 
dubioase. Acceptam compania lui Marchesi pentru a-i face 
plăcere lui Memmo, îndeobşte amuzat de limbuţia şi de aerele 
lui de fanfaron. 

Soranzo ne-a adus veşti de la Veneţia. Turcii pregăteau un 
război  înverşunat împotriva  Serenissimei. Panica pusese 
stăpânire pe populaţia conştientă de izolarea ei, limitată la 
propriile-i resurse. Harnică, perseverentă, în plin avânt, 
Serenissima stârnise invidia celorlalte state italiene. 

Pentru a părea interesant, Marchesi ne-a relatat că un 
senator, obligat faţă de tatăl său, bancherul, i-a dezvăluit în 
mare taină un secret: Senioria şi Senatul au trimis la 
Constantinopol un medic evreu, supus venețian, David 
Mavrogonat, care întreținea relaţii amicale cu Yacub Paşa, un 
mare demnitar turc, pentru a-i propune convorbiri între cele 
două guverne, în scopul evitării unei conflagrații cu urmări 
imprevizibile. Dar aceste avansuri au fost respinse. 

De obicei Marchesi inventa ştiri senzaţionale pentru a lăsa 
impresia că este iniţiat. De această dată aş fi pariat că nu 
minţea. Senatorul i-a strecurat probabil această informaţie 


pentru a-l face să înţeleagă să nu lanseze, în zilele sau 
săptămânile următoare, expediţii comerciale în mările orientale. 

l-am atras atenţia că este imprudent să colporteze secrete de 
stat. 

— O afacere ratată nu mai este un secret pentru nimeni, 
răspunse el nepăsător. 

Bartolomeo şi Eriberto izbucniră în râs. 

Contrariat de amuzamentul lor, ridicai din umeri. 

Apoi Eriberto a criticat vehement ultimele alegeri ale Marelui 
Consiliu, toate trucate. 

Robacino, patronul hanului, un ins burtos, gras, care tocmai 
ne umplea paharele cu cel mai bun vin, asculta cu interes 
lamentaţiile lui Eriberto. Partizan al lui Soranzo, pentru că îşi 
petrecuse tinereţea în umbra castelului acestei familii, clătina 
din cap cu tristeţe. 

— Speram, Ser Soranzo, că tatăl dumneavoastră va fi ales 
doge. Atât timp cât aceste intrigi vor continua, şefii marilor 
familii vor fi împiedicaţi să aibă acces la înaltele demnități ale 
Republicii... 

Suspină, apoi se retrase, legănându-se ca o gâscă îndopată. 
După plecarea sa, Bartolomeo, incapabil să-şi reţină mânia 
explodă: 

— Imediat după înapoierea la Veneţia trebuie să ascundem 
platoşe şi pumnale pe sub veşminte şi apoi să intrăm sub un 
pretext oarecare în palatul ducal şi să-i masacrăm pe toţi aceşti 
bandiți în robe roşii care, începând cu încornoratul Cristoforo 
Moro, doge de două parale, patronează tot acest putregai. 

Soranzo făcu ochii mari, înspăimântat. 

— Eşti nebun, Bartolomeo! 

— In ceea ce mă priveşte, n-am auzit nimic, am declarat cu un 
calm afectat. 

— Am uitat tot ce s-a spus, a supralicitat Marchesi... 

Sesiunea examenelor odată terminată, ne-am reîntors la 
Veneţia. Pentru mine, viaţa îşi relua cursul cenuşiu din cauza 
penuriei financiare care-mi strica buna dispoziţie. Din fericire, 
aveam prieteni care mă ajutau să mai uit de griji. Ambianţa 
febrilă creată de ameninţarea unui război iminent nu ne 
împiedica să participăm la petreceri intime, la vânători, la 
concursuri de tir sau la interminabile partide de şah. Zdrobit de 


oboseală, mă întorceam în zori în camera mea mizerabilă, mă 
dezbrăcăm repede, mă aruncam în pat şi dormeam bântuit de 
coşmaruri. Într-o noapte - înecată într-o ceaţă deasă şi rece - 
mă îndreptam, cu inima grea, spre casă. La un colţ de stradă 
zării o siluetă care se desprinse de lângă un portic şi se îndreptă 
spre mine. Instinctiv scosei pumnalul pe care îl purtam 
întotdeauna asupra mea, gata să mă apăr. Tata mă învățase că, 
în caz de agresiune, trebuie să acţionez repede, fără ezitare: 
ucide ca să nu fii ucis! 

Din fericire, înainte de a înfige pumnalul în pieptul intrusului, 
am recunoscut vocea lui Soranzo, care vorbi încet: 

— Opreşte-te! Sunt eu, Eriberto! 

— Dacă ai vrut să mă sperii, ai reuşit pe deplin... 

Privi în jurul lui ca şi când ar fi vrut să străpungă ceața deasă. 

— Sst! Ascultă-mă atent şi, mai ales, nu mă întrerupe. 
Bartolomeo a fost arestat! Acum procesul lui are loc în faţa 
Consiliului celor Zece! 

— Ce? Tu glumeşti? 

Eram năucit. 

— Daniele a istorisit surorii lui, confidenţial, scena de la hanul 
din Padova şi amenințările lui Bartolomeo la adresa lui Moro... 
sora lui a repetat, tot confidenţial, unei prietene intime, 
cuvintele lui Bartolomeo, iar aceasta le-a şoptit la urechea celei 
mai bune prietene... În sfârşit, Consiliul celor Zece, informat, a 
ordonat arestarea lui... Vom fi chemaţi ca martori... Am putea să 
ne considerăm  norocoşi dacă nu ne arestează pentru 
complicitate... 

Fiori reci îmi alunecau pe şira spinării. Asta îmi mai lipsea... 

— Putem spune că este o născocire... 

— Exclus! Ei ştiu deja totul... fiecare cuvânt... fiecare 
intonaţie... Daniele a fost deja citat în faţa Consiliului celor 
Zece... Vom fi şi noi citați, poate mâine... 

— Cum de ai aflat? 

— Nu mă mai întreba! De altfel, nici nu m-ai văzut... Înţelegi? 
„.. La revedere... Încă în libertate... 

Mă bătu pe umăr în semn de încurajare, apoi se topi în 
întunericul umed... Zorile mă găsiră îmbrăcat, proaspăt ras, 
aşezat la fereastră, în spatele unei amărâte de perdele uşor 
ridicată... aşteptam cu nervii încordaţi... 


La douăsprezece punct, doi zbiri au ciocănit la uşa mea. Am 
ieşit afişând calmul unui om conştient de nevinovăția sa. 

Cu un ton neutru m-au anunţat că trebuie să mă prezint în 
faţa Consiliului celor Zece. Încadrat de aceşti indivizi, ca un 
prizonier între doi gardieni, eram condus spre piaţa San Marco. 
Deşi nu sunt un credincios fervent, am aruncat o privire 
imploratoare către biserică, încredinţându-mi sufletul lui 
Dumnezeu. M-au străbătut fiori când am trecut pe lângă 
coloanele care încadrau execuțiile publice ale criminalilor. 

Sperasem să-mi fac prima mea intrare în palatul dogilor în 
condiţii mai puţin lamentabile. Ştiam că justiţia venețiană se 
arată foarte dură faţă de nobili pentru a demonstra burghezilor 
şi oamenilor de jos că privilegiile politice acordate aristocraților 
nu-i scutesc de cele mai grele pedepse dacă abuzează de 
prerogativele ereditare. 

Escortat de zbiri, am urcat scara de marmură, am parcurs mai 
multe coridoare şi săli enorme, supraîncărcate cu ornamente 
magnifice. În starea de spirit în care mă aflam, îmi imaginam că 
intrarea în iad trebuie să aibă acelaşi aspect de măreție 
amenințătoare. 

În anticamera Consiliului celor Zece, personaje grave, 
îmbrăcate în robe roşii sau negre, aşteptau discutând în şoaptă. 
Printre ei am recunoscut doi prieteni ai tatălui meu care ne 
frecventau casa în timpul prosperității sale. Impresionaţi 
probabil de zbirii care mă supravegheau vigilenţi, au preferat să 
pară că nu mă cunosc. 

Teoretic, învăţasem la universitate mecanismul unui proces 
penal. Quarantia Criminale judeca în apel sentinţele tribunalelor 
inferioare şi în primă instanţă delictele mai grave şi anumite 
crime. Consiliul celor Zece nu era sesizat în primă instanţă decât 
în cazul proceselor de o gravitate excepţională. Eram înfricoşat 
de hăul care se deschidea în faţa lui Bartolomeo şi indirect în 
faţa noastră, prietenii săi. Cele mai negre presupuneri erau 
plauzibile. 

Uşa Consiliului celor Zece se deschise şi un grefier pronunţă 
numele meu. 

Când am intrat în sala enormă, cu ornamente roşii ca sângele, 
privirea mi-a fost atrasă de judecătorii cu chipuri posomorâte, 
severe, instalaţi pe o estradă, şi care arborau robe roşii şi negre. 


Tribunalul era format din zece consilieri titulari, din zece 
consilieri ducali şi prezidat de doge, personal. Toţi stăteau 
nemişcaţi, într-o linişte mormântală. Solemni, impunători, 
semănau cu nişte statui aliniate pe un altar imens. Ştiam că 
jurisdicţia lor se aplica crimelor de înaltă trădare, divulgărilor de 
secrete de stat, delapidărilor săvârşite de guvernatorii oraşelor 
şi provinciilor. Ce păcate i se atribuiau lui Bartolomeo?... 

Jos, lângă estradă, două mese lungi erau aşezate la o distanţă 
respectabilă una în faţa celeilalte. La masa din stânga se aflau 
grefierii, la cea din dreapta era Bartolomeo, încadrat de cei doi 
avocaţi ai săi. Faţa lui inspira milă şi frică. Obrajii goliţi parcă de 
sânge erau de un verde palid. Am zărit, cu coada ochiului, două 
bănci, aşezate de o parte şi de alta a uşii, rezervate martorilor. 
Eriberto, Daniele Marchesi şi hangiul din Padova stăteau pe 
scaune. Am înţeles că au fost deja audiaţi. 

Am pronunţat jurământul, repetând formula indicată de 
grefier. In acest moment creierul meu începu să lucreze cu o 
viteză fantastică: să fiu laş şi să spun tot adevărul, sau să încerc 
să-l acopăr pe Bartolomeo într-un mod sau altul? 

Lacrimile care curgeau pe obrajii nenorocitului meu prieten m- 
au făcut să înţeleg că tribunalul cunoştea deja tot adevărul. 

Preşedintele Consiliului celor Zece mi-a adresat întrebările cu 
o voce clară, tăioasă; întrebări atât de direct formulate, încât 
sugerau răspunsurile. Cu durere în suflet m-am supus jocului; un 
joc sinistru, al cărui final va fi moartea prietenului meu... 

— V-aţi dat seama de gravitatea cuvintelor sale? 

— Da, Excelenţa Voastră, dar mi-am zis că vorbeşte vinul. 
Dăduse peste cap mai multe pahare de Chianti... 

— Cunoaşteţi expresia în vino veritas? 

Intrebarea lui reducea la neant argumentele mele. Avocatul 
apărării îmi adresă câteva întrebări nesemnificative. Am înţeles 
că Bartolomeo era pierdut... 

Cu un gest abia schiţat, preşedintele mi-a indicat un loc pe 
banca martorilor. 

Procurorul a subliniat gravitatea crimei comise de acuzat, iar 
apărarea şi-a terminat pledoaria printr-o declarație 
surprinzătoare. 


— Recunoaştem gravitatea faptei săvârşite de Bartolomeo 
Memmo, dar ţinând seama de vârsta lui, cerem cu umilinţă 
indulgenţa tribunalului... 

Apoi consilierii părăsiră sala precedaţi de doge. Nu m-am 
putut împiedica să mă gândesc la faptul că în această afacere el 
era şi judecător, şi parte, pentru că amenințările fuseseră 
formulate la adresa lui, personal. 

Bartolomeo îşi ţinea capul plecat... Plângea... 

Agitat, Daniele Marchesi îşi muşca buzele. Era conştient că 
numai el purta responsabilitatea pentru procesul care se judeca 
astăzi... 

Zece minute mai târziu, Curtea reveni cu aceeaşi solemnitate. 
Preşedintele pronunță sentința: Bartolomeo Memmo era 
condangat la pedeapsa cu moartea... Prietenul meu a fost 
decapitat între cele două coloane din Piaţa San Marco... 

Sfârşitul lui m-a şocat îngrozitor. Indiscreţia unui individ 
iresponsabil l-a dus la pieire. 

Viaţa la Veneţia atârna de un fir de păr. O calomnie sau un 
simplu denunţ anonim puteau trimite un inocent în împărăţia lui 
Hades. 

După tragicul deznodământ al afacerii Memmo, repulsia mea 
faţă de cartierul San Barnaba şi de majoritatea vecinilor mei, 
nobili scăpătaţi ca şi mine, devenea patologică. Aveam senzaţia 
că mă aflu într-o închisoare populată cu deţinuţi marcați cu 
pecetea infamiei. Reputația Barnaboţilor era de multă vreme 
împroşcată cu noroi. Mizeria era prost sfătuitor. Adulții, membri 
de drept ai Marelui Consiliu, îşi vindeau voturile celui mai darnic. 
Unii se pretau la escrocherii jalnice. Alţii deveniseră judecători 
profesionişti. Înşelătoria nu le provoca remuşcări. Majoritatea 
sunt celibatari, pentru că Barnaboţii nu-şi pot permite luxul de a 
întreţine o familie. Cei care au nume sforăitoare primesc 
propuneri de căsătorie din partea burghezilor îmbogăţiţi, care 
oferă dote însemnate fetelor lor. Cumpărarea unui aristocrat 
care va înnobila o familie de oameni de rând parveniţi este o 
afacere excelentă. 

Tinerii, cum sunt eu, aleg diferite soluţii, după temperamentul 
fiecăruia. Cei comozi, cărora nu le plac eforturile, fac mici 
şmecherii, sau - dacă sunt frumoşi - îşi vând corpul, pentru că 
amatorii de carne proaspătă plătesc scump pentru a-şi satisface 


gusturile. Cei mai dinamici participă la concursuri sportive, care, 
din nefericire, aduc venituri destul de modeste. 

Asociaţiile de trăgători cu arbaleta sau cu archebuza sunt 
încurajate de guvern, fiindcă ele asigură o instrucţie militară 
fără cea mai mică cheltuială publică. Galerele mari, pentru 
transporturile comerciale, trebuie să îmbarce la bord un număr 
variabil de archebuzieri dintre oamenii de rând şi patru 
archebuzieri nobili, care trebuie să le asigure apărarea, pentru 
că mările sunt bântuite de pirați. Această activitate cvasimilitară 
este căutată de tinerii nobili, căci, în afară de o plată modică, ea 
le permite să facă afaceri pe cont propriu. Importul de mărfuri - 
în cantitate mică, dar de valoare mare - poate produce beneficii 
uneori importante. Am participat şi eu la un transport comercial, 
care mi-a adus ceva bani, dar nu pentru mult timp, chiar dacă 
aş fi făcut economii. 

Când am împlinit optsprezece ani, două evenimente mi-au 
marcat viaţa. Un bancher foarte bogat mi-a propus mâna fiicei 
sale, garnisită cu o dotă considerabilă. Am refuzat, pentru că 
această formulă nu corespunde demnităţii mele. Apoi am 
candidat la intrarea anticipată în Marele Consiliu. Cincisprezece 
tineri, prin tragere la sorţi, pot intra în această înaltă adunare 
înaintea vârstei legale de douăzeci şi cinci de ani. După cea 
ratat această probă, Bartolomeo Memmo a provocat scandalul 
care avea să-l coste viaţa. 

În ceea ce mă priveşte, am avut norocul să trag biletul 
câştigător. Trebuie să precizez că înainte de concurs cu câteva 
zile, un tânăr coleg de universitate, poreclit Pipi, după inițialele 
numelui său, descendent al unei familii de scurți, care îmi arăta 
o mare simpatie, m-a prevenit că aş putea ieşi câştigător dacă 
aş accepta să devin prietenul scurților. 

Am râs neîncrezător; el a interpretat reacţia mea ca un acord. 

Nu ştiu cum a procedat, dar rezultatul a fost favorabil. Pipi, 
care avea nouăsprezece ani, era deja membru al acestui ilustru 
organism politic al Serenissimei. Bucuros, a oferit un banchet în 
cinstea mea. Nu-l puteam refuza. De altfel, am considerat 
ridicolă ancestrala rivalitate dintre „lungi şi scurţi”. Lui Eriberto 
Soranzo nu-i plăcea prietenia care mi-o arăta Pipi. 

Relaţiile noastre s-au răcit oarecum după executarea lui 
Bartolomeo. Moartea lui ne chinuia conştiinţa. Daniele Marchesi, 


adevăratul vinovat, şi-a întrerupt studiile la Padova şi s-a înscris 
la universitatea din Roma. Ostracizat de foştii lui camarazi, care 
îl tratau ca pe un ciumat, a căutat un refugiu temporar la 
Veneţia. Se va întoarce când uitarea va acoperi cu valurile sale 
rolul ruşinos în moartea lui Memmo. Bogăția îi va înlesni 
întoarcerea din exilul voluntar. 

În acest timp, la Padova, teama de un război iminent 
împotriva turcilor era eclipsată de cearta care izbucnise între 
scolasticii fundamentalişti şi umanişti. 

Primii susțineau perenitatea Sfintelor Scripturi, a Bibliei, 
Cartea Cărţilor, una şi indivizibilă. Biblia este cuvântul şi istoria 
lui Dumnezeu, a poporului său şi a întregului univers, creaţia sa. 

Umaniştii, cu Ferrucio Patti în frunte, începeau prin a-l cita pe 
Abel de Bath, scolastic englez, care declara la începutul 
secolului al XII-lea: „La fel cum animalele lipsite de minte merg 
cu turma, fără să ştie nici unde, nici de ce, la fel şi noi, cea mai 
mare parte dintre noi, suntem prizonierii unei credulităţi 
animale impuse de autoritatea lucrului scris”. 

— Acest nou spirit iluminat, adaugă Ferrucio, a condus la un 
sentiment de îndoială cu privire la ordinea stabilită de 
Dumnezeu, de Biserică. 

El îl cita, de asemenea, pe filosoful francez Guillaume de 
Conche, contemporan cu Bath, care scria: „Important nu este 
faptul că Dumnezeu a putut face una sau alta, ci de a-l studia şi 
a-l explica raţional. Desigur, Dumnezeu poate orice. El este 
capabil chiar să transforme un buştean într-un vițel, cum spun 
ţăranii. Dar a făcut-o vreodată?... Când Irod a poruncit 
masacrarea inocenților, Dumnezeu şi-a acoperit faţa cu un văl? 
... Căile Domnului sunt de nepătruns, răspund scolasticii. lată 
una dintre explicaţii... Sau asistă nepăsător, sau poate 
neputincios la spectacolele adesea tragice, care se desfăşoară 
pe scena lumii?” 

Patti făcu o pauză subtil calculată, apoi reluă cu un surâs fin în 
colţul gurii: 

— Dumneavoastră, scolasticii, puteţi emite tezele cele mai 
îndrăzneţe, dar să nu-mi spuneţi că refuzaţi să admiteţi 
existenţa lui Dumnezeu. Pentru că v-aţi atrage mânia 
autorităţilor Bisericii, destul de puternice pentru a vă condanga 
să ardeţi pe rug, operaţie care reprezintă ultimul lor argument... 


În ceea ce mă priveşte, prefer teza lui Valla: „Inima noastră 
este un lăcaş al lui Dumnezeu, iar respectul preceptelor sale 
morale constituie o condiţie indispensabilă pentru a trăi în 
societate şi a merita stima concetăţenilor...” 

Patti îi ironiza pe pelerinii care îşi pierd timpul călătorind în 
căutarea sanctuarelor. Credincioşii care practică religia creştină 
printr-o viaţă lăuntrică şi călătoresc cu gândul - pe/egri-natio 
animi - sunt singurii raţionali, pentru că Dumnezeu se află 
pretutindeni... 

Trebuie să admit cu o oarecare sfială că polemicile între 
rigorişti şi moderați mă preocupă mai puţin decât problemele 
mele personale. Eram în stare să hoinăresc printre înaltele sfere 
ale gândirii umane, pentru că îmi trec prin cap gânduri mai 
pământene, care îmi mobilizează simţurile. 

Mă îndrăgostisem de Serena, o fată adorabilă, pe care o 
întâlnisem la o serbare studenţească. Era blondă... acel blond 
cenuşiu foarte la modă la Veneţia şi peste tot, în Italia. In timp 
ce cochetele oraşului lagunelor făceau eforturi considerabile 
pentru a-şi decolora părul de un negru lucios, expunându-se la 
soare în fiecare zi, ore în şir, până ce pielea lor căpăta tonuri 
roşii de raci fierţi, iar părul prindea o tentă de un blond auriu 
după o operaţie laborioasă şi foarte costisitoare, Serena văzuse 
lumina zilei fiind deja înzestrată cu acel blond natural. Ceea ce 
însemna că şi părul de pe corp avea această culoare atât de 
invidiată. Deşi curtezană, ea avea aerul mai feciorelnic decât 
multe fete tinere de familie bună, destinate numai căsătoriei, şi 
cărora, potrivit concepţiilor burgheze, nu li se permite niciodată 
să frecventeze studenţi desfrânaţi. 

De altfel, inocenţa acestor tinere fete este o legendă. Am fost 
invitat în casa Dandolo, unde era sărbătorită aniversarea unei 
tinere adolescente din familie, care ieşea rar din gineceu. 
Profitând de înghesuiala din jurul bufetului, s-a apropiat de mine 
şi a pus mâna acolo unde nu se cuvenea. Am fost atât de 
surprins, încât puţin mi-a lipsit să mă înec cu o bucată de somon 
afumat. Roşindu-se la faţă, m-a privit candidă şi cu o voce dulce 
şi-a cerut scuze. Parcă m-ar fi călcat pe picior... Apoi s-a 
îndepărtat demnă. 

Serena nu făcea mofturi jucându-se cu sexul meu. 


De altfel trebuie să declar că am cea mai mare consideraţie 
pentru profesia ei, la fel de onorabilă ca şi multe altele. 
Curtezanele sunt păzitoarele virtuţii familiale. Graţie sacrificiilor 
pe care le fac pe altarul lui Venus, este păstrată intactă 
virginitatea tinerelor fete pure, până în clipa solemnă a 
căsătoriei. În acelaşi timp ele îi protejează pe tinerii solitari de 
tentaţiile sodomiei şi ale onanismului. 

O dovadă a importanţei lor morale şi a rolului lor educativ este 
mai grăitoare decât toate argumentele mele. Taxele pe care le 
plătesc la stat sunt alocate universităţii, care, datorită acestui 
sprijin financiar, poate acorda burse studenţilor săraci. 

Serena este o mică minune, mereu surâzătoare, mereu bine 
dispusă. Aş fi vrut să o am numai pentru mine, să o întreţin, să 
poată trăi cinstit, dar îmi lipseau mijloacele necesare. Locuiam 
la un colegiu, într-un dormitor comun, rezervat studenţilor 
merituoşi, cazaţi şi hrăniţi de universitate. 

Serena mi-ar fi oferit un adăpost la ea, dar - iată singura pată 
neagră - trebuia să primească clienţi pentru a-şi plăti locuinţa, 
hrana, dar mai ales matroana, care era foarte pretențioasă. 
Serena se culca cu mine pe gratis, în secret, pentru că patroana 
casei n-ar fi admis această favoare. 

Mă gândeam să renunţ la universitate, să mă însor cu Serena 
şi să o duc la Veneţia, în bojdeuca mea de la San Barnaba. 
Vânzarea votului meu şi câteva combinaţii ocazionale, printre 
care jocul de cărţi profesionist, ne-ar fi permis să trăim în 
condiţii precare; dar dragostea ne-ar fi aurit mizeria. 

Relaţiile mele cu vechiul prieten Soranzo se normalizaseră. 
Memmo şi tragicul trecut legat de persoana sa erau 
înmormântați. Soranzo locuia într-un frumos apartament 
închiriat, pe care mi-l punea la dispoziţie în cursul după- 
amiezelor. Acolo o întâlneam pe Serena. Făceam dragoste, de 
patru-cinci ori la rând. Nu mă mai săturam. 

Într-o zi, după îmbrăţişări fierbinţi, mi-a şoptit la ureche: 

— Să mergem la Il Santo! Vreau să-ţi fac o mărturisire în faţa 
moaştelor lui San Antonio... 

Stârnindu-mi curiozitatea prin această declaraţie misterioasă, 
am urmat-o fără să-i pun întrebări. Prin asociaţie de idei cu 
bazilica - următoarea noastră escală - surâsul ei radios îmi 
evoca imaginea unei madone pictate de Botticelli. 


Intram pentru prima oară în această biserică. Condus de 
Serena am păşit umil în capela San Felice, care făcea parte din 
bazilică. Eram fascinat de frumuseţea frescelor expuse deasupra 
altarului, luminate de razele aurii, contrastând cu tonurile 
albăstrui ale tavanului şi ale pardoselii de marmură. 

Apoi am îngenuncheat în faţa moaştelor sfinte. 

Serena îmi explică reculeasă: 

— Această biserică este dedicată lui San Antonio, patronul 
săracilor şi al femeilor însărcinate care se roagă pentru o 
naştere fără dureri. El este şi salvatorul din situaţii disperate. 
Aici, în faţa acestor moaşte, am vrut să-ţi anunţ marea şi 
sublima veste. Dragostea noastră a dat roade. Sunt însărcinată 
cu tine... Mă privea în extaz. 

Mărturisesc că am fost luat pe nepregătite. Ştiam că se 
culcase cu numeroşi clienţi. 

— Eşti sigură că este al meu? Eu nu sunt singurul tău... 
amant... 

— Dacă o femeie simte o plăcere arzătoare când este 
pătrunsă de iubitul ei, ea rămâne însărcinată. Bărbaţii cărora le- 
am cedat din obligaţie mă dezgustă. Nu aş fi putut să-l 
zămislesc cu ei... asta e sigur... iți jur în faţa moaştelor lui San 
Antonio că este copilul tău! 

In pofida sincerităţii care făcea să-i tremure vocea, păstram în 
străfundul sufletului meu urma unei uşoare îndoieli. Ea continuă 
cu entuziasm: 

— Sunt atât de fericită că voi avea un Luigi mic... sunt sigură 
că va fi băiat... trebuie să-l creştem împreună... să avem o viaţă 
de familie şi să mai aducem pe lume şi alţi Luigi mici... 

— Asta înseamnă... 

— Că trebuie să ne căsătorim... şi să întemeiem o familie... 

Ideea mi-a cam tulburat mintea. Apoi mi-am zis că poate este 
un semn de la Dumnezeu. 

— Bine! Aş vrea să vorbesc cu preotul acestei biserici... să ne 
unească în faţa moaştelor lui San Antonio, pe care să-l alegem 
ca patron... 

— Este în confesional... îl putem aştepta... 

Un lung şir de femei în vârstă aşteptau să scape de povara 
păcatelor, în faţa grilajului de lemn, care nu-l ascundea decât 


parţial pe duhovnic. Mă întrebam ce lege divină ar fi putut 
încălca aceste feţe zbârcite în afară de clevetiri... 

Când i-am expus preotului dorinţa mea, el a dat din cap în 
semn de încuviinţare, apoi a privit-o lung pe Serena. 

— Vă cunosc, îi spuse el surâzând. Veniţi adeseori în această 
biserică. 

Apoi se întoarse către mine. 

— Cererea dumneavoastră este foarte rezonabilă, cu atât mai 
mult cu cât este vorba şi de un copil. Dar înainte de a consfinţi 
căsătoria trebuie să afişaţi anunţul cu această intenţie. Este o 
formalitate care vă cere ceva timp... 

Am ascultat foarte atent aceste instrucţiuni şi, după ce am 
făcut mii de plecăciuni, m-am retras împreună cu Serena. 
Această seară plină de fericire a însemnat despărţirea noastră. 
Am alergat la Soranzo, pe care l-am ales confident. 

El m-a ascultat în tăcere cu o figură împietrită, care m-a 
descumpănit un pic. Când i-am propus să-mi fie martor la 
căsătorie şi naş al copilului care va veni, a izbucnit: 

— Eşti de trei ori idiot! Ea se culcă cu cel puţin zece clienţi pe 
zi, pentru că are succes şi tu îţi închipui că eşti tatăl plodului ei... 

— Dar mi-a jurat în faţa moaştelor lui San Antonio... 

El mă întrerupse ridicând din umeri cu dispreţ: 

— Ştii ce spunea Chaucer - marele Chaucer - despre moaşte? 
Că îi evocă frânturile de oase ale unui purcel! 

— Profanare!, am strigat indignat. 

Revoltat mai puţin de comparaţia lui Chaucer decât de 
disprețul lui Eriberto pentru Serena, am ieşit trântind uşa. 

În acest moment nu bănuiam că imensa maşină de 
repercusiune a Veneţiei intrase deja în mişcare. Eriberto a jucat 
în cazul meu acelaşi rol pe care Marchesi îl avusese faţă de 
bietul Memmo. 

A doua zi am fost convocat de rectorul universităţii, care m-a 
măsurat batjocoritor cu privirile, din cap până în picioare. 

— Serenissima Republică este ameninţată de un război pe 
viaţă şi pe moarte, iar dumneavoastră nu sunteţi preocupat 
decât de căsătoria cu o persoană cu mult inferioară rangului pe 
care îl deţineţi... 

Muşcam zăbala cu dinţii. 


— Ţin să vă informez că am devenit major ca urmare a 
admiterii în Marele Consiliu... şi că hotărârea mea a fost luată 
după o matură chibzuinţă... 

— Ţinând seama de rangul familiei dumneavoastră, trebuie 
neapărat să cereţi permisiunea şefului Casei dumneavoastră, 
adică Excelenței Sale Leonardo Dandolo... 

Afişarea la biserică a intenţiei de a mă căsători ar fi atras 
automat opoziţia unchiului meu. Douăzeci şi patru de ore mai 
târziu am primit ordinul să plec la Veneţia. Ser Leonardo 
Dandolo voia să-mi vorbească. Aveam impresia că sunt prins 
într-un angrenaj care trebuia să mă zdrobească... 

Înainte de a părăsi Padova am avut o explicaţie furtunoasă cu 
Serena, care m-a acuzat că nu-mi respect promisiunile faţă de 
ea şi faţă de copilul nostru. Striga şi plângea; în cele din urmă 
m-a făcut să jur că îmi voi respecta obligaţiile. 

La Veneţia, unchiul Leonardo m-a copleşit cu impunătoarea lui 
răceală de aisberg. 

— Să te însori cu o prostituată?... Ar fi ruşine şi o profanare a 
memoriei tatălui şi strămoşilor lui, care şi-au pierdut viaţa în 
serviciul Serenissimei... Şi din ce veţi trăi? Probabil vei îmbrăţişa 
meseria de peşte... Mă dezguşti!. Să nu mai îndrăzneşti să te 
prezinţi în faţa mea înainte de a părăsi această idee 
năstruşnică!... A 

A doua zi am fost citat în faţa Consiliului celor Zece. Incercam 
să-mi păstrez calmul, dar nu reuşeam să-mi stăpânesc frica... 

Reveneam a doua oară în anticamera vopsită în roşu... După o 
lungă aşteptare, am fost primit de cei trei şefi ai Consiliului celor 
Zece, care îl condangase la moarte pe prietenul meu Memmo... 

Personajul care stătea în mijloc mă măsură cu privirea din cap 
până în picioare, apoi rânji sarcastic: „După câte îmi amintesc, 
noi ne-am mai întâlnit, în condiţii mai degrabă regretabile”. Apoi 
deschise un dosar care se afla în faţa lui. 

Ceilalţi consilieri stăteau nemişcaţi ca nişte statui. Când or fi 
avut timp să cerceteze cazul meu?, mă întrebam neliniştit. 

Purtătorul de cuvânt al Consiliului continuă: 

— Un tânăr nobil care a intenţionat să ia de soţie o femeie de 
rând, provenită dintr-o familie onorabilă, fără să ceară 
autorizarea legală, a fost prevenit: dacă insistaţi să contractaţi 
această uniune, care ne produce dezgust, veţi fi exilat pentru 


totdeauna din Veneţia şi din toate teritoriile sale. Nu vă rămâne 
decât să alegeţi... Cuminţit, tânărul a revenit la sentimente mai 
bune... In ce vă priveşte, Luigi Dandolo, cazul dumneavoastră 
este mai grav. Vreţi să dezonoraţi clasa din care faceţi parte, 
căsătorindu-vă cu o prostituată. Dacă o veţi face, aşteptaţi-vă la 
o sancţiune mai gravă. Oricum, în douăzeci şi patru de ore vă 
veţi îmbarca pe galera amiral a flotei noastre de război care va 
lupta împotriva turcilor. Dosarul dumneavoastră personal, aflat 
la cancelaria Marelui Consiliu, face menţiune asupra pregătirii 
dumneavoastră de archebuzier în cadrul unei confrerii sportive 
nobile. Veţi fi deci apt să vă apăraţi patria. 

Luă o hârtie care se afla în faţa lui, pe pupitru, şi mi-o întinse. 

— lată ordinul de mobilizare pe galera amiral. Nu vă veţi 
întoarce în Padova decât la sfârşitul campaniei... 

Practic, îmi aducea la cunoştinţă interdicţia de a o mai întâlni 
pe Serena. 

Un vis se năruia... 

Faptul că trebuia să lupt împotriva turcilor, nu mă deranja. 
Cunoşteam viaţa pe galere, iar emoţiile războiului nu-mi 
displăceau. De altfel mă şi gândisem să mă înrolez în marină 
dacă ar izbucni războiul. Dar gândul că trebuia să o fac din 
obligaţie nu-mi prea convenea. Unchiul Leonardo va fi încântat. 

O umbră de melancolie mă făcu patetic. În afară de Serena nu 
voi lăsa pe nimeni în urma mea. Ea mă va uita repede şi va găsi 
un alt client care va avea surpriza să audă, în faţa moaştelor lui 
San Antonio, că a devenit tată. Micul meu frate are viaţa lui, 
departe de mine, sub protecţia unchiului Foscari, personaj 
pompos, preocupat de comerţul în stil mare şi de îmbogățirea 
arborelui său genealogic. Tot scormonind în trecutul familiei, a 
ajuns până la un senator care trăia în epoca războaielor punice. 
Incă puţin şi se va căţăra în Olimp, în căutarea unui zeu care să 
dea un lustru divin seminţiei sale. 

A visa cu ochii deschişi este un mod agreabil de a petrece 
timpul. Din nefericire, realitatea nu-mi dă pace. Am umplut un 
sac cu toale, am trântit fără regret uşa bojdeucii mele şi am 
pornit spre Arsenal. 

Abia ieşisem pe uşă, când un servitor care purta livreaua 
Casei Dandolo se îndreptă spre mine în fugă. Gâfâind, el scoase 


din buzunarul de la piept al hainei o pungă de mătase, rotundă 
ca un pepene şi mi-o prezentă, cu plecăciune. 

— Din partea Excelenței Sale Leonardo Dandolo, cu cele mai 
bune urări... Făcu o plecăciune şi dispăru în mulţime. 

Am înţeles rostul acestui gest. Unchiul meu nu concepea că un 
Dandolo s-ar putea prezenta la bordul unei galere a 
Serenissimei fără să facă figură onorabilă. În acelaşi timp, voia 
să-mi arate că aparenta lui indiferenţă faţă de mine, în timpul 
studiilor mele la Padova, se datora refuzului meu de a-i cere, 
respectuos, un ajutor financiar, într-adevăr, nici nu mi-a trecut 
prin minte să-i arăt supunerea, umilinţa pe care le pretindea din 
partea tuturor membrilor familiei sale. În ciuda aparenţelor, eu 
am moştenit caracterul dârz al tatălui meu, care înfrunta cu 
seninătate loviturile destinului. 

Am făcut un mic ocol pe la Monetă, acolo unde se găsesc 
prăvălii bune, şi mi-am cumpărat cele mai frumoase veşminte 
care să-mi scoată în valoare silueta. Am scăpat de vechile mele 
toale, dăruindu-le primului cerşetor întâlnit în cale, apoi m-am 


aruncat într-o gondolă şi i-am poruncit  gondolierului, 
impresionat de ţinuta mea: 
— La Arsenal! 


De fiecare dată când mă pregătesc să plec din Veneţia - chiar 
pentru a mă duce la Padova - resimt în străfundul sufletului o 
tristeţe vagă, asemănătoare cu ceața sidefie care pogoară 
asupra Pieței San Marco într-o ambianţă de vis unică în lume. 

Am uitat să vă spun că mi-am luat în bagaje propria mea 
archebuză, pe care o are în dotare fiecare membru al confreriei. 

Ajuns la poarta Arsenalului, care mă copleşeşte întotdeauna 
cu proporţiile lui enorme, am prezentat documentele corpului de 
gardă. Vigilenţa este mereu trează, pentru că bântuie spionii, 
sabotorii şi asasinii bine plătiţi. 

— İl veţi găsi pe superintendendul Ciancimino, comandantul 
galerei amiral, şi pe proveditor, înaltul reprezentant al senatului, 
la docul noului Arsenal. Treceţi! 

Docul Arsenalului nou are dimensiuni uriaşe. Plafonul enorm şi 
înalt până la cer este sprijinit de grinzi şi arcade cu deschideri 
de dimensiuni incredibile. Duzini de galere sunt construite 
simultan de o armată de muncitori calificaţi: dulgheri, 
călăfătuitori, fierari, tâmplari, instalatori, artilerişti, velari. Se 


fabrică tot felul de arme: tunuri, archebuze, arbalete, săbii, 
pumnale, lăncii, armuri. Şi totul se execută într-un vacarm 
infernal, sub conducerea a trei proveditori, membri ai Senatului, 
şi a trei patroni, membri ai Marelui Consiliu. 

Conducerea colegială, principiul de bază al politicii venețiene, 
asigură un control reciproc sever, pentru că oligarhia are oroare 
de dictatură. Dogele Marino Falier, care a încercat să instaureze 
un guvern personal, a fost debarcat, lipsit de toate drepturile, 
judecat, condangat la moarte şi decapitat acolo, sus, pe scara 
cea mare de marmură a Palatului Dogilor, în faţa mulţimii, 
pentru ca toată lumea să înveţe lecţia şi nimeni să nu încerce 
să-l imite. 

În fruntea Arsenalului se afla un mare amiral, denumire 
ciudată, fiindcă acest demnitar se ocupă numai cu construcţia 
navelor, lui nu i se încredinţează niciodată comanda unei galere 
pe mare. Şeful tuturor forţelor navale ale Serenissimei Republici 
este un căpitan general, numit prin rotaţie, ca toţi înalții 
demnitari ai statului. Numai dogele este ales pe viaţă. 

L-am găsit pe comandantul Ciancimino stând de vorbă cu doi 
proveditori. Am aşteptat să termine întrevederea, pentru a mă 
prezenta. 

Mă privi cu un aer amuzat. 

— Am fost prevenit de venirea dumneavoastră. Aveţi o 
temeinică pregătire de arbaletrier şi de archebuzier; sunteţi şi 
student. Cunoştinţele dumneavoastră în domeniul literelor vă 
recomandă pentru redactarea jurnalului de bord. Veţi lucra sub 
conducerea mea şi în colaborare cu ofiţerul navigator. Veţi face 
parte în mod oficial din corpul nobililor navei. Veţi îndeplini 
această misiune şi pe lângă căpitanul general. 

Adăugă cu un surâs binevoitor: 

— Am fost informat de aventura dumneavoastră. Se pare că 
sunteţi foarte interesat de sex. Trebuie să ştiţi că pe galerele 
Serenissimei Republici compania feminină este interzisă. 
Trebuie să vă mulţumiţi cu mijloacele existente la bord... 

Îmi înmână un registru unde scrisese deja câteva rânduri. 

— Veţi nota observaţiile mele în cursul inspecțiilor. 

Misiunea, nu prea complicată, nu era lipsită de interes. 


Marina exercitase întotdeauna asupra mea o adevărată 
atracţie. Nu numai dogele, ci fiecare venețian se consideră 
căsătorit cu marea. Trăiesc într-un fel de simbioză... 

În plan personal, am fost foarte impresionat de rapiditatea şi 
eficienţa serviciilor de informaţii. În mai puţin de patruzeci şi opt 
de ore Ciancimino devenise depozitarul unui dosar care 
cuprindea propriul meu curriculum vitae în amănunt. 

La douăsprezece fix am urcat cu Ciancimino la bordul galerei 
amiral „Turnul”, cu vele şi rame. Mă prezentă celorlalţi ofiţeri, 
toţi nobili, spre deosebire de gradaţi, care erau oameni de rând: 

— Aceştia sunt camarazii dumneavoastră pentru un timp 
nedeterminat. Veţi învăţa pe viu manevrele unei galere. O mare 
bătălie ne aşteaptă... cu toate riscurile sale... Trebuie să ne 
pregătim sufleteşte pentru orice eventualitate... 

Am fost echipat, ca toţi camarazii mei, cu o platoşă şi o vestă 
din zale, precum şi cu sabie şi pumnal. Arbaletele şi archebuzele 
vor fi distribuite numai înainte de luptă. Pe cap voi purta o 
bonetă care indică gradul fiecărui ofiţer. 

În sfârşit, căpitanul general Niccolo da Canale urcă la bord. 
Salutat cu fluiere, el trecu în revistă ofiţerii şi gradaţii. Imi 
imaginasem un zeu al războiului, o figură dură, neînduplecată, o 
apariţie războinică, impozantă... Dar personajul pe care îl aveam 
în faţă respira prin toţi porii bunătate, amabilitate, gentileţe... 

Doctor la universitatea din Padova, om de litere, fost diplomat, 
da Canale fusese ales de Senat pentru a lupta împotriva lui 
Mehmed al ll-lea, un Genghis-Han redivivus, cuceritorul 
Constantinopolului şi teroarea lumii creştine. Căpitanul general 
schimbă câteva cuvinte cu ofiţerii, apoi se retrase în cabina sa. 

Am notat în jurnalul de bord recepţionarea şi plecarea flotei 
spre insulele greceşti. Dispuneam la pupa de o cabină 
minusculă, lângă cea a lui Ciancimino, şi care avea aceleaşi 
dimensiuni. Cabina căpitanului general era ceva mai mare. 
Confortul era sacrificat în favoarea spaţiului rezervat armelor, 
muniției şi proviziilor alimentare. 

Redactarea jurnalului de bord nu cere eforturi extraordinare. 
Se notează tot ce merită reţinut din timpul expediției întreprinse 
împotriva sultanului turc. 

Cea mai mare parte a timpului o petrec pe punte. Ritmul 
impus de vâslaşi marchează pulsaţiile inimii galerei. Pe timp 


frumos, alunecarea sa evocă zborul unui albatros deasupra 
valurilor cu creste înspumate. 

Urmăream cu atenţie tehnica navigaţiei, examinam artileria, 
analizam poziţiile de luptă. Aveam ambiția să devin un bun 
marinar. Glosarul unei galere este greu de memorat. Din 
fericire, există termeni care te fac să surâzi. Baba, piesă care 
serveşte la amararea vaselor; a bandaja, a întinde la maximum 
un cablu; mongrel, tun de mărime mijlocie; fund de călugăr, 
pupă în formă de fese de maimuţă. 

Savuram, literalmente, superba plutire, ca de pasăre, de-a 
lungul coastelor greceşti. Dar, vai! Libertatea de a mă lăsa 
pradă visării nu putea dura. Căpitanul general mi-a ordonat să-l 
urmez peste tot şi să notez toate observaţiile, să consemnez 
toate consfătuirile cu ofiţerii. El nu lua nici-o hotărâre fără să se 
consulte cu consilierii săi, cei doi proveditori şi comandanții 
misiunii. La început îmi imaginam că vrea să respecte 
legalitatea, să aplice cu stricteţe principiul conducerii colegiale. 
Treptat am constatat că era vorba de o teamă patologică de a-şi 
asuma responsabilităţi. 

Se spune că valeţii cunosc mai bine decât oricine slăbiciunile 
stăpânilor lor, pentru că îi văd aşa cum sunt, cu bune şi rele, şi 
mai ales fără mască. Fiind alături de căpitanul general asistam 
la comportamentul său în particular, în mijlocul consilierilor sau 
în faţa echipajului. Să-l urmez peste tot devenise obositor. 
Ofițerii mă numeau, în zeflemea, umbra lui Niccolo da Canale. 

În timp de pace, Senatul lua hotărâri pe care comandantul le 
executa întocmai. Dar în timp de război legăturile dintre guvern 
şi comandantul forţelor navale slăbeau. Distanţele, condiţiile 
critice, comunicările întrerupte îl obligau pe comandantul 
general să dea dovadă de un larg spirit de iniţiativă, să ia rapid 
deciziile care se impuneau. Cea mai mică întârziere putea avea 
consecinţe dezastruoase. 

Tocmai făceam ocolul capului Matapan, când am primit 
primele informaţii despre mişcările flotei turce, printr-un curier 
al lui Paolo Erizzo, guvernatorul de Negroponte. Cam două sute 
de galere de luptă şi un număr considerabil de nave 
transportând trupe  aruncaseră ancora în golful Aulis. 
Aproximativ o sută de mii de oameni debarcaseră pe continent 


şi pregăteau asaltul asupra oraşului Negroponte, capitală a 
insulei cu acelaşi nume, pe care grecii o numeau Calchis. 

Un pod lega Negroponte de coasta greacă. Mehmed al Il-lea 
construise un al doilea pod de nave pentru a realiza o încercuire 
completă a oraşului asediat... pe pământ şi pe mare... 

Guvernatorul Erizzo era hotărât să opună o rezistenţă 
îndârjită, dar avea nevoie de ajutor imediat. El aflase, prin 
spioni, că generalii turci, impresionați de apropierea flotei de 
război venețiene, renumită pentru artileria sa grea, propuseseră 
o retragere imediată. Numai Mahmud Paşa - nobil grec renegat 
-  susţinuse continuarea asediului. Argumentele sale îl 
convinseseră pe sultan, care i-a urmat sfatul. 

Mă aflam cu jurnalul meu lângă căpitanul general, când 
curierul lui Erizzo furniza câteva date despre forţele militare 
turce. Picături mari de sudoare şiroiau pe fruntea lui da Canale, 
iar pe chip i se aşternuse o paloare cadaverică. Am observat cu 
coada ochiului că mâna, încleştată pe mânerul săbiei, tremura. 

Proveditorul flotei propuse o intervenţie imediată contra 
forţelor turce. Ciancimino îi susţinea părerea. 

Da Canale ezita: 

— Mi-ar trebui cel puţin o sută de galere pentru a înfrânge 
forţele otomane... şi la ora actuală nu dispun decât de 
jumătatea acestei cifre... Ar trebui să facem un ocol... să cerem 
întăriri de la guvernatorul Cretei... dacă pierdem această bătălie 
sultanul va avea cale liberă spre Veneţia... 

În loc să ne îndreptăm spre Negroponte, navigarăm spre 
Candia. Am pierdut câteva zile importante pentru a obţine 
câteva nave de transport. Ridicarăm, în fine, pânzele spre 
Negroponte. Această insulă, pe care grecii o numesc Eubea sau 
Evia, are o formă alungită şi este despărțită de continent printr- 
un canal atât de îngust, încât au putut construi un pod mobil 
care să permită trecerea navelor. Apele sunt învolburate de un 
curent foarte puternic, care îşi schimbă direcţia de mai multe ori 
pe zi. Un fenomen natural inexplicabil. 

În timp ce flota turcă înconjurase insula pe la sud, noi navigam 
spre nord. Încă un timp pierdut. Am aruncat ancora în zona Akra 
Likhada, la aproape douăzeci de mile de flota turcă. Apoi da 
Canale a trimis o galeră în recunoaştere, pentru a ne obţine 
informaţii despre forţele inamice. Consiliul se întrunea în 


permanenţă, dar nu lua nici-o hotărâre. Galera s-a întors cu 
informaţii, dar de ordin general. Comandantul reperase o pădure 
de catarge. Ne-a semnalat, de asemenea, prezenţa trupelor 
otomane pe insulă. Se dezlănţuise deja o canonadă violentă. 

Având în vedere gravitatea situaţiei, da Canale trimise o 
galeră rapidă la Veneţia, pentru a cere instrucţiuni. 

În acest timp, informaţii îngrozitoare ne parveneau din oraşul 
asediat. Sultanul îi propusese guvernatorului Erizzo predarea 
garnizoanei. In schimb el şi tovarăşii lui de arme vor primi 
proprietăţi şi privilegii care le vor permite să trăiască în belşug 
până la sfârşitul zilelor lor. 

Răspunsul lui Erizzo a fost usturător: 

— Spuneţi stăpânului vostru să mănânce mai întâi câteva 
bucăţi de carne de porc, apoi să vină să se măsoare cu noi! 

Primul asalt al otomanilor s-a soldat cu pierderi grele pentru 
ei. 

Paisprezece mii de agresori au pierit în primul asalt. Al doilea 
asalt i-a costat şaisprezece mii de vieţi. Al treilea atac patruzeci 
de mii. 

Dar bombardamentele, foamea, bolile făceau ravagii teribile 
printre asediaţii civili şi militari, fără deosebire. Erizzo ne 
implora ajutorul. Muniţiile, alimentele se epuizau. Rezistenţa se 
apropia de un final dezastruos, care nu mai putea fi evitat. 

Am aflat consternaţi despre groaznica agonie a acestui oraş 
martir, de la câţiva fugari care - ascunşi de întuneric - reuşiseră 
să treacă de liniile turceşti şi să ajungă la noi. 

Da Canale temporiza... În ochii noştri personifica laşitatea... 

După ce aşteptase în zadar sprijinul flotei venețiene, Erizzo 
capitulase în schimbul promisiunii sultanului de a nu-i tăia capul. 

Dar turcii nu cunosc noţiunea de onoare, respectul cuvântului 
dat. Mândru de subtilitatea lui, sultanul a ordonat ca ilustrul 
prizonier să fie strivit de viu între două scânduri, iar consilierii 
săi, înalții funcţionari şi toţi militarii să fie executaţi. Populaţia a 
fost supusă unui masacru general. Băieţii şi femeile au fost 
vândute ca sclavi. Fiica lui Paolo Erizzo, care a refuzat să se 
supună poftelor perverse ale lui Mahmud Paşa, a fost 
decapitată. 


Barbaria osmanlâilor, care voiau să semene groaza în Europa 
creştină, şi-a atins scopul. Un sentiment de oroare şi de mânie a 
cuprins poporul venețian. 

Dezastrul era total când generalul Pietro Mocenigo ni se 
alătură la bordul unei galere cu trei rânduri de rame. 

In prezenţa consiliului şefilor de nave, el anunţă cu 
solemnitate: 

— În virtutea puterilor care îmi sunt conferite de Senat şi de 
Consiliul celor Zece, preiau comanda acestei flote. Niccolo da 
Canale, vă declar arestat. Veţi fi pus în lanţuri până la 
întoarcerea noastră la Veneţia, unde veţi fi judecat pentru 
incapacitate şi gravă lipsă de competenţă care au provocat 
căderea insulei Negroponte... 

Notam cu înfrigurare desfăşurarea acestei lovituri de teatru. 

Sistemul rotației, atât de drag oligarhiei venețiene, îşi 
dovedise imperfecţiunile. Trimiterea unui om de litere, fără nici- 
o experienţă militară, să lupte împotriva celui mai mare imperiu 
războinic al secolului nostru a avut urmări grave. 

Da Canale a fost judecat şi condangat la exil pe viaţă într-o 
localitate de mâna a treia, Portogruaro, departe de Veneţia şi de 
guvernul său. O pedeapsă relativ blândă, aplicată moralmente şi 
persoanelor care purtau responsabilitatea numirii sale în fruntea 
forţelor de război navale venețiene. Da Canale se putea felicita 
că scăpase cu viaţă. 

Pentru o faptă asemănătoare, lui Francesco Bussone, 
supranumit Carmagnola, un condotier care adusese servicii mari 
Serenissimei, i s-a tăiat capul. După ce a câştigat câteva lupte 
duse împotriva lui Francesco Sforza, Carlo Malatesta şi Niccolo 
Piccinino, cei mai mari condotieri în epocă, ar fi făcut dovada 
unei oarecare inerţii faţă de Filipo-Maria Visconti, în ciuda 
ordinelor insistente date de Senat. Bănuit că a trădat cauza 
Veneţiei, a fost convocat Consiliul celor Zece pentru consultări. 
Ajuns la Veneţia a fost arestat, judecat pentru înaltă trădare, 
condangat la moarte şi decapitat între cele două coloane din 
Piaţa San Marco... 

Campania Negroponte fiind încheiată, m-am întors la Veneţia. 
Proiectul de căsătorie cu Serena fiind ratat, nu-mi rămânea 
decât să caut o altă cale pentru a-mi organiza viaţa. Să mă 
căsătoresc cu vreo pocitanie bogată dintr-o familie excelentă nu 


mă atrăgea deloc. Să rămân burlac şi să-mi păstrez libertatea, 
ar fi fost preferabil. În acest caz aş avea două variante, o 
adevărată dilemă, să devin jucător profesionist, meserie foarte 
rentabilă, dar nu prea demnă de un Dandolo, sau să mă îndrept 
spre cardinalat, să sparg cvasimonopolul casei Barbo... şi, de ce 
nu, să aspir la papalitate... 

Un ultim cuvânt despre Negroponte. Inamicii noştri s-au 
bucurat enorm de această pierdere, care micşora considerabil 
dimensiunile imperiului nostru maritim. 

La începuturile sale, Serenissima Republică fusese aliata 
credincioasă a Bizanțului, care îi acordase sprijinul său şi îi 
înlesnise ieşirea de la Adriatică în Mediterana, ceea ce a dus la 
dezvoltarea legăturilor comerciale şi implicit a flotei. 

Dar Veneţia invidia în secret puterea şi bogăţia acestui 
imperiu cu trecut fabulos. În cursul celei de-a patra cruciade - 
aceasta se petrecea în 1204 - Serenissima a contribuit într-un 
mod determinant la distrugerea fostului aliat. 

Când floarea cavaleriei creştine, în loc să atace islamul, care 
devenise stăpânul Ierusalimului, a considerat mai avantajos să 
asedieze Constantinopolul, să-l cucerească, să-i înlăture 
guvernul, să-i jefuiască comorile, să-i masacreze populaţia şi să 
îl aducă în stare de sclavie, Veneţia a făcut posibilă această 
ispravă cu flota ei de război, folosită pentru distrugerea zidurilor 
de apărare maritimă ale capitalei, permiţând intrarea în oraş a 
cruciaților. 

În timp ce principii veniţi din Occident întemeiau efemerul 
regat latin pe ţărmul Mării Marmara, venețienii, mai practici, s- 
au instalat ca adevăraţi stăpâni în insulele greceşti şi au creat 
propriul lor imperiu mediteranean. 

Inamicii noştri pretind că Erizzo şi tovarăşii săi au plătit 
trădarea Serenissimei Republici şi că, printr-o stranie ironie a 
sorții, turcii au fost aleşi ca instrument al răzbunării cereşti... 

Căile Domnului sunt de nepătruns... 

În ceea ce mă priveşte, mă voi reîntoarce la Padova, poate o 
voi regăsi pe Serena... 

LEONARDO TORNABUONI 

umanist şi bancher din Florenţa 

Într-o zi, prietenul şi tizul meu Leonardo mi-a spus: 


— Tu întruchipezi toate contradicţiile... umanist, jonglezi cu 
ideile, cu abstracţiile; bancher, jonglezi cu cifre şi te cufunzi în 
registre... Îţi ascunzi superba ta tinereţe arborând veşminte 
lungi şi largi, de bătrân... deşi nobil, te maimuţăreşti, vrând să 
pari un om din popor; în loc să mânuieşti sabia, te pierzi în 
subtilităţi ieftine sau în dispute vulgare. 

Leonardo uita un amănunt. Pretutindeni în Europa, nobilii sunt 
beneficiarii unui statut privilegiat. Cu cât rădăcinile lor sunt 
înfipte într-un trecut mai îndepărtat, cu atât prestigiul e mai 
mare... 

La Florenţa - această republică ce se vrea democratică - 
patricienii sunt excluşi din toate funcţiile guvernamentale şi se 
văd ţinta unei uri feroce, ecou al unei vechi rivalități care îi 
învrăjbea pe guelfi şi ghibelini. Pentru a-şi face uitate originile 
aristocratice, marile familii şi-au abandonat titlurile de nobleţe şi 
şi-au schimbat până şi identitatea. Noi am renunţat la numele 
de Tornaquinci, prea legat de partizanii imperiului Hofenstaufen, 
şi l-am adoptat pe acela de Tornabuoni, cu rezonanţe burgheze. 
După ce şi-a schimbat pielea, familia noastră a avut acces la 
toate funcţiile Senioriei. În zilele noastre, Tornabuonii s-au 
integrat în rangurile burgheziei bogate. 

Proletarii acceptă mai uşor opulenţa care ar putea fi accesibilă 
tuturor, decât titlul de nobleţe inabordabil pentru ei. 

Prietenul meu poartă un nume comun - Leonardo di ser Piero 
da Vinci - care, asociat talentului său, îi deschide toate uşile 
Florenței. Originea lui burgheză, modestă, nu îl împiedică să 
aibă comportamentul unui mare senior, rol care, de altfel, i se 
potriveşte de minune, pentru că este susţinut de o frumuseţe 
divină. 

Fiu natural al unui notar de provincie, el confirmă teoria care 
atribuie bastarzilor calităţi adesea refuzate copiilor legitimi. Este 
dotat cu un astfel de talent, încât maestrul său, Verrocchio, 
totuşi un mare artist, a renunţat la pictură când a constatat că 
n-ar putea să ajungă niciodată la nivelul atins de elevul său. 

În ceea ce mă priveşte, consider juste observaţiile sale 
referitoare la personalitatea mea, dar explicaţia preferințelor 
mele nu este lipsită de logică. Prefer speculaţiile filosofice 
speculațiilor financiare. Dar umaniştii trebuie să găsească un 
Mecena dispus să le asigure existenţa. Profesia de bancher, de 


altfel foarte onorabilă, îmi permite să fiu propriul meu Mecena. 
Am adoptat dictonul vechilor romani: primum vivere, deinde 
filosofari. 

Preferinţele mele vestimentare, care exprimă sobrietatea, au 
o justificare practică: trebuie să inspir încredere clienţilor mei, 
cea mai mare parte moralişti cu idei înguste. Ei îşi bat joc de 
tinerii cu nădragi colanţi şi cu prohaburi foarte umflate, care le 
pun în valoare virilitatea. 

Celor din Casa Tornabuoni le-au plăcut armele şi i-au încurajat 
pe artişti. Îi invitau la petrecerile lor şi le comandau opere de 
artă cu subiecte laice. Părinţii mei figurează printre personajele 
unei superbe fresce realizate de sublimul Botticelli, care a redat 
libertatea de inspiraţie picturii, redusă timp de un mileniu la un 
rol utilitarist în serviciul religiei. 

Tatăl meu considera ridicolă structura corporațiilor care îi 
includeau pe arhitecţi şi sculptori printre tăietorii de piatră şi 
dulgheri şi care îi punea pe croitori, creatorii modei 
vestimentare - care exercita o atât de mare influenţă asupra 
societăţii noastre - pe acelaşi plan cu telalii, cea mai umilă 
dintre îndeletniciri. 

Dar să revenim la amicul meu Leonardo. L-am cunoscut la 
unul dintre banchetele la care îl însoțea pe Verrocchio, 
oaspetele de onoare. Incă de la început am realizat că aveam în 
faţa mea una dintre acele forţe ale naturii care influenţează 
cursul timpului lor. Un titan care se instalează în mod firesc în 
legendă, printre zei... 

Termenul firesc este strâns legat de personalitatea sa, de 
geniul său. El nu a pus niciodată piciorul în amfiteatrul unei 
universităţi ştiinţifice şi totuşi cunoaşte ca un specialist 
medicina, anatomia, fiziologia, circulaţia sângelui, funcţiile 
creierului... A primit titlul de maestru în domeniul construcţiilor 
civile şi militare. Armamentul, hidraulica, optica, acustica, 
astronomia nu au secrete pentru el. Invențiile sale tehnice, 
proiectele sale, viziunile sale asupra viitorului ating fabulosul. 
Jonglează cu cele mai îndrăzneţe idei umaniste, la egalitate cu 
un Valla, cu un Ficcino, cu un Alberti sau cu un Poggio. 

Cel mai surprinzător este faptul că nimeni nu l-a învăţat 
ştiinţele, filosofia sau muzica. 


Singurul său maestru a fost Verrocchio, care l-a învăţat 
tehnica picturii şi a sculpturii, precum şi arta de a exprima viaţa 
în imagini. Într-o zi, mănăstirea florentină San Salvi i-a 
comandat lui Verrocchio un tablou de mari dimensiuni, având ca 
subiect „Botezul Domnului”. Maestrul şi-a rezervat personajele 
principale şi a încredinţat asistentului său, Leonardo, pictarea 
unuia dintre cei doi îngeri care se afla în stânga acestui 
ansamblu şi care ţinea veşmântul lui Hristos. Figura acestui 
copil emana o lumină interioară, o frumuseţe, o strălucire, 
nerealizate până atunci în pictură. Acest înger are o astfel de 
măreție, încât pune în umbră restul compoziţiei. Cu acest prilej, 
maestrul umilit, strivit de comparaţiile cu propriile sale 
personaje, artificiale, rigide, a renunţat pentru totdeauna la 
penel. Şi-a continuat însă activitatea în domeniul sculpturii şi l-a 
creat pe splendidul său David avându-l pe Leonardo ca model. 

La douăzeci şi patru de ani, amicul meu Leonardo a dobândit 
o reputaţie care îl situează pe primul plan al noii şcoli de pictură, 
curent ce a rupt toate punţile cu arta gotică. Această celebritate 
precoce a stârnit invidia a numeroşi confraţi, mai puţin dotati, 
care îl acuză că este un eretic fiindcă pune raţiunea şi metodele 
ştiinţifice mai presus de credinţa creştină. 

Ei săvârşesc o eroare. Leonardo nu este un eretic. Erezia 
implică opinii, transformări, evoluţii false sau mai puţin false în 
legătură cu credinţa. Sfântul Augustin a întocmit un catalog al 
ereziilor, care se îndepărtează de linia conformistă acceptată de 
părinţii Bisericii. Leonardo, un adevărat umanist, refuză 
existenţa lui Dumnezeu aşa cum a fost conceput de religia 
catolică. El este primul pictor italian care a eliminat aureolele 
care, în concepţia medievală, înconjoară capul lui Hristos şi al 
sfinţilor. El considera - şi în acest punct sunt de acord cu el - că 
după căderea Imperiului Roman artele au intrat într-o eclipsă 
care a durat o mie de ani. Pictura se reducea la o repetare 
mecanică, stereotipă a personajelor sfinte care se voiau 
solemne, dar care erau înţepenite, lipsite de viaţă şi de cea mai 
elementară logică. 

— Pictorii, scufundaţi în mlaştina ignoranței, îmi explica 
Leonardo, şi în acelaşi timp obsedaţi de scara de valori 
pământească a timpului lor, construiau personaje după un 
criteriu grotesc: Înălţimea lor era în funcţie de poziţia pe care o 


aveau în ierarhia socială sau religioasă. Un suveran părea 
cocoţat pe picioroange în mijlocul supuşilor săi, reduși la talia 
unor pitici; bătrânii sunt de două ori mai înalţi decât tinerii; 
sfinţii, papii sunt uriaşi în comparaţie cu turma păstorită de ei... 
Această manie de a supune arta misticismului s-a manifestat cu 
o insistenţă deosebită în arhitectură. Tu îţi poţi imagina o lume 
animală unde nu ar exista decât girafe? Acest animal cu gâtul 
lung şi cu picioare care nu se mai termină, oferit de sultan 
ilustrului Lorenzo de Medici... Arhitectura gotică se înalţă spre 
cer - priveşte catedralele gotice - riscând să neglijeze realizarea 
unui echilibru armonios, să nesocotească simţul proporţiilor. 
Baza are o suprafaţă redusă, pentru a sublinia înălţimea 
boitelor. Goticul agresiv a atins limite extreme, care frizează 
ridicolul... 

Gesturile lui Leonardo, de o eleganţă aristocratică, subliniau 
aceste argumente: 

— Alături de aceste biserici exagerat de înalte, s-au ridicat 
turnuri laice. Cu cât turnul este mai înalt, cu atât stăpânul este 
mai important. Dar a existat şi un interes practic care a impus 
înălţarea turnurilor. Arcașii care se aflau pe platforma unui turn 
mai înalt puteau să-i doboare pe cei care se găseau, în poziţii 
mai vulnerabile, pe un turn mai mic. Din această cauză toţi 
nobilii - războinici prin definiţie - voiau să aibă turnurile mai 
înalte decât ceilalţi. Turnuri, păduri de turnuri, în fiecare oraş. 
Fiecare reşedinţă de nobil avea turnul său. 

Castelele şi mănăstirile înconjurate de ziduri fortificate se 
ridicau la ţară. Nobilii şi călugării duceau o viaţă de sibariţi, 
pentru că ţăranii - toţi şerbi, legaţi de glie - munceau pentru ei. 
Pentru a-şi petrece viaţa în sărbători fără sfârşit şi ca să nu se 
plictisească, nobilii vânau sau se războiau între ei; călugării se 
îngrăşau şi se dedau la plăceri carnale. Boccaccio ştia el ceva 
când descria parazitismul şi desfrâul lor. 

În lumea antică existau patricieni, cetăţeni liberi şi sclavi - 
ultimii în cea mai mare parte prizonieri de război. Dar în lumea 
medievală nu existau numai nobili şi călugări profitori, sau şerbi 
legaţi de pământurile nobililor ori de domeniile Bisericii. Şerbii 
mai descurcăreţi, mai inteligenţi, care nu suportau lanţurile, 
fugeau cât mai departe de stăpânii lor şi se refugiau în oraşe, 
majoritatea în ruină, vestigii ale Imperiului Roman devastat de 


barbari. Puțin câte puţin au format o nouă populaţie 
orăşenească, strămoşii burgheziei libere din zilele noastre. 

Din fericire, printre nobili existau şi capete politice, minţi 
luminate, viteji care luptau pentru menţinerea integrităţii ţării 
lor şi uneori pentru cucerirea de pământuri de la vecini. Ţara era 
divizată în vaste domenii funciare, care puteau fi moştenite, 
împărţite, constituite în bunuri dotale, sau eventual cedate 
Bisericii. Spre deosebire de pământurile nobililor, care erau 
fărâmiţate când existau mai mulţi moştenitori, marile proprietăţi 
funciare ale Bisericii creşteau graţie daniilor făcute de nobilii 
care voiau să-şi asigure intrarea în Paradis... Deşi nu sunt un 
religios fervent, trebuie să recunosc că bogăţiile Bisericii au fost 
benefice pentru cultura Europei. În spatele zidurilor fortificate 
ale mănăstirilor, călugării-artişti, cărora le plăcea frumuseţea 
imaginilor, înfrumuseţau manuscrise, copiau texte, păstrau 
opere literare, ştiinţifice şi filosofice vechi, care au constituit 
comori inestimabile, primele fonduri ale bibliotecilor create de 
papii preocupaţi mai degrabă de cultură decât de războaie... 

Leonardo surâse. Nu se putea abţine să nu lanseze o mică 
ironie. 

— Dar, continuă el, trebuie apreciată importanţa crescândă a 
burgheziei orăşeneşti, a creării autorităţilor municipale şi 
formării de confrerii conştiente de puterea lor, pentru ca oraşele 
să devină, la rândul lor, centre culturale dotate cu şcoli şi cu 
universităţi. O contrapondere pentru forţa militară a nobililor şi a 
dominaţiei spirituale şi pământene a Bisericii... Burghezia a 
favorizat naşterea umanismului. Din sânul burgheziei s-a ivit cea 
mai mare parte a poeţilor, a filosofilor, a pictorilor, a 
inventatorilor şi... a bancherilor... Păi, da! Inteligența combinată 
cu banii a fost capabilă să se opună sângelui albastru şi 
sutanelor negre... Puterea nobiliară este supusă unei eroziuni 
lente a puterii lor... Regii, papii şi bancherii îşi împart acum 
puterea terestră... Umaniştii se afirmă încet, dar autoritatea lor 
este în curs de a schimba fundamental societatea omenească... 
Loviturile lor repetate au zdruncinat lumea medievală... 
Ascensiunea lor este inevitabilă şi irezistibilă... 

Leonardo îşi trecu peste frunte degetele de o fineţe 
extraordinară... 


— Văd viitorul cu o claritate care uneori mă înspăimântă... 
Umaniştii şi urmaşii lor... burghezii şi aliaţii lor fireşti, ţăranii - 
vechii şerbi - precum şi meşteşugarii uneltesc împotriva foştilor 
lor stăpâni... ultimele privilegii ale nobilimii vor fi măturate... vor 
izbucni războaie... forţele răului se vor dezlănţui... uneori 
războaiele vor avea şi urmări benefice... bastioanele împăraţilor 
şi regilor se vor nărui... papii îşi vor pierde puterea 
pământeană... văd maşini de război grele, de fier, care scuipă 
foc... maşini zburătoare care brăzdează cerurile... vărsând şi ele 
foc... văd explozii enorme... din cenuşa vechii republici a Romei 
se vor ridica republici în toată lumea... Devenite mari puteri 
politice, însetate a-şi extinde autoritatea, se vor înfrunta cu 
încrâncenare, fiindcă omul are în sânge sămânţa războiului... 
setea de moarte... paradoxal, omul conştient de vitalitatea sa 
caută moartea cu o voluptate patologică... oamenii visează 
Paradisul, dar întâlnesc la capătul drumului Infernul şi Moartea... 

Leonardo vorbea ca un iluminat... Mă treceau fiorii. 

— Orizontul tău este destul de întunecat... 

El tresări ca şi când s-ar fi trezit dintr-un coşmar... 

— Paradisul, aşa cum şi-l imaginează credincioşii, nu este 
decât o himeră... numai bogaţii şi puternicii gustă vremelnic 
plăcerile Paradisului terestru... viaţa săracilor seamănă cu 
Infernul... Săracilor li se bagă în cap că porţile Raiului li se vor 
deschide în faţă la sfârşitul mizerabilului lor destin... şi au 
nevoie de această iluzie pentru a supravieţui lamentabilului 
cotidian... După ce vor dispărea, trupurile lor vor colcăi de 
viermi, iar suflarea din fosta lor viaţă se va pierde în eter... 

Leonardo lăsă capul în jos... părul său lung, de aur, îi ascunse 
fruntea şi obrajii sidefii... Am suspinat. 

— Viitorul aşa cum îl vezi tu este prea trist, prea mohorât, 
Leonardo... 

— Nu, printre nori de furtună se strecoară uneori razele 
soarelui... Nu depinde decât de oameni să le caute... şi să le 
găsească... 

Ca de obicei, ascult cu încântare cuvintele lui. Leonardo nu se 
mulţumeşte să mânuiască cu măiestrie penelul său 
incomparabil; el este capabil să brodeze cu ajutorul cuvintelor 
imagini scânteietoare ale spiritului. Teme subtile şi subiecte 


dintre cele mai frivole îi sunt la fel de accesibile. Cu umorul lui 
fin, este cuceritor când istoriseşte micile lui întâmplări. 

Dar ca să te bucuri de verva lui strălucitoare, trebuie să fii mai 
întâi acceptat în grupul restrâns al prietenilor săi. Privilegiu 
acordat numai unora, aleşi pe sprânceană... 

Evită contactele cu confrații săi, invidioşi, şi, de asemenea, cu 
admiratorii, care îl obosesc cu ploaia lor de complimente... 
Leonardo preferă compania discipolilor şi a modelelor, 
adolescenţi extrem de înzestrați şi de o frumuseţe răpitoare. Nu- 
şi afişează această preferinţă, dar, din nefericire, este destul de 
vizibilă. Clevetirile înveninate nu lipsesc. 

În realitate, tinerii băieţi îl seduc cu naivitatea lor, naivitate pe 
care eu o intuiesc a fi prefăcută... Pentru a atrage atenţia 
maestrului Leonardo orice mijloc este potrivit... 

Înţeleg înclinația sa pentru fizicul armonios, pentru spectacolul 
magnific oferit de trupul uman, perfecţiune pe care numai 
tinereţea o poate atinge... 

Leonardo mi-a spus într-o zi că urâţenia îl deprimă. O acceptă 
numai în desenele sale, studii crude ale malformaţiilor sau ale 
mizeriei bătrâneţii. 

În public evită subiectele frivole şi păstrează o discreţie 
absolută asupra relaţiilor sale sentimentale. Condangă vicioşii 
care fac paradă de depravarea lor. Nu este vorba de ipocrizie, ci 
de un mijloc de apărare împotriva bârfelor care pot compromite 
cariera unui artist. 

În ciuda precauţiilor noastre, s-a întâmplat, cu prilejul unei 
petreceri mai speciale oferită câtorva prieteni amatori de 
tablouri vii inspirate din antichitatea greacă, să izbucnească un 
scandal şi să ne lase pradă clevetirilor unei opinii publice gata 
întotdeauna să se ambaleze când ceva ieşit din comun îi oferă 
ocazia unei conversații care emană un parfum de libertinaj, de 
desfrâu. 

Familia mea posedă, în afara locuinţei din centrul oraşului, o 
casă de ţară, la Lemmi, modestă, unde organizam eu reuniuni 
dedicate lui Dionysos, zeu al bucuriei şi al dragostei, al vieţii şi 
al vinului - foarte îndrăgit de umanişti. Scene cu orgii îi furnizau 
lui Leonardo subiecte pentru desene extravagante, care se 
potriveau cu destrăbălarea unei arte desăvârşite, bineînţeles, 


fără să le semneze. Mi le oferea în semn de prietenie, gest pe 
care îl apreciam cum se cuvine. 

Trebuie să recunosc că la aceste petreceri prezenţa feminină 
era inexistentă. Tinerele fete încuiate în casă rămâneau 
inaccesibile. Curtezanele care se culcau cu oricine ne 
dezgustau. Compania băieţilor trecea în general neobservată, 
pentru că este normal să vezi tineri petrecând împreună. 

De această dată eram în cerc restrâns. Leonardo, Bartolomeo 
di Pasquinio, un tânăr bijutier care avea o siluetă rotunjoară de 
Bachus, Baccino, ucenic de croitor, care avea un mers legănat şi 
o figură de Adonis, lacopo Saltarelli, un ucenic bijutier de 
şaptesprezece ani, model preferat al lui Leonardo şi Botticelli. 
Saltarelli avea reputaţia celui mai frumos băiat din Florenţa. Eu 
completam grupul, în calitate de amfitrion. A fost un zaiafet de 
neuitat... Jocuri mai mult sau mai puţin nevinovate au însufleţit 
seara. Se iveau zorile după o noapte prea scurtă. Ne-am 
despărţit promiţându-ne să repetăm curând această petrecere 
foarte reuşită... 

Cam după o săptămână, zbirii lui Bargello ne-au adus citaţii 
semnate de gonfalonieri justiţiei, prin care eram convocați la 
tribunal, urmând să fim judecaţi pentru sodomie. 

Tatăl meu, care de obicei este calmul personificat, se lăsă 
pradă mâniei şi-mi aduse învinuiri usturătoare: murdărisem 
numele şi reputaţia Casei Tornabuoni; mă înhăitasem cu 
umaniştii care voiau să reînvie dezmăţul vechilor greci; mă 
scufundasem în mocirla ruşinii. El adăugă: 

— Sunt surprins că acest Leonardo da Vinci, pictor de mare 
talent, căruia i-am prezis întotdeauna o carieră strălucitoare, s-a 
lăsat târât într-o asemenea afacere. 

Am suportat această dură lecţie de morală afişând un aer 
pocăit. In cele din urmă, tata a angajat unul dintre cei mai 
învăţaţi oameni ai legii din Florenţa pentru a-mi asigura 
apărarea, căci sodomia este o crimă condangată cu severitate 
de Biserică şi de tribunalele laice. Până la începutul secolului 
nostru, „dragostea masculilor”, cum o definise Plutarh, se 
pedepsea într-un singur fel: rugul... 

Totuşi nu mă speriasem peste măsură de apropiata mea 
prezentare în faţa judecătorilor. Sodomia, revenită recent la 
modă prin apologeţii vechii culturi greceşti, nu mai atrăgea 


trăsnetele ucigătoare ale justiţiei. În plus, clanul Tornabuoni era 
puternic, practic invulnerabil, datorită înrudirii cu Casa de 
Medici. Mătuşa mea, Lucrezia Tornabuoni, este mama lui 
Lorenzo de Medici, regele neîncoronat al Florenței. Tatăl meu 
este nu numai primul consilier financiar al lui Lorenzo, dar şi 
stâlpul unei foarte importante bănci a Medicilor. 

Gonfalonierul justiţiei nu este un duşman al familiei mele, deci 
nu îmi fac prea multe griji din partea lui. Doar reputaţia mea ar 
putea suferi, dar nu prea mult. 

Înaintea procesului m-am întâlnit de mai multe ori cu prietenii 
mei, care, în afară de Leonardo, nu erau prea afectaţi de acest 
scandal. 

In schimb, Leonardo striga deznădăjduit: 

— Voi pierde comenzile Bisericii, care nu-mi va ierta niciodată 
o condangare sub eticheta de sodomit! Nu mai vorbesc de tatăl 
meu, care este un burghez moralist, cu idei mai mult sau mai 
puţin ruginite... 

Făceam eforturi ca să-i risipesc teama. 

— Te asigur că această afacere va spori reputaţia ta de 
nonconformist. De altfel, ai modele ilustre. Nu circulă zvonul că 
Papa Sixtus al IV-lea se culca adesea cu nepoţii săi? 

El mă privi îngrozit. 

— Dacă cuvintele tale ar ajunge la urechile papei, ai fi 
excomunicat! 

— Nu fac decât să repet cuvintele lui Paschino... toată Roma 
vorbeşte... 

Dar nu aveam conştiinţa absolut liniştită. Mă simţeam 
responsabil pentru situaţia lui Leonardo, căci petrecerea 
incriminată se desfăşurase sub acoperişul meu. li înţelegeam 
spaima. Era încă foarte tânăr şi o condangare i-ar fi periclitat 
viitorul. Am angajat pentru apărarea lui un jurist expert în 
materie şi foarte combativ. 

Când m-am prezentat în faţa tribunalului, alături de amicii 
mei, simţeam, în ciuda calmului meu aparent, o vagă nelinişte. 
Faptele care ni se imputau erau clare. Sodomiţi activi, Leonardo, 
Bartolomeo, Baccino şi cu mine ne dedasem la fapte contra 
naturii cu minorul Saltarelli, acuzat în plus de a fi un prostituat 
notoriu. 


Magistraţii, îmbrăcaţi cu robe largi, negre şi aliniaţi pe estrada 
lor precum corbii pe uluci, păreau a nu fi în apele lor. Presupun 
că prezenţa mea îi deranja. 

Era o zi frumoasă şi caldă de aprilie. Prin ferestrele deschise, 
zgomotele străzii pătrundeau cu o veselie primăvăratică în sala 
de şedinţe, în contrast cu cuvintele grave, onctuoase, folosite de 
judecători şi de apărători. Expresiile juridice şi termenii latini 
folosiţi de magistrați sunau chinezeşte pentru Leonardo şi 
camarazii lui, neobişnuiţi cu acest spectacol, pentru ei, oribil. 

Când preşedintele deschise seria interogatoriilor, Bartolomeo, 
Baccino şi Saltarelli negară, bâlbâindu-se, învinuirea care li se 
aducea, conform  lecţiei învăţate înaintea şedinţei. Spre 
surprinderea mea, Leonardo, care aşteptase îngrijorat 
prezentarea sa în faţa tribunalului, manifestă un calm, o 
demnitate princiară, care-i surprinse pe judecătorii obişnuiţi să 
inspire teamă. Numele său era deja cunoscut la Florenţa. 

Preşedintele îl întrebă dacă a desenat personaje goale în 
poziţii indecente. 

— Am pictat personaje sfinte, care se află în mai multe biserici 
din oraşul nostru şi care pot sta mărturie pentru preferinţele 
mele... 

Un răspuns abil care nu îl angaja cu nimic. Preşedintele nu 
insistă. 

Interogatoriul meu s-a redus la o simplă formalitate. 
Preşedintele s-a mulţumit cu numele şi prenumele meu, fără să- 
mi mai ceară adresa. Am negat acuzaţia. Neexistând nici 
martori, nici probe materiale, i s-a dat cuvântul procurorului. 
Având în vedere acuzaţiile împotriva noastră, el a cerut, fără 
prea multă convingere, aplicarea legii. N-a pronunţat cuvântul 
„rug”. 

Cu câțiva ani în urmă am fi fost supuşi la tortură. După un 
astfel de tratament, acuzaţii - vinovaţi sau inocenți - şi-ar fi 
recunoscut crima. Urmarea era uşor de prevăzut. Ar fi fost arşi 
pe rug. 

Pledoariile apărării s-au bazat pe lipsa de probe şi au cerut 
achitarea noastră. 

Curtea s-a retras pentru deliberare. După ieşirea lor, Messer 
Firenzuolo, apărătorul meu, mă asigură că procesul este practic 


terminat şi că tribunalul ne va absolvi, rezultat care va confirma 
concluziile sale. 

Curtea reintră şi preşedintele anunţă pe un ton solemn că 
tribunalul va avea nevoie de un supliment de anchetă. 
Următorul termen de judecată a fost fixat în iunie. 

Îmi este greu să descriu stupoarea noastră. 

Messer Firenzuolo şi colegii săi îşi ascunseră nemulţumirea şi 
ne asigurară într-un glas că acest termen prevăzut de procedură 
nu va împiedica achitarea noastră, că tribunalul folosise acest 
expedient pentru a nu-şi atrage mânia Bisericii, foarte severă 
când este vorba de un proces de o asemenea natură. 

În ce mă priveşte, am înţeles că au intervenit forţe ostile, 
concluzie împărtăşită şi de tatăl meu. 

— inamicii Casei Medici pregătesc din nou o mare lovitură, 
spuse el. O presimt aşa cum am presimţit şi complotul organizat 
- sunt zece ani de atunci - de Luca Pitti cu complicitatea lui 
Agnolo Acciaiuolli, a lui Marco Soderini şi Dietisalvi Neroni, 
împotriva lui Pietro, capul Casei Medici. Neroni, care este 
culmea perfidiei, este consilierul cel mai ascultat, confidentul lui 
Pietro. O lovitură de stat, aparent reuşită, care urmărea 
lichidarea fizică a Medicilor. 

A fost necesară intrarea în arenă a lui Lorenzo, care la acea 
epocă nu avea decât nouăsprezece ani, pentru a întoarce 
situaţia în favoarea casei sale; complotiştii au fost arestaţi, 
judecaţi şi condangaţi la pedeapsa cu moartea. Ingăduitor, 
Pietro i-a iertat... 

Acum pericolul care ne ameninţă este mai mare, pentru că 
papa conduce balul. Din nenorocire, Sixtus nu este decât o 
giruetă care se învârteşte potrivit propriilor interese. Inaintea 
domniei sale, era favorabil lui Lorenzo. Acum a trecut în rândul 
inamicilor lui... 

— Procesul tău, Leonardo, face parte dintr-o campanie care 
are ca scop defăimarea, discreditarea Medicilor. Astăzi nu mai 
poţi avea încredere în nimeni. Privesc în jurul meu şi îmi pun 
întrebări asupra sincerităţii acestor nobili descendenţi ai celor 
mai ilustre familii ale Florenței, care fac temenele în faţa lui 
Lorenzo. Cine sunt cei care vor să ne înfigă un pumnal în spate, 
afişând un călduros surâs?... Acciaiuolli sau Davanzati? Albizzi 
sau Guicciardini? Pandolfi sau Salviati? Pucci sau Gianfigliazzi? 


Pazzi sau Rucella? Numai Tornabuoni sunt devotați Medicilor... 
n-aş garanta decât pentru loialitatea lor... 

Tatăl meu făcu un efort pentru a risipi tristele gânduri care îl 
apăsau. 

— In orice caz, Leonardo, trebuie să te căsătoreşti, indiferent 
de preferinţele tale, să le spunem... intime... Reputația familiei 
Tornabuoni se află pe umerii tăi... un bancher care vrea să 
câştige stima şi încrederea clienţilor săi trebuie să aibă o 
comportare ireproşabilă... 

Încercai o împotrivire: 

— Strozzi... 

Tata mă întrerupse: 

— Ştiu. Strozzi îşi face un titlu de glorie din viciul său, şi nu 
este singurul. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-l imiţi... 
Strozzi este un exemplu rău... Viciile, chiar dacă îţi stăpânesc 
simţurile, trebuie să rămână ascunse în adâncul sufletului tău... 

Folosea aproape aceleaşi argumente ca şi amicul meu 
Leonardo, pictorul, cu o singură diferenţă: tata se temea de 
comentariile veninoase ale opiniei publice, susceptibile de a 
păta onorabilitatea Tornabuonilor, în timp ce Leonardo se 
închidea în turnul său de fildeş pentru a se izola de lumea 
măruntă, meschină, pe care o dispreţuia. Concepţiile burgheze 
ale tatălui meu şi principiile aristocratice ale lui Leonardo 
defineau nu numai caracterul, dar şi ambiția lor... 

Apoi tatăl meu reluă discuţia în jurul unui subiect pe care îl 
considera grav... de o gravitate excepţională. 

— De câtva timp, banca noastră, interesele noastre financiare, 
care sunt legate de cele ale Medicilor, se lovesc de dificultăţi 
crescânde. Ştiu, tu eşti tânăr şi preocupările tale mondene le 
depăşesc uneori pe cele profesionale. Sucursalele noastre de la 
Londra şi de la Bruges ne provoacă nelinişti serioase. Mă 
gândeam să te trimit la faţa locului pentru a constata 
pagubele... fiindcă sunt pagube foarte importante. Dacă nu 
luăm măsuri urgente pentru a ieşi din această criză, 
consecinţele vor fi catastrofale. 

Coroana Angliei este incapabilă să ramburseze împrumuturile 
acordate lui Edward al IV-lea de sucursala noastră engleză. 
Aceeaşi situaţie complică existenţa sucursalei noastre de la 
Bruges. Nu putem obține restituirea împrumuturilor 


considerabile acordate lui Charles Temerarul, care a intrat într-o 
încurcătură politico-militară de unde îi va fi greu să mai iasă. Au 
fost comise nereguli de către directorul sucursalei din Lyon. 
Banca Medici din Veneţia este în pragul falimentului. 

— Lorenzo o să poată scoate banca din mlaştina în care se 
scufundă... 

— De acord! Nu contest eforturile sale... dar nu este vorba 
decât de expediente... de împrumuturi forţate... el şi-a băgat 
mâna până la cot în casele de bani de la Monte delle doti... 
procedeul nu este elegant... mă tem că într-o zi, mai devreme 
sau mai târziu, buboiul o să plesnească... Îl iubesc pe Lorenzo ca 
pe copilul meu... din nefericire, el nu ţine seama de sfaturile 
mele... spune că sunt demodate... Leonardo, pregăteşte-te 
pentru o călătorie la Londra... 

Bănuiesc că tata dorea să mă îndepărteze de Florenţa şi de 
tentaţiile sale, dar şi de pericolele ei. Nu numai Lorenzo, ci şi alţi 
bancheri îl considerau demodat, terminat... Eu îl cunosc mai 
bine decât ei. Metodele lui nu sunt învechite; vrea să evite un 
dezastru financiar care se profilează la capătul unui drum 
presărat cu împrumuturi mari, acordate cu uşurinţă, cu investiţii 
riscante, cu afaceri incorecte, aproape escrocherii... 

Tata avea dreptate. Trebuie să pun capăt trăsnăilor, sau cel 
puţin să le răresc şi să plec la Londra. Dar nu pot părăsi Florenţa 
înainte de terminarea procesului, pentru că o plecare 
intempestivă în străinătate ar fi considerată ca o recunoaştere 
implicită a acuzațiilor care ni se aduc mie şi prietenilor mei. 

Luna iunie a venit, în sfârşit, aducând frigurile rele care au 
provocat victime şi un exod estival intrat, volens nolens, în 
obişnuinţă, de câteva decenii. Călătoria mea în Anglia a devenit 
necesară şi din această cauză. Imi completam dosarele şi 
împachetam registrele, când mă lovi o veste cu violenţa unei 
măciuci. 

Cu câteva zile înainte de data fixată pentru proces, Leonardo 
da Vinci, Bartolomeo, Baccino şi Saltarelli au fost arestaţi. 
Această măsură gravă nu mă afecta personal. Favoritism sau 
încercare inabilă de a-mi adormi vigilenţa? Prietenii mei, supuşi 
la torturi în celulele lui Bergello, vor mărturisi toate crimele 
prevăzute de codul penal... 


Fără să cer ajutorul tatălui meu, care nu dispunea de mijloace 
de presiune asupra gonfalonierului justiţiei şi asupra celor opt 
de gardă, înaltul tribunal al Florenței, am alergat la Lorenzo. M-a 
primit cu amabilitatea obişnuită şi, fără să mă lase să-i expun 
doleanţele mele, îmi spuse râzând: 

— Tocmai ţi-am găsit o soţie frumoasă şi dulce ca o 
porumbiţă. Micuța Albizzi. Tatăl tău nu ţi-a vorbit de această 
alianţă matrimonială care va face din tine unul dintre cele mai 
puternice personaje din Florenţa? 

— A făcut unele aluzii, dar aveam alte preocupări, mult mai 
grave... 

Am golit sacul. Arestarea lui Leonardo şi a camarazilor săi, 
dublul joc al magistraţilor, eventualele consecinţe ale extinderii 
acestei afaceri... 

Lorenzo se întunecă. 

— Eu m-am ocupat totuşi de procesul tău... 

— A, da! şi iată unde s-a ajuns... 

— Am înţeles... Întoarce-te acasă, bea un pahar de Chianti şi 
gândeşte-te la micuța Albizzi... dacă îţi e pe plac... ce urmează 
vei vedea... 

Chiar în acea noapte, în ciuda orei târzii, Leonardo da Vinci şi 
camarazii săi au fost eliberaţi nevătămaţi din închisoare... 

Lorenzo a demonstrat că poate lua măsuri energice dacă 
vrea... Când am intrat în sala de şedinţă am observat pe 
frumosul chip al lui Leonardo o paloare care îi dădea o detaşare, 
o spiritualitate supraomenească. Mă gândeam că în străfundul 
sufletului său se cuibărise frica, dar masca lui magică, 
reflectând un calm olimpian, îl situa deasupra magistraţilor care 
îl judecau... Dezbaterile s-au desfăşurat după cum prevăzuse 
Messer Firenzuolo, care afişă o trufie ostentativă când Curtea 
pronunţă stante pede achitarea tuturor învinuiţilor. Presupun că 
era suficient de inteligent încât să înţeleagă că pentru 
eliberarea rapidă a lui Leonardo şi a celorlalţi au intrat în joc 
forţe superioare, străine de muritorii de rând. Dar pentru galerie 
îşi asumă succesul achitării. Părăsind liberi incinta tribunalului, i- 
am invitat pe prietenii mei la o agapă în cel mai elegant han al 
Florenței. 


Ascunzându-ne, ar fi însemnat că ne recunoaştem vinovăția. 
leşind în public cu fruntea sus, cu un mers apăsat, demonstram 
seninătatea şi disprețul pentru toţi cei care ne voiau răul. 

Leonardo a intrat cu plăcere în joc. În timpul festinului spiritele 
s-au încălzit, ajutate de vinurile ameţitoare. Bartolomeo şi 
Baccino evocau diverse nume, încercând să-l descopere pe 
denunţătorul nostru. Până la urmă am căzut de acord asupra lui 
Minetti. 

— Cine eşti acest Minetti?, am întrebat din curiozitate. 

Leonardo mi-a oferit o explicaţie: 

— Un model, adolescent, care a avut epoca lui de glorie. 
Ghirlandaio, Gozzoli, Botticelli se băteau pentru a-l avea... 

— Inainte era plătit foarte scump, adăugă Baccino. După 
douăzeci de ani, prospeţimea lui s-a dus, iar cota i-a scăzut la 
zero... 

— Şi Saltarelli i-a luat locul, spuse Bartolomeo. 

— Nu este vina mea, murmură Saltarelli lăsând capul în jos cu 
o modestie trădată de fermecătorul său surâs... 

După agapă ne-am despărţit foarte bine dispuşi. M-am oferit 
să-l însoțesc pe Leonardo până la domiciliu. Pe drum îmi vorbi 
cu o oarecare plictiseală: 

— Această afacere fericit terminată cu bine - graţie ţie şi lui 
Lorenzo - mi-a oferit o lecţie importantă şi memorabilă. Să-ţi 
iubeşti partenerul în cea mai strictă intimitate... fără martori... 
să nu faci valuri. Să fii atât de discret, încât oamenii să ajungă 
să se întrebe uimiţi dacă ai o viaţă sexuală... 

— Inţeleg ce vrei să spui... prezenţa superbilor adolescenţi 
care te urmează peste tot, modele sau discipoli, trebuie să pară 
la fel de normală ca prezenţa planetelor care se învârtesc în 
jurul soarelui... 

Comparaţia mea nu avea nimic extravagant Natura creează 
din timp în timp genii... Titani care exercită o influenţă 
determinantă asupra societăţii omeneşti... Grecia antică ar fi 
atins oare culmea culturii europene fără un Fidias, un Pericle, un 
Platon sau un Socrate?... Titanii creează marile epoci din istoria 
umanităţii... fără ei lumea ar fi searbădă, tristă, mediocră... din 
nefericire, indivizii mediocri  atinşi de megalomanie îşi 
imaginează că ating dimensiunile Titanilor; în timp ce Titanii dau 
timpului lor o strălucire care nu este decât propria lor reflectare, 


falşii titani nu lasă în urma lor decât suferinţe, lacrimi, ruine, 
masacre şi războaie care seceră milioane de victime... Leonardo 
da Vinci este un Titan... un Titan adevărat... nu o contrafacere... 

GIROLAMO RIARIO 

înalt demnitar al Bisericii Romane 

Este greu să fii nepărtinitor când e vorba de propria-ţi familie; 
această dificultate devine aproape insurmontabilă când unul din 
membrii săi, graţie geniului, se plasează pe o curbă ascendentă, 
se autopropulsează spre un zenit accesibil numai celor mai mari 
dintre cei mari. Unchiul meu Francesco a reuşit acest tur de 
forţă uimitor, încoronat papă sub numele de Sixtus al IV-lea, a 
demonstrat că fiul unui umil pescar se poate înălța pe o poziţie 
aproape divină. 

Când vlăstarul unui rege moşteneşte tronul tatălui său după 
ce acesta părăseşte lumea celor vii pentru a trece în regatul 
umbrelor, faptul nu implică merite personale. Idiot sau 
inteligent, minor gângav sau în pragul bătrâneţii, el primeşte 
sceptrul care simbolizează puterea supremă. 

Unchiul meu Francesco era o măruntă fiinţă bolnăvicioasă, cu 
ochi strălucitori de inteligenţă. Pentru a-l vindeca, mama sa l-a 
închinat lui San Francesco şi, înainte de a împlini zece ani, a 
cerut admiterea lui într-o comunitate franciscană. A studiat 
teologia şi filosofia la universităţile din Pavia, Bologna şi Padova. 
Angajat preceptor în familia nobililor della Rovere, a adoptat 
acest nume... 

De ce a renunţat la numele părinţilor săi pentru a se împăuna 
cu blazon aristocratic? Ca să-şi netezească drumul în 
ascensiune... 

lisus Hristos, fiul unui simplu dulgher, a pus bazele religiei 
creştine... Sfântul Petru, un umil pescar, a devenit 
reprezentantul său pe pământ şi primul papă... Nu sunt un 
expert al istoriei sfintei Biserici pentru a putea preciza nivelul 
intelectual al celor doisprezece apostoli. Nu cred că aveau titluri 
universitare, nici că erau de viţă nobilă... 

Am aflat că aristocrații florentini îşi renegau vechile titluri de 
nobleţe şi adoptau nume burgheze. Unchiul meu a procedat 
invers. 

Spiritul de contradicţie a fost întotdeauna un element 
dominant al personalităţii mele. Când unchiul meu Sixtus a 


acordat purpura de cardinal pentru şase dintre nepoţii săi, eu 
am ales cariera politică şi militară... Nu am stofa unui sfânt şi, în 
plus, îmi plac păcatele mărunte, făcute la lumina zilei... Două 
picturi - capodopere - ar putea ilustra domnia unchiului meu. 
Prima este fresca lui Melozzo de Forli, care oferă imaginea 
unchiului meu şezând pe tronul pontifical. Demn, flegmatic, 
solemn, ajuns la o oarecare împlinire a trupului, îngenuncheat la 
picioarele sale, Platina, celebrul umanist, primeşte cheile 
bibliotecii Vaticanului. În jurul lui, în picioare, patru nepoti, 
cardinali, simbolizează nepotismul pe care opinia publică l-a 
reproşat întotdeauna lui Sixtus al IV-lea. Platina evoca 
umanismul în plină expansiune, pe care papa, incapabil de a-l 
stăvili, a fost obligat în cele din urmă să îl accepte. 

A doua frescă, semnată de Botticelli, care împodobeşte Capela 
Sixtină - creată din ordinul unchiului meu - este intitulată 
Răscoală împotriva legii lui Moise şi are ca subiect revolta 
evreilor care voiau să-i înlăture pe Moise şi pe Aron, cei doi 
trimişi ai lui Dumnezeu însărcinaţi să conducă poporul lui Israel. 
Fresca are ca subiect mânia divină care se va abate asupra 
tuturor acelora care vor îndrăzni să pună în discuţie supremaţia 
papală. Sixtus al IV-lea, prezentat ca Aron, poartă mitra 
pontificală, care îl consacră drept suveran absolut al universului 
creştin. Nu trebuie uitat că papii erau consideraţi urmaşi ai 
Imperiului Roman. Umaniştii susţin că această pretenţie este 
absurdă, deoarece creştinismul a contribuit în mare măsură la 
distrugerea Romei antice... şi că a-l distruge de cujus pentru a-i 
moşteni bunurile nu este un comportament corect. 

În privinţa nepotismului reproşat unchiului meu, în realitate nu 
este vorba decât de expresia marii lui iubiri pentru familie, 
dragoste care ar trebui să servească drept model tuturor bunilor 
creştini. 

Bietul unchi Sixtus!... Detractorii cern prin sită viaţa lui 
privată. Pamfletarii, cu Infesura în frunte, pretind că nepotismul 
este cel mai mic păcat al său. Toţi vorbesc de obiceiurile lui 
depravate şi de copiii săi nelegitimi. Aceste acuzaţii nu vizează 
un caz unic. Cardinalul Giovanni-Battista Cibo şi cardinalul 
Roderigo Borgia abia îşi pot ascunde legăturile cu metrese ştiute 
de toată lumea şi existenţa vlăstarelor rezultate din aceste 
legături. 


În cazul unchiului meu, detractorii invocă şi circumstanţe 
agravante. Acesta s-ar fi dedat la plăceri carnale cu sora sa mai 
mică, Bianca Riario, de faţă cu soţul ei, Paolo Riario, care 
suferea de o impotenţă congenitală. În consecinţă, fratele meu, 
cardinalul Pietro Riario, şi eu însumi am fi fructele acestui incest. 
Pentru a-şi încununa calomniile, pamfletarii condangă pretinsele 
relaţii contra naturii pe care papa le-ar întreţine cu noi. Aceste 
defăimări circulă în culise şi, din când în când, apar pe bileţele 
înfipte în soclul lui Pasquino. Nici nu poate fi vorba să fie 
interzisă libertatea de exprimare a romanilor. O asemenea 
măsură ar stârni o revoltă generală... 

Am oroare de toţi aceşti căutători prin gunoaie... dar cine a 
văzut ceea ce pretind ei că ştiu?... ei nu ezită să mituiască 
servitorii, paraziţii şi cârcotaşii care se înghesuie în anticamerele 
noastre... 

Aceste zvonuri sunt alimentate în parte de viaţa fastuoasă şi 
de luxul extravagant al fratelui meu, dar îndeosebi de o 
împrejurare care scapă controlului nostru... oamenii care ne 
cunosc spun, în petto, că noi întruchipăm frumuseţea 
diavolului... şi că papa este sensibil la această frumuseţe... 

Recent, o nouă modă face furori în Italia şi mai ales la Roma şi 
Veneţia. Tinere femei, animate de un spirit de aventură de 
neconceput înainte de intrarea în arenă a umaniştilor, se 
îmbracă în veşminte masculine, viclenie care le permite să 
treacă neobservate prin mulţime, să alerge la întâlniri galante, 
să evite avansurile unor masculi prea îndrăzneţi, sau să caute 
compania unor femei cu moravuri speciale. 

Tinere fete care nu mai pot suporta izolarea în gineceu, 
asemănător cu închisoarea, curtezane în căutarea clienţilor cu 
gusturi rafinate şi chiar călugăriţe, care vor să evadeze pentru 
câteva ore din ambianța mohorâtă şi apăsătoare a mănăstirilor, 
recurg la acest expedient. 

Când întâlnim pe stradă un adolescent de o frumuseţe 
îngerească, încă nedefinită, nu ştim dacă avem de-a face cu o 
fată sau cu un băiat. Biserica şi chiar autorităţile laice, de obicei 
mai îngăduitoare, mai concesive decât instanţele ecleziastice, 
aplică pedepse şi amenzi importante. Dar moda este atât de 
răspândită şi de adânc înrădăcinată încât, în cele din urmă, 
reprezentanţii legii, depăşiţi, închid ochii. 


Când, încă adolescent, mă plimbam pe străzile Romei, eram - 
la început - foarte mirat şi stingherit de privirile insistente, 
provocatoare, pe care mi le aruncau adulţii, femei sau, mai ales, 
bărbaţi, care, profitând de aglomeraţie, se apropiau de mine şi 
mă făceau să suport atingeri indecente, uneori de o insistenţă 
jenantă. Mă prefăceam că nu le observ, deoarece consideram 
într-o oarecare măsură aceste gesturi ca un omagiu - puţin cam 
îndrăzneţ - adus fizicului meu armonios. Apoi, aceste atingeri, 
de ce să nu recunosc, mă excitau... 

Fratele meu Pietro, cardinalul, era foarte mândru de 
frumuseţea sa, o etala în cadrul unui lux regal, asociat cu un 
desfrâu care evoca excesele Romei imperiale. Trăia într-o 
ambianţă de vis: palate somptuoase, curtezane răsfăţate cu 
bijuterii, suite strălucitoare alcătuite din artişti, scriitori, filosofi, 
armate de servitori în livrele splendide, sute de cai de rasă, 
petreceri interminabile de o splendoare incomparabilă. 
Ammanati, a cărui admiraţie se rezuma la Pius al II-lea, care îl 
promovase cardinal, şi care nutrea un dispreţ total pentru 
succesorii acestuia şi pentru anturajul lor, spunea că fratele meu 
depăşeşte în extravaganţă tot ceea ce descendenţii noştri şi-ar 
putea imagina şi ceea ce părinţii noştri au văzut în viaţa lor. Într- 
adevăr, pentru a-şi menţine acest mod de viaţă avea nevoie de 
bani mulţi, foarte mulţi. Unchiul meu îi acordase însemnate 
venituri clericale, dar ele nu i-ar fi ajuns pentru asemenea 
cheltuieli. 

Gurile rele pretind că unchiul meu se înfrupta fără ruşine din 
tezaurul lăsat de Paolo al II-lea, tezaur destinat finanţării unei 
expediţii antiotomane. Inventarul este impresionant: cincizeci şi 
patru de lighene mari pline cu perle fine, pietre scumpe de o 
mare puritate, care urmau să împodobească două coroane 
papale, o ladă plină cu aur, bijuterii superbe. Totul evaluat la un 
milion de ducați. Ales papă, unchiul meu ajurat să nu se atingă 
de acest tezaur sfânt. Dar abia instalat pe tronul Sfântului Petru, 
i-a dat un diamant magnific cardinalului d'Estouteville, care ar fi 
avansat nişte bani răposatului Paolo al Il-lea. Cei care au 
cunoscut bogăţia fabuloasă a acestui papă venețian - construise 
unul dintre cele mai mari palate din Roma - se întrebau cu 
ironie dacă nu era vorba, în realitate, de un cadou făcut 
cardinalului d'Estouteville, care a susţinut candidatura unchiului 


meu. Răuvoitorii vorbeau de un caz de simonie calificată. De 
altfel, asemenea recompense au fost oferite şi altor partizani ai 
săi, printre care se remarcau cardinalii Orsini, Borgia, Gonzaga, 
Michiel, Zeno, Valanarini şi alţii de mai mică importanţă. 

Simonie?... Nici nu putea fi vorba!... Acest obicei, care 
amintea de cadourile oferite de împărații romani generalilor 
care îi ajutau să obţină coroana imperială, a fost reluat de papi, 
succesorii lor... 

În cele din urmă, unchiul meu a considerat necesar să pună în 
vânzare faimosul tezaur pentru a echipa o flotă care trebuia să 
se alăture forţelor navale ale Veneţiei şi ale Neapolelui pentru a 
participa la o expediţie împotriva turcilor. Că această expediţie 
militară s-a terminat rău nu este vina unchiului meu. Rivalitatea 
dintre amirali, care nu făcea decât să scoată în evidenţă 
antagonismul latent care învenina relaţiile dintre statele 
Bisericii, Serenissima Republică şi Regatul Neapole, trebuia 
inevitabil să compromită această alianţă. 

Adversarii unchiului meu, cu Orsini în frunte, susțineau că cea 
mai mare parte a tezaurului s-a transformat într-o veritabilă 
ploaie de aur care fertiliza extravaganţele fratelui meu. 

Să nu vă imaginaţi că poziţia strălucită a lui Pietro îmi provoca 
invidie. Sunt conştient de superficialitatea, de înfumurarea sa 
care frizează uneori ridicolul. Mă invidiază fiindcă sunt mai 
frumos decât el. Pictori care lucrează pentru Vatican, Melozzo 
de Forli, Ghirlandaio, Verrocchio, Botticelli, m-au solicitat - cu tot 
respectul datorat unui nepot de papă - să fiu modelul lor. Am 
acceptat pentru că eram plătit pentru asta. Veniturile mele de 
atunci erau modeste. Casa Riario nu este bogată. Pentru a mă 
descurca mă ocup de un mic comerţ, care îmi permite să trăiesc 
de azi pe mâine, fără să cer ajutorul financiar al papei. Am 
impresia că el voia să-mi testeze răbdarea, capacitatea de a ieşi 
la liman singur. Mă chema adesea la Vatican şi îmi punea 
întrebări despre părinţii mei şi mai ales despre mama. Mă privea 
cu o oarecare jenă, ca şi când Pietro ar fi o piedică între noi... 
Fără îndoială!... Pietro a rămas favoritul lui. Am impresia că 
unchiul meu ar fi în stare să-i sărute urmele paşilor. 

Privesc cu o oarecare amărăciune nulităţile din familia mea, 
care au strălucirea diamantelor false. Inaltele demnități care 


apasă pe umerii lor îi înspăimântă. Toate aceste onoruri i-au 
năpădit repede... li copleşesc... 

Ultimul venit, Leonardo della Rovere, slab de minte, a fost 
aruncat în jocul marii politici. Papa avea nevoie de un nepot pion 
pe tabla de şah. Profitând de moartea lui Antonio Colonna, 
prefectul Romei, l-a instalat pe Leonardo în postul vacant. După 
puţin timp l-a căsătorit cu una dintre fiicele naturale ale regelui 
Ferdinand de Neapole. Pentru a realiza această uniune 
matrimonială a cedat suveranului teritoriul Sora care aparţinea 
Bisericii. La rândul său, Ferdinand a donat acest teritoriu, sub 
formă de feudă, noului său ginere. Complicat, dar adevărat... 

Petrecerile nu-l împiedicau pe Pietro să se ocupe de afaceri 
publice cu mai mult sau mai puţin succes. Papa îi urma 
sfaturile... Parcă era vrăjit... Cardinalii, care nu-i ascundeau 
ostilitatea, spuneau că Pietro exercită în realitate prerogativele 
Suveranului Pontif, care nu joacă decât un rol secundar, de 
adjunct al nepotului său. Şi cum politica Vaticanului era mai 
degrabă şovăielnică, şi nu întotdeauna încununată cu succes, 
inconsecvenţele erau atribuite lui Pietro, marele Satana... Într-o 
seară, Pietro m-a invitat la un simplu supeu în doi. Masa, 
aşezată în grădină, sub bolta de trandafiri, era încărcată cu 
argintărie. În timp ce savuram aperitivul, el îmi surâse călduros. 

— De ce te încăpăţânezi tu şi nu intri în ordinele clerului?... Ai 
putea deveni cardinal, ca mine, bucurându-te de toate plăcerile 
oferite de această viaţă atât de scurtă, dar atât de dulce pentru 
cei care ştiu să profite de ea?... 

El, într-adevăr, ştia să profite... 

Pentru plăcerea gurii, o duzină de servitori ne serveau un 
ospăț îmbelşugat... Pentru plăcerea urechii, o formaţie de 
muzicanți cânta în surdină... Pentru plăcerea sufletului, câţiva 
trubaduri recitau poeme de dragoste, iar bufonii ne distrau cu o 
cascadă de povestiri şi de giumbuşlucuri ilare... Pentru plăcerea 
ochiului, fântâni arteziene, împodobite cu personaje din 
marmură, nimfe, îngeri, delfini, revărsau cascade de apă 
cristalină... Pentru plăcerea simţurilor, tinere dansatoare, 
aproape goale, se legănau în jurul nostru... Paradisul la 
îndemâna muritorilor... 

— Unchiul nostru are nevoie de noi, spuse Pietro după ce goli 
cupă sa cu vin. Are nevoie de cardinali din propriul său neam în 


Sfântul Colegiu, pentru a-şi asigura superioritatea asupra 
cardinalilor care îi sunt ostili... voturile noastre vor fi 
determinante pentru marile hotărâri ale acestei înalte adunări... 
Are nevoie şi de legături politice pentru a-şi impune voinţa în 
întreaga Italie... Vărul nostru Giovanni - fiul lui Raffaele - va fi 
căsătorit cu fiica ducelui de Urbino... 

Pietro ridică cupă cu vin. 

— Să bem acum în cinstea apropiatei tale căsătorii! 

— Ce?, exclamai năucit! 

— Uite-aşa!... Dacă nu reuşim să facem din tine un cardinal, te 
vom face conte... Trebuie să intri în joc... să susţii interesele 
familiei... Te vei căsători cu fiica naturală a ducelui Galeazzo- 
Maria Sforza... 

— Cel puţin e frumoasă? 

— Ce contează?... De ce au fost inventate amantele?... Am şi 
eu o duzină din astea... Logodnica ta se numeşte Carlotta... cei 
care au văzut-o spun că este frumoasă... 

Strâmbai din nas. 

— Fiica naturală?... 

— Ascultă, eşti prea inteligent ca să ai asemenea 
prejudecăţi... Gândeşte-te la propria noastră origine... ai auzit 
zvonurile... De altfel, este prea târziu să mai dăm înapoi... 
mâine dimineaţă ai să primeşti documentul care îţi acordă titlul 
de conte de Bosco... Sunt primul care te felicită, stimate conte... 
această căsătorie va întări prietenia noastră cu ducele de 
Milano... Avem nevoie de prieteni, pentru că se ivesc nori grei la 
orizont... 

Şi aşa am devenit nobil... şi bogat... soţia nu este o minune de 
frumuseţe... dar se obişnuieşte omul cu toate... apoi avantajele 
începură să curgă... Socrul meu, ducele, a cumpărat cu o sută 
de mii de florini oraşul Imola de la florentini. Unchiul meu 
considera că acest oraş se cuvenea Bisericii. A intrat deci în 
tratative cu ducele, care a avut amabilitatea să i-l cedeze pentru 
patru sute de mii de ducați. Apoi papa mi-a dăruit Imola drept 
feudă... Eh! O afacere bună... 

Pietro a fost îngerul meu păzitor... 

Vorbesc de el la trecut, pentru că tragedia care a intervenit la 
puţin timp a dat o lovitură grea familiei noastre. 

Fratele meu atinsese culmea puterii sale politice... 


În calitate de reprezentant al papei pentru întreaga Italie, el a 
întreprins o călătorie lungă, mai întâi în Florenţa, unde a primit 
oficial episcopia, apoi a făcut o vizită ducelui de Milano, care i-a 
rezervat o primire fastuoasă şi, în fine, s-a dus la Veneţia, unde 
îl aşteptau discuţii în legătură cu turcii, care pregăteau un nou 
război împotriva lumii creştine. Această călătorie solemnă s-a 
încheiat cu serbări strălucite. Abia întors la Roma, Pietro a făcut 
o criză acută de friguri. Versiunea oficială. Se plângea de dureri 
îngrozitoare, ca şi când stomacul i-ar fi fost sfâşiat cu un cuţit. 
Toate simptomele unei otrăviri. Oamenii Curiei, care îi 
condangau excesele, pretindeau că ar fi fost victima propriilor 
sale abuzuri. 

Explicaţie puţin convingătoare. Pietro a trecut pragul vieţii 
veşnice - dacă ea există - la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. 
Papa era doborât de dispariţia nepotului său preferat... 

Ambiţiosul cardinal Giuliano - frate cu Leonardo, idiotul 
familiei, înălţat la rangul de duce de Sora - voia să se instaleze 
în scaunul de prim-consilier al Suveranului Pontif, rămas vacant 
după moartea lui Pietro. Mă întreb dacă nu a fost amestecat în 
cumplitul sfârşit al vărului său. Unchiul meu nu-l iubea. Poate se 
temea de intenţiile sale încă ascunse, de setea lui de onoruri, de 
foamea de glorie. După o scurtă ezitare, îmi acordă mie întreaga 
sa încredere, precum şi semnele unei afecţiuni datorate în 
parte, bănuiesc, asemănării mele cu Pietro. Interpretările în jurul 
acestei alegeri ostentative s-au reaprins. 

Partizanii lui Giuliano, care jucaseră insistent pe cartea lui, îl 
considerau un viitor posibil papă. Pentru ei, cei din clanul Rovere 
urmau să pună bazele unei viitoare dinastii. 

Această idee se infiltrase şi în mintea mea. Steaua mea 
ascendentă îmi îndreptăţea speranţele cele mai îndrăzneţe. De 
ce n-aş fi eu fondatorul acestei dinastii, căreia însă i-aş da un 
caracter laic? lată o perspectivă seducătoare... 

Complicaţii politice asociate cu concepţiile papei, care voia să 
instaureze puterea sa pământeană asupra întregii peninsule, 
slujeau propriilor mele interese. 

Nori prevestitori de furtună aruncau însă o umbră tot mai 
amenințătoare asupra relaţiilor deja deteriorate dintre Florenţa 
şi Vatican. La începutul domniei sale pontificale, unchiul meu îi 
acordase prietenia lui Lorenzo de Medici. Spera să se folosească 


de enormele lui mijloace financiare în sprijinul propriei sale 
politici. Dar dictatorul, travestit în protector generos al 
Republicii Florentine, n-a acceptat rolul de instrument al 
Suveranului Pontif. 

Tocmai atunci au izbucnit grave tulburări la Todi şi la Spoleto, 
oraşe supuse papalității. Vărul meu, cardinalul Giuliano, a primit 
misiunea de a le pacifica fără să ţină seama de sacrificii şi 
totodată să întreprindă o acţiune de pedepsire a rebelilor. Cu 
sabia în mâna dreaptă şi cu crucea în stânga, Giuliano a luat 
comanda unui corp de mercenari avizi de jafuri şi, cu 
brutalitatea unui războinic încercat, a înăbuşit revolta. 

După o serie de negocieri, Florenţa, Milano şi Veneţia au 
încheiat un tratat de alianţă împotriva turcilor, care, potrivit 
informaţiilor ajunse în Occident, pregăteau o nouă ofensivă 
contra Europei creştine. Cei trei parteneri au propus unchiului 
meu, ducelui de Ferrara, şi suveranului napolitan să li se alăture. 
Ducele de Ferrara a acceptat propunerea lor, napolitanul n-a dat 
niciun răspuns, iar Suveranul Pontif a respins-o formal. Pentru că 
atitudinea şefului creştinătăţii părea inconsecventă şi chiar 
condangabilă, el a redactat un memoriu pentru a-şi justifica 
decizia. In concepţia lui, această coaliţie era contrară intereselor 
Sfântului Scaun. În realitate reprezenta o încercare de a-l izola şi 
de a face din el un instrument docil al politicii egoiste a tiranilor. 
Această argumentare falsă - susțineau inamicii papei, făcea 
jocul otomanilor. Eu am înţeles raţionamentul unchiului meu. Nu 
voia să garanteze, prin participarea sa, politica egoistă a lui 
Lorenzo Medici, acest personaj viclean, ostil familiei noastre şi 
puterii pământene a Sfântului Scaun. Nu concepea nici să 
încurajeze tendinţele expansioniste ale Serenissimei Republici, 
care voia să-şi extindă dominaţia asupra întregului nord-est al 
Italiei, o provocare pe care Vaticanul nu o putea accepta. 

In privinţa acţiunii îndreptate împotriva turcilor n-am înţeles 
prea bine atitudinea Sfântului Scaun. Papii, fără excepţie, au 
combătut prin toate mijloacele expansiunea turcă. Argumentele 
secrete ale unchiului meu nu le cunosc: dincolo de argumentele 
enunțate pe faţă, există şi altele care nu se şoptesc decât în 
spatele uşilor închise ale cabinetelor de lucru ale celor puternici. 

In pofida încrederii pe care mi-o acorda papa, existau 
numeroase sertare bine zăvorâte, încă inaccesibile pentru mine. 


Platina compara, într-o zi, sufletul omenesc cu un receptacul 
prevăzut cu mai multe compartimente, care se deschid sau se 
închid în funcţie de ceea ce se numeşte sinceritatea persoanei 
în cauză. Sufletul s-ar putea prezenta şi sub forma unui labirint. 
Adesea, însuşi individul în cauză nu este în stare să parcurgă 
toate meandrele acestuia, cu atât mai mult să-i găsească 
ieşirea. 

Personalităţile puternice sunt capabile să-şi păstreze secretele 
şi să le dezvăluie cu zgârcenie subalternilor, în funcţie de 
încrederea pe care le-o acordă. În realitate, aceste personalităţi 
le sugerează ce aşteaptă de la ei: ca să fiu mai exact, îi 
manipulează, dându-le iluzia că împărtăşesc opiniile lor şi chiar 
că le urmează sfaturile... 

Teoria lui Platina este derutantă. Fratele meu a fost 
manipulat? Toată lumea îşi imagina că Pietro îl ducea de nas pe 
papă, când în realitate bătrânul său unchi, şi numai el, conducea 
balul... Pietro plătea oalele sparte şi se prăbuşea sub povara 
criticilor, în timp ce dragul nostru Sixtus îşi atribuia gloria 
succeselor... 

În ce mă priveşte voi acorda mai multă atenţie propriilor mele 
interese... 

Dacă vrea să facă sacrificii pentru a impune propria sa 
dinastie pe firmamentul italian, cu atât mai bine... să profităm 
de ocazie... 

Dar să revenim la politica sa faţă de Liga tripartită întemeiată 
de Veneţia, Lorenzo de Medici şi ducele de Milano... Foarte 
afectat de participarea lui Galeazzo-Maria Sforza la această 
alianţă, care consolida poziţia lui Lorenzo, întruchiparea 
diavolului încarnat, papa l-a acuzat de trădare. 

Am avut dovada că nu era vorba de o intrigă de politică 
interitaliană, ci de o situaţie de o gravitate excepţională, când 
colonia din Kaffa, o bogată agenţie comercială genoveză din 
Crimeea, a căzut în mâinile turcilor după un asediu infernal, 
urmat de un masacru care a transformat citadela şi oraşul într- 
un imens cimitir sub cerul liber. 

Acest dezastru a fost compensat, din fericire, de rezistenţa 
încrâncenată opusă de Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, care 
l-a supus pe Mehmed al lIl-lea la o umilitoare înfrângere la 
Vaslui, într-o regiune mlăştinoasă, pe o ceaţă deasă şi rece. 


După această victorie, Ştefan cel Mare a trimis o scrisoare lui 
Sixtus al IV-lea, precum şi tuturor suveranilor din Europa 
creştină, cerându-le formarea unui front de luptă antiotoman. 
Nu era un caz unic. Vitejia domnilor români ne uimea, ne 
entuziasma şi ne descumpănea în acelaşi timp. Dispunând de 
armate de zeci de ori mai puţin numeroase decât hoardele 
nesfârşite ale osmanlâilor, nu numai că le-au ţinut în şah, dar le- 
au şi pus pe fugă. În toate memoriile au rămas vii faptele de 
arme ale celebrului domnitor valah Vlad Ţepeş, care după ce a 
învins o armată turcă i-a tras în ţeapă pe toţi prizonierii, cu 
generalul comandant şi întregul său Stat-Major în primele 
rânduri ale acestei păduri sui generis. 

Numeroşi călători ne-au adus informaţii preţioase despre 
aceşti urmaşi ai daco-romanilor, latini ca şi noi, şi care vorbesc o 
limbă apropiată de-a noastră: Wallerand de Wavrin, Gillebert de 
Launay, don Pedro de Portugal şi alţii care i-au cunoscut şi au 
luptat alături de ei. 

Din nefericire, Europa Occidentală a răspuns la apelul lui 
Ştefan cel Mare cu o indiferenţă care friza trădarea propriilor 
sale interese... 

Aceste fapte măreţe ale domnitorilor români mă fac să visez... 
să organizez o cruciadă uriaşă... să merg pe urmele lui 
Alexandru cel Mare şi ale lui Godefroy de Bouillon, să izgonesc 
barbarii turci din Europa şi să întemeiez o Italie unificată, după 
exemplul Franţei... visuri, visuri, visuri... noi nu suntem în stare 
să ne învingem propriile tare, propriile noastre vicii... Toţi 
principii suverani ai Italiei de astăzi sunt nişte parveniţi mărginiţi 
şi meschini... Însuşi unchiul meu este inferior sarcinii sale de cap 
al creştinătăţii... trebuie să profit de situaţia mea şi să mă 
descurc singur... 

Mă întreb dacă într-o bună zi nu voi fi acuzat că am fost geniul 
rău al lui Sixtus... pecete infamantă care planează asupra lui 
Pietro... În ce mă priveşte, îmi cunosc calităţile şi slăbiciunile... 
nu sunt nici întruchiparea Sfântului Gheorghe, nici diavolul cu 
înfăţişare umană... dar o voinţă cumplită mă îndeamnă să lupt 
pentru a urca pe culmile puterii... 

Important este să nu ard etapele... la început să mă plec în 
faţa celor mai mari... apoi, când mă voi simţi suficient de 
pregătit, suficient de puternic, să-mi iau revanşa... 


Îmi amintesc că într-o zi i-am expus papei un plan prin care şi- 
ar putea impune autoritatea asupra întregii Italii. 

M-a privit cu atenţie, părând interesat de expunerea mea. 
Când am terminat m-a bătut amical pe umăr. 

— Interesant!... Pregăteşte-mi un memoriu asupra acestui 
proiect... Dar nu uita că mai întâi trebuie să facem curăţenie în 
bucătăria italiană şi să aruncăm resturile la gunoi... Apoi vom 
putea studia proiectul tău... Priveşte în jurul nostru! Aici, la 
Roma, clanurile Vitelli, Colonna, Savelli, populaţia asmuţită 
împotriva noastră de unii umanişti şi chiar de cardinalii care ne 
sunt făţiş ostili, ne subminează autoritatea... 

— Aţi acordat totuşi privilegii lui Platina şi câtorva umanişti 
destul de mânjiţi... 

— Pentru moment prefer să-i am prieteni, nu duşmani... când 
se va ivi ocazia voi şti să mă descotorosesc de această pleavă... 
dar obiectivul nostru numărul unu, care trebuie atins fără 
întârziere, este nimicirea Medicilor, acest neam blestemat care 
îmi dă bătaie de cap... Primul punct din programul meu a fost 
îndeplinit. Pentru a şubrezi baza financiară a lui Lorenzo, am 
retras băncii sale gestionarea fondurilor tezaurului pontifical, pe 
care l-am încredinţat lui Pazzi. Apoi am revocat concesionarea 
minelor de alaun, care îi aducea beneficii considerabile. Dar 
ruinarea financiară şi economică implică o evoluţie relativ 
lentă... De aceea aş vrea un mijloc rapid, o formulă expeditivă 
pentru a pune capăt dominaţiei Medicilor asupra Florenței... Tu 
ai putea să-mi propui un procedeu radical?... 

— Cel mai bun procedeu este lichidarea lor fizică... 

— Ascultă, Girolamo... În calitatea mea de cleric, de papă, nu 
pot recomanda asasinarea unui om chiar dacă el ar fi cel mai 
mare duşman al Bisericii... Fixează-ţi bine în cap acest adevăr... 
Tribunalul Inchiziției poate, la nevoie, să condange la moarte; 
dar executarea revine autorităţilor laice... Biserica Romano- 
Catolică nu-şi murdăreşte mâinile... ai înţeles? 

Înţelesesem foarte bine... murdărirea mâinilor îmi revenea 
mie, laicul... 

— Medici au mulţi duşmani... duşmani care le doresc 
moartea... fraţii Pazzi, arhiepiscopul Salviati... 

M-am alarmat: 


— Un Pazzi este căsătorit cu Bianca, sora lui Lorenzo! Un 
trădător prin definiţie! 

— Nu! Acesta nu este decât un văr al fraţilor Pazzi... Nu-ţi face 
griji... nimeni nu-i va vorbi despre această afacere... Din motive 
de sănătate trebuie să părăsesc Roma pentru câtva timp... când 
mă voi întoarce, să-mi prezinţi planul tău... 

Am înclinat capul în semn de supunere: 

— Voi executa întocmai ordinele, Sfinte Părinte... Când mă 
adresam papei cu această formulă de respect în prezenţa 
cardinalilor, unii dintre ei surâdeau cu o uşoară ironie... 

La Roma devenisem deja un personaj important. Moştenisem 
nu numai prerogativele şi averea lui Pietro, ci şi datoriile sale, 
care se ridicau la o sumă fabuloasă. Pentru a le acoperi, am scos 
la vânzare o parte din bunurile lui şi pentru a face unele 
economii indispensabile am concediat o sută de servitori. In 
ciuda acestor măsuri - care fuseseră chiar obligatorii - duceam 
o viaţă fastuoasă, demnă de nepotul favorit al papei. Era partea 
pozitivă a noii existenţe a unui fost băcan. Partea negativă era 
legată de reputaţia mea... Urmându-l pe papă pretutindeni, 
aveam de fapt autoritate asupra cardinalilor, a înalţilor 
demnitari ai Curiei şi a magistraţilor laici. Primeam ambasadori 
şi executam misiuni care intrau uneori în conflict cu atribuţiile 
cardinalilor. Aceste complicaţii nu-mi uşurau viaţa, în plus, 
pamflete lipite pe soclul statuii lui Pasquino mă acuzau că mi-am 
trimis fratele într-o lume mai bună, pentru a-i lua locul. Nu eram 
lipsit de cusururi. Dar n-aş fi conceput să-mi omor fratele pentru 
a-l înlocui. Există limite pe care nu le voi depăşi pentru nimic în 
lume... 

Anul jubileului n-a adus masa enormă de pelerini la care ne 
aşteptam şi, în consecinţă, vânzarea indulgențelor depline a 
înregistrat o scădere considerabilă. Războaiele însângerau 
aproape toate statele Europei. Religia trecuse pe planul al 
doilea... 

Între timp a murit prefectul Romei, Leonardo, idiotul familiei. 
Papa numi în acest post pe Giovanni della Rovere, care urma să 
moştenească ducatul Urbino. Am fost oarecum ofensat, pentru 
că un alt membru al clanului nostru a fost preferat pentru acest 
post. Dar ştiam să aştept... clipa mea nu sosise încă... Până la 
urmă jubileul s-a dovedit falimentar. Pentru a compensa 


pierderile de venituri provocate de absenţa pelerinilor, unchiul 
meu a acordat străinilor înstăriți dreptul de a cumpăra 
indulgenţele jubileului la ei acasă, fără să se mai deplaseze la 
Roma... 

Numărul redus al pelerinilor avea şi o explicaţie practică. Pe 
câmpurile din jurul Romei, tâlharii mişunau, omorau şi îi jefuiau 
pe călători; se dedau la atacuri până şi împotriva înalţilor 
demnitari, fără să se teamă de escortele lor. Era foarte riscant 
să ieşi în oraş pe timpul nopţii. La toate astea se adăugau 
catastrofele naturale care se ţineau lanţ. 

Tibrul ieşise din matcă şi valurile lui dezlănţuite inundau 
cartierele joase ale oraşului. Am văzut puhoaie de apă murdară 
cărând la vale case, coteţe, arbori dezrădăcinaţi, cadavre de 
oameni şi de animale, totul pe fondul unui zgomot infernal, un 
fel de muget care te înspăimânta. 

Apoi apele s-au retras, lăsând în urma lor un nămol gras, 
respingător, care emana mirosuri fetide... a urmat ciuma, cu tot 
cortegiul ei de orori... o epidemie de o violenţă groaznică a făcut 
mii de victime... nenorociţii atinşi de ciumă mureau în plină 
stradă... şi ca şi cum nu era destul, nori negri şi furtuni 
înfricoşătoare se abăteau asupra zonelor înalte ale oraşului, 
care scăpaseră de furia apelor... tunetele îţi spărgeau 
timpanele... 

S-ar fi zis că pedeapsa divină lovea cumplit lumea romană 
încărcată de păcate... 

Papa părăsise capitala şi se instalase la Viterbo... Când ciuma 
a ajuns la Viterbo, el s-a retras la Folignano... 

După ce făcuse prăpăd, epidemia îşi potolea încet virulenţa. 
Apropierea iernii, care de obicei punea capăt flagelului, l-a 
determinat pe Suveranul Pontif să se înapoieze la Roma... 

De-abia sosise când lovi vestea cea mare... 

Galeazzo-Maria Sforza fusese asasinat de trei ucigaşi care 
purtau ca emblemă imaginea lui Brutus şi strigau: Moarte 
tiranului! 

Când ambasadorul ducatului Milano anunţă sfârşitul cumplit al 
ducelui, unchiul meu exclamă, ridicând braţele spre cer: 

— Vai, ce sceleraţi! Cum au putut pune capăt vieţii unui prinţ 
atât de bun? Podoabă a creştinătăţii! De acum înainte nu va mai 
fi pace în sărmana noastră Italie! Ce nenorocire! 


Îşi şterse o lacrimă, apoi intră suspinând în cabinetul său. L- 
am urmat, afişând o mutră de înmormântare. O dată uşa 
închisă, figura lui exprimă o enormă satisfacţie. 

— Dumnezeu l-a pedepsit pe Galeazzo-Maria pentru că ne-a 
trădat! Bun principe!, exclamă el ironic. Un ticălos! Un 
aventurier fără scrupule, fiu al altui aventurier fără scrupule! 

Era atât de entuziasmat, încât uitase că eu însumi luasem în 
căsătorie pe Caterina Sforza, fiica naturală a decedatului. 
Oricum, eram ginerele ducelui de Milano. 

În realitate nu ştiam cum să reacţionez. Să adopt un aer trist, 
fiindcă era vorba de soţia mea şi de acela care îi dăduse viaţă 
sau să mă bucur împreună cu unchiul meu? Am renunţat la 
decenţă şi la formalismele ei, adoptând a doua soluţie. Papa îmi 
era mai apropiat decât ducele, care pe de altă parte părăsise 
lumea celor vii... 

Plutind pe aripile unei euforii inepuizabile, continua să-şi 
exprime zgomotos satisfacția: 

— Un preot a îndrăznit să scrie un pamflet în versuri, care 
denunța viclenia şi neruşinarea ducelui; consecinţele nu au 
întârziat să apară. Bietul om s-a trezit întemnițat pe viaţă, 
alături de alţi doi nenorociţi care săvârşiseră imprudenţa să-l 
critice pe despot. Vrei încă o dovadă a nebuniei sale? A poruncit 
unui pictor să execute într-o singură noapte decorarea cu picturi 
a uneia din sălile palatului; în caz contrar va fi decapitat. A 
obligat pe un braconier care vânase un iepure pe domeniile sale 
să înghită prada fără să o jupoaie! 

— Cu blană cu tot? 

— Cu! 

Ceva mai târziu am primit un raport amănunţit asupra 
complotului. Galeazzo-Maria fusese asasinat de trei ucigaşi: 
primul, Andrea Lampugnano, era un criminal şi un aventurier 
condangat la moarte de Francesco Sforza şi grațiat de Galeazzo- 
Maria - un ciudat mod de a-şi manifesta recunoştinţa; al doilea, 
Girolamo Olgiati, era deja clientul justiţiei ca urmare a unor 
escrocherii; al treilea, Carl Visconti, îi reproşa lui Galeazzo că i- 
ar fi violat sora. Conspiratorii au hotărât să-l ucidă profitând de o 
zi de sărbătoare, când ducele mergea să se închine la biserica 
San Stefano. În ziua stabilită pentru crimă s-au aşezat la pândă 
aproape de intrarea în sanctuar. Mare aglomeraţie; înalţi 


demnitari şi public. Se pare că Bonne de Savoia, soţia ducelui, l- 
a implorat să nu se ducă. Somnul îi fusese bântuit de coşmaruri 
oribile. El i-a răspuns să nu se încreadă în fantasmele nopţii. 
Apoi a plecat la întâlnirea cu soarta. Ajuns la uşa bisericii, 
ducele a străbătut cu greu prin aglomeraţie. Lumea adunată îi 
aplauda şi îl ovaţiona. Când s-a apropiat de prag, criminalii au 
trecut la acţiune. Lampugnano i-a înfipt primul pumnalul în 
burtă. Complicii săi au intervenit străpungându-i corpul cu 
jungherele, sub ochii îngroziţi ai asistenţei. Profitând de confuzia 
creată, Visconti şi Olgiati au reuşit să fugă. Lampugnano a avut 
ghinionul să se împiedice de faldurile rochiei unei femei. A fost 
prins şi aruncat în închisoare. Visconti şi Olgiati, care sperau 
într-o revoltă a milanezilor în favoarea lor, au avut deziluzia să 
observe că omorul lor nu servise la nimic. Arestaţi, la rândul lor, 
au fost torturați alături de Lampugnano. Judecaţi, au fost 
condangaţi la pedeapsa capitală. Capetele lor au fost expuse în 
vârful turnului Broletto Nuovo... 

Disperată, văduva a considerat necesar să solicite Suveranului 
Pontif însuşi un serviciu religios pentru iertarea păcatelor soţului 
ei, care murise fără să primească ultima împărtăşanie. Unchiul 
meu a considerat că ducesa trebuie să declare mai întâi toate 
păcatele de care se făcuse vinovat soţul ei. Lungul pomelnic al 
acestor păcate este cel puţin surprinzător. Galeazzo-Maria ar fi 
aprins războaie juste şi injuste, ar fi săvârşit jafuri, ar fi 
deposedat oameni de bunurile lor, a obligat supuşii să-i 
plătească biruri grele, fără să scutească cel puţin clerul, a 
practicat excesiv plăcerile carnale, crimele nu-l mai 
impresionau, iar simonia îi intrase în obişnuinţă... 

Lista nu era completă. Pentru a obţine milă Domnului, papa a 
pretins o subvenție importantă pentru Biserică. Târgul fiind 
încheiat, toate părţile declarându-se satisfăcute, porţile raiului s- 
au deschis pentru Galeazzo-Maria... 

După ultima slujbă religioasă, care a pus capăt acestei drame 
instructive, unchiul meu m-a chemat în cabinetul său de lucru. 
De obicei greoi şi umflat, căpătase recent un fel de sprinteneală 
fizică şi psihică. Privea pe fereastră grădina aurită de soare. Se 
întoarse vioi spre mine. 

— Providența ne oferă cele mai bune exemple, spuse el 
surâzând. Făcu o mică pauză, apoi continuă: 


— Sper că ai găsit oameni de suflet dispuşi să ne scape de 
acest funest Lorenzo de Medici, care numai prin prezenţa lui în 
fruntea Republicii Florentine insultă Biserica şi propria mea 
persoană... 

— Am făcut tot ce trebuie şi acum aştept ordinele voastre, 
Sfinte Părinte... cei care îl vor „Judeca” sunt gata... am nevoie 
de aprobarea voastră pentru a trece la fapte... 

— Vreau mai întâi să-i văd pe capii acestui... grup de acţiune. 

Admiram spiritul său inventiv şi în acelaşi timp subtil. 

Evitase termenii „complot”, „conspiraţie”, „lovitură de stat”, 
„revoluţie de palat”... „grup de acţiune” suna mai bine, avea 
ceva neutru... „grup de acţiune” putea să însemne orice... 

Unchiul meu primi în audienţă particulară, în cel mai profund 
secret, pe fraţii Pazzi, creaturile sale, care administrau finanţele 
Sfântului Scaun, pe arhiepiscopul Salviati, pe Orvieto şi pe mine. 
Nu  socotise necesară prezenţa lui Giovanni Batista de 
Montesecco, un valoros condotier şi ofiţer al armatei papale, 
care trebuia să conducă operaţiunea în ansamblu. Trebuia să 
reducem la maximum numărul conspiratorilor care să cunoască 
implicarea Sfântului Scaun în această afacere. 

Jacopo şi Francesco Pazzi nu se mulţumeau cu felia financiară 
a tortului; voiau şi felia politică. Felie pe care mi-o doream şi eu. 
Unchiul mi-o promisese, de altfel. Într-un viitor mai mult sau mai 
puţin apropiat, un conflict trebuia să izbucnească între fraţii 
Pazzi şi persoana mea. Arhiepiscopul Salviati pretindea 
Episcopia Florenței, pe care Lorenzo voia să o păstreze pentru 
fratele său Giuliano. El ceruse deja pentru acesta pălăria de 
cardinal, dar unchiul meu îl refuzase. Avusese grijă să păstreze 
această demnitate pentru propria sa familie. Un gest care îmi 
părea pe deplin justificat şi care căpătase semnificaţia unei 
tradiţii. Favoritism?... Nicidecum!... Papa voia să-şi întărească 
propria poziţie pe care unii cardinali se încăpăţânau să o 
slăbească... 

Unchiul meu ascultă cu mare atenţie planul meu de acţiune, 
deja aprobat de asociaţii mei. L-a acceptat cu o singură 
observaţie. Acţiunea să nu implice pierderi de vieţi omeneşti. 

— Nu putem garanta respectarea absolută a acestei 
interdicții, spuse Francesco Pazzi. Omletă fără să spargi ouăle... 

Papa ridică mâna. 


— Important este că am anunţat această interdicţie... restul 
vă priveşte... 

Arhiepiscopul surâse discret. 

— Noi am înţeles foarte bine, Sfinte Părinte. Mi-aş permite o 
sugestie... 

— Vă ascult... dacă este bună... 

— Cardinalul Raffaele Sansoni să facă o vizită la Florenţa şi 
această vizită să coincidă cu acţiunea noastră. 

— Credeţi că la vârsta lui, la şaptesprezece ani, nepotul meu 
ar putea fi de vreun folos? 

— Fără îndoială, accentuă arhiepiscopul, prezenţa lui la 
Florenţa, inocenţa lui de porumbel îi vor calma temerile lui de 
Medici, care de câtva timp şi-a luat măsuri speciale de pază. 
Asasinarea lui Galeazzo-Maria i-a sporit vigilenţa. Cardinalul 
Raffaelle va juca perfect rolul calului troian. Pentru ca 
sinceritatea cardinalului să fie mai convingătoare, el nu va şti 
nimic din ceea ce se unelteşte sub acoperirea sa. 

O momeală ideală. Desigur, în cursul scurtei crize de 
guvernare care va urma atentatului, protecţia sa va fi pe deplin 
asigurată... 

Suveranul Pontif rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Ideea nu este rea... 

Se întoarse către mine cu o dezinvoltură binevoitoare. 

— Planul tău va suferi o mică modificare. Prezenţa ta nu va fi 
necesară la Florenţa. Îmi dau seama acum că ar putea trezi 
bănuielile lui Lorenzo, această vulpe bătrână. Tu vei conduce 
acţiunea de la distanţă. Vei rămâne aici, aproape de mine. Fără 
îndoială vei fi mai util la Roma... 

Surpriza îmi tăie răsuflarea. Ce urmărea? Să mă lipsească de 
roadele eforturilor mele? Intenţia mea era să pun mâna pe 
Seniorie îndată după moartea lui Lorenzo şi a fratelui său. Aş fi 
determinat trecerea Florenței sub controlul direct al Bisericii. 
Apoi papa mi-ar fi atribuit-o ca feudă, cu titlul de duce... Încerca 
să mă înlocuiască cu Raffaele? Sau eram într-adevăr fiul lui şi 
voia să mă scutească de necazuri dacă ar fi eşuat complotul?... 
Aflasem din întâmplare că primise la Vatican câteva familii de 
nobili ostile Medicilor... Albizzi, Bardi, Guicciardini, Peruzzi, 
Cavalcanti, Manetti, Dietisalvi... un balet de nemulţumiţi... Toţi 
voiau să scape de dictatura mascată a lui Lorenzo... De ce nu m- 


a invitat şi pe mine la aceste discuţii?... Pregătise deja un al 
doilea complot care trebuia să preia ştafeta dacă primul ar fi 
eşuat?... 

Intrebări pe care mi le puneam fără să le găsesc un răspuns... 

Montesecco insistă asupra necesităţii de a primi ordine direct 
de la papă. Obţinu satisfacţie. 

In ciuda îndoielilor care mă asaltau, nu mă puteam abţine să 
nu admir voinţa sălbatică a unchiului meu de a transforma 
puterea pământească a papilor într-o monarhie absolută, care ar 
fi avut prioritate religioasă şi politică asupra tuturor regilor şi 
principilor creştini... Acestora nu le-ar mai fi rămas decât să se 
prosterneze la picioarele tronului sfânt al reprezentantului lui 
Hristos... o ambiţie exagerată, de titan... să fie el marcat de 
scânteia geniului?... 

În cursul unei plimbări prin grădina Vaticanului, mi-a declarat 
că Dumnezeu alesese familia noastră pentru a împlini marele 
său proiect: imperiul universal creştin condus de o teocraţie 
supremă... Unchiul meu vorbea ca un iluminat... divinitatea se 
exprima prin vocea sa... 

La Florenţa, dispozitivul conjuraţiei era pus la punct. Grupul de 
şoc, condus de Montesecco şi alcătuit din Francesco şi laccopo 
Pazzi, Bernardo di Bandini Barroncelli, Jacopo, fiul faimosului 
umanist Poggio Bracciolioni, arhiepiscopul Francesco Salviati şi 
fratele său Jacopo, precum şi din doi clerici, Stefano de Bagnone 
şi Antonio Maffei, aştepta ordinul de intrare în acţiune. 

Trupe de mercenari sub comanda lui Niccolo da Tolentino şi a 
lui Lorenzo Giustini ocupaseră deja poziţii la Todi, la Citta di 
Castello şi la Imola, în apropiere de graniţa florentină, gata să 
intre în forţă pe teritoriul republicii după asasinarea lui Lorenzo 
şi a fratelui său, profitând de panica şi de confuzia care se vor 
produce. Ocuparea oraşului şi arestarea tuturor partizanilor 
Medicilor vor fi urmate de instalarea unui guvern provizoriu, în 
aşteptarea sosirii mele oficiale la Florenţa... 

La Vatican viaţa îşi urma cursul obişnuit, în linişte. Papa îşi 
stăpânea admirabil nerăbdarea. Intr-o dimineaţă m-a invitat la o 
partidă de şah. Am tras la sorţi şi el a început cu piesele albe, 
mutând pionul care se afla în faţa reginei. 

— lată prima mişcare... In acest moment Raffaele pleacă la 
Florenţa... este rândul tău să joci!... 


GIOVANNI BATISTA DE MONTESECCO 

ofiţer în armata papală 

Oficial, am ajuns la Florenţa pentru a organiza ceremonialul 
cerut de vizita cardinalului Raffaele Sansoni la familia Pazzi; în 
realitate, voiam să verific cum stau lucrurile pe teren pentru a- 
mi putea executa misiunea în cele mai bune condiţii. Fiecare 
operaţiune militară trebuie calculată cu precizie, pentru ca toţi 
factorii favorabili să fie întruniţi; a prevedea intenţiile inamicului, 
reacţia sa implică o capacitate intelectuală perfectă pentru 
comandantul care vrea să obţină victoria. Se întâmplă, uneori, 
ca un element imprevizibil, un detaliu neobservat să determine 
insuccesul unui plan de luptă aparent perfect elaborat... 
Condotierilor li se atribuie falsa reputaţie de a fi atei, fapt cu 
care nu pot să fiu de acord. Sunt un credincios, un catolic 
entuziast, conştient de îndatoririle mele spirituale. Acest 
argument a cântărit enorm când m-am încadrat în armata 
papală. 

Am participat la diverse campanii şi m-am distins prin faptele 
de vitejie care mi-au adus aprecieri elogioase din partea 
cardinalului Giuliano della Rovere şi a lui Girolamo Riario. 

Într-o zi, Girolamo mi-a vorbit mult despre proiectele lui de 
viitor. Am fost impresionat de grandoarea acestor planuri. 
Aspira să devină suveranul unei ltalii reunite sub autoritatea 
Bisericii. Energia, dinamismul, voinţa de a-şi atinge scopul nu-i 
lipseau. Dar s-a întâmplat să-i surprind ezitări, slăbiciuni - este 
adevărat, trecătoare - pe care le atribui tinereţii lui. Frumuseţea 
lui excepţională, succesele sale, favoarea pe care Suveranul 
Pontif o acorda, înalta lui poziţie la Curtea Papală au avut asupra 
lui o influenţă negativă; devenise puţin înfumurat. Dar cum să 
reziste tuturor tentaţiilor care îl asaltau? El nu are caracterul 
puternic al lui San Antonio... Este de înţeles... În locul lui aş fi 
fost oare mai puternic, mai înţelept?... 

Am acceptat misiunea pe care papa şi Girolamo Riario mi-au 
încredinţat-o. Lichidarea lui Lorenzo de Medici şi a fratelui său, 
înlocuirea regimului putred cu un guvern pro-papal, condus de 
Girolamo Riario... Aproape un joc de copii... Galeazzo-Maria a 
fost trimis ad patres de trei gorile fără nici un alt sprijin din 
afară... 


După ce am studiat situaţia de visu, la Florenţa, am constatat 
că Lorenzo nu are nici cea mai mică şansă de a scăpa din 
capcana care se ţesea în jurul lui... Nu are o pază personală... 
Senioria dispune de câţiva paznici de noapte bătrâni... 

Lorenzo, fratele său, şi Tornabuoni, singurii lor prieteni, sunt 
izolaţi într-un fel de insulă rotundă, mică, în jurul căreia bântuie 
crocodili... care nu aşteaptă altceva decât un semn pentru a ieşi 
pe uscat şi a-i înghiţi... 

Francesco Pazzi m-a condus la biserică pentru a le vedea pe 
cele două victime... Lorenzo este un tip cu nas coroiat, cu 
trăsături neregulate, cu obrajii tăbăciţi... In schimb, ochii lui 
strălucesc de inteligenţă... Fratele său, Giuliano, nu are decât 
douăzeci şi cinci de ani, dar spre deosebire de Lorenzo, mai 
vârstnic, este frumos ca un Adonis... ar putea rivaliza chiar şi cu 
Girolamo Riario... dar o tristeţe adâncă îi umbreşte faţa... Am 
aflat că Simonetta Vespucci, tânăra lui soţie pe care o adora, a 
murit de curând, bolnavă de piept... i-am văzut portretul pictat 
de Piero di Cosimo... o faţă angelică de o prospeţime 
înduioşătoare... In timp ce priveam această pânză, Francesco 
Pazzi rânjea: 

— Datorită nouă, iubitul ei o va reîntâlni în mai puţin de o 
săptămână... ar trebui să-şi arate recunoştinţa pentru această 
favoare pe care i-o facem... 

Umorul lui macabru mă făcu să zâmbesc... 

Pentru lichidarea Medicilor am conceput un plan de o 
simplitate copilărească... Tocmai această simplitate ne va 
asigura succesul. Casa Pazzi va oferi un banchet în onoarea 
cardinalului Raffaele în vila lor, Laveggi. Lorenzo şi fratele său 
se vor afla printre invitaţi. Li se va servi vânat otrăvit... şi farsa 
va fi jucată... 

Cardinalul Raffaele a sosit la Florenţa, fraţii Pazzi l-au invitat 
să petreacă o zi la ţară. Vila lor se afla în apropiere de 
proprietatea Medicilor. O ocazie pentru Lorenzo şi fratele lui de 
a-l întâlni pe nepotul papei. Diplomat, amabil, întotdeauna gata 
să aplaneze conflictele, Lorenzo a acceptat să vină la banchet. A 
venit la Laveggi... dar singur... 

Eram consternat... Reţinut de o indispoziţie trecătoare, 
Giuliano rămăsese acasă... Planul atât de bine conceput a căzut 


baltă. Uciderea lupului cel mare şi lăsarea în viaţă a celui mic ar 
complica mult lucrurile... 

Francesco Pazzi descrisese cu entuziasm lui Raffaele superba 
colecţie de obiecte de artă a Medicilor. Tânărul cardinal îşi 
manifestă dorinţa de a le admira; Lorenzo s-a grăbit să-l invite a 
doua zi la un banchet pregătit într-o mare sală a palatului Medici 
din Florenţa, care adăpostea câteva pânze de o valoare 
inestimabilă. Cum a doua zi era duminică, toată lumea conveni 
să asiste mai întâi la serviciul religios, apoi să meargă la 
banchet. Petrecerea s-a încheiat cu îmbrăţişări călduroase. 
Lorenzo a scăpat neatins... 

După plecarea lui a avut loc un consiliu de război. Au 
participat toţi conjuraţii. Francesco Pazzi a declarat că o singură 
soluţie se impune. Dacă Giuliano va veni la biserică, amândoi 
fraţii să fie ucişi simultan... 

Arhiepiscopul Salviati şi fratele său, cei doi clerici şi Jaccopo 
Pazzi şi-au dat acordul. 

Toate privirile s-au îndreptat spre mine. 

— Aşteptăm votul dumneavoastră!, a spus Francesco 
nerăbdător. 

— Refuz să particip la un asasinat în casa Domnului! Cuvintele 
mele au căzut ca un trăsnet; câteva clipe m-au țintuit cu 
privirile. 

— Cum?, a intervenit arhiepiscopul, refuzaţi să executaţi 
ordinul Sfântului Părinte? 


— Sper că glumiţi!, a adăugat Francesco Pazzi. Potrivit 
planurilor noastre, Tolentino, Giustini şi trupele lor se îndreaptă 
deja în marş forţat spre porţile oraşului... 

Ochii bulbucaţi ai lui Salviati mă fixară cu severitate. 

— Comportamentul dumneavoastră nu este cel al unui soldat! 

M-am ridicat. 

— Nu contaţi pe mine! 

Cu pas greu, hotărât, am părăsit consiliul... 

ANTONIO MAFFEI 

preot 

Dezertarea lui Montesecco n-a zdruncinat hotărârea noastră. 
Mie şi lui Stefano de Bagnone ne revenea sarcina de a-l înlocui 
pe condotierul trădător. 

Francesco Pazzi considera necesar să-l cooptăm pe vărul său, 
Renatto Pazzi, pentru întregirea trupei descompletate prin 
dezertarea lui Montesecco. Renato dădu un răspuns negativ. 

— În scurt timp Lorenzo va fi un om ruinat. Este îndeajuns să 
aşteptăm prăbuşirea băncii sale... Eu mă voi retrage la ţară. 

Nu vreau să fiu martorul unei afaceri care îmi face silă... 

Laşitatea oamenilor mă dezgustă. Un militar şi un laic ezită să- 
şi stropească mâinile cu sângele unor tirani, în timp ce noi, 
slujitori ai Domnului, suntem gata să ne sacrificăm pentru binele 
public... 

Am petrecut o noapte albă. Imprevizibilul, de care vorbea 
Montesecco intervenise. Ne întrebam dacă Giuliano va veni la 
serviciul religios de dimineaţă... 

În sfârşit ne-am dus la catedrala Santa Maria. Era lume multă. 
Aglomeraţia oferea condiţii optime pentru un atentat. Panica ce 
urmează acestuia permite conjuraţilor să dispară fără prea mare 
greutate. 

Am respirat uşuraţi când Lorenzo de Medici a apărut însoţit de 
fratele său. Dumnezeu ne ascultase rugăciunile... Sosise 
momentul să acţionăm. 

Lorenzo îl avea în dreapta sa pe Raffaele, care admira frescele 
edificiului. Eu şi Stefano ne apropiarăm, ca din întâmplare, de 
Lorenzo. Aşteptam semnalul lui Francesco. 

Giuliano de Medici era încadrat de Francesco Pazzi, care îl 
ţinea prieteneşte de mijloc, pentru a se asigura, de fapt, că 


victima nu are zale, şi de Bandini, care îi spunea ceva nostim, 
pentru că toţi trei râdeau. 

Deodată Bandini scoase sabia şi cu o lovitură puternică îi 
crăpă capul lui Giuliano. Francesco împlântă de mai multe ori 
pumnalul în capul victimei, care se prăbuşi însângerată pe 
dalele de marmură. Noi ne-am năpustit asupra lui Lorenzo, care 
reacţionă cu o rapiditate deconcertantă şi îşi acoperi braţul cu 
mantaua pentru a se apăra de loviturile pumnalelor noastre. 
Spre consternarea noastră scăpă din cursă. 

Bandini, cel mai agresiv, cel mai ager dintre noi, observă că 
suntem în dificultate. Abandonă cadavrul lui Giuliano asupra 
căruia se înverşuna inutil Francesco, cuprins de o nebunie 
furibundă, şi tăbări asupra lui Lorenzo. Reuşi să-l rănească la 
gât, dar Francesco Nori, un prieten devotat al lui Lorenzo, se 
interpuse între acesta şi agresor. Sabia lui Bandini se înfipse 
până la gardă în pieptul lui Francesco. Lorenzo profită de acest 
moment şi se refugie în sacristie. Polizziano şi Ridolfi, care se 
aflau în garda lui Lorenzo, închiseră uşile grele ale sacristiei în 
nasul lui Bandini. 

În acel moment am înţeles că tentativa noastră eşuase. Panica 
se declanşase... 

Trebuie să profit de haos şi să fug. 

Ajută-mă, Doamne.!... 

DANIELE PETRUCCI 

gonfalonier al Republicii Florenţa 

Lucram în cabinetul meu de la Seniorie, deşi această blândă zi 
de aprilie, cu cer strălucitor, m-ar fi predispus mai degrabă la 
leneveală sau poate la o mică vânătoare de iepuri pe malurile 
lui Arno. Dar gravele probleme de aprovizionare ale acestui 
oraş, pe care trebuie să le rezolv urgent, mă pironeau în biroul 
meu. Spectrul unui război urzit de papă împotriva noastră plutea 
în aer. Sixtus al IV-lea ne purta o ură înverşunată. „Cine nu este 
cu mine este împotriva mea”, obişnuia să spună. 

Prin ferestrele larg deschise pătrund miresme primăvăratice. 
Astăzi sunt înclinat spre poezie. Când tinereţea îmi dă aripi, mă 
gândesc să devin poet, ca Dante, sau povestitor înflăcărat ca 
Ser Boccaccio. Dar în loc să cochetez cu muzele m-am înfundat 
în balta mocirloasă a politicii... Ar fi trebuit să merg la biserică 
pentru a-l saluta pe cardinalul nepot. Când spunem cardinal 


nepot, vedem cu ochii minţii pe Sixtus al IV-lea şi turma 
neamului său defilând în toată splendoarea... Domină peisajul la 
fel ca piramidele... 

„„„Ajunge, Petrucci! Nu ai destul timp să te pierzi în speculaţii 
filosofice zadarnice... 

Dacă în jurul Florenței s-ar închide cleştele unui asediu, ne-ar 
trebui... 

Dar ce se petrece în stradă? Ce gălăgie... Şi ce urlete de fiare 
furioase... Să aruncăm o privire pe fereastră... Jacopo de Pazzi 
traversează piazza urmat de o bandă de haimanale care urlă 
Liberta! Liberta! şi ameninţă cu armele. Basso le Palle! Populaţia 
aflată în mijlocul acestui spaţiu larg le arată pumnii şi strigă: 
Vivano le Palle. Vivano le Palle! 

Mă întreb uluit: De ce această manifestaţie pro şi contra 
Medicilor?... Palle, un fel de veşmânt preoţesc, reprezintă 
blazonul lor... 

Paşii grei ai unei bande de vagabonzi răsună pe dalele 
vestibulului, uşa cabinetului meu se deschide cu violenţă şi 
arhiepiscopul Salviati, înconjurat de câţiva indivizi cu mutre 
bune de spânzurat, năvălesc în cabinetul meu şi mă privesc 
ameninţător... 

Îi detest pe aceşti demnitari ai Bisericii care învârtesc pătimaş 
- turbaţi ar fi un cuvânt mai potrivit - şi crucea, şi sabia... 

— Florenţa a fost eliberată!, mă anunţă el cu o voce 
tunătoare. Tiranii Lorenzo şi Giuliano Medici sunt morţi! Preiau 
guvernarea acestei republici până la sosirea trupelor papale 
care se află la porţile oraşului! 

Afară, în piazza, vacarmul creştea. Strigătele „Moarte 
Pazzilor”, „Moarte asasinilor” le acopereau pe acelea de „Moarte 
tiranilor”, care începeau să se piardă înecate de cascada de 
blesteme împotriva clanului Pazzi. Puteam desluşi tânguieli: 
„Bandiţii l-au omorât pe bunul nostru Giuliano” - dar şi „Lorenzo 
trăieşte”, „Dumnezeu i-a salvat viaţa pentru binele Florenței”, 
„Trăiască Lorenzo”, „Trăiască părintele Florenței”. 

Mirarea, apoi un început de panică se aşternură pe chipul lui 
Salviati... „Bravii” lui schimbau priviri întrebătoare, apoi din ce 
în ce mai înspăimântate. 

Istoria complotului se reflecta în strigătele mulţimii. 


Alţi paşi se auziră în vestibul. Bătrânii paznici ai Senioriei, 
înarmaţi până în dinţi şi însufleţiţi de un foc lăuntric care îi 
întinerea, se năpustiră în cabinet. Erau de trei-patru ori mai 
numeroşi decât oamenii lui Salviati, care schimbau priviri 
dezorientate. Arhiepiscopul încremenise. Faţa lui cadaverică 
exprima o confuzie, o disperare, greu de redat în cuvinte. 

Trebuia să iau o hotărâre. Fără să ezit. Salviati îşi jucase 
cartea şi pierduse. Era rândul meu să joc. 

Mă adresai şefului paznicilor: 

— Arestaţi-i! 

Nici arhiepiscopul, nici însoțitorii săi nu încercară să se 
împotrivească. Parcă îi lovise paralizia. 

— Spânzuraţi-i! La ferestrele Senioriei! Pentru ca toţi florentinii 
să-i poată vedea! 

Unul dintre „bravi”, cel mai tânăr, schiţă o încercare disperată 
de a se apăra, dar se prăbuşi sugrumat. 

Apoi ordinul meu a fost executat. 

Mulțimea aplaudă spectacolul. Un curier al lui Lorenzo mi-a 
adus la cunoştinţă atentatul eşuat, cu care eram deja la curent. 
Am plecat la palatul Medici pentru a-i prezenta felicitări şi 
condoleanţe. 

Corpul neînsufleţit al lui Giuliano a fost expus în capela San 
Lorenzo, construită de familia sa. Intreaga populaţie a Florenței 
a defilat prin faţa catafalcului. Plânsetele, bocetele, blestemele 
împotriva asasinilor răsunau sub capela bisericii. Popularitatea 
lui Lorenzo crescuse vertiginos. 

A urmat vânătoarea, fără îndurare, a complotiştilor. Francesco 
Pazzi şi cei doi preoţi au fost prinşi, condangaţi la moarte şi 
executaţi. 

Giovanni de Montesecco, deşi refuzase să participe la această 
faptă nelegiuită, le-a împărtăşit soarta. Imprevizibilul, propria sa 
ezitare determinaseră eşuarea conjuraţiei. 

Jacopo de Pazzo reuşise să fugă din Florenţa. Ceruse adăpost 
la Castagno, unde familia sa avea proprietăţi. Dar locuitorii 
oraşului l-au scos din ascunzătoare, l-au pus în lanţuri şi l-au 
predat Senioriei, care a ordonat uciderea sa. Renato de Pazzi, 
care refuzase să se amestece în această afacere, a suferit 
aceeaşi pedeapsă. Toţi ceilalţi membri ai familiei Pazzi au fost 
aruncaţi în închisoare sau alungaţi din Florenţa. Bandini, 


ucigaşul lui Giuliano, mai curajos şi mai inteligent decât 
complicii săi, a reuşit să scape. S-a gândit că în Turcia ar găsi un 
azil sigur, dar sultanul - care oferise deja o girafă lui Lorenzo în 
semn de amiciţie - repetă gestul de curtoazie, îl arestă pe fugar 
şi-l expedie în lanţuri la Florenţa... A pierit spânzurat în curtea 
lui Bargello... 

Guglielmo de Pazzi, cumnatul lui Lorenzo, care nu participase 
la complot, a fost surghiunit într-o localitate în apropiere de 
Florenţa. 

După acest eşec, trupele papale, care nu se mai puteau bizui 
pe revolta populară promisă de Pazzi, se retraseră aşteptând 
ordinele lui Girolamo Riario. 

Raffaele Sansoni, cardinalul adolescent, în vreme ce Giuliano 
de Medici era asasinat, se strecurase în spatele altarului, 
temându-se să nu suporte consecinţele acestui atentat. 
Generos, Lorenzo i-a asigurat protecţia, scăpându-l de un linşaj 
binemeritat. Sub o pază bună a fost expediat la Roma... 

CARDINALUL GUILLAUME d'ESTOUTEVILLE 

membru al Sfântului Colegiu 

Papa exagerează... 

După atentatul ratat de la Florenţa, şi-a manifestat zgomotos 
indignarea provocată de tratamentul barbar aplicat 
conspiratorilor şi complicilor acestora. Preconiza chiar urgente 
represalii. l-am recomandat să se mai gândească, pentru că 
această afacere, am evitat termenul de complot, risca să 
compromită ireversibil nu numai propria sa persoană, ci şi 
politica Sfântului Scaun. 

Exasperat de acest fiasco, incitat şi de Giuliano Riario, persistă 
în a-şi afirma intransigenţa, trimițând o scrisoare amenințătoare 
la Senioria Florenței prin care cerea pedepsirea exemplară a 
tuturor celor care violaseră imunitatea Bisericii, precum şi 
imediata exilare a lui Lorenzo de Medici. 

În vreme ce mai toţi şefii de stat din Europa îi trimiteau lui 
Lorenzo scrisori de condoleanţe, condangând asasinarea laşă a 
fratelui său, papa ar fi trebuit să-şi dea seama că insistenţele 
sale nu făceau decât să dezvăluie, să sublinieze propria lui 
complicitate. 

Senioria a respins acuzaţiile, subliniind că autorii complotului 
şi-au pregătit crima cu ajutor din afară şi - fapt deosebit de grav 


- au pătruns cu forţe armate pe teritoriul Republicii Florenţa, cu 
intenţia de a răsturna guvernul legal. 

Furios, Suveranul Pontif a pronunţat excomunicarea lui 
Lorenzo de Medici şi a tuturor celor care îl susţinuseră. In 
continuare, bula papală acuza Senioria că procedase la 
spânzurarea fără proces a arhiepiscopului Salviati şi a altor 
prelați care făceau parte din suita cardinalului Raffaele Sansoni 
şi a ordonat alte execuţii capitale cu o cruzime excesivă şi un 
josnic spirit de răzbunare. In cazul în care cei vinovaţi de aceste 
crime nu vor fi predaţi de urgenţă Bisericii pentru a fi judecaţi, 
Sfântul Scaun va lua măsurile ce se impun. 

Ceea ce prevăzusem s-a întâmplat. Sixtus al IV-lea s-a 
înfundat cu bună ştiinţă într-o mlaştină de complicaţii. 

Senioria şi poporul Florenței au luat în derâdere fulgerele 
pontificale. Escalada a continuat. Suveranul Pontif a aprins 
flacăra războiului. A obţinut sprijinul lui Ferrante, rege al 
Neapolelui, oferindu-i în schimb Siena. Veneţia şi Ducatul de 
Milano s-au alăturat lui Lorenzo de Medici. 

In timp ce trupele pregăteau declanşarea operaţiilor militare, 
la Florenţa şi la Roma ploua cu pamflete care îl acuzau pe papă 
că ar fi un apărător al adulterului, un sodomit şi omul diavolului. 

Intervenţia lui Louis al XI-lea, regele Franţei, de partea lui 
Lorenzo de Medici a dat o nouă dimensiune conflictului, care s-a 
amplificat, depăşind cele mai pesimiste previziuni. 

Ambasadori reprezentând Florenţa, Milano, Veneţia, Ferrara s- 
au reunit la Bracciano, în prezenţa ambasadorilor Franţei. După 
ce au analizat toate aspectele conflictului dintre Vatican şi 
Republica Florenţa, au ajuns la concluzia că papa pune în pericol 
securitatea creştinătăţii, lipsind de trupe frontul antiotoman, 
pentru a le trimite să lupte în Italia. Atitudinea lui Sixtus al IV-lea 
faţă de Lorenzo de Medici a dezlănţuit un scandal enorm, care a 
subliniat abuzurile săvârşite în numele Bisericii... Se impunea 
deci convocarea unui conciliu. 

Pentru a doua oară papa era acuzat că face indirect jocul 
turcilor. 

Louis al XI-lea a emis o ordonanţă prin care interzicea 
trimiterea la Roma a sumelor colectate de clerul din Franţa. Apoi 
a convocat la Orleans pe toţi marii demnitari, ecleziaşti şi laici, 


pentru a se hotărî ce măsuri urmează a fi luate împotriva lui 
Sixtus al IV-lea. 

Papa a simulat un dispreţ suveran faţă de adversarii săi, deşi 
în străfundul inimii perspectiva unui conciliu îl alarma... 

In ajunul unuia din aceste consistorii, care nu făceau altceva 
decât să aprobe deciziile sale, datorită cardinalilor nepoți care îi 
asigurau majoritatea voturilor, am fost anunţat că Suveranul 
Pontif doreşte să mă primească în audienţă particulară. Am fost 
foarte surprins, pentru că relaţiile noastre se răciseră după ce 
prezentasem în scris condoleanţele mele lui Lorenzo de Medici, 
îndurerat de asasinarea fratelui său. De atunci îmi vorbea numai 
în prezenţa altor demnitari ai Curiei şi pe un ton rece, tăios, 
lăsând să se înţeleagă că eram căzut în dizgrație. M-a primit în 
cabinetul său, a făcut semn să iau loc pe un scaun, apoi m-a 
anunţat că are intenţia de a mă trimite în Franţa pentru a linişti 
spiritele şi a-l readuce pe Louis al XI-lea la sentimente mai bune 
faţă de Sfântul Scaun. 

Inainte de a expune urmările acestei întrevederi, trebuie 
precizat că sub domnia lui Sixtus al IV-lea am beneficiat de un 
statut privilegiat. Este adevărat, dispuneam de o oarecare 
influenţă în conclav şi votul meu a contribuit într-o mare măsură 
la alegerea sa. După instalarea pe Scaunul Pontifical mi-a oferit 
un diamant în valoare de 7 000 de ducați pentru a lichida o 
tranzacţie pe care o încheiasem cu Paolo al II-lea, puţin înainte 
de moartea acestuia. În ceea ce mă priveşte, nu era vorba de 
simonie. Altor cardinali le-a acordat favoruri sub formă de 
venituri ecleziastice şi alte recompense. La moartea sa, Paolo al 
ll-lea a lăsat un tezaur care valora apoximativ un milion de 
ducați. Viaţa somptuoasă a nepoților şi alte cheltuieli, mai mult 
sau mai puţin justificate, au redus această imensă avere la 
zero... Dar mă îndepărtez de subiect... La moartea lui Orsini, 
cardinalul girant al Vaticanului, în lipsa Papei Sixtus al IV-lea, mi- 
a acordat mie această înaltă demnitate... 

— lată-vă vicepapă!, mi-a spus el surăzând. După moartea 
mea veţi prelua funcţiile mele... 

Am răspuns cu un aer blazat: 

— Numai pe durata conclavului... un papă interimar... 
Veniturile acestei funcţii nu mă interesau, eram unul dintre cei 
mai bogaţi cardinali, dacă nu cel mai bogat dintre ei. Deşi 


locuiam la Roma, obligat de funcţiile mele, dispuneam de mai 
multe episcopate şi arhiepiscopate în Franţa şi în Italia... 
Meritele, competenţa, popularitatea pentru a deveni papă nu-mi 
lipseau. Dar italienii ştiau cum să tragă sforile în aşa fel încât să 
dispună mereu de o majoritate în conclav. 

Acum nu era prima oară că Sixtus al IV-lea voia să mă trimită 
în Franţa pentru a aplana diferendele sale cu Louis. Cu câţiva 
ani mai înainte, când conflictul provocat de Pragmatica 
Sancţiune  înveninase relaţiile dintre Vatican şi suveranul 
Franţei, papa mi-a înmânat un document şi, pe un ton hotărât, 
mi-a spus: 

— Aveţi aici numirea în calitate de /egatus în Gallias... veţi 
pleca în cel mai scurt timp! 

— Ştiţi bine că regele Franţei este neînduplecat... Cardinalul 
Bessarion, care a încercat o asemenea intervenţie, s-a lovit de 
un brutal refuz... 

— Dumneavoastră sunteţi francez, Eminenţă... 

— Un argument în plus... El va pretinde că, în calitatea mea de 
francez, trebuie să-mi susţin patria... 

Sixtus a fost decepţionat de răspunsul meu negativ şi l-a 
însărcinat pe episcopul Viterbo să plece în locul meu. După cum 
prevăzusem, misiunea s-a încheiat cu un nou eşec. 

Acum mă punea din nou în fata faptului împlinit. 

— În acest caz nu mai este vorba de Pragmatica Sancţiune, 
care este o problemă franceză, ci de umilirea Sfântului Scaun de 
către Lorenzo de Medici şi a complicilor din Seniorie. 

Mi-am reînnoit refuzul. Vârsta, starea sănătăţii nu-mi permit 
să mai cutreier lumea. Obligaţiile mele de cardinal-girant îmi 
impuneau şi supravegherea lucrărilor de modernizare a Romei. 
Reconstrucţia oraşului ruinat, precum şi renovarea şi 
înfrumusețarea bisericilor Santa Maria Maggiore şi Saint Louis 
ale francezilor pe propriile mele cheltuieli... Vreau să las ceva 
frumos după moartea mea... 

Aici, la Roma, ştiu că trăiesc pe un vulcan care va erupe într- 
un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Nu ştiu dacă voi trăi 
până atunci. Dar aici, în Oraşul Etern, am bucuriile mele, 
colecţiile mele de artă, cărţile mele, florile şi câinii mei... 

Să plec în Franţa a devenit un vis aproape irealizabil... 


Şi acolo... ce mă aşteaptă?... Charles al VIl-lea mă aprecia, îmi 
acorda încrederea sa, mă încuraja... Eram tânăr... Louis al XI- 
lea, care îl detestă pe tatăl său, mă priveşte cu ochi răi... pentru 
el nu sunt decât o fantomă, o rămăşiţă a unei epoci ruşinoase, 
aşa cum o consideră el... 

Biserica şi slujitorii ei au pierdut respectul... Episcopul Louis de 
Bourbon, trimisul papei, a fost linşat... Cardinalul Balue îşi roade 
unghiile într-o cuşcă de fier... episcopii şi arhiepiscopii nu-şi mai 
au locul în diocezele lor... pentru a obţine episcopatul Albi, 
candidatul papei şi acela al consiliului canonicilor au provocat 
un mic război civil... duhovnicii corup femeile şi tinerele fete... 
preoţi hoţi, şarlatani, asasini, bandiți pustiesc ţara... călugăriţe 
au transformat în bordeluri unele mănăstiri... Dominicanii au 
dreptate când cer reforma Bisericii... Eu însumi nu dau dovadă 
de o adevărată viaţă morală... cardinalii înlocuiesc cârja 
pastorală cu sabia şi îi concurează pe condotieri... nepoţii papei 
fac trafic cu cereale şi înfometează populaţia... papa a orbit?... 
Lorenzo de Medici avea dreptate când a spus că singura lui 
greşeală este că nu s-a lăsat asasinat... În mâinile lui Sixtus al 
IV-lea excomunicarea a devenit un instrument de şantaj... 
Această armă spirituală s-a demonetizat în aşa măsură, încât 
excomunicarea lui Lorenzo şi pedepsirea Florenței au fost 
urmate de o reacţie nemaiauzită în analele Bisericii: Senioria l-a 
excomunicat pe papă... 

Când l-am cunoscut pe Sixtus al IV-lea, în vremea aceea 
cardinal, i-am acordat o oarecare stimă. Plecat de nicăieri, s-a 
apropiat de vârful piramidei ecleziastice graţie inteligenţei 
strălucitoare, cunoaşterii profunde a teologiei, pioşeniei şi 
modestiei sale. Faptul că s-a împăunat cu un nume nobil, care 
nu era al său, m-a deranjat puţin, dar nu am bănuit că sub 
această slăbiciune aparent inofensivă se ascund o vanitate, o 
sete se putere, o lipsă de scrupule, un dispreţ pentru decenţa 
cea mai elementară, dar şi o abilitate dintre cele mai diabolice... 

Acum  propovăduieşte, tot mai zgomotos, necesitatea 
imperioasă a unei cruciade împotriva turcilor, dar provoacă 
războaie în Italia pentru a dărui regate nepoților săi şi pentru a- 
şi consolida puterea pământeană, pentru a-i eclipsa pe şefii 
statelor creştine şi pentru a-şi realiza interesele, fără a ţine 


seama de suferinţele pe care aceste acţiuni războinice le 
provoacă unor oameni nevinovaţi... 

Nu am stofa unui mare reformator pentru a mă opune 
abuzurilor şi nedreptăţilor sale. Dar un prelat care aparţine 
ordinului  dominicanilor, arhiepiscopul de Carniolo, Andrea 
Zuccalamaglio, nu a ezitat să o facă. Trimis de împăratul 
Friederich al lIll-lea la Roma, Andrea a condangat în public 
moravurile şi abuzurile papei şi ale nepoților săi. Arestat şi 
închis ia castelul Sant'Angelo, el a fost curând eliberat, pentru 
că protectorul său a ameninţat că va aplica represalii. Andrea şi- 
a continuat campania. El considera că Sixtus nu este demn să 
poarte mitra papală. Il arăta cu degetul: „Francesco de Savona, 
fiul diavolului, tu care ai ajuns în regatul pontifical prin 
escaladare, intrând nu pe uşă, ci pe fereastra simoniei, eşti fiul 
demn al tatălui tău, Satana, pe care îl slujeşti!”. 

Relaţiile dintre Germania şi Vatican se agravau... 

Intre timp războiul contra Florenței continua cu o furie 
crescândă. Sixtus se baza pe un raţionament foarte simplu. 
Guvernele prietene lui Lorenzo de Medici sunt mai mult sau mai 
puţin imobilizate de complicaţii politice foarte serioase. 
Ostilitățile dintre Veneţia şi turci se amplifică. La conducerea 
ducatului de Milano se afla un copil de opt ani, îndrumat de o 
regență formată din Bonne de Savoia, mama sa, şi de un 
ministru Simonetta, personaj capabil, dar ale cărui mişcări sunt 
limitate de două tabere rivale - guelfii şi ghibelinii - care se 
sfâşie între ei cu o inconştienţă uimitoare. Cuvântul dat, 
onoarea nu sunt decât vorbe goale. 

Ducele Ercole de Ferrara şi-a manifestat ostentativ sprijinul 
pentru Lorenzo printr-un gest de dispreţ la adresa papei. A 
interzis afişarea în bisericile din ducatul său a bulei care îl 
excomunica pe Lorenzo. Dar forţele sale armate sunt prea slabe 
în raport cu numeroasele trupe de condotieri care se află în 
serviciul regatului napolitan. 

Suveranul Franţei, Louis al XI-lea, s-a folosit de duelul dintre 
Sfântul Scaun şi Lorenzo de Medici pentru a condanga dictatura 
lui Sixtus şi pentru a întări autoritatea regală asupra Bisericii în 
Franţa. Dar nu se poate conta pe o intervenţie militară în 
ajutorul lui Lorenzo. Regele are prea multe probleme în 


interiorul şi la frontierele ţării sale pentru a risca să intervină în 
vârtejul din Italia. 

Războiul dorit şi încurajat de papă continuă de doi ani fără 
întrerupere. În afară de Neapole, a implicat şi oraşele Luca, 
Siena şi Urbino, care de multă vreme îşi manifestaseră 
rivalitatea faţă de Florenţa. Aceasta a suferit o serie de 
înfrângeri şi a pierdut câteva oraşe. Papa repeta neobosit 
„Pacea nu este posibilă fără o expulzare a Medicilor din 
Florenţa”. 

Noul gonfalonier al Florenței a propus în plin consiliu să se 
iniţieze negocierile de pace. 

— De acord, dar le voi conduce în stilul meu!, preciza Lorenzo 
de Medici. 

Cu o temeritate care atinsese inconştienţa, dar care s-a 
dovedit în cele din urmă o foarte abilă manevră diplomatică, el 
s-a dus în bârlogul duşmanului şi, după o lungă expunere a 
faptelor, presărată de raționamente întemeiate, a reuşit să 
demonstreze că acest război face jocul papei şi că nu aduce 
italienilor decât nenorociri. Unul dintre argumente a cântărit 
greu în balanţă: 

— Sixtus al IV-lea v-a promis Siena ca răsplată a intrării 
voastre în război. Or, Siena, astăzi aliată a papei, nici nu şi-a 
imaginat că a devenit o monedă de schimb. lată o probă 
flagrantă de rea-credinţă... 

Datorită strălucitei pledoarii, Lorenzo a obţinut nu numai 
pacea, ci şi restituirea tuturor teritoriilor pierdute... şi în plus 
admiraţia şi prietenia suveranului napolitan. 

Pentru papa şi pentru Girolamo a fost o lovitură neaşteptată. 

— Cei doi pungaşi s-au înţeles pe spinarea noastră!, a strigat 
nepotul lui favorit. 

Sixtus îl acuză pe Ferrante de trădare şi condangă duplicitatea 
şefilor statelor italiene. Pacea nu serveşte nici politica sa, nici 
interesele lui Girolamo... 

Mi se întâmplă ceva straniu... În timp ce reflectez la chestiuni 
foarte importante, mi se închid pleoapele... Uneori, fără nicio 
legătură,  reminiscenţe fugare din subconştient revin la 
suprafaţă... de exemplu, această  sărmană doamnă 
d'Estouteville, care după moartea soţului ei a fost alungată din 
castel de către fiii săi, jefuită de toate bunurile, izgonită, 


injuriată şi părăsită în stradă cu o singură rochie zdrenţăroasă 
pe ea... Imi revine în minte Jean d'Estouteville, care fără să 
aparţină marii nobilimi face parte din consiliul regelui şi 
manevrează - se spune - pe bănuitorul Charles al VIII-lea. 

II revăd cu ochii minţii şi pe Louis d'Estouteville, cavaler al 
ordinului Mont-Saint-Michel, care vâna cu aceeaşi ardoare 
mistreți şi englezi... Robert d'Estouteville, magistrat la Paris, 
care vâna şi el pungaşi, tâlhari, cerşetori şi căruia, prin ordin 
regal, i s-a extins competenţa asupra întregului teritoriu al 
regatului... şi soţia sa, Ambroise, care, asemenea altor iubitoare 
de literatură, îi protejează pe artişti şi pe poeţi... tot ea susţinea 
că sunt singurul Mecena al familiei... 

Uneori, când mă aflu la masa de lucru şi scriu o scrisoare sau 
un discurs, pleoapele mi se îngreunează ca plumbul şi imagini 
ascunse în subconştient revin, în fragmente, la suprafaţă... 

Mi se întâmplă să visez cu ochii deschişi... mă văd copil de 7-8 
ani, sărind într-un picior, jucându-mă de-a v-aţi ascunselea, 
aruncând cu bulgări de zăpadă, împărțind pumni, dansând în 
cerc cu alţi băieţi de vârsta mea... câtă energie aveam atunci... 
Alergam şi mă agitam de dimineaţă până seara fără să simţ cea 
mai mică oboseală... astăzi o scurtă vizită prin grădină sau o 
scurtă vizită în galeria mea de tablouri mă epuizează, mă 
sufocă... 

Dar, vai! O veste teribilă tocmai a sosit. Turcii lui Mehmed al 
II-lea au debarcat în forţă la Otranto, pe coasta de est a 
regatului Neapole. După un asediu scurt, dar extrem de violent, 
oraşul a fost cucerit. Ca de obicei, au masacrat toată populaţia... 

Italia a intrat în panică. Amintirea căderii Bizanțului este încă 
vie în mintea tuturor. Se fac pregătiri pentru o luptă lungă şi 
dureroasă. Din fericire, pacea încheiată cu Florenţa nu îl obligă 
pe regele Ferrante să ducă un război pe două fronturi. Toate 
statele italiene îşi mobilizează forţele. Papa participă şi el la 
efortul de război, promițând tuturor creştinilor care vor lupta 
contra turcilor iertarea păcatelor, apoi se pregăteşte să fugă din 
Roma. La Avignon se făceau pregătiri pentru primirea lui. 

Sixtus mi-a spus că nu-i pasă de nenorocirea lui Ferrante. 

— Dumnezeu l-a pedepsit pentru că m-a înşelat. Dar trebuie 
să ridicăm tot poporul pentru a-i izgoni pe otomani din Italia... 
Din nefericire, Eminenţă, vistieria Vaticanului este goală. Voi 


institui impozite noi, excepţionale, în toate statele care fac parte 
din lumea creştină. Voi începe să vând argintăria mea personală 
şi voi transforma în bani o bună parte a obiectelor de cult... 

Faimosul tezaur lăsat de Papa Paolo al Il-lea se evaporase... 
augusta familie a lui Sixtus ştia ea ceva... 

OTTAVIO RIDOLFI 

ambasador al Florenței 

Trăim într-o lume nebună şi putredă... Scrâşnetul dinţilor, 
plânsetele, blestemele, horcăiturile muribunzilor masacrați, asta 
este muzica pe care o auzim în fiecare zi... 

Nu mai râdem, rânjim... 

Nu mai facem dragoste, ne destrăbălăm... 

Nu ne mai bucurăm de viaţă, o suportăm... 

Cinstea, onoarea, credinţa sunt noţiuni perimate... 

Distrugem pentru plăcerea de a distruge şi pentru a face 
paradă de puterea noastră... 

Trădarea este cel mai sigur şi cel mai rapid mijloc de a 
parveni... 

Amenințarea cu un ipotetic şi etern iad nu mai sperie pe 
nimeni, pentru că infernul a devenit spectacolul obişnuit de 
fiecare zi... 

Italia din zilele pe care le trăim încă mai este un corp viu, dar 
ros de viermi... 

Când studiam la universitatea din Padova credeam că 
umanismul ne-a ajutat să ieşim dintr-un întuneric care a durat o 
mie de ani... Din nenorocire, nu sunt filosofii şi istoricii, pictorii şi 
sculptorii, oamenii de ştiinţă şi cugetătorii cei care dau tonul, ci 
suveranii, aproape toţi nişte parveniţi, condotieri care s-au 
instalat în vârful piramidei politice prin asasinat, trădare şi 
violenţă... 

Papii şi episcopii îndeamnă la comploturi şi ameninţă cu sabia; 
ei sunt mai răi decât soldaţii plătiţi... 

Când Hus, profesor la universitatea din Praga, o minte 
luminată prin învăţătură, a declarat că Suveranul Pontif şi 
conciliile sale şi-au însuşit o putere ilegitimă, că preoţii şi 
episcopii trebuie să renunţe la bunurile pământeşti şi să trăiască 
în sărăcie şi umilinţă creştină, că principii şi papii care comit 
păcate mortale nu mai pot pretinde ascultare de la supuşii lor, el 
a fost ars de viu... Însuşi capul Bisericii a ordonat arestarea lui 


Hus în disprețul găzduirii pe care i-o oferise împăratul 
Sigismund... 

In cariera mea am asistat la uneltiri atât de perfide, la crime 
atât de oribile, pe care numai mintea perversă, bolnavă a unui 
nebun le-ar fi putut concepe... 

După asasinarea lui Galeazzo-Maria Sforza am fost trimis de 
Seniorie la Milano, cu misiunea de a asigura continuarea 
relaţiilor amicale care existau între răposatul duce şi Lorenzo de 
Medici. 

Pentru a ajunge nevătămat la destinaţie a trebuit să fac multe 
ocoluri, ca să evit confruntarea cu bandele de tâlhari, cu soldaţii 
dezertori, care nu ezitau să-i atace pe călători pentru a-i jefui 
sau chiar a-i ucide când îndrăznesc să se apere. Dispuneam de o 
escortă formată de cincizeci de cavaleri, un minimum necesar 
pentru a-mi asigura securitatea. 

Războiul de hărţuială, caracteristic strategiei condotierilor, te 
obligă să fii în permanentă stare de alarmă. Există un risc chiar 
dacă treci printr-o regiune care - după ultimele informaţii - se 
află sub controlul trupelor noastre sau ale aliaţilor noştri, pentru 
a constata cu profundă consternare că ai nimerit într-o zonă 
ocupată recent de inamic. 

In drumul meu - aproape două sute cincizeci de mile despart 
Florenţa de Milano, ţinând seama de ocolurile obligatorii - am 
văzut în depărtare sate în flăcări, am auzit tunurile şi am fost 
indignat de spectacolul oferit de cadavrele despuiate şi părăsite 
în drum. Mă gândeam cu oroare la şefii de stat care consideră 
că războiul este cel mai bun mijloc de a rezolva conflictele sau 
pentru împingerea frontierelor teritoriilor lor. 

In Milano am găsit reunite toate elementele unei tragedii. O 
situaţie explozivă, vulcanică, aşteptând numai un mic imbold 
pentru a declanşa erupția. 

Un duce în vârstă de şapte ani, Gian Galeazzo, o regență 
condusă de mama sa, Bonne de Savoia, uimită de libertatea şi 
puterea pe care le căpătase, şi care voia să profite din plin de 
prerogativele sale; un regent, Cecco Simonetta, un om de stat 
competent, fost mare demnitar al defunctului rege, şi partizanii 
săi, care voiau să profite de noua lor situaţie. Cinci fraţi ai 
răposatului, care aspirau la puterea deţinută momentan de 
regență. Cel mai mare dintre ei era idiotul familiei, dar ceilalţi 


patru aveau o inteligenţă strălucită. În fine, nobilii nemulţumiţi 
care au fost ţinuţi departe de putere de ducele asasinat şi care 
voiau să-şi ia revanşa. 

Se spune că orice diplomat este un spion legal. Într-o anumită 
măsură este adevărat. Pentru a cunoaşte ţara în care eşti 
acreditat trebuie să dispui de informaţii din culisele politicii 
oficiale despre personalităţile care guvernează, despre calităţile 
şi defectele lor, despre starea de spirit a poporului. Pentru a le 
obţine ai nevoie de o reţea de informatori mai mult sau mai 
puţin remuneraţi. 

Republica Serenissimă interzice relaţiile între diplomaţii străini 
şi cetăţenii venețieni, mai ales nobili, care deţin secrete de stat. 
Pentru cei care nu respectă legea s-a instituit pedeapsa 
capitală, care a şi fost aplicată în mai multe cazuri. 

Acreditat în oraşul Lagunelor, am frecventat, fără să ştiu, 
aceeaşi curtezană de lux pe care un tânăr nobil, membru al unei 
ilustre familii, o vizita şi el de mai mult timp. După plecarea mea 
din Veneţia am aflat că fusese judecat şi condangat la moarte. 

Imi imaginam că din această cauză porţile Serenissimei 
Republici îmi vor fi definitiv închise şi că voi fi considerat 
persona non grata. Când Senioria a hotărât să mă trimită din 
nou în misiune la Veneţia, am fost primit de doge cu toate 
onorurile ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Diplomaţii îşi fac 
meseria. Nobililor venețieni le revine obligaţia să cunoască 
legea şi să o respecte. 

In cursul celei de-a doua misiuni diplomatice, am intrat într-o 
tavernă şi m-am aşezat la o masă. Un personaj bine îmbrăcat, 
care se afla la o masă din apropiere, a plătit nervos consumaţia 
şi a ieşit aproape în fugă. Am avut totuşi timp să-l recunosc. Era 
un nobil care îmi fusese prezentat oficial la o recepţie 
diplomatică la palatul dogelui. În Milano legea nu este atât de 
strictă. Străinii sunt ca la ei acasă şi pot pătrunde până în 
anturajul ducelui. 

De la informatorii din Milano am aflat că dincolo de aparenta 
putere ducală, intrată în eclipsă după asasinarea lui Galeazzo- 
Maria Sforza, guelfii şi ghibelinii s-au reorganizat şi se înfruntă 
de moarte ca în epoca Hofenstaufenilor! Cu o singură diferenţă: 
acum guelfii sunt partizanii papei, iar ghibelinii ai împăratului. 
Tabăra guelfilor - formată din burghezi - îl susţine pe regentul 


Cecco Simonetta şi se opune nobilimii grupate sub stindardul 
ghibelin, care este devotat celor cinci unchi ai micului prinţ 
regent. 

La Milano trebuia să înot în ape tulburi. Să păstrez relaţii de 
amiciţie cu ambele facţiuni şi, mai ales, să nu pariez pe partidul 
perdant. O politică de strictă neutralitate risca să-ţi atragă 
duşmănia tuturor. 

Am fost primit la Milano cu ceremonialul obişnuit, dar cu mai 
puţin fast decât sub defunctul duce. Cortegiu, recepţie la 
castelul Sforzesco, unde mi-am prezentat scrisorile de 
acreditare, banchete, discursuri, dar fără turnir sau alte 
spectacole grandioase. 

Protocolul îl obosea pe micul duce, care îşi hrănea ogarul cu 
bucățele de carne; regenta, Bonne de Savoia, în mare doliu, mi- 
a surâs cu o bunăvoință rece; Cecco Simonetta mi-a pus câteva 
întrebări despre politica financiară a Florenței. Ceilalţi membri ai 
consiliului de regență - marchizul de Montferrat, marchizul de 
Mantova şi condotierul Roberto de Sanseverino - făceau 
figuraţie. Cei cinci unchi ai ducelui domnitor, Filippo - naivul 
familiei - Sforzade Bari, Lodovico, Ascanio şi Ottaviano, un 
frumos adolescent de vârsta nepotului său - păstrau o rezervă 
trufaşă. Numai Filippo a rupt tăcerea şi, spre consternarea 
fraţilor săi, m-a întrebat zâmbind dacă girafa lui Lorenzo de 
Medici ar putea atinge cu botul clopotul aflat în turnul Senioriei. 

Informatorii mei, guelfi, m-au prevenit că fraţii Sforza s-au 
aliat cu Ferrante, suveranul regatului Neapole care face jocul 
papei. 

Intre cele două forţe vrăjmaşe, Simonetta de o parte şi fraţii 
Sforza de cealaltă parte, trebuia să fac echilibristică pe o 
frânghie bine întinsă... 

Câteva zile mai târziu Simonetta m-a primit în audienţă 
particulară şi m-a asigurat că tripla alianţă, Milano, Florenţa, 
Veneţia, semnată de răposatul său stăpân, va fi respectată 
integral. M-a încredinţat apoi că Lodovico il Moro negocia în 
secret cu Girolamo Riario şi cu suveranul napolitan. 

Simonetta îşi întrerupse discursul pentru a scoate dintr-o 
casetă de argint un pergament. 

— lată o copie a documentului prin care papa promite Siena, 
oraş toscan, regelui Ferrante, pentru a obţine, în schimb, alianţa 


cu el. A vinde pielea ursului înainte de a-l fi răpus este un 
procedeu tipic pentru Rovere şi Riario. 

Continuă cu amărăciune: 

— Fraţii Sforza se joacă imprudent cu focul. Totuşi eu am făcut 
imposibilul pentru a potoli setea lor de putere şi de bogăţie. Cu 
aprobarea ducesei regente am oferit fiecăruia câte un palat la 
Milano, o pensie de 12 500 de ducați şi preşedinţia în comun a 
justiţiei. Lodovico şi Sforza de Bari au înjghebat o conspirație cu 
sprijinul ghibelinilor. Numai arbitrajul lui Lodovico Gonzaga a 
împiedicat declanşarea unui război civil. Dar sunt destul de lucid 
ca să înţeleg că această criză a fost doar amânată. Sunt 
informat că Lodovico şi fratele lui negociază un împrumut 
important cu banca Medici, prin reprezentanţii de la Milano. Ei 
au intenţia să echipeze un corp de mercenari... 

— Eu vă pot asigura, Excelenţă, că banca Medici le va refuza 
acest împrumut... bineînţeles respectând formulele de politeţe... 
folosind tergiversări... termene pentru negocieri... Dar ei se pot 
adresa altor bănci... Fugger, Soranzo, Lippomano... 

— Dar pentru ei asta înseamnă alte negocieri... şi timpul îi 
presează... Credeţi-mă, am studiat toate variantele... 

Simonetta nu prevăzuse o complicaţie care ar fi putut să 
determine izbucnirea crizei... 

Ducesa mamă, Bonne de Savoia, în ciuda vârstei sale - se 
apropia de cincizeci - avea încă sângele cald. Natura ei focoasă 
s-a trezit, iar văduvia îi permite să pună ochii pe orice mascul 
capabil să-i satisfacă poftele. 

Alegerea sa a căzut pe tânărul şi frumosul Antonio Tassiano, 
care avea misiunea să taie în felii vânatul pentru ducele 
defunct. Îl vedea la fiecare festin îndeplinindu-şi cu graţie 
meseria. Ochii lui blânzi, părul lung, ondulat, care îi cădea pe 
umeri, corpul adolescentin, farmecul şi frumuseţea lui - care îl 
inspiraseră deja pe Botticelli - alimentau şi înflăcărau de mult 
timp visele ducesei Bonne. Dar nu era de conceput o idilă între 
ea şi frumosul tânăr în timpul vieţii lui Galeazzo-Maria. Văduva 
se bucura acum de o libertate nelimitată. Fanteziile cele mai 
năstruşnice deveneau realizabile. Nimeni n-ar fi îndrăznit să 
lanseze comentarii deplasate asupra pasiunii ei pentru un băiat 
care i-ar fi putut fi nepot. Superbul Antonio Tassiano avea 
origine modestă. După ce a aterizat în patul admiratoarei sale, a 


beneficiat de o avansare rapidă care l-a propulsat printre marii 
demnitari ai Curţii. Secretar al ducesei, şambelan, apoi maestru 
de ceremonii. In compania lui, Bonne îşi regăsise tinereţea 
pierdută. Cameristele au asistat la scene impudice. Tânărul 
favorit, gol, alerga prin salon cu ducesa - goală şi ea - călare pe 
umerii săi. Râdeau şi strigau ca nişte copii în recreaţie, care 
zburdă prin curtea şcolii. În cercurile apropiate Curţii circulau 
zvonuri stranii. Bătrânul Simonetta ar urma să fie înlocuit într-un 
viitor apropiat de Tassiano. 

Bătrânul demnitar nu avu timpul să se alarmeze la auzul 
acestor zvonuri, pentru că cerul s-a acoperit în plină zi cu nori 
roşii ca sângele. Acest fenomen, normal la apusul soarelui, dar 
inexplicabil la amiază, i-a înspăimântat pe oamenii care priveau 
semnele cereşti cu o teamă superstiţioasă. 

Adepții ştiinţelor exacte spuneau că este vorba de nori de 
nisip roşiatici, aduşi de vânt din depărtările Africii sau Arabiei. 
Teologii vorbeau despre un nor de insecte zburătoare cu aripi 
roşii, evocate în vechile scripturi, care anunțau sfârşitul lumii. 
Citau Apocalipsa lui loan: la a cincea strigare a trompetei 
îngerului, lăcuste uriaşe vor năvăli asupra oamenilor care nu 
poartă semnul celor aleşi. Un bătrân pretindea că în timpul 
copilăriei sale au ţâşnit din Vezuviu fuioare de fum sângeriu care 
s-au răspândit aproape peste toată Italia... 

Nu aş putea afirma că acest fenomen a prevestit sau nu 
tulburările care au izbucnit, nu după mult timp, în ducatul 
Milano. Totul a început cu revolta populaţiei din Genova, care 
era dependentă de Milano. Regenta l-a însărcinat pe condotierul 
Sanseverino şef al armatelor milaneze, numit ad-hoc, pentru a 
restabili ordinea. Sanseverino a încredinţat comanda unităţilor 
sale lui Lodovico îi Moro şi tânărului său frate Ottaviano Sforza, 
care îl secondară cu succes. Intervenţia energică a mercenarilor, 
familiarizați cu războiul, a înăbuşit repede răscoala... În 
cabinetul meu de lucru la ambasada Florenței, îmi redactam 
raportul săptămânal pentru Seniorie, când un zgomot 
neobişnuit, care părea să vină din măruntaiele oraşului, mi-a 
atras atenţia... la început surd, ca un freamăt vag, apoi din ce în 
ce mai tare... strigăte, clinchete de arme, împuşcături, huiduieli, 
bubuit de tun, glas de clopote... 

— Asta e! Mi-am zis. A început rebeliunea... 


Bănuielile s-au confirmat... 

După puţin timp, consilierul meu, Mario Pecci, intră emoţionat 
şi îmi anunţă ştirea cea mare. Ghibelinii, sub comanda lui 
Donato del Conte, se răsculaseră împotriva lui Cecco Simonetta; 
coloane de rebeli sprijinite de o parte a populaţiei au atacat 
castelul Sforzesco, sediu al guvernului, aşteptând intervenţia 
trupelor lui Sanseverino, care se apropiau în marş forţat de 
capitală. Dar un fenomen natural, imprevizibil, zădărnici planul 
ghibelinilor. Creşterea neaşteptată a apelor râului a întârziat 
trecerea condotierului şi a armatei sale. 

Garda de mercenari a lui Simonetta a respins asaltul rebelilor. 
Donato del Conte, prins cu arma în mână, a fost aruncat într-o 
celulă a castelului fortăreață, aşteptându-şi judecata. 

Trupele lui Sanseverino, epuizate după trecerea râului 
dezlănţuit, au fost şi ele atacate şi puse pe fugă. Sanseverino a 
scăpat, urmat de Lodovico. Ottaviano s-a înecat încercând să 
treacă înapoi traversând râul Adda. Înfrângerea ghibelinilor a 
fost totală, iar triumful lui Simonetta deplin. Donato del Conte a 
fost ucis în cursul unei tentative de evadare din închisoarea 
Monza, unde fusese transferat. 

Simonetta mă invită la castelul Sforzesco pentru a-mi anunţa 
oficial zdrobirea rebeliunii. Mă aşteptam să fiu primit de un 
bărbat radios, respirând prin toţi porii bucuria, mândria de a-şi fi 
învins inamicii. Dar, spre surprinderea mea, aveam în faţă un 
personaj trist, dezamăgit, marcat vizibil de povara anilor şi de 
un succes care părea să apese greu pe umerii lui. Moartea lui 
Ottaviano, la şaptesprezece ani, era o pedeapsă prea grea 
pentru milanezii credincioşi regimului. Tinereţea lui pierdută în 
condiţii atât de tragice a provocat compătimire. 

Pentru a atenua severitatea unei pedepse care părea 
excesivă, Simonetta eliberă din închisoare pe fraţii Sforza 
supraviețuitori, care nu participaseră direct la această lovitură 
de stat ratată şi se mulţumi să-i exileze departe de capitală. 

Dar imprevizibilul, care joacă uneori feste, tulbură adesea 
apele provocând răsturnări de situaţii aparent intangibile. 
Influenţa lui Antonio  Tassiano asupra ducesei regente 
indispunea pe toată lumea. Acest tânăr parvenit, care îşi dădea 
aere de prinţ consort, reuşi să semene discordia între Bonne şi 
Simonetta. Când Tassiano a solicitat o funcţie înaltă pentru tatăl 


său, bătrânul regent l-a refuzat categoric. Antonio s-a plâns 
ducesei, care interveni în favoarea sa. Cum Simonetta se 
menținea pe poziţia lui intransigentă, respingând orice 
compromis, relaţiile cu Bonne s-au răcit considerabil. 

Tocmai atunci căzu ca o lovitură de trăsnet ştirea relativă la 
complotul clanului Pazzi şi la eşecul său. Un curier florentin mi-a 
adus instrucţiuni din partea Senioriei. Trebuia să informez 
guvernul de la Milano despre rolul infam al papei, care 
organizase personal această conspirație, cu intenţia de a 
transforma Florenţa într-o feudă a casei Rovere. Conjuraţia lui 
Pazzi a sporit îngrijorarea lui Simonetta. Se vedea izolat, 
înconjurat de duşmani care juraseră pierderea sa. In plus, totul 
se petrecea în preajma unei crize care se anunţa extrem de 
dură. Exasperat de eşecul loviturii împotriva Florenței, papa a 
pus ochii pe Milano. Un suveran minor, un consiliu de regență 
dezbinat, un război civil în perspectivă, toate acestea erau 
condiţii perfecte pentru o operaţiune militară de mare 
anvergură, care urma să-i aducă Milano pe o tavă de aur. 

Mercenari elveţieni angajaţi de el s-au revărsat prin Saint- 
Gotthard spre Bellinzona, având drept obiectiv invadarea 
Lombardiei şi ocuparea ducatului Milano. 

După o serie de lupte grele, Simonetta reuşi să obţină ajutorul 
marchizului de Mantova, unul dintre cei mai cunoscuţi condotieri 
ai timpului, care câştigă o victorie decisivă asupra elveţienilor, 
la Lugano, alungându-i din Italia. 

Pentru Sixtus al IV-lea un nou vis s-a spulberat. Girolamo 
Riario, nepotul său adorat, nu deveni duce de Milano. 

Simonetta a triumfat încă o dată. Dar acesta era cântecul de 
lebădă. O intrigă bine ticluită îi va tăia aripile. 

Beatrice - văduva lui Tristano Sforza şi cumnata devotată a lui 
Lodovico il Moro, care se bucura de prietenia ducesei Bonne de 
Savoia, a informat-o în secret pe aceasta că Simonetta 
intenţiona să o înlăture de ia putere pentru a guverna singur. 
Prima măsură va fi arestarea lui Antonio şi trimiterea lui în 
judecată pentru înaltă trădare. Numai Lodovico putea să-l 
salveze... 

— Simonetta, acest bătrân răzbunător, are deja pe conştiinţă 
moartea lui Ottaviano şi a numeroşi nobili partizani ai 
răposatului tău soţ. El vrea să lichideze grupul Sforza pentru a 


proclama ducatul Milano republică, pe care să o guverneze ca 
singur stăpân... 

Speriată de această perspectivă, Bonne a urmat sugestia 
Beatricei şi - în plin consiliu de regență - a propus, faţă de 
Simonetta, stupefiat de această întorsătură, rechemarea lui 
Lodovico il Moro din exil şi cooptarea lui în consiliu. 

Simonetta s-a opus, dar, aflat în minoritate, s-a înclinat în faţa 
faptului împlinit. 

După şedinţă îi vorbi cu amărăciune: 

— Doamnă ducesă, să nu uitaţi profeția mea! Hotărârea 
dumneavoastră mă va costa capul... dar vă va costa şi tronul 
fiului dumneavoastră... 

Lodovico a fost primit cu toate onorurile la Milano şi încă de la 
început şi-a exercitat puterea. A reuşit o lovitură de stat fără să 
fie vărsată o singură picătură de sânge. 

Câteva zile mai târziu, ghibelinii îl declarară pe Cecco 
Simonetta un pericol pentru micul duce şi pentru noul regim. 
Bătrânul consilier al lui Francesco Sforza şi al fiului său 
Galeazzo-Maria a fost arestat, judecat şi decapitat. 

Eliberat de orice constrângere, Lodovico a luat măsuri 
radicale. 

— ÎI declar major pe ducele Galeazzo! Consiliul de regență îşi 
încetează funcţiile! Ducesa Bonne va fi consultată când părerea 
sa va fi necesară! Patru protectori vor fi afectaţi pentru apărarea 
persoanei şi intereselor tânărului nostru duce: fratele meu, 
Filippo Sforza, Roberto Sanseverino, Roberto Pallavicino şi eu 
însumi! Ducesa Bonne va fi separată de fiul său, dar îl va putea 
vizita cu aprobarea noastră! ` 

Bonne a înţeles prea târziu că a fost trădată. Işi pierdea nu 
numai fiul şi propria autoritate, dar şi amantul. Antonio a fugit 
din Milano înainte de a fi arestat... de data asta în mod serios... 
Bătrâna ducesă îşi înghiţea lacrimile şi, exasperată de această 
cădere intempestivă, voia să se retragă în Savoia. Spera să fie 
întâmpinată la Torino de frumosul Antonio. Dar Lodovico i-a 
interzis să părăsească teritoriul ducatului Milano. Teoretic liberă, 
devenise practic prizoniera cumnatului ei. In trista ei 
singurătate, îl plângea pe Simonetta. Dar regretele erau târzii... 

Tânărul duce - fiul ei - devenise o marionetă mânuită de 
unchiul său. 


Obişnuit cu moravurile timpurilor pe care le trăiam, nu 
acordam micului suveran o speranţă de viaţă mai mare de 
câţiva ani... timpul necesar unchiului său de a-şi consolida 
poziţia politică... apoi va urma saltul în eternitate... 

Statutul meu de acreditat la Milano nu mai putea continua. 
Din cauza relaţiilor mele amicale cu Simonetta, eram suspect în 
ochii noului stăpân al ducatului. Senioria nu aşteptă să fiu 
declarat persona non grata. Am fost rechemat la Florenţa pentru 
a primi instrucţiuni în vederea unei noi misiuni. 

Când revin în Toscana încerc de fiecare dată o plăcere nouă... 
aceste locuri au ceva divin... o ambianţă feerică, unică în lume... 
dealurile Sienei evocă valurile unei mări nemişcate, oprite în loc 
de forţe magice... apusul revărsase peste case, peste străzile 
Florenței, o ploaie de purpură şi de aur... un spectacol de o 
frumuseţe ireală... 

Ajuns la Florenţa, m-am prezentat de îndată la Seniorie. 
Gonfalonierul şi consilierul său, în prezenţa lui Lorenzo Medici - 
care domina adunarea cu personalitatea lui puternică - au 
ascultat cu atenţie informarea mea despre dedesubturile 
complicate ale politicii oficiale de la Milano. 

Apoi am fost anunţat că Senioria hotărâse trimiterea mea într- 
o misiune extraordinară în Franţa; regele Louis al XI-lea se 
stingea de la o zi la alta, ros de o hidropsizie agravată de o 
eczemă rebelă, asemănătoare cu lepra. 

Gonfalonierul mi-a explicat amănunţit apropiata mea misiune: 

— Veţi oferi regelui inelul pastoral al episcopului Zenobius, 
care posedă puterea miraculoasă de a vindeca lepra. Messer 
Lorenzo de Medici, care are sincere sentimente de prietenie faţă 
de suveranul Franţei şi doreşte ca el să-şi recapete sănătatea, a 
obţinut în schimbul unei însemnate sume de bani ca inelul, care 
este proprietatea unei pioase familii florentine, să-i fie 
împrumutat regelui Louis. 

Continuă zâmbind: 

— Inelul nu este decât partea vizibilă a aisbergului. În realitate 
rolul dumneavoastră va fi mai complex. Regele, apărător aprig 
al Pragmaticei Sancţiuni şi al independenţei Bisericii galice faţă 
de Roma, asumându-şi riscul de a nu fi pe placul papei care i-a 
arătat o ostilitate deschisă, a mai atenuat recent intransigenţa 
sa. Cardinalul Giuliano della Rovere a fost numit reprezentant al 


papei la Avignon. Dotat cu o abilitate diabolică, el a reuşit să 
câştige încrederea regelui, promiţându-i rugăciunile Bisericii 
romane pentru obţinerea iertării păcatelor sale şi vindecarea 
bolii. Misiunea dumneavoastră, Messer Ridolfi, este de a 
contracara uneltirile cardinalului şi ale papei, duşmanul îndârijit 
al Medicilor şi implicit al Florenței. 

Toţi consilierii aplaudară privindu-l pe Lorenzo, care înclină 
capul în semn de mulţumire. 

— Când trebuie să plec? 

La rândul meu, voiam să afişez zelul care mă însufleţea. 

— Cât mai curând posibil. Scrisorile de acreditare sunt gata... 

Seara am fost invitat să cinez la Lorenzo. Părinţii mei, Ridolfi, 
Pucci, Guicciardini, Capponi, Vettori, toţi membri ai înaltei 
burghezii, care umbrise clanurile Gondi, Albizzi, Valori, familii 
nobile, care suportau greu excluderea lor de la putere. Cei din 
familiile Rucceali, Alamanni, Machiavelli păstrau o neutralitate 
prudentă. Poporul, marea masă a florentinilor, era ataşat 
Medicilor. In general, marile personalităţi schimbă adesea 
tabăra, în funcţie de interesele politice şi financiare. Salviati 
făceau parte din casa Medici, fapt care nu i-a împiedicat să se 
lase antrenați în complotul Pazzi. 

Lorenzo, fără a fi duce sau prinţ, dispunea de o putere 
suverană. Familia sa, ajunsă la zenit graţie lui, poseda 
autoritatea unei dinastii regale. În pofida puterii sale, Lorenzo 
personifica amabilitatea, bunătatea, iar farmecul său era 
irezistibil. După complotul eşuat al clanului Pazzi, a devenit cel 
mai important om politic al Italiei. 

În copilărie eram tovarăşul de joacă preferat al fratelui său, 
Giuliano. Pe când Lorenzo era un frumos adolescent, l-am văzut 
pozând pentru Benozzo Gozzoli, care picta la palatul Medici 
Drumul Regilor Magi. Îmi amintesc de somptuosul lui costum 
alb, brodat cu aur şi împodobit cu pietre preţioase. Am înţeles 
atunci că subiectul religios nu era decât un pretext pentru a-i 
arăta pe Medici în toată splendoarea lor, alături de 
strălucitoarea lor suită. L-am mai văzut, câţiva ani mai târziu, 
imortalizat de Ottavio Vannini, în mijlocul poeţilor, filosofilor şi al 
artiştilor. Figura lui, relativ tânără, purta deja urmele încercărilor 
grele ale unei existenţe care nu îl scutise de experienţe 
dureroase. Obrajii săi brăzdaţi de riduri adânci, lipiţi parcă de 


oasele proeminente, reliefau un nas lung, coroiat. Zâmbetul său 
era rece, amar. Nu izbutea să uite asasinarea lui Giuliano, răpus 
sub ochii lui. 

— Roma este locul de întâlnire al tuturor viciilor!, spunea el. 
Papa este diavolul personificat, care se ascunde sub mitra 
papală. 

In această seară, invitaţii săi umanişti, Pucci, Poggio, 
Beccadelli, străluceau cu verva lor. Pentru a nu-şi complica 
existenţa, acceptau, în aparenţă, religia, dar de fapt glorificau 
păgânismul. 

Ficino, elenist şi umanist moderat, îi acuza pe colegii săi că au 
transformat doctrina creştină în instrument de desfrâu şi 
fărădelegi. Poggio ripostă râzând: 

— Ficino, înţeleg contradicţiile care îţi sfâşie conştiinţa. În 
ciuda statutului tău de preot, admiri filosofia antică. Iluminat de 
filosofia lui Platon şi Epicur, conteşti păcatul carnal şi venirea 
Mântuitorului. Cu mintea întunecată de credinţe ilogice, 
predicate de clerici şi practicate de cei săraci cu duhul, te 
contrazici şi proslăveşti ceea ce ai tăgăduit mai înainte... 

După un duel verbal care devenise plictisitor - pentru că 
repetarea unor idei devine obositoare - iar sfârşitul cinei îmi 
inspira subiecte mai vesele, Lorenzo mă luă de braţ şi mă 
conduse în dreptul unei ferestre pentru a-mi vorbi în particular. 

— In legătură cu solia ta... în paralel cu misiunea pe lângă 
regele Franţei, vei face şi o vizită diplomatică în Anglia. Oficial, 
pentru a întări legăturile de prietenie dintre Londra şi Florenţa, 
neoficial, pentru a încerca să obţii restituirea unui împrumut de 
120 000 de florini acordat de bunicul meu, Cosimo, regelui 
Edward al IV-lea. Aceşti bani l-au ajutat să scape dintr-un mare 
impas. Cunoscând abilitatea şi talentul tău de negociator, sper 
într-un rezultat pozitiv. 

A trebuit să intru în joc. 

— Inţeleg, Lorenzo... îi voi demonstra că Florenţa este o ţară 
mică, dar se bucură de o mare influenţă în Italia... că resursele 
sale financiare sunt importante şi că într-un viitor mai mult sau 
mai puţin apropiat va fi posibil un nou împrumut... dar că un 
gest al Maiestăţii Sale, care ar manifesta înalta sa înţelegere, ar 
fi, acum, foarte apreciat de banca Medici... 

Lorenzo încrucişă braţele, manifestându-şi făţiş iritarea. 


— Din nefericire, regii au memoria scurtă când trebuie să-şi 
achite obligaţiile. M-aş fi arătat mai concesiv dacă aş fi fost 
informat că situaţia sa financiară este încă precară, dar după 
tentativa nereuşită de a cuceri Franţa a semnat tratatul de pace 
de la Piquigny, primind în schimb 75 000 de scuzi şi promisiunea 
unei pensii anuale de 50 000 de scuzi... 

— Englezii îi spun tribut... 

— indemnizaţie, pensie, tribut, n-are importanţă... pe mine mă 
interesează banii băncii Medici!... Dacă Edward al IV-lea a 
vândut drepturile monarhiei pentru câteva monede de aur, 
acest fapt nu pledează în favoarea sa... 

După două zile am plecat în Franţa. Am ales un drum care 
traversa regiuni ferite de război. Asta nu înseamnă că întâlnirile 
nedorite sunt excluse... Într-o zi, mergeam pe un drum pietros, 
şerpuind între două dealuri, când am auzit un galop care m-a 
alarmat. Potrivit consemnului, oamenii mei, toţi înarmaţi, au 
făcut cerc în jurul meu pentru a mă apăra în cazul unei 
agresiuni. Deodată, un cerb zbură ca o săgeată prin faţa 
noastră, izgonit de o haită de câini de vânătoare care l-au 
înghesuit într-un fel de fundătură închisă de un perete de piatră. 
Un grup de cavaleri, cea mai mare parte îmbrăcaţi elegant, se 
năpustiră pe urmele vânatului. Priveam iureşul vânătorilor 
asupra cerbului hăituit, care tremura încercând zadarnic să se 
apere de câinii dezlănţuiţi. 

Unul dintre cavaleri, foarte tânăr, care părea să fie 
conducătorul grupului, înfipse sabia în bietul animal, încolţit şi 
fără nici-o şansă de scăpare. | se rezervase tinerelului onoarea 
şi plăcerea de a-l răpune. Cerbul se prăbuşea în timp ce 
cavalerul  smulgea sabia plină de sânge din coastele 
nevinovatului animal. Un spectacol care m-a scârbit. Nu sunt 
decât un burghez care nu apreciază isprăvile cinegetice asupra 
unor animale fără apărare. 

În timp ce hăitaşii ridicau prada, tânărul cavaler mă zări, 
zâmbi şi se îndreptă spre mine. Mă salută ridicându-şi pălăria 
garnisită cu pene de struţ. Vesta lui roşie, brodată cu aur, 
pantalonii strâmţi, cizmele din piele fină cu pinteni de aur arătau 
o eleganţă deosebită. Figura lui adolescentină îmi era vag 
cunoscută, dar nu izbuteam să-mi amintesc în ce împrejurare îl 
văzusem. 


— Mulţumirile mele, Messer Ridolfi!, aţi avut gentileţea să vă 
opriţi pentru a nu deranja vânătoarea... 

Am salutat şi eu, stânjenit de acest /apsus memoriae. 

— Servitorul dumneavoastră, Messer... 

— Nu mă recunoaşteţi... totuşi m-aţi felicitat cu ocazia numirii 
mele în Sfântul Colegiu. Sunt cardinalul Antonio Vernier! 

În acest moment am înţeles motivul confuziei mele. Nu 
puteam asocia figura lui de atunci cu cea a unui sclivisit vânător 
cu gonaci. 

— Vă rog să primiţi scuzele mele, Eminenţă! Sunt de neiertat! 

— Vă iert, Messer Ridolfi, cu condiţia să acceptaţi invitaţia 
mea la un supeu şi la un spectacol de balet care vă vor bucura 
inima şi spiritul... 

— Aş fi bucuros să primesc amabila dumneavoastră invitaţie, 
dar sunt în drum spre Franţa. Noi, diplomaţii, suntem curieri de 
lux. Trebuie să ne respectăm riguros programul. Sunt deja în 
întârziere, pentru că am fost nevoit să fac un ocol, să nu dau 
peste mercenarii Sfântului Părinte... 

Tânărul cardinal izbucni în râs. 

— Sincer, Messer Ridolfi, politica nu este partea mea tare. 
Prefer îndeletniciri mai puţin periculoase. Sper să vă pot primi la 
mine, la Roma sau la Veneţia. Profitaţi de invitaţia mea. Nu veţi 
regreta... 

Ne-am despărţit în termenii cei mai buni. 

Aş fi putut beneficia de ospitalitatea sa în acea noapte, în loc 
să o petrec în cort sau într-un han amărât. Dar mi-ar fi fost 
imposibil să mă ating de o bucată de carne smulsă din acel 
nenorocos cerb răpus în faţa mea. Fiecare înghiţitură m-ar fi 
făcut să retrăiesc spectacolul penibil al chinurilor îndurate de 
splendidul animal. 

Ştiam că averea lui Vernier putea fi comparată cu aceea a 
Casei Borgia, luată ca element de referinţă. In privinţa 
cardinalului Vernier, nu eram impresionat de tinereţea lui. 
Istoria sfintei Biserici Romane a înregistrat şi cardinali în vârstă 
de şapte sau opt ani... Mi-am continuat deci călătoria spre 
Franţa... 

Prostituatelor li se mai spune şi peripateticiene ale dragostei, 
pentru că trebuie să umble mult pentru a-şi expune nurii şi 
pentru a-şi găsi clienţi care să le plătească bine... în trecut 


existau peripateticieni filosofi, care îi învățau pe discipoli 
doctrina lui Aristotel... în timp ce se plimbau, formulau teorii 
care trebuiau să reziste secolelor... vedeau, de exemplu, o 
frunză căzând dintr-un arbore şi în jurul ei reconstituiau 
universul... noi, diplomaţii, suntem peripateticieni ai politicii... 
jumătate din cariera noastră se exercită pe drumuri... 

Nu aş putea preciza dacă suntem mai aproape de prostituate 
sau de filosofi... dar circulăm fără încetare... mă tem că ne 
apropiem mai degrabă de cea mai veche profesie din lume... 
suntem obligaţi să câştigăm bunăvoința şefilor de guverne, care 
ne primesc veniţi în misiune, să îi lăudăm, să le facem 
complimente, să-i minţim, să încercăm să le furăm secretele... 

Ambasadorii au pus primii în practică ceea ce se numeşte 
mişcare perpetuă... Privirea le este atrasă de frumuseţea 
peisajelor... cântecul păsărelelor le farmecă auzul... parfumul 
florilor îi vrăjeşte... praful îi face să strănute... ţânţarii îi pişcă... 
ploaia îi udă... noroiul şi balega îi stropesc de sus şi până jos... 
după ore nesfârşite petrecute în şa îi doare spatele... în hanuri 
puturoase paraziţii nu-i lasă să doarmă... hrana este foarte rar 
bună... îi arde soarele, frigul le îngheaţă şi le învineţeşte 
mâinile... uneori se rupe o roată de la căruţa care le transportă 
bagajele... ciuma, holera, bandiții îi pândesc... rezultatul 
deplasărilor este mai degrabă negativ... 

Intâlnim în drum negustori ambulanți, călugări rătăcitori, 
vagabonzi, cortegii princiare, cerşetori, leproşi, îmblânzitori de 
urşi, burghezi îmbrăcaţi în negru, turme de oi şi de porci, înalţi 
demnitari ai Bisericii cu escorte mai impresionante decât ale 
regilor, coloane de mercenari înarmaţi până-n dinţi... 

Toţi aceşti oameni circulă pe jos sau călare, cocoţaţi pe catâri 
sau chiar pe cămile, înghesuiți în căruţe care scârţâie scrijelind 
auzul şi nervii, sau în sănii, dacă a început să ningă... 

Când drumul este plictisitor, gândul aleargă în căutarea unei 
preocupări intelectuale... eram nerăbdător să-l cunosc pe Louis 
al XI-lea, care încă din timpul vieţii a devenit un erou de 
legendă... se spune că este urât, că are aerul unui burghez gătit 
de sărbătoare... că sub acest înveliş puţin atrăgător se ascunde 
un diplomat înnăscut, un negociator de o diabolică abilitate, 
capabil să obţină avantaje chiar după înfrângerile cele mai 
severe, un judecător neînduplecat al propriilor săi supuşi, un 


militar desăvârşit care preferă totuşi pacea războiului, un 
suveran care şi-a înălţat ţara la rangul de primă putere a 
Europei occidentale... 

Cu inima uşoară mă îndreptam spre Tours, ţinta călătoriei 
mele... 

Dacă înaintea căderii nopţii nu voi întâlni un han convenabil, 
oamenii mei îmi vor instala cortul - transportat într-o căruţă - şi 
astfel adăpostit voi dormi, cu pumnii strânşi, până la ivirea 
zorilor... 

La Suse am găsit un culcuş bun şi o cină care - ajutată de 
foame - mi s-a părut excelentă. Am traversat cu o oarecare 
dificultate trecătoarea Mont-Cenis, cufundată în ceaţă, şi am 
mers de-a lungul văii Arc, adâncă şi sălbatică, întreruptă de 
cascade încântătoare. Podurile nu prea solide mă cam 
îngrijorau, dar din fericire am ajuns cu bine la Chambery, 
capitala ducatului de Savoia, apoi la Aiguebelette, la frontiera cu 
frumoasa ţară a Franţei. 

La Lyon, oraş superb, construit pe malul stâng al râului Saône, 
am nimerit într-un târg bogat. Mi-ar fi plăcut să rămân o zi sau 
două să admir mărfurile expuse, dar inelul episcopului Zenobius 
pe care îl păstram asupra mea m-a făcut să mă răzgândesc. 
Eram deja în întârziere... Am intrat deci în ţara Loarei, 
supranumită grădina Franţei, reputaţie binemeritată, fiindcă 
peisajele sale sunt magnifice, în sfârşit, am ajuns la destinaţie. 
Tours este o mică aglomerare urbană, care a furat vremelnic 
prestigiul şi animația Parisului, după instalarea regelui într-un 
castel din apropiere, Plessis-les-Tours, transformat într-un fel de 
cetate apărată de forţe armate considerabile. In această 
localitate minusculă se înghesuiau toţi marii demnitari ai 
regatului, curtea regală, cu întreaga suită, ecleziaşti de rang 
înalt, ambasadori, parlamentari... solicitanţi, în aşteptarea 
bunăvoinţei suveranului, care acorda audienţe din când în când. 

Roberto Panella, tânărul însărcinat cu afaceri al Florenței, 
instalat într-o casă din centrul oraşului, închiriase pentru mine, 
la un preţ enorm, o căsuţă pe care trebuia să o împart cu 
oamenii mei. Abordă mai întâi subiectul care mă interesa în mod 
deosebit: sănătatea regelui. Acesta făcuse un început de 
paralizie cu pierderea vorbirii din cauza unor cheaguri de sânge 
pe creier. Apoi sănătatea i se mai ameliorase. Putea vorbi şi 


chiar mergea fără să se sprijine în baston. De atunci trăia izolat, 
cu un număr mic de servitori, aleşi cu grijă; preferase castelul 
Plessis-les-Tours, pentru că avea oroare de castelul Amboise, 
reşedinţă preferată de regele Charles al VIl-lea, tatăl său, şi de 
strania lui metresă Agnes Sorel. Îl instalase la Amboise pe fiul 
său minor, delfinul Charles, care era supus unei educaţii extrem 
de dure. Regele îl supraveghea în permanenţă prin oamenii săi 
de încredere, pentru a-l împiedica să comploteze împotriva 
aceluia care îl adusese pe lume. Louis al XI-lea nu putea uita că 
el însuşi complotase împotriva tatălui său. 

A doua zi, Monsieur de Commynes m-a primit la reşedinţa sa 
de la Tours. M-a invitat în cabinetul lui de lucru, în prezenţa 
înaltelor personaje care umpleau anticamera. Mi-am dat seama 
de încrederea pe care i-o acorda regele după numărul de 
solicitanţi care voiau să obţină bunăvoința suveranului, graţie 
intervențiilor sale. 

II cunoscusem pe Commynes cu prilejul misiunii sale 
diplomatice la Milano. Apreciasem mult spiritul său deschis, 
inteligenţa strălucitoare şi manierele-i de o Curtenie distinsă. 
Spre deosebire de alţi consilieri ai regelui, plini de înfumurare, el 
se comporta natural, cu o politeţe care îi atrăgea toate 
simpatiile. Ceea ce nu înseamnă că nu isca invidii. Îşi începuse 
bogata lui carieră printr-o lovitură de teatru, sub aripa ducelui 
de Bourgogne. Când a simţit că stăpânul său este gata să se 
prăbuşească, a trecut în serviciul regelui Louis, care i-a acordat 
toată încrederea. Existenţa lui la Curte a cunoscut culmi şi 
abisuri. Concurenţii săi, care îi reproşau favoarea regală prea 
repede dobândită, au ţesut intrigi care au trezit suspiciunea 
patologică a regelui. De Commynes a beneficiat până şi de un 
scurt popas într-una din coliviile rezervate nobilelor personaje 
căzute în dizgrație. Din fericire pentru el, suveranul, revenit la 
sentimente mai bune, l-a scos din oribila închisoare amenajată 
în castelul Loches şi l-a reinstalat printre cei mai apropiaţi 
consilieri ai săi. Neaşteptatele capricii îi erau caracteristice. 

Monsieur de Commynes s-a scuzat pentru modesta primire pe 
care mi-a făcut-o, dar, adăugă el, condiţiile actuale - fără să le 
precizeze - nu erau oportune pentru solemnităţile tradiţionale la 
curtea regală. 


Referindu-se la starea sănătăţii regelui, mi-a explicat într-un 
limbaj diplomatic, foarte neutru, că aceasta s-a ameliorat mult şi 
că nu mai inspiră îngrijorare. 

— Bineînţeles, Maiestatea Sa este extrem de credincioasă, 
apreciază eficienţa relicvelor care fac minuni şi care i-ar putea 
grăbi vindecarea. Maiestatea Sa a aşteptat cu nerăbdare sosirea 
voastră, pentru că inelul episcopului Zenobius îi inspiră o 
încredere deosebită. 

Am înţeles că dincolo de aceste fraze bine ticluite se ascundea 
o realitate mai puţin trandafirie. 

— În orice caz, continuă el, vă rog să nu pronunţaţi cuvântul 
lepră, deşi inelul este legat de această teribilă maladie... 
Maiestatea Sa vă va primi în audienţă particulară, onoare pe 
care o acordă extrem de rar de câtva timp... 

Trebuie să mărturisesc fără ocolişuri că m-a surprins 
întotdeauna dezacordul dintre evlavia regelui şi atitudinea sa 
critică faţă de autorităţile ecleziastice de la Roma. Monsieur de 
Commynes îmi ghicise, fără îndoială, gândurile, pentru că reluă 
cu un zâmbet: 

— Trebuie să vă previn că Maiestatea Sa separă sfânta 
noastră religie şi pe Dumnezeu de slujitorii săi, fiindcă în zilele 
noastre ei par să-l fi uitat pe Domnul pentru a se preocupa de 
profituri personale. Maiestatea Sa acordă mai mult respect 
sihastrului François de Paul decât papei. Intemeierea Ordinului 
Saint Michel este o nouă dovadă a credinţei sale sincere. Plecăm 
chiar acum la Plessis-les-Tours. Aveţi inelul la dumneavoastră? 

— Este o comoară pe care o păstrez întotdeauna la mine... 

— Foarte bine! Să mergem! 

Pe măsură ce caii ne purtau în galop spre reşedinţa regală, 
Monsieur de Commynes sublinia favoarea pe care suveranul o 
acorda ambasadorilor acreditaţi de ţările prietene Franţei. 

—  Majestatea-sa a demonstrat ostilitatea faţă de turcii 
necredincioşi, refuzând o audienţă ambasadorului trimis de 
sultanul Mehmed al II-lea, care îi aducea o relicvă specială 
pentru ameliorarea sănătăţii. Suveranul meu nu acceptă 
compromisurile dezonorante. 

Panella m-a prevenit că regele a interzis membrilor înaltei 
nobilimi accesul în actuala sa reşedinţă. 


Numai fiica sa, prinţesa Anne de France, ginerele său, Sir de 
Beaujeu, Monsieur de Commynes şi medicul Jacques Coitier 
puteau intra la Plessis-les-Tours fără o autorizaţie prealabilă. 

Aspectul acestei fortărețe era într-adevăr impresionant. 
Deasupra zidurilor înalte se înălţau turnulețe cu zăbrele de fier. 
Aliniaţi în spatele crenelurilor, arbaletrieri vegheau zi şi noapte, 
gata să tragă asupra intruşilor. Personalul de serviciu al regelui 
era redus la strictul necesar. Valeţii, bucătarii, chelarii erau 
schimbaţi frecvent, pentru a nu li se da răgaz să fie cumpăraţi 
ca să-l otrăvească. 

Spre a însufleţi rarele lui clipe de plăcere, regele primea la 
masă câţiva inşi modeşti - burghezi, cărturari, oameni de litere, 
care îi inspirau mai multă încredere decât toţi nobilii regatului la 
un loc. Înaintea primirii mele la suveran, un ofiţer în uniformă se 
asigură că nu port nici-o armă asupra mea. Tratament 
neobişnuit pentru un diplomat. Evident, nu m-am formalizat. 

Florenţa avea prea mare nevoie de sprijinul regal pentru a ţine 
seama de astfel de mofturi. Intrând în cabinetul regelui, care 
stătea în fotoliul cu spătar înalt - un fel de tron -, am făcut o 
plecăciune măturând cu penele pălăriei dalele de piatră. 

Louis al XI-lea suporta greu boala. N-am văzut decât un nas 
enorm, care aproape îi acoperea faţa cadaverică... pielea 
îngălbenită ca un pergament vechi, lipită de oase, îi dădea 
înfăţişarea unui cadavru viu... plăgi purulente îi pătau obrajii... 
în schimb, ochii exprimau o inteligenţă strălucitoare... n-am mai 
văzut o privire atât de patetică, atât de sugestivă... 

M-am apropiat şi, punând un genunchi în podea, i-am 
prezentat - cu omagiile lui Lorenzo - deschisă caseta de argint 
în care se afla inelul episcopului Zenobius... Emoţionat, îl luă şi îl 
trecu pe deget. Am citit pe chipul lui convingerea că această 
relicvă îl va vindeca. 

Regele îmi mulţumi cu o simplitate mai grăitoare decât 
formulele reci, convenţionale, exprimate în asemenea momente 
solemne. 

Apoi el se ridică şi îmi arătă, cu o evlavie emoţionantă, câteva 
relicve orânduite pe o masă, în chip de altar, aflată lângă pat. S- 
a oprit, mai ales, la Sainte Ampoule în care se păstra mirul 
folosit când regii Franţei erau unşi, păstrată de obicei la Reims, 


toiagul lui Moise şi cel al lui Aron, aduse de la Paris, crucea lui 
Carol cel Mare, pânza de pe altarul Sfântului Petru. 

Suveranul m-a reţinut la cină, onoare rar acordată 
ambasadorilor, după instalarea sa definitivă la Plessis-les-Tours. 

Louis al XI-lea, cunoscut pentru sobrietatea sa vestimentară, 
arbora acum o mantie lungă, fără mâneci, brodată cu aur şi 
garnisită cu blană, o jachetă plisată, o pălărioară cu pene de 
struţ şi cizme foarte largi, după moda timpului. Purta la gât un 
lanţ de aur împodobit de medalii cu subiecte religioase. 

În afară de Monsieur de Commynes şi de mine mai erau de 
faţă patru invitaţi: Madame Anne de France, soţul ei Pierre de 
Beaujeu, Coitier, medicul regelui, precum şi un personaj şters, 
care se numea Pierre Verse şi care n-a deschis gura decât ca să 
mănânce. 

Dineul, simplu, dar săţios: legume, vânat excelent pregătit, 
vinuri alese, iar la sfârşit un desert bogat, pentru că Madame 
Anne adora dulciurile. 

O orchestră de coarde cânta în curtea interioară a castelului şi 
muzica se strecura prin ferestrele deschise o dată cu aerul curat 
şi proaspăt al nopţii. 

Regele îmi vorbi despre Italia, despre drepturile familiei sale 
asupra ducatului Milano şi asupra regatului napolitan, apoi 
insistă îndelung asupra pretențiilor absurde ale Papei Sixtus al 
IV-lea de a conduce Biserica galică. Il ascultam cu toţii, adânciţi 
într-o tăcere respectuoasă. Numai medicul îşi permitea să-l 
întrerupă pentru a-i atrage atenţia să nu se atingă de anumite 
mâncăruri, prea grele pentru stomacul său, să bea moderat şi 
să nu discute politică în timpul mesei. Aveam impresia că asist 
la spectacolul jenant oferit de un profesor care îşi dojeneşte 
elevul. 

Suveranul absolut al Franţei, care înălţase regatul său la 
rangul celei mai mari puteri din Europa, care dispunea 
decapitarea principilor refractari proiectelor sale politice, care-i 
închidea în cuştile de la Loches pe cardinalii şi nobilii vinovaţi de 
trădare, care îndrăznea să se opună sistematic neîmblânzitului 
Sixtus al IV-lea, accepta fără murmur mustrările unui medic 
oarecare, pentru că - îşi imagina el - acesta avea puterea să-l 
menţină în viaţă, întărind darul miraculos a relicvelor sfinte. 
Coitier exploata în mod odios influenţa sa asupra regelui pentru 


a-i smulge proprietăţi, privilegii şi demnități rezervate membrilor 
familiei sale. Neînsemnatul său nepot, care se afla alături de noi, 
urma să primească episcopatul Amiens, câteva luni mai târziu, o 
recompensă mare, pentru că episcopatul avea să-i aducă 
venituri importante, rezultate din contribuțiile enoriașilor 
sensibilizaţi de frica pe care le-o produce marea doamnă în 
negru. 

Regele, înainte de a-mi permite să plec, mi-a vorbit despre 
intenţiile sale de a susţine Florenţa şi politica ei de 
independenţă faţă de Sfântul Scaun. 

Intorcându-mă la reşedinţă, l-am găsit pe Panella; mă aştepta 
să-mi comunice o veste teribilă sosită de la Florenţa printr-un 
curier special: Otranto căzuse în mâinile turcilor. Duşmanii 
creştinătăţii debarcaseră în Italia... 

Printr-un mesaj care îmi era adresat personal, mi se cerea să 
urgentez plecarea la Londra. Invazia otomană care lovise 
regatul Neapole se repercuta asupra tuturor statelor italiene. 
Banca Medici trebuia să-şi mobilizeze toate fondurile pentru a 
face faţă crizei care se anunţa dură... 

Inainte de a pleca din Tours am obţinut - conform protocolului 
- o audienţă de rămas bun. De data asta eram urmat de doi paji. 
Primul ducea o casetă de argint, o bijuterie splendidă lucrată 
manual. Al doilea ţinea în lesă doi ogari afgani. Senioria, care 
cunoştea pasiunea regelui pentru câini şi sumele imense 
cheltuite pentru întreţinerea unei haite enorme, îi trimisese 
două exemplare exotice plătite foarte scump. 

La P/essis-les-Tours am fost primit de Monsieur Commynes şi 
de doctorul Coitier. În dreptul unei ferestre înalte stăteau în 
picioare patru persoane îmbrăcate în mantale negre, ca nişte 
robe, cu glugi largi, purtate de obicei de savanţi, de medici şi de 
astrologi. La Curtea lui Louis astrologii nu erau urmăriţi şi 
condangaţi de Inchiziţie, deşi astrologia era interzisă în Franţa. 
Savantele notabilităţi, înşirate ca ciorile cocoţate pe o cracă, mă 
priveau insistent. 

Monsieur de Commynes mângâia câinii. 

— Frumoase exemplare! Maiestatea Sa va aprecia gestul 
guvernului dumneavoastră... 

— Am şi pentru Excelenţa Voastră o dovadă de preţuire de la 
Messer Lorenzo de Medici... 


Am deschis caseta şi i-am arătat un colier de aur, cu blazonul 
principilor de Talmont, încrustat cu pietre preţioase. 

Panella ne informase deja că regele îi spoliase pe cei din 
neamul La Tremodile de succesiunea lui Louis d'Amboise pentru 
a o acorda favoritului său principatul Talmont. Recompensarea 
curtenilor fără să desfaci băierile pungii proprii era un procedeu 
foarte răspândit. Regele Franţei nu făcea excepţie. 

Doctorul Coitier privi cu invidie lanţul greu de aur. 

Senioria nu considerase necesar să se arate risipitoare şi faţă 
de el. 

Monsieur de Commynes mă rugă să transmit mulţumirile sale 
lui Lorenzo de Medici, apoi mă preveni surâzând: 

— Maiestatea Sa este astăzi puţin nervoasă. Timpul noros 
exercită o oarecare influenţă nocivă asupra naturilor sensibile. 
Mă gândesc că ogarii vor însenina augusta lui frunte... 

Coitier adăugă cu un aer de profesionist: 

— Uneori regele îşi imaginează că starea sa de sănătate este 
mai rea decât în realitate. Impresie pe care o au unii bolnavi 
prea delicaţi... 

Limbajul comunicatelor oficiale nu înşela pe nimeni. 

Un uşier deschise cele două uşi batante, onoare acordată 
ambasadorilor şi prinților de sânge. 

Am intrat urmat numai de Monsieur de Commynes şi de pajul 
care ţinea ogarii în lesă. 

Regele se plimba nervos de la un capăt la altul al cabinetului 
său. Hainele fluturau pe corpul lui slăbit. Figura exprima o iritare 
abia stăpânită. Câinii, cu silueta lor zveltă, i-au mai descreţit 
puţin fruntea. l-a mângâiat cu o plăcere vizibilă. 

După formulele de politeţe uzuale, un scutier al regelui a luat 
ogarii şi a ieşit urmat de pajul meu. 

Îndată ce uşa s-a închis, suveranul îmi puse o întrebare la care 
nu mă aşteptam: 

— Sunteţi sigur că inelul pe care mi l-aţi adus este cel al 
episcopului Zenobius? 

— Pot să o asigur pe Maiestatea Sa de autenticitatea absolută 
a acestei piese... 

— Papa mi-a trimis un fragment din pielea Sfântului Anton de 
Padova. Dar Sfântul Anton de Padova este patronul săracilor şi 
le ajută pe femeile însărcinate... nu are efect asupra leprei... 


Monsieur de Commynes interveni cu blândeţe: 

— Îmi permit să informez pe Maiestatea Voastră că Sfântul 
Anton de Padova aduce mântuire cazurilor grele... 

— Nu mă întrerupe! N-am auzit niciodată că ar fi vindecat un 
lepros... Zenobius, da... Ştiţi, domnule ambasador, ce tratament 
inuman li se aplică leproşilor?... Îndată ce medicii constată 
simptomele leprei - piele pigmentată, noduli, răguşeală... nu am 
vocea răguşită?... iată, abia pot articula clar câteva cuvinte... 

— Maiestatea Voastră are doar o răceală uşoară, reluă 
Monsieur de Commynes cu o insistenţă politicoasă... 

— Taci! Nu mă contrazice! N-am spus că sunt lepros... dar 
anumite simptome mă neliniştesc... inelul mi-a făcut deja bine... 
dar foarte puţin... 

Am intervenit exprimându-mi opinia, cu tot respectul şi 
menajamentele posibile: 

— Minunile făcute de inel se manifestă cu o oarecare 
încetineală, dar efectele sunt indiscutabile... 

Regele nu a luat în seamă cuvintele mele. 

— În faţa leprei, oamenii uită de datoria milei!, insistă el. Când 
văd că pielea bolnavului devine aspră, că pete cenuşii apar pe 
tot corpul, că degetele se desprind ca şi când ar fi roase de 
şoareci, că mâinile şi picioarele se transformă în cioturi, cei ce 
se bucură de o sănătate încă neatinsă fug de el şi îi strigă cu 
dezgust: „Nu uita niciodată că pentru lumea celor vii tu nu eşti 
decât un mort... un mort care încă mai mişcă... nu vei mai avea 
nici familie, nici prieteni... nu vei mai atinge nimic cu mâinile 
tale... nici bani, nici lucruri, nici animale... te vei mulţumi cu 
mâncarea pe care oameni miloşi o vor aşeza pe pământ, în faţa 
ta... nu vei putea decât să baţi cu bastonul la uşile bisericilor 
pentru a cerşi pomană şi binecuvântarea preoţilor... nu uita că 
în toate zilele care ţi-au rămas, vei rătăci singur... aminteşte-ţi 
în fiecare clipă că eşti mort... mort... mort... până când sufletul 
va ieşi din corpul tău putred şi vei putea renaşte în împărăţia 
Domnului, cunoscând bucuriile Raiului... Dar până atunci vei 
purta o haină lungă, neagră, având ca semn distinctiv o cruce 
albă sau două mâini albe cusute pe pieptul tău... vei suna 
mereu cu un clopoțel pentru a preveni oamenii să se 
îndepărteze de tine... nu vei avea dreptul să fii înmormântat în 
pământul sfinţit al cimitirelor... când nu te vei mai putea mişca, 


vei fi dus într-un azil de muribunzi unde vei aştepta ultima 
suflare...” Să ştiţi, domnule ambasador, că ciuma, această 
groaznică boală, este miloasă, pentru că omoară repede... In 
timp ce lepra aduce chinurile iadului ani... şi ani... fără număr... 

Regele vorbea... vorbea... vorbea... 

Toţi ambasadorii îi cunoşteau limbuţia... şi irascibilitatea... 
Perora ca şi când ar fi vrut să se audă pentru a se convinge că 
este încă viu... ambasadorii nu puteau scoate niciun cuvânt în 
timpul interminabilelor sale monologuri... 

Doctorul Coitier intră pentru a opri tirada rostită cu o voce 
răguşită... dar regele nu putea opri cascada vorbelor... 

— Ştiţi, domnule ambasador, că unul dintre regii lerusalimului, 
un biet adolescent, care avea toată viaţa în faţa lui, a fost atins 
de lepră... şi că ultimele sale zile le-a petrecut călare, cu sabia 
în mână, luptând împotriva necredincioşilor? 

— Maiestatea Sa va trebui să accepte o mică pauză!, spuse 
Coitier cu un ton hotărât. Domnul ambasador va înţelege 
situaţia... 

Regele tăcu şi îl privi ezitant: să continue discursul ori să-i 
asculte sfatul? În cele din urmă a învins înţelepciunea... calm, 
îmblânzit, înclină capul în semn de aprobare... 

— Ai dreptate, Coitier... ca întotdeauna tu ai dreptate... 

Apoi se întoarse către mine: 

— Domnule ambasador, nu pot decât să mă felicit că v-am 
primit... Asiguraţi-l pe Senior Lorenzo că înţeleg cauza şi 
preocupările Florenței ca şi pe ale mele proprii... 

Cuvinte sibilinice, care puteau însemna un angajament, un 
sprijin fără rezerve sau o simplă formulă de politeţe... 

l-am prezentat omagiile de rigoare, apoi m-am retras. Pentru 
prima oară nu puteam aprecia dacă misiunea mea reuşise sau 
nu. Suferințele sale, teama de moarte îi răpeau regelui 
luciditatea. Politica sa faţă de papalitate, înainte sincer ostilă, 
era acum tulbure... Succesorul său era încă minor... 

Florenţa trebuia să conteze acum pe propriile sale forţe pentru 
a-şi păstra independenţa... 

Am părăsit Tours şi m-am îndreptat spre nord prin Le Mans şi 
Alenton. Destinația era Honfleur, unde banca Medici avea 
reprezentanţi. Aş fi făcut o plimbare până la Paris, capitala 
Europei laice, dar timpul nu-mi îngăduia. 


Acceptasem fără tragere de inimă misiunea mea la Londra. Să 
ceri restituirea unei datorii de la un rău-platnic este întotdeauna 
penibil. Totuşi trebuia să reuşesc. Câţiva bancheri florentini se 
ruinaseră deja acordând împrumuturi unor suverani insolvabili... 

Ajuns la Honfleur, m-am instalat, cu escorta mea, la cel mai 
bun han din oraş şi am început să mă interesez de închirierea 
unei nave. În timpul şederii în această localitate maritimă, 
trebuia să descifrez pe ascuns politica ducelui de Bretagne, care 
juca un rol dublu sau chiar triplu pentru a salva independenţa 
ducatului său. Solicitase un împrumut de la banca de Medici 
pentru a-şi întări armata şi a rezista încercărilor, când paşnice, 
când agresive, ale regelui Louis al XI-lea, care voia să-i răpească 
Bretagne. 

Am rămas trei zile la Honfleur. În ajunul plecării spre Anglia 
mi-am potolit foamea în sala de mese a hanului. În jurul 
aceleiaşi mese, suficient de mare, în formă de potcoavă, clienţi 
ai hanului sau călători în trecere puteau găsi mâncăruri simple, 
dar gustoase şi vinuri franceze, ca de obicei, excelente. 
Rămâneau întotdeauna câteva scaune libere, pentru că preţurile 
nu erau la îndemâna oricui. Aveam chiar şi muzică: un chitarist, 
un tip care cânta la violă şi un al treilea care zdrăngănea la o 
lăută. Un menestrel cânta, cu o voce dulce, insinuantă, melodii 
care proslăveau dragostea curată a cavalerilor rătăcitori. Tempi 
passati... Astăzi dragostea curată nu mai există... 

Doi cavaleri, cam de aceeaşi vârstă cu mine, îmbrăcaţi 
elegant, s-au aşezat pe singurele scaune libere aflate în 
apropierea mea. Vorbeau englezeşte şi îşi istoriseau anecdote 
picante. 

Cunoscând şi eu limba lui Chaucer - un diplomat trebuie să fie 
poliglot - anecdotele lor mă făcură să zâmbesc. 

— Scuzaţi-mă, domnule, sunteţi englez?, mă întrebă pe un ton 
hazliu, dar şi cu o umbră de bănuială, tânărul personaj care 
purta la cingătoare o cataramă cu pietre preţioase. 

Nu s-a prezentat, aşa că m-am limitat să-i răspund laconic că 
sunt italian. Înseninându-se, a exclamat: 

— Ador Italia! Când încă eram copil, tata m-a luat într-un 
pelerinaj la Roma... 


Am înţeles că voia să rămână incognito şi, cum era şi el 
discret în ceea ce mă privea, n-am considerat nepotrivit să 
particip şi eu la conversaţia vie, amuzantă şi uşor frivolă. 

După o seară agreabilă ne-am despărţit în cei mai buni 
termeni... 

Retras în camera mea, mă gândeam la această întâlnire; 
repede m-a cuprins o oarecare nelinişte gândind că am fost 
imprudent. Europa continentală este refugiul unor nobili englezi 
în dezacord cu guvernul actual al ţării lor. 

A doua zi dimineaţă l-am întrebat pe hangiu: 

— Aseară, în timpul dineului, un englez s-a aşezat lângă mine. 
Ştiţi cine este? 

— Desigur! Este un foarte bun client al casei. Contele 
Richmond... 

Numele nu-mi spunea mare lucru, deşi parcă nu-mi era străin. 

— Richmond? 

— Da! Candidatul fără noroc la tronul Angliei. Locuieşte la un 
castel din apropiere. Uneori vine să pescuiască pe coastă. Este 
un bun pescar... 

Am înţeles în acel moment că făcusem o gafă enormă. 
Mergeam în misiune la Londra, la regele Edward al IV-lea, şi, 
înainte de a mă prezenta la palatul Westminster, conversasem 
prieteneşte cu nefericitul său adversar... Asta îmi mai lipsea... 

KEITH TOWNEY 

din Serviciul Secret al Coroanei 

„Supravegherea exercitată în permanenţă asupra contelui 
Richmond şi a anturajului său ne-a permis să adăugăm câteva 
elemente noi la dosarul său. Întâlnirea, aparent întâmplătoare, 
la Honfleur, cu Ottavio Ridolfi, ambasador al Florenței, face 
parte dintr-o serie de contacte suspecte pe care le-am semnalat 
deja. Intenţia contelui de a solicita un împrumut de la banca 
Medici este în curs de realizare. Sprijinul ambasadorului i-ar fi 
foarte util. 

Recomandăm Serviciului Secret al Coroanei să preia urmărirea 
ambasadorului Ridolfi îndată după debarcarea sa pe pământul 
Angliei. 

Rog cu umilinţă pe Excelenţa Voastră să primească expresia 
celui mai profund respect.” 


Acest raport va fi cifrat de secretarul meu, apoi un curier 
special îl va duce la Londra... 

Sunt puţin obosit... voi bea un pahar cu vin roşu pentru a-mi 
reface puterea... meseria mea cere o vigilenţă permanentă... 
trebuie să fiu atent fără încetare la gesturile pe care le fac, la 
comportarea mea, pentru a nu trezi suspiciunea persoanelor pe 
care trebuie să le spionez, menţinându-mă permanent în 
umbră... 

Tinerii mei subalterni pot face risipă de energie, îşi pot stăpâni 
nervii, pot fi mereu în alertă, gata să-l întâlnească parcă din 
întâmplare pe individul pe care trebuie să-l ademenească, 
mărturisindu-i cel mai profund ataşament, câştigându-i 
încrederea, pentru a-i smulge secretele ascunse în străfundul 
sufletului... o artă subtilă şi în acelaşi timp periculoasă... noi, 
spionii, cheltuim comori de imaginaţie, de fineţe şi de diplomaţie 
pentru a atinge scopul urmărit... 

In timpul Evului Mediu, pe care tocmai îl depăşim, alungat de 
valul dezlănţuit al umanismului, nobilii îşi rezolvau conflictele 
prin forţă brutală. Era vremea luptelor sălbatice. Ei nu aveau 
decât o alternativă: să învingă sau să moară... Dar civilizaţia, 
evoluţia societăţii, depăşirea frontierelor lumii cunoscute, 
grupările conspirative, din ce în ce mai numeroase, au redus 
rolul forţei brutale, singura valabilă în trecut. Înainte de a se 
năpusti unii împotriva altora, nobilii trebuie să ia măsuri de 
precauţie obţinând informaţii asupra forţelor adversarului, 
asupra intenţiilor sale, să caute alianţe, să-şi asigure apărarea 
flancurilor, a spatelui, să evite surprizele fatale. Pentru a 
dobândi informaţii, au nevoie de cercetaşi, de agenţi care 
trebuie să se infiltreze în teritoriul inamic, aparent inofensiv 
pentru a nu trezi bănuieli. Aşa au apărut în lume spionii. O 
categorie de oameni cunoscută în lumea veche, dar uitată de 
lumea medievală, mai apropiată de barbarie. 

Când un nobil constată că forţele sale armate sunt inferioare 
acelora ale adversarului său, caută aliaţi cu interese comune, 
care să fie gata să-l sprijine. Aşa au reapărut solii - cunoscuţi din 
lumea veche - care negociază crearea de fronturi comune 
alcătuite din mai mulţi parteneri cu aceleaşi scopuri. Italienii de 
astăzi, în special cei din Republica Veneţia, foarte ingenioasă în 
materie de diplomaţie, au inventat ambasadorii rezidenţi, pe 


care unii istorici şi analişti diplomatici îi privesc cu neîncredere, 
atribuindu-le titlul de spioni oficiali. 

În ceea ce mă priveşte, consider că spionul-agent secret este 
mai eficient decât spionul-ambasador... 

Fără falsă modestie, eu am fost un bun spion... 

Din nefericire, dacă facultăţile mele intelectuale s-au 
dezvoltat, mijloacele mele fizice în declin mă împiedică să mă 
avânt în focul luptei, activitate pe care o ador. Am depăşit cu 
mult vârsta de cincizeci de ani şi trebuie să mă rezum la rolul de 
birocrat, un coordonator de spioni, pe care îi conduc în funcţie 
de interesele guvernului meu. Evident, misiunea mea de 
coordonator nu este lipsită de pericole. Mă aflu într-o ţară care 
pentru moment nu este în război deschis cu Anglia, dar pentru 
mine şi colaboratorii mei terenul este totuşi minat. Profesia mea 
mă pune adesea în contact cu adversarii guvernului aflat la 
putere. Violez secrete de stat şi întreprind acţiuni riscante. Imi 
risc viaţa în fiecare moment... 

Când îmbătrâneşti, devii prudent. Tinerii înfruntă pericolul cu 
nepăsare, aş spune inconştienţă. Ei nu cunosc preţul tinereţii. 
Cei care au pierdut-o o apreciază la justa ei valoare. 

Îmi amintesc cu o fărâmă de tandreţe de primii mei paşi în 
cariera de spion... Trecusem pragul de cincisprezece ani şi 
arătam mai mare decât un băiat de vârsta mea. Lucram ca paj 
uşier în serviciul personal al ducesei Eleanor, soţia ducelui 
Humphrey de Gloucester, unchiul regelui Henry al Vl-lea de 
Windsor. 

Castelul Baynard era o bogată şi somptuoasă reşedinţă, care 
dispunea de o armată de servitori, orânduiţi într-o severă 
ierarhie... 

Eram al şaselea dintr-o droaie de copii - exact zece - veniţi pe 
lume în fiecare an, primăvara, cu precizia unui clopot care 
cheamă la liturghie. Tatăl meu era aproape tot anul plecat. Se 
întorcea acasă o săptămână sau două, însămânţa burta mamei, 
pleca fără să ne spună destinaţia, apoi revenea în anul următor 
cam în aceeaşi perioadă, în general în august. Nimeni din casă 
nu cunoştea proveniența veniturilor sale. Dar cum nu ne lipsea 
nimic - ducând totuşi o existenţă modestă - nimeni nu-i punea 
întrebări. De altfel, nu ar fi primit niciun răspuns. Era un om 
închis, sever, care nu zâmbea niciodată, îmbrăcat în negru, cu 


faţa încadrată de o barbă mică, avea o privire dură, de 
inchizitor, care te îngheţa. 

Nu ne bătea niciodată, pentru că ne inspira o asemenea 
teamă încât nici nu ne-ar fi trecut prin gând să-l contrazicem. În 
timpul absenței sale mama se ocupa de menaj, ţinea socotelile 
casei şi ne îngrijea cu un devotament rar întâlnit. Din fericire, 
avea o soră, Guinevere, care, deşi împlinise optsprezece ani, era 
celibatară şi ne ajuta la gospodărie. 

Asigurarea unui viitor frumos copiilor săi era o preocupare 
constantă a mamei noastre. Graţie intervenţiei sale, fratele meu 
mai mare, Eroii, a fost primit în Ordinul Augustinilor. Al doilea 
frate, Evans, era ucenic la un bijutier morocănos şi refractar ca 
şi tata, temperamentul său contrastând cu cel al lui Evans, care 
era blând ca un miel. Al treilea frate, Hubert, visa să devină 
medic şi pentru a-şi atinge scopul lucra la un bărbier din 
apropiere, specialist în extracția dinţilor. Al patrulea, Aylwin - 
nume care înseamnă prieten nobil -, era conţopist la un avocat 
şi îşi dădea aere de gentilom, probabil pentru a-şi ilustra 
numele. 

Eu m-am trezit printre servitorimea castelului, în condiţii într- 
adevăr ciudate. Pentru rotunjirea veniturilor familiei, mama 
lucra broderii foarte frumoase - ang/icanums - pentru ducesa de 
Gloucester, căreia îi plăceau foarte mult aceste fine minunăţii. 
Încurajată de doamna Eleanor, care îi aprecia talentul, ea a 
început să lucreze tapiserii. De data aceasta era vorba de o 
tapiserie enormă, brodată pe un război imens, care ocupa 
numai el cea mai mare sală a casei, şi care reprezenta o scenă 
mitologică, replică a originalului flamand; acesta îi servise ca 
model. Ducesa îi încredinţase această piesă - se pare de o mare 
valoare - cu mii de recomandări de a nu o deteriora. După cea 
terminat lucrarea, mama a împachetat-o în două baloturi şi le-a 
trimis într-un cărucior cu două roţi, pe care a trebuit să-l împing 
singur până la castel. 

Ducesa ne-a primit cu o bucuroasă nerăbdare. Când mama a 
deschis baloturile şi a expus cele două tapiserii, doamna Eleanor 
a strigat entuziasmată: 

— Splendid!... nu se poate deosebi originalul de copie! 

După această manifestare de entuziasm, şi-a întors privirea 
spre mine. 


În acea vreme toată lumea spunea că sunt un băiat foarte 
frumos. Pe stradă toate fetele şi chiar şi femeile mai în vârstă 
mă urmăreau cu interes. Atenţia admirativă pe care o provocam 
îmi dădea motive de înfumurare. 

— Acest înger este fiul dumneavoastră?, a întrebat-o ducesa 
pe mama. 

— Da, doamnă!, şi sunt foarte mândră de el! 

— Aveţi dreptate să fiţi. Dumneavoastră realizaţi numai 
capodopere!... Vreţi să mi-l încredinţaţi? L-aş face paj uşier şi m- 
aş ocupa şi de instruirea lui. Avem aici o şcoală rezervată pajilor 
nobili, dar şi a celorlalţi. Ei primesc o educaţie desăvârşită... 

Mama a acceptat cu bucurie propunerea. Tocmai căuta pentru 
mine o slujbă potrivită, dar rezultatele fuseseră mai degrabă 
descurajatoare. Fiind copilul ei favorit, această ofertă îi împlinea 
visurile cele mai frumoase... mai frumoase decât realitatea, cum 
aveam să constat mai târziu... 

Pajul uşier era unul din asistenții valetului uşier - groom - 
care, la rândul lui, era asistent al unui marshal, care cumula 
funcţiile de majordom şi de maestru de ceremonii. Acesta 
anunţa oaspeţii de marcă, raporta ducelui evenimentele 
intervenite în existenţa castelului şi transmitea ordinele 
nobilului stăpân către numerosul personal de serviciu. Peste 
marshal se afla majordomul chief steward, un fel de Dumnezeu- 
tatăl, pentru că el conducea toată servitorimea, bucătăria, 
grajdurile, paza înarmată, fără să uităm şcoala şi capela ducală. 

Imi împărţeam funcţia cu alţi trei paji uşieri, toţi nobili; eu 
eram singurul plebeu. 

Mai existau şi valeţii - grooms - şi cei patru servitori care se 
ocupau de focuri, valetul şi cameriştii, valetul şi slugile care se 
îngrijeau de haine, valetul şi îngrijitorii care pregăteau baia 
cuplului ducal. Treizeci de valeţi, paji şi grăjdari se ocupau de 
grajduri, de cai şi de toate mijloacele de transport. Valetul şi 
pajii de la câini şi păsări de vânătoare aveau sub ordinele lor 
douăzeci de rândaşi, care executau munci inferioare. Personalul 
bucătăriilor, coordonat de bucătarul şef şi de trei bucătari 
adjuncţi, era atât de numeros, încât nu am fost niciodată în 
stare să mă descurc, printre ei; ajutori de bucătar şi subajutori 
de bucătar, chelari, ajutori de chelari... 


Zeci de grădinari şi femei care lucrau la spălătoria castelului, 
învăţători ataşaţi şcolii, personalul infirmeriei, al atelierului de 
reparaţii, al potcovăriei, contabili, inspectori... şi mă opresc aici 
pentru că mă sufoc... 

Nu aş fi insistat atât asupra personalului din serviciul 
castelului dacă n-aş fi fost surprins de faptul că munca prestată 
zi şi noapte de optzeci la sută dintre aceşti servitori era gratuită, 
primind în schimb doar protecţia ducelui. 

Nu i-am pomenit pe servitorii ducesei, domnişoarele sale de 
onoare, muzicanţii, cameristele, care constituiau o casă aparte. 
Între casa ducelui şi cea a soţiei sale exista totuşi o barieră 
invizibilă, dar care se făcea simțită... 

Personalului i se asigura găzduire şi hrană... excepţional 
îmbrăcăminte, pentru cei care îi serveau pe oaspeţi sau cuplul 
ducal, pentru că ei reprezentau fastul şi bogăţia stăpânilor. 

Pajii, copii nobili, serveau la curte ca un omagiu adus ducelui 
de Gloucester şi soţiei sale. Era o foarte veche tradiţie ca 
progeniturile cu sânge albastru să fie crescute şi educate în 
marile case princiare... 

Am vrut să părăsesc acest serviciu, pentru că onorurile fără 
bani nu mă interesau. Am încercat să-i demonstrez mamei 
absurditatea acestei situaţii, dar ea era atât de încântată de 
noua mea condiţie socială, încât a refuzat să-mi asculte 
obiecțiile. 

— Protecţia ducelui îţi va permite într-o bună zi să devii 
cavaler. Aşa poţi deveni mai uşor nobil. Mulţumeşte-i lui 
Dumnezeu pentru atenţia pe care ducele şi ducesa ţi-o acordă... 
Hai!, întoarce-te la castel... Asta este lumea căreia îi aparţii de 
acum încolo!... Gata!... Du-te!... Şi nu te mai uita înapoi!... 

Recunosc... Doamna Eleanor îmi arăta o bunăvoință, o 
simpatie care uneori mă stânjeneau. Mi-a vorbit într-o zi de 
posibilitatea de a fi înnobilat graţie ducelui, soţul său. Nu 
primeam salariu, dar în schimb îmi oferea cadouri: o vestă 
scurtă de mătase, o curea încrustată cu flori de argint, pantaloni 
din piele de Cordoba, o pălărie împodobită cu pene de struţ, un 
lanţ de aur şi chiar o sabie de Damasc. 

Camarazii mă tachinau: 

— Aceste daruri scumpe ascund o dragoste din ce în ce mai 
mare... 


— Spune, nu te-a sărutat încă? 

Ripostam cu indignare: 

— Crăpaţi de gelozie! Să vă fie ruşine! Afecţiunea ei este 
maternă. 

— Fii atent! Dacă ar afla ducele, te-ar arunca într-o subterană 
a castelului... ar fi păcat de mutrişoara ta frumoasă... 

— Du-te dracului! 

Afişam o atitudine nepăsătoare, deşi perspectiva unui 
„concediu” mai mult sau mai puţin lung într-o subterană mă 
înfiora. Dacă vreun idiot s-ar osteni să strecoare această idee în 
capul ducelui, comedia s-ar transforma în tragedie. 

Toţi ne temeam de el, pentru că era irascibil, nervos, violent... 
pentru nimica toată se aprindea ca o torţă... 

Am constatat cu surprindere că personalitatea şi concepţiile 
ducelui, de altfel puţin conformiste, au creat un dublu curent de 
opinie... primul stârnea ură, oroare, al doilea - invers - admiraţie 
şi un devotament fără margini... pentru fanaticii săi, ducele 
Gloucester fiind ultimul cavaler rătăcitor fără frică şi fără cusur, 
care îndrăznise să se ridice împotriva ignoranței, bigotismului, 
ipocriziei... Dar pentru duşmani nu era decât o brută însetată de 
putere, care tăgăduia atotputernicia Domnului şi infailibilitatea 
papei... 

În ceea ce mă priveşte, nu-mi exprim acum părerea, căci 
începusem să evoluez... 

În consiliul regelui, ducele de Gloucester, partizan al 
războiului, se lovea de ostilitatea deschisă a cardinalului de 
Beaufort şi a contelui de Suffolk, care voiau pacea cu orice preţ. 
În calitatea sa de lord protector al tânărului suveran al Angliei, 
ducele se bucura de un prestigiu şi o autoritate care îi deranja 
pe inamicii săi. El le reproşa pacifiştilor pierderea posesiunilor 
engleze din Franţa, apusul unei glorii care atinsese zenitul la 
Crecy, la Poitiers şi la Azincourt. 

Divergenţele politice erau dublate de divergențe în domeniul 
religiei. Nepot al lui John de Gaunt, care susţinuse cu energie 
doctrina lui Wyclif, ducele îşi manifesta ostilitatea faţă de 
papalitate, care impusese legile sale întregii Europe creştine; 
atitudinea ducelui era criticată sever de principii Bisericii, în 
frunte cu cardinalul Beaufort. 


Curiozitatea mea, stârnită de conflictele care îi încăierau pe 
pajii partizani cu denigratorii lui Wyclif, m-a determinat să mă 
documentez asupra acestui subiect. 

Crescut într-o familie credincioasă, educat de mama mea, 
care, în ciuda tuturor îndeletnicirilor, găsea timp să asiste la 
liturghie aproape în fiecare zi, eu nu cunoşteam decât părţile 
pozitive, pline de măreție ale sfintei noastre religii catolice. 
Când i-am cerut să mă lămurească asupra personajului Wyclif, 
atât de discutat la castel, ea a ridicat mâna cu o autoritate care 
m-a impresionat şi m-a mustrat: 

— Să nu pronunţi niciodată în casa mea acest nume 
monstruos! Este un sacrilegiu! 

M-am strâns ca o scoică şi am plecat de acasă hotărât să 
cunosc adevărul, chiar dacă mă va răni. M-am adresat colegului 
meu Henry Esmond, care îmi arăta o oarecare simpatie. Mă 
temeam că mă va considera /ignorans, dar nu a fost aşa. 
Partizan al ducelui, patronul nostru, el nutrea un oarecare 
respect pentru Wyclif. 

— A fost un om de bine acest Wyclif! Fără să fie un partizan al 
său, bunicul mi-a vorbit adesea de el. Wyclif era doctor în 
teologie şi a predat-o în colegiile de la Oxford şi Balliol. A tradus 
Biblia în engleză pentru a înlesni creştinilor care nu cunoşteau 
latina să înţeleagă Sfintele Scripturi fără să aibă nevoie de 
intermediari, care le interpretau după bunul lor plac. El vorbea 
de obligaţia clericilor - preoţi, episcopi, cardinali - să ducă o 
viaţă curată, modestă... să nu umble după bunuri pământeşti, 
onoruri, venituri clericale, bogății... condanga abuzurile papilor 
şi ale înalţilor demnitari ai bisericii... Nu, n-a fost singurul care 
denunța viaţa desfrânată a multor călugări şi preoţi, nedemni de 
misiunea lor; recomanda întoarcerea la modestia bisericii 
străvechi şi restabilirea ordinii în aşezămintele mănăstireşti 
engleze... înaintea lui Wyclif şi alţi membri ai înaltului cler au 
criticat cu severitate deteriorarea moravurilor clericilor din ţara 
noastră: Richard, arhiepiscop de Armagh, a condangat 
dezordinea şi păcatele care pătau viaţa monahală; William 
Ockham, filosof scolastic şi savant, abia a scăpat de închisoare 
pentru că propovăduise sărăcia evanghelică şi contestase 
puterea pământeană a papilor; Thomas Bradwardine, 
arhiepiscop de Canterbury, a denunţat erorile teologilor care 


susțineau doctrine false pentru a justifica abuzurile Bisericii... 
Pescuitorii în ape tulburi l-au ales pe Wyclif tap ispăşitor, pentru 
că este mai uşor să combaţi un singur adversar decât să ataci o 
legiune de critici... 

Am ascultat discursul lui Henry cu atenţie, cu admiraţie, dar şi 
cu mirare. Înainte credeam că toţi nobilii sunt nişte idioţi 
orgolioşi, capabili doar să mânuiască sabia şi să se sfădească 
pentru motive ridicole. 

— Eu nu sunt competent să-ţi explic subtilităţile teologice ale 
lui Wyclif. Dar dacă vrei ne putem adresa duhovnicului doamnei 
Eleanor. Părintele Hume este un savant gata oricând să 
ilumineze calea acelora care bâjbâie prin întuneric. 

L-am găsit în capela castelului; era adâncit în rugăciune. 

După o scurtă ezitare, acceptă să ne vorbească pentru a 
înlătura orice confuzie asupra acestui subiect. 

— Erezia lui Wyclif, subliniez termenul erezie pentru a vă face 
să înţelegeţi doctrina sa, care nu era decât o îngrămădire de 
argumente savant ticluite, şi care ar putea fi rezumată într-o 
singură frază: predestinarea absolută conduce imperios viaţa 
tuturor fiinţelor umane, liberul arbitru fiind exclus. In străfundul 
vieţii fiecărui individ este programat firul vieţii sale, care nu 
poate fi schimbat niciodată. Oamenii care fac fapte bune, ca şi 
cei care săvârşesc crime, eroi şi laşi, oamenii cinstiţi şi cei care 
dezgroapă cadavre pentru a se îmbogăţi, cei ce respectă legile 
morale şi perverşii sunt instrumente ale unei forţe interioare, 
moştenite în parte de la strămoşii lor... Dumnezeu însuşi este 
supus acestei predestinări... Biserica este neputincioasă în faţa 
acestei forţe individuale irezistibile. Slujitorii Bisericii ar trebui să 
fie cel puţin un exemplu, respectând porunca sărăciei 
evanghelice, a castităţii, a umilinţei. Dar aproape toţi ignoră 
virtuțile creştine pentru că sunt stricaţi, predestinaţi să facă rău. 
Veneraţia arătată papei nu este decât o patimă, o profanare, 
pentru că şeful Bisericii, spunea Wyclif, nu este trimisul lui 
Hristos, ci al diavolului. Biserica nu va putea să-şi recapete 
prestigiul, nu-şi va putea îndeplini înalta ei misiune decât în ziua 
în care va renunţa la bogăţiile sale, la puterea ei pământeană, 
izvoare ale orgoliului şi ale scopurilor politice incompatibile cu 
umilinţa creştină. Biserica bogată a căzut în puterea diavolului... 
Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui 


Dumnezeu. Papa nu poate şi nu trebuie să fie în acelaşi timp 
trimisul lui Dumnezeu şi om politic, suveran absolut, ca regii de 
astăzi. Wyclif respinge canonul căinţei, al ultimului mir, al 
împărtăşaniei... Mişcarea împotriva corupţiei Bisericii, a unor 
ordine monahale a aprins - înaintea Angliei - Bavaria şi Austria, 
Moravia şi Prusia, pe credincioşii din Albi şi Vaud. Până şi Gerard 
Groot, un apologet al Bisericii, a primit binecuvântarea Papei 
Bonifacio al IX-lea când a creat congregația Windesheim, pentru 
a obţine nu numai reforma monahală, ci şi o reformă a clerului... 

Aveam impresia că argumentele invocate de părintele Hume 
pledau în favoarea reformiştilor... 

— Erezia lui Wyclif a fost reluată de Hus, care a sfârşit ars pe 
rug... Heinrich von Langenstein, un foarte stimat teolog german, 
s-a ridicat împotriva ereticilor care preconizau întoarcerea 
clericilor la sărăcia apostolică. Dacă unii clerici au abuzat de 
bogăţiile care le-au fost încredințate, nu trebuie să lipsim 
Biserica de bunurile sale. El a adăugat că foarte mulţi laici 
abuzează şi ei de bogăţiile lor fără ca toată lumea să se ridice 
împotriva lor. 

Un zâmbet discret se profila pe buzele părintelui Hume. 
Acesta adăugă: 

— Din fericire, ereziile sunt stârpite de sfânta Inchiziţie. 
Lollards, discipoli ai lui Wyclif, au pierdut întreaga lor influenţă 
asupra maselor şi acum sunt vânaţi ca fiarele... Dar din aceste 
confruntări, sfânta noastră Biserică va ieşi mai întărită ca 
niciodată. 

Nu ştiu dacă aceasta nu ascundea o umbră de ironie... 

La castel trăiam într-o lume închisă, retrasă în ea însăşi. 
Numai ducele, stăpânul nostru, pleca adeseori la Londra pentru 
a participa la şedinţele consiliului regelui. Când se întorcea era, 
mânios, inabordabil. 

Pentru noi, pajii, existenţa era monotonă, plictisitoare, greu de 
suportat. In această ambianţă mohorâtă, camarazii mei găseau 
o evadare certându-se pe motive neînsemnate. Religia era 
adesea un motiv de discordie. Eu nu mă amestecam niciodată în 
certurile lor. Urmam cuvântul lui Hristos: fericiţi aceia care cred 
fără să vadă... 

In acea vreme, tata s-a întors acasă, nu la începutul toamnei 
ca de obicei, ci către sfârşitul primăverii. Cu prilejul unui scurt 


concediu, l-am găsit în hol, stând pe un scaun aşezat în capul 
mesei. 

Avea o figură gravă şi o voce solemnă. Ca şi ducele, îmi 
inspira o teamă inexplicabilă, pentru că nu-mi făcuse niciodată 
vreun rău. 

— Mama ta mi-a vorbit despre intrarea ta în serviciul ducelui 
de Gloucester. Este un lucru foarte bun. Posibilitate de 
promovare socială, protecţie asigurată, cadouri multe... Dar fără 
leafă... asta nu e grozav... 

Îşi umezi buzele în paharul de vin din faţa lui, apoi reluă: 

— Lucrezi mult? Îţi mai rămâne timp liber? 

— Teoretic trebuie să-mi servesc stăpânii zi şi noapte, fără 
întrerupere. Practic nu sunt multe de făcut: să deschizi uşa când 
intră vizitatori sau oaspeţi, când au loc recepții, să le iei hainele 
şi să le scuturi de praf sau să le cureţi de noroi. Nu sunt 
niciodată foarte murdare, pentru că toţi bărbaţii umblă călare, 
iar doamnele - în litiere... apoi să primeşti poşta, să o duci 
valetului, uneori mici comisioane... 

— Este adevărat că ducesa te simpatizează? 

— O, da! Ori de câte ori mă întâlneşte pe coridoare mă 
ciupeşte uşor de obraji... 

— Aşadar, îţi acordă încredere? 

— Cred că da... Recent mi-a cerut să mă ocup de cățelul ei 
favorit, deşi unul dintre valeţi şi pajii săi se ocupă numai de 
câini... Când se plimbă călare sau în litieră am ordin să o 
însoțesc, deşi are escorta sa personală... 

— Deci o urmezi peste tot? 

— Aşa este... 

— Vrei să câştigi nişte în bani în plus pentru o muncă 
suplimentară, care nu cere decât puţină atenţie? 

— Desigur! 

— Atunci să deschizi bine ochii când ducesa primeşte vizite... 
să încerci să asculţi ceea ce se vorbeşte... Ce se întâmplă. Nu 
este prea greu. 

— Într-adevăr... 

— Vei raporta ce ai observat lui Stephen! 

— Stephen!? 

— Ajutorul de bucătar... Ai înţeles? 


— Am înţeles, răspunsei oarecum surprins de misiunea ce mi 
s-a încredinţat. 

— Mai ales, nimeni nu trebuie să ştie ceea ce faci, în afară de 
Stephen! El este omul de legătură! Şi acum la treabă! 

La început îmi era cam ruşine de noul meu rol. Să trădez 
încrederea ducesei, care avea pentru mine numai gesturi 
amicale. Apoi scrupulele au fost înlăturate de avantajele pe care 
le primeam în schimb, în afară de banii care mi se strecurau în 
buzunar la fiecare sfârşit de lună, primeam de la bucătărie toate 
dulciurile pe care le doream... mi s-au schimbat hainele vechi cu 
altele, nou-nouţe... În plus, îndeplineam dorinţa tatălui meu, fapt 
pentru care eram tare mândru... 

Ştiam că ducesa primea vizite, dar în trecut convorbirile ei nu 
mă interesau... După ce am primit instrucţiunile tatălui meu, 
totul s-a schimbat... Îi memoram pe toţi prietenii ducesei şi, ca 
să pot asculta cât mai bine, mă ascundeam în spatele draperiilor 
grele de mătase care acopereau o parte din pereţi... 

Ducesa Eleanor, fiica lui John Oldcastle, lord Cobham, era a 
doua soţie a lui Gloucester. Mult mai tânără decât soţul ei, se 
simţea probabil neglijată, pentru că ducele se lăsase prins în 
angrenajul politicii, boală grea, mai rea decât ciuma. Intrigile, 
conspiraţiile, mişeliile atingeau limitele nebuniei colective. Cel 
mai neînsemnat senior voia să devină conte. Conţii aspirau la 
titlul ducal, ducii nu visau decât să-şi pună pe frunte coroana 
regală. Aceasta nu era o boală specific engleză. Toată Europa 
era molipsită de demenţa grandorii. Burghezii îşi doreau 
cancelarii, erau avizi de bogății sau trăgeau sforile pentru înalte 
demnități în cadrul Bisericii şi chiar pentru cârja papală. Pentru 


a-şi atinge scopul, ambiţioşii - care dispuneau de mijloace 
financiare - se înconjurau de spioni, de mercenari, de ucigaşi 
plătiţi... 


Ducele Humphrey, stăpânul meu, avea printre cei apropiaţi lui 
un savant, Roger Bolingbroke, care milita pentru înflorirea 
umanismului, studia astronomia şi stăpânea astrologia, 
cunoştinţe deja suspectate de autorităţile Bisericii, care le 
asimila cu magia, condangată de mult timp de Inchiziţie. 

În timpul absenței soţului ei, doamna Eleanor asculta cu o 
admiraţie naivă teoriile lui Bolingbroke despre univers şi despre 
secretele sale, despre stele şi limbajul lor. 


— Luna şi stelele exercită o influenţă indiscutabilă asupra 
vieţii umane. Luna, care produce mareele, să fie oare 
neputincioasă când este vorba de o fiinţă umană? 

Unii servitori se gândeau că relaţiile dintre savant şi ducesă 
luaseră o întorsătură adulterină. Dar nu era adevărat. Eu aş fi 
fost primul care ar fi aflat, pentru că ducesa mă târa peste tot, 
ca pe un căţeluş în lesă... 

La Curtea regelui atmosfera era incendiară. La douăzeci de 
ani, regele Henry al Vl-lea era un personaj influenţabil, naiv şi 
bigot, căzut sub influenţa ecleziaştilor, al căror cap era 
cardinalul de Beaufort, aliat al contelui Suffolk. 

Războiul cu Franţa aprindea toate pasiunile. Inalta nobilime 
era împărţită în două: partizanii războiului, cu ducele Gloucester 
în frunte, şi pacifiştii, conduşi de contele Suffolk, sprijinit de 
cardinal. Duşmanii stăpânului meu căutau mijloace pentru a-l 
distruge. Ei credeau că i-au descoperit călcâiul lui Ahile când a 
izbucnit scandalul în jurul doamnei Eleanor. 

Primele semne ale acestei afaceri au fost zvonurile care 
începuseră să circule în legătură cu Bolingbroke, suspectat că 
practica necromanţia. 

Apoi, un călugăr, Southwell, care slujise un timp în parohia 
părintelui Hume, stârni curiozitatea şi puţin câte puţin câştigă 
interesul şi încrederea doamnei Eleanor, prezentându-i o 
femeie, pe Margery Jordayne, ce ştia să facă băuturi magice 
pentru dragoste, să prezică viitorul şi să facă farmece în 
prezenţa ducesei şi a lui Bolingbroke. 

Urmând instrucţiunile tatălui meu, transmiteam informaţiile 
ajutorului de bucătar, care le comunica şefilor săi. 

Viaţa  decurgea calm la castel. Şedinţele de vrăjitorie 
continuau  netulburate în apartamentul doamnei Eleanor. 
Desigur, nu puteam observa tot ce se petrecea acolo, pentru că 
mai aveam şi alte atribuţii de serviciu pe care trebuia să le 
îndeplinesc pentru a nu trezi bănuieli. 

Mă gândeam că afacerea a fost înmormântată, pentru că era 
vorba de o doamnă foarte importantă, aparent invulnerabilă. 
Dar mă înşelam... 

Era o sâmbătă seara, se pare foarte favorabilă invocării 
morţilor şi revenirii lor printre cei vii. Un detaşament de arcaşi ai 
regelui a forţat porţile castelului, a imobilizat paza, a pătruns 


prin surprindere în apartamentul doamnei Eleanor, unde, în 
prezenţa sa, Bolingbroke, Southwell şi Margery Jordayne îl 
venerau pe diavol. 

Ducesa şi complicii săi, cu Hume cu tot, au fost arestaţi în 
prezenţa personalului de serviciu, aiurit de acest spectacol 
uluitor. Mai târziu am aflat că în drum spre Londra, ducesa 
reuşise să evadeze, în ciuda vigilenţei escortei. S-a furişat într-o 
biserică şi a invocat dreptul de azil acordat oricărui răufăcător. 
Autorităţile ecleziastice i-au refuzat acest privilegiu, pentru că 
se făcuse vinovată de o crimă condangată de dreptul canonic. 

Pentru ducele de Gloucester vestea arestării soţiei sale a avut 
efectul unei lovituri de măciucă. În tinereţe el fusese căsătorit 
cu Jacqueline, ducesa de Brabant, care nu era nici văduvă, nici 
divorțată de ducele de Brabant. Acuzat de bigamie, a fost la un 
pas de excomunicare, dar în ultimul moment a evitat această 
groaznică sancţiune repudiind-o pe Jaqueline, care îi ascunsese 
adevărata sa stare civilă. Argumentul era neserios, dar Roma îl 
acceptase, menţinând cazul în atenţia sa. Pedeapsa era însă 
numai suspendată. De data asta, dacă se dovedea că şi el 
cunoştea practicile diabolice ale ducesei Eleanor, propria lui 
situaţie ar fi fost compromisă. O intervenţie în favoarea sa ar fi 
îngăduit prezumția că şi el este un ticălos vândut Satanei, un 
înverşunat duşman al legilor divine. 

In faţa acestei dileme, ducele a ales soluţia cea mai potrivită 
pentru apărarea propriilor sale interese şi chiar a propriei 
existenţe. A declarat în mod public intenţia de a nu se opune 
măsurilor pe care instanţele Bisericii voiau să le ia. 

Ca urmare a instrucţiunilor cardinalului Beaufort, ducesa de 
Gloucester a fost târâtă în faţa Tribunalului lui Dumnezeu, 
prezidat de arhiepiscopul Chichel, unul dintre partizanii zeloşi ai 
cardinalului. A fost acuzată că a modelat o figură de ceară cu 
imaginea tânărului rege, străpunsă de mai multe ace, care urma 
să fie topită încetul cu încetul pentru a provoca moartea 
suveranului. În plus, s-ar fi dedat la descântece şi la vrăjitorii 
criminale. Toate aceste practici vătămătoare erau îndeplinite în 
complicitate cu astrologul Bolingbroke, vrăjitoarea Margery 
Jordayne şi preoţii Hume şi Southwell. 

Pentru a-i demonstra vinovăția, Tribunalul lui Dumnezeu a 
condangat-o la pocăință publică timp de trei zile, în faţa 


principalelor biserici ale oraşului. Îmbrăcată cu lunga cămaşă a 
pocăiţilor, cu capul şi cu picioarele goale, ţinea în mână o făclie 
grea, manifestându-şi profunda umilinţă. 

Din spirit de contradicție sau pentru a-şi exprima 
dezaprobarea faţă de severele hotărâri ale Tribunalului lui 
Dumnezeu, populaţia Londrei, îngrămădită pe străzile străbătute 
de Eleanor, a aclamat-o frenetic şi i-a huiduit pe ecleziaştii care 
conduceau cortegiul. Primarul şi consiliul municipal, în plen, au 
participat la acest protest public. 

Condangată la închisoare pe viaţă, ea s-a stins într-o celulă 
jilavă şi întunecată din Insula Man. 

Bolingbroke a fost expus pe eşafod, alături de păcătoasele lui 
hărţi astronomice, rigle de calcul şi materialele scrise despre 
mişcarea Universului, în totală contradicţie cu sfânta Biblie. Apoi 
a fost spânzurat la Tyburn o dată cu părintele Hume, care 
servise - conform acuzării - ca intermediar între ducesă şi 
complicii săi. Vrăjitoarea a fost arsă de vie pe rug, pentru că era 
eretică. Înainte de a o întâlni pe doamna Eleanor, mai fusese 
ameninţată cu închisoarea, pentru vrăjitorie. S-a anunţat oficial 
că Southwell a murit în celula sa în cursul anchetei judiciare. 

Ulterior, am aflat că Southwell este cât se poate de viu... Că 
jucase perfect rolul său de agent provocator. Un mort oarecare 
a fost înmormântat în locul său. 

Mi-a provocat o mare mirare, ceva mai târziu, dosarul 
„Cobham”, peste care am dat din întâmplare. Tatăl ducesei 
Eleanor, Sir John Oldcastle, lord Cobham, fusese excomunicat de 
arhiepiscopul Arundel, apoi arestat, judecat şi până la urmă 
spânzurat pentru că făcuse parte dintr-un grup ostil regelui. 
Justiţia îi lovea pe eretici pentru a stârpi sămânţa lor 
blestemată. 

Ducesa de Gloucester ispăşea păcatele tatălui ei... 

Cardinalul de Beaufort şi contele de Suffolk au avut ultimul 
cuvânt... 

După încheierea afacerii, tata mă îmbrăţişase bărbăteşte: 

— Bravo, fecior! Ţi-ai demonstrat abilitatea. Eşti fiul demn al 
aceluia care ţi-a dat viaţă. Dar străduieşte-te să nu uiţi un 
principiu, care de acum înainte trebuie să-ţi călăuzească paşii. 
Execută fără şovăire misiunile cele mai dificile... Procesele de 
conştiinţă sunt pentru cei slabi de înger... Serveşte-i eficient pe 


stăpânii care te plătesc cel mai bine... Dar fii prudent... Principii 
sunt schimbători şi uneori schimbaţi... Dacă patronii tăi cad, nu 
eşti obligat să-i urmezi în cădere... Pentru noi, spionii 
profesionişti, jocul dublu este recomandat în mod special... Este 
periculos, dar indispensabil pentru supravieţuire... Inamicii 
patronului tău de astăzi nu sunt neapărat inamicii tăi... Tu îi 
spionezi şi, la nevoie, îi ucizi... Dar aruncă o punte uneia din 
victimele condangate... preferabil un personaj important, în 
stare să te ajute dacă se învârteşte roata... Salvează-i viaţa, 
făcându-i să înţeleagă că îţi datorează existenţa... Intr-o zi, mai 
mult sau mai puţin apropiată, Anglia îşi va schimba stăpânul... 
În aşteptare, tu trebuie să te mişti în întuneric cu uşurinţa 
liliecilor în noaptea neagră a grotelor cufundate în măruntaiele 
pământului... Nu căuta onoruri vizibile. Mulţumeşte-te să câştigi 
destui bani pentru a trăi bine... Trebuie să ai o meserie oficială, 
pentru a-ţi justifica veniturile de cârtiţă... Urmează-mi sfatul şi 
vei trăi mult, bucurându-te de roadele străduinţelor tale. 

Cu acest prilej mi s-a confirmat adevărata profesie a tatălui 
meu. Era un maestru al spionajului. Înainte, îmi închipuiam că 
marile sume le câştigă la jocuri de noroc. O acoperire perfectă. 
Nimeni nu te condangă dacă joci cărţi. Veneţianul care le-a 
inventat a avut geniul în sânge. Din nefericire, nu am talentul de 
a mânui cărţile marcate cu anumite semne şi nici zarurile 
măsluite. Apoi există şi un risc: un câştig prea mare îi face pe 
cei care pierd să te acuze că practici magia... Eu am ales o 
meserie onorabilă... Import-export... In umbra acestei faţade se 
pot învârti afacerile cele mai necurate, fără să trezeşti bănuieli... 
Şi mai ales poţi să păstrezi o înfăţişare modestă... 

Epopeea ducelui de Gloucester nu s-a terminat. Lupta lui 
împotriva tandemului Beaufort-Suffolk continua. Ducele se 
bucura încă de un prestigiu enorm. Fost comandant în armată în 
timpul Războiului de 100 de Ani, rănit în bătălia de la Azincourt, 
protector al oamenilor de litere, colecţionar de manuscrise 
vechi, dar un slab diplomat. Cardinalul de Beaufort - unchiul său 
- îl ura. Suffolk, Somerset, Warwick - făcătorul de regi - ţeseau 
intrigi împotriva lui. Regele Henry al IV-lea, nepotul său, se 
temea de el. Regina Margueritte, soţia regelui, fiica lui Rene 
d'Anjou, care se intitula rege de Neapole, deşi pierduse această 
coroană, îl detesta, pentru că se opusese căsătoriei sale cu 


tânărul suveran al Angliei; înaltul cler îl ura pentru că ostilitatea 
lui faţă de papă învenina relaţiile pe care le avea cu Roma. 

Spionii regelui au fost mobilizați. Un fel de cordon sanitar a 
fost ridicat în jurul lui. Informatorii îl pândeau şi zi şi noapte. 
Musafirii ducelui, prietenii, partizanii au fost trecuţi prin sită. 
Dosarul odată completat - o capodoperă a pieselor ticluite - cu 
denunţuri inventate, cu informaţii false, demonstra că ducele 
complota împotriva regelui şi că pregătea o lovitură de stat. 

Gloucester a fost arestat şi trimis în judecată. Dar un proces 
lung risca să provoace revolta populaţiei Londrei, pentru că 
ducele se bucura de o mare popularitate. Pentru a se evita 
complicațiile trebuia lucrat repede. Ucigaşii plătiţi intrară în joc. 
Cu complicitatea paznicilor, ei se furişară în locul de detenţie şi-l 
sugrumară în propriul pat. Oficial, a fost invocat un atac de 
apoplexie... 

În cursul aceluiaşi an, cardinalul Beaufort îşi dădu ultima 
suflare. Nu avusese timp să se bucure de succesul său. Contele 
Suffolk a cules toate roadele acestui triumf. Beneficia, în plus, 
de încrederea regelui şi de prietenia reginei Margueritte, care îi 
datora realizarea fericită a căsătoriei sale. 

Castelul Baynard a fost închis, personalul concediat. Un 
detaşament de arcaşi asigura paza. Pentru că ducele era un 
Lancaster, castelul a fost inclus în domeniul Coroanei. 

Eu m-am întors acasă, aşteptând o nouă slujbă. Intr-o zi tata a 
apărut pe neaşteptate. 

— Fiule, vei fi angajat paj responsabil cu baia la contele de 
Suffolk. Ai destulă experienţă pentru a-l servi cum se cuvine pe 
noul tău stăpân şi pentru a-ţi relua cu bine meseria de 
informator. Legătura ta superioară va fi Leslie Barton, marele 
scutier al contelui. Înaltul personaj care va răsplăti activitatea ta 
este acelaşi ca şi până acum. Trebuie să-i cunoşti numele 
pentru a-ţi putea păzi pielea. Este vorba de contele Warwick, 
care a contribuit la căderea lui Gloucester. Fii atent, Suffolk 
dispune de un serviciu de contrainformaţii. Dar tu nu eşti un 
debutant. Succes! Voi veghea asupra ta!... 

Vechea reţea de spioni şi de agenţi provocatori - din care 
făceam deja parte - reintra în funcţie. Activitatea ei dădea 
rezultate. 


Contele Suffolk se afla în vârful piramidei puterii când 
fulgerele căzură asupra capului său. Camera Comunelor l-a 
acuzat că vrea să-l detroneze pe rege pentru a-l înlocui cu fiul 
său, John de la Pole. | se mai reproşa dezastruoasa înfrângere 
militară suferită în Franţa de către armatele engleze intrate în 
plină derută. Camera Comunelor ceru arestarea lui şi punerea 
sub acuzare pentru crimă de înaltă trădare. 

Regele, împins de regină, aliată constantă a ducelui, refuză 
punerea în practică a acestei propuneri. Dar ameninţarea unei 
explozii insurecţionale generalizate îl obligă să accepte fără 
tragere de inimă o măsură provizorie: contele să fie exilat 
pentru cinci ani în Franţa. 

Cu sufletul cernit, Suffolk se îmbarcă pe nava Semiramis, gata 
să plece la Calais. Ucigaşii plătiţi interveniră din nou. Un vas, 
The Tower, angajat de aşa-zişii amici ai lui Suffolk, se încrucişă 
cu Semiramis, determinându-l să oprească. În mijlocul Canalului 
Mânecii, cele două vase se abordară. Prevenit de apropiata lui 
eliberare printr-o scrisoare falsă, cu semnătura lui Somerset, 
contele - jubilând - trecu pe puntea navei salvatoare; dar nici nu 
a pus bine piciorul la bord că a şi fost înhăţat de marinari şi târât 
spre un butuc deja pregătit. Protestele sale nu au avut niciun 
efect. Sub ochii căpitanului şi ai echipajului, un călău improvizat 
ridică o spadă ruginită, fiind nevoit să-i lovească de mai multe 
ori grumazul pentru a-i despica trupul de cap... 

Astfel pieri contele Suffolk, inamicul victorios al ducelui 
Gloucester, primul meu stăpân... 

Sub domnia lui Henry al IV-lea va izbucni războiul fratricid al 
celor Două Roze... 

Sunt tentat uneori să evoc acest sălbatic măcel, crimele, 
masacrele, care se înşiruiau într-un vârtej de nebunie 
sinucigaşă. 

Deşi am participat la ostilităţi, nu am pus mâna pe sabie în 
nici-o bătălie la lumina zilei. Misiunea mea consta în acţiuni 
subterane, de cârtiţă. Dar luptătorii care se înfruntau cu arma în 
mână simțeau efectul muncii spionilor, a agenţilor secreţi. Noi 
pregăteam loviturile ca vânătorii care pun capcane şi apoi se 
îndepărtează, ştiind că în absenţa lor, bine calculată, prada se 
va prinde în plasă... 


Bietul rege Henry al I V-lea... Îmi evoca o barcă avariată pe o 
furtună  dezlănţuită care ameninţa să o scufunde. După 
asasinarea lui Suffolk, încredinţase frâiele guvernării lui 
Somerset, care se înconjurase de un grup de prieteni - 
Northumberland, Talbot, Clifford - precum şi de partizani 
apropiaţi ai Lancasterilor. Dar administraţia Somerset s-a 
dovedit nefastă pentru Anglia, care a pierdut aproape toate 
proprietăţile de dincolo de Canalul Mânecii. 

Tocmai atunci regele a fost lovit de o criză de nebunie, care se 
manifesta printr-o depresie profundă, cu pierdere de memorie şi 
cu o paralizie parţială, care îl împiedica să meargă şi să 
vorbească. 

În timpul bolii sale, vărul său, ducele Edward de York, a fost 
numit regent al regatului. Prima lui măsură a fost să-l aresteze 
pe Somerset şi să îl pună sub acuzarea de înaltă trădare. 

Din fericire pentru Somerset, regele îşi redobândi luciditatea, 
îl eliberă pe ministrul său şi îl izgoni pe ducele de York. Instigat 
de regină şi de Somerset, ordonă arestarea vărului său... 

Războiul civil începu. Anglia era împărţită în două. Regele şi 
Lancasterii de o parte, Edward de York şi partizanii săi de 
cealaltă. Prima luptă organizată s-a dat la Saint Albans. 
Somerset, Northumberland şi Clifford pieriră cu sabia în mână. 
Deruta clanului Lancaster era totală. Demenţa lui Henry al IV-lea 
a recidivat. 

Ducele de York îşi reluă demnitatea de lord protector al 
regatului. În realitate, îşi asumase toate prerogativele. Regele, 
bolnav, departe de lume, de familia sa, devenise un fel de 
marionetă mânuită de vărul său. 

Dar partizanii clanului Lancaster nu voiau să se lase 
deposedaţi de către partizanii clanului York, care se instalaseră 
în toate posturile de comandă... 

Războiul civil reizbucni cu tot cortegiul lui de orori... Parcă 
toate forţele iadului se abătuseră asupra Angliei. Margery 
Jordayne ar fi spus că Guland şi Eurynome, Guliarept şi 
Satanachia, demoni ai violenţei, s-au reunit pentru a trece ţara 
prin foc şi sabie... Această vrăjitoare era o enciclopedie vie... 
Avea o memorie prodigioasă şi putea să adune sute de principi 
ai Gheenei, să-i facă să vorbească, să-i facă să vadă şi să-i facă 
să lucreze... 


Apoi, Edward a fost proclamat rege... 

Sunt obosit... Mâine am o zi încărcată... Să fac investigaţii în 
legătură cu blestematul de ambasador florentin... Imprumutul 
Medicilor, oare cărei afaceri îi este destinat?... 

JOHN ARCHER 

negustor, consilier municipal al Londrei 

Străinii spun că noi, englezii, suntem deosebiți de alţi 
europeni. Această observaţie nu este lipsită de umor. Dar ea 
corespunde realităţii. Explicaţia este simplă. Englezii au gustat 
libertatea, i-au apreciat aroma şi odată obţinută s-au luptat să o 
păstreze. 

În 1164 - an memorabil - regele Henry al II-lea d'Anjou, zis şi 
Plantagenet, a dăruit ţării noastre constituţia care a pus capăt 
atotputerniciei Bisericii. Cu acest prilej, faimosul Thomas 
Beckett, arhiepiscop de Canterbury, om de rând ca şi noi, a 
înfruntat deschis puterea regală, proclamând, totodată, 
supremaţia papei. Acuzat de împotrivire criminală la cutumele 
regatului, a fost asasinat pe treptele altarului. 

Cincizeci de ani mai târziu, nobilii şi oamenii de rând, reuniți, 
au impus Magna Charta regelui John, supranumit Fără de Ţară, 
care cedase regatul papei, acceptând să-i devină vasal. Conform 
acestei Carte, drepturile feudale ale regelui faţă de vasali şi 
drepturile vasalilor faţă de posesorii de pământ au fost stabilite 
şi delimitate. Nici-o taxă nu poate fi percepută fără a fi aprobată 
de Common Council al regatului. Drepturile legitime ale Londrei 
şi ale tuturor oraşelor de a avea o Cartă au fost confirmate. 
Numirea judecătorilor, a şerifilor şi a ofiţerilor regali a fost 
reglementată în mod strict. Niciun om liber nu poate fi arestat, 
închis, surghiunit sau condangat decât în virtutea unei judecăţi 
corecte. 

După o scurtă epocă de prosperitate, cele şapte urgii ale 
Apocalipsei şi cele zece nenorociri ale Egiptului s-au abătut 
asupra Angliei. S-ar fi putut spune că îngerii nimicitori 
hotărâseră transformarea insulei noastre într-un deşert bântuit 
de umbrele disperării şi ale morţii. Ciuma neagră a înjumătăţit 
populaţia cuprinsă de deznădejde. Războiul de 100 de Ani, după 
un şir de victorii răsunătoare, s-a terminat printr-un dezastru. 
Războiul Civil al celor Două Roze a trecut ţara prin foc şi sabie. 
Foametea a pustiit satele de locuitorii lor. 


Dar poporul englez a luptat cu îndârjire împotriva 
nenorocirilor, ajutat de bogăţia sa de resurse vitale, materiale şi 
spirituale şi în cele din urmă le-a folosit în avantajul său... 

Ciuma neagră, reducând drastic numărul locuitorilor, a impus 
valorificarea muncii individuale. Populaţia de la ţară, eliberată 
de legăturile faţă de stăpânii feudali, a părăsit vechile pământuri 
şi s-a îndreptat spre oraşe şi spre regiunile pustiite, unde munca 
lor a găsit o mare apreciere. Războiul purtat în inima Franţei ne- 
a învăţat să dezvoltăm industria, liniile de comunicaţie, 
transporturile de mărfuri, relaţiile comerciale cu Europa 
continentală şi chiar cu popoarele mediteraneene. Războiul 
celor Două Roze desfăşurat chiar sub ochii noştri a scindat înalta 
nobilime feudală, care a semănat moartea şi distrugerea în 
propriile ei rânduri. Oraşele rămân în afara operaţiunilor militare 
din ce în ce mai sângeroase. Nobilii le menajează, pentru că 
burghezii îi ajută cu bani ca să-şi cumpere arme şi să-i plătească 
pe mercenari. 

Aceste condiţii favorabile asigură locuitorilor marilor centre 
comerciale dezvoltarea producţiei, sporirea bogățiilor şi o 
importanţă politică tot mai mare, care le dă posibilitatea să-şi 
impună condiţiile nobililor şi chiar regilor. Acum noi, burghezii, 
ţinem baierele pungii regatului. 

Protejaţi de fortificaţii şi de porţile ferecate ale oraşelor 
noastre, privim curioşi turnirurile sângeroase care şi-au pierdut 
de mult reputaţia de joc nobil, transformându-se într-un război 
nemilos... 

Eu sunt fericit şi mândru că fac parte din burghezia Londrei. 
Bunicul meu, Ninian Stonebridge, era un ţărănoi... Aşa îi 
spuneau şerbii. Mie nu-mi este ruşine să-mi recunosc originea 
umilă. Ninian, tânăr întreprinzător, a părăsit muncile câmpului şi 
condiţia lui de sclav, căutând condiţii de trăi mai bune pentru el 
şi pentru familia sa la Londra, prospera capitală a regatului. 
După numeroase greutăţi, a deschis un modest comerţ cu fructe 
şi legume. 

Fiul său cel mare, Alfred - tatăl meu -, a fost angajat ucenic la 
un negustor bogat, Aylmer Archer, care exporta stofe de lână şi 
importa mătăsuri pentru costumele luxoase ale nobililor. 
Inteligent, inventiv, plin de zel, înverşunat în muncă şi mereu 
bine dispus, tata a câştigat încrederea patronului său, care l-a 


învăţat secretele meseriei. Sedusă de farmecele tânărului 
ucenic, Eulalie, unica fiică a negustorului, a căzut în braţele lui. 
Însărcinată, mărturisi dragostea ei aceluia care îi dăruise viaţa. 
Acesta a acceptat inevitabilul... căsătoria, cu o singură condiţie: 
viitorul soţ trebuia să accepte numele de Archer, pentru a 
continua tradiţia acestei familii onorabile. Fatalitatea părea că 
urmăreşte familia Archer. Aylmer avusese trei băieţi, toţi răpuşi 
de ciumă. Eulalie - mama - a murit la naştere. După această 
tragedie, mintea bunicului meu matern, Aylmer, a slăbit. Vorbea 
şi se purta ca un copil. Îi plăcea să ridice castele de nisip sau de 
zăpadă, după anotimp. 

Eu am primit o educaţie severă. Când am împlinit şaisprezece 
ani, tata s-a căsătorit cu Mercy, fiica unui negustor de lână din 
vecinătate, care i-a adus o dotă mare. Mercy nu era frumoasă şi 
şchiopăta puţin. Dar zestrea ei a contribuit la dezvoltarea casei 
noastre de comert.  Soţie devotată, bună gospodină, 
credincioasă, mamă excelentă, a adus pe lume patru băieţi şi 
două fete. Bunicul zburda printre ei, de parcă ar fi fost de vârsta 
lor. Când nepoţii săi au ajuns la vârsta adolescenţei, bătrânul lor 
tovarăş de joacă s-a cufundat într-o copilărie senilă. 

Înainte de a muri, relativ tânăr, tata mi-a încredinţat un 
comerţ prosper, care cuprindea mai multe afaceri: vânzare de 
haine de lux, import de arme şi de mirodenii, export de lână, 
precum şi o bancă la care am anexat şi un birou de asigurări. 

Noi nu ajunsesem la specializarea florentinilor, a venețienilor 
sau a genovezilor, care erau fie negustori, fie bancheri sau 
patroni de case de asigurări. 

Biroul de asigurări mi-a atras mustrarea Bisericii, care 
considera timpul ca pe un privilegiu trecător, acordat de 
Dumnezeu muritorilor pentru a se pregăti pentru viaţa veşnică 
şi nu pentru a profita de ea negociind-o. În scopul de a evita 
fulgerele episcopatului, am transformat contractele de asigurări 
în contracte de vânzare condiţionată. 

Operațiunile bancare mi-au adus şi ele necazuri mari. Erau la 
modă poliţele, pentru că înlocuiau circulaţia banilor lichizi, care 
implica riscuri mari din cauza hoţilor şi a piraţilor care mişunau. 
Foloseam aceste polite în negocierea circulaţiei capitalului cu 
marile bănci comerciale. 


Din nenorocire, unele bănci cu care aveam relaţii de afaceri 
au dat faliment după ce au acordat credite importante unor 
suverani rău-platnici. Un caz tipic este acela al Medicilor, care la 
Londra se aflau în pragul falimentului. 

Regii Angliei, cărora li se interzice prin Magna Charta să 
stabilească impozite după bunul lor plac, se adresează băncilor 
pentru a obţine împrumuturi mai mult sau mai puţin prin forţă. 

Tatăl meu îi acordase regelui Henry al Vl-lea un împrumut 
înainte ca acesta să facă celebra criză de demenţă, care a avut 
ca efect schimbarea dinastiei. Evident, noul suveran a refuzat să 
onoreze angajamentele predecesorului său. Edward al IV-lea, 
odată instalat pe tron, a avut nevoie de bani pentru 
recompensarea partizanilor, organizarea propriei sale Curți 
regale şi pentru plata trupelor de mercenari. Eu i-am onorat 
cererea. 

Membri ai înaltei nobilimi, perfect solvabili pentru că deţineau 
proprietăţi funciare foarte mari, au obţinut credite pentru 
acoperirea pagubelor cauzate de război. 

Cele mai mari personalităţi din Anglia figurau ca debitori în 
registrele mele. Ceilalţi bancheri din Londra, englezi sau străini, 
aveau şi ei probleme similare. 

Apoi, partizanii clanului Lancaster s-au ridicat pentru a-l 
repune în drepturi pe suveranul detronat. Partizanii clanului York 
au pus mâna pe arme pentru a susţine cauza acestuia. Războiul 
celor Două Roze a izbucnit. Luptele, de o violenţă extremă, au 
provocat distrugeri enorme şi pierderea unui impresionant 
număr de vieţi omeneşti. 

Burghezii din Londra, apăraţi de zidurile fortificate ale 
oraşului, primeau zilnic veşti îngrozitoare. Clienţii nobili ai băncii 
noastre se masacrau pe câmpul de luptă. Rutland, Salisburry, 
March, Fitzwalter, Clifford, Northumberland, Percy, Somerset, 
Pembroke, Rivers... Lista se lungea... Cei care nu cădeau cu 
arma în mână erau prinşi şi decapitaţi. 

Arestat din nou, regele Henry a fost asasinat în celula 
închisorii sale. Războiul civil lua proporţii danteşti. Tatăl şi fiul 
cădeau unul lângă altul. Fraţii se ucideau între ei. Răsturnarea 
alianțelor, trădările, condangările la moarte fără motiv, măcelul 
fără niciun rost au transformat acest război într-un masacru 
infernal. 


Printre debitorii mei, cel mai important era contele Warwick, 
făcătorul de regi. Când am aflat că a fost ucis, împărtăşind 
soarta fratelui şi surorii lui, am înţeles că nimeni nu-i va mai 
achita datoriile. O pierdere grea, gata să mă doboare. 

Fiul lui Henry al VI-lea, adorabilul prinţ Edward, a fost omorât 
cu lovituri de pumnal, sub ochii unchiului şi ai cumnatului său 
Clarence. Când primarul Londrei mi-a anunţat acest asasinat, m- 
au podidit lacrimile. 

Regele Edward era învingător pe toate fronturile. Dar reglările 
de conturi nu au luat sfârşit. Pentru a-şi consolida tronul, el a 
ordonat executarea tuturor foştilor inamici căzuţi în puterea sa. 
O cruzime care m-a indignat. 

Volens nolens, i-am acordat un împrumut noului suveran al 
Angliei. Fratele său, care primise titlul de duce de Gloucester, 
purtat înainte de unchiul său Humphrey, asasinat în închisoare, 
a devenit şi el debitorul meu. 

Richard de Gloucester îl asasinase pe regele Henry al VI-lea 
pentru a răzbuna - se spune - moartea tatălui său, Richard 
Plantagenet, al treilea duce de York, ucis în bătălia de la 
Wakefield de către partizanii  Lancasterilor. Richard de 
Gloucester, care asistase la înjunghierea prinţului Edward, fiul 
lui Henric al VI-lea, a pus la cale şi asasinarea în secret a fratelui 
său, George de Clarence, într-o celulă din Turnul Londrei... 
Motivul declarat: tentativa de a-l ucide pe regele Edward al IV- 
lea cu ajutorul necromanţiei... Cauza reală: Împotrivirea la 
uciderea regelui Henry al Vl-lea şi a fratelui său, prinţul 
Edward... 

Richard devenise cel mai aprig susţinător al tronului fratelui 
său. 

El îi eliminase pe cei mai periculoşi duşmani şi pe cei mai 
redutabili pretendenți la coroană. Totuşi, mai rămăsese unul: 
Henry Tudor, conte de Richmond, care descindea prin mama sa, 
Margaret de Beaufort, din John de Gaunt, duce de Lancaster, un 
autentic Plantagenet. Dar pentru moment acest candidat nu 
reprezenta un pericol prea mare. Nu reuşise să constituie un 
front unic destul de puternic pentru a putea tulbura serios 
guvernul legal al Angliei. 

În acelaşi timp, Richard veghea. Era umbra fratelui său. O 
umbră strâmbă, fiindcă Edward reunea calităţile dăruite de o 


natură generoasă, avea un caracter deschis, bărbătesc şi 
seducător, care îi atrăgea toate sufragiile supuşilor săi. 
Curtenitor, chibzuit, bun strateg, protector al celor slabi şi 
campion al dreptăţii, el apăra Biserica şi sfânta noastră religie 
catolică. Richard era total diferit de fratele său. Cocoşat, cu un 
umăr mai ridicat decât celălalt, urât, cu o figură închisă, 
personifica egoismul. Inteligența, spiritul diplomatic, curajul nu-i 
lipseau. 

Deşi regele îmi datora bani, nu mi s-a întâmplat să resimt cea 
mai mică ostilitate faţă de el. Îmi spunea că într-o zi, mai mult 
sau mai puţin apropiată, îmi va onora creditul. Era încă tânăr şi 
vorbea despre o apropiată campanie în Franţa, în pofida 
tratatului semnat cu Louis al XI-lea. 

Din fericire, beneficiile din comerţ, destul de importante, 
acopereau pierderile din sectorul bancar. 

Sub guvernarea lui Edward al IV-lea se anunțau schimbări 
considerabile în toate domeniile. Nu vorbesc numai de umanism 
şi de influenţa crescândă a limbii latine, ci şi de revenirea în 
domeniul cultural a erudiţiei antice. Limba franceză era vorbită 
numai de nobili, care moşteneau tradiţiile normande şi civilizaţia 
de dincolo de Canalul Mânecii. 

Poporul manifesta o preferinţă tot mai vizibilă pentru limba 
engleză, mai apropiată rădăcinilor sale anglo-saxone. 

Cunoştinţele mele în domeniul limbii latine sunt mai degrabă 
sumare. În cursul uceniciei am învăţat mecanismul comerţului, 
al băncii şi al asigurării. Latina nu era vorbită decât de cler, de 
umanişti şi de diplomaţi. 

Sunt un burghez riguros, care respectă cutumele, se 
încadrează în politica cetăţii, îşi administrează averea conştient 
de drepturile şi îndatoririle sale. Copiii mei au primit o educaţie 
severă şi o instruire bogată. Respectând tradiţia, i-am căsătorit 
pe unii dintre ei la vârste fragede. Fiica mea cea mare, 
Gwendolyn, de-abia împlinise patru ani când am dus-o în faţa 
altarului pentru a-i da ca soţ un băiat care împlinise cinci ani, 
unic descendent al unei bogate familii de negustori londonezi. 
Aceste alianţe au ca scop construirea de cupluri bogate şi 
onorabile, menite să consolideze poziţia comunităţii lor 
familiale. Doi dintre băieţii mei au fost căsătoriţi sub acest regim 


convenabil pentru toţi cei interesaţi. Dragostea nu juca niciun 
rol. 

Biserica noastră catolică pune pe primul plan asceza, 
desconsideră corpul uman şi apreciază căsătoria ca pe o simplă 
datorie pentru asigurarea procreării. Superioritatea spiritului 
asupra cărnii este axiomatică. Cucernicia, supunerea faţă de 
divinitate, dragostea faţă de Dumnezeu nu pot fi împărţite. 

A trebuit să o bat pe a doua fiică, Charity, pentru că îl refuza 
pe soţul pe care i-l hărăzisem. Mi-am impus până la urmă 
voinţa, conştient că mi-am făcut datoria. 

Din nenorocire, în zilele noastre tinerii sunt îndărătnici, se 
răzvrătesc împotriva autorităţii părinteşti şi pretind să-şi urmeze 
calea după natura lor, după preferinţe şi chiar după cum le 
dictează simţurile. 

Pentru a protesta împotriva căsătoriei pe care i-am impus-o, 
fiul cel mare, Balthazar, a comis gravul păcat de adulter cu o 
fată din vecini. Am fost deznădăjduit. 

M-am plâns preotului din parohia mea, care m-a sfătuit să fiu 
mai înţelegător, mai tolerant faţă de copiii mei, pentru a evita 
pe viitor asemenea excese. Fiul meu va trebui să se căiască şi 
să-i ceară iertare lui Dumnezeu. Această soluţie nu m-a 
mulţumit decât pe jumătate, cu atât mai mult cu cât şi Reynold, 
mijlociul, deşi căsătorit şi ajuns la vârsta de cincisprezece ani, 
se încăiera cu toţi băieţii din cartier, organiza bande şi se deda 
la violenţe şi la desfrânări nepotrivite cu situaţia şi îndatoririle 
lui de familie. A atins culmea ticăloşiei când şi-a părăsit casa şi 
soţia, a fugit în Europa şi s-a înrolat într-un corp de mercenari. 
Faptul cel mai grav a fost restituirea dotei soţiei sale, ceea ce a 
constituit pentru afacerile mele o pierdere importantă. 

În schimb, Dylan, mezinul, a depăşit aşteptările cele mai 
optimiste. Blond ca îngerii pictaţi pe boitele bisericilor, a fost 
ales episcop în ziua de Sfântul Nicolae, patronul copiilor, care 
coincidea cu împlinirea vârstei de doisprezece ani. | s-au acordat 
toate onorurile, în cursul unei lungi şi educative procesiuni pe 
străzile Londrei, apoi a depus un jurământ ascultat cu profundă 
evlavie de regele Edward al IV-lea şi de cei doi fii ai săi - blândul 
prinţişor moştenitor Edward şi drăgălaşul său frate Richard, 
duce de York - care erau prezenţi la această ceremonie. 


Reculeşi, înalții demnitari ai Bisericii şi o mare de enoriaşi 
urmăreau entuziasmați cuvintele sale inspirate. 

Am asistat cu emoție la serviciul religios şi am plâns de 
bucurie când decanul a îngenuncheat pentru a primi 
binecuvântarea dată de fiul meu. La sfârşitul acestei 
emoţionante solemnităţi, regele a avut bunătatea să mă felicite 
pentru comportarea exemplară a fiului meu. Mi-a promis că-l va 
ajuta să frecventeze cele mai bune şcoli ale regatului pentru a fi 
învestit într-o zi cu cea mai înaltă demnitate a Bisericii noastre. 
Apoi, micii prinți l-au îmbrăţişat pe fiul meu, în faţa ochilor 
înduioşaţi ai întregii asistenţe. 

L-am lăsat la sfârşit pe cel de-al patrulea fiu, Henry, care 
îmbina seriozitatea cu umorul, plăcerea de a se instrui cu aceea 
de a compune poezii. 

Era incontestabil cel mai frumos copil al meu. Aerul său 
seducător atrăgea toate privirile. Nu-mi venea să cred că eram 
părintele unui exemplar uman aşa de reuşit. Desigur, soţia mea 
a contribuit la crearea acestei minunate fiinţe, dar eu îmi atribui 
cel mai mare merit. 

Când am vrut să-l însor, la şaptesprezece ani, cu o fată nu 
numai încântătoare, dar şi cu o dotă foarte mare, Henry mi-a 
spus cu drăgălăşenie că ar prefera să-şi continue studiile pentru 
a deveni un excelent neguţător. Tonul său cald, respectuos, 
argumentele lui bine cântărite m-au determinat să renunţ la 
convingerile mele, de obicei de nezdruncinat. Pentru prima oară 
în viaţă m-am înclinat în faţa dorinţei unuia dintre copiii mei. 
Henry nu era un lăudăros. Muncea enorm. Studia dreptul la 
Innsof Court, un colegiu înfiinţat şi condus de Asociaţia 
avocaţilor pledanţi, instalat în fosta stăreţie a Ordinului 
Templierilor. Spre deosebire de studenţii de la Oxford şi 
Cambridge, care se specializau în dreptul canonic, tinerii 
specializaţi la /nnsof Court sunt singurii autorizaţi să pledeze în 
faţa Curţilor de Justiţie Civile. 

Fiind unicul meu fiu capabil să-mi calce pe urme în afaceri, l- 
am învăţat toate secretele meseriei. 

Înainte de a muri, îi voi încredința conducerea Casei Archer 
precum şi rolul de cap al familiei. Bineînţeles, mai întâi îl voi 
însura. Deocamdată, îl las să se conducă în viaţă aşa cum vrea. 
l-am încredințat deja o funcţie ce implică o mare 


responsabilitate: reprezentant al Casei noastre de comerţ 
pentru toate afacerile ce au legătură cu exteriorul. Este un 
negociator înnăscut. Într-un timp-record, a reuşit să obţină 
încasarea unor importante sume de bani care ne erau datorate 
de comercianţi mai mult sau mai puţin cinstiţi. Ştie să alterneze 
cu o artă desăvârşită amenințările cu promisiunile. Intr-o zi va fi 
în stare să-l determine şi pe rege să ne plătească datoriile. Sunt 
sigur de asta. Pentru moment, îmi propun să-l trimit în Italia 
pentru a negocia numeroase poliţe care nu au fost onorate de 
bancheri din Florenţa, din Roma şi din Veneţia... 

Într-o zi am fost convocat la Guildhall, sediul breslelor. 
Primarul voia să facă o comunicare importantă tuturor 
consilierilor municipali. Ne-a ţinut o lungă şi optimistă predică, 
mângâindu-şi neîncetat burta imensă cu un aer satisfăcut. A 
început într-o notă lirică. 

— Astăzi, capitala noastră, de obicei întunecată de nori, este 
aurită de un aer primăvăratic, asemenea unui oraş 
mediteranean. Afacerile merg bine, breslele negustorilor 
înfloresc, populaţia se scaldă în prospeţime. Poşta, prin curierii- 
ştafetă, inovaţie introdusă de Maiestatea Sa regele Edward al IV- 
lea, Dumnezeu să-l binecuvânteze, ajută comunicațiile cu toate 
oraşele regatului... Maiestatea Sa ne-a redat pacea... Unii 
indivizi, nemulţumiţi, căci nu înţeleg subtilităţile politicii, 
protestează împotriva pierderii posesiunilor franceze. Această 
pierdere nu este decât vremelnică. După ce a susţinut un război 
glorios împotriva Scoției, Maiestatea Sa ne cere acum credite 
pentru apropiata campanie împotriva Franţei... Da, domnilor, 
trebuie să începem ostilitățile, pentru că Louis al XI-lea a violat 
tratatul de pace care îl lega de ţara noastră, logodindu-şi 
Delfinul cu Maria, fiica ducesei Marguerite de Bourgogne, 
contrar angajamentelor sale. Încorporarea tinerilor, această 
sfântă măsură, ne-a furnizat deja trupe proaspete, dar mai 
avem nevoie de mercenari pentru a ne asigura superioritatea 
numerică asupra inamicilor noştri. Parlamentul a acordat deja o 
parte din creditele necesare. Oraşul nostru are şi el datoria să 
facă un efort pentru război... Revenirea în sânul patriei noastre 
a teritoriilor franceze care au aparţinut de drept suveranilor 
noştri ar fi benefică intereselor noastre economice şi financiare 
de dincolo de Marea Mânecii. Noi am votat creditele cerute... 


Mirosul prafului de puşcă se simţea deja în aer... 

In încheierea dezbaterilor, primarul făcu o declarație 
optimistă: 

— Trebuie să privim viitorul cu încredere. Avem un rege încă 
tânăr, care a dat regatului o strălucire inegalabilă. Poporul 
Angliei îl adoră. Copiii săi, Edward, prinţ de Galles, şi Richard, 
prinţ de York, sunt preadolescenţi dotați cu inteligenţă şi cu 
talente superioare. Să urăm regelui nostru o viaţă lungă şi 
glorioasă pentru binele regatului şi al poporului său! 

Aclamaţii entuziaste... 

Ne pregăteam pentru acest război ca pentru sărbătoare. 
Socoteam că, în ultimul moment, francezii vor face o nouă 
propunere de pace, ca la Piquigny... 

Deodată, un zvon se răspândi ca o furtună, semănând 
consternare... Regele căzu bolnav la Exeter... Friguri grave îi 
ameninţă zilele... Starea sa se agravează din oră în oră... 
Edward al IV-lea şi-a dat ultima suflare... 

Niciodată moartea unui suveran n-a avut un asemenea impact 
asupra populaţiei Angliei... Oameni care pretindeau că sunt bine 
informaţi au lansat zvonuri că fusese otrăvit. În cercurile 
apropiate Curţii circula o altă versiune: Edward ar fi fost victima 
vieţii sale desfrânate, a propriilor sale excese. Apărătorii 
memoriei sale ripostau că un om de patruzeci şi unu de ani, 
sănătos la trup şi la minte, nu-şi dă sufletul pentru că i-au plăcut 
prea mult femeile, friptura bună, vânătoarea şi petrecerile. 
Moartea sa misterioasă, susțineau ei, îl ilumina, îl împodobea cu 
aureola martirilor... Fataliştii spuneau că trebuie să ne înclinăm 
în faţa destinului. Să acceptăm evidenţa. 

Regele Edward al IV-lea a murit! Trăiască noul rege Edward al 
V-lea... 

Succesorul tronului era un copilaş poznaş, de doisprezece ani. 
Sfârşitul tragic al tatălui său l-a găsit la Ludlow, unde unchiul 
său matern, lord Rivers, unul dintre cele mai cultivate şi 
desăvârşite personaje ale regatului, se ocupa de educaţia lui. 
Regina-mamă, Elisabeth Woodville, voia să-şi asume regența, 
dar consiliul regal, alcătuit în mare parte din membri ai înaltei 
nobilimi, care nu îi stimau pe cei din familia Woodville, 
considerându-i parveniţi, au respins cu o majoritate confortabilă 
candidatura sa şi au încredinţat ducelui de Gloucester misiunea 


de Lord Protector al noului rege şi de apărător al regatului. 
Ducele de Buckingham, care reprezenta grupul partizanilor, şi 
lordul Hastings, în numele amicilor defunctului rege, au 
determinat de fapt această alegere. 

Între timp, lord Rivers şi nepotul său, Sir John Grey, îl însoțeau 
pe tânărul rege, care se îndrepta spre Londra sub protecţia unei 
puternice escorte personale. 

La Guildhall, primarul şi enoriaşii pregăteau o primire 
călduroasă în onoarea sa. Făceam parte din comitetul numit 
pentru organizarea ceremoniilor încoronării. 

Spre uimirea noastră, o avalanşă de evenimente şi nori negri 
de furtună se arătau la orizont. 

Lord Rivers şi Sir Richard Grey, care se apropiau de Londra, au 
fost arestaţi de trupe trimise de Lordul Protector, care îşi luase 
rolul în serios. Acuzaţi de răzvrătire, au fost decapitaţi fără 
judecată. Bine păzit, micul rege a fost condus la Turnul Londrei. 

Ingrozită de brusca schimbare de atitudine a cumnatului său, 
care îşi lepădase masca, regina Elisabeth căută scăpare la 
castelul Westminster, luându-l cu ea şi pe Richard, duce de 
York, fiul ei mai mic. 

Gloucester convocă Parlamentul şi autorităţile capitalei - din 
care făceam parte şi eu - pentru a ne informa că nepotul său va 
fi încoronat la 25 mai şi că, până la acea dată, el, personal, îşi 
asuma toate puterile în calitate de Lord Protector. 

Pentru a anihila orice opoziţie a adversarilor, ordonă 
numeroase arestări. Au avut loc execuţii sumare. In capitală 
domnea spaima. Războiul civil ameninţa să invadeze din nou 
Anglia. 

Am profitat de un scurt răstimp de linişte pentru a-l trimite pe 
Henry în străinătate. In Italia avea să fie la adăpost de 
nenorocirile care urmau să se abată asupra ţării. Privirile 
londonezilor se concentrau asupra Turnului, unde se pregăteau 
marile lovituri politice. 

Am aflat că Gloucester convocase consiliul regal în şedinţă 
extraordinară. Dezbaterile au luat o întorsătură furtunoasă. 

Hastings şi prietenul său Stanley, care contribuiseră la 
ascensiunea lui Gloucester, au fost arestaţi, acuzaţi de trădare, 
târâţi în curtea interioară a Turnului şi decapitaţi sub privirile 
consilierilor înspăimântați. 


Apoi, Protectorul l-a smuls din mâinile mamei sale pe micuțul 
duce de York şi l-a instalat în apartamentul fratelui său, regele, 
amenajat în Turn. 

Ziua de 25 mai, stabilită pentru încoronarea regelui, începu cu 
apariţia unor numeroase patrule militare care străbăteau 
străzile capitalei. Ceremonia urma să aibă loc la Catedrala 
Saintpaul, în prezenţa tuturor notabilităţilor regatului. Când ne 
apropiam în corpore de intrarea în biserică, trupele care blocau 
trecerea filtrau accesul invitaţilor. La Guildhall, pregătirile erau 
terminate pentru primirea oficială a regelui, care trebuia să aibă 
loc după încoronarea sub cupolele catedralei. Naosul central şi 
părţile laterale erau arhipline. 

Eu stăteam la stânga primarului, care nu părea în apele lui. Pe 
fruntea şi pe obrajii săi dolofani se scurgeau picături mari de 
transpiraţie, pe care le ştergea fără încetare. Era de o 
nervozitate crescândă. Trompetele vestiră sosirea regelui. Toate 
privirile se îndreptară spre uşa cea mare. Dar în locul regelui, îşi 
făcu apariţia doar Gloucester, însoţit de o numeroasă suită civilă 
şi militară. 

Estrada rezervată tânărului suveran a rămas neocupată. 
Serviciul religios începu în absenţa sa. Asistenţa era din ce în ce 
mai intrigată. Dar nimeni nu îndrăznea să pună întrebări. 

După slujba religioasă, doctorul Shaw, fratele primarului, luă 
cuvântul şi, în faţa adunării care asculta cu sufletul la gură, 
anunţă că cei doi fii ai defunctului rege au fost decăzuţi din 
toate drepturile la tron, pentru că proveneau dintr-o căsătorie 
lovită de nulitatea legală. Înainte de a se căsători cu Elisabeth 
Woodwille, Edward al IV-lea se însurase în secret cu Eleanor 
Butler, fiica contelui Shrawsbury. Deci, răposatul rege era 
bigam. În consecinţă, fiii săi Edward şi Richard pierdeau automat 
dreptul la tron. Însăşi legitimitatea lui Edward al IV-lea era 
discutabilă. Urmarea logică era clară: ducele Richard de 
Gloucester devenea unicul moştenitor legitim al tatălui său! 

După anunţul acestei hotărâri s-a lăsat o linişte grea, 
apăsătoare... 

Acum am înţeles tulburarea primarului. El ştia ce avea să se 
întâmple, dar nu îndrăznise să ne informeze, pentru că jocul ar fi 
devenit prea periculos... 

Cu faţa întunecată, Gloucester părăsi catedrala... 


Câteva zile mai târziu, ducele de Buckingham a venit la 
Guildhall şi ne-a anunţat oficial că, în virtutea drepturilor sale 
recunoscute de Biserică şi de Parlament, ducele Richard de 
Gloucester a fost proclamat rege al Angliei. 

Voci izolate strigau: 

— Trăiască regele Richard al III-lea! 

Buckingham ne-a îndemnat să ne prezentăm a doua zi la 
palatul Bayhard, reşedinţa ducelui de Gloucester, pentru a-i 
oferi coroana regală. Am fost desemnat să fac parte din 
delegaţie. 

În ziua următoare l-am însoţit pe Buckingham la castelul 
Bayhard. Intram pentru prima oară în această reşedinţă feudală, 
care aparținuse ducelui Humphrey, asasinat de actualul stăpân 
al domeniului. Am avut impresia că fantoma lui plutea pe 
coridoarele pavate cu dale de piatră cenuşie. 

Conform instrucţiunilor primite, l-am implorat pe Richard de 
Gloucester să accepte coroana Angliei. După câteva ezitări, de 
formă, el acceptă rugămintea noastră. 

A doua zi, noul suveran s-a înfăţişat la Westminster Hali 
pentru a-i asigura pe magistrați, pe lorzi şi pe membrii Camerei 
inferioare că va veghea ca drepturile constituţionale ale 
poporului englez să fie riguros respectate şi aplicate. 

La 6 iulie, Richard şi soţia sa Ana au fost încoronați de 
arhiepiscopul Bourchier, unul dintre partizanii săi, în cadrul unei 
ceremonii fastuoase, în faţa altarului catedralei Saint Paul. Fiul 
lor Edward, în vârstă de 10 ani, a primit titlul de conte de 
Salisbury şi rangul de prinţ de Wales. 

Toţi partizanii noului rege - de altfel puţin numeroşi - au fost 
larg recompensaţi. Ducate, comitate, domenii vaste, o ploaie de 
onoruri s-au revărsat pe capul lor. 

Apoi, un zvon din ce în ce mai persistent a prins să se 
răspândească în capitală. Micul rege Edward al V-lea şi fratele 
său mai mic ar fi fost asasinați din ordinul uzurpatorului. 

Eram obişnuiţi cu crimele, cu masacrele. Rafinamentele 
cruzimii nu mai impresionau pe nimeni. Dar exterminarea celor 
doi copii de către un nebun încoronat a produs valuri de oroare 
şi de mânie. Nu se pronunţa numele lui Richard al Ill-lea fără să 
se adauge epitetul înjositor de regicid şi de lrod, ucigaşul de 
copii. 


Partizanii defunctului Edward al IV-lea şi ai Lancasterilor, care 
scăpaseră de masacrele săvârşite de tiranul urât de moarte, au 
pus mâna pe arme. Până şi ducele de Buckingham a trecut de 
partea lor. A făcut, oare, acest gest sub imperiul indignării 
provocate de asasinarea celor doi micuţi prinți, ori fiindcă 
recompensa primită nu se ridica la nivelul aşteptărilor sale?... 

Rebelii, bănuitori, nu l-au ales /eader. Au preferat să-şi 
întoarcă privirile spre contele de Richmond, care trăgea de mult 
sforile pentru a obţine coroana Angliei. 

Richard nu se bucura de popularitatea predecesorului său. 
Cuprins de euforie după recentul său triumf, el se credea 
invulnerabil. Considera că ovaţiile partizanilor săi sunt un 
omagiu binemeritat. Dar pentru majoritatea englezilor el nu era 
decât un uzurpator odios. 

Henry Tudor voia să profite de această împrejurare care îi 
oferea cele mai bune cărţi într-un joc care se anunţa dur. Focul 
războiului, care ardea mocnit, era gata să izbucnească la lumina 
zilei... 

AFRODITA VENEȚIANA 

curtezană 

Numele meu nu este decât o figură de stil. Nu sunt nici 
grecoaică, nici venețiană. Am venit pe lume în partea cea mai 
jalnică din Trastevere, cu picioarele în Tibru, pentru că, într- 
adevăr, ori de câte ori creşte nivelul fluviului, casa în care m-am 
născut este inundată. 

Să fii romană la Roma este banalitatea însăşi: nu atragi 
atenţia. Pentru a se deosebi de muritorii de rând, curtezana 
trebuie să agaţe de numele său un fel de atestare care să indice 
o origine exotică - venețiană, florentină, napolitană - aduce un 
parfum străin... Un plus de valoare... 

Aş fi preferat pariziană, dar nu cunosc limba franceză... Mă 
mulţumesc deci cu... venețiană... Şi mi-a purtat noroc... 

In privinţa prenumelui, este o altă poveste... La naştere - 
eveniment capital în existenţa mea, care s-a întâmplat în ziua 
de Santa Maddalena -, mama, care nu se bucura de o 
imaginaţie excepţională, m-a dus în faţa preotului parohiei 
noastre şi i-a cerut să mă boteze Maddalena. 

— Excelentă alegere!, a zis ecleziastul. Felicitările mele! 


Acest prenume urma să exercite o influenţă capitală asupra 
viitorului meu, sau, pentru a folosi o expresie mai savantă, mi-a 
fost predestinat... Pentru că, între timp, am devenit curtezană... 

Apoi, am avut îndoieli în legătură cu oportunitatea de a purta 
acest nume... Să agă ţi clienţi pe străzile Romei şi să te cheme 
Maddalena rişti să intri în conflict cu Biserica... S-ar putea să fiu 
acuzată că fac aluzie la ocupaţia Sfintei Maddalena înaintea 
trecerii sale în rândul sfinţilor... 

Unul dintre primii mei clienţi - aveam pe atunci paisprezece 
ani - a exclamat când m-a văzut: 

— Ce frumoasă eşti!... Afrodita rediviva!... 

Mi-a explicat că Afrodita era zeiţa tinereţii şi a frumuseţii... 

Această poreclă mi se potrivea de minune... 

Clientul era un personaj important, ceratore /a Curie, adică el 
punea sigilii de ceară pe scrisorile papei... 

Numele lui: Claudio Bertini... Umanist pasionat şi admirator al 
antichităţii romane, era capabil să recite, cu talentul unui actor, 
versuri din Virgilius Maro şi din Ovidius Naso, din Valerius 
Flaccus şi din Pipinius Staticus, din Silius Staticus şi din Valerius 
Martialis... Nu înţelegeam nimic, pentru că le recita în latină, dar 
la biserică nu ascultăm slujba în latină fără să înţelegem 
cuvintele preotului?... 

Invăţasem pe dinafară toate aceste nume de poeţi pentru că 
îmi plăcea muzicalitatea limbii... Încântat de entuziasmul meu, 
el mi-a propus să mă înveţe latina, dacă eram dispusă să-i 
plătesc lecţiile în natură... Am acceptat fără ezitare... Schimbul 
era avantajos pentru ambele părţi interesate... Am obţinut 
instruirea clasică pe care numai tinerele fete din înaltele familii 
nobile şi-ar fi putut-o permite... Claudio nu era pretenţios - un 
bătrânel de patruzeci de ani îşi epuiza repede virilitatea 
arzătoare... Îi plăcea să-i mângâi tonsura... Nu mi-a cerut 
niciodată să fac pipi pe el, să-l bat cu cureaua sau să i-o sug... 
Specialităţi dezgustătoare pe care unii clienţi care plătesc le 
pretind uneori, dar trebuie să treci prin furcile caudine - 
expresie folosită de Claudio când vorbea de patronii săi de la 
Curie... 

Chiar de la începuturile mele de curtezană câştigam destul 
pentru a-i mulţumi pe toţi membrii familiei mele, mari sau mici, 


care mă aşteptau în fiecare seară ca puii de rândunică 
nerăbdători să înfulece hrana adusă de mama lor. 

Claudio spunea că sunt altfel decât celelalte. Avea dreptate... 
Când târfele vor să fie remarcate, să excite trecătorii, le aruncă 
ochiade, surâd ademenitor, îşi arată sânii goi, îşi mişcă fesele, 
fac gesturi lascive... Toţi clienţii sunt buni dacă au destui bani 
pentru a plăti câteva clipe plăcute - puştani sau ramoliţi, 
parfumaţi sau împuţiţi, odioşi sau orbitor de frumoşi, chiori sau 
ciungi... 

Eu îmi aleg clienţii. Îmbrăcată cu o rochiţă uşoară, mulată, 
care îmi subliniază contururile corpului meu de adolescentă, las 
să fluture în vânt părul blond, iar braţele încărcate cu flori lasă 
impresia că mă îndrept spre cea mai apropiată biserică. Aşa, ca 
din întâmplare, mă ciocnesc piept în piept cu victima mea, de 
obicei un domn între două vârste, bine îmbrăcat, care miroase a 
parfum de mosc şi arată prin alura lui bunăstarea. Bineînţeles, 
în momentul în care se produce ciocnirea, florile mele cad la 
pământ. Când personajul se opreşte surprins, ridic spre el o 
privire inocentă şi atunci toată fiinţa mea inspiră o tulburare 
intensă, ca şi când un fulger mi-ar fi aprins simţurile. Uluit, 
încântat de prezenţa mea şi măgulit de admiraţia reflectată în 
ochii mei, se apleacă şi mă ajută să ridic florile... 

Contactul s-a stabilit. De nouă ori din zece dă rezultate. Dacă 
este celibatar, mă conduce la el. Dacă este căsătorit, un han 
foarte apropiat, unde am relaţii, ne oferă culcuş... 

O distracţie de o oră îi aduce patronului preţul unei camere 
pentru o noapte. Un motiv destul de convingător ca să mă apere 
la nevoie, fără să pretindă aplicarea tarifului cerut de proxeneţi. 

Prezenţa unui personaj sus-pus care să-mi ofere protecţie, 
pentru a fi mai bine apărată, este imperios necesară. Prostituţia 
este o meserie care aduce câştiguri mari dacă târfa este tânără, 
frumoasă şi sănătoasă. Dar sunt numeroase capcane care te 
pândesc. După căderea nopţii, golanii încearcă să te violeze în 
plină stradă. Nebuni cu instincte sângeroase le-au scos maţele 
bietelor fete care au avut nenorocul să se afle în calea lor. Un 
glonte rătăcit te poate ucide când bandele sau chiar trupele 
regulate se înfruntă între ele, incidente care au devenit foarte 
frecvente. Bolile şi păduchii sunt un alt capitol. Poliţia îţi face 
viaţa grea. Ofițerii de la căpitănia lupanarelor - autoritate 


înfiinţată de Vatican - jecmănesc prostituatele, pretinzându-le 
taxe şi suprataxe când vistieria papei este goală, ceea ce se 
întâmplă mai întotdeauna. 

În acest timp, lecţiile mele de limbă şi literatură latină 
continuă acasă la Claudio - o cameră mobilată, la doi paşi de 
Piaţa de flori, terenul meu de vânătoare preferat. Fac progrese 
rapide. In timp ce femeile de vârsta mea se deprind cu grijile 
domestice pentru a pregăti masa soţilor lor şi se ocupă de copiii 
pe care i-au adus pe lume, eu studiez, recit poeziile de dragoste 
ale lui Ovidiu şi citesc fără nici-o dificultate cei „Doisprezece 
cezari”, de Suetonius, în original. 

Intr-o zi, când terminasem traducerea cu voce tare a 
dialogului dintre Corydon şi Thyrsis, magister m-a aplaudat 
pentru prima dată. g 

Făcea sacrificii mari pentru mine. Imprumuta cărţi de la 
biblioteca Vaticanului - ceea ce nu era permis - pentru a-mi da 
prilejul să mă familiarizez cu marii prozatori şi poeți ai literaturii 
Italiei Cezarilor. 

— Bravo!, a strigat el. Latina nu mai are secrete pentru tine! O 
stăpâneşti mai bine decât mulți preoți care se descurcă penibil 
în timpul slujbelor. Le-am vorbit despre tine colegilor mei de la 
Curie. Progresele tale i-au mirat. Ai ajuns la un nivel care ţi-ar 
permite să predai latina ca oricare profesor. Dacă aş exprima 
această erezie, aş îngrozi corpul profesoral, care nici nu concepe 
existenţa unei femei emancipate la un asemenea nivel... 
Pasiunea pentru marii clasici mi-a sugerat o idee. N-ai vrea să 
înveţi şi greaca? Eu nu m-aş încumeta să te învăţ, pentru că nu 
este specialitatea mea. Dar am la Curie un coleg care ar fi fericit 
să te conducă în paradisul literelor vechii Elade... In schimbul 
serviciilor lui, ai accepta să-i acorzi aceleaşi avantaje ca şi mie? 

Am acceptat propunerea fără să ezit. 

Maestrul de greacă se numea Fortunato Bonvenuto şi lucra în 
acelaşi birou cu Claudio. Intre ei, contrastul era izbitor. Slab ca o 
scrumbie sărată, Claudio părea un băț pe lângă Fortunato, care 
era rotund ca un dovleac. Să faci dragoste cu acest pahiderm cu 
faţă umană nu era uşor. Pentru a avea o idee despre cum arăta 
din profil, trebuie să ştiţi că, din cauza burţii rotunde ca o lună 
plină, avea nevoie de o oglindă pentru a-şi zări scula 
microscopică. Nu se punea problema să se culce peste mine - 


m-ar fi strivit. Eu îl călăream. Mă căţăram ca pe clopotniţa unei 
catedrale înzestrate cu un clopoțel ca un fel de sabie boantă. 
Am fi putut prezenta un număr de circ cu succes garantat. 

Cusururile fizice nu-l împiedicau pe Fortunato să fie un 
profesor perfect. Cu greaca mă descurcam mai greu decât cu 
latina, atât de apropiată de limba mea maternă. Dar dificultăţile 
nu mă dezarmează niciodată, aşa că am ieşit cu bine şi din 
încercarea asta. 

Graţie celor doi profesori şi a studiilor urmate în cea mai 
originală şcoală din lume, am căpătat modul de exprimare al 
unei doamne, care îşi presară frazele cu citate din scriitori 
antici, dar eu nu făceam asta ca să-mi epatez auditoriul, ci ca să 
mă amuz. Desigur, pentru a-mi pune în valoare cunoştinţele mi- 
au trebuit interlocutori cultivați, capabili să aprecieze 
subtilităţile care aveau fineţea dantelelor de Bruges. 

Claudio şi Fortunato se felicitau pentru succesul meu. Chiar 
proiectau crearea unei şcoli pentru tinerele fete de familie bună. 
Nu aveau intenţia să formeze femei savante, pedante şi 
plictisitoare, ci partenere de visare, capabile să îmbine graţia cu 
bogăţia spiritului. 

Într-o seară, după ce i-am recitat lui Fortunato versuri în limba 
greacă create de mine, a strigat entuziasmat: 

— Tu eşti o nouă Sapho! Sapho din Lesbos, reînviată! M-am 
apărat, surâzând cu cochetărie: 

— Dar eu nu sunt lesbiană... 

— N-ai avut ocazia! Femeile din ziua de astăzi nu sunt 
îndeajuns de versate în dragoste... Dar pentru moment nu este 
esenţial... Afrodita, am o mare veste pentru tine... Mâine seară 
vei fi sărbătorită de Academia Platoniciană din Roma, care îţi va 
acorda o diplomă de onoare, decernată celei mai talentate 
curtezane oneste din Cetatea Eternă... 

— Talentată la ce?, am întrebat suspicioasă. 

— Poezie şi literatură umanistă! Mâine seară să te arăţi 
demnă de această apoteoză! Goală, ai fi primit laurii de aur 
pentru cea mai frumoasă femeie din Roma... Trage pe tine o 
rochiţă decoltată generos... Vei avea un succes nebun... 

Aş fi putut să mă consider fericită. Dar viaţa are cerinţele ei. 
Lecţiile plătite în natură îmi reduceau veniturile, pentru că 


timpul pe care ar fi trebuit să-l folosesc pentru a găsi clienţi îl 
pierdeam cu studiul autorilor greci şi latini. 

Acasă, mama se plângea de insuficienţa contribuţiei mele la 
întreţinerea familiei. O droaie de copii şi adolescenţi fără lucru. 
Sora mea mai mică, Lucia, a adoptat meseria mea, dar câştiga 
puţin. Clienţii profitau de naivitatea ei şi plăteau sume derizorii 
pentru un număr şi chiar pentru o noapte întreagă. Mama nu 
mai ajungea să echilibreze bugetul. Preţul hranei creşte zi de zi. 
Pâinea, deşi foarte scumpă, se găseşte greu. Lumea săracă a 
Romei, spune mama, este în pragul foametei... 

Eu sunt roasă de remuşcări. Ar trebui să renunţ la visurile 
nechibzuite şi să revin cu picioarele pe pământ. Mă gândeam să 
renunţ chiar la diploma mea de onoare... 

In cele din urmă am hotărât să mă duc totuşi acolo, să spun 
adio prietenilor umanişti şi să reintru în ordin - nu în vreun ordin 
monahal, trebuie să ai dotă ca să te primească, ci în ordinul 
prostituatelor... Singurul care îmi este la îndemână... 

A doua zi, seara, mi-am pregătit toaleta cu o grijă deosebită... 
să fac impresie bună, apoi să-i părăsesc... 

La miezul nopţii m-am prezentat la hanul „Doisprezece 
Cezari” - influenţa umanistă se manifesta din nou - şi am intrat 
în sala unde se ţinea banchetul. Când să trec pragul separeului 
în care erau adunaţi deja prietenii mei, mă opresc uluită, cu 
răsuflarea tăiată... 

O explozie de aplauze... Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, în 
spatele meu... Nimeni... Ovaţiile îmi sunt adresate... 

Claudio şi Fortunato se desprind de ceilalţi convivi - vreo 
douăzeci la număr - îndreptându-se spre mine, mă încadrează, 
mă ia fiecare de mână, apoi, ca într-un fel de dans, mă conduc 
spre prietenii lor care aplaudă... Sunt aproape speriată de 
această manifestare gălăgioasă... Cei doi maeştri ai mei fac o 
reverență... Eu îi imit, aplauzele cresc... Imi vine să plâng - oare 
îşi bat joc de mine? 


Claudio anunţă cu solemnitate: 

— Am bucuria şi onoarea să v-o prezint pe Afrodita venețiană. 
Fortunato continuă: 

— Cea mai strălucită elevă a noastră!... Regina umaniştilor 
Romei!... 

In timp ce aplauzele şi ovaţiile sunt reluate cu o intensitate 
crescândă, ei mă conduc la locul de onoare... 

Apoi, Claudio ridică mâna, cerând să se facă linişte: 

— Acum vă voi prezenta pe rând invitatei noastre de onoare... 

Imi arată cu mâna fiecare persoană, pronunţând un pomelnic 
de nume, cea mai mare parte cunoscute, pentru că umaniştii se 
bucură la Roma şi peste tot în ltalia de o celebritate mai mare 
decât cea a cardinalilor... 

Pentru tinerii avizi de libertate, umaniştii apăreau în postura 
de eroi gata să combată formalismul demodat, prăfuit şi să 
restabilească o republică romană după modelul antic. 

Câteva nume m-au impresionat în mod deosebit, pentru că îmi 
evocau fapte eroice, isprăvi nebuneşti, răscoale intelectuale pe 
care tot oraşul le comenta cu ardoare. 

Claudio deschise banchetul într-un mod original. Recită meniul 
în versuri, în limba latină. Cu toate cunoştinţele mele în 
domeniu, nu am înţeles toate subtilităţile care provocau râsul. 

Apoi, chelnerii hanului, îndrumați personal de patronul lor, au 
adus primele platouri cu mai multe feluri de peşte, stropite cu 
vinuri albe potrivite, foarte apreciate de convivi. Exclamaţii de 
plăcere salutară vânatul servit sub formele cele mai ciudate, 
precum şi vinurile roşii, „stimulatoare pentru limbă şi spirit”, 
sublinie personajul aflat în dreapta mea, care era - imaginaţi-vă 
- Platina, marele Platina, care a cunoscut celulele jilave ale 
închisorii, după ce îndrăznise să-l înfrunte pe Papa Paolo al Il- 
lea. 

Conversaţia era sclipitoare. Glumele, vorbele de duh, ironiile şi 
chiar bufoneriile se ciocneau ca tăişurile fulgerătoare ale unor 
spadasini, cuvintele se încrucişau uneori cu un umor extrem de 
muşcător. Verva lor era uimitoare. Se exprimau cu uşurinţă în 
latină, greacă, dar şi în italiană sau în franceză, limba distinsă a 
intelectualilor, a nobililor şi a diplomaților. 

Un scaun rămăsese neocupat. 


— Unde e scumpul nostru amic Filelfo?, se informă Pomponius 
Laetus, un personaj plăpând, lider al Academiei umaniste a 
Romei. 

— Probabil este reţinut la Vatican, răspunse Fortunato. Nu va 
întârzia... lată-l, vorbeşti de lup... 

Arătă spre uşă cu degetul său rotunjor ca un cârnăcior. 

Elegant îmbrăcat, cu o somptuoasă robă roşie care îi dădea un 
aer de prinţ al Bisericii, Filelfo trecu pragul, agitând mâna de un 
alb mătăsos, ca şi cum ar fi binecuvântat adunarea. Apoi, se 
aşeză pe scaunul său. Chelnerii se grăbiră să-l servească. 

— Personalităţile de prim rang sosesc ultimele!, zise Poliziano 
cu o uşoară ironie. 

— Vă rog! Modestia mea suferă... Realitatea este mai 
prozaică. A trebuit să sigilez o scrisoare pe care Suveranul Pontif 
a vrut să o semneze chiar în această noapte. 

— Secret de stat?, întrebă Marsilio Ficino. 

— A, nu! Mâine o să aflaţi cu toţii... Papa vrea să stăvilească 
luxul prelaţilor şi al clericilor de la Curie... De acum încolo, adio 
haine de mătase roşie sau verde, strânse prea mult pe talie sau 
scurte până deasupra genunchilor... Adio centuri aurite, coliere 
de aur sau de argint... Vă sfătuiesc să vă priviţi în oglindă pentru 
ultima oară frumosul vostru păr... Incepând de mâine, tonsura 
este obligatorie pentru toată lumea, fără excepţie... Pleşuvii nu 
vor mai suferi concurenţa buclelor voastre... Curtezanele care 
vor fi tentate să vă mângâie capul, pe întuneric, se vor întreba 
perplexe ce rotunjime a corpului vostru se află în mâinile lor... 

— Filelfo, ajunge! Nu mai răni cu pumnalul tău veninos amorul 
nostru propriu!, interveni Paolo Jovius, istoricul. 

— Filelfo, continuă-ţi litania de coşmar!, îl invită Angelo 
Poliziano. Suntem gata să golim cupă de venin până în 
străfundurile infernului... 

— Adio banchete cu zeci şi sute de invitaţi, adio cântece 
lumeşti, adio fabule istorisite de actori... Bun venit lecturilor 
evlavioase, meselor cumpătate, umilinţei... Adio vânătorilor 
ostentative cu impresionante haite de câini... Adio cortegiilor cu 
mai mult de treizeci de servitori... Adio cheltuielilor fără 
măsură... 

— Recomandarea nu este pentru noi, interveni Stefano 
Infesura, renumit pentru limba lui ascuţită. Personalul meu de 


serviciu se reduce la doi servitori şi o menajeră... Papa să facă 
mai întâi ordine în afacerile cardinalilor, ale nepoților şi ale 
răsfăţaţilor săi pederaşti... 

— Probabil că asta este şi intenţia lui, spuse Pomponius cu 
oarecare indulgență. 

Filelfo îl privi cu severitate. 

— Mă aşteptam ca Platina să facă această remarcă, înscăunat 
bibliotecar de Sisto al IV-lea - eu prefer numele italian Sisto, în 
loc de foarte oficialul Sixtus - îngenuncheat la picioarele sale în 
umilitorul tablou al lui Melozzo, ar fi fost normal ca el să-i 
găsească scuze... 

Platina nu s-a formalizat, dar replica lui nu a fost lipsită de o 
uşoară ironie: 

— Când papa te-a convocat la Roma şi ţi-a propus un salariu 
anual de 6 000 de florini, i-ai dedicat elogii sforăitoare. Indată ce 
plăţile au început să întârzie, ai trecut de cealaltă parte a 
baricadei... 

Infesura îl agresă cu un ton acru: 

— Mă tem să nu devii un lingău, ca acest imbecil de Bistici! 

— Te asigur că voi păstra o neutralitate onestă. Nu pot să uit 
că a construit Capela Sixtină, podul Sisto, că i-a chemat la Roma 
pe Pinturicchio şi pe Botticeli, pe fraţii Ghirlandaio, pe Cosimo 
Roselli... 

— Ai uitat probabil că tot el a înființat în statele Bisericii 
monopolul vânzării cerealelor. Exporta cea mai mare parte, iar 
restul - de o calitate inferioară - îl vindea pe piaţa internă. O 
speculă neruşinată. 

— Nu! Eu nu contest acest lucru. Este un adevăr trist, 
cunoscut de toată lumea. Dar papa nu a fost decât instrumentul 
lui Girolamo... Poate că el nici nu ştie... 

Ficino oftă. 

— Hai, Platina! După tine, papa nu este decât un ramolit care 
habar nu are sau, mai rău, tolerează abuzurile nepoților. Să nu 
ştie el că au fost construite palate delapidându-se banii rezultați 
din impozite? Înainte de a muri, la douăzeci şi opt de ani, 
victimă a desfrâului, Pietro Riario a cheltuit sute de mii de ducați 
pentru a-şi întreţine luxul şi metresele. Să nu ştie că Raffaele 
Riario-Sansoni, scumpul său nepot, tocmai îşi construieşte un 
palat enorm smulgând pietrele şi marmura de la Coliseu? O 


familie de parveniţi care a devastat Roma! Hai să schimbăm 
subiectul! Mă dezgustă! 

— De acord!, spuse Claudio. Vă propun să o invităm pe 
frumoasa noastră Afrodita venețiană să ne recite versuri în 
latină compuse de ea. 

Izbucniră aplauze: 

— Ura! Bravo! 

Emoţionată, am expus în faţa acestei ilustre adunări rodul 
visurilor mele... Graţie lui Claudio şi Fortunato, care mi-au 
îmbogăţit vocabularul, folosesc astăzi cuvinte, termeni care 
pentru mine, înainte, sunau chinezeşte. Imi dau bine seama că 
am făcut progrese, totuşi mi se întâmplă să ezit, să mă silesc, ca 
şi când aş încerca să umblu pe sloiuri plutitoare... 

Aplauzele au acoperit finalul recitării mele. 

— De aici înainte, poezia nu va mai fi produsul exclusiv al 
câtorva doamne!, zise Platina. Lucreția Tornabouni, Antonia de 
Puici se vor afla în competiţie cu drăgălaşele noastre curtezane, 
care se bucură de unele avantaje deloc neglijabile: tinereţea, 
frumuseţea şi un farmec care le-au făcut celebre pe marile 
curtezane ale Antichității. Vei fi acoperită de glorie, scumpă 
Afrodita... 

— Glorie?, strigă Filelfo. Ai grijă, Platina. Când pronunţi acest 
cuvânt aluneci deja pe panta ereziei... Este permis să critici un 
cardinal sau câţiva clerici. Printre slujitorii Bisericii, evlavioşi, 
savanţi, se rătăcesc uneori şi oi râioase. Lor le este adresată 
breva lui Sixtus al IV-lea. Papa este deasupra criticilor, căci dacă 
uneori comite ticăloşii exercitându-şi funcţia în calitate de Vicar 
al lui lisus Hristos, i s-a transmis sfinţenia acestuia şi păcatele 
sale sunt implicit iertate. Dar a vorbi de glorie, de orgoliu, de 
setea de mărire, trăsături care caracterizează ascensiunea 
umanismului, înseamnă să înfrunţi dogmele Bisericii, care 
propovăduiesc umilinţa, curăţenia moravurilor, sărăcia, căinţa, 
supunerea faţă de Biserică, pioşenia, aşteptarea Judecăţii de 
Apoi şi credinţa că nemurirea şi judecata lui Dumnezeu există. 

Pontano, care nu deschisese gura decât ca să mănânce şi să 
bea, izbucni în râs: 

— Filelfo, ar trebui să-ţi schimbi meseria. Sigilarea bulelor şi a 
scrisorilor papale este o misiune prea puţin importantă în 
comparaţie cu ceea ce ai putea obţine predicând cuvântul lui 


Dumnezeu în bisericile Romei. Ultima ta frază aproape că m-a 
convins. Chiar mă întreb dacă vorbele tale sunt marcate de 
adevărata credinţă. Ar trebui să le spui enoriaşilor tăi că 
invocarea sfinţilor este un cult care se apropie de idolatria celor 
vechi. 

Urceus, profesor universitar, adăugă la rândul său: 

— Ar trebui să le spui, Filelfo, că formulele privind Judecata de 
Apoi şi existenţa unei alte vieţi - în rai sau în iad -, după moarte, 
nu sunt decât gogoriţe bune să bage frica în babele bigote. Valla 
recomanda o întoarcere fără rezerve la Antichitate. Noi suntem 
mai moderați. Evităm un conflict deschis cu Biserica, vădit 
conservatoare, pentru a nu pune în mişcare Inchiziția. Apropo 
de Inchiziţie. Ştii că papa este pe punctul de a-l numi pe nepotul 
scumpului nostru cardinal Juan Torquemada şef al Inchiziției 
spaniole? Vă propun un rămăşag. Savantul cardinal 
Torquemada, incapabil să intre în istorie ca prinţ al Bisericii, îi va 
asigura lui Tomas Torquemada o primire triumfătoare în analele 
celor mai sângeroase opresiuni pe care le-a cunoscut vreodată 
epoca noastră. Pe lângă el, Nero va rămâne un copil nevinovat... 

Pomponius Laetus dădu din cap cu amărăciune: 

— Inchiziția este una dintre cele mai oribile răni ale Bisericii 
Catolice romane. Maniheiştii şi adamiţii, gnosticii şi severienii, 
pelagienii şi priscilienii, cataricii şi ereticii din Vaud au fost 
persecutați, masacrați, tăiaţi în bucăţi, arşi pe rug de creştinii 
triumfători. Titlul de Inchizitor al Credinței a fost consacrat în 
Codul lui Teodosie. 

Marele Sfânt Augustin cerea mânios pedeapsa cu moartea 
pentru toţi cei care practică de secole politeismul, religie a 
statului roman. Ereticii au fost omorâţi în masă, în numele lui 
Dumnezeu. Până şi în zilele noastre campionii Inchiziției ar vrea 
să-l ardă de viu pe un oarecare Galeotto Marcio, care a îndrăznit 
să scrie că orice om care duce o viaţă curată, morală, ar putea 
să ajungă în cer, indiferent de religia lui. Trebuie să recunosc că 
Papa Sisto a avut înţelepciunea să-l graţieze... 

Marsilio Ficino îşi umezi buzele în cupă cu vin roşu, făcu un 
gest care exprima făţiş satisfacția, apoi lăsă să-i scape un 
zâmbet subtil: 

— In timp ce sfânta noastră religie condangă păcatul sub 
toate formele sale, iar slujitorii Bisericii tună şi fulgeră din 


amvon Împotriva mârşăviei muritorilor de rând, poate veţi fi 
curioşi să aflaţi părerea unei sfinte asupra acestor personaje. 
Este vorba de Sfânta Caterina de Siena. Câteva fraze mi s-au 
întipărit în minte: „Oriunde mi-aş întoarce privirea - spre clerul 
secular, spre preoţi sau spre episcopi, spre ordinele religioase 
sau către prelaţii mai mici şi mai mari, mai tineri şi mai bătrâni - 
toţi îmi strâmbă nasul cu mirosul puturos al păcatului mortal pe 
care-l săvârşesc fără încetare. Spirite înguste, avari şi proşti, şi- 
au abandonat misiunea de a-l servi pe Dumnezeu şi se înfundă 
în murdărie, trăiesc în desfrâu şi îşi hrănesc copiii cu mâncarea 
săracilor”... 

Ficino făcu o scurtă pauză, în timp ce un surâs fin se ivi pe 
buzele sale: 

— Nu aveţi impresia că ultima frază ilustrează relaţiile dintre 
Sixtus al IV-lea şi nepoţii săi?... Sau pseudo-nepoţi, cum s-ar 
spune. 

— Bietul Sisto!, exclamă Filelfo cu o falsă compasiune. 

Pontano interveni cu afecţiune comică: 

— În ultimul mileniu, care a acoperit Europa cu întunericul 
său, preoţii au dat tonul. Chiar azi, în zorii unei noi ere, noi le 
urmăm exemplul... Am putea fi acuzaţi de imitație servilă?... Îmi 
amintesc de o împrejurare nostimă când Pius al II-lea - un papă 
care în mod excepţional merită tot respectul nostru - s-a dus la 
Ferrara, în anii şaizeci, şi a fost primit de şapte prinți, toţi 
bastarzi. N-a fost prea surprins de această împrejurare. 
Misionari, cu Sfântul Bernardin în frunte, amenințau femeile 
elegante cu mânia dumnezeiască. Lecce s-a ridicat împotriva 
femeilor care, prin lungimea exagerată a trenei rochiilor, prin 
decolteul indecent, prin machiajul expus fără măsură şi prin 
ţinuta total nepotrivită în locurile sfinţite, îl provoacă pe 
Dumnezeu... lar bărbaţilor şi misionarilor, Vespasiano de Bistici, 
genialul lingău, le dădea instrucţiuni: „Nu lăsaţi în mâinile 
femeilor nici cele «O sută de povestiri», nici cărţile lui Boccaccio, 
nici sonetele lui Petrarca; oricât de pudice ar fi acestea din 
urmă, ele nu ar fi potrivite pentru doamnele cinstite, care nu 
trebuie să cunoască o altă dragoste în afara celei pentru 
Dumnezeu şi pentru soţii lor. Determinaţi-le să citească opere 
educative, vieţile sfinţilor şi cărţi de istorie, pentru ca să înveţe 
să-şi modeleze viaţa şi comportamentul şi pentru a se obişnui să 


se gândească la o viaţă serioasă, ferită de orice frivolităţi”. 
Pentru Bistici, a ţine femeile în lesă reprezintă un mijloc 
garantat împotriva oricărei încercări de emancipare care ar duce 
în mod sigur la pofte trupeşti, la purtări imorale şi ar contraveni 
principiilor eterne ale creştinismului. Pentru a menţine perfecta 
puritate a moravurilor, căminul conjugal ar trebui transformat 
într-o închisoare fără gratii pentru soțiile reduse la rolul de 
sclave. 

Fortunato ridică mâna cu un gest plictisit: 

— Frivolitatea femeilor şi desfrâul tinerilor, mai mult sau mai 
puţin dovedite, au stârnit întotdeauna mânia ipocriţilor. Să 
lăsăm deocamdată discuţiile serioase şi să profităm de această 
seară minunată ciocnind un pahar cu vin cu divinităţile antice, 
care s-au arătat întotdeauna îngăduitoare faţă de păcătoşii 
impenitenţi. Eu recunosc, fără ocol: vinul, femeia şi friptura 
bună sunt divinităţile mele... 

Aplauze izbucniră din nou... 

Claudio făcu un gest hotărât, cerând linişte: 

— Am ajuns la momentul cel mai solemn al seratei noastre. 
Proclamarea în faţa lumii întregi a talentului tinerei noastre 
discipole... 

La un semn al său, patronul a adus cu solemnitate o casetă 
din lemn sculptat şi a prezentat-o lui Platina, preşedintele 
adunării, care a scos din ea un pergament prevăzut cu o pecete 
de ceară roşie. 

Toată lumea se ridicase. 

— Signora Afrodita venețiană, sunt împuternicit de Academia 
Romană să vă înmânez diploma de onoare care răsplăteşte 
talentul dumneavoastră de tânără poetă. |n cazul 
dumneavoastră, tânăr nu înseamnă şi novice. Academia va 
publica lucrarea dumneavoastră pentru a contribui la 
emanciparea femeilor, a căror reprezentantă sunteţi. 

Când mi-a dat diploma, îmi tremurau mâinile. Fiind foarte 
înalt, s-a aplecat să mă îmbrăţişeze. 

Eram atât de tulburată, atât de cuprinsă de emoție, încât nu a 
lipsit mult ca să leşin... 

Voi ţine minte toată viaţa această noapte memorabilă... 

Reputația mea s-a răspândit repede în Roma. Toţi umaniştii în 
stare să facă dragoste s-au înscris printre clienţii mei. In 


Trastevere am devenit o celebritate locală. Foştii mei clienţi mă 
priveau cu o curiozitate bănuitoare. Să te culci cu o poetă 
diplomată implica ceva deosebit. Unii dintre ei mă evitau 
intimidaţi. Mama şi fraţii mei se înfoiau ca păunii. Brutarul le 
strecura, pe ascuns, pe sub tejghea, pâine albă. 

Intr-o seară, mă aflam în Piaţa de flori, când un poliţist mă 
acostă, mă ciupi de fese, în semn de introducere, apoi mă 
anunţă cu un aer şmecheresc: 

— Căpitanul vrea să-ţi vorbească... 

— Căpitanul? Care căpitan? 

— Nu face pe proasta! Şeful meu de la căpitănia bordelurilor 
are să-ţi spună ceva. 

Am simţit un fior de gheaţă, ca un şarpe, pe toată şira spinării. 
Când căpitanul vrea să-i vorbească unei târfe nu miroase a bine. 

— Mi-am plătit taxele, domnule ofiţer! 

— Asta să-i spui căpitanului... 

— Dar... 

— Niciun dar! Să mergem! 

L-am urmat, tremurând ca o păsărică prinsă pentru prima 
dată în căuşul palmei. 

Căpitănia bordelurilor îşi are sediul într-o casă mare, cenuşie, 
cu aspect de fortăreață sau - mai rău - de închisoare, care 
inspiră groază prostituatelor din Roma. Căpitanul bordelurilor, 
personaj important în ierarhia municipală, colecta nu numai 
impozitele pentru prostituție, dar putea să pronunţe, în primă 
instanţă, expulzarea din oraş a unor fete considerate 
periculoase pentru ordinea publică. Uneori, bietele „păcătoase” 
dispăreau fără urmă. Incident fără importanţă, din moment ce 
nobili şi chiar prinți se volatilizau în noapte. Cadavre ciopârţite, 
intrate în putrefacție, pe care nimeni nu le mai putea 
recunoaşte, erau descoperite întâmplător în mlaştinile Pontine 
sau pe malurile nămoloase ale Tibrului. 

Am intrat în clădirea respingătoare ca o viţică adusă la 
tăiere... Am parcurs culoarele fără sfârşit care miroseau a urină 
şi a sudoare, apoi polițistul m-a lăsat într-o sală de aşteptare, 
unde câteva fete se smiorcăiau fără să scoată nici-o vorbă. 

— Răbdare!, îmi spuse zbirul. Căpitanul are să te cheme. Şi 
apoi a plecat. 


Priveam înspăimântată în jurul meu. Premiul pentru poezie nu- 
mi folosea la nimic în acest loc uitat de Dumnezeu. Apoi, mi-am 
amintit că Platina, marele Platina, care poate fi văzut într-un 
tablou, îngenuncheat la picioarele papei, cunoscuse şi el 
umezeala rece a celulelor şi coridoarelor care puţeau a sudoare 
şi a urină. Această imagine mi-a dat curaj, puterea spirituală a 
martirilor. Am adoptat o atitudine fermă, combativă. Eram gata 
să-l înfrunt pe comandant cu toate legiunile sale diavoleşti de 
poliţai. O aşteptare care se prelungeşte este mai demoralizantă, 
mai istovitoare decât o bătălie pierdută. Voi introduce această 
idee într-o elegie, în latină. Mă voi arăta demnă de încrederea 
lui Claudio, a lui Fortunato şi a fraţilor mei umanişti. Gândurile 
mi-au fost întrerupte de un poliţai care m-a anunţat că mă va 
primi căpitanul... 

Onoare deosebită, m-a chemat înaintea fetelor care suspinau 
de ţi se rupea inima... 

Polițistul m-a introdus în cabinetul şefului său. Mă aflam în 
faţa unui individ cu mutră de maimuţoi, care mă străpunse cu 
ochii lui răi. 

— Eşti o evazionistă!, mă ocări el. O evazionistă mizerabilă! 

Cred că reprezentam imaginea perfectă a uimirii. 

— Eu, evazionistă? 

— Nu ţi-ai plătit taxele de patru ani! 

— Nu fac meseria asta decât de trei ani... De altfel, luna 
trecută am plătit doi ducați... 

— Doi ducați? Glumeşti? Cu clienţii graşi pe care îi ai? Figurezi 
în registrele noastre cu o datorie de 120 de ducați! 

— N-am văzut în viaţa mea atâţia bani la un loc! 

— Te va împrumuta un cămătar! Îţi dau un termen de trei zile! 
Dacă nu, bagă de seamă! Eu sunt un domn... iți dau voie să 
alegi între puşcăria pentru rău-platnici şi exil... Poate chiar 
amândouă! Dar mai întâi puşcăria. 

Curajul martirilor m-a părăsit. Între vis şi realitate este 
oarecare distanță... Voiam să păstrez aceeaşi atitudine 
nepăsătoare, dar lacrimile m-au trădat... 

Un interes binevoitor apăru pe mutra lui de maimuţoi. 

— Ascultă, fetiţo! Aş putea să-ţi acord un termen mai lung! Și 
chiar o reducere a taxelor. Asta înseamnă un serviciu reciproc... 


Mă gândeam că îmi va propune o partidă de amor pe biroul 
său. Am avut eu clienţi şi mai pociţi, şi mai bătrâni... 

— Ţi-ai format o clientelă aleasă, spuse el cu un surâs care 
semăna mai degrabă cu o strâmbătură oribilă. Fă-i să 
vorbească! În faţa fetelor plătite, bărbaţilor le place să-şi dea 
importanţă... Le mai scapă nişte lucruri... care ar putea să mă 
intereseze... Căpşorul tău aiurit e în stare să priceapă? 

Să câştig timp! Trebuie să câştig timp. Nu mă gândeam că 
prietenii mei umanişti ar avea mâinile atât de lungi încât să mă 
scoată din ghearele maimuţoiului... Era mult prea mare pentru 
ei. 

Căpitanul adăugă cu un aer misterios: 

— Sfântul Pontif este înconjurat de duşmani... Trebuie să-l 
ocrotim! Nu vrei să-l ajutăm pe Sfântul nostru Părinte? Poate că 
taxele ar putea să mai aştepte... La sfârşitul săptămânii te 
aştept la mine în birou... Informaţii sau bani... Hai, şterge-o! 

Am părăsit căpitănia într-o stare de agitaţie extremă. Să 
spionez?... Nu!... Nu practic o meserie onorabilă. Dar să spionez, 
asta-i şi mai rău... Că îmi vând corpul este o afacere care mă 
priveşte personal... Nu aduc neajunsuri nimănui... 

A doua zi am alergat la Claudio. l-am cerut sfatul... Gazda lui, 
o femeie bărbătoasă, mă detesta, pentru că mă considera 
nedemnă de a frecventa un cleric al Curiei, care dădea un 
exemplu de virtute creştină. Aruncându-mi o privire urâtă, îmi 
spuse că părintele Claudio este plecat în misiune la Ovieto. Nu-i 
spusese când se întoarce. Atunci am plecat să-l găsesc pe 
Fortunato. Acolo, atmosfera era diferită. Gazda avea aerul unei 
stareţe mereu zâmbitoare, gata să-ţi dea o dată cu 
binecuvântarea ei şi câteva sfaturi pioase... 

— Din cauza sărbătorilor este reţinut la Vatican. Vine acasă 
noaptea târziu şi pleacă dimineaţa în zori... 

N-am întrebat-o despre ce sărbătoare este vorba. Dacă nu le 
ştii pe toate pe dinafară, e posibil să ţi se atribuie reputaţia de 
eretic... 

Nu-mi rămâne decât să mă supun destinului şi capriciilor 
căpitanului bordelurilor. Mi-am amintit de hangiul care asistase 
la atribuirea diplomei mele. Când i-am cerut un împrumut de 
120 de ducați, a holbat ochii năucit. 


— Presupun că la ora asta numai trezorierul papei poate 
dispune de o asemenea sumă... El şi... poate Messer Ezechiel, 
cămătarul, care locuieşte la colţul străzii... Casa cu acoperişul 
ascuţit... Dar cere nişte dobânzi... Eh, trebuie să te înveţi cu 
toate... 

Messer Ezechiel m-a primit cu un surâs larg. Suma de care 
aveam nevoie nu l-a impresionat peste măsură. 

— AŞ putea să-ţi avansez această sumă... Dar astăzi banii se 
găsesc greu, deci sunt scumpi... Singur nici nu aş putea rezista 
în acest comerţ... Un creştin contribuie şi el cu un oarecare 
capital... Religia lui îi interzice să dea bani cu camătă - poliţia 
papală este severă în această privinţă... Şi atunci, eu trebuie să 
adaug la dobânda lui dobânzile mele, dar vă acord încredere 
pentru că persoana care v-a trimis îmi este prieten... 

— Cât? 

Vocea îmi era uşor gâtuită. 

— Treizeci la sută, fata mea... Şi îţi fac o favoare, graţie 
prietenului meu... 

— Pe an? 

— Glumeşti! Pe lună... Dacă vrei, bine, dacă nu... Concurenţii 
mei ti-ar fi cerut treizeci şi cinci, chiar patruzeci la sută... Dar aş 
putea să mai reduc - douăzeci şi cinci la sută - în schimbul unor 
servicii personale... Eşti tânără, bine făcută şi, în plus, te bucuri 
de oarecare reputaţie în cartier... Desigur, nevasta mea nu 
trebuie să ştie. 

— Religia îmi interzice să mă culc cu evrei... 

— Dar cine îţi cere să te culci cu mine? O putem face aici, pe 
masa asta... 

— Dacă află poliţia... 

— Eu nu voi vorbi, tu... nici atât... De unde să ştie?... Hai, 
ridică fusta... 

Cu geanta grea şi cu inima şi mai grea, am ieşit din dugheana 
lui Messer Ezechiel... Dar aveam conştiinţa împăcată... Nu voi fi 
obligată să mint... 

Căpitanul bordelurilor se uită uluit la fişicurile cu monede de 
aur pe care i le pusesem pe masă, în faţa lui... 

— Aşadar, ai relaţii bogate... Am ghicit eu bine... Cine ţi-a dat 
aceşti bani? 

— N-am avut decât obligaţia să vi-i aduc... 


Faţa lui de maimuţoi se întunecă: 

— Şi informaţiile?... 

Tăcerea mea îl enerva. Scrâşni din dinţii lui putrezi. Puteam 
pune rămăşag că îi mirosea urât gura. 

— Am o veste tristă pentru tine, fetiţo! Am cercetat cu atenţie 
registrele şi am constatat o greşeală. Este vorba de două sute 
de ducați. 

El făcu un semn poliţistului care stătea de pază la uşă. 

— Du-o pe fetiţa asta la carceră... Întunericul îi va fi un sfetnic 
bun... 

Trei zile şi trei nopţi m-am zbătut în închisoarea căpităniei. 
Singură, uitată de toţi, înfometată şi însetată. Pentru că 
refuzasem hrana şi apa care mi se dădeau, nu mai aveam nici 
lacrimi să plâng. Dar am refuzat cu încăpățânare să cedez. 
Filosofii greci şi romani, pe care îi evocam cu o ardoare mistică, 
nu-mi aduceau nici-o alinare. Atunci mi-am îndreptat rugăciunile 
către Maria Magdalena, sfânta patroană a păcătoaselor. Şi 
miracolul s-a produs. Un paznic chior, care avea capul unui pirat 
sluţit de Arhanghelul Mihail, deschise poarta celulei şi îmi spuse 
cu un ton aproape politicos: 

— Urmaţi-mă! 

M-am supus resemnată. M-a condus în biroul căpitanului, care 
mă aştepta în picioare, cu un zâmbet şters pe buzele lui subţiri, 
vinete. 

Inima îmi tresări de bucurie. Temnicerul şef era flancat de 
Claudio, cu capul aureolat ca cel al unui sfânt, şi de un personaj 
bărbos, înalt, cu umeri largi, care purta o robă mare, de un 
albastru închis. Pe faţa lui se vedea o urmă de înfumurare 
plictisită. 

Căpitanul îl privi cu o strâmbătură slugarnică, apoi scoase 
dintr-o cutie o sută douăzeci de ducați în fişicuri. Îi împinse spre 
mine: 

— Puteţi să luaţi aceşti bani. Îmi veţi plăti taxele la sfârşitul 
semestrului următor. Vă urez o seară plăcută! 

Apoi, salvatorii mei în extremis m-au condus în stradă, unde 
mă aştepta o litieră purtată de două matahale şi escortată de 
douăzeci de călăreţi zdravăn înarmaţi. 

În timp ce mă instalam în litieră, Claudio îmi spuse zâmbind: 


— Păstrează-ţi calmul! Totul este în ordine! N-am timp să-ţi 
dau explicaţii mai ample. Nu e bine să circuli noaptea în 
asemenea cartier... 

S-a urcat pe un catâr, în timp ce bărbosul a încălecat pe un cal 
zglobiu. Apoi, cortegiul se puse în mişcare. 

Îmi este imposibil să descriu euforia care m-a cuprins când am 
părăsit căpitănia, cu ducaţii mei în buzunar. În acelaşi timp mă 
întrebam, cu un fel de înfrigurare, spre ce destinaţie mă aflam 
îmbarcată. De trei zile nu mă spălasem şi nu mă pieptănasem. 
Fără îndoială, aveam aspectul unei hidre. Ador curăţenia, deşi 
este considerată un păcat şi un pericol pentru sănătate. Preoţii 
condangă băile, care favorizează păcatul desfrâului. Goliciunea, 
atât de iubită de cei vechi, îndeamnă la dezmăţ. La rândul lor, 
unii medici consideră că scufundările în apă caldă şi folosirea 
săpunului sunt dăunătoare, pentru că înlătură pătura de 
grăsime care trebuie să protejeze pielea împotriva intemperiilor 
şi a insectelor. 

Aceste convingeri încep să fie înlăturate o dată cu revenirea în 
forţă a deprinderilor Antichității reînviate. 

Eram foarte obosită, iar lina legănare a litierei mă toropise. 
Dar, la cea mai mică mişcare bruscă deschideam ochii speriată. 

În sfârşit, ne-am oprit în faţa unuia dintre acele palate noi, 
strălucitoare, pe care numai prinții Bisericii îşi permit luxul să le 
construiască. Într-un asemenea palat trebuie să ai cel puţin trei 
sute de servitori ca să nu te simţi singur, ca un pustnic. 

Ajutată de Claudio, am coborât din litieră; dar când am văzut 
că vrea să mă conducă spre intrarea monumentală, păzită de 
doi militari în uniformă, am schiţat un gest instinctiv de 
retragere. 

— În starea în care mă aflu? 

— Nu-ţi face griji! Totul este pus la punct, ca funcţionarea unei 
pendule! 

Când mă văzui intrând într-un fel de vestibul de marmură, 
mare cât naosul unei biserici, n-am vrut să mai fac niciun pas 
înainte. Dar insistența lui Claudio a învins. 

Servitori în livrele somptuoase îşi vedeau de treburile lor. 

Noi am urcat o scară enormă, asemenea unui drum spre 
paradis, apoi am intrat într-un şir de trei camere cu numeroase 
oglinzi, obiecte de toaletă şi o superbă garderobă feminină. 


Priveam uluită stofele fine, mătăsurile, ţesăturile din aur şi din 
argint, penele şi suta de peruci blonde. 

— Unde suntem?, am întrebat aiurită de această splendoare. 
Claudio zâmbi: 

— În palatul Eminenţei Sale, cardinalul Raffaele Riario. 

— Şi rochiile? 

— Nu mai pune întrebări! Atât trebuie să ştii: că de 
întrevederea pe care ţi-am pregătit-o depinde viitorul tău! 

Deschise o uşă şi mă împinse într-o sală unde se afla o piscină 
de marmură, dominată de coloane dorice. Două cameriste 
amabile şi zâmbitoare mă luară în primire. În mai puţin de o oră, 
m-au spălat de tot jegul din închisoarea căpităniei, apoi m-au 
condus într-o cameră cu oglinzi luminate de lămpi montate în 
pereţi. 

Cele două femei m-au fardat, m-au parfumat şi m-au îmbrăcat 
într-o rochie de mătase albă, vaporoasă, care îmi dădea aerul 
unei fetiţe care se pregăteşte pentru Sfânta Comuniune. 

Claudio m-a luat de mână şi m-a condus, urmându-l pe 
bărbosul care ne preceda şi care învârtea un baston cu mâner 
de aur. Aveam impresia că visez, mă pipăiam cu neîncredere. 

— Ascultă, Claudio, n-am murit? Nu cumva sunt în drum spre 
cer? 

— Nu, eşti cât se poate de vie! 

— Sigur? 

— Absolut! Acum încearcă să faci o impresie bună! 

— Cui? Eminenţei Sale? 

— Dacă ţi-aş explica, nu te-ai mai comporta normal, cu 
firescul care defineşte farmecul tău... Hai, mergi înainte şi 
supune-te instinctului tău! 

La capătul unui coridor lung, doi valeţi au deschis uşile 
batante ale unei porţi sculptate şi aurite. 

Bărbosul, care mergea înaintea noastră, pătrunse într-o sală 
enormă, luminată puternic şi care îmi aducea aminte de 
banchetele descrise de Petronius. Convivi îmbrăcaţi în costume 
în stil antic şi cu fruntea încoronată cu flori erau întinşi pe paturi 
plasate pe partea exterioară a unei mese în formă de U, 
acoperită de argintărie, orhidee şi cu tot felul de mâncăruri 
servite într-o superbă veselă de aur. Cupele de aur erau 
încrustate cu pietre preţioase. 


O armată de servitori tineri îi serveau pe invitaţi, şi ei, tot 
tineri. S-ar fi putut spune că o bandă de adolescenţi oferea un 
bal mascat roman. 

Cu bastonul său, bărbosul lovi de câteva ori în mozaicul ce 
reprezenta o scenă marină, Neptun călărind pe valuri, înconjurat 
de o escortă de sirene. Cu voce gravă, anunţă: 

— Eminenţă, Signora Afrodita Veneţiana şi Messer Claudio 
Bertini! 

Se retrase şi mă lăsă să fac faţă acestei adunări ameţitoare. 

Claudio se înclină în faţa unui tânăr zâmbitor, care părea un 
înger coborât printre muritori. Roba lui albă era prinsă pe umerii 
goi cu broşe de aur încrustate cu pietre preţioase. 

— Eminenţă, sunt fericit să v-o prezint pe cea mai erudită şi 
mai frumoasă curtezană a Romei! 

— lat-o deci pe faimoasa umanistă care l-a înfruntat pe 
teribilul căpitan al bordelurilor, refuzând să se înroleze printre 
spionii săi... Jos pălăria! Sunteţi vitează! Dar se spune că sunteţi 
şi savantă? 

Mi-am regăsit curajul. Să intrăm în joc! Am hotărât! 

— Nu aş îndrăzni să clasific drept savante modestele mele 
cunoştinţe. 

— Dacă ceea ce Messer Claudio mi-a spus despre 
dumneavoastră este adevărat, sunteţi mai savantă decât toţi 
invitaţii mei la un loc... Aşezaţi-vă aproape de mine! Pe acest 
pat pe care vi l-am rezervat... 

In timp ce mă tolăneam pe pat, cardinalul i se adresă lui 
Claudio: 

—  N-aţi exagerat deloc calităţile fizice ale protejatei 
dumneavoastră! Bunul dumneavoastră gust merită toate 
laudele! 

Făcu un semn maestrului de ceremonii. 

— O robă albă patriciană pentru Messer Claudio şi o coroană 
de lauri pentru fruntea sa de umanist strălucit! 

Auzisem că Raffaele Riario este un cardinal tânăr, dar mi-l 
închipuisem adult şi chiar cu barbă. Dar nu era decât un 
adolescent destul de apropiat de vârsta mea. Mai auzisem că 
de-abia scăpase de la moarte în catedrala din Florenţa, unde a 
fost martor involuntar al complotului montat de clanul Pazzi... 


M-am întins comod pe pat, lângă masa cea joasă. Servitorii îmi 
ofereau mâncăruri minunate, care nu-mi erau cunoscute. Unii 
dintre clienţii mei îmi ofereau uneori dineuri la han, care pe 
vremea începuturilor mele îmi păreau fabuloase. Dar la acest 
banchet chiar şi ogarii stăpânului erau trataţi ca musafirii de 
seamă. 

Ambianţa era veselă, destinsă. Invitaţii râdeau, glumeau, se 
băteau cu mici cocoloaşe de pâine. Printre ei se aflau şi câteva 
fete, dar am zărit cu surprindere şi băieţi deghizați cu o 
asemenea măiestrie în fete, încât puteau fi confundati cu ele. 

Muzicanţi îmbrăcaţi în stil roman cântau melodii antrenante. 
Deodată, a apărut un ansamblu de balet alcătuit din băieţi 
aproape goi şi a început să execute un dans vechi, foarte ritmat. 

Amfitrionul mă lămuri cu candoare: 

— Biserica nu permite femeilor să se producă pe scenele 
teatrului sau să danseze în public, pentru că aceste manifestări 
artistice le incită la desfrâu; de aceea, mă mulţumesc şi eu cu 
artişti bărbaţi. In ziua în care Sfântul Petru va fi mai îngăduitor 
cu această disciplină, voi acţiona în consecinţă... 

După puţin timp, servitorii au adus cărţi de joc şi zaruri. 
Invitaţii, încălziţi de băutură, au angajat partide nesfârşite. 
Sume enorme erau în joc. Mii de ducă ţi zburau ca fluturii pe 
mesele verzi. 

— Aşează-te lângă mine!, mă invită Raffaele. Îmi vei purta 
noroc! 

Deja mă tutuia. Eram acceptată în cercul său intim. 

— Steaua ta îţi va aduce întotdeauna fericire, divine Raffaele!, 
spuse cu glas tare Claudio, singurul adult în această adunare de 
adolescenţi. Zeul Mercur călăuzeşte paşii tăi. 

Linguşitor incorigibil, ştia să atingă coarda sensibilă a 
mărimilor care îi puteau fi de folos. 

— Ai dreptate, scumpe Claudio!, răspunse cardinalul, bătându- 
| prieteneşte pe umăr. Norocul mi-a salvat viaţa! Norocul m-a 
ajutat să construiesc acest palat... 

Fratele meu cel mare şi prietenii săi, toţi republicani fanatici, 
susțineau că dincolo de acest noroc declarat se ascundeau 
delapidări neruşinate. Cei din clanurile Rovere şi Riario, 
pretindeau ei, delapidaseră veniturile Vaticanului. Papii, care la 
începuturi nu erau decât nişte simpli călugăraşi, nu aveau altă 


avere decât o traistă şi un toiag de pelerin. Astăzi, nepoţii lor 
ridicau palate. 

În ce mă priveşte, această realitate îmi este indiferentă. Nu 
am decât să mă felicit că l-am cunoscut pe Raffaele, care m-a 
scos din noroi. Sunt oare o oportunistă?... Se poate... Graţie lui 
am devenit ceea ce am visat întotdeauna - o curtezană 
cinstită... 

Am un apartament frumos într-un palat, reşedinţă de lux, 
situat lângă Capitoliu, invit numai prieteni aleşi cu grijă şi mă 
mişc cu uşurinţă printre celebrităţile Romei... Eu sunt - se spune 
- cea mai frumoasă şi cultivată fată din Cetatea Eternă... Deşi 
îmi câştig mai mult decât confortabil existenţa, ofiţerii de la 
căpitănia bordelurilor nu îndrăznesc să mă mai atingă... Nici 
măcar cu o orhidee... Familia mea a scăpat de mizerie... Mama 
este mândră de mine - a schimbat casa veche, ameninţată de 
nămolul Tibrului, cu o vilă construită pe terra firma, aproape de 
Coliseu... 

În privinţa bogatei garderobe amenajate în palatul lui 
Raffaelle, prefer să fiu discretă... Detest trăncăneala din 
alcovurile mărimilor, cu atât mai mult cu cât acum fac parte din 
această lume privilegiată, care fabrică papi şi cardinali... 
Legătura aproape permanentă cu prinții Bisericii îmi permite să 
mă gândesc la unele proiecte pentru rudele mele apropiate... Un 
cardinalat pentru fratele meu mai mic, care a împlinit deja 
vârsta de nouă ani... Această ipoteză cere oarecare reflecţie... 

Ah, am uitat un amănunt... 

Un conte, băiat frumos, dar fără un sfanţ, mi-a cerut mâna... 
Detest băieţii frumoşi, dar săraci, care aleargă după zestre, 
ploşniţe care încearcă să se lipească de primul pat moale... 

Prefer titlul meu de curtezană onestă şi umanistă emerită... 

Un incident comic îmi revine în minte. Raffaele pregătise un 
banchet festiv în onoarea ambasadorului extraordinar al 
împăratului Germaniei, care venise la Roma pentru tratative 
privind punerea pe picioare a unei coaliţii europene împotriva 
turcilor. 

Raffaele cultiva bunele relaţii cu diplomaţii străini, pentru a se 
asigura de sprijinul marilor puteri în ziua în care tronul papal va 
deveni vacant. Nu considera tinereţea un handicap. Trecerea 
timpului va înlătura puţin câte puţin acest inconvenient. 


Festinul trebuia să marcheze o dată importantă în analele 
mondene ale Cetăţii Eterne. Dar Satana semănase neghina în 
marile familii din Roma, care se certau pentru pretexte 
neînsemnate. Uneori, adevărate lupte de stradă însângerau 
oraşul. 

Seara banchetului sosi, dar orele se scurgeau fără ca invitaţii 
să-şi facă apariţia. 

Raffaele se uita trist la masa în forma de U, împodobită ca 
pentru o mare sărbătoare, şi la armata de valeţi care ascultau 
descumpăniţi vacarmul ce răzbătea din stradă, acoperit din 
când în când de focuri de armă în rafale. 

Din fericire, o sută de mercenari, cu arma la picior, păzeau 
intrările în palat, spre a evita o confruntare brutală cu populaţia. 

Cu această ocazie, Raffaele îmi dovedi cunoştinţele sale de 
istorie antică. Se aşeză la masă şi făcu majordomului un semn 
plin de demnitate. 

— Puteţi servi! În această seară, Lucullus ia masa cu Lucullus! 

ALESSANDRO DI MARIANO DI VANNI FILIPEPI 

zis Alessandro Botticelli 

Am admirat întotdeauna capacitatea lui Lorenzo de Medici de 
a se acomoda cu uşurinţă cu toţi interlocutorii săi şi de a găsi 
argumente convingătoare în cele mai diferite domenii. 

Cu un pictor vorbeşte despre pictură, cu un muzician discută 
despre muzică, unui filosof îi expune cu competenţă teoriile 
anticilor şi ale modernilor, în faţa unui om de litere comentariile 
sale sunt cu atât mai competente cu cât el însuşi este un poet 
talentat; cu ambasadorii, diplomaţia lui atinge perfecțiunea, cu 
politicienii dezvăluie calităţi strălucite de om de stat. 

Am folosit intenţionat termenul dispreţuitor de politicieni, 
pentru că aceşti indivizi - foarte numeroşi la sânul Senioriei - se 
ocupă mai degrabă de avantajele lor personale decât de 
apărarea interesului public. 

Îi sunt recunoscător lui Lorenzo, care mi-a oferit mijloacele de 
a-mi exprima prin pictură roadele fanteziei, ale fantasmelor 
mele, de a transmite prin imagini cultul meu închinat frumuseţii. 

Timp de o mie de ani, pictura, mozaicul, sculptura, aservite 
cerinţelor Bisericii, au reprezentat numai imagini inspirate din 
Biblie. Portretele sfinţilor înfăţişează figuri inexpresive, cu priviri 
pierdute în gol, măşti fără viaţă, stereotipe, cu nelipsita aureolă. 


Numai infernul mai lasă pictorilor o oarecare libertate de 
creaţie. Scene halucinante dezvăluie chinurile îndurate de 
păcătoşii care se zbat veşnic în flăcările iadului, idee alimentată 
de  rugurile ereticilor, torţe vii care luminează noaptea 
credincioşilor... 

Refuzul supunerii oarbe, susţinut de filosofia veche, reînviată, 
a spart digul intoleranţei. Pictorii au redescoperit libertatea de 
exprimare ce caracterizează arta antică, greacă şi romană. 
Sfinţii Evului Mediu - rigizi, imobili, reci - au primit scânteia 
vieţii. Feţele sfinţilor din zilele noastre, exprimând emoţiile 
muritorilor de rând, au înlocuit măştile din trecut. 

Sfinţii şi-au regăsit înfăţişarea de fiinţe umane. lisus Hristos 
este numit Fiul Omului. 

Unii papi care şi-au pierdut simţul realităţii îşi închipuie că 
alegerea lor, accesibilă cardinalilor traficanţi, i-a despărţit de 
lumea oamenilor pentru a-i ridica la înălţimea lui Dumnezeu... 
Sau a idolilor... 

După exemplul lui Leonardo da Vinci, am îndrăznit să suprim 
aura care înconjura capul sfinţilor. Mă gândesc că în acest fel îi 
apropii de sufletul uman. Sunt un credincios convins şi, fără să 
pretind o reîntoarcere la umilinţă şi la sărăcia evanghelică, 
consider că prinții Bisericii trebuie să renunţe la aceste titluri de 
nobleţe religioasă, necunoscute la începutul creştinismului şi 
care dezvăluie astăzi un obscur parvenitism. 

Nu! Nu accept teoriile lansate de secta Fratricelli, nici 
ideologia mai mult sau mai puţin revoluţionară a lui Wyclif. 

Desigur, nu-mi exprim opiniile decât în mediul umaniştilor 
care îmi împărtăşesc părerile. Dacă le-aş striga în public, mi-aş 
atrage fulgerele Inchiziției; şi trebuie să admit că nu posed stofă 
de martir... 

Când sunt invitat în palatul lui Lorenzo Medici, la una dintre 
acele mese care adună floarea umaniştilor Florenței, savurez 
dinainte discuţiile literare angajate între stăpânul casei şi 
invitaţii săi. 

Cea mai mare parte a statelor care au aruncat în haos Cizma 
italiană sunt guvernate de mercenari şi de parveniţi, copii 
palide, denaturate, ale suveranilor absoluţi. Lorenzo de Medici 
este unicul şef de stat care evită titlurile sforăitoare şi care 
păstrează neatins echilibrul politic moştenit de la strămoşul său 


Cosimo |, ce se mulțumea cu un apelativ modest: părinte al 
patriei. Lorenzo vrea ca numele lui să fie precedat de 
democraticul Messer, accesibil tuturor cetăţenilor republicii. 

Comportarea sa este aceea a unui prieten politicos şi 
înţelegător, gata să acorde sprijinul său rudelor şi prietenilor şi 
să vină în ajutorul tuturor celor care au nevoie de el. 

Îmi amintesc de un dineu devenit memorabil datorită unor 
împrejurări extraordinare. 

Participau umanişti şi oameni de litere care făceau parte din 
anturajul său: contele Pico della Mirandola, despre care se 
spune că este cel mai savant şi în acelaşi timp cel mai frumos 
bărbat din Italia; Marsilio Ficino, care întruchipa inteligenţa şi 
urâţenia totodată; Luigi Puici, marele poet şi fericitul posesor al 
unui nas atât de roşu şi de sclipitor încât îi putea servi drept 
felinar în timpul nopţilor fără lună; Angelo Poliziano, strălucitul 
filosof care a notat pentru eternitate discuţiile scânteietoare 
purtate în casa lui Lorenzo; pictorii erau reprezentaţi de 
Ghirlandaio, de Filippino Lippi şi de mine însumi; în fine, în 
mijlocul acestei pleiade de prieteni ai lui Lorenzo, se distingea 
un băiat de paisprezece ani, firav, retras, ultima descoperire a 
lui Lorenzo, instalat de curând în palatul Medici şi care 
răspundea la numele de Michelangelo Buonarotti. 

Amfitrionul nostru l-a prezentat în câteva cuvinte: 

— Trebuia să avem printre noi şi un sculptor. Am ales un 
novice capabil să-şi depăşească maeştrii... 

Ne gândeam că este vorba de un capriciu de-al lui Lorenzo, 
căruia îi plăcea să încurajeze tinerele talente. Am răspuns cu un 
zâmbet indulgent la salutul adolescentului care ne privea curios. 
Ca de obicei, festinul a fost la înălţimea măreţei noastre gazde. 
Numeroasele tablouri şi minunatele obiecte de artă care 
împodobeau vasta sufragerie confirmau gustul amfitrionului 
pentru frumos sub toate formele. 

Lorenzo părea îngrijorat. Războaie fără sfârşit însângerau 
peninsula italiană. Erau necesare eforturi mari pentru a menţine 
Florenţa în afara acestor conflicte. 

Pico della Mirandola se adresă lui Ficino: 

— Dragă Marsilio, trebuie să fac o călătorie la Roma, pentru a 
rezolva câteva afaceri de o importanţă capitală pentru mine. Am 
nevoie de sfatul tău... 


Ficino avea darul citirii viitorului. Dar nu acela al unui ghicitor 
care prezice o dragoste fericită sau nefericită şi alte mărunte 
intrigi intime. Nu! Ficino era bântuit de viziuni ample, care 
evocau măiestria şi puterea Pitiei. Nu era întotdeauna inspirat, 
dar când intra în transă graţie harului ghicitului, ridica o mână 
tremurândă care impunea imediat tăcerea. 

Din acel moment, întrerupeam discursurile şi conversațiile 
pentru că ştiam că trebuie să ne transmită veşti din altă lume, 
accesibilă numai lui. Eram conştienţi de faptul că trebuie izolat 
de plebe, deoarece cuvintele lui transmise din gură în gură 
riscau să producă tulburări. 

Lorenzo făcu semn servitorilor să iasă. Apoi, unul dintre noi 
închise uşa, producând fără voie un zgomot care părea să vină 
din măruntaiele pământului. 

Ficino a închis ochii, trăsăturile feţei i s-au înăsprit, corpul i s-a 
crispat, pumnii i s-au încleştat ca şi când ar fi fost gata să 
înfrunte forţe misterioase, invizibile pentru noi, muritorii de 
rând. Vorbea ca un iluminat. 

— Fii prudent, Pico della Mirandola... Destinul nu-ţi este 
favorabil... La Roma, persoane importante îţi vor răul... Te 
pândesc pericole... 

Ghicitorul deschise ochii şi fixă un punct undeva, în gol... 
Începu să tremure... Făcu spume în colţul buzelor... Se încorda, 
îngrozit de alte vedenii... 

Bolborosea înspăimântat: 

— O, Romă, regină a pământului creştin... Un uragan de foc se 
va năpusti asupra ta... La apusul soarelui, cohorte de îngeri 
negri te vor invada... La răsăritul soarelui, cohorte de îngeri albi 
se vor ivi pentru a te apăra... Va ploua cu sânge... Tibrul va căra 
mii de cadavre... Vânturile vor sufla atât de tare, încât vor face 
să bată toate clopotele bisericilor... 

— Un război civil?... O invazie străină?, întrebă Poliziano... 

— Nu aş putea să spun... Eu nu fac decât să vă descriu ce văd. 
Timbrul vocii sale se schimbă, vorbea parcă o altă persoană prin 
gura lui... 

— Suverani... principi... războinici vestiți îşi vor vedea numele 
înscrise pe cer... 

— Aceste evenimente îmi vor expune viaţa primejdiilor de 
care îmi vorbeşti?, întrebă la rândul său Pico. 


— Nu... nu vei asista la această tragedie... pentru că parcele 
îţi vor fi tăiat dinainte firul vieţii... Toţi cei care se află în jurul 
acestei mese vor pieri înaintea dezastrului... Ba nu... Există o 
excepţie... Printre noi se află un băiat pricăjit... Michelangelo... 
Lorenzo a fost impresionat de geniul său... Numele său va 
străluci pe cerul Romei... al Italiei... al lumii întregi... şi va 
străluci şi în secolele viitoare mai tare decât toate celelalte 
nume reunite... Va eclipsa suverani... principi... războinici... 
artişti... 

Ficino îl arată cu mâna sa tremurândă pe micul sculptor, care 
privea şi asculta înmărmurit... 

— Numele lui nu va dispărea decât în ziua în care acest 
pământ... pământul nostru... se va stinge pentru totdeauna, 
după o uriaşă explozie... 

Ficino tăcu şi lăsă capul în jos, epuizat... Priveam curioşi la 
adolescentul care era mai surprins decât întreaga asistenţă... 
Cred că îşi punea o întrebare îndreptăţită: Ficino făcuse oare o 
glumă proastă?... 

Când ieşi din transă, filosoful deschise ochii încet, ca şi când s- 
ar fi trezit dintr-un somn adânc... Un surâs straniu plutea pe 
buzele sale... Părea dezorientat... 

Când ne văzu stupefiaţi, muţi, ne întrebă cu un fel de 
candoare: 

— Am spus prostii? 

— Ai prezis sfârşitul Romei şi înălţarea unei stele, spuse 
Lorenzo. Şi cred că nu te-ai înşelat... 

O roşeaţă copilărească se ivi în obrajii adolescentului. 
Amfitrionul nostru îi zâmbi încurajator: 

— Dragi prieteni, nu am darul de prezicător al lui Ficino, dar 
presimt geniul... Michelangelo a fost ales de Providenţă... 

Am fost atât de impresionat de această scenă, încât de atunci 
împart epoca mea între „înainte” şi „după” întâlnirea cu 
Michelangelo... 

La câţiva ani „după” acest eveniment, am fost desemnat să 
fac parte dintr-o comisie care trebuia să aleagă cel mai bun 
amplasament pentru statuia lui David, această măreaţă 
capodoperă a lui Michelangelo, care - încă tânăr - devenise cel 
mai mare printre cei mai mari... Ascensiunea sa către apogeul 


artei nu-mi inspira invidie... Este de conceput invidia faţă de 
soare?... 

Cu câţiva ani „înaintea” întâlnirii, am fost invitat la Roma 
pentru a împodobi frescele Capelei Sixtine, alături de Domenico 
Ghirlandaio, Cosimo Rosselli şi Pietro Vannucci - numit şi Pier 
della Pieve, dar mai cunoscut sub porecla de Perugino. Dragul 
Perugino se plângea întotdeauna că e mai bogat în faimă decât 
în bani. Eu m-am simţit foarte mândru că am fost ales de Papa 
Sisto al IV-lea să îndeplinesc această sarcină. 

Plecarea mea la Roma a coincis cu o nouă afacere care a 
provocat agitaţie la Florenţa. Trei ani după complotul neizbutit 
pus la cale de Pazzi, poliţia a dejucat un al doilea atentat 
împotriva lui Lorenzo de Medici, care urma să fie asasinat cu 
ocazia unei liturghii oficiate la biserica de la Carmina. 
Operaţiunea fusese încredinţată lui Battista Frescobaldi, un fost 
reprezentant al Băncii Medici la Constantinopol. Printr-o ciudată 
coincidenţă, acelaşi Frescobaldi obținuse de la sultanul Mehmed 
al II-lea extrădarea lui Bandini, asasinul lui Giuliano de Medici, 
care după complotul Pazzi se refugiase la turci. În cursul 
procesului penal intentat lui Frescobaldi, florentinii au aflat 
stupefiaţi că iniţiatorul acestui atentat ratat ar fi fost cardinalul 
Raffaele Riario, tânărul prinţ al Bisericii, care a jucat un rol 
echivoc în timpul conspirației ce trebuia să-i lichideze pe 
Medici... 

Gata cu comentariile! Mi-am spus întotdeauna că politica nu 
este treaba artiştilor. Noi trebuie să ne păstrăm neutralitatea. 
Am lucrat pentru Lorenzo Medici şi pentru prietenii săi. Acum 
lucrez pentru Sixtus al IV-lea. Puteam, de pildă, manifesta o 
oarecare simpatie pentru acei Mecena care ne încurajează şi ne 
susţin, dar meseria noastră ne obligă să acceptăm toate 
comenzile, pentru că pictorii şi bogăţia nu se întâlnesc niciodată. 
Atâta vreme cât eşti capabil să mânuieşti penelul - cu condiţia 
să te bucuri de o reputaţie solidă - trăieşti convenabil. Indată ce 
vine bătrâneţea, mâna începe să tremure, vederea slăbeşte, iar 
rezultatul eforturilor nu mai este la înălţimea vechiului renume, 
rangul clienţilor coboară, uitarea te acoperă cu linţoliul ei şi 
până la urmă singurătatea şi mizeria rămân singurii tăi tovarăşi. 

Dar să nu mai vorbim despre bătrâneţe, această tristă 
anticameră a morţii. Este un subiect care mă demoralizează. 


Desigur, mai devreme sau mai târziu, toţi indivizii trebuie să 
treacă prin porţile care se deschid spre neant... 

Să întoarcem spatele acestei teme lugubre! Să ne aruncăm în 
valurile optimismului! Să sfidăm îmbătrânirea! Ea se află dincolo 
de zare! Suntem adulţi, tineri adulţi... Să ne agăţăm de 
tinereţe... Din nefericire, adolescența -  fermecătoarea 
adolescenţă - e pierdută... 

Când mă gândesc la adolescenţă devin liric... Adolescenţa şi 
podoaba ei indispensabilă, frumuseţea... 

Tinereţea lipsită de frumuseţe este asemenea unei orhidee 
fără parfum. 

În atelierul lui Filippino Lippi, maestrul meu, am învăţat să pun 
în valoare tinereţea şi frumuseţea sub aspectele cele mai 
seducătoare: corpul nud, în toată splendoarea sa, ţinuta 
armonioasă a personajelor, bogăţia faldurilor, fineţea şi 
rafinamentul detaliilor, echilibrul între mişcare şi imobilitate, 
structurile anatomice sub jocul umbrelor şi al luminii. Am studiat 
podoaba vestimentară, mijloacele de realizare a unui decor 
potrivit cu subiectul, combinarea şi pregătirea culorilor pentru a 
reda perfecțiunea corpului tânăr. 

Fiindcă cea mai mare parte a tablourilor care mi se comandau 
aveau un subiect inspirat din Biblie, însufleţit de numeroase 
personaje, am putut introduce siluetele şi portretele clienţilor 
mei; imprimam, desigur, fiecăruia gesturile şi atitudinile proprii. 

Când Lorenzo de Medici s-a arătat favorabil creării unei serii 
de picturi inspirate din mitologia greacă şi romană, împrejurare 
favorabilă desfăşurării propriei mele fantezii asupra subiectelor 
legate de tinereţe, primăvara vieţii, am încercat un sentiment 
de fericire greu de redat. 

Pentru mine a fost o adevărată corvoadă să pictez Adorația 
Magilor pentru Guaspare del Lama, un foarte bogat om de 
afaceri florentin. Conform instrucţiunilor sale, am intercalat în 
suita magilor portretele Medicilor, precum şi propriul său 
portret. O aluzie la relaţiile sale amicale cu prima familie a 
Republicii florentine. După puţin timp, acest Mecena a fost 
trimis în judecată pentru escrocherie. A murit în mizerie. Dar 
tabloul va fi martor, pentru eternitate, al epocii sale de glorie. 

Când Papa Sixtus al IV-lea m-a convocat la Roma, aveam la 
activ mai multe tablouri cu subiecte religioase - madone şi sfinţi 


- precum şi o reprezentare picturală, în două tablouri, a 
legendei lui Judith, care purta pe o tavă capul lui Holofern. 

Pictasem şi un Sfânt Sebastian, cu corpul ciuruit de săgeți, 
pretext folosit cu precădere de pictorii care voiau să expună 
splendoarea corpului masculin nud, model readus la modă de 
umanişti, care au reînviat gloria inimitabilelor sculpturi antice 
greceşti. Un Sfânt Sebastian cu o faţă visătoare, fără nici-o 
legătură cu figura palidă, contorsionată, a unui martir gata să 
îndure supliciul. 

Dar tabloul meu preferat, deja realizat la acea vreme şi pe 
care publicul l-a salutat ca pe o capodoperă, a fost Madona cu 
pruncul înconjurați de cinci îngeri. Maria scrie câteva rânduri pe 
o carte, text dictat de micul lisus. În spatele lor se desfăşoară un 
peisaj toscan adevărat. Unii critici au atribuit această inovaţie 
influenţei exercitate asupra mea de olandezii van Eyck şi van 
der Weyde. Spre deosebire de toate tablourile mele anterioare 
cu teme religioase, am folosit ca modele pe cea mai frumoasă 
fată din Florenţa şi cinci băieţi aleşi dintre elevii mei, toţi 
adolescenţi de o rară frumuseţe. Admiraţia excesivă a 
publicului, care făcea coadă pentru a privi această pictură, a 
stârnit mânia câtorva scolastici, care au judecat cu o rigoare 
excesivă nu numai tabloul meu, dar şi toate operele de pictură 
care păcătuiau printr-un naturalism propriu Antichității păgâne. 
Conform exigenţelor, o gândire gravă, o regulă severă, concepţii 
pioase ar fi trebuit să orienteze toate reprezentările religioase 
pentru a întări credinţa creştinilor. 

Citez câteva opinii de acest fel: 

„Rătăcirile lui Botticelli nu trebuie să ne mire, de vreme ce 
maestrul său a fost Fra Filippo, acel călugăr desfrânat care a 
avut drept unic model al madonelor sale pe Lucrezia Cuti, 
parteneră a relaţiilor lui scandaloase. Libertatea naturalismului 
în artă degenerează, alterează figurile sfinţilor, destinate 
educării credincioşilor”. Se considera că reprezentarea sfinţilor 
cu trăsăturile unor personaje contemporane este un procedeu 
abuziv. Benozzo Gazzoli, Ghirlandaio au scandalizat publicul 
pios. Sfântul Sebastian nud, de Fra Bartolomeo, a provocat o 
asemenea indignare a duhovnicilor oraşului, încât a trebuit să 
fie înlăturat din biserica unde fusese instalat. Ce să mai spun de 
Luca Signorelli, care a multiplicat nudurile obscene în domul 


Orvieto, depăşind limitele admisibile. Moda de a insera în 
imaginile picturale, printre personajele din Biblie, portrete ale 
acelora care au comandat tablourile, precum şi pe ale 
membrilor familiilor lor a luat proporţii intolerabile. Credincioşii 
se roagă în faţa acestor imagini pretins sfinte, ignorând că sunt 
înşelaţi de pictorii care comit o profanare a istoriei sfinte... 

În drum spre Roma, mă gândeam la rigiditatea dovedită de 
unii oameni ai Bisericii în domeniul artei şi mă aşteptam la 
discuţii penibile şi interminabile, cu papa şi cu apropiații săi, 
asupra temei religioase a operelor noastre. Contrar aşteptării 
mele, Sixtus al IV-lea s-a arătat accesibil ideilor expuse de noi. 
El ne-a indicat câteva episoade din istoria sfântă; iar concepţiile 
noastre şi modul nostru de a trata aceste subiecte au obţinut, în 
final, girul său. 

Mi-a revenit sarcina să execut trei fresce de dimensiuni mari, 
care, în partea de sus, aveau portretele unor papi. Prima scenă 
trebuia să ilustreze Răscoala evreilor împotriva legilor lui Moise 
şi a lui Aaron, precum şi pedepsirea rebelilor de către 
Dumnezeu. Aaron poartă mitra papală. Aluzia era directă. Cei 
care vor îndrăzni să se opună Papei Sisto, vor primi aceeaşi 
pedeapsă ca şi evreii care s-au ridicat împotriva conducătorilor 
desemnaţi de Domnul. În această frescă apărea şi Arcul de 
Triumf al lui Constantin, ceea ce demonstrează că papa a 
devenit succesorul Imperiului Roman. A doua frescă avea drept 
temă Jertfa evreiască şi ispitirea lui Hristos de către demon. A 
treia, intitulată Scene din viaţa lui Moise, confirmă continuitatea 
imperiului spiritual şi pământean al papei. 

Am lucrat conştiincios, căci aveam nevoie de bani. Sejurul la 
Roma m-a costat mult, iar tentaţiile nu lipseau. Se spune că o 
treime din populaţia Romei este compusă din burlaci. Faptul că 
cea mai mare parte a holteilor este constituită din preoţi şi 
călugări nu înseamnă că asceza este păstrată cu străşnicie. 
Contrariul este confirmat de numeroşii martori ai epocii. Dacă 
majoritatea criticilor aparţin umaniştilor, care ar putea fi acuzaţi 
de păreri preconcepute, se găsesc şi alţi critici ai feţelor sfinte. 
Se impune o constatare. La Roma, curtezanele şi bărbaţii care 
se prostituează abundă. Cât sunt tineri, îşi câştigă uşor 
existenţa. Clienţii, clerici sau laici, se înghesuie. 


Sunt nebun după scandaluri şi evenimente senzaţionale. Aş fi 
preferat să am talentul lui Boccaccio sau al lui Ariosto pentru a 
povesti în versuri sau în proză zilele fericite, dar şi dramele 
trăite, intrigile, mârşăviile, mizeriile şi crimele care au marcat 
epoca mea, riscând să fiu biciuit, ca şi ei, de scolasticii furibunzi. 
Aceşti apărători neînduplecaţi ai ordinii medievale sufocau 
libertatea spirituală printr-o avalanşă de interdicții religioase, îi 
atacau pe Boccaccio şi pe Ariosto cu argumente care frizau 
comicul. Pentru că Boccaccio a judecat cu o ironie muşcătoare 
comportarea preoţilor, a călugărilor, a călugăriţelor, ipocrizia lor, 
dezvăluite în Decameron - care este totuşi un monument al 
literaturii italiene - şi fiindcă nu a ezitat să-şi mărturisească 
scepticismul în legătură cu spovedania, cu adularea sfintelor 
moaşte şi chiar cu canonizarea sfinţilor, a fost acuzat de 
depravare morală, de indecenţă, de a-şi batjocori propriul talent, 
bătându-şi joc de virtuțile creştine, recomandând amorul liber, 
etalând cinismul cel mai neruşinat, cultivând doctrina păgână a 
plăcerilor interzise. Aceiaşi critici severi condangă şi influenţa 
răufăcătoare a lui Ariosto, apologet al Antichității, satirele lui 
violente îndreptate împotriva moravurilor clericilor, 
senzualitatea şi obscenitatea eroilor săi, _trivialităţile sale 
grosolane şi chiar viaţa lui intimă, care este o țesătură de 
aventuri scandaloase. 

In cele din urmă, aceşti cenzori severi se străduiau să le 
găsească şi scuze, pentru că ar fi fost nu numai ruşinos, dar şi 
împotriva intereselor Bisericii ca scriitori ai Italiei cei mai 
străluciți să fie boicotaţi. Ei au admis că Boccaccio şi Ariosto au 
biciuit clerul corupt, dar nu au contestat perenitatea religiei. 

Adevărul povestirilor lui Boccaccio nu putea fi contestat. În 
cursul trecerilor mele prin Roma, am aflat nişte întâmplări care 
m-au amuzat straşnic... 

Un preot s-a căsătorit cu o femeie care a adus pe lume şase 
copii: după moartea soţiei sale, el s-a căsătorit din nou. 

Un călugăr franciscan a părăsit mănăstirea, s-a însurat cu o 
femeie deja măritată, a părăsit-o şi a intrat în alt ordin religios. 
După puţin timp, a părăsit din nou mănăstirea şi s-a căsătorit cu 
o a doua femeie, măritată şi ea. A repetat această manevră de 
patru ori. Ultima femeie a descoperit vicleşugul şi l-a denunţat. 
Cuprins de frică, s-a făcut nevăzut... 


Un preot şi-a sedus nepoata şi i-a făcut un copil, pe care 
susţinea că îl va boteza. Dar pentru ca fapta să nu fie 
descoperită, a omorât plodul, l-a îngropat în şură, apoi a oficiat 
slujba ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Oamenii Bisericii nu deţineau exclusivitatea destrăbălării. 
Laicii căsătoriţi cu patru-cinci femei în acelaşi timp erau 
numeroşi. Controlul riguros al căsătoriilor nu era posibil. Un 
individ se căsătorise cu patru femei în patru localităţi diferite. 
Le-a făcut copii şi întreținea conştiincios patru familii. Meseria lui 
de negustor ambulant îi înlesnea performanţa. Erau taţi care se 
culcau cu fetele lor şi soacre care se înțelegeau excelent în 
dragoste cu ginerii. Tinere fete erau răpite în plină stradă şi 
violate de zece sau douăzeci de derbedei beţi. 

Nobilii, prinții Bisericii se dedau la orgii în văzul întregii lumi. 
Oamenii pioşi priveau scandalizaţi această lume, cuprinsă de o 
nebunie erotică, ce roia în jurul lor. 

Una dintre cunoştinţele mele, un bătrân care uitase că 
dragostea şi manifestările sale cele mai ciudate continuă să 
existe, se lamenta patetic: 

— O tempora, o mores! A reapărut pe scena vieţii toată 
murdăria Antichității de care creştinismul ne scăpase! 

Povestirile lui Boccaccio mi-au sugerat o idee. De ce să nu 
transpun în imagini micile istorioare care îmi ajungeau la 
ureche? Aveam deja oarecare experienţă. Înfăţişasem în două 
tablouri legenda lui Judith şi Holofern, sau într-un singur tablou 
împărţit în mai multe compartimente - marcate prin coloane sau 
alte artificii - evenimente istorice, drame ori satire în mai multe 
scene. În acest fel, nu mă limitam la prezentarea câtorva 
personaje încremenite într-o imagine unică, ci viaţa în plină 
mişcare. 

Lucrările la capelă avansau repede. La căderea serii, mă 
întorceam la hanul care ne servea drept adăpost. Îl preferasem 
din cauza apropierii de Vatican. 

La masă eram însoţit de trei dintre elevii mei preferaţi, pe 
care îi adusesem la Roma: Flavio Cesari, Dazio Cardini şi Eros 
Carii. Toţi trei figurau printre cei cinci îngeri din tabloul meu 
Madona şi Pruncul. Îmi erau de un real folos, pentru că talentul 
lor era pus în valoare şi de însuşiri fizice remarcabile. Ei îmi 
pregăteau culorile de care aveam nevoie şi tot ei îmi serveau 


drept modele pentru personajele adolescentine. Îmbrăcaţi în 
costume de epocă, le ceream să adopte diferite poziţii pe care 
le schiţam rapid înainte de a le transpune în fresce. Aluziile 
alegorice nu lipseau. Apelam la simboluri, la forme, la siluete în 
plină mişcare pentru a realiza suflul epic. 

Din timp în timp, papa vizita şantierul pentru a constata 
progresele lucrărilor noastre. Însoţit de anturajul său obişnuit, 
legănându-şi ca o rață corpul greoi, obez, cu burta proeminentă, 
se oprea în faţa fiecărei fresce, pe care o privea îndelung, 
aplecându-şi capul spre umărul drept. De obicei, era însoţit şi de 
nepotul său, cardinalul Raffaele Riario Sansoni, care se umfla în 
pene ca mare cunoscător într-ale picturii. 

Grupului celor trei i s-au adăugat Pinturicchio şi Melozzo de 
Forli pentru a contribui la terminarea lucrărilor. De fiecare dată, 
papa ne presa să ne grăbim. 

— Sunt nerăbdător să închin capela Domnului! Continuati! 
Continuaţi! Sunteţi pe calea cea bună. Dar faceţi-o mai repede. 

Intr-o zi, cardinalul Raffaele se propti în faţa uneia din frescele 
mele, cu personaje abia schiţate. Împlinise de puţin timp 
douăzeci de ani, dar figura lui mai păstra încă înfăţişarea uşor 
hermafrodită a adolescenţei. 

— Voi face apel la talentul dumneavoastră, Messer Botticelli. 
Am auzit că aţi pictat cele mai frumoase madone din istoria 
picturii. Veţi primi în curând un semn de viaţă din partea mea. 

Câteva zile mai târziu, când tocmai mă spălam pe mâini şi 
eram preocupat de unele amănunte ale muncii mele - 
imprimarea trăsăturilor papei pe figura unui personaj biblic, 
păstrându-i totuşi o expresie aspră de războinic fanatic - un 
valet care purta o livrea luxoasă se prezentă în faţa mea pentru 
a mă anunţa că stăpânul său, cardinalul Sansoni, ar vrea să mă 
primească la el acasă în această seară, bineînţeles dacă nu am 
alte angajamente. 

Chiar dacă aş fi avut o întâlnire aş fi amânat-o. Un client de 
talia lui Raffaele Sansoni merita prioritate. Dar eram liber, căci 
la Roma cunoşteam puţină lume. Apoi, compania elevilor mei 
mă satisfăcea cu prisosinţă. Nu sunt un individ comunicativ. În 
principiu, nu caut cunoştinţe noi. Mă mulţumesc deplin cu 
munca mea, cu fantasmele mele creatoare şi cu o mână de 


prieteni aleşi cu exigenţă. Fac şi excepţii, când e vorba de clienţi 
bogaţi. 

Le-am spus elevilor mei să cineze singuri şi le-am strecurat 
câţiva ducați pentru o seară plăcută. Apoi am plecat cu valetul, 
care m-a condus la palatul Sansoni. 

Florenţa şi Roma sunt bogate în clădiri somptuoase, dar 
reşedinţa tânărului Riario Sansoni depăşea în splendoare tot 
ceea ce fantezia cea mai delirantă ar fi putut născoci. 

Intr-o sufragerie enormă, cu boite atât de înalte încât se 
pierdeau într-o penumbră catifelată, în pofida sutelor de 
lumânări care ardeau în candelieri de bronz aurit, douăzeci de 
persoane erau deja orânduite pe scaune în X, împrejurul unei 
mese mari, rotunde, împodobită cu argintărie şi flori. 

La intrarea mea anunţată de un majordom impozant, Raffaele 
Sansoni se ridică şi mă primi cu un surâs larg, apoi îmi arătă un 
scaun liber, la dreapta sa, între el şi o tânără fată de o 
frumuseţe eterică, supranaturală. 

Cu un gest rotund, m-a prezentat invitaţilor săi, care mă 
priveau admirativ, ca şi când aş fi fost un animal rarisim: 

— Vă rog să-l salutaţi pe Sandro Botticelli, cel mai strălucit 
reprezentant al artei toscane, care ne face onoarea să cineze în 
compania noastră! 

Apoi mă prezentă pe rând prietenilor săi: cardinali, membri ai 
înaltei nobilimi, toţi tineri, care purtau costume laice foarte 
bogate. Printre ei, câteva femei care, dacă s-ar ţine seama de 
decolteurile lor atât de generoase încât li se zăreau sfârcurile 
sânilor opulenţi, puteau fi considerate de moravuri uşoare. 

Făcu o pauză, apoi reluă cu un zâmbet larg: 

— Messer Botticelli, am lăsat ce este mai bun la urmă, 
podoaba cea mai prețioasă a umanismului roman: Afrodita 
Veneţiana, viitoarea madonă din tabloul pe care urmează să-l 
pictaţi pentru mine. Preţul îl stabiliţi dumneavoastră! 

Aplauze zgomotoase. Apoi, am participat la una din acele orgii 
romane splendide, a căror reputaţie depăşise de mult frontierele 
Italiei. 

Ce să descriu mai întâi? Gastronomia rafinată?... Vinurile - 
elixire ale zeilor?... Dansatoarele şi băieții care se ofereau 
amatorilor într-un final sclipitor?... 


Pentru a face plăcere amfitrionului meu, l-am întrebat dacă 
existau în palat nişte coli de hârtie, spre a putea lăsa pentru 
posteritate câteva schiţe ale acestei serbări împărăteşti... 

Se aştepta, probabil, la cererea mea, pentru că tot ce era 
necesar apăru în câteva clipe... 

Sub privirile uimite ale cardinalului Raffaele şi ale amicilor săi, 
am schiţat în câteva linii rapide, nervoase, scenele cele mai 
îndrăzneţe ale seratei... Împerecherile desenate în alb şi negru 
au avut un succes nebun... 

Când zorile aruncau primele raze prin ferestrele cu vitralii 
somptuoase, mi-am luat rămas bun: 

— Eminenţă, permiteţi-mi să mă retrag! Prezenţa mea este 
indispensabilă pe şantierul Capelei Sixtine. Suveranul Pontif nu 
admite absenţe. Cei care greşesc sunt penalizaţi. In ceea ce 
priveşte madona pe care o doriţi, o voi executa cu o plăcere 
extremă, dar numai în zilele de sărbătoare, de care dispun după 
voia mea. 

Ne-am despărţit în cei mai buni termeni... 

Zorile înroşeau cerul cu o purpură minunată când am ajuns la 
han pentru a lua schiţele şi a-i aduce pe elevi la Vatican. Mă 
aşteptam să-i găsesc neliniştiţi. Nu erau obişnuiţi să lipsesc 
toată noaptea. Când am intrat în sala cea mare a hanului am 
avut cea mai penibilă surpriză din viaţa mea. Patronul şi întreg 
personalul erau imobilizaţi într-un colţ şi păziţi de un cârd de 
poliţişti. În alt colţ, Flavio şi Dazio, tremurând de frică, erau 
supuşi unei avalanşe de întrebări rostite cu voce tunătoare de 
zbirii mânioşi. Pe o masă mare din mijlocul sălii zăceau două 
cadavre acoperite cu feţe de masă însângerate. 

Intrarea mea provocă un plus de agitaţie. Hangiul mă arătă cu 
degetul unui soi de ofiţer, care mă pironi cu o privire 
amenințătoare. 

Ochii lui Dazio şi ai lui Flavio îmi implorau ajutorul. 

Şeful poliţailor se apropie de mine şi mă fixă bănuitor cu 
privirea. 

— Dumneavoastră sunteţi Sandro Botticelli? 

— Da! 

— Unde v-aţi petrecut noaptea? 

— De ce trebuie să mă justific? 

— Răspundeţi mai întâi la întrebare. 


— Am fost invitat la cardinalul Raffaele Sansoni! Tocmai am 
plecat de la el acum un sfert de oră! 

Răspunsul meu l-a pus în încurcătură. 

— Bine! O să verificăm! 

— Ce s-a întâmplat?, am întrebat îngrijorat. 

— Vă este cunoscut un bancher englez care răspundea la 
numele de Henry Archer? 

— Nu! N-am auzit niciodată vorbindu-se de el! 

— În drum spre Roma s-a oprit la Florenţa. Sunteţi sigur că nu 
l-aţi întâlnit la Florenţa? 

— Absolut sigur! Ar fi trebuit să-l cunosc? 

— Eu sunt acela care pune întrebări! Acest englez sosit de 
câteva zile la Roma a fost găsit asasinat în camera sa! Sfârtecat 
cu lovituri de cuţit. 

— Sunt dezolat pentru el! Dar ce legătură există între el şi 
mine? 

Polițistul mă privi fix. 

— Unul dintre elevii dumneavoastră a fost şi el găsit 
înjunghiat! A fost găsit în patul englezului! Amândoi erau goi... 

Am avut senzaţia că se prăbuşeşte cerul peste mine. 

— Eros? Sunteţi sigur? 

— Ucenicii dumneavoastră mi-au confirmat identitatea lui! 

l-am întrebat din ochi pe Dazio şi Flavio. Înspăimântaţi, dădură 
afirmativ din cap. 

— Este o crimă mârşavă! Banii şi obiectele de valoare ale 
englezului n-au fost atinse, crezu de cuviinţă să-mi explice 
ofiţerul. Crima dublă a fost comisă probabil din gelozie... Cei doi 
ucenici ai dumneavoastră pretind că au mâncat în sala de mese 
a hanului şi apoi s-au retras în camerele lor. Puțin înainte de 
miezul nopţii, Eros a ieşit. Le-a spus că are întâlnire cu un 
prieten... Nu există martori care să le confirme declaraţiile... 

— Îi suspectaţi? 

— Să spunem că mi-am pus nişte întrebări. Unul dintre ei, 
Dazio, a fost văzut la miezul nopţii trecând pe coridorul unde se 
află camerele. Servitorul care ne-a dat această informaţie este 
categoric. E ceva suspect... Îi voi lua pe cei doi ucenici la postul 
de poliţie pentru informaţii suplimentare... 

— Vă atrag atenţia că ei trebuie să mă însoţească la Vatican. 
Lucrăm la decorarea Capelei Sixtine. 


— Lucrul poate să mai aştepte. Mai întâi verificăm declaraţiile 
contradictorii. Vom face o confruntare. Vom avea nevoie şi de 
mărturia dumneavoastră în privinţa relaţiilor dintre cei trei 
ucenici... 

Apoi, ofiţerul adoptă o ţinută marţială, de judecător 
neînduplecat. 

— Trebuie să facem să înceteze crimele care umbresc 
reputaţia Romei. Pelerinii se tem să mai vină în sfântul nostru 
oraş pentru a primi binecuvântarea iertării... In ceea ce va 
priveşte, Messer Botticelli, veţi primi în curând o convocare... 

Eram zdruncinat, distrus... Această afacere cădea foarte rău... 
În primul rând mă gândeam la Eros... La spaima lui când a văzut 
asasinul ridicând pumnalul ca să-l lovească... Îmi imaginam 
panica, groaza care l-a cuprins... li vedeam faţa descompusă, 
trăsăturile schimonosite, ochii lui rătăciţi... Aproape că simţeam 
lama pumnalului înfigându-se în corpul lui gingaş şi atât de 
frumos... Mă îngrijora şi Dazio... Înţeleg teama sa de a se vedea 
implicat într-o crimă oribilă, în ciuda inocenţei lui... Pentru că 
Dazio nu este capabil să ucidă... 

Răuvoitorii se vor grăbi să-mi murdărească reputaţia, să 
profite de situaţie pentru a mă discredita, să invoce anturajul 
meu de sodomiţi, cea mai flagrantă dovadă fiind asasinarea lui 
Eros în condiţii deosebit de tragice şi dezgustătoare... 

La Florenţa, viciile contra naturii erau mai mult sau mai puţin 
tolerate. Dar nu pot să prevăd reacţia romanilor... Papa va fi 
desigur informat... 

Ce atitudine va avea faţă de această criză care m-a lovit 
direct?... Cunoşteam zvonurile care circulau despre viaţa lui 
intimă, dar această împrejurare nu mă liniştea... Nu va fi el oare 
ispitit să-şi îmbunătăţească reputaţia făcându-mă pe mine de 
râs?... 

Nu cunoşteam la Roma decât pe pictorii din echipa mea, pe 
Suveranul Pontif şi pe cardinalul Raffaele. Să sper în înţelegerea 
papei într-o afacere atât de murdară era de neconceput... 
Cardinalul poate va fi mai accesibil, mai tolerant... Balul băieţilor 
goi spunea multe... 

Era o oră prea matinală ca să alerg la el. Părerea bună care o 
are despre mine ar pleda în favoarea mea... 


Tocmai ieşeam din han, când un preot cocoţat pe un catâr se 
opri în dreptul meu. Sări jos de pe patruped şi se grăbi să-mi 
vină în întâmpinare. 

— Sunt decanul Evaristo Adania, noul responsabil al echipei de 
pictori care lucrează la Capela Sixtină. Suveranul Pontif este 
îngrijorat din cauza dumneavoastră. A vizitat în această 
dimineaţă, devreme, capela şi a constatat lipsa dumneavoastră. 
Se întreabă dacă nu sunteţi cumva bolnav. 

Asta îmi mai lipsea. 

— Sunt mulţumit că vă găsesc bine sănătos, reluă cucernicul 
părinte. Vreţi să vă însoțesc la Vatican? 

— Scuzaţi-mă, voi veni ceva mai târziu. Am câteva probleme 
urgente de rezolvat... 

Preotul zâmbi cu bunăvoință. 

— Nu aş putea să vă ajut? Asta este misiunea mea... 

Am ezitat câteva clipe, apoi m-am hotărât să-i vorbesc. 
Oricum, va fi informat de poliţie. De ce să nu-i expun eu mai 
întâi propria mea versiune, fără să ascund adevărul? 

— Cuvioase părinte, unul dintre elevii mei a fost asasinat într- 
o cameră din acest han chiar azi-noapte. Il adusesem de la 
Florenţa, oraşul lui natal, pentru a mă ajuta să pictez trei fresce 
în Capela Sixtină. Mă simt responsabil de moartea lui. Ce le voi 
spune părinţilor săi? 

l-am expus cazul aşa cum îl ştiam, fără să ocolesc nici cel mai 
mic detaliu. Când am terminat, mă aşteptam să exclame 
scârbit: „Ce oroare”! 

Dar nici vorbă. Mă privi cu un aer grav, compătimitor. 

— Mă voi ruga pentru victime! Voi face tot ce îmi stă în putinţă 
pentru a vă ajuta să depăşiţi această criză! 

Îşi făcu semnul crucii, salută şi urcă în şa. 

Cu puţin timp înainte de amiază m-am dus la palatul Sansoni. 
Majordomul mă informă că Eminenţa Sa era la Vatican, dar 
imediat ce se va întoarce îi va anunţa vizita mea. 

În ziua aceea nu am fost în stare să lucrez. Tensiunea 
nervoasă provocată de moartea lui Eros, arestarea lui Flavio şi a 
lui Dazio, amenințările care se profilau la orizont mă paralizau. 
Mă uitam la fresca mea ca şi când ar fi fost opera unui străin. 


Seara, mă pregăteam să plec de la capelă, când un valet care 
purta livreaua casei cardinalului Raffaele se prezentă pentru a 
mă anunţa că Eminenţa Sa voia să mă vadă. 

Era un semn bun, dar în acelaşi timp mă întrebam îngândurat 
dacă interesul său pentru lucrările mele şi pentru mine însumi 
nu va scădea la zero când va afla că sunt amestecat - indirect - 
într-o afacere aşa de murdară. 

Spre liniştea mea, cardinalul m-a primit în cabinetul său de 
lucru cu aceeaşi bunăvoință ca în ajun. 

— Am fost informat de necazurile dumneavoastră. Şeful 
poliţiei s-a făcut vinovat de exces de zel. Cei doi asistenţi ai 
dumneavoastră au fost eliberaţi. Se pare că asasinul este unul 
dintre fanaticii care nu ezită să ucidă sodomiţii. Pe băieţii 
frumoşi, care se lasă acostaţi de amatorii de amor grecesc, îi 
atrag într-un loc întunecat şi îi masacrează. Îşi spun „Justiţiarii 
lui Dumnezeu”. Asasinarea elevului dumneavoastră este foarte 
regretabilă. Vă rog să primiţi condoleanţele mele. Duşmanii 
dumneavoastră vor profita de ocazie pentru a vă ştirbi 
reputaţia. Veţi stârni furia şi invidia lor... Ei nu vă pot ierta 
alegerea făcută de papă, care v-a invitat să lucraţi la decorarea 
Capelei Sixtine. Pentru moment, numele dumneavoastră vă 
asigură o imunitate absolută... Înainte de a merge să ne 
alăturăm invitaţilor mei, vreau să vă informez ca preacucernicul 
părinte Adania e un mare admirator al geniului dumneavoastră. 
Să ştiţi că este un om superior. Ar putea aspira la un rol de prim- 
plan în cadrul Curiei, dar spiritul lui de independenţă i-a adus 
neplăceri. A refuzat să unească prin taina căsătoriei o tânără 
fată care în faţa altarului, lângă viitorul ei soţ şi în faţa tuturor 
rudelor a îndrăznit să nu răspundă când cuviosul părinte Adania 
i-a pus întrebarea rituală „Vreţi să vă căsătoriţi cu acest 
bărbat?”... El a considerat că tăcerea insistentă a fetei exprima 
voinţa ei de a se opune acelei uniuni. O căsătorie care violează 
libertatea consimţământului este lovită de nulitate ah initio. 
Părinţii abuzează de autoritatea lor când îşi obligă copiii să 
promită că vor aparţine unui soţ pe care nu-l doresc. În acest 
caz, era vorba de un prinţ foarte bogat, care voia să se 
căsătorească cu o fată de paisprezece ani; el avea şaizeci... 
Existând interese mari în joc, decizia cucernicului părinte a 
provocat un scandal enorm. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat. 


Cuviosul părinte Adania a fost redus la rolul de supraveghetor al 
lucrărilor de la Capela Sixtină. 

Amfitrionul meu adăugă cu un zâmbet uşor stânjenit: 

— Clerul roman cuprinde un număr mare de ecleziaşti, de o 
anumită vârstă, care duc o viaţă exemplară. Din nenorocire, 
preoţii şi călugării popularizaţi de Boccaccio atrag prea mult 
atenţia marelui public în detrimentul celor care practică 
virtutea, ardoarea şi curăţenia ascetică. 

Aceste cuvinte rostite de un cardinal care acorda un respect 
temperat moravurilor austere păreau nepotrivite. A remarcat 
expresia feţei mele, pentru că m-a bătut amical pe umăr... 

— Nu ştiu dacă aţi cunoscut vechea zicală: să faci ce predică 
preotul şi nu ceea ce face preotul... Hai, să nu-i lăsăm pe 
invitaţii noştri să ne aştepte! 

Această noapte a pecetluit prietenia care mă leagă de 
cardinalul Raffaele. În lumea noastră, protecţia unui înalt 
personaj este indispensabilă. Pentru a-i dovedi prietenia mea, i- 
am pictat portretul Afroditei, pe care o numea, pudic, 
„consilierul lui de taină”. Cu această ocazie am aflat că Raffaelle 
este şi poet. 

Invidiez poeţii, scriitorii, muzicienii care exprimă în versuri, în 
proză sau în muzică - mai mult sau mai puţin reuşite - propriile 
lor impresii, propriile lor fantasme, în timp ce noi, pictorii şi 
sculptorii, suntem obligaţi să lucrăm la comandă, ca blănării, 
croitorii sau cizmarii. Prozatorii care linguşesc un personaj 
important ca să obţină avantaje materiale sunt dispreţuiţi 
pentru că îşi prostituează pana, pe când înfrumusețarea 
portretului clientului de către pictor pare ceva normal. El nu este 
decât un artizan care execută ordinele acelora care îl plătesc. 

Când lucrez la Capela Sixtină, spiritul meu se eliberează 
adesea de ambianța limitată, legată de temele religioase pe 
care trebuie să le transpun în imagini. Cu aripile larg deschise, 
el se avântă spre înălțimile populate de viziuni feerice, unde 
frumuseţea se alătură tinereţii; atunci, îmi imaginez subiectele 
laice inspirate din opere de artă antice reînnoite, actualizate, 
pentru a atinge perfecțiunea pe care orice artist o caută cu o 
înverşunare ce se apropie de obsesie, de nebunie. În astfel de 
momente, când visez cu ochii deschişi, am creat schiţe pentru 
„Primăvara”, „Venus şi Marte”, „Naşterea lui Venus”, operele 


mele preferate, pe care va trebui să le pictez după ce mă voi 
întoarce la Florenţa. 

Lucrarea mea la Roma se apropie de sfârşit. Nu-mi pun 
întrebarea dacă serviciile mele vor fi dorite în continuare de 
Vatican. Atmosfera, ambianța Cetăţii Eterne, în ciuda grandorii, 
a reputației sale, nu-mi convin. Bisericile amplasate în vechile 
temple romane îmi amintesc de cucul care îşi depune ouăle în 
cuiburi străine. 

Am părăsit hanul care îmi evoca moartea oribilă a lui Eros şi 
am închiriat o casă modestă, care îmi serveşte şi de atelier. 
Dimineaţa lucrez la capelă şi după-amiaza pictez portrete 
pentru prietenii lui Raffaele, care sunt încântați, căci îi fac mai 
frumoşi decât în realitate. Le luminez faţa cu o spiritualitate 
aparent generată de focul lor interior. Falsific realitatea pentru a 
fi agreabil clienţilor mei? Nicidecum... Le zugrăvesc imaginea 
propriului lor eu aşa cum îl visează ei. Am adoptat calea urmată 
de Albrecht Durer, care a părăsit expresia severă a feţei umane, 
concepută de pictorii medievali, pentru a prezenta viaţa în 
aspectele cele mai seducătoare, cele mai atrăgătoare. Ca şi 
Durer, pun în valoare părul lung, uşor ondulat al personajelor 
masculine, podoabă care  înfrumuseţează şi  îndulceşte 
trăsăturile, uneori urâţite de o asprime dezagreabilă. Asta nu 
înseamnă că subestimez energia masculină, duritatea tipică 
luptătorilor. Dar nu uit că David, învingătorul lui Goliat, era un 
adolescent de o frumuseţe aproape feminină, ceea ce nu l-a 
împiedicat să devină simbolul superiorității inteligenţei asupra 
violenţei brutale... Triumful frumuseţii asupra urâţeniei... 

Evident, nu mă limitez să cânt în pictură frumuseţea şi 
tinereţea. La Capela Sixtină trebuie să realizez portretele 
câtorva papi, toţi - sau aproape toţi - bătrâni cu trăsături 
lăbărţate, pustiite de vârstă. Aici intervine acea obligaţie care 
mi se impune sine qua non: reprezentanţii lui Hristos trebuie să 
aibă un aspect maiestuos, solemn şi, în acelaşi timp, o 
spiritualitate care îi apropie de icoanele bizantine. Nu le mai 
lipseşte decât aura luminoasă care să-i facă divini... 

Uneori, spiritul meu critic se răzvrăteşte. Mă tem că frescele 
se îndepărtează de realitate şi cad într-un artificial pompos... 

Odată lucrările terminate, papa a revenit în inspecţie. După o 
examinare atentă a frescelor, şi-a exprimat satisfacția 


întinzându-mi mâna pentru un sărut final. Nesăţiosul său amor 
propriu, setea lui de onoruri, voinţa de a-şi impune gloria 
secolelor viitoare îşi găsesc în sfârşit un început de realizare, un 
mijloc de eliberare care-i trădează obsesiile. 

Speram să mă înapoiez acasă, la Florenţa, înainte ca Italia să 
ia foc. Nu voiam să mă surprindă războiul la Roma, printre 
străini. Flavio şi Dazio îmi repetau zvonurile care circulau într-o 
anume lume, închisă, unde intimitatea trecătoare şterge 
diferenţele de rang. Ei se infiltrau printre cei mari cu o uşurinţă 
uimitoare şi cucereau încrederea graţie ingeniozităţii lor 
copilăreşti. 

Flavio şi Dazio erau făpturi excepţionale. 

Prin ei am aflat că Girolamo Riario aspira la o coroană regală, 
că pentru început pusese ochii pe ducatul Ferrara, că ducele 
Ercole d'Este nu voia să se lase deposedat de către nepotul 
îndrăgit al papei, că războiul nervilor începuse deja şi că, în 
curând, confruntarea va însângera Cizma italică. 

Flavio m-a informat că papa avea intenţia să întărească 
autoritatea Sfintei Inchiziţii, ceea ce ar determina intrarea în 
trezoreria pontificală a unor venituri substanţiale, preluate din 
bunurile confiscate de la ereticii condangaţi să ardă pe rug. 

Dazio mă ţinea la curent cu încăierările care izbucneau 
aproape în fiecare zi între familiile della Valle şi di Santa Croce. 

Flavio a venit cu o veste cutremurătoare: 

— La Veneţia, patricianul Bernardinio Corner, acuzat de viciul 
oribil al sodomiei, a fost decapitat în Piaţa San Marco, între cele 
două coloane, apoi corpul său a fost ars... Alţi practicanți ai 
amorului grec au suferit supliciul cuştii... 

— Asta nu este o noutate!, interveni Dazio blazat. Louis al XI- 
lea aplica de mult această pedeapsă... 

Flavio continuă agitat: 

— Cuşca este suspendată la o mică înălţime, în clopotniţa San 
Marco, în văzul trecătorilor, care îi insultă pe bieţii nenorociţi şi 
le cântă cântece obscene. Imaginaţi-vă ruşinea lor când nevoia 
de a urina devine imperioasă... 

Izbucnii în râs: 

— Şi eu care voiam să merg la Veneţia... 

— Pericolul aţâţă plăcerile, interveni Dazio sentenţios. 


Temeritatea lor m-a consternat. Să le recomand prudenţă ar fi 
inutil... 

În ajunul plecării mele la Florenţa, i-am făcut o vizită 
cardinalului Raffaele, care mi-a arătat întotdeauna o bunăvoință 
impresionantă. El era cel mai inofensiv din clanul della Rovere. 
M-a primit cu gentileţea obişnuită şi mi-a propus o prelungire a 
şederii mele la Roma. Îmi oferea un apartament în palatul său şi 
comenzi interesante. l-am promis că într-un viitor apropiat voi 
profita de amabila lui invitaţie, dar că pentru moment trebuie să 
mă întorc la Florenţa. Prezenţa mea acolo este necesară pentru 
rezolvarea unor probleme familiale. O minciună diplomatică pe 
care sigur nu a crezut-o. 

A doua zi dimineaţa, părăseam Cetatea Eternă însoţit de 
Flavio şi de Dazio. Spiritul lui Eros plutea printre noi. Prezenţa lui 
ne reconforta. Aceasta a fost ultima mea vizită la Roma. 

Prințul VIRGINIO ORSINI 

Rivalitatea dintre familia noastră şi familia Colonna, care se 
intensifica, avea rădăcini înfipte adânc în noaptea timpurilor. 

În străfundurile conştiinţei clanului meu dăinuieşte voinţa 
ancestrală de a redobândi coroana imperială, la care avem 
dreptul în virtutea rasei noastre străvechi şi a sângelui nostru 
nobil. 

Clanul Colonna urmăreşte cu încrâncenare acelaşi scop. 

Biserica a profitat de această rivalitate seculară pentru a 
obţine, datorită intervenţiei unui împărat străin - împăratul Carol 
cel Mare -, instaurarea puterii pământene a papilor. 

Lupta neîntreruptă dintre Orsini şi Colonna a pierdut treptat 
strălucirea  ţelului imperial, reducându-se la  încăierări 
sângeroase între cele două clanuri, ce se sfâşie pentru a obţine 
supremaţia într-o Italie fracționată în numeroase republici, 
regate, principate, seniorii - care se întind precum ciupercile în 
jurul unei Rome ce se proclamă centrul Universului. 

Papii profită de această fragmentare pentru a ne trăsni cu 
puterea lor pământeană şi cerească, urmărind să ne anihileze 
puterea şi, în cele din urmă, să ne distrugă. 

Suveranii pontifi - acest titlu este semnificativ - vor să creeze 
un imperiu religios centralizat, având drept model regatul 
Franţei şi, într-o măsură mai redusă, Imperiul German, fărâmiţat 


şi el de forţe divergente - principi şi oraşe care aspiră la 
autonomie. 

Statul Bisericii este un organism artificial, de nesuportat, 
pentru că elementul spiritual - religios prin excelenţă - nu va 
putea niciodată să se grefeze pe un fond laic. lerusalimul 
evreilor a căzut pe la mijlocul anului 70 fiindcă zeloţii au vrut să 
impună această dualitate contra naturii - guvernarea ţării prin 
legile Torei. 

În plus, papii care se pretindeau moştenitorii Imperiului 
Roman erau adesea străini, barbari veniţi de dincolo de Alpi. 

O singură dată, în secolul al XIII-lea, Orsini şi Colonna au 
luptat împotriva dictatorului Brancaleone, care se înverşunase 
să distrugă toate turnurile-fortăreţe ale Romei, aceste măreţe 
simboluri ale puterii nobililor. Şi au reuşit să-l zdrobească pe 
opresor. 

Se va repeta oare acest acord?... Să asistăm la spectacolul 
oferit de papă, de cardinalii săi şi de un cârd de preoţi mânaţi cu 
ştreangul la gât - ca o turmă - de către războinicii lui Heinrich al 
V-lea, regele Germaniei şi suveran al Sfântului Imperiu Roman? 

Nu! Este imposibil!... Am pierdut ocazia favorabilă... 

Relativ recent, Orsini erau stăpânii unei zone întinse din 
Cetatea Eternă, care cuprindea teatrul lui Pompei, Odeonul şi 
mausoleul lui Adrian, acaparat de papi, care l-au transformat în 
citadelă - faimosul castel Sant'Angelo. Clanul Colonna poseda 
mausoleul lui Augustus, băile termale ale lui Constantin cel Mare 
şi Muntele Cittorio. Până spre mijlocul secolului al XIV-lea, 
Coliseul, ca şi arcurile lui Titus şi Constantin erau proprietatea 
clanului Frangipani; clanul Savelli dispunea de Aventin, care era 
dominat de castelul său şi de turnul-fortăreaţă; clanul Caetani 
luase în stăpânire Via Appia şi transformase în turn de apărare 
mormântul Ceciliei Metella; clanul Conţi se fălea cu turnurile 
cele mai înalte din Roma; clanul Anguillara făcea legea în 
Trastevere. 

Papii au înţeles că nobilii deţin o putere capabilă să se opună 
autorităţii pământene a Sfântului Scaun. Şi le-au exploatat 
vanitatea oferindu-le cele mai înalte distincţii ecleziastice şi 
laice: purpura de cardinal, prefectura Romei, conducerea 
armatei pontificale, magistraturi în Cetatea Eternă... După o 


ploaie de titluri sforăitoare pe umerii nobililor, au avut abilitatea 
să le încurajeze diferendele. 

Treptat, lumea feudală s-a năruit. Marile lor planuri s-au 
spulberat. Nobilii au uitat de ambițiile lor imperiale. Acum se 
luptă între ei pentru firimituri, în timp ce un nou val saltă pe 
crestele sale condotieri şi ecleziaşti proveniţi din prostime. 
Aceşti parveniţi îşi dispută principate, ducate, purpura cardinală. 
Mitra papală se cumpără fără ruşine. 

Pentru Sixtus al IV-lea, provenit dintr-o familie de ţărani 
săraci, sfânta Biserică a devenit un instrument prielnic, gata să-i 
aducă pentru nepoţii lui dragi coroane ducale, princiare şi - de 
ce nu? — regale. 

Aliat al suveranului regatului Neapole, el a încercat să smulgă 
Florenţa de la Medici. După eşecul acestei lovituri, regele 
Ferdinando şi-a dat seama că el nu este decât un pion pe tabla 
de şah. Când a încheiat pacea cu Lorenzo de Medici, papa l-a 
acuzat de trădare. 

Pentru a-l pedepsi, hotărî să-i declare război. Girolamo 
pierduse ocazia să devină stăpân al Florenței, dar nici coroana 
regatului Neapole nu-i displăcea. 

Diplomat experimentat, Sixtus al IV-lea căută un aliat 
puternic. Veneţia Serenissimă dispunea de o armată redutabilă, 
de generali experimentați şi de o flotă numeroasă şi puternică. 
În schimbul cooperării sale, Republica Lagunelor ar fi obţinut 
ducatul Ferrara, un fief al statului pontifical. Girolamo, sfătuit de 
papă, renunţase vremelnic la pretenţiile sale asupra acestui 
teritoriu. 

„Mai târziu, vom vedea!”, adăugase reprezentantul lui Hristos, 
care îl ura pe ducele Ercole fiindcă se declarase solidar cu 
Lorenzo de Medici în timpul războiului Florenței. 

Prima sa replică împotriva regelui Ferdinando a fost 
rechemarea nobililor romani care luptaseră împotriva turcilor 
sub ordinele ducelui de Calabria, comandantul trupelor 
napolitane. Cei din clanul Orsini şi Colonna de Palestrina au 
executat ordinul său. Cei din clanurile Savelli şi Colonna de 
Paliano au refuzat să abandoneze cauza regelui. 

Eu, personal, mă aflam într-o situaţie deosebită. Suveranul 
regatului Neapole îi vânduse lui Lorenzo Oddone Colonna, 
pentru 12 000 de ducați, comitatele Tagliacozzo şi Alba 


Fucense, care făceau parte dintr-o moştenire paternă. Această 
împrejurare mă arunca în tabăra papei, deşi persoana lui nu-mi 
inspira nici-o simpatie. 

Războiul dorit de reprezentantul lui Hristos izbucni cu o 
violenţă aţâţată de rivalitatea care opunea cele două clanuri, 
Colonna şi Orsini. 

Tocmai atunci, conflictul dintre familiile della Valle, susţinute 
de Colonna, pe de o parte, şi Santa Croce, sprijinite de Orsini, pe 
de altă parte, luă proporţii tragice. În cursul unei lupte dintre 
cele două grupări, Francesco de Santa Croce fu înjunghiat, în 
plină stradă, la Roma, de Luigi della Valle. Rana nu era mortală, 
dar această agresiune ceru o răzbunare promptă. Cei din Santa 
Croce l-au surprins pe Luigi în Piaţa de flori şi, sub ochii mulţimii 
împietrite, i-au tăiat tendoanele, lăsându-l infirm pe viaţă. 
Partizanii Casei della Valle l-au atras pe Francesco într-o 
ambuscadă şi i-au crăpat capul. Desigur, Orsini şi Colonna au 
preluat schimbul. Luptele în plin centrul Romei s-au înmulţit. 

In acest timp, războiul continua cu furie. Papa deschisese 
cutia Pandorei şi relele descătuşate însângerau Italia. În nord, 
ducele Ercole rezista eroic asalturilor armatei venețiene. 
Alarmaţi de ambițiile papei şi ale nepotului său Girolamo, ducele 
de Milano, Lorenzo Medici, marchizul Federico de Mantova, 
ducele de Urbino, Giovanni Bentivoglio, senior de Bologna, cu 
toţii acordară sprijinul lor lui Ercole d'Este. 

In sud, trupele pontificale comandate de Girolamo sufereau 
eşecuri repetate. Ducele de Calabria, moştenitorul tronului 
napolitan, îşi dovedi calităţile de tehnician şi de strateg. Armata 
lui se apropia de Roma. Îngrozit, papa imploră ajutorul Veneţiei, 
care se grăbi să-i trimită întăriri: o puternică armată comandată 
de Roberto Malatesta, un tânăr condotier care îşi dovedise în 
mod strălucit calităţile de strateg pe diferite câmpuri de luptă. 

In aşteptarea sosirii sale, Sixtus al IV-lea hotărî să-i 
pedepsească aspru pe cei din clanul Colonna de Paliano, care 
îmbrăţişaseră cauza regelui Ferdinando. Atacă mai întâi pe 
Santa Croce, pentru a-l forţa pe Colonna să intervină în favoarea 
lor, ceea ce i-ar permite să-i acuze de rebeliune. Metoda lui îmi 
amintea jocul de biliard. Loveşti o bilă de fildeş pentru a atinge 
prin ricoşeu altă bilă. Un detaşament de pază al Vaticanului luă 
cu asalt castelul della Valle. Incăierarea făcu câteva victime. 


Girolamo Colonna, frate natural al cardinalului Giovanni 
Colonna, îşi pierdu viaţa. 

Această moarte i-a adus Papei dovada de care avea nevoie. 
Un Colonna Paliano, care complotase cu della Valle asasinarea 
Suveranului Pontif, a căzut cu arma în mână, luptând cu soldaţii 
care ar fi trebuit să-l aresteze şi pe el, şi pe complicii lui. 

Trădarea celor mai importanţi membri ai acestei familii 
blestemate găsea încă o confirmare. Fără să consulte 
consistoriul, Sixtus al IV-lea ordonă arestarea cardinalilor 
Giovanni Colonna şi Giovanni Savelli, apoi a lui Mariano Savelli, 
fratele cardinalului. 

La sud de Roma, presiunea trupelor napolitane creştea. 
Girolamo, conte şi comandant şef al armatei pontificale - prin 
graţia ilustrului său unchi -, demonstra cu o neglijenţă 
orgolioasă incapacitatea lui militară. Acceptasem să particip la 
apărarea Cetăţii Eterne, alături de contele de Pitigliano, de 
Andrea de Conţi, de contele della Mirandola şi chiar de un 
Giovanni Colonna, care făceau parte din Statul-Major al lui 
Girolamo, toţi ofiţeri experimentați. Nepotul papei ascultă 
părerile noastre, abordând un surâs de superioritate. Apoi, luă 
hotărâri contradictorii, care dovedeau cu prisosinţă prostia lui. 
De două ori era gata să fim încercuiți de forţele napolitane. 

Roma se afla în pragul unui război civil provocat de partizanii 
clanului Colonna. Apropierea ducelui de Calabria le dădea curaj 
să atace citadela Sant'Angelo, spre a-i elibera pe cardinalii 
închişi. Incercările lor au eşuat, dar pericolul unei revolte a 
populaţiei romane nu fusese îndepărtat. 

In cele din urmă, am fost obligaţi să ne retragem la adăpostul 
zidurilor Cetăţii Eterne. Ne pregăteam să apărăm capitala 
catolicismului, atacată de un rege catolic. 

Foametea şi ciuma se abătură asupra oraşului. Sute de morţi 
erau îngropaţi în fiecare zi în gropi comune. Preţul alimentelor, 
aproape de negăsit, urca vertiginos. Patrulele călare care 
străbăteau străzile oraşului pentru a menţine ordinea erau 
atacate de romanii înfometați, care-i dezarmau pe militari şi 
măcelăreau caii pentru a-i mânca. 

Papa era consternat de această înfrângere. Ar fi fugit din 
Roma, dar se temea să nu cadă în mâinile napolitanilor, care 
aproape că încercuiseră oraşul. De pe înălţimea zidurilor de 


apărare se puteau vedea cercetaşi ai regelui de Calabria care se 
apropiau de fortificaţii pentru a observa zonele slabe. 

Sixtus al IV-lea prezida consilii pentru a ne îndemna să 
apărăm Roma aflată în pragul unei crize iminente. Contele 
Girolamo îşi pierduse îngâmfarea. 

Când orice speranţă era pierdută, armata venețiană, 
comandată de Roberto Malatesta, îşi făcu apariţia la orizont, 
întârzierea era explicabilă. Trebuise să spargă barajele trupelor 
inamice, care n-au rezistat asalturilor lui energice. 

Informat de apropierea sa şi de iminenţa unei bătălii decisive, 
ducele de Calabria s-a instalat pe o poziţie admirabil fortificată 
natural, într-o zonă mlăştinoasă, sălbatică, între Velletri şi 
Nettuno, care avea un nume predestinat, Campo Morte. Pe 
această insulă de pământ ferm, în mijlocul smârcurilor şi al 
nisipurilor mişcătoare, aşteptă atacul lui Malatesta. 

Celebrul condotier a fost primit la Roma cu un entuziasm 
delirant, manifestat mai ales de papă şi de partizanii săi. 
Clopotele tuturor bisericilor sunară în cinstea sa şi un Te Deum 
fu celebrat de Suveranul Pontif. Girolamo cedă lui Malatesta 
comanda trupelor pontificale. Acest gest a fost interpretat 
diferit: prudenţă excesivă, fugă din faţa inamicului, laşitate, 
semn de omagiu adus unui mare comandant... 

Alfonso săpase în jurul poziţiilor sale şanţuri relativ adânci, 
umplute cu apă şi păzite cu tunuri... Trupele lui, antrenate, 
aşteptau cu hotărâre atacul inamicului... 

Malatesta ordonă înaintarea infanteriei sale, sub focul artileriei 
napolitane, apoi, îndată după contactul cu frontul defensiv al 
adversarului, a ordonat o retragere grăbită care semăna cu o 
derută... Napolitanii se năpustiră asupra venețienilor care se 
înglodau în nămol... Când napolitanii se înglodară la rândul lor în 
mlaştini, Malatesta, în fruntea unui detaşament de infanterişti 
ţinuţi în rezervă, atacă prin surprindere flancul inamicului. 
Trupele lui Alfonso cedară... Atacul viguros izola infanteria 
inamică de bazele sale... Încercuiţi, napolitanii luptară eroic, dar 
soarta bătăliei era deja jucată... Giacomo de Conti execută cu 
un alt corp de rezervă o mişcare de învăluire a artileriei rămase 
fără apărare... Alfonso de Calabria încercă în zadar să-şi 
regrupeze trupele... Doi cai se prăbuşiseră sub el... Fu obligat să 
fugă pentru a nu cădea în mâinile venețienilor... 


Roberto Malatesta câştigase o victorie strălucită... 

Printre sutele de prizonieri se afla şi nepotul meu, Vicino 
Orsini, fiul conetabilului regatului napolitan... 

Roma îi făcu lui Malatesta o primire triumfală... 

Două zile mai târziu, tânărul erou trecu în lumea veşnică. 
Papa a avut generozitatea să-i trimită la căpătâi pe propriul său 
medic, care n-a făcut decât să constate moartea. 

Cercuri apropiate Suveranului Pontif pretindeau că Roberto 
Malatesta fusese victima miasmelor otrăvitoare care infectează 
aerul mlaştinilor pontine. 

Zvonuri stranii începuseră să circule în jurul acestei fatalităţi... 
Contele Girolamo l-ar fi otrăvit... Zvonurile erau alimentate de o 
împrejurare bizară: Girolamo ar fi cerut Suveranului Pontif 
succesiunea oraşului Rimini, feudă a lui Malatesta... Nu profitase 
el şi de moartea ultimului Ordelaffi pentru a uzurpa Forli?... Din 
nenorocire, în cazul lui Roberto Malatesta au intervenit 
complicaţii neprevăzute... Roberto avea deja un fiu... Girolamo 
găsi motivul care l-ar împiedica pe micul Pandolfo să-l 
moştenească pe tatăl său: nu era decât un mongrel... 

Senatul Serenissimei Republici a auzit ceva despre acest joc 
de culise... Ambasadorul său la Roma îl informă pe papă în mod 
discret, dar fără echivoc, că Veneţia n-ar tolera în niciun caz 
spolierea fiului lui Roberto Malatesta. 

Suveranul Pontif avea încă nevoie de alianţa venețiană, 
pentru că războiul împotriva regatului napolitan nu se 
terminase. Victoria de la Campo Morto nu adusese decât o 
întrerupere a ostilităţilor. Moartea lui Malatesta nu permisese 
exploatarea unui succes care, în mod normal, ar fi trebuit să 
ducă la capitularea regatului Neapole. 

Sixtus al IV-lea îl legitimă pe mongrelul lui Roberto Malatesta 
şi îi acordă învestitura oraşului Rimini. Dar, în acelaşi timp, 
hotărî să răzbune afrontul pe care i-l adusese Senatul venețian. 
Va aştepta momentul potrivit pentru a lovi... Şi va lovi crunt... 

Mândru, se grăbi să anunţe tuturor guvernelor triumful 
Bisericii asupra forţelor răului. 

Insufleţite de un splendid avânt războinic, trupele pontificale, 
reintrate sub comanda lui Girolamo, au pornit să asedieze Cavi, 
dar eforturile lor au fost zădărnicite de vitejia apărătorilor... 


Ducele de Calabria şi-a refăcut armatele. Acţiunile militare au 
fost reluate cu o înverşunare sporită... 

Papa afişa voinţa sa neclintită dea lichida regatul napolitan, 
dar în culise pregătea o lovitură ascunsă contra Veneţiei... 

Aveam printre apropiații lui Sixtus al IV-lea informatori care 
îmi raportau manevrele secrete şi intrigile de la Vatican... 

În ce mă priveşte, eram obosit de egocentrismul lui Girolamo, 
de aerele lui de superioritate şi de jocul dublu al papei. Am 
considerat că e mai bine să mă retrag din acest viespar. Am dat 
acest semnal tuturor Orsinilor, partizani ai lui Sixtus, care nu îmi 
mai inspira încredere. Astăzi trâmbiţează prietenia pentru 
Orsini, mâine ar fi capabil să-şi schimbe brusc politica şi să 
îmbrăţişeze cauza Colonna... 

ingrijorat de atitudinea mea şi pentru a demonstra constanţa 
faţă de Orsini, el ordonă arestarea lui Lorenzo Oddone Colonna, 
duşmanul meu personal, sub acuzarea de înaltă trădare şi de 
cârdăşie cu adversarii Statului Pontifical. Pentru a executa 
decizia papei, Leone Montesecco, prefect al pazei Vaticanului, a 
trebuit să ia cu asalt palatul Colonna, unde se baricadase 
Odonne...  Târât în închisoarea fortăreței Sant'Angelo, 
arhicancelarul suportă insultele lui Girolamo, care - cuprins de 
furie - a vrut să-i înfigă sabia în piept. Fiind prezent la această 
scenă nedemnă, l-am apărat pe Oddone acoperindu-l cu corpul 
meu. 

Papa ordonă personal demolarea palatului Colonna şi a tuturor 
fortificațiilor stăpânite de membrii familiei della Valle, care erau 
consideraţi complicii lor. 

După un simulacru de proces, Oddone a fost condangat la 
moarte şi executat, în ciuda promisiunilor papei că îl va graţia... 

O mare parte a populaţiei romane a manifestat împotriva 
sentinţei samavolnice. Excesul de severitate împotriva clanului 
Colonna a determinat trecerea de partea sa a opiniei publice. 

Intr-o zi, era aproape să fiu ucis cu pietre de mulţimea care 
mă credea unealta lui Rovere. 

Setea de mărire şi sentimentul puterii sale absolute îl 
împingeau pe Girolamo să comită abuzuri revoltătoare. Storcea 
bani de la autorităţile religioase, care nu îndrăzneau să se 
opună, făcea speculă cu cereale, îşi însuşea opere de artă, fără 
ca Papa să considere că trebuie să intervină. Numai cardinalul 


Giuliano, vărul său, îndrăzni să-l admonesteze, reproşându-i 
aceste excese. Doar puţin a lipsit să nu se încaiere. 

În acest timp, Sixtus al IV-lea continua convorbirile secrete. 
Pentru a se face agreabil cuplului regal spaniol, care privea cu 
invidie averile evreilor, acceptă - în principiu - să numească în 
fruntea sfintei Inchiziţii pe Tomas de Torquemada, stareţ al 
mănăstirii dominicane Santa Cruz din Segovia. Acest personaj 
era foarte cunoscut graţie unchiului său, cardinalul Juan de 
Torquemada, un savant şi cucernic prinţ al Bisericii... 

Între timp, o furtună de o forţă incredibilă s-a abătut asupra 
Cetăţii Eterne. Apele Tibrului, umflate de un torent nămolos, s- 
au revărsat peste maluri inundând zonele joase din Trastevere, 
au luat cu ele case şi au făcut numeroase victime. Se spune că 
Dumnezeu a vrut să pedepsească păcatele oamenilor. 

Dar comentariile în jurul răzbunării divine au fost acoperite de 
starea creată de anunţul noului front constituit de Suveranul 
Pontif. Răsturnarea alianțelor este un joc în care partenerii se 
schimbă ca la dans. Duşmanii de ieri devin prietenii de mâine şi 
viceversa. Un dans al morţii, condus de reprezentantul lui 
Hristos. Şi totul pentru a potoli setea de putere şi de bogăţie a 
familiei sale... Cad oameni pe câmpul de luptă cu arma în 
mână!?... Ce importanţă are!... 

Viaţa merită să fie trăită dacă dispui de putere, dacă porţi un 
nume ilustru, dacă posezi bogății... 

Societatea este alcătuită din două straturi suprapuse: 
deasupra se află cei care au puterea să umilească şi care nu 
sunt neapărat fericiţi; dedesubt, cei care sunt umiliţi şi care se 
bucură uneori, rar, de un grăunte de bucurie... 

Orsini, Colonna şi cea mai mare parte a nobililor pluteau 
undeva la mijloc... O situaţie amestecată - au umilit şi au fost 
umiliţi... Un echilibru instabil urmat adesea de o degringoladă 
care te face să muşti pământul... 

Papa a pus bazele unei Sfinte Ligi alcătuite din Statul 
Pontifical, regatul Neapole, ducatul Milano şi Republica 
Florenţa... Această alianţă urma să dureze, teoretic, douăzeci de 
ani. 

Republica Serenissimă venețiană devenise inamicul declarat 
al acestei noi alianţe... 


Pacea încheiată cu Neapole îl priva pe Girolamo de o coroană 
regală... Primea în schimb o pensie... jalnică recompensă! 

Primul obiectiv al acestei ligi a fost stabilit de comun acord: 
apărarea ducatului Ferrara... Veneţia era somată să înceteze 
imediat operaţiunile militare împotriva ducelui Ercole d'Este... 

Sixtus al IV-lea îl însărcina pe Sigismondo de Conţi să 
transmită, pe scurt, amenințările în acest sens dogelui şi Marelui 
Consiliu al Serenissimei Republici. În acest timp, el trimise la 
Ferrara pe contele Girolamo, asistat de cardinalul Gongaza, în 
calitate de reprezentant al său. 

Afacerea era de un grotesc perfect: jupânul vulpoi era 
strecurat în coteţ. Dacă îşi pierduse speranţa de a se vedea pe 
tronul regatului Neapole, Girolamo  descoperea din nou 
perspectiva de a-şi însuşi Ferrara, profitând de haosul italian. 

Ambasadorul Veneţiei părăsi Roma trântind uşa. 

Ruptura dintre Liga - zisă sfântă - şi Serenissimă Republică 
era deja un fapt consumat... 

Eram curios să asist la urmările acestei încurcături... Voi fi 
servit pe gustul meu... 

Somaţia papei nu a avut efectul aşteptat. Conţi întâmpină la 
Veneţia o ostilitate care îi făcu imposibilă misiunea. 
Avertismentul Sfântului Părinte nu a intimidat Senatul, care i-a 
răspuns în termeni politicoşi, dar nu lipsiţi de fermitate: 
Suveranul Pontif, el însuşi, îi instigase pe venețieni să atace 
Ferrara şi regatul napolitan, care îndrăzniseră să-i dispreţuiască 
autoritatea. Pe frontul de sud, la Campo Morte, venețienii i-au 
împiedicat pe napolitani să asedieze Roma, iar pe frontul de 
nord am obţinut succese militare însemnate, cu preţul unor 
foarte mari sacrificii umane şi materiale. In aceste condiţii, o 
încetare nejustificată a ostilităţilor ar ridiculiza Serenissima 
Republică în faţa întregii lumi. Papa nu ar trebui să uite că el 
însuşi a solicitat ajutorul Veneţiei... Am regretat că nu am fost 
de faţă când Sfântul Părinte a primit această ripostă, pentru a-i 
putea citi pe chip expresia amorului propriu rănit. Comentariile 
mele - nu foarte plăcute - la adresa papei l-au surprins pe vărul 
meu Valerio - a cărui inteligenţă nu era deosebit de strălucită - 
drept care m-a privit cu oarecare reproş: 

— Papa este totuşi aliatul nostru. N-a ezitat să declare război 
înverşunat clanului Colonna, duşmanul nostru ereditar. A nu-i 


acorda încredere deplină şi a-i refuza ajutorul nostru, fără 
rezerve, ar fi o nebunie. 

— Cum să-i acorzi încredere când schimbă prietenii, alianțele, 
de pe o zi pe alta? E stăpânit de propriile lui capricii şi de 
extravaganţele nepoților săi... Ne acordă concursul pentru că îi 
suntem utili. Îndată ce va ajunge la concluzia că cei din clanul 
Colonna îi vor aduce servicii mai importante, ne va trăda fără 
nici-o ezitare... 

— L-a executat pe Oddone Colonna, o dovadă care nu poate fi 
contestată... 

— Dar tot el l-a eliberat fără nici-o ezitare pe Vicino Colonna, 
căzut prizonier la Campo Morte şi i-a scos din celulele de la 
Sant'Angelo pe cardinalii Colonna şi Savelli, duşmanii noştri... 
Astăzi, Sixtus al IV-lea ne acordă sprijinul, nu prietenia sa... Este 
o diferenţă... Papa îl va sprijini probabil mâine pe Colonna, în 
defavoarea noastră... Eternul joc duplicitar... În principiu, să nu 
ai încredere niciodată în papi... 

Veneţia continua operaţiunile militare. Trupele comandate de 
căpitanul general Roberto de Sanseverino au ocupat deja 
Polesina de Rovigo şi avangarda lor asediază oraşul Ferrara. 

Girolamo l-a părăsit în grabă pe ducele Ercole pentru a nu 
cădea în cursă. Cardinalul Gongaza, rămas pe loc, a pierit, 
incapabil să suporte mizeriile războiului. 

În sud, venețienii au cucerit portul Gallipoli şi oraşul Nardo. 

Exasperat de aceste înfrângeri în serie, papa îi invită în mod 
insistent pe noii săi aliaţi să-şi intensifice ofensiva împotriva 
inamicului comun. A echipat o flotă sub comanda episcopului 
Brando Castiglione, care a primit misiunea să atace posesiunile 
venețiene din Dalmația. Trupele ducelui Lodovico Moro şi ale 
regatului Neapole invadaseră Brescia şi Bergamo... 

Războiul se generaliza... 

Pentru că operaţiunile militare se prelungeau, forţele angajate 
în conflict fiind aproape egale, papa se gândea la o soluţie 
foarte gravă: să ceară suveranului regatului Neapole să-i 
determine pe turci să intervină împotriva Veneţiei. Senatul 
Serenissimei Republici trimise emisari şi la ducele de Orleans, 
care ridica pretenţii asupra ducatului Milano, şi la ducele de 
Anjou, candidat la tronul regatului Neapole. 


Incredibilul s-a produs sub ochii noştri... Italienii se gândeau 
să apeleze la forţe străine pentru rezolvarea conflictelor lor 
interne. Deschiderea cu bună ştiinţă a porţilor ţării noastre 
barbarilor, care nu aşteptau decât un pretext ca să ne 
invadeze... 

Dar această soluţie cerea timp, iar Suveranul Pontif, 
nerăbdător, hotărî să pună în mişcare armele spirituale. Impuse 
restricţii religioase oraşului Veneţia. Măsura, de o gravitate 
excepţională, implica închiderea bisericilor, interdicţia oficierii 
de căsătorii, de botezuri, de înmormântări. Această sancţiune 
lovea populaţia civilă, făcută responsabilă de greşelile comise 
de guvernul său. 

Proiectul de bulă a fost supus consistoriului, care l-a aprobat. 
Doar cardinalii venețieni au refuzat să se supună, rebeliune care 
stârni furia papei. Afişă bula pe uşile bisericii San Pietro şi, 
pentru a-i da mai multă greutate, o transmise tuturor 
suveranilor şi principilor creştini, cerându-le să o publice de 
îndată. 

Când a ordonat însărcinatului cu afaceri al Veneţiei să ducă 
bula guvernului său, a fost refuzat. 

Escalada începea... 

Sixtus al IV-lea transmise bula patriarhului Veneţiei printr-un 
curier militar, în cel mai pur stil războinic. Il somă să o publice, 
sub pedeapsa excomunicării şi a suspendării. Capul Bisericii 
venețiene îl informă pe doge şi Senatul interzise publicarea 
bulei, o declară nulă şi neavenită şi ordonă continuarea 
practicilor religioase în toate teritoriile Republicii Serenissime... 
Călugării ordinului franciscan, care îşi exprimară intenţia de a nu 
celebra liturghia, au fost exilați. 

Senioria Veneţiei îi consultă pe juriştii universităţii din Padova 
Şi, cu avizul lor, publică un apel pentru convocarea Conciliului. A 
avut chiar îndrăzneala de a-l lipi pe uşa principală a bisericii San 
Celso din Roma. Operaţiunea, executată clandestin, în timpul 
nopţii, a produs consternare la Vatican şi a provocat agitaţie în 
Cetatea Eternă. 

Acestor măsuri, Serenissima Republică le adăugă un decret 
care ordona cardinalilor venețieni Marco Barbaro, Pietro Foscari, 
Giovanni Michel şi Giambattista Zeno, care se aflau la Roma, să 


se întoarcă deîndată la scaunele lor episcopale, sub pedeapsa 
pierderii veniturilor. 

In timp ce războiul bântuia, Girolamo, care îşi pierduse 
speranţa de a i se atribui Ferrara, se gândea să-şi însuşească 
măcar teritoriile şi castelele Colonna. Hotărâţi, aceştia dovediră 
că ştiu să se bată. Trupele pontificale s-au lovit de o rezistenţă 
neaşteptată. Îngrozit de aceste înfrângeri repetate, Sixtus al IV- 
lea vindea pe bani funcţiile de la Curie pentru a întări maşina de 
război a nepotului său. In rândul aliaţilor săi, oboseala, 
descurajarea şi un fel de luciditate târzie au contribuit la 
instalarea unei dorinţe de pace cu orice preţ. 

Convorbiri secrete aveau loc în spatele Suveranului Pontif. 
Ducele de Calabria îi comunică în taină cumnatului său, Ercole 
d'Este, că trebuie să caute o înţelegere cu Senatul venețian. 

Giacomo Trivulzio, căpitanul general al trupelor milaneze, nu a 
executat instrucţiunile lui Lodovico Moro, suveranul său, şi a luat 
legătura cu Roberto de Sanseverino, comandantul şef al trupelor 
venețiene. Suveranul regatului Neapole, ducele de Mantova, şi 
Republica Florenţa s-au alăturat acestei mişcări irezistibile. 

Intr-un castel din Brescia, aliaţii laici ai Sfintei Ligi au semnat 
un tratat de pace care punea capăt ostilităţilor, ignorându-l pe 
papă, care nici nu ştia ce se urzise fără ştirea lui. Ducele d'Este 
intra în posesia teritoriilor pe care le pierduse, cu o excepţie, 
Polesia, un teritoriu valoros care rămânea sub autoritatea 
Veneţiei. Regatul Neapole a redobândit Gallipoli şi Nardo. 
Roberto de Sanseverino a fost numit comandant al Ligii şi a 
primit o soldă de 20 000 de ducați. Pentru contele Girolamo, 
foştii săi aliaţi n-au prevăzut nici-o compensație. 

Papa a aflat cu stupefacţie că fusese părăsit de partenerii săi. 
Fulgerele spirituale nu i-au mai servit la nimic. Abuzând de 
această armă, foarte puternică în trecut, o demonetizase, în 
cursul pontificatului său îşi schimbase de atâtea ori aliaţii, încât 
până la urmă a căzut el însuşi victimă a propriului joc. Furia de a 
fi fost trădat, umilit, ignorat de aliaţi i-a provocat un şoc nervos. 
Răzbunarea era un aliat al puterii dumnezeieşti. Ar fi trebuit să-i 
pedepsească, dar să ducă un război împotriva întregii Italii, care 
se îndepărtase de el, era de neconceput. 

Medicii i-au recomandat un repaus complet pentru a-şi 
recupera forţele zdruncinate. Găsi totuşi energia să prezideze 


consistoriul, în faţa căruia au fost convocați toţi ambasadorii 
Sfintei Ligi, acum dizolvată. Sixtus ascultă, fierbând de mânie, 
jalnicele lor justificări, apoi, cu o voce tremurândă, le reproşă 
pacea încheiată fără ca el să fi fost consultat. 

— Graţie lui Dumnezeu, victoria era la îndemâna voastră. Dar 
aţi compromis totul încheind această pace ruşinoasă. Teritoriile 
cucerite de Sfânta Ligă ar fi trebuit puse sub protecţia Statului 
Bisericii, iar nobilii învinşi - luaţi ostatici, pentru ca pe viitor să 
nu mai insulte autoritatea noastră. N-aţi fost demni de 
încrederea mea. În concluzie, eu nu pot decât să condang 
această pace ruşinoasă! 

Părăsi sala sprijinindu-se de braţul contelui Girolamo, care, la 
rândul său, era surprins şi scandalizat de comportarea aliaţilor 
faţă de el. 

Supravegheat de medici, papa a petrecut o noapte agitată. 
Căldura verii îl sufoca. A doua zi îşi dădu sufletul, sub ochii 
nepoților şi ai apropiaților săi... 

Domnia lui Sixtus al IV-lea se încheiase... 

La instalarea sa pe tronul pontifical găsise în trezoreria 
Vaticanului aur şi pietre preţioase de o valoare apreciată la un 
milion de ducați. La moartea sa lăsă o datorie de 150 000 de 
ducați. 

Trecând peste defectele sale, să-i recunoaştem şi calitățile. A 
construit pe Tibru podul Sisto, a organizat noua bibliotecă a 
Vaticanului şi a ridicat Capela Sixtină, a prezidat începutul 
sistematizării oraşului Roma şi a încurajat mai mult sau mai 
puţin artele... 

Când un nou papă preia puterea, trebuie să fie prevăzător, 
chiar suspicios. Surprizele neplăcute nu sunt excluse. 

Vestea morţii lui Sixtus a provocat agitaţie la Roma. Pasiunile 
s-au dezlănţuit, grupuri rivale papei au pus mâna pe arme. 
Nesupunerea se generaliza. Trupele pontificale au fost repede 
copleşite. Populaţia a început să-i aclame pe Colonna, apoi a 
năvălit în palatul contelui Girolamo şi l-a devastat cu o 
încrâncenare vecină cu nebunia. Cei din clanul Rovere erau 
maltrataţi în plină stradă. Îngroziţi, s-au închis în castelul lor. De 
altfel, cea mai mare parte a cardinalilor îşi transformaseră 
castelele în fortărețe apărate de mercenari. Mulțimea a jefuit 
depozitele de cereale. 


Girolamo, care tocmai asedia Paliano, fortăreaţa clanului 
Colonna, a abandonat lupta şi s-a închis în castelul Sant'Angelo, 
pe care soţia sa, curajoasa Caterina Sforza, îl apăra cu o energie 
şi o vigilenţă demne de un şef militar. 

In această atmosferă de război civil, defunctul papă a fost 
înmormântat în mare grabă. Câţiva cardinali au asistat la 
funeralii. În sfârşit, conclavul se reuni pentru alegerea 
succesorului lui Sixtus al IV-lea. Principii Bisericii au sosit 
escortaţi de detaşamente înarmate. După lungi dezbateri pătate 
de simonie şi de trafic de privilegii, cardinalul Giovanni Battista 
Cibo a fost încoronat papă sub numele de Innocent al VIII-lea. 

Trebuie să mai adaug la activul lui Sixtus al IV-lea decenţa de 
a atribui calitatea de nepoți rudelor lui tinere, deşi detractorii săi 
pretindeau cu o certitudine de neclintit că era vorba de copii 
naturali sau de amanti. 

Succesorul său, Innocent al VIll-lea, nu se sfiia să admită cu 
seninătate că a adus pe lume doi copii naturali: un fiu, 
Franceschetto şi o fată, Teodorina. 

La Vatican, moravurile cunoşteau o evoluţie mai degrabă 
scandaloasă... 

FRANCESCHETTO CIBO 

fiul papei Innocent al VIII-lea 

Romanii - din fericire puţini la număr - sunt incapabili să 
priceapă că societatea refuză imobilismul şi că o schimbare este 
la fel de normală ca şi trecerea timpului. 

Am aflat acest adevăr în mod brutal, când aveam treisprezece 
ani. Pe atunci, eram înscris la o şcoală condusă de călugări din 
Ordinul dominican, frecventată mai ales de băieţi din familiile 
înstărite, dar şi de câţiva tineri săraci care primeau burse de 
întreţinere. Cartea de căpătâi a învățăturilor era Tractatus de 
liberorum educatione de Aeneas Sylvino Piccolomini, încoronat 
papă sub numele de Pius al Il-lea, a cărui calitate de erudit nu 
putea fi contestată. Fraţii dominicani propovăduiau ortodoxia 
cea mai riguroasă, pentru a combate decadenţa umanistă care 
îndrepta societatea romană spre pierzanie. Smerenia, umilinţa, 
supunerea faţă de Biserică şi respectarea legilor constituiau 
baza educaţiei. Disciplina sufletului era asigurată printr-o 
disciplină severă a trupului. Studierea clasicilor greci şi latini era 
ruşinoasă - învăţam latina, dar numai pe texte ale părinţilor 


Bisericii, cu o preferinţă accentuată pentru Sfântul Augustin. Ni 
se predau rânduielile cultului catolic şi regulile 
comportamentului în lumea bogată, care era lumea noastră. 
Trebuia să învăţăm pe de rost Crezul, Pater Noster, Decalogul şi 
Sfintele Taine, să cântăm la corul bisericii, să pronunţăm 
reculeşi rugăciunile cu voce tare şi să ne deprindem cu 
rugăciunile în singurătate. Aveam multe obligaţii: să ascultăm 
respectuoşi cuvintele profesorilor noştri, să executăm prompt 
ordinele lor, să fim politicoşi, să evităm cuvintele urâte, 
minciuna, să nu ne certăm cu colegii noştri, să nu purtăm haine 
luxoase, pentru a nu-i umili pe săraci. Şi, în plus, să ne 
spovedim cel puţin o dată pe lună. 

Pentru că eram fiu de cardinal, mi se acorda, dacă nu o 
situaţie privilegiată, cel puţin o oarecare indulgență în ceea ce 
priveşte pedepsele corporale, adesea foarte dure, pe care 
călugării nu se abţineau să le aplice. 

Un singur învăţător reuşea să facă excepţie, fratele Bonifacio 
Saltarelli; extrem de sever, nu mă menaja şi mă bătea la spate, 
tratament excesiv, care îmi rănea amorul propriu. Aveam 
impresia că mă persecută, că îmi poartă o inexplicabilă 
ranchiună personală. 

În schimb, îl copleşea cu bunăvoința sa pe unul dintre colegi, 
Remigio Rosselli, de aceeaşi vârstă cu mine. Am aflat mai târziu 
motivele acestei preferinţe. Părinţii lui Remigio făceau parte 
dintr-o confrerie, Al Treilea Ordin. Deşi trăiau printre laici - tatăl 
lui Remigio era croitor - toţi din familia Remigio duceau o viaţă 
monahală împărţită între muncă şi rugăciune. Aflasem acest 
amănunt de la Remigio, care căuta să-mi fie prieten, 
impresionat de spiritul de independenţă pe care îl manifestam, 
atât de deosebit de smerenia camarazilor de clasă, care se 
plecau în faţa autorităţii călugărilor ca trestia în bătaia vântului. 
Talentul lui de cântăreţ mi-l făcea simpatic. Era atât de timid şi 
atât de fricos, încât îmi inspira dorinţa de a-l proteja. 

Într-o zi mă invită la el acasă. Le vorbise despre mine 
părinţilor săi, care voiau să mă cunoască. Ezitam să mă duc, dar 
el mă rugase cu asemenea drăgălăşenie, încât în cele din urmă 
am acceptat. 

Casa lor, văzută de afară, avea un aspect acceptabil. In 
schimb, interiorul era de o simplitate spartană. Poate că 


termenul monahală era mai potrivit. Camerele pe care le-am 
străbătut ca să ajungem la etaj, unde era sufrageria, erau 
împodobite numai cu icoane şi crucifixe lucrate admirabil. 
Singurul lux în această ambianţă austeră... 

Dejunul ne aştepta deja pregătit. Câteva scaune de bucătărie, 
o bancă şi un cufăr rudimentar completau mobilierul, mai 
degrabă țărănesc. Pe pereţii goi, un foarte frumos crucifix. 

Părinţii lui Remigio erau îmbrăcaţi în negru. Fără bijuterii, fără 
dantele. Figurile lor adoptaseră, printr-un fel de mimetism, 
expresia ascetică a călugărilor rigorişti. Expresie care se 
potrivea ca o mască venețiană pe mutra fratelui Bonifacio. Chiar 
şi zâmbetul lor era marcat de această detaşare binevoitoare şi 
îngăduinţă caracteristică monahilor şi laicilor cuvioşi. 

După rostirea rugăciunilor, în latină şi cu solemnitate 
exemplară, ne-am aşezat în jurul mesei. Deşi în zi de post - 
eram într-o vineri -, mâncărurile fără grăsime, dar bine 
preparate, aveau un gust destul de plăcut. 

Messer Rosselli îmi puse întrebări despre şcoală, despre 
învăţători, despre zelul religios al elevilor. Fiindcă mă aşteptam 
la un asemenea chestionar, i-am dat răspunsuri care i-ar fi 
satisfăcut şi pe cei mai formalişti ecleziaşti. Cred că urmărea să 
facă din mine un prozelit, pentru că mi-a vorbit pe larg despre 
măreţia Celui de-al Treilea Ordin, despre Sfântul Norbert, care îl 
crease, ca şi despre Sfântul Francisc, care îi dăduse forma 
actuală. A dezvoltat apoi obligaţiile care reveneau membrilor: 
stricta supunere faţă de Biserică, viaţa exemplară, participarea 
la liturghie în fiecare zi, acceptarea pocăinţei, preferința pentru 
o viaţă simplă, refuzul de a participa la banchete, ocolirea 
spectacolului şi dansului, rostirea rugăciunilor de mai multe ori 
pe zi, respectarea zilelor de post, supunerea faţă de tainele 
căinţei şi împărtăşania de cel puţin trei ori pe an; să nu porţi 
arme, să participi la diferite oficii ale mănăstirii, în caz de 
conflict între membri să te închini în faţa judecății superiorului 
Ordinului, să nu cazi în erezie şi să accepţi condangarea 
tribunalului dacă ai săvârşit această crimă. Simpla bănuială de 
erezie atrage excluderea din Ordin... 

L-am ascultat cu o vizibilă reculegere. Devenisem un ipocrit 
perfect. 

Deodată, îmi puse o întrebare care mă alarmă: 


— Sunteţi înrudit cu eminentul cardinal Cibo? 

Deşi nu aveam decât treisprezece ani, mi-am zis că în această 
casă nu se putea spune adevărul. Cunoşteam prejudecățile 
rigoriştilor împotriva vieţii desfrânate a unor mari demnitari ai 
Bisericii. 

— Sunt nepotul său... 

Messer Rosselli dădu din cap cu vizibilă satisfacţie. 

— Este un privilegiu pentru fiul meu de a se afla alături de 
dumneavoastră în această nobilă şcoală! Va trebui să-i 
transmiteţi şi lui sfaturile înțelepte pe care vi le dă Eminenţa 
Sa... 

Remigio mă privea aiurit, dar nu scoase nici-o vorbă. 

Am răsuflat uşurat când am părăsit casa Rosselli. Comisesem 
o imprudenţă când am acceptat invitaţia lui Remigio, care este 
un băiat drăguţ şi un bun prieten. Tata mi-a citat o frază din 
Platon, care mi s-a întipărit în minte: există împrejurări când 
minciuna îşi pierde caracterul odios pentru a deveni utilă... Era 
tocmai cazul meu... 

Dar incidentul nu era închis. Câteva zile mai târziu, fratele 
Bonifacio m-a chemat în cabinetul său. Mă săgetă cu o privire 
severă, apoi mă mustră: 

— Ai minţit, Francesco Cibo! Circumstanţă gravă! Ai minţit un 
om care ţi-a acordat ospitalitate! Dar nu mă mir! Eşti fructul 
unui păcat dublu! Un mongrel venit pe lume în afara tainei 
căsătoriei şi conceput de un prelat! Prezintă-te duhovnicului tău, 
care îţi va acorda taina iertării... Şi căieşte-te, căci l-ai mâniat pe 
Dumnezeul... 

Am înţeles că era exclus să mai urmez cursurile la şcoala 
condusă de fraţii dominicani. Poate că Dumnezeu îmi va ierta 
păcatul, dar fratele Bonifacio nu mi-l va ierta niciodată! 

l-am cerut tatălui meu să mă înscrie la altă şcoală, fără să 
mărturisesc cauza care mă făcea să i-o cer. Am ezitat să-i repet 
cuvintele părintelui Bonifacio, pentru că îi  cunoşteam 
susceptibilitatea. Dar el a simţit că reținerea mea ascundea un 
motiv serios. A cerut explicaţii şi, în cele din urmă, am lăsat să- 
mi scape adevărul. Spre surprinderea mea, a izbucnit în râs. 

— Castitatea preoţilor implică o alegere, nu o obligaţie. 
Căsătoria este interzisă. Dar plăcerea carnală a fost creată de 
Dumnezeu. Cea mai mare parte a acelora care pretind 


abstinenta, curăţenia nu sunt decât nişte ipocriţi care se dedau 
la desfrâu în spatele uşilor închise. Boccaccio ştia el ceva. Nu-ţi 
recomand să-i citeşti operele. Dar într-o zi o vei face, cu sau fără 
voia mea. Umanismul a deschis oamenilor perspective noi. 
Revendicăm moştenirea vechii Rome, ca şi cultura greacă 
antică, dar le respingem filosofia. Vorbesc despre rigoriştii care 
fac o deosebire între adevărata şi falsa Renaştere. Subtilitate 
zadarnică. Sfântul Augustin nu a fost primul filosof al lumii. El a 
reluat teoriile anticilor sub un nou înveliş. Uneori, Franceschetto, 
mă gândesc că toleranța practicată de strămoşii noştri romani 
era mai umană decât exclusivismul Inchiziției, dorit, exaltat de 
către teoreticienii unui catolicism excesiv. Dar eu sunt prizonier 
al purpurei de cardinal. Sfânta noastră Biserică este 
impunătoare, iar Sfintele Scripturi sunt deasupra oricărei critici. 
Din nenorocire, excesul de zel al câtorva rigorişti riscă să 
provoace o criză cu urmări catastrofale. Păcat... 

Mă bătu pe umăr, zâmbind cu indulgentă: 

— Ìn legătură cu fratele Bonifacio, uită-l! Numele tău, 
Franceschetto Cibo, fiul cardinalului Giovanni Battista Cibo, va fi 
citat în istorie. Acela al fratelui Saltarelli va fi îngropat într-un 
registru pierdut în rafturile unei arhive de mănăstire... 

Câţiva ani după acel incident, Papa Sixtus al IV-lea şi-a dat 
sufletul. Vă puteţi întreba, pe drept cuvânt, ce legătură ar putea 
exista între acest Vicar al lui Hristos şi persoana mea. Moartea 
lui a avut drept cauză problemele pe care singur şi le-a făcut. 
Sunt total de acord cu această părere. Eu, de exemplu, sunt 
hărțuit de probleme care nu pot fi ocolite. Din cauza unei 
nestatornicii moştenite probabil de la tatăl meu - gura lumii îi 
atribuie şaisprezece copii naturali - nu reuşesc să mă hotărăsc 
pentru niciuna din fetele care roiesc în jurul meu şi care mă fac 
să dau în clocot. Cu cât mă apropii de sfârşitul adolescenţei, cu 
atât mă aprind ca o torţă îndată ce o fată se apropie de mine. 
Din cauza lor am avut mai multe conflicte cu băieţii, care, ca 
nişte câini de vânătoare, le adulmecă şi se tem de concurenţa 
mea. 

Intr-o seară, când am venit la masă cu faţa plină de vânătăi, 
după o mică divergență de opinii încheiată cu relativă violenţă, 
tata m-a apostrofat cu severitate: 


— Nu mai alerga după fete, fiule! Rişti să fii luat ca în frigare 
de sabia unui rival gelos, a unui frate care păzeşte virtutea 
surorii sale, sau a unui tată grijuliu care nu concepe ca fiica lui 
să rămână însărcinată, înainte de căsătorie, cu un băieţandru de 
vârsta ta. Trebuie să-ţi stăpâneşti instinctele şi să ai o 
comportare demnă, potrivită strălucirii familiei tale... 

Sora mea, Teodorina, o bigotă care se supune celei mai stricte 
ortodoxii, mi-a făcut reproşuri asemănătoare: 

— |n loc să porţi cu mândrie ilustrul nume de Cibo, îţi 
dezonorezi familia comportându-te ca o haimana de cea mai 
joasă speţă! 

Teodorina ar putea îndeplini cu cinste rolul unei stareţe de 
mănăstire, pioasă şi grozav de severă. 

Dar aceste neînţelegeri au fost uitate deocamdată, căci alte 
evenimente, mai importante, se abătură în avalanşă asupra 
Cetăţii Eterne, repede descumpănită. 

Înmormântarea lui Sixtus al IV-lea implica multiple 
ceremonialuri, programate de-a lungul a nouă zile. Dar poporul 
Romei, mai imprevizibil decât magma care topeşte rocile din 
măruntaiele pământului, s-a dezlănţuit provocând tulburări care 
au compromis liniştea solemnă a funeraliilor. 

Furioasă de scumpirea pâinii, speculată de contele Girolamo, 
mulţimea s-a năpustit asupra magazinelor de cereale, pe care 
le-a golit după ce a pus pe fugă paznicii. Incurajată de acest 
prim succes, a invadat palatul lui Girolamo, l-a jefuit şi l-a 
devastat din pod până în pivniţă. Impresionat de ascensiunea 
rapidă a acestui vânător de măriri, visam să-i urmez exemplul... 
Desigur, după acest dezastru am renunţat să-l mai iau drept 
model; am considerat preferabil să-mi îndrept atenţia asupra 
altor personaje mai puţin blestemate de soartă. Girolamo, lipsit 
de sprijinul autorităţilor lui Sixtus al IV-lea, îşi va sfârşi zilele, 
ceva mai târziu, în împrejurări cumplite. La Roma, tulburările 
luaseră amploare. Trupele pontificale au fost repede copleşite 
de mulţime. Apropiaţii şi protejaţii defunctului papă erau vânaţi 
ca animalele sălbatice, casele lor jefuite, incendiate. 

Membrii Curiei, reprezentanţii laici ai autorităţilor pontificale - 
magistraţii, perceptorii de impozite, poliţiştii - erau atacați, 
huiduiţi, omorâţi cu pietre în plină stradă... 


Cei din neamul Colonna, exilați, persecutați cu înverşunare de 
Sixtus al IV-lea şi de Girolamo, s-au reîntors la Roma în fruntea 
trupelor credincioase şi a partizanilor entuziaşti. Populaţia 
Romei i-a primit cu urale. 

Orsini şi-au mobilizat adepţii şi mercenarii. Războiul civil părea 
inevitabil. 

Cardinalii s-au baricadat în castelele lor, transformate în 
fortărețe şi păzite de militari bine înarmaţi. 

Tata a urmat şi el curentul, recrutând un număr impresionant 
de mercenari şi strângând provizii care să ne ajute să rezistăm 
unui asediu îndelungat. 

Soţia lui Girolamo, dârza Caterina Sforza, s-a închis în castelul 
Sant'Angelo - care se afla sub autoritatea soţului ei, în calitate 
de comandant al trupelor pontificale - şi la adăpostul zidurilor se 
pregătea să respingă atacurile lui Colonna şi ale aliaţilor lor. 

Erau un haos şi o anarhie totală... 

Sfârşitul funeraliilor lui Sixtus trebuia să fie urmat de conclavul 
însărcinat cu alegerea noului reprezentant al lui Hristos. Dar un 
mare număr de cardinali refuzau să se mai ducă la Vatican 
înainte ca soţia lui Girolamo să se retragă din fostul mormânt al 
împăratului Adrian. Mă gândesc cât de uimit ar fi spiritul lui dacă 
ar mai pluti deasupra acestui mausoleu care ar fi trebuit să-i 
asigure liniştea veşnică, dar care a devenit centrul de rezistenţă 
al papalității şi închisoare pentru prizonierii statului. 

Zvonurile cele mai năstruşnice bântuiau Cetatea Eternă. Se 
putea presupune că adversarii papalității vor profita de ocazie 
pentru a pune stăpânire pe Vatican şi, după arestarea în bloc a 
cardinalilor, să proclame republica laică romană, ca pe vremea 
lui Cola di Rienzo. 

În cele din urmă, în schimbul a opt mii de ducați, Caterina 
Sforza-Riario a părăsit fortăreaţa. Sfântul Colegiu a respirat 
uşurat. Conclavul se putea reuni. Tata plecă spre Vatican 
protejat de o escortă puternică. 

Pentru prima oară, Teodorina şi cu mine am încercat aceleaşi 
sentimente de frică, de nelinişte, provocate de perspectiva de a- 
| pierde. Conclavul, care se prelungea peste măsură, sporea 
neliniştea noastră. În fine, un fuior de fum se înălţă deasupra 
Vaticanului pentru a vesti alegerea noului papă. Nici nu vă 


puteţi închipui uşurarea şi apoi bucuria care ne-au cuprins când 
am aflat că tata fusese ales papă... Papă... PAPA... P-A-P-A... 

Eu alergam de-a lungul coridoarelor şi repetam la nesfârşit 
diversele titluri ale tatălui meu... Papă... episcop universal... cap 
al Bisericii... pastor suprem... sfânt părinte, servitor al 
servitorilor lui Dumnezeu, succesor al Sfântului Petru, Suveran 
Pontif, reprezentant al lui lisus Hristos, preasfânt părinte... 

Servitorii mă priveau cu o nepăsare prefăcută... Presupun că 
în mintea lor mă considerau nebun... 

Teodorina şi cu mine ne-am îmbrăţişat pentru ultima oară. 

Dar ea risipi această clipă de fericire supremă spunându-mi cu 
convingere: 

— Presupun că acum te vei hotărî să intri în Ordin! Că te vei 
pregăti să-l urmezi! 

— Eu, papă?... Dar, de ce nu tu?... Să preiei succesiunea 
Papesei loana... 

— Prostule! 

Această scurtă constatare a surorii mele puse capăt discuţiei. 
Am privit-o cu superioritate, am abandonat-o, apoi am alergat la 
prietenul meu cel mai bun, Girolamo Tuttavilla, ca să sărbătorim 
împreună noua mea calitate de fiu de papă... 

Deschideam o tradiție nouă!... Ce şansă!... Tata avea 
dreptate... Voi fi primul fiu de papă din istoria lumii catolice 
romane... 

— Primul fiu mărturisit!, adăugă Girolamo, abordând un 
zâmbet echivoc... 

Nu mult după aceea, tata, urmat de Teodorina şi de mine, ne- 
am schimbat domiciliul. Ne-am instalat la Vatican. Pe tata, noi, 
copiii, îl vedeam rar. Zi de zi îl acaparau ceremoniile. Dar ne-am 
obişnuit... 

Apoi, secretele acestei alegeri începură să transpire în afara 
Vaticanului, amplificate de comentarii şi de indiscreţii... 

Girolamo  Tuttavilla îmi aducea ultimele cancanuri care 
circulau în Cetatea Eternă... simonia nu mai deranja... Intrase în 
moravuri... In schimb, se făceau aprecieri asupra convenției 
electorale redactate de cardinali, aprobată şi semnată de tata... 

Obligaţiile impuse de această cvasiconstituţie îi legau mâinile 
şefului Bisericii, care rămânea numai teoretic un suveran 
absolut, aşa cum îl consideraseră predecesorii săi - poziţie 


consolidată după eforturi de milenii, în ciuda încălcărilor 
săvârşite de regii laici şi de abuzurile nobilimii feudale, în pofida 
republicilor romane şi a tuturor umaniştilor duşmani ai 
papalității, care considerau false documentele doveditoare ale 
donațiilor făcute de împăratul Constantin, de Pepin cel Scurt şi 
de Carol cel Mare şi care puneau temeiurile suveranităţii 
pământene a papilor. 

Papa păstra în mânecă o armă folosită de predecesorii săi 
care se aflaseră într-o situaţie asemănătoare. Ei declaraseră 
aceste capitulaţii nule şi neavenite, pentru că reprezentantul lui 
Hristos, suveran absolut prin definiţie, nu poate fi cenzurat, cu 
atât mai mult cu cât unele cauze frizau absurdul. 

De exemplu: cardinalii vor fi absolviţi total şi eliberaţi de toate 
crimele, falsurile şi de orice alte delicte, oricât de grave, comise 
de ei până în prezent; ei păstrau toate veniturile şi privilegiile pe 
care le-ar fi dobândit eventual ilegal, fiecare cardinal va reveni 
la starea iniţială de nevinovăție în care s-a aflat când a primit 
sfântul botez, papa îl va reabilita şi îl va integra în această stare; 
cardinalii vor fi scutiţi de orice contribuţie, inclusiv de taxele pe 
sare; ei nu vor fi supuşi nici cenzurii, nici excomunicării, nici 
altor pedepse ecleziastice aplicate delincvenţilor; papa nu va lua 
nici-o hotărâre importantă - declaraţii de război sau altele de 
acest fel - fără acordul a două treimi din numărul cardinalilor. 

Tata jurase să execute toate aceste clauze fără nici-o rezervă, 
sub pedeapsa sperjurului şi anatemei. Cardinalii erau mai presus 
de legile divine şi omeneşti. 

Am discutat mult cu Girolamo Tuttavilla despre oportunitatea 
de a intra în Ordin, în scopul primirii în Sfântul Colegiu. Înclinam 
spre această soluţie, dar prietenul meu se arătă sceptic: 

— Este prea frumos ca să fie adevărat! Convenţia nu 
menţionează otrava. Dacă devii incomod, ţi se administrează 
fără ezitare. 

Afacerea asta mă face să râd! Toţi papii şi-au tăgăduit 
semnătura după ce au urcat treptele tronului pontifical. 
Cardinalii care i-au impus acest târg ori au uitat, ori sunt idioţi. 
Câţi prinți ai Bisericii au cunoscut umezeala celulelor subterane 
ale închisorii Sant'Angelo, au simţit în ceafă răceala securii 
călăului sau au suferit arsurile otrăvii în stomac... Nu! Hotărât 
lucru, tonsura de cardinal nu este pentru mine! 


Am ascultat cu atenţie argumentele sale, apoi m-am înclinat 
în semn de aprobare... 

În familia mea rolul fiecăruia este bine stabilit. Asta se 
numeşte împărţirea sarcinilor, a puterii. Tata, puterea 
părintească absolută, puterea pozitivă nelimitată, dă ordine pe 
un ton ce nu admite replică: fă asta şi asta... Şi asta!... 
Transmiterea unei voințe neclintite, manifestată de sus în jos... 
El a vrut să devină papă şi şi-a atins scopul... Cerul, conclavul 
sau propria lui diplomaţie i-au permis să-şi aşeze pe cap mitra 
pontificală... Sora mea, Teodorina, îşi închipuie că fiind mai 
vârstnică îmi poate da ordine: Nu face asta... Nici asta... Imi vine 
să urlu la lună când o aud că tot repetă aceste cuvinte cât e ziua 
de lungă... Austeră, rigidă, bigotă, ea vrea să obţină 
beatificarea... Dar nu va apuca niciun loc în calendar pentru că 
toate locurile sunt ocupate... Cel mult, va trebui să se 
mulţumească, eventual, cu o strapontină în consistoriul 
sfinţilor... Unchiul meu Lorenzo - promovat cardinal de către 
tata - este oracolul familiei: el prezice sfârşitul apocaliptic al 
Romei şi prăbuşirea puterii pontificale... 

În baza acestei ierarhii, autoritatea mea se exercită, de sus în 
jos, asupra câinilor casei şi, mai mult sau mai puţin, asupra 
servitorilor... 

După urcarea sa pe tronul Sfântului Petru, tata mi-a 
recomandat în mod special să-i frecventez de preferinţă pe 
ecleziaştii de rang înalt, pentru a adopta modul lor de viaţă 
morală... 

Puteam să mă prezint în faţa lor cu capul sus, în calitatea mea 
de fiu al Suveranului Pontif, şi nu de nepot, eufemism care 
desemna vlăstarele papei până la propria lui ascensiune pe 
tron... 

Am început să fac avansuri cardinalilor mai apropiaţi de vârsta 
mea, deci mai susceptibili de a mă accepta şi de a mă 
înţelege... l-am evitat pe prinții Bisericii bătrâni, albiţi sub 
purpură, care mă priveau încruntând discret sprâncenele... 
Detestam să le vorbesc preţios, cu fraze pompoase, garnisite cu 
citate latineşti, care îmi aminteau de modul de exprimare al 
călugărilor de la şcoala mea... Gravi, ei afişau un ascetism 
impus de vârsta lor înaintată, care le distrusese aparatul 
procreării, transformându-i în claponi... 


În mediul cardinalilor tineri mă simţeam în largul meu... Ei 
purtau, ca şi mine, veşminte laice somptuoase, o sabie scumpă 
agăţată la curea, coliere de aur, inele încrustate cu diamante... 
Escortaţi de mercenari şi de servitori în livrele luxoase, ei defilau 
călare pe bidivii nervoşi pe străzile Cetăţii Eterne, aplaudaţi de 
populaţia vrăjită de acest carnaval nesfârşit... Se înconjurau de 
savanţi umanişti, de scriitori şi de artişti, de muzicieni şi de 
bufoni, de câini de rasă, de jaguari şi de leoparzi ţinuţi în lesă... 

Din rândurile mulţimii care îi admira pentru fastul lor, ridicau 
uneori braţul călugări dominicani care prevesteau căderea 
Romei, distrugerea acestei noi Sodome... Savonarola apăruse 
deja în frumosul oraş Florenţa... 

Am asistat la serbări grandioase oferite de Ascanio Sforza, 
Raffaele Sansoni-Riario, Roderigo Borgia, Giuliano della Rovere, 
eram invitat la banchetele lor, a căror bogăţie amintea de 
splendoarea festinelor oferite de împărații romani, participam la 
orgii extravagante, calificate drept scandaloase de rigoriştii 
indignaţi. Am participat la vânători de cerbi sau mistreți, bogate 
în emoţii şi senzaţii tari... 

Ador jocurile de noroc. Mi s-a întâmplat să pierd, jucând cu 
Raffaele Sansoni, paisprezece mii de ducați. Cardinalul la Balue 
a lăsat opt mii de ducați la masa verde a lui Raffaele, care trişa 
cu neruşinare şi se lăuda că are un palat construit din câştigurile 
de la jocuri. 

Pariam sume enorme la cursele de cai organizate lângă 
muntele de gunoaie îngrămădite la sud de Aventin, la cursele de 
bivoli şi la cele de măgari. Nu lipseam de la cursele în care evreii 
sub douăzeci de ani alergau ca să câştige mantaua roşie, nici de 
la cursele de bătrâni trecuţi de cincizeci de ani, care erau de un 
comic fără pereche. 

Girolamo Tuttavilla se afla întotdeauna lângă mine. Arunca şi 
el în joc sume importante... 

Politica era un domeniu care mă lăsa mai degrabă rece, 
pentru că se repeta acelaşi cântec. Orsini contra Colonna, 
războiul împotriva regelui napolitan care nu vrea să plătească 
tributul de vasal al Statului Bisericii, teoretic suzeranul său, 
intervenţiile tatălui meu pe lângă regele Franţei sau împăratul 
Germaniei cărora le cere ajutorul pentru a tăia nasul suveranului 
rebel, intrarea în joc a Veneţiei, a ducatului Milano, sau a lui 


Lorenzo de Medici şi a tuturor ducilor, conților şi seniorilor 
italieni care se tem de puterea absolută a papilor - sprijinul 
turcilor este vag acceptat - căci jocul cu focul este marea 
specialitate a acelora care trag sforile... Apoi, intervine marea 
schimbare: suveranul napolitan se împacă pe neaşteptate cu 
papa şi, ca urmare, se răstoarnă toate alianțele... Că mor 
oamenii cu arma în mână, că populaţia civilă este victimă a 
jafurilor şi a masacrelor, că oraşele ard, că sunt distruse 
recoltele pentru a-i înfometa pe recalcitranţi, toate astea nu au 
nici-o importanţă... Nepotul regelui napolitan se căsătoreşte cu 
nepoata papei şi roata morii se-nvârteşte... Alte alianţe 
matrimoniale de convenienţă cimentează noua configuraţie 
diplomatică... Eu însumi sunt sacrificat pe altarul acestor 
căsătorii cu substrat politic: fiica lui Lorenzo Medici, Maddalena, 
care încă nu este nubilă, devine soţia mea... Teodorina nu scapă 
nici ea acestei reguli: o căsătorie cu trezorierul şi omul de 
încredere al papei este hotărâtă rapid... Adio sfinţenie, adio 
stareță de mănăstire, adio intrare în calendar... II deplâng sincer 
pe  trezorierul general, care va fi obligat să suporte 
interminabilele lecţii de morală ale pioasei lui soţii... 

După oficierea tainei căsătoriei au urmat petreceri şi banchete 
festive prezidate de papă. Tot neamul femeiesc al familiilor 
noastre a asistat la aceste ceremonii. Rigoriştii au fost 
scandalizaţi de prezenţa femeilor la petrecerile fastuoase 
ocazionate în prezenţa Suveranului Pontif, participarea fiicelor 
Evei fiind interzisă de ceremonialul de la Vatican. Când Vicarul 
lui Hristos a recunoscut în public, cu această ocazie, 
legitimitatea propriilor lui copii, au apărut de asemenea foarte 
dure comentarii... 

După căsătorie, prietenul meu Girolamo Tuttavilla mi-a spus 
cu o prefăcută solicitudine: 

— Te sfătuiesc să temperezi ritmul asalturilor tale carnale în 
patul conjugal ca să nu împărtăşeşti soarta tristă a băiatului de 
cincisprezece ani, fiul ambasadorului Florenței, care a murit din 
cauza exceselor amoroase. Unii spun că făcea dovada virilităţii 
lui de şapte ori într-o oră. Alţii că de unsprezece ori pe noapte. 
Pentru a i se ierta acest grav păcat carnal, comis de altfel în 
afara căsătoriei, a fost îmbrăcat în roba flagelaţilor negri 


desculți. Aşa împopoţonat, se va putea prezenta cu umilinţă în 
ziua Judecăţii de Apoi. 

l-am răspuns calm, dar rece: 

— Nu am probleme în privinţa asta! Trebuie să aştept un an 
sau doi până la consumarea actului carnal. Soţia mea este încă 
o fetiţă. Divina Afrodita veneţiana îmi va oferi serviciile ei din 
când în când. După cum ştii, este foarte ocupată. Pentru a-i 
susţine un mod de viaţă demn de superba ei persoană, şapte 
nobili, inclusiv cardinalul Raffaelle şi eu, o finanţăm fără limite. 
Pot să te înscriu şi pe tine la ea. La coadă... 

— Nu, mulţumesc! Pentru posibilităţile mele, e prea scumpă! 

Sătui de serbările de orice fel, chefuri şi orgii, cavalcade şi 
pomeni, reprezentații teatrale şi muzicale, baluri mascate şi 
defilări de care şi cavaleri, retrageri cu torţe şi jocuri, petreceri 
private şi publice, căutăm şi senzații tari. Spectacolul 
vrăjitoarelor arse pe rug ne oferă în schimb fiori, emoţii 
puternice, intense... 

Înţelepţii şi vigilenţii membri ai Sfintei Inchiziţii i-au 
demonstrat tatălui meu - argumentând cu cifre - marea 
ofensivă dezlănţuită de Satan şi generalii săi, Lucifer şi Astaroth, 
Salmac şi Abigor, Agaliarept şi Eurynom, Nuada şi Guland, 
pentru a nu cita decât pe căpeteniile lor. Un război mai dur, mai 
grozav decât cel dintre turci şi creştini. 

Am auzit eu însumi predica unuia dintre aceşti cucernici preoţi 
care descriu infamele liturghii negre. Vrăjitoarele soseau la 
întâlniri călare pe mături, urmate de cete de lilieci care 
acopereau lumina vânătă a lunii. Ele se aşezau în faţa unui altar 
dedicat lui Satan şi, cu ajutorul unor semne şi invocaţii malefice, 
Prinţul întunericului binevoia să iasă din adâncurile Gheenei şi 
să ia înfăţişare umană. 

Inalt, musculos, era un bărbat frumos. Numai ochii lui de foc 
care aruncau fulgere trădau adevărata lui natură diavolească... 

Sfatul demonilor se dezlănţuia. Participanţii la aceste oribile 
liturghii negre, captivaţi de diavol, se dedau la cele mai 
groaznice practici. Il renegau pe Dumnezeu, îi blestemau pe 
Hristos şi pe Sfânta Fecioară, scuipau crucea, necinsteau 
anafura şi se legau trup şi suflet de Satan. 

Ingerul întunericului - cu înfăţişare omenească - alegea cele 
mai frumoase fete din adunare şi le făcea să suporte cele mai 


cumplite excese amoroase. Apoi, asistenţa, înfierbântată de 
acest spectacol obscen, era invitată să practice împerecherile 
cele mai indecente. 

Crimele şi păcatele odioase erau încurajate. Incestul şi 
sodomia erau recomandate în mod special. Proxeneţii şi hoţii, 
ucigaşii de părinţi şi de copii, adulterinii şi seducătorii, perverşii 
şi bătrâni libidinoşi, profanatorii de morminte, asasinii şi 
nelegiuiţii sunt onoraţi şi recompensaţi... Femeile şi fetele sunt 
excitate pentru a se oferi tuturor bărbaţilor prezenţi la această 
orgie josnică. 

Procesele de vrăjitorie se înmulţesc. Sfânta Inchiziţie romană 
este stimulată de activitatea frenetică, lăudabilă, a Sfintei 
Inchiziţii spaniole, care îi condanga pe eretici la arderea pe rug 
pentru a le salva sufletele şi astfel să le permită să urce la cer 
izbăviţi de toate păcatele... 

Ereticii sunt exterminați. Erezia nu este definită în mod clar. 
Cazurile cele mai nevinovate pot să cadă sub autoritatea 
inchizitorilor, care par să aibă o plăcere diabolică în a le da o 
amploare disproporţionată. 

Într-o zi, îmi expuneam aceste gânduri prietenului meu 
Tuttavilla, care mă prinse de braţ şi mă strânse cu putere. 

— Taci! Până şi zidurile au urechi! Dacă vorbele tale ar ajunge 
la urechile inchizitorilor, tu ai putea, eventual, să scapi neatins, 
fiindcă eşti fiul papei! Dar eu aş fi condangat sigur, pentru că nu 
te-am denunţat! Aminteşte-ţi de Pico della Mirandola. Aceste 
teorii filosofice au atras atenţia rigoriştilor şi tradiţionaliştilor 
îndârijiţi. În ciuda relaţiilor sale înalte, în ciuda supremaţiei sale 
de savant, a scrierilor sale care nu reprezentau niciun pericol şi 
din care se desprindeau adevăruri eterne, a trebuit să fugă din 
Roma pentru a scăpa de inchizitorii furioşi care voiau să-l 
jupoaie de viu. Fii cuminte, Franceschetto! Nu uita că într-o zi 
tatăl tău va fi chemat la dreapta Tatălui. Lipsit de protecţia lui, 
vei fi victima ispăşitoare a tuturor celor care nu au avut de ce să 
fie fericiţi sub pontificatul său. Ştii ce i s-a întâmplat lui Girolamo 
Riario, nepotul prea iubit al lui Sixtus al IV-lea? Odată papa 
dispărut, Girolamo a pierdut ultimul sprijin pe care îl avea pe 
lume. Din vânător a devenit vânat. A pierit asasinat, executat de 
trei ucigaşi plătiţi. Victimă a unei conspirații obscure, şi-a lăsat 
nevasta şi fiul în voia sorții. Din fericire, Caterina Sforza este o 


femeie şi jumătate, care ştie să se descurce şi singură... Un alt 
exemplu care ar trebui să te calmeze şi să te facă să-ţi uiţi 
pentru totdeauna îndoielile: În Spania, ducele de Medina- 
Sidonia, personaj foarte puternic, a fost condangat de curând, 
de un tribunal al Inchiziției, pentru că a îndrăznit să se opună 
unei măsuri luate de inchizitori... Deci, atenţie! Nu face exces de 
zel şi în niciun caz nu-ţi exprima convingerile personale dacă 
sunt nonconformiste!... Un conformism atenuat, dacă preferi, 
dar care urmează, în mare, linia oficială... Să uităm această 
discuţie periculoasă! Tu nu mi-ai vorbit niciodată de îndoielile 
tale, iar eu nu am auzit nimic! Hai mai bine să facem o plimbare 
pe Via Appia! Tocmai s-a descoperit, din întâmplare, un 
mormânt din epoca imperială, ascuns sub o grămadă de ruine, 
înăuntru, o tânără fată, perfect conservată, atrage un număr 
mare de curioşi... 

— Via Appia este situată pe domeniul Caetanilor. Trebuie să le 
cerem aprobarea... 

— Aprobare?! Nu este nevoie! Se pare că întreaga Romă 
defilează prin faţa corpului neînsufleţit al acestei fete! Ar trebui 
o armată pentru a stăvili mulţimea... 

Am încălecat pe armăsarii noştri şi, urmaţi de numai doi 
scutieri, pentru a nu da impresia Caetanilor că vrem să le 
invadăm teritoriul, am pornit spre acea stranie destinaţie. Pe 
drum mă gândeam la sfaturile lui Tuttavilla. Nu puteam decât 
să-i laud înţelepciunea, care corespundea celei mai elementare 
prudenţe. 

Odată ajunşi pe Via Appia, am fost înghiţiţi de o coloană lungă 
de romani, pe jos sau călare, care se îndreptau, ca şi noi, spre 
ruinele unde a fost descoperit corpul neatins al fetei, închis într- 
un sarcofag de marmură. 

Aprecieri care exprimau uimirea explodau în jurul nostru: 

— Este o fată frumoasă ca un vis! 

— Aceia care au văzut-o spun că se află într-o stare perfectă 
de conservare. Obrajii roz, pielea fină, carnea plăcută la pipăit... 

— Un adevărat miracol! 

— Corpul său a rezistat celor 1 700 de ani petrecuţi sub o 
piatră funerară! 


— Nu s-a găsit nici-o inscripţie pe sarcofag... 

— Ba era una, pe mormânt. Aparţinea familiilor Tullia şi 
Terentia... 

— Deasupra mormântului se aflau două piedestale de pe care 
statuile au fost cândva furate sau distruse. Imi amintesc de 
inscripţia care încă se putea citi: PREAFEFECTUS PRETORIE 
HERERRENIUS POTENS... 

— E mai mult decât o minune! E un semn ceresc... 

— Aşa este! Un semn venit de dincolo de moarte! 

— Ar trebui sanctificată această fată! 

— Imposibil! Este păgână... 

— San Pietro nu era şi el păgân înainte de a fi botezat? 

Un individ îmbrăcat cu o togă albă, care semăna cu cele 
purtate de romani, striga apucat de un fel de delir: 

— Antigvitas Rediviva! 

Acest strigăt fu preluat de mai multe voci, ritmat: 

— Antigvitas Rediviva! Antiqvitas Rediviva.... 

Mulțimea care se grăbea devenea din ce în ce mai numeroasă, 
din ce în ce mai compactă. Când am ajuns la vreo sută de metri 
de pavilionul în care era expus sarcofagul, enorma procesiune 
se opri, împiedicată de un dublu cordon de soldaţi pontificali. 

Mulțimea zgomotoasă urla, protesta furioasă. 

Tobele întrerupseră vacarmul. 

Apoi, un ofiţer care comanda detaşamentul desfăşură un 
pergament şi citi cu voce tare: 

— Din ordinul Suveranului Pontif Innocent al VIII-lea, cadavrul 
fetei exhumate dintr-un mormânt de pe Via Appia a fost deja 
înhumat în pământ binecuvântat! Acum, răspândiţi-vă în linişte! 

Fluierături, vociferări, înjurături... 

Mulțimea se lupta cu militarii... 

Tuttavilla îmi făcu semn. 

— S-o ştergem, s-ar putea să iasă răzmeriţă! Tatăl tău se 
teme probabil de revenirea în forţă a păgânismului. De data 
asta este marcat de un caracter religios, infinit mai periculos 
decât poemele şi discursurile filosofice ale umaniştilor. Mulțimea 
este foarte influenţabilă când e vorba de forţe supranaturale... 

Prietenul meu avea dreptate. Prudenţa este mama 
înţelepciunii. Începuse deja încăierarea. 


Am făcut cale întoarsă şi ne-am îndepărtat, nu fără greutate, 
de mulţimea furioasă. 

În apropiere, lângă Capitolino, ne-am întâlnit cu Raffaele 
Sansoni Riario, însoţit de un număr impunător de nobili tineri şi 
de splendida escortă alcătuită din bravi care purtau livrele cu 
însemnele casei. Cum ne văzu, ne făcu semn să-l însoţim. 

— Franceschetto, Girolamo, veniţi şi voi cu mine la un 
spectacol deosebit. Şapte copişti şi notari apostolici arestaţi 
pentru că au falsificat bulele papale, pentru a obţine câştiguri 
ilicite, au fost judecaţi şi condangaţi la moarte. Procesul a avut 
loc cu uşile închise. Dar execuţia va fi publică, în Piaţa San 
Pietro. Tatăl tău, Franceschetto, îşi manifestă încă o dată mânia 
lui dreaptă împotriva funcţionarilor necinstiţi care dezonorează 
Curia. Unul dintre falsificatori este fiul medicului personal al 
papei, care, în ciuda favoritismului, nu s-a arătat îngăduitor. 

În privinţa lui Raffaele, nu-ţi poţi da seama niciodată dacă e 
sincer ori ironic. Casa Rovere l-a susţinut întotdeauna pe tata. 
Dar sufletul omului e de nepătruns. 

— Să ne grăbim!, adăugă el. Nu vreau să pierd nici-o fărâmă 
din această sărbătoare a supliciului! 

— Vor fi arşi de vii, evisceraţi, făcuţi bucăţi, împăiaţi?, întrebă 
Tuttavilla cu un început de interes. 

Nu-l cunoşteam sub acest aspect. Cruzimea nu era distracţia 
lui favorită. Sau voia să-l impresioneze pe Raffaele cu un cinism 
de împrumut. 

— Nu! Doar spânzurați! 

Amicul meu strâmbă din nas. 

— Un spectacol prea scurt! Nici nu te-ai încălzit bine şi gata, s- 
a terminat! Ca o ejaculare precoce. Asta nu-i de mine! Prefer să 
mă încălzesc cu o sticlă de Chianti şi cu o fată pe genunchi... 
Du-te, Franceschetto! Distracţie plăcută! 

— Vin cu tine, Girolamo! Sunt într-o dispoziţie destul de 
proastă ca să mai asist şi la o tortură! 

— Cum vreţi voi, spuse cardinalul cu o înțelegere 
compătimitoare. A! Uitam! reluă el. Felicitările mele, 
Franceschetto! 

— Mulţumesc! Dar pentru ce eveniment? 

— Am aflat că verişoara ta, Battista Cibo, se mărită cu don 
Juan d'Aragon... Încă un succes diplomatic al familiei tale... Toţi 


duşmanii care ieri voiau să vă sfâşie, vă îmbrăţişează astăzi cu 
dragoste! 

— In afară de Veneţia! 

— Duşmanii, dacă nu sunt prea mulţi, dau o oarecare savoare 
vieţii... 

Am desluşit în vocea lui Raffaele un grăunte de cruzime. Avea 
talentul să te surprindă, calitate indispensabilă unui mare 
demnitar al Bisericii care visează să-şi vadă mitra instalată pe 
scăfârlie. Raffaele îmi părea însă prea monden ca să aspire în 
mod serios la tronul Sfântului Petru... 

Cine şi-ar fi putut închipui că succesorul tatălui meu va fi cel 
mai monden dintre cardinali: Roderigo Borgia, viitorul 
Alessandro al VI-lea... 

JOAO al II-lea regele Portugaliei 

Violenţa şi agresivitatea au pătat aproape fără încetare 
domnia mea şi a strămoşilor mei. 

Spirala violenţei exprimă - într-o formă literară - mânia unei 
persoane jignite grav şi care hotărăşte să-şi spele în sânge 
dezonoarea, ca şi răzbunarea părţii adverse care suportă 
contralovitura. După legea talionului, ripostele se ţin lanţ, cu o 
brutalitate crescândă. Această escaladă odată pornită nu se mai 
opreşte niciodată, atâta vreme cât cele două tabere continuă să 
existe. 

Cu cât forţele intrate în joc sunt mai importante, cu atât 
violenţa creşte. Ura generatoare de violenţă va exista 
întotdeauna între guelfi şi ghibelini chiar în formele ei noi, între 
opresori şi victime, între popor şi nobilime, între republicani şi 
regalişti, între săraci şi bogaţi, între bogaţi şi cei foarte bogaţi, 
între statele laice şi puterea pământeană a papilor, între 
credincioşi şi necredincioşi - fiecare grup de credincioşi 
imaginându-şi că religia sa este singura valabilă... Dar nimic nu 
poate egala nebunia, violenţa, războaiele civile... Războaiele 
între state respectă mai mult sau mai puţin anumite reguli. 
Condotierii le-au transformat într-un fel de balet, în care 
pierderile de vieţi omeneşti sunt reduse la minimum, pentru că 
ele costă scump. Este o specialitate italiană. In schimb, 
războaiele civile sunt cumplite. Nu există milă. Inamicii - chiar 
dacă printre ei se află fraţi de-ai tăi - trebuie să fie distruși, 
exterminați. Copiii, femeile, bătrânii nu sunt cruţaţi. 


Regatul Portugaliei, de la întemeierea sa, sub dinastia 
burgundă şi până în zilele noastre, sub dinastia de Avis, n-a 
cunoscut decât războaie împotriva vecinilor - spanioli şi mauri - 
precum şi un şir neîntrerupt de lupte interne, cu orori care 
depăşesc roadele otrăvite ale celei mai perverse imaginaţii. S-ar 
putea spune că pământul ţării noastre este îmbibat de sânge... 

Chiar în familia regală ura, violenţa, trădarea, asasinatul au 
fost moneda obişnuită. 

Aceste moravuri marcate de brutalitate, de cinism, de 
destrăbălare şi care calcă în picioare onoarea nu sunt apanajul 
Portugaliei. Ele se manifestă cu aceeaşi neruşinare, cu aceeaşi 
insolenţă în regatele Castilia şi Aragon, în Catalonia şi în Leon, 
ca şi în regatul Granada, cu un surplus de cruzime şi rafinament. 

Nu sunt un moralist. Printre lupi trebuie să urli ca lupii. Este 
imperios să adopti acest comportament scandalos, degradant, 
dacă vrei să supravieţuieşti. 

Trăim într-o lume dezlănţuită, care şi-a pus amprenta 
dezonorantă şi asupra universului Bisericii creştine. Papa, clerul, 
atât cel înalt cât şi cel inferior, pun propriile lor interese mai 
presus de legile umane şi chiar de cuvântul lui Dumnezeu. 

Exemplul cel rău este dat de clasele conducătoare. Nobili cu 
nume ilustre, instalaţi în castele cocoţate pe înălţimi stâncoase - 
adevărate cuiburi de vulturi - se năpustesc asemenea păsărilor 
de pradă asupra călătorilor care trec prin apropiere. Uneori îi 
jefuiesc, alteori îi şi ucid. Scutiţi de impozite, beneficiari ai 
privilegiilor exorbitante, nu se gândesc decât să pună mâna pe 
puterea suverană. 

Regii aspiră la imperii. Ca şi papii, ei visează puterea 
mondială. Ambiţia omenească nu are limite. 

Familiile regale, roase pe dinăuntru de invidie, de ura fără 
sfârşit, sunt sfâşiate de lupte interne între ramurile vârstnice şi 
cele tinere. Este şi mai grav când, în jurul catafalcului unui rege, 
fiii vor să răstoarne ordinea ereditară şi dezlănţuie războaie 
civile sângeroase, care subminează forţele vii ale statului, 
expunându-l lăcomiei vecinilor hrăpăreţi. Aceştia sunt tentaţi să 
profite de slăbiciunea sa pentru a-l invada şi a-l anexa. 

Alianţele matrimoniale provoacă aproape întotdeauna 
complicații dinastice. Pentru că taina căsătoriei este precedată 
de un târg, în care cele două părţi - în contrast cu splendoarea 


veşmintelor înzorzonate - se tocmesc negustoreşte, ca în cele 
din urmă să cadă la învoială asupra dotelor, care înseamnă 
provincii sau chiar regate, fără ca supuşii să fie întrebaţi. 

Cuplul pus faţă în faţă - fără o întâlnire prealabilă - este 
format adesea din fiinţe stranii: un idiot din naştere, tânăr sau 
bătrân, şi o fată frumoasă şi dulce ca o căprioară. Sau invers: o 
fată diformă, urâtă, şaşie, cocoşată, şi un Adonis care atrage 
privirile invidioase ale tuturor femeilor tinere de la Curte. Un 
cuplu perfect este rarisim. 

După măreaţa ceremonie a celebrării căsătoriei, oficiată de 
primul arhiepiscop al regatului, după banchetul şi petrecerile 
publice obişnuite, se consumă actul căsătoriei. Impreunarea - 
corvoadă obligatorie când este vorba de fiinţe atât de 
nepotrivite - are loc în prezenţa mai mult sau mai puţin discretă 
a rudelor regale şi a marilor demnitari ai Curţii, care asistă la 
acest spectacol pentru a se asigura că târgul a fost încheiat. 
Fiindcă fiecare parte speră să obţină avantaje în dauna 
celeilalte. 

A doua zi de dimineaţă, toată Curtea defilează prin faţa 
cearşafurilor şi a cămăşii de noapte ale tinerei mirese pentru a 
se convinge că a fost virgină. Ceea ce înseamnă că monta a 
avut loc şi că un moştenitor va veni pe lume pentru a îndeplini 
proiectele făcute în jurul neînsemnatei lui persoane. In cazul în 
care cuplul n-a produs mânzul dorit, încep necazurile. 

Nimeni de la Curte nu găseşte anormal ca, după această serie 
de evenimente probatorii, tânărul Adonis să caute consolarea în 
braţele unei domnişoare de onoare, fericită să satisfacă plăcerile 
lubrice ale viitorului suveran... 

Legăturile extraconjugale provoacă oarecare încurcături când 
produc urmaşi. Dacă princiarul Adonis se arată mărinimos şi 
recunoaşte paternitatea, drăgălaşii mânji obţin titlul oficial de 
bastarzi regali. 

Afacerile amoroase ale celor mari stârnesc întotdeauna 
curiozitatea. Amorurile oamenilor de rând nu interesează pe 
nimeni. Ricos hombens - seniori foarte bogaţi, cu titluri 
sforăitoare - îşi rezervă uneori dreptul senioral, adică privilegiul 
de a se culca cu tinerele fete ale şerbilor înaintea căsătoriei lor. 

Regii Portugaliei, strămoşii mei, au cunoscut toate aceste 
variante. 


Nu sunt un cinic, dar am un simţ critic ce îmi permite să 
analizez propriile mele defecte. 

Alfonso al VI-lea, regele Castiliei, avea două fete care se urau 
de moarte. La fel de frumoase, inteligente, dornice de putere şi 
de plăceri, şi totuşi diferite: Urraca o privea de la înălţimea ei de 
fiică legitimă pe Teresa, care nu era decât o mongrelă provenită 
dintr-o mamă nobilă. Alfonso a căsătorit-o pe Teresa cu 
Henrique, al patrulea fiu al ducelui de Burgundia, şi i-a acordat 
drept feudă comitatul Portugaliei. Urraca, în calitatea sa de fiică 
legitimă, a moştenit tronul Castiliei după moartea tatălui ei. S-a 
căsătorit prima dată cu Raymond de Burgundia, vărul primar al 
lui Henrique şi, rămasă văduvă, i-a acordat mâna lui Alfonso |, 
regele Aragonului, supranumit Bătăiosul. Prăpastia dintre cele 
două surori se adâncea ca faliile în jurul unui vulcan. Teresa nu 
era decât soţia unui conte, în timp ce rivala ei era de două ori 
regină - de Castilia şi de Aragon. În calitatea ei de infantă 
legitimată a Portugaliei, Teresa purta titlul onorific de principesă 
regală. 

lată un început de tragedie greacă. Cele două surori voiau - se 
pare - să reînvie epoca îndepărtată a matriarhatului. Când soţii 
lor au murit - contele şi regele - Teresa şi Urraca au fost 
proclamate regente ale vlăstarelor lor minore. 

Teresa îşi muşca zăbala. Soţie şi mamă a unui conte. O 
situaţie intolerabilă. Totuşi, fiul său, Alfonso Henriques, trebuia 
să poarte mai târziu coroana regală a Portugaliei. Teresa, care 
se afişa lângă un foarte frumos şi tânăr amant, contele 
Fernando Perez de Trava, se proclamă oficial regină a 
Portugaliei şi, pentru a consacra independenţa ţării sale, ordonă 
trupelor să invadeze Castilia. _ 

Urraca, la rândul ei, depăşi nebunia surorii sale. Inaintea 
văduviei îi făcuse zile negre celui de-al doilea soţ, Alfonso de 
Aragon. În calitatea sa de regină a Castiliei, declarase război 
propriului ei soţ, care ar fi fost tentat să devină stăpânul 
regatului soţiei sale. S-a arătat mai bătăioasă decât bietul ei 
consort. 

Teresa avea un amant, Urraca întreținea un cârd de 
admiratori, care o urmau pretutindeni. Castilia, Aragon, 
Catalonia, Leon luaseră foc. Toată Spania s-a scufundat în 
anarhie. Alfonso Henriques, fiul Teresei, atinsese majoratul. 


Alfonso, fiul Urracăi, era în aceeaşi situaţie. Cele două surori 
savurau prea mult puterea pentru a o ceda urmaşilor. 

Un adevărat labirint juridic a fost creat de cele două surori 
vitrege care se urau de moarte, în care toţi actorii se rătăceau. 

Nobilii din Castilia şi din Aragon ridicară steagul revoltei 
împotriva autoritarismului suveranei lor şi hotărâră să-l urce pe 
tron pe fiul acesteia. Urraca nu înţelegea să se lase deposedată 
de drepturile la tron. Declarase război soţului şi făcu acelaşi 
lucru împotriva fiului. În aceste împrejurări, muri subit, iar 
Alfonso al VIl-lea reuşi în sfârşit să se încoroneze. 

Evenimente asemănătoare se petreceau în Portugalia. Pentru 
a-i învinge pe nobilii rebeli şi a-l împiedica pe fiul ei să preia 
puterea, regina făcu apel la nepotul ei, Alfonso al Vil-lea, în 
calitatea lui de suzeran. Am asistat atunci la o situaţie 
paradoxală. Regele Castiliei începu ostilitățile împotriva lui 
Alfonso Henriques. Dar a fost învins. Portugalia îşi câştigă 
independenţa şi Alfonso Henriques se proclamă rege al 
Portugaliei. Învinsă, Teresa căută refugiu în Castilia, urmată de 
amantul ei... 

Alfonso Henriques reîncepu lupta împotriva maurilor din 
Granada şi îşi manifestă zelul religios declarându-se unilateral 
vasalul papei. Dar parlamentul - Cortes - a proclamat 
independenţa puterii civile faţă de Biserică. 

Către sfârşitul domniei, Alfonso Henriques acordă mâna fiicei 
sale lui Fernando al II-lea, rege în Leon. O alianţă matrimonială 
care s-a terminat rău, pentru că cei doi suverani şi-au declarat 
reciproc război. Socrul a fost învins şi a căzut în captivitate. 
Ginerele l-a eliberat puţin după aceea, considerând că lecţia a 
fost îndeajuns de dură. Alfonso Henriques n-a putut supravieţui 
acestei umilinţe. A murit doborât de supărare. 

Elemente ale unei tragedii greceşti, reunite în realitate pe 
pământ portughez... 

Asasinarea lui Ines de Castro ar fi putut inspira subiectul unuia 
dintre acele romane cavalereşti şi de dragoste care au un 
succes atât de mare în zilele noastre. Trubadurii au evocat în 
cântecele lor această tragedie într-adevăr unică. Deşi talentul 
literar îmi lipseşte, voi încerca să o povestesc. Istorisirea va fi 
mai rece, dar emoția nu va lipsi. 


Alfonso al IV-lea dăduse de soţie fiului său Pedro pe infanta de 
Castilia, o tânără fată care răspundea la numele de Constancia 
şi care nu strălucea prin frumuseţe. Una din acele alianţe 
matrimoniale nepotrivite, dar care aveau un scop politic precis. 

Înainte de asta, o căsătorise pe fiica sa, Maria, cu Alfonso al 
XI-lea, regele Castiliei. Această căsătorie de convenienţă a 
degenerat în dramă. Dezgustat de soţia sa, căreia îi lipsea 
farmecul, Alfonso o neglija pentru o frumoasă doamnă din 
nobilimea castiliană, Leonor de Guzman. Indignat, socrul declară 
război ginerelui. Pierderi de vieţi au fost semnalate în ambele 
tabere. Dar onoarea a fost salvată. 

Un nou incident aprinse focul. Pedro căzu la rândul său în 
capcana adulterului. 

înflăcărat de frumuseţea şi farmecul lui Ines de Castro, 
domnişoara de onoare a soţiei sale, a sedus-o şi i-a făcut unul 
după altul mai mulţi copii adorabili. 

Soţia lui, Constancia, îi dăruise deja un moştenitor, din 
nefericire mai puţin dotat ca fraţii lui naturali. 

Regele Alfonso al IV-lea, care provocase un război pentru a 
pedepsi trăsnăile ginerelui său, nu putea admite libertinajul 
propriului fiu fără a fi acuzat de o gravă lipsă de obiectivitate. 
Dar voia să evite un scandal care ar fi compromis strălucirea 
dinastiei sale. Tocmai atunci, Constancia muri, răpusă de o 
gravă intoxicație. Unele zvonuri atribuiau decesul ei unei otrăviri 
de origine criminală. 

Duşmanii lui Inés îi atribuiau rolul odios de a fi provocat 
această crimă. Apoi o acuzară - în petto - că ar pune la cale 
asasinarea infantelui Fernando, fiul lui Pedro, pentru a asigura 
propriului ei fiu mai mare coroana Portugaliei. Aceste intrigi, 
semănate zi de zi, au strecurat îndoiala în sufletul regelui. 
Insinuările îi păreau justificate. Prinţul Pedro se afişa alături de 
metresa lui cu o ostentaţie care îi şoca pe moralişti. In cele din 
urmă, suveranul se hotărî să acţioneze: Insărcină trei gentilomi 
din anturajul său - Alvaro Gonçalves, Diego Pacheco şi Pedro 
Coelho - să o ucidă pe tânăra femeie. 

Revoltat de această execuţie ordonată fără ştirea lui, Pedro 
rupse relaţiile cu tatăl său. Un război civil cu urmări 
imprevizibile a fost evitat în ultima clipă. Dar relaţiile dintre 
suveran şi moştenitorul său, deja deteriorate, au cunoscut o 


exacerbare a tensiunii. O scânteie ar fi fost de ajuns pentru a 
aprinde cărbunii. Amândoi au jonglat - ca nişte acrobaţi - pe o 
frânghie bine întinsă. 

Această criză latentă a durat până la moartea regelui. Asasinii 
lui Inés se temeau de represalii şi au trecut frontiera Portugaliei. 
Pedro Coelho şi Alvaro Gonçalves au căutat un refugiu în 
Castilia. Diego Pacheco nu s-a oprit decât în Franţa, sperând că 
distanţa îl va pune la adăpost. Dar tânărul rege Pedro era un 
răzbunător tenace. La cererea sa expresă, doi din cei trei 
criminali au fost predaţi autorităţilor portugheze. Supuşi torturii, 
şi-au recunoscut vinovăția. Amândoi au primit pedeapsa 
capitală. 

După ce a făcut dreptate, Pedro a declarat public că s-a 
căsătorit în deplină legalitate cu Inés de Castro. Apoi şi-a 
legitimat copiii. A cerut prin testament să fie înhumat lângă 
Inés... 

O poveste asemănătoare s-a repetat sub domnia fiului său 
Fernando |, care, din considerente politice, a cerut mâna 
principesei Leonor de Aragon, apoi şi-a schimbat preferința şi a 
devenit pretendent al principesei Leonor de Castilia. In cele din 
urmă, s-a îndrăgostit de Leonor Teles - a treia Leonor - nevasta 
valetului său de cameră, João Lourenţo da Cunha. A divorţat şi, 
cu binecuvântarea Suveranului Pontif, a luat-o în căsătorie. 

Poporul, scandalizat de această uniune nelegitimă, s-a ridicat 
împotriva regelui său, care, speriat, a părăsit în grabă Lisabona, 
aşteptând o revenire la linişte. 

_ Leonor Teles, devenită regină, aduse pe lume o fată, Beatriz. 
Inainte de a muri, fericitul tată o desemnă pe Leonor Teles 
regentă a regatului, cât timp micuța prinţesă va fi minoră. 

Leonor a profitat de situaţia înaltă pentru a se îmbăta de 
puterea ei nelimitată. Ca să-şi realizeze visurile cele mai 
extravagante, îşi alese un amant tânăr şi foarte frumos, Juan 
Fernandes Andeiro, conte de Ourem. 

Din raţiuni politice, Leonor o căsători pe Beatriz, încă minoră, 
cu Juan |, regele Castiliei. Acest cuplu regal va conduce 
destinele Portugaliei şi ale Castiliei, idee care stârni 
nemulţumirea profundă a portughezilor, care voiau să-şi 
păstreze faţă de oricine şi împotriva oricui identitatea naţională. 


Un complot a fost urzit împotriva regentei şi a oamenilor ei de 
încredere. Participanții urmăreau înlăturarea regentei şi 
instalarea pe tronul Portugaliei a lui Joăo, mongrel al regelui 
Pedro şi al Teresei Lourengo, precum şi mare-maestru al 
Ordinului de Avis. In pofida tinereţii sale - avea numai douăzeci 
şi doi de ani - o reputaţie strălucită îi aureola personalitatea. 
Marea nobilime şi o parte a armatei îl susțineau fără rezerve. 
Regenta şi demnitarii ei au fost măturaţi de uragan. În Cortes a 
fost ales rege. 

Când am citit în cronica regilor Portugaliei episodul care 
descria gestul violent, agresiv, al acestui personaj, un fior de 
oroare mi-a străbătut tot corpul. Să ucizi duşmani în război este 
justificat; eroismul luptătorilor îi inspiră pe poeţi şi serveşte de 
exemplu tinerelor generaţii. Dar să asasinezi prin surprindere un 
om care nu este în stare să se apere, îmi pare de neiertat. 

Urcarea pe tron a lui Joăo a pus capăt dinastiei burgunde şi a 
deschis seria dinastiei de Avis. În realitate, Joăo aparţinea 
aceleiaşi dinastii, dar subtilităţile politice joacă adesea un rol 
capital în cursul existenţei popoarelor. 

Deoarece cavalerii Ordinului de Avis juraseră să-şi păstreze 
castitatea, papa le-a dat dezlegare, permițându-le să se 
căsătorească pentru a avea urmaşi. 

Acest Joăo | era străbunicul meu. 

Regele Castiliei, soţul lui Beatriz, nu putea lăsa nepedepsit 
acest fapt care o lipsea de moştenire. A invadat Portugalia, dar 
trupele lui au fost bătute măr. Armata portugheză a invadat la 
rândul ei Castilia, dar, după ce a pustiit un teritoriu vast, a fost 
obligată să se retragă. Aceste oscilări se repetau ad infinitum, 
fără ca oamenii de stat să găsească mijloace mai puţin 
sângeroase pentru soluţionarea conflictelor. 

Instaurarea dinastiei lui João | a determinat eliminarea lui 
Beatriz din istoria Portugaliei. 

Străbunicul a avut şi meritul de a se fi luptat cu maurii la ei 
acasă, în Africa, şi de a fi cucerit Ceuta, un important oraş- 
fortăreață. 

Soția lui, Filipa de Gand, a adus pe lume cinci băieți - Duarte, 
Pedro, Henrique, Joo şi Fernando - precum şi o fată, Isabel, 
care s-a căsătorit cu Philippe cel Bun, duce de Burgundia. Acest 
cuplu a dat viață vestitului Charles Temerarul, care a făcut să 


curgă atâta sânge pe câmpurile de luptă şi atâta cerneală în 
paginile cronicilor. Trebuie să recunosc că numai bastarzii aduc 
puţin sânge proaspăt în venele acestor arhinobile şi 
arhistrăvechi familii, obligate să se împerecheze între ele, 
ajungând astfel la o inevitabilă degenerescenţă. 

Opiniile mele pot să pară stranii. Ele au fost influențate de 
concepţiile umaniste, care au găsit un ecou profund printre 
intelectualii portughezi. 

Voi insista asupra urmaşilor bărbaţi ai lui Joo l, pentru că 
fatalitatea s-a abătut asupra lor cu o asemenea încrâncenare, 
încât au fost supranumiţi prinții blestemaţi. 

Duarte, Pedro şi Henrique, pregătiţi de tatăl lor să fie cavaleri, 
s-au remarcat în timpul campaniei din Africa. Henrique, mai 
ales, căpătase reputaţie de strateg strălucit. 

Domnia lui João |, care nu cunoscuse decât succese pe plan 
intern şi victorii în exterior, n-a fost întristată decât de moartea 
reginei, răpusă de ciumă. 

In schimb, domnia bunicului meu, Duarte l, care n-a durat 
decât cinci ani, s-a remarcat printr-o avalanşă de nenorociri. 
Bănuiesc că şocul emoţional produs de aceste experienţe 
îngrozitoare a contribuit la întunecarea ultimilor ani ai vieţii sale. 
Deşi prin natura lui fusese destinat să aleagă o cale paşnică, s-a 
lăsat antrenat într-un nou război împotriva maurilor din Africa. 
Henrique, susţinut de Fernando, fratele lui mezin, abia ieşit din 
adolescenţă, a obţinut comandamentul general al armatei 
expediţionare. Pedro se opusese acestei aventuri, pentru că, 
socotea el, trupele angajate în această operaţiune de mare 
anvergură erau insuficiente şi nepregătite. 

Din nenorocire, prevederile lui Pedro s-au adeverit: bătălia de 
la Tanger, locul acestei campanii, s-a transformat într-un 
dezastru. Henrique a fost obligat să semneze cu inamicii un 
armistițiu pe o sută de ani, a predat Ceuta şi a abandonat peste 
trei mii de prizonieri, printre care şi pe infantele Fernando. 
Bietul prinţ a murit în captivitate, după zece ani de suferinţe şi 
umilinţe. În semn de omagiu, istoricii l-au numit Sfântul Infante. 

Fratele bunicului, Henrique, n-a întreprins nici-o acţiune 
militară pentru eliberarea prizonierilor... Incapacitate?... Teama 
de o nouă catastrofă?... Această expediţie ratată urma să se 


înscrie cu litere de sânge şi de lacrimi în marea cronică a 
Portugaliei. 

Asemenea mamei sale, regele Duarte a fost răpus de ciumă; 
înainte de a muri, a încredinţat regența soţiei sale, regina 
Leonor, pe perioada cât fiul său Alfonso, care avea doar şase 
ani, era minor. 

Fantezistă, înclinată spre plăceri, bunica a fost înlăturată prin 
uneltirile cumnatului ei, Pedro, susţinut de Henrique, de nobili şi 
de Cortes, care nu voiau să admită o regentă de origine 
castiliană. 

Pedro primi însemnele regentei. 

După ce a ajuns la majorat, Alfonso al V-lea, tata, i-a ţinut 
lângă el pe Pedro şi pe Henrique. Primul - în funcţia de consilier 
particular, al doilea - în calitate de comandant al armatei. Dar 
înalta poziţie a lui Henrique şi comportamentul lui tranşant, 
cavaleresc, au stârnit mânia nobililor. Atitudinea dictatorială a 
lui Pedro a provocat nemulţumirea în Cortes. Alfonso, conte de 
Barcello, mongrel al bunicului, a devenit purtătorul lor de 
cuvânt. Intrigile şi-au atins scopul, cu atât mai mult cu cât tata 
avea sentimentul că este ţinut în zgardă de cei doi unchi ai săi. 
Căzuţi în dizgrație, Pedro şi Henrique s-au retras dezgustaţi în 
Coimbra pentru a-şi pregăti revanşa. Au pus pe picioare o 
armată de partizani şi de mercenari şi s-au îndreptat spre 
Lisabona cu intenţia de a cuceri puterea. Bătălia de la 
Alfarrobeira înecă în sânge visurile lor de grandoare. Pedro şi 
Henrique pieriră cu sabia în mână. Jaime, fiul lui Pedro, a avut 
acelaşi sfârşit. 

Infantele Joăo şi-a pierdut viaţa într-un accident de vânătoare. 
Fatalitatea îi lovise cu aceeaşi asprime pe toţi copiii regelui João 
l. 

Tata, regele Alfonso, prefera literatura politicului, filosofia şi 
muzica. După căderea Constantinopolului, când a sunat ceasul 
Imperiului Bizantin, moment care a permis barbarilor turci să se 
stabilească în Balcani, tata a fost singurul suveran care a 
răspuns efectiv apelului lansat de papa Calixte al Ill-lea, 
propovăduitorul cruciadei. El a părăsit biblioteca pentru a 
organiza o expediție în Africa de Nord. În prima fază a 
campaniei a ocupat portul El-Ksar, pe care l-a transformat într-o 
bază militară. Luptele s-au prelungit mai mulţi ani, dar, în cele 


din urmă, eforturile lui au fost încununate de succes. A cucerit 
Tangerul, acest oraş-fortăreaţă care fusese martorul dezastrului 
suferit de Henrique şi de armata lui. Devenit stăpân al citadelei, 
el a dispus o anchetă în legătură cu captivitatea infantelui 
Fernando şi a ordonat condangarea la moarte a tuturor 
temnicerilor supraviețuitori care îl martirizaseră. După această 
victorie, şi-a luat titlul de rege al Portugaliei, al Algarvei şi al 
teritoriilor africane din afara graniţelor. 

A fost mai puţin fericit când a trecut frontiera regatului 
Castiliei pentru a apăra interesele unei tinere prințese care 
purta în vine sânge portughez. Cred că a acţionat mânat de un 
sentiment cavaleresc, de o mărinimie care i-a întunecat 
luciditatea politică. Consecințele urmau să fie funeste. 

Enrique al IV-lea, suveranul Castiliei, se căsătorise cu Joana de 
Portugalia, care a adus pe lume o fetiţă numită Joana, ca şi 
mama sa. 

Repetarea numelor în marile familii denotă o surprinzătoare 
lipsă de imaginaţie. Duzini de Alfonso, de Henrique, de Filipe, de 
Joana, de Leonor creează o confuzie garantată. 

Regele Enrique - remarcaţi spaniolul Enrique, care diferă de 
portughezul Henrique - era urât de nobilii castilieni, pentru că îi 
proteja pe oamenii de rând şi crease până şi o nobilime nouă, 
dispreţuită de cea veche, care o numea „nobilimea ieşită din 
bălegar” Prin ricoşeu, marii feudali o detestau pe soţia sa Joana, 
care, pe deasupra, mai era şi portugheză. Pentru a o 
compromite, au inventat o pretinsă idilă între ea şi un favorit al 
regelui, don Beltran de la Cueva, care ar fi fost adevăratul tată 
al micuţei prințese. Au poreclit-o chiar Beltraneja... Calomnia 
repetată la infinit aruncă o umbră asupra celor mai curate 
reputaţii. 

Marii seniori, sprijiniți de arhiepiscopul de Toledo, s-au reunit 
la Avila şi au hotărât să-l detroneze pe Enrique şi să o 
încoroneze pe sora lui, Isabel de Castilia, supranumită Catolica. 
Războiul civil era gata să izbucnească, însă bietul suveran îşi 
dădu sufletul. 

În momentul acesta, tatăl meu a intervenit manu militari 
pentru a apăra drepturile Joanei, zisă Beltraneja şi, eventual - de 
ce nu? — pentru a cuceri Castilia ataşând-o Portugaliei. Dar visul 
lui s-a spulberat la Toro, unde a suferit o înfrângere usturătoare. 


Dar nu s-a resemnat să accepte înfrângerea. A cerut ajutorul 
regelui Franţei, al ducelui de Burgundia, al regelui Angliei, 
prieteni ai ţării sale... Aceştia însă aveau de rezolvat propriile lor 
probleme... 

Pentru tata, năruirea acestui plan a constituit lovitura de 
graţie. În inima lui, înfrângerea de la Toro a şters toate 
amintirile euforice ale fericitei campanii africane. 

Beltraneja, lipsită definitiv de drepturile sale la coroana 
Castiliei, a obţinut autorizaţia de a se retrage în Portugalia, 
patria mamei sale, unde titlul de regină i-a fost recunoscut 
oficial. 

Tata se stingea văzând cu ochii. Amărăciunea îi măcina şi 
trupul, şi sufletul. Îşi exprimă dorinţa de a se refugia într-o 
mănăstire. Abandonase colecţiile lui de cărţi, precum şi studiile 
literare. Cu câteva zile înainte de a muri, el mă sfătui să nu mai 
repet greşelile sale. Apoi, mă rugă să am grijă de Beltraneja... 

Când am simţit pe frunte răceala cercului de aur al coroanei 
regale şi în mâna dreaptă sceptrul încrustat cu pietre preţioase, 
am jurat în sinea mea să fac dreptate poporului, să reduc 
poverile fiscale care îi apăsau numai pe oamenii de rând - 
orăşeni şi ţărani legaţi de pământ -, să suprim privilegiile pe 
care nobilii şi le-au însuşit abuziv, să-i oblig să plătească taxele 
datorate statului, să opresc creşterea bunurilor funciare ale 
Bisericii, să întăresc puterea tribunalelor laice şi să organizez o 
armată puternică. 

Arhiepiscopul Lisabonei m-a sfătuit să-mi încep domnia printr- 
un gest de curtoazie faţă de Roma: plata tributului Sfântului 
Scaun, conform angajamentului luat de Alfonso-Henrigue |, 
întemeietorul regatului portughez, care se declarase vasal al 
Sfântului Scaun. 

— Prietenia şi protecţia Suveranului Pontif ar servi intereselor 
Portugaliei şi ale Maiestăţii Voastre... 

L-am întrerupt: 

— Trebuie să vă amintesc, Monseniore, că fiul său, Sancho |, a 
declarat independenţa puterii civile faţă de Biserică? 

— Da, Sire! Dar şi-a atras ostilitatea clerului portughez şi a 
Sanctităţii Sale... 

— Această ostilitate nu l-a împiedicat pe Alfonso al II-lea să 
interzică aşezămintelor mănăstireşti din Portugalia dobândirea 


unor noi bunuri, prin donaţie sau prin orice alte mijloace. Am 
intenţia să întăresc această interdicţie. 

Enervat, interlocutorul meu încruntă sprâncenele: 

— Regele Alfonso al II-lea abia a scăpat de excomunicarea 
pronunţată de arhiepiscopul de Braga... 

— Ştiu, de asemenea, Monseniore, că acelaşi cler a cerut şi a 
obţinut de la Papa Innocent al IV-lea destituirea lui Sancho al Il- 
lea. Şi că arhiepiscopul de Braga a ameninţat cu punerea sub 
interdicţie a regatului... Pot să vă asigur că astfel de replici nu 
vor mai exista! 

El insistă: 

— Papii au acordat de multe ori ajutorul lor Portugaliei, 
implicată în conflicte care amenințau propria ei existenţă... Rolul 
clerului nu este neglijabil... 

— Vă rog să înţelegeţi exact cuvintele mele, Monseniore! 
Afacerile statului intră în competenţa mea exclusivă! 
Administrarea Bisericii şi a clerului sunt afacerea voastră, de 
bună seamă sub controlul meu... În privinţa relaţiilor mele cu 
Sfântul Scaun, dacă voi avea nevoie, voi cere sfatul vostru... Nu 
vă mai rețin, Monseniore! 

l-am întors spatele, cavalereşte, ca să-şi dea seama că eu 
sunt stăpânul. Mi-am păstrat calmul, deşi în forul meu interior 
fierbeam. Uneltirile arhiepiscopului de Toledo şi ale complicilor 
săi împotriva reginei Beltraneja şi, indirect, împotriva tatălui 
meu, mi-au revenit în minte. Tinereţea zvăpăiată, lipsa mea de 
experienţă în afacerile statului se vor ameliora odată cu 
trecerea timpului. 

Suprimarea unor privilegii fiscale de care se bucurau nobilii, 
precum şi reducerea jurisdicției lor senioriale le-au aprins ura. 
Am aflat - fără ca aceasta să mă surprindă prea mult - că se 
pregătea o revoltă aproape sub ochii autorităţilor, care nu 
îndrăzneau să acţioneze şi care aşteptau desfăşurarea 
evenimentelor pentru a se pronunţa în favoarea învingătorului. 
O atitudine de expectativă prudentă. 

Când am moştenit puterea, mi-am propus să păstrez în orice 
împrejurare un calm olimpian şi să rezolv crizele fără să mă 
grăbesc. Dar nu voiam nici să repet trista experienţă a tatălui 
prinţesei Beltraneja, care a aşteptat ofensiva nobililor fără să 
acţioneze, ca o pasăre vrăjită de privirea şarpelui care e gata 


să-i sară în spate. Trebuia să profit de jalnicul său exemplu 
pentru a nu cădea în aceeaşi capcană. 

Sufletul opoziţiei care se organiza era ducele de Bragança, 
acelaşi care provocase căderea fraţilor bunicului meu, Pedro şi 
Henrique, şi care nu ştia decât să facă zgomot ca un butoi gol. 

Trebuia să iau măsuri grabnice dacă nu voiam să pierd 
partida. Rana trebuie arsă pentru a împiedica cangrena să se 
instaleze în tot corpul. 

Am ordonat arestarea ducelui de Bragança, şeful 
nemulțumiților, judecarea şi condangarea lui la moarte. 
Bragança a fost ridicat din pat - de un detaşament al gărzii mele 
personale - judecat în cursul aceleiaşi nopţi de un tribunal 
special şi decapitat în zori. 

Efectul-surpriză a lovit în plin. Uimirea, consternarea marilor 
seniori au dat rezultate. Au încetat trăncăneala otrăvită care 
avea menirea să mă intimideze şi s-au închis în găoacea lor. 

Pentru a duce până la capăt riposta, am folosit declaraţiile lui 
Bragança date în faţa judecătorilor - după o scurtă şedinţă de 
tortură - care mi-a furnizat numele complicilor săi. Am ordonat 
arestarea şi executarea lor cu aceeaşi promptitudine. 

Curtea era stupefiată. Târgoveţii, oamenii de rând de tot soiul, 
jubilau. Morga aristocraților a scăzut brusc la cel mai de jos 
nivel. Paradoxal, în sinea mea eram nemulţumit. Acţionasem 
împotriva principiilor mele de dreptate, de echitate. Dar 
scutisem Portugalia de un nou război civil. 

Regina, soţia mea, a fost foarte afectată de măsurile mele 
energice care loviseră crunt doi membri ai familiei sale. Am 
făcut tot posibilul să o consolez, dar ea a refuzat să accepte 
explicaţiile mele. Neînţelegerea ei era în parte îndreptăţită. 
Căsătoria noastră de convenienţă nu se baza decât pe interese 
meschine, aşa-zis politice. 

Vechile cutume se repetau cu o regularitate obositoare. Îmi 
luasem o metresă, Ana de Mendoza, dintr-o familie strălucită, 
care mi-a dăruit un fiu natural, Jorge. 

Succesiunea mea va fi evident asigurată de un copil legitim, 
Alfonso; un băiat adorabil, foarte apropiat de inima mea. Păcat 
că mama lui, regina, nu îi seamănă... 

Am considerat că intransigenţa de care dădusem dovadă 
împotriva lui Bragança şi a complicilor săi îi va face să se 


supună pe marii seniori. Dar m-am înşelat. Veşti alarmante 
ajungeau până la mine. Nobilii conspirau. Pregăteau, în secret, o 
lovitură de stat care trebuia să fie precedată de o revoluţie de 
palat. Asasinarea mea ar fi răzbunat moartea lui Bragança şi a 
complicilor săi. Ana mi-a dezvăluit acest complot. Surprinsese o 
consfătuire între vărul ei şi trei conspiratori. 

În fruntea acestei mişcări insurecţionale se afla ducele de 
Viseu, chiar fratele reginei, şi conetabilul conte de Montemor, 
care se refugiase în Castilia. De acolo trăgea sforile. Indată ce 
semnalul loviturii de stat ar fi fost dat, el ar fi trecut frontiera 
Portugaliei conducând o armată de mercenari. Viseu câştigase 
în sprijinul cauzei lui ofiţeri din propria mea gardă. Trebuia să 
iau complotiştii pe nepregătite, dacă voiam să-mi salvez viaţa şi 
să păstrez tronul. Data complotului fusese deja stabilită. 

Arestarea lui Viseu şi a tovarăşilor săi ar fi fost o măsură 
riscantă. Partizanii săi infiltraţi în palatul regal şi chiar în 
anturajul meu l-ar fi făcut practic invulnerabil. Viseu se vedea 
deja rege al Portugaliei. 

În ajunul datei stabilite pentru declanşarea rebeliunii, am 
oferit un banchet pentru sărbătorirea aniversării fiului meu 
Alfonso. Toate mărimile regatului erau invitate. 

Am luat o măsură de precauţie. Garda din sala de recepţie era 
asigurată de ofiţeri devotați mie. Această dispoziţie a trecut 
neobservată. Conform protocolului, invitaţii erau nevoiţi să 
treacă unul câte unul prin faţa familiei regale pentru a-şi 
prezenta omagiile, înainte de a ne aşeza la masă. 

L-am văzut de departe pe ducele de Viseu care, încadrat în 
şirul de oaspeţi, se apropia încet de noi. Nu-şi putea ascunde 
expresia de învingător care îi era întipărită pe faţă. Când i-a 
venit rândul, îl felicită pe fiul meu. 

Regina, care îşi adora fratele, îl îmbrăţişă cu efuziune, ca de 
obicei. Nu cred că era încunoştinţată de planurile lui. 

Când el s-a oprit în faţa mea, afişând un zâmbet radios, am 
pus mâna stângă pe umărul său, gest de prietenie, şi cu mâna 
dreapta am scos repede un pumnal pe care îl aveam ascuns la 
centură. Cu o putere sporită de o mânie fără margini, i l-am 
înfipt în burtă. Am simţit lama care pătrundea în carnea moale şi 
i-am surprins privirea tulbure, semn al unei imense suferinţe. Se 


clătină o clipă, apoi se prăbuşi pe pardoseală, în timp ce sângele 
ţâşnea din rană. 

Regina a leşinat. 

Consternaţi de această scenă neaşteptată, câţiva nobili se 
întoarseră spre mine, dar ofiţerii şi mercenarii din garda mea i- 
au fixat cu vârful săbiilor, făcându-i să înţeleagă dintr-o singură 
privire că îi vor străpunge la cel mai mic gest de rezistenţă... 


Îndrăzneala m-a recompensat după pofta inimii. Îmi 
lichidasem duşmanul şi, în acelaşi timp,  decapitasem 
complotul... 


Eu, adversarul violenţei, omorâsem un om, afişând totodată o 
afecţiune frăţească. Îmi atribuisem rolul de judecător şi de călău 
în faţa reginei şi a întregii Curți... 

A doua zi am condangat la moarte - în contumacie - pe 
contele de Montemor, ucigându-i astfel imaginea. Desigur, nu 
m-am oprit la jumătatea drumului. Ucigaşi plătiţi îi vor tăia 
beregata pe teritoriul castilian. 

Acum, le inspiram tuturor duşmanilor mei o teroare mortală, o 
oroare de nedescris... 

Aruncasem pe fereastră toate principiile mele umanitare. 
Devenisem un personaj demn de epoca mea. 

Comentariile mele v-au convins - poate - de buna mea 
credinţă, de obiectivitatea mea. Am vrut să fac dovada unui 
calm perfect şi să rezolv greutăţile absolut echitabil. In cele din 
urmă, obligat de evenimente, am devenit un despot sângeros. 
Nu se poate face nimic împotriva unei astfel de reputaţii. Sper 
că istoria îmi va da dreptate... 

Când fiul meu, drăgălaşul prinţ Alfonso, căsătorit de curând cu 
infanta Isabela de Castilia, a murit sub ochii mei după ce a căzut 
de pe cal, m-am întrebat, nebun de durere, dacă Dumnezeu nu 
m-a pedepsit pentru că am omorât un om cu mâinile mele. 

Eu, adversarul alianțelor matrimoniale politice, pregătite 
îndelung şi cu răbdare, încheiasem - pentru fiul meu - un pact 
matrimonial cu Castilia... Încă o contradicţie între ideile mele din 
tinereţe şi faptele care mi-au marcat vârsta adultă... 

Când am presimţit, la rândul meu, moartea şi a trebuit să-mi 
desemnez succesorul, m-am trezit în faţa unei dileme: să las 
coroana lui Jorge, adorabilul meu mongrel, pe care îl iubeam ca 


şi pe Alfonso, pentru că era sânge din sângele meu, sau să caut 
altă soluţie? 

Căci Jorge era minor... 

Trebuia să desemnez o regentă; or, regina, soţia mea, l-ar fi 
privit cu oroare pe micul meu mongrel, ca şi când el ar fi fost 
răspunzător de moartea lui Alfonso... Numirea Anei ca regentă, 
mama fiului meu natural, care nu avea decât calitatea de 
metresă regală, ar provoca un scandal enorm. După moartea 
mea, prietenii şi duşmanii lui Jorge, împărţiţi în două tabere, 
după propriile lor interese, ar fi capabili de un nou război civil. 

Beltraneja, care în exil purta titlul său - demn de plâns - de 
regină, oferea un exemplu perfect de ce i se poate întâmpla 
unui minor marcat de o legitimitate contestată. Să-l las pe Jorge 
singur în mijlocul acestor hoarde dezlănţuite?... 

M-am gândit atunci la Manuel, vărul meu primar, nepot al 
regelui Duarte, care avea toate drepturile de partea sa. l-am 
vorbit într-o zi de această posibilitate. Mai tânăr decât mine, era 
prudent şi energic. Căsătorit cu o principesă regală de Castilia, 
era foarte apreciat de regii catolici, Isabel de Castilia şi soţul ei, 
Fernando de Aragon... Manuel m-a prevenit că prima lui măsură 
va fi expulzarea evreilor şi a maurilor, hotărâre deja luată de 
regii catolici în acord cu Suveranul Pontif... În ce mă priveşte, 
mă împotrivisem instaurării Sfintei Inchiziţii în Portugalia... 
Ştiam că această acţiune va fi urmată de complicaţii 
nenumărate... Apoi, aspectul ei antiumanitar nu corespundea 
concepţiilor mele... Trebuia să evit scufundarea lui Jorge într-un 
viitor mai învolburat decât oceanul răscolit de uragane... La 
adăpostul de grijile inevitabile provocate de exercitarea 
regalității, va beneficia de o viaţă calmă, confortabilă, se va 
bucura de venituri importante şi de toate privilegiile rezervate 
marilor seniori. 

Eu, spintecătorul de nobili, eram mulţumit să-i asigur fiului 
meu statutul de hombre rico, pe care în trecut îl urâsem din 
toată inima... 

În zilele noastre, se aud clopotele care anunţă agonia şi 
sfârşitul marilor feudali şi trompetele care vestesc victoria 
regilor absoluţi... Dar mâine, ce va fi?... 

Republicile se afirmă în Italia, Imperiul Romano-German se 
cutremură din temelii, consecinţă aparent ireversibilă a luptelor 


fără sfârşit dintre reprezentanţii înaltei nobilimi şi oraşele tot 
mai conştiente de puterea lor crescândă... Biserica este gata să 
se prăbuşească, victimă a ambițiilor care au pierdut orice 
caracter religios. 

In curând, eu voi părăsi această scenă... Dar nu o regret... 

Fratele TOMAS DE TORQUEMADA 

consilier şi duhovnic al regelui şi al reginei, inchizitor general 
şi deputat al Sfântului Scaun apostolic 

Aceste rânduri nu sunt destinate profanilor. Ele sunt rodul 
experienţei mele în serviciul Domnului, singura mea bogăţie, pe 
care o las generaţiilor viitoare ale Ordinului Santo Domingo, din 
care cu umilinţă fac parte. Ea trebuie să transmită tinerilor 
această scânteie divină care mi-a fost inspirată de Sfântul 
Augustin, de Santo Domingo şi de Suveranul Pontif, Innocent al 
III-lea, Vicar al lui lisus Hristos. 

Geniul l-a luminat pe savantul Sfânt Augustin când a pus 
această întrebare plină de înţeles, quod est enim pejor, mors 
animae quam libertas erroris?... Răspunsul condangă irevocabil 
libertatea religioasă şi proclamă universalitatea Sfintei Biserici 
Catolice, unică şi indivizibilă. El este acela care a proclamat titlul 
de „Inchizitor al credinţei” când a hotărât aplicarea pedepsei cu 
moartea tuturor ereticilor, fără excepţie, măsură de îndurare, 
pentru că salvează sufletele rătăcite care ar fi osândite să ardă 
veşnic în văpaia iadului dacă ar persevera în erorile lor. 

Mântuirea nu este posibilă pentru cel care nu aparţine unei 
Biserici adevărate, care este cea a lui Hristos. Ignoranţa nu 
poate fi invocată, nici apartenenţa la alte credinţe, înşelătoare 
prin definiţie - cazul evreilor şi al mahomedanilor - nici, ceea ce 
este mai grav decât orice, despărţirea schismatică de adevărata 
Biserică. Este o crimă mai gravă decât asasinatul, decât violul, 
decât incestul, decât sodomia. 

Sfântul Augustin, care personifica milostenia, se arăta 
neîndurător când era vorba de erezie, această molimă cumplită 
a sufletului, care trebuie smulsă din rădăcini şi distrusă. 

Severitatea şi intransigenţa Bisericii au dat roade. In timp ce 
imperiile se prăbuşeau, iar invaziile barbare se năpusteau val 
după val, răspândind spaimă, sânge şi moarte, Sfânta Biserică 
Romană se consolida, se afirma, înfruntând cele mai rele 


vicisitudini şi, graţie forţei sale spirituale, reuşea să menţină 
puritatea credinţei, aşa cum au vrut lisus Hristos şi apostolii săi. 

Cronicile au semnalat primele arderi pe rug spre sfârşitul 
secolului al patrulea. Dar Papa Innocent al III-lea, regele regilor, 
este cel care a creat Sfânta Inchiziţie sub forma sa de tribunal 
spiritual în serviciul Bisericii. Tot el este cel care a încredinţat 
puterea de a judeca şi de a condanga ereticii, sarcină care 
înainte revenea puterii laice. Şi tot el este cel care a ameninţat 
cu excomunicarea pe oricare suveran care s-ar face vinovat de 
a nu-şi îndeplini datoria, stârpind erezia din statul pe care îl 
conduce. 

Apoi, competenţa tribunalelor Bisericii a fost lărgită. În afara 
ereticilor care trebuiau arşi de vii, cei care ponegreau religia 
cădeau sub rigoarea aceleiaşi pedepse. Insultarea lui Dumnezeu 
era o crimă mai mare decât aceea de lezmajestate. Dacă 
preşedintele instanţei voia să facă dovada unei anumite 
clemenţe, putea dispune numai tăierea limbii aceluia care 
denigra credinţa catolică. 

Innocent al lIll-lea a aprobat întemeierea Ordinului Fraţilor 
Predicatori cerută de Santo Domingo, care participase ca 
asistent al episcopului de Osma la represiunile sângeroase 
executate de Simon de Monfort împotriva ereticilor din Vaud. 
Impresionat de masacrele care se desfăşurau sub ochii săi, voia 
să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pentru a împiedica 
prozelitismul sectelor. Fraţii care se grăbeau să-l urmeze 
practicau renunţarea la bunurile acestei lumi, mergeau desculți, 
adoptau umilinţa absolută şi zelul arzător al stareţului lor. Deşi 
respecta riguros legile sărăciei, Ordinul  Dominicanilor 
acumulase bunuri considerabile, iar veniturile erau folosite 
exclusiv pentru reuşita misiunilor ce i-au fost încredințate, 
încetul cu încetul, fraţii au câştigat o autoritate incontestabilă. 
Graţie spiritului lor combativ împotriva tuturor ereticilor - 
misiune dificilă, dar îndeplinită cu atâta eficienţă - au obţinut în 
cele din urmă puterea de a conduce Sfânta Inchiziţie. 

Conform dispoziţiilor papale, suveranii trebuia să acorde o 
protecţie specială fraţilor dominicani şi să le dea tot concursul în 
lupta purtată nu numai împotriva ereticilor, ci şi împotriva celor 
care îndrăzneau să-i ajute sub orice formă pe aceşti duşmani ai 
credinţei adevărate. 


Când am venit pe lume, în 1420, la Valladolid, frumosul regat 
al Castiliei se scufunda în anarhie: războaie civile, proastă 
administrare, bandiți care se comportau ca stăpâni în oraşele şi 
în satele supuse jafurilor şi epidemiilor, nobili care se purtau ca 
bandiții, oameni de rând şi şerbi care sufereau toate jignirile şi 
toate mizeriile, singurii care plăteau taxele şi executau 
corvezile, o Curte strălucitoare dedată plăcerilor, dezmăţului şi 
intrigilor şi, în sfârşit, o Biserică ce menținea - de bine, de rău - 
un oarecare echilibru moral, care predica morala şi respectul 
legii adevărate... Acest peisaj tulbure, această lumină lividă, 
această permanentă prezenţă a morţii, suferinţele care se 
ţineau lanţ, învolburându-se, aveau să influenţeze întreaga mea 
viaţă. 

Ai mei, din familia Torquemada, se mândreau cu noblețea lor 
şi cu un foarte ilustru reprezentant, eminentisimul Juan 
Torquemada, un savant dominican, autor al mai multor opere 
religioase de o mare erudiție, teoretician al infailibilităţii papale 
şi înverşunat apărător al dogmei neprihănitei Fecioare. Tata nu 
pierdea niciodată ocazia să vorbească cu o emoţionantă 
mândrie de „fratele meu, cardinalul”. 

In pofida valorii sale, unchiul meu Juan n-a avut nici cea mai 

mică şansă de a fi ales papă. Deşi candidatura lui a fost adesea 
pusă în discuţie, el n-a avut niciodată destui bani pentru a plăti 
voturile conclavului. 
A Încă din copilărie, am fost foarte impresionat de reputaţia lui. 
Il vedeam rar, pentru că avea reşedinţa la Roma. Când se 
reunea conclavul pentru alegerea unui nou papă, noi, familia, 
aşteptam cu sufletul la gură rezultatul alegerii. După fiecare 
insucces, părinţii mei suspinau adânc. 

— Incă o ocazie pierdută!, exclama tata. Data viitoare vei 
avea poate mai multă şansă. 

In ciuda vârstei mele fragede, ştiam că această şansă, atât de 
aşteptată, nu va veni niciodată. Dar nu trebuie să fii neapărat 
papă pentru a dispune de o mare putere. 

În timpul rarelor sale vizite la Valladolid, unchiul meu, 
cardinalul, mi-a deschis ochii asupra nepreţuitelor tezaure 
spirituale ale religiei noastre. 


— Dacă vei termina studiile cu onorurile cuvenite unui student 
merituos, îţi voi oferi o mare recompensă: intrarea în Ordinul 
Dominicanilor, îmi spunea el, clătinând capul cu gravitate. 

Cardinalul de Torquemada ilustra faţada strălucitoare a 
familiei noastre. Din nefericire, există şi un revers al medaliei. 
Verii tatălui meu, mogşieri scăpătaţi, luptaseră eroic împotriva 
maurilor. 

Dar recoltele proaste, cheltuielile  nesăbuite pentru 
menţinerea unei aparenţe sclipitoare i-au obligat să se 
îndatoreze la cămătarii evrei cu dobânzi exorbitante: treizeci şi 
chiar patruzeci la sută. 

În ciuda interzicerii cămătăriei, ordonată de Biserică, evreii 
cămătari îşi continuau activitatea mai mult sau mai puţin pe 
ascuns. Devenind extrem de bogaţi, îi sfidau prin opulenţă, prin 
casele somptuoase, prin îmbrăcămintea ostentativ-luxoasă pe 
bieţii hidalgos sărăciţi, aduşi în pragul cerşetoriei. Evreii, deşi 
înduraseră persecuții şi fuseseră masacrați, renăscuseră din 
propria cenuşă. 

Unul din verii mei, Alonso, un băiat cam zăpăcit, acceptase să 
fie naşul unui amic, Gonzales Ortega, care se căsătorise cu Lea, 
o fată săracă, dar de o frumuseţe remarcabilă. 

Ca urmare a unui denunţ, s-a aflat că fata era evreică. Or, 
legea interzicea sub pedeapsa cu moartea căsătoria între evrei 
şi creştini. Inchiziția s-a amestecat şi în acest caz. Ancheta a 
constatat că fata, rămasă singură pe lume în urma exterminării 
părinţilor săi de către nişte indivizi mânioşi, îşi găsise refugiu la 
Farrao, o familie catolică evlavioasă. Dacă Lea ar fi cerut să fie 
botezată înainte de căsătorie, orice complicaţii ar fi fost evitate. 
Condangată la moarte de tribunal, ea a pierit arsă pe rug. 
Nefericitul soţ, familia lui, inclusiv vărul meu au declarat în faţa 
Curţii că n-au avut nici-o informaţie referitoare la apartenenţa 
fetei la rasa evreiască. Dar ignoranţa nu este un argument 
valabil pentru Inchiziţie. Ei se puteau considera norocoşi fiindcă 
- după un lung şi sâcâitor proces - au fost condangaţi numai la 
amenzi grele şi la o severă pocăință. 

Dura lex sed lex... Consider că legea a fost aplicată echitabil. 

Fraţii Ordinului n-au încetat niciodată să-i prevină pe regii 
catolici de pericolul grav reprezentat de ereticii care subminau 
nu numai Biserica, ci şi forţele vitale ale statului. 


Maurii şi evreii sunt în mod special ţinta dominicanilor. Aceştia 
nu uită că sunt slujitorii unui Dumnezeu înţelegător, care 
doreşte pacea universală şi iubirea aproapelui. Ei respectă 
convingerile care diferă de adevărata credinţă - evident, fără a 
împărtăşi concepţiile romanilor antici care acceptau cultele şi 
divinităţile venite din afară, considerându-le egale cu propriii lor 
zei păgâni. Creştinismul are un caracter universal, veşnic, ce 
exclude orice alte culte. 

Maurii necredincioşi care au invadat Peninsula Hispanică, 
pământul nostru, sunt duşmani prin definiţie. A-i vâna, a-i obliga 
să se întoarcă la ei, în Africa, a transforma moscheile lor în 
biserici creştine este o îndatorire a fiecărui spaniol. 

Evreii reprezintă un caz special. Innocent al Ill-lea confirmase 
privilegiile acordate evreilor de papii care îl precedaseră; ei nu 
sunt obligaţi să accepte botezul. Sărbătorile, obiceiurile lor sunt 
admise, locurile lor de cult sunt sfinte. 

Dar cu o restricţie imperativă: să nu practice prozelitismul 
printre catolici. Din nenorocire pentru ei, evreii n-au respectat 
regula jocului. Graţie inteligenţei lor şi unei experienţe 
ancestrale în domeniul economic, s-au îmbogăţit dincolo de o 
limită pe care n-ar fi trebuit să o depăşească, stârnind prin pofta 
lor de îmbogăţire invidia, mânia creştinilor autohtoni lipsiţi de 
noroc. Exercitând profesii foarte rentabile - comerţul, medicina, 
chirurgia, cămătăria, perceperea impozitelor - ei afişau un lux 
ţipător, o aroganță de prinți, uitând de modestia la care ar fi 
trebuit să se limiteze aici, la noi acasă, unde nu erau decât nişte 
străini toleraţi şi protejaţi. 

Dar bogăţia nu le era de-ajuns. În cursul sărbătorilor lor rituale 
luaseră obiceiul să insulte religia noastră şi, mai rău, să practice 
sacrificii umane pentru a-şi bate joc de răstignirea lui lisus 
Hristos. 

Fraţii Ordinului Dominican, alarmaţi de aceste zvonuri, au 
întreprins anchete asupra sacrilegiilor semnalate. Cu o mânie 
îndreptăţită, o parte dintre ei au denunţat în public crimele 
rituale. Efectele n-au întârziat să se producă. Au fost semnalate 
excese împotriva evreilor... S-au dezlănţuit jafuri, asasinate în 
masă. Adversarii Ordinului au umplut Roma cu plângeri prin 
care îi acuzau pe călugări că au aprins opinia publică ducând o 
campanie ostilă fiilor lui Israel. 


Papa Clement al Vl-lea a lansat excomunicarea împotriva 
acelora care îi persecutau pe evrei. Dar valul de ură, de mânie, 
de violenţă şi de distrugere nu mai putea fi stăpânit. 

Când ciuma neagră s-a abătut peste Peninsula Iberică, la 
începutul secolului al XIV-lea, evreii au fost învinuiți de 
răspândirea bolii, ceea ce era nedrept, căci nu numai creştinii, 
dar şi evreii au suferit pierderi importante... Un semn al lui 
Dumnezeu?... Se poate... 

Flagelul a trecut, dar supraviețuitorii au reluat jocul. Populaţia 
tentată de aurul evreilor s-a dedat la cele mai oribile excese: 
jafuri, violuri, asasinate... 

Istovit de plângerile victimelor, de tulburările fără sfârşit, de 
plaga anarhiei care infecta treptat întreaga ţară, regele Juan | a 
hotărât să pună la adăpost comunitatea ebraică, adunând-o în 
cartiere numite /uderias, unde erau nevoiţi să se retragă înainte 
de căderea nopţii. În jurul acestor zone rezervate au fost ridicate 
ziduri care le asigurau o relativă apărare. Dar efectul s-a dovedit 
catastrofal. Vânatul înghesuit în această cuşcă devenea o pradă 
uşoară pentru bandele înarmate, care pătrundeau cu forţa în 
lagăr şi dezlănţuiau masacrul. La Sevilla şi la Toledo, la Cordoba 
şi la Burgos, la Valencia şi la Barcelona au pierit mai mult de 
cincizeci de mii de evrei. 

Speriaţi, îngroziţi, cu frica de moarte în suflet, cea mai mare 
parte a supravieţuitorilor se înghesuiau la uşile bisericilor 
noastre şi implorau botezul, singurul mijloc de a-şi salva viaţa. 
Fraţii din Ordinul nostru se grăbeau să le îndeplinească 
rugămintea. Zeci de mii de evrei s-au convertit la creştinism. 

Autorităţile laice şi ecleziastice interveneau pentru a pune 
capăt Holocaustului. Liniştea părea să se aştearnă, dar un 
călugăr fanatic, Hernando Martinez, a reluat criticile violente 
împotriva evreilor, această rasă blestemată care avea pe 
conştiinţă şi păcatul de a-l fi răstignit pe Domnul nostru lisus 
Hristos. Deoarece călugărul refuza să pună capăt atacurilor sale 
incendiare, care însângerau şi tulburau liniştea regatului, 
arhiepiscopul de Sevilla l-a acuzat de erezie şi a dispus 
trimiterea lui în judecată. Înainte de a urca pe rug, Martinez 
muri blestemând ingratitudinea superiorilor săi. 

Evreii creştinaţi se bucurau de un tratament favorabil. Au fost 
autorizaţi să exercite toate profesiunile interzise foştilor 


coreligionari, rămaşi credincioşi lui Moise şi care se aflau acum 
închişi permanent în /uderias. Pentru aceştia se menținea 
interdicţia de a face comerţ cu creştinii, interdicţia de a fi 
medici, chirurgi, perceptori, cămătari, interdicţia de a intra în 
băile publice frecventate de creştini, interdicţia de a-şi înscrie 
copiii în şcolile creştine, interdicţia de a-şi rade barba, interdicţia 
de a ieşi din /uderias dacă nu purtau un cerc de pânză roşie pe 
umeri, interdicții... interdicții... 

Dar, treptat, intransigenţa autorităţilor a slăbit. Cadouri 
generoase au făcut restul. Cei mai bogaţi au ieşit din /uderias. 

Pentru conversos - evreii creştinaţi - toate uşile erau 
deschise. In afara profesiilor liberale, ei s-au strecurat şi în 
domenii altădată interzise lor. Secretari ai regelui, episcopi, 
militari, judecători, diplomaţi... 

Din nou, aurul se îngrămădea în lăzile lor... 

Amintirea persecuțiilor suferite de evrei în secolul abia 
încheiat reînvia încetul cu încetul. 

Dar s-au ivit probleme noi... Circulau zvonuri din ce în ce mai 
insistente în jurul unor conversos. Se părea că în cel mai deplin 
secret, la adăpostul zidurilor înalte ale caselor lor somptuoase, 
ei practicau religia veche, vechile lor ritualuri... 

Evreii care nu-şi abandonaseră propriul cult făceau 
propagandă printre conversos pentru a-i determina să revină la 
iudaism, religia lor ancestrală... 

Sacrificii rituale de fiinţe umane erau din nou semnalate. 
Rapoartele fraţilor dominicani îi alarmau pe demnitarii Bisericii. 
Nu era vorba de zvonuri, ci de cazuri precise, recente, la 
Valladolid, la Zamora, la Sepulveda şi în alte locuri... 

In timp ce vistieria regală se golea, consecinţă a războaielor 
care înghiţeau enorme sume de bani, evreii şi conversos întorși 
la iudaism se scăldau în aur... 

Tocmai în această atmosferă înveninată de vaporii infecţi ai 
ereziei am intrat şi eu în scenă... 

Am obţinut titlul de doctor după ce studiasem teologia, 
filosofia şi dreptul canonic. Apoi, spre marea mea bucurie, am 
fost admis în Ordinul Fraţilor Dominicani la mănăstirea San 
Paulo. Am părăsit toate bunurile pământeşti, mi-am impus 
austeritatea cea mai severă şi am practicat umilinţa absolută. 
Superiorii mei mi-au încredinţat catedra de drept canonic şi, 


ceva mai târziu, am fost ales stareţ al mănăstirii Santa Cruz de 
Segovia. Trebuia să devin demn de numele Torquemada, pe 
care unchiul meu îl reprezentase cu atâta strălucire. 

Nu ştiu dacă renumele ori propriile mele merite au contribuit 
la faptul că am fost desemnat duhovnic al reginei Isabel 
Catolica, pe când nu era decât prinţesă moştenitoare a tronului 
Castiliei. Încă de la prima noastră întâlnire i-am declarat solemn 
că eu mi-am dedicat existenţa gloriei lui Dumnezeu şi stârpirii 
ereziilor, condiţii esenţiale pentru consolidarea regatului său şi a 
Sfintei Biserici. În cursul întrevederilor ulterioare, am sfătuit-o să 
păstreze în propriile sale mâini puterea supremă a statului şi să 
nu o delege unor demnitari ispitiţi să abuzeze de încrederea sa. 

Trecutul recent mi-a oferit un exemplu perfect. Sub domnia lui 
Juan II - tatăl ei - un reprezentant al înaltei nobilimi, don Alvaro 
de Luna, dobândise o asemenea putere şi o astfel de influenţă 
asupra suveranului său, încât rivalii lui au aprins un război civil 
cu urmări foarte grave pentru ţară. După ce şi-a învins 
adversarii, a fost debarcat şi executat ca urmare a unei revoluţii 
de palat, pusă la cale de regină, care nu suporta influenţa 
exercitată de don Alvaro asupra ilustrului ei soţ. 

Nobilii care au reaprins războiul civil pentru a cuceri puterea 
cât timp sensibila Beltraneja era minoră dezvăluiau încă o dată 
ambiția acelor ricos hombres care nu ezitau să pună în pericol 
regatul şi dinastia pentru a-şi atinge scopul. 

Am avut satisfacția să constat că sfaturile mele au dat roade. 
Regina Isabela n-a admis niciodată ca autoritatea ei să fie 
îngrădită de miniştri, indiferent de capacitatea lor. Am admirat 
mult spiritul său de justiţie, inteligenţa-i vie, capacitatea de a-şi 
păstra seninătatea în momentele cele mai dificile, curajul de a 
înfrunta cele mai grave crize, replicile ei spirituale, ţinuta sa 
maiestuoasă. Bunătatea nu o împiedica să-şi manifeste 
severitatea când era cazul. Eram impresionat de evlavia ei. 
După victoria asupra partizanilor prinţesei Beltraneja, care i-a 
permis urcarea pe tron, s-a înfăţişat desculţă în faţa altarului 
pentru o rugăciune de mulţumire. 

Cunoscându-i temperamentul, n-am fost surprins când i s-a 
opus Papei Sixtus al IV-lea, care-i acordase propriului nepot, 
cardinalul Raffaele Riario, episcopatul de Burgos. A refuzat să 
ratifice această numire cu atât mai abuzivă cu cât Suveranul 


Pontif folosise deja în două rânduri aceeaşi procedură. El a 
ripostat, afirmând că distribuirea veniturilor Bisericii îi revenea 
exclusiv Bisericii pretutindeni în lume. Regina şi soţul ei, 
Fernando de Aragon, l-au ameninţat cu iminenta convocare a 
unui conciliu general în legătură cu acest abuz. 

Sfântul Părinte, atât de intransigent când era vorba de 
drepturile sale inalienabile, a cedat şi, cu o diplomaţie care nu-i 
era obişnuită, a admis ca pe viitor suveranii Castiliei şi ai 
Aragonului să fie abilitaţi să-i desemneze pe beneficiarii 
veniturilor ecleziastice. Situaţia politică în Italia era atât de 
tulbure şi inamicii săi atât de numeroşi, încât nu-şi putea 
permite luxul de a se lipsi de sprijinul spaniol. 

Regina s-a arătat la fel de hotărâtă când un conflict de o 
violenţă extremă a izbucnit între don Federico Enriquez, fiul 
conetabilului Castiliei, şi don Ramiro de Guzman. L-a aruncat în 
închisoare, apoi l-a exilat pe viaţă pe don Federico şi a dispus 
urmărirea lui don Ramiro, care căută refugiu în Portugalia. A dat 
dovadă de aceeaşi energie eliberând-o manu militari pe fiica sa 
mai mare, Isabel, luată ostatică în cursul luptelor sângeroase 
angajate între cele două tabere rivale. Dar ereziile care se 
înmulţeau îngrijorător în toată Europa îi preocupau şi pe „regii 
catolici” - aşa cum erau denumiți Isabel de Castilia şi Fernando 
de Aragon. Faptele de erezie din Vaud fuseseră înecate în sânge 
din ordinul lui Sixtus al IV-lea. Dominicanul Vicenzo Bandelli 
respinsese cu argumente biblice dogma potrivit căreia Fecioara 
Maria a născut fără prihană. Îi condanga şi pe predicatorii care 
susțineau că Maica Domnului a fost ferită de săvârşirea 
păcatului originar. Papa a sancţionat această erezie declarând 
excluderea dominicanului din comunitatea Bisericii şi trimiterea 
lui în judecata tribunalului Inchiziției. 

La Sevilla, vigilentul Alonso de Ojeda, stareţul fraţilor 
dominicani, a dat alarma în legătură cu multiplicarea cazurilor 
de conversos întorşi la iudaism. Trebuia luate măsuri urgente, 
mai înainte ca toate angrenajele statului să fie inundate şi 
infectate de această plagă, care devenea mai primejdioasă 
decât cele mai pesimiste aprecieri. In înţelegere cu Fernando de 
Aragon, Papa Sixtus al IV-lea a hotărât să înfiinţeze tribunale ale 
Inchiziției în regatele Aragon, Catalonia şi Navarra. Regina m-a 
convocat la palatul regal pentru a-mi cere sfatul înainte de a 


aproba  instituţionalizarea justiţiei ecleziastice pe teritoriul 
Castiliei. 

Înainte de a mă prezenta în faţa ei, am îngenuncheat în faţa 
altarului, l-am rugat îndelung pe Dumnezeu şi am făcut apel la 
spiritul răposatului Torquemada, unchiul meu, pentru a mă dirija 
pe drumul cel drept, acordându-mi puterea de a o convinge pe 
regină să adopte fără rezerve Inchiziția. 

Cu o zi înainte de audienţă, s-a prezentat la mine, într-o stare 
de tulburare extremă, un tânăr nobil, membru al puternicei 
familii Guzman, pentru a-mi face o declaraţie surprinzătoare. De 
câteva luni, întreținea relaţii amoroase - pe ascuns - cu fata 
unui conversos, în propria ei casă. Se căţăra pe o scară de 
mătase până la balconul frumoasei - desigur, după căderea 
întunericului - şi făceau dragoste până la miezul nopţii, apoi se 
retrăgea pe aceeaşi cale. 

In cursul ultimei sale vizite, când cobora scara, a auzit prin 
fereastra deschisă de la etajul inferior nişte voci. Tatăl amantei 
sale - care deţinea o situaţie importantă la Curte - avea o 
discuţie foarte însufleţită cu un grup de vizitatori. Deşi stupefiat 
de cele auzite, a reuşit să descifreze cuvinte care erau insulte 
oribile, proferate împotriva lui lisus Hristos şi a neprihănitei 
Zămisliri, precum şi aprecieri batjocoritoare, ireverenţioase, la 
adresa conducătorilor Bisericii catolice, care îşi imaginau că 
bunii evrei ar putea renunţa la iudaism, adevărata lor credinţă, 
pentru a îmbrăţişa o religie care nu le inspira decât oroare. 

L-am întrebat pe tânărul Guzman dacă este vorba despre o 
spovedanie, care m-ar obliga să păstrez cel mai strict secret, 
sau ar accepta să facă un denunţ, fapt care mi-ar permite să iau 
măsuri împotriva ereticilor, care erau pe cale de a comite cea 
mai gravă dintre crime. 

După câteva clipe de gândire, mi-a răspuns că sunt liber să 
aplic toate măsurile necesare pentru a-l sluji pe Dumnezeu şi 
Sfânta noastră Biserică. L-am felicitat pentru raţiunea lui 
sănătoasă. 

l-am spus despre acest incident reginei, lăudând în acelaşi 
timp zelul tânărului Guzman, care învinsese amorul lui carnal 
pentru a face să iasă la iveală adevărul. Am convenit că este 
vorba de un semn divin. Apoi, i-am prezentat un argument care 
a risipit şi ultimele sale ezitări. Bunurile iudaicilor conversos, 


condangaţi de tribunalul Inchiziției, vor fi confiscate şi atribuite 
în exclusivitate regilor catolici. 

Cum în vistieria regală a Castiliei sufla vântul, aurul smuls 
acestor ticăloşi eretici o vor umple cu vârf. 

Îmi îndeplinisem misiunea... 

Printr-un edict papal, scrisoare oficială cu sigiliul Vaticanului, 
regina Isabela a fost autorizată să numească, după voia ei, doi 
ecleziaşti în fruntea tribunalului Inchiziției cu sediul la Sevilla. Ea 
a desemnat doi fraţi dominicani, Miguel Morillo şi Juan San 
Marino, asistați de doi preoţi din afara Ordinului. Dar alegerea sa 
n-a fost fericită. Cei doi călugări se ciondăneau neîncetat, 
judecau în mod diferit, făceau să domnească arbitrariul. Dar nu 
trebuia condangaţi. Când Innocent al III-lea a creat oficial 
Inchiziția, pentru a-i combate pe catarii eretici, nu a fost stabilită 
o procedură care să fie respectată. Toate mijloacele erau bune 
pentru a-i demasca pe eretici: mărturiile criminalilor şi ale 
prostituatelor, denunţuri anonime, depoziţiile obţinute prin 
tortură... Însufleţiţi de credinţa lor profundă, care friza 
fanatismul, fraţii dominicani se intitulau ei înşişi Domini canes, 
câinii lui Dumnezeu. Această umilinţă nu era decât o 
manifestare a spiritului lor combativ. Când douăzeci de mii de 
eretici catari au fost exterminați la Beziers pentru gloria lui 
Dumnezeu, nu s-a recurs la o lege specială. Când Papa Gregorio 
al IX-lea le-a confirmat fraţilor dominicani datoria de a combate 
erezia cu toate armele, Inchiziția a ridicat ruguri în Occitania, 
devenită focarul ereziei catare. Sute de eretici au pierit în flăcări 
la Montwimer şi la Avignonet, la Montsegur şi la Villerouge. 

Dar catarii erau oameni simpli, fără nici-o cultură. Numai 
superiorii lor, denumiți  „perfecţii”, cunoşteau subtilităţile 
diavoleşti ale doctrinei. 

Dar la Sevilla, Morillo şi San Marino se confruntau cu 
conversos reveniţi la iudaism şi cu mauri botezați, dotați cu o 
inteligenţă malefică. Aceştia ştiau să se apere, să folosească 
şiretlicuri pentru a-i înşela pe judecători şi a semăna printre ei 
îndoiala şi discordia. Astfel, inocenţii erau arşi de vii, pe când cei 
vinovaţi evitau pedeapsa supremă. 

Un frate dominican scrisese un fel de îndrumar care, pretindea 
el, permitea identificarea ereticilor care s-au botezat numai 
pentru a se salva pe ei înşişi, precum şi bogăţiile lor dobândite 


necinstit. Deşi intenţia lui era lăudabilă, nu cred în eficienţa 
criteriilor pe care s-ar putea baza tribunalul Inchiziției. El 
susţinea că iudaiştii care în public afişează noua lor credinţă 
miros a ceapă şi a usturoi prăjit în ulei, la fel ca evreii care n-au 
fost botezați, pentru că practică în secret vechea lor religie. Ei 
nu mănâncă porc, nu respectă postul Paştelui, dar respectă 
Sabatul şi cer rabinilor să taie beregata animalelor şi păsărilor 
înainte de a le găti. In loc să pronunţe cu smerenie numele lui 
lisus Hristos şi să-l binecuvânteze, ei îl insultă. Dispreţuiesc 
munca pământului şi creşterea vitelor, care cer eforturi fizice, 
preferă cămătăria şi practică metodele cele mai necinstite 
pentru a acumula bogății. 

Maurii se roagă cu faţa spre Aqaba, îşi supun în secret băieţii 
la circumcizie - ca de altfel şi evreii - şi întreţin numeroase soţii 
pretextând că sunt sclave. 

Evreii iudaici şi maurii se înmulţesc rapid, ca muştele, 
ignorând castitatea şi virginitatea recomandate de sfânta 
noastră Biserică. Pentru a-i combate pe aceşti eretici vicleni ar 
trebui un cod, un ansamblu de legi, norme precise, o procedură 
strictă, care să-i împiedice pe vinovaţi să se strecoare prin 
ochiurile rare ale plaselor de pescuit ale judecătorilor. Le-am 
vorbit de această necesitate regilor catolici, cardinalului 
Mendoza, reprezentantul papei. Am insistat asupra unui aspect 
nou al acestei campanii: creştinii care acordă ajutor sau 
găzduire pentru conversos sau mauri trebuie să fie socotiți 
complici, judecaţi şi condangaţi. Mă refeream la contele de 
Arcos, la contele de Medina-Sidonia şi la marchizul de Cadiz, 
care acordau azil la numeroşi conversos, dispreţuind tribunalul 
Inchiziției şi, indirect, pe regii catolici care au aprobat existenţa 
lui. Această împrejurare pleda în favoarea mea, pentru că regina 
Isabel - de când cu afacerea Beltraneja - avea oroare de înalta 
nobilime, întotdeauna turbulentă şi gata să se opună 
despotismului regal. 

Pe de altă parte, papa voia să consolideze cu orice preţ 
Inchiziția în Spania, pentru că această instituţie era o armă de 
nepreţuit care i-ar fi permis să ocupe Peninsula Iberică în 
întregime. 

Imi amplasasem bine bateriile. Iniţiativa mea, adăugată 
prestigiului numelui de Torquemada, a avut efectul scontat. 


Inchizitorii din Sevilla, inspirați de sugestia mea, au publicat un 
edict care ordona nobililor vinovaţi de a fi adăpostit depravaţi 
eretici să îi trimită, bine păziţi, la închisoarea Inchiziției. În caz 
de refuz, nobilii în cauză s-ar expune excomunicării, pierderii 
demnităţilor şi pedepselor aplicate complicilor ereticilor. Regii 
catolici au constatat că am contribuit eficient la slăbirea 
feudalilor şi că am participat efectiv la prăbuşirea autorităţii şi a 
trufiei lor. 

La rândul său, Suveranul Pontif putea să aprecieze faptul că 
iniţiativelor mele nu le lipseau fermitatea, energia. 

Un alt eveniment s-a produs în avantajul meu. Don Diego de 
Susan, un foarte bogat personaj din Sevilla, care avea relaţii 
înalte, adunase în jurul lui un grup de prieteni influenţi şi cu 
averi mari - toţi conversos -, care împărtăşeau aversiunea lui 
împotriva Sfântului Oficiu, considerat drept un pericol nu numai 
pentru propriile lor persoane, ci şi pentru că, prin confiscarea 
averilor, compromitea şi viitorul copiilor lor. 

Complotiştii urmau să constituie o grupare armată comună, 
alcătuită din mercenari şi din ucigaşi plătiţi, care la un anumit 
semnal s-ar fi năpustit asupra inchizitorilor şi i-ar fi masacrat. 

Dar Dumnezeu n-a vrut ca această crimă odioasă să scape 
nepedepsită. Don Diego avea o fată, vestită pentru frumuseţea 
ei, care întreținea relaţii desfrânate - în afara căsătoriei - cu 
unul dintre nepoţii mei. Pentru a-şi dovedi dragostea, şi-a 
denunţat tatăl, precum şi pe complicii acestuia. 

Arestaţi, închişi sub pază severă în celulele aşezământului 
călugăresc San Pablo, care servea ca închisoare, au fost supuşi 
la tortură. Ca urmare a mărturisirilor lor, tribunalul Inchiziției i-a 
judecat pentru renegare de credinţă şi i-a condangat la 
pedeapsa capitală. Fiind vorba de crimă împotriva credinţei, la 
care se adăuga complotul, Sfântul Oficiu a hotărât executarea 
lor prin foc. O mulţime imensă se grăbea spre acest spectacol 
moralizator, pentru că era primul supliciu care lumina cu 
flăcările sale cerul Sevillei. 

După ce a ratat căsătoria cu nepotul meu, fata a şi sărăcit ca 
urmare a confiscării averii familiei sale şi a murit relativ tânără, 
blestemată şi dispreţuită de toţi coreligionarii săi. 

După acest complot ratat, regii catolici şi Sfântul Scaun şi-au 
dat seama că trebuie să se acţioneze repede, înainte ca 


întinderea cangrenei să cuprindă întregul corp bolnav al Spaniei. 
Cangrena nu este numai o imagine literară, pentru că infecţiei 
eretice i s-a alăturat, ceva mai târziu, ciuma. Mânia lui 
Dumnezeu vărsa foc şi pară asupra oraşelor blestemate. 
Flagelul îi lovea pe eretici, dar şi pe inchizitori, pentru a le biciui 
zelul. Printre victimele epidemiei, am deplâns pierderea 
stareţului mănăstirii dominicane din Sevilla, Alonso de Ojeda, 
unul dintre colaboratorii mei cei mai valoroşi şi un înverşunat 
duşman al iudaicilor. 

Autodafeurile se ţineau lanţ. Tribunalele Sfântului Oficiu lucrau 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Dar le lipsea 
coerenţa, coeziunea. Sentinţele judecătorilor numiţi de papă 
erau diferite faţă de acelea pronunţate de judecătorii aleşi de 
regii catolici, deşi toţi erau fraţi dominicani. 

Un edict supranumit edictul milei promitea iertarea tuturor 
conversos vinovaţi de erezie dacă se vor prezenta voluntar în 
faţa inchizitorului şi îşi vor mărturisi păcatul. Dar edictul 
ascundea o condiţie capitală, care făcea iluzorie iertarea 
promisă. Pentru a-şi dovedi buna lor credinţă, aceştia erau 
nevoiţi să-i denunțe pe toţi iudaicii pe care îi cunoşteau. 

Câteva zeci de mii de conversos, care au muşcat momeala, au 
alimentat rugurile aprinse la Segovia şi la Valladolid, la Cordoba 
şi la Toledo. 

Când adevărul a ieşit la lumină, alte mii de conversos au 
părăsit înspăimântați Spania, luând cu ei şi bogăţiile. Dar 
această hemoragie de capital care emigra în Italia, în Africa şi 
chiar în Imperiul Otoman trebuia oprită. 

Sfântul Scaun era năpădit de reclamaţii care semnalau 
abuzurile săvârşite de inchizitori. Marea majoritate a acestor 
plângeri era neîntemeiată. Din nefericire, unii nobili, împinşi de 
o generozitate greşit înţeleasă, de cadouri considerabile sau de 
o aversiune de neînțeles împotriva ecleziaştilor, acordau 
adăpost ereticilor, îi ascundeau şi chiar se opuneau arestării lor, 
fără să ţină seama că se făceau complicii unei crime împotriva 
adevăratei credinţe şi că se expuneau excomunicării şi unor 
foarte grave sancţiuni penale. 

Confuzia ajunsese la culme, când Papa Sixtus al IV-lea a 
ordonat, printr-o bulă, numirea mea în fruntea Sfântului Oficiu al 
Spaniei. Pentru mine nu era o surpriză. Fusesem deja prevenit 


de regii catolici şi de reprezentantul Scaunului Apostolic, care 
mă informase - în mare taină -, arborând un zâmbet larg, 
despre dorinţa Suveranului Pontif de a-mi încredința această 
funcţie deosebit de delicată. 

În seara acelei zile memorabile, m-am retras în chilia mea 
modestă şi, cu inima încălzită de o ardoare pe care cuvintele ar 
fi incapabile să o exprime, am îngenuncheat şi am jurat umil în 
faţa lui Dumnezeu că voi mânui paloşul dreptăţii, care îmi 
fusese încredinţat, în serviciul sublimei sale autorităţi, că voi 
sluji gloria sa divină şi că voi stârpi erezia sub toate formele 
sale. 

In domeniul credinţei eram un suveran absolut, învestit cu 
depline puteri asupra tuturor inchizitorilor Spaniei: să-i numesc, 
să-i înlocuiesc, să-i sancţionez şi chiar să-i destitui fără să cer 
aprobarea regilor catolici sau a Papei. 

Sub autoritatea mea, Sfântul Oficiu, reorganizat fundamental, 
obţinu o putere redutabilă, deveni o forţă teribilă, îndârjită, 
împotriva tuturor ereticilor. Mânia lui Dumnezeu îi va lovi prin 
mine, mijlocitorul său. 

Impresionaţi de ascensiunea care scăpa de sub controlul lor, 
regii catolici au hotărât să creeze un Consiliu Suprem al 
Inchiziției, alcătuit din şase persoane, sub preşedinţia mea: trei 
consilieri regali, desemnaţi de regii catolici, care dispuneau de 
voturi deliberative în afacerile supuse jurisdicției suveranilor şi 
numai consultative în domeniu spiritual; doi asesori, aleşi de 
mine, vor avea voturi deliberative. 

Neîncrederea suveranilor catolici - dacă ar fi existat - ar fi 
dispărut de îndată ce s-ar fi aflat că în conformitate cu 
Instrucţiunile pentru conducerea Sfântului Oficiu - formulate de 
mine - bunurile ereticilor condangaţi vor fi predate vistieriei 
regale, singura beneficiară a acestor măsuri. 

Incă de la început mi-am impus linia de conduită, înlocuind 
câţiva judecători de la Cordoba, de la Villa Real şi de la Jaen, 
care păreau să dea dovadă de o blândeţe inadmisibilă. 

In noua mea calitate, de preşedinte al consiliului suprem, am 
primit locuinţă la palatul regal. Dar când trebuie să iau o 
hotărâre importantă, mă închid în vechea mea chilie a 
mănăstirii Santa Cruz, îngenunchez în faţa crucifixului şi îl rog 
umil pe lisus Hristos, lumină din lumină, să-mi limpezească 


mintea şi să-mi înarmeze braţul pentru a stârpi toate ereziile, în 
scopul consolidării gloriei Sfintei noastre Biserici. 

Voi lovi iudaici şi hulitori, vrăjitori şi ghicitori, adoratorii lui 
Satan şi pe atei, astrologi şi alchimişti, pe cei care neagă esenţa 
divină - negativos - şi pe cei recăzuţi în erezie, sodomiţi şi pe 
preoţi vinovaţi de so/icitatio ad turpia, căci este o crimă să 
profiţi de confesional pentru a seduce pe cele ce se pocăiesc. 
Chiar şi ereticii morţi înainte de a fi fost condangaţi vor fi 
dezgropaţi, judecaţi şi cadavrele lor arse pe rug. 

Copiii trebuie să sufere pentru păcatele părinţilor lor. Dacă îi 
denunţă, vor fi iertaţi... 

Inchiziția, aşa cum o înţeleg eu, trebuie să redea Bisericii rolul 
conducător impus de papii din secolul al XIII-lea, când împărații 
şi regii îngenuncheau în faţa lor, le sărutau picioarele cu 
respect, le dădeau la începutul mesei ştergarul pentru şters 
mâinile şi îi serveau cu primul fel de mâncare, cu umilinţă, ca 
simplii călugări care împărțeau pâinea. 

Sfânta Inchiziţie trebuie să obţină puterea de a judeca, în 
primă şi ultimă instanţă, capetele încoronate laice care ar 
îndrăzni să înfrunte autoritatea Suveranilor Pontifi. Acesta este 
un scop pe care îmi propun să îl ating... 

Dârzenia nu îmi lipseşte... 

AGUSTIN PEDRO RODRIGUEZ 

membru al Ordinului de Santo Jaime, perceptor regal de 
impozite 

Am rămas consternat când mi s-a adus la cunoştinţă 
asasinarea canonicului Pedro Arbuez de Epila, inchizitor pe 
lângă arhiepiscopia Saragosa. Crud, sângeros ca un animal 
sălbatic, merita de o mie de ori moartea. Dar uciderea lui 
săvârşită în faţa altarului Bisericii Metropolitane, în timpul 
slujbei de la miezul nopţii, va provoca, fără îndoială, represalii 
necruțătoare. Vestea atentatului s-a răspândit ca o dâră de 
pulbere. O mulţime enormă a năvălit pe străzile oraşului, urlând 
ca un singur glas: „Omorâţi evreii, iudaicii şi pe conversos! 
Ucideţi-i pe toţi! Pentru ei nu există iertare!” 

Priveam prin fereastra cabinetului meu de lucru populaţia 
dezlănţuită, care scanda pe o singură voce: „Moarte lor! Moarte 
lor!” în următoarele douăzeci şi patru de ore au fost operate 
zeci de arestări. Totul, în cel mai strict secret. Oamenii 


dispăreau fără urmă. Ancheta se desfăşura în spatele uşilor 
închise ale Sfântului Oficiu. 

Treptat, zvonurile căpătau consistenţă, se rosteau până şi 
nume. Când am auzit că printre suspecţii arestaţi se afla şi un 
anume Juan de Esperandeu, am avut un şoc. Îl cunoscusem pe 
acest tânăr în casa unui prieten, Juan Pedro Sanchez, conversos 
ea şi mine, personaj important la Saragosa, care se bucura de 
bunăvoința regală. 

Atunci, după un dineu într-o ambianţă mai degrabă sumbră, 
amfitrionul mi-a vorbit cu o violenţă neobişnuită, arătându-mi-l 
pe Esperandeu: 

— Tatăl acestui tânăr a fost arestat acum câteva zile de 
odioasa Miliția Christi, care ridică în puterea nopţii oameni 
indicaţi de Sfântul Oficiu. De atunci, în jurul acestui nenorocit s- 
a aşternut o perdea de tăcere. Dar se poate imagina ce Îl 
aşteaptă! Condangările la pedeapsa capitală cad ca grindina 
asupra bieţilor conversos, acuzaţi de crime imaginare. Trebuie 
lichidaţi aceşti judecători  sângeroşi, această  viermuială 
dezgustătoare! Aminteşte-ţi, Agustin, de acel faimos Conrad von 
Marburg, primul Mare Inchizitor al Germaniei! Acest fanatic de o 
cruzime inumană a trimis la moarte prin ardere pe rug sute de 
eretici, aşa-zişi duşmani ai credinţei! Timp de un an şi jumătate, 
a vărsat peste ţară o ploaie de sânge şi de foc. Sub motivul - 
aparent legitim - că ar ataca sectele diavoleşti, care îi venerau 
pe Satan şi Meririm, Belzebuth şi Abrasax, executa numeroşi 
nevinovaţi care nu-i împărtăşeau credinţa. Exasperate, rudele 
acestor nefericite victime l-au ucis. Moartea lui a pus capăt 
rugurilor şi a semănat spaima printre inchizitori, care au intrat în 
umbră! 

L-am privit stupefiat: 

— Şi tu îţi închipui că această soluţie extremă va pune capăt 
persecuțiilor exercitate de toţi cei care s-au înverşunat 
împotriva poporului nostru? Noi am fost întotdeauna acuzaţi că 
suntem vânduți diavolului... Apoi, tu uiţi un amănunt: două sute 
de ani s-au scurs de la moartea lui Marburg. Între timp, puterea 
inchizitorilor s-a consolidat enorm, în timp ce situaţia s-a 
agravat îngrozitor. Evreii au fost expulzați din Anglia, din Franţa, 
din Germania, din Austria... Numai în Spania şi în Italia au rămas 
câteva aziluri pentru noi... 


— Poziţia noastră actuală în Spania este mai rea decât în 
Franţa. Când regii prea creştini aveau nevoie de banii noştri 
pentru a-şi acoperi cheltuielile de război, apelau la noi cu lux de 
complimente. După ce puneau mâna pe aurul nostru, ne 
izgoneau din nou! 

Sanchez îşi umplu din nou paharul, apoi îl goli ca şi când ar fi 
vrut să stingă focul interior care îl ardea: 

— Din cauza lui Torquemada şi a acoliţilor săi, Spania a 
devenit un iad pentru noi. Trebuie să-i facem să înţeleagă că nu 
sunt invulnerabili şi că Legea Talibanului îi va lovi în propriul lor 
bastion. 

Cu figura congestionată, cu vocea răguşită, cu ochii injectaţi, 
se aprindea cuprins de mânie: 

— Evreii sunt marcați cu galben, semn dezonorant, ca şi cele 
pe care le poartă leproşii, nebunii, prostituatele, cerşetorii şi 
pelerinii vagabonzi! Când auzi clopoţelul unui lepros, îl ocoleşti 
ca să nu-l atingi... Tu fugi de realitate, Agustin! Când Biserica 
Romano-Catolică ne-a acordat botezul, semn de bunăvoință 
care ne-a permis să beneficiem de privilegiile acordate 
creştinilor, ni s-a întins o capcană... În calitate de conversos, 
cădem sub jurisdicţia Sfântului Oficiu, a lui Torquemada şi a lui 
Arbuez! 

Amicii lui Juan Sanchez, care asistau la această discuţie, mă 
priveau ironic. Nu voi uita niciodată figura dispreţuitoare a lui 
Esperandeu. Pentru el, nu eram decât un laş jalnic... 

Îmi amintesc cât de tulburat am plecat atunci din casa lui 
Sanchez. Nu ştiam ce să fac: a nu denunța acest proiect 
nesăbuit ar echivala cu o crimă. Dar, în forul meu interior, 
recunoşteam că amfitrionul avea dreptate. Pe noi, conversos, o 
singură greşeală ne poate transforma în torţe vii... 

Arbuez, un canonic obscur al Bisericii Metropolitane din oraşul 
nostru, devenise peste noapte un înalt şi puternic personaj, ca 
urmare a numirii sale - de către Torquemada însuşi - în fruntea 
Sfântului Oficiu din Saragosa. Un al doilea judecător, Gaspar 
Yuglar, un individ ieşit din neant, completa această curte 
extraordinară, care nu dădea socoteală decât lui Torquemada, 
devenit egal cu regii catolici în domeniul spiritual. Un avocat al 
fiscului, un aprod, notari şi perceptori deserveau acest tribunal 
special, care a început să acţioneze fără întârziere, cu o 


asiduitate şi cu o brutalitate care îngroziră Regatul Aragon. Mari 
demnitari, membri ai înaltei nobilimi au încercat în zadar să se 
opună puterii discreţionare a judecătorilor. Inchiziția se 
implantase deja prea bine pentru a mai putea fi înfrântă. 
Semnatarii unei petiţii, care semnalau abuzurile Sfântului Oficiu, 
au fost urmăriţi pentru împiedicarea bunei funcţionări a 
tribunalului Inchiziției. 

Reacţia nobililor şi a demnitarilor dovedindu-se infructuoasă, 
un grup de conversos a trecut la acţiune pe cont propriu. 
Instigaţi de amicul meu Sanchez, Esperandeu şi cei cinci 
complici ai săi şi-au arogat calitatea de justiţiari. 

In plină noapte, au intrat în Biserica Metropolitană şi au 
aşteptat sosirea lui Arbuez şi a colegului său Yuglar, care asistau 
regulat la liturghia de la miezul nopţii. Dar Arbuez a venit singur. 
Deşi ar fi preferat să-i ucidă pe cei doi judecători deodată, ei n- 
au ezitat să se arunce asupra lui. În pofida plasei de zale pe care 
o purta sub roba albă şi a căştii de fier ascunse sub glugă, au 
reuşit să-l străpungă cu săbiile şi să îi crape capul. Apoi, 
profitând de spaima produsă asupra preoţilor şi a călugărilor 
care asistaseră neputincioşi la această scenă sângeroasă, au 
fugit. 

Asasinarea lui Arbuez n-a avut efectul aşteptat de conjuraţi. 
Nu numai că n-au reuşit să-i intimideze pe inchizitori, dar i-au 
oferit lui Torquemada prilejul să distrugă cu o violenţă şi o 
brutalitate nemaiauzite comunitatea de conversos. 

A desemnat o comisie extraordinară, alcătuită din cei trei fraţi 
dominicani - Alarcón, Calvero şi Monterrubio - reputați pentru 
severitatea lor, care urmau să judece în castelul regal Aljaferia, 
ale cărui fortificaţii, la care se adăuga o gardă numeroasă, le 
asigurau securitatea. 

Vânarea asasinilor a fost declanşată cu o rigurozitate 
necruțătoare. Printre suspecţii arestaţi se afla un oarecare Vidal 
de Uranso, servitor al lui Juan de Abadia, un foarte bogat 
conversos care participase cu Juan de Esperandeu la faimosul 
dineu în cursul căruia amfitrionul făcuse apologia lichidării fizice 
a inchizitorilor. 

Supus torturii, Uranso şi-a denunţat complicii, cu atât mai mult 
cu cât anchetatorii îi promiseseră indulgenţa tribunalului. 


Sanchez, care luase iniţiativa conjuraţiei, s-a refugiat la 
Saragosa, apoi şi-a găsit cu greu azil în Franţa. Nouă conversos 
acuzaţi că au participat la complot - printre care Esperandeu, 
Abadia şi Uranso - au fost condangaţi la pedeapsa cu moartea. 
Ingrozit, Uranso a invocat iertarea promisă de anchetatori. 
Preşedintele tribunalului i-a răspuns cu bunăvoință că instanţa 
s-a arătat îngăduitoare cu el, în sensul că va fi strangulat înainte 
de a fi ars, ceea ce îl va scuti de nespusele suferinţe provocate 
de tăierea braţelor, zdrobirea pe roată a oaselor şi a muşchilor, 
precum şi sfârtecarea corpului de către cai. Înspăimântat de 
această izbucnire de ură şi de violenţă contra bieţilor conversos, 
am afişat zelul meu creştin cu o ostentaţie dusă până la limitele 
extreme. Trebuia să dovedesc autorităţilor religioase profundul 
meu ataşament faţă de Biserica Romano-Catolică ce mă primise 
în sânul ei... 

Familia mea a explodat când mama a insistat, cu o energie 
surprinzătoare pentru natura ei fragilă, delicată, să fiu botezat 
pentru a mă bucura de o viaţă decentă şi liberă, pentru a putea 
să merg ţinând capul sus fără să mă usuc între zidurile 
ghetoului. 

Tata se agăţase cu încăpățânare de iudaism, adevărata 
credinţă a strămoşilor săi. Perseverentă, mama s-a despărţit de 
el, cedându-i dota ei destul de importantă, apoi s-a refugiat la 
tatăl său - care îmbrăţişase deja creştinismul. Tot ea m-a purtat 
la Biserica Metropolitană şi a cerut cu umilinţă botezul meu. 
Eram foarte tânăr. Fratele meu mai mare, de care mă simţeam 
foarte ataşat, a rămas lângă şeful familiei şi şi-a păstrat 
credinţa. 

Intorcându-mă la evenimentele care au urmat asasinării lui 
Arbuez, acestea îmi revin în minte cu o dureroasă claritate, într- 
o duminică, după serviciul religios, preotul a anunţat că asasinii 
fratelui dominican Pedro Arbuez de Epila, inchizitor din 
Saragosa, vor fi predaţi călăului pentru a fi supuşi pedepsei 
capitale. Autodafeul va avea loc în duminica următoare. 
Ecleziastul recomanda tuturor bunilor creştini să fie prezenţi. 

Aveam oroare să asist la torturi, dar absenţa mea ar fi fost 
remarcată şi interpretată foarte rău. Nu se punea problema să 
fiu însoţit de nevasta mea, deşi participarea ei ar fi făcut o 


impresie excelentă. Dar, cunoscând sensibilitatea ei, îmi dau 
seama că şocul ar fi distrus-o. 

Cei doi fii ai mei şi-au exprimat dorinţa să mă întovărăşească, 
dar am vrut să-i scutesc de o prea mare emoție. Am pretextat 
că erau prea mici pentru a se expune îmbulzelii unei mulţimi 
nedisciplinate... 

Cu inima grea, m-am îndreptat către locul viran - în afara 
zidurilor de incintă ale oraşului - care fusese ales pentru că 
putea cuprinde publicul numeros, avid de senzaţii tari. 

De-a lungul străzii care ducea spre teatrul acestor execuţii 
capitale - pe care organizatorii le numeau cu cinism „ceremonie 
solemnă” - mulţimea compactă m-a înghiţit cu forţa unui fluviu, 
care aparent nu avea nimic uman. Aş compara-o mai degrabă 
cu îmbulzeala unui cârd de animale fioroase, atrase de mirosul 
sângelui. Această gloată era atât de excitată, încât gâfâia de 
plăcere înainte de a ajunge. 

Ne-am trezit, în sfârşit, într-un spaţiu enorm, marcat în mijloc 
de un imens eşafod încărcat cu diverse aparate de tortură şi 
flancat de nouă stâlpi, înfipţi în nouă grămezi de lemne ca nişte 
lumânări în candelabrele lor. O estradă înaltă, ridicată alături, 
domina acest ciudat ansamblu. Militari în armuri şi înarmaţi cu 
halebarde, care împungeau pare-se cerul senin, asigurau 
ordinea. 

Impins de mulţime, m-am trezit - împotriva voinţei mele - în 
primul rând al spectatorilor. Cred că am fost observat de 
turnători, care nu vor scăpa prilejul de a raporta stăpânilor lor 
că răspunsesem la apel. Dar vecinii mei ocazionali mă priveau 
cu un fel de curiozitate stânjenitoare. Mantaua mea largă de 
catifea, insigna Ordinului de Alcantara, prinsă cu un lanţ de aur 
care strălucea pe pieptul meu, atrăgeau atenţia. 

Imi era ruşine să îmi expun umila mea apartenenţă la lumea 
creştină, dar în această gloată, înfierbântată la maximum, 
crucea era preferabilă unui disc galben... 

Nu mă simţeam în largul meu. De ce devenisem ţinta tuturor 
privirilor?... Probabil, trăsăturile feţei mele trădau rasa ebraică, 
deşi amicii mei conversos îmi invidiau aceste trăsături care - 
spuneau ei - erau ale unui creştin de viţă veche. 

Un vuiet îndepărtat, asemenea unor tunete dezlănţuite 
dincolo de orizont, vestea apropierea cortegiului care înconjura 


cu un formidabil lux de precauţie condangaţii la moarte. Un 
freamăt asemănător unui murmur amplificat la infinit cuprinse 
populaţia care se înghesuia în jurul meu. Evoca rafalele unui 
vânt venit de departe. Un huruit care creştea în intensitate. 

— Astăzi vom fi răsfăţaţi!, exclamă cu o bucurie sălbatică unul 
dintre vecinii mei, un roşcovan care avea aerul unui nordic (mă 
întrebam dacă nu era un converso care face exces de zel). Ni se 
oferă nu numai ruguri, dar şi instrumente de tortură! 

Nu îndrăzneam să-l condang. Trăind cu frica în sân zi şi 
noapte, înnebuneşti... 

Mulțimea se despică în două, ca şi Marea Roşie în faţa lui 
Moise şi a poporului ales, pentru a permite procesiunii să 
înainteze încet, solemn, spre estradă. 

Dacă aş fi avut imprudenţa să exprim în cuvinte comparaţia 
cu Moise, aş fi fost acuzat de iudaism. Din nenorocire, nu ne 
putem dispensa de aceste vechi tradiţii. Ele ne trec prin minte 
fără voie. Uneori, am impresia penibilă că m-am aşezat între 
două scaune. Poziţie precară, specifică oricărui converso. O 
alegere care te împinge pe un teren alunecos: renegarea vechii 
credinţe pentru a deveni creştin. Nu cred că iadul este mai 
înfricoşător decât această experienţă mizerabilă. 

Sutele de capete ale acestui balaur, ale acestei mări umane, 
se întoarseră către fraţii dominicani şi către soldaţii credinţei, 
care deschideau cortegiul. Călugării îmbrăcaţi în alb, cu glugi 
negre, aveau un aspect sinistru. 

In spatele lor era un dominican cu faţa ascunsă de o glugă 
neagră, care nu lăsa să i se vadă decât ochii şi care purta o 
cruce verde, înaltă. Era urmat de un alt credincios, care agita un 
clopoțel, anunțând trecerea unui preot acoperit cu un patrafir 
stacojiu şi care urma să oficieze slujba morţilor. Preotul 
binecuvânta mulţimea care îngenunchea şi care îşi făcea 
semnul crucii. Importanţa lui era marcată de un baldachin de 
aur susţinut de patru soldaţi ai credinţei. 

In spatele lui se târau împleticindu-se opt din cei nouă asasini 
ai lui Arbuez, acoperiţi de infamantul sanbenito - un fel de 
anteriu scurt până la genunchi. Fiecare purta pe piept o 
pancartă: „Ucigaş al inchizitorului frate Pedro Arbuez Epila”. 
Flancaţi de două rânduri de călugări, aveau un aspect jalnic. 


Pe o căruţă trasă de un catâr zăcea cadavrul celui de-al 
nouălea ucigaş, acoperit şi el cu un sanbenito. 

Îl urma un soldat al credinţei, care expunea în vârful unei 
prăjini portretul conspiratorului refugiat în Franţa. Era vorba de 
amicul meu Sanchez. 

O escortă puternică încadra această parte a cortegiului, 
pentru a împiedica o eventuală tentativă de răpire a ucigaşilor. 

Călări pe catâri acoperiţi cu valtrapuri sobre, veneau cei trei 
judecători numiți de Torquemada, care instrumentaseră 
procesul şi pronunţaseră condangările la pedeapsa capitală. 

Împinşi de călugări, prizonierii fură urcați pe estradă pentru a 
fi arătaţi mulţimii. Huiduieli izbucniră violent, în valuri. 

Apoi, preotul oficie slujba morţilor, ascultată cu smerenie de 
toată lumea. După ultimele lui cuvinte, un grefier citi cu voce 
gravă şi puternică sentinţa tribunalului, care stabilea vinovăția 
fiecăruia dintre ucigaşii lui Arbuez. Apoi, aceştia părăsiră 
estrada şi, conduşi de călugări, urcară pe eşafod. 

Fiindcă ecleziaştii nu puteau să omoare, un inchizitor îi preda 
unul câte unul autorităţilor laice, care porunciră călăilor să-şi 
facă datoria. Juan de Esperandeu a fost primul înhăţat de 
executanţii înaltei misiuni, care i-au tăiat braţele şi l-au urcat pe 
rug. Un călău dădu foc vreascurilor. 

În timp ce flăcările îl învăluiau, mulţimea huiduia fremătând 
de plăcere. Izbucniră ropote de aplauze. 

Esperandeu a fost urmat de Uranso, care îşi trădase stăpânul 
şi pe complicii săi. Cu ochii măriţi de groază, privea supliciul lui 
Esperandeu; incapabil să suporte sfârşitul lui cumplit, a leşinat. 
Inchizitorii şi-au respectat promisiunea. El a fost sugrumat 
înainte de a fi urcat pe rug. 

Ceilalţi complici au suferit la rândul lor calvarul aplicat lui 
Esperandeu, terminându-şi existenţa pământeană arşi pe rug. 

Efigia lui Sanchez, fugarul, a fost aruncată în foc, în aşteptarea 
excomunicării sale din Franţa, solicitată de Torquemada. 

Şase ore a durat spectacolul. Câteva femei au leşinat, dar 
nimeni nu a părăsit scena acestor oribile isprăvi. 

Când autodafeul s-a terminat, abia mă mai puteam ţine pe 
picioare. O sudoare rece îmi lipea hainele umezite de trupul 
meu străbătut de fiori. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea puterea 
să rezist ameţelilor şi leşinului care mă amenințau. Sângele 


pompat de inimă îmi izbea tâmplele asemenea unor lovituri de 
ciocan. Printr-o adevărată minune, nu am leşinat în plină stradă. 

Mulțimea zdruncinată de sfârşitul îngrozitor al victimelor 
supliciului se îndrepta spre porţile oraşului, comentând 
înfierbântată evenimentul la care asistase. 

Pierdut în mijlocul acestui puhoi uman, mă întrebam cum să 
istorisesc soţiei şi fiilor mei ororile pe care le văzusem fără a-i 
scoate din minţi. 

Ajunsesem la colţul străzii mele când o mână mă prinse de 
braţ. Tensiunea mea nervoasă era aşa de mare, încât abia m- 
am stăpânit să nu scot un țipăt. Era Honorio, fiul cel mare, care, 
vânăt de frică, se grăbi să mă prevină: 

— Tată, nu te întoarce acasă, gâfâia el. Miliţienii lui Dumnezeu 
au venit să te aresteze. Am reuşit să mă fofilez pentru a te 
preveni. Ascunde-te! 

In acea clipă, am avut senzaţia că cerul îmi cade în cap. 
Nenorocirea nu mă ocolise. De ce Inchiziția îmi voia pielea? 
Fusese informată de relaţiile mele de prietenie cu Sanchez?... 
Sau eram acuzat pur şi simplu că sunt un evreu? Să caut o 
ascunzătoare la prietenii mei?... Dar cine ar avea curajul să-şi 
pună în pericol nu numai propria piele, dar şi existenţa familiei, 
pentru a-mi acorda azil?... Miliţienii lui Dumnezeu nu se pun în 
mişcare decât în urma unui ordin al Sfântului Oficiu, care avea 
deja probe în sarcina mea... 

L-am îmbrăţişat îndelung pe Honorio, apoi m-am răsucit pe 
călcâie pentru a mă îndepărta cât mai repede de casă şi de ai 
mei. Simţeam un nod dureros în piept. Îmi venea să vomit. 

Dacă aş fi arestat şi condangat, bunurile mele ar fi confiscate 
şi familia mea ar cădea în mizerie. Dacă fug, voi fi condangat în 
lipsă, efigia mea va fi arsă, iar ai mei vor suferi aceleaşi 
consecinţe grave. 

Cui să cer protecţie?... Am acces la Curte. Dar regele 
Fernando este atât de lacom de bani încât n-ar schiţa nici cel 
mai mic gest pentru a mă apăra. Regina Isabela a căzut sub 
influenţa lui Torquemada... 

Ricos hombres care ar îndrăzni să intervină în favoarea unui 
conversos s-ar expune bănuielii de a fi iudaizaţi şi s-ar vedea 
puşi în urmărire din ordinul Sfântului Oficiu. Ducele de Medina- 


Sidonia şi marchizul de Cadiz, în ciuda poziţiilor lor, abia au 
reuşit să evite groaznicele sancţiuni hotărâte de Torquemada. 

Ar exista totuşi un înalt personaj care m-ar putea ajuta fără să 
se teamă de mâna Inchiziției. Un membru al familiei regale: 
donjuan Infante de Navarra, fiul reginei de Navarra şi nepot al 
regelui Fernando de Aragon. El îmi arăta o mare simpatie, 
pentru că i-am acordat mai multe împrumuturi fără să-mi fac 
iluzii în ceea ce priveşte restituirea banilor, care aveau scopul 
să-i acopere datoriile făcute la joc. Cea mai mare parte a 
granzilor din Spania îl detestau pe Torquemada. Dacă Sfântul 
Oficiu m-ar lichida, don Juan ar pierde o sumă mare de bani. Ar 
fi capabil să se arate la înălţimea speranţelor mele? 

Când m-am despărţit de Honorio, i-am spus: 

— Încearcă să te întorci acasă fără să fii văzut! Nu-ţi face griji 
din cauza mea. Voi găsi un adăpost bun şi posibilitatea să mă 
dezvinovăţesc, între timp vă voi contacta. Acum, du-te! 
Încurajează-ţi mama şi pe fratele tău mai mic. Ştiu că mă pot 
bizui pe tine. De acum, tu eşti capul familiei. Arată-te demn de 
încrederea mea! Hai! Du-te! 

M-a privit cu ochii înecaţi în lacrimi, apoi s-a îndepărtat... 

Fratele PEDRO de MONTERRUBIO 

din Ordinul Dominican inchizitor pe lângă Arhiepiscopia 
Saragosa 

Adevărul este pecetea lui Dumnezeu, spun cărţile sfinte. 
Definiţie oarecum simplistă. Realitatea este mai complicată, îmi 
apare în minte Janus. Dar, spre deosebire de acest zeu al 
Antichității, care nu avea decât două feţe identice, adevărul are 
mai multe, care se arată foarte diferit, în funcţie de destinatari. 
Propriile mele adevăruri au o faţă pentru enoriaşi şi alta pentru 
ecleziast; o faţă pentru duhovnic şi alta pentru autorităţile 
supreme ale Bisericii; în fine, o faţă inflexibilă, neschimbată 
când este vorba de necredincioşi, de eretici, de iudaicii 
conversos, de magicieni şi de toţi cei care se ating de credinţa 
cea adevărată. 

Da! Adevărul lui Dumnezeu este unic, dar pentru că fiecare îl 
exprimă prin propriile cuvinte, el îşi schimbă faţa după 
interesele fiecăruia... _ 

Janus sub o formă nouă... Imi amintesc de această zeitate 
antică pentru că şi eu am fost infectat de abominabila filosofie 


umanistă... Am fost contaminat împotriva voinţei mele, ca de 
ciuma care se răspândeşte, depăşind posibilităţile de apărare 
ale oamenilor... 

Dar sunt convins că adevărul meu este inspirat de Dumnezeu. 
Dar pot oare fi sigur că mă aflu pe calea cea bună? In epoca 
marii schisme, Clement al Vil-lea, papa de la Avignon, şi 
Bonifaciu al Vil-lea, papa de la Roma, pretindeau fiecare că 
deţin adevărul Domnului nostru... 

Toma d'Aquino încerca să justifice existenţa lui Dumnezeu şi a 
Universului prin explicaţii fără mare succes. „Voma silogisme”, 
spunea despre el Francesco Petrarca, dispreţuitor. Jean Gerson, 
savant, teolog, filosof, declara că investigarea intelectuală este 
nu numai inutilă, ci şi dăunătoare. Infecția raţiunii trebuie 
înlocuită cu un profund misticism şi cu o sinceră comuniune cu 
Dumnezeu. William of Ockham, Doctor invincibilis, contesta 
puterea pământeană a papilor, se ridica împotriva dijmelor 
plătite Bisericii şi combătea universalitatea scolastică. Wyclif 
nega simbolurile  împărtăşaniei, refuza să recunoască 
autoritatea papilor, respingea cultul sfinţilor, spovedania, 
indulgenţele... Ambii invocau adevărul... adevărul lor... 

Apoi, nesfârşitele acuzaţii împroşcate împotriva Sfântului 
Scaun roman, devenit, potrivit opiniei lor, templul tuturor viciilor 
şi al tuturor mârşăviilor... Ciudat, Sfânta Brigita se alătură 
acestui cor de invective... 

În aceeaşi vreme, arhiepiscopul de Canterbury, capul Bisericii 
Catolice din Anglia, condanga insolenţa, lăcomia, cheltuielile 
nesăbuite, luxul exagerat afişat de cardinali şi de înalții 
demnitari ai Curiei romane, care purtau veşminte de mătase şi 
blănuri ca laicii, întreţineau metrese, se înconjurau cu bufoni şi 
cu alaiuri strălucitoare. Indulgenţele erau vândute ca orice altă 
marfă. Crimele cele mai oribile obțineau iertarea Bisericii în 
schimbul aurului. Preoţii şi călugării libidinoşi alergau după fete, 
seduceau femeile  măritate, practicau sodomia. In fine, 
Canterbury era dezgustat de povestirile lui Boccaccio, care 
făcea haz de libertinajul lor... 

Totuşi, criticii Bisericii de la Roma ar trebui să-şi amintească 
faptul că părinţii Bisericii condangau actul carnal, prin definiţie 
revoltător, murdar, degradant, ruşinos. 


Sfântul Pavel susţinea că burlăcia ar permite bunilor creştini 
să se elibereze de obligaţiile pământeşti, pentru a se dedica în 
exclusivitate Domnului. 

Sfântul Augustin declara că zvâcnirile spontane, nestăpânite, 
ale organelor genitale implică o nesupunere condangabilă faţă 
de divinitate. Tot el le socotea drept părţi ruşinoase şi 
recomanda acoperirea lor cu frunze de smochin îndestulătoare, 
pentru a le ascunde. Expunerea lor, precum şi actul carnal, legat 
de păcatul originar, sunt nu numai blamabile, dar trebuie evitate 
cu orice preţ. Creştinii să urmeze cu ardoare exemplul sublim al 
lui lisus Hristos, care în întreaga lui existenţă pământeană n-a 
cunoscut şi nici n-a acceptat contactul carnal. 

Refuzul actului sexual constituie nu numai o obligaţie, ci şi 
singurul mijloc de a obţine iertarea păcatelor şi primirea în Rai. 

Pentru a respecta abstinenţa, Origene din Alexandria s-a 
castrat, exemplu urmat de secta scopiţilor, care nu ştiau că 
pierderea testiculelor înlătură posibilitatea canonizării. Pentru a 
fi aleşi, papii aveau obligaţia să dovedească de visu virilitatea 
lor intactă. Abstinenţa trebuia să fie rod al voinţei şi nu 
consecinţa unei neputinţe organice. 

Părinţii Bisericii considerau castitatea o obligaţie sine qua non 
pentru cler. În schimb, creştinii incapabili să reziste tentaţiei 
carnale puteau îndeplini actul sexual, dar numai ca urmare a 
tainei căsătoriei. Evident, raporturile carnale, doar tolerate, 
urmează să fie consumate moderat. O interdicţie totală este 
obligatorie timp de patruzeci de zile înaintea Paştelui şi a 
Rusaliilor precum şi vinerea, sâmbăta, duminica şi lunea, zile 
care simbolizau diferite momente ale existenţei pământene a lui 
lisus Hristos. Actul sexual, deşi ruşinos, este tolerat marţea şi 
miercurea, cu condiţia să nu cadă în zilele de sărbătoare. În 
principiu, de două ori pe lună ar fi suficient Chiar şi în acest caz, 
actul sexual trebuie îndeplinit fără plăcere, fără pasiune, numai 
ca o obligaţie necesară aducerii pe lume a copiilor, în scopul 
perpetuării speciei. 

Un bun creştin nu trebuie să uite niciodată că femeia este 
creaţia diavolului şi că el însuşi se află într-o situaţie similară 
mai jos de talie, din cauza părţilor ruşinoase. 

Umaniştii nu pierd ocazia să denigreze, să ironizeze scrierile 
părinţilor Bisericii, pretinzând că aceştia erau deja bătrâni, uzaţi 


şi neputincioşi când au lansat campania în favoarea abstinenţei 
şi că în tinereţea lor n-au ezitat să se dedea la cele mai grozave 
excese carnale. 

Cu aceeaşi rea-credinţă, ei ironizează lipsa de igienă a unor 
creştini zeloşi, care respectă prea strict teoriile Sfântului 
Geronimo. Acesta susţinea că omul care s-a îmbăiat graţie tainei 
botezului întru Hristos nu mai are nevoie de altă purificare. 

Atitudinea lor de răzvrătire sistematică le va atrage 
condangarea veşnică. În aşteptarea fulgerelor cerului, nu vor fi 
scutiţi de fulgerele Inchiziției. 

Dar să revenim la problemele serioase care se află sub 
autoritatea Sfântului Oficiu. Vorbeam despre esenţa diavolească 
a femeii. Ea exercită o influenţă nefastă asupra bărbatului supus 
sclaviei detestabilei plăceri carnale. Eva, împinsă de Belial, zeu 
al tuturor viciilor, l-a atras pe Adam în capcana păcatului carnal. 

Femeia ar trebui să-şi acopere faţa pe stradă sau la biserică, 
să renunţe la farduri şi să-şi ascundă frumuseţea pentru a nu 
pune în pericol - prin farmecele sale - virtutea şi inocenţa 
bărbaţilor. Hypocrita - zeiţa vicleană, certăreaţă, proastă, 
indiscretă, nestatornică, mincinoasă - este întotdeauna gata să 
comită păcatul carnal şi adulterul, împerechindu-se cu diavolul, 
este capabilă să producă o fiinţă cu faţă umană care să semene 
soţului său. Femeile trebuie să se supună soţilor ca şi lui 
Dumnezeu, pentru că bărbatul este capul familiei şi acest drept 
i-a fost conferit de Dumnezeu, care l-a creat după propriul său 
chip. 

Este evident că vrăjitoarele se recrutează dintre femeile care 
îl adoră pe Satan, fac farmece malefice, pregătesc băuturi 
magice sau afrodiziace, licori de dragoste care îi înnebunesc pe 
bărbaţi, reţete ce înnoadă eghileţii - eufemism ce ascunde 
triviala impotenţă sexuală - incantaţii fără greş care satisfac 
dorinţele cele mai abjecte, farmece care aduc favoruri celor 
puternici, dar atrag şi forţe obscure, răuvoitoare, talismane care 
feresc de nenorociri, formule magice care stârnesc ura şi care 
pot ucide de la distanţă... Vrăjitoarele organizează adunări 
satanice, aruncă fecioarele excitate în braţele satirilor, cultivă 
superstiţiile cele mai absurde, astâmpără pornirile sexuale cele 
mai nebuneşti... 


Odon, stareţ de Cluny, compara femeia cu un sac de balegă. 
Ciclurile ei erau considerate dezgustătoare, murdare, apropiate 
de putrefacție. Tertulian evoca scârbit corpul diform şi sânii care 
atârnă ai unei femei însărcinate. Sfântul Augustin constata cu 
dezgust respingătoarea venire pe lume a copiilor: inter urinam 
et faeces nascitur. Unii teologi considerau că Dumnezeu nu 
calculase bine mijloacele care asigurau continuitatea rasei 
umane. Repulsia pentru actul împerecherii, care generează 
naşterea în condiţii atât de infecte, i-a determinat pe 
evanghelişti să afirme virginitatea Mariei, mama lui lisus. 

Părinţii Bisericii creştine nu au fost singurii care au condangat 
natura, esenţele diabolice ale femeii. Idolatrii lumii antice 
asociau femeia atât cu naşterea cât şi cu moartea... Demeter, 
zeiţa fertilităţii, a recoltelor bogate, a fericirii, era adesea 
cuprinsă de mânie şi atunci abătea asupra pământului seceta, 
jalea, frigul... Kali, protectoarea naşterilor, prezida sacrificii 
umane, răspândea boli mortale, încuraja omorurile şi nimicirea... 
Hecate, zeiţa nopţilor întunecoase şi misterioase, conducea 
armatele nălucilor, dezlănţuia cutremurele şi abătea toate 
nenorocirile asupra oamenilor... Parcele împărțeau fericirea sau 
nefericirea şi tăiau firul vieţii. Gorgonele, cu părul împletit din 
şerpi care şuieră gata să muşte, sunt atât de monstruoase încât 
cei care le privesc se prefac în stânci. Se spune că oamenii 
importanţi care îşi ridică monumente în timpul vieţii vor avea ca 
tovarăşi  veşnici  Gorgonele cu vipere... Regii, principii, 
condotierii, papii vor beneficia de favorurile lor şerpeşti milenii 
de-a rândul, până la Judecata de Apoi... 

Unii exegeţi, pe care umaniştii îi consideră misogini, m-au 
învăţat că femeia este încarnarea răului. Condusă de spirite 
rele, de demoni odioşi, condangaţi şi de tradiţia ebraică, şi de 
Sfintele Scripturi creştine, ea nu face decât să execute ordinele 
unor demoni-femele, prințese ale infernului, care dispun de o 
enormă putere... 

Revoltată împotriva autorităţii lui Dumnezeu, frumoasa şi 
nefericita Lilith conduce legiuni de Incubus şi de Succubus. Ea 
răspândeşte spaima printre creştini şi evrei, ucigând nou- 
născuţii în scopul de a-i împiedica să fie spălaţi de păcatul 
originar prin botez sau circumcizie. Când se împerechează cu 


Lucifer, dă naştere unui hermafrodit. Uneori, naşte sute de mici 
diavoli... 

Silhard, superbul, călăreşte un cerb, acordă glorie, bogăţie, 
fericire tuturor fiinţelor umane care îi vând în schimb sufletul şi 
care, după moarte, se scufundă în chinurile fără sfârşit ale 
infernului... 

Habundia, inspiratoarea vrăjitoarelor, patroana stafiilor şi a 
vampirilor, face bine supuşilor săi şi-i omoară fără milă pe 
duşmani... 

Ceridwen, prinţesa magiei şi a vrăjitoriei... 

Benzozia organizează Sabaturile, îi urăşte pe bărbaţi şi îi 
sileşte să se castreze... 

Aradia, fiica lui Lucifer, stăpâna ştiinţelor oculte şi a magiei... 

Bohemot, cu splendidul său corp de adolescentă peste care 
tronează un cap de elefant, destramă căsătoriile şi încurajează 
adulterul... 

Lamia, care ucide femeile însărcinate, smulge din burta lor 
pruncii şi îi devorează... Vrăjitoria este specialitatea ei... 

Nohema, care comandă crimele sexuale, uciderea copiilor, 
bolile venerice şi încurajează necrofilia... 

Succubus, care le apar în somn oamenilor şi le provoacă 
orgasme până la epuizare, pentru a le risipi sperma, punând 
astfel capăt naşterilor... 

Incubus, care tulbură visele novicilor şi ale călugărilor 
stârnindu-le pofte perverse... 

Pentru că demonii, masculi şi femele, sunt marii patroni ai 
vrăjitoriei, am avut o satisfacție imensă când fratele 
Torquemada m-a convocat la el pentru a-mi anunţa hotărârea 
fermă de a pune definitiv capăt acestor practici abominabile şi 
de a trimite în faţa tribunalelor Inchiziției toate vrăjitoarele, 
precum şi pe discipolii lor. 

— Frate Pedro, am considerat întotdeauna scandaloasă 
decizia răposatului Papă Alessandro al IV-lea de a interzice 
Ordinului Dominican dreptul de a judeca vrăjitoarele şi de a le 
condanga în continuare la pedeapsa capitală... arderea pe rug... 
ca un act nedemn şi inuman... 

A lovit cu pumnul dosarul aflat în faţa lui pe masa de lucru. 

— N-am ezitat să combat cu energie aceste măsuri. În cele din 
urmă, argumentele mele au reuşit să-l convingă pe Suveranul 


Pontif, înțeleptul Papă Innocent al Vill-lea, care a ordonat 
introducerea în competenţa Sfântului Oficiu a judecării crimelor 
de vrăjitorie. 

S-a ridicat, s-a apropiat şi şi-a pus mâna pe umărul meu. 

— Am apreciat fermitatea ta cu prilejul procesului intentat 
asasinilor fratelui Arbuez - fie ca bunul Dumnezeu să-l aibă în 
pază - şi am fost informat despre părerea ta privind odioasa 
crimă a vrăjitoriei. Vei avea în curând posibilitatea să te ocupi 
de un dosar care angajează responsabilitatea câtorva înalte 
personalităţi ale regatului. Să nu te intimidezi de rezonanţele 
numelor acestora! Am introdus în noul cod al Sfântului Oficiu un 
articol care prevede pedepse severe împotriva marilor nobili şi a 
înalţilor demnitari care îndrăznesc să intervină în favoarea 
ereticilor şi a tuturor inamicilor adevăratei noastre credinţe 
catolice... 

Şi-a frecat încet mâinile cu artere proeminente, vineţii, cu 
degete lungi, ca ghearele unei păsări de pradă. Jocul lor mă 
hipnotiza, mă fascina. Apoi a adăugat: 

— Sodomia, care se afla înainte în competenţa tribunalelor 
laice, va trece sub jurisdicţia noastră. E ceva normal. Este vorba 
de un viciu abominabil în ochii lui Dumnezeu. O crimă care 
insultă morala creştină! Un mascul care încalecă un alt mascul 
este culmea perversităţii... 

Fruntea i s-a încreţit, ochii aruncau fulgere. 

— Pedepsele cele mai grele sunt insuficiente în raport cu 
gravitatea acestui păcat. Oamenii care se dedau acestui obicei 
murdar - mai ales membrii clerului - îşi merită pe deplin 
pedeapsa cu moartea. Când vei avea de judecat un asemenea 
caz, vei putea oare să descoperi acest păcat după anumite 


semne care îl  caracterizează?... Există unele indicii, 
comportamente, gesturi pe care numai iniţiaţii le pot 
recunoaşte... 


Mi-a strecurat o privire piezişă, perfidă, care părea să aibă o 
anumită semnificaţie şi care m-a îngheţat. Fără să mi-o spună 
direct, a lăsat de înţeles că ştie ceva... Cuvintele lui sibilinice 
confirmau aparent sensurile, semnificaţia expresiei ochilor săi. 
Mă binecuvântă cu un gest mieros, apoi părăsi încăperea... Uşa 
se închise fără zgomot... 


Duşmanii clerului pretind că aşezămintele mănăstireşti sunt 
focare ale homosexualității. Adevărul, ca întotdeauna, este 
relativ. Novicii, călugării tineri, sunt supuşi unor presiuni 
interioare care au o provenienţă firească. Ei luptă împotriva 
acestor impulsuri exacerbate, dar, până la urmă, o minoritate se 
supune tentaţiei. Poluţiile, plăcerile solitare alternează cu acte 
în doi care satisfac acest viciu abominabil. Procese de conştiinţă 
grave şi dureroase însoțesc aceste desfrâuri. Nevoia unui 
prieten, a unui confident, a unei supape care să poată echilibra 
duritatea, solemnitatea unei vieţi dedicate rugăciunilor se face 
uneori impetuos simțită. Ambianţa monahală, gravă, liniştită, nu 
se potriveşte cu surâsurile, cu expansivitatea, cu jocurile. Nu 
critic această existenţă, uneori foarte dură, pe care am ales-o în 
cunoştinţă de cauză. Ea oferă satisfacţii spirituale de o mare 
intensitate. Dar tinereţea îşi cere drepturile. Seara, după ora 
stingerii, o boare ciudată, ca un suspin abia auzit, se strecoară 
de-a lungul coridoarelor mănăstirii pe sub uşile dormitoarelor 
rezervate novicilor şi chiar ale chiliilor unor călugări a căror 
austeritate prezintă fisuri insuficient acoperite... 

Cine n-a păcătuit, să arunce primul piatra. Sunt adversarul 
umaniştilor care admit, care proslăvesc chiar amorul între 
masculi, atât de glorificat de filosofii vechi, greci şi romani. 
Scrierile Sfântului Toma d'Aquino  biciuiesc energic 
homosexualitatea, care stârneşte mânia lui Dumnezeu. Dar 
preotul care se împăunează cu castitatea sa, pentru a-şi impune 
autoritatea morală asupra enoriaşilor veniţi la confesional, este 
adesea el însuşi un păcătos. Sentimentul propriei vinovăţii nu-l 
lasă să doarmă. Face eforturi să lupte împotriva propriilor 
simţuri care se aprind, care nu încetează să-l tulbure decât după 
ce şi-a astâmpărat acest viciu oribil într-un mizerabil ascunziş 
din cele mai ferite, cele mai întunecate colţuri ale mănăstirii... 

Imi amintesc cu o ruşine de nedescris că în tinereţea mea am 
păcătuit şi eu. Voi duce cu mine în mormânt acest secret 
odios... 

Torquemada m-a lăsat să înţeleg că el, personal, îl cunoaşte. 
Sau poate l-a descifrat în fiinţa mea pentru că el însuşi este 
contaminat? 

Sub masca unui puritanism exagerat se ascund uneori cele 
mai mari mârşăvii trupeşti... 


Printr-un joc straniu al destinului, cei doi novici care au 
practicat cu mine acest păcat ruşinos au fost seceraţi de ciumă. 
Am crezut atunci că îi lovise mânia lui Dumnezeu. Dar eu de ce 
am fost scutit?... Pentru a-i demasca pe iudaici, pentru a vâna 
tot felul de eretici, pentru a-i descoperi pe sodomiţi, pentru a-i 
combate pe necredincioşi, pentru a aplica legea Sfântului Oficiu, 
care este una şi aceeaşi cu a lui Torquemada, Marele Patron al 
Inchiziției. Noi, judecătorii, mânuim sabia, arma de foc a 
Arhanghelului... Căile Domnului sunt de nepătruns... 

Tribunalul desfăşura o activitate nestăvilită. Procesele se 
succedau cu o frecvenţă crescândă. Ereticii,  iudaicii, 
necredincioşii, sodomiţii treceau prin faţa instanţei îngroziţi, 
transpiraţi, umiliţi şi se agăţau cu disperare comică de cel mai 
mic amănunt susceptibil - credeau ei - de a veni în sprijinul 
apărării lor. În cea mai mare parte a cazurilor, sentinţa era 
hotărâtă dinainte. 

Trebuie să admit că Torquemada dădea dovadă de o 
ingeniozitate extraordinară. Denunţătorii, martorii acuzării, se 
bucurau de imunitate sau de anonimat. Tribunalul ţinea în mare 
taină numele denunţătorilor pentru a nu-i expune represaliilor 
rudelor sau prietenilor acuzatului. Moartea lui Arbuez, masacrat 
din răzbunare, n-a făcut decât să întărească aceste măsuri. 

Înmulțirea denunţurilor provocate adesea de invidie, de 
rivalități, de ură, de plăcerea bolnavă de a face rău, deşi adesea 
absurde, îşi găsea o justificare în ochii lui Torquemada. 

— Aproape întotdeauna, spune el, ascund un grăunte de 
adevăr... 

Principiul juridic străvechi, conform căruia este preferabilă 
achitarea unui vinovat condangării unui singur inocent, a fost 
dat peste cap de Sfântul Oficiu: este mai bine să condangi nouă 
nevinovaţi decât să scape un singur vinovat din ghearele 
Inchiziției... 

Uneori, îmi trec prin minte gânduri ciudate. Eficienţa delaţiunii 
şi regimul favorabil aplicat denunţătorilor ar putea lovi pe 
oricine. Chiar şi un inchizitor ar putea cădea victimă într-un 
astfel de sistem. N-au existat antecedente, dar n-aş vrea să 
deschid eu seria. 

Evident, nu trebuie să fac eforturi pentru a-mi afişa zelul şi 
severitatea. În ce mă priveşte, îmi îndeplinesc misiunea 


conştient de importanţa îndatoririlor mele. Prezenţa mea în 
Ordinul Dominican o datorez urii viscerale pe care o nutresc 
împotriva duşmanilor lui lisus Hristos şi ai credinţei noastre 
creştine. 

Activitatea mea de inchizitor se desfăşoară după un ritual 
imuabil. Împart dreptatea numai în calitate de preşedinte al 
tribunalului, dar exercit şi funcţia de judecător de instrucţie. 
Camera de audienţe se află în clădirea Sfântului Oficiu, care 
poartă şi denumirea de Casa Sfântă. 

Tribunalul se pronunţă în primă şi ultimă instanţă, dar 
sentinţele sale nu pot să fie schimbate decât excepţional de 
Suveranul Pontif, în calitatea sa de cap al Bisericii Universale. 

Inchizitorii nu răspund decât în faţa lui Torquemada, care, în 
calitatea sa de Mare lInchizitor, are dreptul de supraveghere 
asupra ansamblului Sfântului Oficiu. Practic, are ultimul cuvânt, 
iar deciziile sale nu pot fi contestate nici de regii catolici, nici de 
Roma. 

Intervenţiile Suveranului Pontif se produc când justiţiabilii care 
depind de Sfântul Oficiu obţin iertarea papală pentru a scăpa din 
ghearele Inchiziției. Acest privilegiu nu este accesibil decât celor 
mai bogaţi conversos, deoarece Curtea Apostolică de la Roma, 
veşnic în criză de bani, este foarte sensibilă la practicarea 
traficului de influenţă. Papa acordă bule care exceptează de la 
jurisdicţia inchizitorială persoanele în cauză. 

Dar cum aceste exemple sunt, din fericire, rarisime, Sfântul 
Oficiu îşi poate face datoria, aplicând pedepsele cele mai severe 
fără nici-o piedică. Misiunea mea este uşurată considerabil de 
codul Torquemada, un monument de dispoziţiuni legale care 
pun la îndemâna inchizitorilor soluţiile pentru rezolvarea celor 
mai complicate cazuri şi pentru anihilarea mijloacelor de 
apărare oricât de sofisticate şi de viclene. 

Duşmanii adevăratei credinţe care cad în capcana Sfântului 
Oficiu sunt înghiţiţi de un labirint întortocheat, a cărui singură 
ieşire răspunde într-o piaţă publică, dominată de un rug enorm. 
Instanţa este alcătuită din trei judecători numiţi de Torquemada, 
care sunt asistați de avocatul statului, de arhiepiscopul diocezei 
şi de un notar care aşterne pe hârtie dezbaterile. Şedinţele se 
ţin cu uşile închise. Numai avocatul apărării are acces, dar el se 


abţine de la asistenţa acuzatului atunci când vinovăția acestuia 
este dovedită de piesele anexate la dosar. 

Când inculpatul intră escortat de milițienii lui Dumnezeu, se 
trezeşte într-o ambianţă - pentru el - înspăimântătoare. O sală 
enormă, zugrăvită în negru, culoarea morţii, trei judecători cu 
feţele împietrite, de nepătruns, aşezaţi în spatele unei mese 
mari, pe care pâlpâie două lumânări aprinse în plină zi, 
încadrând un crucifix şi Evangheliile. 

Nu pot uita cazul lui Alonso Morales care purta, ca evreu, 
înainte de botezul lui, solemnitate care marca trecerea la 
creştinism, numele de Marcus Mordecay. El a fost acuzat, ca 
urmare a unui denunţ, că a practicat negarea noii lui religii şi că 
a rămas, în secret, iudaic. Toate bunurile îi fuseseră deja puse 
sub sechestru. 

Dacă în cursul procesului nu vor fi reţinute în sarcina lui fapte 
grave, ar putea fi condangat la o pedeapsă grea şi la o amendă 
considerabilă. Dar va scăpa cu viaţă. 

Colegul meu, fratele Juan Calvero, după ce a instrumentat 
cazul, mi-a spus că flerul său îl avertiza, graţie unei iluminări 
divine, că păcatele lui Morales erau mai negre decât cele 
înşiruite la dosar. 

— În timpul instrucției, am surprins pe faţa lui o expresie 
suspectă, care ascundea cu stângăcie teama descoperirii unei 
crime susceptibile să implice numeroşi complici. Trebuie să se 
exercite asupra lui o presiune severă, care îl va determina să 
facă în cele din urmă mărturisiri complete. 

Doctorul Alarcón, al treilea judecător, un laic căptuşit cu 
diplome universitare, numit de rege, zâmbea cu un aer superior. 

— Legea, frate Juan, se aplică în funcţie de probele materiale 
şi nu de simple bănuieli... 

— Senior Alarcón, noi, dominicanii, avem harul de a descifra 
ascunzişurile cele mai adânci ale sufletului omenesc. Morales 
minte cu o asemenea neruşinare încât ar putea înşela un naiv. 
Veţi vedea! Va jura pe Evanghelie, dar minciunile lui vor 
continua. Pentru un iudaic, jurământul creştin nu are nici-o 
valoare. 

Torquemada are dreptate. Trebuie să-l încurcăm pe mincinos 
în plasa propriilor sale minciuni. Platon, marele maestru al 


umaniştilor, nu spune că revine magistratului - lui şi numai lui - 
dreptul de a minţi pentru a-l înşela pe duşmanul Republicii? 

Tremurând ca o frunză în bătaia vântului, Morales depuse 
jurământul, apoi aşteptă întrebările mele. Tactica noastră, 
perfecționată în decursul a numeroase procese, dădea adesea 
rezultate bune. Afişând bunăvoința, înţelegerea unui preot faţă 
de enoriaşii săi, l-am întrebat dacă îşi îndeplineşte cu smerenie 
îndatoririle sale de creştin, dacă asistă la liturghii, dacă se 
spovedeşte regulat. 

Mincinosul trebuie să aibă o memorie bună şi să ocolească 
amănuntele. Interogatoriul trebuie să revină, în mod special, 
asupra celui mai mic detaliu cu o insistenţă deosebită. O 
contradicţie aparent neînsemnată poate produce o breşă în 
construcţia apărării. Atunci trebuie să alternezi amenințările, 
capcanele şi promisiunile amăgitoare pentru a-i câştiga 
încrederea şi a-l împinge pe nesimţite pe panta mărturisirilor. 

Dacă persistă să nege, să i se spună că nu trebuie să-şi asume 
păcatul aceluia care l-a indus în eroare, care a profitat de buna 
lui credinţă pentru a-l împinge spre grozăviile iadului. 

Să i se explice cât de grave consecinţe vor suporta copiii săi 
dacă propria lui vinovăţie va fi dovedită. Lipsiţi de toate 
bunurile, de toate drepturile politice, aruncaţi în cea mai neagră 
mizerie, ei îl vor blestema până la ultima suflare. 

Apoi, urmează metodele grele: promisiunea iertării, dacă 
acceptă să divulge numele complicilor săi. Desigur, termenul 
iertare are mai multe sensuri: acordarea iertării păcatelor sale 
înainte de a fi ars, ori privilegiul de a fi strangulat pentru a 
scăpa de moartea prin foc, apoi iertarea duhovnicului... 

Dar, în ciuda eforturilor noastre, Morales s-a încăpățânat să 
nege faptele care îi erau imputate. Am hotărât atunci să 
trimitem în celula sa un agent provocator care să joace rolul 
unui conversos iudaizat, un tovarăş de nenorocire, care să aibă 
misiunea de a-i câştiga încrederea şi de a-l face să vorbească. 
Omul nostru nu trebuia să folosească termeni precişi, să afirme, 
de exemplu, „sunt un iudaic”, pentru că ar fi căzut el însuşi în 
păcatul ereziei; sunt recomandate aluziile vagi. Aveam în 
serviciul nostru adevăraţi artişti, care ştiau să se târguiască şi 
care ştiau să prezinte viitorul în culori întunecate. 


Pentru că Morales se menținea pe vechile sale poziţii, am 
ajuns la concluzia că trebuie să se treacă la a treia variantă: 
chestionarul - eufemism care însemna tortura. In general, ea dă 
rezultate pozitive. Puţini oameni rezistă acestei încercări. Numai 
vrăjitoarele sunt uneori capabile să suporte cele mai oribile 
suferinţe, pentru că patronii lor - demonii - le întăresc trupul şi 
spiritul dincolo de marginile rezistenţei umane. 

M-am hotărât să particip personal la tortura lui Morales. Eram 
asistat de fratele Calvero, judecătorul de instrucţie, de notar şi 
de duhovnic. Înainte de a porunci călăului să-şi facă meseria, l- 
am îndemnat pe Morales să rupă tăcerea şi să recunoască 
adevărul, pentru că mai devreme sau mai târziu acesta va ieşi la 
suprafaţă. 

El privea îngrozit instrumentele de tortură, care parcă îl 
hipnotizau. Călăul l-a dezbrăcat, i-a legat braţele la spate, apoi l- 
a suspendat legat de capătul unei frânghii sprijinite de un 
scripete atârnat de tavan. L-a tras în sus, apoi l-a lăsat să cadă 
treptat, prin înfrânări bruşte. De obicei, braţele sunt smulse din 
încheieturi. Morales urla ca un animal jupuit de viu. 

—  Mărturiseşte!, strigam eu cu un ton ameninţător. 
Mărturiseşte şi suferinţele tale se vor termina! Mărturiseşte! 

În loc să mărturisească, el a leşinat. Călăul l-a dezlegat şi l-a 
întins pe dalele reci care acopereau pământul. 

— A murit?, am întrebat cu o uşoară îngrijorare. 

Moartea unui suspect sub tortură, în timpul anchetei, este 
condangată de Biserică, menită să dea viaţă, nu să o suprime. 
Numai o mână laică era hărăzită să omoare. Dacă totuşi acest 
lucru trebuia să se întâmple, judecătorii ecleziaşti aveau 
posibilitatea să se spele de păcat acordându-şi reciproc iertarea. 

În principiu, tortura nu trebuie repetată, dar nimic nu 
împiedică să fie continuată peste o zi sau două. Orice mijloc 
este permis pentru a înfrânge rezistenţa unui eretic. 

Morales a fost reanimat, dar pentru că era prea buimăcit ca să 
dea un răspuns clar întrebărilor mele, fratele Calvero a 
intervenit nerăbdător: 

— Face pe prostul, vrea să vă păcălească! Să trecem la 
chestionarul cu apă! 

Această tortură, deşi foarte crudă, este folosită în mod curent 
pentru a înfrânge rezistenţa celor mai rebeli eretici. 


Călăul îl împinse pe Morales, care abia mai respira, spre un fel 
de capră de lemn şi îl legă de ea cu faţa în sus. li înfundă nările 
cu bumbac şi, pentru a-i menţine gura deschisă, îi aplică un 
dispozitiv de fier. Apoi, începu să toarne apă cu ajutorul unei 
pâlnii. Pentru a nu se sufoca, Morales înghiţea apa, care îi umfla 
stomacul provocându-i dureri îngrozitoare. Crispat, el se zbătea 
inutil, pentru că apa care se scurgea în esofagul său forma un 
şuvoi continuu. Dar se pare că natura l-a ajutat să scape de 
acest supliciu, căci a leşinat din nou. 

— Vom reîncepe mâine!, urlă fratele Calvero exasperat. Acest 
eretic păcătos nu-mi va scăpa! 

Apreciez voinţa lui de fier pusă în slujba credinţei adevărate. 

— Mâine vom trece la proba focului!, reluă el cu violenţă. 
Când flăcările îi vor arde tălpile, nu va mai avea şansa leşinului)! 
Va mărturisi totul! Vă garantez! 

— Puţină moderație! Nu uita că mărturisirile făcute aici, sub 
tortură, nu au nici-o valoare dacă nu sunt confirmate cu propria 
lui voce în faţa tribunalului şi a Curţii, în completele reunite. 
Apoi, instrucţiunile reverendisimului Torquemada sunt clare! 
Dacă un suspect este într-adevăr nevinovat, nu trebuie să se 
împovăreze cu o crimă pe care n-a comis-o, pentru că s-ar face 
vinovat de un păcat de moarte. 

— Nevinovat, va trebui să accepte pedeapsa capitală cu 
seninătate şi resemnare, ştiind prea bine că va primi coroana de 
martir. 

Afacerea Morales îmi producea un gust amar. De câtva timp 
eram bântuit de coşmaruri teribile. Eretici, iudaici, sodomiţi 
ardeau în jurul meu. Eram foarte aproape de ei, atât de aproape 
încât puteam să-i ating. Le vedeam pielea chircindu-se, apoi 
roşindu-se în bătaia focului. Se formau băşicuţe, sângele ţâşnea 
şi începea să fiarbă. Tot corpul devenea o torţă vie: viaţa îl 
părăsea. Strigătele sfâşietoare, urletele de durere, blestemele 
răzbăteau în aerul îmbâăcsit de fum şi de miros de carne arsă... 
Coşmarurile au devenit şi mai insuportabile când eu însumi m- 
am văzut legat de un stâlp, în timp ce călăul dădea foc 
vreascurilor de sub picioarele mele. Un fum acru se răspândea 
în sus, apoi flăcările care făceau să trosnească lemnele prinseră 
să şerpuiască tot mai aproape de corpul meu şi totodată 


muşcară din carnea mea... Urletul care îmi scăpă din gâtlej m-a 
smuls din acest somn agitat... 

Cu sudoarea şiroind, m-am trezit în patul meu. Plângeam cu 
sughiţuri, privind pereţii goi ai chiliei mele monahale, care îmi 
părea acum un refugiu, un azil de mântuire. Lumina slabă a unei 
lămpi îi împrumuta o viaţă aparte. 

Fraţii mei dominicani adăpostiţi pe acelaşi culoar nu se 
sinchiseau de strigătele mele. Erau şi ei bântuiţi de coşmaruri la 
care participam fără voie. Dar nimeni nu vorbea de aceste 
halucinaţii, care ne urmăreau uneori şi în miezul zilei... 

Focul!... Focul fără de sfârşit! Aveam impresia că trăiesc la 
marginea unei prăpăstii care se deschidea deasupra văpăilor 
iadului... 

Aş fi vrut să părăsesc meseria de inchizitor, dar nu 
îndrăzneam să fac această cerere. Torquemada şi fraţii mei 
dominicani m-ar fi acuzat de laşitate... Eram slujitorul lui 
Dumnezeu şi trebuia să-mi fac meseria până la capătul zilelor 
mele. Exemplul lui Torquemada era pentru noi o călăuză. 
Propovăduia ascetismul rigid, nu mânca niciodată carne, 
dormea pe scândurile unui pat fără saltea de paie, purta direct 
pe piele un anteriu de dimie şi pe deasupra o pelerină neagră. 
Umilinţa lui nu era lipsită de agresivitate, de o violenţă şi o 
agresivitate excesive care răbufneau atunci când era vorba de a 
apăra adevărata credinţă. Regina îi oferise o arhiepiscopie, dar 
el o refuzase. Admiratorii îi lăudau modestia. În realitate, 
această demnitate ar fi avut semnificaţia unei retrogradări. În 
calitatea lui de Mare Inchizitor dispunea de o putere absolută, 
era superior tuturor episcopilor Spaniei şi tuturor cardinalilor 
Romei. Torquemada putea împărţi viaţa şi moartea ca 
Dumnezeu însuşi. 

În timp ce trimitea în faţa tribunalelor Inchiziției preoţi 
desfrânaţi învinuiți de so/icitatio ad turpia - în limbaj clar, 
duhovnicii care întreţineau relaţii sexuale cu cele care li se 
mărturiseau - la Roma părinţii Bisericii afişau un lux excesiv şi 
întreţineau metrese plătite scump. Contrastul era izbitor. De 
altfel, tonul l-a dat Innocent al VIII-lea, care şi-a căsătorit copiii, 
recunoscuţi oficial, în saloanele Vaticanului. 

Tocmai în acele zile a ieşit la suprafaţă o afacere oribilă. Un 
denunţ care furniza probe irefutabile a scos la iveală o crimă 


rituală care a umplut de indignare poporul Spaniei. În cursul 
unui sabat negru al iudaicilor, a fost ucis un copil creştin, 
răstignit pe o cruce, pentru a insulta amintirea supliciului lui 
lisus Hristos. 

Numai câţiva dintre participanţii la această reuniune 
profanatoare au fost arestaţi. Cei mai mulţi au reuşit să fugă. 

Pe lista iudaicilor menţionaţi de denunţător figura şi numele 
lui Alonso Morales. 

Fratele Calvero manifestă o vie satisfacţie. 

— Ştiam eu că este vinovat! Ştiam sigur! Era mai mult decât 
un simplu fler! Am fost inspirat de Domnul Dumnezeul nostru, 
care nu voia ca acest iudaic să scape de pedeapsa meritată. 
Trebuie să continuăm chestionarea întreruptă de leşinul lui 
prefăcut! Acum îl vom înfunda! 

A luat dosarul sub braţ, apoi împreună am coborât în sala de 
tortură. 

Cadaveric, incapabil să meargă singur, Morales a apărut 
sprijinit de doi milițieni ai lui Dumnezeu. Ne privea doborât de 
spaimă. Tremurul lui avea ceva patetic. 

— Îşi joacă numai rolul de victimă nevinovată! Îmi şopti 
Calvero la ureche. 

Sângele îi fierbea. Cunoşteam semnele unei mari frământări 
interioare, ajunsă la culme. Dar se stăpânea. Făcea cercuri în 
jurul lui Morales, ca un vultur care se pregăteşte să se arunce 
asupra prăzii. Un zâmbet ironic i se aşternu pe buze. 

Deschise dosarul şi începu să citească un pomelnic de nume. 
Când îl termină, se apropie de prizonier şi-l fixă cu ochii, ca şi 
când ar fi vrut să-l hipnotizeze. Îngrozit, acesta se întreba ce 
capcană nouă se deschidea înaintea lui. Puteam să citesc în 
sufletul său ca într-o carte deschisă... 

— Îi cunoşti pe aceşti indivizi?, întrebă fratele Calvero în cele 
din urmă. 

— Eram colector de impozite... Toţi locuitorii acestui oraş şi ai 
regiunilor vecine treceau prin faţa ghişeului meu... Dar niciunul 
din numele pe care le-aţi citat, absolut niciunul, nu mi-a reţinut 
în mod deosebit atenţia... De ce ar trebui să-i cunosc? 

— Vreau să-ţi împrospătez memoria! Toţi au participat la un 
sabat negru! In cursul acestei adunări profanatoare, un copil 
creştin a fost crucificat! Şi pe listă figurează şi numele tău... 


Morales îl privi înspăimântat. 

— Cum aş fi putut să particip la acest sabat negru când mă 
aflam în spatele gratiilor închisorii dumneavoastră? 

— Nu face pe prostul, Morales!... Sau preferi să te numesc 
Maimonide!... Această adunare diavolească a avut loc înaintea 
încarcerării tale! 

— E vorba de o nefericită coincidenţă... de un omonim... 

Râsul lui Calvero îmi sugera o usturătoare lovitură de bici. 

— Continuăm chestionarul!, hotărî el. Tortura prin foc... Fă-ţi 
datoria, călăule! 

Nu m-am opus deciziei lui, deşi acuzaţia păcătuia printr-o lipsă 
de precizie. 

Legat de o capră de lemn, Morales suportă această încercare, 
se pare cea mai dureroasă. Tălpile picioarelor lui Morales, 
expuse flăcărilor, se înroşiseră, făcuseră băşici care crăpau 
scoțând un sânge negru amestecat cu puroi... 

Procesul profanatorilor conversos a făcut mare vâlvă. Trei 
indivizi se aflau încă în stare de libertate. 

La cererea doctorului Alarcón am aprobat o confruntare între 
presupuşii participanţi la acel sabat negru şi Alonso Morales „al 
nostru”, virtualul lor complice. Aceştia au declarat că el nu face 
parte din grupul lor de prieteni. Normal, mărturia lor ar fi trebuit 
să-l dezvinovăţească. Alarcón era de aceeaşi părere cu mine. 

Am început deliberările. Fratele Calvero s-a opus concluziei 
noastre, invocând instrucţiunile lui Torquemada care precizau: 
mărturiile ereticilor sunt admisibile când ele îl învinovăţesc pe 
acuzat, dar nu pot fi admise, fiind fără valoare, dacă servesc 
apărării sale... 

A trebuit să ne înclinăm... Argumentul lui era irefutabil. 

— Acum nu-mi va mai scăpa!, scrâşni el cu o furie anevoie 
stăpânită. Rugul va pune capăt vieţii lui mizerabile! 

Două zile mai târziu, am aflat că Morales „al nostru” s-a 
sinucis în celula sa, înghițind cioburile unei sticle de lampă, care 
lumina în timpul nopţii. 

A doua zi a fost adus în faţa tribunalului Alonso Morales, 
omonimul ucigaşului nostru, capturat la Bilbao. Eşuase în 
încercarea sa de a se îmbarca pe o navă de comerţ care pleca 
spre Anglia. 


Dezbaterile în jurul acestui sabat se  deschiseră cu 
solemnitatea cuvenită. Fratele Calvero îşi freca mâinile cu o 
bucurie nestăpânită. Dezbaterile se anunțau pasionante... 

CHARLES DE VALOIS 

prinţ moştenitor al Franţei 

Când un ofiţer al regelui se prezentă la Amboise pentru a mă 
informa că Maiestatea Sa doreşte să mă primească, o frică 
straşnică îmi răscoli stomacul. Sunt rareori convocat la Plessis- 
les-Tours, noua sa reşedinţă, dar când acest eveniment 
intervine, tremur ca o piftie purtată pe tavă de un valet 
neîndemânatic. 

Evident, nu suflu nimănui o vorbă despre ceea ce simt, pentru 
că trebuie să-mi păstrez demnitatea intactă. 

— Secretul este cea mai subtilă armă a regilor, mi-a spus într- 
o zi Monsieur de Vesc, preceptorul meu. lar Maiestatea Sa, tatăl 
dumneavoastră, a ştiut întotdeauna să-şi ascundă intenţiile cu o 
măiestrie incomparabilă. 

Monsieur de Vesc are dreptate. Când tata îmi aruncă una din 
privirile sale piezişe, pe sub borul pălăriei de castor, împodobită 
cu mici medalii sfinţite, îmi îngheaţă sângele. 

Am numai treisprezece ani, dar nu sunt idiot. Că vrea să-i 
bage în sperieţi pe duşmanii săi este explicabil. O metodă 
subtilă, desprinsă din faimoasa lui colecţie de torturi morale şi 
care urmăreşte să-i descumpănească pe nobilii feudali - 
victimele sale preferate. Desființarea privilegiilor, distrugerea 
castelelor fortificate, anihilarea armatelor de rebeli care 
îndrăznesc să  nesocotească puterea regală, confiscarea 
pământurilor lor, încarcerarea, decapitarea sau - umilinţa 
supremă - expunerea lor în cuşti, pentru spectatorii uluiţi, toate 
fac parte din politica sa. 

Consilierii lui provin din marea sau mica burghezie. 

Olivier Le Daim, bărbierul regelui, adesea lăsa la o parte 
foarfecele şi uneltele de ras pentru a îndeplini - cu un succes 
îndoielnic - misiuni diplomatice foarte înalte. Dar în general 
oamenii de rând se arătau competenţi şi mai ales devotați. 

Propria mea casă este condusă de burghezi care se bucură de 
o autoritate incontestabilă. Monsieur de Vesc, un diplomat 
înnăscut, mi-a câştigat simpatia. 


Numai instructorii militari, pajii de la grajduri şi tovarăşii mei 
de joacă - băieţi din garda de onoare - fac parte din mica 
nobilime. În sânul acestei caste primesc o educaţie războinică, 
indispensabilă viitorului suveran al frumosului regat al Franţei. 
Ca şi mine, aceşti copii sunt strict supravegheați, pentru a se 
evita orice contact cu lumea exterioară, coruptă şi periculoasă. 

Monsieur de Vesc, care a remarcat neliniştea mea când am 
fost chemat la Plessis-les-Tours, se străduia să-mi tempereze 
temerile. El nu pierdea ocazia să mă asigure de afecțiunea 
tatălui meu, care nu-mi voia decât binele. Dar evita precizările, 
ştiind că mai devreme sau mai târziu voi afla, fără să fiu afectat, 
adevăratele motive ale atitudinii aparent reci, distante, a tatălui 
meu. Graţie unor zvonuri vagi şi ale unor confidenţe culese cu 
multă răbdare, am reuşit să descopăr ceea ce în realitate nu era 
decât secretul lui Polichinelle. În trecut, relaţiile dintre tatăl meu 
şi părintele său, Charles al Vil-lea, se înveninaseră încet, 
progresiv, până au ajuns la un punct fără întoarcere. Fiul îl 
acuză pe tatăl său de incompetenţă şi se alie cu inamicii săi. 
Războiul civil părea inevitabil. Înainte de a muri de un flegmon 
în gât, Charles al VIl-lea îşi exprimase convingerea că prinţul 
moştenitor îl otrăvise. 

Se temea tatăl meu că aş putea să mă angajez pe aceeaşi 
cale pe care o alesese el însuşi? 

Acum înţeleg reţinerile, suspiciunile sale. Mă mai intimidează 
încă, dar face eforturi spre a înlătura barierele artificiale care ne 
separau, ca să-i câştig încrederea. 

Deşi continua să se arate rece, distant, făcea uneori gesturi 
care mă impresionau. Pentru că ştia că îmi plac enorm 
animalele - pasiune pe care o împărtăşea - îmi trimitea din când 
în când câini de vânătoare, canari şi chiar cerbi de o frumuseţe 
rară. 

În acest domeniu, Monsieur de Vesc era expert. Cu o 
competenţă care mă uimea, putea vorbi ore în şir despre 
diferenţele dintre ogarii ruşi, ogarii afgani şi ogarii englezi, 
dintre suplul şi superbul cal andaluz, nervosul şi graţiosul cal de 
luptă arab şi rapidul hunter englez, dintre papagalul cu cap 
roşu, microglosul, şi Ara albăstrui. Filosofia umanistă îl 
entuziasma, iar istoria popoarelor vechi şi moderne îl purta pe 
aripile unui zbor avântat al descrierilor savante, dar care nu 


erau lipsite de culoare şi de pitoresc. Îmi vorbea adesea de 
drepturile coroanei franceze asupra Ducatului de Milano, asupra 
Siciliei şi asupra Regatului Neapole. 

Încălzit de cuvintele sale, îl întrebam intrigat: 

— Atunci de ce nu revendicăm acum, cu arma în mână, aceste 
teritorii care sunt ale noastre? 

Suspină, apoi răspunse cu un zâmbet dezamăgit: 

— Regele, tatăl dumneavoastră, care este înţelepciunea 
personificată, consideră că Franţa nu este pregătită pentru a se 
aventura dincolo de Alpi, în viesparul de intrigi şi de războaie 
italiene... 

Oamenii care nu mă iubeau pretindeau că sunt mai mult sau 
mai puţin ignorant şi că nu mă simt bine decât printre animale, 
că tovarăşii mei cei mai apropiaţi sunt şoimii de vânătoare şi că 
maimuţele savante ocupă un loc privilegiat. Nu e adevărat! Imi 
plăceau poemele epice, poveştile de curte şi istoria, în special 
cea a Italiei. Din nenorocire, oamenii care mă denigrau, afişând 
o tristă compasiune, exercitau o oarecare influenţă asupra 


regelui. 
Am fost consternat când Monsieur de Vesc mi-a destăinuit - în 
secret - că printre criticii mei cei mai vicleni, care mă 


ponegreau, strigând în acelaşi timp că îmi vor binele, se afla 
însăşi Anne, sora mea cea mare, care avea un bărbat rotofei, 
Pierre de Beaujeu, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. 

Ştiam că nu mă iubeşte, dar nu-mi imaginam că propria mea 
soră ar fi capabilă să mă critice în faţa regelui. Anne îşi detesta 
propriul sex, care o împiedica să aspire la tronul Franţei. Era 
genul de femeie bărbătoasă, rece, îndărătnică, energică şi 
însetată de putere. Austeritatea ei, afişată cu un fel de orgoliu, 
era în realitate o mască ce ascundea cu greu aviditatea şi 
natura ei coruptă. Sustrăgea fără ruşine aur din vistieria regală 
şi făcea să i se plătească scump serviciile pe care le aducea 
partizanilor ei sau principilor străini. 

Anne ironiza înfăţişarea care nu mă avantaja, ochii ieşiţi din 
orbite, nasul mare, picioarele lungi şi subţiri ca nişte catalige, 
care îmi dădeau aerul unui flamingo bâjbâind prin nămolul unei 
mlaştini, în căutare de viermi, hrana lui favorită. 


Ador păsările flamingo roz - am de altfel un exemplar în 
colecţia mea de păsări exotice - dar comparaţia cu picioarele lui 
lungi m-a deranjat oarecum. 

Plângeam într-un colţ, când m-a găsit domnul de Vesc. 
Cedând până la urmă în faţa insistențelor sale, i-am mărturisit 
cauza smiorcăielilor mele. M-a privit cu o înţelegere care a fost 
balsam pentru vanitatea mea rănită. 

— Nu vă daţi seama, monseniore, că este vorba de cea mai 
banală invidie? Sunteţi un mascul, ceea ce sora dumneavoastră 
nu va fi niciodată! Apoi, fizicul dumneavoastră este extrem de 
agreabil. Cele mai alese fete din Europa aleargă după 
dumneavoastră... Elisabeth de York, fiica regelui Angliei, Juana 
de Castilia, nepoata regelui Alfonso al V-lea al Portugaliei, Maria 
de Burgogne, fiica răposatului duce de Bourgogne - căsătorie 
care la acest moment nu este recomandabilă -, Margareta de 
Austria, fiica împăratului german... Şi atâtea altele visează la 
dumneavoastră... 

Argumentele domnului de Vesc aveau destulă greutate. 

Am schiţat o replică timidă: 

— Nu credeţi că este vorba de căsătorii motivate de raţiuni de 
stat? Deci, de substrate politice? 

— Evident că substratele politice joacă un oarecare rol... Dar 
acesta nu este determinant... Reputația prinţului, farmecul 
spiritului său, bravurile cinegetice aprind inima candidatelor... Și 
pot afirma, monseniore, că dumneavoastră îndepliniţi cu 
prisosinţă aceste condiţii... 

Adăugă apoi cu un surâs complice: 

— Sunt autorizat să vă informez că Majestatea Sa regele, tatăl 
vostru, a ales cea mai frumoasă fată, cea mai dotată şi mai 
seducătoare din lume pentru voi: prinţesa Margareta a 
Austriei... Data logodnei a fost deja stabilită... 

Descrierea domnului de Vesc m-a făcut să visez. 

— Credeţi că este într-adevăr frumoasă? 

— Este un înger, monseniore! Un înger, o nimfă, o mică 
zeiţă... 

Euforic, cu moralul ridicat, l-am părăsit pe domnul de Vesc 
pentru a-mi vedea păsările. Voiam să le vorbesc despre 
logodnica mea, mica zeiţă... 


La 22 iunie 1483, dată care s-a gravat în mintea mea, am 
părăsit Amboise, în fruntea unei suite impozante, pentru a-mi 
primi logodnica. Inima îmi bătea puternic... Le zâmbeam tuturor 
ca un idiot, pentru a-mi ascunde tulburarea. Imaginaţia galopa... 
Mă şi vedeam îmbrăţişând o fată superbă pe care toţi oamenii 
casei mele civile şi militare o priveau cu admiraţie şi cu invidie. 
Am petrecut ultimele nopţi fără să pot închide un ochi. Flăcările 
destrăbălării mă ardeau. O îmbrăţişam cu ardoare pe Margareta, 
care mă sorbea din ochi şi îmi şoptea cuvinte de dragoste. Dacă 
mi-ar fi spus că am picioroange de flamingo roz, nici nu m-aş fi 
sinchisit, ştiind că o face din simpatie, ca un fel de mângâiere 
verbală... 

Eram îmbrăcat în atlas roşu închis; croiala modernă a 
costumului se potrivea cu personalitatea mea. 

Intr-un anumit loc al drumului, denumit la Métairie de la 
Reine, cortegiul s-a oprit pentru a aştepta sosirea prinţesei. 
Căldura şi emoția mă făceau să transpir ca o stropitoare. 

In sfârşit, o coloană strălucitoare apăru la orizont. Cavalerii 
eleganţi şi doamnele de onoare călare încadrau o litieră aurită, 
bogat sculptată şi trasă de două catârce împodobite cu 
valtrapuri. Ajunşi în dreptul nostru, se opriră. Inima îmi bătea 
atât de tare încât suna ca un gong în delir. 

Un scutier deschise cu solemnitate portiera litierei. Mă grăbii 
să ofer mâna prinţesei, viitoarea mea soţie. 

Cu greu m-am stăpânit să nu cad, ţeapăn ca un mort, când 
ochii mi se încrucişară cu cei ai unei fetiţe cam de trei anişori, 
care surâdea intimidată de acest ceremonial greu de înţeles 
pentru ea. Nimeni nu mă prevenise că voi avea de-a face cu un 
prunc, cu o copilă de-abia înţărcată, care trebuia să aştepte un 
secol pentru a ajunge la vârsta mea. In clipa aceea am avut 
impresia că toţi cavalerii mei de onoare făceau haz pe socoteala 
mea... 

A doua zi se desfăşură, după cel mai strict protocol, 
ceremonialul logodnei mele cu Margareta de Austria. De acum 
încolo, ea trebuia să locuiască la Amboise, având propria ei 
casă, alcătuită mai ales din educatoare şi călugăriţe îmbrăcate 
în alb-negru, ca nişte coţofene... 

Bănuiesc că, informată de această păţanie, Anne se amuza pe 
seama mea. Nenorocirea altuia o face să se bucure. Când mă 


voi instala pe tronul strămoşilor mei, o voi obliga să înghită 
dublul veninului pe care m-a făcut ea să-l înghit. 

Pe când rumegam aceste gânduri negre, nu mi-aş fi putut 
imagina că răzbunarea avea să se producă într-un viitor aşa de 
apropiat... Dar evenimentele se precipitară cu o astfel de viteză, 
încât m-au luat pe nepregătite. 

La castelul Amboise, viaţa îşi reluase cursul normal, de abia 
tulburată de prezenţa logodnicei mele, devenită practic 
invizibilă... 

Într-o zi, tocmai mă pregăteam pentru vânătoarea zilnică 
obişnuită, când un ofiţer de ordonanţă se prezentă în faţa mea 
pentru a mă anunţa că regele doreşte să mă vadă imediat. 
Aceste convocări urgente şi imperioase nu prevesteau nimic 
bun. 

Când am ajuns la Plessis-les-Tours, tata m-a primit fără să mă 
lase să fac anticameră, ceva neobişnuit. Dar, ca întotdeauna, 
ochii lui păreau să pătrundă până în străfundul gândurilor mele 
cele mai secrete. Un zâmbet abia schiţat îi lumină câteva clipe 
chipul obosit. Măsura cabinetul cu paşi care se voiau vioi, dar, în 
ciuda eforturilor, îşi târa picioarele. Gârbovit, încerca să se 
îndrepte, dar era marcat de oboseală. Vorbea cu o voce 
răguşită, stranie, sacadată. 

Mi-a cerut veşti despre Margareta, dar, fără să aştepte 
răspunsul, abordă un alt subiect. 

— Intr-o zi vei fi chemat să conduci această ţară. Trebuie să 
ştii că meseria de rege implică sarcini grele, datorii pe care 
trebuie să le îndeplineşti uneori chiar împotriva voinţei tale. 
Desemnat de voinţa divină, suveranul trebuie să se arate demn 
de strămoşii săi şi să se identifice cu statul care i-a fost 
încredinţat... 

Făcu o pauză pentru a-şi recăpăta suflul. 

— Regele trebuie să se dedice trup şi suflet prosperității şi 
fericirii neamului său, măreției ţării sale... 

Se lăsă să cadă într-un fotoliu cu spătar înalt, aşezat lângă 
cămin. În ciuda căldurii de vară, flăcările unui foc mic jucau în 
vatră. 

Suspină, apoi strânse în jurul corpului său descărnat roba 
largă de mătase stacojie. Voia să-şi păstreze până la moarte 
aerul maiestuos, impozant, regal. 


— Tu trebuie să-l asculţi pe Dumnezeu, pe Sfânta Fecioară şi 
pe toţi sfinţii care călăuzesc treburile noastre. Dar trebuie să 
priveşti cu suspiciune pe aşa-zişii slujitori ai Domnului, care sunt 
preocupaţi mai mult de propriile lor interese decât de acelea ale 
Bisericii. Papa este un păgân care se bălăceşte ca un porc în 
troaca lui. lar principii italieni sunt nişte necredincioşi gata să-şi 
vândă sufletul diavolului pentru câţiva pumni de galbeni. Ei sunt 
cei care au inventat armata de mercenari condotta. Nu te atinge 
de Italia! Este un bârlog împuţit de bandiți şi de animale 
sălbatice... Încearcă să determini Sfântul Scaun să respecte 
Pragmatica Sancţiune, care ne asigură independenţa faţă de 
Vatican. Trebuie să supui unui control riguros clerul Franţei şi 
veniturile bisericilor sale. În privinţa nobililor feudali, strânge 
frâiele până când zăbala le va sparge dinţii... Şi mai ales nu 
repeta greşeala mea. Când am preluat puterea regală, i-am 
îndepărtat brutal pe toţi consilierii tatălui meu. Păstrează-i lângă 
tine pe ai mei. l-am pregătit la o şcoală dură. |ţi vor fi devotați... 

M-a reţinut la dineu. Mânca foarte puţin, pentru că nu putea 
reţine hrana. Onora, în schimb, vinul excelent. Am primit chiar 
permisiunea să sorb două sau trei pahare. 

— Ai voie să bei puţin alcool, pentru că peste câteva luni vei 
trece pragul celor paisprezece ani, vârsta majoratului regilor. 
Primeşte felicitările mele anticipate! 

Însufleţit de un divin Château-Yquem, „marele şi excelentul 
vin de Sauternes” - am citat propriile lui cuvinte - începu să 
înşire amintiri din tinereţea lui, legate de răfuielile cu cel ce l-a 
adus pe lume. Astăzi regreta violenţa confruntărilor lor. Numai 
moartea a pus capăt acestui conflict. 

— Prima măsură pe care am luat-o, după primirea succesiunii, 
a fost executarea celui mai apropiat prieten şi consilier al său, 
contele de Armagnac, duce de Nemours. Găsisem o justificare: 
raţiuni de stat. S-au comis crime mult mai nebuneşti decât ale 
mele în numele acestei supreme invocări... Sub domnia mea, 
călăii nu au şomat nicicând... Dar am avut întotdeauna în faţa 
ochilor un singur obiectiv: binele Franţei... 

Îmi vorbi apoi de dramaticul său conflict cu Casa de 
Bourgogne şi de preferinţele lui pentru diplomaţie. 

— Insist asupra acestui punct!, adăugă el cu nervozitate. O 
diplomaţie abilă ţi-ar putea pune Europa la picioare! Războiul 


este grotesc, sălbatic, nedemn de un principe luminat... 
Operațiunile militare implică riscuri mari: ele sunt la fel de 
supuse hazardului ca jocurile de zaruri... Şi acum, du-te!... Sunt 
obosit... Cortina cădea cu brutalitate înainte de finalul piesei. În 
timpul dineului, am avut impresia că tatăl meu se umanizase, că 
abandonase vechea lui atitudine trufaşă, de despot inabordabil, 
pentru a-şi descărca sufletul ca un părinte afectuos în prezenţa 
fiului său. Tunetul care a cutremurat ferestrele părea să 
sublinieze finalul trist al acestei întrevederi. O furtună de o 
violenţă extremă se abătu asupra ținutului. Furia naturii se 
armoniza cu bătăile devastatoare ale tâmplelor mele, cu propria 
mea agitaţie... 

Ce-mi evoca această audienţă?... Aceste instrucţiuni care 
sunau ca un cântec de lebădă... Era vorba de un avertisment? 

Ştiam că regele este bolnav. Dar anturajul său vorbea de o 
indispoziţie trecătoare... 

Zece zile mai târziu, clopotul capelei modeste din Plessis-les- 
Tours anunţa moartea tatălui meu... Acest eveniment grav mă 
găsea într-o situaţie incomodă... Voi fi proclamat rege, dar nu 
voi putea acţiona în deplinătatea drepturilor mele, fiindcă eram 
minor... Şi, plin de umilinţă, regele, înainte de a muri, 
încredinţase surorii mele administrarea regatului pe timpul 
minoratului meu şi chiar după... 

Această măsură era foarte abilă. Dacă ar fi fost numită 
regentă, funcţiile ei ar fi încetat deîndată ce eu aş fi atins 
majoratul. Această tutelă deghizată îi acorda un control 
susceptibil a fi prelungit chiar şi după ce voi fi împlinit „vârsta 
raţiunii”. Formulă ambiguă, care mă reducea la rolul unui rege- 
fantomă... 

Nu voi spune că am ajuns la nivelul lui Alexandru cel Mare sau 
al Sfântului Augustin, care reprezentau, în concepţia actuală, 
vârful artei militare şi al ştiinţei umane. Dar ajutat de consilieri 
înţelepţi, precum domnul de Vesc şi de colegii săi, care s-au 
ocupat de educaţia mea intelectuală şi religioasă, aş putea privi 
viitorul cu o oarecare seninătate. 

După ce am trecut pragul majoratului, am asistat cu asiduitate 
la toate consiliile, la toate adunările. Puțin câte puţin, mi-am 
putut da seama că sunt marginalizat, redus la o figuraţie 
ofensatoare. Mă transformaseră într-un obiect de decor la care 


abia se mai uitau. O situaţie de rahat... Scuzaţi! Cine vrea să se 
inspire din proza nobilă, sublimă a Sfântului Augustin, nu trebuie 
să se coboare la folosirea unor termeni atât de vulgari ca acest 
nefericit... „de rahat”, trântit ca un bulgăre de noroi printre 
stele... Dar să lăsăm deoparte digresiunile! Să revenim la 
subiectul nostru... atât de insuportabil. 

Cuplul Beaujeu a câştigat încrederea tatălui meu - căzut în 
patima misticismului datorită bolii sale - afişând un rigorism, o 
evlavie exemplare, precum şi voinţa de a sprijini şi a apăra 
politica lui. Astfel, primiseră mijloacele şi autoritatea de a 
continua... Într-un limbaj mai colorat, tata căzuse în laţ... Încă o 
dată, scuze pentru /aț. 

Oricum, simţeam efectele pe propria mea piele... Anne şi 
matusalemicul ei soţ reuşiseră să-mi răpească plăcerea, extazul 
pe care normal ar fi trebuit să-l producă prezenţa pe fruntea 
mea a glorioasei coroane a regatului Franţei... 

Soții Beaujeu asigurau protecţia consiliului înţelepţilor. Pentru 
a se face iubiţi de înalta nobilime, exasperată de autoritatea 
excesivă a burghezilor învestiţi cu o putere fără precedent în 
tara noastră, sora mea îl lăsă pe bietul bărbier-diplomat, Olivier 
Le Daim, pe mâna parlamentului, care l-a judecat şi l-a 
decapitat pentru că îndrăznise - în epoca sa de glorie - să 
întemniţeze un consilier care îşi depăşise prerogativele. 

Această concesie nu-i împiedica pe duci şi pe marii feudali să 
încerce să-i detroneze şi să-i treacă pe tuşă. 

Ducele de Orleans, care se bucura de reputaţia de a fi cel mai 
frumos bărbat din Franţa, îmi făcu o vizită. Cu un zâmbet 
seducător, îmi făcu o propunere care avu darul să mă încânte: 

— Dragul meu sire, n-ai vrea să le trag nişte picioare în cur 
acestor Beaujeu, care să-i zboare în exil în Gien sau la Thouars? 

— Trage-le, vere, trage-le! Dar cu grijă! Au curul blindat! 

Incă o dată iertare! Acest dialog nu a fost inspirat din texte 
literare rafinate; dar l-am citat pentru a păstra culoarea locală! Îl 
iubeam mult pe vărul meu de Orleans, în ciuda faptului că 
mariajul lui cu sora mea, Jeanne de Valois, luase o întorsătură 
de tragicomedie antică. Nu-l puteam condanga că fugea de ea 
ca de ciumă. Jeanne era urâtă, cocoşată, se uita cruciş şi 
mirosea ca un câine plouat, în ciuda parfumurilor cu care se 
stropea. Tata îi impusese această alianţă matrimonială, care în 


mod fatal trebuia să rămână sterilă. Nimeni nu şi-ar fi putut 
imagina că cineva ar putea să se culce cu ea. In absenţa unui 
copil care să continue şirul ducilor de Orleans, toate bunurile 
acestei familii ar reveni, în mod firesc, Coroanei Franţei. 

Tata ordonase ca logodna Jeannei cu Louis şi aceea a Annei cu 
Pierre de Beaujeu să fie celebrate în cursul aceleiaşi ceremonii. 
Anne, care era îndrăgostită în secret de Louis, ar fi preferat să 
facă schimb de parteneri. Dar dorinţa tatălui meu, care se 
împletea cu raţiuni de stat, era inflexibilă. 

Ecoul acestei pasiuni, aparent bine ascunsă, a ajuns la 
cunoştinţa mea în împrejurări neobişnuite. 

În cursul ceremoniei încoronării mele, cei patru băieţi care 
ţineau trena lungă a mantiei mele regale râdeau pe înfundate. 
Odată solemnitatea terminată, în timp ce îmi schimbam 
veşmintele de gală, m-am retras lângă pervazul unei ferestre cu 
Philippe de Chastellux, cel mai zburdalnic şi îndărătnic dintre 
aceşti copii. Nu voiam să-l bruftuluiesc de faţă cu martori. 

La întrebarea mea privind incalificabilul comportament din 
catedrală, mi-a răspuns râzând: 

— Eraţi prea preocupat de ceremonie pentru a remarca 
manevrele subtile ale doamnei Anne pentru a atrage atenţia 
vărului dumneavoastră, ducele de Orleans. Făcea graţii ca o 
fetiţă abia ieşită din pension. Oamenii care i-au surprins jocul se 
amuzau copios. N-aţi observat că nu se mai îmbracă în negru? 

— Într-adevăr! 

— Ţinuta ei sobră, monahală, este de faţadă la curtea regelui, 
tatăl dumneavoastră, pentru a-l impresiona şi a-i cuceri 
încrederea. Pentru a-l seduce pe tânărul duce, arborează acum 
toaletele cele mai strălucitoare, cele mai extravagante. 

Isteţimea micului Chastellux m-a impresionat. 

— Domnul de Beaujeu n-a observat manevrele ei? 

— Fără îndoială că da! Doar nu e prost! Dar a observat şi că 
ducele este absolut insensibil la avansurile doamnei de 
Beaujeu... 

Scenele de gelozie nu ar fi avut niciun rost! 

Comentariile micului Philippe erau pertinente şi dezvăluiau o 
surprinzătoare cunoaştere a naturii umane. Copiii de astăzi sunt 
mai evoluaţi decât cei de ieri. 


Progresul în toate domeniile este o caracteristică a secolului 
nostru. Cred că Sfântul Augustin ar fi ajuns la aceeaşi concluzie. 

Complicaţiile premaritale sunt la ordinea zilei. După cum ştiţi, 
sunt logodit cu Margareta de Austria. O dată cu trecerea anilor, 
gingaşa fetiţă a înflorit ca un crin cu un parfum delicat şi totuşi 
îmbătător. O văd rar, pentru că am părăsit reşedinţa de la 
Amboise, instalându-mă la Paris. În plus, meseria mea de rege 
îmi impune numeroase deplasări de la un capăt la altul al 
regatului. Margareta se apropie de zece ani, iar figura ei, care 
mai păstrează încă inocenţa şi prospeţimea preadolescentină, 
promite o frumuseţe rară. Mă gândesc că voi fi ispitit să mă 
îndrăgostesc de ea. 

Dar raţiuni de stat, care adesea joacă feste triste suveranilor 
şi principilor de sânge, au intervenit şi în viaţa mea. 

Ducele François de Bretagne este ultimul mare feudal care 
mai păstrează încă cvasiindependenţa faţă de Franţa. Fostele 
domenii laice Normandia, Guyana, comitatele Toulouse, 
Bourgogne, Anjou fuseseră deja înghiţite şi digerate de Franţa. 
Jeanne trebuia să pună cruce alianţei cu Orleans, iar Anne 
intrase în clica Bourbonilor. 

Numai ducele de Bretagne rămânea de neclintit în splendida 
lui izolare. Dintre toţi copiii seceraţi de moarte nu mai rămăsese 
în viaţă decât o fată, Anne, se pare foarte frumoasă. 

Mai mulţi candidaţi o priveau cu lăcomie. Alain le Grand, un 
tap bătrân pe care l-a refuzat categoric, ducele de Buckingham, 
care voia să anexeze ducatul de Bretagne la Anglia, prinţul 
moştenitor al Aragonului şi al Castiliei, Maximilian, regele 
romanilor şi chiar Louis d'Orléans, care ceruse deja papei 
anularea căsătoriei sale cu Jeanne de Valois, fără să obţină încă 
această favoare. 

Când sora mea, Anne de Beaujeu, a fost informată de ultimul 
capriciu al ducelui d'Orléans, a cuprins-o isteria. Criza ei de 
gelozie nu a scăpat nimănui. Gelozia o sufoca. Faptul că Ducatul 
Bretagniei risca să cadă în braţele lui Louis o deranja mai puţin 
decât perspectiva de a-l vedea căsătorindu-se cu o rivală 
frumoasă şi tânără. Pentru a nu permite căderea ducatului 
Bretagniei în posesia vreunui suveran străin, nu-mi rămânea 
decât să candidez eu însumi la mâna frumoasei prințese. 


Ştiu! Veţi avea o obiecţie aparent îndreptăţită. Eram deja 
logodit cu Margareta de Austria, care mă aştepta cuminte la 
Amboise. Dar aici intervine inevitabila rațiune de stat. Fiica 
ducesei Marie de Bourgogne, Margareta, era nepoata lui Charles 
Temerarul şi, în consecinţă, unica moştenitoare a Ducatului de 
Bourgogne. Or, acesta intrase deja sub sceptrul regilor Franţei, 
datorită jocului ultra abil al tatălui meu. lar drepturile virtuale 
ale Margaretei nu mai erau de niciun folos... 

Deci, adio Margareta! Bine ai venit, Anne de Bretagne!... 

Împăratul Maximilian a primit foarte rău vestea ruperii 
logodnei cu fiica sa, cu atât mai mult cu cât mă pregăteam să-i 
fur şi eventuala logodnică. Un mic război cu imperiul s-a 
terminat în coadă de peşte. 

Francezii ştiu să îmbine geniul cu şansa... Un alt mic război 
împotriva mai-marilor regatului, exasperaţi de ceea ce ei 
numeau „Dictatura Beaujeu”, s-a terminat prin înfrângerea 
rebelilor. Cu acest prilej, Louis d'Orleans, care îngroşa armata 
nemulţumiţilor, a făcut cunoştinţă cu închisoarea de la Bourges. 
Sora mea, Anne de Beaujeu, jubila. 

„Să putrezească în celula asta infectă până la sfârşitul zilelor 
lui”, striga ea. Acolo, în turnul cel mare, Anne îl îndepărta, îl 
izola de toate frumoasele Franţei... 

Femeile pasionale sunt de-a dreptul periculoase. Trebuie să 
învăţ pe dinafară această lecţie... 

Evident, după trei ani de detenţie, l-am eliberat pe Louis fără 
să cer autorizaţia surorii mele, care nu mi-a iertat niciodată 
această măsură de bunăvoință. Am împiedicat-o să-şi satisfacă 
la nesfârşit teribila ei răzbunare... 

Este adevărat că, între timp, luasem treptat puterea în mâinile 
mele. În cele din urmă, am devenit soţul Annei de Bretagne. 
Lecţiile tatălui meu dădeau roade... 

Cuceririle lui Alexandru cel Mare îmi alimentaseră visurile de 
copil şi de adolescent. Când, recent, domnul de Vesc mi-a oferit 
„Vieţile oamenilor iluştri” de Plutarh am rămas înmărmurit. 
Găsisem cartea mea de căpătâi, călăuza existenţei mele 
terestre. Trebuie să recunosc, nu fără o oarecare jenă, că de la 
intrarea lui Plutarh în centrul preocupărilor mele politice şi 
militare am neglijat scrierile Sfântului Augustin, lectura 
spirituală pe care mama mi-o recomandase cu atâta căldură... 


În acest timp, Papa Innocent al Viill-lea se afla în război 
deschis cu regele Ferrante de Neapole. Nu un război al 
amenințărilor, al bombardamentului cu bule, cu interdicții şi cu 
excomunicări, ci un război care angaja armate, cu tot alaiul de 
morţi, de jafuri, de crime şi de jale. 

Suveranul Pontif pretindea plata tributului pe care Regatul 
Aragon îl datora Sfântului Scaun începând cu secolul al XIII-lea, 
când regele Pedro al ll-lea, catolicul, atins de o criză de 
misticism acut, îi oferise drept feude Regatele Aragon şi 
Catalonia, precum şi plata unui tribut anual. 

Nobilimea şi burghezia, de obicei despărțite de interese 
antagonice, s-au aliat şi - de comun acord - au protestat 
împotriva hotărârii regelui, ameninţându-l cu debarcarea. Supus 
unei presiuni puternice, el a retractat angajamentul faţă de 
Biserică. Dar papii au continuat să considere înfeudarea ca 
perfect legală şi pretindeau achitarea tributului. 

Această nefastă declaraţie a lui Pedro al II-lea va învenina 
timp de trei secole relaţiile dintre Aragon şi Sfântul Scaun... 

Războiul papal cu Ferrante continua cu suişuri şi coborâşuri. 
Suveranul Pontif cerea ajutorul militar al principilor şi 
republicilor italiene pentru a pune capăt, odată pentru 
totdeauna, tulburărilor şi insultelor proferate la adresa lui de 
vasalul răzvrătit împotriva suzeranului său. Dar apelurile Papei 
nu au avut ca efect decât manifestații platonice de simpatie. 

Innocent al VIll-lea s-a declarat jignit de pasivitatea lor şi i-a 
ameninţat că se va adresa regelui Franţei şi împăratului german 
pentru a obţine intervenţia lor directă în afacerile Italiei. 

Domnul de Vesc îşi freca mâinile entuziasmat. 

— lată-ne solicitaţi de însuşi Suveranul Pontif! Ce ocazie 
splendidă! Vulpea invitată cu amabilitate în coteţ chiar de 
domnul cocoş! 

Exasperat de rezistenţa lui Ferrante, papa a făcut congestie 
cerebrală, dar a scăpat nevătămat. După ce i-a mulţumit lui 
Dumnezeu pentru miraculoasa lui vindecare, a pregătit o bulă 
prin care declara decăderea lui Ferrante din toate drepturile şi 
reîntoarcerea definitivă a Regatului Neapole în stăpânirea 
Sfântului Scaun. 


Una dintre acele întorsături în care italienii sunt maeştri a 
redus la neant speranţa noastră de a ne face o intrare triumfală 
în Roma, în postura de salvatori ai papalității. 

Negocierile secrete care aveau drept obiect interese strict 
financiare, considerabile, au pus punct ostilităţilor. Spre 
surprinderea galeriei, papa şi regele au făcut declaraţii 
răsunătoare de prietenie şi, pentru a pecetlui reconcilierea, au 
anunţat încheierea unei alianţe matrimoniale între Lodovico de 
Aragon, nepotul lui Ferrante, şi Battistina Cibo, nepoata 
Suveranului Pontif. 

În cele din urmă, regele a plătit tributul pretins de papă şi 
acesta a semnat o bulă prin care recunoştea drepturile 
Aragonilor asupra tronului Regatului Neapole şi declara că 
succesiunea lui Ferrante se cuvenea de drept fiului său Alfonso. 
Când Lodovico va urma la tron tatălui său, Battistina Cibo va fi 
încununată regină de Neapole... 

Am intervenit pe cale diplomatică pentru a-i cere papei să nu 
acorde învestitura Aragonilor. Am primit un refuz politicos, dar 
ferm... i 

Posed un spirit de contradicţie dezvoltat. Impotrivirea 
Suveranului Pontif nu a făcut decât să întărească hotărârea mea 
de a cuceri Regatul Neapole... O nouă ocazie se întrezărea la 
orizont. Nobilii napolitani, refugiaţi în Franţa, după o rebeliune 
înfrântă de Ferrante, s-au oferit să lupte sub drapelul meu 
pentru a-mi susţine dreptul asupra tronului Neapolelui... 

După puţin timp, am primit o delegaţie a lui Lodovico il Moro, 
care îmi cunoştea planurile referitoare la Italia şi care mi-a oferit 
alianţa lui. 

Această oportunitate mi-a întărit hotărârea... Ca şi Cezar, voi 
trece Rubiconul... 

GIOVANNI ANTONIO BAZZI 

zis Sodoma 

Mă întreb uneori dacă ordinea numelor n-ar trebui inversată: 

SODOMA puţin cunoscut sub numele de Giovanni Antonio 
Bazzi. 

Felul cum am ajuns să fiu deposedat de numele meu, care a 
fost înlocuit cu o poreclă, ar putea forma subiectul unei 
poveşti... 


Când eram copil, la Siena, toată lumea mă striga Giovanni. A 
fost una din cele mai frumoase epoci din viaţa mea. Nu eram 
copleşit de griji, mă jucam cu colegii mei de şcoală sau de 
aceeaşi vârstă cu mine şi îmi petreceam cea mai mare parte a 
zilei în preajma Domului, enorma catedrală din centrul oraşului, 
unul din acele monumente ciclopice care se construiau 
neîntrerupt fără să fie terminate vreodată... 

Aveam un văr care, respectând dorinţa tatălui său, urma o 
şcoală de pictură. Dar puţin îi păsa lui de pictori şi de pictură. 
Visa numai cai şi isprăvi ecvestre. Îl adora pe Paolo Ucello, 
pentru că acesta pictase o mulţime de cai în faimoasa „Bătălie 
de la San Romano”. Eram mai puţin entuziasmat de această 
expunere de crupe şi de burţi durdulii, care îmi aminteau de 
şoldurile enorme şi de fesele rotunde ca nişte luni fleşcăite ale 
mătuşii mele Ginevra, pe care o surprinsesem într-o zi în timp ce 
se căznea să iasă dintr-o putină în care s-ar fi putut îmbăia un 
elefant. 

Pentru că vărul meu lăsa pensulele şi creioanele pe unde 
apuca, m-am folosit de ele fără să supăr pe cineva. Cu 
creioanele şi hârtiile sub braţ, alergam în faţa Domului şi cu 
nasul în vânt schiţam, din câteva linii grăbite, felurite figuri de 
piatră care împodobeau portalul. Habar nu aveam ce personaje 
reprezentau, dar identificarea lor mă lăsa rece. Mă interesau 
numai siluetele bine scoase în relief. 

Mergând aproape în fiecare zi să desenez figurinele de piatră 
ale fațadei, preoţii şi enoriaşii începuseră să se obişnuiască cu 
prezenţa mea. Se opreau uneori, se uitau la schiţele mele şi mă 
întrebau cu simpatie: 

— Vrei să devii sculptor? 

Răspundeam invariabil: 

— Nu! Nu sunt atras de sculptură... 

Se încruntau nedumaeriţi. 

— Dacă preferi pictura, de ce nu intri în biserică? Acolo este 
plin de fresce care să te inspire. 

Mă scuturam ca un căţel ieşit din apă. 

— Personajele din frescele acelea nu au viaţă... Parcă sunt 
lipite de pereţi... 

Spectatorii care făceau roată în jurul meu schimbau priviri 
nedumerite: 


— Copiii de azi nu mai au nimic sfânt... 

Se îndepărtau de parcă aş fi fost ciumat... 

Informat de felul cum îmi petreceam timpul liber, tata 
izbucnea mânios: 

—  Ucenicia în comerţul meu ţi-ar prinde mai bine. Din 
nenorocire, copiii nu au niciodată capul la treburi serioase... 

Şi ca să-şi termine ideea, îmi trăgea o scatoalcă... 

Lucrurile s-au schimbat când familia mea s-a hotărât să mă 
trimită la Florenţa, pentru a alunga singurătatea care o copleşea 
pe mătuşa Caterina - soră a mamei - rămasă văduvă şi fără 
copii după o căsătorie de douăzeci şi cinci de ani cu un om de 
afaceri florentin. Singurătate relativă, pentru că avea numeroşi 
servitori; apoi, banii pe care îi întorcea cu lopata îi luau destul 
timp ca să-i cheltuiască. 

— Prezenţa lui Giovanni, cel mai drăguţ, cel mai apropiat de 
fraţii săi, o va ajuta să depăşească amărăciunea provocată de 
neîmplinirea instinctului matern, spuse tata înţelegător. 


Mama îl aproba supusă, înclinând capul aparent convinsă. Ar fi 
fost în zadar să i se împotrivească. 

— Apoi, adăuga el, este preferabil ca averea să rămână în 
familie decât să pună laba pe ea vreun vânător de zestre, care 
ar fi în stare să-i facă şi un copil. 

Deşi îi era greu să se despartă de mine, mama nu îndrăzni să i 
se opună. Işi dădu acordul cu jumătate de gură: 

— Ai dreptate! Caterina i-a arătat întotdeauna o afecţiune 
deosebită; când vine în vizită, cele mai frumoase cadouri sunt 
pentru Giovanni... 

Aveam zece ani când am luat drumul Florenței. Prima 
aventură din viaţa mea. 

Mătuşa Caterina îmi pregătise o primire călduroasă. M-a 
îmbrăţişat cu dragoste. Râzând şi plângând în acelaşi timp, căci 
nu se scursese multă vreme de la pierderea bărbatului ei. 
Pentru a-mi face viaţa dulce şi senină, mi-a repartizat o cameră 
frumoasă, la etajul al doilea, cu o vedere superbă spre Arno. 
Eram înconjurați de palate. Atâta frumuseţe îmi tăia răsuflarea. 
O bătrână grasă, dar cu un zâmbet îndatoritor şi un tânăr 
servitor se ocupau de mine. Această casă imensă, dar mai ales 
podul, îmi ofereau un domeniu virgin, numai bun să fie explorat. 

Mă gândeam adesea la mama, care îmi lipsea. În pofida 
înfăţişării ei umile şi a grijilor gospodăreşti, care îi răpeau tot 
timpul, avea propria ei filosofie, care ţâşnea ca apa dintr-o 
fântână în plin deşert. Adesea, se oprea în mijlocul treburilor şi 
punea o întrebare fără să ne privească şi fără să aştepte niciun 
răspuns: 

— Am fost oare creaţi de Dumnezeu numai ca să ducem o 
viaţă cenuşie, ştearsă, care nu ne deosebeşte de cea a 
animalelor decât prin aceea că mergem la biserică? 

Sau: 

— In fiecare noapte ne cuprinde frica pentru că ne temem să 
nu fim omorâţi în propriul nostru pat de indivizii fără lege şi fără 
Dumnezeu care bântuie oraşul. Ce diferenţă este între noi şi 
fiarele pădurii, care tresar la fiecare zgomot stârnit, poate, de 
apropierea unui prădător nocturn? 

Când o auzea, din întâmplare, tata o întrerupea cu brutalitate: 

— Intoarce-te la cratiţă şi lasă întâmplările de dincolo de ziduri 
pe seama mea! Politica este treaba bărbaţilor! 


Preotul care îi unise prin căsătorie, cu mulţi ani în urmă, 
adăugase, cu solemnitate: 

— Tu, bărbatul, tu vei fi dumnezeul familiei tale! Nevasta 
trebuie să te urmeze supusă, ascultătoare! lar asupra copiilor tăi 
ai drept de viaţă şi de moarte! 

Cunoşteam această formulă pe dinafară pentru că tata o 
repeta cel puţin o dată pe săptămână, de preferinţă după 
binecuvântări... 

Mama ştia să scrie şi să citească. Păstra ca pe o comoară, 
bine ascunsă, o carte cu poeme. Vocea ei dulce, uşor cântată, 
rostea uneori versuri care mă delectau. Eram singurul dintre 
copiii ei care îi împărtăşea acest secret. 

Într-o zi, tata a dat întâmplător peste carte. Sub privirile 
deznădăjduite ale mamei, a rupt-o şi a aruncat-o în foc. 

— Nu ştiam că pierzi un timp atât de preţios cu asemenea 
mofturi. Nu există decât o singură carte demnă de a fi citită... 
Biblia... Toate celelalte sunt gunoaie... Nu vreau să-mi 
perverteşti copiii cu această lectură dezgustătoare, periculoasă 
pentru sufletele lor... 

In afara casei, autoritatea absolută, divină, a tatălui meu se 
mărginea la cea a unui cetăţean, desigur onorabil, dar infinit 
mai puţin puternic decât magistraţii oraşului sau decât 
reprezentanţii marilor familii, decât şefii celor cinci monti, marile 
partide care îşi disputau Siena şi bogăţiile sale. Luptele între 
facţiuni erau furtunoase. Şefii lor apăreau fie în postura de viteji 
apărători ai libertății, fie de adevăraţi diavoli. Opţiuni 
determinate în funcţie de optica partizanilor ori a inamicilor lor. 

Mama, care era o comoară de bun-simt, îi amesteca unii peste 
alţii, în aceeaşi ciorbă. 

— Toţi sunt nişte nebuni!... Nebuni de legat!... 

Pandolfo Petrucci, care acaparase puterea după un război civil 
înverşunat, se distra în timpul liber aruncând pietre care se 
rostogoleau cu un zgomot infernal pe pantele lui Mont Aminta, 
fără să-i pese de oamenii care circulau în vale şi care riscau să 
fie loviți. 

Când liniştea revenea în oraşul însângerat de lupte fratricide, 
onorabilii burghezi profitau de acalmia şi de soarele generos 
pentru a se plimba cu pas măsurat şi a schimba în dreapta şi în 
stânga saluturi politicoase, călduroase sau distante, perfect 


calculate. După căderea nopţii, se închideau cu nenumărate 
încuietori în spatele porţilor solide ale caselor fortificate. Cei 
care ieşeau după lăsatul nopţii riscau să dea ochii cu moartea. 
Locuitorii paşnici ai frumosului oraş Siena tresăreau adesea 
treziţi din somn din cauza strigătelor vreunui imprudent care era 
strangulat sub ferestrele lor. Deplasarea fără o escortă 
puternică echivala cu o sinucidere. 

Viaţa la Siena avea un preţ de nimic. Poate că acest pericol 
care plutea deasupra capetelor noastre a determinat-o, în cele 
din urmă, pe mama să aleagă să mă trimită la Florenţa. Apoi, ea 
nu uita că sunt singurul complice cu care împărțea gustul său 
pentru poezie şi artă. În afara ei, nimeni din familie nu a 
regretat plecarea mea. Fraţii mei mă comparau cu o găină 
plouată, fiindcă nu participam la încăierările lor fără sfârşit, 
pentru cele mai neînsemnate motive. 

Înaintea plecării la Florenţa, îmi imaginam că Siena este cel 
mai frumos oraş din lume. Ajuns la destinaţie, am constatat că 
mă înşelasem. Bisericile din Florenţa mi-au deschis porţile unei 
lumi de basm. Obişnuit cu pictorii de la noi, artizani demni de 
milă, care nu-şi găseau clienţi în afara oraşului natal şi care 
umpleau bisericile cu sfinţi încremeniţi, lugubri, lipiţi de pereţi 
ca muştele strivite, am găsit la Florenţa fresce care scoteau în 
relief personajele, subliniau dramatismul gesturilor lor, creau 
atmosferă şi făceau să planeze asupra acestei lumi minunate 
fantastice jocuri, de umbre şi lumini. 

informată de mama de înclinarea mea pentru pictură şi 
surprinsă de comentariile mele simple, dar care-mi dezvăluiau 
gusturile în acest domeniu, mătuşa Caterina a vrut să aibă 
confirmarea unei autorităţi, în speţă aceea a lui Ghirlandaio, o 
fosilă în ochii mei, devenit celebru prin descoperirea unui copil- 
minune, Michelangelo Buonarotti, pe care îl remarcase chiar şi 
Lorenzo Medici, Magnificul. 

Maestrul Ghirlandaio mi-a pus un cărbune fin în mână, mi-a 
arătat cu un gest moale un desen care nu reprezenta dificultăţi 
deosebite şi care păcătuia printr-o banalitate jalnică. Un buchet 
de flori peste care zbura o pasăre. 

Maestrul urmărea cu un interes blazat executarea copiei mele, 
întreţinând în acest timp o conversaţie cu mătuşa Caterina. 
Florile, parcă bătute în cuie, pietrificate, şi pasărea cu aripile 


desfăcute, încremenite în aer, mi-au aprins vechea pasiune 
pentru mişcare, pentru relief. Să fac florile să se agite uşor în 
vânt, să imprim aripilor o vibraţie, acesta era pariul pe care 
voiam să-l câştig cu orice preţ. Nenumăratele siluete pe care le 
schiţasem reproducând personajele în piatră aplicate pe pereţii 
exteriori ai catedralei din Siena şi porumbeii albi care zburau în 
cerc îmi îmbogăţiseră experienţa. 

Surpriza lui Ghirlandaio, care se aştepta la o copie mai mult 
sau mai puţin plată, a fost provocată de desenul meu care 
reflecta propria mea personalitate, propria mea pecete artistică. 
Zâmbi şi îmi mângâie creştetul cu un gest patern care îmi trezea 
amintiri neplăcute. Se adresă mătuşii mele, plăcut surprins. 

— Ar putea să lucreze la mine, în ciuda vârstei lui fragede... 
Astăzi, vechile bariere nu mai contează. Lumea este în plină 
schimbare... 

Criticii care s-au aplecat mai târziu asupra activităţii mele 
artistice juvenile la Ghirlandaio s-au arătat reticenţi, înţeleg 
ezitările lor. Frecventam atelierul cu o iregularitate care îl 
enerva pe bătrânul maestru. 

— Doamna Caterina a obţinut privilegiul să te înscriu la şcoala 
mea. Dacă n-ai nevoie de lecţiile mele, de ce să le mai continui? 

— Nu trebuie să mai vin? 

— Tu singur hotărăşti! Faci parte dintre tinerii care îşi 
imaginează că au descoperit toate secretele picturii, pentru că 
talentul şi o oarecare uşurinţă în executare le permit să lucreze 
repede, prea repede uneori, ceea ce colegii lor - mai înceţi, dar 
la fel de dotați - reuşesc să termine într-un timp rezonabil. Să 
nu confunzi niciodată lucrul bine făcut cu uşurinţa de a-l face... 

La Ghirlandaio am învăţat să fac pensule din păr de porc, să 
pisez coloranţi, să amestec felurite culori pentru a obţine cele 
mai rafinate nuanţe. 

Dar arta, arta picturii, am învăţat-o absolut singur. Privind 
îndelung operele maeştrilor florentini, am descoperit legile 
perspectivei, noţiunea de profunzime, mijloacele de a sugera nu 
numai gândurile personajelor, dar şi intenţiile lor... 

Printre elevii lui Ghirlandaio nu mi-am făcut prieteni, îndată ce 
au auzit că sunt din Siena, m-au izolat ca pe un ciumat. Ura care 
desparte Siena de Florenţa îşi afla rădăcinile în trecutul cel mai 
îndepărtat. 


De altfel, toţi erau mai în vârstă decât mine. Când eşti un 
preadolescent de unsprezece sau doisprezece ani, eşti privit de 
sus de băieţii de cincisprezece sau şaisprezece ani, care se 
consideră aproape adulţi, dacă nu adulţi de-a dreptul. 

Apoi, starea mea de răzvrătire, aproape continuă, nu era de 
natură să-mi atragă simpatii. Aveam grijă să nu forţez nota, 
pentru că nu voiam să o indispun pe mătuşa Caterina şi să risc 
să fiu trimis înapoi la Siena. 

Maestrul îmi acorda o oarecare atenţie, dar fraţii săi, David şi 
Benedetto, îmi erau făţiş ostili. Îmi porunceau să mătur atelierul, 
să fac diverse servicii în exterior, să combin culorile sau chiar să 
pregătesc cartoanele pentru frescele următoare, obligaţii care 
reveneau ucenicilor şi pe care le consideram îngrozitor de 
plictisitoare. Bombăneam, dar executam corvezile sub privirile 
răutăcioase ale celor mari. 

O împrejurare neaşteptată mi-a schimbat situaţia într-o poziţie 
privilegiată. Ghirlandaio avea un băiat, Ridolfo, cu şase ani mai 
mic, care se ţinea după mine ca un căţeluş după stăpân. 
Adesea, această adoraţie mă stânjenea. 

Surprins de pasiunea lui Ridolfo pentru mine, tatăl încercă o 
experienţă. Cum fiul său refuza cu încăpățânare să fie iniţiat în 
pictură, am fost însărcinat să-i trezesc gustul pentru o artă pe 
care părintele său o dusese la perfecţiune. Micuţul, care se 
arăta ostil învăţătorilor săi, a găsit în mine interlocutorul ideal. 
Mă asculta visător, cu gura căscată, ca şi când prin vocea mea 
ar fi vorbit Zarathustra, şi îndeplinea cu o admirabilă bunăvoință 
ceea ce îi ceream. Devenind un intermediar între Ridolfo şi 
maestru, acesta se străduia să-mi dezvăluie toate secretele, 
toate chichiţele meseriei. Pentru că înregistram eu însumi 
progrese notabile, mi s-a permis să particip la realizarea unor 
fresce, limitându-mă - conform regulilor - la pictarea unei mâini, 
a unui tors, a unor ţesături şi dantelării de aur, foarte la modă în 
acea epocă. Uimiţi, uluiţi de această ascensiune rapidă, 
camarazii de atelier au început să mă tolereze, apoi mi-au 
acordat chiar un început de prietenie. 

Un grup foarte închis de băieţi care se remarcau prin izolarea 
lor - li se spunea cu ironie aristocrați - îmi făceau avansuri 
pentru a mă racola. La început ezitant, pentru că eram un timid, 
am acceptat în cele din urmă să mă alătur grupului. 


Ceilalţi ucenici, care se simțeau excluşi, nu pierdeau ocazia 
să-i ironizeze şi chiar să-i provoace. Ilzbucneau certuri, dar fără 
urmări grave. Într-o zi, Julien, vestit pentru limba lui ascuţită, îşi 
întrerupse lucrul şi spuse privindu-mă cu un aer insinuant: 

— Am scăpat de prezenţa plictisitoare a lui Michelangelo 
pentru a aluneca în umbra unei noi minuni... 

Noii mei prieteni mă luau la plimbare pe malurile râului Arno. 
Eram însoţiţi de fete simpatice şi zglobii care aveau slăbiciune 
pentru artiştii dispuşi să se hârjonească... Toţi se zbenguiau cu o 
lipsă de ruşine uluitoare. Invidiam succesele lor la fete şi 
admiram  dezinvoltura, atitudinea lor  libertină, bucuria 
zgomotoasă, râsetele gălăgioase care scoteau în evidenţă 
succesele lor masculine. 

Visam că într-o zi mă voi lipi şi eu de o fată dulce, tandră, gata 
să se bucure de toate mângâierile permise, desigur, sub 
acoperirea complice a nopţii. Ei, da, la doisprezece ani eram un 
romantic incorigibil, care nu îndrăznea să pretindă o întâlnire de 
dragoste. În gândul meu, construiam deliciile paradisului, dar 
când era vorba să trec la fapte, dădeam înapoi. Continuam 
cercetările în domeniul artei, singura care îmi era nu numai 
accesibilă, dar la fel de necesară ca aerul pe care îl respiram, ca 
apa care îmi astâmpăra setea. 

Găsisem un leac împotriva plictiselii. Adoram animalele. La 
Siena, tata nu ar fi conceput existenţa unui câine sau a unei 
pisici în casa noastră. La Florenţa, mătuşa Caterina îmi 
satisfăcea toate capriciile. Făcusem rost de patru cockeri 
englezi, de doi ogari afgani, de cinci dalmaţieni şi de o pereche 
de teckeli. Acestei colecţii de câini, într-adevăr excepţională, i se 
adăugau opt papagali superbi, zece canari care cântau toată 
ziua, o duzină de maimuțe, care se ciondăneau de dimineaţă 
până seara şi, în fine, un superb armăsar spaniol, alb ca zăpada, 
cu o coadă stufoasă pe care o târa pe pământ. Toţi copiii din 
cartier veneau să-mi vadă colecţia. Cei mai avuţi le aduceau 
dulciuri. 

Graţie extravaganţei mele, mătuşa Caterina cunoştea un 
început de notorietate care o încânta. După două decenii de 
existenţă ştearsă, cenuşie, alături de un om bogat, foarte 
muncitor, dar obtuz şi tăcut, care se culca o dată cu gâinile şi se 
trezea la cântatul cocoşilor, se vedea târâtă într-un vârtej 


nebun, care stârnea curiozitatea înaltei societăţi florentine, 
avidă de senzaţii tari, de noutăţi şi de exotism. A fost extrem de 
măgulită când Alfonsina, soţia lui Pietro de Medici, şi-a 
manifestat dorinţa de a o cunoaşte... 

Intr-o zi de caniculă - valuri de plumb topit ale unui soare 
agresiv ţi se revărsau în creştetul capului, gata să-ţi aprindă 
creierul - prietenii m-au invitat la o baie în Arno. 

Ca de obicei, mi-am luat nelipsitele foi de hârtie pentru a 
surprinde pe viu siluetele amatorilor de bălăceală. Exclamaţii 
ironice şi vulgare m-au întâmpinat: - Vrei să ne desenezi sculele 
cu fudulii rotofeie?, mi se adresă zâmbind Cenzo Capponi. 

Limbajul lui vulgar m-a şocat, dar nu m-am coborât să 
răspund unor astfel de trivialităţi. 

Cenzo şi camarazii lui - copii legitimi sau bastarzi, cea mai 
mare parte purtători ai unor nume ilustre - pluteau pe valurile 
artei pentru că era la modă, însemna distincţie şi, în plus, 
împodobea frunţile cu o lumină spirituală. Ca şi Pico della 
Mirandola - în domeniul filosofiei - ei nu o făceau pentru a-şi 
câştiga existenţa. 

— Cenzo, propun să-i facem o surpriză micului nostru geniu!, 
interveni Alberto Pitti, etalându-şi dinţii lui frumoşi într-un surâs 
mefistofelic. În drum spre baie, să ne oprim câteva clipe la colţul 
sirenelor! 

— Nu-ţi ajunge căldura asta cumplită? Acum vrei să-l 
transformi în torţă vie?, exclamă Petronio Cavalcanti cu 
prefăcută compasiune. 

Donato Salviati interveni, cu un aer afectat de călugăr 
dominican. 

— Mă tem ca inocenţa lui Giovanni să nu fie dureros rănită... 

— Eşti încă virgin?, mă întrebă Petronio cu o milă comică. 

M-am bonsumflat. 

— Mă faceţi să plâng! 

De-a lungul râului Arno, boschetele şi sălciile se înşirau ca 
boabele de chihlimbar pe un şirag de mătănii. 

Femeile care se scăldau în râu ocupaseră o plajă mică, ferită 
de privirile indiscrete, mascată de stufăriş. Dar tinerii florentini 
ştiau să se strecoare pentru a-şi oferi un spectacol gratuit, 
trupuri feminine mai mult sau mai puţin goale. Fetele tinere şi 
matroanele acoperite cu cămăşi lungi intrau încet în apă, 


scoțând ţipete ascuţite. Când ieşeau, cămăşile lipite de corp 
scoteau în relief rotunjimile sânilor şi ale feselor, şi chiar ale 
părţilor mai intime. Când se schimbau, puteau fi văzute goale, 
câteva clipe, ca Eva înaintea izgonirii din rai. 

Pentru a asista la acest spectacol, l-am urmat pe Cenzo, care 
se strecura alunecând printre ierburile înalte ca un şarpe. 
Tabloul acestor siluete suple sau planturoase m-a impresionat 
puternic. Pentru prima oară, sexul meu s-a întărit atât de mult, 
încât a început să mă doară. În acelaşi timp, mi-am amintit de 
cuvintele lui Michelangelo, care susţinea că rotunjimile mai mult 
sau mai puţin armonioase ale femeii nu pot fi comparate cu 
formele sculpturale ale bărbaţilor, care reprezintă, în sine, 
expresia cea mai desăvârşită a artei. 

Când m-am întors după această expediţie, camarazii mei s-au 
adunat roată în jurul meu. 

— Ei, cum a fost? 

— Păsărica nu şi-a scuipat sămânţa? 

— Uitaţi-vă, are prohabul uscat! 

— Poţi să desenezi o fată goală fără să ţi se scoale? 

Pe o foaie de hârtie am schiţat în câteva linii conturul unui 
trup de fată, insistând asupra sexului ei. Băieţii examinară opera 
şi conveniră că era excitantă. l-am oferit-o lui Cenzo, care a 
primit-o cu plăcere. 

Apoi ne-am îndreptat spre locul rezervat bărbaţilor. Aici, toţi 
tipii care se scăldau îşi arătau goliciunea fără ruşine. Adulţi 
viguroşi care respirau prin toţi porii vigoare, robusteţe, mi-au 
stârnit mai puţin admiraţia decât corpurile elegante, flexibile, de 
o estetică perfectă ale câtorva adolescenţi care se jucau cu 
mingea. Mi se păreau mai puţin frumoşi, mai puţin tulburători 
decât fetele. Această constatare m-a surprins. 

Tovarăşii mei se dezbrăcară şi se aruncară în valuri... Eliberaţi 
de orice constrângere, se scufundau, înotau, făceau pluta, se 
lăsau duşi de apă, reapăreau câţiva metri mai departe, evocând 
jocul zburdalnic al delfinilor... 

Rămăsesem singurul personaj pe malul râului care nu-şi 
scosese hainele de pe el. Şi, în timp ce desenam pătimaş, cu o 
ardoare care îmi dădea aripi, băieţii, care alergau jucându-se cu 
mingea, s-au apropiat curioşi ca să se uite la schiţele mele. Un 
tip solid, cu muşchi proeminenţi, care îşi afişa cu mânarie 


goliciunea, se lăsă să cadă pe nisip lângă mine. După o scurtă 
ezitare, rupse tăcerea: 

— l-am servit drept model lui Michelangelo... Fără îndoială că 
aţi auzit vorbindu-se de el... 

Am remarcat un fapt semnificativ. Acest băiat talentat, 
desigur, dar care nu trecuse încă stadiul de debutant, devenise 
atât de cunoscut încât prenumele lui trecuse în uitare numele 
de familie... 

— M-a plătit foarte bine, adăugă colosul. 

Am recunoscut lăcomia, cupiditatea tipic ţărănească, aceeaşi 
la Florenţa ca şi la Siena. 

Muşchii formidabili ai acestui uriaş spuneau multe despre 
preferinţele - de altfel cunoscute - ale lui Michelangelo. 

jignit de tăcerea mea, colosul reluă: 

— Dacă doriţi, sunt gata să vă slujesc şi pe dumneavoastră... 

— De acord! Reia poziţiile cerute de Michelangelo. O voi alege 
pe cea mai apropiată de gustul meu... 

Cu un fel de mândrie triumfătoare, s-a ridicat şi a adoptat mai 
multe poziţii. Cea a discobolului, imortalizată de Myron, sublinia 
înclinarea lui Michelangelo pentru sculptura clasică ce glorifica 
nuditatea masculină... Muşchii reliefaţi şi modelaţi graţie unor 
exerciţii intense jucau sub pielea bronzată, degajând o impresie 
de forţă, de frumuseţe virilă aproape perfectă. 

Am reprodus pe hârtie dinamica acestui corp splendid, 
aproape divin. „Infecția umanistă ţi-a contaminat sufletul”, ar fi 
exclamat scandalizat duhovnicul meu înainte de a-mi ordona 
penitenţele de rigoare. 

Un adolescent se amuza imitând mişcările modelului meu. 
Silueta lui superbă, de androgin, atât de dragă grecilor antici, 
îmi evocă personajele juvenile ale lui Botticelli. 

De această dată am simţit din nou excitarea ciudată pentru 
tinerii de sexul meu. Am fost surprins şi tulburat, având 
revelaţia unei atracţii dictate de o forţă independentă de voinţa 
mea. Eram conştient că această emoție, odată satisfăcută, mă 
va pune în conflict cu educaţia mea religioasă. Dar eram împins 
de o avalanşă insuportabilă... 

După ce am depăşit pragul celor treisprezece ani, care ar fi 
trebuit să pună capăt inocenţei mele copilăreşti, au intervenit 
câteva elemente decisive care aveau să-mi determine viitorul. 


Mai întâi, primirea cvasioficială la curtea Alfonsinei de Medici, 
care a fost dezgustată şi scandalizată de admiterea lui 
Michelangelo în cercul prietenilor intimi ai lui Lorenzo Magnificul. 
Tânărul genial comisese imprudenţa de a refuza executarea 
portretului ei. Pentru Alfonsina, aceasta echivala cu o insultă de 
neiertat. Autoritară, răzbunătoare, mânată de un orgoliu 
patologic, mândră de sângele ei princiar, Alfonsina îl ţinea în 
lesă pe soţul ei şi întreținea relaţii de politeţe rece cu socrul. 
Avea intenţia să mă folosească - un fel de contrapondere faţă 
de Michelangelo - apoi, capricioasă, să mă uite, căutând alte 
arme mai eficiente. Acest episod - jignitor pentru amorul său 
propriu - s-a desfăşurat întocmai, prilejuindu-mi concluzii amare 
în legătură cu inconsecvenţa celor „mari”... 

Al doilea eveniment, mai degrabă comic, a avut un rol 
determinant în dezvoltarea ulterioară a vieţii mele intime. 

Trei zile după aniversarea mea, Petronio a organizat în 
onoarea mea o sărbătorire în somptuoasa vilă construită de 
părinţii săi în plină câmpie toscană, pentru petrecerea 
vacanţelor într-un cadru bucolic, departe de zgomotul şi de 
agitația oraşului. 

După banchetul servit de un număr restrâns de servitori, 
aceştia s-au retras. În prezenţa tuturor prietenilor lui, Petronio 
ridică un pahar de Chianti în sănătatea mea, apoi mi se adresă 
cu solemnitate: 

— Dragă Giovanni, ai împlinit, în sfârşit, vârsta cerută pentru a 
fi admis cu drepturi depline în cadrul grupului nostru, înainte de 
toate, trebuie să fii informat despre ce este vorba pentru a lua o 
hotărâre care ne priveşte pe noi toţi. Fiecare cuvânt pe care îl 
voi pronunţa de-acum înainte trebuie considerat secret. 
Camarazii mei şi cu mine am luat iniţiativa de a reînvia Ordinul 
Templierilor... 

La începutul discursului lui am crezut că vorbele sale nu erau 
decât introducerea uneia dintre acele glume pe care le lansa 
asemenea unui foc de artificii, pentru descreţirea frunţilor 
convivilor. Dar emoția care făcea să-i tremure vocea demonstra 
contrariul. 

— Din motive pe care probabil le cunoşti, activitatea Ordinului 
Templierilor trebuie să se desfăşoare pe ascuns. Dacă Inchiziția 
ar afla, ne-ar supune unor sancţiuni de o gravitate excepţională. 


Ne-am sfârşi existenţa ca templieri transformați în scrum de 
flăcările rugurilor. Astăzi, Inchiziția revine în forţă pe scena 
lumii, graţie Papei Innocent, care în acelaşi timp insultă Biserica 
afişându-şi bastarzii la Vatican... Noi suntem călăuziţi de tradiţia 
esoterică tainică, de mistica cifrei trei. Cu ocazia primirii tale, 
trebuie să faci trei cereri înainte de a fi admis în consiliu. 
Trebuie să depui trei jurăminte şi să accepţi Prea Sfânta şi 
Indivizibila Treime, patroana noastră. Templierii scuipau de trei 
ori crucea, care a servit ca instrument de tortură pentru lisus 
Hristos. Noi am suprimat această probă. Buzele noastre îţi vor 
atinge de trei ori gura. Apoi te vei împreuna cu trei dintre noi. 
Doi bărbaţi contopiţi, care au aceeaşi esenţă, neagă legea 
contrariilor - bărbat şi femeie - şi aspiră la ceea ce e unic, unul, 
singurul, privilegiu care, potrivit opiniei scolasticilor, nu-i 
aparţine decât lui Dumnezeu. 

Ascultam cu gura căscată aceste teorii greu de înţeles, de 
neînțeles pentru mine. Numai unicitatea împreunării îşi găsea în 
concepţia mea exemplificare practică... 

In această noapte am devenit membru deplin al Ordinului 
Templierilor, reconstituit de un grup de tineri din Florenţa... 

Ceremonia odată împlinită, am devenit un personaj important. 
Un templier învăluit în tăcerea şi întunericul secretului. Aş fi 
preferat o oarecare publicitate. Mi-am exprimat, vag, regretul 
către Donato, care a izbucnit în râs: 

— S-ar spune că unicitatea nu ţi-a displăcut... 

Surâsul meu satisfăcut i-a sporit buna dispoziţie. 

— De ce nu adopţi tu porecla de Sodoma? 

— Chiar aşa! De ce nu?... 

Un al treilea eveniment a intervenit punându-şi amprenta nu 
numai asupra vieţii mele intime, dar şi asupra carierei pe care 
am îmbrăţişat-o timp de cincisprezece ani. În ultimele luni 
crescusem mult. Mi-ai fi dat cu uşurinţă şaisprezece sau 
şaptesprezece ani. Intr-o zi, Petronio mă anunţă cu un aer 
triumfător: 

— Mâine seară, ia-ţi câteva desene sub braţ şi vino cu ele la 
părinţii mei. Vom avea un oaspete important. Un pictor... 
Ghiceşte! 

Mi-am lăsat capul pe umărul drept, ca un căţel care îşi pune o 
întrebare, fără să găsească răspunsul imediat. 


— Perugino? 

— Mai mare! 

— Pollaiuolo?... Gozzoli? Atunci, Botticelli? 

— Boticelli este mare, dar este vorba de cel mai mare dintre 
cei mari! 

Am ridicat braţele entuziasmat: 

— Numai Leonardo poate aspira la acest titlu! 

— Exact! Leonardo!... Leonardo da Vinci! Îmbracă-te ca un 
prinţ! Îi plac băieţii frumoşi! 

— Voi fi prezent! 

— La ora opt fix va fi servit dineul! 

Mătuşa Caterina primise, la rândul său, o invitaţie. Mama lui 
Petronio o cunoscuse pe Alfonsina. Prietenii prietenilor noştri 
sunt şi prietenii noştri! Această formulă îşi păstrează neatinsă 
valoarea socială. 

Mătuşa mea este mai impresionată decât mine de perspectiva 
de a-i strânge mâna lui Leonardo. Impresionată, mi-a cumpărat 
un costum de brocart, deşi din garderoba mea nu lipsea nimic. 

— Hainele vechi nu-ţi mai vin bine!, spuse ea. Ai devenit un 
tânăr şi fascinant domn. li laşi în umbră pe băieţii de seama ta... 

Timpul se scurgea atât de încet, încât s-ar fi zis că mă sfida. 
Voiam să-i fac o impresie bună idolului meu. În fine, ora fatidică 
a sosit. Când m-am trezit în faţa lui, am îngânat un compliment 
complicat, confuz, care l-a făcut să zâmbească. Era înalt, 
impozant, de o eleganţă fără pereche. Personalitatea lui te 
copleşea, iar ochii săi scrutători păreau că îţi citesc gândurile 
cele mai ascunse. 

Înaintea acestei întâlniri, îmi imaginam că am scăpat de 
timiditate, că fusese înlăturată de certitudinea care de câtva 
timp îmi blinda curajul, îmi insufla energie şi dorinţa de a 
înfrunta oamenii şi chiar elementele naturii. 

Poate era şi o doză de exhibiţionism latent care se trezea, mă 
hărţuia, mă împingea la răzvrătire. Schimbare pe care prietenii 
mei, templierii, o remarcaseră cu o mirare admirativă. 

Privirea uşor amuzată a lui Leonardo m-a dezarmat. În faţa lui 
deveneam băieţaşul dominat de maestru... 

Petronio interveni pentru a mă scoate din încurcătură. Îmi 
smulse desenele pe care le ţineam strâns sub braţ şi i le arătă 
lui Leonardo, care le examină cu un interes măgulitor. 


— Nu e rău!, spuse el. Amicul tău are talent... 

Petronio profită de buna lui dispoziţie. 

— N-aţi vrea să-l acceptaţi ca ucenic? Giovanni adoră operele 
dumneavoastră... În ochii lui sunteţi un zeu... Impresie pe care 
de altfel o împărtăşim cu toţii... 

Leonardo izbucni în râs. Se întoarse spre mine şi mă cântări ca 
şi cum mi-ar fi cântărit calităţile. 

— Este adevărat? Vrei să lucrezi pentru mine? 

— AŞ fi fericit! 

— Bine! Mă vei găsi la Milano! Am multe comenzi pe care 
trebuie să le onorez... Tu îmi vei servi drept model, iar eu, în 
schimb, te voi învăţa secretele meseriei... 

Această seară a fost cea mai fericită din viaţa mea. Petronio 
mi-a adus noroc. Voi deveni prietenul şi elevul lui Leonardo. 
Critici răuvoitoare, veninoase, vor scrie mai târziu că m-a 
învăţat pictura şi sodomia... 

Răutatea proştilor nu are margini. Realitatea nu se limitează la 
contrastul alb-negru. Ca şi nuanțele curcubeului, pasiunile bune 
sau rele sunt de o complexitate, de o bogăţie infinită. 

Entuziasmat, exaltat de artă, de geniul lui Leonardo, visam să 
mă identific cu el, cu operele lui, să ating culmile perfecțiunii. 
Am simţit o bucurie nebună când am reuşit să reproduc celebra 
sa „Leda” cu o astfel de fidelitate încât specialiştii nu puteau 
stabili diferenţa dintre original şi copie. Soarele reflectat de 
oglinda unui lac nu pătrunde în adâncul apelor sale. Propriile 
mele picturi, deşi aplaudate, elogiate de critici, nu vor avea 
niciodată perfecțiunea operelor lui Leonardo. 

Relaţiile mele personale cu el se înscriu într-un cerc închis, 
dominat de cifra trei: venerație, dragoste, împreunare. Pe plan 
sexual, nu mai eram un novice. Dobândisem deja o oarecare 
experienţă în compania dragilor mei templieri. Trei ani mă 
despărţeau de Petronio, cel mai mare dintre noi. Leonardo n-a 
făcut decât să şlefuiască relaţiile speciale care ne satisfăceau în 
egală măsură. Dar să nu anticipăm... 

Să revenim la Florenţa de la începutul anilor nouăzeci, când 
urma să sune clopotele de moarte ale Italiei, după o epocă 
strălucitoare care se confunda cu zenitul umanist. Lorenzo 
Magnificul trăia  asfinţitul existenţei lui prodigioase, care 
marcase apogeul Republicii Florentine. Deja, umbrele unei 


furtuni amenințătoare, vineţii, străbătută de fulgere, brăzdau 
orizontul. Deasupra norilor groşi de furtună sclipea sabia de foc 
a unui arhanghel care anunţa cu o voce mormântală apropiatul 
sfârşit al lumii. Ochii lui de vizionar sau de nebun scăpărau 
scântei... Numele lui era Savonarola... Girolamo Savonarola, 
stareţul mănăstirii San Marco din Florenţa. 

N-am asistat la începuturile carierei sale meteoritice, pentru 
că în acea vreme îl urmam pe Leonardo, care nu reuşea să 
satisfacă numeroasele comenzi - omagii aduse talentului său - 
care veneau din toate părţile. 

Din timp în timp, mă întorceam la Florenţa pentru vizite 
scurte, foarte apreciate de mătuşa mea, care mă privea 
entuziasmată, asemenea unei găini care a făcut un ou de 
lebădă. 

De fiecare dată remarcam degradarea latentă a ambianţei 
locale. Florenţa, care înainte vreme respira bucuria de a trăi a 
întregii populaţii, mai totdeauna antrenată în petreceri, îşi 
pierduse strălucirea şi se scufunda de la o zi la alta într-o 
tristeţe cenușie. S-ar fi putut spune că locuitorii, fără diferenţă 
de vârstă, de sex sau de condiţie socială, aşteptau, cu sufletul la 
gură, un cataclism, care în mod fatal trebuia să se producă. 

Îmi amintesc, de parcă a fost ieri, puternicele impresii, 
încântarea, admiraţia care m-au cuprins când am străbătut 
pentru prima oară Via Larga, artera principală a oraşului. 
Veselia, dansurile în plină stradă, cântecele făceau să vibreze 
aerul înmiresmat. Acum, duhori pestilenţiale, de gunoi, de 
cadavre în putrefacție, amestecate cu fum de tămâie, 
îmbâăcsesc atmosfera. Procesiuni religioase se târăsc lent, 
însoţite de dangătul clopotelor tuturor bisericilor, de coruri 
istovitoare, funebre, de zgomotul şuierător al mănunchiurilor de 
bice pătate de sânge, mânuite cu violenţă de masochiştii care 
se chinuiesc, afişând plăcerea perversă de a-şi provoca cele mai 
cumplite suferinţe. Pocăiţii care defilează şi spectatorii care se 
înghesuie de-a lungul străzilor suspină, lovindu-şi cu pumnii 
pieptul în semn de căinţă. 

În timp ce acest circ se desfăşoară fără oprire, la palatul Via 
Larga medicii încearcă imposibilul pentru a alina durerile 
cumplite ale lui Lorenzo Magnificul, care agonizează. 


Petronio mi-a explicat pe un ton sobru că Savonarola, 
călugărul-profet, îşi impune voinţa de stăpân prin predici 
incendiare exprimate cu o violenţă de limbaj care frizează 
demenţa, în timp ce Magnificul era încă în stare să-i combată 
influenţa nefastă, oferindu-i daruri generoase pentru biserica lui, 
cerându-i sfaturi sau solicitând sprijin religios, predicatorul îi 
poruncea să renunţe la puterea tiranică, să acorde libertate 
florentinilor şi să se pocăiască. Altfel, mânia lui Dumnezeu nu va 
întârzia să-l lovească atât pe el cât şi familia sa. Situaţia părea 
tragicomică, pentru că Medici întemeiaseră - cu propriile lor 
danii - mănăstirea San Marco, fapt care ar fi meritat o oarecare 
consideraţie, dreptul de a fi tratat cu atenţia cuvenită rangului 
său. 

În tinereţea lui, Savonarola îşi făurise reputaţia extraordinară 
de smerenie intransigentă, de rigoare morală absolută, de 
umilinţă trufaşă, agresivă. Era ferm convins de justeţea cauzei 
sale, pentru că se considera purtătorul de cuvânt al lui 
Dumnezeu. Potrivit concepţiilor sale, creştinii trebuiau să-şi 
concentreze eforturile pentru a preamări şi cânta gloria lui 
Dumnezeu şi a lui lisus Hristos. Aceasta era singura justificare a 
existenţei sale pe pământ. 

Picodella Mirandola avusese proasta inspiraţie de a-l sfătui pe 
amicul său, Lorenzo Magnificul, să-l invite pe Savonarola la 
Florenţa. Pentru că divergențe grave îl separau pe Papa 
Innocent de Inchiziţie, care îl acuza de erezie, el căută să se 
facă agreabil Bisericii, fără să fi prevăzut că Savonarola, în ciuda 
renumelui său de sfinţenie, va deveni într-o zi cel mai 
neînduplecat şi aspru adversar al papilor şi papalității. 
Magnificul, care auzea deja foşnetul discret al morţii dansând în 
jurul lui, acceptase sugestia fără să prevadă că aducea cu bună 
ştiinţă pe cel mai cumplit şi aprig duşman al său în frumosul 
oraş al Florenței. Petronio îmi propuse ex abrupto: 

— Hai să-l ascultăm pe Savonarola! Astăzi va pronunţa una 
din celebrele lui predici care au darul să-i înflăcăreze pe 
enoriaşii lui împinşi de un val irezistibil de nebunie colectivă. Dar 
trebuie să ne grăbim, pentru că riscăm să nu putem trece 
pragul bisericii din cauza îmbulzelii... 

l-am urmat sfatul şi am putut constata de visu că nu exagera. 
Mii de florentini veniţi cu multe ore înainte umpluseră enormele 


spaţii ale catedralei. Aşteptau, gâfâind, apariţia purtătorului de 
cuvânt al lui Dumnezeu. Cu mari eforturi, am reuşit să ne 
strecurăm înăuntru. Aşteptarea se prelungea fără ca publicul 
înghesuit ca sardelele în cutie să îndrăznească a schiţa cel mai 
mic semn de oboseală sau de nerăbdare. În sfârşit, un murmur 
se desprinse din această mulţime, suflând ca un început de 
furtună. 

Cu un pas greu, apăsat, Savonarola urcă în amvon. Ajuns sus, 
îşi sprijini mâinile descărnate pe balustradă şi îşi roti privirea 
severă, pătrunzătoare, asupra mulţimii căzute în transă. 
Presupun că poseda o putere hipnotică. Este singura explicaţie a 
capacităţii sale de a ţine mulţimea într-o încordare neîntreruptă, 
de a-i dicta propria lui voinţă, de a-i impune propriile sale 
concepţii. Infăţişarea lui sugera o pasăre de pradă, impresie 
accentuată de nasul mare, încovoiat ca un plisc de vultur. Ochii 
săi pătimaşi, faţa lui scofâlcită, buzele groase, strânse într-un fel 
de strâmbătură amenințătoare, păreau să lanseze o provocare 
tuturor celor care ar fi fost ispitiţi să-i reziste. 

Vocea sa metalică, tremurătoare, cavernoasă, curgea 
biciuitoare, plină de violenţă. Şuvoiul lui vocal, uneori liniştit ca 
apele adânci ale unui fluviu, putea să se înalțe ca o vijelie 
dezlănţuită, ca un val seismic care inunda pământul, distrugând 
toate obstacolele întâlnite în cale. 

O femeie aflată lângă mine murmura sfioasă: 

— Parcă ar fi Arhanghelul în luptă cu balaurul! 

Avea dreptate. Unele fraze loveau ca nişte măciuci. Este 
imposibil să-i reproduci discursul. Eu aş putea cel mult să citez 
câteva cuvinte izolate care se desprindeau dintr-un context 
prezentat cu o logică impecabilă. Poseda o tehnică ce nu-l lăsa 
niciodată să cadă în monotonie. Aborda subiecte aparent 
disparate, care n-aveau decât un scop: să dea mai multă 
greutate argumentelor lui şi să le înfigă ca pe nişte cuie în 
creierul auditoriului. Graţie acestui procedeu, împrăştia cenuşa 
unor învăţăminte religioase anterioare pentru a le înlocui cu 
teoriile sale incendiare. 

— Pregătiţi-vă, pentru că Apocalipsa bate la uşa voastră! 
Anticristul şi armele diavoleşti ale lui Cyrus sunt în drum spre 
noi... Veţi fi în curând invadaţi, zdrobiţi, reduşi la un pumn de 


ţărână, înghiţiţi de gura de foc a iadului... Focul vă va mistui 
carnea... Dacă vreţi să vă salvaţi viaţa de dincolo, căiţi-vă... 

Fiori de groază cuprindeau asistenţa care gemea terorizată. 

—  Viciile, imoralitatea, păgânismul care corupe, idolatria 
înfloresc în jurul vostru... Dumnezeu s-a săturat... Flăcările din 
măruntaiele pământului vor ţâşni şi se vor uni cu focul din cer 
pentru a distruge noua Sodomă, noua Gomoră... Roma se 
scufundă în noroi... Totul este scos la mezat... Cu aur, bogaţii 
obţin bunăvoința Bisericii, bandiții, profanatorii, ucigaşii îşi 
cumpără iertarea păcatelor... Zecile de mii de prostituate care 
cutreieră străzile Cetăţii Eterne nu trebuie să ne mire, pentru că 
acolo şi bărbaţii, şi femeile se prostituează, deopotrivă... 
Florentinii, sunt ei mai buni? Realitatea este jalnică, robiţi 
simţurilor, desfrâului fără margini, faptelor celor mai abjecte, ei 
sunt însetaţi de aur, de lux, de ambiţii deşarte care duc la 
ruină... Decăderea moravurilor este dominată de aceşti preoţi 
destrăbălaţi, inspirați de operele literare ale anticilor care 
cântau păgânismul, dezonoranta beţie a simţurilor... Puturoasa 
filosofie a umaniştilor îl renegă pe Dumnezeu şi sfânta noastră 
religie... O bătrână analfabetă ştie mai mult despre adevărata 
credinţă decât un filosof molipsit de ciuma ateismului... 
Programul în şcoli trebuie să se limiteze la învăţarea gramaticii, 
a moralei şi a religiei. Toate cărţile care nu slujesc preamărirea 
lui Dumnezeu trebuie distruse fără ezitare, pentru că nu 
seamănă decât confuzie în rândul creştinilor. Ştiinţele trebuie să 
aibă un singur scop: să-i ajute, să-i pregătească pe slujitorii lui 
Hristos pentru a combate sofismele ereticilor... Cunoaşterea 
limbilor străine, mai ales orientale, să fie îngăduită numai în 
măsura în care pot ajuta la răspândirea creştinismului printre 
necredincioşi... Pictura şi sculptura trebuie să-l preamărească, 
să-l glorifice pe Domnul. Condang nudul în artă, pentru că 
stârneşte pasiuni vulgare, încurajează indecenţa şi frivolitatea 
şi, în acelaşi timp, degradează corpul uman reducându-l la 
starea naturală a animalelor... Luxul este inadmisibil în 
tablourile cu subiecte religioase. Sfânta Fecioară nu era decât o 
biată femeie, care ar roşi dacă s-ar vedea acoperită cu bijuterii 
şi stofe de aur, ca păcătoasele de cea mai joasă speţă. Sfinţii, 
care trebuie să poarte toţi aureole, să fie mai înalţi decât 
celelalte personaje, pentru a sublinia diferenţa dintre ei şi 


muritorii de rând... Pictorii - chiar şi cei mai cunoscuţi - să fie 
obligaţi să renunţe la păgânismul antic şi să se consacre numai 
temelor religioase... 

Deodată, Savonarola îşi întrerupse predica şi ridică o privire 
întrebătoare spre bolta catedralei. Işi duse mâna pâlnie la 
ureche, ca şi când ar fi ascultat un mesaj neauzit de enoriaşii 
săi... 

Transfigurat, lăsă capul în jos, apoi îşi îndreptă atenţia asupra 
adunării care aştepta îngrijorată explicarea comportamentului 
său. Călugărul o săgetă cu ochii care aruncau parcă fulgere şi 
declară cu o voce gravă, solemnă: 

— Domnul nostru mi-a vorbit! Înainte de apusul acestui an, 
trufaşul tiran Lorenzo de Medici şi Papa Innocent al VIII-lea, care 
a mânijit cu stricăciunea lui Sfântul Scaun, vor părăsi lumea 
celor vii. Înainte de a fi prea târziu, proclamaţi-l pe lisus Hristos 
rege al Florenței! Şi, mai presus de asta, căiţi-vă! 

Profeţia lui Savonarola s-a adeverit. Stăpânul Florenței şi 
urmaşul Sfântului Petru au trecut Styxul, fluviul Infernului. 

Mă aflam la Florenţa când Pietro de Medici a preluat puterea 
în calitate de succesor al Magnificului. In ciuda insistențelor 
Alfonsinei, focurile bucuriei nu au fost aprinse pentru a saluta 
nefericita urcare pe tron a soţului ei. Republica intrase într-un 
regim de riguroasă austeritate, impusă de un călugăr ale cărui 
prestigiu şi influenţă depăşeau puterile statului. 

Noul suveran la Florenței abia împlinise vârsta de douăzeci de 
ani. L-am văzut de aproape la o recepţie oferită de Alfonsina în 
onoarea Caterinei Sforza, văduvă a nefericitului Girolamo Riario, 
vestit pentru curajul, tăria sa de caracter şi iscusinţa-i 
diplomatică. Pietro era nu numai frumos, dar avea şi un farmec 
irezistibil pentru femeile mai mult sau mai puţin virtuoase. 
Numeroasele lui aventuri amoroase o exasperaseră pe soţia sa, 
care, în lipsa afecțiunii de care era avidă, se îndreptase spre 
politică. Demnă urmaşă a orgolioşilor Orsini, visa pentru soţul ei 
coroana regală sau cel puţin titlul ducal. Nici lui nu-i displăceau 
asemenea perspective, dar nu îndrăznea să treacă la fapte. 

L-am cunoscut cu acest prilej pe Giovanni de Medici, un băiat 
încântător, care primise purpura de cardinal la treisprezece ani. 
Această demnitate nu-l împiedica să practice plăcerile cele mai 
frivole, atât de gustate de tinerii de vârsta lui. Am fost prezentat 


şi frumoasei sale surori, Maddalena, căsătorită cu Francesco 
Cibo, refugiat la Florenţa după moartea tatălui său, Papa 
Innocent. 

Nu-mi imaginam atunci că relaţiile de familie ar putea favoriza 
cele mai fantastice ascensiuni, dar şi căderile cele mai 
spectaculoase. Exemple evidente într-un sens sau altul urmau 
să se producă în scurt timp. 

La Florenţa, situaţia politică deja tulbure se complica din zi în 
zi. Pietro, care nu poseda experienţa şi concepţiile strălucitoare 
ale lui Lorenzo Magnificul, trebuia să înfrunte pe de o parte 
presiunile tot mai intense ale lui Savonarola, iar pe de altă parte 
ostilitatea deschisă a ramurii tinere a Medicilor, care spera să 
profite de dispariţia Magnificului pentru a smulge puterea din 
mâinile fiului lui. 

Pentru a încâlci jocul deja confuz, profeţiile apocaliptice ale lui 
Savonarola sporeau dezordinea şi aprindeau cele mai nefaste 
pasiuni umane. 

În aceste împrejurări, am primit o scrisoare de la Giovanni 
Antonio, camaradul meu de atelier, care îmi cerea să grăbesc 
întoarcerea la Milano, fiindcă maestrul Leonardo se încovoiase 
sub povara comenzilor care plouau: macheta turnului-felinar, 
care trebuia instalat deasupra catedralei, o frescă mare, 
portrete şi, pentru a încorona totul, statuia ecvestră a ducelui 
Francesco Sforza, opera care îl pasiona mai presus decât 
celelalte proiecte la un loc. 

Giovanni Antonio a stăruit asupra unei afaceri care a produs 
mare vâlvă în atelier. 

„Elevii, scria el, spumegă de mânie din cauza unui intrus de 
doisprezece ani, cu numele ciudat de Salai, care a căzut cu 
tronc maestrului, acesta este cuvântul potrivit. S-ar zice că a 
uitat de vechii săi discipoli favoriţi. Este jignitor pentru noi toţi. 
Maestrul pretinde că acest puşti încăpățânat, obraznic, prost- 
crescut, posedă cele mai grozave şi extravagante calităţi. Se 
extaziază în faţa frumuseţii, farmecului şi graţiei sale. S-ar zice 
că a fost vrăjit. Pentru mine, acest Salai este o obrăznicătură 
făţarnică, un rău, un leneş, un bun de nimic şi un mincinos 
înrăit. Maestrul Leonardo îl soarbe din ochi, îl îmbracă de parcă 
ar fi un prinţ şi îi tolerează toate capriciile.” 


Am pufnit în râs. Criticile lui Giovanni Antonio miroseau de 
departe a gelozie... 

Am profitat de această misivă pentru a cere mătuşii mele 
permisiunea de a mă întoarce la Milano, pentru că maestrul are 
nevoie de mine. Cu regret, s-a înclinat în faţa a ceea ce ea 
numea datoria mea. 

Îmi pare bine că părăsesc Florenţa şi ambianța ei funebră. 
Giovanni Antonio îmi scria că Milano străluceşte în deplinătatea 
splendorii lui şi că locuitorii au senzaţia că trăiesc într-o 
sărbătoare fără de sfârşit. Ştiam că are obiceiul să exagereze, 
dar când am ajuns la faţa locului am constatat că entuziasmul 
lui nu era prea departe de realitate. Contrastul dintre tristeţea 
plângăreaţă a florentinilor şi veselia, frenezia milanezilor era 
izbitor. 

Maestrul Leonardo lăsase la o parte până şi lucrările plastice 
pentru a se consacra organizării festivităților ordonate de 
Lodovico il Moro, care voia să ilustreze în acest chip gloria 
familiei Sforza. Torţe, cavalcade, baluri costumate, balete se 
înşirau pe un fir de aur. 

Când am ajuns la Milano, maestrul Leonardo pregătea un bal 
al planetelor inspirat de medicul-astrolog al Curţii, Ambrogio de 
Varese, înnobilat de Lodovico, care îi acordase titlul de conte. 

În ce mă priveşte, lucram enorm - schiţe, picturi, machete - 
pentru că voiam să merit elogiile maestrului. Detestam 
suficiența rivalului meu, Ambrogio de Predis, care se considera 
un alter ego al maestrului Leonardo. În realitate, lucrările lui nu 
erau prezentate publicului decât după ce erau corijate de 
marele patron. Ca şi Giovanni Antonio, am avut încă de la 
început o aversiune greu de reprimat faţă de Salai. Maestrul 
Leonardo îl găsise pe stradă, îl acceptase în intimitatea lui şi îi 
arăta o admiraţie fără margini. Pentru Salai, toate amabilităţile, 
toate îngăduinţele, toate preferinţele. Trebuie să recunosc fără 
ocolişuri că era frumos. Frumuseţea perfectă a diavolului care 
venea să joace renghiuri muritorilor. 

Din fericire, viaţa mea intimă îmi oferea plăceri condangate de 
Biserică, dar admise de umanişti, care le considerau absolut 
naturale. Mă înconjurasem de prieteni care îmi împărtăşeau 
gusturile pentru extravaganţele afişate cu o libertate sfidătoare. 
Acum începuse să se impună prioritatea poreclei mele, Sodoma, 


asupra numelui meu intrat în umbră. Afişam preferinţele exotice 
cu o ostentaţie care nu scandaliza decât un număr neînsemnat 
de rigorişti. 

Colecţia mea de animale şi păsări exotice s-a îmbogăţit cu un 
admirabil cuplu de struţi, oferiţi de maestrul Leonardo. Presupun 
că era vorba de o recompensă discretă, pentru că eram singurul 
ucenic care adoptase o atitudine prietenoasă faţă de Salai. Ca 
toţi milanezii, mă lăsasem pradă euforiei. Toată lumea îl lăuda 
pe Lodovico Sforza, care deschisese o eră de aur pentru poporul 
său. Se spunea că devenise arbitrul Italiei şi că Milano, sub 
guvernarea sa, va fi proclamat, într-un viitor apropiat, capitala 
Europei. Personalitatea lui puternică îl copleşea literalmente pe 
ducele domnitor, tânărul Gian Galeazzo, nepotul său, redus la 
rolul unei marionete trase de fire invizibile. Inspirat de această 
intrigă, mă gândeam să realizez un tablou cu un subiect aparent 
mitologic. Când i-am vorbit maestrului de acest proiect, a 
schiţat un zâmbet compătimitor: 

— Vrei probabil să pui capăt cu bună ştiinţă existenţei tale 
terestre... În zilele noastre, viaţa omului se leagănă de capătul 
unui fir fragil, pe care un ucigaş plătit îl poate tăia cu o sigură 
lovitură de pumnal. Îngroapă această idee în cea mai adâncă 
uitare! 

Am urmat acest sfat judicios... 

Munca şi aventurile erotice umpleau în mod satisfăcător 
spaţiul meu vital. O scrisoare disperată a mătuşii mele mă 
smulse din acest dolce farniente. Se dezlănţuise, pare-se, iadul 
la Florenţa, iar prezenţa mea lângă ea i-ar fi de mare folos. 
Acest apel căzut într-un moment foarte nepotrivit îmi tulbura 
rutina, dar flata în acelaşi timp amorul meu propriu. Ea vedea în 
mine un cavaler oţelit, capabil să-i asigure protecţia. 

Maestrul Leonardo m-a lăsat să plec, recomandându-mi cea 
mai mare prudenţă. În drum spre Florenţa, m-am încrucişat cu 
călători care păreau că fug înspăimântați de pericolele iminente, 
precum şi cu lungi coloane de mercenari înarmaţi până în dinţi. 

Când am ajuns la porţile oraşului, militarii care le păzeau îmi 
examinară cu gravitate documentele şi îmi puseră câteva 
întrebări idioate asupra venirii mele de la Siena - împrejurare 
care li se părea deosebit de suspectă - dar în final m-au lăsat să 
intru. 


De îndată ce am trecut pragul porţii straşnic fortificate, am 
avut impresia că am pătruns într-un oraş căzut în demenţă. 
Procesiuni pestriţe fără de sfârşit se scurgeau de-a lungul 
străzilor întortocheate. Preoţii şi călugării dominicani masochişti, 
cu spinările goale, însângerate de lovituri de bici, credincioşi 
înveşmântaţi în negru, care cântau imnuri de laudă lui 
Dumnezeu, îşi băteau pieptul şi vărsau lacrimi, îşi târau 
picioarele, în timp ce strigătele făceau să vibreze aerul: 

— Pocăiţi-vă! Anticristul este în drum spre noi! O ploaie de foc 
şi de suferinţe ameninţă oraşul! 

Câteva voci mă invitară să mă alătur procesiunii. Îmi făceam 
semnul crucii înclinând capul, dar îmi continuam drumul. 

Grupuri de tineri şi de adolescenţi cereau pe un ton agresiv 
danii pentru biserică. Cei care nu se grăbeau să deschidă 
pungile, riscau să fie înjuraţi, loviți. 

Un birt pe care îl frecventam adesea, pentru că dispunea de 
un personal ales pe sprânceană, era închis. 

La o răscruce m-a întâmpinat un spectacol uluitor. Flăcările 
unui rug devorau cărţi, manuscrise, obiecte de lux, tablouri, 
veşminte. Oamenii făceau cerc şi cântau imnuri religioase. 

Nişte tineri cu mutre sinistre, buni de spânzurat, îmi porunciră 
pe un ton brutal să-mi scot pelerina şi pălăria brodată şi 
împodobită cu broderii de aur. Aveam impresia că trăiesc un 
coşmar. Să fii jefuit în plină stradă, în mijlocul mulţimii, fără ca 
nimeni să intervină! Aş fi putut să dau pinteni calului şi să mă 
îndepărtez în goana mare. Dar era prea multă lume în jurul meu 
şi mă temeam să nu-l dobor sau să-l rănesc pe vreunul. Să mă 
bat?... M-ar fi scos repede din luptă. 

M-am supus bombănind, singurul mod de a protesta împotriva 
acestor şnapani. Mi-am scos pelerina şi pălăria - cu inima rănită, 
pentru că le plătisem foarte scump - şi le-am aruncat la 
picioarele derbedeilor. Spre marea mea uimire, ei le luară şi le 
aruncară pe rug. Indivizii zdrenţăroşi şi cotoroanţele rânjeau ori 
aplaudau. În fine, mă lăsară să trec. 

Eram indignat, consternat, năucit... 

Când am ajuns în faţa casei mătuşii mele, o altă surpriză mă 
aştepta. Porţile erau încuiate, obloanele ferestrelor lăsate. Am 
sunat clopoţelul care anunţa vizita. Niciun răspuns. Am bătut cu 


mânerul săbiei în poarta grea de stejar. În sfârşit, la primul etaj 
s-a întredeschis un oblon şi după câteva clipe a apărut un cap. 

Puțin după aceea, am auzit zgomotul metalic al zăvoarelor 
masive trase înăuntru, poarta se crăpă şi o mână îmi făcu semn 
să intru... Ne-am strecurat - oameni şi cai - în această insulă de 
pace şi de seninătate. Majordomul şi doi servitori ai mătuşii 
mele, toţi înarmaţi, îmi făcură o primire călduroasă. 

— Înţeleg de ce v-aţi baricadat! 

Am fost introdus la mătuşa mea, care a izbucnit în lacrimi. M-a 
îmbrăţişat, apoi a început să-şi toarne amărăciunile. 

— După cum vezi, suntem pregătiţi să suportăm un asediu. 
Este singurul mijloc de a împiedica bandele de tâlhari, 
supranumiţi copiii lui Dumnezeu, să ne invadeze casele şi să ne 
fure tablourile socotite indecente, veşmintele de lux şi cărţile de 
istorie, de filosofie, de literatură pentru a le arde pe rug... O 
nebunie colectivă instigată, încurajată de Savonarola, care 
impune legile sale autorităţilor municipale depăşite. Pretinde că 
Biblia şi scrierile sfinţilor părinţi sunt suficiente pentru lectura 
laicilor... Nu sunt o femeie cultivată. Dar am auzit că un sultan 
care a cucerit Egiptul a ars biblioteca din Alexandria, pentru că 
citirea Coranului putea înlocui tot ce s-a scris până atunci. Orice 
alte manuscrise sunt inutile... Numeroase familii au părăsit 
oraşul pentru a scăpa de excesele provocate de acest blestemat 
călugăr dominican... 

— Şi dumneavoastră aţi hotărât să-l înfruntaţi? 

— Pot oare abandona toate minunăţiile pe care soţul meu le-a 
colecţionat? Nu era un om sociabil. Dar avea un gust sigur, care 
îi permitea să aleagă cele mai bune piese puse în vânzare... 
Sper că maestrul Leonardo da Vinci n-a fost foarte contrariat de 
plecarea ta... Criza actuală nu va dura la infinit. 

Pentru a obţine informaţii mai ample, m-am dus, după 
căderea nopţii, la prietenul meu Petronio Cavalcanti. L-am găsit 
acasă, baricadat în palatul familiei. M-a primit cu toate semnele 
unei mari bucurii. El, îndeobşte rece, calculat, de o demnitate 
care îl plasa în afara conflictelor, îşi pierduse o parte din 
aplomb, din acea siguranţă cinică ce-i permisese să se instaleze 
fără nici cea mai mică opoziţie în fruntea noilor Templieri, care 
nu erau nişte copii de cor. 

Imi spuse suspinând: 


— Este adevărat! Trecem printr-un impas care, sperăm, nu se 
va prelungi la infinit! 

În cinstea mea, el comandă un mic ospăț improvizat. În timp 
ce ne refăceam forţele savurând o pulpă de berbec stropită cu 
un Chianti vechi, Petronio îmi povesti câteva întâmplări 
întunecate care completau dezolantul tablou evocat. 

— Ei, da! Adio curselor de cai, spectacolelor de circ, 
sărbătorilor, carnavalului! Cântecele, dansul, distracţiile sunt 
considerate drept crime! Servitorii sunt încurajați să-şi denunțe 
stăpânii care îndrăznesc să se dedea la jocuri de noroc, la orgii 
şi vicii deşucheate! Savonarola condangă, în special, pe 
blasfematori şi pe sodomiţi! El pretinde ca toţi păcătoşii să fie 
supuşi torturii şi apoi expuşi pe o estradă huiduielilor drept- 
credincioşilor!... In acelaşi timp, recomandă împăcarea între 
duşmani, renunţarea la răzbunări şi iertarea injuriilor... 
Jurăminte de pace, îmbrăţişări şi manifestări de afecţiune, chiar 
dacă au avut loc vărsări de sânge. 

Petronio surâse ironic: 

— Pe de o parte - pedepse excesive, pe de altă parte - iertări 
şi mărinimie... După cum vezi, o uşoară contradicţie... 
Savonarola este convins că are legături directe cu Dumnezeu. 
Pretinde că aude voci celeste... Fanatizaţi, partizanii lui îi 
bombardează cu pietre pe toţi cei care îndrăznesc să le critice 
profetul... L-am auzit când îndemna populaţia să ridice armele 
împotriva Medicilor şi pretindea pedeapsa cu moartea pentru 
partizanii lor. Când se înverşunează împotriva bietului fiu al 
Magnificului, părăsit aproape de toţi prietenii, când răstoarnă 
toate legile pentru a impune strictele, inexorabilele legi ale 
Bisericii florentinilor care se tăvălesc ca porcii în troaca lor - 
citez propriile lui cuvinte - nu riscă prea mult. Dar când încearcă 
să-l doboare pe Papa Alessandro al IV-lea, acuzându-l de 
simonie, de destrăbălare, când îl descrie sub forma unui 
monstru abominabil, mai rău decât o fiară, atacă un rechin 
capabil să-l înghită... Nu va avea şansa să fie salvat ca lona, 
care se instalase comod, ca la el acasă, în burta balenei. S-a 
angajat într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Dumnezeu, care îi 
face confidenţe, nu se va strădui să-l salveze... Poate aleargă 
după coroana de martir... De altfel, el însuşi a prezis recent că 
va suferi o moarte cumplită... 


Deodată, izbucni un zgomot, izvorât probabil din capătul 
străzii. Focuri de armă, zdrăngănit de săbii, urlete de mânie, 
strigăte de durere spărgeau liniştea nopţii. 

M-am speriat. Petronio puse mâna pe braţul meu încercând să 
mă liniştească. 

— Nu te speria! Piagnoni se bat cu arrabiati! Incidente 
aproape zilnice... 

— Cine sunt piagnoni? 

— Smiorcăiţii, partizanii lui Savonarola, care varsă şiroaie de 
lacrimi în timpul predicilor lui... Sunt susținuți de stropicioni - 
bigoţi rigorişti care freacă toată ziua şiragul de mătănii... 
masticopaternostri - habotnici care mestecă rugăciuni... De 
cealaltă parte a baricadei se agită arrabiati - turbaţii - care 
refuză religioşilor dreptul de a pune mâna pe pârghiile puterii 
politice a Florenței. Arrabiati s-au ridicat şi împotriva partizanilor 
Medicior. 

Petronio expedie servitorii şi umplu el însuşi paharele. 

— Mă feresc de urechile indiscrete... Savonarola, acest 
călugăr blestemat, care se consideră purtătorul de cuvânt al lui 
Dumnezeu, va sfârşi prin a se crede el însuşi Dumnezeu... A şi 
început să politizeze mişcarea religioasă... Urmăreşte să 
întemeieze în Florenţa regatul lui Hristos. Cum Hristos nu va 
pogori niciodată printre noi pentru a-şi însuşi coroana regală, 
Savonarola îşi va asuma sarcina de a transforma republica 
noastră într-o teocraţie... Ceea ce oamenii cu mintea întreagă 
nu vor accepta niciodată... 

— Nu crezi că este un fanatic de bună credinţă? 

— Nu!... Dacă Alessandro al IV-lea nu va face ceva ca să-i 
rupă oasele, ne vom asuma noi această sarcină! 

— Eşti un arrabiati? 

— Da! Sunt!... Cu o singură diferenţă... Nu doresc moartea lui 
Pietro... El nu e decât victima unui joc periculos în care s-au 
angajat ambiţioşii însetaţi de măriri nemeritate... Mâine sunt 
invitat la el, la Pogio a Caiano... Vrei să vii cu mine?... Acolo 
protocolul rămâne la uşă. Pietro vrea să respecte tradiţia 
impusă de tatăl său, Magnificul, care oferea amicilor săi, filosofi, 
pictori, poeţi, o ambianţă intimă, călduroasă, rezervând pentru 
marile recepții luxul şi splendoarea care au ridicat la zenit faima 
Curţii Medicilor... Alfonsina ar vrea să introducă ceremonialul 


regal nu numai la palatul din Florenţa, ci şi la reşedinţele lor de 
vară... La Pogio a Caiano îi vei întâlni pe fraţii lui Pietro. Sunt 
adorabili. Giovanni, cardinalul, a împlinit şaptesprezece ani, 
Giuliano, cel mic, nu are decât treisprezece... 

Petronio izbucni în râs: 

— Apropo de cardinalii încă bebeluşi. Poliziano se gândea să 
înfiinţeze pentru ei o grădiniţă de copii şi în paralel să 
construiască pentru eminenţele senile un fel de anticameră a 
morţii. Interesaţii ar putea pândi sau, eventual, grăbi ultimul lor 
suspin pentru a le şterpeli moştenirile menite să rotunjească 
sumele strânse la ciorap pentru mlădiţele pontificale. Cardinalii 
adulţi, adăugă Poliziano, sunt întotdeauna de acord cu papa, fie 
pentru că votul lor a fost cumpărat în prealabil, fie pentru că le 
este teamă să-l contrazică... 

Am zâmbit la rândul meu: 

— Aş fi mai curios să-l întâlnesc pe Michelangelo, decât pe toţi 
aceşti cardinali adunaţi la un loc... 

— De la moartea Magnificului, Michelangelo nu mai 
frecventează Pogio a Caiano. Se limitează să-şi ocupe camera 
rezervată la palatul Medici şi să-şi folosească tot timpul 
muncind. Dacă vrei, îi putem face o vizită. De dimineaţa până 
seara ciopleşte pietre în grădina palatului... Dar te previn: are 
un caracter îngrozitor. Cu greu te poţi apropia de el. Nu mă mir 
că amicul său Torrigiani i-a spart nasul în cursul unei dispute 
ceva mai animate... îl ador pe Michelangelo-artistul, dar 
Michelangelo-omul îmi dă fiori. Titanii sunt de neînțeles pentru 
muritorii de rând... 

Petronio surâse cu o căldură rareori oglindită pe chipul lui. 

— Istoria va reţine şi numele tău... Sodoma! Graţie talentului 
tău... va deveni un nume onorabil... 

— Mulţumesc!... Mă faci să am încredere în mine... 

Am acceptat să-l însoțesc pe Petronio. Descrierile sale îmi 
stârniseră curiozitatea. La capătul unei lungi plimbări călare, sub 
soarele tomnatic care împodobea câmpia toscană în veşminte 
de sărbătoare, am descoperit o alee, mărginită de arbori cu 
coroanele încărcate cu aur, care ducea la o vilă de vis. Nu voi 
uita niciodată senzaţia de calm, de seninătate creată de 
perfecta ei frumuseţe, de proporţiile-i armonioase. Un corp 
central, flancat de două aripi cu ferestre înalte ce chemau 


lumina, era construit pe o temelie cu arcade care constituiau o 
terasă vastă, deservită de o scară dublă, adevărată cascadă de 
marmură. Ansamblul oferea un spectacol arhitectural de o 
splendoare incomparabilă. 

Giuliano de Sangallo construise această minune inspirat de o 
idee a lui Lorenzo Magnificul, care abandonase tradiţionalele 
castele cu aspect aspru, sever, de fortăreață, pentru a ridica o 
casă somptuoasă, deschisă, aerisită, un mic paradis accesibil 
oamenilor. Coloane şi pilaştri ionici completau elegantul 
ansamblu. 

Decoraţiunile interioare ale vilei erau de un suprem 
rafinament, care contrasta cu agresarea ochiului atât de dragă 
parveniţilor. 

Am fost adesea primit la Medici, pentru că o însoţeam pe 
mătuşa mea, care aprecia onoarea de a fi invitată regulat la 
recepţiile lor. Frumuseţea ideală, în plină înflorire, a lui Pietro îmi 
isca de fiecare dată admiraţia. Nu avea înfăţişarea fanfaronului 
care îşi expune cu ostentaţie vulgară virilitatea agresivă. Imi 
evoca mai degrabă puritatea, strălucirea Sfântului Sebastian, 
subiect ales cu predilecție de pictorii care voiau să expună nudul 
masculin fără să fie acuzaţi de necuviinţă, de pornografie. 

Imi amintesc de un imbecil stareţ de mănăstire - al cărui 
nume nu merită să-l citez - care mi-a cerut scandalizat să înlătur 
tabloul Sfântului Sebastian, pe care tocmai îl terminasem, 
pentru că inspira gânduri lascive călugărilor săi... 

Bietul Pietro!... | se spunea Sfortunato - ghinionistul - nu fără 
motiv. La jocurile de noroc, la cursele de cai, în politică şi chiar 
în afaceri pierdea întotdeauna. Cea mai mare neşansă a lui a 
fost căsătoria cu Alfonsina Orsini. Alianţă matrimonială impusă 
de mama sa, care era tot o Orsini. Alfonsina visa pentru ea şi 
pentru soţul ei coroana regală sau măcar un ducat. A exercitat o 
influenţă negativă asupra soţului ei. Pietro era un personaj 
amabil,  prevenitor. În prezenţa soției îşi schimba 
comportamentul pentru a obţine aprobarea ei tacită, îşi brusca 
prietenii, îi privea de sus pe demnitarii Republicii, se arăta 
neîndurător, tiranic. În jurul lui se forma vidul. Doar câţiva 
partizani, încântați să trăiască pe spinarea minunatului lor 
amfitrion, îi acceptau fără mofturi capriciile. 


Alfonsina, victimă a propriei sale grandomanii, nu-şi dădea 
seama că atitudinea pe care o impunea soţului ei îl făcea odios 
florentinilor, mândri de tradiţiile lor republicane, de libertatea 
lor. 

În pofida sărbătorilor, a vânătorilor de mistreți, a balurilor, a 
concertelor şi a superbelor plimbări nocturne în împrejurimi, 
atmosfera la Pogio a Caiano devenise insuportabilă. Am fost 
fericit când ne-am luat rămas bun de la amfitrionul nostru 
pentru a ne întoarce la Florenţa. 

În timp ce respiram cu nesaţ aerul parfumat al câmpiei 
toscane, m-am adresat lui Petronio, care călărea alături de 
mine: 

— Curtea Medicilor nu exercită nici-o atracţie asupra 
templierilor noştri? Noi am fost singurii reprezentanţi ai 
Ordinului... 

— Evenimentele i-au împrăştiat ca frunzele moarte măturate 
de vânt. Alberto s-a retras cu familia la ţară. Contaminat de 
predicile lui Savonarola, a fost primit în Ordinul Dominicanilor; 
Leonardo s-a refugiat la Roma... Despre ceilalţi, să nu mai 
vorbim... Este un dezastru... 

Mă aflam încă la Florenţa când o veste năucitoare căzu ca un 
trăsnet. Armata lui Charles al VIll-lea, regele Franţei, trecuse 
Alpii şi, ca o avalanşă, invadase Lombardia îndreptându-se spre 
sud... 

Din amvonul lui, Savonarola îşi începu predica citând cuvintele 
din Sfânta Scriptură: „Ecce ego adducam aquas super terram. 
lată, am dezlănţuit apele ca să potopească pământul! Prorocirea 
mea s-a împlinit! Invazia militară care se desfăşoară sub ochii 
noştri nu este decât pedeapsa lui Dumnezeu...” 

Plânsetele,  gemetele, strigăte  înfierbântau mulţimea 
consternată. Disperarea cuprindea tot oraşul. Pentru oamenii cei 
mai impresionabili sfârşitul lumii sosise. Clopotele anunțau cu 
dangăte neîntrerupte începutul răzbunării divine... 

Când trupele franceze se apropiară de Toscana şi asediară 
Sarzana, Pietro de Medici luă o hotărâre eroică: să ia legătura cu 
Charles al VIll-lea şi să negocieze un armistițiu care ar împiedica 
nenorocirea să se abată asupra Florenței şi ar evita devastările 
unui război ce s-ar abate asupra teritoriului ei. 


Exemplul strălucit al Magnificului, care într-o situaţie 
asemănătoare s-a deplasat fără armată în tabăra inamicului 
pentru a iniţia tratative de pace cu suveranul Ferrante, rege al 
Neapolelui, era prezent în memoria tuturor. Graţie diplomaţiei, 
curajului său şi puterii argumentelor, el reuşise să obţină nu 
numai încetarea ostilităţilor, dar şi semnarea unui tratat de 
alianţe foarte avantajos pentru Florenţa. 

Când a ajuns în tabăra suveranului francez, Pietro a fost atât 
de impresionat de spectacolul pe care i-l oferea armata franceză 
- considerată cea mai puternică din Europa - încât a acceptat 
toate condiţiile puse. Regele va fi autorizat să ocupe Pisa, 
precum şi fortărețele Sarzana, Sarzanella, Ripafratta şi 
Pietrasanta, până la totala cucerire a regatului napolitan. Va 
putea să traverseze Florenţa dacă va fi nevoit să-şi continue 
drumul spre sud. 

Pietro se aştepta ca, după această lovitură diplomatică „de 
maestru”, republica să-şi manifeste profunda recunoştinţă. Dar 
în loc să se adune în faţa lui aducându-i omagii şi coroane de 
flori, poporul Florenței l-a primit cu huiduieli, în timpul absenței 
lui Savonarola, Medicii din ramura tânără şi inamicii tradiţionali 
ai familiei îndepliniseră o superbă muncă de subminare. 

Senioria, reunită în şedinţă extraordinară, l-a acuzat de 
trădare a intereselor Republicii prin acceptarea condiţiilor 
dezonorante fără consimţământul ei. A declarat în consecinţă 
surghiunul pe viaţă al lui Pietro de Medici şi al fratelui său, 
Giovanni. Sfortunato şi ai săi au reuşit să fugă din Florenţa 
înainte de a fi măcelăriți de populaţia furioasă. Senioria a oferit 
pentru capturarea lui - viu sau mort - un premiu de 4 000 de 
ducați. Pielea lui Giovanni a fost evaluată la numai 2 000 de 
ducați. 

Cu autorizarea tacită a guvernului, mulțimea a invadat palatul 
Medicilor. Am asistat la scene de jaf şi de vandalism care m-au 
indignat. Am văzut mobile distruse, cărţi şi manuscrise aruncate 
pe fereastră, obiecte de artă sparte, piese de argintărie, 
tapiserii, tablouri distruse de bărbaţi şi de femei în stare de 
ebrietate. Zgripţuroaicele se băteau pentru rochiile de gală 
purtate înainte de Alfonsina şi de domnişoarele ei de onoare. 


Petronio m-a informat râzând că Michelangelo a scăpat, după 
multe peripeții, din palatul devastat, salvându-şi propriile lui 
opere. 

Două zile mai târziu, trupele franceze au traversat oraşul. 
Florentinii priveau cu gura căscată coloanele lungi de soldaţi 
disciplinaţi şi bine înarmaţi care defilau cu un pas greu, 
cadenţat, ca la paradă. Am văzut tunuri bine lustruite trase de 
câte şase cai; cavaleri călare pe armăsari pursânge şi generali 
cu echipaje bogate. 

Nestatornicia mulţimii este uluitoare. Trecerea regelui Charles 
al VIII-lea a fost salutată cu ovaţii delirante de aceeaşi populaţie 
care pornise la vânătoare de oameni când Pietro şi fratele său 
se salvaseră scăpând cu fuga, pentru a evita rigorile unei justiţii 
nedrepte. 

Obişnuiţi cu  conaotierii care mărşăluiau în şiruri lungi, 
răsfirate şi greu de stăpânit, adesea murdari, zdrenţăroşi, 
florentinii aveau impresia că masa disciplinată de războinici 
francezi, cu chipuri severe, implacabile, va face să sune 
trompetele din lerihon pentru întreaga ltalie. Savonarola se 
arătă binevoitor faţă de acest suveran care, pentru el, 
reprezenta instrumentul mâniei divine... 

Cum politica nu era specialitatea mea, m-am înapoiat la 
Milano pentru a-mi relua munca sub conducerea lui Leonardo. 
Devenit la rândul meu maestro, am cunoscut zorii unei 
celebrităţi promițătoare. 

Originalitatea poreclei mele a lucrat probabil în favoarea mea. 
Nu mi se mai spune decât Sodoma... Bazzi s-a pierdut undeva în 
trecut, în neant... 

LODOVICO SFORZA 

duce de Bari, regent şi apoi duce de Milano 

Prietenii mă acuză, cu o revoltătoare rea-credinţă, că am 
favorizat şi chiar am provocat invadarea Italiei de către armata 
regelui Prea Creştin pentru a servi propriile mele interese. 

Adevărul asupra împrejurărilor care au declanşat acest război 
catastrofal, dus de străini pe teritoriul nostru, îşi află rădăcinile 
în setea de putere şi de cucerire a unor şefi de state italiene 
care vor să-şi rotunjească teritoriile în detrimentul vecinilor mai 
mult sau mai puţin capabili să se apere. O politică de tâlhărie 


fără justificare, o încrâncenare stupidă şi ilogică în a face alianţe 
şi răsturnări de alianţe de proporţii danteşti... 

Mi-am asumat guvernarea ducatului de Milano când am 
constatat că regența, care ar fi trebuit să apere interesele 
ducelui minor Gian Galeazzo, era formată din oportunişti corupți 
care beneficiau de privilegii considerabile. Am luat măsuri 
dramatice nu numai împotriva lor, dar şi împotriva propriilor mei 
partizani, care, după lovitura de stat reuşită, pretindeau în 
compensație privilegii care le depăşeau meritele şi care nu 
aveau decât intenţia să mă transforme într-un fel de marionetă, 
pentru a conduce statul după bunul lor plac. 

Devenit stăpân la Milano, în numele ducelui, nepotul meu, am 
asigurat o politică al cărei scop era să facă din acest stat arbitrul 
Italiei, al Europei. 

Din nefericire, Gian Galeazzo era o fiinţă slabă, nestatornică, 
incapabilă să conducă afacerile publice chiar după ce atinsese 
majoratul. Trebuie să recunosc că îmi purta un respect şi o 
admiraţie fără margini. În ciuda candorii sale şi a naivităţii care 
se adăugau simplităţii intelectului său, îşi dădea seama că eram 
singurul personaj în stare să conducă statul, apărând totodată 
tronul plăpândei sale persoane. 

Politica mea autoritară pe plan extern, suplă şi abilă în 
domeniul diplomatic, impunea ducatul Milano ca o piesă majoră 
în concertul distonant al statelor italiene. 

Pentru a-i acorda mai mult relief, mai multă strălucire, trebuia 
să mă gândesc la o alianţă matrimonială susceptibilă să 
consolideze şi să înalțe prestigiul dinastiei Sforza. Isabel de 
Aragon, fiica lui Alfonso de Calabria, prinţ moştenitor al 
regatului Neapole, întrunea toate condiţiile cerute pentru a se 
căsători cu Galeazzo. Consolidarea bunelor relaţii tradiţionale cu 
acest regat ar întări poziţia noastră faţă de Statul Pontifical şi 
faţă de Serenissima Republică a Veneţiei, care continua o 
politică expansionistă, aproape întotdeauna contrară intereselor 
noastre. 

În acest timp, Tripla alianţă, Milano, Florenţa şi Neapole, a 
impus pacea de la Bagnola, după ce a zdrobit forţele armate 
coalizate ale Sfântului Scaun şi ale Veneţiei. 

Papa Sixtus al IV-lea voia să-i înlăture pe aragonezi pentru a 
instala pe tronul devenit vacant pe unul dintre nepoţii săi. 


Serenissima Republică urmărea anexarea ducatului Ferrara. 
Către sfârşitul conflictului, Suveranul Pontif ceruse intervenţia 
armată a Franţei. Dar regele Louis al XI-lea refuzase să se 
angajeze într-o aventură italiană. Acest insucces grăbise 
moartea lui Sixtus al IV-lea, ca urmare a unei congestii 
cerebrale. 

O conspirație pusă la cale împotriva mea de Veneţia a fost 
dejucată. Luigi de Vimercate, care trebuia să mă ucidă cu un 
pumnal, a fost capturat, judecat şi executat. 

Acest atentat ratat a sporit considerabil popularitatea mea, 
ceea ce mi-a permis să suprim autoritatea Consiliului Secret şi a 
Consiliului Justiţiei şi să le înlocuiesc fără ezitare cu un 
mănunchi de partizani, devotați mie trup şi suflet. Un nou 
Secretariat de Stat, prezidat de Bartolomeo Colca, omul meu de 
încredere, exercita puterea executivă. 

Căsătoria lui Gian Galeazzo trebuia să încununeze această 
serie neîntreruptă de succese. 

Ambasadorul meu la Napoli mi-o descria pe Isabel în cele mai 
strălucitoare culori. Frumoasă, dulce, supusă, modestă, 
promitea să fie o soţie perfectă pentru Gian Galeazzo. Cine şi-ar 
fi imaginat că această fată va deveni într-o zi mărul discordiei?... 

Milano cunoştea o înflorire a artelor fără egal. Leonardo da 
Vinci şi un buchet de pictori, sculptori, filosofi, poeţi şi istorici 
erau pe cale să-i răpească Romei gloriosul renume de centru 
cultural al Italiei în favoarea ducatului de Milano. 

Gian Galeazzo, deşi inofensiv, îmi crea oarecare necazuri. 
Avea înclinații de o natură aparte, condangate de Biserică şi 
care-l făceau indiferent faţă de femei. Favoriţii lui căpătaseră 
asupra lui un ascendent periculos, susceptibil să se afirme şi pe 
plan politic. Pentru a evita eventualele complicaţii şi pentru a 
respecta convenienţele, am hotărât să grăbesc însurătoarea. 

L-am însărcinat pe fratele meu, Ermes Sforza, să o aducă la 
Milano pe prinţesa Isabel, cu toată pompa cuvenită unui 
eveniment de asemenea importanţă. Căsătoria trebuia 
sărbătorită cu un fast demn de casa noastră. 

l-am încredințat lui Leonardo da Vinci organizarea 
solemnităţilor şi a petrecerilor publice care urmau să culmineze 
cu ceremonia de nuntă oficiată în Domul din Milano. 


Prima întâlnire cu Isabel a fost pentru mine o revelaţie, a avut 
un efect fulgerător. Personifica frumuseţea... Să o descriu?... 
Imposibil!... Perfecţiunea nu poate fi descrisă... 

Am încercat în acel moment un mare regret... De ce n-am 
avut fericita inspiraţie să-i cer mâna pentru mine?... 

Gian Galeazzo, care se afla lângă mine, n-a fost prea 
impresionat de această apariţie divină. Din când în când, arunca 
o privire piezişă spre grupul prietenilor săi, care zâmbeau ironic. 

Căsătoria nu a început sub cele mai bune auspicii. Luni de zile 
s-au scurs fără ca ea să fie consumată. Ilnamicii mei pretindeau 
că am apelat la vrăjitori pentru a paraliza virilitatea nepotului 
meu. lniţiaţii cunoşteau adevărul. Nu era capabil de un act 
sexual normal. Cu o răbdare fără margini, Isabel se străduia să-l 
înveţe ce trebuie să facă. Curtea pălăvrăgea pe seama 
impotentei proaspătului soţ. 

Mi-am zis că această împrejurare ar putea fi în favoarea mea. 
Obosită de rolul ei ingrat, va fi, poate, ispitită să-şi schimbe 
partenerul... Lăsându-se să cadă în braţele mele... 

Amanta mea oficială, Cecilia Gallerani, o doamnă de la Curte, 
simţise instinctiv interesul meu crescând pentru Isabel. In 
intimitate, îmi făcea scene de gelozie. 

Atracția pe care soţia neglijată o exercita asupra mea mă 
punea pe jar... Imaginaţia galopa... Visam să o dezbrac, să o 
aşez goală pe masa mare din faţa mea şi să o posed ca un 
animal în călduri... O doream numai pentru mine... Eventual, să 
o divorţez şi apoi să mă însor cu ea... 

Într-o zi i-am făcut această propunere sub forma unei glume 
nevinovate, pentru a-i vedea reacţia. M-a privit scandalizată. Nu 
avea deloc intenţia să-l părăsească pe Gian Galeazzo, care îi 
inspira un sentiment matern. Apoi, nu concepea să divorţeze de 
ducele de Milano ca să se mărite cu unul dintre supuşii săi... 

Un prim insucces nu m-a determinat niciodată să abandonez 
lupta. Am intervenit pe lângă ducele de Calabria în favoarea 
acestei ipoteze. Mi-a repetat argumentele fiicei sale cu o ironie 
jignitoare pentru amorul meu propriu. _ 

Relaţiile mele cu Isabel se deteriorau din zi în zi. Intre timp, 
Gian Galeazzo reuşise să-şi îndeplinească îndatoririle de soţ. 
Mândră de această probă de virilitate care valida căsătoria sub 
toate aspectele, Isabel pretindea ca Gian Galeazzo să fie învestit 


cu toate drepturile şi puterile al căror titular era, fără să aibă 
facultatea de a le exercita. 

Explicaţiile mele privind incapacitatea intelectuală a soţului ei 
nu au convins-o. Puțin câte puţin, animozitatea ei împotriva mea 
s-a transformat în ură. Imi făcea scene atât de oribile, încât m- 
am văzut nevoit să-i îndepărtez de Milano. l-am instalat la Pavia, 
într-un fel de exil aurit. Fără Isabel, el ar fi fost foarte mulţumit 
să se bucure de acel dolce farniente în mijlocul prietenilor săi, 
lăsând pe umerii mei povara guvernării. 

In disperare de cauză, Isabel trimise o scrisoare tatălui său, 
descriindu-i condițiile mizerabile ale existenţei sale de 
semidetenţie. Pe mine mă prezenta în culorile unui tiran 
detestabil, care a uzurpat puterea soţului ei. Într-un final patetic, 
declara că preferă să-şi pună capăt zilelor decât să continue 
această viaţă plină de umilinţe. 

Ambasadorul regatului Neapole îmi comunică mustrările scrise 
ale ducelui de Calabria, care îmi reproşa în termeni duri 
tratamentul aplicat fiicei sale, procedeu care echivala cu o 
insultă gravă adusă Casei de Anjou. Îmi cerea reparaţii imediate. 

In termeni mai moderați, regele Ferrante mi-a cerut ca ducele 
Gian Galeazzo şi soţia lui să fie trataţi potrivit rangului lor. Ar 
regreta dacă atitudinea mea l-ar obliga să ia măsuri represive. 

Trebuia să mă căsătoresc pentru a pune capăt calomniilor 
care plouau în jurul meu; răuvoitorii pretindeau că doream 
moartea lui Gian Galeazzo pentru a-i răpi nu numai tronul, dar şi 
soţia. 

M-am căsătorit cu Beatrice d'Este, fiica lui Ercole, duce de 
Ferrara, o tânără fată de şaisprezece ani, trufaşă, inteligentă, 
voluntară şi foarte frumoasă. Îi plăceau sporturile violente, 
vânătoarea de mistreți, de urşi şi de lupi. Într-o zi era să fie 
împunsă de coarnele unui cerb. Autoritară, mi-a alungat amanta 
de la Curte. 

Isabel şi Beatrice erau două caractere tari, care s-au înfruntat 
încă de la prima lor întâlnire. Isabel pretindea întâietatea în 
calitate de soţie a ducelui domnitor, Beatrice susţinea că are 
acest drept în calitate de soţie a adevăratului stăpân al 
ducatului Milano. 


Situaţia era cu atât mai penibilă cu cât în venele lor curgea 
acelaşi sânge. Verişoare primare, se urau cu acea ferocitate 
cruntă care se manifestă adesea între rude apropiate. 

Conflictul a luat un nou avânt când Isabel a adus pe lume un 
băiat - Francesco - eveniment sărbătorit printr-un simplu turnir, 
în timp ce naşterea lui Ercole, fiul Beatricei, a fost celebrată cu o 
solemnitate regală, organizată până în cele mai mici detalii de 
Leonardo da Vinci. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să-mi 
temperez bucuria paternă. 

Consecințele politice ale conflictului dintre cele două femei au 
fost extrem de dăunătoare pentru regatul Milano, iar urmările s- 
au dovedit funeste. 

Ducatul nostru s-a sprijinit întotdeauna pe Tripla Alianţă 
alături de Neapole şi de Florenţa. Acum, acest front unic, acest 
zid ridicat împotriva inamicilor comuni, se prăbuşea. Nu puteam 
conta pe Neapole. La rândul său, Pietro de Medici juca pe două 
fronturi. 

Nu-mi rămânea decât să manevrez cu o prudenţă sporită. 

Pipăiam terenul diplomatic în perspectiva unor evoluţii care se 
anunțau primejdioase... 

Henry al Vill-lea, rege al Angliei, îmi oferea prietenia sa, 
condiţionată de sprijinul acordat apropiatei lui campanii 
împotriva Franţei. Dar Franţa era mai aproape de noi şi poseda 
o forţă armată considerabilă. Deocamdată, combinaţia engleză 
nu era recomandabilă. 

Charles al Vill-lea visa să-şi extindă dominaţia asupra 
regatului Neapole. Ilnamic al aragonilor, mi-ar fi putut servi 
interesele. Dar înainte de a angaja negocieri cu Franţa, trebuia 
să-mi consolidez spatele. O alianţă cu Serenissima Republică, 
mare putere maritimă care rivaliza cu Neapole, era mult mai 
recomandabilă. Beatrice, promovată ambasadoare honoris 
causa - admir femeile inteligente - a vizitat Senioria venețiană 
pentru a negocia o alianţă îndreptată împotriva napolitanilor. A 
fost primită cu toate onorurile datorate unei înalte personalităţi 
însărcinate cu o misiune delicată. În Italia, răsturnările de 
alianţe sunt o monedă curentă. Deşi propunerea părea 
avantajoasă, Senatul ceru un timp, înainte de a lua o hotărâre. 
Miza era foarte importantă, iar riscurile incalculabile. Dar primul 
pas fusese făcut. 


Roma şovăia şi ea. Plasarea unui Borgia pe tronul napolitan 
era o perspectivă îmbietoare. Dar papa era un spaniol. Trebuia 
să cugete îndelung înainte de a se pronunţa... 

Impăratul german, întotdeauna în criză de bani, ar fi acceptat 
un târg avantajos care să-i echilibreze bugetul. l-am făcut o 
propunere. Să cumpăr învestitura ducatului Milano contra 300 
000 de ducați de aur. Această operaţiune, care m-ar fi înscăunat 
oficial suveran al ducatului, n-ar fi devenit publică decât în ziua 
în care aş fi putut să mă debarasez într-un mod elegant de Gian 
Galeazzo, de Isabel şi de vlăstarul lor. Imperiul German ar fi 
favorabil unei cooperări care ar favoriza încheierea unei păci 
generale, în aşteptarea unei cruciade împotriva turcilor. 

Dar acest echilibru diplomatic ultrafragil ameninţa să se 
deterioreze în orice moment. Pentru a-mi consolida poziţia, 
trebuia să fac să mai intre în luptă un nou partener - Franţa - 
care m-ar fi ajutat indirect să-mi impun regulile italienilor. Ştiu, 
partida era periculoasă, dar importanţa mizei justifica 
îndrăzneala. Din fericire, Charles al VIll-lea este un tinerel naiv, 
visător, care pentru a smulge aragonilor coroana regatului 
napolitan ar fi capabil să se implice în cele mai nebuneşti 
aventuri. 

Îl pot manipula. Să trag sforile este specialitatea mea. Încălzit 
până la fierbere de argumentele abile ale ambasadorilor mei, 
„regele foarte creştin” n-ar fi aşteptat decât un pretext pentru a 
trece la acţiune. Suveranul regatului Neapole, Ferdinand |, îşi 
dădu sufletul. Alfonso de Calabria, tatăl Isabelei, urca treptele 
tronului. Baronii nemulţumiţi se gândeau să profite de această 
ocazie, ridicându-se împotriva noului suveran. Această criză 
trebuia speculată. 

Primul gest politic al lui Alfonso a fost să acorde asemenea 
avantaje familiei Borgia încât papa a trecut cu arme şi bagaje în 
tabăra sa. 

La semnalul meu, regele Franţei a trecut Alpii în fruntea unei 
armate considerabile. Un marş triumfal de-a lungul unei ltalii 
uimite. Intrarea solemnă a lui Charles al Vill-lea în Milano, în 
calitate de amic, a coincis cu o boală gravă care l-a lovit tocmai 
la momentul potrivit pe Gian Galeazzo. În timp ce Isabel plângea 
la picioarele patului, cu voce pierită, Galeazzo şi-a prezentat 


regelui, care se afla la căpătâiul lui, soţia şi fiul. Scena era de un 
dramatism de cel mai prost gust. 

În timp ce suveranul francez părăsea Milano îndreptându-se 
spre Roma şi Napoli, Gian Galeazzo trecea în lumea drepţilor. 
Prietenii săi au vrut să pună pe fruntea fiului lui coroana ducală, 
dar Antonio Landriano şi partizanii mei s-au opus. In timp ce 
ltalia străbătea o criză atât de grea, momente atât de grele, 
numai o personalitate puternică ar fi fost capabilă să-şi asume 
acest rol. Partizanii m-au proclamat duce de Milano. Eu m-am 
supus hotărârii lor. Fiul meu cel mare, Maximilian, a fost 
desemnat moştenitor al tronului. 

Pretenţiile Isabelei şi ale copilului său deveneau fără obiect. 
Mai târziu, regele Franţei a dispus ca băiatul să fie dus la o 
mănăstire. 

Doctorul Theodore Guaynier, medicul personal al lui Charles al 
VIII-lea, a declarat, după ce a examinat cadavrul nepotului meu, 
că acesta fusese otrăvit. Am fost consternat de această veste. 
Dacă vreun apropiat al Curţii i-a administrat otrava pentru a 
rezolva o criză dinastică, aceasta s-a întâmplat fără ştirea mea. 

Alfonso de Calabria, tatăl Isabelei, incapabil să facă faţă 
invaziei franceze, a abdicat în favoarea fiului său, tânărul 
Ferrandino al III-lea, şi a fugit ca să nu cadă în mâinile inamicilor 
care au intrat triumfal în Neapole. După ce a schiţat o palidă 
rezistenţă, Ferrandino s-a retras în Insula Ischia. 

Politica mea înregistrase un succes deplin, strălucitor. Dar 
preţul depăşea limitele. Italia era măturată de un uragan care 
răsturna toate obstacolele, deschidea cu mare zarvă porţile 
fortăreţelor considerate până atunci invincibile. Speriat, papa s- 
a închis în castelul Sant'Angelo. Îngrozită, Serenissima 
Republică venețiană se temea de o alianţă a francezilor cu 
turcii, ceea ce ar fi însemnat sfârşitul imperiului ei maritim, 
împăratul Maximilian nu vedea cu ochi buni fulgerătoarele 
succese militare ale lui Charles al VIll-lea, care părea capabil să 
dispună dintr-o singură trăsătură de condei înlăturarea 
influenţei germane în Italia. Împăratul Fernando al Spaniei nu 
putea să accepte cu seninătate pătrunderea francezilor în inima 
teritoriilor familiei Aragon, propriile sale rude. Italienii, care 
înainte afişau opinii politice antagonice, uitaseră de certurile lor 


pentru a împărtăşi aceeaşi spaimă în faţa armatei satanice care 
le invadase ţările, asemenea unui irezistibil val seismic. 

Eram consternat. Deschisesem cutia Pandorei. „Naivul, 
debilul” Charles al VIil-lea nu mai ţinea seamă de sfaturile mele. 
Imi evoca imaginea unui bidiviu care apucase zăbala în dinţi 
aruncându-şi călăreţul descumpănit într-un şanţ şi făcându-l să 
muşte ţărâna... 

Deodată, mă cuprinse o mare spaimă. Alături de Charles 
călărea vărul lui, ducele de Orleans, care cerea de mai multă 
vreme să moştenească Visconti. Odată Neapole cucerit şi 
aragonii lichidaţi, nu se vor întoarce ei împotriva ducatului 
Milano? Regele nu-mi mai inspira încredere. Aveam senzaţia că 
am fost trădat. 

Am hotărât să părăsesc alianţa franceză. Dar fără să fac 
declaraţii răsunătoare. Cu o febrilitate accentuată de mânie, am 
început o muncă de cârtiţă. Le voi arăta eu lui Charles şi tuturor 
duşmanilor mei că ofensa adusă ducelui de Milano nu rămâne 
nepedepsită!... 

Instigaţi de emisarii mei, s-au reunit în oraşul lagunelor 
ambasadorii Imperiului German, cei ai regilor catolici ai Spaniei, 
ai Suveranului Pontif, reprezentanţii Serenissimei Republici şi 
propriii mei trimişi extraordinari. Cu toţi au căzut de acord să 
constitue o alianţă denumită Liga de la Veneţia, pe o durată de 
25 de ani, având drept scop declarat o cruciadă împotriva 
turcilor, dar care în realitate era îndreptată împotriva Franţei. 
Noii mei parteneri salutară în persoana mea pe campionul, 
salvatorul Italiei. 

Efectele acestei coaliţii n-au întârziat să se facă simţite. În 
drum spre Napoli, unde armata sa impusese deja ordinea 
franceză, Charles făcu un popas la Roma. Tulburat de această 
vizită nedorită, papa se refugie în spatele zidurilor fortificate ale 
castelului Sant'Angelo, dar se grăbi să-i ofere cu amabilitate 
ospitalitatea propriilor lui apartamente de la Vatican. Liniştit de 
tratatul de la Veneţia, a refuzat categoric să-i acorde învestitura 
pentru Neapole, solicitată de rege. 

In cele din urmă au ajuns la un acord imperfect. Pentru a-i 
arăta bunele lui intenţii, Suveranul Pontif i-a încredinţat doi 
ostatici: pe propriul său fiu, cardinalul Cesare, precum şi pe 
prinţul Djem, fratele sultanului Baiazid, care era ţinut prizonier 


la Vatican. Acest personaj exotic reprezenta o piesă importantă 
pe eşichierul european, pentru că aspiraţia sa la tronul otoman 
constituia o ameninţare permanentă. 

Regele le-a acordat toate onorurile cuvenite înaltului lor rang. 
Dar în timpul călătoriei, Cesare a izbutit să evadeze, 
abandonându-şi bagajele în mâinile militarilor care îl escortau. 
Inainte de a evada, găsise prilejul să-i administreze lui Djem o 
otravă cu efect întârziat. Ceva mai târziu, bietul prinţ îşi dădu 
sufletul, după o agonie groaznică. Medicii au identificat semnele 
unei otrăviri neîndoielnice. 

Eram în legitimă apărare când am deschis ostilitățile împotriva 
foştilor mei aliaţi. Fusesem informat de agenţii mei secreţi că 
ducele de Orleans se despărţise de rege, pentru a-şi instala o 
bază militară în nordul Italiei, care avea drept obiectiv invazia şi 
cucerirea ducatului Milano, ideea lui fixă. După ce şi-a stabilit 
cartierul general la Asti, a luat cu asalt Novara, prima fază a 
operaţiunilor militare. 

Mi-am zis atunci „basta”!... De acum înainte vei avea de-a 
face cu mine... Timpul diplomaţiei s-a terminat!... Vocea 
tunurilor trebuie să se facă auzită!... 

Trupele mele, sprijinite de o armată venețiană, asediară 
Novara. Un bombardament neîntrerupt a redus garnizoana 
franceză la o apărare disperată. Pentru a evita o predare 
ruşinoasă, de neconceput pentru el, Orleans ceru ajutorul 
regelui Charles. Acesta, după o scurtă şedere la Napoli - unde a 
fost onorat cu titlul eroic de Augustus -, răspunse la apel şi, în 
fruntea unei părţi a armatei sale, se îndreptă în marş forţat spre 
nord. Lăsase în urmă importante trupe de ocupaţie, pentru a 
apăra ordinea franceză şi minunatele daruri făcute generalilor 
săi şi nobililor italieni care îi îmbrăţişară cauza. 

A traversat Roma părăsită de înaltele ei autorităţi ecleziastice. 
Temându-se de mânia lui, papa s-a refugiat la Orvieto, însoţit de 
cea mai mare parte a cardinalilor şi apărat de o puternică 
escortă venețiană. 

Charles şi-a continuat marşul, dar la trecerea prin Taro, în 
apropiere de Fornovo, a fost atacat de armatele aliate, 
superioare ca număr. S-a desfăşurat o luptă crâncenă, 
ucigătoare, cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. O înfrângere 
zdrobitoare a francezilor ar fi ridicat Veneţia la rangul de primă 


putere a ltaliei, situaţie care nu-mi convenea. De acord cu 
Beatrice, care asista alături de mine la această bătălie, i-am 
recomandat contelui de Caiazzo, comandantul trupelor mele, să 
mai modereze zelul soldaţilor. 

Graţie acestei intervenţii providenţiale - providenţa eram eu - 
regele a reuşit să traverseze Taro, pierzând totuşi cea mai mare 
parte a artileriei şi aproape toate bagajele, inclusiv prada 
napolitană. Aliaţii îşi trâmbiţau succesul, care în realitate nu era 
decât un succes pe jumătate. 

Obiectivul meu era atins, Charles nu mai putea acorda un 
ajutor suficient vărului său asediat în Novara. 

Fără să-i informez pe aliaţi, am încheiat cu suveranul francez o 
pace semnată la Vercelli, care cuprindea condiţii foarte 
favorabile pentru Milano. Ducele de Orleans abandona toate 
cuceririle sale italiene, evacua Asti şi Novara şi se înapoia în 
Franţa în suita suveranului şi vărului său. Nu era preferabil să 
eviţi războiul şi să-ţi atingi obiectivele prin mijloace paşnice? 

Atingeam apogeul. În cele din urmă, francezii au evacuat 
regatul Neapole şi foştii stăpâni s-au întors la cuiburile lor. 
Împăratul Maximilian, care sperase să se infiltreze în Italia, a 
avut încurcături cu propriile lui trupe indisciplinate, cu Veneţia, 
cu Florenţa şi chiar cu Vaticanul. Spaniolii, deşi repuşi în 
drepturile lor, au ieşit destul de şifonaţi din această aventură. 

Papa Alessandro a fost singurul câştigător pe toate planurile. 
A ştiut să tragă sforile mai bine decât mine. 

Dublul şi triplul meu joc i-a indispus puţin câte puţin pe foştii 
mei aliaţi. Toţi s-au coalizat împotriva mea, cu francezii în 
frunte. Toţi, absolut toţi... 

Apoi, dezastre de ordin personal s-au abătut şi asupra mea. 
Bianca Sforza, adorabila mea fiică, măritată cu Galeazzo 
Sanseverino, a fost secerată de moarte. După puţin timp, 
Beatrice, lumina vieţii mele, a urmat-o în mormânt. Curtea de la 
Milano pierduse cea mai frumoasă podoabă. Aveam impresia că 
mă scufund în iad. 

Numai cuvintele liniştitoare ale lui Leonardo da Vinci, care 
construia o lume imaginară în faţa ochilor mei, îmi mai alinau 
durerea. 

Mi-am luat o nouă amantă, o fată de şaisprezece ani, foarte 
frumoasă: Lucrezia Crivelli, fostă domnişoară de onoare a 


Beatricei. Dar mângâierile ei nu făceau decât să-mi răscolească 
amintiri sfâşietoare... 

O ultimă încercare, cea mai îngrozitoare, mă ameninţa... 

GIOFFRE BORGIA 

fiul cel mic al cardinalului Rodrigo Borgia şi al Vanozzei 
Cattanei 

Este trist şi îngrozitor de complicat să fii mezin într-o familie 
numeroasă şi mai ales deosebită de altele. Chiar din copilărie 
am fost confruntat cu experienţe care m-au tulburat mult. Mi s-a 
întâmplat să întâlnesc în stradă - pe unde treceam însoţit de 
preceptorul meu - oameni care la vederea mea scuipau şi îşi 
făceau semnul crucii, ca şi când aş fi fost un vrăjitor, gata să le 
aduc nenorociri. 

Messer Pomponius Laetus, un savant care se ocupa de 
educaţia mea intelectuală, mă strângea de braţ şi spunea cu 
dispreţ: 

— Nu le daţi atenţie acestor cretini! Nu sunt decât nişte bigoţi 
ignoranţi! Uitaţi-i! 

Eram prea mic pentru a înţelege cauza acestei ostilităţi, cu 
atât mai mult cu cât nimeni nu mi-o explica. Mai târziu, am 
înţeles semnificaţia repulsiei manifestate faţă de mine. Eram fiul 
declarat, recunoscut, legitim al unui cardinal, paternitate care 
pentru habotnici reprezenta cel mai detestabil dintre toate 
păcatele. Bineînţeles, fraţii mei se bucurau de aceeaşi reputaţie. 
Exista totuşi un precedent. Franceschetto Cibo, fiul papei 
Innocent al VIll-lea, deschisese seria. Aceeaşi atmosferă de 
agresivitate, de arţag, de perfidie, de gelozie şi de ură apăsa 
greu asupra familiei mele. 

Fraţii mei mai mari se sfădeau fără încetare. Când se săturau, 
încheiau un armistițiu fragil şi mă atacau pe mine. Mă priveau 
de sus, nu numai din cauza înălţimii lor şi a numărului de ani 
care ne separau, ci, înainte de toate, datorită poziţiei lor 
importante, care ar fi trebuit să mă reducă la umilinţă, la o 
supunere absolută. In concepţia lor, nu eram decât un mucos de 
zece ani, care trebuia să stea cuminte în colţul său şi să 
vorbească numai când este întrebat. 

— Eşti doar un nimic! Un zero gol şi tăiat!, mă apostrofa 
fratele meu mai mare, Giovanni, când îndrăzneam să exprim o 
părere care nu se potrivea cu a lui. 


Mândru de noul său titlu de duce de Gandia, moştenit de la 
fratele său după tata, Pedro-Luis, s-a mutat în propriul lui palat, 
împrejurare fericită care m-a eliberat de stânjenitoarea lui 
prezenţă. 

Cesare, preferatul tatălui meu, era şi mai rău. În fiecare 
dimineaţă trebuia să-l întâmpin cu umilinţă şi să-i sărut mâna, 
drept care îi revenea în calitatea lui de episcop de Pamplona, 
rang ecleziastic înalt care îi fusese acordat la vârsta de şapte 
ani. 

Când uitam această îndatorire, îmi trăgea o palmă care îmi 
ardea obrajii ca un fier înroşit. 

În realitate, sacerdoţiul îi făcea silă. Îşi folosea înaltul titlu 
ecleziastic pentru a-şi impune autoritatea asupra celor mărunți, 
din care făceam şi eu parte. Sarcina sa de slujitor al Bisericii îi 
provoca oroare, pentru că ridica în faţa lui un obstacol care îi 
frângea elanul şi îi împiedica visurile de a se realiza. Detesta 
până şi purpura de cardinal care îi era rezervată, deoarece 
tintea mult mai sus. Deocamdată, păstra tăcerea, considerând 
că nu sosise încă momentul să acţioneze. 

Din considerente mai practice, pe mine clerul mă călca pe 
nervi. Când pronunţam cuvântul clericalism, aveam impresia că 
spun caricaturism. Tata voia să mă determine să intru într-un 
ordin clerical. Inainte de a împlini zece ani, fusesem deja uns 
arhidiacon al Catedralei din Valencia. Dar serviciilor religioase 
le-aş fi preferat de o mie de ori jocul cu bile, capra, zmeul sau 
popicele. 

Am încercat o senzaţie de uşurare, aproape de euforie, când 
Cesare a plecat la Bologna ca să urmeze cursurile universitare. 
Scăpat de prezenţa lui, mă simţeam sprinten, vesel şi aveam 
mereu poftă de dans. 

Sora mea Lucrezia, cu doi ani mai mare decât mine, era cea 
mai echilibrată din toată familia. Frumoasă ca o rază de soare, 
îmi lua întotdeauna apărarea când fraţii mei depăşeau măsura şi 
mă  persecutau fără ruşine. Mă trata cu bunătate şi 
drăgălăşenie, ca şi când aş fi fost propriul ei copil. Nu o 
respingeam, pentru că dragostea mamei mele, Vanozza, îmi 
lipsea. 

Până la a doua căsătorie a Vanozzei, noi, copiii, am fost 
crescuţi în faimoasa ei casă burgheză din Piazza Pizzo di Merlo. 


Primul ei soţ, un personaj şters, tolerase prezenţa bastarzilor 
cardinalului Borgia sub acoperişul său. Apoi, tata a vrut să se 
ocupe personal de educaţia noastră. Ne-a încredinţat Adrianei 
de Mila, verişoara lui, căsătorită cu Lodovico Orsini, la care ne- 
am şi mutat. Servitorii şuşoteau că ar fi amanta tatălui meu. N- 
aş putea spune dacă este sau nu adevărat. Dar reputaţia lui de 
seducător irezistibil al femeilor era atât de întipărită în mintea 
oamenilor, încât nu puteau concepe că tinerele fete şi femeile 
frumoase din anturajul său ar fi putut scăpa asiduităţilor lui. 

Pentru mine, el era un personaj care depăşea limitele 
omeneşti. Un fel de mit viu, asemenea eroilor din Antichitate. 
Când îl vedeam îmbrăcat în mătase purpurie - veşmânt rezervat 
prinților Bisericii - mă făceam mic şi abia mai deschideam gura. 

O dată pe săptămână îi făceam o vizită protocolară la palatul 
Borgia, o clădire enormă, situată aproape de Campo di Fiori; mă 
prăpădeam de admiraţie pentru faţada ei frumoasă şi înaltă, 
pentru imensa curte interioară. Mă topeam în faţa frescelor, 
tapiseriilor, statuilor de bronz şi de mamură care împodobeau 
marile săli cu boite aurite. Mobilele bogate, supraîncărcate de 
sculpturi, covoarele orientale, atât de moi când le atingeai, 
completau ansamblul. 

În ziua în care am împlinit doisprezece ani şi am făcut primii 
paşi în curtea preadolescenţilor, am încercat mândria unui tânăr 
cavaler care urma să fie învestit. 

Cu această ocazie, tata m-a anunţat cu bunăvoință: - De 
acum încolo vei locui la mine, în palatul Borgia. Am dat deja 
dispoziţie să ţi se aducă lucrurile. Majordomul te va conduce în 
camera ta. Astă-seară ofer un dineu prietenilor. Toată familia va 
fi prezentă, cu excepţia lui Cesare, care îşi continuă studiile la 
Universitatea din Bologna. El trebuie să fie un exemplu pentru 
tine. Vreau să faci o impresie bună invitaţilor... 

Eram foarte intimidat, dar şi încântat de această schimbare 
intervenită în viaţa mea. Autoritatea Adrianei, care acorda o 
atenţie deosebită Lucreziei, mă apăsa. 

Mai întâi mi-am inspectat camera. Era atât de mare şi atât de 
frumoasă încât mi s-a tăiat răsuflarea. Inaltă ca un naos de 
catedrală, cuprindea un pat cu baldachin ca acelea ale Adrianei 
şi Lucreziei. Tapiserii enorme acopereau pereţii; două scaune în 
X, un cufăr sculptat pentru haine şi o masă cu un lighean şi un 


ibric de argint pentru spălat completau mobilierul. Se mai afla şi 
o încăpere alăturată, cu o cadă de baie rotundă şi atât de mare, 
încât putea cuprinde două sau trei persoane, noutate de curând 
introdusă în câteva palate din Roma. 

Cunoşteam de mai mult timp sălile de ceremonie din această 
frumoasă reşedinţă pe care acum, în calitate de locatar, mi s-a 
permis să o vizitez din pivniţă până în pod; totul era atât de 
mare încât te rătăceai. Podul mi-a rezervat o surpriză 
formidabilă. Bufniţe, rândunele, porumbei şi chiar lilieci îşi 
făcuseră cuibul în încâlceala grinzilor. 

Uluit de colţurile şi cotloanele fascinante ale palatului Borgia, 
am uitat să vă descriu cina fantastică, ameţitoare, anunţată de 
tatăl meu, primul mare banchet la care luam parte în calitate de 
novice. Inaintea sosirii invitaţilor, tata a inspectat marea masă 
în formă de U, pregătită pentru cincizeci de persoane, apoi m-a 
condus până la pervazul unei ferestre, pentru a nu încurca 
forfota servitorilor. 

— Acum eşti destul de mare ca să înveţi nişte lucruri pe care 
Adriana şi preceptorii tăi ţi le-au ascuns. La vârsta ta, oamenii 
se căsătoresc. Ceea ce ţi se va întâmpla şi ţie într-un viitor 
apropiat. Cunoaşterea mecanismului uman, a secretelor sale, te 
va ajuta să eviţi capcanele pe care oameni fără scrupule vor fi 
tentaţi să ţi le pună în cale. Femeile sunt cele mai frumoase, 
cele mai seducătoare creaturi pe care le-a lăsat Dumnezeu, dar 
nu trebuie să uiţi că Eva a fost motivul care a determinat 
izgonirea lui Adam din paradis... 

Nu eram absolut nul în domeniul ăsta. Evident, îmi lipseau 
experienţele în profunzime, dar dorinţa de a le desăvârşi mă 
însufleţea de multă vreme. Împărţeam cu prietenii mei 
cunoştinţele dobândite şi eram gata să mă lansez şi în marea 
aventură. 

Tata a continuat: 

— Vei asista la un mic spectacol, nu foarte ortodox, dar 
trebuie să ştii că între viaţa publică şi viaţa privată a celor mari - 
din care faci şi tu parte - trebuie să existe un zid despărțitor. 
Indiscreţii mai scapă, dar vorbele răuvoitoare, fără dovezi, 
zboară şi dispar. Îndeplinirea funcţiilor oficiale la perfecţie este o 
obligaţie imperioasă. A te bucura de toate plăcerile vieţii în 
spatele uşilor închise este un privilegiu inalienabil. Dacă luptăm 


contra lor, păcătuim împotriva legilor naturii. Să lăsăm pe 
Savonarola şi pe adepţii lui să sporovăiască. Cuvintele lor au 
greutate. Totul este ca o modă. Agită masele, o curbă 
ascendentă se înscrie pe graficul religiei, apoi urmează 
fatalmente curba descendentă. Trebuie să aşteptăm fără să ne 
facem griji prea mari. Câteva cuvinte liniştitoare din când în 
când sunt ca o ploaie binefăcătoare căzută pe un pământ 
pârjolit de un soare arzător. Preceptorul tău umanist, faimosul 
Laetus, te-a învăţat - cred - semnificaţia expresiei panem et 
circenses. Împărații romani o aplicau cu o consecvență 
remarcabilă. Papii nu sunt oare continuatorii lor?... 

Majordomul anunţă sosirea primilor invitaţi... 

Iniţial, am crezut că el confundă personajele. Pronunţase titlul 
şi numele unui cardinal. Mă aşteptam să apară un bărbos 
acoperit cu purpură şi încovoiat sub greutatea anilor, dar am 
văzut intrând un tânăr zglobiu care purta o pălărie bogată, 
creastă de cocoş, o vestă de brocart, atât de scurtă încât îi 
ieşeau în evidenţă fesele conturate de nişte colanţi bine mulaţi 
pe corp şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, prohabul de o culoare 
diferită scotea în relief virilitatea lui triumfătoare... În schimb, un 
laic, posesor de particulă de nobleţe, etala o tocă de catifea, 
care semăna cu o bonetă de cardinal şi o robă largă de mătase 
violetă. Nu-i mai lipsea decât o cârjă pastorală pentru a fi luat 
drept un înalt demnitar al Bisericii. Dame în toalete somptuoase 
îşi expuneau decolteurile generoase, privite cu aviditate de 
amatori. 

Festinul a început cu aperitive şi cu gustări de o asemenea 
abundență şi varietate, încât ar fi putut sătura populaţia unui 
sat lovit de foamete. Dar convivii de-abia le atingeau, parcă 
ştiau că urmează alte minunăţii gastronomice şi că este mai 
înţelept să-şi impună o oarecare moderație dacă nu voiau să le 
crape burţile. 

Totuşi, tata vorbea cu plăcere despre sobrietatea lui. Când era 
singur, se mulțumea doar cu un fel de mâncare şi cu ceva 
legume. Este adevărat: adopta acest regim spartan după 
faimoasele chiolhanuri foarte comentate de publicul roman. 
Discreţia atât de lăudată de el era aproape întotdeauna 
zădărnicită de  pălăvrăgeala servitorilor, de  scormonitorii 


amatori de scandaluri şi de invidioşii care voiau să-i zdruncine 
prestigiul. 

Zeci de valeţi serveau mâncărurile cele mai rafinate şi vinurile 
cele mai bune din Italia şi din străinătate. 

O tânără şi frumoasă doamnă, care stătea lângă mine, mă 
întrebă ce mi-ar plăcea să devin când voi fi mare. Vorbeam 
franţuzeşte, fiindcă Laetus spunea că oamenii care nu 
stăpânesc cel puţin două limbi străine - în afară de latină, care 
este o limbă universală - sunt inculţi, incapabili intelectual, 
barbari. Datorită lui mă descurcam bine în franceză şi în 
engleză. 

— Aş vrea să fiu trubadur, i-am răspuns, pentru a cânta 
stelele, dragostea şi frumuseţea femeilor care vă seamănă... 

A aplaudat încântată. 

— Fermecător compliment! 

Tata, care şedea nu departe de mine, pentru a-mi urmări 
comportarea, a surâs cu o vizibilă satisfacţie. Nu eram un 
necioplit. 

Doamna adăugă: 

— N-ai vrea să devii cardinal, ca tatăl tău, sau papă ca marele 
tău unchi? 

— Religia şi poezia de dragoste profană nu convieţuiesc bine 
împreună... 

Am simţit că depăşisem limita. Surpriza se aşternu pe faţa 
tatălui meu. Ar fi preferat un răspuns mai conformist. „Adevărul 
trebuie ascuns, spunea el în particular, pentru ca toată lumea să 
aibă ceva de câştigat”. Cuvintele mele nu făceau decât să 
sublinieze înclinația unora din familia Borgia pentru mondenităţi, 
fără să le compromită reputaţia. 

Puțin câte puţin, conversaţia s-a concentrat asupra unui 
subiect de arzătoare actualitate: starea precară a sănătăţii 
Suveranului Pontif. 

— Savonarola a prezis moartea papei înainte de sfârşitul 
anului, spuse un nobil cu părul argintiu, care purta un colier al 
Ordinului Lâna de Aur. 

— N-a prezis şi numele succesorului său?, interveni o doamnă 
între două vârste, încărcată cu bijuterii. 

— II cunoaştem cu toţii!, spuse cu convingere un cardinal 
îmbrăcat ca un tânăr curtezan. 


Înălţă cupa în onoarea tatălui meu, gest semnificativ, care nu 
mai avea nevoie de alte precizări. 

Cea mai mare parte a convivilor îl imitară fără să pronunţe 
numele. 

Tata a zâmbit discret, în timp ce o expresie indescifrabilă s-a 
aşternut pe chipul lui. 

La stânga mea, două personaje în veşminte somptuoase, 
probabil diplomaţi, discutau în franceză, cu un uşor accent 
străin. Vorbeau cu voce joasă, fără să-şi închipuie că am auzul 
foarte fin. 

— Ce situaţie caraghioasă! La aceeaşi masă, Adriana Orsini, 
fosta amantă a amfitrionului nostru, îi înlesneşte relaţiile lui cu 
noua amantă, Giulia Farnese, în prezenţa soţului înţelegător, 
Orsino Orsini... Careul perfect... 

— Omul înscris într-un cerc şi un pătrat! Ideea lui Leonardo da 
Vinci nu este lipsită de umor! Orsino Orsini, prins între vulva 
dublă a nevestei sale şi a Adrianei... 

Această comparaţie grosolană m-a şocat. N-am putut să 
ascult urmarea discuţiei pentru că au intrat muzicanţii, cântând 
din mers o melodie săltăreaţă, potrivită cu mediul ambiant. În 
urma lor venea un stol de dansatoare, goale sub văluri 
transparente, aripi simbolice care fâlfâiau într-o perfectă 
armonie. 

Aplauzele izbucniră. 

Pentru prima oară asistam la un asemenea spectacol. Auzisem 
vorbindu-se despre ele, dar realitatea depăşea închipuirile mele. 
Fiori de plăcere îmi străbăteau corpul şi am avut surpriza să 
constat că scula mi se întărise ca a unui armăsar. 

Mă temeam ca prohabul să nu-mi crape din cusături. 

Fratele meu mai mare, Gandia al II-lea, care era aşezat vizavi 
de mine, mi se adresă cu un surâs răutăcios: 

— Familiarizează-te cu anatomia feminină! Mai întâi studiul, 
apoi experienţa! In curând vei avea prilejul să aplici cunoştinţele 
tale pe viu! 

Mă umilea în public. În jurul meu am remarcat câteva zâmbete 
ascunse. Repeta, cu alte cuvinte, ceea ce, în treacăt, îmi 
spusese tata. 

Ideea că exista intenţia să mi se forţeze mâna mă revolta. O 
fată poate fi căsătorită fără să i se ceară consimţământul. Un 


băiat se bucură de oarecare independenţă. Trebuie să se ţină 
seama de părerile sale, de gusturile sale, de voinţa sa... 

Am constatat ceva mai târziu că îmi făceam iluzii. Nimeni nu 
cere asentimentul mezinului familiei... Toţi râd de el... 

Profeţia lui Savonarola s-a realizat. Innocent al VIII-lea şi-a dat 
ultimul suspin - expresie foarte la modă când era vorba de un 
înalt demnitar al Bisericii - şi conclavul s-a închis pentru a-l 
alege pe noul papă. Toate previziunile îl desemnau câştigător pe 
tata în această cursă. Pariurile începuseră. In ce mă priveşte, aş 
fi jucat fără ezitare pe culorile lui Flamboyant, superbul meu cal 
spaniol. 

In timpul alegerilor papale, tulburările provocate de 
republicanii incorigibili au stârnit mari dispute în rândurile 
populaţiei Romei. 

Prietenul şi confidentul meu, Apollon Montecorvo - un 
indiscret care ştie tot ce se petrece în Oraşul Sfânt, sforile trase 
de marii candidaţi inclusiv - mă ţinea la curent cu ultimele 
cancanuri. Prenumele îi fusese atribuit de un umanist pătimaş 
care voia să învie tot pomelnicul la modă în imperiul cezarilor. 
Preotul chemat să oficieze botezul a fost atât de şocat de 
această alegere păgână, nelegiuită, încât i-a obligat pe naşi să 
adauge şi numele Pietro, purtat de reprezentantul lui lisus 
Hristos. Desigur, amicul meu a păstrat poeticul Apollon şi a 
ignorat cu bună ştiinţă foarte comunul Pietro. 

In realitate, nu este frumos ca Apollo, dar acest amănunt nu 
contează. Cred că prietenul meu ar putea scrie o cronică a 
Romei noastre contemporane. Poate că o va face într-o zi. 

De la el aflam ultimele noutăţi despre negocierile secrete care 
se desfăşurau la Vatican. Faptul că, oficial, conclavul se izolase 
nu constituia o piedică pentru ca informaţiile să fie răspândite - 
pe sub mână - de servitorii care ieşeau din incintă pentru a 
aproviziona mesele cardinalilor. 

Tot Apollon mă ţinea la curent cu manifestaţiile violente ale 
bătăuşilor care treceau prin foc şi sabie unele cartiere. Zeci de 
crime erau săvârşite, iar apele Tibrului cărau la vale numeroase 
cadavre. Locuitorii cuvioşi ai Romei trăiau cu panica în suflet. 

In ceea ce priveşte conclavul, se pare că acolo cardinalii se 
tocmesc pentru voturile lor ca negustorii din templu. 


În fine, o spirală de fum alb s-a înălţat deasupra Vaticanului, 
anunțând lumii că Biserica Universală avea un nou papă, 
cardinalul Roderigo Borgia, care adoptase numele de Alessandro 
al VI-lea. 

Abia aşteptam să-l felicit. Dar formalităţile trebuiau obligatoriu 
îndeplinite, ceea ce întârzia puţin întâlnirea noastră. 

În însăşi ziua acestui fericit eveniment, un incident neprevăzut 
m-a tulburat nespus. Majordomul mi-a anunţat cu un ton 
protocolar că, potrivit  dispoziţiei  Sanctităţii Sale, papa 
Alessandro al VI-lea, trebuia să mă mut şi să mă instalez 
temporar în palatul Adrianei Orsini, pe care îl părăsisem foarte 
bucuros. 

Căzut din nori, uluit, năucit, mă întrebam ce năzdrăvănie am 
făcut de mă vedeam alungat din casa tatălui meu. Fără 
comentarii - căci nu trebuie niciodată să-ţi dezvălui 
sentimentele în faţa servitorilor -, m-am executat. Ca şi mine, 
Adriana a fost mirată de măsura inexplicabilă. Lucrezia mă 
privea ironică. Îşi închipuia că fusesem pedepsit. 

A doua zi am avut bucuria să aflu că n-am fost expulzat 
pentru rea purtare. Palatul îşi schimbase stăpânul. Tata l-a oferit 
cardinalului Ascanio Sforza, în semn de mulţumire pentru rolul 
său hotărâtor cu ocazia alegerilor pontificale. Evident, Apollon 
mi-a oferit această informaţie, care era deja de domeniul public. 
Proteste zgomotoase evocau un caz de simonie calificată. In 
ceea ce mă priveşte, cred că era vorba de un cadou demn de 
măreţia tatălui meu, papa. Că îi recompensa pe prinții Bisericii 
care votaseră pentru el, acordându-le beneficii bogate, 
demnități ecleziastice, privilegii, era absolut normal. 

Romanii i-au detestat pe toţi papii care nu erau italieni. Deci şi 
tata, un spaniol de viţă veche, le provoca ură. Nu este logică 
dorinţa lui de a-şi alege printre consilieri câţiva spanioli care îi 
inspirau încredere? 

A fost acuzat că după instalarea lui la Vatican a început să 
reverse asupra copiilor săi cornul abundenței alimentat de 
Biserică. În primul rând, bogăţiile familiei Borgia dau pe 
dinafară. Apoi, care om raţional i-ar putea reproşa că acordă 
întreaga înţelegere copiilor săi? A-i iubi, a se ocupa de ei, a-i 
îngriji, a le asigura fericirea constituie ceea ce se numeşte o 
obligaţie morală pentru toţi părinţii. 


Într-o zi, în prezenţa lui Pomponius Laetus, mi-am exprimat 
indignarea împotriva denigratorilor Suveranului Pontif, tatăl 
meu. 

M-a privit lung, apoi mi-a răspuns fără să-şi tulbure calmul 
filosofic: 

— Nu trebuie să vă formalizaţi! Sfânta Ecaterina susţinea că îi 
datorăm supuşenie papei chiar dacă ar fi diavolul încarnat! Ceea 
ce, evident, nu este cazul tatălui dumneavoastră! 

Laetus vorbea cu convingere. Dar parcă aveam impresia că 
citesc în ochii săi o scânteie de ironie. Poate că mă înşel, dar în 
lumea plină de hiene care ne înconjoară nu mai acord încredere 
nimănui. 

În ce mă priveşte, nu mă pot plânge de criticile scuipate de 
pamfletari împotriva familiei mele. Am fost mai mult sau mai 
puţin ignorat. De altfel, ai mei mi-au făcut mai mult rău decât 
toţi ceilalţi la un loc. 

O procesiune grandioasă a celebrat încoronarea tatălui meu. 
Spun „încoronare” intenţionat, pentru că Suveranul Pontif este 
Regele Regilor. El guvernează un regat spiritual şi un regat 
pământean. 

instalat la o fereastră a palatului Adrianei, am asistat la 
această defilare strălucitoare. Lucrezia, care se afla lângă mine, 
mi-a arătat visătoare o eşarfă care purta o inscripţie cu litere 
aurite pe fond purpuriu: „Sub Caesar, Roma era mare; sub 
Alessandro al Vl-lea, ea este uriaşă. Caesar a fost un om; 
Alessandro al VI-lea este un Dumnezeu”... 

Autorul acestor lozinci era un poet prost, flămând, unul dintre 
acei apologeţi dispreţuiţi de Pomponius Laetus pentru uşurinţa 
de a se preta la cele mai groteşti linguşeli în schimbul câtorva 
bănuţi de aur. 

Toţi se întreceau să laude farmecul papei, eleganța lui 
rafinată, talia lui impunătoare, vigoarea sa excepţională, în 
termeni atât de măgulitori încât s-ar fi putut crede că este vorba 
de un Adonis pontifical şi nu de un personaj care sărise pragul 
de şaizeci de ani. Il tămâiau subliniind spiritul său diplomatic, 
inteligenţa-i incomparabilă şi mai ales cucernicia exemplară şi 
înalta-i virtute. 

Spiritul meu critic, dezvoltat de scepticul Laetus, se răzvrătea 
împotriva hiperbolelor răsunătoare. Tata făcea atât de puţin caz 


de morală, de castitate, încât trebuia să fii orb sau de rea- 
credinţă pentru a le alătura persoanei sale. 

Criticile nu lipseau nici ele. Duşmanii insistau asupra 
depravării sale, asupra viciilor şi a nerespectării castităţii. II 
considerau nedemn de a purta veşmintele sacerdotale. 
Savonarola declara din înălţimea amvonului că începe o eră de 
ruşine şi de scandal pentru Biserica romano-catolică şi că cele 
mai rele profeţii se realizau, că mânia divină se va abate asupra 
creştinătăţii. Pamfletele ostile se înmulţeau. Neapole şi Veneţia 
îşi exprimau consternarea. 

Totuşi, primele declaraţii ale tatălui meu în faţa ambasadorilor 
reuniți în faţa tronului său ar fi trebuit să-i liniştească. El îşi 
exprima dorinţa de a restabili ordinea la Roma, de a însănătoşi 
finanţele Statului Pontifical, de a supune guvernelor pe care ei le 
reprezintă planul organizării unei cruciade împotriva turcilor. 

După căderea Constantinopolului, acest ultim punct fusese 
inclus în programul politic al tuturor papilor care s-au succedat, 
fără ca vreunul să-l fi realizat vreodată... 

În timpul alegerii pontificale, fratele meu Cesare se afla la 
Bologna. De îndată ce a aflat că tata a fost învestit cu vicarlatul 
Sfântului Petru, s-a grăbit să se întoarcă la Roma şi să afişeze o 
trufie, un orgoliu fără margini, ca şi când el ar fi primit cârja 
papală. 

Gandia al II-lea, Lucrezia şi chiar metresele actuale ale tatălui 
meu n-au putut să se abţină de a manifesta o bucurie şi o 
mândrie de prost gust. Fraţii mei nu erau în stare să înţeleagă 
necesitatea unei atitudini rezervate, a unei comportări modeste 
care i-ar fi ferit de oprobriul, de criticile aspre pe care 
Franceschetto Cibo şi le-a atras din cauză că a abuzat de 
autoritatea tatălui său, Innocent al VIII-lea. 

Atitudinea mea era aceea a unui spectator care asistă la o 
reprezentaţie de teatru pasionantă, dar care se desfăşoară cu 
totul în afara persoanei lui. Fraţii mei îmi reproşau incapacitatea 
de a mă identifica necondiţionat cu interesele familiei mele, de 
a mă înhăma la realizarea visurilor ei de grandoare. S-ar putea 
spune că erau loviți de orbire, că n-au învăţat nimic din 
experienţa tragică a faimosului della Rovere şi chiar din cea mai 
recentă a unchiului nostru, don Pedro-Luis Borgia, numit de 
Papa Calixte al Ill-lea duce de Benevent, căpitan general al 


Bisericii, castelan al fortăreței Sant'Angelo şi prefect de Roma, 
în aşteptarea tronului Regatului Neapole, pe care voia să-l 
răpească aragonilor. Şi-a atras o asemenea ostilitate, o 
asemenea ură, încât în timpul agoniei unchiului său Calixte a 
fost obligat să fugă din Roma pentru a-şi salva propria piele. 
Abandonat de toţi, s-a refugiat la Cita Vecchia, unde a fost 
răpus, la puţin timp, de ciumă. 

Fraţii mei mă porecliseră în bătaie de joc oaia singuratică. Lup 
singuratic li se părea nepotrivit. Mă izolam de ei pentru că nu-i 
iubeam. Atitudinea mea se datora, în parte, educaţiei pe care 
Pomponius Laetus mi-o dăduse. 

— Nu te lăsa angajat în aventuri care te atrag pe un teren 
periculos. Imprudenţii n-au decât să-şi rupă gâtul. Profită de 
frământările lor pentru a alege cele mai bune soluţii. Nu uita 
niciodată că prietenul de azi poate deveni duşmanul de mâine. 
Când sunt în joc interese mari, legăturile de sânge nu mai 
contează. La noi, în Italia, a-i trăda pe vechii tovarăşi a intrat în 
obişnuinţă. O astfel de comportare nu mai surprinde pe nimeni. 
Caută singurătatea. Este preferabilă relaţiilor îndoielnice. 

Sfaturile sale au prins rădăcină cu atât mai uşor cu câtamo 
fire paşnică. Nu-mi place să mă bat. Până şi vânătorile, aceste 
masacre aşa-zis sportive, mă dezgustă. Pacifismul meu nu este 
o formă de laşitate. La nevoie, nu evit să ies onorabil dintr-o 
dispută. Dar nu le caut. 

Cesare - în schimb - adoră să se dea în spectacol, să facă 
paradă de forţa lui herculeană, de talentul său în mânuirea 
armelor. li place să se bată cu adversarii cei mai duri. A introdus 
corida la Roma. | s-a întâmplat să înfrunte şi să ucidă mai mulţi 
tauri în aceeaşi zi. A moştenit de la tatăl său înclinarea pentru 
desfrâu, dar în timp ce acesta păstrează o oarecare discreţie, o 
decentă elementară, Cesare sfidează opinia publică, afişează cu 
aroganță imoralitatea, viciile cele mai josnice. 

Orgiile l-au făcut faimos până şi la Roma, unde excesele sale 
sunt la ordinea zilei. Simte o plăcere perversă de a corupe 
femeile măritate, fetele de-abia nubile şi chiar adolescenţii cu 
aspect androgin, îşi înscrie succesele într-un registru pe care îl 
arată cu mândrie prietenilor. Violul îi produce un prisos de 
plăcere. 


Din nefericire, a trebuit să îndur pe propria mea piele urmările 
desfrâului său... 

Odată instalat pe tronul Sfântului Petru, tata considera că 
numai alianțele matrimoniale cu casele regale erau demne 
pentru copiii săi. Fără să-mi ceară părerea şi fără să mă prevină, 
a negociat căsătoria mea cu Sancia de Aragon, fiică naturală a 
lui Don Alfonso, duce de Calabria, moştenitor al tronului 
napolitan. 

Cu această ocazie, am obţinut calitatea de membru al familiei 
regale de Aragon, precum şi titlurile de prinţ de Squillace şi de 
conte de Cariaţi, precum şi funcţia de locotenent al Regatului 
Siciliei. Aveam pe atunci doisprezece ani. 

Fratele meu mai mare, Giovanni, duce de Gandia al II-lea, 
căsătorit cu Maria Enriquez, şi ea din familia aragoneză, a fost 
declarat prinţ de Tricarica, conte de Chiaramonte, de Lauria şi 
de Carignola. În plus, tata l-a numit căpitan general al trupelor 
pontificale. Cesare îşi rumega mânia, exasperarea. 

Fraţii săi erau copleșiți cu onoruri, cu privilegii, în timp ce el 
trebuia să se limiteze la câteva venituri ecleziastice. Drept 
consolare, tata i-a acordat demnitatea de cardinal. Prinţ al 
Bisericii este un titlu simbolic, care nu se moşteneşte. O situaţie 
de inferioritate care îl exaspera. Ideea răzbunării răbufni în 
mintea sa. Se simţea ultragiat pentru că în aceeaşi serie de 
cardinali se afla şi Alessandro Farnese, a cărui promovare se 
datora surorii sale, Giulia Farnese, amanta actuală a papei. 

Romanii, gata să ironizeze acest unic merit, îl porecliră 
„cardinalul-fustă”. Căsătoria mea s-a dovedit încă de la început 
nepotrivită. Sancia, care avea şaisprezece ani, mă trata ca pe 
un copil. Deşi himenul îi fusese perforat în prezenţa părinţilor şi 
a invitaţilor de onoare - o veche tradiţie în lumea celor mari - ea 
mă repezea cu superioritate când eram împreună. 

— Du-te la jucăriile tale! Cheamă-ţi prietenii! Te vei simţi mai 
bine în tovărăşia lor decât în a mea! 

Uneori, ea mă trimitea la plimbare cu un ton aproape 
insultător: 

— Hai! Cară-te! Mă enervezi! 

Cochetă, voluntară,  batjocoritoare, prefera compania 
prietenelor ei. Puțin câte puțin, m-am îndepărtat de ea. Ne 
întâlneam numai la masă sau la marile dineuri în familie. Mai 


târziu am aflat explicaţia atitudinii sale. Devenise amanta lui 
Cesare. Ca şi în trecut, el mă umilea, mă dezonora. Ce-aş fi 
putut face? Să provoc o scenă de gelozie? Să mă bat cu el? M-ar 
fi trântit cu nasul în ţărână. Să mă plâng papei?... Împotriva lui 
Cesare, favoritul său?... Când am încercat să-l rog să intervină, 
tata a zâmbit cu o uşoară ironie: _ 

— Viaţa nu-i întotdeauna trandafirie, Gioffre! Incearcă să 
recâştigi dragostea soţiei tale! E datoria ta!... Am să-ţi dau un 
sfat. Nu ţine seama de bârfeli! Zvonurile poartă numai minciuni! 


Am avut impresia stranie că se amuza... 

Mi se fixase drept reşedinţă palatul defunctului cardinal 
d'Aleria. Un fel de fortăreață cu nenumărate încăperi, culoare 
subterane şi colţuri misterioase. Cum Sancia lipsea adesea, 
profitam de ocazie şi mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu 
prietenii mei. Când era timp frumos, mergeam să ne scăldăm în 
apele nu prea curate ale Tibrului sau făceam lungi plimbări, 
călare. Ne pasiona jocul cu mingea. 

Din fericire, comportarea nedemnă a Sanciei nu mă făcea să 
sufăr prea mult. La treisprezece ani, gelozia este un sentiment 
încă imprecis. 

Într-o zi, tata m-a convocat în cabinetul său de la Vatican. 

— Am vorbit îndelung cu preceptorul tău. Mi-a spus că pentru 
tine preoţia nu prezintă niciun interes. Păcat. Nu vreau să te 
forţez să intri în ordinele clerului. Trebuie deci să te pregăteşti 
pentru cariera militară. Sfânta Biserică va avea nevoie 
întotdeauna de soldaţi care să o apere. Ducele de Urbino, 
adjunctul fratelui tău Giovanni, va desemna un ofiţer care se va 
ocupa de instrucţia ta militară. 

Dar n-aveam stofă de condotier. Instrucţia militară mă 
plictisea de moarte. Teoriile despre tactică şi strategie îmi 
făceau greață. Nici lupta cu sabia nu mă atrăgea mai mult. 
Pentru mine, tot ceea ce se numea arta războiului nu era decât 
o ocupaţie respingătoare. 

Să devin trubadur, vechiul meu vis, nu era o soluţie viabilă 
pentru un prinţ care juca un rol de legătură între casele Borgia şi 
de Aragon. Mă resemnasem să accept poziţia de încornorat, 
prefăcându-mă că nu ştiu nimic... 


Cesare nu vedea în mine un rival. Graţie lipsei mele de 
importanţă, am scăpat cu viaţă... 

Gandia al II-lea, în schimb, deţinea toate poziţiile-cheie în 
Statul Pontifical. Persoana lui ridica un obstacol de netrecut în 
faţa ambiţiei lui Cesare. 

Ultima donaţie pe care i-a făcut-o papa - oraşul Benevent 
ridicat la rangul de ducat - avu darul să-l exaspereze pe 
cardinalul de Valencia, care consideră umplută cupa amărăciunii 
şi a urii... 

La o săptămână după acest act de o magnifică generozitate, 
Vanozza hotări să-şi adune copiii la un festin organizat la vila sa, 
în apropiere de biserica Sant Pietro di Liena, care trebuia - 
potrivit dorințelor ei - să readucă armonia în sânul unei familii 
bântuite de neînţelegeri, deocamdată ascunse cu grijă. Mama 
simţea în mod vag, instinctiv, proximitatea unei crize iminente. 

Au fost invitaţi câţiva prieteni. Muzicanţii promiteau o 
atmosferă destinsă. 

În fine, faimoasa noapte sosi. Buna dispoziţie domnea în jurul 
mesei încărcate cu mâncăruri delicioase şi cu vinuri fine. Cesare 
era de o jovialitate neobişnuită. Sancia îi arunca priviri pe 
jumătate amare, pe jumătate dulci, fără să reuşească să-i 
atragă atenţia. Eram dezgustat, indignat de manevrele ei, din 
nefericire foarte vizibile. Lucrezia încerca să  învioreze 
conversaţia oarecum monotonă. 

Către miezul nopţii, Cesare propuse lui Gandia al II-lea să se 
întoarcă împreună la Vatican. Vesel, turuia glume deocheate. 
Sancia era furioasă pentru că îşi imagina probabil că amantul ei 
se pregătea pentru o expediţie amoroasă. Deşi neplăcut 
impresionată de acest spectacol, jenant pentru toată lumea, 
mama îşi păstra surâsul pe faţa ridată. 

Nu mult după plecarea lui Gandia şi a fratelui său, festinul s-a 
terminat... 

A doua zi de dimineaţă, Gandia nu s-a prezentat la Palatul 
Apostolic, deşi programase - în ajun - o conferinţă cu Statul său 
Major. După ce a trecut şi noaptea următoare fără ca el să-şi 
facă apariţia, tata a intrat în panică. 

Întrebat, Cesare a răspuns că fratele său se despărţise de el 
pentru a se duce la o întâlnire galantă. Toată poliţia romană a 
fost pusă în stare de alarmă şi trimisă în căutarea lui. 


Investigaţiile făcute printre oamenii reputați pentru treburile lor 
nocturne au adus un prim rezultat. Un luntraş care răspundea la 
numele de Giorgio Schiavino a declarat că alaltăieri noaptea, în 
timp ce se odihnea în barca lui, după o muncă istovitoare, 
asistase la o scenă stranie. Cam pe la orele cinci, doi indivizi au 
apărut pe cheiul care mărgineşte Tibrul. Ei au aruncat o privire 
ca să se asigure că nu sunt trecători, apoi au făcut semn unui 
cavaler care se apropia cu precauţie şi care ducea pe crupa 
calului un om cu capul şi braţele atârnând de o parte şi 
picioarele de cealaltă parte. Cei trei indivizi au aruncat corpul 
neînsufleţit în apele fluviului, apoi au dispărut pe o stradă 
lăturalnică. 

Acest raport merita atenţie. Un mare număr de pescari au fost 
mobilizați pentru a cerceta împrejurimile. Cadavrul lui Gandia, 
sfârtecat de lovituri de pumnal, având agăţată de gât o piatră 
grea, a fost pescuit fără prea mare dificultate. 

Şeful poliţiei i-a pus lui Schiafino o întrebare care nu era lipsită 
de logică: de ce n-a semnalat autorităţilor această crimă? 

El răspunse cu simplitate că văzuse sute de cadavre aruncate 
în Tibru fără ca cineva să se intereseze de ele. Dacă ar fi produs 
agitaţie, ar fi fost periculos pentru propria lui securitate. 
Argumentul era fără replică. Ancheta făcută în jurul acestui 
asasinat n-a dus la niciun rezultat. Toate indiciile şi toate 
cauzele probabile duceau spre un ucigaş pe care nimeni nu 
îndrăznea să-l numească. 

Durerea, disperarea l-au îmbolnăvit pe tata. 

Inutil să vă spun că Cesare a abandonat cardinalatul şi şi-a 
atribuit toate titlurile de nobleţe şi toate funcţiile fratelui său, cu 
excepţia ducatului de Gandia, care a fost transmis fiului 
supravieţuitor al defunctului. 

După moartea fratelui său mai mare, Cesare a devenit, fără a 
fi contestat, prima personalitate a Curţii papale. Inspira groaza. 
Diavolul îşi impusese domnia la Vatican. Profeţia lui Savonarola 
se îndeplinea... 

Cesare semăna spaima până şi în sufletul tatălui său. 
Dragostei dedicate de acesta fiului preferat i se adăuga o frică 
obscură, o teroare care îi răvăşea conştiinţa. Prin imobilismul 
său, devenise complicele unui fratricid. Papa îşi găsise propriul 
lui stăpân... 


Acest episod sângeros a deschis o serie de crime săvârşite cu 
un sânge rece şi cu o frecvenţă care au cutremurat Italia, într-o 
vreme în care totuşi moartea violentă obținuse un fel de „drept 
de cetăţenie”. Apologeţii invocau „interesele superioare de stat” 
şi dreptul absolut al principelui care nu trebuie să dea socoteală 
nimănui. Unul dintre aceşti lăudători purta numele de 
Machiavelli... 

Lucrezia suporta şi ea efectele violenţei ucigătoare şi ale 
nebuniei grandorii lui Cesare. 

Ca şi Gandia al II-lea, ca şi mine, ea avea datoria să participe, 
să contribuie la edificarea puterii, a bogățiilor şi a măreției Casei 
Borgia, care din nenorocire se identifica tot mai mult cu Cesare. 

Pe vremea când tata nu era decât cardinal, făgăduise mâna 
Lucreziei, succesiv, la doi nobili spanioli. Devenit rege al regilor 
- simplii regi nu îi sărutau oare piciorul? — cei doi pretendenți 
nu mai corespundeau. Ridicat la demnitatea de papă, acordă 
mâna fiicei sale lui Giovanni Sforza, senior de Pesaro, membru 
al familiei suverane Sforza şi nepot al cardinalului Ascanio, care 
contribuise într-un mod hotărâtor la alegerea sa. 

Insist asupra problemelor legate de familia mea în pofida 
evenimentelor politice care au marcat domnia lui Alessandro al 
VI-lea, pentru că ele au determinat istoria acestei epoci. 
Interesele lui Borgia, tată şi fiu, aveau o prioritate absolută. 

Căsătoria Lucreziei părea fericită. Sforza era un soţ bun şi 
forma cu sora mea un cuplu unit, bine consolidat. li purtam 
simpatie lui Sforza, deşi era mai în vârstă decât mine - ne 
despărţeau cincisprezece ani - căci mă trata ca pe un prieten. In 
prezenţa lui mă simţeam eliberat de acel complex de 
inferioritate pe care îl încercam faţă de tatăl meu. 

Pentru a-l face pe Cesare gelos, Sancia încercase să-l seducă, 
dar el n-a răspuns acestor avansuri. Am apreciat 
comportamentul lui. 

Din nenorocire, nefasta invazie a francezilor, provocată în 
parte de intrigile lui Lodovico Sforza, a pus capăt nu numai 
fragilului echilibru politic al Italiei, dar a ruinat şi armonia 
aparent stabilă din sânul clanului Borgia. După catastrofala 
retragere a lui Charles al VIll-lea şi a armatei sale, precum şi a 
discreditării ducelui de Milano, Sforza şi ai lui au devenit la 
Roma persona non grata. Papa a luat înapoi palatul dăruit 


cardinalului Ascanio, considerând că ginerele său devenise de-a 
dreptul stânjenitor. În consecinţă, i-a cerut să accepte un divorţ 
prin bună înţelegere. Acesta a refuzat cu aroganță. Un conflict 
devenea inevitabil. Cesare se gândea la mijloace drastice. Să 
angajeze ucigaşi plătiţi pentru a-l elimina pe acest cumnat 
inoportun şi recalcitrant. 

Lucrezia a auzit zvonuri despre acest plan. Cum soţul ei se 
afla de câteva zile la ţară, m-a implorat să alerg în întâmpinarea 
lui şi să îl previn. Nu sunt un erou înnăscut şi nici nu m-am văzut 
vreodată în postura unui cavaler fără prihană şi fără frică, gata 
să-mi pun viaţa în primejdie pentru o cauză sfântă. De această 
dată am făcut o excepţie. Am aflat că Sforza se afla la o mare 
vânătoare, aproape de Frascati, aşa că am plecat în căutarea sa 
însoţit numai de Apollon şi de un scutier. Eram conştient că mă 
angajam într-o afacere riscantă. Dacă ar afla din întâmplare că i- 
am contracarat cu bună ştiinţă proiectul, Cesare ar fi capabil să 
mă ucidă. Norocul m-a ajutat să îmi îndeplinesc misiunea fără 
încurcături. Argumentele mele se dovediseră mai convingătoare 
decât vorbele papei. Sforza înţelese că ar fi zadarnic să se bată 
pentru o cauză pierdută. A luat-o la picior, fără să privească în 
urma lui, şi s-a baricadat în oraşul său fortificat, Pesaro. 

Pentru a legaliza această reparaţie de facto dintre Lucrezia şi 
Sforza, Suveranul Pontif  însărcină Tribunalul Semnăturii, 
instanţa supremă a Sfintei Biserici, să pronunţe divorţul pentru 
un motiv infailibil: căsătoria n-a fost consumată din cauza 
impotentei soţului. Sforza îşi dădu seama că nu-i rămânea decât 
să golească până la ultima picătură cupa amară a ruşinii. Semnă 
deci o declaraţie care confirma constatarea tribunalului, deşi din 
prima sa căsătorie rezultase un copil. 

Apoi, papa şi Cesare aleseră un nou soţ pentru Lucrezia, care, 
în teorie, era încă fecioară. Un frumos adolescent de 
şaptesprezece ani, Alfonso de Aragon, duce de Bisceglia, frate 
mai mic al Sanciei. Ceremonia căsătoriei s-a desfăşurat cu un 
fast demn de poveştile celor „O mie şi una de nopţi”. 

În particular, tata îşi freca mâinile cu o satisfacţie şi o bucurie 
debordante. 

În prezenţa lui Cesare, care râdea verde, mă îmbrăţişă. 

— Gioffre, dacă prinţul moştenitor al Aragonului ar muri, tu, 
dragul meu fiu, vei lua titlul de duce de Calabria şi te vei urca pe 


tronul napolitan... Oamenii sunt muritori... Şi sănătatea lui 
Ferrante nu e faimoasă... Drepturile tale asupra regatului 
napolitan sunt superioare acelora invocate de regii Franţei... Și 
dacă tu însuţi vei muri fără copii, Lucrezia şi soţul ei vor prelua 
schimbul... 

— Moartea este o fatalitate de care nu scapă nimeni!, oftă 
Cesare, reluând cu alte cuvinte filosofia funebră a papei... 

Un fior de gheaţă mi-a străbătut şira spinării. Ştiam că marea 
doamnă cu coasa îmi dă târcoale... În ziua în care nu voi mai fi 
util, adio viaţă frumoasă... Adio viitor... 

— Cesare va putea construi un regat în restul Italiei, interveni 
papa cu un ton melancolic... Îl văd în fruntea trupelor intrând în 
Republica Lagunelor, cucerită... 

Bunele relaţii dintre Roma şi Neapole se mențineau senine. 
Cuplul Lucrezia - Alfonso radia de fericire. Ea îşi adora soţul, iar 
el îi răspundea cu aceeaşi tandreţe... Fructul dragostei lor - un 
îngeraş - veni pe lume... 

Deodată, cerul de azur se acoperi cu nori grei brăzdaţi de 
fulgere. Un conflict violent izbucni între Alfonso şi Cesare. 
Apollon mă informă jenat despre zvonurile nebuneşti care 
circulau printre romani. Tânărului soţ i-ar fi ajuns la ureche 
rumori despre relaţiile incestuoase dintre Lucrezia şi fratele său. 
Gelos, fierbând de mânie, părăsi oraşul, devenit pentru el un 
infern, şi se retrase la amicii săi, Colonna. Vrând să evite un 
scandal care lua amploare, papa îi trimise un ambasador 
însărcinat să-i demonstreze într-un chip convingător 
absurditatea zvonurilor nedemne lansate de răuvoitori. 

Alfonso s-a înapoiat la Roma aparent calmat. Ceremonia 
botezului fiului său, care urma să aibă loc în Capela Sixtină, 
necesita prezența lui. Cuplul reunit puse momentan capăt 
şuşotelilor. 

Intr-o seară, când se întorcea acasă, Alfonso a fost atacat de o 
bandă de indivizi mascaţi care i-au produs mai multe răni grave. 
A fost salvat de la moarte de o patrulă militară care trecea pe 
acolo din întâmplare. 

Lucrezia a fost foarte afectată de această agresiune. În urma 
intervențiilor ei, tânărul prinţ a fost transportat în apartamentele 
papei, unde medicii Curiei s-au grăbit să-i acorde îngrijiri. O 
gardă puternică veghea asupra lui. 


Două zile mai târziu, în ciuda măsurilor de securitate, 
necunoscuţi înarmaţi au năvălit în camera prinţului şi l-au 
strangulat. Aceasta era versiunea oficială. 

Eram dezgustat. Necunoscuţi în palatul Suveranului Pontif?... 
Toată lumea ştia că era vorba de Michelotto, executorul 
josniciilor ordonate de Cesare. 

Ancheta dispusă de papă n-a ajuns la niciun rezultat. Era 
normal. Iniţiatorul asasinatului, foarte sus plasat, era 
invulnerabil. Numele lui Cesare era pe toate buzele. 

Prin atitudinea sa prea puţin combativă, prin reținerea sa, prin 
calmul lui care permitea cele mai diverse interpretări, tata risca 
să fie bănuit de complicitate cu fiul său favorit. 

Exasperat de opinia publică îndârjită împotriva lui Cesare, pe 
care-l acuza pe faţă de asasinarea cumnatului său, tata m-a luat 
într-o zi deoparte: 

— Cesare nu este vinovat! Dar chiar dacă ar fi, Alfonso nu a 
primit decât pedeapsa pe care o merita... 

Cuvinte enigmatice care m-au umplut de mânie şi de 
îngrijorare. Aveam impresia că trăiesc o tragedie antică, în care 
crimele se ţin lanţ fără ca autorul să fie pedepsit. 

Pentru a alina durerea Lucreziei, care-l iubise sincer pe tânărul 
şi frumosul ei soţ, papa se gândi să-i încredinţeze o ocupaţie 
care să o  liniştească puţin şi care implica o mare 
responsabilitate. Întrucât obligaţiunile de stat îi impuneau să 
întreprindă adeseori călătorii în afara Romei, a delegat-o să 
gireze în absenţa lui afacerile curente ale Bisericii, în cazul unor 
dificultăţi neprevăzute, va fi autorizată să ceară sfatul 
cardinalului de Lisabona. Eu însumi trebuia să stau în preajma ei 
şi să o veghez asemenea unui înger păzitor. 

Eram indignat. În loc să-mi încredinţeze mie această activitate 
rezervată bărbaţilor, se adresa surorii mele. Să conduc Vaticanul 
în timpul deplasărilor sale m-ar fi amuzat. Această preferinţă 
demonstra încă o dată puţina consideraţie pe care mi-o acorda. 
Între timp, destrăbălarea Sanciei luase proporţii. Devenise 
amanta cardinalului d'Este, fără să-i pese de scandalul pe care îl 
provoca. 

Într-o zi m-am prezentat la papă. 


— Tată, aş vrea să divorţez de Sancia. Nu o mai pot suporta. 
Dezonorează nu numai numele meu, ci şi pe acela al familiei 
Borgia! 

El mă privi cu un surâs pe jumătate indulgent, pe jumătate 
compătimitor, adresat de obicei celor săraci cu duhul. 

— Ce motiv vei invoca în faţa tribunalului? Impotenţa sexuală, 
cum a fost cazul lui Sforza? Să o acuzi de imoralitate? De 
indecenţă? Scandalul va păta în primul rând reputaţia noastră! 
Există şi considerente politice mai serioase pe care trebuie să le 
avem în vedere. Moartea lui Alfonso a răcit înţelegerea noastră 
atât de utilă cu aragonii. Tu ai rămas singura legătură pe care o 
mai păstrăm cu Neapole. Gândeşte-te, ţie îţi va reveni coroana 
acestei ţări dacă Ferrante va trece pe lumea cealaltă. 
Repudierea Sanciei ar implica repudierea drepturilor noastre 
asupra regatului Neapole... 

— Dacă Sancia ar aduce pe lume un copil, în venele plodului 
n-ar curge sângele familiei Borgia... 

— Niciodată să nu juri, ca să nu ai surprize... Căile Domnului 
sunt de nepătruns... Linişteşte-te, Gioffre! Divorțul nu este de 
actualitate! Aş vrea să-ţi pun o întrebare. De ce nu încerci să 
ajungi la o reconciliere cu Sancia?... Este o fată frumoasă... O 
foarte frumoasă fată! 

— Sancia sau o curtezană publică reprezintă pentru mine 
acelaşi lucru... 

— Fă-i un copil! După asta voi fi de acord cu divorţul! Mai 
gândeşte-te! Acum am probleme mai importante de rezolvat. 
Mă gândesc la un al treilea soţ pentru Lucrezia! Alfonso, fiul mai 
mare al ducelui de Ferarra, ar fi foarte indicat. Serios, cultivat, 
evlavios, provenit dintr-o familie excelentă, întruneşte toate 
condiţiile unui soţ capabil să o facă fericită... Cu această ocazie, 
am o misiune pentru tine... 

Mă gândeam că poate vrea să mă trimită ambasador 
extraordinar la curtea de la Ferarra. Perspectiva nu era lipsită de 
un oarecare umor. Nu eram eu soţul ideal care ar putea servi de 
model candidatului la mâna Lucreziei? 

Acest proiect matrimonial era ieşit din comun, căci de data 
asta Lucrezia era candidată la mâna lui Alfonso, iar familia 
viitorului soţ era aceea care se lăsa rugată. Reputația puţin 
atrăgătoare a surorii mele, păţaniile lui Sforza şi sfârşitul 


lamentabil al lui Bisceglia nu erau de natură să provoace 
entuziasmul ferarrezilor. 

Afacerile mele, în schimb, au luat o întorsătură care ar fi 
trebuit să mă satisfacă. Supus probabil la presiuni 
convingătoare, cardinalul d'Este - prieten intim al soţiei mele - a 
părăsit pe furiş Roma, dornic să-şi şteargă urmele şi să se facă 
uitat. Dar nu pot fi expulzați toţi amanţii soţiei mele aflaţi în 
Cetatea Eternă. Tata a luat o măsură severă şi a închis-o pe 
Sancia în fortăreaţa castelului Sant'Angelo. Când a considerat că 
lecţia a durat destul, a eliberat-o. Mă întreb dacă Cesare n-a fost 
iniţiatorul acestei severe pedepse. 

Între timp, după lungi şi umilitoare discuţii, papa, care era în 
postură de solicitator, a promis o dotă de 300 000 de ducați -o 
formă deghizată de a cumpăra un soţ onorabil pentru fiica sa. In 
cele din urmă, s-a semnat contractul de celebrare a căsătoriei. 
Spre deosebire de primii soţi ai Lucreziei, ferarrezul nu avea 
intenţia să se stabilească la Roma. Experienţa predecesorilor îi 
ajungea. 

Am făcut parte din cortegiul care a condus mireasa la noul ei 
soţ. 

Sora lui în fine căpătuită, Cesare putea în sfârşit să-şi 
concentreze toate forţele pentru cucerirea statelor destinate a 
constitui marele său regat italian. Sarcina îi era înlesnită de 
schimbarea radicală a politicii externe a papei, care abandonase 
alianţa aragoneză, adoptând o atitudine pro-franceză. 

Eu devenisem cu desăvârşire inutil. Când l-am întâlnit din 
întâmplare pe Cesare pe culoarele Vaticanului, m-a privit cu 
unul din bizarele lui zâmbete care îţi îngheaţă sângele. Parcă ar 
fi spus: timpul tău n-a sosit încă. Aş paria că încerca o plăcere 
diabolică de a mă umili, de a mă teroriza, ca pe vremea 
copilăriei mele. 

Nu contam pe protecţia papei, care era complet dependent de 
Cesare. Îmi amintesc cumplita afacere Perotto, tânărul şi foarte 
frumosul camerist al papei. Cesare i-a înfipt un pumnal în 
spinare, deşi nenorocitul căutase scăparea în braţele Sanctităţii 
Sale. De ce îl omorâse?... Apollon îmi reproducea bârfele care 
circulau la Roma. Perotto ar fi fost protejatul intim al papei după 
ce fusese amantul lui Cesare, care nu putea suporta trădarea 
foştilor lui iubiţi. Unele zvonuri prezentau o altă variantă. Perotto 


s-ar fi culcat cu Lucrezia şi ar fi lăsat-o gravidă, concurenţă pe 
care Cesare nu o putea admite. Cert este că leşurile lui Perotto 
şi al cameristei Lucreziei, Penthesilea, au fost pescuite din apele 
Tibrului. Ambele erau străpunse cu lovituri de pumnal. 

Circulau şi alte calomnii, atât de josnice, încât Apollon ezita să 
mi le reproducă. Nu mă miră că populaţia Romei era indignată, 
îngrozită de crimele lui Cesare. Dar nu-mi venea să cred că papa 
delapida veniturile Bisericii, fura bani din danii pentru a întreţine 
luxul, pompa regală, cheltuielile enorme ale fiului său, pentru a 
acoperi lefurile miilor de condotieri - italieni, germani, elveţieni, 
spanioli - care se înrolau în armata sa. Zvonurile că tata îi 
otrăvea prin intermediul unor slugi plătite pe cardinalii bogaţi, 
pentru a le confisca averile în folosul copiilor şi al protejaţilor 
săi, îmi păreau atât de absurde, atât de monstruoase, încât le 
respingeam cu indignare. În ce mă priveşte, veniturile mele din 
domeniile napolitane îmi ajungeau pe deplin, îmi permiteam 
chiar să contribui cu câteva mii de ducați la completarea dotei 
surorii mele, ori de câte ori păşea în faţa altarului la braţul unui 
nou soţ. 

Cu excepţia câtorva certuri familiale, timpul trecea pentru 
mine fără mari zguduiri. Eram scutit de meschinele griji de 
fiecare zi care preocupau cea mai mare parte a romanilor. 
Independenţa materială îmi asigura o îndrăzneală şi o încredere 
pe care nu le aveam înainte. Profitam de libertatea dobândită 
pentru a duce existenţa unui tânăr căruia toate îi merg din plin, 
care caută şi descoperă plăcerile sub formele cele mai variate. 
Curtezanele cinstite o înlocuiau foarte bine pe Sancia, pe care o 
ignoram conştient. 

Preferinţa mea era o fată superbă, care purta numele de 
Angelina Roşcata. O raritate printre italiencele care sunt brunete 
de la natură sau blonde oxigenate, modă adusă de la Veneţia, 
îmi petreceam adesea nopţile la ea acasă. Devenit prudent 
datorită experienței teribile a tânărului Bisceglia, eram 
întotdeauna escortat de zece condotieri, reputați pentru curajul 
şi priceperea cu care ştiau să mânuiască la perfecţie armele 
cele mai ucigătoare. Din fericire, dispuneam de mijloace pentru 
a-i plăti regeşte. 

Într-o seară, sărbătoream cu prietenii aniversarea de douăzeci 
de ani, aşteptată cu nerăbdare de Apollon, în cadrul unui festin 


bogat pe care îl oferisem în onoarea lui la hanul „[apul bărbos”, 
renumit pentru excelenta lui bucătărie. Îi rezervasem în plus şi o 
surpriză plăcută. 

După miezul nopţii ne-am îndreptat spre Angelina, fără să-i 
spun că ea invitase pentru el în mod special o fată superbă, pe 
Vanesa Siciliana, care îşi făcuse un debut promiţător la Roma. 

In cursul acestei nopţi de amor nebun, dezlănţuit, Apollon 
oferi fericitei lui partenere şapte dovezi de virilitate. În zori, am 
încheiat această glorioasă destrăbălare nocturnă, pentru că era 
duminică şi trebuia să mergem la biserică. 

Apollon a ieşit primul, fiindcă excesul de desfrâu şi de alcool îl 
încinsese la culme şi avea nevoie de puţină răcoare. L-am urmat 
după ce strecurasem o pungă cu monede de aur celor două 
curtezane, recompensă binemeritată pentru performanţele lor 
obscene. 

Când am trecut pragul la ieşire, un spectacol oribil mă 
aştepta. Apollon zăcea la pământ, cu o săgeată înfiptă în piept, 
iar oamenii din garda mea de corp se agitau în jurul lui. 

Şeful escortei mi-a explicat cu o voce vibrând de mânie: 

— Când Signor Montecorvo a apărut în cadrul porţii, un ucigaş, 
instalat probabil pe acoperişul de vizavi, l-a luat drept ţintă. Am 
trimis patru oameni pe urmele lui! 

S-au deschis nişte ferestre şi au apărut câteva capete 
ciufulite. Rarii trecători la această oră matinală se opriseră şi 
făceau roată în jurul nostru. Apollon a murit sub ochii mei. Un 
zâmbet straniu, o dureroasă surpriză pluteau pe chipul lui. 

Pentru mine, mesajul era clar. Eu eram persoana vizată. 

Cu o săptămână înainte, Cesare îmi ceruse un împrumut de 30 
000 de ducați. Deşi simpla lui prezenţă îmi provoca dezgustul, i- 
am dat aceşti bani. Câteva zile mai târziu, mi-a mai cerut încă 
20 000. Nu voiam să mă las tuns ca o oaie. l-am răspuns că nu 
dispun de această sumă suplimentară. Jignit de răspunsul meu, 
m-a privit într-un mod bizar. 

— Socrul tău ar trebui să recompenseze cu mai multă 
generozitate serviciile pe care i le aduci... 

Aluzia era transparentă. Trădam interesele clanului Borgia. 
Adăugă: 

— Mă decepţionezi, Gioffre... 

Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat cu un pas apăsat... 


Inocent, Apollon plătise cu viaţa lui pretinsa mea crimă. 

Cercetările oamenilor mei au rămas zadarnice. Lovitura fusese 
pregătită cu o grijă deosebită... Practic, eşuase... 

Soarele se apropia de orizont când am părăsit Roma însoţit de 
garda mea de corp. Trei căruţe încărcate cu bijuterii, argintărie, 
obiecte de artă şi câteva sute de mii de ducați mă urmau. 
Cesare n-a găsit decât pereţii goi, mobile şi câteva covoare fără 
valoare. 

Am parcurs ca o săgeată drumul care cobora spre sud. Am 
făcut popasuri doar pentru schimbarea cailor şi pentru a permite 
oamenilor mei să se hrănească... 

Deşi doream să-i aduc un ultim omagiu lui Apollon, cel mai 
bun prieten, ucis în locul meu, n-am avut curajul să întârzii 
plecarea din Roma pentru a asista la înmormântarea lui. Nu era 
vorba de laşitate, ci de o elementară prudenţă. 

Palatul meu de la Neapole, un vechi castel feudal modernizat, 
este îndeajuns de fortificat pentru a-mi asigura o protecţie 
eficientă împotriva ucigaşilor plătiţi, trimişi eventual de fratele 
meu. 

Exilată de Papă pentru  neruşinare, imoralitate şi 
comportament scandalos, Sancia, cu amorul propriu grav rănit, 
s-a întors la ea, la Neapole. Locuieşte actualmente în propriul ei 
palat, nu departe de al meu. Relaţiile noastre nu s-au 
îmbunătăţit. Indrăgostită de actualul ei amant, don Prospero 
Colonna, se dă în spectacol îmbrăţişându-l, mângâindu-l în 
public. Cu mine se comportă ca şi când n-aş exista. Amantul, în 
schimb, are faţă de mine o atitudine corectă, protocolară. 

Regele, nemulţumit de dezmăţul Sanciei, aprecia rezerva şi 
discreţia mea, care salvau cât de cât aparențele. Nu avea 
intenţia să-mi retragă privilegiile, domeniile, cu atât mai mult cu 
cât prinţesa Mila, o altă Aragon, mi-a oferit inima ei. Foarte 
tânără, de o inocenţă fermecătoare, îmi aducea un aer de 
prospeţime. 

Mai în vârstă, mai plină de păcate decât mine, Sancia mi-o va 
lua înainte - sper - în infern. Viciile i-au ruinat sănătatea. 
Fardurile nu-i mai pot masca faţa răvăşită. 

Cesare continuă cursa lui nebună, vânătoarea lui de visuri 
demente. Drumul îi este presărat cu crime. Asasinatul rămâne 
sportul lui favorit. Am fost informat recent că l-a otrăvit pe vărul 


său, Juan Borgia. L-a acuzat că face jocul Orsinilor, deveniți - 
după capul lui - duşmanii declaraţi ai casei noastre... 

Un ghicitor mi-a prezis că voi muri tânăr, la douăzeci şi cinci 
de ani... 

Voi fi până la urmă victima dragului meu frate? 

Totul este posibil... 

LUIS al XIII-lea rege al Franţei, suveran al regatului Neapole 
şi duce de Milano 

Când eram copil, preceptorul meu, un cucernic şi savant 
personaj, considera că umanismul şi religia nu se exclud şi că 
filosofii şi oamenii de ştiinţă trebuie să-şi folosească vastele 
cunoştinţe slujindu-l pe Dumnezeu, creatorul nostru. 

— Când veţi fi un mare principe, să nu doriţi şi să nu ordonaţi 
uciderea nici chiar a celor mai înverşunaţi duşmani, spunea el 
sentenţios. Omul care îşi închipuie că este învestit cu puterea 
unui înger exterminator pentru a îndeplini misiunile încredințate 
de lehova nu este în realitate decât un instrument al Diavolului. 
Deasupra noastră veghează ochiul Domnului, care vede tot, ştie 
tot, care judecă faptele noastre şi ne pedepseşte pentru 
păcatele săvârşite... 

Îl ascultam respectuos şi în inocenţa mea mă angajam să 
devin un exemplu de înţelepciune, de compasiune, de 
generozitate, pentru a merita mila Domnului nostru. 

Dar de atunci am uitat sfaturile bune ale respectabilului meu 
preceptor pentru că am avut nenorocirea să mă lovesc de 
monştri cu faţă umană... Din cauza mârşăviei lor, a relei lor 
credinţe faţă de mine, am fost obligat să reacţionez. Şi pentru a 
mă apăra m-am scufundat într-un ocean de păcate. Acum nu mă 
mai tem că voi fi transformat într-o stană de piatră pentru că 
îndrăznesc să sfidez Sodoma şi Gomora cuprinse de flăcările 
iadului. Mă tem mai puţin de paloşul de foc al arhanghelului 
decât de manevrele crude, odioase, ale unor persoane care 
conduc lumea viilor aşteptând Judecata de Apoi... 

Am dorit moartea unei rude apropiate, tiran încoronat - Louis 
al unsprezecelea, cum i se spunea - care m-a obligat să mă 
însor cu fiica lui, Jeanne, urâtă, diformă, respingătoare, 
îmbrăcată fără gust, sperând că nu-mi va face copii şi că astfel 
ducatul de Orleans, feuda mea, se va reîntoarce la Coroană... 


M-am bucurat de moartea vărului meu, regele Charles al VIII- 
lea, care nu mi-a făcut niciodată vreun rău; dar graţie 
nenorocitului de accident care a pus capăt vieţii sale am putut 
urca treptele tronului... 

Bietul Charles!... Se temea mai mult de sora lui mai mare, 
numită regentă în timpul minoratului său, decât de mine, 
concurentul lui virtual. Răzbunătoare, intrigantă, devorată de 
ambiţie, urâtă ca şi fratele ei, părea un bărbăţoi. Despotică, la 
fel ca şi tatăl ei, şi incapabilă să conceapă faptul că o fiinţă 
umană i-ar putea rezista, mă ura pentru că îi respinsesem 
avansurile amoroase. Rănită în amorul propriu, a făcut tot ce a 
putut ca să mă împingă în vârtejul acestui război nebun, care m- 
a costat trei ani de închisoare. Ana era fericită pentru că pereţii 
fortăreței în care mă aflam mă izolau de alte femei, rivalele sale. 

Urcarea mea pe tronul Franţei a exasperat-o, pentru că se 
vedea aruncată în umbră, de unde intrigile sale nu mai puteau 
să mă atingă... 

Prefer să uit aceste triste pagini ale vieţii mele private, pentru 
a mă consacra celor trei obiective politice pe care trebuie să le 
îndeplinesc: să redau Franţei rangul meritat de primă putere a 
Europei, să recuceresc regatul Neapole şi ducatul Milano, ce 
revin de drept Caselor Anjou şi Orleans şi, în fine, să o repudiez 
pe Jeanne de Franţa, soţia slută care mi-a fost impusă, urmând 
ca apoi să mă căsătoresc cu Anne de Bretania, văduva 
răposatului Charles al VIll-lea. 

Pentru a câştiga acest triplu pariu, trebuie să învăţ din 
greşelile politice şi strategice ale predecesorului meu, care s-a 
înfundat în viesparul italian fără să fi pregătit suficient terenul 
înainte de a se lansa în această nenorocită expediţie, terminată 
lamentabil. 

Şefii de state, care s-au înmulţit ca şi ciupercile în Peninsula 
ltaliană, trec drept maeştri în ceea ce se numeşte, cu un 
eufemism elegant, răsturnarea alianțelor, dar care, în limbaj 
direct, înseamnă un şir neîntrerupt de ruşinoase şi josnice 
trădări. 

După o analiză aprofundată a situaţiei generale am ajuns la 
concluzia că sprijinul Sfântului Scaun - mai exact al Suveranului 
Pontif - este indispensabil. Vicarul lui Hristos posedă o armată 
mediocră, alcătuită din mercenari fără scrupule, dar dispune în 


schimb de arme spirituale - excomunicarea şi interdicţia - care 
şi-au pierdut vechea lor eficienţă, dar care încă mai pot 
influenţa opinia publică. Savonarola şi protectorul său 
recunoscut, Francesco Valori, au simțit pe propria lor piele 
efectul mâniei papale. Nenorocitul stareţ de la San Marco a 
dezvăluit lumii întregi jocul lui Alessandro al VI-lea Borgia. Acest 
papă simoniac subordona interesele Sfintei Biserici Romane 
acumulării de bunuri pământene, capabile să sature lăcomia şi 
setea de putere a fiului său Cesare. El a manifestat întotdeauna 
ostilitate faţă de răposatul rege Charles, pentru că acesta nu i-a 
oferit avantajele pe care aragonezii le-au acordat cu dărnicie 
familiei sale: Don Gioffre, căsătorit cu Sancha de Aragon, 
promovat principe şi înzestrat cu domenii considerabile, 
Lucrezia Borgia, legată prin căsătorie de prinţul Alfonso de 
Bisceglia, fiul regelui de Aragon. 

Lucrurile au început să se încurce când Carlotta, fiica 
principelui Ferrante, a refuzat să-l ia de bărbat pe Cesare, preot 
răspopit atins de sifilis. 

Speriat de eventualele consecinţe ale acestui afront, 
principele s-a grăbit să-i ofere lui Cesare, în compensatie, 
principatele de Salerno şi Sanseverino. 

Am profitat de această împrejurare pentru a mă arunca în 
luptă. Având nevoie de anularea căsătoriei mele cu Jeanne de 
Franţa, i-am stimulat pe aragonezi şi i-am propus lui Cesare 
titlul de duce de Valentinois, mâna unei prințese de sânge regal, 
domenii bogate şi - cel mai important - un ajutor militar care să- 
i permită să pună bazele propriului său regat. 

Papa şi fiul său au muşcat momeala. Evident, în schimbul 
alianţei mele, Alessandro al Vi-lea îmi oferea învestitura 
regatului Neapole şi recunoştea drepturile mele asupra 
ducatului Milano. 

Liga de la Veneţia, care cuprindea Serenissimă Republică, 
Sfântul Scaun, Imperiul German şi Regatul spaniol şi care avea 
drept scop declarat lupta împotriva turcilor, dar în realitate era 
îndreptată împotriva Franţei, a căzut baltă. 

În fruntea unui somptuos cortegiu - care ar fi stârnit invidia 
celui mai risipitor satrap oriental -, Cesare Borgia, îmbrăcat în 
brocart şi acoperit de bijuterii, şi-a făcut intrarea la Chinon, 
sediul provizoriu al Curţii mele, în aşteptarea renovării castelului 


de la Blois. L-am primit cu toate onorurile datorate unui principe 
suveran. Jocul merita miza. Două mici încurcături au fost cât pe 
ce să compromită întreaga operaţie. Aveam la Roma un agent, 
episcopul de Ceuta, care mă ţinea la curent cu toate planurile 
papei privind guvernarea mea. El m-a informat că Tribunalul 
special admisese deja anularea căsătoriei mele cu Jeanne de 
Franţa şi că se pronunţase favorabil pentru căsătoria mea cu 
Anne de Bretania. Dar că Cesare Borgia ţinea cele două hotărâri 
în buzunar, pentru a smulge în schimbul lor concesii importante. 
Informat de propriii oameni de indiscreţia lui Ceuta, Cesare l-a 
lichidat, cu ajutorul asasinilor plătiţi, pe o stradă din Roma, în 
miez de noapte. 

A doua încurcătură a fost mai complicată. Charlotte, fiica 
contelui de Foix şi înrudită cu familia regală, propunându-i-se să 
se mărite cu fiul papei, s-a opus categoric. Era îndrăgostită de 
un gentilom francez. 

Pentru că voiam cu orice preţ să-mi respect cuvântul, mi-am 
mobilizat consilierii şi pe marile doamne de la Curte pentru a 
găsi o fată convenabilă pentru această alianţă matrimonială, 
care condiţiona rezolvarea propriilor mele interese. Am găsit în 
cele din urmă pasărea cea rară. Charlotte d'Albret, fiica lui Alain 
d'Albret, duce de Guyenne, un fel de Venus rediviva. 

Toţi au respirat uşuraţi. Această căsătorie a costat enorm. 

Pentru că Guyenne nu străluceau prin bogăţie, aceşti bani au 
căzut la ţanc în chimirul lui. Papa i-a oferit proaspetei nurori o 
sută de mii de lire bătute la Tours şi i-a promis pălăria de 
cardinal fratelui acesteia, Amanieu. Cardinalul Giuliano della 
Rovere, care l-a prezentat oficial pe Cesare la Curtea Franţei, s-a 
împăcat cu Alessandro al VI-lea, vechiul său rival. Credinciosul 
meu consilier, Georges d'Amboise, arhiepiscop de Rouen, a fost 
promovat cardinal. 

Pe lângă mâna Charlottei, această fată superbă, Cesare Borgia 
a primit titlul de duce de Valentinois, colierul Ordinului Sfântul 
Spirit, domenii considerabile şi privilegiul excepţional de a se 
numi Cesare de Franţa, duce de Valentinois. 

Când a aflat cât de strălucitoare au fost ceremoniile de la 
Chinon, papa a plâns de bucurie. Un viitor fantastic se aşternea 
în faţa fiului său favorit. 


Nobilii francezi, deşi obişnuiţi cu luxul, erau _ uimiţi de 
cheltuielile exorbitante ale noului duce de Valentinois. Sfânta 
Biserică Romană plătea cu largheţe extravaganţele lui. 

Moartea episcopului de Ceuta a fost repede uitată. Astfel de 
incidente intervin adesea pe parcursul înaltei politici... 

Căsătoria mea cu Jeanne de Franţa a fost în fine desfăcută din 
două motive, care cântăreau greu în favoarea mea: fusese 
impusă cu forţa şi nu fusese consumată. 

Trebuie să admit că publicitatea făcută în jurul acestei afaceri 
a aruncat o umbră asupra moravurilor de la Curtea Franţei, dar 
scopul scuză mijloacele. 

Jeanne trebuia să fie sacrificată pentru că nu mi-ar fi putut 
oferi niciodată un fiu, precum şi din raţiuni de politică înaltă. 
Alianţa matrimonială cu Anne de Bretania era obligatorie dacă 
voiam ca acest ducat - care îşi apăra cu înverşunare 
independenţa - să aparţină Franţei. 

A doua mea căsătorie lega două fiinţe cu caractere dificile, 
aproape incompatibile. Anne era autoritară, scrupuloasă, 
vindicativă, intolerantă, se bucura de o inteligenţă vie, îi plăcea 
să domine şi singura ei grijă se concentra asupra păstrării 
libertăţii iubiţilor ei bretoni. Nici eu nu eram o persoană comodă. 
Totuşi, graţie voinţei comune de a menţine, cel puţin aparent, 
armonia în sânul familiei noastre, dezacordurile, unele 
zgomotoase, n-au depăşit limitele decenţei şi ale demnităţii. O 
relativă înţelegere tocea asperităţile. 

În acest timp, Georges d'Amboise, primul meu consilier, a 
reuşit o lovitură de maestru... Semnarea unui tratat de alianţă 
franco-veneţian, la care au aderat Sfântul Scaun, Spania, Anglia, 
Portugalia, Ungaria şi chiar elveţienii. Regatul Neapole şi ducatul 
Milano au fost excluse. 

Unii dintre consilierii mei, care păcătuiau printr-o prudenţă 
excesivă, pretindeau că reprezentanţii acestor state nu vindeau 
decât promisiuni vane, adică apă de ploaie. l-am detestat 
întotdeauna pe negativişti. 

Armata mea era gata să intre în acţiune... 

Cesare de Franţa, duce de Valentinois, a avut la dispoziţie 
patru luni pentru a se bucura de plăcerile oferite de o soţie 
excepţională şi de o familie strălucitoare. Un fericit interludiu, 
pentru că, la sfârşitul acestei perioade, trupele franceze s-au 


pus în mişcare şi Cesare de Franţa, noul meu aliat, mi s-a 
alăturat. N-avea să-şi mai vadă niciodată soţia şi fiul deja 
conceput. Destinul e plin de surprize, cel mai adesea neplăcute 
pentru persoana în cauză. 

Armata franceză trecu Alpii. 

Sfaturile umanitare, biblice, ale bătrânului meu preceptor nu 
mai erau de actualitate. În timp de război moartea este regină. 
lertarea duşmanului ar fi o greşeală gravă. Dimpotrivă, el nu 
trebuie cruțat. Masacrarea populaţiei civile este recomandabilă. 
Spaima semănată printre adversari constituie o armă de o 
eficienţă garantată. 

Trupele mele erau comandate de faimosul condotier 
Giangiacomo Trivulzio, care luptase sub regii napolitani, pentru 
a trece apoi în serviciul Franţei. Ofensiva lui a fost fulgerătoare. 
Oraşul fortificat Alessandria a căzut în mâna sa aproape fără 
luptă. Ofițerii inamici şi trupele lor de mercenari s-au retras în 
dezordine şi cei mai mulţi şi-au căutat refugiu la Milano... În 
acelaşi timp, venețienii au ocupat Lodi. 

La Milano, panica şi confuzia au fost urmate de o revoltă a 
populaţiei împotriva autorităţii lui Lodovico Sforza. Marele lui 
trezorier, Antonio da Landriano, a fost masacrat în plină stradă 
de rebeli. Convins de inutilitatea unei rezistenţe armate, 
Lodovico a abandonat capitala şi a fugit în Germania, luându-i 
cu el pe cei doi copii. Bernardino da Corte, comandantul 
garnizoanei  castelului-fortăreaţă considerat invincibil, s-a 
predat. Primise în secret o mare sumă de bani din partea lui 
Trivulzio. 

Eram mai mult decât fericit... Devenisem în sfârşit stăpânul 
ducatului Milano, a cărui suveranitate îmi revenea de altfel de 
drept. 

In capitala împodobită în onoarea mea, o mare parte a 
nobilimii mi-a făcut o primire triumfală. L-am numit pe Trivulzio 
guvernator, am înfiinţat un senat şi am reorganizat justiţia. 

Ducele de Valentinois, prinţul de Savoia, marchizul de 
Mantova, ducii de Ferrara şi de Montferrat, care au făcut parte 
din suita mea cu ocazia intrării solemne la Milano, îmi 
frecventau cu asiduitate Curtea şi îmi ofereau serviciile lor cu un 
devotament admirabil. Italia de nord era la picioarele mele. Nu- 


mi mai rămânea decât să întorc armele contra centrului 
Neapole... 

Anne, scumpa mea soţie, nu-şi ascundea scepticismul. 

— Nu te culca pe lauri! Şi Charles s-a bucurat de acelaşi triumf 
la începutul marii sale campanii italiene, care s-a terminat cu un 
dezastru! Lodovico Sforza şi-a ţesut intrigile sub privirea 
binevoitoare a împăratului Maximilian! Să nu ai încredere în 
nimeni! 

Indoielile, scepticismul ei, ar fi spus bătrânul meu preceptor, 
ieşeau din nou la suprafaţă. 

— Exagerezi!, i-am spus. Bănuielile tale sunt nejustificate. Fiul 
său, arhiducele Philippe cel Frumos, tocmai mi-a prezentat 
omagiul din partea regiunilor Artois, Flandra şi Charolais, 
îngenunchind în faţa mea... 

— Semne de respect la fel de iluzorii ca norii şi ca vântul... 

N-am mai încercat să-i dau contraargumente... 

Valentinois - care îşi adăugase deja la blazon crinul Franţei - 
profitând de sprijinul trupelor franceze, declanşase vasta lui 
campanie pentru cucerirea regiunii Romagna. Oraşele cădeau în 
faţa lui ca şi când ar fi fost secerate de o mână cu puteri 
supranaturale. 

Succesele militare ale Veneţiei, aliata mea, semănau oarecum 
cu o vânătoare... 

Totuşi... 

Totuşi, temerile Annei se dovediră întemeiate... 

Maximilian, această caricatură de împărat, i-a acordat lui 
Sforza ajutor... Bani şi trupe... 

Lodovico Sforza căzu ca un trăsnet în fruntea unei armate 
pestriţe, formată în mare parte din mercenari elveţieni, îl puse 
pe fugă pe Trivulzio şi ocupă din nou Milano şi Novara... 

Surpriza, deşi neplăcută, nu m-a descurajat. Sunt o fiinţă 
tenace. Am trimis în luptă o nouă armată, comandată de Louis 
de la Tremouilles şi de cardinalul de Amboise. Ca de obicei, 
mercenarii erau majoritari. 

Lodovico a fost asediat la Novara. Grosul trupelor era format 
din elveţieni. Acest fapt a hotărât soarta bătăliei. Elveţienii care 
luptau alături de el aveau scrupule. Să se omoare între ei, fraţii, 
rudele, prietenii care luptau în rândurile francezilor? Au refuzat 
un asemenea măcel. Ofițerii au găsit un pretext mai logic. 


Soldele nu au fost plătite, pentru că banii promişi de autorităţile 
de la Milano încă nu s-au primit şi, ca urmare, se temeau de o 
răzvrătire a soldaţilor. Disperat, Lodovico le-a oferit drept 
garanţie propriile lui bijuterii şi vesela de argint. Era prea 
inteligent ca să nu-şi dea seama că elveţienii săi au fost 
cumpăraţi de inamic. 

Mercenarii i-au declarat că sunt gata să capituleze, dar că lui îi 
permit să se salveze cu mijloace proprii. Lui Lodovico nu-i 
rămânea decât o singură soluţie: Ilmbrăcat în uniformă de 
mercenar elveţian, să se strecoare printre soldaţii care părăseau 
dezarmaţi fortăreaţa. Dar această stratagemă a eşuat. Prezenţa 
lui a fost semnalată de un trădător, care se aştepta la o 
recompensă frumoasă. A fost arestat de francezi... 

Capturarea lui mi-a făcut o plăcere enormă. O satisfacţie de 
nedescris. Acest personaj abject l-a manipulat pe Charles, l-a 
trădat şi, în cele din urmă, a făcut jocul celor mai înverşunaţi 
duşmani ai Franţei. Braţul justiţiei - justiţia mea - avea să-l 
lovească. Puteam să îl execut. Dar pentru un om de talia lui, 
ambițios, agitat, închisoarea pe viaţă în celula rece şi 
întunecoasă a unei fortărețe era pedeapsa cea mai teribilă. 

Va avea ca tovarăşi doar şoarecii şi amintirile intrigilor sale 
murdare. 

Pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu, care mi-a îngăduit să 
savurez elixirul răzbunării, am hotărât, de acord cu draga mea 
soţie, regina Anne, să răspund apelului papei şi să organizez o 
cruciadă împotriva turcilor, chiar înainte de începerea campaniei 
pentru recucerirea regatului Neapole. 

l-am împuternicit pe ambasadorii mei pe lângă Jan-Albert, 
regele Poloniei, şi Ladislas, suveranul Ungariei şi al Boemiei, să 
încheie un tratat de alianţă împotriva Imperiului Otoman. L-au 
semnat cu entuziasm, cu atât mai mult cu cât statele lor erau 
amenințate de o iminentă invazie a otomanilor. 

Puțin după aceea am avut surpriza să aflu că împăratul 
Maximilian - atât de caraghios cu nasul lui lung şi coroiat, de 
papagal jumulit - şi-a manifestat nemulţumirea, fiindcă 
presupunea că iniţiativa mea ascundea intenţia de a încercui 
Germania. 


În realitate, făcusem să eşueze - fără să vreau - planul său de 
a-i smulge Boemia regelui Ladislas, profitând de dificultăţile 
politice şi militare ale acestuia. 

Cu ajutorul financiar al reginei Anne, care mi-a deschis lăzile 
cu bani ale tezaurului ei breton, am înarmat o mare flotă de 
război, care includea un corp expediționar, cu misiunea de a-i 
lovi pe turci în chiar inima imperiului lor. Am încredinţat 
comanda lui Philippe de Cleves, senior de Ravenstein, unchiul 
meu matern. Am obţinut şi concursul forţelor navale venețiene. 

Pentru a sărbători la Curte aceste evenimente, am ordonat 
marelui maestru de ceremonii să organizeze serbări menite să 
marcheze într-un mod special succesul campaniei noastre 
milaneze. Ca de obicei, s-a achitat conştiincios de misiunea sa. 
Poate că ar fi trebuit să folosesc serviciile maestrului Leonardo 
da Vinci, care se bucura de o mare reputaţie în acest domeniu. 

Serbarea a fost destul de reuşită. Elementul feminin era bine 
reprezentat. Doamnele şi domnişoarele de onoare ale reginei, 
podoaba cea mai de preţ a Curţii noastre, aparţin marilor familii 
ale regatului. Regi şi seniori, de o nobleţe mai autentică decât a 
celor din clanul Borgia, le solicită mâna. Inrudirea cu aristocrația 
franceză înseamnă o garanţie de rafinament şi eleganţă. 
Tinereţea şi frumuseţea lor mă fac adeseori să visez. Înainte de 
căsătoria mea cu Anne eram un incorigibil vânător în grădina 
sexului aşa-zis slab. De atunci, m-am astâmpărat. Cu atât mai 
mult cu cât la noi bastarzii nu au acces la tron, ca în Italia, la 
Neapole, sau în Portugalia. De ce să o întristez pe regina Anne, 
care este o atât de bună soţie? 

Elementul masculin era, în schimb, mai puţin strălucitor. 
Ambasadorii, consilierii mei, marii demnitari ai Casei Regale au 
părul argintiu şi sunt mai degrabă vârstnici. In afara câtorva 
ofiţeri ai Casei militare, tinerii gentilomi sunt plecaţi la război. 
Nu rămân decât pajii, cea mai mare parte adolescenţi, care încă 
nu sunt învestiţi cavaleri şi care sunt dansatori perfecţi. 
Maestrul de balet al Curţii merită o recompensă bogată. 

Culmea ironiei: Anne de Beaujeu a devenit ducesă de Bourbon 
după moartea cumnatului său, Jean al lIl-lea, capul familiei. 
Succesiunea ar fi trebuit să revină lui Louis de Bourbon, 
cardinal-arhiepiscop, care era fratele mai mare al lui Pierre de 
Beaujeu. Dar, abilă şi intrigantă, ca întotdeauna, Anne de 


Beaujeu a reuşit să smulgă o renunțare la succesiune din partea 
lui jean al II-lea. La ora actuală, ea manifestă o prietenie 
exagerată faţă de regina Anne, Dumnezeu ştie cu ce intenţii 
ascunse. 

La această petrecere a participat şi Louise de Savoia, o altă 
intrigantă, care a adus pe lume un băiat, François d'Angoulême, 
moştenitor prezumtiv al tronului. Toată lumea o detestă, în 
primul rând eu şi soţia mea, pentru că nu am fost capabili să 
aducem pe lume un copil de sex masculin căruia să-i pot 
transmite coroana. La rândul ei, Anne de Beaujeu vedea în ea şi 
în fiul ei o piedică în calea ambiţiei Bourbonilor de a accede la 
tron. Micul Francois profita de legea salică, lege ce excludea 
femeile de la succesiunea tronului. 

Nu-mi pierdusem speranţa de a avea un băiat, sânge din 
sângele meu. Eram încă tânăr pentru a putea procrea... 

Dar, pentru moment, alte preocupări îmi tulburau liniştea 
sufletească. În timp ce Franţa ridica stindardul războiului sfânt şi 
trupele sale se pregăteau să lupte împotriva necredincioşilor, pe 
propriul lor teritoriu, cea mai mare parte din suveranii catolici se 
mențineau într-o rezervă prudentă, invocând necontenit 
pretexte lipsite de seriozitate... 

Numai Spania îşi justifica inacţiunea de moment prin 
tratativele angajate cu sultanul Egiptului, în scopul de a-i 
împiedica pe arabii din nordul Africii să mai acorde sprijinul lor 
coreligionarilor izgoniți din Granada. 

îndoielile mă asaltau. Papa striga cât îl ţineau puterile 
propovăduind cruciada, dar nu semăna decât vorbe goale. Nu 
părăsea Roma decât pentru a vâna mistreți sau pentru a 
participa la orgiile din vilele de la ţară ale cardinalilor săi 
favoriţi. 

Numai Pius al lIl-lea a murit departe de Roma, la Ancona, 
aşteptând flota venețiană, care întârzia să-şi facă apariţia 
pentru a-i permite să participe personal la asediul 
Constantinopolului; el este de altfel singurul papă care a jurat 
să-i combată cu arma în mână pe barbarii osmanlâi. Maiestatea 
Sa catolică - regele Spaniei, Maiestatea Sa foarte creştină - 
regele Franței şi Maiestatea Sa apostolică - împăratul 
Germaniei, care promiseseră să i se alăture, ridicând stindardul 
cruciadei, şi-au uitat în cele din urmă angajamentele. 


N-ar trebui să mă mir peste măsură. În zilele noastre, 
înşelăciunea, minciuna, mistificarea sunt arme politice la mare 
preţ. 

Fiul Sfântului Părinte, ilustrul Cesare de Franţa, duce de 
Valentinois, se lupta în Romagna împotriva unor creştini, italieni 
ca şi el, în timp ce trupele ţării al cărei nume îl purta se 
îndreptau împotriva duşmanilor crucii. 

În acest timp, ambasadorii mei şi cei ai regelui Fernando 
semnau la Granada un tratat secret, care stabilea că regatul 
Neapole va fi împărţit între Franţa şi Spania. 

— Doi lupi sfâşie o oaie!, spunea râzând cardinalul d'Amboise. 

E| este autorul acestei antante şi îi înţeleg intenţiile. Arătându- 
se binevoitor faţă de regele Fernando, voia să-şi asigure voturile 
cardinalilor spanioli la viitorul conclav. Vede departe 
credinciosul meu d'Amboise. lar eu îl aprob pe deplin. 

„Un papă francez va fi util ţării noastre, susținea el. Roma şi 
Parisul unite vor face legea în Europa. Imperiul lui Charles cel 
Mare va fi reconstruit sub sceptrul vostru, Sire!” 

Argumentele lui erau convingătoare. 

Încă de la începutul verii, armata franceză, concentrată la 
Milano, s-a pus în mişcare către Neapole. Chiar de la intrarea lor 
pe teritoriile inamice, trupele noastre s-au comportat cu o vitejie 
exemplară. 

Garnizoanele napolitane care îndrăzneau să reziste erau 
trecute prin foc şi sabie. Apărătorii de la Marigliano, ofiţeri şi 
soldaţi, au fost spânzurați după ce s-au predat. 

Informată, regina Anne şi-a manifestat indignarea: 

— Este o barbarie! Ofiţerul comandant care a ordonat această 
măsură este o brută sângeroasă! 

— Ducele de Nemours, pe care îl apreciaţi foarte mult, a 
inventat această metodă... De altfel, doamnă, războiul nu este 
un turnir! Cardinalul d'Amboise îmi împărtăşeşte opinia... 

— Am uneori impresia că vă duc de nas consilierii! 


Eram obişnuit cu limbajul său direct, dar de această dată am 
replicat iritat: 

— Consider că nu am auzit ultima frază... 

Apoi am ieşit clocotind... 

Procedeele drastice ale lui Nemours dădeau rezultate. 
Rezistenţa napolitană slăbea din zi în zi. Regele Frederic aştepta 
o intervenţie militară spaniolă în sprijinul său. Dar când trupele 
regelui Fernando au cucerit Puglia, descurajat, el s-a predat. 
Capturat de Nemours, a fost trimis în Franţa sub o escortă 
puternică. 

Am urmat sfaturile reginei Anne şi i-am acordat suveranului 
învins onoruri regale. Apoi, în schimbul regatului Neapole, i-am 
acordat ducatul de Anjou. 

În acel moment lucrurile s-au încurcat. Când aliaţii au ocupat 
întreg teritoriul regatului, au izbucnit încăierări sângeroase între 
foştii parteneri: francezii din provinciile din nord şi aliaţii spanioli 
din cele de sud. Ducele de Nemours, pe care îl numisem 
vicerege al Neapolelui, şi Gonzalez de Cordoba, comandantul şef 
al trupelor spaniole, n-au reuşit să se înţeleagă asupra împărţirii 
ţării. 

Acţiuni militare ofensive, la început locale, au luat rapid 
proporţiile unui război deschis. Pentru mine, era evident că 
regele Fernando era de rea-credinţă. A vrut să se folosească de 
francezi, pentru a înfrânge rezistenţa regelui Frederic, cu 
intenţia de a-şi însuşi mai târziu regatul, eliminându-şi fostul 
aliat. 

Pragmatică, regina Anne mă sfătuia să iau măsuri radicale. — 
Eu te-am prevenit! Tu eşti în stare să intri până-n gât, ca şi 
Charles, în hăţişul italian. Neapole este o capcană din care 
trebuie să scapi cât mai repede! Restituie-i tronul italian regelui 
Frederic şi lasă Spania să se împotmolească în blestemata 
mocirlă italiană... 

Tabloul viitorului pictat de regină în culori atât de sumbre 
părea să prindă viaţă. În timp ce luptele dintre francezi şi 
spanioli se înşirau ca boabele pe un fir de sânge şi de moarte, 
situaţia din Romagna se agrava din zi în zi. 

Mercenarii lui Cesare Borgia - pe care nu-l voi mai numi duce 
de Valentinois - nu numai că nu mi-au fost de niciun folos în 
timpul campaniei din Neapole, dar asediau şi oraşele seniorilor 


care beneficiau de protecţia mea. Şi asta cu sprijinul unui 
important detaşament al cavaleriei franceze. 

În cursul unei audienţe, ambasadorii venețieni mi-au expus 
plângerile senatului lor, exasperat de abuzurile revoltătoare ale 
lui Cesare Borgia, acest tiran însetat de sânge omenesc, care cu 
o cruzime oribilă distruge oraşe, masacrează populaţia, 
provoacă dezastre şi răspândeşte moartea. În ciuda cuvântului 
dat, îi asasinează pe seniori, pe soțiile şi pe copiii lor, violează 
fete şi băieţi, totul cu cruzimea unui bandit sau a unui nebun. 
Acordându-i protecţie acestui asasin, acestui bandit, regele 
Franţei îşi pătează prestigiul şi se compromite. 

Puțin jenat de vehemenţa lor, care din nefericire exprimă 
strictul adevăr, le-am explicat că papa nu face decât să 
recucerească teritorii care aparţineau Bisericii. Cesare Borgia 
lupta împotriva inamicilor Sfântului Scaun. 

Implicit, îmi reproşau că îi fac jocul şi - de ce nu? — că i-aş fi 
chiar complice. 

Îmi dădeau exemple care-i ilustrau perfidia, imoralitatea, 
infamiile, perversitatea. Prin viclenie a pus stăpânire pe 
Cameriono, apoi l-a executat pe seniorul domeniului, Giulio de 
Varano, şi pe cei doi copii ai săi. După ce a cucerit Faenza cu 
ajutorul unor trupe franceze, l-a arestat pe senior, tânărul 
Astorre Manfredi - un Bentivoglio - l-a târât la Roma, unde l-a 
omorât după ce îl violase. A invadat ducatul Urbino şi l-a izgonit 
pe duce, care s-a refugiat la Veneţia. La Imola i-a luat ostatici pe 
copiii Caterinei Sforza şi, după căderea oraşului, a închis-o pe 
ducesă în fortăreaţa Sant'Angelo. 

Ambasadorii m-au mai informat că familia Bentivoglio - ducii 
de Urbino şi de Mantova - au plătit scump protecţia mea şi că i- 
am lăsat pradă lui Cesare Borgia - situaţie delicată, care nu 
pleda în favoarea mea. De această dată, paharul se umpluse. 
Când am aflat că Cesare asedia Bologna, feudă a unui 
Bentivoglio, am zis: destul!... 

l-am ordonat să-şi retragă trupele, altfel va avea de-a face cu 
mine. A înţeles că trebuie să se supună... 

Dar răul se săvârşise. Numărul crimelor sale este greu de 
imaginat. Papa îl lăsa să-şi facă de cap, îl încuraja chiar... 

Aş fi rupt relaţiile de prietenie care ne legau, dar nu puteam 
să-mi permit acest lux. Liga de la Veneţia, încheiată împotriva 


lui Charles, îmi înfrâna elanurile generoase, hotărârile oneste... 
Trebuia să accept în continuare acest compromis puţin onorabil, 
pentru că ştirile venite din Orient erau îngrijorătoare... 

Cruciada noastră întâmpina greutăţi imprevizibile. Furtuni de 
o violenţă extraordinară, naufragii, molime, slăbeau puterea 
ofensivă a flotei noastre. joncţiunea cu navele de război 
venețiene s-a făcut cu o întârziere considerabilă. Corpul 
expediționar a debarcat pe Insula Metelin, numită şi Mytilen. 
Neînţelegerile dintre amiralii francezi şi venețieni, coordonarea 
defectuoasă a operaţiunilor militare s-au soldat cu un eşec total. 
Nava-amiral franceză s-a scufundat după ce s-a luptat cu o 
furtună groaznică. Ravenstein şi doi dintre ofiţerii săi au fost 
salvaţi de o navă genoveză. Dezastrul se consumase... Acest 
eşec a dat o grea lovitură renumitei noastre invincibilităţi. 

O a doua expediţie, într-adevăr prost pregătită, a avut acelaşi 
sfârşit lamentabil. Ordinul de Rodos poartă, în parte, 
responsabilitatea. 

De atunci, am abandonat definitiv ideea unei noi cruciade. 

Un principiu de strategie recomandă economisirea forţelor şi 
atacuri succesive, cu toate mijloacele, în acelaşi timp. Dar, prost 
sfătuit, am comis grava greşeală de a-mi dispersa forţele pentru 
a atinge mai multe obiective deodată. 

Războiul cu Spania părea să se eternizeze... 

Încerc un sentiment de amărăciune. Toate persoanele care mă 
înconjurau - consilieri, diplomaţi, generali, curteni - urmăreau 
satisfacerea propriilor lor interese, înainte de a se gândi la cele 
ale Franţei. 

Uneori, am poftă să las totul baltă. O oboseală stranie mă 
toropeşte. Din fericire, aceste crize depresive nu durează mult. 
Meseria de rege mă obligă să fiu în permanenţă în stare de 
veghe. 

Am o fiică, Claude, un îngeraş... Mă gândesc la alianțele 
matrimoniale posibile, pentru binele Franţei... 

Băieţii pe care regina Anne i-a adus pe lume au murit la vârste 
fragede... Voi fi condangat să repet trista experienţă a lui 
Charles, care, în lipsa moştenitorilor de sex masculin, a fost 
obligat să-mi lase mie coroana?... 

ANTONIO GIUSTINIAN 


ambasador al Republicii Serenissime Veneţia pe lângă Sfântul 
Scaun 

Unii comentatori pretind că ambasadorii sunt spioni legali. 
Imunitatea diplomatică le asigură dreptul de a nu suferi rigorile 
legii când sunt prinşi în flagrant delict. 

Este în parte adevărat. Dar numai în parte. Spionii se 
străduiesc să pândească în taină acţiunile unui suveran, ale unui 
guvern, ale unei armate, pentru a le comunica inamicului. 
Uneori o fac pentru bani, alteori din patriotism. 

Ambasadorii au şi un rol pozitiv. Misiunea lor este să 
întărească relaţiile de prietenie între propriile lor ţări şi 
autorităţile statului pe lângă care sunt acreditaţi. Culegerea de 
informaţii din culise, cunoaşterea slăbiciunilor care fac posibilă 
folosirea lor la nevoie este un aspect - să spunem - discutabil al 
activităţii lor. Pentru că pacea nu este eternă şi şi; vis pacem, 
para bellum, spuneau vechii romani, gata oricând să intre în 
război. 

Trimişi speciali, mesageri ai păcii, negociatori au existat 
întotdeauna. Dar arta diplomaţiei - sunt mândru să o declar - 
este o creaţie venețiană. 

Frumuseţea, eleganța,  subtilităţile acestei profesii nu 
constituie decât partea vizibilă a aisbergului. Sub suprafaţa 
mării se ascunde un munte de gheaţă cu creste ascuţite. 

Mai întâi, faimoasa imunitate diplomatică - în realitate foarte 
relativă. Munca unui ambasador poate fi întreruptă de incidente 
sau de accidente provocate cu intenţia categorică de a face rău. 
Câţiva diplomaţi trimişi la Curtea Marelui Turc au pierit 
decapitaţi sau spânzurați, pentru că atitudinea guvernului lor a 
provocat mânia osmanlâilor, care nu ţineau deloc seama de 
caracterul sfânt al acestor misiuni. În ţările creştine, asasinatele 
îmbracă forma unor crize cardiace, boli iscate din senin, 
intoxicații alimentare grave, constatate oficial de medici 
complici ai stăpânilor lor. 

Capriciile vremii, inundaţiile, avalanşele, epidemiile se adaugă 
acestor necazuri. 

Există mai multe categorii de ambasadori: ambasadori 
rezidenţi, acreditați pe lângă un suveran, ambasadori 
extraordinari, trimişi de guvernul lor pentru a asista la ceremonii 
de importanţă majoră sau pentru a participa la forumuri 


internaţionale şi, în fine, ambasadorii itineranţi, care fac un fel 
de turneu diplomatic pentru a încerca să rezolve divergenţele 
politice dintre două sau mai multe state, care caută un modus 
vivendi pentru a evita războiul. 

Ambasadorii papei se numesc legaţi şi deţin titluri de înalţi 
demnitari ecleziastici. 

În ce mă priveşte, sunt acreditat de Republica Serenissimă 
Veneţia pe lângă Sanctitatea Sa, Papa Alessandro al VI-lea. 
Fiindcă la Curtea Suveranului Pontif marile ceremonii abundă - 
jubilee, inaugurări, vizite regale sau imperiale, sărbători de 
familie - misiunea diplomatică venețiană cuprindea mai mulţi 
ambasadori în acelaşi timp. 

În momentul în care scriu aceste rânduri suntem şase 
ambasadori - delegaţie importantă - având misiunea de a 
prezenta  felicitările prințului  serenissim, dogele Agostino 
Barbarigo şi ale Senatului Veneţiei, pentru Sanctitatea Sa şi fiica 
acestuia, ilustra doamnă Lucrezia Borgia, a cărei iminentă 
căsătorie cu Alfonso, fiul mai mare al ducelui Hercule de Ferrara, 
a fost anunţată oficial. 

Acest fericit eveniment are loc la un an după asasinarea 
tânărului duce de Bisceglia de către Valentinois. Crimă care se 
vrea dată uitării, aparţinând trecutului. 

Papa, care o ştersese deja din memorie, era foarte bucuros, 
pentru că această căsătorie echivala cu o trecere a ducatului 
Ferrara în stăpânirea clanului Borgia. Ducele Hercule acceptase 
împotriva voinţei lui celebrarea căsătoriei fiului său, dar acesta 
era singurul mijloc de a evita un război cu Cesare Borgia. 
Protecţia regelui Franţei şi a Republicii venețiene n-a putut 
împiedica asasinarea nefericitului Astorre Manfredi. 

La Roma, salvele de tun de la castelul Sant'Angelo au bubuit 
toată ziua pentru a aduce la cunoştinţa populaţiei fericita 
solemnitate a nunții. Săptămâna următoare, Lucrezia - 
îmbrăcată cu o superbă rochie de brocart, cu fire de aur şi de 
argint - a parcurs străzile Cetăţii Eterne în fruntea unei 
cavalcade fastuoase, urmată de patru episcopi, de vreo sută de 
cavaleri şi de un detaşament de lăncieri. In faţa edificiului Santa 
Maria del Popolo o aştepta întregul corp diplomatic. 

Seara, clopotele bisericilor au fost trase în onoarea miresei şi 
au fost aprinse focuri de sărbătoare. A doua zi, bufoni şi 


comedianţi au oferit spectacole în principalele pieţe ale Romei, 
strigând: „Trăiască ilustrissima ducesă de Ferrara! Trăiască 
Papa Alessandro!” 

La sfârşitul săptămânii, Suveranul Pontif a plecat câteva zile 
din capitală şi a încredinţat din nou fiicei sale afacerile curente 
ale Vaticanului. 

Apoi, a avut loc celebra sărbătoare numită cinquanta, oferită 
Vaticanului de ducele de Valentinois. Cincizeci de curtezane 
dansau complet goale, apoi mergeau în patru labe pentru a 
culege castanele aruncate de papă şi fiica sa, care râdeau în 
hohote. Au fost decernate premii tinerelor curtezane care au 
avut cel mai mare număr de împerecheri carnale cu 
prostituatele. 

Comentariile asupra acestei orgii au făcut înconjurul oraşului 
Sfânt. Romanii, deosebit de evlavioşi, s-au arătat şocaţi, dar cea 
mai mare parte a populaţiei îl admira pe Papa Alessandro, care 
se lepădase de ipocrizie. 

Colegul meu, Paolo Capello, care asistase la încoronarea Papei 
Borgia, îmi descria scandalizat spectacolul oferit de adolescenţii 
goi, cu corpurile acoperite de o pulbere de aur, care erau aliniaţi 
pe două rânduri pe străzile străbătute de cortegiul noului 
Suveran Pontif, de cardinalii săi şi de marii demnitari ai Curiei. 

Aprecierile mele erau mai puţin severe, mai puţin întunecate 
decât acelea ale lui Capello. Glorificând clasicismul roman, 
filosofii reînviau şi moravurile obscene, libertinajul, impudoarea 
anticilor. Papa Alessandro nu făcea decât să urmeze curentul. 

Capello nu-mi împărtăşea părerea. 

— Ceea ce este permis muritorilor de rând nu este îngăduit 
şefului suprem al Bisericii!, afirma el foarte convins. 

Ca şi marea majoritate a venețienilor, colegul meu asculta 
vocea conştiinţei sale, care se confunda cu cea mai strictă 
cucernicie... 

Dacă nu-i reproşam papei imoralitatea, în schimb nu puteam 
să accept tendinţa lui de a subordona interesele Bisericii acelora 
ale familiei sale. In timp ce pregătirile pentru căsătoria Lucreziei 
se prelungeau, el acordă ducatul de Sermoneta lui Rodrigo de 
Aragon, fiul acesteia şi al ducelui de Bisceglia. În acelaşi timp, 
Giovanni Borgia, ultimul său copil, venit pe lume după 
avansarea lui la pontificat, fruct al dragostei sale pentru o 


femeie necunoscută, primi ducatul de Nepi. Răuvoitorii 
pretindeau că Giovanni ar fi copilul incestuos al Lucreziei. 

Momentul căsătoriei acesteia cu Alfonso, anunţat către 
sfârşitul lunii septembrie, se prelungea de la o lună la alta, fără 
ca ferrarezii să se prezinte pentru a-şi îndeplini angajamentul. 

Pentru a-şi ascunde nerăbdarea, iritarea şi exasperarea 
provocate de această întârziere nejustificată, ofensatoare 
pentru Lucrezia şi intolerabilă pentru amorul propriu al clanului 
Borgia, papa a ordonat serbări care continuau fără întrerupere. 
Voia să dea impresia că este vorba de un plan care se desfăşura 
normal. 

Ultimele zile din decembrie au fost marcate de cursele de 
bătrâni, de evrei, de adolescenţi, de cai şi de bivoli. Cursa 
evreilor a fost repetată, pentru că rezultatul final a fost 
contestat. În realitate, trebuia să se câştige timp. 

În sfârşit, toată lumea respiră uşurată. Ferdinando şi 
Sigismundo, fraţii mirelui, sosiră la Roma în ajunul Anului Nou 
pentru a lua logodnica la Ferrara. Alături de ei, cardinalul 
Ippolito, al treilea frate, reprezenta legătura dintre Biserică şi 
puternica familie d'Este. Erau urmaţi de două sute de gentilomi 
şi de o numeroasă escortă. 

Papa hotări să le pregătească o recepţie pe măsura 
evenimentului. l-a primit la Vatican în prezenţa cardinalilor, a 
nobililor romani şi a corpului diplomatic. 

Uitase  crâncena târguială care precedase încheierea 
acordului. Ducele Hercule se arătase atât de neînduplecat când 
discuţiile se concentraseră asupra zestrei viitoarei soţii, încât 
Suveranul Pontif, enervat, îl calificașe drept târgoveţ lacom. 

Acum, Alessandro al VI-lea radia. Işi atinsese țelul. Aceasta era 
esenţialul. În numele lui Alfonso, Ferdinando a îngenuncheat în 
faţa Lucreziei şi i-a oferit verigheta. 

Cardinalul Ippolito i-a prezentat cadourile de nuntă, de o mare 
bogăţie. Apoi, Lucrezia şi Cesare, înconjurați de balerini, au 
dansat în faţa noastră. Un banchet fabulos a pus capăt acestei 
zile pline. 

Când părăseam Vaticanul, cu burta plină, Capello îmi puse o 
întrebare, aproape şoptit: 

— Ai remarcat? Ambasadorul lui Maximilian n-a venit. 


— Nu mă miră! Acest împărat de proastă calitate este furios 
că papa arată prea multă prietenie regelui Franţei, îndată ce 
acesta nu-i va mai fi util, îi va întoarce spatele. 

Giorgio Lippomano şi Donato Pisani, de asemenea ambasadori 
extraordinari ai Veneţiei, ne însoțeau. 

Cu batista lui de mătase, Pisani îşi ştergea fruntea asudată. 

— Ce căldură şi ce înghesuială!... Marii demnitari ai Bisericii în 
plen şi reprezentanţii diplomatici ai tuturor suveranilor Europei 
asistă uluiţi la spectacolul de la Vatican, prilejuit de căsătoria 
mongrelului papei... Cred că Sfântul Petru se răsuceşte în 
mormânt... 

— Vorbeşte mai încet, Donato, i-am spus. Aici, la Roma, până 
şi aerul are urechi! 

Lippomano surâse: 

— După virulenta scrisoare adresată lui Silvio Savelli, criticile 
lui Donato sună ca o muzică dulce... 

— Scrisoarea a căzut într-un moment tare nepotrivit, observă 
Capello. Reputația clanului Borgia iese foarte şifonată. 

— Tu ai citit-o?, întrebă Pisani, curios ca o babă. 

— Da! Giustinian mi-a dat o copie. 

Pisani mă privi curios: 

— E atât de grozavă cum se pretinde? 

Am privit prudent în jurul meu. Ne îndreptam călare spre 
reşedinţa noastră, palatul Veneţia. Escorta ne urma la o distanţă 
apreciabilă. Zgomotul făcut de potcoave pe pavaj ar fi trebuit să 
acopere, în mod normal, cuvintele rostite de mine. 

— Este cel mai violent rechizitoriu împotriva clanului Borgia, 
făcut sub forma unei misive scrise de un roman şi adresată lui 
Silvio Savelli, un gentilom refugiat la Curtea lui Maximilian. Mai 
întâi îl felicită pe Savelli pentru că, deşi jefuit de toate bunurile 
sale, a scăpat de furia bandiţilor care aveau ordin să-l omoare. 
Apoi îl atacă pe Rodrigo Borgia, a cărui perfidie insultă neamul 
omenesc, şi denunţă viaţa lui murdară, plină de violuri şi de 
tâlhării. Împăratul şi toată lumea creştină ar trebui să cunoască 
crimele abominabile săvârşite de el în disprețul lui Dumnezeu şi 
care puteau distruge religia. Acest nou Mehmed îl depăşeşte pe 
cel real prin crimele sale. Privilegiile demnitarilor ecleziastici 
sunt scoase la mezat la lumina zilei. Ele se atribuie celui care 
plăteşte cel mai bun preţ. Cardinalul de Modena vinde 


privilegiile pentru a satisface lăcomia Pontifului. Numai bogaţii 
au acces la el. Cei săraci sunt izgoniți cu dispreţ. Totul se 
plăteşte: demnități, onoruri, încheieri şi desfaceri de căsătorii. 
Crimele se comit chiar în casa papei. Cruzimea, ferocitatea lui 
Nero şi Caligula sunt cu mult depăşite. Omorurile, tâlhăriile, 
violurile, incesturile nu mai au limite. Vaticanul venerat a fost 
mânjit cu sânge. Nobilul adolescent Alfonso de Aragon, duce de 
Bisceglia, ginerele papei, a fost asasinat. Perrotto, şambelanul 
Suveranului Pontif, a fost ucis în braţele acestuia. Fapte 
monstruoase se comit fără ruşine. Desfrâul din bordeluri este cu 
mult depăşit de perversiunile aplicate adolescenților şi tinerelor 
fete. Prostituatele sunt admise la Vatican şi se organizează 
concursuri de destrăbălare. Sub pretextul că se pregăteşte 
războiul împotriva turcilor se vând indulgente, în toate bisericile 
lumii, credincioşilor, care sunt înşelaţi cu bună-ştiinţă. Fata 
papei se prezintă în faţa soţului încărcată de pietre preţioase şi 
de aur. Zestrea ei este plătită de Biserica romană. Provinciile 
sunt ruinate şi oraşele sunt luate cu asalt de fiul papei, care 
vrea să-şi însuşească toate posesiunile Sfintei Biserici. Fidelii lui 
executanţi se dedau la jafuri, la violuri, la masacre, la incendii. 
Papa, în loc să interzică şi să pedepsească aceste crime, le 
încurajează. Demnitarii, care şi-au cumpărat înaltele poziţii cu 
aur, îl linguşesc pe papă, îl laudă, îl admiră. Rodrigo Borgia, cel 
mai mare scelerat al tuturor timpurilor, şi-a procurat Pontificatul 
printr-un târg criminal. El şi fiul său încalcă legile divine şi 
omeneşti. Principii creştini sunt cei care trebuie să sară în 
apărarea religiei batjocorite. Să facă să renască la Roma 
dreptatea şi pacea. Eu n-am făcut altceva decât să vă citez 
câteva pasaje care mi s-au gravat în memorie. 

— E îngrozitor!, exclamă Pisani. 

Lippomano, un model de virtute şi de rigoare morală, interveni 
cu o nuanţă de dispreţ: 

— Şi voi daţi crezare unei scrisori anonime? Nu pretind că 
papa şi fiul său sunt fără pată. Departe de asta... Dar trebuie 
privite cu o oarecare neîncredere sursele anonime. Ce diferenţă 
este între noi, diplomaţii, şi cumetrele dornice de intrigi, de 
zvonuri adesea calomnioase? 

— Aperi reputaţia clanului Borgia?, îl ironiză Pisani. 


— Câtuşi de puţin!, exclamă Lippomano. Blamez viciile, 
simonia şi dezmăţul practicate la curtea lor. Dar prefer criticile 
bazate pe fapte verificate. Asasinarea ducelui de Gandia nu 
poate fi atribuită fratelui său fără dovezi precise. Să nu uităm că 
Senatul republicii noastre l-a spălat pe Cesare de toate păcatele, 
înscriindu-l în Cartea de Aur şi acordându-i cetăţenia venețiană. 
Raţiunile de stat reprezintă întotdeauna o prioritate. 

Discuţiile noastre au ajuns, exact aşa cum au fost formulate, 
la urechile Consiliului celor Zece. Turnătorii se ascundeau deci 
printre noi. Capello, Lippomano, Pisani, Foscari? 

Să nu uităm că fiecare ambasador al Veneţiei este însoţit de 
un maestru de ceremonii, de un secretar, de mai mulţi 
funcţionari de cancelarie, de curieri, de valeţi, de rândaşi, de 
vizitii, cărora li se adaugă un preot şi chiar un medic, dacă 
sănătatea ambasadorului necesită prezenţa sa. In ţările exotice 
- la turci, de exemplu - un interpret este indispensabil. Latina şi 
franceza, folosite în diplomaţie, sunt suficiente numai în Europa. 

Printre oamenii noştri, informatorii Consiliului celor Zece 
mişună. Prudenţa, discreţia sunt obligatorii. 

Ambasadorii primesc onorarii importante, dar care nu acoperă 
cheltuielile enorme ale diplomaților în misiune. Ei trebuie să 
dispună de o avere personală apreciabilă care să acopere 
cheltuielile considerabile. 

A refuza o misiune diplomatică este de neconceput. 
Executarea ordinelor Senatului este o datorie care nu poate fi 
evitată. Nobilii sunt prin definiţie în serviciul Republicii. O 
responsabilitate care implică adesea sacrificii greu de suportat. 
Ambiţioşii ştiu că dogii sunt recrutaţi de multe ori dintre foştii 
ambasadori. Argument care învinge ultimele ezitări. 

În ce mă priveşte, aş fi preferat o viaţă mai liniştită, mai 
meditativă, dedicată studiului. Mi-ar fi plăcut să pictez. Dar un 
nobil devenit pictor ar provoca râsul. Practicată ca leac 
împotriva plictiselii, ca distracţie, la nevoie, pictura poate fi 
acceptată... 

Lippomano, care are certitudinea convingerilor sale, reluă: 

— Pentru moment, Veneţia are nevoie de sprijinul papei şi al 
fiului său. Pericolul turc devine iminent. 

Capello izbucni în râs. 


— După faimosul trăsnet care s-a abătut asupra Vaticanului şi 
a surpat tavanul peste papă, ducele de Valentinois, încă sub 
şoc, mi-a vorbit cu o sinceritate care nu îi era caracteristică: 
„Dacă papa ar muri întâmplător, aş avea poate nevoie de 
ajutorul militar al Veneţiei!”. l-am răspuns cu sinceritate: „Este 
adevărat! Dacă Sanctitatea Sa ar dispărea, afacerile urmaşilor s- 
ar nărui în mai puţin de patru zile”. A clătinat capul, surprins şi 
jenat de această slăbiciune trecătoare care îi dezvăluia 
vulnerabilitatea. Vă mărturisesc fără ocol că am fost surprins eu 
însumi de replica mea atât de puţin diplomatică. Incercând să 
dreg lucrurile, m-am grăbit să adaug: „Sunt sigur că 
Serenissima Republică a Leului vă va sprijini cu toate forţele 
sale...”. 

Ne-am întors la reşedinţa noastră pentru a ne odihni puţin, 
pentru că în zilele următoare programul se anunţa foarte 
încărcat. 

A doua zi de dimineaţă am asistat la o coridă oferită de 
Valentinois, care a jucat rolul de toreador. li plăcea foarte mult 
să facă paradă de abilitatea lui de ucigaş. 

Detest tauromahia şi pe indivizii care simt o voluptate 
maladivă asistând la suferinţele provocate bietelor animale. 
Cesare mi-a inspirat o aversiune viscerală când l-am văzut 
înfigând sabia în carnea taurilor. Sunt un tip paşnic şi detest 
vânătoarea. 

Intr-o seară, am plecat mai devreme ca de obicei de la una din 
acele fastuoase serbări organizate la Vatican în onoarea 
doamnei Lucrezia, care, în sfârşit, trebuia să plece pentru a-l 
întâlni pe soţul său la Ferrara. Eram obosit. O febră rebelă îmi 
strângea ca un cerc de fier tâmplele, care zvâcneau dureros. 

Era un frig pătrunzător. Se spune că iernile la Roma sunt 
blânde. Am constatat contrariul. Călare, urmat de escorta mea, 
mă îndreptam spre palatul Veneţia. Pentru a scurta traseul, 
alesesem o stradă laterală. Am auzit de departe zăngănit de 
săbii, înjurături şi strigăte furioase. Romanii au adoptat un obicei 
înţelept. Când văd o încăierare, se întorc din drum pentru a 
evita complicațiile. Luna plină şi reflexele zăpezii îmi permiteau 
să zăresc un gentilom bine îmbrăcat, asediat de un grup de 
agresori. Toţi erau călări. 


Spiritul justiţiar s-a trezit în mine. Urmat de oamenii mei, m- 
am aruncat în învălmăşeală. Intervenţia mea a permis victimei 
să scape de atacatori. Mi-a adresat un gest de salut, şi-a înfipt 
pintenii în pântecele bidiviului şi s-a îndepărtat în goana mare. 

Abia în acel moment am remarcat că şi cel care îi conducea 
pe agresori era îmbrăcat ca un om de seamă. Tânăr, cu faţa 
agreabilă, m-a apostrofat cu o voce vibrând de mânie: 

— Ar trebui să vă ucid, pentru că m-aţi împiedicat să-l 
pedepsesc pe ticălosul care a răpit-o şi a violat-o pe sora mea. 
Acest monstru este Michelotto, sufletul blestemat al lui Cesare 
Borgia! Sunteţi complicele lui? 

Am căutat o scuză ca să mă dezvinovăţesc: 

— Nu sunt complicele acestui domn! Pot să vă asigur! Dara 
comite o crimă pentru a pedepsi o faptă reprobabilă, cum e cea 
la care a fost supusă sora dumneavoastră, nu este cea mai bună 
soluţie. Ar trebui să vă adresaţi justiţiei! 

— Sunteţi străin, sau ce? Tribunalul Curiei se face preş în faţa 
lui Cesare Borgia! 

Tânărul şi însoțitorii săi - probabil slujitori - plecară într-o 
direcţie opusă aceleia pe care apucase Michelotto. 

A doua zi de dimineaţă, după o liturghie la biserica San Pietro, 
ducele de Valentinois s-a despărţit de curtenii săi şi s-a apropiat 
de mine, arborând un zâmbet plin de bucurie şi de simpatie. 

— Stimate domn, permiteţi-mi să vă prezint înalta mea 
apreciere pentru ajutorul pe care l-aţi acordat noaptea trecută 
lui Michele Corella, unul dintre ofiţerii mei cei mai bravi. Sunt 
sigur că Sanctitatea Sa ar fi mulţumită dacă aţi accepta 
demnitatea de ambasador rezident pe lângă persoana sa. 

Nu-mi mai lipsea decât o intervenţie a papei în favoarea mea 
pentru ca, apoi, membrii Consiliului celor Zece să deschidă o 
anchetă în consiliu ca să descopere adevăratul motiv al acestui 
gest. 

Cesare continuă pe un ton solemn: 

— Intre noi, persoane care purtăm titluri de nobleţe, 
înţelegerea, solidaritatea funcţionează mai bine decât între 
oamenii simpli. Doar o întrebare! De ce v-aţi tăinuit rangul de 
conte? 

Aerul de superioritate şi îngâmfarea lui m-au enervat. Cesare 
de Franţa, duce de Valentinois - prin graţia regelui Louis al XII- 


lea - se încovoia sub titlurile şi feudele cu care îl îndestulase şi 
papa: duce de Romagna, duce de Valencia, duce de Urbino, 
principe de Andria, senior de Piombino şi, ca încununare, 
gonfalonier şi căpitan general al Sfintei Biserici. 

l-am răspuns cu simplitate: 

— Cutuma interzice venețienilor să-şi etaleze titlurile care 
sunt legate de feudele lor. Nobleţea venețiană se dovedeşte 
prin sânge şi prin vechimea familiilor înscrise în Cartea de Aur, 
în care figurează şi numele dumneavoastră. Numai în 
străinătate sunt autorizat să folosesc titlul de conte, titlu de 
altfel modest alături de atâţia duci, prinți, marchizi care mişună 
în restul Italiei. Prefer să nu-l afişez. 

Cesare n-a înţeles sau n-a vrut să-mi înţeleagă ironia. 

— Sanctitatea Sa ar putea recompensa meritele 
dumneavoastră acordându-vă un titlu superior celui pe care îl 
purtaţi... 

— Vă mulţumesc pentru generozitate, dar legea venețiană 
interzice ambasadorilor să primească asemenea onoruri. 

Cesare zâmbi cu o bunăvoință care sugera superioritate. 

— Oricum, voi şti să recompensez gestul dumneavoastră... 

Salvarea involuntară a lui Michelotto s-a dovedit - pentru mine 
- foarte stânjenitoare. 

La câteva ore după această întrevedere, un curier care purta 
pe piept blazonul Valentinois, pe care se detaşa crinul Franţei, s- 
a prezentat la palatul Veneţia cu o splendidă solniţă de aur. 
Refuzul ar fi echivalat cu o insultă. Dacă voiam s-o iau la 
Veneţia, trebuia să cer autorizarea Senatului, justificându-i 
proveniența. Obţinerea acordului autorităţilor implica dificultăţi 
aproape de netrecut. 

x 


x xk 


Doamna Lucrezia părăsi Roma în fruntea unui fastuos 
cortegiu. Dar ceremoniile au continuat. Jubileul Sfintei Biserici, 
celebrat cu o pompă extraordinară, se apropia de sfârşit. 
Cetatea Eternă era inundată de pelerini, care se înghesuiau în 
bazilici pentru a obţine indulgente şi iertarea păcatelor promise 
de papă. Uneori, îmbulzeala era atât de mare încât oamenii 
piereau călcaţi în picioare de mulţime, împinși de impetuosul 
torent uman, copii, femei, invalizi erau aruncaţi peste 


parapetele podurilor în apele tulburi ale Tibrului. Străinii cădeau 
victime hoţilor şi bandiţilor. Unii hangii, atraşi de bogăţia 
clienţilor, nu ezitau să-i ucidă pentru a-i jefui. Carnea trupurilor, 
ciopârţite în fundul pivniţelor, era tranşată în bucăţi şi oferită la 
masă altor consumatori, în timp ce oasele sfărâmate erau 
aruncate în Tibru. Bolile făceau şi ele victime. Mai mult de 
treizeci de mii de oameni se pare că ar fi fost seceraţi de ciumă. 

Dar toate aceste nenorociri erau compensate de fluviile de 
bani ce debordau în trezoreria Sfintei Biserici. În privinţa folosirii 
acestor fonduri providenţiale, scrisoarea adresată lui Silvio 
Savelli dădea explicaţii plauzibile. In parte, ele mi-au fost 
confirmate de Monseniorul Jean Burckard, episcop şi maestru de 
ceremonii al Vaticanului, căruia îi plăceau vinurile mele, 
bucatele maestrului culinar şi compania mea; exact în această 
ordine. El ţinea în secret un jurnal în care nota activitatea sa 
oficială, precum şi diverse incidente intervenite la Vatican şi în 
anturajul papei. Alegea în general noutăţile cele mai picante, cu 
plăcerea unui colecţionar rafinat. Notase şi scrisoarea trimisă lui 
Savelli, dar fără comentarii. Pentru că nu reţinea decât faptele 
care, potrivit opiniei sale, prezentau garanţii de autenticitate, 
concluzia pe care o puteam trage era simplă. 

Când i-am vorbit de Michelotto, n-a ezitat să sublinieze 
caracterul remarcabil al acestui personaj, care fusese capabil 
să-l renege pe Dumnezeu şi să-şi ucidă propria mamă pentru a 
servi interesele lui Cesare. 

— De nepreţuit ca prieten, periculos ca duşman, a adăugat el 
cu un zâmbet fin. 

După ce a savurat ca un cunoscător un pahar de vin de 
Drăgăşani, a adăugat: 

— Pentru a-i păstra prietenia, trebuie să-i adori stăpânul. 

Apoi, mă privi cu un aer amuzat: 

— Pe dumneavoastră se pare că vă apreciază foarte mult. 

Pentru mine, monseniorul Burckard era o enigmă vie. 

Cum aflase el acest amănunt, cunoscut de un cerc restrâns de 
persoane? 

Când i-am cerut lui Capello - care fusese acreditat înaintea 
mea la Roma - informaţii despre Michelotto, m-a privit într-un fel 
ciudat: 


— Un personaj care trebuie evitat cu orice preţ! Condotier fără 
scrupule, ucigaş plătit, executant al treburilor murdare ale lui 
Cesare Borgia. Simte o plăcere perversă să provoace suferinţă, 
să distrugă, să împingă cruzimea, ferocitatea până la ultimele 
limite. Michelotto este replica perfectă a stăpânului său. El este 
cel care l-a strangulat pe bietul duce de Bisceglia, sub ochii lui 
Valentinois şi ai Lucreziei, fiindu-i complice. Tot el l-a străpuns 
cu lovituri de pumnal pe ducele de Gandia. Am raportat această 
crimă odioasă la Veneţia, pentru a deschide ochii senatorilor 
derutaţi de impresia înşelătoare făcută de Cesare. În cursul 
campaniei sale în Romagna, fiul preaiubit al Suveranului nostru 
Pontif l-a instalat pe Michelotto guvernator al oraşului Piombino. 
Când cetăţenii acestei localităţi, urmaţi de cei din Pergola şi din 
Fossombrone, s-au revoltat împotriva garnizoanelor impuse de 
Valentinois, el a înăbuşit răscoalele cu sălbăticie. La Pesaro a 
ordonat executarea unui grup de conspiratori. Pentru că şeful lor 
- un oarecare Gianmaria Varano - a reuşit să fugă, Michelotto, 
ca represalii, l-a spânzurat în public pe unul dintre fraţii lui mai 
mici, Pietro Varano, deşi acesta era nevinovat. Nişte oameni 
miloşi l-au dus într-o biserică din apropiere. Acolo s-a constatat 
că este încă în viaţă. Un călugăr l-a denunţat lui Michelotto, care 
a trimis soldaţii să-l lichideze. Câteva zile mai târziu, călugărul a 
fost linşat de mulţime. Un episod sordid, care spune totul despre 
personaje... 

Dacă papa primea cu indiferenţă cele mai severe critici ale 
opiniei publice, fiul său era, în schimb, extrem de susceptibil. 

Zbirii şi spionii îi raportau toate ironiile, toate satirele, toate 
pamfletele care circulau clandestin. 

Acestea, considerate crime de lezmajestate, erau pedepsite 
cu moartea. Execuţiile rapide se înmulţeau. Apele Tibrului cărau 
cadavre greu de recunoscut. Mâini tăiate, limbi smulse, ochi 
scoşi - toate din porunca lui. Uneori, resturile de trupuri erau 
bătute în cuie pe stâlpi, în plin centru al oraşului. Într-o zi, am 
fost informat că un venețian fusese arestat de zbirii lui 
Valentinois sub acuzarea că răspândise un pamflet ostil papei şi 
progeniturii sale. Am cerut de urgenţă Suveranului Pontif o 
audienţă; m-a primit cu bunăvoința obişnuită. 


Am protestat împotriva acestei măsuri arbitrare, care ignora 
procedura legală. Am cerut eliberarea concetăţeanului meu, sau 
cel puţin trimiterea lui în judecată. 

Papa a schiţat un gest de neputinţă. 

— Ducele este mai puţin indulgent decât mine. Nu suportă 
afronturile, glumele proaste, insultele. l-am spus odată că 
oamenii din popor, mai ales romanii, sunt bârfitori şi că nu 
trebuie să-i ia în serios. Răspunsul lui a fost categoric. 
Denigratorii trebuie să suporte consecinţele. Presupun că aţi 
citit plângerea adresată lui Silvio Savelli. Eu nu i-am acordat 
nici-o importanţă. N-am considerat necesar să ordon o anchetă 
pentru descoperirea autorului. 

Surâse cu bunătate, apoi adăugă: 

— Să uităm aceste lucruri neînsemnate! Există treburi mai 
importante la ordinea zilei, care cer o soluţie imediată. Am fost 
indignat de recentele atacuri ale turcilor împotriva Serenissimei 
Republici. Am hotărât să trec la o acţiune directă. Să echipez o 
flotă. Într-una din zilele următoare vom discuta în amănunt 
acest plan... 

Propunerea sa era de o importanţă vitală pentru Veneţia, care 
se afla într-o situaţie deosebit de gravă. Nu voiam să-l indispun, 
insistând asupra iertării imprudentului pamfletar. De altfel, 
cererea mea venea mult prea târziu. Când am ieşit, după 
audienţă, am aflat că fusese spânzurat şi cadavrul azvârlit în 
Tibru... 

Viitorul se arăta sumbru pentru imperiul maritim al Veneţiei, 
care se schimba sub ochii noştri. Marea, iubita dogelui, era gata 
să se deschidă pentru sultan. 

Fără să declare război, turcii i-au arestat şi i-au încarcerat pe 
toţi  supuşii venețieni care munceau la Constantinopol. 
Incursiunile lor pe teritoriul Veneţiei se înmulţeau. Au reuşit să 
înainteze până la Vincenza şi la întoarcere au târât după ei lungi 
coloane de captivi. Noi am echipat o flotă de război compusă din 
o sută treizeci de nave; ei păstrează în Adriatica o forţă 
maritimă dublă. Modon, Navarin, Coron, Lepanto au căzut în 
mâinile lor. Căderea Serenissimei Republici părea ireversibilă. 

Când venețienii au aflat că locuitorii din Modon - care 
supravieţuiseră asaltului nimicitor - au fost traşi în ţeapă, şi-au 
manifestat nu numai durerea, dar şi mânia, care i-a determinat 


să întreprindă noi eforturi pentru a susţine războiul. Taxele 
vamale au fost sporite, impozitele majorate, funcţionarii au 
renunţat la jumătate din salariile lor. Ajutorul militar al 
francezilor n-a reuşit decât să întârzie progresul ofensivei 
otomane... 

Apelurile papei în favoarea unei noi cruciade au mobilizat 
marile puteri militare, care au trimis reprezentanţi la Roma 
pentru a încheia o ligă antiotomană. 

Dar rezultatele referitoare la un ajutor militar au fost atât de 
jalnice, încât papa a hotărât să stabilească o dijmă specială 
pentru cler şi să distribuie indulgente în toate statele creştine. 

În acelaşi timp, a pretins mari contribuţii de război cardinalilor 
şi demnitarilor Curiei. Pentru a stimula spiritul de competiţie în 
rândurile suveranilor occidentali, a anunţat crearea unei flote 
pontificale. Până la urmă, aceste manifestări publice de voinţă 
n-au avut cine ştie ce ecou. 

Forţele navale promise de papă se ridicau la douăsprezece 
galere, participare mai degrabă simbolică la un război ce 
impunea eforturi titanice în faţa unui inamic viguros, capabil să 
sfideze întreaga Europă creştină. 

Un exemplu concludent: registrele de contabilitate ale Curiei 
consemnau că Ungaria - care suporta formidabila presiune a 
ofensivei terestre otomane - a primit subvenţii de război de 
aproximativ 100 000 de ducați. Jumătate din zestrea dată de 
papă doamnei Lucrezia cu prilejul căsătoriei sale. 

În cele din urmă, s-a încheiat un armistițiu la Constantinopol, 
care  recunoştea toate cuceririle islamului şi confirma 
superioritatea osmanlâilor asupra unei Europe divizate de 
interese meschine. 

Evident, cea mai mare parte a veniturilor Bisericii a umplut 
trezoreria de război a lui Cesare Borgia. 

Neîncrederea pe care mi-a inspirat-o întotdeauna Suveranul 
Pontif era alimentată de duplicitatea sa, care, potrivit concepţiei 
lui, se ridica la rangul de înaltă diplomaţie. N-a ezitat să trădeze 
Franţa când succesele repurtate de Gonzales de Cordoba l-au 
obligat pe Louis al XII-lea să abandoneze cea mai mare parte a 
cuceririlor italiene. Cesare a urmat exemplul tatălui său, uitând 
serviciile pe care i le făcuse Franţa. Pe vremea când uza şi 
abuza de prietenia pe care i-o arăta Louis al XII-lea, ambasadorii 


venețieni acreditaţi pe lângă acesta îl preveniseră că se 
compromite acordând protecţie unui personaj catastrofal atât 
pentru aliaţii săi, cât şi pentru Italia. 

Comportamentul lui Cesare faţă de subordonați ilustrează 
caracterul său bănuitor, reaua lui credinţă, perfidia sa. Îndată ce 
considera că nu îi mai sunt de folos, se debarasa de ei într-un 
mod brutal, expeditiv. Ramiro de Lorca, deşi îi executase 
întotdeauna ordinele cu fidelitatea unui câine credincios - ordine 
dintre cele mai stranii şi mai sângeroase -, a fost decapitat la 
Cesena, iar capul său a fost înfipt în vârful unei sulițe pentru a 
servi ca exemplu. 

Căpitanii lui cei mai valoroşi, instrumente eficiente, docile, ale 
cuceririlor sale, printre care Francesco Orsini, duce de Gravina, 
Paolo Orsini şi fiul său Fabio, Oliverotto da Fermo, Vitellozzo 
Vitteli şi Giacomo Baglioni au rămas nedumeriţi. Nu înțelegeau 
reacţiile sale nejustificate. Trădarea invocată de Cesare nu li se 
părea convingătoare. 

Acesta îi convocase la o conferinţă, la castelul Sinigaglia, 
localitate cucerită recent. Afişând o prietenie debordantă, i-a 
invitat să intre fără escortă, pentru că nu era loc suficient pentru 
toată lumea. Increzători, fără să se gândească la ce îi aşteaptă, 
au fost de acord. Îndată ce a reuşit să-i izoleze de oamenii lor, i- 
a arestat. Oliverotto şi Vitellozzo au fost spânzurați în aceeaşi zi. 
Apoi l-a lichidat pe Orsini, în timp ce la Roma papa le asasina 
ruda, pe cardinalul Orsini. Numai tânărul Fabio Orsini a reuşit să 
scape cu fuga. 

După ce i-a expediat ad patres, Valentinois a născocit 
existenţa unui complot. Cum toţi cei care l-ar fi putut contrazice 
trecuseră deja Styxul, explicaţia lui a fost primită cu suspiciune 
de romani. Pentru ei nu era vorba decât de o împărţeală a prăzii 
între bandiți care se omorau între ei; cel mai viclean a 
supravieţuit, jefuindu-şi complicii. 

Mă aflam la Roma, când papa m-a convocat la Vatican pentru 
a-mi comunica adevărul - adică versiunea fiului său. 

In privinţa morţii cardinalului Orsini, a inventat o istorie mai 
blândă. Nefericitul ar fi sucombat în urma unei congestii 
cerebrale. 

M-am prefăcut că admit această versiune, deşi îmi părea cât 
se poate de suspectă. 


Apologeţii, bine plătiţi, au răspândit versiunea complotului 
care se oficializase. N-a fost ea confirmată de însuşi papa? 

Toate averile Orsinilor, chiar şi ale acelora care n-au avut de-a 
face cu condotierii lui Valentinois, au fost confiscate... 

Romanii îşi puneau o întrebare. Dacă a fost vorba de un 
complot, de ce s-au prezentat complotiştii fără arme la această 
faimoasă conferinţă?... 

Uneori, pontiful critica - moderat - risipa pe care o făcea fiul 
său care, împins de geniul rău, se lansa în aventuri 
extraordinare, care înghiţeau sume enorme. Pasiunea lui pentru 
curse, pentru jocurile de noroc, precum şi modul său de viaţă 
necesitau cheltuieli exorbitante. 

Pentru a-l calma, Cesare organiză una din acele serbări fără 
perdea, de care papa era avid. Un cortegiu de măşti cu nas în 
formă de falus, o defilare de curtezane goale sau un festin în 
genul orgiilor romane... 

Moda  măştilor purtate aproape în permanenţă fusese 
introdusă de Valentinois, care voia să ascundă astfel ravagiile 
făcute pe faţa lui de boala franceză. De câtva timp se supunea 
unui tratament energic, care părea să îl ajute. 

Dar principala preocupare a Suveranului Pontif şi a fiului său 
rămânea criza financiară, pe care nu o puteau stăpâni. 

Pentru a umple trezoreria, care se golea ca un burduf găurit, 
trebuia găsite mijloace eficiente. Unul dintre acestea, pe care de 
altfel îl semnalasem Consiliului celor Zece, implica ceea ce era 
numit în derâdere obiceiul de a-i îndopa pe cardinalii bogaţi, 
înainte de a-i trimite într-o lume mai bună, cu ajutorul 
otrăvurilor. Aşa cum erau îndopate gâştele, înainte de a fi se 
tăia beregata, pentru a fi se scoate ficatul. 

Papa dispunea de un drept suveran: anularea testamentelor 
cardinalilor decedați, sau ale oricăror alţi funcţionari ai Curiei, 
pentru a-şi însuşi averile lor. Alessandro al VI-lea a folosit acest 
drept cu o constanţă ieşită din comun. Din cei douăzeci şi unu 
de cardinali morţi în timpul pontificatului său, cel puţin o treime 
a avut acest tratament. 

Locurile devenite vacante în Sfântul Colegiu puteau fi 
completate de Suveranul Pontif cu candidaţi dispuşi să 
plătească scump avantajoasa lor promovare. De la ultima serie 


de nouă cardinali, papa a încasat 130 000 de ducați. Optzeci de 
servicii create la Curie au adus 64 000 de ducați... 

Majoritatea ambasadorilor acreditaţi la Vatican trimiteau 
guvernelor lor rapoarte puţin elogioase în legătură cu reputaţia 
papei şi a fiului său. 

Devenit bănuitor faţă de comportarea Suveranului Pontif în 
legătură cu Franţa, mă temeam de o schimbare a politicii sale în 
relaţiile cu Veneţia. 

lritat de răcirea relaţiilor intervenită între Serenissima 
Republică şi Curia de la Roma, papa m-a convocat la Vatican. 
Mi-a declarat că Veneţia era singura responsabilă de această 
situaţie, cu atât mai periculoasă cu cât trupele străine cotropeau 
pământul Italiei. 

Ceva mai târziu, arestarea monseniorului Troches, secretar 
particular al papei, a făcut senzaţie. Acuzat că a vândut secrete 
Franţei, el a pierit strangulat de oamenii lui Michelotto. 

În acest timp, romanii comentau scandalizaţi otrăvirea 
cardinalului Michieli, din ordinul lui Cesare. Această acţiune ar fi 
adus clanului Borgia 150 000 de ducati. 

Otrava folosită, denumită cantarella, părea extrasă dintr-o 
substanţă toxică, arsenic, recent descoperită de chimişti. 
Administrată treptat, în cantităţi mici, această otravă avea efect 
întârziat... 

În acest climat a intervenit un eveniment care a dat naştere la 
o sumedenie de zvonuri nebuneşti. 

Papa şi fiul său au fost invitaţi la un festin oferit de cardinalul 
Adriano Corneto, una dintre cele mai bogate personalităţi din 
Roma, recent admis în Sfântul Colegiu. Palatul său, construit de 
Bramante, era considerat unul dintre cele mai splendide 
monumente arhitectonice ale Romei. Corneto reprezenta un 
vânat special pentru Borgia. Banchetul s-a terminat noaptea, 
târziu. A doua zi, papa, fiul său şi mai mulţi participanţi la 
această petrecere - inclusiv amfitrionul - s-au simţit rău. 
Episcopul Venosa, medicul oficial al Suveranului Pontif, precum 
şi maestrul Scipio, unul dintre eminenţii lui colegi, au fost 
chemaţi la Vatican. În timp ce se ocupa de ilustrul său pacient, 
Venosa îşi pierdu cunoştinţa. Fusese şi el oaspetele lui Corneto 
şi prezenta aceleaşi simptome ca şi papa. Febră puternică, 
vărsături, crampe stomacale violente. Tuturor bolnavilor li s-a 


luat sânge de mai multe ori. Diagnosticul stabilit a fost friguri de 
gradul trei. 

Valentinois, care se pregătea să plece în zona luptelor din 
Romagna, a fost şi el țintuit la pat. 

Medicii vorbeau de o epidemie care bântuie la Roma. Dar 
aceste friguri n-au atins nici personalul de serviciu, nici 
muzicanţii, nici garda militară a palatului lui Corneto. Suspect... 

Circulau zvonuri abia şoptite... Cesare Borgia ar fi vrut să-l 
otrăvească pe Corneto. In acest scop, ar fi trimis, printr-un om 
de încredere, o sticlă de vin tratat cu cantarella, destinată 
amfitrionului. Din eroare, servitorii au crezut că este vorba de un 
elixir rezervat papei şi anturajului său apropiat. 

Starea sănătăţii acestuia se agrava în ciuda tratamentului 
administrat. O îmbunătăţire uşoară, urmată de o nouă 
înrăutăţire, a provocat serioase îngrijorări... 

Maestrul Scipio mi-a făcut o vizită pentru a mă anunţa oficial 
că Suveranul Pontif se află în pragul morţii. Sfârşitul său 
inevitabil ar putea surveni din oră în oră. În ce priveşte situaţia 
ducelui de Valentinois, diagnosticul era încă rezervat. 

A doua zi, Alessandro, al şaselea cu acest nume, a primit 
ultima împărtăşanie în prezenţa celor mai apropiaţi cardinali, 
apoi şi-a dat sufletul. 

Monseniorul Burckard, care a fost de faţă la ultimele sale 
clipe, mi-a povestit mai târziu că papa, înainte de a muri, n-a 
pronunţat numele nici unuia dintre copiii săi. Probabil că toţi îi 
apăsau greu conştiinţa. 

Ca de obicei - în asemenea situaţii - persoanele cele mai 
apropiate de Suveranul Pontif plângeau nu atât din regret 
pentru defunct, cât pentru pierderea propriilor privilegii. 

Inamicii papei jubilau. Un vis urât luase sfârşit. 

Cadavrul său, în descompunere, a fost aşezat în camera del 
papagalo. Nimeni nu l-a vegheat. Nimeni n-a oficiat la căpătâiul 
său serviciul religios. 

In ziua următoare a fost transportat cu mare pompă la 
biserica San Pietro. Cardinalii, demnitarii Curiei, ambasadorii au 
defilat prin faţa coşciugului deschis. Rămăşiţele pământeşti 
ofereau un spectacol oribil. Faţa violacee, umflată, buzele 
tumefiate îi dădeau un aspect monstruos. Cadavrul emana un 


miros greu, dezgustător, pe care prisosul de tămâie nu-l putea 
acoperi. 

Messer Machiavelli, acest florentin strălucit pe care l-am 
cunoscut la Roma, mi-a vorbit mult, într-o zi, despre Cesare 
Borgia. Acesta îi dezvăluise starea lui de spirit după moartea 
papei. 

„Am avut în vedere toate ipotezele care ar fi putut interveni în 
cazul dispariţiei sale. Toate, în afară de una: posibilitatea de a fi 
şi eu bolnav. Această neşansă m-a lăsat fără apărare în faţa 
duşmanilor mei...” 

Prezicerea lui Capello s-a adeverit. Rămas fără sprijinul 
necondiţionat al Bisericii, supusă intereselor sale graţie voinţei 
Suveranului Pontif, combinaţiile, planurile lui s-au năruit ca un 
castel de cărţi de joc. 

Mă întrebam, cu o curiozitate răutăcioasă, dacă va fi capabil 
să-şi salveze pielea. Dar primele semne premergătoare 
sfârşitului său s-au profilat la orizont în momentul când membrii 
familiilor Orsini şi Colonna, care scăpaseră execuțiilor 
sistematice ordonate de Borgia, au revenit în forță, 
recuperându-şi, pe calea armelor, fortărețele, castelele şi 
domeniile confiscate abuziv. 

Poziția lui Cesare părea total compromisă. Numărul prietenilor 
săi se micşorase văzând cu ochii. 

Un singur personaj se arăta demn de încrederea sa. 
Michelotto, un om de rând, grosolan, devotat trup şi suflet 
stăpânului său. Îndată ce a fost informat de moartea papei, a 
năvălit cu soldaţii în palatul Vaticanului şi, ameninţându-l cu un 
pumnal pe cardinalul Gioachimo Casanova, şambelanul bisericii 
San Pietro, i-a smuls cheile trezoreriei pontificale în care se aflau 
100 000 de ducați în monede de aur, precum şi bijuterii în 
valoare de 200 000 de ducați. A ridicat această pradă şi a 
ascuns-o în loc sigur, aşteptând vindecarea lui Cesare. 

În acest timp, conclavul s-a reunit pentru a proceda la 
alegerea noului Vicar al lui Hristos. A fost remarcată o prezenţă: 
aceea a cardinalului Ascanio Sforza, care fusese arestat de 
francezi după căderea fratelui său mai mare, Lodovico Moro. | s- 
a reproşat că participase la încercarea acestuia de a recuceri 
Milano. După un timp petrecut în închisoarea de la Loches, Louis 
al Xll-lea l-a eliberat, cu condiţia să susţină candidatura 


consilierului şi prietenului său, cardinalul d'Amboise, care visa 
de mult funcţia de Vicar al lui Hristos. 

Treizeci şi şapte de cardinali participau la acest conclav şi 
spiritele fierbeau deja ca într-o oală pusă pe foc. 

Cei unsprezece spanioli promiseseră sprijinul lor candidatului 
propus de Cesare Borgia, dar când acesta s-a pronunţat pentru 
d'Amboise, şi-au schimbat părerea, cu atât mai mult cu cât 
regele Ferdinand Catolicul nu voia să accepte un papă francez. 

Intrarea în arenă a cardinalului Giuliano della Rovere a 
însemnat sfârşitul lui d'Amboise. 

— Nu voi vota niciodată pentru acest personaj, îmi spusese el 
înaintea reunirii conclavului. Odată ales, ar fi capabil să mute 
Sfântul Scaun în Franţa. Următorul papă trebuie să fie italian. 

Argumentele lui, deşi false, au tulburat atmosfera, deja 
încărcată, a conclavului. Patru candidaţi s-au afirmat încă de la 
început ca fiind eligibili. Carafa, Amboise, Carvajal şi Riario. 
Pentru a ieşi din acest blocaj s-a acceptat un compromis. 
Alegerea lui Francesco Piccolomini, care îşi luă numele de Pius 
al III-lea, în amintirea unchiului său, celebrul Pius al II-lea. 

Noul papă se bucura de o reputaţie exemplară. | se lăudau 
virtuțile, cucernicia, vasta lui cultură filosofică şi teologică. Din 
nefericire, era bătrân, bolnăvicios şi ros de gută. 

Unul dintre apologeţii săi, Cosimo de Pozzi, episcop d'Arezzo, 
care spera o promovare la cardinalat, după ce îl tămâiase bine, 
prezicea că Pius al Iil-lea va deschide pentru Biserică o nouă 
eră. 

Răuvoitorii nu lipseau. Un oarecare Tizio spunea că papa nu-i 
va ridica pe bastarzii săi la demnitatea de cardinal. Un mod 
ocolit de a dezaproba viaţa lui particulară. 

Deşi a găsit trezoreria apostolică jefuită şi plină de datorii, 
Pius al III-lea s-a arătat generos faţă de Cesare, care se afla într- 
o situaţie critică. Trupele franceze îl părăsiseră. Armata i se 
topise. Clanurile Orsini şi Colonna, inamici tradiţionali, uitaseră 
certurile, dintre ei pentru a se alia împotriva lui. 

Bartolomeo de Alviano, un valoros căpitan aliat al clanului 
Orsini, se lăudase că îl va captura manu militari şi îl va 
spânzura. 

Intr-o zi, la Vatican, ieşind de la o audienţă papală, m-am 
trezit faţă în faţă cu Valentinois. Evenimentele îl năuciseră, dar 


afişa o siguranţă de sine care nu mă putea înşela. Îmi imaginam 
sentimentele care îl măcinau când vedea că toată lumea lui se 
prăbuşeşte. 

— Mă gândesc să fac o vizită la Veneţia, mi-a declarat el cu un 
zâmbet ce se voia optimist. Ador cerul său sidefiu, canalele cu 
ape sclipitoare, aerul îmbibat de parfumul sărat al mării. Sper că 
voi beneficia de o frumoasă primire... 

N-am avut cruzimea să-i spun că la Veneţia nu va fi primit cu 
flori... 

Puțin după aceea a părăsit apartamentul său de la Vatican, 
unde se simţea ca într-o colivie şi, ajutat de cardinalii spanioli 
care l-au deghizat în călugăr, s-a refugiat la Sant'Angelo. 
Această fortăreață, care servise drept închisoare unora dintre 
duşmanii lui, a devenit pentru el un adăpost... 

Sănătatea papei se deteriora vizibil. Epuizat de ceremoniile de 
încoronare, de audienţe şi de numeroasele obligaţii oficiale, s-a 
pomenit trântit la pat de un puternic atac de friguri. Se stingea 
încet, înainte de a fi putut realiza reforma generală a Bisericii şi 
pacificarea Occidentului, program ambițios, rămas în stare de 
proiect. Pontificatul său durase exact douăzeci şi şapte de zile... 

Înaintea reunirii conclavului, Giuliano della Rovere a avut o 
întrevedere cu Cesare, care putea determina voturile 
cardinalilor spanioli. l-a promis în schimb sprijin pentru 
păstrarea demnităţii de gonfalonier al Bisericii, precum şi 
menţinerea tuturor privilegiilor. S-a angajat, de asemenea, să-l 
apere împotriva clanurilor Orsini şi Colonna. 

Cesare a acceptat târgul. Işi încredința soarta, viitorul, celui 
mai înverşunat şi viclean inamic al familiei Borgia. Recenta lui 
conciliere cu Alessandro al Vl-lea nu fusese decât o abilă 
manevră tactică, ce nu putea să şteargă cu o singură trăsătură 
de condei o rivalitate care durase aproape o viaţă întreagă. 

Cum să-l mai compătimesc pe Cesare pentru lipsa lui de 
prevedere, când chiar guvernul venețian - deşi prevenit de mine 
- a căzut în această cursă? Instrucţiunile pe care le-am primit 
din partea Consiliului celor Zece şi a Senatului îmi cereau 
imperios să impun cardinalilor venețieni să voteze în favoarea 
lui Rovere. S-ar putea spune că acest personaj a izbutit să 
orbească pe toată lumea. Când uriaşul teritoriu cucerit de 
Cesare a început să se destrame, foştii seniori, deposedaţi de 


feudele lor, şi care scăpaseră cu viaţă, s-au grăbit să-şi 
recucerească cu forţa vechile posesiuni. Veneţia a profitat şi a 
ocupat Rimini, Faenza şi regiunile dependente. 

Pentru mine era clar că, odată ajuns papă, Rovere va dori să 
recupereze toate teritoriile pierdute de Biserică... 

Conclavul s-a reunit cu ceremonialul obişnuit. Alegerea lui 
Rovere părea sigură. Pentru a înlătura ultimele ezitări ale 
cardinalilor nehotărâţi, el a semnat un fel de capitulaţie 
electorală, care asigura Sfântului Colegiu un oarecare control 
asupra principalelor afaceri ale Bisericii: declaraţii de război, 
numiri de cardinali, convocarea unui conciliu general pentru 
restaurarea disciplinei ecleziastice, precum şi continuarea 
războiului împotriva turcilor. Pentru cardinalii sensibili la 
cadouri, intra în acţiune corupţia. 

Toate dificultăţile fiind înlăturate, Rovere a fost ales cu treizeci 
şi şapte de voturi contra unu. A luat numele de lulius al II-lea, 
probabil în amintirea lui lulius Caesar. Va demonstra mai târziu 
că este un om chibzuit, un războinic cutezător şi un diplomat de 
înaltă clasă. 

După Pius al Ill-lea, care arăta ca o bătrână pasăre sfrijită, 
jumulită, chircită şi tremurândă, cocoţată pe tronul pontifical, 
lulius al II-lea părea un vultur imperial, cu aripile desfăcute, gata 
să-şi înfigă ghearele în carnea duşmanilor şi să o sfâşie cu o 
voluptate diabolică. 

Că s-a înşelat Cesare asupra adevăratului caracter al lui 
Rovere nu este de mirare. Îi lipsea experienţa. Loviturile erau 
puse la cale de tatăl său. El nu ştia decât să se arunce ca un 
taur atunci când vedea capa roşie a unui toreador. lulius al II-lea 
stăpânea viclenia, abilitatea, fentele şi ripostele fulgerătoare ale 
unui toreador. 

Este de neînțeles cum de i-au putut acorda încredere 
cardinalii orbiţi de virtuțile sale atât de ostentative. Ei ar fi 
trebuit să-şi amintească faptul că toate capitulaţiile apostolice 
semnate de candidaţii la tronul pontifical n-au mai fost 
respectate după alegerea lor. Au invocat autoritatea lor de 
Vicari ai lui Hristos, care, prin definiţie, nu poate fi cenzurată. 
Capitulațiile au rămas întotdeauna literă moartă. 

Cardinalii au fost nevoiţi să accepte resemnaţi recompensele 
şi privilegiile considerabile primite în schimbul voturilor. 


lulius al Il-lea ar fi putut fi un invincibil condotier. Poseda 
avântul, viclenia şi voinţa de a învinge, ambiția, tenacitatea unui 
şef de armată bine înzestrat, precum şi calităţile unui diplomat 
desăvârşit, care ştie să mintă cu seninătate şi mai ales să nu-şi 
respecte niciodată promisiunile, calitate ridicată la rang de 
dogmă de Papa Borgia. Nu cunoştea termenul recunoştinţă. 
Inainte de alegerea sa, Franţa îi acordase azil, graţie căruia şi-a 
putut salva viaţa. Devenit papă, s-a întors împotriva foştilor 
protectori. 

Acest personaj a împins Veneţia pe marginea prăpastiei. Este 
normal să-mi inspire un sentiment de repulsie, de ură. 

Pentru că avea oroare de tot ce-i amintea de Borgia, a refuzat 
să locuiască în apartamentele pregătite pentru predecesorul 
său, ca să nu vadă în faţa ochilor fresca dominată de portretul 
lui Alessandro al VI-lea. 

A declarat că nepotismul îi provoacă dezgust. Acest scrupul nu 
l-a împiedicat să-l promoveze cardinal pe nepotul său, Galeotto 
della Rovere, şi pe fratele după tată al acestuia, Sixtus Gara 
della Rovere. 

Sub domnia lui, vânzarea indulgențelor va atinge cifre 
remarcabile, fapt care va nemulţumi pe toată lumea şi în special 
popoarele Europei de Nord. 


Când lulius al ll-lea a preluat puterea, posesiunile lui 
Valentinois în Romagna, după pierderile teritoriale suferite în 
timpul lui Pius al Ill-lea, se reduceau la patru fortărețe: Forli, 


Cesena, Bertinoro şi Forlimpopoli. Cesare a simţit primul 
efectele duplicităţii papei. Acesta, în pofida promisiunilor sale, 
nu i-a mai reînnoit demnitatea de gonfalonier al Bisericii. lritat, 
nervos, tulburat de eşecurile pe care le suferise, hărțuit când de 
accese de furie, când de crize de disperare, Cesare hotări să 
iasă din pasivitate, să părăsească Roma şi să se ducă la Ostia, 
cu intenţia de a recruta trupe pentru a-şi recuceri posesiunile 
pierdute în Romagna. 

Nu-şi imagina că papa, debitorul său, voia să-l deposedeze de 
ultimele lui teritorii, pentru a elibera Statul Bisericii şi a restabili 
frontierele sale pe vechile poziţii. 

La Ostia a avut surpriza penibilă să primească vizita 
cardinalilor  Solderini şi Remolino, protejaţi de o escortă 


numeroasă, care l-au somat - în numele papei - să predea 
trupelor pontificale fortărețele care îi mai rămăseseră. 

Consternat, indignat, Valentinois i-a refuzat cu aroganță. 

Fără menajamente, Solderini l-a arestat. Târât la Roma, ca 
prizonier, el a fost întemnițat în turnul Borgia unde - supremă 
umilinţă - i s-a repartizat încăperea în care fusese asasinat 
tânărul duce de Bisceglia. Capriciile destinului sunt de 
nepătruns. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc starea de spirit în aceste 
momente, când se afla singur cuc într-o cămăruţă încărcată de 
amintiri sângeroase. 

În cele din urmă, copleşit, mohorât, cu moralul distrus, a cedat 
şi a semnat renunţarea pretinsă de papă. 

Un incident  neprevăzut risca să  compromită acest 
aranjament. Locotenenţii lui Cesare refuzau să execute ordinele 
primite de la Roma, înainte de eliberarea ducelui lor. Unul dintre 
ei a avut chiar insolenţa de a-l spânzura pe trimisul Suveranului 
Pontif. Cuprins de furie, acesta l-a ameninţat pe Cesare că îl va 
întemniţa pe viaţă dacă ofiţerii săi nu se supun ordinelor 
superioare. 

Forţa a învins. În ziua în care ultima fortăreață şi-a deschis 
porţile în faţa trupelor Bisericii, Cesare a fost eliberat. Graţie 
unui permis de liberă trecere semnat de cardinalul Carvajal, 
însărcinat cu supravegherea sa, Valentinois a fost autorizat să 
părăsească Roma. 

Urmat de o mână de servitori - jalnic echipați pentru un 
personaj obişnuit cu onoruri regale - s-a îndreptat pe căi ocolite 
spre Neapole. 

Gonzales de Cordoba, care câştigase la Garigliano o victorie 
decisivă asupra francezilor, l-a primit cu bunăvoință. l-a pus un 
palat la dispoziţie şi l-a asigurat de sprijinul său. Cesare a 
profitat de acest repaus binemeritat, pentru a stabili planurile 
unei campanii uriaşe, destinate să-i aducă înapoi Romagna. Dar 
nu a avut timp să o pună în practică, fiindcă a fost din nou 
arestat din ordinul Regelui Catolic şi încarcerat în fortăreaţa 
Ischia... Ducele de Valentinois este, din acest moment, un om 
terminat. 

În ceea ce mă priveşte, am alte preocupări. Papa vrea să 
recupereze cu orice preţ oraşele cucerite de Veneţia. Negocieri 
lungi şi grele mă aşteaptă. Ştiu că la capătul drumului se 


profilează umbra crâncenă a unui război devastator, pentru că 
Serenissima Republică nu intenţionează să cedeze, iar papa nu 
concepe un refuz. 

Privesc pe fereastră ploaia cenuşie care mătură străzile, 
casele şi oamenii grăbiţi, înfriguraţi, cu capul plecat pentru a 
înfrunta rafalele. Timpul morocănos este asemenea tristeţii din 
inima mea... 

În aceste clipe urăsc Roma... 

DON JUAN de NAVARRA 

infante de Tudela 

Sunt unul dintre mezinii familiei regale de Navarra. Ceea ce 
înseamnă că n-am prea mari şanse să ajung vreodată rege. De 
altfel, această povară nici nu mă interesează. Nu mă văd urcat 
pe tron cu coroana regală pe frunte. Nemişcat, înţepenit, aş 
avea înfăţişarea unui papagal cu moţul răvăşit, cocoţat pe o 
cracă. 

Politica nu este partea mea tare. Am alte preocupări, mult mai 
interesante. 

Ador cărţile, câinii, caii şi femeile. Cărţile - pentru că îmi 
deschid orizonturi largi, câinii - pentru că sunt cei mai buni 
prieteni ai omului şi nu îl trădează niciodată, caii - pentru că 
sunt cele mai splendide creaturi ale lui Dumnezeu şi, în fine, 
femeile - pentru că - tinere şi frumoase - îţi oferă paradisul la 
domiciliu... 

De ce am lăsat femeile la urmă vă voi explica mai târziu... 

Mai întâi trebuie să ştiţi că aceste rânduri nu sunt destinate 
lecturii unei gloate de ignoranţi atât timp cât eu voi fi în viaţă. 
De ce? Pentru că nu vreau să intru în conflict cu preoţii, iată de 
ce! 

Veţi spune că poziţia mea socială este destul de puternică 
spre a nu mă teme de ecleziastici. Vă înşelaţi! Nimeni nu se află 
la adăpost de mânia lor... Amintiţi-vă de bietul Heinrich al IV-lea, 
împăratul germanilor, care a fost nevoit să se târască cu 
picioarele goale prin zăpadă şi să stea trei zile îngenuncheat la 
poarta castelului de la Canossa ca să obţină iertarea Papei 
Gregorio al VII-lea... De unde şi vorba: a merge la Canossa... 

Veţi spune că erau vremuri întunecate, când toate excesele 
erau posibile. Eroare! Principii şi regii nu erau decât nişte popice 


cu care papa - campion al creştinătăţii - se juca după bunul 
plac. 

Din cărţi am învăţat lucruri surprinzătoare despre lume şi 
despre mine însumi... De exemplu, gnosticismul... 

Apropo de gnosticism... Am avut doi preceptori. Un umanist 
convins şi un teolog rigorist. Când primul zicea da, al doilea 
zicea nu. Şi viceversa. 

Umanistul era mai diplomat. Dezvolta o teorie cu o măiestrie 
desăvârşită. Convins, o adoptam. Dar la sfârşit adăuga: 

— Biserica noastră o consideră greşită. Trebuie deci să vă 
supuneţi interpretării date de ea, căci asta e atitudinea 
sănătoasă... 

In acest fel evita să fie considerat eretic... 

Gnosticismul!... Când mi-a dezvăluit tainele acestei doctrine, 
m-a entuziasmat... Gândiţi-vă!... Să puteţi lua contact cu 
divinitatea - Realitatea superioară - printr-o revelaţie fizică, 
adică printr-o viaţă morală, ascetică, departe de toate tentaţiile. 
Gnosticii alcătuiesc o grupare cu caracteristici mistice. 

Un al doilea grup este format din iniţiaţi care comunică umili 
cu Dumnezeu, graţie unor taine de sorginte intelectuală: 
meditaţia transcendentală, alchimia, astrologia şi chiar minunile. 
lisus ar fi fost un iniţiat. 

Şi unii şi ceilalţi respingeau autoritatea clerului. Lucru firesc, 
pentru că gnosticii au fost persecutați de slujitorii Bisericii. In 
ciuda dârzeniei inamicilor, au supravieţuit sub numele de 
cathares şi de vaudois... Dar sfârşitul lor este aproape. Vânaţi, 
daţi pe mâna călăului, masacrați, gnosticii creştini se pare că au 
fost exterminați. 

Curios, asemenea mişcări s-au născut şi s-au dezvoltat în 
toate religiile cunoscute de noi. Cabaliştii şi esenienii la evrei, 
sufiştii la islamici... Şi mai sunt încă mulţi alţii pe care i-am 
uitat... 

După ce îmi vorbea despre gnosticism în termeni aproape 
apologetici, preceptorul meu nu omitea obişnuita încheiere: 

— Evident, acestea sunt erezii pe care Biserica le condangă şi 
pe care trebuie să le respingem şi noi... 

Preceptorul meu, teologul, mi-a vorbit la rândul său despre 
gnosticism, dar pentru a-l combate... 


În acea epocă am înregistrat acest fenomen religios în 
memorie sub beneficiu de inventar... 

Câţiva ani mai târziu am devenit gnostic convins. Vă voi 
istorisi împrejurările... 

Intr-o seară, după o masă copioasă, mă plimbam pe aleile 
casei mele de la ţară pentru a-mi face digestia. Când cerul e 
presărat cu stele, aerul parfumat de trandafiri şi cântecul 
greierilor creează o ambianţă de vis, prefer singurătatea, care 
îmi permite să comunic nemijlocit cu natura. 

Deodată, o siluetă a ţâşnit din umbra unui boschet. 

Instinctiv, am pus mâna pe mânerul săbiei, pentru că apariţia 
unui ucigaş plătit este un fenomen curent în lumea noastră. M- 
am liniştit când am văzut faţa unui prieten, Don Agustin 
Rodriguez, bancher şi colector de impozite, care îmi acorda un 
preţios sprijin financiar ori de câte ori mă aflam în nevoie. Şi 
asta se întâmpla des, pentru că sunt risipitor şi nu ajung 
niciodată să-mi echilibrez veniturile şi cheltuielile. 

Lumina lunii pline mi-a permis să-i disting expresia rătăcită, 
mâinile cuprinse de tremur, ochii holbaţi de frică. 

— Vă rog să-mi iertaţi, monseniore, apariţia intempestivă la o 
oră atât de târzie, fără să mă anunţ. Dar sunt în primejdie şi vă 
implor ajutorul! 

Sudoarea îi curgea pe faţă, iar veşmintele îi erau acoperite de 
praf. Un cal necheză în spatele boschetului. 

— Fug ca să mă salvez! Miliţienii Inchiziției sunt chiar acum pe 
urmele mele... 

M-a trecut un fior. 

— După cum ştiţi, sunt un converso, adăugă el. M-am 
convertit la creştinism. Se pare că Inchiziția consideră că am 
căzut iar în erezie. În trecut am întreţinut relaţii prieteneşti cu 
Juan Pedro Sanchez, acuzat că a participat la asasinarea unui 
inchizitor. El a reuşit să fugă în Franţa. Nu-mi rămâne decât să-i 
urmez pilda. Presupun că am fost denunţat de un duşman. Vă 
jur că sunt nevinovat! 

— Nu mă îndoiesc! Şi ce-aş putea face pentru 
dumneavoastră? 

— Să mă ajutaţi să trec frontiera în Franţa... Nu îndrăznesc să 
caut un ghid... Toate posturile de pază sunt mobilizate, pentru 


că tot mai mulţi evrei fug în străinătate... Cu siguranţă, un ghid 
m-ar denunța pentru a încasa o recompensă bună... 

Casa mea de la ţară se afla la poalele Pirineilor. Don Agustin 
mă punea într-o situaţie delicată... Nobilii spanioli care au 
îndrăznit să le ofere protecţie evreilor vânaţi de Inchiziţie au 
întâmpinat dificultăţi serioase. Autorităţile ecleziastice nu-i iartă 
pe laicii care le nesocotesc ordinele. 

N-am ezitat. Aveam oameni de încredere, capabili să-l treacă 
peste graniţă pe Don Agustin. Ştiau să-şi ţină gura. 

— Când vreţi să treceţi frontiera? 

— Cât mai curând posibil! Chiar în noaptea asta... 

— Nu vreţi să vă odihniţi puţin? Să mâncaţi ceva? 

Un lung suspin îi umflă pieptul. 

— Când te gâtuie frica, foamea şi somnul dispar... 

— Înţeleg... Mâine dimineaţă vă veţi afla în Franţa... 

Operaţiunea s-a desfăşurat fără dificultate. 

Când am aflat că Rodriguez a pus piciorul pe pământ francez, 
am răsuflat uşurat... Orice pericol dispăruse... 

Sau cel puţin aşa îmi închipuiam... 

În zilele următoare au început să circule tot felul de zvonuri în 
legătură cu Rodriguez. Potrivit unei prime versiuni, ar fi fost 
capturat şi ucis. Oameni de obicei bine informaţi susțineau că 
Sfântul Oficiu ordonase întemnițarea lui şi că s-ar fi sinucis în 
celula sa. Fuga lui era o variantă mai demnă de crezare. 

Apoi Sfântul Oficiu întrerupse tăcerea şi anunţă oficial 
deschiderea unei anchete în legătură cu Rodriguez, care s-a 
sustras milițienilor lui Hristos veniţi să-l aresteze. Tribunalul a 
hotărât urmărirea şi pedepsirea tuturor celor care i-au înlesnit 
fuga. 

Intre timp am aflat că Rodriguez îşi găsise un refugiu 
provizoriu la Bayonne. Vâlva în jurul acestei afaceri lua 
amploare. Urmăream cu oarecare nelinişte această vânătoare 
de oameni care, practic, se dovedea inutilă, căci persoana în 
chestiune se afla deja în afara jurisdicției Sfântului Oficiu. 

In cele din urmă, informaţia conform căreia Rodriguez se 
refugiase la Bayonne a provocat un scandal enorm. O indiscreţie 
putea să mă dea pe mâna autorităţilor ecleziastice. 


Nu îmi făceam prea mult sânge rău, pentru că apartenenţa 
mea la familiile regale ale Navarrei şi ale Spaniei îmi asigura o 
oarecare imunitate. 

Inchiziția a cerut extrădarea lui Rodriguez.  Instrucţia 
procesului intentat împotriva lui începuse deja în absenţa lui. 
Autorităţile franceze au răspuns că Rodriguez părăsise oraşul 
Bayonne pentru o destinaţie necunoscută. 

În cursul unei vânători de lupi pe teritoriile mele, vărul meu, 
mongrelul Alfonso de Aragon, devenit la şaptesprezece ani 
arhiepiscop de Saragosa, m-a informat că Tribunalul Inchiziției 
care funcţiona în dioceza lui a constatat că fuga lui Rodriguez 
constituie o probă de netăgăduit a vinovăţiei sale şi, în 
consecinţă, condangarea sa în absentiam va fi pronunţată cu 
siguranţă în câteva zile. Confiscarea considerabilei lui averi va 
reface parţial trezoreria regală, serios secătuită de războiul 
împotriva regatului arab al Granadei. Anchetatorii Sfântului 
Oficiu făceau eforturi pentru a-i descoperi pe complicii care îl 
ajutaseră pe Agustin Rodriguez, cel întors la iudaism, să-şi bată 
joc de fulgerele Inchiziției. 

În fine, invitaţii mei au plecat încântați şi sătui după o serie de 
vânători şi de banchete în stil roman. 

Într-o dimineaţă, am fost trezit brusc de valetul meu, care m-a 
anunţat alarmat că milițienii lui Hristos înconjuraseră castelul. 

— Trebuie să vă îmbrăcaţi şi să fugiţi, monseniore! Au venit să 
vă aresteze! 

Încă toropit de somn, am exclamat cu gura încleiată: 

— Să mă aresteze?... Pe mine?... 

Paşi grei răsunară în anticameră. În ciuda protestelor 
servitorilor, uşile batante fură date de pereţi cu violenţă şi un 
grup de milițieni ai lui Hristos, cu armele în mâini, pătrunseră ca 
un vârtej în camera mea, precedaţi de un călugăr bărbos, 
îmbrăcat în alb şi cu glugă neagră, un dominican, care se propti 
în faţa patului meu şi mă anunţă cu o voce cavernoasă: 

— În numele Sfântului Oficiu şi în virtutea puterilor care îmi 
sunt conferite, vă arestez pentru obstrucţionarea justiţiei! 

Am sărit jos din pat. 

— Îndrăzniţi să arestaţi un infante de Navarra? 

— Vă invit să nu vă opuneţi acestei măsuri ordonate de Sfânta 
Inchiziţie, dacă nu, voi fi obligat să folosesc forţa! 


Oamenii mei priveau stupefiaţi această descindere în forţă şi 
amenințările formulate pe un ton care nu admitea replică. 

Un miliţian înaintă şi, fără să ţină seama de mânia oglindită pe 
chipul meu, îmi confiscă sabia care se găsea pe un cufăr, la 
picioarele patului. 

În acel moment am înţeles că orice rezistenţă ar fi inutilă. Aş fi 
putut paria că Torquemada ordonase personal această măsură 
care-i depăşea atribuţiile. Dacă astăzi îndrăznea să atingă un 
infante regal, mâine îl va ataca pe regele însuşi. 

— Şi unde mă duceţi? 

— La Saragosa, monseniore, pentru a fi judecat! 

M-a cuprins furia: 

— Ceea ce faceţi nu este o arestare, ci pur şi simplu o răpire. 
Vă aflaţi pe teritoriu navarez, stat suveran independent. Mă 
ridicaţi pentru a mă târî la Saragosa, în regatul Aragon. Este 
inadmisibil! 

Călugărul răspunse imperturbabil: 

— Veţi explica asta judecătorilor... 

În timp ce mă îmbrăcam, am ordonat valetului meu: 

— Trimiteţi mesageri regelui! Raportaţi-i acest abuz! 

Mi-am dat seama dintr-odată că eram intrat până în gât într-o 
afacere foarte murdară... Ce ruşine... Îmi ieşisem din fire... 

leşirăm în curte sub ochii îngroziţi ai oamenilor mei. Scutierul 
mă întrebă: 

— Să vă pregătesc calul, domnule? Călugărul răspunse în locul 
meu: 

— Nu! Prinţul va fi transportat cu propriile noastre mijloace. 
Arătă cu un gest o mizerabilă trăsură cu banchete, trasă de o 
catârcă... 

Cupa amară a umilinţei pe care trebuia să o înghit era de abia 
la început. În ciuda împotrivirii mele, trei milițieni mi-au legat 
mâinile la spate. Această măsură m-a copleşit. Mânia, ruşinea, 
perplexitatea mă devorau. s 

Coloana s-a pus în mişcare. Inainta încet pe drumul colbuit, 
făcându-l mai lung, pentru a-mi spori suferinţele mele morale şi 
a mă epuiza înainte de a mă prezenta în faţa tribunalului. 

Speram, totuşi, într-o intervenţie energică a regelui. Aşteptam 
ca un detaşament din garda lui să apară în goana mare pentru a 
mă elibera. 


O deziluzie teribilă urma să-mi clatine şi ultimul sentiment de 
securitate. Când seara îşi întindea umbrele, am făcut un popas 
la o mânăstire, unde trebuia să fim găzduiţi în timpul nopţii. 
Acolo am fost ajunşi din urmă de duhovnicul meu, călare pe un 
catâr. S-a apropiat de trăsură şi m-a binecuvântat zâmbind, dar 
fără să deschidă gura. 

Abia atunci mi-am dat seama de gravitatea situaţiei mele. 
Eram un incomunicado. În afara inchizitorilor, nimeni nu avea 
voie să-mi adreseze niciun cuvânt înainte de a fi supus unui lung 
interogatoriu. 3 

Am petrecut noaptea închis într-o chilie strâmtă. In ciuda 
oboselii, nu am putut închide ochii. Propria mea familie mă 
părăsise. Îmi aminteam de tratamentul suportat de marchizul de 
Cadiz, comandant de armată, pentru că şi el, ca şi mine, 
încercase să stea în calea justiţiei. Nici reputaţia lui de erou 
naţional, nici rangul său nobiliar nu l-au putut scuti de jignirile 
abuzive ale Sfântului Oficiu. 

Îmi veneau în minte scene legate de supliciile Inchiziției: 
eretici duşi la eşafod, ruguri devorând cărnuri sfârtecate, 
cadavre fumegânde, legate de stâlpi înnegriţi de foc... 

Şi Dumnezeu îngăduie săvârşirea acestor orori... 

Îmi amintesc de preceptorul meu umanist, care ridica din 
umeri cu un zâmbet dezamăgit: 

— Aşezat pe tronul său ceresc, Dumnezeu priveşte la fel ca 
mine şi ca dumneavoastră înfiorătoarele crime săvârşite la 
picioarele sale şi aşteaptă Judecata de Apoi pentru a-i pedepsi 
pe vinovaţi... Până atunci tiranii, criminalii, bandiții, escrocii 
transformă lumea celor vii în infern... venirea lui lisus pe acest 
pământ a fost marcată de masacrarea unor nevinovaţi... Trist 
început pentru domnia lui... 

Cuvintele lui nelegiuite, blasfemiatorii, mă uimeau... Uneori, 
însă, îndoielile mă încolţeau... 

Preceptorul meu ecleziastic clătina capul şi îşi făcea semnul 
crucii. 

— Inchizitorii nu sunt decât executanţii mâniei divine şi ai 
ordinelor necruțătoare ale Domnului. 

Eu nu îi vedeam sub aspectul unor instrumente ale lui 
Dumnezeu. Cred că în sinea lor au ajuns să se identifice cu 
Dumnezeu însuşi, concepţie condangabilă prin definiţie... 


— Dumnezeul inchizitorilor este lehova din Vechiul Testament, 
Dumnezeul răzbunător, feroce din Deuteronom, Dumnezeul lui 
Saul şi al lui lov, în timp ce Domnul nostru este Dumnezeul 
milostiv, paşnic şi drept din Noul Testament... 

— Adică există doi Dumnezei?, întrebam consternat. 

— De ce nu? Dumnezeul islamicilor nu este şi al nostru, nici 
cel al indienilor... 

Un zâmbet sibilin dădea feţei sale o expresie ciudată de tap, 
imagine accentuată de barba-i ascuţită... 

Aceste teorii erau de neînțeles pentru mine... Speculaţiile 
filosofice nu sunt partea mea tare... 

Pentru nimic în lume n-aş fi cerut lămuriri teologului, care s-ar 
fi lansat în subtilităţi interminabile şi mai ales plictisitoare... 

În ceea ce mă priveşte eram dezorientat. Am fost târât în 
justiţie pentru că acordasem ajutor unei fiinţe umane aflate în 
primejdie... 

Inchizitorii mă transformau în martir... Pe când traversam 
satele, locuitorii ne priveau cu o curiozitate marcată de frică. La 
trecerea dominicanului, care îi binecuvânta cu un zâmbet 
binevoitor, îşi plecau umili capul şi îşi făceau semnul crucii. Pe 
mine mă priveau insistent, cu o ostilitate vizibilă. 

Această mizerabilă călătorie, pentru mine un adevărat calvar, 
părea să nu se mai sfârşească. Nu se întrerupea decât în timpul 
scurtelor popasuri nocturne. În mânăstiri primeam un biet 
culcuş şi o mâncare mizerabilă. 

La Saragosa condiţiile s-au înrăutățit. Oamenii cu care mă 
întâlneam mă înjurau, deşi milițienii lui Hristos încercau să le 
modereze zelul, aruncau până şi cu pietre, care uneori mă 
răneau. 

La un colţ de stradă am recunoscut în mulţime pe un tânăr 
nobil, Jorge Mendoza, care întotdeauna îmi declarase o sinceră 
prietenie. De data asta am citit în ochii lui o surpriză înfricoşată. 
A schiţat din cap un salut, apoi a dat pinteni calului şi s-a 
îndepărtat, ca şi când prezenţa mea l-ar fi înspăimântat. 

Am înţeles atunci de ce eram tratat ca un ciumat: toţi mă 
considerau un eretic, care trebuia să-şi primească pedeapsa. 

Străzile din Saragosa, pe care le străbăteam înainte în suita 
regelui sau în mijlocul unor tineri nobili dornici de plăceri, făceau 
acum coşmarul pe care îl trăiam. Mă duceau direct în iad. 


Am ajuns în sfârşit la mănăstirea dominicanilor, care servea 
drept închisoare pentru eretici; aici mă aşteptau încercările unui 
lung şi penibil proces. La capătul calvarului se profila 
condangarea la moarte sau, în cel mai bun caz, o pocăință 
severă. O achitare era de neconceput. 

Am fost introdus într-o sală spațioasă, împărţită prin nişte 
gratii. De partea cealaltă a gratiilor stătea un individ gras, cu 
faţa buhăită, împodobită cu o barbă căruntă şi îmbrăcat într-o 
robă neagră. La intrarea mea s-a ridicat, m-a salutat respectuos 
şi, după ce a adresat un zâmbet slugarnic călugărului dominican 
care ne supraveghea, mi-a vorbit: 

— Monseniore, sunt însărcinat de Sfântul Oficiu să vă asigur 
apărarea. Voi studia dosarul dumneavoastră cu atenţie... 

M-a salutat şi a plecat... 

Ultimele mele iluzii potrivit cărora odată identitatea mea 
stabilită voi fi eliberat repede, cu scuzele tribunalului, s-au 
spulberat. 

După o noapte petrecută într-o celulă rece şi umedă, în 
dimineaţa următoare am fost din nou adus în faţa avocatului, 
care m-a sfătuit cu un ton mieros: 

— Monseniore, îmi permit să vă recomand să mărturisiţi 
anchetatorilor tot adevărul, să vă exprimaţi cu sinceritate 
căinţa, să declaraţi că pe viitor veţi respecta legile sfintei 
noastre Biserici şi că veţi acorda tot sprijinul dumneavoastră, 
fără cea mai mică rezervă, luptei drepte pe care Sfântul Oficiu o 
poartă împotriva ereticilor... 

N-a uitat să ceară aprobarea tăcută a supraveghetorului, a 
cărui faţă păstra o imobilitate severă. 

Călugărul m-a dus din nou în celula care înainte servise, 
probabil, drept loc de odihnă unui singur călugăr. Acum se 
înghesuiau în acest spaţiu minuscul patru paturi, suprapuse 
două câte două. 

Înainte de a ieşi, îmi spuse cu o voce ştearsă: 

— Veţi primi hrana cuvenită! Răbdare! 

O recomandare inutilă, care m-a făcut să râd mânzeşte. 

Cu moralul distrus, m-am lăsat să cad pe unul din paturi, la 
întâmplare. 


Aşternutul se compunea dintr-o pătură găurită şi o pernă 
murdară. Ambianţa mizeră avea scopul să stoarcă şi ultima 
vlagă psihică a inculpaţilor. 

Deodată, uşa se deschise şi doi călugări aduseră un fel de 
zdreanţă umană, o fiinţă aproape inconştientă, pe care o 
aruncară pe patul aflat lângă mine. Apoi au plecat. Zgomotul 
cheii răsucite în broască avea ceva sinistru. 

Nenorocitul gemea şi bâiguia cuvinte neînţelese. Aş fi vrut să-l 
ajut, dar nu ştiam cum să mă comport. Puțin câte puţin, a ieşit 
din năuceală, reuşind să articuleze câteva cuvinte, întrerupte de 
sughiţuri. Am înţeles că fusese supus la chestionar. Adică la 
tortură. Procedeele folosite de Inchiziţie sunt mai mult sau mai 
puţin cunoscute de profani. Unele dintre ele puteau fi descifrate 
pe faţa lui umflată, pe gâtul său plin de vânătăi. Două degete 
ale mâinii drepte îi fuseseră zdrobite. 

Un călugăr ne aduse raţia mizerabilă. O supă scârboasă şi o 
bucăţică de pâine care mirosea a mucegai. 

Tovarăşul meu de celulă nu s-a atins de mâncare, pentru că 
era incapabil să înghită. În ceea ce mă priveşte, aş fi preferat să 
mor de foame decât să mă ating de o asemenea porcărie. 

Vecinul meu, un biet nenorocit aproape în zdrenţe, îşi 
recăpătase luciditatea. Mă privea neîncrezător şi n-a mai 
deschis gura. l-am respectat tăcerea. 

Către miezul nopţii, somnul fugise şi l-am auzit plângând. 

A doua zi l-au luat pe sus şi de atunci nu l-am mai revăzut 
niciodată. 

Bănuiesc că inchizitorii au vrut să mă facă să înţeleg ce mă 
aşteaptă dacă voi continua să fiu îndărătnic. 

Locul fostului meu tovarăş de chilie a fost luat - în seara 
următoare - de un bătrân converso cu obrajii palizi, care 
tremura ca o frunză şi bolborosea cuvinte incoerente... 

Trecuseră trei zile de plictiseală, pe care le-am petrecut în 
celula asta lipsită de aer, când am fost condus din nou în sala cu 
gratii, unde avocatul meu mă aştepta cu un zâmbet încurajator. 

— Monseniore, am obţinut ca tribunalul să procedeze direct la 
interogarea dumneavoastră, pentru a vă scuti de o lungă şi 
obositoare anchetă condusă de magistratul instructor. Mi-am 
permis să susţin în faţa judecătorului faptul că sunteţi dispus să 
mărturisiţi tot adevărul, fără să omiteţi niciun detaliu. 


— Aţi făcut foarte bine! Nu am nimic de ascuns. 

După o noapte agitată de coşmaruri, m-au târât în faţa 
tribunalului Sfântului Oficiu. 

Cum ştiam, de altfel, şedinţele nu erau publice. Dezbaterile se 
desfăşurau în cel mai strict secret. Deţinutul, năucit de tortură şi 
de cele mai inumane presiuni morale, se afla singur în faţa 
judecătorilor. 

O sală tapetată în negru oferea un cadru înspăimântător celor 
trei judecători numiţi de Torquemada, care constituiau Curtea 
de Justiţie. Trei fraţi dominicani cu feţe mohorâte, ostile, stăteau 
în spatele unei mese lungi, aşezată pe o estradă înaltă, pentru 
a-l obliga pe acuzat să-şi ridice privirea tulburată de o spaimă 
dementă. 

La mesele laterale, mai mici, erau instalaţi episcopul diocezei, 
avocatul fiscal şi notarul care consemna dezbaterile. 

Avocatul meu se afla la o distanţă apreciabilă de mine, ca şi 
când s-ar fi temut de o contaminare periculoasă. 

Am pronunţat jurământul, cu mâna ridicată, în faţa notarului 
care mi-a dictat formula, apoi m-am întors către masa înaltă, 
unde judecătorii stăteau cocoţaţi asemenea unor cucuvele 
înainte de a porni să vâneze în noapte. Lumânările aprinse 
aruncau asupra lor o lumină galbenă, sinistră. Un crucifix 
completa decorul sinistru. 

Preşedintele instanţei îmi ceru cu o voce scăzută să-mi declin 
numele, data naşterii, titlurile mele civile, apoi îmi puse o serie 
de întrebări surprinzătoare: dacă sunt catolic practicant, dacă 
m-am spovedit în cursul lunii trecute, dacă admit că religia 
creştină reprezintă singura credinţă adevărată, apoi m-a 
interogat asupra simpatiei mele pentru conversos. 

Am răspuns cu demnitate: 

— Am cunoscut la Curtea maiestăţilor lor catolice câţiva 
conversos care ocupau demnități înalte, laice şi ecleziastice. 

— Nu v-aţi îndoit niciodată de sinceritatea lor? 

— Nu! Eu nu mi-am pus niciodată această întrebare. Slujitorii 
Bisericii sunt singurii competenţi în acest domeniu. Cei pe care i- 
am cunoscut îşi îndeplineau conştiincios obligaţiile rituale. 

— Când Agustin Rodriguez a venit la dumneavoastră să vă 
ceară ajutorul, v-a explicat motivul fugii sale? 

Întrebările capcană începeau. 


— Mi-a spus numai că are duşmani puternici care voiau să-l 
distrugă. M-a lăsat să înţeleg că era vorba de duşmani din 
domeniul afacerilor. 

În realitate, îmi vorbise despre copoii Inchiziției, care îl 
urmăreau. Dar această discuţie avusese loc între patru ochi, 
deci nu existau martori. Scopul scuză mijloacele. O minciună 
iscusită mi-ar putea salva viaţa. 

— Am ajutat o fiinţă umană care se afla în pericol. Am 
executat porunca din Biblie: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine 
însuţi. lisus Hristos a vrut să spună că trebuie să-i iubim pe 
apropiații noştri ca pe Dumnezeu. 

Lecţiile preceptorului meu ecleziastic mă ajutau să ies dintr-o 
situaţie critică. 

— Pretindeţi că n-aţi ştiut că era acuzat de iudaizare şi de 
complicitate la asasinarea fratelui Arbuez? 

— Nu pretind! Spun adevărul! La epoca săvârşirii crimei eu mă 
aflam la Navarra. Veştile nu zboară ca păsările... 

Avocatul îmi aruncă o privire dezaprobatoare. Agresivitatea 
mi-ar putea aduce necazuri. Trebuia să-mi moderez atitudinea. 

Dezbaterile se învârteau în jurul acestei chestiuni capitale. 

— Există un martor care vă contrazice afirmaţiile. 

— Dacă există un pretins martor, vă pot asigura că minte. 
Sunt gata să mă supun la o confruntare cu acest individ. 

Cei doi servitori ai mei, care au înlesnit fuga lui Rodriguez în 
Franţa, nu cunoşteau dedesubturile acestei afaceri. Prin 
întrebări viclene, judecătorul încerca să-mi smulgă o mărturisire, 
sau măcar o contradicţie. 

O mânie rece îmi dădea puteri nebănuite. Puteam fi foarte 
îndârjit când era în joc demnitatea mea. Ajunsesem la o stare în 
care furia depăşeşte frica. Aş fi suportat tortura fără să ezit. 
Trăiam cu convingerea că inchizitorii nu vor îndrăzni să mă 
supună acestei încercări. jucam totul pe această carte. Chiar şi 
puterea Sfântului Oficiu are limite. 

Până la urmă, tribunalul a constatat că am împiedicat justiţia, 
conştient sau nu, să-şi urmeze cursul împotriva unui iudaizat 
complice la o crimă odioasă: existau dovezi serioase împotriva 
mea. 


Am protestat viguros, invocând lipsa de probe care să 
stabilească reaua mea credinţă; o condangare nu poate fi 
pronunţată pe baza unor simple prezumţii. 

Judecătorul a replicat cu aroganță că n-am prezentat în faţa 
Curţii probe ale nevinovâţiei mele. 

Am susţinut că probele negative nu sunt cerute în justiţie, 
dovada vinovăţiei fiind în sarcina acuzării. 

Argumentele mele au fost respinse. Sfântul Oficiu judecă după 
nişte criterii stabilite de Consiliul Suprem al Inchiziției. 

Curtea m-a condangat la pocăință publică în piaţa bisericii 
metropolitane. Cu capul plecat şi cu pieptul dezgolit, va trebui 
să-mi exprim regretul şi remuşcările pentru că i-am jignit pe 
Dumnezeu şi Sfântul Oficiu, apoi voi fi biciuit de doi călugări 
până va curge sângele necesar spălării păcatelor. 

Acest spectacol oribil s-a desfăşurat în faţa unei mulţimi de 
curioşi înfioraţi de plăcere şi a clerului oraşului, grupat în jurul 
vărului meu, Alfonso, arhiepiscopul adolescent. A fost cea mai 
îngrozitoare încercare din viaţa mea. 

După acest act de căinţă am fost iertat de Sfântul Oficiu şi pus 
în libertate... 

De atunci, am avut timp să reflectez. Suferisem un tratament 
degradant, inuman, şi numai graţie calităţii de prinţ de sânge 
am putut să scap din ghearele Inchiziției. 

Dar câte victime ale acestui tribunal extraordinar puteau să se 
bucure de statutul meu privilegiat?... Cu sufletele şi trupurile 
zdrobite, aceşti oameni dispar în neant, iar trecerea lor prin 
această lume mizerabilă este marcată prin menţionarea unor 
nume în dosarele Sfântului Oficiu. Nimeni nu avea curajul să-i 
apere. Avocaţi servili, ca al meu, erau de fapt apărători ai 
Inchiziției. 

Agustin Rodriguez, converso iudaizat, scăpase de rug. Dar 
averea lui, marea lui avere, a fost înghițită de trezoreria regilor 
catolici, de lăzile lui Innocent al VIll-lea şi ale lui Alessandro al 
VI-lea - mari protectori ai Inchiziției - şi de pungile bastarzilor 
lor. 

Când am aflat că Cesare Borgia a fost arestat la Neapole, 
trimis sub escortă în Spania şi închis în fortăreaţa Medina del 
Campo, am simţit o mare satisfacţie. 


Eclipsarea acestui fiu al papei părea totală. Cel puţin, aşa 
credeam. Dar a revenit recent în actualitate; a evadat din 
închisoare şi s-a refugiat la Curtea din Navarra, la rudele sale 
prin alianţă din Casa Albret. 

Acolo i-a oferit regelui serviciile sale de condotier... Pretext 
aparent generos, dar care nu înşela pe nimeni. 

Am fost singurul prezent la ceremonia de învestire care nu i- 
am urat bun venit. Amintirea contactului meu dur cu tribunalul 
Inchiziției era prea apropiată de mine pentru a nu-mi influenţa 
atitudinea faţă de această tristă figură de nobil de ţară. 

Cesare, care îşi oferise serviciile sale de condotier regelui 
Spaniei, îndrăzni să-i scrie regelui Louis al XIII-lea, cerându-i 
permisiunea să intre în Franţa şi să se stabilească pe 
pământurile din Valentinois. Suveranul i-a răspuns scurt că 
ducatul a fost reluat de Coroana Franţei. Regele plătise destul 
de scump divorţul său de diforma Jeanne... 

Regatul de Navarra, ca şi alte state europene, a devenit 
câmpul de bătaie între două mari familii nobile: Beaumont şi 
Agramont. 

Cesare a primit misiunea să asedieze castelul Vian, care se 
afla în mâinile clanului Beaumont, inamic al regelui. 

Asediatorii încercau o ieşire în forţă. Imprudent, s-a repezit 
asupra lor fără să dispună de un număr suficient de oameni 
pentru a-i respinge. In cursul luptei corp la corp care a urmat, 
Cesare şi-a găsit moartea. Sfârşit lamentabil al unui condotier 
care visase coroana regală a Italiei reunite sub sceptrul său. 

Am lăsat capitolul femei la sfârşitul mărturisirilor mele, căci el 
explică motivul pentru care am ajuns în faţa tribunalului 
Inchiziției. 

Joaquin Estevez, unul dintre cei doi oameni ai mei care l-au 
ajutat pe Rodriguez să treacă frontiera, este căsătorit cu 
Bibiana, o femeie care suferă de boala geloziei. Când i-am 
încredinţat soţului ei această fatală misiune, care l-a îndepărtat 
de casă două sau trei nopţi, ea şi-a imaginat că tovarăşul ei de 
viaţă a profitat de ocazie pentru a-şi vizita ibovnicele. Între ei, 
discuţiile, injuriile, schimbul de scatoalce se ţineau lanţ. 

Ea s-a plâns duhovnicului şi l-a implorat să-l aducă pe soţul ei 
pe calea cea dreaptă. Preotul i-a recomandat răbdare, soluţie 
care nu a avut darul să o liniştească. 


Pentru a pune capăt scenelor din ce în ce mai violente, soţul i- 
a explicat că nu a făcut altceva decât să-i înlesnească trecerea 
în Franţa unui rico hombre, potrivit ordinului meu. 

Bibiana i-a repetat duhovnicului pretextul invocat de soţul ei. 
Pentru că secretul spovedaniei era garantat, preotul a găsit 
modalitatea prin care s-o facă să vorbească în faţa unui preot 
dominican... 

Tăvălugul începuse să se rostogolească. Estevez şi Pamfilo au 
fost ridicaţi şi ei imediat după arestarea mea... 

O femeie geloasă contribuise la declanşarea afacerii 
Rodriguez... 

CRISTOFORO COLUMBO 

cunoscut sub numele de Cristobal Colon, zis şi Cristofor 
Columb 

M-am născut la Genova... 

Un oraş în care străzile, mai degrabă nişte ulicioare, sunt atât 
de strâmte încât dacă întinzi braţele lateral atingi cele două 
rânduri de case. 

Dacă Samson ar fi trăit aici, ar fi putut dintr-un pumn să 
dărâme o stradă întreagă... Clădirile înalte, cu patru sau cu cinci 
etaje, sunt şubrede ca nişte castele din cărţi de joc. 

În aceste crevase citadine, reci şi întunecate, soarele pătrunde 
numai câteva clipe, când se află la zenit. 

Să le parcurgi ziua este anevoie, întrucât la fiecare răscruce 
circulaţia se blochează. Când vrei să faci un transport, trebuie 
să te aştepţi la tot felul de neplăceri. 

Să circuli noaptea?... Îți rişti pielea, pentru că taberele 
vrăjmaşe, mai întotdeauna în stare de război, transformă 
străzile în câmp de luptă. Când conflictele armate se mai 
potolesc, răufăcătorii porniţi la vânătoare de oameni, înainte de 
a-ţi smulge punga, te spintecă. 

Duhori pestilenţiale te asaltează. Canalizarea, cunoscută de 
pe vremea romanilor, ţine de un trecut de mult uitat. Gunoaie 
mocirloase, împuţite, bălegar în putrefacție îţi împroaşcă 
hainele, care îşi pierd culoarea iniţială sub un strat cenuşiu de 
mizerie. 

Când noi, copiii, ne întorceam acasă, plini de noroi, puţind ca 
nişte purcei, după ce se lamenta şi ne certa - de altfel inutil - 
mama trecea la treabă, ca să ne vadă curaţi. Osteneală 


zadarnică, pentru că după fiecare ieşire în oraş ne întorceam 
parcă şi mai murdari, şi mai jegosi... 

Mi-am petrecut copilăria într-o casă cu patru niveluri - cu câte 
o singură cameră la fiecare etaj - construcţie care nu urma 
niciun criteriu estetic. La parter erau prăvălia şi atelierul tatălui 
meu, Domenico, care este ţesător, la primul nivel era bucătăria, 
despărțită cu un paravan de o sală comună, la al treilea - 
camera părinţilor şi la ultimul - sub acoperiş - camera băieţilor. 

De la cea mai fragedă vârstă - opt sau nouă ani - lucram cu 
tata în atelier. 

Un ţesător care transformă lâna în stofă face atât de multe şi 
de monotone operaţii încât nu mă voi obosi să le enumăr. 

La şcoală, învăţam materiile predate cu o atenţie încordată, 
vecină cu disperarea. Imi este ruşine să o recunosc, dar aveam 
oroare de meseria tatălui meu. Visam să ies din mlaştina în care 
mă bălăceam, să respir aer curat şi să mă bronzez la soare. 
Când urcam pe acoperişul casei noastre şi priveam spaţiile largi, 
simţeam nu numai o plăcere de nespus, ci şi un fel de beţie greu 
de exprimat. 

Eram fericit când trebuia să transport baloturile de stofă 
orânduite într-un cărucior pe care îl împingeam cu braţele până 
în port, unde erau îmbarcate pe vase de cursă lungă. Când 
ieşeam din labirintul acestui oraş înconjurat de munţii care îmi 
evocau nişte coloşi infernali gata să îl strivească, priveam marea 
nesfârşită, de un albastru sidefat şi îmi umpleam plămânii cu 
aerul ei proaspăt, uşor sărat; mă cuprindea un fel de beţie. 

Niciodată aceeaşi, îşi schimba culoarea, toanele, înfăţişarea. 
Liniştită sau agitată, întunecată sau strălucitoare, exercita 
asupra mea o influenţă atât de puternică încât îmi venea să mă 
îndrept spre ea şi să merg pe valuri ca Hristos. 

Mi-am dat seama că marea reprezenta viaţa mea, că trebuia 
să mă închin ei, să ascult vrăjit ritmul valurilor care mă invitau 
să împartă cu mine secretele lor. 

M-am hotărât atunci să devin marinar, să parcurg întinderile 
nesfârşite ale mării. 

Genovezii au o reputaţie proastă. Se spune că sunt avizi de 
câştig, egoişti, arţăgoşi şi că nu îşi respectă cuvântul dat. 

Contrar acestor critici, tatăl meu dădea faţă de mine dovada 
unei generozităţi care mă emoţiona. Ar fi preferat să urmez 


calea pe care mi-o hărăzise, de a deveni ţesător, ca şi el, cu atât 
mai mult cu cât eram cel mai mare dintre copiii lui. 

Inlocuirea mea cu un salariat necesita cheltuieli suplimentare. 
Mama plângea la gândul că n-o să mă mai vadă în preajma ei, 
că voi înfrunta pericolele mării, că voi duce o viaţă dezordonată, 
desfrânată, ca marinarii care au câte o nevastă în fiecare port. O 
linişteam, asigurând-o de respectul meu pentru o familie 
sănătoasă şi unită, de dorinţa mea de a duce o viaţă curată, 
pioasă, potrivit învățăturilor Bibliei. 

Fratele meu mai mic, Bartolomeo, mi-a urmat exemplul, dar 
cu o diferenţă. In timp ce marea şi navele exercitau asupra mea 
o seducţie irezistibilă, el era atras de cartografie şi de 
matematică. Făcându-i pe marinari să navigheze după indicaţiile 
sale, s-ar fi aflat în postura unui demiurg care conduce flotele 
departe, doar prin puterea spiritului său. 

M-am angajat mus la treisprezece ani, pe o caracă. Atunci 
când m-am văzut la bordul vasului, aparent pierdut între două 
infinituri - marea şi cerul - am încercat un sentiment de înălţare, 
de parcă m-aş fi desprins de lumea materială şi m-aş fi avântat 
pe culmile accesibile numai pescăruşilor. 

Dar visurile nu au ţinut mult, pentru că muncile cele mai grele 
şi cele mai puţin poetice erau rezervate marinarilor copilandri 
care nutreau ambiția să devină marinari adevăraţi: spălam 
calele şi puntea, îl ajutam pe bucătar, cârpeam rufăria şi hainele 
echipajului. Dar aceste numeroase şi obositoare munci nu mă 
împiedicau să învăţ meseria de navigator şi să aspir la aceea de 
explorator. 

Pe lângă aspectul practic al acestei meserii, superiorii ne-au 
învăţat cât de important e să respecţi cu sfinţenie un secret la 
care neguţătorii ţin ca la ochii din cap. Secretul asupra 
destinaţiei mărfurilor este necesar pentru a lupta împotriva 
concurenţei, pentru a te apăra împotriva piraţilor care dispun de 
informatori în toate porturile. Starea de război perpetuu ne 
obligă să fim în permanenţă gata de luptă. Barbaresco - pirați 
din nordul Africii - bântuiau Mediterana; capturau velierele şi 
încărcătura lor, iar pe marinari îi luau în sclavie. 

Pe această mare interioară, numită astfel de strămoşii romani, 
singurii ei stăpâni, navigația se face în zilele noastre în funcţie 
de reperele pe care le oferă coastele, insulele sau recifele 


vizibile. Există hărţi de navigaţie cu ajutorul cărora se dirijează 
intrarea în principalele porturi. Hărțile de ansamblu sunt, 
practic, de negăsit, pentru că puterile maritime le păstrează cu 
o străşnicie care frizează nebunia. Dar dincolo de Coloanele lui 
Hercule, în apele oceanului, folosirea hărților este rezervată 
velierelor care navighează exclusiv în serviciul statului. Un 
marinar care ar copia sau ar vinde un astfel de document s-ar 
expune la pedeapsa cu moartea. 

Prinţul Henrique Navigatorul, fiul regelui João | al Portugaliei, a 
pus la Sagres - la sud de Algarve - bazele unui centru de studii 
geografice, cartografice şi matematice, precum şi un şantier de 
construcţii navale, unde accesul este strict interzis persoanelor 
neautorizate. 

Bartolomeo a reuşit să fie primit la Sagres graţie talentului şi 
competenţei sale în domeniul cartografiei. El urma să-mi fie de 
mare ajutor când ideea explorării oceanului mi-a fost inspirată 
de teoriile lui Ptolemeu asupra sfericităţii pământului, precum şi 
de faimoasa frază a lui Seneca: „Va veni un timp îndepărtat 
când oceanul îşi va rupe lanţurile şi pământuri imense se vor 
arăta oamenilor”. 

Periplurile mele nu se limitau numai la Mediterana. Am trăit o 
senzaţie de spaimă, de oroare, pe această mare, când piraţii au 
capturat trei caravele dintr-un convoi din care făcea parte şi 
caraca mea. Am scăpat graţie unui vânt favorabil care s-a 
stârnit ca prin minune, în ultimul moment. Nu-i voi uita niciodată 
pe barbaresco năpustindu-se asupra caravelelor noastre ca o 
haită de lupi asupra unei turme de capre. Am văzut de la 
distanţă corăbiile care ardeau, în timp ce vălătuci de fum se 
ridicau spre cerul senin, luminos. 

Am fost decepţionat, pentru că în mintea mea, pe atunci încă 
de copil, Sfântul Gheorghe nu a intervenit cu sabia lui de foc 
pentru a-i apăra pe marinarii creştini... 

Tremurând de frică, am schiţat semnul crucii spre a-i mulţumi 
lui Dumnezeu că ne-a salvat, pe noi, marinarii de pe caracă... 

Noi, genovezii, nu suntem agreaţi ca naţiune. Suntem acuzaţi 
în bloc, pentru că în timp ce Constantinopolul era asediat, 
negustorii noştri, care se aflau în zona rezervată lor de la 
Galata, i-au trădat pe apărătorii creştini ai oraşului, deschizând 


porţile cartierului lor osmanlâilor. Ei sperau să obţină în schimb 
un tratament privilegiat, calcul care s-a dovedit ulterior greşit... 

Mediterana a devenit aproape o mare turcească. Venețienii 
sunt singurii care îndrăznesc să-i înfrunte. Un număr de 
negustori creştini, mai mult sau mai puţin toleraţi de turci, se 
expun la riscuri dacă îşi continuă comerţul cu Orientul. 

Legăturile mele cu Genova s-au rărit pentru că, după moartea 
mamei mele, tata s-a retras la Savona, unde deschisese o 
cârciumioară. Acolo îmi petreceam scurtele mele escale. 

intre timp am devenit matelot. Învăţasem la o şcoală dură 
toate secretele meseriei. Puteam să obţin oricând rangul de 
pilot. 

Când m-am îmbarcat pe o caravelă flamandă, cu destinaţia 
Flandra - via Lisabona, Portsmouth -, nici nu mă gândeam că 
mă despărţeam pentru totdeauna de Genova, de Savona, de 
Italia. 

Nava mea făcea parte dintr-un convoi de cinci vase înarmate, 
pentru a face faţă tuturor eventualităţilor. 

Am încercat o mare emoție când am trecut de Coloanele lui 
Hercule şi am ieşit în largul apelor cenuşii-verzui ale marelui 
ocean. Pe Mediterana aerul este mai blând, vânturile mai puţin 
violente şi în general schimbătoare. 

Pe ocean, vântul suflă pe zone întinse în aceeaşi direcţie. 
Când devine schimbător şi aduce furtuni, îi pune la grea 
încercare pe piloţii şi pe căpitanii cei mai experimentați. 

Aveam senzaţia ciudată că fac corp comun cu această 
imensitate care ne atrăgea spre adâncuri nemărginite. 

Călătoria spre Flandra avea să ne poarte ghinion. Organizatorii 
nu prevăzuseră riscul întâlnirii cu vase franceze agresive, pentru 
că starea de război între Franţa şi Flandra abia se declarase. 
Fatalitatea a făcut ca ruta noastră să fie blocată de o flotă de 
treisprezece galere ale regelui prea creştin. Pavilionul Flandrei 
le-a provocat mânia. O bătălie inegală s-a dezlănţuit: tiruri de 
artilerie, abordaje, lupte corp la corp, urlete de mânie, strigătele 
răniților... 

Călătoria noastră s-a încheiat cu o catastrofă. Vasul pe care 
mă aflam s-a scufundat, numeroşi mateloţi găsindu-şi sfârşitul în 
adâncuri. 


Eu m-am salvat agăţându-mă de o scândură. Cu multă 
greutate am reuşit să ajung la mal, care, din fericire, era destul 
de apropiat. Locuitorii de pe țărm care urmăriseră curioşi lupta 
navală m-au salvat, mi-au acordat adăpost şi hrană. 

După nenumărate peripeții, pe care nu merită să le mai 
povestesc, mi-am făcut o intrare nu prea glorioasă la Lisabona, 
unde am avut marele noroc să-l întâlnesc pe Bartolomeo, fratele 
meu, cartograful, care lucra pentru autorităţile maritime 
portugheze. 

Mi-a propus chiar să mă alătur grupului său, care câştiga bani 
frumoşi, fiindcă lucra fără întrerupere pentru portughezi, care 
erau cuprinşi de febra explorărilor îndepărtate. 

Alături de el am avut privilegiul să-mi perfecţionez studiile de 
geografie şi cartografie. Amândoi aveam convingerea că 
pământul este rotund. 

— Nu pot să cred că pământul este plat, ca un disc al cărui 
centru este lerusalimul, teorie propovăduită de părinţii Bisericii. 

Sfântul Augustin nu putea admite faptul că supuşii Bisericii 
merg la antipozi cu capul în jos şi cu picioarele în sus, ca 
muştele pe tavan. Sfântul Crisostom împărtăşea punctul lui de 
vedere, Sfântul Bonifacio nu contenea să nege sfericitatea 
pământului. Declara că acei creştini care susţin contrariul comit 
o erezie pentru care merită rugul... 

Fierbând de indignare, Bartolomeo continua cu ardoare: 

— Cum aş putea accepta hărţile ecumenice, care pretind că 
Pământul - potrivit Sfintei Scripturi - a fost împărţit între Sem, 
Ham şi lafet, ceea ce corespunde unei împărţeli în trei - Europa, 
Asia şi Africa - totul fiind înconjurat de ocean, dincolo de care se 
află Paradisul, Edenul? Sau că Pământul are forma unei cutii al 
cărei capac este cerul? Sau că acelaşi Pământ se mai numeşte 
şi orbis terrarum, pentru că este rotund ca o roată? Orbis 
înseamnă roată!... Să resping teoriile care susţin că Pământul e 
rotund doar pentru că Biblia respinge acest adevăr axiomatic?... 
Să cred în absurd în niciun caz nu este specialitatea mea! 

In schimb, el le aducea laude lui Ptolemeu, Hiparh şi 
Eratostene, teoreticienii sfericităţii Pământului. 

Convingerile sale nu făceau decât să-mi consolideze ideea că 
există posibilitatea de a ajunge în India navigând spre vest, pe 
marele ocean. 


Hărțile pe care Bartolomeo le desfăşura în faţa ochilor mei - în 
special una dintre ele, semnată de Toscanelli - mă stimulau, mă 
îndemnau să trec la acţiune. 

Desenarea şi vânzarea hărților geografice, un neîntrerupt du- 
te-vino la Sagres pentru comenzi noi, nu-mi puteau satisface 
setea de a cutreiera mările. Străzile înguste ale Lisabonei îmi 
aminteau de ambianța sufocantă de la Genova. Am abandonat 
viaţa civilă pentru a mă dedica din nou navigaţiei. Am parcurs 
coasta de vest a Irlandei, urcând spre nord la bordul unor vase 
pescăreşti, care se cufundau în ceaţă, în căutarea bogatelor 
bancuri de peşte. 

Am învăţat să evit capcanele mortale ale recifelor care te 
pândesc aproape la suprafaţa apei, ale mareelor care urcă 
impetuos cu vreo zece metri şi coboară cu aceeaşi rapiditate. 

înfruntând ploile şi ceața, care ascund adesea coastele 
Irlandei, îmi imaginam eforturile titanice ale vikingilor, care la 
bordul bărcilor lor şubrede au atins Insula Thule, apoi sub 
autoritatea  energicului Erik cel Roşu au ajuns până în 
îndepărtata Groenlanda. În cursul expedițiilor sale a atins vaste 
ţărmuri acoperite cu păduri bogate, dominate de un lanţ de 
munţi înalţi. 

Fiul său, Leif Eriks, îl urma peste tot. Împreună au descoperit o 
coastă stearpă, pe care au denumit-o Helluland, apoi au dat 
peste o câmpie întinsă pe care au numit-o Markland. Navigând 
de-a lungul coastei au găsit un ţinut frumos, presărat cu vii, pe 
care l-au botezat Vinland, ţara vinului. 

Obişnuiţi să cucerească şi să colonizeze teritorii vaste în 
Europa, vikingii au încercat să se infiltreze în Vinland, poate 
paradisul atât de visat de creştini. Dar au întâmpinat o 
rezistenţă înverşunată. 

Thorvald, fratele lui Leif, a încercat să întemeieze un stat în 
Vinland, dar a fost ucis de indigeni. Vikingii nu au abandonat 
lupta. Freydis, sora lui Leif, femeie energică, a ordonat 
spânzurarea celor doi fraţi, Helgi şi Finbogi, care se instalaseră 
în vechile posesiuni ale lui Leif şi şi-a impus autoritatea asupra 
tuturor ținuturilor. Leif a pornit războiul împotriva surorii sale 
pentru a recupera teritoriile cucerite. Tulburările interne aduc 
numai nenorociri. Până la urmă, vikingii au abandonat 
Groenlanda şi Vinland... 


Legendele cântă isprăvile lor... 

Un singur lucru mă nedumerea. Dacă există un grăunte de 
adevăr în această saga, dacă Vinland există cu adevărat, ar 
trebui doar să întinzi mâna pentru a culege fructul pârguit! 

Mult mai apropiate de noi sunt expedițiile portugheze pentru 
descoperirea unei căi maritime care să atingă spre est Indiile şi 
Catay, atât de cântate de Marco Polo. Evident, aceste explorări 
erau ţinute în cel mai strict secret. Mai scăpau însă unele 
informaţii, aducând cu ele arome exotice... 

Pe ascuns circula un zvon. O expediţie care se îndrepta spre 
Insulele Capului Verde ar fi fost nimicită de valuri violente şi 
scufundată în străfundul oceanului. Ar fi dispărut în neant 
echipaje şi corăbii. 

Aceste încercări îmi alimentau fără încetare visurile... 

La Lisabona frecventam atât cercuri de marinari, cât şi de 
cartografi. Printr-o fericită întâmplare am cunoscut o tânără 
nobilă, Felipa Perestrella, frumoasă ca o rază de soare, elevă la 
pensionul unei mănăstiri rezervate educaţiei fetelor din marile 
familii, dar fără resurse. Mama sa, o aristocrată, păstra urmele 
unei frumuseți irosite, din nefericire, de încercările unei mizerii 
poleite. Tatăl Felipei fusese guvernatorul ereditar al Insulei Porto 
Santo, demnitate care a revenit de drept, prin moştenire, unui 
cumnat al adoratei mele. 

Fără zestre, nu avea nici cea mai mică şansă de a încheia o 
alianţă matrimonială la nivelul rangului său. În ceea ce mă 
priveşte, eu nu puteam aspira la o partidă mai bună. Nu eram 
decât un marinar de rând. Graţie ei mi-am făcut intrarea în 
lumea nobililor. Acum trebuia să găsesc resursele pentru 
întreţinerea demnă a noii mele familii. Realizarea marelui meu 
vis îmi va permite să o fac pe Felipa cea mai bogată femeie din 
Portugalia. 

Insula Porto Santo m-a dezamăgit. O îngrămădire de stânci 
sterpe şi de fâşii de plajă pierdute în ocean. Ne-am instalat 
pentru câtva timp într-o vilă relativ modestă, cu o vedere 
splendidă spre valurile care se spărgeau la picioarele noastre. 
Mi-am dat însă repede seama că această insulă izolată ridica un 
obstacol între mine şi restul lumii. 

Intr-un fel, insula m-a ajutat, căci parcurgându-i plajele 
înguste, udate în permanenţă de valuri înalte, am făcut o 


observaţie care îmi confirma părerile. Marele curent maritim 
care venea dinspre vest aducea resturi de plante şi seminţe 
necunoscute în Europa. Insula Madeira, apropiată de a noastră, 
era acoperită de păduri şi, graţie vânturilor calde care suflau 
aproape în permanenţă, era posibilă cultivarea unor plante 
necunoscute în Europa, ivite din seminţele care pluteau pe 
creasta valurilor. 

Mă aflam încă la Porto Santo când o furtună violentă a zdrobit 
o caravelă care s-a sfărâmat de recif. În amintirea ajutorului pe 
care l-am primit când, la rândul meu, am naufragiat, m-am 
grăbit să-i ajut pe cei câţiva supraviețuitori, care se găseau într- 
o stare de epuizare fizică lamentabilă. Mureau unul după altul, 
sleiţi de puteri. 

Inainte de a-şi da sufletul, gâfâind, pilotul mi-a vorbit despre o 
insulă paradisiacă la care a ajuns împins fiind spre vest de o 
furtună  înspăimântătoare. Am găsit printre documentele 
mucegăite de umezeală o hartă schiţată de mâna lui, care 
indica o insulă de dimensiuni mari şi puncte de reper care 
semnalau recife de corali şi coaste, ale căror coordonate, foarte 
aproximative, permiteau totuşi să-ţi faci o idee despre ruta 
parcursă. 

Pentru mine era clar. Pilotul atinsese, printr-o întâmplare 
extraordinară, o insulă şi coastele îndepărtatului continent 
indian. Ipoteza mea îşi găsea o nouă confirmare. 

Acolo, la Porto Santo, am luat o hotărâre de neclintit. Mă voi 
adresa regelui Portugaliei şi îi voi expune argumentele mele 
referitoare la o expediţie maritimă spre vest, care îi va aduce pe 
o tavă de aur continentul indian. Nici nu concepeam un refuz. 
Politica  suveranilor portughezi urmărea cu perseverenţă 
dezvoltarea imperiului lor colonial. 

Felipa primi cu entuziasm decizia mea de a ne întoarce la 
Lisabona. Ambianţa sumbră, sălbatică a insulei o adusese în 
pragul unei depresii nervoase. 

Revenit la Lisabona, am luat legătura cu Bartolomeu, care mi- 
a lăudat iniţiativa. M-a anunţat că geograful Paolo Toscanelli i-a 
scris şi i-a împărtăşit părerea că traversând oceanul spre vest s- 
ar putea atinge legendarul Catay. Am început o corespondenţă 
cu Toscanelli. Mi-a apreciat proiectul şi a adăugat că, după 
calculele sale, 4 000 de mile ne separau de continentul indian. 


În acest răstimp, Felipa a fost răpusă de o boală care îi rodea 
de multă vreme plăpândul ei trup. Mi-a lăsat un fiu, Diego, şi 
amintirea unei femei tinere, curajoase, iubitoare şi devotate 
familiei sale. În memoria ei şi pentru copilul nostru trebuia să-mi 
realizez visul. 

Am cerut o audienţă regelui Joăo al Il-lea, sub numele de 
Colombo, pe care îl adoptasem de la instalarea mea în 
Portugalia. Când vrei să te stabileşti într-o ţară străină, trebuie 
să-ţi schimbi pielea, să-i adopţi credinţele, concepţiile politice şi 
sociale. 

Joăo al ll-lea avea reputaţia unui om curajos, dar fără 
scrupule. Nu-şi înjunghiase el cumnatul - care devenise capul 
unei conjuraţii - sub privirile îngrozite ale soţiei sale? 

Am fost impresionat de severitatea lui regală, de răceala sa, 
de ochii săi pătrunzători ca două sfredele, de veşmintele negre, 
care în Italia erau purtate numai de prelați şi de oamenii legii. 
Dar, atât de înflăcărat de ardoarea proiectului meu, mi-am 
păstrat calmul pentru a mă putea exprima clar şi convingător. 

Intrigat, m-a ascultat nemişcat, ca o statuie. La sfârşitul 
expunerii mele m-a anunţat cu un ton indiferent: 

— Voi încredința dosarul dumneavoastră unei comisii de 
experţi, care îmi va prezenta un raport amănunţit. Sper - pentru 
dumneavoastră - că va fi favorabil. 

Ca urmare a ordinelor sale, un consiliu de matematicieni, 
prezidat de Diego de Villagos, arhiepiscop de Ceuta, s-a reunit. 
Faptul că era condus de un ecleziast mi s-a părut de rău augur. 
Instinctul nu m-a înşelat. Comisia a ajuns la concluzia că toate 
calculele mele erau greşite. Ca atare, m-au tratat ca pe un 
marinar înfumurat şi au propus, pur şi simplu, respingerea 
proiectului meu. 

Rezultatul, care mă dezavantaja, nu l-a împiedicat pe rege să 
ordone organizarea unei expediţii comandate de Fernao de 
Ulma, guvernator de Azore, având ca scop verificarea propunerii 
mele. Cele două caravele care alcătuiau convoiul s-au pierdut în 
imensitatea oceanului. Regele şi consilierii săi au vrut să mă 
lipsească de roadele muncii mele. Dar au eşuat... 

In acest timp, o expediţie portugheză comandată de 
Bartolomeu Dias înconjura Capul Bunei Speranţe, deschizând o 
cale maritimă până la Catay. 


O nouă rută spre vest, care să traverseze oceanul, devenea 
fără obiect. 

Am părăsit Lisabona şi numele meu portughez şi, însoţit de 
fiul meu, care abia împlinise cinci ani, m-am îmbarcat pentru 
Spania, în scopul de a-mi oferi serviciile Regilor Catolici. 

Foarte contrariat de eşecul meu portughez, Bartolomeu a luat 
iniţiativa de a prezenta personal proiectul meu regelui Angliei, 
deşi această ţară era frământată de un sângeros război civil. 
Cine ar fi avut timp să se ocupe de nebunia unui marinar 
genovez care voia să revoluţioneze lumea?... 

Am debarcat la Paloş, important port militar spaniol, pe un 
timp mizerabil. Dacă aş fi fost singur, mi-aş fi continuat drumul 
călare. Din cauza lui Diego a trebuit să închiriez o trăsură cu 
banchete, destul de uzată, acoperită cu un coviltir din piele, 
care ne proteja de ploaie. Era frig şi rafalele de ploaie ne 
pătrundeau până în oase. 

Drumul, desfundat de urme adânci de căruţă, şerpuia de-a 
lungul râului Guadalquivir. Caii făceau eforturi mari pentru a 
înainta, deoarece roţile se înfundau până la osii în noroiul cleios. 

Culmea ghinionului, ploaia se înteţise, transformându-se în 
furtună. Coviltirul nu mai servea la nimic, pentru că şuvoaiele de 
apă se învârtejeau, lovindu-ne lateral. 

Speriat, Diego s-a agăţat de gâtul meu. Tremura şi fiecare 
trăsnet îl făcea să tresară. 

Printre trombele de apă, se ivi conturul unei clădiri 
impunătoare. 

Vizitiul întoarse capul către noi şi strigă pentru a acoperi 
bubuiturile tunetelor: 

— Trebuie să facem un popas la mănăstirea asta! Călugării ne 
vor adăposti câteva ore, până când se va linişti vijelia. 

Scurtul popas anunţat de vizitiu s-a prelungit; călugării, 
mişcaţi de jalnica stare a fiului meu, care plângea de ţi se rupea 
inima, s-au oferit să-i usuce hainele, pentru a nu face 
pneumonie. 

Cele câteva ore au fost urmate de o săptămână de repaus, 
pentru că Diego răcise. Frisoanele şi o mare fierbinţeală îi 
zguduiau micuțul trup. 


Poate că a fost un semn divin, pentru că toată mănăstirea s-a 
pus în mişcare ca să-l vindece. Chiar şi stareţul, Fray Juan Perez, 
anunţat de prezenţa noastră, a coborât să ne vadă. 

După ce l-a vizitat pe Diego, care dârdâia în pat, a ordonat 
călugărilor să se ocupe de el cu toată atenţia datorată unui 
pacient de seamă, apoi m-a întrebat cu simpatie ce caut în 
Spania. l-am vorbit despre proiectul meu, care părea că Îi 
interesează. 

— Şi eu sunt un modest cercetător în domeniul astronomiei, 
îmi spuse cu blândeţe. Astă-seară veţi lua masa cu mine. 
Oricum, va trebui să aşteptaţi ca fiul dumneavoastră să se 
restabilească. Profitaţi de ocazie şi arătaţi-mi calculele. Poate v- 
aş putea fi de folos... 

Cine şi-ar fi putut imagina că stareţul mănăstirii franciscane 
de la Robida ar fi capabil să-mi deschidă uşile celor mai mari 
personalităţi ale regatului? Explicaţia era simplă. Duhovnic al 
reginei, se bucura de un prestigiu care îi asigura o mare 
influenţă la Curte. 

S-a folosit de relaţiile sale pentru a-mi face cunoştinţă cu Don 
Enrique de Guzman, duce de Medina-Sidonia, grande de Spania, 
un om extrem de bogat, care a părut interesat de ideile mele, 
dar faptul n-a avut nici-o urmare. 

În schimb, rivalul său, Don Luis de la Cerda, duce de 
Medinaceli, mi-a acordat întreaga lui atenţie. Fray Juan Perez i-a 
prezentat raportul unuia dintre prietenii săi, Fray Antonio 
Marchena, foarte priceput în cosmografie, care s-a arătat 
favorabil planului meu. Fray Juan Perez m-a informat 
confidenţial că ducele de Medinaceli ar fi vrut să finanţeze 
expediţia mea, dar mai înainte voia să obţină autorizaţia reginei 
Isabela, care se ocupa în mod special de aceste probleme. Mi-a 
promis că îmi va înlesni primirea la Curte. Când i-a cerut 
permisiunea de a plăti expediţia din buzunarul său, suverana i-a 
interzis să se amestece în atribuţiile coroanei. Explorările intrau 
exclusiv în domeniul său. Cum intervenţiile lui Perez şi 
Medinaceli o făcuseră curioasă, regina a acceptat să-mi acorde 
o audienţă. 

Pentru mine era un eveniment de o importanţă capitală. 
Trebuia să fac o impresie bună ca să-mi pot câştiga cauza. 
Curtea se afla în acele zile la Cordoba. Când am intrat în palatul 


Regilor Catolici, m-a cuprins o mare emoție. Sălile prin care 
treceam înainte de a mă prezenta în faţa reginei erau pline de 
curteni încărcaţi de bijuterii şi aur. Aurul sau imitaţia de aur 
poleia sculpturile, coloanele, tavanele. Acel metal era - se pare - 
foarte iubit. Un argument care pleda în favoarea mea. 
Promisesem, în memoriul adresat reginei, aur în cantităţi 
industriale. 

Când maestrul de ceremonii îi anunţă reginei numele meu, 
inima începu să-mi bată sarabanda. Felipa ar fi fost foarte 
fericită să mă vadă încadrat de un rând dublu de curteni care 
mă priveau cu o curiozitate marcată de o uşoară umbră de 
dispreţ. Un marinar oarecare era primit la Curte în audienţă 
particulară, onoare acordată numai ambasadorilor şi marilor 
nobili ai regatului. 

Ajuns în faţa reginei, am îngenuncheat respectuos, ca şi când 
m-aş fi aflat în prezenţa unui personaj de esenţă divină. 

Apoi mi-am zis: nu trebuie să te umileşti prea mult. Tu le oferi 
bogății şi pământuri nesfârşite. Păstrează-ţi demnitatea şi 
vorbeşte ca un om conştient de propria lui valoare. 

Suverana Îmi făcu semn să mă ridic şi să-i spun ce doream. 

Era îmbrăcată în brocart şi purta bijuterii sclipitoare. Coroana 
regală îi dădea un aer de măreție augustă. Mă gândeam: dacă 
ar fi îmbrăcată într-o rochie obişnuită, m-ar uimi în aceeaşi 
măsură? Ca femeie de rând nu m-ar impresiona prea mult! 

Regele Portugaliei le spusese apropiaților lui că atitudinea 
mea i s-a părut uşor impertinentă... 

Când vrei să câştigi o mare bătălie, nu te prezinţi ca un 
milog... Acum tu eşti cel care oferă!... 

Aşadar, am deschis gura. Am vorbit cu demnitate, fără 
impertinenţă, dar şi fără umilinţă... 

Cred că expunerea mea a durat peste o jumătate de oră. 

Regina m-a ascultat răbdătoare, fără să mă întrerupă... 

Pământurile şi aurul, pe care le-am descris în imagini 
seducătoare, aproape poetice, i-au stârnit, în egală măsură, 
interesul şi lăcomia. 

Refacerea trezoreriei regale, secătuită de războiul împotriva 
maurilor, devenea posibilă... 

Declară cu o voce dulce, dar plină de autoritate: 


— Voi ordona constituirea unei comisii care va examina 
proiectul dumneavoastră... 

Procedura portugheză se repeta, cu o singură diferenţă, în 
aşteptarea rezultatului anchetei, regina mi-a oferit o subvenție 
care echivala cu simbria unui matelot. Un ajutor destul de 
meschin. 

Constant, ducele de Medinaceli mi-a acordat în continuare 
sprijinul său. Mi-a pus la dispoziţie o casă, în apropierea 
splendidului său palat. Din când în când, trecea pe la mine 
pentru a mă încuraja. 

— Dacă mi s-ar fi permis să finanţez expediţia, la ora actuală 
flota ar fi fost gata să iasă în larg. Sunt convins că regina va 
accepta până la urmă proiectul dumneavoastră. 

Primeam, de asemenea, şi vizita lui Fray Juan Perez şi a lui 
Fray Marchena. Ei mă ţineau la curent cu dezbaterile din 
comisie. 

Membrii laici studiau planurile mele în funcţie de hărţile 
existente. Fusese consultat şi Toscanelli. Ecleziaştii, în schimb, 
invocau scrierile Sfinţilor Părinţi - pământ plat... nu există 
antipozi... imposibilitatea de a ajunge în India urmând o rută 
spre vest... 

Argumente idioate care se repetau până la saturație... 

Mai exista şi un alt obstacol, destul de important... războiul 
împotriva ultimelor rămăşiţe ale regatului Granadei continua cu 
încrâncenare, fără răgaz. Suveranii Catolici aveau preocupări 
mai importante decât expediţia mea. 

Pentru mine aşteptarea părea fără sfârşit. Nu se punea 
problema să-mi reiau vechea activitate de marinar. În contact 
cu înalta societate, i-am adoptat moravurile. Un hidalgo nu 
munceşte niciodată. Asta nu înseamnă că sunt un leneş. Studiez 
hărţi şi documente pentru a pune la punct apropiata mea 
expediţie. 

Nu voiam să-mi ratez existenţa mea şi a lui Diego reluând 
meseria ştearsă de matelot, de pilot sau chiar de căpitan pe o 
navă de cursă lungă. 

Devenisem un personaj cunoscut. Oamenii mă priveau cu o 
oarecare curiozitate şi chiar cu o doză de dispreţ. Unii îmi 
atribuiau o nebunie inofensivă. 


În această perioadă, tânăra Beatriz de Harana s-a îndrăgostit 
de mine. Eram flatat, pentru că îmi pierdusem prima tinereţe de 
multă vreme. La patruzeci de ani aveam părul aproape alb. 
Tatăl lui Beatriz avea o prăvălie care îi aducea venituri 
apreciabile. O iubeam pe această fată copilăroasă, mereu gata 
să râdă, să glumească. Trăiam cu ea, dar o căsătorie era de 
neconceput. Nu era decât o fată oarecare, în timp ce eu mă 
încadrasem în nobilimea ţării. Admit că reţinerile mele erau 
oarecum ridicole. Dobândisem un statut pe care voiam să-l 
respect. Eram obsedat să-mi joc importanta mea carte. Beatriz 
îmi dărui un copil, pe Hernando. 

— Voi face din el un vicerege al Indiilor!, am exclamat în ziua 
botezului său. 

Comisia dădu în sfârşit un răspuns negativ. Potrivit majorităţii 
membrilor, proiectul meu era irealizabil. 

Furia mă sufoca. M-am adresat din nou regelui Portugaliei. Am 
primit un răspuns politicos, dar negativ. 

Granada s-a predat, în fine, forţelor spaniole. Curtea nu-mi 
dădea niciun semn de viaţă. Nu-mi rămânea decât să mă duc în 
Franţa, unde speram să găsesc mai multă înţelegere. 

Înainte de a părăsi Spania, i-am făcut o vizită lui Fray Perez. 

Evoluţia afacerilor mele şi eşecul final îl dezamăgiseră. Mi-a 
cerut să-mi amân plecarea, pentru a putea obţine o audienţă la 
Curte. Trebuia epuizate toate mijloacele înainte de a renunţa la 
luptă. 

Contrar tuturor aparenţelor şi în ciuda concluziei negative a 
comisiei, am fost anunţat oficial că regina este dispusă să mă 
primească. Fray Perez făcuse din nou minuni. 

Totuşi, nu-mi făceam iluzii. Îmi spuneam că spaniolii de azi nu 
mai sunt aceiaşi de pe vremea romanilor. Eu voiam să ofer 
suveranilor foarte catolici un ocean care să devină Mare 
Nostrum pentru Spania, în vreme ce ei mă tratau ca pe un 
saltimbanc... 

Savanţii membri ai comitetului de experţi dispreţuiau lipsa 
mea de titluri universitare, formaţia mea de autodidact, 
cunoştinţele mele în domeniul marinei. Un matelot, care nu 
comandase niciodată o navă, voia să devină amiralul unei flote 
regale... Ridicol!... De râs... 


Eram exasperat. Savanţi de o calitate îndoielnică mi se 
opuneau mie!... 

Am aflat mai târziu că Fray Perez, călare pe cal, zburase spre 
Curte şi susţinuse cauza mea în faţa reginei. A nu mă asculta ar 
fi o greşeală monumentală, o pierdere ireparabilă. 

Cu audiența mea, odată acceptată, trebuia să dau marea 
lovitură. Totul sau nimic... 

M-am prezentat la picioarele tronului şi, sub ochii curtenilor 
care mă luau în râs, am repetat argumentele cu toată puterea 
de convingere de care eram capabil. În schimbul unui adevărat 
univers pe care îl voi aduce coroanei, ceream titlul de vicerege, 
de mare amiral al Castiliei, ereditar, şi o zecime din aurul care 
va fi descoperit în noile teritorii. 

Regina m-a ascultat speriată, stupefiată, şocată de 
impertinenţa mea... 

M-a expediat cu un simplu gest... 

Mă aşteptam la un refuz brutal... _ 

Am părăsit Curtea fără să întorc capul. Incălecând, m-am 
îndreptat spre ieşirea din oraş. Eram mâhnit, dar în acelaşi timp 
fierbeam de mânie... g 

Inconştienţa regilor atinge uneori imbecilitatea. Intorc spatele 
unui imperiu... 

Un ofiter mă ajunse din urmă, călărind în goana mare un 
armăsar în spume şi mă anunţă gâfâind, că Maiestatea Sa a 
acceptat condițiile mele... 

În acea clipă am încercat un sentiment de mândrie, de 
euforie, o exaltare de nedescris. Tatăl meu ar fi fost fericit să 
afle că fiul lui cel mare triumfase, impunându-şi condiţiile 
reginei Spaniei... 

Mă mai aşteptau însă multe piedici. Nu atinsesem țărmurile 
Indiei, dar acea clipă nu va întârzia să vină... Nu voi uita privirile 
invidioase ale curtenilor când regina mi-a întins grațios mâna să 
i-o sărut, înainte de a mă anunţa că flota mea se va organiza la 
Palos de la Frontera, în aşteptarea marii plecări... 

Fiul meu a fost desemnat cavaler de onoare al prinţului Juan, 
moştenitorul tronului, demnitate acordată numai copiilor 
granzilor Spaniei... 

Am părăsit palatul însoţit de Fray Perez, care era încântat de 
succesul meu. 


— Vă voi explica de ce a ezitat regina până în ultimul moment 
să accepte propunerea dumneavoastră. În urma cu patru sau 
cinci ani, a autorizat plecarea unei expediţii care urmărea 
traversarea oceanului, spre vest, în scopul de a atinge țărmurile 
legendarei Antilia. Era vorba de o insulă mare cât un continent, 
descrisă de vechii scriitori greci sub numele de Atlantida. Flota, 
comandată de doi marinari reputați, Estreito şi Dulme, a pierit 
cu oameni şi corăbii... 

— India nu pune semne de întrebare. Există pe toate hărţile... 

— Tocmai de aceea am avut încredere în dumneavoastră! 
Pentru că nu alergaţi după himere, ci după lucruri reale... 

Nu-mi rămânea decât să organizez o flotă, problemă greu de 
rezolvat, pentru că suveranii Spaniei sunt meschini. Se plâng 
întotdeauna de lipsă de bani. Uită să spună că întreţinerea Curţii 
şi luxul ei înghit sume exorbitante. Nu mai vorbesc despre 
războaiele de cucerire, care nu au altă rațiune decât setea de 
glorie şi de profit. 

In ceea ce priveşte flota mea, Regii Catolici nu au făcut 
cheltuieli suplimentare. Două caravele au fost închiriate cu banii 
rezultați din amenzi aplicate spaniolilor pentru diferite 
infracţiuni maritime. A treia navă, o corabie care avea rolul de 
vas amiral, fusese procurată cu banii avansați - cu o dobândă 
convenabilă - de Luis de Santangel, trezorier al Marinei Regale. 

Dar trebuia recrutat şi un echipaj capabil să îndeplinească 
misiunea pe care i-o voi încredința. În ciuda unor plăţi 
substanţiale, amatorii nu se prezentau... 

Obiecţiile lor îmi provocau disprețul... 

— N-am poftă să fiu înghiţit de monştri marini... 

— Ajunşi la capătul lumii vom fi înghiţiţi de flăcările iadului! 
Asta mi-a spus-o preotul meul!... 

— Mai bine să ai parte de mai multe câştiguri mici de care 
profiţi în viaţă decât o sumă considerabilă cu care să ajung pe 
fundul mării... 

— Nu vreau să-mi las copiii orfani... 

— A căuta pământ dincolo de marginile oceanului înseamnă 
să lupti împotriva învățăturilor Bisericii... 

Eu le promiteam aur, insule paradisiace, fete tinere şi 
frumoase, plăceri nemaiauzite... 


Argumentele mele erau zadarnice. Intrasem în panică, 
învinsesem cele mai grele obstacole şi mă împiedicam de 
refuzurile ridicole ale unor ignoranţi. Nu puteam admite un 
asemenea eşec... 

În cele din urmă, am reuşit să-i conving pe câţiva marinari 
experimentați, cărora le-am demonstrat, cu harta în mână, 
fabuloasele recompense care îi vor face bogaţi şi faimoşi. 

— Vă veţi întoarce în Spania cu buzunarele pline de aur şi cu o 
reputaţie care va supravieţui secolelor... 

Eram şi puţin cinic. Susţineam aceleaşi argumente sub diverse 
ambalaje... 

Odată învinse ultimele lor ezitări, succes datorat unei 
importante majorări de plată, s-au apucat să recruteze mateloţi 
şi muşi. 

Trei ofiţeri, fraţii Pinzon, care se bucurau de o reputaţie 
excepţională, cutreieraseră toate mările cunoscute fără să fi 
suferit vreodată pierderi umane sau materiale. In schimb, erau 
autoritari, independenţi şi gata să se înfurie dacă socoteau că 
drepturile lor nu sunt respectate. Un risc pe care trebuia să mi-l 
asum dacă voiam să mă îmbarc profitând de anotimpul 
favorabil. 

Datorită lor - trebuie să recunosc - echipajul a fost recrutat 
până la ultimul om. Printre marinari se strecuraseră câţiva 
aventurieri care puteau produce necazuri. Dar nimic nu era 
perfect în această lume creată uneori pe dos... 

Flota a fost constituită. O caracă şi două caravele. 

Caraca, numită Santa Maria, pe care o comandam personal, îl 
avea căpitan secund pe Juan de la Costa. 

Pinta, prima caravelă, îl avea căpitan pe Martin Alonso Pinzon 
şi ca secund pe fratele său, Francisco Martin Pinzon. 

Căpitanul celei de-a doua caravele, Nina, era Vincente Yanez 
Pinzon. Secundul său, Juan Nino, era în acelaşi timp proprietarul 
acestei nave. 

Înainte de a pleca, am semnat cu ei un contract prin care mă 
angajam să nu depăşesc limita de 750 de leghe şi să ne 
întoarcem la bază dacă nu vom întâlni pământul promis. 

Diego de Harana - vărul lui Beatriz - exercita funcţia de ofiţer 
de poliţie al flotei. Datoram această satisfacţie lui Beatriz, care 
îmi arătase întotdeauna un devotament exemplar. 


Echipajul cuprindea, în afară de marinari experimentați, 
adolescenţi atraşi de spiritul de aventură, foarte dezvoltat în 
urma explorărilor făcute de navigatorii portughezi. 

Aprovizionarea s-a făcut pentru o călătorie de lungă durată. N- 
am uitat să luăm o cantitate apreciabilă de coliere făcute din 
mici bucăţi de oglindă, ţesături viu colorate, ace şi clopoței 
pentru a-i atrage pe indigeni. 

— De ce toate aceste fleacuri?, m-a întrebat Costa. Marco Polo 
i-a descris pe chinezii din Catay ca pe un popor ajuns la un înalt 
grad de civilizaţie. 

N-am vrut să-i vorbesc despre sălbaticii goi despre care îmi 
povestise pilotul naufragiat, înainte de a muri. 

— Trebuie să fim pregătiţi pentru orice eventualitate... 

Exploratorii trebuie să ascundă în străfundurile inimii lor unele 
secrete. 

Am adăugat cu solemnitate: 

— Trebuie să-i închinăm lui Dumnezeu primele pământuri 
semnalate la orizont, din întâmplare, dar şi datorită ştiinţei 
noastre... 

Trebuia să acţionez cu o prudenţă extremă. Duşmanii mei m- 
ar fi privat, cu o plăcere diabolică, de gloria de a fi descoperit eu 
primul şiragul de insule care preced India, traversând oceanul 
spre vest. 

Devenisem suspicios, obsedat de bănuieli. Anii de luptă pentru 
a-mi impune ideile lăsaseră urme. 

Ultimul serviciu religios a fost oficiat într-o capelă de lângă 
port. 

După ce m-am urcat pe puntea vasului Santa Maria, în calitate 
de mare amiral, am ordonat cu o voce puternică: 

— Pânzele sus! 

Aveam ochii înecaţi în lacrimi. Frumosul meu vis prindea viaţă. 

Ordinul a fost repetat de căpitanii caravelelor Pinta şi Nina. 

La chei, autorităţile portului şi ale oraşului, precum şi mai 
multe sute de gură-cască asistau la plecarea flotei mele. Am 
salutat cu salve de tun pământul Spaniei pe care îl lăsam în 
urmă... 

Opt tunuri de calibre diferite, care constituiau armamentul de 
pe Santa Maria, vor asigura apărarea noastră în cazul unei 
agresiuni portugheze, care nu era exclusă. 


Joăo al II-lea nu-mi va ierta niciodată faptul că am solicitat 
patronajul suveranilor spanioli. 

În mod normal, o caracă, aşa cum era a mea, ar fi trebuit 
echipată cu optsprezece tunuri. Dar am fost obligat să reduc 
numărul lor, pentru că proviziile pentru o cursă atât de lungă 
implicau o încărcătură mai mare decât cea obişnuită. 

Insula Gomera va fi ultima noastră escală înainte de a ne 
avânta în necunoscut. Începusem redactarea jurnalului de bord. 
Foloseam - desigur, în secret - harta rudimentară pe care mi-o 
lăsase bietul pilot care a murit în braţele mele. Importanţa ei nu 
trebuia exagerată, căci nu trebuie să se creadă că îmi jalona 
ruta. Era, cel mult, o sursă de inspiraţie. Mie îmi revenea sarcina 
cea mai grea. 


În timpul primelor zile de navigaţie, Pinta a semnalat o avarie 
la cârmă. O reparaţie provizorie i-a permis - de bine, de rău - să 
ne urmeze. Apoi alte stricăciuni i-au încetinit înaintarea, până ce 
a rămas blocată în plină mare... 

l-am semnalat să repare avariile cu mijloacele de la bord, 
urmând să ne întâlnim la Gomera, unde voiam să refac proviziile 
de apă. 

Costa m-a privit consternat. 

— Să abandonăm o navă în pericol, monseniore? 

— După cum vedeţi, nu este o navă gata să se scufunde. Fraţii 
Pinzon se vor descurca şi singuri. Dacă era ceva mai grav, aş fi 
intervenit. Misiunea noastră, căpitane, nu suportă întârzieri. 

Am ordonat navei Nina să ne urmeze. Căpitanul său, al treilea 
frate Pinzon, s-a supus. 

Am surprins printre oamenii echipajului meu o oarecare 
şovăială. Se întrebau probabil dacă trebuie să mi se supună sau 
să intervină pentru salvarea vasului aflat în dificultate, în cele 
din urmă, mi-au executat ordinele. 

Am ajuns la Gomera, unde am rămas cinci zile. Pentru că Pinta 
nu a venit, am hotărât să fac un ocol spre Gran Canaria. 
Aproape făcusem cale întoarsă. Acolo am avut bucuria să 
constat că Pinta reuşise să atingă insula prin propriile sale 
mijloace. Intuisem bine. Martin Pinzon îşi dovedise marea sa 
capacitate de marinar. Fără cârmă, navigase numai cu ajutorul 
vântului. 

Totuşi, aici a survenit şi primul conflict între mine şi fraţii 
Pinzon. Voiau să se înapoieze în Spania, pentru că abandonasem 
Pinta în voia sorții. Plecarea lor ar fi compromis expediţia. A 
trebuit să-mi folosesc toate talentele diplomatice şi să etalez 
toate hărţile pentru a le demonstra că erau pe punctul de a 
săvârşi o dublă greşeală. Regina, mânioasă, nu le va ierta 
niciodată dezertarea şi, în al doilea rând, ar pierde ocazia de a 
dobândi o parte importantă a tezaurului din Golgonda. 

În cele din urmă, încăpăţânarea lor a cedat. Înduplecaţi, au 
fost de acord să ne continuăm drumul împreună. O pace 
strâmbă. Relaţiile noastre nu se vor îmbunătăţi niciodată. 

În portul cu cele mai rudimentare instalaţii din Gran Canaria 
am reparat avariile suferite de Pinta şi am înlocuit pânzele latine 


- triunghiulare - de pe Nina, cu pânze pătrate, mai potrivite 
pentru o cursă lungă. 

Toate aceste operaţii odată terminate, am ridicat ancora. 

După socotelile mele şi în funcţie de alizeul care sufla de la est 
la vest, mi-ar fi trebuit cam douăzeci şi cinci de zile pentru a 
atinge obiectivul, desigur în cazul în care furtuni neprevăzute nu 
ne vor întârzia. 

Pentru a stimula zelul mateloţilor, i-am anunţat că regina 
Isabela a promis o recompensă de 10 000 de maravedis 
primului marinar care va zări pământul. 

Pe fiecare velier al flotei mele carturile erau asigurate de 
căpitan, căpitanul secund, pilotul şi un matelot cu vechime 
mare, care aspira la o avansare. De obicei, proprietarul îşi 
comanda propriul său vas. Exceptând relaţiile mele cu fraţii 
Pinzon, traversarea oceanului începea sub cele mai bune 
auspicii. Era timp senin şi vânt favorabil. Dar ruta pe care o 
alesesem - la sud de Canare - prezenta un mare pericol, pentru 
că această zonă aparţinea portughezilor şi dacă, din nenorocire, 
aş fi dat peste vasele lor de patrulare, riscam ştreangul. 

In jurnalul meu de bord, menţionam o rută ceva mai la nord, 
în apele spaniole. Dacă aş fi fost capturat de portughezi, aş fi 
explicat că este vorba de o eroare de navigaţie, ceea ce ar fi 
putut părea plauzibil. Ei păzeau cu o vigilenţă extremă rutele 
care înconjurau Africa. 

Dar pe măsură ce înaintam în largul oceanului acest pericol 
scădea, pentru că ei nu se îndepărtau prea mult de coastele 
continentului negru. Pentru a evita însă orice contact cu ei, 
oamenii de veghe scrutau orizontul în permanenţă, în căutarea 
pânzelor suspecte. 

Când voiam să-mi odihnesc puţin creierul chinuit de prea 
multe griji, priveam cerul, marea şi acest spectacol grandios mă 
calma. 

Am fost foarte mirat când am dat, în imensitatea apelor, de un 
strat gros de plante marine. Mateloţii, surprinşi de această mare 
de alge, se temeau că vor imobiliza navele. Dar n-a fost cazul. 
Alunecau peste acest imens covor verde fără nici-o dificultate. 

Am întâlnit rechini, broaşte țestoase, peşti zburători care 
cădeau uneori pe punte. Delfinii ne însoțeau prieteneşte şi 
făceau tot felul de giumbuşlucuri, ca şi când ar fi vrut să ne 


distreze. Timpul se menținea frumos, iar vântul sufla constant 
de la est spre vest. Mateloţii se temeau că ne va împiedica să ne 
întoarcem în Europa. Îi îngrijora şi faptul că proviziile erau serios 
secătuite, că n-ar ajunge pentru drumul de întoarcere. 

Pe măsură ce înaintam spre vest, teama lua proporţii de 
panică, greu de controlat. Pământurile locuite rămăseseră în 
urmă, iar faptul devenea obsedant. Oamenii se adunau şi purtau 
lungi discuţii în şoaptă. Cei mai temerari propuneau o întoarcere 
imediată în Spania. 

Vărul lui Beatriz, care îşi luase în serios rolul de spion, mă 
informă alarmat că se urzea un complot. Rebelii voiau să mă 
arunce peste bord şi să revină acasă. 

Nu eram nici pe departe atât de calm şi de încrezător cum 
voiam să par. După primul cart de noapte, mă încuiam în mica 
mea cabină, amenajată la pupa şi, la lumina tremurândă a unei 
lămpi, studiam hărţile cu un fel de disperare. Ştiam că la capătul 
drumului nostru se aflau coastele Indiei. Dar cum să le explici 
asta unor oameni inculţi, superstiţioşi şi gata să se lase cuprinși 
de furie? 

Revolta mocnea şi mă puteam gândi la iminenţa unei 
izbucniri, judecând după privirile întunecate, ostile, care mă 
întâmpinau de fiecare dată când ne întâlneam. Nu mai 
părăseam puntea de comandă, unde urcau numai marinarii care 
îmi inspirau încredere. Să cobor printre mateloţii îndârjiţi ar fi 
fost o provocare inutilă. Situaţia se degrada din zi în zi. 

Pinta şi Nina, mai uşor de pilotat, aveau rolul de cercetaşi. 
Santa Maria, mai grea, le urma la o distanţă reglementară. 

Asfinţitul învăluia încet, cu pânzele sale întunecate, orizontul. 
Ultimele raze de soare înroşeau cerul, când se auzi vocea lui 
Martin Pinzon tremurând de bucurie: 

— Pământ! Pământ! 

Toţi oamenii se grăbiră spre prova pentru a-şi vedea visul 
împlinit. Silueta unei insule se profila în depărtare, sub bolta 
trandafirie. Apoi se lăsă seara şi nu se mai vedeau decât stelele. 

Pe toate cele trei nave oamenii săreau de bucurie, dansau, 
râdeau. Deznădejdea era urmată de un torent de mare bucurie. 
Pentru a sărbători evenimentul, am acordat tuturor o raţie dublă 
de vin. 


Devenisem eroul binecuvântat de Dumnezeu. Aclamaţiile îmi 
încălzeau inima. Aşteptam toţi dimineaţa cu o nerăbdare greu 
de exprimat. 

Când zorii împrăştiau ultimele umbre ale nopţii, insula 
dispăruse. Toţi scrutau orizontul. Nimic. Dezamăgirea ne-a 
cuprins pe toţi. 

Toţi credeau că a fost un miraj. Oceanul se întindea în faţa 
noastră imens şi gol... 

Voiam să continuu drumul spre vest, dar Martin Pinzon s-a 
răzvrătit şi - încălcându-mi ordinele - schimbă cârma spre sud- 
vest. Nina a luat acelaşi drum. 

Umilit, rumegându-mi mânia, a trebuit să-l urmez. 

Această nouă rută părea să nu ducă nicăieri... 

Echipajul se revoltă şi el, nu mai voia să înainteze. Trebuia 
găsită o soluţie. Navele s-au oprit. 

Căpitanii şi secunzii celor două caravele urcară pe bordul 
Sântei Maria pentru o ultimă conferinţă. Pentru a hotărî 
împreună întoarcerea în Spania. 

In acea clipă m-am decis să joc tare - totul sau nimic. Am 
cerut un răgaz de trei zile. Dacă la capătul acestui interval de 
timp pământul nu se va ivi la orizont, ne vom întoarce din drum. 

Discuţii purtate în şoaptă, argumente cântărite, opinii 
exprimate... Apoi, priviri negre de mânie aruncate spre mine. 

— Trei zile! Niciun minut mai mult! 

Nu ştiu cine a pronunţat aceste cuvinte. S-a auzit un freamăt 
ca o ameninţare de moarte. 

— Trei zile! 

Am jurat că îmi voi respecta cuvântul... 

Pentru a câştiga timp, am hotărât să navigăm zi şi noapte. 

După primul cart m-am retras în cabină şi, acolo, m-am rugat 
cu umilinţă lui Dumnezeu să mă ajute, pentru că misiunea 
expediției nu este numai dorinţa de câştig... Propovăduirea 
cuvântului divin a fost prima sarcină pe care mi-a încredinţat-o 
regina... 

Exact a treia zi, în zori, Pinta, care deschidea convoiul, s-a 
oprit şi ne-a aşteptat. Ne-am apropiat. 

Am auzit vocea lui Martin Pinzon care striga triumfător: 

— Un matelot din echipajul meu, Juan Rodriguez de Triana, a 
zărit, primul, recifurile de-a lungul unei coaste stâncoase! Merită 


premiul de zece mii de maravedis promis de regină! Numele lui 
va rămâne marcat în istorie! 

Eram dezolat pentru bietul Triana... Eu observasem primul 
recifurile, la lumina lunii pline. Ajutorul meu, care se afla lângă 
mine, putea confirma acest adevăr. N-am vrut să tulbur somnul 
acestor oameni care se odihneau după o zi grea... 

Expediția mea era încununată de succes. Traversasem 
oceanul în douăzeci şi cinci de zile şi eram primul om care a 
realizat această performanţă. Normal, încercam o mare bucurie, 
dar în acelaşi timp am constatat că tensiunea nervoasă mă 
epuizase. Din fericire, victoria pe care o obţinusem împotriva 
ignoranței, a  rea-voinţei şi a elementelor naturii m-a 
reconfortat... 

Pentru oamenii mei eram acum un Dumnezeu... 

În dimineaţa următoare am debarcat pe o insulă luxuriantă, cu 
o plajă de aur. Eram în fruntea unui cortegiu alcătuit din ofiţeri 
şi mateloţi îmbrăcaţi cu cele mai strălucitoare veşminte şi care 
agitau drapele colorate. 

Indigenii, bărbaţi, femei, adolescenţi, toţi goi şi care se 
remarcau printr-o frumuseţe fizică extraordinară, ne-au primit 
uimiţi şi plini de încântare, arătându-ne un respect demn de 
nişte zei. 

Am luat în posesie această insulă, în numele reginei Isabela, şi 
am botezat-o San Salvador. Pentru a marca autoritatea 
spaniolă, am înfipt în pământ o cruce mare şi o spânzurătoare. 
Simboluri ale credinţei creştine şi ale justiţiei, care îi va lovi pe 
toţi cei care vor îndrăzni să se opună misiunii noastre 
civilizatoare. 

Da Costa remarcă surprins: 

— Aţi observat, domnule, că oamenii de aici nu seamănă cu 
chinezii? 

—  Chinezi sau nu, urmează să fie slugi credincioase şi 
îndemânatice!, am răspuns cu satisfacţie. 

Sclavia este autorizată în Europa. Populaţiile primitive vor 
beneficia de numeroase avantaje dacă se vor pune în serviciul 
stăpânilor creştini. Aborigenii erau goi, dar purtau coliere, 
brățări, inele şi cercei. 

Un matelot se apropie de o femeie cu forme pline, pipăi 
colierul de aur şi, în treacăt, sânii rotunzi şi grei. 


M-am adresat marinarilor mei cu un ton aspru, ce nu admitea 
replică: 

— Atenţie! Aurul este monopol regal! Niciun om să nu 
îndrăznească a-şi însuşi aurul indigenilor fără ordinul meu sau al 
ofiţerilor! Veţi dispune de alte avantaje care vă vor aduce mari 
avuţii! Veţi deveni mai bogaţi decât toţi negustorii spanioli la un 
loc! Dar pentru a ajunge acolo trebuie să daţi dovadă de 
răbdare şi de disciplină! Spânzurătoarea pe care o vedeţi acolo 
nu este pregătită numai pentru autohtoni! Ţineţi bine minte 
vorbele mele! 

Ele avură efectul unui duş rece. Chipurile oamenilor se 
întunecară. Voiau să obţină totul şi cât mai repede. 

Cei mai mulţi mă priveau cu o ostilitate vicleană, în timp ce 
îmi zâmbeau cu o falsă bunăvoință. Sunt sigur că mulţi dintre ei 
erau tentaţi să mă omoare după ce vor acumula grămezi de aur 
care să le asigure un belşug nemărginit până la sfârşitul vieţii. 

De acum înainte voi veghea să nu fiu luat prin surprindere. 
Vărul lui Beatriz îmi organizase un grup de oameni de nădejde, 
care să-mi asigure paza, în schimbul unor frumoase 
recompense. 

Am continuat explorarea insulelor, care se înşiruiau ca perlele 
într-un colier magnific. Cei care au plasat paradisul în această 
parte a lumii n-au făcut o alegere proastă. Adam şi Eva 
trecuseră însă şi pe aici, ca şi şarpele cu mărul păcatului. 
Tinerele femei şi fetele abia nubile primeau fleacurile ieftine, dar 
bătătoare la ochi, oferite de oamenii noştri, cu o plăcere şi o 
bucurie mişcătoare. Îşi imaginau că Dumnezeu coborâse pe 
pământurile lor dăruindu-le harul divin pentru eternitate... 
Sărăcuţele... Se abandonau în braţele unor arhangheli coborâţi 
din înălțimile cerului pentru a le ferici... 

După căderea nopţii, în timp ce velierele noastre ancorate se 
legănau uşor, în golful cu valuri mici, mătăsoase, argintate de 
lună, mateloţii îndrăzneţi, îndemnați de Eros, se strecurau pe 
uscat şi se întorceau istoviţi, fără vlagă, dar mai fericiţi decât 
sultanul otoman după o noapte petrecută în haremul lui cu zeci 
de cadâne. Ofițerii nu s-au arătat nici ei mai reţinuţi. Numai un 
neputincios sau un călugăr rigorist n-ar fi profitat de ocazie. 

Când am părăsit insula, am lăsat în urma noastră zâmbete, 
lacrimi de regret, viitori metişi micuţi şi fleacuri strălucitoare. 


Am primit şi eu câteva vizite feminine în cabina mea de pe 
Sania Maria. Dar cu toată discreţia posibilă. 

Am fost foarte îngăduitor cu oamenii. Era preferabil să-şi 
cheltuiască energia cu femeile decât să se răzvrătească. Eram 
conştient de pericolul care mă pândea. Mă mişcăm ca pe o 
coardă întinsă. Noaptea, mi se întâmpla adesea să tresar când 
auzeam paşi pe puntea de la pupa... 

Trec de la o idee la alta. Sunt obsedat de pericolul care mă 
înconjoară. Vigilenţa este obligatorie... 

Continuam insistent explorările, dar părăseam rar puntea 
vasului. Prudenţa îmi impunea unele reguli. Trimiteam în schimb 
detaşamente care să prospecteze interiorul insulelor. Misiunea 
lor principală era să caute aur şi să-l aducă în cantităţi cât mai 
mari. 

Contrar aşteptărilor mele, aurul nu abunda. Dar timpul îmi 
lipsea pentru a face investigaţii mai extinse. 

În ciuda căutărilor mele, n-am reuşit să ating oraşul Catay şi 
să-l întâlnesc pe marele han. Dar nu disperam. 

Relaţiile mele cu fraţii Pinzon, în special cu Martin, cel mai 
vârstnic, se degradau. Luase prostul obicei să comenteze 
ordinele mele şi chiar să le nesocotească. Se întâmpla să 
acţioneze independent şi să încredinţeze oamenilor săi misiuni 
fără să-mi ceară consimţământul. Un conflict devenea inevitabil. 
Navigam de-a lungul unei insule împădurite, când am observat 
un mic golf care ne-ar fi permis să evităm să navigăm pe 
vremea rea care se anunţa. Executând ordinele mele, Santa 
Maria urmată de Nina s-au îndreptat spre acest refugiu bine 
adăpostit. 

Spre consternarea mea, am văzut Pinta îndepărtându-se de 
noi, ţinând cap nord, fără să ia în seamă semnalele mele. 
Curând, s-a pierdut în valurile de ceaţă. 

Martin Pinzon şi fratele său, Francesco, se răzvrătiseră pur şi 
simplu împotriva autorităţii mele. Vincent, al treilea Pinzon, care 
comanda Nina, din proprie iniţiativă sau influenţat de secundul 
său, Juan Nino, s-a disociat de ei. Mi-am propus să-i 
recompensez generos pentru devotamentul lor. 

Rebeliunea celor doi fraţi Pinzon se încadra, desigur, într-un 
plan conceput în timpul traversării. Să se despartă de mine şi să 
pretindă că au descoperit singuri pământuri necunoscute, a 


căror posesiune să şi-o atribuie. Ar fi fost capabili să se întoarcă 
în Europa înaintea mea şi să pretindă că au ajuns primii la 
marginile Indiei. Aveam martori pentru a dovedi contrariul, dar 
scandalul iscat nu mi-ar fi prins bine, cu atât mai mult cu cât 
duşmanii nu mă menajau. 

Poate că dădeam prea mare importanţă acestei trădări, care 
se va reduce până la urmă la o nefericită amintire. Dar de câtva 
timp devenisem sensibil la cele mai neînsemnate contrarietăţi. 
Tremuram de mânie şi strângeam pumnii ca să nu izbucnesc în 
înjurături. 

Mi-am reluat explorările, cu intenţia de a mă întoarce cât mai 
repede în Europa. Am descoperit o insulă pe care am botezat-o 
Hispaniola, mănoasă şi cu multe privelişti încântătoare. 

O să petrecem Crăciunul într-un decor de vis, exclamau 
tovarăşii mei extaziaţi. Din nefericire, sufletul meu nu era în 
stare să guste deliciile acestei mari sărbători, petrecute într-un 
cadru atât de exotic. 

Apoi, timpul s-a stricat. Ploi torențiale, furtuni, vânturi 
nefavorabile care se ţineau lanţ. Într-o noapte relativ liniştită, 
după un şir de uragane, asiguram ca de obicei primul cart, iar 
spre sfârşit m-am retras în cabina mea pentru că mă doborâse 
oboseala. 

Deodată, am fost trezit din somn de strigătul tânărului 
matelot, asistentul meu. Curentul împingea Santa Maria spre 
coasta stâncoasă. Am ieşit pe punte şi am dat alarma, în acel 
moment, am auzit trosnind coca din cauza impactului. Velierul 
se înclina, împins spre recif. Salvarea aurului şi a echipajului au 
fost prima mea grijă. Am evacuat nava-amiral care se scufunda 
rapid. Întregul echipaj a fost transbordat pe Nina, care era acum 
supraîncărcată. 

Am făcut o anchetă pentru a stabili responsabilităţile. Santa 
Maria a naufragiat când da Costa, căpitanul secund, trebuia să 
fie de cart. El s-a apărat, invocând o împrejurare care aparent 
pleda în favoarea sa. Nimeni nu-l trezise ca să preia cartul. 

Continuarea explorării în aceste condiţii ar fi atins absurdul. 
Greutatea numărului mare de oameni pe fragila Nina risca să o 
dezechilibreze şi să o răstoarne. O traversare până în Europa 
era de neconceput în aceste condiţii. 


Nu exista decât o singură soluţie. Să construim o fortăreață pe 
insulă, lângă un cătun locuit de indigeni binevoitori, îndeajuns 
de încăpătoare pentru o garnizoană de voluntari dispuşi să 
aştepte intervenţia unei alte expediţii spaniole. Treizeci şi nouă 
de marinari s-au oferit pentru această misiune, care le promitea 
minunile paradisului regăsit... 

Am ridicat ancora şi am pornit spre Spania. Transbordasem 
toată cantitatea de aur pe Nina şi îmbarcasem şi câteva superbe 
exemplare umane, indigeni, pentru a impresiona Curtea. 

În larg, în apropierea unei coaste stâncoase care se înfigea ca 
un pinten în ocean, şi pe care am botezat-o Monte-Cristo, ne-am 
întâlnit cu Pinta, care cobora spre sud după ce descoperiseră un 
cordon de insule care - declarau fraţii Pinzon - le aparţineau de 
drept. 

Nebun de furie, le-am atribuit responsabilitatea sfârşitului 
lamentabil al expediției noastre, care ar fi trebuit să ne asigure 
o întoarcere triumfală în Spania. La rândul lor, m-au acuzat că 
am abandonat pe o insulă sălbatică un grup de marinari, fără să 
le asigur provizii suficiente şi fără mijloace eficiente de apărare 
în cazul unui atac al indigenilor. 

Am ripostat, acuzându-i de dezertare şi de faptul că plecarea 
lor a pus echipajul şi încărcătura în pericol. 

Intervenţia diplomatică a lui da Costa a calmat cât de cât 
spiritele. Un conflict grav între mine şi fraţii Pinzon n-ar fi făcut 
decât să complice situaţia, şi aşa destul de încordată. 

Din vârful buzelor, le-am spus că-i iert. Mă prefăceam că m- 
am lăsat convins, deşi în sinea mea jurasem să mă răzbun. 
Răzbunarea este un drept divin. Îl voi exercita când condiţii 
favorabile vor fi îndeplinite. 

Pe drumul de întoarcere, ploi care parcă anunțau potopul, 
furtuni, vânturi, se înverşunau împotriva noastră. Dar cele două 
caravele au înfruntat fără inconveniente elementele naturii 
dezlănţuite. 

Pinta a fost totuşi obligată să-şi încetinească mersul din cauza 
unor avarii la catargul central, care trebuia reparat. Am lăsat-o 
pe Pinta în voia sorții. Nimic nu mă putea opri. Trebuia să ajung 
primul în Spania. 

Totuşi, neprevăzutul s-a produs... 


Vânturi potrivnice au împins Nina spre coastele Guineei. Nave 
portugheze ne-au blocat. Autorităţile ne-au acuzat că am 
traversat ilegal linia de demarcaţie. Cu jurnalul de bord în 
sprijin, denaturat de mine cu bună-ştiinţă, am demonstrat că 
furtuna a fost singura cauză a acestei devieri de la rută, care a 
obligat nava să se angajeze pe un traseu la nord de linia de 
demarcaţie, deci în apele spaniole. 

Dar nu scăpasem de Scylla decât pentru a fi aruncat în 
Charybda, dicton cunoscut, repetat adesea de Bartolomeo, 
savantul familiei. 

După ce am fost târât pe la autorităţi, unele mai chiţibuşare 
decât altele, am fost adus în faţa regelui Joăo al II-lea, care 
făcea haz de necaz ascultând cu un interes politicos scurta 
expunere a explorărilor mele indiene. 

Am aflat mai târziu, datorită unei indiscreţii, că i se sugera o 
rezolvare expeditivă şi radicală a problemei mele. Să-mi atârne 
o piatră grea de gât şi să mă arunce în mare, ceea ce le-ar 
permite să culeagă roadele expediției mele fără cheltuieli 
suplimentare. Regele ar fi refuzat acest deznodământ, nedemn 
de un cap încoronat. 

Bănuiesc că adevărata cauză a onestităţii regale a fost vâlva 
deja produsă de expediţia mea. Dacă aş fi dispărut după vizita 
silită făcută la Lisabona, augusta sa reputaţie ar fi rămas pătată 
pentru totdeauna. 

Mă gândesc, totuşi, că în zilele noastre moartea violentă este 
dăruită cu atâta mărinimie, încât trecerea la odihna veşnică în 
aceste condiţii n-ar fi produs o impresie deosebită. Fraţii Pinzon 
ar fi profitat primii de vizita mea forţată pe lumea cealaltă... 

Apropo de Pinzon!... Eliberat, m-am grăbit să ajung la Curtea 
spaniolă. Înainte de a fi primit în audienţă de Regii Catolici, am 
fost informat că Martin Pinzon, înapoiat în Spania înaintea mea, 
ceruse permisiunea de a se prezenta în faţa suveranilor pentru a 
le raporta descoperirea continentului indian, pe care şi-o asuma, 
ignorând participarea mea, sau reducând-o la o cantitate 
neglijabilă. Spre marea lui dezamăgire, i s-a răspuns că 
prezentarea lor la Curte nu este dorită înaintea audienței mele. 

Această punere la punct a lui Pinzon mi-a produs o mare 
satisfacţie... 

În fine, marea zi a sosit... 


Am cunoscut în sfârşit apoteoza... 

În acele zile, Regii Catolici se aflau la Barcelona. Un cortegiu 
strălucitor mă aştepta la porţile oraşului. Condus în faţa cuplului 
regal, le-am sărutat mâna, apoi ei m-au invitat să stau jos în 
prezenţa lor, onoare acordată numai marilor personalităţi ale 
regatului. Am depus la picioarele lor comoara pe care o 
adusesem cu mine din insule, la care se adăugau câteva păsări 
exotice cu un penaj superb, precum şi grupul de sclavi, frumoşi 
ca nişte zei şi bogat împodobiţi. Apoi am făcut o scurtă 
expunere a descoperirilor mele, cu modestia unui erou care nu 
are nevoie să înfrumuseţeze faptele. 

Drept recompensă, am primit premiul de zece mii de 
maravedis, care mi se cuvenea pentru că zărisem primul 
pământul, titlul de grande de Spania, precum şi dreptul de a 
adăuga la blazonul meu însemnele regale de Castilia şi de Leon. 

Jurnalul ţinut de mine, Diario, pe care l-am prezentat 
maiestăţilor lor, în care descriam descoperirile mele, circula 
acum în mâinile celor mai importante personaje ale regatului. 
Lumea se îmbulzea să mă vadă, să mă salute, să mă aclame... 

Graţie mie, lumea şi-a schimbat înfăţişarea... lar Spania a 
devenit cel mai mare imperiu al universului... 

Între micul Cristoforo Columbo, care alerga desculţ pe ulițele 
din Genova, şi Cristobal Colon, vicerege al pământurilor de 
peste mări, este o diferenţă ca de la cer la pământ... 

La Curte, Diego se împăuna cu o mândrie legitimă... Obţinuse 
privilegiul de a purta, alături de numele său, titlul de mare- 
amiral ereditar... 

Un succes ca al meu ar fi ameţit orice altă fiinţă umană... În ce 
mă priveşte, îmi păstram echilibrul mintal neatins... Am fost 
hărăzit să desăvârşesc un mare proiect hotărât de Dumnezeu... 

În Spania, descoperirile mele au provocat un val de 
entuziasm... Zeci de mii de oameni curajoşi şi întreprinzători se 
pregătesc să traverseze oceanul şi să se stabilească pe noile 
teritorii ale Paradisului pământean... 

Există răuvoitori care încearcă să minimalizeze efectul benefic 
al descoperirilor mele. li sufocă pizma... 

În primul rând, acest pigmeu de Martin Pinzon, care voia să 
apară în postura de concurent în această expediţie. In 
descrierile mele, am trecut cu vederea încercarea lui de 


răscoală şi pe aceea - mult mai gravă - de a-şi atribui isprăvile 
mele eroice. 

Se pare că aceste eşecuri l-au marcat profund. Puțin după 
întoarcerea mea în Spania, a murit ros de deznădejde şi de o 
boală sexuală pe care o contractase în insule... De altfel, nu era 
singurul... 

Curtenii invidioşi m-au ridiculizat. Promisesem aur în cantităţi 
inimaginabile şi nu adusesem decât câţiva pumni de bijuterii din 
aur, rudimentare. Nu adusesem nici-o scrisoare din partea 
marelui împărat al Chinei, nici-o dovadă certă că am atins 
țărmurile Indiei... Câţiva sclavi indigeni nu puteau compensa 
enormele avantaje economice, comerţul, minele de aur, 
mirodeniile făgăduite în van. 

Oricum,  infirmasem concluziile  semidocţilor membri ai 
faimoasei comisii, care demonstraseră inutilitatea unei expediţii 
maritime spre vest... 

Din fericire, Regii Catolici continuau să-mi acorde încrederea... 

Trecuseră şase luni de la întoarcerea mea în Spania. O nouă 
expediţie se organiza sub comanda mea. De data aceasta, era 
alcătuită din şaptesprezece veliere cu un echipaj de o mie trei 
sute de oameni. În afara personalului navigant am luat soldaţi, 
judecători pentru a menţine ordinea, precum şi preoţi pentru a 
predica învățăturile lui Dumnezeu, inchizitori care să-i 
pedepsească pe păgânii care refuzau să se pocăiască, la care se 
adăugau numeroşii coloni atraşi de descrierea lanţului de insule 
minunate ce precedau continentul indian. 

Deschisesem drumul şi pusesem temeliile imperiului spaniol 
de peste ocean. 

Am prezis Regilor Catolici că pământurile pe care le 
descoperisem vor face să reverse asupra Peninsulei Iberice 
valuri de aur. 

De acum înainte, vistieria regală va fi mereu plină. 

JUAN ALVAREZ de BARAN 

hidalgo şi cavaler 

Pentru a mă înţelege, ar trebui să cunoaşteţi Extremadura şi 
mizeria ei cruntă, goliciunea dură, aproape sălbatică, peisajele 
sale care au ceva malefic, monstruos. Se spune că acest ţinut 
dă naştere celor mai curajoşi aventurieri... Şi explicaţia este 
simplă: oamenii întreprinzători, curajoşi, dârzi, însufleţiţi de 


dorinţa de a trăi, de a învinge forţele duşmănoase ale naturii 
caută dincolo de marginile sale o viaţă mai bună, capabilă să le 
satisfacă nevoile, setea de orizonturi noi, posibilitatea de a-şi 
realiza visurile. 

În Extremadura, libertatea convieţuieşte cu indiferența 
locuitorilor faţă de vecinii lor. Nu este vorba de egoism, ci de 
sărăcia fiecărei familii, obligată să trăiască într-o izolare aproape 
totală pentru a face faţă cu greu propriilor nevoi, fără a se mai 
sinchisi de ceilalţi. Eşti liber să trăieşti sau să mori. N-ai decât să 
alegi. Dacă preferi viaţa, trebuie să o aperi, să lupţi eroic cu 
natura, care îţi opune o rezistenţă înverşunată la fiecare pas, în 
fiecare clipă. 

Să nu vă plângeţi niciodată de nenorocul care vă urmăreşte, 
pentru că fatalitatea nu este decât o superstiție care serveşte 
drept scuză neputincioşilor. Să nu cereţi ajutorul Divinităţii, 
pentru că este prea îndepărtată, prea spiritualizată pentru a 
interveni în mod eficace. Un copil al vecinilor noştri a fost violat 
şi ucis într-o văgăună, fără ca puterea cerească să schiţeze cel 
mai mic gest pentru împiedicarea acestei crime. 

Binecuvântaţi numele lui Dumnezeu, pentru că este un drept 
care îi este datorat. Rugaţi-vă, dacă aveţi nevoie de un suport 
moral. Cât despre rezultate, asta este o altă problemă... Spiritul 
şi materia nu fac niciodată casă bună împreună... 

Cu siguranţă, n-am învăţat această filosofie la şcoala 
parohială, unde călugării ne predicau în castiliană şi în latină 
Tatăl nostru, Ave Maria, Crezul şi Slavă Tie şi numai în al doilea 
rând cunoştinţe elementare de scris şi citit, de aritmetică, de 
istorie şi de religie. Noţiunile de filosofie umanistă le-am căpătat 
în împrejurări mai deosebite. Aveam un unchi, intrat foarte tânăr 
în Ordin. După studii strălucite la Universitatea din Salamanca, 
care îi deschideau o frumoasă carieră ecleziastică, a părăsit 
vanităţile acestei lumi pentru a se supune celor mai grele 
umilinţe. Cred că era puţin ţicnit, pentru că purta doar un 
anteriu de dimie direct pe piele, umbla desculţ şi iarna, şi vara, 
dormea o oră pe noapte într-o chilie atât de strâmtă, încât nu 
putea să se odihnească decât cu spatele la perete. Hrana lui se 
rezuma la puţină pâine şi apă de trei ori pe săptămână. 

Într-o zi, şi-a adus aminte de existenţa unui nepot care ar fi 
avut datoria să lupte în locul lui, cu armele teologiei pozitive şi 


revelate, împotriva lui Satan şi a cohortelor de draci care 
amenințau să arunce clerul catolic în adâncurile iadului. Eu eram 
nepotul în chestiune. 

Tata a fost de acord şi m-a trimis la mănăstirea lui. Acolo am 
fost supus unui tratament de îndoctrinare, care trebuia să facă 
din mine campionul unei biserici purificate, eliberate de toate 
ereziile. 

Predicile se bazau pe textele sfinte şi pe autoritatea veşnică a 
Bisericii. Cunoştinţele sale asupra divinității se datorau în primul 
rând studiului dogmelor. Pentru a combate argumentele 
umaniştilor atinşi de păgânism, el le expunea în esenţa lor, 
insistând asupra influenţei lor periculoase, a efectelor 
distructive. Argumentele lui pentru susţinerea teoriei că 
pământul este plat, sprijinite pe sfintele scripturi, îmi aminteau 
raţionamentele tatălui meu asupra sfericităţii pământului, 
pentru că teoriile umaniste inspirate din textele vechi greceşti 
erau răspândite în masele largi de învăţători laici. După ce mi-au 
împuiat capul trei ani, am fugit de la mănăstire. 

La puţin timp după dezertarea mea, unchiul şi-a dat sufletul. 
Eram ros de remuşcări, dar tata mi-a spus să nu-mi fac griji, 
pentru că moartea lui a fost provocată de o răceală pe care o 
contractase într-o noapte geroasă de iarnă. 

Săracii din Extremadura - hidalgo ori ţărani - nu iubeau prea 
mult Biserica, pentru că mănăstirile şi ordinele militare şi 
clericale din Alcantara aveau mari domenii în ţinut şi obțineau 
profituri foarte mari. Locuitorii aduşi aproape de înfometare n-au 
alte resurse decât muncile câmpului, în calitate de pălmaşi sau 
arendaşi. 

Un număr redus de mici proprietari cresc animale, dar această 
ocupaţie necesită o anumită bunăstare materială. Trebuia să ai 
ciobani cu simbrie care să poată face faţă la ceea ce numim, în 
termeni savanţi, transhumanță. Primăvara trebuie să urce cu 
turmele pe păşunile înverzite, apoi să le coboare spre 
adăposturi de iarnă, la ivirea primilor fulgi de zăpadă. Asociaţi în 
organizaţii puternice denumite mastas, sprijinite de stat, pentru 
că plătesc impozite mari, crescătorii se bucură de dreptul de 
trecere şi de păşunare, în detrimentul localnicilor. Pentru 
aceştia, creşterea animalelor domestice se reduce la câţiva 


porci, curcani sau găini destinate vânzării la târg şi nu 
consumului propriu. 

Adesea, ţăranii nu-şi pot plăti impozitele grele, de care nobilii 
şi oamenii bisericii sunt scutiţi. Perceptorii vin escortaţi de 
alguazili şi însoţiţi de câini răi şi sunt gata oricând să folosească 
măciucile la cel mai mic semn de rezistenţă al ţăranilor 
terorizaţi. Celor incapabili să-şi plătească dările li se iau 
animalele din gospodărie, uneltele agricole, mobila, hainele, 
pernele şi chiar cuverturile mizerabile cu care se învelesc spre a 
se feri de frig. Se întâmplă să li se smulgă până şi uşile 
bordeielor construite din chirpici. 

Ţăranii care îşi pierd nădejdea părăsesc mizerabilele lor 
cocioabe şi infimele bucăţi de pământ şi pleacă în căutarea unei 
vieţi mai bune, sub un cer mai îndurător. Iluzii întreţinute din 
timpuri străvechi şi care se repetă cu o regularitate jalnică. 

În trista lume a Extremadurei, cavalerii - hidalgo -, care nu 
mai posedă decât nobila lor mândrie, trăiesc risipiţi printre 
localnici. Nu se deosebesc de ţărani decât prin blazonul cioplit 
pe o placă de piatră fixată deasupra intrării amărâtelor lor case. 

In Extremadura există şi sclavi. Teoretic, au un statut social 
inferior aceluia al ţăranilor liberi. Dar cum cei mai mulţi sunt 
cumpăraţi de oameni bogaţi, care îşi pot permite luxul să-i 
întreţină, ajung să se bucure de un oarecare confort şi de o 
hrană mai bună. 

Tatăl meu, Pedro Alvarez de Baran, este un hidalgo de viţă 
veche, foarte mândru de obârşia sa. Noi îl vedem rar, pentru că 
este plecat de mai mulţi ani să se războiască în Italia, sub steag 
spaniol. Datorită soldei sale, noi - familia - trăim oarecum bine. 
Când l-am văzut ultima oară, mi-a spus cu o umbră de 
amărăciune: 

— Dacă ai fi ales cariera ecleziastică, ai fi putut deveni 
episcop, cardinal şi, de ce nu?, papă. Unchiul tău îţi lăuda 
inteligenţa şi capacitatea de a înţelege filosofia cea mai 
abstractă. Din nefericire, ai ales altă viaţă, care îţi oferă 
perspective mai puţin strălucite. In privinţa surorilor tale, dacă 
voi muri într-o zi doborât de vreun glonte inamic, nu le voi putea 
asigura o zestre convenabilă, pentru că niciodată n-am avut 
destui bani pentru aşa ceva. Mama ta este aproape tot timpul 
bolnavă. Tu nu ai decât cincisprezece ani. Totuşi, greutăţile 


familiei vor cădea pe umerii tăi. Dacă mi se va întâmpla ce este 
mai rău, să te adresezi ducelui de Medina-Sidonia, care mi-a 
arătat întotdeauna o aleasă bunăvoință... 

Se vede că simţea apropierea umbrei morţii, pentru că, la mai 
puţin de o lună după această convorbire „între bărbaţi”, a fost 
doborât de o ghiulea de tun. Inainte de a-şi da sufletul, primise 
dreptul să poarte titlul de Don, ceea ce însemna o mare onoare 
pentru el şi pentru urmaşii lui... 

După cum ştiţi, eu mă numesc Juan Alvarez de Baran. Să nu 
vă înşelaţi asupra numelui de Alvarez adăugat aceluia de 
familie. Noi nu suntem din ramura Alvarez care face parte din 
arborele genealogic al ducilor de Villafranca. Este doar o 
coincidenţă. 

Am ţinut să precizez acest fapt pentru că noblețea familiei 
mele nu este mai puţin veche decât cea a familiei Villafranca. 

Aceştia au beneficiat de un complex favorabil de împrejurări. 
S-au făcut remarcaţi datorită unei josnice linguşeli cu care au 
atras bunăvoința regilor. Să obţii un ducat şi titlul de grande de 
Spania prin astfel de mijloace îmi repugnă... 

Să nu vă închipuiţi că sunt invidios. Sângele care curge în 
venele mele este la fel de nobil ca acela al Regilor Catolici... 

Din nenorocire, moartea tatălui meu ne-a lipsit de solda lui şi 
ne-a aruncat în mizerie. 

Aveam nevoie de un mijloc de existenţă. Dar un hidalgo se 
înjoseşte dacă se apucă de munci umile, manuale. 

Anumiți consilieri ai regelui, preocupaţi de încasarea 
impozitelor, aveau pretenția că munca trebuie prestată în mod 
obligatoriu de toți spaniolii, cu sau fără titlu de noblețe. Citau 
exemplul ducilor de Infantado, de Medina-Sidonia, de Feria sau 
de Sesso, care finanţau mari întreprinderi comerciale. 

Nimic de zis. Când ai averi imense îţi poţi permite luxul să 
foloseşti capitalul pentru a-l spori. Dai ordin diverşilor 
comisionari să pună în mişcare sute de mii de ducați; dar asta 
nu înseamnă să nu-ţi respecţi rangul. 

Să te ocupi însă, personal, de operaţii comerciale sau de altele 
de acest fel, să stai în spatele unui ghişeu sau să lucrezi lemnul, 
iată ocupaţii nedemne de un nobil, fie el duce ori simplu hidalgo. 


Să te căsătoreşti cu fata unui negustor bogat nu este o 
afacere proastă, dar femeile cu avere nu răsar precum 
ciupercile după ploaie. 

Cariera armelor este, incontestabil, cea mai onorabilă. 
Războaiele fără sfârşit provocate de instinctele sângeroase ale 
şefilor de state - fie ei slujitori ai lui Hristos, regi, împărați sau 
simpli condotieri ajunşi în vârful puterii, cum sunt cei din 
clanurile Sforza, Malatesta sau Baglioni - oferă amatorilor de 
aventuri de capă şi spadă ocazia de a câştiga galoane, de a se 
îmbogăţi sau de a-şi sfârşi viaţa cu viscerele amestecate cu 
iarba vreunui câmp de luptă... 

Răpusă de o boală de piept, mama mea, Florencia, şi-a urmat 
soţul în mormânt. Surorile mele, conştiente că nu se puteau 
căsători fără o zestre atrăgătoare, şi-au închis viaţa între zidurile 
unei mănăstiri. 

Rămas singur acasă, mă întrebam, plictisit, cum aş putea să 
mă descurc. Preotul satului, care îmi cunoştea situaţia şi viitorul 
promiţător încă de pe vremea când eram discipol al unchiului 
meu, mă sfătuia să intru în Ordin. Dar perspectiva de a îmbrăca 
o rasă de călugăr îmi făcea greață. 

Cu moralul la pământ, m-am închis în casă. Aveam impresia 
că tavanele camerelor goale îmi cădeau în cap. Mi-a venit în 
minte sfatul tatălui meu. Să cer ajutorul ducelui de Medina- 
Sidonia. Trebuia deci să mă pregătesc pentru un drum lung. O 
vecină binevoitoare mi-a fript ultima găină din gospodărie. 
Neînsemnatele mele bagaje - diplomele care atestau sângele 
meu nobil şi, pe deasupra, puiul fript - abia dacă puteau umple 
mica mea desagă. Am zăvorât uşa casei, am pus cheile 
deasupra blazonului care împodobea intrarea - precauţie inutilă, 
pentru că nu era nimic de furat - apoi, fără să mă mai uit în 
urmă, am pornit spre Sevilla, ţinta călătoriei mele... 

O parte din viaţa mea se încheia nu prea strălucit. O tristeţe 
vagă şi teama de un viitor încă necunoscut mă apăsau dureros. 
Apoi, încetul cu încetul, optimismul meu natural a învins. Este 
ameţitor să te bucuri de o libertate nemărginită, să nu dai 
socoteală nimănui, să te porţi numai după propriul tău plac. 

Deşi punga mea era goală, nu-mi făceam sânge rău. 
Mâncarea nu-mi punea probleme de nerezolvat. Parohiile din 


fiecare sat serveau hrană localnicilor, călătorilor nevoiaşi şi 
copiilor din partea locului sau aflaţi în trecere. 

O vecină îi spunea mamei că am o mutră de înger nevinovat, 
care inspiră oamenilor dorinţa de a mă ajuta, de a mă proteja. 
Această imagine de o drăgălăşenie seducătoare nu se potrivea 
cu aspectul marţial pe care voiam să-l adopt. 

Nu concepeam că înfăţişarea de băiat cuminte şi firav ar fi 
putut să mă ajute în situaţii grele. Totuşi, aşa se întâmpla. Când 
treceam prin târguri, hainele mele modeste le făceau pe 
gospodinele care se întorceau de la piaţă să se oprească în faţa 
mea şi, cu un zâmbet plin de simpatie, să-mi ofere câteva 
fructe, prăjiturele sau uneori chiar o mâncare mai consistentă. 

În faţa hanurilor, la umbră, clienţii cu burta plină, aşezaţi la 
mese lungi, cu carafe de vin în faţă, mă invitau să mă aşez la 
masa lor. 

Hangiii erau în general încruntaţi, dar nevestele lor se lăsau 
uşor impresionate de zdrenţele mele prăfuite, de mutra mea 
probabil flămândă. Mă chemau cu un glas blajin şi îmi dădeau 
provizii îndestulătoare până în satul învecinat. 

O precizare! Nu cerşeam niciodată... Un hidalgo acceptă mici 
cadouri... ca un fel de omagiu... 

Bunii creştini sunt darnici. Călugării cerşetori i-au obişnuit să-i 
ajute pe drumeţii sărmani... 

Am trecut prin Trujillo, oraş îngrămădit, cenuşiu ca toată 
Extremadura. Străzi înguste, case înghesuite care păreau că se 
strivesc între ele. Două sau trei palate se ridicau deasupra 
acoperişurilor umile, ca nişte măgăruşi în mijlocul unei turme de 
oi... 

Tatăl meu, deşi era de fel din Extremadura, adora Andaluzia 
însorită. 

— Când vom avea bani mulţi, ne vom muta la Sevilla. Oraşele 
Andaluziei evocă un pumn de perle încrustate într-o coroană de 
aur. Sevilla, Cordoba, Cadiz sună pentru ureche precum o 
muzică diafană... 

Poate că îi voi împlini visul... 

Vântul ridica vârtejuri de praf pe drum, pe pământul ars de 
soare. În depărtare se profilau turnurile înalte, îngălbenite, ale 
unui castel. Pe câmpurile din împrejurimi munceau zilieri. Ajuns 
la graniţa Extremadurei, mi-a scăpat un lung suspin. Când am 


pus piciorul pe pământul Andaluziei, am avut impresia că am 
pătruns într-o altă lume. Satele erau mai deschise, mai vesele, 
casele mai curate, grădinile mai îngrijite. Am văzut până şi 
oameni râzând. 

Am întâlnit călători săraci, ca şi mine, cavaleri în veşminte 
strălucitoare, călări pe armăsari jucăuşi, cu harnaşamente 
bogate, călugări-cerşetori, înalţi prelați ai Bisericii urmaţi de 
escorte mai numeroase şi mai strălucitoare decât ale unui 
grande de Spania, ţărani obosiţi, transpiraţi, cu capul plecat, 
soldaţi înarmaţi şi chiar un convoi de artişti de bâlci, care 
duceau în căruţe cele necesare spectacolului. 

Încă de la început Sevilla m-a ameţit. Trujillo şi Caceres, cele 
mai importante oraşe ale Extremadurei au, prin comparaţie, 
aerul unor rude sărace stând alături de un bogat personaj 
favorizat de zei binevoitori. 

Influențat de entuziasmul tatălui meu pentru Sevilla, de 
poveştile lui pline de culoare, descopeream, la rândul meu, 
fațete noi. Aş fi putut să le cânt în versuri, dar poezia nu se scrie 
cu vârful spadei. După ultima mea spovedanie, înainte de 
plecare, preotul din sat mi-a spus cu părere le rău: 

— Îți iroseşti viaţa! Păcat! Ai fi putut deveni un foarte talentat 
letrado sau un eminent prelat. Unchiul tău - un om sfânt - 
vorbea cu admiraţie şi respect de inteligenţa ta vie, de plăcerea 
ta de a scotoci biblioteca mănăstirii în căutarea celor mai 
interesante manuscrise şi de uşurinţa ta de a-ţi însuşi cunoştinţe 
superioare nivelului vârstei tale. Să-ţi arunci pe apa sâmbetei 
talentele şi să alergi după aventuri este un păcat... 

— Părinte, i-am răspuns, Villon, un aventurier, a fost la 
vremea lui cel mai mare poet al Franţei... 

— Villon? Nu cunosc, spuse el cu dispreţ. 

— Unchiul meu m-a învăţat şi franceza, ceea ce mi-a permis 
să mă bucur de câteva capodopere ale acestui poet minunat. 
Viaţa lui a fost un şir de aventuri, de la un cap la altul. A 
cunoscut până şi rigorile închisorii... 

Revoltat, preotul îşi făcu semnul crucii. 

— Şi tu vrei să-i calci pe urme? 

— Viitorul fiecărui om este o enigmă... 

— Întoarce-te la drumul cel drept, fiule, şi uită visurile 
aducătoare de nenorociri!... 


Prin asociere de idei, frumuseţea Sevillei mi-a evocat geniul lui 
Villon... Dacă aş putea călca pe urmele lui... 

Acest oraş de vis a inspirat o zicală: Quien no ha visto Sevilla, 
no ha visto maravilla... 

Când am văzut mulţimea zgomotoasă, amestecată, care 
inunda străzile, am fost impresionat de feţele oamenilor cu tenul 
atât de divers colorat: albi, negri, negricioşi, cenuşii şi chiar 
galbeni... Acestei diversităţi i se adăuga diversitatea limbilor, 
fapt care îmi dădea impresia ciudată că mă aflu într-un fel de 
Turn Babei reconstruit la Sevilla, cu forme şi dimensiuni noi. 

Pe unele străzi comerciale abia dacă mai auzeai câteva 
cuvinte în spaniolă. In prăvălioare găseai mărfuri de o bogăţie 
impresionantă: brocarturi somptuoase, mătăsuri în toate culorile 
curcubeului, voaluri translucide, stofe de o fineţe remarcabilă, 
pene de struţ care se mişcau la cea mai uşoară adiere. În 
vitrinele magazinelor de bijuterii erau expuse giuvaeruri 
minunate: podoabe, diademe, broşe, coroniţe, şiraguri de perle, 
brățări, inele cu diamante, statuete de aur şi de argint... 

Toate aceste minunăţii erau de vânzare... Şi tu îţi dădeai 
deodată seama că buzunarul tău este gol şi că numai bogătaşii 
îşi pot permite luxul să le cumpere. Te năpădeau sentimente 
complexe - amărăciune... dorinţă... neputinţă... revoltă... 
resemnare... 

Plecai cu inima strânsă... 

Pentru a uita de asemenea minunăţii, priveam casele bogate, 
cu ferestre măiestrit ornamentate, modă arhitectonică modernă 
care rupea cu tradiţia legată de ziduri exterioare goale, bune 
doar pentru a-ţi izola familia de influenţa pernicioasă a străzii. 
Viaţa se desfăşura la adăpostul curților ulterioare. 
Apartamentele se deschideau spre centrul acestui miniunivers... 

Din aglomerările citadine, care oglindeau opulenţa, nu lipseau 
cerşetorii. Dar ei nu aveau obrajii supti, pielea lipită de oase. În 
ciuda zdrenţelor, aveau figura prosperă, care exprima o relativă 
bunăstare. 

Eram foarte măgulit când fete tinere şi câteva doamne 
îmbrăcate cu o cochetărie ostentativă îmi aruncau priviri 
îmbietoare, galeşe. Îmi imaginam că posed un farmec de care 
nu eram conştient, condiţie care îmi gâdila vanitatea... 


Am rămas decepţionat când am constatat - ceva mai târziu - 
că nimerisem peste nişte femei uşoare, gata să facă ochi dulci 
nu numai tinerilor de vârsta mea, ci şi bătrânilor ramoliţi, 
dezgustători, dar cu punga plină. 

Ziua care se sfârşea m-a trezit din visări. Mi-am amintit brusc 
de ce venisem la Sevilla. Să mă prezint la palatul Medina- 
Sidonia şi să solicit recrutarea în trupele ducelui, apoi - 
împlinind recomandarea mamei - să-i caut rudele, pe fraţii 
Pinzon, marinari care se bucurau de o bună reputaţie şi care ar 
fi putut, eventual, să-mi înlesnească un angajament în marină. 
Nu aveam decât să aleg. lInzestrat cu o fire optimistă, 
întrezăream viitorul învăluit în nuanţe de un trandafiriu luminos. 

Un trecător mi-a indicat drumul cel mai scurt pentru a ajunge 
la palat. Dar străzile foarte întortocheate m-au silit să cer 
explicaţii suplimentare trecătorilor. Un domn, care purta un 
costum splendid, s-a arătat atât de binevoitor încât mi-a propus 
să cinez în compania lui. Mai târziu mi s-a spus că sevillanii care 
manifestă o gentileţe exagerată faţă de tineri au în realitate 
nişte gusturi speciale, oarecum greu de mărturisit. Incă o 
dezamăgire... 

În ceea ce mă priveşte, i-am mulţumit pentru amabilitate şi 
mi-am continuat drumul. 

Luna răsărea deja pe cerul roşiatic al apusului când am ajuns, 
în fine, în faţa unui castel enorm, cu aspect sever, flancat de 
turnuri înalte, crenelate. 

Puțin emoţionat, pentru că nu te prezinţi să ceri ceva după 
căderea nopţii, moment rezervat persoanelor de vază care fac 
vizite stăpânului casei, am folosit, fără prea multă convingere, 
ciocanul greu atârnat de poarta înaltă cât aceea a unei 
catedrale. Ecouri înfundate răzbăteau din interiorul castelului. 
Apoi, un vizor din canatul din dreapta al porţii se deschise cu 
precauţie. Ochi bănuitori mă scrutară. 

— Ce doriţi?, mă întrebă o voce morocănoasă. 

l-am declinat numele şi scopul vizitei mele. 

Poarta se roti pe balamale şi un militar cu un coif lustruit, ca şi 
armura care îi apăra pieptul şi braţele, apăru în prag şi îmi dădu 
voie să intru. Mă făcu să traversez o vastă curte interioară şi mă 
conduse către corpul de gardă. 

— Aşteptaţi! Vă voi anunţa! 


După puţin timp, un ofiţer cu multe galoane mă primi într-o 
cameră împodobită cu numeroase trofee de vânătoare. Se ridică 
de la masa de lucru şi mă întâmpină cu mâna întinsă. 

— L-am cunoscut pe tatăl dumitale! Am fost camarazi într-o 
campanie de patrulare... Un soldat excelent! 

M-a măsurat din cap până în picioare cu o vizibilă satisfacţie, 
în ciuda ţinutei mele destul de sărăcăcioase. 

— Vreţi o audienţă... Din nefericire, Monseniorul lipseşte. A 
trebuit să se prezinte la Curte, instalată provizoriu la Cordoba... 

A remarcat deziluzia mea. 

— Presupun că vreţi să vă înrolați. Ce vârstă aveţi? 

Am minţit. 

— Şaptesprezece! 

Zâmbi cu indulgență, fără să mă contrazică. 

— Probabil că n-aţi avut timp să căutaţi o locuinţă în oraş... 
Puteţi locui aici până la înapoierea Monseniorului. Veţi primi şi 
hrană, deopotrivă cu soldaţii mei... 

Un mod elegant dea mă lăsa să înţeleg că remarcase mizeria 
în care mă aflam, precum şi dorinţa de a-mi veni în ajutor. 

— Pentru că nu sunteţi încă angajat şi supus disciplinei trupei, 
puteţi veni şi pleca oricând doriţi, pentru a vă familiariza cu 
ambianța Sevillei. 

Se scormoni prin buzunare şi aşternu pe masă un pumn de 
maravedis. 

— Un împrumut... Mi-l veţi înapoia când veţi primi cea dintâi 
soldă... 

A avut delicateţea să mascheze pomana, pentru a-mi menaja 
susceptibilitatea şi onoarea... 

Eram fericit. După ce dormisem sub cerul liber mai tot timpul 
călătoriei, îmi vedeam asigurată o întreţinere completă. Acest 
ofiţer cu inima de aur se numea Gualtero de Marana. Numele lui 
va rămâne pentru vecie gravat în inima mea... Sunt sigur că în 
momentul acesta veghează asupra mea... 

In acea clipă am avut impresia că Frangois Villon îmi face cu 
ochiul, complice... 

In noaptea aceea, după o cină îndestulată, am dormit într-un 
pat bun, cu aşternut curat, în mijlocul soldaţilor... 

A doua zi am început explorarea metodică a Sevillei. Am 
căutat mai întâi adresa fraţilor Pinzon. Am coborât malul râului 


Guadalquivir. Presupunerile mele s-au dovedit exacte. Fraţii 
Pinzon erau foarte cunoscuţi în lumea marinarilor. 

— La ora actuală străbat oceanul însoţindu-l pe Colon. Un 
aventurier visător şi aproape nebun, care vrea să ajungă în India 
navigând spre vest. În ciuda ordinului regal, care a aprobat 
această expediţie, marinarii competenţi, cu experienţă bogată, 
au refuzat sistematic să se îmbarce pentru o aventură 
nebunească. Fraţii Pinzon, reputați pentru judecata lor 
sănătoasă, pentru prudenţa, realismul şi înţelepciunea lor, au 
fost înşelaţi de promisiunile lui, de vorbele lui frumoase şi de 
perspectiva unei îmbogăţiri rapide. Noi am fost consternaţi de 
hotărârea lor, de data aceasta iresponsabilă. Ei ar fi trebuit să 
respecte solidaritatea marinarilor. Vor suporta consecinţele şi 
vor plăti un greu tribut. 

Interlocutorul meu, la începutul discuţiei atât de calm, de 
măsurat, s-a încălzit treptat până la o explozie de indignare. Nu- 
i pot reda cuvintele, pentru că exprimarea lor era incoerentă, 
necioplită şi presărată de înjurături. 

Mi-a dat adresa lui Martin Alonzo Pinzon, prevenindu-mă că 
soţia lui se află într-o stare de agitaţie permanentă. Se teme că 
soţul ei va pieri în adâncurile acestui ocean blestemat, pe care 
niciun om înzestrat cu un minimum de înţelepciune, de bun-simt 
nu s-ar fi încumetat să-l străbată. 

Am renunţat pentru moment la ideea unei vizite, căci nu 
voiam să aud văicărelile sărmanei femei, care avea poate 
dreptate. Când Pinzonii se vor întoarce - dacă acest lucru se va 
întâmpla - nu aveam decât să mă duc la ei şi să ascult povestea 
aventurilor. Aş putea - eventual - să le-o aştern pe hârtie, căci 
talentul de scriitor nu-mi lipseşte. Nu este o lăudăroşenie, ci o 
realitate. Voi câştiga în domeniul meu gloria pe care o 
dobândise Villon în al său. De ce nu? 

Am reluat explorarea Sevillei, mai agreabilă decât aceea a lui 
Colon şi a tovarăşilor lui. Banii pe care îi aveam în buzunar mă 
ardeau. Visam să-mi cumpăr unul din acele frumoase lucruri 
care se găseau pe orice tarabă. 

În târgul permanent pe care ţi-l oferă acest oraş minunat, am 
dat peste un spectacol ciudat, o atracţie deosebită dacă 
judecam după numărul de gură-cască. 


Un individ absolut calm, cu mutră de şobolan, aşezat la o 
măsuţă, învârtea trei cărţi de joc, un as şi două figuri. Le aşeza 
cu faţa în jos şi le amesteca în toate sensurile. Miza era de un 
maravedi. Jucătorul câştiga dacă ghicea care carte era asul. 
Dacă pierdea, trebuia să dubleze miza pentru a continua jocul. 
Amatorii de senzaţii tari participau cu un entuziasm crescând. 
Aparent, pierderile şi câştigurile se echilibrau. Erau ghinionişti, 
dar şi câştigători fericiţi. 

Riscul m-a atras întotdeauna. M-am implicat în jocul care mă 
captiva în aşa măsură încât mi-am riscat aproape toţi banii. 
Pasiunea mea a atras jucători noi. In cele din urmă, toţi banii 
mei au nimerit în sertarul scamatorului. Eram ameţit, pentru că 
mă concentrasem să găsesc asul printre cărţile mânuite cu o 
viteză incredibilă. 

Dezolat, panicat de pierderea banilor, care luase pentru mine 
proporţiile unei catastrofe, m-am retras din acest loc blestemat. 

Priveam trist obiectele minunate expuse pe tarabe. 
Perspectiva de a-mi cumpăra un costum frumos, cu mâneci 
despicate şi o cămaşă brodată, de mătase, ajunsese ceva de 
domeniul imposibilului. Până şi prăjiturile sau fructele cele mai 
ieftine îmi deveniseră inaccesibile. 

Am tresărit violent când o mână mi-a atins uşor braţul. Am 
întors capul şi, surprins, l-am văzut lângă mine pe şarlatanul cu 
mutră de şobolan, care îmi întindea un pumn de maravedis. 
Zâmbea. 

— lată monedele pe care le-ai jucat şi un supliment de treizeci 
de maravedis pe care îl meriţi din plin. Lupta dumitale cu 
norocul a atras un număr mare de jucători care s-au lăsat 
jumuliţi... 

L-am privit aiurit şi încântat. Nu încălcăm legile onoarei 
acceptând banii - care, de fapt, îmi aparţineau - iar surplusul 
era un cadou binevenit. 

— Mă numesc Aciscio de Ecija, hidalgo, la dispoziţia dumitale. 
Te invit să luăm o gustare împreună, într-un han bun. Aş fi 
onorat dacă ai accepta... 

Îmi vorbea cu o familiaritate amicală. De ce să-l refuz? Gestul 
lui mă mişcase. Cu buzunarul plin de maravedis devenisem 
euforic. L-am urmat fără ezitare, cu atât mai mult cu cât, în 
ciuda urâţeniei sale, avea un umor care îl făcea foarte simpatic. 


Am traversat o parte a oraşului şi ne-am înfundat într-un 
cartier cam ciudat, în apropierea unei mari catedrale. Din primul 
moment am fost izbit de aspectul neglijent, dezordonat al 
majorităţii locuitorilor, care se remarcau prin mutrele lor bune 
de spânzurătoare. Dar se aflau şi indivizi de o eleganţă 
ţipătoare. Nu lipseau nici femeile uşoare. Buna dispoziţie era 
generală. Prin uşile deschise ale hanurilor răzbăteau voci de 
beţivi care cântau acompaniaţi de chitare. 

Am intrat într-un han cu înfăţişare modestă. Clienţi zdrenţăroşi 
sau foarte eleganţi şedeau împreună la nişte mese lungi, într-o 
perfectă armonie. 

Însoţitorul meu schimbă saluturi şi glume cu majoritatea 
clienţilor. 

În contrast cu înfăţişarea ciudată a acestui birt, mâncarea 
putea concura cu aceea din cele mai mari şi mai elegante 
restaurante. 

Am găsit două locuri libere lângă câţiva cunoscuţi ai noului 
meu prieten, care se tutuiau şi în semn de amiciţie îşi trăgeau 
ghionturi, în glumă, sub coaste. 

În timp ce minunile gastronomice apăreau unele după altele în 
farfuriile noastre - cotlete de miel, piept de curcan, vânat, 
clătite, fructe, brânzeturi - totul stropit cu aromatele vinuri de 
Alicante, Aciscio mi-i prezentă pe prietenii lui: 

— lată-l pe Romulo, zis Sfântul, pentru că după fiecare lovitură 
mai bogată oferă o brățară de aur Imaculatei Fecioare din oraşul 
nostru... 

Romulo luă un aer pocăit. 

— Aciscio, nu trebuie să-ţi baţi niciodată joc de religie şi de cei 
care o practică cu credinţă! Oare nu trebuie să-i mulţumesc 
Maicii Sfinte şi lui Hristos pentru ajutorul pe care mi-l dau? 

— Ar fi trebuit să se călugărească!, zise Aciscio râzând. Dar 
regimul mănăstiresc nu-i prieşte. N-ar mai putea să-şi 
desfăşoare talentele... 

Apoi îmi arătă cu un gest larg un ins voinic, îmbrăcat în 
uniformă militară, care îşi mângâia încântat mustaţa stufoasă. 

— ŢI-l prezint pe Gelasio cel Viteaz. Dacă vrei să scapi de un 
duşman, de un individ care te deranjează, adresează-i-te lui 
Gelasio, expert în materie. Serviciu rapid, eficient şi nu prea 
Scump... 


Ucigaşul plătit râse zgomotos. Era, fără îndoială, foarte 
îndrăgostit de persoana sa... 

— lată-l pe Meliton Haiducul, gentilom de drumul mare, care îi 
pradă pe cei bogaţi pentru a împărţi bunurile lor celor săraci. 
Desigur, păstrează o parte din pradă, pentru că trebuie să 
trăiască şi el... 

Făcu o scurtă pauză pentru a arunca o privire drăgăstoasă 
tipului din faţa lui. 

— Nu pot să-l uit pe Quirico Cucernicul... Spre deosebire de 
Romulo Sfântul, Quirico sparge cutiile milei din biserici şi fură 
bijuteriile care împodobesc statuile Sfintei Fecioare. Este un as 
în meseria lui! 

Quirico zâmbi cu un aer modest, ca şi când n-ar fi fost de 
acord cu aceste elogii. Aciscio continuă să brodeze pe această 
temă: 

— Când o jefuieşte pe Prea-Curata Fecioară de bijuteriile sale, 
i se întâmplă să umfle şi brăţările oferite de Romulo. Acestea 
ajung pe tejghelele prăvăliaşilor, care le cumpără pe un preţ de 
nimic şi le revând mai târziu, mult mai scump, lui Romulo, care 
le oferă din nou Sfintei Fecioare... Un circuit perfect, care le 
permite tuturor să vieţuiască după pofta inimii. 

— Nu trebuie să crezi toate poveştile lui Aciscio, interveni 
Quirico. Este un linguşitor... 

Aciscio reluă: 

— Nu mi-aş ierta dacă printr-o neglijenţă condangabilă aş uita 
să-l menţionez pe Pantaleon, gentilomul trişor... regele 
trişorilor... Cei mai mari profesionişti ai jocului au căzut victime 
artei sale... 

Pantaleon izbucni în râs. 

— Încerc să operez cât mai bine! O oarecare îndemânare, 
mereu la pândă, ochii în şapte, mâini şerpuitoare sunt calităţi 
indispensabile acestei meserii, plină de surprize pentru 
parteneri... 

Aciscio îşi îndreptă privirea spre un călugăr gras, cu faţa 
rotundă şi roşcovană, cu ochii jucăuşi, plini de şiretenie, care 
tocmai golea o cană de vin şi plescăia din buze satisfăcut... 

— Medardo a făcut mai mulţi copii tinerelor puicuţe venite la 
spovedanie decât a făcut sultanul celor trei sute de femei 
încuiate în haremul imperial... 


Călugărul şuieră un râs uşor: 

— Nu-l asculta! Intotdeauna exagerează... 

— Iţi negi virilitatea?, strigă Aciscio provocator. 

— Asta nu! Un copil pe care îl aduci pe lume este un dar al lui 
Dumnezeu... Călugării nu sunt castraţi! Uneori, îi înlocuiesc pe 
soţii neputincioşi... un act de caritate. Este o datorie să-ţi ajuţi 
aproapele aflat în suferinţă!... 

Aciscio aruncă un mic cocoloş de pâine în sânul unei tinere 
femei roşcate, de o frumuseţe stranie, care tresări surprinsă de 
gestul lui. Aşezată la masa noastră, fardată, zâmbitoare, 
cochetă, îmi aruncă o privire promițătoare. 

— Victoria!, îi pronunţă el numele cu o solemnitate comică. 
Posedă caracterele femelei şi masculului reunite în aceeaşi 
creatură a lui Dumnezeu. Dacă o săruţi este femeia cea mai 
dulce, cea mai voluptuoasă din lume. Dacă îi ridici fusta, vei da 
peste cel mai atrăgător ciucure masculin... Pentru anumiţi 
amatori, este cel mai uluitor, cel mai fantastic dar... Cei cărora 
nu le place natura dublă a Victoriei, care se supără şi îşi arată 
colții, constată că ea posedă şi o vigoare impresionantă... Le 
smulge punga, îi descalţă de cizme şi îi lasă să alerge cu 
picioarele goale pe străzile Sevillei... 

Eram stupefiat. Că există sodomiţi pe lume ştiam, pentru că 
preoţii nu încetau să condange din înălţimea amvonului 
abominabilul păcat. Dar că există şi femei... sau tipi de felul 
Victoriei a fost pentru mine o revelaţie tulburătoare, agresivă. 

Ochii ei cu gene tremurânde îmi transmiteau o chemare 
îmbietoare: 

— Sunt întotdeauna la dispoziţia băieţilor frumoşi! 

— Este prea tânăr pentru tine, interveni Pantaleon. 

— Trufandalele sunt cele mai gustoase! 

Romulo ne anunţă cu verva lui zgomotoasă: 

— Mâine suntem toţi invitaţii lui Diego. Vrea să sărbătorească 
cel de-al o mielea cal ciordit fără să fi fost prins vreodată! Un 
record pentru care merită felicitările noastre mai mult decât 
călduroase! 

Şocat, speriat, m-am întors spre Aciscio şi i-am şoptit: 

— Oamenii ăştia glumesc? 

— Câtuşi de puţin! Codul nostru de onoare interzice minciunile 
între confraţi... 


— Nu vă temeţi că vreun turnător ar putea să vă denunte? 

El a izbucnit în râs, ca şi când i-aş fi spus o glumă. 

— Turnător? Printre noi nu există turnători. Acela care ar 
îndrăzni să toarne ar putea să-şi ia adio de la viaţă! Turnătorii 
sunt castraţi şi apoi spânzurați... Nu, acest pericol nu există!... 
In afară de asta, aici ne aflăm într-un cartier interzis jandarmilor. 
Se numeşte Curtea Portocalilor. Teritoriu sub jurisdicţia Bisericii. 
Slujitorii justiţiei nu au voie să pătrundă în această zonă. Există 
şi o Curte a Ulmilor, de cealaltă parte a catedralei, unde oamenii 
confreriilor noastre se bucură de aceleaşi privilegii... 

Aciscio adăugă cu mândrie: 

— La Paris nu există decât o Curte a Miracolelor. Am petrecut 
câţiva ani la Paris... un oraş minunat, unde am câştigat mulţi 
bani... Dar îmi lipsea Sevilla şi atunci m-am întors acasă, printre 
ai mei... 

Râse din nou. 

— Municipalitatea Parisului are mai mult umor decât cea a 
Sevillei. Unele străzi au nume caraghioase... foarte caraghioase. 
Strada Curvelor şi a Poeziei, a Flocilor din... Să mori de râs... 

Noaptea se lăsase de mult. Nici nu am simţit cum a trecut 
timpul. Libaţiunile pe altarul lui Bachus mă cam ameţiseră. Ce 
explicaţie voi da gărzilor de la castel?... Că am petrecut până 
noaptea târziu în mijlocul vagabonzilor din Curtea Portocalilor? 

— Imi pare rău, Messer Aciscio, dar s-a făcut târziu şi trebuie 
să vă părăsesc. Vă mulţumesc pentru această seară într-adevăr 
excepţională! A 

— Vom ieşi împreună. Inainte de a ne despărţi, vreau să-ți 
propun o afacere. Sper că-ţi va trezi interesul. 

Când am rămas fără martori sub cerul presărat de stele, m-a 
luat de braţ. 

— ţi ofer un fel de asociaţie. Cum s-ar spune, un pont. Vei 
juca împotriva mea sume importante. Spectatorii, incitaţi de 
câştigurile tale, ţi se vor alătura. La început te voi lăsa să aduni 
bani cu lopata. Partenerii vor beneficia şi ei de acest izvor de 
bogăţie. Apoi, norocul se va schimba. Apariţia asului se va rări. 
Pentru jucători - câştiguri mici, pentru noi - câştiguri mari. Nu 
vei risca nimic, pentru că vei juca pe banii mei. Vei fi ceea ce se 
numeşte un animator. Printre spectatori vor fi şi doi-trei oameni 
de-ai noştri. Vor interveni împotriva perdanţilor tentaţi să facă 


scandal. Vei aduna cel puţin câteva sute de maravedis pe zi... Îţi 
convine?... 

Incurajat de zâmbetul meu ezitant, reluă convingător: 

— Jumulirea porumbeilor se face cu iuţeală de mână. În cazul 
nostru, la propriu... 

Aciscio ştia să convingă. 

— Argumentaţia dumitale este perfectă, Messer Aciscio! 

— Am făcut şcoala dură a preoţilor, Messer Juan! Tratatul 
Summa de casibus paentialibus, de Penaforte, a fost cartea mea 
de căpătâi... Dar am părăsit preoţia pentru că am vrut să fiu 
liber... 

Acesta a fost argumentul hotărâtor. Frangois Villon îmi făcu, 
din nou, un semn discret: „Hai, ce mai stai?” Nu puteam rezista 
îndemnului său... 

Aciscio m-a învăţat, răbdător, subtilităţile rolului meu: cum să 
momesc porumbeii, cum să-i încing, cum să-mi exprim 
dezamăgirea când banii zboară, cum să manifest în mod vizibil 
recăpătarea unui nou avânt, cum să încurajez jucătorii... 

Norocul se confunda cu talentul de scamator al lui Aciscio... şi 
cu ceea ce s-ar putea numi complicitatea mea... 

Devenisem un escroc?... Grea întrebare, dar, de fapt, nu 
făceam decât să joc teatru... Interpretam rolul unui jucător 
pasionat, incapabil să-şi înfrâneze ardoarea şi care în final 
câştigă o mulţime de bani... Avantajul de a fi stăruitor, de a nu 
părăsi lupta... 

Această comedie aducătoare de câştiguri substanţiale s-a 
prelungit câteva săptămâni... Adunasem vreo şaisprezece mii 
de maravedis, pentru mine o adevărată avere... François Villon, 
îngerul meu păzitor, era încântat de progresele mele... Până 
când nenorocirea s-a abătut asupra noastră... 

Era una din acele zile cenuşii care te calcă pe nervi. După 
câteva câştiguri, jucătorii intraseră într-o perioadă de ghinion. 
Unul dintre ei dădea semne de nervozitate... Ochii săi cu fulgere 
rele erau pe jumătate ascunşi de nişte sprâncene stufoase. Felul 
lui de a se purta mă neliniştea... Pierduse o sumă mare... Împins 
de o mânie reţinută, triplă miza... Aciscio învârtea cărţile cu o 
artă desăvârşită. Tipul, nervos, se pregătea să ridice asul... 

Spuneam în gând, alarmat: „Lasă-l să câştige, Aciscio... lasă-l 
să câştige...” 


Aciscio n-a recepționat mesajul meu mintal... 

Tipul trase o figură... 

Aciscio adună banii care îi reveneau, dar nu apucă să termine 
această mică operaţie, pentru că tipul cu sprâncenele stufoase 
scoase un pumnal şi, rapid ca fulgerul, îl împlântă în pieptul lui 
Aciscio, care încremeni câteva clipe, apoi se prăbuşi pe spate; 
un firicel de sânge i se prelingea în colţul gurii întredeschise. 

Surprinşi de această agresiune neaşteptată, oamenii noştri de 
pază îl înşfăcară pe agresor care - aparent paralizat după 
lovitura dată - nu opuse nici-o rezistenţă... Mă gândeam că este 
nebun... 

Înjunghiat în inimă, Aciscio muri în braţele mele. 

Înainte de a-şi da ultima suflare, acesta murmură: „Sunt 
liber... liber...” 

Un zâmbet încremeni pe chipul lui. 

La capătul străzii, un cor de strigăte se amplifica... Cristobal 
Colon s-a întors... Cristobal Colon a învins oceanul... Drumul 
către vest este deschis... India se află acum la îndemâna 
noastră... Trăiască marele Cristobal Colon! 

In acea clipă, faimoasa experienţă a lui Cristobal Colon m-a 
impresionat mai mult decât moartea lui Aciscio... 

Pentru supraviețuitori, viaţa îşi impune legile. Se îngroapă 
cadavrele şi se reia activitatea zilnică de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic... 

Ducele de Medina-Sidonia nu s-a întors la Sevilla. Era reţinut la 
Barcelona, unde Curtea pregătea primirea triumfală a lui 
Cristobal Colon. 

Acesta debarcase la Palos şi, în drum spre Catalonia, se oprise 
la Sevilla pentru a sărbători Săptămâna Sfântă. 

Mulțimea se grupase în faţa catedralei pentru a-l vedea 
trecând. Organizator desăvârşit, Cristobal Colon pusese la cale 
pe străzile Sevillei o defilare a sclavilor aproape goi, bine făcuţi, 
aduşi din India, precum şi a unui număr impresionant de căruţe 
acoperite, care - după cum se spune - transportau cantităţi 
enorme de aur destinat Suveranilor Catolici. 

Privind această mulţime înfierbântată de curiozitate, mi-am 
amintit de criticile aspre împotriva lui Colon, scuipate de 
marinarul pe care îl cunoscusem pe cheiurile Sevillei. De altfel, 
nu era singurul care îl ponegrea, considerându-l un închipuit 


incompetent, atins de nebunia grandorii şi care voia să realizeze 
imposibilul. Ce revanşă fantastică! Să-i facă praf, dintr-o singură 
lovitură, pe toţi criticii şi detractorii săi! Să iasă din neant şi să 
se afirme dintr-odată în postura de descoperitor al unei lumi noi, 
să deschidă o fereastră vastă spre viitorul oamenilor! Noroc sau 
geniu? 

Se spune că a descoperit munţi de aur şi că, datorită lui, 
Spania va deveni cea mai bogată ţară din lume... 

Sunt ispitit să calc pe urmele lui... Să părăsesc ideea dea mă 
înrola printre mercenarii care se războiesc în Europa... De ce să 
nu devin nabab? Să întorc banii cu lopata? 

Tatăl meu, cinstea întruchipată, ar fi condangat această 
concepţie... 

Nu!... Disciplina oarbă, ierarhia militară, meseria de soldat, 
chiar dacă la capătul drumului se întrezăreşte un ipotetic grad 
de căpitan, nu mă mai entuziasmează... 

Refuz să fiu instrumentul celor mari, închinat lor... Vreau să-mi 
făuresc propriul meu viitor, să ies din umbră, cum a procedat 
Cristobal Colon... Un împărat roman revenit la Roma după o 
campanie victorioasă n-ar fi avut o ţinută mai trufaşă, mai 
impozantă... 

întâmplarea a făcut ca locotenenţii săi, fraţii Pinzon, să fie 
rudele mele din partea mamei. Nu-i cunoşteam personal, dar ea 
mi-a vorbit de multe ori despre ei cu o admiraţie sinceră: 

— Plini de îndrăzneală, înfruntă marea şi primejdiile în 
căutarea aventurii, a bogăției, a gloriei... 

Auzisem că, după un popas de câteva zile la Sevilla, Colon 
urma să se îndrepte spre Barcelona pentru a se prezenta 
Suveranilor Catolici. Fraţii Pinzon trebuiau în mod sigur să facă 
parte din suita sa. 

Puteam să profit de acest interval pentru a le face o vizită. 

Având adresa lui Martin Pinzon, cel mai mare dintre fraţi, m- 
am îndreptat a doua zi spre casa lui. Prin intermediul lor speram 
să intru în suita marelui amiral. 

Clădirea pe care o căutam s-a ivit în sfârşit în faţa mea. 
Asemenea majorităţii caselor vechi din Sevilla, faţada oarbă, 
fără ferestre, nu avea decât o poartă mare, care permitea 
accesul într-o curte interioară. 


Am bătut mult până ce am auzit nişte paşi şi scârţâitul unei 
chei în broască. Poarta se deschise şi un om tânăr, înalt, apăru 
în prag. Figura lui frumoasă era întunecată. 

— Ce vreţi?, întrebă el cu un ton neprietenos. 

Descumpănit de această primire, am răspuns intimidat: 

— AŞ vrea să vorbesc cu señor Martin Pinzon. Sunt nepotul 
său, Juan de Baran. 

Un zâmbet palid îi destinse chipul. 

— Eşti fiul Florenciei? Sunt bucuros să te cunosc! Intră! Eu 
sunt Vincente, fratele lui Martin... 

Îl urmai de-a lungul unui coridor spaţios care dădea într-o 
curte interioară pătrată, destul de mare, înconjurată de porticuri 
şi ferestre aliniate pe două etaje. Totul vădea o bunăstare care 
se potrivea descrierii făcute de mama. Presupun că le invidia pe 
aceste rude bogate. Într-o zi ea mi-a mărturisit, suspinând, că 
Martin îi ceruse mâna, dar ea îl preferase pe tatăl meu, care era 
mai frumos. 

— Nu v-am văzut printre oamenii care îl însoțeau pe don 
Cristobal Colon, zisei cu inocenţă. 

În acel moment mi-am dat seama că am săvârşit o stângăcie, 
pentru că fruntea călăuzei mele s-a încreţit, iar ochii i-au 
scânteiat sălbatic. 

— Nu! Am rămas cu fratele meu care este bolnav, foarte 
bolnav. Era un mister aici care se cerea să fie desluşit. 

Vincente m-a condus într-o cameră aproape întunecată. Pe un 
pat cu coloane zăcea un om cu faţa suptă, acoperită de pustule, 
nişte bube umflate, roşiatice, care îţi provocau teamă. Văzusem 
bolnavi de lepră, dar aceste răni deschise care supurau îi 
dădeau lui Martin înfăţişarea unui monstru venit de pe altă 
lume. Lângă patul său stătea pe un taburet un om între două 
vârste, cu părul cărunt. Era Francisco Pinzon. 

Vincente făcu prezentările. Bolnavul schiţă un zâmbet care îi 
umaniza puţin faciesul grotesc. 

— Deci tu eşti fiul Florenciei!, spuse el cu o voce şuierătoare. 
Admirabilă femeie mama ta... Ce vânt te aduce la mine? 

— Auzisem că aţi plecat să descoperiţi India traversând 
oceanul şi că aţi săvârşit, cu Don Cristobal de Colon, o ispravă 
de care vorbeşte toată lumea cu o însufleţire şi o admiraţie fără 
margini... 


Mă dezlănţuisem şi nu mă mai puteam opri: 

— Don Cristobal a devenit un idol încă din timpul vieţii. 
Celebritatea dumneavoastră nu este mai mică, adăugai 
entuziasmat. 

În realitate, nimeni nu-mi vorbise de faptele fraţilor Pinzon. Ei 
erau amintiţi ca nişte însoțitori fără prea mare importanţă. 
Gloria amiralului îi umbrea cu desăvârşire. 

Francisco se întoarse către mine şi, cu faţa crispată de ură, 
mă întrebă morocănos: 

— Colon este şi idolul tău? 

— Păi, da!, am mormăit eu uimit. 

— Să ştii că idolul tău este un individ fără scrupule, un ipocrit, 
care îşi atribuie meritele altora pentru a-şi făuri cu orice preţ 
gloria şi a-şi alimenta imensa lui trufie! 

— Să nu exagerăm!, interveni Vincente. Ideea de a deschide 
un drum maritim către vest îi aparţine... 

Ruina umană prăbuşită pe pat bolborosi: 

— Te-a îmbolnăvit şi pe tine cu cuvintele lui frumoase, 
Vincente? Dacă nu eram noi, n-ar fi găsit pe nimeni să-l ajute să- 
şi îndeplinească proiectul... El n-are niciun merit... N-a făcut 
decât să-l urmeze pe nenorocitul care i-o luase înainte... 

— Aşa este!, confirmă Francisco. Harta aceea, pe care ne-a 
arătat-o atunci când echipajul a refuzat să-şi continue drumul 
spre vest şi cerea să revină în Europa! 

— Nu era decât o schiţă stângace, interveni Vincente. 

— O schiţă, dar care semnala uscatul! 

Martin întoarse spre mine capul, care evoca o mască oribilă 
destinată unui carnaval diabolic. 

— Puştiule, trebuie să ştii cum se scrie istoria... Acest Colon 
este un laş... De două ori a abandonat Pinta aflată într-o situaţie 
foarte grea... Ştiu ce spun, pentru că eram comandantul ei... 

Francisco schiţă un gest de dispreţ. 

— Când a pierdut Santa Maria, şi-a dovedit incapacitatea de 
marinar... Apoi cei treizeci şi patru de oameni din echipaj, 
părăsiţi în insula aceea... 

— În plus, meschinăria lui de neiertat, reluă Martin cu 
amărăciune. El l-a lipsit de cei zece mii de maravedis pe bietul 
Rodriguez, care a văzut primul pământul Indiei... Marinarul 
acesta făcea parte din echipajul tău, Vincente... 


— E adevărat... 

— Când Pinta s-a despărţit de el... Noi suntem cei care am 
făcut descoperiri teritoriale. Colon ne-a copleşit cu reproşuri, ne- 
a insultat... Îmi venea să-l arunc peste bord... Din nenorocire, da 
Costa şi cu tine aţi intervenit pentru a ne împăca... Trebuia să 
las echipajul să-l curețe, aşa cum avea de gând în acele 
faimoase trei zile de ultim răgaz... 

Eram încremenit. Voisem să ascult epopeea unei descoperiri 
epocale şi nu auzeam decât acuzaţii fără sfârşit... 

Fraţii Pinzon crăpau de mânie pentru că se simțeau lipsiţi de 
un succes care li s-ar fi cuvenit, sau Colon ascundea în spatele 
triumfului său un caracter întunecat, egoist?... 

Înfierbântat de furie, Martin ieşise din starea lui de letargie. 
Epuizat de un acces de tuse, reluă gâfâind: 

— Ne făgăduise o glorie nemuritoare şi mormane de aur... Şi, 
iată-mă... Muribund... În timp ce el se împăunează în faţa 
întregii lumi, aşteptând să fie primit de rege şi de regină... 

Mă simţeam din ce în ce mai stânjenit. Tata îmi spunea că nu 
trebuie să împărtăşesc niciodată cauza celor care pierd. 

Înainte de a pleca, i-am urat lui Martin Pinzon o grabnică 
însănătoşire. 

Francisco îmi strânse mâna cu răceală, apoi întoarse capul ca 
şi cum prezenţa mea l-ar fi deranjat. 

Numai Vincente mi-a arătat o oarecare simpatie. M-a invitat 
într-o cameră alăturată şi mi-a oferit un pahar cu vin de Xeres. 

— Nu te formaliza dacă primirea care ţi s-a făcut a fost lipsită 
de căldură. Francisco nu este un expansiv. Cât despre Martin, el 
este copleşit de boala de care s-a molipsit acolo, pe insule şi 
care îi va fi - mă tem - fatală. Aproape jumătate din oamenii 
noştri au fost contaminaţi, sub forme mai mult sau mai puţin 
grave. S-ar spune că aceste insule sunt blestemate. Frumuseţea 
şi bogăţia lor te atrag şi te farmecă, asemenea cântecului 
sirenelor care, până la urmă, te omoară... Să vorbim acum 
despre tine! 

Expunerea mea a fost foarte scurtă. Mă grăbeam să plec. 

— Ai nevoie de ceva bani? Te putem ajuta!, îmi propuse el cu 
bunăvoință. 

— Mulţumesc! Mă descurc... 


Am respirat uşurat când poarta cea mare s-a închis în urma 
mea. Deznădejdea lor îmi tăia elanul... 

Am hotărât să dau uitării eşecul cu fraţii Pinzon... 

Ducele de Medina-Sidonia se întoarse în sfârşit la Sevilla şi mă 
primi cu bunăvoință; în amintirea tatălui meu, care-l servise cu 
devotament, mă întrebă ce doresc. 

— Să ajung în insulele paradisului, Monseniore! Este cel mai 
mare vis al meu! 

Mă privi oarecum stânjenit. 

— Fie! Te voi ajuta să-ţi îndeplineşti visul. Dacă realitatea din 
insule îţi va părea mai puţin trandafirie decât himerele tale, vei 
găsi aici, la mine, un post de scutier... 

Apoi, se întoarse spre primul său gentilom, Don Cesar 
Albufera, care îl urma ca o umbră, şi îi ordonă să mă aibă în 
grijă. 

Datorită intervenţiei sale am obţinut o slujbă care, fără să fie o 
sinecură, îmi lăsa suficient timp liber pentru a mă dedica 
studiului şi făuririi multiplelor mele proiecte de viitor: asistent al 
notarului regal, Pablo de Arenaprimo, însărcinat să verifice 
veniturile şi cheltuielile noii expediţii maritime a marelui amiral 
Cristobal Colon şi în special să supravegheze sever comportarea 
colonilor lăsaţi în Hispaniola. 

Desigur, în prealabil, a trebuit să trec un mic examen de citit, 
scris şi socotit, operaţii indispensabile pentru a-mi îndeplini 
atribuţiile. Nu făceam parte din anturajul marelui amiral, dar 
trăiam în umbra lui, ceea ce deocamdată îmi ajungea. La 
nevoie, mă voi putea strecura printre apropiații lui. Am 
diplomaţia în sânge. _ 

Un singur neajuns mă preocupa. Incepusem să mă dau la fete. 
La noi, în satul meu din Extremadura, nu le poţi vedea decât la 
biserică, însoţite de mamele lor, care aruncă în jur priviri 
bănuitoare, duşmănoase, ca nişte câini de pază. Dacă vrei să te 
apropii de ele, cea mai mică tentativă trebuie să fie precedată 
de o cerere în căsătorie. Apoi, până la ceremonia nunţii, îi poţi 
vorbi fetei, dar numai în prezenţa cuiva din propria-i familie. 

La Sevilla, posibilităţile de a le întâlni sunt multiple. Tinerele 
domnişoare supravegheate de duenas severe, îmbrăcate în 
negru, există ca şi la noi. Dar în afara lor se găsesc şi fete 
vesele, foarte accesibile. In plus, casa ducesei de Medina- 


Sidonia adăposteşte numeroase fetişcane care o servesc - 
domnişoare de onoare, cameriste, coafeze, croitorese, slujnice - 
care au răspuns cu plăcere avansurilor mele. 

Am aflat de la ele că sunt un băiat frumos, apreciere care m-a 
făcut să devin îngâmfat, profitor şi chiar impertinent. 

Când m-am culcat cu prima fată cucerită şi am pătruns în 
micuța ei brazdă roz, porţile raiului s-au deschis. Mă întreb: de 
ce această mare plăcere, această incomparabilă voluptate - 
care de altfel are ca scop şi perpetuarea speciei umane - este 
atât de defăimată de sfânta noastră Biserică?... Defăimată în 
teorie, pentru că, în practică, este suficient să-l citeşti pe 
Boccaccio pentru a-ţi da seama că recomandarea Apostolului 
Matei - 23.2: „Faceţi ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu” - 
permite membrilor clerului să-şi satisfacă plăcerile predicând 
totodată abstinenţa pentru muritorii de rând. 

In ciuda tinereţii mele, sau poate tocmai din cauza ei, 
devenisem irezistibil. Cu pălăria mea cu pene de struţ, înfăşurat 
în pelerină, cu mâna pe garda săbiei, îmi zornăiam pintenii 
deopotrivă cu cei mai seducători gentilomi. Câteva matroane au 
încercat să mă agaţe, dar nu m-am supus tentaţiei, pentru că 
femeile cu sânii grei şi fese săltăreţe mă dezgustă. Nu m-aş lăsa 
cumpărat nici cu tot aurul din lume. 

Pentru mine, un gigolo este demn de dispreţ. Prefer să mă 
îmbogăţesc prin propriile mele mijloace... 

Dar să revenim de unde am plecat, adică la îmbarcarea mea 
pe flota oceanică. Echipajul, pasagerii, toţi erau numai bărbaţi. 
Să abandonez chiar şi pentru câteva luni sportul dragostei mi se 
părea demoralizant. 

Sancho Rueda, un marinar de vârsta mea, care îmi arăta 
multă simpatie, participase la prima călătorie a marelui Colon. El 
m-a asigurat că fetele indigene din Hispaniola sunt frumoase ca 
nişte îngeri şi foarte puţin sălbatice. Din nefericire, dragostea 
împlinită nu este lipsită de pericole. Experienţa unchiului meu 
Martin Pinzon, pe care l-am cunoscut personal, îmi dădea 
frisoane. Dar Sancho mi-a garantat că el se culcase cu mai 
multe fete fără să se îmbolnăvească. 

— Chestie de noroc!, adăugă el cu convingere. 

li invidia pe marinarii care se desfătau acum în paradisul din 
Hispaniola aşteptând întoarcerea corăbiilor marelui amiral. Nu 


era nevoie decât să întindă mâna pentru a culege fructele 
delicioase, parfumate, care îi îmbiau pentru a le gusta. Păsări cu 
pene strălucitoare îţi farmecă auzul cu cântecele lor. Sclavii 
indieni se întrec în a-ţi satisface orice dorinţă: Îţi oferă femeile 
lor, fetele şi cele mai splendide podoabe de aur, în schimbul 
câtorva nimicuri. 

— Aş fi preferat să rămân cu ei, dar amiralul Colon a făcut el 
însuşi trierea oamenilor care urmau să se înapoieze în Europa. 

M-a întrebat apoi dacă am rău de mare. Am minţit, spunând 
că am navigat pe Mediterana de mai multe ori în cursul ultimilor 
ani. De ce i-am ascuns adevărul?... Pentru că nu voiam să mă 
aflu în stare de inferioritate... 

În realitate, la Cadiz, în ajunul îmbarcării, am văzut pentru 
prima oară marea. M-am adâncit atunci într-o profundă 
contemplare. Eram uimit de imensitatea ei, de culoarea gri- 
verde, presărată cu scânteieri jucăuşe. Unde era albastrul atât 
de cântat de poeţi?... 

Flota ancorată în radă, la Cadiz, m-a impresionat prin mărimea 
ei. Eram înfrigurat şi de perspectiva marii aventuri exotice care 
mă aştepta cu braţele deschise... 

Totuşi, oboseala mă dobori pentru că, în timpul celor zece zile 
care au precedat manevrele de plecare ale flotei, am lucrat la 
Sevilla în biroul notarului regal, unde am examinat în amănunt 
antecedentele candidaţilor coloni. Operaţie complexă, executată 
de zeci de asistenţi ai notarului, care urmau să-i prezinte la 
sfârşit un raport asupra acelora care îndeplineau condiţiile. 
Această selecţie se impunea, pentru că restricţiile erau foarte 
severe. Pentru a fi admişi fără probleme, colonii trebuiau să fie 
de viţă veche spaniolă şi, de preferinţă, nobili. Evreii nu erau 
admişi, de asemenea maurii necreştinaţi şi ceilalţi străini, mai 
ales portughezii, marii noştri rivali în domeniul explorărilor 
maritime. 

Mai târziu, condiţiile s-au înăsprit. Evreii şi maurii, chiar 
convertiți, nu mai aveau acces în colonii. Apoi, interdicţia i-a 
cuprins şi pe protestanți, pe ţigani şi pe copiii străinilor născuţi 
în Spania. Spaniolilor li se cerea o dovadă că nu au fost judecaţi 
de Inchiziţie. Chiar şi avocaţilor li s-a interzis accesul în colonii, 
din cauza înclinaţiei lor de a semăna discordie printre oameni, 
cerând onorarii exagerate faţă de serviciile prestate. Ulterior, 


Regii Catolici au întemeiat casa de Contratacion, care trebuia să 
pronunţe excluderile fără drept de apel... 

În sfârşit, ziua îmbarcării - marea zi - a sosit. S-a oficiat un 
serviciu religios pe cheiul din Cadiz, în prezenţa marelui amiral 
şi a întregului personal aflat sub comanda sa. Printre înaltele 
personalităţi care îl însoțeau se remarcau Poncio de Leon, 
Alfonso de Ojeda, Francisco de Penalosa, Juan de la Cosa - care 
participase la prima expediţie a lui Cristobal Colon - precum şi 
Diego, fratele mai mic al acestuia. 

Călugării franciscani trebuiau să predice cuvântul lui 
Dumnezeu în faţa indigenilor. Se mai aflau şi militari, a căror 
misiune era să folosească forţa dacă păgânii din insule ar fi 
refuzat să se convertească, cramponându-se de idolii lor. 

Toţi spaniolii prezenţi, de la marele amiral până la ultimul 
matelot, au îngenuncheat implorând protecţia lui Dumnezeu şi a 
lui lisus Hristos, unicul său Fiu, conceput de Sfântul Duh şi de 
Fecioara Maria. Au fost rostite rugăciuni pentru Regii Catolici 
încoronați de Atotputernicul pentru a impune respectarea 
cuvântului Său şi a Legii Sale credincioşilor şi păgânilor, fără 
nici-o discriminare. Papa de la Roma - Vicarul lui lisus Hristos - a 
fost pomenit cu toată veneraţia datorată capului Bisericii 
Universale. 

Apoi, întreg echipajul şi ceilalţi membri ai expediției s-au 
îmbarcat la bordul navelor care ridicau ancora, în timp ce 
publicul rămas pe chei flutura batistele în semn de salut... 

În calitatea mea de asistent al notarului regal, care însoțea 
expediţia, trebuia să mă aflu pe nava-amiral. Colegii mei 
asistenţi au fost îmbarcaţi pe celelalte nave. Am înţeles atunci 
că noi trebuie să îndeplinim rolul discret de spioni, raportând 
toate observaţiile noastre notarului regal, care, la rândul său, îl 
va informa pe Don Juan Rodriguez de Fonseca, episcop şi 
consilier al reginei Isabela. Acesta era personajul care 
organizase finanţarea expediției. Ducele de Medina-Sidonia, 
care voia să repare lipsa lui de interes pentru prima călătorie a 
lui Colon, i-a acordat un împrumut de zece milioane de 
maravedis... i 

Eram încântat, pentru că participam la un eveniment istoric. In 
acelaşi timp, mă bucuram de frumusețea peisajului şi de 
compania câtorva marinari care, în ciuda ocupaţiilor lor, găseau 


răgazul să-mi povestească pe îndelete despre călătoriile lor 
pline de aventuri. 

Am început să ţin un jurnal având drept obiect relatarea 
experienţei mele zilnice. Un vis pe care îl nutresc de mult timp. 
Unchiul meu spunea că am talent. Şi el era un cunoscător... 

Spectacolul zilnic al mării era minunat. Chiar şi capriciile ei, 
uneori violente, îmi stârneau admiraţia. 

In schimb, condiţiile materiale ale voiajului erau de un 
primitivism lamentabil. Numai marele amiral avea propria lui 
cabină. Celelalte mari personaje împărțeau compartimente 
meschine, rezervate - teoretic - căpitanilor de nave. Echipajul 
dormea pe rând în cală, sau pe punte dacă era timp frumos. 

Ocupațiile mele, reduse la minimum în timpul voiajului, îmi 
permiteau să mă odihnesc după plac. Dar schimbarea 
personalului de cart, manevrele obişnuite, comenzile ofiţerilor 
produceau un fond sonor aproape permanent, care îmi alungau 
somnul. 

Pentru a dormi - totuşi incomod - dispuneam de hamace luate 
de la indigeni în timpul primei expediţii a lui Colon. Trebuia o 
oarecare obişnuinţă ca să moţăi încovrigat, fără să te doară 
spatele. Hrana era variată: carne de porc şi de vită, vânat, paste 
făinoase, brânzeturi, peşte sărat, orez, măsline, prune, zahăr, 
vin, toate servite în porţii mici. Apa era împărţită cu zgârcenie. 
Acest regim alimentar se potrivea persoanelor care voiau să 
păstreze o siluetă impecabilă. Când ploua, încercam să 
strângem apă în diferite vase, fără prea mare succes. 

Echipajul era numeros, iar funcţiile lui foarte variate: şefi pe 
platforma catargului, timonieri, gabieri, gudronieri, santinele la 
arme, magazioneri la alimente, mânuitori de vele, marinari, 
muşi - toţi adolescenţi şi ţapi ispăşitori ai adulţilor - precum şi 
bărbieri-chirurgi, care făceau intervenţii mai simple sau mai 
complicate, cu succes variabil. In fine, un bucătar şi ajutoarele 
sale - ţinte ale protestelor echipajului, care considera porţiile 
insuficiente. Fără să vreau, am învăţat cuvinte marinăreşti atât 
de complicate, încât îmi păreau caraghioase... 

Tangajul velierului nu mă deranja, spre deosebire de unii 
pasageri care nu mai înfruntaseră niciodată frământările mării şi 
care vărsau speriaţi tot ce mâncaseră. 


Disciplina era foarte severă. Erau sancţionate cele mai mici 
abateri. Pedepsele erau de o mare diversitate: marinarii cu 
vechime impuneau bobocilor munci umilitoare în afara 
obligaţiilor normale de serviciu; lovituri cu funia udă, pe spatele 
gol, erau aplicate pentru greşeli mai mici; legarea de catarg a 
vinovatului şi expunerea lui în plin soare sau frig; legarea 
vinovatului cu o frânghie şi aruncarea lui de pe punte în apă, cu 
riscul de a-l îneca; ciomăgeala îl obliga pe vinovat să defileze cu 
pieptul gol prin faţa camarazilor, care îl loveau cu frânghii ude 
până ce îi smulgeau bucăţi de carne; abandonarea pe o insulă 
pustie echivala cu pedeapsa capitală, era hotărâtă de o curte 
marţială şi aplicată în caz de crimă. 

Dar, în general, viaţa de zi cu zi era de o banalitate 
dezgustătoare, în schimb, splendoarea oceanului, adorată de 
toţi marinarii, eclipsa orice alte neajunsuri. 

Liniştită sau furioasă, blândă sau amenințătoare, marea m-a 
atras întotdeauna ca o amantă pe care o divinizezi în ciuda 
comportării sale imprevizibile, irascibile, uneori chiar furioase. 
Încă de la început, relaţiile noastre au fost pasionale. 

În seara dinaintea plecării flotei m-am plimbat cu Sancho pe 
faleză. Luna arunca asupra valurilor din preajma coastei o 
mantie de argint care atingea plaja cu nisip strălucitor. Dincolo 
de această mantie de lumină, marea era cufundată în beznă. 
Contrastul dintre depărtarea sumbră şi zona de apă argintată, 
care spăla plaja, era impresionant. 

— Hai să ne scăldăm!, propuse Sancho. 

— Nu ştiu să înot!, răspunsei cu părere de rău. Acolo unde m- 
am născut nu există decât un firicel de apă care se prelinge 
printre pietre. Până şi un copil îl poate trece fără cel mai mic 
pericol. 

— Hai, vino! Marea te va învăţa să înoţi! 

Fără să mai aştepte răspunsul meu, el însuşi începu să 
coboare pe o cărăruie care şerpuia în pantă domoală până la 
plaja cu nisip de argint. 

L-am urmat cu strângere de inimă... 

Valurile murmurau un cântec armonios, seducător. Ajuns pe 
malul mării, Sancho se despuie. Pentru prima oară vedeam un 
bărbat gol, spectacol indecent care m-a şocat. 

— Ce faci, te dezbraci?, am întrebat. 


O întrebare prostească, pentru că el îşi scosese deja hainele şi 
le aruncase pe nisip. 

— Ce-ţi închipuiai, că o să intrăm îmbrăcaţi în mare? Hai! 
Scoate-ţi ţoalele! 

În Extremadura - şi mai ales la mănăstirea unchiului meu - 
goliciunea inspira oroare: „Un om care se despoaie este posedat 
de diavol... Sexul trebuie ascuns... Să-l arăţi, înseamnă să 
păcătuieşti faţă de Dumnezeu”... 

Rostogolindu-se până la picioarele mele, valurile mă invitau să 
le îmbrăţişez. 

„Scăldatul este un păcat! — tuna din amvon preotul. Să intri 
gol în apă înseamnă să te laşi atins de mâna cu degete 
încârligate a diavolului, să cedezi ispitei şarpelui... Nu uitaţi că 
Satana vă pândeşte...”. 

Valurile, mângâietoare ca braţele mamei mele care mă 
strângeau la pieptul ei când eram copilaş, mi-au învins repulsia 
inoculată de oamenii Bisericii... 

Sancho înota ca un delfin... Se strecura pe sub valuri, apoi 
zbura pe deasupra lor... 

Nu văzusem niciodată un delfin jucându-se, dar tata îmi 
povestise cu o mare plăcere zbenguielile lor... 

— Sancho, am strigat, eşti om sau delfin? 

— Delfin!, răspunse el, cu un râset care răsuna ca nişte 
clopoței de argint. Vino! Ai să cunoşti bucuria delfinilor! 

Ultimele mele îndoieli cedară. Mă vedeam păcătuind în timp 
ce mă dezbrăcăm. M-am grăbit, ca să nu mă părăsească în 
ultima clipă ispita de a păcătui... Dar ce păcat adorabil... 

Când m-am văzut gol, argintat - şi eu - de razele lunii şi am 
simţit apa limpede atingându-mi picioarele, am avut senzaţia că 
m-am eliberat de toate lanţurile care până atunci îmi 
captivaseră sufletul... 

Împins de o forţă necunoscută - or fi fost demonii feminini ori 
masculini? — înaintam în mare... Simţeam nisipul fin sub tălpi şi 
mângâierea valurilor pe pulpe... 

Mi-am amintit de decepţionanta experienţă a Sfântului Petru, 
care a încercat în zadar să meargă pe ape... 

Pe măsură ce mă avântam spre larg, unda valurilor se ridica 
până la genunchi, până la sex, până la buric, până la bărbie... 

— Dă din mâini, Juan!, striga Sancho... 


Cuvintele lui lisus Hristos, repetate de un tânăr marinar 
spaniol... 

M-am aruncat înainte... Nu mai simţeam nisipul sub tălpi... 
Marea mă îmbrăţişa... Braţele întinse, în plină mişcare, atingeau 
apa, gest reflex care mă ajuta să mă menţin pe valuri... Avântul 
meu instinctiv mă împingea spre larg... Legănarea mea era 
liniştită... pluteam... Un ritm lent, armonios... Marea... mama 
mea... nu putea să-mi stârnească frica. 

Teama, spaima, panica pe care marea o inspiră muritorilor de 
rând, pe mine nu mă atingea... 

În timp ce înotam, mă simţeam în elementul meu... A fost o 
revelaţie...  Repetam gesturile, mişcările ritmice ale 
îndepărtaţilor mei strămoşi... atât de îndepărtați, încât se 
pierdeau în negura vremurilor... Îndeplineam un ritual pe care 
nu-l uitasem niciodată... 

Această scenă trăită pe plaja de la Cadiz îmi va rămâne 
întipărită în memorie... 

În timpul traversării, devenită celebră prin drapelul lui 
Cristobal Colon care flutura pe marele catarg, dragostea mea 
pentru mare a luat proporţiile unei evlavii religioase... 

Într-o dimineaţă, stăteam rezemat cu coatele de parapetul 
punţii şi priveam uimit un val mare de ceaţă, cu tonuri de fildeş, 
care se rostogolea încet către corăbiile noastre, aliniate parcă 
într-un zbor de lebede. 

Deodată, am tresărit... O mână se aşezase uşor pe umărul 
meu. Am întors capul şi am recunoscut silueta marelui amiral, 
care se profila pe fondul auriu al ceţii. Pletele sale lungi, 
aproape albe, contrastau cu pălăria lui neagră, cu boruri mari. 
Ochii lui reflectau o lumină interioară ciudată, încercând parcă 
să-mi citească gândurile. Eram impresionat pentru că îmi adresa 
prima oară cuvântul. Dar nu mi-am pierdut calmul. Am luat 
atitudinea respectuoasă a unui tânăr aflat în prezenţa unei 
personalităţi care trecuse pragul bătrâneţii şi care era învestit 
cu o autoritate ce depăşea dimensiunile omeneşti. 

— Te-ai cufundat în contemplaţie!, spuse el cu bunăvoință. 

Nu era o întrebare. Făcea o constatare care îl amuza. Fără să-l 
linguşesc, i-am răspuns simplu: 

— Îmi imaginez că zăresc paradisul care se ascunde după 
această perdea de fildeş... 


— Eşti un vizionar ca şi mine, spuse el zâmbind. Uneori, visele 
sunt derutante şi chiar periculoase. Trebuie să distingi realitatea 
care se ascunde sub masca fantasmelor... Când vei fi capabil să 
le descoperi secretele, vei putea muri liniştit, pentru că nu ai 
trăit degeaba... 

Ridică mâna în chip de salut şi se îndepărtă. Silueta lui se 
pierdu în ceața care învăluia corăbiile... 

Marea, de o linişte deplină, imobilizase flota. Câţiva mateloţi 
au cerut voie să înoate în apropiere. Căpitanul le-a permis, cu 
condiţia să nu se îndepărteze prea mult de velier, pentru că 
riscau să se piardă în ceaţă. 

Se aruncară în apă ca broaştele într-o baltă. Se zbenguiau, 
râdeau, se amuzau ca nişte copii. 

Eram tentat să-i urmez, dar n-am avut timp, pentru că oceanul 
îşi arătă încă o dată toanele. S-a ridicat un vânt care a risipit 
norul de ceaţă şi orizontul s-a luminat ca prin farmec. Înotătorii 
s-au urcat la bord, iar navele s-au urnit spre vest. 

Trei zile mai târziu, un grup de insule a apărut în depărtare. 
Un pumn de smaralde împrăştiate pe marea de jad... 

Înconjurat de o escortă strălucitoare, amiralul Colon debarcă 
pe cea mai mare dintre ele. lnălţă drapelul spaniol pe o plajă 
întinsă şi proclamă solemn luarea în stăpânire, în numele regelui 
Fernando şi al reginei Isabela, a tuturor pământurilor cu munţii 
şi cu râurile lor, precum şi a indigenilor din aceste ţinuturi. Luă 
marea cruce de lemn din mâinile unuia dintre ofiţerii săi şi o 
înfipse lângă drapel, declarând că deschide indigenilor împărăţia 
cerurilor şi le oferă semnul lui lisus Hristos, care s-a jertfit 
pentru salvarea sufletelor omeneşti. Ridică apoi sabia şi declară 
inaugurarea jurisdicției civile şi penale asupra tuturor teritoriilor 
şi populațiilor aflate în această parte a lumii. 

Această ceremonie care unea Crucea cu Spada, o religie 
impusă cu forţa, mi se părea ceva împotriva naturii. lisus 
Hristos, care a propovăduit pacea, dragostea de aproapele 
nostru, renunţarea la bogăţiile acestei lumi, interzicea omorul. 

Un serviciu religios a urmat proclamaţiei marelui amiral. La 
liziera unei păduri tropicale care domina plaja, indigenii goi, 
atraşi de spectacolul neobişnuit pentru ei, priveau curioşi şi cu 
uimire, dar şi cu inima strânsă de o vagă teamă, această 
demonstraţie de frumuseţe şi forţă. Nu-şi imaginau că această 


întâlnire, deocamdată paşnică, reprezenta pentru ei începutul 
oprimării, al sclaviei şi al morţii... 

Spaniolii se îmbarcaseră pe corăbiile lor, care se îndepărtară 
spre Hispaniola... 

Pe această insulă se va hotărî distribuirea pământurilor şi a 
sclavilor, sub privirile colonilor uluiţi de perspectiva unei 
îmbogăţiri care depăşea cele mai optimiste aşteptări. Pentru ei, 
porţile paradisului se deschideau primitoare... 

Notarul regal ne convocase deja pe noi, asistenții săi, pentru a 
ne anunţa că în următoarele zile va trebui să îndeplinim 
formalităţile pentru redactarea de encomiendas pe numele 
beneficiarilor. 

Scriptologie complicată, pretinsă de dificila birocraţie spaniolă. 

In drum spre Hispaniola, Colon descoperi un şir de insule de o 
frumuseţe ireală, care ţâşneau parcă din valuri. Luarea lor în 
posesie, înainte vreme fără peripeții, s-a dovedit acum mai 
complicată. Indienii ne-au primit cu o ostilitate făţişă. Ne-au 
întâmpinat cu săgeți şi s-au retras speriaţi, în străfundurile 
pădurii, când armele noastre de foc au intrat în funcţiune. 
Obişnuit cu docilitatea lor, marele amiral era uimit. 

Pentru că numele membrilor familiei regale fuseseră epuizate 
în cursul primei călătorii, Colon s-a orientat acum asupra sfinţilor 
din calendar. Insulele au fost botezate San Domingo, Santa 
Maria la Redonda, descoperite San Martin, Santa Ursula. 

In fine, flota ajunse la Hispaniola. Când aruncă ancora în golful 
Natividad, nume purtat şi de fortul ridicat pentru adăpostirea 
marinarilor lăsaţi de Colon pe această insulă, niciunul dintre 
aceştia nu ne ieşi în întâmpinare pentru a saluta întoarcerea 
noastră. 

Un spectacol oribil se desfăşura în faţa detaşamentului 
înarmat care debarca pe uscat. Cadavrelele mateloţilor mutilaţi, 
intrate în putrefacție, zăceau aruncate lângă fortul distrus. 
Majoritatea victimelor erau castrate. 

Colon era consternat de acest măcel care impunea represalii. 
Notarul regal voia să deschidă o anchetă. Ofițerii spanioli şi 
colonii cereau o răzbunare imediată şi răsunătoare. Să fie ucişi 
un număr cât mai mare de indieni, iar restul să fie luaţi în 
sclavie. 

Notarul regal insistă pentru anchetă. 


— Regina Isabela s-a pronunţat împotriva sclaviei, explica el. 
Trebuie să judecăm fără patimă şi fără prejudecăţi... 

— Victimele, marinarii noştri, vor fi incapabili să depună 
mărturie. Toţi sunt morţi... 

Propunerea notarului regal nu era lipsită de bun-simţ. Două 
dintre victime se omorâseră cu propriile lor arme. Că au avut loc 
lupte, era indiscutabil. Dar trebuia aflată cauza acestui măcel. 
Indigenii îşi luaseră morţii. 

Războinicii noştri, însetaţi de răzbunare, cerură organizarea 
imediată a unui corp expediționar, însărcinat să caute şi să-i 
pedepsească pe indigenii vinovaţi de revolta armată împotriva 
marinarilor spanioli, care reprezentau puterea absolută a 
Suveranilor Catolici în această insulă, precum şi în toate 
ţinuturile de la Soare-Apune. 

În sfârşit, o mică armată sub comanda lui don Alonso de Ojeda 
- un ambițios subaltern al lui Colon, care râvnea de mult timp 
să-i ia locul - se avântă în adâncul pădurii, la vânătoare de 
insurgenți. 

Alcătuită din marinari, din soldaţi şi din coloni însetaţi de 
sânge şi de glorie, arse câteva sate şi extermină un număr 
imprecis de rebeli. 

Cu misiunea îndeplinită, Ojeda şi oamenii săi se întoarseră 
triumfători. Prada de război era modestă, dar ei hărţuiau un 
mare număr de prizonieri. Printre ei se afla şi un personaj 
important: şeful indian Guacanagari, care cu prilejul primei 
debarcări a spaniolilor îi primise cu simpatie. Interogat de 
notarul regal, indianul declară că marinarii albi de la Natividad 
se dedaseră la jafuri sistematice, la asasinate, pentru a obţine 
comorile ascunse care nu se aflau decât în imaginaţia lor, că le 
violaseră nu numai pe tinerele fete, ci şi pe femeile măritate, 
ceea ce era contrar obiceiurilor locale. 

Torturat din ordinul lui Colon, declară că munţii Cibao, aflaţi în 
mijlocul insulei, sunt bogaţi în aur. 

Se organizară în grabă expediţii. Până şi marele amiral a 
participat la una dintre ele. Rezultatele au fost sub aşteptări. 
Faimoasele  făgăduieli făcute  suveranilor spanioli nu se 
îndeplineau decât în mică parte. Aurul extras sub controlul 
vigilent al notarului regelui a fost trimis în Spania. 


Cristobal Colon se dovedise a fi cel mai mare explorator al 
tuturor timpurilor. Nu era un marinar grozav, fapt dovedit de 
pierderea Santei Maria. Povara de vicerege s-a dovedit prea 
grea pentru umerii săi. 

Incapacitate? Neşansă? Lipsă de orizont? 

Acuzat de nepotism, pentru că a încredinţat cele mai înalte 
demnități celor doi fraţi ai săi, a fost incapabil să disciplineze 
hoarda de aventurieri care voiau să jefuiască insulele. Indienii 
făcuţi sclavi, vânduți sau schimbaţi pe vite, s-au revoltat. Chiar 
situaţia lui Colon s-a deteriorat când înalţi demnitari numiţi de el 
s-au revoltat împotriva autorităţii sale. Alonso de Ojeda, Bernal 
Diaz, Pedro de Margarit încercară - fără succes - să-l dea jos. 
Creştinarea forţată a indienilor a creat numeroase dificultăţi. 
Cea mai importantă măsură a lui a fost să întemeieze o capitală 
pe care a numit-o Isabela, în cinstea suveranei. 

Hispaniola se afla în pragul anarhiei când marele amiral hotărî 
să se înapoieze în Spania pentru a respinge calomniile urzite 
împotriva lui şi a administraţiei sale. Boala contractată în insule, 
tribut plătit de numeroşi compatrioți, indiferent de rang, îi 
măcina corpul. Părul alb îi dădea înfăţişarea unui bătrân. 

Curtea i-a făcut o primire modestă. Marele amiral aducea aur 
şi sclavi. Dar metalul preţios era în cantităţi insuficiente pentru a 
umple vistieria regală, întotdeauna înfometată. 

În timp ce Colon se lupta să obţină confirmarea drepturilor 
sale, titluri şi demnități pentru el şi urmaşii lui, în Hispaniola 
administratorii, militarii şi colonii se dedau la fărădelegi 
neruşinate, la abuzuri strigătoare la cer, la spolieri care mă 
scandalizau. 

Alţi coloni soseau în valuri. Se băteau pentru concesiunile cele 
mai avantajoase, pentru pământ, pentru mine, pentru mâna de 
lucru. Recomandarea ducelui de Medina-Sidonia în favoarea 
mea dădea roade. Primisem o frumoasă encomienda aproape 
de capitală. Să construiesc o casă, să dobândesc vite, să 
mobilizez un număr suficient de indigeni pentru muncile agricole 
ar fi trebuit să fie principalele mele preocupări. 

Influențat de predicile unchiului meu, călugărul, care 
propovăduia respectul pentru demnitatea umană, dragostea 
pentru aproape, frăția universală, ideile de egalitate, disprețul 
pentru bunurile pământeşti şi - citindu-l pe Tertulian - refuzul de 


a face deosebire între creştini şi păgâni, eram intrigat când unii 
coloni, vecini de-ai mei, aplicau un regim inuman indigenilor. 

Când îi vorbeam notarului regal despre aceste abuzuri, mă 
privea de sus, cu superioritate: 

— Ceea ce mă interesează este numai fiscalitatea, 
respectarea drepturilor Coroanei, intrarea aurului în vistieria 
regală. Relaţiile dintre encomenderos şi indigeni nu sunt de 
competenţa mea. Urmaţi linia mea şi ocupaţi-vă de propriile 
afaceri. Un post important în administraţie nu v-ar plăcea? Aţi 
fost un asistent bun. Sunt gata să vă încredinţez o recomandare 
călduroasă... 

Eram convins că, la întoarcerea sa, marele amiral va instaura 
ordinea în haosul care domnea în Hispaniola. Fraţii lui, care îl 
reprezentau, se comportau ca nişte satrapi. |n special 
Bartolomeu, care se fălea că are un pumn de fier într-o mănuşă 
de catifea... 

Dar a treia călătorie a lui Colon, anunţată ca iminentă, nu se 
materializa. După unele zvonuri, se părea că Regii Catolici se 
arătau mai puţin receptivi la iniţiativele marelui amiral. Le 
reţineau atenţia preocupări mai arzătoare: organizarea unei 
campanii militare împotriva regatului Neapole, convorbiri 
diplomatice cu Vaticanul şi cu unii şefi de state italiene, alianţe 
matrimoniale între Casa regală a Spaniei şi dinastia 
Habsburgilor. 

l-au trebuit doi ani lui Cristobal Colon pentru a obţine 
autoritatea regală necesară celui de-al treilea voiaj de explorare 
şi un împrumut de şase milioane de maravedis pentru a-l 
finanța. 

În fruntea unei flote compuse numai din şase nave, numărând 
şase sute de oameni, a părăsit portul San Luca de Barrameda. 
Pentru că banii nu i-au ajuns pentru o aprovizionare suficientă, 
spre sfârşitul călătoriei oamenii riscau să moară de foame. După 
ce a făcut câteva noi descoperiri, s-a îndreptat spre Hispaniola. 
La Isabela, capitala insulei, îl aştepta o surpriză foarte 
neplăcută. Regele Fernando încredinţase guvernarea insulei lui 
Don Francisco de Bobadilla, comandor al ordinului Calatrava, 
măsură care încălca drepturile acordate anterior lui Colon, încă 
de la început a izbucnit un conflict violent între fraţii marelui 
amiral şi noul stăpân al insulei, care îi acuza de abuzuri şi de 


fraude. În realitate, Hispaniola era în pragul anarhiei. O mare 
parte din coloni erau aventurieri, hoţi şi criminali, expediaţi în 
noile teritorii ca să scape metropola de ei. Sosirea lui Colon n-a 
făcut decât să aprindă praful de puşcă. Neînţelegerile dintre cei 
doi bărbaţi au luat proporţii dramatice. 

In cele din urmă, în virtutea puterilor sale, guvernatorul a 
ordonat arestarea marelui amiral. Pus în lanţuri, acesta a fost 
expediat în Spania pentru a fi judecat şi pedepsit. 

Sosirea ilustrului prizonier, în chip de răufăcător, a provocat 
consternare la Curte şi indignare în cercurile populare. Suveranii 
Catolici au ordonat eliberarea sa şi l-au primit cu toate onorurile 
în prezenţa lor. Bobadilla a fost demis şi înlocuit cu Nicolas de 
Obanda, comandor al Ordinului Alcantara. Rivalitatea dintre cele 
două ordine, Alcantara şi Calatrava, era arhicunoscută. Obanda 
dispuse trimiterea lui Bobadilla în metropolă pentru a justifica 
arestarea lui Colon. Dar, pe drum, Bobadilla a pierit în naufragiul 
velierului care îl transporta. 

Cu timpul, prestigiul marelui amiral a fost serios zdruncinat. 
Colon nu mai era un personaj intangibil, încoronat de geniul şi 
de norocul său incredibil. Dacă fusese pus în lanţuri, înseamnă 
că n-a fost lucru curat. Indoielile populare, exprimate mai mult 
sau mai puţin cu voce tare, au permis celor care îl invidiau şi 
duşmanilor săi să-i păteze reputaţia. Curtea, mai înainte atât de 
entuziasmată de explorările sale, îşi schimbă părerea, 
manifestând faţă de persoana lui o răceală vizibilă. 

Când a cerut permisiunea să organizeze a patra expediţie, a 
obţinut aprobarea regală, cu condiţia să nu facă escală în 
Hispaniola. interdicţia de a atinge insula, care reprezenta 
apogeul carierei sale, l-a mâhnit profund. 

Organiză cu greu o flotă de trei caravele, în timp ce foştii săi 
locotenenţi erau trataţi cu o consideraţie deosebită. Obanda, de 
exemplu, a primit aprobarea de a transporta câteva mii de 
coloni la Hispaniola, la bordul a treizeci de veliere. O umilinţă în 
plus pentru Colon, care îşi vedea puterea şi autoritatea 
micşorate. 

Cu tenacitatea lui obişnuită, amiralul începu să cutreiere zone 
încă necunoscute. Descoperi câteva insule, dar nu reuşi să 
ajungă în China, obiectivul său principal. Lipsa de bani începu să 


se simtă. Lovit de boli, înfometat, echipajul pretinse întoarcerea 
în patrie. Obligat să consimtă, Colon se îndreptă spre răsărit. 

Reîntoarcerea lui în Spania nu stârni niciun interes. Curtea i-a 
arătat o indiferenţă ofensatoare. A cerut confirmarea drepturilor 
sale pentru a le transmite fiului său Diego. Creditorii i-au pretins 
plata datoriilor. Regele Fernando, reputat pentru inconsecvenţa 
sa, îi refuză cel mai mic ajutor financiar. 

Omul care oferise Spaniei un imperiu îşi dădu sufletul uitat de 
toţi, umilit, decepţionat şi aproape sărac. 

Am fost informat de moartea sa pe când mă aflam la Isabela, 
capitala întemeiată de el, inima lumii noi pe care el o 
descoperise. Am încercat să fac un bilanţ al vieţii sale de 
explorator, singura pe care o cunoşteam. Fără îndoială, îşi 
realizase obiectivul. Dar petele întunecate nu lipseau. 
Oportunist, însetat de glorie şi de bogății, i-a exploatat sângeros 
pe locuitorii insulelor invadate - datorită lui - de drojdia Castiliei 
şi Aragonului. Numai aventurierii adoră riscul, lupta înverşunată, 
succesul şi bunurile dobândite necinstit... 

Atunci am constatat că nu sunt un om legat de societatea 
contemporană. Desigur, îmi place să lupt împotriva duşmanilor 
lui lisus Hristos, ai regelui şi ai ţării mele, dar detest suferinţa 
inutilă, vânătoarea de oameni, sclavia, furtul organizat, 
oficializat. Dar colonii spanioli au ales aceste mijloace pentru a- 
şi afirma autoritatea şi puterea. Cristobal Colon, omul superior 
pe care îl admiram, care îmi inspirase un cult, era personajul 
care lansase goana după jafuri. Imbătat de puterea fără margini 
care îi fusese încredinţată de Regii Catolici, molipsit de pofta de 
a se îmbogăţi rapid, prin orice mijloace, de a se bucura 
neînfrânat de toate plăcerile, de toate cuceririle secolului, s-a 
arătat nedemn de meritele sale. În loc să se ridice ca un arbitru 
suprem deasupra gloatei, s-a coborât să concureze cu cei pe 
care îi conducea, atitudine care a provocat repulsia, duşmănia 
spaniolilor, spaima şi oroarea indigenilor din insule. 

Sub conducerea succesorilor lui Cristobal Colon tratamentul 
aplicat indigenilor s-a înăsprit. Eram scandalizat, dezgustat. 
Părintele Bartolomeo de Las Casas împărtăşea indignarea mea. 

Era un om remarcabil, diferit de ceilalţi prelați pe care îi 
cunoscusem. Venit cu Bobadilla în Hispaniola, s-a dedicat trup şi 
suflet alinării suferințelor îndurate de indigeni. 


— Spaniolii, primiţi cu toate semnele de simpatie, au 
transformat raiul în iad, spunea el cu amărăciune. Imi este 
ruşine că sunt spaniol. 

El continuă cu tristeţe: 

— Tainos, populaţia acestei insule, lovită de nenorocire, îşi 
trăieşte ultimele zile. Dacă cruzimile nu vor înceta, ei sunt 
condangaţi să dispară. Cunoaşteţi minele de aur din Cibao? 

— Am fost acolo o dată sau de două ori. Aveam chiar intenţia 
să solicit o concesiune, dar am renunţat. Nu-mi place să profit 
de slăbiciunea oamenilor fără apărare... 

— Eu m-am documentat asupra condiţiilor lor de viaţă. 
Brutalizaţi, înfometați, obligaţi să muncească douăzeci şi patru 
de ore pe zi, se sinucid în masă înghițind rădăcini otrăvitoare. 
Autorităţile nu fac nimic pentru a pune capăt acestei cruzimi. 
Voi scrie o carte pentru a denunța atrocitățile la care sunt 
supuşi aceşti sărmani tainos. 

La câteva zile după această discuţie, am asistat la un 
spectacol îngrozitor. In piaţa centrală a oraşului, tainos care 
refuzaseră convertirea erau spânzurați în grupe de câte 
treisprezece, cifră care, în intenţia torţionarilor, simboliza pe 
lisus Hristos cu cei doisprezece apostoli.  Detestabilă 
interpretare a religiei noastre... 

— De altfel, Cristobal Colon a dat tonul, spuse cu amărăciune 
Las Casas. N-a fost el primul care i-a pus în lanțuri pe indigeni 
pentru a-i prezenta drept sclavi în Spania după prima lui 
călătorie? N-a fost el primul care i-a obligat pe tainos să aducă 
la fiecare trei luni un săculeţ plin cu aur? Cei care nu erau în 
stare să predea această cotă se vedeau târâți în sclavie... Am 
auzit că a murit în mizerie... Aceasta este pedeapsa lui 
Dumnezeu, care i-a smuls bogăţia dobândită în mod necinstit. 

Am asistat la dărâmarea templelor păgâne, pentru a se 
construi în locul lor biserici. 

Legitimitatea unei religii impuse prin forţă, prin teroare, prin 
asasinat este condangabilă. Islamul a propus popoarelor 
cucerite, ca urmare a unor interminabile războaie expansioniste, 
religia sa. Pentru musulmani, creştinii sunt păgâni. Pentru noi, ei 
sunt păgâni. „Toţi cei care se slujesc de sabie, de sabie vor 
pieri”, predica Mântuitorul nostru. Totuşi, apostolul loan 
pretindea că a avut viziunea lui Hristos cu un paloş cu două 


tăişuri ieşindu-i din gură, care servea la lupta împotriva acelora 
care nu se convertesc... Unde este adevărul? 

Mă gândesc să plec în Spania... Să informez autorităţile 
regale, să le deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în 
Hispaniola... Înainte de a muri, regina Isabela s-a pronunţat 
împotriva aducerii în sclavie a popoarelor cucerite... Voi folosi 
propriile sale cuvinte... Voi pleda cauza bieţilor tainos, un popor 
inofensiv, condangat la dispariţie dacă nu se iau măsuri pentru 
apărarea lor... Sunt convins că lupta mea pentru a-i salva va 
sluji cauzei Domnului... 

PHILIPPE de HABSBURG 

arhiduce de Austria, duce de Burgundia, supranumit Cel 
Frumos 

Aşezat pe un scaun cu spătar înalt, cu braţele sprijinite de 
rezemătoarele tapisate, cu fruntea plecată, cu ochii pe jumătate 
închişi, tatăl meu dădea impresia - acelora care nu-l cunoşteau 
- că moţăie. În realitate, era adâncit în gânduri. 

— O ţară râvnită poate fi cucerită prin forţa armelor sau 
anexată graţie unei alianţe matrimoniale, un mijloc paşnic, 
preferabil unui război lung şi costisitor... 

Ridică spre mine faţa lui impunătoare, dominată de un nas 
acvilin şi mă fixă cu ochii lui vii şi pătrunzători care păreau să-ţi 
ghicească gândurile cele mai ascunse. 

Toată fiinţa sa emana un aer de măreție imperială care îi 
caracteriza toate planurile, din nenorocire nu prea bine 
realizate, pentru că îi lipseau întotdeauna banii şi mijloacele 
pentru a le duce la îndeplinire aşa cum le gândise. 

— Tu tocmai ai împlinit optsprezece ani. A sosit momentul să- 
ţi alegi o soţie demnă de rangul tău, care te va ajuta să făureşti 
Imperiul German universal al lui Carol cel Mare, pe care 
strămoşii tăi au vrut întotdeauna să-l reconstituie. Aminteşte-ţi 
deviza casei noastre: Tu felix Austria nube... 

Din nou această idee fixă, care a caracterizat de-a lungul 
secolelor lupta dintre Imperiu şi Papalitate... 

De-abia mi-am stăpânit un căscat, care mi-ar fi trădat 
plictiseala. Se părea că vicarii lui lisus Hristos câştigaseră 
bătălia finală, pentru că de la înălţimea amvonului îşi afirmau 
răspicat puterea universală. Imperiul nu era decât un 
conglomerat de ducate, de arhiepiscopii, de principate, de oraşe 


cvasiautonome, de comitate şi chiar de regate, totul pe seama 
unei ţărănimi gata să se răscoale şi să-şi doboare stăpânii. Cât 
priveşte puterea pontificală, aşa-zis universală, ea se reduce la 
o autoritate pământeană precară, care vrea în zadar să se 
impună unor vasali gălăgioşi, cu pretenţii de suverani 
independenţi şi cu o autoritate spirituală mânată de erezii care 
câştigă teren în ciuda Inchiziției şi a avalanşei de excomunicări. 
Am răspuns respectuos: 

— Îmi voi face datoria, Sire... vă aştept ordinele... 

— M-am gândit la infanta Juana, fiica Suveranilor Catolici. 

Ambasadorul nostru la Curtea Spaniei mi-a lăudat frumuseţea, 
curăţenia şi pioşenia ei... 

Bănuiam că această descriere laudativă ascundea înalte 
interese politice. Am avut confirmarea presupunerilor mele când 
a adăugat: 

— Graţie acestei căsătorii, Spania va intra în sânul Casei 
noastre, care va căpăta acces la aurul spaniol, o chestiune de 
viaţă şi de moarte pentru noi... 

Veşnica lipsă de bani îl exaspera. Supuşii săi, agitaţi şi 
neascultători, incapabili să se ridice la nivelul planurilor sale, îi 
refuzau fondurile necesare pentru atingerea obiectivelor lui 
militare... 

Invocând principiul „ţara se identifică în totul cu suveranul său 
şi urmează soarta moştenitorilor acestuia”, francezii, în virtutea 
unor drepturi de succesiune, foarte discutabile, invadaseră 
Italia, scutul nostru... Eram obligaţi să reacţionăm... şi am făcut- 
O... 
Regele Franţei - Charles al VIll-lea - nu s-a mulţumit să sfideze 
Imperiul, ci a ofensat grav însăşi Casa noastră. 

După moartea mamei mele, Marie de Burgundia, răpusă de o 
cădere de pe cal la vârsta de douăzeci şi doi de ani, tata s-a 
căsătorit prin procură cu Anne de Bretania, care l-a preferat din 
vreo zece candidaţi. Charles al Vlll-lea a invadat ducatul 
Bretania şi a obligat-o pe Anne să se mărite cu el. De fapt, 
împotriva dorinţei sale, Anne devenise bigamă. Sora mea, 
Margueritte, a fost a doua victimă a acestei ofense: soţul ei se 
instalase la Curtea Franţei, iar căsătoria nu se consumase 
pentru că ea era încă prea tânără. El a trimis-o înapoi în Flandra, 
la tatăl ei, căruia nu i-a căzut deloc bine această nouă insultă. 


Pentru a calma spiritele şi pentru a evita un război cu Germania, 
el ne-a restituit Artois, Franche-Comte şi Charolais. În schimb, 
primea mână liberă să-şi continue operaţiile militare în Italia. 

Pentru mine, gândurile ascunse ale tatălui meu erau limpezi 
ca apa de izvor. Alianţa noastră cu Spania se încadra în politica 
tradiţională de încercuire a Franţei... 

Căsătoria mea cu Juana întărea această politică... 

Previziunile tatălui meu evocau darurile de ghicitoare ale 
Pitiei. El mă şi vedea stăpân al Peninsulei Iberice. Păcătuia 
printr-un optimism exagerat. 

— Sire, trebuie să vă amintesc că soţia pe care mi-aţi hărăzit- 
o are un frate - infantele Juan, moştenitorul tronului... 

— Circulă zvonuri despre sănătatea lui fragilă... 

Oricum, am şi soluţia acestei probleme... l-am oferit mâna 
surorii tale... 

— Chiar dacă ar muri fără moştenitori, el are o soră mai mare, 
Isabela, căsătorită cu regele Portugaliei... 

Un zâmbet fin plutea pe buzele sale. 

— Vocea unui spiriduş, pe care numai eu îl aud, îmi şopteşte 
că tu vei câştiga cursa... 

Dacă tatăl meu s-ar fi numit Alessandro Borgia, m-aş fi gândit 
că perfidia i-a sugerat o metodă expeditivă de a modifica mersul 
lucrurilor. Dar crima comandată nu intra în obiceiurile lui... 

Ambasadorii şi-au îndeplinit excelent misiunea. Căsătoria prin 
procură a lui Don Juan, moştenitor al tronului spaniol, cu sora 
mea Margueritte a fost consfinţită la puţin timp după căsătoria 
mea cu Dona Juana. 

Bunicul meu, împăratul Frederic al Ill-lea, murise de curând, 
după ce împlinise venerabila vârstă de şaptezeci şi opt de ani. 
Tata a fost proclamat în unanimitate succesorul său la tronul 
imperial. Văduv, după accidentul primei sale soţii şi după ce a 
doua soţie, Anne de Bretagne, îi fusese răpită de regele Franţei, 
s-a căsătorit cu Bianca Maria Sforza, pentru a consolida 
legăturile cu Milano. O încurcătură matrimonială care complica 
viaţa multor state. Tata era hotărât: Charles al VIII-lea trebuia să 
plătească scump aventurile sale sentimentale şi militare. 

Pentru mine, trebuie să mărturisesc, politica înaltă trece 
pentru moment pe planul al doilea. Apropiata mea întâlnire cu 
soţia ce-mi fusese destinată îmi stârnea curiozitatea. Desigur, 


nu-mi făceam iluzii. Căsătoria nu este decât o datorie necesară 
perpetuării speciei... Trebuie să faci copii fără să iubeşti... 
Biserica noastră condangă păcatul carnal sub toate formele... 

Datoria conjugală, când soţia este urâtă şi diformă - ceea ce 
se întâmplă adesea -, este o corvoadă insuportabilă. Din fericire, 
există o scăpare. Nimeni nu te împiedică să ai o amantă, sau 
mai multe, capabilă să-ţi ofere plăcerile ce-ţi lipsesc în patul 
conjugal. 

Conform protocolului, trebuia să o primesc în Flandra pe 
Infanta Juana, care se hotărâse să vină pe mare. O flotă 
alcătuită din o sută treizeci de nave de război îi asigurau 
escorta. Desfăşurare a impresionantei puteri navale spaniole, 
prima în lume. În onoarea Infantei, nava-amiral primise numele 
ei. 

La bordul navei Dona Juana, sora mea Margueritte va face 
drumul invers pentru a-şi întâlni soţul... 

O toamnă furtunoasă şi morocănoasă, cu nori grei de ploaie, a 
întârziat plecarea flotei din Spania. 

În aşteptarea sosirii Infantei, care avea o întârziere 
nedeterminată, am plecat la vânătoare. La optsprezece ani, 
zburdălnicia îţi dă aripi. Prezenţa printre vânători a unei tinere 
contese - frumoasă, pasională şi îndrăzneață - care purta 
numele Dianei, graţioasa zeiţă a vânătorii, şi care era în stare să 
urmărească vânatul ore întregi, făcând să crape trei cai fără să 
dea cel mai mic semn de oboseală, îmi stârni admiraţia şi 
sângele începu să fiarbă în mine, când, după căderea nopţii, se 
strecură în cortul meu oferindu-mi plăcerile cele mai intime. 

Timpul trecea ca un vis frumos. Dar totul are un sfârşit, într-o 
seară, în timp ce mă copleşea cu mângâierea săruturilor ei, 
provocându-mi o voluptate greu de descris, o tuse discretă, dar 
insistentă, la intrarea cortului meu, mă obligă să întrerup 
voluptăţile Dianei. Am înţeles că era vorba de o ştire 
importantă. Am scos capul printre foile de cort de la intrare. 
Unul din curierii mei mă salută stânjenit: - Cer iertare Alteţei 
Voastre. Dona Juana a sosit la Flessingue, dar nu poate debarca 
decât în prezenţa voastră. 

Momentul era prost ales, dar necesitatea îşi impune uneori 
legile ei. M-am îmbrăcat în mare grabă, am încălecat şi am 
pornit în galop întins spre Flessingue. 


Dimineaţă m-am prezentat pe cheiul portului, însoţit de o 
suită strălucitoare. Flota spaniolă oferea un spectacol măreț. 
Corăbiile se aglomerau în radă, iar o mare parte ancoraseră 
dincolo de intrarea în port. 

Nava amiral se apropie încet şi abordă la chei în timp ce 
bubuiturile tunurilor acopereau aclamaţiile mulţimii 
entuziasmate. 

Am înaintat pentru a o întâmpina pe Infantă. 

A fost o revelaţie, unul din acele momente pe care nu le poţi 
uita niciodată. 

Tânăra fată care se îndrepta spre mine era de o frumuseţe 
atât de strălucitoare încât m-am oprit uluit... Ea se uita la mine 
cu un zâmbet candid, încântător... Mă privea fascinată, uimită, 
ca şi cum aş fi fost un zeu coborât din cer pentru a-i ieşi în 
întâmpinare... A fost o dragoste fulgerătoare, indescriptibilă, 
pentru care nu existau termeni de comparaţie... 

O magnifică suită, alcătuită din cavaleri, din doamne şi din 
domnişoare de onoare îmbrăcate de sărbătoare, forma un decor 
feeric... 

Dar Juana le eclipsa... 

Am remarcat prezenţa ambasadorului nostru pe lângă Regii 
Catolici; zâmbii satisfăcut. Printre asistenții săi, prietenul şi 
tovarăşul meu de escapade, Henri de Bartillat, stătea modest, la 
oarecare distanţă. 

Au făcut o treabă admirabilă, mă gândeam visător... 

Ar fi imposibil să descriu celebrarea căsătoriei şi mai ales 
comoara de voluptăţi pe care Juana mi le-a oferit încă din prima 
noastră noapte de dragoste. O poveste cu zâne, împletită cu 
cele mai rafinate plăceri sexuale, ar putea oferi cel mult o 
imagine vagă, incompletă... 

Puteam presupune ca Juana studiase Kamasutra, acest 
minunat imn dedicat plăcerilor sexuale, ceea ce ar explica 
varietatea jocurilor erotice, dar mi-am dat seama că 
spontaneitatea era un efect al naturii ei arzătoare... 

Acest paradis era presărat cu sărbători, banchete, turniruri, 
pauze bine-venite care îmi permiteau să-mi refac forţele pentru 
alte asalturi amoroase cu o vigoare împrospătată... 

In cursul unui bal care adunase toată nobilimea Flandrei şi a 
Burgundiei, în timp ce Juana dansa cu contele de Nassau, un 


personaj excentric, de o eleganţă ostentativă, Henri de Bartillat 
se apropie de mine şi cu un ton ciudat îmi ceru o întrevedere 
între patru ochi. 

L-am tras la pervazul unei ferestre. 

— Hai, goleşte-ţi sacul!, i-am spus râzând. 

Henri era singurul meu coleg de şcoală care păstra privilegiul 
de a mă tutui în particular. Participase la jocurile mele inocente 
din copilărie şi la cele mai puţin inocente ale adolescenţei 
noastre. Buna lui dispoziţie era proverbială. De data aceasta, 
seriozitatea chipului său m-a surprins. 

— Ai primit scrisoarea pe care ţi-am trimis-o în timpul 
tratativelor angajate pentru căsătoria ta? 

— Nu, n-am primit nimic... 

— Probabil a fost interceptată de persoane care nu voiau ca 
ea să ajungă la destinaţie. Curierul care trebuia să ţi-o aducă a 
dispărut... 

— Imi povesteşti subiectul unui roman de aventuri? De 
spionaj?... 

— Voiam să te previn... Dar acum este prea târziu... 

— Nu-mi mai vorbi în enigme. 

— Ca urmare a instrucţiunilor secrete ale Maiestăţii Sale, am 
studiat arborele genealogic al arhiducesei... Voia să ai copii 
sănătoşi, capabili să îndeplinească într-o zi augustele sarcini 
care le vor reveni... Ambasadorul, preocupat numai de 
aspectele politice ale acestei alianţe matrimoniale, a păstrat o 
discreţie absolută asupra ascendenţei din partea mamei sale, 
regina catolică... 

Eram uluit. Unde voia să ajungă? 

— Bunica arhiducesei, soţia ta, Isabela de Portugalia, era 
nebună. Şi-a petrecut patruzeci şi doi de ani din viaţă închisă 
între zidurile castelului Arevalo, izolată de lumea exterioară. 
Victimă a crizelor de nebunie furioasă, cu manifestări criminale, 
dar şi sinucigaşe, era ţinută zi şi noapte sub o supraveghere 
severă. Fiica sa, Isabela de Castilia, a moştenit un temperament 
irascibil. Accesele ei bruşte de furie, adesea necontrolate, 
produceau panică printre curteni, care se temeau de toanele ei. 
Intr-o zi îţi putea oferi o recompensă mare, pentru ca a doua zi 
să te alunge de la Curte. Nu era lipsită de inteligenţă, nici de 


generozitate şi purta pe umerii ei un cap politic care o ajuta să 
aleagă soluţiile cele mai eficiente. 

În timp ce amicul meu vorbea, antrenat de o limbuţie care îi 
era caracteristică, eu retrăiam nopţile extraordinare petrecute în 
braţele Juanei. 

— Nu eşti cumva gelos? 

— Nu-ţi vreau decât binele, Philippe! Binele tău şi al copiilor 
tăi! Pentru arhiducesă, soţia ta, am cel mai mare respect. De 
altfel, acum este prea târziu... 

L-am bătut prieteneşte pe umăr: 

— Henri, toţi avem printre strămoşii noştri nebuni mai mult 
sau mai puţin periculoşi... Sângele albastru este un produs 
riscant... Nobleţea ne joacă uneori feste... 

Convorbirea s-a încheiat în coadă de peşte. Henri s-a retras 
stânjenit, nemulţumit. Îşi închipuia probabil că îmi provocase 
mânia. Fără să exclud bunele lui intenţii, mă gândeam că este 
victima unor prejudecăţi, împărtăşite de numeroşi curteni. Cred 
că invidia are un rol important. Doamnele de la Curte sunt 
consternate. Frumuseţea strălucitoare a Juanei le umbreşte ca şi 
soarele care alungă scânteierea stelelor... 

Fără îndoială, eram îndrăgostit de Juana. Toţi soţii condangaţi 
să suporte prezenţa în preajma lor a unor soţii urâte şi certăreţe 
mă invidiază cumplit... 

Cerul senin al paradisului meu conjugal se acoperea uneori cu 
nori de furtună. După un bal, Juana mi-a reproşat că dansasem 
toată noaptea cu târfa de Sury, care îşi vopseşte părul blond ca 
să mă seducă. 

A fost prima scenă de gelozie. l-am explicat răbdător că 
dansul la Curte nu este practicat numai între perechi, aşa cum 
se întâmplă la ţară, ci este vorba de un fel de balet stilizat în 
care cavalerii şi doamnele lor îşi schimbă partenerii de mai 
multe ori în cursul unei pavane, al unei gavote sau al unui dans 
breton. Apoi, îi provocă mânia roşcata Vuillefroy, ba chiar şi 
micuța Riencourt, care abia îndrăznea să ridice ochii ca să mă 
privească, îi trezi bănuieli. 

Din fericire, crizele nu durau mult. 

Unul dintre scutierii mei, un băiat solid ca Hercule, era poreclit 
Domnul Şapte Ori, pentru că o putea onora cu şapte asalturi pe 
prea fericita aleasă, într-o singură noapte. 


Această reputaţie, foarte invidiată la Curte, îi dădu idei Juanei. 
Să mă încerce dacă sunt în stare să fac dragoste de şapte ori în 
şir, record încă neatins în performanţele mele. 

În ciuda stimulărilor, nu am depăşit niciodată seria de cinci, 
ceea ce era, deja, o ispravă meritorie. 

Mă întreb dacă încercările ei de a mă excita la maximum nu 
ascundeau un alt scop: să mă epuizeze pentru a nu fi capabil să 
mă culc şi cu domnişoarele de onoare, obişnuite să se 
învârtească în jurul meu. 

Printre oamenii de la Curte circula deja zvonul că era 
nimfomană, compliment nu prea măgulitor. Curtea, care este o 
mică lume închisă, îmi evoca o căldare în care zvonurile, 
intrigile, pasiunile clocotesc, iar aburii degajaţi se răspândesc în 
lume. 

De exemplu, circulau indiscreţii asupra performanţelor 
amoroase ale lui Don Juan, cumnatul meu, care îşi consuma 
energia practicând actul sexual în fiecare noapte. In acest caz, 
el era cel care forţa nota, în timp ce Margueritte încerca în zadar 
să-i înfrâneze ardoarea, pentru că organismul ei fragil, atins, se 
pare, de o boală cronică, suporta anevoie aceste excese 
sexuale, această cascadă de orgasme care îi puneau sănătatea 
în pericol. Se pare că şi el moştenise acelaşi temperament ca al 
surorii sale. Se spune că spaniolii sunt focoşi, desfrânaţi, 
libertini, în timp ce flamanzii ar fi reci, calculaţi şi că s-ar aprinde 
mai greu. 

Ţările de Jos se află sub guvernarea mea, dar în venele mele 
curge sângele fierbinte al burgunzilor, al englezilor şi al 
portughezilor, inoculat prin ramura mea maternă. 

Dar excesele sexuale ale cumnatului meu mă preocupau mai 
puţin decât dragostea în doze mari impusă de soţia mea, cu atât 
mai mult cu cât începuse să aibă urmări îngrijorătoare. Mi s-a 
întâmplat să nu mai am erecţii şi chiar să nu mai fiu în stare să 
ejaculez. Posesivă, pretindea să mă însoţească peste tot. La 
vânătoare, la manevre, în călătoriile impuse de administrarea 
domeniilor... 

Tata mă convocase la Worms pentru a asista la o reuniune cu 
ambasadorii Veneţiei - care jucau rol dublu - şi cu trimişii 
Elveţiei, care manifestau veleităţi de independenţă. 


Când Juana a aflat că trebuie să o părăsesc pentru zece zile, a 
izbucnit în lacrimi şi a căzut la picioarele mele. 

— Nu mă părăsi!, gemu printre hohote de plâns. Lipsa ta, 
chiar şi pentru câteva zile, mi-ar fi insuportabilă... 

Cu o violenţă care m-a speriat şi care nu mi-a dat timp să 
reacţionez, m-a desfăcut la pantaloni, mi-a scos organul şi mi l-a 
luat în gură ca şi cum ar fi vrut să-l devoreze. 

M-a făcut să juisez, dar teama - evident absurdă - mi-a stricat 
plăcerea. 

Henri de Bartillat mi-a mărturisit odată frica lui de a nu fi 
castrat de o femeie cu apucături ciudate. Acum îi înţelegeam 
temerile... 

Până la urmă am luat-o pe Juana cu mine... Ca de obicei, a 
avut ultimul cuvânt... 

În acest timp, o avalanşă de evenimente se desfăşurau în 
Peninsula Iberică, lăsând în umbră incidentele mele familiale. 

Isabela, sora cea mai mare a Juanei, fusese căsătorită cu 
prinţul moştenitor al Portugaliei, care a murit în urma unei 
căderi de pe cal, mai înainte să fi avut urmaşi, eveniment de 
familie care ar fi întărit legăturile între cele două ţări. Rămasă 
văduvă, Isabela se retrăsese la Salamanca, unde trăia izolată de 
lume. Joo al II-lea, un personaj energic şi chibzuit, a pierit la 
rândul lui. Vărul său primar a primit coroana regală sub numele 
de Manuel |. Primul său gest politic a fost să ceară mâna 
prinţesei Isabela, care se cufundase în rugăciuni şi umilinţă. 

Cutuma impunea ca alianțele matrimoniale să consolideze 
alianțele politice. Regii Catolici nu puteau decât să susţină 
această strategie, care le permitea să-şi extindă influenţa lor 
asupra Portugaliei şi eventual să o încorporeze la Spania. 
Trecerea directă de la veşmântul monahal la rochia de mireasă 
impune un efort psihic considerabil. Dar imperativele statului şi 
ale familiei au prioritate absolută. 

Don Juan, prinţ de Asturia, primi misiunea de a-şi conduce 
sora mai mare la noul ei soţ. Măreţul cortegiu se puse în 
mişcare, în ciuda sănătăţii precare a prinţului moştenitor. Dar pe 
drum a fost cuprins de o slăbiciune care s-a accentuat, 
împiedicându-l să-şi continue deplasarea. Bietul său corp, slăbit, 
atârna puţin mai greu decât cel al unui copil. In ciuda îngrijirilor, 


a intrat în agonie înainte de sosirea reginei mame şi a surorii 
mele. Şi-a dat duhul ca flacăra unei lumânări stinse de vânt. 

Înainte de a părăsi Curtea, a avut bucuria să afle că 
Margueritte rămăsese însărcinată, stare care o împiedicase să-l 
însoţească în Portugalia. 

Isabela îşi continua călătoria pentru a-l întâlni pe cel de-al 
doilea soţ. 

Pentru Regii Catolici, durerea provocată de această pierdere a 
fost atenuată în parte de aşteptarea unui nou moştenitor, care 
va asigura continuitatea dinastiei spaniole. Dar fatalitatea 
veghea. La câteva zile după naştere, vlăstarul regal îşi dădu 
ultima suflare. Moartea lui neaşteptată a pus capăt speranţelor 
bunicilor săi de a avea un moştenitor masculin direct. 

Noua regină a Portugaliei se stinse, la rândul ei, după ce a 
adus pe lume un prinţişor care a primit numele de Manuel. 

Juana, soţia mea, născuse deja o fetiţă, Leonor, frumoasă, 
zglobie şi plină de vitalitate. Aş fi preferat un băiat, dar la vârsta 
mea puteam privi cu încredere viitorul. Apoi, soţia mea era 
tânără, sănătoasă la trup, dar din nefericire mai puţin sănătoasă 
la minte. 

Scenele ei de gelozie degenerau uneori în crize de nebunie 
furioasă. Dădea de pământ cu toate lucrurile care îi ieşeau în 
cale şi îmi reproşa într-un mod injurios infidelităţile mele 
conjugale, clocite de imaginaţia sa. A fost mai rău când, în urma 
unei serii de acuzaţii, împroşcate cu o violenţă crescândă, s-a 
aruncat asupra mea cu o furculiţă pe care mi-a înfipt-o în 
antebraţ. Un gest al meu instinctiv de apărare a împiedicat-o să 
nu mi-o înfigă în plină figură. 

După fiecare explozie de furie, trecea fără tranziţie de la 
agresivitate la pocăință; îmi cerea cu umilinţă iertare şi jura să 
nu se mai înfurie niciodată, să se stăpânească şi să devină cea 
mai cuminte şi mai iubitoare soţie. Induplecat, înduioşat de 
lacrimile ei, o sărutam şi mă prefăceam că am uitat totul. Dar 
cel mai neînsemnat pretext rupea zăgazurile bunelor ei intenţii 
şi violenţa-i nativă se dezlănţuia turbată. 

Trebuie să mărturisesc că ajunsesem să ne batem, dar 
Dumnezeu îmi este martor că nu încercam decât să mă apăr. 

Trebuia să fiu în permanenţă gata să fac faţă agresiunilor ei. 
Împărţeam acelaşi pat, dar dădusem ordin servitorilor să caute 


şi să îndepărteze toate obiectele contondente care i-ar fi putut 
servi drept armă. 

Deşi era din nou însărcinată şi aproape de naştere, continua 
să asiste la toate serbările, la toate ceremoniile pentru a fi 
mereu alături de mine. Devotamentul unui căţel care îşi adoră 
stăpânul, dar care se poate transforma în tigru. 

În timpul unui banchet în onoarea ambasadorului extraordinar 
al Angliei, Juana s-a retras discret într-o încăpere rezervată 
doamnelor. Făceam conversaţie cu invitaţii mei în jurul unui 
excelent somon afumat, stropit cu un delicios vin de Rin, când o 
doamnă se aplecă la urechea mea şi îmi şopti că arhiducesa 
născuse un superb băieţel în timp ce se afla închisă într-o 
retirada. 

A fost o explozie de bucurie pentru mine şi pentru toată lumea 
prezentă.  Ovaţii zgomotoase izbucniră în onoarea nou- 
născutului şi a mamei sale. 

Fiul meu primi numele de Charles, pentru a cinsti memoria 
ilustrului său strămoş Charles Temerarul, duce de Burgundia, pe 
care îl alesesem patron al familiei noastre. 

Un prezicător pe care l-am chemat la leagănul micuţului 
arhiduce - fără să mă tem de fulgerele Inchiziției care asimila 
ghicitorii cu vrăjitorii - mă anunţă cu seriozitate că fiul meu va fi 
cel mai mare rege al timpului său şi că va înălța gloria dinastiei 
mele pe culmi nebănuite. Făcu semnul crucii pe fruntea copilului 
şi adăugă solemn: 

— Va fi un titan printre titani şi îi va învinge pe toţi, unul după 
altul! A venit pe lume în condiţii speciale şi va trăi cu fruntea 
luminată de o aureolă de cuceritor şi de sfânt... 


Mândru de această profeție, am prezentat mărturia profundei 
mele recunoştinţe arhiducesei Juana, soţia mea şi mamă a 
regelui-împărat-titan... 

Fiul meu s-a născut la sfârşitul lunii februarie... 

Patru luni mai târziu, firavul Don Manuel, fiul regelui 
Portugaliei şi al reginei Isabela - călugăriţa ratată - se stinse 
uşor într-un ultim suflu... 

Micuţul meu Charles devenea automat moştenitorul tronului 
Imperiului German şi - conform ordinii succesorale - va purta 
numele Karl... 

Urmare a instrucţiunilor tatălui meu, care era în culmea 
fericirii, am proclamat drepturile arhiducesei Juana - şi, în 
consecinţă, şi ale mele - la succesiunea Castiliei, Aragonului şi a 
tuturor posesiunilor spaniole de peste mări... 

Suveranii spanioli erau dezolaţi... 

Cum să accepte ca un Habsburg, pe deasupra şi încrucişat cu 
flamanzi, cu burgunzi şi cu englezi, să urce pe tronul Regilor 
Catolici?... De neconceput!... 

Tatăl meu radia... Datorită mie şi fiului meu va putea avea 
acces la comorile Indiei... Va putea dispune de mijloace 
financiare considerabile pentru crearea unei armate capabile să 
fărâmiţeze toate statele europene, asiatice şi africane care vor 
îndrăzni să se opună Habsburgilor... Visurile cele mai 
năstruşnice, cele mai îndrăzneţe începeau să devină 
realizabile... 

În acest timp, la Curtea Spaniei domnea consternarea. Juana, 
cea mai labilă, cea mai puţin pregătită pentru guvernare, 
supusă dominaţiei soţului său, să pună pe fruntea ei coroana 
spaniolă? 

Dar trebuiau să se încline... Încă o dată, legile succesorale nu 
ţineau seama de interesele naţionale... 

În virtutea unei vechi cutume feudale, care prin jocul eredității 
lega statul de persoana suveranului, Juana devenea o persoană 
de care trebuia să se ţină seama. Se impunea să fie acceptată, 
în ciuda repulsiei pe care o inspira tuturor, inclusiv rudelor ei... 

Rapoartele pe care ni le trimiteau ambasadorii noştri din 
Spania subliniau panica de la Curte, care cuprinsese atât înalta 
nobilime, cât şi pe demnitarii statului, singurii care contau... 
Opinia publică nu era luată în seamă... 


Pentru a evita această simbioză între stat şi suveranul său 
există o singură soluţie: asasinatul, otrava sau pumnalul... 

În sfârşit, o invitaţie oficială sosi la Gand. Infanta Juana trebuia 
să primească jurământul Cortesurilor Castiliei şi Aragonului în 
calitate de succesoare la tron. Regii Catolici ne trimiteau acest 
mesaj prin ambasadorul Fuensaldana, care ne trata cu politeţea 
excesivă a unui înalt personaj de viţă nobilă spaniolă ce 
binevoieşte să coboare printre flamanzii pe jumătate barbari. 

O flotă de război considerabilă, sub pavilionul Castiliei şi 
Leonului, va sosi foarte curând pentru a ne transporta în Spania. 

Cât despre mine şi rolul care îmi revenea în această afacere, 
ambasadorul se arăta reticent. 

În sinea mea fierbeam. Voiau să mă împingă pe planul al 
doilea. Le voi face zile grele. In loc să răspund la chemare ca un 
căţeluş care aleargă la şuieratul stăpânului său, am adoptat o 
atitudine contrară. 

Deşi împărații, strămoşii mei, fuseseră oarecum discreditaţi, 
iar autoritatea lor se sprijinea pe nisipuri mişcătoare, eram unul 
de-ai lor şi trebuia să mă port în consecinţă. Nu puteam uita că 
Peninsula Iberică a fost un teritoriu ocupat de mauri, pe când 
Sfântul Imperiu Romano-German îşi impunea autoritatea asupra 
Europei creştine şi a Sfântului Scaun. 

Pentru a păstra distanţa, nu i-am acordat lui Fuensaldana 
onorurile rezervate ambasadorilor extraordinari şi nu l-am primit 
în audienţă protocolară pe căpitanul general al flotei. 

Tata era de acord cu atitudinea mea. 

— Nu-ţi face griji, dragul meu! Chiar dacă vor reuşi să te 
înlăture, fiul tău va beneficia de toate drepturile. ` 

Juana i-a dat ambasadorului un răspuns ocolit. Insărcinată 
pentru a treia oară, starea ei fizică nu i-ar fi permis - pentru 
moment - să întreprindă o călătorie lungă. Motivare demnă de 
un diplomat iscusit. Solidară, făcea jocul meu... 

Din nenorocire, satisfacția a fost de scurtă durată. Cuprinsă de 
o criză de furie, Juana, înarmată cu o foarfecă, s-a aruncat 
asupra uneia dintre domnişoarele ei de onoare şi i-a crestat fața 
pentru că aceasta mi-ar fi aruncat o privire ştrengărească, de 
„Cățea în călduri”. De fapt, era vorba de o tânără bolnăvicios de 
timidă. Această agresiune nejustificată, gratuită, cutremură 
Curtea. 


Juana nu părea conştientă de gravitatea gestului său. 

Ştiam că era victima unei grele moşteniri de alienare mintală. 
Bunica ei după mamă, regina Isabela a Portugaliei, atinsă de o 
nebunie furioasă, zăcuse peste patruzeci de ani într-o 
fortăreață. Trecătorii care îi auzeau strigătele şi invectivele se 
îndepărtau cât puteau de repede, făcându-şi semnul crucii. Se 
spunea că în ea se aciuaseră toate spiritele rele. După căderea 
nopţii, acestea îşi luau zborul asemenea liliecilor şi pătrundeau 
în casele creştinilor cucernici pentru a-i ispiti să săvârşească 
cele mai grele păcate. 

A doua zi după această penibilă afacere, Juana a redevenit 
blândă ca un miel. Uitase gestul de furie nesăbuită. Acest calm 
presărat de intenţii bune nu a împiedicat-o să-şi concedieze 
toate domnişoarele şi doamnele de onoare. N-a păstrat decât 
bătrâne duenas care depăşiseră cu mult vârsta de cincizeci de 
ani. 

Adesea, Juana cădea într-o stare de apatie, de depresiune, 
urmată de perioade de activitate frenetică... 

Intre timp, noi emisari ai guvernului catolic soseau la Gand 
pentru a-i reaminti datoria de a reveni în Spania. Printre aceştia 
am remarcat prezenţa lui Fonseca, episcop de Cordoba, care nu 
pierdea ocazia de a lăuda înţelepciunea Juanei, caracterul ei 
puternic, poziţia sa excelentă precum şi dubla ei putere politică 
în calitate de Infantă a Spaniei şi de arhiducesă a Austriei. 

Apoi, spre deosebire de Fuensaldana, care mă ignora, el făcu 
elogiul Casei mele şi vorbi îndelung de norocul care i se oferea 
Juanei şi fiului meu de a guverna într-o zi, alături de mine, două 
treimi din Europa şi ţinuturile de peste mări. O înţelegere 
durabilă cu Suveranii Catolici ar fi avantajoasă pentru toate 
părţile interesate. 

Vorbele acestea măreţe, care se voiau convingătoare, mă 
lăsau rece. Nu suportam autoritatea lor politică ascunsă dincolo 
de o faţadă binevoitoare. 

Mă neliniştea spectacolul oferit de interminabilele scandaluri 
provocate de Juana şi pe care duşmanii se grăbeau să le 
speculeze în defavoarea mea... 

In aceste împrejurări, Juana aduse pe lume cel de-al treilea 
copil al nostru, o fetiţă. Contrar celor care erau dezamăgiţi de 
acest eveniment, pentru că trebuia să-i constitui o dotă 


importantă, adesea peste posibilităţile lor, am considerat că 
fetele, datorită căsătoriilor politice, pot aduce provincii şi chiar 
regate în traista lor... Tu felix Austria nube... 

După ce Juana a născut, nu mai puteam invoca motive 
credibile pentru amânarea voiajului în Spania. Dar pentru a-mi 
afirma independenţa, am declarat că aş prefera unui voiaj 
maritim o deplasare pe uscat care ar traversa Franţa. Acest 
frumos şi bogat regat, care atrăgea privirile pofticioase ale 
tatălui meu, îi revenise lui Louis al XII-lea d'Orléans, care călca 
pe urmele predecesorului său. Se însurase chiar cu văduva 
acestuia, Anne de Bretania, care îi dăruise o fetiţă cu numele 
Claude. 

De ce n-aş aranja căsătoria fiului meu Charles de Luxemburg 
cu micuța Claude a Franţei? Amândoi erau bebeluşi... Graţie 
acestei alianţe matrimoniale, puteam câştiga Franţa, aşa cum 
câştigasem Spania... Nimic nu era imposibil... 

Mai întâi, să câştig încrederea lui Louis al XII-lea şi, eventual, 
intrarea lui în sfera de influenţă a imperiului... 

Fuensaldana nu ezită să-şi manifeste dezacordul, dar Fonseca 
salută cu entuziasm formula mea... 

Aveam impresia că joacă un rol triplu, căci, prevenit de 
Fonseca, Louis al XII-lea a acceptat propunerile mele - inclusiv 
logodna copiilor noştri - dar pretindea în schimb să-i devin vasal 
pentru Artois, provincie franceză recunoscută drept feudă a 
mea. 

Juana, instigată de Fuensaldana, se revoltă. Acceptarea unor 
relaţii de vasalitate însemna o umilire. Obiecţiile ei îmi păreau 
nedrepte. Dacă acceptam vasalitatea, nu mă înjoseam. Louis al 
XII-lea va avea nevoie de învestitura tatălui meu, împăratul, 
pentru a obţine drept feudă ducatul Milano, pe care tocmai îl 
cucerise. 

In realitate, aceste promisiuni nu reprezentau decât o simplă 
formalitate. Eram destul de evoluat mintal ca să-mi dau seama 
că posesia unui teritoriu şi exercitarea autorităţii reprezentau 
esenţialul. Restul, nu era decât o grămadă de formule inutile. 

Italia devenise un câmp de luptă pe care se înfruntau 
interesele personale ale  suveranilor Franţei, Spaniei şi 
Germaniei, toţi străini. Aceştia îmi evocau trei fiare care sfâşie o 
biată pradă încă în agonie, târând-o prin praf. Aventurieri şi 


tâlhari, mai mult sau mai puţin autohtoni, precum şi drojdia 
tuturor ţărilor lumii aşa-zis civilizate, autointitulaţi mercenari, se 
îndârjeau să jefuiască o populaţie locală incapabilă de a se 
apăra. Din această mocirlă nenorocită se ridicau, lacomi, conți şi 
duci care participau la împărţirea prăzii, pretinzând o 
legitimitate grotescă. Câteva republici minuscule supravieţuiau 
asemenea unor mici animale surprinse în vârtejul luptei dintre 
elefanţi. Papii se amestecau în învălmăşeală, invocând nişte 
puteri pământene fără nici-o legătură cu interesele şi nevoile 
locuitorilor acestei nenorocite peninsule. 

Cum am ajuns să-mi fie milă de aceste fiinţe nefericite, uitate 
de Dumnezeu?... Burghezii din Ţările de Jos - deveniți supuşii 
mei după moartea mamei, Maria de Burgundia - m-au făcut să 
înţeleg că ei nu voiau să fie târâţi în războaiele neîncetate 
purtate de suverani trufaşi, îmbătaţi de o falsă măreție, de o 
glorie deşartă şi animați de un egoism feroce. 

Am asistat la slăbirea puterii imperiale exercitate de tatăl 
meu, care se ostenise tot cerând bani burghezilor din oraşele 
germane, din ce în ce mai conştienţi de puterea lor economică 
în creştere şi de capacitatea de a rezista pretențiilor aberante 
ale unei Biserici adesea abuzive. 

Germania cunoştea un apus al absolutismului, în timp ce un 
fenomen contrar se afirma în Franţa, Spania, Anglia şi chiar în 
ceea ce se numeşte Statul Pontifical. 

Când am părăsit Bruxelles, mă consideram legat de 
încrederea pe care flamanzii şi belgienii mi-o acordaseră. 
Doream pacea pentru a-mi dezvolta comerţul, puterea 
economică în scopul îmbunătăţirii bunăstării lor şi consolidării 
libertăţilor. Datorită flamanzilor am învăţat un mare adevăr: 
pacea implică prosperitate, care la rândul său asigură plata 
regulată a impozitelor, operaţie profitabilă nu numai pentru 
suverani, ci şi pentru colectivitate. 

Starea de război este permanentă în ltalia. Francezii şi 
spaniolii, după ce au dezmembrat regatul Neapole - cu 
binecuvântarea papei - nu erau în stare să se înţeleagă asupra 
împărţirii prăzii. Acum, se războiau pentru a smulge cea mai 
gustoasă halcă. 


Alesesem drumul care traversa Franţa pentru a-l întâlni pe 
regele Louis şi a negocia cu el o pace pe care diplomaţii se 
dovediseră incapabili să o obţină. 

Voiam în acelaşi timp să se pună capăt jocului dublu al papei, 
care propovăduia pacea, dar, din umbră, aţâţa ura dintre cei doi 
adversari pentru a-şi consolida propria poziţie. Mă supăra 
amestecul Suveranului Pontif în afacerile interne ale Ţărilor de 
Jos. Ameninţase cu excomunicarea autorităţile laice din Brabant, 
care, după el, îşi arogaseră dreptul de a controla afacerile 
Bisericii. Mă înştiinţase că trebuie să intervin pentru a pune 
capăt uzurpării repetate, inadmisibile a drepturilor clerului. 
Mărturisesc fără ocol că nu mi-a convenit acest mod dea mă 
chema la ordine. 

Tata, care spera să obţină de la papă învestitura imperială şi 
chiar să devină Vicar al lui lisus Hristos, îmi cerea să-l menajez 
pe Suveranul Pontif. Îmi este greu să spun, dar câteodată 
devenea ridicol. Îl abandonase pe Lodovico Moro, care îi 
încredinţase viaţa şi onoarea sa, precum şi apărarea ducatului 
Milano. Se mulţumise să-l roage pe regele Louis al XII-lea să-l 
trateze cu îngăduinţă... 

Dar să revenim la Juana. În drumul spre Blois mi-am asumat 
sarcina de a-i explica uzanţele politicii, ale guvernării. Cu o 
candoare înduioşătoare, mi-a declarat că voi fi mereu alături de 
ea pentru a-i îndruma paşii şi că are încredere nelimitată în 
înţelepciunea mea. Argumente fără replică... 

Între Franţa şi Spania domnea starea de război. Pentru a ne 
asigura de buna lui credinţă şi de dorinţa de a ajunge la o 
înţelegere cu mine, regele Louis al XII-lea ne-a trimis ostatici 
câţiva gentilomi din Casa Regală. 

Pentru a-i dovedi încrederea, i-am luat în suita mea. Aceste 
gesturi de bunăvoință au creat încă de la început o atmosferă 
amicală, cavalerească. 

La Blois, suveranul ne-a pregătit o primire fastuoasă. Regina 
Anne, poate în amintirea vechilor ei sentimente de afecţiune 
pentru tata, mi-a arătat o mare simpatie. Regele m-a primit cu o 
cordialitate deschisă, sinceră. Şi el dorea pacea şi spera să 
găsească în mine interlocutorul valabil pentru încheierea unui 
armistițiu. 


Trufia castiliană a Juanei s-a trezit când nu trebuia. Avea 
impresia - falsă - că perechea regală nu-i acordă onorurile care i 
se cuveneau. Presupun că frumuseţea, farmecul şi amabilitatea 
doamnelor de la Curtea Franţei au contribuit la exteriorizarea 
acestei aversiuni pe care nu izbuteam deloc să o calmez. 

Declaraţia de vasalitate făcută lui Louis al XII-lea şi logodna 
copiilor regali fiind consemnate într-un document oficial, 
şederea noastră la Blois şi-a atins pe deplin țelul. Am încălecat 
şi ne-am îndreptat spre Spania... 

Juana îmi vorbise întotdeauna cu un atât de exploziv 
entuziasm de ţara ei înflorită, de peisajele ei magnifice, de 
munţii ei maiestuoşi, încât îmi închipuiam că voi pătrunde într- 
un paradis terestru. 

După ce am traversat Pirineii, am încercat cea mai mare 
deziluzie, în comparaţie cu înverzită Franţă. M-am trezit într-o 
lume străină, aridă. Ţinuturi sălbatice, dealuri arse de soare, 
case sărăcăcioase şi, ici-colo, castele fortificate, impozante, 
înconjurate de turnuri, pământuri uscate care îţi ofereau toate 
nuanțele de galben, bariere muntoase şi fluvii mari, cu ape 
liniştite şi întunecate. Oraşele dominate de catedrale păreau 
părăsite de locuitorii lor. 

Este adevărat, era în decembrie... larna nu-i frumoasă în 
Spania... 

În oraşe eram primiţi cu un ceremonial rece, lugubru, care 
semăna cu o înmormântare. Reprezentanţii autorităţilor ţineau 
discursuri de bun-venit, pentru mine de neînțeles, fiindcă nu 
pricepeam spaniola... Nobili rigizi, impasibili, îmbrăcaţi în negru, 
asemenea preoților, păreau nişte  ciocli... Obişnuiţi cu 
sobrietatea, priveau  uimiţi, scandalizaţi, luxul etalat de 
aristocrații burgunzi şi flamanzi din suita mea, împodobiţi cu 
broderii de aur şi cu o mulţime de bijuterii... Din partea spaniolă, 
numai militarii în uniformă, faimoşii tercios, cu armurile lor şi cu 
pălăriile cu boruri mari împodobite cu pene viu colorate, puteau 
oferi privirii o notă mult mai veselă... 

Înaintea sosirii la Toledo, unde eram aşteptaţi de socrii mei, 
un pojar mă ţintui la pat. Incident deplorabil, ridicol, exasperant. 
Eram imobilizaţi într-o mică localitate care abia putea să 
adăpostească lumea care ne însoțea. 


În felul ei, Juana era fericită. Mă aflam la discreţia ei, se ocupa 
de mine, măângrijea, mă mângâiaşi, în acelaşi timp, plângea cu 
hohote pentru că o îngrijora starea sănătăţii mele. 

Informat de această situaţie, regele Fernando părăsi în grabă 
Toledo pentru a ne veni în ajutor. Acest gest - pe care l-am 
apreciat - a impresionat-o foarte mult pe Juana, care îl 
idolatriza. Pentru ea, tatăl ei era un fel de zeu coborât printre 
muritori... Curios, mama ei nu-i inspira nici cea mai mică 
simpatie. N-am înţeles niciodată această preferinţă. 

Când regele sosi însoţit de medicul său personal, Juana l-a 
îmbrăţişat, l-a copleşit cu sărutări şi, plângând fără încetare, îl 
imploră să-mi salveze viaţa, pentru că moartea mea o va atrage 
şi pe ea în mormânt. 

In timp ce discipolul lui Esculap îmi aplica tratamentul bun-la- 
toate - luarea de sânge - un cor de călugări înălța rugăciuni 
pentru grabnica mea vindecare. Organismul meu rezista 
numeroaselor lipitori aplicate pe piept şi pe spinare, 
însănătoşindu-mă, ne reluarăm drumul. 

Îmi revenisem destul pentru a admira roiul morilor de vânt - 
bondoace, cilindrice, vopsite în alb şi cu aripile învârtindu-se - 
care erau răspândite pe dealuri. 

Toledo, oraş regal, mi-a stârnit admiraţia cu străzile sale 
ordonate, cu case frumoase, ornate de colonade, cu catedrale şi 
cu monumente impozante. 

Un spectacol sinistru întunecă această bună impresie. 
Traversam o piaţă spațioasă, neagră de lume, adunată în jurul 
unui rug păzit de trupe. Flăcări şi o mare spirală de fum negru 
se ridicau spre cer. Călugări îmbrăcaţi în negru şi cu glugi, tot 
negre, intonau un imn religios. 

Mulțimea se dădu la o parte pentru a lăsa cortegiul regal să 
treacă. 

Un fior mă străbătu. Fernando, un fin observator, citi repulsia 
înscrisă pe chipul meu. Făcu un semn unui gentilom din suita lui, 
care se apropie şi îi explică reverenţios: 

— Un eretic, Maiestate! Un oarecare Juan Alvarez de Baran, 
hidalgo, protejat al ducelui de Medina-Sidonia, întors din insule, 
care a îndrăznit să critice convertirea la creştinism a indienilor. 

Regele se întoarse spre mine. 


— Asta este Inchiziția, fiul meu! O instituţie utilă, care îşi face 
datoria... 

Apoi, adăugă cu o uşoară ironie: 

— Presupun că nu vrei să asişti la acest autodafe! Va trebui 
totuşi să te obişnuieşti, fiul meu, cu legile regatului nostru, care 
va fi într-o bună zi al tău. 

Am remarcat insistența cu care sublinia expresia fiul meu. 
Probabil pentru a marca starea mea de dependenţă faţă de 
familia lui... 

Ajunşi la palat, ne spuse cu un ton protector: 

— Veţi fi conduşi în apartamentele voastre ca să vă pregătiţi. 
Recepţia din seara asta, în onoarea voastră, va fi lungă şi 
obositoare.  Odihniţi-vă, pentru că Philippe trebuie să se 
menajeze după boală. 

Juana a ţinut să aleagă ea însăşi veşmintele pe care aveam să 
le port la gală: vestă scurtă cu mâneci lungi, peste ea o jachetă 
lungă, totul brodat cu aur şi cu argint, tocă de mătase 
împodobită cu pene de struţ şi perle, ciorapi de mătase colanti, 
sabie ornată cu pietre preţioase. Juana a ales o rochie de 
mătase albastră, foarte decoltată, cu o trenă lungă, mărginită cu 
hermină. O ploaie de diamante îi acoperea pieptul şi diadema 
sclipitoare. 

Suita noastră era alcătuită din gentilomi şi doamne de onoare, 
toţi la vârsta înţelepciunii, îmbrăcaţi cu un lux ţipător, tipic 
burgund... 

Precedaţi de un maestru de ceremonii care anunţă cu voce 
limpede şi gravă numele şi calitatea noastră, intrarăm în sala 
tronului, decorată cu mozaicuri strălucitoare şi cu fresce de o 
mare frumuseţe. 

La capătul unui dublu şir lung de gentilomi - toţi îmbrăcaţi în 
negru - şi de doamne care purtau rochii de culori închise şi 
aproape fără bijuterii, ne aşteptau regina Isabela şi soţul său. 

N-am să uit niciodată trufia acestor spanioli care se uitau de 
sus la flamanzii mei, de parcă ar fi avut de a face cu sălbatici 
încărcaţi de zorzoane ieftine. 

În preajma mea, plecau ochii cu o politeţe protocolară. La 
dreapta mea, Juana radia de bucurie şi mândrie. Faţa ei exprima 
clar simţămintele: „Sunt fericită că soţul meu este cel mai 


frumos bărbat din lume... Admiraţi-l, dar nu-l atingeţi... Este al 
meu şi numai al meu”... 

Numai cuplul regal arbora veşminte bogate şi bijuterii demne 
de rangul lor. 

Regina avea obrazul ridat, vizibil obosit, în ciuda fardului 
aşternut din belşug. Ea şi soţul ei ne-au îmbrăţişat cu o dragoste 
teatrală. Ambasadorii străini puteau raporta stăpânilor lor 
încoronați excelentele relaţii dintre Spania şi Imperiul German. 

Apoi, toţi marii demnitari şi toţi reprezentanţii înaltei nobilimi 
au defilat prin faţa noastră şi ne-au prezentat omagiile şi 
complimentele lor. Un banchet somptuos a pus capăt acestei 
zile foarte încărcate şi extrem de obositoare. 

Convorbiri politice, turniruri şi nelipsitele coride au urmat zile 
şi săptămâni în şir. 

Imi place să vânez, fiindcă a ucide pentru a te hrăni este o 
lege impusă de natură. În schimb, coridele îmi inspiră numai 
oroare şi dezgust. Să faci să sufere un taur închis într-un ţarc, 
care nu se poate apăra, mi se pare odios. Am evitat aceste 
spectacole pretextând indispoziţii trecătoare. Critici, formulate 
în spatele meu, condangau această abţinere care insulta, se 
pare, sportul cel mai apreciat de spanioli... 

Henri de Bartillat, cel mai drag prieten al meu, îmi spunea 
râzând: 

— Tu adori animalele şi visezi să impui pacea unei lumi care 
cere numai răni şi cucuie... lartă-mă, îţi lipseşte simţul realităţii, 
nu eşti un om al timpului tău... 

In Spania, nu m-am simţit în largul meu. Faţă de mine, regele 
Fernando manifesta o bunăvoință, o înţelegere care ar fi înşelat 
pe un om mai puţin atent, mai puţin bănuitor... 

Simţeam instinctiv că simpatia pe care mi-o arăta nu era 
decât o mască sub care se ascundea o aversiune profundă, 
viscerală... 

Regina, în ciuda tonului ei tăios, a atitudinilor bruşte, a 
toanelor ei, era mai sinceră şi mai puţin refractară la ideile 
mele... 

Fernando mă asalta cu sfaturi pe care ştiam că nu le voi urma 
niciodată. Voia - zicea el - să-mi completeze educaţia politică. 
Nu pretind că am descoperit piatra filosofală, dar eu sunt 
convins că opiniile mele sunt mai sănătoase decât ale lui. Mă 


urăşte, pentru că prezenţa unui burgund pe tronul Spaniei i se 
pare o aberaţie. 

Idolatrizându-şi tatăl şi cu o răceală de marmură în relaţiile cu 
mama sa, Juana era incapabilă să-şi deosebească prietenii de 
duşmani. În Cortes s-a depus jurământul de credinţă în faţa ei, 
consfinţindu-i calitatea de moştenitoare a tronului Spaniei. Dar, 
pentru moment, Spania este încă divizată de egoismele 
castiliene şi aragoneze. 

În ce mă priveşte, Cortes de Castilia mi-au acordat o 
importanţă şi un respect crescând, în timp ce Cortes de Aragon, 
influențate de Fernando, mă tratează în continuare ca pe un 
prinţ consort, condiţie pe care nu o pot accepta. 

Într-o zi, Fernando mi-a ţinut un discurs ridicând în slăvi 
Inchiziția, insistând asupra aspectelor economice, politice şi 
religioase. 

— Lasă-te pătruns de spiritul combativ al Inchiziției, de 
gravitatea şi de austeritatea nobilimii spaniole şi de 
inflexibilitatea puterii regale... 

Constatase alarmat că atitudinea mea deschisă, caldă şi 
prietenoasă îmi atrăgea simpatia oamenilor. Când treceam pe 
străzile din Toledo, în fruntea gentilomilor mei, mi s-a întâmplat 
de multe ori să fiu salutat cu ovaţii şi aplauze călduroase. 
Creasem un curent de afecţiune între popor şi suveranii săi. 

— A face plăcerea mulțimilor nu este o calitate care poate fi 
pretinsă regilor, insista el. Ei trebuie să se impună prin virtuțile, 
prin evlavia lor... Scuză-mă că-ţi atrag atenţia asupra cuvântului 
evlavie... Voi sunteţi catolici, dar nu asistați în fiecare duminică 
la liturghie, obligaţie imperioasă pentru tine şi pentru Juana. În 
contact cu tine, convingerile ei religioase au slăbit. Trebuie 
înlăturată această deficiență... Şi cât mai repede... 

Între gentilomii mei şi nobilii spanioli, orgolioşi şi trufaşi, 
bunele relaţii sufereau. Un fel de cortină invizibilă se lăsase între 
ei. Interveniseră conflicte pentru motive aparent neserioase... 

Un capitol pe care regele nu-l abordase niciodată - Indiile şi 
aurul din insule - demonstra puţina încredere pe care mi-o 
acorda. În domeniul politicii externe, divergenţele noastre se 
accentuau. Pledam pentru încheierea unei păci durabile, în timp 
ce el propovăduia războiul. Operațiunile militare pe frontul 
napolitan reîncepuseră. 


Atmosfera de la Toledo devenise sufocantă. Am luat hotărârea 
să părăsesc Spania şi să mă întorc în statele mele, pe care le 
neglijasem prea mult. 

Consternată, Juana mă implora să renunţ la această hotărâre 
sau cel puţin să-mi amân plecarea. Insărcinată pentru a patra 
oară, o călătorie ar fi fost de neconceput. Refuzul meu a adus-o 
în pragul nebuniei. Se lăsase pradă disperării, plângea cu 
sughiţuri, îşi smulgea părul, îşi răsucea braţele, se târa la 
picioarele mele. Dar am rămas neclintit. 

Atunci, a trecut de la o extremă la alta şi m-a acuzat că vreau 
să plec din Spania pentru a mă întâlni cu metresele mele de la 
Gand şi de la Bruxelles; jura că se va răzbuna, că mă va omori şi 
apoi se va sinucide. Deodată, mânia ei s-a potolit. S-a prăbuşit 
la picioarele mele şi, cu un ton umil, m-a implorat să o iau cu 
mine, deşi era gravidă. l-am promis că o voi aduce în Ţările de 
Jos după ce va naşte. 

Isabela a încercat să mă reţină, dar fără succes. Deşi îşi afişa 
regretul, Fernando părea uşurat. Prezenţa mea îl stânjenea. 

In cele din urmă, Regii Catolici au căzut de acord să-mi 
încredinţeze o misiune importantă. Să negociez o pace dreaptă 
cu Louis al XII-lea. Am acceptat şi, în drum spre Flandra, m-am 
oprit la Blois, unde, în baza mandatului, am semnat un tratat de 
pace între Spania şi Franţa. In aşteptarea unui acord scris al 
Regilor Catolici, trupele vor înceta ostilitățile şi vor respecta 
armistițiul. 

Pentru a sărbători acest fericit eveniment, Louis a organizat o 
serie de serbări în onoarea mea. Când veselia generală ajunsese 
la culme, o veste îngrozitoare căzu ca un trăsnet. 

Marele căpitan Gonzales de Cordoba, comandantul general al 
armatelor spaniole, îmi făcu afrontul de a refuza armistițiul. Nu 
înţelegea să înceteze operaţiunile militare înainte de a primi 
ordinul semnat de regele Fernando. 

Trupele franceze care respectaseră armistițiul au fost 
surprinse de ofensiva spaniolilor şi au suferit un adevărat 
dezastru la Cerignola. In cursul luptei, marele căpitan, ducele de 
Nemours, a fost doborât de un foc de archebuză. 

Fernando refuzase ratificarea tratatului sub pretext că aş fi 
acceptat condiţii care îmi depăşeau mandatul. Am înţeles atunci 


că mă manevrase, scopul fiind de a mă discredita, de a arăta 
lumii întregi că nu mă mai bucur de încrederea Curţii spaniole. 

indignat de reaua lui credinţă şi umilit de reproşurile 
îndreptăţite ale regelui Louis, care îmi imputa, pe drept cuvânt, 
că aş fi abuzat de încrederea lui, i-am declarat că sunt gata să 
suport consecinţele acestei penibile afaceri şi că mă ofer ostatic. 
Om de onoare, a avut generozitatea să-mi permită să plec, fără 
a-mi aplica represalii. 

Înapoiat în statele mele, mi-am regăsit copiii, care rămăseseră 
lipsiţi de îngrijirea bunicii lor, Marie de Burgundia, răpusă de o 
lungă şi dureroasă boală. 

În Spania, Juanita a născut un al doilea băiat, pe care regele 
Fernando l-a considerat demn să-i poarte numele, onoare de 
care m-aş fi lipsit fără părere de rău. 

l-am cerut în scris Juanei să vină în Ţările de Jos. Nu voiam să 
o las sub influenţa malefică a tatălui ei. l-am trimis scrisoarea 
printr-un curier secret, pentru că mă temeam că nu va fi lăsată 
să comunice cu mine. 

Prevăzusem just ceea ce se va întâmpla. Regii Catolici voiau 
să o reţină în Spania împreună cu micul Fernando. De data asta, 
dragostea profundă şi respectul Juanei pentru tatăl său nu au 
mai funcţionat. A stârnit un asemenea scandal încât, exasperaţi, 
au întemniţat-o în castelul de la Mota, o fortăreață cu aspect de 
închisoare. Atunci, Juana şi-a desfăşurat întreg arsenalul 
temperamentului ei. Urla de făcea să răsune fortăreaţa, spărgea 
mobile, declara greva foamei, îşi maltrata doamnele de onoare 
şi servitorii cu atâta vigoare, încât puse în fierbere întreaga 
Spanie. Fuensaldana şi Fonseca, trimişi de regină să o 
potolească, au fost copleşiţi cu insulte şi alungaţi în chip ruşinos. 
Scandalul lua proporţiile unei afaceri de stat. Isabela îşi vizita 
personal fiica pentru a încerca o reconciliere. Dar Juana i-a făcut 
o primire mai rea decât aceea rezervată demnitarilor. 

Neobişnuită cu un astfel de tratament, regina căzu bolnavă. 
Fiica ei obţinu câştig de cauză. | se îngădui să părăsească 
Spania, dar fără micul Fernando. Regele, care nu era la prima lui 
ticăloşie, îl reţinu ostatic sub pretextul de a-l creşte în spirit 
spaniol. Se non € vero, e benne trovato. 

În ceea ce mă priveşte, i-am convins pe tatăl meu şi pe regele 
Louis al XII-lea să se întâlnească şi să pună în discuţie pacea 


între Imperiu şi Franţa. Tata a fost de acord să-i acorde 
învestitura pentru ducatul Milano şi pentru regatul Neapole, care 
urmează să fie cedat după moartea lor fiului meu Karl de 
Luxemburg şi logodnicei sale Claude. 

Înapoiată la Bruxelles, Juana se purta ca un înger. Îi lipseau 
doar aripile. Dar această armonie nu a durat mult, pentru că ea 
şi-a reluat vechile ei moravuri. A desfigurat câteva tinere arabe 
- sclave ataşate pe lângă casa ei - ca să nu fiu atras de 
farmecul lor. Acest trist episod - care m-a făcut să am îndoieli în 
privinţa sănătăţii ei mintale - m-a scandalizat... 

În Spania, evenimentele se precipitau. Grav tulburată de 
agresivitatea şi de limbajul insultător al fiicei sale, regina Isabela 
şi-a dat sufletul. Înainte de a muri, o declarase pe Juana regină a 
Castiliei şi a Leonului, a Granadei şi teritoriilor înconjurate de 
ocean. Noua suverană trebuia să-şi împartă autoritatea cu soţul 
ei, arhiducele Philippe. Până la sosirea lor în Spania, regența va 
fi exercitată de regele Fernando. Pentru Juana, coroana regală 
avea semnificaţia unui ornament destinat să-i împodobească 
fruntea. Când i-am vorbit despre noile sale drepturi şi obligaţii, a 
izbucnit în râs: 

— Treburile statului nu sunt partea mea tare! Tu eşti acela 
care se va ocupa de ele... 

Eram conştient că mă vor aştepta dificultăţi enorme. Ştiam că 
regele Fernando mă ura şi îi plăteam cu aceeaşi monedă. Dar 
aveam datoria să păstrez neştirbită moştenirea fiului meu. 

Socrul meu clocea cele mai nebuneşti planuri. Să anuleze 
testamentul defunctei sale soţii, să se recăsătorească cu 
Germaine de Foix, nepoata lui Louis al XII-lea, care - spera el -îi 
va face un copil, îndreptăţit să moştenească regatul Aragonului 
şi, de ce nu?, pe acela al Castiliei şi al Leonului... 

Ei, da! De necrezut, dar adevărat... 

Printr-una din acele aberante alianţe, atât de obişnuite în 
epoca noastră, a încheiat un pact cu inamicul său de ieri, care 
devenea în consecinţă inamicul meu de azi... 

Vâltoarea războiului bântuie Italia de la un cap la altul, care 
seamănă cu o enormă arenă de circ unde se înfruntă trupe cu 
arme adevărate... Răniţi şi morţi cad de o parte şi de alta... 
Locuitorii - populaţia civilă - suportă efectele acestor operaţiuni 
fără să obţină vreo explicaţie... Furtuna s-a năpustit deja asupra 


regatului Neapole, a ducatului Milano şi a devastat oraşe şi 
sate... Acum a venit rândul Republicii Veneţia să fie devastată 
de uragan... Bogată şi prosperă, stârneşte toate poftele... Statul 
Pontifical vrea să smulgă din această lume a lagunelor teritorii 
care i-au aparţinut... Şi, cum formaţiile sale de mercenari sunt 
insuficiente pentru a supune colosul mărilor, invită marile puteri 
europene să participe la împărţeala prăzii... Autorii se numesc 
lulius al II-lea, Vicarul lui lisus Hristos, tatăl meu, împăratul 
Germaniei, socrul meu, Suveranul Catolic, regele Louis al XII-lea 
al Franţei şi Henry al VIII-lea al Angliei... S-ar spune că e o mare 
familie... In plus, figuranţi: principi, duci, conți, cardinali, preoţi, 
călugări, mercenari, lăncieri, elveţieni... Apoi victime, zeci de mii 
de victime, femei, bătrâni, copii... Hora alianțelor care se leagă 
şi se dezleagă în ritmul pălăvrăgelilor, al trădărilor, al crimelor... 

Atins de o boală gravă, Louis al XII-lea are impresia că va 
vedea Styxul şi barca lui Caron, aşa că a anulat tratatul care 
prevedea logodna fiicei sale, Claude cu fiul meu, Karl. Neavând 
descendenţi masculini, a hotărât să o mărite cu moştenitorul 
prezumtiv al tronului, François d'Angoulême, ca să rămână 
coroana în familie. Din fericire pentru el, s-a însănătoşit şi locul 
alianțelor a fost reluat cu un reînnoit avânt... 

Pentru că situaţia internaţională se complica de la o zi la alta, 
ceea ce ar fi putut avea grele consecinţe asupra viitorului fiului 
meu şi al statelor noastre, amânarea întoarcerii în Spania ar fi 
constituit o mare greşeală tactică. 

Regele Fernando ordonase deja mişcări de trupe, de artilerie 
şi de forţe navale pentru a împiedica debarcarea noastră la La 
Coruña. Recurgerea la forţă îmi provoca silă. 

Din fericire pentru Juana şi pentru mine, castilienii îl detestau 
pe regele Fernando cu politica lui absolutistă, precum şi 
instalarea Inchiziției în Spania datorită lui. 

Părăsit de cea mai mare parte a armatei, s-a resemnat să 
încheie un acord care confirma drepturile noastre şi, mâhnit, s-a 
retras în regatul Aragonului. Viclean ca întotdeauna, n-a uitat să 
semneze o declaraţie conform căreia consimţământul i-a fost 
smuls cu forţa, pentru a obţine anularea acordului la momentul 
potrivit. Fiul meu, Karl, va guverna într-o zi Imperiul German, 
Spania şi teritoriile sale de peste mări, precum şi o mare parte a 
Italiei... 


Acum nu-mi mai rămâne decât să lucrez la instaurarea unei 
păci durabile în Europa. Ştiu că această politică nu întruneşte 
sufragiile suveranilor şi ale majorităţii şefilor de stat, care 
propovăduiesc războiul şi expansionismul teritorial, dar eu voi 
continua să acţionez în ciuda şi împotriva pescuitorilor în ape 
tulburi până îmi voi atinge scopul... 

Ştiu că îmi asum riscuri, dar îmi place să pariez pe un cal 
bun... 

MICHELE BRUNI 

bărbier al Sanctităţii-sale papa lulius al II-lea 

Bărbierul practică, de fapt, mai multe meserii care implică o 
mare răspundere. Artist - el aranjează părul de pe bărbia 
bărbaţilor, dându-le un aspect viril. Chirurg - ia sânge, scoate 
dinţii stricaţi şi aplică alifii pacienţilor atinşi de boala franceză. 
Confident - păstrează cu grijă secretele care i se dezvăluie şi dă 
sfaturi, când i se cer, în timp ce mânuieşte briciul. 

Olivier le Daim, bărbierul lui Louis al XII-lea, ridicat la cele mai 
înalte demnități ale regatului Franţei, a stârnit invidia nobililor 
care, după moartea regelui, l-au arestat, i-au înscenat un 
proces, l-au condangat la moarte şi l-au executat. 

Purtarea pe care am adoptat-o faţă de Sanctitatea Sa Papa 
lulius al II-lea a dat cele mai bune rezultate: Suveranul Pontif m- 
a inclus printre apropiații săi... Ei, da!, sunt mândru că am fost 
primit în casa lui, pentru că este cel mai grandios personaj pe 
care l-am cunoscut vreodată. Cap al Bisericii Universale, a visat 
întotdeauna să devină conducătorul pământean al unui imperiu 
universal egal cu cel al lui Carol cel Mare. Pentru a-şi atinge 
scopul, nu şi-a menajat forţele: se năpustea cu capul înainte, 
asemenea unui berbec şi reuşea să dea lovituri politice 
extraordinare cu o siguranţă şi cu o ritmicitate care frizau 
miracolul. 

Succesor fără rival al Sfântului Petru, viteaz comandant de 
armată, diplomat iscusit, ştia să folosească armele spirituale şi 
pământene pentru a-şi surprinde duşmanii şi pentru a-i învinge. 
Excesele sale de sinceritate reuşeau să-i convingă pe cei mai 
bănuitori şi neînduplecaţi rebeli. Setea lui de adevăr şi buna lui 
credinţă ofereau un exemplu izbitor. Spre deosebire de rudele 
sale, familiile Rovere şi Riario, care se impuneau prin vechimea 
nobleţei familiilor lor, lulius al Il-lea nu se jena să admită că 


bunicul său, Leonardo, care personifica mitul liniei aristocrate a 
familiei Rovere, nu era în realitate decât un biet pescar, iar că 
acest nume fusese adoptat pentru a polei o ascendență 
obscură. 

Avea uneori curajul să susţină neadevăruri dacă acestea 
serveau cauza pe care o considera demnă de a fi susţinută. Era 
atât de convins că dreptatea era de partea sa, încât nu 
concepea că ar putea săvârşi o eroare de raţionament. Scuza 
răsturnările de atitudine sau nerespectarea cuvântului dat dacă 
îi justificau politica, raţiuni de stat dacă sprijineau politicile şi 
misiunea lui apostolică. 

Nu ezita să folosească forţa, să bată cu pumnul în masă când 
tratativele se împotmoleau. 

Am trăit în preajma Sanctităţii Sale şi, cu slabele mele 
mijloace intelectuale, am încercat să înţeleg drama ltaliei care 
se desfăşura sub ochii noştri. Am înţeles că Sfântul nostru 
Părinte este singurul care o poate salva. 

Datorită lui şi timpului liber de care dispuneam, am putut să 
citesc, să studiez, să mă familiarizez cu filosofii antici şi cu 
scripturile Sfinţilor Părinţi şi să-mi şlefuiesc intelectul şi limbajul. 

Uneori, în timp ce îl rădeam, îmi punea întrebări asupra 
progreselor mele. Într-o zi mi-a spus râzând: 

— la seama, Michele! Rişti să cazi în capcana ereziei în care s- 
au prins numeroşi umanişti. Hărţuiţi între antichitatea păgână şi 
sfânta noastră religie, de teamă sau din oportunism, ei oscilează 
între aceşti doi poli fără să ştie să aleagă drumul cel drept... Tu 
nu eşti un păgân, Michele. Nu eşti decât un căţel inofensiv 
rătăcit într-un coteţ care colcăie de lilieci şi de javre în stare 
doar să latre... Mulţumeşte-te să fii un căţeluş savant şi nu te 
amesteca în treburile celor mari... 

Avea dreptate. Îmi lipsea anvergura lui Olivier le Daim. Nu 
eram decât umilul spectator al unei partide de şah, cu multe 
mutări, jucată de uriaşi... 

Mă ocupam de barba lui când intrase în lumea închisă a 
afacerilor înalte. Devenise cardinal la vârsta de douăzeci şi opt 
de ani - ceea ce nu era extraordinar, pentru că vărul său, 
Rafaele, fusese primit în Sfântul Colegiu la şaptesprezece ani. 

Unul dintre unchii săi mă lăsase moştenire şi pe mine, şi, cum 
îi cunoştea pasiunea pentru cai, îi lăsase şi un grajd cu o sută de 


cai, trei echipaje de vânătoare precum şi o parte din casa lui 
civilă. La Roma numai păgânii, bărbaţi sau femei, pot deveni 
sclavi. Cetăţenii liberi sunt lăsaţi prin testament rudelor sau 
prietenilor. În principiu, papa are dreptul să-i moştenească pe 
cardinali, izvor important pentru umplerea vistieriei Vaticanului, 
de cele mai multe ori goală-goluţă, ca urmare a cheltuielilor 
excesive. 

Nu pot să mă plâng de această schimbare, pentru că fostul 
meu stăpân era sever şi zgârcit. Cardinalul Giuliano se remarca 
şi el prin zgârcenie, trăsătură caracteristică a Roverilor. Dar ştia 
să dea dovadă de generozitate când era bine dispus. 

Numai cardinalul Rafaele făcea excepţie. El arunca banii pe 
fereastră, dar îi recăpăta datorită jocurilor de noroc. Işi 
construise cel mai fastuos palat din Roma, iar zvonurile 
pretindeau că obiectele şi colecţiile lui de artă ar lăsa în umbră 
comorile Vaticanului. 

Cardinalul Giuliano, stăpânul meu, nu avea nevoie de aceste 
experienţe pentru a trăi la adăpost de nevoi. El cumula 
arhiepiscopia de la Avignon cu opt episcopate şi un număr 
impresionant de mănăstiri. Cu aceste venituri, el putea să tragă 
sforile politicii înalte, la adăpost de meschinele necesităţi 
financiare. 

Acum voi ataca un capitol delicat. Bărbierii au acces la cele 
mai ascunse secrete de alcov. Succesele obţinute la femei de 
cardinalul Giuliano se datorau mai degrabă farmecelor sale 
fizice decât lăzilor pline cu aur. Se molipsise chiar de boala 
franceză, ceea ce nu este de mirare în epoca noastră, de 
libertinaj şi de dezmăţ fără limită. Că avea copii - trei fete - nu 
era un secret. Răuvoitorii susțineau că nutrea simpatii mai mult 
decât platonice faţă de tânărul şi frumosul cardinal Alidosi, 
protejatul său, precum şi faţă de Federico, fiul adolescent al 
Isabellei d'Este. Chiar dacă ar fi adevărat, aceste mici abateri nu 
ar putea eclipsa succesele sale politice şi măreţia eforturilor sale 
pentru consolidarea puterii pământene a Sfintei Biserici. 

Modestia sa privind propria-i persoană este un exemplu 
semnificativ. Nu permitea adevăraţilor credincioşi să-i sărute 
piciorul. Denigratorii săi spuneau că nu voia să-şi arate laba 
piciorului degradată de boala franceză. Avea câteva pete şi 
inflamații, dar pe piept, pe coapse şi pe fese. 


Această boală era la modă. Aproape toată lumea o avea. 
Cronicarii umanişti, ca Infesura şi Aretin, precum şi ambasadorii 
acreditaţi pe lângă Vatican ar fi plătit scump astfel de informaţii. 
Strecurarea în rapoartele lor diplomatice a unor secrete despre 
numărul de copii legitimi sau nelegitimi ai cardinalilor şi ai 
papei, despre metresele sau prietenii lor adolescenţi, ar fi făcut 
deliciul suveranilor respectivi. 

Pentru mine, amorurile ilicite ale vicarilor lui lisus Hristos şi ale 
prinților Bisericii contează mai puţin decât realizările care au 
marcat epoca noastră atât de tulbure... 

Mă aflam deja printre apropiații cardinalului Giuliano, când 
moartea l-a lovit pe Sixtus al IV-lea, autorul ascensiunii 
grandioase a Roverilor. Apropiaţii lui preferau să-i spună Sisto, 
după denumirea faimosului pod construit sub pontificatul său. 

In vidul de autoritate care durează până la alegerea noului 
Suveran Pontif, mulţimea se dezlănţuie, ca de obicei, împotriva 
rudelor defunctului papă, hăituite precum vânatul. 

Cu această ocazie am constatat, cu admiraţie, că niciodată 
cardinalul Giuliano nu era luat prin surprindere. În timp ce fraţii 
săi, verii şi partizanii fugeau îngroziţi, el se baricadase în 
castelul său, apărat de trupe concentrate pentru un asemenea 
eveniment previzibil. Putea suporta un asediu îndelungat, 
pentru că nu-i lipseau proviziile. 

Alegerea papei Innocent al VIll-lea linişti spiritele şi viaţa la 
Roma reintră în normal. Spre deosebire de rudele sale, 
cardinalul Giuliano ieşi neatins din această încercare şi deveni 
cel mai apropiat colaborator al noului papă, obţinând chiar 
favoarea - foarte invidiată - de a fi găzduit la Vatican. 

Când armata suveranului din Neapole a declanşat ofensiva 
împotriva Cetăţii Eterne, Giuliano a luat comanda trupelor 
pontificale, a rezistat eroic şi - graţie relaţiilor sale personale - a 
determinat intervenţia regelui Franţei şi a împăratului german în 
favoarea papalității. In cele din urmă, a fost realizată, pe cale 
paşnică, una din acele păci şchioape, de scurtă durată, tristă 
specialitate a lumii italiene. 

Moartea lui Innocent al VIll-lea îi trezi dorinţa legitimă de a 
urca treptele tronului pontifical. Pentru început, în fruntea 
mercenarilor săi, faimoşii bravi, zdrobi răscoala populară, în 
aşteptarea alegerii noului suveran pontif. Fireşte, Giuliano îşi 


depuse candidatura. Regele Franţei, care avea pentru el o mare 
stimă, a depus la o bancă romană 200 000 de ducați pentru a-l 
ajuta să cumpere voturile necesare. Din nefericire, simonia 
intrase definitiv în moravuri. Cardinalul Rodrigo Borgia, care 
avea argumente financiare aproape nelimitate, reuşise să se 
facă ales sub numele de Alessandro al VI-lea. 

Un vechi proverb spune că două săbii nu intră în aceeaşi 
teacă. O aprigă şi veche rivalitate ridica un zid de nepătruns 
între stăpânul meu şi noul papă. Ziua şi noaptea nu pot 
coexista. 

Ameninţat cu moartea - asasinatul era arma favorită a familiei 
Borgia - stăpânul meu s-a refugiat în Franţa, unde a fost primit 
cu toate onorurile. Ajuns la adăpost, îl determină pe rege să 
convoace un conciliu care să-l răstoarne pe acest papă 
simoniac. Chiar l-a încurajat pe rege să revendice regatul 
Neapole, sugestie acceptată de acesta. 

În fruntea unei mari armate, regele pătrunse în inima Italiei. 
Printre persoanele care alcătuiau strălucita lui suită, stăpânul 
meu încălecă un cal nărăvaş spaniol. Nu accepta să încalece o 
catârcă, mijloc de transport preferat de colegii săi din Sfântul 
Colegiu... 

Ce personalitate extraordinară! Îndeplinea toate acţiunile cu o 
ardoare, cu o energie, cu o pasiune şi cu un fel de furie de parcă 
era posedat de diavol... 

Ştiu... Comparaţia nu este potrivită pentru un prinţ al Bisericii 
- ar putea să pară o blasfemie... Dar el era în primul rând un 
războinic şi numai în al doilea rând un ecleziast... 

Într-o zi, în timp ce-l bărbieream, rosti după o lungă tăcere: 

— Aş vrea ca după moartea mea un monument să fie construit 
pe mormântul meu... O statuie care să imortalizeze un cardinal 
înarmat cu o sabie şi cu un scut... În zilele noastre, este cel mai 
potrivit mijloc de a sluji interesele sfintei noastre Biserici... lisus 
Hristos însuşi a pus mâna pe un bici pentru a-i alunga pe 
negustori din templu... 

Când era în toane bune, îmi povestea tot felul de fleacuri. 
Dacă îl frământau gânduri negre, tăcea. Fruntea i se încreţea, 
muşchii fălcilor se contractau, buzele i se subţiau... Ştiam atunci 
că făurea planuri... Apoi, un surâs dur, crud, îi deforma gura - 


asta însemna că găsise soluţia, răspunsul la o întrebare care îi 
chinuia mintea... 

Într-o zi izbucni furios: 

— Mă întreb, de ce nu-i loveşte mânia Domnului cu fulgerele 
sale?... 

Nu pronunţase niciun nume, dar puteam să jur că era vorba 
de Papa Borgia, piaza lui rea. Din cauza lui îşi schimbase 
politica... 

Înainte de a fugi în Franţa, acordase sprijin regelui Neapolelui. 
Îi oferise chiar o caldă ospitalitate fiului său, tânărul prinţ 
Federico de Altamira, care venise să ceară alianţa Papei - 
misiune eşuată. 

Simpatia sa pentru aragonezii din Neapole i-a adus necazuri. 
Fusese acuzat că a uneltit răsturnarea papei împreună cu 
Savelli, Colonna şi Virginio Orsini, comandantul armatei 
napolitane. 

Îmbrăţişând cauza regelui Franţei, care voia să-şi impună 
drepturile asupra tronului regatului Neapole, se întorcea în mod 
practic împotriva foştilor săi prieteni. Jocul alianțelor, al 
contraalianţelor şi al răsturnărilor de alianţe reîncepea într-un 
ritm diabolic. 

Papa Borgia, Regii Catolici, împăratul Maximilian, Republicile 
italiene, principii fură cuprinşi în vârtej. 

La început, Suveranul Pontif, speriat de impresionanta 
desfăşurare de forţe franceze şi de perspectiva de a fi 
deposedat de mitra papală în favoarea celui mai mare duşman 
al său, i-a făcut avansuri cardinalului Giuliano, propunându-i o 
împăcare. Pentru a-i demonstra bunăvoința sa, i-a restituit toate 
bunurile imobiliare şi funciare confiscate de Biserică. Dar 
tentativa a fost respinsă cu dispreţ. Stăpânul meu a intrat în 
Roma ca învingător... 

Dumnezeu, mâniat de nebunia oamenilor care nu încetau să 
se sfădească pentru a-şi satisface vanitatea, a hotărât să-i 
pedepsească. Mă aflam la Roma când o inundație a lovit 
Cetatea Eternă. Din nenorocire, săracii, oamenii cei mai amărâţi, 
au fost cei care au suportat mânia apelor. 

Apele Tibrului, umflate de furtună, s-au năpustit în plină 
noapte peste zonele joase ale metropolei, surprinzându-i 
dormind în paturile lor şi înecându-i. Case, mori, ateliere, 


animale şi bărci au fost luate de ape. Trăsnetul a căzut pe 
castelul Sant'Angelo şi a aprins pulberea depozitată acolo, care 
a explodat. Cea mai mare parte a clădirii a sărit în aer cu un 
zgomot asurzitor, târând şi statuia îngerului care împodobea 
vârful turnului şi care s-a sfărâmat în mii de bucăţi. 

Bogătaşii care locuiau în frumoasele cartiere construite pe 
colinele oraşului veneau să asiste la spectacolul inundaţiei. 

Unii oameni susțineau că au văzut un monstru ieşind din apele 
Tibrului. Era diform, cu gura strâmbă, urechi mari, de elefant şi, 
în loc de coadă, avea un şarpe. În loc de fese, avea doi obraji de 
moşneag bărbos, iar pe corpul cu forme femeieşti străluceau 
solzi fosforescenţi... 

Un semn rău pentru regele Franţei, căci, la puţin timp, o ligă 
formată din Papa Borgia, Regii Catolici, Maximilian |, Lodovico 
Moro şi Veneţia l-au obligat să abandoneze Italia, luând printre 
bagajele sale şi pe stăpânul meu, cardinalul. 

Pentru a doua oară papa îi confisca bunurile. 

Acest nou exil va dura zece ani... 

Borgia câştigase partida... 

La Curtea Franţei, cardinalul Giuliano s-a lovit de un obstacol 
care i-a pus probleme aparent de nerezolvat. Cardinalul 
d'Amboise, prieten al regelui, îşi anunţă intenţia de a candida la 
viitoarele alegeri pentru mitra papală. Ocazia de a-şi pune 
planul în aplicare i-a fost oferită de providenţă, pentru că 
Alessandro al VI-lea a trecut în neființă după un banchet la care 
a dat pe gât o otravă mortală, înainte de a-şi fi putut consolida 
dinastia, care s-a prăbuşit ca un castel de nisip... 

Tulburări monstruoase au creat o atmosferă sumbră în jurul 
alegerilor papale. Pasquin vorbea de un loz câştigător pentru 
toţi participanţii. Mitra pentru fericitul ales şi bogății pentru 
electori, pentru că simonia era la modă. 

Conclavul a fost supus unor presiuni enorme, însoţite de 
promisiuni seducătoare. 

Stăpânul meu şi cardinalul d'Amboise aveau şanse aproape 
egale, dar voturi insuficiente pentru a ieşi învingători. Numeroşi 
cardinali participau la cursă, împrejurare care complica situaţia. 

În cele din urmă s-a ajuns la un compromis. Să fie ales 
cardinalul Piccolomini, nepot al Papei Pius al Il-lea, care îl 
promovase cardinal încă din adolescenţă. Tată a doisprezece 


copii nelegitimi, abandonase de mult libertinajul. Vârsta lui 
canonică îi impunea o abstinenţă care pleda în favoarea sa. 
Bolnav, îşi târa cu greu picioarele şi gâfâia după cel mai mic 
efort. Toţi se felicitau pentru această alegere, pentru că în 
aşteptarea morţii lui puteau trage sforile în deplină linişte. 

Linguşitorii care sperau să obţină promovări plângeau de 
bucurie pentru că „Dumnezeu avusese milă de poporul creştin, 
dăruindu-i un păstor suprem. Sfânt, nevinovat, nepătat. După 
doliu - vreme bună, după noapte şi furtună - lumină şi timp 
frumos”. 

Din nefericire, acest papă - care întruchipa „ştiinţa, 
înţelepciunea, cultura, educaţia şi viaţa exemplară”, cum îl 
caracteriza episcopul d'Arezzo - se stinse cu încetul la câteva 
luni de la încoronarea sa. 

Conclavul se închise din nou. Jocurile de culise reîncepură cu 
ardoare. Stăpânul meu se dovedi încă o dată un uneltitor genial. 
Duşmănia sa declarată faţă de francezul d'Amboise i-a adus 
sufragiile cardinalilor italieni. Apoi, a făcut o promisiune 
solemnă: Îndată după urcarea sa pe tronul pontifical, îl va numi 
pe Cesare Borgia gonfalonier al Bisericii. Datorită acestei 
declaraţii, a câştigat voturile cardinalilor spanioli. 

Odată ales papă, el ordonă arestarea lui Borgia. Uimitoarea 
ieşire de pe scena politică a tânărului Borgia a provocat puţine 
regrete printre italieni. 

Cardinalii spanioli au înţeles prea târziu că fuseseră traşi pe 
sfoară, dar regretele târzii nu serveau la nimic. D'Amboise nu 
putea nici el să uite că insuccesul lui se datora marelui său rival, 
care îşi jucase cărţile cu o măiestrie considerată diabolică de 
duşmanii săi. 

Dar raţiunea de stat scuză mijloacele, teorie pe care senior 
Machiavelli o susţinea în discursurile sale. 

Cât despre regele Franţei, stăpânul meu îşi ascunse cu grijă 
sentimentele. Preferinţa pe care Louis al XIl-lea i-o arătase 
cardinalului d'Amboise îl rănise adânc. Dar mai avea încă nevoie 
de sprijinul acestei mari puteri pentru a-şi atinge scopul suprem: 
In calitatea lui de Vicar al lui lisus Hristos şi de cap al Bisericii 
Universale, avea datoria să edifice imperiul pământean 
universal, pentru că regii, împărații, principii laici nu sunt decât 
simplă ţărână la picioarele Domnului... 


Cunoşteam de mult această concepţie, care mă uluia prin 
măreţia ei. După umila mea părere, el era singurul în stare să o 
ducă la bun sfârşit. 

În Franţa, în timpul exilului său aurit, dusese o existenţă 
aparent ştearsă. Dar dincolo de ziduri desfăşura o activitate 
febrilă. Personaje importante şi agenţi secreţi îl vizitau în taină. 
Femeile jucau un rol neînsemnat în viaţa lui. Prefera 
singurătatea, pentru că îi permitea să citească, să studieze, să- 
şi pregătească proiectele. 

Pentru a se destinde, căuta compania artiştilor. Pictorii şi 
arhitecţii îi prezentau proiectele lor. Imi amintesc de Giuliano 
Sangallo, genialul constructor al vilei Medici de la Poggio şi 
Caiano şi al palatului della Rovere de la Savona, ridicat pentru 
stăpânul meu, care îi acordase prietenia şi protecţia sa. Il 
urmase în exil cu un admirabil devotament. Dar artele 
constituiau pentru stăpânul meu un capitol important, aparte. 

Odată înscăunat pe tronul pontifical, s-a consacrat obiectivului 
său principal - eliberarea teritoriilor răpite Bisericii de dinastiile 
străine, de o nobilime negustorească şi de unele republici care 
îşi arogaseră o putere uzurpată. Teoretic, aceştia recunoşteau 
autoritatea Bisericii şi prestau jurământul de supunere, dar, 
practic, exercitau o putere suverană şi, în cea mai mare parte a 
timpului, ignorau voit ordinele venite de la Roma. Nu-şi mai 
plăteau dările către Biserica apostolică, incapabilă în aceste 
condiţii de a mai face faţă obligaţiilor sale financiare. 

Papa a înţeles că trebuie folosită forţa pentru a-şi impune 
voinţa. În acest scop, a lansat o intensă activitate diplomatică 
spre a obţine sprijinul marilor puteri, ceea ce i-ar fi permis să 
înfrângă rezistenţa uzurpatorilor. Să smulgă Forli şi ultimele 
teritorii ale Romagnei, încă deţinute de locotenenţii lui Cesare 
Borgia, să-l alunge pe Sforza, care se comporta ca un stăpân la 
Pesaro, pe Bentivoglio, care făcea legea la Bologna şi pe 
Baglioni, care făceau pe despoţii la Perugia, apoi să atace 
Veneţia, marele inamic al papalității, care ocupa abuziv Faenza 
şi Rimini. 

Crearea imperiului universal pământean al Bisericii va fi al 
doilea obiectiv. 

Al treilea şi ultimul efort va fi expulzarea tuturor păgânilor din 
Europa şi alungarea lor în străfundurile Asiei. 


Includerea Bisericii Ortodoxe sub autoritatea Vaticanului va fi 
realizată mai târziu, prin mijloace paşnice. 

Noi, apropiații papei, de la cele mai înalte personalităţi până la 
cei mai umili servitori, ne simţeam copleşiţi de personalitatea 
Suveranului Pontif. Nu era frumos, dar ochii lui, figura, exprimau 
o maiestate, o măreție care impuneau respectul şi veneraţia. 
Planurile lui cuprindeau lumea întreagă. Activitatea sa 
debordantă, voinţa sa neînfricată şi energia fără margini 
depăşeau înţelegerea omenească. 

Temperamentul său vulcanic şi violenţa limbajului răneau 
adesea anturajul, care accepta fără să clipească dojenile cele 
mai severe, fie ei cardinali sau mari demnitari ai Curiei. Pentru 
el, regii, împărații, principii, diplomaţii nu erau decât unelte în 
serviciul politicii sale. Işi respecta cuvântul dat atât timp cât nu 
erau lezate interesele superioare ale Bisericii. Când trebuia să 
lupte cu duşmani cruzi, nu se împiedica de scrupule. 

Spre deosebire de paşii furişaţi ai clericilor, care parcă 
alunecau asemenea unor umbre, pasul greu al papei răsuna 
sacadat, ca marşul militarilor, pe dalele de marmură ale 
Vaticanului. Adoptase înfăţişarea marţială, sobră şi arogantă a 
unui general. Lăsase să-i crească barba, care accentua aerul său 
de soldat. 

Pregătea războiul - războiul său - cu desăvârşita competenţă 
a unui maestru în strategie. Înainte de a deschide ostilitățile, 
trebuia să îndeplinească anumite condiţii obligatorii, pentru a nu 
întâmpina piedici în drum. Mai întâi să umple vistieria Bisericii, 
golită sub domnia catastrofală a lui Borgia, care îi inspira oroare. 
Mijloacele nu lipseau. 

Apoi, să pună la mezat promovările cardinalilor, beneficiile 
ecleziastice şi să dea amploare vânzării indulgențelor, pentru a 
obţine în schimb aurul necesar războiului. De această dată, 
simonia era justificată prin raţiuni de stat. 

In fine, promovarea unor noi cardinali, favorabili politicii 
Preasfântului Părinte, i-ar fi permis să-şi realizeze planurile fără 
să fie stânjenit de Sfântul Colegiu. Printre cei treizeci şi şase de 
prinți ai Bisericii, creaţi de el în două rânduri, erau şi câteva 
rude - Galeoto della Rovere, Clement Grosso della Rovere şi 
Sixtus Gara della Rovere - precum şi unii prieteni ai familiei 
sale, printre care unul din marii săi favoriţi, cardinalul Alidosi. 


Acest grup nu făcea decât să întărească numărul partizanilor 
săi. 

Puternica reluare a vânzării de indulgenţe provoca, din 
nenorocire, o accentuare a nemulțumirilor exprimate zgomotos 
de germani şi de elveţieni. Voci contestatare condangau 
„comercializarea iertării divine”. Aceşti oameni nu erau capabili 
să înţeleagă criza care lovea Biserica şi nevoia impetuoasă de a- 
i apăra interesele... 

Nu trebuie uitat că Suveranul Pontif voia să folosească aceşti 
bani pentru a transforma Roma, dându-i frumuseţea şi 
splendoarea unei capitale a Universului. Sfântul Părinte îi 
mobilizase deja pe amicul său Sangalo, pe Bramante - faimosul 
arhitect, pe Raffaelo Sanzio - genialul tânăr care a ridicat 
pictura la rang de miracol şi pe Michelangelo Buonarroti - care 
uimise Italia cu sculpturile lui inspirate de capodoperele clasice. 
Paralel, diplomaţia sa făcea minuni. Deoarece armata pontificală 
nu era în stare să susţină un război ofensiv, Suveranul Pontif s-a 
îndreptat către regele Franţei, vechiul său protector, care s-a 
grăbit să-i pună la dispoziţie opt mii de soldaţi. În schimb, el i-a 
cerut - neînsemnată favoare - trei pălării de cardinal. Regele 
Neapolelui, alarmat de revenirea francezilor în Italia, i-a trimis 
trupe papei, cerându-i în compensație ajutorul în cazul unei 
agresiuni străine împotriva regatului său. 

Ducii de Ferrara şi Republica Florenţa au participat simbolic cu 
câteva detaşamente la efortul războiului pe care l-a hotărât 
papa. 

În schimbul eliberării sale, Cesare Borgia ordonă locotenenţilor 
săi să părăsească Forli şi toate posesiunile din Romagna, care 
au intrat în stăpânirea Bisericii. Un prim succes obţinut fără 
vărsare de sânge. 

Adevăratul război putea începe. 

Stăpânul meu, papa, îmbrăcă armura de comandant de 
armată şi, însoţit de cardinali, de intimii săi şi de un numeros 
Stat Major, porni la război. 

În calitatea mea de bărbier îl însoţeam pretutindeni. Eram 
uimit de rezistenţa sa fizică. În ciuda vârstei înaintate, încăleca 
armăsari nărăvaşi pe care îi stăpânea cu uşurinţă. Parcurgea 
uşor etape lungi şi obositoare, care îi epuizau pe oamenii din 
suita sa. 


Această campanie militară s-a transformat într-un marş 
militar. Gianpaolo Baglioni s-a predat fără luptă, cerându-şi 
iertare în mod public. 

Odată Perugia ocupată, Suveranul Pontif s-a îndreptat spre 
Bologna, care a refuzat să deschidă porţile trupelor pontificale, 
sprijinite de armata franceză numeroasă şi bine antrenată. Papa 
a ordonat bombardarea oraşului rebel şi a declarat 
excomunicarea clanului Baglioni. Asediul, de o violenţă extremă, 
i-a decimat atât pe apărători, cât şi populaţia civilă. 

In ziua în care căpitanul francez a ordonat asaltul final, papa 
şi-a pus pe umeri, peste armură, sutana albă pentru a intra ca 
învingător în oraşul parţial ruinat. 

Se afla lângă un tun deservit de patru artilerişti şi privea 
cunoscător eforturile lor, când o ghiulea trasă de asediați trecu 
şuierând şi reteză capul unui servant, proiectându-l la picioarele 
Suveranului Pontif. Sângele ţâşni din arterele secţionate şi stropi 
sutana stăpânului meu, care, fără să-şi piardă cumpătul, făcu 
semnul crucii peste cadavrul care se înţepenise după un ultim 
spasm. 

Am fost martor la această scenă, care m-a tulburat până în 
adâncul fiinţei mele. Am înţeles atunci că este un supraom şi că 
nimic nu-l putea opri. 

In cele din urmă, oraşul mistuit de flăcări s-a predat. Profitând 
de învălmăşeală, Bentivoglio izbuti să fugă. Enervat, papa a 
promis o indulgență deplină celui care îi va aduce pe tavă capul 
lui Bentivoglio. Recompensa a părut oarecum stranie, dar 
justeţea ei nu a fost pusă în discuţie. Apărătorii şi populaţia au 
suferit pierderi grele. Era o lecţie severă pentru toţi cei care vor 
mai îndrăzni să nu se supună autorităţii Bisericii. 

După această victorie, i-a ordonat lui Michelangelo să-i 
sculpteze o statuie, de trei ori mai mare decât mărimea 
naturală, pentru a aminti generaţiilor viitoare acest eveniment 
de o importanţă capitală. 

Bologna, eliberată, putea să-şi concentreze toate forţele 
armate împotriva Veneţiei... 

Papa lulius al II-lea Cuceritorul... Era titlul lui de glorie... 

Înapoiat în triumf la Roma, populaţia îi făcu o primire 
entuziastă - îi plăceau serbările... 


Graţie prestigiului şi abilităţilor sale, reuşi să pună bazele unei 
coaliţii alcătuite din cele mai puternice state europene: Spania, 
Franţa, Anglia şi Sfântul Scaun... Elveţia îşi va trimite şi ea 
mercenarii... 

Serenissima Republică stârnise multe invidii... Marea ei 
bogăţie, lăcomia devorantă, spiritul de independenţă împins la 
maximum, voinţa de nezdruncinat de a menţine monopolul 
comerţului în Adriatica, extinderea teritoriilor în Italia, toate 
dădeau naştere celor mai negre supoziţii. Dorinţa de a constitui 
Imperiul Roman sub egida sa, de a-şi extinde stăpânirea asupra 
restului Europei, nu mai era un secret pentru suverani, pentru 
oamenii de stat şi pentru diplomaţi, care urau strălucirea 
Veneţiei şi trufia venețienilor... După ce va zdrobi Serenissimă 
Republică, Europa îşi va putea întoarce, în sfârşit, armele 
împotriva Imperiului Otoman... 

În cadrul ultimului conclav, Veneţia susţinuse candidatura 
stăpânului meu. Dar recunoştinţa este un sentiment valabil 
numai la nivelul muritorilor de rând. Noţiunea de trădare nu 
există în politica înaltă. Răsturnarea alianțelor este o manevră 
justificată de raţiunile de stat. Am avut prilejul să stau de vorbă 
cu signor Machiavelli asupra acestui subiect şi el a apreciat 
punctul meu de vedere. 

— Aveţi stofă de om politic, mi-a spus el surâzând... 

Mi-am amintit atunci de gloriosul bărbier Olivier le Daim... De 
ce să nu-i calc pe urme?... 

Papa îmi cerea adesea părerea în legătură cu diverse subiecte 
şi, după ce îmi asculta argumentele, înclina capul în semn de 
aprobare... Eh, îmi făceam şi eu iluzii... 

l-am tuns barba papei şi i-am modelat-o în formă de evantai, 
asemenea unui sculptor conştient de perfecțiunea operei lui. Era 
nervos, clocotea de mânie. Schița mici gesturi nervoase. Îmi era 
teamă. O clipă de neatenţie şi i-aş putea strica barba, o greşeală 
de neiertat. 

Ştiam că în cursul dimineţii îl primise în audienţă pe 
ambasadorul Veneţiei, în prezenţa câtorva cardinali. Un schimb 
de cuvinte subliniat de un răspuns obraznic al diplomatului puse 
capăt acestei audienţe. De obicei, participanţii la discuţii purtate 
la un asemenea nivel păstrează secretul. De data aceasta, din 


cauza unei simple indiscreţii, toată Curia află grozăvia acestei 
insulte şi consecinţele grave care puteau urma. 

Papa ar fi spus: 

— Veneţia se încăpăţânează să ocupe ilegal teritorii care 
aparţin Bisericii. Nu voi mai tolera această nedreptate. Intr-o zi, 
nu prea îndepărtată, va regreta acest comportament. 

— Înainte de a căuta ceartă Senioriei, Sanctitatea Voastră ar fi 
bine să se asigure că are forţe suficiente pentru a o face, ar fi 
ripostat ambasadorul. 

— Nu voi avea odihnă până nu vă voi reduce la starea de umili 
pescari, aşa cum eraţi odinioară! 

— lar noi, dacă Sfântul Părinte nu va fi înţelept, vom face din 
el un umil preot!, ar fi ripostat ambasadorul, un oarecare Pisani. 

— Dacă forţele mele armate nu sunt suficiente, nu voi ezita să 
cer ajutorul, împotriva voastră, tuturor principilor creştinătăţii! 

Trimisul Veneţiei ar fi ieşit trântind uşa. Ştiam că papa nu va 
ierta niciodată acest afront. Când mi-am terminat treaba - o 
frumuseţe de barbă - el s-a ridicat cu o vioiciune de om tânăr. 

— AŞ vrea să mă destind... Hai să vedem tavanul Capelei 
Sixtine. Îmi place să-l privesc pe Michelangelo cocoţat pe schelă. 
Alidosi îl compară cu o maimuţă căţărată într-un copac... 

Mă simţeam foarte mândru fiindcă eram invitatul său. Acest 
pictor, se pare genial, nu lăsa pe nimeni să intre în Capelă în 
timp ce lucra. Se încuia cu cheia de două ori şi nu-i păsa dacă 
printre cei care băteau în zadar la uşă se aflau episcopi sau 
cardinali, împinşi de curiozitatea de a-i vedea nudurile. Cea mai 
mare parte dintre ei condangă această soluţie. Oameni 
despuiaţi, neruşinaţi, să înfăţişeze istoria sfântă... 

Numai papa avea voie să intre în capelă la orice oră din zi. Mă 
lua uneori şi pe mine în suita sa. 

— Tu poţi să-l înţelegi, fiindcă în meseria ta şi tu eşti un artist. 
Pictorii îşi dau seama de geniul lui, dar îl detestă, pentru că îi 
sufocă invidia. Sculptorii îl urăsc, fiindcă magnificul său David 
este de departe cea mai frumoasă statuie creată de om până în 
zilele noastre. Cât despre arhitecţi, se tem şi ei să nu fie 
întrecuţi în curând de concepţiile lui arhitectonice, căci 
Michelangelo are talente multiple, ca şi Leonardo da Vinci. Îi 
protejez, pentru că fără mine rivalii săi ar fi în stare să-l sfâşie 
ca nişte fiare. 


Eram uimit de uşurinţa cu care papa aborda cele mai diverse 
subiecte, fără a-şi neglija preocupările importante. Era un fel de 
gimnastică a minţii, care îi permitea să-şi relaxeze creierul şi să- 
şi orânduiască ideile, problemele, după o prioritate logică. 
Acum, politica faţă de Veneţia ocupa un loc provizoriu în 
subconştientul său, în timp ce arta lui Michelangelo ieşea la 
suprafaţă. Lecturile mele filosofice mă ajutau să fac speculaţii 
intelectuale care - presupun - i-ar fi plăcut lui Pico della 
Mirandola. 

Uneori, când îi potriveam barba papei, îi expuneam ideile. Mă 
asculta fără să scoată un cuvânt, apoi deodată izbucnea în râs. 

— Mai cu seamă să nu exagerezi, Michele! 

Cuvintele lui ironice mă întristau. 

Atunci adăuga: 

— Am în vedere pentru dumneata o catedră universitară! De 
ce nu? Nimeni nu se naşte savant! Dumneata eşti un autodidact 
remarcabil... Da, remarcabil! 

Când am ajuns la Capela Sixtină, uşa era, ca de obicei, 
încuiată de două ori. El bătu în uşă cu autoritate. 

— Eu sunt, papa, spuse el. Deschideţi! 

Poarta se răsuci pe balamale cu un scrâşnet sinistru. 

Un tânăr frumos apăru în prag. Il cunoşteam. Era Francesco 
Granacci, un prieten din copilărie al lui Michelangelo, care îl 
ajuta să pregătească culorile şi să pună în ordine cartoanele 
care reprezentau personajele frescei. 

— Ar trebui să ungeţi balamalele, îmi zgârie urechile - zise 
stăpânul meu. 

La început, Michelangelo avusese cinci lucrători care au ridicat 
schela, apoi i-au adus materialele şi i-au făcut diferite servicii 
care nu au nici-o legătură cu creaţia. Odată lucrările terminate, 
Michelangelo a spus: 

— Prefer singurătatea. Mă inspiră. Personajele mele se 
îngrămădesc în jurul meu, vii, gata să se certe cu mine dacă nu 
găsesc trăsăturile care le convin pentru a le da viaţă... 

Numai Granacci făcea excepţie, dar pentru un timp limitat, 
pentru că avea lucrări la Florenţa. Prezenţa lui îl încuraja. 

Deşi papa intrase în capelă, Michelangelo îşi continua lucrul 
fără să-i pese de prezenţa noastră. 


— Cobor imediat - strigă el de sus - Preasfinte Părinte. Numai 
să termin muşchii abdominali ai lui Adam! 

Suveranul Pontif, atât de nerăbdător din fire, nu protestă. 
Pentru Michelangelo făcea o excepţie. 

Printre scândurile schelăriei se puteau zări fragmente ale 
cupolei. Cam o treime din ansamblu era terminată. Se vedeau 
personaje dezbrăcate, cu fesele şi părţile ruşinoase descoperite, 
totul pictat admirabil. 

Papa făcu o observaţie: 

— Cardinalul Cesarini se plângea că unele dintre personajele 
biblice sunt nu numai despuiate, ci de-a dreptul indecente! 

— Preasfinte Părinte, nu pot să-i pun pantaloni lui Adam ca să- 
i menajez pudoarea Eminenţei Sale, cardinalul Cesarini. 
Dumnezeu l-a creat gol... 

— Cardinalul cunoaşte textele biblice, dar se gândeşte că o 
frunză căzută ca din întâmplare dintr-un copac ar putea să-i 
acopere ceea ce decenţa ne împiedică să-i spunem pe nume... 
Nu este decât o părere... Mă tem că, după ce voi muri, 
succesorii mei se vor grăbi să ascundă organele masculine pe 
care le expuneţi cu o libertate ce ofensează sensibilitatea 
pudicilor... In ceea ce mă priveşte, această goliciune nu mă 
înspăimântă. Dimpotrivă, îmi oferă o subtilă plăcere estetică. 
Eram dezgustat când vedeam că unii membri ai clerului priveau 
scandalizaţi şi îşi făceau semnul crucii cu o cucernicie ipocrită, 
în timp ce în intimitate duceau o viaţă libertină. 

In sfârşit, Michelangelo cobori de pe schelă, alunecând de-a 
lungul unui stâlp. Suplu, subţire, aproape firav, avea aerul unui 
adolescent, deşi depăşise treizeci de ani. Cu un cap mai scund 
decât Granacci, care îl privea ocrotitor ca o cloşcă, se apropie 
de noi. Faţa acoperită cu pete de vopsea, ca şi mâinile, cămaşa 
şi pantalonii, evocau o mască de carnaval. Nasul lui turtit, 
deformat de pumnul lui Torigiani - toată lumea artistică 
cunoştea episodul în chestiune - întărea această impresie. 

Se apropie de noi ştergându-şi mâinile cu o bucată de pânză 
mânjită cu vopsea, aşa cum era întreaga lui persoană. Ne ceru 
scuze pentru ţinuta sa. 

Papa îi spuse nerăbdător: 

— Vreau să mă sui acolo, sus, să văd cât mai de-aproape ce ai 
pictat. De aici nu pot vedea mare lucru... 


— Mă tem pentru sutana dumneavoastră albă, Preasfinte 
Părinte. Riscă să se murdărească... 

— Există spălătorese care să se ocupe de asta!, ripostă 
prompt. 

Michelangelo şi Granacci aduseră o scară. 

— Michele, urmează-mă, ordonă Sfântul Părinte. Michelangelo 
îi întinse mâna pentru a-l ajuta să se urce pe schelă. 

— Mulţumesc, încă mai sunt în stare să mă caţăr singur... Urcă 
scara fără prea mari eforturi. Pentru mine era o experienţă 
nouă, dar mi-a permis să înţeleg opera lui Michelangelo. Cu cât 
mă apropiam de tavan, cu atât aveam senzaţia clară că pătrund 
într-o lume populată de coloşi vii, plini de vigoare, care cu un 
singur bobârnac ar putea să mă arunce în gol. În acelaşi timp, 
am simţit un şoc... Mi-am dat seama de disproporţia, de teribila 
diferenţă dintre frescele formaliste, plate, cu personaje 
încremenite care  împodobesc pereţii, şi măreţia, forţa, 
vitalitatea şi vioiciunea care pulsează în protagoniştii creaţi de 
Michelangelo. Erau bărbaţi, femei, copii, oameni pe care îi 
întâlneşti pe stradă şi care, graţie artei pictorului, capătă 
splendoarea şi spiritualitatea personajelor biblice. 

Am văzut cu această ocazie masa lungă pe care se întindea 
pe spate pentru a picta fără să-şi ridice capul, poziţie care, dacă 
ar fi rămas mai mult timp, i-ar fi provocat dureri de ceafă. 

Aşteptam reacţia papei la această splendoare, la această 
feerie de culori şi de mişcare. El privi îndelung ansamblul, apoi 
se întoarse spre Michelangelo. 

— Lucrările merg mult prea încet. Când crezi că vei trage 
ultima tuşă? 

De obicei vorbea politicos interlocutorilor, dar când devenea 
nerăbdător, uita de politeţe. 

— Îndată ce va fi posibil, Preasfinte Părinte! 

Vorbele pictorului nu i-au convenit papei, aşa că ripostă foarte 
aspru: 

— Încă un răspuns ca acesta şi vei fi aruncat de pe schelă! 

Amenințarea era gratuită, pentru că n-ar fi conceput să-l 
piardă pe singurul pictor capabil să realizeze şi să termine 
această extraordinară şi inegalabilă frescă. 

Pe neaşteptate, papa izbucni în râs. Toanele lui erau 
surprinzătoare. Putea să treacă dintr-odată de la bunăvoință la 


violenţă. Cât despre opera lui Michelangelo, voia să sublinieze 
faptul că nu lua în seamă aceste capricii de artist răsfăţat. Aspra 
teribilită a Suveranului Pontif se îmblânzea în faţa geniului. 

Doi titani aflaţi în faţa unei capodopere epocale, de o măreție 
încă neatinsă de om, trebuiau neapărat să găsească un modus 
vivendi... 

Cu un efort de voință, papa îşi păstră calmul. Voia să ştie ce 
caută  păgânele sibile într-o frescă dedicată originilor 
creştinismului. Michelangelo se justifică, invocând alegerea 
făcută de teologii experţi în exegeza biblică referitoare la 
personajele în chestiune. 

— Prezicătoarele au anunţat venirea pe lume a lui lisus 
Hristos, întocmai ca şi profeţii care ştiau ce se va întâmpla. 
Strămoşii Mântuitorului nostru, care îl legau de Vechiul 
Testament, ştiau şi ei că Facerea Lumii aduce la cunoştinţa 
oamenilor naşterea Fiului lui Dumnezeu. 

Am observat că Granacci - care stătea la o parte - asista la 
această scenă fără să manifeste nici cea mai mică invidie faţă 
de respectul pe care papa îl manifesta faţă de prietenul său din 
copilărie. Un exemplu foarte rar de altruism, într-o lume 
dominată de un egoism feroce. 

M-am oprit puţin în faţa frescei care reprezenta crearea lui 
Adam şi care scotea în evidenţă preferința lui Michelangelo 
pentru corpul tinerilor masculi, frumoşi, musculoşi, atrăgători. 

Papa studia, în schimb, scena care reprezenta Ispita: Adam şi 
Eva, care au săvârşit păcatul carnal. Poziţia Bisericii şi a 
pictorului faţă de sexul numit slab este simbolizată de şarpe, 
care are un cap şi un corp de femeie - inspiraţie, probabil, de la 
sirenele din vechile legende. Încolăcit în jurul arborelui morţii, el 
exprimă perfidia. 

Când Michelangelo vorbi de arborele morții, faţa Suveranului 
Pontif se întunecă: 

— Tocmai mi-ai amintit că viaţa mea nu este veşnică. Ai 
definitivat proiectul mormântului meu? 

Michelangelo schiţă un zâmbet de satisfacţie. 

— Vă voi arăta ultima variantă care - sper - va avea privilegiul 
să vă placă... Francesco, i se adresă acesta amicului său, adu-mi 
te rog cartonul mormântului! Este acolo, jos... 


— Ştiu, spuse Granacci, care cobori şi apoi urcă repede, 
aducând cartonul cerut. 

Michelangelo expuse privirii avide a papei planul 
monumentului funerar, pe care acesta îl aştepta nerăbdător. 

— Aşa cum aţi vrut, Preasfinte Părinte, am sporit volumul şi 
am înmulţit elementele decorative. Lat de opt metri şi înalt de 
unsprezece, va avea trei niveluri. Un soclu uriaş, deasupra 
căruia vor fi suprapuse tabernacole ce vor susţine douăzeci şi 
patru de statui, mai mari decât statura unui om şi care vor 
forma temelia. Deasupra, va fi aşezat sarcofagul cu statuia 
dumneavoastră, înconjurat de alte patru statui, acestea cu 
dimensiuni de două ori mai mari decât cele normale. O 
platformă va susţine cinci statui, mai înalte decât toate cele 
despre care am vorbit... 

— Şi ce vor reprezenta ele?, întrebă papa, cu un fel de extaz 
provocat de imensitatea acestui monument. 

— După cum mi-aţi indicat, artele liberale, pe care le-aţi 
protejat întotdeauna, prizonieri cu mâinile legate, care 
reprezintă victoriile militare, Moise, apostolii şi îngerii. Câteva 
personaje inspirate din Biblie - la alegerea dumneavoastră - vor 
completa această galerie de statui... 

Suveranul Pontif părea transfigurat de împlinirea unui vis pe 
care şi-l făurise de mult timp. 

Odată, în prezenţa celor mai apropiaţi, declarase cu un 
zâmbet larg: 

— Dacă Dumnezeu ne-a dat papalitatea, să profităm de ea! 

Îi admiram sinceritatea. Nu afişa acea umilinţă ipocrită a unor 
prinți ai Bisericii pe care îi cunoşteam. A plătit trei mii cinci sute 
de ducați pentru fresca din Capela Sixtină. A rezervat 
şaisprezece mii de ducați pentru mormântul său. 

De data asta, se întoarse spre Michelangelo şi îi puse mâna pe 
umăr: 

— Ai geniu, fiule! Viitorul îmi va da dreptate... Trebuie să 
confirm, să justific renumele pe care monumentul de la Bologna 
şi acest mormânt îl vor transmite generaţiilor viitoare. Am jurat 
să îndeplinesc până la capăt misiunea de apărător şi de 
restaurator al imperiului lui Carol cel Mare sub egida Bisericii şi 
să făuresc universul creştin mai puternic ca niciodată!... 

Făcu o pauză lungă, apoi îşi exprimă rodul meditaţiei: 


— Prima fază a războiului pe care am fost obligat să-l port 
pentru eliberarea teritoriilor Bisericii a fost încununată de 
succes... A doua fază, care va îngenunchea Veneţia orgolioasă, 
mi-a fost impusă - spre regretul meu - de atitudinea obraznică a 
acestei republici de negustori care vor să impună legile lor 
Sfântului Scaun şi întregii Italii... Va urma a treia fază, legată de 
crearea imperiului pământean universal al Bisericii... 

Însufleţit, transfigurat de focul său interior, papa privea 
viitorul pe care voia să-l supună voinţei sale... 

Dar soarta este mai tare decât noi... 

După puţin timp, monumentul care îl înfăţişa pe papă ca 
războinic, înălţat la Bologna, va fi distrus de populaţia revoltată 
împotriva autorităţii Bisericii, exercitată de un Suveran Pontif 
tiranic, iar mormântul proiectat de Michelangelo nu va fi 
terminat niciodată. 

Dar renumele Papei lulius al Il-lea - sunt convins - va dăinui 
peste veacuri... 

Profeţia mea se va adeveri, în ciuda şi împotriva tuturor... 

Eu nu sunt decât un umil bărbier... Însă existenţa mea în 
umbra acestor titani îmi dă aripi... 

Săptămâna trecută, cardinalul Colonna îmi spunea că vorbesc 
prea mult, că ar trebui să păstrez simţul proporţiilor, să respect 
ierarhia, convenienţele... 

Mi-am amintit că Părinţii Bisericii, Sfinţii Apostoli, n-au fost 
părinţi... 

Şi acest gând m-a întărit... 

În zilele noastre, un medic a fost promovat cardinal... 

De ce n-ar putea fi şi un bărbier-chirurg? 

D.D. LEONARDO LOREDAN 

doge al Serenissimei Republici Veneţia 

Zgomotele şi râsetele carnavalului de-abia s-au stins. 

Solemnităţile, care se înşiră ca perlele unui superb colier, s-au 
terminat, în sfârşit. Sunt obosit... Foarte obosit... 

Actorii conştiincioşi ies extenuaţi după un spectacol care 
durează câteva ore. Când reintră în pielea lor simt o uşurare, o 
eliberare. 

Ca doge, eu mă simt obligat să-mi joc rolul în permanenţă. 
Sobru, maiestuos, drept ca o lumânare, trebuie să mă supun 
unui protocol sever, care nu-mi dă o clipă de răgaz. Port 


costume somptuoase de mătase brodată cu aur, care apasă 
greu pe umerii mei şi sunt urmat mereu de o numeroasă şi 
magnifică escortă, nu numai cu ocazia marilor ceremonii, ci şi în 
cursul celor mai neînsemnate deplasări în interiorul palatului 
ducal. 

Nu-mi pot permite luxul de a mă bucura de viaţa mea 
personală. Când mă îmbrac sau mă dezbrac, când mă aşez pe 
scaunul de toaletă cu gaură, ori fac baie, sunt asistat de o 
droaie de servitori, comanaatori, care sunt în serviciul meu, şi 
de doi sau trei medici care îmi controlează în permanenţă starea 
sănătăţii. Le înţeleg solicitudinea. Vor să întârzie cât mai mult 
posibil călătoria mea dincolo de Styx. Alegerea unui doge 
implică formalităţi atât de complicate, probleme şi întrebări atât 
de sofisticate, încât ar fi preferabilă o viaţă veşnică pentru acela 
care acceptă cu docilitate recomandările obligatorii ale 
Senioriei, Senatului şi Consiliului celor Zece. Lipsa de iniţiativă şi 
un zel mai temperat sunt foarte apreciate. 

Dacă se arată recalcitrant, dogele riscă să pună capul pe 
butuc, ca Marino Falieri, sau să fie dat afară, ca Francesco 
Foscari, în ciuda marilor servicii pe care aceştia le aduseseră 
Veneţiei. 

De fapt sunt prizonierul funcţiei mele, iar palatul ducal îmi 
serveşte drept închisoare. Un prizonier tratat cu curtoazie şi 
copleşit cu onoruri. Nu pot să ies în public fără aprobarea 
Senioriei, care îmi supraveghează toate mişcările, toate relaţiile, 
toate persoanele cu care vin în contact oficial sau în particular. 
Corespondenţa mea este cenzurată. Îmi este interzis să 
părăsesc laguna Veneţiei, în afara cazurilor de îngrijire a 
sănătăţii şi numai cu aprobarea Senatului. În timpul nopţii, 
membri ai Senioriei au dreptul să intre în apartamentul meu, să 
vadă dacă nu primesc vizite clandestine sau dacă nu scriu 
scrisori interzise. 

Cea mai mică abatere de la conduita care mi-a fost impusă ar 
fi sancţionată prin alungarea mea şi prin confiscarea averii. 
După moartea mea, în ciuda îngrijirilor excesive, inchizitorii 
statului vor verifica lista cheltuielilor mele şi, dacă apreciază că 
s-au comis nereguli, moştenitorii mei vor fi obligaţi să plătească 
paguba... 


Toate aceste precauţii penibile sunt justificate prin teama unui 
complot care ar putea să răstoarne guvernul şi să-l înlocuiască 
cu o putere personală, dictatorială. 

Funcţia de doge şi dezavantajele sale provoacă unor patricieni 

prevăzători, care ţin la comoditatea lor, refuzul candidaturii în 
favoarea unor personaje mai maleabile. Dar neacceptarea unei 
funcțiuni publice atrage sancţiuni severe. 
__Nu!... Comentariile mele nu sunt pline de amărăciune... 
Inteleg imperativele politicii noastre de stat. Oricum ar fi, 
conştiinţa datoriei împlinite mă întăreşte şi îmi dă un sentiment 
de mândrie. 

Datorită vitejilor mei apărători, laguna Veneţiei este singurul 
teritoriu al vechiului Imperiu Roman care nu a fost călcat în 
picioare de barbari. In timp ce întreaga Europă, fără excepţie, 
este supusă orânduirii feudale, care presupune o ierarhie uneori 
anarhică a suzeranilor şi a vasalilor şi care execută voinţa unui 
suveran tiran - rege, principe, împărat sau papă - Serenissimă 
Republică şi-a păstrat intactă independenţa, regimul politic, 
moştenirea ei culturală romană. Şi bizantină. 

Cel mai apreciat titlu de glorie al unui nobil venețian este să 
aibă un arbore genealogic cu rădăcini adânc înfipte în pământul 
Romei antice. 

Nobilimea venețiană nu este o clasă de pierde-vară care îşi 
petrece timpul în războaie, partide de vânătoare sau 
exploatarea şerbilor. Ea îşi exercită puterea politică lucrând cot 
la cot cu oamenii de rând. Târgoveţii-burghezi, muncitori, 
dezmoşteniţi, precum şi refugiații au fost bine trataţi. 
Autorităţile statului s-au arătat mai intransigente faţă de seniori, 
care trebuie să dea dovadă de virtuţi, de disciplină şi de o cinste 
ireproşabilă. In oraşele şi statele aflate pe continent, nobilii 
frustraţi,  invidioşi, care  râvneau autoritatea patricienilor 
venețieni, erau întotdeauna gata să-i trădeze, în vreme ce 
țăranii şi târgoveţii nu ezitau să slujească, animați de un 
devotament emotionant, stindardul lui San Marco. 

Unii istorici, printre care şi Machiavelli - acest servil apologet 
al principilor despotici care îl are drept model pe Cesare Borgia - 
ponegresc imperiul colonial şi expansionismul venețian. În 
realitate, Serenissima nu urmăreşte decât să reconstituie Mare 
Nostrum creată de Imperiul Roman. Spre deosebire de 


stabilitatea sa politică, de echilibrul său social şi de 
prosperitatea ei economică, Italia continentală, victimă a 
permanentelor războaie civile, a devastărilor săvârşite de 
armatele marilor puteri europene, oferă un spectacol dezolant 
de anarhie, de distrugere şi de masacre fără de sfârşit. 

Speram ca, în timpul magistraturii ce-mi fusese încredinţată, 
Serenissima să fie ferită de crize majore. 

Primisem informaţii despre declaraţiile zgomotoase, ofensive 
ale Papei lulius al II-lea, care pretindea imediata restituire către 
Biserică a teritoriilor care ar fi fost însuşite pe nedrept de 
Veneţia. În cazul unui refuz din partea noastră, ne ameninţase 
că va mobiliza toată Europa pentru a ne distruge. 

Nu prea l-am luat în serios. În timpul pontificatului Papei 
Alessandro al VI-lea, duşmanul său cel mai aprig, ne îndemnase 
să ocupăm Romagna, pe care Cesare Borgia şi-o însuşise în mod 
abuziv. 

Eternă morişcă politică, lulius al lIl-lea se întorsese acum 
împotriva noastră, căci aşa îi dictau interesele. Ridicolul conflict 
dintre Papa lulius al II-lea şi ambasadorul nostru Pisani dovedea 
că are o oarecare consecvență a ideilor şi că respingerea 
cererilor sale ar putea atrage consecinţe grave. 

Veneţia îşi lingea rănile: plângea, cânta şi dansa. Exact în 
această ordine. 

Aliați ai francezilor, noi am organizat o cruciadă împotriva 
otomanilor, în timp ce papa şi Europa priveau ca nişte spectatori 
o dramă care s-ar fi zis că nu-i interesează. După asediul 
Mytilenei, care a eşuat lamentabil, o furtună puternică s-a 
abătut asupra flotei creştine care a pierdut un mare număr de 
corăbii. Francezii s-au retras şi Serenissimă Republică a rămas 
singură în faţa urgiei otomane. Forţele noastre navale mai 
dispuneau de o sută de corăbii, nevoite să înfrunte o flotă 
inamică aproape triplă. Datorită superiorității noastre în artilerie 
am fi putut învinge, dar Antonio Grimani, comandantul flotei 
noastre, şi Statul său Major s-au dovedit incompetenţi. Războiul 
s-a prelungit încă trei ani şi s-a terminat cu înfrângerea noastră. 
Pacea dezastruoasă a dus la pierderea fortăreţelor Modon, 
Coron şi Lepanto, precum şi a câtorva insule din Marea Egee. 
Am fost obligaţi - supremă umilinţă - să plătim tribut turcilor. 


Sultanul declarase - râzând - că nunta dogelui cu marea, 
sărbătorită în fiecare an la bordul navei Buceniaur, nu va mai 
avea loc, pentru că osmanlâii i-au răpit mireasa. 

Dar moralul venețienilor nu s-a clintit. Serenissimă a suferit în 
cursul istoriei sale răsturnări teribile, dar de fiecare dată s-a 
refăcut şi a înflorit mai frumoasă, mai puternică şi mai prosperă. 

Aveam datoria să evit repetarea acestei crize care a întunecat 
magistratura predecesorului meu, dogele Agostino Barbarigo. 
Posesiunile noastre de pe continent erau mai întinse ca oricând. 
Visul nostru de a unifica ltalia sub conducerea Veneţiei părea 
mai aproape de realizare ca niciodată. 

Revendicările vehemente ale papei cădeau foarte prost. 
Pentru a evita complicațiile, tocmai când Veneţia traversa o 
grea convalescenţă morală şi financiară, am propus Senioriei să- 
i facă o neînsemnată concesie, restituind Bisericii o mică parte 
din Romagna, care se afla sub controlul nostru, urmând să 
păstrăm oraşele cele mai importante - Cervia, Faenza, Rimini şi 
Ravena - precum şi fortărețele care le asigurau apărarea. 

Consilierul ducal Morosini a replicat cu o nuanţă de ironie: 

— Tatăl dumneavoastră nu ar fi abandonat fără luptă nici cea 
mai mică părticică din pământul venetian... 

Un alt consilier a adăugat tăios: 

— Rămânem pe poziţiile noastre fără nici-o ezitare. Din 
fericire, sunteţi în minoritate... 

Mă aşteptam la acest răspuns brutal. De îndată ce era bănuit 
că vrea să-şi asume o oarecare independenţă, dogele se 
expunea unor afronturi usturătoare din partea consilierilor săi, 
care îi aminteau că nu este decât un simbol al suveranităţii 
Veneţiei şi nu un personaj autorizat să dea ordine. Uneori, 
dogele, pus la punct fără menajamente, vărsa lacrimi de 
umilinţă. 

Fără să comit un sacrilegiu, aş compara poziţia dogelui cu cea 
a lui Dumnezeu. Au acelaşi rol educativ, aceeaşi autoritate 
simbolică. 

Dogele nu se manifestă decât prin apariţii spectaculoase în 
public. 

Din când în când, Dumnezeu îşi arată puterea prin minuni care 
uimesc mulțimile, dar sunt din ce în ce mai contestate de 
reprezentanţii Bisericii, care se tem de impostori. 


Păstrând proporţiile, mai există o asemănare. Dumnezeu este 
veşnic. Dogele este ales pe viaţă, în timp ce consilierii săi îşi 
exercită autoritatea numai opt luni... 

Şi, ca de obicei, punctul lor de vedere se impune... 

Trebuie să mă înarmez cu răbdare. Poate voi reuşi să conving 
viitoarea serie de consilieri de gravitatea situaţiei. Ştiam că 
papa este încăpățânat. Nu iartă niciodată ofensele. A nu te 
supune voinţei sale era mai rău decât o ofensă. Simula uitarea 
atunci când împrejurările nu erau prielnice pentru o reglare de 
conturi. Dar la momentul oportun se repezea la atac, asemenea 
şarpelui care păstrează o imobilitate totală înainte de a se 
arunca asupra prăzii, care nici nu bănuieşte ce o aşteaptă. 

Pentru moment, afacerea a rămas în suspensie, pentru că 
Suveranul Pontif avea alte preocupări. Să-şi logodească fiica 
naturală, Felicia, cu tânărul Marcantonio Colonna. 

Apoi, cu obişnuita sa lipsă de respect faţă de cuvântul dat, a 
rupt logodna şi a măritat-o cu Giordano Orsini Bracciano. Spre 
deosebire de predecesorii săi, Alessandro al VI-lea şi Innocent al 
VIll-lea, care organizaseră acest gen de ceremonii în incinta 
Vaticanului, nunta a fost celebrată cu discreţie, în palatul 
vicecancelarului, propriul său nepot. 

Şi-a căsătorit apoi un alt nepot, pe Niccolo della Rovere, cu 
Laura Orsini, unica fiică a lui Orso Orsini şi a luliei Farnese, fosta 
amantă a lui Alessandro al Vl-lea. Personaje bine informate 
pretindeau că Laura era fiica naturală a Papei Borgia. Ciudate 
legături de rudenie. O a treia alianţă matrimonială l-a unit pe 
nepotul său, Francesco-Maria, moştenitor prezumtiv al ducatului 
Urbino, cu Eleonora, fiică a marchizului Francesco de Gonzaga. 
Cu această ocazie, papa i-a dăruit oraşul Pesaro, deşi acesta 
aparţinea Bisericii. Nu l-a uitat nici pe Marcantonio Colonna, 
primul logodnic al Laurei. Pentru a menaja susceptibilitatea 
familiei Colonna, a găsit şi pentru el o soţie printre numeroasele 
sale nepoate. După toate aparențele, nu l-a mai vrut ca ginere 
pentru că extravaganţele, ciudăţeniile tânărului Marcantonio 
păreau să aibă simptomele unei profunde instabilităţi mintale. 
Căpătase chiar porecla de „pazzo publico”, ceea ce voia să 
spună că era un ţicnit notoriu. Dar niciun sacrificiu nu părea 
prea mare când se afla în joc câştigarea prieteniei familiei 
Colonna... 


Sprijinul marilor familii nobile din Roma îi consolida situaţia, 
înaintea ofensivei pe care o pregătea împotriva Veneţiei. Papa 
urmase aceeaşi politică cu prilejul admiterii în Colegiu - în ciuda 
atacurilor împotriva nepotismului - a lui Galeotto della Rovere şi 
a lui Clement Grosso della Rovere, precum şi a lui Sisto Gara 
della Rovere şi a lui Leonardo della Rovere. Nu eşti niciodată 
mai bine servit decât de ai tăi. 

Ambasadorii noştri erau sceptici în privinţa eficienţei 
mijloacelor alese de Suveranul Pontif pentru a umple vistieria 
pontificală: simonia era mai înfloritoare ca niciodată, iar 
vânzarea indulgențelor atinsese proporții scandaloase. 
Argumentul invocat era mereu acelaşi: strângerea fondurilor 
pentru o mare cruciadă... 

Îmi amintesc că ningea tare când episcopul de Tivoli mi-a 
adus cu mare pompă o scrisoare semnată de papă. intuiţia mă 
preveni de iminenţa crizei pe care voisem să o evit. 

Cu o voce gravă, solemnă, marcată de o nuanţă de 
ameninţare, trimisul papei îi dădu citire în prezenţa Serenissimei 
Seniorii pe care o prezidam. Mesajul îmi era adresat personal: 
„Dragă fiule, salutul meu şi binecuvântarea apostolică”, dar în 
realitate era destinat consilierilor mei, care luau hotărâri după 
primirea avizului obligatoriu al Senatului, în final, eu trebuia să 
adopt integral hotărârea luată. 

Folosind un limbaj diplomatic, lulius al Il-lea ne soma să 
restituim toate teritoriile şi oraşele din Romagna, inclusiv 
Faenza şi Rimini. Ne acuza că le-am ocupat violând drepturile 
Bisericii Romane. Intransigent, refuza categoric posibilitatea 
unei înţelegeri. Pretenţiile sale trebuiau acceptate integral. Spre 
sfârşitul scrisorii, ameninţa cu autoritatea puterii sale 
pontificale. „Nimic nu ne va împiedica să cerem restituirea 
acestor oraşe. În numele lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul 
nostru, şi al lui lisus Hristos, Mântuitorul nostru care ne-au 
încredinţat Biserica Romană şi Sfânta noastră misiune, noi 
declarăm că oricine va scrie sau va gândi împotrivă se abate de 
la adevăr”. 

Această frază sforăitoare ne-a făcut să zâmbim. Cunoşteam şi 
noi adevărul prea puţin sfânt care servise la alegerea sa. Să-i 
amesteci pe Dumnezeu şi pe lisus Hristos în negocieri secrete, 


în conciliabule ţinute în culise, în cumpărarea voturilor era un 
sacrilegiu. 

Termina scrisoarea cu o frază alambicată: „îl avertizăm din 
nou pe Excelenţa Voastră, cu sentimentul unei iubiri profunde, şi 
îl rugăm fierbinte îi numele Domnului să facă de bunăvoie şi cât 
mai repede ceea ce trebuie să facă şi ceea ce este drept să 
facă”. 

Scrisoarea a scandalizat Senioria. Cei şase consilieri ducali şi 
cei trei consilieri care alcătuiau Quarantia Criminalle s-au 
declarat împotriva oricărei concesii. Senatul, care are ultimul 
cuvânt asupra politicii externe, a cerut anexarea imediată a 
fortăreței şi a târgului Forli, care ne-ar fi rotunjit frontierele. 

Populaţia posesiunilor noastre de pe continent, în special 
plebea, sprijinea călduros politica noastră, pentru că ea garanta 
ţăranilor, marinarilor, meseriaşilor şi micilor negustori o răsplată 
dreaptă a muncii lor. Tiranii locali, nobili sau simpli mercenari, îi 
sufocau cu obligaţii şi impozite. Clasele stăpânitoare urau 
Serenissimă Republică pentru că le periclita privilegiile obţinute 
abuziv... 

În acest timp, Veneţia îşi lingea rănile căpătate în ultimul 
război pierdut împotriva turcilor şi - în acelaşi timp - cu 
optimismul său obişnuit, se îmbăta cu visurile de expansiune şi 
de prosperitate. 

In paralel, Europa devenise teatrul unui balet diplomatic 
semnalat de ambasadorii noştri, care nu pătrunseseră încă 
secretul întâlnirilor. Nunţiul papal, Carlo de Caretto, marchiz de 
Finale, negocia o înţelegere între Franţa, Germania şi Spania. Se 
aflase că lulius al II-lea îndemna marile puteri occidentale să se 
unească pentru a organiza o cruciadă împotriva osmanlâilor. 
Această agitaţie mă neliniştea, cu atât mai mult cu cât 
Serenissimă Republică nu era invitată să se alăture 
convorbirilor. 

Ambasadorul nostru acreditat la Curtea Spaniei ne informase 
că regele Fernando a refuzat să-l primească pe trimisul papei... 
Motivul?... Nici-o explicaţie. 

O reuniune la Cambrai a ambasadorilor Franţei, Germaniei şi 
Spaniei avea ca obiectiv declarat pregătirea unei cruciade. Ducii 
de Urbino şi de Savoia, precum şi regele Ungariei îşi trimiseseră 
emisarii. 


Senioria încrunta sprâncenele. Veneţia se găsea izolată în 
mijlocul unei Europe care pregătea un mare război. Serenissimă 
Republică, singurul stat care luptase totdeauna contra turcilor, 
era în mod voit ignorată. Agenţii noştri diplomatici, experţi în 
arta de a culege informaţii secrete, au fost de data asta 
incapabili să obţină cea mai slabă indicație asupra discuţiilor 
purtate în spatele uşilor închise. 

Un simplu secretar de ambasadă - un oarecare Gian Giacomo 
Caroldo - a reuşit această performanţă. Descoperirea lui ne-a 
stupefiat. 

Fusese creată Liga de la Cambrai, care avea drept obiectiv 
împărţirea Republicii Serenissime între semnatarii înţelegerii. 
Clauzele teritoriale erau înspăimântătoare. Regele Franţei, 
vechiul nostru aliat, urma să primească Brescia, Cremona, 
Bergamo, Ghiaradadda şi toate feudele ducatului Milano, al 
cărui suveran va deveni. Regele Spaniei ar obţine Manfredonia, 
Trania, Brindisi, Monopoli, Otranto, porturile maritime de pe 
coasta Pugliei, care făceau parte din posesiunile venețiene. 
Regele Ungariei va dobândi Dalmația. Ducele de Savoia 
revendica insula Cipru în calitatea lui de rudă a familiei 
Lusignan. Impăratul Maximilian primea partea leului: Roveredo, 
Vicenza, Padova, Treviso, Gorizia, Trieste, Istria şi, la urmă, 
partea cea mai bună, însăşi Veneţia. Papa a semnat ultimul 
adeziunea la Ligă, care fusese de altfel creată la iniţiativa sa. 

El a declanşat acţiunea prin lansarea excomunicării şi a 
interdicţiei împotriva Veneţiei, represalii spirituale care îl 
dezlegau automat pe Maximilian de angajamentele sale faţă de 
Serenissima Republică. Acosta urma să intre în campanie la 
patruzeci de zile de la declanşarea ostilităţilor de către Franţa. 

Pentru a recupera trei oraşe în Romagna, Papa lulius al II-lea, 
care prefera sabia în locul crucii, încuraja puterile străine să 
ocupe tot nordul Italiei şi teritoriile Pugliei. Practic, numai Statul 
Pontifical rămânea independent, pentru că regatul Neapole şi 
Sicilia se aflau deja în mâinile spaniolilor. 

Cruciada împotriva turcilor era amânată tocmai la calendele 
greceşti. Pentru noi, datorită secretarului Caroldo, elementul 
surpriză care ne expunea pericolului de a fi atacați simultan pe 
mai multe fronturi, fără a ne găsi pregătiţi, era înlăturat. 


Eram conştienţi de marea încercare pe care trebuia să o 
înfruntăm. Să ne războim cu toată Europa reunită împotriva 
noastră. În cursul existenţei sale, Veneţia trecuse prin crize de o 
gravitate excepţională, dar de fiecare dată reuşise să iasă la 
liman fără pierderi. 

Două secole se scurseseră de când Republica Genova, în acea 
epocă o mare putere maritimă, avansase hotărâtă până la 
intrarea în golful Veneţiei. Flota, alcătuită din optzeci şi cinci de 
galere, avea în frunte un mare marinar, pe căpitanul Lambda 
Doria. Forţele navale venețiene dispuneau de nouăzeci şi cinci 
de galere, sub comanda lui Andrea Dandolo. In pofida 
superiorității sale numerice, Veneţia a suferit o înfrângere 
zdrobitoare. 

Numai paisprezece corăbii au reuşit să scape din cercul de fier 
şi foc făurit de Doria, graţie vitejiei lui Maffeo Querini, care a 
pierit în această luptă sângeroasă. Optsprezece galere s-au 
scufundat şi şaptezeci au fost incendiate. Şapte mii de prizonieri 
au căzut în mâinile inamicului, printre aceştia însuşi Andrea 
Dandolo. Legat în lanţuri pe galera-amiral genoveză, lângă 
marinarii săi, prizonieri ca şi el, şi-a zdrobit capul de propria 
vâslă. Veneţia părea să se afle în pragul dezastrului. Dar 
războiul a continuat. Serenissima Republică şi-a dovedit 
tenacitatea, câştigând pacea. A obţinut libertatea navigaţiei şi a 
comerţului în Marea Neagră, drepturi rezervate mai înainte 
genovezilor, precum şi controlul maritim în Adriatica. 

Un secol mai târziu, Papa Clement al V-lea a ordonat o 
„cruciadă” împotriva Veneţiei, lansând în acelaşi timp toată 
colecţia sa de fulgere apostolice contra Serenissimei. Toţi 
duşmanii au năvălit deodată asupra victimei. A fost un război de 
o cruzime indescriptibilă. 

Trupele pontificale şi aliaţii lor ucideau prizonierii şi le scoteau 
ochii. Umbra unei cruci din care picura sânge plutea deasupra 
oraşului lagunelor. În cele din urmă, ferocele Vicar al lui lisus 
Hristos - pastor senza legge, cum îl poreclise Dante - s-a potolit 
în schimbul unei enorme cantităţi de florini de aur. 

Douăzeci de ani ne despart de anatema Papei Sixtus al IV-lea 
împotriva Serenissimei Republici, în cursul unui război sângeros 
provocat de o Preasfântă Ligă, capodoperă a politicii pontificale. 


Meschinăria afacerii ar fi atins limitele grotescului dacă 
urmările nu ar fi fost atât de grave. 

Totul a început din dorinţa papei de a-i atribui un stat 
nepotului său Girolamo. Dar ca să poată face asta trebuia să 
deposedeze un vasal al Bisericii sau să desprindă una din 
posesiunile sale. Pentru a asigura succesul operaţiunii, avea 
nevoie de aliaţi. 

Veneţia l-a ajutat să-şi realizeze dorinţa familială, dar în 
acelaşi timp a profitat de ocazie pentru a pune mâna pe câteva 
teritorii pe care le râvnea. Temându-se de extinderea şi 
consolidarea fostului său aliat, Suveranul Pontif şi-a schimbat 
poziţia şi i-a asmuţit pe toţi duşmanii Veneţiei sub stindardul 
unei Preasfinte Ligi. Totodată, el a lovit cu interdicţia şi anatema 
Serenissima Republică. Ambasadorul nostru la Roma a refuzat 
să transmită bula papală, iar Senatul a aprins pulberea, 
declarând bula ilegală, afront care a stârnit mânia Vicarului lui 
lisus Hristos. Pentru că războiul nu se mai termina, a cerut 
regelui napolitan, noul lui aliat, să solicite intervenţia militară a 
turcilor. 

Atacată din toate părţile, Veneţia s-a adresat francezilor. 
Ducele d'Orléans ridicase deja pretenţii asupra ducatului Milano, 
iar ducele de Bourbon voia să pună din nou mâna pe regatul 
Neapole, care aparținuse unuia dintre strămoşii săi. 
Complicaţiile erau inevitabile. 

Din nenorocire, înţelepciunea nu este o calitate caracteristică 
oamenilor de stat. După ce constată pagubele provocate de 
politica lor, îşi manifestă - uneori - regretele tardive... 

Este o tristă asemănare între Preasfânta Ligă şi Liga de la 
Cambrai, creată la instigarea lui lulius al Il-lea, ca urmare a 
refuzului Veneţiei de a accepta nepotismul practicat de el. 

Scaunul episcopal de la Cremona fusese declarat vacant în 
urma decesului cardinalului Ascanio Sforza, titularul său. 
Suveranul Pontif voia să-l atribuie nepotului său, cardinalul 
Galeotto della Rovere, în timp ce Senatul avea intenţia să-l 
încredinţeze unui cleric venețian. În ciuda insistențelor repetate 
ale papei, autorităţile  Serenissimei Republici au rămas 
neînduplecate. 

Conflictul s-a încins, pentru că lulius al II-lea pretindea că, 
potrivit dreptului canonic, jurisdicţia eclesiastică era domeniul 


său exclusiv, teză contrazisă de Senat. Această dispută 
crâncenă, care a durat mai mult de zece ani, a dus la 
excomunicarea şi la interdicţia uzurpatorilor drepturilor Bisericii. 
Alianţa generală a regilor şi a principilor împotriva noastră - Liga 
de la Cambrai - a fost o consecinţă directă a refuzului nostru de 
a accepta nepotismul pontifical. 

Ca şi pe timpul lui Sixtus al IV-lea, gravele sancţiuni spirituale 
pronunţate de lulius împotriva Veneţiei n-au impresionat prea 
mult populaţia lagunei. La noi se spune: mai întâi venețienii şi 
apoi creştinii. Oamenii din popor cred din tot sufletul în San 
Marco, suficient în Dumnezeu şi puțin sau deloc în papă. Vicarii 
lui lisus Hristos îi determină să fie bănuitori, pentru că aceştia se 
află adesea printre cei mai înverşunaţi duşmani ai lor. 

In schimb, stabilitatea instituţiei Republicii şi politica socială a 
acesteia inspiră o deplină încredere atât nobililor, cât şi 
oamenilor de rând. 

Suntem conştienţi că organizarea statului nostru este copiată 
după cea a anticei Republici Romane. Aceasta era condusă de o 
oligarhie - ordinul senatorilor - care nu se bucura de privilegii 
speciale şi care acorda drepturi incontestabile ţăranilor şi 
târgoveţilor, meşteşugarilor şi negustorilor. 

In Veneţia, muncitorii pot recurge la grevă pentru a obţine 
majorarea salariilor în scopul îmbunătăţirii condiţiilor lor de 
viaţă. Personalul Arsenalului foloseşte această armă pentru 
susţinerea revendicărilor. 

Sub regimul feudal, impus pretutindeni în Europa, ar putea 
cineva să conceapă o asemenea libertate? 

Nemulţumiţii care tânjesc să-şi uşureze poverile grele şi 
inumane care apasă pe umerii lor nu dispun decât de o singură 
soluţie: să fugă în căutarea unui cer mai îndurător. Dar nu fac 
altceva decât să se lovească ba de Scylla, ba de Charybda... 

Cu siguranţă, Liga de la Cambrai şi iminenţa unei ofensive 
inamice pe mai multe fronturi cereau o evaluare globală a 
tuturor forţelor de care am putea dispune pentru a asigura 
apărarea frontierelor Republicii. Două soluţii posibile impuneau 
o hotărâre imediată, pentru că nu mai aveam timp: fie să ne 
mobilizăm trupele într-o linie de front, pentru a respinge 
atacurile asupra tuturor punctelor sensibile ale teritoriului 
nostru, fie să folosim ceea ce se cheamă economia forţelor, 


ceea ce implică o armată puternică, gata să se deplaseze rapid 
şi să dea lovituri succesive, păstrând în permanenţă o 
superioritate numerică asupra adversarilor. 

Ne-am oprit la a doua soluţie. Trebuia să recrutăm trupe 
italiene, greceşti şi dalmaţiene pentru a alcătui un ansamblu de 
forţe militare foarte mobile şi sub un comandament unic. 
Alegerea s-a oprit asupra lui Niccolo Orsini, conte de Pitigliano, 
care obținuse succese remarcabile în serviciul Spaniei şi al 
Franţei. Va avea ca adjunct pe Bartolomeo d'Alviano, mercenar 
şi el, cu o experienţă bogată la activ. Georgio Corner şi Andrea 
Gritti au primit sarcina de prowveditori, care le permitea să 
supravegheze operaţiunile militare. 

Dar nici Senioria, nici Senatul, nici cei Cinci înţelepţi, printre 
care şi ministrul armatei, n-au prevăzut o împrejurare care risca 
să compromită sistemul nostru de apărare. 

Luaţi separat, erau excelenți. Împreună, se purtau ca pisica şi 
câinele. O rivalitate adâncă genera o ură feroce... 

Tocmai atunci, Montjoye, trimisul regelui Franţei, împodobit cu 
însemnele sale regale - flori de crin de aur pe un fond de azur - 
s-a prezentat în faţa Serenissimei Seniorii şi a aruncat mănuşa 
la picioarele mele, gest care simboliza declaraţia de război. 

Agenţii noştri secreţi ne raportaseră mişcări de trupe franceze. 
Regele Louis al XII-lea luase comanda, flancat de Charles 
d'Amboise şi de Giancopo Trivulzio. Armata lui asediase şi 
cucerise oraşul Rivolte, pe care îl incendiase. 

Între timp, războiul spiritual continua. Papa susţinea că 
venețienii au comis o crimă de lezmajestate faţă de el, care se 
răsfrângea asupra tuturor creştinilor, iar aceştia aveau, în 
consecinţă, dreptul să lupte împotriva lor, să le răpească 
bunurile şi să-i târască în sclavie. Noi am ripostat printr-un 
rechizitoriu sever împotriva Suveranului Pontif, rechizitoriu care 
a fost lipit pe uşile tuturor bisericilor din Roma, în timpul nopţii, 
de către oameni care au rămas necunoscuţi. Istoria se repeta... 

Armata inamică, formată, se pare, din două mii de lăncieri, 
şase mii de infanterişti elveţieni, douăsprezece mii de 
infanterişti gasconi şi italieni, precum şi o puternică artilerie, 
înainta în teritoriul venețian. 

Îmi este greu să-i consider pe francezi inamici. leri erau aliaţi, 
astăzi ne războim, mâine - poate - ne vom îmbrăţişa ca fraţii. O 


politică internaţională întortocheată, care mă depăşea, pentru 
că nu făcea decât să servească interesele egoiste ale câtorva 
şefi de stat vicleni. 

Armata elveţiană dispunea de două mii de puşcaşi, de 
douăzeci de mii de infanterişti şi de o cavalerie uşoară cu două 
mii de cai. 

Adversarii care se aflau faţă în faţă dispuneau de forţe relativ 
echilibrate. Geniul comandanților putea înclina balanţa de o 
parte sau de alta. 

În fruntea puşcaşilor săi şi a unui important grup de 
infanterişti, d'Alviano s-a hotărât să înceapă lupta, pentru a 
ridica o barieră în faţa avalanşei franceze. Pitigliano a apreciat 
că nu trebuie să angajeze întreaga armată într-o operaţiune 
riscantă, considerând preferabil să-şi păstreze forţele intacte 
pentru a lovi inamicul când condiţiile îi vor fi favorabile. 

Dar d'Alviano luase deja contact cu avangarda franceză. Lupta 
a început cu înverşunare. Regele a intervenit cu întreaga lui 
cavalerie în ajutorul unităţilor sale avansate. Armata elveţiană, 
ruptă în două, suporta consecinţele lipsei sale de coeziune, de 
coordonare. Pierderile noastre în oameni erau grele. D'Alviano şi 
un număr mare dintre ofiţerii lui au căzut prizonieri. Retragerea 
lui Pitigliano s-a transformat în debandadă. 

Această înfrângere se va înscrie în anale sub numele de 
bătălia de la Ghiaradadda sau de la Agnadello. Succesul 
răsunător al francezilor, denumit de ei victoria de la Agnadel, a 
deschis regelui Louis al XIl-lea un drum aproape lipsit de 
obstacole spre Veneţia. Carravagio, Bergamo, Brescia s-au 
predat fără luptă. 

În oraşul lagunelor s-a stârnit panica. Serenissima Republică 
nu suferise niciodată un asemenea dezastru. După un şir 
neîntrerupt de succese în toate domeniile, după ce visasem să 
edificăm o Italie venețiană, ne-am trezit în faţa unei prăpăstii 
fără fund, care ameninţa să ne înghită pe toţi. 

Senioria, Senatul şi cei Cinci înţelepţi s-au reunit de urgenţă. 
Trebuia recrutată o nouă armată pentru apărarea teritoriului 
peninsular care se mai găsea încă sub stăpânirea noastră şi, în 
acelaşi timp, trebuia să organizăm o flotă de galere, pentru că 
ne temeam de un atac genovez în Adriatica şi chiar de o 
debarcare a otomanilor. 


Oraşele Cremona, Pizzighettone şi Peschiera s-au predat la 
rândul lor francezilor. Fortăreţele respective au rămas în mâinile 
venețienilor. Fortăreaţa Peschiera a fost luată cu asalt după un 
asediu de cincisprezece zile. Căpitanul său şi fiul acestuia au 
fost spânzurați de creneluri. Regele voia să dea un exemplu 
care să-i înspăimânte pe toţi cei care ar fi îndrăznit să-i reziste. 

Victoria lui Louis al XII-lea, fostul nostru prieten, a deschis 
pofta de jaf. Papa s-a luat după sunetul de corn ce anunţa 
vânatul. Armata pontificală, sub comanda cardinalului Francesco 
da Castel del Rio şi a lui Francesco Maria della Rovere, nepotul 
Suveranului Pontif, pe care îl confirmase în consistoriu duce de 
Urbino, a intrat în război. A ocupat, fără să întâmpine rezistenţă, 
Solarolo, Brissighella, Faenza şi Ravenna. Numai fortăreaţa 
Ravenna a respins energic atacurile repetate ale asediatorilor. 

Ducele de Ferrara a recuperat Polesina, marchizul de Mantova 
a luat Asola şi Lotano. Cristoforo Frangipane, vechi protejat al 
Veneţiei, nepotul Papei în Istria, a trecut în tabăra lui Maximilian, 
însuşindu-şi fără rezistenţă Pisino şi Buino. 

După intrarea sa în chip de învingător la Ravenna, nepotul 
papei, noul duce de Urbino a strigat triumfător: „Veneţiei i-a 
sunat ceasul!”... 

Această listă de oraşe pierdute ar putea să pară plictisitoare, 
dar ea nu face decât să sublinieze amploarea dezastrului. 

Dezmembrarea Republicii în agonie continua... 

Regele Spaniei a preluat în linişte porturile maritime din 
Puglia... 

Ducele de  Brunswick-Luneburg, comandantul armatei 
germane - abia două mii de oameni -, a invadat Friuli şi, fără să 
întâmpine vreo rezistență serioasă, a ocupat, în numele lui 
Maximilian, Feltre, Beluno şi Trieste, precum şi un număr mare 
de târguri. 

Până şi micul, neînsemnatul, episcop de Trento s-a făcut 
stăpân pe Riva di Trento şi pe Agresto... 

Inamicii noştri fredonau un cântec făcut de un oarecare 
Betuzzo de Cotignola: 

More, more Veniciani 

More “sti arabiati cani... 

La palatul dogilor, înalții demnitari ai Republicii stăteau în 
permanenţă în şedinţă şi discutau fără încetare pentru a găsi o 


ieşire din această situaţie teribilă. Când îi cuprindea oboseala, 
se schimbau între ei pentru a fi gata oricând să primească 
rapoartele agenţilor secreţi, ale ambasadorilor, precum şi pe 
curierii căpitanilor armatei noastre în plină dezmembrare. 

Partizanii unei formule de înţelegere cu orice preţ au propus 
trimiterea unui ambasador la Curtea Germaniei. Să-l determine 
pe Maximilian să părăsească Liga, în schimbul unei mari sume 
de bani, pentru că permanenta lui criză financiară devenise 
legendară şi, în plus, să-i ofere şi o compensație teritorială. 

Într-o audienţă specială acordată lui Antonio Giustinian, unul 
dintre diplomaţii noştri cei mai preţioşi, Maximilian i-a spus că 
nu poate accepta această ofertă fără acordul regelui Franţei. li 
dăduse cuvântul său de onoare că nu va încheia pace separată 
şi avea obligaţia morală să şi-l respecte. 

Raportul lui Giustinian expus în faţa Senioriei şi a Senatului m- 
a făcut să râd. Când împăratul german invocă cuvântul 
„onoare”, insultă onoarea. Toate aceste capete încoronate mă 
indignau, îmi inspirau un dispreţ enorm. 

O mână de consilieri şi de senatori demoralizaţi au propus, 
timizi, o capitulare, eventual cu condiţii. 

M-am ridicat şi am declarat cu o voce puternică, 
neînduplecată, cuprins de mânie: 

— Înaintea începerii ostilităţilor v-am propus o formulă de 
compromis. Aţi refuzat-o. Acum eu sunt cel care trebuie să 
resping o capitulare umilitoare. Capitularea înseamnă trădarea 
Republicii. Vom lupta până la capăt pentru apărarea Republicii. 
Vom lupta până la capăt pentru apărarea libertăţilor noastre. 
Trebuie să declarăm mobilizarea tuturor forţelor noastre vitale. 
Sunt gata să pun mâna pe armă pentru a-l înfrunta pe papă, pe 
regii şi pe împărații reuniți împotriva noastră. Treziţi-vă! 
Patricienii şi oamenii de rând trebuie să ia armele şi să plece la 
război! Să ne aruncăm asupra duşmanilor Veneţiei! Am spus-o şi 
o repet: sunt primul care mă voi înscrie pe lista de voluntari. Fiii 
mei îmi vor urma exemplul... 

De data asta, intervenţia unui doge a obţinut aprobarea fără 
comentarii. Ultimele mele cuvinte au fost acoperite de un torent 
de ovaţii şi de aplauze. 

Norocul nu ne părăsise cu totul. La Ghiaradadda nu au pierit 
decât jumătate din trupele noastre. Restul se răspândiseră în 


debandadă. Unele fortărețe rezistaseră atacului francezilor. 
Trebuia să ne reorganizăm unităţile militare şi să le întărim cu 
noi recruți. 

Chemarea la mobilizare lansată de Seniorie a fost afişată în 
tot oraşul. Patricieni şi oameni de rând, bogaţi sau săraci, tineri 
şi adulţi au răspuns cu un avânt emoţionant. Mii de refugiaţi din 
peninsulă, care îşi căutaseră un adăpost în lagună, au îngroşat 
rândurile armatei. Dughenele negustorilor şi ale atelierelor care 
vindeau armuri şi arme au fost luate cu asalt de cumpărători 
nerăbdători să plece la război, în câteva zile, preţurile s-au 
dublat. 

Taxele au crescut considerabil. Sacrificiile îi loveau în special 
pe cei bogaţi. Până şi călugării au pus mâna pe arme. Dacă 
papa o putea face, de ce să nu-l imităm? 

Senioria a luat o hotărâre fermă. Plecarea mea pe front, în 
prima linie, nu era de dorit. Mă considera mai necesar la 
Veneţia, pentru a coordona eforturile de război. Cu părere de 
rău, a trebuit să mă supun argumentelor consilierilor mei. 

În schimb, doi dintre fiii mei, Alvise şi Bernardo, s-au prezentat 
înaintea mea echipați cu armuri. Aveau aerul marţial al ostaşilor 
romani, aşa cum erau reprezentaţi de artiştii epocii în sculpturile 
lor de atunci. Ceilalţi doi fii ai mei, Lorenzo şi Girolamo, au fost 
reţinuţi la Veneţia în funcţii-cheie pentru continuarea războiului. 

Reorganizarea armatei se făcea cu o iuţeală remarcabilă, în 
timp ce inamicii noştri se pregăteau să dezmembreze ceea ce 
mai rămăsese dintr-o Veneţie în agonie, noi ne pregăteam 
revanşa cu energia disperării. Nerăbdător, îmi muşcam mâinile 
aşteptând contraofensiva.  Căpitanii noştri - contele de 
Pitigliano, Latenzio de Bergamo, Soccaccio de Spoletto - aveau 
sub ordinele lor şase sute de puşcaşi, o mie cinci sute de 
călăreţi, douăsprezece mii de infanterişti slavoni, greci şi 
albanezi. Acestor trupe terestre li se adăugau o sută de galere 
cu echipajele lor. Dezastrul de la Agnadello ne copleşise la 
mijlocul lunii mai. 

La începutul lunii iulie papa ne-a transmis condiţii atât de 
umilitoare pentru o eventuală ridicare a excomunicării, încât am 
considerat inutil să-i mai răspundem. 


Aceasta este perioada în care Machiavelli ne descria ca pe 
nişte poltroni, incapabili să ne luptăm, şi ne atribuia o laşitate 
vecină cu josnicia. 

Papa îi numise deja în fruntea oraşelor Romagnei cucerite de 
trupele de mercenari pontificale pe favoriţii săi, printre care 
faimosul cardinal Alidosi. Pamflete care circulau la Roma şi la 
Veneţia reluau zvonurile legate despre sodomia Suveranului 
Pontif, care ar fi întreţinut relaţii abominabile cu tânărul 
Federico de Gonzaga, protejatul său, şi cu Alidosi, promovat 
cardinal în schimbul drăgălăşeniei lui. Era un exemplu rău 
pentru tinerii tentaţi să practice amorul grecesc. La noi, 
prostituatele se plângeau de concurenţa adolescenților care se 
prostituau. Condangările la moarte pe rug nu lipseau. Insă 
curentul era prea puternic pentru a mai putea fi zăgăzuit... 
Exemplul vine întotdeauna de sus... 

Dar prefer să renunţ la acest subiect, care îmi provoacă 
dezgustul... 

Prezenţa noii noastre armate reorganizate a mai potolit 
spaima produsă de o eventuală invazie străină asupra Veneţiei. 
Oraşul lagunelor va rămâne pentru totdeauna inviolabil. 

Viaţa citadină şi-a recăpătat treptat ritmul normal. Pieţele şi- 
au reluat activitatea. Comerţul maritim, paralizat, reducea 
dramatic veniturile statului. 

Veşti, nu întotdeauna rele, au început să curgă. 

Oraşul Treviso fusese ocupat de Leonardo Trisino, învestit de 
Maximilian cu titlul răsunător de vicar imperial al Veneţiei. Acest 
individ, originar din Vicenza, se refugiase în Germania în urma 
unui asasinat. Într-un tripou, el îl străpunsese cu sabia pe un 
aventurier care măsluia cărţile. Dotat cu un talent de curtean 
desăvârşit, reuşise să se introducă în cercul apropiaților 
împăratului, pe care îl însoțea adesea la vânătoare. Din cauza 
obişnuitei lipse de bani a augustului său stăpân, Trisino 
dispunea numai de şase sute de cavalerişti şi infanterişti. 
Locuitorii din Treviso, devotați Serenissimei Republici, se 
revoltară împotriva garnizoanei germane. Conduşi de un 
oarecare Marco, ei s-au năpustit prin surprindere asupra 
soldăţoilor care petreceau, majoritatea beţi morţi. Descumpănit, 
Trisino a reuşit să fugă în plină noapte. 


Preveniţi de Marco în legătură cu izbucnirea insurecției, şapte 
sute de infanterişti elveţieni care aşteptau în apropiere 
desfăşurarea evenimentelor au pătruns în Treviso, salutaţi cu 
entuziasm de populaţie. 

Acesta a fost primul succes al Veneţiei, după o serie neagră 
de nenorociri care păreau ireparabile. 

Pentru Maximilian a fost o decepţie totală. Victoriile sale 
anterioare fuseseră obţinute datorită sprijinului trupelor 
franceze. Fără ajutorul lor, ar fi suferit o înfrângere umilitoare. 
Demonstrarea incapacității lui militare l-a făcut ridicol în ochii 
partenerilor din Ligă. 

Inflăcărarea lor se mai potolise. Regele Fernando al Spaniei, 
după ce îşi astâmpărase foamea înghițind aproape fără luptă 
oraşele maritime din Puglia, devenise mai puţin cooperant. 
Stătea deoparte şi urmărea în calitate de observator 
evenimentele politice şi militare. Ajunsese la concluzia că uneori 
neutralitatea este preferabilă războiului. 

Suveranul Angliei se interesa prea puţin de problemele 
italiene. 

Papa constată cu o certă îngrijorare că regele Franţei 
rămăsese singurul său interlocutor valabil.  Capricios, 
imprevizibil, stăpân al celei mai puternice armate din Europa, 
Louis al XII-lea se impusese ca arbitru în Italia. lulius al II-lea 
voia să facă din el un instrument al politicii sale şi acum se 
pomenea în faţa unui colos capabil să-l sfărâme. Tocmai în 
aceste momente Trisino s-a repliat în spatele zidurilor Padovei, 
care era ocupată de o garnizoană de trei sute de infanterişti 
germani. Pitigliano a profitat de slăbiciunea inamicului pentru a 
asedia oraşul cu forţe superioare. Susţinuţi şi de locuitorii care 
se revoltaseră împotriva ocupantului german, venețienii au 
reuşit să cucerească localitatea după o luptă care a durat mai 
puţin de patru ore. 

Insufleţiţi de avântul lor, trupele noastre au reuşit să elibereze 
Legano şi împrejurimile sale, poziţie-cheie pentru noi operaţii 
militare. 

Acest dublu succes a stârnit entuziasmul venețienilor şi le-a 
ridicat moralul. Francezii, care nu aşteptau decât să dea lovitura 
finală oraşului lagunelor, au constatat surprinşi că războiul lua o 
nouă întorsătură, Maximilian şi nemţii lui erau deznădăjduiţi. 


Rezistenţa Veneţiei spulbera nădejdea de a o ocupa într-un 
viitor apropiat. 

Numai un succes răsunător ar mai putea auri blazonul ruginit 
al Sfântului Imperiu Romano-German. Într-o tresărire de energie, 
Maximilian a ordonat marchizului Francesco de Mantova să 
întreprindă o acţiune de mare amploare împotriva Veneţiei. 
Acest personaj îşi câştigase o reputaţie solidă după ce zdrobise 
trupele lui Charles al VIll-lea. Pentru a eterniza acest eveniment, 
îl însărcinase pe pictorul Mantegna să-l imortalizeze într-o frescă 
votivă, intitulată Fecioara şi victoria. Amator de lucrări de artă, 
protector al artiştilor şi soţ al faimoasei Isabella d'Este, cumnată 
a Lucreziei Borgia, Francesco de Mantova ar fi preferat o do/ce 
vita aventurilor militare riscante. Dar nu era bogat. Veniturile 
domeniului său nu-i ajungeau să menţină intactă strălucirea 
Casei lui. Ca şi tatăl său, Federico alesese cariera de mercenar, 
care îi procura venituri mari. Supsese la toate oile. Schimba 
tabăra după avantajele băneşti pe care le putea obţine. 

Avea o înfăţişare plăcută, o barbă scurtă care urmărea linia 
feţei, nasul scurt şi ochii rotunzi, care îi dădeau aerul unui 
adolescent îmbătrânit înainte de vreme. 

Când era prietenul Veneţiei i-am arătat o mare simpatie. Dar 
sentimentele frumoase s-au transformat în dispreţ când am aflat 
că acceptase patronajul lui Maximilian, cel mai calic dintre toţi 
suveranii Europei. 

Agenţii noştri ne informaseră că alesese Isola della Scala, 
poziţie fortificată natural, care urma să-i folosească drept bază 
de operaţii militare împotriva Padovei. Germanii beneficiau de 
sprijinul unei companii de cavalerie franceze, comandată de un 
oarecare Boissy, nepot al cardinalului d'Amboise. 

În cursul nopţii dinaintea ofensivei sale, forţele noastre armate 
s-au apropiat fără zgomot de fortăreață şi, protejate de 
întuneric, s-au strecurat în poziţiile ocupate de trupele inamice 
care se odihneau. 

Atacul-surpriză a avut efectul urmărit. Treziţi pe neaşteptate 
din somn, au opus o rezistenţă slabă, apoi s-au împrăştiat în 
debandadă. Am făcut un număr mare de prizonieri. Marchizul de 
Mantova şi Boissy, care au încercat să fugă, au fost prinşi şi duşi 
în Veneţia. 


Acest triumfa provocat un entuziasm indescriptibil. l-am 
rezervat marchizului un tratament dur, închizându-l într-o celulă 
din subsolul palatului ducal. 

Lombardo, sculptor şi arhitect reputat, a primit ordinul să 
consolideze pereţii celulei. Printr-o crudă ironie a sorții, acelaşi 
Lombardo construise - cu câţiva ani înainte - o capelă pentru 
prizonierul de astăzi. Pe vremea aceea, el i se adresa patronului 
său cu apelativul de prea invincibile împărat... 

Această istorisire amănunţită ar putea să pară plictisitoare, 
dar merită atenţie, pentru că a avut consecinţe importante. 
Desigur, războiul nu se terminase. Am mai suferit câteva 
înfrângeri, dar succesele au început să apară. Moralul nostru era 
în creştere, dar cheltuielile de război - mai mult de şapte 
milioane de ducați pe an - ne îngrijorau. 

Oricum, nu mai eram victime incapabile să opunem 
rezistenţă. Liga se clătina. Regele Ungariei ieşise deja din joc. 

Maximilian a preferat subvenţiile noastre anuale promisiunilor 
de anexări teritoriale ipotetice care i se făcuseră. 

Ne bucuram imaginându-ne uimirea şi ruşinea imperialilor, 
consternarea francezilor, deziluzia ironică a lui Fernando al 
Spaniei şi mânia neputincioasă a papei. 

Distrugerea Veneţiei devenea un vis irealizabil. 

În acele vremuri tulburi mi-a descreţit fruntea un episod 
comic. O companie de slavoni recent recrutaţi a debarcat la 
Veneţia. Ca de obicei, i-am primit cu toate onorurile, pentru că 
erau aliaţi credincioşi, gata să-şi rişte viaţa pentru a ne apăra. 
Aceştia, originari din Serbia, se mai numeau şi „slavi”, cuvânt 
derivat din termenul sc/av, căci într-un trecut îndepărtat ofereau 
contingente întregi de sclavi pentru locuitorii bogaţi ai Romei 
antice. 

O parte din aceşti slavoni a căzut sub stăpânirea turcilor, dar 
şi-a păstrat credinţa creştin-ortodoxă moştenită de la fostul 
Bizanţ. O altă parte, incapabili să reziste presiunilor 
invadatorilor otomani, a trecut la religia islamică practicată de 
aceşti păgâni. 

Înainte de a pleca pe front, slavonii defilau prin faţa noastră 
fluturând flamurile cu emblema Sfântului Marco, Leul, brodată 
cu aur. Aceste trupe erau însoţite de vivandiere, care procurau 
hrana soldaţilor şi se ocupau şi de îngrijirea răniților. 


înconjurat de consilierii mei de la Seniorie şi de garda mea 
personală, priveam zâmbind defilarea şi răspundeam uralelor 
ridicând un braţ, ca romanii din antichitate. 

Deodată, din rândurile lor s-a desprins o vivandieră 
transfigurată de emoție, s-a apropiat de mine, a îngenuncheat şi 
mi-a sărutat mâna - în semn de respect - dar, spre surprinderea 
mea, după ce s-a ridicat şi înainte să plece, m-a sărutat pe gură. 

— Binecuvântează-mă, preasfinte părinte!, a strigat ea cu 
ochii în lacrimi. 

Când oamenii mei s-au repezit să mă apere împotriva unui 
eventual atentat, ea s-a îndepărtat, pierzându-se în trupa aflată 
în marş. Consilierii mei zâmbiră. 

— Papa ar fi gelos!, zise Morosini, izbucnind în râs. 

Apoi mi-a explicat că slavonii sunt de felul lor foarte 
comunicativi, iar îmbrăţişările şi sărutul pe gură sunt gesturi 
obişnuite la ei. 

Dar medicul meu avea altă părere. Cu o voce gravă, mi-a 
explicat că risc să mă molipsesc de ciumă, de lepră sau chiar de 
boala franceză, fiindcă vivandierele sunt cunoscute pentru 
dezmăţul lor. Apoi, m-a pus să deschid gura ca să vadă dacă nu 
am vreo zgârietură care ar putea spori riscul unei contaminări. 

La început am refuzat această consultaţie inoportună, dar 
consilierii mei au susţinut iniţiativa discipolului lui Esculap. Criza 
politică şi militară prin care trecea Serenissima Republică nu 
permitea complicațiile inerente unei noi alegeri a dogelui, au 
insistat ei. 

Din fericire, acest incident care luase proporţiile unei afaceri 
de stat a fost depăşit de un eveniment de importanţă capitală. 
După refuzul nostru de a accepta condiţiile umilitoare pretinse 
de papă, acesta a înţeles că este de preferat să renunţe la 
atitudinea lui intransigentă faţă de Veneţia. 

În ciuda războiului care ameninţa să se prelungească, 
păstrasem un ambasador la Roma, Francesco Foscari, diplomat 
de înaltă clasă, pentru a tatona climatul politic şi pentru a ne 
informa asupra intrigilor care se urzeau la Roma. Printr-o 
subtilitate teologică, era acreditat pe lângă şeful spiritual al 
Bisericii şi nu pe lângă suveranul pământean. Rarii curieri 
diplomatici care reuşeau să se strecoare noaptea peste liniile 


frontului ne aduceau indicaţii preţioase despre starea de spirit 
din Cetatea Eternă. 

Prevederile noastre păreau să se realizeze. Louis al XII-lea, 
marele amic al papei, începuse să-l supere. Se arătase 
neînduplecat atunci când lulius al lIl-lea, în calitatea sa de 
conducător al Bisericii, a vrut să-i atribuie unuia dintre favoriţii 
săi un episcopat în Franţa. Papa avusese intenţia să facă din 
regele Franţei un instrument al politicii sale, pentru a constata 
în cele din urmă că rolurile se inversaseră. Louis al XII-lea dirija 
acum orchestra. 

Pentru a recupera câteva oraşe din Romagna, papa vânduse 
de fapt Italia unor suverani străini. 

Este adevărat, Veneţia profitase de haosul care a urmat după 
căderea clanului Borgia pentru a-şi extinde teritoriul dincolo de 
frontierele sale tradiţionale. 

Într-una din zilele faste pentru noi, papa l-a convocat la 
Vatican pe ambasadorul nostru. Cu ipocrizia care îl caracteriza, 
i-a declarat că el a iubit mereu Veneţia şi că participarea sa la 
Liga de la Cambrai fusese determinată de împrejurări politice 
imperioase. Pe de altă parte, Serenissima Republică violase 
prerogativele papale şi anexase teritorii care făceau parte din 
Statul Pontifical. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea 
păcătosului. El ar fi dispus să ierte Veneția dacă ea şi-ar 
îndrepta purtarea în mod onorabil. Condițiile erau grele, dar mai 
puţin severe decât cele formulate înainte. Totodată, trebuia să 
recunoască valabilitatea excomunicării şi să prezinte scuze 
publice. Deşi afectaţi de aceste umilinţe şi de pierderile 
materiale şi umane suferite în prima etapă a campaniei, am 
acceptat pretenţiile spirituale şi teritoriale. 

Informaţii de această hotărâre, Louis al XII-lea şi Maximilian au 
protestat, dar papa s-a arătat de neclintit. 

La mai puţin de un an de la bătălia de la Agnadello, papa - ca 
o giruetă - şi-a schimbat politica. Lipsiţi de armele spirituale ale 
Bisericii, aliaţii Sfântului Scaun nu mai puteau justifica războiul 
împotriva Veneţiei şi raţiunea ocupării a mai mult de două treimi 
din Italia. 

Ceremonia iertării papale a avut loc la Roma cu un fast impus 
de importanţa acestui eveniment, care confirma puterea 
supremă a Bisericii, reprezentată de Suveranul Pontif. 


Ambasadorii noştri au făcut o declaraţie solemnă de căinţă şi de 
supunere, după care au primit în genunchi absolvirea de păcate. 

Senioria nu a iertat niciodată această umilinţă şi a redactat un 
document prin care protesta împotriva condiţiilor draconice 
impuse prin violarea vădită a drepturilor Republicii Serenissime. 

Războiul a cărui victimă a fost Veneţia nu s-a terminat numai 
cu atât. Inamicii noştri ne răpeau oraşe, teritorii, cu preţul unor 
mari pierderi de oameni. Germanii s-au făcut stăpâni pe 
Vicenza, francezii au asediat Bologna, iar papa a îmbrăcat 
armura şi a atacat Mirandola, ai cărei locuitori nu-i recunoşteau 
autoritatea. Gritti, viteazul nostru căpitan general, a recuperat 
Asola, Bassola şi a eliberat Friuli. Dar când a încercat să-i alunge 
pe francezi din Brescia, a suferit o înfrângere grea şi a căzut 
prizonier în mâinile duşmanilor, care l-au expediat în Franţa. 

Italia devenise un viespar de intrigi politice, de ambiţii 
absurde, un fel de labirint unde pescuitorii în ape tulburi - 
suverani, prinți spirituali sau laici, oameni de stat, aventurieri 
celebri, toţi incitaţi de papă - se învălmăşeau dezorientaţi, 
căutând în zadar o ieşire pentru a nu-şi pierde prestigiul. 

Asigurat de un tratat mai mult sau mai puţin impus 
Serenissimei Republici, Suveranul Pontif a făcut o nouă mişcare 
incorectă, de data asta în defavoarea Franţei, ţara în care găsise 
azil şi protecţie pe când îl vâna clanul Borgia. 

Louis al XII-lea repeta experienţa tristă a predecesorului său, 
care se înfundase cu întreaga lui armată în smârcurile italiene, 
momit de şefi de stat incorecţi, care îi ofereau în schimbul 
cooperării teritorii însemnate. Odată rolul său jucat, era invitat 
cavalereşte să le părăsească. Dar cum nu se lăsa convins, un 
nou război se profila între foştii aliaţi. 

Papa plănuise să atace pe mai multe fronturi deodată. 
Elveţienii aflaţi în serviciul său şi venețienii îl încurajau. El voia 
să confişte pământurile ducelui Alfonso de Ferrara, rămas 
credincios francezilor. 

Louis al XII-lea şi-a anunţat intenţia de a organiza un conciliu 
care să ceară destituirea Vicarului lui Hristos, care la rândul său 
l-a ameninţat cu excomunicarea şi i-a retras titlul onorific de 
rege catolic, în acelaşi timp, a ordonat arestarea cardinalului de 
Clermont şi excomunicarea tuturor cardinalilor francezi sau 
favorabili Franţei. 


Enervat de lipsa entuziasmului nostru pentru noul său război, 
care susţinea, evident, propriile lui interese, a avut impertinenţa 
să ne amenințe cu armele sale spirituale şi pământene. 
Venețienii, gata să moară pentru a-şi apăra patria, ezitau să-şi 
verse sângele pentru gloria papei. 

Pentru că Louis al XII-lea dispunea încă de forţe armate 
considerabile, papa îi determină pe regii Spaniei şi Angliei să se 
alieze împotriva lui. În locul Veneţiei, Franţa devenea inamicul 
lumii creştine asmuţite de şeful ei, Vicarul lui lisus Hristos. 

În fruntea a douăzeci şi cinci de mii de elveţieni, sprijiniți de 
trupe spaniole şi venețiene, Suveranul Pontif s-a năpustit asupra 
Bolognei, care se afla în mâinile francezilor, de altfel nu prea 
numeroşi. A reuşit să pună mâna pe oraş fără să înfrunte o 
rezistenţă prea înverşunată. Şi-a început stăpânirea acordând 
marelui său favorit, cardinalul Alidosi, titlul de guvernator şi 
arhiepiscop al Bolognei. Ducele de Urbino a primit misiunea să-l 
apere cu trupele sale. 

larna grea şi furtunile de zăpadă, neobişnuite în Italia, i-au 
depăşit vitalitatea, energia şi voinţa de a lupta cu arma în mână. 
S-a întors la Roma învins de forţele naturii. Bolnav la pat, a aflat 
cu amărăciune că o gravă neînțelegere învenina relaţiile dintre 
cardinalul Alidosi, care se comporta ca un tiran, şi ducele care 
încerca în zadar să-l facă să înţeleagă că certurile riscau să le 
aducă mari neajunsuri. Prevederile lui s-au adeverit. 

Căpitanul Trivulzio, care luptase la început sub steagul 
aragonilor, pentru a se înrola mai târziu în serviciul francezilor, a 
asediat Bologna. Locuitorii au profitat de această situaţie şi s-au 
răsculat,  alungându-i pe Alidosi, pe Urbino, precum şi 
garnizoana pontificală. Au deschis apoi porţile oraşului şi i-au 
primit pe francezi ca învingători. 

Această acţiune a avut urmări de o gravitate excepţională. 
Ducele îl acuza pe cardinal de eşecul lor, conflictul a luat 
proporţii şi, în cursul unui violent schimb de insulte, d'Urbino a 
înfipt sabia în pântecele adversarului său, care şi-a dat duhul. 

Papa a avut durerea să-şi piardă favoritul şi să afle că faimosul 
lui monument care îl reprezenta cu sabia în mână a fost distrus 
de mulţime. Această statuie era opera unui anume Michelangelo 
Buonarroti, sculptor originar din Florenţa, care, după cum 
afirmau criticii, ar fi atins perfecțiunea lui Fidias, a lui Miron şi a 


lui Praxiteles. N-am avut prilejul să-i admir capodoperele. Se 
spune că este şi un pictor de mare talent şi că frescele lui sunt 
mai frumoase decât tablourile dragului nostru Giorgione. 

Avântul războinic al venețienilor scăzuse. Tinerii patricieni s- 
au întors acasă. Cei doi fii ai mei au urmat curentul general. 

Locuitorii oraşului lagunelor au răsuflat uşuraţi. Frontul se 
îndepărta de Veneţia. Păţaniile papei trezeau în schimb un mare 
interes şi o curiozitate bolnăvicioasă. De la Roma, Trevisamo ne 
transmitea zvonurile care circulau cu privire la relaţiile sodomite 
ale Suveranului Pontif cu defunctul Alidosi. Pe plan religios, 
Maximilian şi Fernando de Aragon propuseseră convocarea unui 
conciliu general, care să se întrunească la Pisa pentru a judeca, 
printre altele, jurământul făcut de papă în faţa conclavului. In 
Germania, opinia publică condanga viaţa sa pământeană şi 
religioasă. 

Totuşi, regele Prea Catolic acordase sprijinul său militar papei 
care declarase război Franţei. 

La rândul său, Maximilian visa să alipească Italia la Imperiul 
Romano-German şi să poarte dubla coroană de împărat şi de 
papă. 

Era o confuzie totală. Se desfăşurau lupte pe toate fronturile, 
dar fără să se ştie de ce. 

Curia şi Sfântul Colegiu erau în fierbere. Cardinalii loiali 
Sfântului Părinte şi cardinalii rebeli se împroşcau cu insulte. 

Pentru a-şi asigura o majoritate confortabilă - politica obliga - 
lulius a creat o nouă generaţie de cardinali loiali lui. Preocupările 
religioase treceau pe planul doi. Pentru a se opune conciliului 
potrivnic guvernării sale, care trebuia să se întrunească în 
curând la Pisa, hotărî să convoace un contraconciliu sub 
patronajul său. 

Războiul continua cu întregul lui cortegiu de consecinţe 
deosebit de grave pentru populaţia civilă, supusă unor suferinţe 
intolerabile. 

Armatele franceze făceau cu greu faţă ofensivei trupelor 
pontificale, sprijinite de importante forţe spaniole comandate de 
Raimondo de Cardona, viceregele Neapolelui, şi de slavonii lui 
Andrea Gritti. Impreună au reuşit să cucerească Brescia, pentru 
ca apoi să asedieze Bologna. 


Tocmai în aceste momente a intervenit, deux ex machina, un 
tânăr căpitan general, Gaston de Foix, nepot al regelui Louis al 
XII-lea. S-a năpustit asupra Bolognei şi a pus pe fugă inamicul, a 
recucerit Brescia, unde, după o luptă eroică, Gritti, guvernatorul 
nostru, a căzut prizonier, apoi s-a îndreptat în marş forţat spre 
Ravenna, a surprins grosul armatei Ligii şi a zdrobit-o. A fost 
unul dintre cele mai mari şi mai sângeroase dezastre 
înregistrate de istoria Italiei. Artileria ducelui de Ferrara avusese 
o contribuţie importantă la această victorie răsunătoare. Printre 
prizonieri se aflau cardinalul Giovanni de Medici, reprezentantul 
papei, Fabrizio Colonna şi marchizul de Pescara. Mii de morţi au 
căzut pe câmpul de luptă. 

Când i s-a adus la cunoştinţă îngrozitoarea veste, papa şi-a 
dezlănţuit mânia. Apropiaţii săi l-au auzit urlând, plângând, 
tremurând şi rostind ameninţări nesăbuite. Apoi, panica a 
cuprins toată lumea. Gaston de Foix declarase că următorul său 
obiectiv va fi Roma. Vestea morţii sale a venit la scurt timp după 
aceasta şi a provocat o bucurie unanimă. Partizanii papei 
jubilau. 

Dispariţia tânărului şi gloriosului căpitan general a însemnat 
sfârşitul puterii franceze în Italia. 

Pierderea Paviei şi a Astiei, urmată de eliberarea Genovei au 
precedat părăsirea Romagnei şi dispariţia conciliului antipapal. 

Ducele de Ferrara, aliat credincios al lui Louis al XII-lea, 
temându-se să nu fie arestat şi judecat pentru crimă de înaltă 
trădare, şi-a părăsit ducatul şi a dispărut. Papa nu-i putea ierta 
căsătoria cu Lucrezia Borgia. 

lulius al Il-lea a declarat triumfător: 

— Am alungat barbarii din Italia! Dar misiunea care ne-a fost 
încredinţată de Dumnezeu încă nu s-a terminat! 

Ce voia să spună papa? Asupra cui îşi va mai abate mânia?... 

Locuitorii Veneţiei au răsuflat uşuraţi. Pericolul, marele pericol, 
fusese înlăturat. Eliberaţi de apăsătoarea tensiune nervoasă, îşi 
descărcau energiile şi, cu o bucurie copilărească, se abandonau 
plăcerilor de tot felul. Serbări publice şi particulare, baluri, nunţi, 
reprezentații teatrale, defilări de gondole încărcate cu flori, 
întreceri sportive, curse de cai. Dar există şi un revers al 
medaliei. Excesele se dezlănţuiseră. Scandaluri, jocuri de cărţi 
măsluite, dueluri, orgii... 


Violenţe inutile, răpiri, violuri, furturi, crime cu şi fără motiv au 
impus Consiliului celor Zece şi Curţii Criminale o activitate 
neîntreruptă. Sebastiano Bollani, Alessandro  Navagero, 
Baltasare Molin, tineri patricieni acuzați de furt, au fost 
condangaţi la moarte şi executaţi. Giorgio Bragadin, care 
abuzase de o tânără fată, a primit aceeaşi pedeapsă. Tatăl său, 
unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, a găsit prilejul să-mi 
vorbească fără să fim auziţi de consilierii Senioriei, care îmi 
supravegheau toate mişcările, toate întâlnirile. 

— Leonardo, te implor, salvează-mi băiatul! La sfârşitul 
săptămânii va trebui să îndure pedeapsa capitală. Nu pot să 
concep o asemenea nenorocire... 

— Sunt dezolat! Ştii prea bine că am mâinile legate. Patriarhul 
Veneţiei, care a îndrăznit să intervină pentru Gaspare Valier, 
condangat la moarte pentru că a omorât un biet funcţionar care 
încasa taxe, a fost demis din funcţie, fiind socotit nedemn să 
mai poarte cârja pastorală. Sentinţele Consiliului celor Zece sunt 
suverane... 

Bătrânul Bragadin a plecat plângând... 

Într-adevăr, nu puteam să fac nimic... 

Nu voi uita niciodată chipul întunecat al lui Andrea Morosini, 
avogador, care a cerut ca pedeapsa cu moartea să fie aplicată 
propriului său fiu. Acesta se făcuse vinovat de a fi sărutat în 
biserică o tânără fată, căreia i-a sustras şi un inel fără prea mare 
valoare. 

— Arestaţi-l! Spânzuraţi-l! Tăiaţi-i capul!... 

O sută de tineri nobili au fost condangaţi la amenzi mari şi 
exilați pentru că în plină noapte, fiind beţi, au trecut pe cheiuri 
şi au deteriorat gondolele legate la chei... 

Această severitate faţă de nobili subliniază egalitatea tuturor 
cetăţenilor venețieni în faţa legii. Era posibil ca pentru acelaşi 
delict muritorii de rând să primească pedepse mai puţin grele 
decât nobilii. 

Această intransigenţă contribuia la întărirea prestigiului 
justiţiei şi sublinia corectitudinea judecătorilor. 

Intr-o zi am avut o experienţă plăcută. Andrea Gritti s-a întors 
la Veneţia, eliberat din captivitate de regele Franţei, care îi 
oferise ospitalitate la Curtea sa. Tratat cu toate onorurile, el 
avusese câteva întrevederi cu suveranul. Gritti ne aducea un 


proiect de alianţă. Atitudinea lui ne-a părut suspectă. 
Schimbarea partenerilor de azi pe mâine nu corespundea 
politicii noastre tradiţionale. Am decis să analizăm această 
decizie fără grabă. 

La Veneţia aproape că uitasem problemele care mai 
frământau ltalia şi care se desfăşurau departe de graniţele 
noastre. Eram informaţi de ultimatumul trimis florentinilor de 
papă. Să accepte de bunăvoie înapoierea Medicilor sau vor fi 
forţaţi să o facă. 

Au preferat a doua variantă. 

Era însă o chestiune care nu ne privea direct. 

Apoi am aflat - pe o cale ocolită - că papa voia să atace 
Spania, care câştigase în ltalia o autoritate inadmisibilă. Dar 
pentru a-l lovi pe Fernando Catolicul, papa trebuia să se asigure 
de un alt aliat capabil să combată influenţa lui crescândă. 

Şi l-a găsit în persoana lui Maximilian, care dispunea acum de 
o armată mare, dar nu avea bani să o întreţină. Au avut loc 
negocieri secrete, care au dus la un acord. Vaticanul va finanța 
apropiatul război. În schimbul concursului său, calicul pretindea 
Vicenza şi Verona, posesiuni venețiene. Suveranul Pontif a 
acceptat formula şi tratatul a fost semnat într-un cadru solemn. 
Această manevră nedemnă a indignat Senatul. Consilierii 
Senioriei, surprinşi, nu puteau înţelege această trădare. Eram 
aliaţii papei. Lipsa lui de scrupule era cunoscută şi 
arhicunoscută. Dar de data asta depăşise limitele. El, care se 
declara un apărător al Italiei eliberate de barbari, garanta 
împăratului posesiunea a două oraşe italiene. Pentru a asigura 
succesul combinațiilor sale politice, recunoştea implicit 
drepturile germanilor asupra Lombardiei, pe care de altfel 
aceştia o revendicau stăruitor de mai multă vreme. 

În acelaşi timp, el ameninţa Franţa cu interdicţia, dacă nu 
acceptă anularea Pragmaticei Sancţiuni... 

Senatorii noştri cei mai naivi, care se mai îndoiau de reaua- 
credinţă a papei, au primit o confirmare oficială când Senioria a 
primit un mesaj ultimativ. Ni se cerea să predăm imediat 
germanilor Vicenza şi Verona, să plătim două sute cincizeci de 
mii de ducați anual pentru învestitura Padovei şi un tribut anual 
de treizeci de mii de ducați. În cazul unui refuz, Suveranul Pontif 
va folosi armele sale spirituale şi temporale şi totodată va fi 


declarată starea de război între Imperiul German şi Serenissima 
Republică. 

Desigur, am respins fără nici-o ezitare aceste pretenţii 
ultimative. Invitat să se alăture unei noi Ligi, Regele Catolic s-a 
arătat reticent. Papa făcuse imprudenţa să declare faţă de 
cardinalul Grimaldi: „Dacă Dumnezeu îmi mai dă zile, îi voi 
elibera şi pe napolitani de jugul care îi apasă!”. 

Surprins de reacţia negativă a Veneţiei, papa s-a făcut negru 
de furie. Nu se aştepta la un eşec. Mânia lui a crescut când a 
aflat că agenţii noştri diplomatici i-au înmânat regelui Franţei un 
mesaj clar: Serenissima Republică acceptă alianţa propusă de 
regele Louis al XII-lea. 

Obişnuit să-şi impună cu orice preţ voinţa, papa constata că 
agresivitatea se întorcea împotriva sa şi că un nou război de 
mari proporţii ameninţa să însângereze ltalia. Franţa încă mai 
dispunea de o forţă armată impresionantă, care nu aştepta 
decât să-şi dovedească valoarea pe câmpul de luptă. A 

Sănătatea deja precară a Suveranului Pontif s-a resimţit. In 
timp ce pregătirile unui apropiat război continuau cu 
înverşunare, tensiunea lui nervoasă creştea. Se temea de o 
alianţă între Franţa şi Elveţia, expertă şi ea în jocul dublu. 

În ajunul Crăciunului, papa a căzut la pat. În pofida îngrijirilor 
date de opt medici, care vegheau cu schimbul la căpătâiul lui, o 
ameliorare a sănătăţii sale întârzia. Preocupat de monumentul 
său funerar, care trebuia să-i imortalizeze gloria, l-a chemat pe 
Michelangelo şi i-a ordonat să-l termine cât mai repede. Nu şi-a 
uitat nici rudele, pe care le-a copleșit cu privilegii. Printre altele, 
a ordonat ca nepotul său, ducele d'Urbino, să fie învestit pe 
viaţă ca vicar la Pesaro. 

înconjurat de o mână de cardinali, cei mai devotați, şi-a dat 
duhul. Apologeţii săi au consemnat că o mulţime imensă a 
asistat la funeralii, manifestând o mare venerație, ca şi când ar 
fi fost vorba de însuşi trupul Sfântului Petru. li atribuiau gloria de 
a fi salvatorul papalității şi îl comparau cu marele Innocent al IIl- 
lea. 

Duşman înverşunat al Veronei, avid de glorie şi de sânge, îşi 
pierduse simţul realităţii. Ca şi Innocent al III-lea, îşi imagina că 
este centrul Universului. Setea lui de violenţă, crizele sale de 
furie erau în contradicţie cu misiunea lui sacerdotală. Pasionat 


de vânătoare - distracţie profană, nepotrivită cu spiritul 
ecleziastic - nu a ezitat să hotărască personal condangări la 
pedeapsa capitală, trimițând oamenii să li se taie capul pe 
butuc. 

Guicciardini, un tânăr şi foarte dotat doctor în filosofie, pe care 
l-am cunoscut personal şi care avea intenţia să scrie o istorie a 
Italiei, spunea despre lulius al Il-lea că nu era preot decât prin 
odăjdiile pe care le purta. 

Noi, venețienii, nu putem uita că a urmărit cu înverşunare 
nimicirea Republicii noastre. 

Urmaşul său, Leon al X-lea, i-a continuat politica, reaprinzând 
războiul între liga alcătuită din Statul Pontifical, Germania şi 
Spania, împotriva noastră, a venețienilor, aliaţi de nevoie cu 
francezii... Incă o dată vărsare de sânge, morţi, distrugeri, 
lacrimi şi suferinţe... 

Încă o dată papalitatea a luat drept ţintă Veneţia... 

SELIM I 

sultan al Imperiului Otoman, calif al islamului, poreclit Yavuz - 
cel groaznic 

Tatăl meu, Baiazid Sultan, spunea cu umorul lui acid: 

— Papa Alessandro Borgia a fost cel mai ieftin ucigaş plătit de 
mine, iar urmaşul său este astăzi mai eficient, mai necesar 
decât un paşă cu trei tuiuri... 

Intr-adevăr! Să plăteşti 300 000 de ducați stăpânului 
Vaticanului pentru lichidarea lui Djem era un preț avantajos, 
impus de rațiuni de stat. 

Cât despre lulius al II-lea, acesta merita recunoştinţa şi elogiile 
noastre cele mai entuziaste, pentru că a întărâtat Europa 
creştină să distrugă Veneţia, singurul stat italian capabil să se 
opună expansiunii noastre şi care s-a luptat cu noi fără încetare, 
de la pătrunderea noastră în inima Imperiului Bizantin ros de 
carii... 

Asasinarea lui Djem se înscrie în tradiţia familiei noastre. 
Osman Gazi, întemeietorul puternicei dinastii a Osmanlâilor, a 
deschis seria asasinatelor, ordonând executarea unchiului său 
Dundar, care încercase să-i răpească tronul. 

Orhan, fiul şi urmaşul său, n-a fost obligat să recurgă la 
această măsură extremă, pentru că fratele lui mai mare, Aladin, 
s-a supus de bunăvoie fratelui mai mic care, profitând de 


slăbiciunea bazileilor, s-a instalat solid în Europa, ca să nu o mai 
părăsească niciodată. 

Orhan a avut şase fii. Murad, cel mai energic dintre ei, sprijinit 
în secret de congregația așâșilor, a recrutat dintre aceştia 
ucigaşi plătiţi care i-au lichidat pe trei dintre fraţii săi, Soliman 
Paşa, Sultan şi Kasim, în timpul domniei tatălui lor, fără să lase 
cea mai mică urmă. Soliman, cel mai vârstnic, un comandant 
militar înnăscut, deci posibil rival, a fost primul care a murit într- 
un accident de vânătoare foarte bine înscenat. Sultan a avut 
acelaşi sfârşit. Pentru că nu era bine ca „întâmplările” să se 
repete şi pentru a nu trezi bănuieli, Kasim a murit otrăvit. 

Profund mâhnit, indignat de această serie de decese, tatăl lor 
a fost răpus de o congestie cerebrală. Credincioşii așași s-au 
grăbit să-l proclame pe Murad sultan al Imperiului, 
îndepărtându-l pe Kalil, care, în ordinea succesiunii, ar fi trebuit 
să se încingă cu sabia lui Osman. Din nefericire, un argument 
pleda împotriva lui. Mama sa era o prinţesă bizantină, Teodora, 
fiica Bazileului loan al Vi-lea Cantacuzino. Așăşii nu puteau 
admite prezenţa unei creştine pe tronul Osmanlâilor. Această 
interdicţie religioasă a avut drept urmare asasinarea prin 
strangulare a lui Kalil. Ibrahim, mezinul, a avut aceeaşi soartă. 

Proclamat sultan, Murad | a purtat numeroase războaie în 
Balcani şi în Asia, obţinând pretutindeni succese remarcabile. 
După bătălia de la Kosovo, care a pus capăt puterii sârbilor, a 
căzut victimă unui atentat laş. Un ofiţer inamic, Milos Obilici, un 
transfug, a reuşit să intre în cortul în care sultanul sărbătorea 
victoria, s-a apropiat de el şi i-a înfipt un cuţit în burtă. Înainte 
de a muri, Murad l-a numit succesor pe fiul său, Baiazid |. 

El este cel care a oficializat - din raţiuni de stat - asasinarea 
fraţilor de către sultanul care urca treptele tronului. 

Înainte de moartea părinţilor lor, tinerii prinți de sânge 
imperial, care purtau titlul de ce/eb;, se spionau cu o ură 
amestecată cu teamă, pentru că erau siguri că vor fi strangulaţi 
de fratele lor mai mare sau de unul dintre cei care prin manevre 
ascunse va reuşi să-şi însuşească puterea imperială. 

Unii sultani nu erau prea prolifici. In ciuda sutelor de odalisce 
care populau haremul imperial - cadâne, heseki, ikbal, gozdi şi 
gedicli - puţine dintre ele deveneau mame, pentru că cei mai 
mulţi sultani preferau compania icoglamlor, adolescenți 


atrăgători, care după ce împlineau optsprezece ani deveneau 
cele mai bune cadre ale cavaleriei otomane. 

Noi, turcii, nu suntem singurii care avem aceste gusturi. 
Bizantinii ne-au învăţat că vechii romani obişnuiau să spună că 
se culcau cu femeile pentru a face copii, dar se culcau cu băieţii 
pentru a face dragoste. 

Cât despre obiceiurile italienilor din zilele noastre, să nu mai 
vorbim. Subiectul este prea banal pentru a-i acorda o atenţie 
deosebită. 

Dar să revenim la Baiazid Sultan, urmaşul lui Murad |. El şi-a 
inaugurat urcarea pe tron ordonând strangularea fratelui său 
Yacub, care alergase la căpătâiul tatălui său rănit, fără să ştie că 
acesta îşi dăduse sufletul. 

Baiazid hotărâse ca pe viitor prinții de sânge imperial să fie 
ucişi prin strangulare, pentru că legea Coranului interzice 
adevăraţilor credincioşi să verse sângele rudelor apropiate. 

Baiazid a fost un mare războinic. Dintre bătăliile câştigate, cea 
de la Nicopole, împotriva necredincioşilor cruciați, a reprezentat 
culmea carierei sale. Sfârşitul domniei lui va fi umbrit de fatala 
înfrângere pe care i-a administrat-o Timur Lenk la Ankara. Căzut 
prizonier şi închis într-o cuşcă, a înghiţit otrava ascunsă sub 
piatra unui inel, deşi sinuciderea este interzisă de Coran. 

Dezastrul de la Ankara a fost urmat de haosul perioadei care a 
durat până la cucerirea tronului. Cei şase fii ai lui Baiazid - în 
ordine cronologică Soliman, Isas, Musa, Mustafa, Mahomed şi 
Kasim - s-au luptat între ei pentru a cuceri puterea. Cu excepţia 
lui Mahomed, toţi au dispărut printr-o moarte violentă: Isas - 
strangulat în baie de spionii lui Soliman; Soliman - ucis din 
ordinul lui Musa; Musa - decapitat; Mustafa s-a refugiat la 
bizantini, care au vrut să se folosească de el ca de o marionetă, 
în cele din urmă, a căzut în mâinile turcilor, care l-au executat. 
Proclamat sultan la optsprezece ani, Mehmed | a luptat ca un 
leu cu duşmanii islamului. În timpul domniei lui, o sută de galere 
venețiene sub comanda unui oarecare Giovanni Loredan au 
distrus flota noastră de război în largul portului Gallipoli. 

Dar acum ne răzbuna Papa lulius al Il-lea, care a purtat 
războiul în inima păcătoasei republici a lagunelor. 

Mort la vârsta de treizeci şi doi de ani, Mehmed | a fost urmat 
de Murad al Il-lea, care a nimicit la Varna o nouă cruciadă a 


ghiaurilor. Capul regelui Ungariei, ucis de un ienicer, a fost 
înfăţişat în vârful unei suliţi sultanului victorios. Cardinalul 
Cesarini, reprezentantul papei, a fost pus în lanţuri şi aruncat în 
închisoare. 

Urmaşul lui Murad al Il-lea, marele sultan Mahomed al II-lea, 
este mai presus de orice elogii. Cuceritor al Constantinopolului, 
el s-a afirmat prin geniul său militar, prin uimitoarea sa 
capacitate politică, fiind socotit cel mai ilustru sultan al tuturor 
timpurilor. Nutresc o admiraţie fără margini pentru el şi mă 
mândresc de a fi nepotul său. 

Şi-a dovedit din nou înţelepciunea când a dispus strangularea 
fiului său mai vârstnic, Mustafa, un mare războinic, dar irascibil, 
imprudent şi foarte violent, spre deosebire de fiul cel mic, tatăl 
meu, Baiazid, care dădea dovadă de moderație, de un spirit 
diplomatic şi de o capacitate care îi permiteau să facă faţă celor 
mai grave crize. Bunicul meu, Mahomed al Il-lea, este cel care a 
definitivat codul de legi al dinastiei Osman, în baza căruia 
sultanul îşi poate ucide fraţii pentru raţiuni de stat. 

În ciuda calităţilor sale, tatăl meu a fost urmărit de nenoroc. A 
pierdut un război cu mamelucii, stăpânii Egiptului, iar flota 
noastră de război a fost distrusă de galerele venețiene în largul 
Dardanelelor. 

Era înconjurat de comandanţi militari incompetenţi, care-i 
dădeau sfaturi proaste. 

Este însă adevărat că avea un caracter paşnic, nepotrivit cu 
timpul său, prefera convorbirile diplomatice campaniilor 
sângeroase. Dar astăzi tratatele nu au nici-o valoare. Şefii de 
stat sunt nişte mincinoşi înrăiţi, nişte indivizi lipsiţi de credinţă şi 
lege. 

Înaintea marii bătălii de la Varna, sultanul Murad al II-lea 
semnase un tratat de pace cu Ladislas, regele Ungariei. 

Papa Eugenio al IV-lea va organiza o nouă cruciadă împotriva 
noastră. Întrebat de suveranul ungar care invoca tratatul 
semnat recent cu sultanul, papa i-a răspuns în scris: „Un 
jurământ, chiar dacă este sfânt, nu te leagă faţă de 
necredincioşi şi înseamnă să faci un act pios şi plăcut lui 
Dumnezeu dacă îl încâlci pentru a-i nimici pe aceia care ÎI 
batjocoresc.” 


Acest exemplu îmi ajungea. Încă un argument care îmi întărea 
convingerea că trebuie să fii neiertător faţă de duşmani şi că nu 
trebuie să te încrezi în cuvântul lor... 

Când eram copil, învățătorul meu, un savant cucernic, îmi 
vorbea adesea de strămoşii mei. Mi-a spus, de exemplu, că 
Murad al Il-lea, care ordonase strangularea fratelui său mai mic 
Mustafa - lucru destul de obişnuit - a avut ideea genială de a le 
scoate ochii celorlalţi doi fraţi, Mahmud şi Yusuf... 

Relaţiile mele cu sultanul, tatăl meu, s-au răcit când l-a ales ca 
urmaş pe fratele meu mai mare, Ahmed, care nu era iubit de 
ieniceri. 

In ciuda respectului pe care i-l purtam, am mobilizat trupe 
pentru a-l combate. În paralel, am organizat în amănunt 
asasinarea fratelui meu Korcud, un posibil rival. Au mai fost 
înghiţiţi şi cinci nepoți în acest grup familial dus la tăiere... 

Un mic război civil, un vârtej de victorii şi de înfrângeri pentru 
ambele părţi, s-a terminat prin capturarea moştenitorului 
desemnat, Ahmed, care a fost strangulat după toate regulile 
artei. 

Situaţia tatălui meu devenea insuportabilă. A înţeles că nu-i 
rămânea decât să îndure consecinţele şi să abdice în favoarea 
mea, ceea ce a şi făcut, nu fără regrete. 

In drum spre exil, s-a stins otrăvit. Mărturisesc că am fost de 
acord cu această măsură extremă, care înlătura viitoare 
complicaţii... Am avut patru fii. Murad, Mahomed, Soliman şi 
Abdulah. 

Numeroasele mele treburi, al căror scop era întinderea 
Imperiului Otoman dincolo de limitele imposibilului, nu m-au 
împiedicat să le studiez caracterul, calităţile şi defectele. 
Această îndelungată supraveghere mi-a permis să ajung la 
concluzia că numai Soliman merita să mă urmeze. Am luat deci 
o hotărâre radicală. Să ordon să fie lichidaţi Murad, Mahomed şi 
Abdulah, pentru a-l scuti pe fiul meu ales să suporte, după ce va 
ajunge la putere, rivalităţile dintre fraţi. Desigur, am fost bine 
inspirat. Citisem în ochii lui scânteia geniului. Poporul turc, 
poporul meu, m-a poreclit ce/ groaznic. Cred că am meritat 
porecla. 

Şahul Persiei, Ismail, acordase azil unuia dintre nepoţii mei, 
care fugise înainte de sosirea călăilor care ar fi trebuit să-l 


stranguleze. Drept represalii, am ordonat recensământul tuturor 
perşilor care trăiau pe teritoriul imperiului meu. Erau patruzeci 
de mii. Am hotărât executarea lor neîntârziată. Scandalizat, 
indignat, Ismail şi-a adunat armata şi a trecut ca vântul graniţa 
noastră. Riposta mea a fost înspăimântătoare. l-am nimicit 
trupele şi am ordonat să fie executaţi toţi prizonierii, fără 
excepţie. Apoi, am anexat la Imperiul Otoman tot ţinutul dintre 
Tigru şi Orontes. 

Am năvălit în Siria şi în Egipt, ţări stăpânite de mamelucii care 
respinseseră armatele tatălui meu. De data asta însă, au avut 
de-a face cu un adversar crud, care ştia ce vrea. 

l-am zdrobit. Vreo zece mii dintre ei au îngrăşat câmpurile de 
luptă. Cincizeci de mii de prizonieri au fost executaţi. Sultanului 
egiptean, luat prizonier, i s-a tăiat capul. 

După puţin timp, Algeria a devenit o provincie turcă. 

Cucerind Mecca cea venerată şi Medina cea iluminată, două 
oraşe sfinte, mi-am luat titlul de Comandor al Drept- 
credincioşilor şi înalta demnitate de Calif al Islamului. 

Am ordonat construirea unui mare şantier naval şi crearea 
unei puternice flote de război, capabilă să se împotrivească 
puternicelor galere venețiene şi spaniole. 

Spre deosebire de tatăl meu, bunătatea personificată, eu m- 
am impus prin teroare. In opt ani am dispus executarea a şapte 
mari viziri şi a sute de ofiţeri. 

Frontierele asiatice şi africane deveniseră absolut sigure. Din 
partea asta, imperiul nu avea de ce să se teamă. 

Fiului meu Soliman îi va rămâne sarcina să cucerească Europa 
Occidentală, pentru a îndeplini dorinţa lui Baiazid Ilderim, care 
visa să dea ovăz cailor din pristolul instalat în altarul bisericii 
Sfântul Petru din Roma. 

Într-o zi, mi-am exprimat dorinţa de a-i masacra pe toţi 
creştinii din imperiul meu care nu se vor converti la islamism 
într-un termen scurt. 

Şeicul Islam Djemali a reuşit să mă convingă să renunţ. 

— Coranul nu-i obligă pe ghiauri să treacă la islamism. Apoi, 
mai există şi un aspect economic. Creştinii care adoptă credinţa 
noastră devin privilegiați. Dacă toţi ar fi stăpâni, cine ar îndeplini 
corvezile cele mai umilitoare? Să-i lăsăm să-şi poarte crucea! 
Este în interesul tuturor!... 


LOUISE de SAVOIA 

ducesă de Angoulême, mamă a regelui 

Am fost întotdeauna animată de o arzătoare sete de 
răzbunare. Să-i pedepsesc fără milă pe toţi cei care m-au făcut 
să îndur umilinţe, care m-au înjosit intenţionat. Să le aplic 
corecţii tuturor celor care au abuzat de naivitatea mea, de 
încrederea mea şi care sub masca unei false bunăvoinţe mă 
foloseau ca instrument al intereselor meschine. Să mă răzbun 
pentru jignirile care mi se aduceau fără teamă de consecinţe, 
pentru că mă considerau prea neînsemnată ca să pot riposta. 

Dar am notat totul. Răutăţile şi insultele, vicleniile şi 
trădările... 

La doi ani am fost logodită cu contele d'Angoulême, care 
făcea parte din ramura cadetă a Casei regale de Valois. 

Eu însămi eram un vlăstar al Casei imperiale de Savoia, iar 
mătuşa mea, Charlotte, se căsătorise cu regele Louis al XI-lea. 

La prima vedere se putea spune că a fost vorba de o legătură 
matrimonială strălucită. Realitatea era însă murdară. Femeile 
din categoria mea nu sunt decât piese de schimb într-un joc de 
capcane pentru păsărele. Tatăl meu, Philippe de Bresse, era un 
descendent al familiei de Savoia, sărăcit în urma cheltuielilor 
nesăbuite făcute fără să dispună de venituri corespunzătoare. 

În afară de propria mea persoană, cu totul neglijabilă la acea 
vreme, nu aş fi putut aduce viitorului meu soţ nici-o zestre... Ei, 
da, eram mai săracă decât lov... 

Contele Charles d'Angoulême, viitorul meu soţ, ruinat cu 
desăvârşire, era obligat să facă tot felul de expediente pentru a- 
şi întreţine amanta, Jeanne de Polignac, pe fata lor, care se 
numea tot Jeanne şi căreia i se dăduse titlul de mongrelă a 
domnului conte. Mai avea încă două fete naturale, cu mame 
necunoscute. 

În ciuda situaţiei materiale precare, visa la independenţă, 
avea tresăriri de orgoliu şi dorinţa arzătoare de a-şi impune 
puterea pe pământul Franţei. Dar îi lipseau mijloacele pentru a 
reuşi, banii pentru întreţinerea unei armate, indispensabilă 
pentru a înfrunta puterea absolută a regelui, agresivitatea, 
inteligenţa şi spiritul inventiv al unui răzvrătit. 

În schimb, suveranul său, Louis al XI-lea, era una dintre acele 
personalităţi dotate de natură cu o capacitate politică puternică, 


inepuizabilă, cu un spirit viclean, cu o perfidie şi o cruzime care 
îl făceau de neînvins. Il înfruntase şi pe tatăl său, o adusese şi 
pe soţia sa - mătuşa mea - într-o stare de năuceală totală 
pentru a o putea brutaliza după bunul plac, îşi nimicea 
adversarii şi se impusese drept primul şef de stat absolut din 
Europa. 

Obligându-l pe Charles d'Angoulême să accepte o soţie 
săracă, îl lipsea de orice mijloace financiare, de orice sprijin 
politic pe care o femeie bogată, cu puternice relaţii de familie, i 
l-ar fi putut aduce. Charles, îmblânzit de frica de fi întemnițat 
sau închis într-una din cuştile de fier din înfricoşătorul castel 
Loches, îşi pierduse curajul de a-i mai rezista. Cu aripile frânte, 
se supunea ascultător celor mai absurde ordine ale asprului şi 
neîndurătorului său rege. 

Vărul său, ducele Louis d'Orleans, un răzvrătit înnăscut, 
încercase să-l atragă în sfera lui de influenţă atunci când 
îndrăznise să înfrunte ordinele regelui. Timpul petrecut în 
închisoare de nesupusul duce învins şi adus la realitate i-a servit 
drept lecţie... 

Mi-am petrecut primii ani de viaţă sub tirania ducesei Anne de 
Franţa, care moştenise caracterul aspru, întunecat, neîngăduitor 
al augustului său tată şi care supraveghea cu stricteţe educaţia 
mea. Guvernanta care mi se hărăzise, o doamnă din mica 
nobilime, se ferea de ea ca de foc. Căsătorită cu contele de 
Beaujeu - un Bourbon - Anne avea comportarea unei mari 
doamne, ţâfnoasă, conştientă de inteligenţa, de puterea şi de 
sorgintea ei regală. Işi tiraniza anturajul impunându-i reguli de o 
strictă moralitate. Doamnele sale de onoare, care depăşiseră 
patruzeci de ani, nu mai aveau voie să se fardeze, nici să poarte 
rochii ţipător colorate. Domnişoarele de companie erau supuse 
unei discipline monahale. Cochetăria, zâmbetele, glumele cu 
tinerii gentilomi de la Curte erau interzise. Numai logodnicii 
aveau voie să le strângă mâna sau să le vorbească în particular. 
Idilele cele mai nevinovate atrăgeau expulzarea de la Curte a 
celor în cauză. 

Faţă de mine se comportase cu o răceală care mă îngheţa. 
Severitatea cu care eram tratată mă făcuse, în ciuda vârstei 
mele fragede, bănuitoare, ipocrită, expertă în a-mi ascunde 
adevăratele sentimente sub masca unei supuneri acceptate cu 


bucurie şi recunoştinţă. Simţeam că nu mă poate suferi şi în 
secret încercam acelaşi sentiment... 


Când am atins pragul vârstei de doisprezece ani, căsătoria 
mea cu Charles d'Angoulême a fost celebrată. Dar această 
uniune matrimonială care-l lăsa rece avea să se consume abia 
trei ani mai târziu - şi asta din iniţiativa mea. 

Instalată la castelul Cognac, o reşedinţă conjugală modestă, a 
trebuit să mă obişnuiesc cu o situaţie stranie, pe care în parte 
mi-o imaginasem... 

Louis al XI-lea, care formase Franţa potrivit ideilor sale şi care 
crease o lume marcată de personalitatea sa, nu a fost în stare 
să întemeieze o familie la înălţimea geniului care-l caracteriza. 

Unicul său fiu, viitorul Charles al VIll-lea, era un prostănac şi 
un molâu pe care unii comentatori îl considerau cretin. Aspectul 
lui fizic era respingător. Un fel de broscoi cu capul mare şi ochii 
bulbucaţi, cu o expresie idioată, urechi clăpăuge şi nişte picioare 
subţiri care susțineau un corp mic şi îndesat. 

Soţia lui, Anne de Bretania - expresie a unei relaţii politice 
expansioniste prin mijlocirea unei femei - avea o înfăţişare 
comună şi, fără prea mare bunăvoință, îi dăruise ducatul breton, 
dar nu şi un moştenitor de sex masculin, care să continue 
dinastia. Biata Anne făcuse eforturi eroice pentru a aduce pe 
lume trei băieţi - care însă au murit nevârstnici - şi o fată pe 
jumătate idioată. 

Părerea mea în legătură cu membrii familiei de Valois şi cu 
progenitura respectivă ar putea să pară răuvoitoare. Dar ea nu 
este decât reflectarea purtării lor faţă de mine... 

La Cognac am găsit-o pe Jeanne de Polignac, care locuia 
acolo. Înainte de a pleca de la Amboise la domiciliul conjugal, 
perspectiva de a-i întâlni pe amanta oficială, pe cei doi fraţi ai 
ei, Jean - majordom şi Elie - prim scutier, precum şi pe cele trei 
mongrele, îmi inspira o oarecare îngrijorare, îmi imaginam un 
front comun împotriva mea pregătit să-mi facă viaţa imposibilă. 

Nu eram îndrăgostită de Charles, care la treizeci de ani avea 
înfăţişarea unui bătrân greoi, obosit, acru şi care bombănea un 
fel de mormăieli ininteligibile... Nu... Gelozia nu-mi crea 
insomnii. Dar după mahmureala de la Amboise mă temeam să 
nu cad între Scylla şi Charybda... 

Mă aşteptam la o surpriză întunecată, dar s-a întâmplat exact 
pe dos... 


Jeanne de Polignac m-a primit cu un zâmbet fermecător şi m-a 
sărutat cu o emoţionantă căldură. Fraţii ei şi cele trei mongrele 
m-au primit cu o simpatie înduioşătoare. 

Mai târziu, mi-a declarat că din primul moment i-am făcut o 
impresie extraordinară.  Prospeţimea,  prestanţa, grația, 
înfăţişarea mea armonioasă, demnă de o splendidă pictură, o 
cuceriseră... Evident, vorbele ei m-au impresionat plăcut. La 
Amboise nu eram obişnuită să mi se prezinte complimente. 

Cu o bunătate pentru care îi sunt recunoscătoare, m-a 
pregătit pentru rolul de soţie şi de mamă pe care aveam să-l 
îndeplinesc într-un viitor apropiat. 

— Dăruieşte-i băieţi lui Charles! Ei te vor apropia de tron!, îmi 
spunea Jeanne făcându-mi cu ochiul... 

Cuvintele ei m-au tulburat. Imi înfăţişa o perspectivă 
ameţitoare... 

Aşteptam curioasă, emoţionată, cu teamă, clipa în care va 
trebui să împart patul cu Charles şi să suport prima noapte de 
dragoste... Dar el nu părea grăbit să-şi îndeplinească datoria 
conjugală impusă de rege... 

Această clipă veni în sfârşit, dar se dovedi dezamăgitoare. Era 
ca şi când mă culcam cu tata. Cât despre Charles, lăsase 
impresia că se supune unei corvezi. De dragoste nici nu putea fi 
vorba... 

In faţa lui Dumnezeu, Jeanne rămânea unica lui soţie. Eu nu 
eram decât un detaliu, o întâmplare survenită în viaţa sa. 

Totuşi, posedam un privilegiu deloc neglijabil. Numai copiii 
mei concepuţi cu Charles vor reprezenta cu adevărat Casa 
d'Angoulême... 

Dragostea fiind ultima dintre grijile mele, am început să mă 
gândesc la perspectivele ce se vor deschide Casei d'Angoulême 
dacă voi aduce pe lume un băiat. 

Între timp, Charles al Vill-lea se războia cu Italia. Anne de 
Bretania părea incapabilă să-i dăruiască un moştenitor. 

La fel ca şi soţul meu, vărul lui, Louis d'Orléans, fusese obligat 
să se căsătorească cu Jeanne de Franţa, fiica lui Louis al XI-lea. 
Biata fată era un monstru: urâtă, şchioapă, diformă, pe jumătate 
idioată, va pune în mod fatal capăt familiei d'Orléans, fiindcă nu 
era de conceput să facă copii... Din această cauză, Louis nu va 


putea niciodată să creeze probleme descendenților direcţi ai 
familiei Valois. 

Dacă eu voi aduce pe lume un băiat, va avea şansa să-i pice 
pe cap coroana Franţei asemenea unui fruct prea copt. 

Dacă la începutul căsniciei mă feream să fac dragoste cu soţul 
meu, treptat mi-am schimbat tactica şi am început să-l provoc 
pentru a rămâne însărcinată. 

Surprins de pasiunea mea, a cedat cu timpul unor insistenţe 
care au avut drept rezultat naşterea unei fetiţe, botezată 
Margueritte. Eram foarte dezamăgită... Aş fi vrut tare mult vrut 
să fie băiat. 

În cele din urmă, eforturile mele au fost încununate de succes. 
Am născut un băiat. Un bebeluş superb, neastâmpărat, plin de 
energie. 

Charles a fost oarecum contrariat când a observat că 
manifestările mele de dragoste s-au răcit dintr-odată. 

Nu mai aveam nevoie de el. Îşi făcuse datoria. Eram pe deplin 
mulţumită. 

Prea puţin afectat de capriciile mele, a reînnodat relaţiile cu 
Jeanne, care a acceptat supusă această schimbare. 

Am organizat botezul fiului meu, cu un ceremonial princiar şi 
cu serbări strălucite. 

Mi-a produs o bucurie de nedescris profeția naşului său, 
faimosul călugăr François de Paule, un om sfânt: 

— Fiul domniilor voastre va purta pe frunte coroana regală a 
Franţei! 

Mi-a făcut plăcere... De altfel, nu făcea decât să-mi confirme 
convingerea... Purtători ai numelor Charles sau Louis s-au 
perindat din belşug. Fiul meu va fi o excepţie... François, primul 
cu acest nume... 

Mă gândesc cu mare plăcere la cea de-a doua aniversare a 
lui... Era un drăcuşor adorabil, cu ochii strălucitori, voinic, 
zburdalnic... 

În acea vreme, tatăl său s-a îmbolnăvit şi, după câteva zile de 
suferinţă, a murit. Numai Jeanne de Polignac l-a plâns. 

N-am avut timp să învăţ să-l iubesc. Relaţiile noastre nu au 
avut nimic sentimental. Ratat, tratat cu dispreţ de semenii lui, 
cred că în străfundul sufletului său mă considera răspunzătoare 
de poziţia lui minoră printre prinții de sânge... 


Văduvia mea i-a oferit antipaticei Anne de Beaujeu pretextul 
de a se amesteca în viaţa mea privată. 

— Eşti încă tânără, Louise. Ar trebui să te măriţi. Principi 
străini şi chiar suverani ar fi fericiţi să-ţi obţină mâna. Mă 
gândeam la Alfonso de Ferrara sau la regele Henry al VIl-lea al 
Angliei. Ai dreptul la o viaţă mai bună, să guşti satisfacţiile 
bogăției, să fii primită pretutindeni cu toate onorurile. 

Bunăvoinţa Annei era suspectă. Ani în şir mă tratase ca pe o 
paria, fără să-mi acorde nici cea mai mică importanţă. ŞI 
deodată, acest mare interes pentru bunăstarea şi pentru viitorul 
meu. Ducele de Ferrara nu-mi era chiar indiferent, dar Henry al 
VII-lea era un ramolit cu un picior în groapă. 

În realitate, voia să mă îndepărteze de fiul meu, să-l aducă 
lângă ea şi să-l educe după pofta ei. 

Am preferat să rămân la Cognac cu copiii mei, cu Jeanne, cu 
familia şi cu mongrelele ei, care aveau nevoie de sprijinul meu 
activ. Margueritte, fiica mea, se bucura de o inteligenţă 
sclipitoare, era dulce, afectuoasă, ascultătoare şi-şi adora fratele 
mai mic. Acest devotament pentru el mi-o făcea de două ori mai 
dragă. Singur, linguşitor, răsfăţat, François ştia foarte bine să se 
facă irezistibil, să-i supună pe toţi din jur capriciilor sale... 

Italia, Europa Occidentală ardeau. Războaiele, alianțele se 
înnodau şi se deznodau. Pentru mine, lumea se reducea la 
băiatul meu. Să-i desăvârşesc educaţia şi să-l pregătesc pentru 
viitorul său rol de monarh. Îi vorbeam adeseori despre glorioasa 
istorie a Franţei şi îi povesteam măreţele fapte de arme ale 
regilor ei. 

În acest timp, acţiunile militare ale lui Charles al VIll-lea erau 
sortite eşecului. Fără veste, acest sărman rege muri, victimă a 
unui accident tot atât de stupid ca şi persoana lui. 

Mărturisesc că am resimţit o bucurie frenetică. Ştiu că este 
necuviincios să te bucuri de răul altuia. Dar această nenorocire îl 
apropia pe François de tron, pentru că defunctul n-avea un 
moştenitor bărbat. Vărul său, Louis d'Orléans, şi-a pus coroana 
regală pe frunte. 

Neavând băieţi, micuțul meu fiu devenea moştenitorul 
prezumtiv al tronului. 

Profeţia piosului monah François de Paule prindea viaţă. 


Ştiam că Jeanne, noua regină, nu-i putea dărui copii 
augustului ei soţ. 

Dar s-au ivit complicaţii care au întunecat brusc orizontul. 
Devenit suveran absolut, Louis îşi putea permite luxul de a lua 
hotărâri capitale fără să dea socoteală nimănui. A obţinut o bulă 
papală - foarte scump plătită - care declara nulă căsătoria cu 
nefericita Jeanne. În consecinţă, a fost îndepărtată, iar regele s-a 
căsătorit cu văduva predecesorului său. 

Această căsătorie punea oarecare probleme. Era de 
notorietate faptul că Anne de Bretania îşi făcuse conştiincioasă 
datoria de soţie, dar copiii ei nu trăiau. Totuşi surprizele - pentru 
mine neplăcute - nu erau excluse. 

Noua domnie a adus schimbări mari. Fiul meu a devenit un 
personaj oficial. Louis al XII-lea a hotărât instalarea lui la 
castelul Amboise şi l-a încredinţat mareşalului Pierre de Gie, 
favoritul său, căruia i-a rezervat sarcina de preceptor. 

Am avut multe neînţelegeri cu Gie, care căuta să-şi impună 
autoritatea, considerând-o superioară autorităţii mele. Dar nici 
eu nu am cedat şi, în cele din urmă, perseverenţa mea a fost 
recompensată, pentru că am obţinut câştig de cauză. 

Îmi amintesc una din micile mizerii care, credea el, mă vor 
obliga să mă supun. Dăduse ordin ca patul lui François să fie dus 
în camera fiului său, un netrebnic pe care l-am detestat de la 
prima vedere. 

Desigur, m-am opus cu o energie excesivă. François trebuia să 
doarmă în continuare în camera mea, ca să pot să-l 
supraveghez ca şi în trecut. Am notat în jurnalul meu personal 
toate altercaţiile cu Gié, care, sătul de discuţii, m-a lăsat să-mi 
cresc copilul aşa cum voiam eu. 

l-am făcut o vizită regelui, care m-a primit cu bunăvoință. 
Anne, soţia lui, era în schimb rece, îngâmfată şi puţin 
comunicativă. Nu-l putea suferi pe fiul meu, care în mintea ei nu 
era decât un moştenitor inoportun al Coroanei. Imi spunea cu o 
urmă de ironie că va aduce pe lume un prinţ moştenitor care va 
fi tovarăşul lui de joacă. 

Am cerut pentru François ducatul de Orléans, dar Louis m-a 
refuzat pe un ton care nu admitea replică. 

Mai norocoasă, Anne de Beaujeu a primit ducatul de Bourbon 
şi dreptul să-l transmită urmaşilor ei. 


Regele arăta rău. Presupun că era măcinat de o boală care îl 
storcea de energie, pentru că era tras la faţă, avea pielea 
palidă, gălbuie şi privirea rătăcită. In general, se arăta 
binevoitor, accesibil. Dar toane frecvente îl făceau să devină 
furios. 

Deşi era montat împotriva mea de Gi€ şi de Anne de Beaujeu, 
mi-a majorat veniturile pentru a-mi permite să  întreţin 
strălucirea Casei fiului meu, care a fost numit duce de Valois, 
titlu neînsemnat în comparaţie cu acela de Orleans, care 
dispunea de posesiuni bogate.’ 

Regele îşi începuse domnia reluând operaţiunile militare 
pentru cucerirea Italiei, încheiate cu un dezastru sub 
predecesorul său. A plecat pe front însoţit de consilierii săi, 
astfel că am scăpat de prezenţa lui Gié. 

Relaţiile mele cu regina se deteriorau, în pofida tactului meu 
diplomatic. Ori de câte ori dădea naştere unui copil de sex 
masculin, care murea după puţin timp, amărăciunea, aversiunea 
ei faţă de mine şi de fiul meu creşteau în proporţie geometrică. 
Evita să discute despre acest subiect, dar eşecurile repetate o 
exasperau... 

La Curte circulau zvonuri răuvoitoare despre o pretinsă idilă 
între mine şi Saint-Gelais, şambelanul lui François. Este 
adevărat că acesta era un gentilom agreabil, spiritual, 
îndatoritor şi foarte devotat. Dar nu mi-am permis o aventură 
sentimentală, care ar fi fost rău interpretată de fiul meu. 
Repulsia copiilor pentru taţii vitregi sau pentru amanţii mamei 
lor este arhicunoscută. Nu aş fi acceptat pentru nimic în lume o 
situaţie jenantă, care l-ar fi deranjat pe François. Deşi sunt o 
femeie normală, tânără, sănătoasă, în stare să mă îndrăgostesc, 
evitam tentaţiile de această natură. 

Certurile mele cu Gié au reînceput când acesta s-a întors în 
Franţa, având în vedere că era însărcinat cu rezolvarea 
treburilor interne, în vreme ce episcopul Georges d'Amboise, 
mare favorit al regelui, îl însoțea pretutindeni şi conducea 
relaţiile diplomatice. 

Dar politica regatului mă preocupa mai puţin decât strădaniile 
Annei de a aduce pe lume un moştenitor care ar fi distrus 
viitorul regal al fiului meu. Când era însărcinată, priveam 
terorizată cum îi creşte pântecele, în aşteptarea rezultatului. Din 


fericire, n-a născut decât o singură fată care a trăit şi a primit 
numele de Claude. 

Sarcinile Annei şi afronturile constante ale lui Gié, care nu 
renunţa la încercările de a-şi pune amprenta asupra educaţiei lui 
François, în scopul de a mă îndepărta de el, îmi făceau viaţa 
amară. 

Pentru a-şi atinge scopul, folosea metode mai blânde sau mai 
dure. Ca să câştige simpatia fiului meu, care atunci nu avea 
decât şase ani, i-a făcut cadou un ponei. În cursul primei lecţii 
de călărie, acest animal aparent supus şi-a luat zăbala în dinţi şi 
s-a avântat într-o cursă nebunească. Asistând la acest 
spectacol, era să mor de frică. Din fericire, François s-a ţinut în 
şa cu un curaj şi cu o hotărâre care au trezit admiraţia întregii 
asistenţe. 

In cele din urmă, poneiul s-a oprit obosit şi fiul meu a 
descălecat entuziasmat de această cavalcadă fantastică. Gie, 
care era lângă mine, m-a felicitat pentru calităţile lui François, 
care se comportase ca un adevărat cavaler. 

Sunt convinsă că intenţionat a încercat să-i provoace o cădere 
mortală, care ar fi scutit cuplul regal de o prezenţă inoportună... 

Creşterea micuţului François îmi punea probleme şi din punct 
de vedere politic. Aveam datoria să-l îndrum, să-l feresc de 
toate cursele întinse de duşmani. 

Viaţa la Amboise era liniştită şi riguros programată. François 
se plictisea îngrozitor. Regele îl chema adesea la Blois, unde se 
întâlnea cu băieţi de vârsta lui - Fleurange, Chabot, Lamarck, 
Montmorency, Bartillat, Montchenu - care îl antrenau la jocul cu 
mingea, la luptele corp la corp şi la alte distracţii foarte 
apreciate. Fără să ţină seama de vârsta lui încă fragedă, îl lua şi 
la vânătoare. 

François se înapoia de la Blois visător, fermecat. Mărturisesc 
că eram puţin geloasă pe influenţa pe care Louis o exercita 
asupra lui. Pentru că adora călăria, organizam cavalcade şi-i 
invitam pe băieţii gentilomilor din vecinătate să i se alăture. Mai 
puţin rafinaţi, mai puţin strălucitori decât tinerii de la Curte, 
intimidaţi de faima fiului meu, îi arătau o admiraţie 
emoţionantă. Îşi iubea tovarăşii dejoacă supuşi tuturor 
capriciilor lui. 


Oamenii lui Gie din preajma fiului meu erau morocănoşi, 
taciturni, ca paznicii de închisoare. Mă întrebam dacă erau puşi 
să-l servească sau să-i supravegheze toate mişcările şi în acelaşi 
timp să-l spioneze. Când François era chemat la Blois, profitam 
de acest răgaz pentru a analiza politica italiană a lui Louis... Cât 
de imaturi sunt şi cei mai importanţi bărbaţi... Işi iau visurile 
drept realitate şi acţionează în consecinţă... Rezultatele sunt 
deplorabile... 

Am văzut copii mici care simt o plăcere ciudată să strivească 
furnicile. Deveniţi adulţi, îi aseamănă pe oameni cu furnicile şi îi 
strivesc cu aceeaşi satisfacţie copilărească... 

Şefii de stat apreciază rezultatele politicii lor în funcţie de 
bătăliile pierdute sau câştigate, de pământurile invadate, de 
numărul morţilor şi al prizonierilor... În fond, moartea este 
adevărata câştigătoare... Strategi doar cu numele, organizează 
coaliţii cu gândul ascuns de a-şi trăda aliaţii de îndată ce vor fi 
întrunite condiţii favorabile asigurării unor profituri. Convorbirile 
diplomatice sunt dublate de savante jocuri de culise, în care 
conştiinţele sunt cumpărate fără nici-o reţinere. Valorile morale 
sunt batjocorite, călcate în picioare, dispreţuite. 

În ziua în care femeile vor avea un cuvânt de spus, toate 
aceste procedee care ridică necinstea la rang de politică înaltă 
vor fi aruncate la lada de gunoi a istoriei... 

Anii treceau... 

Pe măsură ce speranţele cuplului regal de a avea moştenitor 
direct masculin se năruiau, situaţia lui Francois se consolida. 

Deznădăjduit de pierderea ducatului Milano şi a regatului 
Neapole, precum şi de înfrângerea armatei sale la Gate, regele 
s-a îmbolnăvit. Fierbinţeală, vomă, dureri în tot corpul, 
slăbiciune generală şi, în cele din urmă, o pierdere prelungită a 
cunoştinţei prevesteau o inevitabilă agonie. Medicii chemaţi la 
căpătâiul lui ridicau din umeri, neputincioşi. Se temeau de un 
deznodământ fatal. 

Regina a luat măsuri în consecinţă. Pregătea întoarcerea în 
Bretania, declaraţia de independenţă a ducatului şi căsătoria 
fiicei sale Claude, cu tânărul prinţ Charles, fiul lui Philippe cel 
Frumos şi al Juanei Nebuna. 

Dar în drum spre patria ei a fost arestată de un detaşament al 
lui Gi€ şi întoarsă manu militari la Blois. 


La Amboise, paznicii ne-au anunţat interdicţia de a părăsi 
castelul. Practic, eram şi noi tot în stare de arest. 

Măsurile luate de Gie căpătau aspectul unei lovituri de stat. 
Când triumful lui părea asigurat, regele a ieşit din comă. 
Consilierii săi, ofiţeri convinşi de sfârşitul lui inevitabil, asistau 
năuci la mişcările de trupe ordonate de Gié. După ce regele s-a 
refăcut, aparatul de stat blocat a intrat repede în funcţiune. 

Intrigat de lovitura de stat a căpitanului său favorit, apoi 
asaltat de plângerile reginei, de protestele mele şi de strigătele 
de indignare ale consilierilor, regele a ordonat arestarea lui Gi€. 
Anchetatorii i-au pus în seamă probe certe de vinovăţie. 

Datorită unor manevre abile şi unor alianţe matrimoniale 
profitabile, intrase în stăpânirea ducatului de Nemours şi a 
comitatului Armagnac. Relaţiile lui de familie, puternica lui 
poziţie politică, economică şi militară îi sugeraseră ideea de a-şi 
asuma autoritatea supremă. Gie s-a apărat susţinând că n-a 
făcut altceva decât să organizeze forţele militare pentru a 
garanta siguranţa reginei şi a ducelui de Valois, ameninţaţi de 
un complot antiregalist, care viza printre alte obiective 
independenţa Bretaniei. Amesteca adevăruri şi minciuni abil 
dozate. 

Louis a ezitat îndelung înainte de a lua o hotărâre. Vechea sa 
prietenie pentru Gie şi afacerea bretonă discutabilă l-au 
determinat să-l scutească de o execuţie publică, cum cereau 
regina şi consilierii săi. S-a rezumat la a-l exila de pe domeniile 
lui, interzicându-i să mai apară la Curte. Măreţia visată de Gié s- 
a prăbuşit în tăcere. A părăsit scena mulţumit că a scăpat cu 
viaţă. 

În urma acestor tulburări, regele l-a proclamat oficial pe 
François moştenitor al tronului, l-a chemat la Curte, l-a inclus în 
consiliul regal şi i-a acordat comanda armatei din Guyenne. 
Pentru a-l lega de familia sa, a hotărât să-l însoare cu fiica lui, 
Claude, singura în viaţă dintre toţi copiii săi. 

Francois avea doisprezece ani când logodna a fost anunţată 
oficial poporului francez. 

Maximilian a primit furios această veste. Claude fusese 
promisă nepotului său, Karl. O jignire repetată, după anularea 
logodnei fiicei sale Margueritte cu Charles al VIII-lea. 


Gouffier de Boisy a preluat demnităţile lui Gie, devenind 
preceptorul lui Francois. 

Plecarea lui la Curte, în calitate de prinţ moştenitor al Franţei, 
mi-a adus o mare bucurie. Idealul meu se împlinise, în acelaşi 
timp, încercam o mare tristeţe. Pentru prima oară mă 
despărţeam de el. Mă obişnuisem să-l văd în fiecare zi, să-i 
vorbesc, să-l alint, să-i îndrum paşii, să-i formez caracterul. 
Margueritte, care îşi adora fratele, plângea în tăcere. 

Duşmănia pe care mi-o purta regina s-a transformat în ură. Nu 
numai că fiul meu devenea moştenitorul tronului Franţei, dar îi 
furam şi propria fiică, ce fusese promisă unui prinţ care va 
deveni într-o zi rege al Spaniei şi împărat al Germaniei. 

După moartea soţului meu, mi se promisese mâna lui Henry al 
VII-lea al Angliei. Acum, aceeaşi propunere i s-a făcut fiicei mele. 
Desigur că ea l-a refuzat pe acest bătrân ramolit, care putea să 
treacă Styxul dintr-un moment în altul. | s-a propus apoi ducele 
d'Alençon. L-a refuzat şi pe el. 

Frumoasă, spirituală, cultă, talentată, Margueritte voia să-şi 
trăiască viaţa potrivit gusturilor ei. li aprobam şi îi respectam 
voinţa. 

Cunoscuse la Curte un frumos şi strălucit tânăr, Gaston de 
Foix, care atrăgea toate privirile. Mi l-a descris entuziasmată şi 
cu talentul unei poete inspirate. Până la urmă, în calitate de fiică 
a Franţei, va fi obligată să accepte un soţ impus de raţiuni de 
stat. Dragostea trece întotdeauna pe planul al doilea. In curând, 
mă va părăsi şi ea... 

In aşteptare, căutam soţi potriviţi pentru cele trei mongrele 
ale lui Charles. Bietul Charles!... Sărman neînţeles!... 

Familia Polignac se comporta cu acelaşi devotament 
emoţionant... 

Îmi petreceam zilele la Amboise. Citeam, mă gândeam şi 
aşteptam poşta care îmi aducea aproape în fiecare zi veşti de la 
fiul meu. Devenise un adolescent de o vitalitate explozivă, care 
îl împingea cu o forţă irezistibilă către toate fetele ce-i ieşeau în 
cale. La vârsta lui nu cunoştea abisurile ameţitoare ale 
dragostei. Nu era decât exploratorul unei vieţi sexuale care îl 
târa într-un vârtej nesăţios. 


Mă temeam că aventurile lui galante - dacă puteam să le 
numesc astfel - ar putea dezlănţui mânia reginei, care nu va 
suporta la infinit poznele unui ginere capricios şi nestatornic. 

Aş fi preferat să participe cu mai mult interes la consiliile 
regelui pentru a se obişnui să se descurce în itele complicate ale 
treburilor statului. Nu îl consideram suficient de pregătit pentru 
a duce pe umerii săi povara regalității, în cazul în care Louis ar 
dispărea pe neaşteptate. Mă temeam să nu-l văd târât în 
vârtejul sângeros care devasta Italia şi care ameninţa să înghită 
toată Europa. 

Franţa aflase cu surprindere neruşinarea Papei lulius al II-lea, 
care formase o aşa-zisă Ligă împotriva unei ţări care îi acordase 
azil şi protecţie şi care îi salvase mizerabila piele pusă la mezat 
de Papa Borgia. Conciliul de la Latran convocat de el îi 
excomunicase pe regele nostru pentru că politica lui nu 
convenea Sfântului Scaun. Pentru noi, pierderea Italiei era un 
fapt consumat. Moartea eroică a lui Gaston de Foix, care 
stropise cu sângele său câmpul de luptă, i-a provocat 
Marguerittei o durere imensă... Idolul ei dispăruse... 

Pentru prima oară îşi dădea seama că viaţa nu este 
întotdeauna roz. 

Un nou doliu lovi familia regală. Regina, suferindă de câteva 
luni, s-a stins după ce dăruise patru copii primului ei soţ şi cinci 
celui de-al doilea, fără ca niciunul de sex masculin să fi 
supravieţuit. 

Ultimul obstacol care întârzia căsătoria lui François cu Claude 
era, în sfârşit, înlăturat. Până în ultima clipă, Anne l-a rugat pe 
augustul său soţ să o căsătorească cu Karl de Habsburg. 

Fiul meu avea nouăsprezece ani când a fost unit prin taina 
căsătoriei cu Claude, într-o atmosferă întunecată, pentru că 
Franţa trebuia să facă faţă duşmanilor pe trei fronturi. 

Măreţia acestei uniuni matrimoniale era umbrită şi de urâţenia 
soţiei, care şchiopăta, avea ochii urduroşi, un şold mai sus decât 
celălalt şi un început de obezitate care îi deforma corpul 
dizgraţios. 

Dar ea îi aducea lui François, pe o tavă de aur, Franţa. 

Defuncta regină îi lăsase fiicei sale venituri mari şi o avere 
personală fabuloasă, fruct al economiilor ei. 


François s-a apucat să cheltuiască nebuneşte, serbări 
strălucite, turniruri, vânători şi alte capricii. Cumpăra bijuterii pe 
care le oferea tinerelor lui amante, care ştiau să-şi vândă scump 
grațiile. 

Dominată de soţul ei, Claude nu îndrăznea să protesteze. 
Regele nu avea timp să se ocupe de aventurile sentimentale ale 
ginerelui său, pentru că îl frământau alte probleme. La cincizeci 
şi trei de ani, şi-a anunţat intenţia de a se căsători pentru a treia 
oară cu o fată de şaisprezece ani, Mary Tudor, soră a regelui 
Henry al VIll-lea al Angliei, care, potrivit obiceiurilor politice ale 
timpului, a hotărât să renunţe la alianţa cu Spania pentru a se 
întoarce spre Franţa. 

Eram consternată, stupefiată, ameţită. Capriciile acestui 
bătrân ramolit riscau să compromită poziţia fiului meu. 

Găsise parcă o nouă tinereţe. 

Eram la Blois când Mary a sosit în fruntea unui cortegiu 
sclipitor, alcătuit din doamne de onoare şi din membri ai înaltei 
nobilimi britanice. Printre ei se afla un tânăr duce de Suffolk, 
care, după unele zvonuri, fusese îndrăgostit de noua regină a 
Franţei, care era deja căsătorită prin procură cu Louis. Cu acea 
ocazie i se arătase acesteia un portret pictat al augustului ei soţ. 
Evident, tabloul avantaja personajul. 

Când l-a văzut pe Louis, care avea înfăţişarea unui bătrân 
suferind, ghebos, cu faţa zbârcită şi ciupită de vărsat, Mary a 
reuşit să-şi păstreze cumpătul, un vag surâs şi o seninătate 
forţată, sub fardul care îi ascundea nereușit paloarea. 

Ceremonia căsătoriei a oferit un spectacol magnific. 

Louis era în extaz în faţa frumuseţii proaspete a noii sale 
regine, care îi oferea, se pare, un izvor de tinereţe. 

Nu îmi puteam imagina că această fosilă matusalemică, 
aproape impotentă, ar putea fi capabilă să aibă un copil cu 
Mary, acea creatură de vis. 

Dar nu trebuie să faci afirmaţii gratuite. 

Louis se învârtea în jurul ei ca un adolescent care întâlneşte 
prima dragoste. Spectacolul era atât de ridicol, încât devenea 
indecent. Banchetul şi balul de o bogăţie unică i-au permis să 
apară la înălţimea pretențiilor sale. A băut zdravăn în sănătatea 
lui Bachus, a mâncat cu poftă, apoi a dansat cu un avânt 
îndrăcit. Parcă scăpase de surplusul de ani care, ceva mai 


înainte, îi apăsau greu umerii. Părea nerăbdător să se retragă în 
camera nupţială pentru a desăvârşi această extraordinară 
căsătorie. 

Clipa mult aşteptată a sosit. Un alai mare şi vesel a condus 
cuplul până la patul care trebuia să fie cuibul zbenguielilor 
amoroase... 

Valeţii şi curtenii care au întârziat în anticameră - conform 
uzanţei -, plăcut impresionați de anumite zgomote voluptuoase 
ajunse la urechile lor, le-au declarat de foarte bun augur. 

O nouă nelinişte m-a cuprins. Încă de la sosirea acestei fete la 
Blois am descifrat pe faţa fiului meu semnele neîndoielnice a 
ceea ce se numeşte iubire la prima vedere. Cunoşteam prea 
bine reacţiile sale pentru a-mi da seama că devenise victima 
farmecului ei şi că va face imposibilul să i se strecoare în pat 
pentru a face dragoste fără ca soţul încornorat să aibă cea mai 
mică îndoială asupra fidelității soţiei sale. Dacă îi făcea un băiat, 
acesta automat devenea prinţul moştenitor al Franţei şi coroana 
regală i-ar fi revenit de drept... 

Îi făceam morală, îi ceream să-şi înfrângă instinctele, dar în 
acelaşi timp eram şi eu tulburată de o pasiune mistuitoare care 
mă luase pe sus ca un vârtej fără să mă pot împotrivi. 

Nu cunoscusem niciodată afecțiunea, tandreţea faţă de un 
bărbat. Nu fusesem niciodată îndrăgostită de soţul meu. Cât 
despre Saint Gelais, nu-mi inspirase decât un început de idila 
fără urmări. 

Imi consideram inima uscată, ca un trandafir ars de secetă. 
Mă gândeam că prietenia caldă a Jeannei de Polignac şi 
dragostea pe care o purtam copiilor mei erau de-ajuns pentru a- 
mi asigura un echilibru lăuntric pe care nimeni şi nimic în lume 
nu l-ar fi putut zdruncina. Mă consideram superioară tinerelor 
femei sclave ale patimilor. 

Dar mă înşelasem... 

La logodna fiului meu cu Claude asistau membrii familiei 
regale şi numeroşi reprezentanţi ai înaltei nobilimi. Toţi 
participanţii la această ceremonie manifestau o bucurie formală. 
Pentru ei eram nişte parveniţi, nişte impostori ajunşi în vârful 
piramidei graţie unui complex de împrejurări favorabile. 

Regele şi regina acceptară această situaţie fără prea mare 
tragere de inimă. Anne de Beaujeu-Bourbon şi soţul ei Pierre, 


servilul curtean al lui Louis al XI-lea, nutreau faţă de noi 
sentimente prea puţin binevoitoare. Erau însoţiţi de fiica lor, 
Susanne, o fiinţă diformă, oribilă, şi de nepotul lor, Charles de 
Montpensier, care avea pe atunci paisprezece ani. Un băiat 
agreabil, care promitea. 

Anne era urmărită de blestemul care lovea ramura mai 
vârstnică a familiilor de Valois şi d'Orléans. Nu reuşise să aducă 
pe lume niciun băiat. In Charles de Montpensier vedea un fel de 
fiu spiritual. Căsătorit cu Susanne, ar putea să dea naştere unor 
urmaşi ai neamului Bourbonilor. Acest băiat îmi provoca o vagă 
antipatie. Datorită legăturilor lui de sânge cu Valois şi Bourbon, 
putea deveni un rival pentru François, fiul meu. 

În ciuda tinereţii sale, îmi provoca o senzaţie ciudată, care îmi 
evoca fascinația stranie pe care un şarpe o exercită asupra 
prăzii, paralizată de frică, incapabilă să scape cu fuga. 

Am aflat mai târziu că Anne îl căsătorise cu fiica sa, proiect 
pus la cale de mult timp. Influenţa soacrei şi propriile lui calităţi 
- se spunea - îl hărăzeau celor mai înalte demnități de stat. 

Anii treceau... 

Războaiele din Italia au scos la iveală vitejia, curajul lui Gaston 
de Foix, idolul fiicei mele, vitejia lui Bayard, precum şi calităţile 
războinice ale tânărului Charles de Montpensier, devenit duce 
de Bourbon, ca urmare a morţii unchiului său, Pierre de 
Beaujeu-Bourbon. 

Susanne îi adusese în bagajul ei trei ducate: Bourbon, 
Chatellerault şi Auvergne, şase comitate şi trei seniorii. Deţinea 
în plus titlul de pair al Franţei, ceea ce însemna că, onorific, era 
egalul regelui. Numeroasele sale domenii şi posesiuni totalizau 
mai mult de 25 000 de kilometri pătraţi, încă adolescent, era cel 
mai mare feudal al Franţei. 

Admiratorii şi partizanii săi spuneau că înalta lui poziţie 
precum şi talentele militare îl îndreptăţeau la înalta funcţie de 
conetabil - comandant suprem al armatelor regelui -, care 
aparținuse mai multor strămoşi ai săi. 

Regele Louis nu se grăbea să-i acorde această demnitate care 
- se spune - ar fi trebuit să-i revină de fapt şi de drept, pentru 
că nu putea uita anii petrecuţi în închisoare. Susanne îşi adora 
soţul. Ca mai toate femeile din clanul Valois, şchiopăta, era 
diformă, dar urâţenia îi era îndulcită de un aer de naivitate 


copilărească ce îi atenua defectele, umanizând-o. Se spune că 
aprecierile mele sunt de o severitate uneori nedreaptă. Poate că 
este adevărat. li detest pe cei din clanul Valois, cu excepţia 
fiului meu, care în ochii lor este un intrus. 

Atitudinea respectuoasă a lui Charles de Bourbon faţă de soţia 
sa m-a uimit întotdeauna. Adoptase acest comportament pentru 
a se face plăcut soacrei sale, adică din interes?... 

Spre deosebire de fiul meu, devenit celebru prin aventurile 
sale sentimentale, Charles manifesta o răceală castă faţă de 
femei. Nu se ştia să aibă amante, nici intrigi amoroase tainice, 
nici măcar idilele inofensive normale pentru un tânăr. 

Misterul cel mai adânc îi învăluia viaţa intimă. Se spunea că 
spada este singura lui pasiune, caii şi câinii îi sunt singurii 
prieteni. 

Se vorbea despre ambiția lui nemăsurată şi, în special, despre 
aroganţa, despre nepăsarea lui faţă de sexul slab, care ar fi 
ascuns o înclinaţie perversă către tineri, o prietenie 
asemănătoare amorului grecesc. Probe sigure nu existau... 
După logodna fiului meu nu l-am mai întâlnit... 

Uneori, apărea în visele mele... Nu le-am acordat prea mare 
importanţă, deşi se repetau tot mai insistent... 

L-am revăzut pe Charles de Bourbon la căsătoria regelui Louis 
cu Mary Tudor... 

In acea clipă, am înţeles că viaţa mea luase o nouă 
întorsătură. Eram uimită de frumuseţea lui, fermecată de chipul 
lui, de muşchii lui superbi, cucerită de chemarea corpului său... 
Pentru prima oară simţeam chemarea dragostei, necunoscută 
până în ziua aceea. Un poet scria că frumuseţea, adevărata 
frumuseţe, este imposibil să fie descrisă, pentru că perfecțiunea 
depăşeşte vocabularul cel mai bogat, descrierea cea mai 
inspirată... 

Este de neînțeles... 

Ura pe care o purtam familiei sale se concentrase, o dată cu 
trecerea anilor, asupra persoanei lui. II detestam pentru că era 
mai bogat decât fiul meu, pentru că era elogiat de toţi oamenii 
pe care îi cunoşteam. 

Să-ţi iubeşti duşmanul cel mai feroce, sau considerat ca atare, 
este absurd, este de neconceput... Totuşi, aşa ceva mi s-a 
întâmplat mie... 


Când ne-am trezit faţă în faţă, m-a salutat cu un aer blazat, 
indiferent, ca şi când nu aş fi existat... Parcă privea prin mine 
persoanele care se aflau în spatele meu... Am simţit o mânie, o 
furie, o exasperare atât de intense, încât aş fi fost în stare să-l 
ucid... Mi-am spus atunci că trebuie să-l supun, să-i impun 
voinţa mea, să-l oblig să îngenuncheze la picioarele mele... 
Chiar şi reputaţia sa dubioasă îmi stârnea voinţa de a intra în 
luptă... 

Fiul meu risca să piardă tot dacă Mary Tudor ar fi dat naştere 
unui prinţ moştenitor. Lui Charles nu-i păsa de această 
posibilitate... Demnitatea de conetabil îi revenea în orice caz... 

Dar, în pofida oricărei furtuni, a oricărei piedici, fiul meu va 
deveni rege!... Pentru că asta era voinţa mea... 

Charles de Bourbon îmi va cerşi dragostea... Altfel, îl voi 
distruge!... 

Putin îmi păsa că este mai tânăr decât mine. Căsătoria unui 
bătrân cu o fetiţă este ceva obişnuit. De ce contrariul nu ar intra 
în obişnuinţă?... Eu voi face începutul!... 

Dar pentru a-mi atinge scopul trebuia să-l împiedic să aibă un 
fiu, fapt care i-ar permite să dobândească în mod legal toate 
bunurile Bourbonilor... 

Mijloacele nu-mi lipseau. Mă voi adresa Martinei, bătrâna 
vrăjitoare care are darul să înnoade fuduliile. Il voi face 
neputincios în faţa oricărei alte femei. În cazul regelui, vrăjile 
Martinei au dat până în prezent rezultate peste aşteptările cele 
mai optimiste. Este o femeie minunată, capabilă să sece 
izvoarele vieţii. 

Din nefericire, nu-i pot pretinde să-i lase fără bărbăţie pe toţi 
cei care s-ar putea strecura în camera lui Mary în absenţa 
regelui... 

O să găsesc un mijloc mai puţin sever pentru a-l împiedica pe 
François să se fofileze în patul tinerei regine. 

Duprat - care trecuse acum de partea mea, pentru că regele 
reprezenta soarele la apus, în timp ce fiul meu era soarele care 
urma să răsară - a găsit soluţia elegantă pentru a păstra 
neatinsă virtutea conjugală a lui Mary. Curtenii în serviciul său 
îşi disputau onoarea de a face de gardă cu schimbul în 
anticamera regală, semn de omagiu adus augustului cuplu. 


Prezenţa lui Mary, această fată superbă ca o floare abia 
îmbobocită, insufla suveranului o energie tinerească. Uitând de 
cei cincizeci şi trei de ani, continua să se învârtească în jurul ei 
ca un adolescent la prima dragoste. 

Comanda banchete somptuoase, mânca, bea fără măsură şi 
dansa până în zori. Pentru a se arăta demn de reputaţia sa în 
arta războiului, participa la turniruri unde adversarii se lăsau 
învinşi din complezenţă, lua parte la vânători cu hăitaşi şi, 
pentru a-şi demonstra vigoarea, asista la toate serbările şi 
balurile oficiale oferite de marii seniori în cinstea sa. În timpul 
nopţii, dacă se ţinea seama de indiscreţiile zâmbăreţe ale 
valeţilor de cameră, făcea dragoste cu tânăra lui soţie, dovedind 
o vitalitate care stârnea admiraţia curtenilor. 

Dimineaţa, anunţa cu trufie celor care asistau la deşteptarea 
sa că-şi îndeplinise fără cusur datoria conjugală şi că în curând 
regina va rămâne însărcinată. 

Fără îndoială, se îndopa cu afrodiziace pentru a-şi menţine 
vigoarea. 

Moştenitorul tronului, se lăuda el, va avea rezistenţa şi 
înţelepciunea tatălui, frumuseţea şi graţia mamei... 

Dar aceste nesocotite excese de energie îl epuizau... 

Într-o dimineaţă s-a trezit lângă tânăra lui soţie plângându-se 
de amețeli şi de o slăbiciune care abia îi permiteau să ridice 
capul. Doborât la pat, cu fierbinţeli, incapabil să se mişte, 
bolborosea cuvinte de neînțeles care au produs panică printre 
intimi. 

Regina îl privea consternată, în timp ce medicii chemaţi la 
căpătâiul său l-au examinat îngrijoraţi. Au ridicat sprâncenele şi 
au declarat cu gravitate că Maiestatea Sa nu va supravieţui 
acelei nopţi. 

Regele şi-a redobândit treptat luciditatea şi, înțelegând că i s- 
a apropiat sfârşitul, s-a resemnat să accepte inevitabilul. A 
primit sfânta împărtăşanie cu o smerenie exemplară, apoi a 
încredinţat-o pe regină consilierilor săi. 

— Păcat că prinţul moştenitor va veni pe lume după moartea 
mea... Regret că nu voi fi de faţă când va fi botezat... 

Francois a asistat la ultimele lui clipe. 


Regele s-a stins în ziua de Anul Nou. Îmbrăcaţi în violet, semn 
de mare doliu, cutremuraţi de durere, de plânsete şi de suspine, 
am participat cu toţii la serviciul funerar de la Nôtre Dame. 

Înapoiaţi la palatul Tournelle, reşedinţa noastră pariziană, ne- 
am retras în spatele uşilor închise ale apartamentelor şi am dat 
frâu liber bucuriei. 

François striga entuziasmat: 

— Ce veselă înmormântare! Anul Nou mi-a adus cea mai mare 
fericire! Coroana Franţei! O domnie care începe sub cele mai 
bune auspicii! Îmi va purta noroc!... 

Ipocrizia este uneori necesară. Profanii nu trebuie să cunoască 
adevăratele noastre sentimente. Am încercat să-l calmez. 

— Următoarele patruzeci de zile pot compromite totul! Dacă 
pântecul lui Mary se rotunjeşte, adio sceptru, adio tron, adio 
coroană a Franţei... 

— Nu vă faceţi griji!, interveni Margueritte nepăsătoare. 
Regele este impotent... 

— Îi uiţi pe Suffolk şi chiar pe fratele tău, îi spusei aruncând o 
privire piezişă lui François... 

Supravegherea lui Mary, relativ discretă cât timp regele era în 
viaţă, s-a înăsprit, luând forma unei izolări forţate în palatul 
Cluny, transformat ad-hoc într-o închisoare regală. 

Personajele de rang înalt aveau misiunea să o izoleze de 
lumea exterioară. 

Această interdicţie era îndreptată mai ales asupra lui Suffolk, 
dar îl atingea şi pe fiul meu. Dacă în timpul vieţii suveranului el 
păstrase o oarecare moderație, acum autoritatea lui personală îi 
permitea să-şi impună voinţa fără să dea socoteală nimănui. 

Astfel, i-a făcut o vizită, îndepărtându-i cu un gest hotărât 
imperativ pe nobilii paznici, intrând singur în camera tinerei 
văduve. Cu o curtoazie admirabilă, i-a oferit serviciile sale. 

Am aflat amănuntele acestei întrevederi graţie Marguerittei, 
unica lui confidentă. 

Mary l-a primit copleşită de tristeţe, demoralizată de 
supravegherea severă, neîncetată, terorizată de ambianța de 
închisoare care îi fusese impusă. Cu o grabă datorată unei 
exasperări lesne de înţeles, Mary i-a declarat că nu este 
însărcinată şi că nu are altă dorinţă decât să se înapoieze în 
Anglia. 


Francois a sfătuit-o să-şi refacă viaţa. O lungă şi apăsătoare 
văduvie nu este recomandabilă. Regii şi principii se vor întrece 
să-i ceară mâna. El însuşi se considera un candidat. De la prima 
lor întâlnire a fost cucerit de farmecul ei. Soţia lui, Claude, nu 
putea constitui un obstacol. Divorţurile erau ceva obişnuit 
pentru regii Franţei. 

Ea i-a mulţumit pentru bunătate, apoi i-a declarat cu 
înflăcărare că este îndrăgostită de Suffolk şi că, de îndată ce va 
fi eliberată din această temniţă, se va căsători cu el în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor. 

Dezolat de acest răspuns, primul insucces sentimental din 
viaţa lui, François a asigurat-o de sprijinul său dezinteresat şi s-a 
retras, asigurând-o de respectul său. 

Mai târziu i-a mărturisit Marguerittei că şiretlicul său nu 
ascunsese decât un scop practic: să scutească statul francez de 
a-i plăti lui Mary enorma pensie anuală care i s-ar fi cuvenit dacă 
ar fi ales soluţia de a rămâne regină văduvă. 

Rămăşiţele pământeşti ale lui Louis al XII-lea au fost depuse în 
sfârşit în cripta suveranilor francezi din Bazilica Saint-Denis. 

Înaltul şambelan al Coroanei a anunţat solemn: 

— Regele Louis a murit!... Trăiască regele Frangois, primul cu 
acest nume!... 

O mare bucurie m-a cuprins. Îmi realizasem, în sfârşit, 
idealul... 

Francois a convocat primul său consiliu regal. Desigur, printre 
aleşi se afla şi devotatul meu Duprat. 

La sugestia mea, i s-a încredinţat demnitatea de conetabil al 
Franţei tânărului duce de Bourbon, dragostea mea ascunsă. 
Această demnitate pe viaţă căzuse practic în desuetudine. 
Ultimul purtător al acestui titlu a fost Jean al Il-lea de Bourbon. 
De atunci, mai bine de treizeci de ani, postul a rămas vacant. l- 
am cerut lui François să-i sugereze lui Bourbon ideea că 
intervenisem în favoarea lui... 

Să-l cuceresc pe acest bărbat şi să pun mâna pe imensa lui 
avere devenise scopul meu principal... 

GUILLAUME de CROY 

senior de Chièvres, cavaler al Lânii de Aur 

Când împăratul Maximilian m-a convocat pentru a-mi 
încredința sarcina de preceptor al ducelui Carlos de 


Luxembourg, nepotul său, am rămas puţin descumpănit. 
Experienţa mea în domeniul educării tinerilor era aproape 
inexistentă. Numeroasele misiuni diplomatice, precum şi 
diversele comandamente militare pe care le exercitasem în 
timpul războaielor Italiei, au redus la minimum legăturile mele 
cu familia. Copiii mei au crescut fără să fi putut să mă ocup de 
ei cum aş fi vrut. 

— Am sărbătorit de curând aniversarea celor nouă ani ai 
ducelui, a adăugat împăratul cu vocea lui profundă, expresivă. 
Prinţul de Chimay, fostul său preceptor, i-a perfecţionat 
dezvoltarea fizică şi spirituală. Capacitatea şi experienţa, 
abilitatea şi spiritul dumneavoastră de o mare fineţe - v-am 
studiat mult timp - m-au determinat să vă aleg pentru a-i 
dezvolta capacitatea intelectuală, a-i îmbogăţi spiritul, a-i cizela 
caracterul, a-i insufla înţelepciunea şi disciplina, a-l învăţa să se 
descurce în labirintul a ceea ce se cheamă înalta politică şi în 
special pentru a-i educa voinţa de a învinge obstacolele şi 
capacitatea de a îndeplini acest obiectiv. Determinaţi-l să 
aprecieze  prudenţa şi  dârzenia, fineţea şi  acrobaţiile 
diplomatice... Regenta vă va acorda sprijinul său 
necondiţionat... 

Un program vast, complicat, care implica responsabilităţi 
enorme... 

Eram impresionat de cuvintele frumoase ale împăratului. M- 
am supus hotărârii sale şi l-am asigurat că voi depune toate 
eforturile pentru a nu-l dezamăgi. 

Mă înhămam la o muncă grea. Curtea este de obicei un 
viespar de intrigi. Noua mea funcţie va trezi invidii, 
susceptibilităţi, ură. 

Regenta, Margueritte de Austria, avea o personalitate 
puternică. Mi-a arătat întotdeauna o mare bunăvoință. Dar oare 
nu va fi într-o zi încolţită de bănuiala că o pun în umbră? 

Toţi curtenii ştiu că acela dintre noi care primeşte o 
însărcinare ca a mea îşi asigură un viitor strălucit, pentru că 
prinţul devenit rege va continua să-i acorde încrederea sa şi să-i 
atribuie demnități înalte. Dar pentru a ajunge acolo trebuie să-l 
formezi, să-l pregăteşti pentru a-şi îndeplini îndatoririle şi pentru 
a-şi juca viitorul său rol de suveran cu măreție. 


Dintre toate recomandările făcute de împărat, una singură 
implica dificultăţi aproape de  netrecut.  Disciplinarea 
neastâmpăratului Carlos de Luxembourg, un puşti de nouă ani, 
care în analele dinastiei va purta într-o zi titlul de Carlos al V-lea, 
era un obiectiv aproape imposibil. Tinerii prinți regali se 
adaptează mediului ca toate fiinţele umane. In faţa lor piedicile 
dispar, împotrivirile de asemenea. La apropierea lor, militarii 
prezintă arma pentru onor, nobilii şterg podeaua cu penele 
pălăriilor, marile doamne se apleacă în adânci reverenţe, clericii 
de rang înalt îşi înclină capul cu o bunătate exagerată, poporul îi 
aclamă. 

Numai micii tovarăşi de joacă - de viţă nobilă şi ei - îşi permit 
luxul să-i înfrunte în jocurile lor nevinovate, fără a suferi 
consecinţe. 

Când am intrat în scenă şi prinţul de Chimay mi-a predat 
însemnele îndatoririlor sale, aveam impresia că citesc pe faţa lui 
un aer de uşurare. Micul Carlos asista la această ceremonie cu o 
seriozitate care dovedea precocitatea sa şi poate lipsa de 
căldură maternă. Mătuşa lui, Margueritte, nu o putea suplini, cu 
toată bunăvoința sa. Juana, zisă Nebuna, care moştenise regatul 
mamei sale, Isabela de Castilia, se închisese în castelul 
Tordesillas şi acolo, izolată de lume, veghea la căpătâiul soţului 
său mort şi îmbălsămat, întins într-un coşciug aurit aşezat lângă 
patul ei. 

Demn moştenitor al tatălui său, suveran al Ţărilor de Jos, 
Carlos îşi petrecea timpul între Bruxelles şi diversele castele şi 
pavilioane de vânătoare ale familiei, construite pe teritoriile 
Provinciilor Unite. Educaţia sa intelectuală şi religioasă era 
asigurată de Adrian Floriszoon d'Utrecht, paroh al catedralei 
Sfântul Petru din Louvain şi vicerector al Universităţii, asistat de 
mai mulţi savanţi, unii mai plictisitori decât alţii. Numai marele 
scutier al grajdurilor descreţea fruntea băiatului, învăţându-l 
călăria şi vânătoarea cu hăitaşi. 

Curtea, foarte numeroasă şi complicată, era supusă unui 
ceremonial greoi, care impunea un spectacol neîntrerupt 
persoanelor din care era alcătuită. 

Am câştigat de la început încrederea şi simpatia lui Carlos, 
familiarizându-l cu lumea cronicarilor burgunzi şi francezi, cu 


literatura umaniştilor, insistând desigur asupra frumuseţii lumii 
antice şi a capodoperelor sale. 

Pajii de vârsta sa, Friederich de Furstenberg, Jean de Saxa, 
Maximilian Sforza, participau la cursurile sale. 

Eu l-am învăţat artele marţiale, să mânuiască arcul şi 
muscheta, scrima, lupta corp la corp, tehnica turnirurilor cu 
toate detaliile ei, dar şi istoria militară a imperiului, fără să omit 
jocul subtil şi plin de şiretlicuri al diplomaţiei. 

Cu aprobarea mătuşii sale, îl duceam să asiste la şedinţele 
consiliului de regență pentru a-l obişnui cu treburile statului şi 
cu aspectele lui financiare, complicaţii care au compromis 
majoritatea proiectelor şi acţiunilor militare ale bunicului său, 
Maximilian. 

Am constatat că asculta cu interes discursurile adeseori 
plictisitoare. Cât despre disciplina recomandată cu insistenţă de 
împărat, am invocat ca argument suprem demnitatea umană. 
Un suveran care vrea să se impună supuşilor lui trebuie să fie 
primul care să dovedească reţinere, gravitate, maiestate şi 
corectitudine exemplare. Pentru a fi respectat, trebuie să meriţi 
respectul. Din nefericire, măsura, înţelepciunea, judecata 
lipseau multor regi care cedau pasiunilor, luau hotărâri pripite şi 
adoptau sfaturi greşite, cu consecinţe blamabile, primejdioase 
pentru stat şi uneori compromiţătoare pentru dinastie. 

Suveranii trebuie să fie conştienţi că deasupra autorităţii lor 
există o putere divină capabilă să pedepsească arbitrariul, 
despotismul fără limite, puterea absolută rău înţeleasă. 

In zilele noastre, lipsa de onestitate, nerespectarea cuvântului 
dat, minciuna şi trădarea s-au banalizat. 

Lumea feudală intrată în asfinţit reducea relaţiile dintre state, 
dintre guverne şi guvernanţi la o luptă neîncetată, cu urmări 
fatale pentru învinşi. 

Presupun că monarhia absolută, care se substituie sub ochii 
noştri vechilor ierarhii feudale, aproape toate haotice, ar putea 
să aducă un oarecare echilibru în sânul lumii occidentale în care 
trăim, ameninţată de pericole grave. 

Mâine, Carlos va purta pe umerii săi o mare responsabilitate. 
El va moşteni Sfântul Imperiu Roman al naţiunii germane, Ţările 
de Jos, Spania şi cea mai mare parte a Italiei. Politica externă 
care urmăreşte sugrumarea Franţei - obiectiv al suveranilor 


germani, al regilor Angliei şi al celor ai Spaniei, cu o 
perseverenţă demnă de o cauză mai bună - nu este nici realistă, 
nici viabilă. Friederich al Ill-lea, care, teoretic, a fost stăpânul 
acestui imens imperiu, lansase faimoasa siglă „AEIOU” care 
însemna Austrie Est Imperare Orbi Universum. Dar nimic nu este 
mai puţin universal decât Imperiul German, acest conglomerat 
de ţări, de ducate, de principate, de oraşe şi de provincii 
disparate. Nimic nu este mai puţin sigur decât autoritatea 
monarhică. Îşi imaginează că are Universul la picioarele sale, 
dar ar putea mai degrabă fi comparată cu o corabie zgâlţâită de 
valuri enorme şi ameninţată de un naufragiu. 

Fiul său, Maximilian, a urmat aceeaşi politică universalistă, 
deşi mijloacele sale de a o realiza erau ridicol de mici. Pentru a 
purta războaiele de care era însetat, trebuia să ceară fonduri 
supuşilor săi, faimoşi prin zgârcenia lor, sau să se angajeze 
mercenar în serviciul vreunui şef de stat dispus să-l plătească 
regeşte. 

Termenul universal este folosit cu o frecvenţă care subliniază 
o grotescă lipsă de realism. Se spune Roma, Scaunul Bisericii 
Catolice Universale, Sfântul Imperiu German Universal, un tratat 
de pace universală... În realitate, autoritatea Sfântului Scaun se 
mărgineşte la Europa occidentală şi chiar în această zonă 
autoritatea sa începe să fie contestată de eretici. Sfântul 
Imperiu German şi Roman nu este decât o construcţie 
neomogenă, pestriță, care ameninţă să se prăbuşească sub 
loviturile violente, repetate, ale inamicilor din afară sau din 
interior. Cât despre tratativele de pace universală anunţate de 
fiecare dată cu formule pompoase, cu o emfază comică, nu sunt 
decât nişte petice de pergament sau de hârtie care ascund 
dincolo de aparenţe minciuna şi trădarea. 

Primul sfat pe care i l-am dat lui Carlos a fost să nu aibă 
încredere în nimeni, fie el rege, principe sau papă. l-am 
recomandat să întărească pacea, pentru că imperiul său care 
cuprinde trei sferturi din Europa şi din lumea de peste mări se 
poate prăbuşi ca un castel de cărţi de joc în urma unei 
imprudenţe politice cu grave consecinţe. 

Misiunile de ambasador pe care le-am îndeplinit în serviciul lui 
Philippe cel Frumos şi al fiului său mi-au dat prilejul să cunosc 
culisele diplomaţiei europene. Când auzeam că Spania şi Anglia 


pun la cale o alianţă ofensivă împotriva Franţei, pentru a-i 
împărţi bogăţiile, îmi venea în acelaşi timp să plâng şi să râd. 

Noi eram foarte departe de faimoasele epopei feudale, care 
puneau în mişcare bande de tâlhari conduse de capete 
încoronate şi care năvăleau ca lăcustele pe pământurile ţărilor 
învecinate pentru a le jefui, a le dezmembra şi a le supune. 
Războiul de 100 de Ani face parte dintr-un trecut pentru 
totdeauna apus. Campaniile glorioase ale lui Henry al V-lea al 
Angliei nu mai pot fi repetate. Astăzi, Franţa dispune de o 
populaţie apreciată la paisprezece milioane de oameni, în timp 
ce Albionul are numai trei milioane. Aceeaşi disproporţie şi în 
ceea ce priveşte veniturile: opt milioane de ducați faţă de opt 
sute de mii. 

Spania este un stat încă bicefal. Castilia şi Aragonul trebuie să 
realizeze mai întâi uniunea şi apoi să o consolideze. Germania 
este roasă de grave tulburări sociale şi religioase. 

Sfânta Biserică Romană, universală şi ea, se zbate în mijlocul 
unei Italii sfâşiate, însângerate, supuse unor războaie fără 
sfârşit, alimentate de un Vicar al lui lisus, lulius al II-lea, în stare 
să mânuiască mai eficace sabia decât să poarte crucea întru 
slava Domnului. 

Carlos a venit pe lume într-o epocă tulbure, în care se 
confruntă mari puteri, invocând binele public şi numele lui 
lehova, dar care apără în realitate interese meschine, 
particulare, demne de disprețuit. 

Sub acoperirea anonimatului, răuvoitori au lansat zvonul că 
lupta mea în favoarea păcii n-ar fi dezinteresată şi că înclinarea 
mea către Franţa ar fi influenţată de unele avantaje pe care le- 
aş obţine în schimb. N-am considerat demn să-i caut pe autorii 
acestor calomnii şoptite în umbra rău mirositoare a uliţelor. Nu- 
mi place să-mi bag mâinile în mocirlă... 

Sunt destul de bogat ca să nu mă înjosesc în faţa puternicilor 
zilei, fie ei burgunzi sau străini. 

Singurul meu scop este să-mi pun tot devotamentul, toată 
priceperea în serviciul micului Carlos. 

Carlos, cel lipsit de dragostea părintească... 

Rămas la şase ani orfan de tată, nu-şi mai aduce aminte de 
mama sa, care se înapoiase în Spania imediat după naşterea lui. 


Fernando Catolicul, bunicul său spaniol, îl socotea prea 
german pentru a ocupa tronul Spaniei. După moartea soţiei 
sale, regina Isabela, s-a căsătorit cu foarte tânăra Germaine de 
Foix, sperând să aibă un urmaş băiat care să-i moştenească 
regatul şi coroana. Dar speranţele sale s-au dovedit deşarte. 
Decepţionat de acest insucces, se gândea să transmită sceptrul 
- după moartea sa - micului Fernando, fratele mezin al lui 
Carlos, născut, crescut şi format în spirit spaniol, nerespectând 
drepturile primului născut. 

Maximilian, imperialul său bunic, nu-l prea iubea prea mult, 
pentru că nu vorbea nemţeşte şi pentru că era prea marcat de 
ascendenţa sa burgundă. După ce nutrise un vag proiect de 
căsătorie, a fost sedus de ideea de a deveni papă şi de a fi 
sanctificat. Viaţa lui nu era un exemplu de pioşenie şi de morală 
creştină, dar atâţia regi şi împărați au fost trecuţi în rândul 
sfinţilor, încât unul în plus sau în minus nu ar mai fi contat. 

Margueritte, mătuşa lui, nu-l iubea nici ea. Ştia că îndată ce va 
deveni major va pierde regența şi va fi inclusă între mătuşile 
ţinute departe. 

Fiul lui Philippe cel Frumos şi al Juanei Nebuna este trist, firav, 
tăcut şi are delicateţea unei flori de seră. | s-a furat copilăria... 

După moartea tatălui său, cavalerii Lânii de Aur l-au proclamat 
regele Austriei. Totuşi, germanii nu au încredere în el. Arborele 
lui genealogic cuprinde treizeci de ramuri străine poporului 
german şi numai una singură - aceea a bunicului său Maximilian 
- legată de Habsburgi, familie de rasă germanică. 

Înainte de a accepta funcţia de preceptor, îl cunoşteam 
superficial pe Carlos. Ştiam doar că este rezervat, puţin 
comunicativ şi prea retras pentru un băieţel de vârsta lui. 
Încetul cu încetul, am început să-i descifrez caracterul. Nu-i 
plăcea să muncească, dar inteligenţa lui nativă îi permitea să 
asimileze repede şi fără efort noţiuni, idei, cunoştinţe superioare 
vârstei lui. Am ajuns, cu timpul, să-l preţuiesc mai mult decât pe 
curtenii din jurul lui, incluzându-l şi pe Floriszoon. Trebuie să 
mărturisesc că acest bătrân prelat, pios şi exagerat de 
ceremonios, nu-mi inspira mare simpatie. Cu o gravitate 
mieroasă, îi repeta lui Carlos că frica de Dumnezeu este 
începutul înţelepciunii şi că eşti pedepsit de fiecare dată când 
greşeşti. Să-i dai socoteală Celui-de-Sus pentru fiecare gest, 


pentru fiecare faptă este o datorie indiscutabilă. Îi recomanda să 
se spovedească în fiecare săptămână şi să facă penitenţe cu o 
profundă umilinţă creştină. 

În ce mă priveşte, îl sfătuiam să-l venereze pe Atotputernicul, 
dar să nu aştepte ajutorul divin pentru a-şi realiza obiectivele 
pământeşti. 

Am înţeles de la început adânca însingurare sufletească a 
acestui copil. Să te simţi singur în mijlocul unei mulţimi este 
sfâşietor. Vedea în faţa lui numai capete plecate, zâmbete 
curtenitoare, auzea cuvinte politicoase, dar lipsite de căldură, 
nu se bucura de nici-o prietenie sinceră. 

Scopul vieţii mele era să-i dăruiesc cunoştinţele, energia, 
experienţa mea, să-l ajut să înfrângă piedicile care-i stăteau în 
cale, să-i devin îndrumător şi prieten, tată şi refugiu când 
tristeţea ar fi pus stăpânire pe spiritul său. Mă imaginam în rolul 
unui cavaler curajos, al unui apărător al orfanilor... 

Când am intrat în arenă, în noua mea calitate de preceptor al 
micului duce şi suveran minor al Ţărilor de Jos, Papa lulius al Il- 
lea trâmbiţa voinţa sa de a elibera Italia de ocupaţia străinilor şi 
de a distruge Elveţia, veşnic inamic al Sfântului Scaun. 

In final, voia să întemeieze regatul universal al Bisericii după 
modelul imperiului lui Carol cel Mare. 

Idei aparent generoase, dar care au târât Europa occidentală 
într-un vârtej de sânge şi de moarte, realitate îngrozitoare care 
ascundea o grandomanie bolnăvicioasă, un egoism feroce şi 
favoritisme neruşinate. 

Dacă vânătoarea de francezi, de spanioli, de germani ar părea 
justificată, cum se poate explica în mod logic distrugerea 
Republicii Lagunelor? 

Mă întrebam de ce a trebuit să provoace o serie de războaie 
pentru mărirea puterii pământeşti a Sfântului Scaun, în timp ce 
Biserica însăşi era roasă de abuzuri care vor avea drept rezultat 
explozia protestantismului? 

Îmi amintesc că în timpul unei misiuni diplomatice l-am întâlnit 
pe Guicciardini, acest minunat istoric al războaielor Italiei, care 
spunea că Papa lulius al lIl-lea nu are nici-o vocaţie, nici-o 
înclinare ecleziastică în afară de titulatura şi de veşmântul pe 
care îl poartă şi că lupta sălbatică împotriva oraşului Mirandola 
şi a populaţiei sale, în plină iarnă, îi păta renumele de înalt 


cleric. Să verşi sânge creştin pe câmpul de luptă, în numele 
Domnului, este o crimă de neiertat. 

Moartea lui lulius al II-lea, ros de amărăciune, fiindcă n-a 
asistat la triumful politicii sale agresive, a fost urmată de 
obişnuitele alegeri papale, care au stârnit un mare interes la 
Bruxelles. Ambasadorii marilor puteri creştine acreditaţi la Roma 
s-au implicat viguros în campania angajată pentru a impune 
candidaţii susținuți de suveranii lor. 

Conclavul s-a închis: se ţeseau tranzacţii şi intrigi, se formau 
cabale, iar cardinalii au semnat până şi o capitulaţie pentru a se 
evita repetarea unui regim absolutist ca acela al Papei lulius al 
ll-lea. S-au schimbat făgăduieli solemne şi angajamente 
imprescriptibile, iar în final numele alesului a ieşit din pălărie: 
Girolamo Medici, care a luat numele de Leon al X-lea. 

Cea mai originală domnie pontificală se profila la orizont. 

Leon al X-lea era într-adevăr o fiinţă excepţională. Demn fiu al 
lui Lorenzo Magnificul, a primit tonsura monahală la vârsta de 
şapte ani şi, o dată cu numeroasele venituri ecleziastice, la 
treisprezece ani a intrat în rândurile cardinalilor, la treizeci şi 
şapte a fost încoronat papă. 

După furtunoasa domnie a lui lulius al II-lea răsărea un soare 
luminos la orizontul Romei. Un papă tânăr, generos, care 
încurajează artele şi zorile umanismului, dragostea de viaţă şi 
armonia universală. Serbările şi alaiurile strălucitoare au salutat 
înscăunarea lui Leon al X-lea la Vatican. 

Fiind ocupat cu educaţia politică a lui Carlos, care se apropia 
de majorat, urmăream cu mai puţin interes activitatea pastorală 
a Suveranului Pontif, care se anunţa atât de promițătoare. 
Dobândise până şi opinia favorabilă a curţii noastre. 

Numai Adrian Floriszoon era de o altă părere. 

— Vânzarea de indulgenţe, devenită o afacere bănoasă pe 
timpul lui lulius al II-lea, a luat, îndată după înscăunarea lui Leon 
al X-lea, proporţiile unui târg scandalos! Nu mai vorbesc despre 
nepotismul practicat de el! 

Ridicam din umeri cu un aer sceptic, Floriszoon era o cobe 
prevestitoare de nenorociri fără sfârşit. Unul dintre oracolele 
care prezic numai catastrofe, războaie, epidemii... 

Diplomaţii, călătorii, pelerinii care se întorceau de la Roma 
descriau entuziasmați oraşul trepidant de bucurie. Balurile, 


cursele de cai, focurile de artificii, defilările cu torţe se ţineau 
lanţ. O veselie generală purta populaţia pe valuri de muzică şi 
de jocuri. Cardinali în floarea vieţii renunţau la catâri lăsându-i 
pentru femei şi pentru prelați vârstnici, iar ei încălecau armăsari 
pursânge nervoşi şi de o frumuseţe admirabilă. 

Că se purtau convorbiri politice în spatele uşilor închise ale 
Vaticanului era normal. Mai mult mă îngrijorau răscoalele 
provocate de nobili şi de cortes-urile din Castilia, oştile regelui 
Aragonului. 

În ceea ce priveşte părerea mea despre papă, deziluzia s-a 
produs mai repede decât aş fi crezut. S-a constituit în secret o 
ligă la Roma, între Germania, Spania şi Anglia, îndreptată 
împotriva Franţei. Iniţiativa a aparţinut papei. Fiul marelui 
Lorenzo de Medici - care nu ezita să se prezinte singur şi 
neînarmat în tabăra duşmanului său, regele Neapolelui, pentru a 
susţine cauza păcii şi în final pentru a o câştiga - se încurca în 
hăţişurile politicii duplicitare, intrigante, false, de zâzanie a 
predecesorului său lulius al Il-lea. Trata în secret cu ambele 
tabere, promițând simultan sprijinul său şi uneia, şi celeilalte. În 
ultimul moment, dădea cărţile pe faţă şi îşi dezvăluia jocul. 

Pentru a consolida coaliția, regenta Margueritte - care avea şi 
ea un dinte împotriva Franţei - a avut o idee: de ce să nu-l 
căsătorească pe micul Carlos, care împlinise treisprezece ani, cu 
foarte frumoasa Mary Tudor, care avea cincisprezece? 
Propunerea a fost adoptată cu entuziasm. Carlos a fost invitat în 
Anglia, unde a lăsat o impresie excelentă, iar la palatul Windsor 
s-a celebrat logodna celor doi copii. 

In acea perioadă, Henry al VIll-lea nu-şi mai încăpea în piele, 
plin de propria lui importanţă şi de un început de obezitate care 
progresa cu o rapiditate uluitoare. Adorând tot ce era strălucitor 
şi grandios, a oferit serbări splendide în onoarea tinerei perechi. 

Pe neaşteptate, această frumoasă ambianţă se sparse ca un 
balon de săpun cu nuanţe sidefii. Fără nici-o veste, capriciosul 
rege al Angliei a făcut o întoarcere de 180 de grade - 
specialitatea secolului - a rupt logodna, a întors spatele Spaniei, 
Germaniei şi papei şi a trecut cu arme şi bagaje în tabăra 
franceză. Pentru a încununa totul, şi-a măritat feciorelnica soră 
cu impotentul Louis al XII-lea. 


Carlos s-a întors plouat la Bruxelles. Planul matrimonial al 
Marguerittei a căzut baltă o dată cu credibilitatea ei, care s-a 
înecat în ruşine, furie neputincioasă şi amărăciune. Acest 
dezastru îi compromitea viitorul, închizându-i orice perspectivă. 
Majoratul lui Carlos bătea la uşă. Pentru o femeie activă, 
energică, ambițioasă, dotată cu un subtil spirit politic, care 
visase totdeauna un rol important pe eşichierul politic, această 
bruscă eclipsă echivala cu o condangare la pedeapsa capitală. 

Trebuie să mărturisesc fără ocol că noua situaţie îmi oferea o 
mare satisfacţie. Destinul favorabil înlătura ultimul obstacol care 
îmi bara drumul... 

În acest timp, Sfânta Ligă se prăbuşea, în pofida eforturilor 
papei de a-i insufla o nouă viaţă. 

Evenimentele se precipitau. Louis al XII-lea îşi dădu ultima 
suflare, fără să se bucure din plin de căsătoria sa. Mary Tudor s- 
a întors la ea acasă, însoţită de un tânăr capabil să-i aprindă 
simţurile şi François | a urcat treptele tronului, eliberat în sfârşit 
de incomodul său unchi. Cu o inconsecvenţă ridicolă, Leon al X- 
lea a adoptat o politică antispaniolă. Strategia lui era limpede. 
Voia să se folosească de puterile europene, asmuţindu-le unele 
împotriva altora, pentru a intra în posesia Neapolelui şi 
Milanului, spre a le trece pe nesimţite în mâinile nepoților săi. 

Dar se abţinea să dea la iveală manevra înainte de vreme. 
Pentru moment, avea nevoie de Maximilian pentru a-şi asigura 
sprijinul elveţienilor comandaţi de cardinalul Schinner, cel mai 
înverşunat adversar al Franţei. 

Carlos, după ce îşi pierduse logodnica, risca să-şi piardă şi 
tronul spaniol. Fernando de Aragon, incapabil să aducă pe lume 
un fiu, s-a îndreptat spre tizul său, Fernando - fratele mezin al 
lui Carlos - cu gândul de a-i transmite coroana regală spaniolă. 
Dispunea deja de un număr impresionant de partizani care 
voiau să apere Aragonul de Castilia şi să-i proclame 
independenţa. Tendinţă centrifugă care se manifesta şi la 
Madrid, dar în sens invers. 

Maximilian plutea între două ape. Îi dispreţuia pe englezi şi în 
acelaşi timp îi ura de moarte pe francezi. Cât despre Veneţia, 
voia să o înghită aşa cum legendara balenă îl înghiţise pe lona. 
Dar îi lipseau mijloacele. Numai papa l-ar fi putut ajuta să pună 
jugul pe grumazul cetăţii lagunelor. 


Analizele aprofundate ale politicii internaţionale nu mă 
împiedicau să mă ocup de problemele personale ale lui Carlos. 
Sărbătorise cei cincisprezece ani ai săi fără să aibă vreo idilă cu 
tinerele fete de la Curte. L-am surprins dedându-se plăcerilor 
solitare. Bineînţeles, m-am prefăcut că nu-l văd. Spre deosebire 
de François | şi de Henry al Vill-lea, nu-l interesau sau evita să 
aibă aventuri amoroase. Nu îl vedeai decât în compania 
tovarăşilor lui de joc, care îl satisfăceau pe deplin. 

Presupun că profunda lui religiozitate îi influenţa purtarea. 
Cred că Adrian Floriszoon reuşise să arunce pe un pământ fertil 
sămânţa credinţei pure, care refuza compromisurile. 

Curând după aniversarea celor cincisprezece ani, i-au căzut în 
mână scrierile lui Reuchlin şi ale lui von Hutten, care atacau 
violent Biserica şi papalitatea. Scandalizat de această erezie, el 
m-a rugat să-i scriu Suveranului Pontif o scrisoare prin care 
cerea imediata interzicere a acestor publicaţii eretice şi 
aplicarea de pedepse grele vinovaţilor. 

Aş putea garanta că pioşenia lui era mai adâncă, mai 
arzătoare decât a papei. Certitudinea lui reflecta în acelaşi timp 
o profundă umilinţă creştină şi voinţa de nezdruncinat de a 
apăra religia şi de a o consolida. 

Şi politica internaţională îi trezea interesul. Studia şi aproba 
concluziile mele. Din partea noului rege al Franţei mă aşteptam 
la surprize. Ca să fiu sincer, mă aşteptam mai mult la lovituri de 
teatru spectaculoase, la mult zgomot pentru nimic... 

Setea lui de a se afirma, de a străluci, de a se impune îl 
împingea pe primul plan. În această privinţă, îi făcea o aprigă 
concurenţă lui Henry al VIll-lea, care nu pierdea nici-o ocazie de 
a fi vedetă... 

Toată lumea vorbea de acea faimoasă corrida de mistreți, 
organizată în curtea castelului d'Amboise şi de dorinţa tânărului 
rege de a cobori în arenă. Intimii şi în special mama sa reuşiseră 
să-l convingă să se abţină, dar dorinţa lui a fost până la urmă 
îndeplinită, pentru că un mistreţ a scăpat din cuşcă, a escaladat 
în galop scările, a traversat un şir de saloane şi s-a năpustit în 
camera lui François, care a înfipt sabia în pântecele animalului. 
Prezenţa de spirit, curajul, avântul său i-au uimit nu numai pe 
curtenii prezenţi la această scenă, dar şi pe toţi francezii, care 
au văzut în el un fel de Hercule redivivus. 


A dovedit aceeaşi îndrăzneală, aceeaşi fermitate, acelaşi 
dispreţ pentru pericol, dar şi o oarecare doză de nebunie când 
şi-a mobilizat armata şi, în primul an de domnie, a declanşat o 
ofensivă-fulger pentru recucerirea Milanului. A traversat Alpii 
printr-o trecătoare considerată inaccesibilă şi a căzut peste 
invincibilii elveţieni ai lui Schinner, care nu se aşteptau la acest 
atac. Efectul-surpriză a fost devastator. După două zile de luptă, 
trupele franceze, puternic încercate sub Louis al XII-lea, şi-au 
luat o răsunătoare revanşă, distrugându-l efectiv pe duşman. 
Bătălia de la Marigny se va înscrie în istorie ca una dintre cele 
mai strălucite victorii obţinute vreodată de Franţa pe câmpul de 
onoare. 

Ambasadorul nostru la Roma ne-a raportat un incident 
grotesc. Un emisar a dus la Vatican vestea strălucitului succes 
militar al elveţienilor, care îşi zdrobiseră duşmanii. Entuziasmat, 
papa a sărbătorit fericitul eveniment în cerc intim, ordonând în 
acelaşi timp focuri de artificii care să lumineze Oraşul Sfânt. In 
schimb, partizanii Franţei se ascundeau îngroziţi, pentru că se 
aşteptau la represalii severe. 

În ziua următoare, alţi mesageri elveţieni au sosit în goana 
cailor şi au răspândit plângând veştile teribile care au produs 
consternare în tabăra pontificală. Cei care se văitau ieri dansau 
şi cântau în cor azi. 

Îngrijorat, Suveranul Pontif şi-a dat seama de marele pericol 
care îl ameninţa. Trebuia să-l împiedice pe François să se 
îndrepte spre Roma. Pentru a evita complicațiile, i-a trimis 
ambasadori pentru a-i propune o întâlnire la Bologna şi eventual 
semnarea unui tratat de prietenie între Franţa şi Sfântul Scaun. 
Diplomat, Francois a acceptat propunerea. 

Papa voia să împiedice cu orice preţ o înţelegere între regele 
Franţei şi cel al Portugaliei. 

Reprezentanţii săi trebuiau să menţină prin toate mijloacele 
discordia între cei doi suverani. Avea totuşi o carte în mânecă, 
numită Maximilian, pe care l-ar putea folosi - la nevoie - 
împotriva celorlalte mari puteri. 

În acelaşi timp, Margueritte a mai făcut o gafă care a înviorat 
puţin mohorâta noastră Curte, căzută de la o vreme într-o 
toropeală inadmisibilă. Împăratul căută prietenia lui Fernando 


de Aragon, pentru a-i obţine acordul în vederea recunoaşterii 
oficiale a lui Carlos drept moştenitor al tronului Spaniei. 

Pe atunci trăiau la Bruxelles, în exil, câţiva castilieni, vechi 
partizani ai lui Philippe cel Frumos, care voiau să-l împiedice pe 
Fernando - considerat de ei un impostor - să pună mâna pe 
tronul Castiliei. Acuzaţi de revoltă, au căutat refugiu în Ţările de 
Jos. 

Pentru a câştiga bunăvoința Regelui Catolic, Margueritte a 
ordonat arestarea unuia dintre ei, Don Manuel, şi întemnițarea 
lui în castelul-fortăreaţă de la Vilvorde, în apropiere de 
Bruxelles. Din nenorocire pentru ea, captivul era cavaler al Lânii 
de Aur. Ordinul s-a reunit sub conducerea lui Carlos, a 
condangat cu severitate abuzul regentei şi a pretins imediata 
eliberare a prizonierului. 

Pusă într-o situaţie dificilă de această măsură neinspirată, prin 
care intra în conflict cu întreaga nobilime a regatului, a căutat o 
ieşire onorabilă, predându-l tatălui ei, care n-a apreciat deloc 
această responsabilitate. De mult timp mocnea un conflict între 
ea şi Maximilian, care nu vedea cu ochi buni totalitarismul ei. 
Pentru a rezolva această criză, el a ordonat proclamarea 
solemnă a majoratului lui Carlos, care a primit cu această ocazie 
titlul de duce de Bourgogne. Bunicul său din partea mamei 
trebuia să-l reprezinte în Castilia, în calitate de regent, până la 
împlinirea vârstei de douăzeci şi cinci de ani. 

O soluţie şchioapă, care nu mulțumea pe nimeni, dar avea 
meritul de a pune capăt regenței Marguerittei, care s-a retras 
ofuscată în cochilia ei. 

Invidioasă pe influenţa pe care o exercitam asupra lui Carlos, 
m-a ţinut mereu în umbră. 

Revanşa mea a fost răsunătoare. Am devenit primul consilier 
al lui Carlos şi, practic, şeful guvernului burgund în aşteptarea 
celui al Spaniei şi al Imperiului. Până şi prezenţa lui Floriszoon a 
fost înlăturată, pentru că permanentul meu concurent a fost 
trimis în Spania, în calitate de reprezentant al intereselor lui 
Carlos. 

Instalarea mea în fruntea administraţiei politice a ţării îmi 
dădea, desigur, o oarecare satisfacţie, dar mai ales îmi permitea 
să lucrez pentru măreţia aceluia care va fi mâine stăpânul unui 
imperiu mai vast decât al lui Carol cel Mare. Repetarea acestei 


comparații extravagante nu implică o exagerare sau o lipsă de 
realism. 

Curtea, cufundată de câţiva ani într-un fel de somnolenţă, s-a 
trezit la o nouă viaţă. Răsăritul soarelui exercită întotdeauna o 
puternică atracţie asupra vânătorilor de demnități şi de venituri 
extraordinare, mai toţi curteni amatori de venituri uşoare, de 
plăceri variate şi de serbări fără sfârşit. 

În fine, Fernando de Aragon a părăsit lumea celor vii. 
Testamentul său îl proclama pe Carlos rege al Spaniei. Va 
împărţi tronul cu mama sa, regina Juana. 

Până în ultima clipă, el a sperat să-i lase coroana infantelui 
Fernando, nepotul lui preferat. În cele din urmă, recunoscuse - 
cu amărăciune - dreptul primului născut, care îi revenea lui 
Carlos. 

În aşteptarea intrării în Spania a noului suveran, cardinalul 
Ximenes, un demn şi respectabil bătrân de optzeci de ani, a 
asigurat regența Castiliei şi Aragonului reunite. 

Ceremonia întronării lui Carlos a avut loc în Ţările de Jos, ţara 
lui de origine. Curtea, cavalerii Ordinului Lâna de Aur, clerul 
precum şi corpul diplomatic au asistat la emoţionanta 
solemnitate. 

Crainicul Ordinului a strigat cu o voce vibrând de emotie: 

— Don Fernando! 

Cavalerii au răspuns în cor: 

— Don Fernando a murit! 

Apoi au izbucnit aclamații furtunoase: 

— Trăiască Dona Juana şi Don Carlos, Regii Catolici! 

Carlos a permis să i se scoată hainele de doliu pentru a 
îmbrăca veşmintele de ceremonie, sclipitoare sub ploaia de 
nestemate. În ciuda tinereţii, avea un aer regesc. 

încoronarea lui se va înscrie cu litere de aur în analele 
castelului Saint Gudule, reşedinţa sa oficială. 

Eram stăpânit de o vagă îngrijorare. Trei regi tineri cârmuiesc 
destinele Spaniei, Franţei şi Angliei. François | şi Henry al VIll-lea 
îşi dovediseră deja combativitatea, agresivitatea şi lipsa de 
scrupule. Intrarea în scenă a lui Carlos trebuia, în mod fatal, să 
provoace vârtejuri. Numai împăratul Maximilian făcea parte din 
vechea generaţie. Până şi Papa Leon era tânăr, prea tânăr 
pentru înalta misiune de Vicar al lui Hristos. Marignan nu 


marcase decât începutul unei epoci bântuite de furtuni. Mă 
aşteptam la complicaţii extrem de serioase... 

Mă aflam încă la Bruxelles când ambasadorii noştri de la Roma 
mi-au raportat că Suveranul Pontif are intenţia să profite de 
prezenţa unui copil în fruntea regatului spaniol pentru a smulge 
regatul Neapole dinastiei de Aragon şi pentru a-l instala pe tron 
pe nepotul său Lorenzo. 

Mi-am amintit de scrierile biblice... Vai de pământul al cărui 
rege este un tânăr, vai de oraşul al cărui principe este un copil... 
lehova, care voia să distrugă lerusalimul, îl ameninţa că va pune 
în fruntea lui un băieţaş... 

Papa Leon uitase că adolescentul Carlos nu era singur. Tristele 
profeţii ale lui Adrian Floriszoon se adevereau... 

L-am sfătuit pe rege să amâne pentru moment plecarea din 
Bruxelles. De aici putea să aibă o vedere de ansamblu asupra 
Europei, care fierbea ca o oală sub presiune. De la postul său de 
comandă putea să conducă forţele armate către oricare punct 
nevralgic... 

Spania era în plină fierbere. Un război civil putea să 
izbucnească în orice moment. Nu puteam să-l împing pe Carlos 
în gura lupului. Nu este recomandat să pătrunzi într-o casă în 
flăcări. Trebuie mai întâi să stingi incendiul... 

Până şi locuitorii Ţărilor de Jos, de obicei calmi, măsuraţi, mai 
mult înclinați spre comerţ decât spre complicațiile războiului, 
erau contaminaţi de agitația continentalilor. Nobilii se certau 
pentru fleacuri. Cei din Egmont şi din Nassau, din La Mark şi 
Isolstein, din Wessernaer şi Poupet provocau dezordini. Un 
episod mai degrabă înduioşător a ilustrat metodele lui Carlos 
atunci când considera că trebuie luate măsuri drastice. 

Contele palatin, Friederich, cavaler al Lânii de Aur şi vechi 
prieten al său, se îndrăgostise de principesa Eleonora, care îi 
împărtăşea sentimentele. Această idilă ţesută în secret a ajuns 
la urechile lui Carlos, care a izbucnit ca un vulcan în eruptie. 
Plănuia pentru sora lui mai vârstnică o alianţă matrimonială de 
rang regal. Contele palatin, care ţintise prea sus fără să-l 
înştiinţeze, a fost izgonit de la Curte, iar îndrăgostita adusă pe 
drumul cel drept. 


După acest vis de dragoste zădărnicită, Carlos a obligat-o să-l 
accepte de soţ pe unchiul său, regele Portugaliei, care era urât, 
bătrân, şchiop şi căruia îi mirosea gura. _ 

Plecarea sa în Spania era amânată de la o zi la alta. In Guldre, 
amatorii de tulburări ridicau din nou capul. Pentru a-i linişti, 
autorităţile au folosit împotriva lor armata. 

Franţa, care devenise arbitrul Europei occidentale, conducea 
dansul. Exasperat de insuccesul său, papa, cu un surâs îmbietor, 
menit să-i ascundă furia, făcu primele gesturi de bunăvoință, 
acceptând negocieri asupra Pragmaticei Sancţiuni. ÎI îmbrăţişase 
pe François fără a-i permite să-i sărute picioarele. li făcuse chiar 
onoarea să-i îngăduie a-l săruta pe gură. François adoptase 
purtarea unui fiu supus în faţa tatălui său, dar care, dacă era 
nevoie, îşi putea scoate masca pentru a-şi arăta adevărata 
natură, dură şi insolentă. 

Suveranul Pontif voia să profite de bunăvoința regelui francez 
pentru a da o lovitură de amploare în ducatul d'Urbino. Trupele 
pontificale sprijinite de elveţieni îl alungaseră pe ducele titular, 
faimosul Francesco Maria della Rovere, pentru a-l înlocui cu 
Lorenzo de Medici. lulius de Medici fusese deja înscăunat în 
fruntea Florenței. Din nenorocire pentru el, era atins de o 
tuberculoză care îi rodea plămânii. Nu avea decât treizeci şi 
şapte de ani, dar moartea era aproape. 

François continuă ofensiva, dar pe teren diplomatic. l-a întins 
mâna noului rege al Spaniei, care purta numele de Carlos | şi i-a 
propus un tratat de alianţă. Negocierile începute la Noyon l-au 
indispus pe papă, care n-a îndrăznit să-şi exteriorizeze 
indispoziţia şi i-a lăsat să-şi continue discuţia. Ambasadorii au 
făcut schimb de complimente extravagante şi au elogiat pacea. 
Pentru a consolida alianţa, cei doi suverani au hotărât logodna 
lui Carlos cu Louise, fiica lui François, în vârstă de câteva luni. 
Suveranul spaniol trebuia să aştepte răbdător până când ea va 
deveni nubilă, pentru a se putea înfăţişa în faţa altarului. 
Proiectul putea să pară ireal, dar regalii parteneri manifestau o 
bunăvoință comună. Logodnica primea în zestre regatul Neapole 
şi Navarra. Această înţelegere i-a alarmat pe spanioli, care nu 
concepeau să pună în discuţie propriile lor teritorii. Dar obiecțiile 
nu au fost luate în seamă. 


Faima lui François atinsese cea mai înaltă cotă. Nobilii îi 
copiau barba, pe care şi-o lăsase să crească pentru a acoperi o 
cicatrice mai recentă, îi imitau croiala hainelor, gustul pentru lux 
şi pentru caii frumoşi. Aventurile sale amoroase făceau senzaţie. 
Se discuta legătura lui sentimentală cu frumoasa Françoise de 
Foix, soţia lui Jean de Laval, senior de Chateaubriand, care 
acceptase cu servilism coarnele care îi împodobeau fruntea. 

— Riscă să fie luat drept ţintă la o vânătoare cu hăitaşi. Are 
capul unui cerb splendid!, îl ironiza nebunatica doamnă de 
Furstemberg... 

Amânam plecarea în Spania nu numai din raţiuni politice, ci şi 
pentru un motiv - aparent - de mică importanţă, în ciuda 
eforturilor depuse de profesorii săi, Carlos nu reuşea să 
stăpânească limba spaniolă. Ar fi fost de neconceput să 
rostească în faţa supuşilor săi un discurs într-un limbaj stâlcit, 
mutilat. Să le vorbească în franceză?... Era o limbă diplomatică, 
dar numai membrii înaltei nobilimi l-ar fi înţeles. La lipsa 
talentului lui pentru limbi străine se adăuga - trebuie să 
recunoaştem - o comoditate vecină cu lenea. 

Eram încă la Bruxelles când ambasadorul nostru acreditat pe 
lângă Sfântul Scaun m-a informat asupra unor anumite zvonuri 
în jurul unui scandal care împroşca abundent cu noroi înaltul 
cler din Oraşul Sfânt. Plecarea noastră în Spania ne-a împiedicat 
să aflăm detaliile acestei afaceri, care angaja anturajul tânărului 
cardinal Alfonso Petrucci, un sprijinitor convins al candidaturii lui 
Leon al X-lea la scaunul papal. 

— Probabil din nou favoritisme!, a exclamat Carlos. De parcă 
n-ar ajunge proiectul papei de a face din Romagna un ducat 
pentru nepotul său Lorenzo... 

Ne-am îmbarcat în sfârşit la Flessingue pe un vas-amiral 
escortat de patruzeci de corăbii de război. Flotă impunătoare, 
care transporta întreaga Curte. Ne întrebam cum vom fi primiţi 
în Spania de acest popor mândru, arogant, războinic, decis să-şi 
apere cu orice preţ independenţa... 

După zece zile de navigare dificilă, cauzată de un timp 
nemilos, am aruncat ancora lângă o coastă neprimitoare, 
aproape de Villaviciosa. 

Am debarcat într-un sat de coastă ai cărui locuitori puseseră 
mâna pe arme, închipuindu-şi că au de-a face cu pirați. Din 


fericire, în ultimul moment, autorităţile locale ne-au recunoscut 
şi ne-au oferit găzduire în casele lor modeste, aproape primitive, 
neîndestulătoare pentru întreg personalul Curţii şi pentru 
escorta militară care ne asigura protecţia. A doua zi, cortegiul se 
puse în mişcare. Drumul desfundat de ploaie ne îngreuna 
înaintarea. Apoi, am pătruns într-o regiune muntoasă, aridă, 
puţin populată. 

Conform instrucţiunilor mele, călăuzele au ales acest drum 
care traversa ţinuturi aproape pustii pentru a evita eventualele 
ciocniri cu adversarii unei monarhii spaniole de origine 
habsburgică. 

Curierii cardinalului Ximenes, care guvernase regatul în 
absenţa lui Carlos, au reuşit să ne contacteze cu o oarecare 
dificultate. Aduceau un mesaj al bătrânului cardinal, care era 
bolnav şi care îl ruga pe rege să facă un mic ocol pentru a-l 
vedea. Voia să-i prezinte personal omagiile sale şi să-i 
încredinţeze oficial cheile regatului. L-am sfătuit pe rege să ne 
continuăm drumul spre Valladolid, pentru a-şi face intrarea în 
oraş fără să-şi anunţe sosirea. Astfel, îi va împiedica pe membrii 
înaltei nobilimi să-l întâmpine cu cereri de demnități şi favoruri, 
înainte ca el să-i fi cunoscut. 

Pentru Carlos şi pentru mine, poporul spaniol, nobilii săi, 
notabilităţile, clerul erau încă o enigmă. Trebuia în prealabil să 
ne documentăm asupra personalităţii, asupra capacităţii şi 
intenţiilor lor, pentru a permite regelui să-şi creeze un anturaj 
de personalităţi care să-i inspire încredere. 

Intre timp, Ximenes şi-a dat sufletul fără ca dorinţa lui 
supremă să fi fost îndeplinită. Unii spanioli mă acuzau deja că-l 
monopolizasem pe rege, că îl izolam de supușii săi. 

Fără să ne pese, ne-am continuat drumul evitând oraşele 
mari. Înainte de a-şi face intrarea în Valladolid, regele - sfătuit 
de mine - a hotărât să facă prima sa vizită oficială la Tordesillas, 
pentru a se înclina în faţa reginei Juana, mama sa, care trebuia 
să împartă cu el, teoretic, sarcinile domniei. Era însoţit de sora 
lui Eleonora şi de principalii demnitari ai Curţii. 

Regina ne-a primit cu bunăvoință. Starea sănătăţii sale era 
atât de zdruncinată încât nu-i permitea să-şi exercite efectiv 
îndatoririle de suverană. Surâdea palid, vorbea cu oarecare 
logică şi pe neaşteptate lăsa să-i scape observaţii ciudate, 


incoerente, despre vreme, despre câinii săi, despre ultimul său 
vis. Regina o păstrase lângă ea pe Caterina, mezina, care 
lumina puţin cu prezenţa ei întunecatul univers al mamei sale. 

Juana s-a arătat înţelegătoare şi a acceptat toate cererile fiului 
său. Işi dădea seama de tot ce se discuta în preajmă, dar 
luciditatea ei avea lacune. A izbucnit mânioasă când Carlos şi-a 
exprimat dorinţa de a o lua pe Caterina la Curte, în vederea 
pregătirii ei pentru rolul de fiică a Spaniei. Desigur, el a renunţat 
la această cerere şi spiritele s-au calmat. 

După ce a recunoscut solemn legitimitatea suveranităţii fiului 
ei, ne-am retras. Atmosfera apăsătoare a fortăreței Tordesillas 
mă impresionase profund. In sinea mea mă liniştisem, deoarece 
Carlos va fi eliberat de orice griji din această parte. 

Acum, Carlos putea să-şi facă intrarea oficială în Valladolid. 
Ceremonii şi solemnităţi fastuoase au marcat sosirea lui Carlos |, 
rege al Spaniei, şi preluarea puterii. 

Cu această ocazie, regele a primit omagiile infantelui 
Fernando, fratele său mai mic. Carlos l-a îmbrăţişat călduros, 
apoi i-a dat ordin să se întoarcă neîntârziat la Bruxelles. N-aş fi 
vrut ca spaniolii ostili lui Carlos să se strângă sub steagul 
fratelui său, ori să pretindă ca acesta să fie proclamat urmaş la 
tron. Fernando s-a supus fără cea mai mică împotrivire. Firea 
calmă a acestuia, permanenta lui voioşie şi loialitatea i-au fost 
apreciate. Mai târziu, atitudinea sa va fi recompensată. 

După plecarea lui la Bruxelles, am reuşit în sfârşit să ne 
dedicăm rezolvării treburilor statului. Respectând voinţa regelui, 
am păstrat funcţia de şef al guvernului. Adrian Floriszoon a 
primit episcopia de Tortosa. Trebuia să fiu foarte atent, pentru 
că adversarii mei erau numeroşi. Carlos şi-a luat rolul în serios. 
In afara treburilor plictisitoare care îi ocupau mai tot timpul, 
învăţa cu râvnă spaniola. Când vorbea oficial, în public, îşi citea 
discursurile, pentru a se feri de greşeli de gramatică sau de 
pronunție. 

Nemulţumiţii îi reproşau că se înconjoară numai de burgunzi, 
care acaparau demnităţile politice, militare şi ecleziastice. Mă 
acuzau că am transmis nepotului meu demnităţile lui Ximenes. 
Era o modestă recompensă pentru serviciile aduse Coroanei. 

Carlos se plictisea în Spania. Obişnuit cu veselia tinerilor săi 
prieteni din Flandra sau din Burgundia, suporta cu greu trufia 


rigidă a nobililor din Castilia sau din Aragon, înveşmântaţi 
invariabil în negru, ca şi cum ar fi fost în doliu, îi scria lui 
Nassau, prietenul său de la Bruxelles, zugrăvindu-i în termeni 
cenuşii tristeţea de la Curte şi urâţenia femeilor, toate fardate 
exagerat. Dacă n-ar fi avut în preajma lui câţiva gentilomi 
flamanzi, care îl înveseleau cu poznele şi râsul lor, ar fi căzut 
într-o melancolie cronică. 

În ce mă priveşte, sănătatea mea avea de suferit după 
neplăcerile, decepţiile şi necazurile pe care le-am întâmpinat în 
această ţară care prin forţa destinului devenise şi a mea. 
Opoziția din ce în ce mai făţişă a marilor familii nobile, care îşi 
imaginau că deţin o parte din autoritatea divină, mă menținea 
într-o stare de iritare permanentă. 

Eram scandalizat de reaua-voinţă a Cortes-urilor, care tindeau 
să paralizeze activitatea guvernului. Întrunite la Valladolid, au 
îndrăznit să prezinte regelui un memoriu semnat de un oarecare 
Pedro Luis de Villena, consilier al Curţii de Apel din Valladolid, 
care îşi permisese să redacteze instrucţiuni politice şi 
recomandări de conduită propriului său suveran. 

Începea prin a-i stabili un program de lucru zilnic: două ore de 
rugăciune, două ore de studiu filosofic, două ore de 
jurisprudenţă, două ore de instrucţie militară şi, în fine, două ore 
dedicate afacerilor politice curente. In plus, îi dădea diferite 
sfaturi: să împartă dreptatea cu pricepere şi milă, să controleze 
sever Tribunalul Inchiziției, pentru a pune capăt abuzurilor, 
interzicându-i să reţină bunurile confiscate, să aplice măsuri 
represive asupra bogătaşilor care acaparează terenurile arabile 
în folosul turmelor lor şi în paguba ţăranilor, care trăiesc în 
mizerie şi mor de foame. 

Să reducă dreptul de control al papei asupra Bisericii spaniole, 
să interzică preoţilor condangaţi de tribunalul regal să facă apel 
la Roma, să restrângă vânzarea indulgențelor şi a darurilor 
făcute de Sfântul Scaun celor care îl ajută în războiul contra 
infidelilor. 

Regele va trebui să se abţină de la a atribui venituri şi 
demnități străinilor. Funcţiile de la Curte trebuie să fie rezervate 
exclusiv spaniolilor. Bugetul de stat să fie controlat de Cortes- 
uri. 


În final, i se cerea regelui să vorbească spaniola. Consider că 
această recomandare echivala cu o insultă, căci termenii folosiţi 
erau inacceptabili. 

Nu mi-am putut ascunde amărăciunea când Carlos nu a fost 
de acord cu ideea mea de a consolida puterea regală prin 
întărirea autorităţii şefului guvernului. 

A dezaprobat până şi unele măsuri pe care le luasem deja, 
declarând - în particular - că nu pot să mă adaptez evoluţiei 
politice a ţării. Faptul că a refuzat să semneze o serie de decrete 
pe care i le prezentasem a fost o lovitură foarte dură pentru 
mine. 

Recunoştinţa regilor este o monedă rară. Nu m-ar mira dacă 
într-o zi voi fi dizgraţiat în mod public. Sacrificându-mă pe mine, 
îşi va îmbunătăţi propria imagine politică, iar atitudinea lui faţă 
de mine va fi unanim lăudată... 

Afacerile Spaniei şi propriile mele probleme m-au împiedicat 
să acord o atenţie specială complicaţiilor politice ale Romei, 
semnalate de diplomaţii noştri... 

Sunt trist... Trist de moarte... 

DON PEDRO UREEA 

ambasador al Spaniei pe lângă Sfântul Scaun 

M-am ridicat de la masa de joc după ce câştigasem trei sute 
de ducați la o bassetă îndrăcită. 

Încântătoarea noastră gazdă, Lucretia Pudica, deținătoarea 
băncii, m-a felicitat cu un zâmbet fermecător. Se spunea că 
incomparabila Imperia, înainte de a se sinucide, îi transmisese 
făclia celei mai frumoase, celei mai desăvârşite curtezane a 
Romei. Fermecătoare, dotată cu un fizic sculptural, ea reunea 
prestanţa şi seducţia cu o inteligenţă sclipitoare. 

Graţie manierelor ei perfecte, educaţiei impecabile, putea să 
rivalizeze cu doamnele cele mai rafinate din înalta nobilime. 
Poetă în timpul liber, surprinzător de cultivată, putea să 
comenteze şi să citeze fraze întregi din Boccaccio şi din 
Petrarca, din Ovidiu şi din Petronius. Oameni de litere, pictori şi 
sculptori celebri frecventau saloanele sale. Deasupra unei 
credenza aurite, de dimensiuni foarte mari, pusese un portret al 
Imperiei, pictat de Rafael. 


Prinţi ai Bisericii, ambasadori, nobili bogaţi şi bancheri îi 
căutau compania. A fi primit în casa ei echivala cu o promovare 
socială. 

| se spunea Pudica pentru că vocabularul ei cizelat înlocuia 
obscenităţile cu imagini colorate care evocau un libertinaj 
elegant. 

Când era foarte bine dispusă, îşi fermeca oaspeţii mânuind cu 
talent lăuta şi cântând cu vocea ei cristalină melodii la modă 
sau chiar propriile sale compoziții. Oferea banchete 
pantagruelice, plătite scump de curtezanii care Îi puneau la 
picioare bani, bijuterii şi obiecte de artă. S-ar fi zis că se 
închinau jertfe pe altarul unei zeițe. 

Uneori, banchetele erau urmate de orgii numite bacanale - 
pentru a păstra un ton umanist. Pudica asista amuzată la aceste 
zbenguieli, dar nu participa în mod direct la ele. Se oferea unui 
singur ales pe seară, în singurătatea catifelată a camerei sale. 

Câteodată, oferea oaspeților o distracție foarte apreciată. O 
tânără, frumoasă ca un vis, îşi vindea la licitaţie fecioria. Suma 
obținută constituia zestrea ei. Câştigătorul făcea o faptă nobilă 
şi primea drept recompensă o plăcere aleasă. Licitaţia fiind 
condusă de Pudica, preţul se ridica la echivalentul unei mici 
averi. 

Cei trei sute de ducați câştigaţi la bassetă m-au binedispus. La 
festinul oferit înaintea jocului de cărţi mâncasem ca un căpcăun. 
Invitaţii erau mai puţini ca de obicei. Cardinalii Bibbiena, 
Cornaro şi d'Aragon, Grassis, şeful ceremonialului papei, doi sau 
trei episcopi, un Colonna, trei Orsini - la Pudica toate rivalităţile 
dispăreau -, trei bancheri dominați de Chigi, prinţul de Salerno, 
patru ambasadori, toţi cunoştinţe vechi, câţiva pictori şi 
umanişti de renume. 

Bătrânii ipocriţi şi femeile intrate la menopauză îi critică pe 
acei membri ai clerului care duc o viaţă privată sănătoasă, 
veselă, normală, dar care în public au o comportare demnă, 
exemplară şi care îşi îndeplinesc îndatoririle cu evlavie 
moralizatoare. În ce mă priveşte, eu îi prefer fanaticilor de tot 
soiul, călugărilor care bombăne, judecătorilor Inchiziției care 
torturează şi condangă la moarte cu o voluptate patologică. 

Discutam cu un grup de invitaţi despre diferenţele discrete 
dintre vinurile de Porto şi cele de Madera, când ambasadorul 


Mantovei, Cattaneo, ceru scuze interlocutorilor mei şi mă trase 
sub arcada unei ferestre. 

— Don Pedro, mă grăbesc să vă împărtăşesc o ultimă veste! 

— Am făcut ochii mari. 

Îmi şopti cu un aer misterios: 

— Cardinalul Petrucci a fost arestat! 

— Nu se poate!, am exclamat cu acelaşi ton coborât. Petrucci 
este unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai papei. Şi-a mobilizat 
toţi prietenii pentru a-i asigura alegerea... 

— Ei, recunoştinţa celor mari nu valorează prea mult! 

Am auzit de multe ori această frază care exprima o tristă 
realitate. El reluă: 

— Când ai de-a face cu puternicii acestei lumi, trebuie să te 
aştepţi la cele mai grave urmări. Să nu te încrezi niciodată în 
cuvântul lor este un sfat înţelept... Se servesc de tine, apoi te 
aruncă la gunoi... Îmi amintesc de asasinarea cardinalului Orsini 
de către Papa Borgia... Mă întreb dacă Petrucci nu va avea 
aceeaşi soartă. 

Cattaneo spusese un mare adevăr. Leon al X-lea se servise de 
mine pentru a-l face pe Petrucci să cadă în cursă. Dar nu 
puteam dezvălui acest mare secret. Cel puţin în aceste 
momente... 

Am pretextat o uşoară indispoziţie şi am plecat. Am avut o 
noapte agitată. N-am putut închide ochii. Indignarea mă sufoca. 
Mă întrebam: va îndrăzni papa să-mi acorde o audienţă?... Imi 
va explica gestul său?... Pentru că îmi datora o explicaţie!... 

A doua zi dimineaţa, m-am prezentat la Vatican, la ora 
rezervată audienţelor papale. Am fost informat la secretariat că 
Suveranul Pontif mă poate primi numai peste trei zile. Pentru 
moment, era foarte ocupat. 

Până atunci nu-mi rămânea decât să-mi fac venin aşteptând o 
explicaţie care, oricum, nu mă va mulţumi. 

Ştiam că papa este furios. Prin intrigi, reuşise să ridice toată 
Europa împotriva lui. Franţa, Spania şi Imperiul German se 
împăcaseră şi acum îşi disputau împărţirea Italiei, anunţa cu o 
voce spartă Vicarul lui Hristos, încercând să pună în gardă 
Veneţia în legătură cu acest plan. Statul Bisericii era confruntat 
cu mari dificultăţi interne. Francesco-Lodovico recuperase 
ducatul Urbino. Romagna se ridicase împotriva proastei 


administrări a lui Lorenzo de Medici. Trupele pontificale nu 
reuşeau să înăbuşe răzmeriţele. 

Dar criza politică prin care trecea papa mă preocupa mai puţin 
decât propriile mele probleme. Relaţiile cu Chièvres şi clica lui 
se deterioraseră. Afacerea Petrucci îmi producea necazuri nu 
numai la Roma, dar şi la Valladolid... 

În sfârşit, papa m-a primit în audienţă. Pentru prima oară i-am 
sărutat piciorul şi mâna cu o repulsie de nedescris. 

Nu mai vedeam în el un vicar al lui lisus Hristos, ci un om care 
abuzase de buna mea credinţă. 

M-a privit cu un zâmbet marcat de o bunăvoință angelică şi 
mi-a vorbit cu o voce caldă, care se voia plină de blândeţe: 

— Fiule, cred că ştiu care este motivul audienței solicitate atât 
de insistent. V-am făcut o mare favoare primindu-vă, fiindcă 
sunt copleşit de treburi. Domeniul pământean al sfintei noastre 
Biserici cere sacrificii pe care suntem gata să ni le impunem. Nu 
aţi şovăit să serviţi Sfântul Scaun când v-am cerut. 

— Preasfinte Părinte, exact despre acest subiect voiam să vă 
vorbesc. Cu permisiunea dumneavoastră, trebuie să vă 
reamintesc că am servit ca intermediar între Sanctitatea 
Voastră şi cardinalul Petrucci. Când Sanctitatea Voastră mi-a 
cerut să iau legătura cu el şi să-l conving să se prezinte în faţa 
tronului vostru, Petrucci m-a făcut să înţeleg, într-un mod foarte 
deschis, că se teme de sancţiuni nedrepte. Am făcut tot ce am 
putut ca să-l conving că ar fi înţelept să-şi expună personal, cu 
sinceritate, cazul şi să se apere împotriva acuzațiilor care i se 
aduc. Pentru că îi era teamă că va fi arestat, i-am înmânat 
permisul de  liberă-trecere pe care Sfinţia Voastră mi-l 
încredinţase şi care îi asigură imunitatea... 

— Aşa este, fiule! l-am acordat permis de liberă-trecere care îl 
apăra de acuzaţiile referitoare la tratativele secrete - ostile 
Sfântului Scaun - pe care le purtase cu Francesco Maria della 
Rovere, duşmanul nostru declarat. Ulterior, am aflat cu stupoare 
că pregăteşte un complot împotriva mea. Voia să se 
descotorosească de noi cu ajutorul otrăvii. Această latură a 
mârşăviei sale nu a fost menţionată în permisul de liberă- 
trecere. Tocmai pentru această conspirație a fost şi mai este 
încă supus unei anchete care îl va disculpa dacă este 
nevinovat... 


— Mi-am dat cuvântul, preasfinte Părinte! Când i-am promis 
că va beneficia de imunitate completă, înseamnă că l-am 
minţit... L-am înşelat fără să vreau... Onoarea mea este 
compromisă. Îndrăznesc să rog pe Sanctitatea Voastră să fie 
anchetat în stare de libertate. 

Papa zâmbi din nou cu o falsă bunăvoință. 

— Dacă l-aş elibera, ar fi în stare să fugă, aşa cum a făcut şi 
când aţi intervenit pentru a-l convinge să intre în legalitate. Vă 
putem asigura că aveţi o conştiinţă curată precum cristalul. V- 
aţi făcut datoria. Şi vă felicităm... Profităm de această ocazie 
pentru a vă informa că am încredinţat ancheta judiciară 
procurorului statului, Mario da Perusco, care se bucură de toată 
încrederea noastră. Este un magistrat integru, care va şti să 
stabilească adevărul. Trimisul nostru în Spania a primit deja 
permisiunea să îi prezinte un mesaj în acest sens suveranului 
vostru... 

Papa îşi extrase cu greu corpul lui obez din scaunul în formă 
de X, semn că audiența se terminase... 

Când am plecat de la Vatican, m-am întâlnit cu ambasadorul 
Portugaliei, Francesco Juzarte. Părea buimăcit, încurcat. 

— Vestea arestării lui Petrucci, acuzat că ar fi pregătit 
otrăvirea papei, făcută publică, arată că s-a luat aceeaşi măsură 
şi împotriva cardinalului Sauli, complicele său. Afacerea 
începuse să ia proporţii... 

La Pudica observase în de câteva zile absenţa lui Sauli, care 
era unul din obişnuiţii casei. Când l-am văzut ultima oară 
pierduse o sumă mare de bani la basseta. Părea preocupat, 
trist. Cu puţin timp în urmă supralicitase când Pudica scosese la 
licitaţie o brunetă superbă din Trastevere, care până la urmă a 
fost câştigată de foarte bogatul cardinal Riario, posesorul unui 
palat imens la Roma. Juzarte părea şocat. 

— Acest scandal va murdări nu numai Sfântul Colegiu, ci şi 
Papalitatea. Ceva este putred când cardinalii organizează 
comploturi împotriva Suveranului Pontif... Veniţi astă-seară la 
Chigi?... Bibbiena ne va aduce cu siguranţă ştiri senzaţionale. 
Nu-l iubeşte destul pe papă pentru a-l menaja dacă acesta nu 
merită... 

Chefurile de la Chigi depăşesc în strălucire tot ce se poate 
imagina... S-a întâmplat să arunce pe fereastră, în Tibru, care 


curge foarte aproape, toată argintăria care fusese folosită la un 
banchet oferit în onoarea unui foarte înalt personaj, în semn de 
suprem sacrificiu. Intre noi fie zis, era un gest de parvenit care 
vrea să epateze cu imensa lui bogăţie. 

După căderea nopţii, la Chigi, invitaţii, de data asta mai puţin 
numeroşi, manifestau o oarecare stânjeneală. Cardinalii prezenţi 
îşi ascundeau cu greu teama de a nu se vedea luaţi de furtună. 

Bibbiena ne-a povestit cum au fost arestaţi Petrucci şi Sauli. 
Aşteptau în anticamera papei pentru a fi primiţi în audienţă, 
când un ofiţer urmat de gardă a intrat şi i-a anunţat că sunt 
arestaţi, invitându-i să-l urmeze. Petrucci a protestat. A arătat 
un permis de liberă-trecere semnat de papă, care îi fusese adus 
de un ambasador. Cu toată împotrivirea lor, au fost târâţi în 
temniţa Sant'Angelo, unde se pare că au fost supuşi torturii. 

Mi s-a făcut o greață care m-a obligat să mă refugiez într-o 
retiradă, unde am vomat. 

Două zile mai târziu am aflat că o comisie specială alcătuită 
din cardinalii Accolti, Remolino şi Farnese, poreclit cardinalul- 
fustă, a hotărât punerea lor sub acuzare pentru că au complotat 
asasinarea papei. Acesta trimisese deja mesaje şefilor de stat, 
prin care le comunica odioasa tentativă de crimă. 

Numeroşi complici au fost şi ei întemnițați. Battista da Vercelli, 
un medic foarte cunoscut, care ar fi convenit să-l otrăvească pe 
papă în timp ce îl trata de o fistulă, Marco-Antonio Nino, om de 
încredere al lui Petrucci, Poncoinsta, scutierul, şi câţiva servitori 
mai puţin importanţi. Torturaţi, aceştia au făcut declaraţii 
complete. 

Alte arestări au urmat, de data aceasta din anturajul papei. Un 
căpitan de cavalerie, Angelo degli Albizzi, un rândaş şi un 
oarecare Paolo Gusieri au suferit acelaşi tratament. 

Eram atât de agitat, încât noaptea nu mai puteam să închid 
ochii. Oamenii mă arătau cu degetul. Devenit infamul 
instrument al papei, îi determinasem pe Petrucci şi pe Sauli să 
intre în gura lupului. Îmi imaginam suferinţele lui Petrucci şi ce 
gândea el despre mine. 

La o cină oferită de ambasadorul Veneţiei mă aflam lângă 
Paride de Grassis, maestrul de ceremonii al Vaticanului. Fără să 
se teamă de riscurile unei astfel de atitudini, mi-a mărturisit că, 
după părerea lui, acest proces este măsluit în întregime. Trebuia 


să fie compromişi şi eventual lichidaţi toţi cardinalii care nu 
îmbrăţişau orbeşte politica papei. Acesta nu făcea decât să 
amplifice zvonurile care circulau la Roma în jurul acestei afaceri. 

Scandalul s-a amplificat când cardinalul Riario a fost arestat şi 
el în anticamera Suveranului Pontif, care îl convocase. Când a 
aflat că va fi închis în celulele subterane de la Sant'Angelo, 
bătrânul s-a speriat aşa de rău, încât şi-a pierdut cunoştinţa. 
Confiscarea aurului său putea să umple vistieria Vaticanului 
golită de cheltuielile nesăbuite ale papei. 

Se terminase cu banchetele, serbările şi jocurile de cărţi. 
Teroarea apăsa greu asupra Romei. 

Munca procurorului Perusco şi-a dovedit eficienţa. Petrucci, 
Sauli şi Riario au făcut mărturisiri complete. Tortura a smuls 
mărturisirile sugerate şi impuse de călăi. 

Ambasadorii acreditaţi la Roma s-au prezentat la Vatican şi au 
cerut - conform instrucţiunilor primite de la guvernele lor - 
încetarea supliciilor. Desigur că mă aflam şi eu printre ei. 
Suveranul Pontif ne-a anunţat personal că numai complicii 
cardinalilor au fost supuşi torturii. 

Declaraţia papei nu a convins pe nimeni. Dar noi nu 
dispuneam de probe pentru a-l putea contrazice. 

Interogat de procurorul statului, care şi-a demonstrat încă o 
dată eficienţa, Riario a recunoscut că avea intenţia să obţină 
tiara în cazul în care papa ar fi murit. 

Această mărturie l-a determinat pe Suveranul Pontif să 
convoace Consistoriul. La Vatican, acest ordin a avut efectul 
unui trăsnet. Cardinalii care nu îndeplineau condiţiile de 
supunere totală pretinse de Leon al X-lea tremurau, pentru că 
nu ştiau dacă nu sunt consideraţi complici ai lui Petrucci, Sauli 
sau Riario. 

Consistoriul s-a deschis într-o atmosferă sumbră. Cea mai 
mare parte a prinților Bisericii erau verzi de frică. 

După deschiderea şedinţei, papa a aruncat o privire mânioasă 
asupra adunării, apoi a anunţat că cei trei conspiratori au 
dezvăluit numele câtorva complici, toţi prezenţi pe băncile 
acestui consistoriu. Cu o voce tunătoare, a ordonat acelora care 
se simțeau vinovaţi să facă pe loc mărturisiri complete. 


Conform legii, pedeapsa îi va lovi în egală măsură pe criminali, 
pe complicii lor, precum şi pe cei care au ştiut de complotul urzit 
împotriva şefului suprem al sfintei Biserici şi nu l-au denunţat. 

Papa a mai precizat că ştie cine sunt aceştia, dar se va arăta 
milos faţă de toţi cei care vor mărturisi că au participat la 
conspirație şi vor implora iertarea pontificală. 

— Suntem întristaţi de nerecunoştinţa lor şi consternaţi de 
gravitatea păcatului pe care l-au săvârşit, dar suntem gata să 
respectăm cuvântul Domnului: „iartă-ne nouă greşalele noastre, 
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Fiecare cardinal se va 
prezenta în faţa tronului nostru. Păcătoşii vor face cu voce tare 
mărturisirea greşelilor lor. Dar, atenţie! Cei care vor refuza să se 
supună vor fi aspru pedepsiţi... 

Unul câte unul, cardinalii s-au perindat prin faţa Vicarului lui 
Hristos, au îngenuncheat şi s-au întors la locurile lor. 

Soderini şi Castellessi, care s-au simţiţi vizaţi de privirea 
acuzatoare a papei, s-au aruncat plângând la picioarele lui. Au 
implorat iertarea, declarând că au auzit zvonuri, din întâmplare, 
despre intenţia complotiştilor, dar au crezut că este vorba doar 
de o ameninţare, şi nu de o voinţă fermă de a face rău. 

Promisiunea pontificală a fost respectată. Li s-a acordat 
iertarea, dar au fost obligaţi să plătească o amendă de 
douăsprezece mii cinci sute de ducați fiecare. S-au conformat 
fericiţi că au scăpat cu viaţă. 

Neîncrezător în cuvântul pontifical, Castellessi a părăsit în 
secret Roma şi s-a refugiat la Veneţia. Senatul Serenissimei 
Republici i-a asigurat o pensie care să-i permită un trai 
confortabil. Era o provocare adresată papei. 

Acesta simţea duşmănia care plana în jurul lui. Nu părăsea 
Vaticanul decât escortat de un puternic detaşament militar. 

A convocat un Consistoriu pentru a asculta concluziile 
avocatului statului, Carosis, şi pe ale lui da Perusco, procurorul 
care a condus ancheta. Probele de acuzare prezentate erau 
zdrobitoare. Cardinalii care speraseră să obţină pronunţarea 
unei clemente pontificale au ascultat consternaţi verdictul 
pronunţat de Pietro Bembo. Sentinta a căzut grea, 
neîndurătoare. Acuzaţii Petrucci, Sauli şi Riario se făceau 
vinovaţi de crimă de înaltă trădare. Vor fi condangaţi la 
pierderea tuturor demnităţilor şi la confiscarea tuturor bunurilor. 


După decăderea din drepturi vor fi predaţi justiţiei laice, ceea ce 
înseamnă condangarea la moarte. Toţi complicii lor vor suferi 
aceeaşi pedeapsă. Cei treisprezece cardinali prezenţi la acest 
Consistoriu au votat în majoritate aplicarea sentinţei, dar au 
făcut un apel insistent la clemenţa Suveranului Pontif. 

_ Cardinalul Grimani a provocat o dispută violentă cu papa. 
Incinşi, prinții Bisericii au ajuns să se insulte în plină şedinţă. 
Cuprins de furie, papa a părăsit Consistoriul fără să acorde 
augusta iertare. 

Doctorul Battista Vercelli a fost executat primul, prin 
spânzurare. Ceilalţi condangaţi - oameni de o mai mică 
importanţă - au suferit aceeaşi pedeapsă. 

Cu Petrucci, Sauli şi Riario trebuia să se procedeze cu 
oarecare prudenţă, pentru că atmosfera la Roma devenise 
explozivă. Castellessi, care din cauza fugii pierduse beneficiul 
iertării, trebuia să sufere pedeapsa capitală. 

Papa se afla într-o poziţie delicată. Dacă acorda iertarea, 
punea sub semnul întrebării seriozitatea afacerii şi temeinicia 
acuzațiilor. Trebuia să dea un exemplu, şi repede. Petrucci a fost 
strangulat în celula sa. 

De data asta papa a fost huiduit în plină stradă. Unii cardinali 
nu mai puteau fi stăpâniţi. Împăratul, regii Spaniei, Portugaliei, 
Angliei şi mai ales François | au intervenit în favoarea 
cardinalilor care mai erau în viaţă. 

La Roma, opinia publică fierbea. Italia întreagă urma curentul. 
Leon al X-lea a înţeles că trebuie să facă unele concesii. Să se 
arate generos, pentru a stăvili curentul. Afacerea Petrucci a luat 
aspectele unei vaste operaţii financiare. Vânzarea clemenţei 
pontificale ar fi adus avantaje mult mai mari decât o execuţie 
prin spânzurătoare, care ar fi satisfăcut numai o răzbunare 
personală. 

Zvonuri insistente îi atribuiau lui Leon al X-lea intenţia de a 
spăla în sânge asasinarea unchiului său Giuliano, care nu avea 
decât douăzeci şi cinci de ani când a căzut victimă complotului 
clanului Pazzi susţinut în ascuns de Papa Sixtus al IV-lea, unchiul 
cardinalului Riario. Acesta, un foarte tânăr cardinal la vremea 
respectivă, se afla în catedrala din Florenţa când s-a săvârşit 
crima. Arestat pentru complicitate, a fost pus în libertate din 
lipsă de probe... 


Revenit la sentimente mai bune sub presiunea evenimentelor, 
Leon al X-lea s-a declarat gata să ierte crima lui Sauli şi a lui 
Riario, care vor fi în schimb obligaţi să plătească amenzi grele. 
Condiţiile papei au fost acceptate fără obiecţii de cei interesaţi. 
Riario s-a angajat să plătească enorma sumă de 150 000 de 
ducați, care a fost plătită imediat de Chigi, bancherul, urmând 
să fie despăgubit mai târziu, cu dobânzile obişnuite. 

Trebuia să plătească suplimentar o cauţiune de 150 000 de 
ducați, o îndreptăţită asigurare în cazul că ar fugi pe 
neaşteptate, aşa cum a făcut Castellessi. Nu putea să 
părăsească Roma fără aprobarea expresă a papei. Rudele lui 
Riario vor depune o cauţiune suplimentară de 75 000 de ducați. 
Magnificul palat din Roma, cu toate comorile sale de artă, nu-i 
va fi înapoiat. 

După ce a îndeplinit aceste condiţii draconice, a fost primit la 
Vatican, a sărutat piciorul papei, care l-a îmbrăţişat şi i-a redat 
demnitatea de cardinal. Şi totul a intrat în normal. 

Pierderea averii de către Riario a provocat în schimb o 
oarecare satisfacţie în rândul nobililor romani care cunoşteau 
originea umilă a străbunicului său, Leonardo, un biet pescar 
care trăia în mizerie. Marile bogății, spuneau ei, nu se fac prin 
mijloace cinstite. Papa Sixtus al IV-lea, della Rovere, devenise 
faimos prin lăcomia lui... 

Riario a căzut într-o melancolie profundă şi a murit după puţin 
timp... 

Sauli, care avea mijloace financiare modeste, a plătit o 
amendă de 25 000 de ducați, apoi s-a stins şi el, în împrejurări 
suspecte. După unele zvonuri ar fi fost otrăvit. Alţii spuneau că a 
murit în închisoare. 

Soderini, protejat de regele Franţei, s-a retras pe unul dintre 
domeniile sale în regatul Neapole şi nu a venit la Roma decât 
după moartea Papei Leon al X-lea. O măsură de siguranţă care i- 
a prins bine. 

În cursul unei călătorii, Castellessi a dispărut. Cadavrul lui nu a 
fost găsit. După unele zvonuri, ar fi fost omorât de ucigaşi 
plătiţi. 

Pe culoarele Vaticanului circulau pe ascuns zvonurile cele mai 
ciudate. Cardinalii de Aragon şi Cornaro ar fi încurajat complotul. 
Se pronunţau şi alte nume. Papa ar fi preferat să treacă sub 


tăcere această ostilitate generală a cardinalilor. O revoltă a 
Consistoriului ar fi determinat complicaţii de nedorit. Duşmanii 
săi ar fi putut convoca un conciliu cu scopul de a-l detrona. 
Perspectivă puţin seducătoare. 

Pentru a-şi consolida situaţia, se impuneau măsuri radicale. O 
nouă promoţie de cardinali devotați lui era cea mai bună soluţie. 

Inainte de a fi ales papă, Leon al X-lea promisese că va limita 
la un număr de douăzeci şi şapte de membri corpul Sfântului 
Colegiu. 

Fără să ţină seama de acest angajament, a acordat purpura 
de cardinal unui număr de treizeci şi unu de cardinali. Această 
masivă promoţie de prinți ai Bisericii constituia şi un avantaj 
material. Lăzile Sfintei Biserici se umpleau de aur. 

Acum îşi putea permite luxul de a recupera ducatul Urbino şi a 
pacifica, prin arme, Romagna revoltată... 

Afacerea Petrucci a avut şi alte urmări. Într-o zi a căzut vestea 
că procurorul statului, Mario da Perusco, a fost arestat, judecat 
cu uşile închise şi strangulat. 

Cunoştea prea multe secrete. Lăsase să-i scape câteva 
indiscreţii. Se părea că procesul Petrucci fusese urmarea unei 
maşinării perfect ticluite. El nu făcuse decât să execute ordinele 
venite de mai sus. Enigma nu va fi niciodată dezlegată... 

Publicarea celor nouăzeci şi cinci de teze ale lui Luther şi 
abuzul de indulgenţe au provocat noi scandaluri... 

Printre veştile rele care plouau, mai veneau şi ştiri bune. 
Chièvres şi-a dat sufletul. Pentru colonia spaniolă de la Roma a 
fost sărbătoare. Acest burgund disprețuit, căzut în dizgrație, 
ieşise pe uşa din dos. Dar bucuria a fost de scurtă durată. 
Succesorul lui, Mercurio Gattinara, care a căpătat titlul de mare 
cancelar al tuturor regatelor şi ținuturilor regelui, era un 
piemontez. Încă un străin în fruntea guvernului Spaniei. De 
această dată, nobilimea castiliană şi aragoneză au manifestat 
aceeaşi nemulţumire. Uitaseră rivalitatea dintre ele, hotărând să 
se alieze împotriva duşmanului comun. Nostalgicii se gândeau 
să-l aducă pe infantele Fernando şi să-l încoroneze rege. 

Jocurile de culise, manevrele, conspiraţiile, intrigile, operaţiile 
necurate deveniseră pentru generaţia mea o a doua natură. ŞI 
asta la toate nivelurile. Maximilian, împăratul, îi spunea regelui 
nostru: Înşeală-i pe francezi, eu îi voi înşela pe englezi. Regele 


Angliei şi regele Franţei se înşelau reciproc. Papa era un 
campion, pentru că îi înşela pe toţi... 

Cu cât diplomaţii erau mai vicleni, cu cât minţeau mai mult, cu 
atât succesul şi promovarea lor erau asigurate. Arta de a 
mistifica, de a înşela, de a păcăli devenise un titlu de nobleţe. 
Chiar şi ecleziaştii combinau două cuvinte care, teoretic, se 
excludeau: minciună pioasă. lpocrizia devenise un model de 
comportare... 

Intr-o bună zi, când misiunea mea se va încheia, voi părăsi 
Roma, curtezanele, plăcerile şi voluptăţile ei. Revenit acasă, în 
Spania, îmi voi găsi nevasta urâţită de vârstă, deformată de 
sarcini. Cu toate că nu mai am pentru ea niciun sentiment de 
dragoste, va trebui să-i spun că şi-a păstrat farmecul, că este 
încă frumoasă şi că sunt fericit să o revăd... 

Voi minţi... voi minţi... voi minţi... 

FRANZ von SICKINGEN 

cavalerul tâlhar 

Suntem trei... Trei prieteni... Duşmanii ne numesc cei trei 
cavaleri tâlhari... Pentru noi, Götz von Berlichingen, Ulrich von 
Hutten şi eu, Franz von Sickingen, ăsta este un compliment... 

Când ne aud numele, principii scrâşnesc din dinţi, se 
pregătesc fie să ne combată, fie să ne cumpere neutralitatea, 
prelaţii tremură când îşi desfac cuferele pline de aur, burghezii 
bogaţi îşi plătesc contribuţiile fără să se tocmească... 

Nu îi atacăm pe ţărani, pentru că le respectăm sărăcia şi 
suferinţele. Adesea ei îngroaşă rândurile cetelor noastre. 

Götz este prototipul cavalerului generos şi dezinteresat. 
Stoarce bani de la bogaţi şi împarte o bună parte a prăzii sale 
nevoiaşilor. 

Ulrich este intelectualul cetei noastre. Filosof, umanist şi 
teoretician al drepturilor omului, urăşte clerul roman care 
sfidează prin opulenţă poporul german, prin viaţa desfrânată şi 
nesfârşitele cereri de bani. A instalat chiar şi o tipografie în 
castelul său de la Stekelberg, pentru a-şi multiplica scrierile şi 
manifestele. A făcut elogiul lui Hus, iar teoriile lui incendiare 
împotriva papei şi a Bisericii Romano-Catolice l-au inspirat pe un 
oarecare Martin Luther. 

Cât despre mine, mi se spune marele condotier. Este un titlu 
care nu are nimic infamant. Mulţi prinți au acceptat acest rol. 


Până şi Maximilian, împăratul nostru, a fost plătit de regele 
Angliei pentru a purta război împotriva Franţei. Astăzi totul se 
vinde şi se cumpără. In conclavuri, cardinalii îşi vând voturile. Se 
vorbeşte deja de viitoarele alegeri imperiale. Încă de pe acum 
se evaluează preţul fiecărui vot. Şi cum nu sunt decât şapte 
electori, sume fabuloase vor fi puse în joc pentru fiecare dintre 
aceştia. 

Eu îmi ofer sabia ocrotitoare şi sprijinul trupelor mele prinților 
străini şi suveranilor care au nevoie de ajutorul meu şi îl merită. 
În schimb, nu am acceptat niciodată să lupt în serviciul corifeilor 
Bisericii. Nu sunt antireligios, dar dispreţuiesc preoțimea bogată 
şi înfumurată. Conflictele noastre cu firsten, principi posesori de 
enorme domenii ereditare scutite de orice impozite, au rădăcini 
adânci în trecut. Ţinând morţiş la superioritatea lor, ne privesc 
de sus şi ne tratează ca şi cum am fi fost vasalii sau slujbaşii lor 
care acum au scăpat de condiţia servilă. 

Toţi vasalii, indiferent de rang, posedau feude şi datorau 
sprijin militar seniorului direct. Marii feudali puteau să ia înapoi 
domeniile încredințate vasalilor care deveneau nedemni de 
încrederea lor. 

Mai târziu, feudele au devenit ereditare, pentru că marii 
feudali se temeau că, retrăgând vasalilor domeniile, riscau să 
piardă ataşamentul acestora, care astfel ar fi fost tentaţi să 
treacă la inamic. 

Apoi, un nou element a complicat situaţia. Slujitorii 
magnaţilor, aleşi dintre cei mai inteligenţi şi devotați şerbi, 
denumiți Dienstmănner ai Curţii, câştigau încrederea seniorilor- 
stăpâni şi odată cu trecerea timpului deveneau şerbi cavaleri. 
Evident, aceştia nu erau apreciaţi de vasalii de sânge nobil, care 
se despărţeau de foştii lor seniori manifestând o independenţă 
care se accentua zi de zi. 

Intre înalta nobilime şi mica nobilime de sânge se căsca o 
prăpastie. Un duce sau un prinţ se înjosea dacă din întâmplare 
încerca să se însoare cu fata unui baron sau a unui mic nobil de 
ţară. 

In Franţa, marii vasali aveau dreptul să fie judecaţi numai de 
egalii lor - pairi - calitate care se adăuga titlului, dându-i un 
lustru suplimentar. 


La noi, în Germania, familiile ducale şi princiare se stingeau. 
Familiile care rezistau dobândeau o autoritate şi o putere 
economică crescândă. Atingeau apogeul puterii în cazul în care 
dintr-o astfel de familie proveneau marii electori învestiţi cu 
dreptul exclusiv de a-l alege pe împăratul Germaniei. 

Familia mea, redusă la rangul de mică nobilime, risca să 
dispară în mizerie. Numeroşi nobili mici, ale căror bunuri 
funciare se fărâmiţau în decursul timpului, din cauza moştenirii 
împărţite între mai mulţi fraţi, ajunseseră simpli ţărani şi 
adoptaseră ocupațiile lor. 

Striviţi între prinții înfumuraţi, rigizi, încăpăţânaţi şi burghezia 
din ce în ce mai bogată, nouă, cavalerilor rătăcitori, nu ne mai 
rămânea decât să alegem meseria pe care o cunoşteam mai 
bine ca orice, cariera militară. Să lupti în calitate de condotier 
era singura alegere onorabilă care ne permitea să supravieţuim 
şi să ne întreţinem într-o oarecare bunăstare familiile. 

Dintre noi trei, Götz a îmbrăţişat primul cariera armelor. Pe 
atunci avea şaptesprezece ani. Un cavaler al Graalului. Mândru, 
înalt, îşi întrecea toţi prietenii; frumos, seducător, visa să 
comande armate, să-i spintece pe duşmani, să-i ajute pe cei 
slabi şi nevoiaşi; voia să plece în cruciadă împotriva 
nedreptăţilor, împotriva abuzurilor celor mari, a episcopilor care 
etalau un lux ţipător. Era prea tânăr ca să pornească la război 
pe cont propriu. A profitat de rivalitatea dintre prinții împărţiţi în 
clanuri, în găşti, în grupări rivale, care în războaiele dintre ei 
pustiiau satele şi chiar marile târguri. La douăzeci şi doi de ani 
comanda propriile sale trupe. La douăzeci şi patru de ani 
câştigase renumele de mare condotier. La asediul oraşului 
Landschut şi-a pierdut mâna dreaptă şi a înlocuit-o cu o mână 
de fier. Această invaliditate i-a adus porecla de „Götz, pumn de 
oţel”. Abia restabilit, a asediat oraşul Nurnberg, al cărui stăpân 
s-a declarat. 

Alarmaţi de victoriile sale fulgerătoare, principii s-au pus de 
această dată de acord. Dieta, prin vocea marilor electori, a 
pronunţat alungarea lui din imperiu. Era însă prea târziu. Le 
scăpase de sub control. Indrăznise chiar să-l atace pe electorul 
de Mainz. 

Mi s-a întâmplat să-i sprijin operaţiunile militare. Forţele 
noastre reunite temporar ne-au întărit prietenia şi hotărârea 


fermă de a lupta împotriva duşmanului comun, deşi alianțele 
noastre au fost urmate uneori de orientări diferite. Dar n-am 
luptat niciodată în tabere adverse. Suntem, şi eu, şi Götz, soldaţi 
înnăscuţi. Ulrich von Hutten este, aparent, opusul nostru. 
Frumos ca un înger, seducător ca Adonis, de o eleganţă fără 
egal, are privirea visătoare a unui poet rătăcit printre himerele 
lui. La început a primit o educaţie religioasă la benedictinii de 
Fulda. După ce a petrecut şapte ani în această atmosferă 
catifelată, liniştită, meditativă, marcată de abstinenţă şi de 
rugăciune, a constatat că-i lipseşte vocaţia monahală. A evadat 
din mănăstire şi - adolescent încă - s-a consacrat studiilor 
universitare, insistând asupra filosofiei umaniste, care a 
exercitat o influenţă considerabilă asupra sufletului său. Graţie 
unei inteligenţe strălucite şi unui talent excepţional de scriitor, 
de teoretician şi de polemist, a cucerit marele public cu scrierile 
sale din ce în ce mai înflăcărate împotriva abuzurilor, a 
exceselor şi a frivolităţilor înaltului cler roman. . 

Era însă o personalitate cu multiple fațete. Il atrăgea cariera 
armelor. Spre deosebire de numeroşi prinți ai Bisericii şi chiar de 
Papa lulius al Il-lea, care nu ezita să mânuiască sabia şi să 
conducă trupe în luptă, Ulrich considera că există o 
incompatibilitate totală între vocaţia religioasă a preoţilor şi 
meseria de ucigaş. 

Păstrând în acelaşi timp legături puternice cu preocupările 
filosofice, s-a înrolat în armata imperială. Sub comanda ducelui 
de Mainz, care admira darurile sale multiple, dar şi graţie 
calităţilor sale războinice, a reuşit să obţină o avansare rapidă. 
Căpitan la douăzeci şi doi de ani, colonel la douăzeci şi trei, 
părea sortit unei ascensiuni fulgerătoare în tabăra prinților. 

Dar un grav eveniment îi va schimba fundamental viaţa. 
Unchiul său, care adoptase cauza gentilomilor săraci, fusese 
atras într-o capcană şi asasinat din ordinul ducelui de 
Wurtemberg. 

Gânditorul cu largi vederi filosofice a devenit dintr-odată leu, a 
lepădat uniforma de ofiţer al imperiului şi a intrat în Liga 
şvabilor, care ducea un război înverşunat împotriva ducelui 
asasin. 

Germania era zguduită de tulburări grave. Focar al insurecției 
civile şi militare, ea îl împiedica pe Maximilian să-şi realizeze 


marile planuri - adesea utopice - care aveau scopul să supună 
Italia autorităţii sale. 

Eu însumi pornisem războiul împotriva principatelor spirituale, 
care îşi trădaseră misiunea sacerdotală pentru a se consacra 
activităţilor pământene şi în special adunării de bogății. 

Mai târziu, Ulrich, înrolat sub drapelul meu, şi-a găsit 
adevărata vocaţie de condotier, fără să uite de lupta spirituală 
împotriva Bisericii de la Roma. 

Dominația uzurpatoare a electorilor şi a câtorva familii nobile 
puternice redusese autoritatea imperială la un conţinut lipsit de 
sens. 

Tata îmi vorbea despre Friederich al Ill-lea ca despre o 
marionetă mânuită de feudali, care nu se resemnau să 
abandoneze puterea personală în favoarea tronului, cum se 
întâmplase în Franţa, în Anglia, în Spania şi sub o formă 
centralizată în Imperiul Otoman. 

Maximilian îmi făcea impresia unei muşte care s-a prins într-o 
pânză de păianjen. Nu putea lua nici-o decizie politică, militară, 
financiară sau religioasă, fără aprobarea Dietei şi a celor şapte 
electori. 

În lipsa unei armate naţionale, care abia se înfiripa în Franţa, 
mercenarii elveţieni - /anasknechts şi tercios - au devenit 
arbitrii strategiei politice şi militare în Europa. Chiar regatele, 
mai mult sau mai puţin centralizate, erau obligate să-i accepte 
şi să-i folosească. Pentru prima oară, la Marignan, François | a 
demonstrat superioritatea unei armate naţionale asupra 
mercenarilor elvețieni considerați invincibili. Dar armata 
naţională nu putea face faţă unui război lung, de uzură. Ţăranii 
erau obligaţi să-şi lucreze pământul şi să asigure aprovizionarea 
populaţiei. Era imposibil să fie ţinuţi în permanenţă sub arme. 

Mercenarii, în schimb, sunt totdeauna disponibili, cu condiţia 
să fie plătiţi. Şi cum în zilele noastre războaiele nu se mai 
sfârşesc, chiar şi François are nevoie de mercenari pentru a face 
faţă forţelor militare din ce în ce mai masiv angajate în 
campaniile din Italia. 

Eu însumi am fost contactat de Robert, senior de Fleurange, 
un viteaz căpitan din armata franceză, care mi-a propus o 
condotta pentru regele Franţei. 


Se afla în misiune de informare în Germania când i-a văzut pe 
disciplinaţii /andsknechts pe câmpul de instrucţie. Exersau tiruri 
de artilerie. A admirat companiile de infanterie, alcătuite fiecare 
din patru sute de oameni, care se desfăşurau în formaţii de 
luptă pe teritoriul de manevră cu armele lor strălucitoare, cu 
echipamentul lor viu colorat şi cu pălăriile împodobite cu pene 
bogate fluturând în vânt. 

Două regimente, alcătuite din zece companii fiecare, erau 
aliniate, gata de luptă cu trei regimente care jucau rolul de 
inamic. Se executau manevrele tactice cele mai variate: atacuri, 
contraatacuri, lupte corp la corp, formaţii de batalioane în careu. 
O unitate de nouă sute de cavalerişti cădea asupra flancului 
descoperit al inamicului, care făcea o manevră de retragere în 
deplină ordine. 

In încheiere, o defilare impecabilă pe câmpul de instrucţie a 
smuls laudele seniorului de Fleurange. Eram mândru de oamenii 
mei. 

Foarte tânăr fiind, am învăţat arta războiului sub comanda lui 
Georg von Frundsberg. Când îl vedeai atât de mare, atât de 
gras, atât de masiv, nu îţi puteai imagina sprinteneala lui în 
luptă. S-ar fi putut spune că este un colos, un elefant care 
nimiceşte totul în drumul lui. 

Tot atunci am înţeles că este mai bine să fii liber de orice 
piedică şi să ai sub comandă propriile trupe. Aveam un oarecare 
talent în recrutarea oamenilor, de organizator, ceea ce mi-a fost 
de mare ajutor. 

Fleurange mi-a propus să mă prezint suveranului său, care va 
fi bucuros să mă cunoască, pentru că aflase despre minunatele 
fapte de arme ale oamenilor mei pe câmpul de luptă. M-a luat la 
Amboise, acel castel de vis, unde regele François m-a primit cu 
bunăvoință şi mi-a oferit condiţii financiare generoase. Personal 
voi primi patru mii de ducați anual, pe toată durata activităţii 
mele în serviciul său. Pentru a ratifica această condotta printr- 
un gest simbolic, m-a reţinut în preajma lui până la reluarea 
ostilităţilor, care ţinând seama de viesparul italian, nu mai 
puteau întârzia. 

Curtea regală era raiul pe pământ. Serbările, vânătorile, 
turnirurile se ţineau lanţ. Doamnele şi domnişoarele de onoare 
erau toate abordabile. Tinereţea mea - abia depăşeam douăzeci 


şi cinci de ani -, reputaţia de războinic neînvins, viril şi frumos 
mi-au asigurat numeroase victorii pe frontul galanteriei. 

Regele dădea tonul acestei vieţi uşuratice. Se culca fără jenă 
cu toate femeile frumoase de la Curte, fără ca regina, care era 
grăsuţă, şchioapă, dar în acelaşi timp blândă, amabilă şi bună, 
să facă cea mai mică obiecţie. 

La Amboise, am remarcat prezenţa ecleziaştilor parfumaţi, 
eleganti, rafinaţi, petrecăreţi, care nu erau cu nimic mai prejos 
decât nobilii cei mai risipitori, mai fantezişti. Poate că prezenţa 
lor nu mi-ar fi atras atenţia, dacă Ulrich nu i-ar fi descris în cele 
mai întunecate culori. 

Din nefericire, a trebuit să pun capăt acestei vieţi luxoase şi 
plăcute. Campaniile din Italia au răbufnit, ca nişte vulcani care 
nu pot sta mult timp inactivi. 

Am plecat la Milano pentru a-i asigura apărarea. Tratatele de 
pace universală aveau o viaţă efemeră. Nici nu se usca cerneala 
semnăturilor, când trompetele anunțau reluarea ostilităţilor. 

Mercenarii mei au readus Milano în situaţia de oraş 
invulnerabil, inabordabil. Dar solda lor întârzia şi aprovizionarea 
îmi punea probleme de nerezolvat. Luptătorii mei se băteau ca 
leii, cu o condiţie - să-şi primească monezile de aur. 

Fleurange mă angajase şi cu scopul de a sprijini eforturile lui 
François în obţinerea coroanei imperiale, râvnită şi de Carlos |, 
noul rege al Spaniei, sprijinit de Maximilian, bunicul său. Henry 
al VIll-lea al Angliei îşi depusese şi el candidatura, deşi şansele 
sale de a fi ales erau minime. 

Misiunea mea în serviciul regelui Franţei avea să se sfârşească 
brusc. Ca despăgubire pentru banii datoraţi, soldaţii mei i-au 
jefuit pe negustorii milanezi de câteva mii de coroane, sumă 
derizorie faţă de ceea ce aveau de primit. 

Printr-o scrisoare rece şi dură, regele m-a admonestat în 
termeni energici. Cererile mele adresate lui Semblaçay, 
trezorierul Franţei, n-au avut niciun rezultat practic. 

Un mesaj de la Margueritte de Austria, guvernator al Ţărilor de 
Jos, sosi la timp. Mă invita să sprijin candidatura la imperiu a 
nepotului său Carlos. 

Acest apel mi-a oferit ocazia să rup contractul cu regele 
Franţei. În ultimul moment, Semblacay mi-a trimis zece mii de 
ducați, sumă insuficientă pentru acoperirea datoriilor. 


Am lăsat Milano în voia sorții şi am trecut de cealaltă parte a 
baricadei. 

Speram că odată ales, Carlos va şti să înfrângă puterea 
electorilor şi a marilor feudali, aliaţii lui fireşti. În ciuda tinereţii, 
îşi dobândise reputaţia de om energic, autoritar, dur, capabil să- 
şi impună voinţa Dietei, reducând-o la un simplu rol onorific. 

Ulrich von Hutten, invitat şi el de Margueritte de Austria, şi-a 
unit forţele armate cu ale mele... 

Marea comedie a secolului putea să înceapă. Stimulaţi de 
strălucitul exemplu al simoniei romane, cei şapte mari electori 
germani şi-au scos voturile la licitaţie... 

In acest timp, Maximilian a murit fără să-şi fi îndeplinit visul de 
a fi încoronat papă şi de a fi sanctificat înainte de a-şi da duhul. 
Visurile irealizabile ilustrau proiectele lui utopice. Rarele lui 
succese se datorau alianțelor matrimoniale avantajoase, care îi 
permiteau să anexeze teritorii fără luptă, în ciuda concesiilor şi a 
compromisurilor binevoitoare, nu se bucura de simpatia 
supuşilor. Spuneau despre el, cu un umor crud, că nasul său 
coroiat era atât de lung încât ar fi putut să şi-l sugă. Faţă de 
Carlos, nepotul lui, se arătau şi mai duri. Bărbia lui proeminentă, 
susțineau ei, este atât de lungă încât ar putea să i se servească 
pe ea micul dejun. În realitate, faţa lui avea expresia unui 
adolescent cuminte, foarte politicos, dar care ştia să-şi ascundă 
adevăratele gânduri. 

Oamenii se întrebau cum a fost posibil ca Philippe cel Frumos, 
care întruchipa seducţia, perfecțiunea fizică, să aibă un tată şi 
un fiu atât de dizgraţioşi, amândoi... 

Dar aprecierile estetice n-au mai contat când evenimente 
grave au întunecat din senin firmamentul politic al Europei, 
prevestind furtuni puternice. 

Cei trei candidaţi regali au deschis competiţia prin intrigi, 
manevre diplomatice, mijloace viclene şi o ploaie de aur 
revărsată asupra electorilor, pentru a-şi asigura succesiunea 
imperiului. 

Germanii s-au ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a 
colectării de dijme pentru o cruciadă împotriva turcilor, bani pe 
care papa îi cheltuise pentru recucerirea ducatului Urbino, 
destinat nepotului său Lorenzo de Medici. 


La rândul său, arhiepiscopul de Mainz adusese la cunoştinţa 
Sfântului Scaun atacul lui Luther, schismaticul, contra Bisericii 
Romano-Catolice şi a şefului ei spiritual, Suveranul Pontif, prin 
publicarea odioaselor lui teze, în număr de nouăzeci şi cinci, 
precum şi ecoul pe care acestea le-au avut în întregul imperiu. 
Inaltul cler german devenise ţinta glumelor proaste, a insultelor 
şi a calomniilor răspândite de partizanii lui Luther. Mici nobili 
nesătui şi umanişti, infectați de doctrina schismatică a lui Hus şi 
de digresiunile lui Reuchlin, semănau zâzania în popor, incapabil 
să-şi dea seama că este înşelat de pescuitori în ape tulburi. 

Arhiepiscopul adăugă: 

— Sunt indignat de pamfletele neruşinate ale unui fost călugăr 
din Fulda, Ulrich von Hutten, care îndrăzneşte să răspândească - 
datorită propriei sale tipografii - manifeste în care scrie textual: 
„Papa este un bandit şi armata acestui bandit se numeşte 
Biserica. Ce mai aşteptăm ca să lovim? Germania şi-a pierdut 
oare onoarea? Flacăra ei interioară s-a stins?”... 

Şi după arestarea lui Petrucci, a lui Sauli şi a lui Riario, jubila: 
„Devoraţi-vă!  Devoraţi-vă!  Distrugeţi-vă! Numai dispariţia 
voastră ar putea să ne elibereze de tirania voastră murdară!” 

Se pare că Luther a găsit un bogat izvor de inspiraţie în 
pamfletele lui von Hutten... 

Vaticanul n-a luat prea în serios alarma arhiepiscopului. El a 
primit de la Roma un răspuns mai degrabă liniştitor. 

„Sfânta noastră Biserică şi înaltul cler au fost atacați în 
noaptea întunecată a trecutului de John Wycilif, de Lorenzo Valla, 
de Nicolas de Cusa, de Hus şi mai recent de Savonarola. 
Protestele, campaniile lor s-au făcut praf, Sfânta Biserică 
Romană s-a ridicat mai puternică, mai maiestuoasă, mai 
impunătoare ca înainte. Luther, von Hutten şi complicii lor nu 
sunt decât nişte pigmei care vor dispărea fără urmă. Fără 
îndoială, trebuie să fim vigilenţi, dar nu alarmişti”... 

Ulrich mi-a arătat râzând copiile acestor două scrisori: 

— Se pare că sunt pe cale să devin celebru... 

Nu mă îndoiesc de autenticitatea documentelor aflate 
posesia lui. Pe timpul vieţii sale monastice şi universitare 
Germania şi în Italia, reuşise să lege prietenii cu tineri care 
împărtăşeau părerile şi care ocupau acum posturi care să le 
permită accesul la documente şi la poziţii-cheie. Aceştia 


furnizau informaţii şi copii ale unor scrisori secrete care puteau 
servi cauza lor comună. 

— lţi voi face o mărturisire, a continuat el gânditor, într-un 
trecut nu prea îndepărtat, am servit - ca şi tine - interesele lui 
Francois I. Am lucrat aici, în Germania. Jucam rolul de 
intermediar între el şi electorul de Brandenburg, care a fost unul 
dintre primii cumpăraţi de francezi. Intenţia mea era să mă 
infiltrez cu ajutorul lui în cercul închis al electorilor ecleziastici. 
Voiam să le aflu jocul. Arhiepiscopii de Mainz şi de Trier sunt 
gata să-şi vândă voturile celui care dă mai mult. Din cei patru 
electori laici de Palatinat, de Boemia, de Saxa şi de 
Brandenburg, ultimul ar fi capabil să producă tulburări adunării 
electorilor, pentru a exercita asupra lor o presiune eficientă în 
favoarea lui François. Trebuie să fii atent... 

— Iţi mulţumesc pentru această informaţie. Voi şti să-l pun la 
punct la momentul potrivit... 

— Cât despre electorii ecleziastici, sunt gata să facă jocul 
papei... Dar nu sunt proşti... Vicarul lui Hristos oferă pălării de 
cardinal şi legate în marile capitale... Cu toate astea, nimic nu s- 
a hotărât... Se aşteaptă şi se trag sfori... 

In ce mă priveşte, îi dispreţuiesc în egală măsură atât pe marii 
seniori care au monopolizat înaltul cler german, pentru a-şi 
rotunji veniturile şi a trăi în lux şi dezmăţ, cât şi pe părinţii 
Bisericii Romane, aproape toţi oameni de rând sau burghezi 
parveniţi, cărora li se adaugă duci, conți, marchizi, care nu sunt 
decât falşi nobili proveniţi din mercenari... 

Datorită oamenilor recrutaţi de Ulrich la Vatican în cadrul 
serviciilor secrete - aş fi preferat termenul de spioni, dar 
limbajul elegant al prietenului meu mi s-a întipărit în minte - am 
putut descoperi duplicitatea lui Leon al X-lea, care nu urmărea 
decât căpătuiala familiei sale. Dar acest scop scapă celor 
neiniţiaţi. 

Papa era împotriva promovării lui Carlos la conducerea 
imperiului, pentru că regatul Neapole la sud şi Lombardia, 
parţial ocupată de germani la nord, îi permiteau să strângă în 
cleşte Statele Bisericii. 

Nu era de acord nici cu coroana regală pe fruntea lui François 
I, care deţinea Milano, poziţie-cheie şi punct de plecare pentru 
cucerirea centrului Italiei. 


Un status-quo ar fi transformat Romagna - mai devreme sau 
mai târziu - într-un câmp de luptă, iar Sfântul Scaun ar fi redus 
la dimensiunile unei nave lovite de valuri enorme şi de vânturi 
potrivnice provocate de François şi de Carlos. Pierderea puterii 
pământene ar reduce autoritatea papei la aceea a unui şef 
spiritual subordonat unui suveran laic, perspectivă intolerabilă, 
la care nici nu voia să se gândească. i 

Să-i îndepărteze pe amândoi era cea mai bună soluție. Incă 
mai dispunea de câteva arme. 

Exista încă de pe timpul familiei Hohenstaufen o tradiţie care 
interzicea stăpânului regatului Neapole să deţină în acelaşi timp 
coroana imperială, fapt care i-ar fi permis să sufoce Sfântul 
Scaun. 

Leon al X-lea ar fi preferat să încredinţeze sceptrul imperial 
electorului Friederich de Saxa, pe care l-ar fi manipulat cu 
oarecare uşurinţă. Din nenorocire, acest personaj destul de şters 
acordase sprijinul său lui Luther, schismaticul care ar merita să 
ardă pe rug ca Savonarola. 

Intenţiona să-i ofere Trandafirul de Aur în cazul în care ar 
renunţa să acorde protecţie acestui agitator îndărătnic. 

La nevoie ar fi acceptat să i se ofere coroana lui Carlos, în 
schimbul cedării regatului Neapole, care i-ar fi revenit nepotului 
său, Lorenzo. 

Nu îi era teamă de candidatura lui Henry al VIll-lea, izolat pe 
insula lui permanent scufundată în ceaţă, şi care se confrunta cu 
doi rivali mai puternici decât el. Prin intermediul cardinalului 
Bibbiena, un înfocat francofil, i-a propus lui François semnarea 
unui tratat de alianţă secret între Sfântul Scaun, Franţa, Florenţa 
şi Veneţia, care să garanteze posesiunile părţilor respective. 
Deja printr-un acord matrimonial se hotărâse căsătoria lui 
Lorenzo de Medici, duce de Urbino, cu Madeleine de la Tour 
d'Auvergne, înrudită cu familiile Bourbon şi Valois. 

François declarase cu trufie: 

— După trei ani de la alegerea mea, ori voi deveni stăpânul 
Constantinopolului, ori voi fi un om mort! 

Într-o seară, cinam cu Ulrich într-un han din Frankfurt. 
Mâncărurile erau delicioase, iar vinul de Rin - mai presus de 
orice laudă. 


Mă aflam în acest oraş pentru a supraveghea o adunare a 
marilor electori. 

Bonnivet, un personaj important pe care îl cunoscusem la 
Curtea Franţei, s-a apropiat de noi zâmbind şi ne-a cerut voie să 
se aşeze la masa noastră. Primise o misiune delicată. Să 
sondeze terenul înaintea marii alegeri şi să creeze eventual 
condiţii favorabile pentru stăpânul său, regele Franţei. 

— Pentru a trece neobservat, port numele de căpitan lacob. 

Domnul de Courteville este ambasadorul oficial al regelui pe 
lângă marii electori. Eu nu fac decât să joc rolul modest de 
agent secret care supraveghează totul, se informează şi trage 
sforile. 

Ne-a vorbit cu o sinceritate de-a dreptul uimitoare. Făcea 
aprecieri elogioase la adresa femeii germane, a vinurilor de Rin 
şi a vitejiei soldaţilor germani. Apoi, dintr-odată, a atacat un 
subiect serios. 

— Fleurange a regretat enorm ruptura condottei pe care aţi 
încheiat-o cu Franţa, domnule von Sickingen. lar eu, personal, 
am apreciat mult judecata perfectă şi eficienţa domnului von 
Hutten, când ne găseam în aceeaşi tabără. Ştiu, trezorierul 
nostru Semblacay n-a respectat integral angajamentele luate. O 
reluare a colaborării ar fi profitabilă pentru toate părţile 
interesate. 

— După cum probabil ştiţi, stimate căpitan lacob, acum 
suntem în serviciul regelui Carlos, a răspuns Ulrich cu 
seninătate. 

Râsul spontan, glumet, al lui Bonnivet a destins atmosfera. 

— Duplicitatea este la modă... Marii electori nu ezită să 
accepte şi banii noştri, şi pe cei ai lui Carlos... Papa însuşi joacă 
pe mai multe fronturi. De ce aţi face voi excepţie?... Nu vă 
propun să-l părăsiţi pe Carlos. Vă cer numai să nu luptaţi 
împotriva prietenilor noştri... Să-l lăsăm să câştige pe cel mai 
bun... Pace, ambasadorul Angliei, nu v-a făcut şi el aceeaşi 
ofertă?... Eram ascuns în spatele unui paravan, când îl copleşea 
cu făgăduieli pe agentul regelui Franţei. A doua zi făcea aceleaşi 
promisiuni delegatului regelui Spaniei. O terță persoană, care 
juca pe mai multe planuri, mi-a înlesnit accesul la acest post de 
observaţie. 


— Există oameni care luptă pentru răspândirea ideilor 
generoase, altruiste, interveni Ulrich. Pentru a-i face pe plac 
papei, regele vostru, Francois, a permis lui Lorenzo de Medici, 
acest individ infam, atins de boala franceză, să se însoare cu o 
tânără fecioară, de sânge regal, pe care a molipsit-o chiar din 
noaptea nunţii. Asta-i jocul, îmi veţi spune... 

Bonnivet ridică din umeri pentru a-şi arăta neputinţa de a 
interveni în această chestiune. 

— Nu! Nu îl aprob! De altfel, toată nobilimea franceză este 
scandalizată de această căsătorie, care aminteşte de odioasa 
alianţă matrimonială a lui Cesare Borgia, acest grotesc duce de 
Valentinois, cu biata Charlotte d'Albert... 

Bonnivet suspină şi adăugă cu amărăciune: 

— Prinții noştri electori sunt nesătui... Optsprezece catârce 
încărcate cu aur francez au trecut frontiera germană pentru a le 
îndestula pe aceste personaje importante... 

— Ştiam, răspunse Ulrich. Pot să vă informez la rândul meu că 
banca Fugger este în curs de a aduna fonduri enorme pentru a 
satisface lăcomia electorilor. Aceste personaje nici nu se 
ostenesc să-şi ascundă lăcomia... Publicitatea acestor fapte nu 
face decât să ridice cota licitaţiei... 

Bonnivet se ridică şi puse pe masă o bucăţică de hârtie. 

— Oferta mea rămâne valabilă... Mă găsiţi la această adresă... 
Nu uitaţi!... Căpitanul lacob... 

Am izbucnit în râs. 

— Nouă ni se spune cavalerii tâlhari. Asta nu ne împiedică să 
avem propriul nostru cod de onoare... 

El ne făcu cu ochiul. 

— Mai gândiţi-vă la asta. Apoi se îndepărtă... 

L-am întâlnit câteva zile mai târziu, în condiţii dramatice. 

Oraşul Frankfurt era în plină fierbere. Un val de patriotism îi 
cuprinsese pe toţi locuitorii oraşului, ca de altfel pe toţi germanii 
imperiului, care se dedau la manifestări furtunoase îndată ce 
auzeau numele lui François |. 

În zadar demonstra el că întemeietorul acestui imperiu, Carol 
cel Mare, era strămoşul său şi că în calitate de moştenitor al 
acestuia avea dreptul să-şi depună candidatura. Argumentele 
sale, mai mult sau mai puţin valabile, provocau mânia poporului. 
Furia populară atinsese un asemenea nivel încât îi atacau pe 


francezii întâlniți pe stradă. Aceştia se ascundeau în casele lor şi 
nu ieşeau decât după căderea nopţii. 

Până şi elveţienii refuzau zgomotos dominaţia franceză, care 
le provoca oroare... 

Urmat de escortă, mergeam de-a lungul malului râului Meinz, 
când atenţia mi-a fost atrasă de o busculadă gălăgioasă care ne 
bara trecerea. Cum poliţia locală nu-şi făcea apariţia, am 
intervenit în forţă, căci misiunea mea era să împiedic prin orice 
mijloace tulburările care ar fi putut stânjeni activitatea marilor 
electori. 

Alături de /anasknechts, m-am avântat în mijlocul busculadei 
pentru a vedea ce se întâmplă, când am avut surpriza să dau 
peste Bonnivet care, împreună cu doi camarazi, se apăra cu 
arma în mână de agresorii lor. 

În huiduielile germanilor, indignaţi de intervenţia mea, i-am 
salvat şi le-am spus să fugă, să se facă nevăzuţi, pentru a evita 
un nou conflict. 

Bonnivet m-a salutat cu obişnuita lui bunăvoință şi s-a 
îndepărtat însoţit de camarazii lui... 

Toate privirile Europei fascinate se îndreptau spre Frankfurt, 
unde se adunau ambasadori în număr mare, înalţi demnitari 
străini, cardinali, observatori, spioni. Bancherii, urmaţi de 
funcţionarii lor, se făceau remarcaţi prin veşmintele lor negre. 

— Toţi zarafii templului şi-au dat întâlnire aici, comenta 
dispreţuitor Ulrich. Odată Carlos ales, voi părăsi tabăra lui şi mă 
voi consacra religiei... adevăratei religii... 

— Cum poţi să fii sigur că va câştiga Carlos? 

— François | a făcut o mare greşeală. A plătit electorii înaintea 
alegerii. Carlos i-a anunţat că-i va plăti numai pe electorii care 
vor vota pentru el. Fără îndoială, sumele promise sunt garantate 
prin scrisori de credit semnate de Fugger. Reputația acestui 
bancher este atât de solidă, încât garanţia lui scrisă este 
credibilă chiar dacă ar fi vorba de sume fantastice. Electorii care 
şi-au primit deja banii de la François, împărţiţi cu dărnicie de 
Bonnivet, vor fi tentaţi şi de darurile promise de Carlos şi 
înscrise în scrisorile lui Fugger... Că electorii laici îşi vând 
conştiinţa nu mă mai miră. Dar că electorii ecleziastici dau 
dovadă de aceeaşi sete de bani câştigaţi necinstit mă umple de 


amărăciune. Gândeam că infecția simoniei este localizată la 
Roma. Constat că a contaminat şi înaltul cler german. 

Increzător, François aştepta la Paris rezultatul acestei operaţii 
trucate care trebuia să-i aducă pe tavă coroana imperială. Toţi 
electorii, cu excepţia preacinstitului Friederich de Saxa, îşi 
primiseră darul şi îşi promiseseră votul. 

Carlos nu putea părăsi Spania, care traversa o gravă criză 
socială şi economică. Candidatura sa la imperiu îi nemulţumea 
atât pe nobili, cât şi pe oamenii de rând. Toţi se temeau că ţara 
lor va trece pe planul al doilea... 

La Frankfurt agitația ajunsese la paroxism. Alarmiştii lansau 
zvonurile cele mai nebuneşti... François şi Carlos, regi la fel de 
străini de poporul german, vor transforma Germania într-un 
imens câmp de luptă. Lumea întreagă va trăi apocalipsa 
anunţată de Biblie... 

Pentru a pune capăt acestei fierberi în creştere, Margueritte a 
propus candidatura infantelui Fernando, fratele mai mic al lui 
Carlos. 

Această iniţiativă nefericită a iscat mânia lui Carlos. Nimeni 
nu-i va răpi dreptul de a se urca pe tronul strămoşilor... 

Când ducele de Brandenburg a început să facă deschis 
propagandă în favoarea lui François |, am desfăşurat trupe în 
jurul reşedinţei sale şi i-am trimis un avertisment sever. Nu voi 
ezita să-l arestez imediat dacă va provoca o dezordine oricât de 
mică. 

În ultimul moment şi-a propus candidatura regele Poloniei, dar 
i-a fost respinsă. 

In ajunul alegerii, Ulrich mi-a adus lista cu banii pe care 
Fugger urma să-i plătească marilor electori care vor vota pentru 
Carlos. In funcţie de importanţa lor, fiecare trebuia să primească 
între 70 000 şi 200 000 de florini de aur. 

Chiar înainte de alegerea oficială, patru electori se 
pronunţaseră în favoarea lui Carlos. 

Papa s-a resemnat în faţa inevitabilului. A acceptat în principiu 
alegerea lui Carlos, regele Spaniei, cu condiţia ca acesta să nu 
încerce să lărgească posesiunile italiene dincolo de frontierele 
lui naturale. Ziua fatidică a sosit. Carlos a fost ales în 
unanimitate. Ducele de Brandenburg a declarat că a votat 
pentru regele Spaniei fiindcă a fost supus la presiuni 


inadmisibile. Până la urmă, a urmat curentul general şi a trecut 
de partea învingătorului. 

Bonnivet a suferit un eşec usturător. După ce risipise un 
milion de florini de aur pentru a-i cumpără pe marii electori, nu 
îndrăznea să se întoarcă în Franţa, pentru că trebuia să dea 
socoteală lui François, marelui vistiernic Semblacay şi, ce era şi 
mai rău, Louisei de Savoia, teribila mamă a regelui învins... 

Un important capitol al vieţii mele luase sfârşit... 

Am asistat cu o nepăsare stranie la triumful lui Carlos |, regele 
Spaniei, care, după ordinea succesiunii împăraţilor şi regilor 
Germaniei, trebuia să se cheme Carlos, al cincilea cu acest 
nume. 

Marele cancelar Gattinara, succesorul lui Chièvres, îl copleşea 
cu laude. 

— Dumnezeu v-a ridicat deasupra tuturor regilor creştinătăţii! 
Numai Carol cel Mare, înaintaşul dumneavoastră, a mai deţinut 
o asemenea putere! Sunteţi destinat să înfăptuiţi imperiul 
universal! Să uniţi toată lumea creştină sub sceptrul vostru!... 

Îl provoca oare Carlos al V-lea pe papă, singurul deţinător ai 
universalităţii creştine? Arunca mănuşa lui François, rivalul său 
doborât la pământ? Sau lui Henry al Vill-lea, arogantul şi 
înfumuratul suveran al Angliei? Regelui Poloniei şi ţarului tuturor 
ruşilor? 

Nu-şi dădea oare seama că pregătea un război generalizat?... 
Îmi pot imagina mândria, trufia, orgoliul lui Carlos al V-lea când 
auzea aceste laude exagerate!... Ce era în capul său când se 
vedea - cu anticipație - stăpânul Universului?... 

Munţi de aur vor fi aduşi din insulele de la soare-apune... 

Va avea cea mai puternică armată din Europa, /andsknechts, 
tercios şi elveţieni, cea mai numeroasă cavalerie şi sute de 
tunuri... 

Va voi oare să pună în mişcare toate forţele... Să le încerce 
eficienţa... 

Gattinara era inconştient sau nebun?... 

A uitat sau a ocolit voit pericolul turcesc, prezenţa acestor 
barbari pe pământul fostului Imperiu Bizantin, care s-au înfipt ca 
nişte căpuşe în carnea Europei levantine. 


să lupt sub comanda lui Carlos al V-lea şi a lui Gattinara ar fi 
însemnat pentru mine o ploaie de demnități militare, de onoruri, 
de bogății... 

Am preferat să urmez calea aleasă de Ulrich, punându-mi 
sabia în serviciul unei cauze sfinte... aceea a lui Luther, 
întemeietorul unei Biserici reformate, purificate de zgura care 
înnegrea Sfântul Scaun de la Roma... 

Ştiu că alegerea pe care am făcut-o va stârni furia părinţilor 
Bisericii şi probabil mânia lui Carlos al V-lea însuşi... Dar drumul 
meu este fără întoarcere... 

Ulrich se află alături de mine, ca întotdeauna... Götz, prietenul 
nostru comun, cavalerul cu pumnul de oţel, a intrat în război cu 
burghezii bogaţi din Nurnberg şi cu electorul din Mainz, cel care 
a primit prin intermediul lui Fugger un dar de 114 000 florini de 
aur pentru că se dovedise a fi cel mai pretenţios dintre toţi 
electorii... 

Pentru această afacere, Götz a îndurat închisoarea şi a mai 
suferit şi un exil de doi ani... 

Apoi şi-a pus sabia în serviciul ducelui Ulrich de Wurtemberg, 
pe care l-a părăsit de îndată ce a constatat înrăutățirea situaţiei 
în campania în care se lăsase antrenat. Asigură apărarea 
fortăreței Mockmuhl, care a căzut în mâinile asediatorilor, 
superiori ca număr şi ca dotare... 

Din nou închisoare... Din nou evadări... Dar el nu va ceda 
niciodată... 

Ştiu că drumul meu nu va fi pavat cu aur... 

Dar miza jocului merita... 

LAZZARO SERAPICO 

prim-camerist secret al Sanctităţii Sale Papa Leon al X-lea 

Ar fi nedrept ca strălucita domnie apostolică a papei Leon al 
X-lea să fie umbrită, murdărită de cuvintele pline de venin ale 
acestui eretic demn de ură, Martin Luther, al cărui nume va fi 
sortit oprobriului tuturor bunilor creştini. 

Sunt convins că timpul pe care îl trăim va fi onorat de 
posteritate cu numele glorios de secolul de aur al lui Leon al X- 
lea. 

Eu sunt mai îndreptăţit decât oricine să-i cunosc adevăratul 
său caracter, pentru că providenţa m-a învrednicit să trăiesc în 
apropierea augustei sale persoane. 


Adevăraţii credincioşi atribuie Suveranului Pontif calitatea 
divină de umbră a Domnului nostru pe pământ. Aş putea să 
adaug fără falsă modestie că eu sunt umbra prezenţei sale 
materiale, fiindcă de la înscăunarea lui nu l-am părăsit nici-o 
clipă. Explicaţia este simplă. Exercit şi funcţia de administrator 
şi de păzitor al casetei sale particulare. Şi cum generozitatea sa 
nu are limite, trebuie să mă aflu în permanenţă în preajmă. 

Incă din zori, de cum deschide ochii, îmi porunceşte cu vocea 
lui voioasă şi atât de binevoitoare: 

— Lazzaro, dă-i zece dinari fratelui Modesto să-şi cumpere 
nişte încălțări, pentru că ale lui sunt prea rupte; zece florini 
primului scutier pentru lărgirea  adăpostului câinilor de 
vânătoare; cincizeci de florini lui Rafael, două sute lui Lorenzo şi 
trei lui Mariano... 

Când nu precizează funcţia beneficiarului, trebuie să înţeleg 
că este vorba de persoane importante. Rafael Sanzio, pictorul 
său favorit, nepotul său Lorenzo de Medici, Mariano, bufonul său 
preferat... 

Pentru a-mi îndeplini obligaţiile în cele mai bune condiţii, 
trebuie să am lăzile pline de ducați de aur şi de argint, florini şi 
chiar monede de metal ieftin pentru mărunţiş. Am şi bani străini, 
pentru a plăti ambasadorii şi agenţii cu misiuni secrete de care 
ştie numai papa. 

Când este nevoie de sume mari, alerg la cardinalul Bibbiena, 
vistiernicul general al Sfântului Scaun. Dacă este vorba de sume 
foarte mari, iar vistieria Vaticanului e goală - ceea ce se 
întâmplă uneori - mă îndrept către bancherul Chigi, unde am 
deschis un cont curent. 

Pentru a avea o situaţie a operaţiunilor încheiate, oamenii de 
finanţe folosesc un sistem nou, foarte complicat pentru profani, 
contabilitatea italiană - numită şi contabilitate dublă - iar pentru 
plăţi folosesc şi polite, commendos. 

Băncile mici, mari şi chiar foarte mari, precum Medici, Strozzi, 
Guardi, Chigi, primesc bani în depozit, acordă credite şi participă 
la tranzacţii foarte importante, care aduc beneficii fabuloase. 

Este foarte adevărat, riscurile sunt considerabile, deoarece 
capetele încoronate, papii, principii, care obţin împrumuturi 
enorme, neglijează să-şi plătească uneori datoriile către bănci, 


care nu dispun de mijloace de presiune pentru a-i executa. 
Atunci falimentul este inevitabil. 

Faimoasa bancă Medici, care posedă filiale în numeroase ţări 
occidentale, întâmpină dificultăţi serioase. În schimb Chigi, ca 
bancher al Sfântului Scaun, realizează beneficii colosale. Dacă 
suveranii traversează adesea grave crize financiare, ca urmare 
a dezechilibrului dintre cheltuielile uneori exagerate şi veniturile 
din impozite care nu se realizează, vistieria Bisericii se umple 
totdeauna graţie indulgențelor, dijmelor, taxelor, amenzilor şi 
altor venituri ecleziastice. 

Cardinalul Bibbiena este risipitor.  Cheltuielilor uneori 
nesăbuite li se adaugă generozitatea papei. Atunci trebuie să 
recurgem la ajutorul lui Chigi, care a strâns atât aur încât ar 
putea împrumuta milioane de florini sau de ducați fără ca 
depozitul său să se resimtă. 

Risipa necugetată a bancherului frizează parvenitismul. Nu 
eram singurul care îi reproşa luxul ţipător, amantele excentrice 
şi cheltuitoare, palatele, vilele, colecţiile de obiecte de artă, 
grajdurile cu numeroşi cai şi câini de vânătoare. De câte ori îl 
criticam, cardinalul Bibbiena râdea şi îmi spunea că sunt 
invidios. 

În ciuda antipatiei pe care mi-o inspira, întreţineam cu el cele 
mai bune relaţii, fiindcă aveam nevoie de sprijinul său pentru a 
fi gata întotdeauna să satisfac pretenţiile, legitime de altfel, ale 
Sanctităţii Sale. 

Războiul pentru recucerirea ducatului Urbino în favoarea lui 
Lorenzo a costat 800 000 ducați de aur. A trebuit să facem apel 
la toate resursele noastre obişnuite şi extraordinare pentru a-i 
procura. 

Bibbiena, de obicei foarte indolent, intra în panică dacă 
vistieria era goală şi elveţienii angajaţi de papă îşi cereau 
drepturile. Atunci alergam la Chigi şi mă întorceam la Vatican 
încărcat cu aur. Pentru a-l restitui, ceream ajutorul creştinătăţii. 
Un cerc vicios care se repetă cu o regularitate halucinantă. 
Intrigile accelerau acest vârtej. 

De obicei, aceste războaie nu se purtau la lumina zilei. Se 
desfăşurau în adâncurile de nepătruns, în timp ce la suprafaţa 
mării domnea acalmia. 


Bibbiena este un factotum şi, teoretic, cardinalul Giulio, un alt 
nepot al papei, are funcţia de adjunct. Aş putea paria că într-un 
viitor apropiat rolurile se vor inversa. Nu m-ar mira, căci Giulio 
reflectă geniul lui Leon cel Mare... 

Când pronunt numele papei, admiraţia îmi încălzeşte sufletul. 
Oameni de rea-credinţă mă acuză că aş fi un linguşitor servil, un 
adulator interesat care îl laudă pentru a-i obţine bunăvoința. In 
realitate, el m-a ales dintre cei şaizeci de camerişti pentru că a 
putut citi în ochii mei, ca într-o carte deschisă, devotamentul, 
zelul şi o credinţă care poate fi oricând pusă la încercare. 

Primit în intimitatea sa, îl văd când se îmbracă sau se 
dezbracă, în mijlocul unei droaie de servitori conduşi de 
maestrul garderobier. Îl văd în veşminte de ceremonie brodate 
cu aur, în tunicile cu franjuri, în dalmatica amplă, cu patrafirul, 
mitra cu trei coroane şi cârja pastorală... 

Îl văd în cabinetul său de lucru, îmbrăcat într-o robă largă, 
albă, înconjurat de cardinali, de ambasadori, de secretari... 

Îl văd în cămaşă de noapte sau culcat gol, în patul său, cu faţa 
în jos, în timp ce medicii îi tratează fistula şi hemoroizii care îi 
provoacă atâta suferinţă... 

Îl văd stând pe scaunul cu gaură, în mijlocul valeţilor care stau 
nemişcaţi pentru a nu-l deranja când se screme. Chiar şi când se 
află în această poziţie îmi dă ordine: 


— Plăteşte, Lazzaro... Plăteşte... Plăteşte... 

Noaptea, când sunt singur în camera mea, mi se întâmplă să 
visez că papa îmi porunceşte să împart bani unei mulţimi de 
ecleziaşti, de preoţi, de artişti, care aşteaptă ca vulturii răpitori, 
cu ciocul deschis, florinii şi ducaţii de aur pe care trebuie să-i 
împart. Dau de fundul sacului şi constat cu spaimă că nu mai am 
bani. Atunci solicitanţii îşi deschid aripile, se năpustesc asupra 
mea şi îmi smulg fâşii de carne sângerândă... Este oribil... 

Intr-o noapte am visat că mă aflam în celula în care a fost 
strangulat răposatul cardinal Petrucci. Eram întins şi legat de o 
roată de tortură sub supravegherea amenințătoare a doi călăi. 
Procurorul statului, Mario da Perusco, mă străpungea cu privirea 
lui acuzatoare: 

— Ai deturnat o sută de mii de florini de aur! Am dovezi! Unde 
ai ascuns aceşti bani? 

Voiam să-i spun că sunt nevinovat, dar nu reuşeam decât să 
bolborosesc plângând cuvinte de neînțeles. El s-a întors spre 
călăi: 

— La treabă! Smulgeţi-i maţele! 

Am scos un țipăt cumplit care m-a trezit în sudori. Inima îmi 
bătea atât de tare, încât părea că-mi sparge pieptul... 

După ce m-am trezit, m-am îmbrăcat repede şi am alergat în 
apartamentul Suveranului Pontif, pentru că trebuia să fiu 
prezent la trezirea lui. Este un spectacol care, în ciuda unor 
implicaţii intime, nu este lipsit de măreție. Două duzini de valeţi 
îşi exercită misiunea sub conducerea maestrului de ceremonii şi 
a maestrului garderobier. Înaintează încet, cu paşi mici, în ritmul 
unei melodii discrete cântată la harpă de un tânăr muzicant. 
Ambianţă catifelată, pentru a nu tulbura sensibilitatea 
Preasfântului Părinte. 

Patru dintre valeţi îi aduc cămaşa, indispensabilii, halatul şi 
papucii îmblăniţi. Alţi doi susţin scaunul cu gaură, cu spătarul 
sculptat şi aurit. Patru băieşi tineri împing o cadă de baie 
montată pe patru roţi mici. Alţi şase îi urmează cu căni cu apă 
caldă. Bărbierul şi chirurgul apar şi ei. 

Doi prelați de-ai casei, care îl asistă pe Suveranul Pontif când 
înalţă spre cer mica lui rugăciune de dimineaţă, trei secretari şi 
şase seniori, titulari ai unor înalte funcţii, formează un grup 
separat. Ei se pregătesc să noteze ordinele papei, pentru că 


adesea noaptea îi este un sfetnic bun. Evident, este vorba de 
chestiuni de mică importanţă, pentru că Preasfântul Părinte ştie 
că vorbele sale vor fi repetate a doua zi în cele mai îndepărtate 
colţuri ale Romei. Problemele serioase care implică un secret 
absolut nu sunt discutate decât în cabinetul său de lucru. 

Cei care se ocupă cu hrana oferă un mic dejun destul de 
suculent, pentru că Stăpânul Universului apreciază plăcerile 
unei mese bine garnisite. 

Cinci tineri valeţi circulă prin cameră cu cupe de argint 
cizelate, în care ard parfumuri care alungă mirosurile naturale 
emanate după folosirea scaunului cu gaură. Sanctitatea Sa 
preferă aromele de vanilie, lavandă, bergamotă, tămâie şi 
ambrozie. 

In timp ce se desfată cu mâncăruri rafinate după care se dă în 
vânt, maestrul scutier şi maestrul câinilor de vânătoare îi 
prezintă raportul zilnic asupra cailor şi câinilor săi favoriţi. El 
acordă o atenţie deosebită gardianului care are grijă de elefant, 
această comoară exotică vie, care trezeşte o curiozitate 
niciodată epuizată. 

Cardinalii nepoți asistă adesea la deşteptare pentru a se 
interesa de sănătatea preasfântului lor unchi şi, în al doilea 
rând, pentru a-i mai cere ceva bani. Este rolul meu de a nota 
sumele acordate şi de a le plăti. 

Dacă Suveranul Pontif nu este bine dispus, atunci un bufon 
face eforturi pentru a-i descreţi fruntea. 

In anticameră aşteaptă alţi intimi bunăvoința Suveranului 
Pontif, în fine, marele stolnic, paharnicul şi pivnicierul şef se 
prezintă pentru a primi ordine referitoare la masa de prânz şi la 
cina de gală care trebuie să aibă loc chiar în seara asta. 

In mod normal, atât de multă lume ar putea provoca o 
oarecare îmbulzeală. Dar domneşte o ordine perfectă, ca într-o 
biserică plină de credincioşi. 

Din cauza meseriei mele, am dat în patima cifrelor, singurele 
care mă ajută să-mi fac o idee exactă asupra Casei papale şi a 
apropiaților săi. Ea cuprinde şase sute optzeci şi trei de 
persoane - exact - începând cu cei doi arhiepiscopi care deschid 
coloana marilor seniori, continuând cu ofiţerii particulari, pentru 
a termina cu grăjdarii. Bufonii, poeţii, muzicanţii, artiştii favoriţi 
sunt incluşi în această cifră. 


Aici se impune o constatare. Numărul apropiaților Papei Leon 
al X-lea este de patru ori mai mare decât cel obişnuit la Sixtus al 
V-lea şi Nicolo al V-lea. Explicaţia este simplă şi perfect logică, 
Nicolo al V-lea era fiul unui simplu chirurg, om fără blazon. Tatăl 
lui Sixtus era un biet ţăran. Nu erau obişnuiţi cu un anturaj 
numeros şi strălucitor. 

Originea nobilă a lui Pius îi justifica prezenţa unui număr mai 
mare de apropiaţi, pentru că în familie trăise într-o ambianţă 
aristocratică. 

Cât despre Papa Leon, fiul marelui Lorenzo de Medici, crescut 
şi educat în mediul unei societăţi rafinate, având ca maeştri cele 
mai înalte spirite ale epocii şi drept cadru palate de o 
somptuozitate fără pereche, este normal să caute la Roma un 
climat asemănător celui de la Florenţa... Trebuie să i se dea 
Cezarului ce este al Cezarului... 

Într-adevăr!... La Roma, florentinii se bucurau de o situaţie 
avantajoasă. Militarii, bancherii, oamenii de afaceri, negustorii, 
artiştii, prelaţii se bucurau de multe privilegii... Şi uneori abuzau 
de ele... 

Dar s-a văzut vreodată pe tronul pontifical un vicar al lui 
Hristos care să nu-şi protejeze compatrioţii? 

Fiindcă papa nu poate suferi bolile şi mai ales fistula care îi 
provoacă uneori suferinţe insuportabile, chirurgii săi, Brigotti şi 
lacoppo de Brescia, profită de ocazie ca să obţină de la el sume 
atât de mari, încât şi-au permis luxul să-şi ridice palate, ca şi 
cardinalii care beneficiază de privilegii şi de venituri enorme. 

Suveranul Pontif nu se lasă înşelat. Dar iartă slăbiciunile 
omeneşti ale celor care trăiesc în umbra sa şi care îi sunt 
devotați. 

Mare amator de lux şi de plăceri rafinate, îi plac serbările, 
distracţiile, banchetele,  desfătările spiritului, spectacolele, 
vânătoarea. Îi copleşeşte cu daruri pe cei intimi, nepoti, 
nepoate, veri, favoriţi, le oferă pălării de cardinali, demnități 
înalte, posturi diplomatice. Acordă funcţii, recompense bogate 
pictorilor, sculptorilor, arhitecţilor care înfrumuseţează Roma şi 
monumentele sale. Împarte premii şi onoruri poeţilor, filosofilor, 
istoricilor care îmbogăţesc, cu splendidele lor opere, ceea ce cu 
un soi de respect este numit secolul de aur al lui Leon al X-lea. 


Dar în acelaşi timp ştie să ridice o stavilă de netrecut între 
distracţii şi afacerile de stat. Este acuzat de duplicitate. În 
realitate, trebuie să combată cu puterea spiritului său 
brutalitatea, forţele armate ale regilor hrăpăreţi care vor să 
uzurpe teritoriile şi autoritatea Bisericii universale. 

Programul său zilnic este foarte încărcat. După slujba de 
dimineaţă primeşte numeroase persoane în audienţă şi 
prezidează şedinţele Sfântului Colegiu. Prânzurile sunt bogate şi 
variate, pentru că îi place să mănânce bine şi să bea vinuri de 
calitate. Deşi este un fin gastronom, respectă zilele de post. În 
timpul prânzului ascultă cu plăcere muzică pentru că - spune el 
- ajută digestia. 

După o scurtă odihnă, care îi redă vigoarea şi vioiciunea, 
călăreşte sau se plimbă pe jos în grădinile Vaticanului. Apoi, 
dacă nu intervin probleme presante, joacă şah sau cărţi cu 
apropiații săi. 

Seara oferă banchete de o bogăţie uimitoare. Se servesc 
invitaţilor - cardinali, prinți, ambasadori, artişti, poeţi - 
mâncăruri extravagante care costă enorm. Limbile de păun sau 
de canar erau la discreţie. Aceste ospeţe ruinează. Pentru tatăl 
său, marele Lorenzo de Medici, nimic nu era prea scump când 
voia să-şi răsfeţe oaspeţii iluştri. Muzica, teatrul, baletul sunt 
nelipsite de la petrecerile sale. Bufonii participă şi ei la 
descreţirea frunţii papei. Ca amuzament, li se dă să mănânce 
ciori, maimuțe sau şerpi. Unul dintre ei, Fra Mariano, putea să 
înghită douăzeci de pui şi patruzeci de ouă la o singură masă. 
Glumele lor sunt grosolane, dar cu cât şochează prin vulgaritate, 
cu atât sunt mai preţuite. 

Uneori sunt invitaţi versificatori fără talent şi li se cere să-şi 
recite poeziile, fiind aplaudaţi ca şi când ar fi vorba de 
adevărate capodopere, iar în spatele lor se râde copios. Li se 
pun pe frunte coroane de foi de varză şi li se acordă titlul de 
arhipoeţi. 

Când un autor dramatic prezintă o comedie proastă, este 
bătut cu nuiele înmuiate în vin. 

Deşi vânătoarea este interzisă clerului, pentru că vărsarea de 
sânge scandalizează, Suveranul Pontif adoră sportul cinegetic. 
Dar ceea ce este interzis prelaţilor nu îl priveşte pe papă, pentru 
că autoritatea sa este atât de mare, încât nimeni în lume nu are 


căderea să-l cenzureze sau să-l judece. Chiar când abuzează de 
puterea lui este mai presus de lege, pentru că, infailibil fiind, se 
bucură de o imunitate totală. Numai Dumnezeu are dreptul să-l 
judece. 

Când era tânăr îi plăcea vânătoarea cu gonaci, sport nobil prin 
excelenţă. Dar obezitatea l-a făcut atât de greoi, încât încalecă 
anevoie şi întâmpină oarecare dificultăţi când galopează în 
urmărirea vânatului. Pentru a evita aceste neajunsuri, a 
comandat în Franţa capcane prevăzute cu plase mari. Când 
căprioarele sau mistreţii se încurcă în plase, se apropie fără frică 
şi fără mari eforturi le înfige un ţăruş în burtă. 

Acest procedeu a stârnit indignare, dar medicii i-au 
recomandat cu insistenţă mişcarea şi aerul proaspăt de ţară 
pentru a se menţine în formă. 

Adversarii săi îi reproşează cele mai mici devieri de 
comportament, abuzul de plăceri nedemn de un mare şef 
spiritual, frivolitatea distracţiilor - jocurile de cărţi, spectacole cu 
subiecte libertine care frizează imoralitatea, vânătoarea cu 
toate excesele ei -, luxul nemăsurat, anturajul format din 
paraziți care îl laudă exagerat. 

Ei uită că Leon este nu numai şeful Bisericii, dar şi un prinţ al 
timpului său. 

Il acuză că dă un prost exemplu membrilor înaltului cler care 
se dedau desfrâului, dezmăţului şi chiar perversităţilor cele mai 
condangabile. Cardinalii trăiesc în palate de marmură, poartă 
haine laice de mătase brodate cu aur şi se expun fără ruşine în 
compania amantelor sau a tinerilor frumoşi. Petrecerile lor costă 
enorm, adevărate averi, iar caii lor poartă şei de fildeş şi 
valtrapuri de purpură. Prin contrast, există şi clerici zgârciţi, 
ambiţioşi, răi, care ascund sub un rigorism de faţadă cele mai 
josnice păcate ale speciei umane. Copii de şapte-opt ani primesc 
demnitatea de cardinali şi venituri exagerate. Guicciardini cerea 
reîntoarcerea la o disciplină severă, la simplitatea apostolică, la 
puritatea moravurilor cerută de creştinismul începuturilor. El ar 
fi vrut să vadă această bandă de sceleraţi - sunt propriile lui 
cuvinte - îngrădită de severa disciplină impusă de legile 
Bisericii. Trebuia să renunţe la vicii şi chiar la putere. 

Pe statuia lui Pasquino se găseau epigrame anonime tot mai 
jignitoare la adresa preoţimii. 


Papa este criticat pentru cheltuielile sale enorme, pentru 
extravaganţele lui. Într-adevăr, este generozitatea 
personificată... Îi place să ofere cadouri, să facă oamenii fericiţi, 
să întreţină artiştii, să le dea de lucru... 

Dar permanenta sa lipsă de bani se datorează şi unor cauze 
obiective. Sfântul Scaun dispune de venituri de 430 000 de 
ducați. Războiul Urbino a înghiţit sume fantastice. Peste 800 000 
de ducați. Construirea catedralei Sfântului Petru necesită 600 
000 de ducați anual, bani pe care Bramante şi Rafael Sanzio îi 
cer cu insistenţă. Papa a aprobat toate aceste cheltuieli fără să 
ridice vreo obiecţie. Este un exemplu tipic. 

Datoriile creşteau într-un ritm îndrăcit. Pentru a umple găurile 
era mereu nevoie de surse noi. Slujbele plătite scump, cu bani 
grei, de către candidaţii dornici să obţină o situaţie importantă 
în societate, reprezentau o soluţie eficientă şi rapidă. 
Promovările de cardinali care îşi cumpărau intrarea în Sfântul 
Colegiu provocau critici aspre şi acuzaţii de simonie. Purpura de 
cardinal era cumpărată cu un preţ modest... Intre 30 000 şi 60 
000 de ducați... 

În schimbul a o mie de ducați, oricare burghez cu bani putea 
intra în Colegiul Cavalerilor Sfântului Petru, compus din patru 
sute de membri care, obţinând titlul de conte palatin, puteau 
intra de drept în rândurile nobilimii romane. 

De fapt, era vorba de un împrumut acordat Sfântului Scaun, 
care aducea o dobândă de zece la sută. 

Dar indulgenţele constituiau cea mai importantă şi în acelaşi 
timp nesecată sursă de venituri extraordinare. Din nenorocire, 
această stingere a pedepsei necesară pentru iertarea păcatelor 
este rău interpretată de duşmanii Bisericii noastre sfinte. Să 
sperăm că această lipsă de înţelegere condangabilă nu va avea 
urmări. Când mă gândesc la von Hutten, la Luther, la Sickingen 
şi la toţi ereticii care se bălăcesc în mocirla lor, nu mă pot abţine 
să nu evoc sfânta inchiziţie şi rugurile ei. Numai măsuri dure ar 
putea pune capăt agitaţiilor acestor posedaţi de diavol. 

Cât despre inchiziţie, am aprobat din toată inima hotărârea 
Preasfântului Părinte de a interzice patronilor de imprimerii, sub 
pedeapsa cu excomunicarea, publicarea de manuscrise care 
conţin erezii împotriva credinţei şi atacuri împotriva înalţilor 


demnitari ai Bisericii. Textele incriminate, care nu au fost 
supuse aprobării episcopului şi inchiziţiei, vor fi arse în public. 

Am fost profund indignat când partizanii răposatului lulius al Il- 
lea, acest papă cu purtări şi înfăţişare de sergent major, 
îndrăzneau să pretindă că erau superiori din toate punctele de 
vedere succesorului lor. Pierderea privilegiilor le-a provocat un 
val de amărăciune şi de ostilitate. 

Dar nimic în lume nu va putea întuneca secolul de aur al lui 
Leon al X-lea, din celebra familie Medici, cel mai neînduplecat 
apărător al sfintei noastre Biserici şi al religiei catolice... 

CHARLES BRANDON 

duce de Suffolk 

În prezenţa regelui Henry, al optulea cu acest nume, încerc 
sentimentul că mă aflu în umbra unui vulcan uriaş care îşi ridică 
fruntea semeaţă spre cerul albastru, însorit. Dar deodată, fără 
veste, pământul se cutremură, vârful vulcanului explodează, 
ţâşnesc flăcări enorme, iar nori negri, brăzdaţi de fulgere, 
întunecă bolta cerească. Pe pantele abrupte se scurg torente de 
lavă, care distrug pe loc toate vietăţile surprinse în drumul lor. 

Henry îmi evocă un vulcan. Imprevizibil, îşi copleşeşte cu 
favoruri prietenii. Capricios, straniu, este în stare să se înfurie, 
să-şi descopere latura feroce a caracterului său şi să comande 
fără niciun temei trimiterea la moarte a celor pe care îi răsfăţase 
până mai ieri. 

Trebuie să ai şira spinării flexibilă, spiritul viu şi nervii de oţel 
ca să trăieşti în preajma lui fără să fii trimis ad patres. O singură 
vorbă greşit înţeleasă, un gest necugetat îţi pot deschide calea 
spre veşnicie punându-ţi capul pe butuc în Curtea Turnului 
Londrei. 

Absolutismul regilor Franţei, al suveranilor Spaniei, al 
împăraţilor germani sau chiar al Vicarului lui lisus Hristos are 
oarecare limite. Tribunalul îi judecă pe cei vinovaţi şi-i 
pedepseşte. 

François | nu a reuşit să obţină condangarea ducelui de 
Bourbon, acuzat de revoltă şi de înaltă trădare, pentru că 
parlamentul care l-a judecat a considerat că este acuzat de o 
crimă fără probe. 

Se spune că numai ţarul ruşilor şi sultanul osmanlâilor 
ordonau călăului să-i taie capul presupusului vinovat fără nici-o 


explicaţie. Dar ruşii şi otomanii sunt popoare înapoiate, 
guvernate de satrapi cu puteri nelimitate, care nu dau socoteală 
nimănui de faptele lor. 

În Anglia există comisii extraordinare care îi judecă pe cei 
consideraţi vinovaţi de către rege şi care sunt, fără excepţie, 
condangaţi la moarte. Membrii juriului, care apreciază că 
dovezile de culpabilitate sunt insuficiente, riscă să se vadă 
arestaţi şi închişi în Turnul Londrei, în aşteptarea unei execuţii 
hotărâte de un juriu care se supune ordinului regal fără să se 
mai pună problema justeţei sancţiunii. Regele meu, puternicul şi 
autoritarul Henry al VIll-lea, a moştenit suspiciunea augustului 
său părinte, întemeietorul dinastiei Tudor, faţă de membrii marii 
nobilimi înrudite cu vechile familii domnitoare - York sau 
Lancaster - care ar fi tentaţi ca într-o zi să se instaleze pe tronul 
străbunilor. Pentru a-i împiedica, nu există decât o singură 
soluţie radicală: securea călăului. 

Henry nu acordă prietenia lui decât oamenilor proveniţi din 
mica nobilime sau din burghezie. Wolsey, primul său consilier şi 
factotum, provine dintr-o familie de oameni simpli. 

Observati că nu am folosit termenul încredere, pentru că 
regele nu o acordă nimănui. 

Eu însumi fac parte din nobilimea de mijloc. Nu îmi este ruşine 
să o mărturisesc. Când regele mi-a acordat titlul de duce de 
Suffolk, l-a luat de la deţinătorul legitim, pe care l-a coborât la 
rangul de conte. 

Deschizându-mi poarta spre marea nobilime, era sigur că-i voi 
fi recunoscător şi total devotat, cu atât mai mult cu cât membrii 
vechii aristocrații mă tratau ca pe un intrus. 

Uitau că nici ei nu erau căzuţi din stele şi că la origine erau 
destul de departe de a fi nobili. 

In timpul Războiului celor Două Roze, tributul de sânge vărsat 
de marea nobilime a fost greu, foarte greu. Dar sub domnia 
Casei Tudor, deşi destul de recentă, sângele vărsat a doborât 
recordul. 

Henry este un stăpân absolut, draconic, care dispune de viaţa 
şi de moartea supuşilor săi. 

Dumnezeu îi învesteşte pe regii Angliei cu putere divină, 
declară el cu solemnitate. Deci suveranul trebuie să dea 
socoteală numai faţă de Dumnezeu. 


Contestă arhiepiscopului Londrei şi marilor demnitari ai 
Bisericii Angliei rolul de intermediar între persoana sa şi Cel 
Atotputernic, unicul său interlocutor. 

Dispreţuieşte bigotismul ecleziaştilor, gândirea lor limitată şi 
pretenţia de a conduce viaţa spirituală şi morală a credincioşilor. 
Le recunoaşte doar dreptul de a transmite voinţa sa regală 
popoarelor regatului şi de a face tot ce trebuie pentru 
executarea şi concretizarea ordinelor sale. 

Aprecierea limitată pe care o acordă clerului nu l-a împiedicat 
să se ridice energic împotriva ereziei lui Luther, care îi ataca cu 
ferocitate pe papă pe cardinali şi pe „întreaga clică a Sodomei 
romane care viciază Biserica lui Dumnezeu. Să ne spălăm 
mâinile în sângele lor” striga de la înălţimea amvonului preotul 
german. 

Într-o carte intitulată Assertio Septem Sacramentorum, Henry 
a luat apărarea papei, capul suprem al Bisericii Universale. În 
acelaşi timp l-a acoperit cu epitete jignitoare pe Luther, ereticul 
vândut diavolului, lup satanic, şarpe, flagel şi criminal 
schismatic. Cartea a fost redactată cu ajutorul lui Thomas 
Morus. Leon al X-lea i-a răsplătit campania în favoarea Sfântului 
Scaun, atribuindu-i titlul de Fidei Defensor. 

Ofensiva lui Henry nu era dezinteresată. Voia să netezească 
drumul lui Wolsey către tronul pontifical. Cu un papă în slujba 
lui, ar fi devenit arbitrul Europei. Eşecul acestei manevre îl va 
determina, câţiva ani mai târziu, să rupă punţile cu Biserica 
Romano-Catolică, să respingă autoritatea Suveranului Pontif, şi 
să se proclame Rege Protector şi Cap Unic şi Suprem al Bisericii 
Angliei. 

In politica internă a dat dovadă de aceeaşi intoleranţă. Pentru 
a sublinia caracterul absolut al puterii sale, infailibilitatea 
ideologică, a dispus să fie decapitaţi mai mulţi nobili înrudiţi cu 
cele mai mari familii ale regatului. Printre nenorociţii care au 
servit de exemplu s-a aflat şi tânărul duce de Buckingham, de 
sânge regal, căruia a ordonat să i se taie capul pentru că o 
ghicitoare îi prezisese că va fi înscăunat rege după moartea 
prematură a lui Henry. Desigur, profeta s-a ales cu aceeaşi 
pedeapsă, pentru că pronosticul echivala cu o crimă de 
lezmajestate. 


Când bătrânul duce de Norfolk, preşedintele juriului alcătuit 
din pairi, a pronunţat condangarea la pedeapsa capitală a 
acuzatului, lacrimile îi şiroiau pe obrajii livizi. Asistenţii lui 
păreau distruşi. 

Informat de reacţia lor, Henry a izbucnit în râs. 

— N-au decât să plângă! Dar să-mi ştie de frică. Spaima să le 
răsucească maţele! Să-mi execute ordinele! 

— Este totuşi un mijloc de protest, am remarcat cu o uşoară 
urmă de servilism. 

— Ştiu! Wolsey o să treacă aceste tânguieli în registrul său. 
Eventual se vor adăuga la celelalte capete de acuzare... Dar nu 
va fi cazul. Norfolk se va scăpa în pantaloni înainte de a se lansa 
într-o aventură antiregalistă... 

Dacă reuşeşti să-i câştigi prietenia lui Henry, dai lovitura. 
Generos, te acoperă de bogății, de privilegii şi de onoruri. Ca să- 
i păstrezi bunăvoința este de-ajuns să-l urmezi peste tot ca un 
câine care dă din coadă, vesel şi supus în faţa stăpânului. Să-i 
îndeplineşti toate dorinţele, cele mai mici capricii şi să nu uiţi 
niciodată să-i spui că este cel mai mare Prinţ al Creştinătăţii. 

Pentru el nu este vorba de un gest slugarnic, de servilism 
umilitor, ci de confirmarea unui adevăr incontestabil. 

Urmaţi-mi sfaturile şi nu veţi regreta... În ce mă priveşte, 
apreciez calităţile sale şi chiar şi micile defecte care îl fac mai 
uman... 

Relaţiile noastre au trecut printr-o criză periculoasă când sora 
lui mai mică, Mary, tânăra văduvă a regelui Louis al Franţei, a 
pus ochii pe mine şi mi-a cerut să o iau de nevastă... Nu suntun 
Adonis, dar în comparaţie cu primul ei soţ, foarte bătrân, bolnav 
de gută, scrofulos, cu obraji căzuţi şi zbârciţi ca prunele uscate, 
eram o frumuseţe. 

Această soluţie extremă îi permitea să scape de statutul de 
regină văduvă, posesoare a unor bunuri şi obligaţii dotale, să-şi 
recapete libertatea şi să-şi recupereze dota blocată în Franţa. 

Incă foarte tânără - abia trecuse de şaptesprezece ani - 
poseda un spirit practic dezvoltat şi o voinţă fermă, trăsătură 
caracteristică  Tudorilor. De altfel, argumentele sale erau 
convingătoare. Trebuia să ne grăbim, deoarece regele Franţei îi 
propusese un târg respingător. Să se căsătorească cu el după ce 
va divorța de diforma lui soţie, Claude. 


Fără îndoială că Mary era frumoasă, atrăgătoare şi, se pare, 
înzestrată cu un temperament focos. 

Dar aveam unele ezitări datorate unei împrejurări deosebite. 
Ca şi Henry, prietenul şi ghidul meu regesc, mă culcasem cu mai 
toate domnişoarele de la Curte, precum şi cu câteva fete de 
condiţie inferioară pline de farmec. Orgiile se ţineau lanţ, cu o 
frecvenţă ameţitoare. După o noapte de excese m-am trezit 
dimineaţa, gol ca un vierme, pe un pat răvăşit lângă o Evă în 
mărime naturală, aşa cum arăta înainte de a fi izgonită din Rai. 
În jurul nostru o mulţime de petrecăreţi ne copleşeau cu 
felicitările pentru căsătoria noastră. 

Am aflat cu stupefacţie că în zori, sub influenţa unei crunte 
beţii, care mă făcuse inconştient, am fost cu ea la biserica din 
colţ, unde preotul oficiase taina căsătoriei, în ciuda orei 
neobişnuite. Cum s-ar fi putut împotrivi când era vorba de 
ducele de Suffolk, prietenul regelui? 

Taina căsătoriei se desăvârşise sub ochii martorilor încântați 
de acest spectacol, apoi am adormit doborât de excesele 
amoroase şi bahice. O oră sau două mai târziu m-am trezit cu 
capul greu, cu gura cleioasă, lângă presupusa mea soţie, care 
se numea Ondine. 

Un nume foarte frumos, ca şi fata de altfel, dar totuşi o 
afacere penibilă. 

Am explicat în zadar că ceremonia, săvârşită la biserică, 
fusese oficiată în glumă şi că nu-mi amintesc nimic. Ondine a 
început să plângă şi petrecăreţii să râdă. 

Am plecat furios. Dar căsătoria, fără doar şi poate, era înscrisă 
în registru. Nu-mi rămânea decât să obţin anularea. Preotul, 
foarte stânjenit, mi-a promis că va încerca să îndeplinească 
formalităţile necesare. Să rupă foaia din registru nu putea fi 
vorba. De atunci n-am mai revăzut-o pe Ondine. 

l-am povestit lui Mary această poveste grotescă, dar ea nu i-a 
acordat nici cea mai mică importanţă. 

— Fratele meu va putea să anuleze această căsătorie care, de 
fapt, nici nu există! 

— Nu! Nu-i spune nimic! 

— Bine! Vom mai vedea!, zise ea pe un ton hotărât. 
Mărturisirea mea a lăsat-o rece. lată o tânără femeie care ştie 
ce vrea. 


Mary aduse un preot care aştepta deja în anticameră, ceea ce 
însemna că pusese totul la cale. 

În prezenţa gentilomilor şi a doamnelor de la Curte, căsătoria 
noastră a fost oficiată şi înscrisă în registru. 

Teoretic, eram bigam. 

Ameţit de torentul de cuvinte, de voinţa lui Mary, de puterea 
ei de convingere, aveam impresia că sunt purtat pe apele repezi 
ale unui râu de munte, cu vârtejuri care se sparg de stânci 
ascuţite, către o uriaşă cascadă care ar putea însemna moartea 
mea. 

După ceremonia nupţială am primit felicitări. Fermecătoare, în 
mare vervă, Mary vorbea, din fericire, şi pentru mine. Eram atât 
de tulburat încât nu aş fi putut să leg două vorbe cu înţeles. 

În aceeaşi seară i-am scris o scrisoare lui Wolsey. Panicat, 
înspăimântat, încercam să-i prezint afacerea căutând în acelaşi 
timp să mă dezvinovăţesc. Nu făceam decât să mă supun 
hotărârii reginei Mary, decizie care îi aparţinea numai ei. 

În timp ce ea conducea pregătirile de plecare spre Anglia, eu 
aşteptam îngrijorat răspunsul lui Wolsey. Mă vedeam deja 
arestat după debarcarea la Plymouth şi dus sub escortă la 
Turnul Londrei. Pentru că un proces ar fi pătat onoarea exreginei 
Franţei, se va atenta, discret, la viaţa mea. Otrăvit sau înecat 
într-un butoi, ca sărmanul duce de Clarence. Mă bătea gândul să 
nu mă mai întorc în Anglia. Dar să trăiesc sărac în exil nu era o 
soluţie acceptabilă pentru un om ce era obişnuit să huzurească 
în belşug la el acasă, într-unul din castelele sale. 

Am primit, în sfârşit, un răspuns de la Wolsey, scris de mâna 
lui, ceea ce însemna că mariajul implica secrete prea 
supărătoare pentru a ajunge sub ochii unui secretar. Işi exprima 
penibila surpriză pe care i-o produsesem, precum şi 
dezamăgirea Maiestăţii Sale. Încurcătura pe care o provocasem 
prin căsătoria cu regina văduvă redevenită prinţesa Mary i-a 
produs o mare deziluzie. Renunţând la o coroană regală pentru 
coroana ducală, ea cobora în rang. Maiestatea Sa îi promisese 
că după eventuala moarte a regelui Ludovic va fi liberă să-şi 
aleagă soţul care îi va conveni, dar spera că Mary îşi va îndrepta 
atenţia asupra unui prinţ domnitor, asupra unui şef de stat. 
Maiestatea Sa înţelege să-şi respecte cuvântul şi va recunoaşte 
valabilitatea acestei căsătorii, dar cu condiţia ca ducele de 


Suffolk să restituie vistieriei regale dota acesteia, reprezentând 
200 000 de livre, argintăria şi bijuteriile de aur încrustate cu 
pietre preţioase. 

De bună seamă, am îndeplinit fără întârziere voinţa lui Henry. 
Am înţeles că în sinea lui era mulţumit. Banii englezi nu vor fi 
folosiţi de noul rege al Franţei, pentru care nutrea o profundă şi 
instinctivă antipatie... 

Analizarea scrisorii îmi înlăturase, oarecum, teama. Dar când 
coastele engleze se profilau la orizont, frica mi-a îngheţat din 
nou sângele. 

Rezemată de balustrada vasului, Mary îmi spuse cu un zâmbet 
enigmatic în colţul gurii: 

— De acum faci parte din familia regală. Dacă Henry va muri 
fără urmaşi, copiii noştri vor moşteni tronul Angliei... 

Am întrerupt-o înspăimântat: 

— Uită aceste cuvinte! Buckingham a fost decapitat pentru 
mai puţin decât atât... Ea izbucni în râs. 

— Linişteşte-te! Nu sunt bănuită de intenţii rele. Îmi iubesc 
foarte mult fratele!... 

Dar calculul probabilităților... 

— Se spune că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune... 
Anglia a cunoscut destule războaie fratricide cauzate de socoteli 
greşite... 

La Curte, Mary îşi câştigase reputaţia de savantă a familiei. 
Scrisese poezii reuşite, putea să recite fragmente lungi din 
Chaucer, pătrunsese în secretele matematicii. Echilibrată, 
înţelegătoare, spirituală, era de o modestie rară pentru o 
persoană de rangul ei. Totuşi... politeţea ei impecabilă creează o 
oarecare distanţă pe care oamenii de la Curte nu îndrăznesc 
nicicând să o depăşească. Chiar pentru mine, Mary este o 
enigmă. Comportarea ei este ireproşabilă. Totuşi, nu pot să uit 
că este sora regelui... 

Relaţiile mele cu Henry au redevenit normale. Într-o zi, în 
cursul unei vânători cu şoimi, a oprit calul lângă al meu şi mi-a 
spus cu unul din zâmbetele sale enigmatice: 

— Mary este o prietenă şi o aliată prețioasă! 

Ce puteam să înţeleg din cuvintele sale? Trebuie să fiu mereu 
în gardă... 


Narcisismul lui se accentuează de la o zi la alta. Trăsătură de 
caracter pe care o întâlneşti şi la François, eternul său rival. 
Trebuia să-i faci complimentele cele mai năstruşnice dacă voiai 
să-i păstrezi simpatia. 

La marile serbări de la Curte, în prezenţa ambasadorilor, lua 
atitudini care îl avantajau şi le punea întrebări referitoare la 
anatomia sa: 

— François are pulpe tot atât de frumoase ca ale mele?... Un 
corp la fel de bine făcut?... Muşchi atât de puternici?... O talie 
atât de suplă? 

Işi încorda muşchii, îşi legăna corpul: 

— Este înalt şi zdravăn ca mine?... 

Schița câţiva paşi de dans, piruete, sărituri: 

— Are agilitatea mea?... Graţia mea? Eleganţa mea? 
Ambasadorii se întreceau să-l încânte cu laude, cu linguşeli. 

— Maiestatea Voastră are o siluetă divină! 

— Reîncarnarea modernă a lui Apollo! 

— Forţa lui Hercule! 

— Tinuta lui Alexandru cel Mare! 

In sfârşit, îşi balansa corpul, îşi arcuia spatele, îşi încorda 
braţele luând o poziţie de luptă: 

— Are vigoarea mea?... Vioiciunea mea?... 

Diplomaţii simulau priviri de cunoscători: 

— Indiscutabil, virilitatea Maiestăţii Voastre nu are rival! 

— Maiestatea-voastră este un miracol însufleţit!... Dar nici 
regele François nu arată răul... 

Faţa lui Henry se întuneca. 

— Cu toate calităţile sale, regele François nu ajunge nici pe 
departe la nivelul Maiestăţii Voastre!, supralicitau ambasadorii. 

Această apreciere repara oarecum gafa. 

Când dansa, toată lumea, ambasadorii, demnitarii, curtenii se 
topeau de admiraţie. 

Dacă regina Caterina asista la aceste exhibiţii, doamnele şi 
domnişoarele de onoare păstrau o rezervă de gheaţă. Dacă 
regina era absentă, surâsuri provocatoare apăreau pe feţele lor 
frumoase, priviri galeşe, lansate peste evantaie, invitaţii 
discrete. 

Wolsey se ploconea în faţa stăpânului său cu un servilism 
respingător. Dar se revanşa, tratând restul lumii cu o trufie de 


mare senior. Acest individ mă dezgusta. Comportamentul lui 
faţă de regină, umil la început, se răcise, ca urmare a dizgraţiei 
în care aceasta căzuse în ochii regelui. Ascensiunea fulgerătoare 
a unei stele care se năştea, Anne Boleyn, o eclipsa şi pe micuța 
Blount, amantă de ocazie, aruncând-o într-o umbră din care nu 
se va mai desprinde nicicând... 

Henry începuse să se îngraşe. | se schimba foarte des 
garderoba, pentru că vechile costume nu îl mai încăpeau. 
Acestei creşteri progresive în greutate i se dădea un sens 
pozitiv. Regele era considerat masiv. Devenise enorm. Volumul 
său sugera o forţă irezistibilă, un pachet de muşchi care nu 
aşteptau decât să fie folosiţi. 

Evident, păstram aceste aprecieri într-un jurnal intim, ascuns 
în sertarul secret al unei mese de lucru, admirabil sculptată, pe 
care o cumpărasem de la Bruxelles. 

Dacă această mobilă de artă ar cădea în mâinile duşmanilor 
mei, existenţa mea terestră s-ar încheia cu capul pe butuc. 

Dar să nu fiu înţeles greşit. În ciuda micilor lui defecte, îl 
iubeam pe Henry. Am spus-o şi o repet. Am o sinceră admiraţie 
pentru inteligenţa, pentru voinţa lui, pentru spiritul practic şi 
pentru capacitatea de a ieşi neatins din situaţiile cele mai 
dificile cu uşurinţa unui om politic excepţional. Exemplele 
abundă. 

Richard Hunne, burghez din Londra, negustor, un credincios 
recunoscut pentru cucernicia sa şi pentru darurile făcute 
Bisericii, şi-a pierdut fiul, un băieţel, mort într-un accident. După 
serviciul religios, sicriul a fost ridicat pentru a fi dus la cimitir. In 
acel moment s-a petrecut o întâmplare cu urmări de o gravitate 
incalculabilă. În faţa părinţilor înecaţi în lacrimi şi a unui mare 
număr de asistenţi, preotul care slujise, un oarecare Thomas 
Dryfield, a smuls cuvertura brodată care acoperea sicriul, pentru 
a compensa plata slujbei de înmormântare, care ar fi putut fi 
achitată cu bani gheaţă. Cutuma catolică permite preotului să ia 
pentru Biserică cel mai de preţ obiect aflat asupra mortului. 
Hunne a refuzat însă recompensa, considerând-o un profit 
nemeritat. 

Dryfield l-a chemat pe tatăl nesupus în faţa Curţii episcopale şi 
l-a denunţat ca fiind un eretic luteran. Episcopul Fitzjames, 
preşedintele instanţei, l-a arestat pe inculpat fiindcă se făcuse 


vinovat de nerespectarea legilor care reglementează drepturile 
ecleziaştilor. Hunne a fost încarcerat în turnul din preajma 
bisericii Saint Paul. Avocatul său a cerut ca acesta împreună cu 
Dryfield să fie judecaţi de tribunalul regal, dar obiecţia a fost 
respinsă. Urmare a unui denunţ, la perchiziţia dispusă la 
domiciliul inculpatului s-a descoperit o biblie luterană. Legile 
inchiziţiei, aplicate în acest caz, permiteau denunţătorilor să-şi 
păstreze anonimatul. 

Procesul a făcut o mare zarvă datorită urmărilor foarte grave. 
Într-o dimineaţă, puţin după răsăritul soarelui, un prieten al lui 
Hunne l-a surprins pe Charles Joseph, portărel episcopal şi 
temnicer, un personaj bine cunoscut de enoriaşi, ieşind pe furiş 
din turnul în care era închis Hunne, ca şi când s-ar fi temut să nu 
fie văzut. Neliniştit de această întâlnire neaşteptată, temnicerul 
s-a îndepărtat în mare grabă. 

Tulburat de acest incident suspect, martorul le-a relatat unor 
concetăţeni, care, la rândul lor, au anunţat-o pe soţia lui Hunne; 
ea i-a cerut comisarului care se ocupa de anchetarea cazurilor 
suspecte - coroner autorizaţia să-şi viziteze soţul însoţită de o 
comisie alcătuită din doisprezece membri ai breslei, autorizaţi 
special pentru acest caz. Intraţi în Turn, aceştia au descoperit 
cadavrul lui Hunne spânzurat de o grindă în celula sa. Un scaun 
răsturnat sub picioarele sale ar fi putut sugera o sinucidere, 
acesta fiind semnul ultimei zvârcoliri înainte de a rămâne 
atârnat în gol. Dar într-un colţ ascuns comisia a găsit, aruncată 
la pământ, o vestă îmblănită care nu aparţinea mortului. 

John Spalding, clopotarul bisericii, care a deschis uşa celulei, 
părea înspăimântat. Temnicerul, care trebuia să fie prezent, 
dispăruse. 

Cbroner-ul a constituit o comisie de anchetă care a aflat un 
fapt tulburător. Charles Joseph ceruse azil ecleziaştilor de la 
catedrala Westminster, măsură de prevedere care demonstra 
fără dubiu participarea lui la acest asasinat măsluit. 

Pentru a preîntâmpina o eventuală intervenţie a justiţiei 
regale, episcopul Fitzjames a convocat Consistoriul, format din 
patru înalţi demnitari ecleziastici, care, în prezenţa lordului 
primar, a consilierilor primăriei - e/dermans - şi a 
reprezentanţilor breslei, l-a declarat pe răposatul Richard Hunne 
vinovat de erezie şi, ca urmare, a hotărât să-i fie cadavrul ars pe 


rug, iar averea să-i fie confiscată în folosul Bisericii. Consistoriul 
a constatat în acelaşi timp că Hunne s-a sinucis pentru a scăpa 
de pedeapsă. 

Cbroner-ul n-a luat în seamă hotărârea Consistoriului şi a 
sesizat instanţa laică pentru judecarea cazului. A convocat, apoi, 
comisia celor douăzeci şi patru de juraţi şi a deschis dezbaterile 
asupra asasinării lui Hunne. Charles Joseph, temnicerul, a înţeles 
că situaţia se complică şi, la adăpostul întunericului, a dispărut 
din Westminster. Spalding, clopotarul, i-a urmat exemplul. 

Preşedintele comisiei a emis mandat de arestare împotriva 
celor doi, fără să ţină seama de amestecul lui Fitzjames, care-l 
alertase pe cardinalul Wolsey, cerându-i neamestecul comisiei 
laice, pentru că era vorba de un caz judecat de un tribunal 
ecleziastic. 

Populaţia capitalei ieşise în stradă şi manifesta zgomotos. 
Breasla negustorilor protesta împotriva acestei denigrări a 
justiţiei şi condanga Consistoriul pentru uzurparea autorităţii 
judecătoreşti laice. 

Coloanele de oameni gălăgioşi străbăteau străzile Londrei 
huiduindu-i pe clerici. Lordul primar a alarmat Curtea, declarând 
că nu răspunde de dezordinile grave care ar putea izbucni dintr- 
un moment în altul. 

Intre timp, Barnwell, preşedintele Comisiei de judecată civilă, 
trimisese primăriilor din provincie ordinul de a-i aresta pe 
Charles Joseph şi pe Spalding, acuzaţi de crimă. 

Toate breslele, toată burghezia engleză se puseră în mişcare. 

Această urmărire generală a dat rezultate. Charles Joseph a 
fost arestat, în ciuda protestelor lui Fitzjames şi ale tuturor 
episcopilor din Anglia, care spumegau de furie. Camera Lorzilor 
a fost şi ea sesizată. Scandalul Hunne a luat proporţii care 
depăşeau cele mai sumbre previziuni ale clerului. Supus unui 
interogatoriu sever, temnicerul a înţeles că protecţia Bisericii 
este limitată şi că trebuie să facă mărturisiri. 

Resemnat, a declarat că va spune adevărul dacă i se 
garantează viaţa. Ajutat de Spalding, îl omorâse pe Hunne şi 
apoi îl spânzurase, executând ordinele doctorului William 
Horsey, cancelar al monseniorului Fitzjames, care asistase la 
execuţie. Cojocul găsit în celulă fusese uitat de Horsey. 


Juliana Little, femeie de serviciu, a depus o mărturie 
zdrobitoare. Temnicerul îi declarase, în mare taină, că şefii lui i- 
au spus că Hunne este un eretic cunoscut şi că le executase 
ordinul participând la aplicarea unei pedepse meritate. 

Cuprins de o furie vecină cu nebunia, Fitzjames a convocat din 
nou Consistoriul şi, lăsându-i în voia sorții pe Joseph şi pe 
Spalding, a declarat că nu admite ca doctorul Horsey, cancelarul 
său, să fie judecat de magistraţii regelui. In acelaşi timp i-a scris 
o scrisoare lui Wolsey, lansând fulgerele autorităţii sale 
împotriva juriului londonez care îndrăznise să înfrunte ordinele 
Bisericii, punând în pericol veniturile clerului. 

În acest moment, regele m-a convocat în audienţă privată şi 
mi-a ordonat să anchetez această afacere care ameninţa 
ordinea publică. 

— Uneori această preoţime depăşeşte orice limită, spuse el cu 
un aer plictisit. 

Vorbele sale au luminat ca un far în noapte. Ştiam ce am de 
făcut. Mai întâi să pun capăt intervențiilor lui Fitzjames. Eram 
convins că Hunne a fost asasinat cu ajutorul doctorului Horsey, 
în complicitate cu Joseph şi Spalding. Nu era vorba de o punere 
în executare a unei hotărâri a tribunalului ecleziastic, ci de o 
crimă. Fitzjames se considera, fără îndoială, mai presus de legile 
care îi cârmuiesc pe muritorii de rând. 

Pentru a-l atinge indirect, fără să-i dau o lovitură prea 
puternică, fapt care ar compromite prestigiul Bisericii, m-am 
adresat unui eminent franciscan, doctorul Standish, care nutrea 
o stimă mediocră pentru Curtea de la Roma. 

l-am cerut părerea şi sfatul, asigurându-l că va beneficia de 
protecţia regelui. A înţeles ce aştept de la el. 

A doua zi tuna şi fulgera din înălţimea amvonului său 
împotriva clericilor criminali, care îşi imaginează că beneficiază 
de imunitatea acordată de autoritatea papală, imunitate care nu 
a fost niciodată acceptată de regii Angliei. 

Pentru Fitzjames şi partizanii săi, această predică n-a avut 
decât efectul unei pietre aruncate în baltă. Cuprins de indignare, 
l-a citat pe franciscanul rebel în faţa Curţii ecleziastice cu scopul 
de a-l judeca pentru erezie. 

Zarurile au fost aruncate. Ca să se apere, Standish mi-a urmat 
sfatul şi a cerut protecţia regelui. 


La întoarcerea mea la palat, Henry m-a îmbrățișat. Îi servisem 
un argument preţios pentru a pune capăt fărădelegilor lui 
Fitzjames şi ale acoliţilor săi. 

Pentru a da o mai mare importanţă şi strălucire augustei sale 
intervenţii, regele a convocat parlamentul în incinta bisericii 
Blackfriars şi acolo, în faţa mai-marilor regatului, a înaltului cler 
şi a reprezentanţilor oraşului Londra, în frunte cu primarul, a 
susţinut un rechizitoriu violent împotriva tuturor celor care 
îndrăznesc să nesocotească supremaţia regilor Angliei asupra 
autorităţilor statului şi ale Bisericii, care trebuiau să i se supună 
fără crâcnire. 

În numele clerului, Wolsey - în lacrimi - s-a aruncat la 
picioarele lui şi i-a cerut iertare. 

Câţiva ani mai târziu, în aceeaşi biserică, se va pronunţa 
divorţul lui Henry de Caterina de Aragon, iar după puţin timp 
Wolsey se va vedea înlăturat din toate funcţiile sale. 

Dar să nu anticipăm. Ne aflăm încă în plină şedinţă a 
parlamentului în completul său, reunit în faţa lui Henry, care 
arunca asupra întregii adunări o avalanşă de fulgere, ca un 
Jupiter dezlănţuit. Înainte de a pune capăt acestui penibil 
spectacol, a anunţat că procesul lui Horsey va fi judecat de 
Consiliul Privat al Regelui. 

Horsey a fost judecat, condangat şi demis din funcţiile sale. A 
scăpat anevoie de pedeapsa cu moartea, de care au beneficiat 
în final Joseph şi Spalding. De ce această indulgenţă?... 
Asasinarea lui Hunne nu fusese dovedită în mod neîndoielnic, în 
schimb, copiii lui Hunne au reintrat în posesia averii 
nenorocitului lor tată... De ce aceste jumătăţi de măsură? 

Explicaţia este simplă. Henry făcuse ordine la el acasă. Nu 
dăduse mai multă amploare acestei afaceri pentru că nu voia să 
rupă punţile cu Vaticanul. Divorțul de regina Caterina nu se 
pronunţase, iar Wolsey era încă în apogeul puterii sale. 

Henry îşi urma cu seninătate politica oportunistă. Trebuia să 
aibă mâinile libere pentru a-şi continua jocul său ambiguu. 

Afacerea Hunne îi demonstrase că puteam fi de folos. Deci 
hora putea să se învârtească în continuare, ceea ce îmi 
convenea... 

După acest cutremur, numai Biserica Angliei a ieşit puţin 
boţită... 


Înaintea cazului Hunne, un alt mare scandal întunecase 
reputaţia clerului ţării noastre. Nu am respectat ordinea 
cronologică, fiindcă afacerea Bainbridge părea, dacă nu uitată, 
cel puţin stinsă. 

Despre ce era vorba? 

Christopher Bainbridge, arhiepiscop de York şi cardinal 
rezident la Roma, deţinea demnități ecleziastice înalte la care 
râvnea Wolsey, în acel timp doar episcop de Tournai, fără a 
îndrăzni să o recunoască. 

Înjosindu-se, linguşindu-se, tămâind, ridicându-l în slăvi pe 
rege, Wolsey câştigase bunăvoința acestuia şi obținuse intrarea 
în consiliul privat. Da, pălăria de cardinal era încă departe de 
posibilităţile lui. Bainbridge, o persoană de o moralitate 
impecabilă, care se remarcase prin cucernicia sa într-o lume 
puţin dispusă să suporte tainele decenţei, ducea o viaţă 
exemplară. Bucurându-se de o sănătate perfectă, avea o 
singură slăbiciune: mâncarea bună. Intr-o seară, după un ospăț 
în cinstea prietenilor săi, s-a îmbolnăvit şi, după o lungă 
perioadă de agonie, şi-a dat duhul. 

Intimii săi, în special secretarul lui particular, arhidiaconul 
Richard Pace, consternaţi de această moarte suspectă, s-au 
plâns papei că se tem de o otrăvire. Cum denunţurile - reale sau 
închipuite - se înmulţeau, autorităţile n-au prea luat în serios 
acest nou denunţ. 

Informat de moartea lui Bainbridge, Wolsey se grăbi să trimită 
la Roma oamenii lui de încredere, pentru a-i recupera 
moştenirea, care se întâmpla să fie foarte importantă. 

Dar Pace nu s-a resemnat. A făcut cercetări atente, care au 
scos la lumină fapte grave. Câteva luni înainte de moartea sa, 
Bainbridge angajase, în calitate de şambelan, pe un oarecare 
Rinaldo de Modena, preot, care înainte fusese un apropiat al lui 
Silvestro de Gildis, episcop de Worcester. Or, acest Gildis, italian 
de origine, era o creaţie a lui Wolsey, care îl instalase la Roma 
pentru a se ocupa de interesele sale particulare şi pentru a-i 
face propagandă cu scopul înlesnirii promovării sale în Sfântul 
Colegiu. 

Gildis, unealtă eficientă a lui Wolsey, îl spiona pe Bainbridge 
arătându-i în acelaşi timp o afecţiune care nu-l înşela pe 
vigilentul Pace. Cunoscător al culiselor politice şi ecleziastice ale 


ţării sale, acesta a dat dovadă de o tenacitate care până la urmă 
s-a dovedit benefică. Papa Leon, asaltat de insistenţele sale, a 
ordonat autopsia defunctului. Analiza viscerelor a constatat 
existenţa otrăvii. Bainbridge fusese asasinat. 

Gildis a încercat să-l îndepărteze pe Pace de la Roma, dar fără 
izbândă. 

Pace şi Durbank, intendent al răposatului Bainbridge, l-au 
denunţat pe Rinaldo de Modena că l-a otrăvit pe cardinal din 
ordinul lui Gildis. Arestat şi supus torturii, Rinaldo a mărturisit că 
a strecurat în mâncarea lui o otravă pe care i-o dăduse un 
servitor al episcopului de Worcester, conform ordinelor primite. 
În schimbul unei iertări din partea papei, solicitată insistent, a 
recunoscut că a comis mai multe crime. Convins că nu va scăpa 
cu viaţă, s-a sinucis în celula lui, tăindu-şi venele cu un briceag. 

Interogat, Gildis a negat energic orice legătură cu moartea lui 
Bainbridge. 

La Roma, comentariile îl împroşcau cu noroi nu numai pe 
episcopul de Worcester, dar şi pe patronul său, Wolsey. Era o 
reclamă proastă, care putea să schimbe ultimele opinii din Curie 
favorabile lui Wolsey. 

Henry a hotărât să mă trimită la Roma într-o misiune specială 
pe lângă papă. Să liniştesc spiritele, să înseninez frunţile, să 
înlătur prejudecățile, pentru a termina cu această afacere. 
Presiunile politice urmau să joace un rol primordial. Dar în 
acelaşi timp trebuia să lucrez cu mănuşi, cu delicateţe, pentru a 
nu-l tulbura pe Suveranul Pontif, deja pornit împotriva noastră. 

Am jucat cu masivul Papă Leon o partidă de şah diplomatic. In 
cele din urmă, a admis argumentele mele fără să mai insiste. Nu 
voia să-şi atragă duşmănia suveranului Angliei într-un moment 
în care lumea occidentală se afla într-un echilibru instabil. A 
acceptat omagiile politicoase ale lui Henry şi angajamentul de a- 
i susţine politica antiotomană. 

L-a dezvinovăţit pe Gildis, fapt care înlătura în mod automat 
orice bănuială care ar fi pătat reputaţia lui Wolsey. 

Cadavrul lui Rinaldo a fost spânzurat şi apoi sfârtecat. 

A fost singura satisfacţie obţinută de credinciosul Pace, care s- 
a întors în Anglia indignat, decepţionat, dezgustat de justiţia 
omenească, învățase o lecţie dură. Când eşti mic, să nu-i ataci 


niciodată pe cei mari. Trebuia să se considere fericit că nu 
suferise un accident mortal. 

Wolsey a obţinut purpura de cardinal, demnitatea de legat 
papal şi bogata moştenire a lui Bainbridge. 

Puțin după aceea, Gildis, episcop de Worcester, a cerut şi el 
pălăria de cardinal. A primit consternat avertismentul 
Suveranului Pontif de a nu mai îndrăzni vreodată să apară în 
faţa sa... 

Nu aş putea explica de ce îmi displace Wolsey. Am intervenit 
în favoarea lui la Roma, datorită ordinului expres al lui Henry. l- 
am disprețuit întotdeauna orgoliul de parvenit şi servilismul 
odios. 

O scenă grăitoare îmi vine în minte. Mă aflam lângă Henry 
când a primit mesajul care anunţa sângeroasa victorie a lui 
François la Marignan. Pe faţa lui se citea uimirea. Parcă nu-i 
venea să creadă. Apoi lacrimi de furie i s-au prelins pe obrajii 
crispaţi, pumnii i se încordau şi se desfăceau spasmodic, corpul 
lui masiv tremura de mânie. Wolsey, care era atent la reacţiile 
lui, citea mesajul cu o voce plângăreaţă, ca şi când îl cuprinsese 
o mare jale. Când a ajuns la relatarea care evalua la douăzeci 
de mii numărul elveţienilor căzuţi pe câmpul de bătălie, a 
leşinat. 

Consilierii ce asistau la această scenă schimbau priviri care 
exprimau stupefacţia, consternarea şi o confuzie aproape 
comică. 

Eram singurul care rămăsese neclintit, ca o stană de piatră. 
Englezii sunt în general flegmatici. Ei primesc ştirile rele cu un 
stoicism şi o dârzenie de luptători conştienţi că pierderea unei 
bătălii nu înseamnă şi pierderea războiului. 

Cunoşteam caracterul lui Henry şi manifestările lui exagerate. 
Era violent, aprig, gata să treacă de la o extremă la alta, excesiv 
şi capricios. Cunoşteam şi temperamentul rece al lui Wolsey, 
duritatea accentuată de voinţa de neclintit de a învinge orice 
obstacol.  Capabil să-şi stăpânească emoţiile, detesta 
slăbiciunea, exteriorizarea sentimentelor. 

Lacrimile, suspinele lui, durerea sa zgomotoasă făceau parte 
dintr-un arsenal de mijloace foarte sofisticate care trebuiau să-i 
demonstreze regelui că era singurul om capabil să-l înţeleagă, 
să-i împărtăşească sentimentele. 


Şi acum, ca şi în alte ocazii, jocul lui teatral l-a impresionat pe 
interlocutorul său regal, care îl privea cu o afecţiune sinceră. 

— Wolsey este singurul dintre voi care vede limpede, care 
discerne adevărul, îmi înţelege intenţiile şi le realizează... 

După ce-i lăudă agerimea, extraordinara lui perspicacitate, 
viziunea clară, Henry reluă acuzaţiile împotriva lui Francois, 
veşnicul lui duşman... 

Enormele subvenţii acordate Imperiului German pentru a-l 
înarma împotriva Franţei produceau găuri în vistieria regală. Dar 
el continua să risipească aurul, cu toate că rezultatele erau 
mediocre. 

Concordatul încheiat între François şi papă i-a provocat 
gemete de mânie. Tremura cuprins de furie. 

— Papa nu este decât un laş! Un trădător al cauzei creştine! 
François se aliază cu turcul!... 

Îşi încorda pumnul şi înjura ca la uşa cortului... 

— lar papa refuză să privească adevărul în faţă! Pentru el, noi 
nu suntem decât nişte unelte ale unei politici egoiste care nu 
urmăreşte decât interesele Sfântului Scaun! Trişează!... De 
altfel, toţi trişează! Spaniolii, venețienii şi scoţienii! 

Deodată mă privi cu un aer ciudat. 

— Şi tu nu spui nimic! Nu eşti impresionat! Duşmanii mei nu 
sunt oare şi ai tăi?... Sau te gândeşti că nimic nu te poate atinge 
pentru că eşti cumnatul meu? Ar fi de ajuns un singur cuvânt 
pentru a ţi se pune capul pe butuc! 

— Nu mă opun niciodată forţelor naturii... Când se dezlănţuie 
furtuna, nu se ştie niciodată unde va cădea trăsnetul... 

Mă privi intrigat, apoi izbucni în râs. 

— Este adevărat! Dar pentru că mi-ai fost întotdeauna devotat 
nu-ţi voi face vreun rău, pentru nimic în lume. 

Făcu o pauză pentru a cugeta. 

— Păcat!... Păcat că-ţi lipseşte puterea de concentrare, spiritul 
viu şi puterea de a sesiza, de a-mi ghici gândurile şi dorinţele, 


ca Wolsey... 
— Fiecare cu talentele lui, Sire! 
Dintr-odată, chipul i se întunecă şi vărsă un potop de 


înjurături. Apoi îşi mângâie uşor stomacul. 
—  Nenorocitul ăsta de ulcer îmi provoacă astăzi dureri 
groaznice! 


Era de fapt boala franceză căpătată la una din orgiile noastre. 
Prudent, mă feream de fetele lui preferate. Datorită, poate, şi 
norocului  scăpasem până acum de această boală 
dezgustătoare... 

Alte preocupări au trecut pe primul plan. De la o vreme, 
poziţia lui Wolsey faţă de Franţa suferise o subtilă şi treptată 
schimbare. Declaraţiile sforăitoare ale lui François, care 
promitea lumii creştine o apropiată şi energică cruciadă 
împotriva osmanlâilor, îi îngăduiau lui Wolsey câteva aprecieri 
pozitive în favoarea lui, şi asta faţă de Henry şi de consilierii săi 
miraţi şi oarecum neliniştiţi. Nu îndrăzneau să se pronunţe pro 
sau contra, fiindcă o alegere neinspirată risca nu numai să 
atragă fulgerele regelui şi ale primului său consilier, ci să le 
aducă şi învinuirea de a fi trădători de ţară. 

Am înţeles primul această schimbare. In spatele decorurilor 
somptuoase ale Vaticanului se vorbea despre sănătatea şubredă 
a papei, de fistula lui, care se agrava de la o zi la alta. Wolsey 
visa să moştenească tripla coroană pontificală. Darea să fie 
ales, votul cardinalilor francezi era indispensabil pentru a-i 
atrage o majoritate confortabilă şi decisivă. A propus deci o 
pace universală care ar fi satisfăcut pe toată lumea. Deşi îmi era 
cunoscută influenţa pe care o avea Wolsey asupra regelui, am 
fost surprins de acceptarea resemnată a acestei cotituri politice 
de către un Henry care se mulțumea să mormăie ca un tigru silit 
să se supună dresorului. 

Ca şi cum complicațiile şi incertitudinile politicii externe n-ar fi 
fost de ajuns, regele s-a văzut confruntat şi cu o răscoală a 
londonezilor, atât de neaşteptată încât a luat pe nepregătite 
autorităţile. Totul a început cu o manifestare a ucenicilor, care 
nu-şi puteau găsi de lucru. Rândurile lor au fost îngroşate de 
nenorociţii care crăpau de foame, de vagabonzii sau naufragiaţii 
cărora li se adăugau micii burghezi loviți direct de scumpirea 
vieţii, de specula neruşinată cu produsele alimentare. Toţi aceşti 
disperaţi au ieşit în stradă. Populaţia exasperată jefuia brutăriile, 
măcelăriile, cafenelele, devasta prăvăliile de lux, vitrinele unor 
dughene cu mărfuri de schimb, cârciumile, producând spaimă 
printre străini. 

Ca urmare a afacerii Hunne, preoţi şi călugări au fost atacați 
pe stradă în plină zi. Din fericire, n-au fost victime omeneşti. 


Ajutorul de şerif Thomas More a încercat în zadar să 
liniştească spiritele. Wolsey, care ura dezordinea, a cerut 
contelui de Surrey să intervină cu trupele sale. Patru mii de 
soldaţi au dezlănţuit represaliile. Au fost sute de arestări. 

Capii răscoalei, vreo patruzeci de indivizi, au fost executaţi 
imediat. Spânzuraţi şi apoi sfârtecaţi, au servit drept exemplu 
răsculaților. 

Mă aflam cu Henry la Richmond, când Norfolk ne-a adus 
ultimele veşti de la Londra, prezentate cu menajamente pentru 
a nu-l înfuria pe Maiestatea Sa. 

Henry, ca de obicei mânios şi gata să recurgă la sancţiuni fără 
ezitare, a ales de data asta, la sugestia mea, o soluţie 
moderată. A aşteptat ca revolta să fie complet potolită înainte 
de a reveni la Londra. 

Cinci sute de arestaţi, bărbaţi şi femei, au fost târâţi în lanţuri 
în faţa lui. Înconjurat de demnitarii împodobiţi cu aur, avea aerul 
unui zeu, tronând în mijlocul unei cohorte de sfinţi. Nenorociţii, 
în genunchi, cu capul plecat, îi aşteptau hotărârea. 

Wolsey, care voia să-şi păstreze popularitatea printre 
londonezi, a îngenuncheat şi el în faţa lui şi cu o voce 
tremurândă de emoție - admirabil jucată - a implorat iertarea 
regală pentru capii răscoalei. Regina Caterina, regina-mamă şi 
soţia mea au îngenuncheat şi ele la picioarele lui Henry 
alăturând rugăciunile lor acelora ale cardinalului. 

Gânditor, cu fruntea plecată, păstră câteva clipe o tăcere ce 
părea să nu se mai sfârşească, apoi cu o voce puternică, 
solemnă, le acordă iertarea... 

Frământările nu se stinseseră cu totul, dar avântul furtunos de 
la început dispăruse. O epidemie violentă - o nenorocire nu vine 
niciodată singură - s-a abătut asupra Londrei şi a marilor oraşe 
portuare. Simptomele bolii erau alarmante: febră mare, 
transpiraţii abundente şi o erupție care dădea pielii o culoare 
roşiatică. Se formau băşici care se spărgeau şi din care mustea 
un lichid rău mirositor. Nefericiţii atinşi de această teribilă boală 
mureau în douăzeci şi patru de ore. 

Prudent, Henry, urmat de Curtea sa, părăsi Londra şi se 
refugie într-una din reşedinţele de la ţară. 

Cumplita epidemie a dispărut, lăsând în urma ei zeci de mii de 
victime... 


Perspectivele unui război cu Imperiul Otoman se profilau mai 
aproape ca niciodată. Totuşi, Henry vedea totul printr-un 
diamant roz, amintind de Nero care privea lumea printr-un 
smarald... 

Apoi am aflat adevărata cauză a bunei lui dispoziţii, a aerului 
său fericit. Era îndrăgostit. Pentru prima oară în viaţa lui simţea 
ceea ce se numeşte dragoste la prima vedere. Numeroasele lui 
aventuri trecătoare nu lăsau urme în plan afectiv. Îşi revărsa 
preaplinul de energie şi pornea către alte cuceriri. 

De data aceasta, aleasa inimii sale se numea Elisabeth... 
Elisabeth Blount... Recent admisă printre domnişoarele de 
onoare ale reginei Caterina. 

Regina, indiferentă la capriciile soţului său, care îşi îmbogăţea 
colecţia de cuceriri feminine fără a le acorda o importanţă 
specială, a devenit de data asta bănuitoare. Îmbătrânită înainte 
de vreme, avea aerul unei guvernante dezamăgite, ursuze. 
Lipsită de o autoritate efectivă, păstra cu o tenacitate bolnavă 
formalismul prerogativelor regale. Intrarea în joc a acestei 
creaturi punea în pericol chiar şi ultimele sale linii de apărare. 

Elisabeth Blount nu era o începătoare. Se afla la Curte de la 
vârsta de doisprezece ani. Făcea parte din grupul tinerelor fete 
care urmau un fel de şcoală de pregătire pentru înlocuirea 
domnişoarelor de onoare care părăseau Curtea prin căsătorie 
sau printr-o moarte prematură. Neluată în seamă la început, ea 
a înflorit ca o minunată orhidee. Carey, Bryan şi alţi tineri 
gentilomi se învârteau în jurul ei ca nişte fluturi care zboară 
noaptea atraşi de o flacără strălucitoare. Împlinise cincisprezece 
ani. Se vorbea că are la activ câteva aventuri, dar nu existau 
dovezi. 

Când Henry a apărut în ring, ceilalţi candidaţi s-au retras cu o 
discreţie prudentă. Promovarea ei la rangul de amantă a regelui 
a fost urmată de intrarea în grațiile regale a întregii sale familii. 
Tatăl său a devenit mare scutier, rudele ei au obţinut posturi în 
Departamentul de stat. 

Henry a suferit o transformare profundă. Dragostea lui pentru 
Elisabeth i-a moderat caracterul, l-a făcut amabil, curtenitor. 
Când apărea la braţ cu Elisabeth, regina intra în panică. Moralul 
i s-a prăbuşit când a aflat că noua favorită, care împlinise 
şaptesprezece ani, a născut un băiat, fapt salutat de Henry cu o 


explozie de bucurie. Fericitul eveniment s-a petrecut într-o 
mănăstire, sub privirile înduioşate ale călugăriţelor. 

Cu o bucurie fără margini, Henry îşi arătă fiul curtenilor: 

— Admiraţi-l! Este la fel de frumos ca un înger! Minunat! 
Fermecător! Îmi moşteneşte graţia, noblețea! 

Regele etala mândria unui tată copleşit de fericire. Regina, 
care nu adusese pe lume decât o fată, se vedea deja 
marginalizată de acest soţ care părea că descoperă pasiunea 
dragostei pe care ea nu fusese în stare să i-o ofere. Neglijată de 
Henry, avea senzaţia că, de îndată ce se întorcea cu spatele, 
curtenii râdeau pe seama ei. Trufiei spaniole rănite i se adăuga 
disprețul unei izolări crescânde în mijlocul unei Curți frivole, în 
totală contradicție cu virtuțile ei morale, îşi ascundea 
amărăciunea sub o mască de mândrie nemăsurată, care o 
urâţea, o îmbătrânea. Curtenii o ocoleau, prezentându-şi 
omagiile favoritei. 

Eforturile reginei de a menţine vie influenţa spaniolă în Anglia 
erau zădărnicite de orientarea lui Wolsey către o conciliere cu 
Franţa. 

Cardinalul, sprijinit de grupul francez, foarte puternic la Curte, 
organizase deja o apropiată întâlnire diplomatică între Henry şi 
François, în Picardia. 

Aureolat de strălucitoarea coroană de împărat, cumpărată 
recent la licitaţie, Carlos al V-lea ar fi vrut să facă o vizită la 
Londra pentru a reînnoda relaţiile dintre Spania şi Anglia şi 
pentru a cere 150 000 de ducați aur în vederea continuării 
războiului împotriva lui François, inamicul comun. 

Henry, sfătuit de Wolsey, campion al jocului dublu, i-a promis 
că se pot întâlni după apropiata sa întrevedere cu regele 
Franţei. Vizita nepotului său i-a dat aripi reginei Caterina, care 
şi-a recăpătat în parte vechiul său prestigiu. 

Suveranul francez se pregătea pentru marea întâlnire cu vărul 
său din Anglia. 

Henry era mândru. Devenise arbitrul Europei. Graţie 
manevrelor diplomatice ale lui Wolsey, visul său se realiza, 
înainte de a se îmbarca pentru Picardia, l-a întâlnit totuşi pe 
Carlos la Canterbury. Voia să-i ofere mâna fiicei sale, alianţă 
matrimonială care ar fi făcut-o fericită pe regina Caterina. 


Carlos s-a arătat interesat. Era informat că micuța Mary fusese 
deja promisă delfinului, prinţul moştenitor al Franţei, dar n-a 
făcut niciun comentariu. 

Carlos era un băiat foarte serios pentru vârsta lui, trufaş, de o 
politeţe discretă, dar rece. Bărbia lui proeminentă şi împinsă 
înainte, ca o lopată, ar fi putut ţine în echilibru perfect un ţap de 
bere. 

Comparaţia mea l-a încântat pe Henry, care făcea mare caz 
de frumuseţea lui bărbătească, fără rival. 

Soţia mea îl privea pe Carlos în tăcere, cu un fel de curiozitate 
insistentă. Puteam să-i ghicesc gândurile. Ar fi putut purta acum 
coroana imperială dacă n-ar fi fost aruncată în braţele unui rege 
bătrân, bălos, dezgustător. Ducatul de Suffolk era foarte mic în 
comparaţie cu imperiul lui Carlos. În schimb, eu nu aveam o 
bărbie atât de caraghioasă. Slabă consolare. Dar jocurile erau 
făcute. Mai era o variantă. Dacă aş trece Styxul, ea s-ar putea 
căsători legal cu un suveran oarecare... Trebuie să fiu atent... 
Imi spune că mă iubeşte, dar femeile sunt schimbătoare... 

Henry şi Carlos s-au îmbrăţişat din nou la despărţire. 

— Vă voi aduce veşti din Picardia!, i-a promis Henry... 

Se repeta... 

Conştient de calitatea sa de arbitru puternic, traversă Canalul 
Mânecii... 

Tabăra Drap d'Or... 

Cea mai fantastică, cea mai extravagantă întâlnire între doi 
suverani absoluţi, care voiau să facă paradă de forţa politică şi 
militară, dar şi de performanţele lor în arta luptelor corp la corp. 

Mii de corturi împodobite cu flamurile care fluturau în bătaia 
vântului ofereau un spectacol splendid participanţilor - regi, 
principi, înalţi demnitari laici şi ecleziastici, doamne distinse, 
căpitani, generali, gentilomi acoperiţi de aur şi de argint. Toţi se 
întreceau în a-şi etala bijuteriile de o frumuseţe nemaivăzută. Se 
spune că aceşti nobili care se fac remarcaţi prin luxul lor ţipător 
poartă pe umeri preţul domeniilor pe care le-au vândut noilor 
îmbogăţiţi. 

François, care învățase de la Leonardo da Vinci arta de a 
concepe, de a pregăti şi de a conduce o festivitate pentru a 
produce cel mai bun efect, îşi demonstrase aptitudinile de 
discipol perfect al unui artist genial. Nu este un compliment, ci o 


constatare. Făcuse minuni de ingeniozitate pentru a-l uimi şi a-i 
stârni admiraţia regelui şi stăpânului meu. 

Dar Henry, care fusese informat despre risipa făcută pentru 
acest spectacol sublim, a hotărât să-l întreacă pe rivalul său. 
Respectând ordinele sale, am cheltuit nu numai venitul meu pe 
un an întreg, dar m-am ales şi cu datorii enorme pentru a 
procura pentru Mary şi pentru mine brocarturi, panglici, 
diamante şi perle. De la sublim la ridicol nu este decât un pas... 
Urăsc exagerarea sub toate formele... 

O astfel de exagerare a marcat întâlnirea celor doi regi. S-au 
îmbrăţişat cu entuziasm şi s-au înecat într-o cascadă de 
complimente. 

— Sluga dumneavoastră!, declara François cu o cordialitate 
exuberantă. 

— Sclavul dumneavoastră!, striga Henry cu o expansivitate 
debordantă. 

Şi-au făcut cadouri scumpe şi promisiuni de prietenie veşnică. 

Minţeau cu o seninătate perfectă. 

Englezii şi francezii fraternizau! 

Cum era prevăzut, au avut loc banchete, turniruri, curse de 
cai, lupte călare cu lancea. 

În joacă, Henry şi François au simulat o luptă greco-romană, 
dar treptat s-au încălzit şi, spre consternarea regelui meu care 
se considera invincibil, François l-a răsturnat şi chiar l-a pus cu 
umerii la pământ. 

Dar providenţa, care era de partea lui, i-a alinat repede 
durerea provocată de rănirea amorului propriu, readucându-i 
pofta de viaţă, când i-a fost servită, în chip de cadou pe o tavă 
de aur, o tânără fată admisă de puţin timp în grupul 
domnişoarelor de onoare ale reginei. 

Anne Boleyn era o superbă adolescentă, dotată cu o putere de 
seducţie irezistibilă. Se  perfecţionase în arta cochetăriei 
feminine în timpul celor doi ani pe care îi petrecuse la Curtea 
Franţei, unde îşi însoţise tatăl. 

Henry uită de pasiunea sa pentru Bessie Blount, trecând toată 
dragostea asupra acestei minunăţii care avea o reputaţie 
excelentă, de necrezut în timpurile noastre dedicate plăcerilor şi 
desfătărilor carnale. Virtutea ei rezistase ca o cetate invincibilă 
asalturilor curtenilor. Henry şi-a încercat şi el norocul, dar a avut 


neplăcuta surpriză de a constata că regescul său prestigiu nu 
are nici-o putere în faţa acestei fete fermecătoare care îşi apăra 
virtutea cu îndărătnicie. Această rezistenţă înverşunată la 
încercările lui de a o seduce părea de neînțeles. Un rege nu 
poate fi refuzat! Anne Boleyn îi demonstrase contrariul. 

Anne îi primea cu plăcere complimentele, îi accepta micile 
cadouri, dansa cu el, îl însoțea la vânătoare, se supunea tuturor 
capriciilor lui, dar fără a-şi oferi trupul. 

Într-o zi, Henry mi-a declarat nervos: 

— Refuzul sistematic al acestei fete este egal cu o 
lezmajestate. Ce vrea să fac? Să neglijez afacerile de stat ca să 
mă ocup de ea? Astăzi, la masa tratativelor, eram absent de la 
discuţiile care se purtau. François mă privea cu o curiozitate 
compătimitoare. Poate îşi închipuia că Wolsey mă duce de nas, 
pentru că era singurul care vorbea în numele Angliei. Fata asta 
mă înnebuneşte. Ce aşteaptă de la mine? 

Ceremoniile de la Drap d'Or se apropiau de sfârşit. Rezultatele 
politice erau neînsemnate. 

Spionii noştri care operau în partea franceză ne avertizaseră 
că pe Frangois consilierii săi l-au sfătuit să nu acorde nici-o 
încredere lui Henry, care - asemenea papei - juca pe două 
planuri. 

Un turnir care va scoate în evidenţă măiestria călăreţilor şi 
dresura cailor va încheia jocurile. De o parte Henry, Norfolk şi 
eu, de cealaltă parte François, Bonivet şi Bourbon. 

Demonstraţiile sportive erau singurele ocazii în care Wolsey, 
umbra regelui, nu se afla pe urmele lui. Eram informat de 
conflictul mocnit care învenina relaţiile dintre Bourbon şi 
Francois, sau ca să fiu mai exact, între Bourbon şi Louise de 
Savoia, foarte posesiva mamă a regelui. Mă aflam exact în faţa 
ducelui. Asaltul armat, simbolic, îmi permitea să-i studiez figura 
hotărâtă, întunecată. 

Fusesem prevenit că se profila un conflict şi că Bourbon ar fi 
putut, la nevoie, să ne servească interesele. Am remarcat că 
François evita să-i vorbească, iar când o făcea se adresa pe un 
ton sec, morocănos, fără urmă de zâmbet. l-am arătat 
întotdeauna o mare simpatie acestui personaj detestat de clanul 
Valois. L-am invitat în Anglia şi i-am promis o primire demnă de 
el şi de înalta lui poziţie. 


După o ultimă conferinţă politică în cadrul căreia suveranii au 
putut discuta despre o apropiată alianţă şi despre proiectul 
căsătoriei Delfinului cu fiica lui Henry, s-au îmbrăţişat cordial şi 
şi-au promis marea cu sarea... 

Întâlnirea regală de la Drap d'Or s-a terminat într-o apoteoză 
de veselie şi de lumină. În realitate, a fost un eşec total. 

Henry l-a întâlnit pe Carlos la Gravelines şi au traversat 
împreună Canalul Mânecii. 

În locul năvalnicului şi pasionatului rege al Franţei, cumnatul 
meu prefera bărbia caraghioasă a împăratului Germaniei. 

Henry trădase încrederea fratelui său francez, trecând în 
tabăra duşmanilor săi... 

Întors în Anglia, am primit cu o oarecare jenă stipendia 
secretă de şapte sute cincizeci de livre plătite de Franţa. De 
altfel, nu eram singurul. Norfolk şi Shrewsbury primeau aceeaşi 
sumă. Wolsey, în calitate de episcop de Tournai, beneficia de o 
pensie de douăsprezece mii de livre. Rezultatul eforturilor 
noastre era nul. 

Drap d'Or a fost un vis frumos care s-a transformat în coşmar. 
Războiul care a izbucnit între François şi Carlos, doi titani 
neinspiraţi, va dezamăgi Occidentul şi îl va împinge spre 
prăpastie. 

Simpatiile mele înclinau spre Franţa, pentru că regele său voia 
să rupă încercuirea care îl ameninţa. Se spune că deasupra 
imperiului lui Carlos al V-lea soarele nu apune niciodată. Pentru 
a deveni stăpânul emisferei vestice, nu-i mai rămânea decât să 
cucerească Franţa. Îşi asigurase influenţa asupra Levantului 
căsătorindu-şi surorile: pe Isabela cu suveranul Danemarcei şi 
pe Maria cu Lajos, regele Ungariei. 

Carlos încerca să-l convingă pe Henry că o Anglie puternică, 
prietenă cu imperiul, era necesară pentru a juca rolul de arbitru 
care să menţină echilibrul între lumea laică şi Sfântul Scaun, ce 
domina lumea religioasă. Pentru Henry, arbitru al Europei suna 
ca o muzică dulce. Imperiul, spunea Carlos, nu-l va împiedica pe 
Henry să-şi însuşească teritoriile franceze cucerite de Anglia în 
timpul gloriosului Henry al V-lea. O perspectivă care îl tenta pe 
Henry de multă vreme. 

În timp ce Wolsey şi Gattinara discutau diverse variante ale 
războiului pentru dezmembrarea Franţei, mişcări de trupe 


desfăşurau deja acţiuni de uzură pe mai multe fronturi. 
Mercenarii veniţi din toate colţurile Europei luptau fără 
convingere, pentru că vistieria Franţei era goală şi nici a lui 
Carlos nu stătea prea bine. Soldăţoii, plătiţi prost, se 
despăgubeau prădând populaţia locală. Dar cine avea timp să-i 
ia apărarea? 

Aroganţi şi lăudăroşi, François şi Carlos se insultau prin 
intermediul ambasadorilor ţărilor neutre care le trimiteau 
următoarele mesaje: 

— Carlos este o puşlama, un laş, care nu îndrăzneşte să lupte 
lângă soldaţii lui!, declara furios regele Franţei. 

— İl voi distruge, striga împăratul, nu-i voi lăsa decât cămaşa 
de pe el! 

Revolta Cortes-urilor din Spania, care părea că nu se mai 
termină, îl împiedica pe Carlos să-şi concentreze eforturile 
împotriva marelui şi sălbaticului său duşman. 

In timp ce luptele continuau cu încetinitorul, aşteptam parcă o 
vâlvătaie care să cuprindă Europa şi să o treacă prin foc şi 
sabie. 

Otomanii îşi băteau joc de interminabilele ameninţări cu 
cruciadele şi cu crucea fluturată de papa. Asediau Belgradul şi 
semănau panica printre creştinii din Ungaria şi din Principatele 
Române, care se temeau de o invazie iminentă. 

La Constantinopol, sultanul Selim cel Groaznic plecase pe 
lumea cealaltă după o domnie sângeroasă, care secerase zeci 
de mii de vieţi. Soliman, fiul său, voia să-şi facă cunoscută 
prezenţa pe eşichierul european printr-o lovitură de forţă 
răsunătoare, înainte de a începe cucerirea lumii occidentale. 

Papa, care îşi continua pendularea politică, nu mai ştia cărui 
sfânt să i se roage pentru a face o minune care să-l salveze. 
Semna acorduri secrete şi cu François, şi cu împăratul, cu toate 
că amândoi îi inspirau aceeaşi teamă. 

Dar regele Franţei, împăratul german şi sultanul osmanlâilor, 
toţi la un loc, nu-l înspăimântau mai mult decât un oarecare 
călugăr schismatic care îndrăznea să-i atace supremaţia 
spirituală şi care răspundea la numele de Luther. Se temea chiar 
şi de un război în sânul Sfintei Biserici Catolice. Semnele unei 
apropiate furtuni începeau să se facă simţite. 


Dar şi în timpul celor mai grave crize ale omenirii viaţa îşi cere 
drepturile, iar organismul individului pretinde satisfacerea 
nevoilor sale. Ceea ce explică excesele mercenarilor din timpul 
războiului. Ei se lasă pradă celor mai oribile instincte exacerbate 
de sânge şi de moartea care îi pândeşte la tot pasul... asasinatul 
- violenţa dusă la paroxism... jaful - dorinţa de a-şi însuşi 
bunurile altuia pentru a se hrăni şi a se bucura de avantaje 
nemeritate... violuri - aviditatea de a se reproduce şi voluptatea 
simţurilor... devin fapte diverse... 

Marile personalităţi cu sânge albastru cad pradă aceloraşi 
impulsuri. Dar tragediile, care trec aproape neobservate la cei 
umili, iau proporţii legendare la principi. Intrigile, aventurile şi 
crimele lor sunt comentate, interpretate, disecate, invadează 
corespondenţele diplomatice, memoriile, cronicile şi uneori, 
înfrumuseţate, inspiră chiar romane. 

Ca şi Castiglione sau Bembo, Bracciolini sau Cornaro, 
Machiavelli sau Poggio, sunt ispitit să-mi încredinţez proza 
posterităţii. Dar ea nu va trebui să vadă lumina zilei decât după 
moartea mea. lubesc prea mult viaţa ca să mi-o risc scriind 
adevărul despre cei mari. 

Să-l descriu pe plăpândul Carlos al V-lea, împăratul, cu bărbia 
lui proeminentă, mare cât o lopată, cu faţa lui tristă, 
posomorâtă, încruntată, pe el, care, în ciuda cucerniciei rigide, a 
moralei intransigente, s-a lăsat pradă desfrâului cu grăsuţa 
Jeanne van der Gheenst. În timpul pauzelor îngăduite de 
afacerile de stat, alerga la ea şi făceau dragoste îmbrăcaţi, 
pentru că Biserica interzice expunerea corpului gol, considerat 
obscen. Ea i-a dăruit o fiică, o mică mongrelă, care - noblețea 
obligă - va deveni ducesă de Parma. 

Aventurile senzuale ale  neînfrânatului şi  voluptuosului 
François se banalizaseră. Curtea devenise un fel de lupanar, o 
herghelie de fete tinere, în care regele, armăsar de rasă, realiza 
adevărate performanţe de campion. 

Rivalitatea dintre mândra şi aroganta Françoise de Foix, 
actuala metresă, şi adorabila adolescentă Anne de Heilly, stea 
care răsărea pe firmamentul favorurilor regale, era urmărită cu 
o curiozitate pasionată de curtezani şi de ambasadori, care 
trimiteau rapoarte detaliate suveranilor lor. O schimbare de 
amantă implica uneori şi o schimbare a orientării politice. 


Este exact ceea ce se întâmpla şi la noi, în Anglia, unde Anne 
Boleyn şi-a făcut o tulburătoare intrare în scenă. La treizeci de 
ani, Henry, în ciuda rotunjimii corpului său, se învârteşte ca un 
adolescent zburdalnic în jurul ei. Eram tentat să-l compar, 
poetic, cu un fluture atras de o sursă de lumină, dar imaginea 
este banalizată şi de altfel un fluture mare cât o dropie nu 
există. 

Îl înnebunea cu linguşelile ei de tânără fată irezistibilă şi 
conştientă de frumuseţea ei fermecătoare. Invocând virtutea ei 
şi preceptele religioase care condangă relaţiile amoroase în 
afara căsătoriei, îi rezista cu o drăgălăşenie care îl dezarma. 

Tactica ei s-a dovedit corectă. A reuşit să o înlăture pe 
Elisabeth Blount, care considerase că este o onoare să împartă 
patul cu suveranul, chiar şi în afara căsătoriei. Este adevărat, 
obținuse avantaje şi privilegii importante. Înainte de sfârşitul 
idilei regale, mongrelul pe care i-l dăruise lui Henry fusese 
declarat duce de Richmond, cavaler al Ordinului Jaretierei şi 
numit locotenent general şi Mare Amiral. Din nenorocire, va 
muri la optsprezece ani. Tatăl şi rudele metresei primiseră titluri 
şi pensii bogate. Bilanţul era pozitiv. Dar amorul propriu rănit îi 
sfâşia inima. Nu putea să înţeleagă pasiunea regelui pentru 
această fată, care îl perpelea pe cărbuni încinşi. 

Marii demnitari, Curtea, nobilimea priveau cu un interes 
legitim evoluţia afacerii Boleyn, pentru că dulcea demoazelă 
juca tare. Ea cunoştea miza şi se comporta în consecinţă. 

Până şi regina, mai mult sau mai puţin resemnată de trăsnăile 
soţului său, era îngrijorată. 

Henry ar fi putut - dacă ar fi vrut - să folosească forţa pentru 
a o îmblânzi pe recalcitranta fetişcană, dar poziţia lui nu-i 
permitea să se comporte ca un mercenar în călduri. 

Să renunţe la cucerirea Annei i se părea absurd, de 
neconceput. În aceste momente de criză, încolţi în sufletul său 
ideea de a o lua în căsătorie. 

Războiul care însângera Europa continentală trecuse pe planul 
al doilea. Desigur, Henry se preocupa de politică. Asculta 
expunerile lui Wolsey, dar fără mare atenţie şi cu ochii minţii o 
vedea pe Anne, în mărime naturală. 

Cardinalul căuta o soluţie pentru a tempera tulburarea regelui. 
Dar tot acesta a găsit-o. 


— Dragă Wolsey, vreau să mă însor cu domnişoara de Boleyn! 
Hotărârea mea este categorică! 

Cardinalul era gata să cadă, ameţit. 

— Dar Maiestatea Voastră este căsătorit în faţa altarului lui 
Dumnezeu! 

— Divorţ nu există? 

— Numai papa poate desface o căsătorie legală. 

— Nu vă rămâne decât să-i obţineţi consimţământul! 

— Procedura unui divorţ cere mult timp... 

— Am răbdare... Ştiu că eşti un negociator iscusit... Şi acum, 
la treabă! 

Am asistat la această discuţie. Henry nu se jenă să o poarte în 
prezenţa unui terţ. Asta însemna că era decis să-şi împlinească 
voia. 

Wolsey promise că va face tot ce-i va sta în putinţă. Se 
gândea că este vorba de un simplu capriciu al regelui, care 
avusese o aventură şi cu sora Annei, frumoasa Mary Boleyn, 
căsătorită cu Sir William Carey, care acceptase cu bunăvoință 
acest menaj în trei. Dar această idilă avusese un caracter 
trecător. Wolsey nu-şi dădea seama că de această dată Henry 
era prins cu o momeală de care nu va mai scăpa. 

Aşa cum se întâmplă în astfel de afaceri, regina a fost ultima 
care a aflat noua orientare sentimentală a regelui, soţul său. 
Zvonurile ajunseseră la urechile ei, dar nu-şi închipuia că de 
data asta este ceva serios. 

Consternată, cu amorul propriu rănit, îşi dădu seama că 
acestea erau primele semne ale propriei sale căderi. Curtenii 
dezertară din anticamera ei. Numai domnişoarele de onoare şi 
câţiva servitori devotați îi mai alungau singurătatea. 

Pentru că negocierile cu Vaticanul se prelungeau, regele rupse 
toate legăturile cu soţia sa. Fără a mai aştepta pronunţarea 
divorţului, i-a retras titlul de regină şi l-a înlocuit cu acela de 
principesă de Wales. 

Apoi îmi încredinţă o misiune delicată. Să interoghez toate 
persoanele care făceau parte din anturajul său şi să-i concediez 
pe cei care din devotament pentru ea refuzau să-i recunoască 
noul statut. 

li acordă Annei o reşedinţă princiară, castelul Greenwich. 
Supravegheată de fratele ei, George, viconte de Rochford, 


primea vizitele regelui şi ale tuturor curtenilor care se grăbeau 
să-i prezinte omagii viitoarei regine a Angliei. 

Numai trei domnişoare de onoare, rămase credincioase, mai 
ţineau companie Caterinei, care îşi plângea soarta într-o izolare 
aproape totală. 

Această afacere dezvăluia numai o faţă a caracterului 
complicat al lui Henry. j 

Energia lui psihică era dirijată în trei direcții. In primul rând 
spre căutarea plăcerilor, mai ales sexuale. In al doilea rând, 
venea setea de a străluci, de a-şi expune frumuseţea virilă, 
talentele sale de sportiv, orgoliul campionului necontestat, 
invincibil. Când era înfrânt, ceea ce se întâmplase o singură 
dată, cu ocazia faimoasei lupte greco-romane cu François, se 
simțea umilit, deznădăjduit, ca şi când ar fi fost vorba de un 
eveniment contra naturii. În al treilea rând, era conştiinţa valorii 
sale, a inteligenţei lui superioare, a puterii sale absolute de 
esenţă divină şi drept consecinţă cruzimea sa, dârzenia cu care 
îşi apăra puterea ameninţată din umbră de forţele răului, 
întruchipate în duşmanii săi. Să ucizi pentru a nu fi ucis. 

Dorinţa de a ucide cunoştea o accentuare care friza nebunia, 
începuse prin a-i suprima pe membrii înaltei nobilimi, Dudley, 
Empton, Edmond de la Pol, Buckingham, care îi trezeau în 
special suspiciunile. Alţii aveau să le urmeze. Paranoia lui 
crescândă cerea sacrificarea altor gentilomi din propria lui 
Curte, membri importanţi ai clerului englez, prieteni vechi. Chiar 
şi propriile sale soţii vor pieri pe eşafod. 

Labilitatea lui psihică şi manifestările din ce în ce mai violente 
îmi inspirau din nou o teamă pe care puţin câte puţin o uitasem. 
Numai Wolsey se considera în afara pericolului. Divorțul regal, 
afacerile de stat foarte complicate, convorbirile diplomatice - 
specialitatea sa - îl făceau să fie de neînlocuit şi deci 
invulnerabil. Cred că în adâncul sufletului îi era frică şi lui. Dar 
spera să ajungă papă şi astfel să poată evita o eventuală 
dizgrație cu urmarea inevitabilă - securea călăului. 

Pentru moment se afla în apogeul carierei sale şi utilitatea sa 
era confirmată de iminenţa unei ofensive diplomatice engleze. 

Războiul de uzură dintre François şi Carlos izbucnise pe 
neaşteptate sub forma unor operaţiuni militare care se 
desfăşurau pe toate fronturile. În zilele noastre, numai 


cantoanele elvețiene s-au răsculat împotriva opresiunii 
guvernului german. Popoarele nu sunt decât instrumente ale 
suveranilor, prin care aceştia îşi astâmpără setea de a stăpâni, 
de a anexa teritorii, de a prăda bogățiile statelor vecine. 

Când mi-am expus în faţa lui Norfolk argumentele, m-a privit 
cu mirare, apoi mi-a răspuns că, deşi concepţiile mele par 
interesante, ele sunt utopice. 

François şi Carlos se urăsc de moarte şi pentru a-şi rezolva 
conflictele personale duc război. Dar în timp ce regelui Franţei îi 
place să-şi comande personal trupele şi nu pregetă să intre în 
luptă alături de soldaţii săi, tânărul împărat rămâne la o distanţă 
prudentă de câmpul de luptă. Aşteaptă rapoartele asupra 
operaţiunilor, departe de orice pericol. 

Henry şi Papa Leon păstrează o neutralitate activă. Ei sunt 
pregătiţi să îmbrăţişeze cauza învingătorului şi să-şi însuşească 
fără efort firimiturile ospăţului. 

Wolsey se simte în largul său. Îi place să joace rolul de arbitru 
al acestei nefericite Europe continentale sfâşiate, însângerate, 
devastate, acoperite de cadavre. Medierea sa este, de fapt, o 
comedie diplomatică destinată să-l înşele pe François şi să-l 
ruineze, pentru a măguli amorul propriu al stăpânului său... 
Divina plăcere a răzbunării... 

In cursul ultimei întâlniri cu Carlos, Wolsey i-a oferit o 
intervenţie militară a Angliei în favoarea sa - zece mii de 
călăreţi şi treizeci şi cinci de mii de infanterişti - în schimbul 
coroanei papale pentru el şi al căsătoriei fiicei regelui său cu 
împăratul, care ar primi în plus un important sprijin financiar. 

Războiul luase o întorsătură nefavorabilă pentru François, care 
părea că se află în pragul unui dezastru. 

Carlos s-a arătat receptiv la propunerile cardinalului şi a 
promis încheierea unei alianţe pe termen lung între Imperiu şi 
Anglia. 

Vrăjit de succesul primului său consilier, Henry îi oferi drept 
recompensă bogata mănăstire Saint Albans şi, cuprins de un val 
de euforie, declară cu emfază: 

— Voi dispune ca flota noastră de război să fie mobilizată 
pentru a distruge forţele navale franceze! 

Wolsey interveni alarmat: 


— Nici gând, Sire! Aşteptaţi ca cei doi adversari să se macine, 
să se sfâşie între ei, pentru a le impune voinţa noastră. François 
nu este încă învins, Carlos se vede stânjenit de progresele lui 
Luther, care ameninţă să cuprindă toată Germania. Aşteptaţi să 
vedeţi ce se întâmplă! Aşa grăieşte înţelepciunea! lar la 
momentul potrivit, să intervenim în forţă! 

Fără nici-o legătură, Henry îi puse o întrebare care-i exprima 
nerăbdarea: 

— Şi divorţul? 

Luat pe nepregătite, Wolsey îşi recăpătă calmul: 

— Demersul meu este pe cale să reuşească. Papei îi place să 
fie rugat pentru a-şi sublinia importanţa şi a-şi ascunde 
insuccesele din Italia. Este şi el tulburat de schisma lui Luther. 
Cruciada a trecut pe planul al doilea. A însărcinat deja Tribunalul 
semnăturii să studieze cererea noastră şi să-i prezinte un raport. 
Autorităţile ecleziastice se mişcă încet... 

— Nu-mi place această tărăgănare! Nici papa, nici Tribunalul 
semnăturii nu mă vor face să aştept la nesfârşit! La nevoie, voi 
putea să mă lipsesc de dispensa papală... Am impresia că acest 
papă îmi face greutăţi... Aş putea să-i dau ocazia să-şi regrete 
tărăgăneala. 

Această convorbire purtată în prezenţa Consiliului Regal m-a 
surprins. Se gândea oare la un conflict deschis cu Vicarul lui 
Hristos?... La o ruptură cu Biserica?... II cred în stare... 

A doua zi de dimineaţă, Henry m-a convocat în audienţă 
privată. Era întunecat, îşi rumega gândurile şi îşi manifesta 
nervozitatea, măsurând cu paşi mari cabinetul de la un capăt la 
altul. 

— Suffolk, îţi încredinţez o misiune secretă de cea mai mare 
importanţă. Vei pleca la Roma pentru a obţine o indulgență 
totală a iertării păcatelor tale. Acest pretext va ascunde 
misiunea reală. Vreau să cunosc intenţiile papei în privinţa 
cererii noastre de divorţ. Vreau să fiu informat şi despre lucrările 
întreprinse de Tribunalul semnăturii în această afacere. 
Staunton îţi va da lista secretă cu prietenii noştri de la Curte. Ţi 
se vor încredința cadouri care vor face să se încline cele mai 
neînduplecate conştiinţe. Vreau să aflu adevărul! Adevărul gol- 


goluţ! 


Am executat ordinul stăpânului şi regelui meu. Am obţinut 
indulgenţa, de care puţin îmi păsa, precum şi informaţiile 
cerute. 

Formalităţile referitoare la divorţul lui Henry ajunseseră într-un 
punct mort. Papa tărăgăna, ca să nu-l irite pe regele Angliei 
printr-un refuz categoric... 

Am înţeles atunci că steaua lui Wolsey, marele favorit, pâlpâia 
şi că se va stinge într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. 

Eram primul care aflam. La momentul potrivit voi profita de 
acest avantaj... De ce nu?... 

GIROLAMO ALEANDRO 

nunțiu al Papei Leon al X-lea, pe lângă împăratul Carlos al V- 
lea 

Am primit cu emoție şi recunoştinţă misiunea de onoare de a-l 
reprezenta pe Sfântul Părinte pe lângă împăratul Carlos al V-lea, 
în scopul rezolvării marii crize provocate în sânul sfintei noastre 
Biserici Catolice de erezia lui Martin Luther şi de răspândirea 
acesteia printre credincioşii germani, înşelaţi de o propagandă 
mincinoasă. 

Am fost desemnat pentru această misiune după o viaţă 
dedicată educării umaniste a tinerei generaţii, armonizând-o cu 
preceptele religiei noastre. La Veneţia am studiat teologia şi 
dreptul canonic. 

Am primit tonsura, dar să predic cuvântul Domnului într-o 
biserică nu-mi era de-ajuns. M-am dedicat învăţământului şi, 
timp de câţiva ani, am ocupat o catedră la Universitatea din 
Paris. Încetul cu încetul, am ajuns la concluzia că activitatea pe 
teren mi s-ar potrivi cel mai mult. 

Am părăsit învăţământul şi am acceptat funcţia de cancelar al 
părintelui Eberhard de la Mark, episcop de Luttich. Acolo am 
putut să-mi dau seama de dezastrele provocate în Germania de 
erezia lui Luther, care făcea progrese îngrozitoare. Am constatat 
că mijloacele folosite pentru a pune capăt agitaţiilor provocate 
de el erau insuficiente. 

Trebuie să i se atragă atenţia Suveranului Pontif asupra 
respingerii Bisericii oficiale de către Luther şi partizanii săi. Să 
fie prevenit Sfântul Scaun de această negare a adevărului divin 
pe care autorităţile ecleziastice nu o iau în serios. 


Sfârşitul violent, pe rug, al lui Hus nu fusese un avertisment 
pentru acest călugăr augustin, care îndrăznea să critice brutal 
Biserica Romană. 

Trimis la Roma în calitate de ambasador al prinţului de la 
Mark, am avut ocazia să-l cunosc pe papă şi pe vărul său, 
cardinalul Giulio de Medici, care mi-au arătat o bunăvoință şi o 
înţelegere impresionante, precum şi un interes care m-au 
încurajat să-mi continuu campania împotriva lui Luther. 
Cardinalul mi-a propus să lucrez cu el în calitate de secretar. 

Scrierile sale despre erezia profesorului de la Wittenberg au 
atras atenţia Suveranului Pontif, care a dispus numirea mea ca 
nunțiu papal pe lângă împărat. 

Trebuie să admit că situaţia în Germania era marcată de o 
nemulţumire aproape generală, provocată de mai mulţi factori. 
Convorbirile despre pacea universală propovăduită de Sfântul 
Părinte, cu scopul de a concentra toate forţele creştinătăţii 
împotriva Imperiului Otoman, eşuaseră. Suveranii, împinşi de 
dorinţa de a-şi procura avantaje personale, urmăreau scopuri 
adesea divergente, menţinând o stare de război aproape 
permanentă, întreruptă de armistiţii şi de acorduri de pace 
efemere. 

Dacă papa îşi epuiza fondurile, o făcea spre binele Bisericii. Nu 
putea fi acuzat de risipă. 

Cheltuielile de război creşteau în mod alarmant. Un exemplu 
grăitor: campania militară dusă de Sfântul Scaun împotriva 
ducatului Urbino a costat 800 000 de ducați. 

Pacea universală era o nălucă, o amăgire, care nu mai înşela 
pe nimeni. 

Cardinalul Cajetan a fost trimis în Germania pentru a colecta 
fonduri. A pretins clericilor a zecea parte din veniturile lor pe trei 
ani şi laicilor care posedau averi mari, a douăzecea parte din 
venituri. Oamenii de rând trebuiau să participe cu danii, în 
funcţie de bugetul lor modest. Nimeni nu era scutit. 

Toate aceste sacrificii - dijme, contribuţii forţate, indulgenţe - 
ar fi trebuit să contribuie, teoretic, la finanţarea unei cruciade 
care s-a dovedit iluzorie. 

Zvonurile cele mai nebuneşti circulau fără nici-o oprelişte. Se 
pretindea că aceşti bani intră în buzunarele papei şi ale vărului 
său, care erau mai răi decât turcii. 


Dieta reunită a respins cererile lui Cajetan, invocând 
foametea, ciuma şi războaiele civile care se abătuseră asupra 
poporului german. 

Clerul spaniol, asaltat continuu cu aceleaşi cereri, s-a opus în 
mod ferm. 

Francois şi Carlos au făcut promisiuni fabuloase, dar le-au 
uitat repede. Cadourile oferite marilor electori ai Imperiului îl 
ruinaseră. Subtilităţile diplomatice ale papei erau interpretate 
defavorabil, li se spunea duplicitate. 

Luther s-a mulţumit să invoce protestele poporului german, 
secătuit de Roma, dar pretextul i-a fost suficient pentru a ataca 
violent moravurile clerului care oferea credincioşilor un 
spectacol lamentabil. Desfrâu, avariţie, corupţie, imoralitate, 
bogății imense adunate de înaltul cler erau tot atâtea 
argumente pe care Luther le specula în lungi discursuri, cu care 
stârnea mânia poporului. 

Sunt obligat să recunosc că nobilimea acaparase marile 
demnități ecleziastice. Fii tineri ai familiilor ilustre, care nu 
aveau nimic în comun cu teologia, compromiteau demnitatea de 
episcop sau de arhiepiscop cu care erau învestiţi. Îşi cheltuiau 
energia organizând vânători uriaşe, înfundându-se în cele mai 
josnice  destrăbălări. Se înconjurau de amante, bufoni, 
comedianţi şi paraziți care le înălţau osanale, risipeau în 
petreceri fără de sfârşit bunurile Bisericii. Atitudinea lor 
degradantă sfida cucernicia adevăraţilor credincioşi. Nu-şi mai 
vizitau parohiile, uitau să convoace sinoadele şi nu-şi mai 
îndeplineau îndatoririle. In schimb, pretindeau dijme pe care le 
risipeau, lăsând bisericile în paragină. Preoţii germani, care îşi 
îndeplineau conştiincios obligaţiile şi se făceau remarcaţi prin 
cucernicia lor, nu mai erau luaţi în serios. 

Aeneas Sylvius Piccolimini susţinea că cei mai indicaţi să joace 
rolul de mari demnitari ai Bisericii erau prinții, şi nu oamenii de 
rând lipsiţi de perspective, inculţi şi incapabili să suporte 
dificilele obligaţii care le-ar fi revenit. 

Poporul era nemulţumit de numărul exagerat de membri ai 
clerului - preoţi şi chiar călugări - care trândăveau, nu aveau 
vocaţie, aveau doar câteva cunoştinţe modeste de teologie, 
întreţineau amante şi făceau copii. 


Papilor li se reproşa împărţeala beneficiilor şi a scrisorilor de 
credit numai favoriţilor şi faptul că acordau o importanţă mai 
mare războaielor decât faptelor de caritate. 

încurajați de ostilitatea poporului faţă de Sfântul Scaun, 
principii germani manifestau o independenţă crescândă şi 
respingeau deschis autoritatea papală. Pentru a-i menţine într-o 
supunere măcar formală, papii recurgeau la concesii repetate. 

Universitari şi teologi eminenţi recunoşteau autoritatea 
conciliilor asupra instituţiei papale. 

Încurajaţi de aceste prime succese, principii încercară să-şi 
câştige independenţa faţă de puterea imperială, tăindu-i 
împăratului subsidiile. În acest fel, Carlos devenea un suveran 
de formă, fără nici-o autoritate reală. Dieta lua hotărârile şi 
împăratul le confirma. Maximilian cunoscuse şi el această 
situaţie umilitoare. 

Populaţia, copleşită de impozite, de corvezi, adusă în situaţia 
de a cerşi, începuse să se agite. Oraşele se transformau în tot 
atâtea citadele; burghezia se închidea în spatele zidurilor 
groase, cerând insistent autonomia. 

Erasmus Desiderius a contribuit la slăbirea Bisericii prin 
atacarea scolasticii considerate depășită şi făcând apologia 
umanismului păgân, care entuziasma tânăra generaţie. 
Literatura clasică frivolă a găsit numeroşi apărători şi apologeţi 
ai umanismului pur, eliberat de orice influenţă barbară. 

Acesta este momentul în care a intervenit Ulrich von Hutten, 
care dispreţuia corupţia clerului roman şi care s-a ridicat 
împotriva autorităţii papale. Rezultatul a fost infamul pamflet 
Badiscus sau Cele trei direcții romane. Compara clerul catolic cu 
nişte lipitori care sugeau sângele poporului german. Numai 
turcii ar fi fost în stare să-l salveze de această ciumă. Şi în 
fruntea preoţimii lacome trona o imensă gărgăriţă care se 
hrăneşte cu carnea şi oasele noastre, adăuga autorul. Papa s-a 
înconjurat de paraziți care jefuiau cu neruşinare bunurile acestui 
pământ, pe care le aduna cu lăcomie. Au transformat Roma într- 
o peşteră uriaşă, burduşită de comori. Intregul popor german 
are datoria să se înarmeze şi să treacă totul prin foc şi sabie. 

Adoptând ideile revoluţionare ale lui von Hutten, Luther a 
mobilizat prin cuvintele sale înflăcărate nu numai poporul, dar şi 
mica nobilime, care s-a grăbit să ridice un zid de protecţie în 


jurul său. Sylvester von Schaumburg i-a asigurat o escortă de o 
sută de cavaleri gata să-l apere împotriva oricărei agresiuni. 

În timp ce confuzia domnea în Germania, cererile neîntrerupte 
de bani făcute de Suveranul Pontif au provocat o mare agitaţie. 
Cardinalul Arcimboldi şi dominicanul Johann Tetzel primiseră 
ordin să facă o propagandă intensă pentru vânzarea 
indulgențelor, bune să spele păcatele şi să deschidă 
cumpărătorilor porţile Raiului. 

Îl prevenisem pe Sfântul Părinte că această campanie risca să 
aprindă praful de puşcă. Câţiva episcopi germani făgăduiseră 
participarea lor la această operaţie care urma să le aducă 
partea lor de beneficii. 

De această dată, s-a exagerat cu insistența. Noile indulgenţe - 
se spunea - vor aduce beneficiarilor iertarea păcatelor şi 
anularea pedepsei veşnice. Se stabilise însă o ierarhie. 
Indulgenţele parţiale aveau o eficienţă redusă. In schimb, 
indulgenţele depline acordate de papă aveau o eficienţă totală 
şi definitivă. 

Ceremonii fastuoase, procesiuni, imnuri religioase, rugăciuni 
publice creau o atmosferă de mare sărbătoare care trebuia să 
marcheze începerea vinderii indulgențelor. Pentru a le obţine, 
trebuia aruncată în cutia milei o sumă de bani importantă, care 
depindea de posibilităţile păcătosului care se temea de mânia 
Domnului. Controlul era sever. 

lertarea spirituală a devenit în scurt timp o afacere pe care o 
puteai numi rentabilă. 

Săracii, care nu aveau destui bani, s-au răsculat împotriva 
acestor privilegii. Importantele sume de bani puse în joc şi 
tratamentul inegal în faţa lui Dumnezeu au provocat multe 
scandaluri. 

Împăratul şi unii dintre principii care adulmecaseră o afacere 
profitabilă au interzis ieşirea sumelor colectate de pe teritoriul 
lor şi le-au confiscat. 

În Franţa, în Ţările de Jos, în Spania, scandaluri în serie au fost 
provocate de acest comerţ prea rentabil pentru a nu părea 
suspect. 

Cardinalii s-au plâns papei, dar fără succes. O armată de 
preoţi, de inspectori, de călugări erau angajaţi în această 
operaţiune. Unii episcopi au obţinut concesionarea 


indulgențelor, ceea ce le asigura o participare la beneficii pe 
termen lung. 

În realitate, indulgenţele încurajau păcatul. Oamenii bogaţi 
puteau să păcătuiască liniştiţi fără să fie pedepsiţi, atâta vreme 
cât punga le era plină. Li se puteau deschide porţile Raiului dacă 
plăteau intrarea, ca la teatru. 

Propaganda făcută de Tetzel şi valurile de aur care se 
revărsau în vistieriile celor interesaţi au generat până la urmă 
critici tăioase şi proteste vehemente. Au izbucnit răscoale. 
Autorităţile laice şi religioase au fost nevoite să intervină. 

Scandalul atinsese apogeul când a intervenit Luther cu 
faimoasele lui nouăzeci şi cinci de teze care dezvăluiau 
deşertăciunea predicilor lui Tetzel. A semănat neîncrederea în 
indulgenţe şi a contestat dreptul Bisericii de a-i înşela pe 
credincioşi. Apoi a provocat înaltul cler trimițând pamfletul său 
arhiepiscopului de Mainz, Albrecht von Brandenburg. Acesta l-a 
prezentat unui consiliu al universitarilor, care au ajuns la 
concluzia că trebuie să i se intenteze un proces autorului. 

Din proprie iniţiativă, Tetzel a protestat printr-o serie de teze 
expuse în faţa marelui public, care combăteau argumentele 
profesorului de la Wittenberg. 

Marele conflict, care va avea urmări incalculabile asupra 
viitorului Bisericii Catolice şi asupra destrămării ei în Germania, 
se dezlănţuise. 

Teoriile lui Tetzel, care îl calificau pe Luther drept eretic, au 
fost publicate şi răspândite în număr mare. Rezultatul a fost 
contrar celui aşteptat. La Wittenberg studenţii trecuseră deja de 
partea lui Luther. Rupeau şi ardeau tezele lui Tetzel pe un rug 
aprins în mijlocul oraşului. 

La rândul lui, Luther i-a răspuns lui Tetzel printr-un text 
extrem de violent, /nau/gență şi lertare, care ataca practica 
spovedaniei, care nu-şi are originea în Sfânta Scriptură. In 
consecinţă, indulgenţele erau lovite de nulitate. Işi încheia 
pamfletul bătându-şi joc de cei care-l acuzau de erezie. 

În răspunsul său, mai moderat, Tetzel a recunoscut că unele 
adevăruri catolice, repetate de credincioşi, nu sunt menţionate 
în Sfânta Scriptură, dar ele sunt acceptate şi incluse în tradiţie. 

Polemica s-a încheiat cu succesul lui Luther. Decepţionat, 
Tetzel a abandonat duelul inegal. Probabil îşi dăduse seama că 


nu poate lupta cu succes împotriva subtilităţilor adversarului 
său. 

Profesorul de la Wittenberg se proclamase apărătorul celor 
umili, al nemulţumiţilor şi campion al intelectualilor umanişti 
care ridicaseră steagul revoltei împotriva indulgențelor şi a 
Bisericii Romane, generatoare de abuzuri grosolane. 

Răscoala populaţiei germane a fost resimţită ca un val ridicat 
din adâncuri  cutremurând Roma. Nimeni nu  prevăzuse 
consecinţele strângerii de bani, care, pentru Curie, era perfect 
justificată. Venise rândul autorităţii Sfântului Scaun să se 
clatine. 

Sfântul Părinte a încercat să domolească furtuna. l-a ordonat 
lui Gabriello della Volta, general al eremiţilor augustini, să-l 
determine pe Luther să renunţe. Dar această intervenţie nu a 
avut niciun efect. Profesorul de la Wittenberg a refuzat cu 
încăpățânare să se plece în faţa autorităţii papale. S-a decis să i 
se intenteze un proces canonic. Somat să se prezinte la Roma 
pentru a fi judecat de autorităţile ecleziastice, a refuzat să se 
supună oricărui ordin contrar opiniei sale personale cu privire la 
indulgente, în afară de cazul în care decizia era luată în conciliu, 
singurul organ competent în acest domeniu. 

Cardinalul Cajetan, în calitate de nunțiu papal, i-a cerut 
împăratului să-l aresteze pe eretic şi să-l expedieze la Roma 
pentru a fi judecat. 

Dar un nou obstacol s-a ivit în calea acestei tentative. Prinţul 
elector Friederich de Saxa, un personaj foarte important, care-l 
putea ţine în şah până chiar şi pe împărat, a refuzat să-l predea 
pe şeful sectei eretice, care se afla sub protecţia sa. Nu putea fi 
vorba de un proces la Roma, care n-ar fi prezentat garanţii de 
imparţiabilitate. A propus ca procesul să fie judecat în 
Germania, condiţie respinsă de Cajetan. 

In cele din urmă s-a ajuns la un compromis. Cardinalul ar 
putea avea o convorbire cu Luther la Augsburg. Această 
întâlnire n-a dat roade. Fiecare s-a menţinut pe poziţie, cu o 
intransigenţă care excludea orice înţelegere. 

Politicos, Cajetan l-a rugat pe prinţ să nu compromită relaţiile 
sale cu Sfântul Scaun expunându-se unor eventuale sancţiuni 
pentru un mizerabil de călugăr, dar interlocutorul său s-a arătat 
neînduplecat. 


Profesorul de la Wittenberg a făcut declaraţii sforăitoare 
împotriva slujitorului lui Mamon, care voia să înăbuşe vocea 
adevărului. Într-o scrisoare răsunătoare afirma că pe tronul 
pontifical s-a instalat Anticristul. 

Conflictul a luat proporţii dramatice. Toată Germania avea 
privirile aţintite asupra lui Luther, cavalerul dreptăţii, apărătorul 
poporului ruinat de lăcomia preoţimii romane. 

Karl von Miltitz, camerist secret al papei, i-a oferit prinţului de 
Saxa Trandafirul de Aur pentru a-l face să se supună şi să 
smulgă extrădarea ereticului, care adusese imperiul la marginea 
unei insurecţii religioase. Prinţul a răspuns cu mândrie că 
propria lui conştiinţă nu este de vânzare. 

În cursul acestei misiuni, Miltitz s-a purtat cu o aroganță care 
i-a îndepărtat toate simpatiile. Îi reproşa lui Tetzel incompetenţa 
sa. Distrus, îmbătrânit, bietul călugăr a suferit o criză de inimă 
care i-a scurtat zilele. Înainte de a-şi da sufletul, ar fi bolborosit: 
„Luther este Satana în carne şi oase”. 

Miltitz însuşi îmi spusese aceste cuvinte. Dar cum avea 
obiceiul să-şi înfrumuseţeze  istorisirile, am ascultat această 
variantă cu rezerva de rigoare. 

Întors la Roma, a raportat papei că Luther este capabil de 
orice, dar ar putea reveni la sentimente mai bune dacă i s-ar 
opune argumente inteligente. Dacă duritatea n-a dat rezultate, 
poate diplomaţia ar putea avea mai mult succes. 

Sfântul Părinte a acceptat sugestia. A invitat oaia neagră la 
Roma pentru a se căuta în linişte o soluţie fericită, capabilă să 
mulţumească ambele părţi, fără să păteze prestigiul Bisericii. O 
simplă declarație comună ar pune capăt unui conflict 
incompatibil cu credinţa adevărată. 

Dar Luther a intuit pericolul. Nu avea încredere în permisul de 
liberă trecere, care îi costase capul pe Petrucci şi pe Baglioni. 
Cunoştea metodele papei. O convocare binevoitoare pentru o 
reglementare paşnică a diferendului şi, odată ajuns la Roma, 
arestarea, tortura şi apoi decapitarea. 

Cred că în această afacere Sfântul Părinte a fost prost sfătuit 
de persoane care au intenţionat să-i distrugă credibilitatea. La 
nevoie, un demnitar al Bisericii poate să ascundă adevărul 
pentru o cauză deosebit de importantă. Minciuna diplomatică 
face parte din acest arsenal de mijloace, de altfel puţin 


recomandabil. Dar papa, prin definiţie infailibil, nu are voie să 
mintă. Nu sunt de acord cu concepţia lui Machiavelli, cel ce l-a 
luat drept model pe Cesare Borgia, cel mai detestat dintre prinți, 
care a făcut din minciună arma lui preferată. 

Sub aceste auspicii s-a prezentat la Roma Johann Eck, 
profesor la Universitatea din Ingolstadt, şi în cursul unei 
audienţe acordate de papă l-a făcut să înţeleagă că afacerea 
Luther, departe de a fi o simplă erezie, implica un mare pericol 
pentru Biserica Romană. Impresionat de argumentele lui, 
Suveranul Pontif a hotărât să reia procesul pe care îl intentase 
periculosului eretic german, şi astfel să-l lovească şi pe electorul 
de Saxa, duşman declarat al Sfântului Scaun. 

Doctrina lui Luther obținuse nu numai sprijinul entuziast al 
tinerei generații intoxicate de  păgânismul umanist, dar 
ameninţa să atragă în vârtej întreg poporul Germaniei imperiale. 

Încurajat de sprijinul maselor şi al marilor electori, Luther a 
lansat o provocare Sfântului Scaun, care îi distrugea scrierile, şi 
a declarat că va lua măsuri de represalii condangând şi arzând 
în public toate textele care susţin autoritatea papei, această 
hidră din Lerna a ereziei, acest Anticrist al timpurilor noastre. 

Declarase războiul cu toate riscurile pe care le implica. Nimic 
nu-l mai putea opri. 

Nu striga el că Biserica trebuie reformată?... Că bariera, 
deosebirea dintre laici şi cler trebuie să dispară?... Că dreptul 
asumat de Biserică de a interpreta Sfânta Scriptură este un 
monopol abuziv, monstruos, care trebuie să înceteze?... Că toţi 
creştinii, fără excepţie, sunt preoţi şi că toţi au dreptul să 
interpreteze Biblia?... Nu pretindea el că trebuie să i se ia papei 
statul Bisericii?... Acest apel la revoltă este un sacrilegiu, pentru 
că papa este Vicarul lui Hristos şi trebuie venerat ca atare... 

Ruptura definitivă dintre el şi Biserica Romano-Catolică s-a 
produs în momentul când declarase război papilor, cardinalilor şi 
tuturor paraziţilor adăpostiţi în Sodoma romană... 

Exasperat de aceste atacuri verbale repetate, care împroşcau 
cu noroi Vaticanul şi pe conducătorii lui, Sfântul Părinte a 
hotărât să aplice sancţiuni. Un Consistoriu reunit sub preşedinţia 
sa a redactat bula Exurge Domine, care condanga doctrina lui 
Luther, socotită scandaloasă, eretică, ofensatoare şi susceptibilă 


să-i seducă pe naivi, în consecinţă, de acum încolo, îi va fi 
interzis să mai predice şi toate scrierile sale vor fi arse în public. 

Impotriva părerii cardinalilor, papa, care spera încă să ajungă 
la o ieşire favorabilă din acest viespar, i-a acordat un ultim 
termen pentru a se pocăi. La expirarea acestui termen urma să 
fie pronunţată excomunicarea cu toate consecinţele ei grave. 

In această împrejurare papa m-a numit nunțiul său, alături de 
Johann Eck, în calitate de al doilea nunțiu. 

Sfântul Părinte îşi închipuise că bula sa va schimba radical 
atitudinea germanilor, va provoca respingerea lui Luther şi 
revenirea credincioşilor la o supunere totală faţă de Biserica de 
la Roma. 

Dar din cauza unor scurgeri de informaţii, datorate, probabil, 
indiscreţiei unui funcţionar de la Curie, bula a ajuns în Germania 
pe căi oculte şi nu oficial. Răspândită în numeroase copii, a 
provocat ironii şi glume proaste. În mai multe oraşe a fost ruptă 
şi batjocorită. 

La sosirea lui la Leipzig, în calitate de purtător autorizat al 
bulei, Eck a fost insultat de studenţi. Peter Burgharat, rector al 
Universităţii din Wittenberg, a refuzat să o primească. Eck a 
stârnit aceeaşi ostilitate la Universitatea din Erfurt şi la aceea 
din Viena. 

Episcopii de Meissen, de Merseburg, de Augsburg, de 

Bamberg şi de Regensburg au refuzat să o publice. Episcopii 
care au respectat dispoziţiile papei au fost înjuraţi, huiduiţi. Era 
un afront fără precedent. 
_ Luther a ripostat copleşindu-l pe papă cu epitete înjositoare: 
Incăpăţânat, plin de greşeli şi prejudecăţi, eretic, blestemat, 
rebel. A mai adăugat că bula îl reneagă pe Dumnezeu şi îl 
preamăreşte pe diavol. Şi ca o încununare, a ars bula şi tratatele 
de drept canonic în public, aclamat de studenţi şi de numeroşi 
partizani. 

A doua zi, în cursul unei lungi predici, a declarat că din cele 
mai vechi timpuri există o cutumă care obligă distrugerea prin 
foc a cărţilor care îl insultă pe Dumnezeu. 

La Roma, predica a produs consternare. Dar zarurile erau 
aruncate. După termenul de şaizeci de zile, papa a pronunţat 
excomunicarea prin bula intitulată Decern Romanum Pontificem. 


Printr-o scrisoare semnată de papă, cardinalul Albrecht de Mainz 
a fost numit Inchizitor General pentru toată Germania. 

Iniţiativa nu mi-a părut fericită, pentru că această instituţie 
era dispreţuită şi provoca oroare în toate ţările creştine ale 
Europei. 

Von Hutten, condangat ca partizan al lui Luther, incita nobilii 
şi populaţia să lupte împotriva Sfântului Scaun, care era vândut 
diavolului. Germania devenise pentru catolici un fel de prăpastie 
în care colcăiau şerpi. Războiul religios bătea puternic la uşă. 

Îmi dădeam seama că numai tânărul împărat Carlos ar putea 
să pună capăt acestei agitaţii crescânde. Inainte de a pleca, 
primisem instrucţiuni ferme. Tribunalul de la Roma era singura 
instituţie competentă să-l ancheteze şi să-l judece pe Luther. 

La Anvers m-am prezentat în audienţă la tânărul stăpân al 
Imperiului German. Încă de la început mi-a făcut o impresie 
excelentă. Deşi abia împlinise douăzeci de ani, avea o aură de 
măreție, de maiestate. Ochii săi, faţa, bărbia proeminentă îi 
dădeau un aer de seriozitate, de voinţă necilintită. Părea 
însufleţit de o energie inepuizabilă. Mi-a inspirat o mare 
încredere. Eram sigur că găsisem în el un apărător hotărât al 
Bisericii noastre. Toţi oamenii care îl cunoşteau îl elogiau. 

După formulele protocolare obligatorii, i-am expus scopul 
misiunii mele şi i-am trimis mesajul Suveranului Pontif prin care 
îl ruga să intervină pentru a salva Sfânta Biserică Romano- 
Catolică, devenită ţinta unui eretic nebun. 

Mi-a răspuns că vrea să-şi consacre viaţa slujirii religiei 
noastre şi că va sancţiona sever orice atingere a autorităţii ei. 

Va semna cât de curând un edict imperial pentru arderea 
tuturor cărţilor eretice care se află pe teritoriul Ţărilor de Jos. In 
acelaşi timp va convoca Dieta pentru a hotărî de comun acord 
cu electorii măsurile necesare împotriva celor care încearcă să 
semene discordie printre popoarele imperiului. 

Asigurat de încurajatoarele sale cuvinte, am cerut o audienţă 
prinţului elector Friederich de Saxa, care se arătase atât de dur 
faţă de Miltitz. M-a primit cu bunăvoință în prezenţa consilierilor 
săi, ca şi cum ar fi vrut să dea mai multă solemnitate acestei 
întrevederi. A ascultat cu atenţie cererea mea în legătură cu 
arestarea şi extrădarea lui Luther la Roma. 


În timp ce îi vorbeam căutând argumentele cele mai 
convingătoare, am surprins privirile mirate ale consilierilor săi, 
care nu prevesteau nimic bun. 

După ce mi-am terminat expunerea, fără să fi fost întrerupt, 
prinţul mi-a răspuns zâmbind că a doua zi îmi va trimite 
răspunsul. 

Şi-a respectat cuvântul. Dar răspunsul a fost negativ. Se 
justifica invocând naționalitatea lui Luther. În calitatea lui de 
german, va fi audiat şi judecat de magistraţii germani. Astfel va 
fi respectată o strictă legalitate. 

In aceeaşi zi, spre seară, numeroşi tineri, majoritatea studenţi, 
uşor de recunoscut după îmbrăcăminte, s-au adunat în faţa 
locuinţei mele, insultându-mă şi ameninţându-mă cu moartea. 
Apoi au aruncat cu pietre, spărgând geamurile şi băgând spaima 
în ceilalţi locatari. 

În cursul unei noi audienţe, de data asta la Worms, unde Dieta 
se întrunise, în sfârşit, împăratul a avut bunătatea să-şi exprime 
voinţa sa de a rezolva afacerea Martin Luther, care a tulburat 
destul imperiul şi întreaga creştinătate. 

Dar dificultăţile se înmulţeau. Micii nobilimi germane i s-a 
alăturat Erasmus din Rotterdam, care, la rândul său, a luat 
apărarea ereticului profesor de la Wittenberg, acuzându-mă de 
calomnie, atitudine tipică unui evreu impostor. 

Eck a intervenit în apărarea mea, anunțând că excomunicarea 
îi atinge şi pe cei care întreţin relaţii cu Luther. Oraşele care îi 
acordă azil cad şi ele sub interdicţie. 

In cursul unei şedinţe în plen, în prezenţa reprezentanţilor 
tuturor statelor, abatele de Fulda a declarat că împăratul are 
datoria să se supună judecății papei, să-l aresteze pe Luther şi 
să-l expedieze la Roma. 

Prinţul de Saxa a adoptat o atitudine clar ostilă acestei soluţii. 
La rândul lor, electorii s-au arătat rezervaţi, înainte de a-l 
condanga, trebuie ascultată apărarea lui. Impresionat de 
opoziţia care se organiza şi atent la sfaturile de moderație 
sugerate de Gattinara, cancelarul său, care voia să evite o 
ruptură între puterea imperială şi statele sale, Carlos al V-lea 
căută o formulă de mijloc. 

Luther va fi invitat în faţa Dietei ca să-şi retragă afirmaţiile. 
Dacă va refuza, va fi trimis la Roma. 


Am înţeles că se punea la cale o lovitură sub centură. 
Partizanii ereticului voiau să deschidă un nou proces la Worms 
în care să fie dezvinovăţit, făcând pedeapsa papală caducă. 

Am susţinut că Dieta nu are autoritatea să treacă peste 
justiţia Suveranului Pontif. Această intervenţie mi-a atras noi 
ameninţări cu moartea, de această dată din partea lui von 
Hutten şi a partizanilor săi, care se arătau din ce în ce mai puşi 
pe violenţă... Caracciolo, nunțiul pontifical, care a intervenit în 
apărarea mea, a fost atacat cu o ploaie de invective. 

Von  Sickingen, care comanda trupele grupate în jurul 
Wormsului, juca de fapt rolul de arbitru. Ar fi avut posibilitatea 
să-i aresteze pe toţi adversarii lui Luther, inclusiv pe trimişii 
papei, şi după o lovitură de forţă să dizolve Dieta. Gattinara şi-a 
dat seama de pericol. Argumentele sale l-au determinat pe 
împărat să ia măsuri împotriva lui Luther, înainte de a-l lăsa să- 
şi susţină apărarea. 

Avizul meu negativ nu a fost luat în seamă. Invitat la Worms 
să se dezvinovăţească, Luther a primit un permis de liberă- 
trecere care îi garanta imunitatea. Escortat de garda lui formată 
din nobili, a traversat oraşul fiind ovaţionat de mulţimea 
adunată. 

În prezenţa împăratului şi a membrilor Dietei întruniţi în 
unanimitate, a refuzat să-şi renege tezele. Cu o vehemenţă care 
a făcut să se cutremure sala, a condangat tirania papilor şi a 
declarat că Roma a devenit groapa cu gunoi a creştinătăţii. 

Împăratul, iritat de poziţia sa intransigentă, îi va interzice să 
predice pe teritoriul german, va dispune distrugerea cărţilor sale 
şi, în caz că va mai îndrăzni să nu se supună, va fi exilat din 
imperiu. 

În noaptea următoare, majoritatea reprezentanţilor statelor au 
prezentat o moţiune de protest, în timp ce populaţia oraşului 
manifesta zgomotos. 

Cu un succes aparent, misiunea mea s-a terminat în coadă de 
peşte. Toate măsurile, care aveau ca unic scop blocarea 
campaniei împotriva Bisericii Catolice, s-au întors în favoarea lui, 
pentru că a ştiut să apară în faţa poporului german în postură 
de campion al adevăratei credinţe şi al virtuţii, care se ridica 
împotriva abuzurilor Curiei şi a scandalurilor nesfârşite care 
dezonorau Sodoma romană. 


Trebuie să recunosc dezolat că misiunea mea ar putea fi 
considerată un eşec. Orbit de vanitatea mea nemăsurată, mă şi 
vedeam în postura unui erou angajat într-o luptă epocală, în 
timp ce ochii întregii Europe erau aţintiţi asupra mea. Nu mi-am 
dat seama că eram doar o unealtă mânuită de titanii care se 
înfruntau într-un război crâncen pentru a-şi satisface setea de 
putere, de glorie, de nemurire. Îşi aplicau lovituri care făceau să 
se cutremure munţii şi striveau sub picioarele lor de uriaşi 
furnicarul de indivizi mărunți din care făceam şi eu parte. Titanii 
- papi, regi, împărați, principi, mari oameni de stat - nu puteau 
concepe faptul că un neînsemnat călugăr german poate fi în 
stare să răstoarne ordinea socială şi religioasă milenară. M-au 
trimis să mă lupt cu un munte... 

Împăratul Carlos, în ciuda cucerniciei sale şi a veneraţiei 
pentru Biserica Romano-Catolică, era mai preocupat de 
duplicitatea Suveranului Pontif, decât de charisma şi forţa 
intelectuală a lui Luther. Leon al X-lea era prea absorbit de jocul 
său de pendul între Carlos şi François pentru a acorda o atenţie 
susţinută unui eretic oarecare. Henry al Vill-lea scrisese o 
broşură împotriva tezelor profesorului de la Wittenberg, dar era 
mai degrabă un exerciţiu de stil, decât o atitudine de sinceră 
indignare. Proba evidentă consta în faptul că, nu peste multă 
vreme, va fi el însuşi iniţiatorul unei schisme. 

Numai François | a luat de la bun început măsuri energice 
împotriva răspândirii ereziei luterane pe teritoriul imperiului. 

Trebuie recunoscut faptul că situaţia în care se afla Sfântul 
Părinte implica dificultăţi aparent insurmontabile. Pentru a 
consolida statul Bisericii, pentru a reduce la tăcere pe marii 
vasali rebeli şi pentru a anexa Casa de Aragon din Neapole - 
regat de curând intrat sub sfera de influenţă a lui Carlos al V-lea 
-, a negociat în secret un tratat cu Franţa, Veneţia, Elveţia şi 
Anglia împotriva Casei de Austria, care urmărea să aservească 
Italia. 

Anglia s-a retras din combinație, considerând că nu-i aduce 
niciun profit. 

Acordul semnat cu François i-a permis să cucerească Pesaro şi 
ducatul Urbino. Nu-i mai rămânea decât să supună ducatul 
Ferrara. Dar nici Franța şi nici Veneţia nu au intrat în acest joc 
total neconvenabil. 


Atunci, Leon al X-lea, care nu putea concepe să-i fie 
zădărnicite proiectele, a trecut - în secret - la o restructurare a 
alianțelor, propunând un tratat de prietenie cu tânărul Carlos al 
V-lea, duşmanul lui. Avea la îndemână momeala cu care să 
agaţe peştii cei mai mari. Pălăria de cardinal, de exemplu. Mare 
ispită! Şi apoi, François, Carlos, Henry aveau şi ei prieteni, 
rude... demnitatea de cardinal... tentant cadou... Mai erau şi 
armatele papilor, mult mai eficiente decât oricare dintre trupele 
de elită bine antrenate... La Canossa, un împărat a făcut 
penitenţă trei zile, îngenuncheat în zăpadă, pentru a obţine 
iertarea pontificală... Capetele încoronate oare nu sărută ele 
piciorul Păstorului Suprem, Vicarul lui lisus Hristos?... Trupele 
pontificale reprezintă o forţă ce nu poate fi ignorată... Leon al X- 
lea angajase în serviciul său şase mii de mercenari elveţieni... 

Leon este un diplomat înnăscut. Obrazul lui rumen exprimă o 
amabilitate şi o bunăvoință înţelegătoare, care câştigă simpatia 
şi înţelegerea interlocutorului. Cei care îl cunosc ştiu bine că 
este vorba de o mască şi că zâmbetul său ascunde uneori 
nemulţumirea, amărăciunea sau chiar mânia. Negociator 
perfect, ştie să cedeze, pentru a obţine în schimb compensaţii 
importante. 

Carlos al V-lea devenise ţinta atenţiilor, a favorurilor sale. Voia 
să-i învingă neîncrederea şi, pentru a-şi atinge țelul, era gata să- 
i facă servicii substanţiale, desigur în anumite limite. Prin 
intermediul lui Juan Manuel, ambasadorul imperiului, se arăta 
dispus să rezolve toate problemele litigioase care mai existau 
între statul pontifical şi Imperiul German. 

Carlos voia să reducă drastic puterile episcopului d'Acuna, 
mare  inchizitor de Aragon, care susţinea aproape făţiş 
pretenţiile de autonomie ale oraşelor din Spania răsculate 
împotriva guvernului central. 

Papa i-a dat o satisfacţie deplină, chiar împotriva voinţei lui, 
pentru că îl respecta pe diplomatul în cauză şi, în plus, dădea o 
importanţă deosebită  inchiziţiei chemată să pună capăt 
manevrelor criminale ale ereticului Martin Luther, care 
murdărea imaginea papalității, a Curiei şi a Sfintei Biserici 
Romane. 


Carlos a înţeles mesajul şi a intensificat campania împotriva 
acestui personaj, riscând să-şi îndepărteze o mare parte a 
poporului german. 

Consecvent cu noua lui linie de conduită, papa a semnat o 
scrisoare prin care îi acorda titlul de împărat Ales al romanilor, 
pe care bunicul său Maximilian îl purtase cu o demnitate 
exemplară. Cu prilejul ceremoniei care a consacrat această 
distincţie, i-a scris că asemenea soarelui şi lunii care strălucesc 
mai tare decât stelele, papa şi împăratul îi domină pe toţi ceilalţi 
principi, care le datorează o supunere totală. 

După unele zvonuri, neverificate, Carlos ar fi acordat o 
apreciere rezervată acestei comparații, care îi atribuia o 
importanţă minoră faţă de marele astru. 

După aceste preliminarii, papa consideră că semnarea unui 
tratat de alianţă între Sfântul Scaun şi imperiu, pe care deja îl 
propusese, putea avea loc în următoarele zile. 

Leon nu avea numai calităţile unui diplomat cu experienţă, ci 
era şi un om politic de anvergură. Privea în jurul său şi vedea 
Franţa abia ieşită din feudalismul medieval, transformându-se 
într-o mare putere absolută. 

Anglia urmase aceeaşi cale. Henry devenise un suveran 
absolut, ca şi cel al Franţei. 

Imperiul German, care se caracterizase printr-o putere 
centrală relativ slabă sub Maximilian, îşi întărise considerabil 
autoritatea politică şi militară sub Carlos al V-lea, care adăugase 
moştenirii imperiale Spania, Flandra, Franche-Comté şi ducatul 
Milano. 

Ivan cel Mare întemeia un tarat slav, care punea capăt 
stăpânirii hoardelor mongole. 

Pe ruinele fostului Bizanţ se ridica edificiul monstruos al 
imensului Imperiu Otoman, care înghiţise Egiptul şi ameninţa 
Europa centrală. 

Până şi Veneţia, această republică de negustori, pretindea să- 
şi impună dominaţia asupra Italiei. 

Alături de aceste supraputeri, Statul Pontifical făcea o tristă 
figură. Deşi moştenise imperiul lui Constantin cel Mare şi pe cel 
al lui Carol cel Mare, se vedea redus astăzi la un conglomerat de 
feudali nesupuşi, mişei, cu care trebuia să lupte cu arma în 
mână. 


Într-o zi, Suveranul Pontif mi-a făcuto mărturisire. A înţeles 
neputinţa papilor, succesori ai Sfântului Petru şi vicari ai lui lisus 
Hristos, de a întemeia un imperiu pământesc demn de 
universalitatea Bisericii Romane. Această misiune îi revenea lui. 
El însuşi îl redusese la tăcere pe tiranul de Pasaro şi pe ducele 
d'Urbino. Sub ordinele sale, Giovanni de Medici, numit 
guvernator al provinciei Marche, îi lichidase pe micii tirani care 
jucau cartea independenţei. 

Adoptase o strategie de lungă durată. Să recupereze cu 
perseverenţă teritoriile pierdute pentru a reconstitui imperiul lui 
Carol cel Mare sub conducerea Bisericii Romane. Işi putea 
permite luxul de a avea răbdare, pentru că nu trecuse încă 
pragul celor cincizeci de ani. Va face ca Franţa să joace 
împotriva imperiului, imperiul împotriva Angliei, ca bilele de 
biliard pe o uriaşă masă verde. Mai întâi să izgonească Franţa 
din Italia, să o lipsească de putere, apoi să asmuţă toate forţele 
imperiului învingător asupra bilei roşii, Imperiul Otoman. 

Este de altfel planul pe care l-a propus lui Juan Manuel, 
ambasadorul imperiului, rugându-l să-l transmită suveranului 
său. Când împăratul germanilor şi sultanul turcilor vor cădea 
epuizați, clătinându-se, îi va alunga pe otomani din Europa, iar 
Carlos va juca după cum îi cântă el. 

Inţelegeam politica papei, dar îi găseam un cusur. Urmărind 
obiective îndepărtate, neglija problemele de actualitate. Ignora 
luteranismul, erasmismul, iluminismul. 

Tratatul secret dintre papă şi împărat a fost în fine semnat. 
Carlos va ajuta Sfântul Scaun să recupereze Parma, Piacenza, 
Milano şi Ferrara, va asigura dominaţia Medicilor asupra 
Toscanei şi va pune capăt ereziei lui Martin Luther. 

Vaticanul va sprijini drepturile imperiului asupra Neapolelui şi 
asupra Veneţiei - republica de negustori - pe care papa o 
detesta. 

François | nu ştia că Sfântul Părinte semnase un tratat secret 
cu Carlos al V-lea, iar acesta nu ştia de existenţa unui tratat 
anterior între regele Franţei şi papă. O comedie de situaţie s-ar 
fi putut broda în jurul acestui subiect. 

Dar comedia s-a transformat în tragedie după ce a izbucnit 
războiul cu întregul lui cortegiu de orori. 


Trupele pontificale au încercat să cucerească Ferrara, dar au 
eşuat. Cronicarul Pistofilo l-a denunţat pe Sfântul Părinte că ar fi 
ordonat asasinarea ducelui de Ferrara. Acest atentat ratat a 
stârnit numeroase comentarii răuvoitoare. Papa era atât de 
pornit împotriva ducelui încât afacerea era credibilă. 

Un al treilea tratat - şi acesta secret - a fost încheiat între 
suveranul german şi regele Angliei, care prevedea împărţirea 
Franţei între cele două ţări. 

În acest timp, războiul făcea ravagii în Navarra şi Genova. 
Revolta mocnea în Spania şi în Ţările de Jos. 

Asediul aliaţilor asupra Parmei s-a încheiat cu un eşec. Papa a 
fost atât de şocat de acest insucces, încât a căzut la pat. Când a 
primit nesperata şi minunata veste a capitulării oraşului Milano, 
şi-a revenit. Apoi, ca la un joc de popice, Piacenza, Pavia, 
Alessandria, Asti, Navarra, Cremona căzură şi ele în mâinile 
aliaţilor. Stăpânirea franceză în Italia se prăbuşea cu o iuţeală 
de necrezut. S-ar fi zis că trupele franceze îşi pierduseră 
combativitatea. Era inexplicabil. 

Din turnurile fortăreței Sant'Angelo se trăgeau salve după 
salve pentru a anunţa poporului Romei aceste veşti 
îmbucurătoare. 

Sfântul Părinte a dispus să fie oficiate slujbe religioase pentru 
sărbătorirea acestui şir de victorii neîntrerupte. Primul său 
obiectiv era atins, Francois | era alungat din Italia. Conform 
planului, trebuia să urmeze căderea lui Carlos al V-lea. Timpul şi 
diplomaţia vor pregăti această prăbuşire. Deja în Spania revolta 
oraşelor şi a înaltei nobilimi luase proporţii alarmante. In 
Germania, cavalerii briganzi şi ţăranii trataţi cu dispreţ se agitau 
şi revolta lor ameninţa să treacă ţara prin foc şi sabie. 
Destabilizat, slăbit, Carlos putea, la rândul său, să fie alungat 
din Italia, poate cu ajutorul francezilor şi al venețienilor reintraţi 
în grațiile pontificale. De ce nu?... Scopul scuză mijloacele... 

Apoi gândul Suveranului Pontif se va îndrepta spre turci şi 
spre Martin Luther, acest aducător de necazuri care merita să-şi 
sfârşească zilele pe rugul inchiziţiei. După edictul de la Worms, 
care îl înlăturase legal, rebelul profitase de permisul imperial de 
liberă trecere ca să revină în ţară. În drum se pare că a fost răpit 
şi asasinat. În orice caz, fusese semnalată dispariţia sa. Scos din 
circulaţie, nu mai prezenta niciun pericol. După unele zvonuri, 


trăia ascuns într-un loc necunoscut. Din nenorocire, scrierile lui 
continuă să circule din mână în mână, iar studenţii îi făceau o 
propagandă neruşinată. 

Răbdarea este o virtute mult apreciată de înţelepţi. Să ştii să 
aştepţi cu o aparentă nepăsare, dar în acelaşi timp să lucrezi din 
umbră. 

Sănătatea papei, care nu cunoscuse decât o ameliorare 
trecătoare, s-a înrăutățit din nou. O febră intermitentă l-a 
obligat să rămână la pat. Doctorii diagnosticau o răceală 
contractată în timpul unei partide de vânătoare la Magliano. 
Fistula îi provoca suferinţe pe care încerca să le suporte fără să 
se plângă. O ameliorare trecătoare i-a permis să primească 
audienţe şi chiar să asculte muzică. Dar o criză cardiovasculară 
gravă i-a întristat pe apropiații săi. Discipolii lui Esculap îşi 
pierduseră optimismul, ajungând la concluzia că starea lui se 
agravează din zi în zi şi nu mai are multe zile de trăit. A fost o 
lungă şi grea agonie. La Vatican se instalase panica. Apropiaţii l- 
au părăsit ca să se ocupe de ceea ce era mai urgent. Să 
jefuiască tot ce era mai de preţ. Sora lui, Lucrezia, şi-a însuşit 
toate bijuteriile. Se pare că până şi diamantele care împodobeau 
coroana papală au fost înlocuite cu imitații. 

Fra Mariano, bufonul papei, a rămas singur la căpătâiul 
bolnavului, până ce acesta şi-a dat sufletul. Papa Leon al X-lea 
părăsea lumea celor vii la vârsta de numai patruzeci şi şase de 
ani... Pierduse ocazia să îşi pună în aplicare strategia de „lungă 
durată”... 

Imprejurările şi norocul lucrau acum în favoarea lui Carlos al 
V-lea care, profitând de această criză, se erija în arbitrul 
Europei. Detractorii i-au negat capacitatea şi meritele sale de 
suveran absolut. Poziţia mea de partizan al clanului Medici nu- 
mi permitea să judec imparţial calităţile şi defectele lui. 

Duplicitatea politică este un joc practicat de toţi suveranii, de 
principi şi demnitari, cu o exuberanţă pe care, personal, o 
dezaprob. Dar eu nu sunt decât o vox clamantis în deserto. 

Ca de obicei, alegerea noului papă devenea o sursă de 
confuzii, un teren pe care se înfruntau interesele cele mai 
meschine, care nu au nici-o legătură cu spiritualitatea Bisericii. 

Cei patruzeci de cardinali care urmau să formeze conclavul 
erau împărţiţi în curente, contracurente şi subcurente. 


Cardinali pro şi contra Medici... 

Conflict de generaţii între cardinalii tineri şi cardinalii bătrâni... 

Cardinali foarte bogaţi şi cardinali care trăiau numai din 
veniturile lor canonice... 

Cardinali pioşi şi cardinali mondeni... 

Cardinali partizani ai Franţei şi alţii partizani ai imperiului... 

Cardinali promovați de Papa Alessandro Borgia, alţii promovați 
de lulius al II-lea şi alţii ridicaţi de Leon... 

Un cardinal putea face parte din două grupe şi din trei 
subgrupe... 

Toate aceste complicaţii creau o confuzie totală... 

Dintre numeroşii candidaţi, Giulio de Medici, vicecancelar care 
câştigase o bogată experienţă în domeniul afacerilor Bisericii, nu 
avea nici-o şansă. Cardinalii Soderini, Gonzaga, Carvajal, 
Grassis, Farnese - faimosul cardinal-fustă - precum şi Wolsey, 
englezul, îşi anunţaseră candidatura. Henry al VIll-lea promisese 
recompense bogate cardinalilor care vor vota în favoarea 
cancelarului său. Un caz tipic de simonie, care nu era unicul. 

Profitând de acest vid de putere, micii tirani alungaţi de 
răposatul Leon s-au întors în forţă şi au ocupat vechile lor 
pământuri. Ducele de Urbino, Orazio, fiul celebrului Baglioni, 
tiranul Perugiei, decapitat din ordinul Papei Leon, precum şi 
Francesco della Rovere şi Sigismondo de Varano sfidau pe faţă 
autoritatea Sfântului Scaun. 

Ducele de Ferrara a recucerit Bandino, Finale, Lugo... 

Tot edificiul construit de Leon al X-lea se prăbuşea... 

Zece scrutinuri, foarte strânse, n-au dus la niciun rezultat. La 
al unsprezecelea, prinții Bisericii, simțind lipsa confortului, a 
plăcerilor, n-au mai rezistat. Cineva a pronunţat numele unui 
cardinal absent, un oarecare Adrian de Tortosa. 

Aproape necunoscut, era destul de bătrân ca să poată ocupa 
mult timp tronul pontifical. 

Alegerea lui abia pronunţată, cardinalii şi-au dat seama că au 
comis o gafă de neiertat. Cea mai mare parte dintre ei nu ştiau 
dacă Tortosa era originar din Spania sau din Ţările de Jos. Au 
aflat cu stupoare că acest cardinal se numea Adrian d'Utrecht şi 
era locotenentul lui Carlos al V-lea în Spania. Asta însemna că se 
legaseră de mâini şi de picioare, fiind acum la discreţia 
împăratului german. 


Când populaţia Romei, care voia un papă italian, a aflat că 
noul Suveran Pontif este un olandez, mânia ei a izbucnit 
zgomotos. Se organizau manifestații ostile  cardinalilor 
împroşcându-i cu injurii, ironii muşcătoare şi epigrame. Un 
membru al Curiei spunea că mai toţi cardinalii erau ca şi morţi. 
Aretino îşi bătea joc de ignoranţa membrilor conclavului, care au 
ales orbeşte un barbar. 

Pe zidurile Vaticanului erau lipite afişe dispreţuitoare: Palat de 
închiriat. 

În Spania, nemulţumirea s-a exteriorizat prin manifestații 
uriaşe împotriva împăratului. După ce numise un barbar olandez 
cardinal de Tortosa şi îi încredinţase şi demnitatea de locotenent 
al regelui precum şi funcţia de Inchizitor general - misiune urâtă 
de toţi spaniolii, nobili sau oameni de rând - îl cocoţase pe 
olandez şi pe treapta cea mai înaltă a scării pontificale, pentru a 
avea şi un papă la ordinele sale. Eroare însuşită şi de romani, 
care nu-şi puteau imagina că alegerea făcută de conclav era 
rezultatul unei neglijenţe, al unei greşeli colective. 

Înainte de a pune piciorul pe pământul Italiei, Adrian de 
Utrecht, cardinal de Tortosa, ales papă sub numele de Adrian al 
VI-lea, cum se iscălea cu propria lui mână, îşi ridicase deja toată 
lumea împotrivă. Niciodată o domnie pontificală nu începuse 
sub auspicii mai rele. 

Numai Carlos a aflat cu bucurie vestea alegerii fostului său 
preceptor în fruntea Sfintei Biserici Romano-Catolice. Nu se 
îndoia că toate dorinţele sale vor fi îndeplinite de Suveranul 
Pontif: promovarea unor cardinali devotați lui, excomunicarea 
lui François, eternul şi încăpăţânatul său rival, şi o politică 
pontificală aliniată celei a imperiului. 

Dar va trebui să constate în scurt timp că se înşelase şi că 
noul papă se arăta mai aspru, mai încăpățânat decât 
predecesorul său şi că îşi demonstra independenţa răsturnând 
fastuosul decor care dominase viaţa socială a Vaticanului; 
întoarcerea la deprinderile simple ale vechilor creştini, la 
smerenia şi la virtuțile sfinţilor părinţi. 

Cardinalul Giuliano Medici îmi promisese o promovare. 
Această perspectivă părea amânată la calendele greceşti. 

Circulau zvonuri cu privire la intenţia exprimată de papă de a 
reduce numărul membrilor Curiei şi chiar de a restrânge 


competenţa acesteia, pentru că-şi întinsese tentaculele ca o 
caracatiţă uriaşă. 

Cu chipul plecat sub povara unei grele tristeţi, m-am urcat în 
trăsura care trebuia să mă ducă la Roma. Confuzia era atât de 
mare, încât nici Pitia n-ar fi reuşit să-mi ghicească viitorul. 

— Vizitiu, dă bice cailor!... 

AHMED PAŞA 

al doilea vizir, guvernator al Egiptului 

Sultanul Selim cel Crud, suveran al Imperiului Otoman, 
comandor al credincioşilor şi reprezentant al lui Allah pe 
pământ, era demnul nepot al lui Mehmed al Il-lea, cuceritorul 
Bizanțului. Baiazid al II-lea, autorul zilelor sale, nu-i ajungea nici 
la gleznă... cât despre fiul său Soliman, să nu mai vorbim... 

Într-o seară îl însoţeam în obişnuita sa plimbare prin grădina 
Yesky Sarai. Păşea încet, cu spatele încovoiat, cu capul plecat, 
cu faţa pământie. Uneori tresărea, gura cu buze palide i se 
crispa, îşi strângea pumnii ritmic. Se oprea câteva clipe, apoi cu 
greutate ridica ochii şi privea drept înainte. 

Ştiam că o boală grea îi rodea măruntaiele, provocându-i 
dureri neîntrerupte, sfâşietoare. Dar se stăpânea şi nu se 
plângea niciodată. 

Se aşeză pe o bancă, cu ochii către mare. Luna aluneca pe 
valuri, lăsând în urmă o lungă trenă scânteietoare. 

Sultanul Selim, care zdrobise la Caldiran armatele ultimului 
şah safavid şi redusese la neant regatul mamelucilor, care 
anexase Siria şi Egiptul la Imperiul Otoman, era acum o 
zdreanţă umană. 

Eram la pământ, pentru că moartea sa - care părea foarte 
aproape - m-ar fi lipsit de un protector şi de un prieten. Inclus în 
devșirme - stare de sclavie impusă copiilor creştini destinaţi să 
îngroaşe rândurile armatei sau ale administraţiei otomane - am 
fost remarcat de Selim când am terminat şcoala militară cu 
gradul de ofiţer de spahii şi am fost repartizat unui corp select 
de cavalerie, cu misiune specială: executarea diverselor 
personalităţi condangate la moarte de sultanul însuşi. 

În palatul imperial această misiune revenea eunucilor negri. În 
afara palatului ne revenea nouă. În acea vreme Selim era doar 
prinţ imperial, între el şi cei doi fraţi ai săi s-au dat lupte 
crâncene pentru cucerirea puterii. Până la urmă ienicerii au 


făcut să se încline balanţa în favoarea lui Selim. Sultanul Baiazid 
al II-lea, care îl desemnase pe Ahmed ca moştenitor, a fost 
forţat să abdice. In drum spre Dimotoka, locul său de exil, 
detaşamentul meu a operat cu discreţie şi l-a otrăvit. Kerkud a 
fost strangulat tot de noi. Numai Ahmed a fost ucis în luptă. 

Sultanul Selim a avut patru fii: Murad, Mahmud, Abdulah şi 
Soliman, preferatul său. Pentru a nu-l împovăra pe Soliman cu 
aplicarea legii fratricidului, care permitea împăratului să-şi 
suprime fraţii pentru ca aceştia să nu-i pună în pericol 
autoritatea, Selim a ordonat el însuşi executarea celor trei fii ai 
săi pentru a asigura celui de-al patrulea, Soliman, o domnie fără 
incidente. 

Am admirat întotdeauna personalitatea lui Selim, voinţa lui 
neclintită de a asigura salvarea imperiului, fără să ţină seama 
de legăturile de familie. 

Sub domnia lui am urcat cu pas vioi toate treptele militare şi 
politice. Eu, copilul unui umil pescar grec, am obţinut comanda 
unei armate şi rangul de al doilea vizir. 

Într-o zi, cu două sau cu trei săptămâni înaintea morţii sale, 
mi-a vorbit de Piri Paşa, primul vizir. Cu inimitabilul său ton 
sarcastic, ironiza vârsta înaintată a primei personalităţi politice a 
ţării. 

— Este timpul să se ocupe de nepoți şi de grădinărit. Căci de 
odalisce şi de icoglam, nici nu mai poate fi vorba! Cred că a 
uitat că mai există dragoste pe pământ... 

M-a privit îndelung, apoi a adăugat: 

— M-am gândit la tine. Ai fi demn să-l înlocuieşti... Da... Nu 
este o idee rea... 

Dar boala l-a împiedicat să-şi pună planul în aplicare... Numai 
apropiații săi aveau tristul privilegiu să-l vadă slăbit, răvăşit de 
boală... 

Aşezat pe banca de piatră, cu mâinile pe genunchi, contempla 
marea cu o concentrare care îi era specifică ori de câte ori 
cugeta adânc... Îşi amintea din trecut: 

— Bunicul meu spunea, înainte de asediul Istanbulului, că va 
transforma altarul de la Hagia Sofia în iesle pentru cai; şi-a 
respectat cuvântul. Apoi a înfipt semiluna pe cupola bisericii... 
Eu mi-am propus să o înalt pe biserica Sfântului Petru de la 
Roma şi pe  NGtre-Dame din Paris... Dacă întâmplări 


independente de voinţa mea mă vor impiedica să o fac, Soliman 
o va realiza în locul meu... Va duce djihadul, războiul sfânt, până 
la marginile Europei occidentale şi septentrionale... Apoi va 
încheia cucerirea Africii de Nord... Mediterana va deveni lac 
musulman... 

În ciuda slăbiciunii sale, se ridică de parcă ar fi fost împins de 
un arc. 

— Papa, în fruntea necredincioşilor, nu încetează să îndemne 
la cruciadă, dar nimeni nu îl ascultă. Aceşti mizerabili prinți 
ghiauri se dondănesc între ei ca precupeţii la piaţă... Unii ajung 
chiar să ne cerşească alianţa... Carlos, aşa-zisul împărat, caută 
tot felul de pretexte ca să nu-şi încrucişeze sabia cu a noastră... 
Pentru noi a îndrăzni este cuvântul de ordine... 

Deodată îşi încleştă mâna dreaptă pe piept şi cu mâna stângă 
se sprijini de braţul meu. Ca să nu strige, şuieră printre dinţii 
strânşi: 

— Flamura verde a profetului va triumfa peste întreaga 
lume... 

Zece zile mai târziu, îşi dădu ultima suflare... 

Soliman se urcă pe tronul strămoşilor săi... 

Relaţiile mele cu noul sultan erau oarecum superficiale. Munca 
mea istovitoare nu-mi permitea să-l văd decât rareori. Trăise în 
harem, după legile islamice, până la vârsta de şapte ani, lângă 
mama sa, Hafsa Hatun, fiica unui han tătar din Crimeea. Apoi a 
trecut sub autoritatea directă a sultanului, fiind educat de un 
preceptor şi de cei mai savanţi profesori ai imperiului. Studiul 
Coranului, scrisul şi cititul, aritmetica, muzica, sporturile şi 
instrucţia militară îi ocupau tot timpul. 

La paisprezece ani i s-a încredinţat guvernarea unei provincii. 
Dispunea de o Curte princiară, de demnitari, de militari şi de un 
corp de paji aleşi dintre cei mai frumoşi, mai instruiți, mai dotați, 
pentru a servi tânărului lor stăpân drept model şi un stimulent. 

O întâmplare nefericită făcuse ca printre aceşti adolescenţi să 
se afle şi un paj de origine greacă, poreclit Adonis, de care 
Soliman s-a îndrăgostit nebuneşte. Nedespărţiţi, se culcau 
noaptea în acelaşi pat, îşi schimbau între ei hainele, mâncau 
împreună, vânau, cântau, dansau, făceau tot felul de pozne, în 
timp ce pajii ceilalţi nu erau decât nişte figuranţi geloşi. 


Acest Adonis atrăgător, care se numea Ibrahim, devenise un 
alter ego al prinţului. Crescut şi educat de o văduvă bogată, 
fusese capturat de soldaţii turci care l-au vândut şefului casei 
princiare. Acesta l-a oferit moştenitorului tronului. 

De când Ibrahim a intrat în grațiile sale, Soliman a uitat că are 
la dispoziţia sa un harem cu cele mai minunate fete tinere, care 
nu aveau decât un vis: să-l seducă pe preaiubitul lor stăpân şi 
să-i facă un copil. 

Inainte de apariţia lui Ibrahim în viaţa sa, Soliman împreună 
cu frumoasa cadână Ghiulbahar au făcut un copil, pe Mustafa. 
Apoi vizitele în acest paradis terestru au încetat. 

Ibrahim îi cucerise inima... 

Devenit sultan, Soliman şi-a copleşit favoritul cu demnități şi 
onoruri: mare dresor de şoimi, maestru al casei imperiale, 
beglerbei al Rumeliei... 

Mă întrebam când se va opri această ascensiune... 

Vechii demnitari, şeicul Islam, cadiii erau scandalizaţi de 
această prietenie amoroasă dintre sultan şi un fost sclav care 
urca ierarhia cu o uşurinţă uluitoare. Ambasadorii trimiteau 
rapoarte suveranilor lor şi comentau această legătură. Spionii 
noştri ne ţineau la curent cu aceste critici. Dar nimeni dintre noi 
n-ar fi îndrăznit să facă ceva... 

Toată lumea a fost descumpănită, indignată, când Ibrahim, 
care nu părea să fi trecut de douăzeci de ani, a fost numit al 
treilea vizir. Vechii militari, care considerau că această avansare 
li s-ar cuveni, se simțeau frustrati. 

Intrarea lui Ibrahim sub cupola seraiului, unde se reunea de 
obicei Divanul, mi s-a părut o provocare. Ne-a salutat degajat şi, 
la invitaţia lui Piri Paşa, marele vizir, s-a aşezat la stânga 
acestuia. Toţi membrii înaltului consiliu s-au aplecat ceremonios 
când Piri a rostit cuvântul de bun venit. 

Eu a trebuit să împlinesc vârsta de patruzeci şi şase de ani şi 
să fac servicii mari sultanului Selim şi imperiului pentru a deveni 
al doilea vizir, în timp ce acest tinerel se instalase printre noi cu 
dezinvoltura unui personaj conştient de valoarea lui. 

Il uram cu toţii, dar fără a îndrăzni să ne dezvăluim 
adevăratele sentimente, pentru că în spatele ferestruicii 
zăbrelite artistic, aflată deasupra capului lui Piri Paşa, sultanul 
privea spectacolul şi studia expresia feţei fiecăruia dintre noi. 


Deşi ascensiunea lui Ibrahim mă neliniştea, eram preocupat 
mai mult de neînțelegerile mele cu Piri Paşa. Partizanii mei şi ai 
lui se ciondăneau deja în culise, aşteptând izbucnirea 
scandalului în public. 

Aveam dovezi că Piri Paşa i-a acordat în secret sprijinul său 
prinţului Ahmed, fratele rivalului lui Soliman. Din raţiuni 
personale, nu procedase cu destulă energie pentru a pune capăt 
agitaţiei ienicerilor, care după moartea sultanului Selim ceruseră 
cu aroganță prime individuale substanţiale. Soliman s-a supus 
pentru a nu se trezi cu o revoltă armată tocmai când pregătea o 
ofensivă împotriva suveranilor creştini. 

Sultanul fusese foarte şocat când ambasadorul său, trimis în 
Ungaria ca să ceară un tribut anual, a fost executat de regele 
Lajos, care, în chip de răspuns, i-a trimis urechile şi nasul 
victimei. 

Fierbând de mânie, Soliman a jurat să răzbune această 
insultă. Îi va arăta tânărului şi nesăbuitului monarh al Ungariei 
ce înseamnă puterea invincibilă a purtătorilor săbiei lui Osman. 

Mobiliză armata.  lenicerii,  spahiii,  călăreţii  timarioţi, 
numeroase unităţi de artilerie, garda imperială şi apoi sultanul şi 
statul său major, urmat de Ibrahim, de generalii săi şi de corpul 
ofiţerilor de palat - icoglam - care trebuiau să primească botezul 
focului, au defilat pe străzile Istanbulului ovaţionaţi de mulţimea 
în delir. Trecerea lui Soliman a stârnit aclamații asurzitoare. 
Spectacolul era grandios. 

Cucernicii dervişi musulmani şi cămilele sfinte, care purtau 
Coranul şi flamura verde a profetului, fluturată cu mândrie de un 
cadiu, reprezentant al şeicului islamului, încheiau cortegiul. 

După trupele combatante veneau achingiii, care aveau o 
misiune specială. Să jefuiască, să terorizeze populaţia civilă din 
teritoriile ocupate, pentru a o înspăimânta şi demoraliza. 

Armata noastră avea drept obiectiv cucerirea Belgradului, 
ultima citadelă care se afla în mâinile creştinilor pe malul drept 
al Dunării. Fără niciun ajutor din afară, redusă la propriile ei 
mijloace de trai, garnizoana rezista cu îndârjire atacului nostru. 
În cele din urmă, dezertori unguri ne-au semnalat poziţiile slabe. 
Disproporţia de forţe era în avantajul nostru. După un ultim asalt 
violent, dar relativ scurt, apărătorii epuizați s-au predat 


necondiţionat. Deşi sultanul le promisese că îi lasă în viaţă, toţi 
au fost decapitaţi. 

Era răspunsul la executarea ambasadorului turc... 

Înapoierea la Istanbul a fost urmată de avansări şi de cadouri 
bogate făcute comandanților de armate. 

Asediul şi cucerirea Belgradului nu au provocat nici-o reacţie 
spectaculoasă din partea Occidentului. În ciuda legăturilor lui de 
familie - Fernando era căsătorit cu o soră a lui Lajos, regele 
Ungariei, iar acesta se căsătorise cu sora lui Fernando şi a lui 
Carlos al V-lea - nimeni n-a mişcat când regele maghiarilor a 
cerut plângând ajutorul cumnaţilor săi. 

Numai papa propovăduia cruciada, dar suveranii creştini s-au 
făcut că nu aud. 

Soliman a avut o mare satisfacţie când ţarul Rusiei şi dogele 
Veneţiei - veşnicul nostru duşman - i-au trimis ambasadori să-l 
felicite pentru victoria obţinută. Umilinţa necredincioşilor spunea 
multe despre starea lor de spirit. 

Încurajat de lipsa de combativitate a Occidentului şi de 
apelurile şeicului islamului, care îl implora să reia războiul sfânt, 
Soliman a hotărât să cucerească Insula Rodos, sediul Cavalerilor 
Ospitalieri ai Ordinului Sfântul loan. Prin simpla lor prezenţă 
amenințau flancul nostru dinspre Mediterana şi libertatea 
comerţului otoman în această zonă. Spionii şi agenţii recrutaţi 
dintre demnitarii creştini bine plătiţi ne informau că guvernele 
lor erau angajate într-un război atât de încâlcit, încât o 
intervenţie a lor în ajutorul insulei era puţin probabilă. Totuşi, 
expediţia era riscantă căci nu trebuie uitat faptul că marele 
sultan Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a suferit 
o înfrângere în faţa fortificațiilor acestei insule. 

În cursul unei şedinţe a Divanului, marele amiral Cortug-Ogli, 
un oportunist de primă mână, s-a făcut purtătorul de cuvânt al 
sultanului, care strecurase o aluzie în acest sens şi, pentru a-i fi 
pe plac, a propus o expediţie militară de mari proporţii împotriva 
Insulei Rodos, acest bârlog al tâlharilor din Ordinul Sfântului 
loan, care trebuiau lichidaţi fără întârziere. Işi sprijinea 
propunerea pe raportul unui medic evreu stabilit în Rodos, agent 
în serviciul nostru, care ne informase că starea fortificațiilor este 
atât de precară, încât se hotărâse începerea urgentă a 
reparațiilor de către Villiers de l'Isle Adam, noul mare maestru al 


Ordinului. Trebuia să profităm de această împrejurare şi să 
organizăm rapid o expediţie pentru a-l surprinde nepregătit pe 
inamic. 

Piri Paşa, care se bizuia pe influenţa lui asupra sultanului, 
fostul său elev, s-a făcut interpretul membrilor Divanului care 
propuneau o soluţie negociată. 

Ca de obicei, m-am grăbit să-l contrazic, afirmând că războiul 
este singura cale onorabilă pentru imperiu. 

După cum m-am aşteptat, sultanul s-a pronunţat în favoarea 
acestei ultime soluţii. 

Considerând că augusta sa prezenţă este indispensabilă la 
Istanbul, a încredinţat înaltul comandament lui Piri Paşa, care, în 
calitate de mare vizir, avea dreptul la această comandă. 

Nu cred că alegerea a fost bună, pentru că Piri Paşa 
dezaprobase această operaţie militară. 

Din partea noastră, 115 000 de luptători, sprijiniți de o 
artilerie puternică, trebuiau să înfrunte 500 de cavaleri, 4 500 
de infanterişti şi 7 000 de marinari şi de voluntari autohtoni. 
Aceste cifre erau comunicate de medic, care ne informase de 
asemenea că l'Isle Adam pronunţase un discurs virulent, 
calificându-l pe Soliman drept un orgolios şi diabolic duşman al 
creştinătăţii. 

Acest călugăr nu se înşelase. Toţi osmanlâii îi urau de moarte 
pe ghiauri. Creştinii renegaţi, trecuţi la islamism şi înrolați sub 
flamura verde, sunt mai fanatici decât turcii. 

Marea şi puternica flotă a lui Kapudan Paşa a debarcat trupele 
noastre pe litoralul insulei fără să întâmpine vreo rezistenţă din 
partea Cavalerilor Ospitalieri. Dar în spatele zidurilor de apărare 
ale fortăreţelor se pregăteau să ne opună o rezistenţă îndârjită. 

Bastioane masive, enorme - denumite Franţa, Anglia, Italia, 
Castilia, Portugalia şi Germania după ţara de origine a 
cavalerilor care le asigurau paza - erau apărate de tunuri 
îndreptate spre noi. Treisprezece turnuri de o înălţime 
ameţitoare se înălţau spre cer. Sute de tunari şi de arcaşi 
aşteptau apropierea noastră pentru a ne întâmpina cu o ploaie 
de săgeți şi de ghiulele. 

Am înţeles atunci de ce cei doi sultani au fost nevoiţi să 
renunţe la asediul acestei formidabile mase de granit care 
domina toată câmpia înconjurătoare. 


Eu comandam un corp de armată care avea ca scop luarea cu 
asalt a bastioanelor Castilia, Portugalia şi Germania. Flancul 
meu drept era orientat spre mare. La stânga mea se aflau 
trupele lui Ayas Paşa. Mi-am instalat artileria pe poziţii 
dominante, apoi m-am prezentat la cartierul general al lui Piri 
Paşa şi, după o ultimă consfătuire, m-am întors la postul meu de 
comandă. 

Într-o dimineaţă frumoasă de vară am dezlănţuit un 
bombardament general pentru a neutraliza artileria inamică şi 
pentru a acoperi propria noastră infanterie care trebuia să se 
apropie de metereze spre a le lua cu asalt. Mă aşteptam la o 
apărare dârză, dar riposta asediaţilor a depăşit cele mai negre 
presupuneri. Asalturile noastre repetate au fost respinse şi am 
pierdut multe vieţi omeneşti. 

În zilele următoare atacurile noastre au continuat fără 
întrerupere.  Sperasem să-i descurajăm pe inamici, dar 
rezultatele au fost dezastruoase. Am pierdut mii de ieniceri, 
spahii şi infanterişti, fără să obţinem cel mai mic progres. 

A fost un măcel. Oamenii noştri care reuşeau să ajungă la 
temeliile zidurilor de apărare fără să fie seceraţi de ploaia de 
săgeți sau de ghiulelele tunurilor erau surprinşi de o avalanșă de 
pietre, de apă fiartă şi de plumb topit aruncate de pe metereze. 
Nu mai aveau nici-o şansă de scăpare. Zăceau acolo grămezi de 
cadavre amestecate cu scări rupte, mânjite cu sânge. 

Asalturile repetate erau inutile în faţa acestor bariere de 
netrecut. 

Trebuia schimbată tactica. Să bombardăm oraşul şi să 
incendiem casele pentru a semăna panica şi deznădejdea 
printre locuitori. Între timp, infanteriştii noştri săpau galerii 
pentru a planta mine, dar cei mai buni specialişti ai noştri 
piereau călcând pe minele inamicului. 

Agentul nostru ne informase, prin porumbei călători, că un 
anume Martinengo, inginer, era sufletul blestemat al acestei 
rezistenţe care ne înnebunise. 

O revoltă a infanteriştilor, exasperaţi de moartea care le 
secera rândurile, a produs o mare dezordine în tabăra noastră. 
Să încetăm asediul fără aprobarea sultanului era de neconceput. 
Piri Paşa s-a limitat să supună fortificațiile şi oraşul unui 


bombardament continuu. Din nenorocire, muniţiile noastre erau 
pe sfârşite. 

Două luni de eşecuri permanente l-au obligat pe Piri Paşa să 
ceară întăriri sultanului, care a răspuns apelului său venind 
personal la faţa locului în fruntea unei noi armate. Spectacolul 
demn de plâns al taberei noastre l-a indignat şi îndurerat. 
Sanitarii noştri nu reuşeau să ridice mormanele de cadavre ale 
osmanlâilor, intrate în putrefacție, adunate la temelia zidurilor. 
Pentru a ridica răniții fără a fi ucis trebuia să aştepţi căderea 
nopţii, dar şi atunci pericolul era mare, pentru că luna lumina 
peisajul cu razele argintii, care scoteau în relief siluetele, 
făcându-le vulnerabile. 

Apoi ciuma răspândise panică în tabăra noastră. O nouă 
încercare pe care trebuia să o înfruntăm. 

In ciuda rugăminţilor marelui vizir care îi cerea lui Soliman să 
nu-şi expună preţioasa viaţă pericolelor care ne amenințau din 
toate părţile, acesta a preluat comanda supremă. Nu numai 
onoarea, dar şi credibilitatea lui erau în joc. Îşi manifestă 
autoritatea, revărsându-şi furia asupra lui Piri Paşa, a Statului 
Major şi a comandanților, printr-un torent de reproşuri amare şi 
chiar de înjurături. 

Ajuns în culmea mâniei, îl învinovăţea pe Piri Paşa de eşecul 
expediției şi cu o voce care nu admitea replică a ordonat 
execuţia sa. 

Această soluţie radicală îmi îndeplinea chiar şi cele mai intime 
dorinţe. 

Bineînţeles, îmi ascundeam satisfacția sub masca unui 
aparent regret. Dar în acest moment dramatic, Ibrahim, care se 
afla pe lângă sultan, a intervenit cu un ton calm în favoarea 
condangatului. Argumentele lui au reuşit, spre consternarea 
mea, să potolească mânia augustului său prieten. lertat, Piri a 
sărutat mâna imperială cu o infinită recunoştinţă. 

Apoi Soliman a vorbit trupelor dispuse în careu în jurul său. l-a 
calificat pe ieniceri, spahii, infanterişti şi pe ofiţerii lor drept laşi, 
demni de dispreţ şi trădători ai patriei şi ai sultanului lor. În 
continuare le-a spus că va continua asediul chiar dacă va trebui 
să sacrifice armata până la ultimul soldat. 


Nu erau vorbe în vânt. Operațiunile militare au fost reluate cu 
o vigoare renăscută. Inflăcăraţi de prezenţa sa, luptătorii turci 
înaintau val după val împotriva înaltelor ziduri de apărare. 
Ghiulele grele găureau fortificațiile, distrugeau crenelurile, 
dărâmau bastioanele. Sub focul artileriei noastre câteva trupe 
de apărători găseau energia să continue lupta provocând 
trupelor noastre pierderi grele. Zilele, săptămânile, lunile 
treceau fără să pună capăt acestui asediu care se prelungea în 
ciuda oricărei logici militare. 

Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra fortăreței, 
Soliman ordonă să i se construiască o platformă în vârful 
catargului central al vasului amiral. De acolo putea să 
urmărească operaţiunile militare şi să dea ordine în consecinţă. 
Ofițerii superiori tremurau când îi convoca. Fruntea lui era 
mereu întunecată. Mânia îl făcea rău. Intr-o zi ordonase ca Paşa 
Kapudan să fie deposedat de toate însemnele demnităţii lui, 
biciuit, pus în lanţuri şi închis în cabina lui. 

Vara se sfârşise, toamna şi ploile trecuseră, iarna aducea pe 
aripile ei furtuni reci care păreau să facă jocul lui Philippe Villiers 
de l'Isle Adam şi al cavalerilor lui încă în viaţă. 

Medicul evreu ne informase că Martinengo a fost grav rănit. 
Era o veste bună. Apoi informaţiile medicului au încetat. 
Probabil a fost prins şi executat. Merita regretele noastre pentru 
că ne ajutase mult. 

Dispariţia lui Martinengo îmi permitea să încerc o mare 
lovitură. Plantatorii mei de mine reuşiseră să sape o galerie sub 
bastionul Castilia şi sub zidurile întărite care îl legau de 
bastionul Portugalia, fără să fie descoperiţi de inamic. Lipsa lui 
Martinengo, şeful lor, îmi înlesnea planurile. Calculasem efectul 
exploziei cu precizie. Nu-mi rămânea decât să-l impresionez pe 
sultan şi să pregătesc terenul pentru propria mea avansare. l- 
am cerut o audienţă care mi-a fost acordată. 

Pentru a ajunge sus, pe platformă, a trebuit să mă caţăr cu 
oarece dificultate pe scara de frânghie, pentru că sufeream de 
rău de mare. Vântul sufla şi vasul se legăna, ceea ce îmi 
provoca o uşoară ameţeală, îmi venea să vomit. Dar trebuia să 
mă abţin, mai ales în prezenţa sultanului. M-aş fi făcut de râs. 
Duşmanii mei ar fi spus că am făcut-o înadins, pentru a-l insulta 


pe reprezentantul lui Allah pe pământ. Din fericire, lui nu-i lipsea 
umorul. 

Ajuns în faţa lui, greaţa mi-a dispărut ca prin minune. Probabil 
din cauza emoţiei. M-am aplecat atingând cu mâna dreaptă 
podeaua. 

Aşezat pe un scaun în formă de X, citea un document. Ca de 
obicei, Ibrahim îl asista. Surâsul lui luminos, frumuseţea 
nefirească pentru un bărbat tânăr mă enervau. 

— O clipă! Să termin de citit... 

Am profitat de ocazie pentru a arunca o privire asupra portului 
care se desfăşura sub ochii mei cu o oarecare grandoare. Pe 
locul unde se ridica odinioară statuia uriaşă a faimosului Colos 
din Rodos se înălța acum un turn de pază pe jumătate dărâmat. 
Oraşul, înconjurat de ziduri de apărare, oferea un spectacol 
dezolant. Multe case în flăcări, ori transformate în ruine. Pe 
drumurile de centură care se zăreau de-a lungul fortificațiilor, 
siluete minuscule mişunau ca furnicile. De jur-împrejurul 
zidurilor se mişcau turcii. Bastionul Castiliei şi cel al Portugaliei 
se vedeau destul de clar, căci vântul risipea norii de fum. 

Când a terminat de citit, sultanul şi-a ridicat ochii spre mine şi 
m-a fulgerat cu privirea lui amenințătoare. 

— Ce mai vrei şi tu, Ahmed? 

Nu trebuie să-i spui niciodată sultanului că eşti pe cale să 
pregăteşti o ofensivă de amploare, din proprie iniţiativă, ca şi 
cum prezenţa lui ar fi inutilă. Trebuie să-i atribui totdeauna 
paternitatea tuturor măsurilor importante pe care ai vrea să le 
iei. 

— Conform ordinelor Măriei Tale am pregătit o lovitură de 
graţie împotriva cavalerilor ghiauri. Creştinii trebuie să ştie că 
Maria Ta are mereu ultimul cuvânt. Priviţi, vă rog, zona care 
înconjoară bastionul Castilia. Aşa cum crede şi Maria Ta, ea 
poate fi călcâiul lui Ahile al apărării inamice. Am cerut unui 
aghiotant o torţă aprinsă. Am luat-o şi am agitat-o deasupra 
capului descriind o semilună. Era semnalul convenit. 

Trecuseră câteva secunde. Curiozitatea nestăvilită a sultanului 
ieşea la iveală. Nu avea niciodată răbdare. 

— Ei, ce tot vrei să-mi arăţi, Ahmed?, spuse el cu o ironie de 
gheaţă, care îndeobşte tăia răsuflarea generalilor intraţi în 
panică. 


— Căderea Rodosului, Maria Ta! 

Imi jucam capul la zaruri. Numai că eram sigur că voi câştiga 
partida. Zarurile erau măsluite. 

Deodată lumina orbitoare a unei explozii formidabile ne-a 
orbit; a urmat a doua şi, ceva mai târziu, un zgomot asurzitor 
aproape că ne-a spart timpanele. Sub bastionul Castilia şi sub 
zidurile care îl înconjurau izbucnise un vulcan care le-a aruncat 
în aer, în timp ce un nor negru străbătut de fulgere se înălța 
spre cer asemenea unui pumn gigantic. 

Când norul a fost măturat de vântul care sufla cu putere, am 
văzut trupele otomane care se năpusteau prin spărtura larg 
deschisă în zidurile de apărare sfârtecate. Un fel de torent 
infernal care pătrundea în măruntaiele fortăreței. 

O satisfacţie imensă mă cuprinse. Nu ratasem spectacolul. Am 
respirat adânc, apoi privirea mi-a alunecat spre sultan. Surpriza 
îi lumina faţa. Ibrahim bătea din palme ca un copil. 

Tunurile bubuiau furioase, bombardând centrul oraşului, 
acoperind sunetele clopotelor creştine care dădeau alarma. 

Apoi zgomotul artileriei noastre a încetat. Tirul ei nu trebuia să 
stânjenească înaintarea şi pătrunderea trupelor în interiorul 
oraşului. 

Ibrahim era fermecat ca un puşti care privea la un spectacol 
de circ în care bufonii se ucid între ei ca nişte fiare însetate de 
sânge. 

Un adevărat masacru se desfăşura sub privirile noastre. 
Ghiaurii se băteau cu forţa disperării. Când am început această 
operaţiune ştiam că sunt la capătul puterilor, că sunt sortiţi 
pieirii. 

Radios, Soliman s-a întors spre mine şi m-a bătut prieteneşte 
pe umăr. 

— Ai demonstrat generalilor mei care mai şovăiau că aveam 
dreptate când spuneam că victoria ne aparţine. Nu trebuia 
decât un mic efort pentru a-i strivi pe cavalerii din Rodos şi a 
pune capăt reputației lor de invincibili. 

A făcut un semn discret unui tânăr aghiotant care s-a apropiat 
respectuos. 

— Transmite ordinul meu lui Piri: să înceteze lupta! Inamicul 
este la pământ! Cu siguranţă se va preda. Să evităm pierderile 
inutile de oameni! 


Îşi reluase aerul autoritar, atotştiutor, atotputernic. Ibrahim se 
grăbi să-i adopte punctul de vedere. 

— Într-adevăr! Asediul Rodosului s-a terminat. Trebuie să ne 
economisim forţele pentru a lovi duşmanul în inima Europei! 
Viena, Roma, Paris! Nu ne rămâne decât să culegem roadele 
victoriei! 

Soliman dădu din cap aprobator. 

Înțelegerea perfectă care domnea între ei mă irita. Pusesem 
capăt în mod fulgerător unui asediu nesigur. Acum Soliman şi 
Ibrahim îşi însuşeau roadele victoriei. 

Aflasem de la unul din aghiotanţii săi că sultanul era tentat să 
renunţe la asediu şi să se retragă. Numai Ibrahim îl făcuse să-şi 
schimbe părerea. 

Prevederile sultanului se dovediră juste. Fluturând drapelul 
alb, solii lui Villiers de l'Isle Adam au cerut un armistițiu. Cu un 
aer trufaş, Soliman a pretins predarea imediată a garnizoanei. 
Cavalerii Ordinului Sfântului loan vor putea să-şi păstreze 
armele şi să părăsească liberi Insula Rodos, care trecea sub 
stăpânirea otomană. Locuitorii creştini care vor să-i urmeze o 
vor putea face şi-şi vor putea lua şi bunurile. 

Şeful Ordinului, care înţelesese că rezistenţa a devenit 
imposibilă, a acceptat condiţiile. 

În ziua de Crăciun, Soliman şi-a făcut intrarea triumfală în 
oraşul învins. Insula a devenit posesiune otomană. 

Soliman Cuceritorul - noul său titlu - s-a întors la Istanbul în 
fruntea a douăzeci de mii de oameni. Aproape o sută de mii 
îngrăşaseră cu sângele lor pământul Rodosului. 

Dar mijloacele de a revigora armata cu un număr sporit de 
ostaşi, de a o face mai eficientă, mai amenințătoare pentru 
lumea ghiaurilor nu lipseau. Din teritoriile cucerite vor fi aduşi 
zeci de mii, sute de mii de copii şi adolescenţi care vor trece la 
islamism şi vor furniza carne de tun Comandantului 
Credincioşilor, stăpânului incontestabil al imperiului, sultanului 
Soliman Cuceritorul, Magnificul. Tinerii turci vor ajunge aproape 
minoritari în această armată amestecată, enormă, cu resurse 
nesfârşite... 

Întors la Istanbul, aşteptam cu emoție şi nerăbdare 
promovarea mea la demnitatea de mare vizir. Jucasem un rol 
hotărâtor la Rodos. Detractorii mei pretindeau că explozia care 


distrusese bastionul Castilia n-a fost decât picătura care a făcut 
să se verse paharul deja plin. 

În cursul primului Divan convocat la Yeni Sarai, Soliman a 
anunţat retragerea lui Piri Paşa, care atinsese o vârstă 
respectabilă şi care putea să se bucure de odihna binemeritată. 
Nu cred că bătrânul vizir aprecia generozitatea imperială. Dar s- 
a prefăcut bucuros, deşi îi plângea sufletul. A mulţumit 
sultanului pentru augusta bunăvoință şi a declarat că în ciuda 
vârstei este gata să-l servească dacă se va ivi ocazia. 

Inima îmi bătea ca o tobă. Aşteptam numirea în fruntea 
guvernului otoman. Privirile tuturor membrilor Divanului se 
întorseseră deja spre mine... 

Un zâmbet larg lumină faţa lui Soliman, care a declarat cu o 
voce hotărâtă: 

— Ibrahim Paşa, prea-iubitul şi apreciatul nostru servitor, va 
călca pe urmele eminentului şi nepreţuitului Piri Paşa, primind 
înalta demnitate de Mare Vizir al Imperiului Otoman! 

În timp ce membrii Divanului ridicaţi în picioare îl aclamau pe 
sultan şi îl felicitau în cor pe Ibrahim, eu aveam senzaţia că mi 
se prăbuşeşte cupola sălii în cap, spulberându-mi visurile. 

Acest tinerel, acest ticălos sodomit care se supunea plăcerilor 
sultanului şi alerga ca un căţeluş la chemarea lui furase postul 
care trebuia să-mi revină de drept. Mânia, indignarea mă 
sufocau. 

O tuse violentă îmi ardea gâtul, atrăgând toate privirile asupra 
mea. Zdruncinat de durere m-am înclinat în faţa sultanului, apoi, 
sprijinit de braţul unui icoglan care venise să-mi dea ajutor, am 
părăsit Divanul. 

Acest acces de tuse picase foarte prost. Soliman a interpretat- 
o ca pe un protest, o dezaprobare a deciziei sale. Devenisem un 
obstacol, un rebel care îndrăznea să încerce să-l împiedice pe 
favoritul său să avanseze pe drumul pavat cu aur care îi fusese 
rezervat. 

A doua zi am fost convocat de noul mare vizir, care m-a primit 
în cabinetul său. Ochii lui, faţa, zâmbetul exprimau bunăvoință, 
simpatie şi bună dispoziţie. 

Cu o politeţe voioasă l-am felicitat pentru promovarea sa 
binemeritată. Apoi am adăugat: 


— Vă rog să fiți interpretul meu pe lângă înălţimea Sa, 
asigurându-l de profunda mea fidelitate. Mi-am dovedit 
devotamentul, iar viaţa mea îi aparţine. 

Cu o căldură care ar fi putut părea sinceră unei persoane 
neobişnuite cu  perfidele  subtilităţi care caracterizează 
comportarea curtenilor, mi-a declarat: 

— Inălţimea Sa ar fi preferat să vă primească în audienţă 
pentru a vă exprima bunele sentimente pe care le poartă şi 
elogioasele sale aprecieri pentru serviciile pe cărei le-aţi adus, 
dar a fost reţinut de importante afaceri de stat. Trebuia să-i 
primească pe ambasadorii veniţi să-l felicite pentru glorioasa 
cucerire a Rodosului, la care aţi participat cu un admirabil avânt. 

A făcut o mică pauză, după care a continuat cu acelaşi zâmbet 
linguşitor: 

— Convins de capacitatea dumneavoastră, vrea să vă acorde 
în continuare bunăvoința sa, încredinţându-vă un post de mare 
importanţă. Guvernul Egiptului are nevoie în prezent de un 
conducător capabil să frâneze tendinţele deviaţioniste ale 
anumitor persoane care aspiră la întoarcerea regimului 
mameluc pe care sultanul Selim | cel Glorios l-a lichidat, 
încorporat imperiului, Egiptul va fi, datorită dumneavoastră, 
definitiv pacificat şi va putea fi folosit ca bază de operaţii pentru 
cucerirea Africii occidentale. Este minunat, nu-i aşa? 

Oare se aştepta să-i mulţumesc pentru această numire? 
Trecuse doar o zi de când fusese promovat mare vizir şi mă 
exila la Cairo, un târguşor infect, pentru a mă îndepărta de 
Istanbul. Voia să neutralizeze un potenţial rival. 

Eram scârbit. Mânia mă îndemna să scot iataganul din teacă şi 
să-i străpung corpul. Să-l lipsesc pe Soliman de al lui Ganimede. 

Senzaţia de sufocare, accesul de tuse reveniseră cu violenţă. 
O flegmă groasă, vâscoasă îmi umplea gura. Mă zvârcoleam 
incapabil să mă stăpânesc. Speriat, Ibrahim a umplut un pahar 
cu apă şi s-a apropiat de mine îndatoritor. In acea clipă am avut 
senzaţia că explodez. Am deschis involuntar gura şi l-am 
împroşcat. A privit surprins flegma şi balele care îi murdăriseră 
bogatul său caftan de mătase verde brodată cu aur. 

> Îmi fac griji pentru dumneavoastră!, spuse neliniştit. 

Incetul cu încetul, am reuşit să mă stăpânesc. Am bâlbâit nişte 
scuze. 


— Sănătatea dumneavoastră mă preocupă în mod deosebit!, 
răspunse el. Trebuie să vă îngrijiţi. Imperiul are nevoie de un om 
de valoarea dumneavoastră... Voi trimite medicii Măriei Sale să 
se ocupe de dumneavoastră... 

Nici nu putea fi vorba! Medici care otrăvesc la ordin se găsesc 
pe toate cărările. Occidentalii sunt specialişti în materie... 
Desigur, am păstrat această replică pentru mine. La noi, marii 
demnitari sunt sclavii sultanului. Dacă vrea să scape de un ins 
care îl deranjează, îi trimite un eunuc însărcinat să-l stranguleze 
şi acesta execută ordinul repede, fără şovăire. 

Am ales să-i dau un răspuns politicos: 

— Medicii Măriei Sale sunt foarte ocupați aici, în Istanbul. N-ar 
putea să mă însoţească la Cairo. Voi găsi acolo un discipol al lui 
Avicenna care să mă îngrijească. 

l-am cerut încă o dată scuze pentru incalificabila mea 
slăbiciune. Înainte de a ne despărţi mi-a urat drum bun. 

— Egiptul este o provincie a imperiului vestită pentru 
frumuseţile sale şi pentru splendoarea monumentelor. Veţi 
îmbina utilul cu plăcutul. Credeţi-mă, vă invidiez... 

lpocrizia lui mă făcea să vărs. Am reuşit totuşi să mă 
stăpânesc. 

Am ieşit din Curtea palatului Yeni-Sarai şi m-am uitat în jurul 
meu. Trebuia să părăsesc aceste locuri care respirau puterea, 
perfecțiunea, splendoarea autorităţii otomane, ca să mă îngrop 
într-un oraş de provincie... Adio Yeni-Sarai, adio Constantinopol!. 

IBRAHIM PAŞA 

mare vizir al Imperiului Otoman 

Mă întreb uneori, cu o îngrijorare ascunsă, dacă nu sunt 
jucăria unui vis prea frumos, căci fericirea prea mare a unui 
muritor stârneşte gelozia şi mânia zeilor. Sunt iubit de omul cel 
mai tandru, cel mai puternic din lumea asta. Graţie generozităţii 
sale, dragostei lui fără margini, mă înalţ, zbor spre înălţimi 
ameţitoare accesibile numai câtorva aleşi ai sorții. 

Incă de copil am fost smuls de lângă părinţii mei, din patria 
mea greacă, de nişte soldăţoi turci care m-au vândut unei 
văduve bogate. Ea s-a ataşat de mine ca o mamă şi mi-a înlesnit 
o pregătire intelectuală accesibilă numai descendenților 
familiilor bogate. Adolescent, am fost remarcat de un demnitar 
de la Curtea imperială otomană, Husein Paşa. Deznădăjduită, 


mama mea adoptivă a fost obligată să mă vândă. Dacă s-ar fi 
opus, nu ar fi făcut decât să-şi pună viaţa în pericol. 

Adus la Curtea prinţului moştenitor Soliman, am fost recrutat 
printre icoglam, adolescenţi aleşi cu atenţie deosebită pentru a-l 
servi pe marele stăpân. 

Un icoglan are posibilitatea să aleagă o carieră militară sau o 
slujbă la Curte. 

Când a considerat că educaţia mea de viitor curtean s-a 
încheiat, Husein Paşa m-a oferit prinţului Soliman. Întâlnirea cu 
el mi-a schimbat viaţa. O singură privire a prinţului a fost 
suficientă pentru a deveni, ca prin minune, favoritul său, 
prietenul, adoratul, amantul său. 

Faptul de a fi tratat ca egal de prinţul moştenitor l-ar fi făcut 
nebun de fericire pe oricare alt tânăr. Pentru mine întreg 
universul se limita la persoana lui. 

Desigur, auzisem de amorul grecesc, practicat cu dezinvoltură 
de divinităţile Olimpului. Dar n-aş fi visat niciodată să devin 
eroul unui astfel de roman trăit cu viitorul stăpân al imperiului, 
să stârnesc o pasiune care va trezi curiozitatea şi comentariile, 
bune sau rele, ale unui întreg popor. 

In văzul Curţii întregi împărţeam cu Soliman nu numai patul, ci 
chiar propria lui viaţă. 

Câteva personalități religioase, scandalizate de această 
comportare abominabilă, l-au informat pe sultanul Selim, care, 
spre consternarea lor, a răspuns ironic: 

— O joacă tinerească, preacuvioşilor! Un capriciu care va pieri 
purtat de vânt! Ocupaţi-vă de scrierile sfinte şi de tainele 
credinţei! Viaţa intimă a fiului meu îl priveşte! 

In aparenţă, această bruftuială i-a potolit... 

După înscăunarea lui, când hotărârile nu-i mai puteau fi 
discutate sau cenzurate, a revărsat pe capul meu cornul 
abundenței. Titluri, demnități, bogății, onoruri cădeau peste 
mine ca o ploaie de flori. 

Promovarea mea la rangul de mare vizir îmi strecurase în 
suflet o legitimă îngrijorare. 

— Scuteşte-mă de această povară, i-am spus sultanului! 
Ascensiunile prea rapide sunt urmate, în numeroase cazuri, de 
prăbuşiri tot aşa de rapide... Nu vorbesc despre duşmăniile pe 
care în mod inevitabil le provoc. Sunt numeroşi demnitari mai în 


vârstă decât mine care râvnesc acest post. Toţi se vor coaliza 
împotriva mea. Nu vreau să provoc nemulțumiri care să-ţi 
atragă necazuri... 

— Te gândeşti la Ahmed? 

— La Ahmed şi la alţii... 

— Ahmed este scos din competiţie. l-am semnat deja numirea 
în calitate de guvernator al Egiptului. Tu vei deveni invulnerabil. 
Vei beneficia de toate privilegiile rezervate familiei imperiale. Te 
voi căsători cu sora mea! 

Uimirea caraghioasă întipărită pe faţa mea îl făcu să 
pufnească în râs: 

— Ascultă, Ibrahim! După un timp, toţi sodomiţii se 
căsătoresc, îşi recapătă astfel buna reputaţie şi un aer de 
austeritate foarte apreciat de credincioşii moralişti. Asta nu 
înseamnă că în viaţa privată trebuie să renunţi la gusturile, la 
plăcerile tale. Te căsătoreşti de ochii lumii... Nu eşti obligat să 
consumi această căsătorie. Cine ar îndrăzni să intre în haremul 
tău ca să-ţi ia cadânele la întrebări? Din când în când poţi să le 
faci câte o vizită de curtoazie. Poţi chiar să le încerci o dată sau 
de două ori, ca să vezi despre ce este vorba. Eu, ca suveran, 
sunt obligat să le fac copii pentru a asigura continuitatea 
dinastiei. Ştiu că urmaşii mei se ucid între ei, respectând legea 
fratricidului. 

Nu trebuie să mă ataşez decât de unul dintre ei pentru a nu-i 
regreta prea mult pe cei care vor pieri de mâna eunucilor 
negri... Este greu să fii tată... Dar legea trebuie respectată... 
inaltele interese de stat au prioritate... În calitate de cumnat al 
sultanului, te vei ridica deasupra gloatei... În plus, nu vei fi 
obligat să ai copii, căci vor avea o viaţă foarte scurtă. Nepoţii şi 
fraţii sultanului trebuie să piară... Am şi o surpriză pentru tine. 
Decretul pentru construirea unui palat este semnat. Cel mai 
frumos din Constantinopole. Viitoarea ta reşedinţă oficială. 
Bineînţeles, tu vei continua să dormi cu mine. 

L-am sărutat cu căldură. Teama de o posibilă dizgrație se 
risipise. Temerile mele nu erau justificate. Îi simt sprijinul moral 
când le dau ordine demnitarilor, toţi mai în vârstă decât mine. 
Ştiu că cei mai mulţi îmi sunt potrivnici. Respectul, supunerea 
pe care aceştia o arată sunt datorate prezenţei lui Soliman în 
spatele ferestruicii zăbrelite plasată strategic deasupra capului 


meu. Cine ar îndrăzni să nu mă respecte, cât timp el observă, 
cântăreşte fiecare gest, fiecare cuvânt al membrilor Divanului? 

Îmi iau misiunea în serios. Alexandru cel Mare nu era oare cel 
mai tânăr dintre şefii de armate? Tinereţea nu l-a împiedicat să 
cucerească lumea. 

Atenţie! Nu mă compar cu Alexandru. Vanitatea, îngâmfarea 
nu mă împing la o asemenea exagerare. Nu fac decât să-l iau 
drept model. Trebuie să fac mari eforturi fizice şi mentale ca să- 
mi îndeplinesc misiunea cu competenţa şi autoritatea necesare. 
Sarcinile mele sunt grele şi complexe. În absenţa lui Soliman, eu 
comand toate armatele imperiului. Am drept de viaţă şi de 
moarte asupra tuturor supuşilor acestei ţări, indiferent de rangul 
lor în ierarhia politică şi socială. Divanul este obligat să-mi 
îndeplinească toate hotărârile fără să le discute. Ei pot cel mult 
să-şi spună părerea, dar eu am ultimul cuvânt. 

Eu îi numesc pe demnitari şi pot să le retrag funcţiile, să-i 
judec şi să dispun executarea lor. Promulg legile şi dispun 
punerea lor în aplicare. Nu sunt numai judecătorul suprem, dar 
conduc şi justiţia în toate provinciile imperiului. 

Conduc politica externă, numesc ambasadorii şi tot personalul 
auxiliar. 

Cât despre misiunile diplomatice străine, sunt împuternicit să 
ordon arestarea şi condangarea la moarte a membrilor acestora 
dacă ajung la concluzia că activitatea lor este împotriva 
intereselor şi securităţii statului nostru. 

Practic, dispun de o putere discreţionară, pe care însă o 
folosesc cu moderație. 

Numai şeicul islamului şi marele vizir beneficiază de privilegiul 
important de a fi numiţi pe viaţă. Primul, în calitate de şef 
religios, al doilea, în calitate de şef politic. Dacă păzitorul 
Coranului moare - ca şi papa - pe tronul lui, marele vizir, victimă 
a intrigilor, a lăcomiei, a poftelor nelimitate ale duşmanilor uniţi, 
cade în dizgrație şi este decapitat. Acest sfârşit tragic, aproape 
fără excepţie, nu-i împiedică pe candidaţii la acest post să se 
lupte cu înverşunare pentru a-l obţine. Pentru că vanitatea 
omenească şi orgoliul sunt mai puternice decât prudenţa cea 
mai elementară. Ei ar trebui să-şi dea seama că, în ciuda 
imensei puteri, marele vizir nu este decât sclavul sultanului, 


care poate să dea oricând ordin eunucilor negri să-l sugrume 
fără să dea socoteală nimănui. 

Autoritatea regilor creştini, aşa-zis absoluţi, nu este chiar atât 
de mare pe cât se crede. François nu poate să dispună 
decapitarea ducelui de Bourbon - vărul său rebel - fără să ceară 
preavizul parlamentului, singura instanţă judiciară competentă 
să dispună această măsură... 

Pentru moment însă, proiectul de căsătorie îmi încurcă viaţa. 
N-am avut niciodată de-a face cu femei şi nici nu m-am gândit 
să încerc. Nu aş îndrăzni să-l supăr pe Soliman. M-a surprins că 
se gândise chiar el la această soluţie. Socoteam că-mi voi păstra 
relaţiile afectuoase, respectuoase cu sora prietenului meu. Nu 
concepeam să-l trădez nici în privinţa legăturii noastre intime. 
Eram sigur că va aprecia rezerva mea... În fine, vom vedea, îmi 
spuneam, timpul întotdeauna este un sfetnic bun... 

Construirea palatului se apropia de sfârşit. Inaugurarea 
coincidea cu data căsătoriei mele... 

In acelaşi timp pregătirile pentru apropiatul război cu Ungaria 
continuau cu fervoare. Contingente noi completau armatele 
otomane... Trebuia să profităm de incapacitatea occidentalilor 
de a se uni pentru a rezista presiunii noastre pe plan militar... 

În sfârşit, nunta a început într-o ambianţă splendidă şi în 
mijlocul unor bogății pe care numai Curtea otomană le putea 
oferi. Am spus că nunta a început pentru că ceremoniile au 
durat mai multe zile. Chiar pentru cei săraci există un fel de 
protocol care trebuie respectat cu stricteţe, căci religia cere 
aplicarea cu sfinţenie a legilor Coranului, condangând cu 
severitate cea mai mică abatere de la regulile stabilite. 

Părinţii noului cuplu se întâlnesc pentru a hotări zestrea, care 
este mai mică sau mai mare, potrivit situaţiei financiare a 
familiei fetei care se mărită. 

Odată această condiţie îndeplinită şi data căsătoriei fiind 
stabilită, viitorul soţ dă o petrecere pentru îngroparea 
celibatului. Sunt invitaţi numai bărbaţi: rude şi prieteni. 

O altă petrecere adună în casa logodnicei numai rudele de 
gen feminin... 

Apoi are loc celebrarea căsătoriei. Cu acest prilej soţul vede 
pentru prima oară chipul soţiei. Cu atât mai rău dacă ea nu 
corespunde cu fata visurilor lui. 


Dacă este bogat, nu există probleme. Îşi îmbogăţeşte haremul 
cu câteva sclave superbe care să suplinească urâţenia nevestei 
şi, în acest fel, toată lumea este mulţumită. 

Dacă este sărac nu-i rămâne decât să stea cu pocitania lângă 
el. Apoi viaţa îşi reia cursul obişnuit. El munceşte toată ziua ca 
să asigure hrana pentru noua familie, iar soţia sa se închide în 
harem pentru a îngriji liota de copii. După căderea nopţii cuplul 
se întâlneşte într-o tristă intimitate. 

Când este vorba de marele vizir, care pe deasupra se bucură 
şi de prietenia sultanului, solemnităţile, distracţiile, recepţiile se 
ţin lanţ câte două-trei săptămâni. 

La mine problema dotei nu se pune. Privilegiile mele 
personale sunt enorme, palatul oferit de Soliman şi cadourile 
somptuoase care curg din toate părţile mă fac omul cel mai 
bogat din imperiu. 

Petrecerea care a marcat îngroparea celibatului meu a luat 
proporţii gigantice, pentru că prezenţa sultanului i-a dat 
caracterul unei sărbători naţionale. În fruntea unui impozant 
cortegiu şi înconjurat de cele mai importante personalităţi ale 
imperiului, s-a deplasat de la Yeni-Sarai la hipodrom, urmând un 
traseu care trecea pe străzi presărate cu flori, ovaţionat de 
spectatorii îngrămădiţi pe trotuare şi la ferestrele împodobite cu 
covoare. 

Mi-ar fi plăcut ca tatăl meu să fie de faţă pentru a mă vedea 
călărind lângă sultan, care îmi arunca din când în când priviri 
pline de bucurie şi de afecţiune. 

Un mare banchet ne aştepta sub un cort uriaş din pânză verde 
brodată cu aur. Era prezent întregul corp diplomatic. 

Mese încărcate cu mâncăruri alese erau instalate în 
principalele pieţe ale oraşului, astfel încât toată lumea putea 
profita de dărnicia mea. 

După banchet, Soliman a ieşit din cort şi s-a instalat pe marele 
tron aurit aşezat pe o estradă care îi permitea să urmărească 
defilarea armatei şi a poporului care îl ovaţiona cu un entuziasm 
frenetic. 

Seara, jocuri uriaşe de artificii au luminat cerul senin. 
Fanfarele făceau să vibreze aerul cu muzică de război. 

A doua zi trebuia oficiată căsătoria. O aşteptam cu mare 
emoție. Eram curios să-mi cunosc logodnica. Va fi frumoasă ca o 


stea sau respingătoare ca o iguană?... Mă va învăţa să iubesc 
femeile?... Să mă descurc într-un harem demn de un mare vizir? 
„...N-avea de ce să-mi fie frică, doar n-au să mă mănânce... 

In sfârşit, am ajuns faţă în faţă. O fată voinică, timidă, cu sânii 
durdulii şi cu fese jucăuşe... chiar prea jucăuşe... 

Acum înţeleg situaţia ciudată a bărbaţilor cu obiceiuri greceşti 
care se căsătoresc pentru a-şi reface reputaţia sau din motive 
care nu au nici-o legătură cu dragostea... Îşi dau aere de 
seducători pentru a ascunde realitatea... 

Soţia mea nu-mi inspiră niciun sentiment. Cu atât mai bine. 
Nu-i voi face copii care să rişte să fie sugrumaţi, pentru că legea 
fratricidului se aplică şi nepoților... 

În fine, penibila ceremonie a căsătoriei a luat sfârşit. Nouă zile 
de veselie şi petreceri au fost oferite bărbaţilor oraşului, 
prezenţa femeilor fiind strict interzisă. Ele n-au voie decât să 
privească, prin ferestrele zăbrelite, distracţiile rezervate 
exclusiv bărbaţilor posesori de fudulii care dau dreptul la 
privilegii. Din cauza sexului, femeile trebuia să se mulţumească 
cu o poziţie inferioară. 

După ce primisem în copilărie şi în preadolescenţă o educaţie 
religioasă creştină, care nu făcea nici-o deosebire între bărbaţi 
şi femei, simţeam o oarecare stânjeneală când mă confruntam 
cu această discriminare sexuală. Bineînţeles, evitam să fac 
comentarii nepotrivite pentru islamici pentru că - de voie, de 
nevoie - le adoptasem credinţa. 

Aşadar, numai pentru bărbaţi se desfăşurau numeroasele 
spectacole, luptele sportive, întrecerile de atletism, cursele de 
cai, de câini şi de cămile, ospeţele publice, dansurile - între 
bărbaţi -, concursurile de tir cu arcul şi cu puşca, şahul şi chiar 
discuţiile savante despre diferite precepte din Coran. 

Când mi-am condus cadâna în haremul din palatul meu, unde 
trebuia să se închidă până la sfârşitul zilelor ei, am simţit o 
oarecare  stânjeneală văzându-i privirea care exprima o 
supunere totală. Mi-am propus să-i dau un minimum de 
libertate, fără să jignesc moravurile islamice... 

La câteva zile după căsătoria mea, Divanul a primit din Egipt 
veşti care ne-au indignat. Ahmed Paşa, rivalul meu trimis acolo, 
apreciase că funcţia de guvernator era sub meritele sale. După 
ce a studiat consecinţele gestului său, s-a răzvrătit împotriva 


puterii de la Constantinopol şi, cu ajutorul mamelucilor ostili 
turcilor cuceritori, a dispus masacrarea garnizoanelor din Cairo 
şi din Alexandria, credincioase lui Soliman, şi s-a proclamat 
sultan al Egiptului independent. 

Prietenul şi stăpânul meu, furios, a organizat o expediţie 
pentru a înăbuşi revolta şi mi-a încredinţat mie comanda. El voia 
să rămân la Constantinopol pentru a face faţă unei eventuale 
ofensive occidentale care ar încerca să profite de criza 
egipteană. 

Pentru mine era o grea responsabilitate. Printre ofiţerii 
generali şi superiori care formau Statul-Major se afla Iskender 
Celebi, defterdar - ministru de finanţe - care trebuia să 
repatrieze depozitele de aur de la Cairo şi de la Damasc. 

Primii mei paşi în Egipt coincideau cu o acţiune de război. 
Eram stăpânul absolut al unei mari armate îmbarcate pe două 
sute de galere. O situaţie care acum câţiva ani ar fi depăşit 
imaginaţia şi visurile mele cele mai nebuneşti. Fiul unui pescar 
grec trăia o aventură extraordinară graţie prieteniei pe care i-o 
purta sultanul. 

Iskender mă trata cu o falsă condescendenţă, la fel ca şi 
ceilalţi bătrâni din Divan, care îmi urau tinereţea şi afişau o 
bunăvoință care mă irita. Pentru ei nu eram decât un fel de copil 
minune ajuns pe creasta unui val inaccesibil pentru ei. 

Departe de Soliman, care l-ar fi pus la punct, Iskender 
începuse să-mi vorbească pe un ton protector, permis unei 
persoane mult mai în vârstă decât mine. Incerca să mă facă să 
simt că originea lui turcă şi apartenenţa lui, încă de la naştere, 
la islamism, îi asigurau o poziţie morală mai presus de a mea. 

lritat de schimbarea lui, n-am ezitat să-l fac să înţeleagă că 
este subalternul meu. M-a privit cu ironie şi dispreţ fără să-mi 
răspundă. Parcă voia să spună: te bucuri de onoruri doar fiindcă 
eşti ibovnicul sultanului. 

Pentru a închide gura detractorilor trebuia să-mi dovedesc 
hotărârea şi competenţa înfrângând rapid rezistenţa trupelor 
răsculate. Am folosit strategia clasică a economiei de forţe, 
adică atacarea duşmanului succesiv pe mai multe fronturi, ca 
nişte lovituri de pumn, încercând să păstrez de fiecare dată o 
superioritate numerică evidentă. 


După ce am traversat Siria şi străvechea Palestina, soldaţii 
mei s-au năpustit în deşertul egiptean, au străpuns mai multe 
fronturi ale trupelor rebele, apoi la porţile oraşului Cairo s-au 
avântat asupra mamelucilor lui Ahmed Paşa cu o însufleţire atât 
de mare încât i-au zdrobit. Printre supraviețuitori, toţi prizonieri, 
se afla şi Ahmed Paşa, întunecat, umilit, disperat fiindcă fusese 
înfrânt de mine. 

Executând instrucţiunile lui Soliman, am ordonat să fie 
spânzurat, moarte dezonorantă rezervată trădătorilor. Toţi 
ofiţerii arabi, complici ai lui Ahmed, au avut aceeaşi soartă. 
Numai soldaţii mameluci au beneficiat de mila mea. Dezarmaţi, 
li s-a permis să se întoarcă liberi acasă. 

La Constantinopol mi se vorbise de frumuseţea ciudată a 
monumentelor egiptene. N-am avut timp să le admir pentru că 
alte probleme mă preocupau. Ca să-mi afişez cucernicia, am 
ordonat reconstruirea pe cheltuiala mea a câtorva moschei şi 
şcoli căzute în ruină. Am dispus o mărire a lefurilor, o 
îmbunătăţire a aprovizionării populaţiei, o sensibilă reducere a 
impozitelor precum şi reorganizarea finanţelor publice, foarte 
neglijate de responsabilii turci care le administrau. 

Informat de agenţii mei secreţi că Iskender Celebi deturnase 
aur din vistieria statului egiptean, am dispus o anchetă care a 
confirmat denunţurile. 

Pentru a le da un exemplu, am poruncit să fie spânzurat. 
Înainte de a se urca pe eşafod, a făcut o declaraţie uluitoare. 
Recunoştea tentativa de furt a tezaurului de stat, dar spunea că 
a lucrat în înţelegere cu mine. Urma să împărţim prada. Cu 
aprobarea mea se apucase chiar să organizeze un complot 
împotriva sultanului, solicitând ajutorul perşilor. 

Cu laţul de gât, s-a adresat călăului înainte de deschiderea 
trapei care trebuia să-i pună capăt zilelor: 

— Spuneţi-i lui Ibrahim Paşa că ne vom întâlni mai repede 
decât crede! 

Înainte de a muri sperase că acuzaţiile lui false mă vor 
compromite. Dar exagerase invocând un pretins complot 
împotriva sultanului. Ce interes aş fi avut să atentez la viaţa 
sultanului care mă făcuse ceea ce eram? 

În timp ce reorganizam armata şi reformam administraţia 
Egiptului, am fost chemat de urgenţă la Constantinopol. 


Izbucniseră revolte.  lenicerii, nemulţumiţi de  soldele 
insuficiente, comiteau jafuri, violenţe, devastări, incendii. 
Bizuindu-se pe spahii şi pe infanterişti, Soliman ripostase ferm. Îi 
arestase pe capii răscoalei şi-i executase. Dar situaţia rămânea 
tulbure. Trebuia să intervin cu trupele mele pentru a lichida 
ultimele focare de revoltă. 

Înainte de a pleca în grabă din Egipt, l-am numit guvernator 
pe beglerbeiul Damascului, Suleiman Paşa. Pe ultimii rebeli îi 
potolisem cu bacşişuri grase. 

Am încărcat aurul din tezaurul Egiptului şi m-am înapoiat 
Constantinopol, unde am înăbuşit ultimele acţiuni ale 
răsculaților. Apoi Soliman mi-a încredinţat o nouă misiune: 

— Trebuie să organizăm o misiune fulger împotriva perşilor, să 
le dăm de lucru ca să le piară pofta de jafuri. Acum este 
momentul. Te-ai descurcat bine în Egipt. Vei conduce şi această 
campanie. Hai, la treabă!... 

Am executat această nouă misiune fără prea mare entuziasm. 
Era vorba de o operaţiune militară care căpăta caracterul unui 
jaf de uriaşe proporţii, bine organizat. A năvăli peste un popor 
vecin mai slab, pentru a-i devasta ţara şi a lua prizonieri pe care 
să-i aduci în sclavie, nu era - cred eu - o campanie ofensivă 
onorabilă. Dar nu aveam de ales. Presupun că josnicele calomnii 
ale lui Iskender, referitoare la presupusul complot uneltit cu 
perşii, jucaseră un oarecare rol în această afacere. 

Mi-am adus aminte că, în timpul unei partide de vânătoare 
organizate în zona de coastă a Traciei orientale, ne-am petrecut 
noaptea într-o localitate care se numeşte Makri. Pe atunci 
tocmai fusesem promovat mare dresor de şoimi, în această 
localitate trăia, împreună cu familia, mătuşa Philothea, o soră 
mai în vârstă a mamei mele. Am profitat de câteva ceasuri 
libere pentru a-i face o vizită. 

Mă gândeam cu plăcere că o voi revedea. Era o femeie 
frumoasă, cu părul negru ca smoala, cu tenul frumos, proaspăt, 
cu nişte ochi calzi. 

Când adopţi, de voie sau de nevoie, religia islamică, eşti 
sfătuit să rupi toate legăturile cu familia ta pentru a nu suferi o 
influenţă periculoasă. De data asta era vorba de o întâlnire 
ocazională, fără importanţă. 


Mă gândeam că le voi face alor mei o surpriză frumoasă. 
Purtam haine bogate, de brocart, ca sultanul, şi pe cap un 
turban împodobit cu pietre preţioase şi cu pene de stârc 
cenuşiu. 

Îmi aminteam de casa lor bine îngrijită, cu pereţi albi, spoiţi cu 
var, cu grajd de vaci şi o grădină care răspândea mireasma 
florilor. 

De data asta am fost neplăcut impresionat; casa era 
dărăpănată, din grajd rămăseseră numai bârnele arse, iar 
frumoasa grădină era în paragină. Casele învecinate se aflau în 
aceeaşi stare jalnică. 

Cu inima grea m-am apropiat de poartă şi am bătut sfios. Am 
auzit nişte paşi târşâiţi, apoi uşa s-a deschis încet, cu teamă. O 
femeie, mai degrabă o ruină omenească, a apărut în prag. Cu 
părul alb, cu o figură speriată, cu faţa trasă. Umbra demnă de 
milă a mătuşii Philothea. 

Când m-a văzut a scos un țipăt de groază şi a închis uşa 
trântind-o cu un zgomot înfundat. Uluit, am ezitat câteva clipe, 
apoi am împins uşa încet. Odaia era aproape goală. În fund, cu 
spatele lipit de perete, mătuşa tremura, în timp ce lacrimile îi 
şiroiau pe obrajii zbârciţi. 

— Sunt eu, Appelos, nepotul tău... fiul surorii tale Tabetha. 
Plângea în hohote, speriată, ca şi cum i-aş fi fost duşman. 

— Sunt eu Appelos... am repetat. Regretam că i-am provocat 
atâta groază. 

A reuşit să îngaime câteva cuvinte, arătându-mi cu un gest 
obosit turbanul şi caftanul cusut cu aur. 

— Nu-i adevărat... Şi-a acoperit faţa cu mâinile uscate. 

— Nu eşti Appelos... Nu!... Tu nu eşti Appelos... leşi de aici... 
Pleacă!... Pleacă!... 

M-am căutat prin buzunare şi am scos un pumn de monede de 
aur pe care le-am pus pe masa de lângă mine. 

— Tu nu eşti Appelos... leşi!... leşi!... 

Repeta cuvintele ca o nebună. Am înţeles că între ea şi mine 
toate punţile erau rupte. Mătuşa Philothea avea dreptate. Nu 
eram Appelos... eram Ibrahim, icoglanul iubit al sultanului. 

Nu mi-a fost greu să-mi imaginez ce se petrecuse în această 
casă amărâtă, dărăpănată... 

Pentru mătuşa mea eram doar un renegat, un trădător... 


M-am întors la cartierul general al vânătorilor. Imensul cort de 
pânză ţesută cu aur al lui Soliman se înălța în mijlocul a vreo 
treizeci de corturi de diverse mărimi... 

Icoglam alergau năuci, încolo şi încoace, ca nişte păsări 
speriate. Unul dintre ei m-a văzut şi s-a repezit spre mine. 

— Înălţimea Sa vă caută! 

Alţi icoglam m-au întâmpinat gâfâind. 

— Înălţimea Sa vă aşteaptă! 

Parcă ar fi vrut să-mi spună că cerul s-a deschis şi ne 
trăsneşte. 

— Grăbiţi-vă! 

Stăpânul îşi chema căţeluşul şi căţeluşul alerga supus spre el. 
Am terminat cu succes campania din Persia, pe care am condus- 
o ca pe o corvoadă. 

Abia m-am întors la Constantinopol şi o altă afacere a 
provocat un mare scandal. 

Eminentul ulema - jurist şi teolog - Cabâz interpreta legile 
Coranului şi recomanda aplicarea lor. După studii comparate 
profunde şi după analiza Coranului şi a Bibliei, ajunsese la 
concluzia  „scandaloasă” că lisus Hristos este superior lui 
Mahomed. 

Judecătorul armatei, însărcinat să instrumenteze acest proces, 
a ajuns la concluzia că ulema Cabâz se făcuse vinovat de o 
gravă eroare şi, în consecinţă, l-a condangat la moarte. 

În calitatea mea de şef al justiţiei trebuia să mă pronunt 
asupra recursului care mi-a fost înaintat. Am infirmat hotărârea 
şi am dispus eliberarea condangatului. Am motivat hotărârea 
susţinând că o erezie trebuie discutată de consiliul ulemilor şi că 
numai şeicul islamului este singurul competent să ia o decizie. 

Hotărârea mea a produs stupoare. 

Soliman, care asculta judecata mea din spatele ferestrei care 
domina Divanul, şi-a exprimat pentru prima oară dezacordul cu 
o hotărâre luată de mine. În virtutea autorităţii sale supreme, 
sultanul l-a trimis pe Cabâz în faţa tribunalului din 
Constantinopol, prezidat de muftiu, care a confirmat decizia 
anterioară de condangare la moarte. Lui Cabâz i s-a retezat 
capul. 

Duşmanii mei, care nu îndrăzneau să mă atace pe faţă, 
alimentau zvonurile care circulau în culise în legătură cu lipsa 


mea de sinceritate în ceea ce priveşte convingerile religioase. 
Aş fi adoptat islamismul numai pentru a accede la demnități 
înalte. De fapt îmbrăţişasem ideile eretice ale lui Cabâz. 

Pentru a pune capăt comentariilor răuvoitoare care circulau pe 
ascuns, Soliman a declarat că studierea aplicării legilor 
Coranului revine autorităţilor religioase sub îndrumarea şeicului 
islamului. Unul din argumentele cele mai temeinice ale lui Cabăz 
se referea la esenţa divină a lui lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, 
în timp ce Mahomed nu era decât un om marcat de inspiraţia 
divină. Ulemii detractori ai lui Cabâz admiteau calitatea de 
profet atribuită lui lisus Hristos, dar îi respingeau filiaţia divină, 
care nu era decât o invenţie a discipolilor săi. 

Adversarii mei considerau că afacerile Iskender şi Cabăz îmi 
afectau reputaţia şi buna mea credinţă era serios compromisă. 

Cei mai încrâncenaţi pretindeau o pedeapsă exemplară, într- 
un trecut nu prea îndepărtat, marii viziri erau decapitaţi pentru 
păcate mai mici. Informat despre aceste zvonuri, Soliman a 
schiţat un zâmbet dispreţuitor. 

— Mizerabili invidioşi! Cât voi trăi eu, te vei bucura de 
imunitate totală. Viaţa ta va fi sfântă! Îţi jur! 

M-a îmbrăţişat cu o pasiune care m-a impresionat. 

— Tu eşti soarele meu! Nici oamenii, nici zeii, oricine ar fi ei, 
nu vor putea să mă lipsească de lumina ta strălucitoare! Fără 
tine viaţa mea n-ar avea niciun rost! 

Pregătirea campaniei din Ungaria se apropia de sfârşit. 
Excelent organizator, Soliman se ocupa de toate problemele 
fără a lăsa nimic la voia întâmplării. Planurile strategice, 
aprovizionarea, instruirea trupelor, comunicațiile, conjunctura 
politică, totul era conceput şi supravegheat de el. Examina toate 
posibilităţile. Îl asistam cu ardoare şi eram fericit când era de 
acord cu propunerile mele, considerându-le judicioase. 

Nutrea o încredere totală în capacitatea mea. Eram, de altfel, 
consilierul militar şi politic pe care îl consulta ori de câte ori se 
iveau complicaţii susceptibile să ridice obstacole în calea 
realizării acţiunilor noastre. 

Trebuia să profităm de conflictele politice şi religioase care 
frământau Europa occidentală. Soliman avea toate atuurile de 
partea lui. Nu concepea un eşec. Ungaria trebuia să cadă în 
stăpânirea noastră... 


IASMINA 

odaliscă în haremul imperial al înălţimii Sale sultanul Soliman 

lasmina nu este numele meu adevărat. Mi l-am luat după 
intrarea mea în harem. Mă numesc Angiolina şi familia mea, 
originară din Veneţia, făcea comerţ cu mătase. Tatăl meu, 
Alberto, o importa din China şi cei trei fraţi ai mamei, mari 
croitori la modă, o foloseau pentru a îmbrăca somptuoasa 
aristocrație a Republicii Lagunelor. 

Am avut o copilărie fericită şi o adolescenţă plină de 
promisiuni. Tata îmi satisfăcea toate gusturile. Pentru că îmi 
plăceau foarte mult călătoriile, uneori mă lua cu el în deplasările 
sale de afaceri. Odată, pe când traversa Adriatica, corabia 
noastră a fost atacată de galerele piraţilor. Echipajul nostru nu 
era pregătit de luptă. Pentru aceşti musulmani, tâlhari ai 
mărilor, a fost o joacă să ne captureze. _ 

Cu acest prilej am fost despărțită de tatăl meu. Imi era tare 
frică şi am plâns mult când piraţii m-au aruncat în cala unei 
galere, mai mare decât celelalte, care putea să adăpostească 
mărfurile furate, prizonieri chiar şi cai. 

Disperată de nenorocirea care mă lovise, am dat peste un 
grup de tinere fete, răpite şi ele. Abia ne zăream în această 
gaură neagră, luminată sărăcăcios de un felinar fumegând. 

Ghemuită lângă o tânără sârboaică, ascultam fără să vreau 
tânguielile ei. Când a aflat că sunt venețiană, s-a apucat să-mi 
povestească în italiană istoria suferințelor ei. Se numea Dranka. 
Îşi petrecuse copilăria în Dalmația, apoi tatăl său, Zlatke, şi-a 
mutat familia la Kosovo, oraşul lor natal. Chiar după ce turcii au 
ocupat Serbia, el şi ai săi îşi păstraseră religia creştină, spre 
deosebire de fratele său Rajko, care îmbrăţişase islamismul cu 
întreaga lui familie. 

— Fă şi tu ca mine, îl sfătuise Rajko, care primise numele de 
Selim. Leapădă-te de creştinism! Nu-ţi va aduce decât necazuri. 
Devenit turc, îmi pot păstra proprietăţile. Copiii mei nu vor fi 
supuşi la devşirmeă şi niciunul dintre ei nu va fi dus în sclavie, 
pentru că înrobirea islamicilor este interzisă de Coran. 

Tata l-a scuipat în faţă: 

— Tu nu eşti decât un trădător al patriei şi al Dumnezeului 
tău! Apoi a adăugat furios: 

— De acum înainte nu mai am frate!... 


Şi eu eram supărată, dar mai puţin decât Dranka. Tatăl meu 
avea legături de afaceri cu otomanii. Va găsi la prietenii săi din 
Constantinopol o mână de ajutor. 

Când piraţii ne aduceau de mâncare, o ciorbă chioară de 
peşte, tremuram toate de frică. Ne temeam să nu fim violate de 
aceşti soldăţoi brutali şi grosolani, care făceau gesturi obscene 
şi râdeau în hohote. 

Nu ştiam că fetele tinere, mai ales cele frumoase, erau 
protejate dintr-un motiv simplu. La târgurile de sclave, 
fecioarele care se remarcau prin farmecul şi drăgălăşenia lor 
găseau clienţi care plăteau uneori sume fantastice pentru a le 
cumpăra. Piratul care ar fi distrus o marfa aşa de prețioasă ar fi 
fost spânzurat de tovarăşii lui de jafuri. 

Am ajuns la destinaţie, un port în care se agita o mulţime 
pestriță. Oraşul imens, aşezat pe două coline despărțite de un 
braţ de mare, era, foarte probabil, Constantinopolul. 

Speram cu o nerăbdare dureroasă ca tatăl meu să apară 
însoţit de doi-trei poliţişti turci ca să mă salveze din mâinile 
piraţilor. Speranţă deşartă. 

Demoralizată, mă aşteptam la tot ce putea fi mai rău. M-au 
împins într-un fel de cufăr mare încuiat, aşezat pe două osii. 
Şase fete, printre care era şi Dranka, tovarăşa mea de suferinţă, 
îmi împărțeau soarta. Am văzut din nou lumina zilei într-un 
hangar mare, unde se ţinea târgul de sclave. M-au urcat pe o 
platformă în faţa unui numeros public format în exclusivitate din 
bărbaţi cu capetele acoperite cu turbane enorme. Mai târziu voi 
afla că indivizii, cu cât sunt mai importanţi, cu atât mai înalte 
sunt turbanele lor. Asemănătoare cu nişte baloane, probabil că 
erau foarte grele. 

Intr-o ţară în care femeile nu ies din casă decât acoperite de 
văluri, pentru ca bărbaţii să nu le vadă faţa, am fost despuiate 
de veşmintele noastre pentru a fi expuse în pielea goală 
eventualilor cumpărători. 

Nu cunoşteam limba turcă. Tot ce pot spune este că vânzarea 
mea la licitaţie a provocat strigăte puternice printre 
cumpărătorii care ridicau mâna ori de câte ori majorau preţul. 

In cele din urmă, un negru uriaş cât o morsă, cu fruntea 
împodobită cu un turban de dimensiuni impresionante, m-a 
cumpărat. A cumpărat-o şi pe Dranka. 


Eram consternată, stupefiată, umilită. Să devii sclava unui 
negru bătrân, urât şi gras mă scârbea. 

Ne-am urcat, de data asta, într-un car bogat împodobit, cu uşi 
prevăzute cu ferestre zăbrelite şi cu perdele care ne împiedicau 
să vedem afară. Eram aproape în întuneric, ca în cală. Pavajul 
de pietre ne zgâlţâia într-un zgomot infernal. Drumul a fost lung. 
Apoi carul s-a oprit, am auzit ordine de neînțeles, în limba turcă, 
şi zgomotul unei porţi de fier care se deschidea. 

Îmi amintesc că am traversat trei porţi boltite şi că zgomotul 
se accentua. Ajunse la destinaţie, am coborât într-o curte 
interioară foarte mare. În primul moment, lumina puternică a 
soarelui ne-a orbit. Apoi am văzut de jur-împrejur ziduri şi 
ferestre zăbrelite, ca într-o închisoare, în faţa unei uşi păzeau 
doi negri obezi, cu feţele buhăite, care ne priveau indiferenți. 

Negrul cu turbanul lui enorm ne-a introdus într-un coridor 
împodobit cu desene complicate, aurite, pe un fond purpuriu. 
Am intrat într-o încăpere imensă, şi ea aurită, unde negrul ne-a 
făcut semn să aşteptăm. 

A ieşit, şi după câteva minute, care ni s-au părut mai lungi 
decât veacurile, s-a deschis o uşă şi două femei între două 
vârste, impozante, bogat îmbrăcate, după moda orientală, şi-au 
făcut o intrare solemnă, urmate de un negru vânjos, cu trăsături 
aspre, care purta pe pieptul lui larg un fel de medalie atârnată 
de un lanţ gros de aur. Individul care ne cumpărase păşea în 
urma lor. Cortegiul era încheiat de şase tinere fete, foarte 
frumoase, îmbrăcate în mătăsuri fine. Sclave ca şi noi, 
proveneau din diferite ţări europene şi aveau rolul de interprete 
pe lângă noile sosite. 

Fata care vorbea italiana mi-a tradus cuvintele celei mai 
vârstnice dintre cele două femei: 

— În calitatea mea de mare îngrijitoare a haremului prea- 
puternicului stăpân, sultanul Soliman al ll-lea, stăpânul 
Imperiului Otoman, v-am ales pentru a vă bucura de nepreţuitul 
privilegiu de a fi sclavele lui, de a încerca să-l distraţi şi să-i 
oferiţi toate plăcerile pe care va binevoi să vi le ceară. Pentru a 
îndeplini cu graţie această mare onoare, veţi primi o instruire 
completă. Veţi învăţa limba turcă pentru a cunoaşte literatura 
noastră, veţi învăţa să dansaţi, să cântaţi la un instrument 
muzical şi mai ales să faceţi dragoste. Dacă veţi reuşi să 


atrageţi atenția  Maiestăţii Sale, vă vor aştepta mari 
recompense. Calea voastră va fi presărată cu flori. Şi dacă veţi 
reuşi să-i faceţi şi un copil, raiul se va deschide pentru voi... 

Cu un gest ne-a arătat-o pe femeia care o însoțea: 

— Marea maestră a garderobei va alege pentru voi cele mai 
potrivite toalete pentru a vă face seducătoare. Frumuseţea 
voastră va face restul. 

Apoi l-a indicat cu mâna ei plină de inele strălucitoare pe 
vânjosul negru medaliat cu aur: 

— lată-l, în sfârşit, pe marele eunuc negru care veghează să 
fie ordine în harem. Vă va asigura protecţia dacă o veţi merita. 
Dar poate deveni foarte rău dacă veţi fi nedemne de încrederea 
noastră... 

Ultima frază conţinea un avertisment şi câteva cuvinte 
enigmatice care mi-au dat fiori. Să mă protejeze de cine?... Sau 
de ce?... 

Instrucţiunile acestea au fost repetate în mai multe limbi 
pentru a putea fi înţelese de toate fetele. 

În haremul de la Yeni-Sarai, acest mic univers total izolat, am 
putut să-mi dau seama că pericolele te pândeau la orice pas... 

Aşadar am devenit eleva unei şcoli care, pe de o parte, 
aducea cu o mănăstire care te izolează complet de lumea din 
afară, iar pe de alta semăna cu un bordel unde înveţi toate 
subtilităţile din Kama Sutra pentru un singur client: sultanul. 

Eram în preajma unei depresii nervoase când am început 
cursurile. Speranţele mele de salvare printr-o intervenţie 
miraculoasă a tatălui meu se năruiseră. Mi-am dat seama că 
trebuie să mă adaptez acestui mod de viaţă pe care îl detestam 
cu toată fiinţa mea. 

Am învăţat limba turcă cu subtilităţile ei pentru a recita 
versuri şi a cânta ca să dezmierd auzul domnului şi stăpânului 
meu, am învăţat să dansez lasciv, mijloc garantat pentru a-i 
excita poftele şi chiar să-i alint sexul exersând pe o copie în 
mărime naturală a falusului său în erecţie. După acest exerciţiu 
vărsam în secret, pentru că dacă aş fi făcut-o în public ar fi 
însemnat o insultă adusă augustului său organ. Trei sute de fete 
şi de femei tinere rivalizau, se întreceau, se călcau în picioare 
pentru a câştiga privilegiul inestimabil de a excita simţurile 
stăpânului lumii, de a împărţi patul şi, scopul suprem, de a-i face 


un copil, pentru a intra în categoria atât de râvnită a cadânelor 
imperiale. 

Când am folosit cuvintele „se călcau în picioare” n-am 
exagerat deloc. Competiţia era atât de strânsă, încât 
candidatele la patul sultanului nu ezitau să organizeze mici 
comploturi pentru a se descotorosi de rivalele care s-ar fi 
apropiat de realizarea marelui vis. Toate mijloacele erau bune. 
Să gâtui, să otrăveşti, să striveşti trupul unei sărmane fete între 
două uşi sunt accidente care pot interveni oricând. Intrigile ating 
o cruzime de neînchipuit. 

Asta era protecţia salvatoare despre care vorbea marea 
îngrijitoare cu prilejul intrării noastre în această lume închisă, 
care semăna cu o junglă. 

Pentru asigurarea unei oarecare discipline în acest viespar, o 
ierarhie strictă stabileşte care este poziţia fiecărei fete sau 
femei în harem. 

La baza piramidei se aflau câteva sute de odalisce care, în 
afara şcolii, aveau sarcini foarte prozaice: serveau masa, ceaiul, 
se ocupau de copiii sultanului, de mama acestuia care poartă 
cel mai înalt titlu din harem - sultană Valide - o ajutau pe marea 
maestră a garderobei şi aşteptau nerăbdătoare să fie primite în 
serviciul personal al sultanului. Ele se întreceau să-l îmbrace, să- 
| dezbrace, să-l parfumeze şi uneori să-i facă servicii cu caracter 
mai intim. 

Fetele care se fac remarcate de stăpânul credincioşilor 
primesc un mic cadou, o bijuterie, o rochie de mătase, o blană, 
apoi părăsesc dormitorul comun şi obţin o cameră personală - 
dairé - unde îl pot primi pe sultan. Câteodată acesta le uită şi 
visul frumos se termină în coadă de peşte. 

Dacă Marele Stăpân o vizitează cel puţin o dată, ea devine 
ikbal. Această nouă promovare implică daruri bogate, bijuterii 
splendide, începe să se apropie de vârful piramidei, dar 
concurentele care au deja acelaşi rang îi fac viaţa amară. Dacă 
scapă de accidente - adesea provocate - şi îi mai oferă 
sultanului şi un copil, urcă la rangul de haseki, ceea ce 
presupune un apartament frumos, un număr mare de sclavi şi 
speranţa de a deveni kadâne, adică soţie a sultanului. 

Este suficient să-i facă un băiat pentru a ajunge în vârful 
piramidei. Numai patru femei pot accede la această onoare care 


le deschide uşile familiei imperiale. Din acel moment obţine un 
apartament cu trei camere şi perspectiva de a deveni într-o zi 
sultană Va/ide - mama sultanului - care reprezintă apoteoza, 
vârful piramidei. 

Dar acum cărţile sunt făcute, iar haremul nu mai prezintă 
interes. Intrigile, aranjamentele de culise, accidentele n-au 
niciun rost. Pentru că terenul este sterp. Şansele inexistente. 

Soliman îşi îndeplinise datoria de suveran. li făcuse kadânei 
Gulbahar un băiat, Mustafa, care trebuia să continue dinastia lui 
Osman. 

Foarte mândră de această ispravă, se lăuda tuturor că nu are 
concurentă. Era adevărat. Soliman nu vizita haremul decât cu 
ocazia marilor serbări oficiale, când prezenţa lui era absolut 
necesară. Pentru sutele de odal/isce, de gediclişe, de gozdes, de 
ikbala şi de haseki, care îi cerşeau o privire, speranţele se 
născuseră moarte. Ele îi pregăteau ospeţe ca în poveştile cu 
zâne. În băuturile delicioase îi strecurau afrodiziace, desigur cu 
voia marii îngrijitoare şi a şefului eunucilor negri, căci şi ei voiau 
să reînvie vechea glorie a vizitelor imperiale, cu tot cortegiul lor 
de voluptăţi senzuale şi de amoruri arzătoare. Dar nici dansurile 
lascive, nici muzica erotică, nici nudurile atrăgătoare nu reuşeau 
să-l seducă pe marele stăpân. 

Cu un aer obosit aştepta sfârşitul spectacolului, felicita fetele 
care se obosiseră să-i placă şi se retrăgea maiestuos, făcând un 
semn uşor, cu mâna, pe deasupra acestei lumi prosternate la 
picioarele sale. Fatma - numele turcesc al Drankăi - se prinsese 
în joc. Când a fost promovată în serviciul personal al sultanului, 
s-a jurat să folosească toate subtilităţile artei pentru a-i aprinde 
poftele. Ajutată de o echipă de zece gediclişe la baia sultanului, 
primise permisiunea să-l maseze după baie. Deşi foarte 
impresionată de augusta lui nuditate, a început să-l ungă cu 
uleiuri parfumate, insistând mai mult asupra părţilor sensibile la 
stimulii erotici. Asistam la această scenă pentru că făceam parte 
din echipa ei. În ceea ce mă priveşte, încercam o oarecare 
ruşine. Calmul, naturaleţea Fatmei mă uluiau. 

A început cu spatele, conform lecţiilor primite, freca uşor 
umerii, şalele, fesele, masându-le uşor, pulpele; apoi a trecut la 
partea din faţă: piept, sâni, burtă şi în sfârşit penisul, care s-a 
încordat... l-a atins cu buzele, dar sultanul a reacţionat cu o 


promptitudine neaşteptată şi i-a îndepărtat capul, fără să o 
bruscheze, dar cu fermitate... 

Toate fetele au observat gestul său. Nu voia să-şi risipească 
energia acceptând omagiul Fatmei. Se păstra numai pentru 
Ibrahim... 

Concluzia era limpede... 

După această şedinţă de seducţie ratată şi plecarea 
sultanului, Fatma mi-a mărturisit c-un surâs amar: 

— Nu m-am simţit niciodată atât de umilită... Ibovnicul lui ne 
face o concurenţă devastatoare... 

Tovarăşele din echipă au consolat-o, dar cu o bucurie ascunsă. 
Fatma pierduse şansa de a fi promovată gozde... 

Această încercare nereuşită a derutat-o, în schimb, pe marea 
îngrijitoare. Pentru a salva onoarea haremului, ne-a dat o 
explicaţie care se voia plauzibilă: 

— Domnul şi stăpânul nostru ne-a dat strălucita dovadă a 
mărinimiei, a bunăvoinţei sale. S-a abținut să facă dragoste cu 
femeile din haremul său pentru a nu le zămisli copii care ar 
suferi mai târziu legea fratricidului... 

Justificarea mirosea de departe a linguşeală, dar pentru a 
salva situaţia, a trebuit s-o acceptăm exact aşa cum ni s-a 
servit... 

Să readucă la normal viaţa sexuală a sultanului devenise o 
obsesie pentru fetele din harem, o chestiune de amor propriu, 
cu atât mai mult cu cât virginitatea începuse să le neliniştească. 

Aici, în Turcia, în harem există mai multe femei la dispoziţia 
unui bărbat. 

La noi, în Veneţia, o femeie care se mărita se culca, la scurt 
timp, cu toţi fraţii soţului ei. Este caraghios, dar este purul 
adevăr. 

În haremul imperial de la Yeni-Sarai fetele cu sângele mai cald 
se dedau plăcerilor cântate de Sappho. Dar dacă această soluţie 
este o uşurare pentru cele mai multe, există şi o minoritate 
activă, care caută metode mai eficiente pentru a-şi potoli focul 
erotic care le mistuie. 

Fetele cele mai întreprinzătoare se adunau în consilii. 

— Tinerii noştri eunuci ne-ar putea fi de folos la nevoie. Deşi 
urâţi, graşi, castraţi, se întâmplă să li se mai scoale câteodată. 
Faptul că nu pot elimina sperma este, într-un fel, un avantaj. Să 


rămâi însărcinată în harem cu un alt bărbat decât sultanul ar 
atrage automat pedeapsa capitală. 

Cele mai întreprinzătoare au găsit un procedeu care le-ar fi 
putut aduce satisfacţii de mare intensitate, dar care implica 
pericole foarte mari. 

De necrezut! Fatma, dulcea sârboaică pe care o cunoscusem 
în cala împuţită a galerei pirat, a preluat conducerea nucleului 
dur al generaţiei noastre. Ea a găsit o soluţie capabilă să ofere 
satisfacţiile cele mai complete, dar, sigur, nu scutite de 
primejdii. 

Miza merita însă riscul. 

În timpul iernii, soldaţii din garda palatului ne aduceau lemne 
pentru încălzirea sutelor de dormitoare, camere, apartamente, 
săli de baie, de gimnastică, budoare, locuri de rugăciune, latrine 
şi altele. Ca să traverseze coridoarele - cu lemnele în spate - 
soldaţii purtau fesul bine îndesat pe frunte şi gulere înalte, ca 
apărătorile la cai, care le limitau câmpul vizual. Li se interzicea 
să privească la tinerele fete ale haremului. Se apărau cât puteau 
mai bine de poftele care, odată satisfăcute, i-ar fi putut costa 
viaţa. 

Dacă soldaţii se arătau foarte prudenţi, fetele, deşi obligate 
să-i evite, nu pierdeau ocazia să le iasă ca din întâmplare, în 
drum, să-i urmărească cu privirea aruncându-le surâsuri care să- 
i ademenească. 

Un grup de odalisce şi de gediclișe, cu care împărţeam 
dormitorul comun, au hotărât să acţioneze. Fatma, Atifa, Munia, 
Aişa, Farida, Bahija, Raşida, Samah, Najiba şi cu mine. Aceste 
nume turceşti erau purtate de trei italience, două sârboaice, o 
nemţoaică, o spaniolă, o egipteancă şi două krghize. Nici-o 
turcoaică. 

Le-am avertizat că acţiunea plănuită nu mă entuziasma, dar 
le-am făcut promisiunea că-mi voi ţine gura, indiferent de ce se 
va întâmpla. 

Când soldatul încărcat cu lemne a intrat în dormitor, Fatma a 
închis uşa, în timp ce tinerele fete s-au aruncat asupra lui şi au 
început să-l dezbrace cu o viteză şi o energie care l-au 
imobilizat. Datorită intensității atacului, n-a mai opus nici cea 
mai mică rezistenţă. L-au răsturnat pe podea şi, după ce l-au 
dezbrăcat complet, l-au violat folosind toate rafinamentele 


învăţate la o şcoală care nu avea decât un singur scop: să ofere 
sultanului plăcerile, voluptăţile cele mai intense. 

L-au mângâiat, l-au dezmierdat, i-au muşcat uşor lobul 
urechilor, mameloanele, l-au sărutat pe tot corpul, s-au frecat 
de el cu sânii şi sexul. 

Supus acestui val de mângâieri, de sărutări, soldatul gemea 
dus de valuri de voluptate care se intensificau, slăbeau şi 
reveneau la atac... 

Îi lingeau subsuorile, buricul şi cele mai intime părţi ale 
corpului. 

Fatma l-a încălecat, i-a apucat falusul şi, după ce l-a înfipt în 
vagin, a tresărit pentru că era virgină şi o durere fulgerătoare, 
dar de scurtă durată, a făcut-o să geamă. 

Soldatul era atât de excitat încât a ejaculat de mai multe ori, 
astfel încât toate fetele au reuşit să-l folosească, potolindu-şi pe 
rând setea de dragoste de care erau lipsite... 

Acest spectacol, la care am asistat fără să particip, a durat 
mai puţin de o jumătate de oră. 

Apoi l-au ridicat în picioare, l-au îmbrăcat, i-au înfundat fesul 
pe ochi şi l-au împins năucit spre uşă. 

— Aşteptaţi!, strigă Fatma, care, între timp, îşi refăcuse 
toaleta şi se strecurase fără zgomot pe coridorul care, din 
fericire, era gol. 

Se întoarse repede şi şopti: 

— Daţi-i drumul! Repede! 

Fetele l-au împins afară şi apoi au închis uşa, fără zgomot, în 
urma lui. lzbucniră în hohote de râs. 

Aventura se terminase... 

Viaţa monotonă şi-a reluat cursul în haremul imperial de la 
Yeni-Sarai... 

O ultimă explicaţie. Descrierea în amănunt a acestei scene 
dovedeşte bogăţia de cunoştinţe şi tehnici dobândite pe 
canapelele şcolii noastre de înalte studii erotice. Noi am învăţat 
limbajul cel mai poetic al dragostei, dar şi jargonul cel mai 
vulgar care avea darul să-l excite pe răposatul sultan Selim. 

Gusturile în materie de sex ale padişahului nostru Soliman 
sunt cunoscute. Poate că într-o zi va binevoi să coboare şi 
printre noi. Aşteptând acest moment, rămânem în alertă 
permanentă. 


GOTTFRIED von BERLICHINGEN 

cavaler, cunoscut sub porecla de „Götz cel cu pumnul de fier” 

Meseria mea este războiul. Nu sunt un mercenar care îşi 
închiriază sabia celui care dă mai mult. Mă lupt pentru dreptate. 
Scot spada pentru a apăra interesele clasei mele şi ale poporului 
meu. 

Din nenorocire, de câtva timp, Germania se cufundă în haos. 
Nesătui, marii seniori feudali vor să mai ciupească ceva din 
măruntele proprietăţi ale micii nobilimi, adesea incapabilă să se 
apere. Mânaţi de o trufie bolnavă se opun până şi puterii 
imperiale şi se  încăpăţânează să-i reducă autoritatea 
împăratului la un fel de element decorativ. Inalţi demnitari ai 
Bisericii, care dispun de numeroase venituri, se comportă ca 
autocraţi faţă de micul cler. Rivalităţile sălbatice dezbină marile 
oraşe. O prăpastie de netrecut se cască între bogaţi şi săraci. 
Dar cei mai oropsiţi sunt ţăranii, speculaţi sângeros de nobili şi 
de ecleziaşti, de burghezi, de autorităţi, de mercenari, de 
tâlhari. 

În mijlocul acestei furtuni se ciocnesc forţele antagonice ale 
unei religii măcinate de curente şi contracurente care se 
înfruntă cu încrâncenare. lisus Hristos predica: „lubiţi-vă unii pe 
alţii precum şi eu v-am iubit”. Slujitorii săi îi împing pe 
credincioşi să se omoare între ei. 

În Germania, catolicii şi protestanții, anabaptiştii şi husiţii, 
calviniştii şi zwinglamştii se înfruntă cu o furie oarbă. Cei mai 
slabi pier arşi pe rug, cei mai puternici fac prozeliţi care se 
înmulţesc precum ciupercile după ploaie. 

Pe fundalul acestui decor înroşit de sânge a izbucnit revolta 
ţăranilor. Adânca lor nemulţumire îşi avea rădăcinile înfipte într- 
un trecut îndepărtat, dar nimeni nu s-a interesat de mizeria în 
care trăiau, de nevoile lor, de disperarea lor. 

Trebuie să declar că, prins în angrenajul războiului mocnit 
care opunea mica nobilime principilor şi înalţilor ecleziaşti, nu 
mi-am dat seama de gravitatea mişcărilor ţărăneşti, la început 
răzlețe, dar care urmau să ia în curând o amploare 
surprinzătoare, târându-mă, împotriva voinţei mele, în această 
vâltoare în care eram sortit să joc un rol important. 

Propriile mele probleme îmi ocupau mai tot timpul. Luptasem 
împotriva mercenarilor recrutaţi de burghezii din Nurnberg, am 


participat la asediul târgului Landshut - unde mi-am pierdut 
mâna dreaptă, înlocuită de chirurgi cu un aparat metalic -, m- 
am luptat cu odiosul elector de Mainz, am acceptat alianţa 
ducelui de Wurtemberg, pentru că servea propria noastră cauză, 
şi era să pier de trei ori în ambuscade pregătite de falşi prieteni. 

Am fost mai norocos decât Franz von Sickingen care, după o 
carieră strălucită, a murit apărându-şi castelul asediat de 
armatele reunite ale electorului Palatin, o canalie înrăită, ale 
prinţului de Hesse, o adevărată morişcă politică, şi ale 
episcopului de Trier, unul dintre acei ecleziaşti care preferă să 
slujească mai degrabă sabia decât chivotul. Despre moartea lui 
circulă două variante. Prima, că şi-a dat duhul golit fiind de 
sânge, într-o celulă subterană a turnului castelului său. A doua 
versiune ar fi că a fost executat din ordinul episcopului de Trier, 
care nu-i putea ierta faptul nelegiuit de a fi ridicat armele 
împotriva Sanctităţii Sale. 

Cea mai mare parte a gentilomilor săraci îşi vindeau viaţa 
diavolului. Luptând într-un război fără sfârşit, au o existenţă 
aventuroasă, fără să se bucure de căldura unui cămin. 

In ce mă priveşte, aveam o soţie pe care o adoram, copii pe 
care îi purtam în inima mea şi care asigurau echilibrul moral al 
existenţei mele. 

Copiii mei se ocupau cu pasiune de o haită de câini care se 
ţineau după ei ca nişte umbre. Unul dintre câini, un setter care 
răspundea la numele de Pic, se ataşase de mine şi nu mă 
părăsea nici-o clipă. Când îl luam la vânătoare, îl făceam fericit. 
Când plecam la război şi-l lăsam acasă, era nenorocit, aproape 
că nici nu mai mânca, slăbea, nu voia să se mai joace şi se izola 
de ceilalţi câini. 

Când mă întorceam acasă ieşea din apatie şi alerga spre mine 
scâncind de bucurie, dădea din coadă, îşi freca botul de piciorul 
meu, îmi lingea mâinile şi ţopăia în preajmă. 

Dar aceste perioade de acalmie, de seninătate durau puţin. 
Trompetele care anunțau un nou război îmi tulburau din nou 
liniştea. 

Revolta ţăranilor, care mocnea de multă vreme, a izbucnit în 
Pădurea Neagră, la Teugen, ca urmare a arestării unui 
predicator luteran denunţat de stareţul din Reichenau. Istoviţi, 
exploataţi, trataţi ca vitele de povară, supuşi la corvezi grele, 


vedeau în Luther un cavaler medieval eliberator, braţul dreptăţii 
lui Dumnezeu. După regiunile în care apăreau, rebeliunile se 
numeau: răzmeriţa în papuci, răscoala sărmanului Johann, 
cuțitul şi pacea, liga celui Atotputernic. 

Furia ţăranilor a izbucnit atât de spontan, încât i-a luat pe toţi 
pe nepregătite. Rebelii dărâmau castelele,  distrugeau 
mănăstirile, dădeau foc hambarelor şi morilor, îi vânau şi-i 
ucideau pe indivizii care purtau pinteni. 

Lumea îi credea incapabili să pună mâna pe arme, să lupte. 
Uitaseră că din mijlocul lor fuseseră recrutaţi faimoşii 
landsknechts. Instruiţi de ofiţeri de carieră, îi omorau fulgerător 
pe inamici şi îi tăiau în bucăţi. Acum se luptau fără să fie 
organizaţi şi comandaţi de nobili. Duceau acest război pe cont 
propriu. 

Baronul Wolfgang von Kalemberg, care tăia mâna ţăranilor 
prinşi când vânau pe pământurile lui, a fost hăituit ca un animal 
sălbatic şi omorât de propriii lui şerbi. 

Un prieten al meu, Wilhelm von Hartenstein, a fost ars de viu 
în castelul său incendiat de ţărani. 

Contele Ludwig von Helfenstein, căsătorit cu fiica naturală a 
defunctului împărat Maximilian, a fost strangulat de arendaşii 
săi, care au dansat în jurul cadavrului, de faţă cu soţia lui 
înecată în plâns. Apoi l-au urcat, împreună cu fetiţa lui de doi 
ani, într-o căruţă încărcată cu gunoi şi l-au abandonat la porţile 
oraşului Heilbrunn. 

În târgul din vecinătatea castelului meu răzmeriţa abia se 
pornise, când a venit un curier de la electorul de Saxa, care mă 
convoca de urgenţă, împreună cu soldaţii mei, pentru a-i 
combate pe rebeli. 

Toboşarii, care din ordinul meu anunțau în pieţele publice 
mobilizarea vasalilor, au fost primiţi cu pietre, cu înjurături şi 
huiduieli. 

l-am răspuns în scris electorului că nu-mi rămâne decât să 
angajez mercenari, dar că, pentru această acţiune, am nevoie 
de bani. Am aşteptat în zadar instrucţiunile sale. 

Mă pregăteam să mă alătur lui cu o mână de servitori, dar 
soţia mea m-a implorat să nu comit imprudenţe. Drumurile nu 
erau sigure, iar veştile care soseau din când în când semnalau 


începutul unui sângeros război civil care cuprinsese deja 
Palatinatul, Alsacia, Bavaria, Tirolul, Lorena, Westfalia... 

De frica represaliilor, numeroase oraşe şi-au deschis porţile în 
faţa insurgenților. 

Oraşele mari, care dispuneau de resurse financiare 
importante, au angajat trupe de mercenari pentru a le apăra 
independenţa. 

Mari domenii care aparţineau Bisericii catolice au fost 
împărţite ţăranilor săraci. 

Vasalii mei, deşi se revoltau, păstrau faţă de mine o oarecare 
reţinere, ştiind că nu dispun de mijloace suficiente pentru a 
rezista unui eventual asediu. Ingrijoraţi, aşteptam desfăşurarea 
evenimentelor. Tensiunea nervoasă a soţiei mele se 
transformase în panică. Din fericire, copiii noştri trăiau în lumea 
lor, populată cu jucării şi cu mica lor haită de câini. Numai Pic 
era agitat. Se ţinea mereu după mine, iar ochii lui credincioşi îmi 
urmăreau toate mişcările. 

Soţia mi-a mărturisit că interceptase o scrisoare de la 
electorul de Saxa, care îmi cerea să mă prezint la cartierul său 
general cu sau fără oamenii mei. In orice caz, urma să primesc 
comanda unor mercenari elveţieni care nu se solidarizaseră cu 
rebelii. 

Se temea că plecarea mea o va lăsa singură - împreună cu 
copiii - fără nici-o apărare în faţa răzvrătiţilor. 

Am dojenit-o că se amesteca în afacerile mele. Dar n-am 
insistat, pentru că ireparabilul se produsese. In sinea mea îi 
dădeam dreptate. Dar mă aşteptam la complicaţii, care de altfel 
nu au întârziat să apară. 

O delegaţie de ţărani, ale căror figuri îmi erau cunoscute, s-a 
prezentat la castel având în fruntea lor un necunoscut, îmbrăcat 
în negru, ca un orăşean sau ca un intelectual. Faţa lui exprima o 
voinţă îndârjită. S-a prezentat cu o oarecare trufie. Se numea 
Johann Muller şi făcea parte din comitetul de conducere al 
revoluţionarilor. 

— Ştim că sunteţi un militar de excepţie. Sunt însărcinat să vă 
încredinţez comandamentul forţelor noastre armate. Experienţa 
dumneavoastră militară ne-ar fi de mare folos. Veţi dispune de 
bani pentru angajarea instructorilor de care aveţi nevoie. 


Această propunere m-a năucit. Nu-mi venea să cred. Mi-am 
recăpătat calmul şi i-am răspuns cu oarecare ironie: 

— Nu cred că v-aş putea satisface cererea. Mişcarea 
dumneavoastră este îndreptată împotriva nobililor. 

— Nu! Vă înşelaţi! Este îndreptată împotriva tuturor acelor 
indivizi care, indiferent de rang sau de situaţie, abuzează de 
autoritatea lor şi ne tratează ca pe nişte sclavi. Acum trebuie să 
plătească pentru abuzurile, jafurile, crimele lor. Noi respectăm 
legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai. Plăteşti cu 
viaţă pentru viaţă, cu ochi pentru ochi, cu dinte pentru dinte. 
Legea Talionului. În ce vă priveşte, mă tem că nu aveţi de ales. 
Comitetul consideră că sunteţi singurul şef militar capabil de 
victorie. 

Apoi adăugă cu un zâmbet în doi peri: 

— Pentru soţia şi copiii dumneavoastră nu trebuie să vă faceţi 
griji. Oameni de încredere le vor asigura paza. 

Pricepusem. Îmi luau familia ostatică. Făcu o precizare: 

— Să ştiţi că sunteţi singurul aristocrat din regiune a cărui 
viaţă nu a fost ameninţată. Seniori cu rang înalt şi mult mai 
puternici decât dumneavoastră au fost deposedaţi de bunurile 
lor, obligaţi să renunţe în scris la titlurile lor de nobleţe, au 
devenit ţărani şi şi-au salvat viaţa după ce au implorat în 
genunchi iertarea foştilor arendaşi. Numele lor?... Ex-contele 
Albrecht Hohenlohe şi ex-contele Georg Lowerstein... Două 
exemple dintr-o mie. 

Înainte de a pleca mi-am sărutat soţia şi copiii, care plângeau 
de-mi frângeau inima. 

— Nu vă temeţi, doamnă! Va reveni încoronat cu lauri, în 
fruntea ţăranilor învingători!, a promis Muller, care asista la 
această scenă. 

Presupun că mă supraveghea pentru a mă împiedica să 
evadez. N-am uitat să mângâi câinii. Pic îmi lingea mâinile şi 
scheuna ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să plec. 

Într-o zi tristă, cu nori negri de ploaie, am plecat spre cartierul 
general al ţăranilor. Eram escortat de oamenii lui Muller, 
deoarece pe soldaţii mei îi lăsasem la castel pentru a veghea 
asupra familiei mele. 

O burniţă rece, duşmănoasă, îmi producea o stare generală 
îngrozitoare. După un marş lung, am făcut o haltă pentru a lăsa 


caii să se odihnească puţin. Am găsit un adăpost amărât într-o 
mănăstire pe jumătate distrusă de un incendiu. Călugării o 
părăsiseră. 

De-abia descălecasem, când am văzut un câine - cu părul plin 
de noroi, udat de ploaie - care s-a apropiat de mine dând sfios 
din coadă. Sleit de puteri, abia se mai ţinea pe picioare. Când a 
încercat să-mi lingă mâna, mi-am dat seama că era Pic. 
Alergase ore în şir ca să nu se despartă de mine. Inşelase paza 
de acasă pentru a mă însoţi. 

Pic era un terrier de mărime mijlocie. Când am plecat din nou 
la drum l-am urcat în şa, în faţa mea. O poziţie nu prea comodă 
pentru el, dar dacă ar fi continuat să fugă după noi, ar fi murit. 

Pentru oamenii simpli din escorta mea, un câine cocoţat pe un 
cal reprezenta un spectacol straniu, caraghios. Mă priveau cu o 
ironie abia ascunsă. 

În mod firesc, funcţia îmi dădea dreptul să-mi transport 
bagajele într-o căruţă. Pic va deveni pasagerul ei permanent, în 
mijlocul acestor răzvrătiți, care acceptau comanda mea ca pe o 
necesitate vitală, ca pe un rău necesar, şi care în sinea lor mă 
dispreţuiau, aveam un singur prieten sincer, un sprijin moral şi - 
de ce nu - o legătură spirituală cu ai mei, care aşteptau 
îngrijoraţi veşti din partea mea. 

Înainte de a-l întâlni pe Thomas Minzer, şeful charismatic al 
rebelilor, mi-am putut face o idee despre lipsa lor de organizare 
şi despre armamentul aproape primitiv de care dispuneau, 
împărţiţi în bande, mai mult sau mai puţin numeroase, după 
prestigiul dobândit de şeful lor, obţinuseră câteva succese 
datorită elementului surpriză produs de o serie de atacuri 
neaşteptate asupra unor obiective prost sau insuficient apărate. 

Am început prin a face ordine în acest haos. Marile unităţi vor 
fi formate din companii de câte cinci sute de oameni fiecare. La 
rândul lor, companiile vor fi împărţite în plutoane de câte 
cincisprezece indivizi. O ordine de luptă bazată pe modelul 
regimentelor de /andsknechts, mercenarii elveţieni, alături de 
care luptaseră un număr însemnat dintre ţăranii noştri. Toţi şefii 
de unităţi vor fi aleşi în funcţie de calităţile lor militare şi de 
capacitatea de a comanda. Printre ei se aflau şi câţiva boiernaşi 
sărăciţi. 


Dacă mânia, fanatismul, voinţa de a învinge cu orice preţ 
stimulau puterea lor de luptă, armamentul era aproape primitiv. 
Suliţe, săbii, pumnale, furci de război, arcuri, lănci, câteva 
arbalete, câteva pistolete găsite în castelele jefuite. Artileria era 
aproape inexistentă. Nu aveau nici unităţi călare. Infanteria 
rebelilor n-ar putea rezista niciodată unei şarje a infanteriei 
grele inamice. 

L-am cunoscut în fine pe Thomas Munzer, un iluminat convins 
de victoria finală a cauzei sale, care se identifica intim cu cea a 
săracilor. Era înconjurat de fanatici, care manifestau un 
integrism religios intransigent, şi de laici însufleţiţi de un 
radicalism politic neînduplecat. Purtaţi de visuri, erau incapabili 
să vadă realitatea plină de ameninţări îngrozitoare care se 
întrezăreau la orizont. Entuziasmaţi de succesele obţinute la 
începutul campaniei lor, nu puteau înţelege că un război de 
uzură le-ar fi fost fatal. 

Neutralitatea mea, eliberată de prejudecăţi, îmi permitea să 
întrevăd pericolul. 

Luther, călăuza lor religioasă, inspirase indirect revolta 
ţăranilor. Această răscoală sângeroasă, de proporţii 
neaşteptate, l-a pus în faţa unei mari dileme. Să-i sprijine pe 
ţăranii care îl urmaseră cu o credinţă neclintită, sau să 
îmbrăţişeze cauza principilor care până la urmă vor obţine 
victoria?... Odată efectul surpriză trecut, forţele armate ale celor 
puternici, mai bine înarmate, susţinute de mercenarii elveţieni 
atraşi de clinchetul monezilor de aur, vor înclina balanţa de 
partea autorităţilor feudale. 

În mintea lui Luther rămăsese gravat exemplul lui Jan Hus, 
care pierise pe rug după ce luptase pentru cauza celor mărunți. 
Uitase că lisus Hristos s-a jertfit pentru salvarea sărmanilor. 

A trecut, aşadar, cu arme şi bagaje în tabăra celor puternici, 
după principiul eu îţi dau ţie, tu îmi dai mie. Le-a acordat 
sprijinul său moral şi religios, impunându-le în schimb 
germanilor noua lui religie. 

A început prin lansarea manifestului Contra bandelor de 
ucigaşi şi jefuitori țărani urmat de Scrisoare despre cărticica de 
luptă împotriva ţăranilor. Aceştia trebuia ucişi asemenea câinilor 
turbaţi, pentru că s-au revoltat împotriva autorităţilor legitime şi 
au distrus bunuri care nu le aparţineau. Prin ticăloşiile, prin 


mişeliile lor s-au coborât la nivelul celor mai înrăiţi tâlhari. Au 
comis nenumărate crime şi nelegiuiri în numele Evangheliei. 
Puterea laică, instrument al mâniei divine, nu trebuie să fie 
îngăduitoare. Neînduplecată, severă, dură, ea va deschide 
pentru aceste canalii porţile iadului şi ale morţii veşnice. 

Declaraţiile tunătoare ale lui Luther au zdruncinat Germania 
din temelii. Nobilimea jubila. Dreptul de a se răzbuna pe 
nemernicii rebeli le era consfințit prin voinţa şi porunca lui 
Dumnezeu. 

Pentru ţărani, aceste ameninţări fulgerătoare au căzut 
asemenea unei condangări la moarte. O parte din ei au fost 
cuprinşi de disperare. Dar toţi aveau sentimentul că au fost 
trădaţi. O lovitură de pumnal dată în spate. 

Cei mai violenţi au fost cuprinşi de un val de furie. Dumnezeu 
pedepsea lupta pentru libertate, pentru o viaţă mai bună. De un 
asemenea Dumnezeu nu aveau nevoie. Mobilizaţi, au înmulţit 
atacurile împotriva castelelor, a marilor oraşe, a burghezilor 
trufaşi şi neruşinaţi. 

Munzer tuna şi fulgera împotriva samavolniciei lui Luther, în 
trecut fusese unul dintre partizanii lui cei mai zeloşi. Luptase 
alături de el. Acum a trecut în rândul inamicilor săi cei mai 
înverşunaţi. Discipolii săi fanatici adoptau aceeaşi conduită. 
Pentru ei profesorul de la Wittenberg se vânduse diavolului. 

În tabăra nobililor sunase goarna de luptă... 

Printre umaniştii din lumea întreagă hotărârea lui Luther a 
stârnit numeroase comentarii, mai mult sau mai puţin 
favorabile. Savantul Erasmus din Rotterdam, care se gândise şi 
el la o reformă a Bisericii catolice, dar cu acordul înalţilor 
demnitari, îi aducea aspre critici. 

— Culegeţi ce aţi semănat: violenţă şi moarte. Când aţi 
afirmat că fiecare credincios este în stare să citească, să 
interpreteze şi să înţeleagă Biblia, ţăranii sufocaţi de servituţi au 
crezut în cuvântul dumneavoastră ca în litera Evangheliei. Şi 
Evanghelia neagă sclavia şi  propovăduieşte libertatea, 
egalitatea între oameni. 

Alţi  umanişti îi reproşau  oportunismul, contradicţiile, 
argumentele false. 

Luther răspundea netulburat: 


— Am afirmat că omul se naşte liber, dar societatea îi impune 
responsabilităţi stricte, respectul autorităţilor, al ierarhiei, al 
principilor, care sunt aleşii lui Dumnezeu... 

Foarte tânărul Philippe Melanchton, care la vârsta de 
şaptesprezece ani avea să devină profesor de limbă greacă la 
Universitatea din Wittenberg, unul dintre cei mai străluciți 
discipoli ai lui Luther, aproba fără rezerve tezele profesorului 
său. 

— Ţăranii sunt nişte criminali care merită cele mai aspre 
pedepse, deopotrivă cu hoţii şi cu asasinii, judecătorii trebuie să 
se arate indulgenţi numai cu orfanii care vor rămâne singuri 
după ce părinţii lor vor fi executaţi. In tratatul Despre puterea 
laică afirma categoric: unica libertate pe care un creştin o poate 
pretinde este să intre în legătură cu Dumnezeu fără mijlocirea 
preoţilor. Îi sunt de-ajuns citirea Bibliei şi meditaţia divină. 
Autoritatea, chiar abuzivă, trebuie să fie respectată riguros. 
Dacă principele este un călău, el este călăul lui Dumnezeu. 

Asemenea lui Sickingen sau Hutten şi a sute de gentilomi 
nevoiaşi, am adoptat religia reformată pentru că l-am admirat 
pe Luther şi m-am simţit apropiat de doctrina lui. In schimb, 
pentru noua lui orientare nu simt decât repulsie. 

Nu adoptasem din toată inima cauza ţăranilor. Dar în mijlocul 
lor am învăţat să-i cunosc şi să-i înţeleg. In pragul lumii care se 
schimba, condiţia umilitoare a iobagilor trebuia să dispară. 

Pentru moment eram înhămat la căruţa lor şi viitorul se 
anunţa întunecat, foarte întunecat. Principii organizau o armată 
puternică. Episcopul de Wurzburg şi arhiepiscopul de Mainz 
lepădaseră cârja episcopali pentru armură şi sabie. Ducii de 
Bavaria, de Lorena, de Wurtemberg, de Hessa uitaseră 
vremelnic neînțelegerile dintre ei şi se uniseră împotriva 
duşmanului comun. O armată imperială comandată de Georg 
von Waldburg le-a venit în ajutor. 

La Memblingen am suferit prima noastră înfrângere. Cavaleria 
grea a inamicului a pus pe fugă infanteria noastră, deşi era bine 
echipată cu muschete. Oraşul Salzburg, ocupat de oamenii 
noştri, a rezistat trei săptămâni în faţa mercenarilor lui 
Frundsberg, înainte de a capitula. Oraşul Weinberg, care fusese 
scena torturilor suferite de contele de Helfenstein, a fost distrus 
de ghiulele şi populaţia decimată. Din Tirol şi din Franconia, din 


Lorena şi din Wurtemberg veştile rele nu mai conteneau. 
Disciplina n-a fost niciodată o calitate a trupelor ţărăneşti. 
Unităţile care luptau separat, după ce au suferit înfrângeri grele 
şi numeroase pierderi de oameni, au început să se împrăştie. 
Braconierii care vânau nestingheriţi în pădurile senioriale 
deveniseră la rândul lor vânat pentru forţele de represiune. 

Numai armata care se afla sub comanda mea îşi păstrase 
efectivul aproape neatins. 

Frundsberg făcuse joncţiunea cu trupele Electorului Palatin şi 
ale electorului Triers şi se îndreptau spre Wurzburg, ultimul 
mare oraş rămas sub controlul nostru. Din nenorocire, fortăreaţa 
lui era încă în mâinile trupelor rămase credincioase puterii 
prinților, comandate de Sebastian von Rattenhau pe care Îl 
cunoscusem pe când ne aflam de aceeaşi parte a baricadei. 
Acum eram inamici. Garnizoana lui, deşi compusă dintr-un 
număr mic de oameni, rezistase eroic asalturilor noastre. 
Trebuia să o obligăm să se predea înainte de sosirea lui 
Frundsberg. Altfel, riscam să fim prinşi între două focuri. Înainte 
de căderea nopţii am început atacul. 

L-am sfătuit pe Munzer să iniţiem convorbiri de pace. 

Cu un fanatism vecin cu nebunia a ripostat violent: 

— Nici nu poate fi vorba! Vom învinge sau vom muri sub 
zidurile acestui oraş! Am început războiul pentru a desfiinţa 
privilegiile nobililor şi ecleziaştilor care îi împovărează atât de 
greu pe ţărani. Să suprimăm impozitele, să ştergem ultimele 
urme ale feudalităţii, să impunem participarea propriilor noştri 
judecători la tribunalele statului, să lichidăm clasele sociale, 
indiferent de forma lor. Să rămână numai puterea imperială care 
este recunoscută de Biblie... Şi să renunţăm la toate aceste 
sublime revendicări? Să renunţăm la lupta pentru drepturile 
țăranilor?... Să le trădăm încrederea aşa cum a făcut-o Luther?... 
Să pieri pentru o cauză sfântă este o datorie şi o bucurie care 
vor supravieţui dincolo de moarte! 

Mărturisesc fără ocol că refuzam să-mi sacrific viaţa pentru o 
cauză care nu era a mea. Imi voi îndeplini datoria până la capăt. 
Dar să caut moartea asemenea lui Munzer şi a fanaticilor care ÎI 
înconjurau, să mă sacrific?... Asta nu!... Trebuie să trăiesc 
pentru a-mi proteja familia şi pe acest biet animal care se ţine 
după mine şi mă priveşte cu ochii lui blânzi şi credincioşi! Pentru 


unii oameni ar părea nepotrivit să pui câinele pe acelaşi plan cu 
copiii... pentru mine este cât se poate de firesc... 

Fortăreaţa rezistă numeroaselor atacuri, soldate pentru noi cu 
serioase pierderi de vieţi omeneşti. Lipsa unei artilerii pe 
măsura eforturilor noastre ne împiedica să devenim stăpânii 
fortăreței. Zorile ne-au surprins fără să fi încheiat această 
operaţiune vitală pentru noi. 

Am abandonat Wurzburg. Munzer refuzase în continuare orice 
compromis... 

— Vom învinge, pentru că Dumnezeu este de partea noastră!, 
striga el. 

Am dat prima bătălie la KSnigshofen. Pentru noi, disproporţia 
de forţe a fost dezastruoasă. În mod excepţional între principi se 
crease o unitate de monolit. Performanţă datorată urii împotriva 
ţăranilor, care îndrăzniseră să se răscoale împotriva drepturilor 
lor, de esenţă divină. 

Oamenii noştri au înfruntat focul inamic cu un curaj 
impresionant, în ciuda pierderilor grele am evitat o încercuire şi 
ne-am retras în ordine. 

Dar acest răgaz a fost de scurtă durată. Unităţile lor de 
cavalerie ne-au ajuns din urmă la Engelstadt. Ne-au atacat 
coloanele, care au fost nevoite să se oprească pentru a le opune 
rezistenţă. Tocmai acum a sosit şi infanteria principilor. 
Insufleţiţi de energia disperării, oamenii noştri au opus o 
rezistenţă nebunească. Inamicul, care nu se aştepta la un 
asemenea obstacol, îşi slăbise presiunea şi ai fi zis că soarta 
bătăliei se întorcea în favoarea noastră. 

Munzer ridica braţele spre cer ca iluminat: 

— Dumnezeu este cu noi!, striga el. Sabia lui de foc îi va ucide 
pe aceşti păcătoşi mizerabili! 

Barajul uman îmi dădea şi mie speranţe. Dar iluziile s-au risipit 
repede, când am aflat că o nouă armată inamică ne atacă 
spatele. Ea se desfăşura în evantai şi penetra apărarea slabă a 
trupelor noastre, luate pe neaşteptate. Lupta s-a transformat în 
masacru. 

Ţăranii rămaşi în viaţă, demoralizaţi, epuizați au depus 
armele. Prizonierii au suferit pedepse îngrozitoare. Episcopul de 
Wurzburg asista personal la execuţii. Vânat cândva de rebelii 
din dioceza sa, înaltul demnitar al Bisericii îşi lua acum revanşa. 


Numeroşi captivi au fost spânzurați de ramurile copacilor. Lui 
Munzer şi tuturor conducătorilor rebeli li s-a tăiat capul. 

Eu am fost arestat de mercenarii lui Frundsberg. Înainte de a fi 
prins, l-am zărit pe Pic muşcând pulpa piciorului unui soldat care 
mă îmbrâncea cu brutalitate. Furios, acesta l-a lovit cu patul 
puştii. Cu botul însângerat, câinele s-a prăbuşit şi a rămas 
nemişcat. Acest spectacol mi-a sporit ciuda. 

Un tribunal militar m-a condangat la închisoare pe viaţă, îmi 
datoram viaţa câtorva martori care au declarat că am fost forţat 
să preiau comanda ţăranilor. 

După doi ani de închisoare în Augsburg, am fost grațiat din 
ordinul împăratului Carlos al V-lea, care m-a luat în serviciul său. 
Când am ieşit din închisoare, am zărit lângă poarta cea mare un 
câine flămând care îşi pierduse aproape tot părul. Când m-a 
văzut, s-a târât gemând la picioarele mele. Era Pic, care mă 
aşteptase doi ani la intrarea temniţei. Schelălăia de bucurie şi 
de suferinţă. Santinela care era de gardă m-a privit uimită: 

— Dumneavoastră sunteţi stăpânul lui?... Locuitorii din 
vecinătate i-au admirat credinţa şi i-au adus apă şi hrană, 
întotdeauna trist, abătut, abia se atingea de mâncare. Privea tot 
timpul spre poarta închisorii. Zi şi noapte. Ne obişnuisem cu el. 
Ne va lipsi. 

Incercam o emoție de nedescris. Acest căţel era îngerul meu 
păzitor. Intr-o zi îmi voi scrie memoriile. El îmi va inspira cele 
mai frumoase pagini. Pagini dedicate celui mai bun prieten. 
Poate unicul meu prieten. O prietenie pe care oamenii, mânaţi 
numai de interese, nu vor fi niciodată capabili să ţi-o ofere... 

CHARLES - DUCE DE BOURBON, d'AUVERGNE şi de 
CHÂTELLERAULT 

conte de Clermont-Beauvaisis, de Forez-Montpensier, de la 
Marche, de Gien şi de Clermont-Auvergne, delfin d'Auvergne, 
viconte de Carlat şi de Murat, senior de Beaujolais, de 
Combrailles de Mercoeur, de Annonay, de Roche-Reinier şi de 
Bourbon-Lancy şi prinţ suveran de Bombes 

Dragostea nebună a unei bătrâne vrăjitoare pentru un tânăr 
de vârsta fiului ei avea să aducă Franţa aproape de marginea 
prăpastiei. 

O plasă de intrigi scabroase se ţesea ca o pânză de păianjen 
peste conflictul care mocnea între Casa d'Angoulême, ce pusese 


gheara pe tronul Franţei, şi Casa de Bourbon, care aspira la o 
poziţie dominantă, ţinând seama de originea sa regală. 

Printre actorii acestei sinistre tragedii se remarca Louise de 
Savoia, ce fusese măritată cu un moşneag aproape impotent, pe 
care, de altfel, nici nu-l iubea, împrejurare care arunca o umbră 
asupra legitimităţii fiului ei François, urcat mai târziu pe tronul 
Franţei sub numele de François |. Un amant discret, Duprat, 
promovat ulterior cancelar, ar putea spune câte ceva. 

Ajunsă la o vârstă înaintată, Louise voia să-şi răzbune 
tinereţea pierdută, dezvirginând adolescenţii de la Curte. Părinţii 
nu protestau. 

Devenise un obicei ca o femeie de încredere, de o anumită 
vârstă, să-i ajute pe adolescenţi să se descurce, încercând prima 
lor experienţă sexuală. Relaţiile de acest gen cu o doamnă aşa 
de sus-pusă puteau aduce avantaje. 

In ceea ce mă priveşte, acest obicei mă dezgusta. Nu concep 
să fac dragoste cu o femeie bătrână. 

Când am întâlnit-o prima oară pe Louise de Savoia aveam 
treisprezece ani. M-a privit îndelung, cu un zâmbet ademenitor, 
apoi mi-a spus câteva cuvinte care mi-au sunat ciudat: 

— Într-o zi tu vei fi micul meu soţ adorat! 

— M-aş mira! 

Răspunsul meu a surprins-o neplăcut, pentru că şi-a încreţit 
fruntea. 

— Nu-ţi lipseşte tupeul! 

Louise avea prostul obicei de a-i tutui pe toţi cei admişi în 
cercul intimilor ei. lar eu refuzam să fiu inclus în acest cerc. 

Complicaţii ulterioare au făcut ca acest incident, aparent 
neînsemnat, să capete proporţii de tragedie antică. Expun 
versiunea mea pentru a lămuri evenimentele care au urmat şi 
care, interpretate de persoane de rea-credinţă, îmi atribuiau 
toate păcatele din lume. 

Louise şi fiul ei întreţineau în jurul lor o armată de curteni 
linguşitori care se grăbeau să le înalțe osanale şi, în acelaşi 
timp, să mă blameze, pentru a obţine avantaje şi privilegii în 
detrimentul meu. Parlamentul, care avea şi rolul de Curte de 
Justiţie şi care voia să-şi păstreze independenţa faţă de o 
regalitate prea acaparatoare, refuză să se pronunţe împotriva 
mea. 


Dar ceea ce la început nu a fost decât un capriciu erotic al 
Louisei de Savoia pentru mine a devenit o afacere de stat când 
Anne de Franţa a hotărât să-mi acorde mâna fiicei sale, 
Susanne, care mi-a adus ca zestre bunuri importante ale Casei 
de Valois, ce îi reveneau personal, printre care şi cele ale 
Bourbonilor, moştenite de soţul său, Pierre de Beaujeu-Bourbon, 
care era şi unchiul meu. Pe vremea aceea nu aveam decât titlul 
de conte de Montpensier, care îmi revenise după moartea 
suspectă a tatălui meu, Gilbert de Bourbon, conte de 
Montpensier, şi a fratelui meu mai vârstnic, Louis. Aveam pe 
atunci unsprezece ani. 

Anne, mătuşa mea, mă proteja pentru că eram ultimul 
Bourbon băiat încă în viaţă. Generoasă, altruistă, miloasă, 
strălucitor de inteligentă, îşi demonstrase înaltele calităţi 
politice şi diplomatice când regele, Louis al XI-lea, muribund, i-a 
încredinţat demnitatea de regentă pe timpul minoratului fratelui 
său mai mic, Charles al VIII-lea. 

Dacă legea salică n-ar fi interzis femeilor să poarte sceptrul 
regal, Anne ar fi putut deveni o foarte capabilă suverană a 
Franţei. 

Soţul ei, Pierre de Beaujeu-Bourbon, profitase de autoritatea şi 
de atitudinea binevoitoare ale socrului său, Louis al XI-lea, 
pentru a-şi însuşi abuziv cea mai mare parte a averii 
Bourbonilor, fără să-i pese că-l prejudicia pe tatăl meu, care 
cerea să i se respecte drepturile. La semnarea contractului de 
căsătorie cu Anne de Franţa, regele introdusese, la sugestia lui, 
o clauză conform căreia „în cazul în care numitul Pierre de 
Beaujeu - Bourbon ar muri fără moştenitori de sex masculin, 
carne din carnea sa, toate bunurile lui vor reveni Coroanei”. 
Această clauză va avea mai târziu consecinţe fatale pentru mine 
şi pentru ai mei. 

„Carnea sa” n-a produs decât o fată, pe Susanne. Cuminte, 
politicoasă, timidă, nu strălucea prin frumuseţe. Şchiopăta uşor, 
ceea ce îi dădea un mers şovăitor. Dar zestrea ei fabuloasă 
compensa aceste mici imperfecţiuni. 

Pierre îi alesese ca logodnic pe tânărul duce d'Alençon, 
reprezentant al unei familii nobile de viţă veche. Căsătoria nu 
putea fi consumată pentru că Susanne nu avea decât zece ani, 
iar viitorul soţ unsprezece. În cazul în care această uniune nu se 


va realiza, logodnica va primi o despăgubire de 100 000 de 
livre. Anne nu era entuziasmată de acest proiect matrimonial, 
care va genera procese fără sfârşit intentate de Bourbonii din 
ramura Montpensier. 

Nimeni nu poate să se sustragă legilor dure ale destinului. 
Ajuns în culmea puterii, Pierre se afla la castelul Moulins când 
migrenele de care suferea de câtva timp s-au agravat. Dureri 
cumplite îi provocau gemete şi-l împiedicau să doarmă. Medicii 
şi chirurgii aduşi la patul său au înţeles că nu mai are mult de 
trăit. 

Simţindu-şi sfârşitul aproape, Pierre a hotărât să-l cheme de 
urgenţă pe ducele d'Alençon pentru celebrarea căsătoriei cu 
Susanne. Dar şi-a dat sufletul înaintea sosirii ginerelui ales. 

La autopsie nu s-a constatat niciun organ bolnav. Unul dintre 
chirurgi a avut curiozitatea să-i deschidă craniul pentru a afla 
cauza durerilor de cap. A găsit o tumoare care semăna cu o 
ciupercă asemănătoare celor care cresc pe trunchiurile de 
copaci, mai ales la baza lor. 

Ducele d'Alençon şi suita lui au asistat la funeraliile 
cvasiregale. Odată ceremoniile funebre terminate, au avut 
surpriza să afle că proiectul matrimonial al defunctului Pierre 
era abandonat. Susţinut de consilierii săi, a protestat cu vigoare, 
invocând autoritatea regelui care îl aprobase. 

Argumentele lui nu contau faţă de intransigenţa Annei de 
Franţa, care voia să realizeze uniunea dintre Bourboni şi ramura 
cadetă Montpensier. Acordându-mi mâna Susannei, această 
dorinţă se împlinea. Clauza, care prevedea că în absenţa unui 
moştenitor de sex masculin al lui Pierre bunurile Bourbonilor 
reveneau Coroanei, putea fi anulată prin renunţarea regelui la 
acest drept. 

Anne, care era şi naşa mea, m-a crescut şi m-a educat, pentru 
că mama, Claire de Gonzaga, era prea ocupată cu aventurile ei 
amoroase şi nu-i mai rămânea timp să se ocupe şi de mine. 

Împlinisem cincisprezece ani, când logodna mea cu Susanne 
de Bourbon a fost sărbătorită în cadrul somptuos al palatului 
Bourbon din Paris. În prezenţa înaltei nobilimi venite în grabă să 
asiste la eveniment. Căsătoria va fi celebrată după obţinerea 
unei dispense papale, fiindcă Anne era naşa mea. 


Cu o generozitate puţin obişnuită, ea va ceda toate 
posesiunile sale viitorului soţ. Dacă Susanne ar fi murit fără să 
aibă urmaşi, bunurile Bourbonilor - în totalitate - mi-ar fi revenit 
de drept. Ceremonia căsătoriei a avut loc o lună mai târziu. Au 
asistat toţi seniorii care depindeau de Casa de Bourbon precum 
şi numeroşi prinți şi înalţi prelați italieni înrudiţi cu Casa de 
Gonzaga. 

Aveam o profundă afecţiune pentru Susanne. Nu era 
frumoasă, dar graţia, drăgălăşenia, generozitatea şi bunătatea 
ei erau emoţionante. Vulnerabilitatea ei mă îndemna să o 
protejez. 

N-am fost niciodată sclavul sexului. Preferam tovărăşia 
tinerilor de vârsta mea, a militarilor care exprimau curajul, 
bărbăţia, care nu cunoşteau frica şi care înfruntau pericolul ca şi 
când ar fi fost vorba de un joc. 

Strămoşii mei au fost cavaleri neînfricaţi, clocotitori, 
războinici, care au exercitat generaţii la rând demnitatea de 
conetabili ai Franţei. Am învăţat încă de la vârsta cea mai 
fragedă meseria armelor cu monsieur de Condé, preceptorul 
meu, cu Saint-Vallier, cu fraţii Escars, cu Hector d'Angeray, cu 
Jacques de Beaumont şi cu Pomp&rant, credinciosul şi viteazul 
vitejilor, care nu m-a părăsit niciodată. 

Când am împlinit şaptesprezece ani, regele Louis mi-a 
încredinţat prima misiune de comandă. Trupele erau plătite din 
propriile mele venituri, pentru că, în calitate de prim senior după 
suveranul Franţei, aveam drepturi, dar şi obligaţii. Alături de La 
Palice, de La Tremoille, de Bayard, de Allègre, am participat la 
campania de pacificare a Genovei, care se revoltase împotriva 
autorităţii guvernatorului Ravastin. 

Cine şi-ar fi putut imagina atunci că, după vreo douăzeci de 
ani, La Palice, La Tremoille şi chiar Bayard vor cădea pe câmpul 
de luptă înfruntându-mă din ordinul lui François |, care nu era 
decât o marionetă mânuită de maică-sa, o sinistră bătrână, care 
mă ura de moarte pentru că nu voiam să mă însor cu ea. 

La nouăsprezece ani am participat la expediţia militară 
împotriva Veneţiei. La Agnandel, un atac al trupelor mele călare 
contra flancului infanteriei inamice a fost un factor determinant 
al victoriei. 


Înainte de începerea bătăliei, regele mi-a spus să intervin cu 
cavaleria mea în momentul şi în sectorul alese de mine: 

— Vă acord întreaga iniţiativă! Se spune că faceţi minuni. Să 
nu mă dezamăgiţi!... 

Când 40 000 de venețieni, încrezători în superioritatea lor 
numerică, înaintau impetuos împotriva forţelor comandate de 
Gaston de Foix şi de Dunois, am atacat prin surprindere flancul 
lor descoperit. Intraţi în derută, au suferit un masacru. Am luat 
mii de prizonieri şi le-am capturat toată artileria. 

Dunois şi Gaston de Foix au primit recompense bogate. Eu am 
fost uitat. Tinereţea mă făcea antipatic moşnegilor. 

După câteva zile, regele şi-a adus aminte de mine. M-a 
felicitat din vârful buzelor. Influențat de curtenii zeloşi, începuse 
să mă privească chiorâş. Ei calificau drept orgoliu atitudinea 
mea rezervată, politeţea mea rece, refuzul de a mă lăsa 
antrenat în chefurile de pomină. 

M-am întristat când mi-a ajuns la urechi părerea regelui cu 
privire la persoana mea: 

— Să nu ne încredem în acest băiat mare şi cuminte. Nimic nu 
e mai periculos decât apa liniştită. 

Între timp, în Italia primele succese au fost urmate de 
înfrângeri dureroase. Gaston de Foix şi-a pierdut viaţa în cursul 
unei retrageri care a degenerat în debandadă. La Palice a luat 
comanda armatei, dar n-a putut împiedica deruta. Aceste 
eşecuri repetate au avut ca rezultat pierderea ducatului Milano. 
Toate sacrificiile franceze din această campanie s-au risipit ca 
fumul. 

Exasperat de aceste insuccese, regele şi-a amintit de mine. 
Mi-a încredinţat guvernarea Burgundiei stăpânite de anarhie. 
Bande de mercenari elveţieni năvăliseră asupra ei ca un nor de 
lăcuste. Jefuiau, ucideau, distrugeau dintr-un fel de voluptate 
nimicitoare.  Tâlharii profitau de acest chilipir, îngroşând 
hoardele care treceau ţara prin foc şi sabie. 

La Tremoille a fost extrem de decepţionat când a fost pus sub 
comanda unui tinerel. Strategia lui era nepotrivită. Voia să-şi 
desfăşoare armata pentru o confruntare cu un inamic care 
dispunea şi el de o mare armată. Dar nu era cea mai bună 
alegere. 


Eu am ales o tactică adaptată situaţiei din teren, organizând 
mici detaşamente foarte rapide care să aplice lovituri simultane 
bandelor de jefuitori; aceştia au fost decimaţi înainte de a se 
preda. O parte neînsemnată a tâlharilor a reuşit să fugă şi să 
treacă frontiera deposedaţi de prada lor. 

In acelaşi timp am ordonat construirea de noi fortificaţii şi 
repararea celor distruse, pentru a asigura apărarea oraşelor 
amenințate de permanenta stare de război. În cele din urmă am 
reuşit să restabilesc ordinea şi autoritatea regală atât de 
batjocorite în această provincie. 

Moartea bătrânului Louis al XII-lea, în plină euforie amoroasă 
provocată de adolescenta Mary a Angliei, şi încoronarea lui 
Francois |, urma să deschidă marea criză. Totuşi, începutul 
domniei lui a fost marcat de manifestări de prietenie şi de 
încredere pe care mi le arăta în faţa întregii Curți. 

In schimb, eram scârbit de cochetăriile ridicole ale mamei 
sale, care îşi rotea ochii ca o bătrână mârţoagă în călduri. Eram 
jenat de privirile ironice ale celor care asistau întâmplător la 
aceste scene groteşti. Curtenii nu-şi dădeau seama că sub acest 
aspect ridicol se ascundea o femeie fără scrupule, cu o voinţă 
de fier, care voia să se îmbogăţească prin orice mijloace, mai 
ales în detrimentul meu. 

Pentru a-mi dovedi înalta sa consideraţie pentru calităţile 
mele de conducător de armată dovedite pe câmpul de luptă, 
François mi-a încredinţat funcţia de conetabil al Franţei, cea mai 
importantă demnitate a Coroanei, şi asta în ciuda vârstei mele 
tinere. 

Fără îndoială, onoarea era mare. Dar gurile rele au răspândit 
zvonul că această înaltă sarcină îmi fusese încredinţată graţie 
insistențelor  reginei-mamă care voia să-mi răsplătească 
bărbăţia şi performanţele amoroase în alcovul regal. 

Cum să răspunzi acestor clevetiri răuvoitoare? 

Nu sunt un puritan, dar n-am dezvăluit niciodată nici cele mai 
neînsemnate indicii asupra aventurilor mele sentimentale. Un 
secret absolut învăluia viaţa mea privată. 

Funcţia de conetabil, apoi cea de guvernator în Languedoc şi 
de mare camerier al Franţei îmi asigurau un venit de 75 000 de 
livre, care era neglijabil în comparaţie cu veniturile provenite de 
pe pământurile mele şi din birurile ducatului de Burgundia. 


Trebuie să precizez că Semblacay, trezorierul Franţei, nu numai 
că nu mi-a achitat niciodată sumele datorate, dar m-a şi obligat 
să plătesc din buzunarul meu trupele pe care le recrutam de pe 
domeniile mele pentru a asigura apărarea regatului. 

Relaţiile mele cu familia regală, cordiale la început, s-au răcit 
treptat. Între mine şi rege nu existau niciun fel de afinități. Era 
superficial, nu iubea decât femeile, vânătoarea, jocurile de 
noroc şi serbările bogate; revărsa asupra favoriţilor, în cea mai 
mare parte fraţi ai amantelor sale, cele mai înalte funcţii de stat 
precum şi privilegii numeroase. Incapabili, aceştia sufereau 
înfrângeri militare şi eşecuri politice repetate. 

Construcţia castelelor de pe Loara, sumele imense cheltuite 
pentru cumpărarea voturilor marilor electori germani, luxul 
nebun etalat la Champ du Drap d'Or, cadourile şi donațiile 
considerabile făcute amantelor sale, precum şi propriile 
cheltuieli nesăbuite au golit trezoreria statului. 

In realitate, stăpâna regatului era Louise, mama regelui. 
Lacomă de bani, îl obliga pe marele trezorier al Franţei să-i 
trimită cantităţi imense de aur pentru a-şi umple propriile lăzi, 
chiar dacă era vorba de fonduri destinate plăţii lefuri lor trupelor 
franceze şi mercenarilor care asigurau apărarea ducatului 
Milano şi a posesiunilor franceze în ltalia. Catastrofa militară 
care a urmat şi consecinţele dezastruoase pentru regat au 
declanşat un scandal care, până la urmă, l-a costat viaţa pe 
Semblacay. Totuşi, el nu făcuse altceva decât să execute 
ordinele reginei-mamă. Chitanţele semnate de ea au dovedit 
buna credinţă a trezorierului. Dar logica regală avea ultimul 
cuvânt. 

Pentru a-şi consolida poziţia şi a se face indispensabilă, Louise 
îşi linguşea şi îşi tămâia fiul numindu-l „Cezarul meu” şi 
hrănindu-i iluzia de a fi mare geniu militar şi politic, un irezistibil 
Adonis, un luminat amator de artă, un vânător neobosit şi un 
sportiv încercat. Îl îndemna spre ocupaţii frivole, rezervându-şi 
pentru ea afacerile de stat, lăsând impresia că îi face totuşi o 
concesie. 

lnălţat de cuvintele mamei sale pe culmi olimpiene, se 
considera un semizeu care îşi poate permite îndeplinirea celor 
mai fabuloase capricii. 


Sora lui, Margueritte d'Angoulême, era singura persoană 
raţională din familie. Frumoasă, modestă, dotată cu un 
extraordinar talent literar, cucerise admiraţia întregului popor. 

După ce a ratat căsătoria cu Susanne, ducele d'Alençon, care 
în ciuda titlului său răsunător nu era decât un individ pricăjit, a 
cerut mâna Marguerittei. Spunea tuturor, cu un zâmbet neghiob, 
că a făcut cea mai bună alegere. Prefera steaua în urcare a lui 
Francois l, puterii care apunea a Annei de Franţa... 

La Curte, serbările, banchetele, baletele, reprezentațiile 
teatrale, jocurile de cărţi, turnirurile, toate amestecate cu 
aventuri amoroase, se ţineau lanţ, cu o frecvenţă obositoare. 

In ce mă priveşte, apreciam mai puţin plăcerile trupului decât 
plăcerile spirituale. Mă pasiona literatura. Aveam o bibliotecă 
bogată, cu mii de cărţi în manuscris sau tipărite, cu legături din 
piele sau pânză aurită. Miniaturile ocupau locul de onoare. 
Istoria, dramaturgia, operele filosofice şi literare ale anticilor 
reflectau umanismul pe care îl cultivam cu o plăcere intensă. 
Educaţia care mi-a permis să descopăr aceste comori ale 
spiritului o datoram naşei mele, care mi-a ales cei mai buni 
profesori. 

Fiind mai puţin înclinat spre religie, spre regulile prea 
imperative faţă de concepţiile mele liberale, preferam tomurile 
ştiinţifice. Reuşisem să-mi procur cu un preţ colosal un 
manuscris al lui Leonardo da Vinci despre ultimele descoperiri în 
domeniul tehnicii militare. 

Susanne împărtăşea gustul meu pentru literatură. Relaţiile 
noastre erau idilice. li plăcea să fie răsfăţată, mângâiată, 
sărutată ca o fetiţă, îmi îndeplineam şi îndatoririle de soţ cu 
acordul şi cu bunăvoința ei fără rezerve, pentru că era 
conştientă de obligaţia de a aduce pe lume un moştenitor al 
Casei noastre. 

Comportamentul meu şi acordul total al fiicei sale 
corespundeau celor mai scumpe dorinţe ale doamnei Anne, care 
ne arăta o mare afecţiune... 

Aş fi preferat să-mi prelungesc şederea la Moulins, dar regele 
m-a chemat de urgenţă la Curte. Îndată ce am intrat la el, mi-a 
comandat pe un ton hotărât: 

— Pregăteşte-mi armata pentru un război fulger! Recucerirea 
ducatului Milano este un obiectiv prioritar! Odată milanezii 


supuşi, vom face tot ce trebuie pentru a atinge al doilea 
obiectiv, regatul Neapole! Vei avea ocazia să răzbuni moartea 
tatălui şi a fratelui tău asasinați, se pare, de ucigaşi trimişi de 
Madrid! Ca vicerege de Neapole, contele Gilbert are dreptul să-i 
fie cinstită memoria. 

Când voia, François ştia să se facă agreabil, să atingă coarda 
sensibilă a interlocutorului său. 

— Anunţă-mă când expediţia va fi pregătită de drum!, a mai 
adăugat el înainte de a pleca la vânătoare. 

Am reorganizat armata, în special unităţile de cavalerie. 
Fiecare grupă va fi alcătuită din opt cai. Am sporit artileria şi am 
întărit disciplina. 

Când armata a fost gata, regele a preluat comanda supremă, 
încă de la început expediţia a căpătat aspectul unui marş 
triumfal încoronat de splendida victorie de la Marignan. 

Până la această bătălie, mercenarii elveţieni îşi creaseră 
reputaţia de a fi invincibili. Francezii au spulberat această 
legendă. Au făcut dovada că sunt soldaţi mai buni decât 
mercenarii germani, spanioli sau  başbuzucii turci. Din 
nenorocire, comandanții nu erau totdeauna la înălţimea misiunii 
lor. Cea mai mare parte erau promovati graţie unor favoritisme 
neruşinate şi erau lipsiţi de o instruire militară solidă, precum şi 
de experienţa obţinută pe câmpul de luptă. 

îngrozită de această expediţie strălucitoare, Italia a 
îngenuncheat în faţa lui François, care i-a acceptat omagiile, 
convins că este un mare căpitan. Papa însuşi i-a oferit umil 
prietenia sa. O prietenie de faţadă care nu-l putea înşela decât 
pe un naiv. 

Fericit, regele mi-a încredinţat viceregatul de Milano, apoi s-a 
întors în Franţa spre a-şi relua existenţa voluptuoasă pe care o 
adora. 

Nu-i împărtăşeam optimismul. Un principiu militar susţine cu 
autoritate că nu este suficient să cucereşti un teritoriu. Trebuie 
să-i consolidezi apărarea pentru a face faţă unei agresiuni 
inamice, care nu va întârzia să se producă. 

O armată imperială invadase ducatul şi încerca să asedieze 
Milano. Am obligat-o să se retragă în debandadă. 

La scurt timp am fost înlocuit cu Lautrec, care avea calitatea 
esenţială de a fi frate cu Françoise de Châteaubriand, amanta 


oficială a regelui. De altfel, el nu va întârzia să capituleze şi să 
lase Milano în mâinile inamicului. 

Louise de Savoia nu era străină de această schimbare. Voia 
să-mi bage în cap că depind de bunăvoința ei. 

Ca să mă îmbuneze, François m-a primit regeşte la Curte şi m- 
a copleşit cu laude, ceea ce nu m-a impresionat peste măsură. 
Ca de obicei, nu mi-a restituit plata trupelor care luptaseră sub 
comanda mea la Milano. In acelaşi timp, împărțea favoriţilor săi 
daruri somptuoase care goleau vistieria statului, deja dijmuită 
de regina-mamă. Sub zâmbetul fals al lui François citeam o ură 
pe care se străduia, fără succes, să o ascundă. 

Curtenii care îmi invidiau averea şi puterea îi şopteau la 
ureche calomnii foarte grave. După ei, îi râvneam coroana, 
pentru că descindeam în linie directă din Robert de Clermont, al 
şaselea fin al lui Louis cel Sfânt. Calomniile pe care Louise le 
repeta cu perfidie erau aduse pentru a spori ura fiului său faţă 
de mine. 

O rază de soare mi-a risipit în parte amărăciunea când am 
aflat că Susanne era însărcinată. Venea pe lume contele de 
Clermont-Beauvaisis - titlu de nobleţe pe care îl purtase 
regescul ei strămoş. 

Moştenitorul atât de mult dorit sosise, în sfârşit, în căminul 
nostru. 

Regele l-a ţinut în braţe la cristelniţă şi i-a dat numele său. 
Serbarea care a urmat botezului s-a desfăşurat cu un fast şi o 
bogăţie, care au însemnat pentru Louise o provocare 
inadmisibilă. 

Moartea copilului, survenită câteva luni mai târziu, mi-a 
produs o suferinţă cumplită. 

Apoi Susanne a născut gemeni, care au pierit şi ei la puţin 
timp după aceea. Epuizată de aceste nenorocite eforturi şi 
disperată de pierderile repetate, Susanne se stingea încet, ca 
flăcăruia unei lumânări bătute de vânt. 

Înainte de a închide ochii, a redactat un testament prin care 
mă desemna drept unic moştenitor, ceea ce însemna că toate 
bunurile Bourbonilor urmau să-mi revină. 

Francois s-a arătat foarte afectat de nenorocirea mea; tristeţe 
de formă pentru că, în realitate, mă urmărea ca un piton care îşi 


pândeşte prada. Legitimitatea moştenirii mele stârnise invidia 
duşmanilor. 

În cursul unei întâlniri, Louise m-a întâmpinat cu un zâmbet 
compătimitor. Mi-a prezentat condoleanţele sale, apoi a adăugat 
cu o simpatie prost jucată: 

— Cred că sunt unica femeie pe lume capabilă să-ţi înţeleagă 
nenorocirea şi să te consoleze. 

Eram consternat, stupefiat. Tupeul ei îmi tăia răsuflarea. Ea 
reluă: 

— În ziua în care vei înţelege acest adevăr, cerul se va 
însenina, fericirea, dragostea şi bucuria vor binecuvânta cuplul 
nostru... 

l-am răspuns cu o politeţe rece că sunt încă în doliu şi că n-aş 
fi capabil să discut şi să analizez acest subiect, care nu era de 
actualitate. 

Louise a înţeles atunci că visul ei nu se va realiza niciodată. 
Buzele i s-au crispat, ochii aruncau flăcări. 

— Preferi războiul, duce? 

Am abordat un aer naiv: 

— Război?... Ce război? 

Răspunsul ei a fost usturător: 

— Nu eşti ager, duce! Nu te mai rețin! 

M-am înclinat politicos. 

— Omagiile mele, doamnă! 

Asta a fost ultima noastră întrevedere... 

Când i-am povestit doamnei Anne întrevederea mea cu mama 
regelui, s-a strâmbat dezgustată: 

— Nu se uită în oglindă? Are aerul unei scorpii bătrâne! 

Ameninţările reginei, abia mascate, au făcut-o să tremure de 
mânie pe doamna Anne. 

— Este un şantaj! Un şantaj neruşinat! Să nu-ţi fie teamă! Te 
voi susţine din toate puterile mele! Încă n-am murit! 

Biata naşă! Îşi mai făcea iluzii. Vremea măreției ei apusese. 

Jaful pus la cale de rege şi de mama lui se materializase. 
François a sesizat Parlamentul - întrunit în calitate de instanţă 
judecătorească - care trebuia să hotărască spolierea mea de 
toate bunurile şi titlurile. Au început prin declararea nulităţii 
testamentului făcut de Susanne în favoarea mea, care nu era 
valabil pentru că la data decesului era încă minoră. Cancelarul 


Duprat, sufletul blestemat al Louisei şi executant al tuturor 
mârşăviilor ei, îi susţinea pretinsele drepturi. Conform tezei lor, 
toate bunurile mele, care îmi reveneau pe linie feminină, 
trebuiau restituite Louisei de Savoia, iar posesiunile pe care le 
dobândisem prin declaraţia lui Pierre reveneau regelui. 

Familia regală a avut penibila surpriză să afle că Parlamentul 
i-a respins revendicările, confirmând aşteptările mele. Louise a 
făcut o criză de nervi, iar François, înfuriat, a declarat că-i va 
face pe magistraţii refractari să simtă greutatea autorităţii sale. 

Pentru a-mi consolida poziţia, doamna Anne mi-a donat oficial 
toate bunurile sale, mobile şi imobile, castele şi domenii şi, în 
încheiere, a semnat un testament prin care mă instituia 
succesorul ei universal. 

François şi maică-sa erau foc şi pară. Tunau şi fulgerau 
împotriva parlamentului care  dispreţuise voinţa regală. 
Afrontului şi umilinţei de a fi refuzat să o iau de nevastă se 
adăuga şi afrontul magistraţilor care nu s-au grăbit să le ofere 
suprema satisfacţie, aceea de a mă lăsa cerşetor. 

Dar nu-mi făceam iluzii. Regele şi mama sa nu vor renunţa la 
eforturile lor de a mă deposeda de toate bunurile. Trebuia să mă 
pregătesc să înfrunt ceea ce e mai rău. 

Deţineam principatul suveran Bombes şi ducatul napolitan 
Sessa, care aparținuseră tatălui meu, aflate acum sub 
suveranitatea imperiului. 

Am trimis la Carlos al V-lea un gentilom al Casei mele, pe 
Philibert de Saint-Romans, pentru a cere retrocedarea acestor 
domenii care să-mi asigure mijloacele de existenţă în cazul în 
care François ar obţine până la urmă câştig de cauză. Suveranul 
spaniol, care fusese informat de uneltirile împotriva mea, nu 
numai că mi-a confirmat drepturile asupra ducatului, dar mi-a 
aprobat şi o compensație globală de 100 000 de livre pentru cei 
zece ani în care am fost lipsit de aceste venituri. 

Aceşti bani îmi erau de mare folos, pentru că plătind de 
fiecare dată din buzunarul meu trupele pe care le recrutam 
pentru François, fără să fiu despăgubit, fondurile mele se 
topiseră aproape cu desăvârşire. 

Drept urmare, magistratul din Utrecht îmi aduse un mesaj al 
împăratului, care îşi exprima plăcerea de a fi putut să-mi fie de 


folos şi, în acelaşi timp, îmi propunea mâna surorii sale 
Eleonora, ca semn al stimei şi prieteniei pe care mi-o purta. 

La nivelul meu social, alianțele matrimoniale cele mai 
surprinzătoare se încheiau din raţiuni politice, în afara oricărui 
sentiment uman. Logodnicele erau adesea minore ori abia ieşite 
din scutece. Eram flatat de această propunere, dar în acelaşi 
timp îmi puneam întrebări asupra motivelor ascunse ale acestei 
oferte. l-am mulţumit pentru dovada de stimă, dar am invocat 
perioada de doliu care nu se terminase; respectarea tradiţiei îmi 
impunea să cer un termen înainte de a da un răspuns definitiv. 

M-am destăinuit doamnei Anne, care mă trata cu bunătatea, 
indulgenţa şi înţelegerea unei mame. 

— M-am temut să-mi dau acordul atât timp cât Franţa este în 
război cu Germania. Puteam fi acuzat de trădare... 

Doamna Anne m-a încurajat cu un zâmbet: 

— Trădare faţă de cine? Relaţiile de vasalitate faţă de François 
îl obligă să te protejeze, nu să te jefuiască. Lăcomia neamului 
Angoulême este perfect ilustrată de comportamentul regelui şi 
al odioasei sale mame. Ai dreptul să refuzi omagiul datorat unui 
senior care vrea să te lipsească de toate bunurile pentru a-şi 
îmbogăţi propria familie. Pentru ducatele de Bourbonnais, 
d'Auvergne şi de Châtellerault datorezi supunere regelui Franţei. 
Pentru domeniile Trévoux, Villars şi pentru ducatul de Sessa 
seniorul tău este Carlos al V-lea. În calitate de principe de 
Bombes ai autoritatea şi independenţa unui suveran. Ca să-ţi 
aperi drepturile ai posibilitatea să alegi suzeranul care îţi 
convine şi, în acelaşi timp, să beneficiezi de autoritatea ta 
suverană. Dacă e mai bun Carlos pentru a-ţi apăra interesele, 
respinge autoritatea lui François în favoarea lui. Este rândul tău 
să joci. Dacă regele Franţei continuă să te persecute, schimbă 
tabăra fără ezitare!... Voi fi totdeauna alături de tine... 

Nenorocirea m-a lovit din nou când Anne a murit pe 
neaşteptate. Acum nu mai aveam familie. Nu-mi rămânea decât 
prietenia lui Pomperant şi a câtorva gentilomi care îmi erau 
devotați. 

Ca urmare a presiunilor lui François, Parlamentul de la Paris a 
reluat judecarea cazului meu. Chemaţi să participe la dezbateri, 
parlamentarii din provincie, gata să-şi vândă conştiinţa în 


schimbul unei promovări, au inversat majoritatea care îmi era 
favorabilă. 

După deschiderea dezbaterilor, am primit vizita lui Plessis, un 
emisar al Louisei de Savoia. 

— Domnule, renunţaţi la intransigenţă. Căsătoriţi-vă cu 
doamna Louise şi procesul va fi închis. Nu respingeţi mâna sa 
miloasă! Este o încercare de împăcare, avantajoasă pentru toate 
părţile interesate. Nu lăsaţi să se piardă această ultimă şansă! 

Am replicat cu răceală: 

— N-am niciun răspuns să vă dau! Repetaţi aceste cuvinte 
stăpânei dumneavoastră! 

Refuzul meu categoric a dezlăânţuit furia zgripţuroaicei. 
Mânioasă, a alergat la fiul ei. 

— Răzbună-mă! Dacă nu o vei face, te voi renega şi te voi 
considera un laş! Acest mizerabil trebuie să piară! Să i se taie 
beregata! Să fie sfârtecat! 

Procesul a fost reluat în dezbateri furtunoase, pasionante, în 
ciuda presiunii exercitate de Duprat, a pledoariilor arţăgoase ale 
lui Payet, consilierul reclamantei Louise de Savoia, şi a 
procedeelor viclene ale lui Payet, care era şi procuror al regelui, 
parlamentul ezita să se pronunţe împotriva mea. 

Montholon, apărătorul meu, a reuşit să obţină respingerea 
pretențiilor lui Payet, care cerea punerea sub sechestru a 
tuturor bunurilor moştenite de la Susanne. 

În ciuda acestui eşec, Louise i-a cerut regelui să ordone 
atribuirea tuturor posesiunilor mele, ca şi când ar fi fost de drept 
ale ei. François a fost de acord şi a dispus confiscarea lor 
conform formulei „aceasta este voinţa mea”, expresie a puterii 
regale absolute. 

Regina Claude a încercat o reconciliere. Răspunzând invitaţiei 
sale m-am dus la ea, unde l-am întâlnit pe François. 

M-a măsurat cu un aer trufaş. 

— Am informaţii că duci tratative pentru o căsătorie cu sora 
lui Carlos. 

— Sire, sunteţi informat greşit... 

— Să ştii că te supraveghez! 

— Mă ameninţaţi, Sire? Nu merit tratamentul pe care mi-l 
aplicaţi, întotdeauna am fost devotat Maiestăţii Voastre. 

M-a privit furios, apoi a ieşit. Regina avea o mină dezolată. 


— AŞ fi preferat o altă ieşire... 

M-am retras şi eu. Mă întrebam dacă garda regelui nu mă 
aştepta în anticameră spre a mă aresta. Dar nu îndrăznise să 
ordone această măsură extremă. Ştia că sunt susţinut de o 
mare parte a nobilimii, care condanga puterea absolută a 
regilor, şi dispariţia lentă a lumii feudale prin reducerea drastică 
a privilegiilor ei. 

Parlamentul a hotărât până la urmă să confirme sechestrul 
care fusese deja pus pe bunurile mele. 

Agenţi ai împăratului şi ai lui Henry al VIll-lea m-au contactat 
şi mi-au prezentat oferte atrăgătoare. Carlos al V-lea mi-a făcut 
chiar o propunere surprinzătoare. Dacă m-aş fi căsătorit cu sora 
lui, aş fi primit o zestre de 800 000 de livre şi, în cazul în care ar 
fi murit fără moştenitori, mi-ar fi recunoscut dreptul de 
succesiune la coroanele Germaniei şi Spaniei. Câţiva nobili care 
îmi erau devotați asistau la aceste convorbiri purtate în şoaptă. 
De altfel, puteam conta fără rezerve şi în orice împrejurare pe 
devotamentul lui Jacques Hurot, episcop de Autun, al lui Antoine 
de Chaban, episcop de Puy, sau al lui Philippe d'Escars, Jean de 
Bacaut, Jacques de Beaumont, Anne de Peloux, René de 
Bretagne, conte de Penthièvre, şi al multor altora. 

Nu trebuie uitat faptul că supuşii mei civili şi militari erau 
numeroşi - cuprindeau un număr considerabil de nobili, 
şambelani, ofiţeri, ofiţeri de legătură, gentilomi de cameră, 
secretari de compartimente, paji, scutieri, pentru a nu aminti 
decât o parte dintre ei. Îmi erau ataşaţi nu numai prin legături 
de vasalitate, ci şi prin sentimente de încredere reciprocă şi de 
prietenie. Deasupra tuturor străluceau viteazul Pomperant şi 
înțeleptul Saint-Villiers. 

Toţi criticau dur abuzurile, egoismul, arbitrariul şi desfrâul 
regelui. 

François nu renunţa la comportamentul contradictoriu. După 
ameninţări lansa apeluri la înţelegere, la reluarea camaraderiei 
noastre de arme, care i-ar fi permis să pună capăt procesului. 
Prietenia noastră ar putea renaşte din propria cenuşă şi ar avea 
efecte binefăcătoare pentru toţi. 

Evident, nu aducea vorba despre Louise, mai hrăpăreaţă ca o 
pasăre de pradă şi care trăgea sforile, ducându-l de nas. Nu 
erau decât vorbe goale pentru că nu a ordonat închiderea 


procesului şi nici n-a luat vreo măsură care să-i dovedească 
buna-credinţă. 

M-a invitat la Curte pentru a stabili împreună planul viitoarei 
campanii pentru recucerirea ducatului Milano. A insistat 
susţinând că geniului său, inspirat de exemplul lui Alexandru cel 
Mare, nu-i lipsea decât un conetabil care să-l ajute să 
îngenuncheze Europa. 

Ştiam însă că minţea şi că îmi întindea o cursă pentru a mă 
aresta îndată după sosirea mea la cartierul general. Eram 
informat că voia să mă răpună şi că era incapabil să-şi ascundă 
intenţiile. Îmi aminteam de disprețul pe care neamul Angoulême 
îl inspira doamnei Anne, şi o înţelegeam. 

În jurul meu se coagulase o mişcare ce aduna tot mai mulţi 
adepţi. De ce să nu-l îndepărteze pe acest rege de doi bani şi să 
mă instaleze pe tronul Franţei al cărui moştenitor de drept 
eram? 

Doi tineri gentilomi, Martignon şi d'Argouge, care îmi erau 
foarte apropiaţi, jucau în realitate pe două fronturi. Pentru a nu- 
şi încălca jurământul faţă de rege, s-au spovedit şi i-au cerut 
părerea episcopului Jean de Veneur, care, uitând de secretul 
spovedaniei, i-a dezvăluit toată afacerea lui Louis de Breze, 
mare şef al justiţiei din Normandia şi soţ al Dianei de Poitiers, 
care s-a grăbit să o transmită Louisei de Savoia. Satisfăcută că 
descoperise un complot, a alergat la fiul ei cerând sancţiuni 
severe... 

Pentru a lămuri lucrurile, François a hotărât să-mi facă o vizită 
la Moulins. Era protejat de o puternică escortă, capabilă să 
zdrobească o eventuală tentativă de lovitură de stat împotriva 
lui. Breze l-a informat că, pentru a nu răspunde convocării sale, 
mă prefac bolnav. 

În realitate eram victima unei crize de malarie contractată în 
timpul campaniei din Italia. Regele s-a prezentat la căpătâiul 
meu cu o bunăvoință prefăcută, interesându-se de sănătatea 
mea, apoi mi-a cerut explicaţii despre relaţiile ilicite cu Carlos al 
V-lea şi cu Henry al VIII-lea. 

Am recunoscut că-i primisem pe emisarii lor, dar şi că nu-mi 
luasem niciun angajament faţă de ei, ceea ce era, de altfel, 
adevărat. 


Prefăcându-se că mă crede, m-a invitat la Paris ca să asist la 
închiderea procesului meu. 

l-am răspuns că boala mă împiedică să-l urmez, dar că-l voi 
putea întâlni de îndată ce starea sănătăţii mele se va ameliora. 

Contrariat de scuzele mele, sigur că ar fi ordonat să fiu 
arestat, dar la Moulins dispuneam de un puternic corp de pază. 
O ciocnire ar fi putut avea urmări imprevizibile. 

Prudent, şi-a ascuns mânia, mi-a urat însănătoşire grabnică şi 
m-a anunţat că mi-l va lăsa pe Warthy, unul dintre gentilomii 
săi, care va asigura o legătură permanentă cu Cartierul General. 

Stratagema era limpede. Lăsa în preajma mea un spion care 
să-i raporteze toate mişcările. Câteva zile mai târziu mi-a 
ordonat să mă prezint la Lyon pentru a pregăti împreună 
apropiata campanie din Italia. Un om plătit de mine, care se afla 
în suita regelui, m-a prevenit că erau luate toate măsurile 
pentru arestarea mea. Trebuia să fiu judecat pentru crimă de 
înaltă trădare şi condangat la moarte. Dacă aş fi refuzat să mă 
supun ordinelor sale, mareşalul de Chabannes, în fruntea unei 
armate de o sută de lăncieri şi şase mii de infanterişti, ar fi 
asediat Moulins şi m-ar fi arestat. 

Nu aveam decât două soluţii. Prima, să mă închid la Carlat, o 
fortăreață care rezistase în trecut la numeroase asedii. Dar în 
zilele noastre artileria produce spărturi în zidurile cele mai 
groase. Să rezist cu garda personală forţelor regale, mult mai 
puternice ca ale mele, era de neconceput. Nu-mi rămânea decât 
a doua soluţie. Să mă fac nevăzut şi să mă refugiez în afara 
Franţei. 

Mi-am petrecut ultima noapte la Chantelle, un mic castel care- 
mi era foarte drag, pentru că îmi evoca amintiri frumoase din 
copilărie. De acum înainte voi fi un fugar. 

Am recomandat prietenilor care mă însoțeau pretutindeni, cu 
un curaj şi un devotament exemplar, să se întoarcă în sânul 
familiilor pentru a nu-şi atrage mânia regală. 

l-am păstrat lângă mine numai pe credinciosul Pomperant, pe 
doctorul l'Hôpital şi doi valeţi. Pentru a nu fi recunoscut, am 
îmbrăcat haine negre, care îmi dădeau înfăţişarea unui burghez 
în călătorie. Pomperant şi-a păstrat ţinuta de gentilom. Am 
angajat un ghid care să ne conducă pe căi ocolite, spre a evita 
întâlnirile nedorite. În timpul zilei am parcurs drumuri mai puţin 


frecventate. Când se înnopta, căutam culcuş în hanuri mai 
modeste, fără să ţinem seama de calitatea îndoielnică a 
serviciilor. 

Patroana durdulie şi vorbăreaţă a unui birt amărât l-a 
recunoscut pe Pomperant. l-a făcut mii de plecăciuni şi, în timp 
ce servea cina, i-a povestit ultima întâmplare care a făcut să 
fiarbă întreg satul. 

— leri, toboşarul ne-a anunţat că regele a pus un preţ mare pe 
capul Monseniorului de Bourbon. Denunţătorul va primi zece mii 
de livre de aur. Mă îndoiesc că se va găsi vreun nenorocit să ÎI 
denunțe, chiar dacă l-ar vedea, aşa cum îl văd eu acum. 

Cuvintele ei mi-au încălzit inima. 

Fuga a durat două săptămâni. Din fericire, fără incidente 
neprevăzute. Ajunşi în Franche Comte - teritoriu spaniol - 
exodul a luat sfârşit. La Saint-Claude, cardinalul de Beaume mi-a 
făcut o primire regală. La Besançon, mă aşteptau mulţi nobili 
care voiau să mi se alăture, în ciuda riscurilor. Espinat, Lurcy, 
Montbardon, Peschin, Peloux, pentru a nu cita decât câteva 
nume care îmi vin acum în minte. Am abandonat costumul 
negru pentru a mă îmbrăca potrivit exigenţelor rangului meu. 

Am aflat cu mâhnire că François, furibund, a ordonat 
arestarea câtorva dintre partizanii mei - episcopii de Puy şi 
d'Autun, Saint-Villier, d'Escars, Aymard de Prie - care au fost 
supuşi la tortură înainte de a fi judecaţi şi condangaţi pentru 
înaltă trădare şi complicitate cu trădătorul Charles de Bourbon. 
Printre judecători se aflau cei mai credincioşi partizani ai lui 
Duprat. Saint-Villier a fost condangat la moarte, dar a obţinut în 
ultimul moment graţierea regală. Intervenţia superbei şi 
senzualei Diana de Poitiers a înmuiat intransigenţa lui François. 

Parlamentul i-a condangat la moarte pe Pomperant şi pe 
Lurcy, dar, cum nu mai puteau fi capturați, s-a simulat 
executarea lor prin spânzurarea unor manechine. 

In ce mă priveşte, ultimele noutăţi din Franţa n-au făcut decât 
să confirme perfidia şi reaua-credinţă a regelui şi a mamei sale. 

A avut tupeul să-mi pretindă, prin emisarii săi, restituirea 
ordinului Saint-Michel şi a săbiei de conetabil. l-am răspuns că 
aceste obiecte nu mă interesează şi că le poate găsi la 
Chantelle, unde le-am abandonat. 


Apoi ştirile din Franţa, cu privire la persoana mea, veneau în 
valuri. François reunise din nou Parlamentul pentru a mă judeca 
de înaltă trădare. Participau la vot şi pairi ai Franţei. Numai 
patru s-au prezentat la vot pentru a mă condanga la pedeapsa 
capitală şi la confiscarea tuturor bunurilor. Ducii d'Alençon şi de 
Vendôme s-au remarcat prin violenţa limbajului împotriva mea. 
D'Alencgon nu putea să-mi ierte alegerea făcută de Susanne, 
care mă preferase trufiei şi nulităţii lui. 

Louise de Savoia a profitat de confiscarea bunurilor mele 
pentru a-şi însuşi mobilele şi operele de artă de la Moulins şi din 
celelalte castele, cu care şi-a împodobit propriile palate, în plus 
a făcut săpături la Carlat unde circula cu insistenţă zvonul că mi- 
aş fi îngropat o parte din comori. 

Toate aceste jafuri regale îmi întăreau convingerea că într-o 
zi, mai mult sau mai puţin apropiată, voi obţine o revanşă 
răsunătoare. Până atunci trebuia să-mi urmez soarta. 

Insoţit de o escortă strălucită am străbătut ţinutul Franche- 
Comte, am traversat sudul Germaniei şi am intrat în Mantova - 
patria mamei mele - unde am fost primit cu un fast regal de 
către vărul meu Federico Gonzaga. Apoi am plecat la Cremona 
şi în sfârşit la Piacenza, unde de Lannoy, vicerege al Neapolelui, 
mi-a făcut o primire deosebită. Acolo mă aştepta o veste bună. 
Carlos al V-lea mă numise generalisim al armatei imperiale, 
precum şi locotenent-general al Spaniei. 

Acum puteam să mă gândesc în sfârşit la revanşă. 

Să fie limpede! Nu voiam să lupt împotriva francezilor. 
Răposatul Louis al XI-lea se revoltase împotriva augustului său 
părinte. Asta nu l-a împiedicat să-şi iubească ţara. A fost chiar 
unul dintre cei mai mari suverani ai Franţei. În rivalitatea dintre 
Casele York şi Lancaster nu s-a pus niciodată problema lipsei de 
patriotism a personajelor angajate într-un război civil necruţător. 

Când Henry mi-a oferit sprijinul său cu condiţia de a-l 
recunoaşte drept rege al Franţei, l-am refuzat fără ezitare. 

Când Carlos al V-lea mi-a propus Ordinul Lânii de Aur, care îi 
recompensa pe marii seniori ai imperiului, nu am vrut să accept. 

Faţă de François |, acest fanfaron care se credea egalul lui 
Alexandru cel Mare, n-am făcut decât să-mi apăr drepturile 
lezate de acţiunile lui. Cea mai bună dovadă este refuzul repetat 
al Parlamentului de a-i legaliza abuzurile. A fost necesară 


ameninţarea cu dizolvarea pentru a-l convinge să execute 
ordinele. 

Nu eram tocmai lipsit de scrupule când am vrut să-i distrug 
armatele alcătuite în mare parte din mercenari elveţieni, 
germani şi italieni. Comandamentul trupelor sale era alcătuit din 
străini atunci când nu era vorba de favoriţi incapabili, care 
împiedicau promovarea ofiţerilor dotați cu incontestabile calităţi 
militare. 

François îşi imagina că a câştigat bătălia de la Marignan 
datorită geniului său. Sunt nerăbdător să-i dau o lecţie de 
modestie pentru a-i demonstra că nu este decât un fanfaron 
trufaş, un soldat arogant. Spre deosebire de Louis al XI-lea, care 
nu se angaja în expediţii îndepărtate şi punea accentul pe 
consolidarea regatului, François - îmbătat de absurdele şi 
extravagantele lui capricii imperiale - expunea Franţa unor 
aventuri periculoase cu inconştienţa unui iresponsabil, îmboldit 
de ideea lui fixă de a recuceri Milano şi Neapole i-a încredinţat 
lui Bonivet, marele amiral al Franţei, misiunea de a invada în 
fruntea unei puternice armate câmpiile Lombardiei şi de a-i 
aduce pe milanezi sub tirania regală. Bonivet avea sub comanda 
lui o mână de francezi - 400 exact -, 6 000 de mercenari 
elveţieni şi un contingent suplimentar de 6 000 de grizoni. 
François îi promisese întăriri, dar captivat de partidele lui de 
vânătoare şi de aventurile amoroase a uitat să-şi ţină 
angajamentul. 

Marele amiral a dat peste cap câteva detaşamente de 
infanterie care i se opuneau şi, odată ajuns la zidurile oraşului 
Milano, a dispus asedierea lui. În acest moment am intrat eu în 
joc. Aveam sub ordinele mele pe marchizul de Pescara şi pe 
viceregele napolitan Charles de Lannoy. Când armata mea a 
atacat trupele lui Bonivet, şocul a fost teribil. Marele amiral şi 
soldaţii săi s-au retras în dezordine. Ariergarda, comandată de 
Saint-Pol şi de Bayard, a fost sacrificată. Saint-Pol a fugit 
părăsindu-l pe Bayard, care încerca să se opună tăvălugului 
meu irezistibil. 

Atins de o lovitură de archebuză, s-a prăbuşit cu coloana 
vertebrală ruptă. Căzut prizonier, a murit sub ochii mei, fără ca 
să se mai poată face mare lucru pentru a-l salva. M-am întristat, 
pentru că acest cavaler neînfricat şi nevinovat plătea oalele 


sparte de suveranul său şi de marele amiral care poate ar fi 
obţinut rezultate mai bune într-o bătălie navală... 

Recucerirea Lombardiei s-a încheiat cu un fiasco. 

Impăratul mi-a cerut apoi să atac Provence şi să asediez 
Marsilia pentru a sprijini trupele spaniole care cuceriseră 
Fonterabia. Aici se impune o paranteză. Nefericitul francez care 
capitulase sub presiunea unor forţe net superioare a fost 
pedepsit aspru de rege. Decăzut din rangul lui nobiliar, el şi 
copiii lui au fost declaraţi oameni de rând. Ca şi când condiţia de 
om de rând ar fi o ticăloşie. 

Revin la subiect. M-am opus proiectului împăratului, pentru că 
lăsa Italia descoperită. In realitate, consideram că ar fi o infamie 
să atac un oraş francez. Asediul executat fără convingere a 
eşuat, în parte graţie comportamentului lui Pescara, cel care 
susţinându-mă fără energie intrase deja în jocul meu fără să 
vrea. 

In realitate, el voia să mă împiedice să obţin o nouă victorie 
răsunătoare care ar fi ridicat prestigiul meu în ochii împăratului. 

În acest timp, Henry al Vill-lea, natură duplicitară, invada 
Picardia, fiind mereu gata să schimbe tabăra după propriul său 
interes. Mai mult cămătar decât rege, împrumuta sume 
importante de bani suveranilor laici sau prinților catolici, 
aşteptând profituri exagerate. Ideea lui fixă era să recupereze 
coroana Franţei pentru el şi să obţină mitra papală pentru 
Wolsey. Cum forţele sale militare nu erau la înălţimea ambițiilor, 
îndemna alte capete încoronate să intre în vâltoare, el 
rezervându-şi roadele. 

Ideea fixă a lui François era cucerirea Italiei. Capriciu care-l 
costa scump, foarte scump. Dar storcea destui bani de la 
poporul prost hrănit pentru a umple raniţele mercenarilor şi 
cuferele mamei sale. 

Carlos al V-lea avea şi el o idee fixă, stăpânirea lumii. Se 
spunea deja că soarele nu apune niciodată în întinsul lui imperiu 
care se întindea pe trei continente. Dar lipsa de bani ridica 
obstacole aproape de netrecut în drumul său. Aurul din Lumea 
Nouă, cheltuit adesea fără socoteală, nu-i ajungea. 

Ideea fixă a lui Soliman, zis Magnificul, ameninţa Europa 
Centrală şi Occidentală ca un uriaş val islamic. Visul lui era să 
înfigă semiluna pe catedralele de la Roma, Viena, Paris şi 


Londra. Dar această operaţiune va fi realizată în etape. După ce 
cucerise Belgradul şi Rodosul, pregătea invadarea Ungariei şi a 
Austriei. 

François înclina spre o colaborare militară cu Imperiul 
Otoman, pentru a prinde în cleşte Imperiul Romano-German al 
lui Carlos al V-lea. Guvernele şi clerul Ungariei şi Austriei îl 
acuzau pe regele Franţei că este un fel de turc-creştin, care îi 
ajută pe osmanlâi să invadeze Europa. 

În vâltoarea acestei furtuni politice, diplomatice şi militare 
care ameninţa să se transforme în uragan, papa, dezorientat şi 
descumpănit, propunea alianţe ba unei tabere, ba alteia, fără să 
găsească o soluţie satisfăcătoare, care să-i permită să menţină 
autoritatea Sfântului Scaun. 

In timp ce nori negri se îngrămădeau pe cerul Europei, 
François a hotărât să dea marea lovitură. Cucerise Lombardia, 
preludiu pentru recucerirea regatului Neapole. 

Pentru că favoriţii instalaţi în fruntea ierarhiei militare îi 
înşelaseră speranţele, a hotărât să-şi asume comanda supremă 
a armatei. Convins că datorită geniului său va obţine o victorie 
mai strălucitoare decât cea de la Marignan, a trecut, ca în zbor, 
Alpii în fruntea unei armate de 30 000 de oameni, a traversat în 
trombă Lombardia, a străpuns frontul format din trupele 
spaniole la Pescara şi a intrat în Milano pe o poartă, în timp ce 
garnizoana inamică - inferioară numeric - ieşea pe poarta 
opusă. Acest succes a fost umbrit de rezistenţa fortăreței, care i- 
a respins pe asediatorii francezi. 

Acest mic eşec nu l-a impresionat pe François, care a 
continuat ofensiva îndreptându-şi grosul armatei spre Pavia, 
oraş fortificat, apărat de Don Antonio de Leyva, un foarte abil 
comandant, care avea sub ordinele sale 5 000 de mercenari 
elveţieni, 400 de spanioli, 1 200 de cavaleri şi o artilerie bine 
echipată. 

Desigur, Milano, această splendidă metropolă, ar fi putut servi 
drept cadru pentru cartierul său general, pentru Curtea militară 
şi civilă, ar fi oferit un spaţiu confortabil centrului său 
administrativ şi, în acelaşi timp, ar fi servit drept bază strategică 
pentru desfăşurarea operaţiunilor de război ulterioare. 


Dar împrejurări tragice l-au obligat pe rege să renunţe la 
aceste planuri. A redus la câteva ore şederea lui la Milano când 
a aflat că oraşul este lovit de ciumă. 

Şi-a îndreptat ofensiva asupra Paviei, poziţie-cheie a 
dispozitivului de apărare imperial. De ce preferase să asedieze 
Pavia şi nu Lodi, oraş fortificat, încă sub ocupaţia noastră, nu-mi 
pot da seama. Presupun că a fost tentat de vastul parc 
Mirabella, care oferea condiţii de tabără ideale. Dimensiunile 
impresionante ale castelului permiteau organizarea vieţii de 
Curte în apropierea oraşului asediat. Bonivet, care asemăna 
războiul cu un turnir de proporţii mai mari, pregătise tot felul de 
distracţii pentru François, prietenul şi stăpânul său. In saloanele 
castelului, concertele de muzică şi dans acopereau bubuitul 
tunurilor franceze care vărsau foc asupra fortificațiilor oraşului 
asediat. O ambianţă senzuală, indispensabilă pentru a-i menţine 
buna dispoziţie, va fi asigurată de un grup de doamne galante. 
Frumoasa şi voluptuoasa Clarice va fi încoronată regina serbării. 

François |, care îşi pierduse recent soţia, pe dulcea regină 
Claude, trebuia consolat. Ea îi pusese la picioare regatul Franţei. 
Urâtă, diformă, ca mai toate femeile din clanul Valois, suplinea 
aceste defecte fizice printr-o drăgălăşenie, o candoare şi o 
generozitate care inspirau admiraţia. 

Acceptase cu resemnare amantele lui François cu care acesta 
se afişa cu o lipsă de decenţă şi o seninătate superbe. 

Provizii alimentare foarte bogate ar fi satisfăcut capriciile celui 
mai rafinat gurmand. La castelul Mirabella banchetele, balurile 
şi orgiile se ţineau lanţ, cu o nesfârşită fantezie. 

Bonivet conducea balul, la propriu şi la figurat înconjurat de 
tinerii săi prieteni Chabot de Brion, Fleurange, Montmorency, 
d'Alençon, ridica un zid invizibil, dar de netrecut în jurul regelui, 
care avea toată încrederea în el, ignorându-i pe bătrâni. La 
Palice şi La Tremoille tremurau în frig alături de infanteriştii şi 
artileriştii care asediau zidurile încă intacte ale Paviei, în timp ce 
tinerii se distrau în compania regelui. _ 

Parcul devenise un fel de loc de întâlnire public. In afara 
militarilor, se instalaseră acolo civili care puneau la cale diverse 
afaceri, prostituate şi vagabonzi, negustori şi escroci jerpeliţi, 
spioni şi călugări cerşetori, aventurieri. O droaie de pescuitori în 


ape tulburi alcătuiau o populaţie mai numeroasă decât a 
oraşului învecinat. 

îmbătat de laudele tinerilor lui favoriţi, Francois era 
nerăbdător să adauge la cucerirea ducatului Milano anexarea 
regatului Neapole. Fără să mai aştepte predarea Paviei, a 
desprins din armata sa trupe - cavalerie, artilerie şi infanterişti 
-, însărcinându-l pe comandantul lor, John Stuart, duce de 
Albany, să atace Neapole, să lupte cu trupele spaniole, să le 
învingă şi să-i aducă cheile oraşului-port cucerit. 

Bătrânul mareşal La Palice şi prudentul Tremoille au criticat 
această operaţiune care scinda armata franceză şi o făcea 
vulnerabilă. 

Bonivet ironiza precauţiile lor excesive, fără să pronunţe 
cuvântul laşitate, care îi ardea buzele. 

Tămâiat şi glorificat de tinerii lui căpitani, care stabiliseră deja 
datele intrărilor sale triumfale în Florenţa, Roma şi Neapole, 
François s-a lăsat pradă visurilor de grandoare. Pentru ca timpul 
să treacă mai agreabil, i-au propus chiar o partidă de vânătoare. 
De această dată, bătrânii s-au opus făţiş. Dacă s-ar îndepărta de 
parc, unde se găsea în siguranţă, ar risca să cadă în mâinile 
tâlharilor şi haimanalelor care profitau de haosul creat de starea 
de război pentru a jefui şi devasta zonele înconjurătoare. 

A renunţat cu regret la sport şi s-a resemnat să asiste - de 
departe - la duelul de artilerie dintre asediați şi asediatori. 

Eram la curent cu tot ce se petrecea în tabăra lui François, 
graţie spionilor care îmi transmiteau până şi cifrele referitoare la 
trupele regale. 

François dispunea de aproximativ 35 000 de oameni de 
naţionalităţi diferite: 7 000 de francezi, 5 000 de germani, 6 000 
de italieni, 8 000 de elveţieni. Aproape toată nobilimea franceză 
capabilă să poarte arme fusese mobilizată în escadroanele de 
cavalerie care se remarcaseră în bătălia de la Marignan. Chiar 
amputate de trupele plecate să cucerească Neapole, erau 
superioare ca număr imperialilor, care dispuneau la Lodi de 
aproximativ 12 000 de oameni recrutaţi din cele mai diferite 
naţionalităţi. 

Pescara îşi manifesta pesimismul. Contrar opiniei mele şi 
aceleia a lui Lannoy, el propunea părăsirea oraşului Lodi înainte 


de sosirea trupelor lui Francois care - după el - se vor năpusti 
asupra noastră după ce vor cuceri Pavia. 

Trupele noastre nu erau plătite şi iarna aspră le punea la grea 
încercare. Unii mercenari părăsiseră oraşul şi alţii, nemulţumiţi, 
amenințau că îi vor urma. 

De Lannoy juca pe trei planuri. Voia să continue războiul, dar 
ne invita să acceptăm propunerea unui armistițiu sugerat de 
papă, care încerca să profite de confuzie pentru a-şi promova 
propriile interese. intenţiona să-şi păstreze trupele intacte 
pentru a le folosi în momentul ales de el. 

Mă gândeam că ar fi trebuit să profităm de răgazul pe care ni-l 
acorda iarna şi de rezistenţa înverşunată a lui Leyva pentru a 
recruta noi luptători - mercenari de tot felul - ca să ne întărim 
armata.  |lmpăratul era mai sărac decât lov şi, fiindcă 
împrumuturile promise de Henry al VIll-lea întârziau, am început 
să-mi golesc propriile lăzi pentru a-i plăti pe noii recruți. 

Toată Italia avea ochii aţintiţi asupra lui François, considerat 
peste tot ca marele beneficiar al acestui război. Papa, unii 
cardinali, câţiva prinţişori italieni şi chiar un grup de venețieni 
care îl abandonaseră nu de mult îi făceau acum ochi dulci. 

In ciuda iernii, a dificultăţilor de aprovizionare şi a 
bombardamentelor neîntrerupte, Leyva rezista cu o admirabilă 
energie. In rândurile populaţiei civile, foamea, bolile, frigul şi 
tirul artileriei făceau ravagii. 

În cursul unei încercări de a străpunge apărarea asediaţilor, 
faimosul Giovanni dalle Bande Nere, care adoptase cauza 
francezilor, sfătuit de unchiul său, Papa Clement al VIl-lea, s-a 
ales cu un picior zdrobit. 

Tenacitatea cu care rezista Leyva mi-a acordat timpul necesar 
să angajez alţi soldaţi: mercenari ai lui Georg Frundsberg şi cei 
ai prinţului Salm, toţi plătiţi din buzunarul meu. În total 12 000 
de oameni care îngroşau rândurile armatei noastre. Nu aveam 
nici-o garanţie că voi fi despăgubit de împărat. Când îmi 
îndeplineam misiunea de conetabil al Franţei mă aflam în 
aceeaşi situaţie. 

Acum eram destul de puternici pentru a trece la ofensivă. 

Cu acest prilej am primit o scrisoare din partea lui Carlos al V- 
lea, semnată personal, care îmi mulțumea pentru eforturile 


depuse. Mă asigura de stima sa şi îmi promitea recompense 
mari. 

Nu-mi făceam iluzii. Nu eram preocupat decât de încheierea 
socotelilor cu Francois. 

În urma unei incursiuni, Pescara a reuşit să introducă soldaţi, 
muniții şi provizii în interiorul Paviei, sub nasul asediatorilor 
perplecşi. Această lovitură de forţă suna ca un avertisment 
pentru La Palice, care a recomandat o vigilenţă sporită. Când 
spionii au avertizat comandamentul armatei franceze că trupele 
imperiale, întărite cu unităţi de mercenari germani şi elveţieni, 
se pregătesc pentru bătălie, regele a ieşit în fine din dulcea lui 
lenevie şi a convocat consiliul. 

La Tremoille şi La Palice erau de părere că o luptă angajată în 
situaţia actuală îi expunea la un mare risc. 

— Trebuie să părăsim Pavia şi să ne instalăm pe poziţii 
favorabile. La Binasco, de exemplu. Acolo vom domina inamicul. 
Aici noi suntem dominaţi!, declară La Palice. 

Bonivet s-a ridicat şi a bătut cu pumnul în masă. 

— Este nedemn să-i propui regelui o retragere ruşinoasă, când 
superioritatea noastră asupra inamicului este indiscutabilă, sub 
toate aspectele. Comandaţi de un suveran viteaz, curajos şi 
hotărât, care şi-a dovedit capacitatea la Marignan, vom obţine o 
victorie hotărâtoare. Numai laşii refuză să lupte sub comanda 
celui mai mare rege pe care Franţa l-a cunoscut vreodată. Sire, 
ordonaţi lupta! Voi fi primul care mă voi angaja sub steagul 
vostru. 

Au izbucnit ovaţii. Tinerii căpitani manifestau un entuziasm 
delirant... 

În tabăra noastră, dezbaterile la nivel înalt atinseseră un ton 
destul de ridicat. 

Pescara, încălzit de recenta lui victorie de la Pavia, opta 
pentru o intervenţie militară imediată. 

Frundsberg era de acord, invocând argumente valabile: 

— Trupele noastre nu au muniţie suficientă pentru a aştepta 
timpul frumos! Trebuie deci să acţionăm fără întârziere. 

Salm era şi el de acord: 

— Aşa este! Aici ne ameninţă foametea! Graţie ducelui de 
Bourbon soldaţii au buzunarele pline. Dar nu pot cumpăra nimic 
cu banii lor. Aprovizionarea este sub orice critică. Tarabele 


târgului local sunt goale. Populaţia este în pragul foametei. 
Această lipsă gravă de alimente este chiar mai rea decât ciuma. 

De Lannoy se arătă reticent. Recunoştea că întăririle sporiseră 
capacitatea noastră de luptă. 

— Cu toate că numărul soldaţilor a crescut, suntem încă 
inferiori numeric faţă de inamic. Putem fi expuşi unei înfrângeri 
usturătoare. 

A încheiat anunţându-şi intenţia de a-şi retrage trupele din 
Lodi. l-am răspuns cu un calm de gheaţă: 

— Domnule de Lannoy, nu uit că sunteţi vicerege al regatului 
napolitan şi nici consideraţia pe care v-o datorez. Dar nu uitaţi 
că sunteţi sub comanda mea şi că, în consecinţă, trebuie să-mi 
executaţi ordinele. 

— Monseniore, ţin doar să vă atrag atenţia că vă asumaţi o 
grea răspundere. 

— Evident! Mâine la ora şapte armata va părăsi Lodi! Obiectiv 
- Pavia! Încă de la început înţelesesem tactica lui François. La 
propunerea lui Bonivet el ne va aştepta ferm pe poziţii în faţa 
zidurilor Paviei asediate. Pentru a rezista, va trebui să-şi asigure 
spatele, sprijinindu-se de fortificațiile apărate de Leyva. Va fi 
prins între două focuri. 

Bătrânul La Palice prevăzuse acest pericol. 

Pe un frig care îţi tăia respiraţia, trupele noastre şi-au început 
marşul. Proviziile promise de mult timp de intendenţă ajungeau 
în cantităţi mici. Pe drumurile îngheţate, soldaţii înaintau 
anevoie. 

În cursul ultimului popas, înainte de întâlnirea cu inamicul, 
Pescara a rostit o scurtă cuvântare în faţa soldaţilor încinşi de 
marşul lung. 

— Vă amintesc că în tabăra franceză sunt alimente din belşug! 
Veţi avea pâine, carne şi vin la discreţie. 


În cursul înaintării noastre spre Pavia am pierdut câteva sute 
de dezertori. Dar după cum am aflat mai târziu, şase mii de 
grizoni din tabăra adversă se detaşaseră pentru a-l escorta până 
la Florenţa pe şeful lor, Giovanni dalle Bande Nere, întins pe o 
targă, pentru că rana lui gravă se infectase. Această 
emoţionantă probă de credinţă a avut urmări, slăbind armata 
franceză. 

La Pavia, cu trei ore înaintea zorilor, 5 000 de infanterişti şi 
genişti comandaţi de tânărul marchiz de Vasto, nepot al lui 
Pescara, au făcut săpături în zidurile de apărare ale parcului 
Mirabella, pe care l-au invadat provocând panică şi dezordine 
printre civili şi militari. D'Alengon, care-i asigura apărarea, s-a 
retras în grabă, şi în timp ce trompetele sunau alarma, François 
a reuşit să părăsească tabăra în fugă. Apoi şi-a desfăşurat 
armata pe câmpia golaşă ale cărei margini păreau că se pierd în 
ceața zorilor. 

Apoi s-a pornit vântul, care a risipit ceața, permițându-i 
soarelui să inunde natura. Cele două armate se instalaseră pe 
poziţiile lor, faţă în faţă. 

Urcat pe o movilă cu aghiotanţii mei, am putut distinge 
flamura regelui fâlfâind deasupra escadroanelor de cavalerie, 
care constituiau centrul dispozitivului său. Flancul lui drept - 
infanterişti şi archebuzieri - se remarca prin stindardul lui La 
Palice. Flancul stâng, care avea aproape aceeaşi compoziţie, se 
distingea prin steagul lui d'Alençon. Diverse unităţi pedestre sau 
călare încadrau corpul principal. Puteam deosebi flamurile cele 
mai apropiate, acelea ale lui Brion, de Montmorency, de Lorges, 
de Nevers... 

Numai însemnele conetabilului Franţei lipseau... 

În schimb, flamura ducelui de Bourbon fâlfâia în mijlocul 
armatei imperiale... din cauza stângăciilor lui François... care va 
suporta consecinţele... Din nenorocire, Franţa va plăti oalele 
sparte de acest maniac al grandorii... 

Patru mii de archebuzieri spanioli şi germani, sprijiniți de 
unităţi de cavalerie uşoară, înaintau descriind o mişcare de 
învăluire pentru a-l încercui pe inamic şi pentru a elibera 
garnizoana Pavia. 

Galliot de Genouillac, mare-maestru al artileriei franceze, a 
ales momentul declanşării tirului tunurilor sale care, a avut un 


efect devastator asupra archebuzierilor noştri. Brion şi elveţienii 
lui s-au aruncat în învălmăşeală. Atunci am intervenit şi eu 
atacându-le flancurile. 

Trupele lui de Lannoy, după o scurtă ezitare, au început să se 
retragă. Semn că prăbuşirea se apropia. Tunurile secerau 
rânduri întregi din mercenarii noştri. 

Infanteriştii ducelui de Suffolk şi ai lui Galeazzo San Severino 
se pregăteau să se năpustească asupra trupelor lui Salm şi ale 
lui Frundsberg. 

Acesta a fost momentul în care François, nerăbdător, i-a 
atacat în forţă cu cavaleria pe archebuzierii noştri, deja derutaţi. 
Nu putea suporta ideea că îndrăzneţii lui căpitani îşi vor atribui 
succesul zilei, lipsindu-l de coroana de lauri care trebuia să-i 
revină. Dar intrarea lui în acţiune a avut un efect catastrofal, 
pentru că, năpustindu-se înainte, a intrat în raza de acţiune a 
propriei sale artilerii, care, în această situaţie, a fost nevoită să 
înceteze focul, pentru a nu revărsa ploaia de proiectile asupra 
lui şi a cavaleriştilor săi îmbrăcaţi în zale. Cuprins de un avânt 
exaltat, François a unit liniile infanteriştilor cu cele ale 
archebuzierilor, care executară o mişcare de retragere. In acest 
moment şi-a imaginat că a câştigat bătălia. Dar iluzia nu a durat 
mult. Pescara şi-a dat seama de şansa nesperată care îi dădea 
ocazia să schimbe fundamental datele bătăliei. Oprirea bruscă a 
bombardamentului inamic, intrarea regelui Franţei şi a 
cavaleriei în centrul bătăliei, apoi apariţia rezervelor mele au 
restabilit ca prin minune încrederea trupelor noastre. 

François a avut neplăcuta surpriză de a se vedea izolat alături 
de cavaleriştii lui în mijlocul unei mări dezlănţuite de inamici 
care îl luau drept ţintă. Privea în jur căutându-i din ochi pe 
d'Alençon şi pe infanteriştii care ar fi trebuit să-i vină în ajutor. 
Spre stupefacţia sa, i-a văzut fugind. Numai atunci şi-a dat 
seama de grava şi ireparabila lui eroare. Insoţitorii săi cei mai 
apropiaţi, împiedicaţi de armurile grele, erau la pământ doborâţi 
de suliţaşi şi de focul neîncetat al archebuzelor. Disperat, s-a 
luptat eroic. Străpuns de o suliță, calul i s-a prăbuşit sub el, 
aruncându-l în ţărână. Cu multă greutate a reuşit să se ridice şi 
să continue lupta pe jos, aproape singur. 

Printr-un straniu joc al destinului, Pomperant, omul pe care el 
îl condangase în contumacie la pedeapsa capitală, i-a salvat 


viaţa. Aflându-se în apropiere, s-a interpus între rege şi spaniolii 
şi germanii care erau gata să-l străpungă. 

— Sunteţi prins, Sire! Este inutil să continuaţi lupta! 

Regele îl privea cu ochi tulburi. Treptat şi-a redobândit calmul. 
Pentru că refuza să predea sabia, Lannoy, care era comandantul 
secund al armatei imperiale, a îndeplinit această formalitate. Cu 
un genunchi în pământ, dând dovadă de respectul datorat unui 
rege, el a primit din mâinile lui François sabia regală în numele 
Maiestăţii Sale împăratul Carlos al V-lea, care avea să-şi 
sărbătorească împlinirea vârstei de douăzeci şi cinci de ani într- 
o ambianţă de satisfacţie uşor de înţeles. 

Dar lupta nu se încheiase. 

Armata franceză, deja derutată, a aflat cu stupoare căderea în 
captivitate a regelui. Bombardată de artileria noastră şi a lui 
Leyva, aproape încercuită, se zbătea într-un adevărat haos. 

D'Alencon, cumnatul regelui, a fost primul care a dezertat. N-a 
avut curajul să continue pentru a-şi salva cel puţin câţiva 
camarazi care se aflau în pericol de moarte. Căci bătălia se 
transformase în masacru. Vae victis! 

Nu s-a mulţumit doar să o şteargă, ci, după ce a traversat 
Ticcino, a distrus podul ca să-i împiedice pe soldaţii inamici să-l 
urmărească. Această soluţie a fost nenorocirea francezilor care 
apucaseră să scape din infernul Paviei şi care încercau acum să 
se retragă spre Milano. 

Pe câmpul de luptă mai existau câteva insule de rezistenţă 
înverşunată, înconjurate de grupuri de luptători imperiali însetaţi 
de sânge. Ucideau, jefuiau şi îi luau prizonieri pe cei destul de 
bogaţi pentru a-şi plăti răscumpărarea. În tabăra franceză 
pierderile în oameni erau enorme. Mareşalul de la Palice, care îşi 
zdrobise piciorul sub calul spintecat, a fost strangulat de doi 
mercenari care se băteau între ei pentru a-şi însuşi captura. 
Bătrânul La Tremoille şi-a dat sufletul cu nasul în iarbă, după ce 
s-a târât câţiva metri, cu măruntaiele revărsate pe pământul 
amestecat cu sânge. Lui Toulouse-Lautrec i-a retezat capul o 
ghiulea de tun. René de Savoia, fratele reginei-mamă, s-a ales 
cu pieptul zdrobit. Ducele de Suffolk a plătit cu viaţa prietenia 
oferită de regele Franţei. Mareşalul de Foix avea burta despicată 
şi un picior smuls. Lescun, favoritul regelui, căzut în dizgrație 
după ruptura intervenită între sora lui şi augustul ei amant, a 


fost străpuns de mai multe lovituri de suliță. François de Lorena 
a murit după ce şi-a pierdut o mână şi un picior. Mii de tineri 
nobili zăceau fără viaţă pe câmpul de luptă. Când a văzut acest 
dezastru, Bonivet, care îl sfătuise pe suveran să înceapă lupta, 
s-a aruncat în grămadă pentru a muri străpuns de sulițe. Ajuns 
în culmea măreției graţie prieteniei regale, a avut un sfârşit 
lamentabil, dovadă a incompetenţei sale. 

Printre prizonierii care trebuiau să plătească despăgubiri grele 
pentru a-şi recăpăta libertatea se aflau Fleurange, alt favorit, 
Brion, Saint-Pol şi Montmorency, Henri de Navarra şi un 
gentilom poet, Clement Marot. 

Aproape fiecare familie nobilă a Franţei avea un mort de 
plâns. Francezii de rând căzuţi pe front erau mai puţin numeroşi. 
Mercenarii străini furnizau de obicei carnea de tun. Ei ştiau 
totuşi să se descurce pentru a-şi salva viaţa. In general, lipsiţi 
de mijloace, nu puteau plăti despăgubiri pentru răscumpărare. 
Aceşti războinici de meserie - împărţiţi în cele două tabere - 
ştiau să se menajeze... 

Ajuns sănătos la Lyon, d'Alençon a murit după puţin timp. 
Incapabil să suporte calificativul de „fugar-laş”, care îl urmărea 
ca o fantomă, se spune că s-a sinucis. Adevărat sau nu, zvonul 
circula... 

Cu François am avut o întrevedere în capela din Pavia, unde i 
s-a servit masa înainte de a fi îmbarcat în calitate de prizonier 
pentru lunga lui călătorie care trebuia să se termine într-o 
închisoare din Madrid. 

Mi s-a adresat cu un zâmbet dezamăgit. 

— Nu cred că eşti mulţumit că ai câştigat o atât de 
strălucitoare victorie împotriva foştilor camarazi de arme! 

— Sire, n-aş fi luptat împotriva lor dacă n-aş fi fost obligat de 
comportarea voastră! Istoria va consemna aceste evenimente! 

În timpul captivităţii fiului ei, Louise de Savoia a îndeplinit 
înalta demnitate de regentă a Franţei. Ajunsese în sfârşit pe 
culmea atinsă de Anne de Bourbon, vechea inamică a Casei 
Angoulême. Ţinuse minte o frază din ultima scrisoare a lui 
Francois: „Am pierdut totul în afară de onoare”... Ea îşi apăra 
interesele, prerogativele, tronul, măreţia regală... Avea puterea 
unei regine - a unui suveran al Franţei... 


Dacă ar fi ascultat sfaturile bătrânului mareşal La Palice, 
François n-ar fi suferit acest dezastru... Bietul La Palice!... 

Admiraţia populară i-a dedicat versuri de o emoţionantă 
naivitate... 

La Pavia-n cetate muri, sărman Palice 

In câteva minute zăcea, pe jos, ucis... 

In ce mă priveşte, eu trebuie să-mi continuu drumul... Să-mi 
duc crucea... Nu mă plâng... Soarta mea este hotărâtă 
dinainte... 

HENRY COURTNEY 

conte de Saint-George 

Sunt unul dintre acei gentilomi, puţini la număr, care preferă 
pana de gâscă săbiei şi bucuriile spiritului succeselor cinegetice. 
In pădurile mele braconierii riscă pedepse grele, nu pentru 
nerespectarea dreptului meu exclusiv de vânătoare, ci pentru că 
vânatul este protejat. Oamenii din casta mea mă privesc cu o 
uşoară ironie, dar evită observaţiile nepoliticoase, pentru că 
modul meu paşnic de a mă purta este dublat de o perfectă 
stăpânire a armelor ofensive. 

Că opiniile mele deranjează ideile preconcepute, puţin îmi 
pasă. Nu îmi propun să schimb eu lumea. N-am stofă de profet 
şi nici intenţia de a deveni. 

Pasiunea pentru literatura şi filosofia anticilor se datorează 
admirabilei învieri a culturii şi civilizaţiei grecilor şi romanilor din 
Antichitate. 

Dar mă abţin să port discuţii pe această temă cu oamenii 
Bisericii şi cu nobilii. Cu primii, pentru că nu admit alte păreri cu 
privire la superioritatea incontestabilă a Sfintelor Scripturi, cu 
ceilalţi din cauza ignoranței lor. 

Umaniştii adevăraţi - singurii interlocutori valabili - provin în 
marea lor majoritate din oamenii de rând. Pe pământul fertil, 
ideile noi îşi înfig, în mod paradoxal, rădăcinile în concepţiile 
vechi. 

Nu contest că există şi nobili care au biblioteci mari şi care 
adoră cultura. Dar în cea mai mare parte a cazurilor este vorba 
de snobism. Foarte puţini dintre ei se pot descurca în labirintul 
scrierilor în limbile greacă sau latină, care nu sunt accesibile 
decât adevăraţilor cunoscători. 


Umanismul mi-a permis să privesc lumea care mă înconjoară 
cu o înţelegere şi o indulgență uneori amuzante. Mi-am explicat, 
de asemenea, sentimentul de inferioritate nemărturisită resimţit 
de nobili - şi chiar de oamenii de rând - faţă de preoţi. Incapabili 
să le înţeleagă latina, impresionați de solemnitatea serviciului 
religios, pentru ei de neînțeles, au impresia că prelaţii comunică 
direct cu Atotputernicul. Când Luther a tradus Biblia, credincioşii 
au putut comunica - fără mijlocitori - cu Dumnezeu, iar 
prestigiul cvasisupranatural al ecleziaştilor s-a năruit. 

Fenomenul din domeniul religios s-a repetat şi pe plan social. 
Nobilul feudal era un intermediar între rege şi masa ţăranilor 
sau a târgoveţilor. 

Umanismul a permis apariţia şi ridicarea unor intelectuali din 
rândul oamenilor de jos, care vorbesc latina şi greaca veche, 
precum şi a unei burghezii bogate, care, datorită puterii sale 
financiare în plin avânt, putea să servească interesele regelui; 
acesta se putea lipsi, în sfârşit, de nobilimea leneşă, convinsă de 
propria ei importanţă şi care ridica adesea steagul revoltelor. 
Burghezul, devenit mare demnitar al tronului, supus şi lesne de 
înlocuit, l-a eclipsat pe nobilul arogant, conştient de puterea sa, 
şi care devenise stânjenitor şi chiar inutil. El şi-a păstrat titlurile, 
trufia, dar a decăzut din măreţia sa şi a devenit un element 
decorativ la Curtea unui rege suveran absolut. 

Ducele de Buckingham în Anglia şi ducele de Bourbon în 
Franţa au fost ultimii mari seniori feudali. 

Nobilii puteau repeta faimoasa frază a lui François l, după 
bătălia de la Pavia: 

Am pierdut totul în afară de onoare... 

Numai că onoarea era oarecum veştejită. Nobilimea, care 
înainte vreme îl sprijinea pe rege cu armată, acum îi furniza 
numai amante pentru a-i decora patul. 

In zilele noastre, gentilomi săraci şi flămânzi sunt cu miile. Se 
înhamă la plug, ca şi ţăranii. 

Nobilimea mică şi mijlocie se implică în acţiuni militare. Pentru 
a-şi alunga plictiseala, marii seniori îşi consumă energia la 
vânătoare cu gonaci... 

In ce priveşte evenimentele contemporane, comedii, drame, 
tragedii umane, atitudinea cea mai înţeleaptă este să le priveşti 
cu luciditatea unui spectator, detaşat de acţiunea care se 


desfăşoară pe scenă. Să urmăreşti cu seninătate şi nepărtinire 
ceea ce se întâmplă pentru a descoperi adevărul. 

Sarcină dificilă, pentru că adevărul se schimbă după 
aprecierile şi aranjamentele părţilor în conflict. 

Cine are dreptate şi cine este vinovatul?... Greu de spus. 

Atât sentimentele nobile, cât şi cele mai rele instincte sunt 
înnăscute. Nu  justific violenţa, agresivitatea, dar aceste 
impulsuri negative există şi vor exista până la sfârşitul lumii. 
Ambiţiile excesive, setea de putere, dorinţa de a distruge cea 
mai neînsemnată împotrivire au ca rezultat exploziile politice, 
sociale şi religioase, războaiele civile, conflictele între state. Din 
nenorocire, masele se lasă întotdeauna antrenate de 
conducători egoişti şi fără scrupule, care le folosesc drept 
instrumente oarbe pentru a-şi asigura propria lor ascensiune. 
Unde este cavalerul bun, fără frică şi fără prihană, personaj 
perfect care se ridică deasupra gloatei? 

În zilele noastre, cavaleri neprihăniţi nu mai există... 

Toţi, suverani sau principi laici, mari demnitari sau şefi de 
armate, s-au distins prin incapacitatea lor, prin înclinarea lor 
spre trădare, spre minciună, spre încălcarea angajamentelor. 

Politica Angliei - am început cu această ţară pentru că este a 
mea - slujeşte interesele personale ale cardinalului Wolsey. 
Prototip al omului de jos, fiu al unui măcelar, cocoţat pe culmile 
cele mai înalte, Wolsey locuieşte în două reşedinţe somptuoase, 
York Palace la Londra şi Hampton Court la ţară. Dispune de un 
personal de serviciu care depăşeşte cu mult o mie de persoane 
şi exercită o influenţă atât de mare asupra lui Henry al VIII-lea 
încât te întrebi uneori cine este stăpânul, el sau regele? 

Îşi atribuie şi titlul de arbitru al Europei, apreciere care nu este 
departe de realitate. Încheie şi răstoarnă alianţe, dezlănţuie 
războaie şi încheie pacea în funcţie de sprijinul pe care speră să- 
| obţină de la un suveran sau de la altul, cu scopul de a-şi pune 
pe frunte tiara papală. Până acum eforturile lui n-au fost 
încununate de succes, în ciuda miilor de vieţi omeneşti şi a 
sumelor enorme care au fost înghiţite. 

Henry vânează cu acelaşi entuziasm doamnele şi 
domnişoarele de onoare ale reginei Caterina, care acceptă 
această situaţie cu resemnare amară. Indrăgostit de cea mai 
tânără fată a uneia dintre amantele sale, căreia zvonul public îi 


atribuie paternitatea, l-a convocat pe unchiul acesteia, un foarte 
înalt personaj decorat cu Ordinul Jaretierei, şi i-a cerut un sfat 
prietenesc. 

Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: 

— Cine ar îndrăzni să vă condange dacă, după ce aţi mâncat 
găina, mâncaţi şi puiul?... 

Plăcutele lui îndeletniciri nu-l împiedicau să urmărească o 
himeră, visul de a-şi pune pe cap coroana regilor Franţei... 

Înainte de dezastrul de la Pavia, François |, care voia să 
recucerească Milano, Neapole şi - de ce nu - restul ltaliei, 
convocase marele consiliu. Şefii săi de armate, precum şi 
Bonivet, înlocuitorul conetabilului de Bourbon, i-au propus mai 
multe căi pentru a intra în Lombardia. Când cea mai bună 
soluţie a fost aleasă, Triboulet, bufonul regelui, care era prezent 
la şedinţă, a intervenit cu un surprinzător bun simţ: 

— Aţi uitat punctul esenţial! 

Marii şefi militari izbucniră în râs: 

— Pune punctul pe ,i”! 

— Aţi căzut de acord asupra mijloacelor de intrare în Italia. 
Dar nimeni n-a propus mijloacele de a ieşi de acolo... 

Pentru a aprecia relaţiile care îi legau pe rege şi pe Bonivet, o 
să vă spun un mic secret hazliu. Bonivet frecventa în taină pe 
una din amantele regelui. Tocmai făceau dragoste când François 
şi-a anunţat apariţia. 

Surprins, zăpăcit, panicat - pentru că prietenia are şi ea limite 
- Bonivet s-a ascuns în şemineu, după crengile şi frunzele care îl 
împodobeau pe timpul verii. 

Regescul amant, după ce a făcut dragoste cu frumoasa 
doamnă, a urinat pe rivalul său, care nici n-a mişcat. 

Curteni de obicei bine informaţi spun că François ar fi aflat 
jocul puţin elegant al favoritului său, dar că, îngăduitor, s-a 
mulţumit să-l facă de râs în ochii Dulcineei. 

Sub toate aspectele, Carlos al V-lea era total diferit de regele 
Franţei şi al Angliei. Serios, sobru, muncitor, se pare că n-a 
cunoscut bucuriile tinereţii. Formalist şi deosebit de meticulos, 
mi-a spus într-o zi: 

— Vorbesc spaniola cu Dumnezeu, cu oamenii vorbesc 
franceza, iar calului meu mă adresez în germană... 


N-a pomenit nimic despre limba în care vorbeşte prietenilor, 
pentru că nu are prieteni. 

Profund religios, dacă întâlneşte pe drum o spânzurătoare sau 
un rug, salută respectuos, obicei moştenit de la bunica sa, 
Isabela de Castilia, care în acest fel omagia inchiziţia, care îi 
extermina pe eretici. 

Este total lipsit de umor. Decis să-şi pedepsească bufonul 
pentru glumele de prost-gust, a ordonat odată să nu i se dea de 
mâncare timp de o săptămână. Câteva zile mai târziu, vinovatul 
a bătut în cuie uşa latrinei făcând-o inutilizabilă. Explicaţia era 
simplă - cine nu mănâncă nu are nevoie de closet. Carlos a vrut 
să-i aplice însă o pedeapsă şi mai aspră. Dar râsetele curtenilor 
amuzaţi de comicul situaţiei au potolit mânia împăratului, care a 
hotărât să-l ierte. 

Orgoliul originii sale şi ambiția fără margini l-au făcut să 
pornească războaie foarte costisitoare, fără să aibă însă banii 
necesari pentru acoperirea cheltuielilor. Se împrumuta la 
bancherii care îi acordau credite cu dobânzi exagerate. 

Jan Daens, negustor din Anvers, i-a acordat un credit de un 
milion de ducați. Pentru a recompensa acest efort financiar, 
împăratul i-a făcut onoarea deosebită de a-i accepta invitaţia la 
un mare banchet. 

După desert, şeful chelnerilor i-a adus o cupă de aur în care 
ardea tămâie. Gazda a scos din buzunar chitanţa semnată de 
împărat pentru împrumutul acordat şi a apropiat-o de cupă. 

— Acceptând umila mea ospitalitate... Maiestatea Voastră şi-a 
achitat datoria... 

Hârtia a ars sub privirile plăcut surprinse ale întregii asistente. 
Un alt personaj, împodobit în culori ţipătoare, Soliman zis 
Magnificul, îşi înşira titlurile cu o trufie comică într-o scrisoare 
adresată lui François |, care îi solicita bunăvoința: 

„Eu, care sunt Sultanul Sultanilor, Suveranul Suveranilor, 
împărţitor al Coroanelor Monarhilor Lumii, Umbra lui Allah pe 
Pământ, Sultanul şi Padişahul Mării Albe, al Mării Negre, al 
Rumeliei, Anatoliei, Caramaniei, Zulcadârului, Dialbekârului, 
Kurdistanului, Azerbaidjanului, stăpân peste Persia, Alep, 
Damasc, Cairo, Mecca, Medina, lerusalim, întreaga Arabie, 
Yemen şi care am numeroase alte ţinuturi pe care le-au păstrat 
nobilii şi iluştrii mei strămoşi, Osman cel Mare, întemeietorul 


glorioasei dinastii a Turcilor Osmanlâi, nemuritorul Orkhan, 
pacificatorul Asiei, Amurad |, Providenţialul, care i-a zdrobit la 
Kosovo pe ghiaurii necredincioşi, Baiazid al Il-lea, Cel înţelept, 
învingătorul mamelucilor, Baiazid | Fulgerul, învingătorul de la 
Nicopole şi  exterminatorul ungurilor, Mehmed al ll-lea, 
învingătorul şi cuceritorul Constantinopolului, Selim |, Califul, 
care i-a trăsnit pe persani şi a supus Egiptul şi pe care Augusta 
mea  Majestate le-a cucerit de asemenea cu spada sa 
victorioasă...” 

Şi scrisoarea continua cu o lăudăroşenie care frizează ridicolul. 
Din nenorocire, aceşti suverani aroganţi, lăudăroşi, plini de 
trufie, vor să curgă sânge, valuri de sânge pentru a-şi justifica 
gloria deşartă... 

In mijlocul acestor nebuni războinici, Papa Clement al VII-lea 
vrea să păstreze neatinsă puterea universală a Bisericii şi rolul 
ei de arbitru suprem, printr-o politică şi o diplomaţie şovăitoare, 
încearcă să redea Curţii de la Roma splendoarea şi autoritatea 
dobândite în timpul lui Innocent al Ill-lea, dar nu are nici 
deschiderea, nici inteligenţa şi nici capacitatea acestuia. Când 
deţinea funcţia de cardinal vicecancelar al unchiului său, Leon al 
X-lea, dovedise o oarecare abilitate în rezolvarea afacerilor 
curente, ţesând intrigi care îi asigurau reputaţia că ar avea o 
minte ascuţită, o ingeniozitate, o şiretenie şi chiar o oarecare 
perfidie. 

Alegerea sa a fost posibilă datorită traficului de influenţă şi 
jocului de culise, care s-au dovedit în cele din urmă decisive. 

François |, încă euforic după victoria de la Marignan, îi 
sprijinise candidatura pentru a-l îndepărta de Imperiali şi pentru 
a beneficia de alianţa lui, indispensabilă pentru realizarea 
proiectelor sale italiene. 

Politica sa favorabilă lui Clement al Vil-lea îi atrăsese ura lui 
Wolsey, care pierdea încă o dată ocazia de a-şi pune pe frunte 
tiara pontificală. 

Alianţele şi contraalianţele, mai schimbătoare decât culoarea 
cameleonului, reflectau cele mai meschine interese personale. 
Schimbarea orientărilor politice era atât de frecventă încât 
devenise plictisitoare. Acest gen de politică plină de capricii îmi 
evoca oarecum curtea unei şcoli unde copiii se joacă, se bat, şi 
aleargă fără un scop precis. Inconştienţa devine condangabilă 


când este vorba de adulţi care, în plus, poartă şi coroana regală, 
imperială sau pontificală şi care îşi târăsc popoarele în războaie 
interminabile... 

Că Papa Clement a recurs la simonie pentru a fi ales, nu 
înseamnă nimic extraordinar. Cu cât poziţia râvnită este mai 
înaltă, cu atât preţul este mai mare. 

Mă aflam la Roma în timp ce se făceau alegerile pontificale. 
Au durat cinci zile. Micile loje în care erau instalaţi electorii 
miroseau a grajd... chiar şi mai rău... scaunele cu gaură circulau 
pe coridoare cu conţinutul lor puturos în văzul tuturor 
trecătorilor... În acest timp prinții Bisericii se tocmeau, se 
înjurau, se amenințau, treceau dintr-o tabără în alta în funcţie 
de interesele personale care nu coincideau cu priorităţile 
Bisericii. 

După o lungă aşteptare care stârnise curiozitatea şi 
comentariile romanilor, am văzut fuiorul de fum alb care 
preceda rostirea faimoasei formule: 

Habemus papara... 

Perfecta mea neutralitate îmi permitea să asist fără părtinire 
la bucuria nesăbuită a partizanilor noului Suveran Pontif, care îi 
lăudau cucernicia şi geniul politic. Printre apologeţi se remarca 
Vittoria Colonna, o admiratoare a lui Michelangelo. O droaie de 
florentini au luat drumul Romei, sperând într-o îmbogăţire 
rapidă... 

Noul papă era un bărbat frumos. Doamnele îl găseau 
fermecător. Rafael i-a pus în valoare fizicul plăcut în 
remarcabilul portret în care Leon al X-lea este înconjurat de 
cardinalii Giuliano de Medici şi Luigi de Rossi. Viitorul Clement 
are o figură agreabilă, atrăgătoare, cu trăsături regulate... „Un 
grup înfloritor”, exclamase Lucia Orsini. Papa adoptase o 
atitudine gravă, hotărâtă, o demnitate impunătoare. 

Loyssa, ambasadorul împăratului, îl descria ca pe un personaj 
misterios şi de nepătruns. Ambasadorul venețian Marco Foscari 
îi admira dragostea pentru dreptate şi sufletul milos. Adăuga 
chiar cu un comic irezistibil: 

— Din milă a oferit palatul Riario cardinalului Colonna şi toate 
beneficiile le-a împărţit între electori. 

Toţi oamenii care l-au ridicat în slăvi în timpul cardinalatului 
său, subliniind puternica lui personalitate, voinţa de neclintit, 


perspicacitatea şi perseverenţa sa, au avut trista surpriză să 
constate că după ce s-a urcat pe tronul Sfântului Petru s-a 
pierdut în lungi cugetări; indecizia îl împiedica să acţioneze, 
teama de a nu se compromite printr-o greşeală politică îl 
paraliza. 

Oscilaţiile lui îl consternau pe Guicciardini. 

— Perspective întunecate se întrevăd la orizont, îmi spunea el 
clătinând din cap. 

Conştient de pericolul pe care ambiția expansionistă a 
Imperiului Otoman o reprezenta pentru Europa, Clement a ieşit 
din letargie pentru a propovădui o pace universală, în scopul 
reunirii în jurul unei mese rotunde a tuturor suveranilor 
occidentali, care, împreună, să pună bazele unei alianţe solide, 
să ridice o barieră de netrecut în faţa islamului invadator. 

Într-o zi mi-a vorbit emoţionat de regatul maghiar, ameninţat 
de nesătula voinţă a lui Soliman de a-l nimici, prima fază a unei 
politici războinice care urmărea distrugerea Europei creştine. 

— Nu înţeleg prostia lui François, a lui Henry şi a lui Carlos 
care se sfâşie între ei ca nişte lupi turbati, fără să ţină seama de 
pericolul otoman... 

După o scurtă pauză, a reluat: 

— Aveţi un frate în Ungaria? 

— Da, Sanctitatea Voastră, un frate mai mic. La noi numai 
fratele cel mare moşteneşte titlul şi bunurile familiei. El s-a 
expatriat. După ce a cutreierat aproape toată Europa, s-a stabilit 
în Ungaria. Foarte bine primit la Curte, regele Ludovic i-a 
acordat chiar titlul de conte, pentru a-i recompensa meritele. 
Totuşi fratele meu este încă foarte tânăr. Şi-a maghiarizat 
numele. Acum se numeşte Szent-György. 

— Viitorul său nu vă nelinişteşte? 

— Ba da! Dar ce pot să fac? Să plătesc din buzunarul meu o 
mână de mercenari care să se lupte cu turcii când vor încerca să 
invadeze Ungaria? 

— François, Carlos, Henry gândesc ca dumneavoastră! 
Această nepăsare e criminală! Angajaţi-vă sub stindardul 
Bisericii pentru a transmite cuvântul Bisericii regelui vostru! 

— Wolsey mă detestă... Risc să dau totul peste cap... 

Papa a suspinat decepţionat de obiecțiile mele... 


— Poate că aveţi dreptate. Regele vostru este foarte bănuitor. 
Să încredinţez o misiune unuia dintre supuşii săi, fără să fie 
ecleziast, l-ar putea şoca... 

Suveranul Pontif l-a însărcinat pe consilierul său, Nikolaus von 
Schönberg, să transmită apelul său suveranilor occidentali. 

Câteva zile mai târziu am primit vizita şefului fiscal al Curiei, 
Giberti, pe care avusesem deja plăcerea să-l cunosc cu prilejul 
unui banchet oferit de ambasadorul Veneţiei. In calitatea lui de 
consilier al papei îmi aducea o veste surprinzătoare. Dragostea 
mea pentru Roma, unde îmi petrecusem cea mai mare parte a 
timpului, cucernicia mea - discutabilă -, precum şi sinceritatea 
mea îi făcuseră o bună impresie Suveranului Pontif, care îmi 
propunea o înaltă demnitate ecleziastică. Curia deţinea 
informaţii detaliate asupra persoanei mele. Posedam o avere 
mare, mă bucuram de un prestigiu apreciabil în Anglia, îmi 
pierdusem soţia, care a murit la naştere, deci îndeplineam toate 
condiţiile pentru a intra în ordin. 

L-am rugat să transmită umilele mele mulţumiri Sanctităţii 
Sale pentru încrederea pe care mi-o acorda. Desigur, un astfel 
de angajament implica un examen de conştiinţă, o verificare a 
concepţiilor mele despre lume şi a convingerilor mele religioase. 
Am cerut deci un termen pentru a reflecta dacă sunt demn de 
marea onoare care mi se oferea. 

Ne-am despărţit în termenii cei mai buni. Ca să fiu sincer, 
perspectiva intrării în Ordin nu îmi surâdea. Îmi place sexul şi 
abstinenţa impusă ecleziaştilor îmi produce silă. Ştiu că această 
cerinţă nu este unanim respectată de oamenii Bisericii. Ultima 
mea amantă este fiica naturală a unui cardinal. Nu-i pronunt 
numele, pentru că autorul zilelor sale are reputaţia de a fi de o 
cucernicie exemplară. 

Ştiam de altfel că papa va uita repede propunerea sa în ceea 
ce mă priveşte pentru că de câtva timp se zbătea în plasa 
propriilor incertitudini căutând zadarnic o soluţie miracol. 

Regele Franţei a trecut ca un uragan munţii Alpi, a străbătut 
câmpiile Lombardiei şi a căzut ca un trăsnet peste ducatul 
Milano punând pe fugă trupele spaniole şi apoi a asediat Pavia. 

Pasquino, bufonul recunoscut al romanilor, a afişat un anunţ: 
Pierdut armată imperială. Mare recompensă găsitorului! 


Înaintarea fulgerătoare a lui François a provocat consternare 
în toată Italia. 

Cum steaua sa urca pe cerul senin asemenea unei comete, 
papa oscila înainte de a accepta alianţa propusă de Franţa 
împotriva imperiului. 

Învingătorii au întotdeauna dreptate... 

Pentru a întări prietenia dintre Medici şi rege, contele Carpi a 
propus o căsătorie între Caterina de Medici şi unul dintre fiii lui 
Francois. 

Carlos al V-lea, îndărjit pe politica pro-franceză a Suveranului 
Pontif, îl împroşca deseori cu reproşuri violente pe ducele de 
Sessa - agentul său diplomatic - care cheltuise sume enorme 
pentru accesul trădătorului pe tronul Sfântului Petru. Arhiducele 
Ferdinand - mai încrâncenat decât fratele lui mai mare - cerea 
ruperea imediată a relaţiilor diplomatice dintre imperiu şi 
Vatican. 

Mă aflam la Roma, la cardinalul Colonna, când 
surprinzătoarea, incredibila veste a dezastrului de la Pavia a 
avut efectul unui cutremur de o intensitate maximă. Toţi cei 
care pariaseră pe o strălucită victorie a francezilor gemeau şi îşi 
smulgeau părul. Ducele de Sessa, pe care l-am întâlnit 
întorcându-mă acasă, spunea că papa este ca şi mort. Am 
reţinut această expresie colorată, căci o folosea şi pentru 
cardinalii francezi de Clermont şi de Lorena, care participaseră 
la alegerea lui Clement al VII-lea în cizme cu pinteni, pentru că 
nu avuseseră timp să se schimbe, îmbrăcând roba purpurie a 
rangului lor. 

În acelaşi timp, cardinalii devotați îl sărbătoreau pe împărat 
pentru aniversarea de douăzeci şi cinci de ani, care coincidea cu 
triumful armatei sale la Pavia. Ghibelini, partizani absoluţi ai lui 
Carlos, defilară în aceeaşi seară la lumina torţelor pentru a-i 
saluta victoria. 

Spre a complica situaţia, la Roma au izbucnit lupte între 
clanurile Colonna şi Orsini. Colonna îşi schimbaseră preferinţele 
şi se pronunţau acum pentru imperiu, în timp ce Orsini - din 
spirit de contradicţie - sprijineau papalitatea intrată în criză. 
Borfaşii profitau de dezordine pentru a forţa porţile caselor, 
dedându-se la agresiuni, jafuri şi violuri. Poliţia intervenea, dar 


era depăşită, iar efectele intervențiilor sale se dovedeau 
neglijabile. 

La hanul Ursului, unde locuiam de fiecare dată când veneam 
la Roma, hangiul mi-a spus să nu-mi fac griji. 

— La noi sunteţi în siguranţă. Tot cartierul ştie că am în 
serviciul meu câţiva haidamaci, care pot pune pe fugă cu şuturi 
în fund pe cele mai periculoase lepădături. De altfel, excesele n- 
au loc decât la periferie. Acolo se plânge. In centru se râde şi se 
dansează... 

L-am crezut, dar după căderea nopţii nu ieşeam decât însoţit 
de o escortă puternică. 

La Vatican situaţia se complica. Lanoy şi Moncada, trimişi 
extraordinari ai lui Carlos, îl amenințau pe papă cu invadarea 
Romei de către trupele spaniole dacă va refuza semnarea unui 
tratat de alianţă ofensiv-defensiv cu imperiul. Cu sufletul cernit, 
Clement s-a supus. Francesco Sforza va fi reaşezat pe tronul 
strămoşilor săi, iar Carlos va primi din mâinile papei coroana 
Imperiului Romano-German. Un prim pas spre ocuparea militară 
a Italiei. 

Pentru a umple lăzile Vaticanului, goale de multă vreme, 
Suveranul Pontifi-a cerut lui Carlos restituirea celor 100 000 de 
ducați pe care îi primise de la florentini cu titlu de împrumut. 
Papa s-a lovit de un refuz brutal. Lipsa de bani l-a obligat să 
concedieze jumătate din propria sa gardă. 

În acest timp, Louise de Savoia, numită regentă a Franţei, 
trăgea sforile cu o artă desăvârşită. A reuşit să-l întărâte pe 
Henry al VIll-lea, demonstrându-i, pe baza unor documente, că 
împăratul îl trata ca pe o cantitate neglijabilă. 

„Vă refuză, îi scria ea, rolul de arbitru al Europei, care vă 
revine de drept, pentru că papa şi-a pierdut autoritatea ce-i 
revenea în calitate de Vicar al lui lisus Hristos. Franţa vă cere să 
vă asumaţi această responsabilitate”. 

Ambasadorul său, episcopul de Canossa, înflorea aceste 
argumente cu un talent remarcabil. Henry nu aştepta decât să 
urmeze acest îndemn, care suna ca o muzică dulce pentru 
urechile lui de autocrat lacom să conducă lumea aşa cum îşi 
conducea propria ţară. Mânuind cu o mână biciul şi cu cealaltă 
securea care reteza capetele cele mai însemnate, dobândise o 
bogată experienţă... 


Îl cunoşteam foarte bine pe Henry. Ameţit de aceste cuvinte, 
care dovedeau o abilitate diabolică, el se lăsa manipulat fără să- 
şi dea seama că se urmărea ca el să devină instrumentul politicii 
revanşarde a regelui Franţei. 

Apoi episcopul de Canossa şi-a continuat turneul diplomatic 
vizitând Veneţia. Dogele şi Marele Consiliu nu puteau uita că 
Papa Leon al X-lea recunoscuse dreptul imperiului de a anexa 
teritorii şi oraşe care aparţineau Serenissimei Republici. O 
alianţă care le-ar înlesni recăpătarea posesiunilor răpite, luptând 
împotriva imperialilor cu armele partenerilor francezi, ar fi fost 
bine-venită. Dar pentru moment Veneţia nu îndrăznea să se 
pronunţe deschis împotriva împăratului. Nu avea încredere în 
jocul duplicitar al Louisei, care voia să scoată castanele din foc 
cu mâinile Republicii. Veneţia acceptă în principiu propunerea 
franceză - care o avantaja -, dar numai în principiu. 

Asemenea unui spectacol în care loviturile de teatru se 
înmulţesc pentru a-i uimi şi încânta pe spectatori, Italia devenise 
scena unei tragedii marcate de şocuri emoţionale, dureros 
resimţite. 

Sigismondo Sanzio, secretar al contelui Carpi, a fost însărcinat 
cu o misiune diplomatică pe lângă regenta Franţei. În drum spre 
destinaţie a fost ucis de necunoscuţi într-un han din Brescia. 
Poliţia a găsit printre hârtiile lui o scrisoare care dezvăluia 
existenţa unui complot ce urmărea asasinarea împăratului, a lui 
Lanoy şi a lui Pescara. 

Enormul scandal politic izbucnit a împroşcat cu noroi nu numai 
Vaticanul şi Curtea Franţei, ci şi Curtea Angliei, unde Sanzio 
trebuia să ajungă înainte de sfârşitul misiunii sale. 

Francesco Sforza, reinstalat stăpân al ducatului Milano prin 
graţia lui Carlos al V-lea, a primit un mesaj confidenţial care-l 
prevenea că aşa-zisul lui protector îl folosea ca pe un instrument 
politic şi că în final va fi deposedat de patrimoniul său, care va fi 
anexat la imperiu. Sforza a muşcat nada. După un lung 
conciliabul cu propriul său cancelar, Girolamo Morone, conte de 
Lecca, personaj controversat, care colaborase câţiva ani în urmă 
cu autorităţile de ocupaţie ale regelui Franţei, a hotărât să 
organizeze un complot împotriva tutelei spaniole. 

Dar pentru a obţine un succes durabil, avea nevoie de o solidă 
forţă armată. Decise să facă apel la Pescara, care nutrea un 


aprig sentiment de gelozie împotriva eternului său rival, 
viceregele Lanoy. 

Îi propuse o acţiune comună, care avea drept scop izgonirea 
din Italia a împăratului şi a numeroşilor săi partizani. În schimbul 
colaborării sale, îi oferi regatul Neapolelui. 

Pescara s-a prefăcut că acceptă, dar s-a grăbit să denunțe 
conspirația suveranului său, care a trecut la represalii. A ocupat 
cu forţele sale militare oraşul Milano şi l-a arestat pe Morone. 
Sforza a scăpat închizându-se în fortăreață, unde va fi obligat să 
suporte un asediu îndelungat. 

Putin după aceea Pescara a murit în urma unui stop cardiac. 
Se zvonea însă că sfârşitul i se datora unei otrăvi discrete, care 
nu putea fi identificată. 

Ducele de Bourbon a rămas singurul şef de armată capabil să 
menţină neatinsă autoritatea împăratului într-o ltalie gata să 
explodeze. 

Pentru moment, Lanoy prefera jocul diplomatic soluţiilor 
militare. L-a luat sub aripa sa pe regele Franţei şi i-a susţinut 
cauza pe lângă Carlos al V-lea, pentru a-i obţine eliberarea. 
Evident, recompensa zornăitoare se va ridica la înălţimea 
acestor grele negocieri. 

La Madrid, Francois semnase un tratat cu Carlos, temnicerul 
său. În schimbul eliberării sale, cedă suveranului spaniol 
Burgundia, Charolais şi Artois, şi restituia pe de altă parte toate 
bunurile lui Bourbon. În plus, renunţa la toate pretenţiile sale 
asupra statelor Milano, Neapole şi Genova. Jurase în faţa 
reprezentanţilor Bisericii că va respecta integral clauzele acestui 
tratat. l-a lăsat ostatici pe cei doi fii ai săi şi, sprinten, a luat 
calea libertăţii. Odată ajuns în Franţa, a declarat nul tratatul 
care îi fusese impus cu forţa. Consultat, papa s-a arătat 
favorabil tezei sale. 

Un imens hohot de râs a zguduit Europa pe seama lui Carlos al 
V-lea, care fusese tras pe sfoară. Pretinsul lui talent de 
cunoscător al naturii umane se dovedise fals. În favoarea sa 
pleda un singur argument. Lanoy susţinuse călduros cauza 
regelui captiv, constituindu-se garant pentru buna lui credinţă. 
Graţie manevrelor diplomatice ale mamei sale, François s-a 
trezit la ieşirea din închisoare în fruntea unei pleiade de aliaţi. 
Convorbiri secrete reuniseră în jurul aceleiaşi mese delegaţi ai 


Franţei, Angliei, Veneţiei, ai ducatului Milano şi ai Sfântului 
Scaun. Incheierea unui tratat a fost întârziată de cererea lui 
Henry al VIll-lea, care pretindea ca semnarea documentului să 
aibă loc la Londra. 

Când a aflat ce se urzea în spatele său, Carlos s-a lăsat pradă 
furiei. A ameninţat că va declara război papei, trădătorul, şi că îl 
va alunga din Roma. 

Fără să se lase intimidaţi de mânia imperială, partenerii noii 
Ligi au semnat documentul final la Cognac. Numai Anglia a 
ridicat câteva obiecţii de prestigiu. În calitate de arbitru al 
Europei, ea pretindea preşedinţia Ligii. Această problemă a 
rămas în suspensie, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Henry. 

In schimb, papa era euforic. Insolentul Moncada nu va mai 
îndrăzni să-l umilească prezentându-i ultimatumurile stăpânului 
său, împăratul. Acum se simţea din nou liber, puternic. Toţi 
suveranii Europei creştine îl susțineau, redându-i vechea 
autoritate a papilor. Animat de o energie vulcanică, a reluat 
lupta dusă de Gregorio al VIl-lea împotriva imperiului. 

A început prin a ordona reorganizarea forţelor pontificale şi a 
înaltului comandament. Cei mai valoroşi căpitani italieni au 
răspuns la apel: Guido Rangoni şi Vitello Vitelli, Baltasare 
Castiglioni şi ducele de Sessa, Francesco Guicciardini şi chiar 
Giovanni de Medici, care în ciuda rănii sale la picior va fi 
transportat pe un cărucior în fruntea trupelor sale, faimoasele 
Bande Nere. 

Papa a declarat Roma în stare de asediu şi a stabilit un 
impozit pe carne, fiindcă eliberarea Italiei cerea sacrificii. 

Dar populaţia s-a arătat mai puţin înţelegătoare şi a refuzat 
să-l plătească. Poliţia a operat arestări, însă mişcarea de protest 
a continuat cu aceeaşi violenţă. 

Impotriva ocupantului spaniol, care se făcuse stăpân pe oraş, 
a izbucnit o răzmeriţă şi în Milano. Mişcarea era încurajată de 
prezenţa ducelui Sforza, care îşi continua rezistenţa în spatele 
zidurilor fortăreței. S-a declanşat represiunea dură, nemiloasă. 

Papa a hotărât să intervină de partea răsculaților. Guicciardini, 
numit comisar general al trupelor pontificale, făcea pregătiri 
pentru un asediu îndelungat al oraşului martir. Nu aştepta decât 
sosirea trupelor franceze pentru a declanşa o ofensivă generală 
contra imperialilor. 


Cucerirea oraşului Lodi de către venețieni, sub ducele de 
Urbino, a urcat în slăvi moralul lui Clement al Vil-lea. Apoi s-a 
aflat că Lodovico Vistarino, comandantul garnizoanei, a deschis 
porţile pentru asediatori, fără să opună nici cea mai mică 
rezistenţă. Un succes militar fără glorie, pentru că a fost obţinut 
prin trădare. În realitate, italianul Vistarino, fost aliat al 
spaniolilor, i-a părăsit pentru a trece în tabăra compatrioţilor săi. 

Predarea oraşului Lodi, fortăreață importantă, însemna o 
pierdere serioasă, pentru că producea o breşă în propriul lor 
sistem de apărare. Guicciardini a hotărât să profite de haosul 
trecător printre inamici pentru a da o lovitură decisivă, asediind 
Milano. 

Moartea lui Pescara şi absenţa lui Bourbon - convocat la 
Madrid pentru o conferinţă cu împăratul - au lipsit forţele 
spaniole de un comandament care îşi demonstrase eficienţa. 

Comisarul general a reuşit să-l convingă pe Urbino că o 
joncțiune cu armatele lor le-ar permite să asedieze şi să ia cu 
asalt Milano. Inamicul încolţit între batalioanele Ligii şi fortăreaţa 
aflată încă în mâinile lui Sforza risca să sufere o înfrângere 
comparabilă cu aceea a lui François la Pavia. 

Operaţiunea, condusă fără prea mare convingere, ameninţa 
să se prelungească. Dar un eveniment neprevăzut a produs un 
început de panică în tabăra Ligii. Ducele de Bourbon revenea 
din Spania în fruntea a 15 000 de oameni pentru a întări 
garnizoana de la Milano. 

Urbino considera înţelept să se retragă. Justifică această 
manevră prin necesitatea de a asedia Cremona, care prezenta 
un mare interes strategic pentru Veneţia. 

La rândul lui, Guicciardini, speriat de moarte a hotărât să se 
retragă. 

Părăsit de toţi, ducele Francesco Sforza a capitulat. 

Apoi Sienna a căzut în mâinile imperialilor. 

Roma era consternată. 

Pe neaşteptate, Clement al VIl-lea s-a trezit singur. Părăsit de 
toţi aşa-zişii prieteni, părea un copac singuratic pierdut în 
mijlocul unei uriaşe câmpii goale. Nori negri brăzdaţi de fulgere 
asemenea unor şerpi uriaşi acopereau cerul. Bubuitul tunetelor 
făcea să se cutremure cerul încărcat cu electricitate. 


Puteam să pariez că papa se temea că el va fi arborele 
singuratic lovit de trăsnetul spaniol. 

leri seara, la cardinalul Pucci, Giberti mi-a vorbit cu 
amărăciune de trădarea aliaţilor papei. François | îşi petrece tot 
timpul vânând şi, mărinimos, oferă Sfântului Părinte drepturile 
sale asupra unui Milano care a încetat să fie al lui. Wolsey se 
răzbună pentru înfrângerea la alegerile papale, năpăstuindu-l pe 
fericitul său rival. Nici nu putea găsi o ocazie mai potrivită. 
Urbino şi venețienii se eschivau să plătească o datorie veche 
către papalitatea, care recunoscuse imperialilor suveranitatea 
asupra unor teritorii care aparţineau Serenissimei Republici. 
Sfântul nostru Părinte moştenea urmările unei politici 
inaugurate de Leon al X-lea. Pentru noi era o fatalitate... 

Întorcându-mă la han, am găsit un curier extenuat, care 
traversase Europa, abandonând pe drum nu mai puţin de trei cai 
frânţi de oboseală, pentru a-mi aduce un mesaj de la fratele 
meu, Donald. 

Am fost surprins, pentru că primeam foarte rar veşti de la el. 
După studii strălucite la Eton şi Oxford, a părăsit căminul 
familial pentru a nu se mai întoarce. Îl dispreţuia pe părintele 
nostru comun, un tradiţionalist convins, care acorda toată 
bunăvoința fiului mai vârstnic, continuator al liniei genealogice. 
Puțin îi păsa de ceilalţi fii, purtători ai titlului consolator de Sir, 
precum şi de fete, care nu aveau decât un singur rost - să-i 
atragă pe tinerii nobili şi bogaţi. 

După obţinerea diplomei de doctor, Donald refuzase o 
măgulitoare ofertă a consiliului diriginţilor de la Oxford, care i-au 
propus o catedră universitară, în ciuda tinereţii sale... Informat 
de acest fenomen, Wolsey a hotărât să-l ia în preajma sa, 
acordându-i o înaltă poziţie ecleziastică, apoi încredinţându-i 
misiuni diplomatice cu un caracter special. 

Donald era prea îndrăgostit de libertatea sa pentru a accepta 
intrarea în ordinele bisericeşti. Dar rolul de trimis extraordinar îi 
surâdea, căci adora exotismul, spaţiile vaste, schimbarea 
peisajului. Cu excepţia tatălui meu, care nu concepea să-şi 
părăsească pământurile, spiritul de aventură era apreciat de cea 
mai mare parte a strămoşilor noştri, care s-au remarcat în 
timpul cruciadelor sau care au participat la expediții 
îndepărtate. 


Şi mie îmi plăcea să trec adesea frontierele ţării mele. În timp 
ce eu făcusem un fel de fixaţie pentru Italia şi în special pentru 
Roma, Donald adora să cutreiere lumea în lung şi în lat. 

Colaborarea lui cu Wolsey n-a durat mult. L-a abandonat 
pentru a se stabili în Ungaria. 

Scrisoarea lui era scurtă: 

„Dragă Henry, 

Ne aflăm în ajunul unei mari bătălii. Douăzeci de mii de unguri 
trebuie să înfrunte mai mult de o sută de mii de osmanlâi. Nu 
sunt un defetist. 

Dar o rezistență serioasă tine de domeniul imposibilului, îmi 
voi face datoria până la capăt. Dacă voi fi lovit de vreo 
nenorocire, îţi las în grijă pe soția şi pe cei doi fii ai mei. 

Aducătorul acestei scrisori este un slujitor devotat. Ştiu că nu 
mă vei dezamăgi. 

Te îmbrățişez frățeşte, Donald”. 

Mi-am îndreptat privirea către slujitorul care păstra un aer 
întunecat. 

— Stăpânul tău mă asigură că eşti un ghid capabil. 

— Nu vă voi dezamăgi, domnule. Sper numai că Dumnezeu îi 
va salva viaţa pentru binele alor săi şi al operelor sale... 

DONALD EGMONT 

conte de Szent-György 

Iminenţa unei invazii a turcilor a creat o atmosferă grea, 
aproape funebră la Curtea maghiară. Ambasadorii lui Ludovic al 
lll-lea au cutreierat capitalele occidentale, lansând în zadar 
apeluri patetice, disperate, pentru a obţine un ajutor militar. 
Potrivit ultimelor veşti, sultanul Soliman mobilizase deja 200 000 
de oameni şi o artilerie puternică în scopul de a împlânta 
steagul verde al Profetului în inima Europei creştine. 

Rezultatele erau lamentabile. În afara papei, care a răspuns 
cu ardoare implorărilor noastre, împăratul, pus la zid de către 
Liga de la Cognac, ne făcea promisiuni vagi, fără consistenţă. 
Arhiducele Fernando, prins în vârtejul războaielor civile, era 
incapabil să intervină în apărarea lui Lajos al II-lea, cumnatul 
său. 

Henry al VIll-lea, aşa-zisul arbitru al Europei, voia să aibă 
mână liberă pentru a-şi înfige pumnalul în pieptul unei Franţe 
aflate încă în convalescenţă după dezastrul de la Pavia. 


Cneazul Vasili al Il-lea al Moscovei îi propunea lui Soliman o 
alianţă împotriva Poloniei. 

Serenissima Republică a Veneţiei trimitea felicitări umile 
Marelui Turc după fiecare succes militar. Criza care ameninţa 
Ungaria o lăsa indiferentă. 

Cât despre François |, el îi făcea o curte deşănţată lui Soliman, 
propunându-i un plan strategic pentru încercuirea imperiului... 

Papa, care promisese cu toată sinceritatea că va lua personal 
comanda trupelor pontificale pentru a ataca pe uscat şi pe mare 
Imperiul Otoman, a renunţat în cele din urmă la această 
manifestare de solidaritate creştină, când cardinalii i-au 
demonstrat că pe perioada absenței lui de la Roma împăratul va 
profita de ocazie pentru a convoca un conciliu care să pretindă 
înlocuirea sa. 

In ciuda ascendenţei sale poloneze, Lajos al II-lea nu putea 
conta pe vreun ajutor din partea ţării sale de origine, hipnotizată 
de ameninţarea unei invazii a turcilor şi a ruşilor. Recent, 
Polonia semnase un tratat de pace cu Imperiul Otoman ca să nu 
sufere o dublă agresiune. 

In ajunul unui război de exterminare, care necesita unificarea 
tuturor forţelor vitale ale regatului, regele Lajos al II-lea asista 
consternat la dezbinările criminale ale nobilimii orgolioase, 
grandomană şi antrenată în conflicte fără sfârşit din motive 
neserioase. 

Două familii puternice, Bathory şi Zapolya, se înfruntau cu o 
violenţă care îmi evoca - păstrând proporţiile - antagonismul 
care opunea clanurile Orsini şi Colonna, York şi Lancaster, 
Bourbon şi Valois. 

Vremurile în care Ungaria avea în fruntea sa dinastia 
românească a Corvinilor, care se opunea cu succes invaziilor 
osmanlâilor, apuseseră de mult. 

Plictisit de vanitatea lor ridicolă şi de voinţa de a-şi păstra 
puritatea pretinsului lor sânge albastru, eu m-am căsătorit cu o 
româncă frumoasă ca o zi însorită, de origine modestă. Curtenii 
meschini, vanitoşi, obtuzi erau scandalizaţi, dar regele a înţeles 
mesajul meu şi a primit-o cu bunătate printre doamnele de 
onoare ale reginei. 

Ea a beneficiat şi de o împrejurare prielnică. Bancherii, 
posesori ai unor averi fabuloase, erau mai toţi proveniţi din 


rândul oamenilor de jos. Nobilii scăpătaţi le cerşeau bunăvoința 
şi banii. 

Eu însumi am simţit efectele absurdei legi engleze care acordă 
toate drepturile primilor băieţi născuţi nobili şi îi marginalizează 
pe ceilalţi, ca şi când aceştia n-ar avea o origine comună. 

Primirea soţiei mele la Curte a fost ultima întâmplare 
amuzantă care l-a făcut pe rege să surâdă, căci fruntea lui se 
întunecase sub avalanşa de ştiri proaste care ne parveneau din 
tabăra turcească. Plecat din Istanbul - denumire hulită, 
islamizată, a vechiului Constantinopol - Soliman traversa în 
fruntea puternicei sale armate Balcanii, pe ruta Adrianopol, 
Sofia, Niş, Belgrad, unde a făcut o haltă pentru a sărbători 
bairamul. Comandantul garnizoanei, Ahmed Paşa, făcuse deja o 
incursiune pe teritoriul maghiar, luase cu asalt oraşul fortificat 
Esek, precum şi o mie de prizonieri. 

Pentru a satisface poftele sultanului, a organizat defilarea prin 
faţa lui, pe tăvi de aur, a capetelor retezate ale ofiţerilor căzuţi 
în captivitate. Satisfăcut de această dovadă de bărbăţie, 
padişahul i-a acordat dreptul să atârne, în semn de onoare, 
două cozi de cal - tuiuri - la steagul său. 

Apoi şi-a reluat marşul spre Budapesta. Pentru a evita surprize 
dezagreabile, când era vorba de români, care nu se lăsau 
stăpâniţi, Soliman a făcut un ocol, a traversat Dunărea pe un 
pod de vase şi a intrat direct pe teritoriul ungar. 

După trecerea trupelor a distrus podul, pentru a face trupele 
să înţeleagă că orice posibilitate de retragere este exclusă şi că 
trebuie să învingă sau să piară. 

Pentru a-i împiedica pe osmanlâi să se îndrepte direct spre 
Budapesta, regele a hotărât să lupte cu ei la Mohacs. Inainte de 
a stabili strategia defensivei noastre, a convocat un consiliu 
suprem de război care îi reunea pe toţi comandanții de mari 
unităţi. Sigur, când spun mari exagerez. Dispuneam de numai 
douăzeci de mii de oameni, pentru că ordinul său de mobilizare 
generală fusese executat fără mult zel de către nobilii refractari 
faţă de o autoritate regală prea apăsătoare. 

Dezbaterile consiliului au fost aprinse. Opiniile exprimate erau 
aproape unanime. Trebuia evitată o bătălie frontală înaintea 
sosirii lui Zapolya şi a armatei sale. 


— La ora actuală armata acestuia ar fi trebuit să facă 
joncţiunea cu a noastră, a spus Rákóczi. Dispune de douăzeci de 
mii de oameni, o forţă deloc neglijabilă. 

— După informaţiile mele ar fi ajuns la Szeged. Nu ştiu ce 
aşteaptă, a intervenit Bathory, care voia să lupte alături de 
rege. 

Fratele lui mai mare, capul familiei, prefera să urmărească 
evenimentele de departe, prin corespondenţă. Nu a vrut să-şi 
părăsească pământurile, deşi ameninţarea unei invazii turceşti 
se profila la orizont. 

— Zapolya aşteaptă întăriri româneşti, explică Oroş. 

— Este un pretext stupid!, tună vocea arhiepiscopului Tomori. 
Vorbea totdeauna pe un ton solemn, parcă ar fi predicat din 
amvon. Continuă: 

— Zapolya este un trădător! Armata noastră nu numără decât 
douăzeci de mii de oameni, dar sunt atât de viteji încât pot nu 
numai să-i înfrunte pe cei trei sute de mii de turci, ci să le şi 
administreze o înfrângere zdrobitoare. Cea mai mare parte a 
militarilor nu sunt decât creştini islamizaţi, care ezită să lupte 
împotriva noastră. Restul se rezumă la un fel de viermuială 
puturoasă, care va intra în panică la vederea Crucii noastre 
Creştine! Dumnezeu ne îndrumă! El va şti să ne ducă la victorie! 
La Mohacs vom ridica în faţa osmanlâilor o barieră de netrecut! 

Ne-am instalat pe poziţiile hotărâte dinainte şi îl aşteptam pe 
inamic. Într-o frumoasă după-amiază de septembrie văzurăm la 
capătul câmpiei, acolo unde cerul şi pământul parcă se 
întâlnesc, o linie scânteietoare, uşor mişcătoare, care părea să 
incendieze orizontul. Pe măsură ce se apropia, această linie 
creştea. Se putea distinge deja o mulţime compactă, o enormă 
masă de războinici. Imaginile amplificate de razele soarelui erau 
cutremurătoare. Armele lor reflectau fulgere orbitoare. Era un 
spectacol de o măreție înfricoşătoare. 

Ajuns la o distanţă de vreo doi kilometri de poziţiile noastre, 
frontul turc s-a oprit. Apoi forţele inamice s-au desfăşurat pe un 
front larg, impresionant. Trupele călare în centru şi infanteriștii 
pe flancuri. 

În comparaţie cu această mare de soldaţi otomani, trupele 
noastre erau foarte firave. Am aruncat o privire piezişă 
arhiepiscopului Tomori care îşi strunea roibul. Aparent, nu-şi 


pierduse încrederea de sine. Mă întrebam dacă în sinea lui 
această încredere nu era zdruncinată. 

Deodată, spahii călare înaintară spre liniile noastre, la început 
la trap, apoi la galop. 

Regele observa cu atenţie mişcările inamicului. Şi-a lăsat 
viziera coifului, apoi a ridicat mâna dând semnalul de 
contraatac. Trâmbiţele sunau, tobele ropoteau. Primul corp de 
cavalerie comandat de Bathory îi atacă pe spahii. Armurile grele 
şi impresionante scânteiau în razele soarelui care începea să 
apună. 

A venit rândul regelui şi al cavaleriei să atace. El dădea un 
exemplu de vitejie. Furia, disprețul lui faţă de pericol, avântul 
său erau trăsături care evocau curajul Sfântului Gheorghe. 
Spadele lungi, tăişurile săbiilor care se roteau aminteau de 
spada de foc a Sfântului. 

În fruntea unei sute de lăncieri m-am aruncat şi eu pe urmele 
lui. Trebuia să veghez în mod special asupra persoanei sale, să-l 
apăr, oriunde s-ar afla. 

Şarja noastră a spart liniile spahiilor, care s-au împrăştiat în 
dezordine şi au fugit speriaţi. Avangarda şi călăreţii regelui au 
străpuns focul inamic. 

— Victorie!, strigă Bathory. 

— Îi voi scoate maţele lui Soliman, în văzul alor săi!, răcnea 
cavalerul Markazali. 

— Dumnezeu este cu noi!, striga arhiepiscopul. lisus Hristos 
nu ne va părăsi!... 

În acest moment am avut senzaţia clară că succesul nostru 
rapid şi prea uşor ascunde o capcană. Am simţit un gol în 
stomac. Breşa deschisă se lărgea, spahiii şi infanteriştii fugeau 
din calea noastră. 

Ne-am trezit deodată în faţa unui ultim front de lăncieri pe 
care l-am străpuns. În acel moment, o linie neîntreruptă de 
tunuri a apărut în faţa privirilor noastre consternate. Sute de 
guri vărsară asupra noastră un foc continuu. Şarja călăreţilor 
noştri se poticni în faţa acestei avalanşe de proiectile care se 
abăteau asupră-ne semănând moartea. 

În acelaşi timp, asupra flancurilor noastre s-au năpustit două 
fronturi de ieniceri care urlau invocând triumfător numele lui 
Allah şi al lui Soliman. Zidul dublu s-a închis în urma noastră. 


Cavalerii unguri, îmbrăcaţi în armuri, şi caii lor cădeau seceraţi 
de  salvele ucigătoare ale artileriei şi ale archebuzelor 
infanteriştilor. Ai noştri au intrat în panică. O mişcare generală 
de retragere s-a transformat curând în derută. 

Cu o mână de lăncieri supraviețuitori am reuşit să-i deschid 
regelui o cale de ieşire prin zidul viu al ienicerilor. 

Când calul s-a prăbuşit sub mine şi loviturile plouau pe armura 
mea, înainte de a-mi pierde cunoştinţa m-a străfulgerat un 
gând: „Cel puţin regele este liber”... 

Se lăsa noaptea pe câmpul de luptă de la Mohacs, când m-am 
trezit în mijlocul unei coloane de prizonieri împinşi ca vitele într- 
un ţarc bine păzit. In jurul meu se înghesuiau mii de captivi 
epuizați, răniţi, despuiaţi. 

A doua zi de dimineaţă, numeroase grupuri de prizonieri erau 
mânaţi spre o direcţie - pentru noi - necunoscută. 

După ce au terminat cu trupa, a venit rândul nostru, vreo 
douăzeci de ofiţeri, aproape toţi răniţi, să pornim la drum. Un 
interpret ne-a avertizat: 

— Măria Sa Sultanul vrea să vă vadă! În prezenţa lui veţi 
îngenunchea! Dacă nu, feriţi-vă de bicele noastre! 

In drum spre pavilionul imperial, care domina o mulţime de 
corturi mai mici, ne-am apropiat de un rând dublu de piramide, 
cam de patru metri înălţime fiecare. Ajunşi în apropiere am 
constatat cu oroare că era vorba de capete tăiate, însângerate 
şi puse unul peste altul, iar în vârf se afla înfipt un steag verde. 

Stupoarea noastră a stârnit râsul interpretului şi al escortei. 

— Sunt oamenii voştri!... Există şi o piramidă rezervată 
ofiţerilor... 

La capătul drumului se zărea un tron de aur plasat pe o 
estradă precedată de câteva trepte. Drapele verzi fâlfâiau de 
jur-împrejur. Un mare număr de ienicieri, nemişcaţi ca nişte 
statui, păzeau tronul imperial, deocamdată gol. 

Oamenii care ne escortau ne-au obligat să îngenunchem şi să 
ne plecăm capul, lovindu-ne cu latul iataganelor. 

Piramidele răspândeau un miros pestilenţial, de cadavre 
intrate în putrefacție, dar putoarea nu părea să-i deranjeze prea 
tare pe turci. 

După o lungă aşteptare, sultanul a apărut, în fruntea unei 
numeroase suite. S-a instalat pe tron, apoi a binevoit să arunce 


spre noi o privire dispreţuitoare. Când m-a văzut a ridicat un 
deget. 

Interpretul mi-a tradus cuvintele lui: 

— Tu, englezule, n-ai venit într-o delegaţie la Curtea mea în 
numele regelui Henry al VIll-lea? 

Am răspuns cu o oarecare dificultate: 

— Da, înălţimea Voastră, am avut această onoare... 

— Şi ai considerat că este mai bine să lupţi alături de unguri. 

— Ei sunt creştini, la fel ca şi mine... Este normal să le susţin 
cauza... 

— Bine!, îţi acord libertatea! Vei merge la suveranul tău şi-i 
vei spune ce ai văzut! li vei transmite acest mesaj: toate 
capetele încoronate creştine care vor îndrăzni să mă înfrunte 
vor avea soarta lui Lajos al II-lea, regele Ungariei. Fugind ca să 
scape de mânia mea, s-a scufundat cu cal cu tot într-o mlaştină, 
unde şi-a găsit moartea... Triste funeralii!... În străfundurile 
mocirlei... 

Apoi s-a adresat lui Rákóczi, care se afla lângă mine: 

— Şi tu cum te numeşti? 

— Eu sunt contele Rákóczi, aghiotant al Maiestăţii Sale... 

A ezitat o secundă, apoi a adăugat: 

— Al răposatului Lajos al II-lea... 

Sultanul a ridicat mâna. 

— Te las în viaţă şi pe tine! Vei merge la Budapesta şi vei 
descrie compatrioţilor tăi fazele luptei al cărei martor ai fost! Îi 
vei cere comandantului garnizoanei să-mi deschidă larg porţile 
oraşului! Dacă nu, el şi soldaţii săi vor avea acelaşi sfârşit ca şi 
camarazii lor de la Mohacs! Hai, plecaţi! 

S-a adresat apoi unui înalt personaj din suita sa: 

— Ceilalţi ofiţeri vor primi aceeaşi pedeapsă ca şi oamenii lor! 
Retezarea capetelor! 

PHILIBERT de CHÂLONS 

prinţ d'Orange 

Mă aflam la cartierul general al ducelui de Bourbon când 
vestea dezastrului de la Mohacs a ajuns la noi. 

Consternarea, tristeţea se citeau pe toate feţele. 

Ducele era scandalizat. 

— Nu găsesc cuvinte ca să condang indiferența lumii 
occidentale faţă de popoarele creştine din estul Europei supuse 


jugului turcesc şi faţă de acelea care luptă pentru a-şi păstra 
independenţa. Monarhii, şefii de guverne se luptă ca două haite 
de lupi pentru a smulge hălci din Italia, pradă uşoară, incapabilă 
să se apere, fără să-şi dea seama că pădurea a luat foc şi că vor 
fi, la rândul lor, victimele dezastrului. Asist neputincios la 
această oribilă tragedie. Acest biet Ludwik de lagello îşi imagina 
că alianţa lui matrimonială cu Habsburgii îi va servi drept 
pavăză. Cumnaţii l-au trădat... 

Înţeleg bine amărăciunea, indignarea ducelui de Bourbon... Şi 
el îmbrăţişase cauza lui Carlos al V-lea şi, după câtva timp, avea 
impresia că este abandonat. 

Nutream o mare admiraţie pentru virtuțile şi geniul său 
militar. Apoi destinele noastre păreau să urmeze aceeaşi cale. 
Eram amândoi victimele lăcomiei regelui Franţei şi a mamei 
sale. În ceea ce mă priveşte, François a profitat de moartea 
tatălui meu, Jean al II-lea, pentru a mă deposeda de principatul 
d'Orange. Mama mea, Philiberte de Luxembourg, ca şi Anne de 
Franţa, protectoarea lui Charles de Bourbon, m-a îndemnat să 
mă înham la remorca împăratului. 

Când voia să se destăinuie, Bourbon îmi vorbea cu 
amărăciune despre biblioteca sa lăsată în Franţa, despre 
colecţiile lui de manuscrise, despre obiectele de artă, covoarele 
orientale şi mobilele pe care Louise de Savoia pusese mâna fără 
niciun scrupul. 

Stând pe lângă duce, am învăţat multe subtilităţi ale 
războiului. Deşi foarte tânăr, aveam la activ o carieră 
desăvârşită de soldat şi de căpitan. 

Spre deosebire de unii nobili care au îmbrăţişat cu entuziasm 
umanismul, eu n-am avut timp să studiez aprofundat cultura şi 
filosofia antică. În copilărie, ascultam cu încântare poveştile pe 
care mama mi le spunea cu o însufleţire fără pereche. 

Făcea să vorbească animalele şi dădea viaţă obiectelor 
neînsufleţite. Se inventase furculita. Mama mi-a demonstrat că 
serviciul de masă constituie o adevărată familie. Cuţitul este 
tata, aspru, tăios, gata să lovească; furculiţa - o mamă delicată 
care îţi aduce mâncarea şi dulciurile la gură; linguriţele - copiii 
care cer întotdeauna ceva de mâncare. Tot felul de aventuri i se 
întâmplau acestei familii sui generis. Ea mi-a explicat că 
animalele au aceleaşi organe ca şi oamenii, aşezate conform cu 


corpul lor şi că aceeaşi poftă de viaţă le însufleţeşte. Trebuie să 
le respectăm căci ele au aceeaşi inimă şi acelaşi suflet ca şi 
oamenii. 

Aveam în castelele noastre multe tablouri. Mama îmi spunea 
ce discuţii se purtau între personaje. 

Dacă n-ar fi fost o prinţesă de sânge regesc, ar fi fost acuzată 
de vrăjitorie şi şi-ar fi terminat existenţa terestră pe un rug al 
inchiziţiei. 

Intr-o zi am văzut pe scena unui teatru ambulant un actor cu 
însuşiri de ventriloc, care purta un dialog caraghios cu o păpuşă 
pe care o ţinea pe genunchi. 

Puțin după aceea am aflat că a fost arestat şi condangat la 
moarte de Tribunalul inchiziţiei pentru că în burtă avea un diavol 
care vorbea. 

Copil fiind, aveam un preceptor şi doi profesori care mă 
învățau limbile străine şi ştiinţele naturii. Unul dintre ei mi-a 
vorbit într-o zi despre soare, care era divinizat de vechii egipteni 
sub numele de Ra, unicul creator al vieţii. Mă întrebam atunci 
cum ar fi reacţionat inchiziţia dacă ar fi auzit aceste teorii? Deşi 
mirat de explicaţiile lui n-am suflat nici-o vorbă despre ceea ce 
am auzit, pentru că nu voiam să-l văd arzând pe rug. 

Un scutier al tatălui meu mă învăţa să mânuiesc armele, iar 
un preot - capelanul nostru - se ocupa de educaţia mea 
religioasă. 

La vârsta de zece ani am trecut sub autoritatea tatălui meu. 
Cea mai mare parte a timpului era dedicată exerciţiilor marţiale. 
Foloseam mulţumitor sabia, archebuza, lancea precum şi alte 
arme. Tata voia să facă din mine un soldat desăvârşit. 

La căderea nopţii eram atât de obosit, încât abia mai puteam 
să mănânc. Când mă întindeam istovit pe pat, adormeam ca un 
buştean... Adio poveştilor mamei... 

Ea susţinea că trebuie să-mi îmbogăţesc deopotrivă şi sufletul, 
şi mintea. 

Tata riposta că nu voia să devin preot sau om de ştiinţă. 

— Fiul meu trebuie să fie un războinic ca mine, ca strămoşii 
lui! Nobilii sunt născuţi să lupte! 

La unsprezece ani m-a luat la vânătoare. 

— Să omori, să vezi sângele gâlgâind, vânatul prăvălit la 
picioarele tale, rănit de moarte, să-l auzi gemând, să asişti la 


ultimele sale zvârcoliri... să ai sublima satisfacţie de a fi 
puternic, invincibil, stăpân al naturii... iată plăcerile vânătorii... 
extraordinara sa frumuseţe... 

Excitat, ajuns în culmea extazului, îşi pierdea şirul ideilor. 

La oricare dintre vânătorile sale fantastice, la care participau 
numeroşi invitaţi călare, vânatul se strângea în cantităţi 
impresionante. 

La treisprezece ani am omorât primul meu mistreţ. Urmăream 
lupi şi urşi, cerbi şi vulpi, fără să neglijăm vânatul cu pene. 

Tata avea o colecţie bogată de şoimi care prindeau potârnichi, 
fazani şi lebede sălbatice. Interzicea şerbilor, burghezilor şi chiar 
micului cler să vâneze pe pământurile lui. Aveam peste o sută 
de hăitaşi şi de valeţi care se ocupau de peste o sută de ogari, 
dogi, moloşi şi dulăi, pe care îi adoram. 

Tata spunea că vânătoarea este o luptă care trebuie dusă 
corect, fără capcane, folosite numai de cei nepricepuţi. 

Dispreţuia, în schimb, pescuitul, rezervat celor neputincioşi şi 
incapabili de a înfrunta pericolele vânătorii călare. 

Moartea lui subită în timpul unui banchet - atribuită unei 
otrăviri -, precum şi confiscarea principatului d'Orange m-au 
descumpănit. M-am refugiat cu mama în Ţările de Jos, unde 
posedam pământuri încă din vremurile în care strămoşii mei îi 
slujeau pe ducii de Burgundia. In acele vremuri pline de 
incertitudini, mama a fost pentru mine un mare sprijin moral. Ea 
m-a sfătuit să-mi reiau studiile. Dar cursul vieţii mele era deja 
hotărât. 

Aveam cincisprezece ani când am intrat în serviciul 
împăratului, în calitate de ofiţer de cavalerie. Am participat la 
diverse campanii în Spania şi în Italia. La nouăsprezece ani am 
căzut în mâinile lui François, în bătălia de la Fuentarrabia şi am 
fost întemnițat. Oamenii lui m-au supus unui regim dur, căci pe 
capul meu apăsa acuzaţia de rebel şi de trădător. 

Din fericire pentru mine, după înfrângerea de la Pavia, 
François - captiv şi el - a fost obligat să-mi redea libertatea. 
Tratatul de la Madrid prevedea - printre alte condiţii - restituirea 
principatului d'Orange stăpânului său legitim. Ducele de 
Bourbon a beneficiat şi el de acelaşi tratat. Dar regele a găsit 
mijlocul de a nu-şi respecta angajamentele şi de a înşela pe 
toată lumea. 


Cel puţin eram liber, după ce-mi petrecusem patru ani din 
viaţă într-o celulă infectă. 

La douăzeci şi trei de ani m-am trezit într-o Italie antrenată 
într-un uragan uriaş, spre propria ei pieire. Aveam sub comanda 
mea două mii de lăncieri care alcătuiau douăzeci de companii 
de jandarmi, o adunătură de mercenari, de aventurieri, de brute 
sinistre care transformaseră războiul într-o meserie bănoasă, 
confundată adesea cu jafurile, cu masacrele, cu violurile, şi care 
implica uneori ciocniri cu duşmani ce deveneau adesea 
complici. 

Această soldăţime nu era decât o pleavă. Mercenarilor li se 
alăturaseră vagabonzi, ticăloşi, dezertori care impuneau legile 
lor infame principilor, şefilor de guverne, capetelor încoronate şi 
chiar Suveranului Pontif... De ce să lupţi pentru salvarea 
Ungariei, ţară relativ săracă, unde nu prea ai ce jefui şi să nu 
trăieşti pe spinarea foarte bogatei şi fertilei Italii?... Numai turcii 
nu se băteau de formă, tactică intrată în obiceiurile 
mercenarilor, ci îi masacrau, îi torturau şi îi decapitau pe 
învinşi... Perspectivă puţin atrăgătoare... 

Papa primise consternat vestea dezastrului de la Mohacs. 
Pentru împărat imposibilitatea acordării unui ajutor militar 
cumnatului său se înscria sub semnul fatalităţii. 

Henry al VIll-lea era indiferența personificată. 

În ceea ce-l priveşte pe regele Franţei, creşterea puterii 
otomane îi permitea să întrezărească o alianţă capabilă să 
gâtuie forţa, trufia şi orgoliul celui mai periculos duşman al său, 
Carlos al V-lea. 

Italia nu acorda acestei calamităţi decât un interes limitat. 
Pentru ea războiul, sub toate formele, era ceva obişnuit. 

Apoi Roma a devenit centrul unei serii de evenimente care au 
explodat, izolând-o de restul lumii în spatele unei perdele de 
ceaţă. 

Din motive pe care nu le cunosc, cardinalul Pompeo Colonna, 
care participase la alegerea lui Clement al VIl-lea şi care primise 
drept răsplată palatul Riario şi titlul de vicecancelar, a trecut în 
tabăra imperială. 

Propun o ipoteză: papa acordase prietenia şi sprijinul pontifical 
Orsinilor, rivali eterni ai clanului Colonna. Această gravă ofensă 
trebuia să fie, fără ezitare, spălată în sânge. 


O armată puternică de mercenari condusă de Vespasiano şi 
Ascanio Colonna şi sprijinită de cavaleria cardinalului Pompeo a 
atacat prin surprindere Roma. S-au năpustit pe străzile Cetăţii 
Eterne răcnind: 

— Vrem să scăpăm Roma de tirania papală!... 

— Să redăm romanilor libertatea şi demnitatea batjocorite de 
către autorităţile pontificale. 

— Jos corupţia pontificală! 

— Jos clica de profitori pontificali! 

Populaţia i-a primit cu ovaţii pe mercenarii lui Colonna şi chiar 
a participat la jefuirea Vaticanului. Au fost  prădate 
apartamentele Suveranului Pontif, care se refugiase la castelul 
Sant'Angelo. Au fost furate coroana pontificală, sfintele daruri, 
potirele, crucile încrustate cu pietre preţioase, tapiseriile, 
tablouri semnate de mari maeştri, au fost devastate locuinţele 
prelaţilor şi ale curtenilor, iar în cele din urmă a fost devastată 
Catedrala Sfântul Petru. 

Garda elveţiană, luată prin surprindere, n-a opus decât o slabă 
rezistenţă. 

Numai Stefano Colonna a rămas lângă papă, gata să-l apere 
cu preţul vieţii sale. De ce această desolidarizare de rudele 
sale?... Mister... Secretele celor mari sunt, de obicei, bine 
păzite... 

Palatele cardinalilor şi ale prietenilor papei, precum şi cartierul 
Borgo-Vecchio au avut aceeaşi soartă. Apoi invadatorii s-au 
retras cu prada lor bogată... 

Clement abia se reinstalase în palatul său în curs de renovare 
când Moncada, arogantul ambasador al împăratului, s-a 
prezentat la Vatican şi a pretins semnătura papală pe un 
document care prevedea suspendarea operaţiunilor militare pe 
o perioadă de patru luni, precum şi iertarea clanului Colonna. 

Sfântul Părinte a protestat împotriva nelegiuirilor, apoi s-a 
resemnat şi şi-a pus parafa pe document. 

Dar nici el şi nici Colonna n-au respectat acest tratat. Tricoul 
princiar s-a retras la Neapole luând ostatici două rude ale papei: 
pe Filippo Strozi şi pe fiul lui Jacoppo Salviatti. 

Guicciardini s-a oferit să pornească cu trupele pe urmele 
agresorilor, dar papa i-a cerut să aştepte pe malurile râului Po 
desfăşurarea evenimentelor. 


În secret, pentru a le cere ajutor, a trimis ambasadori la 
François | şi la Henry al VIll-lea. Amândoi s-au arătat generoşi în 
promisiuni, dar fără să acţioneze. Exasperat, a făcut un mare 
efort financiar şi a angajat 7 000 de mercenari pentru a asigura 
apărarea Romei. În acelaşi timp a convocat un consistoriu care l- 
a judecat şi condangat pe Pompeo Colonna la degradare şi la 
pierderea tuturor privilegiilor şi funcţiilor. 

Drept răspuns, trupele lui Colonna au reluat ostilitățile. Vittelo 
Vitteli, comandantul celei de-a doua armate pontificale, a 
reintrat în luptă. Italia redevenise teatrul unui război înverşunat. 
Ca de obicei, populaţia civilă suporta violențele, masacrele, 
jafurile. Coloanele de fum care se ridicau deasupra oraşelor şi 
satelor păreau că sprijină cerul. 

Moncada s-a năpustit asupra Vaticanului şi l-a ameninţat pe 
Sfântul Părinte cu represalii. În primul moment acesta s-a arătat 
intransigent şi a refuzat să-l asculte. 

La început trupele înregistrau succese importante, care s-au 
soldat cu distrugerea localităților Montefortino, Gallicano, 
Zgaralo şi Marina. Dar au pierdut la Paliano şi la Rocca di Papa. 
Forţele imperiale rămâneau în defensivă. 

Dacă ducele d'Urbino ar fi atacat la rândul său armata lui 
Colonna, sprijinită de spanioli, războiul ar fi avut o altă evoluţie. 
Dar el rămânea în aşteptare, ceea ce îi sugera papei ideea unei 
trădări... 

La Milano, ducele de Bourbon îşi muşca zăbala. După ce 
regele Franţei şi-a încălcat jurământul, eu n-am mai văzut nici-o 
urmă de zâmbet pe chipul lui întunecat. Când papa a aprobat 
atitudinea lui François, cu ocazia semnării tratatului de la 
Madrid, şi-a atras ura ducelui care nu-i va ierta niciodată ceea 
ce el numea: „o părtinire neruşinată”. 

Refuzul regelui de a-şi onora angajamentele anula 
posibilitatea restituirii latifundiilor sale. În acelaşi timp îşi 
pierdea şi logodnica, Eleonora, care trebuia să se mărite cu 
trădătorul. Definit de împărat ca fiind „regele ticăloşilor”, 
François câştiga, practic, partida, după ce suferise dezastruoasa 
înfrângere de la Pavia. Diplomaţia mamei sale se dovedise a fi 
benefică. 

Pentru a compensa bogatele posesiuni franceze pierdute de 
Bourbon, Carlos al V-lea i-a acordat deplină suveranitate asupra 


ducatului Milano, care încă mai era deţinut de Sforza. Devenit 
stăpânul oraşului şi al regiunilor înconjurătoare, ducele a lichidat 
ultimele zvâcniri de rezistenţă ale partizanilor regimului Sforza, 
apoi în jurul nucleului format de forţele spaniole, care îi 
consolidau puterea politică, a trecut la formarea unei armate 
imperiale capabile să lovească dur inamicul, în acelaşi scop 13 
000 de /andsknechts au venit din Germania, recrutaţi de agenţii 
săi. 

Pentru că banii promişi de împărat nu soseau, a trebuit să-i 
plătească din buzunarul său vânzând la licitaţie o bogată 
colecţie de bijuterii. Mercenarii, indiferent de origine, sunt 
lacomi. Odată acest izvor secat, milanezii au fost obligaţi să 
plătească oalele sparte. Dar contribuţia lor era neglijabilă. 
Situaţia devenise critică. 

Pentru a evita jefuirea oraşului, ducele a luat o hotărâre 
eroică. Fără să aştepte instrucţiuni suplimentare din Spania, a 
dat semnalul punerii în mişcare a armatei sale. 

Obiectiv: Roma... 

Detractorii lui s-au încruntat. „A plecat să cucerească ltalia. 
Pentru gloria împăratului, sau pentru a-şi satisface propriile 
interese?”... 

Mi se puneau întrebări perfide. 

Le răspundeam prompt. 

— Deşi ducele mă onorează cu încrederea sa, nu mi-a vorbit 
niciodată despre un astfel de proiect... 

La început, plecarea armatei sale n-a stârnit o curiozitate 
deosebită. Pe toate fronturile domnea un fel de apatie. Trupele 
aliate şi inamice făceau manevre şi contramanevre, dar evitau 
contactele susceptibile să degenereze în bătălie decisivă. 

Încurajat de acest calm aparent, papa îşi recâştigase 
optimismul. Datorită sprijinului Ligii, situaţia, autoritatea lui se 
consolidau... 

Veştile alarmante au schimbat însă deodată decorul militar. 
Georg Frundsberg, un căpitan întreprinzător, care se ilustrase în 
bătălia de la Bicoque, a năvălit pe câmpiile Lombardiei în 
fruntea a 20 000 de mercenari germani, recrutaţi din propria lui 
iniţiativă şi plătiţi din banii săi. 

Trezit în fine din nepăsarea lui, ducele d'Urbino, sprijinit de 
temutele Bande Nere ale lui Giovanni de Medici, a încercat să-i 


taie calea la Borgoforte, dar a trebuit să se retragă în faţa 
reacției energice a germanilor. Noul venit a făcut joncţiunea cu 
armata noastră. Graţie acestei întăriri nesperate, Bourbon 
devenea comandantul şef al unei ofensive care ameninţa serios 
echilibrul precar stabilit de Ligă. 

Ducele Alfonso de Ferrara, care oscila între cele două tabere, 
a decis să se pronunţe pentru împărat. 

Papa a aflat cu stupoare despre creşterea pericolului unei 
invazii care cobora din nordul ltaliei. Ca şi când ofensiva lui 
Bourbon n-ar fi fost de-ajuns, o nouă veste l-a descumpănit. 
Viceregele Carlos de Lanoy, în fruntea unei armate spaniole, 
debarcase tocmai la San Stefano, pe coasta de vest a 
peninsulei. La Vatican se spunea că papa este ca şi mort, 
expresie colorată care ilustra profunda lui apatie. 

Când i s-a raportat că nepotul său, viteazul Giovanni de 
Medici, care supravieţuise atâtor răni, a murit la Borgoforte, cu 
burta sfâşiată de o lovitură de archebuză, a leşinat în plin 
consistoriu. 

Zdrobiţi, abia stăpânindu-şi gemetele, prinții Bisericii favorabili 
Medicilor aveau senzaţia că au fost lăsaţi pradă diavolilor. 
Reuniţi în consistoriu, au deliberat îndelung şi au ajuns la 
concluzia că Suveranul Pontif nu avea în perspectivă decât o 
tristă alegere: războiul, fuga sau obţinerea unui armistițiu. A 
treia variantă implica umilinţa în faţa împăratului, hotărâre greu 
de acceptat. 

Intrarea în joc a lui Lanoy a fost providenţială, căci a înlesnit 
desfăşurarea planului nostru strategic. Intervenţia sa a atras o 
parte din trupele Ligii care aveau misiunea să împiedice marşul 
nostru asupra Romei. El era unul dintre acei fanatici care 
urmăresc un ideal, indiferent de risc. Apărător al măreției 
imperiale şi partizan înflăcărat al lui Luther, declara sus şi tare 
că Papa Clement al Vil-lea şi complicii săi, cardinalii corupți, 
trebuie să fie spânzurați. Manifestarea acestei mânii determină 
şi hotărârea mercenarilor, toţi protestanți zeloşi. În acelaşi timp 
Lanoy a avut grijă să le strecoare ideea enormei prăzi care îi 
aşteaptă în Cetatea Eternă luată cu asalt. 

Frundsberg îşi vânduse castelul din Tirol, cu domeniile 
respective, precum şi bijuteriile soţiei pentru a-şi vedea visul 
împlinit. Ca şi Bourbon, îşi golise punga pentru a-şi atinge 


obiectivul de căpetenie. Să ajungă la Roma, fără să conteze pe 
banii promişi de Gattinara. 

Precizez că nu împărtăşeam focul sacru care îi însufleţea pe 
Frundsberg sau pe Bourbon. Nu concepeam să mă lipsesc de 
domeniile mele din Ţările de Jos pentru a-i plăti pe mercenari. 
Imi făceam datoria de ofiţer şi îmi expuneam viaţa pe câmpul de 
luptă. Era de-ajuns... 

Apoi o veste proastă ne-a umbrit frunţile. La Fosombrone 
trupele pontificale comandate de cardinalul Trivulzio, care 
prefera sabia hostiei şi lupta sângeroasă slujbei religioase, 
reuşiseră să ridice o barieră în aparenţă de netrecut în faţa 
armatei lui Lanoy. Din fericire nu a fost decât un incident pe 
parcursul unei ofensive imposibil de zăgăzuit. 

După o scânteie de optimism, moralul papei a scăzut la zero. 
Rapoartele de la Florenţa îl bombardau cu informaţii 
înspăimântătoare. Populaţia civilă - mai ales bătrânii, femeile şi 
copiii -, terorizată de apropierea teribililor landsknechts, reputați 
pentru cruzimea lor, părăsea speriată oraşul. Coloanele de 
refugiaţi blocau drumurile. 

După câteva ciocniri viforoase, Lanoy a reluat înaintarea. 

Cu adevărat îngrijorat, papa l-a trimis pe Schomberg în solie 
pentru a obţine suspendarea operaţiunilor militare. Viceregele 
cerea, în schimbul unui armistițiu de şase luni, o indemnizaţie 
de război care va fi stabilită cu prilejul semnării documentului, 
precum şi Civitta Vecchia şi Ostia ca zălog. 

Papa oscila între crize de depresie şi scurte tresăriri de 
optimism, alimentat de regele Franţei care îi anunţa intervenţia 
iminentă a armatei franceze în favoarea sa. 

Îndemnat de cardinalii partizani ai Ligii, Clement i-a trimis în 
scris împăratului o severă admonestare în care făcea aluzie la o 
eventuală excomunicare. Carlos a răspuns printr-un mesaj 
violent. li reproşa că a scos primul sabia, contrar învăţămintelor 
lui lisus Hristos, care l-a îndemnat pe bătăiosul Petru să-şi bage 
sabia în teacă. Era inadmisibil ca vicarul lui lisus Hristos pe 
pământ să-şi însuşească bunurile materiale ale acestei lumi prin 
vărsare de sânge, acţiune incompatibilă cu doctrina Evangheliei. 
Dacă papa vrea pace, să depună armele imediat şi fără condiţii. 
Dacă refuză, va fi convocat un conciliu pentru a decide 
debarcarea lui, sau, mai rău, pentru a pronunţa o schismă 


susceptibilă să slăbească Biserica Catolică Romană şi aşa 
zdruncinată de propaganda lutherană. Condiţiile pretinse de 
împărat erau mai grele decât cele pretinse de Lanoy. Semnarea 
unui tratat de pace pe trei ani, repunerea familiei Colonna în 
toate drepturile sale şi plata imediată a 200 000 de ducați. 

Tulburat, trezit la realitate, papa şi-a pierdut ultimele 
speranţe. De unde să procure atâţia bani, când vistieria 
Vaticanului era goală? 

Se apucă să-i blesteme pe cardinalii care-l îndemnaseră să 
participe la Ligă. Singura soluţie era să scoată la licitaţie câteva 
pălării de cardinali. O ieşire puţin onorabilă din această criză 
aparent insolubilă. 

În timp ce se învârtea ca un leu în cuşcă, a sosit de la Paris 
contele de Vaudemont care aducea ridicola sumă de 9 000 de 
ducați, odată cu o cerere absolut necuviincioasă: cedarea 
regatului Neapole Casei de Anjou. 

Puțin mai târziu, ambasadorul Angliei s-a prezentat în 
audienţă pentru a-l anunţa emoţionat că stăpânul său îşi 
manifestase intenţia de a face un gest de generozitate 
punându-i la dispoziţie suma de 30 000 de ducați - într-un viitor 
apropiat. 

Exasperat, scandalizat de comportarea meschină a aliaţilor 
săi, Clement a avut din nou ocazia să cunoască ingratitudinea 
pretinşilor lui prieteni. 

Punând vârf acestei teribile crize, contele d'Anguillara i-a 
dezvăluit existenţa unui complot care urmărea asasinarea lui. In 
schimbul unei sume mari de bani şi al unei zestre respectabile 
pentru fiica sa, Napoleone Orsini, conte de Farsa, trecuse în 
secret în tabăra împăratului. Ar fi trebuit să intre cu trupele sale 
în Roma, sub pretextul consolidării sistemului de apărare al 
Vaticanului şi, profitând de această împrejurare, să-l captureze 
pe Suveranul Pontif şi să-l ucidă. Arestat de Bracciano şi închis 
în castelul Sant'Angelo, contele, supus torturii, a făcut 
mărturisiri complete. Numeroşi nobili îl sprijiniseră. Ascanio 
Colonna, unul din principalii complotişti, ar fi trebuit să deschidă 
trupelor imperiale una din porţile oraşului. 

Clement era zdrobit, copleşit, disperat. Acordând protecţie 
clanului Orsini, se înstrăinase de Colonna. 


Armata lui Bourbon, care cobora de-a lungul străvechii Via 
Emilia, în ciuda unui timp rău - ploaie, zăpadă, furtuni -, se 
apropia în marş forţat de Roma. 

Terorizat, papa s-a resemnat să semneze un armistițiu de opt 
luni, o amnistie generală pentru Orsini şi Colonna precum şi 
plata unei sume de 60 000 de ducați pentru armata lui Bourbon, 
care îşi continua înaintarea spre Cetatea Eternă. Imperiul se 
angaja să restituie Bisericii teritoriile care se aflau în momentul 
de faţă sub ocupaţia sa. 

În numele împăratului, Lanoy a făcut o vizită la Roma şi a 
declarat că va garanta personal executarea strictă a clauzelor 
armistiţiului. După ultima lui întrevedere cu Suveranul Pontif, l-a 
trimis pe contele Fieramosca la bivuacul nostru de la San- 
Giovanni, nu departe de Bologna, apărat de trupele pontificale. 

In calitatea lui de purtător de cuvânt al viceregelui, ne-a cerut 
cu trufie să abandonăm marşul asupra Romei şi să ne retragem 
la Milano. 

Ne-a declarat cu o nuanţă de dispreţ: 

— Sunt profund surprins şi chiar şocat de gloata voastră de 
mercenari dezordonaţi, umbră a unei armate disciplinate, 
demnă de personalitatea comandantului ei şef. 

Bourbon l-a privit ironic. 

— Defectelor pe care le-aţi atribuit soldaţilor mei le-aţi putea 
adăuga şi: uzi de ploaie şi de lapoviţă, înfometați, doborâţi de 
frig. 

Nu mai trebuie să precizez că sunt nevoiţi să trăiască pe 
spinarea populaţiei civile locale, că le fură mâncarea şi păturile 
ca să se protejeze de intemperii... De ce aceste abuzuri?... 
Pentru că solda ce li se datorează nu este plătită de luni de 
zile... 

— Pot să vă asigur că situaţia asta va înceta, replică 
Fieramosca prompt. V-am adus 30 000 de ducați... 

Bourbon a răspuns cu severitate: 

— 30 000 de ducați? Ne datoraţi 300 000... pentru restul vom 
mai vedea... 

— Domnul duce ştie probabil că la ora actuală Curtea Spaniolă 
nu dispune de această sumă. Soldaţii dumneavoastră trebuie să 
se mulţumească cu aceşti 30 000. Voi expune doleanţele 
dumneavoastră viceregelui. 


— Vă sugerez să comunicaţi personal oamenilor mei această 
veste. Veţi suporta consecinţele, care nu vor întârzia să se 
producă. 

Surprins de această propunere, Fieramosca, deşi stânjenit, a 
acceptat să vorbească trupei adunate în faţa cortului şefului lor. 
Când a văzut această masă de indivizi mohorâţi, jigăriţi, cu 
înfăţişare de vagabonzi, sau chiar mai rău, de cerşetori, şi-a 
pierdut oarecum cumpătul. 

După o introducere în care le-a vorbit despre încrederea pe 
care le-o acordă împăratul şi admiraţia pentru vitejia lor pe 
câmpul de luptă, s-a referit la bani. Când a pronunţat suma de 
30 000 de ducați, gloata a izbucnit în huiduieli şi înjurături 
obscene. Mercenarii din primul rând se îndreptau spre el să-l 
linşeze. 

A trebuit să intervin cu brutalitate pentru a-l salva. 

Ajuns în siguranţă, în cort, Fieramosca ne-a promis - 
tremurând încă de frică - că va face imposibilul pentru a ne 
aduce banii necesari. 

Bourbon i s-a adresat pe un ton moderat: 

— Comunicaţi-i viceregelui ce aţi văzut, precum şi esenţialul. 
Marşul asupra Romei va continua, cu toate consecinţele lui 
grave, atâta vreme cât soldele nu vor fi plătite. Eu şi ofiţerii mei 
nu mai suntem capabili să stăpânim această mulţime 
exasperată. 

Fieramosca a aşteptat căderea nopţii pentru a părăsi tabăra 
îmbrăcat în costum de soldat. 

A doua zi Bourbon a împărţit banii - un ducat pe cap de om - 
ceea ce a stârnit din nou protestele şi mânia mercenarilor, care-i 
acuzau pe şefii lor că le-au trădat cauza. 

— Liniştiţi-vă!, i-a sfătuit ducele. Ar fi nesăbuit să vă răzbunaţi 
pe noi. Puteţi să ne acordaţi încredere. Mâine de dimineaţă ne 
vom relua marşul asupra Romei! 

Huiduielile au reînceput cu o vigoare sporită. 

Frundsberg a intervenit ca să calmeze spiritele. Dar ploaia de 
insulte l-a copleșit. 

Eram prezent la această scenă când faţa i s-a congestionat, s- 
a clătinat, a făcut un gest dezordonat, ca şi când ar fi căutat un 
punct de sprijin, apoi s-a rezemat de mine. 


— La Roma... La Roma... imediat... urlau mercenarii mâniaţi. 
Unul dintre medicii noştri s-a apropiat de Frundsberg, care îşi 
pierduse cunoştinţa. După ce-l examina, clătină din cap cu 
gravitate: 

— Este victima unui atac de apoplexie. Trebuie să-l spitalizăm 
de urgenţă. Altfel nu răspund pentru viaţa lui... 

Instalat într-o trăsură escortată de un detaşament puternic, 
Frundsberg a fost dus la Milano... 

La rândul său, Bourbon a trimis emisari lui Lanoy şi papei, 
personal. Cerea să i se trimită imediat 150 000 de ducați. În caz 
contrar, armistițiul nu putea fi respectat. 

Ducele de Ferrara, trecut recent în tabăra noastră, ne-a 
aprovizionat cu alimente pentru câteva zile şi ne-a furnizat 
muniţie în cantitate mare. 

Consultat de papă, Guicciardini a optat pentru organizarea 
unei acţiuni militare imediate, dar fără să insiste asupra acestei 
soluţii extreme. Vaticanul se afla într-o situaţie dificilă. Părăsit 
de Ligă, fără să primească un ajutor substanţial din partea 
imperiului, ameninţat de armata noastră, Suveranul Pontif căuta 
zadarnic o soluţie viabilă. 

Lanoy a înţeles pericolul şi, graţie unor argumente foarte 
serioase, a reuşit să obţină de la Vatican un supliment de 60 
000 de ducați precum şi 20 000 obţinuţi de la Neapole. Florenţa 
a promis 150 000 de ducați în schimbul asigurării că va fi 
cruţată de mercenarii lui Bourbon. Târgul a fost încheiat şi 
oraşul a evitat o prădare nemiloasă. 

Marşul spre Roma continua. 

In capitală circulau zvonuri înfricoşătoare. O catastrofă 
ameninţa oraşul... 

Un individ bărbos, aproape gol, ca lisus răstignit pe cruce, 
străbătea principalele pieţe publice şi urla ca scos din minţi: 

— Clement, mongrel al Sodomei, Roma va fi distrusă - grea 
pedeapsă a păcatelor tale! Dacă nu te vei pocăi, în 
cincisprezece zile focurile cerului se vor abate asupra locuitorilor 
acestui oraş, care va dispărea de pe faţa pământului. 

Credincioşii evocau înfricoşaţi mânia divină, războiul de 
exterminare, ciuma care va lovi pe rând acest oraş închinat 
diavolului. Aşa-zişi profeţi anunțau sfârşitul lumii... 


Lanoy se angajase într-un permanent du-te-vino între Vatican 
şi armata noastră aflată în plin marş. Mercenarii înfometați, 
furioşi, exasperaţi reclamau în gura mare mâncare şi bani. 

În numele lor, Bourbon şi-a majorat pretenţiile, cerând 240 
000 de ducați. 

Giberti, omul de încredere al papei, a ridicat braţele spre cer: 

— De unde să procurăm această sumă fantastică? E absolut 
imposibil! 

Bourbon şi-a majorat pretenţiile la 300 000 de ducați. 

La începutul lunii mai, armata a ajuns la Viterbo. 

îngrozit, Suveranul Pontif lua măsuri şi contramăsuri care-i 
reflectau panica, incapacitatea de a adopta o decizie. Şi-a redus 
garda pentru a respecta tratatul încheiat cu imperiul şi în acelaşi 
timp cerşea în secret ajutorul Ligii. Guicciardini, Giovanni Orsini, 
Guido Rangoni, şefii armatei pontificale, şi-au luat angajamentul 
să intervină pe calea armelor pentru apărarea Romei, dar ritmul 
lent în care se mişcau n-a provocat niciun neajuns mercenarilor 
lui Bourbon. 

Papa a încredinţat lui Renzo Ceri apărarea Cetăţii Eterne. Dar 
acest personaj care se bucura de o mare încredere la Vatican nu 
era la înălţimea dificilei sale misiuni. A dispus mobilizarea 
localnicilor apți de luptă. O mie cinci sute de studenţi au primit 
arme şi s-au urcat pe metereze. Ceri trebuia să-şi dea seama că 
aceşti recruți lipsiţi de o instrucţie militară elementară nu vor 
putea rezista unei armate de mercenari, experţi în meseria 
armelor şi în plus motivaţi „să învingă sau să moară”. 

incurajat de Ceri, care îl asigura de eficienţa măsurilor luate 
de el, papa afişa un optimism pe care cardinalii cei mai fricoşi îl 
calificau drept inconştienţă. Argumentele lui Ceri păreau de 
necombătut. 

— Fără o puternică artilerie, aventura militară a lui Bourbon e 
născută moartă... 

O exaltare crescândă încălzea inima Suveranului Pontif. 
Raționamentul lui Ceri părea întemeiat. Apoi o veste bună, 
nesperată a ridicat moralul romanilor, căci dovedea că armata 
lui Bourbon nu era invincibilă. Trupele pontificale comandate de 
Orazio Baglioni împrăştiaseră la Ponte Mollo o formaţie de 
lanasknechts. 


Încurajat de acest succes, papa a refuzat să plătească cei 300 
000 de ducați ceruţi de Bourbon, şi, pentru a-l pedepsi 
exemplar, a lansat asupra lui marea excomunicare. 

— Papa este inconştient! 

A fost singurul comentariu al ducelui. 

Avangarda coloanei noastre a ajuns în fine la Monte Gianicolo, 
ultima tabără înaintea asediului Romei. Ne-am instalat în viile 
din spatele Bisericii San Pietro. 

Cetatea Eternă se oferea privirilor noastre. Pentru mercenarii 
ajunşi în ultimul stadiu al mizeriei fizice, perspectiva de a o 
cuceri, de a o avea la discreţia lor, de a o jefui de toate 
bogăţiile, devenea mobilizatoare. 

O noapte de veghe... 

„Vom învinge sau vom muri”... 

Cuvintele ducelui înflăcăraseră trupele. Trăiam o noapte 
istorică... 

Ajunul căderii Romei... Căci eram siguri că vom învinge. 

In Cetatea Eternă, un mare clopot suna lugubru, fără încetare, 
de cu seară şi până în zorii reci ai începutului acestei zile de 
mai... 

O ceaţă atât de deasă învăluia Roma şi împrejurimile sale, 
încât abia puteai desluşi o siluetă umană aflată în preajmă... 
Imprejurare care ne avantaja, pentru că apărătorii aliniaţi pe 
întărituri vor fi surprinşi de atacul nostru masiv. 

Cum nu aveam artilerie, pentru a dărâma şi străpunge 
fortificațiile, eram obligaţi să dăm asaltul cu ajutorul unor scări 
făcute din ţăruşi legaţi cu ramuri de răchită. Eram nevoiţi să 
improvizăm. 

O acţiune nebună, falimentară, ar gândi un tactician 
experimentat. Dar cu Bourbon în fruntea armatei, imposibilul nu 
exista. Potrivit ordinelor sale, şefii marilor unităţi se îndreptau 
spre obiectivele stabilite. Sciarra Colonna a preluat cu 
infanteriştii lui italieni zona fortificată de la nordul Cetăţii 
Leonine. Foarte tânărul şi cutezătorul Frundsberg, demn urmaş 
al tatălui său Georg, îşi va trimite mercenarii să atace 
fortificațiile din Trastevere, în timp ce mie îmi revenea sarcina 
să escaladez cu vitejii mei tercios meterezele Belvedere şi 
poarta Pertusa. 


Dar nu era vorba decât de manevre înşelătoare care trebuiau 
să atragă şi să disperseze forţele defensive, în timp ce marele 
asalt va fi dat între porţile Torrione şi San-Spirito. 

Trupele noastre avansau în linişte spre fortificațiile mascate 
de ceaţă. S-ar fi putut spune că natura ne favoriza. Soldaţii 
noştri înaintau fără să producă nici cel mai mic zgomot, aproape 
ţinându-şi respiraţia, de-abia atingând pământul. Cei din primul 
rând purtau scările de care aveau nevoie pentru escaladarea 
zidurilor. 

Pentru inamicul care ne pândea sosirea aşteptând în spatele 
crenelurilor, efectul surpriză va fi devastator... Armata noastră 
mărşăluia liniştită ca apele unui fluviu... 

Până şi marele clopot care bătea ameninţător deasupra 
oraşului abia se mai auzea din cauza ceţii... 

Dar optimismul nostru ne-a pierit când vântul a împrăştiat 
ceața şi a alungat o parte din nori. Zidurile de apărare a Romei 
au apărut în faţa ochilor noştri cu o claritate amenințătoare. 
Eram atât de aproape, încât soldaţii noştri nu au avut decât să 
agaţe scările de ziduri. Se căţărau ca nişte maimuțe, dar 
inamicul i-a acoperit cu o ploaie de gloanţe, de pietre şi de 
smoală topită. Erau doborâte până şi scările care se răsturnau 
cu oamenii noştri agăţaţi de trepte. 

Trupele, derutate de această rezistenţă neaşteptată s-au 
retras, în timp ce strigătele de bucurie ale asediaţilor au izbucnit 
pe metereze. 

Numeroase clopote începuseră să bată, cutremurând aerul. 

Dar nu era decât o remiză. Un al doilea asalt a fost declanşat, 
dar cu acelaşi rezultat decepţionant. 

Pentru a încuraja trupele derutate de acest dublu eşec, 
Bourbon a avansat până în primele rânduri ale sectorului de la 
poarta Torrione. 

Trompetele au sunat al treilea atac. Era un atac frontal, dur, în 
care trebuia să învingă cel mai tare. 

Eram puţin neliniştit. Lipsa artileriei se făcea simțită. Să 
cucereşti fortificațiile cu mâinile goale!... Totuşi, trebuia să 
reuşim. Dacă vom rata asaltul, armatele Ligii, care până acum 
nu îndrăzniseră să lupte cu noi, se vor grăbi să repare această 
eroare. 


Împăratul, sărac ca un cerşetor, era incapabil să ne trimită 
întăriri. Mă întrebam la ce servea aurul din trezoreriile din afara 
graniţelor care intra neîncetat în Spania. Probabil umplea lăzile 
înaltelor personaje ale regatului, a căror lăcomie era bine- 
cunoscută. 

Al treilea atac a început cu o energie uşor domolită de primele 
eşecuri. li conduceam pe tercios către escaladarea zidurilor, 
când un sergent a venit cu o veste care mi-a tăiat răsuflarea. 
Bourbon fusese lovit în pântece de un proiectil de archebuză şi 
îşi dăduse sufletul sub ochii soldaţilor încremeniţi. Vestea morţii 
sale se răspândi ca o dâră de pulbere. Mă temeam că acest şoc 
va distruge moralul oamenilor noştri. 

A urmat şovăiala. În consecinţă, clipe grele. O linişte 
apăsătoare, ca o mantie de plumb, se lăsase peste trupurile 
noastre. Apoi, deodată, un urlet de fiară, pornit din zeci de mii 
de glasuri, a izbucnit ca un val sonor... şi ca un val din adânc 
masa de mercenari s-a năpustit asupra zidurilor... 

Şi, incredibil, minunea se săvârşea sub ochii mei. Această 
mulţime cuprinsă de o mânie fremătătoare, dezlănţuită, se 
căţăra pe fortificaţii, spărgea porţile oraşului şi năvălea în 
Trastevere ca un uragan ce rupe toate zăgazurile. 

În fruntea bravilor mei tercios am intrat în Roma, oraşul, în 
sfârşit, cucerit... 

GIACINTO DAVARI 

student 

Am fost o mie cinci sute de studenţi... 

Când rectorul ne-a adunat în curtea Universităţii cerându-ne 
să ne înrolăm sub stindardul Bisericii pentru a apăra Roma 
împotriva invaziei agresorului, mi-a venit în minte imaginea lui 
Leonida, care, în fruntea a trei sute de spartani, a ridicat la 
Termopile o barieră umană în faţa armatei lui Xerxes, care voia 
să invadeze Grecia. 

Dacă Leonida a fost în stare să reziste cu numai trei sute de 
oameni, o mie cinci sute de studenţi vor fi în stare să opună o 
rezistenţă de netrecut duşmanilor Bisericii Catolice Apostolice şi 
Romane. 

Ofiţeri ai armatei pontificale, redusă la câteva sute de oameni, 
ne-au distribuit diferite arme şi ne-au instalat pe metereze. Este 
adevărat că nu aveam instrucţie militară, dar această lipsă va fi 


compensată de curajul, îndrăzneala şi spiritul de sacrificiu care 
nu ne lipseau. 

N-am avut nici cel puţin răgazul să ne anunţăm familiile la ce 
trebuie să se aştepte. Ofițerii ne-au prevenit că mercenarii nu 
dispun de artilerie şi că misiunea noastră se rezuma la a privi de 
sus, ca nişte spectatori, un asediu ratat. 

Se lăsa noaptea când am ocupat un sector care acoperea în 
parte Cetatea Leonină. 

Era un început de mai, răcoros şi umed. Cerul noros nu 
prevestea nimic bun. In aceste condiţii nu era deloc plăcut să 
stai nemişcat în spatele crenelurilor şi să aştepţi venirea 
inamicului. După ce s-a întunecat bine, răcoarea serii s-a 
transformat în frig. Un frig umed care îţi lipea hainele de 
spinare. 

Unii dintre noi au profitat de întuneric şi au plecat acasă, pe 
furiş, ca să mănânce şi să îmbrace haine călduroase. 

Spre miezul nopţii văzurăm în depărtare numeroase focuri de 
tabără care trădau prezenţa inamicului ce aştepta, probabil, 
dimineaţa ca să declanşeze atacul. Mă treceau fiori prin tot 
corpul. Frigul şi emoția provocată de apropierea luptei - prima 
din viaţa mea - nu mă lăsau să aţipesc. 

Apoi o ceaţă groasă a blocat vizibilitatea. Focurile de tabără 
dispăruseră. 

— Poate că nemţoii s-au retras, spuse unul dintre colegii mei 
care se afla lângă mine. Intimidaţi de aspectul masiv al 
fortificațiilor au părăsit o acţiune prea riscantă... 

Explicaţia era plauzibilă. Dar autorităţile oraşului nu erau de 
aceeaşi părere. Clopotul Capitoliului suna alarma fără încetare. 
Un dangăt lugubru, continuu, îţi biciuia îngrozitor nervii. 

Recruţi noi ni s-au alăturat. În cea mai mare parte tineri, 
muncitori, meseriaşi, vânzători, toţi înarmaţi, ca şi noi, cu ce au 
găsit la îndemână. 

Restul nopţii s-a scurs fără incidente... 

In zori a început să bată un vânt rece, care a risipit ceața, în 
acel moment am constatat uluiţi că armata imperială se 
apropiase fără zgomot şi că se afla la câteva zeci de metri de 
meterezele noastre. Cred că surpriza, foarte neplăcută pentru 
noi, era reciprocă. Un strigăt din mii de piepturi, un răcnet care 
ne-a zburlit părul s-a ridicat din rândurile lor. S-au repezit spre 


ziduri, au sprijinit scările de metereze şi au început să se caţere 
cu o iuţeală ameţitoare. 

In acest timp tunurile de pe Sant'Angelo au dezlăânţuit un 
bombardament care a împrăştiat în parte această masă 
târâtoare, care urla. 

Eram înarmat cu o lance care avea în capăt un cârlig şi care 
avea un dublu rol: să îndepărteze scările şi să spintece inamicul. 
Declanşarea nebuniei, şocul, spaima ne-au înzecit forţele şi ne- 
au făcut să punem în funcţie armele defensive pe care le 
aveam. Efectul cel mai devastator l-a avut smoala încinsă. 
Auzeam urletele celor atinşi de această materie vâscoasă care 
le transforma pielea, muşchii într-o masă sângerândă, până la 
os. 

Această primă fază a luptei s-a terminat în avantajul nostru. 
Mercenarii nemți s-au retras în dezordine. Pierderile lor - morți 
sau răniţi - păreau mari. Eram fericiţi. 

Un al doilea asalt a avut aceeaşi soartă. Pe metereze 
strigătele de bucurie, de triumf se amestecau cu dangătele 
clopotelor şi cu salvele tunurilor. Un zgomot infernal, care, 
paradoxal, ne-a întărit curajul, ardoarea. 

Acest dublu succes ne-a costat toată muniţia, toată smoala. 
Armele de care dispuneam nu ne mai ajutau decât pentru lupta 
corp la corp. 

Când s-a declanşat al treilea atac, cu o vigoare, o energie şi o 
furie reînnoite, am văzut în fruntea agresorilor un cavaler care 
purta o armură strălucitoare şi un coif bogat împodobit. 

Scările au fost din nou sprijinite de ziduri şi escaladarea s-a 
reluat cu o îndrăzneală, o încrâncenare care ne-au depăşit. 

Deodată l-am văzut pe comandantul lor prăbuşindu-se. Se 
pare că această întâmplare a avut un uriaş efect, pentru că 
armata inamică a început să ezite, aproape întrerupând lupta. 
Dar pauza n-a ţinut mult. Un fel de geamăt străbătu trupele, 
urmat de un urlet, de un tumult, de un vacarm asurzitor. O 
furtună de voci tunătoare acoperea zgomotul armelor de foc, al 
canonadei. Apoi această masă dezlănţuită a năvălit ca o maree, 
ca un val ridicat de pe fundul mării care creşte, se ridică şi se 
rostogoleşte înghițind meterezele, pătrunzând prin creneluri, 
invadând terasele fortăreței. 


S-a încins lupta corp la corp. Dar de data asta superioritatea 
lor s-a dovedit zdrobitoare. Camarazii mei cădeau cu burţile 
spintecate, strangulaţi, decapitaţi, sfârtecaţi. Nu exista milă. 
Sângele curgea în valuri. Am înţeles că rezistenţa este inutilă, că 
trebuie să-mi apăr pielea, căci a continua lupta echivala cu o 
sinucidere. M-am strecurat printr-un coridor strâmt, am coborât 
aproape orbeşte o scară în spirală, şi cum fortificațiile erau într- 
o stare foarte proastă şi bucăţi din ziduri se prăbuşeau, m-am 
ascuns într-unul din golurile unui zid. 

Dezertorii alergau spre ieşirea dinspre oraş urmăriţi 
îndeaproape de mercenarii întărâtaţi, excitaţi de triumful lor. 
Auzeam strigăte de disperare, urlete de mânie, focuri de arme... 
Incet, încet, zgomotul paşilor de pe dalele coridorului s-a stins. 

Am hotărât să aştept căderea nopţii înainte de a părăsi 
ascunzătoarea şi de a mă întoarce acasă. Cu inima strânsă, trist, 
pierdut, mă gândeam neîncetat la familia mea, la prieteni, la 
colegi!... 

Din Trastevere se auzeau un vuiet îndepărtat, focuri de armă, 
detunături care mă umpleau de groază... 

Pericolul este acelaşi şi pentru viteji, şi pentru laşi... 

NORBERT BALZER 

ofiţer din Garda Elvețiană 

Garda Elvețiană, întărită cu o sută de milițieni, forma un 
cordon de apărare în jurul Vaticanului şi al Catedralei San Pietro, 
când imperialii, care reuşiseră să străpungă fortificațiile în 
sectorul Trastevere şi Borgo, s-au năpustit asupra noastră 
urlând ca nebunii. 

Mi-am început cariera ca mercenar şi le cunosc mentalitatea, 
felul lor de a lupta, zelul destul de temperat şi modul de a evita 
moartea. Metodă care îmi aminteşte duelul cu sabia, ale cărui 
reguli opresc lupta la prima picătură de sânge. 

De această dată parcă erau apucaţi de o nebunie colectivă. În 
loc să învingă, să-şi primească plata, să-şi facă bagajele şi să o 
şteargă, acum erau porniţi să verse sânge, să ucidă, să 
extermine populaţia Romei. 

Noi suntem doar o mână de oameni care trebuie să ne 
opunem miilor de dementi furioşi. Rezistenţa noastră nu ajută 
cu nimic. Am jurat să ne sacrificăm vieţile pentru a salva Sfânta 
Biserică. Camarazii mei cădeau lângă mine seceraţi de armele 


ofensive ale inamicului. Deşi clopotele sunau alarma, nimeni nu 
ne venea în ajutor pentru a opri intrarea în Vatican şi în Biserica 
San Pietro a acestor înverşunaţi /andsknechts şi tercios, toţi 
însetaţi de sânge şi de jaf. Romanii apți de luptă au fugit cot la 
cot cu femeile şi copiii ori s-au baricadat cu toţii în casele lor. 

Miliţienii supraviețuitori au dezertat primii... 

Lupta inegală nu putea avea decât un singur sfârşit, moartea 
tuturor elveţienilor din gardă... 

GIAN MATTEO GIBERTI 

membru al Curiei, şeful Cancelariei Sanctităţii Sale Papa 
Clement al VII-lea 

Ingenuncheat în faţa altarului capelei sale personale, cu capul 
plecat şi cu mâinile împreunate, Suveranul Pontif făcea 
rugăciuni. 

O parte din apropiații săi îl asistau. Erau de faţă doi preoţi ai 
capelei, un duhovnic, cardinalul vicar, candidaţi laici la primirea 
în cler, sergenţi, literați. Toţi păstrau o tăcere adâncă pentru a 
nu tulbura rugăciunile Sfântului Părinte. 

Dangătele clopotelor acopereau, în parte, vacarmul luptelor 
care se desfăşurau pe fortificaţii şi bubuitul neîncetat al tunurilor 
de pe zidurile castelului Sant'Angelo. 

Focuri de armă tot mai dese se apropiau. Frica se citea pe 
feţele foarte tinerilor novici. 

Deodată, uşa cu două canaturi s-a deschis cu zgomot şi în 
prag a apărut înnebunit, cu privirile rătăcite, Renzo de Ceri. A 
intrat clătinându-se şi s-a aruncat la picioarele papei. 

— Sfinte Părinte, împotriva oricăror aşteptări inamicul a reuşit 
să pătrundă în oraş. Trastevere a fost năpădit de duşmani, iar 
Borgo este pe cale de a fi şi el cotropit. Garda Elvețiană face 
eforturi  supraomeneşti pentru a împiedica invadarea 
Vaticanului. Nu aveţi niciun minut de pierdut! Vă implor, 
Sanctitatea Voastră, să vă retrageţi în fortăreaţa Sant'Angelo, 
unde veţi fi în siguranţă! 

— Dar tunurile parcă nu mai trag!, spuse papa. 

— Luptele sunt atât de aproape şi învălmăşeala atât de mare, 
încât artileriştii noştri se tem să nu-i atingă şi pe ai noştri pe 
lângă inamici. 

Eram foarte dezamăgit, pentru că Ceri ne asigurase că 
fortificațiile nu pot fi străpunse. Dar acum nu mai era timp de 


imputări, de reproşuri. Un coridor şi un pod legau Vaticanul de 
fortăreață. Pentru a-l împiedica pe inamic să-l recunoască pe 
papă după veşmintele albe şi să-l ucidă când va traversa podul, 
literatul Paolo Giovio şi-a scos mantia violetă şi a aruncat-o pe 
umerii lui. 

În acest timp, un numeros grup de cardinali şi de ambasadori 
ai Ligii au năvălit speriaţi, năduşiţi, cu respiraţia tăiată şi l-au 
implorat pe papă să-i ia cu el la castelul Sant'Angelo. Se temeau 
să nu cadă prizonieri în mâinile înverşunaţilor /anasknechts, 
care se dedau la omoruri în masă. 

Suveranul Pontif a fost de acord ca întreg personalul 
Vaticanului, duhovnici, paharnici, camerişti, valeţi, trezorieri, 
bucătari, brutari, pivniceri, precum şi toţi cardinalii şi membrii 
Curiei care vor mai sosi să se refugieze în fortăreață. 

Cam trei mii de persoane s-au închis între zidurile fortificate 
ale fostului monument funerar al împăratului Adrian, devenit 
refugiu al papilor... Amară ironie a sorții, care uneori ne dă lecţii 
foarte dure. 

Apoi porţile exterioare ale fortăreței au fost zăvorâte şi podul 
mobil ridicat. 

Cardinalul Marcellini, care a venit ceva mai târziu, a fost 
instalat într-un coş mare, folosit îndeobşte pentru aprovizionare, 
şi tras în sus. 

Ne-a adus o veste proastă. După ce au invadat Trastevere, 
imperialii s-au îndreptat în forţă spre podul Sisto. Au zdrobit un 
mic grup de apărători şi s-au împrăştiat ca un enorm vârtej în 
toată Roma. 

— Pentru a evita această catastrofa ordonasem ca podurile, 
mai ales Sisto, să fie distruse!, strigă papa... A 

— Signor Ceri a considerat că fortificațiile sunt de neînvins. In 
consecinţă - după părerea lui - distrugerea podului ar fi fost 
inutilă. 

Sfântul Părinte a suspinat: 

— Uneori fatalitatea este mai tare decât cele mai înțelepte 
socoteli ale omului. Signor Ceri nu este decât instrumentul 
acestei fatalităţi... 

DESIDERATO LANDI 

literat 


Aş fi putut fi un excelent umanist, să am reputaţia lui Petrarca, 
a lui Lorenzo Valla, a lui Pico de la Mirandola, ori - de ce nu - 
succesul lui Ficino, al lui Boccaccio sau al lui Aretino, acest 
palavragiu pe care toată lumea îl ascultă cu gura căscată. Dar în 
loc să muncesc, să scriu, să public lucrări literare sau filosofice, 
am ales calea minimei rezistenţe, care îmi cere un minimum de 
efort intelectual. 

Desăvârşirea educaţiei copiilor din familiile nobile sau bogate 
a devenit principala mea ocupaţie, raţiunea mea de a fi. Eram 
respectat, onorat şi chiar ajunsesem să mă bucur de un statut 
special. Acela al unui literat rafinat, al unui specialist în 
domeniul pedagogiei. Eram tentat să scriu un tratat despre 
educaţia băieţilor şi a fetelor, dar de fiecare dată am amânat 
redactarea, pentru că treburile zilnice mă copleşeau. Familiile se 
făleau că au angajat serviciile unui expert în domeniul pregătirii 
unor tineri, aleşi dintre cei mai promiţători şi mai talentaţi. Într- 
adevăr, insistam asupra aptitudinilor lor artistice, iar rezultatele 
îi încântau pe părinţi, care erau fericiţi să-şi vadă odraslele 
recitând poezii, cu emfaza unor actori, sau cântând, 
fermecându-şi auditoriul. 

Cultura ţinea deja pasul cu instrucţia de război. Nobilii şi 
bogătaşii deveneau protectorii artiştilor şi colecționari de 
obiecte de artă. 

Eram invitat la serbările lor, trăiam în această lume şi 
beneficiam de privilegii importante. Trebuie să mărturisesc, fără 
falsă modestie, că orgoliul îmi era gâdilat în mod plăcut. Uneori 
participam la jocurile lor de cărţi, plăcere care îmi scădea 
simţitor veniturile. 

Având un fizic agreabil, compania feminină nu se lăsa căutată. 
Duceam o viaţă plină de satisfacţii pe toate planurile. 

Dar anii treceau fără să fi avut timp să scriu un singur rând din 
plănuitul meu tratat de educaţie. Într-o zi am constatat cu o 
amară surprindere că mă ajunsese bătrâneţea, că devenisem 
aproape impotent şi că îmi risipisem multele calităţi spirituale 
fără să fi realizat ceva concret. 

Ajuns la 60 de ani, vârstă venerabilă, pe care însuşi 
Matusalem ar fi invidiat-o, am început să-i simt efectele 
negative. Mă mai ocupam cu o relativă uşurinţă de educaţia 
copiilor nobili, dar nu mai eram invitat la sărbătorile părinţilor, 


pentru că părul meu foarte alb contrasta cu pletele blonde sau 
brune care fluturau pe umerii lor şi care încadrau atât de bine 
chipurile gazdelor mele şi ale invitaţilor. 

Apoi educatori mai tineri, mai energici au început să îmi 
uzurpe domeniul. Mi-am pierdut încetul cu încetul elevii, 
aventurile sentimentale se răreau şi ele. Nu-mi rămâneau decât 
amintirile şi resturi din banii de odinioară. Jocurile de cărţi îmi 
goliseră punga. După ce mă bucurasem în tinereţe de o 
oarecare bunăstare, mă vedeam acum limitat la o existenţă 
apropiată de sărăcie. 

De la etajul elegant al casei al cărei locatar am fost aproape 
treizeci de ani, am ajuns să urc pe o scară de serviciu până la o 
cameră mizerabilă sub acoperiş. Scara cea mare îmi este de 
acum încolo inaccesibilă. 

Când m-am mutat a trebuit să mă despart de mobilă, de 
obiectele mele de artă şi de o mare parte din cărţi. 

Cumpărător a fost unul dintre noii îmbogăţiţi cărora li se 
spune banchieri, pentru că stau pe bancă în faţa unei mese - o 
tejghea - unde schimbă monede, le cântăresc şi fac în acelaşi 
timp diverse operaţii financiare. 

Vecinul meu de jos avea o familie numeroasă. Doi băieţi de 
vârste fragede şi trei fete de treisprezece, cincisprezece şi 
şaptesprezece ani. Soţia sa activă şi demnă de laudă era ajutată 
de o menajeră şi de un valet. 

Uneori îi priveam pe aceşti oameni cu un fel de melancolie. Aş 
fi putut fi şi eu fericit ca ei. Regretele erau însă tardive. 

Ca să pot trăi, continuam să dau lecţii de scris şi de aritmetică 
copiilor din vecini. Dar părinţii lor erau săraci şi mă plăteau în 
consecinţă. 

Politica nu mă interesează, pentru că n-am nici-o posibilitate 
de a o influenţa. Apoi nici nu am pe cineva cu care să pot 
discuta. Stăteam liniştit în colţul meu, când evenimentele 
teribile s-au năpustit asupra Romei cu forţa unui uragan. Ca toţi 
romanii auzisem zvonuri care circulau despre năvălirea 
mercenarilor împăratului asupra Cetăţii Eterne, dar nu le-am 
acordat decât un interes minor. 

Nu puteam concepe faptul că suveranul Imperiului Romano- 
German - Carlos al V-lea - ar fi capabil să asedieze oraşul 
papilor. 


Am înţeles că m-am înşelat atunci când am văzut pe fereastră 
cum mercenarii germani, spanioli şi italieni ai lui Bourbon s-au 
revărsat ca un torent de lavă asupra Cetăţii Leonine, cartierul 
meu. Acest val de oameni care se rostogolea a avut încă de la 
început proporţiile unei calamităţi. 

De la ferestruica mea de la mansardă îi vedeam năpustindu-se 
de-a lungul străzii; localnicii fugeau ca iepurii urmăriţi de 
vânători setoşi de sânge. 

Barbarii spărgeau porţile şi pătrundeau în case, jefuiau, 
ucideau, torturau. Înspăimântat de aceste tragedii care se 
petreceau peste tot, auzeam strigăte de disperare, urlete, 
înjurături. 

Ajunşi în faţa casei în care locuiam, au spart poarta cea mare 
şi au năvălit înăuntru. Au intrat în apartamentele de jos, apoi au 
urcat scara şi s-au năpustit în fostul meu apartament. Auzeam 
strigătele fetelor, zgomotul mobilelor răsturnate, răcnete care 
nu aveau nimic omenesc. Duşumelele se cutremurau sub paşii 
lor grei. Puteam să-mi imaginez nenorocirea care s-a abătut 
asupra nefericiţilor mei vecini. 

Ar fi trebuit să intervin şi să-i ajut, dar mi-am dat seama că la 
vârsta mea n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc situaţia, fără să le 
pot da nici cel mai mic ajutor. 

Mă întrebam, cu inima bătând, dacă nu vor avea chef să se 
caţere şi la mine. Dar au uitat, sau n-au dat doi bani pe 
camerele de la mansardă. 

Dintre toţi bieţii locatari am fost singurul care a scăpat 
nevătămat... 

Sărăcia îmi salvase viaţa... 

EVARISTO CARASOLI 

chirurg 

Se spune că judecătorii şi chirurgii sunt cinici. Nu este 
adevărat. Pedepsele penale, aplicate în fiecare zi de magistrați, 
şi suferinţa umană prezentă în permanenţă sub ochii chirurgilor 
produc un fel de rutină, de automatism. 

În ce mă priveşte, îmi este o milă profundă de pacienţii atinşi 
uneori de boli incurabile sau de răniții în război supuşi unor 
suferinţe de nedescris. 

Am studiat medicina la universitatea din Padova, unde am 
obţinut mai târziu o catedră de chirurgie. Printre studenţii mei 


am avut doi tineri foarte dotați, Ambroise Pare, care urma să 
scrie mai târziu un tratat de medicină în care descria unele 
dintre metodele mele ca şi când le-ar fi descoperit el, şi un al 
doilea numit Girolamo Francastora, care a publicat un text, 
foarte bine primit, asupra celei mai răspândite boli venerice, sub 
forma unui poem intitulat Syphi/is, sive de morbo gallico. 

La 45 de ani am revenit la Roma, oraşul meu natal, unde am 
fost primit cu toate onorurile de Papa Clement al VIl-lea. 
Practicam chirurgia la spitalul Santo-Spirito, unde nu duceam 
lipsă de pacienţi. 

Specialitatea mea e marea chirurgie, aplicată în special 
răniților de război. Şi cum starea de război e aproape 
permanentă în Italia, nenorociţii pacienţi sosesc la noi în flux 
continuu. 

Dar aveam din ce în ce mai puţin timp să mă ocup de ei, 
pentru că ciuma concura agresiv războiul, izbucnea pe 
neaşteptate şi lăsa în urma ei zeci de mii de cadavre, apoi 
dispărea pe furiş şi, ascunsă în noapte, pândea momentul 
potrivit pentru a-şi relua vânătoarea de oameni. 

Serviciul la spital este extenuant pentru corpul medical şi 
insuficient în raport cu nevoile populaţiei. 

Reputația dobândită la Roma îmi aducea şi pacienţi dintre 
membrii Curiei şi ai aristocrației. Eram adesea chemat să stau la 
căpătâiul unor prinți ai Bisericii atinşi de sifilis. Când precizam 
diagnosticul, se considerau insultaţi, dar, după o criză de nervi şi 
o consternare neîncrezătoare, deveneau rezonabili. Evident, 
atribuiau contaminarea unor factori imaginari. Argumentul că nu 
îi pot trata dacă nu cunosc cauzele reale ale bolii îi determina să 
recunoască o relaţie accidentală de natură erotică. 

Cea mai numeroasă clientelă îmi cerea cu un aer misterios 
afrodiziace, pentru că preferinţele bătrânilor pentru soțiile foarte 
tinere erau cazuri foarte frecvente. Cantarida era mijlocul cel 
mai răspândit, în ciuda complicaţiilor produse: infecţii ale căilor 
urinare, uneori chiar hemoragii interne cu urmări fatale. Dar 
interesaţii înfruntau riscurile pentru a se bucura de plăcerile 
acordate de natură tinerilor şi adulţilor care n-au depăşit 40 de 
ani. 

Nu mă pot plânge. Onorariile îmi permiteau să trăiesc 
îmbelşugat. Aveam posibilitatea să ajut financiar orfelinatul 


construit lângă spitalul nostru. Eram serios tentat să mă 
căsătoresc, deşi trecusem pragul vârstei fatidice. 

Inaintarea armatei imperiale spre Roma a pus pe jar locuitorii 
şi a spulberat şi visurile mele. Eram pregătiţi să primim o serie 
de răniţi de război, în ciuda pronosticurilor optimiste ale 
autorităţilor. Tot personalul medical era mobilizat pentru a face 
faţă oricărei eventualităţi. Aveam o neagră presimţire, care nu 
avea nici-o legătură cu ştiinţele medicale. 

Clopotele care sunau alarma, bubuitul tunurilor, zgomotul 
archebuzelor şi luptele care se dădeau în apropierea spitalului 
mi-au confirmat, din nenorocire, presimţirile. Numeroşi răniţi, 
mutilaţi, şchiopi, schilozi erau aduşi în valuri, transportaţi pe 
brancarde improvizate. Toate paturile au fost ocupate. Mulţi, 
întinşi pe podea, împiedicau circulaţia şi munca infirmierilor şi a 
medicilor. Cea mai mare parte dintre răniţi erau îmbrăcaţi în 
hainele lor de lucru. 

Trebuia să facem amputări. Să înlăturăm carnea zdrobită, să 
tăiem oase, apoi să acoperim totul cu o compresă de ulei încins 
pentru a opri hemoragia. Durerile erau insuportabile. Înaintea 
intervențiilor chirurgicale, pacienţilor li se permitea să bea 
alcool la discreţie, procedeu care ameliora în parte suferinţele. 

Foarte mulţi leşinau. Inflamaţiile, infecțiile frecvente necesitau 
noi intervenţii. 

Un pacient căruia i s-a amputat braţul a vărsat din întâmplare 
peste rană conţinutul unei sticle de alcool, pe care tocmai îl 
înghiţea. Am constatat, în zilele următoare, că rana se vindeca 
mai repede decât în mod obişnuit. 

Am aplicat acest procedeu de mai multe ori şi l-am 
recomandat şi colegilor, care însă n-au îndrăznit să-l folosească. 
Ambroise Pare a fost singurul care şi l-a însuşit şi chiar l-a 
îmbunătăţit. L-a semnalat şi în tratatul său de medicină, dar fără 
să-mi citeze numele. 

Tocmai amputam braţul drept al unui biet student, când uşa 
dublă a sălii de chirurgie s-a deschis cu un zgomot infernal, şi o 
bandă de indivizi zdrenţăroşi au năvălit agitând armele şi urlând 
ca ieşiţi din minţi. La început am crezut că aveam de a facecuo 
şleahtă de vagabonzi jigăriţi, cu hainele găurite, rupte, cu 
cizmele şi încălţările din piele crăpate, din care ieşeau nişte 
degete jegoase. Nu-mi puteam închipui că erau faimoşii 


landsknechts, tercios şi infanterişti italieni, pentru că aceştia 
purtau de obicei uniforme strălucitoare, solemne. 

În acelaşi timp am auzit strigăte disperate care veneau din 
celelalte săli ale spitalului. Indivizii agresori se îmbulzeau să-i 
ucidă pe răniţi. Un tercios l-a decapitat dintr-o singură lovitură 
de sabie pe nenorocitul meu student. Medicii şi infirmierii din 
echipa mea au avut aceeaşi soartă. 

Tocmai mă gândeam cât de stupid voi sfârşi, când un 
landsknechts uriaş, cu o faţă de brută, s-a aşezat în faţa mea 
făcând din corpul său o pavăză vie. 

— Ho! Opriţi-vă, bandă de idioţi!, a strigat el în germană, 
limbă pe care o cunosc. Dacă îi lichidaţi pe toţi doctorii, cine are 
să se ocupe de voi la nevoie? 

Intervenţia lui s-a dovedit providenţială. Camarazii săi s-au 
oprit surprinşi. 

Apoi şi-a ridicat vesta scurtă, şi-a scos cămaşa pătată de 
sânge şi mi-a arătat o rană nu prea adâncă, făcută de o armă 
tăioasă. 

— Ocupă-te de julitura asta, doctore! Dar repede! N-am timp 
de pierdut! 

În viaţa mea n-am operat un pacient cu o grijă mai mare. L-am 
tratat ca şi când aş fi avut de a face cu însuşi papa. 

După ce l-am pansat, uriaşul mi-a oferit fularul său. 

— Uite paşaportul tău! Dacă cineva vrea să-ţi facă rău arată-i-l 
şi spune-i: fularul ăsta mi l-a dat Johann-Taie-Capete! Nimeni nu 
va îndrăzni să te atingă! 

În semn de prietenie, m-a bătut cu mâna lui murdară pe umăr. 
Am avut senzaţia că mi-a rupt oasele. 

Apoi a ieşit urmat de camarazii săi. Până la urmă germanii s- 
au retras. După plecarea lor, spitalul oferea un spectacol 
dezolant care m-a făcut să plâng. Omorâseră toţi bolnavii şi 
întreg corpul medical. 

Îi strangulaseră până şi pe copiii din orfelinatul învecinat. 

Eram singurul care scăpase cu viaţă... 

TORQUATO CARRACCI 

băiat de prăvălie 

să fii băiat de prăvălie la unchiul meu Augusto Caffagiolo, cel 
mai vestit măcelar şi cârnăţar din Roma, nu este o afacere 
proastă. Deşi meseria de măcelar făcea parte din ceea ce se 


numeşte artele minore, care includ activităţi comerciale şi 
meşteşugăreşti de mâna a doua, unchiul meu a reuşit să se 
ridice la înălţimea titularilor de arte majore şi chiar să-i 
depăşească. 

El are măcelării în cartierele cele mai selecte din Roma şi 
câştigurile lui sunt mai mari decât ale unui bancher bogat. 
Printre clienţii lui se află cardinali şi episcopi, nobili dintre cei 
mai sus puşi şi chiar pretenţioasa bucătărie a papei. 

Am o căruţă trasă de o iapă blândă, mlădioasă, o adevărată 
prietenă, care-mi îngăduie să car pachetele cu carne fără nici 
cea mai mică bătaie de cap. 

Slujba nu este obositoare şi îmi permite să mă plimb cât e ziua 
de lungă, pentru că e ceva obişnuit să lucrez de la şase 
dimineaţa până la zece seara. 

Unchiul meu a făcut avere reducând la maximum salariile 
angajaţilor. Deşi suntem rude, nu-mi face nici-o favoare. 

— Pentru că toţi băieţii care au împlinit şaisprezece ani sunt 
obligaţi să muncească, trebuie să te supui şi tu, mi-a spus el cu 
o voce tunătoare de parcă predica de sus, din amvon. Trebuie 
să înveţi meseria, căci într-o zi vei fi stăpânul afacerii şi va 
trebui să te arăţi pretenţios, ca şi mine. 

Făcea aluzie la norocul meu de a-l moşteni, fiindcă n-avea 
copii şi cum era bătrân nici nu mai spera să aibă. Era o 
perspectivă înşelătoare, pentru că mătuşa mea, soţia lui, era 
tânără şi, în lipsa bărbatului, cu treburi din zori şi până-n 
noapte, profita culcându-se cu o droaie de amanți. Camarazii 
mei, băieţii de prăvălie, trecuseră toţi prin patul ei. Când am 
venit de la Milano - aveam paisprezece ani - a vrut să-mi 
încerce calităţile de tânăr mascul. Fireşte, am refuzat-o. Să te 
culci cu mătuşa ta nu mi se părea atractiv. Apoi, Biserica nu 
îngăduie. Când m-am spovedit, preotul parohiei a exclamat 
scandalizat: 

— lată un păcat de moarte care ţi-ar atrage o pedeapsă 
veşnică la Judecata de Apoi! Apără-te cu cea mai mare caznă! 
Nu uita că mănânci pâinea bărbatului ei! El îţi asigură supa 
zilnică! 

Supa era destul de acră, dar şi Judecata de Apoi mă speria. 
Unchiul meu era de o gelozie cumplită. De curând, l-a pus pe 
unul din băieţii de la prăvălie, care îi inspira încredere, să-i 


supravegheze nevasta când el se afla la măcelărie. Mătuşa a 
găsit mijlocul să ocolească această capcană atrăgându-l pe 
individ în patul ei. De atunci, spionul îi prezenta patronului său 
credul rapoarte liniştitoare. Într-o zi o să rămână gravidă... Oare 
cum o să-l convingă pe ramolitul de soţ că plodul este al lui? 

Am pomenit de oraşul Milano, unde m-am născut. Tata era 
milanez. Mama, de origine romană, i-a făcut opt copii. Eu am 
fost ultimul. Asediul şi ocupațiile străine se abăteau ca grindina 
asupra nenorocitului nostru de oraş; pe deasupra, ciuma secera 
populaţia. Tata şi fraţii mei au pierit unul după altul. A mai 
rămas o soră, mai mare decât mine, şi atât de urâtă încât, în 
lipsa unui candidat la mâna ei, s-a dus la mănăstire. Mama s-a 
încumetat să mă trimită la Roma. 

— Acolo, cel puţin, vei găsi o rudă care să aibă grijă de tine şi 
să fii ferit de asedii şi de lupte... _ 

La Roma n-am găsit găina cu puii de aur. In plus, armata 
imperială asediază oraşul. Ghinionul, care la început se ţinea 
scai de milanezi, se agăța acum de romani. 

Unchiul meu nu se speria cu una, cu două... 

— Suntem obişnuiţi cu războaiele. Orsini contra Colonna, 
guelfii contra ghibelinilor... Nu uita un mare adevăr, Torquato! 
Prieteni sau duşmani, toţi trebuie să mănânce. Cu cât carnea 
ajunge mai rară, cu atât preţul creşte. In orice caz, câştigurile 
nu-ţi lipsesc. 

Imperialii asediau zidurile de apărare ale Romei, în timp ce, 
din ordinul unchiului meu, transportam comenzi ca şi când nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Descărcam o cantitate mare de carne şi de 
cârnaţi la bucătăria Vaticanului chiar când duşmanii se căţărau 
pe metereze şi năvăleau ca lupii înfometați în Cetatea Leonină. 
Cu căruţa goală, mi-am zis că trebuie să mă întorc degrabă 
acasă, pe malul celălalt al fluviului. Pentru că pe podul 
Sant'Angelo - închis cu lanţuri groase - nu se putea trece, am 
mânat-o pe Rosalinda, iapa mea cuminte, spre podul Sisto, cel 
mai apropiat. 

Soldăţoii urlau cât îi ţinea gura: 

— Imperiul! Spania! Germania! Omorâţi-i, omorâţi-i! 

Romanii înspăimântați, care fugeau din calea hoardelor deja 
intrate în Borgo şi în Trastevere, erau atât de mulţi, încât trebuia 
să fii idiot ca să crezi că te poţi strecura cu iapa printre ei. Am 


ales o soluţie eroică. Să las căruţa într-o străduţă, să încalec pe 
Rosalinda deshămată şi să o mân spre Tibru. Raționamentul 
meu era simplu. Dacă nu se poate trece pe pod, se poate trece 
pe sub pod. 

Apele Tibrului sunt mari, repezi, murdare, cu vârtejuri foarte 
periculoase. 

În timp ce fugarii se înghesuiau, se îmbulzeau, se împingeau, 
scoțând urlete disperate, eu am coborât pe un mal cu panta mai 
puţin înclinată, până la marginea apei unde Rosalinda în ciuda 
îndemnurilor, imboldurilor, călcâielor în coaste, refuza să intre în 
apă. Disperat, am luat-o cu blândeţe: 

— Hai, Rosalinda, fii cuminte şi înţelegătoare! Dacă o să 
cădem în mâinile bandiţilor te vor tăia în bucăţi şi te vor pune în 
frigare, ca pe găini... iar mie o să-mi taie capul... 

Nu ştiu dacă vorbele au convins-o, dar important este că a 
pătruns în apele murdare, iar eu mă tineam de coama ei. Înota 
cu o forţă pe care o simţeam vibrând sub mine. Curentul ne-a 
împins în josul apei câteva sute de metri înainte de a ajunge pe 
malul celălalt. Rosalinda era istovită, dar se ţinea bine... Am 
descălecat şi am sărutat-o pe frumosul ei grumaz... 

Mă găseam în mijlocul celei mai groaznice încurcături, riscam 
să-mi pierd pielea în orice moment, dar eram bucuros. Mă 
întrebam cum ar fi ieşit unchiul meu din acest vârtej. Mă pufnea 
râsul. 

Dar râsul mi s-a oprit în gât, căci, ajuns pe malul râpos, am 
văzut soldăţimea care alerga în dezordine după oamenii care 
urlau, străduindu-se să scape. Asta însemna că străpunseseră 
apărarea podurilor şi că invadaseră şi malul stâng, centrul 
marelui oraş Roma. 

Datorită meseriei mele cunoşteam toate străzile şi ulițele. Mă 
gândeam să fac un ocol mare ca să ajung acasă, înainte de a-mi 
scoate tâlharii maţele. 

După cruzimile, deznădejdea şi măcelul la care fusesem 
martor, am crezut că mi-am pierdut minţile când m-am întâlnit 
cu grupurile de oameni - bărbaţi, femei, bătrâni şi copii - cu 
braţele încărcate cu flori şi care se grăbeau să-i primească pe 
duşmani cu ovaţii. 


— Hei, puştiule!, mă strigă un moşneag. Salvatorii noştri sunt 
departe! Strigă cu noi: Trăiască împăratul! Trăiască Luther, noul 
profet! Moarte papei şi cardinalilor stricaţi! 

ADDARIO CIAMPI 

tipograf 

La Roma ploua cu foc şi cu moarte... 

Nu m-am gândit niciodată că într-o zi voi vedea cu ochii mei 
curgând sângele pe străzi, flăcările înghițind biserici, case, 
ateliere, palate, fără deosebire. Nişte soldaţi zdrenţăroşi au 
spart uşa tipografiei noastre, i-au tăiat cu o secure capul fratelui 
meu care le-a dat doar ceva mărunţiş, pentru că atât era în 
casă. Apoi, sub privirile îngrozite ale lucrătorilor, au distrus 
sculele, mesele, au spart geamurile şi au plecat nemulţumiţi de 
prada lor modestă. 

Erau jefuite toate prăvăliile şi atelierele din cartierul nostru. 
Soldaţii furau tot ce avea o oarecare valoare, bani câţi găseau şi 
apoi distrugeau totul. Uneori dădeau şi foc. 

Morţii erau atât de mulţi încât trebuiau îngropaţi în gropi 
comune sau aruncaţi în apele Tibrului. 

Soldaţii păstrau banii şi bijuteriile, dar pentru tablouri, 
tapiserii, obiecte de artă se adresau zarafilor evrei, care-şi 
umpleau depozitele cu o pradă cumpărată la preţuri din ce în ce 
mai mici. 

Alte bande de tâlhari îi atacau pe bancheri. Prudenţi, aceştia 
angajau cu sume enorme câte o bandă de /anasknechts care să 
se opună jefuitorilor. 

Apoi tâlharii nu-i mai atacau pe trecătorii prost îmbrăcaţi, care 
nu aveau la ei decât ceva mărunţiş pentru o amărâtă de 
mâncare, ci năvăleau în casele oamenilor. Într-o zi treceam pe o 
stradă căutând o bucată de pâine, când am auzit un țipăt, apoi 
am văzut un copilaş de vreo şase ani căzând de la balconul unei 
case cu două etaje şi zdrobindu-se de pământ în faţa mea. Jalea 
părinţilor disperaţi se adăuga acestei scene tragice. Borfaşii îşi 
făcuseră obiceiul să şantajeze, aruncând copiii pe fereastră. 

Nu ştiu când va lua sfârşit această nenorocire abătută asupra 
Romei! 

ROSARIO SAVERI 

copil din cor 


Dreapta mânie a lui Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele 
noastre, spunea părintele Zenobio, îngenuncheat în faţa 
altarului. Cei patru îngeri ai Apocalipsei ne trimit cele mai mari 
nenorociri. Sabia de foc a Arhanghelului ne loveşte pentru că am 
uitat cuvântul Domnului. Şi acesta nu este decât începutul... 

— Satana a înarmat braţul acestor barbari şi Abigor, Focalor şi 
Sergulat, slujitorii lui, îi învaţă cum să lupte, adăuga cu 
convingere diaconul Licinio. 

Au dreptate. Oraşul nostru a devenit un infern. Se spune că a 
fost condangat să piară ca Sodoma şi Gomora. Bunicul pretinde 
că a venit sfârşitul lumii şi, ca să moară fericit, bea toate sticlele 
de vin pe care le găseşte prin casă. 

Preoţii nu pot să dea sfânta împărtăşanie, nici să facă slujba 
religioasă de înmormântare, căci apariţia unei sutane în public 
stârneşte cruzimea acestor nelegiuiţi care îi vânează pe 
ecleziaşti ca pe iepuri. 

De cum m-am născut am fost sortit de părinţi să intru în 
rândul ecleziaştilor. M-au şi botezat Rosario, ceea ce înseamnă 
şirag de mătănii. Bunicul meu, care nu are o părere prea bună 
despre religie, spune că părinţii mei sunt nişte idioţi lipsiţi de 
realism. 

Părintele Zenobio auzise, ca toată lumea, că foarte multe 
biserici au fost devastate, jefuite şi profanate. 

Eroic, a hotărât să ţină serviciul religios în fiecare zi, asistat de 
fratele Licinio. Părintele era convins că imperialii - catolici sau 
luterani - sunt totuşi creştini şi nu vor îndrăzni să-i facă vreun 
rău. 

Într-o sfântă zi de vineri, în timpul liturghiei, în faţa câtorva 
femei bătrâne care căutau la noi o oază de linişte şi de odihnă, 
uşa cea mare s-a deschis cu zgomot şi o bandă de indivizi 
neîngrijiţi, beţi, care râdeau cu gura până la urechi şi înjurau 
cumplit au năvălit în biserică târând după ei un cal îndărătnic. 

Unul dintre ei, care părea să le fie şef, s-a apropiat de altar şi 
cu o mişcare laterală a braţului a măturat toate obiectele de cult 
care se aflau pe masă, în afară de anafură. 

A luat-o şi, în bătaie de joc, i-a întins-o părintelui care 
rămăsese înmărmurit. 

— Dă-o calului, el vrea să fie catolic. Un papistaş ca tine. 


Preotul nici nu s-a clintit. Furios, soldăţoiul l-a pălmuit. Licinio 
s-a aşezat în faţa părintelui ca să-l apere. Infuriindu-se, nebunul 
de landsknecht, cu o singură lovitură de sabie i-a retezat capul. 
In timp ce fratele Licinio se prăbuşea cu sângele ţâşnind din 
vene, sabia sa s-a răsucit şi a despicat fruntea părintelui 
Zenobio care s-a prăvălit peste cadavrul lui Licinio. 

Râzând, mercenarii au luat bijuteriile care împodobeau statuia 
Sfintei Fecioare, apoi au plecat fără să mă bage în seamă, dar 
făcând semne porcoase către femeile bătrâne care erau gata să 
leşine... 

ESTEBAN TORRES 

sergent furier al companiei a XVI-a de tercios 

Vaticanul a căzut în mâinile noastre fără să opună rezistenţă. 
Din Gărzile Elveţiene n-a mai rămas decât amintirea. Miliţienii 
au fugit toţi din calea noastră. Palatul papilor, biserica San 
Pietro, Capela Sixtină, apartamentele personale, birourile Curiei, 
bucătăriile, pivnițele ticsite de vin ne aşteptau cu uşile deschise. 
Parcă ne invitau: 

„Intraţi! Simţiţi-vă ca acasă! Voi sunteţi stăpânii! Comorile 
Vaticanului sunt ale voastre!” 

Era o stare de bucurie, o senzaţie de bunăstare, de triumf care 
ne ameţea. 

Papa şi cardinalii săi au refuzat să dea 300 000 de ducați 
ceruţi de marele nostru Bourbon... 

Acum totul ne aparţine. La dispoziţia noastră sunt milioanele 
papalității. Toate bogăţiile lumii adunate de-a lungul secolelor 
au devenit ale noastre. Nu ne rămâne decât să culegem 
roadele. 

Infricoşaţi, clericii de la Vatican şi-au ridicat sutanele - albe, 
violete, roşii, negre - până la genunchi şi au fugit să se 
adăpostească într-un monument funerar transformat în 
închisoare. 

S-au cărat atât de repede, într-o harababură şi panică de 
nedescris, încât au lăsat mesele încărcate cu mâncăruri fine, 
cupe de vin băute pe jumătate, scaune răsturnate... 

Ale noastre sunt acum tablourile scumpe, tapiseriile în culori 
sclipitoare, statuile de marmură, colecţiile de artă, obiectele de 
cult din biserica San Pietro. Păcat că frescele atât de bogate, 
atât de scumpe, sunt pictate pe pereţi... şi nu le putem dezlipi... 


Poate vom găsi o soluţie. Trebuie să ne impunem autoritatea pe 
veci asupra acestui oraş atât de bogat... 

Cu aurul Vaticanului vom putea angaja toţi mercenarii din 
lume... Dar pentru moment să lăsăm visurile. Totul este să ne 
umplem buzunarele. Monedele de aur, pietrele preţioase se 
găsesc în cantităţi atât de mari, încât pot să-i mulţumească pe 
toţi oamenii din armata noastră... 

Ne-am dovedit vitejia... Recompensa trebuie să fie pe măsura 
valorii noastre... 

Ne-am îndestulat cu vinurile şi cu bucatele mai-marilor 
Vaticanului, apoi am început jefuirea sistematică a comorilor 
acestora. 

Pentru că începuse să plouă, ne-am gândit la cai, tovarăşii 
noştri credincioşi. Le-am dat să mănânce fân din altarul bisericii 
San Pietro, care a devenit cel mai luxos grajd din lume. 

Câţiva /anadsknechts se distrau golind garderobele papei şi ale 
înalţilor săi consilieri. Îşi schimbau veşmintele şi apăreau în faţa 
noastră într-o ţinută superbă. 

Un căpitan bavarez, îmbrăcat în ţoalele papei, se plimba prin 
faţa noastră şi ne întindea mâna să i-o sărutăm. Când ne-a poftit 
să-i sărutăm şi ghetele, am refuzat râzând. Tercios, costumaţi în 
cardinali, ne binecuvântau cu vorbe porcoase care stârneau 
hohote de râs. Un saxon urla entuziasmat: 

— Trăiască Luther, papă al tuturor germanilor şi al tuturor 
creştinilor! 

Unii tercios, apucaţi de o nebunie nimicitoare, sfărâmau 
crucifixele şi dansau călcându-le în picioare. Nu uitaseră să 
scoată mai întâi pietrele preţioase care le împodobeau. 

Odată Vaticanul devastat, un ghibelin şi-a amintit că 
mormintele din biserica San Pietro ascundeau comori îngropate 
la un loc cu morţii. Dar operaţiunea nu ne-a adus decât o recoltă 
slabă. 

Apoi a început marea jefuire a Romei, pentru a fi supusă în 
întregime, pe veci... 

Romanii bogaţi vărsau râuri de ducați. Cei care rezistau erau 
supuşi la chinuri. Rafinamentele nu lipseau: spintecări, 
ciomăgeală, ardere cu fierul înroşit, trasul în ţeapă, jupuirea. Un 
mijloc de a obţine bani era apreciat în mod deosebit: aruncarea 


copiilor pe fereastră pentru a-i convinge pe părinţii îndărătnici 
să ne predea avuţiile lor. 

Căpitanii nu mai erau în stare să menţină ordinea. Indisciplina 
a degenerat în anarhie. 

Un /andsknecht îşi bătea joc de papă. Târa prin praf Sfânta- 
Lance, atârnată de coada calului său, pe lângă meterezele 
castelului Sant'Angelo pline de spectatori. Distanţa era prea 
mare pentru a-l atinge archebuzele, iar tirurile de artilerie nu 
erau posibile, pentru că ar fi atins şi casele locuitorilor din 
Borgo. 

Soldaţii noştri strigau în cor: 

„Cine este stăpânul Romei este şi stăpânul universului! Roma 
este la picioarele noastre! Deci noi suntem stăpânii lumii!...” 

GIOVANNI PICCOLOMINI 

cardinal de Siena 

Am fost totdeauna partizanul şi admiratorul lui Carlos al V-lea, 
singurul suveran capabil să salveze Cetatea Eternă şi Biserica 
pontificală din ghearele vecinilor săi lacomi, ale vasalilor 
nesupuşi şi ale ereticilor luterani. 

Am crezut că armata imperială, care se îndrepta spre Roma, 
avea misiunea să o apere de duşmanii săi. Am simţit cea mai 
mare decepţie din viaţa mea când am aflat că ea se deda la 
abuzuri revoltătoare. La crime atât de bestiale încât depăşeau 
orice închipuire. 

Îndată ce voi avea ocazia îi voi spune împăratului nişte 
adevăruri usturătoare. Deocamdată trebuie să suport jignirile 
acestor mercenari zdrenţăroşi şi netrebnici, care au început să- 
şi schimbe uniformele peticite cu veşminte strălucitoare furate. 
Aceşti indivizi abjecţi, care practică pe dos cele zece porunci, au 
devenit experţi în jafuri şi masacre. 

În aceeaşi situaţie se află şi cardinalii Valle, Enkevoirt şi 
Cesarini, partizani - ca şi mine - ai imperiului. 

Prinţul d'Orange, informat de problemele noastre de 
securitate, a trimis câteva corpuri de gardă, formate din tercios 
demni de încredere, să ne apere palatele. După zece zile au 
pretins câte 100 000 de ducați de la fiecare dintre noi. Până la 
urmă s-au mulţumit cu 35 000 de ducați. Apoi germanii ne-au 
asediat palatele. Spaniolii au luptat fără convingere. După patru 
ore de luptă, agresorii le-au ocupat şi au început jaful. 


Am fost obligat să părăsesc reşedinţa escortat de spaniolii mei 
şi să mă îndrept spre Borgo. Pe drum am fost forţat să le dau 
ultimii bani, 5 000 de ducați pe care au văzut că-i ascunsesem. 

Am găsit adăpost la un fost valet, acum la pensie, pe care l- 
am recompensat cu ultimele mele bijuterii ascunse într-un 
buzunar secret. Eram ruinat, dar scăpăm cu viaţă. 

Cardinalul Panzetti, care era relativ sărac, a trebuit să pună 
jos 20 000 de ducati, dar n-a supravieţuit torturii. 

Cardinalul Cristoforo, care n-a putut să le dea decât 6 000 de 
monede de aur, a fost închis într-o pivniţă, în aşteptarea unui 
supliment de zece ori mai mare. 

Cardinalul Numai, foarte bolnav, a fost dus pe o brancardă la 
marginea unui mormânt deschis şi ameninţat că va fi îngropat 
de viu dacă nu le dă o sută de mii de ducați. 

Episcopul Terracino a fost vândut ca sclav şi mai multor preoţi 
care n-au putut să plătească răscumpărarea li s-au tăiat urechile 
şi nasul. 

Cucerirea Romei de către turci n-ar fi produs un dezastru mai 
mare... 

GIOVANNI ANTONIO BAZZI 

poreclit Sodoma, pictor 

Din nenorocire, mă aflam la Roma când a avut loc asediul şi 
asaltul asupra oraşului. Venisem să recuperez nişte bani de pe 
vremea când lucram alături de Rafael la decorarea 
apartamentului papei de la Vatican. Tot atunci pictasem un 
tablou mare pentru foarte bogatul Domenico Massini, care nu se 
îndura să-mi plătească o mizerabilă sumă de o mie de ducati, 
după cum convenisem. 

Cum Papa Clement al VIl-lea ceruse personalităţilor romane să 
contribuie la strângerea celor 300 000 de ducați pretinşi de 
ducele de Bourbon, Massini a promis că va participa cu 200 de 
ducați. 

După ce oraşul a fost luat cu asalt şi tercios au pătruns în casa 
lui, şi-a închipuit că mai poate să se tocmească, să temporizeze, 
să discute. In cele din urmă fetele i-au fost violate sub ochii lui, 
băieţii strangulaţi, soţia decapitată şi palatul ars... El singur ar fi 
putut să plătească fără un efort prea mare cei 300 000 de 
ducați pretinşi de generalul francez. Prin tortură i-au stors peste 


un milion. L-au lăsat în viaţă pentru a regreta până la ultima 
suflare nenorocirile îndurate din cauza zgârceniei sale. 

În ceea ce mă priveşte, speranţa de a fi plătit pentru munca 
mea a dispărut pentru totdeauna. 

Că episcopii şi cardinalii, bancherii şi nobilii, putred de bogaţi, 
au fost jefuiţi şi ucişi, îi priveşte. 

Dar că bieţii poeţi, actori, filosofi, oameni de ştiinţă, care abia 
îşi duceau zilele, au fost torturați şi ucişi pentru nişte bani pe 
care nici nu-i aveau, mi se pare absurd. Admirabilului cărturar 
Colocci i-au ars casa şi manuscrisele care se aflau înăuntru. 
Poetul Bombaşi a fost sugrumat ca un pui. Artiştii şi oamenii de 
litere s-au sinucis ca să scape de tortură. Li se smulgeau 
unghiile una după alta. Li se sfărâmau oasele. Li se scoteau 
ochii... Oroarea în starea ei cea mai pură. 

Sper să scap cu viaţă din acest iad. Acum nu sunt decât un 
trecător prin Roma. Un om fără nici-o avere. 

Prost îmbrăcat, neras, trec ca o umbră pe străzile lovite de 
nenorocire... 

DOMENICO VENIER 

ambasador al Serenissimei Republici a Veneţiei 

Am găsit un refugiu vremelnic la reşedinţa marchizei Isabella 
di Mantova. Am zis vremelnic, pentru că în ciuda prezenţei unui 
mare detaşament de /anasknechts şi tercios plătiţi din belşug 
pentru asigurarea apărării noastre, această splendidă reşedinţă 
riscă în orice moment să atragă poftele unor tâlhari imperiali, 
care nu vor ezita să ne asedieze cu forţe superioare. 

Ca şi mine, ambasadorii Portugaliei, de Mantova, Ferrara şi 
Urbino se bucură de ospitalitatea marchizei. 

În oraş domneşte haosul. Debandada armatei imperiale este 
totală. 

Prinţul Colonna, care figura printre adversarii papei, reîntors la 
Roma, a avut nefericita surpriză să-şi găsească cele două palate 
jefuite şi incendiate. El sperase - aşa cum i s-ar fi părut firesc - 
să fie primit ca un învingător. 

Căpitanul francez Charles de la Mothe-de-Noyers, care fusese 
numit de prinţul d'Orange comandant militar al oraşului Roma, 
s-a dedat la furturi cot la cot cu soldaţii lui. 


Prinţul d'Orange, în ciuda bunăvoinţei lui, nu a putut stăvili 
masacrele şi nici restabili ordinea. Instalându-şi cartierul general 
în biblioteca Vaticanului, a reuşit să o salveze de la distrugere. 

Mă gândeam să părăsesc Roma deghizându-mă în cerşetor. 
Am reuşit să o conving şi pe marchiză să mă urmeze, fiindcă 
este de aşteptat un asalt masiv asupra palatului. 

Este o soluţie care se impune. Veneţia face parte din Ligă, 
ostilă imperiului. Propria mea situaţie este precară. Roma îmi 
face impresia unei corăbii care se scufundă luată de valuri... 

OLIMPIA MANTEGNA 

Călugăriţă 

inchise în mănăstirea noastră, Santa Rufina, suntem 
bombardate cu tot felul de zvonuri care vin din afară. 

Călugăriţele bătrâne, care ies din când în când din mănăstire 
ca să cumpere alimente - îmbrăcate ca femei de rând, pentru a 
nu fi recunoscute -, ne aduc veşti trunchiate despre ororile care 
s-au abătut asupra aşezămintelor religioase.  Profanate, 
devastate, însângerate, ele se supun legilor învingătorilor care 
sunt mai sălbatici decât mongolii şi vandalii despre care 
capelanul ne-a vorbit adesea. 

Până acum mănăstirea noastră a scăpat, din voia lui lisus 
Hristos, soţul nostru, care ne păzeşte de rele. 

In ciuda amenințărilor care apasă greu asupra noastră, viaţa 
zilnică se desfăşoară după un program strict stabilit de Sfântul 
Benoât. Deşteptarea devreme, înaintea zorilor, o rugăciune 
scurtă, apoi mersul la capelă, unde se cântă cei şapte psalmi ai 
pocăinţei, slujba de utrenie şi Laudele, până la răsăritul soarelui 
pe bolta cerească. Urmează apoi adunarea tuturor călugăriţelor 
şi citirea Martiriului, care durează peste o jumătate de oră. 
Mărturisirea  greşelilor şi a încălcării disciplinei în faţa 
comunităţii urmată de o scurtă pauză, ca la şcoală, şi se apropie 
prânzul. Rugăciunea dinaintea mesei principale, urmată de 
celelalte rugăciuni până la ora trei. Programul de lucru manual 
începe cu o predică şi se termină cu o rugăciune la vecernie. O 
gustare, apoi serviciul religios în biserică şi, în sfârşit, culcarea 
foarte devreme, pentru că trebuie să ne trezim înaintea zorilor. 

Un program neschimbat, zi de zi, până când existenţa noastră 
pământeană se va termina. 


Focurile de armă care se aud în depărtare nu sunt potrivite 
pentru rugăciune. Dacă eram liberă, fugeam din Roma. Dar 
eram închisă aici de tatăl meu vitreg, care nu avea destui bani 
de zestre şi pentru mine, şi pentru sora mea vitregă mai mică. 
Deci m-a sacrificat. Pentru că lisus Hristos nu cere zestre pentru 
fecioarele cu care se căsătoreşte. 

Înaintea asediului şi devastării Romei, doamne frumoase, 
elegante, veneau să-şi viziteze rudele care purtau vălul 
călugăriei. Le invidiam şi mă gândeam că într-o zi voi fi şi eu ca 
ele, bine îmbrăcată şi plină de bijuterii. 

Printre noi existau surori demne de sanctificare, bine văzute. 
Dar cea mai mare parte a novicelor şi tinerelor călugăriţe n- 
aveau har şi nu voiau să-şi sfârşească viaţa în tunica de dimie, 
cu capul ras şi pe deasupra şi fecioare. 

Dar acum ameninţarea de a-şi pierde castitatea obligate de 
nişte brute beţivane le îngrozea. 

Maica econoamă se plângea că se termină şi ultimele provizii. 
Călugăriţele bătrâne, mai ales văduvele, se temeau din ce în ce 
mai mult să se ducă la piaţă. Din fericire, aveam un put în 
mijlocul curţii, deci apa nu ne lipsea. 

În ciuda foamei care ne chinuia, stareţa nu îndrăznea să mai 
trimită călugăriţe după cumpărături. 

Portăreasa, o bătrână cucernică şi foarte arţăgoasă, îşi 
închipuia că deţine cheile raiului. 

— Cât voi trăi eu, nimeni nu va intra aici fără voia mea! Exista 
o rivalitate mocnită între ea şi călugăriţa care ţinea cheile 
capelei şi care avea grijă de obiectele de cult. 

Într-o seară, după gustare, puţin ceai fără zahăr, ne îndreptam 
spre capelă pentru vecernie, când am auzit lovituri de pumni în 
poarta cea mare. Nişte voci de femei strigau: 

—  Salvaţi-ne! Pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi-ne să 
intrăm! Portăreasa a ezitat, apoi a întredeschis cu grijă poarta, 
lăsând să intre patru femei despletite, îngrozite, cu hainele 
mototolite. Când a vrut să închidă poarta, o lovitură puternică a 
trântit-o la pământ. Un val de soldăţoi sălbatici a năvălit în 
curte. 

— Ascundeţi-vă în capelă!, strigă călugăriţa responsabilă cu 
capela. Dumnezeu nu vă va părăsi! 


Dar era prea târziu. O bandă de desfrânaţi beţi şi avizi să se 
destrăbăleze s-au răspândit în toată curtea rânjind, scuipând şi 
înjurând. S-au năpustit asupra novicelor şi a tinerelor călugăriţe 
care încercau cu disperare, să fugă într-un loc ferit, ca un cârd 
de şoimi de vânătoare peste un stol de păsărele speriate 
înconjurat de ziduri. Răcnind ca nişte bestii sălbatice, au pus 
mâna pe novice - pradă de lux - le-au răsturnat la pământ şi, în 
ciuda rezistenţei lor, le-au ridicat fustele şi, fără să le pese de 
strigătele lor disperate, şi-au înfipt în ele organul lor de masculi 
în călduri. 

În mijlocul acestei harababuri, stareţa, bătrână şi uscată, n-a 
tentat pe nimeni. A ridicat braţele spre cer, şi cu o voce 
tremurândă, a predicat cu un fel de nebunie de iluminată: 

— Nu vă mai opuneţi! Este inutil! Domnul veghează asupra 
voastră şi asupra sufletelor voastre! El va răsplăti jertfa voastră 
pentru că păcatul mortal al acestor mizerabili nu vă va atinge! 
Împărăţia cerurilor îşi va deschide larg porţile ca să vă 
primească! 

— Taci din gură, curvă bătrână!, a mai insultat-o un 
landsknecht şi a izbit-o cu un pumn de soclul unei statui a lui 
lisus Hristos care se înălța în mijlocul curţii. 

Leşinul a scutit-o să mai vadă urmările dezolante ale acestei 
orgii într-o mănăstire care preamărea castitatea şi abstinenţa. 

Spre deosebire de celelalte surori, am reuşit să mă caţăr într- 
un copac fără să fiu văzută. Protejată de frunziş, am putut să 
zăresc, cu inima bătându-mi sarabanda, această tragedie 
dezgustătoare. Când eram mică, trăiam printre copiii vecinilor 
din cartier. În mine se ascundea un băiat ratat şi făceam toate 
poznele. Am deprins această sprinteneală care m-a ajutat să mă 
feresc la momentul potrivit. 

În ciuda spaimei, am urmărit cu o atracţie ciudată legănarea 
corpurilor acuplate. Auzeam răsuflarea sacadată a bietelor 
fecioare supuse unei experienţe îngrozitoare. 

Călugăriţele bătrâne, nebăgate în seamă, asistau plângând 
neputincioase la această scenă de iad. 

Gâfâind, cu cămăşile pline de sudoare, soldăţoii horcăiau în 
ritmul dezgustătoarei lor împerecheri. Când terminau cu o fată 
se năpusteau asupra alteia. Victimele nu puteau decât să 


geamă istovite, incapabile să opună nici cea mai mică 
rezistenţă. 

Ajunşi la capătul delirului, uşuraţi, se ridicau satisfăcuţi, îşi 
încheiau şliţurile, râdeau, făceau glume deşucheate. Apoi au 
trecut la o treabă mai practică, jefuirea capelei. N-au găsit 
bogăţiile la care râvniseră. 

In sfârşit, mulţumiţi de ispravă, au plecat după ce au mai 
aruncat o privire asupra victimelor mârşăviei lor, care încercau 
cu o jalnică sfiiciune să-şi acopere goliciunea pătată de sânge. 
Unele dintre ele zăceau leşinate. 

Pericolul odată trecut, am coborât din copac şi am început să 
le ajut pe surorile agresate, să le consolez, să le îngrijesc, să le 
calmez... 

Trei zile mai târziu am aflat că maicile de la Santa Maria în 
Campo Marzo, precum şi un număr mare de tinere fete aflate în 
mănăstire pentru a primi o educaţie religioasă şi laică, au fost şi 
ele agresate de soldăţime. Doamne din aristocrație, care 
căutaseră adăpost dincolo de ziduri, au fost violate. 

Ne temeam de o nouă invazie în mănăstire. Nu exista în Roma 
nici-o autoritate în stare să ne apere. 

Soldăţoii transformaseră deja câteva mănăstiri de maici în 
bordeluri, unde puteau găsi femei la discreţie... 

Atacul  imperialilor împotriva mănăstirii noastre m-a 
impresionat fantastic. Devenise un coşmar, un fel de obsesie 
care mă urmărea zi şi noapte. 

Intr-o noapte am avut un vis urât. Doi indivizi cu mutre numai 
bune de spânzurătoare au pătruns în chilia mea, m-au 
dezbrăcat, şi în ciuda împotrivirii mele, m-au avut unul după 
altul... Deodată am simţit o plăcere de nedescris. Intensitatea 
acesteia m-a trezit. Am înţeles atunci cu o spaimă îngrozitoare 
că eram vrăjită. În general, după ce te trezeşti, visele dispar. Al 
meu mi se întipărise în minte, nu-l mai puteam uita. 

Cum a răsărit soarele am alergat ca să mă spovedesc. 

Părintele Benito m-a ascultat îndelung cu o atenţie încordată, 
apoi mi-a zis cu severitate: 

— Satana a pus stăpânire pe mintea şi pe sufletul tău. Fără 
voie ai comis un păcat grav, foarte grav. Pocăinţa va fi grea. Nu 
vei mai sta la masa comună şi nu vei mai intra în capelă. Nimeni 


nu va avea voie să-ţi vorbească, nici să binecuvânteze 
mâncarea care ţi se dă... 

Câteva zile mai târziu, un numeros grup de soldaţi tercios, 
amatori de orgii gratuite, au invadat din nou curtea mănăstirii. 
Părintele Benito, care aştepta această vizită, a ieşit din capelă 
şi, eroic, s-a proptit în faţa lor agitând un crucifix. 

__— Opriţi-vă, nenorociţilor! Vreţi să comiteţi un păcat mortal! 
Inapoi! Dacă nu, mânia lui Dumnezeu se va abate asupra 
voastră! 

Soldatul care se afla în faţa lui a izbucnit în râs şi i-a răspuns 
într-o italiană aproximativă: 

— Tu, prea bătrân pentru aşa mare harem! Şi i-a arătat cu un 
gest larg călugărițele înspăimântate. 

Părintele Benito l-a împins cu o mişcare simbolică. 

Infuriindu-se, soldatul i-a dat un pumn în cap, s-a aruncat 
peste el, i-a ridicat sutana, a scos un pumnal din teacă, i-a rupt 
partea de sus a pantalonilor şi cu o singură mişcare i-a tăiat 
părţile ruşinoase. În timp ce preotul se zbătea în sânge, soldaţii 
se năpusteau peste călugărițele împietrite de frică. 

De data asta n-am mai avut timp să mă caţăr în copac... 

GIAN BARTOLOMEO GATTINARA 

ambasador itinerant 

Mă simţeam mândru că am fost trimis să port discuţii cu papa 
pentru a-l convinge să semneze un tratat de pace cu Maiestatea 
Sa împăratul Carlos al V-lea în oraşul Roma, cucerit de 
glorioasele trupe imperiale. 

Câţiva moşnegi invidioşi şi-au pus întrebarea - cu o vădită rea- 
credinţă - dacă sunt suficient de experimentat în negocieri 
diplomatice de o asemenea amploare. Ei mă considerau un 
boboc, de-abia ieşit din adolescenţă, incapabil să ducă la bun 
sfârşit o afacere atât de delicată. Să negociez cu un papă care-şi 
modifica orientarea politică cum îşi schimba şarpele pielea li se 
părea peste posibilităţile mele. 

Dar sunt depăşiţi, demodaţi. Vremea noastră a stabilit, chiar a 
impus triumful tinereţii. Papi şi cardinali adolescenţi, principi 
conducători şi şefi de armată de vârsta mea şi-au câştigat locul 
în istoria omenirii. În zilele noastre un băiat de şapte ani a fost 
promovat cardinal. Incă din preadolescenţă el s-a achitat foarte 


bine de sarcina sa. La şaisprezece ani, suveranul nostru, Carlos 
Quintul, şi-a pus coroana pe cap şi acum conduce lumea. 

Dar tinereţea nu este, din nenorocire, o stare permanentă. 
Trecerea timpului o afundă în mlaştina vârstei adulte şi apoi în 
iadul bătrâneţii. 

Tinerii se bucură de o imaginaţie bogată, calitate care le 
permite să găsească soluţii de care moşnegii - prea cu 
picioarele pe pământ-sunt incapabili. 

Că ascensiunea unor tineri este favorizată de relaţiile de 
familie nu se poate nega. În ce mă priveşte, bunicul meu, 
Mercurino Gattinara, mare cancelar al imperiului, n-a făcut nimic 
pentru promovarea mea. El mi-a spus într-o zi: 

— Băiete, arată-te demn de numele pe care îl porţi! Eu nu voi 
interveni niciodată pentru a influenţa în bine sau în rău cariera 
ta. Descurcă-te aşa cum ştii mai bine!... 

M-am descurcat, şi acum, graţie ambiţiei şi voinţei mele, mă 
apropii de culmi... Dar, destul despre mine! Am vrut doar să 
subliniez faptul că papa va găsi în mine un interlocutor exigent 
şi deloc impresionat de rangul său. 

De altfel, suntem pe un teren cunoscut. La vremea 
adolescenţei şi el a început să urce treptele măririlor. Trebuie 
să-şi dea seama în ce ape mă scald. 

Ca toţi predecesorii săi, obsesia de a fi nu numai capul 
spiritual al creştinătăţii, ci şi stăpânul pământului, l-a angajat 
într-o politică sinuoasă, pentru a se impune conform principiului 
Divide et impera. Rezultatul catastrofal al acestei concepţii 
nerealiste se vede. Inchis în monumentul funerar al împăratului 
Hadrian, departe de lume, este, practic, prizonierul armatei 
noastre de ocupaţie. Totuşi se arată încăpățânat, intransigent şi 
îmbibat de principii învechite. 

Când cortegiul meu a ajuns destul de sus pe dealul care îmi 
permitea să văd oraşul construit pe cele şapte coline, am simţit 
o ciudată satisfacţie spirituală. Aş fi vrut să întind braţele şi să- 
mi iau zborul ca Icar. 

Când s-a deschis în faţa mea poarta oraşului şi am intrat în 
cartierul care se numeşte Cetatea Leonină, am avut impresia că 
străbat străzile unei Sodome lovite de focul ceresc. În această 
zonă s-au desfăşurat luptele cele mai feroce, cele mai crâncene. 


Am auzit comentarii despre devastările provocate de soldaţii 
noştri. Realitatea depăşea descrierile cele mai negre. 

Mirosuri grele pluteau în aer. Când bătea vântul, aducea alte 
mirosuri fetide, dezgustătoare. 

În trecere, am zărit pe o străduţă un cadavru din care câinii 
smulgeau înfometați hălci de carne. 

Sosirea mea a fost anunţată papei printr-un purtător de 
cuvânt al prinţului d'Orange, între două bătăi de tobă. 

Porţile citadelei pontificale s-au deschis pentru a-mi permite 
să intru. Interiorul mi-a oferit un spectacol îngrozitor. Miile de 
refugiaţi, înghesuiți într-un spaţiu atât de strâmt, erau murdari, 
neîngrijiţi, respingători. Materiile fecale înfundaseră probabil 
closetele. Îmi dădeam seama de asta pentru că emanau 
mirosuri care mă făceau să vomit. Acest monument funerar nu 
mai avea din fortăreaţa de altădată decât numele. Apărătorii 
dispuneau de tunuri, de archebuze, dar nu mai aveau muniţie. 

Celulele acestei închisori serveau acum de dormitoare 
iluştrilor cardinali şi episcopi care îl urmaseră pe papă în această 
grotă a suferinţei umane, transformată în azil. Camera de 
tortură, martor al chinurilor, al disperării, al furiei neputincioase, 
al supliciilor îndurate de victime, servea acum drept cameră de 
consiliu. Duhurile morţilor ţineau tovărăşie celor vii. 

Papa m-a primit cu un amestec de sentimente, care, fără să 
fie exprimate deschis, se reflectau în atitudinea sa: grandoare, 
amărăciune, reproşuri, aroganță stăpânită, diplomaţie şi chiar o 
rezistenţă exasperantă. 

Audienţa solemnă a avut loc într-un fel de sală de mese 
sufocată de miasme. 

Era conştient că politica jocului dublu se dovedise falimentară. 
Acum trebuia să repare pagubele fără să-şi piardă prestigiul. 
După introducerea protocolară, sărutul papucului care mirosea 
urât şi a mâinii întinse cu o condescendenţă marcată, i-am 
prezentat salutările şi omagiile umile ale împăratului, precum şi 
dorinţa sa de a ajunge la o înţelegere convenabilă celor două 
părţi interesate. 

Actor excelent, Suveranul Pontif mi-a declarat - ştergându-şi 
cu batista lacrimile discrete ivite în colţul ochilor - că acceptă 
mâna întinsă cu generozitate de către împărat. Apoi mi-a arătat 
propria-i barbă. 


— Am lăsat-o să crească în semn de doliu şi o voi păstra atâta 
timp cât voi fi prizonier în propriul meu castel! 

Obligat de împrejurări, Sfântul Părinte a acceptat, în principiu, 
redactarea unui tratat ale cărui clauze principale prevedeau 
cedarea către imperiu a castelului Sant'Angelo şi a unor oraşe: 
Ostia, Civita Vecchia, Parma, Piacenza şi Modena precum şi 
plata a 150 000 de ducați aur, datorie de război. Statele Bisericii 
vor vărsa şi ele câte 200 000 de ducați pentru plata soldaţilor 
noştri. Bunurile şi rangurile prinților Colonna vor fi restituite. În 
schimb, trupele noastre se vor retrage din Roma. 

Cu lacrimi în ochi, papa a semnat tratatul... Jubilam... 
Reuşisem să obţin consimţământul doar prin putere de 
convingere. 

Papa i-a acordat lui Lanoy liberă-trecere prin zona aflată încă 
în mâna trupelor pontificale, pentru a se prezenta la Roma şi a 
pune în practică clauzele tratatului. 

Inotam în fericire, pentru că într-un timp record îmi atinsesem 
toate obiectivele propuse, în ciuda opoziţiei ferme a cardinalilor 
pro-francezi, când o imprevizibilă lovitură de trăsnet a năruit ca 
pe un castel de cărţi de joc edificiul diplomatic pe care abia îl 
construisem. Impotriva părerii ofiţerilor, o delegaţie de soldaţi 
pretindea plata imediată a unei sume de «300 000 de ducați; 
dacă nu, ocupaţia se va prelungi până la îndeplinirea acestei 
condiţii. 

Pentru a complica situaţia, o armată a Ligii formată din vreo 
15 000 de oameni şi întărită de trupele pontificale conduse de 
Canisio a fost semnalată în preajma Romei. 

În monumentul funerar agitația prizonierilor ajunsese la 
culme. Speranţa unei apropiate eliberări făcuse să încolţească 
bucuria în toate inimile. Bucuria s-a transformat în consternare, 
în disperare, când forţele militare care urmau să-i elibereze au 
făcut stânga-mprejur înainte de a ajunge la zidurile fortificate 
ale oraşului şi s-au făcut nevăzute dincolo de orizont. 

După o fericire de scurtă durată, locuitorii oraşului au căzut 
pradă disperării. Plânsetele, gemetele, strigătele se ridicau la 
cer. 

Această extraordinară răsturnare de situaţie mi-a acordat 
răgazul să sar în şa şi să ordon de la înălţimea autorităţii mele 


regăsite evacuarea garnizoanei pontificale care asigura 
apărarea fortăreței şi înlocuirea ei cu o garnizoană spaniolă. 

Copleşit, deprimat, descurajat, papa a cedat. Pentru a-şi 
demonstra supunerea, s-a întâlnit chiar cu vechiul său inamic, 
cardinalul Pompeo Colonna, care cunoscuse rigorile închisorii 
Sant'Angelo; s-au îmbrăţişat şi şi-au jurat prietenie veşnică. 

Ipocrizia, duplicitatea oamenilor nu are margini... 

Cu capul plecat, soldaţii papei au părăsit castelul şi spaniolii 
tercios i-au înlocuit. Suveranul Pontif devenise în mod oficial 
prizonierul împăratului Carlos Quintul.  Împărţea acum 
captivitatea cu treisprezece cardinali care aleseseră tabăra sa. 

O revanşă formidabilă pentru ai noştri! 

Pentru ca umilinţa să fie deplină, papa urma să predea şase 
personalităţi - arhiepiscopi, episcopi şi nobili - drept ostatici în 
mâinile soldaţilor noştri până la plata integrală a soldei lor. 

Dezastrul de la Pavia, care a avut drept consecinţă capturarea 
regelui François, îşi găsea o asemănare sau, dacă vreţi, o 
simetrie: predarea Romei şi captivitatea lui Clement al VII-lea, 
Vicarul lui lisus Hristos. 

Supremaţia imperiului în lumea întreagă devenea un fapt 
împlinit. 

Una dintre paginile acestei triumfătoare epopei este semnată 
de tânărul Gian Bartolomeo Gattinara... 

JACOPPO SALVIATTI 

nobil florentin 

M-am numărat printre ostaticii aleşi de papă, care mi-a 
explicat cu obişnuita lui putere de convingere: 

— Cel puţin tu vei ieşi viu din această fortăreață - mormântul 
lui Adrian, unde eu am fost înmormântat încă din viaţă şi care 
va deveni probabil propriul meu mormânt. Vei putea respira un 
aer mai curat decât miasmele de aici. Este o favoare pe care ţi-o 
fac pentru că suntem rude. În curând voi primi banii promişi de 
regele Franţei şi al Angliei pentru eliberarea voastră. După cum 
ştii, păstrez încă pietrele preţioase din mitra lui lulius al II-lea 
desprinse din ea şi puse la loc sigur de Cellini... Tu îl cunoşti pe 
acest talentat bijutier care ne-a făcut numeroase servicii. La 
nevoie le voi vinde, deşi preţurile sunt în scădere. Hai!... Nu fi 
dezamăgit! Voi face tot posibilul să vă eliberez! Pe toţi! Insist 
asupra acestui punct!... 


Clement mi-a inspirat întotdeauna încredere. Sunt sigur că-şi 
va respecta cuvântul, pentru că nu sunt primul membru al 
familiei mele care se află într-un astfel de impas. Propriul meu 
fiu a fost ostatic al clanului Colonna, când conflictul vărului meu 
cu Pompeo Colonna atinsese un punct culminant. Din fericire, 
răscumpărarea a fost plătită şi eliberarea lui s-a produs 
repede... 

Fiii regelui Franţei nu sunt oare şi ei în momentul de faţă 
ostaticii împăratului? lată o armă politică pe care nu o folosesc 
decât tâlharii... 

Înaintea plecării noastre, garda spaniolă de la Sant'Angelo - 
impusă de Gattinara - a fost întărită cu o unitate de 
landsknechts, pentru a stabili un echilibru între cele două 
armate. Comandantul noii garnizoane este un oarecare căpitan 
Moncada, care se poartă foarte dur cu prizonierii, inclusiv cu 
papa. 

Înainte de a ne lăsa să ieşim, Moncada a făcut apelul 
ostaticilor. Erau de faţă Giovanni del Monte, arhiepiscop de 
Manfredonia, Onofrio Bartolino, arhiepiscop de Pisa, Antonio 
Pucci, episcop de Pistoia, Giberti, omul de încredere al papei, 
Simone Ricasoli şi eu însumi. Cei treisprezece cardinali erau 
reţinuţi prizonieri la Sant'Angelo. 

Sub o escortă numeroasă am părăsit fortăreaţa spre o direcţie 
necunoscută. Pe drum am putut vedea de aproape dezastrul 
care se abătuse asupra Romei, acest oraş splendid şi prosper, 
care atrăgea pelerini din toată lumea. 

Numeroase case şi palate devastate şi incendiate, acoperişuri 
distruse, porţi şi ferestre sparte. 

Din loc în loc se vedeau cadavre pe care nimeni nu se gândea 
să le îngroape. Erau într-o asemenea stare de descompunere, 
emanau o duhoare atât de greţoasă, încât nici câinii înfometați 
nu se apropiau. 

Soldăţoii care abia îşi mai cărau prada se încrucişau cu 
coloana noastră. Oameni speriaţi, prost îmbrăcaţi, aproape în 
zdrenţe, mergeau năuci pe străzile pline de ruine. Vagabonzi şi 
cerşetori intrau în casele deja jefuite să vadă dacă a mai rămas 
ceva care să le permită să facă rost de bani. In pieţele aproape 
goale, câţiva ţărani descurcăreţi vindeau alimente îngrozitor de 


scumpe. Li se plătea cât cereau pentru că trebuie să mănânci ca 
să trăieşti. 

Bisericile şi prăvăliile deveniseră grajduri. 

Am ajuns în sfârşit la o închisoare plină ochi de ostatici păziţi 
de soldăţoi. Paznicii şi deţinuţii de drept comun fugiseră. Militarii 
spanioli, germani şi chiar infanteriştii italieni asigurau paza. 

În acest penitenciar am găsit ecleziaşti, nobili, bogătaşi şi 
chiar artişti care nu-şi plătiseră încă răscumpărarea. 

Regimul nu era prea sever. Uşile celulelor nu erau închise cu 
cheia. Puteam circula liberi în incinta închisorii. Să poţi ieşi de 
acolo era o altă poveste... Întâi răscumpărarea... 

Mâncarea era ca şi inexistentă. Militarii deveniți paznici ne 
aduceau din când în când câte o ciorbă infectă. 

Pentru noi, ostaticii papali, situaţia era cât se poate de rea. 
Ajutorul financiar promis de regele Angliei şi al Franţei nu se 
materializa. Bijuteriile lui lulius al II-lea zăceau închise în temniţa 
lor. Oare ne-o fi uitat? 

Zilele, săptămânile, lunile se scurgeau fără ca situaţia noastră 
să se amelioreze. 

Domnea o zăpuşeală de nedescris. Noaptea preferam să dorm 
în curte, pe o pătură întinsă direct pe pământ, fiindcă în celula 
mea era mai rău ca într-un cuptor. 

Intr-o dimineaţă m-a trezit o gălăgie neobişnuită. Unul dintre 
soldaţi căzuse la pământ şi camarazii săi încercau să-l ridice fără 
să ştie exact ce trebuie să facă. 

Episcopul Pucci s-a apropiat de grup. Avea ceva cunoştinţe 
medicale. A examinat soldatul leşinat apoi a declarat cu 
gravitate: 

— Săgeata otrăvită a mâniei lui lisus Hristos l-a lovit pe acest 
om. L-a doborât ciuma. Domnul să-l aibă în pază!... 

Un soldat care cunoştea italiana a tradus cuvintele 
episcopului. 

Speriaţi, catolicii - tercios - îşi făceau semnul crucii. Luteranii 
- lanasknechts - clătinau din cap buimăciţi. 

Când Pucci ne-a anunţat această calamitate, consternarea, 
groaza i-au cuprins pe toţi ostaticii. 

— O să murim cu toţii aici, îndărătul acestor ziduri!, se văita 
Giberti. 


În zilele următoare flagelul a muşcat din nou. Un negustor 
bogat se plângea de dureri de cap, de amețeli şi de un 
dezechilibru care îl împiedica să meargă în linie dreaptă. Un 
landsknecht avea aceleaşi simptome. Apoi, un sergent spaniol 
se prăbuşi în curte. 

Pucci a cerut unui subofițer, comandantul gărzii, să i se 
permită să meargă, sub escortă desigur, la cea mai apropiată 
biserică pentru a aduce un ultim mir pentru muribunzi. 

— Avem datoria să oficiem slujba morţilor înainte de a-i 
îngropa, i-a spus Pucci. 

Subofiţerul a izbucnit în râs: un râs nervos, care nu reuşea să-i 
ascundă propria spaimă. 

— Aflaţi, părinte, că la Roma nu există decât două biserici. 
Una pentru spanioli şi una pentru germanii catolici. Ele sunt la 
celălalt capăt al oraşului. N-avem timp să ne ocupăm de morţi. 
Ciuma nu iartă. Cu sau fără slujbă religioasă, muribunzii pleacă 
pe lumea cealaltă... dacă există... 

— Nu huli, fiule... 

— lartă-mă, părinte, dar mă aşteaptă alte treburi, mai 
serioase... Replica subofiţerului - un spaniol - sublinia faptul că 
tensiunea nervoasă creştea în rândurile trupelor de ocupaţie. 

În zilele următoare încă un ostatic şi trei soldaţi au fost atinşi 
de boală. 

— Aceşti soldăţoi, care ies mereu în oraş, sunt molipsiţi de 
ciumă şi ne-o aduc şi nouă aici, îmi explică Pucci. Contaminarea 
este sigură... 

Infricoşaţi, copleșiți de gravitatea situaţiei în care ne aflam, ne 
plimbam prin curte. 

Un tercios s-a apropiat de noi şi, cu un respect neobişnuit, i s- 
a adresat lui Pucci: 

— Părinte, vă voi însoţi până la cea mai apropiată biserică 
unde se mai fac slujbe. Să căutăm ulei sfânt pentru subofiţerul 
spaniol care este pe moarte. E/vă roagă... 

Episcopul l-a privit îndelung, a suspinat adânc şi apoi i-a 
răspuns scurt: 

— Să mergem! 

Au plecat şi s-au întors trei ore mai târziu. Pucci l-a miruit pe 
subofiţerul care a decedat îndată după miruire, odată cu alţi trei 
muribunzi. 


Din proprie iniţiativă, arhiepiscopii del Monte şi Barbolino au 
oficiat şi ei slujba morţilor pentru răposaţii ostatici sau paznici, 
fără deosebire. Nimeni n-a protestat, nici măcar luteranii. 

Când am rămas singur cu Pucci, mi-a mărturisit cu o profundă 
amărăciune: 

— Nu ştiu dacă mânia Domnului este cea care a lovit Roma. 
Pe drum, şi la dus şi la întors, am văzut scene îngrozitoare. 
Cadavre părăsite în plină stradă. Vecinii au dat foc caselor în 
care au fost contaminate familii întregi pentru a împiedica 
răspândirea flagelului. Romanii supraviețuitori, împietriţi de 
spaima pe care le-o inspiră soldăţimea, au descoperit acum o 
nouă sursă de groază provocată de obsesia ciumei, care se 
răspândeşte ca un nor de pulbere împrăştiat de vânt. Au ajuns 
la concluzia că se mai poate ajunge la o înţelegere cu soldaţii, 
dar că împotriva ciumei nu pot face nimic. Molima nu se va opri 
decât după ce-şi va lua porţia de victime. Oamenii au săpat 
gropi comune în care înghesuie morții, când nu-i aruncă direct în 
Tibru. Soluţie mai rapidă pentru rezolvarea acestor probleme... 

Câteva zile mai târziu, un ofiţer urmat de o gardă numeroasă 
a intrat în curtea închisorii şi a desfăşurat un sul de hârtie. 

— Persoanele pe care le voi citi să iasă din rând! Sunt ostaticii 
pe care papa i-a predat pentru garantarea datoriei! 

Deodată a ridicat tonul şi a început să strige cu un fel de 
exasperare isterică: 

— Papa al vostru nu s-a ţinut de cuvânt! Termenul acordat de 
noi a expirat! Ne cerem drepturile noastre! Imediat! 

A continuat apoi urlând: 

— Puteţi plăti datoria de 300 000 de ducați plus dobânzile de 
200 000 de ducati? 

Toţi ostaticii au ridicat din umeri, gest de neputinţă care nu 
avea nevoie de alte explicaţii. 

Apoi ni s-a adresat cu o voce amenințătoare: 

— Atunci veţi muri! Dar nu loviți de ciumă! Veţi fi spânzurați! 
Ca nişte criminali! Luaţi-i! 

Sub escortă am părăsit închisoarea. Pe drum m-am rugat lui 
Dumnezeu pentru salvarea sufletului meu, apoi, resemnat, m- 
am lăsat în voia sorții... 

Ne-au dus în Campo di Fiori, unde ne aştepta o spânzurătoare, 
cu şase ştreanguri. 


Soldăţoii ne-au împins pe platforma unde călăul ne-a legat 
mâinile şi apoi ne-a pus ştreangul de gât. 

Aşteptam - cu inima bătând să ne spargă pieptul - să ni se 
deschidă trapele sub picioare. 

Mă gândeam la fiul meu, la soţie... 

Aşteptarea se  prelungea,  sfâşietor de dureroasă, 
insuportabilă... Ofiţerul ezita. 

Deodată, o rază de lumină m-a străfulgerat. Noi, ostaticii, 
odată lichidaţi, obligaţia papei de a ne răscumpăra nu va mai 
avea obiect. Ea va fi anulată... 

Ofiţerul a mai făcut un ultim efort, apoi a răcnit: 

— Duceţi-i înapoi, la închisoare! 

GIOVANNI SALVIATI 

cardinal 

Mă aflam în Franţa când Roma a suferit unul din cele mai 
teribile dezastre din istoria sa. O armată creştină comandată de 
un francez şi formată din ofiţeri şi soldaţi spanioli, germani şi 
italieni a pus stăpânire pe capitala catolicismului şi a pustiit-o, a 
devastat-o cu o violenţă şi o cruzime nemaiauzite. 

Soliman, sultanul turcilor, visa să cucerească Roma şi să 
transforme biserica San Pietro în grajd, pentru a egala isprava 
strămoşului său, Mahomed al II-lea, cuceritorul 
Constantinopolului, care a transformat altarul catedralei Sfânta 
Sofia în iesle pentru caii săi. Creştinii i-au adoptat ideea... 

Nu numai că trupele lui Bourbon au luat oraşul cu asalt, l-au 
jefuit şi l-au ruinat, dar suveranii creştini n-au schiţat nici cel mai 
neînsemnat gest pentru a-l elibera. A trebuit să vină ciuma 
pentru a izgoni trupele de ocupaţie şi a făcut-o mai bine decât 
toate trupele occidentale la un loc. Oare Dumnezeu a lovit cu 
mânia sa armata victorioasă sau a fost o calamitate care s-a 
abătut asupra Sodomei moderne, profeție lansată de Savonarola 
şi repetată ad nauseam de alţi iluminaţi de acelaşi soi? 

Departe de Roma am putut analiza tragedia ei, fără idei 
preconcepute... 

Promovat cardinal de unchiul meu Leon al X-lea şi văr cu 
Clement al VIl-lea eram la curent cu toate afacerile religioase şi 
laice care se discutau în Sfântul Colegiu şi cu toate problemele 
pe care Curia nu reuşea să le rezolve. In calitatea mea de 
reprezentant al papei am cunoscut personalităţile cele mai de 


seamă, cele mai calificate ale lumii politice şi diplomatice, 
precum şi pe suveranii Franţei, Angliei, ai imperiului. 

Am urmărit, am studiat atent reacţiile lor faţă de Roma, care 
zăcea strivită, muribundă sub călcâiul unei soldăţimi jefuitoare, 
arogante, intrate în anarhie. 

Împăratul Carlos al V-lea s-a declarat consternat faţă de 
abuzurile soldaţilor săi. Dar în străfundul sufletului se bucura. 
Papa Clement al VII-lea, care îl înfruntase şi se aliase cu cei mai 
înverşunaţi vrăjmaşi ai săi şi care îşi imagina cu o îngâmfare 
inconştientă că îl va îngenunchea la picioarele sale, ca Heinrich 
al IV-lea la Canossa, suporta acum umilinţa de a fi captiv în 
propria-i fortăreață transformată în închisoare. 

Chiar dacă ar fi vrut să-l elibereze, Carlos n-ar fi avut puterea 
să o facă. Prinţul d'Orange şi ofiţerii săi şi-au pierdut toată 
autoritatea asupra trupelor. Incapacitatea de a le plăti soldele îi 
lăsa la discreţia lor. Trebuiau să le suporte capriciile şi să se 
comporte în consecinţă. 

Mulţi oameni îşi puneau întrebarea fără să găsească 
răspunsul: cum se poate explica incapacitatea împăratului de a 
plăti soldele militarilor săi, când tot aurul insulelor de peste mări 
se revărsa în Spania fără întrerupere. Un fluviu de metal preţios 
gata să fie transformat în ducati. 

Probabil înalții demnitari, membri ai marii nobilimi şi 
intermediari dubioşi îşi umpleau buzunarele, lipsind statul de 
venituri importante. 

În calitatea sa de suveran al Imperiului Romano-German, 
Carlos ar fi trebuit să fie apărătorul firesc al Sfintei Biserici 
Catolice şi al Italiei. În realitate, acesta voia să dezmembreze 
peninsula şi să-l ducă pe Clement în Spania pentru a-l ţine sub 
supraveghere. l-a rezervat o cuşcă aurită, precum cea de la 
Avignon. Ar fi făcut-o dacă armata de ocupaţie nu l-ar fi ţinut 
captiv până la plata unei răscumpărări majorate la 400 000 de 
ducați. După ce golise Roma de valorile sale, soldăţimea a 
început să jefuiască satele şi oraşele. Locuitorii din Narni, care 
au îndrăznit să se opună dezertorilor, au suferit un asediu care i- 
a costat mii de victime. 

Însărcinat de papă cu o misiune de pace pe lângă Carlos, am 
încercat să-i demonstrez că în calitatea sa de urmaş al lui Carol 
cel Mare are obligaţia de a apăra Biserica şi Scaunul ei Roman 


supus la grele încercări. Împăratul m-a ascultat cu atenţie, a 
clătinat din cap înţelegător şi în cele din urmă mi-a dat un 
răspuns vag, fără să promită nimic. 

Demoralizat, m-am întors în Franţa. Speram să am mai mult 
succes pe lângă François care, de acord cu Henry al VIll-lea al 
Angliei se arătase jignit de tratamentul suferit de papă şi 
declarase anturajului său că îl va răzbuna fără ezitare. 

Contrar aşteptărilor, indignarea lor se rezuma la ameninţări 
verbale. 

Wolsey, care năzuia la coroana papală, a propus o reuniune la 
Avignon a tuturor cardinalilor aflaţi în libertate şi acolo să se 
procedeze la noi alegeri pontificale, absolut necesare atâta 
vreme cât Clement era prizonier, deci incapabil să-şi exercite 
autoritatea. 

In caz de deces, care ar putea interveni dintr-un moment în 
altul, Conciliul nu trebuia să lase vacant scaunul Sfântului Petru, 
fapt care ar produce haos în sânul Bisericii. 

Propunerea lui Wolsey era confuză, dar lăsa să se înţeleagă că 
el era cel mai indicat să-şi asume această responsabilitate. 

Pentru a face paradă de puterea şi de competenţa lui, a 
acordat pălăria de cardinal cancelarului Duprat, fapt care a 
provocat indignarea şi protestele lui Clement. Dar Wolsey, care 
se vedea deja papă, nici nu s-a sinchisit. Şi-a menţinut dârz 
candidatura. 

La orizont se adunau nori tot mai negri, tot mai ameninţători. 
Veşti rele parveneau de la Roma. După jafuri şi masacre a urmat 
foametea. 

Cu toate acestea, la Curtea Franţei serbările strălucitoare nu 
se mai terminau. François îmi făcea impresia unui armăsar 
pursânge care dispunea de o herghelie de Rosinante gata să i se 
arunce la picioare. Numai regina-mamă avea un cap politic bine 
organizat. Din nefericire, confunda buzunarul propriu cu vistieria 
statului. Şi cum lăcomia ei pentru aur era fără margini, 
demnitarii plăteau oalele sparte pentru că trebuia salvată 
onoarea reginei-mamă. 

Intr-o zi am încercat să-i amintesc regelui că titlul său de 
Maiestate prea Creştină implica din partea sa obligaţia de a-l 
apăra de Suveranul Pontif şi Sfânta Biserică. Mi-a răspuns 
zâmbind că Lautrec este pe cale să organizeze o armată 


capabilă să-i izgonească pe imperiali, să stabilească un regim 
capabil să impună garnizoane franceze la Genova, Milano şi 
Neapole, care să apere interesele Bisericii. 

— Dar pentru asta îmi trebuie timp. Indată ce va sosi 
momentul, Eminenţa Voastră va fi prevenită... 

Haosul domnea la Roma de câteva luni, când în Anglia a 
izbucnit un scandal - în împrejurări foarte nepotrivite - în jurul 
unei fete, Anne Boleyn, cu care regele Henry al VIII-lea voia să 
se căsătorească. Dar ca să-şi atingă scopul trebuia mai întâi să 
divorţeze de regina Caterina, mătuşa împăratului Carlos. Soluţia 
era simplă. Să ceară în mod oficial autorizaţia papei, 
indispensabilă pentru deschiderea acţiunii. 

Clement se găsea într-o situaţie incomodă. Dacă îşi dădea 
acordul pentru divorţul lui Henry provoca mânia lui Carlos, care 
era nepotul Caterinei. Dacă nu-şi dădea acordul, rupea 
legăturile cu un suveran care îi promisese sprijinul, fie el şi 
problematic în acest moment critic. 

Afacerea divorţului urma să ia de altfel proporţii catastrofale 
pentru Biserica Romano-Catolică, deja aflată într-o gravă 
neînțelegere cu luteranii. Henry, care primise titlul de „Apărător 
al Credinței” după ce a scris un pamflet virulent împotriva 
creatorului protestantismului, va rupe şi el legăturile cu Biserica 
de la Roma. 

Se părea că toate forţele răului se înverşunau împotriva 
Suveranului Pontif. Eforturile mele pentru normalizarea situaţiei 
se dovedeau zadarnice. 

În acelaşi timp, propunerea pentru întrunirea conciliului la 
Avignon a eşuat. Majoritatea cardinalilor liberi au refuzat să 
participe. Ceva mai mult, au decis convocarea propriului lor 
conciliu. Oportunist, Wolsey a adoptat punctul lor de vedere şi, 
în numele lor, a propus papei să renunţe vremelnic la puterea sa 
în favoarea unei comisii sau a unei personalităţi ecleziastice 
capabile să conducă Biserica pe timpul captivităţii lui. S-a 
declarat gata să accepte această grea sarcină. 

Pentru a împiedica reuşita acestei combinaţii, Bartolomeo 
Gattinara a făcut publică soluţia deja concepută în secret de 
împărat, mai exact, să mute în Spania scaunul papalității. 
Adversarii săi au fost de părere că această soluţie este riscantă. 


Regele Franţei şi suveranul Angliei ar fi tentaţi să proclame 
fiecare propriul lor papă. 

Fiind mai realist, Lanoy i-a descris împăratului devastarea 
sălbatică a oraşului Roma care, dacă va continua, va provoca o 
schimbare a opiniei publice pe de o parte în favoarea Sfântului 
Părinte şi, pe de alta, împotriva împăratului. Insista de 
asemenea asupra dezorganizării trupelor spaniole din Milano. O 
armată franceză ar putea asedia oraşul fără să întâmpine o 
rezistenţă serioasă. 

O parte a înaltei nobilimi din Castilia, precum şi numeroşi 
demnitari ai Bisericii cereau eliberarea papei. 

Loysa, duhovnicul lui Carlos, avea o părere contrară. Odată 
eliberat, Clement va pune bazele unei noi coaliţii antiimperiale. 

Pendulând între aceste curente contradictorii, suveranul ezita. 

Cu autorizaţia împăratului în buzunar, Lanoy a plecat la Roma 
pentru a pune bazele unui nou tratat cu Suveranul Pontif, dar 
puţin după sosirea sa a fost lovit de ciumă, care l-a expediat pe 
lumea cealaltă. Dispariţia unui personaj atât de important, 
urmată de moartea fulgerătoare a câtorva cardinali, a produs 
consternare printre diplomaţii care prelungeau discuţiile la 
infinit, fără să ajungă la o concluzie constructivă. 

Ca şi când nenorocirile romanilor n-ar fi fost de-ajuns, trupele 
de mercenari care asigurau legăturile spaniole între Roma şi 
Lombardia s-au răsculat, şi-au părăsit poziţiile şi au coborât spre 
oraşul martirizat, supunându-l la o nouă serie de jafuri, de 
crime, de violuri întrerupte doar de ciocniri violente dintre aceşti 
intruşi şi trupele alcătuite din tercios gata să-şi apere 
întâietatea. Mercenarii amenințau că vor distruge în întregime 
oraşul, că îi vor masacra pe papă şi pe cardinali, că vor rade 
Vaticanul de pe faţa pământului şi că vor da foc vestitei 
Biblioteci părăsite de prinţul d'Orange. 

ltalia suferise destul. Oraşele au ridicat steagul revoluţiei. 
Poporul îi ura în egală măsură pe toţi suveranii străini care 
transformaseră peninsula în câmp de război pentru a-şi 
satisface ambițiile nebuneşti. Nici Papa Clement şi nici intimii săi 
n-au fost menajaţi. Locuitorii Florenței au izgonit guvernul 
Medicilor condus de cardinalul Passerini, care a fost nevoit să 
fugă în mare grabă din oraş împreună cu Alessandro şi Ippolito, 
nepoţii Sfântului Părinte. 


Din acest haos a ieşit - ca un porumbel al păcii - un nou tratat 
semnat între Suveranul Pontif şi împărat. Clauzele politice, 
militare şi financiare erau puţin diferite de acelea propuse cu 
opt luni mai devreme de tânărul Bartolomeo Gattinara. O 
singură clauză fusese adăugată. Sfântul Părinte va fi repus 
integral în drepturi, cu condiţia să nu mai participe la alianţe şi 
să păstreze o strictă neutralitate. 

Întrucât papa nu avea copii care să-i garanteze respectarea 
condiţiilor prevăzute, câteva rude şi intimi ai săi s-au constituit 
ostatici. Printre ei se afla şi vărul meu, Jacoppo Salviatti, care a 
trecut sub paza altor temniceri. 

Garnizoana lui Moncada urma să părăsească fortăreaţa 
Sant'Angelo după plata în totalitate a soldelor datorate trupelor 
de ocupaţie. Într-un fel, nesiguranța continua, pentru că papa nu 
avea bani. 

În aceste împrejurări am avut plăcerea să aflu că Jacoppo şi 
tovarăşii săi de captivitate reuşiseră să fugă după ce au dat 
bacşişuri grase paznicilor. 

Împăratul voia să dea dovadă de generozitate. A ordonat 
gărzii comandate de Moncada să se retragă, pentru a permite 
militarilor pontificali să o înlocuiască. Dar ordinul n-a fost 
executat, pentru că soldaţii au refuzat să elibereze victimele 
înainte de a-şi primi ducaţii, dacă este posibil şi cu un supliment. 

larna cu toate rigorile ei a sosit. 

Profitând de beţia soldăţoilor, papa - deghizat în majordom - a 
fugit şi el, ajutat de Luigi Gonzaga. A lăsat Roma în voia sorții şi 
nu s-a oprit decât la Orvieto, care se afla în mâinile trupelor 
pontificale. 

În cele din urmă, ciuma a avut ultimul cuvânt. Mercenarii 
tercios şi soldaţii italieni supraviețuitori ai strălucitei armate 
imperiale reduse la jumătate de ciumă s-au retras, în sfârşit, cu 
o pradă bogată. Romanii care scăpaseră cu viaţă şi-au regăsit 
pacea, foarte scump plătită, în oraşul ruinat şi aproape pustiu. 

Oamenii sunt obişnuiţi să vorbească de devastarea Romei ca 
şi când ar vrea să ascundă, să acopere cu un văl curat 
dezonoarea armatei creştine care a profanat Oraşul Etern, 
sediul Sfintei Biserici Romano-Catolice. L-a insultat şi l-a umilit 
pe Vicarul lui lisus Hristos sub ochii lumii creştine, care a asistat 


cu braţele încrucişate la cruzimi care au depăşit grozăviile, 
monstruozităţile invaziei vandalilor... 
Sic transit gloria mundi... 
Sfârşit 


23 iulie 1999 Rocquencourt