Max Gallo — [Crucea occidentului] 02 Parisul in rugaciune

MAX GALLO 


PARISUL ÎN RUGĂCIUNE 
PARIS VAUT BIEN UNE MESSE 


Volumul 2 din seria 
CRUCEA OCCIDENTULUI 
LA CROIX DE L'OCCIDENT 


Traducere din limba franceză 
VASILE SAVIN 
DARCLEE TOMESCU-BERDON 


Să scoatem aceste cuvinte diabolice, nume de partide, 
facțiuni şi sedițiuni, luterani, hughenoți, papişti: să nu mai 
schimbăm numele de creştin. 


Michel de L'HOSPITAL, 
decembrie 1560 


Prolog 
PARTEA | 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 


PARTEA a l-a 


Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 


PARTEA a Ill-a 


Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 


PARTEA a IV-a 


Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 


CUPRINS 


Capitolul 32 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 
PARTEA a V-a 
Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 


Epilog 


Prolog 


Ştiu, Doamne, Moartea este deja în mine. 

Aceasta paralizie care îmi deformează degetele, îmi 
imobilizează mâna şi braţul, îmi strânge umărul în timp ce 
scriu, este Ea, care vrea să mă împiedice să-mi continui 
povestea vieţii. 

Doamne, o vei lăsa să mă oprească înainte de a fi putut 
ajunge până la sfârşitul celor pe care le-am trăit, până la 
acel moment de speranţă, când, în sfârşit, după atâtea 
masacre, oamenii din regatul Franţei îşi bagă pumnalele şi 
săbiile în teacă, îşi depun archebuzele şi ascultă ceea ce le 
spunea, cu atât de mult timp în urmă, cancelarul regelui, 
Michel de L'Hospital: „Să scoatem aceste cuvinte diabolice, 
nume de partide, facţiuni şi sediţiuni, luterani, hughenoți, 
papişti: să nu mai schimbam numele de creştin!”? 

Ea îmi murmura la ureche: 

„Ai spus destul! Cine te va mai citi? Ce importanţă are 
glasul tău în această groapă uriaşă în care te voi arunca, 
printre toţi cei pe care i-ai văzut vii? lar pe unii dintre ei, 
adu-ţi aminte, i-ai ucis cu mâna ta! Cine îi aude? Creştini 
urlând, jupuiţi de vii de către călăii temniţei din Alger. 
Creştini - tu ai fost unul de-al lor - pe care bicele paznicilor 
de ocnaşi îi plesneau pentru ca astfel galerele musulmane 
să alunece mai repede către coaste unde, nu după mult 
timp, se auzeau alte ţipete, cele ale femeilor siluite şi 
spintecate, ale bărbaţilor tăiaţi în bucăţi sau arşi. Şi nu uita 
urletele maurilor din Andaluzia cărora soldaţii pe care tu îi 
comandai le tăiau gâtul, ucigând femei şi copii. Dar tu, când 
ţi-ai deschis drum printre ienicerii galerei Sultane, cu 
spada, cu lovituri de secure, ai auzit strigatele celor cărora 
le tăiai braţele şi capul, cărora le străpungeai pieptul? 

Toate aceste glasuri sunt astupate în marea tăcere a 
gropii unde domnesc eu. 

De ce, pentru cine vrei să continui să scrii? 

Vrei - te-am auzit mărturisindu-i lui Vico Montanari 
înainte să plece de la tine spre a se întoarce la Veneţia - să 


povesteşti cum, după masacre, un edict, cel de la Nantes, a 
restabilit pacea între hughenoți şi papişti, şi vrei ca oamenii 
să-şi aducă aminte, citindu-te, de acel moment de speranţă 
(căci aşa îl numeşti!). 

Eşti tu atât de naiv, la cei şaptezeci şi doi de ani, să crezi 
că oamenii au terminat cu ura, cu dorinţa de a ucide? 

Adu-ţi aminte de cuvintele lui Montanari: «Binele şi Răul 
sunt ca trupurile copiilor monştri îngemănaţi şi pe care 
nimic nu-i poate despărţi». 

Ţi-o spun ca pe o confidenţă, Bernard de Thorenc, 
oamenii se omoară între ei dintotdeauna, se înjunghie unii 
pe alţii ca pe nişte purcei. lar eu îi culeg. 

Aşadar, opreşte-te, lasă pana deoparte. Pleacă din 
această încăpere întunecată. Sprijină-te cu spatele de zidul 
însorit al locuinţei tale. Priveşte pădurile care înconjoară 
Castellaras de la Tour. Observă orizontul care devine roşu. 
Este culoarea sângelui. 

lar el se află deja în tot ceea ce-ai scris. Ai mers pe urma 
lui roşie din Alger la Malta, de la Granada la Levant. La ce 
bun să mai continui? Mai trebuie să spui că sângele a curs 
nu doar în lupta împotriva necredincioşilor, ci şi în războiul 
dintre creştini? Şi dacă ţi se părea atât de roşu, înseamnă 
că era cel al copiilor şi al femeilor cu măruntaiele scoase 
cum au fost - şi mai sunt încă - creştinii căzuţi în mâinile 
musulmanilor. 

Dar poate că, străbătând din nou acest drum, vrei să 
araţi că sângele duce către pace? 

Da-mi voie să râd. Şi ţi-am şi spus de ce. 

Păstrează-ţi, dar, ultimele forţe ca să contempli cerul, ca 
să te bucuri de căldura pietrelor cărora soarele le dă 
strălucire aurie pe timp de iarnă. 

Asculta inima ce-ţi bate în piept. Uneori, te sufocă. Ştii că 
bătăile ei se aud întocmai cum sună coada coasei mele 
când merg, lovind pământul cu ea. 

Sunt atât de aproape de tine, sunt deja în tine, Bernard 
de Thorenc! 

Trăieşte-ţi ultimele zile în tihnă, în contemplarea lumii, 
decât să răscoleşti morţii care îţi marchează viaţa şi să 


încerci să pui cap la cap ce ştii despre ei ca să-ţi aminteşti 
dacă i-ai iubit sau dacă i-ai urât. 

Priveşte zarea, bătrâne, şi încălzeşte-ţi oasele la soarele 
iernii.” 


Cum să faci să tacă această voce ispititoare care preface 
orice viaţă în moarte şi te pofteşte să te supui împărăției 
timpului şi a uitării? 

Cum să găsesc puterea de a rezista, de a continua să 
înaintez prin trecutul meu ca să explic, şi, înainte de a mă 
judeca Dumnezeu, să cântăresc ceea ce am făcut, iar 
oamenii să-mi cunoască faptele şi gândurile? 

Te rog, Doamne, Tu, care eşti Învierea, să-mi dai avântul 
necesar, să mă faci sa uit această durere sfredelitoare care 
îmi arde ceafa, care mă împiedică să scriu, în timp ce 
vederea mi se întunecă, iar cuvintele pe care le trasez 
devin o mâzgălitură fără formă, pe care nici eu nu mai 
reuşesc să o citesc. 

Şi, cu toate astea, trebuie să scriu, Doamne! 


În această dimineaţă am rămas mai mult decât de obicei 
în capela noastră de la Castellaras de la Tour. 

Mi-am pus mâinile pe acel cap de Hrist cu ochii închişi. ÎI 
smulsesem ienicerilor care mutilaseră crucifixul galerei 
noastre şi care agitau deasupra capului acest chip de lemn 
şi de durere ca dovadă a victoriei lor. 

Dar l-am ucis pe turcul care Te lovise, Doamne, şi am 
învins flota la Lepanto. 

Nu mi-a trebuit decât puţin timp pentru a înţelege că 
această victorie nu va pune capăt nici luptei noastre 
împotriva necredincioşilor şi nici războaielor dintre creştini. 

De aceea am plecat din Messina însoţit de Michele 
Spriano. 


Ne-am cumpărat o brigantină, am părăsit portul la vreme 
de noapte şi am navigat de-a lungul coastei până la Pisa, 
unde Michele Spriano avea depozite şi mai multe zeci de 
ţesători şi de postăvari care lucrau pentru el în sătucurile 


căţărate pe povârnişurile colinelor dintre Pisa, Prato şi 
Florenţa. 

Toamna acoperise pământul cu un covor de frunze 
roşietice. Adesea, ploi scurte şi violente despuiau de tot 
viile şi copacii, lăsându-i ca pe nişte trupuri schingiuite. Dar 
domnea pacea şi, după câte pătimisem în Alger, printre 
paznicii galerelor barbare, la Malta, în Andaluzia şi, doar în 
urmă cu câteva zile, în lupta de la Lepanto, mă simţeam 
vlăguit, dornic să regăsesc locurile copilăriei mele, acel 
Castellaras de la Tour pe care nu-l mai văzusem de - 
făceam şi refăceam socoteala mergând printre chiparoşi şi 
vii - douăzeci şi opt de ani. 


Tata murise. 

Fratele meu Guillaume de Thorenc, hughenot, era 
ambasador al regelui Franţei, Carol al IX-lea, la 
Constantinopol. 

Mi-era ruşine ca avem acelaşi nume. El era fidel tatălui 
meu care, pentru a-l sluji pe monarh, primise în casa 
noastră, la Castellaras de la Tour, pe trimişii lui Suleiman 
Magnificul. 

După spusele lui Diego de Sarmiento, Guillaume se 
străduia să distrugă Sfânta Ligă creştină înlesnind întâlnirile 
dintre venețieni şi turci, ajutându-i să încheie un tratat de 
pace. 

— Francezii, fratele tău ca şi tatăl tău înaintea lui, mi-a 
spus, se tem atât de tare de Spania, încât preferă 
înfrângerea Creştinătăţii în locul victoriei acesteia, care ar 
întări poziţia lui Filip al II-lea. Ne trădează. Te reneagă. Dă-i 
deoparte! 

Este exact ce făcusem de-a lungul întregii mele vieţi. 

Sarmiento adăuga că sora mea Isabelle, şi ea hughenotă, 
făcea parte dintre damele de companie ale Caterinei de 
Medici. 

Aceste tinere serveau drept momeală reginei-mamă, 
care, graţie lor, îi seducea pe mai-marii regatului, fie că 
erau hughenoți ori papişti, şi pe ambasadori, sperând astfel 
să-i împiedice a se opune politicii lui Carol al IX-lea. 


— Mă refer la acea politică pe care i-o dictează fiului ei, 
întortocheată şi otrăvită; într-un cuvânt italienească, 
încheiase Sarmiento. 

Îl ascultasem. Nu-mi mai revăzusem sora de ani de zile. 
Dar îi puteam da, într-adevăr, crezare, lui, cel care îi ura pe 
francezi şi care ar fi vrut ca regele său, Filip al Il-lea, să 
conducă şi Parisul? 

N-am mai zăbovit la Pisa, şi mare mi-a fost bucuria când 
Michele Spriano s-a hotărât să mă însoţească. 

Am pornit la drum. Nici Michele şi nici eu nu voiam să ne 
continuăm călătoria pe mare. Am fi putut naviga de la 
Messina la Pisa fără obstacole, pentru că flota turcească era 
încă sub efectul înfrângerii sale de la Lepanto. Dar au fost 
suficiente câteva săptămâni pentru ca piraţii barbari să 
reînceapă să dea târcoale de-a lungul coastelor. 

De pe uscat le zăream pânzele vopsite în ocru. Atacau 
corăbiile creştine şi se încumetau chiar, ca pentru a arăta 
că victoria Sfintei Ligi nu era decât aparentă, să debarce 
mici trupe de soldaţi care mergeau departe de țărm să 
atace şi să devasteze satele, masacrând sau surghiunind 
locuitorii. 


Am pornit deci călare şi îl ascultam pe Michele Spriano 
recitind de-a lungul întregii zile versuri din Divina Comedie. 
Uneori reuşeam să completez fragmentul pe care îl 
începuse. 

Ne răspundeam astfel ca jucătorii de pelotă, mirându-ne 
unul de isprăvile celuilalt, trecând din /nfern în Paradis, 
înaintând agale, desfătându-ne, după atâtea suferinţe, 
atâtea masacre cărora le fusesem martori, cu acel şes 
italian, apoi cu cel din Provence, care aţipea sub bruma 
încă uşoară a toamnei. 

În cele din urmă am zărit zidurile de la Castellaras de la 
Tour, locuinţa noastră de când există, pe acest pământ, 
familia Thorenc. 


PARTEA | 


Capitolul 1 


M-am oprit la jumătatea podului şi am închis ochii. 

Am ascultat mugetul torentului, aşa cum îl ascultam copil 
fiind. O clipă, mi-am imaginat că lăsam, în sfârşit, ţinuturile 
durerii şi ale umilinţei, şi că ajungeam, la jumătatea vieţii, 
nu într-o pădure întunecoasă, ci în paradis, locul unde 
văzusem lumina zilei. 

Am deschis ochii. 

Un bătrân înainta, cu capul sur vârât între umeri. Mergea 
greu. Am descălecat. El s-a oprit şi l-am recunoscut pe 
Denis, unul dintre tinerii valeţi cu care mă scăldasem 
adesea în acest torent ce curgea de-a lungul zidurilor din 
Castellaras de la Tour înainte de a se revărsa în Siagne. 

Apoi, am zărit cele patru turnuri ale Marii Fortăreţe a 
familiei de Mons, care dominau celalalt mal. 

L-am strigat pe valet pe nume întinzându-i hăţurile, aşa 
cum o făcusem de atâtea ori la întoarcerea de la vânătoare 
sau din acel război pe care îl duceam, Enguerrand de Mons 
şi cu mine. 

Denis m-a privit lung. A şovăit. Am crezut că se va repezi 
către mine sau că va îngenunchea. Dar el a apucat doar 
frâiele cailor noştri şi s-a îndepărtat către uşa scundă, 
întorcându-se de mai multe ori ca şi cum ar fi vrut să se 
convingă că mă văzuse, că eram sigur acolo, după atâţia 
ani. 

M-am îndreptat spre curte, urmat de Michele Spriano, 
care mergea la câţiva paşi în urma mea. 


Nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru, unii purtând halebarde, 
alţii cu mâna pe mânerul sabiei, au venit în întâmpinarea 
noastră. Ne-am oprit faţă în faţă, în mijlocul curţii. 

În acea clipă, ridicând privirea, am văzut că statuia 
Fecioarei, care se găsea cândva la intrarea în capelă, 
fusese decapitată şi că sfinţii care o înconjurau înduraseră 
aceeaşi soartă, având membrele sfărâmate, încât firidele 
păreau acum nişte sicrie prea mari pentru acele trupuri 


mutilate. 

Emoţia şi furia m-au năpădit. 

Îmi distruseseră copilăria. Îndrăzniseră să se dedea la 
astfel de sacrilegii, asemenea celor pe care le 
descoperiserăm şi în alte sate, de când intrasem în 
Provence. 


Cu ochii scăpărând de ură şi de furie, ţărani şi preoţi ne- 
au povestit cum ereticii hughenoți, acei oameni ai sectei 
diavolului, distruseseră pretutindeni, pângăriseră imaginile 
Fecioarei Maria, le masacraseră pe cele ale sfinţilor, 
atrăgând astfel nenorocirea. ÎI sfidau pe Dumnezeu, 
mâncând carne în post, ascunzându-şi caracterul diavolesc 
sub veşmintele austere ale ipocriziei. Refuzau să joace 
cărţi, să intre în birturi, nu se îmbătau niciodată, iar femeile 
lor se înveşmântau în rochii atât de largi şi de încheiate în 
nasturi, că nu se ştia dacă pielea le este roz sau neagră, iar 
formele ascuţite sau rotunde. 

Dar buna înfăţişare a protestanților ascundea un suflet 
diavolesc şi pervertit. Nu recunoşteau nici autoritatea papei 
şi nici pe a preoţilor. Cum ar fi ascultat atunci de rege? 

lar ţăranii şi preoţii ne-au arătat vitraliile sparte ale 
bisericilor lor, timpanele sculptate bătute cu domul, figurile 
sfinţilor transformate într-o grămadă de pietre, Biserica 
rănită de moarte. 

Au trebuit să se înarmeze pentru a-i putea alunga pe 
aceşti noi vandali, pentru a-i spânzura, pentru a-i arde, dar 
reveneau în grupuri mari, iar unul dintre cele mai hotărâte 
dintre ele era cel de la Castellaras de la Tour, format din 
mercenari elvețieni sau germani, pedestraşi ticăloşi, 
nelegiuiţi, pe care îi plătea contele Guillaume de Thorenc. 
ŞI, de-a lungul tuturor acestor ani de războaie - 
treisprezece ani de război pentru religie! -, Guillaume de 
Thorenc îşi pusese oameni în slujba amiralului Coligny, a 
prinţului Conde, a lui Henric de Navarra-Bourbon, acei capi 
ai sectei hughenote cărora regele şi regina le acordaseră 
favorul unor locuri sigure, dreptul de a crede în ceea ce 
doreau. 


La asta trebuiau să se aştepte catolicii de la suveranul lor 
şi de la regina-mamă? 


Ascultasem fără să mă revolt. Asistasem la atâtea 
masacre, văzusem marea făcându-se roşie la Lepanto, 
trupurile morţilor ascunzând spuma valurilor, încât ceea ce 
mi se descria aici mi-au părut simple hărţuieli. 

Adevăratul război era cel pe care îl purtasem împotriva 
necredincioşilor, restul nu erau decât certuri de familie. 

Desigur, Michele Spriano mă pusese în gardă, dar cum aş 
fi putut să-l ascult, când la fiecare pas recunoşteam 
peisajele, mirosurile, drumurile copilăriei mele? 

Visasem, trăisem în iluzie. Nu ajungeam la marginile 
paradisului, ci mă afundam în pădurea întunecată. Poate că 
nici nu ajunsesem în mijlocul împărăției Satanei, acolo unde 
Îngerul decăzut macină sau devorează pe trădători, pe 
lude, pe Brutus, pe Cassius... 

Domnul să-l ajute pe Guillaume de Thorenc, fratele meu! 


Cu sabia pe jumătate scoasă din teacă, cel mai înalt 
dintre bărbaţii în negru a făcut un pas înainte. 

Cunoşteam acea privire, ochii de piatră rece, dar cu 
strălucire de oţel. Era aceeaşi ca a lui Dragut cel Ars, cel 
Crud, Desfrânatul. Era cea a călăului. Cea a lui Garcia Luis 
de Cordoza, căpitan general al Granadei. Cea a tuturor 
ucigaşilor, indiferent ce veşminte poartă, indiferent cărui 
Dumnezeu i se închină, toţi renegaţi de bunătate, de 
îndurare şi de compasiune. 

Ştiu că în ochi am avut aceeaşi sclipire când am ucis. 

Şi, fără îndoială, în faţa acestor oameni în negru, am 
regăsit acea sclipire, cu atât mai tare cu cât, treptat, furia 
şi emoția se amestecau în mine cu amărăciunea şi 
dezamăgirea. 

Mi-am scos şi eu sabia, arătându-i lama. 

Bărbatul m-a salutat, abia înclinându-şi capul, cu pălăria 
trasă până la sprâncene. 

Mi-a spus pe un ton arogant că se numea Jean-Baptiste 
Colliard, căpitan de gărzi la Castellaras de la Tour, în 


serviciul contelui Guillaume de Thorenc. Avea ordin să nu 
lase pe nimeni să intre în castel. 

— Nimeni, a repetat. Apoi, pe un ton dispreţuitor, a 
adăugat: Vedeţi-vă de drum. 

Michele Spriano a înaintat şi s-a aşezat între noi doi, 
explicând căpitanului de gărzi cine eram eu. Omul a părut 
derutat o clipă. Gărzile ne înconjurau. 

— Aici, a continuat el, e mai tot timpul război. Papiştii din 
Marea Fortăreaţă a familiei de Mons refuză să pună în 
aplicare tratatul de pace de la Saint-Germain, pe care 
contele Guillaume de Thorenc ne-a cerut să-l respectam. 
Castellaras de la Tour este al nostru, la fel şi toate celelalte 
sate ale domeniului. Ne rugăm cum dorim, în franceză, şi 
citim mai degrabă Biblia decât acele rugăciuni către o 
femeie despre care se spune că a fost neprihănită, dar care 
era fecioară cum sunt eu popă! A izbucnit în râs şi m-a 
privit insistent înainte de a relua: L-am auzit pe contele de 
Thorenc spunând că fratele lui s-a făcut spaniol, din ură 
pentru adevărata credinţă, şi că şi-a renegat regatul, şi-a 
trădat tatăl şi întreaga familie. Tu eşti acela? 

Nu mă luptasem pe puntea galerei Sultane, nu-mi 
croisem drumul cu lovituri de secure şi de sabie pentru a 
accepta ca un hughenot să mă insulte în curtea locuinţei 
noastre. 

Am tras sabia mai iute ca el. l-am pus vârful la gât. 

Am strigat că dacă vreuna dintre gărzi schiţează cel mai 
mic gest, le voi ucide căpitanul. Aş fi avut timp înainte de a 
fi eu ucis, nu-i aşa? 

— La o parte! a zis cu voce sugrumată Jean-Baptiste 
Colliard. 

Gărzile s-au retras. 

— Să plecăm, a murmurat Michele Spriano. 

Am strigat să ne fie aduşi caii şi l-am forţat pe căpitanul 
gărzilor să mă urmeze până la pod, unde ne aştepta Denis. 

L-am împins pe Jean-Baptiste Colliard, apoi am sărit în şa. 
Când ne apropiam de capătul podului, s-au auzit 
împuşcături de archebuză. 

Am simțit plumbul şuierându-mi la ureche şi lovind 


pietrele. Apoi ţipătul surd al lui Michele Spriano, pe care l- 
am văzut aplecându-se peste grumazul calului, agăţându-i- 
se de coamă. 

Sângele a început să păteze coama roşcată a animalului. 

Acesta însă a continuat să galopeze spre pădure, în timp 
ce strigam disperat, jurând să mă răzbun. 

Am reuşit în cele din urmă să opresc calul lui Michele 
Spriano, care nu mai ducea decât un mort. 

Ne aflam în mijlocul unui luminiş la marginea căruia se 
înălța, pe o movilă înconjurată de stejari, o troiță. 
Răsturnaseră - cine alţii, dacă nu hughenoţii? - crucea şi 
sfărâmaseră soclul. 

Am îngenuncheat la rădăcina unuia dintre stejari şi, cu 
pumnalul, apoi cu o creangă ascuţită ca un ţăruş, în final 
doar cu mâinile, am săpat o groapă. 

E greu şi dureros să pregăteşti, singur, înmormântarea 
unui om. 

Am învelit trupul lui Michele Spriano în manta, 
ascunzându-i faţa, apoi l-am aşezat pe fundul gropii. Lângă 
el, înfăşurat într-o cuvertură, am aşezat capul de Hrist cu 
ochii închişi. 


Într-o zi, mă voi întoarce. 

Tu mi-ai dat, Doamne, certitudinea asta, în momentul în 
care începeam să astup groapa. 

Mă voi întoarce la Castellaras de la Tour. Voi face un 
mormânt pentru Michele Spriano, în capela noastră. Voi 
reaşeza statuile Fecioarei şi ale sfinţilor în firidele fațadei. 

Şi voi depune pe altar stindardul de damasc roşu care 
fluturase la pupa vasului Marchesa, precum şi capul retezat 
al lui Hristos. 

Am  bătătorit pământul cu băţul. Trebuia să rămân 
singurul care cunoştea locul, căci, şi prin alte părţi, se 
profanaseră morminte. 

M-am dat înapoi câţiva paşi. Voi recunoaşte acest stejar 
dintre o mie de alţi arbori ai pădurii. 

Pe urma am legat frâul calului lui Spriano de şaua mea şi 
am pornit de-a lungul malului Siagnei. 


Crezusem, zărind zidurile de la Castellaras de la Tour, că 
timpul păcii se întorsese pentru mine. 

Dimpotrivă. Mă afundasem şi mai mult în pădurea 
întunecată. 

lar sângele urma să curgă din nou. 

Trebuia deci să ajung la capătul călătoriei şi al războiului 
meu. 

Am hotărât să mă duc la Paris. Acolo trebuiau să se afle 
Guillaume de Thorenc şi celelalte căpetenii ale sectei 
hughenote, în mijlocul împărăției lui Lucifer. 


Capitolul 2 


Doamne, am traversat regatul Franţei de la Castellaras 
de la Tour şi până la poarta Buci, unde am ajuns la 
începutul lunii decembrie a anului de graţie 1571. 

Gardienii parizieni m-au controlat, întrebându-mă care 
mi-era credinţa şi privindu-mă cu un aer bănuitor. 

Le-am răspuns că luptasem împotriva necredincioşilor 
împreună cu Liga Sfântă, că noi cucerisem flota sultanului 
şi că mergeam la Enguerrand de Mons, cavaler de Malta, 
ambasador al acestui ordin pe lângă rege. 

Am fost îmbrăţişat. 

Nu eram unul dintre acei înveteraţi hughenoți care 
închiriază camere în toate cartierele din Paris, îşi ţin acolo 
întâlnirile, caută să introducă în oraş arme scurte cu care să 
poată trece la execuţii rapide în locuinţe sau pe străzi. 

Trebuia să mă feresc de toţi nobilii în haine simple, cu 
guler mare şi plisat: aceştia erau oamenii de încredere ai 
amiralului Coligny, rebeli reformaţi, amiralişti răzvrătiți, 
hughenoți de război! 

M-am îndepărtat, mergând de-a lungul pajiştii Cleres, 
întâlnind în drumul meu bărbaţi înarmaţi, oameni din popor, 
luntraşi, hamali, femei care, în ciuda frigului aprig, aveau 
braţele dezgolite. Gesticulau împrejurul unei cruci mari 
înălțate pe o piramidă din pietre, păzită de soldaţii regelui. 

Am descălecat. 

M-au înconjurat. Eram eu unul dintre nobilii Casei de 
Guise, adevărații apărători ai credinţei? 

Am încuviinţat, i-am ascultat. Spuneau că trebuiau să 
împiedice ca această cruce să fie răsturnată şi distrusă, 
după cum voiau hughenoţii. În Tratatul de pace de la Saint- 
Germain, regele le promisese că niciun monument care 
evoca războaiele trecute între protestanți şi catolici nu 
trebuia să rămână în picioare. Or, această cruce amintea că 
hughenoţii, Philippe Gastine şi fiul său Richard, precum şi 
ginerele acestuia, Nicolas Croquet, fuseseră condamnaţi la 
moarte şi sugrumaţi în piaţa Greve la 1 iulie 1560. Coligny 


şi hughenoţii cereau ca această cruce să fie dărâmată, ceea 
ce era o garanţie a păcii, conform promisiunii regelui. 

Mulțimea din jurul meu se înfuria: această cruce fusese 
ridicată pentru a sărbători victoria lui Dumnezeu şi a 
Bisericii sale Catolice împotriva Răului. A o dărâma însemna 
să se accepte ca victoria să fie câştigată de către Demon, 
să fie uitată condamnarea ereticilor. 

lar un călugăr capucin cocoţat pe o bornă a recitat: 


Aerul vrea să-i năduşească 
Pământul să-i putrezească 
Focul să-i frigă şi să-i pârjolească 
Cei ce sângele şi-l vor vărsa 
Pentru cauza dreaptă şi bună 
Sunt siguri că Dumnezeu le va da 
lertare de toate păcatele 
lar de vom ierta unul cât de mic 
Din noi Domnul nu va mai lăsa nimic... 


M-am îndepărtat. 

Ştiam că Enguerrand de Mons locuia în strada Poulies, pe 
malul drept al Senei, nu departe de Palatul Bourbon. In 
ceea ce îl priveşte pe Diego de Sarmiento, pe care - 
aflasem asta la Pisa - Filip al II-lea tocmai îl desemnase să-i 
fie reprezentant pe lângă regele Franţei, locuia şi el în 
cartierul Luvrului, pe strada Saint-Honore. 

Am traversat Sena, întâlnind pe podul Change un 
cortegiu de bărbaţi şi de femei care cântau: „Crucea lui 
Gastine este Crucea noastră! Cine se atinge de Cruce va fi 
blestemat! Cine dărâmă Crucea va merge în iad! Crucea lui 
Gastine este Crucea noastră...” 

Aceasta era pacea dintre protestanți şi catolici? 

Nu întâlnisem de-a lungul drumului meu decât bănuială, 
ură, dorinţă de moarte şi de război. 

Aveam sentimentul că Hristos era un trup lăsat pe seama 
nebuniei oamenilor, care pretindeau că îl iubesc, 
disputându-şi-l aşa cum şacalii se bat pentru o pradă, 
fiecare dintre haite înhăţând câte o bucată de carne, 


sfârtecându-l astfel pe Dumnezeul căruia pretindeau că îi 
aparţin. 

Cu fiecare pas m-am gândit la chipul de Hrist cu ochii 
închişi pe care îl îngropasem lângă trupul neînsufleţit al lui 
Michele Spriano. 

Ţi-am înțeles, Doamne, tristeţea şi poate chiar 
deznădejdea! 

Şi, în timp ce aveam de gând să-l răzbun pe Michele 
Spriano, deşi eram hotărât să ridic spada împotriva 
ereticilor care îl uciseseră, împotriva propriului frate, care îi 
angajase, îi înarmase, mă întrebam totuşi, copleşit, dacă a 
fi credincios lui Hristos nu însemna mai întâi a încerca să-i 
uneşti pe toţi cei care credeau în el şi să cucereşti sufletele 
care nu-i cunoşteau învăţămintele, fie că este vorba de 
necredincioşi sau de păgâni. 

Dar nu ăsta era scopul oamenilor pe acest pământ. 


De fiecare dată când intram în vreun sat sau în vreun 
oraş, începeam să mă întreb în numele cărei religii a lui 
Hristos urma să fiu ucis. 

Îmi vor tăia gâtul slăvind numele papei? Mă vor arde 
invocându-l pe Calvin? 

In toată regiunea Nimes pe care o străbătusem sub un 
cer la fel de strălucitor ca al unei spade de oţel, statuile 
sfinţilor şi ale Fecioarei Maria zăceau la pământ, mutilate, 
sfărâmate, în faţa bisericilor ale căror timpane sculptate 
fuseseră sparte cu lovituri de baros. 

Uneori până şi clopotele fuseseră dărâmate, iar în 
mijlocul sărmanului naos răvăşit se îngrămădeau moloz şi 
bârne. 

Mă înconjurau. Mă amenințau. 

Bărbaţii erau îmbrăcaţi complet în negru, cu pumnalul 
sau sabia la şold, cu archebuza pe umăr, iar un guler mare 
scrobit le accentua severitatea trăsăturilor. 

Adesea cu bonete albe, femeile purtau rochii de culori 
închise şi cu gulerul încheiat până la bărbie. 

Pastorul, cu o tichie plată şi neagră care îi ascundea 
părul, cu o haină lungă care îi masca trupul, mă lua la 


întrebări. 

Aşa cum făcusem deja cu ani în urmă, mă serveam de 
numele meu ca de un scut. Eram Bernard de Thorenc, 
fratele lui Guillaume, unul dintre apropiații amiralului 
Coligny, şi fiu al lui Luis, mort la Saint-Quentin, sub asaltul 
spaniolilor. 

Frunţile se descreţeau. Mi se povestea cum îi derutaseră 
pe papişti, cum jefuiseră bisericile, cum uciseseră călugări 
şi clerici, acele suflete corupte, fiinţe ale viciului şi ale 
minciunii, acei uzurpatori ai credinţei lui Hristos, vânzători 
de indulgente cu burta mare, maeştri ai desfrâului. 

Când îmi propuneau să particip la slujbă, să le ascult 
predicile sau citirea Bibliei, mă feream. 

Lăsam să se înţeleagă că, având o misiune, trebuia să 
mă întorc la Paris cât mai repede. 

Eram întrebat: era adevărat că se pregătea căsătoria lui 
Marguerite de Valois, fiica  reginei-mamă, neagra, 
otrăvitoarea Caterina de Medici, complicea spaniolilor, cu 
Henric de Navarra-Bourbon, prinţ de Bearn, fiul lui Jeanne 
de Albret, regina hughenotă? 

Avea să se lase lumea prinsă în această capcană? Acesta 
era preţul ce trebuia plătit pentru a ne putea în sfârşit ruga 
cum se cuvine? 

Mă mulţumeam să dau din cap şi mă îndepărtam cât 
puteam de repede. 


Ardeam de nerăbdare să fiu din nou singur la drum cu cei 
doi cai, în câmpia dezgolită de toamnă şi sub acel cer 
îngheţat. 

Singurătatea mă liniştea, deşi m-aş fi putut teme de 
tâlhari, de jefuitori şi de prădători de tot soiul. Dar aceştia 
mi se păreau mai puţin cruzi şi ameninţători decât acei 
oameni ai religiei care vedeau într-un necunoscut nu pe 
simplul posesor al unei pungi pline cu arginţi de care 
trebuia uşurat, ci pe însuşi Satana care trebuia omorât. 

Singur pe aceste drumuri, dormind în scobitura adâncă a 
unei stânci sau la vreun han, şi chiar pe la ţărani, contra 
unei sume de bani, eram liniştit. Dar mă cuprindea teama 


de îndată ce intram pe poarta vreunui castel. 

În fiecare sat de dincolo de Lyon am fost întrebat, fiind 
ţintit cu o archebuză, dacă eram hughenot, eretic. 

Povesteam despre bătălia de la Lepanto, despre războiul 
dus de mine împotriva necredincioşilor la Malta, despre 
cruciada dusă în Andaluzia împotriva maurilor. 

Le vorbeam despre ocnaşii de la galere şi despre 
temniţele din Alger. 

Liniştiţi de apartenenţa mea, abia de mă mai ascultau, 
îngrijindu-se doar de extirparea ereziei. 

Eram de aceeaşi credinţă cu ei, din aceeaşi Biserică. Mă 
rugam împreună cu ei. 

Le ascultam preotul spunând tare de la amvon că 
hughenotul trebuie ucis, oricine ar fi el, tată, frate sau soră. 
Niciun pic de milă pentru cel care purta în el sămânţa 
Răului! 

— Când fratele tău, continua preotul, fiul mamei tale sau 
fiul tău, ori fiica ta, sau femeia ta, care se află la pieptul 
tău, sau aproapele tău, pentru care ţi-ai da şi sufletul, va 
veni să te incite să slujeşti unui alt Dumnezeu, într-un alt 
fel, să nu-l asculţi, să nu ai îndurare faţă de el! Ucide-l! 
Mâna ta va fi prima care se va ridica asupra lui spre a-l 
omori, iar după aceea mâna întregului popor! 

Şi mi se arăta groapa în care fuseseră îngrămădite 
trupurile hughenoţilor războinici, cele ale femeilor lor 
ipocrite, de care satul fusese curăţat. 


Doamne, trebuia oare ca în numele Tău să ne ucidem, să 
ne devorăm? 

Doamne, aceasta era pacea? 

La Paris, ascultând ţipetele mulţimii în jurul Crucii lui 
Gastine sau pe podul Change, am ştiut că, asemenea mării 
de la Lepanto, şi Sena va fi înroşită de sânge omenesc. 


Capitolul 3 


În fiecare noapte, Doamne, începând din anul 1572, anul 
masacrului, acum douăzeci şi şapte de ani, Te implor să mă 
scapi de remuşcări şi de coşmaruri. 

Niciodată nu ai vrut să mă asculţi. 

M-ai lăsat în infernul nopţilor fără somn. 


Vad un bărbat pe malul drept al Senei, pe cheiul Ecole, 
nu departe de biserica Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Trage după el, ca pe o legătură de vreascuri, un nou- 
născut înfăşat, căruia sângele i-a înroşit scutecele. 

Bărbatul merge încet, ca un tăietor de lemne care tocmai 
şi-a terminat treaba. 

Se opreşte, îl priveşte pe unul dintre însoțitorii săi care, 
cu toporul ridicat, este încă la lucru. 

O femeie stă în genunchi dinaintea lui, ascunzând la sân 
şi în poală un copil, ca şi cum ar vrea să-l facă să intre 
înapoi în pântecele ei. 

Dar toporul cade, iar trupurile sunt despicate cu o 
lovitură bine potrivită, despicând pe mamă şi pe copil în 
două părţi de un roşu-aprins. 

Tăietorii de lemne se felicită şi-şi fac semnul crucii. 

Caută în jur ce trupuri ar mai putea dobori, pentru ca 
apoi să le arunce în fluviul despre care ştiam, Doamne, încă 
din primele ore ale şederii mele la Paris, că va fi înroşit de 
sânge omenesc. 

Nu am făcut nimic ca să împiedic această crimă 
sângeroasă. Dimpotrivă, am luat parte la ea, fascinat şi 
înspăimântat. 

Şi îmi închipui că tocmai pentru aceasta, Doamne, m-ai 
condamnat să ajung în iad. 

Am ajuns la Paris în decembrie 1571, cu aproape opt luni 
înainte de acea duminică de 24 august, ziua Sfântului 
Bartolomeu, când oamenii erau despicaţi cu toporul, ca 
nişte lemne. 

Întorcându-mă la Palatul Spaniei, pe strada Saint-Honore, 


unde era găzduit Diego de Sarmiento, trimisul lui Filip al Il- 
lea pe lângă Curtea Franţei, mă opream adesea la biserica 
Sainte-Opportune. 

Se afla la câţiva paşi de numărul 29 din strada Saint- 
Denis, unde se înălța, în vârful piramidei sale de pietre, 
Crucea lui Gastine. 

Îngenuncheam în mulţime. 

De la înălţimea amvonului său, în întunericul străpuns ici- 
colo de flacăra galbenă-neagră a lumânărilor înalte, un 
preot - despre care Sarmiento îmi spuse că se numea 
Veron şi că fusese inchizitor în Spania - predica. 

Fiecare cuvânt cădea ca o lovitură de secure. 

Am plecat capul, singurul printre aceşti credincioşi care, 
cu ochii ridicaţi spre Veron, cu gura căscată, păreau 
împietriţi de vreo vrajă. 

— Un eretic, un hughenot este un copac putred care face 
să putrezească pădurea întreagă! striga aprins părintele 
Veron. Este un lup care vrea să devoreze turma. Are 
înfăţişare de om, dar este creatura diavolului. Cel care va 
dobori acest copac, care va ucide acest trup, va curăța 
pădurea credincioşilor, va salva turma lui Dumnezeu şi îl va 
pedepsi pe diavol! Să ne rugăm! Să cântăm întru slava cea 
mai mare a lui Dumnezeu! 


Părăseam biserica, având adeseori impresia că se 
pregăteau să se arunce asupra mea, atât de tare atitudinea 
şi faptul că plecam mă făceau de suspect. 

Eram poate unul dintre acei spioni hughenoți, dintre acei 
ipocriţi, dintre acei lupi mascaţi care străbăteau Parisul, 
gata să masacreze? 

Căci oricine în regatul Franţei se vedea oaie îşi imagina în 
celalalt un lup. 

Ajungeam în cele din urmă la Palatul Spaniei. 

Ambasadorul lui Filip al lIl-lea, contele Rodrigo de 
Cabezon, pe care îl cunoscusem la Valladolid, m-a 
întâmpinat şi m-a condus la Diego de Sarmiento, la 
Enguerrand de Mons şi la părintele Verdini, aşezaţi în faţa 
unui şemineu din care focul lumina încăperea lambrisată. 


Împărtăşisem cu ei atâtea momente din viaţă, încât îmi 
ghiceau tulburarea şi era suficientă o singură întrebare din 
partea lor ca să încep să mă destăinui. 

Mă îngrijora ceea ce avea să urmeze. Ce urma să facă 
gloata după ce va fi ascultat predicile părintelui Veron? 
Oamenii se strânseseră deja în jurul Crucii lui Gastine. 
Molestaseră pe unii soldaţi ai regelui, începuseră să 
jefuiască prăvălii, încercaseră să dea foc caselor de 
hughenoți, pe podul Notre-Dame, precum şi imobilului 
căruia i se spunea Ciocanul de Aur. 

Cu mâinile la gură, cu capul plecat, părintele Verdini 
stătea tăcut. 

Sosise la Paris abia de câteva zile, trimis de Sanctitatea 
Sa Pius al V-lea pentru a încerca să împiedice acea 
căsătorie funestă pe care Caterina de Medici voia să o 
încheie între fiica sa, Marguerite de Valois, şi regele de 
Navarra, hughenotul Henric bearnezul, Bourbon prin 
ascendență şi aparţinând deci unei familii domnitoare a 
Franţei. 


Sarmiento era revoltat. 

Străbătea camera în lung şi în lat, cu braţele încrucişate, 
cuprinzându-şi umerii cu mâinile. Îmi făcea impresia unei 
grămezi de muşchi şi nervi care uneori se oprea, ne privea, 
întindea braţul către părintele Verdini sau către Enguerrand 
de Mons, luându-i drept martori. Apoi încrucişa din nou 
braţele şi mergea în jurul meu ca şi cum ar fi vrut să mă 
întemniţeze, să mă împiedice să fug de cuvintele pe care le 
rostea cu o voce stridentă. 

Nimeni, spunea el, în afară de el şi de regele Spaniei, 
căruia îi trimitea în fiecare zi un curier, nu măsura 
amploarea complotului care se urzea aici, la Curtea Franţei, 
împotriva Spaniei şi a Sfintei Biserici. 

Dacă hughenoţii conspiratori ar fi câştigat, regatul risca 
să alunece în erezie, după exemplul Angliei. 

Regina-mamă, această italiancă, această Medici, nu era 
decât o ucigaşă, înconjurată de italieni, alde Strozzi, alde 
Gondi, pe care îi făcuse prinți. Unii erau ucigaşi plătiţi, alţii 


preparau parfumuri ori creau amestecuri pe care era 
suficient să le miroşi ca să mori. 

De nimic altceva nu avea grijă decât de viitorul copiilor 
ei. O adevărată lupoaică adulmecând ceea ce era bun 
pentru progenitura sa, neavând încredere în nimeni, dar 
încercând să-l seducă pe Filip al Il-lea, ca şi pe acei capi 
protestanți, amiralul Coligny şi Guillaume de Thorenc. 

— Da... 

Sarmiento stătea în faţa mea şi repeta: 

— Ei, da, Guillaume de Thorenc! Fratele tău. 

Ea înţelegea să se folosească de eretici sau de catolici 
după cum îi dicta interesul. Îşi pusese în cap să-şi mărite 
fiica, pe Marguerite, cu Henric de Navarra. Aceasta era 
ambiția ei actuală. În acest scop se împăcase cu Coligny. ÎI 
măgulise, îi dăduse, lui, ereticul, un privilegiu al sfintei 
noastre Biserici, două sute de mii de livre venit şi, în plus, îi 
mai înmânase şi o sută cincizeci de mii de livre. lată cum 
acţiona cea care se pretindea catolică ferventă, care 
declara că voia să restabilească pacea între supuşi, fie ei 
protestanți sau aparţinând adevăratei religii. Nu se îngrijora 
nici de Bine şi nici de Rău, nici de Dumnezeu şi nici de 
Diavol. Îşi urmarea doar propriile interese. 

Sarmiento ridicase tonul şi braţul. 

— Numai că amiralul Coligny a intrat în consiliul regelui. 
lar acest şiret şi necredincios, acest eretic, l-a învăluit pe 
Carol al IX-lea cu linguşirile sale, cu argumentele sale 
ridicole. Ştii ce vrea să obţină? Ca monarhul să trimită o 
armată în Ţările de Jos pentru a-i sprijini pe netrebnicii de 
eretici ai lui Wilhelm de Orania împotriva noastră. lar 
sărmanul Carol al IX-lea îl ascultă, se lasă dus, iar mama sa 
nu spune niciun cuvânt, pentru că ţine la căsătoria pe care 
a programat-o, vrea Navarra şi Bearn! 

Sarmiento se aşezase din nou, începuse să răscolească 
jăraticul din vatră. Acesta era, a adăugat el, complotul. 
Părintele Veron avea dreptate. Lupul hughenot se afla în 
stână, copacul putrezit era în codru. 

— Ori ei, ori noi! încheiase Sarmiento. 

Izbise cu piciorul buştenii, care se dărâmaseră într-o 


mare jerbă de scântei. 

Doamne, l-am ascultat şi m-am lăsat convins. Nu mă 
aflam eu aici pentru a-l răzbuna pe Michele Spriano? 

Enguerrand de Mons îmi spuse că trupa lui Jean-Baptiste 
Colliard, tocmită de către Guillaume de Thorenc, printre 
care se găsea ucigaşul lui Michele Spriano, părăsise 
Castellaras de la Tour pentru a se îndrepta spre Paris. 

— Vin cu toţii, murmurase Sarmiento. 

Toată această drăcime de la Nimes, din Montauban, din 
Pau, din La Rochelle începea să debarce pe străzile din 
Paris, să se adune pe strada Bethisy, la Palatul Ponthieu, 
unde locuia amiralul Coligny. 

— Îşi imaginează că sunt deja învingători! Îşi vor partea! 
Ceea ce Coligny a obţinut le-a deschis pofta. Nu aşteaptă 
altceva decât celebrarea căsătoriei dintre Marguerite şi 
Henric de Navarra pentru a-i ucide pe catolici, pentru a 
porni la război împotriva Spaniei, invadând Ţările de Jos. 

Sarmiento rânjise. 

— Ei nu-l cunosc pe ducele de Alba, nu ştiu că sunt 
capabil să complotez la fel de bine ca ei! 

Părintele Verdini şi-a făcut cruce. 

A adăugat cu vocea sa subţire, aproape stinsă, că 
Sanctitatea Sa Pius al V-lea se ruga pentru ca Dumnezeu să 
binevoiască să-l lumineze pe regele preacreştin, să-l reţină 
pe Carol al IX-lea, să-l împiedice să poarte război împotriva 
regelui catolic. Spania era de partea lui Filip al Il-lea, scutul 
şi sabia Bisericii. lar papa era tulburat de ideea acestei 
căsătorii între o catolică şi un hughenot. 

— Aşa ceva nu se va întâmpla, decretase Sarmiento 
ridicându-se. Ori în acest caz Henric de Navarra şi-a 
renegat religia sa eretică şi s-a dat de partea sfintei 
Biserici. 

Dar poţi avea încredere într-un renegat? 


Începuse din nou să măsoare încăperea, să vorbească cu 
dispreţ despre Caterina de Medici, despre fiii ei, despre 
Marguerite de Valois. 

Carol al IX-lea, cât era el de rege, nu era decât o jucărie 


în mâinile unor linguşitori servili precum Coligny sau 
Guillaume de Thorenc. Dar, în cele din urmă, mama lui era 
cea care îl influenţa. Ea trebuia să fie convinsă, speriată, 
chiar cumpărată. Trebuia să i se promită o alianţă bună şi 
solidă care să asigure puterea şi bogăţia copiilor ei. 

— O italiancă, o descendentă din negustori din Florenţa, 
asta-i: un nimic! a conchis Sarmiento. 

Cât despre cei doi fii, Henric de Anjou şi Francisc de 
Alencon, Caterina de Medici se servea de ei spre a 
astâmpăra invidia lui Carol al IX-lea şi pentru a-i servi 
planurilor sale. 

Cei doi nu erau decât marionete. Henric de Anjou se 
gătea ca o femeie. Plin de panglici, de zorzoane, de inele, 
de coliere şi de cercei, îşi ondula părul şi se pudra tot 
timpul, îşi schimba hainele de mai multe ori pe zi. Femeie 
sau bărbat, nu se ştia prea bine de ce sex era, dar în jurul 
lui roiau favoriţi pe care declara că îi iubeşte şi care îi erau 
devotați trup şi suflet. 

Francisc de Alencon, celălalt fiu, încerca să se impună 
între cei doi fraţi mai mari, gata în acest scop să facă pact 
cu diavolul, cu hughenoţii, cu englezii, şi chiar - Sarmiento 
a surâs - cu spaniolii! 

Cât despre Marguerite, ea îşi strângea talia ca să pară 
mai atrăgătoare, şi îşi acoperea faţa cu atâta fard, creme şi 
unguente încât nu se mai ştia de fapt care îi erau 
trăsăturile. 

— lată Curtea Franţei, spusese Sarmiento punându-şi 
mâna pe umărul meu. Dacă nu vom fi atenţi, hughenoți îi 
vor lega de băncile galerei pe toţi aceşti prinți inutili, pe 
aceste regine corupte, aşa cum au făcut-o barbarii cu atâţia 
creştini. Noi, cei de aici, am văzut de ce pot fi în stare 
oamenii... 

Sarmiento ştia că păstram în carne şi în memorie 
cicatricele robiei mele. 

Am lăsat capul în jos. 

Eram de partea lui. 

— Nu ne puteam baza decât pe familia de Guise, a 
continuat Sarmiento. Sunt tot atât de avizi ca şi hughenoţii. 


Dar sunt de-ai noştri. Între ei şi eretici, între Henric de 
Guise, însemnatul, şi amiralul Coligny, nu poate fi pace. 
Regatul Franţei este crăpat ca un butuc de o lovitură de 
topor. 


Doamne! Diego de Sarmiento nici nu ştia cât adevăr 
grăia! 


Capitolul 4 


Cât priveşte această lovitură de topor care ar împărţi 
Franţa, pe Diego de Sarmiento l-am văzut încurajându-i, 
comandându-i, plătindu-i pe cei care puteau să o dea. 

Traversând curtea Palatului Spaniei, îl zăream adesea la 
sfat cu oamenii înveşmântaţi în mantale largi, cu faţa 
ascunsă de pălării cu borurile trase peste ochi. Mâinile lor 
înmănuşate nu lăsau niciodată mânerul sabiei sau al 
pumnalului, şi dacă, la apropierea mea, se întorceau brusc, 
desfăcându-li-se mantiile, puteam zări patul pistoalelor sau 
ţeava archebuzei. 

Văzându-mă, Diego de Sarmiento se oprea, şovăia, după 
care mă invita să-l însoțesc. Curiozitatea sau supunerea 
depăşea în mine teama şi repulsia. 


Mă strecuram printre aceşti oameni, până la Sarmiento. 

Se dădeau deoparte fără să vrea, analizându-mă fără să 
le pot întâlni privirile. 

Oare ştiau că eram fratele lui Guillaume de Thorenc, 
însoțitor al amiralului Coligny, fost ambasador al regelui 
Carol al IX-lea pe lângă sultan, Guillaume de Thorenc 
ereticul? Ar fi fost de ajuns un gest al lui Sarmiento şi m-ar 
fi înjunghiat, mi-ar fi tăiat gâtul, ucigându-l pe catolic ca să- 
| rănească mai bine pe hughenot. 

Îi simţeam în stare, căci nimic în atitudinea lor nu sugera 
că ar fi gentilomi cât să se bată în duel sau adepţii unei 
lupte drepte şi cinstite. 

Erau, dimpotrivă, oamenii capcanelor şi ai asasinatului. 

l-am numit „oamenii întunecaţi”, iar Sarmiento îmi 
spunea că ei aparţineau în cea mai mare parte Casei de 
Guise, lui Henric Însemnatul şi fratelui său Ludovic, cardinal 
de Lorena, pe care îi obsedau setea de putere şi dorinţa de 
a se răzbuna pe Coligny, pe care îl acuzau de a fi poruncit 
moartea tatălui lor, ducele de Guise. 

— Aceşti oameni sunt tot ai mei, a adăugat Diego de 
Sarmiento. Eu îi plătesc, iar ei sunt fideli celui căruia le dă 


ducați. Şi cum ştiu că tot eu îi plătesc pe Henric şi pe 
Ludovic de Guise... Eu le sunt adevăratul stăpân! 

Treptat, din zi în zi, le-am aflat numele. Diego de 
Sarmiento le rostea ca un vânător care îşi strigă câinii. 

Se afla acolo Maurevert, care omorâse pentru rege, 
pentru Caterina de Medici, pentru Henric de Guise. Era un 
bărbat înalt şi slab, ce mergea aplecat, ca şi când ar fi 
încercat să se ascundă, când de fapt silueta lui încovoiată, 
cu capul înfundat între umeri, ieşea şi mai tare în evidenţă, 
aşa cum înainta, cu picioarele pe jumătate îndoite; 
niciodată expresia „pas de lup” nu-mi păruse mai potrivită. 

L-am cunoscut şi pe Keller, un mercenar elveţian, iscoadă 
a lui Diego de Sarmiento la Palatul Ponthieu, locuinţa 
amiralului Coligny. 

Pe cât de tăcut era elveţianul, pe atât de vorbăreţ era 
italianul Luigi Bianchi. Acest fabricant de „parfumuri”, sau 
mai bine zis de otrăvuri, nu venea la Palatul Spaniei decât 
pentru a o ţine la curent pe Caterina de Medici. 

— Ştiu asta, îmi precizase Sarmiento. lar el ştie că l-aş 
ucide dacă i-ar dezvălui reginei-mamă cea mai mică 
informaţie adevărată. Şi, cum îl plătesc mai bine, el o 
spionează pentru mine pe cea care îl trimite aici să mă 
pândească. 

Sarmiento  rânjea, buzele  descoperindu-i dinţii de 
carnivor. li plăcea să se amestece cu această haită pe care 
ba o incita, ba o strunea, hrănind-o cu aur şi cu promisiuni, 
asigurând-o că într-o zi, cât de curând, va trebui sa ucidă, 
să curețe Parisul de toţi aceşti gentilomi hughenoți pe care 
provincia îi revărsa pe malurile Senei. 

— Diavolul este în mintea acestor eretici! a zis el, aşa că 
le vom tăia gâtul. 

Aceşti ucigaşi cu simbrie care se numeau Maraval, 
Lachenieres, Guitard, Ruquier, Demouchy, şi erau oamenii 
devotați ai lui Maurevert, încuviinţau, făcând să se mişte 
săbiile în teacă. Dădeau din cap: erau pregătiţi. 

Imi imaginam deja mâinile lor încleştate pe secure. 


Una dintre primele lovituri au dat-o la sfârşitul lui 


decembrie 1571. 

In acea zi - fără îndoială pe 20 ale lunii, cu un an înainte 
de masacru - frigul era atât de tare, încât Sena căra sloiuri 
de gheaţă care se îngrămădeau la picioarele podului Notre- 
Dame. 

Am traversat podul pentru a ajunge la Palatul Spaniei. 

Am auzit ţipete, cântări, acea gălăgie pe care o face 
gloata când se adună şi se transformă într-o hoardă 
barbară. 

Am văzut-o înaintând, şi, în jurul ei, la fel ca văcarii 
mânându-şi animalele, am recunoscut mai mulţi „oameni 
întunecaţi”, nu pe Keller, pe Bianchi şi nici pe Maurevert, ci 
pe spadasinii lor, oameni folosiţi la treburi josnice. 

In fruntea cortegiului mergea părintele Veron. 


Şi pe el îl văzusem în zilele din urmă intrând în Palatul 
Spaniei. 

Chel, cu faţa străvezie, cu ochii adânciţi în orbite, era mai 
înalt decât Maurevert şi, spre deosebire de acesta, se ţine 
foarte drept, ca şi când ar fi vrut ca toată lumea să-l vadă, 
asemenea unei sculpturi de la prora unei corăbii. 

Imi aminteam cum, cu o seară înainte, conducând 
mulţimea cu un braţ ridicat, se lovise de mine pe scara de 
la intrarea în Palatul Spaniei. Mi-a părut că nici măcar nu şi- 
a dat seama, tot bodogănind şi coborând cu paşi mari 
treptele care dădeau înspre curte. 

Era acolo, strigând că oamenii care îl urmau pe 
Dumnezeu trebuiau să-şi scoată cuţitele lor lungi ca să facă 
dreptate, să-i ucidă pe acei lupi eretici în faţa cărora însuşi 
regele - să ia seamă! - îngenunchease, el, preacreştinul, 
acordându-le lui Coligny, lui Thorenc, lepădăturilor 
hughenote ceea ce îi cereau: distrugerea Crucii lui Gastine, 
a „Crucii noastre, cea care spune că dreptatea lui 
Dumnezeu a trecut, că trupurile nelegiuite au fost 
pedepsite!” 

Nu după multă vreme, l-am zărit pe Maurevert, care 
urmărea cortegiul de la distanţă, înconjurat de câţiva 
„oameni întunecaţi” pe care nu-i cunoşteam. 


În strada Saint-Denis, la numărul 29, piramida şi crucea 
de piatră dispăruseră, fără îndoială distruse în timpul nopţii 
din ordinul regelui de cei care executaseră astfel una dintre 
clauzele tratatului de pace de la Saint-Germain încheiat cu 
hughenoți. 

Dar gloata, condusă de părintele Veron şi de ucigaşii 
tocmiţi de Sarmiento, îşi striga furia, revoltându-se că 
regele capitulase în felul acesta în faţa ereticilor. 

Într-o zi Sarmiento îmi spusese: 

— Carol al IX-lea şi chiar şi Caterina de Medici îşi 
imaginează că vor putea domni în pace pentru că au cedat 
hughenoţilor. Ei nu-i cunosc pe aceşti eretici! Coligny 
adoarme neîncrederea lui Carol, promite Caterinei că, 
graţie ei şi fiului ei, se va restabili o împărăție a iubirii! lar 
regina-mamă se poartă ca şi când aşa ceva chiar ar fi 
posibil. Oare poate crede aşa ceva? 

A clătinat din cap şi a râs înfundat. 

— O italiancă atât de şireată poate fi şi atât de naivă? 


Am mers în urma cortegiului. 

l-am văzut pe „oamenii întunecaţi” împingând mulţimea 
spre o casă situată pe podul Notre-Dame şi, nu peste mult 
timp, de acolo au izbucnit flăcări, ridicându-se spre cer, de- 
a lungul fațadei. 

Mulțimea urla şi vedeam, pe străduţele care dădeau 
înspre chei, negustori închizându-şi obloanele, în timp ce 
mulţimea se răspândea, spărgea uşile, jefuind fără să-i 
pese dacă era vorba despre o locuinţă sau o dugheană a 
unui catolic sau a unui protestant! 

Gloata nu putea fi satisfăcută decât prin distrugere şi 
prin jaf. 

M-am întors din drum, atras de incendiul care lumina 
podul, în timp ce mulţimea începea să se împrăştie. 

Şeful poliţiei sosise la locul faptei. Trupa lui trăsese o 
salvă de archebuze şi prinsese câţiva răzvrătiți. 

Unul dintre ei, pe care îl vedeam gesticulând, era târât 
către o arcadă. li trecuseră o funie în jurul gâtului. Câţiva 


au aruncat funia peste un scripete, ridicându-l în aer pe 
bărbatul care încă se mai zbătea şi care, după câteva 
zvâcnete, a înţepenit. 

Apoi tăcerea s-a lăsat pe podul Notre-Dame. Mulțimea 
dispăruse. 


Deodată, uşa casei pe care încercaseră să o incendieze 
se deschise. Au ieşit câţiva oameni, înarmaţi cu archebuze 
şi cu pistoale. Purtau îmbrăcămintea grotescă a 
hughenoţilor. 

S-au oprit văzându-mă singur în mijlocul podului, iar unul 
dintre ei m-a luat la ochi. 

Nu m-am mişcat. 

Tocmai zărisem în penumbra de la intrare o siluetă de 
femeie, şi am fost cuprins de emoție. l-am recunoscut în 
lumina zilei părul blond desfăcut, trăsăturile. 

— Pleacă de-aici! mi-a strigat omul. Oricine ai fi, vezi-ţi 
de drum sau te trimit în iad! 

Tânăra femeie a făcut câţiva paşi, înconjurată de gărzi. 

Imi părea şi mai frumoasă decât cea pe care o văzusem 
pentru întâia oară la o depărtare de câteva străzi mai 
încolo, la Palatul Ponthieu, în compania fratelui său Robert 
de Buisson, acel corsar din La Rochelle care mă lăsase să 
fug din temniţa de la Alger. 

Imi aminteam clipa în care, cu ocazia turnirului funest în 
care o lance străpunsese capul regelui Henric al II-lea, Anne 
de Buisson leşinase, şi când o ţinusem la pieptul meu. 

O condusesem în acea clădire, la colţul străzilor l'Arbre- 
Sec şi Bethisy, la Palatul Ponthieu, în care locuia amiralul 
Coligny şi unde se adunau astăzi hughenoţii din secta sa. 

Apoi, după câţiva ani, în Spania, pe când era una dintre 
damele de companie ale Elisabetei de Valois, o sfătuisem 
să părăsească acea ţară, căci stăpâna sa, chiar dacă era 
soţia lui Henric al Il-lea, nu ar fi putut-o proteja de ura 
nutrită aici faţă de eretici. 

„Plecaţi, plecaţi!” o îndemnasem eu. 

Poate că astfel îi salvasem viaţa. 

Şi n-o mai regăseam nici în rochia de albastrul cerului de 


care îmi aminteam ca şi când nu aş fi văzut-o decât aşa, 
înveşmântată într-o culoare deschisă care îi accentua şi mai 
mult auriul părului, ci îmbrăcată în negru, ca şi gărzile sale. 

Am înclinat capul şi m-am dat un pas înapoi, sprijinindu- 
mă de balustrada podului. 

Anne de Buisson a ridicat mâna şi a aşezat-o pe ţeava 
archebuzei, apăsând-o şi obligând bărbatul să coboare 
arma. 

Apoi, a înaintat spre mine şi mi s-a părut că era 
înconjurată, ca altădată, de o aură limpede, albastră şi 
aurie. 


Capitolul 5 


Am iubit-o pe Anne de Buisson. 

Şi a fost graţia Ta, Doamne, să îmi dai, în acele vremuri 
întunecate, în acea epocă sângeroasă şi crudă, privilegiul 
de a cunoaşte şi altceva decât ura şi dorinţa de a ucide. 


Văzând-o pe Anne de Buisson la ea acasă, în acest palat 
de pe podul Notre-Dame, mi se părea că Tu ai vrut, 
scoţând-o încă o dată în calea mea, să-mi aminteşti că, 
indiferent cărei religii ar aparţine, bărbatul şi femeia sunt 
mai întâi creaţiile Tale şi că, până şi atunci când înşelătoria 
unei erezii îi orbeşte şi îi transformă în slujitori ai diavolului, 
ei rămân copiii Tăi. 

lată ce gândeam când, în picioare lângă fotoliul în care 
se aşezase Anne de Buisson, îi vedeam sub pletele de aur 
gâtul şi rotunjimea umerilor. 

Puțin mă interesa atunci că ea citea pentru mine, ca şi 
când ar fi vrut să mă convertească la religia sectei sale, 
versete din Biblie, sau că îmi şoptea că, urmând-o pe 
Caterina de Medici, ea ştia că regina-mamă nu ar fi 
acceptat niciodată ca amiralul Coligny să împingă regatul 
Franţei într-un război împotriva Spaniei sau doar că îi ajuta 
pe nemernicii din Ţările de Jos în lupta contra armatelor 
ducelui de Alba. 

Caterina de Medici dorea reconcilierea dintre hughenoți 
şi papişti, nu pentru că respecta religia şi proiectele 
acestora din urmă, ci pentru că voia pacea între supuşii 
fiului său Carol al IX-lea. Nu urmărea decât interesul 
regelui, fiind gata să meargă într-o zi în tabăra care părea 
cea mai de folos planului său, ca apoi să se apropie de 
cealaltă în ziua următoare. 

— Are nevoie de mine, a adăugat Anne de Buisson. Mă 
prezintă trimişilor lui Henric de Navarra, spunându-le: „lat-o 
pe frumoasa hughenotă pe care mi-am ales-o ca 
însoţitoare! Înţelegeţi-mi dorinţa, politica. Vreau un regat în 
care să domnească pacea şi dragostea, şi tocmai de aceea 


doresc ca fiica mea Marguerite de Valois, credincioasă 
dreptei religii catolice, să se căsătorească cu Henric, rege 
protestant de Navarra”. 

Anne de Buisson se întorcea şi îşi ridica privirea spre 
mine. 

Îmi plăceau fruntea bombată, perfecțiunea trăsăturilor 
care păreau abia schiţate cu o linie fină, ochii ei cu o privire 
de un albastru mătăsos. 


Aveam chef să mă aplec, să-i sărut gâtul, apoi buzele. 

Mi-am pus mâna pe spătarul fotoliului, atingându-i uşor 
umărul. Căldura trupului ei mă pătrundea puţin câte puţin, 
mă făcea să tremur. 

Simţea ea oare aceeaşi emoție, aceeaşi dorinţă? 

Mi se întâmpla să cred acest lucru, pe urmă gândeam că 
nu eram decât un bătrân plicticos de două ori mai în vârstă 
decât ea şi că ar fi râs dacă i-aş fi propus, aşa cum am avut 
de mai multe ori intenţia, să o iau de soţie în faţa lui 
Dumnezeu, să ne retragem în locuinţa mea de la 
Castellaras de la Tour şi să privim născându-ni-se urmaşii. 

Oare nu aşa, dând naştere copiilor legitimi Te onorăm cel 
mai bine, Doamne? 


Mă hazardam uneori să-i spun că unirea care se anunţa 
între Marguerite de Valois şi Henric de Navarra, această 
mare afacere despre care fiecare vorbea indignându-se, 
exprimându-şi încântarea sau temându-se ca de un act 
nesăbuit care urma să nască demoni, trebuia să fie imitată 
în tot regatul. Dacă se formau nenumărate cupluri după 
moda regală, atunci se refăcea unitatea creştinilor şi se 
restabilea pacea. 

Nu acest lucru îl doreau Caterina de Medici şi Carol al IX- 
lea? 

Anne de Buisson mă privea îndelung, se ridica, mergea 
până la ferestrele înalte care se deschideau înspre podul 
Notre-Dame. 

— Fiecare crede în religia sa, începea ea. Nu pot exista 
două adevăruri despre Dumnezeu. 


O cunoştea pe Marguerite de Valois. Fata Caterinei de 
Medici nu era femeia care să renunţe la credinţă. lar ea, 
Anne de Buisson, n-avea să şi-o renege niciodată pe a sa. 

— lar nobilii care îl însoțesc pe amiralul Coligny, pe 
fratele meu Robert sau pe fratele vostru, nu sunt oameni 
care vor deveni renegaţi. 

Lăsa capul în jos şi tăcea, bosumflată. 

— Aşa-i. Poate trebuie ca sângele să curgă şiroaie prin 
faţa uşilor, pe străzile oraşelor noastre, şi fiecare să încerce 
să învingă ca într-un turnir. Dumnezeu va alege. 

Mă aflam într-un capăt al arenei. Anne de Buisson şi ai ei 
stăteau în faţa mea, la celălalt capăt, ca nişte adevăraţi 
adversari. 


Astfel am descoperit repede că la Palatul Ponthieu sau în 
cel de pe podul Notre-Dame erau la fel de hotărâți să vadă 
sângele curgând ca şi în Palatul Spaniei. 

Văzându-mă alături de sora sa, la ea acasă, Robert de 
Buisson şi-a deschis braţele şi ne-am îmbrăţişat cu acelaşi 
elan. Apoi, ţinându-mă de umeri, cu braţele întinse, m-a 
privit. 

— Tot spaniol eşti? Faci parte din acea bandă de asasini 
care se strânge la Palatul Spaniei şi care nu visează decât 
să ne omoare? 

Tăcerea mea însemna un răspuns, iar Robert a lăsat 
mâinile în jos şi s-a retras câţiva paşi. 

— Aşadar, eşti în tabăra lui Diego de Sarmiento, cu 
Enguerrand de Mons? Acesta a pierdut orice simţ al 
măsurii. Nu mai este omul pe care l-am cunoscut la Malta. 
Vrea să ne taie ca şi cum ar trebui să ne sacrifice pentru că 
nu i-a putut ucide pe toţi necredincioşii şi nu a reuşit să-şi 
smulgă sora din ghearele lor! Nu mai este un supus al 
regelui Franţei, ci slujitorul ordinului său, aşa cum tu însuţi 
ai devenit curtean al regelui Spaniei, şi asta mă mâhneşte 
profund. 

Nobilii mă înconjuraseră, cu mâna pe garda sabiei. 

Se mirau, cu dispreţ, sau chiar cu ciudă: cum puteam eu, 
fratele lui Guillaume de Thorenc, fiu al lui Louis de Thorenc, 


cel căzut pentru cauza hughenotă, să mă murdăresc, să mă 
condamn în compania acelor spadasini spanioli şi italieni, a 
acelor oameni ai Casei de Guise, care nu făceau decât să 
stea la pândă şi visau un nou masacru al inocenților? De 
aceea aţâţau poporul împotriva hotărârilor regelui. Ei erau 
cei care îndemnaseră gloata să dea foc acestei case. 

— Aşa de mult doreşti moartea nobilei şi distinsei mele 
surori? m-a întrebat Robert de Buisson. 


Îi ascultam. Ei săpau prăpastia care mă despărţea de 
Anne. Făceam parte dintr-o tabără pe care o urau, căreia îi 
punea în seamă intenţia de a masacra. 

Mă asigurau că miliția din Paris, sub ordinele 
comandantului, era pregătită să-i omoare pe toţi cei pe 
care predicatorii, după modelul părintelui Veron sau al 
spaniolilor, sau al oamenilor lui de Guise, ar fi desemnaţi 
drept eretici. 

— Nu vor pacea. Vor să-i ucidă pe hughenoți, asta spun 
ei, repeta Robert de Buisson aşezându-se în spatele 
fotoliului surorii sale şi punând mâinile pe umerii ei, ca 
pentru a arăta ca ea va fi cea ucisă, că ea era cea pe care 
el o proteja, la ea trebuia să mă gândesc, pentru ea trebuia 
să aleg. 

— Ştii tu ce se cântă, în miliția pariziană? a reluat Robert 
de Buisson. lată: 


Căpitanii noşt'i de trupe 
Au platoşe nou-nouţe 
Aurite şi drăguţe 
Şi mantale până la pulpe 
Spre-a ucide hughenoţii 
Şi-o eşarfă roşie 
Vrem să o purtăm cu toţii. 


Furia, ura îl făceau să-i tremure glasul. 

Gentilomii - Blanzac, Pardaillan, Tomanges, Seguret şi 
alţii - care se năpustiseră în încăpere cu mâna pe sabie, 
repetând din ce în ce mai tare: „N-au decât să vină şi vom 
vedea cine pe cine ucide!” 


— Să începem înaintea lor! a propus Seguret. 


Seguret semăna cu unul dintre spadasinii lui de Guise. 
Avea acelaşi mers ca Maurevert - al unui lup care 
înaintează spre pradă. 

jucându-se cu sabia pe care o tot scotea şi băga înapoi în 
teacă, mi-a mărturisit că luptase împotriva papiştilor alături 
de Jean-Baptiste Colliard, căpitanul de gărzi al lui Guillaume 
de Thorenc. 

L-am privit drept în ochi şi i-am răspuns accentuând 
fiecare cuvânt că acel Colliard este un asasin pe care îl voi 
ucide pentru crimele sale. 

Seguret a făcut un pas înspre mine, iar ceilalţi nobili m- 
au încercuit. Cu siguranţă că îmi auziseră sau îmi ghiciseră 
spusele. 

— Acest frumos senior de Thorenc, a adăugat Seguret, 
vrea să se ia la bătaie cu Colliard, pe care îl acuză... 

— Un asasin! l-am întrerupt eu, scoţându-mi spada şi 
sprijinindu-mă cu spatele de uşă. 

— Spaniolule! a înjurat Seguret. 

Anne şi Robert de Buisson au intervenit, cerându-le lui 
Seguret şi celorlalţi nobili să părăsească casa. 

Trecând pe lângă mine, fiecare din ei, cu o privire, cu un 
cuvânt, cu o mimică sau cu un gest, îşi exprima ura, voinţa 
de a mă ucide. 


Am rămas singuri, Anne de Buisson aşezată, fratele ei şi 
cu mine plimbându-ne de colo-colo, oprindu-ne dinaintea ei 
pe rând, ca şi cum am fi aşteptat să dea un verdict. 

— Ştii, a început Robert de Buisson, ce ar fi zis Carol al 
IX-lea chiar în această dimineaţă aflând că o mulţime a 
protestat contra distrugerii Crucii lui Gastine? A făcut 
legământ că în doi ani, prin graţia lui Dumnezeu, va ridica 
în tot regatul Franţei peste zece mii de cruci asemănătoare 
Crucii lui Gastine, pe care a fost silit să o dărâme pentru ca 
hughenoţii să cadă în plasă, unde pot fi mai bine gâtuiţi. 
lată ce gândeşte regele chiar în momentul când pare că 
vrea să-şi respecte promisiunile şi să ne lase liberi să ne 


rugăm şi să-l slăvim pe Dumnezeu după bunul plac! 

Am privit-o pe Anne de Buisson. 

Era atât de aproape de mine! Nu aveam decât să întind 
mâna ca să-i mângâi obrazul. Un pas mi-ar fi fost de ajuns 
pentru a-i lipi trupul de al meu, aşa cum îmi doream. 

Şi, totuşi, era atât de departe, pe celălalt mal al fluviului 
care, în curând, presimţeam, va fi roşu de sânge. 


Capitolul 6 


De când o revăzusem pe Anne de Buisson, trăiam ca un 
om dublu. Mintea şi inima nu îmi mai funcționau în acelaşi 
ritm. 

Gândeam că războiul dintre hughenoți şi catolici era 
inevitabil; totuşi, mi se părea că dacă aş fi putut să lego 
relaţie de dragoste cu Anne de Buisson pacea ar fi putut fi 
asigurată. 

Şi o furie tăcută mă înăbuşea când, la Palatul Spaniei, 
unde stăteam, părintele Veron striga cu un glas exaltat că 
trebuia cu orice preţ împiedicată căsătoria dintre 
Marguerite de Valois şi Henric de Navarra, în timp ce eu îmi 
imaginam că ea ar fi prefigurat-o pe a mea. 

Dar unirea dintre o prinţesa catolică şi un rege hughenot 
era, după părerea lui Veron, o „împreunare execrabilă”. 
Papa se opusese şi niciodată, conform spuselor părintelui, 
n-avea să-şi dea consimţământul. 

Diego de Sarmiento a adăugat că le înmânase regelui 
Carol al IX-lea şi fratelui său, Henric de Anjou, scrisori din 
partea suveranului Spaniei, în care îi îndemna să-şi 
convingă mama, pe Caterina de Medici, să renunţe la planul 
său diabolic. Un plan, „mult mai funest pentru Franţa decât 
pentru Spania”, care putea să se simtă cu atât mai 
puternică cu cât prima era divizată, a completat Diego de 
Sarmiento. Până la urmă, dacă francezii nu alegeau să 
devină aliaţi buni catolici ai lui Filip al II-lea, atunci n-aveau 
decât să se omoare între ei! 

Dar trebuia făcut totul pentru ca această căsătorie să nu 
aibă loc. Generalul iezuiţilor, Francesco Borgia, tocmai 
sosise la castelul din Blois şi ceruse audienţă la regele Carol 
al IX-lea şi la regina-mamă pentru a le împărtăşi indignarea 
la ideea că i s-ar putea oferi regelui de Navarra, acestui 
susţinător al ereziei, o ferventă catolică precum Marguerite. 


Am părăsit Palatul Spaniei, tremurând de furie şi de 
deznădejde, îndreptându-mă spre palatul de pe podul 


Notre-Dame. Îmi aminteam cuvintele lui Robert de Buisson 
sau ale lui Seguret, la fel de pline de ură ca şi cele ale 
părintelui Veron. 

Pe Robert de Buisson îl enerva ideea că unii doreau 
introducerea într-o familie de sânge regal, protestantă cum 
era Navarra-Bourbon, a acelei desfrânate Marguerite de 
Valois. La Blois, aceasta participa la toate petrecerile 
galante, unde se dezgoleau sânii şi unde tinerii dansau 
până cădeau de oboseală. Carol al IX-lea fusese văzut cu 
faţa înnegrită cu funingine, jucând rolul unui om de peste 
ocean, sau, şi mai rău, el, regele Franţei, păşea în patru 
labe, înşeuat şi închingat ca un cal, cerând femeilor să-l 
încalece! 

Nu erau acestea jocuri nedemne de nişte buni creştini? 
Dar catolicii nu mai erau astfel de multă vreme! 

Lăsam capul în jos. Anne de Buisson asculta, nemişcată 
în rochia sa neagră. Părea că nu aude, că nu mă vede. 


Totuşi, în timpul acestor luni de dinainte de marele măcel 
din 24 august 1572, acea duminică de Sfântul Bartolomeu, 
n-a trecut zi fără să mă gândesc la ea, fără să încerc să o 
zăresc, cu toate că gentilomii hughenoți îmi interziseseră să 
calc în casa ei. 

Dădeam însă târcoale pe podul Notre-Dame aşa cum ar fi 
putut-o face o iscoadă a lui de Guise, un spaniol de-al lui 
Diego de Sarmiento. 

Observam neîncetate plecări şi veniri. Amiralul Coligny, 
înconjurat de gărzi de corp, o vizita pe Anne, care îl însoțea 
până pe peron. l-am văzut pe prinţul de Conde şi pe alţi 
nobili hughenoți care păreau că vin spre a-i face curte, şi 
eram gelos. Dar poate că aceştia îl vizitau pe Robert de 
Buisson, organizând acel complot de care nu înceta să 
vorbească Sarmiento, destinat să pună mâna pe mintea şi 
pe trupul regelui Carol al IX-lea, cu scopul de a-l obliga să 
ducă războiul cu Spania, să susţină căsătoria dintre 
Marguerite de Valois şi Henric de Navarra. 

Doamne, timpurile pe care le trăiam - pe care le mai 
trăim încă - erau un ghem de planuri învălmăşite, o mână 


de fire de nedescălcit! 

Cei care le ţeseau şi le înnodau căutau să pună piedici, 
să-şi sugrume duşmanii. 

Şi nu era loc pentru cel care, ca mine, voia să întindă 
mâna către celălalt mal. 

Ştiam asta şi totuşi nu renunţam. 


Într-o zi de iarnă, frumoasă, dar rece şi cu vânt, Seguret, 
Blanzac, Pardaillan, Tomanges şi alţi ucigaşi hughenoți au 
ieşit din casă şi s-au îndreptat spre mine. Printre ei l-am 
zărit pe Jean-Baptiste Colliard, cu pumnalul şi cu sabia în 
mână. 

Venea să mă omoare. 

Am scos sabia şi am început să ne duelăm. 

Seguret mă ochea cu archebuza. Nu era deci un duel 
obişnuit, ci o capcană de spadasini. 

Am strigat, chemat, urlat că nişte oameni negri din secta 
hughenotă îşi propuseseră să asasineze un bun catolic. 

M-am dat înapoi câţiva paşi, spre podul Notre-Dame, 
luptându-mă totodată şi sărind la dreapta şi la stânga ca să 
mă feresc de archebuza cu care mă ameninţa Seguret. 

Treptat, în jurul meu s-a strâns o mulţime care a început 
să-i atace cu pietre pe hughenoți strigând: „Afară din Paris, 
duşmani ai lui Dumnezeu! În infern, partizani ai diavolului! 
La Montfaucon cu voi, amiralişti ai lui Coligny! La moarte, 
cu cei din şleahta hughenotă!” 

La Paris, oamenii de jos, oamenii nimănui îi urau pe 
hughenoți. Spadasinii au început să se retragă spre casa lui 
Anne de Buisson şi, dintr-odată, de la o fereastră, Seguret a 
tras asupra mulţimii care se împrăştia. A fost nevoie doar 
de o clipă ca să revină, mai numeroasă, înarmată cu sulițe, 
cu topoare, agitând torţe, dând foc şi jefuind dughenele, în 
timp ce oamenii miliției se aşezau în faţa casei lui Anne de 
Buisson pentru a o proteja. 

Strigătele se înteţeau. De care parte se afla acest rege şi 
acest comandant care lăsa să se dărâme Crucea lui 
Gastine, dar care îi spânzura pe bunii catolici? Ce valoare 
avea acest suveran care semna cu ereticii pacea de la 


Saint-Germain şi voia să-şi mărite sora cu un rege 
hughenot? 

Oamenii de ordine s-au năpustit la atac, au prins doi 
răzvrătiți, pe care i-au spânzurat de faţada casei lui Anne 
de Buisson. 

Tremuram de groază. 

Era ca şi cum ar fi desemnat-o pe ea pentru răzbunarea 
oamenilor de jos, ca şi cum spânzurarea acestor oameni ar 
fi fost o crimă a ereticilor. 


Într-adevăr, câteva zile mai târziu, nişte răzvrătiți au dat 
foc casei, şi, din nou, câţiva dintre ei au fost spânzurați în 
piaţa Greve. 

Am aflat că Anne de Buisson se refugiase într-o locuinţă 
din strada l'Arbre-Sec, la numărul 7. Era împreună cu 
fratele său. 

Diego de Sarmiento m-a asigurat că Robert de Buisson 
preluase comanda gărzilor amiralului Coligny. 

Am străbătut strada l'Arbre-Sec. Ducea în strada Bethisy, 
în capătul căreia se găsea Palatul Ponthieu. În faţa intrării 
îşi dădeau aere, zgomotoşi şi fuduli, cu un aer arogant, 
gentilomii hughenoți. 

Numai zărindu-i printre ei pe Saguret sau pe Jean- 
Baptiste Colliard, ştiam că nu aparţin taberei lor. 

Eram sigur de pe celălalt mal. 


Capitolul 7 


Am intrat în curtea Palatului Spaniei. 

Era „malul” meu, tabăra mea. 

Recunoşteam acum pe fiecare dintre „oamenii 
întunecaţi”; Maurevert pălăvrăgea, înconjurat de spadasinii 
săi, Maraval, Guitard, Lachenieres, Demouchy, alţii despre 
care Sarmiento îmi zicea că îi aparţineau lui Henric 
Insemnatul, duce de Guise, şi fratelui său Ludovic, cardinal 
de Lorena. 

In încăperea mare pe care soarele primăverii anului 1572 
o lumina, îl regăseam, alături de Sarmiento, pe Keller, care, 
după lungi ocolişuri, pentru a se asigura că nu era urmărit, 
ajunsese la Palatul Ponthieu. Şoptea ca şi cum s-ar fi temut 
să nu fie ascultat, iar ceilalţi se grăbeau să se adune în jurul 
lui. 

Aducea vestea că mama lui Henric de Navarra, acea 
hughenotă nebună, Jeanne de Albret, regină de Navarra, 
tocmai murise, probabil otrăvită de către unul dintre acoliţii 
Caterinei de Medici. 

Ceilalţi se întorceau spre Luigi Bianchi, care nega, cu faţa 
schimonosită de un surâs. La drept vorbind, a adăugat el, 
nu era singurul, în anturajul Caterinei, care cunoştea 
secretele amestecurilor de parfumuri şi otrăvuri. La Luvru, 
în anturajul reginei-mamă şi al lui Carol al IX-lea, se spunea 
că un anume Renato, un florentin, îmbibase mănuşile lui 
Jeanne de Albret cu o substanţă din trei fiole. Îndată ce şi-a 
pus mănuşile, regina de Navarra a început să vomite. A fost 
dusă până în camera sa şi întinsă pe pat, cu trupul umflat şi 
vânăt; nu s-a mai putut ridica. 

Dar probabil că nu erau decât nişte zvonuri. Jeanne de 
Albret era bolnavă de multă vreme şi ar fi putut tot atât de 
bine să moară de o tumoare la plămâni mare cât un pumn 
care ar fi înăbuşit-o, spuseseră medicii. 

Sarmiento ridică mâna. Nu mai conta cum murise. Nu era 
cazul să se felicite pentru moartea reginei de Navarra. 
Drumul era de-acum liber pentru Caterina de Medici, mai 


hotărâtă ca oricând să-şi mărite fata cu hughenotul Henric. 
Dar nu asta era cel mai grav. 

Sarmiento se plimba de colo-colo prin încăpere, iar 
Enguerrand de Mons, părintele Verdini şi părintele Veron îl 
urmăreau, aplecaţi ca să-l audă mai bine. Zicea că trei mii 
de cavaleri hughenoți şi cinci mii de mercenari germani 
erau în drum spre Olanda pentru a-i ajuta pe netrebnicii lui 
Wilhelm de Orania. 

Coligny, a continuat el întorcându-se înspre Keller, a 
obţinut acordul regelui. 

Keller l-a aprobat, precizând că acesta declarase că 
dorea să se opună „în modul cel mai potrivit cu putinţă 
măreției spaniolilor”. 

— Conspirația hughenotă, a conchis Sarmiento, vrea să 
distrugă puterea Spaniei utilizând ambițiile regelui Franţei, 
iar Caterina de Medici se pretează acestei maşinaţiuni. 


Ascultam, apoi mă îndepărtam. Îl mai auzeam încă şi pe 
părintele Verdini spunând că primise o corespondenţă de la 
Roma. Noul papă, Grigorie al XIII-lea, dorea, ca şi Pius al V- 
lea, sa împiedice această căsătorie şi orice risc de război 
între Spania şi Franţa. Singurul mijloc era de a reda viaţă 
Ligii Sfinte a catolicilor, uniţi atât contra ereticilor, cât şi 
contra necredincioşilor. 

— Şi unii şi alţii sunt fii ai diavolului, a adăugat părintele 
Veron. Un catolic are datoria de a-i ucide. Sfântul Augustin 
a spus: „Există un rege mai presus de lege, acesta este 
Dumnezeu. Şi dacă el porunceşte cuiva să ucidă o 
persoană, aşa cum a făcut Avraam, ucigându-şi fiul, trebuie 
să-l ucidă.” Dumnezeu a poruncit trimiterea în infern a lui 
Coligny şi a ereticilor, aşa cum altădată templierii au primit 
misiunea de a-i ucide pe necredincioşi. 


Stăteam deoparte. 

Aveam îndoieli, Doamne. Îmi aminteam de vorbele lui 
Michele Spriano, care înţelesese, în spatele marilor cuvinte 
ale religiei, ambițiile pământeşti ale monarhilor avizi de 
putere, vicleniile negustorilor şi ale bancherilor îngrijoraţi 


de profitul lor. 

Mă întrebam: dar dacă înfruntarea dintre hughenoți şi 
catolici, cea dintre creştini şi musulmani nu erau decât 
capcane pe care diavolul le întindea oamenilor pentru a-i 
arunca în Rău, pentru a-i împinge să-şi omoare aproapele, 
care este, şi el, Dumnezeule, una din creaturile Tale? 

Gândurile din mintea mea formau o încâlceală pe care nu 
mai reuşeam să o descurc. 

Intuiam că eram toţi, catolici şi hughenoți, purtaţi într- 
unul dintre acele dansuri macabre, aşa cum le vedem 
sculptate pe timpanele bisericilor. Cu coasa ei, moartea 
conducea sarabanda. 

Cum să sfârşeşti cu acest bal al urii? Cine va supravieţui 
acestei îndărjiri de a ucide, care schimonosea toate feţele, 
cele ale gentilomilor hughenoți ca şi pe cele ale 
spadasinilor lui Sarmiento şi ai lui de Guise? 

Deznădejdea mea era cu atât mai mare cu cât îi vedeam 
pe toţi dansând cu foc, ca şi cum dorinţa de a-şi arunca 
duşmanii în prăpastie îi făcea să uite că vor ajunge şi ei în 
acelaşi loc. 

Doamne, asta era dorinţa ta? Sau i-ai părăsit pe oameni 
în mâinile diavolului? 


— Ascute-ţi armele! mi-a zis Sarmiento. Hughenoţii 
sosesc astăzi. 

Era deja luna iulie. 

Le revăzusem pe Anne de Buisson şi pe sora mea 
Isabelle, amândouă urmând-o pe Caterina de Medici, la una 
dintre petrecerile pe care regina-mamă le dădea la Luvru. 

Se dansa în curţi, grădini, săli şi chiar pe paliere. 

Toată lumea o urmărea din priviri pe Marguerite de 
Valois, ale cărei rochii sclipind de perle îi strângeau talia. 

— Frumoasa şi uşuratica Margot... îngăima Sarmiento. 
Măritată sau nu cu hughenotul de Navarra, ea nu va fi 
nicicând una dintre acele hughenote cu haine negre 
încheiate până la gât, despre care nu se ştie bine dacă sunt 
bărbaţi sau femei. Cât despre Henric de Anjou - a izbucnit 
în râs - el e şi mai femeie decât ea, priveşte-l... 


Fratele regelui traversa sălile de bal înconjurat de 
favoriţii lui, afişând figura unei femei versate, împodobit de 
inele şi de cercei, cu o sumedenie de dantele care 
depăşeau mânecile şi gulerul vestei sale. 

— Dacă va urma fratelui său la tron, nu se va şti de e 
rege sau regină, a adăugat Sarmiento. Dar el - sau ea - 
măcar nu vrea război cu Spania. 


Mă apropiasem de Anne de Buisson. Eram îmbătat de 
parfumul ei şi am rămas mult timp tăcut, nefiind în stare 
să-i vorbesc, ispitit să o prind de talie, să o strâng la piept, 
să uit de cei care ne înconjurau, pe care îi ghiceam că ne 
observau. Deveneam, fără îndoială, şi unul, şi celălalt, 
suspecți: Anne pentru că nu-l alunga pe catolicul din 
anturajul spaniolului Sarmiento, eu pentru că eram sedus 
de această hughenotă, care nu era îmbrăcată ca o adeptă a 
relei secte a lui Luther şi a lui Calvin, dar care era, cu 
siguranţă, mult mai periculoasă. Îşi aminteau, cred, că mă 
numeam Thorenc, ca şi Guillaume de Thorenc, unul dintre 
sfetnicii amiralului Coligny. Nu eram cumva o iscoadă a 
ereticilor? 

Anne de Buisson a fost cea care a vorbit prima. 

— Nu vă mai văd, mi-a spus ea. 

— Spadasinii dumneavoastră mă vor ucide. 

— l-am împiedicat deja să o facă. 

— Veniţi cu mine. 

Ea a plecat ochii. Mi s-a părut că roşeşte. 

— După. 

— După ce? 

Cu o uşoară mişcare din cap, a arătat-o pe Marguerite de 
Valois. 

— După căsătoria cu Navarra? am întrebat eu. 

A surâs şi s-a îndepărtat. 


Am revăzut-o în ziua în care Sarmiento m-a poftit să-mi 
ascut armele. 

Purta o rochie lungă neagră încheiată până la bărbie şi 
era aşezată într-una din litierele care îl urmau pe Henric de 


Navarra la intrarea sa în Paris. 

Era 10 iulie a acelui an 1572. 

Henric de Navarra, prinţ de sânge, îmbrăcat şi el în 
negru, era însoţit de prinţul de Conde, vărul său, şi de 
amiralul Coligny. 

În jurul lor călăreau o mie de nobili hughenoți. Era ca un 
val negru care înainta, invadând străzile din apropierea 
Luvrului. 

Căsătoria dintre Henric de Navarra şi Marguerite de 
Valois trebuia să fie celebrată peste cel puţin o lună. 


l-am recunoscut, mergând în pas săltat pe lângă Coligny 
şi Henric de Navarra, pe Robert de Buisson şi pe fratele 
meu Guillaume. Erau înconjurați de spadasinii lor: Seguret 
şi Jean-Baptiste Colliard, Blanzac, Pardaillan şi Tomanges. 

Diego de Sarmiento stătea aproape de mine. Mi-a fost de 
ajuns o privire pentru a-i măsura furia. Strângea din dinţi, 
cu bărbia înainte, cu o mână încleştată pe mânerul sabiei, 
iar cealaltă pe garda pumnalului. Corpul îi era uşor aplecat, 
ca pentru a se ridica. 

S-a întors către mine. 

— Se cred învingători! a mormăit el. Sunt obraznici! 
Coligny, acest blestemat, a îndrăznit să-i spună regelui: 
„Declaraţi război spaniolilor, Sire, şi mergeţi să vă acoperiţi 
de glorie!” lar Carol l-a ascultat, fără a porunci să fie 
decapitat acest eretic! Coligny a ameninţat chiar. Keller mi- 
a adus la cunoştinţă că spunea peste tot, ca să ştie Carol ce 
îl aşteaptă: „Dacă regele renunţă să intre într-un război 
împotriva spaniolilor, să nu dea Domnul să aibă parte de un 
altul din care nu-i va sta în putere să se retragă!” 

Sarmiento a bătut din picior. 

— Aceşti hughenoți îl tratează pe suveran ca şi cum ar fi 
prizonierul lor. Şi pretind ca răscumpărare un război contra 
Spaniei! 

S-a întors spre mine, apoi, cu o mişcare a capului şi a 
umerilor, a arătat spre cortegiul hughenoţilor. 

— Priveşte-i, Bernard de Thorenc. Au intrat în capcană. 
Nu vor mai rămâne vii aici mult timp! 


Doamne, cui îi păsa cu adevărat de Tine şi de vrerea Ta? 


Capitolul 8 


Am ştiut imediat că vorbele lui Diego de Sarmiento nu 
erau doar o profeție sângeroasă, o urare funestă. L-am 
auzit cum îşi mustra spadasinii în curtea Palatului Spaniei. 
Le vorbea cu glas răstit, aspru când pronunţa numele 
Margot. 

— Această Margot, această Marguerite de Valois, e 
momeala! Şi au venit toţi, cu Henric de Navarra în frunte, 
pentru a muşca din ea. Le vom tăia beregata. Să curăţăm 
regatul Franţei de acest sânge care îl otrăveşte! 

Făcea câţiva paşi, iar Maurevert, Demouchy, Maraval, 
Ruquier, Lachenieres îl urmau. 

Sarmiento nu cunoştea adevăratele intenţii ale Caterinei 
de Medici, voia, oare, doar să rotunjească moştenirea 
familiei împingând-o pe fiica sa, Margot cea cochetă, în 
braţele unui rege hughenot, se întreba el. Sau spera ca 
astfel să obţină pacea? Ceda presiunilor lui Coligny, 
şantajului său? 

Sarmiento se opri. În jur, ucigaşii lui tocmiţi şi cei ai lui de 
Guise se aplecau pentru a auzi mai bine. 

— Cine ştie, relua el, poate că şi ea voia să-i omoare cu 
ocazia acestei căsătorii... E o vicleană, o Medici. Poate că 
italianca va fi aliata noastră. În cazul ăsta, Carol al IX-lea îşi 
va urma mama? 


Sarmiento a părăsit curtea, intrând într-o sală mare, 
unde îl aşteptau Keller, Bianchi, Enguerrand de Mons, 
părintele Verdini şi părintele Veron. 

Acesta înaintă. Semnele voinţei divine se înmulţeau, 
spunea el. Cu o noapte în urmă se născuseră doi băieţi, doi 
gemeni, dar lipiţi unul de celălalt în părţile ruşinoase. Acest 
monstru cu două capete era încarnarea căsătoriei 
nelegiuite care se pregătea, a acestei păci sacrilegiu în care 
unii îşi puneau nădejdea. 

Părintele mergea de la unul la altul, se oprea în dreptul 
fiecăruia dintre noi. 


Ştiam noi cum se făceau praf casele, pe mai multe străzi 
din Paris? a continuat el. Dumnezeu voia să ne prevină. Dar 
încă nu era nimic. În Sena, fuseseră pescuite trupuri de 
copii despicaţi în două, alţii aveau membrele mutilate ca şi 
când o fiară necunoscută s-ar fi năpustit asupra lor să-i 
devoreze, să se hrănească din carnea lor. Pe cer se 
văzuseră luciri ciudate, furtuni iscate din senin, urmate de 
ploi de insecte. 

— Dumnezeu ne arată puterea Sa. Ne va pedepsi dacă 
nu-l vom da ascultare. Trebuie să-l punem în aplicare 
dreptatea, să curăţăm Parisul de această sectă hughenotă. 


Ascultându-i pregătind şi anunțând masacrul, întocmind 
lista viitoarelor victime, mă gândeam fără încetare la Anne 
de Buisson. 

Într-o zi, Sarmiento ne-a dat de veste că o armată de 
hughenoți alcătuită din pedestraşi germani şi din gentilomi 
francezi fusese înfiinţată de trupele ducelui de Alba la 
Mons. Spaniolii făcuseră prizonieri mai mulţi hughenoți şi, 
printre ei, pe Robert de Buisson, care mărturisise că a 
primit din partea regelui Carol al IX-lea o scrisoare în care 
acesta îi ura „spor la vânarea” spaniolului! 

— Carol trebuie să ştie că acest Robert de Buisson nu 
mai este decât un trup gol pe care se bat câinii vagabonzi. 

Tremuram de disperare. Mi-am amintit de Robert de 
Buisson primindu-ne, pe Michele Spriano şi pe mine, pe 
vaporul său, la Alger, apoi lăsându-ne pe țărmurile Spaniei. 
L-am revăzut luptând alături de mine la Malta. Creştin între 
creştini. Călăii spanioli ai ducelui de Alba îl supuseseră 
probabil la tortură, îl făcuseră să sufere mai mult decât o 
făcuse orice necredincios. 


Doamne, Dumnezeule, am avut impresia că trăiesc o 
vreme a nebuniei! 

Am părăsit Palatul Spaniei. Trebuia s-o previn pe Anne de 
Buisson, să o conving să plece din acest oraş, unde sângele 
urma să curgă şi unde nimeni n-avea să fie iertat. 

Îndreptându-mă înspre strada l'Arbre-Sec, mergând pe 


lângă zidurile Palatului Luvru, apoi luând-o pe strada 
Poulies, pe strada Fosses-Saint-Germain, pe strada Bethisy, 
aveam impresia că fiecare om pe care îl întâlneam era un 
ucigaş tocmit, atât de tare i se citea ura în privire. 

În faţa Palatului Ponthieu, un grup de nobili hughenoți m- 
au interpelat pe când treceam pe lângă ei. Nu eram decât 
un papistaş, un partizan al Spaniei, un corupt, un vânzător 
de indulgente, un trădător al regatului Franţei. 

Am grăbit pasul. 

Pe malurile Senei, am văzut înaintând o procesiune 
condusă de o călugăriţă. Aceasta psalmodia, zicând că 
vorbeşte în numele lui Dumnezeu, că era trimisul Său: 
„Ucide-i pe hughenoți, striga ea, dacă nu vrei ca oraşul să-ţi 
fie distrus de mânia divină!” 

Mulțimea o urma. Oameni purtând flamuri, veniţi de la 
biserica  Saint-Germain-l'Auxerrois, îi mergeau în 
întâmpinare. 

Eram în mulţime. Mi-am făcut semnul crucii ca ea. O 
auzeam spunând că grâul putrezea în lanuri pentru că 
Dumnezeu voia să împiedice această căsătorie malefică 
dintre Marguerite cea catolică şi Henric hughenotul. 

Din porunca regelui fusese ars un vrăjitor sau o vrăjitoare 
în piaţa Greve. Vinovatul fusese surprins spurcând apa 
fântânilor, fără îndoială pentru hughenoți. Aceştia voiau să 
otrăvească Parisul pentru că poporul de rând, oamenii 
mărunți, rămăseseră credincioşi adevăratei religii. 

lar cineva de lângă mine recita: 


Crunt va bate Dumnezeu 
Națiunea cea perversă 
Şi pe neamul cel rebel 

Care vrea doar răzvrătire 

lar Biserica adorată 
Să fie, dar, îngropată... 


„Aşa ceva nu se poate!” striga mulţimea. 
Şi o urma pe călugăriţă, care repeta cu vocea sa ascuţită: 
„Ucide-l pe hughenot, de nu vrei ca Dumnezeu să-ţi ucidă 


oraşul!” 


Doamne, Tu nu vrei asta, dar ei cu toţii, hughenoți şi 
catolici, îţi furau cuvântul şi vorbeau în numele Tău. 

lar eu, eu mă rugam să o aperi pe Anne de Buisson, să- 
mi dai acele cuvinte ce o vor hotărî să părăsească oraşul, 
care nu mai era decât o plasă, o capcană. 


M-am oprit la numărul 7 din strada l'Arbre-Sec. Am simţit 
cum mă trec valuri de sudoare. 

De câteva zile, căldura era atât de puternică şi de 
umedă, încât oraşul părea că deja putrezeşte, iar pe ziduri i 
se prelingea umezeala. Un abur urât mirositor venea 
dinspre Sena, împuţind străzile şi lipindu-se de piele. Mă 
simţeam murdar. Cu aceste duhori se amestecau uneori 
parfumurile persistente ale femeilor sau ale nobililor. lţi 
venea să vomiţi. 

Pe arşiţa aceea se ridicau eşafoduri, se construiau 
estrade unde trebuiau să se desfăşoare serbările prevăzute 
pentru căsătoria lui Marguerite şi a lui Henric de Navarra. 

Anne de Buisson spusese: „După”. 

Fusese pentru mine un cuvânt de speranţă care se 
transforma acum în profeție a nefericirii. 

Enguerrand de Mons mă asigurase că marele 
Nostradamus, consultat de Caterina de Medici, îl 
încredinţase că vedea în zilele următoare fluvii de sânge 
inundând regatul Franţei. 

Se puneau la cale masacre, şi toţi erau entuziasmați, 
pentru că nimeni nu renunţase la planurile sale. 

Amiralul Coligny recruta iarăşi nobili şi cavaleri mercenari 
germani pentru a pleca în Olanda să-l răzbune pe Robert de 
Buisson. Dar, după spusele lui Sarmiento, Carol al IX-lea nu 
mai îndrăznea să-l susţină de când ducele de Alba 
surprinsese acea scrisoare compromiţătoare adresată 
nenorocosului Robert. 

Ştia oare Anne că fratele ei murise de mâna călăilor 
spanioli şi catolici? 

În această situaţie eram de partea ei. 


Am bătut la numărul 7 din strada l'Arbre-Sec. 

Cineva mi-a deschis. L-am recunoscut pe Jean-Baptiste 
Colliard. Şi-a rezemat pistolul de pieptul meu. 

În spatele lui Colliard, i-am ghicit în penumbră pe 
Seguret, Blanzac, Tomanges şi Pardaillan. 

— Vrei să mori? m-a întrebat Colliard. 

A râs, Seguret a sărit şi m-a apucat de mijloc. 

l-am simţit pe gât lama pumnalului. 

Am închis ochii. 

Eram în mâinile Tale, Doamne. 

S-au auzit murmure şi am deschis ochii. 

Anne de Buisson stătea în faţa mea. Purta o rochie largă 
şi neagră, iar părul îi era ascuns sub o bonetă albă. 

Faţa ei slăbită şi pielea palidă m-au emoţionat. 

l-am văzut mâna ridicându-se, apucându-l pe Seguret, 
forțându-l să îndepărteze lama de gâtul meu. 

— Robert vă dăduse libertatea a murmurat ea. Credea în 
Hristos. Ei l-au torturat. l-au sfărâmat genunchii şi braţele, 
apoi l-au sugrumat. 

S-a întors către Jean-Baptiste Colliard. 

— Să fie lăsat să plece, a poruncit ea. 

Am fost împins spre uşa pe care Seguret o deschisese. 

— Va trebui să părăseşti oraşul! am strigat. Înainte, 
înainte de căsătorie... 

Am fost aruncat în strada l'Arbre-Sec. 

Am rămas mult timp întins ca un mort pe pavaj, acolo 
unde căzusem, printre gunoaie, în căldura copleşitoare. 


Capitolul 9 


Nu am mai revăzut-o pe Anne de Buisson până în acel 
amurg roşu din duminica lui 17 august 1572, în ziua 
logodnei dintre Marguerite de Valois şi Henric de Navarra. 

Am vrut să mă amestec în mulţimea oamenilor mărunți, 
la picioarele eşafodajului ridicat între piaţa de la Notre- 
Dame şi palatul episcopal, situat în partea de sud a 
catedralei. Ceremonia trebuia să se desfăşoare aici, în 
marea sală a episcopiei, invitaţii circulând deasupra 
capetelor oamenilor de rând pe pasarele largi care se 
clătinau sub paşii lor. 

l-am văzut înaintând pe regele Carol al IX-lea şi pe fraţii 
săi, Henric de Anjou şi Francisc de Alencon, apoi pe Henric 
de Navarra şi pe Coligny, iar în jurul lor, în veşmintele lor 
negre cu colerete albe, trupa de gentilomi hughenoți. 

Mulțimea din jurul meu murmura, striga ridicând pumnii. 
Am recunoscut vocea părintelui Veron, pierdut ca şi mine 
printre aceşti oameni mărunți. Zicea cu vocea sa ascuţită, 
furioasă, tremurândă: 

— Uitaţi-vă la aceşti corbi ipocriţi! Ei cred, fiindcă se află 
aici, că au cucerit regatul, că regele nostru preacreştin va 
deveni hughenot! Ei au vrut această căsătorie, dar papa, 
ascultați aici, fraţii mei, nu şi-a dat acordul pentru această 
nuntă, care, totuşi, se va ţine. Atunci va veni groaznica 
răzbunare a lui Dumnezeu! 

Părintele Veron ridica braţul şi arăta cerul înroşit. Un 
incendiu devora orizontul. Flăcările se apropiau deja de 
turnurile Notre-Dame. Aveau să cuprindă aceste eşafodaje, 
să-i ardă pe hughenoți, pe cei care acceptaseră să se alieze 
cu ei şi să unească pe buna catolică Margot cu acest 
hughenot de Henric. 

— Dumnezeu se răzbună! a continuat Veron. În curând se 
vor curăța toate gunoaiele lumii! Dumnezeu va înălța 
marele rug, unde vor arde în chinuri toţi aceşti eretici şi cei 
care vor fi păcătuit împreună cu ei! 

Mulțimea l-a luat pe braţe pe părintele Veron, purtându-l 


triumfător, iar el striga: 

— Mai este încă timp, regele meu, totul poate fi salvat, 
regina mea, dacă asculţi cuvântul Bisericii, care este cel al 
lui Dumnezeu, dacă tu auzi glasul poporului tău! 

Am ridicat capul. Invitaţii continuau să defileze pe 
pasarela care se legăna. 


Diego de Sarmiento şi spadasinii săi rămăseseră la 
Palatul Spaniei. 

— Să-i lăsăm să joace, a spus Sarmiento. Ne vom face 
intrarea la bal după aceea. Caterina de Medici cred că va 
dansa cu noi. Vom apuca şi mâna regelui, ca să ne 
însoţească... 

Râsul, siguranţa glasului său m-au înspăimântat. 

Retrăiam unul dintre acele momente pe care le 
cunoscusem când, la Alger, Dragut cel Crud, Desfrânatul, 
Arsul, mă privea şi când ştiam că putea cu un semn al feţei 
să poruncească să fiu scopit, jupuit sau aruncat în apă 
clocotită. 

Sarmiento era învestit cu aceeaşi putere. 


Am părăsit Palatul Spaniei. Căldura umedă sufoca oraşul. 
Ceaţa era o răsuflare fetidă pe care o primeam drept în 
faţă. 

Am ezitat un moment sa traversez Sena şi să mă strecor 
prin mulţimea care invadase podul. Apoi am zărit silueta 
părintelui Veron, căruia câţiva hamali îi deschideau drum 
izbind cu umărul. 

M-am alăturat lui. A părut fericit să mă vadă. 

— Trebuie să fim cu poporul! mi-a zis. El e cel care va 
face dreptate. El e cel de care Dumnezeu se va servi pentru 
a se răzbuna. Dacă regele Carol devine hughenot, atunci 
poporul îl va alunga. Nu lipsesc niciodată funduri care să 
vrea să se aşeze pe un tron. Il vom alege pe cel al 
adevăratului catolic. De ce nu Henric de Anjou, Henric de 
Guise sau Filip al II-lea? 

Am ajuns astfel până la marginea eşafodajului. 

Contemplasem defilarea invitaţilor deasupra capetelor 


noastre. 

Găteala catolicilor de la Curte contrasta cu austeritatea 
neagră a hughenoţilor din anturajul lui Henric şi al lui 
Coligny. 

— Ciori, ipocriţi! a scrâşnit părintele Veron. 

Îşi aşezase mâna pe umărul meu. 

— Voi spune adevărul, a adăugat el. 

Şi a început să se adreseze mulţimii. 


În timp ce părintele Veron vorbea, cerul devenise 
stacojiu. Siluetele invitaţilor se detaşau, ca suspendate în 
mijlocul norilor roşii şi vineţi, care se întunecau. 

Începeau să se aprindă torţe şi am recunoscut-o, printre 
domnişoarele din suita Caterinei de Medici, pe Anne de 
Buisson, blondă, într-o rochie care mi s-a părut a fi albastră. 

Mi-am reproşat atunci că nu mă aflam în apropierea ei ca 
să-i strig din nou să părăsească Parisul înainte de 
celebrarea nunţii. 

La Palatul Spaniei, îl auzisem pe Maurevert îngrijorat că 
vreo câţiva nobili hughenoți, parcă presimţind pericolul, 
începuseră să se întoarcă la ei acasă, în provincie. 

— Întotdeauna există câţiva şobolani care scapă de la 
înec, a replicat Sarmiento. Dar ceilalţi - Coligny, Henric, 
capii sectei - nu vor putea ieşi din oraş înainte de sfârşitul 
ceremoniilor. Au vrut această căsătorie? Nu se vor bucura 
decât de slujbă!... 

S-a întrerupt văzându-mă, a schiţat un gest dezinvolt şi, 
apropiindu-se de mine, m-a apucat de braţ. 

Ştia că fusesem maltratat de nobilii hughenoți care 
păzeau casa de la numărul 7 din strada l'Arbre-Sec. 

— Vei fi răzbunat mai mult decât îţi imaginezi, mi-a spus 
el. Apoi, strângându-mi umărul, a murmurat: Pe această 
Anne de Buisson, hughenota, o vrei? 

M-am îndepărtat de el. Râdea. 


S-a lăsat noaptea şi am pierdut-o din ochi pe Anne de 
Buisson. 
Eram atât de îngrijorat şi era atât de cald, încât am mers 


mult timp prin mulţime, trecând de pe un mal al Senei pe 
celălalt. 

Toată lumea ieşise în stradă sau pe maluri, ascultând 
predicatorii. Din piaţa bisericilor sau cocoţaţi pe câte o 
bornă, aceştia vesteau răzbunarea lui Dumnezeu. 

Unul dintre ei striga că regele distrusese deja Crucea lui 
Gastine, spânzurase buni catolici, şi că o dădea acum pe 
sora sa Margot pe mâna unui mizerabil eretic. Trebuia 
pedepsit! 

Arcaşi şi ostaşi din paza oraşului au încercat să-l înşface, 
dar mulţimea i-a înconjurat, iar ei s-au retras fără să se 
opună, complici, mulţumindu-se să interzică mulţimii să se 
caţere pe estrade. 


Următoarele zile, până pe 21 august, au fost zile de 
sărbătoare. Dar în niciuna din acele zile nu m-am simţit 
vesel. 

Regele şi fraţii săi, regina-mamă, Marguerite de Valois, 
Henric de Navarra şi amiralul Coligny, că erau îmbrăcaţi în 
mătase albastră sau în satin galben, că vestele sau rochiile 
le erau sau nu împodobite cu perle, că erau nobili 
hughenoți, spadasini ai lui Sarmiento sau ai lui de Guise, se 
plimbau pe acele pasarele de deasupra mulţimii şi îi 
vedeam ca pe nişte condamnaţi gata să fie aruncaţi de la 
înălţimea eşafodajelor, în forfota gloatei. Unii dintre ei ar fi 
fost înhăţaţi şi tăiaţi în bucăţi, aşa cum îi descrie Dante pe 
condamnaţii sortiţi monştrilor din Infern. 

Îmi imaginam aceste draperii albe şi aurii, culori ale 
nunţilor fiicelor Franţei, care mascau eşafodajele şi ornau 
portalul de la Notre-Dame, rupte, smulse şi mulţimea 
făcând din ele giulgiuri. 

O simţeam îmbătată de furie. Îl arăta, cu braţul întins, pe 
Henric de Navarra, care se afla în piaţa catedralei, căci nu 
voise să asiste la slujba nupţială, iar cel care o condusese 
pe Marguerite de Valois la altar fusese fratele ei, Henric de 
Anjou, îmbrăcat ca o cochetă; după ceremonie, care a durat 
mai multe ore, acesta a însoţit-o pe Marguerite până la 
bărbatul ei. 


Mulțimea, jos, urlase. Şi probabil că hughenoţii au crezut 
că se aclama căsătoria, când, de fapt, o blestemau. 


Pe 18, 19, 20 şi 21 august, de la salonul Palatului Luvru 
până la o grădină sau la curtea Palatului Bourbon, am 
căutat-o pe Anne de Buisson. Se dansa peste tot, pavana 
spaniola, passemezzo italian sau legănatul făcliilor şi al 
torţelor. 

Diego de Sarmiento s-a apropiat de mine pentru a-mi 
povesti că amiralul Coligny făcuse o blasfemie în naosul de 
la Notre-Dame. Se plimbase nu ca un credincios, ci ca un 
necredincios, spunându-le celor care voiau să-l asculte că în 
curând vor fi desprinse de pe coloane şi din capele 
stindardele ce amintesc victoriile catolicilor asupra 
ereticilor, iar în locul lor se vor pune alte drapele mai 
plăcute la vedere. 

— A spus că vrea să ia drapelele spaniole. Acest bătrân 
nebun continuă să-l hărţuiască pe rege ca să adune o 
armată de francezi hughenoți şi catolici care să meargă să 
lupte contra trupelor noastre din Olanda. 

Sarmiento s-a aplecat către mine pentru a adăuga: 

— Nu va mai huli mult timp! Regina Caterina gândeşte ca 
noi, Bernard. Îl vrea mort! 


Auzeam în cuvintele lui Sarmiento sunetul lamelor 
ascuţindu-se. Trebuia să o găsesc pe Anne înainte de a fi 
ridicate şi înfipte în trupurile acestor oameni, care - 
Doamne, voiai deci să-i orbeşti? - dansau. 

Zi de zi nu erau decât distracţii, muzică şi baluri, defilări 
de trăsuri, stânci cu izvoare artificiale şi argintate. În curtea 
Palatului Bourbon mi se părea că văd prinzând viaţă 
miniaturile care ilustrau Divina Comedie, acea carte care-i 
aparținuse lui Michele Spriano de care nu mă despărţisem 
niciodată. 

De o parte, paradisul şi nimfele sale, de cealaltă, 
Tartarul, duhurile şi mânia. Nu erau decât un decor şi un 
joc. Dar Henric de Navarra şi nobilii săi erau împinşi în 
infern de către rege şi de fraţii acestuia, şi numai Cupidon îi 


salva pe hughenoți de pedeapsa eternă. 

Râdeau. Se felicitau. Decorul se înflăcăra. Era peste tot 
sărbătoare. 

Cât despre mine, eu vedeam aici o prefigurare a 
viitorului. Cel al hughenoţilor, care nu aveau altă alegere 
decât întoarcerea în sânul sfintei Biserici sau damnarea. 

Mă îndepărtez. 

O mai caut încă pe Anne de Buisson. 

Nu văd decât femei gătite, acoperite de perle, şi nobili cu 
veşminte de satin, cu bucle şi cu bijuterii, în timp ce, între 
atâtea stofe în culori vii şi pietre preţioase, gentilomii 
hughenoți fac paradă în veşmintele lor negre. 


Intru în curtea Luvrului, în acea joi de 21 august, în timp 
ce un nou apus sângeriu acoperă cerul. 

Văd estradele şi locurile de luptă. Se pregăteşte un 
turnir. 

Doamne, le-ai şters din memorie moartea lui Henric al Il- 
lea, aceea ţepuşă de lemn înfiptă, prin ochi, în craniul 
suveranului? 

Eu însă mi-o amintesc pe Anne de Buisson, leşinată, pe 
care a trebuit să o duc în braţe până la Palatul Ponthieu. 


Trompetele sună. 

lată-i pe Carol al IX-lea şi pe fraţii săi, Henric de Anjou şi 
Francisc de Alencon. Ducele de Guise şi Henric Însemnatul 
îi însoțesc. g 

Mulțimea strigă, aplaudă. Infăşuraţi în dantele, mătăsuri 
şi satin, deghizați în amazoane, ei îşi ridică lăncile. 

La celălalt capăt al arenei apar Henric de Navarra şi 
nobilii hughenoți îmbrăcaţi turceşte, cu turbane mari verzi 
şi pantaloni bufanţi. 

Doamne, i-ai orbit de-a binelea! 

Cum de nu ghicesc aceşti hughenoți că soarta le e vestită 
prin deghizarea ce le-a fost impusă? 

Nu-i decât o parodie a războiului, însă ei sunt 
necredincioşii, cei care trebuie combătuţi şi ucişi. 

Doamne, am ştiut din acel moment că i-ai părăsit. 


Mă strecor între băncile estradei, printre doamnele din 
suita Caterinei de Medici şi a lui Marguerite de Valois, 
devenită soţie a lui Henric, rege al Navarrei. 

Am văzut-o pe Anne de Buisson venind spre mine. Nu 
pleacă privirea, se apropie, cât pe ce să mă atingă. 

— De ce voiaţi să plec înainte? murmură. 

Arată înspre arenă. Amazoanele şi necredincioşii se 
îmbrăţişează în aplauzele adunării. Carol al IX-lea îl 
îmbrăţişează pe Henric de Navarra, hughenot, dar prinţ de 
sânge, moştenitor al tronului Franţei. 

Strâng mâinile lui Anne de Buisson şi îi arăt cerul. 

Ea ridică fruntea, ca şi mine, spre marea imensă înroşită, 
întinsă peste această sărbătoare. 

— Se anunţă zile de sânge, i-am spus. 

Mă ia de mână şi mă trage după ea. 

— Noi suntem de după, răspunde ea. 

Am părăsit estrada. 

Palatul Luvru este un labirint întunecat şi pustiu. 

Cred că ne-am pierdut prin el. 


PARTEA a Il-a 


Capitolul 10 


Vico Montanari sosise la Paris sâmbătă, 16 august 1572, 
vrând să se întâlnească numaidecât cu Bernard de Thorenc. 

Era sigur că acesta îl putea informa despre ce se punea 
la cale. Nu era el în slujba Spaniei, apropiat al lui Diego de 
Sarmiento, trimisul lui Filip al II-lea pe lângă regele Franţei, 
iar fratele său Guillaume, ca şi sora lui, Isabelle, nu erau 
hughenoți din anturajul amiralului Coligny, despre care se 
zicea la Veneţia că avea o mare influenţă asupra lui Carol al 
IX-lea? 

Lucru care nu înceta să-i îngrijoreze pe doge şi Consiliul 
celor Zece. 

Se răspândise zvonul în Oficiile şi în palatele Serenisimei 
Republici că unirea dintre Marguerite de Valois şi Henric de 
Bourbon-Navarra nu era decât primul act dintr-o piesă de 
politică înaltă. Regele preacreştin cedase presiunilor lui 
Coligny şi ale sectei hughenote; urma să pornească o 
armată contra trupelor spaniole din Ţările de Jos. In jurul 
acestui război ar realiza unirea tuturor supuşilor, hughenoți 
şi catolici, iar dacă papa l-ar condamna va face ca 
suveranul Angliei, proclamându-se şef al religiei galicane. Şi 
îi va lua ca aliaţi pe necredincioşi. Nu fusese Guillaume de 
Thorenc ambasador la Constantinopol şi nu încercase să 
faciliteze pacea între Veneţia şi turci? 

— Vrem să ştim, a spus dogele primindu-l pe Vico 
Montanari. Veţi fi ochii şi urechile noastre acolo. 

Tonul dogelui se dorise solemn. 

— În fiecare zi să plece un curier spre Veneţia, ca să fim 
informaţi despre deciziile luate de către regele Franţei. Este 
vorba despre supraviețuirea republicii, despre comerţul 
nostru. Să-l ai în vedere pe acest Bernard de Thorenc cu 
care ai luptat la Lepanto şi despre care se spune ca are pe 
cineva la hughenoți. Întâlneşte-o pe Caterina de Medici. 
Aminteşte-i că ea reprezintă Florenţa şi ca noi nu am 
încercat nicicând să îi facem vreun rău, ci dimpotrivă! 
Vorbeşte cu Diego de Sarmiento; să-şi aducă aminte cum 


galerele noastre au asigurat alături de cele ale Spaniei 
victoria Sfintei Ligi şi că nu negociem cu turcii decât pentru 
ca spaniolii nu ni se par deloc dornici să-i înfrunte pe 
necredincioşi. Ascultă şi observă, Montanari, şi fă-ţi 
rapoartele. Spune-ne ceea ce este, înainte de a ne scrie 
ceea ce crezi. Consiliul celor Zece, eu suntem cei care 
gândim pentru Republica Veneţia. Să nu uiţi asta niciodată! 


Vico Montanari mersese de la Veneţia fără să se 
oprească mai mult decât avea nevoie pentru a schimba 
caii. 

Dogele voia ca ambasadorul Serenisimei Republici să 
asiste la ceremoniile nupţiale şi la petrecerile pe care 
Curtea avea să le organizeze, negreşit. Se putea pune bază 
pe gustul pentru fast pe care îl cultiva, ca toţi cei din familia 
Medici, regina-mamă. 

— Oricare ne-ar fi părerea asupra alegerii regelui Franţei, 
acesta e prea puternic ca noi să i ne opunem, a urmat 
dogele. Să fii prezent la slujbă şi la bal. Să zâmbeşti. Lasă-i 
pe spanioli să-şi manifeste nemulţumirea, dacă asta vor. Ei 
au suficient aur din America în cuferele lor. In ceea ce ne 
priveşte, noi navigăm în Mediterana între barbari, turci, 
francezi, spanioli şi genovezi, sub ochiul papei. Asta ne 
obligă la prudenţă şi la răbdare. Roagă-te, aşadar, din toată 
inima pentru fericirea noilor soţi şi dansează voios la toate 
balurile ce vor fi date în onoarea lor. 


Trăsura lui Montanari a trecut poarta Buci în zorii 
dimineţii de sâmbătă, 16 august 1572. 

Trimisul dogelui a avut imediat senzaţia că se înăbuşă. 

Aerul era mai lipicios, mirosurile de gunoaie, de 
excremente şi de putreziciune mai puternice chiar decât la 
Veneţia, ca şi cum fiecare stradă, fiecare străduţă era un 
canal umplut cu apă stătută. 

O mulţime densă păşea în această umezeală urât 
mirositoare, iar trăsura a trebuit să înainteze la pas. 

In mai multe rânduri fusese înconjurată de cerşetori în 
zdrenţe, de oameni hămesiţi cu pielea tăbăcită, unii 


purtând o coasă, fără îndoială ţărani goniţi de pe 
pământurile lor de secetă, de foamete, în ale căror priviri se 
citeau disperarea şi mânia. 

S-au împrăştiat când Montanari le-a aruncat un pumn de 
monede. Vizitiul profitase de acest moment pentru a biciui 
caii. Mulțimea se îndepărtase, dar s-au auzit strigăte, 
insulte. Cineva a aruncat cu pietre în trăsură. 

Montanari a fost surprins de această violenţă. Aşadar, 
oamenii nu sperau nimic de la sărbătoarea regală. Amărâţi 
şi duşmănoşi, căutau cea mai mică ocazie să-şi arate furia. 


Pe podul Notre-Dame, care trebuia trecut pentru a 
ajunge în strada Fosses-Saint-Germain, în apropiere de 
Luvru, unde se găsea Palatul Veneţiei, reşedinţa 
ambasadorului  Serenisimei, trăsura fusese din nou 
imobilizată. 

Un preot purtat de doi oameni ţinea înălţat un crucifix şi 
se adresa gloatei. 

Montanari se aplecase în afara trăsurii. Văzuse feţe 
schimonosite de ură, pumni ridicaţi de fiecare dată când 
preotul îi acuza pe hughenoți de otrăvirea sufletului regelui, 
de folosirea unor subterfugii şi amestecuri, a vrăjitoriei şi a 
magiei, pentru a obţine de la el ceea ce suveranul ar fi 
refuzat dacă ar fi fost eliberat de această influenţă 
malefică. 

— Să-i omorâm pe toţi! zbierau oamenii din mulţime. 

Alţii urlau că regele trebuia smuls din ghearele acestor 
demoni care îl ţineau captiv. Să fie spânzurați Coligny, 
Thorenc, toţi acei oameni negri care invadaseră Parisul! Să 
li se taie beregata, să fie arşi, să fie sfârtecaţi, ei, femeile şi 
copiii lor! Să se curețe Parisul de pleava hughenotă! 

— Dumnezeu îşi va arăta bucuria dacă ereticii vor fi 
pedepsiţi! strigase preotul. Toate păcatele vă vor fi şterse! 

A fost aclamat. 


În fine, trăsura a putut să o ia din loc, iar Montanari a 
putut contempla apa neagră a fluviului, care părea 
nemişcată. Gunoaie, hoituri de şobolani, de câini şi chiar cel 


umflat al unei oi formau în jurul stâlpilor podului coroane pe 
care niciun curent nu părea să le urnească. 

Veneţianului i s-a făcut greață. 

A dus la nas o batistă parfumată şi n-a mai dat-o jos, 
păstrând-o chiar şi în curte şi pe culoarele Palatului 
Veneţiei, răspunzând prin semne din cap unui secretar care 
îl primea respectuos cu o carafă de vin rece, italian, 
spumos. 

Abia atunci Montanari şi-a vârât batista în mânecă. 

A băut încet, ţinând mult timp pe buze spuma violacee a 
vinului. Şi, în timp ce secretarul, un tânăr cu părul buclat, 
cu trăsături fine, îi spunea că se numeşte Leonello 
Terraccini, Montanari şi-a adus aminte de Marchesa, de 
răniții întinşi pe podul galerei, de muribunzii al căror sânge 
spumega în gură, acoperindu-le buzele. 

— Terraccini... a repetat el. 

Era numele sculptorului care luptase alături de ei la 
bordul  Marchesei.  Năpustindu-se pe puntea galerei 
musulmane, Bernard de Thorenc reuşise să smulgă 
ienicerilor acel cap de Hrist cu ochii închişi, tăiat de 
necredincioşi şi ridicat ca semn al victoriei. 

— Benvenuto Terraccini? Fratele meu mai mare, a spus 
secretarul. 

Montanari a rămas tăcut câteva secunde lungi, 
ştergându-şi cu vârful degetelor vinul rămas pe buze. 

„Aşadar şi aici, gândi el, va curge sânge.” 


A început să străbată camera întunecoasă. 

Voia să-l întâlnească chiar în acea zi pe Bernard de 
Thorenc, a spus. 

Acesta se afla în Palatul Spaniei, la câţiva paşi de strada 
Fosses-Saint-Germain, l-a informat secretarul. 

— Bine, bine, a murmurat Montanari. 

Şi-a încrucişat braţele şi l-a privit lung pe tânăr. Şi-a 
amintit de anii petrecuţi tot în Palatul Veneţiei alături de 
ambasadorul Orlandi. Anii trecuseră. Rolurile se 
schimbaseră. Acum el era ambasador. 

A spus cu glas hotărât că trebuia înființat un serviciu 


cotidian de curieri. Consiliul celor Zece şi dogele cereau 
rapoarte zilnice. Primul trebuia să plece chiar a doua zi, 
căci logodna avea să fie celebrată în acea duminică de 17 
august. 

S-a îndreptat spre curte. Secretarul a pornit în urma lui, 
dar Montanari l-a trimis înapoi. 


În acest cartier al Luvrului, pe care îl cunoştea bine 
pentru că adesea îi străbătuse străzile, odinioară, cu 
Orlandi, a fost surprins de numărul gentilomilor hughenoți. 
Erau adunaţi în faţa câtorva locuinţe, precum cea de la 
numărul 7 din strada l'Arbre-Sec, colţ cu strada Bethisy, 
păzind Palatul Ponthieu. Vorbeau tare, sfidau trecătorii din 
priviri sau prin gesturi, se apropiau de ei, arătându-le lama 
sabiei sau a pumnalului. Rânjeau, înjurau şi, uneori, cu 
vârful armelor, obligau chiar pe câte un trecător să se 
îndepărteze. 

Montanari nu s-a mai oprit. 


A dat ocol pentru a nu fi nevoit să treacă printre aceste 
grupuri. A zărit eşafodajele ridicate în faţă la Notre-Dame. 
Nişte tâmplari se agitau, punând pasarelele. Alţi oameni 
desfăşurau draperii largi albe şi aurii. Era singurul semn că 
a doua zi avea să înceapă o săptămână de petreceri 
nupţiale şi regale. 

Pornind pe strada Saint-Honore, a văzut înaintând o 
procesiune precedată de purtători de flamuri. Călugări, 
măicuţe, preoţi mergeau fără ţintă în fruntea unei mulţimi 
care se ruga, ameninţându-i cu pumnii pe nobilii hughenoți. 

Montanari grăbi pasul. Oraşul acesta era periculos, gata 
de un eveniment sângeros. Il aştepta, ca o femeie care ştie 
că naşterea se va declanşa, chiar dacă nu-i poate încă 
prevedea momentul. 

Montanari s-a înfiorat. N-a simţit teamă în timpul bătăliei 
de la Lepanto, dar aceste străzi erau locuri periculoase, iar 
el nu avea niciun motiv să-şi rişte viaţa. 


Despre capcane, despre locuri unde ţi se tăia gâtul, 


despre masacru vorbea Diego de Sarmiento în marea sală a 
Palatului Spaniei, unde îl primise pe Montanari. 

— Dacă Veneţia este aici cu noi, a început el, e pentru că 
vom învinge, îi vom strivi. Căci Serenisima, nu-i aşa, nu se 
aliază decât cu cei mai puternici... 

Nu-l lăsă pe Montanari să răspundă, ridicând mâna, 
adăugând că e bucuros că se reface o Sfântă Ligă contra 
ereticilor. El ştia că papa Grigorie al XIll-lea dorea asta, 
fiindcă pericolul major era aici - bătuse cu piciorul în podea. 
Dacă într-o zi se va dori eliberarea mormântului lui Hristos, 
nu trebuiau să îngăduie să-i fie distruse religia şi Biserica în 
regatele creştine, cum făceau prea mulţi catolici din Franţa 
şi regele preacreştin însuşi, orbit de gelozia sa faţă de 
spanioli, otrăvit de sfaturile amiralului Coligny şi ale lui 
Guillaume de Thorenc. 

— Dar Bernard de Thorenc? a întrebat Montanari. 

Diego de Sarmiento a râs, desfăcându-şi braţele. 

Bernard de Thorenc era un fel de frate al său mai mic, a 
răspuns spaniolul. Se cunoşteau, desigur, de pe vremea 
când trăgeau la galerele necredincioşilor, era un bărbat 
curajos, dar... Sarmiento a avut un gest al mâinii şi o 
mimică exprimând dezamăgirea. 

— Bernard s-a amorezat de o hughenotă şi este răvăşit. 
Atâta vreme cât nu va fi a lui, el va avea mintea înceţoşată. 
Dar, dacă nu se va grăbi, alţii vor depărta pulpele acestei 
mironosiţe, şi, fie că va vrea, fie că nu, va trebui să-i 
primească în cuibuşorul ei. Şi aşa se va întâmpla cu toate 
aceste „rochii negre”. Vom vedea ce se află sub veşmintele 
lor de văduvă! Sunt roz sau carne bătrână! 

Montanari asculta. Toate astea nu era decât vorbărie, 
răbufniri, şi nu-i permiteau să redacteze un raport. 

Cu glas rar, puse deci întrebări precise, arătând că 
dogele şi Consiliul celor Zece aşteptau curierii. 

— Am să-ţi spun, Montanari, cum se vânează anumite 
animale dăunătoare în Spania, a răspuns Sarmiento. lei un 
sac căruia i se poate închide gura trăgând de o simplă 
sfoară. În fundul sacului aşezi ce-i place cel mai mult 
animalului pe care vrem să-l vânăm: carne, brânză... 


Aştepţi. Pândeşti momentul când animalul dispare în fundul 
sacului. Tragi sfoara, apoi, cu ciomagul, loveşti această 
masă care se zbate şi ţipă. Te opreşti când forma nu mai 
mişcă, zdrobită, când sacul s-a înroşit. 

Diego de Sarmiento se apropie de Montanari. 

— Curând, va fi momentul să închidem sacul, a spus el. 

— Regina-mamă a vrut această căsătorie, a murmurat 
Montanari; nu poate face din fiica ei o văduvă a doua zi 
după nuntă. 

Sarmiento a ridicat din umeri. 

— Henric o va implora. Deja şi-a schimbat de mai multe 
ori religia. Nu de el trebuie să ne temem, ci de Coligny, de 
Guillaume de Thorenc, de această pleavă de nobili 
hughenoți, de armata de fanfaroni care vor război împotriva 
Spaniei şi să guverneze regatul Franţei. De ăştia se teme 
Caterina. lar ei sunt în sac! 

A povestit cum Henric de Anjou, fratele regelui, era unul 
dintre cei mai hotărâți să lovească, să curețe regatul de 
această sectă. Chiar plănuise împreună cu italienii din 
anturajul Caterinei de Medici, ca şi când ar fi fost vorba 
despre un joc, organizarea unui asalt al hughenoţilor contra 
unei fortărețe, un fel de decor construit pentru acel 
moment, apărat de fraţii regelui. Prima salvă a apărătorilor 
ar fi fost trasă cu cartuşe oarbe, iar a doua cu gloanţe. Apoi 
ar fi fost suficient să se îngroape trupurile hughenoţilor. Dar 
regina-mamă respinsese această idee. 

— Ea pretinde că nu doreşte decât un singur mort: pe 
Coligny, a adăugat Sarmiento. 

S-a ridicat, a pus mâna pe umărul lui Montanari. 

— Cine a putut prevedea vreodată numărul celor ce vor 
cădea într-un război? A izbucnit în râs. Un mort! Niciodată 
nu mi-aş fi închipuit-o pe Caterina de Medici atât de 
econoamă cu viaţa oamenilor! 


Cu pas încet şi mâna strânsă pe garda pumnalului, 
Montanari s-a întors la Palatul Veneţiei. 

Intunericul invadase deja străzile, dar cerul amurgului era 
încă înflăcărat, sângeriu. 


Capitolul 11 


„Înălţimile Voastre Preailustre, 

Scriu acest raport joi, 21 august 1572. 

Curierul va pleca spre Veneţia înainte de căderea nopţii. 
Contez că va înmâna acest înscris Înălţimilor Voastre în 
cursul zilei de sâmbătă, 23 august. 

Dar îndrăznesc să sugerez lluştrilor Înţelepţi ai Consiliului 
celor Zece şi Venerabilului Doge al Serenisimei Republici să 
mai aştepte înainte de a lua unele decizii. 

Tot ceea ce am văzut şi auzit de la sosirea mea în Paris, 
sâmbătă, 16 august, m-a determinat să cred că nodul de 
calcule şi prudenţe, care i-a ţinut până astăzi pe hughenoţii 
lui Coligny şi ai lui Guillaume de Thorenc şi pe catolicii 
Caterinei de Medici şi ai lui Diego de Sarmiento, va fi tăiat 
în zilele sau poate orele ce vin. 

Este părerea pe care mi-a  împărtăşit-o contele 
Enguerrand de Mons, unul dintre oamenii cei mai autorizaţi 
din Paris. 

Enguerrand de Mons reprezintă Ordinul de Malta pe 
lângă Curtea Franţei. 

Am luptat alături de el la Lepanto, pe galera Marchesa 
comandată de valorosul căpitan al republicii, Ruggero 
Veniero. Contele de Mons a devenit unul dintre cei mai 
apropiaţi companioni ai lui Henric de Anjou, fratele regelui 
Carol al IX-lea. 

Enguerrand de Mons face deci parte dintre acei tineri 
eleganţi şi curajoşi de care îi place lui Henric să fie 
înconjurat. Fratele regelui, prezent la toate consiliile, fiul 
preferat al Caterinei de Medici, nu ascunde nimic din 
intenţiile sale şi nici din ceea ce ştie favoriţilor săi, porecliţi 
aici mignoni. 

Enguerrand de Mons m-a lăsat să înţeleg că, o dată 
serbările terminate - ultima s-a desfăşurat astăzi în curtea 
Luvrului: s-au înfruntat în turnir regele cu fraţii săi şi 
Francisc de Guise, travestiţi în amazoane, şi Henric de 
Navarra cu gentilomii hughenoți deghizați în turci! -, Henric 


de Anjou şi regina-mamă vor aplica, în fine, ceea ce era 
hotărât de multă vreme. 

Interlocutorul meu nu a vrut să-mi spună mai mult. Dar 
nu ascunde faptul că este vorba despre sfârşitul influenţei 
hughenote asupra regelui Franţei şi a afacerilor regatului. 

După părerea lui Enguerrand de Mons, amiralul Coligny şi 
Guillaume de Thorenc nu au încetat să încerce a-i smulge 
suveranului promisiunea unui război contra Spaniei. Diego 
de Sarmiento mi-a confirmat încăpăţânarea cu care 
Coligny, în fiecare zi, îl admonestează pe rege, 
accentuându-i cât de mult o intervenţie în Ţările de Jos, 
împotriva trupelor spaniole ale ducelui de Alba, ar fi 
benefica pentru regat şi ar permite reconcilierea 
hughenoţilor şi a catolicilor francezi uniţi contra Spaniei. 

Carol al IX-lea, m-au asigurat împreună Sarmiento şi 
Enguerrand de Mons, a refuzat să se angajeze, dar i-a dat 
lui Coligny speranţa unei decizii favorabile. 

Regele chiar i-ar fi spus lui Coligny: «Vă rog să mă mai 
lăsaţi încă patru sau cinci zile să zburd; după aceea, vă 
promit, pe crucea mea de rege, că vă voi mulţumi, pe voi şi 
pe toţi cei de religia voastră...» 

Aceste cuvinte i-au băgat în sperieţi şi i-au mâniat pe toţi 
catolicii care le-au auzit. 

«Fratele meu, ar fi mărturisit Henric de Anjou, nu mai e 
stăpân pe el însuşi. Acest vrăjitor de Coligny şi acest demon 
de Guillaume de Thorenc i-au luat ochii. Îl duc acum acolo 
unde vor. Este datoria mea de prinţ de sânge, moştenitor al 
coroanei, credincios al sfintei Biserici, să-mi eliberez fratele 
de această influenţă malefică!» 

Caterina de Medici şi-ar fi unit vocea cu cea a fiului ei. Ea 
nu vrea un război contra Spaniei, ci să se răzbune pe 
amiralul Coligny, care l-a ucis pe unul dintre apropiații ei. 
Se spune că l-a întâlnit în repetate rânduri pe Henric de 
Guise, Insemnatul, pentru a-i aminti acestuia că amiralul 
Coligny este vinovat de asasinarea lui Francisc de Guise, 
însuşi tatăl lui Henric. Ea l-a incitat să-l omoare pe amiral. 


Astfel se ţese un complot al cărui autori se simt atât de 


puternici, atât de bine susținuți de poporul parizian, că îşi 
ascund cu greu intenţiile. 

În timpul petrecerilor care tocmai s-au încheiat, 
hughenoţii erau reprezentaţi în spectacole ca fiind 
condamnaţii infernului ori trataţi ca necredincioşi. 

Dar aceşti hughenoți sunt atât de îngâmfaţi, atât de 
siguri pe ei, că nu par a fi remarcat soarta ce le-a fost 
hărăzită, nici pe scena unui teatru, şi cu atât mai puţin în 
viaţă. 

Astfel, după ce i-am ascultat pe Enguerrand de Mons, pe 
Diego de Sarmiento, pe gentilomii care îi înconjurau, pe 
preoţii Veron şi Verdini, care îi primesc pentru spovedanie, 
îi sfătuiesc şi se adresează poporului de rând, am 
îndrăzneala să conchid, Ilustre Seniorii, că ceea ce se 
pregăteşte va fi tot atât de sângeros şi de nemilos ca şi cel 
mai crud dintre războaie. 

Enguerrand de Mons mi-a evocat de altfel adesea victoria 
de la Lepanto contra turcilor, adăugând că trebuia 
continuată cruciada noastră chiar şi aici, contra 
hughenoţilor, că trebuia pedepsite furia şi răutatea acestor 
câini barbari, mai vinovaţi decât necredincioşii, pentru că 
au fost crescuţi în credinţa lui Hristos. 

Diego de Sarmiento a afirmat şi el că ar trebui, în regatul 
Franţei, să se ducă o a doua bătălie de la Lepanto, luptătorii 
Crucii adunându-se pentru a o câştiga. 


În consiliul de taină al regelui, în acea zi de joi, 21 august 
- Henric de Anjou a fost cel care i-a raportat lui Enguerrand 
de Mons -, se spune că au fost văzuţi mulţi oameni calare 
intrând în Paris, cu pistoale şi archebuze ascunse la 
armătura şeilor, pentru că era interzis portul de arme. 

Era vorba despre gentilomi hughenoți sau despre 
spadasini ai lui de Guise? Poate chiar spanioli? 

Sunt de părere că e o trupă duşmană hughenoţilor, căci a 
venit spre Paris în acelaşi timp cu sosirea lui Henric de 
Navarra. De altfel, unii dintre ei, fără îndoială avertizaţi de 
pericolul care îi ameninţa, sau presimţindu-l, au început să 
părăsească oraşul. 


Sarmiento mi-a zis: «Cei mai vicleni din sectă ies din sac 
înainte de a fi trasă sfoara care îl închide». 


L-am întâlnit pe Bernard de Thorenc în aceeaşi zi de joi, 
21 august. Părăsea, ca şi mine, Luvrul la terminarea 
turnirului. 

Am zărit lângă el o tânără pe care o remarcasem că 
făcea parte dintre însoţitoarele Caterinei de Medici. 

Bernard mi-a vorbit mult despre ea. Este vorba despre 
Anne de Buisson, al cărei frate, apropiat al amiralului 
Coligny, a fost ucis de spanioli la Mons, pe când se afla în 
fruntea unei mici armate de nobili şi de mercenari germani 
care se îndreptau spre Olanda ca să dea ajutor 
protestanților. 

Robert de Buisson fusese torturat, apoi, spânzurat. Se 
spune că asupra lui s-a găsit o scrisoare a regelui Carol al 
IX-lea incitând la luptă împotriva Spaniei în interesul 
regatului Franţei. La acea vreme, chestiunea a făcut mult 
zgomot. 

Anne de Buisson a devenit astfel una dintre figurile 
partidei hughenote, iar faptul că se mai află în slujba 
Caterinei nu-i miră decât pe cei care nu cunosc abilitatea şi 
perversitatea florentină a reginei-mamă. 

Aceasta înţelege să păstreze legături cu toate taberele şi 
să creeze impresia că e o regină a păcii, chiar dacă 
plănuieşte uciderea hughenoţilor şi-l incită pe ducele de 
Guise să-l asasineze pe amiralul Coligny. 


l-am pus mult timp întrebări lui Bernard de Thorenc ca să 
aflu ce ştia. Se află în centrul labirintului. Sarmiento îl 
stimează şi-l protejează. Fratele său, Guillaume, este unul 
dintre şefii partidei hughenote şi sfetnicul lui Coligny. Mai 
mult, el însuşi este amorezat de Anne de Buisson, care mi 
s-a părut că îi împărtăşeşte ardoarea. 

Bernard de Thorenc m-a uimit. Vorbeşte despre o 
apropiată «ucidere generală» a hughenoţilor, ca şi cum ar 
considera-o ineluctabilă. Dar, în acelaşi timp, l-am găsit 
ciudat de vesel pentru o persoană care anunţă un masacru 


ce riscă să-i dea gata şi pe fratele său şi pe iubită. 

Poate l-am întâlnit într-un moment când se afla pradă 
beţiei sentimentelor? 

Mi-a ţinut o predică înflăcărată despre unirea tuturor 
supuşilor regelui Franţei, indiferent de religie. Căsătoria 
dintre Marguerite de Valois şi Henric de Navarra putea fi, 
după părerea sa, primul act al acestei unificări. O catolică 
măritându-se cu un protestant: nu era aceasta vocea 
înţelepciunii, a concordiei şi a păcii? 

Fără îndoială că în realitate predica pentru sine, căci a 
adăugat că şi el ar putea, un catolic, să ia de soţie o 
hughenotă, pe Anne de Buisson. 


Vorbe asemănătoare mi-a adresat, la Luvru, un membru 
al Parlamentului din Paris, Michel de Polin, al cărui tată, 
Filip de Polin, a fost căpitan general al armatei din Lepanto 
sub domnia lui Francisc | şi, în această funcţie, aliatul 
necredincioşilor, flota sa luptând alături de cea a lui Dragut- 
Arsul. 

După părerea lui Michel de Polin, trebuie ca înţelepciunea 
celor pe care el îi numeşte «politicieni» să prevaleze în faţa 
pasiunii «religioşilor. Interesele regatului Franţei trebuie să 
treacă înaintea celor ale sectelor care se luptă între ele, a 
spus el. Hristos este figura păcii, nu a războiului. lar 
hughenoţii şi catolicii sunt creştini! 

Polin a adăugat că Henric de Navarra, un Bourbon, prinţ 
de sânge, putea fi într-o zi rege al Franţei dacă fiii Caterinei 
mureau fără descendență masculină. 

Cu siguranţă, Carol al IX-lea, Henric de Anjou şi Francisc 
de Alencon sunt încă vii şi tineri. 

Dar cine poate să-şi ştie viitorul? 

Totul este un discurs cu subiînţeles, o capcană, un loc 
periculos! 

Toţi stau la pândă.” 


Capitolul 12 


„Înălţimile Voastre Preailustre, 

Au vrut să-l împuşte pe amiralul Coligny, azi, vineri, 22 
august 1572, către ora unsprezece. 

Şeful hughenot nu-i decât rănit. 

A fost transportat la locuinţa sa, în Palatul Ponthieu, 
situat în strada Bethisy, la numai câţiva paşi de Palatul 
Veneţiei, de unde scriu. 

Chirurgul regelui, Ambroise Pare, despre care s-a spus că 
este el însuşi hughenot, l-a îngrijit pe amiral. 

Braţul şi mâna stângă ale lui Coligny sunt sfârtecate şi 
rupte. Ambroise Pare a fost nevoit să taie în carne, cu greu, 
pentru a elimina indexul şi a extrage din cot un glonţ de 
aramă. 

Coligny a dat dovadă de mare curaj, repetând numai, 
după cum mi-a povestit Guillaume de Thorenc, care a stat 
lângă el pe durata întregii operaţii: «Dumnezeul meu, nu 
mă părăsi în starea în care sunt!» 

l-a cerut lui Thorenc să se împartă săracilor din Paris o 
pomană de o sută de scuzi de aur pentru a-i mulţumi lui 
Dumnezeu că l-a protejat. Căci intenţia de omucidere era 
clară. 

Glontele fusese găurit şi umplut cu cârlige, pentru ca 
rana să fie mai largă, organele distruse şi hemoragia 
mortală. 

Dar pentru asta ar fi trebuit să-i fie atins pieptul sau 
capul. 

Or, Coligny, în momentul în care ucigaşul a apăsat pe 
trăgaci, s-a lăsat pe spate, şi i-a fost atins numai braţul 
stâng. 

Coligny a supravieţuit deci, chiar dacă există pericolul să 
i se umfle corpul, atacat de febră. Or, nimic nu are 
consecinţe mai grave decât o crimă ratată. Cei care au 
organizat ambuscada sunt obiectul tuturor răzbunărilor, 
chiar dacă nu şi-au atins scopul. 

În clipa în care scriu, sfârşit de zi de vineri, 22 august, 


mai multe sute de gentilomi hughenoți, însoţiţi de servitorii 
lor, s-au adunat în faţa Palatului Ponthieu şi cer pedepsirea 
vinovaţilor, acuzându-i pe ducele de Guise, pe regina- 
mamă Caterina de Medici, pe Henric de Anjou şi chiar pe 
rege de a-l fi înarmat pe ucigaș. 

Acesta nu a putut acţiona singur. Crima fusese pregătită 
cu minuţiozitate. 


Am fost la locul ambuscadei. 

Coligny era încă la pământ, înconjurat de vreo 
cincisprezece gentilomi hughenoți din escortă. 

L-am auzit spunând cu glas tare, cu toate că sângele îi 
acoperea partea stângă: 

— Vedeţi cum sunt trataţi oamenii de bine din Franţa! S-a 
tras de la fereastra unde se vede fum... 

Casa în care stătea ucigaşul se află la colţul străzilor 
Poulies şi Fosses-Saint-Germain. 

O despart de Palatul Veneţiei doar două mici locuinţe. 

De aceea am putut auzi împuşcăturile. 

După mine, de fapt, au fost dovă împuşcături de 
archebuză. Am aflat de altfel de la Jean-Baptiste Colliard, 
una dintre gărzile lui Coligny, că se găsise un al doilea 
glonte în strada Poulies. Dar emotia era prea mare ca să se 
acorde atenţie acestui detaliu. 

Nobilii hughenoți s-au repezit spre casa de unde puşcaşul 
trăsese focul. Am văzut archebuza încă fumegând, 
fereastra cu grilaj în spatele căreia ucigaşul se aşezase la 
pândă, ascuns de cearşafuri atârnate în faţa ferestrei duble, 
ca şi cum casa ar fi fost locuită de vreo familie onorabilă 
grijulie să usuce rufele la soarele dimineţii. 

Întrebându-i pe servitori, am aflat că acea casă aparţinea 
unui preceptor al ducelui de Guise. Cei din familia de Guise 
au fost aşadar imediat acuzaţi de a fi ordonat atentatul. 


M-am dus la mijlocul după-amiezii la Palatul Spaniei ca să 
aud cuvintele duşmanilor juraţi ai amiralului de Coligny: 
Enguerrand de Mons, părintele Veron şi Diego de 
Sarmiento, sfetnic al lui Filip al II-lea, trimis la Paris ca să 


influenţeze Curtea Franţei şi să o supravegheze. 

Locul era plin de oameni înarmaţi care m-au înconjurat, 
zgomotoşi, bănuitori şi ameninţători. Se temeau de un atac 
al gentilomilor hughenoți, imaginându-şi că puteam fi unul 
dintre spionii lor. 

Fusesem văzut aplecat deasupra lui Coligny, în strada 
Fosses-Saint-Germain. Vorbisem cu Guillaume de Thorenc 
şi cu Jean-Baptiste Colliard. Era de ajuns ca să devin 
suspect. 

M-am prezentat şi chiar dacă mi-au îngăduit să traversez 
curtea, m-au acuzat, totuşi, că eram ambasadorul unei 
republici care tratase cu turcii. 

Pentru aceşti oameni, Spania este singura ţară demnă de 
respect. Pe toate celelalte le dispreţuiesc. 


L-am întâlnit pe Bernard de Thorenc, fratele lui Guillaume 
hughenotul. Aşezat pe una din treptele scării, mi-a şopti 
numele ucigaşului cu archebuza, un anumit Maurevert, 
familiar al Palatului Spaniei. Maurevert ar fi acţionat atât 
din credinţă, cât şi din dorinţa de câştig, pe capul lui 
Coligny fiind pus de mai mulţi ani preţul de cincizeci de mii 
de scuzi. 

— Maurevert este un lup, a lăsat să-i scape Bernard de 
Thorenc cu un ton de dezgust. 

Mi-a spus mai multe nume ale celor pe care îi numeşte 
«oamenii întunecaţi», spadasini, oameni fără scrupule în 
serviciul lui Diego de Sarmiento, al familiei de Guise şi chiar 
al lui Henri de Anjou şi al reginei-mamă. 

Thorenc avea nevoie să se destăinuie. Mi-a părut mai 
mult disperat decât indignat. Apropiata sosire a zilelor 
sângeroase îi părea iminentă, iar atentatul ratat împotriva 
lui Coligny era după părerea sa un prim frison anunțând 
durerile acestei naşteri. 

Mi-a vorbit îndelung despre Anne de Buisson. Se teme 
pentru viaţa acestei tinere femei. 

— Vom retrăi un masacru al inocenților, a spus el. Nimic 
nu-l mai poate împiedica. Sângele cheamă sânge. Moartea 
se răspândeşte mai repede decât ciuma. Va fi o epidemie. 


Am bănuit că dorea să-i propun s-o găzduiesc la Palatul 
Veneţiei pe această «inocentă», Anne de Buisson. M-am 
prefăcut că nu înţeleg, reamintindu-i că Serenisima nu 
putea lua parte la războaiele interne. 

L-am lăsat pradă disperării. 


Diego de Sarmiento, Enguerrand de Mons şi părintele 
Veron, pe care l-am văzut apoi în sala mare a Palatului 
Spaniei, nu mi-au ascuns că doreau o eliminare totală a 
ereziei. 

Populaţia din Paris o cerea. Aceasta primise vestea 
atentatului cu strigăte de bucurie şi cu rugăciuni. 

Dughenele închiseseră ca pentru o zi de sărbătoare. Pe 
străzi se spunea că era nevoie de pumni şi de cuțite pentru 
a-i ucide pe aceşti hughenoți, care otrăveau mintea regelui 
şi voiau să schimbe religia regatului. Insolenţa acestor 
«oameni întunecaţi», a acestor hughenoți de război, era de 
nesuportat. 

Când poporul a aflat că amiralul Coligny nu fusese decât 
rănit, furia i s-a dublat. 

Veron a povestit că enoriaşii l-au aclamat la Saint- 
Germain-l'Auxerrois, când declarase din amvon: 
«Dumnezeu ridică mereu piedici în calea cruciaților pentru 
a cântări curajul luptătorilor Crucii». 

Sarmiento şi Enguerrand de Mons nu mi-au vorbit despre 
religie, ci despre politică. Se tem de confuzia şi de ezitarea 
anumitor instigatori ai ambuscadei, descumpăniţi de eşecul 
atentatului. 

— La război, a încheiat Sarmiento, cel care nu termină ce 
a început este un om pierdut. Or, ceea ce ducem aici este 
un război. 


Părăsind Palatul Spaniei din strada Saint-Honore, am 
apucat-o pe drumul urmat în acea dimineaţă de amiralul 
Coligny şi de nobilii escortei sale, care trebuiau să-l 
protejeze. 

Câţiva dintre ei mi-au ieşit în cale. Guillaume de Thorenc, 
Jean-Baptiste Colliard, Pardaillan şi Seguret - ultimii doi 


fiind cei mai înrăiţi dintre hughenoți - au repetat în faţa 
mea jurământul de a-l răzbuna pe amiral. II suspectau nu 
numai pe Francisc de Guise, ci şi pe Henric de Anjou şi chiar 
pe regina-mamă. 

Carol al IX-lea, au remarcat ei, nu asistase, în acea 
dimineaţă, la consiliul de taină, care se ţinuse la ora zece, 
la Luvru, în prezenţa lui Coligny. Amiralul s-a întâlnit cu 
regele abia în momentul în care consiliul s-a terminat. 
Monarhul mergea la jocul cu mingea, pe strada Il'Autruche. 
Acolo i-au dus vestea despre atentat Guillaume de Thorenc 
şi Seguret. 

Carol al IX-lea ar fi distrus atunci racheta de joc, izbind-o 
de pământ. Ar fi strigat: «N-am să pot avea parte niciodată 
de odihnă? Mereu alte tulburări!» Seguret s-a întrebat dacă 
indignarea nu era prefăcută, căci regele s-a aşezat la masă 
la puţin timp după aceea, fără să-i treacă prin cap să se 
grăbească să ajungă la căpătâiul lui Coligny. lar la Palatul 
Ponthieu s-a aflat că regina-mamă, Caterina de Medici, nu a 
părut surprinsă la anunţul despre ambuscadă. 

Pardaillan, un fanfaron cu faţă de soldat hârşit, a urlat, 
ridicând sabia, că toţi cei care uneltiseră această 
conspirație vor fi pedepsiţi, indiferent de sânge şi de rang. 


Totuşi, regele, însoţit de fraţii săi, Henric de Anjou şi 
Francisc de Alencon, cât şi de regina-mamă, au mers astăzi 
după-amiază la Palatul Ponthieu. Nişte murmure şi câteva 
ameninţări au însoţit sosirea familiei regale. Am fost 
martor. 

După cum mi-au relatat Guillaume de Thorenc, Colliard şi 
Seguret, monarhul a conversat cu voce scăzută cu Coligny, 
spre marea nemulţumire a Caterinei de Medici. Se temea 
cumva că regele se va grăbi să ordone o anchetă asupra 
complotului pus la cale, poate, chiar de ea? 

Carol al IX-lea i-a spus lui Coligny cu glas tare, pentru ca 
toţi să audă: 

— Părinte, tu ai rana, iar eu durerea ce nu mă slăbeşte, 
dar să nu am parte de mântuire de nu mă voi răzbuna atât 
de îngrozitor, încât nu se va uita în veci! 


Şi i-a propus lui Coligny să-l ducă la Luvru, la adăpost de 
eventualele răzmeriţe, de care se puteau teme având în 
vedere nenumăratele semne. 

Coligny a refuzat, iar regele, după părerea tuturor 
martorilor, a părut surprins şi rănit, ca şi când amiralul l-ar 
fi suspectat că voia să-l sechestreze, să-l omoare sau, şi 
mai rău, ca şi cum se îndoia de capacitatea gărzilor regale 
de a apăra Luvrul în caz de tulburări în oraş. 

Carol al IX-lea a părăsit, deci, Palatul Ponthieu, nevoit să 
treacă prin mijlocul mulţimii de protestanți care au proferat 
încă o dată injurii îngrozitoare şi ameninţări la adresa sa. 


La puţin timp după aceea a sosit Henric de Navarra, care 
a fost întâmpinat cu urale, ca şi cum ar fi fost vorba despre 
un rege. 

Era însoţit de mai multe gărzi elveţiene, care au început 
să aducă în Palatul Ponthieu platoşe şi archebuze. 

Aşadar, cei din tabăra hughenotă credeau că ambuscada 
era un început, aşa că se pregăteau de luptă. 

Ascultându-i pe Seguret, pe Pardaillan, pe Jean-Baptiste 
Colliard sau pe Guillaume de Thorenc, mi s-a părut că îi aud 
pe Enguerrand de Mons, pe Diego de Sarmiento sau pe 
spadasinii strânşi în curtea Palatului Spaniei. 

Ambuscada împotriva lui Coligny a redeschis toate rănile, 
a stârnit toate duşmăniile. Îndrăznesc, llustre Seniorii şi 
Venerabile Doge, să formulez această certitudine: cangrena 
se va întinde în orele ce vor urma şi va atinge întreaga ţară. 


Se vedeau deja, pe malul stâng al Senei, în jurul pajiştii 
Cleres, oameni înarmaţi strângându-se în formaţiuni; 
companiile de arcaşi trimise în grabă de starostele 
negustorilor şi de magistraţii municipali, neputându-i 
împrăştia, s-au regrupat în jurul primăriei. 

Zvonuri şi emoţii au înflăcărat de-a lungul zilei toate 
cartierele. 

S-a spus că ucigaşul Maurevert străbătuse străzile în 
galop, strigând: «Amiralul e mort! Nu mai aveţi amiral în 
Franţa!» 


Ordinele regelui, ca acesta să fie urmărit şi prins, nu au 
fost executate. 

Este o taină în plus în această chestiune, care rămâne 
foarte neclară. 

Am auzit două detunături, dar nu s-a găsit decât o 
archebuză pe care, cu siguranţă, Maurevert nu a avut timp 
să o reîncarce. Mai era deci un al doilea ucigaş. Dar nimeni 
nu şi-a făcut griji. 

Ducele de Guise a fost acuzat că este sufletul conspirației 
şi că a permis ucigaşului să se posteze în această casă prin 
faţa căreia Coligny trecea în fiecare zi. 

Dar poate că alţi actori se ascundeau în spatele familiei 
de Guise. In această după-amiază au fost văzuţi Caterina 
de Medici şi fiul ei Henric de Anjou plimbându-se în 
compania lui Diego de Sarmiento şi a lui Enguerrand de 
Mons în grădinile Tuileries. Aceste lungi consfătuiri au făcut 
să se creadă că adevărații instigatori ai ambuscadei se 
aflau printre ei. 

Sarmiento acţiona în interesul regelui Spaniei; regina- 
mamă voia să-l smulgă pe Carol al IX-lea de sub influenţa 
lui Coligny şi să păstreze în mâinile sale puterea care risca 
să-i scape. Plimbăreţii din Tuileries trebuiau să cântărească 
toate consecinţele crimei ratate, căci hughenoţii ştiu de 
acum că ţintindu-l pe Coligny i-au avut în vedere pe ei. 
Aşadar, pacea dintre cele două tabere menită să 
pecetluiască mariajul dintre Marguerite de Valois şi Henric 
de Navarra s-a rupt. 

Ce o să se întâmple acum? 

Hughenoţii au forţe la Paris. Dar regele este stăpânul 
oraşului. 

Ce va hotărî? 

Sfetnicii săi cei mai apropiaţi, regina-mamă Caterina, 
fratele său, Henric de Anjou, predicatorii, poporul, care 
aşteaptă îngerul lui Dumnezeu ce va purifica Parisul, toţi 
sunt pentru o ucidere în masă a hughenoţilor. 

Dar aceştia pot şi ei acţiona cei dintâi. 


Pe zăpuşeala acestei zi de vineri, 22 august, furtuna e pe 


punctul de a izbucni, Ilustre Înălţimi, şi nu ştim pe cine va 
lovi mai întâi fulgerul.” 


Capitolul 13 


— Îi vor omori pe toţi! murmură Bernard de Thorenc. 

Stă în faţa lui Vico Montanari, într-una dintre încăperile 
de la primul etaj al Palatului Veneţiei, unde cele două 
ferestre rămăseseră închise din zori, pentru a ţine departe 
arşiţa ce sufoca oraşul zi de zi şi care nu a dogorât 
niciodată ca în această sâmbătă de 23 august 1572. 

E zi de sărbătoare, căci este ajunul Sfântului Bartolomeu. 

Montanari s-a apropiat deseori de ferestre pentru a 
vedea defilând, pe strada Fosses-Saint-Germain, 
procesiunile de confrerii, căci atelierele fuseseră închise. 

A întredeschis doar pentru câteva clipe una din ferestrele 
duble ca să-l asculte pe unul dintre predicatorii care, în 
picioare pe o bornă care se găsea la colţul străzii Poulies, se 
adresa credincioşilor, proferând cuvinte de moarte. 

Preotul zicea (Montanari a crezut că recunoştea vocea 
părintelui Veron): 

— Trebuie să omorâm o fiară odioasă lui Dumnezeu, ca şi 
oamenilor. Ţinem fiara în plasă. Dar nu-i decât rănită. Mai 
poate încă să muşte şi să ucidă. Trebuie să avem grijă ca 
ea şi demonii ei să nu poată scăpa. Nu trebuie să pierdem o 
ocazie atât de bună de a câştiga victoria, în numele lui 
Dumnezeu şi al Crucii, asupra duşmanilor sfintei Biserici şi 
ai regatului. Victoria este uşoară. Recolta este bogată şi 
sigură. Putem obţine fără teamă recompensa unui atât de 
mare succes. Dumnezeu ne priveşte! Fiara trebuie 
omorâtă! 


Montanari închisese fereastra. 

Transpirase. Auzise cântări de-ale confreriilor, apoi 
clopotele care îşi răspundeau de la o biserică la alta, 
salutând acea zi de ajun al Sfântului Bartolomeu. lar 
sunetul lor grav n-a încetat toată ziua. 

De la Luvru se dusese la Palatul Bourbon, de la Palatul 
Spaniei la Palatul Ponthieu, apoi la Palatul de Aumale, unde 
se adunaseră gentilomii aparţinând Casei de Guise. 


Dar nu mai era vreme de discuţii. 

Uneori fusese îndepărtat în mod brutal. 

Archebuzieri, gărzi de corp ale regelui, ocupaseră casele 
din apropierea Palatului Ponthieu. Asistase la scurte ciocniri 
între soldaţi şi elveţienii care îl păzeau pe amiralul Coligny. 
Archebuzierii voiau să-i împiedice pe aceştia din urmă să 
primească sulițe, platoşe, halebarde, pistolete şi archebuze. 
Guillaume de Thorenc şi Pardaillan ieşiseră, îl ameninţaseră 
pe un anume căpitan Cosseins, care comanda gărzile de 
Corp. 

Montanari se apropiase şi îl luase la întrebări pe 
Guillaume de Thorenc, care rânjise, chipul lui exprimând 
amărăciunea. 

— Regele, a spus el, ni-i dă pe Cosseins şi pe 
archebuzierii lui pentru a-l proteja pe amiral, dar nu există 
duşman mai aprig al lui Coligny şi al religiei ca acest 
Cosseins, iar regele o ştie, toată lumea o ştie. 

Apoi, Guillaume de Thorenc a intrat în Palatul Ponthieu, 
în timp ce Pardaillan şi alţi hughenoți strigau că ei îşi vor 
face dreptate, că nu se vor lăsa căsăpiţi ca nişte oi, că mii 
de hughenoți porniseră la drum din Ţările de Jos şi că 
regele ar trebui să-şi aleagă tabăra: cea a ucigaşilor sau 
cea a noii religii. Dacă refuză, ei bine, va fi pus un altul pe 
tron. Şi de ce nu Henric de Navarra prinţ de sânge, un 
Bourbon? 


Nu erau vorbe în vânt. Montanari văzuse nobili hughenoți 
părăsind malul stâng, cu armele prinse la oblânc, 
regrupându-se pe strada Bethisy, în jurul Palatului 
Ponthieu, şi în faţa numărului 7 din strada l'Arbre-Sec. 

Apucând pe strada de Poulies şi ajungând în strada Saint- 
Honore, Montanari se trezi faţă în faţă cu spadasinii lui 
Diego de Sarmiento. Îl ascultau pe Enguerrand de Mons, 
care vorbea - la fel ca părintele Veron - despre o „fiară 
dăunătoare cu o mie de capete, care trebuiau tăiate, ca să 
nu mai renască”. 

Enguerrand mai adăugase că războiul pe care îl ducea 
aici pentru a-l apăra pe regele preacreştin, pe care 


hughenoţii voiau să-l căsăpească sau cel puţin să-l incite 
să-şi renege credinţa, era la fel ca cel pe care îl dusese la 
Malta şi la Lepanto împotriva necredincioşilor. 


Montanari nu a mai întârziat mult. Dar, în momentul în 
care se îndepărta de Palatul Spaniei, l-a văzut pe 
Enguerrand de Mons repezindu-se spre un poştalion care se 
oprise pe strada Saint-Honore. 

Montanari îl recunoscuse pe fratele regelui, Henric de 
Anjou, pe care spadasinii l-au salutat cu urale. 

Montanari îl revăzuse pe Henric de Anjou de mai multe 
ori în ziua aceea. Trecea în revistă archebuzierii regali 
aliniaţi pe marginea Senei, sau se adresa arcaşilor şi 
armatei ofițerului care păzea răspântiile. 


Când Montanari s-a întors la Palatul Veneţiei, Leonello 
Terraccini s-a repezit spre el. 

Secretarul aflase că toate porţile Parisului fuseseră 
închise. Prin urmare nu se putea trimite niciun curier în 
seara aceea. 

Se dăduse ordin starostelui negustorilor să se tragă toate 
bărcile la mal şi să fie legate cu lanţuri. Miliția burgheză 
trebuia înarmată şi artileria pregătită să intre în acţiune. 

Montanari urcase la primul etaj al palatului. 

Acolo, în spatele ferestrelor închise, cu perdelele trase, 
era un pic mai multă răcoare. 

l-a cerut lui Leonello Terraccini să-i aducă o sticlă de vin 
dulce. Şi a început să bea cu înghiţituri mici, având un 
sentiment copleşitor de oboseală. 


Noaptea se aşternuse, moartea se apropia, nimeni nu o 
mai putea opri. Cum ar fi putut s-o facă aceşti oameni, cei 
ai lui Coligny şi cei ai lui Henric de Anjou, ai lui Enguerrand 
de Mons, ai casei de Guise, ai Caterinei de Medici, când se 
gândeau că supraviețuirea şi puterea nu le erau asigurate 
decât dacă reuşeau să-i ucidă pe ceilalţi? 

Cum să nu fi vrut acest popor care mergea rugându-se şi 
cântând în urma steagurilor confreriilor, care îi asculta şi-i 


aclama pe predicatori, moartea acestor eretici de o 
austeritate insolentă, a acestor hughenoți care păreau să 
aparţină unei rase şi naţiuni diferite, care doreau să-şi 
impună religia regelui preacreştin şi regatului Franţei? 

Montanari băuse şi moţăise. 

Leonello Terraccini îl trezise pentru a-l anunţa că Bernard 
de Thorenc dorea să-l vadă. 

Era deja miezul nopţii. 


— Îi vor ucide pe toţi, repetă Bernard de Thorenc. Se 
apleacă spre Vico Montanari. Nu vor aştepta răsăritul 
soarelui, continuă. 

Işi ascunde faţa în mâini, vorbind atât de încet, încât 
veneţianul trebuie să se apropie pentru a-i înţelege 
cuvintele şoptite. 

Bernard de Thorenc se întâlnise cu un membru al 
Parlamentului: Michel de Polin, partizan al reconcilierii. 
Hotărâse să părăsească oraşul, fiind sigur că nu vor fi 
masacrați numai hughenoți, ci şi cei care, buni catolici, nu 
sunt de acord cu masacrul. După părerea lui Michel de 
Polin, doar un miracol sau împotrivirea regelui - dar n-ar fi 
acesta un miracol? - ar putea împiedica hecatomba. 

Michel de Polin a aflat că se făcuseră liste. Funcţionarii 
municipali merseseră prin toate hanurile şi locuinţele, 
notând numele celor care practicau noua religie; 
transmiseseră aceste nume comandantului şi şefilor 
municipali, care le trimiseseră oamenilor lui de Guise şi ai 
lui Henric de Anjou. 

Ucigaşii, fie ei halebardieri elveţieni - acei trabani 
adunaţi de ducele de Guise - sau gărzi de corp ale regelui, 
ştiu bine pe cine să ucidă. 

Coligny va fi primul, apoi vor veni toţi ceilalţi. 


Bernard de Thorenc tace, fără a-şi lua mâinile de la faţă. 

l-a văzut, reia el cu aceeaşi voce înecată, pe halebardieri, 
pe puşcaşi, ucigaşi de-ai lui Sarmiento, punându-şi panglica 
albă la umăr pentru a fi recunoscuţi în timpul masacrului. 

— li vor ucide pe toţi, mai spune încă o dată. Pare să 


ezite, se îndreaptă, îl priveşte pe Vico Montanari. 
Enguerrand de Mons a luat parte la consiliul de taină care s- 
a ţinut la Luvru acum mai puţin de o oră. Dacă ar fi vrut, 
regele ar fi putut tăia funia cu care se pregătesc să-i 
stranguleze pe hughenoți. Dar miracolul n-a avut loc. 
Bernard de Thorenc face o pauză. Nu-mi plac hughenoţii. 
Mi-au omorât pe cel mai apropiat tovarăş, Michele Spriano. 
Sunt aliaţii necredincioşilor, iar eu sunt gata să-i înfrunt 
într-o luptă dreaptă. Dar această căsăpire care li se 
pregăteşte nu e conformă cu religia lui Hristos. Strâmbă din 
nas, ridică din umeri. Ştiu că hughenoţii sunt gata să facă la 
fel, continuă Thorenc. Cu această temere Henric de Anjou şi 
Caterina de Medici i-au smuls regelui asentimentul la ceea 
ce se pregăteşte. Mai ştiu şi că Diego de Sarmiento i-a 
transmis lui Carol al IX-lea o misivă din partea regelui 
Spaniei. Poate că Filip al Il-lea a ameninţat că vor intra în 
regat trupele spaniole, ca să termine cu hughenoţii. lar 
Carol a cedat. S-a ridicat, a strigat, a jurat pe Dumnezeu, a 
spus că dacă regina-mama şi fratele sau de Anjou 
considerau că este bine să fie ucis amiralul, era de acord cu 
asta, dar să fie omorâţi şi toţi hughenoţii din Franţa, încât 
să nu mai rămână nici măcar unul care să-i poată reproşa 
că l-ar fi omorât pe amiral. Şi a înjurat scurt: „Ei, fir-ar să 
fie, omorâţi-i dracului pe toţi, imediat!” 


Brusc, Bernard de Thorenc apucă mâna lui Montanari. 

A încercat, spune el, să o avertizeze pe Anne de Buisson. 
Dar era deja prea târziu, strada Il'Arbre-Sec era în întregime 
ocupată de halebardieri, de trabanii lui de Guise. Ar fi reuşit 
să treacă de ei dacă s-ar fi aflat faţă în faţă cu gentilomii 
hughenoți. lar Seguret, Pardaillan sau Jean-Baptiste Colliard 
nu l-ar fi lăsat s-o vadă pe Anne. 

— Am să mă întorc acolo, spune. Vreau să fiu de faţă 
când halebardierii şi archebuzierii vor ataca. Clopotul mare 
din Saint-Germain-l'Auxerrois ar trebui să dea semnalul pe 
la ora şase. Dar nu vor aştepta până atunci. Sunt prea 
grăbiţi să ucidă! îi strânge mâinile lui Montanari. Nu vreau 
să atenteze la viaţa ei. O voi salva. Dar nu va fi în siguranţă 


decât dacă rămâne ascunsă mai multe zile, până când se 
vor sătura de atâta sânge. Vine un moment când se 
întâmplă şi asta, o ştim, noi care am văzut curgând atâta 
sânge... Thorenc se ridică. O voi aduce aici. O vei ascunde, 
nu-i aşa? 

Vico Montanari nu răspunde. 


Capitolul 14 


Vico Montanari s-a prăbuşit în jil. Doarme, aplecat în 
faţă, cu braţele încrucişate. Respiră zgomotos, cu bărbia în 
piept, cu fruntea sprijinită de pervazul ferestrei. 

Lumânările s-au stins. Noaptea este luminată din când în 
când de pâlpâirile grăbite ale torţelor care luminează preţ 
de o clipă arcada şi faţada Palatului Veneţiei. 

Brusc, Montanari îşi scutură capul ca şi cum ar vrea să se 
elibereze, să nu se sufoce, să alunge acea bătaie surdă pe 
care o aude, acele şiroaie de sânge pe care şi le 
imaginează acoperindu-i faţa în valuri, înecându-l. 

Se gândeşte: deasupra mea este ucisă o femeie, iar 
sângele care ţâşneşte, mă acoperă, pentru ce căsătorie 
este? 

Nunţi stacojii. Nunţi de sânge. Nunţi cumplite. 

Se îndreaptă, se trezeşte. 

Tocsinul de la Saint-Germain-l'Auxerrois loveşte cu 
putere în geamul care vibrează, gata să se spargă! 


Montanari se ridică, împinge scaunul, deschide fereastra. 

Lipicios, cald, aerul negru al nopţii este străbătut de 
sunete grele care se încalecă, se lovesc de pereţii locuinţei. 
Montanari se dă înapoi, ca şi cum n-ar fi putut rezista 
acestui val de zgomote care se ridică dinspre strada 
Fosses-Saint-Germain. 

Nişte oameni înaintează în lumina torţelor. Archebuzele şi 
halebardele,  căştile strălucesc din când în când. 
Recunoaşte uniformele, armele, pielea  trabanilor, 
mercenarii helveţi ai ducelui de Guise. 

Sare de la fereastră. 

Câţiva soldaţi s-au oprit în faţa porţii Palatului Veneţiei. 
Ridică torţele. Lumina galbenă invadează încăperea, apoi 
dispare. 

Montanari nu vede caii, dar aude bocănitul copitelor pe 
pavaj. 

Distinge o voce răguşită, mai puternică decât tocsinul 


care pare să-l însoţească. Spune din ce în ce mai tare: 
„Regele porunceşte! Este voinţa regelui! Este ordinul său 
expres!” 

Trupa porneşte din nou spre strada l'Arbre-Sec şi strada 
de Bethisy. La colţul lor se află Palatul Ponthieu, unde se 
odihneşte amiralul Coligny, protejat de câţiva oameni, 
încercuit de gărzile de corp ale căpitanului Cosseins, 
duşmanul său de moarte, desemnat de către rege. 


Montanari se îndreaptă din nou spre fereastră. Întunericul 
este ca o plasă ale cărei ochiuri se lărgesc puţin câte puţin. 

Se apleacă. Strada este plină de soldaţi. Vorbesc tare, 
armele li se ciocnesc. Acest zgomot apropiat acoperă 
uneori tocsinul de la Saint-Germain-l'Auxerrois, care 
continuă să tulbure noaptea, vrând parcă să o alunge. 

Brusc, explozii, ţipete, uşi trântite şi sparte, urlete, voci 
ascuţite de femei. 

Incep să bată şi alte clopote, cele de la Sainte-Eustache 
şi de la Notre-Dame răspunzând tocsinului. Bisericile sunt 
tot atâtea nave care deschid focul cu toate tunurile, iar 
cartierul, de pe cheiul Etoile până la strada Saint-Honore, 
din strada Monnaye, la strada Autruche, care trece pe lângă 
Luvru şi Palatul Bourbon, nu e decât un câmp de luptă. 

Montanari închide ochii. Se află la bordul Marchesei, 
galerele se izbesc, catargele trosnesc. Sunt strigătele celor 
ucişi, la Paris ca şi la Lepanto. 

Urletele vin dinspre strada l'Arbre-Sec şi dinspre strada 
Bethisy. Montanari le recunoaşte. Numai cei care ucid urlă 
aşa. 

Soldaţii au intrat probabil în casa cu numărul 7 şi l-au 
ucis pe amiralul Coligny. 

Montanari priveşte. 

Ochiurile plasei s-au mărit. Noaptea e găurită. Au venit 
zorii, deja înroşiţi. 

Soldaţii sunt mai puţini numeroşi, dar strada e plină de 
oameni, de femei, de copii care aleargă gesticulând, ţipând. 
Unii duc cu ei obiecte, covoare, veşminte; se încaieră, îşi 
dispută prada. 


Este strigătul care anunţă începutul vânătorii, vremea 
jafului. Unii vor ucide, se vor lăsa îmbătaţi de sânge, cu faţa 
mânjită. 

Cine mai poate opri haita căreia i s-a dat drumul să 
adulmece prada? 

Nunta de sânge, nunta stacojie, nunta barbară trebuie să 
se termine. 


Montanari distinge acum corpurile, armele, chipurile. 

Din noapte n-au mai rămas decât urmele unui naufragiu 
pe care îl îneacă lumina zorilor. Dintr-odată, în faţa arcadei, 
la poartă, se aud strigate, e zarvă. Două siluete dintre care 
una, cu braţul ridicat, respinge cu spada loviturile care se 
abat asupra lor. 

Montanari se grăbeşte, coboară scara, strigă la Leonello 
Terraccini să adune slujitorii: „Inarmaţi, şi să vină după 
mine!” 

Străbate curtea, deschide uşa, iar peste el se prăvâăleşte 
trupul însângerat al lui Bernard de Thorenc, cu arma 
ridicată şi protejând-o cu propriul corp pe Anne de Buisson. 

Montanari îl trage înăuntru şi ridică braţele. Simte că 
slujitorii îl înconjoară. Vede guri ştirbe, gingii sângerânde, 
feţe cu cicatrice şi cu ochi ieşiţi din orbite, pumni ridicaţi, 
trupuri acoperite de zdrenţe, ghioage şi pumnale. Copiii par 
să se strecoare printre picioarele sale. li alungă cu şuturi. 

Valeţii ridică halebardele. Gloata sinistră se retrage. 

Un preot iese în faţă şi spune că trebuie pedepsiţi cei 
care au stricat credinţa, că îngerul lui Dumnezeu a ales 
acea zi a Sfântului Bartolomeu ca să zdrobească demonii. 
Toţi cei care îi apără vor fi blestemaţi. 

— Eu sunt venețian al Sfintei Ligi, ţipă Montanari. Sunt 
soldat al Crucii, şi omul pe care îl primesc era cu mine la 
Lepanto în binecuvântata zi de duminică, 7 octombrie, a 
anului 1571, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu. Intră, dacă 
vrei! 

Nu aşteaptă răspunsul preotului, îl prinde de braţ şi-l 
trage în curte. Bernard de Thorenc e în picioare. Poartă la 
umăr batista albă a soldaţilor regelui şi ai lui de Guise, 


semnul executanţilor. 

— ÎI vezi, zice Montanari. Acest gentilom este în serviciul 
lui Filip al II-lea, rege catolic al Spaniei. A fost prizonier la 
păgâni. Era cu mine la Lepanto, în Liga Sfântă, sub semnul 
Crucii: Tu hoc signo vinces! 

Preotul ezită. O zăreşte pe Anne de Buisson şezând pe 
una din trepte. 

— Aia, strigă preotul, aia este o hughenotă, o eretică! 

— Converteşte-o, binecuvânteaz-o dacă asta crezi! îi 
spune Montanari. 

Se apropie de Anna de Buisson, îi întinde mâna, îi 
şopteşte că nu doar viaţa ei trebuie salvată, ci şi cele ale 
oamenilor care trăiesc acolo. 

— Câinii care urlă afară vor sânge. Ne vor ucide pe toţi! i- 
a murmurat el. 

Anne de Buisson îngenunchează dinaintea preotului, care 
priveşte în jur. 

Bernard de Thorenc îşi ţine sabia gata de luptă. Leonello 
Terraccini este înarmat cu două pistolete. Montanari are 
mâna pe pumnal. Slujitorii cu halebardele lor dau impresia 
unui arici. Mulțimea nu mai înaintează. 

Preotul aşază mâna pe creştetul lui Anne de Buisson, se 
înclină şi bolboroseşte. Îşi lasă capul în jos. Montanari nu 
aude ce murmură, dar probabil că ea îşi mărturiseşte 
greşeala, îşi reneagă credinţa, cere îndurare spre a fi 
primită înapoi în sânul sfintei religii. 

Preotul se închină, apoi se îndreaptă către mulţime şi 
strigă: 

— Aici nu sunt decât credincioşi ai adevăratei credinţe în 
Isus Hristos şi în sfânta Biserică. 

Mulțimea ezită, apoi îl aclamă. El se întoarce către 
Montanari şi îl binecuvântează. 

Slujitorii închid la loc poarta. 

Montanari se închină şi murmură: 

— Mulţumesc, Doamne. 


— Dacă voiam s-o salvez, spune Bernard de Thorenc, 
trebuia să înaintez. 


Stă în faţa lui Vico Montanari, în încăperea de la primul 
etaj al Palatului Veneţiei. 

intoarce capul spre ferestre. Sunt închise, dar se aude 
bătaia surdă a clopotelor amestecată cu pocnetele seci de 
archebuze, cu strigăte, cu bătaia copitelor de cai. 

— Era ca pe puntea lui Sultane, reia el. Mi-am croit drum 
printre hughenoți. În urma mea, erau  înjunghiaţi, 
decapitaţi. Tace, ascultă zgomotul. A vrut El, Dumnezeu, 
asta? 

Mâinile, braţele, pieptul şi fruntea îi sunt prinse în 
bandaje pe care sângele le-a şi înroşit. 

— l-au masacrat pe toţi, adaugă el. 

Se avântase singur într-un pasaj unde hughenoţii se 
refugiaseră, povesteşte el. Probabil ducea până la malurile 
Senei. Sperau să fugă pe fluviu, neştiind că regele dăduse 
ordin ca bărcile să fie legate cu lanţuri. 

— N-au avut timp să ajungă la maluri. Halebardierii 
regelui şi ai ducelui de Guise i-au răstignit pe toţi de pereţi. 
M-am aşezat în faţa lui Anne de Buisson. Se întrerupe, 
coboară vocea ca şi cum s-ar teme ca Anne să nu-l audă, 
din camera alăturată unde a fost dusă. Sângele care îmi 
curgea din răni m-a salvat. Mă luptasem bine. Ea era prada 
mea. Lasă capul în jos. Cât despre ceea ce au făcut cu 
celelalte femei... Tace o clipă. Dumnezeu vede toate 
acestea? 

Se ridică, dar, după câţiva paşi, se clatină pe picioare. 
Refuză ca Montanari, care l-a prins, să-l sprijine. 

— O vei păstra aici, spune el arătând cu o mişcare din 
cap uşa camerei unde se găsea Anne. 

— Nu mai este hughenotă, răspunde Montanari, ci o bună 
catolică. 

— Aştia omoară pe cine vor, răspunde Bernard de 
Thorenc. Orice creştin poate fi ucis pentru că, în ochii 
primului venit, e un stricat al credinţei... Ridică din umeri. 
Cine ştie ce vrea Dumnezeu, pe cine condamnă? Care sunt, 
pentru El, stricătorii credinţei? Eu nu cunosc decât creştini, 
evrei şi necredincioşi. Se întoarce încet, să se aşeze. Dar 
regii aleg după interesele lor pe cei pe care vor să-i ucidă şi 


pe care şi-i fac aliaţi, fie ei necredincioşi, stricători ai 
credinţei sau chiar evrei. Venețienii fac aşa de multă 
vreme. Ereticii sunt arşi, necredincioşii sunt combătuţi, 
maurii şi evreii sunt constrânşi să se convertească doar 
când prinții sau dogele au interesul ăsta. Dar El, Dumnezeu, 
vede toate astea? Vrea El să fie ucişi oameni în numele 
Său? 

— Dumnezeu îi lasă pe oameni să se condamne, spune 
Montanari, apoi îi judecă. 

— Îngăduie-i să stea aici, murmură Bernard de Thorenc. 

Străbate încăperea şchiopătând. Vico Montanari îl ajută 
să coboare scara. 

Traversând curtea, aude în stradă un bărbat care strigă, 
repetând fiecare frază, accentuând fiecare cuvânt: 

— Îngerul lui Dumnezeu a executat judecata Domnului. 
Trădătorul Coligny, care a vrut să-l omoare pe rege, care 
voia să piardă Franţa şi a făcut atâta rău Parisului, nu mai 
este acum decât un hoit pentru viermi şi ciori! Domnul fie 
lăudat! 


Capitolul 15 


„Preailustre Înălţimi, 

Nu am reuşit înainte de această zi, joi, 28 august 1572, 
să vă aduc la cunoştinţă evenimentele extraordinare şi 
sângeroase petrecute la Paris în duminica de 24, ziua 
Sfântului Bartolomeu. 

Porţile oraşului fiind închise, iar bărcile legate la malurile 
Senei de sâmbătă, 23 august, din ordinul regelui, niciun 
curier nu a putut părăsi Parisul până astăzi. 

In ziua de joi, 28, porţile au fost redeschise şi în ciuda 
ultimelor patru zile, oraşul este calm. 

L-am străbătut. 

La răscruci au fost ridicate spânzurători, unde atârnă 
ciorchini de spânzurați. Funia leagă laolaltă jefuitori şi 
hughenoți. Corbii, cu zecile, croncăne deasupra 
ştreangurilor, ochii şi măruntaiele morţilor nu mai sunt 
decât carne de ciugulit. 

Dar spânzurarea este un privilegiu la care au rar dreptul 
hughenoţii. 

Mai sunt încă hăituiţi. 

În această dimineaţă, pe cheiul Etoile, la câţiva paşi de 
Palatul Bourbon şi de Palatul Luvru, am văzut o haită de 
canalii smulgând hainele unei femei a cărei rochie neagră şi 
purtare austeră i-au făcut să creadă că era de religie 
reformată. Nenorocita dădea din mâini ca o înecată. Câinii 
s-au bătut pentru jupoanele ei, apoi au tăvălit-o, înainte de 
a o arunca în Sena. 


Puțin mai târziu, pe acelaşi chei, am văzut înaintând, 
precedată de halebarde, de purtători de drapele şi de 
crucifixe, de predicatori, marea procesiune, care, condusă 
de familia regală, se îndrepta spre Notre-Dame. 

M-am alăturat acesteia, mergând alături de Diego de 
Sarmiento, trimisul regelui Spaniei, şi de ambasadori ai 
Curţilor Germaniei şi Italiei. 

Părintele Verdini se felicita, în numele Sanctităţii Sale 


Grigorie al XIII-lea, de victoria câştigată asupra sectei 
hughenote. 

Sarmiento a râs de acest amiral Coligny, care se simţea 
în stare să atace Spania sau să-şi impună credinţa la Paris, 
cu cei patru mii de cavaleri hughenoți ai lui şi de două ori 
mai mulţi infanterişti veniţi din Ţările de Jos şi din 
Germania. 

— Mergeţi, dar, să-l vedeţi, să simţiţi cum miroase. Este 
la Montfaucon, mi-a zis izbucnind în râs. 

În jurul nostru toţi chefuiau. 

Soarta lui Coligny nu le inspira nicio milă acestor oameni, 
dintre care mulţi îl întâlniseră în consiliile regelui. 

Cât despre suveranul însuşi, acesta îl asculta ca un fiu, 
numindu-l mereu - spre marea furie a fraţilor săi Henric de 
Anjou şi Francisc de Alencon - «părintele meu». 

Carol al IX-lea păruse, după cum am mai spus, chiar 
hotărât să urmeze sfaturile lui Coligny, căci s-a găsit la 
Robert de Buisson, ucis de spanioli, o scrisoare semnată de 
mâna regelui, care-l îndemna să ucidă spanioli, aşa cum o 
cerea Coligny. 

Astăzi, toate acestea par să nu fi existat. Suntem într-o 
altă lume. 


Totul a început duminică, 24 august. 

Încă înainte de ivirea zorilor, între orele trei şi patru, 
tocsinul de la Saint-Germain-l'Auxerrois a început să bată 
şi, la puţin timp după aceea, clopote de alarmă din toate 
bisericile i-au răspuns. 

Imediat s-a răspândit zvonul că regele acceptase să fie 
sugrumaţi toţi hughenoţii şi să li se jefuiască locuinţele. 

Atunci a început masacrul în tot Parisul. 

Am fost asigurat - am văzut, am constatat în jurul 
Palatului Veneţiei - că nu mai există străduţă în Paris, oricât 
de dosnică, unde să nu fi fost asasinați vreo câţiva. Sângele 
curgea pe străzi în valuri. 

Coligny a fost primul ucis, poate chiar înainte ca tocsinul 
să fi bătut la Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Se cunoaşte numele asasinului, Beme, un om al lui de 


Guise, născut în Boemia, care, însoţit de archebuzierii şi de 
halebardierii căpitanului Cosseins, a forţat poarta Palatului 
Ponthieu. 

Hughenoţii s-au apărat. Unii au reuşit să fugă peste 
acoperişuri. Se spune că printre ei se găseau Guillaume, 
fratele lui Bernard de Thorenc, Seguret şi Jean-Baptiste 
Colliard, trei dintre cei mai îndărătnici hughenoți fideli lui 
Coligny. 

Beme şi spadasinii săi au străpuns şi crestat trupul lui 
Coligny, apoi au vrut să-l arunce pe fereastră. 

Coligny, încă viu, s-a agăţat. l-au tăiat atunci degetele. A 
căzut la picioarele ducelui de Guise, care aştepta, dorind să 
se asigure de răzbunarea sa. Se spune că a şters faţa plină 
de cicatrice şi de sânge a lui Coligny cu eşarfa apoi a 
strigat: «El e, îl recunosc». Şi l-a călcat în picioare. 


Ceea ce s-a întâmplat cu trupul amiralului trebuie 
povestit, Ilustre Seniorii, dacă vrem să avem măsura celor 
petrecute la Paris de-a lungul acestor zile, când sute de 
cadavre mutilate şi fără haine acopereau străzile şi 
murdăreau fluviul. 

Amiralul a fost azvârlit pe jumătate viu în faţa Palatului 
Ponthieu, iar mai multe zeci de copii - două sau trei sute, 
mi se spune - s-au aruncat asupra lui ca să-i taie capul şi 
părţile bărbăteşti, apoi mâinile, braţele şi picioarele. 

L-au târât pe străzi, l-au perpelit pe un rug ridicat pe 
cheiul Etoile, au ezitat să îl arunce în Sena şi l-au lăsat să 
putrezească înainte de a-l atârna de picioare la 
spânzurătoarea din Montfaucon. 

Aici a vrut regele să-l vadă pe cel căruia îi zicea 
«părinte». 

În timp ce noi mergeam în marea procesiune, în acea zi 
de joi, 28 august, contele Enguerrand de Mons ne-a 
povestit că trupul lui Coligny nu mai era decât un stârv 
putrezit. El însuşi fusese nevoit să-şi acopere nasul şi alţi 
nobili alături de el îl imitaseră. Însă văzând aceasta, regele 
spusese: 

— Eu nu mi-l acopăr ca voi ceilalţi, căci mirosul 


duşmanului mort este foarte plăcut. 

Regele a dat dovadă de aceeaşi răzbunare nemiloasă şi 
faţă de alţi gentilomi hughenoți care i-au fost companioni la 
jocul cu mingea sau la băile în Sena. 

În cursul acelei nopţi de Sfântul Bartolomeu, Luvrul a 
devenit astfel unul dintre locurile de masacru. 

Mi-a povestit toate astea chiar Diego de Sarmiento, care 
nu îşi putea ascunde uimirea că regele pe care îl crezuse 
căzut sub hughenoți şi care, dintr-odată, devenea călăul 
acestora, nesalvând de la moarte decât pe prinții de sânge: 
Henric de Navarra şi pe Conde. 

Aceşti doi Bourboni, convocați noaptea, fără arme, au 
fost insultaţi de către Carol al IX-lea, care le-a dat să aleagă 
între liturghie, moarte şi Bastilia, punându-le un pumnal la 
gât. 

— El, repeta Sarmiento, el, Carol al IX-lea, care era gata 
să se lupte cu noi şi părea dispus să îmbrăţişeze religia 
reformată sau cel puţin să-i accepte prezenţa în regat... 

Sarmiento a dat din cap, povestind cum Henric bearnezul 
a îngenuncheat imediat şi şi-a renegat încă o dată credinţa, 
fiind gata să asculte toate liturghiile, să se roage la toţi 
sfinţii care i se impuneau. Conde rezistase mai mult, pentru 
a sfârşi, la rândul său, prin a-şi renega credinţa. 


Acestea au fost singurele două graţieri acordate de Carol 
al IX-lea. 

Nobilii hughenoți ai celor doi prinți de sânge şi toţi cei 
care, cu mai puţin de două ore în urmă, dansaseră în sălile 
Luvrului, au fost împinşi unul câte unul în curte, unde 
helveţii îi străpungeau cu suliţele, fiecare corp fiind ucis de 
atâtea lovituri, încât sângele ţâşnea din toate părţile, 
curgând şiroi pe pavaj. 

Au găsit un hughenot chiar şi în camera lui Marguerite de 
Navarra, unde fricosul se ascunsese sub fustele ei, pătând- 
o de sânge şi amânându-şi moartea cu câteva ore. 

Hughenoţii erau ucişi pe culoarele palatului, în grădini. 

Fuseseră urmăriţi cei care încercau să fugă pe 
acoperişuri sau prin subterane. 


De la fereastra sa, regele privise acest măcel din curte şi 
de pe malurile Senei. 

— Bun vânător! rânjea Diego de Sarmiento. 

Povestea cum suveranul trăsese în doi hughenoți care, 
pe malul stâng, în faţa Luvrului, încercaseră să părăsească 
Parisul. 

— Avea o archebuză mare de vânătoare, a adăugat 
spaniolul. Şi striga: «Trageti, trageţi, fir-ar să fie! Ne scapă, 
trageţi!» 

Pe urmă, a fost găsită pe culoarele Luvrului, nu departe 
de camera monarhului, o însoţitoare a Caterinei de Medici 
cu măruntaiele scoase. Pe suveran l-a cuprins teama, ca şi 
cum s-ar fi temut dintr-odată că nu-şi mai putea chema 
câinii pe care îi slobozise, că nu-l vor mai asculta, mergând 
până la masacrarea şi mutilarea lui Isabelle de Thorenc, 
hughenotă fără îndoială, dar protejată de Caterina de 
Medici şi sora lui Bernard de Thorenc, apropiat al lui Diego 
de Sarmiento. 


Regele a încetat, într-adevăr, să mai conducă vânătoarea 
asupra hughenoţilor. 

Dar poporul, ieşit ca din senin de prin cotloanele pe unde 
se aciuase, a năvălit pe străzi, golind casele hughenoţilor şi 
spintecându-i pe cei care locuiau în ele. 

Pe puţin trei mii dintre ei au fost astfel mai întâi 
dezbrăcaţi veşmintele din lână bună reprezentând o pradă 
râvnită de aceşti oameni de nimic, îmbrăcaţi în zdrenţe - 
apoi ucişi, hăcuiţi, prădaţi de toate inelele şi cerceii, lăsaţi, 
în fine, în stradă pradă câinilor vagabonzi sau azvâărliţi în 
Sena, ori aruncaţi în gropile din Cimitirul Inocenţilor, şi chiar 
spânzurați, la Montfaucon. 

Aşa au fost dărâmate şi prădate mai mult de cinci sute 
de case. Abia marţi, 26 august, din ordinul regelui, au fost 
ridicate spânzurători la răscruci pentru a-i pune pe jefuitori 
în ştreang. 


Dar Sfântul Masacru şi Dreapta Prădare au continuat 
până astăzi. 


De la ferestrele Palatului Veneţiei şi pe străzile străbătute 
zilnic în compania secretarului Leonello Terraccini, am 
văzut fiare sălbatice cu chip şi trup de om. 

Ucigaşii acoperiţi de sânge despicau fără să aleagă 
pântece de copil sau de femeie. Pe copiii de ţâţă cu 
scutecele însângerate îi duceau până la fluviu, unde îi 
aruncau. Spărgeau craniile cu lovituri de ghioagă. 

Am văzut hughenoți îngenuncheaţi care încercau să-şi 
salveze viaţa oferindu-le ucigaşilor pungi pline cu monede 
din aur. Dar de ce să accepte aceştia o răscumpărare, când 
puteau lua şi punga şi viaţa? 

Peste tot, crime şi jafuri. 

Cei din miliția municipală îi conduceau pe ucigaşi la 
casele pe care le ştiau locuite de hughenoți. Consultau 
registrele, urcau scările imobilelor până în camerele unde 
erau găzduiţi gentilomii veniţi la Paris pentru nunta lui 
Henric, seniorul lor hughenot, şi a lui Marguerite de Valois, 
catolica. 

Peste tot, crime. 


Nimic din toate acestea, Ilustre Seniorii, nu trebuia să mă 
surprindă, pentru că în rapoartele mele precedente am 
arătat cum Diego de Sarmiento pregătea o vânătoare. 
Odată căzuţi în plasă, închişi în oraş, hughenoţii urmau să 
fie loviți ca animalele prinse în fundul unui sac. 

Dar cu greu pot exprima cuvintele mirosul şi culoarea 
sângelui. Şi este greu să-ţi imaginezi străzile unui oraş 
transformate în pâraie roşii sau acest popor pe care ÎI 
credeam reţinut, supus, preschimbându-se dintr-odată într- 
o hoardă care răcneşte, într-o haită de ucigaşi aruncându- 
se cu patimă şi furie asupra vecinilor, masacrându-i, 
străpungând trupurile nou-născuţilor, scoțând măruntaiele 
femeilor şi ale copiilor. 

Asta au făcut. l-am văzut. 


Ucigaşii sugrumau fără să le tremure mâna, cu siguranţa 
celui care aplică judecata lui Dumnezeu. 
Şi toţi au aflat, de-a lungul acestor zile, că un măceş 


uscat, cu floarea căzută dinaintea statuii Fecioarei din 
Cimitirul Inocenţilor, a început să înflorească, semn al 
satisfacţiei lui Dumnezeu în faţa lucrului bun care se 
împlinise în Paris. 

M-am dus în Cimitirul Inocenţilor şi am auzit clopotele 
bisericii bătând cu putere pentru ca vestea bună a 
miracolului să fie cunoscută de toţi. 

În jurul statuii Fecioarei, am văzut bărbaţi şi femei, cu 
ochii ieşiţi din orbite, chiuind, ţopăind, agitându-se, 
lăsându-se purtaţi de bucuria miracolului. 

Apoi au părăsit cimitirul, grăbindu-se să ucidă alţi eretici, 
să facă să curgă acel sânge care stropise măceşul şi care 
urma să facă regatul Franţei să înmugurească din nou. 


Astfel s-au petrecut lucrurile în timpul celor patru zile 
scurse de la acea noapte de duminică a Sfântului 
Bartolomeu, 24 august 1572. 


Astăzi, regele s-a dus cu alai la Cimitirul Inocenţilor 
pentru a contempla şi el miracolul măceşului. 

A îngenuncheat dinaintea ramurii înflorite. 

Mă aflam nu departe de el, lângă Diego de Sarmiento, în 
primul rând al tuturor ambasadorilor. 

Faţa lui Carol al IX-lea era de o paloare extremă, iar 
mâinile îi tremurau. Mi s-a părut că se clătina şi că s-a 
ridicat cu greutate, reluând cu paşi înceţi conducerea 
procesiunii. 

Nu mi-a părut cuprins de sentimentul victoriei pe care 
tocmai o câştigase, ci mai degrabă de o teamă. 

Se zvonea că îl chemase pe chirurgul Ambroise Pare, 
rămas în viaţă deşi era suspectat că era hughenot şi că l-a 
îngrijit pe amiralul Coligny după focul de archebuză căruia 
acesta îi căzuse victimă. Carol s-ar fi plâns că mintea şi 
trupul îi sunt puternic tulburate, ca şi cum ar fi cuprins de o 
puternică febră. 

ıse pare tot timpul, ar fi mărturisit el, când e treaz sau 
când doarme, că trupuri masacrate îşi apropie de el 
chipurile lor hidoase, acoperite de sânge. Se jură că nu a 


vrut ca în masacru să cadă oamenii simpli şi inocenţii. 
Dar au căzut, Inălţimile Voastre, şi numai Dumnezeu are 
puterea să facă să reînvie morţii.” 


Capitolul 16 


„Trăiesc în aşteptarea morții”, a scris Anne de Buisson. 

Acesta e primul rând al jurnalului pe care l-a ţinut de-a 
lungul întregii sale vieţi. L-a început în după-amiaza 
duminicii de 24 august 1572, în ziua Sfântului Bartolomeu. 
Se trezise tresărind, descoperind acea cameră de la primul 
etaj al Palatului Veneţiei, unde, îşi amintea treptat, Bernard 
de Thorenc o dusese după ce ea îngenunchease în curte, 
iar preotul îi ceruse să-şi renege credinţa, punându-i mâna 
pe creştet. 

Amintindu-şi, tremurase, sărise din pat, cu pletele 
desfăcute, cu picioarele goale - dar cine o descălţase? Şi, 
deodată, a auzit ţipete, urlete sau mai degrabă lătrături, şi 
acea bătaie de tocsin care, avea impresia, îi zguduia capul 
care vibra ca şi când el ar fi fost metalul lovit. 


S-a repezit la fereastră, dând deoparte draperia, orbită 
de amurgul aprins. 

Văzuse, la colţul străzii Poulies cu Fosses-Saint-Germain, 
doi copii care trăgeau un trup gol mutilat, apoi oameni cu 
braţele încărcate cu veşminte, iar alţii ghemuiţi pe pavaj 
goleau conţinutul unui cufăr. Împrejurul lor zăceau trupuri 
goale, însângerate, bărbaţi şi femei, acestea cu picioarele 
desfăcute. Cu sânii tăiaţi, înfăşurate în bucăţi de pânză pe 
care le purtau ca pe nişte mari eşarfe. 


Anne a strigat, uşa camerei s-a deschis şi l-a văzut în 
cadrul ei pe Vico Montanari. Nu a fost nevoie să-l întrebe 
pentru ca acesta să-i spună că Bernard de Thorenc plecase, 
dar că ea se afla în siguranţă, că putea să rămână acolo 
atâta cât - a făcut o mişcare din bărbie în direcţia ferestrei 
- va dura asta. 

Ea şi-a împreunat mâinile ca pentru rugăciune, spunând 
cu o voce rugătoare şi îngrozită că voia hârtie, pene de 
scris, cerneală. Apoi şi-a pus palmele peste urechi pentru 
ca Vico Montanari să înţeleagă că dorea să scrie pentru a 


ridica împrejurul ei, în ea, cuvânt cu cuvânt, piatră cu 
piatră, un zid care să o protejeze, de care să se poată agăța 
când va simţi că alunecă spre prăpastie, în acel pasaj unde 
văzuse bărbaţi, femei, copii străpunşi cu lovituri de 
halebardă, răstigniţi ca trofee de vânătoare pe pereţii 
subterani care duceau, li se spusese, de la numărul 7 din 
strada l'Arbre-Sec până la malurile Senei, unde vor găsi 
bărci pentru a fugi şi a scăpa de ucigaşi. 


„Asasini”: a spus cuvântul mai întâi cu voce scăzută, apoi 
l-a urlat la urechile lui Montanari: „Asasini! Asasini!” 

Îl auzise pentru prima oară în dimineaţa când Bernard de 
Thorenc, cu trupul însângerat, rănit la umeri, la mâini şi la 
frunte, cu gâtul crestat de hughenoți - căci el intrase primul 
în locuinţă, apoi în pasaj -, îi şoptise, ridicând-o şi ducând-o 
spre ieşire: „Sunt nişte asasini!” 

Halebardierii, acei mercenari helveţi care îi aparţineau lui 
de Guise, au vrut să-l oprească. Unde se duceau? Cine era 
acea femeie, de ce să nu o taie chiar acolo, ca pe o scroafă, 
spintecând-o pe mijloc? îşi strecuraseră mâinile între 
pulpele ei. 

Bernard de Thorenc îi respinsese cu lovituri de sabie, 
strigând că era a lui, că o păstra pentru bunul lui plac. 

— Este prada mea şi am plătit-o cu sângele meu! a spus 
arătându-şi rănile. 


Putuseră să părăsească casa cu numărul 7 din strada 
I'Arbre-Sec. 

Renunţase din instinct să-şi înnoade braţele de gâtul lui 
Bernard de Thorenc, lăsându-le să atârne, ca o pradă rănită 
în gura fiarei. 

Dar, odată ajunşi în strada Fosses-Saint-Germain, a vrut 
să meargă. Şi, de la primii paşi, mulţimea îi împresurase. 

Văzuse acele feţe pline de ură, acele mâini care căutau 
să se agaţe de ea, să-i smulgă hainele. 

Bernard de Thorenc făcuse cercuri cu sabia, iar mulţimea 
urlase: _ 

— E o hughenotă! O ucidem! In Sena cu ea! La ştreang! 


Pe rug! Dă-ne-o, dă-ne-o! 

Bernard de Thorenc se aşezase în faţa ei şi respinsese 
acea haită cu lovituri largi de sabie. Apoi s-a deschis 
poarta, iar valeţii înarmaţi cu sulițe i-au împiedicat pe acei 
câini să pătrundă în curte, Montanari trăgându-l înăuntru pe 
preotul în faţa căreia ea a trebuit să îngenuncheze, să-şi 
mărturisească greşelile. 

Îi venea să vomite. 


— Ucigaşi, şopteşte la rândul său Vico Montanari. 

Se apropie de Anne de Buisson, vrea să-i ia mâna, dar ea 
se fereşte şi merge până la fereastră. Vede alte trupuri 
întinse pe stradă, cu măruntaiele scoase, castrate, jefuitorii 
împărţindu-şi hainele morţilor, apoi uitându-se în jurul lor ca 
şi cum ar fi adulmecat noi prăzi. 

Anne de Buisson dă să se retragă şi se loveşte de Vico 
Montanari. 

— Ucigaşii nu vor pătrunde aici, spune el, pe când ea se 
îndepărtează, se ghemuieşte pe pat, cu spatele încovoiat, 
cu braţele strângându-şi picioarele îndoite. 

Nu pare să-l asculte pe venețian, care spunea că nimeni 
la Curte, nici regele, nici regina-mamă, nici fratele, Henric 
de Anjou - aceştia doi hotărâseră masacrul şi suveranul le 
cedase - nu voia să intre în conflict cu Serenisima 
Republică. 

Se apleacă spre Anne de Buisson. 

— Aici este Palatul Veneţiei, precizează el. 


Anne de Buisson se ridică. Nu se poate abţine să nu 
meargă cu paşi mari ca o nebună, ştie asta, dând din braţe, 
frământându-se, repetând că îi cunoaşte. Il ştie pe acest 
rege căruia îi place să se lase biciuit şi care biciuieşte, care 
tremură în faţa mamei sale, cu faţa transpirată, cu ochii 
plecaţi, cu vorba ezitantă. Il ştie şi pe celălalt, pe regele 
favoriţilor, Henric de Anjou, fardat, împodobit ca o femeie, 
şi pe ea, pe Caterina de Medici, neagră, regina morţii, cea 
care porunceşte magilor şi vrăjitorilor să înfigă ace în 
inimile figurinelor modelate după imaginea celor pe care îi 


urăşte, şi care, atunci când vraja nu reuşeşte, se foloseşte 
de otravă - şi nimeni, nici măcar monarhul, nu se poate 
considera la adăpost de această ucigaşă. 

— Dacă ea vrea, pătrunde şi aici sau îi va trimite pe 
acoliţii ei, cu otrăvuri. Pentru ea eu sunt deja moartă, dar 
dacă ar afla că trăiesc, nu ar avea linişte până nu m-ar şti 
moartă. _ 

Anne de Buisson se opreşte în faţa lui Montanari. Il 
imploră din nou: vrea să scrie, să lupte astfel împotriva 
vrăjitoriilor, a acelor otrăvuri pe care Caterina le strecoară 
în suflete - şi victimele ei nu mai ştiu, nu mai vor, nu mai 
sunt în mâinile ei decât nişte păpuşi pe care le sfâşie şi apoi 
le aruncă, atunci când se plictiseşte de ele. 

Anne ezită, apoi, cu vocea stinsă, şopteşte: 

— Isabelle de Thorenc? 

Montanari lasă capul în jos, se dă înapoi. Spune că 
secretarul, Leonello Terraccini, îi va aduce ceea ce a cerut. 

Se opreşte în pragul camerei. 

— Au găsit trupul lui Isabelle de Thorenc, răspunde el. 

Anne de Buisson îşi desface braţele. 

— ÎI vor şi pe al meu, spune ea. 


Secretarul intră la puţin timp după aceea şi aşază pe 
măsuţă, în mijlocul încăperii, hârtia, penele ascuţite şi 
cerneala. 

Anne se ridică, se învârte în jurul acestui tânăr cu par 
buclat, cu trăsături regulate. 

Împinge masa către fereastră. Trebuie să-i vadă pe 
asasini. 

Poate că Bernard de Thorenc se întorsese printre ei după 
ce o salvase? Dar numai pe ea, doar pe ea voise el să o 
smulgă asasinilor, ceilalţi, toţi ceilalţi, ca acel nou-născut 
târât de copii şi ale cărui corp şi cap saltă pe pavelele 
străzii Poulies, să fie toţi omorâţi! 

Bernard de Thorenc trebuie să-i ucidă spre a fi iertat 
pentru că o scăpase, o ascunsese, sau ca să nu fie 
suspectat, el, fratele lui Guillaume de Thorenc, de 
complicitatea cu oamenii sectei hughenote, ai cauzei. 


Aşază foile pe măsuţă. 

Or, tocmai acestui om i s-a dăruit ea în ziua căsătoriei 
dintre Henric de Navarra şi Marguerite de Valois. 

Se lăsase iubită sub o scară, în colţul cel mai îndepărtat 
al Palatului Luvru, acolo unde, astăzi, este masacrată sau 
spintecată Isabelle de Thorenc, sora lui Bernard. 

El a salvat-o pe ea, Anne, dar a abandonat-o aici, şi 
poate, în strada Poulies, asasinii se ridică şi o caută. 


Anne de Buisson se aşază la măsuţă şi ia o pană. 

— Nu va arătaţi, îi zice Leonello Terraccini, apropiindu-se. 
V-au lăsat să intraţi aici, dar l-am văzut pe preot dând 
târcoale străzii Fosses-Saint-Germain. Vreo sută de ucigaşi 
îl ascultă şi-l urmează. A acceptat să vă convertească doar 
pentru că îi era frică. l-am auzit predicile. Spune: 
„Dumnezeu îi va converti dacă asta îi va fi voia, Dumnezeu 
îi va ierta dacă va dori, însă noi, noi trebuie să executăm 
sentinţa Sa”. Preotul se poate întoarce după 
dumneavoastră. Poate vă doreşte moartea, în contul cuiva. 

Anne de Buisson se întoarce şi îl priveşte fix pe secretar, 
care repetă: 

— Nu vă arătaţi, sângele i-a înnebunit! 

Dintr-odată, cu o mişcare brutală, Anne îl apucă de după 
gât, îl trage spre ea, îşi lipeşte trupul de al lui. Geme, pare 
să vrea să se afunde între umerii şi picioarele lui Leonello 
Terraccini. 

Îl forţează să se aplece, îl sărută. Nu se îndepărtează de 
el decât după ce simte acea savoare călduţă pe limbă. 

Vede perle de sânge pe buzele lui Terraccini, pe care le-a 
muşcat. 

Îşi încolăceşte braţele în jurul mijlocului lui, se retrage 
până la pat şi se răstoarnă trăgându-l după ea. 

Închide ochii în timp ce el îi ridică jupoanele şi îşi 
strecoară mâna între pulpele ei. 

Îşi aduce aminte de gestul ucigaşilor din pasajul 
întunecat de la casa cu numărul 7 din strada l'Arbre-Sec. 

Îi apucă încheietura mâinii, nu pentru a i-o respinge, ci 
pentru ca el să o afunde în ea. 


Se gândeşte: „Trăiesc în aşteptarea morţii”. 


Capitolul 17 


În acele zile de sânge, când asasinii tăiau nasuri şi 
urechi, buze, membre, grumaji, când înfigeau pari în 
pântecele femeilor, sau, înainte de a le profana astfel, le 
forţau să se acupleze cu hughenoţii castraţi, ca nişte purcei 
- iar râsetele şi sângele umpleau străzile în acele zile -, 
Bernard de Thorenc, străbătând străzile Poulies şi Fosses- 
Saint-Germain, pleca fruntea, temându-se să-şi arunce 
privirea spre fereastra Palatului Veneţiei, în spatele căreia 
îşi imagina că se afla Anne de Buisson. 

Grăbea pasul pentru a se îndepărta mai repede de acele 
străzi unde bântuiau ucigaşi călăuziţi de acel preot 
dinaintea căruia Anne îngenunchease şi care se oprea 
adesea în faţa uşii Palatului Veneţiei, ca tentat să o forţeze, 
să reia ceea ce îi fusese smuls, acea hughenotă pe care nu 
putuse decât să o convertească, deşi ar fi preferat să o 
omoare. 

De departe, în strada Autruche, Bernard de Thorenc îi 
observa pe acei asasini ale căror mâini, braţele, până chiar 
şi gurile, le erau pătate de sânge. 

Apoi, încet, după ce se convingea că vor sparge alte uşi, 
că vor traversa Sena vânând alţi hughenoți care încercau 
să fugă - iar regele, de la fereastra lui din Luvru, îi lua la 
ochi cu archebuza sa mare, aşa cum ocheşti la vânătoare 
un cerb sau un mistreţ -, Thorenc intra în Palatul Spaniei. 


Ţinea sabia în mână. lar eşarfa albă - pătată de sânge - 
era încă legată de umăr, permis de liberă trecere pentru 
asasini, cum erau şi acele bandaje înroşite de pe umeri, 
mâini, frunte. 

Mergea cu capul sus, acum, căci voia să vadă. 

Într-un loc se împiedicase de trupurile a două femei 
îmbrăţişate, dezbrăcate, cu chipurile atât de crestate, încât 
pierduseră orice formă omenească, şi cărora li se vârâseră 
coarne de bou între pulpe. 

Ceva mai departe la colţul străzii Saint-Honore, se afla un 


grup de copii care înconjurau un bătrân gol, îngenuncheat, 
obligându-l să înghită foi din Biblie, apoi excremente, căci 
omul nu trebuie să citească Sfânta Carte în limbă profană, 
nici să refuze postirea. Or acel bătrân făcuse toate acestea. 
De aceea, trebuia să piară în chinuri! 

Câţiva paşi mai încolo, Bernard de Thorenc văzuse copii - 
tot copii! - spintecând burta unei femei, scoţându-i 
măruntaiele şi servindu-se de matele aburind ca de nişte 
bice, lovind faţa altor hughenoți care erau împinşi spre ei - 
iar mulţimea îi aplauda pe aceşti ţânci batjocoritori care 
omorau atât de sălbatic. 


Bernard de Thorenc îşi întorcea privirea. 

Adesea, pe parcursul acestor zile de sânge, avusese 
impresia că era urmărit şi că, odată întors la Palatul 
Spaniei, Diego de Sarmiento, Enguerrand de Mons sau 
părintele Verdini îl priveau bănuitor ca şi cum unul dintre 
spionii lor - acei şerpi erau hrăniţi de regina-mamă, de 
Henric de Anjou sau de Sarmiento însuşi - le povestise că 
Bernard nu omorâse niciun hughenot, ci doar se apărase, 
evitând lupta. Că se limitase la a salva o femeie, pe acea 
Anne de Buisson, hughenotă, sora blestematului corsar din 
La Rochelle, Robert de Buisson, acea Anne, însoţitoarea 
Caterinei de Medici, pe care aceasta voia poate acum să o 
facă să dispară, pentru că fusese martoră la prea multe 
comploturi şi că, odată Parisul curăţat, iar Henric de 
Navarra convertit, nu mai era nevoie de o hughenotă 
printre femeile reginei-mamă. 


De aceea, Bernard de Thorenc nu avea încredere. Nu 
trebuia să le dea nici cel mai mic pretext asasinilor. Trebuia 
să evite să se uite spre fereastra Palatului Veneţiei, şi chiar 
să se gândească la Anne de Buisson. 

De altfel, de ce l-ar aştepta când între ei doi, din noaptea 
lor de sub scara din Palatul Luvru, sângele cursese ca un 
torent în creştere? Trebuia să lase să treacă timpul, să nu 
se apropie nici măcar de Vico Montanari sau de secretarul 
său, Leonello Terraccini, pe care Bernard de Thorenc îl 


zărise adesea la Palatul Spaniei, apoi în acea capelă din 
Luvru unde Henric de Navarra îngenunchease în mijlocul 
asasinilor, recunoscând că era doar un stricat al credinţei 
care cerea umil să fie primit în sfânta Biserică. lar când 
deschisese gura să primească împărtăşania, râsul Caterinei 
de Medici fusese atât de puternic, încât umpluse tot naosul, 
amestecându-se cu al asasinilor. 


Tocmai în acel moment Bernard de Thorenc se gândise - 
îi trecuse prin minte ca o durere usturătoare - că oamenii, 
toţi oamenii, oricărei religii ar aparţine, făcuseră un infern 
din acest pământ oferit de Dumnezeu. 

Îşi amintise de miniaturile din cartea lui Michele Spriano, 
de supliciile pe care Dante le descria în călătoria sa în 
infern. Era tocmai ceea ce văzuse el împlinindu-se pe 
străzile Polies, Monnaye, pe cheiul Ecole, în jurul Palatului 
Bourbon şi al Palatului de Aumale. 

Enguerrand, care se întorsese din provincie, de la Marea 
Fortăreaţă din Mons, perorase, spunând că în fiecare zi, la 
sfârşitul festinului, şi pentru a-i distra pe bunii catolici care 
fuseseră invitaţi, aruncase hughenoți din înaltul falezelor în 
trecătorile Siagnei. Le poftea pe femei să înţepe şalele şi 
fundul acestor hughenoți pentru a-i face să se arunce 
singuri în râu. lar copiii erau printre primii care se prindeau 
în joc. 

Hughenoţii erau urmăriţi peste tot, spunea Enguerrand 
de Mons, iar trupurile acestor eretici pluteau de asemenea 
pe Ron şi nimeni nu voia să-i îngroape. 

— lar acum aceste stârvuri strică apele... 

— Nu terminăm nicicând cu ei, a adăugat Enguerrand de 
Mons, după o tăcere, întorcându-se spre Bernard de 
Thorenc. 

Vreo sută de nobili hughenoți ocupaseră şi apărau 
Castellaras de la Tour. In fruntea lor se afla... 

— ... Fratele tău Guillaume şi câţiva care scăpaseră, 
printre care Jean-Baptiste Colliard şi Seguret. 

Sarmiento se indignase. 

Cei care îi lăsaseră în viaţă pe unii stricaţi ai credinţei 


erau şi mai vinovaţi decât aceştia. Lor trebuia să li se dea 
moartea cea mai crudă. Trebuiau să o simtă pătrunzând 
încet în ei. Căci, prin compasiunea, laşitatea sau 
complicitatea lor,  compromiseseră destinul regatului 
Franţei şi al dreptei credinţe. 

Protestanţii din La Rochelle rezistau deja în faţa trupelor 
regelui. Cei din Montauban şi de la Nîmes, printre atâtea 
alte oraşe din sud, voiau să se strângă într-o uniune, să 
părăsească regatul, să aştepte ajutoarele germanilor sau 
ale ticăloşilor din Ţările de Jos. 

— lată ce au lăsat să se întâmple protectorii 
hughenoţilor! Pentru aceştia, securea, pumnalul, funia, 
agonia cea mai lungă vor fi încă pedepse prea uşoare! 

Diego de Sarmiento l-a privit fix pe Bernard de Thorenc, 
care i-a înfruntat privirea, apoi s-a îndepărtat. 


În camera sa, în acea noapte, el s-a rugat, îngenuncheat, 
cu capul lăsat pe mâinile împreunate, cu braţul sprijinit de 
marginea patului. 

Apoi a lăsat rugăciunile şi a început, cu o voce din ce în 
ce mai puternică, să i se adreseze lui Dumnezeu: 

— Doamne, noi suntem cu toţii nişte necredincioşi! Aici 
am văzut crime şi barbarii tot atât de perverse ca în 
temniţa din Alger şi pe galerele turceşti. Am văzut oameni 
fără nas, fără urechi, fără buze, fără ochi, arătând întocmai 
ca victimele lui Dragut Arsul. 

Am văzut cum erau dezbrăcate femeile, tratate ca nişte 
prăzi, apoi, după ce abuzau de ele, călăii le scoteau 
măruntaiele şi le lăsau să moară, cu trupul profanat. 
Creştini sau mahomedani, noi suntem toţi necredincioşi, 
Doamne. Pământul a devenit infern. 

Ce poate face cel care crede în Tine? 

Am păcătuit mult, Doamne. 

Am ucis de multe ori, în cursul vieţii. 

Dar acum sunt dezgustat de sânge. 

Ce-i de făcut, Doamne, ca să nu mai fie vărsat în numele 
Tău? 

Cum, Doamne, să se pună capăt masacrului, acestei 


preaumane şi sângeroase comedii? 
Cum să nu-ţi mai fiu necredincios? 


Capitolul 18 


Când Bernard de Thorenc a început să vorbească cu o 
voce pe care indignarea şi, poate, disperarea o făceau să 
tremure, Vico Montanari i-a strâns braţul. Dar el a continuat 
pe acelaşi ton, indiferent la mulţimea care îl înconjura. 

Se aflau pe cheiul Ecole, salahori, cerşetori, marinari, 
negustori, femei jerpelite care spălau cu apă multă lenjeria 
de la Luvru sau din Palatul Bourbon. Dar, la colţul străzii 
Ecole şi a cheiului, Montanari observase nişte spadasini cu 
vestele roase, cu pălăriile pe ochi, ascunzându-le chipurile. 
Aceştia erau bandiți care, pentru un pumn de scuzi, te 
spintecau. Poate că erau chiar spioni ai reginei-mamă 
supraveghindu-l pe Bernard de Thorenc, însărcinaţi să-i 
aducă acesteia la cunoştinţă ce spunea. 

Montanari i-a şoptit: 

— Vorbeşte mai încet! 

Bernard de Thorenc a privit în jurul lui, a ridicat din 
umeri, şi-a pus mâna pe mânerul sabiei. 

— Să vină! a spus el, printre dinţi. Da, Montanari, a reluat 
el, suntem la fel de cruzi, la fel de barbari ca nişte păgâni. 
Halebardierii, soldaţii germani ai ducelui de Guise, gărzile 
de corp regale, spadasinii lui Diego de Sarmiento, ai lui 
Enguerrand de Mons sau ai lui Henric de Anjou sunt ienicerii 
noştri. Noi avem ucigaşii noştri, călăii noştri. Şi care este cel 
mai desfrânat dintre Dragut Arsul şi regele preacreştin? S-a 
oprit, apoi a adăugat cu o voce mai domoală: îi place să 
omoare. E ca un nebun. Un vânător dement. Vrea sânge. A 
folosit mai mult de cinci mii de câini. Omoară cu archebuza 
şi cu pumnalul. Cerbii, mistreţii săi sunt hughenoţii care au 
reuşit să fugă, care încă mai rezistă, în La Rochelle, care se 
adună în jurul fratelui meu Guillaume, şi ei tot asasini. A 
făcut o mutră de dezgust. Când Carol se întoarce de la 
vânătoare, este parfumat, îmbrăcat. Aşteaptă noaptea şi 
pleacă, mascat, să dea târcoale pe străzi, nu departe de 
cheiul acesta, pe străzile Saint-Honore, l'Arbre-Sec sau 
Monnaye. Forţează porţile de la locuinţele nobililor sau ale 


membrilor Parlamentului. Îi aruncă la picioarele patului, în 
care se urcă el, cerând să fie biciuit. Regulează femeia, 
biciuieşte la rândul lui, geme. Zice că aude voci care ţipă, 
urlă, exact ca în nopţile de masacru. Are trupul acoperit de 
sudoare. Vrea să mai fie biciuit şi povesteşte că în fiecare 
dimineaţă se adună în faţa ferestrelor sale mulţimi de corbi, 
din cei ce se vad zburând în jurul ştreangurilor sau al 
spânzurătorii din Montfaucon. Croncăniturile lor sunt ţipete 
de om, iar uneori vin să bată cu ciocul în ferestre. 

Vico Montanari i-a strâns din nou braţul, apoi, pentru a-l 
împiedica să continue, i-a vorbit de Anne de Buisson, 
ascunsă încă în Palatul Veneţiei. Avea de gând să 
părăsească Parisul, poate pentru a merge la Veneţia. 

Bernard de Thorenc părea că nu aude. A continuat 
spunând că regele avea din ce în ce mai des sânge în gură, 
pe buze, că tuşea şi sughiţa. Din excesele sale nocturne se 
întorcea palid, cu vesta pătată de sânge, cu privirea 
întunecată, cu capul plecat, strigând dintr-odată că vrea să 
i se adune gărzile, că ştia că încercau să îl omoare, să-l 
sugrume, să-i facă vrăji. Unii spuneau că se temea ca 
mama sa să nu-l otrăvească, fiindcă îl prefera pe Henric de 
Anjou, că deja îi aranjase succesiunea, iar pentru că Henric 
de Anjou tocmai fusese ales rege de Dieta din Polonia, ea 
va fi cea care, după moartea lui Carol, aşteptând 
întoarcerea lui Henric, va asigura regența. ` 

— Degeaba strigă, a continuat Bernard de Thorenc. Il 
sufocă valuri de sânge şi oricine îl vede ştie că va muri. 


Tot Bernard de Thorenc, mergând alături de Vico 
Montanari pe cheiul Ecole, este cel care a spus: Carol al IX- 
lea murise cu gura plină de sânge, în duminica de 30 mai 
1574, ziua de Rusalii. Regina-mamă se înfăşurase într-o 
eşarfă neagră, îşi ascunsese chipul sub dantela neagră şi 
mâinile în pliurile rochiei negre. 

— Femeie de doliu, a murmurat Thorenc, femeie a morţii! 
Ea este solul secerătoarei cu coasa. 

Caterina de Medici a trimis imediat curieri în Polonia 
pentru ca fiul ei iubit, Henric de Anjou, să vină să-şi pună 


curuleţul de muiere pe tron şi să fie proclamat Henric al Il- 
lea, rege preacreştin al regatului Franţei. 


În aceeaşi zi, cea a morţii lui Carol al IX-lea, Anne de 
Buisson şi Leonello Terraccini au părăsit Palatul Veneţiei, iar 
Montanari nu a ştiut cum să-l anunţe de plecarea lor pe 
Bernard de Thorenc, limitându-se doar să lase să-i scape cu 
jumătate de voce: 

— A plecat. Cu el. 

Montanari a crezut mai întâi că Bernard de Thorenc nu 
auzise, pentru că a continuat să vorbească despre rege. 

— Acel sânge din gură, sângele care l-a sufocat, este cel 
al masacraţilor, al celor asupra cărora a tras de la fereastra 
sa ca şi când ar fi ochit un vânat, este cel al partenerilor săi 
de joc, pe care i-a lăsat să fie sugrumaţi, străpunşi sub ochii 
săi cu lovituri de halebardă. Este sângele remuşcărilor. 
Doar dacă... 

S-a oprit în timp ce mulţimea, atât de densă pe cheiul 
Ecole, îl împingea. 

— Doar dacă nu l-a otrăvit maică-sa. Regina Caterina 
transpiră moarte... Apoi, dintr-odată, a şoptit: A plecat 
aşadar cu acest Terraccini? 

A schiţat o grimasă, cu gura strâmbată, adăugând că 
odinioară, pe când era încă tânăr, ca acest Leonello 
Terraccini, cunoscuse o femeie, pe Mathilde de Mons, care 
avea codițe blonde ca ale lui Anne de Buisson. O regăsise 
fericită în haremul lui Dragut Desfrânatul. 

— Aşa sunt femeile, a conchis el ridicând din umeri. 

A început iarăşi să meargă, cu capul plecat, apoi, cu o 
mişcare a  bărbiei, a arătat  spălătoresele care, 
îngenuncheate, cu braţul înroşit, frecau cearşafurile de la 
palate şi ale nobililor. 

— Până şi acestea, a şoptit el. Şi, după câţiva paşi: Chiar 
şi reginele. 

A început să povestească ceea ce Enguerrand de Mons şi 
Diego de Sarmiento spuseseră despre ceea ce se întâmpla 
la Luvru, unde Marguerite de Valois, soţia lui Henric de 
Navarra, se culca sub toţi bărbaţii pe care îi întâlnea. 


Era, după cum îi auzeai, o depravată care nu avea decât 
un gând: să-şi satisfacă poftele, până şi cu fraţii, începând 
de la vârsta de doisprezece ani. 

În loc să-i împuţineze dorinţele, timpul n-a făcut decât să- 
i amplifice viciile, şi, tot atât de mişcătoare ca argintul viu, 
se regula cu orice servitor care se apropia de ea. 

Ajunsese chiar să meargă să dezgroape capul unuia 
dintre  amanţii săi, decapitat din ordinul regelui, 
ascunzându-l cu propriile mâini în capela Saint-Martyrs, în 
Montmartre. 

Soţul şi fraţii ei, Francisc de Alencon şi favoritul Henric al 
lll-lea, partenerii ei de joacă, făceau dovada aceluiaşi 
desfrâu ca şi ea. 

— Merg de la unii la alţii, iar Caterina de Medici le aruncă 
între picioare tinere care îi lasă sfârşiţi. Se spune chiar că 
Henric de Navarra şi-a pierdut conştiinţa mai bine de o oră, 
într-atâta s-a dedat acestei voluptăţi. Şi toţi îşi zic creştini, 
toţi îngenunchează în faţa altarului! lată Curtea, iar cea a 
Spaniei este la fel, fiecare lăsând în urmă bastarzi de prinţ 
sau de rege. 

Thorenc a dat din cap. 

— L-am cunoscut pe Don Juan, bastardul lui Carol 
Quintul... A făcut o pauză, apoi a reluat: Il urmăresc pe 
Henric de Navarra de fiecare dată când mă duc la Luvru. 
Niciodată nu am văzut om atât de vesel, care aleargă din 
alcov la jocul cu mingea. Râde cu asasinii gentilomilor săi. 
Dansează, cu platoşa sub capă, cu pumnalul în mâneca 
tunicii, pentru că - sunt cuvintele pe care i le-a spus lui 
Enguerrand de Mons - „suntem aproape întotdeauna gata 
să ne tăiem gâtul unii altora”. Dar el dansează, Montanari, 
el se distrează ca şi cum nu ar fi avut loc masacrul alor săi, 
al acelor nobili pe care căsătoria sa i-a atras la Paris. Când 
au vrut să iasă din sac, simțind că urmau să fie închişi 
pentru a fi ucişi, le-a spus că sunt în siguranţă, că regele 
Carol îi promisese asta. Thorenc a adăugat cu o voce 
răguşită: Acela a murit, sângele remuşcărilor i-a umplut 
gura. Dar Henric dansează şi face amor, râde şi se gudură 
la mărturisirile de dragoste ale soţiei sale Margot. Sunt 


prinți creştini! Mâine Henric va fi, poate, rege. Hughenoţii 
aşa speră. Dar toate astea, le văd, Montanari, ca şi cum aş 
fi Dante mergând în infern alături de Vergiliu şi 
descoperindu-i pe cei damnati. 


Aşa au vorbit astfel aproape în fiecare zi, iar Vico 
Montanari, întors la Palatul Veneţiei, făcea raport către 
llustrisimele Seniorii ale Serenisimei despre cele aflate. 


Mai adăuga că şi alţii, în afara lui Bernard de Thorenc, îi 
împărtăşeau regretele - dezgustul - pentru tot sângele 
vărsat, şi că aceste sentimente erau cu atât mai vii cu cât 
se pregătea războiul dintre hughenoți şi catolici, că religia 
apărea în fiecare tabără ca un simplu pretext. 

Se masacra în numele lui Dumnezeu, dar cui îi păsa de 
ceea ce îi învățase Hristos? 

Montanari era sigur că Thorenc se vorbise cu alţi 
„nemulţumiţi”,  „politicieni”,  „machiavelişti” - aşa se 
numeau - care voiau pacea între creştini, unirea tuturor 
supuşilor regatului, fiindcă aceştia nu se omorâseră între ei 
pentru Dumnezeu, ci din ambiția câtorva prinți. 

Acei oameni trebuiau ascultați, observați, iar, printre ei, 
un Bernard de Thorenc, un Michel de Polin, sfetnic în 
Parlamentul din Paris - scrisese într-unul dintre rapoartele 
sale Vico Montanari. Aceşti nemulţumiţi, aceşti politicieni se 
puteau alătura unui suveran care să fie mai întâi un om al 
păcii. 

Şi de ce nu acest Henric de Navarra, care îşi schimbase 
deja de câteva ori religia şi care fugise de la Luvru, pe 4 
februarie 1574, temându-se să nu fie sugrumat sau otrăvit? 


PARTEA a Ill-a 


Capitolul 19 


Îmi amintesc de vântul îngheţat care, în acea primă zi de 
martie 1576, mătura cheiul Ecole, pe care Vico Montanari şi 
cu mine îl străbăteam în lung şi în lat, aşa cum o făceam 
adesea. 

Gheaţa acoperea malurile, se aduna în blocuri cenușii la 
picioarele podurilor. 

Aveam inima îngheţată. 

ÎI regăsisem pe Montanari la colţul pieţei Ecole, în capătul 
străzii l'Arbre-Sec şi al cheiului. 

Mă prinsese numaidecât de braţ şi, după cum mi-l 
strânsese, ghicisem că avea să-mi vorbească despre Anne 
de Buisson. 

M-am eliberat imediat şi am început să merg cu pas mai 
iute, raportându-i ceea ce aflasem la Luvru şi la Palatul 
Spaniei. 


Diego de Sarmiento şi Enguerrand de Mons, părintele 
Verdini şi Veron, ducele Henric de Guise, zis Insemnatul, se 
întâlneau aproape în fiecare zi, de la fuga lui Henric de 
Navarra. 

Sarmiento şi de Guise se arătau cei mai îngrijoraţi. Dacă 
Henric al ll-lea n-avea să aibă descendenţi de parte 
bărbătească, Henric de Navarra urma să devină 
moştenitorul tronului Franţei. 

Părintele Verdini se înfuria. Dumnezeu nu va îngădui, 
întărea părintele Veron. Cum să-l ierte că avea o nouă 
credinţă, că imediat ce s-a regăsit printre ai săi, traversând 
Loara, îşi părăsise credinţa catolică şi se proclamase 
hughenot, protector al unirii tuturor hughenoţilor regatului? 

— Protector, repetase Diego de Sarmiento, după cum îşi 
zice prinţul de Orania în Ţările de Jos. Credeţi că noi, 
spaniolii, vom accepta aşa ceva? 

Henric de Guise spusese că dacă regele catolic, marele 
Filip al II-lea, îl ajuta în încercarea sa - îi trebuiau ducați ca 
să recruteze oameni: helveţi, dar buni catolici; germani, dar 


duşmani de moarte ai luteranilor şi ai calviniştilor; şi de ce 
nu trupele spaniole ale ducelui de Alba venind din Ţările de 
Jos -, atunci el, Henric de Guise, jura să aducă la Luvru 
trupul lui Henric de Navarra legat de un măgar şi golit de 
sânge ca un purcel de lapte. Avea să facă din el ceea ce au 
făcut cu trupul amiralului de Coligny: să-l taie bucăţi şi ceea 
ce rămâne să atârne în ştreangul de la Montfaucon. 


Ascultasem, aşezat în penumbră; ura pe care toţi aceşti 
oameni o arătau era atât de mare, încât m-am 
înspăimântat. 

Aparţineau taberei asasinilor. Enguerrand de Mons, care 
totuşi era unul dintre sfetnicii apropiaţi ai lui Henric al IIl- 
lea, adăugase că regele, în ciuda tuturor prafurilor pe care 
le lua şi a celor ce i se dădeau soţiei sale, Louise de 
Lorraine, era tot incapabil să conceapă un fiu. 

— Doar dacă, a rânjit el, unul din mignonii săi, de 
Epemon sau de Joyeuse, nu o va însămânţa! 

Au râs. 

— Dar Dumnezeu nu vrea acest miracol, nu-i aşa, 
părinte? a adăugat Diego de Sarmiento întorcându-se către 
Verdini, care, cu un aer ofuscat, s-a închinat. 


Zi după zi, ascultând discuţiile lui Sarmiento şi ale 
ducelui de Guise, am simţit astfel bătând în mine din ce în 
ce mai iute dorinţa de război contra hughenoţilor. 

Enguerrand de Mons povestea că Henric al Ill-lea i se 
alătura, că regina-mamă, Caterina, îl împingea să ia 
conducerea unei armate pentru a merge să-i urmărească 
pe Henric şi pe hughenoţii lui în provinciile din Guyana, 
Gasconia şi din Bearn, la Montauban, Nimes, La Rochelle, 
că trebuia să o facă repede dacă nu voia ca aceşti eretici 
să-i imite pe ticăloşii din Provinciile Unite şi să creeze şi ei, 
în această parte de regat, un stat hughenot. 

Caterina îi repetase regelui că „marea curăţenie” de la 
Sfântul Bartolomeu ar fi fost făcută în van dacă Henric de 
Navarra şi hughenoţii săi erau lăsaţi să se adune. Ea ştia că 
douăzeci de mii de mercenari germani sunt în drum pentru 


a li se alătura. 


Mă duceam la Luvru însoţit de Sarmiento şi de 
Enguerrand de Mons. Îi observam pe Henric al III-lea şi pe 
regina-mamă. 

Regele, înalt, îmbrăcat în catifele şi mătăsuri, înainta, 
înconjurat de favoriţii săi de o eleganţă la fel de rafinată ca 
şi a sa. Erau atât de parfumati, încât mă făceau să tuşesc. 

Adesea, în urma lor apărea Marguerite de Valois, soţia lui 
Henric de Navarra. Ea era atât de frumoasă, privirea sa atât 
de atrăgătoare, chipul ei atât de simetric, încât eram 
tulburat, ştiind de asemenea ceea ce se spunea despre 
moravurile sale, despre desfrânarea, despre dorinţa sa 
niciodată potolită. 

Se şoptea că Henric al Ill-lea - ros poate de gelozie - 
alungase de la Curte o tânără pentru că Marguerite - 
Margot, i se spunea, pentru a o trata ca pe o femeie 
vulgară - o copleşea cu mângâieri, de îndată ce bărbaţii îi 
părăseau aşternutul. 

Mă privise adesea şi eu fusesem emoţionat. Apoi întorcea 
capul şi o urmăream din priviri cum, înveşmântată într-o 
rochie de postav auriu buclat, cu părul împodobit de perle 
mari şi multe pietre, de diamante aranjate în stea, trecea 
de la unul la altul. 

Şi, cu toate astea, era prizonieră. Regina-mamă şi regele 
- mama şi fratele ei! - îi interziceau să meargă să stea 
alături de Henric de Navarra. lar atunci când ameninţase că 
va fugi, aşa cum făcuse soţul ei, fusese legată, iar Caterina 
de Medici şi Henric al Ill-lea o bătuseră, asigurând-o că o 
vor ucide dacă încerca să părăsească Parisul. 


l-am spus, deci, lui Vico Montanari ceea ce auzisem şi 
văzusem, împiedicându-l astfel să-mi vorbească despre 
Anne de Buisson. 

De fiecare dată când, în trecut, o făcuse, confirmându-mi 
aşadar că părăsise Parisul însoţită de Leonello Terraccini, 
mă prefăcusem că nu îl auzisem, că nu eram rănit, când de 
fapt pieptul îmi era străpuns, inima îngheţată. 


Dar a trebuit, în acea dimineaţă, în frigul care crăpa 
obrajii şi buzele, să-l ascult pe Vico Montanari spunându-mi 
că Terraccini tocmai se întorsese, că îl văzuse la Pau, apoi 
la Nerac, în mijlocul trupelor hughenote, pe Henric, regele 
de Navarra, fericit şi verde ca un om care a scăpat de 
moarte şi care pleacă repetând - astfel sunau cuvintele lui, 
consemnate de Terraccini: „Slăvit să fie Dumnezeul care m- 
a scăpat! Regina, mama mea, a fost omorâtă la Paris, au 
fost ucişi amiralul şi toţi servitorii noştri cei mai buni. Aş fi 
păţit la fel, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ferit. Nu mă mai 
întorc în oraşul ăla, decât dacă sunt târât. Regret doar două 
lucruri pe care le-am lăsat la Paris, liturghia şi soţia mea; 
totuşi, de liturghie, voi încerca să-mi treacă, dar de soţie 
nu, şi vreau să o recapăt...” 


— Le vrea pe toate, şi pe soţie pe deasupra, a comentat 
Montanari. Terraccini, care nu e un călugăraş, încă mai este 
uluit de ceea ce a văzut; acest rege Henric este ca un câine 
turbat care adulmecă tot ce întâlneşte, se culcă cu oricine, 
şi nu-i prea pasă de căţeii pe care îi capătă. Păduchii lui 
spanioli sunt atât de numeroşi, atât de bine instalaţi în 
culcuşurile lor din părţile de jos, încât i se urcă la 
subsuoară, în sprâncene, în păr, şi îl vezi pe Henric 
scărpinându-se, iar când nu-l hărţuiesc păduchii, îl ustură 
când se pişă. lată suveranul hughenot, adept al cauzei 
căreia i se zicea austeră! Dar ridică toate poalele ce-i trec 
pe dinainte, le violează pe cele care îi rezistă, le mărită pe 
altele cu însoțitorii săi pentru a i le păstra pregătite, ca să 
poată dispune de ele după plac, iar vârsta sau condiţia nu 
constituie un obstacol în calea dorințelor sale: fată de 
paisprezece ani sau târfă, castelană sau ţărancă, cele mai 
multe sunt fericite să-l primească pe rege între picioare. 
Acest Henric nu e înconjurat de mignoni şi nu va duce lipsă 
de moştenitori! lar asta trebuie să-i înfurie pe Caterina 
noastră şi pe fiul ei, el, care niciodată nu s-a atins de vreo 
femeie... 


Făcuserăm câţiva paşi în tăcere, apoi Vico Montanari m-a 


prins din nou de braţ şi am plecat capul, ascultându-l 
spunându-mi că Anne de Buisson se dusese mai întâi la 
Castellaras de Tour „unde fratele tău Guillaume adunase 
câteva sute de nobili care cuceriseră Marea Fortăreaţă de 
Mons, de pe celalalt mal al Siagnei”. Enguerrand îmi 
spusese deja despre acest atac. Dar nu ştiam că Anne a 
stat mai multe luni în locuinţa noastră, în compania lui 
Leonello Terraccini şi a lui Guillaume. 

Apoi părăsise Castellaras de la Tour cu Guillaume şi cu 
cea mai mare parte a nobililor, renunțând să se ducă la 
Veneţia, cum îi promisese la început lui Terraccini. 

Au călărit prin provinciile hughenote din sud, atacând 
câteva castele şi sate catolice, jefuind, sugrumând sau 
spânzurând preoţii, forţându-i pe credincioşi să-şi renege 
credinţa, ucigându-i pe cei care refuzau, spunând astfel că 
masacrele din Paris, de la Lyon, de la Orleans - moartea 
celor aproape treizeci de mii de fideli ai cauzei - erau 
răzbunate, dar că acesta nu era decât începutul, că într-o zi 
trebuiau goniţi de la Luvru şi din Paris asasinii şi că, prin 
ajutorul lui Dumnezeu, al Elisabetei a Angliei, al 
credincioşilor din Germania şi din Ţările de Jos, şi sub 
comanda lui Henric de Navarra, acesta avea să fie în 
curând un fapt împlinit. 

— Anne de Buisson, a continuat Vico Monatnari, era, 
dacă e să îl cred pe Leonello Terraccini, una dintre cele mai 
războinice femei, jurând că voia să-şi răzbune fratele şi pe 
cei pe care i-a văzut ucişi în pasajul casei de la numărul 7, 
din strada l'Arbre-Sec. A uitat oare, că tu, catolic, ai salvat- 
0? 

Aş fi vrut ca Montanari să tacă. Doamne, Tu ştii cum, de 
luni de zile, te implor să te milostiveşti de mine ca s-o uit 
pe Anne de Buisson. 

Dar încă o dată, în acea dimineaţă, am ştiut că ai refuzat 
să mă auzi. Nu m-am putut împiedica să nu-l întreb pe 
Montanari unde se găsea acum. 

Îmi imaginasem deja răspunsul lui. 

Împreună Guillaume se dusese la Pau, apoi la Nerac, 
unde se afla regele de Navarra. 


Conform lui Terraccini, care fusese martor, nu a fost 
nevoie decât de o zi, poate chiar numai de o privire pentru 
ca Anne de Buisson să-l facă pe rege să uite toate celelalte 
femei. 

Montanari mi-a strâns braţul. 

— Dar Henric de Navarra, ţi-am spus, este un câine care 
aleargă după orice femelă, una după alta. 

Cât am pătimit, Doamne, din pricina ei? 


Capitolul 20 


Nu l-am mai revăzut pe Vico Montanari timp de câteva 
săptămâni, dar spionii lui Diego de Sarmiento, ai lui 
Enguerrand de Mons sau ai lui Henric de Guise Insemnatul 
au fost cei care mi-au vorbit despre Anne de Buisson. 

Nu era deloc nevoie să o numească. 

Mi-o imaginam, când povesteau că Henric de Navarra 
puţea ca un porc, iar femeile cu care se culca se plângeau 
de acest miros „de subsuoară şi de picioare”. Se spălau şi 
se parfumau mai multe ore după ce scăpau de el. 

Cât despre regina Margot, căreia Henric al Ill-lea şi 
Caterina de Medici îi dăduseră voie să-şi reîntâlnească soţul 
la Pau, apoi la Nerac, aceasta îşi schimba toată lenjeria de 
pat după ce regele de Navarra stătuse în ea. 

Sarmiento făcea o mutră de dezgust. Henric de Guise 
spunea că acel bearnez era mereu murdar la cur. 


Nu voiam să aud, dar mă apropiam de oamenii care 
soseau din provinciile hughenote din Guyana, Gasconia sau 
din Bearn. 

Stătuseră în oraşele fortificate de fideli ai cauzei, unde 
Henric de Navarra se ducea adesea în compania câtorva 
nobili. 

Aceştia spuneau că la Agen, spre sfârşitul unui bal, 
regele pusese să se stingă toate lumânările pentru ca să 
poată silui femeile sau pe fiicele acestora, doamne oneste 
atât căsătorite, cât şi în aşteptarea măritişului, şi că unele 
erau moarte de spaimă, altele se aruncaseră pe fereastră 
pentru a-şi apăra onoarea, iar cele care suportaseră 
miroseau atât de tare a porc şi a ţap că ştiai, doar 
mirosindu-le, că fuseseră călărite de acest satir încoronat 
care se pretindea creştin. 

Mai era şi acea însoţitoare a reginei Margot, Francoise de 
Montmorency-Fosseux, căreia îi ziceau „Micuța din 
Fosseux”, pe care el o încălecase şi pe care regina Margot o 
educase pentru a fi buna şi experta amantă pe care Henric 


şi-o dorea. 
— Blestemat să fie! şoptea părintele Verdini. Ars ca 
eretic şi depravat! 


Mă gândeam la Dragut Desfrânatul, la Mathilde de Mons. 
Mă gândeam la Anne de Buisson. 


Una dintre iscoade spunea că Henric de Navarra strigase 
într-o zi: „Dacă nu aş fi hughenot, m-aş face turc!” 
Frumoasă mărturisire! 

Se spunea de asemenea că, în castelul de la Nerac, 
regina Margot îşi primea amanţii în văzul şi cu ştiinţa 
regelui. 

— O târfă! a decretat Sarmiento. 

Dar alţi spioni adăugau că ea crease o academie şi că 
primea acolo literați veniţi de la Bordeaux, precum Michel 
de Montaigne, care discuta cu ea religie, filosofie şi, 
spuneau ei, idei atee. 

— Vrăjitoare, sacrilegiu şi păgână! întări părintele 
Verdini. 

Unii nobili gasconi şi pastori ai religiei împărtăşeau 
acelaşi sentiment. Unul dintre ei se spovedise, spunând că 
regina „adusese viciul, aşa cum căldura aduce şerpii”. Ea 
pretindea că voia să dezmorţească spiritele, dar făcuse 
armele să ruginească! Semănase tulburarea printre toţi 
nobilii hughenoți pe care îi agăța dintr-o privire, care ştiau 
că îşi căuta plăcerea fără să se ascundă, convingându-l 
chiar şi pe Henric de Navarra că era virtute să nu faci nimic 
în secret, că viciul nu stătea în lucru, ci în disimulare, că 
soţul trebuia să-i mângâie pe servitorii soţiei sale, iar 
aceasta să mângâie amantele regelui, soţul său. 

— lar ea asista la slujbă în fiecare dimineaţă în capela 
aflată în gradina Castelului Nerac. 

Sarmiento a râs în hohote: 

— Tufele sunt adesea bune catolice. 

Mi-a aruncat o privire, apoi l-a întrebat pe spion: 

— Şi hughenota aceea, Anne de Buisson? 

— Ca şi celelalte, a răspuns spionul. 


Dar, cu un gest, Sarmiento l-a oprit. 
— Despre ea nu vrem să ştim, a spus, întors către mine. 


Nu există suferinţă mai mare decât să-ţi imaginezi. 

Îl vedeam pe Henric de Navarra năvălind în camera lui 
Anne de Buisson. Nu avea nevoie să forţeze uşa. Anne se 
îndrepta spre el, îmbrăţişa acel trup cu duhoare de 
transpiraţie, cu subsuorile şi picioarele nespălate. Şi îmi 
imaginam că nici ea nu se spăla după plecarea lui Henric de 
Navarra pentru a păstra pe piele acel miros de rege. 


Diego de Sarmiento a fost cel care m-a obligat să văd 
cine era cu adevărat Anne de Buisson. 

Într-o seară, la Palatul Spaniei, am văzut intrând în marea 
sală pe ambasadorul Rodrigo de Cabezon însoţit de un 
maur care purta turban. Acesta stătea cu câţiva paşi în 
spate, ca un servitor. 

Imediat, Sarmiento, cu un gest, i-a invitat pe toţi nobilii 
prezenţi să părăsească încăperea. 

Am vrut să ies şi eu, dar el m-a reţinut, cerându-mi să 
închid uşile, iar când am făcut-o, când m-am întors, l-am 
văzut înclinându-se înaintea servitorului maur. 

Acesta tocmai îşi scosese turbanul, şi, treptat, în ciuda 
vopselei negre de pe chip, l-am recunoscut pe don Juan de 
Austria care îmi zâmbea, explicându-ne cum, deghizat 
astfel, traversase toată Franţa în drum spre Ţările de Jos, 
unde, din ordinul lui Filip al II-lea, trebuia să ia conducerea 
trupelor spaniole. 

— Am văzut provinciile hughenote, oraşele fortificate. Am 
trecut pe lângă armatele lui Henric de Navarra. 

S-a aşezat, iar noi l-am înconjurat. 

Pleca a doua zi de dimineaţă, tot deghizat, dar primise 
misiunea de a-i transmite lui Diego de Sarmiento voinţa lui 
Filip al II-lea. 

Şi-a pus mâinile pe genunchi, s-a aplecat înspre noi: 

— De acest rege de Navarra, de acest eretic, avem 
nevoie ca aliat! a început el. 


Capitolul 21 


L-am ascultat pe don Juan de Austria cu fruntea plecată. 
Mă temeam să nu-mi citească pe chip deznădejdea, 
disprețul, ruşinea. 

Dar el nu-mi dădea atenţie. 

A spus că Filip al Il-lea era gata să plătească trei sute de 
mii de scuzi, apoi alţi o sută de mii în fiecare lună, dacă 
Henric de Navarra intra în război cu trupele sale hughenote 
împotriva lui Henric al Ill-lea, regele preacreştin al Franţei. 
Infanteria spaniolă, trecând Pirineii, urma să vină în sprijinul 
nobililor cauzei şi al mercenarilor lor germani sau englezi, 
atunci când aceştia aveau să-i înfrunte pe soldaţii regelui. 

Don Juan s-a întrerupt, lovind cu talpa în parchet înainte 
de a relua: 

— Ne vom pune astfel piciorul peste grumazul 
drăgălaşului de Henric al Ill-lea, care îi ajută împotriva 
noastră pe protestanții din Ţările de Jos. lar Caterina de 
Medici, care trimite o flotă împotriva posesiunilor noastre 
din America, îşi va aminti de angajamentul pe care şi l-a 
luat de a fi mereu alături de noi. 

Auzeam aprobările lui Diego de Sarmiento. 

El care, cu doar câteva ore în urmă, dorea ca papa să-l 
excomunice pe rege, acest renegat care îşi schimba religia 
mai des decât nădragii, era încântat acum că Filip al II-lea 
se declara gata să-şi dea fiica, infanta de Spania, acestui 
satrap, dacă abjura public încă o dată cauza. 

— Deci, a adăugat don Juan, să-i propunem banii, iar 
dacă va refuza, i-i vom da lui Henric de Guise şi Ligii 
Catolice pentru a face să se îndoaie genunchii lui Henric al 
III-lea şi ai Caterinei de Medici. 

Doamne, unde erai Tu în toate aceste intrigi? 


Aveam sentimentul că fusesem luat în derâdere şi 
batjocorit, ca şi Tine! 

Atunci când mă luptasem în Andaluzia alături de don Juan 
de Austria, am crezut că ucideam pentru gloria Ta cea mai 


înaltă, căci acei mauri ne amenințau credinţa şi convertirea 
lor nu era decât o mască ce le ascundea ura faţă de 
Biserica Ta. 

Îmi aminteam de Lela Marien, al cărei nume era Aisha şi 
care ridicase împotriva noastră o sabie încovoiată. 

Apoi războiul nostru sfânt a continuat la Lepanto. Don 
Juan comanda pe atunci flota Sfintei Ligi. 

Vico Montanari îmi spusese că într-o piaţă din Messina 
fusese ridicată o imensă statuie a lui don Juan pentru a-l 
onora pe învingătorul infidelilor. Şi, acum, el era cel care 
voia să încheie, în numele regelui, o alianţă cu hughenoţii, 
chiar aceia cărora Diego de Sarmiento le dorise, le 
ordonase, le organizase masacrarea! 

Păstram amintirea faptului că, la începutul vieţii, îmi 
condamnasem tatăl, care, în numele regelui său, Francisc |, 
căutase să se alieze cu necredincioşii. 

Am simţit nevoia să strig, când, ridicând capul, am 
descoperit din nou deghizarea lui don Juan de Austria. 
Culoarea neagră a pielii sale nu era dată de vopsea, ci de 
adevărul din inima sa. 

Îşi pierduse credinţa întru Hristos. 


M-am gândit în acel moment că toţi aceia - Sarmiento 
sau don Juan, în cealaltă tabără, tatăl meu altădată, fratele 
meu Guillaume sau Seguret şi, fără îndoială, şi acel Henric 
de Navarra în prezent - toţi cei care îl evocau pe Hristos 
pretinzându-se totodată ca vestitori ai săi, de fapt, îl trădau. 

Era ceea ce îmi spusese pe cheiul de la Messina Michele 
Spriano. Religiile, cele ale infidelilor, ale ereticilor, ca şi 
sfânta noastră credinţă catolică, căzuseră în mâinile celor 
abili, măşti în spatele cărora se ascundea rictusul gurilor lor 
hulpave. 

Mai aproape de Dumnezeu mi s-au părut cei care nu Îl 
numeau decât în rugăciune, iar nu în politică. 

Singur, numai Dumnezeu ştia asta. 

Am revăzut acel cap de Hrist cu ochii închişi, pe care îl 
ascunsesem la rădăcina unui stejar din pădurea care 
înconjura Castellaras de la Tour. 


Acel Hrist plângea. 

El cunoştea minciunile oamenilor şi, decât să-şi întoarcă 
faţa de la ei pentru totdeauna, prefera să-şi închidă ochii. 

l-am blestemat şi i-am disprețuit astfel pe cei care se 
serveau de Dumnezeu pentru a-şi ascunde sperjurul, 
sordidele lor ocupaţii, chiar dacă mi-a fost dat să le fiu 
tovarăş de arme şi mesager. 

Îmi recunosc, Doamne, slăbiciunea. Nu sunt mai bun 
decât ei. 

Dar poate, cu timpul, am încercat să devin. 


Când Diego de Sarmiento şi don Juan de Austria mi-au 
propus să plec la Nerac ca să-l întâlnesc pe Henric de 
Navarra şi să-i fac cunoscute propunerile regelui Spaniei, 
am avut impresia că un suflu de aer îmi umplea pieptul şi 
că mă ridicam ca o pânză în sfârşit întinsă. 

Sarmiento s-a apropiat de mine şi mi-a pus mâinile pe 
umeri, cu capul întors către don Juan. 

— Îl cunoaşteţi, a spus el. Bernard de Thorenc a fost în 
toate bătăliile, în toate cauzele sfinte. 

Don Juan a dat din cap. A vorbit de Granada, de Lepanto. 
Îşi amintea de asaltul pe care îl condusesem împotriva 
galerei Sultane, în cursul căruia pierise Ali Paşa. 

— A fost sclav la barbari, a adăugat Sarmiento. El şi cu 
mine am fost înlănţuiţi de aceeaşi bancă pe galerele 
musulmane. 

Don Juan a ridicat braţul şi a subliniat râzând că doar 
costumaţia îi era de maur. 

Am mormăit că imita atât de bine un musulman, încât te 
puteai lăsa păcălit. 

Diego de Sarmiento şi don Juan au schimbat o privire. 
Primul a părut că ezită să-mi răspundă, apoi a râs la rândul 
lui, imitându-l pe primul. 

Eram, a reluat el apăsându-mă pe umeri, nobilul catolic 
pe care hughenoţii îl puteau asculta. Fratele meu era unul 
dintre şefii lor. Şi oare nu eu salvasem viaţa acelei 
hughenote despre care se spunea că era una dintre 
favoritele regelui de Navarra? 


— Ai s-o vezi, a murmurat Sarmiento. 
Era tocmai ceea ce mă incita să plec. 


Capitolul 22 


Am văzut-o pe Anne de Buisson încă din ziua sosirii mele 
la Nerac. 

Eram frânt de oboseală, cu pielea tăbăcită de vânt, de 
ploaia care mă însoţise până dincolo de Tours, apoi de 
soarele care mă arsese. 

Aveam tunica destrămată, căci a trebuit de mai multe ori 
să mă adăpostesc în codru, să mă arunc în şanţuri pentru a 
mă feri de bandele de tâlhari, acei soldaţi rătăcitori care 
dădeau foc recoltelor, prăduiau satele, violau femeile, le 
tăiau celor care le ieşeau în cale urechile şi nasul, şi uneori 
- i-am văzut - îi trăgeau în ţeapă pe cei care încercau să li 
se împotrivească. 

Aceşti „ciugulitori” furau caii, dezbrăcau cavalerii, iar unii 
mă urmăriseră până la căderea nopţii, în inima pădurilor 
unde reuşisem să scap. 

Traversasem satele incendiate, îi ascultasem pe ţăranii 
care se jeluiau şi-i blestemau pe aceşti bandiți care 
pretindeau că acţionează în numele religiei lor. Într-un loc 
devalizau bisericile, în altă parte jefuiau templele, catolice 
dacă trebuiau jefuiţi hughenoţii, hughenote dacă trebuiau 
jefuiţi catolicii. 

Totuşi, pe măsură ce mă afundam în provinciile 
hughenote, am simţit că ordinea era aici ca o primăvară 
căreia îi vezi ivindu-se primele vlăstare. 

Puteam să stau într-un han, la Agen, şi să ascult un 
negustor zicând că regele Henric voia „să trăim şi să fim 
buni unii cu ceilalţi, fără să ne certăm, să înjurăm, să 
provocăm, să tulburăm, fără să le îngrădim libertatea de a- 
şi alege religia, fără să ne bucuram la averile lor, fără să 
facem nimic unii contra celorlalţi”. 

lar acest negustor, turnându-mi să beau, adăugase: 

— Noi suntem toţi din regatul Franţei, cetăţeni ai 
aceleiaşi patrii. 

Pe drumul ce ducea la Nerac, văzusem uscându-se, 
spânzurați de câţiva arbori, soldaţi în uniforme zdrenţuite, 


cu ochii ciuguliţi de corbi, ei care „ciuguliseră” într-atât 
bunurile ţăranilor! 

La intrarea în Nerac, am văzut chiar doi oameni cărora 
tocmai li se tăiase mâna pentru că se răzvrătiseră într-un 
oraş de provincie. 

Poate că regele de Navarra era omul ordinii şi al păcii? 

Am sperat. 


Am mers deci pe străzile din Nerac, ţinându-mi calul de 
frâu. 

Eram privit cu o curiozitate binevoitoare, ca şi cum 
blândeţea vremii, căldura pietrelor roz şi ocru îi făceau pe 
oameni cumsecade. Îmi aminteam de ura pe care o 
resimţeam la fiecare pas, pe cheiul Ecole sau pe strada 
l'Arbre-Sec. Parisul era un vulcan care nu înceta să vuiască. 
Aici părea să domnească o nonşalantă veselie. 

Am fost primit la un castel care se înălța în apropierea 
unui râu. 

Am descoperit sălile mari, cărora zugrăveala şi tapiseriile 
brodate de catifea, de satin şi de aur, le confereau o alură 
opulentă. Am înaintat până la una dintre uşile care dădeau 
spre grădină. Alei mărginite de dafini şi de chiparoşi 
coborau până la mal. 

Dintr-odată, lângă fântână, am descoperit-o pe Anne de 
Buisson, mai blondă decât era în amintirea mea. Purta o 
rochie albastră cu pliuri ample, închisă cu nasturi până la 
gât. Dar culoarea era atât de vie, talia atât de strânsă, 
dantela albă din jurul gâtului şi al încheieturilor era atât de 
bogată, încât ai fi zis că era o rochie de bal, nu ţinuta 
austeră a unei hughenote. 

Anne de Buisson se plimba la braţ cu o femeie a cărei 
rochie roşie, brodată cu catifea neagră, atrăgea privirea. 
Am recunoscut-o pe Marguerite de Valois. Amanta şi soţia 
lui Henric de Navarra se ţineau de braţ şi râdeau. 

Ambele m-au observat şi au întors capul, ca şi cum 
prezenţa mea le deranja. 

M-au ignorat şi s-au îndepărtat pe o alee mărginită de 
portocali, care îmi aminteau de grădinile din Alger sau de 


cele din Andaluzia şi din Italia. 

Câţiva slujitori m-au condus la rege. 

Acesta era singur, plimbându-se de colo-colo într-o 
încăpere mai întunecată decât toate cele pe care le 
traversasem. Pe o măsuţă de scris se aflau nişte cărţi. 

S-a apropiat de mine. 

Mirosea într-adevăr a transpiraţie şi a picioare nespălate! 

Am descoperit că era mult mai mic de înălţime decât 
Henric al III-lea şi, amintindu-mi de regele Franţei, am avut 
impresia că vedeam înaintând un mărunt nobil de ţară 
obişnuit cu călăria, cu bătăile, cu vinul aspru, cu cărnuri 
fezandate, cu femeile pe care le răstorni pe o căpiţă de fân, 
pe care le posezi pe o margine de masă ca şi când ai bea 
un pahar până la fund când ţi-e sete, fără să te gândeşti la 
calitatea vinului şi nici la curăţenia paharului. 

M-a întrebat: 

— Thorenc, ca şi Guillaume? 

A început să râdă. 

Avea fruntea dezgolită, o bărbie ieşită pe care începea să 
o ascundă sub o barbă tunsă ascuţit. Buzele erau subliniate 
de o mustață subţire. Privirea îi era vie şi ironică. 

— Nu eşti pentru cauza noastră? Eşti papist? Te rogi la 
toţi sfinţii ăia, atât de numeroşi, că nimeni, nici chiar 
doctorii de la Sorbona, nu este în stare să-i numească? A 
ridicat din umeri. Dar noi credem în Hristos, tu şi cu mine, şi 
suntem din regatul Franţei. Fratele tău este cu mine; tu, tu 
eşti cu Henric. Oare trebuie, pentru atâta lucru, să ne tăiem 
gâtul? 

S-a îndepărtat, dar duhoarea persista ca şi când toată 
încăperea era impregnată. 

— Ce vrei să-mi povesteşti? Rişti să-ţi pierzi viaţa aici 
doar ca să-ţi întâlneşti fratele? A râs din nou. L-ai văzut? S-a 
aşezat în spatele mesei de scris. Vei descoperi cadoul pe 
care i l-am făcut... Şi încăpăţânatul ăsta, care l-a refuzat! A 
trebuit să-i cer de trei ori să-l accepte... Dar îţi va povesti. 
Spune-mi ce vrei. 

M-am temut ca propunerile lui Filip al II-lea să nu-l înfurie 
şi să nu mă împiedice chiar să i le expun, indignându-se de 


la primele mele cuvinte. 

Eram tare naiv. 

Henric de Navarra m-a ascultat mângâindu-şi barba şi 
mustăţile, cu privirea amuzată, apoi frecându-şi mâinile ca 
şi când ar fi fost fericit că se gândeau să-l plătească, aşa 
cum se face cu un mercenar, fără să fie îngrijoraţi de 
credinţa sa şi nici de legăturile care îl uneau din copilărie cu 
regele preacreştin, Henric al III-lea, şi cu regatul Franţei, în 
care Bourbonii erau una dintre familiile domnitoare. 

Nătâng mai eram! 

Henric a repetat rar: 

— Trei sute de mii de scuzi şi o sută de mii în fiecare 
lună? Dacă eu le refuz, Insemnatul le va accepta, nu va 
avea pace decât dacă îi va pune o lesă lui Henric al III-lea şi 
ne va declara război. De partea cui va fi atunci Francisc de 
Alencon? | se va alătura regelui, fratele său, sau lui de 
Guise, şi, de ce nu, mie? Dacă am banii şi trupele regelui 
Spaniei, voi fi mai puternic decât regele de Navarra. Or, 
Francisc de Alencon merge acolo unde este forţa... 

A râs dintr-odată în gura-mare. 

— Dar să mă convertesc încă o dată pentru a o lua de 
soţie pe infanta Spaniei? Acolo, femeile sunt urâte, uscate, 
au pulpele strânse ca două coji de nucă! lar noi avem aici 
tot ce ne trebuie în materie de femei. Vrei una pentru la 
noapte, Bernard de Thorenc? 


Doamne, nici această Curte nu mai aparţine împărăției 
Tale! 

Am ajuns să gândesc că aici, ca şi la Luvru, ca şi în 
Escurial, la Alger sau la Constantinopol, oamenii erau 
conduşi exclusiv de pofte şi de voinţa de a guverna. 

Ar fi trebuit să mă retrag într-un lăcaş de rugăciune, 
departe de lume? 

In acea seară, părăsindu-l pe Henric de Navarra, m-am 
înclinat destul de târziu în faţa hotărârii împăratului Carol 
Quintul de a închide în urma sa toate uşile pentru ca, de la 
o abdicare la alta, să fie singur cu Tine, Doamne! 


Am părăsit Castelul Nerac la lăsarea nopţii, sigur că 
Henric de Navarra va refuza propunerile lui Filip al II-lea, nu 
din fidelitate pentru credinţa sa ori din onoare, ci din calcul. 
Acest om era un şiret care nu voia să-şi compromită viitorul 
devenind mercenar al unui prinţ străin. Şi poate că 
prudenţa sa aducea mai puţine prejudicii supuşilor 
regatului Franţei decât îndrăzneala unui Henric de Guise 
care, eram convins, ar fi acceptat pentru sine alierea cu 
Spania pretinzând că vrea să-i apere în felul acesta pe 
catolici împotriva hughenoţilor. 

Un prinţ cinic valora poate mai mult decât un prinţ 
ipocrit, chiar dacă niciunul dintre ei nu era virtuos. 

Dar virtutea, Doamne, mai aparţinea, ea, acestei lumi? 


Mergeam aşa, adâncit în gânduri, căutând hanul unde 
trebuia să-mi petrec noaptea, când am fost înconjurat de 
nişte oameni cu spadele scoase din teacă. 

l-am recunoscut pe Seguret, pe Jean-Baptiste Colliard şi 
alţi spadasini hughenoți pe care îi văzusem la Paris în faţa 
casei cu numărul 7 din strada l'Arbre-Sec sau în faţa 
Palatului Ponthieu. 

Nu-mi servea la nimic să-mi trag sabia din teacă. 

— Îţi vei da capul pentru amiralul şi tovarăşii noştri pe 
care i-aţi masacrat, a răcnit Seguret. 

Şi-a ridicat arma, împungându-mă în piept. 

M-am gândit la Anne de Buisson. 


Şi dintr-odată a apărut ea, urmată de nişte servitori cu 
torţe. 

A înaintat, oprindu-se dinaintea mea, spunând că îmi 
datora viaţa şi că ei trebuiau să o omoare pe ea înainte de 
a mă ucide pe mine. Spadasinii şi-au pus săbiile la loc în 
teacă şi am rămas în faţa ei, în lumina tremurătoare a 
torţelor. Anne mă privea fix, cu faţa trufaşă, îmbufnată, cu 
un aer de sfidare arogantă. 

— Pleacă! a spus ea. De nu, te vor ucide, indiferent ce ar 
crede Henric de Navarra şi soţul meu. 

A ridicat vocea ca să nu pierd niciunul dintre cuvintele pe 


care le rostea. 

— Vor să răzbune sângele alor noştri cu sângele vostru. 

Voiam oare să spun că nu participasem la masacru? Mi-a 
luat-o înainte. 

— M-ai salvat de mai multe ori, în Spania, pe strada 
l'Arbre-Sec. N-am uitat. Dar atâţia au fost ucişi de oamenii 
din tabăra voastră! 

— Nu vreau să aparţin decât taberei lui Dumnezeu. 

— Pe pământ, nu sunt decât oameni, a răspuns ea. Nu 
oamenii îl aleg pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îi alege pe ei. 

Ploaia a început să cadă, deasă şi rece. Flăcările torţelor 
au pâlpâit. 

— Soţul? am şoptit. 

Cozile ei, sub ploaie, se desfăcuseră, iar pletele lungi îi 
acopereau umerii. Rochia i se lipea de trup, desenându-i 
formele, şi am fost cuprins de dorinţa de o strânge la piept, 
ca altădată, sub acea scară a Palatului Luvru, în ziua 
căsătoriei lui Henric de Navarra, Împuţitul, cu Marguerite de 
Valois, aparent prietena lui Anne. 

A râs. 

— Este un cadou al regelui de Navarra, a spus ea. 

Mai întâi m-am gândit că porcul o căsătorise cu un nobil 
amabil. Apoi, dintr-odată, am dus mâna la sabie amintindu- 
mi de ceea ce Henric de Navarra spusese despre cadoul pe 
care i-l oferise fratelui meu Guillaume. 

Făcuse deci acest lucru, iar Guillaume acceptase să o ia 
pe Anne de Buisson de soţie pentru a face pe plac 
suveranului său! 

Ucide, ucide! 

Da, Doamne, eram mânat de furie. 

Am apucat-o pe Anne de umeri şi am scuturat-o urlând. 

Servitorii s-au repezit, împingându-mă cu flăcările 
torţelor. 

— Acum fac parte din familia ta, a spus îndepărtându-se. 

Ucide, ucide! 

Acest prinţ şi acest frate cinic care puteau să strângă în 
braţele lor trupul lui Anne de Buisson, pe care o vedeam 
dispărând în noaptea brăzdată de ploaie. 


Capitolul 23 


— De-ar crăpa cu toţii! 

Aşa am strigat, părăsind Nerac în ploaia dezlănţuită care 
îmi îngheţa oasele. 

La dracu'! 

Am blestemat dând pinteni calului până când a căzut, cu 
picioarele rupte, după ce se lovise de un copac pe care 
vântul îl smulsese din rădăcini, barând drumul. 

A încercat să se ridice, zbătându-se. 

Îmi amintesc că i-am mângâiat grumazul, emoţionat 
până la lacrimi, gata să îngenunchez, pentru a Te implora, 
Doamne, pentru el şi pentru mine. 

Apoi, m-am retras cu un pas. 

La dracu'! 

Tu mi-ai dat cea mai umilitoare, cea mai neaşteptată 
dintre suferinţe! Ce puteam îndura în infern? Eram deja pe 
fundul prăpastiei, cu trupul zdrobit, jupuit de viu. 

Cea pe care eu o iubeam, cea pe care Tu mi-ai scos-o în 
cale, căreia îi salvasem viaţa - lucru pe care l-ai îngăduit, 
Doamne -, respira în prezent putoarea ereticului, fie că era 
cea a regelui de Navarra sau a fratelui meu! 

Pe toţi dracii, ce mai aveam de aşteptat de la Tine? 

Ea o spusese, această târfă blondă, această hughenotă: 
Dumnezeu alege oamenii pe care vrea să-i salveze. 

Drăcia dracului, Tu nu m-ai ales! Mă aruncai din nou cu 
faţa în noroi! 

Am scos sacul cu pulbere. Mi-am încărcat pistolul. Dar 
amorsa era udată de ploaia care nu mai încetase. 

Tu voiai deci ca acest cal să agonizeze, să fie pradă 
lupilor care aveau să vină să-l adulmece, să-l sfâşie de viu! 

Asta era lumea, fir-ar ea a dracului! 

Mi-am omorât calul tăindu-i beregata, iar sângele a 
ţâşnit, umplându-mă pe mâini, cald, arzând chiar. 

Pe toţi dumnezeii, asta era viaţa! 

Niciun pic de pace! De milă! De înţelegere între supuşii 
aceluiaşi regat! Război! 


să crape cu toţii, fir-ar ei să fie! 


Am trăit cu capul plin de aceste gânduri luni şi chiar ani 
de zile. 

Vico Montanari se mira. Refuzam să-l întâlnesc pe Michel 
de Polin, care continua să spere că Henric de Navarra şi 
Henric al Ill-lea au făcut alianţă pentru stabili pacea în 
respectul religiei fiecăruia. Nu erau amândoi ieşiţi din 
învăţămintele lui Hristos? 

— N-ar fi fost mai bine să asculte de cinci sute de ori 
slujba în fiecare zi sau cinci sute de citiri din Biblie, decât să 
pornească un război civil? întreba retoric Michel de Polin. 

Râdeam când Montanari îmi relata aceste fapte. 

Îl văzusem pe porcul de Navarra înconjurat de scroafele 
sale, fie că se numeau Anne de Buisson, Micuța din 
Fosseux, contesa de Guiche sau regina Margot, fără a le 
uita pe toate celelalte, servitoare şi ţărănci, castelane şi 
însoţitoare, fecioare sau soţii viclene. 

Îi eram duşman. 

Să fie omorât! Să crape cu toţii! 

Nu predica părintele Veron că îndatorirea tuturor 
catolicilor era să-i aducă lui Dumnezeu trupul mort al 
ereticului? 

Eram de aceeaşi părere. 

Diego de Sarmiento mă strângea la pieptul lui. 

— Tu eşti din Castilia! se umfla el în pene. 

M-a trimis la Henric Însemnatul, duce de Guise, ca să-i 
dau miile de dubloni pe care i le oferea Filip al Il-lea pentru 
a ridica trupe care, atunci când venea ziua, puteau servi 
planurile Spaniei, învinge armata hughenotă şi aduce pe 
tronul Franţei un rege hotărât să susţină politica spaniolă, 
în numele şi în locul acestui Henric al III-lea nehotărât ca o 
femeie. 

Am depus dinaintea lui Henric de Guise sacii plini cu 
monede din aur. 


Îi aprobam pe Diego de Sarmiento, pe Enguerrand de 
Mons, pe preoţii Verdini şi Veron când se indignau la 


cuvântările ţinute de Henric al III-lea favoriţilor săi. 

Fratele lui Henric al III-lea fiind mort, de acum Henric de 
Navarra era urmaşul la tron. 

Imi imaginam deja balurile şi banchetele date la Luvru, 
fratele meu Guillaume înaintând către noul suveran, alături 
de soţia sa, Anne de Buisson. 

Pe toţii Dumnezeii, nu trăisem decât ca să asist la asta? 
Doar ca să-l aud pe Henric al Ill-lea că spune, întinzând 
mâinile inelate către focul din şemineu: 

— || recunosc pe regele de Navarra ca singur şi unic 
moştenitor. E un prinţ prin naştere şi are o natură nobilă. 
Am fost mereu iubitor cu el şi ştiu că şi el mă iubeşte. Este 
puţin nervos şi repezit, dar are un suflet bun. Sunt sigur că 
felul meu de a fi îi va plăcea şi că ne vom obişnui bine 
împreună... 

Acest lucru trebuia împiedicat cu orice preţ! 


Asistam la discuţiile secrete dintre ducele de Guise, 
Diego de Sarmiento, Enguerrand de Mons, părintele Veron, 
părintele Verdini şi alţi câţiva nobili. Vorbeau cu voce 
scăzută, dar uneori câte unul striga: „Ne vor sugruma! Se 
vor răzbuna! Va fi un Sfântul Bartolomeu al catolicilor, 
poporul o ştie. El nu-l vrea pe acest rege hughenot!” 

S-a hotărât să împărţim arme burghezilor din Paris. 

Părintele Veron ţinea predici spunând că „supuşii nu sunt 
obligaţi să recunoască, nici să susţină dominaţia unui prinţ 
rătăcit de la credinţa catolică şi recăzut în erezie”. 

Ne adunam la Castelul Joinville. Sarmiento sau Rodrigo 
de Cabezon vorbeau ca nişte stăpâni. Trebuia creată o 
Sfântă Ligă permanentă care să aleagă un alt moştenitor al 
lui Henric al III-lea şi să nu accepte niciodată ca un eretic să 
acceadă la tronul Franţei, cel al regelui preacreştin. 

lar Diego de Sarmiento adăuga că, dacă, pentru a 
împiedica acest lucru, trebuia mai întâi gonit Henric al IIl- 
lea, ei bine, acesta avea să fie gonit! 

Căci acest rege urmat de favoriţi, acest practicant al 
iubirii pidosnice putea să îngenuncheze în toate bisericile 
din Paris şi să conducă toate procesiunile, nu însemna că 


era mai puţin aliatul ereticilor, când îi scria de exemplu lui 
Henric de Navarra: 


Vă dau de ştire, frate al meu, că nu am putut împiedica, 
oricât m-am împotrivit, planul rău al ducelui de Guise. Este 
înarmat. Staţi pregătiţi şi nu aşteptaţi nimic. Va voi trimite 
un nobil la Montauban care vă va aduce la cunoştinţă 
vrerea mea. 


Cel care a plecat în provinciile hughenote a fost unul 
dintre favoriţii săi, ducele de Epemon. 

— Acesta, spunea Sarmiento, va fi tras în ţeapă! 

Se întoarce către mine. Pielea feţei i se încreţise, barba îi 
devenise sură, dar timpul nu-i pălise privirea. 

Aplecat înspre mine, mă întreba. Mi-i aminteam pe călăii 
lui Dragut cel Crud, care înfigeau în măruntaiele creştinilor 
o ţepuşă înroşită în foc? 

— Ceea ce au făcut ei îi vom face noi lui Navarra şi 
altora, a încheiat el. 

Nu plecam ochii. 

Dumnezeule, voiam să sufere cei care mă jupuiseră de 
viu! 


Astfel a fost viaţa mea de ură şi de blasfemie, plină de 
dorinţa de răzbunare. 

Mi-e ruşine astăzi să scriu, dar aşa am trăit. 

Nu mă mai rugam, Doamne, Tu ştii. 

Mă bucuram că părintele Verdini ne citeşte bula de 
excomunicare pe care papa Sixt al V-lea o dăduse 
împotriva lui Henric de Navarra şi a vărului său Henric de 
Conde, „generaţie bastardă a ilustrei şi atât de cunoscutei 
familii a Bourbonilor”. 

Dar pentru mine, în acel moment, nu mai era judecata 
urmaşului apostolului Petru, şi prin urmare un cuvânt sacru, 
ci o armă în plus în acest război care mă opunea celor care 
mă răniseră. 

Gata cu mila! 

Uitate speranţa de pace şi indignările mele de creştin în 


faţa acestor regi, a acestor prinți, a acestor nobili care se 
serveau de religie pentru a-şi satisface demonii! 

Devenisem unul dintre ei. 

Asistam la slujbe. Mă împărtăşeam. Îi trimiteam pe eretici 
la chinurile iadului. Purtam steagul unui bun catolic. 
Respectam ritualul. Făceam gesturile credinciosului. Îmi 
mişcăm buzele ca să se creadă că mă rugam. 

Dar Te scosesem din inimă, Doamne! 

Devenisem un războinic. 


Capitolul 24 


Războiul înseamnă moarte. 

Voiam să le-o dau duşmanilor mei, iar astăzi ştiu că 
doream şi să am parte de ea. 

O pofteam în fiecare zi la masa mea. 

li propuneam lui Diego de Sarmiento să plecăm într-unul 
dintre acele oraşe hughenote - Agen, Mont-de-Marsan, 
Montauban, Cahors sau La Rochelle - unde spionii 
semnalau prezenţa regelui de Navarra. 

Aş fi ştiut să mă apropii de el, să-l flatez, să-i vorbesc 
despre femei, să râd cu el, poate chiar să împart una dintre 
nopţile sale de desfrâu şi să-l sugrum în dimineaţa 
următoare, ca pe un porc împuţit ce era. 

Diego de Sarmiento mă privea şi mă asculta cu uimire. 

Simţeam că nu avea încredere în mine. 

— Chestiunea aceasta nu este treaba unui nobil, ci a unui 
asasin plătit sau cel puţin posedat. Tu nu eşti un Maurevert. 
Nu eşti plătit ca să omori, iar războiul nu este un duel 
particular. 

De altfel, aflam că Henric de Navarra stătea pregătit, 
înconjurat de nobili siguri ca Seguret, Jean-Baptiste Colliard 
şi fratele meu, care îi comanda. 

Guillaume nu m-ar fi lăsat să mă apropii de Henric. El 
însuşi îl sfătuia să fie virtuos, îi cerea să renunţe „la iubiri 
atât de bătătoare la ochi, cărora le acordaţi atâta timp şi 
care nu mai par actuale. Trebuie, Sire, să faceţi dragoste cu 
toată creştinătatea, şi în special cu Franţa”. 

Sarmiento se întorsese către mine, cu palmele deschise, 
şi îmi arătase că nu-l vom omori pe Henric de Navarra într- 
un alcov sau dezbrăcat de pantaloni în vreo şură! Nici într- 
un turnir, cum îi propusese bearnezul însuşi lui Henric de 
Guise, provocându-l să se înfrunte într-un duel numai ei doi 
sau ajutaţi de o trupă aleasă din câţiva nobili. (M-am oferit 
imediat să fiu unul dintre cei care ar purta culorile 
Insemnatului, ale catolicilor contra regelui hughenot, dar de 
Guise refuzase această ofertă.) 


lar moartea nu venea, chiar dacă războiul se pregătea. 


O aşteptam cu nişte târfe cărora Diego de Sarmiento şi 
cu mine le ridicam poalele la Palatul Spaniei pentru câţiva 
scuzi. 

Beam, mă destrăbălam până când moartea plăcerii şi 
beţia mă îngropau sub voalul negru al somnului. 

Nu lăsam astfel, Doamne, să fiu cuprins de vreo îndoială. 

Dimineaţa, puteam, clătinându-mă încă, să mă asigur că 
burghezii din Liga Sfântă şi preoţii care îi comandau 
învăţaseră mânuirea archebuzelor, erau pregătiţi, dacă ar fi 
trebuit, să apere fiecare stradă din Paris. 

Adunaseră deja butoaie şi le umpluseră cu nisip, pentru 
ca la momentul potrivit să fie rostogolite şi îngrămădite în 
mijlocul drumului, spre a face imposibilă trecerea trupelor 
lui Henric al III-lea şi ale lui Henric de Navarra, care aveau 
să fie hărţuite de la ferestre. 


Mă întorceam la Palatul Spaniei. 

Uneori, mă opream la cel al Veneţiei, şi, pe când Vico 
Montanari sau Michel de Polin stăteau de vorbă cu mine, 
priveam uşa în spatele căreia trăise Anne de Buisson, şi îmi 
reproşam că nu venisem să o sparg. 

Eram la fel de bun ca un prinţ putind îngrozitor, şi tot la 
fel de mult ca fratele meu! 

Mă întorceam către Montanari şi Michel de Polin, îi 
întrerupeam, îi anunţam că aflasem că regina Margot, care 
risca să fie într-o bună zi regina Franţei dacă Henric de 
Navarra urma să-i succeadă lui Henric al Ill-lea, fugise, 
luată pe cal de un mic nobil pe care îl sedusese, iar când 
soţul o adusese înapoi şi o închisese, ea se oferise 
temnicerului pentru a scăpa din nou. 

— Regina Margot? 

Rânjeam. 

— Margot Desfrânata, Margot Dezmăţata, Margot Curva, 
ca toate cele care respiră izul lui Henric de Navarra! 


Michel de Polin se aprindea. Nu-i păsa câte jupoane 


ridicase Henric de Navarra şi câţi nobili văzuse regina 
Margot descălţându-se. 

Că bearnezul puţea la subsuori şi nu se spăla pe picioare 
era o chestiune de nas, nu de politică. 

Henric de Navarra nu era mai puţin moştenitor legitim al 
coroanei şi toţi cei care se opuneau acestei perspective - 
întindea braţul către mine pentru a-i enumera: cei din Casa 
de Guise, spaniolii, burghezii acestei Ligi Sfinte... - 
sfârtecau regatul, ruinau Franţa şi favorizau Spania. 

Venea de la Lyon, traversase provinciile. Văzuse bandele 
de ţărani înfometați cum tăiau, pe ogoare, spicele de grâu 
pe jumătate coapte şi le mâncau pe loc pentru a potoli o 
foame neostoită. 

— Poporul moare cu burta goală, spunea. El vrea să 
continue să se roage în biserici, dinaintea sfinţilor, dar vrea 
mai întâi să i se umple stomacul, să i se dea boabe de 
semănat pentru a putea recolta grâu în anotimpul următor. 
Căci el şi-a mâncat seminţele! 

Se ridica, se ducea la fereastră, arăta către strada 
Fosses-Saint-Germain, mă poftea să vin lângă el, să-i văd 
pe acei cerşetori, acei amărâţi, acei oameni de nimic care 
îşi părăsiseră satele pentru că mureau de foame. 

— Regatul are nevoie de pace şi de ordine, deci de un 
suveran legitim, şi nu de prinți care s-au vândut Spaniei, 
care se îmbogăţesc cu dublonii pe care îi dă Filip al Il-lea şi 
care l-au forţat pe regele Henric să scoată la vânzare în 
avantajul lor bunurile ereticilor. Se întorsese să se aşeze în 
faţa mea. Ştii, Thorenc, pentru ei religia nu-i decât un mijloc 
în plus pentru a-şi rotunji bunurile, averea şi de a pune în 
curând mâna pe tron. Puțin le pasă că astfel servesc mai 
degrabă Spania decât Franţa. 

Rânjeam. Avea fără îndoială dreptate. Dar Henric de 
Navarra al lui era din aceeaşi familie! 

Legitim? El îi ceruse Elisabetei a Angliei două sute de mii 
de scuzi, corăbii şi soldaţi pentru a duce război contra 
catolicilor. Unul dintre emisarii săi - Seguret - ajunsese în 
Germania şi în Danemarca, promițând prinților terenuri 
bune ale regatului pentru a crea acolo colonii. 


Ridicaţi cât puteţi de mulţi cavaleri mercenari germani, 
helveţi, le scrisese Seguret. Luaţi-i pe cei mai buni şi pe cei mai 
experimentați colonei şi căpitani. Veniţi să luptaţi împotriva 
catolicilor, fiindcă pretutindeni este vorba despre religia noastră! 


lată ce erau hughenoţii! Nu valorau mai mult decât ei, 
recunoşteam, de Guise şi membrii ligii care adunaseră o 
armată de helveţi, de albanezi, de germani pentru a întări 
trupele regale. Dar fiecare cu tabăra sa, cu alegerea sa. 

A mea era luată. 


Michel de Polin repetase că el era de partea Casei de 
Franţa al cărei moştenitor legitim era Henric de Navarra. 
Voia cu orice preţ să evite războiul care, pentru supuşii 
regatului, era cea mai crudă dintre sorţi. 

Lucru adevărat. Ţăranii sufereau. Foamea îi chinuia. 
Soldaţii, mercenari sau helveţi din serviciul hughenoţilor, îi 
tratau mai rău decât pe vite. 

Dar aceasta era legea lumii. 

— Dumnezeu nu o vrea aşa, a murmurat Michel de Polin. 

Când mi se vorbea de Tine, în acei ani, Doamne, nu mai 
ştiam decât să hulesc. 

— Pe toţi sfinţii! am strigat eu. 

Oare Polin nu ştia că pe acest pământ domnea cruzimea, 
că aici era adevăratul infern al oamenilor? 

Cu atât mai mult, cu cât barbariei i se adăugau trădarea 
şi minciuna. 

Ştia el că, în timp ce se pregătea războiul, în timp ce 
armatele se aliniau de luptă, iar soldaţii îi maltratau deja pe 
ţărani pentru un sac de grâne sau o găină, Caterina de 
Medici îl îmbrăţişa cu o afecţiune prefăcută pe Henric de 
Navarra, pipăindu-i în acelaşi timp pieptul cu degetele ei 
groase pentru a se asigura că nu purta asupra lui un 
pumnal sau o platoşă? 

— Trebuie să-mi spuneţi ce doriţi, zicea ea. 

— Dorinţele mele, doamnă, nu sunt decât cele ale 
Maiestăţii Voastre, răspundea cu o bunătate ipocrită Henric. 


— Să lăsăm ceremonialul şi spuneţi-mi ce cereţi. 

— Doamnă, nu cer nimic şi nu am venit decât pentru a 
primi ordinele voastre. 

— Aici, aici, fiţi mai deschis! 

— Doamnă, aici nu-i nicio deschidere pentru mine. 

lar iscoadele îi raportaseră lui Sarmiento că doamnele 
care asistaseră la întrevedere se amuzaseră în faţa 
vivacităţii replicilor regelui de Navarra şi semnelor sale de 
galanterie. 

Ştiam de altfel că Guillaume de Thorenc, fratele meu, îl 
trimisese - trădare în trădare - pe Jean-Baptiste Colliard pe 
lângă ducele de Guise pentru a-i propune o alianţă între 
trupele hughenote şi cele permanente ale Sfintei Ligi, ca 
să-l gonească de pe tron pe Henric al Ill-lea şi pe mignonii 
lui. 

Dacă ducele de Guise refuzase, nu era din motive 
religioase, ci pentru că dispunea la Paris de cel puţin patru 
mii de archebuzieri gata să invadeze Luvrul, să pună mâna 
pe rege şi să-l constrângă fie să se alieze cu el, fie să 
abdice sau să fugă. 

De ce să împartă cu hughenoţii ceea ce putea să aibă de 
unul singur? 

lar dacă Henric al III-lea refuza să cedeze locul, ei bine, 
vor face cum a făcut regina Elisabeta a Angliei, care tocmai 
ordonase să se taie cu securea capul reginei Scoției, Maria 
Stuart, catolica, fiica lui Marie de Guise şi care fusese 
regina Franţei ca soţie a lui Francisc al II-lea, unul din fiii 
Caterinei de Medici, care nu domnise decât un an! 

Sângele începuse să curgă. 

Aceasta era legea oamenilor. 

Nu-l făcuseră ei să curgă pe cel al lui Hristos? 


Capitolul 25 


Am uitat că sângele oamenilor avea aceeaşi culoare ca 
sângele lui Hristos. Am vrut să ţâşnească din trupul 
duşmanilor mei. 

Îi bănuiam ascunşi pe drumul desfundat dintre râul Isle şi 
Drome, nu departe de satul numit Coutras. 

Eram în Charente şi îi urmăream pe hughenoți deja de 
mai multe zile. Fugeau, mergând către sud, după ce 
traversaseră Poitou, căutând să ajungă în provinciile 
Guyana şi Gasconia. Dar poate că îşi schimbau direcţia, 
poate că mergeau în întâmpinarea celor douăzeci de mii de 
mercenari şi  archebuzieri,  pedestraşi germani şi 
halebardieri elveţieni care pătrunseseră în Lorena ca să le 
vină în ajutor. 

— Trebuie să-i ucidem înainte, a hotărât Diego de 
Sarmiento. 

lar ducele de Guise, dar şi regele Henric al III-lea, obligaţi 
să asculte de Liga Sfântă, dăduseră ordin să se adune 
aproape cinci mii de infanterişti şi peste o mie cinci sute de 
cavaleri pentru a-l scoate din bârlog pe împuţitul rege de 
Navarra, care chema mercenari străini pentru a-şi satisface 
ambiția şi pentru a face să triumfe credinţa sa eretică. 

De mult timp nu mai ascultam predicile părintelui Veron. 
Puțin îmi păsa de soarta regatului Franţei! Ştiam doar că 
Henric de Navarra şi Guillaume de Thorenc, cei doi duşmani 
ai mei, mergeau în fruntea trupelor, iar eu mă alăturasem 
armatei lui de Guise şi a regelui Henric, pe care o comanda 
ducele de Joyeuse, unul dintre favoriţii ale cărui 
împopoţonare şi maniere, parfumuri şi bijuterii îmi 
întorceau stomacul pe dos. 

Dar am călărit alături de el, mărind ritmul, neliniştit să 
văd în jurul meu numai nobili înveşmântaţi ca pentru bal, 
cu pălăriile lor mari cu pene, cu vestele lor de mătase, de 
satin şi catifea, cu armele de paradă incrustate. 

Mulţi dintre ei ridicau o lance lungă în vârful căreia 
fluturau steguleţele lor multicolore. Stăteau la taifas veseli 


ca şi când ar fi participat la o cavalcadă, într-o zi de 
sărbătoare, în strada Saint-Antoine. 
Eram totuşi departe de estrade. 


Ploaia, în acea lună de octombrie 1587, îneca satele. 
Când înceta, ceața se agăța de gardurile de mărăcini. 

Pe o vreme închisă ca asta, mă temeam ca în spatele 
tufişurilor, al movilelor nisipoase, la confluenţa acelor râuri, 
pe acele drumuri desfundate, Henric de Navarra şi 
spadasinii săi, oameni de război ca Jean-Baptiste Colliard, 
Seguret sau fratele meu Guillaume, să nu cumva să-şi 
ascundă archebuzierii, tunurile şi cavalerii. 

Aceştia nu purtau flamuri colorate în vârful lăncilor, ci 
strângeau în pumn patul pistoalelor. Nimic nu împodobea 
armele archebuzierilor, dar aceştia ştiau să le folosească, 
soldaţi cu experienţă, şi nu dansatori invitaţi la petreceri 
regale. 


l-am spus de mai multe ori ducelui de Joyeuse şi fratelui 
său, Claude de Saint-Sauveur, că trebuia să fim atenţi la 
hughenoți, că Henric de Navarra îi avea alături de el pe 
verii săi, Conde şi Soisson, că aceştia erau nişte adevăraţi 
comandanţi de război şi că, părăsind La Rochelle, le 
spusese, după cum îi raportaseră iscoadele: „Amintiţi-vă că 
sunteţi sânge de Bourbon! Slavă lui Dumnezeu! Veţi vedea 
că eu vă sunt fratele cel mare!” 

lar Conde răspunsese, cu aceeaşi voce puternică: „Ne 
vom arăta buni mezini!” 

Se spunea că înainte de a pleca din La Rochelle, Henric 
de Navarra îngenunchease dinaintea soldaţilor, căindu-se, 
jurând că, prin bravura sa, avea să obţină iertarea lui 
Dumnezeu pentru greşelile sale, inclusiv pentru ultima, 
când siluise pe o fiică de ofiţer din armata din La Rochelle. 

Când vorbele sale i-au fost aduse la cunoştinţă ducelui de 
Joyeuse, acesta a râs aşa cum fac femeile, cu capul dat pe 
spate, spunând că aveau să răzbune onoarea micuţei 
hughenote maltratate de această deşcă bătrână, Henric de 
Navarra. 


lar asigurarea că regele hughenot şi armata sa eretică 
vor fi învinşi se răspândise ca o otravă. 

Privindu-i pe aceşti nobili împopoţonaţi ca pentru o 
alergare de cai, m-a încercat un sumbru sentiment de 
plăcere. 

Mergeam să ucidem - şi să murim. 


Pe 20 octombrie 1587, după ce traversasem satul 
Coutras, am pornit pe o vale largă de vreo şapte paşi, 
trasată ca pentru un turnir. 

Dar văzusem, pe movila nisipoasă care o domina, 
tunurile hughenote, şi, în ciuda ploii care tulbura orizontul, 
am zărit pe drumurile adâncite platoşele cenuşii ale 
infanteriştilor regelui Henric. M-am gândit că probabil 
cavaleria aştepta să intram în această arenă şi să fim 
doborâţi de archebuzieri ca nişte animale, înainte de a se 
avânta să ne taie în bucăţi. 

Dar oare nu asta ne doream? 

Am atacat alături de fraţii de Joyeuse şi de nobilii care îşi 
ridicau lăncile cu steguleţe ca pentru paradă. Câţiva 
hughenoți au venit către noi, apoi s-au retras pentru a ne 
atrage mai în faţă în cursă. 

Am dat pinteni, am lovit, am ucis, orbit de sângele care 
ţâşnea, apoi n-au mai fost duşmani, în afara celor câtorva 
trupuri întinse. 

Şi, brusc, un psalm cântat în jurul nostru s-a rostogolit 
dinspre movilă, şi a urcat din drumurile adâncite: 


lată ziua fericită 
Domnul vrut-a să ne-o dea 
Prin noi să fie primită 
Şi plăcere vom avea! 


lar ducele de Joyeuse şi fratele său Claude de Saint- 
Sauveur râdeau şi strigau, ridicaţi în şa, că armata 
hughenotă cerea deja milă, că era de ajuns să mergi până 
la ei pentru ai face să se predea. 

Caii nobililor noştri şi ai mercenarilor albanezi băteau din 


picioare de nerăbdare. 

Deodată, a izbucnit canonada, au pocnit archebuzele şi a 
pornit atacul cavalerilor hughenoți. 

Eram în plasă, lovindu-ne unii de alţii, ucişi de vijelia 
archebuzelor, găuriţi de gloanţele pistoalelor cavalerilor. N- 
aveau lănci, dar din mâinile lor ţâşneau fierul şi plumbul. 


L-am văzut căzând pe ducele de Joyeuse, cu dantelele şi 
penele sale înroşite de sânge. 

L-am văzut pe fratele său, Claude de Saint-Sauveur, 
azvârlit din şa de o archebuză, iar trupul, rămas prins în 
scară, era târât pe câmpul de bătaie, deja acoperit de morţi 
împodobiţi cu panglici. 

Mi s-a părut că-i recunosc, în fruntea cavalerilor 
hughenoți care şarjau, pe Jean-Baptiste Colliard şi pe 
Seguret. Henric de Navarra şi fratele meu Guillaume nu 
erau probabil departe de aceştia doi. 

Am tras de frâu forţat, dând pinteni calului să se ridice, şi 
m-am aruncat contra inamicilor. 

să le curgă sângele, fie el regal sau fratern! 

Am lovit. Sabia mea întâlnea rezistenţa moale a 
trupurilor. Respiram din greu de fiecare dată când o 
scoteam, ca un truditor al pământului care tocmai dăduse 
cu sapa. 

Nu mai vedeam nimic, cu faţa plină de sânge, al meu sau 
al celorlalţi, căruia îi recunoşteam moliciunea călduţă. 

Deodată am avut impresia că trupul mi-era despicat, din 
umeri. 

Am simţit cum cădeam, că faţa mi se izbea de sol apoi se 
afunda în pământ. 

Mi-am amintit de şănţuleţul pe care îl săpasem la 
rădăcina stejarului din pădurea Castellaras de la Tour şi în 
care îndesasem capul de Hrist cu ochii închişi. 


Am redeschis ochii şi am zărit grinzile înnegrite ale unui 
plafon afumat. Am vrut să întorc capul spre dreapta, apoi 
spre stânga, şi am urlat. Intr-atât durerea era de vie. 

Mi-am muşcat buzele pentru a-mi stăpâni acest țipăt. 


Am auzit un vacarm de voci, zgomot de blide şi de 
pahare ciocnite. 

Am recunoscut mirosul de carne friptă. 

Am reuşit să mă ridic sprijinindu-mă pe coate. Am 
descoperit, la masă, pe hughenoţii în platoşe cenușii şi cu 
pelerinele scurte de bivol, iar pe bănci, goale, trupurile 
moarte ale ducelui de Joyeuse şi al fratelui său. 

Eram, de asemenea, întins pe o bancă, rănit. 

Lângă perete erau sprijinite lăncile cu steguleţe ale 
nobililor de Joyeuse. În fundul sălii acestui han, pe o masă 
înconjurată de lumânări, am desluşit trupul fratelui meu 
Guillaume, cu mâinile împreunate pe piept. Lângă el, cu 
capul plecat, cu braţele încrucişate, stătea Henric de 
Navarra înconjurat de Jean-Baptiste Colliard şi de Seguret. 

Nu-i omorâsem. Poate că singurul pe care îl ucisesem era 
chiar fratele meu. 

Am închis ochii şi rugăciunea a revenit în mine după 
atâtea săptămâni, Doamne. Şi am implorat iertarea Ta. 

Eram un Cain. 

Am plâns în hohote. 

Am recunoscut alături de mine vocea lui Henric de 
Navarra. 

— ÎI pierd pe Guillaume de Thorenc, spunea el. Nu vreau 
ca arborele Thorenc să fie dezrădăcinat. Vreau ca tu să 
trăieşti, Bernard de Thorenc, chiar dacă tu mi-ai făcut mult 
rău. L-am privit. A dat din cap. Nutu, a spus el. Apoi chipul i 
s-a crispat, cu maxilarele strânse şi fruntea brăzdată de 
riduri. Nu numai tu. S-a aflat într-o grămadă. Ai dat probabil 
şi tu o lovitură. Dar el n-a murit de mâna ta. Nu te declar 
vinovat. Tu n-ai fost niciodată de partea mea. Prin urmare, 
tu nu m-ai trădat. S-a aplecat. Câţi nobili francezi au murit 
astăzi? Toţi de bună rasă. Ei erau forţa şi noblețea regatului 
nostru al Franţei. Crezi tu că mă simt mulţumit? Pentru 
câţiva membri ai ligii pe care de Guise i-a înrolat 
amestecându-i cu albanezi, alţii, toţi ceilalţi, şi tu de 
asemenea, Bernard de Thorenc, voi sunteţi francezi buni şi 
naturali. 

Mi-a atins cu vârful degetelor umărul vătămat 


murmurând că le poruncise chirurgilor săi să mă vindece. O 
lovitură de archebuză îmi deşirase gâtul şi umerii. Era o 
minune că mai eram în viaţă. 

— Aşa a vrut Dumnezeu să fie. Un Thorenc moare astăzi, 
este de ajuns. 

A ridicat glasul şi, în tăcerea care s-a aşternut treptat, a 
spus că voia ca toţi catolicii morţi să aibă dreptul la o slujbă 
aşa cum ar fi fost dorinţa lor. 

— Să se găsească un preot şi să se ducă trupurile în 
biserica din Coutras. 

S-a întors înspre mine. 

— După ce chirurgii te vor fi smuls din ghearele rănii tale, 
vei fi liber, chiar să îndrepţi din nou armele împotriva mea. 
Dar să ştii, Bernard de Thorenc, că eu nu vreau să cunosc 
decât francezi, iar nu papişti sau hughenoți. Şi să mai ştii că 
mă supără tare sângele care se risipeşte, slăbind astfel 
regatul Franţei, spre marele avantaj al regelui Spaniei. 
Vreau să pun capăt acestei vărsări de sânge. Moartea unui 
Thorenc ajunge durerii mele. Nu o mai vreau şi pe ata. 
Trăieşte şi ajută acest regat să-şi găsească pacea! 

Am reuşit, în ciuda durerii care aluneca de la umeri până 
în vârful degetelor, să-mi împreunez mâinile şi să mă rog. 


Capitolul 26 


Nu am încetat să-ţi vorbesc, Doamne, în timp ce durerea 
îmi cuprindea tot corpul. 

Mă găseam întins într-o lectică ce se îndrepta încet către 
Castellaras de la Tour. 

Era iarnă. Drumurile erau pline de gropi îngheţate, în 
care roţile se împotmoleau. La fiecare hurducătură, parcă o 
țepuşă ascuţită îmi trecea prin ceafă, se sfărâma, iar 
aşchiile ei îmi sfâşiau umerii şi pieptul. 

Dar eu alesesem să îndur o asemenea încercare. 


Henric de Navarra dorise să mă oprească lângă el, dar, 
ars de febră, l-am implorat să fiu dus la casa mea, căci 
chirurgii renunţaseră să mă vindece: plaga purulentă era 
prea adâncă, marginile sale umflate, carnea brăzdată de 
plumbul şi fierul glontelui. Dacă-i ascultai, cangrena era 
deja în acţiune, îmi înnegrea braţul, care trebuia tăiat, fără 
să servească însă, la ceva. 

Henric se înfuriase de mai multe ori împotriva acestor 
medici care - chiar cel mai doct, Ambroise Pare - 
pretinseseră că amiralul Coligny va sfârşi din cauza rănii 
sale, că nu putea fi transportat în afara Parisului; or Coligny 
supravieţuise, şi febra îi dispăruse, iar ucigaşii lui Henric de 
Guise aveau să-l înjunghie şi să facă bucăţi un om vindecat. 

Îmi spunea mereu că voia să rămân în viaţă, iar eu eram 
mişcat de atâta atenţie. Îmi venea să-mi reproşez că 
dorisem moartea lui şi pe cea a fratelui meu. 

Te imploram, Doamne, să mă ierţi. Această suferinţă pe 
care mi-o dădeai era ca durerile unei renaşteri. 

Era drept ca Tu să mă pedepseşti. 

Cedasem demonilor. Hulisem numele Tău. Făcusem să 
curgă sânge. 

Din gelozie sau din amărăciune. De dezamăgire din 
dragoste. 

Anne de Buisson a venit, în ziua în care trebuia să 
părăsesc hanul Cheval-Blanc, la Coutras, pentru a începe 


această călătorie de întoarcere la Castellaras de la Tour. În 
momentul în care purtătorii au ridicat targa, i-am văzut faţa 
aplecată spre mine. Am vrut imediat să-i amintesc fraza pe 
care o rostise la Nerac, în noaptea cu ploaie torențială, 
acele cuvinte care mă aruncaseră în prăpastia urii, în hulire 
şi în dorinţa de moarte. Ea spusese: „Acum fac parte din 
familia ta”. Mi-am mişcat buzele, dar cum ar fi putut ea 
auzi, când niciun sunet nu-mi ieşea din gâtlejul pe jumătate 
sfârtecat de archebuză. 

Şi, totuşi, a surâs ca şi cum ar fi înţeles. Şi-a pus mâna 
peste a mea, însoţind targa până la lectică. Am mai 
încercat să-i spun: „Noi rămânem singuri”. Mă eliberasem. 
Cine îşi putea imaginea durerea pe care o resimţeam? Aş fi 
vrut ca ea să fi auzit cel puţin acel cuvânt: „Vino”. 

Am căzut din nou. 

Purtătorii au aşezat targa în lectică, au coborât perdelele 
de piele, şi, la primul tur al roţilor, am ştiut că dacă voiam 
să încerc să înăbuş aceste ţipete de durere care îmi 
cuprindeau pieptul trebuia să mă rog. 


Am continuat să mă adresez Ţie, Doamne, de-a lungul 
acestor zile de călătorie - vedeam cum lumina lor devenea 
mai vie, tot aşa cum nopţile deveneau mai scurte -, apoi în 
timpul tuturor acelor ore petrecute întins dinaintea 
căminului din Castellaras de la Tour. 

Plaga mi se cicatriza puţin câte puţin, închizându-se în 
acelaşi timp şi prăpastia în care mă aruncasem odinioară. 

Intr-o zi m-am ridicat şi, sprijinindu-mă de braţul lui 
Denis, servitorul nostru, am reînceput să merg, oprindu-mă 
dinaintea firidelor goale ale capelei noastre. Am dat ordin 
să se sculpteze statui ale Sfintei Fecioare şi ale apostolilor, 
pentru a vindeca astfel plăgile pe care hughenoţii le 
deschiseseră distrugând chipurile credinţei noastre. 

Am putut să îngenunchez şi să retrăiesc ceasurile 
copilăriei mele, dar şi ultimele trăite alături de Michele 
Spriano, când îi atacasem pe spadasinii lui Jean-Baptiste 
Colliard şi când o lovitură de archebuză îi luase lui Michele 
viaţa. 


Mai târziu, m-am putut duce în luminişul unde 
îngropasem în mantaua lui, aşezându-l lângă el, la rădăcina 
stejarului, capul de Hrist cu ochii închişi. 

Făcusem jurământul să ridic un mormânt pentru Michele 
Spriano, în capela noastră, şi să aşez pe altar stindardul din 
damasc roşu care fluturase la pupa Marchesei, galera 
noastră victorioasă. 

Mi-am ţinut cuvântul. 


Din trupul său nu rămăseseră decât oasele, iar mantaua 
era distrusă. 

Numai armele rezistaseră timpului. 

M-am întors la Castellaras de la Tour, purtând acest corp 
devenit atât de uşor şi acest cap de Hrist cu ochii închişi, pe 
care îl mângâiasem ca să-l curăţ de stratul de pământ care 
îl acoperea. 

Mi-am amintit de furia mea, de ura, de voinţa de a ucide 
acea sectă hughenotă, acei partizani ai lui Satan, acei 
mercenari ai lui Lucifer. Dar astfel de sentimente se 
făcuseră şi ele praf, îngropate odată cu Michele Spriano, în 
mormântul acestuia, în dreapta altarului capelei noastre. 
Apoi am aşezat pe stindardul roşu capul de Hrist cu ochii 
închişi, lângă tabernacul. 


Apoi, am început să aştept. 


Am pândit, în fiecare zi, neslăbind din ochi drumul care 
se întindea de-a lungul văii Siagnei. 

M-am rugat pentru ca Tu să-i aminteşti că făcea parte din 
familia noastră. 

Ea alesese, oricare i-au fost motivele, să ne poarte 
numele. 

Uneori, disperarea mă sugruma: fusese soţia lui Abel, şi 
niciodată nu ar fi acceptat să trăiască cu cel care îi fusese 
complice lui Cain. 

Apoi îmi recăpătăm încrederea. Avea să vină, căci îmi 
surâsese la hanul Cheval-Blanc, din Coutras. 

Mă convingeam, Doamne, că Tu îmi impuseseşi aceste 


ocolişuri pentru a da mai multă strălucire regăsirii noastre. 
Ea trebuia să aibă loc pentru a da naştere unui copil care 

să ne continue familia, care să unească în viaţă părţile prea 

mult timp duşmane ale credinţei noastre în Isus Hristos. 
Trebuia să Te rog să mă asculţi. 


Într-o zi, pe când cerul era acoperit, iar o zi mohorâtă nu 
anunţa nicio bucurie, o trăsură a trecut peste pod şi s-a 
oprit în faţă la Castellaras de la Tour. 

Din ea a coborât Anne de Buisson. 


PARTEA a IV-a 


Capitolul 27 


În sala mare din Castellaras de la Tour, Michel de Polin a 
văzut mai întâi leagănul. 

Ai fi zis că este o corăbioară având carena făcută din 
nervuri de lemn şlefuit, mărginită de perdele din dantelă, 
asemenea unor pânze. 

Michel de Polin a mai făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit. 

Incăperea era cufundată în întuneric. 

A auzit şoapte şi a încercat zadarnic să-i vadă pe cei care 
vorbeau. Apoi, deodată, o sclipire a luminat sala. 
Trunchiurile puse unul peste altul în şemineul încăpător 
unde puteau sta mai mulţi oameni în picioare tocmai se 
spărseseră, iar din jăraticul roşu au ţâşnit flăcările albăstrii. 

Michel de Polin a văzut atunci o femeie îngenuncheată în 
spatele leagănului care, până în acel moment, o ascunsese. 

Două servitoare îi stăteau aproape. 

A înaintat. 

— Sunt Michel de Polin, a spus el cu jumătate de glas, 
temându-se să nu trezească pruncul. : 

A spus că era membru al Parlamentului de la Paris. Il 
cunoscuse pe contele Bernard de Thorenc în Palatul 
Veneţiei, la ambasadorul Serenisimei Republici, Vico 
Montanari... 

A făcut o pauză. 

Femeia s-a ridicat şi le-a făcut un semn servitoarelor. 
Acestea au luat leagănul şi cu paşi mici l-au dus, ţinându-l 
ca pe o targă. 

Au dispărut în întunericul în care rămânea cufundată o 
parte a camerei. 

Polin a început din nou să vorbească, de data asta mai 
tare. 

Venea de la Roma, spunea el. Fusese primit de suveranul 
pontif. lar Vico Montanari îl sfătuise să se oprească, la dus 
sau la întoarcere, la Bernard de Thorenc. Montanari şi mulţi 
alţii, din anturajul regelui, se mirau, pe aceste vremuri 
tulburi, de absenţa sa. Se ştia că fusese rănit la Coutras, 


unde atâţia nobili - aproape patru sute - fuseseră ucişi, 
alături de ducele de Joyeuse şi de Claude de Saint-Sauveur. 
La Curte erau îngrijoraţi. 

— Ce doriţi? a întrebat tânăra femeie apropiindu-se. 

Intrase în lumina flăcărilor. Părul desfăcut îi cădea pe 
umeri, iar firele de aur accentuau albastrul rochiei. Işi 
încrucişase braţele. 

Polin a tăcut. Această femeie bine făcută, cu bărbia 
ridicată, cu ochii nemişcaţi, era ca o statuie amenințătoare, 
o păzitoare a locurilor. 

— Soţul meu este plecat la vânătoare de mistreți, a 
adăugat ea. 

Apoi, a repetat, privindu-l fix pe Polin: 

— Ce doriţi? 

Michel de Polin a făcut un gest vag cu mâna, şi, ca pentru 
a scăpa acestei priviri, a străbătut camera, oprindu-se 
dinaintea şemineului, privind fix flăcările. Apoi s-a întors şi 
a privit-o atent pe tânăra femeie. 

Ea era, deci, acea Anne de Buisson căreia Vico Montanari 
îi spusese altădată că era una dintre hughenotele cu 
moravuri mai desfrânate decât cea mai neruşinată dintre 
catolice. Ea fusese prietena reginei Margot, împărțind cu 
aceasta aşternutul lui Henric de Navarra. „Hughenote sau 
catolice, aceste femei preferă să-şi deschidă picioarele 
decât o carte de rugăciuni sau o Biblie! Toate nişte 
desfrânate!” conchisese atunci Montanari. 

Şi totuşi, această femeie care stătea nemişcată la câţiva 
paşi de Polin nu semăna deloc cu imaginea descrisă. 

Mândră şi serioasă, o bănuiai hotărâtă şi intransigentă. 

Michel de Polin s-a apropiat. 

— Bernard de Thorenc... 

— Soţul meu, l-a întrerupt ea. Fiul nostru Jean s-a născut 
acum unsprezece zile. L-am botezat în capela de la 
Castellaras de la Tour. In religia catolică. Spuneţi-le asta 
acelor domni de la Curte care sunt îngrijoraţi. Dar un pastor 
al cauzei l-a asistat pe preot. Eu am vrut aşa. Sunt 
hughenotă şi am fost convertită cu forţa pentru a salva 
viaţa mea şi a altora, dar convertită. Aici, noi nu închidem 


uşa nici unuia din cei care cred în Hristos şi care sunt din 
regatul Franţei. 

A mers până la şemineu, a apucat vătraiul, a scormonit 
jăraticul, după care a revenit spre Michel de Polin, ţinând 
tija de fier încovoiată şi roşie ca pe o armă. 

— Ce doriţi? a repetat mai tare. 

Michel de Polin s-a dat un pas înapoi. 

— Unirea credințelor în pace, a murmurat el. De aproape 
treizeci de ani. 

Ridicând tonul, a amintit fraza acelui cancelar al regelui, 
Michel de L'Hospital, care avusese curajul şi îndrăzneala să 
spună că trebuia să se scoată „aceste cuvinte diabolice, 
denumiri de partide, facţiuni şi  sediţiuni, luterani, 
hughenoți, papişti: să nu mai schimbam numele de 
creştin”. 

— Noi suntem cu toţii supuşii regelui Franţei, a adăugat 
el. 

Anne de Buisson s-a îndreptat din nou către şemineu şi, 
ghemuită, a spart bucăţile unui buştean cu vârful vătraiului, 
făcând să zboare nori de scântei. 

— Chiar asta doriţi? a întrebat ea. 

Apoi s-a îndreptat, încrucişându-şi braţele cu un gest 
rapid, plecând capul şi vorbind cu voce gravă, fără să-l 
privească pe Michel de Polin. 

Spaniolii îi omorâseră fratele, pe Robert de Buisson. Îi 
văzuse pe elveţienii lui Henric de Guise, măcelarii aceia, 
tăind gâtul bărbaţilor, femeilor şi copiilor la numărul 7 din 
strada Il'Arbre-Sec, în acea zi de Sfântul Bartolomeu, într-o 
duminică. Ea îşi datora viaţa lui Bernard de Thorenc. Din 
acest motiv se căsătorise, pentru că el o dorea, iar ea Îi 
datora asta, nu? Şi totuşi el fusese unul dintre acei buni 
nobili catolici, în serviciul lui Henric de Guise şi al regelui, 
care-l uciseseră la Coutras pe Guillaume de Thorenc, fratele 
lui Bernard, şi o lăsaseră văduvă. 

Şi-a ridicat pumnii. 

— Nu vreau să-mi luaţi fiul. Şi nici nu vreau să ucidă. 

— Dacă vom reuşi... a început Michel de Polin. 

Dar a oftat ca şi când, brusc, oboseala ar fi învins. 


— Dar Bernard de Thorenc trebuie să ne ajute, a reluat 
el. 

Ea a scuturat din cap şi a răspuns doar atât: 

— Aici şi-a găsit pacea. 

In acel moment, s-au auzit lătrături de câini. 


Capitolul 28 


Bernard de Thorenc stătea în mijlocul câinilor care se 
zbăteau, trăgând de lese, încercând să ajungă la cadavrele 
celor trei mistreți care fuseseră aruncaţi pe dale, la intrarea 
în Castellaras de la Tour. 

Sângele, deja negru, se uscase pe părul lung şi aspru al 
sălbăticiunilor moarte. 

Alungând câinii cu vârful cizmelor, Bernard de Thorenc a 
înaintat, şi Michel de Polin a observat acea cicatrice lungă 
care, pornind de la baza maxilarului, traversa în diagonală 
gâtul lui Thorenc şi se ascundea sub vestă, fără îndoială 
până la umăr. Pielea îi era roşie şi umflată. 

Thorenc şi-a trecut degetul de-a lungul cicatricei, apoi a 
arătat înspre mistreți. 

— Când oamenii devin fiare, a spus el, când se războiesc, 
fiarele sălbatice cuprind din nou pământul. Sunt vânate 
numai pe timp de pace. Aşadar vânez... 

L-a luat pe Michel de Polin de braţ, însoţindu-l în sala 
mare. 

În şemineu fuseseră aruncaţi încă doi butuci, iar flăcările 
ţâşneau din jăraticul care îi cuprindea. 

— Încă nu e pace, a murmurat Michel de Polin. 

S-a aşezat în faţa lui Bernard de Thorenc, dinaintea 
căminului. 

— Aici este... a început prin a obiecta Thorenc. 

— Nimeni nu are pace într-un regat când acesta este încă 
în război. Ştii şi tu asta Thorenc. Soldaţii, masacratorii 
violează şi ucid pe cine vor. Jefuiesc, zdrobesc capul 
pruncilor - a tăcut, ca pentru a lăsa să se audă lătrăturile - 
apoi îi aruncă la câini. 

Thorenc şi-a dus mâna la ochi ca şi când ar fi refuzat să 
vadă această scenă. 

— În fiecare zi, a continuat Polin, la orice răscruce, în 
jurul Luvrului, pe strada Monnaye, unde locuiesc eu, aud 
predicatorii chemându-ne să-i omorâm pe eretici, pentru a 
împiedica un Sfânt Bartolomeu al catolicilor. Se ridică 


împotriva regelui, strigând: „Să mergem să-l căutăm pe Sir 
Henric la Luvru!” Călugării, preoţii sunt înarmaţi. Au luat 
comanda cartierelor în numele Ligii Sfinte. Nu-ţi imaginezi, 
Thorenc, aceste trupe de patru sute de călugări, de opt 
sute de studenţi agitând archebuzele. Când regele a 
ordonat intrarea elveţienilor în oraş pentru a restabili 
ordinea, i-au atacat şi încercuit. Pe fiecare stradă, au ridicat 
baricade, pavele, saci de pământ, iar helveţii au fost 
decimaţi, împuşcaţi cum ai făcut tu cu mistreţii. În spatele 
fiecărei ferestre stătea un archebuzier. Henric de Guise 
este cel care conduce lupta împotriva suveranului. Am auzit 
răsculații strigând că trebuia „prinsă această secătură de 
rege” şi că „Domnul de Guise” trebuia dus degrabă la 
Reims! 

Thorenc nu s-a clintit, cu mâna în dreptul ochilor, cu 
bustul aplecat, sprijinindu-se în cot. 

— lată pacea care domneşte la Paris, a reluat Michel de 
Polin. Se ucide şi se va ucide în numele lui Dumnezeu, iar 
această gloată ieşită de niciunde e înfierbântată ca o 
cireadă de tauri pe care nişte predicatori o întărâtă. Henric 
de Guise o duce acolo unde vrea. Acest popor are nevoie 
de trupuri de pus la frigare. Îi aruncă în Sena pe nefericiţii 
decretaţi hughenoți. Parlamentul meu le-a condamnat pe 
două sărmane fete ale unui procuror a cărui religie o 
cunosc, cea a unui catolic respectuos, să fie arse în piaţa 
Greve declarându-le „eretice dintre cele mai încăpăţânate 
şi mai înverşunate”. Cele două inocente au vrut să 
împiedice sugrumarea unui negustor, vecin de-al lor. Ştii 
cum se face... 

Michel de Polin s-a întrerupt, ca pentru a marca o ezitare, 
înainte de a continua: 

— Condamnaţii sunt sugrumaţi înainte de a fi aprins 
rugul. Dar mulţimea ca ieşită din minţi, a reuşit să o smulgă 
pe una din fete din mâna călăului şi a împins-o vie în flăcări. 
Eram acolo, în mijlocul gloatei, Thorenc, am auzit ţipetele. 
Nu le voi uita. 


Michel de Polin părăsise Parisul împreună cu regele. 


Reuşiseră să dejoace supravegherea membrilor ligii. 
Suveranul era acum în siguranţă la Chartres, dar nu 
îndrăznea să se lupte cu de Guise, orbit cum era de 
sfaturile reginei-mamă, de frica pe care o încerca de a fi 
prins ca în cleşte între hughenoţii lui Henric de Navarra şi 
oamenii lui Henric de Guise. 

— Aceştia au Spania de partea lor. Diego de Sarmiento 
promite trupe şi bani. De când flota lui Filip al Il-lea, 
pretinsa Invincibila Armada, a fost înfrântă de englezi, îi 
trebuie mai mult decât oricând o Franţă fărâmiţată, învinsă 
de propriii demoni. Membrii Ligii şi Henric de Guise sunt în 
mâinile sale. El îi plăteşte. Vrea Dumnezeu asta? 

Michel de Polin a ridicat braţele. 

— Cine poate să creadă? Nu e nici măcar interesul 
Bisericii... 


Se dusese la Roma, explică el, să spună, în numele 
bunilor catolici ai Franţei, că trebuia ca suveranul pontif să-i 
ajute pe cei care, în regat, voiau reunirea tuturor 
credincioşilor. 

ÎI întâlnise pe papa Sixt al V-lea. Îl asigurase că Henric de 
Navarra ştia că nu putea fi uns rege al Franţei decât 
abandonându-şi cauza. Hughenoţii cei mai lucizi ştiau şi ei 
asta şi erau îngrijoraţi. Henric al Ill-lea se convingea puţin 
câte puţin, iar asta îl liniştea, pe el, moştenitorul lui Henric 
de Navarra. Insă papa trebuia să favorizeze această 
apropiere, să-i împiedice pe membrii ligii, pe adepţii lui de 
Guise, pe masacratori să-şi ia o mască şi să-şi pună-n 
frunte numele de catolici. 

— Papa m-a ascultat. Am crezut că am câştigat. Dar avea 
alături de el un preot pe care îl cunoşti, părintele Verdini. E 
bătrân, dar în el arde focul iadului. Abia încetasem să 
vorbesc, că m-a şi acuzat că sunt unul dintre acei falşi 
apostoli, dintre acele lude, mai vicleni decât evreii, dintre 
aceia care vor ca cei de religie catolică să-şi pună capul pe 
butuc şi să cunoască toţi soarta reginei Maria Stuart, 
decapitată de eretica Elisabeta. „lată ce vor cei din Franţa, 
a repetat Verdini. Henric de Navarra pe tron, şi sângele 


catolicilor vărsat pe străzi. Securea hughenotă lovind 
gâturile inocente ale slujitorilor Bisericii!” 

— Părintele Verdini... a murmurat Bernard de Thorenc. El 
este cel care m-a învăţat aici - a arătat înspre capela căreia 
i se zărea faţada - primele rugăciuni, care mi-a predat 
Evangheliile, căruia m-am spovedit, pe care l-am ascultat 
mai mult decât pe propriul tată... 

— E omul lui Sarmiento, a replicat Michel de Polin. El 
crede că Filip al Il-lea este braţul înarmat al Bisericii, 
cavalerul credinţei. A avut gemete în glas când a evocat 
distrugerea Invincibilei Armada. Pentru el, toţi cei care vor 
unirea credincioşilor în Franţa sunt „machiavelişti” - aşa ne 
numeşte - şi, chiar mai rău, atei. Henric de Navarra, dacă e 
să-l asculţi, vrea un regat fără Dumnezeu! 

Michel de Polin a rămas mult timp tăcut, respirând 
zgomotos, ca şi când o greutate îi apăsa pieptul. 

— Mi-a fost frică, a reluat el cu voce înăbuşită. Am crezut 
că părintele Verdini avea să le poruncească spadasinilor 
spanioli care îl păzesc să mă omoare înainte de a putea 
părăsi Roma. Am fugit şi n-am schimbat caii decât odată 
intrat pe pământurile ducelui de Savoia iar Castellaras de la 
Tour este prima mea oprire. Vico Montanari, care ştie cât 
valorează şi ce vrea Diego de Sarmiento, m-a sfătuit să mă 
opresc, aici, la voi. 


Bernard de Thorenc s-a ridicat, şi-a deschis braţele, 
murmurând că Michel de Polin era binevenit, că locuinţa şi 
pământurile Thorenc erau menite păcii. Că aşa dorea el. 

Polin a început să aţâţe focul, sprijinindu-se cu mâna 
stângă de marginea şemineului. A precizat că Henric al Ill- 
lea convocase Stările Generale ale regatului la Blois; că toţi 
cei care doreau reunirea supuşilor şi pacea trebuiau să 
participe. 

— Plec mâine de dimineaţă, vino cu mine, a spus el. Vei 
vâna pe urmă. S-a apropiat de Bernard de Thorenc. Nu îţi 
abandona fiul unui regat de călăi. Nu-l vor ierta că s-a 
născut din sângele tău şi al lui Anne de Buisson. 

Thorenc a părut să nu audă, clătinând din cap cu 


neîncredere, cu ochii plecaţi. 

— l-ai văzut ca şi mine trăgând pe cheiul Ecole, pe strada 
l'Arbre-Sec, a continuat Polin, i-ai văzut pe acei copii morţi 
înfăşaţi în scutece pătate de sânge şi ale căror capete 
săltau pe caldarâm. 

— Taci! l-a implorat Bernard de Thorenc. 

A părăsit sala, urmat de Michel de Polin. 

Cadavrele celor trei mistreți zăceau tot pe lespezile de la 
intrare şi câinii continuau să latre cu aceeaşi furie sălbatică. 


Capitolul 29 


Doamne, părăsind Castellaras de la Tour şi urmându-l pe 
Michel de Polin, ştiam că nu voi mai vâna mistreți. 

Vânatul meu avea să fie din nou omul, sângele lui roşu 
era cel pe care aveam să-l fac să curgă şi nu cel negru, al 
fiarelor sălbatice. 


În momentul plecării, în curtea de la Castellaras de la 
Tour, pe când servitorii, cu câinii lătrând în urma lor, târau 
pe lespezi corpurile celor trei mistreți, i-am spus lui Anne de 
Buisson că o părăseam pentru că trebuia să merg până la 
capăt dacă doream ca pacea să fie restabilită odată pentru 
totdeauna în acest regat al Franţei, deci şi acolo, pe 
pământurile noastre. 

Am vrut să o strâng la piept, dar m-a respins, cu chipul 
împietrit asemenea unei măşti cu ochii ficşi. 

Am ridicat tonul. 

Nu mă ţineam de cuvânt, ştiam asta. 

li promisesem, ei, ca şi Ţie, să nu mai ridic armele decât 
contra celor care aveau să vină până acolo, în locuinţa 
noastră, să ne amenințe. 

Am spus tare că nu voiam să-mi las fiul la cheremul unui 
asasin, al unui hughenot sau membru al ligii, căci noi nu 
mai  aparţineam nici unei tabere, nici celeilalte, ci 
amândurora, trădători atât faţă de una, cât şi faţă de 
cealaltă. 

Acesta era destinul familiei noastre, eu servind regele 
catolic, iar tatăl şi sora mea de cealaltă parte. 

— Sunt morţi, a spus Anne de Buisson. 

Şi-a încrucişat braţele şi s-a dat înapoi când am vrut din 
nou să mă apropii. 

— Salvarea fiului tău, salvarea noastră era în uitare, a 
adăugat ea. Îşi vor aminti de tine şi de ai tăi. Vei avea 
mâinile pline de sânge până la coate. Cei pe care îi vei 
ucide vor vrea mereu să se răzbune. 

S-a întors, urmărind din ochi mistreţii şi câinii. 


— Fiarele sălbatice nu-şi amintesc de cei care le-au ucis; 
oamenii, da. De aceea sunt cruzi, iar războaiele nu se 
termină niciodată. 

— Pacea va veni, a protestat Polin. Este nevoie de 
bărbaţi ca Bernard de Thorenc pentru a o instaura. Viaţa 
lui, ceea ce aţi făcut unul pentru celălalt şi acest copil sunt 
exemple. 

— Dacă vrem să trăim în pace, trebuie să ne retragem şi 
să nu ne mai batem cu pumnul în piept în faţa mulţimii, să 
nu ne mai împăunăm la Curte, să nu ne mai amestecăm în 
intrigi. Cel văzut este ucis, a răspuns Anne. S-a îndepărtat. 
Ar fi trebuit să vă gonesc, a adăugat ea întorcându-se către 
Michel de Polin. Sau să vă omor. 

Sărind în şa, i-am spus că trebuia să se roage pentru noi, 
pentru succesul acţiunii noastre. 

— Vreau să vă uit! a strigat ea. 


De-a lungul întregii noastre călătorii până la Blois, unde 
se adunaseră Stările Generale ale regatului şi Curtea, 
aceste cuvinte m-au urmărit ca un blestem. 

Apoi  şuşotelile conspiratorilor, şocul loviturilor de 
pumnal, horcăitul asasinaţilor, rânjetele ucigaşilor, urletele 
de mânie ale duşmanilor lor au înăbuşit vocea lui Anne de 
Buisson. 

Revenisem în regatul oamenilor în război, şi fiecare voia 
să ştie cărei tabere aparţineam, hughenot sau membru al 
ligii, iscoadă a lui Henric de Navarra sau a lui Diego de 
Sarmiento, deci a prinţului Ligii Sfinte, a lui Henric 
Însemnatul şi a fratelui sau Ludovic, cardinal de Lorena. 
Sau eram alături de Henric al Ill-lea, cu Enguerrand de 
Mons, pe care îl suspectau totuşi a fi şi el din Liga Sfântă? 
Doar dacă nu cumva făceam parte dintre machiavelicii, 
dintre ateii pe care îi denunța părintele Veron şi, de la 
Roma, părintele Verdini? 

Nu sosisem eu la Blois însoţit de acest Michel de Polin, 
despre care se spunea cu siguranţă că încerca să-l apropie 
de Henric al Ill-lea de regele de Navarra, să obţină 
convertirea - una în plus, se indignau membrii ligii - a 


acestuia din urmă la sfânta religie pentru ca să poată 
accede la tronul Franţei, întrucât suveranul care domnea nu 
avea moştenitor? 


— Ştiţi ce se spune despre rege? mi-a zis în taină Vico 
Montanari, care, ca toţi ambasadorii, urmase Curtea la 
Blois. 

Locuia nu departe de mânăstirea iacobinilor, într-o casă 
de pe cheiul Loarei, la câţiva paşi de castel. 

Montanari şi-a frecat mâinile râzând tăcut. 

— Are vârful penisului răsucit în jos şi nu poate vărsa 
sperma în matrice. Unii medici au vrut să i-l despice mai 
sus, dar el a refuzat. A preferat să bea lapte de măgăriţă 
pentru ca sperma să nu curgă prea repede şi prea jos... Dar 
regele este convins că regina este cea care nu poate da 
naştere. Face băi, slăbeşte, are accese de febră. A chemat 
de la Lyon o fată de optsprezece ani, de o frumuseţe 
extremă, şi se zvoneşte că, cu vârful penisului sucit sau nu, 
şi despicat prea jos, ea i-a făcut un copil, dar nimeni nu l-a 
vrut. El nu l-a recunoscut. Deci, şansele lui Henric de 
Navarra de a-i succede lui Henric al III-lea rămân mari. Ce 
crezi tu, Thorenc, este el gata să se convertească? 


Nu răspundeam la întrebările lui Vico Montanari, care, în 
fiecare zi, se ducea la castel, îi vedea pe Diego de 
Sarmiento, pe Enguerrand de Mons sau pe apropiații 
reginei-mamă, Caterina de Medici. Îl trimitea în grabă la 
femei pe Leonello Terraccini, pe care îl salutasem doar cu o 
înclinare a capului, dar despre care îmi imaginam că putea 
face minuni pe lângă ele. 

De fapt, Terraccini era în termenii cei mai buni cu 
madame de Montpensier, sora lui Henric Insemnatul şi a 
cardinalului de Lorena. În timpul unui dineu, el i-a arătat 
foarfeca de aur pe care ea o purta agăţată la centură. „Cu 
asta, a spus ea, îl voi tunde pe regele Henric, care ar fi 
trebuit să-şi sfârşească zilele ca un călugăr, în fundul unei 
mânăstiri.” 

Şi toată lumea chefuia în jurul ei, cardinalul de Lorena 


bând în sănătatea fratelui său Henric Însemnatul, care 
urma să fie în scurt timp rege al Franţei. 

— Cam asta i-au povestit lui Henric al Ill-lea. Acesta se 
înfurie. Spune: „Să nu mă scoată din sărite, fiindcă îi voi 
ucide!” Dar îl îmbrăţişează pe Henric de Guise, râde cu el, îi 
promite tot ceea ce visează, puterea, marea locotenenţă a 
regatului, iar celălalt este tot aşa de orbit cum a fost Cezar 
în ajunul şi în dimineaţa Idelor! lui Marte! 


Ascultam. Aveam impresia, când mergeam pe străzile din 
Blois sau când intram în castel, că eram jupuit de aceste 
priviri ascuţite ca nişte pumnale. 

— Asta nu poate dura mai mult de câteva zile, spunea 
Michel de Polin. Vom şti în curând cine, regele sau ducele, 
va fi cel mai puternic. 

Cobora glasul, şoptea că, după cele relatate de 
Enguerrand de Mons, Henric al Ill-lea ar fi zis: „Trebuie să 
moară el sau eu”. 

Polin se lamenta. După cum spunea, regatul era plin de 
bube, iar cele patru membre îi erau atinse. 

— Religia s-a împărţit într-o sută de secte, iar statul într-o 
sută de facţiuni. Autoritatea regelui nu mai este respectată. 
Henric al III-lea o ştie. Tocmai de aceea a fugit de la Paris, 
dar răzvrătiţii vor tronul pentru Henric Însemnatul. lar 
regatul nu mai este decât un câmp unde s-a semănat 
sămânţa divizării, a necinstei, a necredinţei. 


Cu Polin, îl întâlneam pe Enguenrand de Mons. 

În anotimpul masacrelor - săptămânile care au urmat 
Sfântului Bartolomeu - fusese unul dintre cei mai 
înverşunaţi ucigaşi dorind exterminarea hughenoţilor. 

Acum, se aprindea împotriva lui de Guise, pe care Diego 
de Sarmiento îl plătea şi care spera că infanteriştii spanioli 
sau elveţienii din cantoanele catolice vor veni să-i susţină. 

Îndrăzneam să observ că Henric de Navarra îi chema în 


1 A cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi 
a treisprezecea zi din celelalte luni din calendarul roman. „Idele 
lui Marte“ - data morţii lui lulius Cezar (n.red.) 


ajutor pe englezi şi pe germani. 

— Reunirea supuşilor regatului în jurul regelui, iată 
scopul nostru! repeta Michel de Polin. 

Sarmiento a cerut să mă vadă, şi m-am dus în clădirea 
situată nu departe de cea a lui Montanari. 

Nu s-a ridicat la intrarea mea în mica încăpere afumată 
unde stătea, cu faţa în penumbră, cu bărbia sprijinita pe 
mâinile încrucişate, cu coatele puse pe braţele jilţului. 

Mi-a pus o sumedenie de întrebări. Ştia că regele 
adunase în jurul său, în apartamentele sale, nişte asasini cu 
soldă, patruzeci şi cinci de nobili de ţară cărora li se dădeau 
o mie două sute de scuzi pe an, o gardă personală făcută 


din ucigaşi plătiţi - „diavoli gasconi”, a adăugat el, nişte 
„Câini ucigaşi”. 

— Pe ce motiv? 

Era îngrijorat. Era sigur că Henric al Ill-lea voia să-l 


asasineze pe Henric Insemnatul, iar acesta din urmă, orbit 
de vanitate, refuza să părăsească Blois, sigur fiind că 
suveranul nu va îndrăzni niciodată să-l omoare: Henric al IIl- 
lea era prea bun catolic şi nehotărât ca o femeie. De altfel, 
Henric de Guise, arătându-şi propria gardă, spunea că el nu 
se deplasa niciodată singur, că la prima chemare îi veneau 
în ajutor. Dacă regele încerca ceva împotriva lui, 
Insemnatul nu punea mare preţ pe tron şi pe viaţa sa! 
Parisul avea să se răscoale. Ar fi fost un război crud, în care 
dinastia ar fi pierit; cu Henric al Ill-lea cea de Valois, iar cu 
Henric de Navarra cea a Bourbonilor. Atunci ar fi putut, în 
sfârşit, accede la tron de Guise, descendenţi ai lui Carol cel 
Mare şi ai Capeţienilor, şi ar fi înnodat adevăratul fir 
dinastic. 

— De partea cui eşti? a încheiat Sarmiento, ridicându-se 
şi apărând astfel în lumină. 

Chipul lui mi-a părut atunci şi mai dur, şi mai 
ameninţător. 

Am depărtat braţele şi am spus că nu voiam decât pacea. 
Văzusem prea mult sânge curgând. 

A făcut o grimasă de dezgust şi de dispreţ. 

— Michel de Polin ţi-a otrăvit mintea. Ai devenit unul 


dintre acei machiavelici care sunt cei mai răi duşmani ai 
păcii creştine. Atei, mai perverşi decât renegaţii! 

A înaintat, cu mâna pe mânerul sabiei. 

— Alege-ţi bine drumul, Bernard de Thorenc, a reluat el. 
Ceea ce am trăit împreună pari să fi uitat. Ocoleşte-mă! 

Am ieşit din locuinţa sa de-a-ndăratelea, ştiind că era 
omul care îmi putea da o lovitură de sabie între umeri fără 
să-i tremure mâna, într-atât era de sigur de dreptatea, de 
credinţa sa. Da, m-ar fi ucis cum ar fi făcut cu un animal 
dăunător sau cu un demon. li cântăream mânia şi ura după 
sclipirea privirii. 

Îmi spusese: în ochii lui eram vinovat de trădare, de 
aliere cu cei mai răi duşmani ai regelui, cei care erau 
răspunzători de eşecurile lui Filip al Il-lea în Ţările de Jos 
sau de dezastrul a ceea ce, în orgoliul său, Filip al Il-lea 
numise Invincibila Armada. 

Aceasta zăcea pe fundul mării în largul coastelor Angliei. 

Lui Filip al II-lea îi trebuia aşadar o victorie. Ar fi câştigat- 
o dacă regatul Franţei rămânea divizat, sau dacă, şi mai 
bine, Henric Însemnatul urca pe tron. 

Sarmiento veghea fără răgaz asupra acestuia din urmă, 
prevenindu-l de pericolele care îl pândeau, încercând să 
cunoască planurile secrete ale regelui. 


Dar am tăcut, ştiind totuşi prin Enguerrand de Mons şi 
Vico de Montanari că Henric al Ill-lea îi aduna în fiecare 
seară pe apropiații şi pe capii celor patruzeci şi cinci de 
asasini plătiţi. Că se bucura de înfrângerile spaniole care îi 
slăbeau pe Henric Însemnatul şi Liga Sfântă, şi că 
momentul părea favorabil pentru a lovi. 


Mergeam de-a lungul malurilor Loarei, traversam curtea 
castelului şi vedeam acele grupuri de oameni care se 
observau, unele aparţinând regelui, celelalte lui de Guise. 

Cerul era negru şi jos. Ploua aproape în fiecare zi. 

Michel de Polin mă trăgea la adăpost, în obscuritatea 
unei streşini. Picăturile loveau acoperişul, formând o perdea 
cenuşie în faţa noastră. 


— Printre curtenii, sfetnicii, gărzile de corp ale regelui şi 
cele ale lui Henric de Guise, nu sunt decât temeri şi 
suspiciuni, spune el. Se aşteaptă vreun accident ciudat şi 
nemaipomenit, dar nu se ştie care va fi acesta şi nici cine îi 
va fi autorul. 


Capitolul 30 


„llustre Seniorii, 

leri dimineaţa, pe 23 decembrie 1588, Henric Însemnatul, 
duce de Guise, a fost înjunghiat la Castelul Blois, chiar în 
camera regelui Henric al III-lea. 

Era singur, fără cămaşa de zale, convocat la consiliu, 
unde gărzile sale, care îl însoțeau peste tot, nu puteau 
intra. 

Răspunsese invitaţiei suveranului, care îi cerea să vină în 
cabinetul său particular la o întâlnire. Pentru asta trebuia să 
treacă prin camera regelui. 

Opt bărbaţi înarmaţi cu pumnale l-au urmărit şi l-au 
atacat în momentul în care deschidea uşa ce dădea înspre 
cabinetul privat. 

Alţi doisprezece, veniţi din cabinet, îi barau trecerea. 

Primii i-au găurit spatele cu pumnalele, ceilalţi pieptul şi 
gâtul cu săbiile. 

Aceasta cursă îi fusese întinsă de Henric al Ill-lea în 
persoană, care veghease la cel mai mic detaliu, alegând 
asasinii dintre cei patruzeci şi cinci de ucigaşi plătiţi din 
garda sa personală. 

Astăzi de dimineaţă, câţiva dintre ei l-au omorât în 
acelaşi mod pe Ludovic de Guise, cardinal de Lorena, 
fratele Însemnatului. Fusese arestat ieri. 

Deputaţii parizieni din Stările Generale, toţi membri ai 
ligii, au fost închişi, şi s-a poruncit în faţa lor să se ridice 
spânzurători. Dar nu au fost încă spânzurați. 

Prin aceste omoruri şi arestări, regele Henric al III-lea 
înţelege să se sustragă de la mascarada complotiştilor care 
l-au umilit la Paris cu baricadele lor. Vrea să fie în sfârşit 
stăpânul puterii. 

Asasinarea lui Henric de Guise capătă astfel tot atâta 
importanţă pentru regatul Franţei cât a avut moartea lui 
Cezar pentru Imperiul Roman. 

Ca şi Cezar, Henric de Guise nu a ascultat pe niciunul 
dintre cei care, din zorii lui 23 decembrie, îl preveniseră 


asupra pericolelor ce planau asupra sa. 

Unii dintre oamenii lui, nobili sau simpli servitori, 
remarcaseră sosirea pe timpul nopţii a celor patruzeci şi 
cinci de asasini plătiţi ai regelui, apoi observaseră că porţile 
şi scările castelului erau păzite de elveţieni, mercenari 
regali. 

Dar de Guise a ţinut să se ducă la consiliu, sigur că 
regele, bun creştin, n-ar îndrăzni niciodată să dea ordin să 
fie ucis. 


Henric al Ill-lea reuşise de mai multe zile să adoarmă 
neîncrederea Însemnatului, flatându-l şi înconjurându-l de 
amabilităţi. Chiar îl vizitase cu o zi înainte de ambuscadă, în 
apartamentele reginei-mamă, Caterina de Medici, care nici 
măcar nu bănuia ce se uneltea. Dimpotrivă, ea dorea să se 
continue negocierea cu Henric de Guise, convinsă că, 
făcându-i să se bată unii cu alţii, membrii ligii Insemnatului 
şi hughenoţii bearnezului, întărea puterea fiului ei Henric al 
III-lea. 


Am aflat prin Bernard de Thorenc, care ştie la rândul său 
de la părintele Veron, apropiat al lui Diego de Sarmiento, că 
regina-mamă, Caterina de Medici, prevenită de asasinate, a 
arătat cea mai vie dezaprobare. 

— O, nefericitul, ce-a făcut! ar fi spus ea părintelui Veron. 
Rugaţi-vă pentru el, care are mai mare nevoie ca oricând 
de asta şi pe care îl văd mergând spre pierzanie! Mă tem să 
nu-şi piardă trupul, sufletul şi regatul... 


Machiaveliştii sunt de altă părere. 

Am stat mult de vorbă cu Michel de Polin, cel mai ilustru 
dintre ei. Nu mi-a putut ascunde dezgustul pe care îl 
încerca în faţa acestui asasinat săvârşit chiar în dormitorul 
regelui, care trebuia să fie un loc sacru. 

Vrea totuşi să spere că nu e vorba decât despre un ultim 
act al unei tragedii, că această crimă nu va atrage 
dispariţia Ligii Sfinte şi unirea hughenoţilor şi a catolicilor 
prin alianţa capilor lor, Henric de Navarra şi Henric al III-lea. 


Viitorul îmi pare mai întunecat decât îşi imaginează Polin. 

L-am trimis pe Leonello Terraccini la Paris. Prima 
scrisoare primită de la el atestă hotărârea membrilor ligii. 

Aceştia strigă: «La moarte! Foc! Sânge! Răzbunare!» ` 

Distrug efigiile şi însemnele lui Henric al Ill-lea. I 
blestemă, îl insultă. Pentru ei nu-i decât «ticălosul Irod». 
Nu-l vor mai accepta ca suveran legitim şi îl refuză dinainte 
pe moştenitorul său hughenot, Henric de Navarra. 


Regele, de altfel, îmi părea ezitant, iar Bernard de 
Thorenc mi-a împărtăşit diverse fapte şi vorbe care arată 
nehotărârea suveranului. Henric al Ill-lea vrea să continue 
«războiul contra hughenoţilor cu cea mai mare ardoare şi 
plin de curaj, căci vrea prin orice mijloc să-i scoată din 
regat». Dar el înţelege de asemenea să strivească Liga 
Sfântă, «să fie rege şi stăpân, iar nu prizonier şi sclav». 

Dar ce va putea face împotriva călugărilor, preoţilor şi 
poporului de rând din Paris - toţi cei care luptaseră pe 
baricade înarmaţi cu archebuze - dacă nu va face alianţă 
cu armata hughenotă? 

Or, o asemenea alianţă l-ar condamna în ochii oamenilor 
ligii şi ai celor mai mulţi dintre catolici. 

— Regele nu are armură, mi-a declarat Bernard de 
Thorenc. lar sângele cere sânge. Corpul său va deveni o 
pradă. A ucis; va fi vânat. 

Felul în care suveranul a pus să fie asasinat Henric de 
Guise îl face puţin stimabil chiar şi pentru cei - ca Polin sau 
Thorenc - care îl preferaseră membrilor ligii şi susținătorilor 
lui de Guise. 

Îl invocă pe Dumnezeu, care i-ar fi călăuzit fapta şi i-ar fi 
venit în ajutor după ce l-ar fi inspirat. Asemenea vorbe însă 
sunt dispreţuite de mulţi, iar Bernard de Thorenc mi-a spus: 

— Să nu-l amestece regele pe Dumnezeu în crimele sale! 
Dumnezeu nu este niciodată complicele unui asasin. Că 
Henric al III-lea a pus să fie omorât Insemnatul ca pe o fiară 
sălbatică prinsă în capcană este o chestiune politică. Poate 
că avea dreptul să o facă, fiindcă el este judecătorul 
suveran. Dar Dumnezeu nu a vrut niciodată ca oamenii, 


inclusiv duşmanii Săi, să fie hăituiţi şi doborâţi ca nişte 
mistreți.” 


Capitolul 31 


Doamne, am văzut chipul asasinilor lui Henric 
Însemnatul! 

Ei sunt cei care m-au primit în sala consiliului regelui. 

Au venit să mă miroasă ca nişte câini din haită pentru a 
se asigura că eu eram într-adevăr Bernard de Thorenc, cel 
pe care stăpânul lor Henric al Ill-lea dorise să-l întâlnească. 

Şi mi-am întors ochii pentru a nu le întâlni privirile, 
pentru ca ei să nu-mi citească dezgustul pe care mi-l 
inspirau. 


În aceeaşi încăpere a consiliului, Henric Însemnatul îi 
şoptise lui Enguerrand de Mons: „Mi-e frig! Mă doare inima! 
Să se facă foc”. 

Purta o haină albastră din satin, prea subţire pentru cea 
de-a douăzeci şi treia zi a lunii decembrie. 

Işi freca mâinile să se încălzească, ceruse stafide, apoi 
dulceaţă de trandafiri, dar servitorul nu-i adusese decât 
prune de Brignoles, pe care începuse să le mănânce când 
Enguerrand de Mons îi spusese că suveranul dorea să-l 
vadă în particular în vechiul său cabinet. Henric Însemnatul 
îl urmase pe Enguerrand de Mons, nepăsător, până în 
dormitorul regelui, pe care trebuia să îl traverseze. 


Am intrat în camera aceea. 

Am văzut pe parchet rotocoalele maronii pe care le 
lăsase sângele Însemnatului. 

Zbirii s-au aruncat asupra lui exact în momentul în care 
se deschidea uşa vechiului cabinet regal. 

Au strigat: 

— Trădătorule, vei muri! 

lar el s-a întors şi a urlat: 

— O, domnilor, domnilor, ce trădare! 

S-a agăţat de picioarele ucigaşilor şi s-a zbătut, înainte 
de a cădea la picioarele patului regal. Nimeni nu s-a îngrijit 
să şteargă urmele sângelui său. 


A şoptit: 

— Sunt păcatele mele! Dumnezeule! Îndurare! 

Dar sângele îi umplea deja gura. A fost înfăşurat într-o 
mantie cenuşie. 

Nimeni nu ştie cu siguranţă ce s-a făcut cu trupul ciuruit. 

L-au ars într-o sală de la parterul castelului înainte de a-i 
împrăştia cenuşa în Loara? 

L-au îngropat în var nestins alături de cadavrul fratelui 
său, cardinalul de Lorena, ucis imediat a doua zi? 

Sau l-au îngropat ca pe un om simplu, în cimitirul vreunui 
sat? 

Oare regele ştie? 


Mă îndrept către el. 

Îl fixez, fără să-i pot prinde privirea. Nu-i văd decât pudra 
de pe obraji, cerceii, amuletele, pălăriuţa brodată. 

Imi amintesc cuvintele care se tot repetă în anturajul lui 
Henric de Navarra şi chiar şi aici, la castelul din Blois: 
„Henric acesta e rege-femeie sau bărbat-regină?” 

Lumea râde. 

Crezi, se mai spune, că te afli „în faţa unui rege” şi nu 
întâlneşti decât „o târfă fardată”. 

Mă înclin înaintea celui pe care vrăjmaşii îl numesc „acel 
degenerat de Henric, acel ipocrit bigot căruia îi place mai 
puţin să o facă pe regele decât pe făţarnicul”. 

Imi atinge umărul ca să mă îndrept, mă ia de braţ, 
familiar şi chiar tandru. 

— Thorenc, îmi spune el, eşti cel care se poate face auzit 
de vărul meu Henric de Navarra. Eşti cel în care îmi pun 
nădejdea. Duc război contra vărului meu împotriva voinţei 
mele. Dar trebuie, dacă nu vreau ca membrii ligii să mă 
alunge de pe tron şi să mă ucidă. Sunt obligat să continui 
războiul contra hughenoţilor, dar dă-le de ştire că nu doresc 
deloc asta! 

Am trecut din vechiul cabinet în dormitorul său. 

Se opreşte, cu ochii pironiţi asupra petelor brune care 
murdăreau parchetul. 

— M-au tratat nedemn, pe mine, regele, a şoptit el. Se 


apleacă spre mine. Buza îi tremură. Aş fi împlinit cu dragă 
inimă acest act de justiţie pe o cale obişnuită, decât prin 
cea care a fost aleasă şi care nu-mi place mai mult decât 
ţie, Thorenc. Împotriva lui Henric de Guise şi lui Ludovic de 
Guise existau mai multe capete de acuzare de crimă de 
lezmajestate pentru care meritau moartea. Dar prinseseră 
un asemenea curaj şi dobândiseră atâţia partizani în regat 
şi la Curte, încât era imposibil să se rezolve această situaţie 
pe cale obişnuită, fără a răsturna totul cu susul în jos. 

Eu tac şi devin astfel complicele său. 

— Thorenc, insistă el, ce pot să fac eu? Teologii de la 
Paris tocmai i-au dezlegat pe supuşii mei de jurământul de 
fidelitate pe care mi-l datorau. Sunt poftiţi să mă ucidă ca şi 
când aş fi adversarul religiei! îşi face cruce. Dumnezeu ştie 
că sunt slujitorul Său, dar membrii ligii, preoţii şi călugării, 
mă numesc tiran, ei înarmează braţul asasinilor, care ştiu 
că nu visează decât să mă ucidă. Imi distrug cu lovituri de 
baros armoariile şi portretele... îşi duce mâna la faţă ca şi 
când tocmai ar fi primit o lovitură. Thorenc, vor să-mi taie 
gâtul! Trebuie să mă apăr, chiar de-ar fi să mă servesc de 
eretici sau de turci! Francisc | a procedat în felul acesta 
împotriva lui Carol Quintul, de ce nu aş face-o şi eu contra 
fratelui Henric de Guise şi a lui Ludovic, acest mic duce de 
Mayenne care guvernează la Paris şi care şi-a pus sabia în 
slujba regelui Spaniei? Mă strânge de cot. Ai fost tovarăşul 
lui Diego de Sarmiento? Acel om, în numele lui Filip al II-lea 
a făcut totul şi va face totul ca eu să mor, iar regatul 
Franţei să nu mai fie decât un cadavru! 

Caută febril în mâneca vestei şi scoate un bilet mototolit 
pe care îl desface, apoi mi-l întinde. 

Citesc acele cuvinte: „Pentru a întreţine războiul în 
Franţa e nevoie de şapte sute de mii de scuzi în fiecare 
lună”. 

— Era în buzunarul lui Henric de Guise. Preţul pe care i-l 
pretindea lui Sarmiento, pentru serviciile sale. Se 
îndepărtează cu un pas, apoi revine către mine. Mergi să-l 
întâlneşti pe Henric de Navarra, Thorenc. Ajută-mă, ajută- 
ne, ajută regatul să se vindece de război! 


Ştiu ce-i cu bolile regatului. 

Leonello Terraccini s-a întors de la Paris. L-am ascultat, în 
locuinţa lui Vico Montanari, povestind ce a văzut. 

Poporul din capitală celebrează în fiecare zi, pe fiecare 
stradă, memoria familiei de Guise. Catedrala Notre-Dame 
este tapisată în negru, ca să nu apară decât însemnele 
Casei lor. 

Mormintele apropiaților regelui, „lipitori ale poporului şi 
favoriţi ai tiranului”, sunt distruse cu lovituri de baros. 
„Oribilele asasinate săvârşite de tiran, de nemernicul Irod, 
rege fals şi adevărată târfă” sunt denunţate. 

Cât despre ducele de Mayenne, acesta, în numele Ligii 
Sfinte, îl chema în ajutor pe Filip al II-lea. 

Diego de Sarmiento a plecat în Spania ca să-i ducă 
suveranului său un mesaj din partea membrilor ligii. 


Înțelegerea între cel care era regele nostru, şi care nu mai 
este decât un tiran fără credinţă, şi susţinătorii hughenoți ai lui 
Henric de Navarra este notorie, a scris Mayenne. Daţi-ne 
sprijinul, şi veţi avea gloria de a fi restabilit Biserica, iar regatul 
vă va fi veşnic recunoscător. 


Am ezitat mai multe zile. 

Unde erau marile elanuri ale tinereţii mele, când 
credeam că monarhii erau slujitorii lui Dumnezeu şi că 
actele lor nu aveau alt scop decât mărirea gloriei Lui şi cea 
a Bisericii Sale? 

Unde erau frumoasa orbire şi marile pasiuni ale anilor 
mei de luptă din Andaluzia, de la Malta sau, cu flota Ligii 
Sfinte, de la Lepanto? 

Ştiam de acum că nimic din ceea ce fac oamenii, fie ei 
din popor sau regi, nu e limpede ca apa de izvor. 

Numai Tu erai, Doamne, în limpezime, dar Tu ai părăsit 
această lume după ce ne-ai dat suferinţa Ta, iar noi nu mai 
eram decât nişte orbi bâjbâind. 

Totuşi, am cedat în faţa motivelor întemeiate ale lui 
Michel de Polin şi ale lui Vico Montanari. Nu trebuie să crezi 


în sinceritatea oamenilor, îmi spunea Polin, şi încă şi mai 
puţin în cea a regilor pentru a încerca să împiedici răul să 
se întoarcă. 

ladul pe pământ era războiul fratricid dintre creştini, 
dintre supuşii aceluiaşi regat al Franţei. 

Am părăsit, deci, Blois, în compania lui Michel de Polin, 
ca să-l întâlnesc pe Henric de Navarra, ale cărui trupe, 
plecate din La Rochelle, înaintau spre Tours. 


L-am întâlnit la Niort. 

Bearnezul trecea mereu dintr-un aşternut în altul. Lumea 
îl credea cu Diana de Andoins, care cerea să i se spună 
Corisande, în timp ce el onora o ţărancă şi privea cu jind la 
o tânără de şaptesprezece ani, Gabrielle de Estrees. 

A venit la noi, cu părul ciufulit, cu vesta deschisă, cu 
gesturile încete ale cuiva care tocmai cunoscuse epuizarea 
fericită a dragostei, şi, deschizându-şi braţele, a zis: 

— Am fost timp de patru ani beţi, nesăbuiţi şi furioşi. Nu-i 
aşa? 

A lăsat capul în jos, a închis ochii ca pentru a se reculege 
şi a prinde putere, apoi, măsurând încăperea în lung şi în 
lat, a adăugat că dacă era instruit, dacă i se arăta un alt 
adevăr decât cel în care credea, era gata să cedeze şi să 
primească o altă religie decât cea cu care îl slujise pe 
Dumnezeu din ziua în care se născuse. 

Dar nu trebuia să uitam că era creştin şi că eram mai 
severi cu el decât dacă ar fi fost un barbar, un turc! 

Îl ascultam. 

Doamne, vorbea despre religie şi despre Tine cu 
uşurătate, ca despre un subiect oarecare. Dar măcar nu 
putea fi acuzat de ipocrizie, de minciună ori de făţărnicie, 
ca aceea pe care o afişa Henric al Ill-lea. 

Henric de Navarra voia tronul. De la asasinarea lui de 
Guise, se simţea tot mai aproape. Se îndepărta aşadar de 
religia reformată şi auzeam şoaptele câtorva dintre fidelii 
săi care îl găseau prea conciliant cu papiştii, prea puţin 
preocupat de adevărul credinţei sale. 

Luându-ne pe fiecare pe rând de după umeri, pe Michel 


de Polin şi pe mine, ne spunea: 

— Voi ştiţi, statul nostru este extrem de bolnav; cauza 
răului este războiul civil, boală aproape incurabilă, de care 
niciun stat nu va scăpa vreodată... Ce remediu? Niciun altul 
decât pacea, care face ordine în inima regatului...; prin 
ordine, regatul alungă nesupunerile şi firile şirete, îi curăţă 
pe cei stricaţi şi îi umple cu sânge bun, cu bunătate; iar 
bunătatea îl face să trăiască. Pace, pace trebuie să-i cerem 
lui Dumnezeu ca unic remediu, pentru vindecarea 
regatului; cel care caută un altul, în loc de a-l vindeca, vrea 
să-l otrăvească... Trebuie să avem milă de acest stat. Fie că 
suntem catolici slujitori ai regelui, fie că nu, toţi suntem 
francezi. Trebuie nimiciţi mizerabilii care complotează în 
numele războiului şi al violenţei, răspândind în schimb 
adierea păcii şi a unităţii, voinţa de supunere şi de ordine, 
spiritul de înţelegere. 

Îşi apăsa ambele mâini pe piept, adăugând că nu va 
permite niciodată ca cei care sunt credincioşi catolici să fie 
constrânşi în religia lor şi că va face să se respecte 
libertatea fiecăruia hughenot sau catolic. 

Dintr-odată m-a fixat îndelung, atingându-şi cu vârful 
degetelor mustaţa şi barba scurtă. 

— Ce i-ai făcut aşadar frumoasei Anne de Buisson? Ai 
închis-o? 

A râs. 

— Un fiu, a murmurat Michel de Polin. Un Jean de 
Thorenc. 

Henric de Navarra s-a posomorât. 

— Să-i dăruim pacea, a murmurat el cu gravitate. 


Capitolul 32 


M-am gândit la fiul meu când l-am văzut, în parcul 
Castelului  Plessis-les-Tours, pe Henric de Navarra 
îngenunchind dinaintea lui Henric al III-lea. 

Şi Ti-am mulţumit, Doamne, că mi-ai îngăduit această 
întâlnire, această alianţă, din care avea să se nască pacea 
regatului. 

Ţi-am mulţumit şi pentru că nu ai îngăduit ca fiul meu să 
fie prada asasinilor despre care un emisar mă avertizase că 
dădeau târcoale la Castellaras de la Tour şi la Marea 
Fortăreaţă a familiei de Mons, fără să se ştie cărei partide 
aparţineau, hughenoți sau complotişti - dar poate că nu 
erau decât nişte tâlhari, măcelari care nu invocau religia 
sau cauza decât pentru a-şi ascunde sufletele de asasini şi 
violatori. 

Aceştia se hrăneau cu război. 

Deci războiul era soluţia, dacă doream ca drumurile să fie 
din nou sigure şi să putem dormi în siguranţă în sate şi în 
castele. 


Aşadar Ti-am mulţumit, Doamne, când Henric al Ill-lea s- 
a aplecat asupra lui Henric de Navarra şi l-a poftit să se 
ridice, apoi l-a strâns la piept. 

În acel moment, mulţimea a strigat: „Trăiască regele!”, 
apoi „Trăiască regii!”, şi m-am înfiorat de emoție. 

M-am simţit frate al acestor nobili, al acestor negustori, 
al acestor copii şi al mamelor lor, care invadaseră parcul şi 
se înghesuiau atât de tare, încât îi împiedicau pe cei doi 
suverani să înainteze spre castel ţinându-se de braţ. 

Unul, Henric de Navarra, purta o vestă uzată la umeri şi 
în părţi de la purtatul platoşei. Era înfăşurat într-o mantie 
roşie de împărat roman, iar sub stofa purpurie, i se vedea 
marea eşarfă albă a partidei hughenote. Preţ de o clipă am 
fost aproape de el, şi ne-am uitat unul la altul; în ciuda 
chipului său ridat, deja îmbătrânit, privirea îi era vie şi 
veselă. Am crezut în francheţea acestui om, care mi-a părut 


dintr-un metal bun, cu sunet bun. 

Celălalt, Henric al Ill-lea, îşi aruncase pe umeri o capă 
scurtă. Cu părul bogat, pe jumătate ascuns de o pălăriuţă 
cu bordurile întoarse, părea şi el fericit de această întâlnire, 
şi l-am văzut, cu un gest, cerând unuia dintre nobilii 
hughenoți să-i întindă o eşarfă albă, pe care şi-a legat-o la 
umăr. lar mulţimea după un moment de ezitare, a început 
să repete: „Trăiască regele! Trăiască regii!” 

N-am crezut că sunt posibile asemenea gesturi de pace. 
Eram cu Michel de Polin, rămas la Niort, printre hughenoți, 
apoi, cu ei, am călărit spre Saumur, acel loc pe care Henric 
de Navarra i-l pretindea lui Henric al Iil-lea drept gaj al 
bunei alianţe. 

Dar simţeam în jurul nostru reţinerile şi auzeam vorbe 
sarcastice. 

Cine putea avea încredere, ni se repeta, în acest rege- 
muiere, în acest suveran-târfă, în acest asasin? Sigur, 
ucigându-i pe de Guise, duce şi cardinal, trimisese în infern 
pe cei mai aprigi duşmani ai hughenoţilor, dar el continua 
să negocieze cu ducele de Mayenne, fratele celor doi de 
Guise. lar sufletul său aparţinea diavolului. 

„In el musteşte viciul, de care natura are oroare”, îmi 
zicea un Seguret sau un Jean-Baptiste Colliard. 

Pe-ăştia doi, doream foarte tare să-i provoc la luptă 
dreaptă, pentru a duce la capăt întâlnirile noastre trecute. 
Ei înşişi îmi mărturisiseră, de altfel, că trebuiau să se 
silească să nu-mi înfigă lama lor în trup, căci ştiau că sabia 
îmi era ruginită de sângele atâtora dintre companionii lor. 

Dar Michel de Polin intervenea mereu între noi. Era 
momentul păcii şi nu al războiului. Seguret şi Colliard se 
mulţumeau atunci să-l ponegrească pe acest rege, pe 
favoriţii şi arhifavoriţii lui. 

— Cabinetul său, adăugau ei, a fost un adevărat serai de 
depravare, iar dormitorul o şcoală a sodomiei, unde se 
petreceau iubiri spurcate. La fel şi dormitorul castelului din 
Blois, devenit locul de ucidere a celor doi de Guise, cu 
siguranţă mai demni de ură decât regele, dar mai virtuoşi! 


Nu aveam nimic de răspuns. 

Nu eram nici curtean al acestui monarh, nici favoritul şi 
nici nobilul lui. Nu-l serveam mai mult decât îl serveam pe 
Henric de Navarra. Voiam ca războiul să înceteze şi să se 
termine odată cu masacrele care murdăreau de sânge 
altarele şi chipul lui Hristos. 

Credinţa în Tine, Doamne, voiam să nu mai fie o armă de 
care unii se servesc pentru a ucide un rival, pentru a anihila 
un duşman. 

Exact asta se întâmpla, mai mult ca oricând, în tabăra 
membrilor ligii. 


Leonello Terraccini venea de la Paris şi îşi presăra 
relatarea cu un cuvânt pe care îl repeta scuturând din cap: 
Pazzi, Pazzi! 

„Nebuni, nebuni!” traducea Vico Montanari, în locuinţa în 
care Michel de Polin şi cu mine îl întâlneam. 

În fiecare zi, pe străzile capitalei, nu erau, spunea 
Terraccini, decât cortegii, acţiuni de milostenie pentru 
celebrarea amintirii celor doi de Guise şi pentru a-l sorti pe 
Henric al III-lea, susţinător al diavolului, infernului. 

Sute de copii, purtând în mâini lumânări de ceară 
aprinse, cântând cei şapte psalmi de penitenţă şi alţi 
psalmi, litanii, imnuri, oraţiuni şi rugăciuni, mergeau, în 
picioarele goale, fără a se sinchisi de zăpadă, îmbrăcaţi 
numai în cămaşă, din biserică în biserică. 

Tot ce putea aminti de Henric al Ill-lea şi de favoriţii lui 
era murdărit distrus. 

Ducele de Mayenne şi madame de Montpensier, fratele şi 
sora celor doi de Guise, erau venerati. 

Călugării repetau, făcând apologia ducelui de Guise şi a 
cardinalului, fratele său: „O, Sfinţi şi glorioşi martiri ai lui 
Dumnezeu, binecuvântate fie pântecele care v-a purtat şi 
sânul ce v-a alăptat”. 

Apoi capucinii, dominicanii, călugării cistercieni şi preoţii 
din toate parohiile, purtând moaşte, străbăteau străzile 
oraşului înconjurați de membri ai ligii înarmaţi. 

— Pazzi, pazzi! murmura Leonello Terraccini. 


Acei călugări şi membri ai ligii îl acuzau chiar pe Henric al 
Ill-lea de a fi provocat moartea mamei sale, Caterina de 
Medici, care se stinsese de supărare după ce au fost 
asasinați cei din familia de Guise. Prezicerea care anunţa că 
ea va sucomba sufocată sub ruinele unei case nobile - 
familia de Guise - se împlinise. lar Henric al III-lea, fiul 
demonic şi nedemn, nici măcar nu se înclinase dinaintea 
trupului neînsufleţit al reginei-mamă. 

— Se spune că abia îşi dăduse ultima suflare, iar fiul a şi 
tratat-o ca pe o capră moartă, relata Terraccini. 

Ascultam. 

Cântăream în ce măsură credinţa şi religia, când te 
serveşti de ele ca de nişte burdufuri pline de patimă, pot de 
fapt să-i facă pe oameni nebuni. 

— Poporul este atât de înfierbântat şi de înfuriat, că, 
noaptea, îi obligă pe preoţi şi pe călugări să conducă 
procesiuni, cântând „Dumnezeu stinge rasa de Valois!”, 
relua italianul. 

Când s-a aflat la Paris că papa îl excomunică pe Henric al 
III-lea pentru că îl ucisese pe cardinalul Ludovic de Lorena, 
ura împotriva suveranului a crescut şi mai mult! 

Era nevoie de un „răzbunător” care să-l treacă prin foc şi 
sabie pe acest om al diavolului, acest suveran care nu mai 
era legitim, căci, spuneau membrii ligii, „nu regii fac 
poporul, ci poporul îl face pe rege”. 

— Parisul este un cuib de viespi, adăuga Terraccini. Vor 
moartea regelui. Îl vor ucide, pe el, ca şi pe moştenitorul 
său, Henric de Navarra. O strigă în gura mare. Pazzi, pazzi! 


Îl văd pe Henric al lil-lea îngrijorat, rănit de 
excomunicare, ezitând să-şi înfigă pumnul în acest cuib de 
viespi. 

Îl aud pe Henric de Navarra repetându-i: 

— Pentru a vă redobândi regatul, trebuie să treceţi pe 
podurile din Paris. Cine vă va sfătui să treceţi pe altundeva 
nu este o bună călăuză. 

Pornim la drum. Mă ţin la distanţă, călărind alături de 
Michel de Polin. 


Nu mai vreau să particip la aceste bătălii între membrii 
ligii, comandate de ducele de Mayenne, şi trupele lui Henric 
al Ill-lea şi ale lui Henric de Navarra. Printre acestea îi 
recunosc pe pedestraşii şi mercenarii germani, pe elveţieni, 
pe gentilomii regelui, ca şi pe Seguret şi pe Jean-Baptiste 
Colliard, ai bearnezului. Refuz să lupt alături de ei, să 
arborez şi eu la umăr eşarfa albă a hughenoţilor. 

Descopăr, până la îngreţoşare, ce se întâmplă în oraşele 
cucerite: Pithiviers, Etampes şi, la scurt timp, Pontoise, 
Meudon, Saint-Cloud... Guvernatorul este spânzurat, 
ofiţerii, magistraţii sunt declaraţi membri ai ligii şi rebeli. 

Când armatele sunt faţă în faţă, îi aud pe membrii ligii 
strigând: „Dârzi hughenoți, oameni de onoare, nu pe voi 
suntem mânioşi, ci pe acest perfid, acest nătărău de Valois 
care v-a trădat într-atât şi care vă va mai trăda!” 

Şi ştiu că Seguret, Jean-Baptiste Colliard şi mulţi alţii 
meditează pe îndelete la această nelinişte. 


Astfel, războiul are drept corolar răzbunarea. El îi 
antrenează pe toţi cei care se apropie, şi nu am putut 
scăpa nici eu. 

Am văzut din nou moartea în bisericile şi pe străzile din 
Saint-Symphorien, unul dintre cartierele mărginaşe din 
Tours, ocupat timp de noapte - o singură noapte - de 
membrii ligii ducelui de Mayenne. Prădaseră casele, 
masacraseră locuitorii, urmăriseră femeile până în altar. Le 
violaseră pe acestea în faţa fiicelor lor, apoi fiicele la rândul 
lor fuseseră siluite. După care băgaseră în saci mari 
obiectele de cult, strigând că totul le era permis fiindcă 
luptau pentru cauza cea dreaptă, adevărata credinţă. Papa 
îl excomunicase pe rege, iar de acum toate păcatele le erau 
iertate! 

Am contemplat acele biserici jefuite, acele trupuri 
martirizate. 

Atunci m-am dus, cu sabia în mână, în primul rând şi mi- 
am agăţat o eşarfă albă la umăr. 

Aşa am ajuns până în sătucurile ce înconjoară Parisul. 
Eram alături de Henric de Navarra când a zis: „Regatul are 


dreptul să reguleze acest frumos oraş, iar a nu-i pune mâna 
pe sân ar fi o nebunie!” 

Regele Henric al III-lea rămăsese la Saint-Cloud. 

Bearnezul a ridicat sabia, iar noi, cu opt sute de cai, am 
cucerit toate satele până la Vaugirard, apoi am înaintat 
către câmpia Clerc, unde membrii ligii ne-au primit cu 
focuri aprige. 

Când acestea au încetat, din rândurile lor a ieşit un 
călugăr, strigând fără a părea ca s-ar teme de noi: 


Sângele pe care l-a împrăştiat dinaintea Lui strigă 
răzbunare! 

Dumnezeu te va face să mori de mâna unui călău 

Care va elibera Franţa de braţul tău, tirane! 


Capitolul 33 


Călăul pe care călugărul profet îl anunţa, strigându-şi în 
gura mare dinaintea taberelor noastre ura împotriva 
mizerabilului Henric al Ill-lea a fost tot un călugăr, un 
dominican pirpiriu, cu barba neagră scurtă, cu ochi aprinşi 
de nebun; se numea Jacques Clement. El a înfipt un cuţit 
lung cu mâner negru în burta regelui care, desculţ, pe 
jumătate gol, îl primea, aşezat pe jilţul său găurit, în 
dimineaţa zilei de 1 august 1589, în dormitorul locuinţei din 
Saint-Cloud. 


Petrecusem noaptea în faţa unuia dintre focurile aprinse 
de soldaţii noştri, nu departe de zidurile de apărare, de 
unde uneori membrii ligii trăgeau câte o rafală. 

În jurul meu, înfăşuraţi în mantii, vegheau Saguret şi 
Jean-Baptiste Colliard, printre alţi gentilomi hughenoți. La 
câţiva paşi, cu capul plecat, cu bărbia în piept, Henric de 
Navarra moţăia. 

Trebuia să atacăm Parisul chiar a doua zi. 

Nu reuşisem să închid ochii, rugându-mă ca Dumnezeu 
să-i apere pe fiul meu şi pe mama sa. Un emisar sosit din 
Provence în după-amiaza zilei mă informase că bandele de 
complotişti străbăteau satele, mai numeroase de la o zi la 
alta, hărţuind castelele şi satele rămase fidele lui Henric al 
II-lea şi lui Henric de Navarra. Jefuiau şi masacrau în 
numele lui Dumnezeu şi al Sfintei Biserici, siguri că vor fi 
iertaţi, căci predicatorii le repetau că cel care ucide ereticul 
sau îl excomunică face un lucru pios. 

Eram sigur, Doamne, că Tu nu ai dorit asta. Dar aşa intră 
demonii în carne, şi, sacrilegiu, îmbracă straie sacerdotale. 
Neliniştea îmi rodea inima. Eram atât de departe de Jean al 
meu şi de Anne de Buisson! Ei erau în grija Ta, Doamne, dar 
dacă voiai să mă pedepseşti pentru că, timp de câţiva ani, 
am hulit, m-am îndoit de Tine? Ştiam că ţii seama de 
faptele oamenilor şi că puteai să-i pedepseşti lovindu-i pe 
cei pe care-i iubeau. 


Îi iubeam pe Jean şi pe mama sa. Sufeream imaginându- 
mi-i urmăriţi, încercuiți de asasini. l-am văzut pe atâţia în 
acţiune, încât în fiecare clipă un şuvoi de sânge şi de ţipete 
îmi răscolea memoria. 

De-a lungul acelei nopţi, n-am putut alunga viziunea 
acelui trup de nou-născut înfăşurat în scutece înroşite. lar 
când am auzit galopul unui cal, când am văzut cavalerul 
venind spre noi, am sărit numaidecât, temându-mă să nu 
fie solul morţii alor mei. 


A sărit din şa. Am recunoscut un nobil hughenot. S-a 
aplecat spre Henric de Navarra, i-a şoptit câteva cuvinte; 
bearnezul a tresărit. M-am dus către el însoţit de Seguret şi 
de Jean-Baptiste Colliard. 

Henric de Navarra mi s-a adresat cu un glas stins. 

— Prietene, regele tocmai a fost rănit cu o lovitură de 
cuţit în burtă. Să mergem să vedem despre ce este vorba. 
Vino cu mine. 

Am plecat vreo câţiva mâncând pământul, către Saint- 
Cloud. 

Şi Ti-am mulţumit, Doamne, că nu m-ai lovit. 


Am zărit mai întâi în curtea casei regelui trupul zdrobit şi 
străpuns de lovituri de sabie al asasinului, pe care gărzile 
regelui îl loviseră înainte de a-l arunca de la fereastra 
camerei. 

Era acel dominican, acel Jacques Clement, cu faţa 
însângerată, căci monarhul îl lovise în faţă cu cuțitul pe 
care şi-l smulsese din rană, strigând: 

— Ah, ticălosule, m-ai ucis! 

Acel călugăr nu mai era decât o grămadă de boarfe 
murdare. 


În dormitor, regele, cu fruntea albă acoperită de sudoare, 
se ţine cu amândouă mâinile de burtă. 

Henric de Navarra se apropie. Il urmez prin mulţimea de 
nobili înlăcrimaţi. 

Chirurgii stau în jurul lui Henric al Ill-lea şi pe chipurile 


lor, care se vor impasibile, citesc că moartea îşi face 
lucrarea, că sapă în trupul regal, că ştiu asta, dar tac. 

Aud vocea gâfâită a regelui, căruia Henric de Navarra i-a 
sărutat mâinile. 

— Fratele meu, zice, iată cum m-au tratat duşmanii tăi şi 
ai mei! 

Se opreşte, capul cade pe pernă. Respiră greu. 

Am auzit atât de multe horcăituri, la bordul Marchesei, pe 
strada  Fosses-Saint-Germain, în atâtea alte locuri 
sângeroase, că recunoşteam acest vaiet funebru. 

— Să fii atent să nu-ți facă la fel, reia el. Tuşeşte, cu 
mâinile din nou puse pe burtă. Frate, continuă el, tu o să te 
bucuri de rezultatul demersurilor noastre, făcute pentru ca 
tu să păstrezi ceea ce Dumnezeu ţi-a dat, ştiu asta. Pe mine 
m-au adus în starea în care mă vezi. Nu am dece să mă 
căiesc, căci dreptatea pe care întotdeauna am apărat-o, 
vrea să-mi urmezi la conducerea acestui regat, în care vei 
întâmpina multe, dacă nu vei avea grijă să schimbi religia. 
Se ridică. Îţi explic lucrurile astea atât pentru mântuirea 
sufletului tău, cât şi pentru binele pe care ţi-l doresc. Ridică 
mâna şi, cu o mişcare înceată, face un cerc: Domnilor, 
spune el, apropiaţi-vă şi ascultaţi-mi ultimele dorinţe 
privind lucrurile pe care trebuie să le respectaţi când 
Dumnezeu va vrea să plec din această lume... Am fost 
obligat să mă folosesc de autoritatea suverană pe care i-a 
plăcut Providenţei Divine să mi-o dea asupra supuşilor 
rebeli, pentru a evita subminarea generală a acestui stat. 
Dar cum furia lor nu s-a terminat decât după asasinarea 
mea vă rog ca pe nişte prieteni ai mei şi vă ordon ca rege al 
vostru să-l recunoaşteţi după moartea mea pe fratele meu 
aici prezent, să-i arătaţi aceeaşi afecţiune şi credinţă pe 
care le-aţi avut întotdeauna pentru mine, şi, pentru 
satisfacția mea şi ca îndatorire, să depuneţi jurământ în 


faţa mea... 
Văd lacrimile curgând pe chipul lui Henric de Navarra. 
Aud suspinele nobililor. li jură fidelitate regelui de 


Navarra şi-i promit muribundului că vor da ascultare 
poruncilor acestuia. 


Plâng şi eu, sprijinit de umărul lui Michel de Polin, care 
şopteşte: 

— Dumnezeu ne dă un rege nou. Pacea să fie cu el! 

E noapte, tăcere. Ne rugăm. Se ţine slujba. Regele se 
spovedeşte. 

Deodată, vocea sa deşi atât de slabă, răguşită, ezitantă, 
impune tăcere. 

— Nu mai văd, spune el. Sângele mă îneacă. 


Capitolul 34 


„Preailustre Seniorii, 

Regele Henric al Ill-lea a murit, cu gura plină de sânge şi 
măruntaiele străpunse de pumnalul călugărului Jacques 
Clement. 

Eram singurul ambasador prezent la Saint-Cloud, în acea 
locuinţă unde Henric al III-lea s-a sfârşit, la 1 august 1589. 

Am auzit suspinele apropiaților, care, în jurul patului 
regal, au depus jurământ, la cererea suveranului 
agonizând, hughenotului Henric de Bourbon-Navarra, pe 
care acesta îl desemnase ca moştenitor al său. Dar niciunul 
dintre ei nu a strigat, după obicei: «Regele a murit! 
Trăiască regele!» 

Mai mulţi dintre aceşti gentilomi, catolici fervenţi, au 
venit spre mine foarte afectaţi, aruncându-şi pălăriile la 
pământ, cerându-mi să fac cunoscute llustrelor Voastre 
Seniorii ale republicii noastre, dar şi altor prinți italieni şi 
Sanctităţii Sale Papa, că preferau «să moară de o mie de ori 
şi să înfrunte tot felul de duşmani decât să suporte un rege 
hughenot». 

Mulţi au părăsit deja Saint-Cloud pentru a se întoarce în 
provinciile lor, şi câţiva au luat probabil legătura cu 
membrii ligii de la Paris. 


L-am trimis pe Leonello Terraccini în capitală, pentru a 
afla părerea celor care au înarmat braţul lui Jacques 
Clement. Ceea ce îmi relatează Terraccini confirmă părerile 
pe care mi le-au împărtăşit Michel de Polin şi Bernard de 
Thorenc. 

Jacques Clement, călugăr netot şi molâu, după mărturia 
celor care l-au cunoscut, a fost împins să comită acest act 
de ucidere a tiranului: s-a întâlnit de mai multe ori cu 
părintele Veron, unul dintre cei mai zeloşi catolici. Părintele 
Veron face parte din anturajul lui Diego de Sarmiento, iar 
regele Spaniei nu poate decât să se bucure că Franţa e din 
nou pătată de sânge şi divizată. 


La Paris, la vestirea morţii suveranului, membrii ligii au 
benchetuit, scoțând mesele în stradă. 
L-au slăvit pe Dumnezeu şi au cântat: 


Popor credincios din Paris 
Bucură-te de curaj 
Prin cântări vesele şi râs 
A murit regele trădător 
E mort, ipocritul! 


Sora lui de Guise, madame de Montpensier, a împărţit 
poporului eşarfe verzi, pentru ca fiecare să arboreze acest 
însemn al speranţei. A străbătut străzile în caleaşcă, 
însoţită de mama sa, madame de Nemours, iar cele două 
prințese de Guise i-au strigat poporului adunat: 

— Veste bună, prieteni! Veste bună! Tiranul e mort! Nu 
mai există Henric de Valois în Franţa! 


Înălţimile Voastre, 

Nu pot spune astăzi dacă Henric de Bourbon-Navarra, 
numit de acum Henric al IV-lea, va putea cuceri acest tron 
pe care, murind, Henric al Iil-lea i l-a lăsat moştenire. 

Poporul evlavios din Paris şi toţi catolicii regatului îi 
urăsc, iar predicatorii îi vor îndemna pe bunii călugări să-l 
ucidă pe acest «vulpoi bearnez», pe acest «lup». 

Michel de Polin mă asigură că scoţienii din garda regală i- 
au depus jurământ şi că este cel mai puternic. Soldaţii, 
pretinde el, i se vor alătura. lar unii gentilomi nu vor nega 
jurământul pe care l-au depus în faţa monarhului muribund 
în favoarea noului suveran. 

Dar ce se va întâmpla în provinciile regatului? 

Bernard de Thorenc a plecat din Saint-Cloud, spre 
Provence, căci se spunea că locuinţa sa, Castellaras de la 
Tour, e ameninţată de bandele de catolici zeloşi sau de 
tâlharii care se pretind astfel. 

Leonello Terraccini a aflat că şefii Ligii Sfinte au cerut 
predicatorilor să proslăvească actul lui Jacques Clement. 
Acel călugăr, spun ei, este un adevărat martir care a 


îndurat moartea ca să elibereze Franţa de tirania câinelui 
de Henric de Valois. Pentru ei, aceasta a fost voia lui 
Dumnezeu, iar Jacques Clement a împlinit-o. E o mare 
lucrare a lui Dumnezeu, un miracol, o mare faptă glorioasă 
a Providenţei, care se poate compara cu taina întrupării şi 
învierii Sale. 

Oare aceste predici, care sunt o chemare la uciderea 
tiranului, vor fi auzite, iar Henric al IV-lea va putea să se 
ferească de pumnalele, de otrava sau de plumbul 
archebuzelor, acum că a devenit vânat? 

Machiaveliştii, politicienii - ca Michel de Polin şi Bernard 
de Thorenc - i-au dat nenumărate sfaturi. 


L-am văzut pe Thorenc înainte de plecarea sa la 
Castellaras de Tour. Nu-şi putea ascunde furia şi 
îngrijorarea. 

Spunea că e o manevră diabolică să invoci numele lui 
Dumnezeu şi religia pentru a duce bătălii din ambiţie. 
Adevăraţii eretici, duşmanii credinței sunt cei care 
pervertesc în felul acesta principiile sacre. 

Dar Thorenc se teme şi ca nu cumva aceşti păstori răi să 
antreneze poporul într-un război fără sfârşit, care nu va 
duce decât la căderea regatului şi la triumful morţii, după 
infinite suferinţe şi masacre, sângele făcând să ţâşnească 
sânge. Omorurile de la Sfântul Bartolomeu au dus la 
moartea celor din familia de Guise, iar asta a provocat 
asasinarea regelui, Clement ripostând ucigaşilor de la Blois! 

— Mă tem pentru fiul şi pentru soţia mea, a conchis 
Thorenc înainte de a pleca. 

Mulţi alţi nobili protestanți sau papişti împărtăşesc 
frământări asemănătoare. Se tem de o sporire a urii şi nu 
cred că poporul catolic va putea accepta un rege care să nu 
fie catolic. 

l-a ascultat Henric al IV-lea pe Michel de Polin şi pe 
Bernard de Thorenc? 

Într-o declaraţie solemnă, tocmai a afirmat că vrea să 
menţină şi să păstreze în regatul nostru «religia catolică 
apostolică şi romană în întregul ei, fără a inova şi fără a 


schimba vreun lucru... Noi suntem gata şi nu dorim nimic 
mai mult, spune el, decât să fim instruiți printr-un bun şi 
legitim conciliu general şi naţional, pentru a urma şi 
respecta ceea ce va fi încheiat şi decis». 

Pare, aşadar, dispus să abandoneze credinţa hughenotă. 

Dar promisiunea convertirii sale va fi oare suficientă 
pentru a-i dezarma pe ucigaşi? 

Soldaţii l-au aclamat, dar cei mai încăpăţânaţi dintre 
nobilii hughenoți şoptesc şi protestează dinainte faţă de 
ceea ce ei numesc o «trădare», o «fărădelege», 
abandonarea visului unui regat protestant. Mai mulţi au 
părăsit deja armata. 

Sarcina lui Henric al IV-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, 
va fi deci dificilă. 

îndrăznesc totuşi să sfătuiesc pe Domniile Voastre să-l 
acceptaţi ca suveran legitim. E un bărbat viguros şi hotărât, 
cu trup şi voinţă de muntean, şi care nu va renunţa. Şi-a 
arătat curajul, mai mult om de război decât de cabinet, 
iubit de soldaţii săi, desfrânat ca şi ei, dar spirit rezonabil, 
care pare gata să-şi abjure din nou credinţa dacă în felul 
acesta poate să-şi apropie supuşii de tron. 

Este înconjurat de oameni de calitate ca Michel de Polin 
şi Bernard de Thorenc. 

Va fi victorios dacă scapă de pumnalele regicizilor. 

Dacă llustrisima Voastră Republică îl recunoaşte în 
momentul în care se află în pericol, el îşi va aminti de ea 
când va domni peste acest regat revenit la pace. 

Sunt gata, de îndată ce veţi judeca că e bine, să mă 
prezint la el în audienţă solemnă. 

AI Vostru devotat slujitor, 
Vico Montanari” 


Capitolul 35 


Doamne, când am văzut acele lungi dâre negre care 
murdăreau zidurile Castellaras de la Tour, am crezut că nu 
m-ai cruțat. 

Am sărit din şa, mi-am luat calul de frâu şi am mers 
încet. 

Dădusem pinteni calului de-a lungul întregii călătorii, încă 
de la plecarea din Saint-Cloud. Acum însă nu mai aveam 
nicio grabă. 

M-am gândit: „Lucrurile s-au săvârşit. Nu mai poţi 
schimba nimic”. 

M-am oprit sub arcada porţii. Curtea se întindea în faţa 
mea. Şi pentru o clipă m-am temut, ridicând ochii, că voi 
vedea întinse pe lespezi, trupul fiului meu Jean şi pe cel al 
lui Anne de Buisson, consoarta mea ca doi mistreți ucişi 
după gonire. 

Dar nu era niciun cadavru în faţa porţii la Castellaras de 
la Tour. 

Am făcut câţiva paşi. 

Nicicând cineva nu putuse traversa această curte fără ca 
întreaga haită de câini să urle, năpustindu-se pe uşile cuştii, 
făcându-le să tremure, iar vizitatorii se grăbeau ca şi când 
ar fi avut toţi aceşti câini pe urmele lor. 

Dar niciun lătrat care să-mi acopere paşii nu mai răsuna 
în curtea goală. 

Am fost ispitit să îngenunchez, să mă rog Tie, Doamne, 
să mă faci să mor acolo de o lovitură de sabie sau deo 
descărcare de archebuză, ori pur şi simplu de disperare. 

Dar am rămas în picioare, lăsând frâul calului, care se 
oprise lângă mine, cu capul plecat. 

l-am mângâiat grumazul şi am repetat: „Lucrurile s-au 
săvârşit”. 

Am intrat în sala mare, apoi m-am îndreptat către capela 
noastră, având în gâtlej acele ţipete şi chemări pe care aş fi 
vrut să le slobod, într-atât golul şi tăcerea dimprejurul meu 
erau ca o mare pustie pentru un condamnat la galere 


aruncat peste bord, abandonat fără o bucată de lemn care 
să-l susţină. 

Nimic însă nu fusese prădat. 

Statuile erau la loc în firide. Mormântul lui Michele 
Spriano nu fusese profanat. Pe altar, capul de Hrist cu ochii 
închişi şedea pe steagul din damasc roşu. 

Am avut o tresărire de speranţă. Am căzut în genunchi 
dinaintea chipului Tău. Te-am implorat. Dar ochii Tăi au 
rămas închişi, iar trăsăturile tale exprimau deznădejde şi 
tristeţe. 

Lucrurile fuseseră săvârşite. 

Nu m-am revoltat împotriva Ta, Doamne. N-am hulit Am 
început să mă rog. 

Puțin după aceea, Denis, pe care anii parcă îl 
împovăraseră, încovoindu-i spatele, înfundându-i capul 
între umeri, a venit să îngenuncheze lângă mine. 

A şoptit: 

— L-a salvat, ne-a salvat pe toţi. Nu au intrat în castel. 

Am ştiut, Doamne, că nu m-ai aruncat în infern. 


În picioare în faţa mea, în sala mare, Denis Bătrânul mi-a 
povestit. 

— Au venit într-o noapte. Au vrut să ne ardă, 
îngrămădind fân şi lemne lângă ziduri. Dar ploaia a stins 
focurile şi n-a încetat timp de mai multe zile. Ne-am apărat. 
Stăpâna zicea că urma să veniţi cu o trupă, şi că trebuia să 
rezistăm, că vor fi urmăriţi şi spânzurați. Erau ca nişte 
nebuni. Au tăiat mai întâi oile, porcii, vacile. Apoi au omorât 
toţi câinii şi le-au aruncat cadavrele în curte, şi s-a făcut un 
val de muşte atât de mare, încât acoperea cerul. Am 
început să ducem lipsă de praf de puşcă, de gloanţe şi mai 
ales de apă, care ne trebuia mai ales pentru fiul vostru. 
Stăpâna ne-a adunat. A zis că pe ea o voiau, că avea să se 
predea şi să le ducă aurul, bijuteriile pe care le deţinea. 
Astfel ei ar fi ridicat asediul asupra Castellaras de la Tour şi 
nu s-ar fi atins de niciun fir de păr al copilului. 

— „Sunt obosiţi. Vor accepta, a zis ea. Pe mine mă vor. 
Pe mine - şi spada.” Toţi, a continuat Denis, am rugat-o să 


nu se predea în ruptul capului. Acei oameni, tâlhari şi 
ucigaşi, nu-şi respectă jurământul. O vor dezbrăca, o vor 
silui, apoi o vor omori şi nu vor ridica nicicând asediul. Erau 
nişte câini rătăcitori, nu oameni ai religiei. Erau mai răi ca 
nişte lupi, nelăsând nicio fărâmă de carne pe prada lor şi 
sfărâmând până şi osul cu o strângere de fălci pentru a se 
hrăni cu măduva. Aceşti profanatori nu se dădeau înapoi 
nici de la dezgropat cadavrele, ca să le ia inelele şi 
colierele. Au făcut-o, au făcut-o! Ni s-a părut că Anne de 
Buisson nu ne ascultă. Spusese: „Ei mă cunosc. Mă 
aşteaptă. Mă vor”. Părea sigură de ea şi netemătoare, iar în 
cele din urmă am tăcut, a murmurat Denis. S-a recules în 
capelă, ţinându-şi îndelung fiul strâns lângă ea, apoi a ieşit, 
înveşmântată în negru, cu o bonetă albă, precum cea mai 
hughenotă dintre hughenote, ţinând în braţe casetele cu 
bijuterii. Denis cel Bătrân a dat din cap cu neîncredere. Au 
împresurat-o. Au strigat. Dar nu cu ură. Şi au plecat 
împreună, ea, călare, în frunte. Nu a întors capul. 


Se spune că uneori lupoaicele pătrund în cuştile câinilor 
pentru a făta. Rămân câteva zile printre câini, îşi hrănesc şi 
îşi ling puii la adăpost de frig, de ciobani şi de vânători. 
Apoi, într-o noapte, sar peste gard şi se întorc în haită, iar 
puii lor, pe care îi abandonează, cresc ca nişte câini 
obişnuiţi. Dar ele, ele ucid turmele ca din plăcere... 

M-am gândit că Anne de Buisson era una dintre acele 
lupoaice când am aflat că o bandă având în frunte o femeie 
atacă satele şi castelele de la Haute-Durance fără a se 
sinchisi să afle dacă erau hughenote ori catolice, fidele lui 
Henric al IV-lea sau ligii. Jefuiau şi masacrau. 

Femeia, extrem de frumoasă, era cea mai necruțătoare, 
crestând sânii prizonierelor, tăind sexul nefericiţilor care nu 
reuşiseră nici să fugă, nici să moară. 

Doamne, în ciuda acestor urme de sânge pe care le lăsa 
în urma ei şi în ciuda trupurilor de copii pe jumătate arse pe 
care le găseam în casele incendiate, uneori şi pe ruguri 
ridicate ad-hoc, n-am putut să o blestem. 


Mi se părea că făcea asta pentru a-i duce departe de 
Castellaras de la Tour pe ucigaşii care o aleseseră drept 
căpitan. Că ea era necruțătoare din disperare, pentru a 
atrage asupra trupei sale fulgerele răzbunării. 

Astfel, într-o zi, într-o căruţă oprită în faţa porţii de la 
Castellaras de la Tour, i-am văzut trupul neînsufleţit, gol, cu 
un ţăruş înfipt în gură, un altul în sex. Ţăranii care o 
omorâseră o aruncaseră pe lespezile de la intrare ca pe un 
vânat oarecare. Câinii, împrejurul ei, urlau a moarte. 

l-am scos ţăruşii şi i-am privit îndelung trupul şi chipul 
liniştit, apoi am acoperit-o cu o mantie mare albastră. 

Şi am vrut, Doamne, să fie îngropată în capela noastră, 
lângă mormântul lui Michele Spriano. 

Când au aflat, ţăranii care mi-o aduseseră s-au adunat în 
jurul castelului, ameninţători. Am ieşit singur, cu sabia în 
mână, şi am urlat: „Este a mea!” Apoi am aşezat la 
picioarele lor ceea ce vânasem în ajun - trei mistreți, 
animale grele şi grase, de la care urmau să aibă şuncă 
pentru mai multe luni. 


După care m-am întors în capelă ca să mă rog, Doamne, 
dinaintea chipului Tău cu ochi închişi. 

Ţi-am cerut îndurare pentru ea. 

Se lăsase în seama puterilor infernului, dar salvase acel 
copil, fiul nostru, al cărui glas se auzea lângă mine la 
picioarele altarului Tău. 


Capitolul 36 


Glasul fiului meu Jean. Nu mă săturam să-l ascult. 

Mâna lui. N-aş fi vrut să-i mai dau drumul. 

Era dolofană, cu pielea netedă şi roz ca de satin, şi atât 
de bine formată, încât o priveam uimit. 

Puteam să o cuprind în pumnul meu. lar Jean o strângea 
în jurul degetului meu mare ca şi când acesta ar fi fost o 
creangă. 

Uneori, jucându-mă, îi prindeam mâna în gură şi 
strângeam încheietura în dinţi ca şi când aş fi vrut să i-o tai. 
Jean râdea, se zbătea între bucurie şi spaimă, iar când îi 
dădeam drumul îi ziceam, ridicându-l în sus: 

— Te mănânc! Te pap! Te înghit! 

Şi deodată mi se părea că în mine, de fapt, somnola un 
căpcăun care ar fi putut înfuleca acest copil într-un moment 
de nebunie şi de dragoste amestecate. 


Mă îndepărtam. Îmi priveam fiul. 

Aveam chef să cad în genunchi, Doamne, spre a-[i 
mulţumi pentru că mi l-ai dat. 

Înţelegeam ca niciodată cine erai Tu, Dumnezeul meu, în 
bunătatea ta, prin acest miracol al vieţii, al naşterii, al 
copilăriei, prin inocenţa fiului meu, care venea către mine, 
dezarmat. 

Doamne, ai vrut ca odraslele oamenilor să nu poată trăi 
decât prin dragostea pe care le-o purtăm. 

Ai fost şi Tu, ca fiul meu Jean, ca toţi copiii, o fiinţă fără 
apărare. Citisem în Evanghelia după Matei şi îmi aminteam 
de îngerul Domnului, care îi apărea lui losif spunându-i: 
„Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi 
rămâi acolo până când îţi voi spune. Căci lrod are să caute 
Pruncul pentru a-l ucide!” 


M-am rugat dinaintea chipului Tău cu ochi închişi. 
Ţi-am înţeles disperarea şi compasiunea pe care le 
exprimau ridurile din jurul gurii Tale. 


La fiecare naştere, le dădeai oamenilor şansa mântuirii. 

Era de ajuns să iubim fiinţa nouă căreia îi dădusem viaţă 
şi care depindea de noi. 

La fiecare naştere, de când e omul om, asistai la 
masacrarea inocenților. 

Pe acest copil gol noi îl ucideam, îl lăsam să moară sau 
făceam din el un asasin. 


Îmi aminteam că văzusem, în acea duminica de 24 
august 1572, în ziua de Sfântul Bartolomeu, copii 
masacrați, dar şi alţii care, ca nişte vulturi pe un stârv, se 
înverşunau să mutileze, să taie în bucăţi, să ardă corpurile. 

Mai multe zeci de copii - poate două sute - se aruncaseră 
astfel asupra cadavrul amiralului Coligny şi îl pângăriseră. 

lată ce făceam noi din copii, Doamne, şi din libertatea pe 
care ne-o dăduseşi de a-i iubi, de a-i proteja sau de a-i uri, 
de a-i ucide sau de a-i perverti. 


Asistasem la atâtea masacre de inocenți! 

Văzusem atâţia oameni dând copii cu capul de ziduri, 
aruncându-i în flăcări sau trăgându-i în ţeapă. 

Nu intervenisem, întorcând ochii de la nou-născuţii 
creştini daţi de barbari ca hrană la câini, de la trupurile 
copiilor mauri în Andaluzia, sau de la ale fiilor de hughenoți, 
în strada Fosses-Saint-Germain. 

lar acum aveam un fiu al cărui gât era ameninţat de 
pumnalul lui Irod, cum erau cele ale tuturor copiilor. 

Mă temeam pentru el. 

Mama sa masacrase inocenți. 

lar eu nu ştiam, Doamne, către care Egipt puteam fugi ca 
să-l pun pe fiul meu Jean la adăpost de asasini. 

Uneori, Ti-am spus, mă temeam ca din mine să nu se 
ivească vreun căpcăun şi să nu devin Irod pentru fiul meu. 

Mi-a fost frică de mine, de dorinţa de a mă pedepsi 
pentru tot ce făcusem, pentru tot ce nu putusem împiedica. 

M-am temut să nu atrag prin prezenţa mea nefericirea 
asupra fiului meu şi am avut certitudinea că trebuia să mă 
îndepărtez de el. 


Remarcasem că atunci când îl speriam, iar el, dintr- 
odată, se întorcea şi fugea, numai prezenţa unei tinere 
ţărance italiene, Margherita, îl liniştea. 

Ea îl legăna, îl mângâia, îl adormea. 

Anne de Buisson îi încredinţase copilul încă de a doua zi 
după naştere. M-am uitat mai bine la ea. Chipul frumos şi 
trupul plăcut exprimau bunătate. 

Am văzut-o adesea, îngenuncheată dinaintea ta, 
Doamne, cu fruntea pusă pe mâinile împreunate. Nu-mi 
puteam desprinde ochii de la umerii săi largi, de la ceafa pe 
care o zăream sub bonetă. M-am gândit că ea putea fi, 
pentru fiul meu Jean, Egiptul. 


Am chemat-o într-o dimineaţă, pe când Jean dormea. l- 
am arătat camera mare în care dormeam. 

— Va fi a ta, i-am zis. Vei locui aici cu Jean. Mama lui a 
murit. Ţine-i locul. 

Am întins braţul către pieptul ei. l-am atins uşor sânii, 
care îi umflau rochia din pânză groasă şi cenuşie. 

Ea a îngenuncheat dinaintea mea, dând din cap, şoptina: 

— Nu, nu. 

— Nu vrei? 

— Jean, da, a murmurat ea. 

Am lăsat braţul în jos. Îmi era ruşine de instinctele mele, 
de dorinţa mea, de nebunia care se putea naşte în mintea 
mea. 

Mi-era teamă de mine, de pasiunea pe care o aveam 
pentru fiul meu. 

— lubeşte-l pe Jean mai bine decât aş putea-o face eu. 
Nu-ţi cer nimic altceva. 


Am plecat de la Castellaras de la Tour fără să-mi revăd 
fiul. Era mai bine ca mâna lui să fie strânsă de cea a unei 
femei care nu fusese niciodată mânjită de sângele 
oamenilor. 


PARTEA a V-a 


Capitolul 37 


Am regăsit cruzimea oamenilor. 

Înaintam prin ceața care acoperea văile, mlaştinile, 
păşunile şi colinele regiunii Dieppe. Acolo, la Castelul de 
Arques, mă alăturasem, în acel sfârşit de septembrie 1589, 
armatei lui Henric, al patrulea după nume, rege al Franţei şi 
al Navarrei. 

l-am auzit vocea puternică cu accente bearneze jurându- 
ne, în curtea castelului, că în câteva zile aveam să nimicim 
cu armata ultimului reprezentant al familiei de Guise, 
ducele de Mayenne. 

Henric al IV-lea s-a ridicat în scara şeii, siluetă vagă în 
ceaţă. 

— Porţile Parisului se vor deschide în faţa noastră! a 
strigat el. 

Din această masa întunecată de cavaleri, de infanteriști, 
de elveţieni, s-au ridicat strigăte: „Sfântul Bartolomeu, 
Sfântul Bartolomeu!” 

lar eu m-am înfiorat. 

Michel de Polin s-a aplecat către mine şi m-a prins de 
umăr, caii noştri mergând alăturaţi. 

Prietenii săi din Parlamentul parizian care reuşiseră să 
fugă din capitală îi povestiseră că cei din Paris erau atât de 
siguri de victoria ducelui de Mayenne, încât închiriau pe 
bani grei ferestrele din strada Saint-Antoine, ca să poată 
asista la triumful acestuia; şi se spunea, de asemenea, că 
acesta ceruse deja să fie făcută cuşca în care va putrezi 
Henric ereticul, hughenotul recăzut în erezie, regele 
nelegitim, complicele mizerabilului de Henric al III-lea! 


Oamenii ştiu să urască. Aşa încetează să mai fie copii! 

Îi ascultam pe Seguret şi pe Jean-Baptiste Colliard în timp 
ce călăream de-a lungul văioagelor care irigă satele dintre 
castelele Dieppe şi de Arques, şi înălțimile ce domină 
malurile Aulnei şi ale Bethunei. Aveam impresia că nu le 
mai văzusem niciodată feţele pline de cicatrice, pielea 


tăbăcită, nici mâinile încleştate astfel pe patul pistolului sau 
pe mânerul sabiei. Întindeau braţul, arătându-mi-i pe 
infanteriştii englezi, care tocmai debarcau. Erau vreo patru 
mii. Aceştia, împreună cu elveţienii şi archebuzierii, cu 
cavalerii, aveau să asigure, spuneau ei, victoria cauzei, a 
rebeliunii împotriva papiştilor ducelui de Mayenne. 

Eram uimit: crezusem că Henric se pregătea să abjure. 
Seguret şi Jean-Baptiste Colliard mă asigurau dimpotrivă că, 
împreună cu ei, ascultase predica pastorilor, citirea Bibliei, 
şi că niciodată n-avea să renunţe la credinţa sa. De altfel, 
de ce să abjure, dacă aveam să fim victorioşi asupra 
catolicilor? După victoria noastră, regatul avea să fie 
hughenot! 

Oamenii sunt plini de duplicitate şi de ipocrizie! 

Traversam valea Aulnei, protejaţi de ceaţă. Mă aflam 
lângă Enguerrand de Mons, care îmi spunea că nu-l va 
urma pe regele Henric decât dacă acesta va abjura. 
Numeroşi nobili care depuseseră jurământ regelui la 
cererea lui Henric al Ill-lea nu aveau să-i rămână fideli dacă 
acesta se sustrăgea de la angajamentele sale. Să-i învingă 
pe membrii ligii, fie, dar nu pentru a aşeza pe tronul Franţei 
un eretic. 

Oamenii sunt maeştri în făţarnicii. 

Doamne, cum să ocroteşti în ei virtuțile, angelica 
naivitate a copilăriei? 


Am auzit strigându-se: „Trăiască regele!” Venea de pe 
malul opus, ocupat de trupele ducelui de Mayenne. Ne-am 
mirat. Era vorba poate de fugari, care părăseau tabăra ligii 
pentru a se alătura celei a lui Henric al IV-lea? 

Am văzut mercenari germani înaintând spre elveţienii 
noştri, cu lăncile şi steagurile coborâte, strigând în 
continuare: „Trăiască regele!” 

Elveţienii le-au întins mâna pentru a-i ajuta să treacă 
şanţul şi, deodată, germanii au scos pumnalele şi cuţitele şi 
au început să taie gâturile şi să străpungă burţile 
elveţienilor, apoi să se arunce asupra noastră, care ne 
întorceam, strigând după ajutor. În cele din urmă, cele 


patru tunuri ale Castelului de Arques au tăiat patru alei 
însângerate printre escadroanele şi batalioanele adepților 
ligii, care s-au oprit brusc. 


Oamenii se răzbună întotdeauna. Uitarea şi iertarea sunt 
avantajele copilăriei. 

Amestecat în acea luptă, mergând cu cei patru sute de 
archebuzieri hughenoți spre adepţii ligii, mă gândeam la 
fiul meu Jean, la pielea sa catifelată, la inocenţa privirii sale. 

Doamne, Tu ne dai totul în copilărie, şi suntem ca acei 
jucători care pierd, zar după zar, ceea ce au, crezând că 
astfel pot câştiga când de fapt vor pierde totul. 

Gândind asta, mă aruncam în luptă alături de rege. Am 
omorât cu o lovitură de sabie un căpitan de mercenari 
germani, care îl ameninţa cu lancea, cerându-i să se 
predea. 

Chiar în acel moment, archebuzierii au tras, elveţienii 
noştri s-au aruncat înainte şi au început să ucidă, să 
străpungă piepturile şi burţile tuturor acestor mercenari, ca 
represalii pentru trădarea căreia îi fuseseră victime. 


Oamenii se lasă ameţiţi de victorie. 

După acele victorii de la Arques, Henric al IV-lea ne-a 
repetat că vom forţa porţile Parisului. 

Pe 1 noiembrie, archebuzierii şi nobilii hughenoți au 
asaltat întăriturile târgurilor de pe malul stâng al Senei. 

Le auzeam strigătele: „Sfântul Bartolomeu, Sfântul 
Bartolomeu!” şi îmi imaginam că, dacă ar pătrunde în oraş, 
i-ar căuta pe cei despre care credeau că fuseseră asasinii 
din august 1572. 


Trecuseră şaptesprezece ani... 

Ura, răzbunarea, dorinţa de moarte erau mai puternice 
ca niciodată. Hughenoţii începeau jefuirea mânăstirii Saint- 
Germain, cucerită. 

Unii captivi, înspăimântați, pretindeau că luptau pentru 
ligă căci se temeau de spânzurătoare sau de rug dacă s-ar 
fi eschivat. Adepții ligii sugrumaseră oameni acuzaţi de a fi 


partizani ai regelui eretic, pur şi simplu pentru că îi 
văzuseră surăzând la vestea asaltului hughenoţilor. 

Dar am fost respinşi după ce nu am izbutit să forţăm 
poarta Saint-Germain, şi a trebuit să abandonăm satele 
Montrouge, Issy şi Vaugirard, apoi să călărim până la Tours, 
luând cu asalt oraşele prin care treceam. 

In fiecare dintre acestea spânzuram pe adeptul cel mai 
cunoscut al ligii. „Ceilalţi şobolani, spunea Seguret, vor 
intra în ascunzătorile lor.” 

Oamenii îşi dispreţuiesc semenii. 

O, Doamne, dă-le puterea de a păstra în ei copilăria! 


Capitolul 38 


„Preailustre Seniorii, 

Am fost primit azi de regele Franţei şi al Navarrei în 
audienţă solemnă la reşedinţa sa din Tours. 

Regele sosise cu o zi mai înainte de la Vendome, oraş pe 
care tocmai îl cucerise şi unde capii adepților ligii fuseseră 
spânzurați, iar casele jefuite de soldaţi. Dar, la cererea 
Maiestăţii Sale, bisericile fuseseră cruţate. 

Regele şi nobilii hughenoți mi-au părut siguri de victoria 
lor asupra ducelui de Mayenne. Bătălia de la Arques i-a 
convins că membrii ligii aveau să fie alungaţi în curând din 
Paris. 

— Dacă soarta va vrea să ne surâdă, mi-a zis Henric al 
IV-lea, vă asigur că nici timpul neprielnic şi nici drumurile 
proaste nu mă vor împiedica să o urmez oriunde ar fi, şi 
sper că în curând mă voi odihni la Paris, după ce îl voi fi 
alungat pe ducele de Mayenne. 

Nobilii catolici care i s-au alăturat lui Henric al IV-lea sunt 
mai rezervaţi. Enguerrand de Mons mi-a împărtăşit 
îngrijorarea şi necazul său. Bearnezul nu mai aminteşte de 
convertirea sa. 

— Henric poate învinge liga, mi-a zis de Mons, dar 
poporul parizian nu-l va accepta decât dacă regele ascultă 
slujba. Or, el preferă să asculte lectura Bibliei. Hughenoţii 
care îl înconjoară îi menţin ideea că trebuie să rămână la 
religia sa şi că regatul va fi hughenot după modelul Angliei 
sau al Provinciilor Unite. Dar noi nu-l vom urma. 

Enguerrand de Mons mi-a cerut să-l fac pe monarh să 
înţeleagă că recunoaşterea noastră era pentru suveranul 
care se angajase să renunţe la cauza sa, iar nu cel care se 
încăpăţâna în erezie. 

M-am ferit să-i vorbesc. 

Henric al IV-lea nu ştie că regele Spaniei şi trimisul său, 
Diego de Sarmiento, ţin să-i adune pe toţi prinții creştini. 
Filip al Il-lea îl sprijină pe cardinalul Carol de Bourbon, cel 
pe care adepţii ligii îl numesc Carol al X-lea, şi că l-au 


recunoscut ca rege al Franţei. Dar omul e bătrân şi captiv al 
hughenoţilor! 

Sarmiento mi-a trimis o scrisoare în care regretă - şi se 
indignează - că Serenisima Republică a putut să-i dea 
sprijinul său unui suveran eretic, când trebuie «extirpată 
din regatul Franţei erezia, nu susţinută, fiind vorba despre 
salvarea sfintei Biserici Catolice». 

Îmi spune că Filip al Il-lea este gata să trimită două 
armate în regatul Franţei pentru a-l scăpa de hughenoți. 

Alessandro Farnese, cel mai bun comandant de război, 
va porni la drum cu trupele spaniole din Ţările de Jos. 

Războiul va continua deci, încă şi mai crâncen. 


Bernard de Thorenc, unul dintre acei catolici aliaţi lui 
Henric al IV-lea, mi-a relatat lupta de la Arques şi pe cea de 
la Ivry, care s-a desfăşurat pe 11 martie. Regele s-a arătat 
un mare şi valoros căpitan: 

— Camarazii mei, a spus el înainte de a ataca, Dumnezeu 
este de partea noastră. lată-i pe duşmanii Săi şi ai noştri, 
iată-l pe regele vostru! La luptă! Dacă va lipsesc flamurile, 
alăturaţi-vă panaşului meu alb, îl veţi găsi pe drumul 
victoriei şi al onoarei! 

A câştigat victoria fără să fi putut trece de fortificațiile 
Parisului. Se spune că pământul era acoperit de ostaşii ligii 
ucişi în luptă sau, cum a fost cazul mercenarilor germani, 
ucişi după bătălie. 

Bernard de Thorenc şi alţi nobili catolici sunt scârbiţi de 
aceste măceluri care slăbesc regatul. Se miră că Henric al 
IV-lea continuă să-şi spună hughenot, rugându-se ca un 
eretic printre oamenii cauzei sale, şi repetând: «Dumnezeu 
mă călăuzeşte». 


La Tours, totuşi, membrii clerului catolic l-au primit cu 
entuziasm, întonând imnuri întru gloria sa: 


Să-l lăudăm pe Henric, marele nostru prinţ, 
Toţi clericii din provincie 
Să-i cânte numele său pe rând, 


Să ne rugăm să ne aducă pacea 
Şi ca acei trei crini pe care îi poartă 
Să nu mai fie pătaţi de sânge! 


Aceşti preoţi au asistat chiar la pedepsirea părintelui 
Veron, un predicator dominican făcut prizonier sub zidurile 
Parisului. A fost judecat pentru că l-a împins la regicid pe 
călugărul Jacques Clement, pe care l-a ridicat apoi în slavă. 

A fost sfârtecat în piaţa din Tours în faţa unei mari 
adunări populare. 

Când a murit, mulţimea a ţipat de bucurie. Membrele 
părintelui Veron au fost arse, iar cenuşa împrăştiată în vânt. 


Regele s-a arătat tare satisfăcut de victoriile de la Arques 
şi Ivry, precum şi de această pedeapsă. 

l-a zis lui Bernard de Thorenc: 

— Dumnezeu continuă să mă binecuvânteze, aşa cum a 
făcut-o şi până acum. 

Thorenc şi alţi câţiva - precum Michel de Polin - nu mai 
văd în această serie de războaie şi de masacre țeluri ale lui 
Dumnezeu. Mi-a spus iarăşi: 

— Dumnezeu nu alege între oameni, fie ei regi sau 
pălmaşi. Fiecare e liber să-l fie credincios sau să-l uite 
învăţăturile. Apoi Dumnezeu judecă. 

Henric nu e suveranul care să se îngrijoreze de judecata 
lui Dumnezeu. El nu se îndoieşte de bunăvoința Domnului. 

— Eu merg mult, mi-a zis el în timpul acelei audienţe 
solemne, şi merg după cum mă călăuzeşte Dumnezeu, căci 
nu ştiu niciodată ce trebuie să fac. La final, totuşi, faptele 
mele sunt miracole pe care Domnul le-a voit. 

Dar e mai viclean decât vrea să pară. 

Pentru moment, gustă victoriile de la Arques şi Ivry şi nu 
se nelinişteşte de abjurarea sa, dar îmi permit să spun, 
ascultându-l şi observându-l, că dacă i se va părea un lucru 
necesar, se va hotări. 

Vrea să-i adune împrejurul său pe toţi supuşii regatului şi 
să-i convingă că duşmanii Franţei, cei care se ridică 
împotriva sa, sunt, mai întâi, spaniolii. 


Mi-a destăinuit: 
— Dacă va fi vreo rebeliune, ea va veni din mocirla şi din 
noroiul poporului aprins şi stârnit de facțiunile străine. 
Aceste vorbe sunt ale unui suveran abil, hotărât să 
învingă cu orice preţ. 
Al Vostru devotat servitor, 
Vico Montanari” 


Capitolul 39 


Montanari mi-a spus: 

— Ajută-l pe rege, Thorenc. El ascultă de rațiune. Nu e 
unul dintre acei fanatici. Slăbiciunea sa e că nu-i înţelege. 
Nu-şi imaginează că oamenii prefera să mănânce pâine a 
cărei făină e făcută din oase măcinate luate din Cimitirul 
Inocenţilor, decât să deschidă porţile armatei regale. Ajută- 
|! Dacă nu câştigă - dar eu cred în el -, catolicii zeloşi, 
hughenoţii încăpăţânaţi vor face din acest regat o 
măcelărie, spre marele avantaj al spaniolilor. Ştii ce mi-a 
spus Leonello Terraccini? Unul dintre stăpânii Parisului este 
Diego de Sarmiento. El ordonă să se împartă supă la 
răscruci, pentru flămânzi. Miroase de-ţi vine să vomiţi. În 
oale mari se pun la fiert tărâţe, ovăz, piele de câine, de 
măgar sau de pisică, iar necăjiţii se bat pentru o strachină 
din această ciorbă care fierbe în cazanele Spaniei! 


Mergeam pe malurile Loarei în aceea primăvară a lui 
1590. 

Ştiam că regele doreşte să mă vadă pentru a-mi 
destăinui ceea ce Montanari numea o „ambuscadă 
mascată”. 

Trebuia să mă duc la Paris, pe care trupele regale îl 
asediau şi unde se murea de foame, şi să încerc să 
întâlnesc câţiva membri ai Parlamentului, adepţi ai ligii, 
negustori şi chiar preoţi care doreau să trateze cu regele 
pentru a sfârşi cu blocada. 

După Montanari, eram omul cel mai potrivit pentru a 
duce la bun sfârşit această misiune. li cunoşteam pe 
Sarmiento şi pe trimisul papei; părintele Verdini îmi fusese 
călăuză şi duhovnic în tinereţe, la Castellaras de la Tour. 

— Sunt încăpăţânaţi, a adăugat Montanari. Vor pieirea lui 
Henric al IV-lea, dar nu vă vor da pe mâna adepților ligii. Mi- 
a strâns mâna. Nu vei fi sugrumat. 

Căci toţi cei suspectaţi că erau moderați, toţi „cei care 
cereau noutăţi” sau cei care surâdeau şi nu se ducea pe 


metereze pentru a apăra oraşul împotriva trupelor lui 
Henric al IV-lea, erau spânzurați, ucişi sau aruncaţi în Sena. 
Erau cu atât mai mulţi morţi, cu cât avuseseră loc 
adunări în piaţa Greve, unde mulţimea strigase: „Pace!” 
sau: „Pâine!” 
— Ajută-l pe rege, Thorenc! mi-a repetat Montanari. 


Şovăiam. 

l-am răspuns lui Montanari că acest monarh care se 
pretinde îngrijorat de supuşii săi îi înfometa de mai multe 
luni pe cei două sute de mii de parizieni, decretând blocada 
capitalei. 

Cei morţi de foame se numărau deja cu miile. 

Nu văzusem încă nimic, dar ascultasem jeluirile 
parizienilor care reuşiseră să iasă din oraş şi pe care Henric 
al IV-lea nu-i alungase. 

Totuşi, Seguret şi Jean-Baptiste Colliard, ca şi englezii din 
armată, regretau că regele a cedat unui acces de milă: 
„Acest popor trebuie gâtuit, repeta Seguret. Se agită? 
Spânzuraţii nu deranjează pe nimeni!” 

Cadavrele umpleau străzile Fosses-Saint-Germain, arăta 
Terraccini. Fuseseră mâncaţi caii, măgarii, câinii, pisicile, 
şobolanii, lumea se certase pe măruntaiele lor, pe bucăţile 
de carne stricată, şi sfârşise prin a dezgropa cadavrele, 
pentru a face din oasele lor făină. Pâinea făcută din ea era 
albă, cu un gust doar puţin amar, însă cei care au mâncat 
din ea au murit. 


M-am aşezat printre acele femei cu feţe palide, acei copii 
ca nişte păsări moarte. Mamele îi strângeau la piept. 
Spuneau că fuseseră mâncaţi şi copii. O mamă grasă 
devorase cadavrele celor doi fii morţi de foame. Dar, mai 
ales, pedestraşii germani se puseseră pe vânat, iar o 
femeie, cu ochii rătăciţi, mi-a povestit: „Luvrul a devenit 
măcelăria pedestraşilor. Unul din aceşti monştri a mărturisit 
că omorâse trei copii şi le împărţise carnea mai multora 
dintre camarazii săi de arme”. 


Un rege care îşi iubea supuşii, putea el oare, pentru a-şi 
cuceri tronul, să-i condamne să devină vânatul 
pedestraşilor sau să se hrănească cu cadavre? 

Îl auzisem lăudându-se că arsese „toate morile care 
furnizau făină pentru Paris. Poporul acesta îşi va recăpăta 
mintea când nevoile vor fi mai mari şi când oasele le vor 
ieşi prin piele, într-atât vor fi de slabi...” 

Acesta era discursul unui bun rege? 

Montanari ridica din umeri cu indulgență. Henric al IV-lea 
acceptase să-i primească pe parizienii care fugeau din 
oraşul încercuit. 

— Şi apoi, Thorenc, Henric al IV-lea are viclenia tuturor 
suveranilor. Fără ea nu ar putea domni. Or, el va domni. 
Du-te şi-l ajută! 


Regele m-a primit cu braţele deschise, mulţumindu-mi, 
înainte să pot spune un singur cuvânt, că accept să merg la 
Paris. 

— Nu m-am îndoit niciodată de curajul tău, Thorenc. 

Mi-a pus mâna pe umăr. 

Trebuia, a spus el, să-l ascult cu atenţie, pentru a duce 
vorbele sale oamenilor ligii, ducelui de Mayenne, dar şi 
tânărului nepot al acestuia, ducele de Nemours, care 
comanda trupele şi aduna poporul în jurul ligii cu multă 
pricepere. 

— Spune-i că vreau să fie în slujba întregului regat, şi nu 
doar a unei ligi care nu se bate decât pentru Spania. Spune- 
le tuturor celor pe care îi vei întâlni că vreau o pace 
generală, căci înţeleg să ajut poporul în loc să-l pierd şi să-l 
ruinez. Că dacă, pentru o bătălie, aş da un deget, pentru 
pacea generală, aş da două! S-a îndepărtat câţiva paşi. Imi 
iubesc oraşul, iubesc Parisul, a reluat el. E fiul meu cel 
mare, sunt gelos pe el. Vreau să-i fac mai mult bine, să fiu 
mai milostiv şi mai plin de îndurare decât îmi cere. Dar 
vreau să-mi fie recunoscător, iar acest bine i se datorează 
clemenţei mele. 

M-a luat de braţ. 

— Eu sunt un adevărat părinte pentru poporul meu, 


Thorenc. Semăn cu acea mamă adevărată, din Pi/dele lui 
Solomon. Mi-ar plăcea să nu am deloc Parisul, decât să-l am 
ruinat de tot şi pustiit după moartea atâtor sărmane 
persoane... 


Nu era decât făţărnicie, căci voia să cucerească Parisul, 
iar archebuzierii armatei regale trăgeau asupra necăjiţilor 
înfometați care mergeau să culeagă în afara fortificațiilor 
câteva spice de grâu sau de ovăz. Or, cu toate acestea, 
oraşul rezista cu pedestraşii germani, cu helveţii, cu acei 
călugări purtând glugă, care defilau ţinând în stânga 
crucifixul, iar în dreapta archebuza. 

Mai bine Henric mi-ar fi spus că i-ar plăcea mai mult să 
nu aibă Parisul, fiindcă de fapt nu putea pătrunde în oraş; 
când soldaţii i se deghizaseră în morari, pentru a încerca să 
forţeze poarta Saint-Honore, aceştia fuseseră recunoscuţi şi 
alungaţi, iar alţii avuseseră parte de aceeaşi soartă la 
poarta Saint-Antoine. 

Tunurile instalate în Montmartre puteau să tragă câteva 
ghiulele, oraşul rezista. 

lar armata regală era obligată să-şi desfacă strânsoarea, 
căci trupele spaniole ale lui Alessandro Farnese, sosind din 
Ţările de Jos, ocupau cele două maluri ale Marnei, 
permiţând astfel câtorva nave încărcare cu grâne să ajungă 
la Paris. 


Tot pe o barcă, noaptea, plutind de-a lungul Senei, am 
intrat în capitală, sărind pe cheiul Ecole şi fofilându-mă pe 
strada l'Arbre-Sec până la Palatul Veneţiei, unde trăia 
Leonello  Terraccini,  Serenisima Republică  nerupând 
nicicând total cu vreo tabără, oricare ar fi ea. 


Încă din prima seară, am văzut copii rătăcind ca nişte 
animale înfometate. Chiar şi acum, când mă gândesc, mi se 
strânge inima. 

De fiecare dată când întâlneam una dintre acele siluete 
plăpânde întinzând mâinile către mine, necerând bani, ci 
pâine, aveam impresia că era fiul meu Jean, care mă 


implora să-l hrănesc şi să-l apăr. 

Niciodată nu mi-aş fi imaginat că erau atâţia copii în 
acest oraş. Am văzut peste cinci mii, cei mai mari, abia de 
şapte ani, defilau în cortegiu, cântând psalmi, chemând 
protecţia divină asupra oraşului Chartres, despre care 
tocmai se aflase că fusese asediat de trupele regale, fiind 
unul dintre principalele grânare ale Parisului. 

Am urmărit procesiunea copiilor până la Notre-Dame. 
Eram în zile de post, iar predicatorii, în faţa copiilor adunaţi, 
vorbeau de un fiu de curvă care se pretindea regele Franţei 
şi care nu era decât un câine, un tiran, o fiinţă fără 
Dumnezeu, un depravat care se deda la iubiri spurcate cu 
măicuţele pe care le viola! 

„Blestemat fie Henric bearnezul, ateul ipocrit şi eretic!” 
strigau ei. 

Glasul lor răsuna sub bolțile de la Notre-Dame şi am ieşit, 
croindu-mi cu dificultate drum prin mulţime. 

În piaţa din faţa bisericii zăcea un copil mort, atât de slab 
şi de mic, încât lumea îngrămădită în cor îl sufocase. 


O, Doamne, ai grijă de fiul meu! 


M-am dus până la Palatul Spaniei. Două oale mari 
fumegau în strada Saint-Honore, iar mulţimea de înfometați 
se grăbea, cu străchinile ridicate, cu ochi strălucind de 
arşiţă, când deodată s-a auzit o voce ascuţită, blestemând 
pe fiul de curvă, pe ereticul care voia moartea poporului din 
Paris. „Dar Dumnezeu ne va salva!” 

Sarmiento m-a întâmpinat, cu capul plecat, cu privirea 
fixă. 

— Dumnezeu îi va salva când armatele spaniole le vor fi 
înfrânt pe cele ale regelui. 

Mi-a întors spatele, adăugând cu dispreţ că mai era timp 
pentru mine să mă alătur taberei învingătoare. 

Apoi, brusc, m-a privit în faţă. 

— Ai un fiu, după cum mi se spune? 

M-am dat înapoi, ca şi când întrebarea ar fi constituit o 
ameninţare. 


— Pleacă din Paris, Bernard de Thorenc, a reluat el. Aici 
se moare, iar fiii au nevoie de tată. 

Am întâlnit câţiva negustori, membri ai Parlamentului. 

M-au primit la căderea nopţii. Intram în casa lor pe uşi 
dosnice, strecurându-mă prin pivnițe, mergând ghemuit 
prin grădini, pe lângă garduri, într-atât se temeau de spionii 
Consiliului celor Şaisprezece care conducea liga şi care 
avea spioni pretutindeni. Erai condamnat la moarte, 
sugrumat sau spânzurat dacă erai suspectat că întreţii 
legături sau vreo corespondenţă cu Henric al IV-lea, regele 
eretic. 

Mi-au vorbit în încăperi întunecate, cu toate lumânările 
stinse. 

Locuinţele lor miroseau a fructe care dau în pârg, a pâine 
care se coace, a grăsime care sfârâie. Şi, totuşi, se 
plângeau că nu puteau, din cauza blocadei şi a războiului, 
să se ducă la proprietăţile lor, în afara fortificațiilor, şi că îşi 
pierd astfel veniturile. 

Doreau ca pacea să fie restabilită, dar asta nu se 
întâmpla decât dacă Henric al IV-lea îşi abjura religia. 

— Poporul îi ascultă pe catolicii zeloşi, pe preoţii fanatici 
care nu se supun decât papei sau spaniolilor. Diego de 
Sarmiento împarte supă şi bani, aşa că flămânzii îl aplaudă 
pe regele Spaniei. 

Ei înşişi dispreţuiesc acest popor de adepţi ai ligii. 

— Burţile goale au nevoie să se îndoape cu vorbe, mi-a 
împărtăşit unul dintre ei. Se hrănesc cu nebunii. Predicatorii 
ştiu asta. Sarmiento şi părintele Verdini de asemenea. Or, 
noi nu vrem ca regele Spaniei şi papa să facă legea aici. 
Dar Henric nu va fi rege recunoscut, legitim, acceptat, 
decât dacă renunţă la legea hughenotă, dacă va şti să le 
vorbească flămânzilor şi să-i hrănească. 

Ei nu flămânziseră niciodată. În casele lor vizitate uneori 
de „oameni de nimic” înrolați în secţiunile ligii, se găsiseră 
provizii pentru şase luni: slănină şi carne sărată, făină şi 
biscuiţi, fructe şi legume uscate, mirodenii şi urcioare de 
vin. 


Războiul, blocada, foametea, copiii şi săracii, cei slabi şi 
lipsiţi de apărare erau cei care sufereau, nu bogaţii şi 
predicatorii. 

A vrea pacea nu însemna a Te trăda, Doamne, ci a-Ţi fi 
credincios. 

Să-i salvez pe cei umili, pe cei pentru care Tu ai străbătut 
drumul Golgotei şi ai fost crucificat! 


Capitolul 40 


l-am vorbit regelui despre suferinţa poporului. 

M-a ascultat el? 

Henric al IV-lea stătea într-un cort mare, netezindu-şi 
barba, în care zăream fire albe. Aplecat, cu capul între 
umeri, îmi părea ostenit, închizând din când în când ochii ca 
pentru a aţipi, indiferent la ceea ce îi spuneam că văzusem 
şi auzisem la Paris. 

Afişate la poarta Notre-Dame, citisem bulele pontificale 
care îl excomunicau. Un membru al Parlamentului apropiat 
de Michel de Polin îmi confirmase că printre adepţii ligii 
fuseseră împrăştiate nişte liste cu nume stabilite de 
Consiliul celor Şaisprezece. Unii erau urmaţi de litera S, alţii 
de literele Î şi A. 

— S pentru spânzurat, Î pentru înjunghiat, A pentru 
alungat, i-am explicat eu. 

Suveranul s-a îndreptat puţin, apoi a murmurat: 

— Nu cred ca au fost trimişi atâţia oameni să mă ucidă, 
şi, oricum Dumnezeu mă va păzi! 

Ca orice rege, nu se gândea decât la sine, destăinuindu- 
mi deodată: 

— Thorenc, pentru gloria şi pentru coroana mea mă bat; 
viaţa mea şi orice altceva nu trebuie să fie mai de preţ. 

In acest caz, ce-l mai interesa să-i spun că pedestraşii din 
serviciul ligii urmăriseră copii pe străzi pentru a-i ucide şi a 
se hrăni sau că o mamă devorase cadavrele celor doi fii, 
într-atât foamea o înnebunise! Şi că în oraş erau aproape 
treizeci de mii de oameni care muriseră înfometați de 
blocadă. 

Mi-a părut insensibil, deşi mi-a spus ridicându-se: 

— Scopul meu a fost, de când lui Dumnezeu i-a fost pe 
plac să-mi dea comanda suverană a atâtor oameni, să-i 
ajut, în ciuda atâtor tulburări, să-i fac, cu timpul, să se 
bucure de pace. 

A ieşit din cort şi am fost surprins să-l văd mergând atât 
de grăbit şi de voios, când eu îl crezusem frânt de oboseală 


şi mai ales că îmi spusese suspinând: 

— Cu siguranţă, Thorenc, am îmbătrânit mult! 

Or, acum sărea în şa, râzând, poruncindu-i cu un gest 
scurt lui Jean-Baptiste Colliard să-l însoţească... 


Am părăsit şi eu cortul. 

Fusese ridicat pe dealul Montmartre, la câţiva paşi de 
tunurile care, din când în când, bombardau Parisul. 

Seguret a venit spre mine, întorcându-se pentru a-i 
urmări din ochi pe rege şi pe Colliard, care se îndepărtau. 

— Craiul nostru se duce să viziteze magazia de scule a 
armatei! a lăsat el să-i scape, maliţios. 

Nu înţelegeam o iotă, spre marea desfătare a lui Seguret, 
care mi-a destăinuit că aşa numea el acele abaţii: 
benedictina Montmartre - cu braţul întins îmi arăta clădirile 
de care se apropia regele - şi franciscana din Longehamp, 
unde se ducea poate după aceea. 

— Dacă mai poate... căci acele călugăriţe sunt nişte 
capre lascive şi îl epuizează pe bătrânul ţap! 

Seguret m-a luat de braţ. Benedictinele şi franciscanele 
care abia împliniseră douăzeci de ani se plictiseau atât de 
tare între slujba de seară şi cea de dimineaţă, încât îi 
primiseră cu picioarele desfăcute pe suveran şi pe nobili, 
devenind „instrumente de război ale armatei”! 

Damele care se credeau amantele regelui - precum 
frumoasa Gabrielle de Estrees, atât de blondă, încât îţi lua 
ochii - îşi arătaseră nemulţumirea şi spuseseră că asta era 
nu numai depravare, ci perversiune şi sacrilegiu. 

— Noi nu am forţat pe niciuna dintre aceste căpriţe 
înveşmântate în jupoane din satin alb, a precizat Seguret. 
Ele s-au dăruit ca bune creştine, fără să le intereseze cine 
era hughenot sau nou catolic! 

Doamne, acest rege pe care îl serveam, căruia îi doream 
să domnească peste regatul Franţei, acest monarh care 
punea blocadă în jurul capitalei, comitea păcatul trupesc cu 
tinere care se uniseră cu Tine, delectându-se în timp ce 
copii mureau de foame în Paris, iar alţii erau ucişi ca un 
vânat. 


Doamne, am fost ispitit să-l părăsesc pe acest suveran, 
să nu mă mai întorc la Paris, cum îmi cerea, să nu-i mai 
urmez nici armata care asedia Rouen, înfruntând trupele 
spaniole aliate ligii, să-l abandonez pe acest monarh care 
accepta ca soldaţii să jefuiască şi să masacreze, care 
chema în ajutor şase mii de englezi, şase mii de elveţieni şi 
tot atâţia mercenari germani cerând totodată sultanului 
turc să-l atace pe Filip al II-lea. 

Am rămas însă alături de el. 

— Vrei, mă întreba Michel de Polin, ca Filip al II-lea să fie 
protectorul regatului sau să desemneze pe tron pe una din 
fiicele sale, măritate cu un Habsburg? lar noi să devenim 
parte minoritară în Sfântul Imperiu German! Îl vrei pe Diego 
de Sarmiento drept sfetnic al acestui suveran, şi pe 
părintele Verdini în rol de duhovnic? 

Nu i-am răspuns lui Polin, apoi mi-am amintit, Doamne, 
de chipul Tău cu ochi închişi. 

M-a bântuit mai multe zile. 

Înţelegeam osteneala Ta, pleoapele plecate, pentru a nu- 
i condamna pe oameni, pentru a nu-i arde cu privirea Ta, 
temându-Te, poate, să nu fie prea neîndurătoare; închizând 
ochii, îţi manifestai compasiunea, acceptai libertatea 
oamenilor, pe care ştii că întotdeauna, aproape întotdeauna 
Ţi-o datorează. 

Atunci, ca şi Tine, am închis ochii. 


Capitolul 41 


Cu ochi închişi, vedeam totuşi infernul pe care oamenii îl 
creaseră pe pământul Tău, Doamne, şi cum, indiferent cărei 
tabere îi aparţineau, erau cel mai adesea călăuziţi doar de 
patimi sumbre. 

La Paris, unde mă întorsesem din ordinul regelui pentru a 
încerca să închei un tratat, am văzut, în piaţa Greve, vreo 
sută de oameni înarmaţi înaintând, echipați cu fanare cu 
lumină slabă. La cincisprezece paşi în urma lor mergeau 
trei hamali care purtau în spate trei trupuri goale şi care îl 
escortau pe călău şi pe ajutoarele sale. l-am recunoscut pe 
aceşti trei bărbaţi pe care-i întâlnisem, care îmi 
împărtăşiseră dorinţa lor de a intra în negocieri cu regele. 
Erau gata să-l recunoască pe Henric al IV-lea ca suveran 
legitim, dacă acesta îşi abjura credinţa. Oamenii ligii 
aflaseră şi îi executaseră pe aceşti trei oameni, pe care îi 
înălţau acum în ştreang, purtând, la gât, inscripţii 
infamante:  „Căpetenie a trădătorilor şi a ereticilor”, 
„Instigator al trădătorilor şi al politicienilor”, „Vrăjmaş al lui 
Dumnezeu şi al prinților catolici”. 

Mi-a venit să vărs. 

Dar aşa era războiul civil în care, sub mantia largă a 
cuvântului religie, era cufundat regatul. 

lar mulţimea cânta: 


De unşpe sute de ani 
Am văzut în Franţa 
Numai buni regi creştini 
Care cu mare plecăciune 
Au primit toţi coroana cu jurământ 
De a trăi catoliceşte 
Tu zvoneşti 
Că vei fi catolic 
Dar n-ai fost deloc instruit. 


La întoarcerea mea lângă rege, am aflat că Provence era 
invadată de trupele ducelui de Savoia, aliat al Spaniei şi al 


ligii, şi tremuram la gândul ca soldaţii, pe care îi ştiam de 
ce sunt capabili, plecând de la Draguignan, Aix sau Frejus, 
pe care le cuceriseră, să nu ajungă la Castellaras de la Tour 
şi să-i masacreze - căci asta era regula - pe Margherita, pe 
Denis cel Bătrân şi pe fiul meu, Jean. 

Eram gata să pornesc în galop până la locuinţa mea, 
când un curier a venit să mă anunţe că trupele hughenote îi 
respinseseră pe soldaţii ducelui de Savoia. 

Dar toate colţurile regatului erau străbătute de bande de 
tâlhari şi de pedestraşi care se pretindeau fideli ai ligii sau 
ai regelui, pretextând că apără religia catolică sau cauza, 
adresându-se străinătăţii pentru a-l învinge pe duşmanul lor 
francez. 

Diego de Sarmiento primea la Paris o mie două sute de 
spanioli şi de napoletani. Alţii se instalaseră în Bretania. Cât 
despre rege, acesta apela din nou la englezi şi la germani. 

Ducele de Mayenne a convocat Stările Generale la Paris 
şi Sarmiento i-a prezentat pe pretendenţii spanioli la tronul 
Franţei. 


M-am dus din nou la Paris însoţit de Michel de Polin, 
trecând zidurile pe timp de noapte, temându-mă în orice 
clipă să nu fiu prins de vreo patrulă a oamenilor ligii, care 
ne-ar fi sugrumat sau înjunghiat pe loc. 

Ne-am strecurat pe străzile Poulies, Fosses-Saint- 
Germain, am intrat în Palatul Veneţiei, unde ne aşteptau 
membrii Parlamentului din Paris, care se revoltau la ideea 
că regatul cădea în mâini spaniole. 

Leonello Terraccini stătea la pândă, în timp ce noi 
discutam. 

Am aflat că papa Sixt al V-lea murise subit, poate otrăvit 
de spioni spanioli, căci se temeau să nu-i fie favorabil lui 
Henric al IV-lea de îndată ce acesta şi-ar fi abjurat credinţa. 
Noul pontif, un om al spaniolilor, reînnoise excomunicarea 
regelui. Cât despre părintele Verdini, tot emisar papal, 
acesta îi sfătuia pe adepţii ligii să fie intransigenţi. 
Sarmiento îi plătea în ducați să refuze orice armistițiu, orice 
compromis, şi să spună că abjurarea lui Henric era o 


înşelătorie. 
Poate că Verdini sau unul dintre propovăduitori fusese cel 
care scrisese acel cântec intonat de oamenii ligii: 


Tu o faci pe catolicul 
Dar asta e ca să ne momeşti 
Şi ca un ipocrit încerci să pui mâna pe noi 
Apoi zâmbind 
Să ne ruinezi 
Nobilime catolică 
La ce te gândeşti 
Urmând un eretic 
Care-şi râde de tine? 


Simţeam însă că dorinţa de pace, deci ralierea cu regele, 
dacă acesta se convertea, câştiga puţin câte puţin spiritele. 
Membrii Parlamentului şuşoteau că era imposibil ca regatul 
Franţei să aibă ca suveran un străin. Am petrecut o noapte 
întreagă la Palatul Veneţiei, pentru a redacta o decizie care 
trebuia neapărat să fie votată şi în care se afirma că 
„trebuia să se împiedice ca, sub pretextul religiei, acest 
regat, care nu depinde de altcineva decât de Dumnezeu şi 
nu recunoaşte alt Stăpân, oricare ar fi el în lume în 
vremelnicia sa, să fie ocupat de străini”. 

Michel de Polin repetase: „Pământul însuşi ne arată părul 
său zburlit şi cere să fie pieptănat pentru a ne da fructele 
obişnuite...” 

S-a încheiat un armistițiu. 


Am putut să deschid din nou ochii şi să-i văd pe parizieni, 
imediat ce armistițiul a fost proclamat, trecând peste 
întărituri cu provizii de pateuri şi de sticle, pentru a scăpa în 
sfârşit de oraşul ce le devenise temniţă. 

Predicatorilor care, de la înălţimea zidurilor, strigau „Ce-i 
în capul vostru de urmaţi un eretic care îşi râde de voi?” nu 
li se dădea atenţie. 

Oamenii mergeau în cortegiu, după ce mâncaseră pe 
iarbă, către sanctuarele de dincolo de ziduri, la Notre- 
Dame-des-Vertus, aproape de Saint-Denis, care aduce 


ploaie, sau la Fecioara făcătoare de minuni din 
Aubervilliers. 

Era un fluviu vesel, pe care nimeni nu-l putea opri. 

Arhiepiscopul de Bourges, de partea regaliştilor, şi cel din 
Lyon, de partea oamenilor ligii, se întâlneau şi conveneau 
că datoria supuşilor era să dea ascultare suveranului, fie el 
păgân sau eretic, dar că legile străvechi şi fundamentale 
ale acestui stat cereau ca el să fie catolic. 

Polin şi Vico Montanari spuneau că era suficient de acum 
ca regele să-şi abjure religia pentru a deveni suveran 
recunoscut al regatului şi, astfel, pacea să fie restabilită, iar 
pământul Franţei „pieptănat” din nou. 


l-am însoţit pe Michel de Polin şi pe Enguerrand de Mons 
la regele Franţei şi al Navarrei. Polin nu se îndoia de 
hotărârea lui Henric de a abjura. 

— Şi-a schimbat deja de cinci ori religia, spunea el. O va 
face şi a şasea oară. Din interes. 

Am murmurat, închizând ochii şi relatând ceea ce 
suveranul îmi spusese: 

— O va face „pentru gloria şi pentru coroana sa”. 

— Religia catolică şi religia reformată sunt din acelaşi 
arbore creştin, completa Polin. Henric nu e un mahomedan. 
Trebuie doar să fie împins puţin. O vom face noi! 


Regele ne aştepta într-o mică încăpere cu plafonul jos, 
într-o clădire din Dreux, oraşul pe care tocmai îl cucerise şi 
unde cadavrele atâtor oameni putrezeau încă în şanţuri. 

Polin s-a oprit dinaintea lui, la un pas, cu braţele 
încrucişate, cu picioarele depărtate, bine înfipt pe lespezile 
mari, cenuşii. 

— Sire, nu trebuie să mai amânăm, a spus el. Peste opt 
zile veţi fi un rege ales pentru Franţa; partida prinților 
catolici, papa, regele Spaniei, împăratul, ducele de Savoia 
şi toţi cei care vă erau duşmani vă vor pica pe cap! 

Regele a dat înapoi, încruntat. 

— Şi trebuie să susţineţi toate acestea cu mizerabilii de 
hughenoți, dacă nu luaţi o decizie promptă şi binevoitoare 


de a asculta o slujbă. 

Bearnezul a bombănit, cu capul în jos. 

— Sunteţi obligat, Sire, a reluat Polin, nu doar de 
conştiinţa Voastră, ci pentru că, în sfârşit, Biserica e calea 
mântuirii. A ezitat, mi-a aruncat o privire ostilă. Dacă aţi fi 
vreun prinţ tare bisericos, m-aş teme să vă vorbesc astfel. 
Dar sunteţi prea bun tovarăş pentru a vă suspecta că faceţi 
totul din conştiinţă. Va temeţi că îi ofensaţi pe hughenoți, 
care sunt destul de mulţumiţi de rege când au libertatea 
conştiinţei, dar care, când le veţi face rău, vă vor aminti în 
rugăciunile lor? Polin a ridicat vocea, care începuse să îi 
tremure. Aţi ales să le faceţi profeților din Gasconia pe plac 
şi să vă întoarceţi să alergaţi după fuste, făcându-ne să 
jucăm piua? Sau vreţi să învingem liga, care nu se teme de 
nimic mai mult decât de convertirea Voastră. 

S-a înclinat şi aşa, ţinându-şi capul plecat, a stat îndelung 
nemişcat. 

L-am privit pe rege muşcându-şi buzele şi m-am gândit o 
clipă că va scoate un strigăt de furie. 

S-a legănat de pe un picior pe celălalt şi, brusc, ne-a 
întors spatele, ieşind din încăpere. 


M-am rugat, Doamne, tot restul zilei ca regele să fi 
ascultat discursul lui Michel de Polin. 

Voiam pacea ca pe binele suprem, pentru acei copii pe 
care îi văzusem, slăbiţi, pe strada Fosses-Saint-Germain, 
pentru acele femei care strângeau lângă ele pe nou- 
născuţii lor morţi de foame, pentru toţi acei oameni care n- 
aveau să mai fie condamnaţi să ajungă atât de uşor 
cadavre sfârtecate. 


Câteva zile mai târziu, l-am întâlnit pe Seguret. S-a 
apropiat atât de mult de mine, încât îi simţeam respiraţia. 

M-a împuns în piept cu degetul. 

— E o mare josnicie, a spus el. Henric de Navarra al 
nostru va asculta slujba şi se va mărturisi. Ai câştigat, 
Thorenc! 

S-a îndepărtat agitându-şi braţele, cu pumnii strânşi. 


Am aflat că Henric îşi adunase nobilii hughenoți, cei care 
îl urmaseră de la Bearn şi care reuşiseră să scape de 
masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu. Le spusese: 

— Prieteni, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine; dacă 
trebuie să pier pentru voi, cel puţin vă voi face binele de a 
nu mă pregăti în niciun fel, pentru a nu răni câtuşi de puţin 
religia care, toată viaţa mea, va fi cea a sufletului şi a inimii 
mele, şi astfel, voi arăta întregii lumi că nu am fost convins 
de o altă teologie decât de aceea a nevoilor statului. 


Am închis ochii - ca şi Tine, Doamne. 


Capitolul 42 


Ar fi trebuit să fiu liniştit, Doamne. 

L-am văzut pe rege îngenunchind în bazilica Saint-Denis 
şi ascultând slujba. 

L-am ascultat răspunzând întrebărilor arhiepiscopului de 
Bourges: 

— Ce cereti? 

— Cer să fiu primit în sânul Bisericii Catolice, Apostolice 
şi Romane. 

— Asta vreţi cu adevărat? 

— Da, asta vreau şi asta doresc. 

Henric al IV-lea în genunchi în faţa marelui altar, 
îmbrăcat cu o vestă şi cu pantaloni de satin şi mătase albă, 
cu mantia neagră care îi acoperea umerii, căzând ca o capă 
în jurul lui, şi cu pălăria, tot neagră, pusă lângă el. 

Se spovedea. A primit cuminecătura, iar mulţimea striga: 
„Trăiască regele! Trăiască regele!” 

Am galopat alături de el până pe dealul Montmartre, în 
acel lung şi roşu amurg de 25 iulie 1593. 

Aşadar, îşi abjurase religia. 

Treptat, pacea avea să domnească. 


Ar fi trebuit să fiu fericit, Doamne. 

Făceam parte dintre cei câţiva gentilomi care se aflau, în 
acea duminică de 27 februarie 1594, la dreapta şi la stânga 
altarului, în catedrala din Chartres, acea biserică dedicată 
Madonei negre, unde avea să se celebreze ungerea regelui. 
Era uns cu un ulei sfânt păstrat la Marmoutier, abația unde 
trăise retras Sfântul Martin, care creştinase Ţara Galilor cu 
aproape două secole în urmă, înainte de a fi uns rege Clovis 
la Reims. 

Nu se putuse alege pentru încoronarea lui Henric oraşul 
Saint-Remi, aflat încă în mâna oamenilor ligii. 

Dar la Chartres, poporul şi nobilii, episcopii şi 
arhiepiscopii erau adunaţi să-l asculte pe Henric depunând 
jurământul: în numele lui Isus Hristos, regele promitea să 


menţină poporul în pace cu Biserica şi „în bună credinţă, 
după puterea mea, să alung din jurisdicţia mea şi de pe 
pământurile supuse mie pe toţi ereticii consideraţi de 
Biserică”. 

Am văzut mulţimea aruncându-se precum găinile pe 
grăunţe când trâmbiţaşii din armată au început să arunce 
monede de aur şi de argint din înaltul galeriei ce separa 
corul de naos. 

Seara, m-am aşezat la una dintre cele trei mese care îi 
aduna pentru festin, în jurul regelui, pe ecleziaşti, pe seniori 
şi pe prințese. 


Ar fi trebuit să fiu satisfăcut pe deplin, Doamne. 

L-am văzut pe rege apropiindu-se de bolnavi, care-şi 
arătau buboaiele, şi atingând acele plăgi purulente. 

L-am văzut spălând picioarele a treizeci de copii tineri şi 
săraci. 

L-am văzut din nou spovedindu-se şi împărtăşindu-se. 


Ar fi trebuit să fiu vesel auzind strigătele parizienilor, 
care-i salutau intrarea în Paris. 

Guvernatorul ne-a deschis porţile, iar trupele au intrat în 
capitală în acea dimineaţă ceţoasă a zilei de 22 martie 
1594, şi, cu excepţia unui pumn de pedestraşi, a câtorva 
studenţi şi încăpăţânaţi adepţi ai ligii, pe malul stâng, între 
piaţa Maubert şi colegiul Clermont, nimeni nu a opus 
rezistenţă. 

Urmate de câţiva mercenari şi oameni ai ligii, 
garnizoanele spaniole şi napoletane au părăsit Parisul, 
Henric dăruindu-le viaţa şi onoarea. 

Am fost aproape de el la fereastra unei case de lângă 
poarta Saint-Denis pentru a-i privi defilând - plecând! - pe o 
ploaie torențială pe acei soldaţi străini; în mijlocul lor, 
mergând mândru, i-am recunoscut pe Diego de Sarmiento 
şi pe ambasadorul Spaniei, Rodrigo de Cabezon. 

L-am auzit pe Henric strigându-le în timp ce îi saluta: 

— Vorbiţi despre mine stăpânului vostru, dar să nu veniţi 
înapoi! 


Ar fi trebuit să fiu fericit, Doamne. 

Acest rege victorios, catolic, era milostiv, nu urmarea pe 
niciunul dintre oamenii ligii ca să se răzbune, interzicând să 
fie maltrataţi aceia care ar fi refuzat în mod făţiş să-şi 
scoată pălăria la trecerea sa. 

L-am însoţit atunci când le-a vizitat pe reginele ligii, 
mama şi sora lui de Guise, doamnele de Montpensier şi de 
Nemours, şi am putut cântări din fandoselile lor cât doreau 
să fie pe placul regelui, flatându-l, lăudându-l că nu dăduse 
ca pedeapsă decât surghiunul pentru mai mult de o sută de 
apărători ai ligii. 

Toţi ceilalţi tocmai făcuseră act de credinţă şi primeau 
recompensă cufere pline de scuzi, oraşe şi pământuri. 

Celor apropiați - Seguret, Jean-Baptiste  Colliard, 
Enguerrand de Mons - care erau mânioşi pe această 
clemenţă şi pe aceste prietenii cumpărate, l-am auzit pe 
rege răspunzându-le că mai bine plăteşte decât să omoare 
şi să lase poporul în război. 

Dar, această pace l-a costat pe rege, şi deci şi regatul, 6 
467 596 de scuzi. 


Ar fi trebuit să fiu mândru, Doamne. 

Fusesem ales de către rege pentru a-l reprezenta în faţa 
papei Clement al VIII-lea, şi în ziua de 17 septembrie 1595 
am înaintat până la tronul pontifical, pe care îl înconjurau 
ambasadorii de Savoia, de Ferrara şi din Veneţia, şi am 
îngenuncheat. 

Mi-am plecat capul dinaintea celui care Te reprezintă, 
Doamne. Am implorat iertare pentru regele preacreştin, 
spunând că numai cuvântul suveranului pontif putea să 
acorde iertarea păcatelor şi că, prin persoana mea, cel care 
solicita aceasta era regele Henric al IV-lea. 

Atunci, cu o nuia, Clement al VIll-lea mi-a lovit umerii, şi, 
când m-am ridicat, Henric, regele Franţei şi al Navarrei, al 
patrulea după nume, era reconciliat cu Biserica, iertat de 


papă. 


Ti-am mulţumit, Doamne, pentru această pace, care 
părea de acum posibilă între creştini. 

Şi totuşi, Doamne, mi se părea că, în toate acele zile pe 
care judecata mea le găsea benefice, mersesem pe 
marginea uneia dintre prăpăstiile pe care Dante le descrie 
când cercetează infernul. 


Capitolul 43 


În adâncul acestui abis deschis în mine, vedeam, 
Doamne, acumulându-se ipocrizia, ura, moartea - şi chiar 
războiul. 


Enguerrand de Mons aflase că, pe parcursul unei zile 
întregi, regele ţinuse să fie „instruit” de către episcopi 
înainte de a primi iertarea la Saint-Denis. Adesea, cu o 
butadă, scăpase de întrebările care îl deranjau, spunând 
astfel că nu credea în purgatoriu decât ca o „credinţă a 
Bisericii, şi nu un articol de credinţă, şi ca să fie pe placul 
clerului, ştiind că purgatoriul era pâinea preoţilor...”. 

— Şi-a bătut joc, sublinia Enguerrand de Mons. Prin 
vorbele sale, i-a acuzat pe preoţi că vând indulgente. 
Luther o spusese. Regele a rămas deci hughenot. Când un 
episcop a vrut să ştie în ce limbă se ruga, în franceză, ca 
oamenii cauzei, sau în latină, ca cei din Biserica Catolică, el 
a râs, a ridicat din umeri şi a spus: „Niciuna, nici alta. Mă 
rog în bearneză, cum m-a învăţat bunicul meu”. E un 
prefăcut, adăuga Enguerrand. Mă tem să nu fie unul dintre 
acei atei care îşi mişcă buzele pentru a induce în eroare, 
dar nu se roagă. 


În ceea ce mă priveşte, mă îndoiam, Doamne, de acest 
suveran care îşi schimba pentru a şasea oară religia, şi 
chiar dacă mă felicitam în această privinţă, nu credeam că 
se poate ajunge la pace prin minciună şi indiferenţă. 

Vico Montanari, căruia mi-am mărturisit îndoielile, a râs 
de naivitatea mea. 

— Toţi, mi-a spus el, fac comerţ cu religie ca nişte 
negustori care schimbă postavul pe mirodenii, mătasea pe 
archebuze; toţi cântăresc în balanţă după interesul pe care 
îl au. Lui Dumnezeu nu-i pasă de acest comerţ. El vede în 
inima fiecărui om diamantul credinţei sale. Ştie dacă e 
piatră prețioasă sau o bucată de sticlă colorată, sau, şi mai 
grav, simplă pietricică vopsită şi şlefuită ca un smarald... 


Montanari m-a luat de braţ, m-a dus până la acea 
fereastră a Palatului Veneţiei de unde îi văzusem, în ziua 
sângeroasă a Sfântului Bartolomeu, pe asasinii adunaţi în 
faţa spânzurătorii, în strada Fosses-Saint-Germain, cerând 
să le fie dată Anne de Buisson. 

Pentru a scăpa de moarte, ea a trebuit să îngenuncheze 
în curte şi să se convertească. 

Montanari a reamintit acel moment şi ne-am întors în 
încăperea de la primul etaj al Palatului Veneţiei unde, 
aproape în fiecare seară, stăteam la taifas. 

De la intrarea regelui în Paris, locuiam la Montanari, 
departe de intrigi, de şiretenii şi de invidii, care îi divizau 
deja pe apropiații monarhului, acum că era suveran legitim, 
puternicul rege preacreştin. 

Creştin? 

Încă mă mai întrebam. 


Montanari primea la Palatul Veneţiei diatribele pe care 
cei mai încăpăţânaţi adepţi ai ligii continuau să le imprime 
şi care îl blamau pe rege. 

Voiau ca Montanari să informeze Italia că liga 
supravieţuia, că se indignau de „batjocura pe care a făcut-o 
regele în biserica Saint-Denis”, de „viclenia acestui ateu”. 

Cine putea crede în sinceritatea convertirii sale? 

Era de ajuns să îngenunchezi în faţa altarului pentru a 
înceta să mai fi eretic? 

Oare lumea putea să uite că acest bearnez era unul care 
căzuse din nou în erezie, schimbându-şi religia mai des 
decât vesta şi nădragii? 

Nu mă puteam împiedica să nu-i stimez pe aceşti 
apărători ai ligii care rămâneau fideli credinţei lor, pe când 
cei mai mulţi arborau eşarfa albă a ralierii cu regele în 
schimbul rentelor şi al pământurilor. 

Inţelegeam amărăciunea faţă de cei pe care îi numeau 
„Maheustres”, acei capi al ligii, acei nobili care se vindeau 
regelui. 

Dar trebuia să fiu încântat, fiindcă în felul acesta domnea 
pacea. 


Cu toate acestea, se putea. Doamne, clădi ceva pe 
minciuna unora şi a altora, de la cel care cumpăra 
conştiinţele, până la cei care făceau comerţ cu ele? 


Glasul adepților îndârjiţi ai ligii, în special al celor care 
scriseră Dialogul dintre Maheustre şi Manant, îmi era 
familiar, chiar dacă ştiam la ce nebunii putea duce. 

Aşa eram, Doamne: împărțit. 

Pe cei care îţi purtau o dragoste absolută îi iubeam, cu 
siguranţă, dar îi văzusem în acţiune, mânaţi de patima de 
a-i stârpi pe toţi aceia care nu le semănau. Mă feream de 
aceşti fanatici, dar le citeam frazele cu patimă. 


Adevăraţii moştenitori ai coroanei, scriau aceştia, sunt cei ce-s 
demni de a purta semnul lui Dumnezeu. Dacă lui Dumnezeu îi 
place să ne dea un rege de naţiune franceză, numele său fie 
binecuvântat; dacă e german, numele său fie binecuvântat; dacă 
e spaniol, numele său fie binecuvântat; dacă e din Lorena, 
numele său fie binecuvântat. Ne este indiferent ce nație are, 
atâta timp cât e catolic şi plin de evlavie şi de dreptate, daruri 
venite de la Dumnezeu. Nu avem nimic cu națiunea, ci cu religia. 


Montanari citea la rândul lui şi se aprindea împotriva 
orbirii mele: cum puteam eu iarăşi, după cele pe care le 
văzusem şi le trăisem împreună, să mai ascult glasul 
fanaticilor? 

— Cel care vrea să audă doar glasul lui Dumnezeu, 
spunea el, trebuie să se retragă într-o chilie de călugăr şi să 
se roage Domnului, dar să nu se amestece în treburile 
oamenilor, ale regatului sau ale republicilor pământene. În 
privinţa asta, ţi-am spus, Thorenc, religia e un comerţ ca 
toate celelalte. Retrage-te din lume, dacă nu poţi accepta 
asta, şi nu uita că cei ce vor să întroneze împărăţia lui 
Dumnezeu pe Pământ, guvernarea prin religie, devin nişte 
ucigaşi! 


Îi dădeam dreptate, Doamne. De aceea stăteam alături 
de rege, îi aprobam politica, încercam să-i conving pe 
Seguret şi pe Jean-Baptiste Colliard să-i rămână credincioşi 


şi devotați. 

Seguret lăsa capul în jos, bombănea că anturajul regelui 
era de acum compus din adepţi ai ligii pe care îi 
cumpăraseră arginţii coroanei. Nobilii hughenoți de pe 
timpul foametei, când Henric de Navarra nu era decât un 
„rege fără coroană, un general fără bani, un soţ fără soţie”, 
fuseseră uitaţi sau alungaţi de când bearnezul îşi abjurase 
religia. 

— Crezi că aceste schimbări nu mi-au străpuns sufletul? 
adăuga Seguret. 

lar eu, care voisem de atât de atâtea ori să-l ucid, îi 
înţelegeam necazul, sentimentul de a fi fost trădat. 


Se putea, Doamne, trăi în pace, când atâţia oameni, în 
adâncul inimii lor se îndoiau de credinţa regelui, de 
fidelitatea sa? 

Am şi început să văd chipuri întunecându-se când 
însoţeam călare lectica pe care stătea întinsă Gabrielle de 
Estrees, favorita, femeia blondă cu urechile, gâtul, braţele 
şi mâinile împodobite cu cercei, coliere, brățări şi inele. 

Cineva din mulţime a strigat: „Uite-o pe târfa regelui!” 

Am tresărit: era, după zilele cu vreme bună, semnalul 
întoarcerii furtunilor, persistenţa urii şi, poate şi mai grav 
încă, a dispreţului. 


La puţin timp după aceea, au arestat un bărbat, pe 
numele său Barriere. Se aflase că se întâlnise cu mai mulţi 
preoţi şi părinţi iezuiţi. Îşi mărturisise planul de a-l pedepsi 
pe tiranul eretic şi primise binecuvântarea, dându-i-se 
asigurarea că Dumnezeu îl va ajuta în lucrarea sa. 

O, Doamne, iată cum Ţi se trădează cuvântul! lată cum 
cei care pretind că vorbesc în numele Tău fac comerţ cu 
autoritatea lor. Te acoperă cu noroiul lucrurilor omeneşti, 
amestecându-Te cu gânduri ucigaşe! 

L-au prins pe Barriere la poarta Melun. Avea la el un cuţit 
mare, foarte ascuţit pe ambele părţi. 

N-a încercat să-şi ascundă intenţiile. 

A fost condamnat pentru paricid şi pentru sacrilegiu. 


Am văzut în piaţa Greve călăul smulgându-i carnea cu 
cleştele înroşit, arzându-i mâna dreaptă, rupându-i cu un 
fier braţele, picioarele şi întinzându-l pe roată, aproape 
leşinat, cu faţa la cer, ca să trăiască în suferinţă 
îngrozitoare. 

Atât cât vei vrea, Doamne! 


l-am atras atenţia lui Montanari: „Este primul gest de ură 
împotriva regelui, de la abjurare”. 

A mai fost unul căruia i-am fost martor. 

Intrasem, împreună cu mai mulţi nobili, în dormitorul lui 
Gabrielle de Estrees, unde ne poftise suveranul. 

Stăteam mai în spate când, deodată, l-am auzit pe rege 
ţipând. L-am văzut ducându-şi mâinile la gură, în timp ce 
sângele îi ţâşnea din buza străpunsă de un dinte smuls. 

Un tânăr îmbrăcat în negru, pe care l-au prins imediat, îi 
dăduse acea lovitură de pumnal, ţintind gâtul, dar regele, 
aplecându-se, primise tăişul în gură. 

L-au pansat, iar el a zis: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, e atât de puţin grav că, 
pentru atâta, nu mă voi culca mai devreme! 

Dar i-am văzut ochii obosiţi; avea chipul abătut. 

Din nou vremea asasinatelor, a regicidelor! Din nou 
omorurile! 

L-au interogat pe tânăr, Jean Chatel. Şi el primise 
încurajarea preoţilor iezuiţi, cărora le fusese elev la colegiul 
Clermont. 

S-a destăinuit judecătorilor. A dat numele preoţilor. 
Aceştia au fost surghiuniţi, pe unul dintre ei l-au spânzurat, 
iar iezuiţii au fost izgoniți din Franţa. 

lar pe Jean Chatel îl văd în piaţa Greve, în genunchi. l-au 
tăiat o mână. l-au smuls carnea cu cleştele, iar pentru că l-a 
rănit pe rege, va fi sfârtecat, legat de patru cai. Mulțimea 
jubilează, ţipă. Pe urmă vor arde aceste sărmane rămăşiţe, 
iar cenuşa va fi împrăştiată în vânt. 

Care poate fi recolta unei asemenea semănături, dacă nu 
ura şi războiul? 

Henric îl declarase deja Spaniei, „cu sunet de goarnă şi 


strigare publică în provinciile şi la frontierele regatului”, 
pentru a se răzbuna de nedreptăţile, de ofensele şi de 
injuriile primite de la Filip al II-lea. 


Regele merge să-şi vadă armata. Îl vad în fiecare zi. 
Chipul îi este acoperit de pete roşietice înconjurate de 
umflături purulente. 

— Mă recunoşti, Thorenc? întreabă el, străduindu-se să 
râdă. 

Tremură de febră, această „vecină”, cum o numeşte, 
care îl încearcă adesea. 

L-am auzit pe Seguret spunându-i: 

— Sire, nu aţi renunţat la Dumnezeu decât din buze, iar 
El s-a mulţumit să vi le străpungă. Dar de veţi renunţa la El 
cu inima, atunci vă va străpunge inima. 

Ghicesc tristeţea regelui. Poartă un plasture la gură, rana 
deschisă de pumnalul lui Jean Chatel închizându-se greu. 

Mai repede e omorât un atentator la viaţa regelui decât 
se vindecă rana făcută de acesta. 

Fără a pune în calcul că ea nu este numai în trupul 
regelui. 


Merg pe lângă caleaşca în care s-a aşezat - sau ghemuit, 
mai curând -, înveşmântat în negru. 

Simt din nou privirile neiertătoare ale mulţimii. 

Nu se mai strigă „Trăiască regele!” S-a dat ordin să fie 
prinşi şi pedepsiţi toţi cei ostili suveranului. Şi, totuşi, aud o 
voce puternică strigând: 

— lată-l deja pe rege la curul căruţei! 

lar râsul mulţimii se întinde ca un clinchet de zurgălăi. 


Mă plec în faţa lui când coboară din caleaşcă. Se sprijină 
de braţul meu. 

— Un popor este o sălbăticiune, şopteşte el. Se lasă dus 
de nas, mai ales cel parizian. Nu oamenii simpli, ci alţii mai 
răi ca ei sunt cei care îi conving. 

Imi strânge mâna, se îndreaptă. 

— Trebuie să sfârşim cu aceste gânduri de război civil, 


spune el. Trebuie să strângem poporul împotriva 
spaniolului, care este ultimul şi principalul personaj din 
acest război. II vom învinge! 


Aşadar, război! Carnea de om şi sângele lui sunt ele, 
Doamne, hrana şi băutura zilnică a oamenilor? 
Sunt acestea hrana şi pedeapsa lor pe veşnicie? 


Te rog, Doamne, în genunchi pe marginea acestei 
prăpăstii. 


Capitolul 44 


Am crezut, doar pentru câteva zile, dar am crezut că 
prăpastia se va închide, şi că oamenii, Doamne, Te-au auzit 
în sfârşit şi că aveau să se împace. 


Era în primăvara lui 1598. 

În lunile precedente, călărisem alături de rege. Văzusem 
în faţa noastră rândurile suliţaşilor spanioli. Ştiam ca Diego 
de Sarmiento o comanda, cu încăpăţânarea bătrânului care 
nu a renunţat la nimic, şi că de mai multe ori, la Fontaine- 
Francaise sau la Amiens, cavalerii săi, halebardierii se 
apropiaseră atât de mult de noi, încât am crezut că văd 
scânteind deasupra capetelor noastre coasa ascuţită a 
Morţii. 

Părintele Verdini, ţinând şi el morţiş să ne trimită în iad, 
stătea alături de Sarmiento, şi amândoi nu vedeau 
mântuire decât în triumful lui Filip al II-lea. 

A trebuit să ne retragem, să abandonăm trupurile a sute 
de nobili, şi, când am întors capul, am văzut năpustindu-se 
asupra lor, ca nişte vulturi, jefuitorii care însoțeau armatele. 


La Paris, în Palatul Veneţiei, Leonello Terraccini îmi 
raportase că pe străzi se cânta: 


Acest mare Henric ce voia 
Pe-nfumuratul spaniol să-l înspăimânte 
Din faţa unui preot acum fugea 
Ţinându-se de cuiul unei târfe. 


Din nou se răspândea ura. 

Lumea scuipa de ciudă amintind-o pe Gabrielle de 
Estrees, pe care regele o copleşea cu bijuterii şi căreia îi 
dăruia pământuri. , 

Îi oferise un ducat. Ea se umfla în pene, aduna perle. ÎI 
înşela pe suveran. Şi îl vedeam muşcându-şi buzele, gelos, 
îmbătrânit, încercând să o satisfacă pe tânăra favorită, pe 
blonda cu piele de alabastru, frecventând balurile împreună 


cu ea între două bătălii, forțând, cum o făcuse Henric al Ill- 
lea, uşile caselor pentru a se deda măscărilor. 

Oamenii mărunți întorceau capul, trimiţând-o pe această 
„ducesă a Murdăriei”, şi găseau că regele, deşi convertit, 
rămânea în mâinile diavolului. 

„Nici salcia cerc de bute, nici nerodul om de frunte!” 
zicea lumea. 

lar încăpăţânaţii oamenii ai ligii sperau că un alt ucigaş, 
mai norocos decât Jean Chatel, care nu se va mulţumi să 
străpungă buza suveranului, îi va înfige pumnalul lung şi 
subţire în coaste, până la gardă - şi până în inimă. 


Asta aşteptau oamenii ligii care, în Bretania, la Anjou, la 
Maine, la Poitou, duceau război împotriva trupelor regale, 
legându-i pe prizonieri de aripile morilor, aruncându-i pe cei 
vii în temnițe unde le putrezeau cadavrele, care violau 
femeile, îi ucideau pe ţărani, interzicând să fie îngropaţi, 
căci, spunea unul dintre ei, „mirosul de cadavre este suav 
şi dulce”. 

Şi asta, Doamne, în numele Tău! 

lar hughenoți, la fel de sălbatici, Te invocau, şi ei! 

Se deschideau „camere fierbinţi”, unde li se oferea 
partizanilor uneia sau alteia dintre religii posibilitatea de a 
se converti sau de a pieri arşi. 

Aceşti asasini, aceşti violatori, jefuitori, călăi se rugau la 
Tine, Doamne. 

Pentru mine, rugăciunile lor erau tot atâtea blestemăţii. 


Apoi cerul iernii s-a limpezit. 

În luna martie, am mers la Castellaras de la Tour. De 
fiecare dată când potcoavele calului atingeau pământul 
acelor drumuri prin pădure care duceau la locuinţa noastră, 
aveam sentimentul că îmi stătea inima. 

Am zărit, în sfârşit, zidurile noastre, poarta, am trecut 
podul de peste şanţuri. 

Curtea era năpădită de lumina unui soare sclipitor. Un 
bărbat - da, un bărbat, aşa mi s-a părut mai întâi - stătea în 
prag. 


M-am apropiat. S-a înclinat şi mi-a spus: „Tată”. 

Şi a trebuit să mă ţin tare ca să nu cad; am început să 
plâng, ţinându-i capul în mâini. 

Stătea cu ochii închişi, poate din cauza acelui soare 
orbitor; avea un aer blând şi liniştit, şi totuşi - fapt care mă 
îngrijora deja - cu o nuanţă de tristeţe. 

Am vorbit puţin. 

El a fost cel care m-a condus la capela noastră ca să ne 
rugăm unul lângă altul, îngenuncheaţi în faţa acelui cap de 
Hrist cu ochi închişi, aşezat pe o pânză de damasc roşu, 
lângă tabernacul. 

Când am ieşit din capelă, Jean - era cu un cap mai scund 
decât mine -, privindu-mă drept în ochi, a murmurat: 

— Tată, vreau să-l slujesc pe Dumnezeu în sânul Bisericii 
Sale. 

Doamne, recunosc, m-a încercat un sentiment de 
nebunie, ca şi când ceea ce, în străfundul meu, fără să mi-o 
mărturisesc, îmi imaginasem - că îmi voi petrece ultimii ani 
ai vieţii alături de fiul meu, aici, la Castellaras de la Tour - 
se preschimbase într-un vis spulberat. 

Era ca şi cum, Doamne, m-ai fi obligat dintr-odată să-mi 
sacrific fiul întru slava Ta. 

Jean mi-a luat mâinile. 

— Tată, a spus el, tu vei fi în toate rugăciunile mele. Nu 
ne vom părăsi niciodată. 

Mi-a fost ruşine de atitudinea mea, de a fi gândit că 
această pornire a fiului meu către Tine, pentru a Te sluji, 
era un sacrificiu. 

Dimpotrivă, trebuia să-Ţi mulţumesc, Doamne. 

Şi am făcut-o în fiecare zi, în faţa chipului Tău cu ochi 
închişi, în capela noastră, rugându-mă alături de Jean. 

Trebuia să plece la Roma. Voia să intre în acel ordin al 
iezuiţilor despre care se spunea că mai mulţi dintre 
membrii săi înarmaseră - şi căutau încă - ucigaşi de regi. 

Dar asta îi era voinţa, Doamne, iar în ziua plecării, mi-a 
spus, ca şi când m-ar fi citit gândurile: 

— Eu nu sunt decât slujitorul lui Dumnezeu, tată. 

Nu vreau şi nici nu pot să-mi ascund vreunul dintre 


gânduri, Doamne. Dar această slujire a lui Dumnezeu, 
slujirea Ta, căreia i se consacra, fusese pervertită de atâţia 
oameni, ucigaşi aparţinând tuturor religiilor, încât eram 
îngrijorat de vorbele fiului meu. 

Şi am şoptit: 

— lubeşte în fiecare om partea de Dumnezeu. Dacă 
urăşti un om, îl urăşti pe Dumnezeu. 


Când am ajuns la Paris, în prima zi a lui aprilie 1598, 
puieţii de arbori, din vârful insulei Câte, desenau o etravă 
de un verde-deschis în apa încă întunecată a fluviului. 

M-am instalat din nou în Palatul Veneţiei. Vico Montanari, 
ambasador al Serenisimei Republici pe lângă Filip al Il-lea, 
fusese înlocuit de Leonello Terraccini. Invidia sau 
amărăciunea care mă făcuseră altădată să mă împotrivesc 
lui - ştiam că fusese amantul lui Anne de Buisson - se 
preschimbaseră în încredere complice. 

Aveam în comun tot acest trecut mort, iar când stăteam 
unul în faţa celuilalt, nici măcar nu aveam nevoie să ni-l 
amintim ca să reînvie. 

Terraccini a fost cel care mi-a adus veştile bune ale 
acestei primăveri luminoase. 

Negocierile cu Spania începuseră, şi fiecare suveran era 
doritor să încheie pacea. 

— Prea mulţi morţi fără nicio şansă de a-l învinge pe 
celalalt, a spus el. Filip al II-lea va spera mereu că un ucigaş 
îl va scăpa de acest rege Henric care rămâne pentru el un 
eretic, dar nu mai poate continua războiul. Vistieria Spaniei 
este goală. Ca şi cea a regatului Franţei. Suveranul i-a cerut 
probabil Parlamentului să plătească soldaţi, să cumpere 
archebuze. Nu mai are niciun ban. Inţelepciunea şi dorinţa 
de pace le vin adesea monarhilor când nu mai au nicio 
leţcaie. 

Tot Terraccini mi-a vorbit despre acel edict pe care 
regele se pregătea să-l semneze la Nantes, după lungi 
discuţii cu hughenoţii. El le asigura dreptul de a-şi practica 
religia, şi se angaja chiar să plătească garnizoanele 
fortăreţelor pe care li le acorda. 


Cei mai zeloşi dintre catolici condamnau acest text, care 
acorda mult hughenoţilor: aceştia îşi păstrau o armată, 
aveau acces la misiunile publice, se bucurau de libertatea 
de conştiinţă. 

Papa Clement al VIll-lea spusese deja: „Acest edict este 
cel mai rău care se poate imagina. Mă răstigneşte”. 

Dar şi cei mai duri dintre hughenoți erau nemulţumiţi. 
Erau, desigur, recunoscuţi, dar regatul era catolic, iar 
suveranul oferea compensaţii, în slujbe şi în bani, în 
pământuri şi în rente, acelor protestanți care acceptau să 
se convertească. 

— Este un edict de pace, a conchis Terraccini. Apoi a 
ridicat din umeri, aplecând puţin capul. Încă o pace... a 
corectat el. 

Se spunea că patru milioane de persoane muriseră în 
acele păci trunchiate, renegate, în acele războaie civile pe 
care le numim religioase, în acele masacre, şi îmi aminteam 
de sângele care curgea pe caldarâmul de pe strada Fosses- 
Saint-Germain în acea duminică de Sfântul Bartolomeu, pe 
24 august 1572. 

Am fost, aşadar, de acord cu edictul de la Nantes. 


L-am regăsit pe rege la întoarcerea sa la Paris, când se 
străduia să convingă Parlamentul, reticent, să ratifice acest 
edict. 

— Nu mai trebuie făcută deosebire între catolici şi 
hughenoți, spunea el, ci trebuie ca toţi să fie buni francezi, 
iar catolicii să-i convertească pe hughenoți prin exemplu 
unei vieţi bune. Se mânia şi îl încuviinţam când adăuga: Voi 
tăia din rădăcină toate facțiunile, toate propovăduirile 
instigatoare, şi voi cere să fie decapitaţi toţi cei care le vor 
aţâţa! Nu-mi mai invocaţi religia catolică, eu sunt mai 
catolic decât voi! Sunt fiul cel mare al Bisericii... Eu sunt 
rege, acum, vorbesc ca rege şi vreau să fiu ascultat... Cei 
care nu ar vrea ca edictul meu să fie acceptat vor război... 


Edictul a fost înregistrat. 
Am citit textul care îl prezenta şi eram mişcat. 


Tonul era just şi hotărât. 

„Ajungem acum în portul mântuirii şi al odihnei acestui 
stat... După ce am văzut plângerile supuşilor noştri catolici, 
permiţând de asemenea supuşilor noştri ai numitei Religii 
Pretinse Reformate de a se aduna prin deputaţi spre a le 
expune pe ale lor şi a pune la un loc toate mustrările, am 
judecat necesar să dam acum cu privire la toate acestea, 
tuturor zişilor noştri supuşi, o lege generală, clară, definită 
şi absolută, prin care să fie reglate toate diferendele de mai 
înainte şi care se vor mai ivi încă după aceasta între ei, lege 
de care atât unii, cât şi ceilalţi să fie mulţumiţi, după cum 
vor fi vremurile.” 

Am ştiut că edictul a fost sigilat doar cu ceară maro, că 
regele nu a vrut cu niciun chip verde, care ar fi însemnat că 
textul trebuia să cunoască o aplicare fără limită de durată. 

Era, aşadar, doar pentru un timp. 

Dar era o promisiune de pace. 

Şi am crezut, Doamne, că groapa comună pe care 
oamenii şi-o săpau, în care dispăreau, urma să fie astupată. 

Mi-am imaginat chiar că Tu îmi dai bucuria sa fiu de faţă, 
în amurgul vieţii, la acest revărsat de zori paşnic, pentru că 
îţi dădusem un fiu ca să Te slujească. 

Am crezut asta timp de câteva zile, apoi toamna a venit 
atât de repede... 


Ploaia era atât de puternică, încât smulgea vijelioasă 
frunzele deja  îngălbenite ale copacilor din pădurea 
Fontainebleau, în care mergeam calare alături de rege la 
vânătoare de cerbi. 

Înaintam încet, aplecaţi sub rafale, Henric aruncând către 
mine scurte priviri, părând ostenit, îndurând acea furtună 
cu un fel de delectare mohorâtă, ca şi cum vremea rea 
venea să-i confirme starea. 

S-a oprit, s-a întors şi a murmurat: 

— Doamne, printre ce tigrii trăim! 

Terraccini îmi relatase că în jurul suveranului se conspira 
contra Gabriellei de Estrees, iar acesta visa să o ia de soţie. 

Enguerrand de Mons se revolta că un astfel de gând 


putea pune stăpânire pe un rege al Franţei. Nicicând un 
suveran al regatului nu luase de soţie pe una dintre acele 
târfe care, pe deasupra, îl înşela şi dădea bastarzi care nu 
erau cei ai augustului său amant! 

Lumea repeta un catren care se găsea uneori recopiat şi 
răspândit la Curte: 


Căsătoriţi-vă, în faţa lui Dumnezeu, Sire! 
Aveţi urmaşi asiguraţi 
C-un pic de plumb şi-un pic de ceară 
Un fiu de târfă legitimaţi. 


Alţii se scandalizau că regele oferise „ducesei Murdăriei” 
inelul pe care îl primise la încoronare şi că îi era atât de 
supus, încât aceasta spunea peste tot: „numai Dumnezeu şi 
moartea regelui mă pot împiedica să fiu regina Franţei”. 

— Uită că este, şi ea, muritoare, a adăugat Terraccini. 

Şi, vorbind şi mai încet, mi-a povestit că, în anturajul 
regelui - poate chiar pentru a-i asculta poruncile -, se zicea 
că unii visau ca Gabrielle de Estrees să fie otrăvită, pentru 
ca Henric să poată lua, acum că mariajul cu regina Margot 
fusese anulat, o tânără soţie capabilă să-i dea un 
moştenitor. 

Dar regele mai era încă destul de verde? 


L-am văzut în acea toamnă a lui 1598, îmbătrânit şi 
parcă împovărat când a aflat că fusese arestat un om care 
se părea că stă la pândă ca să-l ucidă. 

— Inima regilor e în mâna lui Dumnezeu, murmura el. 

Apoi se revolta împotriva celor care înarmau astfel braţul 
fanaticilor. Cu aceşti „tigrii” se lupta, cu cei care nu 
renunţaseră la ură. 

— Un rege nu e răspunzător decât în faţa lui Dumnezeu 
şi a propriei conştiinţe, mai spunea el. 

Lăsa capul în jos. Avea frisoane. „Vecina”, acea febră 
care îl ardea adesea noaptea, îl vizitase. 

Se destăinuia: 

— Ea m-a lăsat atât de slab şi cu un aşa mare dezgust, 


că nu-mi mai pot reveni, iar noaptea trecută am fost atât 
de neliniştit din cauza ei, încât nu am putut închide un ochi. 

Pe la Curte se şoptea că regele fusese prea lacom de 
femeie şi că plătea pentru că profitase de toate fecioarele 
şi de toate târfele pe care le putuse avea. Că ele îi lăsaseră, 
în amintire, această boală care îl măcina. 

Se zicea chiar că trecuse în lumea de dincolo timp de 
două ore, şi, când şi-a recăpătat cunoştinţa, spusese: 

— Nu vreau să aud vorbindu-se despre nicio chestiune. 


Simţeam că moartea era prin preajmă, că dădea 
târcoale. 

Îl atingea pe bătrânul care ajunsesem, o pândea pe 
Gabrielle de Estrees, îl urmărea pe rege. 

Îl auzeam pe Enguerrand de Mons mormăind că acel 
Edict de la Nantes pe care suveranul îl trecuse prin 
Parlament era prea favorabil hughenoţilor, că unele clauze 
secrete le acordau dreptul la arme, rente, garanţii, că 
aceştia constituiau un stat în stat, că, aşa cum declarase 
suveranul pontif, catolicii erau crucificaţi prin edict în aşa 
măsură, încât unii dintre ei se întrebau dacă nu ar trebui 
cândva un nou Sfânt Bartolomeu! 


Da, Doamne, am auzit acest lucru. 

Oamenii îşi reluaseră deci munca lor de gropari. 

lar eu nu mai aveam destule forţe ca să mă revolt, viaţa 
mea fusese prea lungă. 

Luasem parte la prea multe masacre pentru a putea 
aştepta, neputincios, ca un alt val de sânge să se verse în 
jurul meu. 

Mi-am luat deci adio de la rege acolo unde începuse viaţa 
mea, la Castellaras de la Tour. 


Pe 7 ianuarie 1599, exact în ziua în care împlineam 
şaptezeci şi doi de ani, Vico Montanari, care se ducea la 
Veneţia, venind de la Madrid, s-a oprit la locuinţa noastră. 

El mi-a dat vestea morţii - pe 13 septembrie 1598 - a lui 
Filip al II-lea, născut în acelaşi an cu mine. 


Am tremurat, Doamne, ascultând relatarea agoniei 
acestui monarh, pe care îl slujisem atâta vreme, apoi îl 
combătusem. 

Montanari m-a anunţat că Diego de Sarmiento murise în 
orele care au urmat decesului regelui. 

Nu puteam să uit că, pe vremuri, când nu eram decât un 
sclav creştin al barbarilor, Sarmiento mă învățase să sper. 
Ca şi suveranul lui, visase Monarhia Universală. 

Montanari mi-a descris trupul lui Filip, mâncat de bube, 
cu viermii colcăind în rănile sale. Mi-a povestit cum regele 
încercase să se ridice pentru a-i spune moştenitorului 
coroanei: 

— lată, fiule, unde duc măreţiile acestei lumi, priveşte ce 
înseamnă moartea, şi ia aminte, căci mâine vei domni. 


În acea clipă, Doamne, am fost fericit că fiul meu Jean a 
ales să fie unul dintre slujitorii Tăi, că nu a căutat puterea 
pământeană, că nu a vrut să slujească decât Gloria Ta 
eternă. 

Am gândit că moartea, chiar dacă ia toate trupurile, 
dintre suflete nu le ia decât pe acelea ale oamenilor care au 
încetat să creadă în Tine. 

M-am rugat, Doamne, dinaintea chipului Tău cu ochi 
închişi. 

Căci eu cred în Tine. 


Epilog 


Aşa se încheie, cu un cuvânt de credinţă, manuscrisul lui 
Bernard de Thorenc. 


Nu ştiu nimic despre ultimii săi ani. 

Nu am găsit la Castellaras de la Tour nicio urmă a 
mormântului său. 

În capelă, alături de mormântul lui Michele Spriano, se 
găsesc lespezi funerare ale familiei Thorenc, dar cea mai 
veche dintre ele, cea care celebrează amintirea unui 
Francisc de Thorenc, este datată 1702, adică la peste un 
secol după ce Bernard de Thorenc ar fi încetat să scrie. 

Nimic nu mi-a permis să umplu acest gol. 


A trăit Bernard de Thorenc până în acea zi de vineri, 14 
mai 1610, ziua în care, pe la ora patru după-amiaza, pe 
strada Ferronnerie, în prelungirea străzii Saint-Honore, 
acolo unde calea se îngusta între dughene, un colos cu 
barbă roşie, cu părul de un blond strălucitor, cu privirea 
aprinsă, un picior pus pe bornă şi celălalt pe spiţa roții din 
dreapta a caleştii regale, şi-a înfipt până la mâner, de trei 
ori, cuțitul în coasta lui Henric al IV-lea? 

A tremurat Bernard de Thorenc, ca şi cum Dumnezeu i-ar 
fi dat o nouă încercare? 

Într-adevăr, iezuiţii au fost acuzaţi că l-au primit şi 
spovedit pe asasinul regelui, Ravaillac. 


Cuţitul nu a fost decât instrumentul lui Ravaillac, se citeşte 
într-un pamflet, la puţin timp după omor. Alţii l-au aţâţat, l-au 
împins, l-au pregătit, i-au pus în mână fierul, i-au băgat în cap 
ideea regicidului; vinovaţi au fost consideraţi numai iezuiţii sau 
discipolii lor. 


Jean de Thorenc era iezuit şi îmi imaginez temerea lui 
Bernard, rugile lui, îngenuncheat în capelă, dinaintea 
capului de Hrist cu ochii închişi. 


Acest cap sculptat se află în faţa mea. 

L-am cumpărat de la Maria de Segovia după ce am 
terminat de retranscris - de pus în ordine şi de dat o formă 
- manuscrisul lui Bernard de Thorenc. 

Am aşezat acest chip de Hrist al cărui lemn (pielea) are o 
culoare (o paloare) de un verde-închis pe unul dintre 
rafturile bibliotecii din faţa mesei la care lucrez. 

Mă ridic adesea, atras de acest cap. Mă apropii, întind 
mâna fără să îndrăznesc să-l ating, apoi, în fine, mă 
hotărăsc să-l pipăi uşor, şi sunt de fiecare dată surprins de 
blândeţea acestei atingeri. 

Lemnul e cald, ca şi cum ar fi carnea unui trup care 
suferă. 


A citit Bernard de Thorenc relatarea suferințelor de care 
a avut parte Ravaillac? 

O transcriu, încredinţat că în felul acesta îi sunt fidel lui 
Thorenc care, încetul cu încetul, de-a lungul vieţii sale, nu 
mai acuza o religie sau alta că ar fi mai crudă decât 
cealaltă, ci pe omul fanatic, orbit, cel căruia credinţa îi 
slujeşte de pretext şi de scuză pentru dorinţa de a mutila, 
de a ucide, de a face rău, acel Rău care se află în fiecare 
dintre noi. 

Cine încarna Răul în piaţa Greve, pe 27 mai 1610, ziua 
schingiuirii lui Ravaillac? 

Ucigaşul regelui, târât pe eşafod, căci instrumentele de 
tortură îi sfărâmaseră deja genunchii, acel om cu ochi 
înnebuniţi de durere, care continua să murmure: „Fie ca în 
inima mea Isus să fie mereu învingător”? 

Sau poate Răul pusese stăpânire şi pe această mulţime 
care urla plină de ură, care se repezea să-l sfârtece pe 
Ravaillac şi care s-a năpustit asupra unui tânăr care 
îndrăznise să murmure: „Doamne, ce cruzime!”? 

Căci lui Ravaillac i-au fost sfărâmate membrele, iar 
carnea i-a fost jupuită cu cleştele înroşit. Călăul şi 
ajutoarele sale i-au turnat pe răni smoală fierbinte, plumb 
topit, ceară şi pucioasă, ulei clocotit. Mâna i-a fost arsă, 
după ce a fost străpunsă cu lovituri de spadă. 


Is-a dat să bea vin ca să supravieţuiască în suferinţă, până 
când braţele şi picioarele, torsul să-i fie dislocate, rupte, 
smulse de patru cai. 

Au fost şi oameni care s-au înhămat ca să-i sfârtece 
pulpele şi umerii. 

Mulțimea urla, bulucindu-se spre eşafod, disputându-şi 
bucăţile. 

„Şi a fost văzută o femeie care, cu o răzbunare ciudată, 
şi-a înfipt unghiile şi pe urmă dinţii în carnea asasinului.” 

lar mizerabilele rămăşiţe sângerânde au fost târâte prin 
tot oraşul. 

„La sfârşit, fiind împărţit în aproape tot atâtea bucăţi câte 
străzi sunt în Paris, s-au făcut mai multe focuri în diverse 
locuri. Şi erau văzuţi copii mici, pe străzi, cărând paie şi 
lemne.” 

Despre acest spectacol şi despre aceşti actori, ce ar fi 
gândit Bernard de Thorenc? Ar fi fost lucruri pe care să nu 
le fi scris deja? 


Mă întreb asta contemplând capul de Hrist cu ochi 
închişi. 

Am aflat în dimineaţa aceasta că în Sudan, conform legii 
musulmane, un hoţ va avea parte de o amputare 
încrucişată: i se va tăia mâna dreaptă şi piciorul stâng. 

Aud în fiecare zi că un om şi-a luat viaţa pentru a ucide 
alţi oameni. În schimb, drept răzbunare pentru actul său 
terorist, familia îi e ucisă, îi sunt urmăriţi şi ucişi complicii. 
Sau, dimpotrivă, este onorat ca un sfânt martir. 

Şi îmi aduc aminte de acel vers din Agrippa de Aubigne 
care îmi revenise în minte atunci când o întâlnisem pentru 
prima dată, la numărul 7 din strada l'Arbre-Sec, pe Maria de 
Segovia: 


Pe fiii ăstui veac Satana îi hrăneşte. 
Oare secolul nostru, care abia începe, cel trecut, care 


abia s-a încheiat, nu seamănă cu cel al lui Agrippa de 
Aubigne şi al lui Bernard de Thorenc? 


Mi-l imaginez pe Thorenc îngenuncheat în capelă, privind 
chipul Hristului cu ochi închişi, aşa cum o fac eu astăzi. 

Poate că ştia ceea ce eu am aflat consultând culegerea 
de depeşe ale ambasadorilor Veneţiei, de care m-am servit 
adesea pentru a clarifica manuscrisul lui Bernard de 
Thorenc. 

Vico Montanari s-a întors atunci la Veneţia, iar cel care 
reprezintă, în 1610, Serenisima la Paris este Leonello 
Terraccini. 

El scrie, în data de 5 iunie 1610: 


M-am întâlnit în aceste zile de două ori cu primul preşedinte al 
Parlamentului din Paris şi cu avocatul regelui. Am descoperit că 
ei deţin ca fapt sigur informaţia că Ravaillac a fost convins de 
undeva, de departe, pentru o astfel de nefastă ticăloşie sub 
pretextul religiei, că a spus că avea o relaţie strânsă de prietenie 
cu un cleric, că mai bine murea de o mie de ori decât să-l 
numească. A spus şi că a fost spovedit uneori de un iezuit, la 
Bruxelles. Şi se ştie că în capitala Ţărilor de Jos, printre spaniolii 
şi catolicii zeloşi adunaţi în jurul trimisului papei erau mari temeri 
privind intrarea în război a regelui Franţei împotriva Spaniei şi 
invadarea Ţărilor de Jos de către armatele franceze aliate 
trupelor hughenote din Provinciile Unite. 

Unii dintre sfetnicii apropiaţi ai regelui defunct dau asigurări 
că spaniolii şi papa au urzit un complot pentru a-l împiedica pe 
Henric al IV-lea să atace puterile catolice şi să servească astfel 
cauza ereziei al cărei apărător îl acuzau că rămăsese în secret. 

lezuiţii ar fi fost instrumentul acestui complot. 

Ei au respins această calomnie. 


După numeroase demersuri, am reuşit să consult 
arhivele Ordinului lezuiţilor pentru provincia Ţările de Jos 
spaniole. 

În lista de membri ai ordinului pentru această provincie, 
am descoperit numele unui tânăr preot, sosit la Bruxelles în 
1609. 

Trebuie să scriu acest nume? Jean de Thorenc, am citit 
acolo. 

Fiecare s-a gândit deja la asta. 


În orice secol, în orice colţ de lume, în fiecare religie şi în 
oricare dintre noi, viaţa este un labirint pe cât de ucigaş, pe 
atât de tainic... 

Recitesc aceste cuvinte. Mi se pare că le-ar fi putut scrie 
Bernard de Thorenc. 

Am adesea impresia că vocea lui se suprapune peste a 
mea. 

Cine se exprimă aici, el sau eu? 

Cine spune că, fără suferinţa lui Hristos, care vorbeşte 
pentru toate suferinţele, fără compasiunea Sa pentru 
victimele tuturor călăilor, am fi numai - numai: iată 
cuvântul care contează - nişte fiare sălbatice? 

Oameni-mistreţi, ca acel vânat aruncat la intrarea din 
Castellaras de la Tour, animale sălbatice moarte 
înconjurate de câini gata să le înfulece? 


În locul râtului sălbăticiunilor, eu nu văd decât chipul de 
Hrist cu ochii închişi.