Alexandre Dumas — Otrava Si Pumnalul Familiei Borgia

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Otrava și pumnalul familiei 
Borgia 


În 8 aprilie 1492, în odaia de dormit a palatului Cavareggi, 
palat situat cam la o leghe de Florenţa, trei bărbaţi se aflau 
lângă patul unde un al patrulea trăgea să moară. 

Primul dintre cei trei bărbaţi, care se aşezase la piciorul 
patului, pe jumătate învăluit de draperiile grele de brocart 
brodate cu fir de aur, pentru a-şi ascunde lacrimile, era 
Ermolao Barbaro, autorul tratatului Despre Celibat şi al 
Studiilor despre Pliniu; cu un an în urmă, aflându-se la 
Roma în calitate de ambasador al republicii Florenţa, fusese 
numit patriarh de Aquileea de către Papa Inocenţiu al VIII- 
lea. Al doilea, care stătea în genunchi ţinând în mâinile sale 
una din mâinile muribundului, era Angelo Politiano, 
supranumit Catul al secolului al XV-lea, spirit antic strălucit, 
ale cărui versuri în limba latină puteau fi luate drept ale 
unui poet de pe vremea lui Augustus. În sfârşit, al treilea, 
care stătea în picioare, sprijinit de una dintre coloanele 
răsucite de la capul patului şi urmărea cu o profundă 
tristeţe progresele bolii pe chipul muribundului, era 
faimosul Pico de la Mirandola, care, la vârsta de douăzeci 
de ani, vorbea douăzeci şi două de limbi străine şi se oferise 
să răspundă în fiecare dintre ele la şapte sute de întrebări 
ce i-ar fi fost puse de oamenii cei mai cultivați din lumea 
întreagă, dacă aceştia s-ar fi putut aduna la Florenţa. 

Cât despre muribund, acesta era Lorenzo Magnificul, 
bolnav încă de la începutul anului de friguri crâncene, la 
care se adăugase şi guta, boală ereditară în familia sa. 


Văzând că perlele sfărâmate şi amestecate în diverse licori 
pe care i le tot pregătise şarlatanul de Leone de Spoleta 
erau inutile şi n-aveau nici o putere, a înţeles că trebuia să- 
şi ia adio de la iubitele sale cu vorba dulce ca mierea, de la 
poeţii care ştiau să cânte atât de frumos dragostea, de la 
palatele sale pline de bogății, aşa că porunci dominicanului 
Francesco Savonarola să vină şi să-i acorde iertarea 
păcatelor. 

Muribundul îl aştepta plin de teamă pe sumbrul şi severul 
predicator ale cărui vorbe cutremuraseră Florenţa şi în 
iertarea căruia îşi pusese toată nădejdea pentru a trece în 
lumea de dincolo. Într-adevăr, Savonarola era unul dintre 
acei oameni de marmură care, asemenea statuii 
comandorului (1) venea să bată la uşa dezmăţurilor şi a 
orgiilor din toiul serbărilor ca să le amintească 
petrecăreţilor că sosise ceasul când trebuiau să se mai 
gândească şi la cer. 

Născut la Ferarra, unde familia sa - una dintre cele mai 
ilustre din Padova - fusese adusă de marchizul Niccolo 
d'Este, chemat de o vocaţie irezistibilă, la vârsta de 
douăzeci şi trei de ani a fugit din casa părintească şi a intrat 
la o mănăstire de călugări dominicani din Florenţa. Pus de 
superiorii săi să predea nişte lecţii de filosofie, tânărul 
novice a avut de luptat la început cu toate cusururile 
organismului său plăpând, cu pronunția sa defectuoasă şi 
mai ales cu scăderea puterii sale fizice, diminuată de nişte 
posturi mult prea severe. Începând de atunci, Savonarola s- 
a condamnat la o retragere absolută dispărând în 
adâncurile mănăstirii, ca şi cum piatra tombală şi căzuse 
deasupra lui, închizându-l în mormânt. În chilia sa ascunsă, 
îngenuncheat pe dalele de piatră, rugându-se cu ardoare în 
faţa unui crucifix de lemn, a trecut de la contemplare la 
extaz şi a început să simtă acel impuls tainic şi profetic 
care-l îndemna să predice reforma Bisericii. Totuşi reforma 
lui Savonarola, mai plină de respect decât reforma lui 
Luther, care-l precedase cu aproape douăzeci şi cinci de 


ani, nu vizase manifestările credinţei, ci oamenii, având ca 
scop schimbarea dogmelor şi nu credinţa în Dumnezeu. El 
nu procedase aidoma călugărului german din rațiune, ci din 
entuziasm. Logica lui cedase întotdeauna în faţa inspiraţiei, 
aşa încât Savonarola nu era un teolog, ci mai curând un 
profet. Fruntea lui plecată în faţa autorităţii bisericii se 
ridicase în faţa autorităţii temporale. Religia şi Libertatea i 
se păreau două fecioare la fel de sacre: aşa că în mintea lui, 
Lorenzo de Medici i se părea la fel de vinovat slujind-o pe 
una, ca şi Papa Inocenţiu al VIII-lea, care o dezonorase pe 
cealaltă. Rezulta deci faptul că atâta timp cât trăise Medici, 
bogat, fericit şi plin de măreție, Savonarola nu voise 
niciodată, cu toate insistenţele celor din jur, să-l amenințe 
sau să-l pedepsească în vreun fel. Dar acum, când Lorenzo 
era pe moarte, lucrurile se schimbaseră. Aşa că austerul 
predicator porni la drum, cu capul descoperit şi în 
picioarele goale, nădăjduind să salveze, dacă nu sufletul 
muribundului, măcar libertatea republicii Florenţa. 

Lorenzo, aşa cum am mai spus, aştepta sosirea călugărului 
cu o nerăbdare amestecată cu nelinişte. Când auzi lipăitul 
paşilor, chipul său şi aşa palid, căpătă o nuanţă cadaverică. 
Sprijinindu-se într-un cot, le făcu semn celor din jur să 
plece. Cei trei prieteni se îndepărtară imediat. Dar abia 
apucară ei sa iasă pe o uşă şi în pragul celeilalte se şi ivi 
călugărul eu chipul lui palid, încremenit şi grav. Zărindu-l, 
Lorenzo de Medici citi pe fruntea de marmură 
inflexibilitatea unei statui. Atunci recăzu pe pernă scoțând 
un oftat atât de adânc, încât ai fi putut crede că-şi dăduse 
duhul. 

Călugărul aruncă o privire în jurul său pentru a se asigura 
că rămăsese singur cu muribundul. Apoi se îndreptă cu pas 
lent şi solemn către pat. Lorenzo îl privea îngrozit cum se 
apropie. Când fu lângă el, zise: 

— Vai, părinte, am fost un mare păcătos! 

— Mila Domnului este fără margini, răspunse călugărul. 


— Crezi deci că Domnul îmi va ierta păcatele? Rosti 
muribundul recăpătându-şi speran-ţa, după ce auzi acele 
cuvinte atât de neaşteptate ieşind de pe buzele călugărului. 

— Domnul îţi va ierta toate păcatele şi crimele pe care le- 
ai săvârşit, răspunse Savonarola. Cel-de-Sus îţi va ierta 
toate plăcerile deşarte, adulterele şi orgiile săvârşite. Asta 
în ceea ce priveşte păcatele. Domnul te va ierta şi pentru 
faptul că ai făgăduit o mie de florini drept răsplată celui ce- 
ţi va aduce capul lui Dictisalvi, precum şi capetele lui 
Nerone Nigi, Angelo Antinoni şi Niccolo Soderini şi două mii 
celor ce ţi-i vor aduce vii. Domnul te va ierta, de asemenea, 
că le-ai tăiat capul sau i-ai spânzurat pe fiul lui Papini 
Orlandi, pe Francesco de Brisighella, Bernardo Nardi, 
Jacopo Frescobaldi, Amoretto Baldovinetti, Pietro Balduci, 
Bernardo di Boudino, Francesco Frescobaldi şi pe alţi peste 
trei sute ale căror nume, deşi mai puţin celebre, erau tot 
atât de îndrăgite de florentini. Asta în ceea ce priveşte 
crimele. 

La fiecare din acele nume pe care Savonarola le rostea 
încet, privindu-l ţintă pe muribund, acesta scotea câte un 
geamăt, ca dovadă că duhovnicul avea o memorie mult prea 
bună. După ce Savonarola isprăvi, Lorenzo întrebă: 

— Şi chiar crezi, părinte, că Domnul îmi va ierta şi 
păcatele şi crimele săvârşite? 

— Şi le va ierta, dar cu trei condiţii. 

— Care? Întrebă cu glas sfârşit muribundul. 

— Prima condiţie, răspunse Savonarola, e să fii convins în 
adâncul sufletului tău de mila şi de iertarea Domnului. 

— Vai, părinte, răspunse Lorenzo Magnificul, sunt convins 
de acest lucru până în cele mai ascunse cute ale inimii 
mele! 

— A doua condiţie, zise călugărul, e să înapoiezi tot ceea 
ce ai luai în mod nedrept - proprietăţi, averi, bani - de la 
alţii, lăsându-i pe drumuri. 

— Crezi că mai am timp, părinte? 

— Pentru o astfel de faptă Domnul îţi va mai dărui timp. 


— Sunt gata să îndeplinesc şi această condiţie, răspunse 
Lorenzo. Şi ultima? Care-i cea de-a treia condiţie? 

— Să redai Florenței libertatea şi independenţa! Deşi pe 
moarte, Lorenzo se ridică brusc în capul oaselor, uitându-se 
fix în ochii dominicanului, părându-i-se că nu înţelesese sau 
nu auzise bine. Savonarola repetă ceea ce spusese mai 
înainte. 

— Niciodată! Niciodată! Strigă cu ultimele puteri 
muribundul, recăzând cu capul pe pernă. Asta niciodată! 

Fără să-i spună nici un cuvânt, călugărul dădu să se 
retragă. 

— Părinte, şopti muribundul, nu pleca! Fie-ţi milă de mine! 

— Fie-ţi şi ţie milă de Florenţa! Răspunse călugărul. 

— Dar, părinte, Florenţa e liberă. Florenţa e fericită! 

— Florenţa e sclavă. Florenţa e săracă, răspunse 
Savonarola; nu mai are oameni de geniu, pentru că după 
tine, Lorenzo, va veni la putere fiul tău, Pietro. Nu mai are 
bani, pentru că cu banii republicii ai făcut negoţ şi ai 
susţinut măreţia şi strălucirea familiei tale. Nu mai are 
curaj, pentru că i-ai închis pe magistraţii care vegheau la 
respectarea legilor ţării, nu mai are soldaţi, pentru că ai 
destrămat armata în aşa măsură încât, dacă într-o bună zi 
ţara ar fi atacată de barbari, ar cădea precum zidurile 
lerihonului doar la sunetul trâmbiţelor acestora. Florenţa 
nu mai are nimic, pentru că toată puterea ei se află în 
mâinile familiei tale. 

— Şi ai vrea ca pe patul de moarte să renunţ la această 
putere, care a constituit gloria vieţii mele? Întrebă Lorenzo 
de Medici. 

— Nu eu vreau acest lucru, ci Domnul! Răspunse 
Savonarola. 

— E cu neputinţă, e cu neputinţă! Murmură Lorenzo. 

— Bine, atunci mori aşa cum ai trăit, strigă duhovnicul, în 
mijlocul curtenilor şi linguşitorilor tăi, care-ţi vor pierde 
sufletul aşa cum ţi-au pierdut şi trupul! 


Rostind aceste cuvinte, neînduplecatul dominican, fără să 
mai ia în seamă rugăminţile muribundului, ieşi din odaie cu 
acelaşi chip şi cu acelaşi pas cu care intrase, atât de 
desprins de toate cele lumeşti, încât celor din jur li se păru 
că nu merge, ci că pluteşte. 

La strigătul pe care-l scoase Lorenzo de Medici văzându-l 
pe duhovnic dispărând, Ermolao Politiano şi Pico de la 
Mirandola - care auziseră totul - intrară în odaie şi-l găsiră 
pe prietenul lor strângând cu ardoare la piept un magnific 
crucifix smuls de la căpătâiul patului. Cei trei se străduiră 
zadarnic să-l liniştească. Lorenzo nu le răspundea decât 
prin hohote de plâns. 

La un ceas după scena pe care am povestit-o, cu buzele 
lipite de picioarele Mântuitorului de pe crucifix, Lorenzo îşi 
dădu sufletul în braţele celor trei bărbaţi dintre care cel 
mai copt - deşi toţi erau încă tineri - n-avea să-i 
supravieţuiască decât doi ani. 

— Pierderea sa va aduce după sine multe nenorociri, 
spuse Niccolo Machiavelli, fiindcă iată Cerul ne trimite 
semne cate le prevestesc! 

Primele două aveau să fie: trăsnirea domului bisericii 
Santa Reparata şi alegerea ca Papă a lui Roderico Borgia. 

Pe la sfârşitul secolului al XV-lea, adică în epoca în care 
începe această povestire, Piaţa Sfântului Petru din Roma 
era departe de a oferi aspectul grandios sub care se 
prezintă în zilele noastre celor care vin aici din Piaţa dei 
Rusticucci. Bazilica lui Constantin nu exista, iar cea pictată 
de Michelangello - capodopera a treizeci de papi, la care se 
lucrase trei secole şi pentru care se cheltuiseră două sute 
şaizeci de milioane - nu exista încă. Vechiul edificiu, care 
durase o mie o sută patruzeci şi cinci de ani, era, prin 1440, 
ameninţat să se ruineze şi Niccolo al V-lea, acel precursor 
artistic al lui Iulius al II-lea şi Leon al X-lea, îl dărâmase 
împreună cu templul lui Probus Amicius, aflat alături. În 
locul lor încredinţase arhitecţilor Rosselini şi Baptista 
Alberti sarcina de a turna temelia unui nou templu. Dar 


după câţiva ani, Niccolo murind şi Paul al V-lea neputând să 
mai dea decât cinci mii de scuzi pentru continuarea 
proiectului său, clădirea se opri la temelie, oferind aspectul 
unui edificiu născut mort, aspect mult mai trist decât cel al 
unor ruine. 

Cât priveşte Piaţa propriu-zisă, cred că se înţelege din 
explicaţiile noastre că ea nu avea pe vremea aceea nici 
frumoasele colonade ale lui Bernini, nici fântânile sale 
ţâşnitoare, nici obeliscul egiptean care, după spusele lui 
Pliniu, fusese ridicat de faraonul Nuncor în oraşul Heliopolis 
şi adus la Roma de Caligula, care l-a aşezat în circul lui 
Nero, unde a rămas până în 1586. Cum circul lui Nero se 
afla chiar în locul unde se ridică astăzi biserica Sfântului 
Petru şi cum acest obelisc acoperea cu postamentul său 
locul unde este acum sacristia, apărea pe atunci ca un ac 
gigantic ridicându-se din mijlocul coloanelor neterminate, ai 
pereţilor inegali şi ale pietrelor tăiate doar pe jumătate. 

În dreapta acestei temelii întristătoare, se înălța Vaticanul, 
splendidul turn al lui Babei la care toţi arhitecţii celebri din 
şcoala romană au lucrat mai bine de o mie de ani. Vaticanul, 
nu avea încă, în acea epocă, cele două magnifice capele, 
cele douăsprezece săli mari, douăzeci şi două de curţi, 
treizeci de scări monumentale şi două mii de camere ale 
sale. Căci Papa Sixt al V-lea, acel sublim păzitor de porci, 
care în cinci ani de domnie a făcut atâtea lucruri, nu putuse 
încă adăuga imensului edificiu acea latură care, înspre 
partea orientală, domină curtea San-Damasc. Acesta însă 
era de-acum vechiul palat al amintirilor de demult în care 
Carol cel Mare fusese găzduit când fusese încoronat 
împărat de către Papa Leon al III-lea. 

Deci, în 9 august 1492, întreaga Romă, începând de la 
Poarta Poporului şi până la Coloseum şi de la termele lui 
Dioclețian şi până la castelul San-Angelo, părea să-şi fi dat 
întâlnire în această Piaţă. Mulțimea care se adunase era 
atât de mare, încât umpluse toate străzile lăturalnice care 
porneau din centru aidoma razelor unei stele, semănând, 


privită de sus, cu un covor mişcător şi smălţat în zeci de 
culori, urcând în bazilică, aşezată pe pietre, agăţată de 
coloane, lipită de pereţi, stând în porţile sau la ferestrele 
caselor atât de numeroasă şi de înghesuită, încât ai fi zis că 
fiecare fereastră este un zid de capete. Or, toată acea 
mulţime avea ochii aţintiţi asupra unui singur punct al 
Vaticanului. Căci în Vatican se afla închis conclavul şi cum 
Inocenţiu al VIII-lea murise de şaisprezece zile, conclavul 
era pe cale de a alege un nou Papă. 

Roma este oraşul alegerilor: de la întemeierea sa şi până 
în zilele noastre, adică vreme de aproape douăzeci şi şase 
de secole, oraşul şi-a ales în mod constant regii, consulii, 
tribunii, împărații şi Papii. Aşa că Roma, în timpul cât dura 
conclavul, părea să fie atinsă de o febră stranie, care o 
împingea către Vatican sau către Monte-Cavallo, după cum 
se ţinea adunarea cardinalilor în veşminte purpurii fie într- 
un palat, fie în celălalt. Adevărul e că alegerea unui nou 
pontif interesa pe toată lumea: de el depindea dacă urma o 
perioadă de linişte sau de tulburări, de dreptate sau de 
venalitate, de pace sau de război. 

Or, începând din ziua în care primul urmaş al sfântului 
Petru s-a aşezat pe tronul pontifical, poate că niciodată 
neliniştea nu s-a manifestat cu atâta pregnanţă ca în 
momentul pe care l-am descris mai înainte, când tot acel 
norod se înghesuia în Piaţa Sfântului Petru şi pe străzile din 
jur. E adevărat că nu se înghesuia fără motiv, căci Inocenţiu 
al VIII-lea, supranumit „Părintele poporului”, pentru că 
sporise numărul membrilor familiei sale, pe lângă cei opt fii 
şi cu opt fiice, după ce şi-a petrecut viaţa în plăceri şi 
distracţii, murise după o lungă agonie în timpul căreia - 
dacă e să dăm crezare Jurnalului lui Stefano Infessura - 
fuseseră săvârşite pe străzile Romei două sute douăzeci de 
crime. 

Puterea revenise deci, ca de obicei, locţiitorului de Papă, 
care deveni suveran până la alegeri. Dar cum acesta avea 
obligaţia de a îndeplini toate îndatoririle acestei funcţii - 


adică să bată monedă cu numele şi însemnele sale, să 
scoată inelul lui Petru-pescarul din degetul Papei care 
murise, să îmbălsămeze, să fardeze, să radă şi să îmbrace 
cadavrul, să-l pună după nouă zile în sicriu şi să-l vâre în 
criptă, să procedeze la alegerea conclavului, apoi să 
zidească uşile şi uşa-fereastră ale sălii unde urma să se 
adune acesta până ce avea să aleagă noul Papă —, bietul 
om nu mai avea când să se ocupe şi de poliţie, aşa că 
asasinatele continuaseră nestingherite, deşi lumea cerea în 
gura mare ca ucigaşii să-şi vâre în teacă săbiile şi 
pumnalele şi să pună capăt fărădelegilor. 

Ochii mulţimii erau deci aţintiţi - după cum am mai spus - 
spre Vatican şi îndeosebi spre coşul unui anumit cămin din 
care trebuia să apară primul semnal, când iată că la ceasul 
când se cântă Ave Maria, adică la ceasul când începe să se 
însereze, mulţimea începu să ţipe şi să râdă, făcând un 
zgomot infernal în care ironiile se amestecau cu 
amenințările. Şi asta din pricină că toţi văzuseră ieşind pe 
coşul cu pricina o şuviţă subţire de fum urcând în linie 
dreaptă spre cer. Acel fum care anunţa că Roma încă nu are 
Papă se datora voturilor arse ale scrutinului, dovadă că 
hlamidele roşii - cardinalii - încă nu căzuseră de acord 
asupra alegerii. Cum se ivi firicelul de fum, mulţimea se şi 
risipi, ştiind că nu mai avea ce aştepta până a doua zi 
dimineaţă. Nu mai rămăseseră în Piaţă decât câţiva curioşi 
care locuiau prin împrejurimi şi care deci nu erau chiar atât 
de grăbiţi să ajungă la adăpost. Dar până la urmă, încet, 
încet plecară şi ei, fiindcă ceasul urma să bată de nouă şi 
jumătate şi la acea oră străzile Romei nu mai erau sigure. 
Uşile se închiseră rând pe rând, iar ferestrele se stinseră 
una după alta. Când bătu ora zece toate casele, străzile şi 
Pieţele din Roma - cu excepţia unei singure ferestre a 
Vaticanului unde o lampă se mai încăpăţâna să ardă - se 
cufundaseră în întuneric. 

În acel moment, un bărbat înfăşurat într-o mantie se ivi de 
după una din coloanele bazilicii neterminate şi, 


strecurându-se cu precauţie printre pietrele ce zăceau în 
jurul fundaţiei, înainta până la fântâna din mijlocul Pieței, 
fântână ce se ridica pe locul unde se află astăzi obeliscul 
despre care v-am vorbit. Ajuns acolo, se opri, ascuns atât de 
întunericul nopţii, cât şi de obelisc. După ce privi în jurul lui 
să se asigure că era singur, îşi scoase sabia şi izbi de trei ori 
cu ea în piatra de pe jos, atât de tare încât săriră scântei. 
Acel semnal, căci era un semnal, fu imediat recepționat. 
Ultima lampă ce mai veghease în Vatican se stinse şi un 
obiect mic aruncat pe fereastra întunecată căzu, cu un 
clinchet argintiu, la câţiva paşi de picioarele omului 
înfăşurat în mantie. Acesta, în ciuda întunericului, văzându-l 
imediat, se aplecă şi-l luă de jos, după care se îndepărtă 
grabnic. 

Necunoscutul merse astfel până la jumătatea străzii 
Borgo-Vecchio. Ajuns acolo, o luă la dreapta, apoi ieşi într-o 
stradă unde se afla o Madonă cu o lampă în mână. 
Apropiindu-se de lumină, scoase din buzunar obiectul cules 
de pe jos şi care nu era altceva decât un scud roman. 
Numai că acel scud se desfăcea în două şi în scobitura din 
mijloc de afla un mic bilet pe care cel căruia îi fusese 
adresat începu să-l citească cu riscul de a fi recunoscut, 
până într-atât era de grăbit să ştie ce anume conţinea. 

Am spus „cu riscul de a fi recunoscut”, căci în graba sa 
cititorul nocturn îşi aruncase spre spate gluga şi mantia şi, 
cum capul său se afla în plină lumină, se putea vedea clar că 
era vorba de un bărbat tânăr şi frumos de douăzeci şi trei 
sau douăzeci şi patru de ani, cu o vestă lungă de culoare 
violet din care ieşeau mânecile albe şi bufante ale cămăşii. 
Pe cap purta o tocă tot violetă, împodobită cu o pană lungă, 
neagră, care-i ajungea până pe umăr. De îndată ce isprăvi 
de citit acel scurt bilet pe care-l primise într-un mod atât de 
ciudat şi de misterios, îl vâri în portofelul său de argint, 
apoi, înfăşurându-se din nou în mantie şi trăgându-şi gluga 
pe cap, ca să nu poată fi recunoscut de nimeni, o porni cu 
pas repede, străbătu Borgo-San-Spirito şi o luă pe strada 


Longara, care-l scoase pe lângă biserica Regina-Coeli. Ajuns 
în acel loc, bătu de trei ori în uşa unei case foarte arătoase. 
Uşa se deschise imediat, apoi, urcând cu uşurinţă scara, 
intră într-o odaie mare unde-l aşteptau, cu o nerăbdare 
vizibilă, două femei. De îndată ce-l văzură, amândouă 
strigară deodată: 

— Ei bine, Francesco, ce veşti ne aduci? 

— Bune, mamă, bune, soră! Răspunse tânărul sărutând-o 
pe prima şi întinzând mâna celeilalte. Tata a obţinut astăzi 
trei voturi. Dar îi mai trebuie încă şase pentru a obţine 
majoritatea. 

— N-ar putea să le cumpere? Întrebă cea mai în vârstă 
dintre femei, în vreme ce tânăra îl iscodea cu privirea. 

— Ba da, mamă, ba da, răspunse tânărul şi e cât se poate 
de bine că tata s-a gândit la acest lucru. Îi va da 
cardinalului Orsini palatul său din Roma împreună cu cele 
două castele din Monticelli şi din Soriano. Îi va da 
cardinalului Colonna abația sa din Suliaco. Cardinalului de 
San-Angelo îi va da episcopia din Porto cu tot mobilierul ei 
scump şi mai ales cu pivniţa cu vinuri de soi. Cardinalului de 
Parma, oraşul său, Nepi, cardinalului de Genova, biserica 
Santa-Maria din Lota şi, în sfârşit, cardinalului Savelli, 
biserica Santa-Maria Maggiore şi oraşul Civitavecchia. Cât 
despre cardinalul Ascanio Sforza, acesta a şi fost înştiinţat 
că i-am trimis patru măgari încărcaţi cu bani şi cu vase de 
argint şi că pentru acea cantitate uriaşă de argint va trebui 
să trimită cinci mii de ducați cardinalului patriarh din 
Veneţia. 

— Dar cum îi vom înştiinţa pe cei şase despre ceea ce le 
oferă tatăl tău? Îl întrebă mama. 

— Tata s-a gândit la toate şi a ales mijlocul cel mai 
lesnicios. Ştii, mamă, cu cât ceremonial li se serveşte masa 
cardinalilor din conclav... 

— Da. Pe o placă mare de lemn, în nişte coşuri pe care se 
află pictate armoriile fiecăruia, este vârâtă mâncarea 
cerută şi preferată de fiecare. 


— Ei, bine, tata l-a cumpărat pe episcopul care-i vizitează. 
Mâine nu e zi de post, aşa că va trimite cardinalilor Orsini, 
Collona, Savelli, de San-Angelo, de Parma şi de Genova 
nişte pui la frigare şi în fiecare pui se va afla donația făcută 
în deplină formă, de mine, în numele tatălui meu: casele, 
palatele, oraşele sau bisericile care le-au fost oferite. 

— Minunat! Zise femeia mai în vârstă. Acum sunt sigură că 
totul se va isprăvi cu bine. 

— Şi prin graţia Domnului, adăugă şi fata, cu un surâs 
ciudat, tata va fi ales Papă. 

— Va fi cea mai frumoasă zi pentru noi! Strigă Francesco. 

— Şi pentru creştinătate! Răspunse sora sa, cu multă 
ironie. 

— Lucreția, Lucreția, zise mama sa, zău dacă meriţi 
fericirea care ne aşteaptă. 

— Ce importanţă mai are, din moment ce e atât de sigură? 
De altfel, mamă, cunoşti proverbul care spune: „Familiile cu 
mulţi copii vor fi binecuvântate de Domnul”. Iar a noastră, 
slavă cerului, se aseamănă cu cea a vechilor patriarhi. 

Rostind aceste cuvinte, îi aruncă fratelui ei o privire atât 
de lascivă, încât tânărul roşi. Dar cum pe moment se 
gândea la cu totul altceva decât la iubirile sale incestuoase, 
porunci să fie sculaţi imediat patru servitori şi, în vreme ce 
aceştia se înarmau pentru a-l însoţi, el redacta, semnă şi 
parafă cele şase acte de donaţie ce trebuiau trimise, a doua 
zi, cardinalilor. Căci, nevrând să fie văzut, ţinea totuşi să le 
dea cu mâna lui celor ce trebuiau să le înmâneze, odată cu 
masa de prânz, cardinalilor. 

Când actele fură gata, sigilate şi parafate, Francesco plecă 
împreună cu cei patru servitori, lăsându-le pe cele două 
femei să-şi făurească cele mai strălucitoare vise privitoare 
la măreţia care le aştepta. 

Încă din zorii zilei norodul, mai înflăcărat şi mai 
nerăbdător decât în ajun, se năpusti din nou în Piaţa 
Vaticanului unde, dimineaţă, la ceasurile zece, iar se înălţă 
şuviţa subţire de fum, iscând iar râsete şi murmure de 


nemulţumire, anunţându-i pe romani că niciunul dintre 
cardinali nu întrunise majoritatea. Totuşi, înainte de prânz, 
începu a se răspândi zvonul că trei dintre cardinali aveau 
şansă de a fi aleşi Papă: Roderico Borgia, Giulio de la 
Rovere şi Ascanio Sforza, despre care norodul nu ştia că-şi 
cedase votul concurentului său în schimbul celor patru 
măgari încărcaţi cu argint. 

În toiul agitaţiei pe care o provocase mulţimii această nouă 
decepţie, se auziră nişte cântece religioase: era o 
procesiune poruncită de cardinalul care ţinea loc de Papă, 
pentru ca alegerea să aibă loc cât mai repede. Plecată din 
biserica Ara-Coeli de pe Capitoliu, procesiunea trebuia să 
se oprească în faţa celor mai venerate Madone şi în faţa 
bazilicilor cele mai frecventate. De îndată ce se ivi crucifixul 
de argint care o preceda, se înstăpâni o tăcere deplină şi 
toată lumea îngenunche. După tărăboiul şi zarva de mai 
înainte urmă o reculegere profundă. Mulţi se gândiră că 
procesiunea, în afară de scopul ei religios, trebuia să fi avut 
şi un scop politic şi că influenţa ei trebuia să fie la fel de 
mare în cer, ca şi pe pământ. În orice caz, dacă acesta 
fusese scopul cardinalului ce ţinea loc de Papă, o nimerise, 
pentru că efectul produs fusese cel dorit de el. Dar după ce 
procesiunea trecu, râsetele şi zeflemelile continuară. În 
schimb, amenințările încetaseră cu desăvârşire. 

Trecu şi ziua aceea, căci acum, la Roma, nimeni nu mai 
lucra. Mulțimea deveni din ce în ce mai numeroasă când, pe 
la ora două după-amiază, iată că trecu o altă procesiune. 
Spre deosebire de prima, care impusese tăcere şi 
reculegere, cea de a doua spori bănuiala: aceasta era aşa- 
zisa „procesiune a dineului”, adică cea care ducea 
mâncarea cardinalilor din conclav. Ceasul rugăciunii Ave 
Maria sosi ca şi în ajun, dar, ca şi în ajun, oamenii îşi 
pierduseră vremea de pomană. Când sună de opt şi 
jumătate, se ivi din nou fumul pe coşul conclavului. Dar iată 
că, tot atunci, din interiorul Vaticanului se răspândi vestea 
că a doua zi va avea loc în mod sigur alegerea noului Papă 


şi că mulţimea era rugată să nu-şi piardă răbdarea. De 
altfel, în ziua aceea fusese nemaipomenit de cald şi oamenii, 
zdrobiţi de oboseală şi arşi de soarele necruţător, abia 
aşteptau să se întoarcă în răcoarea caselor lor, aşa că nu 
prea mai avură vlagă să urle sau să mai facă tărăboi. 

Cea de a doua zi, 11 august 1492, se dovedi încă de 
dimineaţă a fi o zi furtunoasă şi întunecată. Acest lucru n-a 
împiedicat însă mulţimea să ocupe Piaţa, străzile din jur, 
balcoanele şi ferestrele caselor. De altfel, acea schimbare a 
vremii era o adevărată binecuvântare a cerului: căci chiar 
dacă era zăpuşeală, cel puţin nu mai era soare. 

Spre ora nouă, o furtună cumplită se abătu asupra 
întregului Transtevere. Dar ce contau pentru toată acea 
mulţime ploaia, fulgerele şi trăsnetele, când ea era atât de 
preocupată de alegerea noului Papă? I se făgăduise că în 
ziua aceea îl va avea şi se putea vedea lesne pe chipul 
fiecăruia că, dacă evenimentul nu s-ar fi produs, 
nerăbdarea se putea transforma într-o răzmeriţă. Aşa că pe 
măsură ce ceasurile înaintau, agitația devenea tot mai 
mare. Bătu de nouă, de nouă şi jumătate, de zece fără un 
sfert, fără ca vreun semn să năruie sau să confirme 
speranţele oamenilor. În sfârşit, răsună prima bătaie de ora 
zece. Când şi ultima se risipi în aer, tăcerea de până atunci 
fu urmată de un strigăt uriaş scos dintr-o sută de mii de 
piepturi: 

— Non vefumo! Nu iese fum! 

Ceea ce însemna: „Gata, avem un Papă!” 

Chiar în acea clipă ploaia începu să cadă cu găleata, dar 
nimeni nu-i dădu atenţie, până într-atât era de mare 
bucuria şi nerăbdarea acelui norod. Cineva desprinse o 
piatră din uşa-fereastră zidită ce dădea spre balconul către 
care se îndreptară toate privirile. Apoi deschiderea se lărgi 
şi în mai puţin de un minut fu destul de largă pentru a 
îngădui unui om să iasă în balcon. În cadrul uşii, se ivi 
cardinalul Ascanio Sforza. Speriat însă de ploaia torențială 
şi de trăsnete, ezită o clipă, apoi se trase îndărăt. Dar 


mulţimea începu să urle mai rău ca furtuna de afară, 
izbucnind în strigăte, ocări şi înjurături, amenințând că va 
dărâma Vaticanul şi-l va găsi ea singură pe Papă. Atunci 
cardinalul Sforza, mai înspăimântat de furtuna populară 
decât de cea care bântuia afară, ieşi pe balcon şi, între două 
bubuituri ale tunetului, strigă: 

— Vă anunţ o mare bucurie: eminentisimul şi 
reverendisimul senior Roderico Lenzualo Borgia, 
arhiepiscop de Valencia, cardinal-diacon de San-Niccolo din 
Carcere, vicecancelar al Bisericii, a fost ales Papă şi va 
domni sub numele de Alexandru al VI-lea. 

Vestea acestei numiri a fost primită cu o bucurie stranie. 
Roderico Borgia avea reputaţia unui mare dezmăţat. lar 
libertinajul se urcase pe tron odată cu Sixt al IV-lea şi cu 
Inocenţiu al VIII-lea. Aşa că romanilor nu li se mai părea 
ceva neobişnuit ca un Papă să aibă o amantă şi cinci copii, 
cum avea Borgia. Important în acel moment era ca puterea 
să se afle în nişte mâini ferme. Dar şi mai important pentru 
liniştea Romei era ca noul Papă să înşface sabia Sfântului 
Pavel şi nu cheile Cerului pe care le ţinea Sfântul Petru. 

Astfel, serbările care au urmat cu acest prilej au avut mai 
curând un caracter războinic decât unul religios, părând a 
fi date mai mult în cinstea unui tânăr războinic decât în 
cinstea unui pontif bătrân. Oraşul era atât de iluminat de 
facle, de lumânări şi de focuri, încât părea că se 
transformase într-un lac de flăcări la lumina cărora se 
putea citi peste tot următorul catren: 

Sub Cezar, iată, Roma fu dusă la victorie Şi deveni regină 
ieşind astfel din greu. Dar Alexandru sigur o va purta spre 
glorie, Căci Cezar fu doar om, iar Alexandru-i zeu. 

Cât despre Alexandru, de îndată ce îndeplini toate 
formalităţile noii sale demnități şi plăti celor şase cardinali 
preţul sodomiei sale, îşi aruncă ochii din înălţimea 
Vaticanului asupra Europei, vastă tablă de şah politică pe 
care trăgea nădejde s-o manevreze după dorinţa sa. 


Lumea ajunse într-una din acele perioade supreme când 
totul se transformă, într-o eră care se sfârşeşte şi alta care 
începe: în răsărit Turcia, în sud Spania, în occident Franţa, 
în nord Germania, căpătaseră odată cu titlul de mari naţiuni 
şi acea influenţă pe care aveau s-o exercite în viitor asupra 
țarilor mai Mici. 

Să aruncăm deci şi noi, odată cu Alexandru al VI-lea, o 
privire rapidă asupra lor şi să vedem care le erau intenţiile 
în privinţa Italiei, la care râvneau toate ca la o pradă. 

Constantin Paleologul Dragozes, asediat de trei sute de mii 
de turci, după ce chemase în zadar toată creştinătatea în 
ajutor, nevrând să mai supravieţuiască după ce-şi pierduse 
imperiul, fusese găsit fără suflare printre ostaşii săi morţi, 
aproape de Poarta Tofana. În 30 mai 1453, Mahomed al Il- 
lea intrase în Constantinopol unde, după o domnie care-i 
adusese porecla de Fatale (învingătorul), murise lăsând doi 
fii dintre care cel mare se urcase pe tronul lui Baiazid. 
Această urcare pe tron a noului sultan nu se făcuse cu 
liniştea pe care dreptul de prim născut şi hotărârea tatălui 
ar fi trebuit să i-o asigure. Fratele său mai mic, Djem, mai 
cunoscut sub numele de Zizim, protestase, susţinând că el 
era Porfirogenet, adică născut în timpul domniei lui 
Mahomed, în timp ce Baiazid, născut înainte de această 
epocă, nu era decât fiul unui simplu particular. Sigur că nu 
era decât o şicană. Dar acolo unde puterea înseamnă totul, 
iar dreptul nu înseamnă nimic, şicana aceasta era suficientă 
pentru a isca un război. Cei doi fraţi, în fruntea unor 
armate, se întâlniră deci în Asia, în 1482. Djem fu înfrânt 
după o luptă de şapte ceasuri şi urmărit de fratele său, care 
nu-i dădu răgazul să-şi mai adune oastea. Obligat să se 
îmbarce în Cilicia, s-a refugiat în Rodos, unde a implorat 
ajutorul cavalerilor Ordinului Sfântului loan care - 
necutezând să-i ofere azil în insula lor atât de apropiată de 
Asia - l-au trimis în Franţa unde l-au păzit cu grijă într-una 
din comanderiile lor, în ciuda insistențelor lui Bait Cay, 
sudanul (2) Egiptului. Acesta, revoltându-se împotriva lui 


Baiazid, dorea - pentru a da rebeliunii sale aspectul unui 
război legitim - să-l aibă pe tânărul prinţ turc în armata sa. 
Aceeaşi cerere fusese făcută rând pe rând cavalerilor 
Ordinului Sfântului loan de Matias Corvin, regele Ungariei, 
de Ferdinand, regele Aragonului şi al Sicilie şi de 
Ferdinand, regele Neapolelui. 

La rândul său, Baiazid, care-şi dădea seama de importanţa 
alianţei fratelui său fie cu unul, fie cu altul dintre regii cu 
care se afla el în război, îşi trimise ambasadorii la Carol al 
VIII-lea al Franţei, oferindu-i - dacă se angaja să-l ţină pe 
Djem lângă el - o sumă considerabilă, precum şi 
suveranitatea pământului sfânt, Ierusalimul - de îndată ce 
acesta ar fi fost cucerit de la sudanul Egiptului. Regele 
Franţei a fost de acord cu propunerea. Dar atunci a 
intervenit Papa Inocenţiu al VIII-lea, cerându-l la rândul lui 
pe Djem, în aparenţă pentru a efectua, în apărarea 
drepturilor proscrisului, o cruciadă împotriva turcilor, dar 
în realitate pentru a pune mâna pe suma de patruzeci de 
mii de ducați făgăduită de Baiazid aceluia dintre regii 
creştini care şi-ar fi asumat sarcina de a fi temnicerul 
fratelui său. Cum Carol al VIII-lea nu cuteza să refuze 
cererea şefului spiritual al creştinătăţii, Djem părăsi Franţa, 
însoţit de Marele Maestru d'Aubusson, în paza căruia se 
afla şi care, în schimbul pălăriei de cardinal, îi cedă Papei 
prizonierul, începând din acea epocă, Djem a rămas la 
Roma, iar Baiazid, fidel făgăduielii făcute, pe care avea tot 
interesul să şi-o îndeplinească, i-a plătit anual suveranului 
pontif suma de patruzeci de mii de ducați. Asta în ceea ce 
priveşte Turcia. 

În Spania domneau pe atunci Ferdinand şi Isabela. Cei doi 
puseseră bazele acelei întinse puteri care, peste douăzeci şi 
cinci de ani, avea să facă din Carol Quintul unul dintre cei 
mai temuţi oameni din Europa, obligând popoarele să 
afirme că peste Statele sale soarele nu apunea niciodată. 
Într-adevăr, cei doi suverani, cărora istoria le-a păstrat 
numele de buni catolici, cuceriseră bucată cu bucată 


aproape toată Spania şi-i alungaseră pe mauri din Granada. 
În vremea asta, doi oameni de geniu - Bartolomeo Diaz şi 
Cristofor Columb - îi îmbogăţeau, unul regăsind o lume 
pierdută, celălalt descoperind o lume nouă. Spania câpătă 
astfel la Curtea Romei o influenţă pe care n-o mai avusese 
niciunul dintre predecesorii lui Ferdinand şi ai Isabelei. 
Asta în ceea ce priveşte Spania. 

În Franţa, Carol al VIII-lea se urcase pe tron în 30 august 
1483, în urma morţii tatălui său, Ludovic al XI-lea, care 
lăsase un regat liniştit, aşa cum şi trebuia unui copil urcat 
pe tron şi aflat sub regența unei femei, regență glorioasă, 
contestată de pretenţiile prinților de sânge şi încheiată cu 
războaiele civile în urma cărora fuseseră alipite Coroanei 
toate fiefurile independente. Rezultă deci că în epoca în 
care am ajuns, Carol al VIII-lea, în vârstă de aproape 
douăzeci şi doi de ani, era - dacă e să-l credem pe la 
Tremouille - un prinţ mic de stat, dar cu inimă mare. Dacă 
vrem să-i dăm crezare lui Commines, era încă un pui ce se 
străduia să iasă din cuib, dar plăpând, fără bani şi 
înconjurat mai curând de oameni smintiţi decât de oameni 
înţelepţi. În sfârşit, dacă e să-i dăm crezare lui Guicciardini, 
care, italian fiind, s-ar putea să fie subiectiv, regele era un 
tânăr plăpând şi cam greu de cap, dar care era stăpânit de 
dorinţa de a domni şi de a se acoperi de glorie, dorinţă 
bazată mai curând pe superficialitatea şi pe impetuozitatea 
sa decât pe conştiinţa geniului său. Duşman al oricărei 
oboseli şi al rezolvării oricărei probleme, când încerca să se 
ocupe de ceva, se arăta aproape întotdeauna lipsit de 
prudenţă şi de judecată. Dacă la prima privire ceva i se 
părea demn de laudă, privit cu atenţie acel lucru se 
dovedea a fi întotdeauna mai apropiat de viciu decât de 
virtute. E adevărat că era cam dezmăţat, dar din prostie, 
fără distincţie şi fără măsură. Uneori era neclintit în voinţa 
sa, dar nu din constanţă, ci din încăpățânare, iar ceea ce 
linguşitorii săi numeau „bunătatea lui” merita mai curând 
numele de nesimţire faţă de unele slăbiciuni ale sufletului 


sau chiar faţă de unele ocări care-i erau adresate. În ceea 
ce priveşte portretul fizic, dacă e să dăm crezare aceluiaşi 
autor, apoi acesta era şi mai dezavantajos decât portretul 
moral, potrivindu-se de minune cu slăbiciunea lui de spirit 
şi de caracter. Căci regele Carol al VIII-lea al Franţei era 
scund, avea capul mare, gâtul gros şi scurt, umerii laţi, 
şoldurile şi picioarele subţiri şi plăpânde. Şi cum mai avea şi 
chip urât, cu excepţia privirii, care era plină de demnitate şi 
vioiciune şi cum toate membrele îi erau disproporţionate, 
regele semăna mai curând cu un monstru decât cu un om. 
Aşa arăta cel din care soarta făcuse un cuceritor şi căruia 
cerul îi rezervase mai multă glorie decât putea el purta. 
Asta în ceea ce priveşte Franţa. 

Tronul imperiului german era ocupat în acea epocă de 
Frederic al III-lea, care fusese pe drept cuvânt numit „Cel 
Paşnic”, pentru că, fiind mai tot timpul înfrânt, fusese 
constrâns să fie paşnic. Prima dovadă de răbdare, de 
răbdare îndelungată, o dăduse în timpul călătoriei sale la 
Roma, unde se dusese să fie uns împărat. Străbătând 
Munţii Apuseni, a fost atacat de nişte hoţi, care l-au prădat 
şi pe care nu i-a mai urmărit, încurajați de exemplul 
impunităţii unor pungaşi, tâlharii cei mari au trecut şi ei la 
atac. Astfel, Amurath i-a înşfăcat o parte din Ungaria, Matei 
Corvin a luat partea de jos a Austriei, iar Frederic s-a 
consolat repetând maxima: „Uitarea este singurul leac 
pentru lucrurile pe care le-ai pierdut”. 

În momentul în care ne aflăm cu povestirea, Frederic, 
după o domnie de cincizeci şi trei de ani, îşi logodise 
băiatul, pe Maximilian, cu Maria de Burgundia şi-l izgonise 
din imperiu pe ginerele său Albert de Ba varia, care 
pretindea să i se dea Tirolul. Era deci mult prea ocupat cu 
treburile familiei sale pentru a se nelinişti din pricina Italiei. 
De altfel, era pe cale de a căuta o deviză pentru casa de 
Austria, ocupaţie dintre cele mai importante pentru un om 
cu firea lui. În sfârşit, deviza fu găsită spre marea bucurie a 
bătrânului împărat, care, socotind că nu prea mai avea ce 


face pe acest pământ după această dovadă de sagacitate, 
muri în 19 august 1493, lăsând imperiul fiului său 
Maximilian. Acea faimoasă deviză cuprindea cinci cuvinte, 
fiecare cuvânt începând cu una din cele cinci vocale: 
„Austriae est imperare orbi universo”, ceea ce în traducere 
liberă ar vrea să însemne: „Soarta Austriei e să 
poruncească lumii întregi”. Asta în ceea ce priveşte 
Germania. 

Acum, după ce ne-am aruncat privirile asupra celor patru 
naţiuni care tindeau să devină puteri europene, să 
cercetăm şi ţările mijlocii, care alcătuiau un cerc mult mai 
apropiat în jurul Romei şi care trebuiau să slujească de 
armură reginei spirituale a lumii, dacă vreunul dintre 
uriaşii politici despre care am vorbit ar fi cutezat să atace 
Roma, străbătând mările sau munţii, Adriatica sau 
Mediterana, Alpii sau Apeninii. E vorba de regatul Neapole, 
de ducatul Milano, de măreaţa republică Florenţa şi de 
serenissima republică a Veneţiei. 

Regatul Neapole se afla în mâinile bătrânului Ferdinand, a 
cărui naştere era nu numai nelegitimă, dar probabil şi 
incestuoasă. Tatăl său, Alfons de Aragon, îşi datora coroana 
Jeanei de Neapole, care-l adoptase pentru a-l lăsa în locul ei 
pe tron. Dar cum, de teamă să nu păâţească ceva şi să 
rămână fără moştenitori, regina - pe patul de moarte - mai 
adoptase un tânăr, Alfons trebui să-şi apere drepturile 
împotriva acestuia. Cei doi pretendenți se certară o vreme 
pentru coroană până când casa de Aragon triumfă asupra 
casei de Anjou şi în cursul anului 1442 Alfons obţinu 
definitiv tronul. 

Dar curând îl vom vedea pe Carol al VIII-lea al Franţei 
cerând acest tron. Ferdinand - care nu avea nici abilitatea, 
nici geniul tatălui său - triumfă totuşi rând pe rând asupra 
duşmanilor săi. Avu astfel doi competitori, care îi erau 
amândoi net superiori: unul era nepotul său, contele de 
Viane, care - acuzându-l pe unchiul său că era de obârşie 
joasă - îşi atrăsese de partea lui tot partidul aragonez; 


celălalt era ducele Jean de Calabria, care dispunea de tot 
partidul angevin. Totuşi Ferdinand îi îndepărtă pe amândoi 
şi se menţinu pe tron datorită prudenţei sale, care mergea 
până la duplicitate. Era un om cultivat, studiase ştiinţele şi 
mai ales legislaţia. Ca bărbat, era de talie mijlocie, avea un 
cap mare şi frumos, fruntea înaltă şi minunat încadrată de 
părul său alb, care-i cădea până pe umeri. În sfârşit, deşi 
dăduse rar dovadă de forţa sa fizică, trebuie să amintim că 
era foarte puternic. Aşa, de pildă, într-o zi, aflându-se în 
piaţa Târgului Nou din Neapole, apucă de coarne un taur 
care scăpase şi-l ţinu locului cu toate eforturile pe care le 
făcu animalul ca să se elibereze din mâinile lui. 

Alegerea Papei Alexandru al VI-lea îi pricinui lui Ferdinand 
o stare de nelinişte şi, în ciuda prudenţei sale, nu se putu 
abţine să nu spună celui care-i adusese vestea că nu numai 
că nu se bucura pentru acea alegere, dar socotea că nici un 
creştin adevărat nu se putea bucura, ştiut fiind că Borgia 
fusese toată viaţa un om rău şi că mai mult ca sigur va fiun 
pontif rău. Poate că această alegere ar fi fost bună, mai 
adăugase el, dacă nu s-ar fi dovedit a fi fatală casei de 
Aragon, din care se trăgea şi el şi căreia îi datora toată 
măreţia şi averea sa. Căci acolo unde intervin raţiunile de 
Stat sunt uitate orice legături de sânge şi de rudenie. 

După cum se vede, Ferdinand îl judeca pe Alexandru al VI- 
lea cu perspicacitatea lui obişnuită, ceea ce nu l-a 
împiedicat ca - după cum vom vedea mai departe - să fie 
primul care s-a aliat cu el. 

Ducatul Milano aparţinea pe atunci lui Gian Galeas, 
nepotul lui Francesco Sforza, care şi-l însuşise cu forţa în 
26 februarie 1450 şi care-l lăsase moştenire fiului său 
Mărio Galeas, tatăl tânărului prinţ ce domnea acum. De 
fapt, adevăratul stăpân al Milanului nu era el, ci unchiul său 
Ludovic, supranumit Moro, din pricina rujului de mure de 
pe blazonul său. 

Exilat împreună cu alţi doi fraţi ai săi - Filip, care murit 
otrăvit în 1479 şi Ascanio care, devenind cardinal, s-a întors 


la Milano la câteva zile după asasinarea lui Mărio Galeas, 
săvârşită în ziua de 25 decembrie 1476, în bazilica Sfântul 
Ştefan —, Ludovic s-a făcut cu de la sine putere regentul 
tânărului duce, care nu avea pe atunci decât opt ani. Acum 
- deşi nepotul său împlinise douăzeci şi doi de ani - 
cardinalul continuase să guverneze şi, după toate 
probabilitățile, ar mai fi guvernat încă. Fiindcă, la câteva 
zile după ce-şi manifestase dorinţa de a domni, tânărul se 
îmbolnăvi şi toţi începură a vorbi în gura mare că fusese 
otrăvit, dându-i-se o otravă lentă, dar mortală. Pe atunci, 
oricine se îmbolnăvea, toţi cei din jurul său care ar fi avut 
vreun interes să-l înlăture erau imediat învinuiți că-l 
otrăviseră. Orice ar fi fost, Ludovic îl închise pe nepotul său 
- mult prea slăbit ca să se mai poată ocupa de afacerile 
ducatului - în castelul său din Pavia, unde bietul băiat 
lâncezea sub ochii soţiei sale Izabela, fata regelui 
Ferdinand al Neapolelui. 

Cât despre Ludovic, acesta era un ambițios plin de curaj şi 
de îndrăzneală, obişnuit să se folosească, după împrejurări, 
când de sabie, când de otravă, fără să-i fie silă sau să aibă o 
predilecție anume fie pentru una, fie pentru cealaltă şi care 
era hotărât să ia locul nepotului său fie că trăia, fie că 
murea. 

Florenţa, cu toate că-şi păstrase numele de republică, îşi 
pierduse rând pe rând toate libertăţile şi aparţinea de fapt, 
dacă nu şi de drept, lui Pietro de Medici, căruia Lorenzo, 
aşa cum am văzut, i-o lăsase moştenire cu riscul de a nu-şi 
mai salva sufletul. 

Din păcate, fiul era departe de a avea geniul tatălui. E 
adevărat era frumos, în timp ce taică-său era de o urâţenie 
rar întâlnită, avea o voce plăcută şi armonioasă, în timp ce 
taică-său vorbea pe nas. Cunoştea limbile greacă şi latină, 
vorbea cu uşurinţă, ştiind să se facă plăcut şi improviza 
versuri aproape tot atât de uşor ca şi cel care fusese 
supranumit „Magnificul”. Deşi habar n-avea de treburile 
politice, Pietro de Medici era orgolios şi insolent cu toţi cei 


care făcuseră studii temeinice. Iubind cu înflăcărare 
distracţiile, muieratic, ocupat cu exerciţiile fizice, expert în 
întrecerile cu îndoitul braţului adversarului său, îşi făgădui 
ca de îndată ce va trece doliul să cucerească nu numai 
Florenţa, ci întreaga Italie, prin splendoarea Curţii şi prin 
fastul serbărilor sale. Aşa hotărâse în sinea lui Pietro, dar 
din păcate cerul hotărâse altfel. 

Cât despre serenissima republică a Veneţiei, unde era 
doge Augustin Barbarigo, ea ajunsese, în epoca în care ne 
aflăm, pe cea mai înaltă treaptă a puterii şi a splendorii 
sale. De la Cadix şi până la Palus-Meotide, nu exista port în 
care să nu acosteze miile sale de vase. În Italia, în afară de 
litoralul lagunelor şi de vechiul ducat al Veneţiei, poseda 
provinciile Bergam, Brescia, Verona, Vicenze şi Padova. Mai 
avea de asemenea provincia militară Trevisana, care 
cuprindea oraşele Feltrino, Cadorina, Polesino de Rovigo şi 
principatul Ravena. Avea Frioul, dar nu şi Aquitania, Istria, 
dar nu şi Trieste. Pe coasta orientală a golfului avea Zara, 
Spalatro şi litoralul Albaniei. În Marea Ionică avea insulele 
Zante şi Corfu, în Grecia, Lepante şi Patras. În sfârşit, în 
arhipelag, în afară de o mulţime de orăşele pe coastă, mai 
avea Candia şi regatul Ciprului. De la gurile râului Pad şi 
până la extremitatea Mediteranei, serenissima republică 
era stăpână pe tot litoralul, încât Italia şi Grecia păreau a fi 
cartierele ei mărginaşe. 

În intervalele rămase libere între Neapole, Milano, 
Florenţa şi Veneţia, se stabiliseră nişte mici tirani 13) 
exercitând pe teritoriul lor o suveranitate absolută. Astfel, 
familia Colonna domnea în Ostia şi Nettuno, familia 
Montefeltri în Urbino, Manfredi în Faenza, Bentivolio în 
Bolonia, Malatesta în Rimini, Vitelli în Cittâ di Castello, 
Baglione în Perugia, Orsini în Vicovano şi prinții d'Este în 
Ferrara. 

În sfârşit, în centrul acestui cerc imens, alcătuit din marile 
puteri, Statele secundare şi micii tirani, se înălța Roma, 
plasată în vârful spiralei. Era cea mai sus, dar şi cea mai 


slabă dintre toate cetăţile, fără influenţă, fără teritoriu, fără 
armată şi fără bani. Or, noului pontif îi trebuiau toate 
acestea. Să vedem acum ce fel de om era Alexandru al VI- 
lea şi dacă putea realiza un asemenea plan. 

Roderico Lenzuoli se născuse la Valencia, în Spania, în 
1430 sau 1431 şi, prin mama sa, unii autori pretind că se 
trăgea dintr-o familie de sânge regal care, aruncându-şi 
ochii asupra tiarei, avusese pretenţii asupra coroanelor 
Aragonului şi Valenciei. Încă din copilărie dăduse dovadă de 
o isteţime ieşită din comun. Crescând, manifestase o 
înclinare deosebită pentru ştiinţe şi mai ales pentru drept şi 
jurisprudenţă. La început se remarcase ca avocat, profesie 
în care abilitatea sa de a descurca afacerile cele mai 
spinoase i-a adus în curând o mare faimă. Dar, plictisindu-se 
de această meserie, a părăsit-o pentru cea a armelor, pe 
care o îmbrăţişase şi tatăl său. După câteva fapte, care i-au 
dovedit sângele rece şi curajul, s-a plictisit şi de aceasta, ca 
şi de multe altele. Şi cum chiar atunci a murit tatăl său, 
lăsându-i o avere considerabilă, Roderico s-a hotărât să nu 
mai facă nimic şi să trăiască după capriciul şi fantezia sa. 

Cam în acea epocă deveni amantul unei văduve, care avea 
două fete. Murind văduva, Roderico luă fetele sub tutela sa, 
o vâri pe una dintre ele într-o mănăstire, iar cum cealaltă 
era una dintre cele mai frumoase femei care se văzuseră 
vreodată, şi-o păstră pentru sine, ca amantă. Aceasta era 
faimoasa Roza Vanozza, cu care avu cinci copii: Francesco, 
Cezar, Lucreția şi Guiffry. Numele celui de-al cincilea nu-l 
mai ştie nimeni. 

Retras din treburile publice, Roderico se consacră iubirii 
sale şi copiilor, când află că unchiul său, care-l iubea ca pe 
un fiu, fusese ales Papă sub numele de Calixt al III-lea. Dar 
tânărul era atât de îndrăgostit în acea vreme de 
preafrumoasa sa Roza, încât iubirea îi înăbuşise orice 
ambiţie. Fu aproape speriat de insistenţele unchiului său de 
a reintra în viaţa publică. În loc să dea fuga la Roma, cum ar 
fi făcut oricare altul, el se mulţumi să-i trimită Papei o 


scrisoare prin care-l ruga să dea dovadă de bunătate şi să-l 
lase în mijlocul familiei sale. Acea atitudine reţinută din 
partea unei rude apropiate - când toţi din jurul lui 
urmăreau ca noul pontif să le satisfacă ambițiile - îl 
impresiona în mod deosebit pe Papă. Cunoştea valoarea 
tânărului Roderico şi, cum din toate părţile era asediat de 
mediocrităţi, acea capacitate care se dădea, modestă, 
deoparte îl făcu pe Roderico să crească şi mai mult în ochii 
săi. Aşa că, de îndată ce primi scrisoarea nepotului său, 
Papa îi trimise vorbă să părăsească imediat Spania şi să 
vină în Italia, mutându-se din Valencia la Roma. 

Acea scrisoare îl smulse pe Roderico din culcuşul cald în 
care poate că ar fi trăit toată viaţa ca un om oarecare, dacă 
soarta n-ar fi venit să-l tragă de mânecă. Roderico era un 
bărbat fericit şi bogat, înclinările rele cu care se născuse îi 
fuseseră înăbuşite de viaţa plăcută pe care o ducea. La 
gândul că va trebui să schimbe acea viaţa liniştită cu una 
agitată şi plină de ambiţii, aproape că se sperie. 

În loc să-şi asculte unchiul, îşi tot amână plecarea, sperând 
că Papa Calixt va uita de el. Dar nu s-a întâmplat aşa. După 
două luni, un episcop sosi la Valencia aducându-i lui 
Roderico ordinul de numire într-un post înalt la Roma, plătit 
cu douăzeci de mii de ducați pe an, cu porunca expresă ca 
titularul să vina cât mai repede să-şi ia în stăpânire funcţia. 

Cum Roderico nu mai putea da înapoi, trebui să se supună 
poruncii. Dar cum nu voia să renunţe la fericirea de care se 
bucurase trăind opt ani alături de Roza Vanozza, se înţelese 
cu ea ca, de îndată ce el va porni spre Roma, ea să plece la 
Veneţia însoţită de doi dintre credincioşii săi servitori şi sub 
paza unui gentilom spaniol pe nune Munuel Melchiori. 
Soarta îşi ţinu, faţă de Roderico, făgăduielile. Papa îl primi 
ca pe un fiu şi-l făcu, rând pe rând, arhiepiscop de Valencia, 
cardinal-diacon şi vicecancelar. La toate aceste favoruri, 
Calixt adăugă un venit de patruzeci de mii de ducați pe an. 

Aşa că la vârsta de numai treizeci şi cinci de ani, Roderico 
era la fel de puternic şi de bogat ca şi un prinţ. Totuşi, el 


acceptase cu greu cardinalatul care-l lega de Roma. Ar fi 
preferat să fie general al Bisericii, slujbă care i-ar fi dat 
posibilitatea să-şi vadă mai des iubita şi copiii. Dar unchiul 
său Calixt îi spuse că într-o zi s-ar putea vedea urmându-i 
pe tronul pontifical, începând din acel moment, gândul de a 
deveni şeful suprem al Bisericii, al regilor şi al popoarelor 
puse în aşa măsură stăpânire pe el, încât nu mai văzu în 
faţa ochilor decât tiara şi scaunul pontifical. Din acea zi 
tânărul cardinal începu dea dovadă de ipocrizia care a făcut 
din el cea mai desăvârşită încarnare a diavolului care a 
existat vreodată pe pământ. De atunci Roderico n-a mai fost 
acelaşi om. Rostind tot timpul numai cuvinte de umilinţă şi 
de câinţă, cu fruntea plecată, ca şi cum ar fi purtat pe umeri 
povara păcatelor din trecut, dispreţuind bogăţiile pe care le 
adunase şi despre care spunea că nu erau ale sale, ci ale 
săracilor cărora trebuiau înapoiate, îşi petrecea viaţa mai 
mult prin biserici, mănăstiri şi spitale, căpătând până şi în 
ochii duşmanilor săi reputaţia unui Solomon în ceea ce 
priveşte înţelepciunea, a unui lov în ceea ce priveşte 
răbdarea şi a unui Moise în ceea ce priveşte predicarea 
cuvântului Domnului. 

Singura care ştia cam ce fel de cuvinte putea să predice 
preasmeritul cardinal era ibovnica sa, Roza Vanozza. 

Dar iată că după o domnie de trei ani, trei luni şi 
nouăsprezece zile, protectorul său muri, iar Roderico nu se 
mai putu susţine decât prin propriile sale merite. Cum după 
Calixt a urmat Pius al II-lea, în tot timpul domniei sale 
Roderico a stat departe de treburile bisericeşti, apărând 
abia în timpul domniei lui Sixt al VI-lea, care i-a dăruit 
abația din Subiaco şi l-a trimis ca legat al său la regii 
Aragonului şi Portugaliei. La înapoiere - care a avut loc sub 
pontificatul lui Inocenţiu al VIII-lea - Roderico s-a hotărât în 
sfârşit să-şi aducă familia la Roma. 

Ea a fost condusă de către don Melchiori, care din clipa 
aceea a trecut drept soţul Rozei, luându-şi şi numele de 
contele Ferdinand de Castilia. Cardinalul Roderico l-a 


primit pe contele spaniol ca pe un prieten şi un compatriot. 
Acesta, care conta să ducă o viaţă foarte retrasă, a închiriat 
o casă pe strada Della Lungera, aproape de biserica 
Regina-Coeli, pe malul Tibrului. 

În acea casă, după ce-şi petrecea ziua în rugăciuni şi 
opere de binefacere, seara cardinalul îşi scotea masca. 
Atunci se spune că se petreceau acolo lucrurile cele mai 
infame: se vorbea de incest între tată şi fiica sa Lucreția şi 
între cei doi fraţi şi sora lor. Pentru a face să înceteze acele 
zvonuri care începuseră a se cam răspândi, Roderico îl 
trimise pe fiul său Cezar să studieze la Pisa şi o mărită pe 
Lucreția eu un tânăr gentilom din Aragon, aşa că în casă nu 
mai rămase decât Roza şi cei doi fii ai ei. (Despre cel de-al 
cincilea fiu nu s-a mai ştiut niciodată nimic.) 

Aceasta era situaţia când a murit Inocenţiu al VIII-lea şi a 
fost ales Papă Roderico Borgia. 

Am văzut în ce fel s-a făcut numirea. Cinci dintre cardinalii 
care n-au participat la acea simonie - cardinalii din 
Neapole, Sienna, Portugalia, Santa Maria în Porticu şi 
Saint-Pierre din Liens - au protestat în gura mare împotriva 
acelei alegeri, pe care au socotit-o o adevărată târguiala. 
Din păcate, Roderico - indiferent prin ce mijloace - 
întrunise majoritatea, devenind cel de-al două sute 
şaisprezecelea urmaş al Sfântului Petru. 

Deşi îşi atinsese scopul, Alexandru al VI-lea n-a cutezat să- 
şi arunce chiar de la început masca pe care o purta de atâta 
vreme. Totuşi, aflând despre numirea sa, nu şi-a putut 
ascunde bucuria. Şi-a ridicat mâinile spre cer şi a rostit, cu 
un accent de ambiţie satisfăcută, următoarele: 

— Cum, sunt Papă? Sunt vicarul lui Crist? Sunt cheia de 
boltă a lumii creştine? 

— Da, sfinte părinte! I-a răspuns cardinalul Ascanio 
Sforza, cel care-i vânduse lui Roderico voturile de care 
dispunea în conclav pe patru măgari încărcaţi cu argint. Şi 
nădăjduim ca alegerea domniei voastre să aducă glorie şi 


tihnă Bisericii, având în vedere că aţi fost ales de însuşi 
bunul Dumnezeu ca fiind cel mai demn dintre noi. 

Dar oricât de scurt ar fi fost acest răspuns, noul Papă şi-a 
venit imediat în fire şi, cu mâinile încrucişate pe piept, a 
rostit cu o voce umilă: 

— Să sperăm că Dumnezeu ne va acorda ajutorul său în 
ciuda slăbiciunii noastre şi că va face şi pentru noi ceea cea 
făcut pentru apostolul său Petru când i-a încredinţat 
odinioară cheile cerului şi cârmuirea Bisericii, cârmuire 
care, fără ajutorul divin, ar fi fost o sarcină mult prea grea 
pentru un muritor. Dar Cel-de-Sus i-a făgăduit că-l va 
călăuzi. În ce ne priveşte, nu ne îndoim că veţi da cu toţii 
dovadă de supunerea datorată şefului Bisericii, imitând-o 
pe cea pe care turma lui Cristos era obligată s-o aibă faţă 
de regele apostolilor. 

Odată isprăvit acest discurs, Alexandru s-a îmbrăcat în 
veşmintele pontificale, poruncind să fie aruncate pe 
ferestrele Vaticanului bucăţile de hârtie pe care numele său 
fusese scris în limba latină şi care, luate de vânt, aveau să 
poarte departe vestea acelui eveniment ce avea să schimbe 
cu desăvârşire faţa Italiei. În aceeaşi zi, au fost expediaţi în 
toată lumea o mulţime de curieri. 

Cezar Borgia află vestea alegerii tatălui său la 
Universitatea din Pisa unde fusese trimis la studii. Cum era 
un mare ambițios, visase adesea la o asemenea alegere şi 
totuşi bucuria lui aproape că a avut accese de sminteală. 
Era pe atunci un tânăr de aproape douăzeci şi doi de ani, 
foarte priceput la exerciţiile fizice, dar mai ales în mânuirea 
armelor. Călărind fără şa pe caii cei mai năbădăioşi şi 
retezând capul unul taur dintr-o singură lovitură, Cezar era 
arogant, gelos, ascuns şi cumplit de nelegiuit, cel mai rău 
dintre cei răi, după cum fratele său, Francesco, era poate 
cel mai bun dintre cei buni. 

Cât despre chip, contemporanii săi ne-au lăsat o descriere 
foarte controversată. Căci unii l-au zugrăvit ca pe un 
monstru de urâţenie, în vreme ce alţii, dimpotrivă, i-au 


lăudat frumuseţea. Această contradicţie se datorează 
faptului că în anumite perioade ale anului, şi mai ales 
primăvara, faţa i se acoperea de bube care, atâta vreme cât 
durau, te făceau să simţi, văzându-l, doar silă şi groază. În 
restul anului, Cezar devenea cavalerul sobru, cu păr negru, 
cu ten palid şi cu barbă neagră, aşa cum ni-l înfăţişează 
Rafael în frumosul portret pe care i l-a făcut. Istoricii, 
cronicarii şi pictorii sunt însă toţi de acord că tânărul avea o 
privire deosebit de pătrunzătoare în care strălucea tot 
timpul un fel de flacără, fapt ce-i dădea un aer diabolic, ieşit 
cu totul din comun. 

Acesta era deci tânărul căruia soarta îi îndeplinise cea mai 
arzătoare dorinţă a sa, tânărul care-şi luase ca deviză 
cuvintele: „Aut Caesar, aut nihil”, adică „Sau Cezar, sau 
NIMIC”. 

Aşa că Cezar se urcă în diligentă şi, ajuns la porţile Romei, 
respectul arătat de toată lumea îi dovedi că într-adevăr 
soarta sa se schimbase. În Vatican acest respect spori, cei 
mari înclinându-se în faţa lui ca în faţa unui senior mult mai 
puternic decât ei. Nerăbdător, nu mai trecu pe acasă să-şi 
vadă mai întâi mama sau vreo altă persoană din familie, ci 
urcă direct la tatăl său, dornic să-l revadă şi să-i sărute 
mâinile. 

Cum Papa fusese prevenit de sosirea sa, îl aştepta 
înconjurat de un mare număr de cardinali şi avându-i pe cei 
trei fraţi ai lui, în picioare, în spatele tronului papal. 
Sanctitatea-sa îl primi cu un chip surâzător, însă fără a se 
lăsa pradă efuziunilor paterne. Se aplecă doar spre el şi, 
sărutându-l pe frunte, îl întrebă cum mergea cu şcoala şi 
cum călătorise. Apoi îi ţinu un discurs plin de falsă umilinţă, 
o capodoperă de făţărnicie, destinat mai mult urechilor 
celor de faţă şi nu fiului său. Făgăduindu-i că va face pentru 
el tot ce va putea, îl binecuvânta şi-i dădu de înţeles că 
audiența se isprăvise. 

Derutat şi stupefiat de acel mic discurs care-i năruia toate 
speranţele, Cezar se retrase neînţelegând încă ipocrizia 


tatălui său. Împleticindu-se ca un om beat, ieşi din Vatican şi 
dădu fuga la maică-sa; Roza Vanozza era pe atunci femeia 
care poseda toate viciile, dar şi toate virtuțile unei 
curtezane spaniole: era devotată Madonei până la 
superstiție, tandră cu copiii săi până la slăbiciune, 
îngăduitoare cu Roderico până la a-i tolera dezmăţul, 
încrezătoare în puterea pe care o exercita de aproape 
treizeci de ani asupra lui şi perfidă ca un şarpe care se 
repliază când nu-şi mai poate fascina victima cu privirea. 
Vanozza cunoştea profunda ipocrizie a bătrânului ei amant, 
aşa că nu-i fu greu să-şi liniştească fiul. 

Când sosise Cezar, Lucreția stătea alături de mama ei. 
Acest lucru nu-i împiedică însă pe cei doi tineri să schimbe 
un sărut incestuos chiar sub ochii îngăduitori ai mamei. 
Retrăgându-se, Cezar îşi dădu întâlnire chiar în aceeaşi 
seară cu Lucreția, despărțită de soţul ei, căruia Roderico îi 
plătea o pensie substanţială. Fata trăia acum în cea mai 
deplină libertate în palatul tatălui ei de pe Via del 
Pellegrino, situat în faţa Câmpului Florilor. 

Seara, la ora cuvenită, Cezar se duse la Lucreția, dar acolo 
dădu peste fratele său Francesco. Cei doi băieţi nu se 
suferiseră niciodată. Totuşi, cum aveau firi deosebite, ura 
lui Francesco se asemăna mai mult cu teama pe care cerbul 
o simte în faţa vânătorului. Ura lui Cezar consta dintr-o 
nevoie acerbă de răzbunare, din dorinţa crudă a tigrului de 
a vărsa mereu sânge. 

Cei doi fraţi nu se îmbrăţişară, dar, zărindu-se, 
sentimentul rivalităţii lor pe de o parte la bunăvoința 
tatălui, pe de alta la favorurile surorii lor îl făcu pe 
Francesco să roşească, iar pe Cezar să pălească. Statură 
deci ţintuiţi locului, fiecare hotărât să rămână, când iată că 
se auzi un ciocănit în uşă şi un servitor anunţă sosirea unui 
rival din faţa căruia amândoi trebuiră să se retragă: rivalul 
era tatăl lor. 

Vanozza avusese dreptate să-şi liniştească fiul. Într-adevăr, 
Alexandru al VI-lea, dezlănţuit în discursul său împotriva 


abuzurilor familiei, îşi dăduse seama de avantajele politice 
pe care le putea avea de pe urma fiilor şi a fiicei sale. Ştia 
că putea conta, dacă nu chiar atât de mult pe Francesco şi 
pe Guiffry, în schimb putea fi pe deplin sigur de Cezar şi de 
Lucreția. Într-adevăr, se pare că fata era demnă de fratele 
ei. Libertină prin imaginaţie, lipsită de evlavie prin 
temperament, ambițioasă din calcul, Lucreția simţea o 
continuă nevoie de plăceri, de laude, de onoruri, de aur, de 
pietre scumpe şi de palate magnifice. Spaniolă, deşi avea 
nişte minunate plete de un blond-roşcat, curtezană de clasă 
cu tot aerul ei candid, Lucreția avea chipul unei Madone de 
Rafael şi inima unei Messaline. Roderico o iubea aşadar atât 
ca amantă, cât şi ca fiică, fiindcă vedea reflectându-se în ea, 
ca într-o oglindă, toate viciile şi toate pasiunile sale. 
Lucreția şi Cezar erau deci cei mai dragi inimii sale, 
împreună alcătuind acea treime diabolică ce rămase 
unsprezece ani pe tronul pontifical, parodie nelegiuită a 
Sfintei Treimi. 

Totuşi, în primul an al pontificatului său, Roderico nu i-a 
dezamăgit pe cei care-l aleseseră Papă. În acel prim an s-a 
preocupat de umplerea hambarelor publice cu o atât de 
mare dărnicie, încât oamenii nu-şi aminteau să se mai fi 
bucurat vreodată de un asemenea belşug, urmărind ca 
acest belşug să ajungă până la cei mai săraci locuitori pe 
care-i copleşi de asemenea şi cu numeroase pomeni. Averea 
uriaşă pe care o avea îngădui deci şi celor sărmani să ia 
parte la banchetul public de la care fuseseră atâta vreme 
înlăturați. Cât despre siguranţa oraşului, ea fusese 
restabilită încă din primele zile ale urcării sale pe tronul 
urmaşilor Sfântului Petru, datorită unei poliţii ferme şi 
vigilente şi unui tribunal alcătuit din patru doctori cu o 
reputaţie ireproşabilă ce trebuiau să urmărească toate 
crimele săvârşite mai ales noaptea, atât de numeroase sub 
precedentul pontificat. Pedepsindu-i cumplit de aspru pe cei 
vinovaţi, fără să ţină seama nici de rangul, nici de averea 
lor, pedepsind, de asemenea fără nici o milă, corupţia şi 


furturile care în timpul domniei precedente luaseră o 
amploare nemaiîntâlnită, Roma se socotea un oraş 
binecuvântat că avea un astfel de Papă. Aşa că, după un an 
de domnie, Roderico se bucură de încrederea deplină a 
tuturor supuşilor, încredere de mult pierdută de toţi 
predecesorii săi. 

Mai rămânea - pentru a îndeplini prima parte a uriaşului 
său plan - să restabilească şi creditul politic al Sfântului 
Scaun. Pentru a-şi atinge acest scop, trebuia să folosească 
două mijloace: alianțele sau cuceririle. A început cu 
alianțele. Gentilomul aragonez cu care se măritase Lucreția 
când nu era decât fata cardinalului Roderico Borgia nu era 
un om puternic nici prin familia din care se trăgea, nici prin 
avere, nici prin inteligenţă, pentru a se bucura de vreo 
influenţă în combinaţiile la care visa Papa Alexandru al VI- 
lea. Despărțirea dintre cei doi soţi fu urmată de un divorţ şi 
Lucreția fu liberă să se mărite din nou. 

Alexandru al VI-lea începu deci două negocieri deodată. 
Avea nevoie de un aliat care să poată supraveghea politica 
Statelor din jur. Giani Sforza, nepotul lui Alexandru Sforza, 
fratele marelui Francisc I, duce al Milanului, era senior de 
Pesaro. Situaţia topografică a acelui loc situat pe malul 
mării, între Florenţa şi Veneţia, îi convenea de minune. Aşa 
că îşi aruncă mai întâi ochii asupra lui şi, cum interesele 
erau aceleaşi de ambele părţi, Giani Sforza deveni în 
curând cel de-al doilea soţ al Lucreţiei. 

În acelaşi timp începu tratativele şi cu Alfons de Aragon, 
moştenitorul prezumtiv al coroanei Neapolelui, pentru 
căsătoria donnei Sancia, fiica naturală a acestuia, cu 
Guiffry, cel de-al treilea fiu al Papei. Dar cum bătrânul 
Ferdinand, tatăl lui Alfons, voia să tragă cele mai mari 
foloase cu putinţă din această alianţă, tergiversa lucrurile, 
pretextând că cei doi copii nu erau încă nubili şi că, prin 
urmare, oricâtă onoare i-ar fi făcut o asemenea alianţă, 
nimic nu-i grăbea să se căsătorească. Lucrurile se opriră 
aici, spre marea nemulţumire a lui Alexandru al VI-lea, care 


nu se înşelă în privinţa amânării căsătoriei şi socoti acea 
amânare drept ceea ce era în realitate, adică un refuz. 
Alexandru şi Ferdinand rămaseră deci în aceeaşi situaţie ca 
mai înainte, adică doi jucători politici de forţe egale, 
aşteptând ca evenimentele să fie favorabile unuia sau 
altuia. Soarta ţinu cu Alexandru. 

Italia, deşi liniştită, simţi instinctiv că acel calm nu era 
altceva decât torpoarea care precede furtuna. Era prea 
bogată şi prea fericită ca să nu fie invidiată de celelalte ţări. 
Într-adevăr, neglijenţa şi gelozia republicii florentine nu 
făcuseră încă o mlaştină din câmpiile Pisei, războaiele 
purtate de familiile Colonna şi Orsini nu transformaseră 
încă roditoarele ogoare din jurul Romei într-un pustiu 
necultivat, marchizul de Marghinan încă nu răsese de pe 
faţa pământului, numai în republica Sienna, o sută douăzeci 
de sate. În sfârşit, terenul mlăştinos aflat de-a lungul 
țărmului mării devenise insalubru, dar încă nu aducător de 
moarte. Flavio Blondo descriind, în 1450, Ostia, care 
număra pe vremea lui Alexandru treizeci de mii de locuitori, 
se mulţumeşte să spună că era mai puţin înfloritoare decât 
pe vremea romanilor, epocă în care avea peste cincizeci de 
mii de locuitori. 

Cât priveşte pe ţăranii italieni, aceştia erau poate cei mai 
fericiţi de pe pământ: în loc să trăiască risipiţi şi izolaţi unii 
de alţii, locuiau în târguri înconjurate de ziduri ce le 
protejau recoltele, vitele şi uneltele de muncă. Locuinţele, 
cel puţin cele care mai rămăseseră în acea epocă, se 
dovedeau a fi îndestulate, posedând chiar obiecte de artă 
pline de bun-gust, cum nu au astăzi nici burghezii din 
oraşele noastre. În sfârşit, acea reuniune de interese 
comune, acea aglomerare de oameni în satele fortificate le 
îngăduiseră acestora să capete, cu timpul, o importanţă 
cum nu aveau nici ţăranii din Franţa, nici iobagii din 
Germania. Ţăranii italieni aveau arme de luptă, un buget 
comun, magistrați aleşi şi când luptau nu se băteau între ei, 
ci luptau ca să-şi apere patria. 


La rândul lui, comerţul nu era mai puţin înfloritor decât 
agricultura. Italia, în acea epocă, avea manufacturi unde se 
prelucrau mătasea, lâna, cânepa, blănurile, alaunul, sulful şi 
bitumul. Produsele care nu existau în ţară erau aduse din 
Egipt, Spania şi Franţa şi plecau îndărăt, în locurile de unde 
veniseră, după ce erau prelucrate şi-şi dublaseră valoarea. 
Bogatul punea mărfurile, săracul mâna de lucru. 

Arta, la rândul ei, nu rămăsese nici ea mai prejos. Dante, 
Giotto, Brunelleschi, Donatello muriseră, dar se născuseră 
Ariosto, Rafael, Bramante şi Michelangello. Roma, Florenţa 
şi Neapole moşteniseră nişte capodopere din Antichitate şi 
manuscrisele lui Eschyl, Sofocle şi Euripide se alăturaseră - 
datorită cuceririlor lui Mahomed al II-lea - statuilor lui 
Xantip, Fidias şi Praxitele. 

Aruncându-şi ochii asupra câmpiilor fertile, a satelor 
bogate, asupra înfloritoarelor manufacturi şi a bisericilor 
impunătoare, principalii suverani ai Italiei şi-au dat seama 
că într-o bună zi ei vor deveni pentru Roma ceea ce 
devenise America pentru Spania, adică o sursă inepuizabilă 
de venituri. Aşa că încă din 1480, Neapole, Milano, Florenţa 
şi Ferrara au alcătuit o ligă ofensivă şi defensivă, gata să 
facă faţă atât duşmanilor dinăuntru, cât şi celor din afară. 
Ludovic Sforza, care era cel mai interesat în menţinerea 
acestei ligi, pentru că era cel mai aproape de hotarele 
Franţei, de unde se putea ivi oricând furtuna, văzu în 
alegerea noului Papă un nou motiv nu numai de a cimenta şi 
mai bine această ligă, ci de a o face să apară, în ochii 
Europei, în toată puterea şi unitatea sa. 

La alegerea unui nou Papă era obiceiul ca popoarele 
creştine să trimită la Roma câte o ambasadă solemnă 
pentru a reînnoi jurământul de supunere în faţa Sfântului 
Părinte. Sforza avu ideea ca reprezentanţii celor patru 
puteri să intre în aceeaşi zi în Roma, alegând pe unul dintre 
ei să ia cuvântul în numele tuturor. 

Din nefericire, acel plan nu se potrivi câtuşi de puţin cu 
proiectele măreţe ale lui Pietro de Medici. Orgoliosul tânăr, 


care fusese numit ambasador al Florenței, văzuse în 
misiunea pe care i-o încredinţaseră compatrioţii săi un 
mijloc de a face să-i strălucească fastul şi de a-şi etala 
bogăţiile. 

Din clipa în care a fost numit, palatul s-a umplut de 
croitori, bijutieri şi negustori de stofe, care i-au făcut nişte 
veşminte de o rară bogăţie, brodate cu pietre preţioase 
scoase din tezaurul familiei. Toate acele bijuterii, poate cele 
mai frumoase din Italia, au fost cusute şi pe hainele pajilor 
săi. Mai ales unul dintre ei, favoritul său, urma să poarte un 
colier de perle evaluat el singur la o sută de mii de ducați, 
adică la aproape un milion în moneda de acum. La rândul 
lui, Gentille, episcop din Arezzo, care fusese profesorul lui 
Lorenzo de Medici, era cel de-al doilea deputat care voia să 
ia neapărat cuvântul şi să-l încânte pe Papă şi pe toţi cei de 
faţă cu elocinţa lui, aşa cum voia să-i încânte Pietro pe toţi 
cu bogăţia lui. Or, elocinţa lui a fost cu mult întrecută de 
trimisul regelui din Neapole, după cum bogăţia lui Pietro a 
trecut neobservată când a intrat în Roma împreună cu toţi 
ceilalţi ambasadori. Aceste două grave interese lezate au 
schimbat toată faţa Italiei. 

Ferdinand îi şi făgăduise lui Ludovic Sforza că va adera la 
planul său, când iată că bătrânul rege, solicitat de Medici, 
îşi retrase brusc cuvântul. Informându-se ce anume se 
întâmplase, Sforza află că influenţa lui Pietro Medici fusese 
mai puternică decât a sa. Neputând să-şi dea seama de 
motivele reale care-i dictaseră lui Ferdinand această 
schimbare de atitudine, crezu că se constituise o ligă 
secretă împotriva lui. Dar, indiferent care ar fi fost cauza, 
atitudinea lui Ferdinand îi era vădit prejudiciabilă: Florenţa, 
vechea aliată a Milanului, îl părăsise pentru Neapole. Atunci 
se hotări să arunce în balanţă o contragreutate: 
dezvăluindu-i Papei Alexandru politica lui Ferdinand şi 
Pietro, îi propuse o alianţă ofensivă şi defensivă la care 
aderă şi republica Veneţiei. Ducele Hercule al III-lea de 
Ferrara a fost somat să se pronunţe fie pentru una, fie 


pentru cealaltă din cele două alianţe. Jignit de purtarea lui 
Ferdinand, Papa a acceptat propunerea lui Sforza şi noii 
aliaţi s-au angajat să ridice o oaste de douăzeci de mii de 
călăreţi şi de zece mii de pedestraşi. Actul a fost semnat în 
22 aprilie 1493. 

Ferdinand văzu deci, cu multă teamă, luând naştere acea 
ligă. Dar crezu că are posibilitatea de a-l deposeda pe 
Sforza de puterea sa, care se prelungise mult peste 
termenul convenit, pentru că, nepotul său, tânărul Galeas, 
împlinind vârsta de douăzeci şi doi de ani, unchiul său, 
Sforza, continua să fie regent. Drept urmare, Ferdinand îl 
invită pe ducele Milanului să încredinţeze regatul nepotului 
său, dacă nu voia să fie declarat uzurpator. Lovitura a fost 
cumplită. Dar revenindu-şi, Sforza - tulburat în drepturile 
de posesiune ale ducatului său - a hotărât să-l tulbure şi el 
pe Ferdinand, cu atât mai mult cu cât acest lucru era lesne 
de înfăptuit. 

Cunoscând înclinările războinice ale lui Carol al VIII-lea, 
ştia că acesta avea pretenţii asupra Neapolelui. Trimise 
deci imediat doi ambasadori în Franţa, ca să-l invite pe 
tânărul rege Carol al VIII-lea să ceară drepturile cuvenite 
casei de Anjou, uzurpate de casa de Aragon. Şi pentru a-l 
angaja cât mai mult pe tânărul rege în această 
întreprindere hazardată şi îndepărtată, se oferi să-l lase să 
treacă prin propriile sale State. Cunoscându-i bine firea, o 
astfel de propunere nu se putea să nu fie acceptată de 
Carol al VIII-lea. Într-adevăr, prin oferta făcută de Ludovic 
Sforza, Carol văzu deschizându-se în faţa sa un orizont 
măreț şi anume dominarea Mediteranei, care însemna de 
fapt un protectorat asupra întregii Italii. Apoi, trecând prin 
Neapole şi Veneţia, se putea duce nestingherit să 
cucerească Turcia sau [ara Sfântă, răzbunându-se fie 
pentru dezastrele de la Nicopole, fie pentru cele de la 
Mansurah. Propunerea a fost deci acceptată şi între Carol şi 
Sforza s-a încheiat imediat o alianţă secretă prin care s-au 


stabilit următoarele: 1. Regele Franţei să încerce să 
cucerească regatul Neapole. 

2. Ducele Milanului va înlesni regelui Franţei trecerea prin 
Statele sale şi-l va însoţi împreună cu cinci sute de lăncieri. 

3. Ducele Milanului va îngădui regelui Franţei să-şi 
înarmeze, în portul Genova, oricâte vase va dori. 

4. Ducele Milanului va pune la dispoziţia regelui Franţei 
două sute de mii de ducați, plătibili în momentul plecării 
sale. 

La rândul său, Carol al VIII-lea se angaja ca: 1. Să apere 
autoritatea lui Ludovic Sforza asupra ducatului Milano 
împotriva oricui va încerca să-l deposedeze de el. 

2. Să lase în Asti - oraş aparţinând ducelui de Orleans prin 
bunica sa, Valentina Visconti, care i-l lăsase moştenire - 
două sute de lăncieri francezi, gata oricând să ajute familia 
Sforza. 

3. Să dea aliatului său principatul Tarent de îndată ce va 
cuceri regatul Neapole. 

Odată încheiat acest tratat, Carol al VIII-lea se gândi să 
scape de toţi duşmanii care-l hărţuiau ca să se poată ocupa 
numai de Neapole. Precauţie necesară, pentru că relaţiile 
sale cu marile puteri erau departe de a fi aşa cum şi le-ar fi 
dorit. Într-adevăr, Henric al VII-lea al Angliei debarcase la 
Calais cu o armată formidabilă şi ameninţa Franţa cu o 
nouă invazie. Ferdinand şi Isabela, regii Spaniei, chiar dacă 
nu contribuiseră la căderea casei de Anjou, susţinuseră cu 
bani şi cu soldaţi casa de Aragon. Prin tratatul din 3 
noiembrie 1492, Henric al VII-lea se angaja - contra sumei 
de şapte sute patruzeci şi cinci de mii de scuzi de aur - să 
renunţe la invadarea Franţei. Prin tratatul încheiat la 
Barcelona, în ziua de 19 ianuarie 1493, Ferdinand Catolicul 
şi regina Isabela se angajară să nu mai dea ajutor vărului 
lor, Ferdinand al Neapolelui şi să nu încurce în nici un fel 
planurile Franţei privitoare la Italia. Asta l-a costat pe Carol 
al VIII-lea comitatul de Roussillon, oraşul Perpignan şi 
Cerdogne, pe care Jean de Aragon îl dăduse drept gaj lui 


Ludovic al XI-lea pentru suma de trei sute de mii de ducați 
şi pe care acesta n-a vrut să i-l mai dea înapoi după ce eli-a 
restituit banii. În sfârşit, prin tratatul de la Senlis, din 23 
mai 1493, Maximilian de Bourgogne, fostul său socru - pe a 
cărui fată, Margareta, fosta sa soţie, o repudiase —, a 
binevoit să ierte afrontul, în schimbul comitatelor de 
Bourgogne şi de Charolais şi a senioriei din Noyers pe care 
le primise ca zestre de la Margareta, plus oraşele Aire, 
Hesdin şi Bethune. 

În schimbul acestor sacrificii, tânărul rege a făcut pace cu 
toţi vecinii săi şi şi-a putut vedea liniştit de treabă, 
ocupându-se de planul propus de Ludovic Sforza. 

Plasat chiar în centrul acestui mare cutremur ale cărui 
prime zguduiri Italia încă nu le simţise, Papa Alexandru al 
VI-lea, profitând de preocuparea celor din jur, îl numi 
cardinal pe Giani Borgia, nepotul său care, sub precedentul 
pontificat, fusese numit arhiepiscop de Montreal şi 
guvernator al Romei. Acea numire, acceptată fără murmur, 
l-a determinat pe Papă să-i dea şi fiului său, Cezar Borgia, 
arhiepiscopia din Valencia, beneficiu de care el însuşi se 
bucurase înainte de a ajunge pe tronul papal. Numai că aici 
dificultatea veni chiar din partea celui care primise darul. 
Clocotitorului tânăr, având instinctele şi viciile unui 
adevărat căpitan de condotieri, îi era greu să-şi impună 
virtuțile unui om al bisericii. Dar cum aflase chiar din gura 
tatălui său că înaltele demnități laice erau rezervate lui 
Francesco, fratele său mai mare, se decise să accepte totuşi 
ceea ce i se dăduse, de teamă că nu va obţine altceva, însă 
ura sa împotriva lui Francesco spori. 

Şi iată că tocmai când se aştepta mai puţin, Papa îl văzu 
venind la sentimente mai bune pe bătrânul rege Ferdinand 
al Neapolelui. Papa era un politician mult prea abil pentru 
a-l primi pe Ferdinand înainte de a cunoaşte motivele 
revenirii sale. Aflând ce anume se ţesea la Curtea Franţei, 
îşi explică totul. Numai că acum venise momentul să-şi 
impună el condiţiile. Aşa că-i ceru regelui s-o mărite de 


îndată pe Sancia, fiica naturală a lui Alfons, cu Guiffry, fiul 
său. Iotodată, ceru ca fata să-i aducă drept zestre soţului ei 
principatul Squillace şi comitatul Cariaţi, zece mii de ducați 
rentă şi funcţia de protonotar, una dintre cele şapte mari 
slujbe ale coroanei, independentă de autoritatea regală. 
Mai ceru apoi pentru fiul său cel mare, Francesco, pe care 
Ferdinand Catolicul îl numise duce de Gandia, principatul 
Tricarico, comitatele Charamonte, Lauria şi Carin6la 
împreună cu douăsprezece mii de ducați rentă. Mai ceru 
pentru Virginio Orsini, ambasadorul său la Curtea din 
Neapole, funcţia de conetabil, a treia dintre cele mai mari 
slujbe ale coroanei. Dori apoi ca Giulio de la Rovere, unul 
dintre cei cinci cardinali care protestaseră împotriva 
alegerii sale ca Papă, să fie alungat din oraşul Ostia, unde 
se fortificase, iar oraşul să-i fie dat lui. 

Toate cererile lui Alexandru au fost îndeplinite întocmai. 
Papa nu s-a angajat decât la un singur lucru: să nu retragă 
casei de Aragon învestitura asupra regatului Neapole, care- 
i fusese acordată de predecesorii săi. 

După cum se vede, la nici un an de la urcarea pe tronul 
pontifical, Papa Alexandru al VI-lea mersese cu paşi mari 
spre extinderea puterii sale temporale. E adevărat că el 
personal nu poseda vaste teritorii italiene. Dar prin 
măritişul fiicei sale, Lucreția, cu seniorul de Pesaro, putea 
întinde o mână până la Veneţia, iar prin căsătoria fiului său, 
Guiffry, cu dona Sancia şi prin concesiunile făcute, putea 
întinde cealaltă mână până în Calabria. 

Acel tratat - atât de avantajos pentru el - odată semnat, 
cum Cezar se plânse că fusese uitat de tatăl său în ceea ce 
priveşte favorurile paterne, Papa îl numi cardinal de Santa- 
Maria-Novella. Cum însă nu se mai văzuse până atunci ca 
un bastard să fie îmbrăcat în purpura cardinalescă, Papa 
găsi patru martori falşi, care declarară că Cezar era fiul 
contelui Ferdinand de Castilia. După cum se vede, don 
Manuel Melchiori a jucat şi rolul de tată cu tot atâta 


seriozitate cum îl jucase şi pe cel de soţ al frumoasei Roza 
Vanozza. 

Între timp, Carol al VIII-lea trimisese în toate Statele 
italiene o ambasadă alcătuită din Perron de Baschi, 
Briconnet, d'Aubigny şi preşedintele parlamentului din 
Provence. Acea ambasadă avea misiunea de a cere prinților 
italieni să-l ajute pentru ca familia de Anjou să-şi recapete 
drepturile asupra coroanei Neapolelui. 

Rezultatul acestei ambasade n-a fost cel scontat: prinții nu 
i-au făgăduit nici un ajutor lui Carol al VIII-lea, aşa încât 
acesta a fost nevoit să conteze doar pe ajutorul lui Ludovic 
Sforza, aliatul său. 

Între timp, iată că bătrânul rege al Neapolelui muri. 
Întorcându-se de la vânătoare, răcise şi-n câteva zile boala 
îl dăduse gata. În 25 ianuarie 1494, a fost înmormântat cu 
mare pompă, după o domnie de treizeci şi şase de ani -el 
având şaptezeci —, lăsându-l în loc pe fiul său, Alfons. Noul 
rege era obişnuit cu războiul. Se mai luptase, cu succes, cu 
florentinii, cu venețienii şi-i izgonise pe turci din Otrante. În 
plus, era socotit tot atât de abil ca şi tatăl său în politica atât 
de întortocheată a Curţilor Italiene din acea vreme. Aşa că, 
de îndată ce se văzu pe tron, Alfons îl trimise la Baiazid pe 
unul dintre miniştrii săi de încredere - Camillo Pandone - 
să-i spună acestuia că expediţia în Italia a lui Carol al VIII- 
lea nu era decât un pretext de a se apropia de Turcia, că, 
odată aflat la marea Adriatică, regelui Franţei nu-i trebuia 
decât o zi, cel mult două, ca să ajungă în Macedonia, de 
unde apoi, pe uscat, se putea îndrepta spre 
Constantinopole. Îi ceru deci lui Baiazid - pentru susţinerea 
intereselor comune - şase mii de călăreţi şi tot atâţia 
pedestraşi pe care se angaja să-i plătească atât timp cât vor 
rămâne în Italia. Până ce avea să vină răspunsul lui Baiazid, 
care putea să întârzie mai multe luni, Alfons propuse o 
discuţie între Papă, Pietro de Medici şi el. Întâlnirea a fost 
fixată la Vicovaro, aproape de Tivoli. În urma acestei 
conferinţe, Papa a scăpat, în 23 aprilie, de unul dintre cei 


mai înverşunaţi duşmani ai săi: cardinalul Giulio de la 
Rovere. Nemaiputând să ţină piept oştilor lui Alfons, acesta 
s-a urcat pe puntea unei brigantine şi a trecut în Savona. 

În vremea asta, Carol al VIII-lea, aflat la Lyon, încă se mai 
gândea pe care drum s-o apuce pentru a ajunge mai repede 
în Italia. În afară de Ludovic Sforza, regele nu se mai 
bucura de simpatia nimănui, aşa încât îşi spuse că în 
asemenea condiţii va avea de luptat nu numai cu Neapole, 
ci cu întreaga Italie. Cheltuise pentru pregătirile de război 
aproape toţi banii pe care-i avea. Doamna de Beaujeu şi 
ducele de Bourbon înjurau în gura mare acea expediţie. 
Încurcat, regele nu mai ştia ce să facă: să plece, să mai 
aştepte, să renunţe? Când iată că Giulio de la Rovere, 
alungat din Neapole, sosi la Lyon şi se înfăţişă regelui. 
Încurajându-l să persevereze, făcând apel mai ales la 
orgoliul său, arătându-i că, dacă dădea îndărăt, onoarea sa 
avea să fie terfelită în ochii întregii lumi. Cardinalul îl 
determină pe Carol să se îndrepte spre Neapole. Fără să 
mai şovăie nici o secundă, regele porunci vărului său, 
ducele de Orleans - viitorul rege Ludovic al XII-lea - să ia 
comanda flotei franceze şi să se îndrepte cu ea spre 
Genova. Trimise apoi un curier baronului de Tricastel, 
poruncindu-i să conducă la Asti două mii de infanterişti 
elveţieni pe care-i recrutase din cantoane. Pe urmă, plecă el 
însuşi la Vienne (în Dauphine) în ziua de 2 august 1494, 
străbătu Alpii, cobori în Piemont şi Montferrat, două state 
guvernate în acel moment de două regente care aveau în 
grijă una un rege de şase ani, cealaltă unul de opt ani. 
Amândouă regentele îl întâmpinară pe Carol, una la Torino, 
cealaltă la Cazai, înconjurate de o Curte strălucitoare şi 
numeroasă, amândouă împodobite din belşug cu giuvaeruri 
de aur şi pietre scumpe. 

Carol al VIII-lea - care ştia că, în ciuda acestor 
demonstraţii amicale, amândouă încheiaseră un tratat cu 
duşmanul său, Alfons al Neapolelui - le trată pe amândouă 
cu cea mai mare curtoazie şi, cum ele susțineau sus şi tare 


că-i purtau o neţărmurită prietenie, le rugă să i-o 
dovedească şi anume să-i dea lui aurul şi diamantele cu 
care erau împodobite. Cele două regente, neavând încotro, 
se supuseră acestei invitaţii, care de fapt echivala cu o 
poruncă. Regele le dădu o chitanţă în regulă şi puse 
bijuteriile amanet pentru douăzeci şi patru de mii de ducați. 
Apoi, luând banii, porni la drum îndreptându-se spre Asti, 
unde veniră să i se alăture Ludovic Sforza şi socrul său, 
Hercule d'Este, duce de Ferrara. Cei doi aduceau nu numai 
trupele şi banii promişi, ci şi o Curte alcătuită din cele mai 
frumoase femei din Italia. 

Imediat începură balurile, serbările şi turnirele, cu o 
măreție cum nu se mai văzuse până atunci în Italia. Dar 
totul s-a întrerupt brusc, fiindcă regele a căzut la pat. Era 
prima manifestare, în Italia, a acelei boli adusă de Cristofor 
Columb din Lumea Nouă pe care italienii o numiră „boala 
franţuzească”, iar francezii, „boala italienească”. Ceea ce se 
ştie sigur e că o parte din echipajul lui Cristofor Columb, 
care era din Genova şi din împrejurimi, adusese din 
America acea ciudată şi crudă răsplată pentru minele de 
aur pe care le devalizase. Boala, dovedindu-se a nu mai fi 
chiar atât de gravă cum s-a crezut la început, după câteva 
săptămâni Carol se îndreptă spre Pavia, unde-l găsi pe 
tânărul duce Galeas pe patul de moarte. Regele Franţei era 
văr primar cu el, amândoi fiind fii a două surori din casa de 
Savoia. Carol al VIII-lea nu putea deci să nu-şi vadă vărul; 
aşa că se duse să-i facă o vizită la castelul unde locuia mai 
curând ca prizonier decât ca senior. Îl găsi culcat în pat, 
palid şi extenuat - unii ziceau că din cauza dezmăţurilor, 
alţii că din cauza unei otrăvi lente, dar mortale. Oricât ar fi 
dorit tânărul să i se plângă, n-a cutezat totuşi să scoată o 
vorbă, pentru că Ludovic Sforza nu l-a scăpat o clipă din 
ochi. 

A treia zi Carol, însoţit de Sforza, se îndreptă spre 
Florenţa. Dar, cum ajunse la Parma, află că tânărul Galeas 
murise. Ludovic Sforza se scuză imediat faţă de Carol, 


spunându-i că trebuie să se întoarcă imediat la Milano unde 
avea de rezolvat lucruri importante, care nu sufereau 
amânare. Într-adevăr, Sforza era grăbit să se ducă să pună 
mâna pe averea celui pe care-l asasinase. 

În vremea asta, Carol al VIII-lea îşi continuă drumul nu 
fără oarecare nelinişte. Vederea tânărului prinţ pe moarte îl 
mişcase profund. În adâncul inimii avea ferma convingere 
că Ludovic Sforza îl ucisese şi un ucigaş putea fi şi un 
trădător. 

Carol înainta, mâhnit, printr-un ţinut necunoscut, având în 
faţă un duşman declarat şi în spate un prieten îndoielnic. 
Pătrunsese în munţi şi cum armata lui, neaprovizionată, 
trăia de pe o zi pe alta, orice staţionare forţată putea duce 
la foamete. În faţă avea cetăţile Fivizzano, Sarzana şi 
Pietra-Santa, socotite ca nişte fortărețe de necucerit, în 
plus, ajunseseră într-un ţinut nesănătos, mai ales în luna 
octombrie, care nu producea decât huilă şi care-şi procura 
grâul din provinciile vecine. Situaţia era gravă. Dar orgoliul 
lui Pietro de Medici veni în ajutorul lui Carol. 

Pietro de Medici, după cum ştim, îşi luase angajamentul de 
a nu îngădui francezilor să treacă prin Toscana. Când îşi 
văzu totuşi duşmanul coborând din Alpi, prea puţin 
încrezător în forţele sale, ceru ajutorul Papei. Dar de îndată 
ce răspândi zvonul invaziei celor ce coborau din munţi, 
norodul aproape că se răsculă. Şi, ca o culme a nenorocirii, 
Colonna trecuse cu întreaga sa armată de partea 
francezilor. Aşteptându-i pe francezi, pusese mâna pe Ostia, 
care trebuia să le faciliteze drumul spre Roma. Atunci Papa, 
în loc să trimită trupe la Florenţa, a fost obligat să-şi aducă 
întreaga armată în jurul Romei. Îi spuse însă lui Pietro că, 
dacă Baiazid îi va trimite ostile pe care i le ceruse, i le va 
pune la dispoziţie. Pietro de Medici nu-şi făcuse încă nici un 
plan, nu luase nici o hotărâre, când iată că-i sosiră alte două 
veşti cumplite: un vecin invidios, marchizul de 'Tordinovo, le 
arătase francezilor care era coasta de pământ mai slab 
apărată din Fivizzano, iar francezii puseseră mâna pe ea şi 


măcelăriseră locuitorii şi soldaţii aflaţi acolo. Pe de altă 
parte, Gilbert de Montpensier, întâlnind un detaşament de 
ostaşi trimişi de Paolo Orsini la Sarzana ca să întărească 
garnizoana de acolo, îi căsăpi aproape pe toţi. Până şi 
prizonierii de război fuseseră ucişi. 

Era pentru prima oară când italienii - obişnuiţi cu 
înfruntările cavalereşti din secolul al XV-lea - luptau cu acei 
cumpliţi „oameni de peste munte” care, mai puţin civilizaţi 
decât ei, nu considerau războiul drept un joc savant, ci o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Vestea celor două măceluri produse o profundă 
consternare la Florenţa, oraşul cel mai bogat, cel mai 
comercial şi cel mai artist din Italia. Toată lumea îi privea pe 
francezi ca pe nişte barbari care-şi stingeau focurile cu 
sânge. Abia acum îşi aduseră cu toţii aminte de profeţiile lui 
Savonarola, care le prezisese invazia „celor de peste 
munte” şi distrugerile ce aveau să urmeze. Cum poporul 
era cumplit de înspăimântat, Pietro de Medici se hotări să 
se ducă şi să vorbească el însuşi cu regele Franţei. 

În ciuda numelui şi a influenţei sale, Pietro nu era socotit 
de nobilimea franceză - care considera drept o dezonoare 
faptul de a te ocupa de artă şi de manufacturi - decât un 
negustor bogat faţă de care nu erai obligat să respecţi nici 
un fel de convenienţe. Aşa că regele Franţei îl primi călare 
şi-l întrebă pe un ton trufaş, ca de la stăpân la slugă, cum 
de îndrăznise să nu-i îngăduie trecerea prin Toscana. Pietro 
îi răspunse că - conform înţelegerii dintre Ludovic al XI-lea 
şi tatăl său, Lorenzo de Medici - nu făcuse altceva decât să 
respecte acel tratat, dar că, nevrând să împingă prea 
departe lucrurile, era gata să-i satisfacă toate cererile lui 
Carol al VIII-lea. 

Regele, care nu se aştepta chiar la atâta umilinţă din 
partea duşmanului său, ceru să-i dea Sarzana. Cererea i-a 
fost imediat îndeplinită de Pietro. 

Atunci Carol, vrând să vadă până unde poate să meargă 
laşitatea duşmanului său, răspunse că numai această cetate 


nu-i era de ajuns şi că trebuia să-i mai dea şi Pisa, Pietra- 
Santa, Librafatta şi Livorno. Pietro fu de acord cu tot cei se 
ceruse. Văzând că Pietro era atât de darnic, Carol al VIII- 
lea mai adăugă o condiţie şi anume ca republica Florenţa 
să-i dea suma de două sute de mii de florini. Pietro - care 
dispunea de banii ţării, ca şi de cetăţile ei - răspunse că va 
fi bucuros să-i facă un astfel de serviciu noului său aliat. 
Atunci Carol îi porunci să se urce pe cal şi să meargă 
înaintea lui pentru a-şi pune în practică făgăduielile şi a-i da 
cele cinci cetăţi întărite pe care i le ceruse. Pietro se supuse 
şi armata franceză, călăuzită de nepotul lui Cosimo cel 
Mare şi de fiul lui Lorenzo Magnificul, îşi continuă marşul 
triumfal prin Toscana. Sosind la Luques, află că cedarea cu 
atâta uşurinţă a unor cetăţi italiene produsese o mare 
tulburare la Florenţa. Nemulțumirea spori şi mai mult când 
florentinii auziră că Pietro cedase toate acele cetăţi fără a 
cere şi părerea celor aflaţi în suita sa. Socotind că era 
absolut necesar să se înapoieze în capitală, Pietro îi ceru 
voie lui Carol să se întoarcă acasă. Cum îşi îndeplinise 
angajamentele luate, minus cei două sute de mii de florini, 
care oricum trebuiau adunaţi din Florenţa, Carol îi îngădui 
să plece şi chiar în aceeaşi seară Pietro intră pe furiş în 
palatul său din Via Larga. 

A doua zi, vrând să se prezinte la seniorie, îl văzu pe 
gonfalonierul Giacoppo de Nerli, care-i spuse că nu mai era 
cazul să meargă mai departe, întrucât nimeni nu mai voia 
să stea de vorbă cu el. Mirat de o asemenea atitudine, 
Pietro nu mai insistă şi se retrase. Ajuns acasă, îi scrise 
fratelui său vitreg, Paul Orsini, rugându-l să vină cu 
jandarmii săi. Dar, din nenorocire, scrisoarea a fost 
interceptată. Senioria i-a chemat imediat în ajutor pe 
cetăţeni, care, înarmându-se în grabă, se adunară în Piaţa 
Palatului. 

În vremea asta, cardinalul Giani de Medici, văzând 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, se duse să-i caute pe 
fraţii săi, Pietro şi Giuliano. Dar află că aceştia, ocrotiţi de 


jandarmii lui Orsini, fugiseră. Primejdia era mare, strigătele 
şi înjurăturile la adresa familiei de Medici deveneau tot mai 
amenințătoare. Speriat, Giani cobori de pe cal şi intră într-o 
casă a cărei uşă era deschisă. Spre norocul lui casa dădea 
într-una din mănăstirile franciscanilor. Ajuns acolo, unul 
dintre călugări îi dădu straiele sale şi cardinalul, ocrotit de 
acel modest veşmânt, izbuti să iasă din Florenţa şi să se 
întâlnească, în Apenini, cu cei doi fraţi ai săi. 

În aceeaşi zi, Medicişii au fost declaraţi trădători şi rebeli. 
Mesagerii trimişi de florentini la regele Carol al VIII-lea l-au 
găsit pe acesta la Pisa redând libertatea acelui oraş care, 
vreme de optzeci şi şapte de ani, se aflase sub stăpânirea 
florentinilor. Carol al VIII-lea nu le dădu nici un răspuns 
mesagerilor, ci doar îi anunţă că se va îndrepta spre 
Florenţa. 

În seara zilei de 17 noiembrie, Carol se prezentă la Poarta 
San-Friano. Acolo văzu că era aşteptat de toată nobilimea 
florentină, îmbrăcată în straie bogate, însoţită de cler şi de 
poporul care nădăjduia să-şi recapete libertăţile în urma 
fugii familiei de Medici. 

A doua zi, începură tratativele. Florentinii îl primiră pe 
Carol ca pe un oaspete, dar el intrase în Florenţa ca 
învingător. Aşa că atunci când deputaţii senioriei îi 
vorbiseră despre ratificarea tratatului cu Pietro de Medici, 
regele le răspunse că nu exista nici un fel de tratat, că 
Florenţa fusese cucerită de el şi ca atare, va proceda cu 
acea republică aşa cum va crede el de cuviinţă. Acest 
răspuns consternându-i pe toţi, florentinii hotărâră să se 
apere. La rândul său, Carol se miră de numărul mare de 
locuitori ai Florenței, căci peste tot pe unde trecea erau 
pline de oameni nu numai străzile, ci şi casele, balcoanele, 
podurile, ba chiar şi acoperişurile. După socoteala lui, îşi 
zise că în acel oraş locuiau, probabil, mai bine de o sută 
cincizeci de mii de oameni. 

A doua zi, deputaţii florentini se duseră din nou la regele 
Franţei. Acesta însă îşi puse crainicul să desfăşoare un sul 


lung de hârtie şi să citească toate condiţiile pe care Carol 
voia să le impună Florenței. Dar pe la jumătatea lecturii, 
Pietro Capponi, secretarul republicii, supranumit „Scipio al 
Florenței”, smulse din mâna crainicului regal acea 
capitulare ruşinoasă, o rupse în bucăţi şi, aruncându-i-o în 
faţă, îi spuse regelui: 

— Ei, bine, sire, n-ai decât să-ţi trimiţi oamenii să sune din 
trâmbiţi vestind începerea luptei! Să ştii însă că şi noi vom 
porunci să bată clopotele şi te rog să mă crezi ca nu vom sta 
cu mâinile în sân! 

Acest răspuns cutezător salvă oraşul. Auzindu-l vorbind 
astfel, Carol fu convins că florentinii aveau probabil o oaste 
puternică. Sfătuit de câţiva dintre miniştrii săi mai înţelepţi, 
Carol îşi micşoră pretenţiile şi fu mai moderat, impunând 
florentinilor nişte condiţii mult mai modeste, care au fost 
imediat acceptate. Tratatul a fost semnat de ambele părţi în 
26 noiembrie şi citit florentinilor imediat după slujba care a 
avut loc în catedrala Sfânta Maria-a-Florilor. 

La două zile după semnarea acestui tratat, Carol al VIII- 
lea a părăsit Florenţa - spre marea uşurare a senioriei - şi 
s-a îndreptat spre Roma. Acum a început Papa să se 
impacienteze. Auzise despre masacrele de la Fivizzano, 
Lunigiane şi Immola, ştia că Pietro de Medici îi dăduse lui 
Carol cinci cetăţi întărite din Toscana şi că Florenţa se 
predase. Vedea rămăşiţele trupelor napolitane trecând 
descurajate prin Roma pentru a se duce să se adune în 
munţii Abruzzi. Îşi dădu seama că era descoperit în faţa 
duşmanului care se îndrepta spre el şi care ţinea acum în 
mâna lui toată Italia, de la o mare la alta, mergând în linie 
dreaptă de la Piombino şi până la Ancona. Dar chiar în acel 
moment îi sosi Papei răspunsul lui Baiazid: întârziase 
pentru că trimisul pontifical şi ambasadorul napolitan 
fuseseră opriţi de fratele cardinalului Giulio de la Rovere în 
momentul în care puseseră piciorul în oraşul Sinigaglia. 
Sultanul îi trimise vorbă Papei că, întrucât în acel moment 
era angajat într-un triplu război - cu sudanul Egiptului, cu 


regele Ungariei şi cu grecii din Macedonia şi din Epir —, nu 
putea s-o ajute pe Sanctitatea Sa cu armată, ci doar cu 
bani, cu condiţia de a-l ucide pe fratele său, Djem. Auzind 
răspunsul, Papa se bucură mult mai mult decât dacă 
Baiazid i-ar fi trimis armată. Căci patru sau cinci mii de 
ostaşi ar fi fost prea puţini şi ar fi compromis cauza 
creştinătăţii, pe când cei trei sute de mii de ducați de aur, 
adică aproape un milion de franci, îi prindeau mult mai 
bine. E adevărat că atâta vreme cât trăia Djem, Papa 
primea o sumă anuală de o sută optzeci de mii de livre (cam 
două milioane pe an). Dar când ai o atât de acută nevoie de 
bani, trebuie să mai faci şi unele sacrificii. 

Totuşi, Alexandru nu luă nici o hotărâre, pentru că avea 
altceva mai urgent de făcut: şi anume să se gândească în ce 
fel să se poarte faţă de Carol al VIII-lea. Necrezând în 
succesele francezilor în Italia, Alexandru al VI-lea se aliase, 
după cum am văzut, cu casa de Aragon. Dar acum iată că 
familia de Aragon se clătina şi un vulcan mai cumplit decât 
Vezuviul ameninţa să năruie întregul Neapole. Trebuia deci 
să-şi schimbe politica şi să treacă de partea învingătorului, 
lucru ce nu era chiar atât de lesne de făcut, pentru că 
regele francez nutrea faţă de Papă o profundă ranchiună de 
când acesta se aliase cu Aragonul, nedreptăţind casa de 
Anjou. 

După ce se gândi o vreme, Papa îl trimise la Carol al VIII- 
lea pe cardinalul Picolomini. Această alegere părea foarte 
nepotrivită - la prima vedere - ştiindu-se că Picolomini 
fusese nepotul lui Pius al II-lea, care luptase cu înverşunare 
împotriva casei de Anjou. Acţionând astfel, Alexandru ştia 
că cei din jur nu-i vor dibui planul. Într-adevăr, Carol nu-l 
primi prea repede pe Picolomini, pe care nu-l putea suferi. 
Numai că acesta primise instrucţiuni secrete din partea 
Papei ca să-i atragă de partea sa pe cei mai influenţi 
consilieri ai regelui - Briconnet şi Philippe de Luxembourg 
—, cărora le oferi pălăria de cardinal, cu condiţia ca aceştia 


să-l sfătuiască pe rege să nu se certe cu Papa şi să fie de 
acord să primească un alt ambasador. 

În vremea asta francezii înaintau de zor, nezăbovind 
niciodată mai mult de patruzeci şi opt de ore în acelaşi oraş. 
Peste trei zile, o santinelă aflată în turnul cel mai înalt al 
castelului San-Angelo, unde se retrăsese Papa, strigă că 
zărise avangarda franceză. Papa şi ducele de Calabria 
urcară pe terasa ce domina fortăreaţa pentru a se convinge 
cu propriii lor ochi că soldatul văzuse bine. Abia atunci 
ducele de Calabria se urcă pe cal şi ieşi din Roma pe Poarta 
San-Sebastiano chiar în momentul în care avangarda 
franceză făcuse un popas la doar cinci sute de paşi de 
Poarta Poporului. Era în 31 decembrie 1494. 

La ora trei după-masă sosise întreaga armată în bubuitul 
neîntrerupt al tobelor. 

„Armata - spune martorul ocular Paul Jave în Istoria sa, 
cartea a doua, pagina 41 - era alcătuită din elveţieni şi 
germani îmbrăcaţi în tunici scurte şi pantaloni mulaţi pe 
picior, de diferite culori. Purtau nişte săbii scurte cu două 
tăişuri, ca ale vechilor romani, lăncii din lemn de frasin, 
lungi de zece picioare, cu capătul de fier foarte ascuţit. 
Primul rând de oşteni din fiecare batalion purta căşti şi 
cuirase care le apărau capul şi pieptul. La fiecare o mie de 
soldaţi exista câte o companie de o sută de ţintaşi. Şefii - ca 
să se distingă de soldaţi - aveau pe căşti câte un mănunchi 
de pene lungi. 

După infanteria elveţiană, veneau arbaletierii gasconi; 
cinci mii de oameni îmbrăcaţi foarte simplu ale căror 
veşminte contrastau cu hainele somptuoase ale elveţienilor. 
Soldaţi excelenți, sprinteni şi plini de curaj, renumiţi pentru 
uşurinţa şi promptitudinea cu care mânuiau arbaletele de 
fier. 

După ei venea cavaleria, adică floarea nobilimii franceze, 
cu căşti şi coliere aurite, cu haine de catifea şi de mătase, 
cu spade şi scuturi strălucitoare, fiecare reprezentând câte 
un domeniu sau purtând culoarea preferată a iubitelor lor. 


În afară de aceste arme de apărare, fiecare ţinea în mână, 
la fel ca şi jandarmii italieni, câte o lance cu vârful ascuţit, 
iar la oblâncul şeii o sumedenie de alte arme mai mici. Caii 
lor erau puternici şi viguroşi, dar, după obiceiul francez, li 
se tăiaseră coada şi urechile. Fiecare nobil era urmat de alţi 
trei bidivii, primul călărit de un paj înarmat, iar ceilalţi doi, 
călăriţi de doi scutieri care, în toiul luptei, se aflau tot 
timpul unul în dreapta şi celălalt în stânga stăpânului lor. 
Acel grup era nu numai cel mai măreț, dar şi cel mai 
important din întreaga oaste. Căci numărând peste trei mii 
de nobili, fiecare cu câte trei slujitori, alcătuiau o armată de 
peste zece mii de oameni. 

Pe urmă venea cavaleria uşoară purtând în mână arcuri de 
lemn care-şi azvârleau săgețile hăt departe. Aceşti ostaşi 
erau de mare ajutor în bătălie, căci, mişcându-se foarte 
repede, alergau dintr-o parte în alta, de la ariergardă la 
avangardă, lansându-şi săgețile din goana calului fără ca 
infanteria sau cavaleria grea să-i poată ajunge din urmă. 
Armele lor de apărare erau casca şi o jumătate de cuirasă. 
Unii dintre ei mai aveau şi câte o lance scurtă şi ascuţită cu 
care îşi ţintuiau duşmanii în pământ. Toţi purtau nişte 
mantii lungi împodobite cu eghileţi şi cu plăcuţe de argint în 
mijlocul cărora străluceau armoriile stăpânilor lor. 

În sfârşit, la urmă venea escorta tânărului rege, alcătuită 
din patru sute de arcaşi, dintre care o sută erau scoțieni, iar 
restul se numărau printre cei mai distinşi cavaleri ai 
regatului Franţei. 

În mijlocul acelei măreţe escorte înainta călare Carol al 
VIII-lea, îmbrăcat şi el şi calul, într-o splendidă armură 
aurită. În dreapta şi în stânga sa se aflau cardinalul Ascanio 
Sforza, fratele ducelui de Milano şi cardinalul Giulio de la 
Rovere. Imediat după ei, cardinalii Colonna şi Savelli, iar 
după ei, Prospero şi Fabricio Colonna, împreună cu toţi 
prinții şi generalii italieni care se alăturaseră 
învingătorului. 


Mulțimea adunată să-i vadă pe toţi acei soldaţi atât de 
ciudaţi ascultă cu nelinişte zgomotul paşilor lor cadenţaţi. 
Apoi se auzi un bubuit surd aidoma unor tunete îndepărtate 
şi zecile de mii de ochi văzură - trase fiecare de câte şase 
cai zdraveni - treizeci şi şase de tunuri grele de bronz. 
Lungimea fiecărui tun era de opt picioare şi cum ţeava era 
destul de largă, încât un om îşi putea vâri cu uşurinţă capul 
în ea, s-a estimat că fiecare din acele maşinării îngrozitoare, 
aproape necunoscute în Italia, trebuia să cântărească cel 
puţin vreo şase mii de livre. După tunuri urmară culevrinele 
14) cu ţeava lungă de şaisprezece picioare - adică de peste 
cinci metri - şi foconierele 15) dintre care cel mai mic 
arunca nişte ghiulele de mărimea unei grenade. Cu acea 
artilerie formidabilă se încheia marşul armatei franceze, 
căreia îi trebuiră şase ceasuri ca să intre în oraş. Şi cum 
începuse a se însera, fiecare al şaselea soldat îşi aprinse 
torţa, iar în lumina aceea tremurătoare lucrurile părură şi 
mai sumbre decât la lumina soarelui. 

Tânărul rege trase la Palatul venețian, iar toată acea 
artilerie formidabilă rămase în Piaţa din faţa palatului şi pe 
străzile înconjurătoare. Cât priveşte restul armatei, se 
răspândi prin oraş.” 

În aceeaşi seară i se aduseră regelui cheile oraşului, mai 
mult în semn de mare onoare decât pentru a-l linişti în 
privinţa siguranţei sale. 

Papa, după cum am mai spus, se retrăsese la castelul San- 
Angelo însoţit doar de şase cardinali. Fără să mai aştepte, 
regele începu tratativele. Dar abia începute, au fost imediat 
rupte, pentru că primul lucru pe care l-a cerut regele a fost 
castelul San-Angelo. Având în vedere că numai în acel castel 
Papa se simţea în siguranţă era firesc să nu i-l cedeze. În 
nerăbdarea lui juvenilă, Carol al VIII-lea se pregăti de două 
ori să ia cu forţa ceea ce nu i se dădea de bunăvoie. Dar 
cum Papa rămase liniştit în castelul lui, insensibil la toate 
demonstrațiile sale militare, înfierbântatul Carol se potoli şi 
renunţă la castel. Negocierile fură deci reluate şi 


ambasadorii se înţeleseră asupra următoarelor puncte: 1. 
Începând din acel moment, între Carol al VIII-lea, regele 
Franţei şi Sfântul Părinte trebuia să existe o alianţă fermă, 
bazată pe cea mai sinceră prietenie. 

2. Până la cucerirea definitivă a regatului Neapole, regele 
Franţei va ocupa, spre avantajul şi comoditatea armatelor 
sale, fortărețele Civitavecchia, Terrasina şi Spoletta. 

3. În sfârşit, cardinalul de Valentino - astfel se numea 
Cezar Borgia, după episcopia sa din Valencia - îl va urma pe 
regele Carol al VIII-lea în calitate de legat apostolic, sau 
mai bine-zis ca ostatic. 

Condiţiile odată stabilite, a fost reglementat ceremonialul 
întrevederii. Carol al VIII-lea a părăsit palatul venețian şi a 
venit să locuiască la Vatican. La ora convenită, Carol a intrat 
pe una din porţile grădinii, în vreme ce Papa - graţie unui 
coridor ce lega Vaticanul cu San-Angelo - intră pe altă uşă 
în aceeaşi grădină. După câteva momente, regele, zărindu-l 
pe Papă, îngenunche pentru prima oară. Dar Papa se 
prefăcu a nu-l vedea, aşa că regele mai făcu patru cinci paşi 
şi îngenunche a doua oară. Cum chiar în acel moment 
Sanctitatea Sa trecea prin faţa unui boschet, se prefăcu din 
nou că nu-l vede pe rege. Carol se ridică şi, după ce mai 
făcu câţiva paşi, îngenunche pentru a treia oară în faţa 
Sfântului Părinte, care de data asta se îndreptă repede spre 
el. Ca şi cum ar fi vrut să-l împiedice să se aşeze în 
genunchi, îl ridică de jos şi-l îmbrăţişa, sărutându-l 
părinteşte pe frunte. Schimbând câteva cuvinte de 
curtoazie şi de amiciţie cu Papa, Carol îl rugă să-l numească 
pe Guillaume Briconnet cardinal. Vrând să-i facă pe plac 
regelui, îl chemă pe fiul său, Cezar, cardinal de Valentino, şi- 
l rugă să pregătească Sala Papagalului, unde urma să aibă 
loc recepţia. A treia zi Carol trebuia să depună un jurământ 
solemn de credinţă în faţa Papei, ca şef suprem al bisericii 
creştine. 

În acea zi solemnă, se adună în jurul Papei toată floarea 
nobilimii, a clerului şi a armatei. La rândul său, Carol se 


îndreptă spre Vatican în mijlocul unei suite măreţe de 
prinți, de clerici şi de căpitani. Fu întâmpinat de patru 
cardinali care se aşezară, unul în dreapta, altul în stânga, 
iar ceilalţi doi în urma sa. Împreună cu toată suita sa, 
regele trecu printr-un lung şir de apartamente până ajunse 
în sfârşit în sala de recepţie unde-l aştepta Papa, aşezat pe 
tronul său pontifical şi avându-l în stânga pe fiul său, Cezar 
Borgia. După ce regele îngenunche în faţa Papei, primul 
preşedinte al parlamentului din Paris zise cu glas tare, ca 
să-l audă toată lumea: 

— Preasfinte Părinte, regele meu e gata să depună 
jurământul de supunere pe care vi-l datorează. Vă cere în 
schimb trei favoruri şi anume: confirmarea privilegiilor pe 
care i le-aţi acordat, învestitura pentru el şi urmaşii săi 
asupra regatului Neapole şi pe tânărul prinţ Djem, fratele 
Sultanului turcilor. 

Papa rămase stupefiat, căci nu se aşteptase la aceste noi 
cereri din partea regelui formulate de faţă cu toată lumea, 
tocmai ca să fie sigur că nu va putea fi refuzat. Găsindu-şi 
însă prezenţa de spirit, răspunse regelui că-i confirma 
privilegiile acordate de ceilalţi Papi şi că prima cerere îi 
fusese îndeplinită. Cât despre învestitura asupra regatului 
Neapole, nu-i putea răspunde pe loc, întrucât ea trebuia 
discutată şi aprobată în consiliul cardinalilor, dar că el va 
face tot ce-i va sta în putinţă ca acea învestitură să-i fie 
acordată. În privinţa lui Djem, trebuia să discute acest lucru 
în Sfântul Colegiu şi, dacă cererea nu va fi aprobată, nu va 
fi vina lui. 

După acest răspuns, Carol se înclină în semn că era de 
acord. Ceremonia odată terminată, ieşiră din sală, Papa 
ţinându-l pe rege de mână. Merseră astfel până în camera 
în care Alexandru îşi depuse veşmintele sacre. 

Regele rămase încă opt zile la Vatican, după care se mută 
în palatul San-Marco. În timpul celor opt zile tot ceea ce 
ceruse Carol a fost dezbătut, analizat şi aprobat. Regele a 
fost pus în posesia regatului Neapole, episcopul de Mans a 


fost numit cardinal, iar contra unei sume de o sută douăzeci 
de mii de livre, i s-a spus lui Carol că-i va fi trimis şi fratele 
sultanului. 

Vrând să împingă până la capăt ospitalitatea, Papa l-a 
invitat pe Djem la masa pe care a dat-o în cinstea regelui 
Franţei în ziua plecării acestuia din Roma, ca să-l prezinte 
noului său protector. Djem era un bărbat frumos, cu o 
înfăţişare nobilă şi regească. Costumul său oriental 
contrasta puternic prin lărgimea şi amploarea sa cu hainele 
strâmte ale celor din jur. După ce făcu deci cunoştinţă cu 
prinţul turc - care-i mulţumi în cuvinte alese că-l luase sub 
protecţia sa —, Carol îşi luă rămas bun de la Papă şi cobori 
în Piaţa Palatului, unde-l aştepta Cezar Borgia care trebuia 
să-l însoţească pe rege, ca ostatic, în Franţa. Apoi Carol 
părăsi Roma împreună cu armata sa şi se îndreptă spre 
San-Marino, unde ajunse în aceeaşi seară. Acolo află că 
Alfons - dezminţind reputaţia de mare general şi de abil 
politician - se îmbarcase cu toate comorile sale pe o navă 
păzită de patru galere, lăsându-l pe fiul său Ferdinand să 
cârmuiască ţara. La apropierea oştilor franceze, porţile 
oraşului se deschiseră imediat. Duşmanii fugiseră fără să-l 
mai aştepte, aşa că regele, începând din acea clipă, fu 
numit de toţi Cuceritorul. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, armata o porni la drum şi, 
după ce mărşălui aproape toată ziua, seara ajunse la 
Velletri. Ostenit, regele îl lăsă pe Cezar Borgia să se 
îndrepte spre locuinţa unde urma să stea, iar el îl luă pe 
Djem şi se retraseră în palatul ce-i fusese rezervat. 

Cezar, care luase cu sine douăzeci de furgoane mari, 
încărcate ochi, înainte de a pleca, porunci să fie deschis 
unul din acele furgoane din care slujitorii săi scoaseră un 
bufet măreț plin cu veselă de aur şi argint şi începură a 
pune stăpânului lor masa. Cum între timp se înserase, după 
ce isprăvi de mâncat, Cezar se închise într-o cameră mai 
retrasă, îşi scoase bogatul său veşmânt şi îmbrăcă o haină 
umilă de rândaş. Astfel deghizat, ieşi din casă, după ce se 


asigură că nu mai era nimeni prin preajmă care să-l 
recunoască. Cam la o jumătate de leghe de oraş îl aştepta 
un servitor cu doi cai odihniţi. Cezar, care era foarte bun 
călăreț, sări în şa şi, împreună cu slujitorul său, porniră în 
galop spre Roma, unde ajunseră în zori. Cezar se opri la 
domnul Flores, consilier în Rote, care-i aduse doi cai 
odihniţi şi nişte haine mai arătoase. Pe urmă, dădu fuga la 
mama sa, Roza Vanozza, care-l primi cu strigăte de bucurie. 
Căci, mut şi misterios faţă de toţi, Cezar nu suflase o vorbă 
nimănui, nici chiar mamei sale, despre întoarcerea lui la 
Roma. 

Acel strigăt pe care-l scosese Vanozza nu era atât un 
strigăt de bucurie, cât unul care cerea răzbunare. Căci într- 
o seară, în timp ce toată lumea se afla la Vatican, unde 
Carol al VIII-lea şi Alexandru al VI-lea îşi jurau credinţă 
veşnică, dar numai din gură, nu şi din suflet, Cezar se trezi 
cu un mesager, trimis de mamă-sa, care-l ruga să treacă 
fără întârziere pe acasă, la palatul din strada Lungara. 
Cezar încercase să-l tragă de limbă pe mesager, vrând să 
ştie despre ce anume era vorba. Dar acesta îi răspunse că 
va afla totul din gura mamei sale. Aşa că de îndată ce fu mai 
liber, se repezi până acasă. Dar pe măsură ce se apropia de 
palatul din strada Lungara, observă că acesta fusese 
devastat fără milă: strada era plină de rămăşiţele mobilelor 
rupte şi de bucăţi de stofe de mare preţ. Intrând în casă, 
văzu că ferestrele fuseseră sparte şi că rămăşiţele 
perdelelor fluturau în bătaia vântului. Apartamentele erau 
goale, nu mai existau covoare, candelabre, sfeşnice, oglinzi, 
nu mai exista nimic de preţ. 

— Cine a produs dezastrul ăsta, mamă? Întrebă Cezar. 

— Şarpele pe care l-ai încălzit la sân! Răspunse Vanozza, 
scrâşnind din dinţi de furie. M-a muşcat, de frică să nu-şi 
rupă dinţii în spada ta! 

— Cine a făcut toate astea? Spune-mi, mamă şi mă jur pe 
bunul Dumnezeu că-ţi voi reface palatul mult mai frumos 
decât a fost înainte! 


— Păi cine s-o facă? Răspunse Vanozza. Elveţienii şi 
francezii lui Carol al tău. Ştiau că Melchiori era plecat şi că 
rămăsesem singură doar cu o mână de slugi. Atunci au 
venit, au spart uşile şi, în timp ce fiul meu, cardinalul Cezar 
Borgia, benchetuia cu stăpânul lor, ticăloşii prădau şi 
distrugeau casa mamei tale, ocărând-o şi înjurând-o ca la 
uşa cortului, murdărind-o cu atingerile lor necurate şi 
purtându-se mai rău decât turcii sau sarazinii. 

— Lasă, marnă, sângele acelor ticăloşi te va spăla de toate 
ocările aduse. Cât despre ceea ce am pierdut, asta nu e 
nimic în comparaţie cu ceea ce am putea pierde. Iţi voi 
reface palatul mult mai frumos decât a fost înainte. 

— Nu făgăduieli îţi cer eu, strigă Vanozza, ci răzbunare! 

— Mamă, jur că vei fi răzbunată! De nu, ei bine, voi pierde 
dreptul de a mă mai numi fiul tău! 

Liniştindu-şi mama cu astfel de vorbe, o duse în palatul 
Lucreţiei, care era liber de când fata se măritase cu 
seniorul de Pesaro, dădu ordine ca palatul Vanozzei să fie 
remobilat mai frumos decât înainte, după care se întoarse 
la Vatican. Acele porunci ale lui Cezar fuseseră executate 
întocmai, aşa că acum Cezar îşi regăsise mama în mijlocul 
acelui lux nou şi plin de strălucire, dar cu inima la fel de 
plină de ură împotriva celor care o batjocoriseră. Acelei uri 
se datorau strigătele de bucurie pe care le scosese Vanozza 
când îl văzuse pe Cezar. 

Cezar şi mama sa schimbară doar câteva cuvinte. Apoi 
Cezar se întoarse la Vatican, de unde ieşise cu două zile mai 
înainte ca ostatic. Alexandru - care fusese prevenit de fuga 
fiului său şi care-l aprobase din toată inima - îl primi cu 
multă bucurie, sfătuindu-l însă să se ascundă imediat, 
pentru că, după toate probabilitățile, Carol al VIII-lea avea 
să-şi ceară ostaticul. 

Într-adevăr, a doua zi dimineaţă, regele observă lipsa 
cardinalului de Valentino. Şi cum Carol al VIII-lea nu-l văzu 
apărând nici mai târziu, trimise să întrebe ce era cu el. 
Ajuns la locuinţa pe care o părăsise Cezar, trimisul află că 


acesta ieşise din casă în ajun, pe la nouă seara şi că nu se 
mai întorsese. Aduse deci această veste regelui, care fu 
sigur că Cezar Borgia fugise. Atunci soldaţii îşi aduseră 
aminte de cele douăzeci de furgoane încărcate din care 
cardinalul de Valentino scosese acea minunată veselă de 
aur şi argint. Convinşi că furgoanele erau pline cu obiecte 
de mare preţ, se năpustiră asupra lor şi le deschiseră: toate 
erau pline cu pietre şi cu nisip, ceea ce dovedi regelui că 
fuga fusese îndelung pregătită. Furios la culme, Carol îl 
trimise imediat la Roma pe monseniorul Philippe de Bresse, 
care a devenit mai târziu duce de Savoia, cu porunca de a-şi 
exprima nemulţumirea faţă de o asemenea conduită. Dar 
Papa îi răspunse că habar nu avea despre fuga lui Cezar şi- 
şi exprimă cele mai sincere regrete faţă de majestatea-sa, 
neştiind unde putea fi, afirmând în acelaşi timp că fugarul 
nu se afla în nici un caz la Roma. De data asta, Papa spusese 
adevărul: într-adevăr, Cezar fugise împreună cu domnul 
cardinal Orsini la una dintre moşiile acestuia şi se 
ascunsese acolo. Deşi regele nu era dispus să se 
mulţumească doar cu nişte scuze, de data aceasta trebui să 
le accepte, pentru că avea de rezolvat alte lucruri mult mai 
importante. Aşa că îşi continuă, fără oprire, drumul spre 
Neapole, unde ajunse în 22 februarie 1495. După patru 
zile, nefericitul Djem, care se îmbolnăvise la Capua, muri. 
La acel banchet de adio dat în cinstea lui Carol al VIII-lea, 
Papa încercase pe el acea otravă pe care avea s-o 
folosească mai apoi atât de des, asasinându-şi cardinalii, ca 
până la urmă să-i simtă efectele pe propria sa piele. 

În dubla sa speculație asupra acelui nefericit prinţ turc, 
Papa îl vânduse de două ori: o dată în viaţă, lui Carol al VIII- 
lea, pentru o sută douăzeci de mii de livre şi o dată mort, 
fratelui său Baiazid, pentru trei sute de mii de ducați de 
aur. Numai că banii pentru cea de-a doua vânzare avea să-i 
primească mai târziu, fiindcă aurul fratricid avea să fie 
trimis Papei în schimbul cadavrului lui Djem, care însă 
fusese îngropat de Carol al VIII-lea la Gaete. 


Când Cezar Borgia află toate aceste lucruri, socoti şi pe 
bună dreptate, că regele Franţei era mult prea ocupat cu 
alte lucruri şi că avea prea multe de făcut ca să mai aibă 
vreme să se gândească la el. Aşa că se întoarse la Roma 
hotărât să-şi ţină cuvântul şi să-şi răzbune mama. 

Cardinalul de Valentino avea în slujba sa un spaniol, un 
bărbat de treizeci şi cinci, patruzeci de ani care se 
răzvrătise toată viaţa împotriva tuturor legilor morale ale 
societăţii, nedând îndărăt din faţa nici unei fărădelegi, dacă 
era plătită bine. Don Michelle Correglia - care se bucura de 
o sângeroasă celebritate sub numele de Michelotto - era 
faţă de Cezar de un devotament fără margini, iar Cezar 
avea în el o încredere nelimitată. Lui îi încredința cardinalul 
o parte din răzbunarea sa, cealaltă păstrând-o pentru sine. 
Don Michelle primi deci ordinul să dea o raită prin câmpiile 
Romei şi să-i strângă de gât pe toţi francezii pe care i-ar fi 
întâlnit. Omul se puse pe treabă şi în câteva zile mai mult de 
o sută de persoane au fost ucise şi jefuite, printre care şi 
fiul cardinalului de Saint-Malo, care se întorcea în Franţa şi 
asupra căruia Michelotto a găsit suma de trei mii de scuzi. 

Cezar şi-i rezervase pe elveţieni, căci elveţienii îi 
distruseseră casa Vanozzei. Papa avea în slujba lui vreo sută 
cincizeci de soldaţi elveţieni, care-şi aduseseră familiile la 
Roma şi care se îmbogăţiseră exercitând diverse meserii. 
Cardinalul le porunci să părăsească Roma în douăzeci şi 
patru de ore şi Statele romane în trei zile. Elveţienii - cu 
soțiile, copiii şi bagajele lor - se adunară în piaţa San-Pietro, 
când pe neaşteptate cardinalul de Valentino năpusti asupra 
lor două mii de archebuzieri, care-i măcelăriră, în vreme ce 
el şi mama sa priveau cu satisfacţie scena de la o fereastră. 
Uciseră astfel peste şaizeci de soldaţi, când ceilalţi, 
venindu-şi în fire, se baricadară într-o casă şi se apărară cu 
mult curaj, până ce Papa - care habar n-avea cine pusese la 
cale acel carnagiu - trimise în ajutorul lor pe căpitanul 
gărzilor sale cu un puternic detaşament de soldaţi, care îi 
salvaseră, împreună cu femeile şi copiii lor şi ai celor ucişi. 


Toţi ceilalţi fuseseră căsăpiţi. Răzbunarea nu era totuşi 
deplină, pentru că nu-l lovise pe Carol al VIII-lea, 
adevăratul şi singurul autor al tuturor necazurilor pe care 
le înduraseră mai bine de un an Papa şi familia sa. 

Dar Cezar renunţă în curând la acele „fleacuri”, pentru a 
se ocupa de lucruri mult mai importante, străduindu-se să 
reconstituie acea ligă a prinților italieni, ruptă prin 
dezertarea lui Sforza, prin exilul lui Pietro şi prin 
înfrângerea lui Alfons. Această treabă se înfăptui cu mult 
mai multă uşurinţă decât se aştepta Papa. Venețienii îl 
văzuseră cu spaimă pe Carol al VIII-lea trecând atât de 
aproape de ei, iar acum tremurau la gândul ca, odată 
stăpân pe Neapole, să nu-i vină ideea de a cuceri întreaga 
Italie. La rândul său Ludovic Sforza - văzând rapiditatea cu 
care regele Carol al VIII-lea detronase casa de Aragon - 
începu a se teme ca nu cumva francezii să nu mai facă nici o 
deosebire între aliaţii şi duşmanii săi. Pe de altă parte, 
Maximilian abia aştepta să rupă acea pace pe care o 
acceptase cu preţul pământurilor lui. Apoi mai erau 
Ferdinand şi Izabela - regele şi regina Spaniei - care 
fuseseră aliaţii casei de Aragon. Toţi aceştia - deşi aveau 
interese deosebite - se temeau de Franţa. Fură deci de 
acord că regele acestei ţări trebuia izgonit cât mai repede 
nu numai din Neapole, ci şi din Italia. În acest scop se 
angajară ca prin toate mijloacele ce le stăteau la dispoziţie - 
fie prin negocieri, fie prin surprindere, fie cu forţa - să-l 
alunge pe Carol. Numai florentinii refuzară să ia parte la 
acea ligă şi rămaseră fideli cuvântului dat. Conform 
articolelor stabilite de confederați, alianţa trebuia să 
dureze douăzeci şi cinci de ani şi avea ca scop oficial 
apărarea pontifului roman şi interesele creştinătăţii. 
Luându-se după aparenţe, lumea ar fi putut crede că era 
vorba de o cruciadă împotriva turcilor, dacă ambasadorul 
lui Baiazid la Roma n-ar fi participat la toate deliberările 
ligii. 


În concluzie, aliaţii trebuiau să ridice o armată de treizeci 
şi patru de mii de călăreţi şi douăzeci de mii de pedestraşi 
şi anume: Papa trebuia să pregătească patru mii de 
călăreţi, Maximilian şase mii, regele Spaniei, ducele 
Milanului şi republica Veneţiei, fiecare câte opt mii. De 
asemenea, fiecare confederat trebuia să echipeze, în şase 
săptămâni de la semnarea tratatului, câte patru mii de 
pedestraşi. Navele urmau să fie furnizate de Statele 
maritime, dar cheltuielile pe care le necesitau urmau să fie 
suportate în mod egal de toţi. 

Liga a fost adusă la cunoştinţa poporului la 12 aprilie 
1495, în Duminica Floriilor, fiind citită în toate bisericile şi 
în special în cele din Roma. 

Carol al VIII-lea primi această veste la Neapole când, sătul 
de noua lui cucerire - care necesita o muncă de organizare 
de care nu mai era capabil —, se tot uita câtre Franţa unde- 
| aşteptau serbările victoriei şi triumful reîntoarcerii. Aşa că 
el cedă în faţa celor ce-l sfătuiră să se înapoieze în ţară, 
fiind ameninţat la nord de germani, iar la sud de spanioli. Îl 
numi deci pe Gilbert de Montpensier vicerege în Neapole, 
lăsă comandanţi în toate oraşele întărite, apoi, dându-i 
ducelui de Montpensier jumătate din elveţienii săi, o parte 
din gasconi, opt sute de lăncieri francezi şi vreo cinci sute 
de soldaţi italieni, plecă din Neapole în 20 mai, la ceasurile 
două după-amiază, pregătindu-se să străbată toată Italia cu 
restul armatei sale. Nu rămase la Roma decât trei zile, 
pentru că Papa, închis în faimosul său castel San-Angelo, nu 
vru să-l primească. Văzând că nu mai avea ce face în 
capitală, Carol plecă, deşi situaţia nu era deloc liniştitoare. 
Armata franceză, micşorată din pricina numeroaselor 
garnizoane pe care trebuise să le lase prin oraşele şi 
forturile întărite, abia dacă se ridica la opt mii de luptători, 
în vreme ce armata milano-veneţiană era de vreo cinci ori 
mai mare. 

Încercând să obţină o conciliere, Carol îl trimise pe 
Commines la proveditorii 416) venețieni, poruncindu-i să le 


spună că stăpânul său nu dorea decât să-şi continue liniştit 
drumul spre casă, fără a căşuna şi fără a i se căşuna vreun 
necaz. În aşteptarea răspunsului, regele îşi petrecu noaptea 
foarte neliniştit. Toată ziua fusese înnorat afară, iar dacă 
începea să plouă, cum era de aşteptat, râul Taro, care acum 
mai putea fi trecut prin vad, a doua zi ar fi constituit un 
obstacol greu de depăşit. Sau poate că italienii amânau 
dinadins lucrurile, pentru a înrăutăţi situaţia oştirii 
franceze. Într-adevăr, când s-a înserat, a izbucnit o furtună 
cumplită care a bântuit toată noaptea, făcând să se zguduie 
munţii de bubuitul tunetelor şi brăzdând cerul cu fulgere. 
Taro, care în ajun fusese un râu liniştit, acum se 
preschimbase într-un torent vijelios. Între timp, Commines 
şi proveditorii venețieni încercaseră în zadar să înlăture 
lupta. Îngrijorat, Carol ordonă armatei sale să treacă totuşi 
râul, ceea ce soldaţii şi făcură, călăreţii având apa până la 
pulpe, iar infanteriştii ţinându-se de cozile cailor. Dar îndată 
ce trecură pe malul celălalt, se treziră atacați de ostile 
italiene. Obosiţi, flămânzi, uzi leoarcă, francezii fură 
cuprinşi brusc de acea „furia franceze”, cum ziceau cu 
spaimă italienii. Cât ai clipi din ochi, Carol al VIII-lea şi 
armata sa distruseră toate calculele strategice ale 
inamicului, care de mai bine de un secol uitase ce erau 
luptele adevărate, crâncene şi sângeroase, complăcându-se 
mai mult într-un fel de turniruri cărora le ziceau războaie. 
Aşa că, speriaţi, se întoarseră cu spatele şi o luară la goană, 
trecând în mare neorânduială râul şi mai umflat de ploaia 
care reîncepuse să toarne cu găleata chiar din clipa în care 
francezii ajunseseră pe malul celălalt. Câţiva propuseră să-i 
urmărească pe cei învinşi, dar mareşalul Gie, domnul de la 
Trimouille şi ducele de Guise spuseră că şi oamenii şi caii 
erau foarte obosiţi şi n-avea nici un rost să-i mai 
urmărească pe cei ce dăduseră bir cu fugiţii într-un mod 
atât de ruşinos. 

Carol al VIII-lea se retrase într-un sătuc de pe malul stâng 
al râului Taro şi trase la o casă sărmană unde-şi scoase 


hainele ude. Dintre toţi soldaţii şi căpitanii săi, era poate cel 
care luptase cu cea mai mare înflăcărare. 

În timpul nopţii, râul Taro se umflă atât de tare, încât 
armata italiană, chiar de-ar fi vrut să se întoarcă şi să-i 
înfrunte din nou pe francezi, n-ar mai fi putut. 

După acea strălucită victorie, nevrând să dea impresia că 
fuge, regele rămase toată ziua acolo, iar seara se duse să 
doarmă la Medesena, cătun situat la o milă mai jos de 
sătucul unde se odihnise după luptă. În timpul nopții, 
gândindu-se că fusese destul pentru onoarea armatei sale, 
învingând o oaste de aproape cinci ori mai mare ca a sa, 
ucigând peste trei mii de oameni şi aşteptându-l pe inamic o 
zi şi jumătate ca să-şi ia revanşa, le porunci ostaşilor să 
aprindă mai multe focuri pentru ca duşmanul să creadă că 
încă mai erau acolo. Apoi, urcându-se pe cai, plecară fără să 
facă zgomot şi se îndreptară către Borgo-San-Domino. 

În vremea asta, Papa se întoarse la Roma, unde primi 
câteva veşti care-l bucurară. Află că Ferdinand trecuse din 
Sicilia în Calabria cu o mie de voluntari şi cu un mare 
număr de călăreţi şi pedestraşi spanioli trimişi de 
Ferdinand şi Isabela, printre care se afla şi faimosul 
Gonzalvo de Cordoba, unul dintre reputaţii luptători 
spanioli a cărui aureolă nu fusese întunecată decât de 
înfrângerea de la Seminara. Cam în acelaşi timp flota 
franceză a fost înfrântă de flota aragoneză. În sfârşit, 
bătălia de pe malul râului Taro, deşi pierdută de 
confederați, pentru Papă constituia totuşi o victorie, pentru 
că îi îngăduia să se întoarcă spre duşmanul său 
neînduplecat, Carol al VIII-lea. Înţelegând că nu mai avea a 
se teme de el, trimise lui Carol al VIII-lea, care se oprise la 
Torino, o scrisoare prin care - în virtutea autorităţii sale 
pontificale - îi poruncea să plece din Italia şi să-şi recheme 
trupele pe care le lăsase în Neapole în termen de zece zile. 
Dacă nu, avea să fie excomunicat şi obligat să compară în 
faţa sa. Carol îi răspunse că: 1. Nu înţelege cum Papa, şeful 
ligii, îi porunceşte să plece din Italia, când confederaţii 


încercaseră - deşi fără folos, după cum ştie şi Sanctitatea 
Sa - să-i taie orice posibilitate de a se întoarce în Franţa. 

2. În privinţa rechemării trupelor din Neapole, nu era 
chiar atât de lipsit de evlavie să facă acest lucru, deoarece 
trupele sale intraseră în acel regat cu consimţământul şi 
binecuvântarea Papei. 

3. Cât despre reîntoarcerea lui în capitala lumii creştine, 
se mira din cale-afară că Papa îi putea cere un asemenea 
lucru, deoarece, cu şase săptămâni mai înainte, plecând din 
Neapole, voise să-l vadă pe Sfântul Părinte şi să i se închine, 
dar acesta se închisese în castelul său, nevrând să-l 
primească. Dacă Sanctitatea Sa dorea cu tot dinadinsul 
acest lucru, îi făgăduia să se reîntoarcă în Italia de îndată 
ce avea să-şi rezolve treburile care-l chemau acum în 
regatul său. 

Oricât de trufaş şi de ironic ar fi fost acest răspuns, Carol 
al VIII-lea a fost totuşi constrâns să se supună, în parte, 
poruncilor Papei. În ciuda ostaşilor elveţieni pe care-i 
primise în ajutor, a fost constrâns să încheie cu Ludovic 
Sforza o pace prin care se angaja să-i cedeze oraşul 
Novarra, în vreme ce Gilbert de Montpensier şi d'Aubigny - 
după ce apăraseră Calabria, Bazilicata şi Neapole timp de 
treizeci şi două de zile - au fost siliţi să semneze, în 20 iulie 
1496, capitularea din Atella prin care se stipula cedarea 
tuturor oraşelor şi fortăreţelor din Neapole regelui 
Ferdinand al II-lea. 

Din păcate, Ferdinand nu s-a putut bucura decât două luni 
de zile de oraşele şi de fortărețele sale, murind în cursul 
lunii septembrie de un fel de sfârşeală, cu toate îngrijirile 
soţiei sale, ce n-au mai putut drege răul pe care-l făcuse 
marea ei frumuseţe. I-a urmat imediat la tron unchiul său 
Frederic. 

Şi astfel, în decursul celor trei ani de când era Papă, 
Alexandru al VI-lea a văzut perindându-se pe tronul 
Neapolelui cinci regi: Ferdinand I, Alfons al II-lea, Carol al 
VIII-lea, Ferdinand al II-lea şi Frederic. 


Toate acele zgâlţâituri ale tronului şi acea succedare 
rapidă a suveranilor erau cât se poate de avantajoase Papei, 
pentru că fiecare nou rege nu era cu adevărat rege fără 
învestitura pontificală. Şi-a zis deci că venise în sfârşit 
momentul să se gândească şi la sine, să se întărească în 
scaun şi să se îmbogăţească, sprijinindu-se în primul rând 
pe cei doi fii ai săi: Francesco, duce de Gandia, care trebuia 
să ocupe cele mai mari slujbe laice şi Cezar, cardinal de 
Valentino, care trebuia să ocupe cele mai înalte funcţii 
ecleziastice. În acest scop, mai numi încă patru cardinali 
spanioli, ridicând astfel la douăzeci şi doi numărul 
compatrioţilor lor din Sfântul Colegiu, asigurându-şi în felul 
acesta o majoritate sigură şi constantă. 

Prima necesitate a politicii pontificale era de a descurca 
locul de toţi acei mici seniori, aşa-zişii „vicari ai Bisericii” pe 
care Alexandru îi numea „cătuşele papalității”. De fapt, el 
începuse mai demult această treabă, încă de când 
încăierase familiile Orsini şi Colonna. Dar iată că, în 
imprudenţa lor, Orsini - vechi prieteni ai Papei - trecuseră 
în solda francezilor şi intraseră împreună cu aceştia în 
regatul Neapole, aşa încât Virginio, unul dintre principalii 
şefi ai acestei familii, fusese prins şi luat prizonier de către 
Ferdinand al II-lea. Era o ocazie pe care Papa nu putea s-o 
lase să-i scape. După ce l-a somat pe regele Neapolelui să 
nu cumva să-l elibereze pe cel pe care-l declarase rebel 
încă din 1 iunie 1496, în 26 octombrie - adică în primele 
zile ale domniei lui Frederic, care urma să aibă nevoie de 
învestitura sa - dădu în consistoriu o sentinţă de confiscare 
a averii lui Virginio Orsini şi a familiei sale. Şi ca răzbunarea 
lui să fie deplină, le trimise vorbă fraţilor Colonna că-i iartă 
cu condiţia ca - sub comanda fiului său Francesco, duce de 
Gandia - să execute ei acea sentinţă împotriva familiei 
Orsini, slăbindu-i astfel pe amândoi, până când avea să-i 
atace el, făcându-i pe învingătorii celor învinşi să dispară şi 
ei. Cu toate că planul era diabolic, familia Colonna îl 
acceptă. Ducele de Gandia a fost numit general al Bisericii, 


prilej cu care tatăl său i-a înmânat însemnele noii funcţii în 
biserica Sfântului Petru din Roma. 

Lucrurile au mers la început aşa cum a nădăjduit 
Alexandru al VI-lea şi înainte de sfârşitul anului armata 
pontificală s-a văzut stăpână pe un mare număr de castele 
şi fortărețe ce aparţineau familiei Orsini. Aceştia se 
socoteau de acum pierduţi, când iată că regele Carol al VIII- 
lea - la care ei nu mai trăgeau nădejde să-i ajute, fiindcă 
era mult prea ocupat cu propriile sale probleme - îi trimise 
totuşi în sprijinul lor pe Carlo Orsini, fiul lui Virginio şi pe 
Vitellozo Vitelli, fratele lui Camilo Vitelli, unul dintre cei trei 
mari şi viteji condotieri ai Italiei, care intrase în slujba 
Franţei şi care luptase ca un leu în bătălia câştigată de 
francezi pe malul râului Taro. 

Cei doi căpitani ale căror curaj şi abilitate erau cunoscute, 
aduceau cu ei o mare sumă de bani cu care îi răsplătise 
Carol al VIII-lea. Aşa că de îndată ce ajunseră la Cittă di 
Castello, centrul micii lor suveranităţi, şi-şi manifestară 
intenţia de a recruta un corp de jandarmerie, se prezentară 
o mulţime de bărbaţi dornici să se angajeze sub steagurile 
lor. În curând şi-au alcătuit o mică armată - şi, cum 
observaseră cu atenţie, la francezi, organizarea militară a 
armatei lor, îşi însuşiră toate îmbunătățirile, aplicându-le 
trupelor lor. Îmbunătăţirile constau mai ales în anumite 
schimbări aduse artileriei, înlocuind suliţele obişnuite cu 
altele ce se asemănau ca formă cu cele ale elveţienilor, dar 
care erau cu două picioare mai lungi. Apoi Vitellozo Vitelli 
făcu trei sau patru luni exerciţii cu soldaţii săi în mânuirea 
noilor arme. Când a văzut că le puteau întrebuința cu folos, 
s-au îndreptat spre Bracciano, asediat de ducele de Urbino. 
Generalul venețian, aflând despre venirea lui Vitellozo 
Vitelli, vrând să-l scutească de o parte din osteneală, i-a ieşit 
înainte. Cele două armate s-au întâlnit pe drumul spre 
Soriano şi au început a se lupta. Armata pontificală avea un 
corp de opt sute de germani pe care ducii de Urbino şi de 
Gardia contau foarte mult şi pe bună dreptate, fiindcă 


germanii erau socotiți, după elveţieni, cei mai buni luptători 
din lume. Dar Vitellozo Vitelli i-a atacat pe acei soldaţi de 
elită cu infanteria sa înarmată cu suliţele ei lungi, care-i 
străpunseră fără milă, germanii neputându-le provoca nici 
un rău cu suliţele lor, care erau cu aproape patru picioare 
mai scurte. Speriaţi de noile arme, care făceau adevărate 
ravagii în rândurile lor, germanii o luară la fugă, târându-l 
după ei şi pe ducele de Gandia, rănit de o lance la obraz. 
Ducele de Milano, care luptase în ariergardă, a fost luat 
prizonier împreună cu toată artileria şi bagajele armatei 
învinse. 

Dar acel succes, oricât de mare ar fi fost el, nu l-a făcut pe 
Vitellozo Vitelli să se umfle până într-atâta în pene încât să 
nu-şi mai dea seama de situaţia în care se afla. Înţelese că 
Orsini şi el erau mult prea slabi pentru a susţine un 
asemenea război; că mica lor avere se va epuiza în curând 
şi soldaţii, neplătiţi, se vor risipi odată cu ea. Se grăbi deci 
să facă propuneri de pace pe care el nu le-ar fi acceptat 
dacă ar fi fost învins. 

Condiţiile au fost acceptate imediat de Papă, care între 
timp a primit vestea că Trivulcio trecuse Alpii şi intrase în 
Italia cu trei mii de elveţieni. S-a hotărât ca Orsini să 
plătească şaptezeci de mii de florini despăgubiri de război 
şi să se facă schimb de prizonieri fără nici un fel de 
răscumpărare, cu excepţia ducelui de Urbino. 

Până când vor plăti banii, fraţii Orsini amanetară 
cardinalilor Sforza şi San-Severino fortărețele Anguillora şi 
Cervetri. Dar cum în ziua fixată pentru plată nu avură banii 
necesari, cerură drept răscumpărare, pentru ducele de 
Urbino, patruzeci de mii de ducați de aur, sumă ce echivala 
cu cheltuielile de război. De data asta Papa nu se mai târgui 
şi plăti până la ultimul ban răscumpărarea cerută de 
duşmanii săi. La rândul său le trimise - lui Carlo Orsini şi lui 
Vitellozo Vitelli - cadavrul lui Virgilio. Printr-o ciudată 
fatalitate, prizonierul murise cu opt zile înainte de 


semnarea tratatului de pace, de aceeaşi moarte de care 
murise şi Djem, fratele lui Baiazid. 

De îndată ce s-a semnat pacea, Papa s-a trezit cu Prosper 
Colonna şi cu Gonzalo de Cordova, care -trimişi de Frederic 
- sosiră la Roma cu o oaste alcătuită din soldaţi napolitani şi 
spanioli. 

Între timp, veni solemnitatea slujbei din ziua Adormirii 
Maicii Domnului (15 august), la care a fost invitat şi 
Gonzalvo. Ajungând în faţa cavaleriei pontificale, acesta s-a 
aşezat în stânga ducelui de Gandia, care stârnise admiraţia 
tuturor atât prin frumuseţea sa, cât şi prin luxul desfăşurat 
la acea sărbătoare. Într-adevăr, suita lui era îmbrăcată în 
nişte livrele atât de frumoase şi de costisitoare, cum nu se 
mai văzuseră până atunci în Italia. Toţi pajii şi valeţii erau 
urcați pe cai pur-sânge, cu valtrapuri de catifea şi cu 
franjuri de argint, iar printre franjuri atârnau din loc în loc 
clopoței din acelaşi metal. Cât despre Francesco, acesta era 
îmbrăcat în veşminte de brocart cu fir de aur şi purta la gât 
un şirag din cele mai mari şi mai strălucitoare perle din 
Orient, iar în jurul pălăriei în formă de tocă avea un lanţ de 
aur împodobit cu diamante dintre care cel mai mic valora 
mai bine de douăzeci de mii de ducați de aur. Acea măreție 
ieşea cu atât mai mult în relief cu cât contrasta cu 
veşmintele simple ale fratelui său, Cezar Borgia, al cărui 
costum de cardinal nu admitea nici un fel de podoabe. De 
aici şi dubla gelozie a lui Cezar, care-l privea cu o ură fără 
margini pe acest frate al său atât de frumos şi de bogat. În 
clipa aceea cardinalul Valentino a hotărât să scape de 
tânărul de care se lovea mereu atât în ceea ce priveşte 
ambiția, cât şi dragostea. Cât despre ducele de Gandia - 
spune istoricul Tommaso —, a apărut la acea serbare în 
toată măreţia şi frumuseţea lui, acea ultimă pompă fiind cea 
care a precedat-o, pe cea a înmormântării sale. 

Sub pretext că ia parte la solemnitate, Lucreția venise şi 
ea la Roma, dar în realitate, aşa cum vom vedea în curând, 
pentru a fi instrumentul ambiţiei tatălui ei. 


Cum Papa nu se mulţumise pentru fiul său mai mare doar 
cu triumful van al ostentaţiei şi al orgoliului şi cum războiul 
cu fraţii Orsini nu dăduse roadele mult aşteptate, se decise 
- pentru a-i spori averea lui Francesco - să facă ceea ce 
făcuse Papa Calixt pentru el, adică să dezmembreze din 
Statul ecleziastic cetăţile Benevent, Terracina şi 
Pontecorvo, alcătuind un ducat pe care să i-l dea fiului său. 
Acea propunere făcută în plin consistoriu a fost aprobată 
imediat. Noua favoare acordată fratelui său mai mare l-a 
exaspert pe Cezar, care şi-a luat şi el partea din favorurile 
paterne, căci Papa l-a numit legat a latere 47) pe lângă 
Frederic, trebuind ca în numele părintelui său să-i pună 
noului rege coroana pe cap. 

În vremea asta Lucreția, după ce a petrecut câteva zile 
împreună cu tatăl şi cu fraţii ei, s-a retras la mănăstirea 
Sfântului Sixt fără ca nimeni să cunoască motivul adevărat 
al acestei retrageri, necedând nici măcar în faţa 
rugăminţilor fierbinţi ale lui Cezar, care nutrea faţă de ea o 
dragoste pe cât de stranie, pe atât de denaturată şi care o 
implorase să-şi amâne acea despărţire de lume până în ziua 
când urma să plece ella Neapole. Încăpăţânarea surorii 
sale îl jigni profund. Căci din ziua în care ducele de Gandia 
se arătase la procesiune, în toată măreţia şi frumuseţea sa, 
observase că incestuoasa lui amantă se răcise de el, aşa că 
ura faţă de rivalul său sporise şi mai vârtos. În culmea 
furiei, poruncise şefului zbirilor săi să vina spre seară la el. 
Michelotto era obişnuit cu astfel de mesaje misterioase, 
care aproape întotdeauna aveau ca scop fie o iubire, fie o 
răzbunare. Or, cum şi într-un caz şi în celălalt era răsplătit 
cu largheţe, nu avea nici un motiv să nu fie prompt la 
întâlnirea cu stăpânul său. 

În seara aceea, Cezar Borgia îl aştepta aşezat într-un jilţ, 
cu spatele la marele cămin din odaia sa, îmbrăcat într-o 
tunică lungă, neagră, de catifea, fără mâneci, prin ale cărei 
despicături se vedea vesta de satin de aceeaşi culoare. Într- 
o mână îşi ţinea mănuşile, iar cu cealaltă se sprijinea pe 


teaca pumnalului cu lama otrăvită, de care nu se despărţea 
niciodată. Acesta era costumul pe care-l îmbrăca în 
expedițiile sale nocturne. Aşa că Michelotto n-a fost 
surprins văzându-l îmbrăcat astfel. În ochi avea o flacără 
mai sumbră ca de obicei, iar obrajii săi, palizi, acum erau 
livizi. Cezar îi făcu semn să închidă uşa, poruncă pe care 
Michelotto o execută imediat. Apoi, după un moment de 
tăcere, în timpul căreia ochii lui Borgia părură că vor să 
citească până în străfundul sufletului nepăsătorului său 
slujitor care stătea în picioare în faţa sa, zise cu un glas din 
care răzbătea un uşor accent ironic: 

— Michelotto, cum îţi place costumul meu? 

Oricât de obişnuit ar fi fost zbirul cu întrebările uneori 
cam ciudate ale stăpânului său, care nu intra niciodată 
direct în subiect, ci o lua întotdeauna pe ocolite, întrebarea 
i se păru atât de bizară, încât rămase o clipă descumpănit. 
Apoi, venindu-şi în fire, răspunse: 

— Admirabil, monseniore! Datorită lui excelența voastră 
are aerul unui căpitan, aşa cum are de altfel şi inima. 

— Mă bucur că asta ţi-e părerea, zise Cezar. Ştii care-i 
cauza că în loc de aceste veşminte, pe care nu pot să le port 
decât noaptea, sunt obligat să mă deghizez ziua în haine de 
cardinal şi să-mi petrec vremea mergând din biserică în 
biserică şi din consistoriu în consistoriu, în vreme ce ar 
trebui să conduc o oaste în care tu ai avea rangul de 
căpitan, în loc să fii şeful câtorva zbiri amărâţi? 

— Da, monseniore! Răspunse Michelotto, care încă de la 
primele cuvinte ghicise ce urmărea Cezar. Cauza tuturor 
acestor lucruri este monseniorul Francesco, duce de 
Gandia şi de Benevent, fratele mai mare al domniei-voastre. 

— Ştii, continuă Cezar răspunzându-i lui Michelotto doar 
printr-un semn afirmativ din cap şi printr-un surâs amar, 
ştii cine are averi şi n-are o scânteie de geniu, cine are 
cască de general şi n-are cap, cine are spadă şi nu e în stare 
s-o ţină în mână? 

— Ducele de Gandia, răspunse Michelotto. 


— Ştii, continuă Cezar, cine e cel care stă tot timpul în 
calea ambițiilor, a îmbogăţirii şi a iubirii mele? 

— Păi acelaşi duce de Gandia, zise Michelotto. 

— Şi ce părere ai despre treaba asta? 

— Cred că ar trebui să moară, răspunse cu răceală zbirul. 

— Aşa cred şi eu, Michelotto, zise Cezar făcând un pas 
spre el şi strângându-i mâna. Singurul meu regret e că nu 
m-am gândit mai demult la treaba asta. Dacă anul trecut, 
când regele Franţei a intrat în Italia, aş fi avut în mână 
sabia şi nu cârja episcopală, la ora asta eram rege în vreun 
stat italian. Se vede limpede că Papa vrea să-şi sporească 
averea, numai că s-a înşelat asupra mijloacelor prin care 
poate face acest lucru. Pe mine trebuia să mă facă duce şi 
pe frate-meu cardinal. Cel ce vrea să-şi facă drum către un 
regat trebuie să treacă peste orice piedici, să meargă drept 
înainte, fără să-i pese de strigătul cărnii sale când calcă pe 
cei mai ascuţiţi spini. Un astfel de om, puternic şi curajos, 
trebuie să-şi deschidă calea în viaţă cu spada şi cu pumnalul 
şi să nu se teamă că-şi udă mâinile în propriul său sânge! 
Acela, în sfârşit, trebuie să urmeze exemplul dat de toţi 
întemeietorii de imperii, începând cu Romulus şi isprăvind 
cu Baiazid, care au ajuns regi numai după ce şi-au ucis 
fraţii. Ei bine, Michelotto, asta e şi situaţia mea şi află că 
sunt hotărât să nu dau înapoi. Acum ştii de ce te-am căutat. 
Crezi că pot conta pe tine? 

Aşa cum era de aşteptat, Michelotto - care ştia că va fi 
plătit regeşte pentru crimă - răspunse că era gata să-i 
îndeplinească poruncile. Să-i spună doar în cât timp, în ce 
loc şi în ce mod trebuia săvârşită fapta. Cezar îi răspunse că 
în privinţa timpului, era bine să fie făcută cât mai repede, 
pentru că el trebuia să plece la Neapole. Locul şi modul de 
execuţie depindeau de împrejurări; că trebuia să pândească 
ocazia şi, când va găsi momentul favorabil, să lovească. 

A doua zi după această discuţie cu Michelotto, Cezar află 
că trebuia să plece din Roma joi, 15 iunie. În 14, mama sa îl 
pofti să mănânce la ea. Masa era dată în cinstea plecării lui 


la Neapole. Michelotto primi ordin ca pe la unsprezece 
noaptea să fie pe aproape. Masa fusese aşezată afară, sub o 
boltă de viţă, în curtea casei pe care o avea Vanozza 
aproape de San-Pietro. Musafirii erau: Cezar Borgia, adică 
sărbătoritul, ducele de Gandia, fratele lui mai mic, prinţul 
de Squillace, dona Sancia, soţia lui, cardinalul de Mont- 
Real, Francesco Borgia, fiul Papei Calixt al III-lea, don 
Roderico Borgia, căpitanul palatului apostolic, don 
Godefroy, fratele cardinalului Giani Borgia, pe atunci legat 
în Perugia şi Alfons Borgia, nepotul Papei. Se adunase 
întreaga familie, afară de Lucreția, care, retrăgându-se la 
mănăstire, nu putuse veni. 

Masa a fost deosebit de reuşită, Cezar a fost mai vesel ca 
de obicei, iar ducele de Gandia părea că nu fusese niciodată 
mai fericit. În toiul banchetului, un om mascat îi aduse o 
scrisoare. Ducele rupse sigiliul, o citi şi, roşind de bucurie, 
nu rosti decât atât: 

— Bine, mă voi duce! 

Ascunse scrisoarea în buzunarul tunicii, dar oricât de mult 
s-ar fi grăbit să facă acest lucru, Cezar avu vreme să-şi 
arunce ochii asupra ei şi să recunoască scrisul Lucreţiei. 
Între timp, mesagerul se retrăsese fără ca nimeni altul 
decât Cezar să fi observat acest lucru. 

În acea epocă era obiceiul, dragi cititori, ca scrisorile de 
dragoste să fie aduse de bărbaţi mascaţi sau de femei ce-şi 
ascundeau chipul sub un văl. 

La ora zece, Francesco se ridică de la masă şi, cum aerul 
era plăcut şi pur, se plimbă o vreme pe sub minunaţii pini ce 
umbreau casa Vanozzei, fără însă ca Cezar să-l piardă din 
vedere. La unsprezece, ducele de Gandia îşi luă rămas bun 
de la mama sa. Cezar făcu la fel, pretextând că voia să 
meargă la Vatican ca să-şi ia rămas bun de la Papă, 
deoarece a doua zi trebuia să pornească la drum de cu 
noapte. Pretextul era cu atât mai plauzibil cu cât Papa avea 
obiceiul să stea treaz până la două sau trei dimineaţa. 


Cei doi fraţi ieşiră împreună din curte, urcară pe caii care- 
i aşteptau la poartă, merseră împreună până la palatul 
Borgia - locuit de Ascanio Sforza, care-l primise în dar de la 
Papă —, apoi Francesco se despărţi de fratele său 
spunându-i, cu un surâs, că nu credea să se întoarcă acasă 
decât după câteva ceasuri, întrucât era aşteptat de o 
preafrumoasă doamnă. Cezar îi răspunse că era stăpân pe 
timpul lui, că-l putea folosi cum credea de cuviinţă, după 
care îi ură noapte bună. Ducele de Gandia o luă la dreapta, 
Cezar o luă la stânga. Cezar observase însă că strada pe 
care o apucase fratele său ducea la mănăstirea Sfântului 
Sixt unde se retrăsese Lucreția. Făcând această remarcă 
ce-i confirma bănuielile, se îndreptă spre Vatican, unde-l 
găsi pe Papă, de la care-şi luă rămas bun şi care-l 
binecuvânta. 

Începând din acel moment, totul devine misterios ca şi 
întunericul în care s-a petrecut cumplita dramă pe care ne 
pregătim s-o istorisim. 

Despărţindu-se de fratele său, ducele de Gandia şi-a trimis 
îndărăt oamenii care-l însoțeau, păstrându-l lângă sine doar 
pe valetul său de încredere, în compania căruia s-a 
îndreptat spre Piaţa Giudecca. Ajuns acolo, l-a găsit pe omul 
mascat care-i adusese scrisoarea în timpul mesei. Atunci i-a 
poruncit valetului să-l aştepte în acel loc, spunându-i că în 
cel mult două ceasuri avea să se întoarcă. Într-adevăr, la 
ora indicată, ducele de Gandia se înapoie, îi spuse omului 
mascat care-l însoțea că putea să plece, iar el şi valetul se 
îndreptară spre casă. Dar de îndată ce dădu colţul după 
ghetoul evreiesc, patru oameni pe jos, conduşi de un al 
cincilea, care era călare, se aruncară asupra lui. Crezând că 
avea de-a face cu nişte hoţi, ducele de Gandia spuse cine 
era. Dar în loc ca acel nume să oprească pumnalele 
ucigaşilor, el, dimpotrivă, spori furia loviturilor şi ducele se 
prăbuşi mort, alături de valetul său, care trăgea să moară. 

Atunci omul aflat pe cal, care privise nemişcat şi impasibil 
săvârşirea acelei crime abominabile, îşi apropie calul, cu 


spatele, de cadavru. Cei patru ucigaşi puseră mortul pe 
crupă şi, mergând alături, o porniră pe străduţa ce ducea 
spre biserica Santa-Maria-in-Monticelli. Cât despre 
nefericitul valet, pe care-l crezuseră mort, îl lăsară pe 
caldarâm. Cum după o vreme a început să geamă, a fost 
auzit de nişte oameni ce locuiau într-o cocioabă apropiată. 
L-au luat şi l-au pus pe un pat, unde a murit aproape 
imediat, fără să poată spune nimic despre acel asasinat. 

Ducele a fost aşteptat toată noaptea şi toată dimineaţa 
următoare. Apoi aşteptarea s-a preschimbat în teamă, iar 
teama în spaimă. Slujitorii s-au dus la Papă şi i-au spus că, 
după ce plecase de la mama sa, ducele de Gandia nu mai 
apăruse în palatul lui. Alexandru îşi mai făcu iluzii toată 
ziua, crezând că fiul său rămăsese la vreo ibovnică şi că 
aştepta să se întunece pentru a se întoarce acasă. Dar 
noaptea trecu aşa cum trecuse şi ziua şi ducele nu mai 
apăru. Tulburat de nişte presimţiri triste, Papa căzu în cea 
mai neagră disperare, neputând spune altceva, în toiul 
hohotelor de plâns şi al suspinelor, decât atât: 

— Căutaţi-l, căutaţi-l, ca măcar să ştiu cum a murit! Atunci 
toţi cei din jurul lui se puseră pe căutat, fiindcă ducele de 
Gandia era foarte iubit de toată lumea. În urma cercetărilor 
întreprinse în oraş, nu se descoperi însă decât trupul 
valetului ucis. Atunci toţi îşi ziseră că probabil fusese 
aruncat în Tibru. Au început deci să bată malurile apei. Au 
fost interogaţi toţi luntraşii şi pescarii de pe strada Ripetta 
care ar fi putut să vadă, fie din case, fie din bărcile lor, ce se 
petrecuse pe malul fluviului cu două nopţi în urmă. Dar 
nimeni nu ştia nimic. Abia pe strada del Fantanone găsiră în 
sfârşit un om care le spuse ce anume văzuse el în noaptea 
de 14 spre 15 iunie. Era un slavon pe nume Georges, care 
dusese cu barca o încărcătură de lemne. 

— Domnilor, zise el, miercuri, după ce am depus lemnele 
pe uscat, am rămas în barcă să mă odihnesc puţin în aerul 
răcoros al nopţii, uitându-mă totuşi ca nu cumva să vină 
careva şi să-mi fure lemnele. Pe la ceasurile două 


dimineaţă, am văzut venind pe străduţa din stânga bisericii 
Sfântul Ger6nimo doi oameni pe jos, care s-au uitat cu 
atenţie în jur să vadă dacă nu trecea careva pe acea stradă. 
După ce s-au asigurat că strada era pustie, au mai ieşit încă 
doi, însoţiţi de un al treilea, călare pe cal. Pe crupa calului 
se afla un om mort. Doi dintre cei patru necunoscuţi au 
apucat mortul, unul de cap şi altul de picioare şi i-au făcut 
vânt în apă. Atunci l-am auzit pe cel călare întrebând: „S-a 
făcut?” „Da, monseniore!” i-a răspuns unul din cei patru. 
Apoi văzând mantia mortului, care plutea pe apă, a întrebat 
ce era obiectul acela negru. „E mantia mortului, 
monseniore”, a zis unul. Apoi a luat câteva pietre şi le-a 
aruncat asupra mantiei, făcând-o să se scufunde. După ce 
mantia a dispărut, cei cinci au plecat. Asta e tot ce am văzut 
şi-am auzit, zise omul. 

La aceste vorbe, care răpeau orice speranţă celor ce mai 
aveau vreuna, unul dintre slujitorii Papei îl întrebă pe 
slavon de ce nu se dusese să spună guvernatorului ceea ce 
văzuse. Dar acesta răspunse că văzuse de mai bine de o 
sută de ori oameni aruncaţi astfel în fluviu, fără să fi auzit 
pe cineva neliniştindu-se din pricina asta. Fusese convins că 
nici acelui cadavru nu trebuia să-i acorde mai multă 
importanţă decât celorlalte. 

Călăuziţi de acele informaţii, slujitorii Papei îi convocară 
pe toţi luntraşii care obişnuiau să navigheze pe Tibru, 
făgăduind o recompensă mare celui care va găsi cadavrul 
ducelui. În aceeaşi zi - într-o vineri - luntraşii scoaseră din 
apă două cadavre dintre care unul era al ducelui. 
Cercetând cadavrul, îşi dădură imediat seama de cauza 
morţii: bietul tânăr fusese străpuns cu sălbăticie, de nouă 
ori, cu pumnalele. Nimeni nu se atinsese nici de hainele sale 
- l-au găsit îmbrăcat cu tunica lui fără mâneci, cu mănuşile 
vârâte sub centură —, nici de punga sa plină cu aur. Deci 
fusese ucis nu pentru bani, ci din răzbunare. Barca în care 
se afla cadavrul urcă pe Tibru până la castelul San-Angelo, 
unde fu depus cel ce fusese ducele de Gandia. Slujitorii se 


duseră apoi la palatul ducelui şi aduseră veşmintele 
minunate pe care le purtase tânărul în ziua procesiunii. 
Scoţându-i hainele ude, îl îmbrăcară în acel costum plin de 
măreție şi-i puseră alături insignele de general al Bisericii. 
Francesco rămase astfel expus toată ziua fără ca tatăl lui, 
disperat, să aibă curajul să vină să-l vadă. În sfârşit, când s- 
a întunecat, cei mai demni şi mai fideli slujitori ai săi îl 
duseră la biserica Madona Poporului, cu toată pompa 
cuvenită fiului unui Papă. În vremea asta, Cezar Borgia 
punea cu mâinile sale pătate de sânge coroana pe capul lui 
Frederic de Aragon. 

Acea lovitură străpunsese crunt inima lui Alexandru al VI- 
lea. Cum la început nu ştiu pe cine să bănuiască, dădu 
ordinele cele mai severe ca ucigaşii să fie găsiţi. Dar încetul 
cu încetul sângerosul adevăr îi sări în ochi. Văzu că lovitura 
care aproape că-l doborâse pornise din propria lui familie. 
Atunci disperarea sa aproape că atinse marginile nebuniei. 
Alergând ca un smintit prin apartamentele Vaticanului, cu 
hainele sfâşiate şi cu cenuşă pe cap, intră în plin consistoriu 
şi plângând în hohote, îşi mărturisi păcatele din tinereţe, 
arătând că nenorocirea care-l lovise se datora celui care 
era carne din carnea sa şi sânge din sângele său, 
recunoscând că era o justă pedeapsă a lui Dumnezeu. Apoi, 
retrăgându-se într-una dintre camerele cele mai secrete şi 
mai întunecoase din palat, se închise acolo, spunând că voia 
să se lase să moară de foame. Şi, într-adevăr, vreme de 
şaizeci de ore nu mancă nimic şi nu se odihni, 
nerăspunzând celor care băteau zadarnic în uşă decât prin 
gemete, ca o femeie, sau prin răcnete, ca o fiară 
înjunghiată. 

Noua lui ibovnică Giulia Famese - căreia i se spunea Giulia 
Bella, până într-atât era de frumoasă —, văzând că nu-l 
poate potoli, s-a văzut silită să se ducă s-o caute pe 
Lucreția, acea fiică de două ori iubită. Lucreția părăsi 
mănăstirea unde-l plângea pe ducele de Gandia şi veni să-şi 
consoleze tatăl. La auzul glasului ei, uşa se deschise şi abia 


atunci putu şi cardinalul Segovia - care stătea de aproape 
două zile îngenuncheat pe prag - să intre şi să-i aducă puţin 
vin şi ceva de mâncare Papei. Alexandru rămase singur cu 
Lucreția trei zile şi trei nopţi, apoi reapăru în public, dacă 
nu consolat, cel puţin liniştit. Căci Guicciardini ne asigură 
că fiica sa îl făcuse să priceapă cât era de periculos să mai 
vorbească în faţa ucigaşului despre dragostea fără margini 
pe care i-o purtase victimei. 

Cezar Borgia îşi prelungi şederea la Neapole atât pentru a 
da durerii paterne timpul necesar să se liniştească, cât şi 
pentru a duce cu bine la capăt o negociere secretă despre 
care-i vorbise tatăl său şi care consta în propunerea ca sora 
sa, Lucreția, să se mărite cu don Alfons de Aragon, duce de 
Bicelli şi prinţ de Salerne, fiul natural al lui Alfons al II-lea şi 
fratele donei Sancia, cumnata sa. E adevărat că Lucreția 
era măritată cu don Alfons, senior de Pesaro. Dar Papa de 
asta era Papă, ca să aprobe, dar mai ales să desfacă unele 
căsătorii, aşa că nimeni nu trebuia să se sesizeze din pricina 
unui lucru atât de puţin important. 

Spre sfârşitul lunii august, se auzi că legatul, isprăvindu-şi 
treburile pe care le avusese în Neapole, se întorcea la 
Roma. Într-adevăr, în 5 septembrie, adică la aproape trei 
luni de la moartea ducelui de Gandia şi a doua zi, în 6, 
Cezar merse la biserica Santa-Maria-Novella, la uşa căreia 
îl aşteptau călare, după obicei, cardinalii şi ambasadorii 
Spaniei şi ai Veneţiei, care-l duseră la Vatican, unde-l 
aştepta Sanctitatea Sa. Intrat în consistoriu după 
ceremonialul de primire, Papa l-a binecuvântat şi l-a 
îmbrăţişat. Apoi, însoţit de aceiaşi cardinali şi ambasadori, a 
fost condus în apartamentul său de unde, de îndată ce a 
rămas singur, a trecut în apartamentul Papei, căci fiul şi 
tatăl aveau o mulţime de lucruri să-şi spună, dar în nici un 
caz despre ducele de Gandia. Căci din ziua morţii sale 
numele acestuia n-a mai fost rostit, ca şi cum n-ar fi existat 
niciodată. 


Adevărul e că Cezar aducea veşti bune. Frederic 
consimţise la uniunea propusă. Căsătoria dintre Sforza şi 
Lucreția a fost imediat anulată pe motiv că soţul era 
neputincios. Pe urmă, Papa a poruncit să se dezgroape 
cadavrul lui Djem, care - după cum ne amintim - valora trei 
sute de mii de ducați de aur. 

Aşa cum dorise, Cezar a luat locul ducelui de Gandia pe 
lângă Papă. Evenimentul a fost marcat printr-un lung şir de 
serbări, baluri şi mascarade. Cezar şi-a aruncat cât colo 
roba de cardinal, a cărei culoare se pare că-l obosise şi a 
apărut îmbrăcat după moda franţuzească, urmat ca un 
rege, de cardinali, ambasadori şi gărzi. Oraşul pontifical, 
lăsat întocmai ca o curtezană să-şi facă de cap, nu fusese 
niciodată - spune cardinalul Viterbo - nici măcar pe vremea 
lui Nero şi a lui Heliogabal, mai dornic de orgii, mai ahtiat 
după lux, mai însetat de sânge. Niciodată delatorii n-au 
dezonorat acea cetate în aşa hal, niciodată zbirii n-au pătat- 
o mai mult de sânge ca în acea epocă. Hoţii erau atât de 
numeroşi, iar îndrăzneala lor atât de mare, încât oamenii n- 
au mai cutezat să treacă dincolo de porţile oraşului, iar în 
curând nu s-au mai simţit în siguranţă nici înăuntru. Nici o 
casă, nici un turn nu erau în stare să-i mai apere. N-au mai 
existat nici dreptate, nici justiţie. Singurii stăpâni erau 
aurul, desfrâul şi puterea. 

Dar cum aurul începu a se topi în curând, ca într-un 
cuptor, Alexandru al VI-lea şi fiul său râvniră la averea celor 
care-l aleseseră Papă prin simonie. Prima încercare o 
făcură cu arhiepiscopul de Cosenza. Şi iată cum: 

Cu câtva timp în urmă, Papa acordase o dispensă unei 
călugăriţe de neam mare, ultima moştenitoare a casei 
regale a Portugaliei, de a se mărita cu fiul natural al 
ultimului rege. Or, acea căsătorie era prejudiciabilă lui 
Ferdinand şi Isabelei, regele şi regina Spaniei. Alexandru 
negă că ar fi dat acea aprobare pentru care primise şaizeci 
de mii de ducați şi-l acuză pe arhiepiscopul de Cosenza, 
secretar apostolic, de a fi eliberat o dispensă falsă. Sub 


povara acestei acuzaţii, Cosenza a fost dus la castelul San- 
Angelo şi procesul său a început a-şi urma cursul. 

Dar cum nu era atât de uşor să dovedeşti că omul era 
vinovat când dispensa fusese semnată chiar de Papă, cei doi 
ticăloşi - tatăl şi fiul - s-au gândit să recurgă la un vicleşug 
care nu putea da greş. 

Într-o seară, arhiepiscopul de Cosenza îl văzu pe Cezar 
Borgia intrând în celula sa. Afabil şi foarte apropiat - căci 
ştia să se prefacă nemaipomenit de bine - îi explică 
arhiepiscopului încurcătura în care se afla Papa şi din care 
numai el putea să-l scoată. Arhiepiscopul răspunse că era 
gata s-o ajute pe Sanctitatea Sa cu tot ce-i va cere. Atunci 
Cezar se aşeză de cealaltă parte a mesei la care-l găsise pe 
captiv sprijinit în coate când intrase şi-i expuse situaţia în 
care se afla Papa: gata să încheie o alianţă cu familia de 
Aragon - prin căsătoria Lucreţiei cu Alfons —, nu le putea 
mărturisi lui Ferdinand şi Izabelei că, pentru câţiva amărâţi 
de ducați semnase dispensa de căsătorie a călugăriţei 
portugheze întărindu-i astfel drepturile de moştenire 
asupra unei coroane la care Ferdinand şi Isabela nu aveau 
de fapt nici un drept. Dacă Papa ar fi mărturisit că semnase 
hârtia, s-ar fi năruit toate planurile sale de alianţă cu 
Aragonul şi scaunul pontifical s-ar fi zguduit din temelii. 
Arhiepiscopul de Cosenza trebuia deci să înţeleagă ce 
aştepta Papa de la devotamentul şi prietenia lui: să arate că 
de fapt el şi nu Papa iscălise acea dispensă. Or, cum 
judecarea unei astfel de fapte cădea în sarcina Papei, 
arhiepiscopul putea să-şi închipuie că pedeapsa va fi destul 
de blândă. Pe de altă parte, răsplata, la fel ca şi judecata, 
stătea tot în mâinile Papei, iar acea răsplată avea să fie 
regească, fiindcă urma să fie trimis, în calitate de legat, la 
nunta Lucreţiei cu Alfons, deoarece numai datorită 
devotamentului său putea avea loc acea nuntă. 

Ahiepiscopul de Cosenza cunoştea bine oamenii cu care 
avea de-a face. Ştia că nu vor da înapoi din faţa nici unui 
mijloc pentru a-şi ajunge scopul. Ştia că se foloseau de acel 


praf alb, cu gust de zahăr, pe care era cu neputinţă să-l 
deosebeşti în mâncare şi care te putea ucide fulgerător sau 
lent, după cum doreau ei şi fără să lase vreo urmă. 
Cunoştea secretul cheii otrăvite ce se afla tot timpul pe 
şemineul Papei. Când acesta voia să scape de vreun 
cunoscut, îl ruga să descuie un anume dulap care, având 
broasca stricată, trebuia să vâri bine cheia în ea şi s-o 
răsuceşti de mai multe ori. Or, cheia avea un mic vârf 
otrăvit şi cel care o manevra nu se putea să nu se zgârie în 
el. Ei bine, acea zgârietură era mortală. Ştia de asemenea 
că Cezar purta un inel cu două capete de leu pe care le 
întorcea cu gurile în afară când voia să strângă mâna cuiva 
care nu-i era pe plac. Atunci dinţii leului deveneau mai 
periculoşi decât dinţii unei vipere şi omul murea 
blestemându-l pe Borgia. Cedă deci, pe de o parte de frică, 
pe de alta gândindu-se la răsplată. Cezar se întoarse la 
Vatican înarmat cu preţioasa hârtie prin care arhiepiscopul 
de Cosenza recunoştea că era singurul vinovat pentru 
dispensa acordată călugăriţei. 

După două zile, datorită dovezilor pe care arhiepiscopul 
binevoise să i le furnizeze, Papa - de faţă cu guvernatorul 
Romei, cu auditorul Camerei apostolice, cu avocatul şi 
procurorul fiscal - rosti sentinţa care-l condamna pe 
Cosenza la pierderea tuturor beneficiilor şi a funcţiilor 
ecleziastice, precum şi la confiscarea tuturor bunurilor sale. 
Cât despre persoana judecată, ea trebuia dată pe mâna 
magistratului civil. După alte două zile, magistratul civil se 
duse la puşcărie însoţit de doi grefieri, de doi servitori şi de 
patru gărzi pentru a îndeplini întocmai poruncile Papei. 
Grefierul desfăşură sulul pe care-l ţinea în mână şi-i citi 
condamnatului sentinţa. Servitorii îl dezbrăcară pe 
prizonier de veşmintele sale şi-l vârâră într-un cămeşoi 
gros, de cânepă, ce-i ajungea până la genunchi, într-o 
pereche de izmene la fel de grosolane, iar în picioare îi 
puseră nişte încălțări ordinare. Apoi cele patru gărzi, 
înşfăcându-l, îl duseră în una din cele mai adânci şi mai 


tainice celule din castelul San-Angelo, unde se găseau un 
pat, o masă, un scaun şi un crucifix de lemn. Drept orice 
distracţie, o lampă, o Biblie şi un Breviar, iar drept 
mâncare, două livre de pâine, un ulcior cu apă de băut şi 
altul mai mic, cu ulei pentru lampă. Ulcioarele cu apă şi cu 
ulei erau schimbate o dată la trei zile. După un an, 
sărmanul arhiepiscop muri de jale şi de disperare. 

În ziua în care Cosenza a fost dus în celula subterană, 
Cezar Borgia, care condusese întreaga afacere, a fost pus 
de Papă în posesia tuturor bunurilor condamnatului. 

Dar vânătorile, balurile şi mascaradele nu erau singurele 
distracţii ale Papei şi ale familiei sale. Din când în când mai 
aveau loc şi unele spectacole cam bizare. Vom vorbi doar 
despre două dintre ele: una era supliciul, cealaltă 
împerecherea unor iepe. Dar cum şi una şi alta oferă 
amănunte de care nu vreau să-l privăm pe cititorul nostru, 
să-l lăsăm să citească textul consemnat în Jurnalul său scris, 
în limba latină, de către Burchard: „Cam în acea vreme - 
adică pe la începutul anului 1499 - a fost încarcerată o 
curtezană pe nume Corsetta, care avea ca amant pe un 
oarecare spaniol, Mauro, care venea s-o vadă îmbrăcat 
femeieşte şi care, din pricina acestui travesti, era numit 
«spaniola barbară». În urma acestui scandal amândoi au 
fost plimbaţi prin oraş, ea fără cămaşă şi jupon, ci doar cu 
rochia lui Mauro, neîncheiată în faţă şi care lăsa să i se vadă 
partea ruşinoasă, el îmbrăcat femeieşte, cu mâinile legate 
la spate şi cu fustele ridicate până peste burtă în aşa fel 
încât toată lumea să-i vadă partea cu care păcătuise. După 
ce-au făcut înconjurul oraşului, cei doi au fost trimişi la 
închisoare. Dar în 7 aprilie, Mauro a fost scos şi condus 
împreună cu alţi doi deţinuţi pe Câmpul Florilor. Ajunşi la 
locul de execuţie, cei doi deţinuţi au fost spânzurați, iar 
Mauro condamnat să fie ars pe rug. O ploaie cu găleata 
survenită între timp a stins însă rugul, care n-a mai putut fi 
reaprins cu toate eforturile călăilor”. 


Acel accident neprevăzut a lipsit-o pe Lucreția de partea 
cea mai spectaculoasă a execuţiei. Dar tatăl său i-a făgăduit 
că o va despăgubi mai târziu, oferindu-i o altă distracţie. 

Îl prevenim din nou pe cititor că-i vom înfăţişa tot o 
traducere din Jurnalul lui Allemand Burchard, care nu 
vedea în faptele cele mai sângeroase sau cele mai lubrice 
decât nişte întâmplări obişnuite pe care le înregistra cu 
impasibilitatea unui scrib, fără să le însoţească de nici o 
remarcă: „În 11 noiembrie, un ţăran oarecare intrând în 
Roma cu două iepe încărcate cu nişte legături cu lemne, în 
momentul când trecu prin Piaţa San-Pietro, servitorii 
Sanctităţii Sale tăiară chingile, care căzură odată cu 
poverile şi duseră iepele în curtea aflată între palat şi 
poartă. Apoi deschiseră grajdurile şi patru armăsari 
începură a fugări iepele, nechezând, muşcându-le şi 
încălecându-le furioşi. Papa şi doamna Lucreția - care 
stăteau la o fereastră aflată deasupra porţii palatului - se 
uitară, cu mare plăcere atât la acea luptă, cât şi la ceea cea 
urmat!” 

Vom face şi noi ca Burchard şi ne vom abţine de la orice 
comentariu. 

Viclenia de care a dat dovadă Cezar Borgia faţă de 
arhiepiscopul de Cosenza a avut rezultatul dorit. Ferdinand 
şi Isabela nu mai puteau să-i impute Papei semnătura 
dispensei de care se plânseseră. Deci nimic nu se mai 
opunea căsătoriei Lucreţiei cu Alfons. Certitudinea îi 
produse o mare bucurie Papei, care dădea o importanţă 
deosebită acestui eveniment cu atât mai mult cu cât visa să- 
| însoare şi pe Cezar cu dona Carlotta, fata regelui Frederic. 

Într-adevăr, după moartea fratelui său, Cezar dăduse 
dovadă că nu are nici o vocaţie pentru viaţa ecleziastică. 
Aşa că nimeni nu s-a mirat când Papa, adunând într-o 
dimineaţă consistoriul, s-a trezit cu Cezar care i-a spus de 
faţă, cu toţi că având în vedere înclinările sale către viaţa 
lumească, îl ruga umil să-i retragă toate demnităţile 
ecleziastice ca să poată trăi liber şi mai ales să se poată 


însura. Îi rugă acelaşi lucru şi pe cardinalii din consistoriu 
făgăduindu-le, în schimbul libertăţii, toate bisericile, 
mănăstirile şi beneficiile sale. Auzind acest lucru, cardinalii 
îl rugară la rândul lor pe Papă să aprobe cererea tânărului. 
Papa, ca un tată bun ce era, aprobă imediat cererea. „Aşa 
că Cezar depuse purpura cu care nu avea nici o altă 
legătură - spune Tommaso Tommasi, istoricul său - decât 
faptul că era de culoarea sângelui.” 

Într-adevăr, renunţarea era urgentă şi el nu avea vreme 
de pierdut. Ducându-se într-o zi la vânătoare de unde se 
întorsese foarte obosit, Carol al VIII-lea se spălase pe cap 
cu apă rece şi, aşezându-se la masă, fusese lovit de 
apoplexie. Murise imediat, lăsând în locul său pe tronul 
Franţei pe Ludovic al XII-lea, care avea două mari 
slăbiciuni, una mai nefericită decât alta: plăcerea de a face 
noi cuceriri şi dorinţa de a avea copii. Alexandru al VI-lea, 
care pândea orice schimbare politică, văzuse dintr-o privire 
avantajele pe care le putea trage în urma urcării pe tron a 
noului rege. Ludovic al XII-lea avea nevoie de ajutorul său 
temporal pentru expediţia pe care o pregătea împotriva 
Milanului, asupra căruia - aşa cum am mai spus - avea 
dreptul prin bunica sa, Valentina Visconti; avea de 
asemenea nevoie şi de ajutorul său spiritual pentru a se 
despărţi de soţia sa, Jeanne, fiica lui Ludovic al XI-lea, care 
era stearpă şi monstruos de diformă şi cu care nu se 
însurase decât de teama pe care i-o insuflase tatăl său. 
Alexandru era gata să satisfacă ambele cereri ale lui 
Ludovic al XII-lea şi să-i mai dea în plus şi pălăria de 
cardinal pentru Georges d'Amboise, prietenul său, dacă, la 
rândul lui, regele Franţei voia s-o determine pe tânăra 
Carlotta - aflată la Curtea lui - să se mărite cu fiul sau, 
Cezar. 

Această negociere înaintase destul de mult încă de pe 
vremea când Cezar Borgia renunţase la purpura 
cardinalescă şi îmbrăcase veşmântul laic la care râvnise 
atâta. Aşa că seniorul de Villeneuve, trimisul lui Ludovic al 


XII-lea, care trebuia să-l ducă pe Cezar în Franţa, sosi la 
Roma şi se înfăţişă fostului cardinal. Acesta îi făcu - vreme 
de o lună - onorurile Romei, cu un lux fără egal, aşa cum 
ştia el să-i primească pe toţi cei de care avea nevoie. 
Plecarea lor a fost precedată de un curier al Papei prin care 
acesta poruncea oraşelor pe unde urmau să treacă cei doi 
şi suita lor să-i întâmpine cu multă cinste şi respect. Acelaşi 
ordin a fost dat şi în Franţa, unde s-a pus la dispoziţia 
iluştrilor călători o gardă atât de numeroasă şi unde lumea 
a venit într-un număr atât de mare să-i vadă, încât, după ce 
au trecut de Paris, oamenii din suita lui Cezar au scris la 
Roma că n-au văzut, în Franţa, nici copaci, nici case, nici 
ziduri, ci doar bărbaţi şi femei şi razele soarelui. Fiind la 
vânătoare, regele i-a ieşit oaspetelui său în întâmpinare. Şi 
cum ştia că Cezar ţinea mult la numele de Valentino, pe 
care-l purtase şi când fusese cardinal şi pe care continuase 
să-l poarte în calitate de conte, i-a dăruit oraşul Valence din 
Dauphine şi titlul de duce, cu un venit de douăzeci de mii de 
franci, Cezar devenind astfel duce de Valentinois. Apoi, 
după ce i-a făcut acel dar regesc şi a discutat cu el aproape 
două ceasuri, Ludovic l-a părăsit pentru a-i da răgazul de a- 
şi pregăti intrarea oficială în Franţa. 

Asta s-a întâmplat miercuri, 18 decembrie 1498, când 
Cezar Borgia a intrat în oraşul Chinon cu o suită demnă de 
fiul unui Papă ce venea să se însoare cu fiica unui rege. 

Cortegiul era alcătuit din douăzeci şi patru de catâri 
acoperiţi cu valtrapuri roşii purtând însemnele ducelui, 
încărcaţi cu lăzi sculptate şi cufere încrustate cu fildeş şi 
argint. Urmau apoi alţi douăzeci şi patru de catâri, dar cu 
valtrapuri galbene cu dungi roşii şi încă zece cu valtrapuri 
din postav de aur în dungi: o dungă strălucitoare şi una 
mată. 

În urma celor şaizeci şi opt de catâri veneau pufăind - 
ţinuţi în frâu de tot atâţia scutieri, ce mergeau pe jos - 
şaisprezece cai superbi de luptă. Aceştia erau urmaţi de 
optsprezece cai pur-sânge pe spatele cărora se aflau 


optsprezece copii între paisprezece şi şaisprezece ani, unul 
mai frumos ca altul, dintre care şaisprezece erau îmbrăcaţi 
în catifea roşie, iar doi în postav de aur: aceştia erau cei mai 
frumoşi dintre toţi, „ceea ce a făcut să se işte în mintea 
tuturor, spune BrantOme, ciudata bănuială a unor 
preferinţe nefireşti”. În sfârşit, după cei optsprezece cai 
veneau şase catârce cu hamuri de catifea roşie, conduse de 
şase valeţi îmbrăcaţi în catifea de aceeaşi culoare. 

Cel de-al treilea grup era alcătuit mai întâi din doi catâri 
cu valtrapuri din postav aurit, purtând fiecare câte două 
cufere în care se afla comoara ducelui: pietrele scumpe şi 
giuvaerurile pe care le ducea în dar miresei, relicve şi bule 
papale pe care Alexandru le trimisese în dar lui Ludovic al 
XII-lea. După ei veneau douăzeci de gentilomi îmbrăcaţi în 
veşminte ţesute cu fir de aur şi de argint, printre care Paul 
Orsini, precum şi o mulţime de baroni şi de cavaleri din 
principalele State ecleziastice. 

Pe urmă, doi toboşari, un cântăreţ la rebec 48) şi patru 
soldaţi cântând din trâmbiţe de argint. Apoi, în mijlocul a 
patru lachei - îmbrăcaţi, doi în catifea roşie, doi în mătase 
galbenă - fură văzuţi domnul Georges d'Amboise şi 
monseniorul duce de Valentinois, călare pe cai pur-sânge. 
Cezar era îmbrăcat în mătase roşie, brodată cu fir de aur şi 
cu pietre scumpe. 'Ioca îi era împodobită cu un dublu şirag 
de rubine mari cât alunele, care străluceau atât de tare, 
încât puteau fi asemuite doar cu pietrele preţioase din O 
mie şi una de nopţi. În plus, mai avea şi la gât un colier din 
aceleaşi pietre scumpe, colier ce preţuia mai bine de două 
sute de mii de livre. Totul, începând de la centura lată din 
aur şi până la cizme, fiind brodat cu mărgăritare. Cât 
despre bidiviu, acesta era acoperit cu o cuirasă formată din 
nişte plăcuţe din aur, adevărate bijuterii din care atârnau 
ciorchini de rubine şi de perle. În sfârşit, acel nemaivăzut 
cortegiu era încheiat de douăzeci şi patru de catâri cu 
valtrapuri roşii pe care se aflau vesela, de aur şi de argint, a 
ducelui, corturile şi bagajele sale. 


Dar ceea ce dădea un aer de lux incredibil acelei suite era 
faptul că toţi catării, catârcele şi caii aveau potcoave de aur 
prinse superficial şi care se desfăceau pe drum, lux de altfel 
foarte criticat, toţi fiind indignaţi să vadă la picioarele unor 
animale potcoave din metalul din care se făceau coroanele 
regilor. 

Până la urmă s-a dovedit că toată acea pompă nu făcuse 
nici o impresie asupra celei căreia îi fusese destinată. Căci 
în clipa în care i s-a spus Carlottei că Cezar venise în Franţa 
în nădejdea de a se însura cu ea, fata a răspuns că nu se va 
mărita niciodată cu un popă şi cu atât mai mult cu un băiat 
de popă. Că nu-şi va uni viaţa cu un asasin şi cu atât mai 
puţin cu un fratricid. Că nu va accepta niciodată să fie soţia 
unui ticălos de bastard şi cu atât mai puţin a unui bărbat şi 
mai ticălos prin faptele şi moravurile sale. 

Dar, în ciuda mândriei aragoneze, Cezar Borgia şi-a găsit 
în curând o altă prinţesă de sânge nobil, care a consimţit să 
se mărite cu el: domnişoara d'Albrat, fiica regelui Navarei. 
Căsătoria a fost acceptată numai cu condiţia ca Papa să-i 
dea două sute de mii de ducați miresei, ca zestre personală 
şi să-l facă pe fratele ei cardinal. Condiţiile fiind acceptate, 
căsătoria a fost celebrată în 10 mai. În ziua de Rusalii, 
ducele de Valentinois a primit ordinul Saint-Michel fondat 
de Ludovic al XI-lea care, în acea epocă, era cea mai înaltă 
distincţie a Franţei. Vestea acelei căsătorii ce asigura Romei 
alianţa Franţei l-a umplut de bucurie pe Papă, care a dat 
poruncă să se aprindă imediat focuri şi făclii pentru 
iluminarea oraşului. 

La rândul său, Ludovic al XII-lea - pe lângă recunoştinţa 
pe care i-o datora Papei, fiindcă îl scăpase de fosta sa soţie 
şi-i îngăduise să se însoare, a doua oară, cu Ana de 
Bretagne - privea ca indispensabilă alianţa cu el, având în 
vedere proiectele sale în legătură cu Italia. În virtutea 
aceleiaşi recunoştinţe, Ludovic îi făgădui ducelui de 
Valentinois să-i pună la dispoziţie trei sute de lăncieri - de 
îndată ce va fi intrat în Milano - pentru a se sluji de ei cum 


va crede de cuviinţă şi împotriva cui va dori, cu excepţia 
aliaţilor Franţei. Cât despre cucerirea Milanului, acest lucru 
urma să înceapă de îndată ce Ludovic va fi sigur de sprijinul 
sau măcar de neutralitatea Veneţiei, unde îşi trimisese 
ambasadorii să-i tăgăduiască remiterea oraşelor Cremona 
şi Ghiera d'Adda de îndată ce Franţa va fi cucerit 
Lombardia. 

Dacă în afară politica de cotropire a Papei Alexandru al VI- 
lea era bine sprijinită, înăuntrul Italiei lucrurile nu erau tot 
atât de trandafirii. Căci în centrul Florenței exista un om 
fără ducat, fără coroană şi fără sabie, neavând altă putere 
decât cea a minţii sale, neavând altă armură decât 
puritatea sa şi altă armă decât cuvântul său, dar care 
începuse a deveni mai periculos pentru Papă decât erau 
laolaltă toţi regii, prinții şi ducii de pe pământ: omul era 
sărmanul călugăr dominican Geronimo Savonarola, cel care 
refuzase să-l împărtăşească pe Lorenzo de Medici pentru că 
nu voise să redea libertatea patriei sale. 

Savonarola prezisese intrarea oamenilor de dincolo de 
munţi în Italia şi Carol al VIII-lea cucerise regatul Neapole. 
Savonarola îi prezisese lui Carol al VIII-lea - drept 
pedeapsă că nu-şi îndeplinise misiunea de eliberare pe care 
i-o încredinţase Domnul - că i se va întâmpla o mare 
nenorocire şi Carol al VIII-lea murise. În sfârşit, asemenea 
celui care, uitându-se la Oraşul Sfânt, strigase vreme de opt 
zile: „Nenorocire ţie, lerusalime!”, iar în ziua a noua 
strigase: „Nenorocire mie!”, Savonarola îşi prezisese 
propria moarte. Dar incapabil să dea înapoi în faţa 
primejdiei, predicatorul florentin era pregătit să atace 
colosul de ticăloşie aşezat pe scaunul Sfântului Petru. Astfel, 
fiecare nou dezmâţ sau fiecare nouă crimă ce ieşeau la 
lumina zilei erau arătate cu degetul poporului, urmărindu-l 
cu anatema sa pe acel produs al lenei, al luxului şi al 
ambiţiei pontificale, înfierase astfel noile iubiri ale Papei cu 
frumoasa Giulia Farneze, care în aprilie îi sporise familia cu 
încă un moştenitor. Îl urmărise cu blestemele sale pe 


ucigaşul ducelui de Gandia, acel fratricid pricinuit de 
gelozia unui incestuos. În sfârşit, le arătase compatrioţilor 
săi, excluşi de la liga ce se formase, soarta care-i aştepta 
când familia Borgia, stăpână pe micile principate, va veni să 
atace ducatele şi republicile. 

Savonarola era deci un duşman spiritual care cutezase să-l 
înfrunte şi al cărui glas inoportun şi ameninţător trebuia cu 
orice preţ făcut să tacă. Dar oricât de mare ar fi fost 
puterea Papei, nu era chiar atât de uşor să aduci la 
îndeplinire un astfel de lucru. Savonarola - care practica 
austerele principii ale libertăţii - reuşise să alcătuiască în 
centrul bogatei şi desfrânatei Florenţe un partid sub 
numele de piangioni, sau „al penitenţilor”. Din el făceau 
parte cetăţeni care, dorind atât reforma Statului, cât şi a 
Bisericii, îl acuzau pe Medici de a le fi îngenuncheat ţara şi 
pe Borgia de a le fi tulburat credinţa în Dumnezeu, cerând 
ca Florenţa să fie condusă de popor, iar religia să revină la 
simplitatea ei primitivă. În privinţa primului din aceste 
două, puncte el şi făcuse de-acum mari progrese, în ciuda 
celorlalte două facţiuni - cea a arrabbiaţilor, sau a 
„turbaţilor”, alcătuită din cei mai nobili şi mai bogaţi 
patricieni ai Florenței şi facțiunea bigilor, sau a „cenuşiilor”, 
numiţi astfel pentru că aceştia conspirau numai noaptea, pe 
întuneric. Savonarola nu mai voia cu nici un chip 
reîntoarcerea familiei Medici, propunând stabilirea unui 
consiliu suveran alcătuit din o mie opt sute de cetăţeni, 
precum şi alegeri populare. 

Prima măsură pe care o luă Alexandru împotriva lui 
Savonarola a fost să-l declare eretic şi să-i interzică să mai 
predice. Dar Savonarola a eludat acea interzicere punându- 
| pe discipolul şi prietenul său Domenico Bonvicini din 
Pescia să predice în locul său. A rezultat că preceptele 
călugărului şi-au schimbat doar gura care le rostea, iar 
sămânţa, deşi răspândită de o altă mână, a căzut pe un 
pământ cât se poate de fertil. De altfel Savonarola, urmând 
exemplul lui Luther - care arsese, la Vittemberg, bula de 


excomunicare a Papei Leon al X-lea —, a declarat în ziua de 
Crăciun că Domnul îi poruncise să nu asculte de Papă, 
fiindcă acesta era destrăbălat şi corupt. Aşa că-şi reîncepu 
predicile cu un succes cu atât mai mare cu cât o vreme 
fuseseră întrerupte şi cu simpatia pe care o inspiră 
întotdeauna maselor o persecuție nedreaptă. 

Atunci Alexandru al VI-lea, pentru a obţine judecarea 
rebelului, s-a adresat lui Leonardo de Medici, vicarul 
arhiepiscopiei din Florenţa; acesta, supunându-se poruncii 
primite de la Roma, a interzis credincioşilor să mai asculte 
predicile lui Savonarola. Cel care nu voia să ţină seama de 
acea interdicţie nu mai avea dreptul la spovedanie şi la 
împărtăşanie, iar dacă murea nu mai putea fi îngropat 
creştineşte, deoarece se făcuse vinovat de erezie. 

Dar Savonarola, făcând apel la popor şi la seniorie, izbuti 
ca în 1498 vicarul episcopal să fie izgonit, în numai două 
ceasuri, din Florenţa. 

Acea expulzare a lui Leonardo de Medici a constituit un 
nou triumf al lui Savonarola. Vrând să mai amelioreze 
moravurile din cetate, piosul călugăr s-a hotărât să 
transforme ultima zi a carnavalului, aşa-numita Marţea 
grasă, din zi de petrecere, în zi de rugăciune. A adunat deci 
în acea zi un mare număr de copii în faţa catedralei, i-a 
împărţit în grupuri şi a început să străbată oraşul împreună 
cu ei, intrând din casă în casă şi cerând oamenilor să-i dea 
cărţile profane, picturile licenţioase, harpele şi luthurile la 
care cântau, cărţile de joc şi zarurile, cosmeticile şi 
parfumurile, în sfârşit, toate acele zeci de produse ale unei 
societăţi corupte datorită cărora Satan iese adesea victorios 
din lupta lui cu bunul Dumnezeu. Supunându-se, locuitorii 
Florenței aduseră în Piaţa Domului toate acele lucruri de 
perdiţie ce alcătuiră în curând un rug imens cărora tinerii 
reformatori îi dădură foc, cântând psalmi şi rugându-se. 
Atunci au pierit în flăcări un mare număr din cărţile lui 
Boccaccio şi Morgante Maggiore, precum şi tablourile lui 


Fra Bartolomeo care, începând din acea zi, a pictat numai 
scene religioase. 

O asemenea reformă l-a speriat pe Alexandru al VI-lea, 
determinându-l să-l combată pe Savonarola cu propria sa 
armă, adică elocinţa. În acest scop a ales un predicator de 
mare talent, capabil să-i ţină piept: fratele Francois de 
Pouille. Trimis la Florenţa, acesta a început să predice în 
biserica Santa-Croce, acuzându-l pe Savonarola de erezie şi 
impietate. 

În acelaşi timp, într-o scrisoare adresată senioriei Papa 
declara că, dacă nu interzicea ereticului să mai predice, 
toate averile negustorilor florentini aflate pe teritoriul 
pontifical aveau să fie confiscate şi Republica declarată 
inamica spirituală şi temporală a Bisericii. Părăsită de 
Franţa şi văzând cum creşte puterea materială a Romei, 
senioria Florenței a fost nevoită să cedeze, poruncindu-i lui 
Savonarola să-şi înceteze predicile. Savonarola s-a supus şi 
şi-a luat rămas bun de la auditorii săi printr-o ultimă 
predică plină de elocinţa şi de fermitate. 

Din păcate, retragerea lui Savonarola, în loc să liniştească 
tulburarea, mai rău a sporit-o. Se vorbea despre profeţiile 
sale care se împliniseră întocmai. Nişte sectanţi, mai 
înflăcăraţi decât maestrul, au început să susţină, sus şi tare 
că Savonarola se oferise să coboare în mormintele 
catedralei împreună cu Francois de Pouille şi acolo, dovadă 
că doctrina sa era cea adevărată, va învia un mort, 
făgăduind să se socoată învins dacă minunea avea să fie 
săvârşită de adversarul său. Aceste zvonuri ajunseră, cum 
era şi firesc, la urechile fratelui Francois de Pouille şi cum 
era un om plin de înflăcărare, gata să-şi sacrifice şi viaţa 
pentru cauza Bisericii, declară - plin de umilinţă - că se 
socotea mult prea păcătos pentru ca Domnul să-i acorde 
harul de a face minuni. Dar că propunea un alt fel de 
înfruntare şi anume să intre, împreună cu adversarul său, 
în mijlocul unui rug aprins. Ştia că va pieri - mărturisi el —, 
dar cel puţin va pieri apărând cauza dreptei credinţe. 


Propunerea fratelui Francois de Pouille a fost adusă la 
cunoştinţa lui Savonarola, care a acceptat-o. Senioria a 
hotărât ca acel straniu duel să aibă loc în ziua de 7 aprilie 
1498, în Piaţa Palatului seniorial din Florenţa. 

În ziua respectivă, a fost înălţat un rug uriaş în locul 
indicat. Rugul era înalt de cinci picioare, lat de zece 
picioare şi lung de douăzeci şi patru. Pregătitul acelui rug, 
slujba religioasă care a urmat, predicile şi rugăciunile 
ţinură câteva ceasuri. Şi cum Savonarola voia să urce pe 
rug cu sfânta împărtăşanie în mână, iar adversarul său voia 
ca amândoi să urce pe rug doar cu sfânta cruce în mână, 
lucrurile se mai tergiversară. Între timp începuse a se 
întuneca, iar poporul, pierzându-şi răbdarea, începu să 
protesteze şi să vocifereze din ce în ce mai vehement. Până 
la urmă Savonarola acceptă propunerea fratelui Francois 
şi, luând în mână un crucifix, se îndreptă spre rugul care 
între timp fusese aprins. Dar chiar în aceeaşi clipă izbucni o 
furtună puternică şi o ploaie cu găleata stinse cât ai clipi 
rugul. Mulțimea începu să protesteze pentru că fusese 
frustrată de un spectacol pe care-l aşteptase, cu mare 
nerăbdare, aproape toată ziua. Savonarola, neputând potoli 
acel tumult, se retrase în biserică, iar din biserică la 
mănăstirea dominicanilor, închizându-se în chilia lui. Dar 
mulţimea, instigată de câţiva inşi plătiţi de Papă, se năpusti 
spre chilia călugărului, sparse uşa şi-l scoase afară pe cel pe 
care-l socotea vinovat de a nu fi trecut prin proba focului, 
deşi bietul om nu avea nici o vină. 

Ca să-i facă pe plac Papei, senioria ceru ca Savonarola să 
fie judecat imediat. Profitând de faptul că cetatea se 
desolidarizase de călugăr, Alexandru al VI-lea trimise la 
Florenţa pe Gioachimo Turriano, general al dominicanilor şi 
pe Francesco Ramolini, doctor în drept, care aveau 
însărcinarea să-l declare pe Savonarola eretic, schismatic, 
persecutor al sfintei Biserici şi amăgitor al poporului. Supus 
mai întâi torturilor, Savonarola a fost judecat în grabă de 
cei mai înverşunaţi duşmani ai săi şi condamnat să fie ars 


pe rug pentru erezie. Sentința a fost adusă la îndeplinire în 
23 mai 1499. 

Văzându-se scăpat de cel mai cumplit duşman al său, Papa 
Alexandru al VI-lea a poruncit senioriei Florenței să arunce 
cenuşa bietului călugăr în Arno, spre disperarea celor care- 
| veneraseră şi care n-au avut voie nici măcar să se apropie 
de rug. Dar câteva oseminte tot au fost culese chiar de 
către soldaţii care au avut misiunea să împiedice poporul să 
se apropie de acel rug al ruşinii. Păstrate cu grijă, ele au 
fost expuse mai târziu adoraţiei celor care, dacă nu-l mai 
priveau pe Savonarola ca pe un profet, îl priveau cel puţin 
ca pe un martir. 

În vremea asta, armata franceză se pregătea să treacă 
pentru a doua oară Alpii, sub comanda lui Jacques Trivulce. 
Regele Ludovic al XII-lea venise însoţit până la Lyon de 
Cezar Borgia şi de Giulio de la Rovere, cu care Cezar se 
împăcase. La începutul lunii mai, regele porunci avangărzii 
să plece înaintea lui. În cea de-a doua campanie a sa, 
armata regelui Franţei era alcătuită din o mie şase sute de 
lăncieri, din cinci mii de elveţieni, patru mii de gasconi şi 
trei mii cinci sute de pedestraşi recrutaţi din toate colţurile 
Franţei, în 13 august toată acea oştire, care se apropia de 
paisprezece mii de oameni şi care trebuia să-şi potrivească 
mersul cu cel al venețienilor, ajunse sub zidurile oraşului 
Arezzo, pe care-l asedie. 

Situaţia lui Ludovic Sforza era cumplită, dar îşi primea în 
acel ceas pedeapsa pentru faptul că-i adusese pe francezi în 
Italia. 'Toţi aliaţii pe care fusese sigur că poate conta îl 
lăsară de izbelişte, fie că erau ocupați cu propriile lor 
necazuri, fie că fuseseră intimidaţi de puternicul duşman 
care fusese odinioară acel rege al Milanului. Într-adevăr, 
Maximilian, care-i făgăduise să-i trimită patru sute de 
lăncieri, în loc să reia ostilitățile întrerupte în Franţa, a 
încheiat o alianţă cu Suabia pentru a declara război Elveţiei 
răzvrătite împotriva Austriei. Florentinii - care se 
angajaseră să-i furnizeze trei sute de ostaşi şi două mii de 


oameni pe care să-i folosească în infanterie cu condiţia să-i 
ajute să recucerească Pisa - îşi luară îndărăt cuvântul, 
speriaţi de amenințările lui Ludovic al XII-lea, făgăduindu-i 
regelui Franţei să rămână neutri. În sfârşit, Frederic - care- 
şi păstra trupele pentru propriile sale state închipuindu-şi şi 
pe bună dreptate, că Milanul, odată cucerit, va trebui să 
apere din nou regatul Neapole - nu-i trimise, cu toate 
făgăduielile sale, nici oameni, nici bani. 

Ludovic Sforza nu se putea baza decât pe propriile lui 
forţe. Cum era un om foarte descurcăreţ, abil şi viclean, a 
poruncit să se fortifice în grabă cetăţile Annone, Novarra şi 
Alexandria, l-a trimis pe Cajazzo cu câteva trupe în locul 
unde Milanul se învecina cu Veneţia şi şi-a adus toate ostile 
pe malul Padului. Precauţii inutile împotriva impetuozităţii 
franceze, căci în câteva zile oraşele Arrezo, Annone, 
Novarra, Vogliera, Castelnuovo, Ponte-Corona, 'Tortona şi 
Alexandria au fost cucerite şi Trivulce s-a îndreptat spre 
Milan. 

Văzând acele cuceriri rapide şi acele victorii, Ludovic 
Sforza n-a mai putut rămâne în capitala ţării sale şi s-a 
retras în Germania împreună cu copiii săi, cu domnul 
cardinal Ascanio Sforza, fratele său şi cu toate comorile sale 
adunate vreme de opt ani, comori ce se ridicau la vreo două 
sute de mii de ducați aur. Înainte de a pleca a lăsat castelul 
Milano în grija lui Bernardino da Corte. Degeaba i-au spus 
prietenii săi să nu se încreadă în acel om, degeaba s-a oferit 
fratele său, Ascanio, să păzească el însuşi acel castel. 
Ludovic n-a vrut să schimbe cu nimic hotărârea luată şi în 2 
septembrie - lăsând în castelul întărit două mii de 
pedestraşi, hrană şi muniţie din belşug, precum şi bani cu 
care da Corte să poată susţine un asediu de mai multe luni - 
a pornit la drum. 

A treia zi după plecarea sa, francezii au intrat în Milano. 
După zece zile, fără să fi tras nici măcar o ghiulea asupra 
lui, Bernardino da Corte a predat francezilor castelul lui 


Sforza. În douăzeci şi una de zile francezii au pus stăpânire 
pe întregul Milan. 

Primind la Lyon vestea succeselor armatei sale, Ludovic al 
XII-lea a pornit spre Milano, unde a fost primit cu toate 
onorurile şi cu o bucurie fără margini. Toate ordinele 
cetăţeneşti i-au ieşit înainte dincolo de porţile oraşului 
pentru a-l întâmpina şi patruzeci de copii îmbrăcaţi în 
mătase cusută cu fir de aur l-au precedat, cântându-i 
imnuri pe versurile poeţilor epocii şi numindu-l eliberatorul 
lor şi solul libertăţii. Acea mare bucurie a milanezilor se 
datora faptului că partizanii lui Ludovic al XH-lea 
răspândiseră vestea că regele Franţei era destul de bogat 
pentru a aboli toate impozitele. Într-adevăr, a doua zi după 
intrarea sa în oraş, învingătorul a făcut o substanţială 
reducere a impozitelor, a acordat numeroase favoruri 
gentilomilor milanezi şi i-a dat lui Trivulce, drept 
recompensă pentru acea rapidă şi glorioasă campanie, 
oraşul Vigavano. 

În vremea asta, Cezar Borgia, care-l urmase pe Ludovic al 
XII-lea în Italia pentru a-şi căpăta partea din cuceririle 
regelui, îl rugă să-şi ţină făgăduiala pe care i-o făcuse. În 
loialitatea lui proverbială, Ludovic al XII-lea îi puse imediat 
la dispoziţie trei sute de lăncieri comandaţi de Yves 
d'Allegre şi patru mii de elveţieni sub comanda bailivului 
19) din Dijon pentru a-l ajuta să-i înfrângă pe „vicarii 
Bisericii”. 

Şi acum să explicăm cititorilor cine erau aceste noi 
personaje pe care le aducem în scenă şi pe care le 
prezentăm sub acest nume. 

În timpul nesfârşitelor războaie dintre guelfi şi gibelini 
110) şi în timpul lungului exil al Papilor la Avignon, 
majoritatea oraşelor şi a cetăților din jurul Romei fuseseră 
cucerite de nişte mici tirani dintre care cei mai mulţi 
primiseră investitura asupra noilor posesiuni din partea 
imperiului german. După ce influenţa germană scăzuse şi 
Papii se reîntorseseră la Roma, făcând din acest oraş 


centrul lumii creştine, toţi acei mici prinți creştini, lipsiţi de 
ajutorul imperiului, se lipiseră de Sfântul Scaun. Primind o 
nouă învestitură din mâinile pontificale, plăteau o redevenţă 
datorită căreia căpătaseră titluri de duci, conți sau seniori 
şi denumirea generală de vicari ai Bisericii. Sigur că lui 
Alexandru al VI-lea îi era uşor - după şapte ani de când se 
aşezase în scaunul Sfântului Petru - să găsească nod în 
papură acelor prinți mărunți pe care-i cunoştea atât de 
bine, invocând motivul că nu respectaseră înţelegerea 
dintre suzeran şi vasalii săi. Îşi spuse deci păsul în faţa unui 
tribunal constituit anume în acest scop şi obţinu din partea 
judecătorilor sentinţa prin care vicarii Bisericii - având în 
vedere că nu respectaseră tratatul încheiat cu Papa - erau 
deposedaţi de pământurile lor, care intrau în posesia 
Sfântului Scaun. 

Dar cum Papa avea de-a face cu nişte oameni pe care era 
uşor să-i dai în judecată, dar asupra cărora nu puteai aplica 
chiar atât de lesne sentinţa tribunalului, l-a numit căpitan- 
general, cu sarcina de a rezolva această problemă, pe fiul 
său, proaspătul duce de Valentinois. Seniorii în cauză erau: 
Malatesta din Rimini, Sforza din Pesaro, Manfredo din 
Faenza, Riario din Imola şi din Forbi, Varani din Camerino, 
Monte-feldro din Urbino şi Gaetano din Sermoneta. 

În tot acest interval de timp, ducele de Valentinois - pentru 
a întreţine bunele relaţii cu Lodovic al XH-lea - a rămas la 
Milan cât a rămas şi regele Franţei. După o lună, regele a 
părăsit Milanul şi s-a înapoiat la Paris. Atunci ducele de 
Vanetinois a ordonat ostaşilor săi să se ducă să-l aştepte 
între Parma şi Modena, iar ela dat o fugă până la Roma ca 
să-i expună tatălui său planurile pe care şi le făcuse şi să 
primească ultimele instrucţiuni din partea acestuia. 

Când a ajuns, a văzut că sora sa Lucreția îşi sporise 
considerabil averea în timpul absenței sale şi nu datorită 
soţului ei, Alfons, ci datorită tatălui său, asupra căruia fata 
exercita o influenţă mai mare ca niciodată, într-adevăr, 
Papa o numise pe Lucreția Borgia de Aragon guvernatoare 


pe viaţă în Spoleto, cu toate drepturile şi veniturile băneşti 
ce se cuveneau acestei funcţii. Puterea ei sporise în aşa 
măsură încât nu mai apărea în public decât însoţită de un 
cortegiu de două sute de călăreţi din care făceau parte cele 
mai ilustre doamne şi cei mai nobili cavaleri din Roma. În 
plus, cum dubla dragostea tatălui ei pentru ea - ca fiică şi 
ca amantă —, nu mai era un secret pentru nimeni, cei mai 
de seamă prelați ai bisericii, intimii Sanctităţii Sale şi 
obişnuiţii Vaticanului, deveniseră umilii ei slujitori. Vedeai 
astfel cardinali de mare vază care-i dădeau mâna când 
cobora din litieră sau de pe cal şi-i auzeai pe arhiepiscopi 
certându-se care dintre ei să rostească slujba în 
apartamentul frumoasei. 

În vremea asta, Lucreția trebui să părăsească Roma 
pentru a se duce să-şi ia în stăpânire noile posesiuni dăruite 
de către tatăl ei. Dar cum Papa nu se putea lipsi prea mult 
de prezenţa fiicei sale preaiubite, hotări să pună stăpânire 
pe oraşul Nepi, pe care i-l dăduse odinioară lui Ascanio 
Sforza, cumpărându-i votul. Ascanio însă pierduse dreptul 
asupra acelui oraş, fugind împreună cu fratele său, ducele 
Milanului. Şi cum Papa a recuperat Nepi, a invitat-o pe 
Lucreția să vină şi să asiste la serbările date în cinstea 
acestui eveniment. 

Graba cu care Lucreția a îndeplinit dorinţa tatălui ei i-a 
adus din partea acestuia un nou dar: oraşul Sermoneta şi 
pământurile din jurul lui, care aparţineau familiei Gaetano. 
E adevărat că acest dar era încă secret, având în vedere că 
mai întâi trebuia să scape de stăpânii acelei seniorii şi 
anume de monseniorul Giacomo Gaetano, protonotar 
apostolic şi de tânărul cavaler Prospero Gaetano. Dar cum 
amândoi locuiau la Roma şi se credeau în deplină siguranţă, 
unul fiind în grațiile Sanctităţii Sale, iar celălalt fiind 
renumit pentru curajul său, au socotit că zvonurile ajunse la 
urechile lor nu meritau atenţie. Însă imediat după ce 
Alexandru s-a întors la Roma, Giacomo Gaetano a fost 
arestat sub pretextul nu ştiu cărui delict şi dus în castelul 


San-Angelo, unde a murit foarte curând otrăvit. Prospero 
Gaetano a fost sugrumat la el acasă. 

În virtutea acelei duble morţi atât de grabnice încât n-a 
mai dat răgazul nici unuia din cei doi să facă testament, 
Papa a declarat că oraşul Sermoneta şi toate celelalte 
bunuri ale familiei Gaetano reveneau Camerei apostolice, 
cameră care le-a vândut Lucreţiei pentru suma de optzeci 
de mii de scuzi plătiţi a doua zi de tatăl ei. Oricât de mult s- 
ar fi grăbit Cezar Borgia, când a ajuns la Roma, a văzut că 
tatăl său i-o luase înainte în privinţa cuceririlor. 

În timpul şederii lui Cezar în Franţa, o altă avere crescuse 
în mod prodigios: averea lui Gian Borgia, nepotul Papei, 
care fusese unul dintre cei mai buni prieteni ai ducelui de 
Gandia până în ceasul morţii acestuia. De altfel se şi spunea 
cu glas tare, prin Roma, că tânărul cavaler îşi datora averile 
cu care-l copleşise Sanctitatea-Sa nu atât memoriei lui 
Francesco, ci mai mult protecţiei surorii acestuia, Lucreția. 
lată deci două motive serioase din pricina cărora Gian 
Borgia deveni suspect în ochii lui Cezar. Acesta se jură în 
sinea lui să nu-l lase pe vărul său să se bucure prea mult de 
tot ceea ce dobândise, mai ales că Gian tocmai fusese numit 
cardinal a latere al întregii creştinătăţi şi plecase din Roma 
pentru a da o raită prin toate Statele pontificale, cu o suită 
de arhiepiscopi, episcopi, prelați şi cavaleri care i-ar fi făcut 
cinste până şi Papei. 

Cezar nu venise la Roma decât ca să discute cu tatăl său. 
După trei zile, a plecat luând cu sine toate ostile pe care 
Papa i le putuse pune la dispoziţie. Pe malul râului Enza, le- 
a alăturat armatei sale, apoi s-a îndreptat spre Imola, care - 
părăsită de stăpânii săi retraşi la Forbi - a fost obligată să 
se predea. Imola odată cucerită, Cezar s-a îndreptat spre 
Forbi. Acolo, după o rezistenţă serioasă, s-a oprit, fiindcă 
rezistenţa se datora unei femei: Caterina Sforza, văduva lui 
Geronimo Sforza şi mama lui Ottaviano Riario. Retrasă în 
acel oraş, implorase garnizoana să reziste, punându-se în 
paza acesteia împreună cu toate bunurile pe care le avea. 


Văzând despre ce anume era vorba, Cezar dădu porunci 
oştirii sale să se pregătească de asediu. Plasând o baterie 
de tunuri acolo unde i se păruse lui că zidul era mai slab, 
porunci să se tragă neîntrerupt în el cu ghiulele, până ce 
vor face o breşă destul de largă. 

Reîntorcându-se în tabără, îl găsi pe vărul său, Gian 
Borgia, care se întorcea de la Ferrara la Roma şi care nu 
voise să treacă atât de aproape de el fără să-i facă o vizită. 
Cezar îl primi cu toată efuziunea unei bucurii aparente şi-l 
ţinu lângă el trei zile; în cea de-a patra îşi adună toţi ofiţerii 
şi curtenii la un banchet, apoi, dându-i vărului său nişte 
scrisori pentru Papă, îşi luă rămas bun de la el cu aceeaşi 
afecţiune pe care i-o arătase şi la sosire. 

Cardinalul plecă, dar când ajunse la Urbino, se simţi 
cuprins de o indispoziţie atât de bruscă şi de stranie, încât a 
fost silit să se oprească. După câteva momente, simțindu-se 
mai bine, şi-a continuat drumul. Dar intrând în Rocca 
Contrada, s-a simţit atât de rău încât s-a hotărât să nu plece 
mai departe. După două zile, simțindu-se mai bine şi auzind 
că oraşul Forbi fusese cucerit şi Caterina Sforza fusese 
luată prizonieră, s-a hotărât să se întoarcă la Cezar ca să-l 
felicite pentru victoria sa. Dar la Fossombrone - deşi a 
înlocuit trăsura cu o litieră - a fost silit să se oprească 
pentru a treia şi ultima oară: căci s-a sculat pentru a nu se 
mai scula niciodată. La trei zile după ce-şi luase rămas bun 
de la Cezar, murise. Trupul său a fost dus la Roma şi 
înmormântat fără nici o pompă în biserica Santa-Maria del 
Popolo, unde îl aştepta trupul neînsufleţit al bunului său 
prieten, ducele de Gandia, cel despre care nu se mai 
vorbise niciodată, ca şi cum nici n-ar fi existat. Căci aşa se 
duceau, pe tăcute, fără zarvă, toţi cei care erau luaţi de 
torentul ambițiilor acelei îngrozitoare trinităţi alcătuite din 
Alexandru, Cezar şi Lucreția. 

Cam tot în acelaşi timp un alt asasinat a înspăimântat 
Roma Don Giovanni Cerviglione, cavaler şi oştean de 
seamă, căpitanul gărzilor Sanctităţii Sale, întorcându-se de 


la un banchet dat de don Elizeu Pignatelli, a fost atacat de 
doi zbiri dintre care unul l-a întrebat cum îl cheamă. 
Văzând că nu se înşelaseră, celălalt i-a vârât adânc 
pumnalul în piept în vreme ce primul i-a tăiat capul cu 
sabia. Guvernatorul Romei s-a plâns Papei de acel asasinat. 
Dar văzând felul cum a primit Sanctitatea Sa vestea, şi-a 
dat seama că ar fi fost mai bine pentru el să nu fi zis nimic. 
Opri cercetările începute, aşa că niciunul dintre ucigaşi n-a 
mai fost pedepsit. Zvonul însă s-a răspândit în tot oraşul. Ce 
se întâmplase? Cezar obținuse o întâlnire de la tânăra soţie 
a lui Cerviglione, care era o Borgia şi pe care soţul ei - 
prinzând-o asupra faptului - o ameninţase că o va ucide atât 
pe ea, cât şi pe amantul ei. Văzându-se ameninţat, Cezar 
poruncise lui Michelotto să-l scape de soţul gelos. 

O altă moarte neaşteptată a urmat atât de repede după 
cea a lui Giovanni Cerviglione, încât toată lumea a atribuit- 
o, dacă nu aceleiaşi cauze, cel puţin aceloraşi ucigaşi. 
Monseniorul Agnelli de Mantova, notar în Camera 
ecleziastică şi vicelegat de Viterbo, care nu se ştie din ce 
pricină căzuse în dizgraţia Sanctităţii Sale, a fost otrăvit 
acasă la el, la propria-i masă. În vreme ce discuta vesel cu 
vreo patru convivi, moartea i se strecura încet dar sigur în 
trup, încât, culcându-se sănătos, a doua zi a fost găsit mort 
în patul său. Chiar în aceeaşi zi, pământurile şi casele sale 
au fost date ducelui de Valentinois. Francesco Borgia, fiul 
Papei Calixt al III-lea, a primit episcopia, iar funcţia de 
notar în Camera ecleziastică i-a fost vândută, pentru cinci 
mii de ducați de aur, lui Venturo Benassai, negustor din 
Sienna, care, vărsând această sumă în mâinile lui 
Alexandru, a venit chiar a doua zi să locuiască la Vatican. 

Această ultimă moarte a dus la reglementarea unui nou 
drept aflat în suspensie până atunci: cum moştenitorii 
monseniorului Agnelli n-au vrut să se lase expropriaţi, 
Alexandru a dat o hotărâre care răpea oricărui cardinal şi 
oricărui preot dreptul de a-şi lăsa averea moştenire, 


declarând că toate bunurile acestora se cuveneau de drept 
Papei. 

În vremea asta, Cezar Borgia a fost oprit în loc, pe 
neaşteptate, din cuceririle sale. Cu ajutorul celor două sute 
de mii de ducați rămaşi din averea sa, Ludovic Sforza a 
recrutat cinci sute de ostaşi burgunzi şi opt mii de 
infanterişti elveţieni cu care a intrat în Lombardia. Trivulce 
s-a văzut deci silit - pentru a face faţă duşmanului - să-l 
cheme pe Yves d'Alegre şi trupele pe care Ludovic al XII-lea 
le pregătise pentru Cezar Borgia. Aşa că Cezar a lăsat o 
parte din soldaţii pe care-i adusese cu el în garnizoană la 
Imola şi la Forbi, iar cu restul s-a îndreptat spre Roma. 

Alexandru voia ca intrarea fiului său în Oraşul Sfânt să fie 
un adevărat triumf. Aflând că furierii armatei se aflau la 
doar câteva leghe de oraş, a trimis invitaţii tuturor 
ambasadorilor, prinților, cardinalilor, prelaţilor şi baronilor 
şi a dat poruncă locuitorilor din oraş să iasă în calea ducelui 
de Valentinois pentru a sărbători întoarcerea 
învingătorului. Or, cum josnicia celor care se supun este 
întotdeauna mai mare decât orgoliul celor care le comandă, 
ordinele Papei au fost nu numai îndeplinite, ci întrecute cu 
mult. 

Intrarea lui Cezar a avut loc în 26 februarie 1500 şi, deşi 
în epoca jubileului, serbările carnavalului au avut totuşi loc 
mai zgomotoase şi mai dezmăţate ca niciodată. Astfel, 
începând chiar de a doua zi, sub vălul unei mascarade, 
Cezar a hotărât să înfăţişeze triumful lui Cezar - împăratul 
roman al cărui nume îl purta asupra oraşului Navonne, loc 
unde se ţinea de obicei carnavalul. 

Plecând deci din acel loc, a străbătut împreună cu suita sa 
toate străzile Romei; îmbrăcaţi cu toţii în costume antice, 
urcați în cvadrigi romane, Cezar purta pe frunte coroană 
din frunze de laur - frunzele fiind bineînţeles din aur —, 
înconjurat de lictori, de ostaşi şi de stegari, aceştia din 
urmă purtând steaguri pe care era înscrisă deviza: „Aut 
Cezar, aut nihil” (sau Cezar, sau nimic). 


În sfârşit, în a patra duminică din postul mare, Papa i-a 
conferit lui Cezar demnitatea atât de mult râvnită de el, de 
general şi gonfalonier al Sfintei Biserici. 

În vremea asta, Sforza străbătuse Alpii şi trecuse lacul 
Como în aclamaţiile de bucurie ale vechilor săi supuşi, care- 
şi pierduseră tot entuziasmul inspirat la început de armata 
franceză şi de făgăduielile lui Ludovic al XH-lea. Acele 
demonstraţii de bucurie se manifestaseră cu atâta violenţă 
la Milano, încât Trivulce, socotind că nici el, nici garnizoana 
franceză nu mai erau în siguranţă, s-a retras la Novarra. 

Faptele au dovedit că procedase bine. Căci de îndată ce 
milanezii i-au văzut pe francezi pregătindu-se de plecare, o 
frământare surdă a străbătut întreg oraşul: străzile s-au 
umplut, cât ai bate din palme, de oameni înarmaţi. Trivulce 
a trebuit să treacă prin toată acea mulţime nemulțumită, cu 
spada într-o mână şi cu sulița în cealaltă. Dar de îndată ce 
armata franceză a trecut dincolo de porţile oraşului, 
milanezii au început s-o urmărească - cu înjurături şi 
huiduieli - până la malul râului Tesin. Trivulce a lăsat la 
Novară patru sute de lăncieri şi mai bine de trei mii de 
elveţieni pe care i-a adus Yves d'Alegre. El cu restul armatei 
s-a îndreptat spre Mortara unde s-a oprit pentru a aştepta 
ajutorul cerut regelui Franţei. 

Între timp, cardinalul Ascanio şi ducele Ludovic au intrat 
în Milano în aclamaţiile întregului oraş. Niciunul, nici altul 
nu şi-au pierdut vremea şi, vrând să profite de acel 
entuziasm, Ascanio a început asedierea castelului din Milan, 
în vreme ce Ludovic a trecut râul Tesin şi a început să atace 
Novarra. 

Dar iată că asediaţii şi asediatorii îşi dădură brusc seama 
că şi unii şi alţii erau fiii aceleiaşi patrii. Căci abia atunci au 
văzut că Yves d'Alegre avea o oaste de trei mii de elveţieni, 
în vreme ce Ludovic adusese cu el alţi cinci mii de elveţieni. 

Adevărul e că de vreo şase ani elveţienii deveniseră 
singurii infanterişti din Europa şi toate ţările care aveau 


bani puteau tocmi mercenari din vastul rezervor al munţilor 
lor. 

Deci acei aspri urmaşi ai lui Wilhelm Teii, cumpăraţi la 
licitaţie de diversele puteri ale Europei, obligaţi de diverse 
angajamente să plece din munţii lor colţuroşi şi săraci în 
ţările cele mai bogate, îşi păstraseră neatins curajul, dar îşi 
pierduseră, din cauza frecuşului cu alte popoare, 
străvechea rigiditate a principiilor pentru care fuseseră daţi 
de exemplu în ceea ce priveşte onoarea şi buna-credinţă, 
devenind un soi de marfă gata oricând să se vândă celui ce 
plătea mai bine. Francezii au fost primii care şi-au dat 
seama de acea venalitate ce avea să-i fie mai târziu fatală 
lui Ludovic Sforza. 

Într-adevăr, elveţienii aflaţi în garnizoana din Novarra, 
luând legătura cu compatrioţii lor ce se tocmiseră în slujba 
ducelui Ludovic Sforza şi aflând că aceştia erau mai bine 
hrăniţi şi mai bine plătiţi decât ei, se oferiră să predea 
oraşul şi să treacă sub drapel milanez, dacă li se asigura şi 
lor aceeaşi soldă. Ludovic - după cum lesne vă puteţi da 
seama - a acceptat târgul. Novarra a fost imediat predată, 
dar nu şi citadela, păzită de francezi. Armata duşmană s-a 
trezit aşadar cu trei mii de elveţieni în plus. Atunci Ludovic 
Sforza a făptuit o greşeală: în loc să se îndrepte spre 
Mortara cu noile sale întăriri, s-a oprit ca să asedieze 
citadela. 

În acest timp, Ludovic al XII-lea - primind scrisoarea lui 
Trivulce şi dându-şi seama de primejdia în care se afla 
acesta - a grăbit plecarea jandarmeriei franceze, care 
aştepta gata adunată ca să treacă în Italia şi l-a trimis 
totodată pe judecătorul din Dijon să tocmească alţi 
elveţieni. Apoi a poruncit cardinalului d'Amboise, primul 
său ministru, să treacă Alpii şi să se stabilească la Asti 
pentru a grăbi adunarea armatelor. Cardinalul a găsit acolo 
trei mii de oameni. La Trimouille, i-a adus o mie cinci sute 
de lăncieri şi şase mii de infanterişti, împreună cu trupele 
pe care Trivulce le mai avea la Mortara, Ludovic al XII-lea a 


văzut că dispunea, dincolo de munţi, de cea mai mare 
armată pe care vreun rege al Franţei o avusese vreodată. 
Imediat, datorită unui marş rapid, înainte chiar ca Ludovic 
al XII-lea să fi fost informat despre numărul şi puterea ei, 
acea armată s-a plasat între Novarra şi Milano, tăind 
ducelui Ludovic Sforza orice legătură cu capitala ţării sale. 
Aşa că ducele, deşi avea un număr mult mai mic de ostaşi, s- 
a văzut nevoit să se pregătească de luptă. Dar cum 
pregătirile se făceau de către ambele armate, dieta 
elveţiană, aflând că fiii aceleiaşi patrii urmau să se strângă 
de gât unul pe altul, a poruncit tuturor elveţienilor 
mercenari - atât celor din armata ducelui Milanului, cât şi 
celor din armata franceză - să renunţe la angajamentele lor 
şi să se întoarcă acasă. 

Numai că în timpul celor două luni care trecuseră de la 
predarea oraşului Novarra şi sosirea armatei franceze în 
acel oraş, lucrurile îşi schimbaseră înfăţişarea, între 
elveţienii din cele două tabere avuseseră loc noi discuţii. De 
data asta, datorită banilor trimişi de Ludovic al XII-lea, 
elveţienii aflaţi în slujba Franţei erau mai bine hrăniţi şi 
mult mai generos plătiţi decât elveţienii din slujba ducelui 
Milanului, care ajunsese la fundul sacului. Or, demnii 
elveţieni, de când nu mai luptau pentru demnitatea lor, 
cunoşteau mult prea bine preţul sângelui, ştiind că fiecare 
picătură din acel sânge valora greutatea ei în aur. Aşa că, 
după ce l-au trădat pe Yves d'Alegre, s-au hotărât să-l 
trădeze şi pe Sforza. Recruţii elveţieni, conduşi de judele 
din Dijon, rămaseră fermi pe poziţie, nedând curs dietei din 
Elveţia, care-i poftise să se întoarcă acasă; cei aflaţi în 
slujba lui Sforza declarară însă că, luptând împotriva 
fraţilor lor, se făceau vinovaţi de nesupunere în faţa dietei, 
expunându-se la o pedeapsă foarte grea de care n-ar scăpa 
decât dacă li s-ar plăti pe loc solda ce întârziase cam mult. 
Ducele însă nu mai avea nici măcar un singur ducat. 
Despărţit de capitala ţării sale, numai o victorie l-ar fi ajutat 
să-şi deschidă drum spre Milan. Aşa că le făgădui 


elveţienilor să le dea nu numai solda lor întârziată, ci şi 
dublul ei, dacă mai făceau un ultim efort. Din nefericire, 
cum acea făgăduială era supusă şanselor îndoielnice ale 
bătăliei, elveţienii declarară că-şi preţuiau prea mult patria 
pentru a nu se supune ordinelor ei şi că-şi iubeau prea mult 
fraţii pentru a le vărsa sângele pe degeaba. Sforza să nu 
mai conteze deci pe ei, întrucât erau hotărâți să se 
înapoieze chiar a doua zi în cantoanele lor. Ducele, văzând 
că totul era pierdut, îi conjură ca măcar să-l ajute să fugă şi 
să nu-l lase să cadă în mâna duşmanului. Prefăcându-se că 
le e milă de cel ale cărui ordine le îndepliniseră până atunci, 
îi făgăduiră să-i dea o uniformă de soldat şi să-l ascundă 
printre ei. 

Propunerea fusese făcută doar de ochii lumii, fiindcă 
Sforza, fiind scund şi bătrân, nu putea trece neobservat 
printre acei ostaşi dintre care cel mai în vârstă nu avea nici 
treizeci de ani, iar cel mai scund dintre ei avea peste un 
metru optzeci înălţime. Atunci ducele a recurs la ultima 
soluţie: să se îmbrace în călugăr cordelier şi să treacă drept 
capelanul lor. Cât despre Galeas de San-Severino, care era 
ajutor de comandant şi cei doi fraţi ai săi, cum toţi trei erau 
înalţi, se îmbrăcară soldăţeşte, nădăjduind să treacă 
neobservaţi în rândurile soldaţilor elveţieni. 

Nici n-a apucat bine să hotărască toate acele lucruri, că 
ducele a şi primit vestea că elveţienii semnaseră un act de 
capitulare faţă de Trivulce. Mercenarii - care nu stipulaseră 
nimic în favoarea ducelui şi a generalilor săi - trebuiau să 
treacă a doua zi, cu arme şi bagaje, prin mijlocul soldaţilor 
francezi. Ultima salvare a nefericitului Sforza şi a 
generalilor lui era acea sumară deghizare. Dar neavând 
încotro, au recurs la ea. San-Severino şi fraţii săi se vârâră 
în rândurile infanteriştilor, iar Sforza, învăluit în mantia lui 
de călugăr şi cu gluga trasă până peste ochi, se aşeză în 
mijlocul bagajelor. 

Armata începu să defileze. Dar elveţienii, după ce-şi 
vânduseră sângele, şi-au vândut şi onoarea, căci i-au 


prevenit pe francezi despre deghizarea lui Sforza şi a 
generalilor săi. Aşa că toţi patru au fost recunoscuţi şi 
arestaţi chiar de la Trimouille. 

S-a spus că preţul acelei trădări a fost oraşul Bellinzona, 
care aparţinea francezilor şi pe care elveţienii, retrăgându- 
se în munţii lor, puseseră mâna fără ca Ludovic al XII-lea să 
zică ceva sau să încerce să-l mai ia înapoi. Când Ascanio 
Sforza - care, aşa cum am mai spus, rămăsese la Milano - a 
aflat cumplita veste, a socotit că totul era pierdut. Atunci şi- 
a spus că cel mai bun lucru ar fi să fugă, pentru ca nu 
cumva să le vină în minte milanezilor să-l ia prizonier şi să 
ceară mai apoi o răscumpărare uriaşă pentru a-i reda 
libertatea. Aşa că, în toiul nopţii, s-a făcut nevăzut împreună 
cu toată nobilimea gibelină, îndreptându-se către Piacenza, 
ca să ajungă în regatul Neapole. 

Sosit la Rivolta, şi-a adus aminte că în acel oraş avea un 
vechi prieten din copilărie, pe nume Conrad Lando, căruia îi 
făcuse pe vremuri mult bine. Conrad l-a primit cu mari 
demonstraţii de bucurie şi i-a pus lui Ascanio casa şi slugile 
la dispoziţie. Dar nici n-a apucat bine oaspetele său să 
adoarmă, că Lando a şi trimis un curier la Piacenza ca să-l 
anunţe pe Carlo Orsini - care comanda garnizoana 
venețiană din acel oraş - că era gata să îl cedeze atât pe 
cardinalul Ascanio Sforza, cât şi pe principalii şefi ai 
armatei milaneze. Nevrând să încredinţeze nimănui o 
treabă atât de importantă, Carlo Orsini s-a urcat imediat pe 
cal şi, împreună cu alţi douăzeci şi cinci de călăreţi, a 
înconjurat casa lui Conrad. Orsini a intrat cu sabia în mână 
în camera unde se aflau cardinalul Ascanio şi nobilii 
milanezi. Luaţi prin surprindere, în timp ce dormeau, s-au 
predat fără să opună nici un fel de rezistenţă. Prizonierii au 
fost duşi la Veneţia, dar, cum i-a cerut cu insistenţă regele 
Franţei, până la urmă au fost daţi acestuia. Astfel, Ludovic 
al XII-lea s-a văzut stăpânul lui Ludovic Sforza, fostul rege 
al Milanului, al fratelui său, cardinalul Ascanio Sforza, al 
unui nepot legitim al lui Francesco Sforza, pe nume 


Hermes, a doi dintre bastarzii aceluiaşi Francesco - 
Alexandru şi Contini - şi în sfârşit, stăpânul lui Francesco, 
fiul nefericitului Gian Galeos, care fusese otrăvit din 
porunca unchiului său. Pentru a sfârşi cu toată acea familie, 
Ludovic al XII-lea l-a obligat pe Francesco să intre într-o 
mănăstire, i-a vârât pe Alexandru, Contini şi Hermes în 
închisoare, l-a închis pe cardinalul Ascanio Sforza în turnul 
din Bourges şi, după ce l-a transferat pe nefericitul Ludovic 
Sforza din fortăreaţa Pierre-Encise la Lys-Saint-Georges, l-a 
mutat definitiv în castelul din Loches unde, după o 
captivitate de zece ani în mijlocul unei îngrozitoare 
singurătăţi şi al celor mai cumplite lipsuri, a murit 
blestemând ceasul în care i-a venit ideea să-i aducă pe 
francezi în Italia. 

Vestea prăbuşirii lui Ludovic Sforza şi a familiei sale a 
produs mare bucurie la Roma. Căci francezii, consolidându- 
şi puterea în ţinutul Milanului, consolidau şi puterea Papei 
în Roma şi în împrejurimile sale. Acum nimic nu mai stătea 
în calea cuceririlor lui Cezar Borgia. Papa a făcut daruri 
considerabile celor care i-au adus această veste, citită mai 
apoi în întreaga Romă, în sunetul trâmbiţelor şi în răpăitul 
tobelor. Strigătele de: „Franţa, Franţa!” şi de „Orsini, 
Orsini!” au răsunat toată ziua pe străzile iluminate seara de 
facle şi focuri, ca şi cum ar fi fost vorba de cucerirea 
Constantinopolelui sau a Ierusalimului. Papa a oferit 
poporului serbări cu focuri de artificii, fără a-i păsa câtuşi 
de puţin că se afla în Săptămâna Mare şi fără a se sinchisi 
de faptul că jubileul - suntem în anul 1500 - atrăsese la 
Roma peste două sute de mii de persoane. Adevărul e că 
interesele temporale ale familiei sale i se păreau cu mult 
mai importante decât interesele spirituale ale supuşilor săi. 

Pentru a asigura reuşita planurilor sale şi ale fiului său 
Cezar, bazate pe prietenia şi alianţa cu Ludovic al XII-lea, 
lipsea un singur lucru: banii. Dar Alexandru nu era omul 
care să se împiedice în realizarea acelor planuri de un 
astfel de fleac. E adevărat că vânzarea beneficiilor se 


isprăvise, că impozitele ordinare şi extraordinare fuseseră 
încasate pe întregul an şi că moştenirile cardinalilor şi ale 
prelaţilor nu-i mai erau de prea mare ajutor, fiindcă cei 
foarte bogaţi fuseseră de mult otrăviţi. Totuşi, lui Alexandru 
îi mai rămăseseră destule mijloace care, deşi mai puţin 
uzitate, nu înseamnă că nu erau eficace. Primul pe care l-a 
folosit a fost răspândirea zvonului că turcii ameninţă să 
invadeze creştinătatea şi că ştia din sursă sigură că, înainte 
de a trece vara, Baiazid avea să debarce cu două armate 
considerabile, una în Câmpia romană şi alta în Calabria. Aşa 
că a publicat imediat două bule: una pentru a aduna din 
întreaga Europă a zecea parte din veniturile ecleziastice, 
cealaltă prin care-i obliga pe evrei să plătească aceeaşi 
sumă. Cele două bule conţineau excomunicări aspre 
împotriva celor care refuzau să se supună sau a celor care 
încercau să se opună. 

Al doilea lucru a fost vânzarea de indulgenţe, lucru ce nu 
se mai făcuse până atunci. Indulgenţele erau pentru cei 
cărora sănătatea sau afacerile nu le îngăduiau să vină la 
Roma în timpul jubileului. Datorită acestui expedient, 
călătoria nu-şi mai avea rostul şi, pentru doar o treime din 
suma care i-ar fi costat acel drum, păcatele le erau iertate 
tot atât de deplin, ca şi atunci când evlavioşii ar fi făcut acel 
pelerinaj la Roma. Pentru perceperea banilor pe indulgenţe 
s-a instituit o adevărată armată de colectori, dintre care 
unul - Ludovic de la ore - a fost numit şef. Sumele pe care 
Alexandru le-a vârât în vistieria pontificală au fost 
incalculabile şi vă veţi putea face o idee numai după ce veţi 
afla că republica Veneţia, de pildă, a plătit ea singură şapte 
sute nouăzeci şi nouă de mii de livre de aur. 

În vremea asta, iată că turcii făcură efectiv câteva 
incursiuni în Ungaria şi, cum venețienii se temeau să nu 
ajungă până la ei, cerură ajutor Papei. Atunci Papa a dat 
ordin ca în toate Statele sale să se rostească la ora 
prânzului un Ave Maria, pentru a ruga pe Domnul să 
îndepărteze primejdia ce ameninţa serenissima republică. 


Acesta a fost singurul ajutor pe care serenissima republică 
l-a obţinut de la Sanctitatea Sa în schimbul celor şapte sute 
nouăzeci şi nouă de mii de livre de aur pe care le primise de 
la ea. 

Totuşi, ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să-i arate ciudatului 
său reprezentant pe pământ că era supărat pe el, fiindcă 
luase în derâdere lucrurile sfinte, în ajunul zilei de Sfântul 
Petru, în momentul în care Alexandru trecea pe lângă 
Campanilă îndreptându-se spre tribuna de unde urma să 
împartă binecuvântări, o bucată enormă de fier, 
desprinzându-se, căzu la picioarele sale. Dar, ca şi cum un 
singur avertisment n-ar fi fost de ajuns, a doua zi, de 
Sfântul Petru, în momentul în care Papa se afla într-una din 
camerele apartamentului său, împreună cu domnul cardinal 
Capuano şi cu monseniorul Polo, camerierul său de taină, 
văzu prin fereastra deschisă adunându-se pe cer nişte nori 
atât de negri, încât, dându-şi seama că venea o furtună 
mare, porunci atât cardinalului, cât şi camerierului să 
închidă grabnic ferestrele. Papa nu se înşelase, căci abia 
apucaseră cei doi să execute ordinul, că se şi porni un vânt 
atât de puternic, încât coşul cel mai înalt de pe Vatican, 
smuls ca un arbore din rădăcină, se prăbuşi peste acoperiş, 
care se sparse, căzând cât era de greu în camera unde se 
aflau Papa şi cei doi prelați de încredere ai săi. Acea 
prăvălire făcu să se cutremure întreg palatul. Cardinalul şi 
camerierul, văzând camera plină de cărămizi şi de norul 
gros de praf ce plutea prin ea, săriră într-o clipă la 
fereastră şi deschizând-o, strigară gărzilor, de la poartă: 

— A murit Papa! A murit Papa! 

Gărzile au dat fuga şi au găsit printre dărâmături un mort 
şi alte două persoane pe moarte: mortul era un senior din 
Sienna, Lorenzo Chigi, iar cei doi muribunzi, doi prelați din 
Vatican. Cei trei, care voiseră să urce la etajul de sus, 
fuseseră prinşi sub dărâmături. Partea proastă era că nu-l 
găseau pe Alexandru nici viu, nici mort. L-au tot strigat, dar 
degeaba. Atunci fură convinşi că murise şi, cât ai clipi, 


vestea se şi răspândi în întreg oraşul. Dar după o vreme, 
cum Alexandru fusese doar leşinat şi, revenindu-şi, 
începuse să geamă şi să se vaite, l-au descoperit în sfârşit, 
năucit de o lovitură şi uşor rănit în mai multe părţi ale 
trupului. Il salvase un fel de miracol: grinda lată care se 
rupsese drept la mijloc se ridicase de capete în sus. Unul 
din acele capete alcătuise un fel de acoperiş deasupra 
tronului pontifical, încât Papa, care şedea în acel jilţ 
împărătesc, fusese ocrotit de grindă şi nu se alesese decât 
cu câteva contuzii. 

Cele două veşti contradictorii, ale morţii subite şi ale 
salvării miraculoase a Papei, se răspândiră în acelaşi timp în 
Roma. Ducele de Valentinois, înspăimântat de schimbarea 
pe care cel mai mic accident întâmplat Sfântului Părinte 
putea să-l aducă în viaţa sa, dădu fuga la Vatican, vrând să 
vadă cu propriii lui ochi ce se întâmplase. 

Cât despre Alexandru, el vru să aducă chiar în aceeaşi zi 
mulţumiri Cerului, care-l ocrotise. Escortat de un numeros 
cortegiu de soldaţi şi de prelați, aşezat pe scaunul său 
pontifical purtat de doi valeţi, doi scutieri şi doi rândaşi, se 
îndreptă spre biserica Santa-Maria del Popolo, unde 
fuseseră înmormântați fiul său, ducele de Gandia şi nepotul 
său, Gian Borgia, fie pentru că mai păstrase în suflet o 
fărâmă de evlavie, fie pentru că se simţise atras de 
amintirea iubirii profane pe care i-o purtase fostei sale 
amante, Roza Vanozza, acum moartă şi care - sub chipul 
Madonei - era expusă veneraţiei credincioşilor în capela din 
stânga altarului. 

Ajuns în faţa acelui falnic altar, Papa dărui bisericii un 
minunat potir în care se aflau trei sute de ducați de aur pe 
care cardinalul de Sienna îi răsturnă pe o tavă de argint, de 
faţă cu toată lumea, spre marea satisfacţie a vanităţii 
pontificale. 

Înainte de a părăsi Roma pentru a cuceri ţinuturile din 
jurul marelui oraş, Cezar Borgia se gândi cât de inutil le 
devenise - lui şi tatălui său - Alfons, ginerele atât de dorit 


odinioară, cu care o măritaseră pe Lucreția. Pe de altă 
parte, Cezar îşi zise că Ludovic al XII-lea, acum prietenul şi 
aliatul său, avea motive să se supere - şi pe bună dreptate - 
că Papa şi-l făcuse ginere tocmai pe nepotul duşmanului 
său. Dacă Alfons ar fi murit, Lucreția s-ar fi putut mărita cu 
vreun senior puternic din Brescia sau Ferrara, gata să-şi 
ajute cumnatul în cucerirea ținuturilor romane. Alfons 
devenise deci nu numai inutil, ci şi primejdios, fapt pentru 
care i s-a hotărât moartea. Numai că soţul Lucreţiei - care 
îşi dăduse de multă vreme seama că a rămâne lângă socrul 
şi cumnatul său însemna a-şi risca viaţa - se retrăsese la 
Neapole. Dar cum, în permanenta lor disimulare şi 
Alexandru şi Cezar continuaseră să manifeste faţă de el 
aceeaşi tandră prietenie de la început, Alfons începu a nu 
mai fi chiar atât de suspicios. Aşa că atunci când primi 
invitaţia socrului şi a cumnatului său de a lua parte la o 
cursă de tauri, cum se obişnuia în Spania, o acceptă 
imediat. De altfel, în situaţia precară a care se afla regatul 
Neapole, Alfons nu voia să-i ofere Papei Alexandru nici un 
pretext de a rupe relaţiile cu el. Nici Papa, nici Cezar nu s- 
au gândit s-o întrebe şi pe Lucreția dacă era de acord să 
rămână văduvă, pentru că amândoi observaseră - cu 
oarecare gelozie - că Lucreția îşi iubea soţul, dând dovadă 
faţă de el de un ataşament care lor li se părea ridicol. Aşa 
că au lăsat-o să-şi cârmuiască în linişte acel Spoletto dăruit 
de tatăl ei. 

Alfons a fost deci primit de Alexandru şi de Cezar cu cele 
mai afectuoase dovezi de prietenie, dându-i-se un 
apartament chiar în Vatican, în corpul de locuinţe numit 
Torre-Nova, apartament în care de altfel locuise o vreme 
împreună cu Lucreția. 

Între timp, în Piaţa San-Pietro s-a amenajat o arenă mare, 
blocându-se străzile din jur. Ferestrele şi balcoanele caselor 
din Piaţă s-au transformat în adevărate loji de unde lumea 
putea urmări nestingherită spectacolul. 


Serbarea a început cu toreadori plătiţi. După ce aceştia şi- 
au arătat puterea şi măiestria, Alfons de Aragon şi Cezar 
Borgia au coborât la rândul lor în arenă, pentru a arăta 
lumii deplina armonie ce domnea între ei. Apoi au hotărât 
ca taurul cu care se va lupta Cezar să fie ucis de Alfons, iar 
cel cu care se va lupta Alfons să fie ucis de Cezar. În timp ce 
ducele de Valentinois înfrunta furiosul taur, fu cât pe-aci să 
fie luat în coarne de animalul dezlănţuit. Atunci una dintre 
tinerele şi frumoasele spectatoare din tribuna oficială 
scoase un țipăt. Ridicând ochii Cezar recunoscu în cea care 
se temuse pentru viaţa lui pe una dintre domnişoarele de 
onoare ale Elisabetei, ducesă de Urbino, logodită cu Gian- 
Battista Carracciolo, căpitanul-general al republicii 
venețiene. După ce tăie, cu o mişcare rapidă, capul taurului 
cu care se luptase cumnatul său, Cezar depuse acea 
ofrandă la picioarele preafrumoasei venețiene, în aplauzele 
şi aclamaţiile pline de entuziasm ale celor din jur. 

Serbarea, în afară de triumful celor doi tineri care 
coborâseră în arenă, mai avea un scop: de a dovedi mulţimii 
deplina armonie ce domnea între ei, în aşa fel încât, dacă i 
s-ar fi întâmplat ceva lui Cezar, nimeni să nu-l poată învinui 
pe Alfons şi nici pe Cezar dacă i s-ar fi întâmplat ceva 
acestuia din urmă. 

După lupta din arenă, cei doi cumnaţi au luat masa la 
Vatican. Seara, urmau să cineze la Sanctitatea Sa. Pe la 
zece, Alfons, deosebit de elegant, a vrut să treacă, din 
corpul de clădire unde se afla locuinţa sa, în cel în are 
locuia Papa. Dar poarta care despărţea cele două curţi 
fusese încuiată. Atunci s-a gândit să se întoarcă şi ă facă un 
ocol prin Piaţa San Pietro. Plecat fără suită, a ieşit pe una 
din portiţele grădinii Vaticanului şi a străbătut câteva din 
străduţele ce duceau spre intrarea principală a palatului. 
Dar abia a apucat să pună piciorul pe prima treaptă a scării 
monumentale de marmoră, că a şi fost atacat de o ceată de 
oameni înarmaţi. Alfons a dat să-şi scoată sabia, dar înainte 
de a apuca s-o tragă din teacă, a şi primit două lovituri de 


alebardă: una în cap şi alta în umăr. Apoi au urmat alte 
două lovituri, una cu latul halebardei şi alta cu vârful ei, 
care l-au rănit la tâmplă şi la picior. Tânărul a căzut 
grămadă, pierzându-şi cunoştinţa. Crezându-l mort, asasinii 
l-au lăsat şi au fugit. Alfons a fost găsit e nişte trecători care 
- recunoscându-l - au dat fuga la Vatican pentru a duce 
vestea asasinatului. Cei rămaşi lângă el l-au luat pe rănit în 
braţe şi l-au dus în apartamentul lui din 'Torre-Nova. 


Papa şi Cezar au aflat această ştire chiar în clipa în are se 
aşezau la masă. Şi-au părăsit imediat oaspeţii şi u intrat în 
apartamentul lui don Alfons, să vadă dacă rănile erau sau 
nu mortale. Chiar a doua zi de dimineaţă - pentru a 
îndepărta orice bănuială ce ar fi plutit asupra lor - au 
poruncit să fie arestat Francesco Gazella, unchiul dinspre 
mamă al lui Alfons, care-şi însoţise nepotul la Roma. 
Judecătorii, convinşi de nişte martori mincinoşi cum că elar 
fi fost autorul încercării de asasinare a nepotului său, l-au 
condamnat pe Gazella la moarte prin decapitare, pedeapsă 
ce a fost executată imediat. 

Deşi treaba fusese făcută doar pe jumătate, bănuielile au 
fost, de bine, de rău, îndepărtate de la adevărații asasini. 

Alfons însă nu murise. Datorită temperamentului său 
viguros, precum şi îngrijirilor atente ale medicilor, care au 
luat în serios lamentările Papei şi ale fiului său, rănitul 
începuse să se întremeze văzând cu ochii. Între timp vestea 
a ajuns la urechile Lucreţiei. Aflând ce i se întâmplase 
soţului ei, a pornit imediat la drum dorind să-l îngrijească 
ea însăşi. Cum nu mai era vreme de pierdut, Cezar l-a 
chemat imediat pe Michelotto. 

„În aceeaşi noapte - scrie Burchard - don Alfons, care nu 
voia să moară din pricina rănilor, a fost sugrumat în patul 
său.” 

A doua zia şi fost îngropat, dacă nu chiar cu pompa ce i se 
cuvenea rangului său, oricum cu destulă decenţă. Don 
Francesco Borgia, arhiepiscop de Cosenza, neam cu acel 
Cosenza ucis mai înainte, a însoţit mortul la biserica Sfântul 
Petru, îngropându-l în capela Santa-Maria. 

Chiar în aceeaşi noapte a sosit şi Lucreția, care-şi cunoştea 
prea bine tatăl şi fratele. Deşi aceştia porunciseră să fie 
arestaţi toţi doctorii care l-au îngrijit pe rănit, ba chiar şi pe 
sărmanul valet cocoşat al soţului, ea şi-a dat imediat seama 
cine erau de fapt asasinii. 

Temându-se ca durerea ei - care de data aceasta era 
sinceră, fiindcă îşi iubise cu adevărat soţul - să nu-i 


îndepărteze pe tatăl şi pe fratele ei de ea, Lucreția s-a 
retras la Nepi cu toată Curtea, însoţită de peste şase sute 
de călăreţi, pentru a-şi consuma în acest oraş timpul 
consacrat doliului. 

Acea mare afacere de familie odată rezolvată şi Lucreția 
din nou văduvă şi deci gata să slujească noilor planuri 
politice ale Papei, Cezar Borgia n-a mai rămas la Roma 
decât atât cât i-a fost necesar pentru a-i primi pe 
ambasadorii Franţei şi ai Veneţiei. Dar cum aceştia 
întârziară şi cum ultimele serbări făcuseră o gaură cam 
mare în buget, Papa a numit o nouă promoţie de 
doisprezece cardinali, cu un dublu scop: în primul rând, 
pentru a face să intre şase sute de mii de ducați de aur în 
lăzile pontificale, căci fiecare pălărie de cardinal a fost 
evaluată la cincizeci de mii de ducați de aur; în al doilea 
rând, pentru a asigura Papei o majoritate sigură în Sfântul 
Colegiu. 

În sfârşit, sosiră şi ambasadorii mult aşteptaţi. Domnul de 
Villeneuve, care venise în numele regelui Franţei să-l caute 
pe ducele de Valentinois, fu oprit pe stradă de un bărbat 
mascat, care îi mărturisi bucuria de a-l vedea sosind. Omul 
era chiar Cezar Borgia. Ne vrând să fie recunoscut, plecă 
fără să-şi scoată masca. 

La Poarta Poporului, domnul de Villeneuve se întâlni cu 
ambasadorii celorlalte ţări, printre care se aflau şi cei ai 
Spaniei şi ai Neapolelui, ai căror suverani încă nu 
deveniseră ostili Franţei. 

Cum reprezentanţii celor două ţări în cauză, de îndată ce-l 
văzură pe Villeneuve, tăcură, toţi ceilalţi urmându-le 
exemplul, se mulţumiră a-i spune ambasadorului Franţei 
doar atât: 

— Domnule, fiţi binevenit! 

Surprins de un compliment atât de scurt, maestrul de 
ceremonii îi întrebă dacă nu mai aveau şi altceva de spus. 
Dar ei răspunseră că nu. 

Atunci domnul de Villeneuve le întoarse spatele, replicând: 


— Celor care n-au nimic să-mi spună, n-am nici eu nimic să 
le răspund! 

Apoi, plasându-se între arhiepiscopul de Reggio, 
guvernatorul Romei şi arhiepiscopul de Ragusa, se îndreptă 
către Palatul Sfinţilor Apostoli, care fusese pregătit pentru 
a-l întâmpina. 

După câteva zile, sosi Mario Giorgi, ambasadorul 
extraordinar al Veneţiei. Primise poruncă nu numai să 
reglementeze cu Papa afacerile curente, ci să le şi aducă lui 
Alexandru şi lui Cezar titlul de nobili venețieni, precum şi 
transcrierea numelui lor în Cartea de Aur, favoare la care 
ţineau amândoi foarte mult, nu atât pentru gloria deşartă, 
cât pentru noua putere pe care le-o conferea acest titlu. 

Apoi Papa procedă la înmânarea pălăriilor celor 
doisprezece cardinali. Noii prinți ai Bisericii erau: don 
Diego de Mondosa, arhiepiscopul Sevillei, Jacques, 
arhiepiscop în d'Oristagny, vicarul general al Papei, 
Thomas, arhiepiscopul din Strigonia, Pietro, arhiepiscop din 
Reggio, guvernatorul Romei, Francesco Borgia, arhiepiscop 
de Cosenza, trezorier general, Gian, arhiepiscop de 
Salerno, Ludovic Borgia, arhiepiscop de Valencia, 
secretarul Sanctităţii Sale şi fratele lui Gian Borgia cel 
otrăvit de Cezar, Antonio, episcop de Como, Gian-Battista 
de Ferrara, episcop de Modena, Amedeo d'Albret, fiul 
regelui Navarei, cumnatul ducelui Cezar de Valentinois şi 
Marc Cornaro, nobil venețian, în persoana căruia Papa 
întorcea serenissimei republici onoarea pe care i-o făcuse. 
Cel de-al doisprezecelea cardinal nu mai ştim cine fusese. 

Cum nimic nu-l mai ţinea pe ducele de Valentinois la Roma, 
a mai întârziat doar cât a mai făcut un împrumut de la 
bogatul bancher Augustino Chigi, fratele lui Lorenzo Chigi - 
cel care pierise în ziua când s-a prăbuşit coşul cel mare de 
pe clădirea Vaticanului - şi, însoţit de Vitellozzo Vitelli, de 
Gian-Paolo Baglioni şi de Giovani de Santa-Croce, pe atunci 
prietenii, iar mai târziu victimele sale, a părăsit Roma. 


Primul oraş asupra căruia şi-a îndreptat privirile a fost 
Pesaro. Înţelegându-i intenţiile, Gian Sforza n-a ai încercat 
nici să-şi apere oraşele cu armata, nici să şi e dispute prin 
negocieri. Nevoind să-şi expună frumosul său ţinut 
răzbunării unui duşman sângeros, şi-a rugat supuşii să-i 
păstreze aceleaşi sentimente frumoase, nădăjduind într-o 
soartă mai bună, apoi a fugit în Dalmația. 

Malatesta, senior de Rimini, i-a urmat exemplul. Aşa că 
ducele de Valentinois a intrat în cele două oraşe Pesaro şi 
Rimini - ca la el acasă. Cezar a lăsat în aceste noi cuceriri 
ale sale o puternică garnizoană, iar el s-a îndreptat spre 
Faenza. Numai că aici lucrurile şi-au schimbat faţa. 

Faenza se afla pe atunci în stăpânirea lui Astor Manfredi, 
un tânăr frumos şi plin de curaj, în vârstă de optsprezece 
ani. Deşi părăsit de Bentivoglio, ruda sa apropiată, de 
venețieni şi de florentini, aliaţii săi - care, din pricina 
amiciţiei lui Cezar cu regele Franţei, n-au mai cutezat să-i 
dea ajutor —, s-a hotărât, ştiind cât de mult îl iubeau supuşii 
săi, să se apere pe viaţă şi pe moarte. Aflând că ducele de 
Valentinois se îndreaptă spre el, şi-a adunat în grabă toţi 
vasalii în stare să lupte, a tocmit un mic număr de soldaţi 
străini dispuşi să intre în solda sa, şi-a adunat alimente şi 
muniții şi s-a închis în oraş. 

Toate acele pregătiri de apărare l-au cam contrariat pe 
Cezar, care avea o armată impunătoare, alcătuită din trupe 
aduse din Franţa şi din Italia, cu cei mai buni căpitani ai 
epocii, printre şefii ei aflându-se şi Paolo Baglioni. 

După ce a trecut în revistă locul, şi-a plasat tabăra între 
două fluvii - Amona şi Marziano - şi a aşezat artileria cu 
faţa spre Forbi, unde şi asediaţii aveau la rândul lor un 
puternic bastion. După câteva zile de aşteptat prin tranşee, 
ducele de Valentinois a ordonat asaltul şi, vrând să dea 
exemplu soldaţilor săi, s-a îndreptat primul spre duşman. 
Dar oricât de mare le-ar fi fost curajul - şi-al lui, şi-al 
căpitanilor ce-l însoțeau —, Astor Manfredi s-a apărat atât 
de bine, încât asediatorii au fost respinşi, pierzând un mare 


număr de ostaşi printre care şi pe bravul căpitan Honorio 
Savello. 

Totuşi Faenza, în ciuda curajului şi al devotamentului 
apărătorilor săi, n-ar fi putut să ţină piept multă vreme unei 
armate atât de puternice, dacă nu i-ar fi sărit în ajutor 
iarna. Surprins de asprimea anotimpului, neavând case 
unde să se adăpostească, nici copaci cu care să facă foc să 
se încălzească - ţăranii îşi dărâmaseră colibele şi tăiaseră 
copacii —, ducele de Valentinois a fost obligat să ridice 
asediul, să-şi ia trupele şi să petreacă iarna prin oraşele 
vecine, pentru a fi gata de atac în primăvară. Căci ducele de 
Valentinois nu putea ierta unui orăşel obişnuit cu o pace 
îndelungată şi condus de un copilandru lipsit de orice ajutor 
din afară că a ţinut în şah. Se jurase că-şi va lua revanşa. Îşi 
împărţi deci oastea în trei părţi, trimise o parte la Imola, o a 
doua la Forbi, iar o a treia la Cesena care, dintr-un oraş de 
mâna a treia, cum fusese mai înainte, s-a trezit reschimbat 
într-un oraş de mare lux şi de distracţii, într-adevăr, 
activului Cezar îi trebuiau tot timpul războaie şi serbări. 
Când războiul se întrerupea, începeau mediat serbările, 
somptuoase şi dezlănţuite, aşa cum îi plăceau lui. Zilele şi le 
petrecea în tot felul de întreceri şi cavalcade, nopţile în 
baluri şi aventuri amoroase, căci femeile din Câmpia 
romană, socotite printre cele ai frumoase din lume, îi 
procuraseră învingătorului un adevărat serai, pentru care l- 
ar fi invidiat şi sudanul Egiptului şi sultanul 
Constantinopolului. 

Într-una din acele plimbări făcute de ducele de Valentinois 
prin împrejurimile oraşului, însoţit de acea curte de 
linguşitori şi de curtezane care nu-l părăsea nici o clipă, 
observă dinspre Rimini un alai numeros însoţind probabil o 
persoană importantă. După puţin timp Cezar văzu că 
persoana importantă era o tânără femeie. Spre marea lui 
bucurie, o recunoscu pe domnişoara de onoare a ducesei de 
Urbino, cea care scăpase de spaimă atunci când el se 
luptase cu taurul în arenă. Aşa cum am mai spus, fata era 


logodită cu Gian Carracciolo, generalul venețienilor şi 
Elisabeta de Gonzague, protectoarea şi naşa ei, o trimisese 
cu o impunătoare suită la Veneţia, unde urma să aibă loc 
nunta. 

Încă de la Roma, frumuseţea acelei tinere îl impresionase 
pe Cezar. Acum însă, revăzând-o, i se păru şi mai frumoasă. 
Din acea clipă a hotărât să păstreze pentru sine acea 
superbă floare a iubirii. O salută deci ca pe o veche 
cunoştinţă şi o întrebă dacă nu era dispusă să se oprească o 
vreme la Cesena. Dar fata îi răspunse că e în trecere, că va 
trebui să călătorească toată ziua, fiind aşteptată cu 
nerăbdare de logodnic şi că în acea seară va dormi la Forbi. 
Asta era tot ce voia să ştie şi Cezar, care îl chemă imediat 
pe Michelotto şoptindu-i câteva cuvinte neauzite de nimeni. 

Într-adevăr cortegiul, aşa cum spusese tânăra mireasă, 
făcu un scurt popas în oraşul vecin, apoi se îndreptă spre 
Forbi. Dar abia apucase să parcurgă o leghe, când o ceată 
de cavaleri venind dinspre Cesena îl ajunse din urmă şi-l 
înconjură. Deşi foarte puţini la număr, soldaţii din escortă 
încercară s-o apere pe viitoarea soţie a generalului lor. Dar 
după ce unii au fost ucişi fără milă, ceilalţi au luat-o speriaţi 
la goană. Şi cum tânăra coborâse din litieră încercând să 
fugă, şeful cetei de soldaţi o prinse în braţe, o sui în şa, apoi 
ordonă soldaţilor să se întoarcă la Cesena, iar el îşi îmboldi 
calul în coaste şi o luă la goană peste ţarini, pierzându-se în 
întuneric. 

Carracciolo află vestea răpirii iubitei sale de la unul din 
fugari, care recunoscuse în atacatori pe soldaţii ducelui de 
Valentinois. La început, a crezut că nu aude bine ceea cei 
se spune, până într-atât i-a fost de greu să creadă că cineva 
putuse săvârşi o asemenea mişelie. Dar după ce l-a pus pe 
om să repete cele afirmate, a rămas încremenit, ca lovit de 
trăsnet. Revenindu-şi, a scos un strigăt aprig de răzbunare 
şi s-a năpustit spre palatul ducal, unde se adunaseră dogele 
Barberigo şi Consiliul celor zece. Dând buzna în sala de 
şedinţe, fără să mai fie anunţat de cineva, a strigat: 


— Serenissimi seniori, vin să-mi iau rămas bun de la 
domniile voastre! M-am hotărât ca timpul pe care l-aş fi 
putut consacra republicii să-l consacru de-acum încolo 
răzbunării. Am fost rănit de moarte atât în suflet, cât şi în 
onoarea mea de militar. Mi s-a furat bunul cel mai de preţ şi 
mai scump al inimii mele: mireasa. lar cel care a făcut acest 
lucru este cel mai perfid, mai laş şi mai josnic dintre 
oameni, este criminalul duce de Valentinois! Vă rog să nu vă 
supăraţi, stimaţi seniori, dacă vorbesc astfel despre un om 
care se laudă că face arte din nobilime şi că se află sub 
protecţia domniilor voastre. Ştiu că minte, că e un fratricid, 
un asasin, un uzurpator al bunurilor altora şi un opresor al 
celor nevinovaţi. Laşităţile şi crimele sale l-au făcut nedemn 
e orice titlu, după cum este nedemn de viaţa pe care o voi 
curma cu sabia asta! Ducele este un ticălos, nu respectă 
nici măcar legile pe care le respectă până şi popoarele cele 
mai barbare, cum sunt, de pildă, legile ospitalităţii şi 
ocrotirea unei fecioare, pe care era obligat să o apere, nu s- 
o fure şi s-o batjocorească. Aşa că, serenissimi seniori, 
jignirea pe care mi-a adus-o dezonorându-mi mireasa a 
adus-o de fapt Republicii, întrucât sunt condotierul acestei 
Republici. E adevărat că acest ticălos s-ar fi cuvenit să 
moară de mâna tatălui său şi nu de a mea, dar cum tatăl 
său e la fel de ticălos ca şi el, mă voi duce să-l pedepsesc eu 
însumi, chiar dacă pentru asta va trebui să-mi pierd viaţa. 

Consiliul celor zece i-a dat dreptate generalului ultragiat. 
Totuşi, n-au vrut să-l lase pe el să-şi primejduiască viaţa şi l- 
au trimis imediat la Imola pe Ludovic Manenti, secretarul 
Consiliului celor zece, ca să-i transmită lui Cezar 
nemulţumirea serenissimei republici pentru ultrajul adus 
condotierului său. În acelaşi timp, Dogele l-a rugat pe 
ambasadorul Franţei în Veneţia să intervină pe lângă ducele 
de Valentinois şi - în numele regelui Franţei - să-l someze 
să trimită la Veneţia mireasa furată. 

Cei doi mesageri au mers împreună la Imola, 
comunicându-i lui Cezar ceea ce aveau de comunicat. 


Acesta îi ascultă cu atenţie şi, prefăcându-se profund mirat 
de cele auzite, negă hotărât că el ar şti ceva despre crimă, 
îngăduindu-le lui Manenti şi ambasadorului Franţei să-i 
caute pe criminali, în vreme ce el însuşi va întreprinde 
cercetări amănunțite. Ducele păru a fi de o atât de mare 
bunăvoință, încât cei doi au crezut o vreme că e într-adevăr 
nevinovat. 

Începându-şi cercetările, mesagerii se îndreptară spre 
locul unde se săvârşise răpirea. Acolo au găsit cadavrele 
celor morţi şi au aflat de la un ţăran că văzuse un călăreț 
mascat ducând cu sine o femeie, care plângea şi se zbătea 
amarnic în braţele lui. Numai că acel călăreț a părăsit 
repede drumul cel mare şi, luând-o peste ţarini, s-a topit ca 
o umbră în direcţia unei case izolate. O bătrână îl văzuse 
intrând în acea casă. Numai că în noaptea următoare casa a 
dispărut ca prin farmec. Aici lucrurile s-au împotmolit, 
fiindcă nimeni nu putea spune ce se întâmplase cu cea pe 
care o căutau, pentru că cei ce locuiseră în casă nu mai 
erau şi nu mai era nici casa. 

Manenti şi ambasadorul Franţei s-au întors la Veneţia, 
relatând cele spuse de către ducele de Valentinois, 
povestind în amănunt cele văzute de ei. Nimeni nu se îndoia 
de vinovăția lui Cezar, dar nimeni nu putea dovedi că era 
vinovat. Aşa că serenissima republică a Veneţiei - care din 
pricina războiului cu turcii nu se putea certa cu Papa - îi 
interzise lui Carracciolo orice răzbunare. Scandalul se 
potoli, apoi se stinse de la sine, iar până la urmă nimeni nu 
mai vorbi despre răpirea miresei generalului. 

Cu toate distracţiile de peste iarnă, Cezar nu renunţă la 
planul de cucerire a oraşului Faenza. Aşa că de îndată ce s- 
a desprimăvărat, s-a şi îndreptat către oraş, postându-şi 
trupele peste drum de castel. Izbutind să facă o breşă în 
zid, a ordonat soldaţilor să pornească la atac. Dar în ciuda 
curajului său şi al ostaşilor săi, atacul a fost respins de 
Astor, care a apărat breşa în vreme ce femeile aruncau de 


sus, de pe ziduri, cu bolovani şi cu trunchiuri de copaci în 
capul asediatorilor. 

După o oră de luptă înverşunată, Cezar a fost nevoit să se 
retragă, lăsând în şanţurile din jurul oraşului peste două mii 
de morţi şi răniţi, printre care şi pe Valentin Farneze, unul 
dintre cei mai bravi condotieri i săi. 

Atunci Cezar, văzând că nu izbutise să vină de hac etăţii, 
transformă asediul în blocadă. Toate drumurile pre Faenza 
au fost închise, toate legăturile au fost întrerupte şi cum la 
Cesena oamenii începuseră a se răzvrăti, l-a pus guvernator 
în oraş pe Ramiro d'Orco, dându-i puteri depline de viaţă şi 
de moarte asupra ocuitorilor. Apoi aşteptă liniştit în faţa 
oraşului ca foamea să-i scoată pe locuitori dintre zidurile pe 
care le apărau cu atâta înverşunare. Într-adevăr, după o 
lună, timp în care cei din Faenza înduraseră cumplitele 
chinuri ale foamei, câţiva parlamentari veniră la Cezar ca 
să-i propună pacea. Cezar, care mai avea şi alte treburi în 
Câmpia romană, s-a arătat gata să încheie pacea atât de 
mult râvnită, aşa că oraşul s-a predat, cu condiţia ca nimeni 
să nu se atingă nici de persoana, nici de bunurile 
locuitorilor săi. În privinţa lui Astor Manfredi, tânărul 
suveran al Faenzei, trebuia să i se dea dreptul să se retragă 
oriunde voia, fără a i se îngrădi libertatea. 

Condiţiile păcii au fost respectate cu stricteţe. Numai că 
Cezar, vrând să-l vadă pe Astor, pe care nu-l cunoştea, a fost 
cuprins de o pasiune ciudată faţă de acel copilandru frumos 
ca o femeie. L-a păstrat deci pe lângă sine, în armată, 
onorându-l ca pe un prinţ şi manifestându-şi faţă de el 
marea sa prietenie. Apoi, într-o zi Astor a dispărut, aşa cum 
dispăruse şi frumoasa logodnică a lui Carracciolo. Însuşi 
Cezar s-a arătat foarte neliniştit, spunând tuturor că 
probabil fugise. Şi ca fuga să pară credibilă, a trimis soldaţi 
să-l caute în toate direcţiile. 

La un an de la acea dublă dispariţie, nişte oameni au găsit 
în apele Tibrului, nu departe de castelul San-Angelo, trupul 
unei femei tinere şi deosebit de frumoase, cu mâinile legate 


la spate şi cadavrul unui tânăr la fel de frumos, care mai 
avea încă la gât funia cu care fusese sugrumat. Femeia era 
logodnica lui Carracciolo, tânărul era Astor Manfredi. Cezar 
se folosise de amândoi pentru a-şi satisface plăcerile, apoi, 
când se plictisise de ei, îi aruncase în Tibru. 

Cucerirea oraşului Faenza i-a adus lui Cezar titlul de duce 
al ținuturilor romane, conferit în plin Consistoriu de către 
Papă şi apoi ratificat de către regele Ungariei, de republica 
Veneţia şi de regii Castiliei şi ai Portugaliei. Vestea acestei 
ratificări a ajuns la Roma în ajunul zilei în care poporul 
obişnuia să sărbătorească aniversarea întemeierii Oraşului 
Etern. Sărbătoarea, care data încă de pe vremea lui 
Pomponius Lactus, a dat o mai mare strălucire 
evenimentului pe care-l trăia suveranul său. În semn de 
bucurie, s-a tras cu tunul toată ziua. Seara, au fost 
organizate iluminaţii cu facle şi focuri de artificii. În toiul 
nopţii, prinţul de Squillace, fratele mai mic al lui Cezar, 
însoţit de cei mai de seamă seniori ai nobilimii romane, au 
străbătut străzile oraşului, purtând torţe în mâini şi 
strigând: 

— Trăiască Papa Alexandru! Trăiască Cezar! Trăiască 
familia Borgia! 

În vremea asta, ambiția lui Cezar creştea odată cu 
victoriile sale. De îndată ce s-a văzut stăpân pe Faenza, 
aţâţat de familia Mariscotti, vechii duşmani ai familiei 
Bentivoglio, Cezar şi-a aţintit privirile asupra Bolognei. Dar 
Gian de Bentivoglio, ai cărui strămoşi stăpâniseră din 
timpuri imemoriale acel oraş, nu numai că şi-a luat măsurile 
necesare pentru a face faţă unei îndelungate rezistenţe, dar 
s-a mai pus şi sub protecţia Franţei. Aşa că de îndată ce-a 
aflat că Cezar se îndrepta, cu toată armata, către graniţele 
Bolognei, a trimis imediat un curier la Ludovic al XII-lea, 
rugându-l să-şi ţină cuvântul şi să-l ajute. Ludovic şi l-a 
ţinut, cu probitatea lui exemplară şi când Cezar a ajuns în 
faţa Bolognei, a fost poftit de către regele Franţei să nu 
întreprindă nimic împotriva aliatului său, Bentivoglio. Dar 


cum Cezar nu era omul care să dea îndărăt în faţa unor 
astfel de argumente, i-a pus lui Bentivoglio nişte condiţii pe 
care acesta le-a acceptat imediat, fericit să scape fie şi cu 
acest preţ. I-a cerut mai întâi să-i dea castelul Bolonese, o 
fortăreață situată între Imola şi Faenza, apoi un tribut anual 
de nouă mii de ducați şi întreţinerea a o sută de soldaţi 
înarmaţi şi a două mii de pedestraşi. 

În schimbul acestor avantaje, Cezar i-a mărturisit lui 
Bentivoglio că sosirea lui în Bologna se datora insistențelor 
familiei Mariscotti. Întărit cu contingentul noului său aliat, 
Cezar s-a îndreptat spre Toscana. Dar abia a apucat să 
părăsească oraşul, că Bentivoglio, poruncind să se închidă 
porţile, l-a pus pe fiul său Hermes să-l ucidă cu mâna sa pe 
Agamemnon Mariscotti, în vreme ce soldaţii îi masacrau pe 
cei treizeci şi patru de fii, fiice şi nepoți şi pe cele două sute 
de neamuri şi de prieteni ai acestei familii. La acel masacru 
au luat parte cei mai nobili tineri din Bologna, pe care 
Bentivoglio i-a silit să-şi păteze mâinile de sânge, ca să-i fie 
cât mai ataşaţi de teama unor represalii asemănătoare. 

Planurile lui Cezar în legătură cu Florenţa începuseră a nu 
mai fi un mister pentru nimeni. Încă din luna ianuarie, îi 
trimisese la Pisa pe Raniero de la Sassetta şi pe Pietro da 
Gamba Corti, cu o mie două sute de ostaşi. De îndată ce 
isprăvise cucerirea micilor cetăţi din Câmpia romană, către 
acelaşi oraş se îndrepta cu noi detaşamente Oliverotto da 
Ferma. La rândul său, Cezar îşi întărise oştirea cu cei o sută 
de soldaţi înarmaţi şi cu cei două mii de pedestraşi pe care 
izbutise să-i smulgă Veneţiei. Se întâlnise apoi cu Vitellozzo 
Vitelli şi cu Orsini, care-i mai aduseseră şi ei vreo trei mii de 
soldaţi, aşa încât avea sub ordinele sale - fără a mai pune la 
socoteală ostaşii trimişi la Pisa - şapte sute de oameni 
înarmaţi şi cinci mii de pedestraşi. Totuşi, în ciuda acestei 
formidabile armate, n-a intrat în Toscana decât - a declarat 
- pentru a se îndrepta spre Roma, oferindu-se să plătească 
cu bani peşin toate alimentele de care avea nevoie pentru 
armată. Dar după ce a trecut de defileul din munţi şi a ajuns 


la Barberino, văzând că oraşul era prosper şi că nimeni nu 
se gândise să-l apere, a uitat şi de prietenie şi de cuvântul 
dat, impunând oraşului condiţii ca şi cum l-ar fi cucerit. 
Condiţiile au fost următoarele: 1. Pietro de Medici, rudă şi 
aliat al lui Orsini, să fie repus în vechile sale drepturi. 

2. Şase burghezi din oraş, desemnaţi de Vitellozzo, să fie 
ucişi drept pedeapsă pentru moartea lui Paolo Vitelli, 
executat pe nedrept de către florentini. 

3. Senioria Florenței să nu dea nici un ajutor seniorului din 
Piombino pe care Cezar urmărea să-l deposedeze de 
Statele sale. 

4. Republica să-l ia pe Cezar în slujba sa, cu un salariu 
corespunzător meritelor sale. 

Numai că în timp ce ducele de Valentinois negocia toate 
aceste lucruri cu Florenţa, primi din partea lui Ludovic al 
XII-lea ordinul de a se pregăti - aşa cum făgăduise - să-l 
urmeze cu armata în Neapole. Cezar nu îndrăzni să nu-şi 
ţină cuvântul faţă de puternicul său Hat. Porunci deci să i se 
răspundă că era la ordinele ale. Şi cum florentinii nu ştiau 
că era obligat să părăsească Toscana, le puse în vedere că 
se va retrage numai cu condiţia să i se plătească un tribut 
de treizeci i şase de mii de ducați de aur pe an, cu care să 
poată plăti trei sute de oşteni gata oricând să vină în 
ajutorul Republicii, dacă aceasta s-ar fi aflat la strâmtoare. 

Între timp, oricât de grăbit ar fi fost Cezar să plece, îşi 
spuse că în trecere prin Piombino n-ar fi rău să cucerească 
acest oraş. Aşa că intră ca la el acasă pe pământurile lui 
Gian al IV-lea d'Appiano. Numai că acesta, prevăzător, îşi 
distrusese propria-i ţară, arsese furajele, tăiase copacii şi 
otrăvise cele câteva fântâni cu apă bună de băut. Acest 
lucru nu l-a împiedicat totuşi pe Cezar să pună mâna, în 
câteva zile, pe oraşele Severeto, Scarlino, pe insula Elba şi 
pe oraşul Pianosa. A fost însă obligat să se oprească în faţa 
castelului Pianosa, care rezista cu înverşunare. Or, cum 
armata lui Ludovic al XII-lea îşi continua zi şi noapte drumul 
spre Roma şi, cum în 27 iulie a primit un nou ordin din 


partea regelui Franţei să i se alăture cât mai grabnic, Cezar 
a plecat chiar a doua zi, lăsându-i pe Vitellozzo şi pe Gian- 
Paolo Baglioni să continue asediul castelului Pianosa. 

În vremea asta, Ludovic al XII-lea înainta spre Neapole, 
dar nu cu clocotitoarea lipsă de prevedere a lui Carol al 
VIII-lea, ci cu prudenta circumspecţie care-l caracteriza. În 
afară de alianţa sa cu Florenţa şi cu Roma, mai semnase un 
tratat secret cu Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, care 
pretindea că are - prin casa de Duras - aceleaşi drepturi 
asupra regatului Neapole pe care le avea şi Ludovic al XII- 
lea prin casa de Anjou. În urma acestui tratat, cei doi regi 
îşi împărţiseră dinainte regatul Neapolelui şi anume: 
Ludovic al XII-lea urma să ia în stăpânire pământurile din 
Labur şi Abruzzi, cu titlul de rege al Neapolelui şi al 
Ierusalimului. Ferdinand îşi rezervase pământurile din 
Calabria şi titlul de duce al acelei provincii-împărţeala avea 
toate şansele să fie dusă la bun sfârşit, cu atât mai mult cu 
cât Frederic continua să creadă că bunul şi fidelul său 
prieten Ferdinand Catolicul avea să-i îngăduie să revină în 
oraşele şi fortărețele sale. Sigur că treaba asta nu era prea 
cinstită din partea lui, mai ales când era săvârşită de un 
rege căruia i se spunea Catolicul. Dar pe Ludovic al XII-lea 
prea puţin îl interesa acest lucru, din moment ce putea 
profita de o trădare pe care n-o săvârşise el. 

Armata franceză, căreia trebuia să i se alăture armata 
ducelui de Valentinois, era alcătuită dintr-o mie de lăncieri, 
patru mii de elveţieni şi şase mii de gasoni şi aventurieri. Pe 
de altă parte, Filip de Rarcjenstem conducea pe mare 
şaisprezece corăbii bretone şi provensale şi trei caracuri 
111) genoveze, cu şase mii cinci sute de oameni gata de 
debarcare. 

Regele Neapolelui nu putea opune acestei numeroase 
armate decât şapte sute de oameni înarmaţi, şase sute de 
călăreţi şi şase mii de infanterişti Comandaţi de Colonna, pe 
care îl luase în solda sa după ce Papa îl alungase din Statele 
pontificale. Mai conta pe Gonzalv de Cordova, care trebuia 


să i se alăture la Gaete şi căruia, în prea marea lui 
încredere, îi deschisese porţile tuturor fortăreţelor din 
Calabria. 

Din păcate, siguranţa pe care i-o inspirase lui Frederic 
fostul său aliat Ferdinand Catolicul n-a durat prea mult. 
Căci sosind la Roma, ambasada Franţei şi ai Spaniei i-au 
prezentat Papei tratatul semnat la Granada în 11 noiembrie 
1500, între Ludovic al XII-lea şi Ferdinand Catolicul, tratat 
care până atunci rămăsese secret. 

Alexandru al VI-lea, foarte prevăzător faţă de viitor, 
rupsese prin moartea lui Alfons, soţul Lucreţiei, orice 
legătură cu casa de Aragon. Cu toate acestea, nu s-a arătat 
chiar de la început de acord cu acel tratat. Atunci cei doi 
ambasadori i-au explicat că tot aranjamentul fusese făcut 
numai pentru a putea oferi prinților creştini un nou pretext 
de a ataca Imperiul otoman. În faţa unui astfel de 
argument, e lesne de înţeles că Papa a trebuit să cedeze. 
Aşa că în 25 iunie a adunat consistoriul, declarându-l pe 
regele Neapolelui decăzut din drepturile sale. 

Aflând despre sosirea armatei franceze la Roma, despre 
trădarea aliatului Ferdinand Catolicul al Spaniei, cât şi 
despre decăderea din drepturile sale de rege al Neapolelui, 
Frederic şi-a dat seama că totul era pierdut. Iotuşi, n-a vrut 
să se spună că-şi părăsise regatul fără a fi încercat să-l 
apere. Aşa că le-a poruncit lui Fabricio Colonna şi lui 
Ranuzio de Marciano, cei doi noi condotieri ai săi, să-i 
oprească pe francezi la Capua, cu trei sute de ostaşi 
înarmaţi şi cu trei mii de infanterişti. El, împreună cu 
Prosper Colonna şi cu restul armatei, trebuia să apere 
oraşul Neapole, făcând faţă spaniolilor ce amenințau 
dinspre Calabria. 

Abia a apucat Frederic să dea acele porunci, că d'Aubigny, 
trecând Vulturna, a asediat Capua, încercuind cu ostile sale 
oraşul, din ambele părţi ale fluviului. Ajunşi în faţa zidurilor, 
francezii şi-au aşezat tunurile şi au început să tragă, spre 
groaza sărmanilor asediați. Mulţi dintre ei, străini de oraş, 


au rupt-o la fugă, căutând un loc unde să se adăpostească. 
Astfel, chiar de la primul asalt dat de francezi, deşi respins 
cu mult curaj de Fabricio Colonna, în oraş s-a răspândit o 
spaimă atât de mare şi de oarbă, încât toată lumea a cerut 
să se deschidă larg porţile. Cu greu a putut bietul Colonna 
să facă toată acea mulţime să priceapă că trebuia să profite 
de eşecul asediatorilor pentru a obţine din partea lor măcar 
o capitulare cât de cât convenabilă. După ce, în sfârşit, 
mulţimea i-a dat dreptate, Colonna şi-a trimis parlamentarii 
la d'Aubignz, care a stabilit o conferinţă peste trei zile, în 
care să se hotărască modul de predare a oraşului. Dar asta 
nu era o treabă pe măsura lui Cezar. Rămas mai discute cu 
Papa, ajunse din urmă armata franceză, cu o parte din 
trupele sale, chiar în ziua în care urma să aibă loc 
conferinţa. Or, o capitulare oarecare i-ar răpit partea de 
profit, precum şi plăcerea pe care i-ar produs-o asediul unui 
oraş atât de bogat şi de populat cum era Capua. Aşa căa 
început, de unul singur, să ducă tratative cu străjerul care 
avea grijă de una din porţile oraşului, tratative plătite cu 
aur greu, care constituie întotdeauna argumentul cel mai 
eficace în astfel de situaţii. Aşa că în momentul în care 
Fabricio Colonna discuta cu căpitanii francezi, se auziră 
dintr-odată strigăte puternice şi vaiete. Fără să prevină pe 
nimeni, Cezar Borgia împreună cu fidela sa armată 
intraseră în oraş şi începuseră a sugruma ostaşii 
garnizoanei, care, ştiind că dorita capitulare era ca şi 
semnată, nu mai aveau de ce să fie vigilenţi. Văzând ce se 
întâmplă, francezii se năpustiră în oraş cu atâta 
înverşunare, încât asediaţii n-au mai încercat nici măcar să 
se apere, nimeni şi nimic nu-i mai putea opri. Măcelul şi 
jaful s-au dezlănţuit cât ai clipi. În zadar au încercat 
Fabricio Colonna, Ranuzio de Marciano şi don Ugo de 
Cardona se opună francezilor şi spaniolilor. Primii doi au 
fost luaţi prizonieri, iar al treilea, rănit de o arbaletă, a 
căzut în mâinile ducelui de Valentinois. Şapte mii de 
locuitori au fost masacrați pe străzi; printre ei s-a aflat şi 


trădătorul care-i deschisese poarta lui Cezar. Bisericile au 
fost jefuite, mănăstirile de maici, prădate. O parte din acele 
tinere fecioare s-au aruncat în fântâni sau în fluviu pentru a 
scăpa de soldaţii care le urmăreau. Trei sute dintre cele mai 
nobile femei din oraş s-au refugiat într-un turn. Dar ducele 
de Valentinois a spart porţile turnului, şi-a ales pentru sine 
patruzeci dintre cele mai frumoase, iar pe celelalte le-a 
predat soldaţilor, să-şi bată joc de ele. Jaful a durat trei zile. 

Capua cucerită, Frederic a înţeles că era inutil să mai 
încerce să se apere. S-a închis deci în Castel-Nuovo şi a 
îngăduit oraşelor Gaete şi Neapole să trateze cu 
învingătorul. Gaete a scăpat de jaf plătind şaizeci de mii de 
ducați de aur, iar Neapole predând castelul lui d'Aubigny, 
cu condiţia ca acesta să-l conducă pe Frederic, cu banii, 
bijuteriile şi mobilele sale, în insula Ischia, unde să rămână 
împreună cu familia sa vreme de şase săptămâni, la adăpost 
de orice ostilitate. Acea capitulare a fost respectată cu 
fidelitate şi de o parte şi de cealaltă: d'Aubigny a intrat în 
Neapole, iar Frederic s-a retras în Ischia. 

Astfel a căzut, pentru a nu se mai putea ridica niciodată, 
acea ramură a casei de Aragon care domnise şaizeci şi cinci 
de ani. Frederic, care era şeful ei, a cerut şi a obţinut un 
paşaport pentru a trece în Franţa, unde Ludovic al XII-lea i- 
a acordat ducatul de Anjou şi o rentă de treizeci de mii de 
ducați, cu condiţia să nu mai părăsească niciodată regatul, 
unde a şi murit, în 9 septembrie 1504. Fiul său cel mare, 
don Ferdinand, duce de Calabria, s-a retras în Spania, unde 
i s-a îngăduit să se însoare de două ori, dar cu două femei 
despre care se ştia că nu fac copii. A murit în 1550, fără să 
lase urmaşi. Alfons, cel de-al doilea fiu, care şi-a urmat tatăl 
Franţa, a murit otrăvit - se zice - la Grenoble, în vârstă de 
douăzeci şi doi de ani. În sfârşit Cezar, cel de-al treilea fiu, a 
murit la rândul său la Ferrara, înainte de a apuca să 
împlinească optsprezece ani. Cât despre Carlotta, fiica lui 
Frederic, ea s-a măritat în Franţa cu Nicolas, conte de 
Laval, amiral, guvernatorul provinciei Bretagne. Din 


această căsătorie s-a născut o fată, Ana de Laval, care s-a 
măritat cu contele Francois de la Trimouille şi prin ea s-a 
transmis casei de la Trimouille drepturile pe care le-a 
revendicat asupra agatului celor două Sicilii. Cucerirea 
Neapolelui i-a redat ducelui de Valentinois libertatea. A 
părăsit deci armata franceză, după ce a primit noi asigurări 
de prietenie din partea lui Ludovic al XII-lea şi a revenit la 
asediul oraşului Piombio, pe care fusese silit să-l întrerupă. 

În vremea asta, Papa începu să viziteze cuceririle fiului său 
în Câmpia romană, însoţit de fiică-sa, Lucreția, care în 
sfârşit se împăcase cu ideea morţii soţului şi care parcă nu 
se bucurase niciodată din partea tatălui ie o iubire mai 
pătimaşă ca acum. Întorcându-se la Roma, Papa o obligase 
să locuiască în propriile lui apartamente, nevrând s-o 
părăsească nici o clipă. 

Ca urmare a reizbucnirii acestei iubiri pontificale, 
Alexandru al VI-lea a dat două bule papale prin care oraşele 
Nepi şi Sermoneta au fost ridicate la rangul de ducate: unul 
a fost dăruit lui Gian Borgia, bastard al Papei, iar celălalt lui 
Roderic de Aragon, fiul Lucreţiei şi al lui Alfons. Moşiile 
familiei Colonna au revenit celor două ducate. 

Dar în afară de asta, Alexandru visa la o nouă sporire a 
averii sale. Atunci a pus la cale căsătoria Lucreţiei cu Alfons 
d'Este, fiul ducelui Hercule de Ferrara, rugându-l totodată 
şi pe regele Franţei să pună o vorbă bună în realizarea 
acestei încuscriri. Or, cum Sanctitatea Sa se afla într-o pasă 
bună, află în aceeaşi zi vestea că Piombio se predase 
ducelui de Valentinois şi că ducele Hercule de Ferrara 
acceptase să se încuscrească cu Papa. 

Veştile erau într-adevăr de o mare importanţă pentru 
Papă, dar fiecare în felul ei. Astfel, vestea căsătoriei 
doamnei Lucreția cu moştenitorul prezumtiv al ducatului de 
Ferrara a fost primită cu bucuria unui parvenit. Ducele de 
Valentinois a fost imediat poftit la Roma pentru a lua parte 
la bucuria familiei. 


În ziua când vestea a fost adusă la cunoştinţa locuitorilor 
Romei, guvernatorul castelului San-Angelo a primit poruncă 
să tragă cu tunul din sfert în sfert de oră, începând de la 
prânz şi până la miezul nopţii. La ceasurile două, Lucreția, 
în rochie de mireasă, însoţită de cei doi fraţi ai ei - ducele 
de Valentinois şi ducele de Squillace - a ieşit din Vatican, 
urmată de toată nobilimea din Roma şi s-au dus să 
mulţumească Domnului, la biserica Santa-Maria del Popolo 
- unde fuseseră îngropaţi ducele de Gandia şi cardinalul 
Gian Borgia —, pentru favoarea pe care o acordase familiei 
Borgia-Seara, însoţită de aceeaşi cavalcadă, dar care părea 
şi mai strălucitoare la lumina torţelor şi a focurilor de 
artificii, Lucreția a străbătut tot oraşul, întâmpinată cu 
strigătele de: „Trăiască Papa Alexandru al VI-lea! Trăiască 
ducele de Ferrara!” pe care le scoteau crainicii îmbrăcaţi în 
mătase cu fireturi de aur. 

A doua zi, s-a dat zvon prin oraş că, în cele trei zile cât 
urma să ţină serbările, într-una va avea loc o luptă cu tauri, 
în genul celor din Spania şi că începând din luna octombrie 
- în care se aflau atunci - şi până în prima zi a Paştelui, pe 
străzile Romei vor fi îngăduite mascaradele. Acestea erau 
serbările organizate pe stradă. Cât despre cele din 
interiorul Vaticanului, e mai dificil să vorbim. Căci după 
spusele lui Burchard, martor ocular, iată cam despre ce era 
vorba: „În ultima duminică din luna octombrie, spune el, 
cincizeci de curtezane mâncară seara în palatul apostolic, 
în camera ducelui de Valentinois şi după masă dansară cu 
scutierii şi cu servitorii, mai întâi îmbrăcate, pe urmă goale- 
puşcă. După cină, servitorii au scos masa din cameră, iar 
jos, pe dalele de piatră, au aşezat simetric o mulţime de 
candelabre şi au presărat o sumedenie de castane, pe care 
cele cincizeci de femei goale trebuiau să le adune mergând 
în patru labe printre candelabrele cu lumânări aprinse. 
Papa Alexandru, doamna Lucreția şi ducele de Valentinois, 
care priveau cel spectacol de la tribună, le încurajau pe cele 
mai isteţe prin aplauze, acestea urmând să primească, 


drept premiu, jartiere brodate, papuci de catifea şi bonete 
cu fir de aur şi cu dantele. Apoi se trecea la noi distracţii 


LIA 


Sia 
Cerem iertare cititorilor şi mai ales cititoarelor noastre. 


Dar după ce am găsit de bine, de rău, expresiile necesare 
pentru prima parte a acestui spectacol, iată că e căutăm 
zadarnic pentru cea de a doua. Ne vom mulţumi să spunem 
că, aşa cum se dăduseră premii pentru iscusinţă, acum se 
dădeau premii pentru dezmăţ şi bestialitate. 

La câteva zile după acea seară ciudată, care amintea într- 
un fel de vechile orgii de pe vremea lui: Tiberiu, Nero şi 
Heliogabal, Lucreția, îmbrăcată într-o rochie somptuoasă 
de brocart ţesut cu fir de aur -a căreitrenă era dusă de un 
grup de tinere îmbrăcate în alb şi cu cununi de trandafiri pe 
frunte - ieşi din palat, în sunetele trompetelor şi ale 
trâmbiţelor, călcând pe covoarele întinse pe străzile 
parcurse, însoţită de o mulţime de cavaleri nobili, precum şi 
de cele mai frumoase femei din oraş, se îndreptă spre 
Vatican unde, în Sala Paulină, o aşteptau Papa, ducele de 
Valentinois, don Ferdinand - trimisul ducelui Alfons - şi 
cardinalul d'Este, vărul ducelui. Papa se aşeză de o parte a 
mesei, oaspeţii din Ferrara de cealaltă parte, în picioare. 
Doamna Lucreția înainta spre masă şi don Ferdinand îi puse 
în deget verigheta. Ceremonia odată isprăvită, cardinalul 
d'Este se apropie la rândul său şi-i dădu miresei patru inele 
deosebit de frumoase în care erau încastrate pietre 
preţioase dintre cele mai rare şi mai scumpe. 

Atunci Papa porunci să se aducă un castron adânc de aur 
şi fildeş din care scoase o mulţime de giuvaere, lanţuri de 
aur şi coliere de perle şi de diamante, inele şi cercei; munca 
pentru confecţionarea lor fusese tot atât de scumpă ca şi 
aurul şi nestematele din care erau făcute. Papa îşi rugă fiica 
să accepte acele „modeste” bijuterii până ce avea să le 
primească pe cele pe care soţul ei făgăduise să i le 
dăruiască el însuşi şi care, cu siguranţă, aveau să fie demne 


de ea. Lucreția acceptă darurile tatălui, manifestându-şi din 
plin bucuria. 

Apoi se retrase în sala vecină, sprijinindu-se de braţul 
Papei şi urmată de doamnele care o însoțeau, lăsându-l pe 
ducele de Valentinois să facă onorurile Vaticanului. Seara, 
invitaţii se adunară din nou şi, în vreme ce afară ardeau 
faclele şi focurile de artificii, cei din palat dansară până la 
trei noaptea. 

Ceremonia căsătoriei odată încheiată, Papa şi ducele de 
Valentinois se ocupară de pregătirile de plecare. Papa, care 
dorea un voiaj cu mare pompă, spori suita fiicei sale, pe 
lângă cei doi cumnaţi ai ei şi gentilomi veniţi cu don 
Ferdinand, cu tot senatul din Roma şi cu toţi seniorii romani 
care, datorită averilor lor, îşi puteau permite să etaleze 
nişte veşminte de o rară bogăţie şi frumuseţe atât pentru ei, 
cât şi pentru slugile lor. În acea splendidă suită se remarcau 
Oliviero şi Ramiro Mattei, fiii lui Pietro Mattei, cancelarul 
oraşului Roma, precum şi o fată pe care Papa o avusese cu o 
altă femeie, nu cu Roza Vanozza. Din suită mai acea parte şi 
Francesco Borgia, cardinal de Cosenza, egat a latere, care 
trebuia s-o însoţească pe Lucreția până la graniţa Statelor 
ecleziastice. La rândul său, ducele de Valentinois a trimis 
mesageri în toate Statele din Câmpia romană pentru ca 
Lucreția să fie primită ca şi cum le-ar fi fost suverană şi 
stăpână. Statele au început imediat să se pregătească 
pentru împlinirea poruncii ducelui. 

Între timp, mesagerii i-au comunicat temerea lor că oraşul 
Cesena nu-i va putea îndeplini dorinţa. Şi nu i-o putea 
îndeplini, pentru că Ramiro d'Orco, guvernatorul lăsat de 
Cezar să aibă grijă de oraş, veghind să nu se răscoale, 
ordonase ca fiecare al şaselea cetăţean să fie ucis pe eşafod 
de sabia călăului. Într-o astfel de situaţie, nimeni nu mai 
trăgea nădejde să obţină vreun zâmbet de bucurie de la 
nişte oameni îndoliaţi, care-şi plângeau morţii. Dar ducele 
de Valentinois a luat imediat măsuri de înlăturare a acestei 
stări de lucruri, cu o promptitudine şi o eficacitate care nu-i 


aparţineau decât lui. Într-o bună dimineaţă, locuitorii din 
Cesena descoperiră un eşafod înălţat în piaţă, iar pe eşafod 
trupul tăiat în patru al unui decapitat. Mortul măcelărit 
astfel nu era altul decât guvernatorul oraşului, Ramiro 
d'Orco. Nimeni nu ştia cine a ridicat acel eşafod în toiul 
nopţii, nici cine fuseseră călăii care au putut să ducă la 
îndeplinire, cu sânge rece, acea îngrozitoare pedeapsă. 

Florenţa întrebându-l pe Machiavelli, legatul său la 
Cesena, ce credea el despre acea moarte, acesta răspunse: 

— Magnifici seniori! Nu vă pot spune nimic în legătură cu 
execuţia lui Ramiro d'Orco decât că Cezar Borgia este 
singurul care înalţă şi coboară oamenii după meritele lor! 

Ducele de Valentinois nu se înşelase în previziunea sa: 
viitoarea ducesă de Ferrara a fost admirabil primită în toate 
oraşele pe unde a trecut şi mai ales în Cesena. 

În timp ce Lucreția mergea la Ferrara să-l întâlnească pe 
cel de-al patrulea soţ al ei, Papa Alexandru şi ducele de 
Valentinois hotărâră să facă un turneu prin ultima cetate 
cucerită şi anume ducatul de Piombino. Scopul aparent al 
acestei călătorii era jurământul pe care noii supuşi trebuiau 
să-l depună în faţa lui Cezar. Scopul real: să pună bazele - 
în capitala lui Giaccomo d'Appiano - ale unui arsenal în 
apropiere de 'Toscana, la care Papa nu voia să renunţe 
pentru nimic în lume. 

Plecară deci amândoi din portul Corneto, cu şase galere, 
însoţiţi de un mare număr de cardinali şi de prelați şi în 
aceeaşi seară ajunseră la Piombino. Curtea pontificală a 
rămas câteva zile în acel oraş, pentru ca ducele de 
Valentinois să fie recunoscut de către locuitori, dar şi 
pentru a asista la câteva slujbe religioase, dintre care cea 
mai importantă a avut loc în a treia duminică din postul 
Paştelui, ţinută de cardinalul de Cosenza, la care a asistat şi 
Papa, cu toţi cardinalii şi fiul său. Apoi, îmbinând treburile 
bisericeşti cu distracţiile, Papa le-a poftit pe cele mai 
frumoase fete din Piombino, rugându-le să danseze, în faţa 
lui, dansurile lor naţionale. După care au urmat nişte ospeţe 


pantagruelice. Papa s-a înfruptat din toate, pe săturate, fără 
nici un fel de remuşcare că nu ţinea post asemenea 
miorlăiţi creştini. De fapt, toate acele serbări aveau drept 
scop risipirea unei mari sume de bani, sortiţi să-l facă 
popular în oraş pe ducele de Valentinois, obligându-i pe 
locuitori să-l uite pe acel sărman Giaccomo d'Appiano. 

După Piombino, Papa şi fiul său vizitară insula Elba, unde 
n-au stat decât atâta cât a fost necesar să cerceteze vechile 
fortificaţii şi să dea porunci pentru instruirea altora noi. 
Apoi, iluştrii călători s-au îmbarcat pentru a reveni la Roma. 
Dar iată că timpul s-a schimbat brusc şi Papa, nevrând să 
intre în Porto Ferrajo, a rămas cinci zile pe galera sa, care 
nu avea provizii decât pentru două zile. Vreme de trei zile, 
Papa n-a trăit decât cu câţiva peşti fripţi şi aceia pescuiţi cu 
multă caznă, din cauza timpului. 

În sfârşit, au zărit oraşul Corneto. Ducele, care se afla pe o 
altă corabie, văzând că vasul nu poate acosta, s-a aruncat 
într-o luntre şi a ajuns la mal. Cât despre Alexandru, ela 
fost constrâns să-şi continue drumul până la Pontercole, 
unde a ajuns, în sfârşit, după ce a fost zgâlţâit de furtună 
atât de violentă, încât toţi cei care-l însoțeau arătau ca şi 
cum ar fi fost bătuţi, fie din pricina răului de mare, fie de 
spaima morţii. Numai Papa nu s-a temut nici o secundă, 
stând tot timpul cât a durat furtuna pe punte, în jilţul său, 
invocând numele Domnului şi făcându-şi semnul crucii. 

În sfârşit, galera a intrat în rada portului Pontercole unde 
Papa a coborât şi, trâmiţându-şi slujitorii să caute nişte cai 
la Corneto, s-a întâlnit cu fiul său Cezar, care-l aştepta în 
oraş. Apoi, plecând amândoi în zori, s-au întors prin Civita- 
Vecchia şi Palo şi au intrat în Roma, din care lipsiseră o lună 
de zile. 

Cam în acelaşi timp a sosit şi cardinalul d'Albret, însoţit de 
cei doi infanţi din Navarra. Au fost primiţi cu onorurile 
rangului lor, dar mai ales cu cele cuvenite celor doi cumnaţi 
ai ducelui de Valentinois, care făcea mare caz de 
încuscrirea cu ei. 


Între timp, a venit vremea ca ducele de Valentinois să reia 
şirul cuceririlor sale. Cum, cu un an în urmă, Papa 
proclamase decăderea din drepturi a lui lulius Cezar de 
Varano asupra fiefului său Camerino, care revenise Camerei 
apostolice - ca pedeapsă că-l omorâse pe fratele său 
Rodolfo şi se oferise să-i primească pe duşmanii Sanctităţii 
Sale —, Cezar a părăsit Roma ca să pună în aplicare ordinul 
tatălui său. Ajuns la graniţa Perugiei, provincie ce aparţinea 
locotenentului său Paolo Baglioni, îi trimise pe Oliverotto da 
Fermo şi pe Gravina Orsini să pustiească graniţele 
provinciei Camerino. În acelaşi timp îl rugă pe Guido 
d'Ubaldo din Montefeltro, duce de Urbino, să-i dea soldaţii 
şi artileria sa pentru a-l ajuta în această acţiune. 

Nefericitul duce de Urbino, care era în cele mai bune 
relaţii cu Papa şi care nu avea nici un motiv să nu se 
încreadă în Cezar, nu cuteză să-l refuze. Dar chiar în ziua în 
care trupele ducelui de Urbino porniră la drum spre 
Camerino, trupele ducelui Valentinois intrară în ducatul de 
Urbino şi puseră mâna pe Cagli, unul dintre cele patru 
oraşe ale acelui mic Stat. Înţelegând ce-l aşteaptă, dacă ar 
fi încercat să opună rezistenţă, ducele fugi, îmbrăcat 
ţărăneşte. Aşa că în mai puţin de opt zile Cezar deveni 
stăpân pe ducatul său, dar nu şi pe fortărețele Maiolo şi 
San-Leo, care n-au acceptat să se predea. 

Imediat după asta, ducele de Valentinois s-a îndreptat spre 
Camerino, care continua să reziste, susţinut de prezenţa 
seniorului său, lulius-Cezar de Varano şi a celor doi fii, 
Venantio şi Annibal. Fiul cel mare, Gian-Maria, fusese trimis 
de către tatăl său la Veneţia. 

Prezenţa lui Cezar facilita discuţiile dintre asediați şi 
asediatori. S-a redactat o capitulare prin care Varano s-a 
angajat să predea oraşul, cu condiţia ca atăt el, cât şi fiii lui 
să plece teferi, luându-şi mobilele, banii şi echipajele. Dar 
nu asta era şi dorinţa lui Cezar. Profitând de relaxarea pe 
care vestea capitulării o adusese, cum era de altfel şi firesc, 
în rândurile ostaşilor din garnizoană, se năpusti pe 


neaşteptate în oraş în noaptea dinaintea predării lui şi îl 
prinse pe lulius-Cezar de Varano, împreună cu cei doi fii; 
aceştia fură sugrumaţi aproape imediat de către don 
Michele Correglia care, deşi înălţat, de la rangul de zbir, la 
cel de căpitan, revenea din când în când la vechea lui 
meserie. 

În vremea asta, Vitellozzo Vitelli, care luase titlul de 
general al Bisericii şi care avea sub ordinele sale trei sute 
de oameni înarmaţi şi trei mii de pedestraşi, urmând 
instrucţiunile secrete şi verbale pe care le primise de la 
Cezar, continua sistemul de subjugare ce trebuia să învăluie 
Florenţa într-o reţea de fier, punând-o într-o zi în situaţia de 
a nu se putea apăra. Demn elev al stăpânului său, la şcoala 
căruia învățase să se folosească, rând pe rând, de fineţea 
vulpii şi de puterea leului, Vitellozzo se înţelese cu câţiva 
tineri seniori din Arezzo să-i predea oraşul. 

Între timp, cabala fiind descoperită de seniorul de Pazzi, 
comisarul republicii florentine, acesta aresta pe doi dintre 
conjuraţi. Dar ceilalţi, mult mai numeroşi decât se putea 
crede, răspândindu-se imediat prin oraş şi strigând „La 
arme!”, întregul partid republican - care vedea în revoluţie 
singurul mijloc de a se scutura de jugul Florenței - se uni cu 
ei, îi eliberă pe captivi, puse mâna pe Pazzi şi, proclamând 
restabilirea vechii constituţii, asedie citadela unde se 
refugiase Como de Pazzi, episcopul din Arezzo, fiul 
comisarului Pazzi. Como, văzându-se încercuit, trimise 
grabnic un mesager la Florenţa pentru a cere ajutor. Din 
nefericire pentru episcop, trupele lui Vitellozzo Vitelli erau 
mult mai aproape de asediatori decât erau soldaţii 
serenissimei republici de cei asediați, aşa că, în loc de 
ajutor, Como s-a trezit cu armata duşmană, comandată de 
Vitellozzo Vitelli, de Gian Paolo Baglioni şi de Fabio Orsini, 
care-i aduceau cu ei pe cei doi Medici. Aceştia alergau 
peste tot unde auzeau că există o ligă împotriva Florenței, 
motiv pentru care îl slujeau acum pe ducele de Valentinois, 
în nădejdea de a reveni în oraşul de unde fuseseră alungaţi. 


A doua zi sosi un alt ajutor, în bani şi artilerie, trimis de 
Pandolfo Petrucci. Aşa că în 18 iunie citadela Arezzo, care 
nu primise nici o veste din Florenţa, a fost obligată să se 
predea. 

Vitellozzo i-a lăsat pe locuitorii din Arezzo să-şi păzească 
singuri oraşul, l-a închis pe Fabio Orsini în citadelă, 
împreună cu o mie de oameni şi s-a îndreptat spre Monte- 
San-Severino, spre Castiglione-Aretino, spre Cortona şi 
spre alte oraşe din Valea Chiana, care s-au predat rând pe 
rând şi aproape fără să se apere. Ajuns astfel la zece sau 
douăsprezece leghe de Florenţa, dar necutezând să 
întreprindă nimic împotriva ei fără aprobarea lui Cezar, 
Vitellozzo îi trimise vorbă ducelui de Valentinois unde 
anume se află. Acesta, socotind că venise în sfârşit ceasul să 
dea Florenței lovitura decisivă pe care o amânase atâta, o 
porni imediat la drum pentru a duce el însuşi răspuns 
fidelilor săi locotenenţi. 

Dar florentinii, dacă nu-i ceruseră ajutoare comisarului lor, 
Pazzi, le ceruseră totuşi lui Chaumont d'Amboise, 
guvernatorul Milanului, pus acolo de regele Ludovic al XII- 
lea. Expunându-i nu numai pericolul ce-i pândea, dar şi 
planurile ambiţioase ale lui Cezar, care - după ce ocupase 
micile principate de la margine, apoi Statele mijlocii —, în 
orgoliul lui nemăsurat, n-ar fi fost exclus să atace până la 
urmă şi Franţa. Or, veştile din Neapole erau destul de 
neliniştitoare: împotriva contelui d'Armagnac şi a lui 
Gonzalv de Cordoba avuseseră loc mai multe răzmeriţe, iar 
Ludovic al XII-lea putea să aibă oricând nevoie de Florenţa, 
care îi fusese întotdeauna o aliată loială şi fidelă. Aşa că se 
hotări să stăvilească elanul de cuceritor al lui Cezar, 
poruncindu-i să nu mai facă nici un pas în plus. lar pentru 
a-l convinge, porunci căpitanului Imbault să pornească 
imediat la drum cu patru sute de lâncieri. 

Ducele de Valentinois primi, la graniţa Toscanei, o copie 
după tratatul semnat între Florenţa şi regele Franţei, tratat 
în care serenissima republică se angaja să-şi ajute aliatul 


împotriva tuturor atacatorilor. Ludovic adăugase acea copie 
la interzicerea formală trimisă verbal lui Cezar de a nu 
merge mai departe. 

Cezar află totodată că, în afară de cei patru sute de 
lăncieri ai căpitanului Imbault, în drum spre Florenţa, 
Ludovic al XII-lea, sosind la Asti, îl expediase imediat spre 
Parma pe Ludovic de la Trimouille, cu două sute de oşteni 
înarmaţi, cu trei mii de elveţieni şi cu un număr 
considerabil de armament de artilerie. Cezar văzu - atât în 
tratatul încheiat cu Florenţa, cât şi în armata ce se îndrepta 
spre această republică - două măsuri ostile luate împotriva 
sa; cu abilitatea ce-l caracteriza, făcând o întoarcere de o 
sută optzeci de grade, profită de faptul că nu dăduse 
locotenenţilor săi decât instrucţiuni verbale şi-i scrise lui 
Vitellozzo o scrisoare plină de reproşuri. Îl învinui fără 
ruşine că-l compromisese pentru a-şi rezolva interesele sale 
personale, ordonându-i să dea imediat înapoi florentinilor 
oraşele şi fortărețele luate de la ei, ameninţându-l că, dacă 
mai ezita, avea să vină chiar el cu trupele sale să i le ia 
îndărăt. 

După ce trimise scrisoarea, Cezar Borgia plecă imediat la 
Milano, unde tocmai sosise şi Ludovic al XII-lea, spunându-i 
că oraşele cucerite de locotenenţii săi fuseseră restituite 
Florenței; că el habar n-avea ce anume se petrecuse, că 
fusese calomniat degeaba şi, drept dovadă că lucrurile 
stăteau astfel, îi arătă regelui copia scrisorii fulminante 
trimise lui Vitellozzo. Îi mai spuse apoi regelui că avea 
misiunea, din partea Papei, de a reînnoi pe încă 
optsprezece luni titlul de legat a latere acordat cardinalului 
d'Amboise, care era mai curând prietenul decât ministrul 
lui Ludovic al XII-lea. Datorită acestei dovezi publice despre 
nevinovăția sa, Cezar se împacă imediat cu regele Franţei. 

Dar asta n-a fost tot. Cum geniul lui Cezar consta ai ales 
din a ieşi basma curată din toate situaţiile care l-ar fi putut 
cobori în ochii lumii, îşi făcu repede socoteala cam ce 
foloase ar putea trage din acea pretinsă nesupunere a 


locotenenţilor săi. Şi cum începuse a se am nelinişti din 
pricina puterii lor, socoti că venise ceasul de a se debarasa 
de ei şi de a se despăgubi înşfăcându-le averile şi 
proprietăţile - pentru faptul că nu-şi putuse însuşi acea 
Florenţa care-i scăpase ori de câte ori fusese sigur că va 
pune mâna pe ea. Şi apoi, nu era deloc plăcut ca pe toate 
acele fortărețe şi cetăţi din mijlocul Câmpiei romane, din 
care voia să-şi facă un regat, să vadă fluturând un alt steag 
decât al său. Astfel Vitellozzo poseda Citta di Castello, 
Bentivroglio deţinea Bologna, Gian-Paolo Baglioni era 
comandant în Perugia, Oliverotto pusese mâna pe Ferr, 
Pandolfo Petrucci era senior de Sienna; venise în sfârşit 
vremea a toate aceste cetăţi să se afle în mâna unui singur 
om. 

Locotenenţii ducelui de Valentinois, la fel ca şi cei ai lui 
Alexandru cel Mare, începuseră a deveni prea puternici şi 
venise vremea ca Cezar Borgia să-i moştenească pe ei dacă 
nu voia ca ei să-l moştenească pe el. 

Ducele de Valentinois obţinu deci de la Ludovic al XII-lea 
trei sute de lăncieri şi porni împotriva locotenenţilor săi. 

De îndată ce primi scrisoarea lui Cezar, Vitellozzo Vitelli 
înţelese că acesta îl sacrificase de teama de a nu fi tras la 
răspundere de regele Franţei; numai că Vitellozzo nu făcea 
parte dintre victimele pe care le obligi să-şi ispăşească 
greşeala strângându-le de gât: era un taur din Câmpia 
romană care se apăra cu coarnele de cuțitul celui ce voia 
să-l ucidă. De altfel, exemplul lui Varano şi Manfredi era 
încă viu în mintea lui şi a muri luptând preţuia mult mai 
mult decât a te lăsa ucis ca un miel pe un altar de jertfă. 

Vitellozzo Vitelli convocă deci la Maggione pe toţi cei a 
căror existenţă şi avere erau amenințate de acest nou 
capriciu al lui Cezar şi anume: pe Paolo Orsini, Gian-Paolo 
Baglioni, Hermes Bentivoglio, care-l reprezenta pe tatăl său 
Gian, Antonio de Venafro, trimis de Pandolfo Petrucci, 
Oliverotto da Fermo şi ducele de Urbino; primii cinci aveau 
să piardă totul, iar ultimul pierduse deja tot ce avea. 


Confederații au alcătuit un fel de ligă şi s-au angajat să 
reziste în faţa lui Cezar fie că-i va ataca separat, fie pe toţi 
odată. 

Cezar a aflat de acea ligă imediat ce-a dat primele roade: 
ducele de Urbino, foarte iubit de supuşii săi, s-a prezentat 
cu o mână de ostaşi în faţa fortăreței din San-Leo; aceasta 
s-a predat şi, în mai puţin de opt zile, toate celelalte oraşe şi 
fortărețe urmându-i exemplul, întreg ducatul a reintrat în 
posesia ducelui de Urbino. 

Atunci fiecare dintre confederați şi-a manifestat revolta 
împotriva lui Cezar luând faţă de el o atitudine ostilă. 

În vremea asta Cezar Se afla la Imola, aproape fără ostaşi, 
aşteptând sosirea trupelor franceze. Dacă Bentivoglio, care 
stăpânea o parte din ţinut şi ducele de Urbino, care 
cucerise cealaltă parte, ar fi pornit împotriva lui, ar fi fost 
posibil sau să-l prindă, sau să-l constrângă să fugă şi să 
părăsească pentru totdeauna Câmpia romană, cu atât mai 
mult cu cât cei doi slujitori credincioşi ai săi - Ugo de 
Cardona, care intrase în slujba sa după cucerirea oraşului 
Capua şi Michelotto —, interpretându-i greşit instrucţiunile, 
erau departe de el. 

Într-adevăr, Cezar le poruncise să se replieze la Rimini şi 
să-i aducă cei două sute de călăreţi şi cei cinci sute de 
pedestraşi aflaţi Sub ordinele lor. Dar cei doi, necunoscând 
situaţia critică în care se afla Cezar, în momentul în care 
încercau să pună mâna, prin surprindere, pe cetatea 
Pergola şi pe oraşul Fassombrone, s-au trezit înconjurați de 
Orsini, Gravina şi Vitellozzo. Ugo de Cardona şi Michelotto 
s-au apărat ca nişte lei; dar, cu toate eforturile depuse, mica 
lor oaste a fost spulberată. Ugo de Cardona a fost făcut 
prizonier; Michelotto a scăpat de aceeaşi soartă culcându- 
se printre morţi iar când s-a înnoptat a fugit la Fano. 

Aşa cum era Cezar, aproape fără trupe, la Imola, 
confederaţii n-au cutezat totuşi să încerce nimic împotriva 
lui, fie de teama pe care le-o inspira, fie că respectau în el 
pe prietenul regelui Franţei; se mulţumiră doar să 


cucerească câteva oraşe şi nişte fortărețe din împrejurimi. 
Astfel, Vitellozzo a pus mâna pe fortărețele din 
Fassombrone, Urbino, Cagli şi Aggobio; Orsini şi Gravina au 
recucerit Fano şi întreaga provincie; în sfârşit, Gian-Maria 
de Veirano - cel care, lipsind, scăpase din masacrul în care-i 
pierise întreaga familie - a reintrat în Camerino purtat în 
triumf de poporul său. 

Dar nimic din toate acestea n-a izbutit să zdruncine 
încrederea pe care Cezar o avea în soarta sa; în vreme ce 
pe de-o parte, grăbea sosirea trupelor franceze şi-i lua în 
solda sa pe toţi acei gentilomi mărunți porecliţi „gentilomii 
lănciilor rupte” - pentru că aveau obiceiul să cutreiere ţara 
în grupuri de câte cinci, şase, angajându-se în slujba oricui 
aveau nevoie de ei - pe de altă parte, ducele de Valentinois 
începuse a duce tratative cu duşmanii săi, sigur că va veni şi 
ziua când va pune mâna pe ei. 

Adevărul e că Cezar fusese înzestrat de Cel-de-Sus cu 
harul persuasiunii; aşa că locotenenţii săi, deşi ştiau cât era 
de duplicitar, n-au putut rezista nu atât în faţa elocinţei 
sale, cât a acelui aer de francheţe şi de înţelegere pe care 
se pricepea atât de bine să şi-l ia, spre marea admiraţie a 
lui Machiavelli, acel fin şi abil politician, înşelat de câteva 
ori de neîntrecuta prefăcătorie a lui Cezar. Pentru a-l 
determina pe Paolo Orsini să vină la Imola ca să trateze cu 
el, i l-a trimis acestuia pe cardinalul Borgia ca ostatic; aşa 
că Paolo Orsini n-a mai şovăit şi în 25 octombrie 1502 a 
sosit la Imola. 

Ducele de Valentinois l-a primit ca pe un vechi prieten de 
care se despărţise doar cu câteva zile mai înainte. I-a 
mărturisit cu francheţe că şi el şi locotenenţii săi greşiseră, 
dar mai ales el, fiindcă se îndepărtase de cei care fuseseră 
cei mai credincioşi şi mai bravi căpitani ai săi; că într-o 
astfel de situaţie lucrurile trebuiau să revină neapărat la 
starea dinainte. Ca dovadă că nu de teamă vorbea astfel, ci 
numai din pricina mâhnirii pe care o simţea, îi arătă lui 
Orsini scrisorile cardinalului d'Amboise prin care acesta îl 


anunţa de sosirea grabnică a trupelor franceze; apoi îi 
arătă oastea pe care o strânsese în jurul său, dorind - 
adăugase el - să-i convingă cât de mult regretă faptul că-i 
pierduse pe cei mai buni căpitani pe care-i avusese. Adăugă 
apoi că-şi punea toată nădejdea în el, Paolo Orsini, care-i 
fusese cel mai drag dintre toţi, că-i va determina şi pe 
ceilalţi să revină la sentimente mai bune de pe urma cărora 
ar fi avut cu toţii de câştigat, el fiind oricând gata să 
semneze o împăcare ce nu le-ar fi pătat cu nimic onoarea. 

Orsini era omul care-i trebuia lui Cezar; plin de orgoliu şi 
de încredere în el, era convins că vechiul proverb italian 
care spune că „un Papă nu poate guverna nici opt zile dacă- 
i are împotriva lui pe Orsini şi pe Colonna” era adevărat. 
Crezu deci, dacă nu în buna-credinţă a lui Cezar, cel puţin 
în necesitatea de a reveni la ei; aşa că semnă, în 18 
noiembrie 1502, o convenţie a cărei copie Machiavelli a 
expediat-o imediat magnificei republici a Florenței. 

Orsini le trimise confederaţilor tratatul încheiat între el şi 
ducele de Valentinois; dar Bentivoglio îi propuse lui Cezar 
să pună capăt diferendelor dintre ei nu printr-un tratat, ci 
printr-un înscris particular, trimiţându-l pe fiul său să 
redacteze acea hârtie. După câteva discuţii, iată ce anume 
propuse Bentivoglio: 1. Că se va retrage cu tot avutul său, 
despărţindu-se de Vitellozzo şi de Orsini. 

2. Va furniza vreme de opt ani ducelui de Valentinois o sută 
de ostaşi înarmaţi şi o sută de arbaletieri călare. 

3. Va plăti douăsprezece mii de ducați pe an lui Cezar 
pentru întreţinerea a o sută de lăncieri. 

4. Fiul său, Annibale, se va căsători cu sora episcopului din 
Enna, care era nepoata ducelui de Valentinois, iar Papa îi va 
recunoaşte suveranitatea asupra Bolognei. 

5. Regele Franţei, ducele de Ferrara şi republica Florenţa 
urmau să fie garanţii acestui înscris. 

Între timp, tratatul pe care Orsini îl adusese 
confederaţiilor a iscat din partea acestora mari 
nemulțumiri. Vitellozzo Vitelli mai ales, care-l cunoştea cel 


mai bine pe Cezar, nu înceta să le tot repete celorlalţi 
condotieri că lucrurile merseseră mult prea repede şi prea 
bine ca să nu ascundă vreo capcană. 

În vremea asta, ducele de Valentinois îşi aduna armata la 
Imola. Văzând că cei patru sute de lăncieri trimişi de 
Ludovic al XII-lea în sfârşit ajunseseră, Vitellozzo şi 
Oliverotto se hotărâră să semneze tratatul adus de Orsini, 
determinându-i să-şi pună semnătura pe el şi pe ducele de 
Urbino şi pe seniorul din Camerino. Înţelegând că de-acum 
încolo le va fi cu neputinţă să se apere singuri, aceştia se 
retraseră, unul la Cittă di Castello, iar celălalt în regatul 
Neapole. 

Între timp, ducele de Valentinois, fără să spună nimănui ce 
avea de gând să facă, în 10 decembrie porni la drum 
îndreptându-se spre Cesena cu puternica armată aflată sub 
comanda sa. Locuitorii din Câmpia romană, cât şi cei din 
întreaga Italie începură a tremura de groază; Florenţa, 
care-l văzu îndepărtându-se de ea, se temu ca nu cumva 
acest marş să nu aibă alt scop decât deghizarea intenţiilor 
ducelui; Veneţia, care-l vedea apropiindu-se de graniţele 
sale, îşi trimise toate ostile pe malul râului Pad. Cezar, 
băgând de seamă cât erau toţi de speriaţi, temându-se ca 
acea spaimă să nu-i dea peste cap planurile inspirând 
neîncredere, ajungând la Cesena îi concedie pe toţi 
francezii care se aflau în armata sa, oprindu-şi doar o sută 
de oameni înarmaţi conduşi de cumnatul său, ducele de 
Candale. El rămase doar cu două mii de cavalerişti şi cu 
zece mii de pedestraşi. 

Câteva zile se pierdură cu discuţiile, căci ducele de 
Valentinois i-a găsit la Cesena pe trimişii lui Vitelli şi ai lui 
Orsini; dar încă de la primele dialoguri, s-au ridicat 
asemenea probleme încât generalul-şef şi-a dat seama că 
nu va rezolva nimic prin intermediari şi că era absolut 
necesară o conferinţă între el şi foştii săi locotenenţi. 
Oliverotto da Fermo îşi riscă pielea şi veni să-i propună 
ducelui de Valentinois sau să se îndrepte împreună spre 


Toscana, sau să cucerească Sinigaglia, ultimul loc întărit din 
ducatul Urbino care încă nu căzuse în puterea lui Cezar. 
Dar Cezar îi răspunse că nu avea de gând declare război 
Toscanei pentru că toscanii erau prietenii săi, dar că era de 
acord cu planul lui Oliverotto de a ataca Sinigaglia; aşa că 
porniră împreună la drum îndreptându-se spre Fano. În 
vremea asta fiica lui Frederic - precedentul duce de Urbino 
- care stăpânea oraşul Sinigaglia şi căreia i spunea 
„nevasta prefectului” fiindcă fusese soţia lui Gian de la 
Rovere, pe care unchiul său, Papa Sixt al Mea, îl numise 
prefectul Romei, dându-şi seama că r fi fost cu neputinţă să 
lupte împotriva armatei ducelui de Valentinois, încredința 
citadela unuia dintre căpitanii săi, căruia îi recomandă să 
capituleze în condiţii cât mai avantajoase, iar ea se îndreptă 
spre Veneţia. 

Ducele de Valentinois află această veste în timp ce se afla 
la Rimini; Vitellozzo şi Orsini l-au înştiinţat printr-un 
mesager cum că actualul guvernator al oraşului Sinigaglia 
era gata să ducă tratative cu el şi că ei îl rugau să rezolve el 
însuşi acea problemă. 

Cezar le răspunse că era de acord cu sfatul lor şi că-şi va 
trimite la Cesena şi la Imola o parte din trupele care-i 
prisoseau, întrucât el nu urmărea să mai lupte cu nimeni, ci 
doar să pacifice complet ducatul de Urbino. Numai că acea 
pacificare nu era posibilă câtă vreme vechii săi prieteni şi 
locotenenţi nu mai aveau încredere în el, mergând până 
acolo încât ajunseseră să discute cele mai importante 
probleme care-i priveau atât pe Cezar, cât şi pe ei, prin 
diverşi mesageri. Trimisul se întoarse cu acest răspuns la 
confederați, care - socotind că observaţia lui Cezar era cât 
se poate de întemeiată - n-au mai şovăit şi s-au hotărât să 
îndeplinească dorinţa seniorului lor. 

Singurul care şi-a manifestat în continuare neîncrederea 
în ducele de Valentinois a fost Vitellozzo Viteilli; până la 
urmă însă, plictisit de stăruinţele lui Oliverotto, Cravina şi 


Orsini, a consimţit să-l aştepte pe Cezar numai ca să nu-l 
creadă ceilalţi mai fricos şi mai circumspect decât ei. 

Aflând despre hotărârea luată de foştii lui locotenenţi - 
hotărâre pe care o aştepta de atâta vreme —, Cezar sosi la 
Fano în 20 decembrie 1502; de îndată ce ajunse în acel loc 
chemă lângă el pe opt dintre cei mai credincioşi slujitori ai 
săi, printre care se numărau Enna, nepotul său, Michelotto 
şi Ugo de Cardona şi le porunci ca de îndată ce vor fi ajuns 
la Sinigaglia să le iasă înainte celor patru foşti locotenenţi ai 
săi Oliverotto, Gravina, Vitellozzo şi Orsini - şi, cu ploconeli 
şi temenele, arătându-se din cale-afară de bucuroşi că-i 
revăd, să se aşeze unul în dreapta şi altul în stânga 
fiecăruia dintre cei patru în aşa fel încât la semnalul său toţi 
opt să fie gata sau să-i aresteze, sau să-i înjunghie. Apoi 
Cezar trimise vorbă oştilor sale cantonate prin împrejurimi 
să se adune în număr de opt mii pe malurile râului Metaura 
din Ombria, râu ce se varsă în marea Adriatică şi care 
fusese odinioară martorul înfrângerii lui Hasdrubal. 

Cezar sosi la întâlnirea pe care şi-o dăduse cu ostile sale în 
ziua de 31 decembrie 1502; porunci imediat unui grup de 
două sute de cavalerişti s-o ia înainte, apoi se puse şi el în 
mişcare împreună cu restul armatei, mergând pe ţărmul 
Adriaticii, având în dreapta munţii şi în stânga marea şi 
mărşăluind pe un drum atât de îngust, încât oştenii nu 
puteau trece nici măcar câte zece în rând. 

După patru ceasuri de drum, la o cotitură ducele zări 
Sinigaglia, situată cam la o milă de mare şi la o aruncătură 
de săgeată de munţi. Chiar la intrarea în oraş curgea un 
râuleţ; armata trebui să meargă o vreme de-a lungul 
malului său până când în sfârşit, într-una în mahalalele 
oraşului, găsi un pod, pe care trecându-l, intră în Sinigaglia 
şi nu se opri decât în Piaţa centrală a oraşului. 

La rândul lor, Vitellozzo, Gravina şi Oliverotto - dorind să 
facă loc armatei ducelui - îşi cantonară ostaşii în târgurile şi 
satele din împrejurimile oraşului Sinigaglia. Numai 
Oliverotto şi-a păstrat totuşi aproape trei mii de infanterişti 


şi cinci sute de cavalerişti care îşi aveau cazarma în 
mahalaua pe unde intrase ducele de Valentinois. 

Abia apucă Cezar să se îndrepte către oraş şi-i şi zări la 
poarta acestuia pe Vitellozzo, pe Gravina şi pe Orsini, care-i 
ieşiseră înainte; ultimii doi erau destul de veseli şi de 
încrezători; primul însă era trist şi atât de abătut încât ai fi 
zis că presimţea ce anume îl aştepta. Cronicile spun că ar fi 
avut într-adevăr unele presimţiri. Căci în momentul în care 
şi-a părăsit armata pentru a veni la Sinigaglia, şi-a luat 
rămas bun de la ostaşii săi ca şi cum ar fi ştiut că n-avea să-i 
mai vadă niciodată; i-a rugat de ase menea pe căpitanii săi 
să aibă grijă de familia lui şi şi-a îmbrăţişat nevasta şi copiii 
vărsând şiroaie de lacrimi, slăbiciune ce li s-a părut tuturor 
foarte ciudată din partea unui condotier atât de viteaz cum 
era el. 

Ducele se îndreptă spre ei şi le întinse mâna în semn de 
împăcare, cu un aer atât de sincer şi de bucuros încât 
Gravina şi Orsini au fost pe deplin convinşi că revenise la 
sentimentele de prietenie pe care le avusese mai înainte 
faţă de ei. Numai Vitellozzo Vitelli rămase trist şi 
îngândurat. 

În aceeaşi clipă şase din cei opt slujitori ai lui Cezar îi 
încadrară pe cei trei locotenenţi ai ducelui de Valentinois, 
aşa cum primiseră poruncă din partea acestuia. Lipsea însă 
Oliverotto; neliniştit, Cezar începu a cerceta cu privirea în 
jur; dar străbătând mahalaua, îl zări făcând exerciţii cu 
oştirea sa. Îi trimise imediat la el pe Enna şi pe Michelotto 
să-i spună că nu era bine să-şi scoată soldaţii afară ca nu 
cumva să se ia la harţă cu soldaţii ducelui, iar până la urmă 
să se şi încaiere: că ar face mai bine să-şi vâre soldaţii în 
cazarmă, iar el să vină să se alăture celorlalţi trei condotieri 
aflaţi în vizită la Cezar. Oliverotto, a cărui soartă se pare că 
era strâns legată de a celorlalţi trei prieteni ai săi, nu 
obiectă, ci le porunci soldaţilor să intre în cazarmă, iar el, 
urcându-se pe cal, escortat de o parte de Enna, iar de alta 


de Michelotto, se îndreptă în galop către ducele de 
Valentinois. 

De îndată ce-l văzu, Cezar îi întinse mâna şi se îndreptă 
împreună cu el către palatul ce-i fusese destinat. Ajuns în 
pragul uşii, Cezar intră primul, urmat de Oliverotto, de 
Gravina, de Vitellozzo şi de Orsini, fiecare dintre ei încadrat 
de câte doi din slujitorii ducelui. După ce au urcat cu toţii 
scara şi au intrat în prima cameră a palatului, Cezar a spus 
calm: 

— În sfârşit, a sosit şi ceasul socotelilor! 

În clipa în care a terminat de rostit acele cuvinte, cei opt 
zbiri s-au năpustit asupra celor patru prizonieri şi, 
imobilizându-i, le-au luat imediat armele. În vreme ce 
gărzile îi conduceau pe bieţii păcăliţi în celulele palatului, 
Cezar a ieşit în balcon, strigând: 

— Gata, soldaţi! Puteţi pleca! 

Soldaţii, care ştiau ce anume trebuiau să facă, se 
năpustiră în cazarma unde se aflau ostaşii lui Oliverotto 
care, luaţi prin surprindere, au fost imediat acuţi prizonieri, 
apoi armata ducelui a început a jefui oraşul. 

Cezar, care între timp trimisese să-l cheme pe Machiavelli, 
a stat aproape două ceasuri de vorbă cu cesta şi, cum 
Machiavelli a relatat conţinutul acestei convorbiri, îl vom 
lăsa pe el să ne vorbească: 

— M-a chemat, spune delegatul florentin şi mi-a 
mărturisit, cu aerul cel mai senin din lume, cât era de 
bucuros că pusese mâna pe cei patru duşmani ai săi despre 
care m-a asigurat că-mi vorbise în ajun, deşi eu nu 
înţelesesem atunci ce anume voise să spună. A vorbit apoi 
în nişte termeni plini de simţire şi de cea mai vie afecţiune 
despre Florenţa ca şi despre diversele motive care-l 
determinau să dorească o alianţă cu noi, dorinţă care trage 
nădejde că-i va fi îndeplinită. A încheiat, rugându-mă să fac 
senioriei voastre trei propuneri şi anume: 1. Să vă bucuraţi 
împreună cu el de un eveniment ce face să dispară dintr-o 
singură lovitură duşmanii de moarte ai regelui, ai săi şi ai 


senioriei voastre, stârpind astfel orice sămânță de 
răzvrătire şi de dezbinare menite să devasteze Italia. 

2. Vă roagă să-i dovediţi prietenia pe care o aveţi faţa de el 
trimiţându-vă cavaleria şi infanteria la Borgo ca să se 
îndrepte împreună cu oastea lui spre Castello şi spre 
Perugia. 

3. Vă roagă să-l arestaţi pe ducele de Urbino dacă - aflând 
de prinderea lui Vitellozzo Vitelli - se va refugia la Castello, 
pe pământurile domniei voastre. Cum eu i-am obiectat că n- 
ar fi de demnitatea republicii Florenţa să procedeze astfel, 
mi-a dat dreptate. Mi-a spus apoi că ar fi mulţumit ca măcar 
să-l ţineţi acolo şi să nu-i redaţi libertatea decât atunci când 
vă va spune el. Am făgăduit excelenţei sale ducele de 
Valentinois că vă voi transmite toate aceste lucruri la care 
domnia sa aşteaptă răspuns. 

În aceeaşi noapte, opt oameni mascaţi coborâră în celula 
unde se aflau cei patru deţinuţi, care crezură că le-a sunat 
ceasul din urmă. Dar călăii nu-i luară deocamdată decât pe 
doi dintre ei: pe Vitellozzo Vitelli şi pe Oliverotto. 

Când li se spuse celor doi că fuseseră condamnaţi la 
moarte, Oliverotto izbucni în reproşuri şi invective 
împotriva lui Vitelli, spunându-i că din pricina lui se ridicase 
împotriva ducelui de Valentinois. Vitelli în schimb nu rosti 
decât o singură frază prin care îl ruga pe Papă să-i ierte 
păcatele. Apoi cei opt oameni mascaţi îi scoaseră pe cei doi 
condamnaţi din celulă - lăsându-i pe ceilalţi doi să-şi aştepte 
pedeapsa - şi-i duseră într-un loc îndepărtat, dincolo de 
zidurile oraşului, unde-i sugrumară şi-i vârâră repede în 
nişte gropi ce fuseseră săpate dinainte. 

Ceilalţi doi au mai fost lăsaţi în viaţă până când Papa l-a 
arestat pe cardinalul Orsini, arhiepiscop de Florenţa şi 
senior de Santa-Croce. Dar de îndată ce s-a primit 
răspunsul afirmativ al Sanctităţii Sale, Gravina şi Orsini, 
care fuseseră transferați la castelul Pievro, au fost, la 
rândul lor, sugrumaţi. 


Cât despre Cezar, după ce i-a lăsat unele instrucţiuni lui 
Michelotto, a plecat la Sinigaglia imediat după executarea 
primilor doi condamnaţi, asigurându-l pe Machiavelli că nu 
avusese niciodată altă intenţie decât de a face ordine în 
Câmpia romană şi în Ioscana; că el socotea că reuşise din 
moment ce-i prinsese şi-i ucisese pe cei ce fuseseră cauza 
tuturor tulburărilor, în privinţa altor revolte care mai 
puteau avea loc de acum încolo, el nu le considera decât 
simple scântei pe care o singură picătură de apă le putea 
stinge imediat. 

De îndată ce Papa află că Cezar îi prinsese pe cei patru 
duşmani ai săi, se grăbi să scape şi el de cel pe care-l 
socotea inamic. Porunci deci - deşi era miezul nopţii - ca 
domnul cardinal Orsini să fie imediat anunţat că nepotul 
său cucerise Sinigaglia şi că Sanctitatea Sa îl poftea a doua 
zi dimineaţa să discute cu el despre aceasta bună şi plăcută 
veste. 

Încântat de favoarea ce i se făcea, cardinalul vru să fie 
prompt la întâlnire. Aşa că a doua zi dimineaţa se urcă pe 
cal pentru a se duce la Vatican: dar dând colţul după prima 
stradă îl întâlni pe guvernatorul Romei cu un detaşament 
de cavalerie care îl însoţi până la Vatican. Acolo, Cardinalul 
se dădu jos de pe cal şi începu să urce scara; dar nici nu 
apucă să ajungă bine pe primul palier, că toate catârcele şi 
bidivii săi au fost înşfăcaţi şi închişi în grajdurile Papei. 

Intrând în Sala Papagalului, Orsini s-a trezit înconjurat de 
o mulţime de oameni înarmaţi care l-au despărţit de suita 
sa şi l-au dus în altă sală, denumită Sala Vicarului, unde l-a 
găsit pe abatele Alviano, pe protonotarul Orsini, pe 
Giacomo de Santa-Croce şi pe Rinaldo Orsini, care erau 
prizonieri ca şi el. Tot atunci guvernatorul primi poruncă să 
pună stăpânire pe castelul Monte-Giordano, care aparţinea 
familiei Orsini şi să ia toate mobilele de preţ, toată 
argintăria şi toate bijuteriile pe care le va găsi acolo. 

Guvernatorul se achită atât de conştiincios de acea 
însărcinare încât îi aduse Papei până şi registrul de conturi 


al cardinalului. Cercetându-l cu atenţie, Papa observă două 
lucruri: mai întâi că cineva datora cardinalului două mii de 
ducați de aur fără să se fi menţionat numele debitorului: al 
doilea, că domnul cardinal cumpărase cu trei luni mai 
înainte, pentru suma de o mie cinci sute de scuzi romani, o 
magnifică perlă care n-a mai fost găsită printre lucrurile 
cardinalului. A poruncit deci ca începând din acel ceas şi 
până în clipa în care vor fi găsiţi banii şi perla, oamenii 
care-i aduceau de două ori pe zi de mâncare cardinalului, 
din partea mamei sale, să nu mai intre în castelul San- 
Angelo, unde fusese închis Orsini. 

În aceeaşi zi mama cardinalului îi trimise Papei doua mii 
de ducați, iar a doua zi iubita acestuia - îmbrăcată 
bărbăteşte ca să n-o recunoască nimeni - veni ea însăşi să-i 
aducă acea faimoasă perlă râvnită de Papă. 

Dar Sanctitatea Sa, uluit de frumuseţea acelei femei, îi 
lăsă perla cu singura condiţie ca să-i plătească şi lui acelaşi 
preţ pe care-l plătise atunci când o primise de la cardinal, 
adică să se culce cu el. 

Lucrurile odată lămurite, Papa îngădui cardinalului să i se 
aducă mâncare de acasă la fel ca şi mai înainte. Numai că 
după trei zile, nefericitul muri otrăvit la fel a şi ceilalţi patru 
membri ai familiei sale. 

În seara morţii cardinalului, cel de-al doilea fiu al Papei, 
prinţul de Squillace, a pornit la drum pentru a lua în 
stăpânire, în numele Papei, moşiile defunctului, în vremea 
asta, ducele de Valentinois şi-a continuat rumul către Cită di 
Castello şi Perugia, punând stăpânire pe cele două oraşe 
luate prin surprindere; căci Vitelli fugise din primul, iar 
Gian-Paolo Baglioni îl părăsise pe al doilea fără ca măcar să 
încerce să-i opună cât de mică rezistenţă. Mai rămânea 
Sienna, unde se închisese Pandolfo Petrucci, singurul care 
mai era în viaţă dintre cei cinci ce semnaseră acel faimos 
tratat îmmpotriva lui Cezar. Numai că Sienna se afla sub 
protecţia francezilor. În plus, Sienna nu era Stat ecleziastic, 
aşa că Cezar nu avea nici un drept asupra ei. Neavând 


încotro, Cezar se mulţumi să ceară doar ca Petrucci să 
părăsească acel oraş şi să se retragă la Luce, ceea ce acesta 
şi făcu imediat. 

Acum totul fiind pacificat în acea parte şi cetăţile din 
Câmpia romană supuse toate, Cezar Borgia hotări să se 
întoarcă la Roma pentru a-l ajuta pe Papă să scape de 
ultimii supraviețuitori din celebra familie Orsini. 

Lucrul era cu atât mai uşor cu cât Ludovic al XII-lea era 
mult prea ocupat cu afacerile din ţara sa pentru a mai avea 
vreme să se neliniştească şi din pricina unor treburi ale 
aliaţilor săi. Cezar îşi însuşi deci, rând pe rând, cetăţile 
Vicovaro, Cera, Palombera, Lozano şi Cervetti; acum 
nemaiavând chiar nimic de făcut - după ce supusese Statele 
pontificale începând cu cele de la graniţa Neapolelui şi 
sfârşind cu cele de la graniţa Veneţiei —, se întoarse la 
Roma pentru a se sfătui cu tatăl său cum să transforme 
toate acele mici ducate într-un regat. 

Ajunse exact la vreme pentru a împărţi cu Alexandru 
succesiunea cardinalului Gian Michelle, care murise otrăvit 
sorbind vinul dintr-o cupă pe care o primise chiar din 
mâinile Papei. 

Viitorul rege al Italiei îşi găsi tatăl ocupat cu o mare 
speculație: cu prilejul sărbătoririi Sfântului Petru hotărâse 
să numească nouă noi cardinali; or, iată ce avea de câştigat 
în urma acestor numiri: 

În primul rând, cardinalii numiţi îşi lăsau vacante vechile 
lor funcţii; acele funcţii recădeau în mâinile Papei, care le 
putea revinde. 

În al doilea rând, fiecare dintre cei nouă cardinali îşi 
cumpăra noua demnitate mai ieftin sau mai scump, după 
cum îl ţinea punga. Preţul, lăsat la capriciul Papei, varia 
între zece şi patruzeci de mii de ducați. 

Şi în sfârşit, în al treilea rând, odată deveniți cardinali, 
conform legii, noii prelați pierdeau dreptul de a face 
testament. 


Aşa că Papa n-avea decât să-i otrăvească pentru a-i 
moşteni, fapt ce-l punea în situaţia unui măcelar care, 
atunci când are nevoie de bani, îşi sacrifică oaia cea mai 
grasă din turmă. 

Noii cardinali erau: Giovanni Castellar Valentino, 
arhiepiscop de Trani, Francesco Ramolino, ambasadorul 
regelui din Aragon, Francesco Soderini, episcop de 
Volterra, Melchiore Capis, episcop de Brissina, Niccolo 
Fiesco, episcop de Frejus, Francesco de Sprate, episcop de 
Leone, Adriano Castellense, notar al Camerei papale, 
trezorier general şi secretar al scrisorilor papale, 
Francesco Loris, episcop de Elva, patriarh al 
Constantinopolului şi secretar al Papei şi Giacomo 
Casanova, protonotar şi camerier al Sanctităţii Sale. 

Preţul simoniei lor plătit şi funcţiile pe care le lăsaseră 
vacante vândute, Papa îi alese pe cei ce urmau să fie 
otrăviţi; numărul lor a fost fixat la trei: unul dintre cei vechi 
şi doi dintre cei noi. Cel vechi era cardinalul Casanova, cei 
noi, Melchiore Capis şi Adriano Castellense, care-şi luase 
numele de Adriano de Cornetto, după oraşul unde se 
născuse şi care datorită funcţiilor sale de notar al Camerei 
papale, trezorier general şi secretar al scrisorilor Papei, 
adunase o avere imensă. 

Lucrurile odată hotărâte între Cezar şi Papă, îi invitară pe 
cei pe care-i aleseseră să fie sacrificați să cineze cu ei 
undeva, la o vie aflată aproape de Vatican, vie ce aparţinea 
cardinalului Cornetto. 

În dimineaţa zilei respective, adică în 2 august 1503, Papa 
îşi grăbi servitorii să pregătească toate cele necesare 
mesei, iar Cezar îi trimise el însuşi chelarului Sanctităţii 
Sale două butelci cu vin în care pusese din belşug faimoasa 
otravă a familiei Borgia - acel praf alb care semăna atât de 
bine cu zahărul şi ale cărui proprietăţi ucigătoare le 
încercase de atâtea ori - recomandându-i să nu aducă la 
masă acel vin decât atunci când îi va spune el şi să-l toarne 
numai în cupele persoanelor pe care i le va indica el. 


Chelarul pusese deci cele două butelci deoparte, pe un 
bufet, spunându-le valeţilor să nu cumva să se atingă de 
acel vin, întrucât era rezervat Papei. 

Spre seară, Alexandru al VI-lea ieşi pe jos din Vatican şi, 
sprijinindu-se de braţul fiului său, se îndreptă spre via cu 
pricina, însoţit şi de cardinalul Caraffa: dar cum afară era 
foarte cald şi urcuşul cam greu, Papa ajungând la vie se 
opri ca să-şi mai tragă răsuflarea. Ducându-şi mâna la 
piept, observă că uitase în odaia sa de dormit lanţul de aur 
pe care-l purta la gât şi de care atârna un medalion de aur 
unde se afla închisă o ostie sfinţită. Luase obiceiul de a 
purta la gât sfânta împărtăşanie în urma unei preziceri a 
unui astrolog care-i spusese că atâta vreme cât va purta 
asupra lui acea ostie, nici pumnalul, nici otrava nu-i vor 
putea căşuna vreun rău. 

Văzând deci că nu are talismanul la gât, îi porunci 
monseniorului Caraffa să dea o fugă până la Vatican şi să i-l 
aducă imediat, spunându-i în ce loc anume din odaie îl 
lăsase şi rugându-l să vină cât mai repede cu putinţă. Apoi, 
cum drumul îl obosise foarte tare, se întoarse spre unul 
dintre valeţi şi-i porunci să-i aducă o cupă cu vin. Cezar, 
care obosise şi el îi porunci să aducă două cupe. Or, printr-o 
ciudată întâmplare, chelarul se repezise până la Vatican să 
ia nişte peşti deosebit de frumoşi pe care un Pescar îi 
adusese Papei chiar în acea dimineaţă şi pe care uitase să-i 
ia cu sine când plecase la vie. 

Valetul se adresă deci ajutorului de chelar, spunându-i că 
Sanctităţii Sale şi monseniorului duce de Valentinois le era 
sete şi doreau ceva de băut. 

Atunci ajutorul de chelar văzând cele două butelci cu vin 
puse deoparte şi auzind spunându-se că acela ar fi fost vinul 
rezervat Papei, luă una dintre ele şi punând-o pe o tavă de 
argint împreună cu două cupe frumoase din acelaşi metal, îl 
trimise pe valet la stăpânii săi. 

Înşelat, Papa umplu cupele, îi întinse una fiului său, ar pe 
cealaltă o bău el până la fund. 


În vremea asta monseniorul Caraffa se dusese la Vatican 
şi, cum cunoştea bine palatul, urcă în odaia de dormit a 
Papei cu o lumânare în mână: dar la capătul unui coridor, 
un curent de aer îi stinse lumânarea, totuşi, cunoscând bine 
drumul merse mai departe spunându-şi că, la urma urmei, 
nu avea neapărat nevoie să vadă din moment ce ştia unde 
se afla lanţul de aur. Dar deschizând uşa odăii, cardinalul se 
dădu un pas îndărăt, scoțând un strigăt de groază. Căci o 
viziune înfricoşătoare i se arătă în faţa ochilor: în mijlocul 
odăii, între uşă şi dulăpiorul unde se afla lanţul cu ostia 
sfinţită, i se păru că-l vede pe Papa Alexandru al VI-lea, 
nemişcat şi livid, culcat într-un sicriu şi că în cele patru 
colţuri ale sicriului ardeau nişte lumânări mari, albe. 

Cardinalul rămase o clipă cu ochii holbaţi şi cu părul 
zburlit de groază, neavând putere să meargă nici înainte, 
nici înapoi. Apoi, zicându-şi că totul nu era decât o vedenie 
infernală, îşi făcu, smerit, semnul crucii, invocând de mai 
multe ori numele Domnului. Atunci totul pieri ca prin 
farmec: cadavru, sicriu, lumânări şi odaia recăzură în 
întuneric. 

Cardinalul Caraffa - care a povestit acea stranie 
întâmplare şi care a ajuns el însuşi mai târziu Papă sub 
numele de Paul al IV-lea - a intrat hotărât în dormitor şi, 
deşi o sudoare rece ca gheaţa începuse a-i curge pe frunte, 
se duse la dulăpiorul indicat, trase sertarul şi, găsind lanţul 
de aur cu medalion, îl luă şi ieşi repede din încăpere, 
ducându-se să-i spună Papei ce anume i se întâmplase. 

Găsi masa pusă, oaspeţii aşezaţi în jilţurile lor, iar pe Papă 
gata să-şi ocupe locul printre ei. De îndată ce-l văzu venind, 
Sanctitatea Sa, care era foarte palid, făcu doi paşi vrând să- 
i iasă înainte; Caraffa grăbi pasul şi-i întinse Papei lanţul de 
aur. Dar chiar în momentul în care Alexandru întinsese 
mâna ca să-l ia, căzu cu faţa în jos, scoțând un strigăt, după 
care fu imediat apucat de convulsii. 

Efectul otrăvii fusese mai rapid ca de obicei, căci Cezar 
dublase doza pe care o pusese în vin şi apoi faptul că 


amândoi fuseseră încălziţi şi obosiţi sporise mult puterea 
acelui praf ucigător. 

Cum între timp i se făcuse rău şi lui Cezar, amândoi 
bolnavii au fost imediat transportaţi la Vatican şi fiecare dus 
în apartamentul său. 

Începând din acel ceas, Papa nu-şi mai reveni. De îndată 
ce a fost aşezat în pat a fost cuprins de o febra violentă care 
n-a cedat nici la vomitive, nici la luările de sânge. Totuşi 
admirabila sa constituţie, care părea să fi înşelat până şi 
bătrâneţea, a luptat opt zile cu moartea; în sfârşit, după opt 
zile de agonie a murit fără să fi rostit măcar o singură dată 
nici numele Lucreţiei, nici pe cel al lui Cezar, singurele 
fiinţe pe care le iubise cu adevărat şi de dragul cărora 
săvârşise toate crimele şi fărădelegile. Alexandru al VI-lea 
avea şaptezeci şi doi de ani şi domnise ca Papă unsprezece 
ani. 

Cât despre Cezar, fie că băuse mai puţin din acel vin 
ucigător, fie că tinereţea sa îl ajutase să lupte împotriva 
otrăvii, fie, în sfârşit - după cum susţin unii —, că băuse o 
contraotravă care nu era cunoscută decât de el, nu pierdu 
nici o clipă din vedere situaţia îngrijorătoare în care se afla 
şi, chemându-l pe credinciosul său Michelotto, împreună cu 
câţiva dintre oamenii pe care putea conta, îşi vâri ostaşii în 
diversele camere care o precedau pe a sa şi-i porunci 
căpitanului său să stea ziua în permanenţă la piciorul 
patului, iar noaptea să doarmă pe o saltea aşezată lângă pat 
şi să fie mai tot timpul cu mâna pe mânerul pumnalului sau 
al săbiei. 

Acelaşi tratament ca şi Papei i-a fost făcut şi lui Cezar, 
numai că la acest tratament - care consta în vomitive şi 
luări de sânge - s-au mai adăugat nişte băi ciudate cerute 
chiar de bolnav, care auzise că odinioară astfel de băi îl 
vindecaseră, într-o situaţie asemănătoare, pe regele 
Ladislau al Neapolelui. 

Patru stâlpi solizi, înfipţi în podea şi în tavan, îşi făcură în 
curând apariţia în odaia sa, aşa cum sunt stâlpii pe care-i 


vedem prin fierăriile unde se potcovesc caii. În fiecare 
dimineaţă, în această odaie era adus un taur, răsturnat cu 
picioarele în sus şi legat zdravăn de picioare de cei patru 
stâlpi. Apoi, când nu se mai putea mişca, i se tăia burta cam 
de vreo două picioare şi i se scoteau maţele. În locul lor, în 
baia aceea de sânge încă fierbinte, se vâra Cezar, care 
stătea acolo până când taurul în sfârşit murea. Apoi ducele, 
ieşind din pântecele animalului, era înfăşurat în cearceafuri 
şi pături fierbinţi unde, după ce transpira din belşug, se 
simţea mai bine. 

Din două în două ceasuri Cezar trimitea pe cineva să ceară 
veşti despre starea sănătăţii tatălui său. De îndată ce află că 
murise, deşi el însuşi era pe moarte, adunându-şi puterile şi 
făcând apel la prezenţa sa de spirit, îi porunci lui Michelotto 
să închidă porţile Vaticanului înainte de a se răspândi prin 
oraş vestea despre moartea Papei şi să nu dea voie nimănui 
să intre în apartamentul tatălui său până ce nu erau luate 
de acolo toate hârtiile, banii, bijuteriile şi obiectele de mare 
preţ. Michelotto se duse imediat să-l caute pe cardinalul 
Casanova, îi puse pumnalul în gât şi-i porunci să-i dea cheile 
de la apartamentul Papei. Apoi încarcă două cufere pline cu 
monede de aur, peste o sută de mii de livre romane, o 
mulţime de sipete pline cu bijuterii şi o mare cantitate de 
obiecte şi de vase din aur şi argint deosebit de preţioase. 
Duse totul în odaia lui Cezar şi dublă posturile de pază din 
apartamentul acestuia. După ce făcu toate aceste treburi, 
Michelotto porunci să se deschidă porţile Vaticanului şi să 
se anunţe moartea Papei. 

Acea moarte, cu toate că era aşteptată, produse un şoc 
puternic locuitorilor Romei, căci deşi Cezar încă mai trăia, 
starea sănătăţii sale îi făcea pe mulţi să se îndoiască de 
faptul că se va mai ridica vreodată din pat. 

Dacă viteazul duce de Valentinois, acel aprig şi neînfricat 
condotier care cucerise cu spada în mână, în cinci ani, 
treizeci de cetăţi şi cincisprezece fortărețe, ar fi fost 
zdravăn şi în picioare, sigur că lucrurile ar fi stat altfel. 


— Ambiţia sa nemăsurată, spune Machiavelli, prevăzuse 
totul pentru ziua în care va muri Papa, dar nu se gândise la 
faptul că el însuşi ar fi putut să fie pe moarte. 

Acum zăcea țintuit la pat, scăldat în sudoarea lui otrăvită 
şi deşi putea încă judeca limpede îşi pierduse toată vlaga, 
fiind obligat să aştepte evenimentele în loc să le 
preîntâmpine şi să le stăpânească. 

Aşa că, din cauza bolii, s-a văzut silit să se adapteze 
împrejurărilor. 

Duşmanii săi cei mai înverşunaţi erau Orsini şi Collonna. 
Pe unii îi ucisese, celorlalţi le luase averile, e adresă deci 
celor cărora putea să le dea îndărăt ceea ce le luase şi 
începu negocierile cu familia Collonna. 

În vremea asta Vaticanul se pregătea să-l înmormânteze 
pe Papă; vicecancelarul poruncise tuturor menirilor 
importanţi din cler, precum şi stareţilor mânăstirilor şi 
confreriilor monahale să nu cumva să lipsească de la 
înmormântare fiindcă dacă nu veneau riscau să fie 
deposedaţi atât de funcţiile, cât şi de veniturile lor. Speriaţi 
de această ameninţare veniră cu toţii, în ziua şi - ora 
indicată, la palatul pontifical, de unde trupul neînsufleţit 
urma să fie transportat la biserica San-Pietro, unde avea să 
fie îngropat. 

Găsiră mortul singur şi părăsit de toţi în odaia lui, căci cei 
care purtau numele de Borgia, în afară de Cezar, se 
ascunseseră, neştiind cum vor evolua lucrurile; unul singur 
avusese curajul să se arate, dar acesta se întâlnise din 
păcate cu Fabio Orsini, care-l înjunghiase cu pumnalul, 
ucigându-l pe loc şi, pentru a reînsufleţi acea ură pe care şi- 
o juraseră unii altora, îşi spălase mâinile în sângele 
mortului. 

Deci agitația era atât de mare în Roma încât în momentul 
în care cadavrul lui Alexandru era dus la biserică, se ridică 
din rândurile mulţimii o asemenea rumoare încât gărzile se 
pregătiră de atac, clerul se refugie în sacristie, iar cei care 
duceau sicriul îl lăsară jos şi fugiră. 


Cineva din mulţime smulse pânza care acoperea mortul şi 
toată lumea putu să-l vadă de aproape şi nepedepsită pe cel 
care, cu cincisprezece zile mai înainte, îi făcea să tremure 
pe prinții, regii şi împărații pământului. 

În vremea asta, dintr-un sentiment de evlavie pe care omul 
simplu îl are faţă de cei morţi, sicriul a fost ridicat şi dus în 
biserică, în faţa altarului, unde, aşezat mai apoi pe nişte 
capre de lemn, a fost expus vederii publicului. 

Numai că Papa, după moarte, se înnegrise atât de tare, 
devenise atât de diform şi de umflat, încât îţi era groază să 
te uiţi la el. Din nas i se scurgea o materie sanghinolentă, în 
gura căscată în mod hidos, limba îi era atât de umflată încât 
abia îi mai încăpea în cavitatea bucală şi la acel aspect 
înfricoşător se mai adăuga şi o miasmă fetidă atât de 
puternică, încât niciunul dintre slujitorii credincioşi ai Papei 
nu se putu apleca să sărute inelul Sfântului Petru pe care 
mortul îl purta pe deget, lipsindu-l astfel pe acel 
reprezentant al Domnului pe pământ de cea din urmă 
dovadă de stimă şi de respect. 

Către ora şapte seara, adică atunci când se îngână ziua cu 
noaptea şi când în biserici coboară o linişte desăvârşită şi o 
tristeţe apăsătoare, patru hamali şi doi ucenici care lucrau 
la un acoperiş duseră sicriul în capela unde urma să fie 
îngropat. Dar iată că abia atunci băgară de seamă că sicriul 
era mai scurt decât mortul şi nu-i puteau pune capacul. 
Neavând încotro, îi îndoiră picioarele lovindu-le zdravăn cu 
pumnii până intrară în sicriu. Hamalii puseră capacul şi în 
timp ce unul dintre ei se urcă deasupra pentru a-l apăsa, 
ucenicii îl bătură zdravăn în cuie, hlizindu-se şi făcând 
glume deşucheate, acestea fiind de fapt ultima oraţie 
funebră ce se auzi la căpătâiul mortului. 

„Apoi - spune Tommaso Tommasi - a fost vârât în cripta 
din stânga marelui altar din biserica San-Pietro, într-un 
mormânt destul de sărăcăcios. A doua zi, pe piatra tombală, 
preoţii găsiseră scris acest epitaf: «Vendit Alexander claves, 
altaria, Christum. Emerat iile Mprius, vendete jure potest», 


adică: «Alexandru a vândut Icheile, altarul şi pe Christ. De 
altfel, putea să le vândă fiindcă le cumpărase mai înainte» ,. 

Moartea lui Alexandru al VI-lea a produs o vie impresie nu 
numai la Roma şi în Italia, ci în întreaga lume. Europa s-a 
înclinat o clipă, căci coloana care susţinea bolta edificiului 
politic se prăbuşise şi astrul cu raze de flăcări şi de sânge în 
jurul căruia gravitau, de unsprezece ani, mai toate ţările 
Europei se stinsese; aşa că lumea rămase o clipă în 
întuneric. 

Dar după primul moment de stupoare, toţi cei care 
avuseseră de pătimit din pricina Papei Alexandru al VI-lea 
îşi veniră în fire şi începură a-şi face singuri dreptate. 
Sforza îşi luă înapoi oraşul Pesaro. Baglioni s-a reîntors în 
Perugia, Guido d'Ubaldo a pus iar stăpânire pe Urbino şi la 
Rovere şi-a recucerit Sinigaglia; familia Vitelli a reintrat în 
Cită di Castello, familia Appiani, în Piombino şi familia 
Orsini, în Monte-Giordano şi în toate Statele sale. Numai 
ţinutul din jurul Romei a rămas fidel fostului Papă şi lui 
Cezar - căci poporul care nu se amestecă în certurile celor 
mari, având în vedere că cei mari nu se coboară până la el - 
nu s-a simţit niciodată mai fericit ca sub cârmuirea lui 
Cezar. 

Cât despre familia Colonna, ea s-a angajat să rămână 
neutră imediat ce a reintrat în posesia castelelor şi cetăților 
sale din Chinazzano, din Capo d'Anno, Frascati, Roca di 
Papa şi Nettuno, pe care le-a găsit într-o stare mult mai 
înfloritoare decât atunci când le părăsise, fiindcă Papa 
dăduse poruncă să fie întărite şi înfrumuseţate. 

Cât despre Cezar, acesta continua să stea în Vatican 
înconjurat de trupele sale, care-i rămăseseră credincioase 
urmându-l şi la bine şi la rău. Suferind îngrozitor - mai mult 
din pricină că nu se putea duce să facă ordine în Roma - se 
răsucea pe toate părţile, negăsindu-şi locul şi răgând ca un 
leu în cuşcă. Alături de el se aflau cardinalii care în loc să se 
ducă să-l îngroape pe Papă, se refugiaseră lângă fiul 


acestuia, uimiţi de puterea pe care încă o mai avea Cezar, 
atât la propriu, cât şi la figurat. 

Speriaţi de faptul că Michelotto preluase conducerea 
armatei lui Cezar, cardinalii puseră laolaltă banii pe care-i 
aveau, îşi angajară la rândul lor o oaste de două mii de 
soldaţi şi-l aşezară în fruntea ei pe Carlo Faneo cu titlul de 
căpitan al Sfântului Colegiu. Cardinalii trăgeau astfel 
nădejde că liniştea fusese restabilită, când iată că aflară că 
Prosper Colonna sosea dinspre Neapole cu trei mii de ostaşi 
şi că Fabio Orsini sosea dinspre Viterbo cu două sute de 
călăreţi şi cu mai bine de o mie de pedestraşi. 

Într-adevăr, amândoi intrară în Roma, dar la o zi distanţă 
unul de celălalt. 

Aşa că în Roma se aflară la un moment dat nici mai mult 
nici mai puţin decât cinci armate, fiecare cu ostaşii şi cu 
conducătorii ei: armata lui Cezar, care ocupase Vaticanul şi 
Borgo, armata episcopului Nicastro, care primise din 
partea Papei Alexandru poruncă, încă de pe când trăia 
acesta, să apere şi să păzească faimosul său castel San- 
Angelo (unde Nicastro se închisese cu ostaşii săi refuzând 
să mai iasă), armata Sfântului Colegiu, care staţiona în 
împrejurimile Minervei, armata lui Prosper Colonna, care-şi 
aşezase tabăra pe Capitoliu şi armata lui Fabio Orsini, care 
se adăpostise în cazarma din Ripetta. 

La rândul lor, spaniolii înaintaseră până la Terracina, iar 
francezii până la Nepi. 

Cardinalii înţeleseră că Roma stătea acum pe un butoi cu 
praf de puşcă şi că cea mai mică scânteie o putea face să 
sară în aer. Îi chemară deci pe ambasadorii împăratului 
Germaniei, ai regilor Franţei şi Spaniei şi ai republicii 
Veneţia, pentru ca aceştia să-şi facă auzit glasul în numele 
stăpânilor lor. Ambasadorii, impresionați de gravitatea 
situaţiei, declarară mai întâi Sfântul Colegiu sacru şi 
inviolabil, apoi le porunciră lui Orsini, Colonna şi ducelui de 
Valentinois să părăsească Roma şi să se retragă fiecare pe 
pământurile lor. 


Orsini se supuse primul acestui ordin: a doua zi exemplul 
său a fost urmat de Colonna. Nu mai rămăsese deci decât 
Cezar, care consimţise să plece, dar cu anumite condiţii; 
dacă nu voiau să i le accepte, declară că pivnițele 
Vaticanului erau pline cu praf de puşcă şi că era gata să se 
sacrifice şi să sară în aer odată cu cei care vor veni să-l 
izgonească. 

Şi cum toată lumea ştia că nu prea avea obiceiul să 
vorbească în vânt, acceptară să discute cu el. 

S-a convenit că Cezar va pleca din Roma cu toţi ostaşii săi 
- cavalerie şi artilerie - şi cu toate bagajele; că pentru a fi 
sigur că nu va fi atacat şi molestat pe străzile Romei, 
Sfântul Colegiu va adăuga armatei sale patru sute de 
pedestraşi care - în caz de atac sau insultă - vor lupta 
pentru el. 

La rândul său, Cezar făgădui că se va retrage la o distanţă 
de zece mile de Roma tot timpul cât va dura conclavul care 
trebuia să-l aleagă pe noul Papă şi că nu va întreprinde 
nimic nici împotriva Romei şi nici împotriva vreunuia din 
Statele ecleziastice; acelaşi angajament şi-l luară şi Fabio 
Orsini şi Prosper Colonna. Ambasadorul Veneţiei se angaja 
să răspundă pentru Orsini, ambasadorul Spaniei, pentru 
Colonna, iar ambasadorul Franţei pentru ducele de 
Valentinois. 

În ziua şi la ora hotărâtă, Cezar porunci să plece mai întâi 
infanteria cu cele optsprezece tunuri ale ei, însoţită de cei 
patru sute de pedestraşi ai Sfântului Colegiu după ce se 
dădu fiecăruia câte un ducat de aur: după eitrecură o sută 
de căruţe încărcate, escortate de avangardă. 

leşind pe poarta cea mare a Vaticanului, Cezar se afla 
culcat pe un pat cu un baldachin de un roşu aprins, purtat 
pe umeri de doisprezece dintre halebardierii săi; stătea 
lungit, sprijinit într-un cot în perne, ca lumea să-i poată 
vedea chipul; avea buzele vinete şi ochii injectaţi de sânge; 
îşi pusese alături sabia pentru a da de înţeles că, aşa slăbit 
cum era, la nevoie se va servi de ea; bidiviul său credincios, 


care-l purtase prin mai multe bătălii, acoperit cu valtrapuri 
de catifea neagră cu armele sale brodate deasupra, mergea 
alături de patul său, condus de un paj, ca în cazul vreunui 
atac neaşteptat Cezar să poată sări în şa. 

În faţă, în spatele, în dreapta şi în stânga sa mergeau 
soldaţii ducelui, cu suliţele şi lăncile ridicate, dar fără să 
sune din trâmbiţi şi fără să bată tobele, fapt ce dădea un 
aer funebru întregului cortegiu care la poarta oraşului îl 
văzu pe Prosper Colonna aşteptându-l cu o oaste 
considerabilă. 

Cezar crezu că-şi călcase cuvântul aşa cum şi-l călcase şi el 
de atâtea ori pe al său şi că venise să-l atace. Porunci deci 
ostaşilor să se oprească, iar el se pregăti să sară pe cal. Dar 
Prosper Colonna, văzând teama lui Cezar, veni singur lângă 
patul său şi-i spuse că nu voia să-l atace, ci, dimpotrivă, voia 
să-l escorteze ca nu cumva să fie atacat de Fabio Orsini, 
care se jurase că nu se va lăsa până ce nu va răzbuna 
moartea tatălui său, Paolo Orsini. 

Cezar îi mulţumi lui Colonna, dar îi spuse că din moment 
ce Orsini era singur nu se temea de el. Prosper Colonna îl 
salută pe duce şi se întoarse la oastea sa cu care se 
îndreptă spre Albano, în vreme ce Cezar o luă spre Civitta 
Castellana, care-i rămăsese credincioasă. 

Acolo Cezar deveni stăpân nu numai pe soarta sa, dar şi pe 
soarta altora. Căci din douăzeci şi două de voturi, câte 
deţinea Sfântul Colegiu pentru alegerea noului Papă, 
douăsprezece le avea Cezar, fiind ale cardinalilor care-i 
rămăseseră credincioşi. Şi cum conclavul era alcătuit din 
treizeci şi şapte de cardinali din diverse ţări şi locuri, Cezar 
- cu cele douăsprezece voturi ale sale - putea face ca 
majoritatea să încline de partea celui cu care ar fi ţinut el. 
Aşa că ducelui de Valentinois începu să i se facă o curte 
asiduă şi de către spanioli şi de către francezi, fiecare 
dorind ca Papa să facă parte din naţia sa. 

Cezar îi ascultă pe toţi fără să refuze pe nimeni, dar şi fără 
să tăgăduiască nimic. Cele douăsprezece voturi le dădu însă 


lui Francesco Piccolomini, cardinal de Sienna, unul dintre 
fidelii slujitori ai tatălui său, care a fost ales Papă în 8 
octombrie, sub numele de Pius al III-lea. 

Cezar nu se înşelase în nădejdile sale. Căci de îndată ce a 
fost ales, Pius al III-lea i-a şi trimis un paşaport ca Cezar să 
se poată întoarce la Roma. Ducele de Valentinois a reapărut 
în Oraşul Sfânt, cu două sute cincizeci de soldaţi înarmaţi 
până în dinţi, cu două sute cincizeci de cavalerişti şi opt 
sute de infanterişti, ducându-se să locuiască în palatul său. 
Soldaţii îşi făcură tabăra în jurul palatului. 

În vremea asta, familia Orsini, urmărindu-şi planurile de 
răzbunare împotriva lui Cezar, îşi alcătui o oaste recrutând 
oameni din Perugia şi din împrejurimi cu care să vină să-l 
atace chiar la Roma. 

Totuşi, cum Papa îşi dădu seama că, cu toată bunăvoința 
lui, nu va mai putea să-l protejeze pe ducele de Valentinois 
împotriva duşmanilor săi, îl sfătui să încerce să se lipească 
de armata franceză ce înainta spre Neapole, în mijlocul 
căreia va fi în siguranţă. Cezar se hotări să se retragă la 
Bracciano, unde Gian Giordano Orsini, care-l însoţise 
odinioară în Franţa şi care era singurul din familia Orsini ce 
nu-i purta pică, îi oferi adăpost în numele cardinalului 
d'Amboise. Aşa că într-o bună dimineaţă Cezar porunci 
trupelor sale s-o pornească în marş către Bracciano şi, 
vârându-se în mijlocul ostaşilor săi, ieşi din Roma. 

Dar oricât de secret fusese acest plan al lui Cezar, Orsini 
află despre el. Scoţându-şi încă din ajun trupele pe poarta 
San-Pancracio, făcu un ocol şi-i tăie calea ducelui de 
Valentinois. Ajungând la Sforza, Cezar dădu nas în nas cu 
trupele lui Orsini, care erau mult mai numeroase decât ale 
sale şi care îl aşteptau gata de luptă. Cezar, încă foarte 
slăbit, îşi dădu seama că a accepta bătălia însemna a-şi 
distruge soldaţii; fiind un bun strateg, le dădu ordin să se 
retragă şi eşalona cu atâta dibăcie acea retragere încât 
duşmanii care-l urmăriseră nu avură curajul să-l atace, iar 
el intră în oraşul pontifical fără a fi pierdut un singur om. 


De data asta Cezar se duse direct la Vatican pentru a se 
plasa sub directa ocrotire a Papei. Îşi înşirui soldaţii în jurul 
palatului pontifical în aşa fel încât să aibă sub ochi toate 
ieşirile. Numai că familia Orsini, vrând să scape de el, 
hotărâse să-l atace oriunde s-ar fi aflat, fără să ţină seama 
de respectul datorat locului. 

Orsini a încercat să-l atace pe Cezar, dar fără succes, 
fiindcă ostile acestuia l-au apărat vitejeşte. Atunci Orsini, 
care n-a putut dobori porţile castelului San-Angelo, a fost 
sigur că-l va putea ataca pe Cezar la poarta Torione. Dar 
Cezar prevăzuse acest lucru, aşa că Orsini găsi poarta 
baricadată şi păzită. 

Urmărindu-şi însă cu tenacitate planul, Orsini se gândi să 
se răzbune folosindu-se de vreun vicleşug şi îndepărtându-i 
pe soldaţii care păzeau poarta, izbuti să-i dea foc. 
Deschizându-şi astfel drum, pătrunse împreună cu soldaţii 
săi, în grădinile castelului unde îl găsiră pe Cezar 
aşteptându-l în fruntea cavaleriei sale. 

În faţa primejdiei, ducele îşi regăsi pe neaşteptate forţele. 
Se repezi asupra duşmanului, strigându-l pe Orsini, hotărât 
să isprăvească cu el dacă soarta i-l va scoate în cale; dar 
Orsini sau nu-l auzi sau nu cuteză să se bată cu el. După o 
luptă înverşunată, Cezar - care avea o oaste mult mai mică 
- îşi văzu cavaleria zdrobită; după ce făcu el însuşi 
adevărate minuni de vitejie, se văzu nevoit să se retragă în 
Vatican. 

Aici îl găsi pe Papă în agonie. Sătui să mai lupte împotriva 
acelui bătrân care-l apăra pe ducele de Valentinois, Orsini - 
prin intermediul lui Pandolfo Petrucci - l-a cumpărat pe 
unul dintre chirurgii Papei care i-a pus pe una din rănile ce 
le avea la picior un pansament otrăvit. 

Papa era deci pe moarte când Cezar, plin de praf şi de 
sânge, a intrat în camera lui, urmat de duşmanul său care-l 
urmărise până la piciorul scării palatului păzită de 
rămăşiţele armatei ducelui de Valentinois. 


Pius al III-lea se ridică în capul oaselor, îi dădu lui Cezar 
cheia coridorului care ducea la castelul San-Angelo, 
poruncind în scris guvernatorului să-l primească atât pe el 
cât şi pe familia sa, să-l apere şi să-l lase să plece atunci 
când va dori; apoi bietul bătrân căzu leşinat pe pernă. 

Cezar îşi luă de mână cele două fetiţe şi, urmat de micii 
duci de Sermoneta şi de Nepi, se refugie în ultimul loc unde 
se mai putea adăposti. 

În aceeaşi noapte bietul Papă muri; domnise doar douăzeci 
şi şase de zile. 

Cum şi-a dat duhul pe la două dimineaţa, Cezar - care se 
trântise îmbrăcat pe pat - auzi la acea oră deschizându-se 
uşa odăii sale. Speriat, se ridică în capul oaselor, 
înşfăcându-şi sabia şi uitându-se să vadă cine intrase: Giulio 
de la Rovere venise să-i cumpere cele douăsprezece voturi 
ale cardinalilor care-i rămăseseră credincioşi ducelui de 
Valentinois. 

Cezar îi puse însă o condiţie care a fost imediat acceptată: 
chiar a doua zi după alegere, Giulio de la Rovere urma să 
ceară Sfântului Colegiu să alunge familia Orsini din Roma. 

La 31 octombrie 1503, încă de la primul scrutin, Giulio de 
la Rovere a fost ales Papă sub numele de Iulius al II-lea. 
Odată instalat în Vatican, prima lui grijă a fost să-l cheme pe 
Cezar şi să-i ofere o locuinţă. Cum ducele de Valentinois 
începuse a se simţi din ce în ce mai bine, depăşind cu 
succes perioada de convalescenţă, începu a se ocupa de 
afacerile sale care, de câtva timp, se înrăutăţiseră. 

Faptul că armata sa fusese înfrântă în curtea castelului 
San-Angelo, unde toţi credeau că era prizonier, adusese 
mari schimbări în Câmpia romană. Cesena recăzuse în 
puterea Bisericii de care depinsese odinioară; Gian Sforza 
recucerise Pesaro; Ordelafi pusese mâna pe Forli; 
Malatesta cerea cu insistenţă Rimini; locuitorii din Imola îl 
masacraseră pe guvernator şi acum oraşul se împărţise în 
două tabere: una care dorea să fie condusă de Riari, 
cealaltă care cerea să fie cârmuită de Biserica. Faenza era 


singura care-i rămăsese fidelă ducelui de Valentinois; dar, 
pierzându-şi nădejdea că-l va mai vedea venind, apelase la 
Francesco, fiul natural al lui Galeatto Manfredi, singurul şi 
ultimul moştenitor al acestei nefericite familii, ai cărei 
descendenţi legitimi fuseseră ucişi de Borgia. 

Dar ceea ce-i neliniştea cel mai tare atât pe Cezar cât şi pe 
Iulius al II-lea nu era faptul că diverşi prinți voiau i să pună 
stăpânire, pe drept sau pe nedrept, pe fostele State 
bisericeşti, ci faptul că Veneţia, republică mare şi puternică, 
pusese ochii pe ele. 

În primăvara aceluiaşi an, Veneţia semnase un tratat de 
pace cu turcii; aşa că scăpată de veşnicul ei duşman, e 
putea îndrepta acum spre Câmpia romană pe care o râvnise 
întotdeauna. Trupele sale şi porniseră spre Ravenna pe 
care o încredinţase lui Giacoppo Venieri; deşi ofiţer cu 
experienţă, acesta nu izbutise să ia prin surprindere şi 
Cesena datorită curajului locuitorilor ei. Dar eşecul a fost în 
curând compensat prin cucerirea fortăreţelor Lamone, 
Faenza, Firlipopoli şi Rimini pe care Pandolfo Malatesta, 
seniorul acestei ultime cetăţi, i-a schimbat-o cu senioria 
Citadelia din Statul Padova şi cu rangul de gentilom 
venețian. Atunci Cezar i-a făcut lui Iulius al II-lea 
următoarea propunere: să doneze deocamdată Bisericii 
toate Statele cucerite de el în câmpia romană, pentru ca 
respectul pe care-l aveau venețienii faţă de jurisdicţia 
pontificală să salveze pe moment aceste State de a fi 
cucerite de ei. 

Dar, spune Guicciardini, lulius al II-lea, în care ambiția 
atât de firească suveranilor încă nu reuşise să înăbuşe 
rămăşiţele probităţii, a refuzat să primească toate acele 
cetăţi şi oraşe de teamă ca nu cumva să fie supus mai târziu 
tentaţiei de a nu le mai da înapoi. 

Între timp, cum situaţia devenise critică, l-a rugat pe 
Cezar să părăsească Roma, să se îmbarce la Ostia şi să 
treacă, pe mare, în cetatea Spezzia, unde urmă să-l 
primească pe Michelotto în fruntea a o sută de oameni 


înarmaţi şi a o sută de călăreţi, singurii care-i mai 
rămăseseră din magnifica sa armată; de acolo trebuia să se 
îndrepte spre Ferrara, iar de la Ferrara spre Imola unde, 
odată ajuns, trebuia să dea zvon că se pregăteşte de război 
făcând în aşa fel încât vestea să ajungă până în Câmpia 
romană. 

Cum sfatul dat de Papă era exact după inima lui Cezar, 
acesta îl acceptă imediat. Hotărârea supusă Sfântului 
Colegiu a fost aprobată de către acesta şi Cezar a plecat 
spre Ostia însoţit de Bartolomeo de la Rovere, nepotul 
Papei. 

Cezar se crezu în sfârşit liber, văzându-se - cu ochii minţii 
- din nou pe calul său. Luptând pentru a doua oară prin 
locurile pe unde mai luptase. Dar când ajunse la Ostia fu 
întâmpinat de cardinalii de Sorrento şi de Volterra, care 
veniseră în numele Papei Iulius al II-lea să-i ceară remiterea 
tuturor citadelelor din Câmpia romană pe care cu trei zile 
mai înainte pontiful le refuzase. Adevărul e, că în cele trei 
zile, Papa aflase că venețienii invadaseră noi oraşe şi-şi 
dăduse în sfârşit seama că numai soluţia propusă de Cezar 
i-ar fi putut opri. 

Acum însă a fost rândul lui Cezar să refuze, neliniştit de 
toate acele tergiversări, temându-se ca nu cumva ele să 
ascundă vreo capcană. Aşa că declară celor doi cardinali că 
donația pe care i-o cerea Papa nu; mai era posibilă şi că - cu 
ajutorul lui Dumnezeu - trăgea nădejde ca în opt zile să 
ajungă în Câmpia romană. 

Cei doi cardinali se îndreptară spre Roma să-i ducă Papei 
răspunsul său. Dar a doua zi dimineaţă, în momentul în care 
Cezar se pregătea să se urce pe galeră, a fost oprit în 
numele Papei Iulius al II-lea. Cezar crezu că-i sunase ceasul 
din urmă; cel puţin aşa era el obişnuit să procedeze cu 
duşmanii lui, ştiind cât de scurtă era distanţa dintre 
închisoare şi mormânt. Lucrul era cu atât mai uşor în ceea 
ce-l privea, pe cât Papa, dacă ar fi vrut, putea oricând să-i 
intenteze un proces pentru fărădelegile săvârşite. Numai că 


inima lui Iulius al II-lea era de o altă factură decât a sa. 
Papa se mânia repede dar ierta tot atât de repede. Aşa că în 
momentul în care ducele de Valentinois a fost adus înapoi la 
Roma, mânia lui Iulius al II-lea pricinuită de refuzul lui 
Cezar de a-i preda cetăţile, trecuse. 

Papa îl primi deci pe duce ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Drept răsplată pentru acea primire bună, Cezar 
consimţi să-i cedeze Papei fortăreaţa din Cesena precum şi 
unul dintre oraşele care aparținuseră Bisericii. 

Înmânând actul semnat de Cezar unuia dintre căpitanii săi 
care se numea Pietro d'Oviedo, Iulius al II-lea porunci 
acestuia să se ducă să ia în primire fortăreaţa din Cesena, 
în numele Sfântului Scaun. 

Pietro d'Oviedo plecă imediat la Cesena şi se prezentă, 
înarmat cu acel act, în faţa lui Diego Chignone, condotier 
spaniol de origine nobilă, care deţinea fortăreaţa în numele 
ducelui de Valentinois. Dar, după ce citi acel act îi spuse lui 
d'Oviedo că întrucât ştia că stăpânul şi seniorul său era 
prizonier, ar fi fost o josnicie să dea ascultare unui ordin 
smuls probabil împotriva voinţei sale şi că cel care venise să 
i-l aducă merita să fie ucis din moment ce acceptase să fie 
părtaş la o astfel de josnicie. Aşa că dădu imediat poruncă 
soldaţilor să pună mâna pe Pietro d'Oviedo şi să-l arunce 
din înaltul zidurilor, ceea ce soldaţii şi făcură fără să aştepte 
prea mult. 

Acea fidelitate era cât pe-aci să-i fie fatală lui Cezar, căci 
aflând cum fusese tratat mesagerul său, Papa se înfurie atât 
de tare încât prizonierul crezu pentru a doua oară că-i 
sosise ceasul din urmă. Pentru a-şi răscumpăra libertatea, îi 
făcu totuşi noi propuneri Papei care au constituit conţinutul 
unui tratat, validat printr-o bulă papală. 

Prin acel tratat Cezar era obligat să-i predea Papei, în 
termen de patruzeci de zile, fortărețele din Cesena şi din 
Bertinoro şi să-i dea o contrasemnătură şi pentru fortăreaţa 
din Forbi. Tratatul a fost garantat de doi bancheri din Roma 
pentru suma de o mie cinci sute de ducați la care se 


adăugau şi cheltuielile pe care guvernatorii pretindeau că 
le făcuseră în acele locuri, în numele ducelui de Valentinois. 

La rândul său, Papa se angaja să-l conducă pe Cezar la 
Ostia păzit doar de cardinalul de Santa-Croce şi de doi 
ofiţeri care urmau să-i redea deplina libertate în ziua în 
care angajamentele sale vor fi fost îndeplinite - în caz 
contrar, Cezar urma să fie adus îndărăt la Roma şi închis în 
castelul San-Angelo. 

Pentru a putea executa acest tratat, Cezar cobori Tibrul 
până la Ostia, însoţit de trezorierul Papei şi de câţiva dintre 
servitorii săi. 

Totuşi cum Cezar se temea ca nu cumva, după ce-şi va fi 
însuşit fortărețele, Papa Iulius al II-lea să-l facă prizonier în 
ciuda cuvântului pe care şi-l dăduse, ceru prin intermediul 
cardinalilor Borgia şi Remolino - care necrezându-se în 
siguranţă la Roma se retrăseseră la Neapole - un paşaport 
lui Gonzalv de Cordoba şi două galere cu care să ajungă la 
el. În sfârşit, paşaportul sosi şi nu după mult, apărură şi 
galerele. 

Între timp, cardinalul de Santa-Croce aflând că, la ordinul 
ducelui de Valentinois, guvernatorii din Cesena şi din 
Bertinoro încredinţaseră cele două fortărețe căpitanilor 
Sanctităţii Sale, slăbi încet, încet rigorile pazei 
prizonierului. Cum ştia că într-o bună zi va trebui să-i redea 
libertatea, începu să-i îngăduie să iasă din casă fără gardă. 
Atunci Cezar - temându-se să nu i se mai întâmple, când va 
pune piciorul pe galera lui Gonzalv, ceea ce i se întâmplase 
când voise să se urce pe galera Papei, se ascunse într-o 
casă aflată la marginea oraşului. Când se întunecă, se sui pe 
mârţoaga unui ţăran şi ajunse la Nettuno unde, închiriind o 
barcă, o porni spre Monte-Dragone, iar de acolo ajunse la 
Neapole. 

Gonzalv îl primi cu o atât de mare bucurie încât Cezar, 
înşelat de aparenţe, se crezu salvat. Încrederea lui spori şi 
mai mult când, mărturisindu-i lui Gonzalv ce anume avea de 
gând să facă - să recucerească Pisa şi să treacă în Câmpia 


romană - acesta îi îngădui să-şi adune oastea recrutând din 
Neapole câţi soldaţi dorea, făgăduindu-i să-i dea şi două 
galere pe care să se îmbarce cu o parte din armată. 

Înşelat de toate acele făgăduieli, Cezar rămase la Neapole 
şase săptămâni vizitându-l zilnic pe guvernatorul spaniol şi 
discutând cu el despre planurile sale. Dar Gonzalv nu-l 
reţinuse atâta decât pentru a avea timp să-l anunţe pe 
regele Spaniei că duşmanul se afla în mâinile sale. 

După şase săptămâni, înainte de a se îmbarca pe galere cu 
o parte din trupele sale, Cezar se duse la Gonzalv ca să-şi ia 
rămas-bun. Guvernatorul îl primi cu multă curtoazie şi-l 
îmbrăţişa cu efuziune. Dând să iasă din castel, Cezar găsi la 
poarta acestuia pe unul dintre căpitanii lui Gonzalv pe 
nume Nunho Campejo care-l opri spunându-i că era 
prizonierul lui Ferdinand Catolicul. La aceste vorbe Cezar 
scoase un oftat adânc şi-şi blestemă soarta care-l făcuse să 
se încreadă în cuvântul unui duşman, tocmai el care nu-şi 
ţinuse niciodată cuvântul. 

Cezar fu imediat dus la castel, unde poarta închisorii se 
închise în urma lui fără să mai tragă nădejde că cineva i-ar 
putea veni în ajutor, căci singura fiinţă devotată care-i mai 
rămăsese pe lume era Michelotto, dar din păcate aflase că 
Michelotto fusese arestat pe undeva pe lângă Pisa, din 
ordinul Papei Iulius al II-lea. 

În timp ce Cezar era dus la închisoare, un ofiţer se apropie 
de el şi-i luă paşaportul pe care i-l dăduse Gonzalv de 
Cordoba. 

A doua zi după arestarea care avusese loc în 27 mai 1507, 
Cezar fu urcat pe bordul unei galere care ridică imediat 
ancora şi porni către Spania. În timpul traversării nu i s-a 
lăsat decât un paj care să-l servească; de îndată ce a 
debarcat a fost condus la castelul Medina del Campo. 

După zece ani, Gonzalv, proscris la rândul său, mărturisi 
pe patul de moarte că doar două fapte îi apăsau cugetul: 
una era trădarea sa faţă de regele Ferdinand, cealaltă, lipsa 
sa de cuvânt faţă de ducele de Valentinois. 


Cezar rămase doi ani în închisoare sperând tot timpul ca 
Ludovic al XII-lea să-l ceară, fiind pair al regatului Fracez. 
Dar Ludovic al XII-lea, consternat de înfrângerea de la 
Garigliano în urma căreia pierduse regatul Neapole, era 
mult prea ocupat cu propriile sale afaceri ea să mai aibă 
când se ocupa şi de afacerile lui Cezar. Prizonierul începuse 
deci să dispere când, într-o zi, rupând pâinea în două ca să 
mănânce, găsi în ea o pilă, o cutioară bine închisă, cu un 
lichior în care fusese pus un somnifer puternic şi un bileţel 
de la Michelotto. Acesta îl anunţa să ieşise din puşcărie, că 
părăsise Italia, ajunsese în Spania şi se ascunsese în satul 
vecin, la contele de Benevent. Mai adăuga că, începând de a 
doua zi, el şi contele îl vor aştepta în fiece noapte pe drumul 
ce ducea de la castelul-fortăreaţă în sat, cu trei cai foarte 
iuți. 

Acum era rândul ducelui să se folosească de pilă şi de 
lichior cum va putea mai bine. Când lumea întreagă îl 
părăsise pe faimosul duce de Valentinois, un nenorocit de 
zbir fusese singurul care-şi mai adusese aminte de el. 

Puşcăria unde zăcea de doi ani îl apăsa mult prea greu pe 
Cezar pentru a mai zăbovi acolo; aşa că în aceeaşi zi atacă 
barele de la fereastra ce dădea către o curte interioară şi 
izbuti destul de repede să le taie aproape în întregime, 
lăsându-le deocamdată la locul lor pentru a nu atrage 
atenţia paznicilor. Dar în afară de faptul că fereastra se afla 
la o înălţime de şaptezeci de picioare (12), nu putea să iasă 
din curte decât pe poarta rezervată guvernatorului, a cărei, 
singură cheie se găsea în permanenţă asupra acestuia; 
ziua, atârna de un lanţ la centura lui, iar noaptea dormea 
cu ea sub cap. lată deci care era principala dificultate. 

Deşi prizonier, Cezar era tratat în închisoare potrivit 
rangului şi numelui său. Astfel în fiecare zi la ora mesei, un 
paznic venea să-l ia din odaia lui care-i servea de celulă, 
pentru a-l conduce la guvernator care-i făcea cinstea de a 
lua masa împreună cu el. E adevărat că don Manuel era un 
căpitan bătrân care-i slujise cu multă credinţă pe regele 


Ferdinand şi care, deşi îl păzea pe Cezar ca pe ochii din 
cap, avea totuşi un mare respect pentru un atât de brav 
general ascultând cu multă plăcere istorisirile bătăliilor 
sale. Insistase deci ca Cezar să mănânce împreună cu el nu 
numai la prânz ci şi seara. Dar prizonierul, poate dintr-o 
presimţire, refuzase până atunci acea favoare. Şi bine 
făcuse pentru că datorită singurătăţii putuse primi cele 
necesare evadării, trimise de Michelotto şi ascunse în pâine. 
Dar iată că chiar în ziua în care primise mesajul lui 
Michelotto, Cezar calcă greşit şi-şi scrânti piciorul. La ora 
mesei încercă să coboare dar pretinse că durerea era atât 
de vie încât renunţă. Guvernatorul veni să-l vadă în odaia sa 
şi-l găsi întins în pat. 

A doua zi Cezar simțindu-se la fel, guvernatorul porunci să 
i se servească masa în odaie. Venind să-l vadă, îl găsi pe 
prizonier atât de trist şi de plictisit de singurătatea lui încât 
se oferi să vină şi să ia masa de seară împreună cu el. Cezar 
primi cu recunoştinţă. 

De data asta prizonierul fu cel care făcu onorurile casei; 
Cezar s-a arătat de o curtoazie fermecătoare. Guvernatorul 
vru să ştie cum fusese arestat şi dacă era adevărat că 
Gonzalv de Cordoba îl trădase. Cezar îi spuse că-i va povesti 
în amănunt toată tărăşenia, dar mai întâi îi făcu semn ca 
valeţii să iasă din cameră. Precauţia păru atât de firească 
încât guvernatorul se grăbi să-şi trimită servitorii la ei, spre 
a putea rămâne singur cu prizonierul. După ce toată lumea 
plecă Cezar îşi umplu cupa sa apoi pe cea a guvernatorului 
şi ciocniră în sănătatea regelui. Apoi Cezar îşi începu 
povestirea. Dar după o jumătate de ceas, deşi părea nespus 
de interesat să afle amănuntele cu pricina, musafirului i se 
închiseră ochii îşi puse braţele pe masă, capul pe braţe şi 
adormi. 

După altă jumătate de ceas, servitorii nemaiauzind nici un 
zgomot, reintrară în odaie şi-i găsiră pe cei doi convivi, unul 
dormind cu capul pe masă, celălalt sforăind sub masă. 
Pentru ei întâmplarea nu era neobişnuită aşa că nu se 


mirară deloc. II cărară pe don Manuel în camera sa şi-l 
întinseră pe Cezar pe pat. Apoi amânând pe a doua zi 
strânsul mesei, încuiară uşa cu grijă şi-l lăsară pe prizonier 
singur. 

Cezar mai stătu vremi sfert de ceas nemişcat, prefăcându- 
se cufundat într-un somn adânc. Dar când nu mai auzi nici 
un zgomot, ridică încet capul, deschise ochii, se dădu jos din 
pat şi se duse la uşă unde trase o vreme cu urechea. Apoi 
ridicându-şi capul cu o expresie de trufie rar întâlnită, îşi 
şterse fruntea cu mâna şi trase adânc aer în piept. 

Cum nu avea vreme de pierdut, prima lui grijă a fost să 
închidă zdravăn uşa pe dinăuntru aşa cum de altfel era 
închisă şi pe dinafară, să sufle în lampă, să deschidă 
fereastra şi să smulgă barele de fier pe care le pilise. Acea 
operaţie odată terminată, îşi scoase cârpa cu care-i fusese 
legată pretinsa scrântitură a piciorului, apoi smulgând 
draperiile de la pat şi de la fereastră le rupse fâşii şi le 
înnodă zdravăn; mai rupse şi faţa de masă şi cearceafurile 
de pe pat; când socoti el că frânghia era destul de lungă o 
legă zdravăn de una din barele celei de-a doua ferestre. Pe 
urmă, încălecând fereastra liberă, începu a cobori cu grijă 
pe acea frânghie improvizată, ţinându-se bine cu mâinile şi 
cu picioarele de ea. Fiind puternic şi dibaci parcurse astfel 
toată lungimea frânghiei. Dar ajuns la capăt şi nesimţind 
pământul sub picioare, îşi dădu seama că frânghia era prea 
scurtă. Situaţia era critică. Întunericul profund al nopţii nu-i 
îngăduia să vadă cam cât mai era până jos. De urcat oricum 
nu mai putea să urce. Atunci îşi dădu drumul în gol 
încredinţându-se cerului, deşi noi bănuim că mai degrabă 
iadului, fiindcă în primul nu crezuse niciodată. Căzu de la o 
înălţime de vreo douăsprezece picioare. 

Primejdia era mult prea mare pentru ca fugarul să se mai 
gândească la cele câteva lovituri uşoare cu care se alesese 
în urma căderii. Se ridică deci imediat şi orientându-se 
după fereastra sa, se îndreptă către poartă. Ajuns acolo, 
vâri mâna în buzunarul vestei sale lungi, fără mâneci, dar o 


sudoare de gheaţă îi acoperi fruntea: fie că o uitase în 
cameră, fie că o pierduse în cădere, cheia nu mai era. 

Făcând o sforţare de memorie îşi aminti că totuşi luase 
cheia, aşa că probabil o pierduse în cădere. Străbătu deci 
din nou curtea vrând să vadă unde căzuse; găsind locul, 
începu să pipăie pe jos, dar obiectul pierdut, acea cheie 
blestemată, era de negăsit în noaptea atât de întunecoasă. 
În vreme ce căuta de zor cheia, iată că se deschise o uşă şi 
apăru rondul de noapte, cu două facle aprinse în mâini. 
Cezar se crezu pierdut. Vârându-se în şanţul cu apă ce se 
afla în spatele lui, îşi lăsă doar capul afară ca să poată 
respira. Dar soldaţii trecură la un pas de el, străbătură 
curtea şi se duseră mai departe. Oricât de scurtă ar fi fost 
acea apariţie luminoasă, ea îi fu de mare folos pentru că-l 
ajută să vadă numai pentru o clipă cheia strălucind. leşi din 
şanţul cu apă, se năpusti spre poartă, o descuie, apoi o 
încuie la loc şi, vârând blestemata de cheie în buzunar, se 
îndreptă spre sat. La jumătatea drumului văzu doi cavaleri 
ţinând un cal de dârlogi; cei doi cavaleri erau contele de 
Benevent şi Michelotto. Cezar sări în şaua calului liber şi o 
porni împreună cu ceilalţi doi spre frontiera Navarrei, unde 
ajunseră după trei zile de mers şi unde au fost foarte bine 
primiţi de către Jean d'Albort, fratele soţiei sale. 

Din Navarra, Cezar conta să treacă în Franţa şi din Franţa 
să facă, desigur cu ajutorul lui Ludovic al XII-lea, o 
încercare de a trece în Italia. Dar în timpul detenţiei sale la 
castelul Medina del Campo, Ludovic al XII-lea încheiase 
pace cu spaniolii. Aşa că regele Franţei, când auzi despre 
fuga lui Cezar, în loc să-l susţină cum era de aşteptat din 
partea unei rude prin alianţă, dimpotrivă, îi luă ducatul de 
Valentinois şi-i tăie şi pensia pe care i-o dăduse. 

Lui Cezar însă îi mai rămăseseră aproape două sute de mii 
de ducați la un bancher genovez. Li scrise acestuia 
rugându-l să-i trimită acea sumă cu care se gândea să-şi 
tocmească nişte soldaţi din Spania şi din Navarra; cinci sute 
de oşteni înarmaţi, două sute de mii de ducați, numele şi 


spada sa, îi erau de ajuns ca să-i susţină moralul şi să se 
îndrepte spre Pisa. Dar bancherul îi răspunse că nu-i 
dăduse nici un ban. Aşa că Cezar se văzu ajuns la mâna 
cumnatului său. 

Unul dintre vasalii regelui de Navarra, pe nume prinţul 
Alarino, tocmai se revoltase. Cezar luă comanda trupelor lui 
Jean d'Albret şi porni împotriva răzvrătitului urmat de 
credinciosul său Michelotto. Datorită curajului lui Cezar, în 
prima luptă prinţul Alarino a fost înfrânt. 

Dar a treia zi după această luptă, Alarino şi-a adunat 
trupele şi i-a propus lui Cezar să se bată la ceasurile trei 
după-amiază. Cezar a acceptat. S-au luptat vreme de patru 
ceasuri cu o încrâncenare rară. Dar, cum începuse să se 
întunece, Cezar vrând să termine odată lupta, s-a repezit în 
fruntea a o sută de oameni înarmaţi în mijlocul unui corp de 
cavalerie ce constituia principala forţă a adversarului său. 
Spre marea sa mirare, la prima ciocnire, cavaleria o luă la 
goană îndreptându-se spre o pădurice unde păru că vrea 
să-şi caute refugiu. Cezar o urmări până la liziera ei. Dar 
iată că, dintr-odată, cei pe care-i urmărea se întoarseră 
brusc; vreo patru sute de arcaşi ţâşniră din pădure şi le 
veniră în ajutor. Ostaşii lui Cezar, văzând că picaseră într-o 
ambuscadă, o luară la fugă, părăsindu-şi în mod laş 
stăpânul. 

Rămas singur, Cezar nu vru să dea înapoi nici măcar un 
pas. Poate că se săturase de viaţa pe care o ducea, poate că 
eroismul său se datora mai mult silei decât figurii curajului. 
Cine mai poate şti? Orice-ar fi fost, s-a apărat ca un leu. 
Străpuns de arbalete şi ciuruit de săgeți, calul a sfârşit prin 
a se prăbuşi, trântindu-şi stăpânul şi prinzându-i un picior 
sub el. Într-o clipă, adversarii s-au prăvălit asupră-i şi unul 
dintre ei l-a țintuit cu sulița, la pământ, străpungându-i 
pieptul. Cezar a blestemat cerul şi şi-a dat duhul. 

În vremea asta, restul armatei duşmane a fost înfrântă 
datorită curajului fără margini al lui Michelotto, care s-a 
luptat ca un brav condotier ce era. 


Revenind seara în tabără, a aflat de la cei care o luaseră la 
goană că-l părăsiseră pe Cezar, iar acesta nu mai apăruse. 
Cunoscând curajul stăpânului său şi fiind sigur că i se 
întâmplase o nenorocire, a dat o ultimă dovadă de 
devotament nevrând să lase trupul lui Cezar pradă lupilor şi 
păsărilor. A poruncit deci să se aprindă câteva torţe, căci se 
făcuse întuneric beznă şi împreună cu încă zece soldaţi, 
dintre cei care urmăriseră oastea duşmană până la liziera 
pădurii, a început să-şi caute stăpânul. Ajuns la locul indicat 
de însoțitori, a văzut cinci trupuri întinse pe jos; patru 
îmbrăcate, al cincilea gol-puşcă, fiindcă soldaţii, după ce-l 
omorâseră, îi furaseră hainele princiare. Coborând de pe 
cal şi apropiindu-se, Michelotto l-a recunoscut imediat pe 
Cezar Borgia, duce de Valentinois, fiul faimosului Papă 
Alexandru al VI-lea. 

Astfel a căzut, în 1507, pe un câmp de bătălie necunoscut, 
aproape de un sat ignorat numit Viane, în urma unei 
încăierări cu vasalul cumnatului său, cel pe care Machiavelli 
l-a luat drept model în cartea sa Principele şi pe care l-a 
prezentat ca pe un as al curajului, abilității, dibăciei, 
vicleniei şi al tuturor tertipurilor politicii vremii. 

Cât despre Lucreția, preafrumoasa ducesă de Ferrara a 
murit în plină tinereţe (13) şi onoare, adorată de supuşii 
săi ca o regină şi cântată ca o zeiţă de Ariosto şi de Bembo 


114). 
SFÂRŞIT 


11) Aluzie la statuia comandorului care vine la ospăţul dat 
de don Juan. 

12) Titlu dat odinioară sultanilor din Egipt şi Siria. 

13) Despoţi, stăpâni absoluţi. 

14) Tun cu ţeava lungă. 


15) Tun de calibru mic. 

16) Guvernatori de provincii în vechea Republică 
venețiană. 

17) Cardinal însărcinat cu o misiune specială din partea 
Papei. 

18) Vioară cu trei strune. 

19) Judecător în Evul Mediu. 

110) Partide politice italiene: gibelinii erau partizani 
împăratului Germaniei; guelfii, partizanii Papei. 

111) Vas care făcea drumul spre Brazilia şi Indiile 
Orientale. 

112) Aproximativ la 23 metri înălţime, un picior având 
cam 33 cm. 

113) Lucreția, sora sa, a murit la 39 de ani (1480-1519). 

114) Pietro Bembo (1470-1547), cardinal şi umanist 
italian, latinist, elenist şi poet, secretarul Papei Leon al X- 
lea.