Alexandre Dumas — Cezar

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


Cezar 


[. 

Cezar s-a născut la 10 iulie, cu o sută de ani înaintea erei 
noastre şi, după părerea noastră - pe care o vom explica 
mai târziu - el a fost unul din precursorii religiei creştine. 

Nici o genealogie modernă, oricât de ambițioasă ar fi, nu 
s-ar putea compara cu a lui Cezar: nici a lui Merode, care 
pretinde că se trage din Meroveu, nici a lui Levis, care 
susţine că este văr cu Fecioara Maria. 

Ascultaţi-l chiar pe Cezar făcând elogiul funebru al mătuşii 
sale Iulia, soţia lui Marius cel Bătrân: „Străbuna mea, din 
partea mamei, cobora din Ancus Marcius, unul din primii 
regi ai Romei, iar tatăl meu aparţinea familiei Iulia, care se 
trage din Venus; aşadar, în familia mea se găseşte sfinţenia 
regilor, care sunt stăplnii oamenilor şi majestatea zeilor, 
care sini stăpânii regilor”. 

Poate că noi, cei moderni, sceptici cum suntem din fire, ne- 
am putea îndoi de această genealogie, însă cu optzeci de 
ani înaintea erei noastre, adică în timpul când Cezar îşi 
Tinea discursul, nimeni nu se îndoia de acest lucru. 

Într-adevăr, Cezar întrunea în persoana lui, transmise de-a 
lungul secolelor, multe din calităţile celui de al patrulea 
rege al Romei, care, după spusele istoricilor, îmbina vitejia 
lui Romulus, predecesorul său, cu înţelepciunea lui Numa - 
bunicul său. Numa fusese acela care mărise şi întinsese 
teritoriul roman până la mare, întemeiase colonia de Ia 
Ostia, construise primul pod stabil peste Tibru, închisese în 
Pomerium muntele lui Mars şi muntele Aventin şi 
organizase - dacă acest cuvânt se poate folosi pentru 


antichitate - acea faimoasă comună romană, plebe agricolă 
care a dat Republicii atâţia oameni de seamă. 

Pe de altă parte, Venus l-a răsfăţat cu darurile ei. Cezar 
este înalt şi subţire, are pielea albă şi fină, piciorul şi mâna - 
modelate după piciorul şi mâna zeiţei fortunei şi a 
frumuseţii; are ochi negri şi plini de viaţă, spune Suetoniu, 
„are ochi de şoim”, spune Dante, iar nasul uşor încovoiat 
asemenea cu ciocul şoimului sau al vulturului, îi dau o 
înfăţişare pe care o au numai animalele nobile sau oamenii, 
cu adevărat mari. 

Eleganţa lui este proverbială. Îşi epilează pielea cu grijă; 
încă din tinereţe are păr puţin, ceea ce îl va duce la o chelie 
precoce. De aceea îşi piaptănă cu mare artă părul dinspre 
spate spre frunte, lucru ce îl face pe Cicero să nu aibă 
încredere în acest tânăr atât de bine pieptănat care se 
scarpină cu un singur deget ca să nu-şi strice aranjamentul 
părului. Insă Sylla, care este un politician mai abil decât 
avocatul din Tusculum şi are ochi cu mult mai pătrunzători 
decât amicul lui Atticus, Sylla, văzându-l călcând alene pe 
poalele togii, îl arată cu degetul spunând: „Atenţie la acest 
tânăr care poartă cingătoarea ca fetele!” 

Despre prima tinereţe a lui Cezar nu se cunosc prea multe 
amănunte. 

Roma, ocupată cu luptele sângeroase dintre Marius şi 
Sylla, nu dă atenţie acestui copil care creşte în umbră. 

Cezar împlinise şaisprezece ani când dictatorul remarca în 
Forum, în Câmpul lui Marte, pe Via Appia, un frumos 
adolescent ce păşea cu capul sus, cu figura zâmbitoare; se 
urca rar - sau chiar deloc - în lectică şi strângea mâinile 
cele mai aspre cu mâna lui albă şi catifelată, spre deosebire 
de Scipio Nasica sau Emilianus, nu ne amintim precis, care 
întrebase odată un ţăran: „Dar ce, prietene, mergi în 
mâini?” Tânărul acesta îi cunoştea pe nume până şi pe 
sclavi; e) trece mândru prin faţa celor puternici, fără să-şi 
plece capul înaintea lor, dar este curtenitor şi atent cu 
plebeul în tunică; el este vesel într-o vreme când toată 


lumea îşi ascunde banii, popular într-un moment în care 
popularitatea este un motiv de exil. 

Dar, pe lângă toate acestea, el este şi nepotul lui Marius. 

Dictatorul, după cum spuneam, îl remarcă; el vrea să ştie 
la ce se poate aştepta de la acest tânăr, vrea iă-i impună 
voinţa sa: dacă Cezar cedează acestei voințe, Sylla s-a 
înşelat; dacă ti opune rezistenţă, l-a Judecat bine. 

De copil, Cezar fusese logodit cu Cassutia, una din cele 
mai bogate moştenitoare din Roma, dar născută din părinţi 
cavaleri, de nobleţe mediocră. El nu putea suferi o astfel de 
alianţă; ordinul cavalerilor, chiar nobilimea, nu erau demne 
de vederile lui; el avea nevoie de cel mai curat patriciat. 

O repudiază pe Cassutia pentru a o lua pe Cornelia. 

Aşa da! Aceasta îi convine. Cinna, tatăl ei, a fost de patru 
ori consul. 

Dar lui Sylla nu-i convine ca tânărul Cezar să se sprijine, în 
acelaşi timp, şi pe influenţa familiei sale şi pe cea a socrului 
său. 

Cezar primeşte ordin să o repudieze pe Cornelia. 

În privinţa aceasta exista un precedent: Pompei primise de 
la Sylla un ordin asemănător şi se supusese. Dar Pompei 
este o natură mediocră, un mare îngâmfat ce a abuzat de 
nenorocirile în care s-a aflat pentru a ne apare, prin 
veacuri, cu mult superior dimensiunii sale adevărate; de 
aceea, spuneam. Pompei s-a supus. 

Cezar refuză. 

Mai întâi Sylla îl lipseşte de sacerdoţiu, sau, mai bine zis, îl 
împiedică să ajungă la el. În Roma nu se reuşea decât prin 
mijlocirea banilor; dar în legătură cu aceasta vom reveni. 

Cum? 

În baza legii Cornelia. 

Ce era legea Cornelia? 

Era o lege care confisca bunurile proscrişilor şi-i deposeda 
de bunuri pe părinţii acestora. Cum Cinna. Tatăl Corneliei, 
şi unele din rudele lui Cezar au fost declaraţi proscrişi în 
urma războaielor civile, ca fiind partizani ai lui Marius, o 


parte din averea lui Cezar era sechestrată ca urmare a 
aplicării riguroase a acestei legi. 

Cezar nu cedă. 

Sylla ordonă arestarea lui Cezar. 

În timpul acela denunţul nu devenise o virtute politică, aşa 
cum avea să ajungă mai târziu, pe timpul lui Caligula sau al 
lui Nero. 

Cezar se refugie la ţăranii din Sabinia, unde popularitatea 
numelui său îi deschise până şi cele mai modeste colibe. 

Acolo se îmbolnăvi. 

În fiecare seară, după ce se lăsa întunericul, era dus în 
Altă casă decât aceea în care îşi petrecuse noaptea 
precedentă. 

În cursul uneia din aceste mutări el a fost întâlnit şi 
recunoscut de un locotenent al lui Sylla, pe nume Cornelius, 
însă în schimbul a doi talanţi de aur, adică vreo zece- 
unsprezece mii de franci*, acesta îl lăsă să treacă. 

La Roma se crezu că fusese prins, ceea ce iscă aproape o 
revoluţie. 

Într-o vreme în care nimeni nu intervenea decât numai 
pentru sine, a fost o adevărată întrecere ca să se intervină 
în favoarea lui. Toată nobilimea şi vestalele chiar au 
intervenit ca să i se acorde iertarea. 

— Fie cum vreţi, spuse Sylla ridicând din umeri, dar să 
ştiţi: în copilul acesta sunt mai mulţi Marius. 

Se alergă în Sabinia ca să i se anunţe lui Cezar această 
veste. 

Dar Cezar se îmbarcase. 

În ce direcţie? 

Nimeni nu ştia s-o spună. Mai târziu istoria şi veteranii i-au 
reproşat acest exil. 

Era în Bitinia, la Nicomede al III-lea. 

Nimeni nu ştia unde era Bitinia, nici cine era Nicomede al 
III-lea. S-o mărturisim: noi vrem să prezentăm cititorilor 
noştri mai multă istorie, decât istoria. 


Bitinia se afla în partea de nord-vest a Anatoliei. La nord 
se mărginea cu Pontul-Euxin, la sud cu Galatia şi Frigia, la 
vest cu Propontida şi la est cu Pamflagonia. 

Oraşele sale importante erau Prusa, Nicomedia şi 
Heracleea. Înainte de Alexandru, Bitinia forma un mic regat 
din Persia, guvernat de Zipetes. Alexandru ocupă, în 
trecere, acest regat pe care îl cuprinse în haina 
macedoneană după modelul căreia avea să croiască 
Alexandria, şi făcu din el una din provinciile sale. Două sute 
optzeci şi unu de ani înaintea erei noastre, Nicomede o 
eliberă. Hanibal se refugiase acolo, la curtea lui Prusias al 
11 -lea, unde se otrăvi ca să nu fie predat romanilor. Este 
cunoscută tuturor tragedia scrisă de Corneille. 

Nicomede al III-lea era fiul lui Nicomede al II-lea. Ela 
domnit între anii 90-75 înaintea erei noastre; alungat de 
două ori de Mitridate, a fost de două ori repus în 


* Echivalent în moneda franceză a anului 1884, perioadă 
la care se vor face întotdeauna referiri în cursul lucrării. 

Drepturi de romani, iar la moarte a lăsat regatul său 
moştenire Republicii. 

Cât priveşte acuzaţia adusă lui Cezar cu privire la 
testatorul regal, ea este rezumată, aşa cum am spus, îr 
cupletele pe care soldaţii i le vor cânta mai târziu: „Cezar i- 
a supus pe Gali; Nicomede l-a supus pe Cezar; Cezar 
triumfă pentru că i-a supus pe Gali; Nicomede nu triumfă că 
l-a supus pe Cezar”. 

Cezar se supără. El va propune să se justifice prin 
jurământ; dar soldaţii îi vor râde în nas şi-i vor cânta al 
doilea cuplet: „Cetăţeni, feriţi-vă femeile; aducem cu noi pe 
desfrânatul chel care cumpăra femeile din Galia cu bani 
împrumutaţi de la Roma”. 

Cezar se găsea, deci, la Nicomede al Ill-lea când a aflat de 
moartea lui Sylla. 

Într-adevăr, Sylla murise după ce abdicase. Această 
abdicare neaşteptată a provocat uimirea posterităţii. 


Sărmana posteritate! Ea nu s-a distrat numărând oamenii 
din Roma care aveau tot interesul să nu i se întâmple vreun 
rău lui Sylla, pe care îl păzeau cu mai multă grijă, acum, ca 
particular, decât ca dictator, când avusese garda lui. 

El numise în Senat vreo trei sute de oameni de-ai lui. 
Numai la Roma, numărul sclavilor, al proscrişilor sclavi 
liberaţi de el, care purtau numele de „cornelieni” era de 
peste zece mii. 

Împroprietărise în Italia o sută douăzeci de mii de soldaţi 
care luptaseră sub comanda sa, dându-le pământ din ager 
publicus. 

Oare abdicase cu adevărat cel care, aflându-se, în ajunul 
morţii sale, în vila de la Cumae, porunci să fie prins 
chestorul Granius şi să fie ucis în faţa lui, chiar lângă patul 
în care zăcea, căci aflase că acesta, contând pe evenimentul 
aşteptat, amâna plata unei sume de bani ce o datora 
vistieriei? 

A doua zi după execuţie murea, de o moarte scârboasă, 
pentru cel care-şi zicea fiul lui Venus şi al Fortunei şi care 
avusese pretenţia, justificată dealtfel, de a fi fost în grațiile 
tuturor femeilor frumoase din Roma: putrezind înainte de a 
muri, ca trupurile unora de care vorbeşte groparul din 
Hamlei: Rotten before he dies. Îşi dăduse ultima suflare, ros 
de viermii cuibăriţi în ulcerele ce-i acopereau trupul şi care, 
asemeni unor colonii de Emigraţi, ieşeau dintr-un ulcer ca 
să pătrundă în altul. 

Aceasta nu a împiedicat ca funeraliile să constituie pentru 
el, poate, cel mai Frumos trimf. 

Rămăşiţele pământeşti, purtate de la Neapole la Roma, pe 
Via Appia, au Fost escortate de veterani. Precedând acest 
dezgustător cadavru, mergeau douăzeci şi patru de lictori 
cu fasciile pe umăr; în urma carului erau purtate cele două 
mii de coroane de aur trimise de oraşe, de legiuni şi chiar 
de simpli particulari; de jur împrejur se aflau preoţii ce 
ocroteau sicriul. 


Trebuie spus că Sylla, reconstructorul aristocrației 
romane, nu era popular; dar, în afară de preoţi, mai erau 
Senatul, cavalerii şi armata. 

Lumea se temea de o răcoală. Însă cei care nu încercaseră 
nimic împotriva omului în viaţă lăsară mortul să treacă în 
linişte. 

Şi mortul trecu în zgomotul aclamaţiilor solemne scandate 
de Senat şi în sunetul fanfarelor răsunătoare răspândite de 
trompete în cele patru vânturi. 

Ajuns în Roma, cadavrul puturos fu dus la tribuna rostrală 
unde i se aduseră elogii. 

În sfârşit, fu înmormântat în Câmpul lui Marte, unde 
nimeni nu mai fusese înmormântat încă din vremea regilor. 
Apoi, toate femeile cu care Sylla se lăudase că-i Fuseseră 
amante, descendente din Lucrețiu şi Cornelia, aduseră pe 

lângă conţinutul a două sute zece coşuri, atât de multe 
aromate încât, după incinerarea lui Sylla, mai rămăsese o 
cantitate suficientă ca să se poată face din ea o statuie - în 
mărime naturală - lui Sylla şi încă o statuie unui lictor 
purtând fasciile. 

Şi, aşa cum am spus, după moartea lui Sylla şi încă o 
statuie unui lictor purtând Fasciile. 

Şi, aşa cum am spus, după moartea lui Sylla la Cumae, 
după incinerarea lui în fata tribunii rostrale şi după 
înmormântarea cenuşii în Câmpul lui Marte, Cezar se 
întoarse la Roma. 

Dar cum arăta Roma în vremea aceea? 

Acest lucru vom încerca să-l arătăm în cele ce urmează. 

XII. 

În epoca în care ne găsim, adită în anul 80 înaintea erei 
noastre, Roma nu este încă acea Romă pe care Virgiliu o 
numeşte lucrul cel mai frumos, pe care Aristide, retorul, o 
numeşte capitala popoarelor, pe care Atheneu o numeşte 
rezumatul lumii, iar Ptolemeu Sofistul, oraşul oraşelor. 

Abia optzeci de ani mai târziu, spre epoca corespunzând 
naşteri lui Cristos, August va spune: „Vedeţi Roma aceasta? 


Am luat-o din cărămidă şi o voi lăsa din marmură”. 

Despre opera lui August nu vom vorbi acum, totuşi, măcar 
în treacăt, suntem tentaţi să spunem că într-adevăr efortul 
lui August se poate compara cu ceea ce se realizează acum 
Ia noi pentru a schimba înfăţişarea acestui alt cel mai 
frumos dintre lucruri, acestei alte capitale a popoarelor, 
acestui alt rezumat al lumii, acestui alt oraş al oraşelor, 
adică Parisul. 

Dar să revenim la Roma lui Sylla. Să vedem de unde a 
pornit şi unde ajunsese. 

Încercaţi să găsiţi, prin această îngrămădire de case care 
acoperă cele şapte coline, două movile, două înălţimi 
asemeni celei pe care noi o numim muntele Sfintei 
Genoveva şi care se numesc, sau, mai bine zis, se numeau 
Saturnia şi Palatium. 

Saturnia este satul de colibe fundat de Evandru, Palatium 
este craterul unui vulcan stins. 

Între aceste două înălţimi trece o vale îngustă: odinioară 
era o pădure, astăzi este Forumul. 

În această pădure au fost găsiţi cei doi gemeni legendări şi 
lupoaica blândă care îi alăpta Roma de aici a pornit. 

Patru sute treizeci şi doi de ani după căderea Troiei, două 
sute cincizeci de ani după moartea lui' Solomon, la 
începutul celei de a şaptea olimpiade, în primul an de 
guvernare decenală a arhontelui atenian Kerops, când India 
decăzuse, Egiptul înclina spre decadenţă, Grecia făcea 
primii paşi spre mărire, Etruria se găsea la apogeu, iar 
Occidentul şi Nordul erau încă în întuneric, Numitor - 
regele albanilor - dăruia celor doi nepoți ai săi, Romulus şi 
Remus. 

— Copiii naturali ai fiicei sale RheaSiivia - locul unde 
fuseseră părăsiţi şi găsiţi. 

Romulus şi Remus erau cei doi gemeni găsiţi în pădure 
unde îi alăpta lupoaica, iar pădurea era aceea care se afla 
în valea dintre Saturnia şi Palatium. 


Izvorul care uda pădurea se mai regăseşte şi astăzi, el este 
cunoscut sub numele de fântâna Juturna. După spusele lui 
Virgiliu, este sora lui Turnus care plânge neîncetat moartea 
fratelui său. 

Să urmărim istoria din punct de vedere a tradiţiei, timpul 
nu ne permite să o cercetăm şi ca mit. 

Pe cel mai înalt dintre cei doi munţi, Romuls trasează o 
linie circulară. 

— Oraşul meu se va numi Roma, spuse el, şi iată linia 
zidurilor sale. 

— Halal ziduri! Spuse Remus sărind peste linia trasată. 
Este posibil că Romulus abia aştepta o ocazie de a scăpa 
de fratele său. După cum spun unii, el îl dobori cu ciomagul 
pe care îl avea în mână, după alţii îl ucise implantându-i 

sabia în trup. 

După moartea lui Remus, Romulus adânci linia hotarului 
cu un plug. 

Brăzdarul plugului se izbi de un cap de om 

— Bine! Spuse el, ştiam eu că oraşul meu se va numi 
Roma, cetăţuia se va numi Capitoliul. 

Ruma, sân; Capitoliul va fi capul lumii antice, iar Roma - 
sânul de la care popoarele moderne îşi vor trage credinţa. 

Denumirea este, după cum se vede, de două ori simbolică. 

Tocmai atunci trecură pe deasupra doisprezece vulturi 

— Îi prezic oraşului meu douăsprezece secole de 
regalitate, spuse Romulus. 

Şi de la Romulus Ia Augustus s-au scurs douăsprezece 
secole. 

Romulus îşi numără apoi armata în jurul lui se găseau trei 
mii de pedeştri şi trei sute de călă reti. 

Acesta este nucleul poporului roman. 

O sută şaptezeci şi cinci de ani de la această dată, Servius 
Tullius face un recensământ. El găseşte optzeci şi cinci de 
mii de cetăţeni apți de a purta arma şi trasează un nou 
hotar în incinta căruia pot să locuiască două sute şaizeci de 
mii de oameni. 


Incinta aceasta este Pomerium, limita sacră, incinta 
Inviolabilă care nu poate fi mărită decât de cei care ar fi 
cucerit o provincie de la barbari. 

Sylla profită de această autorizare în anul 674, Cezar în 
710 şi August în 740. 

Dincolo de această incintă se întindea un spaţiu sacru 
unde nu se putea nici construi, nici ara. 

Foarte curând însă ceea ce nu fusese pentru Roma decât o 
cingătoare comodă şi largă, asemenea celei care strângea 
mijlocul lui Cezar, devine un laţ care sufocă; pe măsură ce 
Roma cucereşte Italia, Italia o cucereşte pe ea; pe măsură 
ce ea invadează lumea, lumea o invadează pe ea. 

Trebuie spus apoi că Roma are privilegii supreme; titlul de 
cetăţean roman conferă mari onoruri şi mai cu seamă mari 
drepturi; cetăţeanul roman este plătit pentru a vota în 
Forum şi merge gratis la circ. 

Toate aceste extinderi reprezentau totuşi destul de puţin. 

„Spaţiul nepermiţând, incinta oraşului nu s-a întins mai 
mult”, spune Dionisos din Halicarnas care scria în timpul lui 
August. 

Este adevărat, în jurul Romei se găseşte o centură de 
oraşe-municipii investite cu dreptul de vot. Oraşele acestea, 
nişte Rome în miniatură, sunt vechile cetăţi sabine: 
Tusculum, Lavinium, Aricia, Pedum, Nomentum, Privernum, 
Cumes, Acerre, la care s-au adăugat Fondi, Formies şi 
Arpinum. 

Urmează apoi municipiile fără drept de vot - patruzeci şi 
şapte de colonii fondate în Italia centrală înainte de 
războaiele punice şi alte douăzeci care se depărtează şi mai 
mult de Urbs - căci încă de pe acum nu se mai zicea Roma 
ci Urbs. Toate aceste colonii aveau dreptul de cetate, nu 
însă şi cel de vot. 

Astfel, Roma apare în vârful piramidei, ca o statuie pe 
coloana sa. 

După Roma urmează municipiile, adică oraşele având 
drept de cetate şi de vot; după municipii vin coloniile, care 


nu au drept de cetate; în sfârşit, după colonii urmează 
latinii şi italicii de la care conducerea luase cele mai bune 
pământuri pentru împroprietărirea colonilor. 

Aceştia din urmă erau scutiţi de impozitul în băni, dar nu 
şi de tributul în oameni; dintre ei se recrutau armatele 
romane unde erau trataţi aproape ca nişte popoare 
cucerite, ei care erau folosiţi pentru a cuceri popoare. 

În anul 172, anul înfrângerii perşilor, un consul porunci 
celor din Preneste să-i iasă înainte şi să-i pregătească 
locuinţă şi cai. 

Un altul a poruncit să fie bătuţi cu nuiele magistraţii unui 
oraş care nu i-a furnizat alimente. 

Un censor care ridica un templu a pus să se ia acoperişul 
templului Junonei Laciniene, cel mai sacru templu al Italiei, 
pentru a-şi termina templul său. 

La Ferentum, un pretor, voind să facă baie în baia publică, 
a pus să fie gonită toată lumea care se afla acolo şi a 
poruncit să fie bătut cu vergile unul din chestorii oraşului 
ce s-a opus acestei fantezii. 

Un bouar din Venusium, întâlnind un cetăţean roman 
purtat -în lectică - de reţinut, un simplu cetăţean - întreabă 
adresându-se sclavilor: 

— Ei! Duceţi un mort? 

Cuvintele bouarului au displăcut călătorului şi aceia l-au 
bătut cu vergile, până l-au ucis. 

În sfârşit, la Teanum, un pretor a poruncit să fie bătuţi cu 
vergile magistraţii, pentru că soţia lui, care voise să meargă 
la baie la o oră neobişnuită, n-a găsit baia liberă, deşi îşi 
anunţase intenţia cu o oră înainte. 

Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat vreodată la 
Roma. 

Este rezultatul faptului că Roma nu s-a înfăţişat 
provinciilor decât prin proconsulii săi. 

Dar cum tratau proconsulii provinciile? 

Câteva exemple am dat. 


Dar ce v-am spus până acum nu-i nimic; să-i fi văzut pe 
Verres în Sicilia, pe Piso în Macedonia, pe Gabinius în Siria! 

Citiţi-l pe Cicero. Toată lumea cunoaşte acuzaţiile pe care i 
le-a adus lui Veres. 

Piso a pus impozite în Ahaia pe seama sa şi le-a silit pe cele 
mai nobile fecioare să-i cedeze; ca să nu ajungă în patul 
proconsular, peste douăzeci de fecioare au preferat să se 
înece. 

Gabinius ţinea mai mult la bani decât la femei. El striga cât 
îl ţinea gura că tot ceea ce există în Siria îi aparţine şi că şi- 
a plătit atât de scump proconsulatul încât are dreptul să 
vândă orice. 

În sfârşit deschideţi-l din nou pe Cicero, căutaţi în 
scrisorile către Atticus şi veţi vedea în ce hal găseşte Bitinia 
când, numit la rândul său proconsul, îi urmează lui Atticus. 
Mare uimire a produs populaţiei când a declarat că se 
mulţumeşte cu cele două milioane două sute de mii de 
sesterţi, adică patru sute patruzeci de mii de franci, pe care 
i le acordă Senatul şi că, pe lângă această sumă, nu are 
nevoi nici de lemne pentru cort, nici de grâu pentru suită, 
nici de fân pentru cai. 

În societatea antică provincia nu reprezintă nimic, capitala 
era totul. 

După cucerirea Numantiei, Spania ajunge în mâinile 
romanilor. 

Aşa s-a întâmplat cu Cartagina, care a deschis calea spre 
Africa; cu Siracuza, după ocuparea căreia a fost cucerită 
Sicilia; cu Corintul, după care a fost supusă Grecia. 

Închipuiţi-vă ce reprezenta acum Roma, căreia augurii i-au 
promis stăpânirea lumii, când celelalte capitale au ajuns în 
starea în care au ajuns. 

Totul se îndrepta spre Roma: Bogatul pentru a se bucura 
de plăcerile vieţii; săracul pentru a mânca; cetăţeanul cel 
nou, pentru a-şi vinde votul; retorul, pentru a-şi deschide o 
şcoală; caldeeanul, pentru a ghici viitorul. 


Roma este izvorul tuturor lucrurilor: pâine, onoruri, avere, 
plăcere; totul se găseşte la Roma. 

Zadarnic a gonit Senatul douăsprezece mii de familii din 
Roma, în anul 565, sau şaisprezece mii de locuitori, în anul 
581, sau pe toţi străinii, în anul 626... Sau mai ştiu eu ce? 
Uit legea Fannia, legea Mucia Licinia, legea Papia care 
reprezentau tot atâtea sacrificii impuse populaţiei. Toate 
acestea n-au împiedicat ca Roma, care nu se putea extinde 
în suprafaţă, să nu se extindă în înălţime, ceea ce l-a obligat 
pe August - după cum veţi vedea în Vitruviu să emită o lege 
care să interzică construirea clădirilor cu peste şase etaje 
De aceea observăm că, puţin timp înaintea epocii în care 
am ajuns, Sylla slăbeşte, cu îndrăzneală, centura Romei, 
care începuse să pârâie Cronologic vorbind, cum s-a întins 
Roma pe etape? 

După prima sa revoluţie, în timpul consulatului lui Brutus 
şi Coilatinus, Roma se preocupă mai întâi de alungarea din 
graniţele sale a elementului etrusc, aşa cum a făcut Franţa 
lui Hugo Capet cu elementul carlovingian Apoi a trecut la 
cucerirea teritoriilor învecinate După ce a ataşat pe latini şi 
pe herniei, ea a supus pe volsgi, a cucerit pe vei, i-a gonit pe 
gali de pe Capitoliu, încredinţând lui Papirius Cursor 
conducerea luptei cu samniţii, care va târî Italia în pârjolul 
războiului din Etruria până la vârful Regium. 

Apoi, privind în jurul ei şi văzând Italia supusă, Roma trecu 
la cuceriri în afară. 

Duilius i-a supus Sardinia, Corsica şi Sicilia; Scipio, Africa; 
Paulus Emilius, Macedonia; Sextinus, Galia transalpină Aici 
este o haltă: Roma se opreşte De pe creasta Alpilor, pe care 
a întrezărit-o printre zăpezi, coboară Hanibal, el loveşte în 
trei rânduri şi fiecare din aceste lovituri îi face Romei câte o 
rană aproape mortală. 

Rănile acestea se numesc Trebia, Trasimene şr Cannae. 

Din fericire pentru Roma, Hanibal este părăsit de partidul 
negustorilor şi lăsat în Italia fără bani, fără oameni, fără 
întăriri. 


Pe de altă parte, Scipio trece în Africa; Hanibal pierde 
posibilitatea de a cuceri Roma, în schimb Scipio va cuceri 
Cartagina Hanibal se află acum între Roma şi oraşul 
african, pierde bătălia de la Zama, se refugiază la Prusias 
unde se otrăveşte ca să nu cadă în mâinile romanilor După 
înfrângerea acestui mare inamic, cucerirea continuă 
Antiohus abandonează Siria, Filip al V-lea, Grecia, Jugurta, 
Numidia. 

Acum nu-i mai rămâne Romei decât să cucerească Egiptul 
spre a ajunge stăpâna Mediteranei, a acestui mare lac, 
bazin minunat săpat pentru civilizaţia tuturor epocilor, pe 
care egiptenii îl traversează ca să populeze < Grecia, 
fenicienii ca să întemeieze Cartagina, foceenii ca să fundeze 
Marsilia; uriaşă oglindă în care şi-au scăldat chipul, rând pe 
rând, Troia, Canope, Tirul, Cartagina, Alexandria, Atena, 
Tarentul, Sibaris, Regium, Siracuza, Selinunte şi Numanţia 
şi în care se priveşte Roma însăşi, majestuoasă, puternică, 
invincibila. 

Culcată pe malul septentrional al acestui lac, ea îşi întinde 
unul din braţe spre Ostia, altul spre Brindisi şi are la 
îndemână cele trei părţi ale lumii cunoscute Europa, Asia şi 
Africa În mai puţin de şaizeci de ani, gratie acestui lac, 
Roma se va îndrepta spre tot şi pretutindeni: pe Ron, în 
inima Galiei, pe Eridan în inima Italiei; pe Tago în inima 
Spaniei; prin strâmtoarea Cadix spre Ocean şi în insulele 
Casiteride, adică în Anglia; prin strâmtoarea Sestos în 
Rontul Euxin, adică în Tartaria; prin Marea Roşie în India, 
în Tibet, în Oceanul Pacific, adică în imensitate; în sfârşit, pe 
Nil, la Menmfis, la Elefantine, în Etiopia, în deşert, adică în 
necunoscut lată Roma pe care şi-o disputau Marius şi Sylla, 
pe care şi-o vor disputa Cezar şi Pompei şi pe care o va 
moşteni August III Pe cine reprezentau cei doi oameni care 
se luptaseră pe viaţă şi pe moarte Marius şi Sylla? 

Marius reprezenta Italia, Sylla reprezenta Roma Victoria 
lui Sylla asupra lui Marit's fusese triumful Romei asupra 
Italiei, al nobililor asupra celor bogaţi, al oamenilor purtând 


lancea asupra celor purtând inelul, al cviritilor asupra 
cavalerilor O mie şase sute de cavaleri şi patruzeci de 
senatori, făcând parte din acelaşi partid, au fost proscrişi 
Proscrişi nu cu sens de exilați, c' ucişi, masacrați, măcelăriți 
Bunurile acestora au trecut în proprietatea soldaţilor 
generalilor şi a senatorilor Marius a ucis cu brutalitate ca 
un bădăran din Arpinum Sylla a ucis ca un aristocrat, 
metodic, cu regularitate în fiecare dimineaţă dădea o listă, 
seara, verifica totalul celor ucişi > Unele capete preţuiau şi 
două sute de ta lan ti, adică un Milion două sute de mii de 
livre Altele nu valorau decât greutatea lor în argint Este 
cunoscut ucigaşul care a turnat plumb topit în craniul 
victimei spre a atârna mai greu Dacă erai bogat era un 
motiv să fii proscris, unul era proscris pentru vila pe care o 
avea altul pentru grădina sa Un bărbat care nu fusese 
niciodată nici de partea lui Marâus nici a lui Sylla îşi găsi 
numele pe lista proaspăt afişată 

2 K Duma” 1 7 

— Nefericitul de mine! Spuse el, vila mea din Alba mă 
ucide. 

Proscrierile nu se limitau numai la Roma, ele se întindeau 
în toată Italia. 

Nu numai suspecţii erau condamnaţi la moarte, proscrişi, 
deposedaţi, dar chiar şi rudele şi prietenii lor şi chiar aceia 
care, întâlnându-i în timpul fugii, schimbaseră cu eiun 
singur cuvânt. 

Cetățile, ca şi oamenii, erau proscrise şi ele; atunci erau 
prădate, dărâmate, depopulate. Etruria a fost rasă de pe 
faţa pământului aproape în întregime şi, în schimb, pe valea 
râului Arno a fost fondat un oraş, Flora, care a primit 
numele sacerdotal al Romei. 

Roma avea trei nume: un nume civil - Roma, un nume 
misterios - Eros sau Amor; un nume sace rdotal - Flora sau 
Anthusa. 

Flora este Florenţa de astăzi; de data aceasta etimologia 
este uşor de regăsit. 


Sub pretextul de a asigura securitatea Romei, Sylla 
exterminase vechea rasă italiană După cum susţinea el, 
Roma era ameninţată de aliaţii săi; aceştia ar fi dat 
semnalul barbarilor că puteau veni, iar caldeenii, frigienii şi 
sirienii n-ar mai aştepta un alt semnal La moartea lui Sylla, 
populaţia Romei nu mai era romană, nu era nici măcar o 
populaţie - era o adunătură de sclavi liberaţi şi de copii ai 
acestora, ai căror bunici, părinţi şi chiar ei înşişi fuseseră 
vânduți pe pieţele publice După cum am mai spus, numai 
Sylla liberase zece mii de sclavi. 

Încă din timpul lui Gracchus, adică cu o sută treizeci de 
ani înaintea erei noastre şi cu vreo cincizeci de ani înaintea 
morţii lui Sylla, Forumul era plin numai cu asemenea 
zdrenţăroşi Astfel, într-o zi când aceştia făceau larmă mare 
împiedicându-l pe Scipio Emilianus să vorbească, el le 
strigă Tăceţi din gură, copii nelegitimi ai Italiei” 

Şi, pentru că deveniseră ameninţători, el se îndreptă spre 
cei care îi arătau pumnul şi le spuse N-aveţi decât, dar să 
ştiţi că cei pe care -am adus legaţi la Roma nu mă 
înspăimântă, chiar dacă acum au mâinile dezlegate Şi se 
potoliră În Roma aceasta şi în mijlocul acestui popor, 
revenea acum, după moartea lui Sylla, Cezar - moştenitorul 
şi nepotul lui Marius. 

Fie că nu credea că sosise ceasul de a-şi dovedi prezenţa, 
fie că nu realizase că norocul îi sosise, aşa după cum 
Bonaparte, după asediul 'Touloriului, ceruse serviciu în 
Turcia, Cezar abia se arătă în Roma că şi plecă în Asia, 
unde-şi făcu ucenicia militară sub pretorul Thermus. Este 
posibil să fi aşteptat să se liniştească tulburările provocate 
de un anume Lepidus. 

Să nu-l confundăm pe acest Lepidus cu cel din triumvirat. 

Acesta era un aventurier care, bătut de Catulus, a murit 
de inimă rea. 

După ce atmosfera de la Roma se mai linişti, Cezar se 
înapoie şi-l acuză de concusiune pe Dolabella. 


Acuzarea era un mijloc excelent nu numai pentru a te face 
cunoscut, dar şi pentru a ajunge repede Ia popularitate; în 
caz de nereuşită erai exilat. 

Cezar eşuă. 

El se hotări atunci să se retragă la Rhodos, atât pentru a 
scăpa de noii duşmani pe care şi-i făcuse, cât şi pentru a 
mai studia elocinţa pe care, după cât se părea, nu o 
studiase de ajuns de vreme ce Dolabella îl învinsese. 

Într-adevăr, la Roma toată lumea era mai mult sau mai 
puţin avocat; rareori se discuta, întotdeauna se pleda; 
discursurile erau adevărate pledoarii declamate, modulate, 
cântate. Mulţi oratori aveau în spatele lor un flautist ce le 
dădea nota „la” şi care îi readucea la tonul potrivit, când 
vorbeau fals. 

Oricine avea dreptul să acuze. 

Dacă acuzatul era cetăţean roman, rămânea liber; era 
suficient ca un prieten să garanteze pentru el şi să-şi 
petreacă cea mai mare parte a timpului în casa unui 
magistrat. 

Când acuzatul era un cavaler, un cvirit sau un patrician, 
acuzaţia tulbura Roma din temelii, era noutatea zilei. 
Senatul se declara pentru sau contra acuzării; în aşteptarea 
zilei celei mari, prietenii acuzatorului sau ai acuzatului se 
urcau la tribună şi înfierbântau poporul, pentru sau contra. 
Fiecare căuta probe, cumpăra martori, răscolea prin toate 
ungherele pentru a găsi adevărul sau, în lipsă de adevăr, 
minciuna. Pentru aceasta dispuneau de un termen de 
treizeci de zile. 

— Un om bogat nu poate fi condamnat! Striga Cicero sus 
şi tare. 

Iar Lentulus, achitat cu o majoritate de două voturi, 
strigase: 

— Am aruncat pe fereastră cincizeci de mii de sesterţi! 

Era preţul cu care plătise unul din cele două voturi. Dar 
cheltuiala se dovedise inutilă, căci şi un singur vot în plus ar 
fi fost suficient ca să-i aducă achitarea. 


Totuşi, era riscant să obţii doar un singur vot. 

În aşteptarea zilei judecății, acuzatul străbătea străzile 
Romei îmbrăcat în zdrenţe; mergea din poartă în poartă 
cerând să i se facă dreptate; cerşind îndurarea cetăţenilor, 
căzând în genunchi în fata judecătorilor, rugându-se, 
implorând, plângând. 

Dar aceşti judecători cine erau? 

Când unii, când alţii, Erau schimbaţi pentru ca cei noi să 
nu se vândă aşa cum o făcuseră cei vechi, dar cei noi se 
vindeau şi mai scump. În anul 630, fraţii Gracchi ridicară 
acest privilegiu senatorilor şi-l dădură cavalerilor, prin 
legea Sempronia. 

În anul 671, prin legea Cornelia, Sylla împărţi această 
putere între tribuni, cavaleri şi reprezentanţii vistieriei. 

Sub imperiul legii Cornelia, Cezar avusese o problemă în 
Senat. 

Dezbaterea dura o zi, două, câteodată şi trei zile. 

Sub cerul fierbinte al Italiei, în Forum cele două partide se 
înfruntau ca valurile unei mări dezlănţiuite, furtuna 
pasiunilor tuna, iar fulgerele mâniei treceau ca nişte şerpi 
de foc peste capetele auditorilor. 

Apoi judecătorii, care nici nu încercau să-şi ascundă 
simpatia sau antipatia, treceau prin fata urnei. 

Numărul lor se ridica uneori la optzeci, o sută sau chiar şi 
mai multe; ei îşi depuneau votul care achita sau permitea 
exilarea vinovatului. 

Aşa s-a întâmplat şi în anul 72 când, în urma acuzaţiei lui 
Cicero, s-a permis exilarea lui Verrus. 

Litera, A, care însemna absolvo, fusese în majoritate 
pentru Dolabella şi Dolabella fusese achitat. 

După cum am spus, Cezar părăsi Roma, mai bine zis fu 
obligat să fugă din Roma, la Rhodos. 

Aici conta pe un faimos retor, pe Molon. Uitase însă de 
existenta piraţilor, pe atunci nu începuse încă să-şi poarte 
averea cu el, fu capturat de pirați. 


Un cuvânt despre aceşti pirați care, prin anul 80 înaintea 
erei noastre, jucau în mările Siciliei şi ale Greciei - cam 
acelaşi rol pe care îl jucau, în secolul al XVI-lea, corsarii din 
Alger, Tripoli şi Tunis IV Odinioară, aceşti pirați fuseseră, în 
general, auhiliarii lui Mitridate, dar Sylla învingându-l în 
anul 94 înaintea erei noastre, cucerindu-i Ionia, Lidia şi 
Misia, uci gându-i două sute de mii de oameni şi lăsându-l 
numai cu statele moştenite de la tatăl său, marinarii regelui 
Pontului se găsiră fără lucru şi, nemaiputând lupta pentru 
tatăl lui'Farnace, se hotărâră să lupte pentru propriul lor 
interes Lor li se alătură toţi cei pe care jafurile 
proconsulilor romani trimişi în Orient îi scoaseră din fire 
cilicieni sirieni, ciprioţi, pamfilieni * 

Ocupată cu războaiele dintre Marius şi Sylla Roma lăsase 
marea fără apărare, piraţii o acaparară Dar nu se 
mulţumeau să atace numai bărcile, galerele sau marile 
bastimente „ei pustiau insulele şi oraşele de pe coasta 
mării” spune Plutarh Curând, acestor aventurieri, acestor 
oameni fără nume, li se alăturară proscrişii lui Sylla, nobili 
şi cavaleri După cum cuvântul francez bandit vine de Ia 
bandito, tot aşa pirateria deveni o reacțiune a Orientului 
contra Occidentului, un fel de ocupaţie, dacă nu onorabilă, 
cel puţin pitorească şi poetică îndeletniciri ce puteau 
furniza unui Byron sau unui Charles Nodier ale acelor 
vremuri tipuri de felul lui Conrad sau de cel al lui Jean 
Sbogar Posedau arsenale, porturi, turnuri de observaţie 
cetăţi perfect fortificate şi schimbau la distanţe 
considerabile dinspre mare, pe uscat şi dinspre uscat pe 
mare, semnale înţelese numai de ei Flotele lor erau bine 
înzestrate cu vâslaşi, piloţi excelenți, marinari încercaţi, 
bastimentele lor erau executate sub directul control al celor 
mai buni constructori din Grecia sau din Siciiăa Unele 
uluiau prin luxul cu care se înfăţişau pupele vaselor 
aparţinând principalilor şefi erau aurite, locuinţele 
interioare aveau covoare de purpură loveau valurile cu 


vâsle argintate şi În sfârşit, prăzile obţinute prin brigandaj 
erau considerate adevărate trofee. 

Uneori, seara, ajungeau în oraşele de coastă sunetele unei 
muzici atât de frumoase încât ar fi putut rivaliza cu muzica 
sirenelor; atunci, pe mare, se putea vedea trecând o cetate 
plutitoare, iluminată ca un oraş în sărbătoare. Erau piraţii 
care cântau şi petreceau. 

Adesea, însă, în ziua următoare oraşul răspundea 
cântecelor din ajun cu strigăte de disperare, iar o serbare 
sângeroasă urma serbării parfumate. 

Numărul vaselor ce brăzdau marea, între Gades şi Tir şi 
de Ia Alexandria Ia strâmtoarea de lângă insula Lesbos, se 
ridica la peste o mie. 

Peste patru sute de oraşe fuseseră cucerite ş. 1 silite să se 
răscumpere În sfârşit, fuseseră cucerite, profanate şi 
prădate temple socotite până atunci sacre: aşa s-a 
întâmplat cu cele din Claros, Didyme, Samotrace sau cu 
templele lui Ceres de Ia Hermiorte, al lui Esculap de la 
Epidaur al Junonei de Ia Samos, al lui Apollon de Ia Actium 
şi de la Leucade, al lui Neptun din istm, la lenara şi la 
Calauria. 

În schimb nelegiuiţii aceştia aduceau jertfe zeilor lor, 
celebrau reprezentări religioase secrete, printre altele cele 
ale lui Mitra, pe care ei le-au făcut cunoscute cele dintâi 
Uneori coborau pe uscat şi atunci se transformau în tâlhari 
la drumul mare, atacau călătorii şi ruinau casele de plăcere 
din apropierea mării Intr una din zile, răpiră doi preoţi 
îmbrăcaţi în veşmintele lor de purpură şi-i luară cu ei 
împreună cu lictorii care îi precedau cu fasciile În altă zi fu 
răpită fiica lui Antonius, magistrat onorat cu triumf, pentru 
a cărei răscumpărare se plăti o sumă enormă Uneori, câte 
un prizonier, uitând pe ce mâini căzuse, striga, pentru a le 
impune respect Băgaţi de seamă! Sunt cetăţean roman! 
Atunci ei răspundeau imediat Cetăţean roman? De ce nu 
ne-ai spus lucrul ăsta mai înainte, stăpâne! Repede, daţi-i 
înapoi cetăţeanului roman hainele şi încălţămintea şi toga, 


ca să nu fie prea mult timp lipsit de toată cinstea Apoi, după 
ce toaleta cetăţeanului roman se termina, opreau corabia, 
coborau o scară până Ia nivelul mării şi se adresau 
orgoliosului prizonier 

— Cetăţeanule roman, întoarce-te la Roma, calea îţi este 
deschisă! 

Şi dacă nu cobora de bunăvoie în mare, era aruncat cu 
forţa. 

lată oamenii în mâinile cărora căzuse Cezar. 

Mai întâi i se cerură, drept răscumpărare, douăzeci de 
taianti. 

— Haida-der fugiţi de-aici! Le spuse Cezar râzând de ei. 
Se pare că nu şti (i pe cine aţi prins, douăzeci de taianti 
pentru răscumpărarea lui Cezar?! Cezar vă dă cincizeci! 
Numai că, băgaţi de seamă, după ce va fi liber, Cezar vă va 
(intui pe cruce. 

Cincizeci de taianti reprezentau cam două sute cincizeci 
de mii de franci. 

Bandiţii acceptară târgul, râzând. 

Imediat Cezar expedie întreaga suită ca să strângă banii şi 
nu opri lângă el decât un medic şi doi servitori. 

El rămase treizeci şi opt de zile cu cilicienii lui, „oameni 
foarte înclinați spre crimă” după cum spune Plutarh, şi îi 
trată cu atâta dispreţ, de câte ori voia să doarmă, le 
poruncea să nu mai vorbească; apoi, când se trezea, juca cu 
ei, scria poezii, t'nea discursuri luându-i drept auditoriu şi-i 
făcea brute şi barbari dacă nu aplaudau pe măsura în care 
Cezar gândea că poezia sau discursul său merita aplauze. 

Apoi, după fiecare foc, după fiecare discurs sau după 
fiecare lectură, le spunea, despărţindu-se de ei: 

— Asta nu mă va împiedica câtuşi de puţin ca, într-o bună 
zi, să nu vă (intuiesc pe cruce, aşa după cum v-am promis-o. 

Ei râdeau de această promisiune, îl numeau băiat vesel şi-i 
aplaudau buna dispoziţie. 

În sfârşit, din Milet sosiră banii. 


Piraţii, respectându-şi cuvântul, îl eliberară pe Cezar care, 
din luntrea care îl ducea în port, le mai strigă o dată: Ţineţi 
minte că v-am promis să vă (intuiesc pe toţi pe cruce? 

— Da, da! Strigară piraţii. 

Şi râsul lor îl urmări până la țărm. 

Cezar era om de cuvânt. Abia puse piciorul pe uscat că 
înarmă nişte vase, se repezi asupra navei care îl făcuse 
prizonier, o cuceri, strânse de-o parte banii, de-o parte 
oamenii, băgă prizonierii în închisoarea de la Pergam, 

Apoi se duse personal la Junius, care guverna Asia şi, 
nevoind a-i încălca atribuţiile sale de pretor, îi ceru să-i 
pedepsească pe pirați. Acesta însă, văzând enorma 
cantitate de bani găsită la ei, declară că situaţia trebuia 
examinată cu răbdare. 

În adevărata latină, aceasta însemna că pretorul Junius 
voia să lase timp piraţilor să dubleze suma, şi că odată suma 
dublată avea să-i lase liberi pe prizonieri. 

Aşa ceva nu-i convenea lui Cezar; venalitatea pretorului îl 
făcea să nu-şi respecte cuvântul dat. 

Aşa că, înapoindu-se la Pergam, ceru să i se predea 
prizonierii, apoi porunci marinarilor săi ca, în prezenţa lui, 
să-i bată în cuie pe cruce. 

Nu împlinise încă douăzeci de ani când poruncea această 
execuţie. 

După mai puţin de un an, Cezar se întorcea la Roma. 

Studiase la Rhodos împreună cu Cicero, nu cu Molon, care 
murise, ci cu Apollonius, fiul acestuia. 

Găsind că studiul elocinţei nu prea era în armonie cu 
nevoia de acţiune care îl măcina, plecă în Asia; formă o 
armată pe banii săi, alungă din provincie un locotenent al 
lui Mitridate care pătrunsese acolo şi menţinu pe toţi cei 
care erau şovăielnici şi nesiguri. 

Apoi, reapăru în Forum. 

Aventura sa cu piraţii făcuse mare vâlvă; expediţia din Asia 
nu rămăsese fără ecou; era socotit ceea ce în zilele noastre 


un englez ar numi un om excentric, iar un francez, un erou 
de roman. 

Până şi zvonurile răspândite în legătură cu el şi cu 
Nicomede provocau hazul bărbaţilor, dar şi curiozitatea 
femeilor Când femeile se ocupă de celebritatea unui bărbat, 
reputaţia lui este asigurată. Tânăr, frumos, nobil, bogat, 
Cezar ajunse repede la modă. 

EI se ocupa în acelaşi timp şi de problemele de inimă şi de 
problemele de stat - de amor şi de politică. 

De această perioadă sunt legate vorbele lui Cicero: 

— Ambiţios? Băiatul acesta frumos care de teamă să nu-şi 
strice freza se scarpină cu un singur deget? Nu, nu cred că 
va ajunge vreodată să pună Republica în primejdie. 

În această funcţie reluă lupta împotriva lui Sylla. Sylla 
redusese mut din puterea tribunilor Cezar, aplicând legea 
Plautia, rechemă la Roma pe Lucius, Cinna, 

Cumnatul său şi pe partizanii lui Lepidus, despre care am 
mai pomenit şi care se retrăseseră pe lângă Sertorius. 

Ne vom ocupa mai târziu de acest alt căpitan aventurier, 
credincios - contrar tuturor obiceiurilor - lui Marius, care îl 
îmbogăţise. Deocamdată să revenim la Cezar. 

Cezar îşi urma drumul: elegant, generos, cuceritor cu 
femeile, prietenos, salutând lumea şi, aşa cum am mai spus, 
strângând cu mâna lui albă cele mai aspre mâini, lăsând din 
când în când să-i scape aceste cuvinte atunci când 
producea urnire prin felul său de a se purta cu poporul de 
jos: 

— Dar, oare, înainte de toate, nu sunt eu nepotul lui 
Marius? 

De unde lua Cezar banii pe care îi cheltuia? 

Era un mister, dar orice mister provoacă curiozitate; iar 
când un om misterios este în acelaşi timp şi un om 
atrăgător, popularitatea îi sporeşte misterul. 

Într-un cuvânt, Cezar, la douăzeci şi unu de ani avea cea 
mai bună masă din Roma; punga, agăţată la cingătoarea 
largă pentru care îl criticase Sylla, era mereu plină de aur; 


dar pe cei cărora aurul acesta le aducea alinare nu-i 
interesa proveniența. 

Dealtfel, activul şi pasivul său sunt cunoscute. 

Înainte de obţinerea tribunatului se ştia că avea datorii de 
o mie trei sute de talanţi, adică şapte milioane o sută 
cincizeci de tranci. 

— 1 s-a urât cu binele! Spuneau duşmanii. Lăsaţi-l în pace, 
falimentul îl aşteaptă pe acest nebun. 

— Lăsaţi-mă, spunea şi Cezar, prima revoluţie îmi va achita 
datoriile. 

După tribunat, fu învestit cu chestura. 

În timpul când îndeplinea această însărcinare pierdu şi pe 
Iulia, mătuşa sa, şi pe Cornelia, soţia sa, şi amândurora le 
rosti elogiul funebru. 

Am mai pomenit că în elogiul adus mătuşii sale, proslăvind 
originile lor comune, spuse aceste cuvinte: „Ne tragem 
amândo'i, pe de o parte, din Ancus Marcius - unul din primii 
regi ai Romei şi, pe de altă parte, din zeiţa Venus. Aşadar, 
familia mea întruneşte sfinţenia regilor, care sunt stăpânii 
oamenilor, şi măreţia zeilor, care sunt stăpânii regilor”. 

Discursul făcu un mare efect. 

„Cezar ar fi fost primul orator al timpului său, dacă N-ar fi 
preferat să fie cel dintâi general”, a spus Plutarh. 

În privinţa aceasta i se oferi lui Cezar un prilej pentru a-şi 
măsura influenţa în devenire. 

V La Roma exista obiceiul străvechi de a se ţine discursuri 
funebre femeilor decedate Ia o vârstă înaintată. La moartea 
ei, mătuşa lui Cezar se găsea în asemenea situaţie, fiind în 
vârstă de peste şaizeci de ani. Femeilor moarte în plină 
tinereţe nu li se ţineau niciodată astfel de discursuri. Or, 
soţia lui Cezar, căreia acesta îi rostise discursul funebru, 
abia împlinise douăzeci de ani. 

De aceea, atunci când Cezar începu elogiul Corneliei, 
câteva voci se ridicară împotriva oratorului, dar poporul, 
care asista în mare număr, impuse tăcere celor care se 


împotriveau, aşa că Cezar îşi putu continua discursul în 
mijlocul strigătelor de aprobare ale mulţimii. 

Întoarcerea la locuinţa sa din strada Suburra a fost un 
adevărat triumf. 

Pentru acest popor alcătuit din leneşi şi din plictisiţi, Cezar 
descoperise un nou prilej de distracţie: elogiul tinerelor 
moarte. 

Acest triumf dădu ideea îndepărtării lui; începu a se 
înţelege că un om care mânuia poporul cu atâta abilitate 
putea deveni un individ periculos. 

El primi comanda Spaniei de mai., târziu şi fu însărcinat să 
conducă adunările negustorilor romani stabiliţi în provincie; 
dar Cezar se opri la Cadix. 

Acolo, într-un templu al lui Hercule, văzând statuia lui 
Alexandru, se apropie de ea şi o privi îndelung, nemişcat şi 
mut. 

Unul dintre prietenii săi, băgând de seamă că lacrimi mari 
i se prelingeau pe obraji, îl întrebă: 

— Ce ai, Cezar? De ce plângi? 

— Plâng, răspunse Cezar, gândindu-mă că la vârstă mea 
Alexandru cucerise deja o parte din lume. 

În aceeaşi noapte. Cezar avu un vis. 

Cei din vechime aveau un deosebit respect faţă de vise. 

Visele erau de două feluri: unele care ieşeau din palatuT 
Nopţii prin poarta de fildeş erau uşuratice şi nu trebuia să li 
se dea nici o atenţie; altele, care ieşeau prin II Poarta de 
corn, erau vise predestinate şi veneau din partea zeilor. 

Ca toţi oamenii mari, ca Alexandru sau ca Napoleon, Cezar 
era superstiţios. 

lată acel vis: visase că-şi violase mama. 

EI ceru să vină tălmăcitorii de vise - care de obicei erau 
caldeeni - şi le ceru să-i spună ce putea însemna visul acela. 

Aceştia îi răspunseră: 

— Visul acesta, Cezar, înseamnă că stăpânirea lumii î (i va 
aparţine într-o zi, căci mama aceea pe care ai violat-o şi 
care, deci, ţi s-a supus, nu este alta decât pământul, mama 


noastră a tuturor, peste care tu eşti destinat să ajungi 
stăpân. 

Să îi fost aceasta explicaţia care l-a determinat pe Cezar 
să se înapoieze la Roma? 

Este posibil. 

În orice caz, el părăsi Spania înainte de termenul fixat; în 
drum găsi coloniile latine în plină revoltă unelteau 
împotriva burgheziei. 

O clipă ezită, întrebându-se dacă n-ar fi fost bine să treacă 
în fruntea lor, atât era de avid de orice fel de celebritate. 
Dar legiunile gata de plecare spre Cilicia staţionau sub 
zidurile Romei; prilejul nu era potrivit Aşa că se înapoie fără 
zgomot. 

Numai că, în trecere, îşi trimise numele coloniilor, iar 
acestea înţeleseră că, la timpul potrivit şi la ceasul potrivit, 
nemulţumiţii s-ar fi putut grupa în jurul lui Cezar. 

De acum înainte numele lui căpătă un sinonim opoziţia. 

A doua zi se află că se înapoiase la Roma şi că voia să 
candideze pentru edilitate. 

În aşteptare, reuşi să fie numit conservator al Viei Appia. 

Era pentru el o posibilitate de a-şi cheltui banii lui, sau mai 
curând banii altora, cu folos şi în văzul întregii Rome Via 
Appia era una din marile artere romane care făceau 
legătura între Roma şi mare, atingând, în trecere, Neapole, 
străbătând Calabria, până la Brindisi Dar mai servea şi de 
cimitir şi dfe promenadă Pe ambele margini ale drumului, 
particularii bogaţi care îşi aveau locuinţele de-a lungul căii 
erau înmormântați în faţa casei. În jurul acestor morminte 
se Plantau arbori, se instalau bănci, scaune sau jilţuri. lar 
seara, când primele adieri ale nopţii treceau prin aer, 
răcorind atmosfera, când începea să se simtă unduirea 
proaspătă a crepusculului, lumea se aşeza la umbra 
copacilor şi privea trecând călăreţi eleganţi, curtezane în 
lectici, matroane în căruţe sau proletari şi sclavi pe jos. 

Era un fel de Longchamp al Romei, cu deosebire că acest 
Longchamp se putea vedea în fiecare zi. 


Cezar puse să se repare drumul, să se replanteze copacii 
tăiaţi sau uscați, să se retencuiască mormintele rău 
întreţinute, să se repare epitafurile şterse de vreme. 

Promenada, care înainte nu era decât o promenadă 
obişnuită, deveni acum un adevărat Corso. Marea trecere a 
lui Cezar datează de când s-au făcut reparaţiile dispuse de 
el Această iniţiativă îi pregătea cu succes candidatura 
pentru edilitate Între timp, la Roma se urzeau două 
conspirații. loată lumea vorbeşte că Cezar face parte din 
ele, că alături de el conspiră Crassus, Pompei, Publius Sylla 
şi Lucius Autronius Una urmăreşte să ucidă o parte din 
Senat, să încredinţeze dictatura lui Crassus, care îl va avea 
pe Cezar comandant al cavaleriei, şi să repună pe Sylla şi 
pe Autronius în consulatul care le-a fost luat. 

În cealaltă, el acţionează împreună cu tânărul Piso şi, de 
aceea, se zice că i se dă Spania acestui tânăr de douăzeci şi 
patru de ani Piso trebuie să răscoale popoarele de dincolo 
de Pad şi de pe malurile Ambrei, pe când Cezar va răscula 
Roma Dar se spune că moartea lui Piso a răsturnat acest al 
doilea proiect Primul are mai multă consistenţă Tanusius 
Geminus, în istoria sa, Bibulus în edictele sale, Curion tat'Sl 
în cuvântările sale consemnează această conjurație Curion 
face aluzie la ea într-o scrisoare către Ahius După spusele 
lui Tanusius, Crassus a dat înapoi. Milionarul Crassus se 
teme pentru viaţa lui şi pentru averea pe care o are EI 
renunţă, iar Cezar nu dă semnalul convenit După spusele 
lui Curion semnalul acesta are să facă să 1 cadă toga de pe 
umeri Dar toate aceste acuzaţii sunt freamăte de voci pe 
care Vântul popularității lui Cezar le alungă. 

În anul 687 de la fundarea Romei el obţine numirea de 
edil, adică primarul Romei, cu care ocazie oferă jocuri 
splendide, pune să se lupte trei sute douăzeci de perechi de 
gladiatori şi acoperă Forumul şi Capitoliul cu galerii de 
lemn. 

Popularitatea sa se transformă în entuziasm. Nu i se face 
decât un reproş, dar ca să înţelegi acest reproş, trebuie să 


înţelegi punctul de vedere al antichităţii. 

Cezar este prea omenos! 

Dacă vă îndoiţi, citiţi-l pe Suetoniu; el citează fapte, fapte 
care provoacă uimirea Romei şi care fac pe adevărații 
romani să ridice din umeri, mai ales pe Cato. 

Astfel, călătorind împreună cu un prieten bolnav, Caius 
Oppius, el îi cedează singurul pat din han şi se culcă afară. 

În cursul unei călătorii, hangiul îi serveşte ulei rânced; nu 
numai că nu se plânge, dar chiar mai cere pentru ca gazda 
să nu bage de seamă această greşeală. 

Pentru că brutarul are ideea de a servi la masa lui o pâine 
mai bună decât celorlaţi comeseni, îl pedepseşte pe brutar. 

Dar face mai mult: iartă. Ciudat! Iertarea este o virtute 
creştină; însă, am mai spus-o, după părerea noastră Cezar 
este un precursor. 

Memmius îl discreditează pe Cezar în cuvântările sale, 
spunând că l-a servit pe Nicomede la masă, împreună cu 
eunucii şi sclavele acestui prinţ. Se ştie care era dubla 
misiune a paharnicilor; exista şi o legendă în această 
privinţă: istoria lui Zanymede: Cezar votează pentru 
consulatul lui Memmius. 

Catul face epigrame împotriva lui pentru că, în treacăt, 
Cezar i-a furat amanta, sora lui Claudius, soţia lui Metellus 
Celer. Cezar îl invită pe Catul să cineze cu el. 

Se răzbună totuşi, însă numai când e forţat; dar, şi atunci, 
se răzbună cu blândeţeîn ulciscendo natura lenissimus. 

Ce-ar fi putut să-i facă? S-ar putea întreba cineva. 

Pe dracu! Putea să poruncească să fie torturat, să -l 
omoare în bătaie cu vergele, să-l arunce la peşti. 

Dar el nu face nimic din toate acestea, căci Cezar n-a avut 
niciodată curajul să facă rău: nunquam nocere sustinuit. 

Un singur lucru nu-i iartă poporul care îl adoră, că Pune să 
se ridice din arenă şi să fie” ngrijiţi gladiatorii răniţi, în 
momentul când spectatorii se pregătesc să pronunţe 
condamnarea lor la moarte: gladiatores notos sieubi infestis 


spectatoribus dimicarent vi rapiendos reservandosque 
mandabat. 

Dar, să vedeţi, există un mijloc de a face să ţi se ierte totul. 

Într-o dimineaţă, o mnre rumoare se ridică din Capitoliu şi 
din Forum. 

În timpul nopţii au fost aduse în Capitoliu statuile lui 
Marius şi trofeele victoriilor sale. Acelea pe care poate şi azi 
le numim trofeele lui Marius au fost reînălţate şi împodobite 
cu inscripţiile cimbrice, pe care Senatul poruncise să fie 
şterse. 

Cezar nu era oare nepotul lui Marius? Nu se lăuda el 
mereu cu această rudenie? Şi Sylla nu le spusese celor care 
îi cereau îndurarea: „V-o acord, nesăbuiţilor ce sunteţi, dar 
fiţi atenţi, în tânarui acesta sunt mai mulţi Marius!” 

Încercarea lui Cezar, era o mare problemă. Văzut pe 
ruinele Cartaginei, Marius atinsese proporţiile gigantice ale 
lui Napoleon la Sfânta Elena; umbra lui ieşind din mormânt 
apărea deodată în faţa romanilor. 

Închipuiţi-vă statuia lui Napoleon, cu bicornul său şi cu 
redingota gri, ridicată în 1834 în vârful coloanei. 

Soldaţii bătrâni plângeau. Oameni cu părul alb povesteau 
sosirea la Roma a învingătorului teutonilor Era ţăran din 
Arpinum, dar, totuşi, dintr-o familie ecvestră, aspru, care 
niciodată nu voise să înveţe limba greacă, limba aceasta 
care devenise a doua, ba chiai prima limbă a aristocrației 
romane, aşa după cum limba franceză devenise a doua, ba 
chiar prima limbă a aristocrației ruse. La asediul 
Numanţiei, Scipio Emilianus îi ghicise geniul militar şi, 
întrebat cine o să-i urmeze într-o zi: Poate acesta; spuse el 
bătându-l pe Marius pe Umeri. 

VI Se ştia că Marius, simplu tribun, propusese o lege care 
tindea la reprimarea intrigilor în comiţii şi în tribunale şi 
aceasta spre marea uimire a aristocrației şi fără 
consultarea Senatului. Un senator din neamul Metellus 
atacase legea şi pe tribun şi ceruse ca Marius să fie chemat 
Să dea socoteala de purtarea lui. Dar Marius intră în Senat, 


porunci lictorilor să-l ducă la închisoare pe Metellus iar 
lictorii îi îndepliniră porunca. 

Războiul cu Jugurta dura de multă vreme. Marius î) acuză 
pe Metellus că prelungeşte acest război şi se angajă că 
dacă va fi ales consul şi i se va încredința conducerea 
războiului, îl va prinde pe Jugurta sau îl va ucide cu propria 
lui mână; obţinu consulatul şi conducerea războiului şi-i 
învinse pe Bachus şi Jugurta. Bachus, nevoind să piară 
împreună cu ginerele său, îl predă pe Jugurta. Tânărul Sylla 
îl primi din mâinile regelui maur şi-l predă în mâinile lui 
Marius. Însă Sylla puse să se graveze pe inelul său 
extrădarea regelui numizilor şi cu acest inel îşi sigila de 
atunci înainte nu numai scrisorile personale, dar şi cele 
publice, ceea ce Marius nu i-a putut ierta niciodată. 

Lumea îşi aducea aminte de ilustrul prizonier condus la 
Roma cu urechile smulse; pentru a-i putea lua cât mai 
repede inelele de aur din urechi, lictorii i-au smuls inelele 
cu urechi cu tot! Se povestea gluma pe care o spusese când 
fusese aruncat, gol, în temniţa mamertină Ce reci sunt 
etuvele la Roma! Agonia dură şase zile, în timpul cărora 
rezistă eroic; în sfârşit, moartea veni a şaptea zi Murise de 
foame! 

Jugurta era Abd-el-Kader-ul epocii sale La Roma, gelozia 
împotriva lui Marius era mare şi fără îndoială că el avea să- 
şi plătească victoriile aşa cum era obiceiul, ca Aristide sau 
ca Temistocle, când deodată un strigăt scos de gali atrase 
atenţia spre Occident. 

Trei sute de mii de barbari, fugind de oceanul care se 
revărsase, coborau spre sud! Ei înconjuraseră Alpii prin 
Helvetia, pătrunseseră în Galii şi se reuniră cu triburile 
cimbrilor, în care îşi recunoscură fraţii în adevăr, vestea era 
dezastruoasă Consulul Caius Servilius Scipio fusese atacat 
de barbari şi din cei optzeci de mii de soldaţi şi patruseci de 
mii de sclavi, numai zece oameni scâăpaseră cu viaţă 
Consulul era printre cei zece Numai Marius, aproape tot 
atât de barbar ca aceşti barbari, putea salva Roma El plecă, 


îşi obişnui trupele cu vederea acestor teribili duşmani, ucise 
o sută de mii dintre ei, lângă Aix, bară Ronul cu cadavrele 
lor şi îngrăşă, pentru multe secole, o vale întreagă cu acest 
îngrăşământ uman Asta în privinţa teutonilor. 

Apoi îi întâlni pe cimbri, se găseau deja în Italia. 

Deputaţii cimbrilor îi ieşiră în cale. 

— Daţi-ne pământ, nouă şi fraţilor noştri teutoni, şi vă 
lăsăm cu viaţă, spuseră ei. 

— Teutonii, fraţii voştri, au primit pământul pe care îl vor 
păstra veşnic, şi o să vă dăm şi vouă cu acelaşi preţ. 

Şi, în adevăr, îi culcă la pământ pe toţi, unii lângă alţii, pe 
câmpul de luptă de la Vercelli. 

Aceasta teribilă apariţie din nord se topise ca un fum, iar 
singurul barbar pe care l-a văzut Roma a fost regele lor, 
Teutobacus, care dintr-un singur avânt putea sări peste 
şase cai aşezaţi unul lângă altul şi care, când intră ca 
prizonier în Roma, depăşea, cu un cap, cele mai înalte 
trofee Atunci Marius a fost numit al treilea fondator al 
Romei Primul era Romulus, al doilea, Camillus Se făceau 
libaţiuni pentru Marius, cum se făceau pentru Bachus şi 
pentru Jupiter EI însuşi, ameţit de dubla sa victorie, nu mai 
bea decât dintr-o cupă cu două toarte, din care, potrivit 
tradiţiei, bău-se Bachus după ce cucerise India. 

Se uitase de moartea lui Saturnius, lapidat în prezentă, 
după unii, din ordinul lui Marius, chiar în anul naşterii lui 
Cezar, se uitase că Marius refuzase să lupte cu italienii şi 
lăsase să se piardă cele mai bune ocazii de a i învinge, se 
uitase că Marius renunţase la comanda armatei pe motiv că 
era bolnav de nervi, sperând că Roma ar fi decăzut într 
atăt, încât să fie obligată să se arunce în braţele sale 
Nimeni nu-şi mai aducea aminte decât că se pusese preţ pe 
capul lul că fugise în mlaştinile de Ia Minturno, că fusese 
aruncat 'n închisoare, unde un cimbru nu îndrăznise să 1 
ucidă Moartea lui. 

— Ca şi moartea lui Romulus, fusese ascunsă de un nor, 
fără să se obseve că norul acesta provenea din vin şi din 


sânge Nu trecuseră decât doisprezece ani de la moartea lui 
Marius, dar Sylla, care îi supravieţuise, făcuse din el un zeu 
La aceste sentimente, încă vii, făcuse Cezar apel reînviindu 
1 pe Marius La strigătele scoase de populaţia Romei pe 
Capitoliu şi în Forum Senatul se întruni Numai auzind de 
numele lui Marius şi patricienii începuseră să tremure pe 
scaunele lor curule. 

Catulus Lentulus care, după cum spune Plutarh, „era un 
om foarte stimat printre romani”, se ridică şi-l acuză pe 
Cezar 

— Cezar, spuse el, nu mai atacă cârmuirea prin uneltiri 
secretel el se ridică acum făţiş împotriva ei. 

Însă Cezar, surâzător, înaintează în fata Senatului, ia 
cuvântul, mângâie toate vanităţile, linişteşte toate temerile, 
obţine iertarea şi, când iese din Senat, îşi întflneşte 
partizanii care îi strigă. 

Vivat Cezar! Bravo Cezaril Păstrează-ţi mândria, nu te 
pleca în faţa nimănui, Poporul este alături de tine; poporul 
te va susţine şi cu ajutorul poporului Ui vei înfrânge toţi 
duşmanii. 

Acesta a fost unul din primele şi unul din cele mai mari 
triumfuri ale lui Cezar Însă ocazia de a se vorbi despre el 
nu se prezintă în toate zilele, nici chiar unui Cezar; - 
dovadă Bonaparte abandonat împreună cu Junot în 
cămăruţa lui din rue du Mail. Cezar şi-a terminat vila de la 
Ariccia. Este cea mai frumoasă casă din tară din 
împrejurimile Roei; l-a contat milioane. 

— Nu-mi place, spune Cezar; m-am înşelat. 

Şi porunceşte să ffe dărâmată. 

Alcibiade, când tăia coada şi urechile câinelui, tui făcea 
cheltuieli costisitoare; dar trebuie spus că grecii erau altfel 
de gură-cască decât erau romanii. Dealtfel o să vorbim mai 
târziu de acest Alcibiade care a servit de multe ori drept 
model lui Cezar şi care, frumos tot ca el, bogat tot ca el, 
generos tot ca el, desfrânat tot ca el, şi viteaz tot ca el, a 
murit asasinat asemeni lui Cezar Vila de la Ariccia a dat de. 


Vorbit Romei o lună de zile, Ce-avea să mai facă Cezar? 
Imaginaţia i se epuizase, punga i se golise. 

Din fericire. Între timp, murise Metellus” marele pontif. 

Îi trebuie acest pontificat, cu orice preţ. 

Or, situaţia era gravă: doi senatori, Isaurrcus şi Catulus, 
oameni iluştri şi influenţi, candidau şi ei pentru acest 
sacerdoţiu. 

Cezar ieşi în stradă şi se anunţă cu voce tare ca adversar 
al lor. 

Catulus, care se temea de această rivalitate, îi oferi 

3. A.r'0, 1 [,„l” O O Printr-un om al său patru milioane ca să- 
şi retragă candidatura. 

Cezar ridică din umeri. 

— Ce vrea el să fac eu cu cele patru milioane ale lui? 
Întrebă el. Mie îmi trebuie cincizeci de milioane ca să-mi 
pot lichida datoriile. 

Aşadar, după propria-i mărturisire, Cezar, la treizeci şi 
şase de ani, avea datorii de cincizeci de milioane! 

Suntem îndemnați să credem că datora milioane de 
sesterţi şi nu milioane de franci. În cazul acesta ar fi datorat 
numai douăsprezece sau treisprezece milioane de franci, în 
banii noştri, ceea ce pentru Cezar era puţin Credem, însă, 
că trebuie reţinută o sumă medie Catulus îi oferi prin cineva 
şase milioane. 

— Spune-i lui Catulus, răspunse Cezar, că eu sper să 
cheltuiesc douăsprezece ca să-l înving. 

Folosi cele din urmă posibilităţi, goli pungile tuturor 
amicilor să4 şi cobori la comiţii cu două sau trei milioane. 

Mergea la risc; din fericire îi rămăsese popularitatea. 

Ziua cea mare sosi”. Mama lui îl conduse până la uşă cu 
ochii în lacrimi. 

În prag o sărută pentru ultimă oară. 

— Oh, mamă! Spuse el, astăzi ai să-ţi vezi fiul ori pontifex 
maximus, ori proscris. 

Lupta fu lungă şi îndârjită. În cele din urmă, Cezar câştigă 
în mod triumfal: numai în triburile rivalilor săi, Isauricus şi 


Catulus, el obţine mai multe voturi decât obţinuseră aceştia 
în toate celelalte triburi la un loc Partidul aristocratic fusese 
înfrânt. Susţinut cum era de popor, până unde nu putea 
ajunge Cezar? 

Atunci a fost momentul când Piso, Catulus şi cei care erau 
cu ei l-au dezaprobat pe Cicero că nu a lovit în Cezajin 
legătură cu Conspirația lui Catilina. 

Într-adevăr, în vremea aceea de încurcătură pentru Cezar, 
izbucnise Conspirația lui Catilina - una din marile catastrofe 
din istoria Romei, unul din marile evenimente din viaţa lui 
Cezar. Să vedem care era situaţia la Roma când Catilina i s- 
a adresat lui Cicero cu fraza aceea celebră care rezuma 
atât de bine situaţia: 

— Văd în Republică un cap fără corp şi un corp fără cap; 
capul acesta eu voi fi. 

Cei trei oameni importanţi din această epocă, în afară de 
Cezar, erau Pompei, Crassus şi Cicero. 

Pompei, atât de impropriu numit cel Mare, era fiul lui 
Pompeius Strabo şi se născuse cu o sută şase ani înainte de 
era noastră, adică avea zece ani mai mult decât Cezar. 

Începuse să-şi facă un nume şi o faimă militară în 
războaiele civile. Ca locotenent al lui Sylla, zdrobise pe 
locotenenţii lui Marius, reluase Cisalpina, supusese Sicilia, 
învinsese în Africa pe Domitius Ahenobarbus şi-l ucisese pe 
Carbo în Cosiră. 

La douăzeci şi trei de ani, ridicase trei legiuni, bătuse trei 
generali şi se reîntorsese la Sylla. 

Sylla, care avea nevoie să şi-l facă amic, când îl văzu se 
ridică şi-l salută cu numele de cel Mare. 

Şi aşa i-a rămas numele. 

„Norocul este femeie, iubeşte pe tineri şi nu-i poate suferi 
pe bătrâni” i-a spus Ludovic al XIV-lea domnului de Villeroy, 
care fusese înfrânt în Italia. 

Norocul îi surise lui Pompei cât fu tânăr. 

După moartea lui Sylla, Roma trecu de partea lui Pompei. 


Trebuiau terminate cele trei războaie începute: cu 
Lepidus, cu Sertorius şi cu Spartacus. 

Războiul cu Lepidus a fost o joacă; Lepidus era un om fără 
valoare. Dar nu mergea tot aşa cu Sertorius, bătrânul 
locotenent al lui Marius, unul din cei patru chiori din 
antichitate; - se ştie că ceilalţi trei erau Filip, Antigon şi 
Hanidal. 

— În tinereţe, Sertorius se luptase cu cimbrii, sub 
comanda lui Cepion, iar când acesta fusese bătut, Sertorius 
traversase Ronul înot - Rhodatius celer - cu chiurasa pe el 
şi cu scutul în mână. Apoi, când Marius venise să reia 
comanda armatei, Sertorius, îmbrăcat întrun costum celtic, 
se amestecase printre barbari, rămăsese trei zile printre ei, 
iar la înapoiere îi raportase lui Marius tot ceea ce văzuse. El 
prevăzuse venirea lui Sylla şi trecuse în Spania; barbarii îl 
stimau foarte mult. (Cu şaptezeci de ani înainte de era 
noastră, romanii numeau barbar pe oricine nu era roman, 
după cum cu patru sute de ani mai înainte grecii numeau 
barbar pe oricine nu era grec). În Africa descoperise 
mormântul libianului Anteu, strâns în bra (e până la 
sufocare de Hercule; numai el singur, dintre toţi, măsurase 
oasele gigantului şi recunoscuse cei şaizeci de coti lungime, 
apoi le puse la loc în mormânt şi declară mormântul loc 
sacru. Totul era misterios în el: vorbea cu zeii prin 
mijlocirea unei capre albe; şiret pe cât de viteaz, îi erau 
familiare toate felurile de deghizări; străbătuse legiunile 
duşmanului său Metellus fără să fi fost recunoscut şi-l 
provocase pe acela la o luptă eorp la corp între ei doi, însă 
Metellus nu acceptase lupta. Vânător îndemânatic şi 
neobosit, el străbătea vârfurile cele mai abrupte ale Alpilor 
şi ale Pirirteilor, urmărind căpriorii, apoi trecea tot pe acolo 
ca să fugă de duşmani sau să-i urmărească. Încetul cu 
încetul ajunse st'ăpân pe Galia Narbonensis şi din zi în zi se 
aştepta să se vadă coborând poate un alt Hanibal. Pompei 
veni în ajutorul lui Metellus; amândoi, uniţi, îl forţară pe 
Sertorius să se întoarcă în Spania, dar în retragere el bătu 


pe Metellus l-a Italica, pe Pompei la Lausanum şi Sucro, 
refuzând toate propunerile” lui Mâtridafe şi sfârşi prin a fi 
asasinat, prin trădare, de locotenentul său Perpenna. 

După moartea fui Sertorius, războiul din Spania luă 
sfârşit. Pompei condamnă la moarte pe Perpenna, porunci 
să fie executat şi arse toate hârtiile găsite la el, fără a le fi 
citit, de teamă ca hârtlile acelea să nu fi fost 
compromiţătoare pentru vreun nobil roman. 

Mai rămânea războiul cu Spartacus. 

VII Vă amintiţi statuia din grădirlă 'Tuilleries reprezentând 
un frărbat cu braţele încrucişate, ţinkrd în mână sabia 
scoasă din teacă şi cu o bbcafă de lanţ atârntndu-i de unul 
din braţe. 

Este Spartacus. 

lată în câteva rânduri istoria acestui erou. 

Chiar în epoca în care ne aflăm era un tux de mare senior 
să ai gladiatori proprii. Un oarecare Lentulus Battatius 
deschisese o şcoală de gladiatori, la Capua. Două sute din 
aceştia Hotărâseră să fugă. Din nefericire, complotul fu 
descoperit; şaptezeci dintre ei, preveniţi din timp, năvâăliră 
în prăvălia unui grataragiu de unde se înarmară cu cuțite, 
satâre, frigări, apoi ieşiră în oraş. Pe drum întâlniră o 
căruţă încăreată cu arme pentru circ. Erau tocmai cele cu 
care erau ei obişnuiţi să lupte. Le-au luat, au pus stăpânire 
pe o fortăreață şi şi-au ales trei şefi: un general şi doi 
locotenenţi. 

G&neralul era Spartacus. 

Era el oare demn de această onoare.” 

Trac de origine, dar de rasă numidă, puternic ca Hercule, 
curajos, ca leseu, el Adăuga, la aceste calităţi supreme 
prudenţa. Şi blândeţea. Unui grec. 

Când era dus la Roma ca să fie vândut, în timp ce dormea, 
la un popas, un şarpe. Se încolăci în jurul figurât, fără să -l 
trezească sau să-l muşte. Soţia 1 ui, pricepută în arta 
prezicerii, văzu în această întâmplare un seinn al norocului; 
după părerea ei, lui Spartacus i se prevestea o putere pe 


cât de mare pe atât de temut, dar care trebuia. Sa se 
sfârşească în mod nefericit. 

Ea îl îndemnă să fugă şi fugi cu el, hotărâtă să împartă cu 
soţul său soarta, bună sau rea, oricum ar fi fost. 

Când se află de revolta gladiatorilor, se trimiseră câteva 
trupe împotriva lor Ei luptară, învinseră, dezarmară pe 
soldaţi şi luară armele, arme solfde, bune, militare, nu slabe 
ca armele lor de gladiatori, pe care le aruncară. 

Situaţia devenea critică. De la Roma se trimiseră noi 
trupe, puse sub comanda lui. Publius Claudius care 
aparţinea ramurei Pulcher din familia Ciaudia. 

— Pulcher, după cum se ştie, înseamnă frumos. Claudius 
nu-şi desminţea rasa. Vom vorbi mai târziu de frumuseţea 
lui ca amant; acum nu ne vom ocupa de el decât ca general. 

Ca general, n-a, fost norocos; avea sub comandă o tr. Upă 
compusă din trei mii de oameni. El încercui pe gladiatori în 
fortăreaţa pe care aceştia puseseră”stăpânire şi puse sub 
supraveghere unica trecere pe unde s-ar fi putut ieşi. 
Dealtfel, de jur împrejur nu erau decât stânci prăpăstioase 
acoperite cu butuci de viţă de vie. Gladiatorii tăiară 
curmeii; lemnul noduros şi fibros al viței este solâd ca o 
funie: ei făcură din curmeii aceştia adevărate scări pe care 
coborâră cu toţii, cu excepţia unuia s-ingur care rămase sus 
ca să le arunce armele. Aşa încât în momentul în care 
romanii credeau că blocaseră pe inamrc: pentru totdeauna, 
se treziră atacați, deodată, cu strigăte furjioase. Romanii, 
italieni din cap până în picioare şi, în consecinţă, 
impresionabili şi nervoşi, fugiră; ei reacţionau la primul 
sentiment şi puteau să se zăpăcească uşor când erau luaţi 
prin surprindere. 

Întreaga tabără a fost abandonată în mâinile gladiatorilor. 

Vestea victoriei se răspândi ca fulgerul. Noi modernii 
spunem că nimic nu reuşeşte mai bine ca succesul. To”i 
Păstorii şi văcarii aflaţi prin apropiere veniră în grabă şi se 
alăturară răsculaților. A fost o recrutare fericită de tineri 


solizi şi agili. Aceştia fură înarmaţi şi alcătuiră infanteria 
uşoară. 

Împotriva lor a fost trimis un al doilea general, Publius 
Varinus, care n-a reuşit mai mult decât primul. Mai întăi, 
Spartacus l-a bătut pe locotenent, apoi pe camaradul său, 
Cassinius, apoi chiar pe Publius Varinus, luându-i şi lictorii 
şi carul de luptă. 

Acesta a fost începutul unei serii continue de succese. 
Planul lui Spartacus era foarte inteligent: trebuia să ajungă 
până la Alpi, să treacă cu toţii în Galia şi de acolo să se 
retragă fiecare la casa lui. 

Împotriva răsculaților au fost trimişi Gellius şi Lentulus. 

Gellius învinse un corp de germani care formau un corp 
aparte, dar Spartacus, la rândul său, îi învinse pe 
locotenenţii lui Lentulus şi puse mâna pe armele şi 
proviziile lor. Apoi îşi continuă drumul spre Alpi. 

În întâmpinarea lui veni Cassius cu o armată de zece mii 
de oameni: bătălia fu lungă şi crâncenă, însă Spartacus 
trecu peste armata acestuia şi-şi continuă drumul în aceeaşi 
direcţie. Senatul, indignat, destitui pe cei doi consuli şi 
trimise împotriva neînvinsului pe Crassus. Acesta îşi stabili 
tabăra la Picenum ca să-l aştepte acolo pe Spartacus, şi 
ordonă lui Mummius şi celor două legiuni pe care le 
comanda să execute un mare ocol, pentru a-i urmări pe 
gladiatori, dar cu dispoziţie categorică de a nu-i ataca. 

Primul lucru pe carte l-a făcut Mummiusa fost să-i ofere lui 
Spartacus lu, pta. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu Abd-el- 
Kader, fiecare a crezut că lui îi revenea onoarea de a 
începe. 

Spartacus zdrobi, pe Mummius şi cele două legiuni ale 
sale; restul scăpă cu viaţă aruncând armele pentru a putea 
fugi mai uşor. 

Crassus decimă pe fugari. El luă pe primii cinci sute care 
strigaseră: „să fugim cum s-o putea”, îi împărţi în cincizeci 
de grupuri de câte zece, îi puse să tragă la sorţi şi pedepsi 


cu moartea pe cel asupra căruia căzuseră sorții din fiecare 
grupă de zece. 

Spartacus străbătuse Lucania şi se retrăgea spre mare. În 
strâmtoarea Messina întâlni pe faimoşii pirați care se aflau 
pretutindeni şi despre care am mai vorbit în Legătură cu 
aventura întâmplată lui Cezar. Spartacus crezu că va putea 
realiza o înţelegere între pirați şi gladiatori. În adevăr, 
obţinu un acord în sensul ca piraţii să transporte în Sicilia 
două mii de oameni. Era vorba să se aţâţe acolo, din nou, 
războiul sclavilor, care abia se terminase. Dar piraţii luară 
banii şi-l părăsiră pe Spartacus pe malul mării, obligându-l 
astfel să-şi aşeze tabăra în peninsula Reggio. 

Crassus veni după el. 

El trase o linie pe lungime de trei sute de stadii, cât era 
lăţimea peninsulei şi săpă o tranşee. Pe marginea tranşeei 
ridică un zid înalt şi gros. 

Spartacus râse la început de aceste lucrări, dar sfârşi prin 
a se înfricoşa. El nu le lăsă să se termine. Într-o noapte, pe 
ploaie, acoperi şanţul cu vreascuri, crăci şi pământ şi trecu 
o treime din armată. 

Crassus crezu la început că Spartacus se îndrepta spre 
Roma, dar curând se linişti când văzu că duşmanii lui se 
despart. 

O separare se produse între Spartacus şi locotenenţii Săi. 

Crassus îi atacă pe aceştia din urmă şi se pregătea să-i 
alunge din faţa sa, când apăru Spartacus care-l obligă să se 
retragă. 

Înfricoşat de înfrângerea lui Mummius, Crassus ceru în 
scris să fie chemaţi Lucullus din Tracia şi Pompei din Spania 
şi să-i fie trimişi în ajutor. Dar după aceea îşi dădu seama de 
imprudenta pe care o făcuse. Oricare din cei doi care ar fi 
venit ar fi trecut drept adevăratul învingător şi i-ar fi luat lui 
recompensa pentru victorie. 

Se hotărî, atunci, să învingă singur. 

Carminus şi Castus, doi locotenenţi ai lui Spartacus, se 
despărţiseră de şeful lor. Crassus se hotări să-i atace şi să-i 


înfrângă. El trimise şase mii de oameni cu ordinul de a 
cuceri o poziţie avantajoasă. Ca să nu fie descoperiţi, ei îşi 
acoperiră capul cu crengi, aşa cum vor face mai târziu 
soldaţii lui Duncan. Din nefericire pentru ei, două femei 
care făceau sacrificii pentru gladiatori, la intrarea în 
tabără, observară pădurea mişcătoare şi dădură alarma. 
Carminus şi Castus se năpustiră asupra romanilor care ar fi 
fost pierduţi dacă Crassus n-ar fi angajat în luptă şi restul 
armatei ca să-i susţină. ” 

Douăsprezece mii trei sute de gladiatori rămaseră pe 
câmpul de bătaie. 

— Fură numărați şi li se cercetară rănile. 

Care i-o dăduse fiul său, Pharnace, în momentul când, 
după cucerirea Indiei, Pompei pornise împotriva arabilor un 
război dintre cele mai imprudente. 

lată cum se prezenta Pompei. Să trecem acum la Crassus. 

VIN Marcus Licinius Crassus, supranumit Dives sau cel 
Bogat aşa cum în zilele noastre unui bogat i se mai spune şi 
Crassus, are marele avantaj de a fi fost furnizat de 
antichitatea romană ca un tip al avariţiei moderne. 

Se născuse cu o sută cincisprezece ani înaintea erei 
noastre şi avea deci cincisprezece ani mai mult decât Cezar. 
Optzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre, semnalat din 
cauza bogăției sale partidului lui Marius, el fugi în Spania. 

Dar doi ani mai târziu, după ce Marius murise iar Sylla 
câştigase, Crassus se întoarse la Roma. 

Presat de Cicero şi de tânărul Marius, Sylla se gândi să se 
folosească de Crassus ca să recruteze trupe de la marşi. 
Marşii erau elveţienii antichităţii. „Cine ar putea învinge pe 
marşi sau fără marşi?” spuneau romanii înşişi. 

Aşa că Sylla îl trimise pe Crassus să recruteze oameni la 
marşi. 

— Dar ca să străbat regiunile duşmane am nevoie de o 
escortă, spuse Crassus. 

— Îţi dau, ca escortă, umbrele tatălui tău, ale fratelui tău, 
ale părinţilor tăi şi ale prietenilor tăi asasinați de Marius, îi 


răspunse Sylla. 

Crassus trecu. 

Dar pentru că trecuse singur, crezu că ar fi putut profita 
tot singur de roadele acţiunii sale: cu armata pe care o 
strânsese pradă un oraş din Umbria. 

Din această expediţie averea lui, şi aşa considerabilă, se 
mări cu încă vreo şapte sau opt milioane. 

Dealtfel, Crassus însuşi, fără să precizeze averea pe care o 
avea, indica averea la care aspira. 

— Nimeni nu se poate lăuda că este bogat, dacă nu este 
atât de bogat încât să poată întreţine o armată, spunea el. 
Zvonul despre acest jaf ajunse până la urechile lui Sylla 
care, în această privinţă, nu era totuşi un om dificil; el 
căpătă fată de Crassus o anumită rezervă şi de atunci 

înainte îl preferă pe Pompei. 

Din clipa aceea, Pompei şi Crassus deveniră duşmani. 

Cu toate acestea, Crassus avea să-i facă lui Sylla im 
serviciu, mai mare decât toate cele pe care i le făcuse 
vreodată Pompei. 

Samniţii, conduşi de Telesinus, se apropiaseră până la 
porţile Romei; în drumul lor, de-a lungul Italiei, lăsaseră o 
dâră largă de foc şi sânge. Sylla pornise în grabă cu armata 
în întâmpinarea lor, însă în ciocnirea violentă cu aceşti 
teribili ciobani, aripa stingă a armatei sale fusese nimicită 
iar el obligat să bată în retragere spre Preneste. În cortul 
său, el se afla în aceeaşi situaţie cu Eduard al III-lea, în 
ajunul bătăliei de la Crecy, considerând situaţia pierdută şi 
gândindu-se încă de pe atunci cum ar fi putut scăpa cu 
viaţă, când i se anunţă un sol din partea lui Crassus. 

Îl lăsă să intre, cu gândul în altă parte. 

Dar, după primele cuvinte ale solului, neatenţia se 
transformă într-un interes deosebit. 

Crassus căzuse asupra armatei samnite ameţită de 
succesul victoriei, îl ucisese pe Telesinus, făcuse prizonieri 
pe cei doi locotenenţi ai săi, Eductus şi Censorinus, şi acum 
fugărea către Antemnes armata în derută. 


Erau servicii pe care Sylla le uitase acum, dar pe care 
Crassus le valorifică în fata Romei. 

Aşa fiind, desfăşurând un anumit talent în vorbire - am 
spus că romanii erau născuţi oratori - el obţinu pretura, 
apoi fu însărcinat să ducă războiul împotriva lui Spartacus; 
am povestit cum s-a sfârşit războiul. 

Deznodământul nu-l reconcilie cu Pompei. 

În legătură cu aceasta Pompei spusese un cuvânt pe care 
Crassus nu-l putuse uita. 

— Crassus i-a învins pe răsculați, spusese el; dar eu am 
învins răscoala. 

Urmase apoi triumful lui Pompei şi ovaţia lui Crassus. 

Lumea era nedreaptă faţă de acest tâlhar, acest publican, 
acest milionar; dar, totuşi, parcă aşa se cuvenea. 

Zgârcenia lui era revoltătoare. Toată lumea povestea o 
anecdotă, relativă la o pălărie de paie, pe care Plutarh, 
mare colecţionar de anecdote, ne-a transmis-o; toată lumea 
povestea, spuneam, o anecdotă despre o pălărie de Paie şi 
anecdota aceasta făcea hazul Romei. 

Crassus avea o pălărie de paie agăţată într-un cui în 
anticameră şi, pentru că îi plăce. A foarte mult conversaţia 
cu grecul Alexandru, când îl lua cu ella tară, îi împrumuta 
această pălărie, pe care i-o lua înapoi când se întorceau la 
Roma. 

În legătură cu această anecdotă, Cicero spunea despre 
Crassus, cu mai multă dreptate decât despre Cezar 

— Un om ca acesta n-o să ajungă niciodată stăpânul lumii. 

Să vorbim acum despre Cicero, care a fost un moment 
stăpânul lumii, pentru că, un moment, a fost stăpânul 
Romei. 

Originea lui este mai mult decât obscură toată lumea este 
de acord să spună că mama lui, Helvia, era o femeie nobilă; 
despre tatăl lui nu s-a ştiut nicioda, ta ce meserfe a avut. 
Părerea cea mai acreditată a fost că celebrul orator, născut 
la Arpium, patria lui Marius, era fiul unui călcător de 
postav; alţii pretindeau că era fiul unui zarzavagiu. Unii au 


avut ideea, pe care poate că a avut-o şi el, de a pune în 
rândul strămoşilor lui pe Tullius Atticus. Care a domnit 
asupra volscilor; însă, asupra acestui punct, nici amicii lui, 
nici el însuşi nu par să mai fi insistat. 

Se numea Marcus Tullius Cicero. 

— Marcus era numele său personal: numele pe care 
romanii aveau obiceiul să-l dea copiilor la şase zile după 
naştere; Tullius era numele său de familie care în vechea 
limbă romană însemna râu; în fine, Cicero era porecla unui 
strămoş care avusese pe nas un neg în formă de năut - 
cicer - de aici numele de Cicero. 

„Poate, spune Middlefon, numele de Cicero vine de la 
vreun strămoş grădinar cunoscut pentru priceperea lui în 
cultivarea mazării.” 

Părerea aceasta ar spulbera părerea lui Plutarh care 
spune: „în orice caz primul din această familie care a fost 
supranumit Cicero trebuie să fi fost un om deosebit, pentru 
ca urmaşii lui să-i păstreze numele.” 

Oricum ar fi fost. Cicero n-a voit să şi-l schimbe, iar 
prietenilor care îl îndemnau s-o facă, totuşi, din cauza 
laturei ridicole a denumirii, el le spunea: 

— Nici gând! Îmi păstrez numele de Cicero şi am să-l fac 
mai glorios decât al lui Scaurus sau Catul. 

Şi s-a ţinut de cuvânt. 

Întrebaţi, pe nepregătite, pe cineva cu o cultură mediocră 
cine au fost Scaurus şi Catul şi va evita să vă răspundă. 
Întrebaţi-l cine a fost Cicero şi vă va răspunde fără ezitare: 
„Cel mai mare orator al Romei, numit Cicero, pentru că 
avea pe nas un neg de forma unui bob de năut.” 

Nu greşeşte când vorbeşte astfel de talentul său, dar se 
înşală cu privire la neg, pentru că nu el, ci străbunul lui 
fusese decorat de natură cu o asemenea excrescenţă 
cărnoasă. Ba, Middleton contestă chiar forma de năut şi o 
schimbă în mazăre. 

În schimb Cicero ţinea mult la năut. 


Fiind chestor în Sicilia, el a oferit zeilor un vas de argint 
pe care a pus să se înscrie primele două nume Al arcuş şi 
Tullius jar în locul celui de-al treilea nume, a cerut să se 
graveze un bob de năut. 

Este, probabil, primul rebus care se cunoaşte. 

Cicero se născuse cu o sută şase ani înainte de era 
noastră, în ziua de trei ianuarie; era de aceeaşi vârstă cu 
Pompei şi avea, ca şi acesta, şase ani mai mult decât Cezar. 

Se povesteşte că o fantomă apăruse în faţa doicii şi-l 
spusese că într-o zi copilul acesta avea să fie sprijinul 
Romei. 

Poate că apariţia aceasta i-a dat o atât de mare încredere 
în el. 

Copil încă, el compuse un mic poem: Pontius Glaucus; dar 
ca toţi marii prozatori, era un poet mediocru, spre 
deosebire de marii poeţi care sunt aproape întotdeauna şi 
excelenți prozatori. 

După ce şi-a terminat studiile obişnuite, a studiat elocinţa 
cu Philon şi legile cu Mucius Scaevola, jurisconsult abil şi 
cel dintâi printre senatori; apoi, deşi era destul de puţin 
războinic, s-a înrolat să servească sub Sylla, în războiul cu 
marşii. 

Între timp a debutat printr-un act de curaj, dar de Curaj 
civil; a nu se confunda curajul civil şi curajul militar. 

Un libert al lui Sylla, pe nume Chrysogonos, pusese în 
vânzare bunurile unui cetăţean ucis din ordinul 
dictatorului, iar el cumpărase aceste bunuri cu două mii de 
drahme. 

Roscius, fiul şi moştenitorul mortului, făcu dovada că 
moştenirea valora două sute cincizeci de talanţi, adică peste 
un milion. 

Sylla era convins de crima care i se imputa lui 
Chrysogonos, dar de felul său nu se lăsa uşor tulburat. EL îl 
acuză pe tânăr de paricid, spunând că tatăl fusese ucis la 
instigarea fiului. 

Acuzat de Sylla, Roscius fu părăsit de toţi. 


Atunci prietenii lui Cicero interveniră pe lângă el; dacă l-ar 
fi apărat pe Roscius şi dacă ar fi câştigat procesul acestuia, 
cu siguranţă că numele lui ar fi fost cunoscut de toţi şi 
reputaţia lui pe deplin stabilită. 

Cicero pledă şi câştigă. 

Să nu se confunde acest Roscius cu Roscius, actorul, 
contemporanul său, pentru care Cicero pledă de asemenea, 
dar împotriva lui Fannius Cherea. Cel de care este vorba în 
legătură cu moştenirea se numea Roscius Amerinus iar 
pledoaria lui Cicero, care ne-a rămas, se numeşte: Pro 
Roscio Amerino. 

Chiar în ziua când a câştigat procesul, Cicero a plecat în 
Grecia, pe motiv că vrea să-şi îngrijească sănătatea. În 
adevăr, era atât de slab, încât părea să fie el însuşi fantoma 
care îi apăruse doicii în timpul copilăriei sale; avea stomacul 
plăpând şi nu putea mânca decât foarte târziu şi foarte 
puţin. Însă vocea îi era puternică şi sonoră, deşi cam aspră 
şi puţin flexibilă, iar pentru că tonul i se ridica până la 
notele cele mai înalte, cel puţin în tinereţe, rămânea frânt 
de oboseală după fiecare pledoarie. 

Ajuns la Atena, a studiat cu Antioclus din Ascalonia, apoi 
trecu în insula Rhodos unde am văzut că l-a întâlnit pe 
Cezar. 

După moartea lui Sylla starea sănătăţii i se amelioră, iar la 
solicitarea prietenilor se înapoie la Roma, după ce, mai 
înainte, vizitase Asia şi urmase lecţiile lui Xenocles din 
Adramyte, ale lui Dionisos din Magnesia şi ale lui Menippus 
din Caria. 

La Rhodos a avut un succes pe cât de mare, pe atât de 
neaşteptat. 

Apollonius Molon, cu care studia, nu vorbea deloc latina, 
pe când Cicero vorbea limba greacă. Voind să-şi facă din 
primul moment o idee despre ceea ce era în stare viitorul 
său elev, Molon îi dădu un text şi-l rugă să improvizeze în 
greceşte. Cicero o făcu cu plăcere; era o posibilitate de a-şi 
consolida cunoştinţele într-o limbă care nu era a lui. El 


începu, deci, prin a-l ruga pe Molon şi pe ceilalţi asistenţi 
să-şi noteze greşelile pe care ar putea să le facă pentru că, 
arătându-i-le, să le corecteze pe viitor Când sfârşi, 
auditoriul izbucni în aplauze. 

Numai Apollonius Molon, care, tot timpul cât a vorbit 
Cicero, nu făcuse nici un semn, nici de aprobare, nici de 
dezaprobare, rămase gânditor La solicitarea lui Cicero, 
care, îngrijorat, voia să-i afle părerea, îi spuse: Te felicit şi 
te admir, tinere, dar plâng soarta Greciei văzând că tu vei 
duce la Roma singura avere care ne mai rămâne: elocinţa şi 
erudiţia! 

Revenit la Roma, Cicero a luat lecţii de la actorul Roscius 
şi de la tragedianul Esop, care erau, amândoi, autorităţi 
absolute în arta lor Maeştrii aceştia l-au făcut să-şi realizeze 
perfecționa rea debitului la care ajunsese şi care constituia 
marea faimă de care se bucura. 

După alegerea sa ca chestor, a fost trimis în Sicilia Era în 
timpul unei perioade de foamete, iar de când Italia fusese 
transformată în păşuni - şi vom avea ocazia curând să 
vorbim despre această transformare - Sicilia devenise 
grânarul Romei, Cicero presă pe sicilieni să-şi trimită grâul 
în Italia Din cauza acestei insistenţe, începu să fie rău văzut 
de clienţii săi, însă când aceştia văzură cum lucra, cât era 
de drept, de omenos şi mai ales cât era de dezinteresat, se 
întoarseră la el şi-l înconjurară nu numai cu stimă, dar şi cu 
afecţiune Se înapoia din Sicilia, mulţumit de sine, după ce 
făcuse cât mai mult bine cu putinţă, după ce pledase 
strălucit în vreo trei, patru procese, crezând că vâlva pe 
care o făcuse în Sicilia se răspândise în lumea întreagă şi că 
avea să găsească Senatul aşteptându-l la porţile Romei. 
Străbătând Campania în drumul de înapoiere întâlni un 
prieten care, recunoscându-l, veni spre el cu surâsul pe 
buze şi braţele deschise După primile cuvinte, Cicero îl 
întrebă 

— Ei bine, ce se spune la Roma de elocinţa mea şi tu ce 
crezi de comportarea mea în timpul celor doi ani cât am 


lipsit? 

— Dar unde ai fost? Îl întrebă prietenul Nici nu ştiam că 
fuseseşi plecat din Roma. 

Răspunsul acesta l-ar fi lecuit pe Cicero de vanitate, dacă 
vanitatea n-ar fi fost la el o boală incurabilă. 

Dealtfel, avea să i se prezinte încă o ocazie care să-i 
consolideze această vanitate. 

Mai întâi, a pledat împotriva lui Verres atrăgând acestuia o 
condamnare la o amendă de şapte sute cincizeci De mii de 
drahme şi la exil Amenda era o glumă, dar exilul era serios, 
apoi mai era exemplul, stigmatizarea, ruşinea Este adevărat 
că ticăloşii nu au ruşine Succesul acesta îl făcu pe Cicero la 
modă Din cauza talentului său îşi avea, spune Plutarh, o 
curte aproape tot atât de numeroasă cum o avea Crassus, 
din cauza bogăției şi Pompei, din cauza puterii. 

În timpul acesta lumea începu să se ocupe de conspirația 
lui Catilina După ce am văzut cine era Pompei, Crassus şi 
Cicero, să vedem cine era Catilina Cezar ştim cine era IX 
Lucius Sergius Catilina făcea parte din cea mai veche 
nobilime a Romei. 

El pretindea, în această privinţă, că nu ceda pasul 
nimănui, rvici chiar lui Cezar şi avea dreptul la această 
pretenţie dacă, aşa cum susţinea, descindea din Sergestus, 
tovarăşul lui Enea. 

Ceea ce era sigur, era că printre strămoşii săi număra pe 
un Sergius Silus care, rănit de douăzeci şi trei de ori în 
războaiele punice, sfârşise prin a-şi fi adaptat la braţul 
mutilat o mână de fier cu care continua să lupte Aceasta 
aminteşte de Goetz von Berlichingen, un alt nobil care, 
asemeni lui Catilina. Se pusese în fruntea unei răscoale a 
săracilor. 

Catilina, spune Sallustiu, avocatul democrat care a lăsat 
nişte grădini atât de frumoase, care şi astăzi îi poartă 
numele, Catilina era un om înzestrat cu una din acele rare 
constituţii care pot suporta foamea, setea, frigul, veghile; 
îndrăzneţ, viclean, plin de resurse, capabil să simuleze 


orice, să disimuleze orice, să dorească bunul altuia, să 
risipească ce era al său; având multă elocinţa, puţin 
raţionament; făcând mereu proiecte, planuri himerice, 
imposibile. 

Lată profilul moral: după cum se vede, Salustiu nu-şi 
menajează omul. 

Ca fizic, avea o figură palidă şi neliniştită, ochii injectaţi de 
sânge, pasul când lent, când precipitat; în sfârşit, pe frunte, 
ceva din acea fatalitate pe care în antichi Tate Eschil o 
imprima lui Oreste iar la moderni, Byron o imprimă lui 
Manfred Nu se cunoştea cu precizie data naşterii sale, dar 
trebuie să fi avut cinci, şase ani mai mult decât Cezar În 
timpul lui Sylla, se scăldase în sânge, se povestea despre el 
lucruri neînchipuite, pe care aprecierile moderne nu ne 
permit să le credem cu toată rezerva era acuzat că fusese 
amantul fiicei sale şi ucigaşul fratelui său, se mai susţinea 
că, pentru a fi exonerat de această ultimă crimă proccdase 
ca şi cum fratele său era încă în viaţă şi-l pusese pe mort pe 
lista proscrişilor Avea motive să -l urască pe Marcus 
Graudianus îl târî tradiţia o spune, nu noi îl târî până la 
mormântul lui Lutatius, mai întâi li scoase ochii, apoi îi tăie 
limba mâinile şi picioarele, apoi îi tăie capul, apoi cu braţele 
pline de sânge arătă poporului capul acesta, purtându 1 de 
pe muntele Janicui, până la Poarta Carmentală unde se 
găsea Sylla În sfârşit, ca şi cum ar fi trebuit să se acumuleze 
pe capul lui toate felurile de acuzaţii, se mai spunea despre 
el că îşi omorâse fiul pentru ca nimic să nu constituie un 
obstacol la căsătoria sa cu o curtezană care nu voia să albă 
copil vitreg; că găsise acvila de argint a lui Marius şi îi 
adusese sacrificii umane, că, în calitatea sa de şef al unei 
societăţi de sânge, descoperită de vreo cincisprezece ani la 
Livorng, el poruncea asasinate inutile, ca să nu se piardă 
obiceiul de a ucide, că conjuraţii băuseră pe rând sângcle 
unui om ucis, că voiau să masacreze pe senatori, în sfârşit, 
şi accasta afectă cel mai mult populaţia modestă, că avea 
intenţia să dea foc Romei, în cele patru colţuri Toate accstea 


sunt foarte neverosimile! Mie mi se pare că sărmanul 
Catilina fusese ales ca să fie ţapul ispăşitor al epocii sale. 

Aceasta, este, dealtfel şi părerea lui Napoleon Să 
deschidem Memorialul de la Sţinta Elena, la 22 martie 
1816: „Astăzi, împăratul citea în istoria romană despre 
Conjuraţia lui Catilina. El nu putea să o înţeleagă aşa cum 
era scrisă. Oricât de scclcrat ar fi fost Catilina, spunea el, 
trebuie să fi avut totuşi un ţel; şi țelul nu putea fi acela de a 
domni peste Roma, pentru că i se reproşase că voise să-i 
dea foc în cele patru colţuri. Împăratul credea că mai 
degrabă fusese vorba de o nouă facțiune în felul celor ale 
lui Marius sau Sylla şi care, eşuând, se 

4. A Oumas 49 

Îngrămădiseră pe şeful ei toate acuzaţiile banale cu care 
aceştia sunt încărcaţi în asemenea situaţii.” 

Şi, cu ochiul lui de vultur, se pare că împăratul văzuse clar, 
aşa cum distingea prin fumul ridicat pe câmpurile de 
bătaie. 

Dealtfel, momentul era favorabil pentru o revoluţie. Roma 
era împărţită în bogaţi şi săraci, în milionari şi în datornici, 
în creditori şi debitori; camăta era la ordinea zilei, dobânda 
legală era de 4% pe lună. Totul se cumpăra-: de la votul lui 
Curion până la amorul Serviliei. Vechea plebe romană, 
urmaşii soldaţilor şi ai plugarilor, măduva Romei, fusese 
distrusă. În cetate, trei sau patru mii de senatori, cavaleri, 
cămătari, speculanţi, aţâţători de răscoale, liberţi la fiecare 
pas, în afara Romei, nu mai existau cultivatori, numai sclavi, 
nu mai erau câmpuri însămânţate, numai păşuni, se 
observase că se câştiga mai bine hrănind porcii, decât 
oamenii Porcius Cato făcuse o avere enormă cu meseria 
asta Peste tot te întâlneai cu traci, africani, spanioli, cu fiare 
la picioare, însemnați cu biciul pe spate, cu semnul sclaviei 
pe frunte Roma şi-a uzat populaţia ca să cucerească lumea, 
a schimbat aurul naţionalităţii cu moneda de aramă a 
sclaviei Se posedau vile la Neapole pentru briza mării, la 
Tivoli pentru pulberea micilor cascade; la Albano pentru 


umbra copacilor Fermele, sau mai bine spus ferma generală 
este în Sicilia. 

Cato are trei mii de sclavi; atunci gândiţi-vă la ceilalţi 
Bogăţiile sunt absurd de uriaşe Numai pământ, Crassus 
posedă în valoare de două sute de milioane de sesterţi, 
adică patruzeci de milioane de franci Verres în trei ani, ca 
prefect, a jefuit din Sicilia douăsprezece milioane; Caecilius 
Isidorus s-a ruinat în războaiele civile; nu mai are decât 
câteva prăpădite de milioane care se adaugă unele peste 
altele şi totuşi, la moarte a mai lăsat moştenitorilor săi 
patru mii o sută şaisprezece sclavi, trei mii şase sute de 
perechi de boi, douăzeci şi şapte de mii cinci sute capete de 
vite, şi şaizeci de milioane de sesterţi în numerar (aproape 
cincisprezece milioane de franci). Un centurin posedă zece 
milioane de sesterţi. Pompei primeşte, lunar, de la 
Ariobarzan treizeci şi trei de taleri, cam o sută optzeci de 
mii de franci. Regii se ruinează în favoarea generalilor, a 
locotenenţilor şi a proconsulilor Republicii; Dejotarus a 
ajuns să cerşească. Salamina nu-! Poate plăti pe Brutus, 
creditorul Ei, Brutus închide Senatul şi-l asediază: cinci 
senatori mor de foame, alţii plătesc Datoriile sunt egale cu 
averile; trebuie să existe un echilibru Plecând ca pretor în 
Spania, Cezar împrumută de la Crassus cinci milioane, deşi 
îi mai datorează alte cincizeci. Când a fost condamnat, Melo 
datora paisprezece milioane; Curion se vinde lui Cezar 
căruia îi datora douăsprezece milioane; Antonius, opt 
milioane. 

După părerea noastră, Conspirația lui Catilina este greşit 
numită aşa, ea nu este un compiot, este un fapt. Este 
marele şi veşnicul război dintre bogat şi sărac, lupta dintre 
cel care nu are nimic, împotriva celui care are tot, este 
problema care stă la baza tuturor problemelor politice, de 
care s-a ciocnit şi Franţa în 1792 şi în 1848. 

Babeuf şi Proudhon sunt nişte Catilina, în teorie. 

Vedeţi, dar, cine este pentru Catilina, cine îi formează 
cortegiul, cine sunt oamenii care îi servesc de gardă; toţi 


eleganţii, toţi dezmăţaţii, toţi nobilii ruinaţi, toţi înfumuraţii 
cu tunică de purpură, toţi oamenii care joacă, se îmbată, 
dansează, întreţin femei; - am spus că Cezar era dintre 
aceştia - apoi, mai erau bravii, gladiatorii, foştii 
septembriori ai lui Sylla sau Marius şi cine ştie? Poate 
poporul. 

Cavalerii, cămătarii, jucătorii la bursă, bancherii simt atât 
de bine acestea, încât duc spre consulat pe Cicero, un om 
nou. 

Cicero şi-a luat un angajament: el îl va strivi pe Catilina; 
căci, pentru ca toţi cei care posedă vile, palate, cirezi, 
păşuni, lăzi cu bani, să doarmă liniştiţi, Catilina trebuie 
zdrobit. 

EI îşi începe atacul prezentând Senatului - Catilina este 
senator, reţineţi bine - prezentând Senatului o lege care 
adaugă un exil de zece ani la pedepsele aplicate contra 
uneltirilor. 

Catilina simte lovitura. El vrea să discute legea; scapă un 
cuvânt în favoarea debitorilor; Cicero atâta aştepta. 

— Ce speri? Îi spune el; table noi? Abolirea datoriilor? Şi 
eu am să afişez table, dar table de vânzare. 

Catilina se înfurie. 

— Cine eşti tu, ca să vorbeşti aşa, nepriceput burghez din 
Arpinum, care iei Roma drept hanul tău personal? 

Atunci, Senatul începe să murmure şi să treacă de partea 
lui Cicero. 

Ah! Strigă Catilina, aţâţi un incendiu împotriva mea! Fie, 
am să-l înăbuş sub ruine. 

Cuvintele acestea îl pierd pe Catilina. 

Cicero face apel la micii negustori. 

Deputaţii alobrogilor, pi* care Gatilina şi-i făcuse 
confidenţi, au predat avocatului aristocrației planul 
conjuraţiei. 

Cassius trebuia să dea foc Romei; Caetegus, să ucidă pe 
senatori; Catilina şi locotenenţii săi să stea lângă porţi şi să 
ucidă pe toţi care ar fi încercat să fugă. 


Rugurile se pregătesc. Mâine, poate, apeductele vor fi 
înfundate. 

Toate acestea nu determină poporul să ia partea 
Senatului. 

Cato ţine tan lung discurs: el înţelege că a trecut timpul de 
a se invoca patriotismul. Patriotismul! I s-ar fi râs în faţă şi l- 
ar fi numit cu un cuvânt antic, corespunzător cuvântului 
nostru modern: şovin. 

Dar, nu, Cato face parte din epoca sa. 

— În numele zeilor nemuritori, spune el, vă implor pe voi 
pentru care casele voastre, statuile voastre, pământuri le 
voastre, tablourile voastre au avut întotdeauna un preţ mai 
mare decât Republica; dacă vreţi să păstraţi aceste bunuri, 
oricare ar fi ele, obiect al gingaşelor voastre afecţiuni, dacă 
vreţi să vă asiguraţi un timp liber pentru aceste plăceri, 
ieşiţi din amorţire şi luaţi în mână treburile publice! 

Discursul lui Cato impresionează pe bogaţi; dar asta nu 
este destul. Bogaţii vor face parte, în mod firesc, din 
partidul celor bogaţi; trebuie antrenați săracii, proletarii, 
poporul. 

Cato distribuie poporului în numele Senatului grâu în 
valoare de şapte, ţnilioane şi poporul trece de partea 
Senatului. Şi totuşi*. Dacă Catilina ar fi rămas la Roma, 
poate că prezenţa lui ar fi pus în grea cumpănă această 
splendidă distribuire. 

Dar rar se întâmplă ca poporul să dea dreptate celui care 
părăseşte lupta: este şi un proverb în acest sens. 

Catilina părăsi Roma. 

Şi poporul îl acuză pe Catilina. 

Catilina plecase în Apeniru ca să I întâlnească pe Mallius, 
locotenentul său, erau acolo două legiuni, adică zece, 
douăsprezece mii de oameni Aşteptă o lună În fiecare 
dimineaţă, spera să afle vestea că izbucnise complotul la 
Roma Dar află ca Cicero pusese să fie ucişi Lentulus şi 
Caethegus, prietenii săi, precum şi capii complotului Să-i 


ucidăl strigă el Nu erau, oare, cetăţeni romani iar legea 
Sempronia nu le garanta viaţa? 

Fără îndoială că da. Dar iată argumentul de care s a folosit 
Câcero „Este adevărat că legea Sempronia protejează viaţa 
cetăţenilor numai că duşmanul patriei nu e cetăţean!” 

Argumentul era desigur subtil. Dar nu degeaba eşti avocat 
Armatele Senatului se apropiau Catilina văzu că nu-i mai 
rămânea decât să moară şi atunci se hotări să moară 
vitejeşte Cobori de pe munte ŞI-I întâlni pe conservatori, 
cum le-am zice astăzi, în împrejurimile oraşului Pistoia. 

Lupta fu teribilă, crâncenă Catilina lupta, nu ca să 
învingă”, el ca să moară frumos Trăind urât, muri frumos Fu 
găsit în fruntea tuturor alor săi, în mijlocul cadavrelor 
soldaţilor romani UCIŞI de el Fiecare din oamenii lui căzuse 
pe locul unde lup Ia se Aşa mor hoţii, ucigaşii şi 
incendiatorii? 

Napoleon la Sfânta Elena avusese dreptate când spusese 
că sub toate acestea se află ceva ce noi nu cunoaştem sau 
despre care ni s-a vorbit insuficient şi, în consecinţă, lăsat 
să fie ghicit. 

lată manifestul întocmit de răsculați, pe care ni-l transmite 
Sallustiu; poate aruncă el lumină asupra problemei. 

Este adresat de conducătorul revoltaţilor generalului 
Senatului Generalul Senatului este Cavaignac-ul acestei 
epoci, Imperator, Mărturisind în faţa zeilor şi a oamenilor 
că dacă am luat armele am făcut-o nu pentru a pune patria 
în pericol sau să ameninţăm pe concetăţenii noştri; nu vrem 
decât să ne apărăm propriile noastre vieţi. Necăjiţi şi săraci 
cum suntem, lăcomia şi violenţa creditorilor noştri ne-a 
răpit aproape tuturor patria, dar tuturor ne-a răpit 
reputaţia şi averea. Ni „se refuză până şi beneficiul vechilor 
legi; nu ni se permite nici măcar abandonarea bunurilor ca 
să ne păstrăm libertatea: atât de mare este cruzimea 
cămătarului şi a celui care împrumută pe gaj! Adeseori 
vechiului Senat i-a fost milă de popor şi prin decretele sale 
a uşurat mizeria publică, în timpul nostru, au fost liberate 


chiar şi patrimoniile grevate la exces şi, după părerea 
oamenilor cu suflet, s-a permis plata în aramă în loc de 
plată în argint*, adesea, chiar plebea împinsă de dorinţe 
ambiţioase, sau provocată de jignirile aduse de magistrați, 
s-a depărtat de Senat; însă, în ceea ce ne priveşte noi nu 
pretindem nici puterea, nici bogăţia, aceste cauze de lupte 
între oameni. Noi cerem doar libertatea pe care un 
cetăţean nu consimte să o piardă decât o dată cu viaţa. Noi 
te implorăm, deci, pe tine şi pe Senat, să vă ţie milă de 
mizeria concetăţenilor noştri. Redă-ne garanţia legilor pe 
care pretorul ne-o refuză; nu ne obliga să preferăm 
moartea vieţii pe care o ducem, căci moartea noastră nu va 
trece nerăzbunată” 

Cântăriţi acest manifest, filosofi din toate timpurile, el are 
greutatea lui în balanţa istoriei, nu seamănă el, oare, cu 
deviza nenorociţilor mătăsari din Lyon: Să trăieşti lucrând, 
sau să mori luptând? 

Am spus mai înainte că Conspirația lui Catilina nu era o 
conspirație şi iată pentru ce pericolul a fost real, serios şi 
imens, orice ar spune Dio Cassius; atât de real, de serios, de 
imens, încât el făcu din Cicero un erou de îndrăzneală şi de 
ilegalitate. 

* în împrejurări extreme, legea Valeria dădea aceasta 
posibilitate, în felul acesta datoria era redusă aproape cu 
trei sferturi fără să fi fost, totuşi, vorba de un faliment. 

Trebuie să-i fi fost tare frică lui Cicero, ca să fi fost atât de 
viteaz în ziua aceea. 

Când Cicero poate fugi, nu fuge? În timpul revoltei pornită 
împotriva lui Clodius, şapte sau opt ani mai târziu, nu fuge? 

Şi, totuşi, Clodius nu este un om de talia lui Catilina. 

Reîntors din Tessalonic, Cicero povesteşte că a fost o 
ciocnire în Forum. Oamenii s-au insultat, s-au scuipat între 
ei. „Clodienii încep să scuipe în noi (clodiani nostros 
consputere coeperunt); noi ne pierdem răbdarea”, adaugă 
Cicero. Şi avea de ce! „Ai noştri îi atacă şi-i pun pe fugă. 
Clodius este aruncat de la tribună; eu o şterg din teamă de 


accident” (ac nos gquoque turn. Fogimus, ne quid în turba). 
Sunt propriile lui cuvinte, pe care le scrie fra ţelui său 
Quintus, în scrisoarea din 15 februarie (Q. 11.3). 

Dealtfel, dacă nu credeţi, citiţi discursul lui Cato. Acela nu 
este un laş, şi totuşi îi este frică, o mare frică; i-e frică, 
spune el, şi desigur că şi altora le este frică, pentru că 
Cezar stă liniştit. 

Cezar stă liniştit pentru că, dacă învinge Catilina, el a dat 
democraţiei destule dovezi pentru a avea asigurată partea 
lui de câştig; Cezar stă liniştit, pentru că în cazul în care 
Catilina este învins, nu există destule dovezi împotriva lui ca 
să poată fi acuzat. Dealtfel, cine ar îndrăzni să-l acuze? Cato 
ar dori mult, dar, totuşi, ezită. 

În timpul acestei şedinţe, atât de furtunoase, în care 
vorbiră şi Cato şi Cezar, Cato pentru severitate, Cezar 
pentru clementă, i se aduse lui Cezar un bilet. 

Crezând că este un mesaj politic, Cato smulse biletul din 
mâna mesagerului şi-l citi. 

Era un bilet de dragoste din partea Serviliei, sora sa, 
adresat lui Cezar. 

Eli-laruncă în fată. 

— Na, beţivule! Spuse el. 

Cezar îl ridică, îl citi, dar nu răspunse nimic. În adevăr, 
situaţia era atât de gravă că nu mai era nevoie să fie 
complicată cu o ceartă personală. 

Însă, dacă nimeni nu îndrăznea să-l acuze public pe Cezar, 
nimeni nu s-ar fi supărat dacă un accident ar fi scăpat 
oamenii cumsecade de el. 

Pe treptele Senatului şi în momentul când ieşea, el fu 
înconjurat de o mulţime de cavaleri, fii de bancheri, de 
Speculanţi, de cămătari; de publicani care ţineau morţiş să- 
l ucidă. 

Unul dintre ei, Clodius Pulcher - acela care fusese bătut 
de gladiatori - îi puse sabia în gât, neaşteptând decât un 
semn din partea lui Cicero, ca să-l ucidă. Dar Cicero îi făcu 
semn să-l cruţe pe Cezar şi Clodius îşi băgă sabia în teacă. 


Cum e cu putinţă! Clodius care, mai târziu, va asculta 
orbeşte de Cezar, va fi amantul Pompeii şi va voi să-l ucid-ă 
pe Cicero, acelaşi Clodius este amicul lui Cicero şi vrea să-l 
ucidă pe Cezar? 

Aşa ceva pare de neînțeles. Dar vă vom explica, fiţi liniştiţi, 
dragi cititori; nu va fi prea moral, dar va fi clar. 

Omul fericit, omul mândru, omul mare de o sută de coţi în 
toată această afacere cu Catilina, omul acesta este Cicero. 

Este mult difi domnul Dupin în Cicero, deşi nu era mult din 
Cicero „în domnul Dupin. 

L-aţi văzut pe domnul Dupin a doua zi după urcarea pe 
tron a regelui Ludovic-Filip? Dacă ar fi făcut versuri în 
latina, le-ar fi făcut pe cele ale lui Cicero; daca ar fi făcut 
versuri în franceză, el le-ar fi tradus. 

Vă amintiţi versurile lui Cicero? 

O fortunatam natam, me consule, Romani!... (O fericită 
Romă! Care te-ai născut în timpul Consulatului meu...!) 

Ei bine, opt zile mai târziu, Cicero îi apăra pe Murena, 
acuzat de uneltire, tocmai el care ceruse ca vinovaţilor de 
uneltire să li se aplice şi zece ani de exil ca spor de 
pedeapsă; apoi îl apără pe Sylla, complicele lui Catilina; îl 
apără tocmai el, Citero, care pusese să fie ucişi ceilalţi 
complici. 

Cum am spus, un moment ela fost regele Romei. 

Pompei era plecat, Cezar rezervat, Crassus mut. 

— E altreilea rege străin pe care îl avem, spuneau 
romanii. 

Ceilalţi doi erau Tatius şi Numa. Iatius şi Numa erau din 
Cures, Cicero din Arpinum. 

În adevăr, niciunul din cei trei nu era din Roma. 

XII După descoperirea conspirației lui Sylla, după uciderea 
lui Caethegus şi Lentulus, după descoperirea trupului 
neînsufleţit al lui Catilina pe câmpul de luptă de la Pistoia, 
se crezu că Roma era salvată. 

Aşa se întâmplase şi în Franţa în 1793, după fiecare 
conspirație descoperită. Şi Franţa fusese salvată de 


unsprezece ori într-o singură lună. 

„încă o victorie ca aceasta şi sunt pierdut!” spusese 
Pyrrhos, după bătălia de la Heracleea în care îşi pierduse 
jumătate din soldaţi, jumătate din cai, jumătate din elefanţi. 

Mai ales Cicero era încredinţat că el salvase Roma. 
Victoria îl orbise; credea în alianţa dintre Senat, cavalerii 
din naştere şi aristocrații banului, la care visase, dar nu 
întârzie să se îndoiască chiar el de durata acestei păci 
gelatinoase - căci cum altfel s-ar putea reda mai bine 
expresia lui concordia conglutinata - această împăcare de 
scurtă durată, sau cam aşa ceva. 

Cezar, am spus-o, era fericit să stea deoparte în această 
împrejurare. 

Când ieşise din Senat, în momentul în care Cicero 
traversând Forumul strigase „la moarte!” vorbind de 
complicii lui Catilina, mai mulţi cavaleri din garda lui Cicero 
se aruncaseră spre Cezar, cu săbiile în mâini, dar Cicero, 
am mai spus-o, îl acoperi cu toga lui. 

Aşa cum proceda, uneori, poporul în favoarea gladiatorului 
care luptase frumos; la privirile întrebătoare ale tinerilor, 
Gicero răspunse printr-un semn salvator, căci, în adevăr, 
deşi Cezar nu era decât un individ dubios, înglodat în 
datorii, nu se ucidea un Cezar cum se ucidea un Lentulus 
sau Caethegus; dovadă că ar fi putut fi ucis fie în uşa 
Senatului, fie în Forum, fie în timpul traversării Câmpului 
lui Marte, şi încă o dovadă e faptul că ar fi putut fi ucis şi 
Catilina, dar nimeni nu îndrăznise să o facă. 

Deşi faptul este consemnat de Plutarh, adesea suntem 
îndemnați să punem la îndoială povestirea istoricului din 
Cheroneea. 

Suetoniu se mulţumeşte să spună că toţi cavalerii care 
erau de gardă traseră sabia şl-i îndreptară vârful spre 
Cezar. 

Cicero, acest mare fanfaron, nu pomenea întâmplarea II În 
istoria consulatului său, care s-a pierdut, dar pe care 
Plutarh o cunoştea şi Plutarh se miră. 


LLA 


Cum se poate ca Cicero, care se laudă uneori cu lucruri pe 
care nu le-a făcut, făcând un lucru de o asemenea 
importantă şi atât de onorabil pentru el, să nu se fi lăudat 
cu acesta? 

Dealtfel, mai târziu, nobilimea blamă pe Cicero pentru 
faptul că nu a folosit această ocazie ca să se 
descotorosească de Cezar şi a supraapreciat dragostea 
poporului pentru el. 

Totuşi, această dragoste era mare, foarte mare, dovadă 
ceea ce se petrecu câteva zile mai târziu. 

Obosit de acuzaţiile surde care îl urmăreau, Cezar se 
prezentă în Senat ca să se justifice şi, după ce intră, anunţă 
pentru ce venise acolo. 

O violentă discu (ie se produse atunci între senatori 
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei lui Cezar şi, pentru că 
şedinţa se prelungea, poporul temându-se să nu i se 
întâmple vreo nenorocire, înconjură sala Senatului şi, prin 
strigăte violente, ceru să-i fie predat Cezar. 

Din această cauză Cato, temându-se de o mişcare din 
partea săracilor şi, mai mult încă, din partea celor 
înfometați care, spune Plutarh, îşi puseseră toată speranţa 
în Cezar, obţine din partea Senatului acea faimoasă 
distribuire lunară de grâu care trebuia să coste cam zece, 
douăsprezece milioane. 

Cezar îşi dădu bine seama că îi trebuia un nou sprijin şi 
atunci candidă pentru pretură. 

Am spus cum se reuşea în viaţă la Roma. 

Orice tânăr de familie bună studia dreptul cu un 
jurisconsult şi elocinţa cu un retor. Viaţa romană era 
publică, ea aparţinea patriei, se ataca sau se apăra 
conducerea statului cu vorba şi cu spada. Se semna ca în 
America: avocat şi general. 

Ca să te faci cunoscut, denunţai un proconsul; era o 
oarecare grandoare în aceasta; se lua partea poporului 
contra unui om. 

Aşa făcu Cezar. 


EI se ridică, întâi, împotriva lui Dolabella, apoi împotriva 
lui Publius Antonius. Dar eşuează împotriva primului şi este 
obligat să părăsească Roma. Apoi, în Grecia, vorbeşte 
contra celui de-al doilea, în fata lui Marcus Lucullus, 
pretorul Macedoniei, şi obţine un Asemenea succes încât 
Publius Antonius, de teamă că va fi condamnat, face apel la 
tribunii poporului sub pretext că nu ar fi putut obţine 
dreptate împotriva grecilor, în Grecia. 

„La Roma, spune Plutarh, elocinţa sa strălucind la bară, i-a 
adus o mare favoare”. 

Apoi, după ce se făcu astfel cunoscut, candidă pentru 
edilitate. Edilitatea era cam ceea ce este primăria noastră 
de astăzi. 

Observaţi alegerile engleze cu ale lor hustings, meeting, 
boxings, cu acuzaţiile lor de bribery; este în mic ceea ce, în 
mare, erau alegerile la Roma La Roma exista ceea ce 
nimeni n-a îndrăznit să facă nici în Franţa, nici în Anglia: un 
Manual al candidatului Datează din anul 688 de la fundarea 
Romei şi este semnat de Q. Cicero. Să nu se confunde cu 
Marcus Tullius, Quintus este doar fratele unui mare om. 

Aşadar, la momentul potrivit, candidatul se îmbrăca într-o 
togă albă, simbol al curăţeniei sufletului candidatus, ceea ce 
însemnează atât albit cât şi alb Făcea mai întâi vizite 
senatorilor şi magistraţilor, apoi celor bogaţi, cavalerilor, 
nobililor şi în cele din urmă poporului. 

Poporul era adunat pe Câmpul lui Marte; cei trei, patru 
sute de mii de votanţi erau acolo şi-şi aşteptau candidaţii. 

Candidaţii se prezentau însoţiţi de alaiul prietenilor În 
timp ce candidatul îşi căuta simpatii printre votanţi, 
prietenii lui făceau acelaşi lucru pentru amicul lor. 
Candidatul avea un nomenclator care îi şoptea numele şi 
meseria celor cărora li se adresa. 

Vă amintiţi gingăşiile pe care don Juan le adresa domnului 
Dimanche când voia să-i ceară bani? Închipuiţivă scena 
aceasta repetată de o sută de ori în aceeaşi zi: aceeaşi piesă 
cu alţi actori. 


Cu doi ani mai înainte, candidatul începea să-şi atragă 
simpatia poporului: oferea jocuri; cumpăra direct sau prin 
amicii săi locuri la circ sau în amfiteatre pe care le 
distribuia gratuit poporului; trimitea astfel la distracţii 
triburi întregi şi în special tribul lui; în sfârşit, dădea ospeţe 
publice, nu numai în faţa casei, nu numai tribului său, nu 
numai în diferite cartiere ale oraşului, dar, adesea chiar 
tuturor triburilor. 

Cicero citează ca un fapt extraordinar că Lucius Filipus 
ajunsese la înalte demnități fă 1 să fi folosit asemenea 
metode Însă, în schimb, Tuberon, nepotul lui Paulus Emilius 
şi nepotul lui Scipio Africanul, eşuase în încercarea de a 
deveni pretor, pentru că, oferind poporului o masă publică, 
pusese să se întindă paturi de o formă comună acoperite cu 
piei de ţap în loc de acoperăminte de preţ. 

Vedeţi, dar, cât de sibarit era poporul roman care nu 
numai că voia să mănânce bine, dar voia să fie şi bine şi 
bogat tratat în timpul mesei Mulţi făceau călătorii în 
provincie ca să culeagă voturi în municipiile cu drept de vot 
Paterculus citează cazul unui cetăţean care, voind să fie 
edil, de fiecare dată când se producea un incendiu la Roma 
sau în împrejurimi, îşi trimitea sclavii ca sa I stingă, 
procedeul era atât de nou, încât cel care Ia inventat fu 
numit nu numai edil, dar chiar pretor Din nefericire, 
Paterculus uită să menţioneze numele filantro pului În 
general, alegerea era mai scumpă nu erai numit edil cu mai 
puţin de un milion, chestor cu mai puţin de un milion şi 
jumătate sau două milioane, iar ca să fii pretor se sacrifica 
totul Într-adevăr, pretorul era vice regele unei provincii. 
Notaţi că o provincie în vremea aceea eră cât un regat (im 
epoca modernă Or, în acest regat pe care îl conducea patru, 
cinci ani., pe care îl ocupa cu o armată, de banii căruia 
dispunea, cu locuitorii asupra cărora avea drept de viaţă şi 
de moarte, în acest regat dădea întâlnire creditorilor; acolo 
se lichidau averile cele mai grevate, acolo se formau 
biblioteci, colecţii de tablouri, galerii de statui; în sfârşit, tot 


acolo se convocau portăreii, creditorii şi se făceau 
aranjamente satisfăcătoare pentru ambele părţi. 

Uneori însă, când provincia era ruinată, când se prelua 
după un Dolabella, sau Verres, sau când nu exista o 
siguranţă deplină asupra moralității debitorului, creditorii 
se opuneau plecării sale din oraş. 

Cezar, numit pretor în Spania, găsi în'momentul plecării o 
asemenea mulţime de creditori strânsă în faţa porţii, încât a 
fost obligat să trimită după Crassus. 

Crassus, care îl vedea pe Catilina mort, care înţelegea că 
Cicero nu va mai putea rezista, care nu putea ierta lui 
Pompei chestiunea cu gladiatorii, înţelese că viitorul era 
Între Cezar şi Pompei şi socoti că un plasament la Cezar i-ar 
aduce mari foloase. El împrumută pe Cezar cu cinci 
milioane, iar Cezar putu pleca în Spania. 

Să mai adăugăm - şi lucrul acesta ar putea constitui trei 
sferturi din motivul acordării acestui împrumut atât de 
neaşteptat din partea unui astfel de zgârcit - să mai 
adaugăm că Cezar era amantul soţiei sale, Terţulia. Din 
punct de vedere modern, această situaţâe îl coboară pe 
Cezar în ochii noştri, dar Cezar nu prive? Atât de aproape. 

În drum spre Spania şi pe când străbătea un mic sat din 
Galia cisalpină, Cezar pronunţă cuvintele cunoscuteMai 
bine primul aici, decât al doilea la Roma. 

În adevăr, la Roma, alături de puterea reală cucerită cu 
spada sau cu elocinţa, alături de Pompei şi de Cezar, erau 
ceia ce se numeau cei şapte tirani: republicanii, cămătarii, 
cei care împrumutau cu camătă mare pe timp seurt; adică 
cei doi Lucullus, Metellus, Hortensius, Filipus, Catulus şi, în 
sfârşit, Crassus. 

Cel din urmă abia aştepta să fie altceva decât unul din cei 
şapte tirani; abia aştepta să ajungă unul din cei trei. 

Or, în viitor el vedea un triumvirat: Pompei, victoria; Cezar, 
norocul; el, banii. 

Se va vedea că Crassus nu prezisese prea râu viitorul. 

După un an, Cezar se întoarse din Spania. 


Ce făcuse acolo? Nimeni nu ştia. 

Nimeni nu îndrăzni să-l acuze; însă, la înapoiere, îşi plăti 
datoriile şi, de data aceasta, nimeni n-a mai trebuit să-i 
împrumute vreun ban. 

Suetoniu spune însă: „S-a dovedit, prin propriile lucrări pe 
care le-a lăsat, că în Spania a primit de la proconsul şi de la 
aliaţi bani pe care i-a cerut stăruitor ca pe un ajutor cu care 
să-şi poată plăti datoriile”. 

Dar acesta nu era împrumut, căci se lua fără să se mai 
restituie vreodată. 

Suetoniu mai adaugă: „El jefui multe oraşe din Lusitania, 
deşi acestea nu (e) puseseră nici o rezistenţă şi-şi 
deschiseseră porţile de cum sosise în faţa lor”. 

Reîntors la Roma, Cezar îl găsi pe Pompei. 

Cei doi mari rivarli se găseau acum faţă în faţă. 

Să vedem ce s-a întâmplat cu Pompei de când l-am părăsit, 
după victoria sa asupra gladiatorilor. 

XII Învingătorul lui Mitridate are treizeci şi nouă de ani, cu 
toate că prietenii săi, mai bine zis lingugşitorii săi, nu-i dau 
mai mult de treizeci şi patru - vârstă lui Alexandru cel Mare 
- şi a ajuns la punctul culminant al succesului De acum 
încolo nu va face decât să coboare, pe când Cezar nu va 
face decât să urce. 

Dacă Pompei are treizeci şi nouă de ani - şi Plutarh spune 
precis aceasta Cezar are treizeci şi trei. 

„Poporul roman, spune Plutarh, pare să fi fost de la 
început faţă de Pompei în aceeaşi dispoziţie în care se 
găseşte Prometeu al lui Eschil faţă de Hercule când îi spune 
acestuia, care l-a dezlegat: Pe cât îl iubesc pe fiu, pe atât 
urăsc pe tată” 

De ce îl ura poporul roman pe Strabo, tatăl lai Pompei? 

Plutarh ne-o spune într-o singură frază: „Pentru că nu-i 
putea uita zgârcenia”. Aceasta pentru că tatăl lui Pompei nu 
oferea romanilor jocuri, mese publice, nu le dădea bilete la 
spectacole, crimă de neiertat în ochii tuturor acestor regi ai 
lumii care îşi petreceau tot timpul tolăniţi pe sub portice, 


discutând politică în timp ce se îmbăiau sau beau vin fiert 
prin cârciumi. 

În adevăr, ura era atât de mare încât mulţimea smulse de 
pe rug corpul lui Strabo, ucis de trăsnet şi-l batjocori în fel 
şi chip. 

Dar, repetăm, fiul, în schimb, era adorat. lată ce spune mai 
departe Plutarh în frumoasa lui limbă greacă: „Nimeni nu a 
găsit o bunăvoință mai mare, care să fi început mai repede, 
care să fi înflorit mai mult în vremuri de fericire şi care să-i 
fi rămas mai credincioasă în vremuri vitrege” 

Poate că ceea ce sedusese pe romani, popor senzual în cel 
mai înalt grad, fusese frumuseţea lui Pompei. 

Pompei avea trăsături plăcute, în armonie perfectă cu 
vorba melodioasă, un aer grav, temperat printr-o mare 
expresie de bunătate, maniere nobile, o mare cumpătare în 
viaţa de toate zilele, o deosebită îndemânare în toate 
exerciţiile corpului, o elocinţă aproape irezistibilă, o imensă 
uşurinţă în a da, şi da cu o graţie aproape divină care avea 
măiestria de a menaja amorul propriu al celui II Care 
primea Părul pe care îl purta puţin ridicat şi privirea plină 
de farmec îl asemăna cu Alexandru, sau mai curând cu 
statuile rămase ale cuceritorului Indiei, asemănare care îl 
măgulea pe tânărul bărbat, şi care era atât de cunoscută 
public încât într-o zi consulul Filip, pledând pentru el, spuse 
surâzând 

— Nu vă miraţi de parţialitatea mea faţă de clientul meu, 
dar se explică prin faptul că, eu fiind Filip, îl iubesc pe 
Alexandru. 

Am vorbit despre cumpătarea sa, iată un exemplu După o 
boală destul de grea, i se recomandă dietă şi, pentru că 
reîncepuse să mănânce, medicul îi îngădui zilnic numai 
sturz Din nefericire sturzi sunt păsări care doar trec prin 
acele locuri şi atunci încă nu era timpul pentru trecerea lor, 
aşa că zadarnic căâutară servitorii lui Pompei prin toate 
pieţele din Roma, căci nu găsiră nimic 


— Iată-te în încurcătură, îi spuse un amic, ai să găseşti la 
Lucullus, care are astfel de păsări în tot timpul anului. 

— Pe legea mea, nu! Răspunse Pompei Nu vreau să cer 
nici un serviciu acestui om. 

— "Totuşi, insistă prietenul, dacă medicul ţi-a reco mandat 
să mănânci neapărat sturz şi nu altceva! 

— Haida-de! Răspunse Pompei, vrei să cred că era scris în 
cartea destinului ca Pompei să se prăpădească dacă 
Lucullus n-ar fi fost atât de mâncăcios încât să crească 
sturzi în colivie? 

Şi Pompei îşi trimise medicul la plimbarel Cam asta cred 
că înseamnă acele trei cuvinte greceşti Am vorbit despre 
elocinţa sa lată o dovadă. 

După moartea lui Strabo, a avut de respins o acuzaţie de 
deturnare de fonduri publice făcută împotriva tatălui său şi 
în care se încerca să fie antrenat şi el. Însă a pus în 
apărarea sa atâta îndemânare şi o astfel de fermitate, încât 
pretorul Antistius, care prezida judecata, s-a hotărât atunci, 
pe loc, să-i dea fata în căsătorie, propunere pe care a făcut- 
o prin nişte prieteni comuni. 

Pompei acceptă. 

Logodna ajunsese cunoscută de popor şi era atât de mult 
pe gustul său, încât în momentul când Pompei a fost achitat, 
mulţimea începu să strige, ca şi cum ar fi ascultat de o 
comandă: Lia Talasius! La Talasius! Ce însemnau accste 
două cuvinte pe care romanii aveau obiceiul să le pronunţe 
când doreau o căsătorie fericită.3 O vom spune imediat Era 
o veche tradiţie romană, încă de pe vremea răpirii sabinelor 
Când s a produs acest mare eveniment care a dus imperiul 
lui Romulus, abia format, la un pas de picire, păstorii şi 
văcarii au furat o tânără sabină atât de frumoasă, încât se 
temeau să nu fie nevoie să se lupte la ficc; irc pas pentru a o 
păstra Atunci le a venit ideea s o pună sub protecţia unuia 
din numele cele mai stimate din tânăra Romă, aşa că 
fugeau, strigând La Talasius' La Talasius! Ca şi cum pentru 
Talasius ar fi răpit-o pe tânăra sabină Datorită acestui 


nume, ei au putut-o duce în deplină siguranţă acolo unde au 
voit, şi, în adevăr, tânăra sabină s a căsătorit cu Talasius, iar 
căsnicia a fost foarte fericită De atunci, la Roma s-a păstrat 
obiceiul ca la căsătoriile mai importante să se strige în 
semn de urare de fericire La Talasiusl La Talasius! Pompei 
se căsători cu Antistia Dar nu avu o căsnicie atât de fericită 
ca Talasius pentru că, aşa cum am mai spus, a fost forţat de 
Sylla să o repudieze şi să ia în căsătorie pe Emilia, fiica lui 
Metella şi a lui Scaurus, nepoata lui Sylla Ordinul era cu 
atât mai tiranic cu cât Emilia era căsătorită şrânsărcinată, 
iar pe de altă parte era o mare ruşine pentru Pompei ca să 
cedeze în faţa acestui ordin, întrucât socrul său Antistius 
fusese asasinat în Senat pe motiv că, Pompei făcând parte 
din partidul lui Sylla, şi el trebuie să fi făcut parte din acest 
partid, din moment ce era socrul lui Pompei În plus, mama 
Antistiei, văzându-şi fiica repudiată şi neputând suporta 
insulta pe care i-o făcuse Pompei, se sinucise În fine, 
moartea aceasta fu urinată de o altă, a Emiliei, care muri la 
naştere. 

Este adevărat că această teribilă tragedie de familie, care 
ar fi făcut mare vâlvă în altă epocă, se pierdu în mijlocul 
tragediei generale care se petrecea în vremea aceea şi în 
care Marius şi Sylla jucau roiurile principale. 

Am spus că, într-o situaţie similară, Cezar preferase să 
înfrunte mânia lui Sylla decât să-l ascu Iţe. Geniul celor Doi 
oameni se regăseşte cu totul în această deosebire: în 
circumstanţe analoage, unul cedează, celălalt rezistă. 

Să fim iertaţi că revenim astfel asupra lui Pompei, despre 
care am mai dat câteva amănunte, dar de omul care va 
disputa cu Cezar stăpânirea lumii merită să ne ocupăm 
ceva mai mult. 

Apoi, mărturisim că vom fi mândri să facem pentru 
antichitate ceea ce am făcut pentru timpurile moderne: 
pentru istoria greacă şi pentru romani, ceea ce am făcut 
pentru istoria Angliei, a Italiei şi a Franţei, adică să o 


punem la îndemâna tuturor. Ce ni se cere pentru aceasta? 
S-o facem atrăgătoare. 

Când ni se arată greci şi romani, ni se arată mai mult 
statui şi mai puţin oameni. 

Fiind şi noi oameni, ne interesăm mai cu seamă de fiinţe 
aparţinând mai ales umanităţii. 

Or, îndepărtând tunica lui Alcibiade şi toga lui Cicero, ce 
vedem? Oameni. 

Dar trebuie îndepărtată tunica şi toga ca să realizăm ceea 
ce urmărim noi: să-i arătăm pe aceşti eroi, pe aceşti semizei 
de colegiu, în intimitate. 

Vă mai amintiţi timpul când se spunea că istoria era atât 
de greu de învăţat pentru că era plicticoasă? Plicticoasă, 
desigur, în lucrările lui Daniel, Mezerai sau Anquetil, dar 
amuzantă în cronici, în memorii, în legende. 

De unde i-a venit succesul atât de mare domnului de 
Baranţe cu lucrarea sa Ducii de Burgundia? De la faptul că 
el a fost cel dintâi care a înlocuit cu forma de cronică istoria 
sau ceea ce se numea obişnuit istorie. 

Oare nu i-am învăţat noi mai multe pe cititorii noştri 
despre epoca lui Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea cu 
Cei trei muşchetari, După douăzeci de ani şi Vicontele de 
Bragelonne, decât Levasseur cu cele douăzeci şi cinci de 
volume ale istoriei sale? 

XIII Să ne întoarcem la Pompei, de două ori văduv abia la 
douăzeci şi patru de ani şi pe care Sylla îl salutase cu 
numele de imperator, pentru serviciul pe care i-l făcuse 
aducându-i o armată. 

În plus, Sylla se ridicase şi se descoperise în faţa lui 
Pompei, ceea ce făcea rar în faţa altor generali. 

5 A Dumas 65 

Că s-a ridicat, aceasta se înţelege uşor, dar e s-a 
descoperit, mărturisiţi, dragi cititori, că văzând întotdeauna 
pe romani cu capul descoperit, aşa ceva este greu să vă 
explicaţi. 


Din lipsă de pălărie pe care, totuşi, o foloseau, uneori, 
dovadă faimoasa pălărie pe care Crassus o împrumuta 
grecului Alexandru - din lipsă de pălărie, romanii îşi 
acopereau capul cu pulpana togei, iar acest veşmânt, de 
obicei de culoare albă, respingea cu succes căldura razelor 
soarelui italian. După cum noi ne ridicăm pălăria ca un gest 
de deferenţă faţă de oamenii cu care ne întâlnim, tot aşa 
romanii îşi ridicau pulpana togei de'pe cap, şi astfel se 
descopereau. 

Cu toată marea modestie a lui Pompei, i se reproşau două 
sau trei crime de care Cezar, rivaiul său în toate şi mai ales 
în omenie, nu ar fi fost capabil. 

După cum se ştie, Carbo era unul din duşmanii lui Sylla. 
Dacă ar fi poruncit să fie ucis în momentul în care fusese 
prins, nimeni n-ar fi spus nimic şi poate că faptul ar fi putut 

fi considerat ea foarte firesc; dar el porunci să fie adus în 
faţa lui, în lanţuri, un om care fusese de trei ori onorat cu 
consulatul! II judecă stând pe un tron înalt, în mijlocul 
murmurelor şi aclamaţiilor mulţimii, îl condamnă şi ordonă 
să fie executat fără să-i dea alt răgaz decât pentru a-şi 
satisface o necesitate urgentă. 

Tot aşa a făcut şi cu Quintus Valerius, savant distins pe 
care îl captură, cu care vorbi, apoi, cu sânge rece, îl trimise 
la moarte, după ce aflase de la eltot ceea ce voise să ştie. 

Titlul de „cel Mare” tot Sylla i l-a dat, salu tându-l astfel la 
înapoierea din Africa, aşa cum făcuse cu patru, cinci ani în 
urmă când îl numise imperator. 

Trebuie să recunoaştem că Pompei s-a ferit, la început, să- 
şi adauge acest epitet la numele său. 

Ne grăbim să spunem că a procedat aşa nu din modestie, 
ci din teama de a nu jigni susceptibilitatea poporului. 

În adevăr, când, mai târziu, după moartea lui Sertorius şi 
după campania din Spania, el consideră că numele acesta îi 
fusese dat demult de alţii, ca să şi-l poată da acum şi singur, 
îl luă şi se intitulă, de atunci înainte, în scrisorile şi în 
decretele sale, Pompei cel Mare. 


Este adevărat că peste cel pe care Sylla îl numise Magnus, 
adică cel mare, existau doi bărbaţi care fiecare fusese 
numit de popor cu supranumele de Foarte mare, Maximus: 
unul era Valerius, care împăcase poportil cu Senatul, 
celălalt era Fabius Rullus, care alungase din acelaşi Senat 
câţiva fii de liberţi, care, ajutaţi de averea lor, reuşiseră să 
fie aleşi senatori. 

Dealtfel, Sylla se îngrozi repede de măreţia lui Pompei, la 
care şi el participase şi de averea pe care acesta şi-o 
strânsese. 

Când s-a înapoiat la Roma, după marele război din Africa, 
Pompei a cerut triumful, dar Sylla s-a opus. Triumful nu se 
acorda decât consulilor sau pretorilor. 

Nici primul Scipio, după victoriile obţinute în Spania 
asupra cartaginezilor, nu îndrăznise să-l ceară, pentru că 
nu era nici pretor, nici consul. 

Sylla pretindea că se temea de dezaprobarea Romei 
întregi dacă ar fi acordat triumful unui tânăr încă imberb şi 
să nu se spună că, pentru satisfacerea capriciilor favoriţilor 
săi, nu respectă nici o lege. 

Însă Pompei ghici adevărata cauză a refuzului chiar dacă 
acesta fusese prezentat sub un înveliş aurit. 

Ideea că Sylla se opunea la triumful său numai pentru că 
începuse să se teamă de el îi mări încăpăţânarea de a-l 
obţine şi, în faţa lui Sylla, a lui Sylla care i se adresase 
direct anunţându-l că dacă se încăpăţâna în a voi triumful 
el, Sylla, se va opune la acest triumf, Pompei îi spuse: 

— Ai grijă, Sylla, sunt mai mulţi cei care adoră răsăritul, 
decât apusul. 

Sylla, care, asemeni lui Cezar, era puţin cam tare de 
urechi, nu înţelese nimic din răspunsul lui Pompei. 

— Ce zice? Îi întrebă pe vecinii săi. 

Vecinii îi repetară răspunsul. 

— Ah! Dacă ţine atât, răspunse Sylla, n-are decât să 
triumfe! 


Dar Sylla nu era singurul care să se fi opus la satisfacerea 
orgoliului învingătorului lui Carbo, Domițian şi Sertorius. 

În Senat şi în sânul nobilimii se produseră mari murmure. 

Pompei le auzi. 

— Ah! Dacă e aşa, spuse el, ei bine, voi triumfa, nu ca 
predecesorii mei pe un car tras de cai, ci pe un car tras de 
elefanţi. 

Şi, în adevăr, în campania din Africa, Pompei spusese: 

— Pentru că suntem aici, trebuie să ne luptăm nu numai cu 
oamenii, ci şi cu animalele sălbatice. 

În consecinţă a vânat şi a capturat un mare număr de lei şi 
elefanţi şi în plus, a mai primit de la regii supuşi peste 
patruzeci de elefanţi. Nimic nu-i era mai uşor decât să 
înhame patru din aceste animale la carul său triumfal. 

Îi înhăma; dari se întâmplă că, în momentul când să intre 
în Roma, poarta să fie prea îngustă. 

Silit să renunţe laelefanţi, Pompei reveni la cai. 

Desigur, cu toată vârstă - avea să împlinească patruzeci de 
ani - dacă ar fi voit, Pompei ar fi fost primit în Senat. 

Când legea se opunea vreunei dorinfe de-a lor şi erau 
destul de puternici ca să-şi poată satisface această dorinţă 
împotriva legii, romanii recurgeau la un mijloc din cele mai 
ingenioase ca să acţioneze împotriva ei: o suspendau pe 
timp de un an. 

Aceasta se numea somnul legii. 

Cât timp legea dormea, ambițiile se păstrau treze şi făceau 
ce voiau. 

Pompei găsi, deci, o mai mare satisfacţie triumfând ca 
simplu general, decât dacă ar fi fost senator. 

Pompei triumfă, dar rămase mai departe în ordinul 
cavalerilor. 

Sylla nu uită, însă, că Pompei triumfase împotriva voinţei 
sale, iar Pompei, făcând pentru altul ceea ce nu voise să 
facă pentru el, făcuse ca Lepidus să fie numit consul. 
Întâlnindu-l pe. Când traversa piaţa, Sylla îl apostrofă: 


— Tinere, te văd acoperit de glorie după victoria pe care ai 
obținut-o, dar este oare onorabil şi măgulitor că datorită 
intrigilor tale pe lângă popor, Catulus, adică cel mai virtuos 
cetăţean din Roma, a fost chemat la consulat după Lepidus, 
care este cel mai rău dintre oameni? Dealtfel, continuă el cu 
un gest ameninţător, te previn să nu dormi, ci să-ţi veghezi 
treburile cu multă grijă, căci ţiai făcut un duşman mult mai 
puternic decât tine. 

În adevăr, din ziua aceea, Pompei fu pierdut complet în 
ochii lui Sylla, încât după moartea acestuia, când i se 
deschise testamentul, se văzu nu numai că nu cuprindea 
nici o donaţie pentru Pompei, dar nu se făcea nici măcar 
vreo menţiune despre acela căruia răposatul, în timpul 
vieţii, îi dăduse titlul de imperator şi porecla de „cel Mare” 

Dar ca un adevărat om de stat ce era, Pompei nu lăsă Să 
se vadă nici o supărare din cauza acestei uitări şi, cum 
Lepidus şi încă vreo cîliva voiau să împiedice nu numai 
înmormântarea lui Sylla în Câmpul lui Marte, dar şi 
funeraliile publice, Pompei a fost acela care a luat iniţiativa 
ceremoniei mortuare prin care i se aduceau lui Sylla 
onorurile funebre. 

Mai mult: prezicerea lui Sylla se realiză imediat după 
moartea sa, căci Lepidus, servindu-se de poziţia pe care i-o 
asigurase Pompei, provocă tulburări în Roma. Pompei trecu 
de partea lui Catulus care reprezenta latura cinstită a 
Senatului şi a poporului, dar care era mai înclinată spre 
administraţia civilă decât spre o conducere militară. Pompei 
îi dădu ajutorul spadei sale. 

Ajutorul acesta îşi avu importanţa sa. 

Ajutat de Brutus, tatăl celui care, împreună cu Cassius, 
avea să-l asasineze pe Cezar, Lepidus puse mâna pe cea mai 
mare parte a Italiei şi pe o parte din Galia cisalpină. 

Pompei porni împotriva lui, îi luă cea mai mare parte din 
oraşele ocupate, făcu prizonier pe Brutus şi, aşa cum 
procedase cu Carbo şi cu Quintus Valerius, porunci lui 
Gemenius să-l ucidă fără măcar să-l mai judece. 


După această victorie au urmat victoriile împotriva lui 
Sertorius, Spartacus şi împotriva piraţilor. 

În acest din urmă război, Pompei prinse puteri de care 
nimeni nu mai dispusese până atunci, ajungând un adevărat 
rege al mării. 

Aici l-am părăsit şi de aici trebuie să-l reluăm, pentru a-l 
urmări până la înapoierea lui Cezar din Spania. 

XIV În mijlocul tuturor acestor evenimente barba lui 
Pompei începuse să crească; şi de data aceasta, fără nici o 
opoziţie, obţine triumful şi consulatul. 

În momentul acela, puterea lui era atât de mare la Roma, 
încât Crassus, care era supărat pe el de când cu afacerea 
gladiatorilor, a fost obligat să-i ceară, într-un fel, 
permisiunea ca să fie consul. 

Pompei înţelese cât de mult îl înălța această umilinţă a 
unui om care, din cauza bogăției şi a elocinţei, îi sfida pe 
toţi. El uită că se purtase urât cu Crassus - ceea ce era cu 
mult mai frumos decât dacă ar fi uitat el neajunsurile din 
Parte lui Crassus, dacă Crassus i-ar fi făcut asemenea neajl. 
suri -; el uită, spuneam, că se purtase urât cu Cras JS şi îl 
numi consul odată cu el. 

„absenţa lui Cezar. Crassus şi Pompei îşi împărțeau puţei a 
între ei, Crassus având mai multă trecere pe lângă popo în 
plus, Porâipei era ceea ce numim astăzi un saliinibanc; 
cunoştea bine poporul din Roma şi ştia cum trebuie să-l ia. 

Astfel, se obişnuia ca după îndeplinirea serviciului 
prevăzut de lege cavalerii să se înfăţişeze, cu calul lor, în 
piaţa publică, în faţa cenzorilor, să dea socoteala de 
campaniile pe care le-au făcut, să numească generalii şi 
căpitanii sub care au luptat şi acolo, în faţa poporului să fie 
lăudaţi sau dezaprobaţi pentru comportarea lor. 

Or, în timpul când erau cenzori Gellius şi Lentulus fu văzut 
din depărtare Pompei, îndreptându-se spre Forum, purtând 
însemnele de consul, însoţit sau mai bine zis precedat de 
lictori şi ducându-şi calul de căpăstru, ca un simplu cavaler. 


La un moment dat, porunci lictorilor să se dea la o parte iar 
el, doar cu calul, se înfăţişă în faţa tribunatului. 

Poporul, văzându-l în această situaţie, fu cuprins de un 
atât de mare respect, încât nu se auzi nici măcar un bravo, 
deşi se vedea bine că toată lumea admira ceea ce făcea 
Pompei. 

În schimb, cenzorii, foarte mândri de acest semn de 
respect, răspunseră printr-un semn la salutul lui Pompei, 
iar cel mai în vârstă dintre ei se ridică şi întrebă: 

— Pompei cel Mare, îţi cer să-mi spui dacă ai făcut toate 
campaniile ordonate de lege? 

— Da, răspunse tare Pompei, le-am făcut şi n-am avut 
niciodată un alt căpitan sau general decât pe mine însumi. 

La aceste cuvinte, poporul izbucni în strigăte de admiraţie, 
iar cenzorii se ridicară şi, împreună cu toată mulţimea, îl 
conduseră pe Pompei acasă, pentru a-i înapoia, pe cât le era 
cu putinţă, cinstea care le fusese făcută. Dar cel mai mare 
triumf al lui Pompei a fost acela pe care l-a obţinut când a 
fost învestit cu autoritatea de a-i combate pe pirați. 

Legea care îl învestea cu această autoritate nu trecu fără 
opoziţie, căci odată în fruntea acestei puteri, având sub 
ordinele sale două sute de vase, cincisprezece locotenenţi 
aleşi dintre senatori şi obligaţi să-l asculte, 

Depline puteri asupra tuturor chestorilor şi încasatorilor 
de bani publici, autoritate monarhică şi putere absolută pe 
toate coastele şi în adânc, pe uscat, până la o distantă de 
patru sute de stadii de la ţărmul mării, adică peste tot 
imperiul roman, nici o putere omenească nu l-ar fi putut 
împiedica pe Pompei să devină rege, dacă această situaţie 1- 
ar fi ispitit. 

De aceea, la citirea proiectului de lege, aeesta fu primit cu 
strigăte de entuziasm de popor şi fu spijinit de Cezar, care 
voia să fie bine văzut de popor, însă fu respins de o parte 
din senatori. 

Unul dintre aceştia strigase chiar: 


— la seama, Pompei, voind să calci pe urmele lui Romulus 
s-ar putea, foarte bine, să dispari, ca şi el, în vreo furtună. 

Nici Catulus, pentru care Pompei luptase, nu era favorabil 
acestei legi, şi, totuşi, vorbind împotriva proiectului de lege, 
făcea lui Pompei cel mai mare elogiu cu putinţă. 

— Insă, spuse el, nu-l expuneţi mereu pe primul cetăţean 
şi pe cel mai mare om din Roma riscurilor războiului, căci 
dacă îl veţi pierde cine ar putea să-l înlocuiască? 

— Tu, tu! Se auziră strigăte din toate părţile. 

Atunci se ridică Roscius, fără semn că voia să Vorbească şi 
pentru că în mijlocul vacarmului produs de popor nu i se 
putu da cuvântul, el ridică două degete, semn că trebuia să 
i se dea un coleg lui Pompei. 

Insă, la această propunere nepotrivită, poporul 
nerăbdător începu să strige cu atâta putere, încât un corb 
care zbura în clipa aceea pe deasupra Forumului se 
prăbuşi, ameţit, în mijlocul mulţimii. 

„Ceea ce dovedeşte, spune grav Plutarh, că păsările nu 
cad la pământ din cauză că se tulbură aerul sau că se 
formează un gol, ci din cauză că sunt izbite de strigătele, 
venite de jos cu putere, şi care provoacă în aer o zguduitură 
violentă şi un vârtej ameţitor.” 

Am spus mai înaite cum s-a terminat acest război spre 
marea glorie a lui Pompei; dar ceea ce n-am spus este 
parţialitatea pe care Pompei a arătat-o fată de pirați, el care 
poruncise uciderea lui Carbo, a lui Quintus Valerius şi a lui 
Brutus, într-un mod atât de crud. 

Nu numai că acceptă să facă unele învoieli cu piraţii, nu 
numai că le acordă viaţă şi le lăsă o parte din bunuri. 

Văzând piraţii cât de blând fuseseră trata ti, îi cerură chiar 
ajutor împotriva lui Metellus - rudă cu Metellus cu care 
Pompei fusese coleg în Spania - a acelui Metellus care, 
înainte ca Pompei să fi obţinut conducerea războiului 
împotriva piraţilor, fusese trimis în Creta să-i urmărească 
acolo pe pirați, pentru că, după Cilicia, acolo erau ei cel mai 


bine fortificaţii; împotriva acelui Metellus care îi urmărea cu 
înverşunare şi-i ţintuia pe cruce de cum îi prindea. 

Cererea piraţilor era ciudată, dar mai ciudat a fost faptul 
că ea le-a fost acordată. 

Pompei îi scrise lui Metellus şi-i ceru să înceteze războiul. 
El porunci oraşelor să nu-i mai dea ascultare lui Metellus şi 
trimise pe locotenentul său Lucius Octavius într-o cetate 
asediată ca să lupte alături de pirați împotriva soldaţilor lui 
Metellus. 

Aceasta ar părea de neînțeles dacă nu s-ar cunoaşte felul 
de a proceda al lui Pompei, care nu mai voise să-i lase lui 
Metellus partea lui de glorie în lupta de desființare a 
piraţilor, după cum nu voise să-i lase lui Crassus, partea lui 
de glorie în acţiunea de distrugere a gladiatorilor. Când se 
află la Roma că piraţii aceia” atât de periculoşi fuseseră 
distruşi sau supuşi în mai puţin de trei luni, entuziasmul 
pentru Pompei fu atât de mare, încât Manlius, tribunul 
poporului, propusese o lege prin care să i se acorde lui 
Pompei comanda peste toate provinciile şi peste toate 
trupele pe care le avea în subordine Lucullus, adăugind la 
ele şi Bithinia ocupată de Glabrion. 

Legea aceasta îi autoriza să păstreze forţele navale, să 
comande cu aceeaşi autoritate ca şi în războiul dinainte, şi-i 
ţinea la discreţia sa restul imperiului roman, pentru că îi 
dădea, în afară de Frigia, Lycaonia, Galatia, Capadocia, 
Cilicia, Colchida de sus şi Armenia şi armatele pe care le 
folosise Lucullus ca să-i învingă pe Mitridate şi pe Tigrane. 

La început, senatorii şi personalităţile din Roma se 
declarară împotriva acestei legi, legându-se între ei prin 
promisiunile cele mai solemne, jurându-şi unii altora să nu 
trădeze cauza libertăţii, încredinţând, cu bună ştiinţă, unui 
singur om o putere egală cu aceea pe care Sylla o cucerise 
prin violenţă. Însă, în ziua stabilită, se întâmplă ceea ce se 
întâmplă adesea într-un regim parlamentar: dintre toţi 
oratorii înscrişi la cuvânt, doar unul îndrăzni să vorbească. 

Acesta a fost Catulus. 


Însă el vorbi ca un om cinstit, cu sinceritaiea lui obişnuită 
şi se adresă Senatului, strigând 

— Senatori, nu mai există nici un munte sau vreo stâncă 
pe care să ne putem retrage ca să murim liberi? 

Însă Roma ajunsese la momentul în care avea nevoie de un 
stăpân, oricare ar fi fost acela. 

Nici o voce nu răspunse vocii lui Catulus. 

Şi legea fu votată. 

— Vai! Spuse Pompei când primi decretul, muncile mele n- 
or să se mai termine niciodată. Am să trec mereu din 
comandament în comandament şi n-am să mai ajung să duc 
o viaţă tihnită la tară, alături de soţia şi copiii mei* 

Şi, ridicând ochii spre cer se lovi cu mâna peste coapsă cu 
gestul omului disperat. 

Bietul Pompei! Ar fi făcut el alte gesturi dacă legea n-ar fi 
fost votată! Numai că le-ar fi făcut de unul singur şi acestea 
ar fi fost cu adevărat gesturi de disperare Cu Cezar nu s-a 
întâmplat acelaşi lucru, căci, fiind numit guvernatorul 
Galiei, strigă, cu bucuria pe care nu se sfia să o arate: 

— În sfârşit, am ajuns la tot ce mi-am putut dori începând 
de azi, voi călca pe capetele concetăţenilor mei XV Sperăm 
că cititorul care urmăreşte studiul nostru apreciază din ce 
în ce mai mult caracterul acestor doi. Bărbaţi, în aşa fel 
încât atunci când, rivali, se vor găsi fată în fată, faptele lor 
vor fi înţelese şi nu vor mai avea nevoie de comentarii. 

Însă, dacă Pompei a ezitat să accepte comanda, ezitarea n- 
a fost de lungă durată. El îşi strânse vasele, îşi adună 
oamenii, chemă la el pe regii şi principii cuprinşi în 
teritoriul pus sub guvernământul său, intră în Asia şi debută 
- aşa cum făcea de obicei - prin a desfiinţa tot ceea ce 
făcuse predecesorul său. Şi să nu se uite că predecesorul 
său fusese Lucullus, adică unul din cei mai considerabili 
oameni ai Republicii. 

Lucullus află curând că Pompei nu lăsa nimic din ceea ce 
înfăptuise el; că restabilea pedepsele, anula re compensele, 
spunând şi dovedind că Lucullus nu mai era nimic şi că 


numai el era totul Dar Lucullus nu era omul care să înghită 
băutura amară care se numeşte dispreţ Prin intermediul 
unor prieteni comuni, el transmise lui Pompei nemulţumirile 
sale şi se conveni ca cei doi generali să ia parte la o 
conferinţă, care se stabili să aibă loc în Galatia. Ei înaintară, 
deci, unul spre celălalt, precedaţi de lictorii cu fascii şi, 
pentru că şi unul şi altul erau învingători, fasciile erau 
înconjurate cu ramuri de laur Or, se întâmplă ceva: Lucullus 
venind dintr-o ţară mănoasa iar Pompei, dimpotrivă, dintr-o 
ţară săracă şi fără arbori, laurii lictorilor lui Lucullus erau 
proaspeţi şi verzi'ân timp ce ai lictorilor lui Pompei erau 
galbeni şi uscați Văzând aceasta, lictorii lui Lucullus oferiră 
lumătate din laurii lor, proaspeţi, lictorilor lui Pompei. La 
vederea acestui gest de curtenie, unii suriseră. 

— Bun! Spuseră ei, iată-l încă o dată pe Pompei 
încoronându-se cu lauri pe care nu i-a cules el. 

Întrevederea, care la început a fost curtenitoare şi plină 
de cuviinţă, a degenerat curând în discuţie şi din discuţie, în 
dispută Pompei îi reproşa lui Lucullus că este zgârcit, 
Lucullus îi reproşa lui Pompei că este ambițios. 

Acesta, uitând repede complimentele pe care i le făcuse 
rivalului său, începu să-i discrediteze victoriile. 

— Frumoase victorii câştigate asupra armatelor a doi regi 
care, văzând că aurul nu foloseşte la ceva, au recurs până la 
urmă la spadă şi la scut: Lucullus a învins aurul mie îmi lasă 
să mă bat cu fierul, spunea Pompei Şi de data aceasta, 
spune Lucullus abilul şi prudentul Pompei a acţionat după 
obiceiul său A ajuns când nu mai era de învins decât o 
fantomă El a făcut cu războiul împotriva lui Mitridate cum a 
făcut cu războiul contra lui Lepidus, lui Sertorius, lui 
Spartacus, atribu indu şi victoriile, deşi victoriile fuseseră 
opera lui Metellus, Catulus sau Crassus Oare, Pompei n-ar 
fi, în definitiv, decât o pasăre laşă, un fel de vultur care sa 
obişnuit să se repeadă asupra corpurilor pe care nu le-a 
ucis el, un fel de hienă sau lup, sfâşiind cu gura plină 
resturile războiului? 


Lipsit de orie? Comanda, neavând decât cel mult o mie opt 
sute de oameni care consimţiseră să-l asculte Lucullus se 
întoarse la Roma Pompei începu urmărirea lui Mitridate 
Trebuie citită în Plutarh această lungă şi grea Campanie în 
care Mitridate, închis în interiorul zidurilor pe care Pompei 
le-a ridicat în jurul său, ucide pe bolnavi şi toţi oamenii 
Inutili şi dispare împreună cu oamenii săi fără să se ştie 
vreodată ce păsări le-au încredinţat soldaţilor aripile ca să 
poată zbura peste ziduri. 

Pompei îl urmăreşte. Îl ajunge aproape de Eufrat, în 
momentul în care Mitridate visează că, navigând pe Pontul 
Euxin pe un vânt favorabil, zăreşte Bosforul, dar deodată 
nava i se sfărâmă sub picioare şi. Nu-i lasă decât câteva 
scânduri ca să se, menţină pe valuri Aci ajunsese cu visul 
când generalii săi înspăimântați intrară în cort şi-l strigară: 

— Romanii! 

Atunci se hotări să lupte. 

Toţi se repeziră la arme, se aşezară în linie de bătaie însă 
totul merse împotriva nefericitului rege al Pontului Soldaţii 
lui Pompei au luna în spate, aşa că umbrele lor sunt 
nemăsurat de mari. 

Soldaţii lui Mitridate iau ca ţintă această umbră care 
înaintează spre ei înaintea romanilor şi aruncă în ea cu 
săgeți şi sulițe, dar loviturile sunt date în-gol. 

Pompei îşi dă seama de eroarea barbarilor şi dă poruncă 
să se strige puternic în timpul atacului; barbarii nici măcar 
nu îndrăznesc să-l aştepte. Romanii ucid sau îneacă zece 
mii de oameni şi ocupă tabăra. 

Unde este Mitridate? 

Încă de la începutul bătăliei, Mitridate, însoţit de opi sute 
de sclavi, se lansează în galop făcând o breşă prin armata 
romană. Dar până sa ajungă în cealaltă parte din opt sute 
de oameni au mai rămas doar trei. 

Doi din cei trei supraviețuitori sunt Mitridate însumi şi 
Hypsicratia, una din amanteje sale, atât de vitează” de 


îndrăzneață şi de curajoasă, încât regele n-o mai numeşte 
Hypsicratia, ci Hypsicrate. 

În zâua aceea, îmbrăcată într-un costum persan călărind 
un cal persan şi luptând cu arme persane, ea nu l-a părăsit 
pe rege un singur moment, apărându-l mereu după cum şi 
ei o apăra pe ea. 

După trei zile de goană de-a latul ţării, în care timp viteaza 
amazoană l-a slujit pe rege, i-a vegheat somnul şi i-a îngrijit 
calul; după trei zile, în timp ce Mitridate dormea, ajunseră 
la cetatea Inova unde se găseau comorile şi valorile sale 
cele mai preţioase. 

Erau salvaţi, cel puţin pentru moment Însa Mitridate 
înţelese că aceasta era ultima haltă înainte de mormânt El 
făcu ultimele daruri, împărțind între cei care îi rămăseseră 
credincioşi, mai întâi banii, apoi veşmintele şi, în cele din 
urmă, otrava. 

Fiecare îl părăsi, bogat ca un satrap, asigurat pe toată 
viaţa, dacă ar fi trăit, sigur pe moarte, dacă ar fi voit să 
moară Apoi, ilustru 1 învins plecă în Armenia, căutând pe 
aliatul său Tigrane. 

Tigrane nu numai că îi refuză intrarea în ţara sa, dar puse 
pe capul lui un premiu de o sută de talanţi. 

Mitridate porni în sus pe Eufrat, îl trecu la izvoare şi se 
înfundă în Colchida În timpul acesta, când Tigrane închidea 
lui Mitridate graniţele ţării sale, fiul său le deschidea 
romanilor Pompei, împreună” cu acesta, primeau oraşele 
care se predau, când bătrânul Tigrane, pe care îl învinsese 
Lucullus, affând d'e neînţelegerea care exista între cei doi 
generali, se încrezu în ceea cei i se spusese în legătură cu 
firea binevoitoare a lui Pompei şi se înfăţişă,. Într-o 
dimineaţă, cu rudele şi cu prietenii, în laţa taberei romane 
Dar, la intrarea în tabără, întâlni doi lictori ai lui Pompei 
care îi porunciră să descalece şi să-şi continue drumul pe 
jos, pentru că niciodată un rege duşman nu intrase călare 
în tabăra romană. 


Tigrane făcu mai mult: în semn de supunere, scoase sabia 
şi o predă lictorilor, apoi, când ajunse în faţa lui Pompei îşi 
scoase coroana de pe cap şi o puse la picioarele acestuia 
Dar Pompei îl primi cu bunăvoință; îl -luă pp Tigrane de 
mână, îl conduse în cori şi îl aşeză la dreapta sa, în timp ce 
fiul acestuia se aşeză la stânga. 

— Tigrane, îi spuse el, toate pierderile pe care le-ai suferit 
până acum se datoresc lui Lucullus, el ţi-a răpit Siria, 
Fenicia, Galatia şi Sofena. Eu îţi las tot ce aveai atunci când 
am intrat în ţaga ta, cu condiţia ca să plăteşti romanilor 
şase mii de talanţi, pentru repararea pagubelor pe care li 
le-ai făcut. 

Fericit, Tigrane promisese fiecărui soldat o jumăaţe de 
mină, zece mine fiecărui centurion şi un talant fiecărui 
tribun. 

Însă fiul său, care crezuse că va căpăta moştenirea a ălui 
pe care îl trădase, fu mai puţin îpcântat de această 
împărţire, şi spuse trimişilor lui Pompei care veniseră din 
Partea acestuia să-l poftească la masa 

— Mulţumesc mult generajujui vostru pentru cins ea pe 
care mi-o face, dar cunosc pe cineva care mă va trata mai 
bine ca el. 

Zece minute mai târziu, tânărul Tigrane era arestai, pus în 
lanţuri şi păstrat pentru almpiodobi triumful lui Pompei XVI 
Ilată-i, dar, pe Cezar şi pe Pompei reîntorşi la Roma unul 
venind din Orient, celălalt dinspre soare-apune Crassus, 
care se prefăcea ca este înfricoşat de armata lui Pompei, îi 
aştepta Cezar l-a anunţat printr-o scrisoare pe Crassus ca 
soseşte, adău. Gând cS, dacă şi el va contribui cu ceva, sp 
obligă să-l reconcilieze cu Pompei De Cicero nu se sinchisea 
nimeni Pompei este gelos pe succesele sale din Senat, căci 
Pompei'este gelos pe tot Aşa că nu va fi „greu să-i 
învrăjbească cineva pe cei doi prieteni. 

Cicero se plânse lui Atticus. 

„Amicul dumitale - scrie el. Lui Atticus la 25 ianuarie anul 
693 de la fundarea Romei (şaizeci şi unu de ani înainte de 


era noastră) - amicul dumitale - ştii de cine vreau să 
vorbesc - amicul acesta despre care îmi scrii că mă lăuda, 
fără să îndrăznească să mă blameze, amicul acesta, ţinând 
seama de” manifestările sale, este plin de ataşament, de 
deferentă, de tandreţe faţă de mine, în public mă ridică în 
slăvi, dar în secret îmi face rău, într un fel care nu constitue 
o taină pentru nimeni Nici un spirit de dreptate, nici de 
sinceriţate, nici un motiv onorabil în politica pe care o face 
Nimic înălţător, puternic, generos Am să-ţi scriu mai 
amănunţit despre toate acestea într-o altă sc-risoare” 

Mai amănunţitl Vedeţi bine că nu-i mai rămânea mare 
lucru de şpus şi că în puţine rânduri ilustrul orator 
învingătorul lui Catilina, făcuse un portret destul de 
asemănător, din punctul său de vedere cel puţin al 
învingătorului lui Mitridat” 

Însă în timpul acesta, un bărbat era împins înainle fără săi 
se dea atenţie cfe niciunul din cei trei deşi ar fi Meritat să 
se ocupe de ei bărbatul acesta era Cato cel Tână Să spunem 
un cuvânt despre acela care era considerat la Roma ca fiind 
atât de sever, încât romanii, la teatru, aşteptau să-l vadă 
plecat pentru a putea cere dansatorilor să danseze „french 
can-can” -ul timpukii. 

Se născuse cu5 nouăzeci şi cinci de ani înaintea erei 
noastre, avea cinci ani mai puţin decât Cezar şi unsprezece 
mai puţin decât Pompei, avea acum treizeci şi trei de ani 
Era strănepotul lui Cato Cenzorul pe care, spunea o 
epigramă, Proserpina refuză să-l primească în infern, aşa 
mort cum *era! 

„Roşcovanul acesta care muşca toată lumea, omul acesta 
cu ochi sfredelitori, acest Porcius pe care Proser până 
refuză să-l primească în infern, aşa mort cum el” 

lată epigrama. După cum se vede, 'ea îl descrie pe Cato 
cel Bătrân că era roşcovan, că avea ochii Minervei şi că în 
timpul vieţii era un om atât de ciufut, încât nici mort nu se 
gândea cineva să-l aibă ca vecin. 


Pe lângă acestea, era un om dibaci, dovadă numele de 
Cato El se numea Priscus, dar a fost poreclit Cato, de la 
catus care înseamnă înţelept, priceput, subtil. 

La> şaptesprezece ani, luptase contra lui Hanibal 
Dovedise, în luptă, mâna iute şi piciorul solid şi ameninţase 
duşmanul cu voce aspră, în timp ce lovea cu spada spre 
piept sau spre figură. Şi astăzi sunt profesori de scrimă din 
regimente care procedează în felul acesta. Nu bea decât 
apă; doar în timpul marşurifor îndelungate sau pe 
călduroasă punea în apă puţin oţet. Când bea rachiu îndoit 
cu apă însemna, pentru el, că se destrăbăla. 

Era născut în vremurile eroice - cu două' sute treizeci de 
ani înaintea erei noastre - când se mai găsea în Italia 
pământ şi oameni care să-l are Asemeni tui Fabius, 
Fabricius sau Cincinatus, el părăsea brăzdarul ca să apuce 
paloşul, şi paloşul ca să revină la brăzdaF, bătânduse în 
luptă ca un simplu soldat, arându-şi singur pământul ca un 
simplu plugar; numai iarna era îmbrăcat, vara, umbla 
complet gol. 

Era vecin de pământ cu acel Manius Curius care obţinusp 
triumful de trei ori, îi învinsese pe samniţii aliaţi cu sabinii, 
alungase pe Pyrrhus din Italia, dar după aceste trei. 
Triumfuri continua să locuiască în aceeaşi căsuţă 
sărăcăcioasă în care trimişii samniţilor îl găsiră cocând napi 
Deputaţii veneau să-i ofere nu ştiu ce suma în aur - Vedeţi 
ce mănânc, le spuse el 

— Vedem. 

— Ei bine, n-ai nevoie de aur când ştii să mulţumeşti cu o 
masă ca asta Un om ca acesta trebuie să-i fi plăcut lui Cato, 
după cum şi Cato trebuie să-i fi plăcut lui. Tânărul se 
împrieteni cu bătrânul. 

Cato cei Tânăr se trăgea din acest aspru cenzor care sf 
certase cu Scipio pentru că îl găsise prea risipitor şi prea 
strălucitor. El moştenea multe de la strămoşul său, deşi îi 
despărţeau cinci generaţii şi deşi reprezentantul uneia din 
aceste generaţii, Caius Porcius Cato, nepotul lui Cato cel 


Bătrân, acuzat şi condamnat pentru delapidare, se 
retrăsese să moară la Iaragona. 

Cato al nostru, Cato cel Tânăr, sau Cato din Utica cum 
vreţi să-l numiţi, rămăsese orfan de tată şi de mamă cu un 
frate şi trei surori. 

Fratele acesta se numea Cepion. 

Una din surori, soră numai de mamă - se numea Servilia. 
Am pomenit numele acesta când am vorbit de biletul pe 
care îl primise Cezar în ziua Conjuraţiei lui Catilina. 

Ea rezistase mult timp lui Cezar, dar acesta, aflând că ea 
îşi dorea mult o perlă foarte frumoasă, o cumpărase şi i-o 
oferise. 

Iar Servilia, în schimb, îi dădu lui Cezar ceea cQ dorise. 

Perla costase mai mult de un milion o sută de mii de franci. 

Cato era un bărbat cu figura severă şi întunecata, 
refractară la râs, se mânia greu, dar odată supărat nu se 
liniştea decât cu şi mai multă greutate. Pricepea greu, dar 
îşi amintea întotdeauna ceea ce învățase odată. Din fericire 
avusese ca preceptor un om inteligent, care gânaea mereu 
şi nu ameninţa niciodată. Bărbatul acesta se numea 
Sarpedon, ca şi fiul lui Jupiter şi al Europei. 

Încă din copilărie, Cato dădu semne de încăpăţânarea 
aceea care mai târziu avea să-i facă reputaţia. Cu nouăzeci 
de ani înaintea erei noastre - avea atunci patru sau cinci ani 
- aliaţii Romei solicitară dreptul de cetate Am vorbit despre 
avantajele care decurgeau din aces drept. 

Unul din deputaţi locuia la Drusus, amicul său Drusus, 
unchiul lui Cato din partea mamei, creştea copiii surorii sale 
şi avea o mare slăbiciune pentru ei. 

Deputatul acesta - se numea Popidius Lilo - făcea copiilor 
tot felul de drăgălăşenii pentru ca ei să intervină pe lângă 
unchiul lor. 

Cepion, care avea vreo doi, trei ani mai mult decât Cato, se 
lăsase convins şi promisese. 

Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cato. 


În vârstă de patru, cinci ani, trebuie să fi priceput destul 
de greu o problemă atât de complicată ca aceea a dreptului 
de cetate, dar la toate insistenţele deputatului el se 
mulțumea să fixeze asupra lui nişte ochi severi, fără să 
răspundă ceva. 

Ei bine, copile îl întrebă Popidius, nu faci şi tu ca fratele 
tău? 

Copilul tăcea. 

— N-ai să vorbeşti cu unchiul tău pentru noi? Ce zici? 

Copilul continuă să tacă. 

— Ce băiat râu, spuse Popidius. 

Apoi, încet: 

— Să vedem până unde o să meargă, spuse el celor din jur 
Şi apucându-l de centură îl scoase pe fereastră la 

O înălţime de vreo treizeci de picioare, ca şi cum ar fi fost 
gata să-i dea drumul. 

Dar copilul nu-şi descleşta dinţii. 

— Îmi promiţi sau îţi dau drumul? Întrebă Popidius. 

Copilul continuă să tacă fără să dea vreun semn de Uimire 
sau de teamă. 

Pe Jupiter! Spuse el Bine că caraghiosul ăsta mic nu e 
decât un copil şi nu un om mare, căci, dacă ar fi fost un 
bărbat, s-ar putea să nu obţinem nici un vot din partea 
poporului Sylla fusese amicul personal a-l lui Lucius Porcius, 
atăl lui Cato, ucis lângă lacul Fucino, în timpul atacului 
împotriva toscanilor revoltați Se pare că tânărul Marius nu 
fusese complet străin de această moarte. Orose 

1 o atribuie şi cunoaşteţi proverbul „Până nu faci foc nu 
iese fum” 

Sylla, care fusese prieten cu tatăl lor. Chema din când în 
când cei doi copii la el şi se amuza vorbind cu ei „Casa lui 
Sylla, spune Plutarh, era o adevărată imagine a iadului, 
datorită numeroşilor proscrişi aduşi acolo zilnic pentru a fi 
torturați” 

Era în anul 80 înaintea erei noastre, şi Cato avea atunci 
vreo treisprezece, paisprezece ani. 


Din când în când vedea ieşind din casă trupuri frânte de 
tortură şi mai des vedea scoţându-se capete tăiate. Undeva, 
jos, auzea oameni gemând. Aceasta îi dădea mult de gândit 
despre Sylla care se purta prietenos cu el. 

Într-o zi, nemaiputându-se stăpâni, îl întrebă pe 
preceptorul său: 

— Cum se face că nu se găseşte nimeni să-l ucidă pe omul 
acesta? 

— Pentru că lumea se teme de el mai mult decât îl urăşte, 
răspunse preceptorul. 

— Daţi-mi mie o spadă, spuse Cato, să-l ucid şi să-mi scap 
tara de sclavie. 

Preceptorul consemnă cuvintele pentru istorie, dar se feri 
să-i dea elevului spada pe care o ceruse. 

Până la douăzeci de ani, Cato nu mâncase niciodată fără 
fratele lui mai mare, pe care îl adora. 

— Pe cine iubeşti tu cel mai mult? Fusese întrebat când 
era copil. 

— Pe fratele meu, răspunse el. 

— Şi după el? 

— Pe fratele meu. 

— Şi, totuşi, după el? 

— Pe fratele meu. 

Ori de câte ori i s-ar fi pus aceeaşi întrebare, de tot atâtea 
ori ar fi dat acelaşi răspuns. 

XVII Cato era bogat. Numit preot al lui Apollon, el îşi luă o 
casă separată şi duse cu el partea din moştenirea 
părintească care îi revenise şi care se ridica la o sută 
douăzeci de taianti (cam şase sute şaizeci de mii de franci)*. 
Mai târziu, moşteni de la vărul său primar încă o sută de 
taianti, ceea ce îi ridica averea la peste un milion două sute 
de mii de franci. 

Cato era foarte zgârcit. „Abia moştenise toată averea 
aceasta, spuse Plutarh, şi-şi restrânse felul de trai”. 

Şi mai moşteni încă o jumătate de milion, când muri fratele 
său la Exus. Vom ajunge imediat la această moarte 


* în anul 1887 6- A Dumas 81 

Şi vom vedea ce va spune Cezar despre zgârcenia lui Cato. 

Cato era puţin cunoscut, când i se ivi un prilej de a vorbi în 
public. Nu ca să apere sau să acuze vreun delapidator 
bogat, cum era Dolabella sau Verres. Nu. Cato cel Bătrân, 
străbunicul pentru care strănepotul nutrea o venerație atât 
de mare, Cato cel Bătrân - Cato al celebrei delenda 
Carlhago - ridicase bazilica Porcia în timpul când era 
cenzor. Am spus oare că porecla de Porcius îi venea de la 
numărul mare de porci pe care îi creştea, iar numele de 
Cato, de la priceperea în afaceri? Dacă n-am spus-o, o 
spunem acum. 

Aşadar, bazilica Porcia fusese ridicată de Cato, dar s-a 
întâmplat că una din coloanele bazilicii stingherea scaunele 
tribunilor când îşi ţineau şedinţele. Ei voiră să o înlăture, 
sau măcar să-i schimbe locul, dar Cato veni şi pledă ca să 
nu se mişte coloana din loc. Şi coloana rămase Se observase 
atunci la Cato cuvântul strâns, plin de sens, grav şi, totuşi, 
nu lipsit de o oarecare gratie, principalul merit rămânând 
conciziunea. 

Din momentul acela fu socotit orator. 

Dar la Roma, am mai spus-o, nu era destul să fii soldat, 
trebuia să fii şi orator, după cum nu era destul să fii orator, 
trebuia să fii şi soldat. 

Cato se pregătise pentru această grea meserie. 

La Roma, Cato nu putea urma exemplul strămoşului său 
care umbla complet gol, în schimb se obişnuise să suporte 
cele mai mari friguri, cu capul descoperit şi jă meargă pe 
jos în că lătoriile, câteodată foarte lungi, pe care le 
întreprindea. Aceasta însă nu angaja cu nimic pe amicii săi: 
aceştia călătoreau călare sau în lectică, dar oricât de 
repede ar fi mers, el se apropia de cel cu care voia să 
vorbească şi, ca să se odihnească, îşi lăsa mâna pe 
greabănul calului. 

La început fusese foarte sobru, stând la masă numai 
câteva minute, bând numai o singură dată, după ce 


mâncase, şi ridicându-se imediat după ce băuse. 

Mai târziu lucrurile se schimbară: rigidul stoic începu să 
bea şi-şi petrecea câteodată noaptea întreagă la masă. 

— Cato face pe beţivul, spunea Memmius. 

— E adevărat, răspundea Cicero, dar nu spui că, În 
schimb, joacă zaruri de dimineaţa până seara. 

Poate Cato era totuşi beat când, în plin Senat, tt numise 
beţiv pe Cezar, care bea aproape întotdeauna numai apă. 

„în privin (a vinului, spune Suetoniu vorbind de Cezar, 
chiar duşmanii lui sunt de acord că consuma foarte puţin: 
Vini parcissimum ne inimiei quidem negaverunt.” însuşi 
Cato revine asupra cuvântului beţiv, când spune: „Dintre 
toţi cei care au tulburat Republica, numai Cezar singur nu 
era beat: Unum ex omnibus ad evertendam Republicam 
sobrium accessisse”. 

Până la căsătoria sa, Cato a fost fecior. Mai întâi a vrut să 
ia de soţie pe Lepida, care era logodită cu Scipio Metellus. 
Se credea că logodna fusese ruptă între cei doi tineri, însă 
pretenţia lui Cato reînvie dragostea lui Metellus, care o 
reţinu pe Lepida tocmai în momentul în care Cato întindea 
mâna spre ea. 

De data aceasta stoicul îşi pierdu stăpânirea de sine. El voi 
să-l dea în judecată pe Scipio Metellus. Amicii săi îl făcură 
să înţeleagă că toată lumea avea să râdă de el şi că nu va 
putea trage nici un folos de pe urma procesului acesta. El 
îşi retrase plângerea, ca să vorbim ca în zilele noastre, dar 
luă pana şi scrise iambi împotriva lui Scipio. Din păcate 
iambii aceştia s-au pierdut. 

Se căsători cu Attilia, pe care o alungă din cauza 
comportării desfrânate; iar a doua oară se căsători cu 
Marcia, fiica lui Filip. 

Să arătăm acum cum înţelegea gelozia stoicul nostru care, 
amorezat de Lepida, făcea iambi contra lui Scipio; care 
căsătorit cu Attilia o gonea din cauza purtării. 

Această a doua soţie a lui Cato, Marcia, era foarte 
frumoasă şi la fel de deşteaptă, ceea ce n-o împiedica să 


aibă mulţi admiratori. Printre aceşti admiratori se numără 
şi Quintus Hortensius, unul din oamenii cei mai onoraţi şi 
mai onorabili din Roma. Numai că Quintus Hortensius avea 
o manie ciudată: nu aprecia decât femeia pe care nu o 
avusese. Or, divorţul fiind permis la Roma, el ar fi voit să se 
căsătorească, după divorţ, fie cu fiica lui Cato, căsătorită cu 
Bibulus, fie chiar cu soţia lui Cato. 

Hortensius făcu mărturisiri mai întâi soţiei lui Bibulus 
care, iubindu-şi soţul şi având doi copii cu el, găsi 
propunerea lui Hortensius foarte onorabilă, dar cu totul 
deplasată. 

Pentru ca lucrul să fie şi mai serios, Hortensius primi 
refuzul lui Porcia chiar din gura lui Bibulus. 

Dar Hortensius nu se lăsă bătut şi insistă pe lângă Bibulus. 

Bibulus se adresă socrului său. 

Cato interveni. 

Hortensius se explică atunci fată de Cato, cu care era bun 
prieten de mulţi ani, într-un mod mai categoric decât o 
făcuse fată de Bibulus. 

Hortensius nu căuta scandalul şi nu ţinea cu orice preţ la 
bunul altuia; ceea ce voia, era o so (ie cinstită. 

Din nefericire, cu toate cercetările sale, nu găsise în Roma 
decât două şi amândouă erau căsătorite. 

Una era, cum am spus, Porcia, soţia lui Bibulus; cealaltă 
Marcia, soţia lui Cato. 

Or, el cerea ca Bibulus sau Cato - puţin îi păsa care dintre 
ei - să împingă devotamentul până la a se despărţi de soţie 
şi a i-o da lui. După părerea lui, acesta era un fapt pe care 
Pythias şi Damon nu şi l-ar fi refuzat unul altuia, iar el 
pretindea că-l iubeşte pe Cato cel puţin tot atât pe cât iubea 
Pythias pe Damon. 

Dealtfel, Hortensius făcea o propunere care dovedea buna 
lui credinţă: se angaja să restituie pe Porcia lui Bibulus sau 
pe Marcia lui Cato, imediat după ce ar fi avut doi copii. 

El se sprijinea pe o lege a lui Numa căzută în desuetudine, 
dar neabrogată. Legea aceasta pe care cititorul o va putea 


regăsi în Plutarh - Paralelă între Licurg şi Numa - stabilea 
că soţul care ar crede că are destui copii ar putea să-şi 
cedeze soţia unui altuia, fie pentru un timp, fie pentru 
totdeauna. 

Cato îi atrase atenţia lui Hortensius că, în ceea ce-l privea 
pe el, această ceziune era cu atât mai cu neputinţă cu cât 
Marcia era însărcinată. 

Hortensius răspunse că, dorinţa lui fiind o dorinţă cinstită, 
el avea să o aştepte pe Marcia să nască. 

Această insistentă impresionă pe Cato, care-i ceru 
permisiunea lui Hortensius să-l consulte, totuşi, şi pe Filip, 
tatăl Marciei. 

Filip era un om cumsecade. 

— Din moment ce tu nu vezi nici un inconvenient în 
această ceziune, spuse el, nu văd nici eu; totuşi cer să 
semnezi şi tu contractul de căsătorie dintre Hortensius şi 
Marcia. 

Cato consimţi. 

Se aşteptă până Marcia născu şi se restabili; apoi, în 
prezenta tatălui şi soţului său, care semnă şi-şi puse sigiliul 
pe contract, ea fu căsătorită cu Hortensius. 

Vom adăuga imediat de ce acest aranjament era mai Puţin 
extraordinar în anul 695 de la facerea Romei decât în anul 
1850 al erei noastre. 

Dar mai întâi să terminăm cu povestea Marciei şi a lui 
Hortensius. 

Cei doi soţi trăiră în perfectă fericire; Marcia satisfăcu din 
plin dorinţele lui Hortensius dându-i doi copii şi, întrucât 
Cato n-o mai ceru înapoi, Hortensius o păstră până la 
moartea sa, când îi lăsă tot ce avea: vreo douăzeci sau 
douăzeci şi cinci de milioane. 

Atunci Cato se recăsători cu Marcia, după cum se poate 
citi în Appius, Războiul civil, şi în Lucaniu, Pharsalus, cartea 
a Ill-a, versul 328, numai că faptul petrecându-se în 
momentul în care pleca cu Pompei, Cato n-a mai luat o 
soţie, ci o mamă pe care o redădu fiicelor sale. 


Întâmplarea aceasta făcu oarecare vâlvă la Roma. Se 
vorbi, dar nimeni nu rămase uimit. Aceasta făcea parte din 
legea divorţului. 

Câteva cuvinte acum despre aceste legi pentru ca în ochii 
cititorului să rămână o singură problemă: pasivitatea 
Marciei care trece de la un bărbat la altul, ba, poate, o să 
explicăm şi această pasivitate. 

După cum se vede, pretenţia noastră este să explicâăm 
totul. 

XVIII Mai întâi să spunem cum se făceau căsătoriile, şi 
după aceea care erau condiţiile de divorţ. 

La Roma existau două feluri de căsătorii: căsătoria 
patriciană şi căsătoria plebee; căsătoria prin confarreatio şi 
căsătoria prin coemptio. 

Fiţi liniştiţi, dragi cititori, totul va fi clar ca lumina zilei. 

Mai întâi se încheie, ca şi la noi, un contract matrimonial. 

Jurisconsultul, care ţinea locul notarului, după ce citea 
actul şi înainte de a-l prezenta proprietarului pentru 
semnare, pronunţa următoarele cuvinte: „Logodna ca şi 
căsătoria nu se încheie decât prin liberul consimţământ al 
părţilor, iar o fată se poate opune voinţei părinteşti în cazul 
în care cetăţeanul care i se Prezintă ca logodnic a fost lovit 
de infamie sau a avut o comportare criticabilă.” 

Dacă nu exista nimic din toate acestea iar cele două părţi 
erau de acord, soţul, ca o garanţie a angajamentului pe 
care îl contractase, oferea soţiei un inel de fier, simplu, fără 
vreo piatră prețioasă. Femeia îl punea în penultimul deget 
de la mâna stingă, pentru că o superstiție romană voia ca 
acest deget să aibă un nerv care ducea de la el direct la 
inimă. Nu este aşa, frumoase cititoare, că şi astăzi purtaţi 
inelul tot pe acest deget, adesea fără să băânuiţi această 
legătură? 

Apoi se fixa ziua căsătoriei. De obicei fetele logodinduse la 
treisprezece, paisprezece ani, sau chiar la doisprezece ani, 
amânarea era de un an. 

Fixarea zilei era o problemă foarte importantă. 


Nu se puteau face căsătorii în luna mai, lună funestă din 
cauza lemuralelor (Ovidiu, Fastes, V. V. 487). 

Nu se făceau căsătorii în zilele care precedau idele lui 
iunie, adică între 1 -16 ale lunii, pentru că aceste 
cincisprezece zile erau zile funeste pentru căsnicie ca şi 
cele treizeci şi una de zile precedente (tot Ovidiu, Fastes, 
VI, V, 219). 

Nu se făceau căsătorii nici la calendele cvintiliilor, adică la 
1 iulie, pentru că 1 iulie fiind o zi de sărbătoare, nimeni nu 
avea voie să facă vreo violentă în acea zi, or un soţ este 
presupus că exercită o violenţă asupra soţiei sale, afară de 
cazul că soţia sa era o văduvă (Macrobius, Saturn, |, 15). 

Nu se puteau face căsătorii nici în a doua zi de calende, de 
ide sau de none, care sunt, de asemenea, zile funeste, zile 
religioase, în timpul cărora nu era îngăduit de făcut decât 
lucruri absolut indispensabile. (A se vedea... A se vedea 
mulţi autori în această privinţă, ţinând seama că la Roma nu 
era niciodată indispensabilă o căsătorie. A se vedea deci 
Macrobius, Saturn, 15 şi 16; Plutarh, Quaes. Rom. Pag. 92; 
Titus Livius, VI, 1; Aulus Gellius, V, 17, Fest. Relig.). 

În primii ani ai Republicii, tânăra fată, însoţită de mama sa 
şi de o rudă apropiată, petrecea o noapte în templu pentru 
a afla dacă s-ar fi pronunţat vreun oracol, însă, mai târziu 
era destul să vină un preot şi să spună că nu erau auguri 
nefavorabili, pentru ca totul să decurgă bine. 

Căsătoria religioasă se celebra acasă, în sacrariu. 

Tânăra aştepta, îmbrăcată într-o tunică alocă, cu talia 
strânsă cu o centură ţesută din lână de oaie, cu părul 
împărţit în şase cozi aşezate pe creştetul capului în formă 
de turn, peste care era pusă o coroniţă din flori de 
maghiran. De coroniţă era prins un văl transparent, roşu ca 
focul. Vălul acesta se numea nubere, a învălui, şi de la ela 
venit şi cuvântul nuptiae, căsătorie, f Încălţămintea era tot 
roşie ca vălul. 

Vălul era luat de la costumul flameniului lui Jupiter, căruia 
îi era interzis divorţul, iar coafura de Ia vestale. Această 


coafură, deci, era simbolul de puritate al tinerei soţii. 

La noi floarea de lămâiţa înlocuieşte floarea de maghiran, 
dar şi floarea de lămâiţa este o tradiţie antică, aşa cum este 
inelul pus în „degetul inimii.” 

Văl nu se purta decât Ia căsătoriile patriciene. 

Trebuiau zece martori ca să se valideze căsătoria. 

Cei doi soti se aşezau fiecare pe un scaun de aceeaşi 
formă, acoperit cu blana unei oi sacrificate. 

Flameniul dial punea mâna dreaptă a fetei în mâna 
dreaptă a băiatului, pronunţa câteva cuvinte sacramentale, 
spunând că femeia trebuie să coopereze la sporirea averii 
bărbatului, şi să participe la toate lucrurile sfinte; apoi 
oferea Junonei, care veghează asupra căsătoriilor, libatiuni 
din vin îndulcit cu miere şi lapte. La aceste libajiuni se 
folosea şi o turtă din grâu, numită far, care era adusă şi 
prezentată miresei: de la această far a venit cuvântul 
confarreatio. 

În cadrul acestor sacrificii conjugale fierea animalului 
sacrificat se arunca sub altar, pentru ca orice amăreală să 
fie gonită din căsnicie. 

A doua căsătorie era căsătoria plebee sau prin coemptio, 
de la verbul emere, a cumpăra. În această căsătorie soţul îşi 
cumpăra soţia, iar soţia devenea sclava soţului. Ea îi era 
vândută de tată ori de tutore, în prezenta magistratului şi a 
cinci cetăţeni romani care trecuseră de vârstă pubertăţii. 

Trebuia să mai participe la căsătorie cel care cântărea 
moneda şi care figură întotdeauna şi în vânzările la licitaţie. 

Dealtfel vânzarea era simbolică, preţul vânzării fiind 
figurat printr-un as de aramă, adică prin cea mai grea, dar 
şi cea mai puţin valoroasă monedă romană. Un as putea să 
valoreze cam şase centime şi trei sferturi. Asul Era divizat 
în semis, jumătate de as; în triens, o treime de as; în 
quadrans, un sfert de as; în sextans, o şesime de as; în stips, 
a douăsprezecea parte dintr-un as. O caracteristică a 
acestui fel de căsătorie consta în faptul că femeia aducea 


asul cu care era cumpărată, aşa încât, în realitate, nu soţul 
cumpăra soţia, ci soţia cumpăra soţul. 

În cazul acestei căsătorii întrebările pe care şi le adresau 
soţii între ei se făceau la tribunalul pretorului, în loc de a fi 
făcute de jurisconsult. 

— Femeie, întreba soţul, vrei să fii mama familiei mele? 

— Vreau, răspundea femeia. 

— Omule, vrei să fii tatăl familiei mele? 

— Vreau, răspundea bărbatul, la rândul său. 

O asemenea întrebare nu s-ar fi pus unei fete nobile. Fata 
nobilă era matroana; fata din popor era mama de familie. 
Cuvântul familie amintea sclavia; sclavul făcea parte din 
familie. 

Ca simbol al dependenţei căreia i se supunea tânăra, unul 
dintre asistenţi îi despărţea părul cu o suliță, al cărui vârf i-l 
plimba de şase ori pe deasupra capului. 

Apoi, tinerii luau pe braţe mireasa şi o duceau de la 
tribunalul pretorului până la căminul conjugal, strigând: 

— La Talasius! La Talasius! 

Am explicat semnificaţia acestui strigăt. 

Însă, înainte de a ajunge acasă, mireasa era oprită în faţa 
unuia din acele mici altare închinat zeilor lari, numite 
lararii, care se întâlneau la fiecare răscruce. 

Tânăra scotea un al doilea as şi-l oferea zeilor. 

Intrată în casă, ea se ducea direct către zeii penaţi, scotea 
din încălţăminte un al treilea as şi li-l oferea. 

Astfel căsătoria la romani avea două caracteristici, 
amândouă tot atât de respectabile: căsătoria religioasă prin 
confarrefltio şi căsătoria prin cumpărare, prin coemptio. 

Cu toate acestea, căsătoria la romani nu era considerată 
decât ca o asociere care dura numai atâta timp cât le 
plăcea asociaţilor. Din moment ce acordul era tulburat, 
căsătoria se putea desface. 

Romulus făcuse o lege care permitea soţului să-şi 
repudieze soţia dacă aceasta îşi otrăvise copiii, făcuse chei 
false după cheile soţului, dacă comisese un adulter sau dacă 


băuse vin fermentat. De aici era obiceiul la Roma de a se 
săruta femeile pe gură. 

Dreptul acesta - căci era mai mult decât un obicei, ira un 
drept - dreptul acesta îl aveau de la soţ până la veri. Ca să 
se asigure că femeia nu băuse vin. 

În anul 520 de la fundarea Romei, Spurius Carvilius Ruga, 
folosind dreptul pe care i-l acordau nişte legi ale lui 
Romulus şi Numa, îşi repudie soţia pentru că. Era sterilă. 
Este singurul exemplu de repudiere în decurs de cinci 
secole. 

Este totuşi, adevărat că, dacă soţul îşi repudia. Soţia fără 
motiv temeinic, jumătate din bunurile sale erau date soţiei, 
cealaltă jumătate închinată templului lui Ceres iar so (ul 
închinat zeilor infernului. Este aspru, dar citiţi-l pe Plutarh 
în Viaţa lui Romulus. 

Aceasta era repudierea. 

Apoi era divorjul. 

Spurius Carvilius Ruga îşi repudiase soţia. Cato divor (ase 
de soţia sa. 

Divorțul se numea diffarreatio, adică contrariul lui 
confarreatio. 

După cum existau două ceremonii care legau pe so (i, tot 
aşa existau două ceremonii ca să îi despartă. 

Prima avea loc în fata pretorului, în prezenta a şapte 
cetăţeni romani trecuţi de vârstă pubertăţii. Un libert 
aducea tăbliţele conţinând actul de căsătorie şi le spărgea 
în faţa celor prezenţi. 

Apoi, după ce se întorceau la domiciliul conjugal, soţul 
cerea soţiei cheile casei şi-i spunea: 

— Femeie, ia-ţi lucrurile tale; adio! Pleacă de aici! 

Atunci, dacă fusese o căsătorie prin confarreatio, femeia îşi 
lua dota şi pleca, dacă desfacerea căsătoriei se datora 
neajunsurilor provocate de soţ, dar dacă neajunsurile 
fuseseră provocate de soţie, soţul avea dreptul să retină o 
parte din dotă: de pildă, o şesime pentru fiecare copil, până 


la concurenţa unei jumătăţi din dotă, copiii rămânând în 
continuare în proprietatea tatălui lor. 

Totuşi, era un caz în care femeia îşi pierdea toată dota: 
atunci când fusese stabilit că femeia comisese adulterul. 

În acest caz, înainte de a o goni, soţul o dezbrăca de stola 
şi o acoperea cu toga curtezanelor. 

La căsătoria prin coemptio, o vânzare o încheiase, o 
vânzare o desfăcea, dar, ca şi cumpărarea, şi 
răscumpărarea era simulată. 

Aşadar, la Roma, existau trei moduri de separare: 
repudierea, care era dezonorantă pentru femeie; divorţul 
care, cu excepţia crimei comise de unul dintre soţi, era o 
separare prin buna înţelegere şi nu avea nimic dezonorant, 
şi înapoierea femeii părinţilor săi, ceea ce nu era altceva 
decât trimiterea înapoi la-primii săi stăpâni a unui sclav 
care nu-ţi mai plăcea. 

În ultimii ani ai Republicii, restituirea, divorţul şi 
repudierea deveniseră fapte foarte-obişnuite. Aţi văzut că 
Cezar îşi repudiase soţia numai de teama de a nu fi fost 
bănuită. 

Adesea soţul nici nu dădea vreo explicaţie. 

— De ce ţi-ai repudiat soţia? Întreba un cetăţean roman pe 
unul din amicii săi. 

— Am avut motivele mele, răspundea acesta. 

— Care motive? Nu era onestă, nu era cinstită, nu era 
tânără, nu era frumoasă, nu-ţi dăduse copii sănătoşi? 

Drept răspuns, divorţatul întindea piciorul şi-i arăta 
sandaua celui care îi pusese întrebările. 

— Sandaua asta nu e frumoasă, nu e nouă? Întreba El. 

— Ba da, răspundea prietenul. 

— Ei bine, continua cel divorţat, descălţându-se, să fie 
dusă la cizmar, Lăci mă roade şi numai eu ştiu unde. 

Istoria nu spune dacă sandalele pe care i le trimise 
cizmarul în locul celor pe care le primise i se potriveau mai 
bine acestui om atât de dificil de încălţat. 


Să ne întoarcem la Cato, de care ne-am depărtat prin 
această disertaţie matrimonială şi să-l reluăm de unde l-am 
lăsat, adică de la vârstă de douăzeci de ani. 

XIX Cato era ceea ce se numeşte în zilele noastre un 
original. 

La Roma se purtau de obicei sandale şi o tunică; el ieşea 
fără sandale şi fără tunică. 

Era la modă purpura de culoarea cea mai vie; el purta 
purpura de nuanţa cea mai întunecată, aproape ruginie. 

Toată lumea împrumuta cu o dobândă de doisprezece la 
sută pe an, care era dobânda legală; când spunem toată 
lumea, vrem să spunem oamenii cinstiţi; alţii împrumutau, 
ca şi la noi, cu o sută sau două sute la sută; Cato Împrumuta 
fără dobândă, iar câteodată, când n-avea bani, ca să facă un 
serviciu unui prieten sau chiar unui străin pe care îl credea 
om cinstit, îi dădea o bucată de pământ sau o casă ca 
tezaurul să-i acorde un împrumut pe ipotecă. 

Izbucni războiul sclavilor: fratele său Cepion comanda un 
corp de o mie de oameni, sub Gelius; Cato se înrolă ca 
simplu soldat în rândul corpului comandat de fratele său. 

Gelius îi acordă premiul pentru vitejie şi ceru pentru el 
onoruri deosebite. Cato refuză, spunând că nu făcuse nimic 
care să merite vreo distincţie. 

Apăruse o lege care interzicea candidaţilor să aibă alături 
de ei nomenclatori; Cato candida pentru sarcina de tribun 
al soldaţilor; el se supuse legii şi, spune Plutarh, a fost 
singurul. 

Plutarh adaugă cu naivitatea lui obişnuită: „A reuşit, 
printr-un efort de memorie, să salute pe toţi cetăţenii, 
numindu-i pe fiecare cu numele său. Prin aceasta displăcu 
celor care îl admirau; cu cât erau mai mult siliţi să-i 
recunoască meritele comportării sale, cu atât erau mai 
supăraţi că nu-l puteau imita.” 

Am spuscă mergea întotdeauna pe jos. 

lată cum călătorea: Dis-de-dimineaţă îşi trimitea bucătarul 
şi brutarul la halta unde urma să înnopteze. Dacă în satul 


sau oraşul respectiv Cato avea vreun prieten sau pe cineva 
cunoscut, atunci ei se duceau la acesta, dacă nu, la han, 
unde îi preparau masa. Dacă nu exista han, se 
adresaumagistratului, care îi asigura locuinţă pe bază de 
ordin de cazare. De cele mai multe ori magistraţii nu 
credeau ceea ce le spuneau trimişii lui Cato şi-i tratau cu 
dispreţ, pentru că aceştia li se adresau politicos, fără 
strigăte sau ameninţări. 

În astfel de cazuri, când sosea, Cato nu găsea nimic 
pregătit. Atunci, fără să se plângă, se aşeza pe bagaje şi 
spunea: 

— Să meargă cineva să-i cheme la mine pe magistrați. 

Prin comportarea lui era considerat un om timid sau de 
condiţie inferioară. 

Cu toate acestea magistraţii veneau, iar el le adresa, de 
obicei, această mustrare: 

— Nefericiţilor! Dezbăraţi-vă de felul aspru cu care vă 
purtaţi cu străinii, căci nu veţi întâlni întotdeauna unii Ca 
mine şi căutaţi să atenuaţi prin comportarea voastră 
autoritatea celor care nu caută decât un pretext ca să ia de 
la voi, cu torta, ceea ce nu le-aţi dat de bună voie. 

Închipuiţi-vă cum se simțeau magistraţii aceştia care se 
mirau că bucătarul şi brutarul nu le vorbiseră cu strigăte şi 
ameninţări, şi primeau cu umilinţă mustrarea stăpânului 
aşezat pe bagaje. 

Pentru că magistraţii aceştia erau provinciali, adică străini, 
iar omul aşezat pe bagaje era un cetăţean roman. 

lată, însă, ce se pregătea pentru un simplu libert. 
Anecdota este curioasă şi aminteşte de întâmplarea cu 
Cicero revenind din Sicilia şi crezând că Roma nu se 
interesase decât de el Intrând în Siria şi călătorind, ca de 
obicei, pe jos în mijlocul amicilor săi şi chiar a servitorilor 
călări, Cato se apropia de Antiohia când văzu un număr 
mare de persoane aşezate de o parte şi de alta a drumului: 
de o parte erau tineri îmbrăcaţi în togi lungi, de cealaltă 


parte copii frumos împodobiţi, în faţa lor se aflau bărbaţi 
îmbrăcaţi în alb, purtând cununi pe cap. 

Cato nu se îndoi un moment că toată pregătirea aceasta 
era pentru el, cunoscându-se din timp în Antiohia că avea să 
se oprească între zidurile cetăţii. 

Se opri, ceru prietenilor şi servitorilor să descalece şi 
murmură împotriva bucătarului şi a brutarului care îi 
trădaseră sosirea sa incognito. Hotărât să refuze onorurile 
care aveau să i se facă şi pregătindu-se să spună că nu 
tăcuse nimic pentru a le merita, înaintă spre lumea 
adunată. 

Atunci, un bărbat ţinând în mână o nuia şi purtând pe cap 
o cunună, îi părăsi pe cei care aşteptau pe drum şi, venind 
înaintea lui Cato, care se şi pregătea să-l primească şi să-i 
răspundă la discurs, spuse: 

— Omule, n-ai întâlnit cumva pe seniorul Demetrius şi n-ai 
putea să ne spui dacă era departe? 

— Cine este seniorul Demetrius? Întrebă Cato puţin 
descumpănit. 

— Cum, întrebă omul cu nuiaua, tu nu ştii cine este 
seniorul Demetrius? 

— Nu, pe Jupiter! Răspunse Cato. 

— Ei bine, este libertul lui Pompei cel Mare! 

Cato lăsă capul în jos şi trecu, foarte disprețuit de 
Deputaţii din Antiohia: Nu-l cunoştea pe Demetrius! 

În timpul acesta îl aştepta o mare durere, iar sufletul său 
stoic avea să fie pus la o grea încercare. 

Cato se afla la Tesalonic când află că fratele său Cepion se 
îmbolnăvise la Enus, oraş situat în Tracia. 

Cato alergă în port: ne amintim că fratele acesta era tot ce 
iubea mai mult pe lume. 

Marea era agitată de o furtună puternică, nu se găsea în 
port nici un vas în stare să înfrunte marea pe o asemenea 
vreme. 

Însoţit de doi amici şi de trei sclavi, Cato se aruncă într-o 
corabie de marfă şi, cu un noroc nemaipomenit, după ce 


fusese aproape gata să se scufunde de vreo douăzeci de ori, 
ajunse la Enus tocmai în momentul când fratele său murise. 

Aflând trista veste şi văzând corpul neînsufleţit al fratelui 
său, filosoful dispăru şi lăsă loc fratelui, unui frate disperat. 

EI se aruncă asupra corpului neînsufleţit şi îl strânse în 
braţe cu o durere din cele mai mari. 

„Dar asta nu este totul, spune Plutarh, ca şi cum adevărata 
durere era în ceea ce urmă, el făcu cheltuieli extraordinare 
pentru ţuneralile fratelui său, risipi parfumuri, arse pe rug 
stofe preţioase şi-i ridică în piaţa publică din Enus un mor 
mint din marmură de Thasos, care l-a costat opt talanţi.” 

Este adevărat că Cezar pretinse că, după incinerare, Cato 
ar fi trecut prin ciur cenuşa fratelui său pentru a strânge 
aurul de pe stofele preţioase, care se topise la foc, dar se 
ştie că Cezar nu-l plăcea pe Cato. Şi apoi Cezar avea o 
limbă atât de veninoasă! 

Dar Pompei îl răzbună pe Cato cu vârf şi îndesat pentru 
mica neplăcere care i se întâmplase la intrarea în Antiohia, 
atunci când i se ceruseră informaţii despre Demetrius. 

Pompei se afla la Efes când i se anunţă sosirea lui Cato. De 
îndată ce-l văzu, se ridică de pe scaun şi merse în 
întâmpinarea lui cum ar fi făcut faţă de unul din personajele 
importante din Roma. Apoi, luându-l de mână, îl îmbrăţişă 
şi-i aduse mari elogii, pe care le amplifică, după ce Cato se 
retrase. 

Este adevărat că atunci când Cato îl anunţă că vrea să 
plece, Pompei, care de obicei căuta să reţină pe vizitatori 
prin tot felul de insistenţe, de data aceasta nu Spuse nici un 
cuvânt pentru a schimba hotărârea vizitatorului. 

„Ba chiar, adaugă Plutarh, se bucură de plecarea lui.” 

Bietul Cato! Înapoiat la Roma, candidă pentru chestură şi 
o obţinu. 

Funcţia de chestor avea ca principală misiune să constate 
cum se foloseau banii statului şi să urmărească mâinile şi 
buzunarele celor care umblaseră cu ei. 


Însă, iată ce se întâmplă: Chestorii cei noi n-aveau nici cea 
mai slabă idee despre ceea ce trebuiau să facă; pentru 
informare, ei se adresau angajaţilor inferiori care nu se 
schimbau şi care, având şi practică îndelungată, cunoşteau 
bine toate problemele, însă aceştia aveau tot interesul să nu 
se schimbe nimic, aşa că abuzurile continuau. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cato, el nu-şi luă funcţia în 
primire decât după ce studiase temeinic legile şi atribuţiile 
chestorilor. 

Aşa că, atunci când preluă funcţia, se văzu că aveau de-a 
face cu un adevărat chestor. 

El reduse numărul scribilor, împotriva cărora avea să tune 
şi să fulgere Isus, optzeci de ani mai târziu, cerându-le să 
fie ceea ce erau în realitate, adică nişte simpli angajaţi în 
subordine. 

Funcţionarii aceştia se coalizară împotriva lui Cato; însă 
Cato destitui pe primul care fusese învinuit de fraudă cu 
prilejul împărţirii unei succesiuni, iar pe un altul, care 
substituise un testament, îl trimise în judecată. Acesta era 
un amic al lui Catulus; al acelui Catulus pe care toată lumea 
îl considera un om foarte cinstit. Catulus l-a implorat pe 
Cato să-l ierte. 

Cato a rămas neînduplecat. 

Şi, cum Catulus insista: 

— Pleacă de-aici, îi spuse Cato, sau pun lictorii să te dea 
afară. 

Catulus ieşi. 

Însă, atât de puternic era înrădăcinată corupţia încât 
Catulus continuă să-l apere pe culpabil şi văzând că, din 
lipsa unui vot, clientul lui putea să fie condamnat, trimise o 
lectică după Marcus Rollius, unul din colegii lui Cato, care 
nu putuse veni la vot pentru că era bolnav. 

Votul lui Marcus Rollius îl salvă pe acuzat. 

Însă Cato nu mai voi să folosească serviciile acestuia Ca 
scrib şi refuză cu încăpățânare să-i plătească leafa. 


Asemenea exemple de severitate sfărâmară ambiția 
delapidatorilor; ei simţiră greutatea mâinii care îi apăsa şi 
deveniră tot atât de supuşi pe cât fuseseră de rebeli, 
punând la dispoziţia lui Cato toate registrele pe care le 
aveau. 

XX De atunci încolo, datoria publică nu mai cunoscu 
secrete. Cato reuşi să încaseze toate sumele care se 
datorau Republicii, achitând şi toate datoriile pe care le 
datora Republica. 

Se produse o mare agitaţie şi o mare uimire în întreaga 
populaţie romană, obişnuită cu potlogăriile oamenilor cu 
bani, atunci când se văzu că speculanţii care crezuseră că 
niciodată n-aveau să fie obligaţi să plătească impozitele pe 
care le datorau tezaurului public fuseseră obligaţi la plată 
cu vârf şi îndesat, iar cetăţenii care aveau creanţe asupra 
statului şi crezuseră că valorile acestea se pierduseră, 
neputându-le vinde nici cu jumătate de preţ, îşi văzură 
răscumpărate creanţele la valoarea lor nominală. 

Toate aceste schimbări pozitive fură puse - pe bună 
dreptate - pe seama lui Cato, iar poporul, care vedea în el 
pe singurul om cinstit din Roma, începu să-l privească cu 
mare respect. 

Dar asta n-a fost tot. 

Mai rămâneau ucigaşii lui Sylla. 

După cincisprezece, douăzeci de ani de impunitate, 
ucigaşii aceştia se credeau în afară de orice primejdie şi se 
bucurau liniştiţi de o avere făcută prin sânge şi fără efort, 
pentru că multe capete fuseseră răscumpărate până la 
douăsprezece mii de drahme, adică vreo sută de mii de 
franci în banii noştri. Toţi îi arătau cu degetul, dar nimeni 
nu îndrăznea să se atingă de ei. 

Cato îi chemă, pe unul câte unjil, în faţa tribunalelor ca 
deținători de bani publici şi-i obligă pe aceşti mizerabili să 
restituie şi aurul şi sângele. 

Se produse apoi Conspirația lui Catilina. 


Am vorbit despre rolul pe care l-a jucat fiecare. Am spus 
cum, după ce Silanus a opinat pentru ultimul supliciu, 
Cezar a ţinut un discurs atât de abil despre nevoia de 
indulgență, încât Silanus, dezminţindu-se pe el însuşi, a 
declarat că prin ultimul supliciu a înţeles pur şi simplu 
Exilul, pentru că un cetăţean roman nu putea fi condamnat 
la moarte. 

Această slăbiciune îl scoase din sărite pe Cato. El se ridică 
şi începu să-l combată pe Cezar. 

Discursul său se găseşte în Salustiu, fiind păstrat de 
etenografii lui Cicero. Să spunem în treacăt că stenografia a 
fost inventată de Cicero şi că secretarul său, Tullius Tltc, a 
fost cel care a stabilit regulile acestui sistem. 

În urma cuvântării lui Cato, Cicero a avut curajul să 
poruncească uciderea complicilor lui Catilina, iar Cezar, 
care se temea cadin cauza îngăduinţei să nu fie acuzat de 
complicitate cu şeful complotului, se repezi în stradă şi se 
puse sub protecţia poporului. 

Atunci când ieşea era să fie asasinat de cavalerii amici ai 
lui Cicero. 

Am amintit cum Cato a făcut să şovăie popularitatea lui 
Cezar, punând să se distribuie populaţiei o cantitate de 
grâu în valoare de vreo şapte milioane de franci. Însă cu 
toate precauţiunile pe care le-a luat Cezar, el tot a fost 
acuzat. 

Trei voci s-au ridicat împotriva lui: chestorul Novius Niger, 
tribunul Vettius şi senatorul Curius. 

Curius fusese primul care semnalase conjuraţia şi printre 
conjuraţi îl numise pe Cezar. 

Vettius mergea mai departe: el susţinea că Cezar era legat 
de conjurație nu numai prin viu grai, dar şi prin scris. 

Cezar asmuţi poporul asupra acuzatorilor. 

Novius fu aruncat în închisoare pentru că criticase un 
magistrat superior lui; casa lui Vettius fu invadată, prădată, 
mobilele aruncate pe fereastră, iar el cât p-aci să fie făcut 
bucăţi. 


În mijlocul acestor conflicte, Roma era foarte tulburată. 

Metellus, numit tribun, propuse chemarea lui Pompei la 
Roma, pentru a se ocupa de situaţie. Cu alte cuvinte se 
cerea un nou dictator Cezar, care cunoştea incapacitatea lui 
Pompei ca om politic, fu de acord cu propunerea lui 
Metellus. Poate că nu s-ar fi supărat să se creeze un 
precedent. 

Numai Cato ar fi putut rezista unei asemenea alianţe. 

EI se duse la Metellus, dar în loc de a aborda problema cu 
brutalitatea lui obişnuită, el îl atacă uşor, mai curând 
rugându-se, decât cerând, îmbinând rugăminţile Cu laude 
la adresa familiei lui Metellus şi amintindu-i că aceasta a 
fost totdeauna considerată ca un sprijin al aristocrației. 

Metellus, crezând că lui Cato îi este frică, se încăpăţână. 

Cato se mai stăpâni puţin, dar, cum răbdarea nu era o 
virtute care să-l caracterizeze, izbucni dintr-o dată cu 
ameninţări împotriva lui Metellus. 

Metellus îşi dădu imediat seama că trebuia să se recurgă 
la forţă. El îşi aduse sclavii la Roma şi-l sfătui pe Cezar să-şi 
aducă şi el gladiatorii acolo. 

Cezar, care cu ocazia alegerii sale ca edil pusese să se 
lupte între ei şase sute patruzeci de gladiatori, îşi păstrase 
o mare rezervă la Capua. Toţi marii nobili romani îşi aveau 
în epoca aceea gladiatorii lor, aşa cum în Evul Mediu conții, 
ducii sau prinții îşi aveau bravii lor Am văzut că gladiatorii 
au făcut revoluţia care a pus sub ordinele lui Spartacus 
douăzeci de mii de oameni Dar Senatul publică o lege prin 
care se stabilea că nimeni nu putea păstra, la Roma, mai 
mult de o sută douăzeci de gladiatori. 

Rezistenta împotriva lui Cato se făcea în mod public în 
ajunul zilei în care urma să se propună legea, deşi ştia bine 
ce pericol îl aştepta a doua zi, Cato cină ca de obicei şi, 
după cină, adormi profund Minucius Thermus, unul din 
colegii săi de tribunat, veni să-l trezească. 

Amândoi se îndreptară spre Forum, însoţiţi doar de vreo 
douăsprezece persoane Ajungând acolo, văzură imediat 


pericolul Forumul era plin de sclavi înarmaţi cu bâte şi de 
gladiatori purtând săbii de luptă, sus, pe treptele templului 
lui Castor şi Pollux stăteau Metellus şi Cezar, sclavii şi 
gladiatorii ocupau tot restul treptelor Atunci, Cato se 
adresă lui Cezar şi Metellus strigând - îndrăzneţi şi laşi ce 
sunteţi, aţi strâns atâţia oameni înarmaţi cu săbii şi platoşe, 
împotriva unui om singur şi neînarmat? 

Apoi, ridicând din umeri în semn de dispreţ fată de 
pericolul cu care se crezuse că-l vor putea intimida, el 
înaintă şi, poruncind să 1 se facă loc lui şi celor care îl 
însoțeau, începu să urce treptele I se făcu loc, e adevărat, 
dar numai lui singur Cu toate acestea el continuă să 
înainteze. 

„A. Dumas 97 

Pe Thermus îl ţinea de mână şi-l trăgea după el, dar, 
înainte de a ajunge în dreptul vestibulului, fu silit să-l 
părăsească. 

În sfârşit, ajunse în faţa lui Metellus şi a lui Cezar şi se 
aşeză între ei. 

Acum, sau niciodată, era momentul să folosească forţa. 

Poate că ar fi făcut-o, când, cei cuprinşi de admiraţie faţă 
de curajul lui Cato, începură să strige: 

— 'Ţine-te bine Cato! '[ine-te bine! Suntem aici şi te vom 
susţine. 

Cezar şi Metellus făcură semn grefierului să citească 
textul legii Grefierul se ridică şi ceru să se facă tăcere, dar 
în momentul când se pregătea să înceapă lectura, Cato îi 
smulse legea din mână La rândul său, Metellus smulse 
legea din mâna lui Cato Cato o smulse din nou din mâna lui 
Metellus şi o rupse. 

Metellus cunoştea legea pe dinafară, el se pregăti să o 
spună în loc să o citească, dar Thermus, care reuşise intre 
timp să se apropie de Cato, se apropie prin spate de 
Metellus, fără sa fie văzut, şi-i puse mâna pe gură, 
împiedicându-l să vorbească. 


Atunci Cezar şi Metellus chemară gladiatorii şi sclavii. 
Sclavii îşi ridicară bâtele, gladiatorii îşi scoaseră săbiile din 
teacă Cetăţenii încep să strige înspăimântați şi se depărtea* 
ză în goană Cezar şi Metellus se îndepărtează de Cato care, 
rămas singur, devine ţinta pietrelor aruncate împotriva lui 
şi dinspre trepte, şi de pe acoperişul templului. 

Murena se repede spre el, îl acoperă cu toga şi, luându-l în 
braţe, îl târăşte în interiorul templului, cu toate eforturile 
lui de a rămâne în vestibul. 

În momentul acela, Metellus nu se mai îndoieşte de succes. 
El face semn gladiatorilor să-şi bage săbiile în teacă şi 
sclavilor să-şi coboare bâtele şi, profitând de faptul că 
numai partizanii lui se găsesc în Forum, încearcă să obţină 
votarea legii. 

Dar, după primele cuvinte, este întrerupt de strigăte: 

— Jos cu Metellus! Jos cu tribunul! 

Erau amicii lui Cato care porniseră atacul şi Cato însuşi, 
care ieşise între timp din templu; era în sfârşit, 

Senatul care, ruşinat de tăcerea sa, se întrunise şi 
hotărâse să vină în ajutorul lui Cato. 

Atunci se produse o reacțiune. Cezar, prudent, dispăruse. 

Metellus fuge, părăseşte Roma, pleacă în Asia şi se duce să 
raporteze lui Pompei ce se petrecuse în Forum Pompei îşi 
aminteşte de tânărul acela rigid care venise să-l viziteze la 
Efes şi murmură 

— Nu m-am înşelat, e aşa cum l-am judecat eu Bucuros de 
victoria pe care Cato o obținuse contra lui Metellus, Senatul 
voi să-l pedepsească pe acesta din urmă cu infamia. 

Cato se opuse. El obţinu să nu se aducă o asemenea injurie 
unui cetăţean atât de distins Atunci a fost momentul când, 
văzând că nu mai avea ce căuta la Roma, Cezar obținuse 
numirea sa ca pretor şi plecase în Spania. 

Îl vom vedea revenind ca să candideze pentru consulat. 

XXI Aşadar, rivalii cu adevărat serioşi se găseau acum faţă 
în faţă, o mare luptă urmând să înceapă între Pompei, care 
reprezenta aristocrația, Cezar, care reprezenta democraţia, 


Crassus, care reprezenta proprietatea, Cato, care 
reprezenta legea şi Cicero, care reprezenta cuvântul. 

După cum se vede, fiecare îşi avea puterea lui. 

Mai întâi, trebuia să se ştie dacă Cezar avea să fie, sau nu, 
consul. 

Trei bărbaţi candidau pentru consulat cu şanse serioase: 
Luceius, Bibulus şi Cezar. 

Cezar îşi plătise datoriile şi revenea cu mâinile aproape 
goale, însă ca să fi putut fi numit avea nevoie de cel puţin 
două sau trei milioane. 

Crassus îi împrumutase, la plecare, cinci milioane. El 
socotise că n-avea de ce să se jeneze de el: nu-i restituise 
banii, aşa că nu avea de ce săi se mai adreseze tot lui. 

Ah! După ce avea să fie numit consul, fiecare avea să vină, 
de la sine, să se ploconească în faţa lui. 

Însă Crassus aştepta prudent. 

Totuşi, cei doi bărbaţi cu influenţă, Pompei şi Crassus, nu-i 
erau potrivnici. 

Cezar profită de influenţa sa asupra lor pentru a da o 
lovitură de maestru. 

De când cu afacerea cu gladiatorii, ei erau certaţi. Cezar îi 
împăcă, dacă nu în mod sincer cel puţin în mod solid: din 
interes. 

Apoi îl căută pe Luceius. 

— Tu ai bani, îi spuse el; eu am influenţă. Dă-mi două 
milioane şi vei fi numit. 

— Eşti sigur? 

— Eu răspund. 

— "Trimite la mine să-ţi dea două milioane. 

Cezar ar fi vrut să trimită să-i ia imediat, de teamă Ca 
Luceius să nu se răzgândească. Dar de ruşine aşteptă să se 
facă noapte şi atunci trimise să ia banii în coşuri. 

Când fu în posesia lor, Cezar chemă interpreţii. Interpreţii 
erau agenţi de corupţie, însărcinaţi să facă legătura cu 
conducătorii mulţimii. 


— Începeţi campania, le spuse el, lovind cu piciorul în 
coşurile care făceau un zgomot metalic: sunt bogat şi vreau 
să fiu generos. 

Interpreţii plecară. 

În timpul acesta, Cato era cu ochii pe Cezar. El aflase cum 
îşi procurase banii, şi cum şi în ce condițiuni se făcuse 
înţelegerea. El se duse la Bibulus, unde se întâlni cu toţi cei 
ce făceau opoziţie demagogiei reprezentată prin Cezar. 

Să-i amintim pe pricipalii conservatori din acea vreme: 
Hortensius, Cicero, Piso, Pontius Aquila, Epidius, Marcellus, 
Caestius, Flavius, bătrânul Considius, Varrus, Sulpicius, 
care odată îl făcuse pe Cezar să piardă consulatul, şi, în 
sfârşit, Lucullus. 

Fusese vorba de succesul pe care îl avusese Cezar în 
Forum şi în bazilica Fulvia. 

Se înfăţişase în togă albă, fără tunică. 

— De ce ieşi fără tunică? Îl întrebă unul din amicii săi, pe 
care îl întâlnise pe strada Regia. 

— Nu trebuie să-mi arăt rănile poporului? Răspunse 
Cezar. 

Paisprezece ani mai târziu, Antonius va fi el cel care va 
arăta poporului rănile lui Cezar. 

Noutatea pe care o aducea Cato era cunoscută. Cuvintele 
„Cezar are bani” căzuseră ca un trăsnet în mijlocul 
adunării. 

Vestea o adusese Pontius Aquila, care o aflase de la 
împărţitorul tribului său. 

La rândul său Varro anunţase împăcarea lui Crassus cu 
Pompei. 

Această a doua veste produse consternare în adunare. 

Dacă Cezar dispunea de bani, nu mai era cu putinţă să te 
opui alegerii sale, dar se putea face opoziţie la alegerea lui 
Luceius. 

Căci Luceius, numit, ar fi fost totuna cu Cezar. 

Bibulus, din contra; Bibulus, ginerele lui Cato, numit în 
locul lui Luceius, ar fi neutralizat influenţa demagogului. 


Zărindu-l pe Cato, toţi se strânseră în jurul său. 

— Ei? Îl întrebau toţi, din toate părţile. 

— Ei bine, spuse Cato, prezicerea lui Sylla este pe cale de 
a se realiza, sunt mai mulţi Marius în omul acesta care îşi 
poartă centura ca femeile 

— Ce e de făcut? 

— Împrejurarea este gravă, spuse Cato, dacă lăsăm să 
ajungă la putere acest vechi complice al lui Catilina, 
Republica e pierdută. 

Apoi, ca şi cum s-ar fi temut că pierderea Republicii n-ar fi 
fost un motiv serios pentru unii din cei de faţa, adăugă: 

— Dar nu numai Republica e pierdută, ci şi interesele 
voastre sunt în pericol, vilele, statuile, tablourile, piscinele, 
mrenele pe care le hrăniţi cu atâta grijă, banii, bogăţia, 
luxul la care va trebui să renunţaţi, toate acestea sunt 
promise drept recompensă celor care vor vota pentru el. 

Atunci, un oarecare Favonius, amicul lui Cato, propuse o 
acuzare de corupere de sufragii. Pentru aceasta existau trei 
legi: legea Aufidia, care condamna pe corupător să 
plătească anual câte trei mii de sesterţi fiecărui trib; legea 
lui Cicero care, pe lângă această amendă în mulţită cu 
numărul triburilor din Roma, mai adăuga zece ani de exil; 
în sfârşit, legea Calpurnia, care cuprindea în această 
pedeapsă pe toţi cei care se lăsaseră seduşi. 

Cato se opuse, însă, acestei acuzări. 

— Să-ţi acuzi adversarul, înseamnă să te recunoşti învins, 
spuse el. 

Acelaşi „ce facem?” se auzi din nou. 

— Ei! Pe Jupiter! Să facem şi noi ceea ce face el! Spuse 
Cicero. Dacă metoda e bună pentru el, s-o folosim şi noi 
împotriva lui. 

Ce spune Cato? Întrebară deodată vreo trei-patru Voci 
Cato se gândea Faceţi ce propune Cicero, spuse el. Filip al 
Macedoniei nu cunoştea cetate de necucerit dacă putea să 
trimită acolo măcar un măgăruş încărcat cu aur. Cezar şi 


Luceius cumpără triburile: să supralicităm şi ele vor fi ale 
noastre. 

— Dar, bine, strigă Bibulus, eu nu sunt atât de bogat ca să 
cheltuiesc cincisprezece, douăzeci de milioane de sesterţi 
într-o alegere; asta e posibil pentru Cezar, care n-are o 
drahmă, dar care dispune de buzunarele tuturor 
cămătarilor din Roma. 

— E adevărat, spuse Cato, dar noi toţi, la un loc vom fi mai 
bogaţi decât el. Iar dacă nouă ne lipsesc ajutoarele 
particulare, vom lua din visteria publică. Haideţi, fiecare să- 
şi fixeze contribuţia. 

Fiecare se taxă. Nici Pliniu, nici Velleius nu spun la ce 
sumă se ajunse după această colectă; dar se pare că fusese 
destul de mare, pentru că Luceius pierdu, iar Bibulus fu 
numit consul împreună cu Cezar. 

Odată ajuns la putere, Cezar atacă problema legii agrare. 
Fiecare, pe rând, se lega de această lege pentru a-şi reînnoi 
popularitatea, dar îşi găsea moartea. 

Să spunem, în puţine cuvinte, ce era legea agrară la 
romani: vom vedea că ea nu semăna deloc cu ceea ce ne 
închipuim noi. 

XXII Dreptul de război din antichitate, mai ales în primii 
ani după fundarea Romei, nu lăsa nici o proprietate celor 
învinşi. 'Teritoriul cucerit era împărţit în trei părţi: partea 
zeilor, partea Republicii şi partea învingătorilor. 

Această din urmă parte se distribuia veteranilor şi în ea se 
stabileau coloniile. 

Partea zeilor era atribuită templelor şi administrată de 
preoţi. 

Mai rămânea partea Republicii, ager publicus. 

Închipuiţi-vă ceea ce trebuie să fi însemnat această parte a 
Republicii, ager publicus, după ce se cucerise toată Italia şi, 
după Italia, Grecia, Sicilia, Spania, Africa şi Asia. 

El reprezenta un imens domeniu care rămânea Necultivat, 
domeniu inalterabil pe care Republica nu putea să-l vândă, 
pe care putea doar să-l închirieze. 


Care era spiritul legii care autoriza închirierea acestor 
pământuri? 

Să se creeze un fel de mici ferme pentru familiile de 
agricultori care să scoată din acest bogat pământ al Italiei 
două sau trei recolte pe an; să se realizeze ceea ce se face 
în Franţa de când cu divizarea proprietăţii: ca trei sau 
patru pogoane să poată hrăni o familie. 

Dar n-a fost aşa. Este de la sine înţeles că aceasta dădea 
mult de lucru agenţilor Republicii. Apoi, cum să pretinzi 
oale cu vin drept chirie pentru două sau trei pogoane? La 
început se arendă pe cinci şi zece ani. 

La rândul lor, fermierii îşi dădură seama că exista un lucru 
care permitea mai puţine cheltuieli şi care producea mai 
mult decât agricultura; era păşunatul Pământul fu 
transformat în păşuni şi fură aduse la păşunat oi şi vite Au 
fost regiuni pentru care nici nu s-a făcut efortul de a le 
preface în păşuni, acolo s-au crescut porci Şi mai era un 
avantaj pentru a ara, însămânţa şi culege recolta de pe o 
suprafaţă de patru sute de pogoane ar fi trebuit zece cai şi 
douăzeci de sclavi; pentru a păzi trei, patru, cinci, şase 
turme nu trebuiau decât trei, patru, cinci sau şase sclavi. 

Dealtfel, arendele se plăteau Republicii în natură, aşa cum 
se plăteşte şi acum în Italia. Această arendă era: o zecime, 
pentru pământurile care se puteau însămânţa, o cincime 
pentru păduri; pentru păşune, un număr de capete de vită, 
după vitele pe care trebuia să le hrănească. 

Or, se plătiră arendele aşa cum am arătat mai sus, când 
însă fu evident că se câştiga mai mult cu creşterea vitelor 
decât cu agricultura, se cumpără grâul, ovăzul, lemnul şi se 
făcură plăţi cu grâul, cu ovăzul şi cu lemnul cumpărat, dar 
se crescură vite în loc de a se cultiva grâul Încetul cu 
încetul, închirierile pe cinci ani se transformaseră în 
închirieri pe zece ani, închirierile pe zece ani în închirieri 
pe douăzeci de ani şi, din zece în zece ani, se ajunse la 
închirieri emfiteotice. 


Tribunii poporului, care observaseră la ce abuzuri ducea 
această stare de lucruri, făcuseră mai mult, şi anume, o 
lege prin care se interzicea să se ia în folosinţă mai mult de 
cinci sute de pogoane şi să se crească mai mult de o sută 
capete de vite mari şi cinci sute de vite mici. 

Aceeaşi lege „obliga pe fermieri să ia în serviciul lor un 
Anumit număr de oameni liberi, ca să inspecteze şi să le 
supravegheze proprietăţile. 

Dar nimic nu se respectă din toate acestea. 

Chestorii primiră oale cu vin şi închiseră ochii. 

În loc de cinci sute de pogoane, se ajunse să se deţină, 
prin tranzacţii frauduloase sau trecându-se excedentul e 
capul prietenilor, o mie, două mii, zece mii de pogoane, n 
loc de o sută de capete de vite mari şi cinci sute de vite 
Mici, se posedau cinci sute, o mie, o mie cinci sute. 

Supraveghetorii liberi fură îndepărtați, sub pretextul 
serviciului militar; care ar fi fost chestorul atât de rău 
cetăţean ca să nu fie de acord cu o astfel de dezertare în 
favoarea patriei? 

Se închiseră ochii asupra lipsei supraveghetorilor cum se 
închiseră ochii şi asupra restului. 

Sclavii, care nu erau chemaţi să poarte arme, se înmulţiră 
după bunul loc plac, în timp ce, dimpotrivă, populaţia liberă, 
decimată neîncetat, mergea spre dispariţie şi se ajunse la 
situaţia că cetăţenii cei mai bogaţi şi mai onorabili sfârşiră 
prin a se considera ca proprietari ai acestui pământ care, 
aşa cum îl arăta în realitate numele, aparţinea naţiunii. 

Or, imaginaţi-vă strigătele de disperare pe care le 
scoaseră aceşti falşi proprietari când se puse problema, ca, 
pentru salvarea patriei, adică pentru raţiuni superioare, să 
se rezilieze arendările pe care se întemeia toată averea 
lor... Şi ce avere! 

Fraţii Grachi îşi pierdură viaţa La înapoierea sa din Asia, 
Pompei ameninţase Roma cu o lege agrară; lui nu-i păsa de 
popor; Pompei, reprezentantul aristocrației, se sinchisea 
destul de puţin de toate acestea înainte de toate, el credea 


în armată şi voia să-şi înzestreze soldaţii Dar, cum era 
firesc, el găsi în Cicero un opozant. 

Cicero, omul jumătăţilor de măsură, un fel de Odilon 
Barrot al timpului său, propusese să se cumpere pământul 
şi nu să se împartă, el voia să folosească pentru cumpărare 
veniturile din viitorii cinci ani ai Republicii. 

Să spunem în treacăt că Pompei aproape dublase 
veniturile statului, el le ridicase de la cincizeci la o sută 
treizeci şi cinci milioane de drahme, adică de la vreo 
patruzeci de milioane la o sută opt milioane de franci. 

Or, în limp de cinci ani, diferenţă reprezenta între trei sute 
patruzeci, trei sute cincizeci de milioane Senatul se ridicase 
împotriva propunerii lui Pompei şi aşa cum se spunea în 
timpul guvernelor constituţionale, trecuse la ordinea de zi. 

Cezar sosise la rândul său şi reluase problema de unde 
fusese părăsită; numai că el îmbina interesele poporului cu 
ale armatei. 

Această nouă pretenţie făcu mare vâlvă. 

Desigur, lumea se teme de legea agrară; atâtea interese 
erau legate de abuzurile cu arenzile emfiteotice despre 
care v-am făcut o idee! Dar ceea ce era mai de temut, Cato 
o spunea cu voce tare, era imensa popularitate de care s-ar 
fi bucurat cel care ar fi reuşit s-o aplice... Şi, trebuie s-o 
spunem, era o şansă enormă ca acela să fi fost Cezar. 

După câte se părea, legea lui Cezar era cea mai bună care 
fusese făcută până atunci. 

Avem în faţă Istoria consulatului lui Cezar, de Dio Cassius. 
lată ce citim: „Cezar propuse o lege agrară fără cusur. Erau 
în vremea aceea o mulţime de leneşi şi de înfometați care ar 
fi trebuit îndrumați spre munca câmpului, iar pe de altă 
parte Italia, devenind din ce în ce mai pustie, trebuia să fie 
repopulată. 

Cezar ajungea acolo fără să producă Republicii nici o 
nemulţumire, el împărțea ager publicus şi în special 
Campania celor care aveau trei sau mai mulţi copii; Capua 
devenea colonie romană. 


Însă pentru că ager publicus nu era suficient, se cumpăra 
pământ de la particulari la preţ de cens, cu banii aduşi de 
Pompei din războiul împotriva lui Mitridate, douăzeci de mii 
de talanţi; banii aceştia trebuiau să fie folosiţi pentru 
întemeierea de colonii în care aveau să-şi găsească locul 
soldaţii care cuceriseră Asia.” 

Şi, într-adevăr, după cum se vede, nu se putea spune ceva 
rău despre această lege care mulțumea aproape toată 
lumea, în afară de Senat, care se temea de popularitatea lui 
Cezar. 

Ea satisfăcea poporul, căruia i se făcea o magnifică 
colonie, într-un loc dintre cele mai frumoase şi pe unul din 
cele mai bogate pământuri ale Italiei. 

Ea îl mulțumea j) e Pompei, care găsea în ea realizarea 
dorinţei lui, adică recompensarea armatei pe care o 
comandase. 

Ea aproape că îl mulțumea şi pe Cicero, de la care se luase 
ideea. 

Numai că, după cum se ştie, colegul lui Cezar iusese numit 
Bibulus, pentru ca Senatul să găsească în el întruchiparea 
rezistenţei sistematice. Bibulus se opuse legii, sistematic. 

La început, Cezar nu voise să folosească forţa. 

El puse poporul să-l Roage pe Bibulus. 

Bibulus rezistă. 

Cezar se hotări să apuce taurul de coarne, aşa cum spune 
proverbul modern şi cum trebuie să fi spus şi vreun proverb 
din antichitate. El citi legea în plin Senat, apoi după lectură 
interpelă, pe rând, pe toţi senatorii. 

Toţi o aprobară din cap, dar o respinseră prin vot. 

Atunci, Cezar ieşi înainte şi se adresă lui Pompei: 

— Pompei, cunoşti legea mea, o aprobi, dar o vei susţine? 
Întrebă Cezar. 

— Da, răspunse Pompei cu voce tare. 

— Cum? Întrebă Ce-zar. 

— Oh! Fii liniştit, răspunse Pompei, dacă cineva o va ataca 
cu sabia, eu o voi apăra cu sabia şi scutul. 


Cezar îi întinse mâna lui Pompei; Pompei îi întinse mâna lui 
Cezar Poporul aplaudă văzând pe cei doi învingători că se 
înţeleg într-o problemă care îl interesa direct. 

În momentul acela Crassus ieşea din Senat. 

EI veni spre Pompei cu care am spus că se împăcase 
datorită lui Cezar. 

— Dacă e vorba de o înţelegere, particip şi eu, zise el. 

— Ei bine, spuse Cezar, uneşte-ţi mâna cu mâinile noastre. 

Senatul era pierdut. El avea împotriva sa popularitatea, 
adică pe Pompei; geniul adică pe Cezar; banii, adică pe 
Crassus. 

Din acest moment datează era primului triumvirat. 

Vocea acestor oameni la un loc valora un milion de voturi. 

XXIII Odată alianţa dintre Pompei, Cezar şi Crassus 
întărită prin jurământ, trebuia să se facă lumină în jur. 

Tot Senatul era potrivnic. Ostilitatea aceasta era încarnată 
în persoanele lui Cato, Bibulus şi Cicero, care se declarase 
cu totul împotriva lui Pompei şi care, după ce Fusese omul 
său credincios, pretinzând că fusese rău recompensat 
pentru acest devotament, îi devenise duşman. 

Mai întâi, a fost vorba să se întărească partidul prin 
alianţe. 

După cum am spus, Pompei îşi repudiase soţia bănuită şi 
dovedită a fi fost amanta lui Cezar. 

Pompei se căsători cu fata lui Cezar. 

Cezar îşi repudiase soţia, fiica lui Pompei, sub pretext că 
soţia lui Cezar nu trebuia nici măcar bănuită. 

Cezar se căsători cu fata lui Piso. 

Piso va fi consul în anul următor. 

Cepion, care era logodit cu fiica lui Cezar, căsătorită cu 
Pompei, se căsători cu ouată a lui Pompei, mulţuminduse, în 
loc de a fi ginerele lui Cezar, să devină cumnatul său. 

— O! Republică! Strigă Cato, iată-te devenită codoaşă, iar 
provinciile şi consulatele nişte simple daruri de nuntă. 

De ce fusese bănuită soţia lui Cezar? S-o spunem Omul 
care a compromis-o va juca un rol destul de ciudat în 


evenimentele din anii 693, 694 şi 695 de la fundarea Romei, 
aşa că merită să ne ocupăm puţin de el La Roma era o 
sărbătoare ţinută în mare cinste: serbarea lui „Bona Dea”. 
Locul de desfăşurare al acestei serbări era întotdeauna 
casa vreunui magistrat impor tânt, pretor sau consul. În 
luna ianuarie a anului 693, sărbătoarea se organizase în 
casa lui Cezar, or, în timpul acestor sărbători erau 
îndepărtați toţi bărbaţii, dar nu numai ei, ci chiar şi 
animalele de sex bărbătesc şi statuile purtând atributele 
virilităţii. 

Cine era această Bona Dea? 

Răspunsul este dintre cele mai dificile şi nu se bazează 
decât pe probabilităţi. 

Bona Dea, era după toate aparențele, generatoarea 
pasivă, matricea umanităţii, dacă se poate spune aşa Pentru 
unii, era Fauna, soţia lui Faunus, dar aceasta era opinia 
vulgară; pentru alţii era Ops, soţia lui Saturn, sau Maia, 
soţia lui Vulcan; pentru specialişti, era Terra, pământul care 
poartă rodul ogoarelor. 

De unde venea această Bona Dea? Poate din India şi în 
legătură cu aceasta vom spune imediat câteva cuvinte, însă 
înfăţişarea ei simbolică se afla la Pessinonte, oraş din 
Galatia. 

O piatră, semănând vag cu o statuie, căzuse din cer şi 
Devenise obiectul unui mare cult din partea galaţilor. 

Unul din calculele romanilor era de a concentra toţi zeii în 
panteonul lor. În felul acesta, ei centralizau în Roma nu 
numai Italia, ci întregul univers. 

Ei trimiseră o deputăţie solemnă la Attalus ca să-i ceară 
statuia. Attalus le predă ambasadorilor piatra sacră: după 
unii un meteorit; după alţii un bloc magnetic. 

Vreţi să cunoaşteţi drumul pe care l-a parcurs nava de pe 
malul Frigiei până la Roma? Citiţi -l pe Ovidiu. Puteţi să 
urmăriţi nava în Marea Egee, străbătând strâmtoarea 
Messina, în Marea Tireniană şi, în sfârşit, până la insula 
sacră de pe Tibru, dedicată lui Esculap. Acolo, nava se opri 


şi nu se mai urni nici măcar un pas, nici cu ajutorul vâsleior, 
nici cu ajutorul pânzelor. 

Trăia atunci la Roma o vestală numită Claudia Quinta. 

Fusese bănuită că nu-şi respectase jurământul. O aştepta 
moartea. 

Ea se oferi să-şi dovedească nevinovăția făcând corabia să- 
şi reia drumul. 

Propunerea ei fu acceptată. 

Claudia Quinta se duse la Tibru, pe malurile căruia se 
întindea Roma. Îşi legă centura de catargul vasului şi trase. 
Corabia o urmă cu docilitatea cu care navele în miniatură 
urmează copiii care le trag cu sfoara în bazinul din parcul 
Tuilleries. 

Este de la sine înţeles că acuzaţia căzu, iar reputaţia de 
castitate a vestalei Claudia Quinta se răspândi în toată 
Italia. 

Vestala ridică la Roma, pentru Bona Dea, un templu pe 
muntele Aventin. 

Evenimentul venea cum nu se putea mai bine pentru a 
reda curaj romanilor. Era tocmai în momentul când Hanibal 
îşi instalase tabăra la porţile Romei. 

Chiar în aceeaşi seară se puse în vânzare câmpul pe care 
acesta îşi aşezase tabăra şi se ştie că se prezentară o 
mulţime de cumpărători. 

Care era, după toate probabilitățile, leagănul acestui cult? 
India. India, misterioasa străbună a genului uman, care şi-a 
luat, ca simbol, vaca, izvor de hrană. 

India considerase universul ca produsul a două principii: 
unul bărbătesc ş altul femeiesc. 

Odată adoptat acest punct, se ridică următoarea 
întrebare: În actul generator care a produs universul, care 
a fost principiul care s-a supus celuilalt? Care este 
facultatea inferioară în rang? Principiul bărbătesc a 
precedat principiul femeiesc? Principiul femeiesc a 
precedat principiul bărbătesc? Şi care, dintre principiul 
bărbătesc şi principiul femeiesc, a fost mai influent în actul 


pe care l-a săvârşit dând naştere universului? Este Iswara, 
numele principiului bărbătesc? Este Pracriti, numele 
principiului femeiesc? 

Cine trebuie numit primul la sacrificiile publice, în 
imnurile religioase, în simplele rugăciuni? Trebuie separat 
sau contopit cultul cu care sunt onoraţi? Principiul 
bărbătesc trebuie să aibă un altar la care să fie venerat de 
bărbaţi? Principiul femeiesc un altul la care să fie adorat de 
femei? Sau, poate să existe un altar unic la care femeile şi 
bărbaţii să venereze cele două principii împreună? 

Să nu se uite că în această vreme imperiul indian se 
întindea pe o mare parte din glob. 

Sacerdoţiul, solicitat, a fost obligat să se pronunţe asupra 
unuia sau altuia din cele două principii. 

EI se pronunţă în favoarea principiului bărbătesc; stabili 
anterioritatea acestuia asupra principiului femeiesc şi 
proclamă dominaţia acestuia asupra sexului femeiesc. 

Milioane de partizani sprijineau principiul contrar. 

Hotărârea, dată în ciuda opoziţiei acestora, a trebuit sp fie 
susţinută de sacerdoţiu. 

A fost nevoie să se re curgă la forţă: legea îi împrumută 
măreţia ei. Partizanii principiului femeiesc fură constrânşi, 
dar ei strigară că aceasta însemna tiranie. 

Într-o asemenea situaţie era destul să se prezinte ocazia 
pentru a izbucni revolta. 

Şi ocazia s-a prezentat. 

Căutaţi în Scanda-Pousana şi în Brahmanda şi veţi vedea 
că doi prinți din dinastia domnitoare, amândoi fiii regelui 
Ugra, n-au putut, aşa cum se va întâmplă mai târziu cu 
Eteocle şi Polynice, să se înţeleagă pentru a domni 
împreună şi de aceea au împărţit imperiul indian: cel mare 
se numea Iarak'hya; cel mic, Irşu. 

Cel mare, crezând că face bine chemând religia în ajutor, 
declară că era în mod neîndoios pentru zeul său, Iswara, 
adică pentru principiul bărbătesc; mezinul se declară sus şi 
tare pentru Pracriti, sau principiul femeiesc. Cel mare avu 


de partea lui sacerdoţiul, care îi confirmă declaraţia, pe 
mai-marii statului, pe proprietarii bogaţi şi Pe toţi cei care 
depindeau de aceştia; mezinul avu de partea lui clasele de 
jos, muncitorii, proletarii şi pe toţi cei care ţineau de ei în 
vreun fel. 

De aceea, partizanii lui Irşu fură numiţi pallis, cuvânt 
sanscrit care însemnează păstori. 

Aceşti păstori, aceşti pallis partizani ai lui Irşu îşi luară ca 
simbol, ca drapel, ca steag facultatea feminină, care era 
simbolul cultului lor: această facultate feminină se numeşte 
yony, în limba sanscrită. 

De aici dublul nume care li se dă. 

Primul provenind din condiţia lor socială, pallis, păstori şi 
mai apoi pastori, nume cu care sunt cunoscuţi în istorie şi 
cu care au intrat în Egipt, în Persia şi în Iudeea, dându-i 
acesteia numele de Pallisthan, din care se va face Palestin; — 
al doilea, provenind de la credinţa lor, yonyas, ionieni, nume 
sub care vor coloniza coaste Asiei Mici şi a unei părţi din 
Grecia. 

lată de ce, printr-o misterioasă coincidenţă cu simbolul lor, 
yony, steagul lor este roşu; iată de ce purpura care se 
cumpără de la Tyr era simbolul suveranităţii; iată de ce 
porumbelul, pasărea lui Venus, se numea yonch; iată de ce 
toate născocirile noi, delicate, feminine erau luate din Ionia, 
el însuşi cuvânt melodios, delicat şi feminin, dacă a existat 
cumva; iată în sfârşit, de ce în Egiptul de jos, la babilonieni 
şi la frigieni, facultatea feminină trece înaintea facultăţii 
masculine, numindu-se zeiţa Issis, la tebani, Milydha la 
babilonieni şi Cibele, la frigieni, apoi, la Roma, zeiţa Ma, 
Mama Bună, Zeița Bună, Bona Dea. 

Cititorul să ne ierte această mică digresiune care a costat, 
totuşi puţină muncă, şi pe care, din această cauză o 
supunem discuţiei mitologilor cu toată încrederea. 

Să spunem acum ce se făcea în aceste serbări închinate la 
Bona Dea. 


XXIV Este greu de ştiut ce se făcea în cadrul serbărilor 
închinate lui Bona Dea. Era cu totul interzis bărbaţilor să 
pătrundă acolo căci, după toate probabilitățile, femeile 
aveau tot interesul să păstreze secretul. 

Unii pretind că s-ar fi săvârşit nişte dansuri obscene, alţii 
nişte falagogii imitate după cele de la Teba şi Memifis. 

Juvenal explică, mai clar; îl îndrumăm spre el pe Cititorii 
interesaţi, prevenindu-i, totuşi, că Juvenal, ea şi Boileau, 
detestă femeile. 

Ei bine, se celebra, deci, la Cezar, sau mai bine zis la 
Pompeia, soţia lui Cezar, misterele acestei Bona Dea, când, 
deodată, se răspândi vestea că un bărbat deghizat în femeie 
fusese surprins în mijlocul matroanelor A fost un scandal 
imens. 

Iată cum raportează Cicero această întâmpiare în 
scrisoarea sa către Atticus, din 25 ianuarie 694 „Apropo, s-a 
întâmplat aici un fapt urât şi mă tem foarte mult ca lucrul 
acesta să nu ducă mai departe decât lasă să se creadă în 
primul moment Cred că ştii că un bărbat, deghizat în 
femeie, s-a strecurat în casa lui Cezar, şi asta tocmai în 
momentul când se oficia un sacrificiu pentru popor. Încât 
vestalele au trebuit să ia de la început sacrificiul iar 
Cornificius a adus la cunoştinţa Senatului acest sacrilegiu. 
Cornificius, pricepi? Să nu-ţi închipui cumva că iniţiativa a 
aparţinut vreunuia din ai noştri Comunicare din partea 
Senatului la pontifi, declaraţia pontifilor că este sacrilegiu şi 
că, prin urmare, este caz de acţionare în justiţie. În 
legătură cu aceasta şi în virtutea unui senatus consult, se 
publică un rechizitoriu şi şi Cezar îşi repudiază soţia.” 

lată vestea care preocupa Roma pe la începutul lunii 
ianuarie, cu vreo şaizeci de ani înaintea erei noastre; ea a 
făcut mare vâlvă, după cum e de înţeles, şi timp de câteva 
zile a format obiectul tuturor conversații lor şi a tuturor 
şuşotelilor, a cancanurilor, cum am zice noi azi. 

Aşa că nu este nimic surprinzător în faptul că Cicero, cel 
mai mare bârfitor al vremii sale, i-a dat lui Atticus această 


ştire. 

Dar, totuşi, este curios, trebuie s-o recunoaştem, să 
regăseşti această formidabilă bârfă, care agită deopotrivă 
Forumul, Câmpul lui Marte şi Via Regia, într-o scrisoare 
particulară de acum aproape două mii de ani. 

Bărbatul surprins în casa lui Cezar era Clodius Am mai 
spus noi câte ceva despre acest ilustru libertin care, în 
vremea lui Cezar şi a lui Catilina, merita titlul de rege al 
dezmăţaţilor; am mai spus că aparţinea ramurei Pulcher 
din nobila familie Claudia şi am mai spus că pulcher 
înseamnă frumos. 

Ne amintim că fusese trimis împotriva gladiatorilor. Florus 
spune că fusese Clodius Glaber, dar Tit Liviu Spune că era 
Clodius Pulcher, iar noi ne situăm alături de părerea lui Tit 
Liviu. 

Expediția sa nu fusese fericită; apoi, servind sub Lucullus, 
socrul său, instigase la revoltă legiunile lui Lucullus în 
favoarea lui Pompei. 

Cine putuse convinge pe Clodius să se declare de partea 
lui Pompei, în opoziţie cu socrul său? 

Ambiţia? Bine! Era foarte simplu. 

lată ce se spunea - era să spunem în şoaptă, dar revenim - 
iată ce se spunea în gura mare la Roma, despre Clodius. 

Se spunea că fusese amantul celor trei surori ale sale: 
Terentia, care se căsătorise cu Marcius Rex - nu uitaţi 
numele de Rex, căci Cicero va face aluzie la el imediat -; 
Claudia, căsătorită cu Metellus Cele, căreia i se spunea 
Quadranaria, pentru că unul din amanți îi promisese, în 
schimbul favorurilor ei, o pungă plină cu aur, dar îi 
trimisese o pungă plină cu quadrans, adică cea mai mică 
monedă de aramă; în sfârşit, cea mai tânără, care se 
căsătorise cu Lucullus; or, cum, cu toată căsătoria şi cu tot 
incestul, se pretindea că această legătură continua, 
Lucullus avusese o explicaţie cu Clodius şi, în urma acestei 
explicaţii, Clodius îl trădase pe Lucullus. 


Nu e prea curat când priveşti lucrurile în amănunţime, dar 
cel puţin este clar, aproape întotdeauna. 

În treacăt fie zis, mai rămăsese o a patra soră, nemăritată, 
de care era îndrăgostit Cicero şi pe care Terentia, soţia lui 
Cicero era geloasă. 

Cum fusese prins Clodius? 

lată ce se povestea în legătură cu această întâmplare: 
Îndrăgostit de Pompeia, el intrase în casă deghizat ca o 
cântăreaţă. Încă foarte tânăr, cu barba abia mijindu-i, spera 
să nu fie recunoscut; dar rătăcind prin imensele coridoare 
ale locuinţei, fusese întâlnit de o servitoare a Aureliei, 
mama lui Cezar Atunci, voise să fugă, dar mişcarea sa prea 
masculină îi trădă sexul. Aura - aşa se numea servitoarea - 
îl întrebă cine e; el răspunse cu greutate; vocea lui confirmă 
bănuielile născute din mişcarea prea bruscă; servitoarea 
dădu alarma, matroanele romane veniră în grabă; ştiind 
despre ce este vorba, ele închiseră uşile, apoi începură să 
caute aşa cum caută nişte femei curioase, în cele din urmă, 
îl găsiră pe Clodius în camera unei tinere sclave care era 
amanta lui. 

lată amănunte pe care Cicero nu le putea da lui Atticus, 
întrucât elese aflară încetul cu încetul şi pe măsură ce se 
făceau cercetări în proces. 

Sări lăsăm pe Cicero să povestească procesul. Cicero 
depusese acolo ca martor. 

Cicero fusese cândva foarte bun prieten cu Clodius, acesta 
îl servise cu pasiune cu prilejul Conspiraţiei lui (|atilina; se 
înscrisese printre oamenii din garda sa şi se repezise în 
primelerânduri ale cavalerilor care voiseră să-l ucidă pe 
Cezar. Dar iată ce se întâmplă tocmai în timpul procesului. 

Cicero era îndrăgostit de sora lui Clodius, care rămăsese 
nemăritată. Ea locuia doar la câţiva paşi de locuinţa 
ilustrului orator. 

Câteva zvonuri despre o legătură dintre Claudia şi Cicero 
ajunseseră până la urechea 'Terentiei, femeie absolută şi 
geloasă, care avea o totală autoritate asupra soţului ei. 1 se 


spusese că, obosit de această autoritate, Cicero ar fi voit s-o 
repudieze şi să ia de soţie pe sora lui Clodius. 

Dar Clodius ce spunea în apărarea sa? 

Spunea că, chiar în momentul în care se pretindea că 
fusese în casa lui Cezar, el se găsea la o sută de leghe de 
Roma. Adică voia, pentru a folosi un termen modern, să 
invoce un alibi. 

Or, Terentia, care ura sora, îl ura, fireşte, şi pe frate. Ea îl 
văzuse pe Clodius intrând la soţul ei, în ajunul zilei în care 
fusese văzut în casa Pompeiei. Dacă Clodius intrase la soţul 
ei în ajun, nu putea fi la o sută de leghe departe de Roma în 
ziua când avusese loc serbarea. 

Ea îi spuse lui Cicero că dacă nu va vorbi el, va vorbi ea. 

Cicero avusese destule necazuri cu soţia sa din cauza sorei 
lui Clodius. Pentru a avea linişte în casă, el se hotări să-l 
sacrifice pe frate. Se prezentă, deci, ca martor. 

După cum este lesne de înţeles, Cicero, oricât de bârfitor 
ar fi fost, nu spune totuşi nimic despre toate acestea în 
scrisorile sale către Atticus. În schimb, Plutarh, care se 
năştea cu doisprezece ani după evenimentele pe care le 
povestim, sau cu patruzeci şi opt de ani înainte de era 
noastră, Plutarh care este cam tot atât de bârfitor pe cât 
era Cicero, le povesteşte. 

Cicero, spre marele său regret, poate, se prezentă, totuşi, 
să depună ca martor contra lui Clodius. 

Dacă scandalul provocat de eveniment fusese mare, 
scandalul provocat de proces fu şi mai mare încă. Mulfi 

8. A. Dumas 113 

Dintre primii cetăţeni ai Romei îi acuzau pe Clodius, unii 
de jurământ strâmb, alţii de înşelătorie. 

Lucullus aduse ca martori nişte servitoare care 
mărturisiră că Clodius avusese legături intime cu sora sa, 
soţia lui Lucullus. 

Clodius nega mereu acuzaţia principală şi susţinea că 
fusese la o sută de leghe departe de Roma în ziua când 
avusese loc serbarea Zeiţei Bune, când Cicero, ridicânduse, 


îl dezminţi declarând că în ajunul evenimentului venise la 
el, la Cicero, pentru a discuta împreună nişte probleme. 

Depoziţia lui Cicero fu zdrobitoare. Clodius nu se aştepta 
la aşa ceva din partea unui amic, din partea unui om care-i 
făcea curte surorii sale; procedeul era cam brutal, e 
adevărat. 

Dealtfel, trebuie ascultat Cicero cum povesteşte procesul; 
el pune toată ura omului care nu are conştiinţa prea curată. 

lată cum vorbeşte despre judecători; şi notaţi bine că 
judecătorii sunt senatori: „Nicicând un tripou n-a strâns o 
astfel de lume: senatori necinstiţi, cavaleri în zdrenţe, 
tribuni, păzitori ai tezaurului plini de datorii, fără un ban, şi, 
în mijlocul acestora, câţiva oameni cinstiţi care nu puteau fi 
atinşi de renegare, stând trişti, cu sufletul îndoliat, cu 
fruntea roşie de ruşine.” 

Şi, totuşi, atmosfera din augusta adunare era cât nu se 
poate de puţin favorabilă acuzatului. Nu era nimeni care să 
nu-l considere pe Clodius condamnat dinainte. 

În momentul în care Cicero îşi termina depoziţia, amicii lui 
Clodius, indignaţi de ceea ce numeau ei o trădare, izbucniră 
în strigăte şi chiar în ameninţări. 

Dar senatorii se ridicară atunci cu toţii, îl acoperiră pe 
Cicero şi arătară cu degetul spre gât, semn că înțelegeau 
să-l apere cu preţul propriilor lor vieţi. 

Însă, acestor oameni care îşi arătau gâtul cu degetul. 
Crassus le arătă cu degetul punga. 

„O, muză! Strigă Cicero, spune acum cum a izbucnit acest 
incendiu! Îl cunoşti pe Chel, dragul meu Atticus, (Chelul 
este Crassus), îl cunoşti pe Chel, moştenitorul lui Nanius, 
panegiristul meu, care a ţinut demult un discurs în cinstea 
mea şi despre care ţi-am pomenit. Ei bine! lată omul care a 
condus totul în două zile cu ajutorul unui sclav, sclav 
netrebnic ieşit dintr-o trupă de gladiatori; el a pro. Nis, a 
depus cauţiuni şi a dat, oh! Infamie! A dat în Completarea 
banilor fete frumoase şi băieţi tineri...” 


Dar notaţi bine, că eu atenuez. Reţineţi numai că 
judecătorii care se lăsaseră corupți numai cu bani erau 
consideraţi judecători cinstiţi. 

Aşa că, de data aceasta cerură gardă ca să se poată 
întoarce acasă. 

— Ei! Le strigă Catulus, vă temeţi să nu vi se fure banii pe 
care i-aţi primit? 

Cezar, chemat să depună mărturie împotriva lui Clodius, 
răspunse că nu avea nimic de spus. 

— Dar ţi-ai repudiat soţia, totuşi! Îi strigă Cicero. 

— Mi-am repudiat soţia, răspunse Cezar, nu pentru că o 
consideram vinovată, ci pentru că soţia lui Cezar nu trebuie 
nici măcar bănuită! 

Este de la sine înţeles că Clodius a fost achitat. 

Să vedem care a fost urmarea acestei achitări. 

XXV Mai întâi, s-a produs o mare agitaţie în piaţa publică. 

Achitat, după o învinuire care antrena exilul dacă ar fi fost 
condamnat, Clodius era acum mai puternic ca niciodată, din 
moment ce rămânea nepedepsit. Achitarea lui fu un 
adevărat triumf. 

Douăzeci şi cinci de judecători rezistaseră şi, cu orice risc, 
condamnaseră. 

„însă, spune Cicero, treizeci şi unu se temuseră mai mult 
de foame decât de ruşine şi achitaseră.” 

În felul acesta, mişcarea conservatoare imprimată de 
consulatul lui Cicero şi de Conjuraţia lui Catilina, care 
fusese descoperită şi înăbuşită, era total oprită prin 
achitarea lui Clodius, iar partidul demagogic, reprezentat 
prin Pompei, infidel aristocrației, prin Cezar, fidel poporului, 
prin Crassus, fidel lui Cezar, învinsese definitiv. Astfel, Roma 
fericită de a se fi născut sub consulatul lui Cicero - o 
fortunatam natam, tne consule, Romam! 

— Roma aceasta revenise acolo unde o împinsese Catilina 
când, întâlnindu-l pe Cicero în drumul său, Catilina fusese 
obligat să abandoneze partida. 


Amintirea acestui prim triumf îl înflăcără pe Cicero şi-i 
dădu un curaj pe care nu-l avea de obicei. 

Senatul se adunase de idele lui mai, iar când îi veni lui 
Cicero rândul să vorbească, spuse: 

— Senatori romani, pentru o rană care vi s-a făcut, 

Nu trebuie nici să părăsiţi, nici să renunţaţi la poziţia 
voastră; nu trebuie să negaţi loviturile primite, nici să 
exageraţi rănile; ar fi o prostie să treceţi cu vederea, dar ar 
fi o laşitate să vă temeţi. Catulus a fost achitat de două ori 
până acum şi Catilina tot de două ori; ori acesta este încă 
unul mai mult lăsat liber de judecătorii aceştia vânduți pe 
seama Republicii. 

Apoi, întorcându-se spre Clodius care, ca senator, asista la 
şedinţa Senatului şi râdea dispreţuitor de ieşirea lui Cicero: 

— 'Te înşeli Clodius, striga el, dacă ai crezut cumva că 
judecătorii te-au lăsat liber. Eroare! Ei i-au dat Roma ca 
închisoare; ei au vrut nu să te salveze ca cetăţean, ci săţi 
ridice libertatea exilului. Curaj, senatori, susţineţi-vă 
demnitatea; oamenii cinstiţi sunt strâns uniţi în dragostea 
lor pentru Republică. 

— Atunci, om cinstit ce eşti, fă-ne plăcerea şi spunene ce ai 
făcut la Baia, îi strigă Clodius. 

După cum se ştie, Baia era lupanarul Italiei. Un bărbat 
care se ducea la Baia putea fi bănuit, o femeie care se 
ducea la Baia era pierdută. 

Se spunea că Cicero fusese la Baia ca să vadă pe sora lui 
Clodius. 

— Baia? Răspunse Cicero. Mai întâi n-am fost la Baia şi 
apoi, chiar dacă aş fi fost, ce? Baia este un loc interzis 
pentru bărbaţi? Nu se poate merge la Baia ca să bei apă? 

— Bine! Răspunse Clodius, ţăranii din Arpinum au vreo 
legătură cu apele de acolo, oricare ar fi ele? 

— N-ai decât să-l întrebi pe marele tău patron, replică 
Cicero, dacă n-ar fi fost foarte fericit să bea apă la Arpinum. 
Marele patron era Cezar, dar la ce erau bune apele de la 

Arpinum, aceasta n-o ştim. 


Pasajul acesta este obscur şi nu cunoaştem dacă vreun 
comentator l-a explicat; dar după câte se pare, era ceva 
jignitor, căci Clodius se enervă. 

— Senatori romani, strigă el, cât o să-l mai suportăm 
printre noi pe acest rege? 

La aceasta Cicero răspunde printr-un calambur pe care 
vom încerca să-l facem înţeles. 

În latineşte rege se spune rex. Sora lui Clodius se 
căsătorise cu Marcius Rex; Marcius Rex este foarte bogat; 
Clodius este amantul surorii sale; graţie influenţei acesteia 
el spera să fie trecut în testamentul cumnatului Său, dar în 
această privinţă speranţa îi fusese spulberată. 

— Rege, rege, răspunse Cicero. Ah! Tu ai ce ai cu Rex care 
nu te-a trecut în testament, pe tine care ai şi tocat jumătate 
din moştenire. 

— Dar tu, reluă Clodius, tu ai cumpărat casa de la Crassus 
cu banii moşteniţi de la tatăl tău? 

În adevăr, Cicero cumpărase de la Crassus o casă pe care 
o plătise cu trei milioane cinci sute de mii de sesterţi. 

lată scrisoarea pe care i-o trimisese prechestorului 
Sextius: „Felicitându-mă zilele trecute pentru că am 
cumpărat casa lui Crassus, m-ai hotărât, căci numai după ce 
am primit complimentele'tale am cumpărat-o cu trei 
milioane cinci sute de mii de sesterţi. De aceea mă văd 
acum înglodat în datorii încât caut să intru în orice 
conspirație, numai dacă ar binevoi să mă primească!” 

— Cumpărată? Ripostează Cicero, când Clodius vorbeşte 
de cumpărat mi se pare că este vorba de judecători, nu de 
case. 

— Îmi dau seama că eşti pornit împotriva judecătorilor: ai 
afirmat în faţa lor că eu eram la Roma în ziua misterelor lui 
Bona Dea, şi ei n-au voit să te creadă pe cuvânt. 

— Te înşeli, Clodius; dimpotrivă, douăzeci şi cinci au crezut 
cuvintele'mele: în cuvintele tale n-au crezut treizeci şi unu, 
şi de aceea a trebuit să fie plătiţi dinainte. 


La răspunsul acesta huiduielile l-au făcut pe Clodius să 
tacă. 

Toate acestea erau puţin parlamentare, cum am zice 
astăzi, dar noi am văzut şi auzit mai mult decât atât. 

Se înţelege că din momentul acela se declarase un război 
între Cicero şi Clodius. Vom vedea că războiul acesta îl va 
duce pe Cicero la exil şi pe Clodius la moarte. 

În aşteptare, care era pentru Clodius problema cea mare? 
Să se răzbune de toate insultele aduse de Cicero, ale cărui 
cuvinte, repetate din Senat până în Câmpul lui Marte, îl 
însemnaseră asemeniunui fier roşu. 

Cicero avea boala oamenilor de spirit: nu putea să-şi ţină 
gura; trebuia ca spiritul acesta diavolesc să izbucnească, 
chiar împotriva prietenilor, a părinţilor sau a aliaţilor săi. 

— Cine l-a legat pe ginerele meu de sabia asta? Spuse el 
văzând pe soţul fiicei sale purtând la şold o sabie aproape 
cât el de lungă. 

Fiului lui Sylla îi mergea rău; el îşi vindea lucrurile şi 
pentru asta afişa lista lor. 

— Prefer afişele tatălui decât ale fiului, spunea Cicero. 

Confratele său Vatidius avea scrofulă; într-o zi, după ce 
pledase şi Cicero îl ascultase: 

— Ce crezi despre Vatidius? Îl întrebă cineva. 

— Îl găsesc cam umflat, răspunse Cicero. 

Cezar propuse împărţirea Campaniei: mare emoție printre 
senatori. 

— N-am să îngădui, cât voi trăi, această împărţire, spuse 
Lucius Gellius, care avea optzeti de ani. 

— Cezar o să aştepte, observă Cicero, Gellius nu cere prea 
mult timp. 

— Prin mărturia ta ai pierdut mai mulţi cetăţeni decât ai 
salvat cu elocinţa, îi spuse Metellus Nepos. 

— Se poate, răspunse Cicero; asta înseamnă că am mai 
multă corectitudine decât talent. 

— Am să te copleşesc cu injurii, îi spuse un tânăr acuzat că 
îşi otrăvise tatăl cu prăjituri. 


— Fie, răspunse Cicero, de la tine prefer injurii decât 
prăjituri. 

Într-un proces îl citase ca martor pe Publius Costa, care, 
fără să cunoască nici o boabă de legislaţie, avea pretenţia 
că este jurisconsult. 

Întrebat, Publius răspunse că nu ştia nimic. 

— Ei bine! Spuse Cicero, ce crezi că eşti întrebat despre 
drept? 

Metellus Nepos era mai ales ţinta atacurilor sale. 

— Cine este tatăl tău? Îl întrebă acesta pe Cicero într-o zi, 
crezând că-l încurcă din cauza originii sale de jos. 

— Dragă Metellus, răspunse Cicero, maică-ta ţi-a făcut ţie 
răspunsul mai dificil decât mie. 

Acelaşi Metellus care era acuzat că, în privinţa banilor, 
avea mâinile cam lungi, îi făcuse preceptorului său o 
înmormântare magnifică şi-i aşezase pe mormânt un corb 
din piatră. 

Cicero îl întâlni. 

— Ce bine ai făcut că ai pus un corb pe mormântul 
preceptorului tău! Îi spuse oratorul. 

— De ce? 

— Pentru că te-a învăţat mai degrabă să furi decât să 
vorbeşti... 

— Prietenul pentru care pledez, spunea la un proces 
Marcus Appius, m-a rugat să pun în apărarea sa grijă, 
logică şi bună credinţă. 

— Şi ai inima să nu faci nimic din tot ce te-a rugat 
prietenul! Îl întrerupse Cicero. 

Lucius Sotta îndeplinea funcţia de cenzor în timpul când 
Cicero candida pentru consulat. Lucius Cotta era un beţiv 
notoriu. 

În timpul discursului pe care îl adresa poporului, Cicero 
ceru să bea. Prietenii profită de momentul întreruperii, se 
strâng în jurul său şi-l felicită. 

— Aşa e, dragi prieteni, spuse el, strângeţi-vă în jurul meu 
ca să nu mă vadă cenzorul că beau apă: nu mi-ar ierta-o 


niciodată. 

Marcus Gallius, despre care se spunea că-era fiul unor 
sclavi, ajunsese senator şi citea acolo scrisori cu o voce 
puternică şi strălucitoare. 

— Ce voce frumoasă! Spuse unul din ascultători. 

— "Te cred şi eu, spuse Cicero, a fost crainic public. 

După două mii de ani, glumele acestea nu ni se par Prea 
pline de haz, dar e sigur că ele erau încă şi mai puţin pline 
de haz pentru cei pe seama cărora erau făcute. 

Pe Antoniu îl numea Troiana; pe Pompei, Epicrate; pe 
Cato, Polydamas; pe Crassus, Chelul; pe Cezar, Regina şi pe 
sora lui Clodius, zeiţa cu ochi de bou, pentru că, asemeni 
Junonei, era soţia fratelui său. 

Toate acestea îi 'creau lui Cicero o mulţime de duşmani, şi 
încă duşmani teribili, căci rănile pe care le producea loveau 
direct în amorul lor propriu. 

Dacă Antoniu a pus să i se taie capul şi mânile şi i le-a 
țintuit pe tribuna din For şi dacă Fulvia i-a înfipt un ac în 
limbă, asta a fost pentru că mâna lui Cicero scrisese 
Filipicele. 

Să vedem cum se putea răzbuna Clodius pe Cicero. XXVI 
Cicero se lăuda cu un lucru, pe care romanii rigizi i-l 
reproşau mereu: că în urma Conjuraţiei lui Catilina 
condamnase cetăţeni romani la moarte, în special pe 
Lentulus şi pe Caethegus, deşi legea nu permitea 
condamnarea la moarte a unui cetăţean, ci numai la exil. 

Cicero ar fi trebuit acuzat: dar, fiind senator, nu putea Fi 
acuzat decât de un tribun al poporului. Şi nu putea fi tribun 
al poporului decât dacă erai din popor. Or, Clodius nu era 
doar nobil, ci şi patrician. 

Ca să se înlăture această dificultate se recurse la un 
subterfugiu. 

Am vorbit de limba nestăpânită a lui Cicero. 

Într-o zi îi veni ideea să ia apărarea lui Antoniu, fostul său 
coleg, împotriva lui Pompei şi a lui Cezar, şi-i atacă în ziua 


aceea pe Pompei şi pe Cezar aşa cum ştia el să atace, cu 
toată cruzimea. 

Trei ore mai târziu, după această ieşire, Cezar şi Pompei 
publicară plebiscitul care autoriza adoptarea lui Clodius de 
către Fonteius, un plebeu modest. 

Din clipa aceea, nu mai era nici o îndoială, Clodius avea să 
fie numit tribun al poporului. 

Şase luni mai înainte, Cicero îi scrisese lui Atticus: „M-a 
vizitat Cornelius - Bineînţeles Cornelius Balbus, om de 
încredere. 

— El mi-a garantat că Cezar mă va consulta în toate. Or, 
iată cum văd eu sfârşitul tuturor acestora: o legătură 
strânsă cu Pompei şi la nevoie cu Cezar; nici un duşman 
care să nu revină la mine; bătrâneţe liniştită.” 

Sărmanul Cicero! 

Dar când a auzit că Clodius solicită tribunalul, că Cezar 
este şi el amestecat cu ceva în adopţiunea lui de către 
Fonteius, iată ce comunică lui Atticus despre această mare 
veste, în scrisoarea sa datată din Tres-Iavernes, aprilie 695. 

„Să vezi ce întâlnire! Mergeam liniştit pe Via Appia spre 
Antinum şi ajunsesem la 'Tres-Iavernes. Era ziua sărbătorii 
lui Ceres, văd în faţa mea pe scumpul meu Curion, venind 
dinspre Roma. 

— Nu ştii nici o noutate? Mă întrebă Curion. 

— Nu, îi spun eu. 

— Clodius, solicită tribunatul. 

— Ce spui? 

— Este mare duşman al lui Cezar şi se spune că vrea să 
anuleze toate actele lui Cezar... 

De un an, Cezar nu mai era consul. 

— Şi Cezar ce spune? 

— Cezar spune că n-are nici un amestec în adopţiunea lui 
Clodius”. 

Apoi Cicero trece la un alt subiect. 

Insă, în iulie, lucrurile se schimbă; el îşi datează scrisoarea 
din Roma. 


Tot lui Atticus îi scrie: „Aşteptând, dragul de Clodius nu 
încetează să mă amenințe şi se declară pe fată duşmanul 
meu. Furtuna este deasupra capului meu: la prima lovitură, 
vino repede.” 

Totuşi, Cicero nu poate crede că este în pericol. 

Pompei îi dă cuvântul său că Clodius nu va întreprinde 
nimic împotriva lui. 

Cezar, care a obţinut guvernarea Galiei pe timp de cinci 
ani, îi oferă o locotenentă în armata sa. 

„Cezar mă solicită mereu ca locotenent, spune Cicero; ar fi 
o salvare mai mult decât onorabilă; dar nu vreau. 

— Atunci, ce vreau? Să încerc să lupt? Mai degrabă, da.” 

Şi, în adevăr, va încerca să lupte. 

Insă, în august, lucrurile şi-au căpătat toată gravitatea, iar 
pericolul a început să se contureze. 

„Aşteptând, dragă Atticus, fratele zeiţei nostre cu ochi de 
bou nu merge cu jumătăţi de măsură în amenințările lui 
împotriva mea. În fata lui Sampciseramus (una din 
poreclele pe care Cicero i le dă lui Pompei) el neagă 
proiectele sale, dar se mândreşte şi se laudă cu ele la toată 
lumea. Tu mă iubeşti sincer, nu-i aşa? Da. Ei bine, dacă 
dormisari repede din pat; dacă te-ai sculat, porneşte; dacă 
ai pornit, grăbeşte-ţi paşii; dacă fugi, pune-ţi aripi. Trebuie 
să fii la Roma când se vor întruni comiţiile şi, dacă e 
imposibil, atunci cel mai târziu pentru momentul când se va 
anunţa votul.” 

Opt luni mai târziu, totul s-a comis iar Cicero îi scrie 
aceluiaşi Atticus: „Anul de la facerea Romei 696, Vibona, 
ţara brutienilor, 3 aprilie. 

Facă cerul, dragul meu Atticus,. Să-ţi mulţumesc într-o zi 
că m-ai forţat să trăiesc! Dar până acum tare am regretat 
că te-am ascultat. Te conjur, vino imediat să mă întâlneşti la 
Vibona, unde m-a condus o schimbare de direcţie 
indispensabilă; vindi! Vom fixa împreună itinerariul şi locul 
unde să mă retrag. Aş ji surprins dacă n-ai veni, dar sunt 
sigur că vei veni.” 


Ce se întâmplase? 
Clcuus fusese numit tribun spre stârşituf anului 


695. Consuli erau Piso şi Gabinius. El a început prin a şi-i 
apropia, intervenind să i se dea lui Piso Macedonia şi lui 
Gabinius Siria. 

Din această cauză Cicero nu mai putea găsi sprijin decât la 
Crassus, la Pompei sau la Cezar. 

Cu Crassus nu era nici un pericol: el îl detesta pe Cicero, 
care în orice moment râdea de el, numindu-l Chelul, 
milionarul, Calvus sau Dives. Pompei, îndrăgostitul de 
cincizeci de ani, era cu totul în stăpânirea farmecelor 
tinerei sale soţii, Iulia; şi, după cum am văzut, la spaima lui 
Cicero se mulțumea să răspundă: „Nu-ţi fie frică, răspund 
eu de toate!” 

Cezar, deşi manifesta faţă de Cicero multă prietenie, de 
când cu afacerea Catilina, aprecia prea mult talentul 
oratorului pentru a-i refuza protecţia; dealtfel, Cezar, 
protejându-l pe Cicero, se achita faţă de Cicero care îl 
protejase pe Cezar. 

Cum am văzut, Cezar îi oferise lui Cicero o locotenenţă în 
armata sa. Cicero fusese pe punctul de a o accepta. 

Simţind că duşmanul îi scapă, Clodius alergă la Pompei. 

— De ce vrea Cicero să plece din Roma? Întrebă el. Crede 
că am ceva cu el; Absolut nimic! Cel mult cu Terentia, soţia 
lui, dar faţă de el, pe zeii din cer! N-am nici ură, nici mânie. 

Pompei repetă lui Cicero cuvintele acestea, adăugind 
garanţia sa personală. 

Cicero se crezu salvat şi-i mulţumi lui Cezar pentru 
locotenenţă. 

Cezar ridică din umeri. 

Şi, în adevăr, într-o bună dimineaţă, Clodius acuză pe 
Cicero. Se ştie că trimisese la moarte fără judecată pe 
Lentulus şi pe Caethegus. 

Acuzat de Clodius, Cicero nu îndrăzni să facă apel la 
Cezar, care îl prevenise. Alergă la Pompei, care îi spusese 


întotdeauna că n-avea de ce să se teama. 

Pompei îşi trăia liniştit luna de miere în vila sa de pe 
muntele Albano. 

I se anunţă vizita lui Cicero. 

Pompei ar fi fost foarte încurcat dacă ar fi dat ochii cu 
Cicero; el fugi pe o poartă secretă. Lui Cicero i se arătă 
toată casa pentru a-i dovedi că Pompei nu era acolo. 

Înţelese că era pierdut. Se întoarse la Roma, se Îmbrăcă în 
haine de doliu, lăsă să-i crească barba şi părul şi străbătu 
oraşul implorând poporul. 

La rândul său, Clodius, însoţit de partizanii săi, mergea 
zilnic în calea lui Cicero şi îl ironiza că-şi schimbase 
îmbrăcămintea, în timp ce prietenii lui adăugau la 
amenințările lui Clodius pietre şi noroi. 

Cu toate acestea, cavalerii rămăseseră credincioşi fostului 
lor comandant; tot ordinul se îmbrăcase în haine de doliu 
odată cu el; peste cincisprezece mii de tineri îl însoțeau, cu 
părul în dezorbine, implorând poporul. 

Senatul făcu mai mult: el decretă doliu public şi ordonă ca 
toţi cetăţenii romani să se îmbrace în negru. 

Însă Clodius înconjură Senatul cu oamenii lui. 

Atunci, senatorii se repeziră peste vestibul, rupându-şi 
togile de pe ei şi scoțând strigăte de disperare; din 
nefericire togile sfâşiate nu impresionară poporul. 

Din momentul acela, era de susţinut o luptă, o bătălie de 
rezolvat pe calea armelor. 

— Rămâi, îi spunea Lucullus, şi garantez eu de succes. 

— Pleacă, îi spunea Cato, şi poporul, sătul de nebunia şi 
violențele lui Clodius, te va regreta curând. 

Cicero preferă sfatul lui Cato în locul sfatului lui Lucullus. 
Avea curajul civil, dar n-avea deloc curajul militar. 

În mijlocul unui tumult înfricoşător, el luă o statuie a 
Minervei, pe care o păstra în casă cu o venerație deosebită, 
şi o duse în Capitoliu, unde o închină cu această inscripţie: 
MINERVET, CONSERVATOAREA ROMEI Apoi, pe la miezul 


nopţii, ieşi din Roma şi străbătu Lucania pe jos, însoţit de 
prietenii săi. 

Itinerariul său îl putem urmări după scrisori: la 3 aprilie îi 
scrie lui Atticus din ţara brutienilor; la 8 aprilie îi scrie tot 
lui, din Lucania; pe la 12, tot lui, în drum spre Brindisi; la 
18 aceeaşi lună, tot lui, din Ţara Iarentum; la 30, soţiei, 
fiului şi fiicei sale, din Brindisi; şi, în sfârşit, la 29 mai, lui 
Atticus”, din Tesalonic. 

Imediat după ce se află de fuga sa, Clodius obţinu 
împotriva lui Cicero un decret de exil şi publică un edict 
care interzicea tuturor cetăţenilor, de pe o porţiune de cinci 
sute de mile de frontierele Italiei, să-i dea apă şi foc, sau să- 
| primească sub acoperişul lor. 

Abia trecuseră doisprezece ani de când scrisese cu trufie: 
Armele lasă loc togii şi laurii luptelor - trofeelor cuvlntului. 

Şi totuşi, învingător al lui Catilina, nu blestema zeii pentru 
exil: cea mai mare nenorocire a ta nu va fi exilul, cel mai 
mare duşman altău nu va fi Clodius! 

XXVII În tot timpul acestei dispute, Cezar se ţinuse 
deoparte. El nu luă parte făţiş nici lui Clodius, nici lui 
Cicero; lăsase lucrurile să se desfăşoare de la sine. 

Aruncându-şi ochii asupra Romei, vedea un oraş pradă 
celei mai cumplite anarhii, un popor care nu ştia alături de 
cine să meargă. 

Pompei era o mare glorie, dar mai mult aristocratică decât 
populară. 

Cato era o mare faimă, dar mai mult admirată decât iubită. 
Crassus o mare bogăţie, dar mai mult invidiată decât 
onorată; Clodius o mare îndrăzneală, mai mult strălucitoare 
decât solidă; Cicero era uzat, Bibulus uzat, Lucullus uzat, 
Catulus mort. 

Cât priveşte corpurile constituite în stat, cu ele era şi mai 
rău! De când cu achitarea lui Clodius, Senatul îşi pierduse 
autoritatea; de când cu fuga lui Cicero, cavalerii erau 
dezonoraţi. 

Cezar înţelese că venise timpul să părăsească Roma. 


Ce rivali lăsa acolo? Pe Crassus, Pompei şi Clodius. 

Cato era un nume, un zgomot, o rumoare, dar nu o 
rivalitate. 

Crassus cerea război împotriva părţilor. Era pe cale să-l 
obţină; el urma să plece, la şaizeci de ani, într-o expediţie 
îndepărtată, la nişte popoare sălbatice, feroce, 
neiertătoare; era foarte probabil că n-avea să se mai 
întoarcă. 

Pompei avea patruzeci şi opt de ani, o soţie tânără şi un 
stomac bolnav. Ajunsese destul de rău cu Clodius, care îl 
insulta în public. 

Clodius pusese mâna pe frumoasa locuinţă a lui Cicero, 
pentru care îi reproşase în plin Senat că o plătise cu trei 
milioane cinci sute de mii de sesterţi. El o căpătase de 
pomană; doar cu oboseala de a o lua. 

— Voi ridica un portic frumos la Carena, spusese Clodius, 
ca să facă pereche cu porticul meu de pe muntele Palatin. 

Porticul lui de pe muntele Palatin era casa lui Cicero; 
porticul lui de la Carena va fi casa lui Pompei. 

Clodius avea treizeci de ani, o reputaţie execrabilă, o 
inteligenţă inferioară lui Catilina. Trebuia să fie ori strivit 
sub Pompei, ori, din fericire pentru el să-l învingă el pe 
acesta. Dacă ar fi fost strivit de Pompei, cu siguranţă că 
Pompei şi-ar fi pierdut prin această victorie restul 
popularității; dacă l-ar fi învins pe Pompei, Clodius nu era 
un duşman care să-l îngrijoreze pe Cezar în mod deosebit. 

Cu toate acestea, Cezar îşi dădea seama că era timpul să 
facă ceva măreț, ca să se recălească, pentru a ne exprima 
astfel. Nu-şi putea ascunde că până atunci - avea peste 
patruzeci de ani - nu fusese decât un demagog vulgar, 
inferior în îndrăzneală lui Catilina şi în gloria militară lui 
Pompei şi chiar lui Lucullus. 

Marea lui superioritate fusese că ştiuse, la treizeci de ani, 
să facă datorii de cincizeci de milioane; dar, după ce-şi 
plătise datoriile, superioritatea aceasta se pierduse. 


Este adevărat că după Clodius era omul cel mai desfrânat 
din Roma. Dar, oare, Cezar nu spusese că prefera să fie 
primul într-un sat decât la doilea în capitala lumii? 

Ultimele sale combinaţii politice nu fuseseră fericite şi, 
după rezultatul lor, rămăsese în urma lui Clodius. 

În ziua în care Pompei, ameţit de prima lui noapte de 
nuntă, îi acordase guvernarea Galiei transalpine şi a Iliriei 
şi comanda a patru legiuni, se produsese chiar în popor o 
teribilă opoziţie împotriva acestui decret. 

Cato se puse în fruntea acestei opoziții. 

Cezar voise să intimideze rezistenţa în şeful său; el 
porunci arestarea lui Cato şi aruncarea lui în închisoare. 
Dar această brutalitate avu atât de puţin succes încât însuşi 
Cezar fusese obligat să ordone unuia din tribuni să-l scoată 
pe Cato din mâinile lictorilor. 

Într-o altă zi, când tribunul Curion, fiul bătrânului Curion, 
făcea o opoziţie care ameninţa să devină îngrijorătoare, fu 
instigat un delator, Vettius. Acesta acuză pe Curion, 
Passellus, Cepion, Brutus şi Lentulus, fiul flaminului, că au 
voit să-l asasineze pe Pompei. Însuşi Bibulus îi adusese lui 
Vettius un pumnal; ca şi când un pumnal ar fi fost un lucru 
foarte greu de procurat la Roma, încât Bibulus fusese 
obligat să aibă grijă de procurarea unei asemenea arme. 

Vettius fusese huiduit şi băgat la închisoare. A doua zi 
fusese găsit spânzurat, atât de la moment pentru Cezar, 
încât, dacă unul din reproşurile care i se făceau n-ar fi fost 
marea lui omenie, s-ar fi putut crede, pe bună dreptate, că 
participase cu ceva la o sinucidere care venea la un 
moment atât de potrivit. 

Era, deci, bine din toate punctele de, vedere ca Cezar să 
se retragă din acest magnific consulat ale cărui hotare nu 
erau decât la cincizeci de leghe departe de Roma. 

Dealifel nici nu era timp de pierdut: când eram gata de 
plecare, un acuzator se pregătea să-l denunțe. 

„Ah! Spune Michelet, aş fi vrut să văd, în momentele 
acelea, această figură palidă şi albă, trecută înainte de 


vreme din cauza desfrâului de la Romia, pe omul acesta 
delicat şi epileptic mergând pe ploile diin Galia în fruntea 
legiunilor, traversând înot fluviile noastre, sau călare între 
lecticile în care erau purtaţi secretarii lui, dictând patru sau 
şase scrisori deodată, agitând Roma din îndepărtata Belgie, 
exterminând în drumul său două milioane de oameni şi 
supunând în zece ani Galia, Rinul şi Oceanul de Nord”. 

Da, ar fi fost înteresant, pentru că Cezar nu promitea 
nimic din toate acestea. 

Vreţi să ştiţi cum trata Catul, amantul surorii lui Clodius, al 
soţiei lui Metelus Celer, pe care o numea Lesbia lui în 
amintirea desfrântatei Sapho din Lesbos, cum îl trata Catul 
înainte de plecarea în Galia? 

— Adevărul este că nici la înapoiere nu-l tratează altfel. 

— Aşadar, spuneam, vreţi să ştiţi cum îl tratează? 

ÎN CAESAREM 

„Nici nu mă gândesc să-ţi plac, Cezar, şi puţin îmi pasă 
dacă eşti alb sau negru...” 

ÎN CAESARIS CINAEDOS Cinaedos sunt băeţii lui. 

„îţi plac toate păcatele şi ţie şi experimentatului tău 
Suffetius; foarte bine! Ar fi trebuit, totuşi, să vă fi săturat de 
capul ascuţit a lui Otto, de emanaţiile ascunse ale lui Libon 
şi de picioarele nespălate ale lui Vettius, Hai, 

Imperator inimitabil, supără-te iar pe iambii mei, cărora 
nu le pasă de mânia ta”. 

ÎN MAMURRAM ET CAESAREM 

„Ce frumos cuplu de îndrăgostiţi faceţi amândoi, 
desfrânatul Mamurra şi impudicul Cezar! Amândoi 
degradaţi, unul la Roma, celălalt la Formies, amândoi ofiliţi, 
amândoi bolnavi de atâtea excese, fraţi gemeni de viciu, 
amândoi savanţi în desfrâu, cărora le ajunge la amândoi o 
singură lectică, adulteri lacomi, rivali pe bărbaţi şi pe femei! 
Oh! Cu adevărat, faceţi împreună un cuplu de toată 
frumuseţea!” 

Cu asemenea versuri era salutată plecarea cuceritorului 
Galiei. 


Şi trebuie să mărturisim că merită din plin aceste 
afronturi de care nici prin gând nu-i trecea să se supere. 

În timpul consilatului său, Bibulus îl desemna pe Cezar, în 
edictele sale, numai sub numele de „regina Bitiniei”. El 
spunea că, după ce iubise un rege, ajunsese să iubească 
regalitatea. 

Un soi de bufon, pe nume Octaviarius, căruia meseria sa îi 
permitea să spună orice, întâlnindu-i odată pe Pompei şi pe 
Cezar, salutase cu voce tare pe Pompei cu numele de rege 
şi pe Cezar cu titlul de regină. 

Caius Memmius îi reproşase că servise pe Nicomede la 
masă şi-i oferise cupa de băut, amestecat printre sclavele şi 
eunucii acestui prinţ. 

Într-o zi, în plin Senat, în timp ce Cezar apăra cauza Nişei, 
fiica lui Nicomede, amintind obligaţiile pe care le avea faţă 
de acest prinţ, Cicero îi spusese: TNu mai vorbi de 
obligaţiile tale; se ştie şi ce i-ai dat lui Nicomede şi ce ai 
primit de la el. 

Lista amantelor sale era imensă. În momentul plecării sale 
în Galia i se atribuiau Pastumia, soţia lui Servius Sulpicâus; 
Lollia, soţia lui Auler Gabinus; Tertulia, soţia lui Crassus, şi 
Servilia, sora lui Cato. 

Am spus că acesteia din urmă îi dăruise o perlă valorând o 
sută zece, o sută douăzeci de mii de franci; când i s-a 
povestit lui Cicero, acesta răspunse: 

— Bine, dar nu e chiar atât de scump pe cât vi se pare. 
Seroilia i-o dă şi pe fiica ei. Terţia, pentru a mai reduce din 
datorie Mai târziu, îl vom vedea amantul lui Eunoe, 
frumoasa regină maură şi al Cleopatrei, încântătoarea 
nimfă greacă, transplantată pe pământul Egiptului. 

În sfârşit, Curion tatăl rezuma în aceste câteva cuvinte 
toate vorbele rele care se spuneau despre Cezar: 

— Cezar este bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor 
bărbaţilor. 

Era cât pe aci ca un act public să constate partea primă a 
acestei bârfe. 


„Helvius Cinna, tribun al poporului, spune Suetoniu, a 
mărturisit de mai multe ori că avea pregătită o lege pe care 
urma să o publice în absenţa lui Cezar şi la ordinul lui, şi 
prin care să i se permită să-şi ia câte soţii ar fi voit, pentru a 
putea avea urmaşi.” 

Ceea ce îl face pe dl. Champagny să se aventureze şi să 
scrie, în frumoasa lucrare despre lumea romană, că Iulius 
Cezar era mult mai complet decât Isus Cristos, care n-avea 
decât toate virtuțile, pe când Cezar avea nu numai toate 
virtuțile, dar şi toate viciile. 

Acum, să-l lăsăm pe Cezar să plece în Galia; să-l lăsăm să- 
şi strângă corturile mari ca nişte palate, să încarce lecticile, 
adevărate camere mobilate; să-l lăsăm să-şi ia covoarele de 
purpură şi podelele din marcheterie. Fiţi liniştiţi, la nevoie, 
va merge în fruntea legiunilor sale, pe jos, cu capul 
descoperit, în plin soare, pe ploaie cu găleata. Va face 
treizeci de leghe pe zi călare sau în căruţă. Când un râu i se 
iveşte în drum, el îl va trece înot sau pe burdufuri; când 
întâlneşte zăpezile Alpilor, el le va înfrunta făcându-şi drum 
cu scutul, în timp ce soldaţii le vor străpunge cu suliţele, cu 
spadele sau chiar cu săbiile. Niciodată nu-şi va angaja 
armata pe un drum pe care nu l-a cercetat mai înainte. 
Când îşi va trece legiunile în Anglia, pentru că auzise că pe 
coastele britanice se pescuiau perle mai frumoase decât în 
mările Indiei, va cerceta personal drumul şi va vizita 
porturile care puteau constitui adăposturi sigure pentru 
flotă. Într-o zi, aflând că armata sa, de care se despărţise ca 
să urmeze o întâmplare fericită, era asediată în propriul său 
cantonament, se va deghiza în gal şi va străbate rândurile 
duşmanilor. Altă dată, cum aştepta în zadar nişte întărituri 
care nu mai veneau, se va arunca într-o barcă şi va porni 
singur în căutarea lor. Nici o prevestire nu-i va opri 
înaintarea; nici un augur nu-i va schimba planurile. Chiar 
dacă victima va scăpa din mâinile sacrificatorului, el Nu se 
va opri să meargă împotriva lui Scipio şi a lui Juba. 
Coborând din corabie şi căzând în momentul când punea 


LIA 


piciorul pe pământul Africii, va spune: „Africa, eşti a mea 
Niciodată nu-şi va face idei preconcepute, căci hotărârea o 
va lua influenţat de împrejurări. Geniul său va improviza 
planul pe care îl va urma. Va lupta fără să aibă un plan 
pregătit dinainte. Va ataca după un marş; nu se va sinchisi 
câtuşi de puţin dacă timpul e bun sau rău, va căuta, însă, 
întotdeauna ca duşmanul să aibă în faţă ploaia sau zăpada. 
Niciodată nu-şi va pune în derută adversarul, fără să pună 
mâna pe campamentul acestuia Când inamicul îi va întoarce 
spatele, nu-i va da răgaz să-şi revină din spaimă. În 
momentele critice, va înlătura toţi caii, inclusiv calul său, 
pentru a-şi obliga soldaţii să învingă, neavând posibilitatea 
să fugă. Când trupele sale vor da înapoi, el, personal, le va 
regrupa, oprind fugarii cu propriile sale mâini, forţându.-i, 
oricât de îngroziţi ar fi fost, să-şi întoarcă faţa spre duşman. 
Un portdrapel pe care-l va opri astfel îl va ameninţa cu 
vârful suliţei, dar el va îndepărta vârful suliţei cu pieptul. 
Un altul îi va lăsa stindardul pe care îl purta; cu stindardul 
în mână, va merge împotriva duşmanului. După bătălia de 
la Pharsalus, mergând înaintea trupelor sale şi traversând 
Helespontul într-o mică barcă, va întâlni pe Lucius Cassius 
cu zece galere şi-l va face prizonier pe acesta împreună cu 
toate cele zece galere ale sale în sfârşit, cu prilejul unui 
atac asupra unui pod din Alexandria, va fi obligat să se 
arunce în mare şi să înoate pe o distanţă de vreo două sute 
de paşi, până la nava cea mai apropiată, purtând, sus, în 
mâna stângă, ca să nu se ude, hârtiile pe care le avea 
asupra lui şi ţinând cu gura cămaşa de zale, ca să nu lase 
duşmanului vreun trofeu. 

Or, iată-l plecat, plecat ca să se rătăcească în acest haos 
barbar şi războinic care se numeşte Galia şi care convine 
atât de bine geniului său. 

Să vedem ce se va întâmplă în timpul absenței sale cu 
Cicero în exil, cu Pompei, lipsit de popularitate şi cu Clodius, 
pentru un moment, regele neîncoronat al mulţimii. 

9. A. DUIUM 129 


XXVIII Am spus că Cicero plecase. 

Multe prevestiri - cunoaşteţi influenţa pe care prevestirile 
o aveau asupra romanilor şi acum, în toate, vedeau o 
prevestire - multe prevestiri indicaseră că exilul său nu 
avea să fie de lungă durată. 

Când s-a îmbarcat la Brindisi pentru a merge la 
Dyrrachium, vântul fusese favorabil la început, apoi îşi 
schimbase direcţia şi-l aruncase, a doua zi, pe locul de unde 
plecase. Prima prevestire. 

Porneşte din nou; de data aceasta vântul îl duce la 
destinaţie, dar în momentul în care se pregătea să pună 
piciorul pe uscat, pământul se cutremură, iar marea se 
retrase din faţa lui. A doua prevestire. 

Apoi, căzu într-o adâncă descurajare. El, care spunea 
întotdeauna când era numit orator: „Spuneţi-mi filosof”, 
deveni melancolic ca un poet, melancolic ca Ovidiu exilat în 
ţara tracilor. 

Cea mai mare parte din timp era foarte trist, aproape 
disperat, privind spre coastele Italiei cum ar fi făcut un 
amant nefericit, spune Plutarh. 

Melancolia, muza aceasta foarte modernă, bănuită de 
Ovidiu, este un lucru atât de rar la cei vechi încât nu 
rezistăm dorinţei de a traduce o scrisoare a lui Cicero către 
fratele său. Ea îl prezintă pe marele orator sub un aspect 
sub care este complet necunoscut. 

Scrisoarea aceasta, semnată de Cicero, ar fi putut foarte 
bine să fie semnată de Andre Chenier sau de Lamartine. 
Este datată din Tesalonic, la 13 iunie, anul 696 de la 
fundarea Romei. 

„Fratele meu! Fratele meu! Fratele meu! Cum? Dacâăţi 
trimit sclavi fără scrisori, mă crezi supărat pe tine şi spui că 
nu vreau să te mai văd. Eu să fiu supărat pe tine, fratele 
meu? Spune-mi, este oare cu putinţă aşa ceva? Dar cine 
ştie? În realitate, poate că tu m-ai întristat! Poate duşmanii 
tăi m-au pierdut! Poate că invidia ta este cauza exilului 
meu! Poate că nu sunt eu cauza ruinei tale; iată răsplata 


consulatului meu atât de lăudat! El mi-a răpit copiii, patria, 
averea, iar ţie, ţie, dacă nu m-ar fi răpit decât pe mine, nu 
m-aş plânge câtuşi de puţin. Tot ce-am avut nobil şi bun, de 
la tine mi-a venit, dar spune-mi, ce ţi-am dat eu, oare, în 
schimb? Doliul durerii mele, îngrijorare pentru soarta ta, 
necazuri, întristare, singurătate şi eu să Nu vreau să te văd! 
Oh! Eu n-aş vrea să mă vezi, căci, vai! Dacă m-ai vedea, n-aş 
mai fi acela pe care l-ai cunoscut, care, plângând, se 
despărţea de tine, care aveai şi tu ochii în lacrimi. Iţi spun, 
Quintus, din fratelea ce la n-a mai rămas nimic, nimic decât 
doar umbra, imaginea unui mort care respiră. De ce, oare, 
n-am murit? De ce nu m-ai putut vedea mort, cu ochii tâi? 
De ce nu te-am lăsat oare să supravieţuieşti nu numai vieţii 
mele, dar şi gloriei mele? Oh! Îţi mărturisesc, pe toţi zeii, că 
eram cu un picior în mormânt când m-am auzit chemat de o 
voce. Îmi spunea, şi eu o auzeam adresându-mi-se din toate 
părţile, că o parte din viaţa ta se găsea în viaţa mea. Şi 
atunci am rămas să viețuiesc! 

lată în ce fel am greşit! Iată crima pe care am făptuit-o. 
Dacă m-aş fi sinucis aşa cum mă băteau gândurile, ţi-aş fi 
lăsat o amintire uşor de apărat. Acum am făcut greşeala ca, 
viu fiind, să-ţi lipsesc; ca viu fiind, să fii obligat să te 
adresezi altora; glasul meu, care atât de des a venit în 
ajutorul unor străini, acum îţi lipseşte tocmai când tu însuţi 
eşti în pericol Oh! Fratele meu, dacă sclavii mei au venit la 
tine fără scrisori, nu spune: „Mânia este de vină!” nu, spune 
„Este deznădejdea, această supremă slăbiciune care se 
găseşte în adâncul lacrimilor şi a durerii”. Chiar scrisoarea 
aceasta, când o scriu, de câte lacrimi nu e scăldată? Sigur 
că tot atâtea lacrimi cât ai să verşi şi tu când ai s-o citeşti. 
Crezi că pot să nu mă gândesc la tine, şi, gândindu-mă, să 
nu izbucnesc în plâns? Şi când mi-e dor de fratele meu, 
crezi că mi-e dor numai de fratele meu? Nu, ci şi de gingaşa 
afecţiune a unui prieten, de deferenţa unui fiu, de 
înţelepciunea unui tată. Ce fericire am încercat noi 
vreodată, eu, fără tine, tu, fără mine? Vai! În timp ce eu te 


plâng pe tine, nu o plâng, oare, şi pe fiica mea Tullia? Câtă 
modestie! Câtă judecată! Câtă pietate! Fata mea, chipul 
meu, vocea mea, sufletul meu, iar fiul meu, fiul meu atât de 
frumos şi atât de drag inimii mele” fiul meu pe care am avut 
curajul, barbaria să-l smulg'din îmbrăţişarea mea. 
Sărmanul copil! Mai pătrunzător decât aş fi voit, nefericitul 
de el pricepuse despre ce era vorba. 

Şi copilul tău, copilul tău, chipul tău pe care Cicero al meu 
îl iubeşte ca pe un frate şi-l respectă ca pe un frate mai 
mare! Oare n-am părăsit eu pe cea mai nefericită dintre 
femei, pe cea mai credincioasă dintre soţii, căreia nu i-am 
îngăduit să mă urmeze pentru ca cineva să poată veghea 
asupra a ceea ce a mai rămas din averea mea şi Să-i poată 
ocroti pe sărmanii mei copii? Şi, totuşi, când am putut, i-am 
scris. Ţie ţi-am trimis scrisori prin libertul tău, Philogonus, 
şi cred că, până acum, le-ai primit. În aceste scrisori te 
imploram şi te rugam să faci ceea ce te rugasem prin gura 
sclavilor mei, adică să vii la Roma, cât mai repede cu 
putinţă. Mai întâi vreau să vii aici ca un protector, în cazul 
în care ar mai rămâne duşmani încă nesatisfăcuţi, în 
cruzimea lor, de nenorocirile care s-au abătut asupra 
noastră. Dacă acum ai un curaj pe care eu nu-l mai am, eu, 
cel pe care tu îl considerai atât de tare, întăreşte-te ca să fii 
pregătit pentru lupta pe care o vei avea de susţinut. 
Nădăjduiesc - dacă încă mai pot nădăjdui - nădăjduiesc că 
integritatea ta, dragostea pe care ţi-o poartă concetăţenii şi 
poate chiar mila de nenorocirea mea, te vor ocroti. Dacă 
exagerez primejdia care te aşteaptă, fă pentru mine ceea ce 
crezi că ar trebui făcut. Mulţi îmi scriu în legătură cu 
aceasta şi mulţi îmi spun să sper, dar eu cum să mai sper 
când văd duşmanii mei atât de puternici şi pe prieteni, că 
unii mă părăsesc, alţii mă trădează? Se tem toţi că 
înapoierea mea ar putea să le fie o remuşcare pentru 
ingratitudinea lor scelerată! Dar, chiar aşa cum sunt, 
sondează-i, fratele meu, şi scriemi deschis. Eu voi trăi cât 
timp vei avea nevoie de viaţa mea, cât timp mă vei crede în 


stare să înfrunt un pericol care te va ameninţa. În afară de 
aceasta n-aş fi în stare să trăiesc, căci, în adevăr, nu există 
forţă, prudenţă sau filosofie care să poată suporta 
asemenea dureri. 

Ştiu că avusesem un timp mai bun şi mai potrivit ca să 
mor, însă am făcut greşeala, pe care au făcut-o mulţi alţii, 
că l-am lăsat să treacă. Aşa că, să nu mai vorbim de trecut; 
ar fi să-ţi reînviu durerile, iar eu să-mi reamintesc de 
prostia pe care am făcut-o. N-am să mai cad în greşeala de 
a suporta necazurile şi ruşinea acestei vieţi mai mult decât 
este absolut necesar pentru fericirea ta şi pentru nevoile 
tale, ţi-o jur. Astfel, dragă frate, cel care încă acum câtva 
timp se putea socoti cel mai fericit om din lume, prin tine, 
prin copiii săi, prin soţia sa, prin bogăţia sa, cel care acum 
câtva timp se mai considera încă egalul celor mari prin 
onoruri şi prin influenţă, prin stimă şi favoare: acela a ajuns 
într-o asemenea mizerie, într-o asemenea ruină, încât 
trebuie să ia o hotărâre supremă şi să nu se mai 
văicărească ruşinos, nici pe el, nici pe ai săi. Acum, spune- 
mi, te rog, de ce-mi vorbeşti de un schimb? Oare eu nu 
trăiesc pe cheltuiala ta? Vai! Şi în privinţa asta Mă simt 
foarte vinovat. Ce-aş putea prevedea mai teribil decât de a 
te şti forţat să-ţi plăteşti datoriile cu fiinţa ta şi a fiului tău. 
Pe când eu am primit şi am risipit fără folos toţi banii pe 
care tezaurul Pepublicii mi i-a numărat în numele tău. Însă 
Mare Antonius şi Cepion au primit sumele pe care mi-ai 
scris să le dau. Mie îmi ajunge cât am pentru planurile pe 
care le fac; fie că vom învinge, fie că va trebui să disperăm, 
mie nu-mi mai trebuie nimic. Dacă s-ar întâmplă să survină 
vreo încurcătură gravă, sunt de părere să te adresezi fie lui 
Crassus, fie lui Clodius. Mai este şi Hortensius, dar nu ştiu 
dacă ai putea să te încrezi în el. Afectând o mare simpatie 
pentru mine, înconjurândumă cu tot felul de atenţii, el a 
încercat mereu, împotriva mea, împreună cu Arrius, 
lucrurile cele mai odioase şi cele mai ticăloase. După 


sfaturile lor şi contând pe promisiunile lor, m-am prăbuşit în 
prăpastie. 

Însă păstrează toate astea pentru tine, ca să nu-ţi aducă 
neplăceri. Dealtfel, pe Hortensius ţi-l voi face binevoitor, 
prin Pomponius. Să împiedicăm ca vreo mărturie 
mincinoasă să realizeze versul acela care circula împotriva 
ta în legătură cu legea Aurelia, pe vremea când concurai 
pentru edilitate. Nu mă tem de nimic mai mult la ora 
actuală decât să văd că oamenii te cruţă din mila pe care le- 
o poţi insufla pentru mine, căci atunci toată ura pe care am 
strâns-o asupra mea se va abate asupra capului tău. 
Messala cred că ţi-e prieten cu adevărat. Cred că Pompei, 
chiar dacă nu este, ar vrea să pară că este. Asta i-aş ruga, 
dacă mi-ar mai asculta rugăciunile. Tot ce aş îndrăzni ar fi 
să-i rog să se mulţumească doar cu necazurile care ne 
copleşesc acum; în aceste necazuri, nici un ajutor nu e de 
condamnat. Dar mai e ceva, şi asta înseamnă pentru mine 
adâncă durere care mă face să şovăi; este faptul că 
acţiunile mele cele mai generoase sunt cauza persecuțiilor 
pe care le îndur. Nu-ţi dau în grijă nici pe fiica mea, care 
este a ta, nici pe Cicero al nostru. Există oare ceva pe lume 
care să mă fi făcut să sufăr şi care să nu-ţi fi produs şi ţie o 
egală suferinţă? Cât eşti în viaţă, fratele meu, sunt liniştit: 
copiii mei nu vor fi orfani. Cât despre restul, adică 
posibilitatea salvării mele şi speranţa de a reveni în patrie 
ca să închid ochii acolo, n-aş putea săţi scriu nimic, pentru 
că lacrimile strică tot ce scriu. Veghează, te rog, asupra 
Terentiei; ţine-mă la curent cu toate. În sfârşit, fratele meu, 
fii tare atât cât natura îi permite omului să fie tare într-o 
asemenea împrejurare.” 

Dar noutăţile pe care Cicero le cerea fratelui său nu erau 
de natură să-l poată linişti. După plecarea sa, aşa cum am 
mai spus, nu numai că Clodius poruncise să se afişeze 
hotărârea cu privire la exilarea lui, dar dăduse foc caselor 
sale de la ţară şi, după ce locuise un moment casa aceea 
faimoasă de pe Palatin, care costase trei milioane cinci sute 


de mii de sesterţi, ordonase să fie rasă de pe faţa 
pământului şi pe locul ei ridicase un templu Libertăţii. 

Mai mult, scosese în vânzare bunurile exilatului şi în 
fiecare zi deschidea licitaţia asupra lor. 

Dar, oricât de scăzute erau preţurile cu care se scoteau 
lucrurile la licitaţie, trebuie să recunoaştem, ca un merit al 
romanilor, niciodată preţurile fixate n-au ajuns să fie atinse. 

Acestea despre Cicero. 

Să vedem ce făceau ceilalţi. 

XXIX În mijlocul acestei corupţii politice, se petrecea la 
Roma ceva ciudat, care părea un spectacol oferit poporului 
pentru a-l face să se creadă în vremurile frumoase ale 
Republicii. Spectacolul îl dădea Cato. 

Cato era un fel de bufon serios căruia i se permitea să 
spună şi să facă orice. Poporul mai mult se amuza de el, 
decât să-l fi iubit, de aceea alerga să-l vadă pe Cato 
umblând fără tunică şi în picioarele goale. Cato profetiza; 
dar erau preziceri ca ale Casandrei, pe care nimeni nu le 
băga în seamă. 

Când Pompei luptase să-i obţină lui Cezar proconsulatul 
Galiilor, Cato îl apostrofase pe Pompei în mijlocul drumului: 

— Ah! Va să zică aşa, Pompei, te-ai plictisit de mărire şi te 
înhami la jugul lui Cezar? Deocamdată nu-ţi dai seama de 
aceasta, o ştiu, dar când vei începe să o simţi, când vei 
vedea că nu o poţi suporta, o vei face să cadă asupra Romei. 
Atunci ai să-ţi aduci aminte de avertizările lui Cato şi ai să-ţi 
dai seama că erau cinstite, drepte şi făcute în interesul tău. 

Pompei ridica din umeri şi trecea mai departe. Fiind 
deasupra fulgerelor, cum poţi să fii lovit de ele? 

După ce Clodius fusese numit tribun, înţelese că nu avea 
să fie niciodată stăpânul Romei, cât timp se găsea acolo 
Cato. Trimise după acesta. 

Cato se supuse, el, care refuzase să se ducă atunci când îl 
chemase un rege. Cato era legea: tribunul îl chema; pu (în îi 
păsa lui că tribun era Clodius sau un altul; Cato răspundea 
chemării tribunului. 


— Cato, îi spuse Clodius, eu te consider omul cel mai curat 
şi mai cinstit din Roma. 

— Oh! Exclamă Cato. 

— Da, răspunse Clodius, şi vreau să-ţi dau o dovadă Deşi 
mulţi îmi cer, şi cu mari intervenţii, să le dau comanda 
Ciprului, eu cred că tu eşti singurul demn de această 
comandă. '[i-o ofer. 

— Tu îmi oferi mie comanda Ciprului? 

— Da. 

— Mie, Cato? 

— 'Ţie, Cato. 

— Refuz. 

— De ce refuzi? 

— Pentru că este o cursă: vrei să mă îndepărtezi din Roma. 
Ei bine, eu vreau să rămân în Roma. 

— Fie, spuse Clodius, dar te previn de un lucru: dacă nu 
vrei să te duci în Cipru de bunăvoie, ai să te duci cu forţa. 

Şi, prezentându-se imediat în fata adunării poporului, făcu 
să se voteze legea care îl numea pe Cato guvernatorul 
Ciprului. Nu mai era nici o posibilitate de refuz; Cato 
acceptă. 

Era tocmai în timpul tulburărilor care izbucniseră în 
legătură cu Cicero. Cato se duse la Cicero care mai era încă 
la Roma şi-l rugă să nu provoace vreo rebeliune, apoi plecă. 
Dar Clodius nu-i dădu la plecare nici nave, nici trupe, nici 
ofiţeri publici, ci doar doi grefieri, dintre care unul era un 
tâlhar notoriu, iar celălalt un om al lui Clodius. 

Cato primise ordin să gonească din Cipru pe regele 
Ptolemeu - care nu trebuie confundat cu Ptolemeu Auletul, 
care cânta din flaut, regele Egiptului - şi să readucă în 
Bizanţ Pe ce' exilați de acolo. Aceste misiuni aveau ca scop 
să-l ţină pe Cato departe de Roma pe toată durata 
tribunatului lui Clodius. 

Înzestrat cu mijloace atât de modeste, Cato socoti că 
trebuia procedat cu prudenţă. El se opri la Rodos şi trimise 


înainte pe un prieten al său, pe nume Canidius, pentru a-l 
convinge pe Ptolemeu să se retragă fără luptă. 

Atunci i se întâmplă lui Cato acelaşi. Noroc care i se 
Întâmplase lui Pompei cu Mitridate: Canidius îi aduse 
vestea că Ptolemeu se otrăvise, lăsând o avere 
considerabilă. 

Cum am mai spus, Cato trebuia să se ducă şi la Bizanţ. Ce 
s-ar fi ales, în alte mâini decât ale sale, de toată bogăţia 
lăsată de Ptolemeu? 

Îşi aruncă privirea în jur şi şi-o opri pe nepotul său, 
Marcus Brutus. 

Acum amintim pentru întâia oară de acest tânăr, fiul 
Serviliei, care trecea drept nepotul lui Cezar. Rolul mare pe 
care îl va juca ne face să ne oprim un moment asupra lui, 
chiar acum când istoria îi pomeneşte numele. 

Brutus avea atunci vreo douăzeci şi doi de ani. El 
pretindea că se trage din acel faimos Junius Brutus, căruia 
romanii îi ridicaseră pe Capitoliu o statuie (de bronz ţinând 
în mână o sabie goală, pentru a arăta că el distrusese 
pentru totdeauna puterea Tarquinilor; numai că această 
origine îi era contestată de lucrările genealogice ale 
timpului. 

În adevăr, cum era să se tragă din Junius Brutus, când 
Junius Brutus poruncise să se taie capetele celor doi fii ai 
săi? 

Este adevărat că filosoful Posidonius susţine că Brutus ar 
mai fi avut şi un altreilea fiu, şi că acesta, fiind prea tânăr, 
nu participase la conspirație, aşa că, supraviețuind tatălui şi 
fraţilor săi, a fost strămoşul modernului Brutus. 

Cei care contestau această filiaţiune spuneau că, 
dimpotrivă, Brutus era de origine plebee, fiul unui oarecare 
Brutus, simplu intendent, a cărui familie nu ajunsese decât 
de scurtă vreme la onorurile acordate de Republică. 

Servilia, mama lui Brutus, susţinea că se trăgea din acel 
Servilius Ahala care, văzându-i pe Spurius Mellius că aspiră 
la tiranie şi că-şi instigă prietenii la agitaţie, s-a înarmat cu 


un pumnal şi s-a dus în Forum. Acolo, convingându-se că 
ceea ce auzise era adevărat, l-a înfipt cu atâta putere în 
Spurius, încât nefericitul s-a prăbuşit mort, pe loc. 

Aceasta se întâmplă cam cu trei sute optzeci de ani mai 
înainte, adică prin anul 438 î.e.n. 

Partea aceasta din genealogia lui Brutus era admisă de 
toată lumea. 

Tânărul era o fire blândă şi gravă. Studiase filosofia în 
Grecia, citise şi comparase pe toţi filosofii şi se oprise, ca 
model, asupra lui Platon. Stima mult pe Antiohus 
Ascalonianul, şeful vechii Academii şi se împrietenise cu 
fratele acestuia, Ariston, împreună cu care lua masa. 

Ca toţi tinerii distinşi din acea epocă, Brutus vorbea la fel 
de bine latina şi greaca; poseda o oarecare elocinţa şi 
pledase cu succes. 

Când Cato s-a gândit să se folosească de el pentru a scăpa 
de la jaf averea lui Ptolemeu, se găsea în Pamphilia, unde îşi 
petrecea convalescenţa după o boală gravă. 

La început, lui Brutus nu i-a plăcut misiunea oferită; după 
el, unchiul său îl insulta pe Canidius dându-i ca inspector un 
tânăr de douăzeci şi doi de ani. Însă, pentru că avea o mare 
venerație pentru Cato, se supuse. 

Brutus însuşi întocmi inventarul obiectelor, iar Cato ajunse 
când trebuia să înceapă vânzarea. 

Toată vesela de aur şi de argint, toate tablourile preţioase, 
toate pietrele scumpe, toate stofele de purpură fură 
preţuite de Cato. Mai mult încă: întrucât acesta voia ca 
preţurile să reprezinte valoarea lor reală, participă şi el la 
“nzare supralicitând, ca să se ajungă la sumele aşteptate. 

Rezultatul vânzării şi sumele găsite în tezaur se ridicară la 
vreo şapte mii de talanţi, o valoare foarte mare pentru 
vremea aceea. 

Cato luase toate măsurile de prevedere pentru ca această 
sumă să ajungă la Roma fără accident. lemânduse de un 
naufragiu, el poruncise să se facă lădiţe conţinând fiecare 
doi talanţi şi cinci sute de drahme. De fiecare lădiţă o sfoară 


groasă şi lungă, în capătul căreia agăţase o bucată de plută, 
pentru ca în caz de accident lăzile să cadă în apă, dar 
bucăţile de plută, plutind pe deasupra, să indice locul unde 
se găseau acestea. În plus, înscrisese în două registre tot 
ceea ce încasase şi cheltuise în timpul guvernării sale; un 
registru îl încredinţase unuia din liberţii săi, pe nume 
Philargyrus, iar un altul îl păstrase asupra sa. 

Însă cu toate aceste precauţiuni, întâmplarea a făcut să 
dispară ambele registre: Philargyrus, care se îmbarcase la 
Kenkreea, a naufragiat, a pierdut registrul şi, împreună cu 
el, toate lădiţele care i se încredinţaseră. Cato a păstrat 
registrul său până la Korcira. Acolo a poruncit să se înalțe 
corturile pentru el şi ai săi în piaţa publică. Marinarii 
Făcând focuri mari, flăcările s-au întins la corturi, iar 
registrul a fost mistuit în incendiu. 

Şi când un prieten îşi arăta mâhnirea pentru acest 
accident, Cato îi răspunse: 

— Am întocmit aceste socoteli nu pentru a-mi dovedi 
fidelitatea, ci pentru a da altora exemplul unei severe 
exactităţi. 

Când Roma a aflat de venirea lui, toată populaţia i-a ieşit 
înainte de-a lungul fluviului. 

Văzând această flotă - căci Cato a plecat cu o singură nava 
şi a adus o întreagă flotă - văzând această flotă plutind în 
sus pe Tibru şi poporul urmând-o, s-ar fi zis că e vorba de 
un adevărat triumf. 

Poate că ar fi fost mai modest din partea lui Cato să se 
oprească acolo unde i-a întâlnit pe consuli şi pe pretori; dar 
el n-a considerat că era bine să procedeze în felul acesta şi 
a continuat să plutească mai departe pe galera regală cu 
şase rânduri de rame a lui Ptolemeu, şi nu s-a oprit decât 
atunci când îşi puse flota la adăpost, în arsenal. 

Oricât am fi de partizani ai lui Cato, nu putem să 
ascundem cititorilor noştri că această neaşteptată dovadă 
de îngâmfare dată de celebrul stoic a făcut, în primul 
moment, asupra Romei o impresie proastă. 


Insă, când s-au văzut trecând prin Forum cantităţile 
imense de aur şi argint pe care le adusese, contrar tuturor 
obiceiurilor proconsulare, admiraţia pentru acest 
dezinteres alungă impresiile pe care le inspirase 
îngâmfarea. 

Dealtfel, lui Cato nu-i fură cruţate onorurile. 

Senatul se întruni şi-i acordă pretura extraordinară cu 
privilegiul de a asista la jocuri îmbrăcat într-o togă brodată 
cu purpură. 

Insă Cato, care, între timp, redevenise el însuşi, refuză 
toate aceste onoruri şi ceru Senatului doar să-i redea 
libertatea lui Nicias, intendentul regelui Ptolemeu, invocând 
grija şi credinţa de care acesta dăduse dovadă. Este de la 
sine înţeles că cererea i-a fost îndeplinită. 

lată ce făcea Cato în timp ce Cezar îşi începea campania 
din Galia, iar Cicero îşi plângea exilul în Thesalonic. 

Să vedem ce făceau Crassus şi Pompei sau, mai ales, ce 
făcea Clodius. 

XXXIII Crassus părea cât se poate de liniştit, adăpostit 
cum era, pe de o parte de Cezar, pe de alta de Pompei. 
Dealtfel nu dorea decât un lucru: proconsulatul Siriei. Visul 
său era să declare război părţilor, în care se vedea o sursă 
imensă de pradă pentru el. 

Pompei îşi petrecea tot timpul, îndrăgostit bătrân, între 
patru ochi cu tânăra lui soţie, fără să se sinchisească de 
ceea ce se petrecea în Forum. 

Privind în jurul său, Clodius se vedea, deci, unicul stăpân 
al Romei: Cicero era la 'Thesalonic; Cato în Cipru. 

Totuşi, atâta timp cât Pompei se afla în Roma, el nu avea 
deplina măsură a puterii, aşa că se hotări să acţioneze. 

Am văzut că Pompei tratase cu Tigrane tatăl şi-l păstrase 
pe Tigrane fiul pentu triumful său. Tânărul Tigrane era în 
închisoare. 

Glodius îl scoase cu forţa din temniţa în care se găsea şi-l 
aduse la el. 

Pompei nu spuse nimic. 


Clodius provocă procese amicilor lui Pompei şi-i 
condamnă. 

Pompei tăcu. 

În sfârşit, într-o zi când Pompei, ieşind din vila sa de pe 
muntele Albano şi călcând cercul magic trasat de dragoste 
în jurul său venise să asiste la proces, Clodius înconjurat de 
o ceată de amici - şi se cunoaşte cine erau amicii lui Clodius 
- Clodius, înconjurat de o ceată de amici, se urcă pe estradă 
de unde putea fi văzut şi auzit de toată adunarea şi de acolo 
începu să strige: 

— Cine este imperatorul nestăpânit? 

— Pompei! Repetară amicii săi, în cor. 

— Cine este acela care, de când s-a însurat, se scarpină în 
cap numai cu un deget ca să nu-şi strice frizură? 

— Pompei! 

— Cine vrea să se ducă la Alexandria, să repună pe tron un 
rege al Egiptului, misiune care va fi bine plătită? 

— Pompei! 

Şi, la fiecare întrebare pusă, corul amicilor repeta: 
„Pompei”. 

Câteva cuvinte despre acuzaţia: „Cine vrea să meargă la 
Alexandria să repună pe tron un rege al Egiptului, 

Misiune care va fi bine plătită?” pentru că vrem să nu 
lăsăm nimic nelămurit în expunerea noastră. 

Ptolemeu Auletul, fiul natural al lui Ptolemeu Soter II, 
numit „auletul” din cauza pasiunii sale pentru flaut, avusese 
nişte răfuieli cu supuşii săi. 

În vremea aceea Roma era tribunalul lumii: regi şi 
popoare veneau să-şi caute acolo dreptatea. Ptolemeu plecă 
din Alexandria cu gândul de a face apel la poporul roman. 

— Să faci apel la poporul roman, însemna să faci apel la 
omul puternic în Roma în acel moment. 

Ptolemeu plecă deci, şi se opri în Cipru tocmai când Cato 
făcea şi el în insulă un scurt popas. 

Ştiindu-l pe Cato acolo, el îi trimise vorbă printr-un ofiţer 
că voia să-l vadă. 


— De notat: Cato se dusese în Cipru ca să-l jecmănească 
pe fratele lui Ptolemeu Auletul. 

Stoicul se găsea în closet, exact în aceeaşi situaţie în care 
se găsea dl. De Vendome când se anunţase Alberoni; 
trimisul lui Ptolemeu fu anunţat. 

— Să poftească, spuse Cato. 

EI ascultă explicaţiile date de ofiţer cu privire la dorinţa 
stăpânului său. 

— Dacă regele Ptolemeu doreşte să mă vadă, răspunse el, 
acesta este un lucru foarte simplu: casa mea este deschisă 
deopotrivă regilor şi altor cetăţeni. 

Răspunsul era brutal! Ptolemeu se făcu că nu înţelege şi se 
duse la Cato. 

Convorbirea începu prin a fi puţin rece; dar, încetul cu 
încetul, Ptolemeu descoperind multă judecată în 
răspunsurile lui Cato, îi ceru sfatul asupra a ceea ce era 
bine să facă, adică dacă trebuia să-şi continue drumul spre 
Roma sau să se întoarcă în Egipt. 

— Întoarceţi-vă în Egipt, răspunse Cato fără ezitare. 

— De ce? 

— Pentru că dacă aţi angajat un capăt din Egipt în 
laminorul acesta care se cheamă Roma, tot Egiptul va fi 
apucat în el. 

— Atunci, ce este de făcut? 

— V-am mai spus: întoarceţi-vă în Egipt, împăcaţi-vă cu 
supuşii dumneavoastră şi, pentru a vă da o dovadă de 
dorinţa mea de a vă fi pe plac, dacă e nevoie, vă voi însoţi şi 
mă voi îngriji eu de această împăcare. 

La început, regele Ptolemeu acceptase; dar, cedând altor 
sfaturi, plecă la Roma, într-o bună dimineaţă, fără Să-i 
spună lui Cato nimic şi, ajuns acolo, se puse sub protecţia 
lui Pompei. 

În adevăr, doi ani mai târziu, Gabinius, locotenentul şi 
omul lui Pompei, îl reinstala pe Ptolemeu în drepturile sale, 
dar numai acesta din urmă şi Pompei, poate, au ştiut cât 
costase această protecţie. 


Şi acum să ne întoarcem la ultima glumă a lui Clodius. 
Pompei înţelese că era timpul să acţioneze. Era mâhnit că 
din cauza unui caraghios ca Clodius trebuia să ia o 
hotărâre, mai ales el, care era un om atât de nedecis. 
Totuşi, întrucât trebuia sfârşit o dată, Pompei îşi consultă 
amicii. 

Unul dintre ei, Culeus, îl sfătui să rupă cu Cezar, 
repudiindu-i fiica şi, în urma acestei repudieri, să se împace 
cu Senatul. 

Senatul era supărat pe Pompei de când acesta lăsase cu 
atâta laşitate şi ingratitudine ca Cicero să fie exilat. 

Acesta era, desigur, un mijloc de a se împăca cu Senatul, 
dar Pompei nici nu se gândea la o asemenea soluţie: am 
spus că era îndrăgostit ca un nebun de soţia sa. 

Alţii propuseră să-l aducă înapoi pe Cicero. 

La propunerea aceasta, ciuli urechile. 

El anunţă Senatul că era gata să ajute, cu arma în mână, 
înapoierea lui Cicero, dar trebuia ca Senatul să ia iniţiativa. 

Bazat pe această promisiune, Senatul dădu un decret, prin 
care anunţa că nu va mai acorda sancţiunea sa nici unei 
măsuri şi nu va începe discutarea nici unei probleme până 
când Cicero nu va fi rechemat. 

Era o declaraţie de război în toată regula. 

În aceeaşi zi, doi consuli noi îşi luau în primire sarcinile, 
înlocuindu-i pe Piso şi pe Gabinius, care fuseseră în 
funcţiune la data exilării lui Cicero. Unul din noii consuli, 
Lentulus Spinter, ceru cu hotărâre rechemarea exilatului. 
Celălalt consul era Metellus Nepos, acela pe care Cicero îl 
copleşea cu epigramele sale. 

Clodius ameninţa'Senatul cu derbedeii săi. Dar, fapt bun şi 
demn de reţinut, el nu mai era tribun. 

Pompei gândi că nu era de demnitatea sa să-şi pună 
mintea cu Clodius. 

Cu tâlharii trebuie să te porţi şi mai tâihăreşte, spune 
proverbul; lui Clodius îi opuse un Clodius şi jumătate: se 
numea Milon şi fusese numit tribun în locul lui Clodius. 


Annius Milon era un om de teapa lui Clodius. Se căsătorise 
cu fiica lui Sylla şi se bucura la Roma de o oarecare trecere. 

Clodius şi Milon nu puteau trăi liniştiţi în acelaşi oraş. 

Milon luase partea lui Cicero nu pentru că aşa ar fi fost 
drept, ci pentru că, făcându-se amicul lui Cicero, se făcea 
duşmanul lui Clodius. 

Când Pompei i se destăinui, aşa cum ar fi făcut-o unui 
condotier, Milon nu-i spusese decât că era la dispoziţia lui; 
mai rămânea să se înfrunte. 

Întotdeauna, Clodius ţară după el vreo sută de gladiatori. 
Milon angajă două sute de bestiari. Cele două trupe se 
întâlniră. Se începu cu insulte şi se sfârşi prin a se încăiera. 
Lupta fu lungă şi înverşunată: amicii lui Clodius alergară 
din toate părţile; nicicând nu se văzuse pe pavajele 
Forumului un număr atât de mare de derbedei. 

Clodius ieşi învingător. 

El lăsă şanţurile pline de sânge, canalele de scurgere pline 
de morţi; apoi, pornind în goană prin oraş, el şi ai lui 
dădură foc templului Nimfelor. 

Un tribun rămăsese printre cadavre; se crezu că murise, 
dar era numai grav rănit. 

Tribunul acesta făcea parte din tabăra lui Cicero; era grav. 

Clodius găsi leac acestei situaţii; el puse să fie ucis un 
tribun din tabăra sa şi aruncă învinuirea acestei crime 
asupra oamenilor Senatului. 

Pompei socoti că în sfârşit venise timpul să intervină. 

XXXI Într-o dimineaţă, Pompei ieşi însoţit de o escortă 
serioasă şi-l conduse pe Quintus în Forum. 

Mândru de prima sa victorie, Clodius îl atacă pe Pompei, 
dar de data aceasta el avea a face cu veteranii din Spania şi 
din Asia, aşa că fu bătut. 

În timpul încăierării, Quintus fu rănit grav. 

Rănirea aceasta a fost un noroc pentru Cicero: văzândul 
pe Quintus rănit, poporul înţelese că venise momentul ca 
Clodius să fie arestat. 


Dealtfel, Roma nu trăia decât prin comoţii şi salturi. Nu 
mai există nici Senat pe Capitoliu, nici tribunale în bazilici, 
nici adunări în Forum. 

Senatul luă o mare hotărâre, căci înapoierea lui Cicero era 
o problemă capitală: el convocă toată Italia pe Câmpul lui 
Marte. Toată Italia ca să voteze şi să decidă între Clodius şi 
Cicero. 

Toţi cei care au dreptul de cetate se îndreaptă spre Roma. 
Un milion opt sute de mii de voturi dispun înapoierea 
exilatului! Ziua în care această hotărâre a fost cunoscută a 
fost o zi mare, o zi de sărbătoare pentru toată Italia. 

Ctcero primise decretul Senatului prin care se convoca 
poporul pe Câmpul lui M-arte şi i scria lui Atticus: „Am 
primit scrrsori de la Quintus împreună cu senattisconsultul 
în care este vorba de mine Am de gând să aştept până'cnjd 
va fi confirmat de o lege, iar dacă această lege îmi este 
potrivnică, mă voi folosi de autoritatea Senatului. Prefer să- 
mi pierd viaţa decât patria. Tu, vino să ne: întâlneşti cât mai 
repede” 

Dar se întâmplă ca tribunul Serranjs se opuse decretului 
de rechemare. 

Cicero află şi, deodată, toată energia i se spulberă. 

Câteva zile mai târziu îi trimitea lui Atticus o a doua 
scrisoare: „După scrisorile tale şi după situaţia însăşi, îmi 
dau seama că totul este pierdut. Te rog să nu le lipseşti alor 
mei în nenorocirea care s-a abătut asupra lor Aşa după cum 
îmi scrii, te voi vedea în curând.” 

În sfârşit, în ajunul nonelor lui august, chiar în ziua în care 
fusese publicat decretul privind rechemarea sa, Cicero se 
hotări să plece din Dyrrachium. 

Ajunse la Brindisi în ziua nonelor; acolo o găsi pe fiica sa, 
Tullia, venită să-l întâmpine. 

Printr-o întâmplare, era ziua lui de naştere şi ziua de 
sărbătoare a coloniei, aşa că fu sărbătoare pentru toată 
lumea. 


La Brindisi, află că legea fusese votată cu o majoritate 
zdrobitoare, aproape în unanimitate. 

EI părăsi Brindişi însoţit de o esocrtă alcătuită nu numai 
din cei numiţi de magistrați, dar şi din cei care se oferiseră 
singuri. Pe drum, la fiecare pas, era oprit de delegaţii 
trimise ca să-l felicite. De-a lungul drumului, prin oraşele pe 
care le străbătea rechematul, nu exista om cu renume sau 
de calitate care să nu-i iasă în cale, afară de cazul că fusese 
prea compromis în partida adversă. 

De la poarta Capena, prin care intră, Cicero observă 
Treptele templelor acoperite de lume care, de cum îl 
recunoscu, izbucni în strigăte de bucurie. 

Aclamaţiile îl însoţiră până în Forum. 

Acolo aglomeraţia era atât de mare încât a fost nevoie să 
se folosească lictorii ca să i se deschidă drum până la 
Capitoliu. De vreo două, trei ori era să fie asfixiat. 

A doua zi, în ziua nonelor lui septembrie, el se prezentă în 
faţa Senatului şi-i adresă mulţumirile sale. 

De două zile, alimentele se scumpiseră considerabil. La 
început, câteva voci, aţâţate de Clodius, strigară că 
începuse să se simtă influenţa înapoierii lui Cicero, dar 
vocile acestea fură înăbuşite. 

Senatul se declară în şedinţă permanentă. 

Mulţi doreau ca Pompei să fie însărcinat cu aprovizionarea 
oraşului. 

Înapoierea lui Cicero reînnoise creditul lui Pompei. 

Mulțimea îi striga lui Cicero: 

— Pompei! Pompei! Propune-l pe Pompei! 

Cicero făcu semn că vrea să vorbească. Lumea tăcu. 

De mult nu i se mai auzise vocea, aşa încât vocea lui, Care 
altădată fusese atât de des auzită, era acum un lucru nou. 

Cicero vorbi, şi vorbi frumos. Este adevărat că informaţia o 
avem de la el şi el nu are obiceiul să se denigreze. 

— Feci et aceusate sentenţiam. Dixi. 

După avizul său, se întocmi un senatusconsult ca să-l invite 
pe Pompei să ia conducerea aprovizionării. 


La citirea senatusconsultului şi la auzul numelui lui Cicero, 
care îl determinase, poporul izbucni în aplauze. 

A doua zi, Pompei acceptă, dar puse condiţiile sale: el se 
angaja, pe cinci ani, cu aprovizionarea Romei, dar voia să 
aibă cincisprezece locotenenţi. Primul numit a fost Cicero. 

În consecinţă, consulii întocmiră un proiect care îi dădea 
lui Pompei, pe timp de cinci ani, sarcina de a se ocupa de 
organizarea aprovizionării cu alimente pe tot pământul. 

Oamenii cu judecată găseau că era foarte bine aşa, când, 
printr-un amendament, cum am spune astăzi, Mellius a 
propus să i se acorde lui Pompei şi posibilitatea de a 
dispune de toate resursele financiare ale imperiului, de 
flotă şi de armată în măsură în care ar avea nevoie şi de a 
supune autorităţii sale pe guvernatorii provinciilor. 

Cicero tăcea, pentru că aceasta nu-l mai interesa; apoi el, 
care-l cunoştea pe Pompei, omul celor două uşi, mai bine ca 
oricine, găsea, poate, că s-ar îi mers prea departe cu 
admiraţia aceasta exagerată. 

A doua zi a avut loc o mare dezbatere cu privire la casele 
lui Cicero, atât aceea care fusese pur şi simplu rasă de pe 
suprafaţa pământului de Clodius, cât şi asupra aceleia în 
locul căreia se clădise un templu închinat Libertăţii. 

Trebuia să se evite sacrilegiul de a se expropria un zeu sau 
o zeiţă. 

Problema fu supusă spre rezolvare pontificilor, care au 
stabilit că: „Dacă acela care spune că a consacrat locul n-a 
acţionat nici în virtutea unei dispoziţii generale, nici în 
virtutea unui mandat emanând expres de la o lege, sau 
înscris, votate într-un plebiscit, restituirea va putea fi 
operată fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere 
religiei.” 

Oh, sfânt ordin al iezuiţilor! Tu nu te tragi numai de la 
Ignaţiu de Loyola, ci existenţa ta se pierde în negura 
timpurilor! 

Mare dezbatere în legătură cu această problemă. 


Clodius vorbi trei ore fără să poată dovedi că a avut 
dreptul să facă ceea ce a făcut; dar poporul roman este un 
popor artist: el găseşte că Clodius foloseşte mai bine spada 
decât cuvântul şi că în privinţa cuvântului Cicero este 
maestrul lui Clodius. El îl fluieră pe Clodius şi decretul este 
votat. 

Este stabilit acolo că locuinţa lui Cicero îi va fi restituită, că 
porticul lui Catul va fi refăcut pe banii statului; apoii se 
alocă lui Cicero, drept daune-interese, două milioane de 
sesterţi pentru casa de la Roa, cinci sute de mii de sesterţi 
pentru cea de la Tusculum, două sute cincizeci de mii 
pentru cea de la Formio. 

Dar şi Cicero şi oamenii cumsecade găsesc că este foarte 
puţin. 

— Que aestimatio non modo vehementer ab optimo 
quoque, set etiam a plebe reprehenditur. 

Clodius este înfrânt în Senat, după cum a fost şi în piaţa 
publică; dar Clodius nu este omul care să abandoneze 
lupta: la 4 none ale lui noiembrie, el îşi adună restul fostei 
sale armate de pe vremea când era tribun şi se năpusteşte 
cu aceste resturi asupra zidarilor şi cioplitori 

10. A. Dumas ] 45 

Lor de piatră ocupați să reconstruiască locuinţa 
dușmanului său, îi goneşte, apoi asediază casa lui Quintus 
înarmaţi cu pietre şi, până la urmă, îi dau foc. 

Remarcaţi că toate acestea se petrec în Roma, ziua în 
amiaza mare, în timp ce există acolo un Senat, consuli, 
pretori şi tribuni. 

Este adevărat că Pompei era plecat să cumpere grâu. 

La 5 ale idelor lui noiembrie, un nou atac. 

Cicero cobora Via Sacra escortat de clienţi şi de curtea sa 
de cavaleri, când apare Clodius pe neaşteptate şi se repede 
asupra lui Cicero, scoțând strigăte înspăimântătoare; 
oamenii lui sunt înarmaţi cu pietre, cu ciomege şi cu spade. 
Cicero o rupe la fugă pur şi simplu. El găseşte deschisă uşa 


la vestibulul lui Tetius şi se refugiază acolo împreună cu o 
parte din suită. 

Acolo se baricadează şi ţin în respect pe vitejii lui Clodius. 

Cicero primeşte întăriri, Clodius pierde şi de data aceasta. 

— Aş fi putut pune să-l ucidă, spune Cicero; dar încep să 
tratez cu dietă, chirurgia mă oboseşte (Ipse occidi potuit 
şed ego dieta curare incipio, chirurgiae toedet). 

Lăudărosul! 

Cicero a greşit cruţându-l pe Clodius; căci, în ajunul idelor 
lui noiembrie, iată-l pe Clodius că-şi pune în minte să 
incendieze casa lui Milo de pe muntele Germatus, şi asta pe 
lumină, la a cincea oră din zi. 

Şi-a recrutat ceata tot printre sclavi: zdrenţăroşii de care 
vorbeşte Safari în Ruy Blas sunt nişte regi indieni, pe lângă 
cei care urlă în spatele lui Clodius, înarmaţi cu săbii, scuturi 
şi torţe. Cartierul general al şefului este în casa lui Faustus 
Sylla. 

Din fericire, Milo a fost prevenit; el posedă două case în 
acelaşi cartier: una pe care a cumpărat-o cu banii lui, alta 
pe care a moştenit-o de la Annius. În aceasta din urmă, 
Flaccus s-a închis cu o garnizoană. 

Garnizoana, cu Flaccus în frunte, face o ieşire şi ieşirea 
aceasta pune în derută hoarda lui Clodius. 

La rândul său, Clodius fuge şi el şi se ascunde în casa lui 
Publius Sylla. E căutat din pod şi până în pivniţă, dar 
zadarnic. 

Flaccus şi Milon nu se gândesc să-l trateze prin dietă, ca 
Cicero, ci prin scalpel. 

A doua zi se întruneşte Senatul. 

Clodius nici nu mişcă. Milo îl acuză pe Clodius. 

Dar comiţiile se vor întruni, Clodius va fi numit edil, 
primarul unui cartier din Roma. 

— Ce ziceţi de un asemenea magistrat? 

— Şi, odată edil, nu numai că nu va mai putea fi judecat, 
dar anunţă dinainte că va trece Roma prin foc şi sabie. E 
profesiunea lui de credinţă. 


Ziua comiţiilor soseşte; Milo anunţă că augurii sunt 
nefavorabili, aşa că nu se va vota decât a doua zi. 

A doua zi, înainte de a se crăpa de ziuă, Milo se duce în 
Câmpul lui Marte. 

După cum se ştie, Câmpul lui Marte este masa verde pe 
care se joacă de-a alegerile. Astăzi va fi câmpul de luptă pe 
care se va decide situaţia dintre Milo şi Clodius. 

Dacă Clodius s-ar prezenta, e mort. 

Clodius nu se arată. 

A doua zi, la 11 ale calendelor, Milo se prezintă în faţa 
comiţiilor, înainte de ivirea zorilor. Deodată îl observă pe 
Metellus, care trece în fugă. 

Cine este acest Metellus? Cicero nu o spune. Nu cumva 
este Metellus Celer, fostul consul, Metellus cel Iute, 
cumnatul lui Clodius, rivalul lui Catul, al lui Cezar, al tuturor 
amanţilor soţiei sale? Nu. În anul 695 acesta se declarase 
împotriva cumnatului său şi murise subit. Întrebaţi cauza 
morţii şi vi se va răspunde: „L-a otrăvit nevastă-sa”. 

Oricum ar fi, un Metellus oarecare încerca să ajungă în 
Câmpul lui Marte pe drum ocolit. Milo aleargă, îl ajunge, îi 
notifică protestul său ca tribun, iar Metellus se retrage în 
mijlocul huiduielior. 

La 10 calende, se cade la învoială; la 8 noiembrie 
adunarea are loc. 

La 8 noiembrie, la ora nouă seara, Milo obţine postul. 

Clodius este acum un om pierdut; vestibulul casei sale e 
aproape gol; o lanternă veche luminează câţiva ticăloşi în 
zdrenţe. 

Nu vor fi comiţii, sau cel puţin, nu vor fi comiţii decât ca 
Milo să-l acuze pe Clodius. 

Dacă Milo îl întâlneşte pe Clodius pe stradă, Clodius este 
un om mort. Cicero îi scrie lui Atticus despre aceasta. 

— Şi se inter viam obtulerit, occisum iri ab ipso Milone 
vedeo. 

De data aceasta cel puţin, totul se sfârşeşte cu o puternică 
colică a lui Cicero, care durează zece zile şi pe care elo 


pune pe seama ciupercilor şi a verzii de Bruxelles pe care 
le-a mâncat la ospăţul augural dat de Lentulus! 

XXXIII Am spus că Pompei lipsea, fiind plecat să 
aprovizioneze Roma. Se dusese în Sicilia, în Sardinia şi în 
Africa şi făcuse aprovizionări considerabile. 

În momentul când se pregătea să le pornească pe mare 
spre Roma, se iscă un vânt puternic. Toată lumea era de 
părere că Pompei nu trebuia să plece, dar el se urcă pe 
primul vas şi porunci să se ridice pânzele, spunând: 

— Trebuie să plec, dar nu trebuie să şi trăiesc. 

Pompei este încă în perioada lui de glorie, aşa că istoria 
notează toate cuvintele pe care le spune. Dar va veni 
Pharsalus şi ea le va uita, ca să înregistreze numai cuvintele 
lui Cezar. 

Cu câtva timp mai înainte, Pompei mai lipsise o dată. 

După ce se luptase primăvara, vara şi toamna - până când 
ploile desfundaseră drumurile, până când zăpada blocase 
trecerile, până când fluviile purtând sloiuri încetaseră să 
mai fie navigabile, Cezar venise la Lucca săşi ţină curtea. 

Să-şi tină curtea, este cuvântul potrivit. 

La Roma nu se vorbea despre el decât ca să se amintească 
o nouă victorie. În timp ce rivalii lui slăbeau în încăierări de 
la răscruce de drumuri, el, asemeni unui nou Adamastor, 
creştea la orizont. 

Tot ce era mai ilustru în Roma şi în provincie venea la 
Lucca; Appius, guvernatorul Sardiniei. Nepos, proconsulul 
Spaniei etc. În timpul iernii anului 696, se găseau la Lucca o 
sută douăzeci de lictori purtând fascii şi peste două sute de 
senatori. 

Veniseră şi Crassus şi Pompei. 

Legăturile care uneau triumviratul erau într-un fel slăbite; 
cu ocazia acestei întrevederi ele fură strânse. Aici şi acum 
se hotări ca Cezar să păstreze încă cinci ani proconsulatul 
Galiei, ca Pompei şi Crassus să fie numiţi consuli, ca Crassus 
şi Pompei să fie numiţi guvernatori de provincie ca să poată 
ţine în mâinile lor toate trupele din Republică. 


Ca să se poată ajunge la alegerea lui Crassus şi a lui 
Pompei, Cezar scrise tuturor prietenilor săi din Roma. El 
acordă concedii multor soldaşi ca să-şi poată da voturile lor 
în comiţii. 

Planurile acestea fuseseră stabilite pentru anul 


699 de la fundarea Romei, cu cincizeci şi cinci de ani 
înaintea erei noastre. 

Însă evenimentele pe care le-am povestit ne readuc în anul 
698. 

Anul 698 trece fără evenimente deosebite. 

Clodius e complet doborât. Mai forţează el ici, colo câte o 
uşă, mai dă foc la câteva case, mai rupe câteva coaste în 
dreapta şi în stânga, dar seamănă cu un buldog căruia i-ai 
pus botniţă şi care este silit să lase nişte prăpădiţi de câini 
să mănânce din propria lui farfurie. 

Cicero mănâncă atât de bine din farfuria lui Clodius, încât, 
profitând de absenţa acestuia, se duce pe Capitoliu şi 
sfărâmă tablele tribune în care erau înscrise actele 
înfăptuite sub tribunatul duşmanului său. 

Când se întoarse, Clodius strigă că s-a produs o ilegalitate. 
S-au văzut hoţi care, în momentul arestării, strigau ei 
„hoţii!” 

Cicero răspunse cu una din dilemele lui obişnuite. 

— Fiind patrician, Clodius nu putea fi tribun al poporului; 
neputând fi tribun al poporului, actele din timpul 
tribunatului său sunt neavenite; actele tribunatului său fiind 
neavenite, oricine le poate distruge. 

Dar, din cauza acestei distrugeri, Cicero provocă o discuţie 
între el şi Cato, la care nu se aştepta. 

Pe aceste table erau înscrise misiunile lui Cato la Bizanţ şi 
în Cipru, or Cato ţinea foarte mult să nu dispară urma 
trecerii sale prin afacerile publice. 

Cum se termină această ceartă? Din nefericire, Cicero nu 
vorbeşte despre ea în scrisorile sale, iar Plutarh nu scrie 
decât câteva cuvinte: 


— Prin aceasta, Cicero dădu lui Cato o lovitură care n-avu 
nici o consecinţă, dar care, totuşi, aruncă o mare răceală 
peste prietenia lor. 

Întreg anul se petrecu, nu se ştie cum, în mici şicane. 

Pompei îl însărcinează pe Gabinius să-l reinstaleze pe 
Ptolemeu în drepturile sale regale şi Gabinius se întoarce, 
încovoiat sub greutatea milioanelor, ceea ce îl face pe 
Crassus să dorească şi mai mult plecarea în Siria; dar 
pentru aceasta, am mai spus-o, e nevoie ca Crassus şi 
Pompei să fie consuli. 

Şi astfel se ajunge în anul 699 de la fundarea Romei. 

Se zvonea peste tot că, în urma unei consfătuiri cu Cezar, 
lumea fusese împărţită între cei trei bărbaţi. Când se află că 
Crassus şi Pompei aveau să se prezinte Împreună la 
consulat nu mai rămase nici o îndoială. 

— Candidezi pentru consulat? Îl întrebară Marceii cus şi 
Domitius pe Pompei. 

— Poate da, poate nu, răspunse acesta. 

— Dar, bine, la o întrebare precisă, dă un răspuns precis. 

— Ei bine, spuse Pompei, voi candida în interesul celor 
buni şi împotriva celor răi. 

O astfel de alianţă nu era de natură să liniştească pe toţi 
cei ce mai ţineau cât de puţin încă, n-am spune la 
Republică, ci la numele Republicii. Fu întrebat Crassus; 
răspunsul său fu mai modest. 

— Voi candida la această magistratură, spuse el, dacă cred 
că am să pot fi folositor statului; dacă nu, mă voi abţine. 

Răspunsul orgolios al lui Pompei, răspunsul ambiguu al lui 
Crassus, făcură pe câţiva competitori să îndrăznească să-şi 
pună candidatura. Dar când situaţia se contură cu toată 
claritatea, când Crassus şi Pompei fură văzuţi că se prezintă 
oficial, toţi candidaţii se retraseră, cu excepţia lui Domitius. 

Îl susţinea Cato, după cum îl susţinuse şi pe Bibulus 
împotriva lui Cezar. 

După cum se ştie, Cato nu se jena. El mergea prin pieţele 
publice şi spunea că Pompei şi Crassus în realitate nu 


urmăreau consulatul, ci tirania; că scopul lor nu era o 
magistratură la Roma, ci să obţină stăpânirea unor provincii 
importanţe şi comanda unor puternice forţe militare. 

Răspândind asemenea cuvinte şi susţinând asemenea 
alegaţii, el îl încuraja pe Domitius, spunându-i să nu-şi 
piardă speranţa şi convingându-l că luptă pentru libertatea 
comună. 

Şi în jurul lor lumea repeta: 

— În adevăr, Cato are dreptate, de ce oamenii aceştia, 
care au mai fost consuli împreună, mai pretind tot 
împreună un al doilea consulat? De ce împreună şi nu doar 
unul din ei? Oare lumea duce lipsă de cetăţeni care să fie 
demni de a sta alături de Crassus şi Pompei? 

Pompei se sperie. În astfel de lupte, Pompei se speria uşor 
şi atunci, ca un adevărat soldat, recurgea la forţă. 

El pregăti un atac împotriva lui Domitius. Pe când acesta, 
însoţit de câţiva amici printre care şi Cato, se îndrepta spre 
Formu, înainte de a se face ziuă, oamenii lui Pompei se 
aruncară asupra micului grup, nici mai mult nici mai puţin 
de parcă ar fi fost oamenii lui Clodius, uciseră servitorii 
care purtau torteie şi-l răniră pe Cato. 

Din fericire toate acestea se petreceau destul de aproape 
de casa lui Domitius, aşa încât acesta împreună cu cei 
câţiva amici care mai rămăseseră cu el se refugiară acolo. 

Oamenii lui Pompei blocară casa şi, în absenta rivalului lor, 
Pompei şi Crassus putură, în linişte, să fie numiţi consuli. 

Dar un pericol îi ameninţa. 

Cato solicita pretura; Cato, care devenise duşmanul lor de 
moarte şi căruia de-abia i se vindecase rana căpătată pe 
când îl însoțea pe Domitius spre Forum. 

Aşa că se hotări înlăturarea lui Cato, dar nu prin violentă. 

Cato avea o gură foarte mare şi, când striga, era, dacă nu 
ascultată, cel puţin auzită în toată Roma. 

Crassus şi Pompei erau bogaţi; aşa că se risipiră câteva 
milioane printre tribuni. Şi Cato eşuă. 


Pretori fură numiţi Antias şi Vatinius: amândoi oamenii lui 
Pompei şi ai lui Crassus. Siguri că nu vor întâlni vreo 
opoziţie, ei împinseră înainte pe Trebonius, tribunul 
poporului, care proclamă decretele întocmite la Lucca. 

Cezar primi în continuare pe cinci ani guvernarea Galiei. 

Crassus şi Pompei traseră la sorţi Siria şi cele două Spânii: 
Siria îi reveni lui Crassus, iar Şpaniile lui Pompei. 

Toţi obţinură ceea ce-şi doriseră. 

Crassus, care voia Siria ca să pornească război contra 
părţilor, avea Siria; Pompei, care cunoştea Spania şi care 
conta să strângă acolo, adică la porţile Italiei, soldaţii de 
care ar fi avut nevoie într-o zi pentru planurile sale, deţinea 
Spania fără să fie obligat să-şi părăsească soţia, de care era 
din ce în ce mai îndrăgostit; în sfârşit, poporul, care credea 
că nimic nu se putea face la Roma fără Pompei, îl păstra pe 
Pompei la Roma. 

Dar dintre toţi cel mai fericit era Crassus. Milioanele lui 
Gabinius nu-l lăsau să doarmă. 

Între Mitridate şi Temistocle era vorba de lauri; între 
Gabinius şi Crassus era vorba de milioane XXXIII În ochii 
pesimistului acela de Cato lucrurile mergeau din rău în mai 
rău. 

Cicero învățase pe propria lui piele să fie înţelept. Mai 
ironiza el, este adevărat, dar foarte discret - căci nu se 
putea împiedica să nu ironizeze - însă îl saluta pe Pompei şi- 
i surâdea sau îi scria lui Cezar pe care îl privea ca pe un alt 
eu al său. 

Este adevărat că şi Cezar îi făcea tot felul de amabilităţi, 
dar, bineînţeles, numai epistolare. 

„Mi-l recomanzi pe M. Orfius, îi scria el, l-aş face regele 
galilor, dacă n-ai prefera să-l fac locotenentul lui Lepta.” 
„Dacă mai ai pe cineva să-mi trimiţi ca să-l îmbogăţesc, 
trimite-l!” 

lată cum se proceda la Roma; şi Cato îl trimitea pe 
Tribatius; „îl trecea, spunea el, din mâinile sale în mâinile 
credincioase şi victorioase ale lui Cezar”. 


Apoi termina: „Ai grijă de sănătatea ta şi iubeşte-mă cum 
te iubesc şi eu” (Et me ut amas, ama). 

Inutil să spunem că Cicero nu-şi mai bate joc de Crassus - 
cel puţin cu voce tare; doar în scrisorile sale confidenţiale 
continuă să-l mai numească Chelul şi Milionarul; el îi 
aplaudă proiectele când îl întâlneşte şi-l felicită pentru 
viitoarele sale victorii asupra părţilor, iar acesta îi 
încredinţează planurile pe care şi le face. 

Victoriile sale asupra părţilor! El nu se va mărgini la părţi: 
el va arăta că victoriile lui Lucullus asupra lui Tigran şi ale 
lui Pompei contra lui Mitridate nu sunt decât nişte jocuri de 
copii; el va reînnoi marşul triumfător al lui Alexandru, va 
pătrunde în India prin Bactriana şi nu se va opri decât la 
marea exterioară! 

Şi, totuşi, decretul care îl numea pe Crassus proconsul în 
Siria nu pomeneşte nimic de războiul cu părţii, deşi toată 
lumea ştia că aceasta era ideea fixă a lui Crassus; chiar şi 
Cezar, care îi scria din Galia ca să-i laude proiectul, 
îndemnându-l să-l ducă la bun sfârşit. 

Plutarh nu vorbeşte în această perioadă decât despre 
amorul lui Pompei; actul cel mai important al consulatului 
său este să-şi plimbe soţia prin toată Italia: o arată 
populaţiei, vrea să fie admirată cea pe care o iubeşte, iar în 
Privinţa Iuliei, nu se vorbeşte decât despre ataşamantul său 
pentru Pompei. 

În mijlocul frivolităţilor conjugale din timpul acela, e un 
adevărat scandal dragostea unei soţii de douăzeci de ani 
pentru soţul ei de cincizeci. 

De aceea Plutarh se crede obligat să justifice temeinic 
această dragoste: „landreţea aceasta se explică, spune el, 
prin înţelepciunea soţului şi. Prin seriozitatea naturală a lui 
Pompei, care neavând nimic aspru în el, făcea compania lui 
plăcută şi încântătoare”. 

lar amănuntele de intimitate trebuie crezute, căci sunt 
date, de cine credeţi? De o femeie care trebuie să se fi 
priceput la aşa ceva: curtezana Flora. 


Din nefericire, Pompei nu avea să stea mereu lângă soţia 
sa. 

Aveau să fie numiţi noi edili, iar în calitatea lui de consul 
Pompei trebuia să prezideze alegerea. 

Se duse în Câmpul lui Marte. Alegerea a fost furtunoasă, s- 
a ajuns la încăierare; numeroase persoane au fost ucise sau 
rănite în jurul lui Pompei, până şi toga sa fu mânjită de 
sânge, aşa că a fost nevoit să-şi schimbe îmbrăcămintea. 
Pompei ceru să i se aducă o altă togă şi o trimise acasă pe 
cea plină de sânge. 

La vederea sângelui, Iulia crezu că soţul ei fusese asasinat 
şi leşină. 

Era însărcinată. 

Leşinul fu lung; el atinse izvorul vieţii; copilul fu ucis în 
sânul mamei, iar lulia născu un copil mort. 

Această mică dramă domestică provocă interesul Romei 
pentru Pompei şi făcu să se creadă în dragostea adevărată 
a soţiei pentru soţ. 

Trei luni mai târziu, Roma avu o nouă probă despre 
această dragoste: se anunţă în mod oficial clienţilor vilei de 
pe muntele Albano că Iulia era însărcinată. 

Pentru a-şi face popularitate, sau pentru a sărbători 
această veste fericită, nu se ştie, Pompei anunţă că oferă 
jocuri. Dar pe Roma puţin o interesa motivul; ea avea ocazia 
să se distreze. 

Pompei spunea că avea să celebreze astfel ziua lui Venus 
Victorioasa. 

Jocurile pe care Pompei le oferea Romei erau nişte 
vânători de fiare sălbatice. 

Or, asemenea vânători constituiau spectacolul care Plăcea 
cel mai mult romanilor: prima care avusese loc fusese 
magnifică şi înfiorătoare în acelaşi timp. 

Pe la anul 503 de la fundarea Romei, se uciseseră în Circ, 
cu săgeți şi lovituri de lance, o sută patruzeci şi doi de 
elefanţi. Nu era un lux, ci o necesitate: elefanții aceştia 
fuseserăx capturați într-o luptă cu cartaginezii, iar 


Republica, prea săracă să-i poată hrăni şi prea prudentă ca 
să-i dea aliaţilor săi, hotărâse să fie ucişi. 

În anul 583, cu ocazia jocurilor oferite de Scipio Nasica şi 
P Lentulus s-au văzut lupte cu şaizeci şi trei de pantere şi 
patruzeci de alte animale, printre care urşi şi elefanţi. 

În anul 655, în timpul edilităţii sale curule, Clodius Pulcher 
- desigur că tatăl lui Clodius al nostru - a pus să se lupte 
elefanţi între ei. 

Un simplu cetăţean, pe nume P Servilius, îşi dobândise un 
fel de celebritate pentru că oferise o vânătoare în care 
fuseseră ucişi trei sute de urşi şi tot atâtea pantere şi 
leoparzi. 

Sylla, pretorul, oferise o vânătoare de o sută de lei cu 
coamă, adică lei din Atlas, căci leii din Numidia, din Abisinia 
şi din Yemen sunt lipsiţi de o asemenea podoabă. 

În sfârşit, depăşind totul, Pompei oferea de data aceasta o 
vânătoare de şase sute de lei, din care trei sute 
cincisprezece cu coamă şi de douăzeci de elefanţi. 

Gladiatori şi criminali luptau contra leilor; getuli, înarmaţi 
cu săgeți şi cu sulițe, contra elefanților. 

Un vechi senatusconsult interzicea aducerea de pantere în 
Italia, de teamă, desigur, că dacă ar fi scăpat o pereche din 
aceste animale, să nu se înmulțească şi să nu facă ravagii. 
Insă în anul 670, adică treizeci de ani înainte de epoca la 
care am ajuns, tribunul C. Aufidius aduse această problemă 
în faţa poporului. Poporul, căruia îi era indiferent dacă ar fi 
fost mâncaţi câţiva provinciali, anulă senatusqonsultul. 

Scaurus prinse mingea din >zbor, profită de abolirea legii 
şi aduse pentru a fi ucise o sută cincizeci de pantere în 
jocurile din timpul edilităţii sale. În timpul primului său 
consulat Pompei oferise până la patru sute zece! 

Întrebarea firească pe care ne-o punem, văzând asemenea 
cantităţi, este de unde şi cum se luau - de exemplu - trei 
sute de lei cu coamă ca să fie ucişi în faţa poporului roman. 

Foarte simplu: anumitor popoare li se impunea tribut În 
bani, altora tributuri în animale sălbatice; aşa era impusă 


Africa. 

Dar ce cantitate uriaşă de fiare hrănea Africa, în acea 
vreme, ca să se poată strânge asemenea contribuţii, fără să 
sece izvorul? Apoi, mai ţineţi seama că era vorba de 
vânători de hăitaşi în care vânătorul trebuia să prindă 
vânatul viu, fără să-l lovească sau să-l rănească. Şi ce vânat! 
Hipopotami, crocodili, pantere, lei, rinoceri şi elefanţi! 

În aşteptarea jocurilor, animalele acestea erau închise în 
cuşti; poporul avea voie să le viziteze şi exista dubla plăcere 
de a le vedea luptându-se mai întâi în imaginaţie şi apoi în 
realitate. 

Pompei ajunsese la punctul culminant al fericirii şi al 
bogăției. O nenorocire personală avea să fie, însă, primul 
avertisment al destinului. 

Iulia nu reuşise să-şi revină complet din emoția pe care i-o 
provocase vederea îmbrăcăminţii lui Pompei mânjită de 
sânge; cea de-a doua sarcină a ei fusese bolnăvicioasă, iar 
femeia muri în timpul naşterii. Copilul fu scos viu, dar după 
o săptămână muri şi el. 

Pompei era disperat; el voia să-şi înmormânteze soţia în 
vila sa de pe muntele Albano, pentru a avea mormântul ei în 
permanentă în fata ochilor, dar poporul se năpusti în palat, 
luă cu forja cadavrul şi-l duse pe Câmpul lui Marte. 

Acolo îl arse pe rug cu mare pompă, cu parfumuri şi 
aromate. 

Dar poporul făcea aceste onoruri fiicei lui Cezar care 
lipsea, nu soţiei lui Pompei care era de fată, iar numele lui 
Cezar străbătu oraşul de la un capăt la altul, în legătură cu 
această ceremonie funebră, aşa cum dealtfel se întâmplă 
întotdeauna. Niciodată lumea nu se ocupase atât de mult de 
el, ca în timpul acestei absente. 

Între timp, Crassus se pregătea să plece în Siria. 

Dar, înainte de plecarea lui Crassus, un mare eveniment 
avea să se petreacă la Roma. 

XXXIV Consulatul lui Pompei şi al lui Crassus expirase. 
Annius Milo, Plautus Hypsoeus şi Metellus Scipio îşi 


prezentară candidatura la consulat. 

Clodius se prezenta pentru a candida la pretură. *- Am 
Mai spus-o, pretura era magistratura care se solicita de cei 
ruinaţi; un om care solicita pretura era un om care le 
spunea creditorilor săi: „Hotărât lucru, mă supun: daţi-mi 
voturile voastre, iar eu vă voi plăti, de pe urma 
administraţilor mei, şi dobânda şi capitalul”. 

Se cunoaşte duşmănia dintre Milo şi Clodius. 

Clodius înţelegea un lucru: că pretura sa era nulă dacă 
Milo ajungea consul. 

Aşa că începu să submineze candidatura lui Milo şi s-o 
susţină pe a lui Scipio şi Hypsoeus. 

Atunci, scenele cu crime şi cu incendii pe care le-am mai 
povestit se reînnoiră; scenele acestea întrerupeau comiţiile 
în fiecare moment, aşa că se ajunse în luna ianuarie fără să 
se fi ales nici consulii, nici pretorii. 

Oamenii cumsecade erau pentru Milo; poporul - observați 
că în antichitate poporul este separat întotdeauna de 
oamenii cumsecade - poporul era pentru Hypsoeus şi 
Scipio. 

Senatul, văzând că nu se stabileşte nimic, numi un 
interrex. 

Acest interrex era Emilius Lepidus. 

Ce era un interrex? 

Vom explica imediat. 

Când, din cauza opoziţiei tribunilor sau din cauza unor 
auguri nefavorabili, comiţiile întârziau prea mult iar consulii 
nu erau aleşi la începutul anului, era ceea ce se chema un 
interregn, având în vedere că consulii îşi părăseau funcţiile 
lor fără să aibă succesori. 

Atunci Senatul se îngrijea de conducerea statului creând 
un interrex; interrexul este un magistrat cu putere egală cu 
a consulilor, dar care nu poate să dureze mai mult de cinci 
zile. El avea obligaţia să convoace comiţiile, să le prezideze 
şi să încredinţeze puterea consulilor de îndată ce erau aleşi. 


Dacă în timp de cinci zile consulii nu sunt aleşi, atunci se 
numeşte un alt interrex. 

Citiţi-l pe Tit Liviu; el vă va spune că s-a întâmplat o dată 
ca puterea consulară să rămână timp de cincizeci şi cinci de 
zile în mâinile a unsprezece interregi numiţi unul după 
altul. 

Or, a doua zi după ce Emilius Lepidus fusese numit 
interrex, la 13 calende ale lui februarie, 20 ianuarie după 
calendarul modern, Milo se îndrepta spre Lanuvium, oraş 
municipiu al cărui dictator era, pentru a alege un flamin. Pe 
la ora a noua din zi, adică la trei după-amiază întâlni pe 
Clodius, care venea de la Ariccia şi care se oprise lângă 
templul zeiţei Bona, pentru a vorbi cu decurionul 
aricienilor. 

Clodius era călare; treizeci de sclavi îl urmau înarmaţi cu 
paloşe; alături de el era un cavaler roman, Cassidus Schola, 
şi doi plebei, doi oameni noi, doi ţărani, P Pompenius şi C. 
Clodius, nepotul său. 

Milo călătorea în car; el intrase pe Via Appia dintr-un 
drum lăturalnic, tocmai în locul unde se află acum 
localitatea Genzano, şi urmase Via Appia, găsindu-se în felul 
acesta în dreptul localităţii Albano, atunci când îl întâlni pe 
Clodius. Împreună cu el era soţia sa, Fausta, şi amicul său 
M. Tufius; suita lui de sclavi era cel puţin de două ori mai 
numeroasă decât a lui Clodius; în plus, mai avea cu el vreo 
douăzeci de gladiatori, printre care doi oameni renumiţi 
pentru forţă şi îndemânare: Eudamus şi Birria. 

Eudamus şi Birria mergeau în urmă, formând ariergarda; 
ei se încăierară cu sclavii lui Clodius. Acesta, auzind 
gălăgie, veni în grabă. Îl cunoaştem pe Clodius. El se 
îndreptă ameninţător spre cei doi gladiatori. Unul dintre ei 
îi dădu o lovitură de lance care îi străbătu umărul. 

Grav rănit, Clodius se prăbuşi de pe cal. 

Cei doi gladiatori, neştiind dacă au făcut bine sau rău, se 
grăbiră să ajungă escorta lui Milo. 

În timpul acesta, sclavii lui Clodius îl duseră într-o tavernă. 


Cei doi gladiatori, privind în urmă să vadă dacă nu erau 
urmăriţi, văzuseră taverna în care fusese dus Clodius. 

Milo observă o oarecare rumoare în escortă. 

Se şuşotea, se privea în urmă; unii râdeau, alţii păreau 
îngrijoraţi. 

Milo întrebă ce se întâmplase. 

Şeful sclavilor se apropie de carul care se oprise şi-i 
povesti stăpânului său că unul din gladiatori rănise grav pe 
Clodius, care fusese transportat într-o tavernă; şi cu 
degetul indică taverna. 

Milo se gândi un moment. 

— Dacă e rănit, mai bine să moară. Mai rău nu mi se poate 
întâmplă: dimpotrivă! 

Şi adresându-se şefului sclavilor, adăugă: 

— Fustenus, ia cincizeci de oameni, forţează taverna Şi fă 
în aşa fel ca Clodius să fie lichidat în timpul încăierării. 

Fustenus luă cincizeci de sclavi, porni şi se apucă să-l 
caute pe Clodius. Acesta se ascunsese, dar Fustenus răscoli 
totul şi sfârşi prin a da peste el. 

Zece minute mai târziu, un cadavru zăcea pe Via Appia, cu 
faţa în ţărână. 

Bineînţeles, Milo nu se oprise ca să vadă execuţia; el îşi 
continuase drumul, având toată încrederea în Fustenus. 

După cum am văzut, acesta nu-i trădase încrederea. 

Un senator, Sextus Toedius, se întorcea la Roma, de la 
ţară. El văzu un cadavru în mijlocul drumului, cobori din 
lectică, cercetă cadavrul şi recunoscu că este al lui Clodius. 

Atunci, porunci să se aşeze cadavrul în lectică iar el, 
mergând pe jos, îl aduse la Roma. 

După ce fusese expropriat de casele lui Cicero, Clodius 
cumpărase de la Scaurus un fel de palat pe muntele Palatin. 
Acolo Sextus Toedius depuse cadavrul. 

La vestea celor petrecute, Fulvia veni în grabă. 

— Clodius era adorat de femei şi mai ales de soţia lui. 

— Fulvia începu să scoată strigăte disperate şi apăru în 
pragul casei smulgându-şi părul din cap, lovindu-şi faţa şi 


arătând toga însângerată. 

Într-o clipă, casa se umplu de lume. Moartea lui Clodius îi 
reînviase popularitatea. 

Toate acestea se petreceau chiar în seara morţii. Corpul 
ajunsese pe Palatin spre prima oră din noapte, adică pe la 
ora şase seara. 

Noaptea se scurse în bocetele Fulviei şi în planurile de 
răzbunare făcute de clienţii lui Clodius. 

A doua zi în zori, numărul mulţimii crescu; aproape opt mii 
de oameni se înghesuiau în jurul casei şi se înghesuiau atât 
de tare, încât trei sau patru persoane fură sufocate. 

În mulţimea aceasta se găseau doi tribuni ai poporului, 
Minutius Plancus şi Pomponius Rufus. Lia îndemnul lor, 
plebea luă cadavrul gol, dar încălţat. 

— Adică aşa cum era când fusese aşezat pe pat, ca să i se 
cerceteze rănile - îl luă şi-l duse la rostre, unde Plancus şi 
Rufus, partizanii lui Clodius, începură, prin cuvinte 
înflăcărate, să instige poporul împotriva ucigaşului. 

Apoi, partizanii şi sclavii cărora Clodius le promisese de 
atâtea ori libertatea ridicară corpul şi-l coborâră în curia 
Hostilia, unde îl arseră improvizând un rug din băncile şi 
mesele tribunalelor şi Senatului. Rugul fu aprins cu caietele 
scriitorilor librari. 

Din cauza vântului, de la rug luă foc curia; de la curie focul 
se întinse la faimoasa bazilică Porcia pe care, ne amintim, o 
apărase Cato cu preţul vieţii şi care arse până în temelii. 

De aici, fanaticii porniră în goană să asedieze casa lui Milo 
şi a interregelui. 

Milo nu era acasă: împotriva lui era pur şi simplu un act de 
răzbunare; însă contra lui Lepidus era un act politic. Voiau 
să-i silească să adune comiţiile şi, profitând de iritarea care 
se manifestase împotriva lui Milo, să se obţină cu forţa 
numirea lui Scipio şi a lui Hypsoeus. 

Dar Lepidus nu se lăsă intimidat. El închise porţile, îşi 
adună sclavii, servitorii şi garda care îi era dată ca interrex, 


luă comanda şi respinse pe asediatori cu o ploaie de săgeți. 
Vreo doisprezece rămaseră pe câmpul de bătaie. 

Ceilalţi, văzând aceasta, se întoarseră în Forum, luară 
fascele de pe patul libitinar şi le duseră la casa lui Schipio şi 
Hypsoeus, care nu îndrăzniră să le primească. 

Atunci, poporul le duse lui Pompei - care stătea retras, ca 
de obicei, în grădinile sale - şi-l salută cu strigăte puternice 
de consul şi dictator. Apoi acelaşi popor, amintindu-şi că 
vreo opt sau zece din ai săi fuseseră ucişi sau răniţi de 
Lepidus şi de servitorii acestuia, se întoarse ca să asedieze 
casa interregelui, care, în cele din urmă fu cucerită, în a 
cincea zi a interregnului. 

Porţile fură sfărâmate iar furioşii se năpustiră în toată 
casa, răsturnând chipurile strămoşilor familiei Emilia 
aşezate în atrium, distruseră patul şi mobilele Corneliei, 
soţia lui Lepidus, şi-l asediară pe acesta în partea din fund a 
casei, unde l-ar fi ucis dacă Milo, care după ce fugise din 
Roma se întoarse cu o armată de partizani pentru a cere 
convocarea comiţiilor, nu i-ar fi venit în ajutor şi nu l-ar fi 
despresurat. 

Roma era literalmente sub foc şi sânge: sângele curgea pe 
străzi iar incendiul curiei şi al bazilicii continua să fumege. 

XXXIII Agitaţiile acestea contrabalansară uciderea lui 
Clodius, în aşa fel încât, după cum se vede, Milo, aflând 
revirimentul care se produsese în favoarea sa, nu ezitase să 
se întoarcă la Roma. 

Odată intrat în Roma, el îşi continuă candidatura şi 
distribui public, oricărui cetăţean care ar fi voit să 
primească, o mie de aşi. 

Dar dărnicia sa nu avu nici un rezultat. Uciderea lui 
Clodius rănise prea adânc inima poporului; o ură furioasă 
ţâşnise contra lui Milo din această rană. Zadarnic îi luară 
apărarea tribunul M. Caelius, Q. Hortensius, TI. Cicero, 
Marcellus, Cato şi Faustus Sylla. Nimic nu putea calma 
agitația pornită împotriva lui. În fiecare zi, comiţiile erau 
tulburate de vreo nouă mişcare. În cele din urmă, aceste 


agitaţii fură atât de grave, încât un senatusconsult ordonă 
interregelui, tribunilor poporului şi lui Pompei, căruia ne 
amintim că poporul îi dusese fasciile, să aibă grijă ca 
Republica să nu aibă ceva de suferit. 

Cât de străin era Pompei de aceste tulburări? Este greu de 
spus. Fapt este că ele îi aduseră profituri numai lui. 

La 5 calende ale lui martie, 23 februarie, interrex Servius 
Sulpicius îl proclamă pe Pompei consul unic, iar acesta îşi 
luă imediat magistratura în primire. 

Odată ajuns la putere, Pompei înţelese că pentru a-şi 
menţine autoritatea era nevoie să se instaureze imediat o 
stare de linişte. Or, de cine era tulburată liniştea? De cei 
care cereau judecarea lui Milo. 

În realitate, Milo era vinovat sau numai acuzat că pusese 
să fie asasinat Clodius? Era Clodius, incontestabil, cetăţean 
roman? De bună seamă. Irebuia, deci, ca Milo să fie 
urmărit şi pedepsit dacă ar fi fost recunoscut vinovat, sau 
achitat dacă ar fi fost recunoscut nevinovat? Tot 
incontestabil. 

Pompei se hotări, deci, să-l pună sub acuzare pe Milo, deşi 
Milo era omul său şi cu toate că trei ani mai înainte Milo 
fusese instigat de el. 

Aşadar, la trei zile după instalarea sa, el ceru un 
senatusconsult care îl autoriza să înfiinţeze două tribunale 
excepţionale, instanţe fără apel, care să poată judeca cu 
mai multă atenţie şi cu mai multă severitate decât 
tribunalele obişnuite. 

Astfel procedând însemna să încerci dictatura: nimeni nu 
s-a îndoit de aceasta. 

Tribunul Caelius s-a opus cu toată puterea creării acestor 
tribunale excepţionale; însă Pompei, simțind că avea de 
partea lui pe toţi cei cărora nu le păsa că el face dictatură, 
numai să redea liniştea Romei, Pompei declară că nu-i păsa 
de opoziţia tribunilor şi că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi 
recurs la arme ca să apere Republica. 


Sărmana Republică! Cu adevărat avea nevoie să fie 
apărată. 

Opoziția tribunului a fost înăbuşită prin presiunea 
exercitată de clasele bogate şi aristocrate. Legea cerută de 
Pompei fu votată; se înfiinţară două tribunale speciale şi se 
formulară trei acuzaţii împotriva autorilor tulburărilor; una 
de violenţă - în care era cuprinsă uciderea lui Clodius şi 
incendierea curiei Hostilia şi a bazilicii Porcia; alta - de 
uneltire; a treia, de ademenire de voturi. 

Poporul îl alese pe L.. Domitius Ahenobarbus chestor 
pentru completul care trebuia să judece violenţa şi 
uneltirea şi pe A. Torguatus pentru completul care avea să 
judece ademenirea de voturi. După cum îl indică numele, 
chestorul era în acelaşi timp ceea ce este la noi judecătorul 
de instrucţie şi procurorul imperial. 

Cel mai în vârstă din familia Clodius, Appius Clodius 
susţinea acuzarea de violenţă şi de uneltire. 

lată acuzarea susţinută de Appius Clodius: „în timpul celui 
de-al treilea consulat al lui Pompei cel Mare, consul unic, la 
8 ale idelor lui aprilie (în ziua G-a din luna aprilie a 
noastră), înaintea chestorilor Domitius şi Torquatus, Appius 
Clodius declară că, în virtutea legii Pompeia despre 
violenţă, el îl acuză pe T. Annius Milo, spunând că în ziua de 
3 calende ale lui februarie trecut numitul Milo a pus să fie 
assasinat Clodius în taverna lui Coponius, de pe Via Appia. 
EI cere deci ca, potrivit legii Pompeia, T. Annius Milo să fie 
condamnat la interdicţia apei şi a focului”. 

Aceasta însemna exilul. Se ştie că un cetăţean roman nu 
putea fi condamnat la moarte. 

Domitius reţinu pe Appius Clodius ca acuzator şi pe Annius 
Milo ca acuzat, şi fixă prezentarea în faţa judecătorilor 
pentru a 6 zi a idelor lui aprilie (8 aprilie) I se acordară, 
deci, zece zile lui Milo ca să-şi pregătească apărarea. 

Dezbaterea se ţinu, ca de obicei, în Forum, la 

11 A Dumas 61 


Tribunalul pretorului, situat între Via Sacra şi canal. Ea 
începu la prima oră a zilei, adică la ora şase de dimineaţă. 

S-ar fi zis că, la Roma, nimeni nu se culcase în noaptea de 
7 spre 8 aprilie, atât de înţesată de lume era piaţa, când 
soarele se ivi în spatele munţilor Sabini. 

În timpul nopţii, această mare de oameni se urcase de pe 
caldarâmul pieţii pe treptele templelor, care păreau nişte 
gradene făcute special ca să primească spectatori; apoi de 
pe trepte pe temple, sus, încât toate acoperişurile erau 
înţesate de curioşi, care unduiau asemeni unui lan aerian. 
Lumea se urcase pe temniţa publică, pe templele Fortunei 
şi al Concordiei, pe Tabularium, pe zidurile Capitoliului, pe 
bazilica lui Paulus, pe bazilica Argentaria, pe arcul lui Ianus, 
pe arcul lui Fabius, pe Grecostaze şi chiar pe muntele 
Palatin. 

Este de la sine înţeles că trei sferturi din spectatori nu 
puteau auzi nimic, în sensul exact al cuvântului, dar pentru 
romani ca şi pentru italienii moderni, a vedea însemna a 
auzi. 

La ora şase şi jumătate de dimineaţă, un crainic se urcă la 
tribună şi anunţă pe acuzator şi pe acuzat. 

Şi aproape în acelaşi moment îşi făcură apariţia şi unul şi 
celălalt. 

Un murmur însoţi apariţia lui Milo, nu atât pentru că el 
era ucigaşul lui Clodius, ci pentru că Milo, nesocotind 
comportarea obişnuită, nu-şi lăsase nici barbă, nici păr 
mare - fapt care, mai ales la păr, nu se putea observa în 
zece zile - şi pentru că purta o togă elegantă, în locul unei 
togi murdare şi zdrenţuite, cum se obişnuia în asemenea 
ocazie. 

În plus, nu afecta nici acel aer umil şi supus pe care îl lua, 
la Roma, acuzatul în faţa judecătorilor. 

Amicii şi rudele sale îl însoțeau şi făceau un puternic 
contrast cu el, prin înfăţişarea lor tristă, prin costumele lor 
zdrenţuite. 


El avea şase apărători în fruntea cărora mergea Cicero, 
oratorul cauzei. 

Acuzatorul, acuzatul şi apărătorii îşi ocupară locurile. 

Apoi, Domitius ceru să se aducă mici globuri pe care se 
găseau înscrise numele tuturor cetăţenilor aflaţi pe o listă 
întocmită de Pompei. El aruncă aceste globuri întrun oş şi 
scoase din ele optzeci şi una care reprezentau optzeci şi 
unu de nume, adică numărul total al Judecătorilor fixaţi prin 
legea Pompeia. 

Fiecare judecător - care aştepta în locul indicat pentru toţi 
cei înscrişi pe listă - pe măsură ce era strigat, se îndrepta 
spre locul fixat în hemiciclu, în afară de cazul că nu se 
scuza, ca să nu participe la judecare. 

Odată tribunalul format, chestorul ceru judecătorilor să 
depună jurământul. Numai el nu prestă jurământ, ţinând 
seama că el nu era judecător care să pronunţe o hotărâre, 
ci judecător de instrucţie, conducător al dezbaterilor, 
raportor al voturilor şi cel care aplica sancţiunea. 

De obicei, dezbaterile începeau prin pledoaria acuzatoruli, 
apoi urma audierea martorilor aduşi de el; însă, de data 
aceasta, se aflau sub imperiul legii Pompeia, care dispunea 
să se înceapă cu audierea martorilor. 

Aşa că mai întâi fură audiaţi martorii. 

Audierea martorilor dură de la ora şapte de dimineaţă 
până la ora patru după-amiază. 

Pe la ora a doua, crainicul anunţă că se terminase cu 
audierea martorilor. 

Ziua întreagă fusese ocupată cu această primă formalitate. 

Mulțimea începuse să se retragă, când Minutius se urcă la 
tribună şi începu să strige: 

— Popor, mâine se va hotărt soarta infamului Milo. Închide 
tavernele şi vino aici ca să-l împiedicăm pe asasin să scape 
de la o dreaptă răzbunare. 

— Judecători, strigă Cicero, la rândul său, auziţi? Oamenii 
aceştia pe care Clodius îi hrănea din tâlhării şi furturi sunt 
invitaţi aici, mâine, ca să vă indice hotărâre. Fie ca această 


ameninţare, care se face cu atâta îndrăzneală, să vă fie un 
avertisment ca să faceţi dreptate deplină unui cetăţean 
care, pentru mântuirea oamenilor cinstiţi, a ţinut mereu 
piept-bandiţilor de toate felurile şi amenințărilor de orice 
fel ar fi fost ele. 

Lumea se risipi în mijlocul unui tumult înfricoşător XXXVI 
Cum este de la sine înţeles, noaptea fu folosită cât mai bine, 
de către ambele tabere. 

Crassus, care nu se arătase deloc în timpul zilei, fu foarte 
activ odată cu venirea întunericului. 

Pentru a-şi consolida popularitatea, el se declarase în 
Favoarea lui Clodius. Vizită pe judecătorii care erau situaţi 
în posturile cele mai înalte; pe alţii îi chemă la el; răspândi 
bani cu pumnii plini, garantă pentru claudieni, reînnoi 
această garanţie, depăşi tot ceea ce se făcuse cu ocazia 
acuzaţiei adusă altădată mortului. 

A doua zi, 2 ide ale lui aprilie, ziua în care trebuia să se 
pronunţe hotărârea, aşa cum spusese în ajun, Minutius, 
toate tavernele fură închise. 

Întrucât era de temut să nu se producă vreo ofensă sau 
acte de violenţă faţă de tribunal, Pompei aşeză trupe de jur 
împrejurul Forumului şi pe treptele templelor, aşa încât 
razele soarelui se răsfrângeau în cuirase, în spade şi în 
lănci, în toate direcţiile. 

Se formase ca o centură de fier şi foc. 

Abia la a doua oră a zilei, adică la şapte dimineaţa, 
judecătorii îşi ocupară locurile, iar crainicul ceru să se facă 
linişte. 

Se procedă la apelul judecătorilor, apoi chestorul ceru 
linişte la rândul său. 

După ce se făcu tăcere, în măsura în care aşa ceva era cu 
putinţă ţinând seama de o asemenea mulţime, acuzatorii 
avură cuvântul. 

Ei erau Appius Clodius, fratele său mai mic, Marcus 
Antonius şi Valerius Nepos. 

Ei vorbiră două ore, cât le era îngăduit de lege. 


— Tribunalele romane luaseră măsura înţeleaptă, 
nesocotită de ai noştri, de a limita timpul de vorbire acordat 
avocaţilor. 

Milo avusese grijă să-l ducă pe Cicero cu lectica sa. 

Am spus, Cicero nu era prea viteaz. 

În ajun fusese insultat de mulţime; fusese tratat drept 
brigand şi asasin; se mersese până acolo încât să i se spună 
că el sfătuise să se înfăptuiască crima. 

— Me latronem et sicarium objecti homines et perditi 
describerunt, spune el în discursul pentru Milo. 

Precauţiunea luată de Milo îşi dovedi utilitatea cât fusese 
vorba de străbaterea străzilor, dar când se ajunse în Forum, 
când Cicero văzu că este înconjurat de soldaţii lui Pompei şi 
când îl văzu chiar pe Pompei în mijlocul unei gărzi alese, 
stând în picioare, cu bastonul de comandant în mână şi cu 
lictorii lângă el, pe treptele templului lui Saturn, atunci 
Cicero se intimida. 

După ce acuzatorii sfârşiră de vorbit, veni rândul său. 

Cicero se ridică, îşi trecu mâna pe frunte, suspină Adânc, 
îşi plimbă o privire tristă şi rugătoare peste judecători şi 
peste mulţime, îşi privi mâinile, îşi trozni degetele şi, în cele 
din urmă, părând stăpânit de o emoție violentă, îşi începu 
cuvântarea cu o voce tremurătoare. 

Dar de la primele cuvinte, clodienii îl întrerupseră prin 
vociferări. 

Atunci Pompei care jurase să fie imparţial până la capăt, 
porunci ca tulburătorii liniştei să fie alungaţi din Forum cu 
latul spadei, şi cum această evacuare nu se producea fără 
injurii şi fără luptă, mulţi fură răniţi, iar doi ucişi; dar 
măsura luată impuse liniştea. 

Cicero îşi reluă discursul. Dar lovitura fusese dată. Cu 
toate aplauzele amicilor şi ai familiei lui Milo, cu toate 
exclamaţiile de „Bine! Foarte bine! Excelent! Perfect! 
Încântător!” care îi răsunau în urechi, el fu slab, fără vlagă, 
rece, într-un cuvânt nedemn de el însuşi. 

După Cicero, urmară lăudătorii. 


Lăudătorii erau rudele, prietenii, protectorii şi chiar 
clienţii acuzatului; fiecare venea pe rând să pronunţe 
câteva cuvinte laudative, să pomenească o frumoasă 
trăsătură a firii sale, să-i confirme generozitatea, curajul 
sau moralitatea. 

Avocatul avea două ore ca să vorbească, lăudătorii o oră; 
trei ore în total. 

De îndată ce ultimul lăudător pronunţă formula obişnuită; 
Dixi; de îndată ce un crainic repetă tare, de trei ori, 
Dixirunt, se trecu la recuzare. 

În cadrul legii obişnuite, recuzarea avea loc înaintea 
pledoariei şi a audierii martorilor; dar legea Pompeia, sub 
imperiul căreia se desfăşura procesul, autoriza recuzarea 
după pledoarie şi audierea martorilor. 

Era un avantaj şi pentru acuzat şi pentru acuzatori: ei îşi 
cunoşteau judecătorii şi putuseră urmări pe figurile lor 
diferitele impresii din timpul dezbaterilor. 

Acuzatorul şi acuzatul recuzară fiecare câte cinci senatori, 
cinci cavaleri, cinci tribuni ai tezaurului, în total treizeci de 
judecători, încât numărul acestora se reduse la cincizeci şi 
unu. 

Este de la sine înţeles că această recuzare nu se făcu fără 
strigăte şi proteste. 

Apoi se distribui judecătorilor nişte tablete mici, late cam 
de patru degete şi acoperite cu un strat de ceară, pentru ca 
fiecare judecător să-şi înscrie votul. 

Cei care erau pentru achitare, scriau un „A”, absolvo; Cei 
care erau pentru condamnare, un „C”, condemno; cei care 
doreau să rămână neutri scriau un „N” şi un „Li, non liquet: 
nu e clar. 

Acest nu e clar arăta că nici nevinovăția nici vina nu 
păreau destul de sigure pentru ca judecătorul să se poată 
pronunţa. 

Judecătorii aruncau tăbliţa în urnă ridicând toga, astfel ca 
să li se vadă braţul, iar tableta o ţineau cu partea scrisă 
spre podul palmei. 


Un singur judecător votă ţinând partea scrisă a tablei 
către public şi spunând cu voce tare: 

— Absolvo. 

Era Cato. 

În timpul votului, amicii şi lăudătorii lui Milo invadară 
hemiciclul judecătorilor şi, târându-se la picioarele lor, le 
sărutau genunchii în timp ce aceştia îşi scriau voturile. 

În momentul acela se porni o ploaie puternică; unii, ca o 
dovadă a unei adânci umilinţe, luau noroi şi-şi mânjeau faţa, 
ceea ce păru că impresionează puternic pe judecători. 

Nu eu spun aceasta, ci Valerius Maximus. 

Os suum coeno replevit, quod conspectum totam 
quaestionem a severitte ad clementiam et mansuetudinem 
trastulit. 

În sfârşit, veni numărarea voturilor. Rezultatul fu 
treisprezece voturi pentru iertare, treizeci şi opt pentru 
condamnare. 

Atunci, chestorul Domitius se ridică şi, trist şi solemn, îşi 
lepădă toga în semn de doliu; apoi spuse, în mijlocul unei 
tăceri ca de mormânt: 

— Se pare că Milo merită să fie exilat şi că trebuie ca 
bunurile sale să fie vândute; în consecinţă poruncim să i se 
interzică apa şr focul. 

La auzul acestei sentinţe, mari strigăte de bucurie şi 
aplauze furtunoase se auziră în Forum. 

Clodienii îşi manifestau triumful. 

Apoi, chestorul ridică şedinţa spunând asesorilor săi: 

— Vă puteţi retrage. 

Crassus rămase printre cei din urmă şi ceru să i se arate 
tabletele. 

— Ele trebuiau expuse în mod public pentru ca fiecare 
cetăţean să se asigure, cu proprii săi ochi, că raportarea 
voturilor fusese exactă. Dealtfel, întrucât tabletele nu erau 
semnate, nu compromiteau pe nimeni. 

Dar Crassus avusese o idee; el distribuise judecătorilor pe 
care îi cumpărase tablete acoperite cu ceară roşie, în timp 


ce tabletele celelalte erau acoperite cu ceară de culoare 
naturală. El putu să recunoască în felul acesta câţi 
judecători se ţinuseră de cuvânt şi câţi îi furaseră banii. 

În aceeaşi seară, Milo părăsi Roma şi plecă la Marsilia. 

Acolo primi discursul lui Cicero, recopiat convenabil de 
secretarii săi. 

Îl citi pe când stătea la masă şi mânca rândunică de mare. 

După ce-l citi, oftă, şi-i trimise următorul răspuns simplu 
ilustrului orator: „Dacă Cicero ar fi vorbit după cum a scris, 
Annius Milo n-ar mânca la ora asta rândunică de mare la 
Marsilia.” 

XXXVII Am spus că milioanele lui Gabinius nu-l lăsau pe 
Crassus să doarmă. 

În adevăr, Gabinius se întorsese la Roma; jefuise Judeea; 
jefuise Egiptul. Ar fi vrut să se ducă la Ctesifon şi în 
Seleucia, să jefuiască şi Ctesifonul şi Seleucia, dar cavalerii, 
furioşi că el ia tot şi lor nu le lasă nimic, îi scriseră lui 
Cicero. 

Cicero, mereu gata să acuze, acuză pe Gabinius. 

De data aceasta, se cam grăbise. 

Gabinius era omul lui Pompei şi era foarte probabil că nu 
furase numai pentru el. 

Pompei se duse la Cicero, îl convinse că se înşelase, că 
Gabinius era cel mai cinstit om din lume şi că, în loc să-l 
acuze pe Gabinius, ar fi trebuit să pledeze pentru el şi să-l 
apere. 

Cicero îşi dădu seama că greşise şi se grăbi să revină. 

Dar nici el însuşi nu încercă să creadă că fusese un lucru 
cinstit; şi nici pe amicii săi nu încercă să-i facă să creadă 
aceasta. 

Citiţi-i scrisorile; el se plânge de meseria pe care o face, 
încearcă să râdă, câteodată, de ea şi speră să se 
obişnuiască. 

— Ce să fac? Spune el, voi încerca; stomacul se căleşte 
(stomachus concalluit). 


Or tocmai această minunată parte a lumii care îi scăpase 
lui Gabinius, Ctesifonul şi Seleucia, o dorea Crassus. Numai 
dorinţa îl împiedica să vadă primejdia. 

Se ştia din auzite şi din ceea ce văzuse Pompei cât de 
înspăimântătoare era cavaleria scită care, asemeni 
mamelucilor din timpurile moderne, se recruta din sclavi 
cumpăraţi. Ea avea tabăra în Asia de sus, în imperiul 
Seleucizilor care unise Mesopotamia, Babilonul, Asia Mică, 
Atropatena, Susiana, Persida, Hyrcania şi nu mai ştiu încă 
ce! 

Monarhia aceasta, esențialmente feudală, fusese 
întemeiată de Arsace, cu două sute cincizeci şi cinci de ani 
înainte de era noastră şi avea ca rege, în timpul la care am 
ajuns cu povestirea, pe Orode 1. 

Dar ceea ce ştia toată lumea era faptul că părţii erau nişte 
adversari teribili; că oamenii şi caii erau îmbrăcaţi în fier şi 
că armele lor erau nişte săgeți cum nu se poate mai de 
temut, ucigătoare în atac, mai ucigătoare încă în caz de 
fugă, când le aruncau în urmă, peste umărul stâng. 

Înainte de plecare, Crassus îi scrise lui Cezar ca să-şi 
ceară înapoi fiul, care servea sub ordinile sale. 

Cezar îi răspunse nu numai că îi va reda fiul, dar că va da 
poruncă să fie însoţit de o mie de călăreţi de elită şi de un 
corp de gali pe care i-i garanta ca pe cei mai buni soldaţi 
din lume, după romani, ba, uneori, chiar şi înaintea 
romanilor. 

Aşa era Cezar: antrenat într-un război teribil, el trimitea la 
Roma cinci, şase milioane pe an, pentru a-şi susţine acolo 
popularitatea şi împrumuta două legiuni lui Pompei şi trei 
mii de oameni lui Crassus. 

Când Crassus plecă, se produse o adevărată răscoală. 

Cato dezaprobase războiul pârtie cu toată puterea. 

De ce caută Roma ceartă unor oameni care nu i-au făcut 
nici un rău şi cu care sunt încheiate tratate? Spunea el. 

Ateius, tribunul poporului, era de părerea lui Cato. 

El declarase că nu-l va lăsa pe Crassus să plece. 


Văzând că Roma era agitată, Crassus se sperie şi se 
adresă lui Pompei. 

El îl rugă să-l însoţească până la ieşirea din cetate şi să-l 
acopere cu popularitatea sa. 

Poate că Pompei, omul care, dintre toţi generalii romani, în 
afară de Lucullus, avusese cel mai mult a face Cu părţii, 
poate că Pompei ar fi trebuit să-l determine pe Crassus să 
renunţe la planul său. Dar Pompei îl ştia pe Cezar în Galia 
pentru încă cinci ani; îl vedea pe Crassus în Mesopotamia 
pentru câţi ani, doar zeii puteau s-o spună, iar el rămânea 
la Roma, singurul dintre cei trei triumviri. 

Interesul lui Pompei era, deci, ca Crassus să se depărteze 
de Roma, aşa cum se depărtase Cezar. 

Odată rămas singur, el urma să aştepte liniştit ca 
regalitatea, sau măcar dictatura, să-l solicite. 

Aşa că se duse să-l ia pe Crassus de acasă. 

Străzile care conduceau la poarta Capena, pe unde 
trebuia să iasă Crassus, erau înţesate de lume. 

Mulţi dintre cei aflaţi pe parcurs se pregăteau să se 
împotrivească plecării lui Crassus şi să-l apostrofeze. 

Dar Pompei mergea înaintea lui Crassus. 

El se îndrepta spre nemulţumiţi, le vorbea cu figura gravă 
şi cu vocea lui blândă, îi invita la calm şi-i ruga în numele 
său să se dea la o parte. 

Văzându-l pe omul acesta pe care îl înconjura o mare 
glorie şi pe care îl lovise o atât de mare durere, chiar cei 
mai iritaţi se dădură în lături, iar cei mai răuvoitori tăcură. 

Se făcu loc ca să treacă Pompei şi Crassus. 

Dar în mijlocul acestui drum se afla tribunul Ateius. 

Ateius şi Favonius erau, în stoicism - să spunem mai bine, 
în cinism, dacă nu în geniu - rivalii lui Cato, numiţi 
„maimuţele”. 

Ateius stătea, deci, acolo, în mijlocul drumului. 

EI făcu doi paşi spre Crassus şi-l somă să-şi întrerupă 
marşul, protestând împotriva războiului. 


Apoi, pentru că, încurajat de Pompei, Crassus îşi continuă 
drumul, Ateius dădu poruncă unui portărel să-l aresteze. 

Portărelul puse mâna pe umărul lui Crassus şi-l arestă în 
numele poporului. 

Dar ceilalţi tribuni se apropiară în grabă şi, dezaprobând 
acţiunea violentă a lui Ateius, îi permiseră lui Crassus să-şi 
continue drumul. 

Atunci Ateius, luând-o înainte, se grăbi spre poarta 
oraşului pe unde urma să treacă armata, înălţă un trepied 
cu cărbuni aprinşi, aruncă peste ei parfumuri şi libaţii şi: 1 
închină pe Crassus zeilor infernului. 

Evenimentul acesta produse o profundă impresie la Roma. 

Nici un om astfel închinat - se spunea - nu scăpase de 
moarte în răstimp de trei ani de la data sacrificiului. 

Şi aproape întotdeauna târa cu el în mormânt şi pe 
imprudentul provocator care chemase în ajutorul său 
teribilele divinităţi ale infernului. 

Dealtfel, Ateius era atât de exasperat încât cuprinsese în 
blestemul său nu numai pe Crassus, dar chiar şi pe el însuşi, 
şi armata şi oraşul - Roma, cetatea sacră! 

Crassus trecu prin fumul parfumurilor infernale, peste 
imprecaţiunile tribunului şi ajunse la Brindisi. 

Marea era încă agitată de vânturile de iarnă, dar el era 
atât de grăbit să caute moartea, încât nu aşteptă. 

S-ar fi zis că-l împingea fatalitatea cu braţul ei de fier. 

El porunci să se ridice pânzele, dar în timpul traversării se 
pierdură mai multe corăbii. 

Îşi strânse flota, debarcă în Galatia şi-şi continuă drumul 
pe uscat. 

După două sau trei marşuri, întâlni pe regele Dejotarus, 
care poruncise să se construiască un oraş nou. 

Vom vedea că mai târziu Cicero va pleda pentru acest 
rege. 

Dejotarus era bătrân. 

Crassus înaintă spre el şi-i spuse în glumă, făcând aluzie la 
vârstă lui: 


— O, rege! Cum se face că începi să construieşti în ceasul- 
al doisprezecelea? 

Regele Galatiei îl privi pe Crassus care avea peste şaizeci 
de ani şi care, fiind complet chel, părea de şaptezeci. 

— Dar tu, viteaz general, spuse el, îmi pare că nici tu n-ai 
pornit prea dis-de-dimineaţă ca să te războieşti cu părţii. 

N-aveai ce să faci cu un barbar care avea replica atât de 
promptă. Crassus îşi continuă drumul. 

Ajunse la Eufrat, aruncă un pod şi trecu râul. 

Apoi ocupă mai multe oraşe din Mesopotamia, care se 
predară de bunăvoie. 

Totuşi, unul dintre ele, pe care îl comanda un oarecare 
Apollonius, se apără şi-i ucise o sută de oameni. 

Era primul obstacol pe care Crassus îl întâlnea în drumul 
său. 

Crassus se făcu roşu de mânie, se îndreptă cu armata 
Împotriva acestei cetăţi prost fortificate, o luă cu asalt, o 
jefui, pe locuitori îi vându, iar el se proclamă imperator. 

Apoi, pentru că lăsase în diferite oraşe cucerite vreo şapte 
sau opt mii de oameni în garnizoane, printre care o mie de 
călăreţi, reveni, şi-şi stabili tabăra de iarnă în Siria, ca să 
aştepte acolo pe fiul său care, ne amintim, venea din Galia 
cu întărituri trimise de Cezar. 

Acesta a fost primul reproş adus lui Crassus de istoricii 
militari ai epocii; după ei, ar fi trebuit să meargă mereu 
înainte, să ocupe Babilonul şi Seleucia, oraşe ostile părţilor, 
în loc să lase timp duşmanului ca, retrăgându-se, să se 
pregătească de apărare. 

Dar Crassus avea planurile lui: el nu întreprindea o 
campanie frumoasă, ci o afacere rentabilă. 

XXXVIII La început afacerea a fost bună, într-adevăr, şi 
nici un bancher din zilele noastre n-ar fi calculat mai bine. 

Crassus se stabili în Siria şi, acolo, în loc să-şi pregătească 
soldaţii prin exerciţii cu arma sau prin gimnastică, el înfiinţa 
o casă de comerţ în care se puse să calculeze veniturile 
oraşelor, să mânuiască şi să socotească, cu greutăţi şi cu 


balanţe, bogăţiile zeiţei din oraşul Hierapolis din Caria, o 
zeiţă astăzi uitată de tot şi chiar în vremea aceea destul de 
puţin cunoscută, pentru că unii ziceau că este o Venus, alţii 
că este o Junonă - ceea ce nu seamănă deloc cu o Venus; în 
sfârşit, alţii că este zeiţa Natura, ceea ce o apropia de zeiţa 
Ma, adică de Dea Bona, a cărei istorie am povestit-o când 
am vorbit de dragostea lui Clodius pentru soţia lui Cezar. 

În orice caz, era o zeiţă foarte bogată; atât de bogată încât 
în tot timpul unei ierni Crassus a fost întreţinut de ea. 

În acelaşi timp el scria popoarelor şi principatelor, 
stabilindu-le un contigent de soldaţi. 

Apoi, după ce le înfricoşase bine cu contribuţia în oameni, 
asculta plângerile locuitorilor, se lăsa înduioşat şi schimba 
contribuţia în oameni în contribuţie în bani. 

Toate acestea îl îmbogăţeau pe Crassus, dar răspândeau 
despre el în Siria şi în provinciile învecinate proasta 
reputaţie pe care o avea la Roma. 

Aici, în Siria, îl găsi fiul său. 

Tânărul venea plin de mândrie pentru valoarea pe care o 
dobândise în Galia şi care îi fusese decernată de Cezaif, un 
adevărat imperator; aducea cu el cele trei mii de oameni 
promişi. 

Cohorta galică, mai ales, era magnifică. 

Se pare că Crassus făcuse o promisiune zeiţei din 
Hierapolis căci, îndată după sosirea tânărului Crassus, tatăl 
îl conduse să viziteze templul acesteia. 

Dar, la ieşirea din templu, o prevestire nefastă îi aştepta şi 
pe tată şi pe fiu. 

Trecând pragul templului, tânărul alunecă şi căzu, iar 
bătrânul, care venea în urmă, alunecă şi căzu peste el. 

Acelaşi lucru i se întâmplase şi lui Cezar când pusese 
piciorul pe pământul Africii, dar Cezar ieşise din 
încurcătură printr-un cuvânt frumos pe care îl cunoaştem şi 
care, probabil, îi dezarmă pe zei: „Oh! Te îmbrăţişez, 
pământ al Africii, acum eşti al meu!” 


În timp ce Crassus se îngrijea să-şi scoată trupele din 
taberele de iarnă, îi soseau noi soli din partea arsacelui 
părţilor. 

De la întemeierea monarhiei de către Arsace I, se dădea 
numele de arsace regilor părţi, ceea ce încurcă foarte mult 
pe istoricii romani, care iau drept nume de regi ţâţul 
generic prin care aceştia erau desemnaţi. 

Tot aşa ei traduceau ţâţul de bretiti, dat şefilor gali, cu 
numele de Brennus iar Ilrmensaul, adică coloana lui Irmin 
sau Herman o numeau Irmensul. 

Arsacele care domnea în acel timp se numea Orode |. 

Solii erau însărcinaţi să-i'transmită lui Crassus aceste 
puţine cuvinte: 

— Dacă armata ta a fost trimisă de romani, războiul va 
porni imediat, fără nici o întârziere, teribil, neîndurător! 
Dacă, aşa cum se spune, el este făcut fără voia patriei tale şi 
pentru a satisface lăcomia ta, regele va arăta moderație: lui 
îi va fi milă de Crassus şi le va lăsa soldaţilor acestuia 
ieşirea liberă din fiecare oraş în care sunt nu în garnizoană, 
ci pur şi simplu prizonieri. 

Crassus, care se credea învigător şi căruia i se vorbea ca 
unui învins, rămase foarte mirat. 

Apoi, izbucnind în râs, le spuse solilor: 

— Bine, spuneţi regelui vostru că am să-i comunic 
răspunsul meu în Seleucia. 

— În Seleucia? Repetă Vagise, cel mai bătrân dintre Soli. 

Apoi, arătându-i podul palmei, îi răspunse: 

— Mai înainte de a ajunge tu în Seleucia, o să crească păr 
aici! 

Şi, fără nici un alt răspuns nici dintr-o parte, nici din alta, 
solii plecară să-i spună regelui Orodecă trebuia să se 
pregătească de război. 

Abia ajunseseră solii părţilor la o depărtare de vreo trei 
zile de tabăra lui Crassus, că sosiră câţiva romani scăpaţi 
din garnizoana lor şi care, printr-o minune, reuşiseră să 
ajungă până la comandantul lor. 


Vestea pe care o aduceau era în perfectă concordanţă cu 
amenințările care mai fremătau încă în urechile noului 
imperator. Ei văzuseră cu ochii lor duşmanul cu care aveau 
a face şi cum atacase acesta oraşele în care îşi aveau 
romanii garnizoana. 

După părerea lor, duşmanii aceştia nu erau oameni, ci 
adevăraţi demoni. 

Două fraze rezumau întreaga lor gândire: „Este imposibil 
să le scapi, când te urmăresc. Este imposibil să-i ajungi, 
când fug.” 

Armele acestor călăreţi, acoperiţi cu zale şi ei şi caii lor, 
sfărâmau orice obstacol pe care îl întâlneau în cale şi 
reiistau oricărui şoc. 

Veştile acestea erau sinistre, mai ales când erau aduse de 
oameni care spuneau clar: „Am văzut cu ochii noştri”. 

Repetăm, până atunci părţii abia fuseseră întrezăriţi. Se 
crezuse că şi ei erau asemeni armenilor şi capadochienilor, 
care fugeau de cum vedeau soldaţii lui Lucullus şi pe care 
acesta îi urmărise până se plictisise. 

Romanii se aşteptau la o mare oboseală, dar nu la un mare 
pericol. 

Şi acum iată că ideea aceasta falsă pe care şi-o făcuseră 
despre noii duşmani se topea ca un fum. 

Crassus îşi strânse consiliul. 

Mulţi dintre ofiţeri, şi dintre cei mai importanţi în armată, 
considerau că trebuie să se oprească aici; în fruntea lor se 
afla chestorul Cassius. Prezicătorii erau de aceeaşi părere; 
ei spuneau că victimele dăduseră semne contrarii şi 
funeste. 

Dar Crassus nu voia să audă nimic sau, mai curând, 
asculta numai de cei câţiva imprudenţi şi linguşitori care-l 
sfătuiau să meargă înainte. 

În timpul acesta, Artabase, regele armenilor, sosi în tabăra 
romană. El venea cu şase mii de călăreţi, dar aceştia Nu 
erau, după câte se spunea, decât garda şi escorta sa, el 


promitea încă zece mii de călăreţi şi treizeci de mii de 
pedestraşi care aveau să fie hrăniţi pe cheltuiala ţării sale. 

Un singur lucru îl sfătuia pe Crassus şi anume: să schimbe 
drumul şi să invadeze regatul lui Orode prin Armenia, unde 
va găsi din belşug hrană şi pentru oameni şi pentru cai şi pe 
unde va putea umbla în deplină siguranţă, la adăpostul 
munţilor, pe un teren unde nu s-ar putea desfăşura 
cavaleria, adică forţa principală a părţilor. 

Dar Crassus nu se arăta interesat de acest bun sfat. 

El declară că-şi va continua drumul prin Mesopotamia, în 
ale cărei oraşe instalase garnizoane romane. 

Aşa fiind, Artabase îşi luă rămas bun de la el şi se retrase. 

În felul acesta, Crassus se lipsea de treizeci sau patruzeci 
de mii de oameni. Şi ce oameni! Localnici care cunoşteau 
locurile, felul de trai şi de a lupta prin aceste părți. 

Când ajunse la Zeugma, pe Eufrat, localitate care-şi trăgea 
numele de la numele unui pod pe care Alexandru îl 
construise acolo, se porni o furtună puternică; tunete se 
auzeau între nori pe deasupra capetelor soldaţilor, în timp 
ce fulgere neîntrerupte le ardeau feţele. 

Un val puternic se prăvăli peste corăbii, izbindu-le unele 
de altele şi distrugând câteva dintre ele. 

În două rânduri, trăsnetul căzu chiar pe locul unde urma 
să se instaleze tabăra lui Crassus. 

Unul din caii acestuia, acoperit cu hamuri magnifice, fu 
cuprins de o panică atât de puternică încât se aruncă în 
fluviu cu călăreț cu tot şi dispăru acolo înghiţit de un vârtej. 

Se făcu popas ca să se lase timp furtunii să se liniştească. 

Când se linişti, Crassus dădu ordin să se pornească 
înainte. Se scoaseră pajurele din pământ, unde fuseseră 
înfipte, dar cea care servea, într-un fel, ca ghid pentru 
celelalte se răsuci pe loc, de parcă ar fi dat semnalul de 
retragere. 

Crassus reînnoi ordinul de a merge înainte şi de a trece 
podul. După ce se trecu podul, el porunci să se dea de 
mâncare soldaţilor. Însă hrana distribuită consta din linte şi 


sare, alimente pe care romanii le considerau ca simbol de 
doliu şi le serveau la înmormântare. 

Atunci, observând că se produsese printre soldaţi o 
oarecare tulburare, Crassus îi adună şi le ţinu o cuvântare, 
în care le spuse, printre altele: 

— Trebuie distrus podul pentru ca nimeni dintre noi să nu- 
| mai treacă înapoi. 

La auzul acestor vorbe, care nu se ştie cum îi scăpaseră 
fără să vrea, se produse în rândul armatei o spaimă 
îngrozitoare. 

Crassus putea linişti această teamă, revenind şi 
explicându-şi gândul, însă el considera o ruşine ca un 
general să dea explicaţii soldaţilor săi; aşa că trecu imediat 
la sacrificiu. 

În sfârşit, ca şi cum prevestirile ar fi voit să-l avertizeze 
până la capăt, ca şi cum Fortuna, înfricoşată, ar fi venit ea 
însăşi să-l roage să renunţe la planul său, în momentul când 
prezicătorii îi prezentau măruntaiele, ele îi scăpară din 
mână şi căzură pe pământ. 

— Ce-nseamnă bătrâneţea! Spuse el. Dar fiţi liniştiţi, 
soldaţi, armele nu-mi vor cădea din mână cum mi-au căzut 
aceste măruntaie. 

După ce se sfârşi sacrificiul, armata tristă şi abătută îşi 
reluă drumul de-a lungul fluviului. 

Nu era nici un roman care să nu fi fost profund 
impresionat de acest şir de prevestiri. 

Numai galii râdeau şi cântau neîncetat, iar când romanii îi 
întrebau: 

— Voi, aceştia, nu vă temeţi de nimic? 

— Ba da, răspundeau ei, ne temem să nu cadă cerul pe 
noi. 

Aceasta era singura lor teamă XXXIX Se mergea de-a 
lungul fluviului. 

Crassus dispunea de şapte legiuni de infanterie, de mai 
puţin de patru mii de călăreţi şi cam tot de atâţia veliţi. 


Dar de data aceasta aveau de-a face cu un duşman mult 
mai periculos: cu părţii. 

În timpul marşului, cercetaşii se întoarseră din misiune. 

Ei anunțau că toată câmpia cât vedeai cu ochii era pustie, 
dar că pământul era plin de urme de copite de cai care 
făceau cale întoarsă. 

Vestea aceasta confirmă speranţa lui Crassus. Niciodată 
părţii n-ar îndrăznit să-i atace pe romani, spunea el. 

Dar Cassius interveni pentru a douăzecea oară, 
repetându-i lui Crassus că-l ruga să nu meargă mai 
departe, că dacă chiar nu voia să bată în retragere şi să 
fugă din faţa unui adversar care şi el fugea, putea măcar să- 
şi retragă armata într-unui din oraşele ocupate şi să aştepte 
acolo informaţii precise despre inamic. 

Dacă Crassus ar fi refuzat cu încăpățânare această 
posibilitate ca fiind prea prudentă, mai era o alta şi anume: 
de a se îndrepta spre Seleucia, mergând de-a lungul 
fluviului. În felul acesta se mergea alături de vasele care 
transportau alimentele. La fiecare oprire, fluviul le-ar fi 
asigurat aprovizionarea cu apă, navele hrana şi, astfel, nu 
le-ar fi lipsit nimic, fără să mai pui la socoteală că fluviul le- 
ar fi acoperit unul din flancuri, ajutându-i să nu fie vreodată 
învăluiţi. 

În cazul că părţii ar fi primit lupta, s-ar fi putut lupta în 
condiţii de egalitate, avându-l pe duşman în faţă. 

Insistenţele tribunului îl făcură pe Crassus să examineze 
acest plan şi poate că ar fi căzut de acord, când fu văzut un 
călăreț venind din depărtare. Călărețul străbătea atât de 
repede câmpia, de ai fi zis că vine călare pe un cal înaripat. 

Călărețul se îndrepta direct spre romani. 

Era şeful unui trib arab care, după Plutarh, s-ar fi numit 
Ariamnes, după Appianus - Îcharus, iar după Dio, Augasus. 

Mai mulţi soldaţi care serviseră sub Pompei îl recunoscură 
şi confirmară că el îi făcuse mari servicii lui Pompei. 

Aşa că se puteau servi de el ca ghid de-a lungul deşertului. 

EI voia cu orice chip să-i surprindă pe părţi. 


Din nefericire, Crassus îl crezu. 

Pentru că şi barbarul, cât era el de barbar, dar se 
prefăcuse admirabil. 

El începu prin a-i aduce laude lui Pompei care, spunea el, 
era binefăcătorul lui; apoi, căzut parcă în admiraţie faţă de 
măreţia armatei lui Crassus, el nu mai înceta cu elogiile la 
adresa acesteia şi a generalului său. 

În faţa unei astfel de armate toate armatele lui Orode n-ar 
putea rezista nici o oră măcar. 

Totul era să dea ochii cu părţii care se ascundea şi, ca să 
dai cu ochii de ei, fără ajutorul lui, nu era cu putinţă. Ei se 
retrăseseră în interiorul ţării şi, atâta timp cât s-ar fi urmat 
râul, li s-ar fi întors spatele, sau aproape. 

Dealtfel, de ce să mergi de-a lungul râului? Ţara nu era 
străbătută şi de alte cursuri de apă? 

După părerea lui, nu trebuia pierdut nici un moment. 
Părţii, care auziseră vorbindu-se de Crassus şi de armata 
lui, nu se gândeau să-l aştepte. 

Ei erau ocupați acum să-şi strângă averile şi ce aveau mai 
de preţ ca oameni şi materiale; apoi, asemenea unui stol de 
păsări speriate îşi vor lua zborul spre Hycania şi Sciţia. 

Toate vorbele acestea nu erau decât un vicleşug arab. 

Orode îşi împărţise armata în două corpuri. 

Cu una pustia Armenia ca să se răzbune pe Artabase care 
venise să-şi ofere serviciile lui Crassus, iar cu cealaltă un 
simplu general, sau surena - aici iarăşi romanii luau titlul 
drept nume - trebuia să aştepte ca Ariamnes să-i predea pe 
Crassus şi pe romanii săi. 

Este adevărat că acest surena nu era un om de rând. 

Prin origine, prin bogăţie şi prin curaj el venea imediat 
după rege. 

Prin viclenia şi îndemânarea sa, cele două calităţi ale 
popoarelor nomade din Yemen, Asiria şi Mesopotamia, el îi 
întrecea pe oamenii cei mai vicleni şi mai îndemânatici din 
vremea sa. 

Ca statură şi frumuseţe nu avea pereche. 


În timpul marşului, asemeni unui alt Cezar, el ducea cu 
sine o sută de cămile încărcate cu bagajele sale şi, mai mult 
decât Cezar, două sute de căruţe încărcate cu femeile lui. 

Escorta lui obişnuită o formau o mie de cai de cavalerie 
grea, cinci sau şase mii de cai de cavalerie uşoară care, 
împreună cu servitorii şi sclavii, nu cobora niciodată sub 
zece mii de oameni. 

Ca naştere, era atât de nobil încât el era acela care, la 
urcarea regilor părţi pe tron, le punea coroana pe cap. 

Actualul rege fusese alungat. Surena, cu garda lui 
personală, îl adusese din exil şi-l reaşezase pe tron. 

Oraşul Seleuces se încăpăţânase în rebeliune. 

Surena îl luă cu asalt, îl cuceri, fiind primul care se urcă pe 
zidurile cetăţii. 

12. A. Dumas 177 

Încă n-avea treizeci de ani, era foarte frumos, aşa cum am 
spus, şi-şi accentua frumuseţea vopsindu-şi ochii, fardându- 
se şi parfumându-se ca o femeie. 

Acesta era omul cu care avea să aibă a face Crassus. 
Crassus, care se credea cel mai abil şi cel mai viclean om 
din lume şi nu ştia că europeanul cel mai îndemânatic şi mai 
şiret nu este decât un biet copil pe lângă un arab, Crassus 

făcu imensa greşeală să se încreadă în călăuza sa. 

Aceasta îl lăsă un timp să urmeze râul, apoi îl antrenă 
încetul cu încetul spre interiorul ţării, ducându-l la început 
pe un drum frumos şi uşor şi îndemnându-l să facă popasuri 
lângă râuri sau rezervoare cu apă din abundență. Apoi, 
treptat, treptat, se depărtară de fluviu, iar drumul deveni 
muntos şi greu. Când se plângeau călăuzei, li se răspundea 
că aceasta era doar o scurtă porţiune pe care aveau s-o 
treacă, iar romanii îl credeau pentru că erau prea 
experimentați şi prea obişnuiţi cu greutăţile războiului ca 
să nu-şi dea seama că în toate ţările sunt drumuri grele şi 
obositoare. 

În sfârşit, ajunseră într-o câmpie imensă, fără copaci, fără 
apă, fără verdeață, şi care, până la orizont, era acoperită cu 


nisip. 

Doar câmpia aceasta mai trebuia trecută ca să se ajungă 
la părţi. Marşul fu continuat fără întrerupere, se mergea pe 
nisip fierbinte care ardea şi tălpile şi ochii; pe măsură ce 
înaintau, nisipul devenea mişcător şi adânc. Soldaţilor le 
ajungea până la genunchi şi, cu armurile lor grele, părea că 
din moment în moment aveau să fie înghiţiţi. 

Îşi amintiră atunci de armatele lui Cambise înghiţite de 
nisipurile Egiptului şi începură să se teamă de o soartă 
asemănătoare. Numai galii, care luptau aproape fără arme 
de apărare şi care, pe jumătate goi, suportau uşor şi gerul 
şi căldura, îşi păstrau veselia. Insă soldaţii romani se văitau 
groaznic văzând valurile de nisip, mişcătoare ca valurile 
mării, întinzându-se spre orizonturi nemărginite, fără o 
plantă, fără un deal, fără un râuşor. 

Armata murea de sete. 

În starea aceasta îi găsiră curierii armeanului Artabase. 
Acesta îi comunica lui Crassus că, fiind reţinut de războiul 
cu Orode, nu putea să i se alăture, dar îl invita pe Crassus 
să facă el, ceea ce lui nu-i era cu putinţă, adică Să se 
îndrepte spre Armenia. Dacă Crassus nu era de această 
părere, îl îndemna să evite să-şi facă tabără în locurile 
proprii unei evoluţii a cavaleriei. Îi mai spunea că era 
prudent să nu meargă decât pe drumuri muntoase pentru 
că acolo ar fi putut, cu ajutorul infanteriei, să beneficieze de 
toate avantajele terenului. 

Însă Crassus, furios pe el însuşi, răspunse răstit că avea 
altceva mai bun de făcut decât să se ocupe de armeni; îl 
prevenea doar pe regele lor că avea să înceapă prin a-i 
distruge pe părţi şi că, după zdrobirea părţilor, avea să se 
îndrepte împotriva armenilor. 

Solii porniră, ducând cu ei aceste ameninţări, dar siguri că 
Crassus n-avea să fie niciodată în stare să le pună în 
aplicare. 

XL Crassus porni mai departe la drum. 


Părea că e lovit de orbire, iar şefii înşişi îi împărtăşeau 
încrederea. 

Singur, printre toţi, tribunul Cassius presimţi că la mijloc 
este vorba de trădare. El îl ruga mereu pe Crassus să se 
oprească şi să se întoarcă şi, când îl vedea că se încapă 
ţinerea să înainteze tot mai mult în acest deşert de nisip, se 
ducea la Ariamnes şi-l apostrofa. 

— Oh! Cel mai trădător şi viclean dintre oameni! Îi spunea 
el, ce geniu rău te-a îndreptat spre noi, ce băuturi magice, 
ce băuturi blestemate i-ai dat proconsulului să bea că şi-a 
pierdut minţile în aşa hal încât ne face să străbatem astfel 
de pustietăţi, de parcă am fi sub comanda unui şef de 
tâlhari, nu a unui imperator roman? 

Atunci, trădătorul se arunca la picioarele lui Cassius şi-i 
jura că se aflau pe drumul cel bun şi drept, îl ruga să mai 
aibă încă răbdare şi-l asigura că, încă de a doua zi, aspectul 
locurilor avea să se schimbe. 

Şi toţi căpătau curaj şi mergeau înainte, însă oboseala şi 
setea soldaţilor creşteau atât de mult încât unii cădeau 
morţi, ca loviți de trăsnet, iar alţii îşi pierdeau minţile. 

Apoi, când arabul reuşea să scape din mâinile lui Cassius, 
pornea de-a lungul rândurilor soldaţilor romani şi-i ironiza, 
iar când aceştia se plângeau, cerând apă sau măcar puţină 
umbră, le striga: 

— Hei! Voi d-acolo, dar ce, credeţi că umblaţi prin câmpiile 
Campaniei ca să pretindeţi fântâni şi crânguri? De Ce nu 
vreţi şi băi şi hanuri? Uitaţi unde sunteţi şi că traversaţi 
ţinuturile Arabiei şi ale Îsiriei? 

Şi când soldaţii îl auzeau pe omul acesta vorbind aşa de 
prost latineşte şi cu accentul său gutural; când îl vedeau fiu 
al deşertului, nepăsător la soare, la oboseală şi la sete, 
galopând cu calul său într-un nor de nisip şi răsfrângând în 
solzii cuirasei sale razele soarelui, li se părea că e un demon 
ieşit din iad care îi ducea spre moarte, fără ca ei să fi avut 
putere, chiar dacă ar fi vrut, să se poată smulge de la 
această pieire. 


Într-o dimineaţă, în momentul plecării, îl căutară, îl 
strigară, dar zadarnic. 

Călăuza dispăruse. 

În aceeaşi zi, Crassus ieşi din cort, nu îmbrăcat în purpură 
cum era obiceiul generalilor romani, ci în negru. 

Pe întuneric, încurcase hainele. 

De cum îşi dădu seama de greşeală, se întoarse în cort, 
dar mulţi avuseseră timpul să-l vadă, iar zvonul despre 
această apariţie funebră se răspândi în armată ca o 
presimţire nefastă. Cu strigăte puternice era chemat 
Ariamnes. 

Omul acesta, care apărea ca un blestem când era prezent, 
după ce dispăruse le lipsea tuturor. 

Părea singurul care, după ce îi târâse pe romani în această 
situaţie periculoasă, ar fi putut să-i şi scoată din ea. 

Pentru a-şi linişti soldaţii, Crassus anunţă că el ştia de 
plecarea lui Ariamnes şi că, dacă plecase, plecase de acord 
cu el, ca să-i facă pe părţi să cadă în capcană. 

Dădu ordin de plecare, dar, când să pornească, cu toate că 
acvilele fuseseră înfipte în nisip, abia au reuşit să le smulgă. 

Crassus veni în grabă, râse de teama soldaţilor şi smulse el 
însuşi hampele din pământ, grăbind marşul şi forțând 
infanteria să urmeze cavaleria în marş forţat, pentru a 
ajunge avangarda plecată din zori. 

Deodată, văzură revenind avangarda - sau mai bine zis 
rămăşiţele avangardei - într-o înspăimântătoare dezordine. 

Fusese atacată de duşmani şi pierduse trei sferturi din 
efectiv. 

Duşmanul venea în urma lor, spuneau oamenii, şi era plin 
de încredere. 

Alarma fu generală. 

Duşmanul pe care de atâtea ori îl chemaseră era întâlnit 
acum cu spaimă, după toate întâmplările prin care 
trecuseră. 

Scos din fire, Crassus îşi dispuse armata în formaţie de 
luptă: cedând sfaturilor lui Cassius, el subţie mai întâi 


legiunile de infanterie pentru a le întinde cât mai mult pe 
câmpie. 

Apoi repartiză cavaleria la aripi. 

Astfel organizată, era aproape cu neputinţă ca armata să 
fie încercuită. 

Dar curând de tot, de parcă un demon n-ar fi voit să-i lase 
nici o posibilitate de salvare, el îşi schimbă planul, dispuse 
strângerea cohortelor, formă un careu adânc, putând face 
faţă atacului din orice direcţie; fiecare latură se compunea 
din douăsprezece cohorte. 

Între fiecare cohortă era distribuit un rând de călăreţi, în 
aşa fel încât aceştia să poată înainta cu uşurinţă, lăsând şi 
masei posibilitatea să înainteze şi să fie apărată din toate 
părţile. 

Un flanc fu încredinţat lui Cassius, iar celălalt tânărului 
Crassus. 

Imperatorul luă comanda centrului. 

Armata astfel organizată se puse în marş; printr-o 
întâmplare fericită şi neaşteptată, după o oră ajunse la 
malul unui râu; romanii aflară mai târziu că se numea 
Balisus. 

Râul avea destul de puţină apă; totuşi, suficientă ca să 
astâmpere setea soldaţilor care, morţi de căldură şi de 
oboseală, căpătară puţină putere. 

Atunci, voind să profite de această ocazie fericită, atât de 
rară în deşertul pe care îl traversaseră, ofiţerii îl întrebară 
pe Crassus dacă n-ar fi considerat potrivit să se oprească 
aici şi să ridice corturile. 

Dar Crassus, îndemnat de insistenţele fiului său, care abia 
aştepta lupta, acordă doar o haltă de o oră şi porunci să se 
mănânce în picioare, fără să se părăsească rândurile. 

Apoi, înainte chiar de a se fi sfârşit masa, ordonă să se 
pornească la drum, dar nu în pas normal şi cu opriri din 
timp în timp, aşa cum se procedează înainte de luptă, ci 
repede şi în marş forţat, până se vor găsi în faţa 
duşmanului. 


În sfârşit, duşmanul pe care îl căutaseră de atât de 
departe şi pe care îl întâlneau după atâta oboseală fu zărit. 

Dar, în primul moment, el era mai puţin înfricoşător Ca 
înfăţişare şi mult mai puţin numeros decât se crezuse. 

Pentru că surena plasase grosul armatei în spatele primei 
linii şi poruncise să se acopere strălucirea armelor cu stofe 
şi piei. 

Crassus se îndreptă direct spre duşman şi, când ajunse la 
două lovituri de săgeată, înălţă semnalul de luptă. 

S-ar fi zis că semnalul fusese dat nu numai romanilor, ci şi 
părţilor. 

În clipa aceea, câmpia se umplu de un strigăt teribil şi de 
un zgomot înfiorător. 

Zgomotul era ca un tunet, iar romanii, obişnuiţi cu 
goarnele şi cu trompetele, se întrebau ce instrument putea 
să fie acela care producea un asemenea zgomot. Din când 
în când părea că se aude răgetul unor fiare sălbatice în 
mijlocul fulgerelor. 

Acest zgomot înfricoşător era produs de nişte vase de 
aramă pe care duşmanul le lovea cu ciocane învelite în 
piele. 

„Căci barbarii aceştia, spune Plutarh, au observat că 
simţul auzului este simţul care tulbură cel mai uşor sufletul, 
care aţâţă pasiunile, care scoate cel mai uşor pe om din 
minţi”. 

La auzul acestui zgomot, romanii se opreau uimiţi, în timp 
ce părții îşi descopereau armele şi se răspândeau pe 
câmpia pe care părea că se rostogoliseră valuri de ioc. 

În fruntea părţilor era chiar surena, îmbrăcat într-o 
armură aurită, călărind pe un cal atât de strălucitor încât 
părea desprins din carul soarelui. 

Romanii înţeleseră că venise momentul unei lupte 
înverşunate, pe viaţă şi pe moarte şi, cu toate acestea, erau 
încă departe de a şti cu ce duşman aveau a face. 

Părţii înaintau scoțând strigăte înfiorătoare şi atacau pe 
romani-cu suliţele. Erau atât de numeroşi încât nici nu 


puteai să-i numeri. 

Se apropiară până la o sută de paşi de soldaţii lui Crassus, 
însă, când văzură cât de adinei erau rândurile duşmanilor 
lor şi că toţi romanii formau un fel de zid de nepătruns din 
cauza scuturilor sudate parcă unele de altele, rupseră 
rândurile, făcură stânga împrejur şi dispărură. 

Romanii nu înțelegeau cauza retragerii. Era evident însă 
că prin aceasta nu erau eliberaţi de atacanţi şi-şi dădeau 
seama că urma să se petreacă vreo manevră A cărei 
explicaţie aveau să o afle mai târziu. 

Într-adevăr, ei văzură curând că se ridica în jurul lor, la o 
distanţă de vreun sfert de leghe, un imens cerc de praf, 
care se apropia din ce în ce, iar în mijlocul norului scânteiau 
lumini ca nişte fulgere, în timp ce ciocanele acelea 
îngrozitoare continuau să lovească în vasele de aramă, 
scoțând neîncetat zgomote ca de tunet. 

Crassus înţelese că voiau să-l încingă într-un cerc de Fier. 

Atunci, aruncă în luptă pe veliţi, cu porunca de a zdrobi 
inelele acestui lanţ. 

Aceştia fură văzuţi cum se aruncă în luptă, cum atacă şi 
apoi cum revin în dezordine... Unii se înapoiau cu braţele, 
picioarele şi chiar cu corpul străbătute de săgeți lungi de 
cinci picioare! 

Soldaţii observară cu groază că săgețile acestea treceau şi 
prin scuturi şi prin cuirase. 

La vreo trei sute de paşi de romani, părţii se opriră. 

Deodată ziua păru că se întunecă sub un nor de săgeți, 
apoi un strigăt de durere ţâşni din cinci sute de piepturi. 

Era moartea care începea să lovească şi care pătrundea în 
rândurile romanilor precedată de răni grave. 

XLI Timp de câteva momente, momente care au părut o 
eternitate, părţii continuară să arunce săgeți din toate 
părţile şi dintr-o dată, fără a fi fost nevoie să ţintească, atât 
era de compactă masa romanilor, aşezată în ordinea de 
bătaie în care o dispusese Crassus. 


Aşa că fiecare din aceste săgeți atingeau o ţintă vie, 
fremătătoare, omenească. 

Loviturile erau extrem de violente. 

Arcurile erau atât de puternice, atât de mari, atât de 
flexibile încât aruncau săgețile cu o putere de nedescris. 

Situaţia romanilor era înfricoşătoare. 

Dacă ar fi rămas pe loc, ar fi fost ciuruiţi ca nişte*(inte; 
dacă ar fi încercat să înainteze, punctul cercului pe care l- 
ar fi atacat ar fi cedat, părţii ar fi fugit, ca sa evite ciocnirea, 
şi-ar fi aruncat săgeți din fugă, iar tei care rămâneau pe loc 
i-ar fi lovit pe romani cu săgețile, din flancuri, unde aceştia 
rămâneau descoperiţi. 

O armată întreagă era prinsă ca într-o imensă cursă. 

Romanilor le mai rămânea o speranţă: ca părţii să se 
retragă după ce-şi vor fi isprăvit rezervele de săgeți din 
tolbe. 

Dar speranţa aceasta nu dură mult. 

Cămile încărcate cu săgeți trecură printre rânduri şi 
tolbele goale se umplură. 

Atunci, Crassus înţelese adâncimea prăpastiei în care 
căzuse. 

El trimise un soldat fiului său. 

Publius avea multă cavalerie în subordine şi, în afară de 
ea, pe galii care luptau pe jumătate goi şi care aveau 
picioarele aproape tot atât de iuți ca picioarele cailor. 

Trebuia angajată, cu orice preţ, o luptă corp la corp. 

Tânărul, care clocotea ca un leu în cuşcă, abia aştepta 
acest moment. 

El luă o mie trei sute de călăreţi, printre care şi cei o mie 
trimişi de Cezar, opt cohorte de soldaţi, jumătate romani, 
jumătate gali şi se aruncă asupra părţilor care galopau în 
jurul lui. 

Aceştia, fie că nu voiseră să susţină atacul, fie că ascultară 
de ordinele date de surena, cedară. 

— Fug! Strigă Publius Crassus. 

— Fug! Repetară soldaţii. 


Şi călăreţii împreună cu pedestraşii porniră în urmărirea 
duşmanului. 

În fruntea acestor soldaţi care păreau că se jertfesc morţii 
cu tot elanul se găseau Censorinus şi Magabacchus; un 
roman şi un barbar, sau cel puţin aşa pare după nume. 
„Unul remarcabil prin curaj. 

— Celălalt prin demnitate senatorială şi elocinţă”, spunea 
Plutarh, amândoi amici cu Publius şi de aceeaşi vârstă cu el. 

Aşa cum crezuse tânărul comandant, infanteria nu rămase 
în urmă. 

Trebuie să fi fost o frumoasă cursă călare, prin pustiu, la 
care luau parte călăreţi romani şi gali, galii aceia frumoşi cu 
părul lung şi blond, cu pieptul pe jumătate gol, care, mereu 
cu zâmbetul pe buze, se aruncau spre primejdie, o 
întâlneau, luptau cu ea şi cădeau f”ră să dea un pas 
înapoi... 

Aşa căzuseră la celălalt capăt al lumii, sub sabia somaţilor 
lui Cezar, şaizeci de mii de gali. 

Însă, de data aceasta, romanii erau cei care cădeau şi 
barbarii triumfau. 

Când părţii văzură că cei care îi urmăreau pierduseră 
Orice legătură cu grosul armatei, se opriră. 

Romanii se opriră şi ei, socotind că văzându-i în număr 
atât de mic duşmanul n-ar fi refuzat o luptă corp la corp. 

Dar nu fu aşa. 

Părţii adoptaseră o tactică de luptă la care nu voiau să 
renunţe. 

În adevăr, cavaleria partă ţinu piept; dar ce puteau galii şi 
romanii înarmaţi cu sulițe lungi de trei picioare şi cu spade 
scurte, împotriva unor oameni acoperiţi cu piei crude şi 
fier? 

Dealtfel, cavaleria uşoară partă îi învăluise complet. 

O mare de nisip fierbinte se ridicase în jurul lor şi norul 
acesta fierbinte îi orbea şi îi sufoca pe romani. 

Apoi din mijlocul acestui nor începură să ţâşnească 
săgețile înfricoşătoare, care aduceau moartea; dar nu o 


moarte blândă şi repede, ci una lentă şi atroce. 

Romanii erau loviți, dar ei nu vedeau unde să lovească. 
Era un trăsnet invizibil şi ucigător, deşi invizibil. Ei se 
învârteau în cercuri, cădeau, se ridicau şi, cu acel instinct 
care face ca omul să caute omul, se sprijineau unii de alţii şi 
atunci ofereau iar aceea ţintă vie, acea ţintă fremătătoare 
pe care grosul armatei continua să o ofere la o leghe mai 
departe de acolo. 

Răniţii se tăvăleau pe nisipul încins, rupând săgețile care 
se înfipseseră în ei; alţii încercau să şi le smulgă singuri sau 
cereau tovarăşilor lor să le smulgă, dar corpurile tuturor se 
înfiorau de aceste dureri insuportabile, de aceste răni în 
carnea vie pe care le produceau săgețile ascuţite. Se 
auzeau răgete ca într-o arenă, răgete de fiare sălbatice şi 
nu tânguiri sau gemete omeneşti. 

Din mijlocul acestei îngrozitoare încăierări, din mijlocul 
acestui tumult, Publius dădu ordin de atac, dar soldaţii îi 
arătară braţele înţepenite pe scuturile lipite de corpuri, 
picioarele înfipte în pământ, încât le era imposibil să fugă, 
să atace sau, unora, chiar să cadă. 

Atunci, porni la atac, disperat, el singur şi puţinii oameni 
care mai erau încă în stare să lupte. 

El ajunse până la cavaleria grea a părţilor. 

Însă armele romanilor, prea slabe, se dovedeau 
neputincioase în faţa cailor şi călăreţilor înveşmântaţi în 
fier. 

Galii, pe care se bizuise Publius, fură demni de ei înşişi. 

Părţii loveau cu suliţele în oamenii aceştia cu capetele 
Descoperite, cu pieptul descoperit; dar galii se agăţau de 
oameni, îi doborau de pe cai şi-i sugrumau cu mâinile, 
neputându-i ucide în alt mod. Alţii se strecurau sub burţile 
cailor, găseau un loc neacoperit, înfigeau acolo sabia scurtă 
şi o răsuceau în măruntaiele animalului până ce acesta se 
prăbuşea sau arunca din şa călăreţul şi, sărind de durere, 
zdrobea sub copite şi pe părţi şi pe gali, care mureau 


înlănţuiţi în luptă, asemeni unor amanți înlănţuiţi în 
dragoste. 

Şi peste toate acestea, setea, o sete mistuitoare care-i 
făcea să sufere mai mult decât rănile, mai cu seamă pe gali, 
pe galii aceia obişnuiţi cu fluvii largi, cu râuri bogate, cu 
râuri cu apă limpede. 

În răstimp de o oră de înfiorător măcel, din tot acest corp 
de armată nu mai rămăseseră decât două sau trei sute de 
oameni. 

Se gândiră să se retragă. 

Resturile acestea umane, mutilate, îşi aruncară privirea în 
jur. 

Publius, rănit în trei locuri, se mai ţinea încă pe calul său 
ciuruit de săgeți. 

Se strânseră în jurul lui. 

Un mamelon de nisip se ridica la câţiva paşi de câmpul de 
luptă. 

Printr-o tactică de luptă obişnuită, supraviețuitorii se 
retraseră şi se masară pe acest mamelon. 

Caii fură legaţi în vârf. 

Oamenii se strânseră în jurul cailor şi formară din scuturi 
un zid. 

Credeau că în felul acesta ar fi putut respinge mai uşor 
atacul barbarilor. 

Dar se înşelară; se întâmplă tocmai invers. 

Pe o câmpie netedă, primul rând protejează pe al doilea, al 
doilea pe al treilea. 

Aici, dimpotrivă, inegalitatea terenului înălța rândul al 
doilea peste primul rând, al treilea deasupra celui de-al 
doilea, aşa încât cei din urmă se găseau descoperiţi pe 
jumătate, dar toţi erau expuşi deopotrivă atacului 
barbarilor. 

Se văzu repede greşeala comisă, dar era prea târziu, ca s- 
o mai poată repara. 

Soldaţii se uitară la Publius ca pentru a-i căuta în ochi o 
ultimă speranţă. 


— Să murim! Răspunse acesta. 

Resemnaţi, soldaţii repetară: 

— Să murim! 

Şi începură să aştepte lovituri pe care nu le mai puteau 
înapoia. 

În mijlocul acestor oameni închinaţi de Ateius zeilor din 
infern se găseau şi doi greci, doi locuitori din oraşul Carrai, 
pe nume Hieronymus şi Nichomahus. Ei îl sfătuiră pe 
Publius să-şi deschidă drum sfărâmând zidul care-l 
înconjoară şi să fugă, pe drumuri cunoscute de ei, spre 
Ichnes, de pe apa Eufratului. 

Dacă ajungeau la oraşul acela care trecuse de partea 
romanilor, viaţa le era asigurată. 

Publius privi în jurul său. 

El văzu câmpul de bătaie acoperit cu morţi şi muribunzi şi, 
printre cei care îl înconjurau, cei mai mulţi răniţi şi 
incapabili de a-l urma. 

— Nu, spuse el celor doi greci. Eu rămân. 

— Apoi, dacă rămâi, răspunseră ei, moartea este de 
neînlăturat. 

— Nu există moarte atât de îngrozitoare, răspunse 
tânărul, ca să-l facă pe Publius să abandoneze pe cei care 
mor alături de el. Voi, adăugă el, voi sunteţi greci, nu 
romani, fugiţi! 

Şi, întinzându-le mâna stângă - căci dreapta era străpunsă 
de o săgeată - îi pofti să plece. 

Cei doi greci îşi aruncară caii în galop şi dispărură în norul 
de praf ridicat de părţi. 

Unul dintre ei scăpă şi ajunse la Ichnes, unde povesti tot 
ce se întâmplase, cum îl părăsise pe Publius şi care fuseseră 
ultimele cuvinte pe care le spusese tânărul plin de caracter. 

După plecarea celor doi, Publius se întoarse spre cei care 
îl înconjurau. 

— Acum, că nu ne mai rămâne decât să murim, spuse el, 
fiecare să moară cum poate. 


Şi neputându-se ucide singur, pentru că era rănit la mână, 
întoarse spre scutierul său coasta neacoperită de platoşă, 
iar acesta îşi înfipse adânc paloşul în locul rămas 
descoperit. 

Publius scoase un oftat şi căzu. 

La fel muri şi Censorinus. 

Megabacchus se ucise singur. 

Cei care mai rămăseseră se uciseră între ei până la cel din 
urmă, cu excepţia câtorva care căzură vii şi care Dădură 
mai târziu amănunte despre această înfiorătoare catastrofă. 

Aflând de la prizonierii lor rangul înalt al lui Publius 
Crassus, părţii îi tăiară capul, îl înfipseră în vârful unei 
sulițe şi se îndreptară spre grosul armatei romane. 

XLII Şarja pe care o încercase Publius asupra părţilor 
lăsase armatei romane un timp de odihnă. 

Văzându-se mai puţin presat ca mai înainte, Crassus îşi 
regrupă trupele care, deşi îşi păstraseră rândurile, se 
retrăseseră spre un şir de coline ce ar fi putut să sfarme 
întrucâtva eforturile cavaleriei parte. 

Privirea lui era îndreptată mereu, cu o nădejde dublă, spre 
punctul acela unde dispăruse fiul său şi de unde spera să-l 
vadă revenind. 

La rândul său, Publius trimisese tatălui său mai mulţi 
curieri, cerându-i ajutor. Dar primii trimişi căzuseră răpuşi 
de săgețile părţilor. 

În momentul extrem, Publius reînnoise aceeaşi tentativă. 
Un curier reuşi, scăpând ca prin minune, să se strecoare 
prin rândurile duşmane, iar atunci când romanii erau gata 

să ajungă la colinele spre care băteau în retragere, el îl 
ajunse pe Crassus; acesta, văzând un călăreț ce gonea spre 
el mâncând pământul, se oprise ca să-l aştepte. 

— Crassus, îi strigă el, fiul tău şi ai săi sunt pierduţi dacă 
nu le trimiţi în grabă, ajutoare. 

Apoi, ca şi când călăreţul nu avusese putere decât să vină 
şi să pronunţe aceste cuvinte, se prăbuşi de pe cal. 


Crassus rămase un moment în cumpănă, apoi, 
simţământul depăşindu-l, porunci armatei să se îndrepte în 
ajutorul fiului său. 

Dar nu făcuse o sută de paşi în direcţia indicată că din 
toate părţile răsunară noi strigăte, în timp ce tamtamul 
acela asurzitor devenea din ce în ce mai îngrozitor. 

Romanii se opriră, aşteptându-se la o nouă luptă. 

Atunci reapărură părţii. 

Ei se desfăşurau, tot în cerc, în jurul romanilor, în iimp ce 
un grup mai compact se îndrepta spre aceştia. 

În faţa grupului mergea un om care purta un cap în vârful 
suliţei. Omul striga: 

— Cine sunt părinţii, a cui este familia celui al cărui cap îl 
port aici? Se zice că tatăl lui se numeşte Crassus, dar noi nu 
credem aşa ceva: nu este cu putinţă ca tânărul cu un suflet 
atât de nobil şi atât de valoros căruia îi aparţinea capul 
acesta să aibă un tată atât de laş şi de lipsit de suflet! 

Romanii văzură capul şi recunoscură că era al lui Publius. 

Dar nimeni nu răspunse, afară de Crassus, care scoase un 
răcnet de durere şi-şi acoperi ochii cu scutul. 

În ziua aceea romanii văzuseră multe lucruri îngrozitoare, 
dar nimic nu le frânse inima ca acesta. 

Inimile cele mai tari erau înfiorate; sufletele cele mai 
încercate se clătinau, încât în mijlocul acestei slăbiciuni 
generale tot nefericitul părinte fu acela care îşi recăpătă, 
cel dintâi curajul. 

El privi în jurul său cu un aer hotărât. 

Apoi, văzând toată această lume abătută de durere mai 
mult decât de teamă, strigă: 

— Romani, durerea aceasta este numai a mea! Soarta şi 
gloria Romei stă în voi! Capul sus! Atâta timp cât veţi trăi 
voi, Roma va fi neatinsă şi neînvinsă! Dacă vă este milă de 
un tată care îşi pierde un copil renumit prin curajul său, 
schimbaţi-vă mila în furie şi îndreptaţi această furie 
împotriva dușmanului! Nu vă lăsaţi doborâţi de ceea ce se 
întâmplă; cei care încearcă fapte mari trebuie să treacă 


prin dureri mari! 'Tot cu sânge mult l-a învins şi Lucullus pe 
Tigrane şi Scipio pe Antiochus. Strămoşii noştri au pierdut 
în Sicilia mii de vase iar în Italia mulţi pretori şi generali. 
Dar n-au sfârşit ei, oare, prin a fi stăpânii celor care mai 
întâi au fost învingători?... Să ştiţi că romanii au ajuns la 
gradul de putere la care se găsesc astăzi nu prin vreo 
favoare a norocului, ci printr-o fermitate de neclintit şi prin 
curajul cu care au înfruntat marile pericole. Înainte, soldaţi! 
Adăugă el. Strigătul de luptă! Şi să le dovedim acestor 
barbari că rămânem ce suntem: romanii, stăpânii lumii. 

Şi scoase, cel dintâi strigătul de luptă. 

Dar strigătul acesta abia găsi un ecou slab, rar, inegal, 
fără viaţă. 

Dimpotrivă, părţii răspunseră cu un strigăt general, 
strălucitor, sonor, plin de forţă. 

Lupta începu imediat. 

Cavaleria partă se desfăşură pe aripi, atacă din” lanc şi 
reîncepu să arunce acea înspăimântătoare ploaie de săgeți 
care costase atât de scump pe romani, în timp ce prima 
linie a duşmanului, înaintând cu sulițe ascuţite, îi strângea 
într-un spaţiu tot mai mic. 

Dar măcar de oamenii aceştia înarmaţi cu sulițe te puteai 
apropia. 

Pentru a sfârşi mai repede agonia, câţiva soldaţi romani se 
aruncară asupra acestora şi muriră de o moarte 
înfiorătoare, dar rapidă. 

Fierul lat al suliţei străbătea trupul omului şi pătrundea 
până în corpul calului. 

Se văzură lovituri date cu atâta putere încât străbăteau 
prin doi soldaţi deodată. 

Lupta dură până la căderea nopţii. 

Romanii erau aproape treizeci de mii: era nevoie de timp 
ca să-i ucidă pe toţi. 

Părţii se retraseră strigând: 

— Crassus, Crassus, îţi lăsăm noaptea aceasta ca săţi 
plângi copilul, afară dacă ea, fiindu-ţi un bun sfătuitor, nu 


vei consimţi să fii condus de bunăvoie în faţa lui Orode, în 
loc de a fi târât cu forţa. 

După care îşi ridicară corturile alături de corturile 
romanilor, de parcă şi-ar fi păzit prizonierii şi le-ar fi luat 
orice speranţă de fugă. 

Părţii îşi petrecură noaptea cu muzică şi veselie. 

Noaptea romanilor fu tristă şi tăcută. Ei nu se ocupară nici 
să-şi îngroape morţii, nici să-şi panseze răniții. 

Se ştia că rănile nu erau vindecabile. 

Nimeni nu se gândea la altul, fiecare se plângea pe sine. 

Şi, în adevăr, părea imposibil să se poată scăpa de la 
moarte, fie că se aştepta ziua şi odată cu ea moartea, fie că 
s-ar fi încercat o fugă peste câmpiile fără sfârşit. Dealtfel, 
dacă ar fi fugit, ce se făceau cu răniții? Să-i fi luat cu ei, 
fuga ar fi devenit imposibilă, să-i fi abandonat, ar fi fost s-o 
faci încă şi mai imposibilă, pentru că strigătele lor, 
imprecaţiile lor, văzându-se părăsiţi, ar fi semnalat 
duşmanului această fugă. 

Deşi Crassus era autorul tuturor acestor suferinţe, toţi 
voiau să-l vadă şi să-l audă: se spera că de la autoritatea 
supremă, care ar fi trebuit să fie şi suprema inteligenţă, ar 
fi trebuit să coboare vreo rază de speranţă. 

Dar el, retras într-un colt al cortului, culcat cu faţa la 
pământ, cu capul acoperit, părea însăşi statuia descurajării. 

Pentru că doi oameni treceau înaintea lui în Republică, 
Pompei şi Cezar, el crezuse că totul îi lipseşte şi sacrificase 
mii de oameni acestei ambiţii, care, în loc să facă din el 
primul din concetăţenii săi în glorie, făcea din el primul 
concetăţean în nenorocire. 

Cei doi locotenenţi ai săi, Octavius şi Cassius, făcură tot ce 
le stătuse în putinţă ca să-i ridice lui Crassus curajul, dar 
văzând că era muncă zadarnică, se hotărâră să acţioneze 
fără el. 

Ei adunară pe centurioni şi pe comandanții de cohorte; se 
ceru părerea fiecăruia, iar părerea majorităţii a fost că 


trebuia, chiar atunci şi fără zgomot, să ridice tabăra şi să se 
retragă. 

Căci dacă s-ar fi orientat bine, nu erau decât cinci ore de 
mers până la oraşul Carrai. 

Un comandant de cavalerişti numit Ignatius, împreună cu 
trei sute de călăreţi, fu însărcinat, nu să comande 
avangarda, ci să cerceteze regiunea. El cunoştea drumul şi 
răspundea cu capul că, dacă se mergea după el, nu ar fi dus 
armata pe un drum greşit. 

El încălecă împreună cu oamenii lui şi părăsi tabăra. 

Dar atunci se întâmplă ceea ce se prevăzuse: răniții îşi 
dădură seama că erau abandonaţi şi începură să strige atât 
de tare încât provocară dezordine în rândul celor sănătoşi. 

Auzind aceste strigăte, cei care plecaseră primii îşi 
închipuiră că părţii invadaseră tabăra romană şi veneau 
după ei. 

Ignatius şi cei trei sute de oameni ai săi porniră în galop. 

Şi, în adevăr, pe la miezul nopţii ajunseră la Carrai. 

Dar teama le era atât de mare încât nu se crezură în 
siguranţă nici în interiorul cetăţii. 

Ei se mulţumiră să meargă de-a lungul zidurilor şi să 
strige la sentinele: 

— Spuneţi-i lui Coponius, comandantul vostru, că s-a dato 
mare bătălie între Crassus şi părţi. 

Şi, fără să mai dea nici o explicaţie, îşi continuară drumul, 
trecură podul şi puseră râul între ei şi duşmani. 

Lui Coponius i se raportă ceea ce se întâmplase şi i se 
Repetară cuvintele care păreau că fuseseră aruncate în 
trecere de vreo nălucă. 

El înţelese că vestea îi fusese dată de nişte fugari. 

În consecinţă, porunci trupei să-şi ia armele, deschise 
porţile cetăţii şi înaintă cam o leghe în direcţia de unde 
credea el că avea să apară rămăşiţele armatei lui Crassus. 

XLIII Părţii observaseră retragerea romanilor, dar nu-i 
urmăriseră. 


Se observă, în general, la multe popoare respectul pentru 
noapte, sau teama de întuneric, în timpul retragerii din 
Rusia, multă vreme cazacii nu atacau armata în timpul 
nopţii. Abia dimineaţa reluau urmele lăsate pe zăpadă de 
armata franceză şi le urmau până dădeau peste ea. 

Aşa s-a întâmplat şi cu Crassus. 

Cum se făcu ziuă, părţii intrară în tabără şi masacrară 
vreo patru mii de răniţi care nu putuseră să fie transportaţi. 
În plus, cavaleria luă prizonieri un mare număr de fugari 

care pierduţi în întuneric, rătăceau răspândiţi pe câmp. 

Locotenentul Vargonteius se rătăcise cu patru cohorte. 
Văzându-se înconjurată de duşmani, mica trupă se retrase 
pe o movilă. 

Acolo, fără să facă vreun pas nici înainte, nici înapoi, ca să 
atace sau să fugă, cele patru cohorte fură masacrate. 

Doar vreo douăzeci de oameni, într-un acces de disperare, 
se aruncară, cu spada în mână, asupra barbarilor. Aceştia, 
fie din uimire, fie din admiraţie, îi lăsară să treacă. 

Cei douăzeci, fără să se grăbească, fără să meargă în 
dezordine, îşi continuară drumul spre Carrai şi ajunseră la 
cetate fără să fi fost tulburaţi de cineva. 

Crassus şi grosul armatei porniseră pe urmele lui Ignatius, 
iar pe la patru dimineaţa se întâlniră cu armata cu care 
Coponius venea în calea romanilor. 

Aşa că Coponius găzdui în cetate şi pe general şi restul 
armatei sale. 

Surena nu cunoştea drumul urmat de Crassus; el credea, 
aşa cum i se spusese din greşeală, că doar câţiva Fugari se 
retrăseseră în oraş şi că Crassus scăpase cu grosul armatei. 

Să-i asedieze pe locuitorii din Carrai şi pe cei care se 
refugiaseră între zidurile cetăţii, sau să pornească în 
urmărirea lui Crassus? 

Înainte de a fi luat vreo hotărâre, trebuia să se asigure că 
Crassus nu era în oraş; el trimise deci la Carrai un fel de 
parlamentar care vorbea şi latina şi parta. 

Omul se apropie de ziduri. 


El trebuia să-l cheme pe Crassus şi dacă Crassus nu era în 
Carrai, pe Cassius. 

La strigătele de „cine-i”? Ale santinelelor, el răspunse că 
era un trimis al lui surena şi că avea o misiune din partea 
acestuia pentru general. 

Crassus fu anunţat. 

EI fu invitat să nu se arate, i se spuse să se ferească de 
şiretenia părţilor, cei mai vicleni dintre barbari; dar Crassus 
nu ascultă. 

Neştiind ce avea să se întâmple, el văzu în această 
propunere o posibilitate de salvare a armatei sale. 

Împotriva tuturor, Crassus se duse pe zidul cetăţii. 

Cassius îl urmă. 

Trimisul lui surena îi spuse că stăpânul său voia să aibă cu 
Crassus o convorbire personală. 

În timp ce se schimbau aceste cuvinte între cei doi, sosiră 
câţiva călăreţi părţi care îi cunoşteau din vedere şi pe 
Crassus şi pe Cassius. Ei se asigurară de identitatea 
generalului roman şi a locotenentului său. 

Convinşi că erau într-adevăr Crassus şi Cassius, ei spuseră 
aceasta parlamentarului. 

Atunci acesta spuse că surena era dispus să negocieze, să 
le acorde romanilor viaţa cu condiţia ca ei să devină aliaţii 
lui Orode, să semneze un tratat de alianţă şi să părăsească 
Mesopotamia. 

— Generalul, adăugă parlamentarul, crede că aceasta este 
situaţia cea mai favorabilă şi pentru romani şi pentru părţi, 
în loc să se ajungă la luptă pe viaţă şi pe moarte. 

În tot timpul numai lui Cassius i se vorbise şi numai el 
răspunse. 

Ajuns la acest punct al discuţiei, Cassius se întoarse spre 
general ca să primească ordine. 

Crassus făcu semn să accepte. 

1 3. A. Dumas I QO Aşa că acceptă întrevederea şi întrebă 
ora şi locul unde urma să se întâlnească. 


Parlamentarul îi spuse că răspunsul la ambele întrebări 
avea să-i fie comunicat în cursul zilei. 

Apoi se întoarse la surena, anunţându-l că Crassus şi 
Cassius nu scăpaseră, ci că se găseau în Carrai. 

Caraienii, ocupați cu forţa de romani, erau duşmanii lor 
înverşunați. 

De aceea surena nici nu se mai gândi să ascundă această 
situaţie. 

Încă de-a doua zi dis-de-dimineaţă el se prezentă, însoţit 
de părţii săi, în faţa cetăţii, iar părţii începură să-i insulte pe 
romani. 

Dacă vreţi să obţineţi o capitulare, le strigau ei, dacă ţineţi 
la viaţă, aşa cum aţi dovedit-o fugind din faţa noastră, nu 
veţi obţine capitularea decât dacă ne predaţi pe Crassus şi 
Cassius, în lanţuri. 

Romanii ascultau consternaţi aceste insulte şi îşi dădeau 
seama că nu se puteau încrede nici în locuitorii oraşului; ei 
înțelegeau că fiecare piatră din caldarâm ascunde o 
trădare. 

Crassus voi să le dea puţină speranţă: el le vorbea de 
Artabase şi de ajutorul armenilor atât de dispreţuiţi în zilele 
de prosperitate şi atât de apreciaţi după înfrângere. 

Însă romanii clătinau din cap, spunând că ei nu trebuiau 
să conteze decât numai pe ei înşişi şi că singura lor salvare 
consta în a se retrage. 

În consecinţă ei îl solicitau pe Crassus să profite de 
noapte, să părăsească oraşul şi să meargă cât mai mult cu 
putinţă în timpul întunericului. 

Crassus era foarte dispus să dea ascultare dorinţei 
soldaţilor, numai că pentru a reuşi trebuia ca acest plan să 
rămână secret, fiecare fiind convins că dacă un singur 
locuitor al oraşului ar fi avut cunoştinţă, zece minute mai 
târziu ar fi ştiut şi surena. 

Cu toate acestea era nevoie de o călăuză. 

Crassus voi să o aleagă el însuşi - şi ce mână bună avea! 


EI îl alese pe unul numit Andromachos, care nu era altceva 
decât un spion al părţilor. 

Hotărât lucru, Crassus fusese închinat zeilor infernului. ? 

În felul acesta, părţii erau informaţi în cele mai mici 
amănunte despre fuga lui Crassus. 

Aşa că nu se emoţionară câtuşi de puţin. 

Romanii ieşiră din Carrai fără ca nici cel mai mic zgomot 
să se fi auzit din tabăra părţilor încât să-i fi făcut să se 
teamă că retragerea lor ar fi fost cunoscută. Este adevărat 
că surena, ştiind că duşmanii lui sunt călăuziţi de 
Andromachos, era sigur că o să-i găsească. 

În adevăr, romanii erau conduşi pe drumuri care păreau 
că-i depărtează de oraş, deşi în realitate îi mențineau în 
împrejurimile lui. 

Călăuza reuşi să îndepărteze pe romani de la drumul bun 
şi-i băgă într-o regiune mlăştinoasă şi plină de gropi. Dar 
din cauza marşurilor şi a contramarşurilor, din înfăţişarea 
terenului, după sentimentul instinctiv pe care îl aveau că 
sunt mai aproape ca niciodată, de duşman, mulţi declarară 
că Andromachos era un trădător şi refuzară să-l mai 
urmeze. 

Cassius însuşi se pronunţă hotărât, acuzându-l pe 
Andromachos, şi l-ar fi ucis dacă Crassus nu l-ar fi luat sub 
protecţia sa. 

Însă, atunci, lăsându-l pe Crassus în orbirea lui, Cassius se 
separă de el şi împreună cu vreo cinci sute de călăreţi se 
întoarse spre Carrai. 

Acolo luă nişte călăuze arabe şi, pentru că acestea îl 
sfătuiau să mai aştepte, să nu plece încă, până ce luna va 
trece de zodia Scorpionului, el le spuse: 

— Nu-mi pasă de Scorpion, ci de Săgetător. La drum! 

La drum! 

Şi porni călare în spre Asiria. 

De Crassus se mai despărţi o parte din armată. 

Condusă de călăuze credincioase, ea ajunse la un lanţ de 
munţi care se întind la o mică distanţă de fluviul Tigru şi 


care se numesc Sinnaca. 

Erau cam o mie de oameni sub comanda unui locotenent 
cunoscut prin curajul său; aşa că aveau toată încrederea în 
el. Locotenentul acesta se numea Octavius. 

Pe Crassus, geniul său rău nu-l părăsise: la început acest 
geniu rău se numi Ariamnes, acum se numea Andromachos. 

Lumina zilei îl surprinse pe Crassus printre mlaştini şi 
gropi. 

El începu să înţeleagă că era vorba de o trădare. 

Ameninţându-l cu spada deasupra gâtului, el îi porunci lui 
Andromachos să-l conducă pe un teren bun. 

Acesta se supuse cu greu. 

După multă oboseală el aduse armata pe drumul cel mare. 

Crassus mai avea cu el patru sau cinci cohorte, vreo sută 
de călăreţi şi cinci lictori. 

Datorită terenului mai bun, abia apucaseră să se strângă 
în jurul lui oamenii care îi mai rămăseseră, când duşmanul 
îşi făcu apariţia. 

Crassus se urcă pe coama unui deal şi, de acolo, la vreo 
jumătate de leghe depărtare, zări un alt deal plin de 
oameni, cu armele strălucind în soare. 

Cei care ocupau acest deal erau Octavius şi soldaţii Lui. 

Era o ultimă speranţă. 

Se puteau, deci, susţine unul pe altul. 

Părţii se îndreptară spre Crassus, ca şi când ar fi ştiut că 
acolo era generalul comandant, şi începură atacul. 

XLIV Se ştie cum atacau părții. 

Numai că, de data aceasta, în timp ce atacau, erau şi ei 
atacați. 

Octavius, de care la început păreau că nu vor să se ocupe, 
văzându-şi generalul învăluit, făcu un apel la oamenii săi, 
pentru ca cei care, de bunăvoie, ar fi dorit să meargă, să 
vină cu el să-i aducă întăriri. 

La început cinci sute de oameni, apoi şi restul de patru mii 
cinci sute coborâră de pe dealul lor ca o avalanşă de fier şi 


foc, rupseră rândul părţilor şi făcură joncţiunea cu armata 
lui Crassus. 

Apoi, după ce se uniră cu tovarăşii lor, îl aşezară pe 
general în centru, îl învăluiră cu corpurile lor, îl acoperiră 
cu scuturile şi începură să strige, cu mândrie, la duşman: 

— Acum, trageţi cât veţi vrea, ar trebui să murim cu toţii 
în jurul şi înaintea generalului nostru, ca să ajungeţi voi 
măcar să-l atingeţi. 

Şi cu toţii, strânşi unii în alţii, masă mobilă şi aproape de 
nepătruns, din cauza scuturilor, începură să bată în 
retragere spre Sinnaca. 

Surena observă cu nelinişte că aproape nu mai rămâneau 
în jurul lui Crassus decât oamenii cu scuturi, cea mai mare 
parte a soldaţilor înarmaţi uşor şi care nu purtau această 
armă de apărare fiind morţi. Scuturile, 

Fără să neutralizeze loviturile puternice de săgeată, le 
amortizau, totuşi, efectul. Aşa grupaţi cum erau, romanii 
păreau o imensă broască ţestoasă cu carapacea de fier, 
care se mişca încet, dar se mişca, apropiindu-se de 
regiunea muntoasă. El înţelese că, odată angajat în valea 
dintre dealuri, cavaleria, care forma forţa lui principală, 
devenea inutilă; el văzu că avântul părţilor săi se topea şi 
nu se îndoi câtuşi de puţin că, dacă se făcea noapte iar 
romanii reuşeau să părăsească câmpia, ar fi fost salvaţi. 

Atunci barbarul făcu apel la viclenia care îi reuşise 
întotdeauna la fel de bine ca şi forţa. 

EI lăsă să scape în mod intenţionat câţiva prizonieri, 
prefăcându-se că-i urmăreşte şi că trage asupra lor. 

Din ordinul comandantului lor, părţii discutau în prezenţa 
prizonierilor că romanii se înşelau când credeau că regele 
Orodes voia să-i extermine; că, dimpotrivă, lor nimic nu le 
era mai plăcut decât amiciţia şi prietenia romanilor, dacă ar 
fi putut să creadă în această prietenie şi în această alianţă 
şi, dacă Crassus şi romanii s-ar fi predat, ar fi fost trataţi, 
fără îndoială, cu omenie. 


Prizonierii fugiră şi, scăpând de cei care îi urmăreau şi de 
săgețile lor, îşi ajunseră tovarăşii, cărora le împărtăşiră 
ceea ce auziseră. 

Ei fură duşi în faţa lui Crassus, căruia îi repetară povestea 
inventată de surena. 

Acesta, urmărindu-i din ochi, îi văzuse ajungând armata 
romană şi, observând mişcarea care se produsese după 
venirea lor, suspendă atacul. 

Apoi, destinzându-şi arcul, cu pas măsurat şi însoţit de 
principalii lui ofiţeri, înaintă spre Crassus, îi întinse mâna şi- 
l invită să stea de vorbă. 

Văzând această demonstraţie pacifică, soldaţii făcură 
tăcere şi-l auziră pe generalul duşman vorbind: 

— Romani, regele v-a făcut să-i încercaţi energia şi 
puterea, nu pentru că a vrut-o el, ci pentru că aţi venit 
peste el, în ţara lui. Acum, trimiţându-vă teferi în ţara 
voastră, el vrea să vă dea dovadă de îngăduinţa şi 
bunătatea lui. 

Întrucât cuvintele acestea se potriveau cu ceea ce 
povestiseră prizonierii, romanii le primiră cu o extremă 
bucurie. 

Dar Crassus clătina din cap şi nu voia să se încreadă în 
spusele duşmanului. Toate tratativele de până atunci 
ascunseseră o cursă sau vreo minciună şi nu vedea acum 
Nici un motiv ca părţii să-şi schimbe purtarea atât de 
complet şi de neaşteptat. 

EI se consfătuia că ofiţerii, fiind de părere să se respingă 
orice tratative, oricât de seducătoare şi de trandafirii ar fi 
fost ele, dar mai ales să continue retragerea spre munţi, 
fără nici un moment de întârziere, când strigătele soldaţilor 
îi tulburară consfătuirea. 

Şi aceştia se consfătuiseră şi hotărâseră ca comandantul 
lor să se ducă la surena, pentru că şi surena venea spre el, 
şi să accepte propunerile care i se făceau. 

Crassus a voit să se opună dorinţei lor, dar nu mai era 
vorba de o dorinţă, ci de o hotărâre. 


Strigătele şi insultele începură să se facă auzite din masa 
agitată şi înăcrită. 

Crassus era un trădător, un laş; eli-ar fi dat pe mâna 
duşmanului la care nu îndrăznea nici să meargă, nici să-i 
vorbească, deşi aceştia veneau spre el neînarmaţi. 

Generalul roman insistă, le ceru să mai aştepte o zi măcar, 
promiţându-le că a doua zi aveau să se găsească în 
siguranţă, în munţi. 

Dar oamenii erau disperaţi, la capătul puterilor şi al 
răbdării şi nu mai voiau să ştie de nimic. Ei îşi loveau 
armele ca să-i acopere vocea, trecând de la insulte la 
ameninţări şi strigând; ei, care spuseseră că nu se va putea 
ajunge la corpul generalului decât după ce i-ar fi ucis pe 
toţi, strigau acum că dacă Crassus nu s-ar duce spre 
surena, au să-l ia ei şi au să-l predea. 

Raza de speranţă care li se ivise îi orbise şi-i înnebunise. 

În sfârşit, Crassus spuse că era gata să facă ce cerea 
armata; dar înainte de a se îndrepta spre părţi se adresă 
soldaţilor. 

— Octavius, Petronius, şi voi toţi, ofiţeri aci de faţă, sunteţi 
martorii violenţei cu care sunt tratat; însă, dacă veţi scăpa 
din această primejdie, uitaţi modul cum mă tratează proprii 
mei soldaţi şi spuneţi lumii întregi că Crassus a pierit nu 
prin trădarea compatrioţilor lui, ci prin viclenia duşmanului. 

Şi după ce spuse aceste cuvinte începu să coboare singur 
de pe colină. 

Atunci, Octavius şi Petronius se ruşinară să-şi lase 
generalul să se expună singur şi coborâră şi ei. 

Lictorii lui Crassus socotind că era de datoria lor să Nu-şi 
abandoneze stăpânul, se grăbiră să se aşeze alături de el. 

Dar Crassus îi trimise înapoi. 

— Dacă este vorba de tratative, spuse el, sunt destul eu; 
dacă este pentru a muri, e destul să mor numai eu. 

El voi să-i trimită înapoi şi pe Octavius şi pe Petronius, dar 
ei refuzară cu hotărâre să-l părăsească, aşa cum făcură 


încă vreo cinci, şase romani devotați, care voiră să împartă 
soarta generalului lor, oricare ar fi fost ea. 

Cei trei părţi înaintară spre grupul roman care îi aştepta. 
La vreo cinci, şase paşi în urmă venea mica lor escortă. 

Cei dintâi care veniră în întâmpinarea lui Crassus şi care îi 
adresară cuvântul au fost doi greci corcitură, ca şi cum, de 
când cu Sinon, în orice trădare trebuia să se găsească un 
grec. 

Aceştia, recunoscându-l pe Crassus, descălecară în grabă, 
îl salutară cu tot respectul şi-i vorbiră în greceşte, 
invitându-l să-şi trimită oamenii ca să se convingă că surena 
înainta neînarmat. 

— Dacă aş ţine la viaţa mea, răspunse Crassus în aceeaşi 
limbă, n-aş fi venit să ajung în puterea voastră. 

Totuşi, se opri un moment şi trimise înainte pe cei doi fraţi 
Roscius, ca să întrebe câte persoane aveau să fie la 
întrevedere şi despre ce avea să se vorbească. 

Mai întâi, surena îi reţinu pe cei doi fraţi; apoi, străbătând 
repede, împreună cu ofiţerii săi, distanţa care îl mai 
despărţea de Crassus, strigă: 

— Cum? Noi suntem călare şi generalul roman pe jos? Un 
cal! Repede, un cal! 

— Nu e nevoie! Răspunse Crassus. Pentru că e vorba de 
un tratat între noi, să discutăm aici condiţiile acestui tratat. 

Însă surena îi răspunse: 

— Sigur că da; din acest moment există un tratat; însă nu 
s-a semnat nimica şi - adăugă el cu un surâs răutăcios - voi, 
romanii, uitaţi repede orice tratat care nu poartă sigiliul 
vostru. 

Apoi îi întinse mâna lui Crassus. 


Acesta îi dădu mâna lui surena, poruncind, în acelaşi timp, 
celor care îl însoțeau să-i aducă un cal. 

— De ce îţi ceri calul tău? Spuse surena, crezi că noi n- 
avem cai? lată, unul pe care ţi-l dă regele. 

Şi îi arătă un cal minunat, acoperit cu valtrapuri scumpe şi 
cu frâu de aur. 

În acelaşi moment, şi mai înainte ca Crassus să se fi putut 
apăra, scutierii îl ridicară şi-l aşezară în şa; apoi, mergând 
alături de el, începură să bată calul ca să-i grăbească 
mersul. 

Era evident că se înfăptuia trădarea şi că voiau să-l 
răpească pe Crassus. 

XIV Octavius fu cel dintâi care observă trădarea şi care 
încercă să i se opună. 

El aruncă repede o privire asupra celor care îl înconjurau 
pe Crassus şi căută zadarnic, printre ei, o figură care să 
inspire încredere. 

Dar toţi surâdeau - şi surena surâdea şi mai mult, cu ochii 
lui pictaţi, cu obrajii fardaţ.1, cu părul separat printr-o 
cărare la mijloc, ca la femei - dar toţi surâdeau într-un fel 
sinistru, cum se întâmplă când răzbunarea este împlinită. 

Octavius, care continuase să meargă pe jos, apucă de frâu 
calul lui Crassus şi-l opri. 

— Generalul nu va merge mai departe. 

Dar surena lovi cu lemnul arcului său calul lui Crassus, 
care se cabră şi încercă să se smulgă din mâna lui Octavius. 

Ceilalţi romani care îl însoțeau pe Crassus înţeleseră 
semnul lui Octavius; ei îndepărtară pe scutieri şi se aşezară 
în faţa calului lui Crassus, spunând: 

— Noi îi facem escorta generalului nostru. 

Atunci, fără să se fi declarat ostilitățile, se produse 
Agitaţie, împinsături, tumult. 

În acest tumult Octavius scoase sabia şi, văzând că un 
scutier apucase calul lui Crassus şi-l trăgea de frâu, înfipse 
spada în corpul scutierului, care se prăbuşi. 


În timp ce scutierul cădea, Petronius, care primise şi el un 
cal, se prăbuşea din şa, dar nu rănit, ci din cauza unei 
lovituri pe care o primise în platoşă. 

Octavius se aplecă să-l ajute să se ridice, dar pe când se 
apleca primi din spate o lovitură care-l ucise pe loc. 

Înainte de a se fi putut ridica, Petronius fu şi el ucis. 

În momentul acela căzu şi Crassus. 

Fusese lovit de cineva sau căzuse din întâmplare? 

Nu se ştie. 

Dar abia căzuse, că un part, pe nume Pomaxaithres, se 
aruncă asupra lui, îi tăie mai întâi capul şi apoi mâna, mâna 
dreaptă. 

Toată această catastrofă s-a petrecut cu iuţeala fulgerului 
şi tot ca un fulger păru că dispare în nori. 

Soldaţii rămaşi pe deal erau prea departe ca să poată 
vedea bine amănuntele, iar din cei care îl însoțeau pe 
Crassus, unii fură ucişi odată cu el, cu Octavius şi cu 
Petronius. 

Ceilalţi, adică doar trei sau patru oameni, profitând de 
învălmăşeală, reuşiră să ajungă pe deal, după cum e lesne 
de ghicit, fără să se mai uite înapoi. 

Surena lăsă pe loc corpul lui Crassus, examină plin de 
curiozitate capul şi mâna pe care se afla inelul, şi le dădu 
unui şef pe nume Syllaces. 

Apoi se apropie de tabăra romană şi, când putu să fie 
auzit, le spuse: 

— Romani, războiul s-a sfârşit, regele era supărat numai 
pe generalul vostru, căci nu voi, ci generalul vostru a voit 
războiul. Aşa că vă puteţi apropia cu toată încrederea; cine 
va veni va rămâne în viaţă. 

O parte din armată mai crezu şi în vorbele acestea şi se 
predă. 

Cealaltă parte rămase unde se găsea, iar în timpul nopţii, 
nemaiavând comandant, se împrăştie în munţi. 

Dar tocmai oamenii care se răspândiseră în munţi avură 
mai mult noroc. 


Dintre aceştia, o mie cinci sute sau două mii reuşiră să 
treacă graniţa, însă cei care se predară n-au mai apucat 
nici s-o vadă măcar: toţi fură ucişi de părţi. 

„Se zice că în total au fost douăzeci de mii de morţi şi zece 
mii de prizonieri”, scrie Plutarh. 

Însă pentru că nici prizonierii nu s-au mai înapoiat, şi ei 
pot fi socotiți în numărul morţilor. 

Să trecem acum la epilogul acestei înfricoşătoare tragedii, 
asupra căreia poate că ne-am întins cam mult, neputând 
scăpa de latura dramatică şi mai ales filosofică a ei. 

În timp ce se petreceau aceste fapte în Mesopotamia, la 
câteva leghe de Carrai, Orode făcuse pace cu armeanul 
Artabase” 

Una din condiţiile păcii a fost căsătoria surorii lui Artabase 
cu Pacorus, fiul lui Orode. 

Aşa că în timp ce în Mesopotamia erau masacrați galii şi 
romanii, capitala Armeniei era în sărbătoare. 

Serbările acestea, date cu ocazia căsătoriei celor doi 
tineri, constau în special în reprezentații scenice din vechiul 
teatru grec, căci Orode, deşi era barbar, vorbea puţin 
latineşte şi foarte bine greceşte, iar Artabase, autor 
dramatic şi rege, făcea, ca rege, istorie, iar ca autor 
dramatic tragedii. 

Or, într-o seară, după ce se îndepărtaseră mesele de ospăț 
iar un actor tragic, pe nume lason, de fel din Tralles, 
localitate în Caria, cânta, spre marea mulţumire a 
spectatorilor, rolul lui Agave din Bachantele lui Euripide, se 
auzi bătând cineva în poarta palatului. 

Artabase trimise să se vadă cine bate. 

Un ofiţer plecă şi se întoarse imediat spunând că era un 
şef part numit Syllaces, care îi aducea regelui Orode veşti 
bune din Mesopotamia. 

Regele Orode îl ştia pe Syllaces ca unul din oamenii 
apropiaţi de surena; în plus, Syllaces era şi un demnitar al 
imperiului. 


La un semn de aprobare al regelui Artabase, el porunci să 
fie introdus Syllaces. 

Syllaces începu prin a se prosterna la picioarele lui Orode, 
apoi, ridicându-se dădu drumul pulpanei hainei şi lăsă să 
cadă, la picioarele lui Orode, capul şi mâna lui Crassus. 

Orode înţelese imediat şi fără nici o altă explicaţie, iar 
părţii prezertţi la ospăț umplură sala de apluze şi de 
strigăte de bucurie. 

Regele îl aşeză pe Syllaces lângă el. 

La rândul său, lason, care cânta rolul lui Agave, aşa cum 
am mai spus, şi ajuns tocmai la scena dintre Cadmus şi 
Agave, în care Agave ţine în mână capul lui Pentheu, crezut, 
în nebunia ei, un cap de leu; la rândul său, spuneam, 
actorul lason, dând capul lui Pentheu unui personaj din cor 
şi luând capul lui Crassus, începu să recite ca şi cum ar fi 
continuat rolul Agavei, dar arătând spre capul lui Crassus în 
loc de al lui Pentheu. 

— Aduc din munţi o nouă podoabă pentru tirsa mea, un 
strălucit trofeu de vânătoare. După cum vezi, am prins leul 
acesta în plasă. 

Cuvântul a fost spus cu frenezie. 

Apoi, continuând dialogul său cu corul şi fiind întrebat de 
cor: 

— Cine i-a dat lovitura de moarte? 

Pomaxaithres se repezi la lason, îi smulse capul din Mâini 
şi răspunse cu versul din Euripide: 

— Eu! Eu! Mie mi se cuvine această cinste! 

În adevăr, ne amintim că el îl ucisese pe Crassus şi-i tăiase 
apoi capul şi braţul drept. 

Întâmplarea aceasta neaşteptată completă ospăţul, un 
ospăț ciudat, în care se dădea lupta între civilizaţie şi 
barbarie, între tragedia factice şi tragedia adevărată. 

Orode porunci să se dea câte un talant fiecăruia dintre cei 
doi actori, un talant lui lason şi un talant lui Pomaxaithres. 

În felul acesta luă sfârşit această mare şi nebunească 
acţiune a lui Crassus şi se destrămă primul triumvirat, prin 


moartea unuia dintre membrii săi. 

În câteva cuvinte vom spune acum ce au devenit ceilalţi 
actori ai acestei piese. 

Surena a fost ucis din porunca lui Orode. Prin înfrângerea 
lui Crassus el ajunsese, într-un fel, mai mare decât regele; 
Orode îl dobori, cum dobori un stejar care face prea multă 
umbră. 

Pacorus, fiul său, care se căsătorise cu sora lui Artabase şi 
care văzuse capul şi mâna lui Crassus jucând un rol la 
serbările ocazionate de nunta sa, fu învins şi ucis într-o 
mare bătălie dată împotriva romanilor. 

Orode se îmbolnăvi de hidropizie: boala era de moarte. Al 
doilea fiu al său, Phraates, găsind că nu murea destul de 
repede, îl otrăvi. 

„Or, se întâmplă, scrie Plutarh, că otrava era remediul 
necunoscut pentru boala de care fusese atins Orode; pentru 
că boala lui o primi şi o absorbi şi se anihilară una pe alta.” 

În consecinţă, adăugă Plutarh, Orode se simţi uşurat. 

Dar, Pharaates alese drumul cel mai scurt: îşi sugrumă 
tatăl. 

XIV! 

Să revenim la Cato şi la Pompei, apoi vom arunca o privire 
în Galia ca să vedem ce face Cezar. 

Cato continua să fie omul excentric, având privilegiul De a 
face orice, dar, cu toate acestea, neputând să fie numit 
consul. 

Candidase şi nu reuşise. 

Dar nu este destul să spunem doar atât; când e vorba de 
un om de importanţa lui Cato, trebuie spus şi cum s-a făcut 
că n-a reuşit. 

Ne amintim ce-i prezisese Cato lui Pompei cu privire la 
Cezar. 

Trebuie să recunoaştem că Cezar dădea perfectă dreptate 
profeţiilor lui Cato. 

Numai el se ridica în mijlocul acestor zile dezastruoase. 


Cu un noroc nemaipomenit, el scăpase de toate aceste 
războaie meschine din Forum care, de şase ani, îl slăbeau 
pe Pompei; scăpase de ele ca să facă un război, un război 
important. 

Războiul este un lucru serios şi cinstit, el ridică pe oameni 
la orice înălţime pe care sunt în stare s-o atingă. 

În Forum, cine era Cezar? 

Un tribun mai puţin popular decât Clodius, Mai puţin 
energic decât Catilina, mai puţin pur decât fraţii Grachi. 

În armată, Cezar începuse să rivalizeze cu Pompei şi, 
depăşindu-l pe Pompei, să-i depăşească pe toţi ceilalţi. 

Or, la această magie a gloriei, cea mai strălucitoare dintre 
toate magiile, se adăuga o abilitate profundă şi o corupţie 
permanentă, care constituiau cele două mari procedee ale 
lui Cezar. 

Cato vedea mai puţin victoriile obţinute de Cezar în Galia, 
cât înfricoşătorul drum pe care îl făcea în Roma. 

Pentru Cato nu exista decât un singur mijloc de a opri 
această înaintare, care tindea la abolirea Republicii: acela 
de a fi numit el consul; fiind consul la Roma, el s-ar fi 
împotrivit lui Cezar, imperator în Galia. 

Şi atunci candidă. 

El obţinu ca Senatul să emită un decret potrivit căruia 
candidaţii trebuiau să se adreseze ei înşişi poporului şi că 
nimeni nu putea să solicite voturile în numele acestora. 

Era un fel dificil de a reuşi. 

Cato era, prin felul lui de a fi, un candidat mediocru. 

„Pe de altă parte, scrie Plutarh cu naivitate, poporul era 
nemulţumit că era lipsit de salariu.” 

Aşa fiind, concurând în felul lui Coriolan al lui 
Shakespeare, Cato nu reuşi în candidatura pe care şi-o 
pusese. 

Or, era obiceiul că atunci când se suferea o asemenea 
înfrângere cel înfrânt să se închidă în casă câteva zile şi să 
petreacă aceste zile împreună cu familia şi cu prietenii, în 
tristeţe şi în doliu. 


Cato nu făcu aşa. 

În vremea aceea trăia la Roma un oarecare Favonius, 
prieten şi imitator al lui Cato, aşa cum, după spusele lui 
Demetrius din Phaleron, fusese Apolodor faţă de Socrate. 

Neţinând seama de înfrângerea suferită, Cato se hotări să- 
| ajute pe Favonius în alegerile la edilitate, unde concura 
fără prea mari şanse. 

Observând că voturile sunt scrise de o singură mână, Cato 
a demascat înşelătoria şi, făcând apel la tribuni, a anulat 
alegerea. 

Mai târziu, totuşi, Favonius a. Fost ales edil. 

În timpul magistraturii sale el a dat spectacole, oferind 
actorilor cununi de măslin, ca în Olimpia, nu cununi de aur, 
cum era obiceiul. 

Iar ca daruri nu a împărţit lucruri scumpe, ci ulcele cu vin, 
carne de porc, smochine, castraveți şi câte o legătură de 
lemne pentru romani, praz, lăptuci, napi şi pere pentru 
greci. Grecii, care erau oameni de spirit, mâncau napii şi 
prazul râzând. 

Romanii, care aveau stomac bun, mâncau carnea de porc 
şi smochinele, spunând: 

— Ce om ciudat e Cato acesta! 

Apoi, prin una din ciudăţeniile care îl caracterizează, 
poporul aduse la modă jocurile lui Favonius. 

Lumea se înghesuia ca să primească legătura de gulii sau 
legătura de vreascuri. 

Curion şi jocurile sale sfârşiră printr-un fiasco total. 

Este adevărat că tocmai Cato, în persoană, punea cununile 
de măslin pe capul cântăreților şi distribuia prazul şi 
castraveţii. 

Lumea ar fi vrut să-l vadă pe Cato negustor de legume. 

Aflat în mijlocul mulţimii, Favonius îl aplauda pe Cato 
împreună cu mulţimea. 

În timpul acesta se petreceau evenimentele dintre Milo şi 
Clodius, în urma cărora Pompei ajunsese să fie numit, 
temporar, unic consul. 


Mai întâi Cato s-a opus acestei numiri. Cum se ştie, Cato se 
opunea la toate. Dar surveniră două evenimente care, fără 
să coincidă între ele, trebuiau totuşi, după Opinia lui Cato, 
să aibă o influenţă fatală asupra libertăţii. 

Iulia, soţia lui Pompei, murise, după cum am spus; Crassus 
fusese învins şi ucis de părţi. 

Moartea Iuliei rupea legătura de rudenie dintre socru şi 
ginere; lulia fusese legătura dintre Cezar şi Pompei. 

Moartea lui Crassus destrăma triumviratul. 

Teama pe care Crassus o inspirase în special lui Cezar şi 
lui Pompei îi făcea să respecte unul faţă de celălalt condiţiile 
tratatului semnat. Dar, când moartea le răpi dintre ei pe 
adversarul acesta care ar fi putut, dacă nu prin geniu, cel 
puţin prin avere, să lupte împotriva unuia din cei doi care 
ar fi fost victorios, nu se mai văzu decât ceea ce rămase în 
realitate, adică doi luptători gata să se încaiere pentru 
stăpânirea lumii. 

Or, Cato nu-l iubea pe Pompei, dar mai ales îl ura pe 
Cezar! 

Cato nu uitase că Cezar publicase lucrarea sa Anticaton şi 
că în acest Anticaton îi reproşase două lucruri: că trecuse 
prin sită cenuşa fratelui său ca să scoată aurul şi că îi 
cedase lui Hortensius pe soţia sa, tânără, în speranţa să o ia 
înapoi mai târziu, bătrână şi bogată; ceea ce Cato făcuse 
într-adevăr. 

În aşteptare, căzu pradă deznădejdii. Ce urmăreau cei doi 
bărbaţi - Cezar şi Pompei - care găseau că lumea e prea 
mică pentru amândoi? 

Zeii îşi împărţiseră universul în trei: Jupiter, cerul; Neptun, 
marea; Pluton, infernul şi, după ce se făcu împărţirea, s-au 
liniştit, cât erau ei de zei. Cezar şi Pompei erau doar ei doi 
care să-şi împartă imperiul roman şi imperiul nu le ajungea! 

XLVII Ceea ce îl speria pe Cato era ciudata autoritate pe 
care o obținea Cezar asupra Romei, când lipsea din Roma. 

În timp ce din Orient veneau veşti despre înfrângerea lui 
Crassus, din Occident veneau veşti despre victoriile lui 


Cezar. 

Într-o zi se află că Cezar pornise împotriva germanilor, cu 
care erau în pace, şi că le-a ucis trei sute de mii de oameni. 
Era aceeaşi infracţiune care se comisese contra părţilor, 
numai că Crassus lăsase pe câmpurile de luptă Treizeci de 
mii de oameni şi-şi pierduse viaţa, pe când Cezar găsise o 

nouă ocazie de a-şi mări gloria şi popularitatea. 

La vestea acestei victorii, poporul scoase strigăte de 
bucurie şi ceru să se aducă public mulţumiri zeilor. 

Însă Cato, dimpotrivă, se ridică împotriva lui Cezar, 
deoarece comisese nedreptatea de a fi atacat un popor cu 
care se aflau în pace şi ceru ca Cezar să fie predat 
germanilor, ca să facă cu el ce le-ar fi plăcut. 

— Să aducem sacrificii zeilor, ca să le mulţumim că nu 
aruncă asupra armatei nebunia şi îndrăzneala generalului, 
dar să-l pedepsim pe general ca să nu atragem asupra 
noastră răzbunarea zeilor şi să nu cadă asupra Romei 
greutatea unui sacrilegiu Este de la sine înţeles că 
propunerea lui Cato a fost ruşinos respinsă. 

Cezar află, în depărtata Galia, interesul lui Cato pentru el 
şi, într-o scrisoare adresată Senatului, îl umplu pe Cato de 
ocări şi acuzaţii. 

Printre aceste acuzaţii, cele două registre de socoteli 
cipriote, unul înecat şi altul ars, aveau un rol principal; în 
privinţa urii lui Cato împotriva lui Pompei, Cezar întreba 
dacă această ură nu provenea de la faptul că Pompei o 
refuzase pe fata lui Cato. 

La aceste imputaţii, Cato răspunse că puţin contau cele 
două registre, dacă s-ar fi pierdut ori s-ar fi păstrat, că fără 
să fi primit din partea Republicii un cal, un soldat, sau o 
corabie, ei adusese din Cipru mai mult aur şi argint decât 
adusese Pompei de pe urma tuturor războaielor sale, a 
triumfurilor sale, după ce agitase toată lumea; că în privinţa 
refuzului lui Pompei de a-l fi avut pe Cato ca socru, d- 
impotrivă, el, Cato refuzase să-l aibă pe Pompei ca ginere; 
nu că l-ar fi socotit pe Pompei nedemn de a se înrudi cu el, 


ci pentru că socotea principiile lui Pompei prea puţin 
conforme cu principiile lui. 

Numit unic consul, Pompei, aşa cum am spus, restabilise 
ordinea şi-l condamnase pe Milo, fără să se tulbure că Milo 
fusese omul lui şi fără să ţină seama de serviciul pe care i-l 
făcuse ucigându-l pe Clodius. 

Liniştea, alungată din Roma, îşi făcuse, ca şi Cicero o 
intrare triumfală. 

Cicero numea divin consulatul lui Pompei. 

Unde duceau Roma toate acestea? 

Spre regalitate, sau cel puţin spre dictatură. 

În adevăr, cuvântul de rege era atât de detestat de 
Romani, încât ar fi fost o adevărată nebunie să se pronunţe 
acest cuvânt. 

Deghizat sub numele de dictatură, faptul acesta era mult 
mai puţin respingător. Era încă proaspătă amintirea 
dictaturii lui Sylla, dar dictatura lui Sylla fusese o dictatură 
aristocrată şi toată nobilimea, mai cu seamă tot patriciatul 
Romei, găsea că o asemenea dictatură era de preferat unor 
tribunate ca ale fraţilor Grachi sau al lui Clodius. 

De aci rezultă că Pompei se crezu destul de puternic ca să 
facă o încercare. 

Se răspândi prin Roma, în ascuns, că Pompei, consul, n-ar 
fi putut să facă tot binele pe care l-ar fi dorit şi mai ales să 
împiedice tot răul de care se temea. 

Apoi, în urma exprimării acestui regret, cei care 

O făcuseră clătinau melancolic din cap, ca şi cum erau 
nevoiţi să ajungă la singura concluzie, la care se putea 
ajunge: 

— E trist să mărturiseşti, însă ar trebui un dictator. 

Aşa că se auzeau aceste cuvinte, spuse cu jumătate Glas: 

— Ar trebui un dictator! E necesar un dictator! 

Apoi adăugau: 

— Şi sincer vorbind, nu-i aşa că numai Pompei este acela 
care ar putea fi dictator? 


Cato, ca şi ceilalţi, auzea toate acestea şi se întorcea furios 
acasă la el. 

În cele din urmă, un om se însărcina să formuleze această 
pretinsă nevoie a Romei: tribunul Lucilius. 

El propuse public alegerea lui Pompei ca dictator. 

Dar Cato era acolo; el se urcă la tribună şi-l trată atât de 
aspru, încât Lucilius fu pe punctul să-şi piardă tribunatul. 

Văzând acest eşec, mai mulţi prieteni ai lui Pompei se 
prezentară în numele său, declarând că, chiar dacă 

1 s-ar fi oferit dictatura, Pompei n-ar fi acceptat-o. 

— Dar bine, spuse Cato, vorbiţi în numele lui Pompei, sau 
în numele vostru personal? 

— Vorbim în numele lui Pompei, răspunseră solii. 

— El bine, spuse Cato, Pompei are o posibilitate foarte 
simplă de a-şi arăta buna-credinţă; are puteri depline; să 
reinstaureze legalitatea în Roma, sprijinind alegerea a doi 
consuli. 

Posibilitatea propusă de Cato fu raportată lui Pompei. 

A doua zi, Pompei cobori în Forum şi se adresă popourlui. 

— Cetăţeni, am obţinut toate funcţiile mai repede decât 
sperasem şi le-am predat întotdeauna mai repede decât s- 
ar fi aşteptat cineva. Ce vrea Cato? Am să fac după cum 
doreşte. 

Cato ceru ca, prin influenţa lui Pompei, să fie aleşi doi 
consuli şi, dacă era cu putinţă, fără tulburări. 

Pompei fixă comisiile peste o lună, declară că toţi cetăţenii 
erau liberi să se prezinte, numai să fi îndeplinit în prealabil 
condiţiile necesare pentru consulat şi afirmă că vor fi aleşi 
fără tulburări. 

Mulţi se prezentară. 

Fură aleşi Domitius şi Messala. Domitius era acela pe care 
Pompei de atâtea ori îl atacase pe nedrept şi pe care îl 
asediase în casă, în timp ce el era ales consul împreună cu 
Crassus. 

Apoi Pompei renunţă la putere şi se retrase, sau lăsă să se 
creadă că se retrage în viaţa particulară. 


De unde venea graba aceasta de a redeveni simplu 
particular? 

Trecuseră aproape doi ani de la moartea luliei şi Pompei 
se îndrăgostise din nou. 

De cine se îndrăgostise? 

O vom spune imediat. 

De o femeie încântătoare, foarte la modă la Roma: de fiica 
lui Metellus Scipio, de văduva lui Publius Crassus. 

Se numea Cornelia. 

În adevăr, era o persoană foarte distinsă, foarte pricepută 
în literatură şi o muziciană excelentă; cânta din liră, dar 
asta n-o împiedicase să fi studiat geometria, iar în 
momentele sale de răgaz să citească pe filosofi. 

Era ceea ce se cheamă în zilele noastre, în Franţa, o 
femeie de litere iar la englezi un „bas bleu”. 

Căsătoria aceasta făcu să se clatine cu uimire toate 
capetele serioase din Roma. 

Pompei nu avea nici mai mult nici mai puţin de cincizeci şi 
trei de ani, iar ea doar nouăsprezece, vârstă potrivită să fi 
luat pe cel mai tânăr din copiii lui Pompei. 

Pe de altă parte, republicanii găseau că de data aceasta 
Pompei uitase situaţia precară a Republicii. 

Sub noii consuli, tulburările începură din nou. Ce făcea 
Pompei în timpul luptelor din Forum, care se desfăşurau ca 
în zilele lui Clodius şi Milo? 

14. A. Dumas 209 

Se încununa cu flori, făcea sacrificii şi-şi celebra căsătoria. 

Dar de ce tulburase Cato consulatul lui Pompei? Îi 
convenea atât de mult lui Cicero! Totul mergea atât de bine 
la Roma când Pompei era consul unic. 

Aşa că, atunci când Messala şi Domitius îşi terminară 
magistratura - şi n-aş putea spune că o duseră până la 
capăt - toţi oamenii cumsecade din Roma erau de părere că 
Pompei trebuia să fie dictator. 

Observaţi că, din cauza opoziţiei făcute, Cato era socotit 
printre oamenii de rea-credinţă. 


Aşadar i se propunea lui Pompei o nouă dictatură. Dar 
atunci Bibulus se urcă la tribună. 

Vă amintiţi de Bibulus? Era ginerele lui Cato. 

Aşadar, Bibulus se urcă la tribună. Ioată lumea se aştepta 
la o ieşire vehementă împotriva lui Pompei. 

Câtuşi de puţin: Bibulus propuse alegerea lui Pompei ca 
unic consul. 

Astfel îi acorda o mare autoritate, limitată însă, cel puţin 
prin legi. 

— În felul acesta, spunea Bibulus, Republica va ieşi din 
haosul în care se găseşte, iar noi vom fi sclavii celui mai bun 
cetăţean. 

Părerea apărea ciudată în gura lui Bibulus. 

Aşa că în momentul când Cato se ridică, toată lumea se 
gândi că avea să tune şi să fulgere împotriva tuturor şi 
chiar împotriva ginerelui său, aşa cum îi era obiceiul. 

Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. 

Spre marea uimire a mulţimii, se auziră ieşind din gura lui 
Cato următoarele cuvinte, pronunţate în mijlocul unei tăceri 
mormântale: 

— Niciodată nu mi-aş fi dat avizul pe care l-aţi auzit, dar 
pentru că l-a dat un altul, cred că ar trebui să-l urmaţi. 
Prefer în locul anarhiei orice fel de magistratură şi nu 
cunosc o persoană mai potrivită decât Pompei care să 
comande în momente atât de tulburi ca acestea. 

Senatul, care nu aştepta decât cuvântul lui Cato ca să se 
pronunţe, susţinu această părere imediat ce fu rostită. 

Se decretă, deci că Pompei va fi numit unic consul şi că, 
dacă ar fi avut nevoie de un coleg, el putea să-şi aleagă 
colegul pe care l-ar fi voit; numai că aceasta nu se putea 
face mai înainte de două luni. 

Pompei, încântat de a fi găsit un sprijin în omul în care 
Credea că avea să găsească un adversar, îl invită pe Cato să 
vină să-l vadă în grădina sa. 

Cato se duse. 


Pompei îi ieşi înainte, îl îmbrăţişa, mulţumindu-i pentru 
sprijin, şi-l rugă să-l ajute cu sfaturile lui şi să se considere 
ca şi cum ar fi împărţit puterea cu el. 

Dar Cato, mândru ca de obicei, se mulţumi să răspundă 
acestor cuvinte politicoase ale lui Pompei: 

— Comportarea mea anterioară n-a fost dictată de vreun 
sentiment de ură, după cum nici comportarea mea de acum 
nu este pornită din vreo favoare. Altădată, ca şi acum, nu m- 
am călăuzit decât după interesul statului. Acum, ori de câte 
ori mă vei consulta asupra problemelor tale personale, îţi 
voi da sfatul meu cu toată plăcerea, dar când va fi vorba de 
probleme de stat, chiar dacă îmi ceri sfatul sau nu, eu îmi 
voi spune întotdeauna părerea cu voce tare. 

Cu Cicero se întâmplă cu totul altfel decât cu Cato: unul 
părea că tine la onoarea de a fi râu cu toată lumea, celălalt 
era la fel de bine şi cu Cezar şi cu Pompei. 

În luna noiembrie, anul 700 de la facerea Romei, adică cu 
cincizeci şi trei de ani înaintea erei noastre, Cicero îi scria 
lui Atticus: „Găsesc o primă consolare, ca o scândură în 
naufragiul meu, legătura mea cu Cezar. El îl copleşeşte pe 
fratele meu Quintus - aş zice fratele tău, o zei! 

— Îl copleşeşte cu onoruri, cu atenţii, cu favoruri încât 
Quintus nu s-ar simţi mai bine dacă eu i-aş fi imperator. 
Crezi că Cezar, după cum îmi scrie el, l-a lăsat să aleagă 
locul de tabără de iarnă pentru legiunile sale? Şi dacă tu nu 
l-ai iubi, pe cine ai iubi atunci, printre toţi oamenii aceştia? 
Apropo, ţi-am scris, că sunt locotenentul lui Pompei şi că 
plec din Roma la idele lui ianuarie?” 

O, demn Cicero! 

Şi când te gândeşti că, fără Fulvia, ar fi fost la fel de bine 
cu Antonius, cum era cu Pompei şi cu Cezar! 

XLVIII Toate acestea erau lucruri meschine şi foarte puţin 
cinstite. 

Să ne ocupăm puţin de Cezar, nu că am voi să facem 
istoricul campaniei sale din Galia: l-a făcutei, Şi poate că noi 


n-am găsi nimic altceva mai bun, adevăr sau minciună, 
decât ceea ce povesteşte el! 

În timpul celor nouă ani scurşi, în care el n-a mai văzut 
Roma şi în care de la treizeci şi nouă de ani a ajuns la 
patruzeci şi opt - vedeţi, dar, că nu mai avem a face cu un 
tânărîn timpul acestor nouă ani a făcut minuni! 

A luat cu asalt opt sute de oraşe, a supus trei sute de 
naţiuni diferite, s-a luptat cu trei milioane de duşmani, din 
care a ucis un milion, a făcut prizonieri un milion, şi un 
milion i-a pus pe fugă. 

Şi toate acestea cu cincizeci de mii de oameni! 

Dar ce oameni! 

Cezar a plămădit armata aceasta cu mâna lui; cunoştea 
fiecare om pe nume; ştia cât valorează şi ce era în stare în 
atac sau în apărare. Armata aceasta semăna cu un şarpe al 
cărui cap este el; cu singura deosebire că o poate face să se 
mişte în totalitatea ei sau pe tronsoane. 

Pentru această armată el va fi în acelaşi timp general, 
părinte, stăpân şi tovarăş. 

Două fapte pedepseşte: trădarea şi revolta; nici teama n-o 
pedepseşte; chiar cei mai viteji au momentele lor de 
slăbiciune. 

Cutare legiune a dat înapoi, a fugit: în altă zi va fi bravă. 

Permite orice soldaţilor săi, dar numai după victorie: arme, 
aur şi argint, odihnă, lux, plăceri. 

— Soldaţii lui Cezar pot învinge chiar parfumaţi, spune el. 

Merge până acolo încât dă fiecărui soldat un sclav ales 
dintre prizonieri. 

Odată porniţi în marş, nimeni nu va şti nici când se va sosi, 
nici când se va pleca, nici când se va da lupta. Adesea, nici 
el însuşi nu va şti, ci se va conduce după împrejurări. Orice 
întâmplare, oricât de importantă sau oricât de neînsemnată 
ar fi, îi aduce o inspiraţie. Fără motiv de oprire, se opreşte; 
fără motiv de plecare, pleacă. 

Trebuie ca soldaţii săi să ştie că el deţine toate 
argumentele şi toate motivele şi că de aceste argumente şi 


motive nu dă socoteală nimănui. 

Foarte adesea pleacă deodată, dispare, indicând drumul 
care trebuie urmat. Unde e? Nimeni nu ştie; soldaţii vor 
trebui să-l caute şi să-l găsească. 

Astfel, oamenii aceştia care sub comanda altora erau şi vor 
fi oameni obişnuiţi, cu el sunt nişte eroi. 

El îi iubeşte, pentru că se ştie iubit de ei. El nu-i numeşte 
soldaţi, nu-i numeşte cetăţeni, îi numeşte camarazi Dealtfel, 
molaticul acesta, omul acesta slab, epilepticul acesta, nu 
împarte cu ei toate primejdiile? Nu se găseşte el peste tot în 
acelaşi timp? Nu face o sută de mile pe zi călare, în căruţă 
sau chiar pe jos? Nu traversează râurile înot? Nu merge în 
coloană, cu capul gol, pe soare sau pe ploaie? Nu doarme, 
ca cel din urmă soldat al său, afară, pe pământul gol, sau 
într-o căruţă? N-are mereu alături de el, zi şi noapte, un 
secretar gata să scrie după dictare, şi în spate un soldat 
care-i poartă spada? 

Când a părăsit Roma, n-a depus atâta zel încât în opt zile 
era pe malul Ronului, pe când curierii, plecaţi cu trei zile 
mai înainte ca să anunţe sosirea lui şi a armatei, au ajuns la 
patru, cinci zile după el? Exista în toată armata un călăreț 
capabil să se înfrunte cu el? Avea nevoie de mâini ca să-şi 
manevreze calul - calul acela fantastic, crescut de el, care 
avea copita crestată în cinci, ca un picior de om? Nu: îi erau 
destul genunchii, şi-l conducea cum voia el, cu braţele 
încrucişate la piept sau cu mâinile la spate. 

O legiune a sa e masacrată: o plânge, şi-şi lasă barbă până 
când va fi răzbunată. 

Dacă tinerii şi nobilii căpitani, care au venit în Galia numai 
cu gând să se îmbogăţească, se tem de un nou război, el îi 
adună şi le spune: 

— N-am nevoie de voi; mie îmi ajunge legiunea a zecea! 
(Legiunea a zecea a lui Cezar este vechea lui gardă). N-am 
nevoie decât de legiunea mea, a zecea, ca să-i atac pe 
barbari; n-avem a face cu duşmani mai teribili decât 
cimbrii, şi-mi pare că eu fac cât Marius. 


Şi legiunea a zecea îi trimite ofiţerii săi, ca să-i exprime 
recunoştinţa, iar alte legiuni îşi dezavuează căpitanii. 

Mai mult; a creat o a treisprezecea legiune. Dintre galii 
învinşi a recrutat zece mii de oameni; o mie sau o mie două 
sute din aceştia i-aţi văzut cum au luptat alături de Crassus; 
aceştia constituia armata sa uşoară; sunt ca tiraliorii de la 
Vincennes, mereu veseli, niciodată obosiţi! Este legiunea 
Ciocârlia, care merge cântând ca pasărea al cărei nume îl 
poartă şi pare a avea aripi, tot ca ea. 

Acum, dacă trecem de la curajul şi devotamentul tuturor la 
curajul şi devotamentul individual, vom găsi nişte exemple 
ca pe vremea frumoasă a republicii greceşti a Cinegirei, sau 
a republicii romane a lui Scaevola. 

Într-o luptă navală, aproape de Marsilia, un soldat pe 
nume Acilius, se aruncă pe o corabie duşmană, dar când să 
pună piciorul pe punte, i se tăie braţul drept cu o lovitură 
de spadă. Atunci, cu stângul, care poartă scutul, îl loveşte în 
faţă pe duşman cu atâta putere încât aruncă înapoi pe toţi 
cei din faţa lui, iar el pune stăpânire pe corabie. 

În Marea Britanie, în insula sacră, în insula druizilor, pe 
care Cezar s-a hotărât s-o cucerească şi pe care o cucereşte 
folosind fluxul şi refluxul, fenomene care uluiesc ştiinţa 
romană, în Marea Britanie comandanții cohortelor s-au 
angajat într-un teren mlăştinos, unde sunt puternic atacați 
de duşman. Sub privirile lui Cezar, un soldat se aruncă în 
mijlocul barbarilor, face minuni de vitejie, obligă duşmanul 
să se retragă în fugă, îl urmăreşte, şi-şi salvează ofiţerii. 
Apoi trece prin mlaştină cel din urmă, traversează această 
mocirlă jumătate înot, jumătate mergând, dar se 
prăbuşeşte într-o groapă din care reuşeşte să iasă, însă fără 
scut. Şi cum Cezar, plin de admiraţie faţă de un astfel de 
curaj, se îndreptă spre el cu braţele deschise, soldatul, cu 
capul în jos, cu ochii în lacrimi, cade la picioarele lui Cezar 
şi-i cere iertare că n-a putut să-şi păstreze scutul. 

Mai târziu, la Dyrrachium, unul din aceşti oameni, Cassius 
Scaeva, cu un ochi scos de o săgeată, cu umărul şi coapsa 


străbătute de două lovituri de suliță, cu o sută treizeci de 
lovituri primite în scut, va chema duşmanul ca şi cum ar fi 
voit să se predea, iar din cei doi duşmani care se vor 
apropia, unuia îi va despica un umăr, iar pe celălalt îl va 
răni la faţă, şi va reuşi să scape, ajutat de camarazii veniţi în 
ajutor. 

Mai târziu, în Africa, un altul, Granius Petronius, aflat pe o 
corabie cucerită de Scipio, îi spune acestuia, care poruncise 
să fie ucis tot echipajul, iar lui să i se lase viaţa, pentru că 
era chestor: 

— Soldaţii lui Cezar sunt obişnuiţi să-şi dea ei viaţa altora, 
şi nu să primească viaţa - şi-şi tăie beregata. 

Cu acest fel de soldaţi, Cezar nu se teme de nimic. Află că 
belgii, cei mai viteji dintre gali, s-au răsculat şi au ridicat o 
armată de peste o sută de mii de oameni. Se repede într- 
acolo cu câţi pot să-l urmeze, douăzeci sau Douăzeci şi cinci 
de mii de spanioli, romani, gali şi germani; totul este Cezar 
în armata lui Cezar; el cade asupra belgilor în momentul 
când aceştia distrugeau pământurile aliaţilor Romei; îi bate, 
îi taie în bucăţi şi ucide un număr atât de mare, încât 
soldaţii care urmăresc pe supraviețuitori trec iazurile şi 
râurile fără pod, pe trupurile celor căzuţi. 

Şaizeci de mii de nervieni îl surprind pe Cezar, căzând 
asupra lui în momentul în care se fortifica şi nu se aştepta la 
luptă. Cavaleria îi este risipită din primul şoc, barbarii 
încercuiesc legiunile a douăsprezecea şi a şaptea şi 
masacrează toţi ofiţerii. 

Cezar smulge scutul din mâna unui soldat, îşi face drum 
printre cei care luptă în faţa lui, se aruncă în mijlocul 
nervienilor şi în clipa următoare este înconjurat din toate 
părţile. 

Îl salvează legiunea a zecea care, de sus, de pe deal, 
observând pericolul care îl ameninţă pe generalul ei, se 
năpusteşte ca o avalanșă, răstoarnă tot ce întâlneşte în cale, 
despresoară pe Cezar, şi nu se mulţumeşte numai să-l 


despresoare, dar lasă timp întregii armate să lovească şi ea 
în duşman. 

Angajarea este generală. 

Treizeci de mii de romani se luptă cu şaizeci de mii de 
duşmani; fiecare face minuni de vitejie; dar nervienii nu se 
retrag nici un pas măcar. Fiecare soldat al lui Cezar ucide 
doi duşmani. Cei şaizeci de mii de nervieni zac cu toţii pe 
câmpul de luptă. Din patru sute de senatori sunt ucişi trei 
sute nouăzeci şi şapte. Doar trei scapă cu viaţă. 

Resturi ale unui popor, împreună cu regele lor, s-au închis 
în Alesia, un oraş din Auxonia, situat pe vârful unui munte. 
Oraşul este considerat ca inexpugnabil; zidurile sale sunt 
înalte de treizeci de coţi. 

Nu importă; Cezar îl asediază. 

Regele îşi trimite călăreţii prin toată Galia, să spună că n- 
are alimente decât pentru treizeci de zile, şi să adune pe 
toţi cei care sunt în stare să poarte arma. 

Călăreţii aduc trei sute de mii de oameni. Cezar, cu cei 
şaizeci de mii de soldaţi ai lui, este prins între cei şaizeci de 
mii de asediați şi trei sute de mii de oameni, care îl 
asediază. 

Dar el a prevăzut asta şi s-a fortificat şi împotriva celor din 
oraş şi împotriva celor din câmpie. 

Şi-a înconjurat tabăra cu lucrări uimitoare; trei Rânduri de 
şanţuri, late de douăzeci de picioare; un parapet de 
douăsprezece picioare; opt rânduri de şănţuleţe, cu 
palisade pe margine; toate acestea, prelungite pe un circuit 
de două leghe, au fost terminate în cinci săptămâni. 

Era ultimul efort pe care îl făcea Galia: el se zdrobi Aici. 

Într-o zi, Cezar ieşi din tabără, lăsând oamenii necesari ca 
să ţină la respect pe cei asediați, şi căzu asupra celor trei 
sute de mii de oameni care îl încercuiau. 

„întreagă această putere formidabilă, spuse Plutarh, se 
risipi sub paloşul romanilor şi se topi ca o fantomă sau ca un 


APERE Li 


VIS . 


Romanii care păzeau tabăra nu aflară de victorie decât din 
strigătele, din bocetele femeilor din Alesia care, de pe 
ziduri, vedeau armata romană întorcându-se cu scuturile 
împodobite cu aur şi argint, cu platoşe pline de sânge şi cu 
vesela şi corturile galilor. 

În cele din urmă asediaţii, murind de foame, sunt forţaţi să 
se predea, după ce propuseseră să ucidă femeile şi copiii, şi 
să-i mănânce. 

Cezar aştepta solii lor, stând pe un jilţ. 

Vercingetorix care fusese sufletul acestui război, se 
împodobi cu cele mai frumoase arme, ieşi din cetate pe un 
cal acoperit cu valtrapuri bogate, îl jucă în jurul lui Cezar, 
descălecă, aruncă la picioarele învingătorului spada, 
suliţele, casca, arcul şi săgețile şi, fără să spună un cuvânt, 
se aşeză pe treptele care duceau spre jilţul său. 

— Pentru triumful meu! Spuse Cezar, arătându-l soldaţilor 
cu degetul. 

Astfel, nu numai că Cezar a făcut multe, dar a făcut mai 
mult decât oricine înaintea lui: mai mult decât Fabius, mai 
mult decât Metellus, mai mult decât Scipio, mai mult decât 
Marius, mai mult decât Lucullus, mai mult chiar decât 
Pompei. Pe unul l-a depăşit prin dificultăţile locurilor în care 
a purtat războiul; pe altul prin ferocitatea şi perfidia 
naţiunilor pe care le-a supus. În sfârşit, a fost superior 
tuturor prin numărul bătăliilor pe care le-a dat şi prin 
numărul înfricoşător de mare al duşmanilor pe care i-a ucis. 

Dar la Roma ce se petrece? 

Roma era atât de speriată de victoriile sale încât Senatul 
propune ca, după pacificarea Galiei, să-i dea un Succesor 
lui Cezar, iar Cato anunţa sus şi tare, jurând, că-l va chema 
în judecată pe Cezar de îndată ce acesta îşi va fi trimis 
armata la vatră. 

Totul era să-l facă să-şi trimită armata la vatră. 

XLIX Să spunem ce făceau la Roma diferitele personaje a 
căror viaţă am urmărit-o în amănunţime şi care vor lua o 
parte activă la războiul civil. 


Să aruncăm o rază de lumină asupra intereselor fiecăruia. 
După frumosul studiu despre Cezar al iubitului nostru 
Lamartine, este singurul lucru care ne mai rămâne de 
făcut. 

Mai întâi să vedem ce făcea Cicero în momentul în care se 
produse ruptura dintre Cezar şi Pompei. 

Cicero moştenise de la tânărul Publius Crassus locul său în 
consiliul augurilor; apoi cu o armată de douăsprezece mii 
de pedestraşi şi două mii şase sute de călăreţi, el se 
îmbarcă să plece în provincia sa, cum se spunea a-tunci. 

Misiunea sa era să supună Capadocia regelui Ariobarsan 
EI se achită de această misiune fără să fi folosit armele. 

Aplicase în practică încă o dată faimoasa lui axiomă 
Cedant arma togae. 

Lucrul nu era uşor; înfrângerea romanilor de către părţi 
îndemna pe cilicieni la revoltă; romanii puteau fi învinşi. 

Dar ceea ce uimi pe toată lumea, ceea ce istoricii constată 
cu uimire este faptul că Cicero nu voi să primească nici un 
dar din partea regilor şi scuti provincia de ospeţele pe care 
era obiceiul să le dea guvernatorilor. 

În fiecare zi invita la masa lui pe cilicienii cei mai de seamă 
şi suporta aceste mese oficiale din drepturile pe care i le 
acorda Republica. 

Casa lui nu avea portar; cine voia să-l vadă, îl vedea şi era 
introdus la el, fără măcar să-şi spună numele. 

Nimeni nu l-a găsit vreodată în pat, cu toate că vizitele 
începeau de dimineaţă. Se scula în zori. 

În tot timpul proconsulatului său, n-a pus nici un om să fie 
bătut cu vergile; niciodată, într-un moment de furie” nu i-a 
sfâşiat toga celui care îi produsese această furie; Niciodată 
n-a insultat; niciodată n-a adăugat ofense la amenzile pe 
care le-a aplicat. 

Mai mult, observând că banii statului erau delapidaţi, i-a 
chemat pe delapidatori şi le-a cerut să restituie totul, fără 
să publice numele celor care restituiau sumele cele mai 
mari, nevoind să denunțe urii concetăţenilor oameni care, 


poate, nu se crezuseră atât de vinovaţi pe cât erau în 
realitate, făcând ceea ce făceau toţi. 

Nişte tâlhari se stabiliseră pe muntele Amanus şi 
pretindeau răscumpărări, jefuiau şi omorau pe călători, 
împotriva lor, Cicero a pornit un război necruţător, i-a 
împrăştiat şi a fost numit imperator de soldaţii săi. 

Nu ştiaţi, dragi cititori, că Cicero a fost proclamat general? 
Este totuşi un fapt constatat de Plutarh. Este drept că 
Cicero, ca un adevărat om de spirit ce era, a înţeles că ţâţul 
său de orator ar fi aruncat o umbră asupra ţâţului său de 
imperator, aşa că n-a abuzat de coroana de laur. 

Totuşi, din când în când, vanitatea din el îşi face apariţia. 

„Dragă confrate, îi scrie oratorul Coelius, trimite-mi câteva 
pantere pentru jocurile mele”. 

„Imposibil, îi răspunde Cicero, nu mai sunt pantere în 
Cilicia: s-au refugiat toate în Caria, supărate de faptul că 
sunt singurele împotriva cărora se mai duce războiul, în 
mijlocul păcii generale”. 

Curând, părăsind guvernarea, în care pacea generală nu-i 
mai dădea nimic de făcut, el trecu prin Rhodos, unde 
rămase câtva timp în mijlocul foştilor prieteni şi foştilor 
cunoscuţi, şi sosi în cele din urmă la Roma, pe care o găsi 
înfierbântată şi agitată, în starea aceea în care se găsesc 
cetăţile în ajunul unui război civil. 

La sosirea sa, Senatul voi să-i acorde triumful; dar ne 
amintim cât de mult ţinea Cicero să fie în bune relaţii cu 
toată lumea. 

El răspunse Senatului că i-ar fi plăcut mai mult să urmeze 
carul triumfal al lui Cezar după ce se va fi împăcat cu 
Pompei, decât să obţină propriul său triumf. 

Cât îl priveşte pe Pompei, el îl vedea pe Cezar înălţându- 
se, dar nu părea să se sinchisească de proporţiile uriaşe la 
care ajungea acesta. 

El nu vedea în rivalul său decât pe tribunul răzvrătit al 
Romei, complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius; nu-l 
vedea pe Cezar. 


Apoi, investit cu puterea suverană, îşi reproşa, pe bună 
dreptate, numeroase abuzuri, aşa cum se întâmplă cu cei 
atotputernici. 

Făcuse legi împotriva celor care cumpărau voturile sau 
ademeneau judecătorii. 

Legile acestea erau bune şi pedepseau după cum se 
cuvine pe cei vinovaţi. 

Scipio, socrul său, fu acuzat. 

Pompei chemă la el pe cei trei sute şaizeci de judecători şi- 
i rugă să fie favorabili acuzatului. 

Drept care, acuzatorul văzându-l pe Scipio condus până 
acasă de cei trei sute şaizeci de judecători, renunţă la 
acuzare. 

Interzisese, printr-o lege, să se mai aducă laude acuzaților 
în timpul proceselor. 

Amicul său Plancus fiind acuzat, se prezentă personal ca 
să-l laude. 

Cato se afla printre judecători - pe acesta, corupţia 
generală nu-l schimbase - el îşi acoperi urechile cu 
amândouă mâinile. 

— Ce faci? Îl întrebară colegii. 

— Nu vreau să ascult lăudându-se un acuzat împotriva 
dispoziţiilor legii, mai ales când este lăudat chiar de cel 
care le-a făcut, răspunse Cato. 

Urmarea a fost că Plancus l-a recuzat pe Cato, dar, cu 
toată recuzarea, Plancus a fost condamnat. 

Condamnarea aceasta l-a supărat atât de mult pe Pompei, 
încât, câteva zile mai târziu, când Hypsoeus, personaj 
consular, acuzat ca şi Plancus şi Scipio, se aruncă la 
picioarele lui în momentul când ieşea din baie şi se îndrepta 
spre masa pregătită, el îi spuse, indispus: 

— Lasă-mă în pace, căci de câştigat n-ai să câştigi mare 
lucru cu rugăciunile tale, în schimb mie o să mi se răcească 
mâncarea. 

Între timp, cu ocazia unei călătorii pe care o făcu la 
Neapole, Pompei se îmbolnăvi grav. Dar se vindecă şi, după 


sfatul grecului Praxagoras, napolitanii făcură sacrificii de 
mulţumire pentru vindecarea sa. 

Exemplul fu urmat de cetăţile din apropierea Neapolului, 
iar zelul acesta se răspândi atât de puternic în toată Italia 
încât nu mai rămase oraş, mare sau mic, care să nu fi făcut 
timp de mai multe zile aceste sacrificii pentru 
convalescenţă. 

Apoi, când Pompei se întoarse la Roma, populaţia îl 
Niciodată n-a insultat; niciodată n-a adăugat ofense la 
amenzile pe care le-a aplicat. 

Mai mult, observând că banii statului erau delapidaţi, i-a 
chemat pe delapidatori şi le-a cerut să restituie totul, fără 
să publice numele celor care restituiau sumele cele mai 
mari, nevoind să denunțe urii concetăţenilor oameni care, 
poate, nu se crezuseră atât de vinovaţi pe cât erau în 
realitate, făcând ceea ce făceau toţi. 

Nişte tâlhari se stabiliseră pe muntele Amanus şi 
pretindeau răscumpărări, jefuiau şi omorau pe călători, 
împotriva lor, Cicero a pornit un război necruţător, i-a 
împrăştiat şi a fost numit imperator de soldaţii săi. 

Nu ştiaţi, dragi cititori, că Cicero a fost proclamat general? 
Este totuşi un fapt constatat de Plutarh. Este drept că 
Cicero, ca un adevărat om de spirit ce era, a înţeles că ţâţul 
său de orator ar fi aruncat o umbră asupra ţâţului său de 
imperator, aşa că n-a abuzat de coroana de laur. 

Totuşi, din când în când, vanitatea din el îşi face apariţia. 

„Dragă confrate, îi scrie oratorul Coelius, trimite-mi câteva 
pantere pentru jocurile mele”. 

„Imposibil, îi răspunde Cicero, nu mai sunt pantere în 
Cilicia: s-au refugiat toate în Caria, supărate de faptul că 
sunt singurele împotriva cărora se mai duce războiul, în 
mijlocul păcii generale”. 

Curând, părăsind guvernarea, în care pacea generală nu-i 
mai dădea nimic de făcut, el trecu prin Rhodos, unde 
rămase câtva timp în mijlocul foştilor prieteni şi foştilor 
cunoscuţi, şi sosi în cele din urmă la Roma, pe care o găsi 


înfierbântată şi agitată, în starea aceea în care se găsesc 
cetăţile în ajunul unui război civil. 

La sosirea sa, Senatul voi să-i acorde triumful; dar ne 
amintim cât de mult ţinea Cicero să fie în bune relaţii cu 
toată lumea. 

El răspunse Senatului că i-ar fi plăcut mai mult să urmeze 
carul triumfal al lui Cezar după ce se va fi împăcat cu 
Pompei, decât să obţină propriul său triumf. 

Cât îl priveşte pe Pompei, el îl vedea pe Cezar înălţându- 
se, dar nu părea să se sinchisească de proporţiile uriaşe la 
care ajungea acesta. 

El nu vedea în rivalul său decât pe tribunul răzvrătit al 
Romei, complicele lui Catilina, instigatorul lui Clodius; nu-l 
vedea pe Cezar. 

Apoi, investit cu puterea suverană, îşi reproşa, pe bună 
dreptate, numeroase abuzuri, aşa cum se întâmplă cu cei 
atotputernici. 

Făcuse legi împotriva celor care cumpărau voturile sau 
ademeneau judecătorii. 

Legile acestea erau bune şi pedepseau după cum se 
cuvine pe cei vinovaţi. 

Scipio, socrul său, fu acuzat. 

Pompei chemă la el pe cei trei sute şaizeci de judecători şi- 
i rugă să fie favorabili acuzatului. 

Drept care, acuzatorul văzându-l pe Scipio condus până 
acasă de cei trei sute şaizeci de judecători, renunţă la 
acuzare. 

Interzisese, printr-o lege, să se mai aducă laude acuzaților 
în timpul proceselor. 

Amicul său Plancus fiind acuzat, se prezentă personal ca 
să-l laude. 

Cato se afla printre judecători - pe acesta, corupţia 
generală nu-l schimbase - el îşi acoperi urechile cu 
amândouă mâinile. 

— Ce faci? Îl întrebară colegii. 


— Nu vreau să ascult lăudându-se un acuzat împotriva 
dispoziţiilor legii, mai ales când este lăudat chiar de cel 
care le-a făcut, răspunse Cato. 

Urmarea a fost că Plancus l-a recuzat pe Cato, dar, cu 
toată recuzarea, Plancus a fost condamnat. 

Condamnarea aceasta l-a supărat atât de mult pe Pompei, 
încât, câteva zile mai târziu, când Hypsoeus, personaj 
consular, acuzat ca şi Plancus şi Scipio, se aruncă la 
picioarele lui în momentul când ieşea din baie şi se îndrepta 
spre masa pregătită, el îi spuse, indispus: 

— Lasă-mă în pace, căci de câştigat n-ai să câştigi mare 
lucru cu rugăciunile tale, în schimb mie o să mi se răcească 
mâncarea. 

Între timp, cu ocazia unei călătorii pe care o făcu la 
Neapole, Pompei se îmbolnăvi grav. Dar se vindecă şi, după 
sfatul grecului Praxagoras, napolitanii făcură sacrificii de 
mulţumire pentru vindecarea sa. 

Exemplul fu urmat de cetăţile din apropierea Neapolului, 
iar zelul acesta se răspândi atât de puternic în toată Italia 
încât nu mai rămase oraş, mare sau mic, care să nu fi făcut 
timp de mai multe zile aceste sacrificii pentru 
convalescenţă. 

Apoi, când Pompei se întoarse la Roma, populaţia îl Însoţi 
în cortegiu, deputaţii îi ieşiră în cale cu coroane de flori pe 
cap, se dădură banchete publice, iar când intra în cetăţi 
călca numai pe crengi de laur şi pe flori. 

Aşa că, ajungând la Roma, ameţit de acest marş triumfal, 
privi cu dispreţ spre furtuna care se aduna spre Occident. 

Se îndoi încă şi mai puţin de viitor după ce i se prelungi 
guvernarea pe încă patru ani şi când fu autorizat să ia din 
tezaurul public o mie de taianti în fiecare an pentru solda şi 
întreţinerea trupelor. 

Dar şi Cezar, la rândul său, socotea că i venise şi lui rândul 
şi că, întrucât i se făceau toate acestea lui Pompei, nu i se 
puteau refuza nici lui. 

Amicii formulară cererea în absenta lui. 


Ei cereau ca, pentru a răsplăti luptele pe care le-a purtat, 
extinderea imperiului împins spre vest până la marea 
exterioară iar în nord până la Marea Britanie şi până la Rin, 
să i se acorde un al doilea consulat, păstrându-i-se mai 
departe guvernarea pentru ca un succesor să nu-i răpească 
gloria şi rezultatul atâtor eforturi, iar în calitate de 
comandant unic asupra regiunilor pe care le-a supus, să se 
bucure în tihnă de onorurile pe care le merită pentru 
faptele lui vitejeşti. 

Cererea dădu loc la o mare discuţie. 

Pompei păru surprins de partea a doua a cererii făcută de 
amicii lui Cezar. 

— Am scrisori de la dragul meu Cezar, spuse el, în care mă 
roagă să-i dau un succesor, ca să fie desărcinat de oboseala 
acestui război. Cât priveşte consulatul, mi se pare drept săi 
se permită să-l ceară, deşi este absent. 

Dar Cato era acolo, Cato, marele oponent, marele 
nivelator, să spunem cinstit, marele invidios. 

Cato se opuse din răsputeri la această propunere şi ceru 
ca Cezar, devenit simplu particular, după ce-şi va fi depus 
armele, să vină în persoană să solicite de la concetăţenii săi 
recompensa pentru aceste servicii. 

Pompei nu mai spuse nimic; îi era indiferent, Cato îi spune 
lui Cezar: „Vino să te predai, fără arme, lui Pompei”, adică 
dușmanului de moarte. 

În consecinţă, şi după avizul dat de Cato, bazându-se pe 
tăcerea lui Pompei, Senatul refuză lui Cezar prelungirea 
guvernării. 

Un ofiţer al lui Cezar se afla în uşa Senatului şi auzise 
răspunsul. 

— Bine! Spuse el bătând cu mâna în garda spadei, asta O 
să i-o dea. 

L În timpul acesta Cezar îşi lua măsurile sale de 
prevedere. 

„Asemeni unui atlet, spune Plutarh, el se ungea cu ulei 
pentru luptă”. 


Felul lui de a se unge cu ulei era să-i ungă pe alţii cu Aur. 

Trimisese la Roma sume imense. 

Dăduse bani şi învoiri la peste douăzeci de mii de soldaţi. 

Trimisese lui Pompei două legiuni pe care acesta i le 
ceruse sub pretextul războiului cu părţii, şi dăduse fiecărui 
soldat o sută cincizeci de drahme. 

Apoi atrăsese de partea sa pe Curion, tribunul poporului, 
căruia îi plătise datoriile enorme (vreo paisprezece sau 
cincisprezece milioane), aşa că Marcus Antonius, care îl 
girase pe Curion, se găsea astfel degrevat de datoriile 
amicului său. 

Dar lui Cezar acestea nu-i erau destul. 

EI îl întrebă pe Marcus Antonius dacă n-avea nevoie de 
serviciile sale. 

Acesta răspunse că era puţin încurcat şi că ar fi acceptat 
cu plăcere un împrumut de câteva milioane. 

Cezar îi trimise opt. 

Pronunţăm acum pentru prima dată numele unui om care 
va juca un mare rol şi va apăsa cu o greutate imensă în 
cumpăna evenimentelor. 

Să procedăm după cum ne este obiceiul şi să ne oprim la 
acest mare nume, arătând cine era Marcus Antonius. 

Nu i se cunoaşte data precisă a naşterii. 

Unii spun că se născuse cu şaptezci şi trei de ani, alţii cu 
optzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre. 

Să luăm media. 

La epoca la care am ajuns, adică cincizeci şi doi de ani 
înaintea erei noastre, Antonius avea treizeci, treizeci şi doi 
de ani. 

Să arătăm ce era el la această vârstă şi ce făcuse până 
atunci. 

Marcus Antonius avusese ca strămoş pe oratorul Antonius, 
pe care Marius îl condamnase la moarte ca partizan al lui 
Sylla, iar tatăl său era un Antonius care, începând cucerirea 
insulei Creta, împărţi porecla de Creticus cu Quintus 
Metellus, cel ce realizase planul. Să spunem în treacăt că 


Quintus Metellus a fost tatăl Ceciliei Metella, al cărei măreț 
mausoleu, ridicat pe partea stângă a Viei Appia, este şi 
astăzi loc de pelerinaj artistic pentru toţi turiştii. 

Antonius Creticus trecea drept un om liberal, cu mâna şi 
inima deschise, puţin bogat, dealtfel ca toţi cei care nu-şi 
ferecă inima cu acelaşi lacăt ca lada cu bani. 

Într-o zi, unul din amicii săi l-a rugat să-i împrumute nişte 
bani, dar, oricât de modestă fusese suma, Antonius nu o 
avea. 

Atunci, porunci unui sclav să-i aducă apă pentru ras într- 
un lighean de argint. 

Sclavul aduse ligheanul cu apă. 

Antonius îi spuse sclavului să plece, cu explicaţia că avea 
să se radă singur. 

După ce plecă sclavul, el băgă ligheanul sub haina 
prietenului său. 

— Amanetează-l sau vinde-l! Nu se va putea spune câ un 
prieten mi-a cerut un serviciu şi eu nu i l-am făcut. 

După câteva zile, Antonius auzi un zgomot mare înspre 
aripa bucătăriei. Era soţia lui, Iulia, din neamul lui Cezar, 
care căuta ligheanul de argint şi, negăsindu-l, voia să le 
supună pe sclave la torturi. 

Antonius îşi chemă soţia, îi mărturisi cele petrecute şi o 
rugă să nu se supere, şi mai ales să le lase în pace pe 
bietele sclave. 

Marcus Antonius, fiind fiul acestei Iulia, pe care tatăl său o 
rugase să-l ierte, se trăgea deci, prin mama sa, din familia 
Iulia - din gens Iulia, cum se zicea - şi, prin urmare, era 
rudă cu Cezar. 

După moartea lui Antonius, Marcus Antonius fusese 
crescut de mama sa, o femeie foarte distinsă. 

Educaţia nu fusese mai puţin bună; sau, mai curând, cum 
vom vedea, temperamentul depăşise educaţia. 

După ce rămase văduvă, marna lui se căsătorise cu 
Cornelius Lentulus - tocmai acel Lentulus pe care Cicero 
poruncise să fie ucis, în închisoare, drept complice al Lui 


Catilina. Vom înţelege imediat ura mare pe care i-o purta 
Antonius lui Cicero, ură sângeroasă, adâncă, pe viaţă şi pe 
moarte, istoricii nici măcar nu se silesc să ne-o explice, 
făcându-se că-i credeau pe oameni mai răi decât sunt, sau 
ni-i prezintă sub o înfăţişare deformată. 

Lentulus era deci tatăl vitreg al lui Ahtonius, iar Lentulus 
fusese omorât din porunca lui Cicero; mai târziu, să nu 
uităm, Antonius, se va căsători cu Fulvia, văduva lui Clodius. 

Or, Cicero a participat şi el cu ceva la moartea lui Clodius. 

Antonius îi reproşa lui Cicero că refuzase să-i predea 
mamei sale corpul soţului ei şi pretindea că, pentru a-l 
obţine, a trebuit ca aceasta, matroană din familia lulia, să 
meargă să se arunce la picioarele soţiei lui Cicero, adică a 
unei mici burgheze. 

Dar, o fi fost adevărat? Când nu era beat, Antonius nu se 
jena să mintă. 

Antonius era de o frumuseţe perfectă; - nici măcar sub 
acest aspect nu ni -l prezintă istoricii pe brutalul 
descendent al lui Hercule -; atât de frumos, încât Curion, 
omul cel mai destrăbălat din Roma (acela căruia, vă 
amintiţi, Cezar i-a plătit datoriile) i-a acordat una din acele 
prietenii pe care contemporanii nu încetează să o 
calomnieze. 

Sub raportul datoriilor, Antonius călca pe urmele lui 
Cezar; adică, la optsprezece ani era dator un milion şi 
jumătate, pentru care Curion se constituise cauţiune. 

— Vorbim de Curion fiul: Curion tatăl îl gonise din casa lui 
pe Antonius ca pe un om rău care îi pierdea fiul, sau care, 
cel puţin, îi ajuta fiului său să se piardă. 

Al doilea amic al lui Antonius, pe care acesta îl îndrăgea 
cel mai mult după Curion, era Clodius. 

După cum vedem, Antonius îşi alegea bine prietenii. 

Însă în momentul în care afacerile lui Clodius începuseră 
să se încurce, Antonius, de teamă să nu fie compromis, 
părăsi Italia şi plecă în Grecia. 


În epoca aceea, erau în Grecia două şcoli de elocinţă: 
elocinţă romană şi elocinţă asiatică. Elocinţa asiatică era 
romantismul elocinţei; tânărul se făcu romantic. Stilul 
acesta fastuos, colorat, plin de imagini, se potrivea foarte 
bine cu viaţa sa plină de ostentaţie şi îndemnată spre toate 
inegalităţile pe care ambiția le antrenează după ea. 

Cam în timpul acesta, faimosul Gabinius, omul cu 
Milioanele, după ce fusese trimis ca proconsul în Siria, prin 
intervenţia lui Pompei, trecu în Grecia şi-i propuse lui 
Antonius să-l urmeze. 

Dar Antonius îi răspunse că nu va da curs propunerii dacă 
nu va primi o comandă. 

Gabinius îi dădu comanda cavaleriei şi-l luă cu el. 

Trimis mai întâi împotriva lui Aristobolus, el porni în 
fruntea asediatorilor, îl alungă pe Aristobolus din fortăreață 
în fortăreață, apoi, ajungându-l şi luptându-se cu el, îl tăie 
în bucăţi, cu toate că armata lui era de două ori mai mică 
decât armata duşmanului. 

Succesul acesta îi atrase încrederea deplină a lui Gabinius. 

Puţin timp mai târziu, când Ptolemeu Auletul (vi-l amintiţi 
pe regele cântăreţ din flaut, nu-i aşa?) îi ceru lui Pompei 
ajutor pentru a reveni în tara sa, răsculată împotriva lui, 
Pompei îl trimise la Gabinius, omul său de afaceri. 

Ptolemeu îi oferi lui Gabinius zece mii de taianti (cincizeci 
de milioane). Sumă rotundă, care îl tentă grozav de mult pe 
Gabinius. 

Totuşi, pentru că cei mai mulţi ofiţeri bânuiau că alături de 
avantajul banilor exista posibilitatea unei mari primejdii, 
Gabinius ezita. Însă Antonius, care desigur că primise din 
partea lui Ptolemeu vreun dar de un milion sau două, îl 
îndemna pe Gabinius cu atâta înflăcărare încât acesta se 
decise, cu condiţia ca avangarda să o conducă Antonius. 

Era tocmai ceea ce solicita cu toată puterea tânărul acesta 
- Antonius avea atunci douăzeci şi opt de ani - acest tânăr 
locotenent în căutare de aventuri. 

Aşa că acceptă fără nici o ezitare. 


LI Toţi se temeau de drumul pe care trebuiau să-l urmeze 
până la Pelusia, primul oraş din Egipt venind dinspre Siria. 

Trebuia traversat tot deşertul întins astăzi de la Jaffa la El 
Arich; apoi, mai erau nişte mlaştini îngrozitoare, formate de 
un fel de lac de noroi, numit lacul Serbonid. 

— Egiptenii, mari amatori de minuni, numeau aceste 
mlaştini răsuflătoarea lui Typhon; romanii, mai realişti, 

Pretindeau că este o scurgere din Marea Roşie care, după 
ce traversase pe sub pământ partea cea mai îngustă a 
istmului, apărea în acel loc şi se vărsa în Marea Mediterană. 
Mlaştina aceasta există şi astăzi şi se întinde între Rosette şi 
Raz-Burloz. 

Antonius porni înainte, euceri Pelusia, se asigură de 
drumuri şi pregăti trecerea grosului armatei. 

În urma lui, Ptolemeu intră în Pelusia. 

Cum era primul oraş din ţara sa pe care îl recucerea, el voi 
să dea un exemplu, şi ordonă masacrarea locuitorilor. Dar, 
ca toţi oamenii curajoşi şi risipitori, Antonius avea o inimă 
bună şi nu suferea crimele; el luă sub protecţia sa nu numai 
pe locuitori, dar şi garnizoana, aşa că nici o execuţie nu avu 
loc. 

Ptolemeu reintră apoi în Alexandria, unde Antonius dădu şi 
alte dovezi de omenie, care îi atraseră bunăvoința 
locuitorilor. 

Una dintre acestea, care îi aduse cea mai mare onoare, a 
fost următoarea: El fusese oaspetele şi prietenul lui 
Arhelaus. Or, cum se întâmplă în războaiele civile, Arhelaus 
ajunse duşmanul său, iar într-o zi cei doi foşti amici se 
înfruntară. 

Arhelaus fu învins şi ucis. 

Aflând de moartea sa Antonius, porunci să i se caute 
corpul printre cadavre şi, după ce-l găsi, îi făcu o 
înmormântare grandioasă. 

Această pietate îi atrase nu numai simpatia locuitorilor 
Alexandriei, dar chiar şi a romanilor care luptau sub 


conducerea sa, aşa încât, când se întoarse la Roma, avea o 
oarecare popularitate. 

Era tocmai epoca în care Roma era împărţită în două 
facţiuni: o nobililor, având în frunte pe Pompei; a poporului, 
care îi făcea semn lui Cezar să se întoarcă din Galia. 

Am spus că Antonius era amicul lui Curion, şi Curion avea 
o mare influenţă asupra poporului. Această influenţă se 
dublă când Cezar trimise douăsprezece milioane lui Curion 
şi opt milioane lui Antonius. 

O parte din această sumă fu folosită ca Antonius să fie 
numit tribun al poporului. Fără îndoială că pentru numirea 
lui se recurse la acelaşi subterfugiu ca pentru Clodius; dar, 
oricum, fu numit. 

Plutarh povesteşte cum s-au petrecut lucrurile: 

15. A. Dumas 225 „Cei care candidau la funcţii aşezau în 
mijlocul pieţii mese cu bani, corupând, cu neruşinare, 
mulţimea de oameni, aşa că poporul lupta pentru cel ce îl 
plătise, nu numai cu votul, dar şi cu arcul şi praştia. Or, 
adesea, lumea se îndepărta de tribună, pentru că era 
mânjită de sânge şi înconjurată de cadavre, iar oraşul se 
găsea în anarhie.” 

La puţin timp după numirea lui Antonius ca tribun al 
poporului, el fu primit în colegiul augurilor. 

Cumpărându-l pe el, Cezar cumpăra şi poporul şi zeii. 

lată în ce raporturi se găsea Cezar cu Senatul în 
momentul în care, reîntors din Egipt, Antonius urma să 
trateze cu Cezar. 

Am văzut cum îi refuzase Senatul lui Cezar prelungirea 
guvernării şi cum un ofiţer al lui Cezar îşi lovise spada, 
spunând: 

— Aceasta i-o va da. 

Exista un om foarte important pentru Cezar: Paulus, care 
construia pe socoteala sa bazilica ce se ridica pe locul 
bazilicii Fulvia. 

Paulus era strâmtorat din cauza cheltuielilor pentru 
această construcţie. 


Cezar îi trimise şapte milioane, ca să-l ajute. 

Paulus îi transmise lui Cezar că putea conta pe el. 

Se discută asupra afacerii cu consulatul. 

Senatul decise că Cezar va putea candida pentru consulat, 
fără să vină la Roma. 

Atunci, Curion făcu o propunere în numele lui Cezar. 

EI] declară că Cezar era gata să vină la Roma, singur şi 
fără armată, dar cu condiţia ca Pompei să-şi concedieze 
trupele şi să rămână în Roma singur şi fără armată. Dacă 
Pompei şi-ar păstra armata, Cezar avea să vină la Roma cu 
armata lui. 

Însă Curion insista asupra concedierii trupelor lui Pompei, 
spunând că Cezar, neconsiderându-se mai important decât 
cel din urmă cetăţean, credea totuşi că era mai bine pentru 
Republică să se găsească şi el şi Pompei faţă în faţă ca doi 
simpli particulari decât ca doi comandanţi de armate. Aşa 
fiind, aveau să aştepte fiecare onorurile pe care 
concetăţenii lor ar fi voit să le acorde. 

Consulul Marcellus îi răspunse lui Curion, şi în răspunsul 
său îl trată pe Cezar drept tâlhar, adăugind că dacă Cezar 
nu voia să lase armele, ar fi trebuit tratat ca un duşman 
public. 

Curion fu susţinut de Antonius, de Paulus, cel de al doilea 
consul, şi de Piso. 

El ceru Senatului un vot vizibil - adică cine ar fi voit ca 
Cezar să depună armele şi ca Pompei să păstreze comanda 
să treacă într-o parte a sălii. 

Aceasta seamănă cu felul nostru de a vota, şezând, sau în 
picioare. 

Cea mai mare parte a senatorilor, ba chiar aproape toţi, 
trecură în partea indicată de Curion. 

Curion ceru contraproba, adică, cei care erau de părere 
ca Pompei şi Cezar să lase armele şi ca niciunul din ei să nu- 
şi păstreze armele, să treacă de cealaltă parte a sălii. 

Doar douăzeci şi cinci de senatori rămaseră credincioşi lui 
Pompei. 


În timpul celor două votări, Antonius coborâse în Forum, 
povestise poporului ce se petrecea în Senat şi îi încălzise 
entuziasmul pentru Cezar Aşa că, atunci când Curion cobori 
şi anunţă victoria pe care o realizase obţinând dezavuarea, 
încă de la uşă îl aştepta un adevărat triumf. 

| se aruncară cununi, ca unui atlet victorios, şi fu condus 
cu ovaţii până în poarta casei. 

Era rândul lui Antonius să acţioneze. El profită de acest 
moment de entuziasm al poporului pentru Cezar şi obţinu 
din partea poporului un decret potrivit căruia armata care 
se găsea adunată la Roma să fie trimisă în Siria pentru a 
întări armata lui Bibulus, angajat în războiul cu părţii. 

După emiterea celor două decrete, Antonius se înapoie în 
Senat şi ceru permisiunea să citească senatorilor o 
scrisoare pe care o primise de la Cezar Dar, îndemnat de 
Marcellus, Senatul îşi schimbase părerea. 

Marcellus se opuse ca Antonius să citească scrisoarea lui 
Cezar. 

Antonius o citi, totuşi, însă în mijlocul unui vacarm atât de 
mare încât nu fu auzit nici un cuvânt. 

Atunci, cobori în Forum şi o citi poporului. 

În timpul acesta, Scipio, socrul lui Pompei, făcu să se 
decreteze că, dacă în ziua fixată Cezar nu va fi depus 
armele, avea să fie considerat ca un duşman public şi tratat 
ca atare. 

Întrucât lui Lentulus măsura aceasta nu i se păru 
suficientă, el strigă: 

— Împotriva unui bandit ca Cezar nu e nevoie de decrete, 
ci de arme! 

Apoi, folosind metafora, adăugă: 

— Văd de pe acum zece legiuni coborând Alpii şi înaintând 
spre Roma. Cetăţeni, să ne îmbrăcăm în haine cernite! 

Şi Senatul hotări ca Roma să se îmbrace în haine cernite. 
Ce Senat cumsecade! 

Şi Roma se îmbrăcă în haine cernite. 

— Biată Romă! 


LII Între timp mai sosiseră şi alte scrisori de la Cezar. 

EI făcea noi propuneri; - şi trebuie să recunoaştem că 
Cezar acţiona cu toată moderaţia în problema aceasta 
dintre el şi Pompei. El se oferi să abandoneze totul, cu 
condiţia de a i se lăsa comanda Galiei cisalpine şi a Iberiei, 
şi a două legiuni, până ce va fi obţinut un al doilea consulat. 

Pompei refuză să-i lase legiunile. Legiunile totalizau 
aproape douăzeci de mii de oameni. 

Cicero venea din Cilicia. Dorea pacea mai mult ca orice. 

El îl rugă pe Pompei să nu fie atât de aspru cu Cezar, prea 
multă asprime putând să-l indispună pe acesta. 

Dar Pompei răspunse că dorea să-l scoată din sărite pe 
Cezar pentru că în felul acesta avea să sfârşească mai 
repede cu el. 

Cicero îi aminti de decretele poporului, de faptul că 
armata era trimisă în Siria, de interdicţia făcută cetăţenilor 
de a se angaja sub conducerea lui Pompei. 

— Ai cu cine să te lupţi împotriva lui Cezar? Întrebă El. 

— Da! Răspunse Pompei. N-am decât să bat cu piciorul şi 
vor ieşi soldaţii din pământ! 

Cicero îl determină pe Pompei să accepte cererea amicilor 
lui Cezar, care consimţea la o nouă concesie. 

În loc de a păstra două legiuni, Cezar se mulțumea cu şase 
mii de oameni. 

— Propune repede aceasta în Senat, îi spuse Cicero lui 
Antonius. Pompei consimte. 

Antonius se duse în grabă în Senat şi făcu propunerea. 

Dar consulul Lentulus refuză net şi goni din Senat pe 
Antonius şi pe Curion. 

Antonius ieşi, acoperindu-i pe senatori de ocări şi, 
considerând că venise pentru Cezar momentul de a risca 
totul pe o singură carte, se întoarse acasă, se îmbrăcă în 
haine de sclav, convinse şi pe Curion şi pe Quintus Cassius 
să facă la fel, apoi toţi trei se urcară într-o căruţă închiriată 
şi plecară din Roma ca să-l întâlnească pe Cezar şi să-l pună 
la curent cu cele întâmplate. 


Când sosiră tribunii, Cezar se găsea la Ravena, unde avea 
cu el numai legiunea a treisprezecea. 

Nu se aştepta la un asemenea noroc. Avea cu el forţa, avea 
aproape dreptul. Curion, Antonius şi Quintus Cassius îi 
aduceau legalitatea. 

De departe, de cum îi descoperi pe soldaţi, Antonius 
începu să strige: 

— Soldaţi! Noi suntem tribunii poporului, goniţi din Roma. 
Nu mai există ordine în Roma; tribunii nu mai au libertatea 
de a vorbi; am fost goniţi pentru că eram pentru dreptate, 
şi acum, iată-ne! 

Cezar sosi în grabă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor că 
avea un asemenea noroc. Ti primi pe Curion, Antonius şi 
Quintus Cassius cu braţele deschise şi le acordă imediat 
comenzi în cadrul armatei. 

El n-aştepta decât o ocazie ca să se răzbune pentru insulta 
şi ingratitudinea pe care le înghiţea din plin de şase luni de 
zile. 

Adăugaţi la toate acestea şi faptul că Marcellus şi Lentulus 
ridicaseră dreptul de cetăţenie locuitorilor oraşului 
Neoromus, pe care Cezar îl acordase de curând în Galia. În 
plus, ei porunciseră să fie bătut un senator al acestora în 
timpul consulatului lui Marcellus, şi când senatorul ceru să i 
se spună cel puţin motivul unei asemenea insulte, Marcellus 
răspunse că aşa voia el şi că cei care erau nemulţumiţi de el 
şi de Roma n-aveau decât să se ducă să i se plângă lui 
Cezar. 

Paharul, prea plin, se revărsă. 

Ca Bonaparte în Egipt, insultat în fiecare zi de Directorat. 

Nimic nu lipseşte acestei comparații, nici chiar Pompei. 

Pompeiul francez se numea Moreau. 

Totul era să nu se piardă nici o oră. Cezar n-are cu el decât 
cinci mii de pedestraşi şi trei sute de călăreţi. 

Dar el contează pe soldaţii care vor fi trimişi împotriva lui 
şi care au servit sub comanda sa; contează pe toţi veteranii 
în concediu, pe care i-a trimis la Roma ca să voteze; pe cele 


două legiuni trimise lui Pompei şi în care fiecare om a 
primit, la plecare, din partea lui, o sută cincizeci de 
drahme; şi în plus, mai mult decât pe orice, contează pe 
norocul său. 

Va începe prin a ocupa Ariminium, oraş mare din Galia 
cisalpină; se va face totul cu cât mai puţin Zgomot, se va 
vărsa cât mai puţin sânge cu putinţă; pentru aceasta oraşul 
va fi luat prin surprindere. 

În acest scop, Cezar porunceşte căpitanilor şi soldaţilor să 
nu-şi ia decât spadele; încredinţează comanda armatei lui 
Hortensius; îşi petrece ziua asistând la luptele cu gladiatori, 
iar cu puţin înainte de miezul nopţii face baie; după baie, 
intră în sufragerie; rămâne acolo câtva timp cu comesenii 
pe care i-a invitat la cină; după o oră, se ridică de la masă, îi 
invită pe convivi să mănânce copios, le promite că va reveni 
curând, iese, se urcă într-o căruţă luată cu chirie, şi 
porneşte din grabă pe un alt drum decât cel care trebuia; 
torţele care îi luminează calea se sting; apucă pe un alt 
drum, rătăceşte toată noaptea, nu găseşte călăuză decât în 
zorii zilei, când îşi întâlneşte soldaţii şi căpitanii la locul 
stabilit; se întoarce spre Ariminium şi dă peste Rubicon, un 
râuşor, un biet fir de apă, ilustru astăzi ca cele mai mari 
fluvii, care despărţea Galia cisalplină de Italia propriu-zisă. 

Manutius pretinde că -la malul râului Cezar a citit o 
inscripţie: „Dincolo de acest fluviu, numit Rubicon, nimeni 
să nu treacă drapele, arme sau soldaţi.” 

În adevăr, Cezar, imperator pe unul din malurile râului, nu 
era pe celălalt mal decât un rebel. 

Atunci se opri, copleşit de numărul şi măreţia gândurilor 
care îi veneau în minte. 

intuit pe loc, el trecu mult timp în revistă diferitele 
hotărâri care îi veneau în gând, cântări în balanţa 
experienţei şi înţelepciunii sale argumentele contrarii, îşi 
chemă amicii, printre alţii pe Asinius Pollion, îşi înfăţişă sieşi 
şi lor toate dificultăţile pe care aveau să le antreneze 
trecerea acestui râuşor şi, cu vocea tare, ca un om care are 


dreptul să ceară dinainte socoteală posterităţii, el O întrebă 
asupra aprecierii pe care ar face-o despre el. 

Cezar juca teatru, sau acţiona pe bună-credinţă în felul 
acesta? 

Un fel de miracol, pregătit desigur de el, puse capăt 
acestor incertitudini. 

În momentul în care, după ce făcuse apel la amicii săi, 
făcea apel la soldaţi, spunându-le: 

— Camarazi, mai este încă. Timp, ne putem întoarce: dar 
dacă trecem râul acesta, restul va fi treaba spadei! 

În momentul acela, un bărbat de o înălţime 
nemaipomenită apăru pe malul râului, cântând din flaut. 

Soldaţii, uimiţi, se apropiară de uriaş. 

Printre soldaţi se găsea şi un gornist. 

Omul misterios aruncă flautul, apucă goarna, o duse la 
buze, se aruncă în râu sunând din toată puterea şi trecu pe 
malul celălalt. 

— Haideţi, spuse Cezar, ne cheamă vocea zeilor şi 
nedreptatea oamenilor. Alea jacta est! (textual: Zarul a fost 
aruncat!) 

Plutarh îl face să fi spus această frază în greceşte: 

(Textual: Să fie aruncat zarul!) 

În fine, după Appianus, el ar fi spus: 

— A venit momentul să rămânem dincoace de Rubicon, 
spre nenorocirea mea, sau să-l trecem, spre nenorocirea 
lumii. 

Cezar nu spune un cuvânt de toate acestea şi nici nu 
pomeneşte măcar Rubiconul. 

Oricum ar fi, oricum s-ar fi spus această frază devenită 
proverb, sau chiar dacă nici n-a fost măcar spusă, un fapt 
de netăgăduit este acesta, constatat de Tit Liviu: „Cezar 
porni împotriva universului cu cinci mii de oameni şi trei 
sute de cai” 

LIII A doua zi, înainte de ivirea zorilor, Cezar era stăpân 
pe Ariminium (Rimini) 


Această veste părea că zboară cu aripi de vultur de pe 
malurile Rubiconului şi se abate nu numai asupra Romei, 
dar chiar asupra întregii Italii. 

Cezar trecând Rubiconul şi înaintând asupra Romei, asta 
însemna războiul civil. 

Or, ce însemna un război civil pentru romani? 

Era jalea în fiecare familie, moartea pătrunzând în fiecare 
casă, sânge curgând pe toate străzile; era iar Marius, era 
iar Sylla. 

Se putea ghici un lucru de neghicit? Cine putea ghici dacă 
învingătorul era îngăduitor? Aşa ceva nu se pomenise, era 
neobişnuit, aşa ceva nu se văzuse vreodată. 

Celelalte războaie făcuseră învingătorului o reclamă 
înfiorătoare. 

Aşa că, de data aceasta, nu era ca în celelalte războaie, în 
care teama îi închidea pe oameni în casă. Nu; acum, 
dimpotrivă, groaza îi scotea pe toţi din casă. În întreaga 
Italie se vedeau bărbaţi şi femei fugind înnebuniţi. Oraşele 
păreau că fuseseră smulse din temeliile lor ca să poată fugi 
şi să se mute dintr-un loc în altul Toată lumea aceasta se 
îndrepta spre Roma; Roma părea inundată de un potop de 
oameni care se refugiau acolo din împrejurimi, şi fiecare 
intra într-o panică atât de violentă, încât furtuna de pe 
stradă, marea aceasta de oameni izbucnind la răspântii şi în 
pieţe, creştea neîncetat, mereu mai agitată, pentru că nu 
mai exista nici rațiune, nici autoritate care s-o poată domoli. 

Şi fiecare bărbat, fiecare femeie, din ce în ce mai 
înnebuniţi, alergau strigând: 

— Vine Cezar! 

Şi fiecare gură repeta: 

— Cezar! Cezar! Cezar! 

Ce căutau la Roma toţi oamenii aceştia toate oraşele 
acestea, toate populaţiile acestea? 

Sprijinul lui Pompei. 

Pompei era singurul care îi putea rezista lui Cezar Ce 
amintire se păstrase despre Cezar? 


A unui tribun risipitor şi răzvrătit, propunând şi punând în 
aplicare legi agrare. 

Cine era Pompei? 

Reprezentantul ordinii, al proprietăţii, al bunelor 
moravuri. 

Însă Pompei îşi pierduse capul. 

Pentru că trebuia ca greşeala să fie aruncată asupra cuiva, 
Senatul o aruncă asupra lui Pompei. 

El a fost acela care i-a dat măreție lui Cezar împotriva lui 
însuşi şi împotriva Republicii, spunea Cato. 

De ce a refuzat Pompei propunerile foarte cumpătate pe 
care i le făcuse Cezar? Se întreba Cicero. 

Favorinus îl opri pe proconsul în Forum. 

— Unde îţi sunt soldaţii, Pompei? Îl întrebă el. 

— N-am, răspunse acesta disperat. 

— Atunci, bate din picior, pentru că bătând din picior 
trebuie să scoţi din pământ legiuni întregi. 

Şi, cu toate acestea, Pompei avea de patru ori mai mulţi 
soldaţi decât Cezar. 

Dar cine să ştie că Cezar n-avea decât cinci mii de oameni? 

În Roma se răspândeau cele mai ciudate zvonuri despre 
numărul soldaţilor lui Cezar, despre rapiditatea cu care 
Cezar înainta. 

Apoi, Pompei simţi că tot poporul se îndreaptă spre Cezar. 
Într-un fel, îi fugea pământul de sub picioare Poporul este 
solul pe care se construieşte orice guvernare; revoluțiile 
sunt cutremurele acestui sol Văzând că Pompei îşi pierdea 
capul, Senatul decretă panică generală! El emise o lege 
care declara trădător pe oricine n-ar fi fugit împreună cu el. 

Cato jură să nu-şi mai taie barba şi părul şi să nu-şi mai 
pună cunună pe cap până nu va fi pedepsit Cezar, iar 
Republica scăpată de primejdie. 

EI făcu un lucru care trebuie să-l fi costat mult: el îşi reluă 
soţia, pe Marcia, ca să se îngrijească de tinerii săi copii. 
Despre ea, Plutarh spune că „era văduvă şi poseda o avere 
considerabilă, căci Hortensius murise şi la moartea sa o 


lăsase moştenitoare”. Aceasta îi reproşa Cezar lui Cato, 
spune biograful grec. El îl acuza că îi plăceau banii şi că 
făcuse această căsătorie cu gând negustoresc. „Căci, 
spunea Cezar, dacă avea nevoie de femeie, de ce a cedat-o 
altuia? Şi dacă n-avea nevoie, de ce a reluat-o? Nu i-o 
dăduse lui Hortensius decât ca o momeală? Nu i-a dat-o 
oare tânără, ca s-o ia înapoi bogată?” 

Afurisit om Cezar acesta, n-ai nimic de câştigat fiindu-i 
inamic! 

Dacă ar fi fost Pompei în locul lui, te-ar fi bătut. 

Dacă ar fi fost Cato, te-ar fi ironizat. 

La rândul lor, consulii părăsiră Roma fără să fi îndeplinit 
sacrificiile care se aduceau de obicei zeilor când se părăsea 
oraşul - atât de grăbiţi erau să fugă. 

Senatorii îi urmau sau îi precedau, fiecare luând cu el ce-i 
cădea mai de preţ în mână. 

Cicero face ca toţi. Îşi ia fiul şi-şi lasă soţia şi fiica. 

— Dacă o să prade, puneţi-vă sub protecţia lui Dolabella, le 
spuse el. 

Apoi le scrie: Formies, ianuarie „Gândiţi-vă bine, dragele 
mele, ce hotărâre veţi lua. Nu vă pripiţi: nu e numai 
problema voastră, ci şi a mea. Rămâneţi la Roma? Veniţi 
după mine într-un loc sigur? 

În privinţa aceasta, iată părerea mea: avându-l pe 
Dolabella alături de voi, n-aveţi de ce să vă temeţi la Roma 
şi, chiar dacă se vor produce excese, dacă se va ajunge la 
jaf, prezenţa voastră pe loc ne va fi de un mare ajutor. 

Dar, ia staţi, mă gândesc că toţi oamenii bine intenţionaţi 
se află în afara Romei şi şi-au luat soțiile cu ei; iată; în ţara 
în care mă aflu sunt atâtea oraşe care ne sunt devotate, 
este atât pământ al nostru, încât aţi putea să mă vedeţi des 
şi să mă părăsiţi cu uşurinţă, fără a înceta de a vă găsi pe 
un teritoriu neutru. La drept vorbind, n-aş şti să vă spun 
care dintre posibiltăţi este cea mai bună. Vedeţi şi voi cum 
procedează femeile de acelaşi rang cu voi, dar mai ales 
aveţi grijă să nu fie prea târziu şi să nu mai puteţi ieşi din 


Roma. Trebuie să vă gândiţi bine şi să vă consultaţi şi cu 
prietenii noştri. Spuneţi-i lui Philotimus să ia măsuri ca să 
pună casa în stare de a rezista, şi să ţină destulă lume 
înăuntru, apoi căutaţi să aveţi curieri siguri ca să-mi 
trimiteţi zilnic veşti despre voi; în fine, dacă vă interesaţi de 
sănătatea mea, nu uitaţi să vă îngrijiţi şi voi de a voastră.” 

Pompei fuge; consulii fug; Senatul fuge; Cato fuge; Cicero 
fuge, toată lumea fuge. 

Panica este generală. 

„Era un spectacol teribil, scrie Plutarh, să vezi oraşul 
acesta abandonat într-o furtună atât de îngrozitoare, 
asemeni unei corăbii fără pilot, plutind la întâmplare pe 
această mare de spaimă şi de groază.” 

Până şi Labienus, locotenentul lui Cezar, omul pentru care 
Cezar îşi riscase viaţa, părăsi armata lui Cezar şi fugi, 
împreună cu locuitorii Romei, ca să-i întâlnească pe Cato, 
pe Cicero, pe Pompei. 

Dacă cineva ar fi privit, din zborul păsării, drumurile 
Italiei, ar fi crezut că populaţia aceasta fuge de frica ciumei. 
Un singur fapt dă o idee de spaima care domnea la Roma. 

Consulul Lentulus, venit să scoată bani din tezaurul secret 
depus în templul lui Saturn, tocmai când deschidea uşa 
tezaurului auzi pe cineva strigând că se văd călăreţii lui 
Cezar. El fugi atât de repede încât uită uşa deschisă, iar 
când Cezar fu acuzat că forţase porţile templului lui Saturn 
ca să ia trei mii de livre de aur, pe care le luase cu adevărat, 
el mărturisi: 

— Pe Jupiter! N-a fost nevoie să forţez nici o uşă; 
consulului Lentulus îi fusese atât de frică de mine, încât le 
lăsase deschise pe toate. 

LIV Dar Cezar nu voia să fie o sperietoare pentru Italia. 
Aerele de bandit, reputaţia de incendiator şi de jefuitor nu-i 
erau pe plac. Dimpotrivă, trebuia să atragă la el oamenii 
cumsecade, şi nu putea să facă aceasta decât dând dovadă 
de bunătate. 

Mai întâi îi trimise înapoi lui Labienus banii şi bagajele. 


Apoi, pentru că un detaşament trimis împotriva lui, în loc 
să-l atace, nu numai că i se ataşă, dar îi predase chiar pe 
comandant, pe Lucius Papius, Cezar îl lăsă liber pe Lucius 
Papius, fără să-i facă nici un rău. 

În sfârşit, ştiind ce teamă îngrozitoare îl gonea sau mai 
degrabă îl făcea să gonească pe Cicero, Cezar scrise lui 
Oppius şi lui Balbus, cu obligaţia ca ei să-i scrie lui Cicero. 

„Cezar, lui Oppius şi lui Balbus. 

Vă jur că am aflat cu un mare interes din scrisoarea 
voastră că sunteţi de acord cu ce s-a petrecut la Corfinium. 
Am să vă urmez sfatul, căci va fi cu atât mai uşor, cu câtei 
sunt de acord cu intenţiile mele. Da, voi fi cât se poate de 
blând, şi voi face totul ca să-l aduc înapoi pe Pompei. Să 
încercăm în felul acesta să câştigăm inimile şi să facem 
victoria trainică. Cei care m-au precedat n-au putut să 
alunge ura prin cruzime şi n-au putut realiza o victorie de 
durată folosind cruzimea, cu excepţia, totuşi, a lui Sylla. Eu 
n-am să fac ca el. Să căutăm noi mijloace de a învinge, şi să 
fim îngăduitori şi darnici. Cum să facem ca să Ajungem la 
acest rezultat? Am câteva idei şi sper să-mi mai vină şi 
altele. Gândiţi-vă şi voi, vă rog. 

Apropo, Cneius Magius, prefect al lui Pompei, a fost 
surprins de trupele mele. Am procedat cu el aşa cum am 
hotărât, l-am lăsat imediat liber. Şi mai înainte mai 
prinsesem încă doi prefecţi ai lui Pompei. Şi pe ei i-am lăsat 
liberi. Dacă or vrea să-şi arate recunoştinţa faţă de mine, ei 
vor insista pe lingă Pompei să-mi fie, mai degrabă, prieten 
decât duşman ca aceia ale căror intrigi au făcut Republica 
să ajungă în starea în care o vedem astăzi.” 

Ce-a făcut Cezar la Corfinium, ca să-şi atragă aprobarea 
lui Oppius şi a lui Balbus? 

Cezar asedia Corfinium. Cum se mai întâmplase şi cum 
avea să se mai întâmple, locuitorii predaseră cetatea şi, 
odată cu aceasta, ei îi predaseră lui Cezar şi pe oamenii lui 
Pompei: pe Lentulus - nu pe Lentulus acela care fugise cu 
atâta grabă încât uitase deschise uşile visteriei, nu; acesta 


este Lentulus Spincer, un amic al lui Cicero - pe Domitius 
Ahenobarbus, un strămoş al lui Nero, pe Vitellius Rufus, pe 
Quintilius Varus, pe Lucius Rubius şi pe mai mulţi alţii. 

Toţi aceştia se aşteptau să fie ucişi; şi erau atât de siguri 
de sfârşit, încât Domitius ceruse otravă şi o înghiţise. Din 
fericire, cel căruia i se adresase contase pe iertarea lui 
Cezar şi-i dăduse lui Domitius doar o băutură inofensivă. 

— Să nu-l uităm pe acest Domitius; deşi fusese iertat, el va 
rămâne unul din marii duşmani ai lui Cezar. 

Bănuindu-l pe Cezar că a rămas credincios tradiţiilor 
războiului civil, prizonierii nu credeau că mai aveau vreo 
scăpare. 

Din ordinul lui Marius şi Sylla, mulţi fuseseră ucişi, deşi, cu 
certitudine, meritau mai puţin decât aceştia de acum o 
asemenea soartă. 

Ce-a făcut Cezar? 

EL le-a ţinut o scurtă cuvântare în care a reproşat la doi 
sau trei din amicii săi că au întors armele împotriva lui; 
apoi, după ce i-a apărat de furia soldaţilor, i-a lăsat să plece, 
teferi şi nevătâmaţi. 

Mai mult, a poruncit să i se restituie lui Domitius cei o sută 
de mii de filipi de aur pe care el îi depusese la magistrați, 
deşi ştia bine că banii nu erau ai lui, ci fuseseră primiţi de la 
vistierie ca să plătească soldaţii ce trebuiau Să lupte chiar 
împotriva lui, a lui Cezar. 

lată ce făcuse la Corfinium, atrăgând laudele lui Oppius şi 
ale lui Balbus, pe care el îi însărcina acum să i-l aducă pe 
Cicero. 

Şi, în adevăr, Balbus îi scrise lui Cicero, îi trimise şi 
scrisoarea lui Cezar, îi dădu toate asigurările; Cicero 
răspunse că îl cunoaşte pe Cezar, că Cezar este bunătatea 
însăşi şi că nu l-a crezut niciodată în stare să verse o 
picătură de sânge. 

Atunci, Cezar îi scrie direct lui Cicero: „Cezar, imperator, 
lui Cicero, imperator, salut! 


Nu te-ai înşelat şi m-ai cunoscut foarte bine. Nimic nu e 
mai departe de mine ca cruzimea. Mărturisesc că sunt 
fericit şi mândru că ai părerea aceasta despre mine. 
Oamenii pe care i-am lăsat liberi, teferi şi nevătămaţi, se 
pregătesc, după câte se spune, să profite de libertatea pe 
care le-am redat-o ca să ridice armele împotriva mea. Fie! 
N-au decât s-o facă. Dar tu, fă un lucru: ca să pot face apel 
la sfaturile tale şi să mă folosesc de tine în orice 
împrejurare, aşa cum m-am obişnuit. Nimic nu-mi este mai 
drag decât scumpul tău Dolabella, fii convins. Îi datorez o 
nouă favoare, aceea de a te şti alături de mine Omenia lui, 
bunul său simţ, gingăşia lui faţă de mine îmi sunt o 
garanţie.” 

Împotriva lui Cezar, lumea avea puternice idei 
preconcepute. 

Partida împotriva căreia se îndrepta se numea partida 
oamenilor cumsecade. Cezar se hotări să fie mai cumsecade 
decât oamenii cumsecade. 

Aristocraţia, împotriva căreia lupta, aplica vechea lege, 
legea Eumenidelor, cum spune Eschil, legea răzbunării. El 
proclama o nouă lege, legea Minervei, legea umanităţii. 

A fost un instinct al acestui om „căruia, spune Suetoniu, îi 
era necunoscută ura şi care, când se răzbuna, se răzbuna 
cu toată blândeţea”? Sau a făcut-o din calcul? Calcul sublim 
în orice caz, care a înţeles că după asasinatele lui Sylla şi 
după măcelurile lui Marius se putea câştiga o victorie 
uimitoare, dând dovadă de îndurare. 

Am spus că locuitorii şi chiar oraşele fugeau; dar Aceasta 
se întâmplă cu locuitorii din oraşele mai îndepărtate, care 
aveau timp să fugă. Cezar făcea toate eforturile ca oraşele 
apropiate să-l vadă sosind, odată cu vestea care îi anunţa 
venirea. 

Pentru acestea nu mai era, deci, nici o posibilitate de 
scăpare. Trebuia să stai, să aştepţi jaful, incendiul, moartea. 

Dar Cezar trecea, nu jefuia, nu incendia, nu ucidea. 


Acest lucru era atât de nou şi de neobişnuit încât oamenii 
cărora nu le făcuse nici un rău rămaseră uluiţi. Şi totuşi, el 
era nepotul lui Marius, complicele lui Catilina, instigatorul 
lui Clodius. Nici jaf, nici foc, nici schingiuiri! Pe când 
Pompei, dimpotrivă, el, omul ordinii, al moralei, al legii 
declară inamic pe oricine nu-l urmează şi promite numai 
exil, bătaie cu vergile şi spânzurătoare. 

Acestea nu le spun duşmanii, căci atunci aş fi îndemnat să 
declar imediat: nu credeţi nimic despre răul care se impută 
învinsului, mai ales în războaiele civile. 

— Nu, o spune chiar Cicero. 

Mai degrabă ascultați; iată un model de felul cum vorbeşte 
el despre planurile lui Pompei: „Nici nu-ţi închipui (îi scrie 
el lui Atticus), nici nu-ţi închipui în ce măsură doreşte 
scumpul nostru Cneius să fie un al doilea Sylla. Vorbesc în 
deplină cunoştinţă de cauză; dealtfel, el nici nu s-a ferit 
prea mult de asta. 

— Ei bine, cum? Ai să-mi spui, ştiai asta şi nu faci nimic? 

— Ei! Pe zei! Nu fac nimic, nu fac nimic, nu din simpatie, s- 
O ştii, ci din recunoştinţă. 

O să-mi spui: 

— Nu găseşti cauza dreaptă? 

— Ba excelentă, dimpotrivă, însă, aminteşte-ţi că e 
susţinută prin mijloace mizerabile. 

Mai întâi, scopul este să înfometeze Roma şi Italia, apoi să 
devasteze şi să ardă totul şi, te asigur, nu-şi vor face nici un 
scrupul din a-i jefui pe bogaţi...!” 

Or, aşa cum spune Cicero, el, Cicero, ştia aceasta şi o mai 
ştiau şi alţii; toată lumea o ştia; adunătura asta de nobili 
ruinaţi o trâmbiţau pe toate drumurile. 

Dealtfel, de ce să te îndoieşti? Pompei nu era, oare, elevul 
lui Sylla? 

Aşa că, de îndată ce bancherii, cămătarii, oamenii de bani 
gata au crezut că li se vor lăsa frumoasele lor Vilişoare şi 
dragii lor bănişori, se împăcară cu conducătorul calicilor. 


Oamenii încetau să mai fugă, uşile se deszăvorau: întâi 
este privit cum trece, apoi oamenii vin în calea lui, apoi se 
reped în întâmpinarea lui. 

Amintiţi-vă de înapoierea de pe insula Elba, cu care marşul 
acesta al lui Cezar seamănă enorm de mult. 

Aşa că Cicero îi scrise lui Atticus: „Nici o palmă de pământ 
din Italia peste care să nu fie stăpân. Despre Pompei, nici 
un cuvânt; însă dacă la vremea asta nu este pe mare, orice 
trecere trebuie să i se închidă. 

Câtă grabă din partea lui Cezar! În timp ce din partea 
noastră... 

Însă nu-mi place să-l acuz pe acela când înfruntă pericole 
care pentru mine sunt tot atâtea prilejuri de deznădejde şi 
de suferinţă”. 

Apoi, dacă din cele ce am citit Cicero nu-l acuză pe 
Pompei, atunci ce vor spune cei care îl acuză? 

LV În timpul acesta, ce se întâmplă cu Pompei? Ce se 
întâmplă cu omul care a refuzat orice propunere de pace? 
Ce se întâmplă cu vanitosul imperator care, zicea el, n-avea 
decât să bată cu piciorul ca să scoată din pământ legiuni de 
cavalerie şi de pedestraşi? 

Cineva trebuie să ştie cu siguranţă unde se găseşte 
Pompei. 

Cicero. 

Ia să vedem, Cicero, unde este Pompei? Îi scrii lui Atticus 
în februarie anul 705 de la înfiinţarea Romei, cu patruzeci 
şi opt de ani înaintea erei noastre. Şi ce-i spui? 

„Nu-i mai lipseşte amicului nostru ca să se dezonoreze 
definitiv decât să-l lase pe Domitius singur. În general se 
spune că-i va veni în ajutor. Dar eu mă îndoiesc. 

— Cum adică? Îmi vei spune, l-ar putea abandona pe 
Domitius, un om de o asemenea importanţă, el, care are la 
dispoziţia lui treizeci de cohorte? 

Ei bine, da! O să-l abandoneze, dragă Atticus, sau mă înşel 
profund. Frica lui este de necrezut. Nu se gândeşte decât 
să fugă.” 


Cicero scrie clar: Nihil spectat nisi fugam! 

„Aşa că, iată omul cu care, după părerea ta, trebuie să-mi 
unesc soarta. Ştiu ce gândeşti. Ei bine, eu văd de ce trebuie 
să-l părăsesc, dar, din păcate, nu văd pe cine trebuie să 
urmez. 

Pretinzi că am rostit cuvinte memorabile când am spus că 
aş prefera să fiu învins alături de Pompei, decât să înving 
alături de alţii. 

Da, dar cu Pompei cel de atunci, cu Pompei cel puţin cum 
mi se părea atunci, nu cu Pompei cel de acum, care fuge 
fără să ştie nici de ce, nici cum, care a predat ceea ce 
posedăm, care a abandonat patria, şi care e gata să 
părăsească Italia. Am spus-o? Ei bine, atâta pagubă! Fapta 
e comisă! Sunt învins. 

Dealtfel, n-aş putea să mă obişnuiesc să văd lucruri pe 
care nu le-am crezut niciodată posibile, nici să urmez un om 
care m-a smuls dintre ai mei şi din mine însumi. 

Adio, o să-ţi scriu precis ce va mai urma.” 

Vreţi să ştiţi ce a urmat? lată. Citiţi. 

„Pompei a fost găsit. 

Oh, ruşine! Oh, nenorocire! Căci nu este nenorocire mai 
mare decât în ruşine; i-a plăcut să-l ajute pe Cezar să 
devină mare şi iată, deodată, începe să se teamă de el şi nu 
vrea pace cu nici un chip. 

Dar în acelaşi timp trebuie spus că nici nu face absolut 
nimic pentru război. 

lată-l afară din Roma: pierde Picenum din greşeala lui, se 
lasă încolţit în Apulia, se pregăteşte să treacă în Grecia şi 
nici un cuvânt-de rămas bun pentru nimeni, nici un cuvânt 
despre o hotărâre atât de gravă şi de neaşteptată. 

Însă, iată că îi scrie Domitius. 

Atunci, el trimite o scrisoare consulilor: pare că s-a trezit 
în el sentimentul onoarei. 

Crezi că, revenindu-şi, eroul va striga: 

— Ştiu ce cer datoria şi onoarea. Ce-mi pasă de pericole 
când dreptatea este cu mine! 


Aş! Adio onoare! Eroul este pe drum, fuge, aleargă pe la 
Brindisi. Şi, în plus, se spune că Domitius s-a predat 
împreună cu toţi cei care erau cu el. 

Oh! Ce lucru îngrozitor! Termin scrisoarea: durerea mă 
împiedică să continui. Aştept veşti de la tine.” 

După cum vedeţi, Pompei a fost găsit; el fuge pe la 
Brindisi. 

Într-adevăr, se găseşte la Brindisi, adică în punctul extrem 
al Italiei. lată ce-i scrie el, de acolo, lui Cicero: „Cneius cel 
Mare, proconsul, lui Cicero, imperator! 

Am primit scrisoarea ta; dacă eşti sănătos, te felicit, în cele 
ce-mi spui am recunoscut vechiul tău devotament pentru 
Republică. Consulii s-au întâlnit cu armata mea, pe care o 
aveam În Apulia. 

Te conjur, în numele acestui admirabil patriotism care nu 
s-a dezminţit niciodată, să vii la noi, pentru a hotărî 
împreună asupra celor mai potrivite măsuri de luat în 
situaţia de plâns în care se găseşte Republica. 

Ia-o pe Via Appia şi vino la Brindisi cât mai repede cu 
putinţă.” 

Şi continuă totuşi să se mai numească Cneius cel Mare! 

Vă spuneam eu, dragi cititori, că v-a fost lăudat prea mult 
Pompei. 

De la sine se înţelege că Cicero nu-i singurul care 
gândeşte şi spune că Pompei este un prost şi un laşi. 

Pompei laş! Ce ciudată asociere de cuvinte! Dar, ce vreţi? 
M-am obligat să vă prezint pe oamenii mari în intimitate, 
însă cu oamenii mari se întâmplă cum se întâmplă şi cu 
friptura de iepure; nu poţi s-o faci dacă n-ai vânatul: ca să 
vă fac un om mare, am nevoie de un om mare. 

lată -l acum pe Celius, care îi scrie lui Cicero: „Spune tu 
adevărat, ai mai văzut un om mai prost decât acest Cneius” 
Pompei al tău? Să faci atâta zgomot, să provoci o tulburare 
atât de adâncă şi să nu faci decât prostii! 

Dragul meu, Cezar al nostru, dimpotrivă, câtă putere de 
acţiune şi mai ales câtă moderație în victorie! Ai mai citit 


sau ai mai auzit tu ceva asemănător? Ce zici? Ce zici şi de 
soldaţii noştri, eh? de soldaţii noştri care, prin locurile cele 
mai inaccesibile, îngheţaţi pe un ger năprasnic, fac o 
campanie de parcă ar fi o plimbare! Pe Jupiter! Ce viteji! 

Ce-ai mai râde de mine dacă ai şti ce mă nelinişteşte, în 
fond, din toată această glorie din care mie nu-mi revine 
nimic! N-aş putea să-ţi spun asta decât prin viu grai. Tot ce 
ştiu este, că intenţionează să mă cheme la Roma de cum îl 
va fi gonit pe Pompei din Italia. În rest, cred că la ora 
actuală s-a şi comis, în afară doar de faptul că lui Pompei 

16. A. Dumas 241 

I-ar place să se lase asediat în Brindisi. 

Salut pe băiatul tău Cicero!” 

La rândul său, Cezar îi scrise din nou lui Cicero. De unde? 
Scrisoarea nu este datată. Dar credeţi că Cezar însuşi ştie 
unde se află? El înaintează cu graba cu care Pompei fuge. 

„Mă grăbesc; suntem în marş, iar legiunile au luat-o 
înainte. Nu vreau să-l las pe Furnius să plece fără să-ţi 
trimit prin el un cuvânt de gratitudine. Ceea ce-ţi cer 
imediat, ceea ce-ţi cer ca o favoare este să vii la Roma, unde 
sper că ajung în curând şi eu. Aş putea să te văd acolo şi să 
profit de trecerea ta, de luminile tale, de poziţia ta, în 
sfârşit, de tot ce poţi! 

Termin cum am început: timpul zboară. lartă-mă că-ţi 
scriu numai atât. Furnius îţi va spune restul.” 

Astfel, toată lumea îl vrea pe Cicero. Pompei îl trage spre 
Brindisi, Cezar îl cheamă la Roma. Dar el, pe cine va 
asculta? Ah! Dacă ar îndrăzni, cum l-ar mai lăsa pe Pompei 
şi ar fugi la Cezar! 

Ah! Dacă n-aş fi angajat! Spune el; însă sunt atât de 
obligat faţă de Pompei, încât nu pot suporta nici măcar 
umbra unei ingratitudini. 

Îi răspunde lui Cezar: „Cicero, imperator, lui Cezar, 
imperator, salut! 

Am citit scrisoarea ta, cu care l-ai însărcinat pentru mine 
pe Furnius al nostru şi în care mă îndemni să viu la Roma. 


Vorbeşti că vrei să profiţi de luminile mele şi de poziţia 
mea. 

Insă adaugi: de trecerea pe care o am şi de tot ce pot! 

Asta este altceva şi mă întreb ce sens dai tu acestor 
cuvinte. 

Cred, desigur, că înalţă-ţi înţelepciune nu-ţi poate inspira 
pentru concetăţenii tăi decât sentimente de pace, de linişte 
şi de înţelegere. 

Dacă este aşa, atunci, Cezar, ai dreptate să te gândeşti la 
mine, căci eu sunt omul care-ţi trebuie şi prin poziţie, şi 
prin fire. 

Aşadar, dacă presimţirea mea nu mă înşală, dacă tu ai ţaţă 
de Pompei cât de puţină bunăvoință, dacă vrei cât de cât să- 
| vezi revenind spre tine şi spre Republică n-ai să găseşti 
nicăieri un agent mai bun decât pe mine, eu, care Niciodată 
nu am dat decât sfaturi bune în toate împrejurările şi lui, şi 
Senatului, ori de câte ori mi-a stat în putinţă. Şi nu m-am 
mulţumit să-mi spun doar părerea, dar m-am străduit să o 
fac împărtăşită şi de alţii. 

Astăzi, îţi mărturisesc, Cezar, că nu pot vedea cu 
indiferenţă decăderea lui Pompei, căci de câţiva ani am 
făcut din tine şi din el idolii mei şi v-am închinat şi lui, şi ţie, 
o prietenie profundă. 

Aşa că te rog, Cezar, te implor în genunchi, smulge-te un 
moment din grijile care te preocupă, îngăduie-mi să fiu 
sincer, recunoscător, credincios în amintirea celor mai mari 
servicii pe care le-a putut primi un om vreodată. Cruţă-l 
deci pe singurul om care-ţi poate servi ca mediator între 
tine şi el, între voi doi şi concetăţenii voştri. 

Ţi-am mulţumit că i-ai lăsat viaţa lui Lentulus, că ai făcut 
pentru el ceea ce făcuse el pentru mine. Dar după 
scrisoarea pe care mi-ai scris-o în efuziunea recunoştinţei, 
îmi pare că împart cu el aceeaşi binefacere. 

Dacă aceasta este recunoştinţa mea din cauza lui 
Lentulus, te rog, fă aşa ca să pot avea una la fel şi din cauza 
lui Pompei”. 


lată ce era bun în Cicero! Dar asta n-a dus la nimic. 

— Vino ca mediator, spuse Cezar 

— Voi avea libertate de acţiune? Întrebă Cicero. 

— Nu pretind să-ţi dictez eu rolul, răspunse Cezar. 

— Te previn că, dacă mă duc la Roma, voi îndemna Senatul 
să te împiedice să te duci în Spania şi să duci război în 
Grecia. În plus, te previn că voi protesta mereu în favoarea 
lui Pompei, insistă Cicero. 

— Atunci, nu veni, răspunse Cezar. 

Şi în adevăr, Cicero rămâne la Formies, cel puţin până la 
noi ordine. 

Însă Cicero este foarte îngrijorat; el primeşte acolo un 
bilet de la Balbus. 

Nu vi se pare că este un fel de frondă antică, mai serioasă 
decât aceea din secolul al XVIII-lea, cu bileţelele care 
soseau dimineaţa? Numai că în loc de a fi domnul de la 
Rochefoucauld şi cardinalul de Retz, este vorba de Pompei 
şi de Cezar. 

Cicero primeşte deci acest bileţel: „Balbus lui Cicero, 
imperator, salut! 

Am primit de la Cezar o scrisoare secretă, de pe care Îţi 
trimit copie; prin conciziunea ei îţi vei da seama cât este de 
ocupat, căci îmi scrie atât de laconic despre lucruri de o 
asemenea importanţă. 

Dacă o să survină ceva nou, am să-ţi scriu imediat. 

„Cezar lui Oppius şi Cornelius Balbus Am ajuns în Brindisi 
la revărsatul zorilor, în ziua a 7-a a idelor lui martie, şi mi- 
am aşezat tabăra acolo. Şi Pompei este la Brindisi; el l-a 
trimis la mine pe M. Magnus, ca să-mi vorbească de pace. L- 
am răspuns ceea ce ai să vezi; n-am vrut să întârzii nici un 
moment ca să te previn; cum voi avea speranţa realizării 
unui aranjament, am să te anunţ”. 

Acum, dragă Cicero, îmi înţelegi neliniştea? Este a doua 
oară că mi se dau speranţe de încheierea păcii, şi tremur de 
teamă să nu se spulbere această nădejde. Din nefericire, 
neţiind lângă tine, nu pot să-ţi fac decât urările mele; dacă 


aş fi fost acolo, poate aş fi putut să fac ceva. Dar acum, mă 
frământ aşteptând”. 

lată aversul; să vedem reversul. Cezar a mers cu graba lui 
obişnuită. După ce a luat Corfinium, San Perino de astăzi, 
pe care mulţi istorici îl confundă cu Corfu (Corcyra), după 
ce a consolidat situaţiile lui Domitius şi Lentulus Spincer, pe 
care aceştia le credeau compromise, a pornit de-a lungul 
tărmului Adriaticii. 

Cezar, care este în război cu galii, nu are alte bărci decât 
pe acelea cu care a debarcat în Anglia şi pe care n-a avut 
timp să le treacă prin strâmtoarea de la Cadix şi să le aducă 
în Marea Adriatică. 

Cezar, spuneam, a urmat ţărmul mării şi a ajuns la 
Brindisi. 

El înainta, precedat de Magius, administratorul caselor lui 
Pompei, pe care îl întâlnise în drumul său şi-l trimisese 
înapoi la stăpânul său. 

Magius avea sarcina să-i spună lui Pompei: 

— Cezar se apropie. El spune că este în interesul 
Republicii să vă întâlniți, dar numai voi doi, singuri fără 
martori; din depărtare şi prin intermediari nimic nu se 
poate aranja. 

La această întâlnire pe care o ceruse face aluzie Cezar 
când îi scrie lui Balbus: „Mi l-a trimis pe Magius ca să 
vorbească de pace”. 

Cezar avea cu el şase legiuni, din care două create în 
întregime în timpul drumului; şase legiuni, adică aproape 
patruzeci de mii de oameni. După cum se vede, cei cinci mii 
de pedestraşi şi cei trei sute de călăreţi ai lui se înmulţiseră. 

Şi Napoleon plecase din insula Elba cu cinci sute de 
oameni, a zecea parte din numărul oamenilor care îl urmau 
pe Cezar; şi el este tratat drept tâlhar de Lentulus al epocii 
sale; în sfârşit, şi el ajunge la Tuilleries urmat de o întreagă 
armată. 

Atunci începe asediul, unul din acele asedii gigantice, aşa 
cum făcea Cezar; ca la asediul de la Rochelle din 1628, 


făcut de cardinalul Richelieu. 

Ascultaţi: Cezar se decide să închidă portul Brindisi. Mai 
întâi, construieşte un dig în dreptul intrării celei mai 
înguste, însă întrucât adâncimea apei îl împiedică să 
continue lucrarea, el construieşte plute de treizeci de 
picioare pătrate. Cu aceste plute, pe care le va lega de 
lucrările de zidărie deja începute, va închide portul. Ca să 
nu fie zdruncinate de valuri, el le înţepeneşte cu ancore la 
cele patru colţuri, iar pentru a le apăra construieşte un al 
doilea rând asemeni cu primul. El le acoperă cu pământ şi 
crăci, ca să se poată circula uşor pe deasupra lor. Întăreşte 
cu parapete şi împletituri de nuiele flancul şi faţa, apoi 
ridică turnuri cu două etaje, pentru a le feri de loviturile 
vaselor şi ale focului. 

Acestor construcţii, Pompei le opune marile bastimente de 
transport pe care le-a găsit în port, pune să se construiască 
pe aceste bastimente turnuri cu trei etaje, pe care le 
înarmează cu maşini şi cu sulițe de tot felul, apoi, astfel 
înarmate, le lansează împotriva plutelor, ca să le scufunde. 

Astfel, giganţii luptă corp la corp, şi lupta poate reîncepe 
în fiecare zi. 

Dar Cezar vrea să aibă până la sfârşit procedeul de partea 
sa. 

EI trimite la Pompei pe unul din locotenenţii săi, Caninus 
Rebilus. 

Rebilus are misiunea să ceară o întrevedere lui Pompei din 
partea lui Cezar. 

— Pompei va avea toate onorurile întâlnirii, Cezar îşi dă 
cuvântul. 

Pompei răspunde că nu poate face nimic în lipsa consulilor. 

În adevăr, consulii sunt la Dyrrachium. 

Era un subterfugiu, Cezar şi-a dat bine seama. 

El continuă asediul. 

După nouă zile, vasele care transportaseră pe consuli şi o 
parte din armată la Dyrrachium se întorc la Brindisi, fără 
arme şi fără consuli, bineînţeles. 


Ele revin să-l ia pe Pompei şi cele douăzeci de cohorte ale 
sale. 

Atunci, Pompei se pregăteşte să fugă. 

Pune să se baricadeze porţile oraşului, intrările în pieţe şi 
răscrucile; ridică baricade pe străzi, săpând şanţuri, în 
fundul cărora bate ţăruşi cu vârfurile ascuţite în sus, 
acoperă totul cu împletitură de nuiele, peste care pune 
pământ şi nisip: se fac astfel capcane în care vor cădea 
soldaţii lui Cezar. 

În sfârşit, într-o noapte, după ce şi-a instalat arcaşii de-a 
lungul zidului cetăţii, îşi îmbarcă în taină soldaţii, lasă bărci 
în care să se retragă şi arcaşii la rândul lor, iar la miezul 
nopţii ridică pânzele, forţează trecerea şi pleagă, lăsând 
numai două vase eşuate lângă dig, încărcate cu soldaţi. 

Dar abia plecase Pompei şi trupele sale abia îmbarcaseră 
arcaşii care păzeau zidurile cetăţii, că, de pe acoperişurile 
caselor, locuitorii din Brindisi începură să-l strige pe Cezar 
şi să facă soldaţilor săi semne să vină. 

Cezar înţelege totul, se repede la porţi, pe care locuitorii 
le degajează pe dinăuntru, iar soldaţii lui le forţează pe 
dinafară. E gata să se repeadă de-a lungul străzilor în 
urmărirea lui Pompei, dar locuitorii îl informează despre 
capcanele pregătite pe străzi. 

Atunci, el face un mare ocol, adică înconjoară oraşul, 
ajunge la diguri, le găseşte închise şi vede, în depărtare, 
marea plină de corăbiile care fug. 

Era a şaizecea zi de când trecuse Rubiconul. 

Un moment, Cezar cade pe gânduri. 

Să încerce să-l urmărească pe Pompei? 

Imposibil: Cezar n-are nici o corabie. Dealtfel, puterea lui 
Pompei nu este aici, este în Spania, unde se găsesc trupele 
lui cele mai bune. Spania este citadela lui Pompei. 

Cezar spune atunci cuvinte pe care numai un om genial le 
poate spune, şi care rezumă o întreagă situaţie: 

— Hai să ne luptăm mai întâi cu o armată fără general şi, 
când ne vom întoarce, să luptăm cu un general fără armată. 


Câteva zile după intrarea lui Cezar în Brindisi, Cicero 
primeşte această scrisoare: „Martius şi Trebatius, lui 
Cicero, imperator, Salut! 

După plecarea noastră din Capua, am aflat pe drum că 
Pompei s-a îmbarcat cu toată armata la 16 calende ale lui 
aprilie. 

A doua zi, Cezar a intrat în oraş; ela ţinut un discurs” 
populaţiei şi a plecat imediat la Roma. Ar putea să ajungă 
înainte de calende, şi nu intenţionează să rămână decât 
câtva timp. De acolo, va pleca în Spania. Credem că facem 
bine anunţându-vă de sosirea lui Cezar, şi în acest scop vă 
reînapoiem sclavii. 

Aflăm chiar în momentul acesta că Cezar va dormi la 
Benevent la 8 calende ale lui aprilie, şi la 6, la Simiese. 

Suntem siguri de aceasta”. 

În adevăr, Cezar, urmând itinerariul arătat, se întoarce la 
Roma. 

La Roma totul este calm, atât de calm, spune Cicero, încât 
oamenii cumsecade reîncepuseră să ia camătă. 

În adevăr, mare dovadă de calm! 

Asemeni lui Napoleon care străbate toată Franţa, de la 
Cannes la Paris, fără să fi tras un singur foc, Cezar 
străbătuse toată Italia, de la Roma la Brindisi şi de la 
Brindisi la Roma fără să fi vărsat o picătură de sânge. 

Comparaţi acum intrarea lui în Roma cu intrările lui 
Marius şi ale lui Sylla. 

În momentul acesta, va începe pentru Cezar o eră nouă. 
Era pe care din păcate, Pompei a parcurs-o, era în care 
oamenii îşi arată adevărata măsură a mărimii lor: era 
dictaturii. 

LVI Odată ajuns la Roma, prima grijă a lui Cezar a fost dea 
da porunci Senatului să se întrunească. 

Şi Senatul se întruni. 

Cezar se înfăţişă, nu ca Ludovic al XIV-lea, cu cravaşa în 
mână, ci calm, fără umilinţă, dar şi fără mândrie. 


Îşi cantonase trupele în împrejurimi şi intrase în Roma 
aproape singur. 

N-avea deci înfăţişarea unui dictator; şi mai puţin încă a 
unei persoane care venise să solicite ceva: avea înfăţişarea 
unui om stăpân pe sine şi pe dreptul său. Moralmente, el îşi 
făcuse un „18 brumar” * al său. El explică senatorilor că nu 
aspirase niciodată la vreo funcţie a cărei uşă să nu fi fost 
deschisă oricărui cetăţean roman; că aşteptase timpul 
prevăzut de lege ca să candideze la un nou consulat; că în 
ciuda opoziţiei făcute de duşmanii săi şi cu toate strigătele 
lui Cato, poporul hotărâse că putea să-l solicite, deşi era 
absent. 

Vorbi de modestia, de răbdarea sa; ceru Senatului săşi 
aducă aminte că el se oferise să-şi lase trupele la vatră dacă 
şi Pompei ar fi făcut la fel; demonstră nedreptatea pe care i- 
o făceau duşmanii, voind să-i impună nişte legi pe care ei 
înşişi nu le respectau; îi acuză că au preferat să arunce 
Italia în foc şi sânge decât să sufere cea mai mică micşorare 
a autorităţii lor; le reproşă că-i luaseră cele două legiuni, le 
aminti violenţa cu care fuseseră trataţi tribunii, încât 
Marcus Antonius şi Quintus Cassius se văzură obligaţi să 
fugă din Roma în haine de sclav şi să vină să se pună sub 
protecţia lui; reaminti insistența pe care o depusese pe 
lângă Pompei ca să obţină întâlnirea cu el în vederea 
rezolvării tuturor problemelor, prieteneşte şi fără vărsare 
de sânge. Ţinând seama de toate acestea, el rugă Senatul 
ca, împreună cu el, să se îngrijească de Republică; însă 
adăugă că dacă Senatul i-ar fi refuzat acest concurs, el se 
va îngriji singur de Republică, socotind că-i va fi mai uşor lui 
să nu ţină seama de Senat, decât Senatului să nu ţină 
seama de el, adică, sub o modestie aparentă, el se declara 
stăpân deplin. 

Totuşi, el propuse să se trimită o delegaţie la Pompei, ca 
să-i ofere un nou aranjament. 

Discursul lui Cezar fu aprobat cu putere şi chiar foarte 
aplaudat. 


Însă, când fu vorba să se numească membrii delegaţiei, 
nimeni nu voi să ia parte. 

Pompei declarase sus şi tare în Senat: 

— Nu fac nici o deosebire între cei care rămân în Roma şi 
cei care îl urmează pe Cezar. 

Cezar fusese mai puţin categoric: el declarase că îl 

* Aluzie la 18 Brumar al lui Napoleon, (n. [.). 

Considera amic pe oricine nu era în război cu el. 

Trei zile se scurseră în convorbiri, fără să se ajungă la un 
rezultat. 

A treia zi, Cezar renunţă la propunerea făcută. Poate că 
fusese bucuros că nu-i putuse convinge pe aceşti fricoşi. 

Între timp blândeţea lui Cezar - blândeţe căreia i se căuta 
un motiv politic, înlăturându-se singura şi adevărata cauză: 
firea lui înnăscută-între timp, deci, blândeţea lui Cezar, 
neobişnuită, necunoscută, neînchipuită în asemenea 
împrejurări, îi încurajă pe duşmani. 

Se ajunse până acolo încât, în momentul plecării în Spania, 
când voi să ia din vistieria publică banii necesari pentru 
campanie, tribunul Metellus se opuse. 

— De ce? Întrebă Cezar. 

— Pentru că nu îngăduie legile, răspunse Metellus. 

Cezar ridică din umeri. 

— Tribunule, îi spuse el, ar trebui să ştii că războiul nu 
este vremea legilor. Dacă nu-ţi plac lucrurile pe care am să 
le fac, dă-te la o parte din calea mea; războiul nu îngăduie o 
asemenea libertate în vorbire. După ce voi depune armele, 
după ce se va încheia o înţelegere, atunci vei putea să 
vorbeşti după plac. Îţi spun aceasta din bunătate, tribunule, 
să ştii! Pentru că eu sunt aici prin dreptul celui mai tare; 
pentru că şi tu şi cei din faţă sunteţi ai mei, îmi aparţineţi; 
eu pot să fac ce vreau cu voi, pentru că, la urma urmei, voi 
sunteţi prizonierii mei. 

Şi cum Metellus voia să ridice tonul: 

— Bagă de seamă, îi spuse Cezar, că mi-e mai uşor să te 
ucid decât să-ţi spun că am de gând s-o fac. 


Metellus n-a stat să asculte mai multe şi s-a retras. 

Cezar intră în templul lui Saturn, găsi vistieria deschisă - 
ne amintim că consulul Lentulus fugise atât de repede încât 
n-avusese timpul să o mai închidă - şi luă, fără greutate, toţi 
banii de care avea nevoie ca să poarte războiul. Suetoniu 
spune: trei mii de livre de aur. 

Când era gata să plece în Spania ca să se lupte acolo cu 
Afranius, Petreius şi Varo, cei trei locotenenţi ai lui Pompei, 
Cezar îşi aruncă ochii în jurul lui. 

lată ce văzu: Cotta stăpânea Sardinia; Cato - Sicilia; 
Tuberon - Africa. 

Cezar dădu ordin lui Valerius să ocupe Sardinia cu o 
legiune; lui Curion, să treacă în Sicilia cu două legiuni şi, 
după recucerire, să-l aştepte în Africa. 

Pompei era la Dyrrachium. 

Precizăm imediat că Dyrrachium este Durresul de astăzi. 

Acolo îşi strângea armata şi o flotă. 

— Vom arăta mai târziu câtă flotă şi câtă armată. 

Valerius plecă în Sardinia. 

Dar, înainte de a se îmbarca, sarzii îl izgoniseră pe Cotta. 

Acesta fugi în Africa. 

Cato era la Siracusa. 

Acolo află că Assinius Pollion - unul din locotenenţii lui 
Cezar - sosise la Messina. 

Assinius Pollion comanda avangarda lui Curion. 

Cato, care încă nu ştia ceva sigur în legătură cu 
evenimentele de la Brindisi, trimise la el ca să-i ceară 
lămuriri asupra situaţiei. 

Assinius Pollion îi spuse că Pompei era părăsit şi că îşi avea 
tabăra la Dyrrachium. 

— Ce încurcate şi de nepătruns sunt căile sorții! Strigă 
Cato. Cât timp Pompei se conducea fără judecată şi fără 
rațiune, fusese invincibil, iar astăzi, când vrea să-şi salveze 
patria şi luptă pentru libertate, succesul îl părăseşte. 

Apoi, meditând pentru sine însuşi: 


— Am destui soldaţi ca să-l gonesc pe Assinius din Sicilia; 
dar el aşteaptă o armată mai numeroasă decât cea pe care 
o are acum; nu vreau să ruinez insula atrăgând un război în 
sânul ei. 

Să ni se ierte această vorbire pompoasă: de fiecare dată 
când îl cităm pe Plutarh, cităm un grec şi încă un grec din 
perioada de decadenţă. 

Să revenim la Cato. 

E] îi sfătui pe siracuzani să îmbrăţişeze partida cea mai 
puternică, iar el se îmbarcă şi porni pe mare, ca să se 
întâlnească la Dyrrachium cu Pompei. 

În schimb, Cicero continua să se afle în Italia. Se chinuia 
îngrozitor ca să ia o hotărâre: nu se întorcea nici la Roma, 
să-l întâlnească pe Pompei. 

Sta la Cumae, gata să se îmbarce, dar nu se îmbarca, 
spunând că nu avea vânt favorabil. 

În aceeaşi zi, probabil 1 mai, primi două scrisori: una de la 
Antonius (sunt cunoscute motivele urii dintre Antonius şi 
Cicero), cealaltă de la Cezar. 

Iat-o pe prima: „Antonius, tribun al poporului şi propretor, 
lui Cicero, imperator, salut! 

Dacă nu te-aş iubi, şi încă mai mult decât ai vrea tu să 
crezi, nu m-aş ocupa de un zvon care circulă pe aici şi pe 
care eu îl cred pe de-a-ntregul fals. Dar cu cât mă simt mai 
legat de tine, cu atât mai mult am dreptul să mă ocup de un 
zvon, chiar dacă el ar fi neîntemeiat. 

Ai să treci marea, tu care îi iubeşti atât de mult pe 
Dolabella şi pe Tulia, tu care ne eşti atât de drag la toţi, tu, 
a cărui onoare şi consideraţie ne afectează pe noi ca pe tine 
însuţi, ţi-o jur pe Hercule! 

Vreau să te conving că, în afară de Cezar, nu există nimeni 
pentru care să am o afecţiune mai mare decât pentru tine şi 
că, după părerea mea, nu există nimeni pe devotamentul 
căruia Cezar să conteze mai mult decât pe devotamentul 
tău. 


De aceea, te implor, dragă Cicero, nu te angaja în nici o 
intervenţie care să te oblige; fereşte-te de cine a fost ingrat 
faţă de tine şi, ca să-l urmezi, nu fugi ca de un duşman de 
omul care face atâta haz de tine încât, pentru că te iubeşte, 
vrea să te vadă puternic şi onorat. 

Îţi trimit această scrisoare prin Calpurnius, amicul meu 
personal, ca să vezi cât mi-e de scump tot ceea ce priveşte 
fericirea şi gloria ta!” 

Am spus că în aceeaşi zi Cicero primea o a doua scrisoare; 
era adusă de Philotinus, de la Cezar. 

„Cezar imperator, lui Cicero imperator, saluţi 

17 aprilie N-ai de ce să te temi, nu-i aşa? Iu nu eşti omul 
care să facă ceva cu imprudenţă; totuşi, tulburat de nişte 
zvonuri, consider potrivit să-ţi scriu. În numele prieteniei 
noastre, nu te asocia unei cauze pierdute! Tu n-ai fost 
alături de această cauză când avea toate şansele; a refuza 
să treci de partea norocului ar fi nu numai să insulţi 
prietenia, dar să-ţi faci rău ţie însuţi. Oare nouă nu ne-a 
reuşit totul? Oare lor nu le-a fost potrivnic totul? Nu urma o 
cauză care este asemeni celei la ale cărui îndemnuri refuzi 
să iei parte; se pare, fără să mă înşel, că am comis o faptă 
condamnabilă, căci nimic din ceea ce ai putea face 
împotriva mea n-ar fi mai grav decât dacă ai face ceva 
Pentru duşmanul meu. Fereşte-te să părăseşti Italia (fac 
apel la prietenia ta; cred că am acest drept). Dealtfel în 
condiţiile în care ne aflăm, neutralitatea nu este oare 
situaţia care convine cel mai bine unui om cumsecade şi 
paşnic, unui bun cetăţean? Câţiva oameni care gândesc aşa 
au putut fi totuşi dezorientaţi de un sentiment de teamă şi 
de îndoială asupra mea. Dar tu, tu, care îmi cunoşti viaţa 
întreagă, care poţi să-mi analizezi toate acţiunile, care îmi 
cunoşti prietenia pentru tine, spune, ce-ai putea face mai 
bine decât să te abţii? Vino la Roma!”. 

Toate aceste insistenţe eşuează: Cicero plecă din Cumae 
spre sfârşitul lui iunie, iar în ziua de 11 îi scria soţiei sale, 
Terentia, din portul Gaeta, că o puternică vărsare a bilei a 


pus capăt indispoziţiei care îl doborâse şi, ca o soţie pioasă 
şi plină de râvnă ce era, o ruga să ofere un sacrificiu lui 
Apollo şi lui Esculap. 

Ce teamă avea sărmanul Cicero să nu se compromită nici 
faţă de zei, de vreme ce nu separa pe Apollo de Esculap, 
după cum nu separa pe Cezar de Pompei! 

Primele veşti de la el, după această scrisoare, sunt din 
Epir, datate din luna februarie anul 706 de la întemeierea 
Romei, adică patruzeci şi şapte de ani înaintea erei noastre. 
Cicero intra atunci în al şaizecilea an. 

LVII Să-l urmăm pe Cezar în Spania; fiţi liniştiţi, un capitc 
1 sau două ne vor fi de ajuns pentru întregul război pe can 
îl va purta acolo. Este adevărat că nici campania aceasta n-a 
durat prea mult: cred că vreo şase săptămâni. 

Mai întâi a trecut Alpii. 

Acelaşi Ahenobarbus care voise să se otrăvească la 
Corfinium şi căruia Cezar îi acordase viaţa şi-l lăsă liber să 
facă orice dorea se grăbise să-l întâlnească pe Pompei, aşa 
cum prevăzuse Cezar în scrisoarea către Cicero. Apoi 
strânse şapte brigantine, le încărcă cu oameni de pe 
proprietăţile sale şi se repezi cu ei în Marsilia. 

La rândul său, înainte de a părăsi Roma, Pompei lăsase la 
vatră, la familiile lor, câţiva tineri din Marsilia care veniseră 
să-şi termine educaţia la Roma, sub patronajul lui. Pe 
aceştia îi însărcinase să le spună părinţilor lor că îi ruga să- 
şi amintească de obligaţiile pe Care le aveau faţă de el şi să 
nu prefere favoruri noi în locul celor vechi. 

Aceşte două împrejurări făcură din Marsilia un oraş ostil 
lui Cezar. De aceea Marsilia chemase între zidurile sale 
munteni din împrejurimi, făcuse depozite de grâu din grâul 
luat de la ţară şi din cetăţile învecinate, organizase ateliere 
pentru forjat arme, reparase corăbiile, reparase spărturile 
din ziduri şi zidurile însele şi, în sfârşit, închisese porţile lui 
Cezar. 

Cezar n-avea timp de asedii. 


El chemă cincisprezece locuitori mai importanţi din oraş, îi 
rugă să nu fie ei primi care să-i declare război şi-i îndemnă 
să urmeze exemplul Italiei, care nu numai că s-a supus, dar 
a şi venit la el. Le spuse apoi că va aştepta răspunsul lor. 

Ei reveniră, spunând că Marsilia a aflat că Italia era 
împărţită în două mari tabere: a lui Cezar şi a lui Pompei, şi 
că Marsilia, oraş grec, cere să rămână neutră. 

Or, cum nu putea fi neutră dacă avea între zidurile sale pe 
Domitius cu oamenii lui, Cezar înălţă turnuri şi obloane de 
sabordare, porunci să se construiască la Arles 
douăsprezece galere, care se terminară şi se echipară în 
treizeci de zile. După ce sunt aduse la faţa locului, i se 
încredinţează lui Trebonius comanda asediului şi lui 
Decimus Brutus comanda flotei. 

— Să nu se confunde acesta cu Marcus Brutus, vărul său: 
amândoi îl vor asasina pe Cezar, dar nu e nici un motiv ca să 
se confunde un asasin cu altul. 

— Apoi, trimite pe Fabius cu cele trei legiuni cantonate pe 
timpul iernii la Narbonne, pentru a ocupa trecerea 
Pirineilor, pe care o apăra Afranius; ordonă celorlalte 
legiuni să le ajungă, iar el se aruncă pe drumul urmat de 
avangardă. 

Cei trei locotenenţi ai lui Pompei împărţiseră astfel Spania 
între ei: Afranius guverna Spania interioară; Petreius - 
Estramadura şi Portugalia; Varo, restul, de la pădurea 
Cafionie până la Guadiana. 

La apropierea lui Cezar, Petreius şi Afranius îşi uniră 
armatele şi-şi aşezară tabăra lângă Lerida. 

Aveau la un loc cinci legiuni, optzeci de cohorte de 
infanterie şi cinci mii de cai. Fabius, locotenentul lui Cezar, 
avea şase legiuni şi trei mii de cai. 

În plus, Cezar, în drumul său spre duşman, ridicase din 
Galia trei mii de călăreţi şi o mulţime de gasconi şi de Basci, 
foarte buni soldaţi mai ales pentru felul de război pe care 
avea să-l facă. 


Circula zvonul că Pompei venea prin Africa şi că avea să 
sosească foarte repede în Spania cu o armată numeroasă. 
Era posibil de zece ori să fie aşa; contrariul părea complet 
imposibil. 

Fie că-i lipsea numerarul -cum s-ar spune în zilele noastre 
- fie că voia să-şi lege comandanții armatei de propria lui 
soartă, Cezar îşi adună ofiţerii şi împrumută de la ei toţi 
banii care nu le erau absolut necesari pentru cheltuielile 
personale, şi cu aceşti bani plăti soldaţii. 

Cezar intră în Spania prin Perpignan, Mont-Louis, 
Puycerda. Ne servim de numirile moderne ale localităţilor 
pentru a fi mai lesne înţeleşi şi ca să putem fi uşor urmăriţi 
de cititori pe prima hartă care le-ar cădea în mână, dacă ar 
dori să facă aşa ceva. 

EI îl găsi pe Fabius stabilit pe râul Segre (Sicorius). Segre 
izvorăşte din munţii care înconjoară valea Andora, curge 
spre sud-vest, se uneşte, la Balaguer, cu râul Noguera, care 
îl face să-şi piardă numele, îşi continuă drumul prin Lerida 
şi se varsă în Ebru, la Menquinenza. 

Fabius aruncase două poduri peste Segre, la o distanţă de 
o leghe unul de altul. Podurile acestea serveau pentru 
aprovizionarea cu furaje, căci regiunea prin care trecuse 
era complet pustiită. 

Unul din poduri se prăbuşi sub greutatea unui convoi. 

Era cu două zile înainte de venirea lui Cezar. 

Afranius şi Petreius, care ocupau cursul râului, îşi dădură 
seama de accident văzând râul purtând resturi, şi atacară 
imediat soldaţii lui Cezar. 

Plancus, care comanda convoiul şi care după prăbuşirea 
podului se găsea izolat de tabăra lui Fabius, se retrase pe o 
ridicătură şi făcu front de ambele părți. 

În timpul luptei, se văzură strălucind în depărtare 
steagurile a două legiuni. 

Era Fabius, care venea în ajutorul lui Plancus. 

Trecuse pe al doilea pod. 

Afranius se retrage. 


Două zile mai târziu, cum am spus, Cezar soseşte cu o 
escortă de nouă sute de călăreţi. 

Podul fusese refăcut în noaptea dinaintea sosirii sale şi se 
terminase sub ochii lui. 

Iată-l sosit; inamicul îi va recunoaşte prezenţa după 
loviturile pe care le dă. 

La o depărtare de două mii de ani, este tactica lui 
Napoleon. Lumea îl credea la o sută de leghe; el soseşte 
noaptea şi atacă a doua zi. 

Recunoaşte locurile, lasă şase cohorte pentru paza podului 
şi a taberei şi porneşte împotriva lui Afranius pe trei 
direcţii. 

Afranius refuză lupta şi-şi masează soldaţii pe un deal. 

Cezar îşi va aşeza tabăra la poalele dealului. 

El ţine toată ziua armata pregătită de luptă, iar în spatele 
liniei de bătaie pe care o aliniază spre duşman restul 
armatei sapă un şanţ pe care Afranius nici nu-l bănuieşte. 

La venirea nopţii, el se retrage dincoace de acest 
retranşament. A doua zi, el indică la trei legiuni trei şanţuri 
care mai trebuiau săpate; legiunile se pun pe lucru. Până 
seara, şanţurile sunt săpate. 

Afranius a voit să-i împiedice din lucru, dar, văzându-l pe 
Cezar pe jumătate fortificat, n-a îndrăznit să părăsească 
poalele dealului. 

Când se făcu ziuă, şanţurile erau întărite cu palisade. 

Cezar are o tabără fortificată, în care îşi aduce bagajele; 
trupele rărr”n în cealaltă tabără. 

A doua zi, luptă între Cfezar şi Afranius. La sfârşitul zilei, 
fiecare se laudă cu victoria; aşa cum se întâmplă 
întotdeauna când nimeni n-a învins. 

Două zile mai târziu se petrece un accident mai grav: 
zăpada se topeşte în Pirinei, râul Segre se revarsă şi ia cu el 
cele două poduri ale lui Cezar. 

Acelaşi lucru i se va întâmplă şi lui Napoleon pe insula 
Lobau, cu câteva zile înainte de bătălia de la Wagram. 


lată-l pe Cezar fără alimente şi fără posibilitate de a şi le 
procura. 

Puţinul grâu se termină repede; nici o vită; toţi 
proprietarii de animale şi-au dus cirezile în afara regiunii. 
Grâul se vinde cu patruzeci de dinari oborocul. 

Adăugaţi la aceasta trupele uşoare spaniole, obişnuite să 
treacă râul pe burdufuri, şi care zi şi noapte hărţuiesc 
armata lui Cezar. 

De reconstruirea podurilor nici nu poate fi vorba; apele 
sunt prea mari, râul e prea vijelios. 

Cezar e prins ca într-o capcană. Niciunul din soldaţii săi nu 
va scăpa; nici nu va fi nevoie să-i ucidă cineva: vor muri de 
foame. Vestea se răspândeşte şi ajunge până la Roma; de la 
Roma, trece în Iberia şi în Grecia. 

La casa lui Afranius, la Villa Sacra, lumea face coadă. 
Afranius este salvatorul lumii! Se trimit lui Pompei mesageri 
şi mulţi senatori care până acum ezitaseră se decid, în 
sfârşit, şi trec de partea lui. 

Numai că în toate acestea nu s-a ţinut seama de geniul şi 
de energia lui Cezar. 

Cezar porunceşte soldaţilor să facă mici bărci, ca acelea 
pe care le-a văzut în Anglia. 

Soldaţii lui Cezar sunt buni la toate; iată-i acum dulgheri. 

Fundul şi părţile principale ale acestor bărci erau făcute 
din lemn uşor, restul din nuiele acoperite cu piele; sunt 
încărcate pe căruţe cuplate, apoi într-o noapte, sunt târâte 
la vreo cinci sau şase leghe de tabără. 

Două sau trei sute de soldaţi trec râul, ocupă un mamelon 
şi se întăresc acolo. 

Apoi, în timp ce ei împiedică apropierea duşmanului de 
capul de pod, este trecută o legiune. 

După ce a trecut legiunea, se construieşte un pod care se 
ridică în două zile, pentru că se construieşte din ambele 
părţi iar duşmanul nu este în apropiere, ca să-i copleşească 
pe lucrători cu săgeți. 


După legiune, trece râul Segre cavaleria, care porneşte în 
galop şi-l surprinde pe inamic la furaj. 

Apoi soseşte un convoi cu provizii şi bagaje, şi cu o escortă 
de şase mii de oameni de toate felurile: arcaşi din 
Rouergue, cavalerie din Galia, copii de senatori şi de 
cavaleri. 

Belşugul reintră în tabără pe amândouă părţile, în acelaşi 
timp. 

Cine a spus că Cezar a pierdut? Prea s-au grăbit cei din 
Roma, şi cei mai mulţi care au făcut un pas spre Pompei 
revin acum şi fac doi paşi spre Cezar. 

IVI 11 

Între timp soseşte în tabără vestea unei victorii navale. 

Vă amintiţi de cele douăsprezece galere pe care Cezar a 
poruncit să se construiască la Arles? Ele blochează portul 
Marsilia, sub comanda lui Decimus Brutus. 

Dar Domitius a înarmat şaptesprezece galere, din Care 
unsprezece acoperite, plus vreo cincisprezece bărci. 

Se încarcă bărcile cu arcaşi şi cu oameni de la munte. 

O parte din garnizoană este îmbarcată pe galere. Folosind 
un vânt favorabil, acestea atacă cele douăsprezece galere 
ale lui Cezar, ancorate aproape de insula unde „este astăzi 
Lazaretul. 

Din fericire, pe cele douăsprezece galere ale lui Cezar 
erau îmbarcaţi soldaţi de elită şi ofiţeri încercaţi, care se 
oferiseră voluntari să facă asediul. 

Lupta fu lungă şi crâncenă; muntenii făceau minuni. 

În toate ţările din lume, muntenii - oamenii aceia aspri, 
obişnuiţi să urce şi să coboare inegalităţile scoarţei 
pământului - pretutindeni, muntenii sunt soldaţi excelenți. 
Gândiţi-vă la elveţieni, tirolezi, dalmaţieni, albanezi, la cei 
din Caucaz, din Auvergne, din Pirinei. 

Până şi sclavii lui Domitius, cărora stăpânul le promisese 
libertatea, luptau ca nişte eroi. 

Marele dezavantaj al flotei lui Cezar era că, fiind 
construită din lemn verde, era greoaie şi se mişca cu 


dificultate, cu atât mai dificil cu cât o manevrau nu nişte 
marinari, ci soldaţi care nu cunoşteau nici măcar cele mai 
simple noţiuni marinăreşti. 

În schimb, vasele duşmanului, repezi, ca nişte păsări de 
mare, erau conduse de piloţi pricepuţi şi manevrate de cei 
mai buni marinari din lume. Ele evitau ciocnirea cu 
greoaiele galere ale lui Cezar, se roteau în jurul acestora, 
pluteau de-a lungul lor şi, în trecere, le sfărâmau ramele. 

Este adevărat că, din când în când, câte o galeră de a lui 
Cezar agăța câte o galeră duşmană. 

Atunci avea loc o luptă adevărată şi dintr-o parte şi din 
alta. 

Muntenii foceeni, sclavii lui Domitius, toţi rivalizau în 
vitejie cu soldaţii lui Cezar. 

Însă, odată agăţată, galera duşmană putea să se 
socotească prinsă; era numai chestiune de timp. 

Soldaţii lui Cezar săreau pe deasupra, luptau corp la corp 
şi forţau echipajul duşman să se arunce în mare. 

Armata lui Cezar sfârşi prin a face un adevărat măcel în 
rândul armatei duşmane, îi cuceri sau îi scufundă nouă 
galere, şi le alungă pe celelalte în port. 

De data aceasta, victoria nu mai fu o problemă: ea rămase, 
fără discuţie, de partea armatei lui Cezar. 

Între timp, locuitorii din Huesca (Osea) şi din Calahorra 
(Calagurris) se întruniră şi hotărâră să trimită 

17. A. Dumas 257 

O delegaţie la Cezar pentru a-i solicita alianţa. 

Exemplul este contagios. 

Văzând ce făceau vecinii lor, locuitorii din Tortosa, din 
Tarragona (Iaraco) şi din Barcelona (Varcino) făcură şi ei la 
fel. 

După cum e lesne de înţeles, Cezar îi primi cum nu se 
putea mai bine. 

EI le ceru furaje şi grâu, pe care ei se grăbiră să i le 
trimită, încărcate pe animale de povară. 


Se întâmplă ceva şi mai grav o cohortă recrutată la 
Tortosa şi care servea sub comanda lui Afranius, aflând de 
alianţa dintre locuitorii din oraşul său şi Cezar, părăsi 
tabăra locotenentului lui Pompei şi trecu în tabăra 
duşmanului acestuia. 

Astfel, cinci mari oraşe se găseau în alianţă cu Cezar, gata 
să răspundă la toate nevoile lui, şi asta tocmai când se 
aflase că Pompei nu părăsise şi nici n-avea de gând să 
părăsească Dyrrachium. 

De atunci încolo, se putu observa cu uşurinţă ezitarea şi 
uimirea duşmanului. 

Or, Cezar, văzând că un pod este o trecere prea îngustă 
pentru manevrele la care se gândea, se hotări să creeze un 
vad. El puse să se sape nişte şanţuri largi de câte treizeci 
de picioare fiecare, în care se revărsă râul în aşa fel încât, 
oricât de mare era apa, râul scăzu cu mai multe picioare. 

Văzând această situaţie, Afranius şi Petreius înţeleseră că 
aveau de-a face nu numai cu toată armata lui Cezar, dar şi 
cu cele cinci oraşe aliate cu el; aşa că se hotărâră să se 
retragă dincolo de Ebru. 

În momentul în care cei doi locotenenţi ai lui Pompei 
efectuau această retragere, apa era destul de scăzută ca să 
poată trece cavaleria, nu însă şi infanteria. 

Văzând că inamicul se retrage, Cezar lansă cavaleria 
asupra lui. 

Nimeni nu se putea gândi să-l urmeze cu infanteria: erau 
de urcat cinci leghe până la pod, apoi cinci leghe de 
coborât; în timpul acesta, duşmanul ar fi fost departe. 

Însă infanteria lui Cezar începu să murmure. 

De pe dealurile care mărgineau râul, ea vedea retragerea 
duşmanului, hărţuiala dintre ariergarda acestuia şi armata 
lui Cezar, şi atunci începu să strige spre ofiţerii săi: 

— Spuneţi-i lui Cezar să ne lase să trecem râul pe unde a 
trecut şi cavaleria; dacă a trecut cavaleria, o să trecemtot 
aşa de bine şi noi. 


Atunci, Cezar, care din partea lui nu aştepta nimic mai 
mult dect să rişte ceva pe încrederea lui în noroc, lăsă în 
tabără pe cei mai slabi cu o legiune, aşeză o linie de călăreţi 
în sus şi în jos de vad, şi se aruncă cel dintâi în această apă 
îngheţată. 

Toată armata trecu, având apa până la gât, fără să piardă 
un singur om. 

Cei care fuseseră luaţi de curent fură salvaţi de cavaleria 
care forma lanţul. 

Ajuns pe celălat mal, Cezar îşi organiză trupa în trei 
coloane şi porni în urmărirea armatei lui Pompei. 

Din clipa aceea, fu o adevărată cursă cu obstacole pentru 
a vedea cine ajunge primul la trecătoarea munţilor, singurul 
drum pe unde se putea trece din provincia Lerida în 
provincia Saragossa. 

Cezar face un ocol peste câmp, mlaştini, dealuri şi munţi, 
escaladează stânci în care soldaţii sunt siliţi să-şi lase 
armele; să treacă unul câte unul mergând în mâini, şi să-şi 
reia apoi armele: Când Afranius ajunge la trecătoare, o 
găseşte păzită. 

Atunci se dezlănţui o luptă teribilă. 

Soldaţii lui Cezar înţeleg că duşmanul este în mâna lor. 
Pentru a sfârşi cu el, vor să-l extermine dintr-o lovitură. 

Dar Cezar se înduioşează de atâţia viteji care vor trebui să 
moară ca să-şi ţină cuvântul pe care şi l-au dat: el se 
mulţumeşte să-i înconjoare, să ridice în jurul lor două linii 
de circumvalaţiuni, să-i înfometeze. 

Ar putea să-i distrugă, dar îi lasă să trăiască. Lui îi trebuie 
prieteni, nu victime. 

Soldaţii duşmani îi recunosc intenţia. 

Soldaţii lui Cezar încep să discute cu soldaţii lui Pompei; în 
discuţiile lor se amestecă şi ofiţerii inferiori. Oamenii lui 
Pompei recunosc că-i datorează viaţa lui Cezar, că încă de 
multă vreme, dacă ar fi voit Cezar, ei n-ar mai fi fost în 
viaţă. Întreabă dacă se pot încrede în cuvântul lui şi, la 
asigurarea care li se dă, îşi trimit centurionii la Cezar. 


Atunci, lumea începe să creadă că s-a făcut pacea; 
cezarienii şi pompeienii se amestecă unii cu alţii, îşi strâng 
mâinile, se îmbrăţişează. Soldaţii lui Pompei conduc Soldaţii 
lui Cezar în corturile lor, iar soldaţii lui Cezar fac acelaşi 
lucru cu soldaţii lui Pompei. 

Când, deodată aflând ce se petrece, Afranius şi Petreius 
adună o gardă spaniolă de care sunt siguri, cad asupra 
soldaţilor romani care se află în tabăra lor, şi-i măcelăresc, 
scăpând cu viaţă numai cei pe care însuşi soldaţii lui Pompei 
îi ascund şi îi lasă apoi să fugă în timpul nopţii. 

Cezar, la rândul său, aflând de acest măcel, îi strânge pe 
soldaţii lui Pompei şi, fără să le facă nici un rău şi nici măcar 
să-i amenințe, îi trimite în tabăra lui Afranius. 

Va avea tot atâţia aliaţi în tabăra duşmană. 

Totuşi, nici Afranius, nici Petreius, nu pot merge mai 
departe. Ei hotărăsc să se întoarcă la Lerida, şi se pun în 
marş. 

Însă Cezar îi urmăreşte, îi hărţuieşte cu cavaleria, îi 
înfometează cu călăreţii lui. 

Ei îşi ucid vitele de povară pe care nu le mai pot hrăni, le 
mănâncă, apoi pornesc mai departe. 

Printr-o mişcare abilă, Cezar îi încolţeşte într-o poziţie 
dificilă. 

Trebuiau să lupte. 

Locotenenţii preferă un asediu unei bătălii; ei se întăresc. 

Atunci, Cezar îi încercuieşte cu unul din acele teribile 
şanţuri cu care legiunile sale s-au obişnuit să brăzdeze 
pământul. 

Mâncându-şi caii cum şi-au mâncat catârii, lui Afranius şi 
lui Petreius nu le mai rămâne decât să calculeze câte zile le 
mai rămân până să moară de foame. 

În cele din urmă, cer să se înceapă tratative, se declară 
învinşi şi-l imploră pe Cezar să nu abuzeze de victoria pe 
care a obținut-o. 

Cezar iartă toată lumea, nu impune duşmanilor săi decât o 
singură condiţie, aceea de a părăsi provincia şi de a 


concedia trupele. 

Se poartă discuţii asupra datei când să se concedieze 
armata. 

Atunci, însă, se amestecă în discuţie soldaţii. 

— Imediat! Imediat! Strigă ei din toate părţile. 

Pentru a urgenta învoiala, Cezar va plăti el soldaţilor lui 
Pompei soldele rămase restante. 

Apoi îngăduie fiecărui om, soldat sau ofiţer, să ia din 
tabăra sa, a lui Cezar, tot ce a avut de valoare şi a pierdut 
În timpul campaniei. Pe soldaţii săi, Cezar îi va despăgubi. 

Din momentul acela, nu se mai discută nimic: vocile 
soldaţilor acoperă vocile şefilor. Vor avea toată încrederea 
în Cezar, pentru că Cezar este mai generos decât i s-a cerut 
să fie. 

La rândul său, Varo, văzându-se singur în faţa unei armate 
de trei ori mai puternice decât a sa, se gândeşte să înceapă 
şi el tratativele cu Cezar. 

Dealtfel, provincia pe care o comandă se răscoală 
împotriva sa, oraşele în care vrea să intre îşi închid porţile 
în faţa lui; una dintre legiuni îl părăseşte. 

El trimite o scrisoare, în care arată că este gata să se 
predea. 

Cezar merge în întâmpinarea lui până la Cordoba, 
primeşte din mâinile sale o situaţie a provinciei, a navelor, a 
munițiilor, a sumelor de bani care se găsesc în ea. El cere să 
i se predea nişte sume de bani, despăgubeşte cetăţenii 
pentru pierderile suferite şi pentru contribuţiile care le-au 
fost impuse; despăgubeşte pe toţi, inclusiv pe Hercule, 
căruia i se răpise tezaurul, şi acolo, la Cadix, regăseşte 
aceeaşi statuie în faţa căreia plânsese cu cincisprezece ani 
mai înainte, pentru că nu realizase nimic până la vârstă 
când Alexandru cucerise lumea. 

După terminarea războiului din Spania, Cezar se îmbarcă, 
la Cadix, pe navele lui Varo, ajunge pe mare la Tarragona, 
găseşte acolo delegaţii mai multor oraşe spaniole, le acordă 
deputaţilor acestora tot ce-i cer, iar unora chiar mai mult 


decât îi cer, se îndreaptă pe uscat spre Narbonne şi de la 
Norbonne spre Marsilia. 

Aici află că la Roma, în timpul absenței sale şi la 
propunerea lui Lepidus, a fost numit dictator. 

LIX Pe acest Lepidus îl vom mai întâlni: el va forma, mai 
târziu, al doilea triumvirat, împreună cu Antonius şi 
Octavianus. 

În timpul acesta, în Marsilia bântuia ciuma şi foametea; în 
oraş nu se mânca decât orz stricat şi mei alterat. Unul din 
turnuri se prăbuşise, iar o mare parte din zidurile foarte 
zdruncinate ameninţa să se dărâme. Domitius înţelese că 
era vremea să părăsească Marsilia, căci altfel Marsilia l-ar fi 
părăsit ea pe el. 

Înarma trei corăbii, ieşi pe o vreme urâtă, sacrifică două 
din cele trei corăbii şi, cu a treia, străbătu flota lui Decimus 
Brutus. 

Atunci, Marsilia ceru îndurare. 

Marsiliezii ştiau, din ultimul război din Spania cum trebuia 
procedat cu Cezar. 

Cezar ceru să i se predea armele, vasele, maşinile, banii 
strânşi, şi iertă oraşul, din consideraţie pentru mama sa 
Phocea. 

Apoi plecă la Roma. 

Era vremea să ajungă acolo: locotenenţii lui Cezar, 
asemeni locotenenţilor lui Napoleon, se lăsau bătuţi oriunde 
nu se afla Cezar cu ei. 

Curion trecuse din Sicilia în Africa; lăsase două legiuni în 
Sicilia şi luase cu el cinci sute de cai şi două legiuni. 

Quintilius Varus, care stăpânea Africa pentru Pompei, 
încheiase o alianţă cu Juba, numidul. Acesta îl ura pe Curion 
pentru două motive: întâi, pentru că tatăl său se legase 
odinioară cu o prietenie deosebită de tatăl lui Pompei, şi în 
al doilea rând pentru că, în timpul tribunatului său, Curion 
îi confiscase regatul. 

Curion începea prin a-l înfrânge pe Varus şi pe Domitius, 
care îi venise în ajutor. 


Însă Juba vine cu numizii în ajutorul celor doi pompeieni, 
Curion este încercuit şi învins. 

În timpul luptei, Domitius, care îi era prieten, reuşi să se 
apropie de el, şi-l invită să se salveze, cu puţinii oameni care 
îi mai rămăseseră, promiţându-i că-i va deschide drum şi-i 
va proteja retragerea. 

Dar Curion răspunse: 

— Cum crezi tu c-aş putea da ochii cu Cezar după ce am 
fugit? 

Şi aruncându-se, împreună cu ai săi, în locul unde lupta 
era mai aprigă, căzu ucis. 

Curion, care-şi plătea greu datoriile, o achită cu 
scrupulozitate pe cea contractată faţă de Cezar. 

Pe de altă parte, Antonius, rămas la Roma, nu făcuse să-i 
crească stăpânului popularitatea. 

El îşi petrecuse timpul în orgii şi în amoruri, făcânduse, 
scrie Plutarh, insuportabil cetăţenilor din cauza lenei, 
nesinchisindu-se câtuşi de puţin de nedreptăţile pe care 
aceştia le îndurau, tratând cu asprime pe cei care veneau 
să i se plângă; în sfârşit, corupând femeile libere. 

Aşa că, la întoarcerea sa la Roma, Cezar primi numeroase 
plângeri împotriva locotenentului său, însă el consideră că 
în timp de război se puteau acorda unele licenţe generalilor 
săi. Ascultă plângerile, dar nu luă nici o măsură şi-l menţinu 
pe Antonius în comanda pe care o deţinea. 

Trecând prin Piacenza, el procedă la o execuţie care îl 
afectase foarte mult. Una dintre legiunile sale se revoltase, 
reclamând cinci mine pe care Cezar i le promisese la 
Brindisi. Rebelii îl credeau pe Cezar încă la Marsilia sau în 
Spania, şi-i amenințau pe pretorii lor, când, pe neaşteptate, 
în mijlocul lor apăru Cezar 

— Soldaţi, spuse el, v-aţi plâns de lungimea războiului. 
Dacă durează atât de mult, nu cred că e din vina mea: e din 
cauza duşmanilor, care fug din faţa noastră. Când vă aflaţi 
în Galia, v-aţi îmbogăţit sub comanda mea. Într-o zi a fost 
vorba dacă să pornim sau nu acest război; toţi, de comun 


acord, v-aţi pronunţat pentru război, şi acum, când mă 
vedeţi angajat în război, vă gândiţi să mă părăsiţi! Dacă 
este aşa, în loc de a fi înţelegător şi liberal, ca în trecut, am 
să fiu teribil. Nu-l vreţi pe Cezar, îl veţi avea pe Petreius. 
Legiunea a noua, care a provocat această revoltă, va fi 
decimată! 

Abia termină Cezar aceste cuvinte, că soldaţii începură să 
se vaite şi să se roage. La rândul lor, pretorii căzură în 
genunchi, implorându-l pe Cezar cu mânile împreunate. 

El ascultă un moment şi reflectă: 

— Bine, spuse el, alegeţi dintre voi o sută douăzeci de 
oameni; eu nu-i cunosc pe vinovaţi, voi îi cunoaşteţi. 

Fură scoşi din front o sută douăzeci de oameni. 

Cezar le porunci să se aşeze în linie, apoi îl chemă pe 
pretor: 

— Numără de două ori până la zece, spuse el, şi până 
atunci fiecare al zecelea om să facă doi paşi în faţa 
frontului. 

Doisprezece oameni ieşiră în faţă. 

— Să fie ucişi aceşti doisprezece oameni, spuse Cezar. 

Unul dintre ei se adresă lui Cezar. 

— Vreau să mor, spuse el, dar nu sunt vinovat. 

— Nu eşti vinovat? Îl întrebă Cezar. 

— Întrebaţi-i pe camarazii mei. 

— E adevărat, că nu e vinovat? Spuse Cezar. 

— Este adevărat, răspunseră toţi într-un glas. 

— Atunci, de ce te afli printre cei destinaţi să moară? 

— Un duşman m-a denunţat pe nedrept. 

— Cine e duşmanul acela? 

Condamnatul îi spuse numele. 

— Aşa e? Întrebă Cezar 

— Aşa el Răspunseră cei unsprezece condamnaţi. 

— Atunci, treci în front şi să moară în locul tău cel care te- 
a denunţat pe nedrept, spuse Cezar. 

Ceea ce se execută. 


Indulgent cu duşmanii, pe care voia să-i câştige de partea 
lui, Cezar a considerat că trebuie să fie sever cu ai săi, pe 
care trebuia să-i păstreze. Cei doisprezece revoltați fură 
ucişi. Înapoiat la Roma, el primi din partea Senatului 
confirmarea titlului de dictator. 

Prima lui grijă a fost să-i recheme pe exilați. 

Astfel se înapoiară la Roma toţi cei care mai rămăseseră 
exilați încă din timpul lui Sylla. Copiii celor morţi în exil fură 
repuşi în posesia bunurilor lor paterne. 

Apoi, Cezar se găsi în faţa marelui monstru al războaielor 
civile: anularea datoriilor. 

Debitorii cereau sus şi tare tabulae nouae, adică 
falimentul. Cererea aceasta era datorată faptului că pe 
piaţă nu se mai găseau nici bani, nici credit. Numerarul, pe 
care nu-l poţi exila, se exilase de la sine, iar acesta este un 
proscris care nu se întoarce cu uşurinţă. 

Informat, Cezar făcu un compromis, cum se spune în zilele 
noastre: un mic faliment, un sfert de faliment, cu alte 
cuvinte, debitorii fură autorizaţi să-şi cedeze bunurile la 
preţurile pe care acestea le aveau înainte de războiul civil şi 
să scadă din capital dobânzile plătite. 

Cât priveşte dictatura, el nu o păstră decât unsprezece 
zile, se alese consul împreună cu Servilius Isauricus, care, 
după părerea sa, îi dăduse un foarte bun sfat, şi-şi întoarse 
privirile spre Orient. 

LX Sfatul pe care Isauricus i-l dăduse lui Cezar fusese de a 
merge drept împotriva lui Pompei. 

Dimpotrivă, Piso îi dăduse ginerelui său un sfat diferit: el 
voia ca Cezar să trimită soli duşmanului său şi să încerce 
încă o dată o înţelegere cu acesta. 

În adevăr, pentru un om care nu s-ar fi putut încrede în 
geniul său, cum făcea Cezar, un asemenea sfat era foarte 
prudent. 

Tot timpul pe care Cezar îl folosise ca să învingă Spania, să 
supună Marsilia, să înăbuşe rebeliunile, să liniştească Roma 
în treacăt, să pună ordine în interesele debitorilor şi ale 


creditorilor în timpul întoarcerii, tot timpul acesta fusese 
folosit de Pompei ca să-şi strângă o armată uriaşă. Venise la 
el şi Cato şi Cicero. Până şi Marcus Brutus, pe al cărui tată 
i-l ucisese cu brutalitate - am amintit acest eveniment când 
am vorbit de războaiele civile ale lui Sylla - până şi Marcus 
Brutus, care îşi sacrificase ura, pentru patrie, venise la 
Pompei. Ciudată orbire din partea unor oameni inteligenţi 
care îl considerau pe Pompei Patria, ceea ce dovedeşte că 
sunt întotdeauna două patrii într-o naţiunePatria poporului 
şi Patria aristocrației. 

Să arătăm acum de ce forţe dispunea Pompei. 

Pompei dispunea de o flotă imensă pe care o adunase din 
Ciclade, din Corfu, de la Atena, din Pont, din Bitinia, din 
Siria, din Cilicia, din Fenicia şi din Egipt: cinci sute de nave 
de război, fără să mai numărăm brigantinele şi 
bastimentele uşoare. 

Pompei avea în subordine nouă legiuni romane: cinci care 
trecuseră împreună cu el din Italia la Dyrrachium; una 
veche, din Sicilia, care se numea Geamăna pentru că era 
compusă din două legiuni; o alta din Caudia şi din 
Macedonia, formată din veterani care se stabiliseră în 
Crecia; în sfârşit, ultimele două fuseseră ridicate în Asia, 
prin Lentulus, şi pentru a se completa golurile se făcuseră 
recrutări în 'lessalia şi în Beoţia, în Achaia şi în Epir Se mai 
aşteptau două pe care Scipio trebuia să le aducă din Siria; 
în afară de acestea două, trei mii de arcaşi din Candia şi 
două cohorte de aruncători cu praştia, alcăluite fiecare din 
câte şase sute de oameni. 

Mai avea paisprezece mii de oameni călări: şapte mii 
aparţinând florii cavalerilor romani; şapte mii aduşi de 
aliaţi; cinci sute venind din Capadochia, comandaţi de 
Ariobarsan; cinci sute venind din Tracia, comandaţi de 
Safal, fiul regelui Cotyso; şase sute venind din Galatia, 
comandaţi de bătrânul Dejotarus, pe care Crassus îl găsise 
construind un oraş, şi alţi trei sute comandaţi de Castor şi 
de fiul lui Donilas; două sute venind din Macedonia, sub 


comanda lui Rascypolis; cinci sute de gali şi de germani, 
lăsaţi de Gabinius ca gardă regelui Ptolemeu Auletul şi 
aduse de Pompei cel Tânăr; opt sute de oameni pe care îi 
recrutase acesta fie cu banii săi, fie de Pe proprietăţile 
tatălui său sau ale lui; două sute venind din Comagena, cea 
mai mare parte din ei arcaşi călări, trimişi de Antiohus; în 
sfârşit, restul alcătuit din voluntari sau tocmiţi din diferite 
ţări, în special din Tracia, 'Tessalia şi Macedonia. De bani, 
slavă Domnului, nu se ducea lipsă! Aveau lăzile publicanilor 
de la Roma şi vistieriile satrapilor din Orient. 

Orientul era țelul învingătorului lui Mitridate. Regi şi 
popoare erau clienţii lui Pompei. 

Grecia a făcut pentru el ultimul efort. Ea se temea de 
Cezar şi de armata lui de barbari, mai ales de galii aceia ai 
căror strămoşi asediaseră templul de la Delphi. 

Alimente aveau până peste cap: grânare aveau Asia, 
Egiptul, Tessalia, Candia şi Cyrene. Se stăpânea marea cu o 
imensă flotă, împărţită în şase escadre. 

Pompei cel Tânăr comanda escadra din Egipt; Lelius şi 
Triasius - pe cea din Asia; Cassius - pe cea din Siria; 
Marcellus şi Pomponius - pe cea din Rhodos; Libon şi 
Octavius - pe cea din Iliria şi din Ahaia. 

Bibulus, incapabilul dar viteazul Bibulus, ginerele lui Cato, 
era comandantul general. 

Este adevărat că întreagă această armată, alcătuită din 
elemente atât de diferite, avea mare nevoie să fie 
disciplinată; dar, după cum am văzut, ca să ajungă la acest 
rezultat, Pompei avusese la dispoziţie un an întreg. 

În timpul acestui an îşi instruise trupele în permanenţă; el 
însuşi în permanentă activitate, de parcă ar fi avut douăzeci 
şi cinci de ani - şi avea cincizeci şi opt - făcea aceleaşi 
exerciţii ca soldaţii. 

Or, pentru aceştia era o puternică încurajare să-l vadă pe 
generalul lor, la vârstă lui, făcând exerciţii pe jos, înarmat. 
Apoi, încălecând, scoţându-şi sabia din teacă şi rebăgând-o 
în teacă, sau aruncând sulița nu numai cu îndemânare, dar 


şi cu forţă, şi la o distanţă pe care tinerii nu reuşeau să o 
realizeze, cu toate că făceau eforturi ca să fie şi ei ca 
Pompei. 

Şi observați că toate acestea se petreceau în prezenţa a 
patru sau cinci regi din Orient şi a celor mai iluştri oameni 
din Occident: Cato, Cicero, Marcus Brutus şi bătrânul 
Tedius Sextius care, deşi era sexagenar şi şchiop, părăsise 
Roma, spunea el, ca să o regăsească în tabăra lui Pompei. Şi 
Pompei conta că Roma era cu el. 

Dar lucru pe care îl căuta cel mai mult era să nu fie atacat 
înainte de primăvară. Atunci era noiembrie. 

El considera că ar fi putut să-şi stabilească de pe acum 
taberele pentru iarnă. 

Strânse senatorii şi cavalerii. 

— Stăpâni şi cetăţeni, spuse el, istoria ne învaţă că 
atenienii şi-au părăsit odinioară oraşul lor pentru a rezista 
mai bine în faţa inamicului şi să-şi apere mai bine libertatea, 
întrucât 'Temistocle se temea ca zidurile cetăţii şi casele să 
nu constituie pentru un popor ceea ce se numeşte Oraşul. 
Şi în adevăr, curând după aceea, după învingerea lui 
Xerxes, după imortalizarea Salaminei, atenienii reintrară în 
Atena şi o reconstruiră, mai frumoasă şi mai mândră, cum 
nu fusese niciodată. Aşa am făcut şi noi, ceilalţi romani, 
când galii au invadat Italia, părinţii noştri au abandonat 
oraşul, apoi s-au retras la Ardea, iar Camii şi ei socotiră, ca 
şi Temistocle, că patria era acolo unde erau ei. În amintirea 
acestor două evenimente şi după modelul lor, am părăsit şi 
noi Italia pentru a veni aici unde ne găsim acum. Însă, în 
numele patriei, şi noi îl vom izgoni pe Cezar din Roma? 
Căci, ce credeţi voi că ar face dacă ar ieşi învingător? 
Credeţi că cel care ridică armele împotriva patriei va 
renunţa la cruzime, Ia violenţă? Omul care s-a făcut odios în 
Galii prin rapacitate, zgârcenie, dragoste pentru bani, 
credeţi că şi-ar face scrupule ca să bage mâna în pungile 
cetăţenilor cum a băgat mâna în vistieria publică?... În ceea 
ce mă priveşte, în această gravă criză prin care trece 


patria, indicaţi-mi locul; voi lupta acolo unde îmi veţi spune, 
şi voi lupta ca soldat sau căpitan; tot ce le cer zeilor este, 
dacă recunosc că am cât de cât pricepere în luptă, curaj 
personal, cunoştinţă în tactica militară, şi dacă ar vrea săşi 
aducă aminte că n-am fost niciodată învins, tot ce le cer 
zeilor este să contribui cu ceva la răzbunarea patriei. 

După aceste cuvinte, Pompei tăcu, şi toţi, într-un singur 
glas, îl proclamară imperator şi-i cerură să le fie şef 
suprem. 

Atunici Pompei le mulţumi şi le spuse că, după toate 
probabilitățile, Cezar, oprit de timpul rău şi de marea 
agitată, n-ar întreprinde nimic pe o asemenea vreme ca să 
vină în Iliria, că va rămâne la Roma ca să-şi întărească 
dictatura. 

Prin urmare, ordonă ofiţerilor de mare să păzească 
trecerea cu străşnicie, iar pe soldaţi îi trimise să-şi petreacă 
iarna în Macedonia şi Tessalia. 

Dar în timp ce Pompei ţinea discursul acesta armatei Şi 
partizanilor săi, Cezar, după o oprire doar de vreo 
unsprezece zile la Roma, sosise singur la Brindisi, fără 
material şi fără alimente, şi, strângând vreo douăzeci de mii 
de oameni, le spunea: 

— Camarazi, aţi venit cu mine ca să faceţi lucruri mari, nu- 
i aşa? Ei bine, pentru cei care au luat o asemenea hotărâre 
cu toată convingerea, nu există nici iarnă, nici furtună. Pe 
aceştia nimic nu poate să-i oprească: nici lipsa de alimente, 
nici lipsa de maşini, nici încetineala camarazilor noştri. 
Aşadar, nimic nu poate să ne împiedice de a ne continua 
războiul şi singurul lucru indispensabil succesului este 
rapiditatea. Aşa că sunt de părere să ne lăsăm aici slugile, 
servitorii, bagajele, şi să ne urcăm pe primele corăbii pe 
care le vom găsi, numai să fie destule, ca să ne ducă pe toţi 
câţi suntem aici şi, profitând de iarnă, care pe duşman îl 
linişteşte, să cădem asupra lui tocmai când se aşteaptă mai 
puţin. Cât pentru faptul că suntem mai puţini, să nu vă 
îngrijoraţi, curajul va înlocui numărul! Rămân alimentele. În 


tabăra lui Pompei se găsesc de toate din plin: după ce-l vom 
izgoni pe Pompei din tabără, nu vom mai duce lipsă de 
nimic. Lumea va fi a noastră! [ineţi minte un lucru: că noi 
suntem cetăţeni şi că avem de-a face cu sclavi. Acum, cine 
nu vrea să rişte norocul alături de Cezar, e liber să-l 
abandoneze pe Cezar Un singur strigăt fu răspunsul: 

— Să plecăm! 

Opt zile mai târziu, fără alimente, fără maşini de război, 
doar cu douăzeci şi cinci sau treizeci de mii de oameni, fără 
să mai aştepte trupele cărora le dăduse întâlnire la Brindisi, 
Cezar se îmbarcă pe vreo cincizeci de vase pe care îşi 
propuse să le trimită înapoi ca să aducă şi restul de vreo 
douăzeci de mii de oameni şi, trecând prin mijlocul imensei 
flote comandate de Bibulus, debarcă într-un loc pustiu - 
lângă Appolonia - pe plajă, printre stânci, toate porturile 
fiind păzite de oamenii lui Pompei. 

Venea cu douăzeci şi cinci de mii de oameni ca să asedieze 
o sută cincizeci de mii! 

Şi totuşi, legiunile sale, pornite de pe malurile râului 
Segre, străbătuseră Narbonnais, Galia transalpină, 
traversaseră Roma ca o haltă obişnuită, porniseră pe Via 
Appia şi se îndreptaseră spre Brindisi, murmurând: 

— Până unde vrea omul acesta să ne ducă; cât ne va mai 
târi aşa după el? Când o să pună capăt eforturilor Noastre? 
O fi crezând că avem picioare de oţel şi trupuri de fier ca să 
ne ducă până la celălalt capăt al pământului, de la est la 
vest, de la nord la sud, din Orient în Occident? Şi fierul şi 
oţelul se toceşte prin loviturile pe care le dă şi pe care le 
primeşte. Şi platoşele, şi paloşele au nevoie de odihnă: 
platoşele, ca să reziste, paloşele ca să nu se tocească. 
Văzându-ne rănile, Cezar trebuie să-şi aducă aminte că 
comanda nişte oameni muritori şi că nu putem suporta 
oboseli peste puterile omeneşti. Şi un zeu ar obosi dacă ar 
face ce facem noi. Văzându-se iuţeala cu care mergem, s-ar 
zice că fugim de duşman, nu că noi îl urmărim. Destul! 
Cezar, destul! 


Şi, descurajaţi, nenorociţii aceştia se aşezau pe marginea 
drumului, clătinând din cap la îndemnurile şefilor. 

Nu vi se pare că auziţi plânsetele veteranilor pe care 
Napoleon îi împingea de la Nil la Dunăre, de la Manzanares 
la Volga? 

Dar când veteranii lui Cezar ajunseră la Brindisi şi văzură 
că Cezar plecase fără ei, se întoarseră spre şefii lor, 
plângând de mânie: 

— E greşeala voastră că n-am plecat cu el! Ar fi trebuit să 
ne zoriţi pe drum în loc să ne lăsaţi să ne odihnim ca nişte 
laşi şi leneşi. Oh! Suntem nişte mizerabili că ne-am trădat 
generalul. 

Şi cum li se spuse că cele cincizeci de corăbii care l-au 
transportat pe Cezar în Grecia, împreună cu oamenii lui, 
urmau să vină să-i ia şi pe ei, se aşezară pe plajă ca să vadă 
mai repede ivirea la orizont a pânzelor albe pe care le 
doreau. 

LXI Ceea ce dăduse această mare încredere în Cezar 
fusese mai întâi geniul său, dar şi o presimţire. Deşi de când 
îi anunţaseră moartea, Cezar jurase să nu le mai asculte, 
credea totuşi în prevestiri; ca toţi oamenii mari, era 
superstiţios; la unele genii, superstiţia nu este slăbiciune, ci 
orgoliu... 

În momentul când se pregătea să plece din Roma, Cezar 
făcu un sacrificiu Fortunei. Taurul care trebuia ucis scăpă 
din mâinile gardienilor şi fugi din oraş înainte de a fi fost 
atins măcar; apoi, întâlnind un iaz, îl traversă înot. 

— Ce poate să însemne asta? Întrebă Cezar pe ghicitori. 

— Iată ce vrea să însemne: că eşti pierdut dacă rămâi în 
Roma şi dacă nu traversezi chiar acum marea, lac întins 
care te desparte de Pompei, căci trecând de partea cealaltă 
a mării te aşteaptă victoria şi norocul. 

Cezar plecă, însărcinându-l pe Antonius să-i aducă restul 
armatei. 

Chiar din a doua zi de la plecare se răspândi vestea în tot 
oraşul; copiii din Roma se împărţiră în două tabere, unii 


cezarieni şi alţii pompeieni, şi începură un mic război cu 
pietre. 

Rezultatul acestui mic război a fost o mare bătălie în care 
se observă că pompeienii fuseseră învinşi. 

În timpul acesta, Cezar se găsea în Appolonia, pe care 
garnizoana pompeiană nici nu încercase măcar să o apere. 

Sunt mai multe oraşe cu acest nume, sau, mai curând, 
erau atunci mai multe Appolonii. Prima în Macedonia, 
înspre sud-vest de Salonic; astăzi se numeşte Polina; a doua 
în Tracia, la intrarea în golful pe care îl formează Pontul 
Euxin: astăzi se numeşte Sizeboli; a treia în Cirenaica, 
situată pe malul mării, la nord de Cyrene, căreia îi servea ca 
port: astăzi se numeşte Marza-Susa; a patra în insula Creta, 
pairia filosofului Diogene; se mai numea şi Eleutera; a 
cincea în Paleştina, lângă Cesareea, şi care astăzi se 
numeşte Arzouf; în sfârşit, a şasea în Iliria, lângă vărsarea 
râului Aous, astăzi Vuissa. 

Cezar se afla în aceasta din urmă. 

Acolo aşteptase restul armatei, care nu mai venea. 

Oamenilor ca Cezar nu le place să aştepte. Mai întâi 
trimise mesageri la Brindisi cu ordin de a spune soldaţilor 
să se îmbarce imediat şi să nu cruţe vasele. 

— N-am nevoie de vase, spunea el, am nevoie de oameni. 

După câtva timp, văzând că soldaţii nu mai vin, se hotări 
să-i caute chiar el. 

Atunci încercă una din acele acţiuni nebuneşti care i-au 
reuşit de atâtea ori în Galia. 

El trimise trei sclavi pe malul râului Aous, care se afla doar 
la vreo două mile depărtare, cu sarcină de a spune primului 
barcagiu pe care l-ar fi întâlnit că Cezar voia să trimită un 
mesager în Italia şi că trebuie să-i asigure un loc acestui 
mesager în prima barcă gata de plecare spre Brindisi. Dacă 
n-ar fi găsit nici o barcă pregătită pentru Plecare, sclavii 
trebuiau să închirieze una şi să-l autorizeze pe patron ca, în 
afară de trimisul lui Cezar, să ia câţi pasageri ar fi vrut, căci 


cu cât erau mai mulţi pasageri, cu atât trimisul lui Cezar ar 
fi putut mai bine să treacă neobservat. 

După mai puţin de o oră, sclavii reveniră, anunţându-l pe 
Cezar că totul era pregătit pentru aceeaşi seară. 

Cezar îşi invită amicii la cină, aşa cum făcuse la Ravena, 
când se pregătea să plece la Roma; apoi, tot ca la Ravena, îi 
părăsi în timpul mesei, spunându-le să nu se îngrijească de 
el, pentru că avea să revină curând. 

Intrând în cort, se îmbrăcă în costum de sclav, se duse 
singur până la malul râului şi, recunoscând barca după 
indicaţiile date, îi spuse patronului: 

— Am sosit! Eu sunt mesagerul lui Cezar. 

Patronul îl primi în barcă, unde mai aşteptau şapte Sau opt 
pasageri. 

Cezar grăbi plecarea cât putu mai mult: era important să 
se profite de întunericul nopţii pentru a trece neobservat 
printre flota pompeiană. 

Graţie vâslelor şi curentului, totul merse bine cât timp s-a 
plutit pe râu în jos. Dar, pe măsură ce se apropiau de 
vărsare, valuri din ce în ce mai înalte năvăleau între cele 
două maluri ale râului, formând un fel de flux care 
împiedica barca să înainteze, sau nu-i îngăduia să înainteze 
decât cu foarte mare greutate. 

În sfârşit, veni un moment în care toate eforturile deveniră 
inutile: Un val sfărâmă cârma, iar patronul, îngrozit, 
porunci vâslaşilor să pornească în susul râului. 

Atunci, Cezar se ridică şi, desfăcându-şi haina, spuse 
cuvintele istorice: 

— Nu te teme, căci îl transporţi pe Cezar şi norocul Lui! 

Această dezvăluire dădu curaj barcagiului şi vâslaşilor; 
reunindu-şi puterile, ei reuşiră să treacă barajul care se 
formase la gura fluviului. 

Dar, odată pe mare, fu imposibil să se mai poată stăpâni 
barca; minată de vânt şi de valuri, ea fu aruncată pe plajă. 

Tntre timp făcându-se ziuă, riscau să fie prinşi de inamic. 

— Oh! Noroc! Noroc! Murmură Cezar, mă părăseşti? 


Apoi porunci să se pună barca pe râu şi, cu ajutorul 
Vântului care o împingea spre interior şi a vâslelor care 
înfrânau curentul, în mai puţin de o jumătate de oră 
străbătu cele câteva mile care îl despărţeau de tabără. 

Înapoierea lui fu o adevărată sărbătoare. Se aflase de 
plecarea lui şi îl credeau pierdut. Unii îi lăudau curajul, alţii 
îi dezaprobau îndrăzneala. 

Soldaţii se adunară în grabă în jurul lui. Unul dintre ei fu 
împuternicit să vorbească în numele lor. 

— Cezar, spuse el, ce ţi-au făcut cei pe care îi numeai 
amicii tăi, că ţi-ai pierdut speranţa de a învinge împreună 
cu ei şi te duci să-i cauţi pe cei absenţi, îndemnat de o 
îngrijorare jignitoare? Este adevărat că suntem mai puţin 
numeroşi decât duşmanul; dar oare nu contai tu pe noi 
când trebuia să luptăm împotriva galilor? Cezar, armata ta 
îţi cere să-i redai încrederea pe care nu merită să o piardă. 

Ceea ce îl împiedica pe Antonius să iasă din Brindisi era 
vigilenţa lui Bibulus. 

Bibulus muri, iar comanda mării îi fu dată lui Libon. 

Antonius, aflând de această moarte, se hotări să profite de 
tulburarea care trebuia să se fi produs în armata navală; şi 
în timp ce Gabinius făcea un ocol pe uscat, el atacă direct 
vasele care închideau portul Brindisi. Navele lui 
transportau douăzeci de mii de pedestraşi şi opt sute de cai. 

Linia care ţinea marea şi bloca portul fu sfărâmată în 
ciocnire. Antonius şi vasele sale trecură, însă flota lui Libon 
se regrupă şi porni în urmărirea lui. Din fericire, vântul de 
sud îl împinse pe duşman în fundul golfului. Este adevărat 
că acelaşi vânt îndrepta şi vasele lui Antonius spre stâncile 
de care nu aveau să întârzie să se sfărâme; ajunseseră atât 
de aproape încât Antonius şi oamenii săi se credeau 
pierduţi când, dintr-o dată, vântul îşi schimbă direcţia şi 
începu să bată dinspre sud spre nord-est. Antonius îşi 
orientă repede pânzele şi, plutind de-a lungul coastei, o 
văzu acoperită de sfărâmăturile flotei lui Pompei. 


Profitând de această ocazie, făcu numeroşi prizonieri, 
ocupă portul Lissus, vecin cu portul Dyrrachium, şi ajunse 
în tabăra lui Cezar cu un prestigiu dublu: acela de a-i fi 
adus puternice întărituri şi veşti bune. 

Până atunci, doar un miracol îl salvase pe Cezar. 

Pompei, care hotărâse să-l zdrobească prin orice mijloc, se 
îndreptă spre Appollonia, stăpânit de această Idee, însă, 
întâlnind în drum râul Apsus, trimise doi oameni să sondeze 
adâncimea vadului. 

Unul din soldaţii lui Cezar, care văzu cei doi soldaţi în apă, 
se aruncă în râu după ei, îi atacă şi-i ucise. 

Pompei se hotări să arunce un pod peste apă. 

Podul fu construit; Cezar îi lăsă în pace, socotind că la un 
moment dat avea să-i atace pe cei care ar fi trecut. 

Dar nu fu nevoie să facă nici un efort: abia apucaseră să 
treacă podul vreo două sau trei sute de oameni, când podul 
se prăbuşi. Toţi cei care se aflară pe el căzură în apă şi se 
înecară; cei care apucaseră să treacă, fură ucişi până la cel 
din urmă de soldaţii lui Cezar. 

Pompei privi acest dublu eveniment ca un semn rău şi se 
retrase. 

LXII După sosirea lui Antonius şi a celor douăzeci de mii 
de oameni, Cezar se hotări să înceapă ofensiva. 

Pompei se retrăsese la Asparagos, lângă Dyrrachium 
Cezar îl urmări, ocupă în trecere oraşul partenienilor, în 
care Pompei îşi instalase o garnizoană, iar a treia zi, 
găsindu-se faţă în faţă cu rivalul său, dădu bătălia... 

lată-ne ajunşi la ultima bătălie, la lupta supremă. Să ni se 
permită să ne oprim un moment în faţa evenimentelor 
asupra cărora lumea întreagă îşi îndreptase privirile, cu 
respiraţia întretăiată. 

Problema, redusă la termenii săi cei mai simpli, era 
următoarea: Avea să triumfe oare aristocrația cu ajutorul 
elevului lui Sylla? Sau va triumfa poporul cu ajutorul 
nepotului lui Marius? Italia va fi copleşită de proscripţiile lui 
Pompei? Roma va beneficia de clemenţa lui Cezar? 


Nu sunt un creator de teorii, nu sunt un căutător de aluzii; 
înţelege deci aşteptarea generală. 

Ochii lumii întregi erau aţintiţi asupra acestui puncl din 
Epir. Galia, Spania, Africa, Egiptul, Siria, Asia, Grecia, în 
sfârşit, lumea întreagă, am spus-o, privea cu respiraţia 
tăiată. Orientul şi Occidentul, nordul şi sudul se întrebau: 
„Ce-o să se întâmple cu noi?” 

Occidentul, adică forţa viitorului, era pentru Cezar; 
Orientul, adică măreţia trecutului, era pentru 
PompeiNordul însă nu exista, după cum nu exista nici sudul. 

18. A. Dumas *7/3 

După cum spuneam, a treia zi, Cezar, găsindu-se în fata lui 
Pompe; îi oferi lupta. 

Speriat de cele două prevestiri de care am vorbit, Pompei 
rămase în tabără. 

Cezar aşteptă o parte din zi şi, văzând că Pompei refuza 
lupta, îşi retrase trupele în tabără. 

Apoi concepu alt plan. 

Pe poteci înguste, periculoase, asemeni celor pe care le 
urmase în Spania, el porni pe drumul spre Dyrrachium. 
Intenţia lui era de a-l izola pe Pompei de acea localitate, 
adică de a-i tăia aprovizionarea cu alimente şi muniții. 

Văzându-l că face un ocol atât de mare, Pompei a crezut, 
aşa cum crezuse şi Afranius şi Petreius pe malul râului 
Segre, că din lipsă de alimente Cezar se retrage. El trimise 
cercetaşi pe urmele lui şi aşteptă. 

Cercetaşii se întoarseră în cursul nopţii, spunând că Cezar 
nu bătea în retragere, ci că, făcând acest mare ocol, venea 
să se plaseze între Pompei şi Dyrrachium. 

Pompei ordonă să se ridice tabăra chiar atunci şi se 
îndreptă spre oraş, pe drumul cel mai scurt. 

Cezar, care presimţise această manevră, mergea pe jos în 
fruntea soldaţilor, încurajându-i, trecând obstacolele cel 
dintâi, neacordând decât popasuri scurte, grăbind plecarea 
şi explicând importanţa unei mişcări rapide. 


A treia zi, când se crăpă de ziuă, se văzură în acelaşi timp 
şi zidurile cetăţii Dyrrachium şi soldaţii lui Pompei; numai 
că el avea asupra lor un avans de o oră. Ceea ce li se 
întâmplase în Spania lui Afranius şi Petreius. 

Dându-şi seama că Cezar era prevenit, Pompei îşi instală 
tabăra pe o stâncă dominând marea şi la adăpostul căreia 
se afla un fel de port în care îşi strânse vasele: cu ele se 
aproviziona cu alimente din Asia şi din alte puncte supuse 
de el în Orient. 

Dimpotrivă, Cezar era izolat şi redus numai la resursele 
locale. El nu putea aduce alimente din Orient, care nu-i 
aparţinea, şi nu putea aduce nici din Occident, de care era 
separat de cele cinci sute de corăbii ale lui Pompei. El 
trimise curieri ca să cumpere din Epir, impuse toate oraşele 
la dări în natură şi trimise după grâu la Lissus, în oraşul 
partenienilor, şi în toate cetăţile şi castelele din apropiere. 

Dar se găsea într-o ţară de munte, puţin propice pentru 
agricultură: grâul lipsea pretutindeni. Dealtfel, Pompei, 
observând totul ca un vultur, de la înălţimeaStâncii pe care 
se afla, şi fiind mai bine înzestrat cu cavalerie decât Cezar, 
vedea de departe apropiindu-se convoaiele, arunca asupra 
lor cavaleria lui uşoară şi le prăda. 

Cezar se hotări să asedieze în acelaşi timp şi Dyrrachium 
şi pe Pompei, adică şi oraşul, şi armata. 

Era un plan gigantic care, pentru oricine altul în afară de 
Cezar şi pentru orice alţi soldaţi în afară de soldaţii lui 
Cezar, ar fi părut un vis. 

Dacă ar fi reuşit, ce-ar fi gândit lumea despre această 
noutate care se va răspândi despre el? 

Pompei refuză lupta şi Cezar îl asediază! 

În opt zile, el construi douăspreze forturi pe creasta 
munţilor al căror vârf era ocupat de Pompei. El legă aceste 
forturi între ele prin şanţuri şi linii de comunicaţie; erau 
asemeni circumvalaţiunilor pe care le trasase în Galia. 

Pentru că Pompei nu voia nici să părăsească coasta, nici să 
se îndepărteze de Dyrrachium, după cum nu putea nici să 


împiedice lucrările lui Cezar decât atacându-l, ceea ce nu 
era dispus să facă, nu-i mai rămânea decât să ocupe cât mai 
mult pământ, ca să disloce, depărtându-le, trupele lui 
Cezar. Aşa ceva îi era uşor, având de două ori mai mulţi 
oameni decât adversarul său. 

Aşa fiind, Pompei construi şi el douăzeci şi patru de forturi, 
care formau un circuit pe o lungime de aproape patru 
leghe. 

În interiorul acestor patru leghe, el păştea caii ca întrun 
parc, în timp ce flota îl aproviziona din belşug cu grâu, 
carne şi vin. 

Cezar trasă o linie de şase leghe lungime şi construi 
treizeci şi şase de forturi! 

Cum este de la sine înţeles, Pompei nu-l lăsa pe Cezar să-şi 
continue liniştit această muncă. 

De cum îl vedea că ocupă vreo nouă înălţime. Pompei 
trimitea împotriva lui Cezar luptători cu praştia sau arcaşi, 
dar soldaţii lui Cezar, în cea mai mare parte gali, spanioli 
sau germani, erau ingenioşi ca nişte francezi moderni. 
Lucrătorii îşi făcuseră căşti din pâslă, din piele sau din 
pânză tighelită, care amortizau loviturile. 

Era un spectacol ciudat să vezi această armată lipsită de 
toate şi numărând doar patruzeci de mii de oameni, 
asediind o armată de peste optzeci de mii de oameni, care 
dispunea de toate din abundență. 

Stomacurile din nord şi din apus, şi de unde ar fi, a-u 
Totuşi nevoie de hrană; însă, susţinute de Cezar, nu se 
plâng şi mănâncă orz, legume, ba chiar şi iarbă în loc de 
pâine. Şi cum la un moment dat ajunse să lipsească şi orzul, 
şi legumele, cei care fuseseră în Sardinia, cu Valerius, 
descoperiră o rădăcină care, înmuiată în lapte, dădea un fel 
de pâine, şi cu toate că nu aveau prea multă nici din 
aceasta, soldaţii lui Cezar aruncau acest fel de pâine peste 
întăriturile lui Pompei, pentru a le arăta acestora cu ce 
ştiau să se hrănească duşmanii lor. 

Apoi, strigau de la un fort la altul: 


— Ah! În sfârşit te avem în mână, Pompei! Şi acum, când 
eşti în mâinile noastre, mai degrabă mâncăm coajă de 
copac decât să-ţi dăm drumul! 

Pompei poruncise să se ascundă pâinea pe care o aruncau 
soldaţii lui Cezar, pentru ca tinerimea spilcuită din Roma, 
care îl urmase, să nu vadă cu ce fel de barbari avea de-a 
face şi cu ce animale sălbatice va trebui să lupte într-o zi. 

Cato şi Cicero se aflau în Dyrrachium şi vedeau de acolo 
totul. 

Cicero, cu felul lui batjocoritor, nu lăsa să treacă nici 

O zi fără să-l împroaşte pe Pompei cu vreunul din acele 
cuvinte biciuitoare pe care ştia să le spună. Se găseşte în 
Plutarh lista acestor glume, greu de înţeles pentru noi. 

În schimb, lui Cato, care sub cinismul său ascundea un om 
cumsecade şi care nu avea o fire potrivâtă pentru un război 
civil, nu-i plăcea să glumească în asemenea momente 
nenorocite. El decretă că nici un oraş nu va fi plădat, chiar 
dacă ar fi fost cucerit prin asalt; că nici un soldat roman nu 
va fi ucis după încetarea luptei. 

Şi aşteptă, cu această speranţă. 

Bietul Cato! De ce n-avea el spiritul lui Cicero! Ar fi avut 
mai puţină inimă. 

LXIII Să vedem ce se petrece la Roma. 

Împiedicându-i pe debitori să fie declaraţi complet faliţi, 
Cezar nu mulţumise toată lumea. Vă daţi bine seama că 
întreaga armată - asta am uitat să v-o spun - care, la gestul 
pe care îl făcuse Cezar întinzând mâna pe care purta inelul 
şi răsfirând cele cinci degete, crezuse că 

1 se promite fiecărui om cinci mii de sesterţi şi inelul De 
cavaler; vă daţi seama, zic, că armata aceasta trecea prin 
momente de nemulţumire: aţi văzut că o legiune se 
revoltase la Piacenza şi o alta pe Via Appia. 

Or, singurul dar pe care îl primise armata fusese două mii 
de sesterţi pentru fiecare om. 

Însă, odată ajuns în fata duşmanului, armata nu se mai 
plângea; mânca iarbă în loc de pâine, se pregătea să 


mănânce scoarță de copac şi lapte şi lupta. 

Cei care se plângeau erau cei din şleahta lui Catilina şi a 
lui Clodius; erau debitorii insolvabili care se refugiaseră în 
tabăra lui Cezar ca să fugă de condamnare şi să aştepte 
tabulae novae. 

Vreţi să ştiţi ce speria Roma? 

— Şi observați că dau date precise, ca să nu se creadă că 
fac numai aluzii; vai! 'Toate revoluțiile seamănă între ele, fie 
că au loc cu cincizeci de ani înaintea erei noastre, sau cu o 
mie opt sute de ani după aceea: aceleaşi interese nasc 
aceiaşi oameni şi, fie că se cheamă Rullus sau Babeuf, este 
vorba de aceeaşi teorie. Vreţi, aşadar, să ştiţi ce speria 
Roma în vremea când Cezar era stăpânul ei? Citiţi-l pe 
scriitorul din Amiterne, omul care, surprins în conversaţie 
criminală, cum spun englezii, cu Fausta, soţia lui Milo, se 
aruncă de necaz în partidul democratic al lui Clodius; el 
unul din principalii agenţi ai tulburărilor care au dus la 
moartea şefului său; el, care a fost exclus din Senat de 
cenzor din cauza imoralităţii; el, care a fost corespondentul 
şi persoana de încredere a lui Cezar la Roma; el, care a 
venit în tabăra acestuia după Antonius, Curion şi Cassius; 
el, care, mai târziu, după moartea lui Juba, numit 
proconsulul Numidiei, se va înapoia atât de bogat, încât se 
va face moralist şi istoric în frumoasa lui vilă înconjurată de 
grădini imense, de pe Quirinal. Citiţi-l pe Salustiu! 

Lucrările sale au fost: 1. Marea sa Istorie, în cinci cărţi, 
cuprinzând toate evenimentele petrecute la Roma de la 
moartea lui Sylla până la Conspirația lui Catilina; ea s-a 
pierdut şi nu cunoaştem din ea decât câteva fragmente: 2. 
Războiul lui Catilina; 3. Războiul lui Jugurta; 4. Două 
Scrisori politice adresate lui Cezar; una scrisă în ajunul 
intrării acestuia în Roma, la înapoierea din Africa; alta, 
după bătălia de la Pharsalus. 

Citiţi ce-i scrie lui Cezar: „Oameni pângăriţi de depravare 
şi de crime, care te credeau gata să le dai Republica pe 
mâna lor, au venit în masă în tabăra ta, amenințând cu jaful 


pe cetăţenii Nevinovaţi, dar nu numai cu jaful, ci şi cu 
moartea, şi odată cu moartea, cu tot ce se poate aştepta de 
la nişte oameni corupți. Dar când au văzut că tu nu-i 
scuteşti de plata datoriilor, că nu le dai pe mână cetăţenii ca 
pe nişte duşmani, au părăsit totul; doar puţini dintre ei s-au 
considerat mai în siguranţă în tabăra ta decât în Roma, atât 
de mult se temeau de creditori! Dar este de necrezut, cât 
de mulţi şi ce oameni au abandonat cauza ta pentru a trece 
de partea lui Pompei, şi au ales tabăra acestuia ca un azil 
inviolabil pentru debitori”. 

Unul din aceşti oameni de care vorbeşte Salustiu era 
pretorul Coelius, al cărui nume parcă l-am mai pomenit. El 
conta foarte mult pe tabulae novae. În fapt, un om de spirit 
- oamenii de spirit au adesea multe datorii - acela care, 
certăreţ înverşunat, îi spunea odată unui client al său prea 
servil, cu care mânca împreună, şi care era întotdeauna de 
părerea lui: 

— Hai, spune măcar o dată nu, ca să fiu cel puţin o dată de 
altă părere! 

Or, după plecarea lui Cezar în Grecia, Coelius îşi dădu 
seama că partida lui Cezar era partida cămătarilor, în 
aprilie 705, el îi scria lui Cicero: „în numele tuturor celor 
care îţi sunt dragi, în numele copiilor tăi, te conjur, dragă 
Cicero, să nu te pierzi şi să te compromiţi prin vreo faptă 
necugetată. Nu ţi-am spus nimic întâmplător, nu te-am 
sfătuit niciodată în mod superficial, martori îmi sunt zeii şi 
oamenii. Jur pe prietenia noastră! 

Dacă ai vreo oarecare afecţiune pentru mine, pentru 
băiatul tău, pentru familia ta; dacă nu vrei să ne distrugi 
ultimele noastre speranţe, dacă cuvântul meu şi al 
excelentului tău ginere au vreo trecere la tine, dacă nu vrei 
să ne tulburi vieţile, te implor, nu mă pune în situaţia de a 
uri şi a repudia un partid al cărui triumf trebuia să ne 
salveze; sau dacă urmezi partida proteonică, să fac 
promisiuni împotriva propriei tale persoane, gândeşte-te că 
ai întârziat prea mult să te pronunţi, pentru a nu apare 


suspect. Să înfrunţi, când e victorios, pe omul care te-a 
menajat atunci când situaţia ta era şovăitoare; să te uneşti 
în fuga lor cu cei a căror poziţie n-ai susţinut-o, înseamnă să 
procedezi în mod necugetat. Ai grijă, voind prea mult să faci 
parte din partida celor buni, să nu ajungi să nu mai faci 
parte din ea! Aşteaptă măcar evenimentele din Spania: 
Spania e a noastră de cum o pune Cezar Piciorul acolo, ţi-o 
spun eu; şi dacă ei pierd Spania, spunemi, te rog, ce le mai 
rămâne?” 

Şi Coelius se duce în Spania, luptă pentru Cezar şi se 
întoarce la Roma împreună cu Cezar, şi contează pe tabulae 
novae pe care le va institui Cezar: dar nici pomeneală! 
Ceelius este înşelat în aşteptările sale. În loc de a autoriza 
falimentul toatal, Cezar nu autoriză decât un faliment 
modest, de douăzeci şi cinci la sută. 

Dar nu pe aşa ceva contase Coelius. 

De aceea, un an mai târziu, în martie 706, îi scrie lui 
Cicero: „Oh! Dragul meu Cicero, de ce n-am venit şi eu cu 
voi la Formies în loc să mă fi dus în Spania, cu Cezar! De ce 
n-am mers şi eu la Pompei, împreună cu voi! 

De-ar fi fost şi Curion din partida asta, ca Appius Claudius; 
Curion, a cărui prietenie m-a antrenat în această cauză 
detestabilă. Da, îmi dau seama, pe de o parte afecțiunea, pe 
de altă parte ura m-au făcut să-mi pierd capul. Nu că m-aş 
îndoi de justeţea cauzei noastre, dar mai bine mort decât să 
ai a face cu oamenii aceştia Dacă nu ne-am teme de 
represalii din partea voastră, de mult n-am mai fi fost aici. 

La Roma, în afară de câţiva cămătari, totul este de-al lui 
Pompei, şi oamenii, şi ordinele. Am atras de partea voastră 
până şi calicimea care ne era atât de devotată, şi chiar şi 
ceea ce se numeşte poporul. Aveţi răbdare, am să vă fac să 
fiţi victorioşi chiar împotriva voastră: vreau să fiu un al 
doilea Cato. Dormiţi, de nu vă daţi seama, cât ne expunem, 
cât de slabi suntem? În momentul de faţă nu sunt animat de 
nici un interes; dar de felul meu sunt răzbunător dacă sunt 
tratat cu ticâloşie. 


Voi, acolo, ce faceţi? Vreţi să daţi lupta? Aveţi grijă, este 
cel mai puternic dintre duşmanii voştri. Nu cunosc trupele 
voastre, dar ale lui Cezar ştiu să se bată şi nu se tem nici de 
frig, nici de foame. Adio!” 

Vă spuneam că acest Coelius era un om deştept. După ce 
prezisese că Cezar avea să cucerească Spania, iată-l 
prevestind că Cezar îl va bate pe Pompei; - ceea ce nu-l 
împiedică să-i declare război lui Cezar, atât era de 
răzbunător. 

Deodată se află în tabăra lui Cezar că amicul Coelius îşi 
face de cap la Roma. 

Mai întâi pune să i se aşeze scaunul său alături de Scaunul 
celuilalt pretor, Caius Trebonius, care avea misiunea să facă 
dreptate cetăţenilor; apoi anunţă că va primi plângerile 
debitorilor împotriva hotărârilor date de arbitri şi a 
ordonanţelor lui Cezar. 

Nimeni nu se prezintă să se plângă. 

Atunci, Coelius propune un edict prin care să se permită 
debitorilor să-şi achite datoriile în şase rate, fără dobândă. 

Dar consulul Servilius Isauricus, pe care Cezar l-a lăsat în 
urma lui la Roma, se opune la această măsură. 

Ce face Coelius? Renunţă la primul său edict şi proclamă 
alte două, în speranţa de a provoca o rebeliune. 

Nimic: poporul nu mişcă. 

Şi totuşi, lui Coelius îi trebuie o răscoală, iată ce 
inventează: cât timp va dura războiul, chiriaşii nu vor fi 
obligaţi să plătească chirie. 

Ah! Pentru asta, chiriaşii strigă vivat; lumea se adună în 
Forum; se produce o emoție, cum se spunea pe atunci. 

În timpul acestei emoţii, Trebonius este dat jos de pe 
scaunul său de judecată şi, căzând pe scări, îşi sparge 
capul. 

Consulul intervine; îşi face raportul, iar Coelius este dat 
afară din Senat. 

Coelius vrea să se adreseze poporului şi se urcă la tribună; 
lictorii îl dau jos. 


Coelius strigă sus şi tare că se va duce la Cezar să i se 
plângă, dar, în ascuns, trimite o ştafetă la Milo, cerându-i să 
facă o diversiune în Italia cu nemulţumiţii pe care îi va 
putea aduna. 

— Vă amintiţi de Milo, este exilat la Marsilia şi mănâncă 
rândunici de mare! 

Milo strânge vreo sută de oameni şi intră în Italia. 

Coelius, însoţit de câţiva gladiatori care îi mai rămân de la 
jocurile sale, se întâlneşte cu el şi iată-i pe amândoi bătând 
drumurile de ţară şi anunțând că acţionează în numele lui 
Pompei şi că posedă în acest sens scrisori pe care le-a adus 
Bibulus. Notaţi că Bibulus murise, dar ei nu ştiau. 

Amândoi anunţă anularea datoriilor; nimeni nu se mişcă. 

Milo eliberează câţiva sclavi şi cu ei asediază un oraş din 
Calabria. 

Este ucis de o piatră aruncată în el, peste zidul oraşului, 
de pretorul Quintus Pedius, care se închisese acolo cu o 
legiune. 

Coelius asedie Thurium. Acolo, în timp ce incită nişte 
călăreţi spanioli şi gali, cărora le oferă bani ca să 
părăsească partida lui Cezar şi să treacă de partea lui 
Pompei, unul dintre călăreţi, care, fără îndoială, nu-l 
găseşte destul de elocvent sau i se pare că e prea prolix, îşi 
înfige spada în el. 

Aşa sfârşesc Milo şi Coelius, şi odată cu ei şi răzmeriţa Lor. 

LXIV Aşadar, Cezar şi cei patruzeci de mii de oameni ai lui 
asediau pe Pompei şi cei o sută de mii de soldaţi ai acestuia. 

Pompei se hotări să facă o dublă ieşire: una din tabăra sa, 
una din Dyrrachium. 

Prin aceste două ieşiri, Pompei urmărea să ocupe un 
munte situat dincolo de puterea de bătaie a săgeţilor 
soldaţilor lui Cezar şi să-şi stabilească acolo o parte din 
trupe. 

El atacă pe cezarieni prin trei puncte, iar garnizoana din 
Dyrrachium face la fel. 

Se luptă deci în şase puncte deodată. 


Pompei fu respins peste tot. 

El pierdu două mii de oameni, un mare număr de voluntari 
şi de căpitani, printre care Valerius Flarrus, fiul lui Lucius 
Valerius, care fusese pretor în Asia. 

Cezar pierdu doar douăzeci de oameni şi captură şase 
stindarde. 

Patru centurioni, apărând un fort asupra căruia se 
năpustiseră soldaţii lui Pompei, îşi pierdură câte un ochi şi, 
cea ce va da o idee despre violenţa atacului, raportară că 
numai în fort găsiseră treizeci de mii de săgeți. Numai 
scutul centurionului Scaeva fusese străpuns de două sute 
treizeci de săgeți. 

— Am povestit cum acest viteaz, deşi cu ochiul scos, 
ucisese doi soldaţi ai lui Pompei, prefăcânduse că se predă. 

— Un oarecare Minutius primise în scutul său o sută 
douăzeci de săgeți, iar corpul îi fusese străbătut în şase 
locuri. 

Pe cel de al doilea îl cinsti şi-l recompensă în alt fel, dar 
aşa încât să fie pe deplin satisfăcut, căci se vindecă de toate 
cele două răni pe care le primise. 

Ceilalţi primiră plată dublă şi raţie dublă, între timp, 
Scipio sosi din Asia. Cezar, care nu scăpa nici un prilej ca să 
încerce o înţelegere, îl trimise la el pe Appius Claudius, 
amicul său. 

Se ştie că Scipio era sorcul lui Pompei şi avea o mare 
influenţă asupra ginerelui său. 

Din nefericire, alături de Scipio se găsea faimosul 
Favorinus, acela care îl imita pe Cato şi oferea morcovi, napi 
şi castraveți în timpul jocurilor pe care le dădea. ELîl 
împiedică pe Scipio să-l asculte pe Claudius. 

Însă, situaţia lui Pompei se înrăutăţise: apa pentru oameni 
lipsea, lipseau şi furajele pentru animale. Întrucât Cezar 
deviase toate cursurile de apă, oamenii nu mai aveau decât 
o jumătate din raţia de apă. Caii şi animalele de povară nu 
primeau decât frunze şi rădăcini de trestie tocate. Curând, 


animalele de povară fură lipsite şi de această hrană, aşa 
proastă cum era, ca să fie păstrată numai pentru cai. 

Catârii şi măgarii muriră; mirosul cadavrelor dădu naştere 
în tabără unui fel de epidemie. 

Se aduseră furaje pe mare, dar nu se putea procura decât 
orz în loc de ovăz, iar caii, fiind aproape toţi din Grecia şi 
din Pont, nu erau obişnuiţi cu o astfel de hrană În cele din 
urmă, Pompei, ruşinat, se hotări să încerce o ieşire 
Întâmplarea îl favoriză. 

În tabăra lui Cezar se aflau doi cavaleri alobrogi, fiii unui 
şef pe nume Albucile; amândoi erau viteji, amândoi luptând 
bine în războaiele cu galii, obţinuseră ca recompensă 
primele grade; în plus, prin protecţia lui Cezar, ei fuseseră 
primiţi în Senat înainte de vârstă cerută de lege. 

Cezar îi stima mult şi le dăduse pământuri luate de la 
duşman. Dar toate acestea nu le ajungeu. Având comanda 
călăreţilor din ţara lor, ei reţinuseră solda acestora, 
spunând că nu le-o dăduse Cezar Soldaţii se plânseră lui 
Cezar Cezar îi chestiona şi află nu numai că cei doi gali nu 
le plăteau oamenilor soldele cuvenite din banii pe care îi 
primeau, dar mai şi exagerau situaţia oamenilor pe care îi 
comandau şi, de un an, raportau că au dat două sute de 
oameni şi două sute de cai, care în realitate nu existaseră 
niciodată. 

Cezar consideră că nu era momentul potrivit ca să facă 
scandal, dar îi chemă pe amândoi la el, îi mustră în 
particular, le reproşa această delapidare, spunându-le că 
toţi se puteau încrede în generozitarea lui Cezar, şi ei mai 
mult ca oricare alţii, pentru că el le făcuse dovada acestei 
generozităţi. 

Observațiile acestea îi jigniră. Ei se întoarseră la cortul lor, 
se sfătuiră şi hotărâră să schimbe partida şi să treacă de 
partea lui Pompei. 

În plus, pentru a fi mai bine primiţi de acesta, hotărâră să-l 
ucidă pe Volusius, generalul comandant al cavaleriei. 


Însă, fie că nu se ivi nici un prilej favorabil, fie că 
întâmpinară prea multe greutăţi, ei se mulţumiră să 
împrumute de la prietenii lor cât mai mulţi bani, ca şi cum 
ar fi voit să plătească soldaţilor ceea ce le reţinuseră în mod 
necuvenit; cu banii aceştia cumpărară cai, de care Pompei 
ducea lipsă în tabără, şi trecură la duşman cu toţi cei care 
consimţiseră să-i urmeze, adică vreo sută de oameni. 

Pompei nu era obişnuit cu asemenea dezertări. Aşa că le 
făcu o primire sărbătorească şi-i plimbă prin toată tabăra. 

Apoi, seara, îi chemă în cortul său, află de la ei punctele 
puternice şi slabe ale taberei lui Cezar şi notă distanţele la 
care se găseau corpurile de gardă unele de altele. 

Bine informat, fixă surpriza pentru a doua zi. 

La venirea nopţii, el dădu ordin să se îmbarce mulţi arcaşi 
şi infanterie uşoară, cu fascine ca să umple şanţurile, apoi 
scoase din tabără şaizeci de cohorte şi le îndreptă, de-a 
lungul mării, spre locurile unde tabăra lui Cezar se găsea 
mai aproape de țărm şi mai departe de comandamentul 
taberei. 

Punctul pe care Pompei se hotări să-l atace era apărat de 
chestorul Lentulus Marcellius şi de legiunea a doua. 

Lentulus Marcellius era bolnav, iar Fulvius Postumus îi 
fusese dat ca să-l susţină, şi, la nevoie, să-l înlocuiască. 

În părţile acestea se găseau două linii de apărare ale 
taberei lui Cezar: una în faţa inamicului, al cărei şanţ avea o 
adâncime de cincispreze picioare şi un meterez de zece 
picioare înălţime; cealaltă, la o distanţă de o sută de paşi, 
era nu numai mult mai mică, dar într-un loc şi neterminată. 

Pompei cunoştea acum toate aceste amănunte. 

EI îşi concentră toate forţele asupra acestui punct. 

Legiunea a noua fu atacată în zori. 

La aflarea veştii despre acest atac, Marcellius trimise 
întărituri; dar întăriturile erau prea slabe şi veneau prea 
târziu. 

Apoi, chiar şi cei viteji au momentele lor de panică. Ca să 
nu fie dezonoraţi din cauza acestei panici, romanii o puneau 


pe seama unui zeu. 

Toţi fugiră. 

Portstindardul principal fu rănit de moarte, dar înainte de 
a muri mai avu puterea să predea stindardul unui călăreț. 

— lată, spuse el, să-i dovedeşti lui Cezar că nu l-am predat 
decât când am fost gata să mor, dar şi atunci numai unui 
roman. 

Din fericire, Antonius se apropie în grabă cu două cohorte. 

Însă măcelul cel mare se săvârşise. 

Prevenit prin fumul care se ridica din forturi, semn 
convenit pentru cazurile de surprindere, Cezar alergă la 
rândul său. 

Dar nici Antonius, nici Cezar nu reuşiră să-i adune pe 
fugari. 

Cezar fusese gata să-şi piardă viaţa. 

EI voise să pornească din nou împotriva duşmanului; 
soldatul ridică spada ca să-l lovească pe Cezar. 

Din fericire, scutierul lui Cezar văzu pericolul şi, cu o 
lovitură de spadă, despică umărul soldatului. 

Cezar credea totul pierdut şi totul ar fi fost întradevăr 
pierdut, dacă Pompei nu s-ar fi îndoit de succesul său şi n-ar 
fi lăsat timp cezarienilor să-şi reunească eforturile. 

Soldaţii lui Pompei se retraseră în ordine, dar ca să treacă 
peste şanţuri nu mai avură nevoie de pod; şanţurile erau 
pline cu morţi. 

Cezar avu două mii de morţi şi vreo patru sau cinci sute de 
oameni fură făcuţi prizonieri. 

Seara, le spuse amicilor săi: 

— Victoria ar fi fost astăzi de partea pompeienilor dacă 
Pompei ar fi ştiut să învingă! 

LXV Cezar petrecu o noapte îngrozitoare, asemeni cu 
noaptea pe care trebuia să o fi petrecut Napoleon după 
prăbuşirea podului de la Lobau. Amândoi, încrezători în 
noroc, făcuseră aproape aceeaşi greşeală. 

Cezar îşi reproşa că venise să dea piept cu Pompei pe o 
coastă aridă, unde soldaţii mureau de foame, pe când el nu 


avea nici o şansă să înfometeze armata lui Pompei, 
aprovizionată de flotă. 

Ar fi putut muta războiul în 'Tessalia sau în Macedonia, ţări 
fertile, unde stomacurile germanilor şi galilor ar fi găsit din 
plin cu ce să se hrănească; nu făcuse aşa. 

Dar, poate că ar mai fi fost încă timp. Scipio fusese trimis 
în Macedonia cu două legiuni. Dacă Cezar s-ar fi făcut că-l 
urmează, mai mult ca sigur că Pompei, mai îndrăgostit ca 
niciodată de Cornelia, soţia sa, nu l-ar fi lăsat pe Cezar să-i 
ucidă socrul şi cele două legiuni ale sale. Dacă, dimpotrivă, 
şi contrar aşteptărilor lui Cezar, Pompei ar fi traversat 
marea şi s-ar fi înapoiat în Italia, Cezar s-ar fi întors prin 
Iliria şi ar fi venit să-i ofere lupta sub zidurile Romei. 

El începu, deci, să se îngrijească de tratarea răniților, a 
bolnavilor, apoi porunci ca răniții, bolnavii şi bagajele să 
plece în timpul nopţii, sub apărarea unei legiuni cu ordin de 
a nu se opri decât în Appollonia. 

Grosul armatei nu trebuia să se pună în marş decât pe la 
ora trei dimineaţă. 

Dar, când armata află de plecare şi de faptul că Cezar 
luase această hotărâre pentru că ea nu luptase bine, fu un 
adevărat doliu în rândul soldaţilor. Legiunea a noua care, 
cuprinsă de frică, cedase cu atâta uşurinţă, se prezentă cu 
tot efectivul în faţa cortului lui Cezar şi ceru să fie 
pedepsită. 

Cezar aplică vreo câteva pedepse uşoare şi-i consolă pe 
soldaţi. 

— Altădată veţi lupta mai vitejeşte, le spuse el, dar trebuie 
să las timp fricii voastre să se liniştească. 

Soldaţii insistară să-şi ia revanşa imediat; Cezar refuză cu 
hotărâre şi reînnoi ordinul de plecare la ora trei dimineaţa. 

Se îndrepta spre vechea tabără din Appollonia. 

Ordinul fu executat aşa cum fusese dat. 

Cezar plecă ultimul, împreună cu două legiuni, cu 
trompetele în frunte. 


— A pleca fără zgomot nu era o batere în retragere, ci o 
fugă. 

La revărsatul zorilor, Pompei lansă cavaleria asupra 
ariergardei lui Cezar. 

În tabăra lui Pompei fu o mare sărbătoare. Degeaba 
pusese Cezar să sune trompetele. Cezar nu bătea în 
retragere, ci fugea; era învins. 

Se făcură cinci sute de prizonieri: în ciuda legii pe care o 
iniţiase Cato şi care spunea că nici un soldat roman nu 
putea fi ucis în afara câmpului de bătaie, Labienus, care 
jurase că nu va pune armele jos decât după ce va fi învins 
pe fostul său general, Labienus obţinu dreptul de a dispune 
de ei. Pompei se făcu că crede că avea să li se acorde graţie 
şi i-i predă 

— Eh, bine, bătrânii mei tovarăşi, le spuse Labienus, de 
când ne-am despărţit, ne-am luat obiceiul să fu gim? 

Şi-i ucise de Ia primul până la ultimul. După cum 
prevăzuse Cezar, Pompei porni în urmărirea sa. 

Mulţi îl sfătuiră pe Pompei să treacă în Italia, să reia 
Spania şi să reintre astfel în stăpânirea celor mai frumoase 
provincii ale imperiului, dar cum? Să-l abandoneze pe 
Scipio, să părăsească Orientul în mâinile barbarilor, să 
ruineze cavalerii romani, să-i lase lui Cezar Siria, Grecia şi 
Asia, nu, aşa ceva nu era cu putinţă! 

Dealtfel, oare Cezar nu fugea? N-ar fi fost mai bine să-l 
ajungă şi să termine războiul printr-o acţiune generală? 

Pompei scrise regilor, generalilor şi maselor ca şi cum ar fi 
fost de pe acum învingător. Cornelia, soţia sa, era la 
Mytilene cu copilul; el îi trimise curieri cu scrisori în care o 
anunţa că războiul luase sfârşit, sau aproape. 

În ceea ce-i privea pe oamenii lui Pompei, încrederea lor 
era ciudată. Ei îşi împărțeau de pe acum moştenirea lui 
Cezar; mai ales marele pontificat, pe care avea să-l lase 
vacant, suscita multe ambiţii. Cine avea să fie mare 
pontifice în locul său? Lentulus Spinter şi Domitius 


Ahenobarbus aveau drepturi serioase, dar Scipio era socrul 
lui Pompei. 

În aşteptare, şi pentru a nu pierde timp, unii îşi 
trimiseseră la Roma oamenii sau intendenţii ca să le reţină 
locuinţe în apropiere de Forum, din pragul cărora - ca să 
Spunem aşa - să fi putut trage sforile pentru funcţiile pe 
care contau să le solicite. 

Se făcea în tabăra lui Pompei ceea ce se făcu, optsprezece 
secole mai târziu, la Koblenz. 

Domitius avea în buzunar o lege cu privire la suspecți şi un 
proiect de tribunal revoluţionar. 

— Întocmiţi listele de proscrişi, spunea Cicero: va fi un 
lucru făcut. 

— Liste de proscrişi, răspundeau ceilalţi emigraţi, la ce 
bun? Bun pentru Sylla, să-şi piardă timpul cu întocmirea 
listelor; noi nu vom proscrie pe cap, ci în masă. 

Însă Pompei nu era prea grăbit să ajungă la o bătălie 
decisivă. 

Ştia cu cine avea a face şi cunoştea de mult timp pe aceşti 
oameni neînvinşi sub arme şi obişnuiţi să învingă împreună; 
numai că acum mai îmbătrâniseră şi ar fi putut fi distruşi 
doar cu timpul şi prin oboseală. De ce să-şi compromită 
recruţii, lansându-i împotriva acestor veterani? 

Dar Pompei nu era stăpân să facă ce vrea. 

În armata lui se găseau încă atâţia oameni iluştri, atâţia 
oameni de renume, atâţia oameni de rang, încât toţi erau 
stăpâni, afară de Pompei. 

Numai Cato era de aceeaşi părere cu el. El voia să 
temporizeze şi să obţină totul prin oboseală şi negocieri. 
Avea în permanenţă în faţa ochilor cele două mii de cadavre 
de la Dyrrachium şi cei cinci sute de prizonieri ucişi de 
Labienus. 

În ziua aceea, se retrăsese în oraş plângând şi-şi acoperise 
capul cu toga, în semn de doliu. 

Cicero ironiza mai mult ca oricând, încât de multe ori 
Pompei dorea ca acest zeflemist necruţător să fi trecut în 


tabăra lui Cezar. 

Este adevărat că şi alţii îl secondau pe Cicero cum puteau 
mai bine; când îl vedeau pe Pompei urmân'du-l pe Cezar 
pas cu pas, din Epir în Iliria, îi reproşau că voia săşi 
eternizeze poziţia de dictator. 

— Îi place, spuneau nemulţumiţi, să vadă în jurul lui, când 
se scoală dimineaţa, o curte de regi şi de senatori! 

Domitius Ahenobarbus nu-l numea decât Agamemnon, 
adică regele regilor. 

— Prieteni, spunea Favonius, nu mai ajungem noi să 
mâncăm anul acesta smochine de Tusculum. 

Afranius, care pierduse Spania şi fusese acuzat că O 
vânduse, îl numea pe Pompei marele traficant de provincii. 

— Să scăpăm întâi de Cezar, spuneau cavalerii, şi pe urmă 
scăpăm noi şi de Pompei. 

Acestuia îi era atât de teamă ca nu cumva, după 
învingerea lui Cezar, Cato să se ridice şi să-i ceară să 
predea comanda, pe care nu i-o dăduse vreo comisie 
importantă, încât, mergând în urmărirea lui Cezar, îl lăsă pe 
acesta la Dyrrachium. 

Cato ajunse astfel un simplu păzitor de bagaje. 

Insă, în cele din urmă, efectul ironiilor şi a ocărilor 
împotriva lui Pompei ajunse atât de puternic, încât el se 
hotări să-l atace pe Cezar de îndată ce acesta s-ar fi oprit. 

Şi Cezar se opri în câmpia de la Pharsalus. 

LXVI Acolo avea să se hotărască soarta lumii. 

Primele zile ale retragerii au fost pentru Cezar zile de 
îngrozitoare frământări. 

Vestea înfrângerii sale se răspândise şi îl expunea 
dispreţului general: i se refuzau alimentele şi furajele. 
Situaţia aceasta dură până se ocupă oraşul Gomphes din 
Tessalia. 

De atunci, dădu peste belşug în aşa măsură, că soldaţii săi, 
care de cinci luni aproape că mureau de foame, organizară, 
datorită amforelor numeroase găsite în pivnițe, o bacanală 
care dură trei zile. 


După cum am spus, odată ajuns la Pharsalus, Cezar se 
opri. 

Pompei îşi aşeză tabăra pe o înălţime, în faţa taberei lui 
Cezar. 

Totuşi, aici îl cuprinse din nou nesiguranța. 

Avu o presimţire, şi se ştie ce influenţă aveau presimţirile 
asupra evenimentelor din lumea antică. 

leşind din consiliul unde se fixase lupta pentru a doua zi şi 
Labienus, comandantul cavaleriei, îşi reînnoise < 
jurământul solemn că nu va lăsa armele decât după 
înfrângerea totală a lui Cezar, Pompei intră în cort, se culcă 
şi adormi. 

Visă. 

Visa că era la Roma, la teatru, că poporul îl primea cu 
aplauze puternice şi că, după ce ieşi de la teatru, 
Împodobise cu prăzi bogate altarul lui Venus Nicefora Or, 
visul acesta, care la prima vedere părea să nu conţină nimic 
nefavorabil, putea să ascundă, totuşi, un dublu sens. 

Cezar era fiul lui Venus, iar prăzile cu care Pompei 
împodobise altarul zeiţei nu erau oare propriile sale prăzi? 

Toată noaptea, tabăra fu tulburată de panici 
înfricoşătoare; de două, trei ori santinelele se repeziseră la 
arme, crezând că erau atacate. 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, în timp ce se schimba 
garda, de deasupra taberei lui Cezar, unde domneau o 
linişte şi o tăcere totală, se văzu ridicându-se o lumină 
foarte vie care se stinse în timp ce cobora peste tabăra lui 
Pompai. 

Cu trei zile mai înainte, Cezar făcuse un sacrificiu pentru 
purificarea armatei. 

După jertfirea primei victime, preotul îl anunţă că în trei 
zile va da bătălia cu duşmanul 

— În afară de asta, vezi vreun semn favorabil în 
măruntaie? Întrebă Cezar. 

— La întrebarea aceasta, tu vei răspunde mai bine decât 
mine, îi spuse preotul. Zeii indică o mare schimbare, o 


revoluţie a lucrurilor stabilite, cu totul altfel decât sunt 
acum. Dacă eşti fericit, ai să fii nefericit, dacă eşti 
învingător, ai să fii învins; dacă eşti învins, ai să fii 
învingător. 

Dar nu numai în cele două tabere sau în jurul lor se 
produseră minuni. 

La Trales, în templul Victoriei, se găsea o statuie a lui 
Cezar; podeaua dimprejur, foarte solid construită, era 
pavată cu o piatră foarte tare. Cu toată podeaua aceasta, 
printre spaţiile dintre plăcile de piatră crescuse un palmier 
lângă piedestalul statuii. 

La Padova, Caius Cornelius, om renumit în arta de a 
prezice şi prieten intim cu istoricul Tit Liviu, stătea pe 
scaunul său augural şi urmărea zborul păsărilor î El 
cunoscu momentul bătăliei şi-i anunţă pe cei din jur Că 
lupta începuse. 

Apoi, reluându-şi observaţiile şi examinând din nou 
semnele, se ridică, entuziasmat, şi strigă: 

— Ai să învingi, Cezar! 

Şi cum lumea se îndoia de profeția lui, el îşi scoase cununa 
de pe cap, o puse jos şi declară că nu o va pune din 

19. A. Dumas 289 

Nou pe cap decât dacă evenimentul i-ar fi confirmat 
prezicerea. 

Şi, cu toate acestea, Cezar se pregătea să ridice tabăra şi 
să-şi continue retragerea spre Scotusa. 

El se îngrozea de inferioritatea forţelor sale: n-avea decât 
o mie de călăreţi, Pompei avea opt mii; n-avea decât 
douăzeci de mii de pedeştri, Pompei avea patruzeci şi cinci 
de mii. 

I se anunţă lui Cezar că în tabăra lui Pompei se producea o 
oarecare mişcare şi că Pompei părea că este gata să dea 
lupta. 

Cezar îşi strânse soldaţii. Îi anunţă că Cornificius, aflat la o 
depărtare de numai două zile, îi aducea două legiuni; că 
Coelenus avea în jurul Megarei şi al Atenei cincisprezece 


cohorte gata să pornească în marş şi să vină spre el. Elîi 
întrebă dacă voiau să aştepte aceste întărituri, sau să dea 
bătălia singuri. 

Atunci, toţi soldaţii, într-un singur glas, îl rugară stăruiior 
să nu mai aştepte ci, dimpotrivă, dacă duşmanul ar fi ezitat, 
să inventeze vreo stratagemă oarecare ca să-l decidă să 
lupte. 

În plus, ceea ce dădea curaj soldaţilor lui Cezar era şi 
faptul că, de la plecarea lor din Dyrrachium, Cezar îi pusese 
mereu la exerciţii, şi mereu învinseseră armata duşmană în 
întâlnirile pe care le avuseseră. 

Neavând, după cum am spus, decât o mie de călăreţi ca 
să-i opună celor şapte sau opt mii de călăreţi ai lui Pompei, 
Cezar alese din rândurile infanteriei uşoare pe cei mai 
tineri şi mai sprinteni o mie de soldaţi; el îi aşeză pe crupă, 
în spatele călăreţilor, iar în momentul şarjei pedestraşii 
săreau jos, astfel că soldaţii lui Pompei în loc să aibă a face 
cu o mie de oameni, aveau a face cu două mii. 

Într-una din aceste încăierări, fu ucis unul dintre cei doi 
fraţi alobrogi care trecuseră în tabăra lui Pompei şi 
fuseseră cauza înfrângerii de la Dyrrachium. 

Însă am spus că Pompei evitase până atunci un 
angajament general. 

În dimineaţa bătăliei de la Pharsalus era hotărât să atace. 

Cu câteva zile mai înainte, în plin consiliu, în timp ce 
Domitius spusese că oricare senator care nu-l urma pe 
Pompei merita pedeapsa cu moartea sau cel puţin exilul şi 
împărţise judecătorilor numiţi de pe acum trei tablete: 
pentru moarte, pentru exil, pentru amendă, Pompei, pus în 
Situaţia de a da lupta, ceruse un răgaz de câteva zile. 

— Ce, ţi-e teamă? Întrebă Favonius. Atunci,: edează 
comanda altuia şi du-te să păzeşti bagajele în iocul lui Cato. 

Pompei răspunsese: 

— Atât de puţin mă opreşte frica, încât aş vrea să atac şi să 
distrug armata lui Cezar numai cu cavaleria! 


Şi pentru că mulţi care, în mijlocul delirului general, îşi 
păstraseră judecata îl întrebară pe Pompei cum avea să 
facă, el le răspunse: 

— Da, ştiu că în primul moment aşa ceva pare de 
neconceput, dar planul meu este foarte simplu: cu cavaleria 
voi învălui aripa dreaptă a armatei lui şi o voi căsăpi; apoi 
voi ataca armata din spate şi veţi vedea că, aproape fără 
luptă, vom obţine o victorie strălucită Atunci, pentru a 
confirma spusele lui Pompei şi pentru a mări încrederea 
soldatului, Labienus adăugă Să nu credeţi că mai aveţi de-a 
face cu învingătorii Galiei şi Germaniei, eu ştiu ce spun, căci 
am participat la această izbândă. Au mai rămas puţini 
soldaţi din cei care au participat la bătăliile din Nord şi din 
Occident. O parte a rămas pe câmpurile de bătaie, alţii au 
murit de boli fie în Italia, fi în Epir; cohorte întregi sunt 
ocupate cu paza oraşelor. Cei pe care îi avem în faţa 
noastră vin de pe malurile Padului şi din Galia cisalpină. Aşa 
că, în ziua când Pompei va voi să atacăm, vom şarja cu toată 
hotărârea! 

Ziua aceea venise În momentul în care Cezar poruncise să 
se strângă corturile, iar soldaţii începuseră să mâne 
înaintea lor pe servitori şi animalele de povară, ştafetele 
veniră să-i spună că era o mare zarvă în rândul 
pompeienilor şi că totul făcea să se creadă că se pregăteau 
de luptă Alţii, veniţi în urmă, adăugară că primele rânduri 
ale armatei lui Pompei se şi aşezaseră în poziţie de luptă. 

Atunci, urcându-se pe o movilă, pentru a fi văzut şi auzit 
de cât mai mulţi, Cezar strigă: 

— Prieteni, a venit ziua în care Pompei ne oferă lupta, iar 
noi ne vom bate nu împotriva foamei şi setei, ci împotriva 
oamenilor. Aţi aşteptat cu nerăbdare această zi, mi-aţi 
promis că o să învingeţi: ţineţi-vă cuvântul. 

— Toată lumea, pe loc! 

Apoi ordonă să se ridice în faţa cortului său drapelul roşu, 
semn al. Luptei. 


Îndată ce l-au văzut, romanii s-au repezit la arme; cum 
planul de luptă era întocmit dinainte şi fiecare şef de corp 
ştia ce avea de făcut, centurionii şi decurionii conduseră pe 
soldaţi la locurile desemnate şi, urmaţi de oamenii lor, 
„fiecare îşi ocupă locul, cu atâta disciplină şi calm, încât 
parcă s-ar fi aranjat un cor dintr-o tragedie”, spune Plutarh. 

LXVII lată locul pe care îl ocupa fiecare: Pompei comanda 
aripa stângă*; avea cu el cele două legiuni pe care Cezar i 
le trimisese înapoi din Galia. 

Antonius era în Pompei, comanda centrul, cu legiunile din 
Siria, şi avea în faţa lui pe Caluius Lucius. 

În sfârşit, Afranius comanda aripa dreaptă a lui Pompei: el 
avea sub ordinele sale legiunile din Cilicia şi cohortele 
aduse din Spania pe care Pompei le considera ca cele mai 
bune trupe ale sale. În faţa lui era Sylla. 

Aripa dreaptă a pompeienilor avea flancul acoperit de un 
râuşor greu accesibil; de aceea, Pompei adunase la aripa 
stângă pe aruncătorii cu praştia, arcaşii şi toată cavaleria. 

Şi, desigur, nu-i părea rău să aibă toată forţa activă în 
punctul unde se găsea el. 

Cezar se plasă în faţa lui Pompei, ocupându-şi locul, aşa 
cum îi era obiceiul, în legiunea a zecea. 

Văzând că se strânsese în faţa lui toată această mulţime de 
aruncători cu praştia, arcaşi şi cavalerie, Cezar înţelese că 
planul duşmanului era să înceapă atacul din partea aceasta, 
căutând să-l învăluie. 

Atunci, chemă un corp de rezervă, compus din şase 
cohorte, şi-l plasă în spatele legiunii a zecea, cu ordinul de a 
nu se mişca, de a se ascunde de duşman cât mai mult cu 
putinţă până în momentul în care cavaleria pompeiană va 
începe şarja. În momentul acela, cele şase cohorte trebuiau 
să se arunce în rândul întâi, şi în loc de a lansa lăncile de 
departe, cum fac de obicei cei mai viteji, grăbiţi să ajungă 
cât mai repede la lupta corp la corp, fiecare om trebuia să- 
şi ridice lancea la înălţimea feţei dușmanului. El avea să le 


facă semn cu un steag când era momentul să execute 
această manevră. 

* Plutarh zice aripa dreaptă, însă Cezar afirmă că aripa 
stângă, şi într un asemenea caz cred că trebuie crezut 
Cezar Cezar era convins că toată tinerimea aceea elegantă, 
toţi acei dansatori frumoşi şi strălucitori nu ar fi putut 
suporta vederea fierului. 

Lăncierii aceştia erau în număr de trei mii. 

Pompei, călare, studia de pe înălţimea unei coline cum 
erau rânduite cele două armate. 

Atunci, văzând că armata lui Cezar aştepta în linişte 
semnalul şi că, dimpotrivă, cei mai mulţi din soldaţii săi, în 
loc să stea în ordine în front, se agitau în cea mai mare 
dezordine, şi asta din lipsă de experienţă, se temu ca încă 
de la începutul acţiunii trupele sale să nu strice ordinea. 

EI trimise curieri călare, cu misiunea de a porunci celor 
din primele rânduri să stea liniştiţi pe loc, să se strângă unii 
lângă alţii şi, în felul acesta, să aştepte duşmanul. 

„Sfatul acesta, spuse Cezar, îi fusese dat lui Pompei de 
Triarius, dar eu nu-l aprob câtuşi de puţin; pentru că în 
fiecare om există un anumit avânt şi o impetuozitate 
naturală, care se însufleţesc prin mişcare, şi pe care mai 
curând trebuie să le întreţii decât să le laşi să se stingă.” 

EI se hotări deci, deşi era cel mai slab, să profite de acest 
avantaj pe care i-l da Pompei şi să înceapă atacul. 

Atunci, după ce dădu parola, care era Venus Victorioasa, 
pe când Pompei dăduse ca parolă Hercule Invincibilul, 
Cezar îşi mai aruncă o dată privirea peste toată linia. 

În momentul acela, auzi un soldat voluntar în armată, dar 
care în anul precedent fusese căpitan în legiunea a zecea, 
că strigă: 

— Urmaţi-mă, camarazi, căci a venit momentul să-i 
îndeplinim ce i-am promis lui Cezar. 

— Ei, Crastinus, îl întrebă Cezar - căci Cezar, ca şi 
Napoleon două mii de ani mai târziu, cunoştea pe nume toţi 


soldaţii din armată - ei, Crastinus, îl întrebă Cezar, ce zici 
de ziua de azi? 

— Numai bine şi glorie pentru tine, imperator! Răspunse 
Crastinus. În orice caz, pe mine n-ai să mă vezi decât mort 
sau învingător. 

Apoi, întorcându-se spre oamenii lui, le strigă: 

— Haideţi, pe duşman, copii! Pe duşman! 

Şi se aruncă înainte, urmat de o sută douăzeci de oameni. 
Atunci, în timp ce o sută douăzeci de oameni porneau Cei 
dintâi să-i atace pe cei cincizeci şi două de mii de oameni ai 
lui Pompei, se lăsă, un moment, pe deasupra celor două 

armate, tăcerea aceea funebră care precede bătăliile 
hotărâtoare şi în care pare că nu se aude altceva decât 
bătaia nevăzută a aripilor morţii. 

În mijlocul acestei tăceri, Crastinus şi oamenii lui, ajunşi la 
douăzeci de paşi de pompeieni, îşi aruncară suliţele. 

A fost ca un semnal, de amândouă părţile începură să sune 
trompetele şi buciumele. 

Toată linia de infanterie a lui Cezar se aruncă, îndată, ca 
să-i susţină pe cei o sută douăzeci de bravi care le arătau 
drumul aruncând lăncile în fugă şi scoțând strigăte 
puternice. 

Apoi, după ce-şi aruncară suliţele, cezarienii îşi traseră 
spadele şi se năpustiră asupra pompeienilor, care îi primiră 
hotărâți, fără să se clintească. 

Pompei, ca şi când n-ar fi aşteptat decât această 
certitudine, că armata lui va suporta cu vitejie primul şoc ca 
să-şi recapete toată încrederea, Pompei dădu ordin 
cavaleriei să şarjeze aripa dreaptă a lui Cezar şi să o 
învăluie. 

Cezar văzu venind spre el această masă de cai al cărei 
galop făcea să se cutremure pământul şi nu spuse decât trei 
cuvinte: 

— La faţă, prieteni! 

Fiecare soldat auzi şi făcu un semn din cap, arătând că 
înţelesese. 


După cum prevăzuse Cezar, tromba aceasta vie de oameni 
şi cai mătură cei o mie de călăreţi ai săi. 

Între călăreţii lui Pompei se găseau arcaşii. 

După ce aruncă înapoi cavaleria lui Cezar şi după ce 
clătină primele rânduri ale legiunii a zecea, cei opt mii de 
călăreţi ai lui Pompei îşi luaseră escadroanele ca să-l 
încercuiască pe Cezar. 

Momentul acesta îl aştepta el. El porunci să se ridice 
steagul care trebuia să dea semnalul celor trei mii de 
oameni de rezervă. 

Aceştia îşi păstraseră lăncile şi începură să înainteze 
ţinând armele cum ţin soldaţii moderni baioneta, ridicate 
până în dreptul ochilor duşmanilor şi repetând strigătele lui 
Cezar: 

— La faţă, camarazi, la faţă! 

Şi în acelaşi timp, fără să le pese de cai, fără să caute Să 
rănească pe oameni, ei amenințau cu fierul lăncilor figurile 
tinerilor cavaleri. 

Un moment, aceştia rezistară, mai mult din mânie decât 
din curaj, apoi, preferind să fie dezonoraţi decât 
desfiguraţi, îşi aruncară armele, întoarseră caii şi o rupseră 
la goană, acoperindu-şi feţele cu amândouă mâinile. 

Ei fugiră aşa, fără să se întoarcă, până ajunseră la munte, 
şi-i lăsară expuşi măcelului pe arcaşi, care fură nimiciţi 
până la unul. 

Atunci, nemaiobosindu-se să-i urmărească pe aceşti fugari, 
Cezar aruncă înainte legiunea a zecea, cu ordinul de a 
ataca pe duşman din faţă, în timp ce el, cu cei trei mii de 
lăncieri şi cu cavaleria îl ataca din flanc Mişcarea se făcu cu 
o regularitate uimitoare Este adevărat că Cezar, obişnuit 
să-şi pună viaţa în primejdie, o conducea personal 
Infanteria pompeiană, care primise ordin să întoarcă 
duşmanul după ce cavaleria ar fi pus în derută aripa 
dreaptă a lui Cezar, se vedea acum ea însăşi învăluită! 
Rezistă un moment, dar curând intră în debandadă şi urmă 
exemplul cavaleriei. 


În momentul acela, toţi aliaţii care veniseră în ajutorul lui 
Pompei, toţi cavalerii, toţi cei din Galatia, din Capadocia, din 
Macedonia, din Candia, toţi arcaşii din Pont, din Siria, din 
Fenicia, toţi recruţii veniţi din Tessalia, din Beoţia, din 
Ahaia, din Epir, începură să strige într un singur glas, dar în 
zece limbi diferite Suntem învinşi! Şi făcând stânga- 
mprejur, o luară la fugă Este adevărat că Pompei le dăduse 
exemplul Cum? Pompei? Pompei cel Mare! Ei bine, da! 

Citiţi-l pe Plutarh; nici nu vreau să mă refer la Cezar 
Notaţi că Pompei nici nu aşteptase atât de mult pe cât am 
spus noi. Văzându-şi cavalerii în derută, el a pornit în galop 
şi s-a înapoiat în tabără Citiţi-l tot pe Plutarh! 

Văzând praful ridicat de sub copitele cailor, Pompei 
înţelesese ce li se întâmplase cavalerilor săi „Este greu de 
spus ce gânduri îi trecură atunci prin minte; dar, ca un 
smintit, asemeni unui om cuprins de ameţeală, uitând dintr- 
o dată că era marele Pompei, fără să spună un cuvânt, fără 
să dea vreun ultim ordin, el se Retrase încet, întru totul 
asemenea lui Ajax şi putând tot atât de bine ca şi aceluia să 
i se potrivească aceste versuri ale lui Homer: Jupiter, 
părintele zeilor, aşezat pe un tron înalt, aruncă în Ajax 
teama, iar acesta se opri, lovit de uimire; şi zvârlindu-şi 
scutul cel acoperit de şapte piei de bou, fugi din mulţime, 
cătând cu privirea rătăcită încolo şi încoace”. 

Ca Pompei! 

Ajungând în tabără, strigă spre ofiţerii de serviciu, ca să 
fie auzit de soldaţi: 

— Aveţi grijă de apărarea porţilor; eu am să fac ocolul 
taberei, ca să dau peste tot acelaşi ordin. 

Apoi se retrase în cort, pierzându-şi nădejdea în succesul 
bătăliei însă aşteptând evenimentul cu resemnaLXVIII 
Evenimentul era uşor de prevăzut. Fuga barbarilor, 
strigătele „Suntem învinşi!” scoase în zece limbi diferite, se 
răspândiră în restul armatei şi o dezorganizară. 

Atunci începu masacrul. 


Dar Cezar, văzând că bătălia fusese câştigată şi ziua fusese 
în favoarea lui, adună toţi trompeţii şi oamenii pe cărei îi 
găsi, şi-i răspândi pe câmpul de luptă, cu ordinul de a suna 
şi de a striga: 

— Iertare romanilor! Nu ucideţi decât pe străini. Auzind 
această scurtă dar expresivă proclamaţie, oamenii se opriră 
şi ridicară mânile în fata soldaţilor care veneau spre ei cu 
spadele gata să lovească Aceştia aruncară spadele şi se 
repeziră în braţele foştilor lor camarazi S-ar fi zis că inima 
îngăduitoare a lui Cezar trecuse în corpul fiecărui soldat 
din armata sa. 

Totuşi, câţiva pompeieni îşi urmaseră şefii care încercau 
să-i regrupeze. 

În afară de aceştia, mai rămăseseră de gardă în tabără 
încă vreo două sau trei mii de oameni. 

Mulţi fugari îşi căutară în tabără un refugiu, iar acolo se 
putea forma o nouă armată care, a doua zi, ar fi fost atât de 
numeroasă ca armata lui Cezar Cezar îşi strânse soldaţii 
răspândiţi pe câmpul de luptă Reînnoi învinşilor 
promisiunea de iertare şi, deşi era aproape noapte, deşi 
oamenii se luptau de la amiază, deşi erau frânţi de oboseală 
din cauza căldurii de peste zi, el făcu un ultim apel la 
curajul lor şi-l conduse la asaltul fortificațiilor. 

— Ce este zgomotul acesta? Întrebă Pompei, în cort. 

— Cezar! Cezar! Strigară oamenii, alergând îngroziţi spre 
fortificaţii. 

— Cum? Chiar până în tabăra mea? Strigă Pompei. 

Şi, ridicându-se, îşi aruncă insemnele de general, Încălecă 
pe primul cal pe care îl găsi, ieşi pe poarta Decumană şi 
porni în goană pe drumul spre Larissa. 

Soldaţii se apărară mai bine decât o făcuse comandantul. 

Este adevărat că tracii, cele mai bune trupe auxiliare, erau 
acolo. 

Dar şi ei, când i-au văzut trecând pe fugari, care şi 
aruncau armele, ba chiar şi drapelele, nu se mai gândiră la 


altceva decât să bată în retragere, aşa cum făcuseră şi 
ceilalţi. 

Pe la ora şase din seară, tabăra fu forţată. 

Fugarii se refugiară în munţi. 

Învingătorii, intrară în tabără, găsiră mesele puse, cu 
veselă din aur şi argint. Peste tot se găseau maldăre de 
frunze şi de flori, iar cortul lui Lentulus, printre altele, era 
tapiţat cu iederă. 

Era foarte îmbietor pentru oamenii care luptau de la 
jumătatea zilei; dar Cezar le aminti că ar fi fost mai bine să-l 
lichideze pe inamic, aşa că ei înşişi strigară 

— Înainte! 

Cezar lăsă o treime din oamenii săi pentru paza taberei lui 
Pompei, o treime pentru paza taberei sale, şi aruncă a treia 
treime pe un drum mai scurt decât cel pe care pornise 
inamicul; astfel că după o cursă de o oră îi tăie retragerea. 

Fugarii fură obligaţi să se oprească pe o înălţime, la 
poalele căreia curgea un râuşor. 

Cezar ocupă imediat malurile râului şi, ca să-i împiedice pe 
duşmani să-şi astâmpere setea, puse patru mii de oameni să 
sape un şanţ între înălţimea ocupată de pompeieni şi cursul 
de apă. 

Atunci, murind de sete, văzând că li se tăiase retragerea, 
aşteptându-se să fie atacați din spate, pompeienii trimiseră 
la Cezar parlamentari. 

Ei se oferiră să se predea. 

Cezar le spuse că a doua zi de dimineaţă le va primi actul 
de supunere şi că până atunci, cine era însetat putea să 
vină să bea. 

Pompeienii coborâră în grupuri. 

Întâlnindu-se, pompeienii şi cezarienii se regăsiră vechi 
prieteni, îşi întinseră mâna, se îmbrăţişară unii ou alţii ca şi 
acum, cu trei ore mai înainte, nu se măcelăriseră între ei. 

Noaptea trecu în întâlniri de felul acesta. Cei care aveau 
alimente le dădeau celor care n-aveau; se aprinseră focuri 


în aşa măsură încât s-ar fi părut că veniseră acolo la o mare 
petrecere. 

A doua zi de dimineaţă, Cezar apăru în mijlocul lor Mulţi 
senatori profitaseră de întunericul nopţii ca să fugă Celor 
care se aflau acolo, el le făcu semne binevoitoare cu mâna şi 
le surise Ridicaţi-vă, le spuse el, Cezar nu cunoaşte duşmani 
a doua zi după victorie! 

Toţi se apropiară, înconjurându-l, strângându-i mâna pe 
care le-o întindea, şi-i sărutară poalele mantiei de luptă 
aruncată pe umeri Cezarienii şi pompeienii se întoarseră în 
tabără, amestecați unii cu alţii Cezar vizită apoi câmpul de 
bătaie. Nu pierduse decât două sute de oameni Atunci, se 
interesă de soarta lui Crastinus, care îi promisese că n-o să- 
l revadă decât ori mort, ori învingător, şi care pornise atât 
de vitejeşte atacul lată ce află După cum am spus, după ce 
se îndepărtă de Cezar, Crastinus se aruncă împotriva 
duşmanului, antrenând cohorta după el El tăiase în bucăţi 
pe primii duşmani pe care îi întâlnise în cale şi pătrunsese 
adânc de tot în rândul batalioanelor duşmane Acolo se 
luptase cu îndârjire, dar în timp ce striga „înainte, pentru 
Venus Victorioasa!” un pompeian îi înfipse spada în gură cu 
atâta putere încât vârful ei îi ieşi prin ceafă Crastinus 
murise pe loc „Se găsiră pe câmpul de luptă, spune însuşi 
Cezar, cincisprezece mii de duşmani morţi sau trăgând să 
moară”, şi printre aceştia şi duşmanul lui de moarte, Lucius 
Domitius Fură făcuţi prizonieri douăzeci şi patru sau 
douăzeci Şi cinci de mii de oameni, adică li se acordă 
iertarea la douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de mii de 
oameni, din care o parte fu încorporată în armata lui Cezar 
Fură capturate opt acvile şi o sută douăzeci şi patru de 
drapele. 

Totuşi, o mare îngrijorare îl preocupa pe învingător Înainte 
de luptă şi chiar în timpul luptei el recomandase ofiţerilor şi 
soldaţilor să nu-l ucidă pe Brutus, ci, dimpotrivă să-l cruţe şi 
să-l aducă în faţa lui, dacă se preda de bunăvoie; dacă s-ar 


fi apărat împotriva celor care ar fi încercat să-l aresteze, 
atunci trebuia să-l lase să fugă. 

Ne amintim că Brutus era fiul Serviliei şi că Cezar fusese 
multă vreme amantul acesteia. 

După bătălie, ceru din nou informaţii despre Brutus. 

Fusese văzut luptând, dar nu se ştia ce se întâmplase cu 
el. 

Cezar porunci să fie căutat şi-l căută el însuşi printre 
morţi. 

În adevăr, după luptă Brutus se retrăsese într-un fel de 
mlaştină plină de apă stătută şi de stuf; apoi, în timpul 
nopţii fugise la Larissa. 

Acolo, aflând de grija pe care Cezar o avea pentru viaţa 
lui, îi scrise câteva cuvinte ca să-l liniştească. 

Cezar îi trimise imediat un mesager şi-i ceru să vină la El. 

Brutus veni. 

Cezar îi întinse braţele, îl strânse la piept plângând şi nu 
mai sfârşea spunându-i că-l iartă, şi-l trată cu mai multă 
omenie decât pe oricare din amicii săi. 

În seara zilei în care se dăduse bătălia, Cezar făcu 
soldaţilor săi trei daruri, cu dreptul ca aceştia să le acorde 
celor care se comportaseră cel mai bine. 

Primul dar îi fu atribuit de soldaţi lui, întrucât luptase cel 
mai bine, al doilea fu acordat comandantului legiunii a 
zecea; în sfârşit, al treilea îi fu dat lui Crastinus, cu toate că 
era mort. 

Obiectele care alcătuiau această recompensă militară fură 
înmormântate împreună cu Crastinus, în mormântul pe 
care i-l ridică Cezar, aproape, dar în afara gropii comune. 

În cortul lui Pompei se găsi toată corespondenţa acestuia. 

Cezar o arse, fără să fi citit o singură scrisoare. 

— Ce faci? Îl întrebă Antonius. 

— Ard scrisorile astea, ca să nu găsesc vreun motiv de 
răzbunare, răspunse Cezar. 

Iar când atenienii veniră să-i ceară îndurare, Cezar le 
spuseDe câte ori gloria strămoşilor voştri vă va mai servi ca 


scuză pentru greşelile voastre? 

În plus, privind câmpul de luptă acoperit de morţi, el spuse 
un cuvânt care era o scuză faţă de zei şi poate faţă de el 
însuşi. 

— Vai! Ei au vrut-o! Dacă Cezar şi-ar fi desfiinţat armata, 
Cato l-ar fi acuzat şi Cezar ar fi fost condamnat, cu toate 
victoriile de până atunci. 

Acum, întrebarea care se punea era următoarea: era mai 
bine să fii un Temistocle milos decât un Cezar victorios? 

LXIX Să-l urmărim pe învins în fuga sa; vom reveni apoi la 
învingător. 

Când Pompei, însoţit de numai câteva persoane, se 
îndepărtase de tabără, descălecă şi, văzând că nu-l urmărea 
nimeni, începu să meargă încet, stăpânit de gândurile 
negre care îl frământau în acel moment. 

— Închipuiţi-vă un Napoleon după Waterloo, şi încă 
Napoleon n-avusese de ales: fusese forţat să lupte; Pompei 
respinsese orice învoială Chiar şi în ajun el ar fi putut 
împărţi lumea împreună cu Cezar şi să-şi aleagă, după plac, 
Orientul sau Occidentul. Şi dacă ar fi voit neapărat războiul, 
să răzbune înfrângerea suferită de Crassus la părţi, să 
urmeze în India drumul lui Alexandru. Dar, romanii să se 
bată cu romani! Pompei să se bată cu Cezar! 

Ieri, Pompei era stăpânul unei jumătăţi a lumii; azi, el nu 
mai este stăpân nici chiar pe propria sa viaţă. 

Unde o să se refugieze? Va fi timp mai târziu pentru a se 
gândi la aceasta, mai întâi trebuie să fugă. 

Străbăâtu Larissa, oraşul lui Achille, fără să se oprească; 
apoi pătrunse în valea râului lempe, pe care, douăzeci de 
ani mai târziu, avea s-o cânte Virgiliu, crescând în mijlocul 
războaielor civile care îi vor lăsa o amintire atât de amară. 

Hărţuit de sete, se trânteşte cu faţa la pământ şi bea Din 
fluviul Peneu, apoi se ridică, străbate valea şi ajunge la 
malul mării. 

Acolo, petrece noaptea într-o cabană săracă, de pescar, 
apoi, dis-de-dimineaţă se urcă pe o corabie împreună cu 


persoanele de condiţie liberă care îl însoțesc, iar pe sclavi îi 
trimite la Cezar, asigurându-i că n-aveau de ce să se teamă 
de el. 

Plutea de-a lungul țărmului când zări, deodată, o navă 
comercială gata să ridice ancora. Porunceşte vâslaşilor să 
se îndrepte spre corabia aceea. 

Patronul se numea Peticius, era un roman care nu avusese 
legături personale cu Pompei şi nu-l cunoştea decât din 
vedere. 

Pe când se ocupa de încărcarea navei, cineva veni să-i 
spună că se vedea o corabie care făcea eforturi să se 
apropie de ei şi că în corabie se aflau oameni care îşi 
fluturau togile şi întindeau mâinile împreunate ca pentru 
rugăciune. 

— Oh! Strigă el, e Pompei! 

Şi porni în fugă spre port. 

— Da, se adresă el marinarilor, da, el este... Mergeţi şi 
primiţi-l cu toate onorurile, cu toată nenorocirea care s-a 
abătut asupra lui. 

De sus, din capul scării de pe navă, ei făcură semn celui 
care părea că este comandantul corăbiei, că putea să urce 
la bord. 

Pompei urcă. 

Erau cu el Lentulus şi Favonius. 

Uimit de primirea care i se făcea, Pompei mulţumi mai 
întâi lui Peticius, apoi îi spuse: 

— Mi se pare că m-ai recunoscut înainte de a-ţi fi spus 
numele meu. M-ai mai văzut, şi ştiai că viu ca un fugar? 

— Da, răspunse Peticius, te-am mai văzut la Roma; dar, 
încă înainte de a-ţi face apariţia, ştiam că ai să vii. 

— Cum aşa? Întrebă Pompei. 

— Noaptea asta te-am visat, nu ca la Roma, şef sau 
triumfând, ci umilit, abătut, venind să-am spus imediat: 
„Acesta e Pompei!” 

Pompei nu răspunse nimic, se mulţumi să ofteze adânc. El 
se închina în faţa zeilor care trimiseseră acest vis, o 


prevestire a adevărului. 

În aşteptarea prânzului, Pompei ceru apă călduţă, ca să se 
spele pe picioare, şi ulei, ca să şi le ungă după aceea. 

Un marinar îi aduse cele cerute. 

Privi în jur, apoi surise trist: nu era cu el nici un servitor. 
Începu să se descalţe singur. 

Atunci, Favonius, omul acela aspru care îi spusese lui 
Pompei: „Acum, bate cu piciorul în pământ”; Favonius, care 
spusese: „Anul acesta, adio smochinelor din Tusculum!”; 
Favonius acesta, cu lacrimi în ochi, se aruncă în genunchi şi, 
cu toată rezistenţa lui Pompei, îl descălţă, îi spălă picioarele 
şi i le unse cu ulei. 

Şi, din acel moment, el nu încetă să aibă grijă de Pompei, 
să-i facă toate serviciile pe care i le-ar fi făcut nu numai 
servitorul cel mai credincios, ci şi sclavul cel mai supus. 

Două ore după ce îl primise pe Pompei la bord, patronul 
văzu la țărm un om făcând semne de disperare. 

O barcă trimisă spre acesta, îl luă şi-l aduse la borH era 
regele Dejotarus A doua zi în zori se ridică ancora şi nava 
porni Pompei trecu prin faţa oraşului Amphipolis. 

La rugămintea sa, corabia fu îndreptată spre Mitilene voia 
să o ia pe Cornelia şi pe fiul său. 

În faţa insulei aruncară ancora şi trimiseră un curier Dar, 
vai! Curierul acesta nu era cel aşteptat de Cornelia după 
scrisoarea datată din Dyrrachium, în care 1 se anunţa 
înfrângerea şi fuga lui Cezar Curierul o găsi plină de 
bucurie. 

Veşti de la Pompei! Strigă ea; oh! Ce fericire! Desigur că 
îmi anunţă terminarea războiului, nu? 

— Da, răspunse curierul clătinând din cap, terminat dar 
nu aşa cum te-ai fi aşteptat. 

Ce s-a întâmplat! Întrebă Cornelia S-a întâmplat că dacă 
vrei să-l saluţi pentru ultima oară pe soţul tău, adăugă 
mesagerul, trebuie să mă urmezi şi să te aştepţi să-l vezi 
într-o stare dintre cele mai nenorocite Nici măcar corabia 
pe care se găseşte nu este a lui 


— Spune-mi tot! Strigă Cornelia. Nu vezi că mă ucizi? 

Atunci, mesagerul îi povesti de lupta de la Pharsalus, De 
înfrângerea şi fuga lui Pompei şi de primirea care i se 
făcuse soţului ei pe corabia unde o aştepta. 

Când auzi aceste cuvinte, Cornelia se trânti la pământ şi se 
tăvăli mult timp, disperată şi mută; apoi, reveninduşi în fire 
şi dându-şi seama că în asemenea momente avea altceva 
mai bun de făcut decât să geamă şi să plângă, Străbătu 
oraşul în fugă şi se îndreptă spre port. 

Pompei o văzu de departe cum venea în goană. 

Îi ieşi în cale şi o prinse în braţe tocmai când era gata să se 
prăbuşească. 

— Oh! Dragul meu soţ! Strigă ea. Te revăd pierdut pe o 
simplă barcă, dar asta este din cauza mea, a mea, care ţi- 
am purtat nenoroc, şi nu din cauza ta, tu, care înainte de a 
te fi căsătorit cu Cornelia străbătuseşi marea cu cinci sute 
de corăbii! De ce vii acum să mă cauţi pe mine, care sunt o 
piază rea pentru tine? De ce nu mă laşi în seama sorții mele 
pe mine, care te învălui cu o atât de mare nenorocire?... 
Oh! Ce fericită aş fi fost să fi murit mai înainte de a fi aflat 
că Publius, soţul virginităţii mele, pierise în luptele cu părţii, 
şi să fi fost atât de înţeleaptă ca, neavând fericirea să mor 
de mâna zeilor, să fi murit de mâna mea, ca să nu ajung 
năpasta pentru Pompei cel Mare! 

Pompei o strânse în braţe cu mai multă afecţiune decât o 
făcuse până atunci. 

— Cornelia, spuse el, n-ai cunoscut până acum decât 
binefacerile soartei. Soarta aceasta a stat multă vreme 
alături de mine ca o iubită credincioasă de care n-am avut 
să mă plâng: fiind om, sunt supus nestatorniciei soartei Să 
nu disperăm, draga mea soţie, şi să revenim din ce sunt 
acum la ce am fost în trecut, pentru că din trecut şi până 
acum am tot coborât. 

Atunci, Cornelia chemă servitorii şi porunci să i se aducă 
obiectele preţioase. 


Locuitorii oraşului Mitilene, aflând că Pompei a sosit în 
port, veniră să-l salute şi îl rugară să intre în oraş, dar el îi 
refuză, spunându-le: 

— Supuneţi-vă lui Cezar cu toată încrederea Cezar e bun 
şi îndurător. 

Apoi discută puţin despre existenţa providenţei divine cu 
filosoful Cratip. 

El se îndoia de ea; ba făcea mai mult decât să se îndoiască: 
o nega. 

După noi, dimpotrivă, înfrângerea lui Pompei şi victoria lui 
Cezar ni se pare o intervenţie a providenţei divine în faptele 
omeneşti. 

LXX La Mitilene, Pompei era încă prea aproape de 
Pharsalus; el îşi continuă drumul fără să se oprească în 
porturi decât ca să se aprovizioneze cu apă şi cu alimente. 

Primul oraş unde s-a oprit a fost Atalia, din Pamflagenia. 
Acolo i se alăturară vreo cinci sau şase galere. Ele veneau 
din Cilicia şi-l ajutară să-şi înjghebeze o mică trupă. Curând 
se adunară în jurul lui vreo şaizeci de senatori; era un 
nucleu în jurul căruia se grupau fugarii. 

În acelaşi timp, Pompei află că flota lui nu suferise nici o 
pierdere, iar Cato, după ce strânsese un mare număr de 
soldaţi, trecuse în Africa. 

Atunci se plânse amicilor şi-şi făcu el însuşi cele mai vii 
reproşuri, că dăduse lupta numai cu armata de uscat, 
lăsând nefolosită flota, care constituia principala sa forţă, 
sau măcar să-şi fi găsit în ea locul de refugiu în cazul unei 
înfrângeri pe uscat. Numai flota i-ar fi putut pune la 
dispoziţie, din acel moment chiar, o armată mai puternică 
decât era cea pe care o pierduse. 

Forţat să acţioneze cu singurele forţe care îi mai 
rămăseseră, Pompei încercă cel puţin să le sporească. El îşi 
trimise amicii să ceară ajutor în câteva oraşe; în altele se 
duse personal ca să recruteze oameni şi să echipeze 
corăbiile, însă, aşteptând ca fiecare să-şi ţină promisiunea 
pe care i-o făcuse, şi cunoscând iuţeala mişcărilor lui Cezar, 


promptitudinea cu care acesta era obişnuit să se folosească 
de victorie, temându-se să nu-l întâlnească dintr-un moment 
în altul şi să nu fi avut nici măcar posibilitatea de a-i ţine 
piept, el începu să caute un loc pe lume unde să fi putut 
găsi azil. 

Îşi strânse amicii şi ţinu sfat cu ei în această problemă. 

Dintre toate regatele străine, Pompei alese regatul 
părţilor; după părerea sa, aceasta era puterea cea mai în 
măsură să-l protejeze, să-l apere şi chiar să-i dea trupe ca 
să-şi recucerească poziţia pierdută. Însă i se atrase atenţia 
că, din cauza marii sale frumuseți, Cornelia nu ar fi fost în 
siguranţă la aceşti barbari, care îl uciseră pe tânărul 
Crassus, primul ei soţ. 

Acest argument îl hotărî pe Pompei să renunţe la drumul 
Eufratului. 

În plus, destinele nu trebuie oare să se împlinească? 

Un amic al lui Pompei propuse să se retragă la regele 
Numid Juba şi să se întâlnească acolo cu Cato, care, după 
cum am spus, se găsea în Africa cu forţe considerabile. 

Insă 'Teofanus din Lesbos insistă pentru Egipt şi pentru 
Ptolemeu. Egiptul nu era decât la o distanţă de trei zile de 
navigaţie, iar tânărul rege Ptolemeu, pe al cărui tată 
Pompei îl reaşezase pe tron şi care era el însuşi pupilul lui 
Pompei, avea faţă de acesta prea mari obligaţii pentru a nu 
fi cel mai devotat dintre servitorii săi. 

Geniul rău al lui Pompei îl făcu să aleagă această 
propunere. 

În consecinţă, Pompei plecă din Cipru, însoţit de soţie, cu o 
galeră din Seleucia. Celelalte persoane din suită erau 
îmbarcate pe nave lungi şi pe nave comerciale. 

Traversarea fu fericită; adierea morţii sufla în pânzele 
vaselor! 

Din primele informaţii primite, Pompei află că Ptolemeu 
era la Pelusa şi se războia cu sora sa, Cleopatra. 

Pompei trimise înainte pe unul din amicii săi, însărcinat să- 
l anunţe pe rege de sosirea lui şi să-i ceară, în numele lui 


Pompei, azil în Egipt. 

Ptolemeu, care abia împlinise cincisprezece ani, era de doi 
ani soţul surorii sale Cleopatra, în vârstă de nouăsprezece 
ani. În virtutea dreptului ei de prim născut, voise să 
exercite puterea, dar oamenii de încredere ai lui Ptolemeu 
provocaseră o revoltă împotriva ei şi o îndepărtară. 

lată care era situaţia în Egipt în momentul când sosise 
mesagerul lui Pompei. 

Oamenii de încredere ai lui Ptolemeu, care o 
îndepărtaseră pe Cleopatra, erau un eunuc, un retor şi un 
servitor. 

Eunucul se numea Pothinus; retorul - Theodat din Chios, 
iar servitorul - Achillas. 

Acest conciliu respectabil fu convocat ca să hotărască 
asupra cererii lui Pompei. 

Deliberarea şi hotărârea fură demne de această adunare. 

Pothinus era de părere să i se refuze lui Pompei 
ospitalitatea; Achillas era de părere să fie primit, iar 
Theodat din Chios, găsind un prilej să-şi arate strălucirea 
ştiinţei sale de retor, puse următoarea dilemă: 

— Nu este nici o siguranţă în niciuna din cele două păreri: 
dacă este primit Pompei, înseamnă că ţi-l faci duşman pe 
Cezar şi pe Pompei stăpân; dacă îl refuzi pe 

20. A. Bumas 305 

Pompei, iar acesta va fi din nou învingător, ar însemna să 
ne facem din el un duşman de moarte. 

După părerea retorului, cel mai bun lucru era să se lase 
impresia că-l primesc, şi pur şi simplu să-l ucidă. 

— Moartea aceasta, continuă onorabilul retor, îl va obliga 
pe Cezar... Şi apoi, adăugă el surâzând, morţii nu muşcă. 

Părerea aceasta întruni toate aprobările, iar Achillas fu 
însărcinat cu executarea ei. 

În consecinţă, luă cu el doi romani, pe nume Septimius şi 
Salvius, care fuseseră cândva unul şef de cohortă şi celălalt 
centurion sub Pompei, şi vreo trei sau patru sclavi. Cu toţii 
se îndreptară spre galera pe care se găsea Pompei. 


Toţi cei de pe navă erau adunaţi pe punte şi aşteptau 
răspuns la mesajul adresat lui Ptolemeu Se aşteptau să 
vadă venind în întâmpinarea ilustrului fugar însăşi galera 
regală şi după ea se uitau toţi. Aşa că, atunci când în locul 
acesteia fu zărită o barcă prăpădită, în care se aflau vreo 
şapte, opt oameni, această lipsă de consideraţie păru 
tuturor suspectă, aşa că toţi într-un glas, îl sfătuiră pe 
Pompei să iasă în larg cât încă mai era timp. 

Dar Pompei era la capătul puterilor şi al norocului. 

— Să aşteptăm, spuse el; ar fi ridicol să fugim din fata a 
opt oameni. 

Barca se apropia tot mai mult; Septimius îl recunoscu pe 
fostul său comandant şi-l salută cu titlul de imperator. 

În acelaşi timp în numele regelui Ptolemeu, Achillas îl 
invita, în greceşte, să treacă din galeră pe barcă, pentru că 
din cauza terenului mâlos şi a mării, plină de bancuri de 
nisip, galera nu găsea adâncimea necesară ca să înainteze 
mai mult. 

Pompei ezita; între timp se vedeau venind vasele lui 
Ptolemeu pline de soldaţi care coborau şi se răspândeau pe 
țărm. Ca să-l primească pe Pompei cu onoruri? S-ar fi putut 
crede. Dealtfel, în situaţia la care se ajunsese, a da semne 
de teamă ar fi însemnat să acorzi personal asasinilor scuza 
crimei. 

Atunci, Pompei o îmbrăţişă pe Cornelia, care îi plângea de 
pe acum moartea, porunci la doi centurioni din suită să 
urce în barcă cei dintâi: Filip, un libert al său, şi Sceneus, 
un sclav. Şi în timp ce Achillas îi întindea mâna Din barcă, el 
se întoarse către soţia şi fiul său şi-şi luă rămas bun de la ei 
prin aceste două versuri din Sofocle: Cine se duce la un 
tiran, ajunge slavul lui, Chiar dacă era liber când pornise 
spre el! 

LXXI Acestea au fost ultimele cuvinte pe care Pompei le-a 
schimbat cu cei dragi Apoi, un moment se făcu o tăcere 
solemnă, în timpul căreia trecu din galeră în barcă. În 


sfârşit, barca se desprinse de galeră, îndreptându-se spre 
mal. 

Galera rămase nemişcată, amicii lui Pompei, strânşi în 
jurul soţiei şi copilului său, îl priveau depărtându-se. 

Drumul dintre galeră şi ţărm era lung în barca pierdută pe 
lacul imens, toată lumea tăcea. 

Şi tăcerea aceasta apăsa pe sufletul lui Pompei ca o tăcere 
de moarte. 

Încercă să rupă tăcerea; se uită la toţi, pe rând, să vadă 
dacă vreunul i-ar fi vorbit cel dintâi. 

Dar toţi stăteau muţi şi întunecaţi ca nişte stane de piatră. 

Până la urmă, privirea lui se opri asupra lui Septimius, 
care, am mai spus-o, îl salutase la venire cu titlul de 
imperator 

— Prietene, îi spuse el, mă înşel sau am memorie bună? Mi 
se pare că într-o vreme ai fă. Cut războiul cu mine. 

Septimius răspunse din cap, printr-un semn afirmativ, dar 
fără să însoţească semnul de vreo vorbă sau să pară câtuşi 
de puţin sensibil la amintirea sugerată de Pompei. 

Zgomotul produs de vorbele fugarului se topi fără vreun 
ecou în inimile acestor eunuci şi sclavi. 

Pompei oftă şi, luându-şi tabletele unde scrisese dinainte, 
în greceşte, discursul pe care trebuia să i-l adreseze lui 
Ptolemeu, îl reciti şi-l corectă. 

Pe măsură ce barca se apropia de uscat, se vedeau ofiţerii 
regelui strângându-se pe țărm în locul unde trebuia să 
acosteze. 

Dar speranţa aceasta se topi ca gândul. 

Barca ajunsese la mal. 

107 

Ridicându-se, ca să coboare, Pompei se sprijini de umărul 
lui Filip, libertul său. 

Dar chiar în clipa aceea, printr-o mişcare fulgerătoare, 
Septimius scoase paloşul şi-l înfipse în corpul lui Pompei. 

Văzând prima lovitură dată, Selenus şi Achillas îşi scoaseră 
şi ei paloşele. 


Atunci Pompei, care cu toată rana teribilă rămăsese în 
picioare, ca şi cum un uriaş de talia lui n-ar fi putut să cadă 
dintr-o singură lovitură, Pompei îşi întoarse pentru ultima 
dată privirea spre soţia şi fiul său, îşi apucă pelerina cu 
amândouă mâinile, îşi acoperi cu ea faţa şi, fără să spună un 
cuvânt, fără să facă nici un gest care să fie nedemn de el, 
scoase doar un oftat şi primi toate loviturile fără să se 
plângă şi fără să încerce să le evite. 

Împlinise în ajun cincizeci şi nouă de ani şi murea, „leci, a 
doua zi după aniversarea zilei de naştere. 

La vederea asasinatului, cei care rămăseseră pe galeră 
scoaseră nişte strigăte sfâşietoare, care se auziră până la 
țărm. 

Copilul plângea, fără să ştie de ce; Cornelia îşi frângea 
braţele de disperare. Dar cu toate că insista să i se dea 
măcar corpul soţului său, se ridicară ancorele, se întinseră 
pânzele şi, datorită vântului care bătea dinspre uscat, 
navele se depărtară în grabă, ca un stol de pescăruşi 
alungaţi. 

Egiptenii, care la început erau hotărâți să le urmărească, 
fură curând siliţi să renunţe la planul lor: navele fugarilor 
căpătaseră un prea mare avans faţă de ei. 

Asasinii tăiară capul lui Pompei, ca să-l ducă regelui lor şi 
să facă dovada că îi executaseră ordinul Corpul, îl aruncară 
pe țărm, complet gol, lăsându-l în starea aceasta umilitoare 
expus privirilor curioşilor îndemnați să compare măreţia 
umană cu un cadavru fără cap. 

Numai Filip, libertul lui Pompei, ceru să i se permită să 
rămână lângă corpul stăpânului său şi sări pe uscat, lângă 
el. 

Asasinii se îndepărtară, luând cu ei capul lui Pompei. 

Cu tot respectul, Filip spălă trupul lui Pompei în apa mării, 
îl acoperi cu propria lui tunică, strânse de pe țărm resturile 
aproape putrezite ale unei bărci de pescari care, spune 
Plutarh, au fost „suficiente ca să se înjghebeze un rug 
pentru un cadavru ce nici măcar nu era întreg”. 


Pe când culegea resturile acestea de scândură şi pregătea 
rugul, un bătrân se apropie de el. 

Era un roman bătrân care în tinereţea sa fusese recrut în 
armata lui Pompei, tânăr şi el pe vremea aceea. 

Aflase vestea îngrozitoare şi, oprindu-se în faţa libertului, îi 
spuse: 

— Cine eşti tu, oare, care te pregăteşti să faci funeraliile 
marelui Pompei? 

— Vai! Răspunse Filip, sunt doar un umil servitor, dar un 
servitor credincios: sunt un libert al lui Pompei. 

— Fie, spuse veteranul, dar n-ai să fii tu singurul care să ai 
onoarea aceasta; lasă-mă ca, după ce te-am găsit aici, să mă 
asociez cu tine la această pioasă datorie. N-am să mă plâng 
de şederea mea în aceste locuri, martor îmi sunt zeii, 
pentru că, după atâtea necazuri, mi s-a rezervat gloria de a 
atinge şi de a îngropa corpul celui mai mare dintre romani. 

Acestea au fost funeraliile lui Pompei cel Mare. 

A doua zi, o altă navă, venind din Cipru, plutea de-a lungul 
coastei Egiptului. Un bărbat, îmbrăcat în armură şi 
înfăşurat într-o pelerină militară, sta în picioare pe punte, 
gânditor, cu braţele încrucişate şi cu privirea aţintită spre 
țărm. 

El văzu focul rugului gata să se stingă şi lângă acest foc, 
aproape, pe libertul Filip stând jos, cu capul în mâini. 

— Cine o fi acela care a venit să-şi sfârşească aici zilele şi 
să se odihnească aici după truda din timpul vieţii? Murmură 
el cu tristeţe. 

Apoi, pentru că nimeni nu-i putea răspunde, scoase un 
oftat adânc şi adăugă, ca pentru el: 

— Vai! Poate vei fi tu, ilustre Pompei! 

Curând după aceea debarcă, fu prins şi muri în închisoare. 

Dar foarte puţini se preocupară de el; numele lui se pierdu 
în numele lui Pompei, iar soarta lui se pierdu şi ea în soarta 
nefericită a lui Pompei cel Mare! 

La rândul său, Cezar porni în urmărirea lui Pompei, după 
ce dădu libertate întregii Tessalii ca urmare a victoriei pe 


care o obținuse la Pharsalus. 

Ajuns în Asia, el acordă, ca un hatâr pentru Theopompus, 
autorul unui tratat mitologic, aceeaşi favoare şi cnidienilor, 
scutind de o treime din impozite pe toţi locuitorii din Asia. 

Pe măsură ce înainta, afla despre faptele uimitoare Care 
precedaseră sau îi însoţiseră victoria. 

Pe Elida, chipul Victoriei, aşezat în templul Minervei cu 
faţa spre zeiţă, se întorsese, în ziua luptei, spre uşa de 
intrare a templului. La Antiohia se auzise de trei ori un 
sunet de trompetă şi strigăte de luptă, încât armata luă 
armele şi se repezi pe zidurile cetăţii; la Pergam, tobele 
care se aflau în sanctuar începură să bată singure, fără să 
le fi atins cineva; în sfârşit, la Trales i se arătă palmierul 
care crescuse în templul Victoriei. 

Ajunsese la Cnid când află că Pompei părăsise Ciprul. Din 
acel moment, el dorea ca învinsul să se retragă în Egipt. 

Atunci, se îndreptă spre Alexandria cu vreo cincisprezece 
galere, opt sute de cai şi două legiuni, una pe care o 
adusese din armata lui Calenus, aflată în Achaia, şi alta care 
îl urmase. 

Aceste două legiuni totalizau doar trei mii două sute de 
soldaţi; restul rămăsese pe drum. 

Dar, oricât de puţin numeroasă era armata lui, după 
victoria de la Pharsalus Cezar se simţea peste tot în 
siguranţă. 

Doar cu aceste forţe intră în portul Alexandria. 

Abia pusese piciorul pe țărm, că văzu venind spre el un fel 
de solie, al cărei orator, după ce-i făcu tot felul de 
complimente, îşi desfăcu pulpana mantalei şi lăsă să cadă la 
picioarele lui Cezar capul lui Pompei. 

Văzând aceasta, Cezar întoarse îngrozit capul şi nu-şi putu 
reţine lacrimile. 

I se oferi sigiliul lui Pompei; îl luă cu venerație. 

Pe sigiliu era gravat un leu ţinând o spadă. 

El copleşi de daruri pe toţi prietenii lui Pompei care, 
răspândindu-se în ţară după moartea sa, fuseseră prinşi de 


regele Egiptului, şi îi luă pe lângă sine. 

În plus, scrise la Roma că rezultatul cel mai dulce şi mai 
adevărat al victoriei sale a fost să salveze în fiecare zi câţiva 
din concetăţenii care ridicaseră armele împotriva lui. 

LXXII Prima grijă, am spune aproape prima datorie a lui 
Cezar sosit în Egipt a fost să strângă cenuşa lui Pompei şi să 
trimită Corneliei urna care o conţinea. 

Cornelia o aşeză în frumoasa locuinţă din Alba, despre 
care am avut ocazia să pomenim de mai multe ori. 

Cezar bătuse cu piciorul în pământ pe locul unde fusese 
ucis Pompei şi spusese: 

— Aici voi construi un templu închinat Indignării Şi în 
adevăr, ceva mai târziu, templul acesta fu construit. Appian, 
care îl văzu, povesteşte că în timpul războiului purtat de 
Traian în Egipt împotriva evreilor aceştia îl dărâmară 
pentru că îi stânjenea Cezar era destul de tulburat. El 
dăduse întâlnire la Alexandria mai multor vase, pe de altă 
parte, vânturile de vară îl ţineau pe loc, iar el abia aştepta 
ocazia să poruncească uciderea celor trei ucigaşi ai lui 
Pompei Pothinus, Achillas şi sofistul Theodotus. 

Apoi, trebuie s-o mai spunem, auzise foarte mult lăudându- 
se frumuseţea Cleopatrei şi era foarte curios să cunoască 
asemenea minunâăţii. 

Cleopatra avea atunci nouăsprezece ani. Cu doi ani mai 
înainte murise Ptolemeu Auletul, cântăreţul din flaut pe 
care l-am văzut venind la Roma ca să solicite protecţia lui 
Pompei El lăsase un testament în două exemplare: unul 
fusese trimis lui Pompei, la Roma, iar celălalt rămăsese în 
arhiva din Alexandria Prin acest testament, bătrânul rege 
lăsa tronul fiului său şi fiicei sale, primii născuţi, Ptolemeu şi 
Cleopatra, care nu numai că erau frate şi soră, erau şi soţi. 
Ptolemeu nu avea atunci decât cincisprezece ani. 

Testatarul îl invita pe Pompei să vegheze, în numele 
poporului roman, ca testamentul lui să fie executat 
întocmai. 


Or, de un an, puterea lui Pompei trecuse în mâinile lui 
Cezar Mai mult, după cum am văzut, Pompei fusese asasina- 
t chiar de acest Ptolemeu ale cărui drepturi trebuia să le 
susţină Când Cezar intră în Alexandria, mai era un frate, în 
vârstă de unsprezece ani şi o altă soră, numită Arsinoe, în 
vârstă de paisprezece ani. 

El invită pe Cleopatra şi pe Ptolemeu, care avea fiecare 
câte o armată, să-şi licenţieze armatele şi să se prezinte în 
faţa lui ca să-şi susţină cauza. 

Ca dovadă a bunelor sale intenţii în favoarea celor doi 
principi, Cezar, creditor al regelui mort pentru suma de 
Şaptesprezece milioane cinci sute de mii de drahme, 
renunţă la şapte milioane, dar declară că avea nevoie de 
restul de zece milioane cinci sute de mii de drahme, şi 
cerea să-i fie plătite. 

Cezar aştepta rezultatul invitaţiei pe care o făcuse lui 
Ptolemeu şi Cleopatra, când i se anunţă că un om voia să-i 
aducă în dar un covor pe care îl depuse la picioarele lui 
Cezar. 

Covorul era făcut sul şi strâns cu o curea. 

Omul desfăcu catarama curelei, covorul se desfăşură de la 
sine, iar Cezar văzu ridicându-se de pe el o femeie. 

Era Cleopatra. 

Cunoscându-şi puterea pe care şi-o exercitase în special 
asupra tânărului Sextus Pompei, de îndată ce aflase de 
invitaţia lui Cezar, ea se aruncase într-o barcă, însoţită de 
Apolodor din Sicţua, pe care îl socotea cel mai bun prieten 
al ei, şi ajunse în faţa palatului cam pe la ora nouă seara. 

Dar, neputând să intre fără să fi fost recunoscută, ea îi 
porunci lui Apolodor să o ruleze într-un covor şi s-o ducă 
astfel în faţa lui C”zar. 

Acest gest de cochetă mondenă îl încântă pe învingătorul 
de la Pharsalus. 

Cleopatra nu era numai frumoasă; era mai mult decât 
atât: era încântătoare. Mică de statură, dar admirabil 
proporţionată. Nu era prea înaltă de vreme ce a încăput 


într-un covor făcut sul. Era plină de graţie, de cochetărie şi 
de spirit. Vorbea latina, greaca, egipteana, limbile din Siria 
şi din Asia. Din Orient luase gustul pentru somptuozitate şi 
înlănţuia cu lanţuri de aur şi de diamant pe cei care o 

vedau; era, într-un cuvânt, întruchiparea legendei Sirenei. 

Este de crezut că ea nu l-a lăsat pe Cezar să tânjească, 
pentru că a doua zi, când a sosit Ptolemeu, „acesta şi-a dat 
seama, spune Dio Cassius, după unele familiarităţi dintre 
Cezar şi sora sa că nu mai avea nimic de sperat; cauza lui 
era pierdută”. 

Totuşi, tânărul vulpoi îşi ascunse gândurile; se prefăcu că 
nu observă nimic; dar cum se ivi un moment favorabil 
dispăru, părăsi palatul şi începu să fugă pe străzile 
Alexandriei, spunând că fusese trădat. 

La strigătele tânărului rege, poporul puse mâna pe arme. 

Pe de altă parte, Pothinus trimise un mesager lui Achillas, 
comandantul armatei din Pelusia, cerându-i să pornească 
împotriva Alexandriei. 

Armata egipteană număra douăzeci şi cinci de mii de 
oameni, care nu erau egipteni: pentru Cezar, această 
armată ar fi fost o bagatelă! Dar ea era compusă din 
rămăşiţele armatei lui Gabinius - adică din veterani romani 
care se obişnuiseră cu viaţa destrăbălată din Alexandria, 
care se căsătoriseră aici şi care, păstrându-şi calitatea lor 
de romani, luaseră obiceiuri orientale; din pirați din Cilicia, 
rămaşi dintre aceia pe care îi împrăştiase Pompei; în sfârşit, 
din fugari şi din proscrişi. 

Auzind strigătele de moarte îndreptate împotriva lui, 
Cezar, care avea numai trei mii două sute de soldaţi, 
înţelese că situaţia era gravă. El trimise lui Achillas doi foşti 
miniştri ai regelui defunct, doi foşti ambasadori la Roma. 

Se numeau Serapion şi Dioscoride. 

Înainte ca aceştia să fi deschis gura, Achillas îi ucise. 

După cum se vede, era o veritabilă declaraţie de război 
făcută împotriva lui Cezar Cezar o acceptă. 


Avea împotriva lui pe Achillas şi pe cei douăzeci şi cinci de 
mii de oameni ai lui, dar avea alături de el pe aliatul acela 
puternic care se numeşte Amorul. 

Apoi, printr-o întâmplare, puse mâna pe tânărul rege 
Ptolemeu şi pe eunucul Pothinus. 

Cezar începu prin a-şi concentra trupele şi se retrase, 
împreună cu Cleopatra, în ceea ce se numea palatul regal. 

Pe măsură ce Cezar se retrăgea, trupele lui Achillas 
înaintau în oraş, dar se ajunse Ta un moment dat când 
trupele lui Cezar încetară să se mai retragă. 

Atunci începu lupta. 

Achillas încercă să forţeze pătrunderea în palat şi dădu 
câteva asalturi; fu respins de pretutindeni. 

Apoi încercă să pună mâna pe galerele lui Cezar Cezar 
avea cincizeci: erau galere cucerite din flota lui Pompei, cu 
câte trei sau cinci rânduri de rame şi perfect echipate. 

În afară de acestea, alte douăzeci şi două păzeau portul. 
Or, dacă s-ar fi pus mâna pe aceste vase, egiptenii l-ar fi 
făcut prizonier pe Cezar, ar fi interceptat portul şi marea şi 

i-ar fi tăiat calea de aprovizionare. 

Fiecare se lupta cât putea mai bine: soldaţii lui Achillas, 
dându-şi seama de importanţa poziţiei pe care voiau s-o 
cucerească, soldaţii lui Cezar, conştienţi că viaţa lor 
depinde de curajul de care dădeau dovadă Atacurile lui 
Achillas fură respinse în toate punctele Cezar, văzând că 
nu-şi putea păstra galerele cu puţinele forţe de care 
dispunea, le arse pe toate, inclusiv pe acelea care erau în 
arsenal Apoi, concomitent, debarcă trupele la far Farul era 
un turn de o mare înălţime, care dăduse numele insulei 
unde fusese construit Insula aceasta era legată de oraş 
printr un dig lung de nouă sute de paşi, construit de regii 
precedenţi, având câte un pod la fiecare capăt Ea era 
locuită de o populaţie cât un oraş de numeroasă şi alcătuită 
din bandiți şi pirați care se aruncau asupra tuturor vaselor 
rătăcite Turnul farului avea această imensă importanţă că 
întrucât intrarea în port era extrem de îngustă, nu se putea 


pătrunde acolo decât după bunul plac al celor care se aflau 
în turn. 

În plus, Cezar terminase în răstimp de trei zile una din 
acele prodigioase lucrări de fortificaţie care îi erau familare 
El înconjurase cu ziduri toată linia de apărare a oraşului pe 
care îl ocupa Cu portul şi cu arsenalul comunica prin teatru 
La rândul lor egiptenii îl blocaseră pe Ceza-r închizând 
toate străzile şi toate răspântiile cu ziduri înalte de 
patruzeci de picioare înălţime, construite din blocuri mari 
de piatră. Apoi, în locurile joase ridicaseră turnuri înalte de 
două etaje, unele fixate în pământ, altele mişcându-se pe 
două roţi şi putând fi purtate oriunde ar fi fost nevoie. 

Intre timp, Cezar continua să-şi joace rolul său de 
conciliator. 

La insistenţele lui Cezar, tânărul Ptolemeu, copil viclean şi 
duşmănos, simulase că se împăcase cu sora lui şi consimţi 
să împartă tronul cu ea. 

Cu toată această luptă dusă împotriva oraşului Alexandria, 
Cezar dădu un mare ospăț pentru a sărbători împăcarea. 

În timpul ospăţului, unul dintre sclavii săi, care ît servea ca 
bărbier, şi care era un om foarte timid şi foarte bănuitor, 
veni la el şi-i spuse ceva la ureche. 

Cinci minute mai târziu, Cezar ieşea. 

Bărbierul îl aştepta pe sală. 

Umblând şi cotrobăind prin palat, bărbierul auzise voci 
şoptite. 

El se apropiase încet şi surprinsese un complot de asasinat 
care se înfiripa între Pothinus şi trimişii lui Achillas. 

Cezar avea toată încrederea în cel care îi denunţase 
complotul. 

— Bine, spuse el, de mult aştept prilejul să răzbun 
moartea lui Pompei: iată-l că a venit şi n-am să las să-mi 
scape. Să fie ucis Pothinus. 

Aşteptă până-i văzu plecând pe oamenii care trebuiau să 
execute ordinul, apoi se întoarse, cu surâsul pe buze, în sala 
unde se dădea ospăţul, şi-şi reluă locul lângă Cleopatra. 


Un moment mai târziu, un centurion se apropie de el şi-i 
şopti: 

— S-a făcut! 

Cezar făcu din cap un semn, arătând că era mulţumit, iar 
centurionul ieşi. 

Chiar în aceeaşi seară, Ptolemeu află de moartea 
confidentului său, dar în loc să lase impresia că-l regreta, îl 
felicită pe Cezar că scăpase de primejdia cu care îl 
ameninţase trădarea servitorilor săi. 

Moartea aceasta produse o asemenea groază printre cei 
care încercaseră să conspire împotriva lui Cezar, încât 
tânăra soră a Cleopatrei, Arsinoe, fugi în noaptea 
următoare şi trecu în tabăra lui Achillas, însoţită de 
perceptorul său pe nume Ganymede. 

Ea avea o speranţă: ca sora sa fiind amanta lui Cezar, iar 
fratele său prizonierul acestuia, ea s-ar fi putut proclama 
regină. 

În adevăr, trupele o primiră cu aclamații puternice. 

Dar foarte curând între ea şi Achillas se produse vrajbă. 

Văzând aceasta, Arsinoe puse pe Ganymede să-l ucidă pe 
Achillas. Ganymede preluă apoi comanda triipelor. El 
distribui armatei mari sume de bani în numele tinerei sale 
stăpâne şi se angajă să continue misiunea periculoasă de a 
lupta împotriva lui Cezar. 

Al doilea ucigaş al lui Pompei îşi ispăşise crima. 

Să terminăm repede cu aceste odioase personaje. 

Theodatus, sofistul, după ce reuşi să se sustragă Justiţiei 
lui Cezar, fugi din Egipt şi rătăci mult timp, mizerabil şi 
hulit. După moartea lui Cezar, Marcus Brutus, ajuns 
stăpânul Asiei, descoperi locul unde se ascundea Theodatus 
şi, reuşind să pună mâna pe el, îl ţintui pe cruce. 

Vom vedea mai târziu că ucigaşii lui Cezar sfârşiră 
aproape toţi tot atât de păcătos ca şi ucigaşii lui Pompei. 

Dacă Pompei, care nega Providența la Mitilene, ar fi putut 
vedea moartea lui Pothinus, a lui Achillas şi a lui Theodatus, 
nu s-ar mai fi îndoit de existenţa ei. 


Lxxm lată-ne ajunşi la deznodământul acestei fronde 
antice întreprinsă pentru ochii frumoşi ai unei femei. 

Şi atunci, ca şi acum - cu toate că Alexandria din zilele 
noastre nu mai este situată pe locul Alexandriei de 
odinioară - şi atunci, ca şi acum, oraşul Alexandria primea 
apa Nilului prin apeducte şi o distribuia prin puțuri sau 
cişterne în care avusese timpul să-şi depoziteze mâlul. 
Oamenii din popor, neavând nici puțuri, nici cisterne, o 
beau tulbure, cu riscul oricăror inconveniente sanitare care 
ar fi putut rezulta din acest defect de puritate. 

Or, duşmanul stăpânind fluviul, înfundă toate conductele 
prin care apa Nilului ajungea în cartierele locuite de romani 
şi, după o muncă uriaşă, reuşi. 

Însă, pentru că puţurile erau pline, cisternele ochi, Cezar 
avea apă destulă, aşa că încetarea aprovizionării prin 
apeducte nu-l îngrijoră prea mult. 

Duşmanul bănui curând cauzele acestei linişti. 

Atunci îi veni ideea de a face să crească nivelul apei mării 
cu ajutorul roţilor şi al maşinilor. Apa sărată, pătrunzând în 
interiorul puţurilor şi cisternelor, altera apa de băut, iar 
Cezar şi garnizoana lui ar fi pierit de sete. 

În adevăr, sub presiunea maşinilor inventate de aceşti 
prodigioşi arhitecţi care erau egiptenii, nivelul apei mării 
crescu şi pătrunse în primele rezervoare. 

Când soldaţii băură din această apă sărată crezură că se 
înşelau, cu atât mai mult cu cât apa din puţurile mai 
îndepărtate continua să fie bună de băut. 

Insă, încetul cu încetul, apa din toate puţurile şi din toate 
cisternele se alteră. 

F se anunţă această veste lui Cezar. 

— Ei, bine, întrebă el, cu faţa liniştită şi cu vocea calmă, ce 
spun soldaţii de acest accident? 

— Sunt disperaţi, imperator, răspunse cel care adusese 
vestea, şi se văd de pe acum la strâmtoare. 

— Desigur că mă condamnă, spuse Cezar. 

Omul tăcu. 


— Hai, vorbeşte deschis, continuă imperatorul. 

— Ei bine, toţi sunt de părere că ar trebui să încerci să 
părăseşti Egiptul pe corăbiile care îţi mai rămân, dar se tem 
că n-ai să reuşeşti să te îmbarci. 

— Bine, spuse Cezar, o să ne retragem, dar victorioşi. 

— Şi apa? Întrebă centurionul. 

— la zece oameni, du-te la cinci sute de paşi de malul 
mării şi sapă acolo până ai să dai de apă: sau coasta de aici 
nu e făcută ca cele din alte ţări, sau, mai înainte de a fi 
ajuns la o adâncime de cincisprezece picioare, ai să dai de 
apă. 

Centurionul se conformă ordinului dat, săpă şi găsi apă. 

O mie de ani după Moise, Cezar, reînnoi miracolul apelor 
ţâşnitoare; amândoi ghiciseră secretul puţurilor arteziene. 

Între timp, cea de a trezeci şi şaptea legiune, pe care 
Cezar o alcătuise din resturile legiunii lui Pompei, debarcă 
ceva mai sus de Alexandria. 

Din cauza vânturilor nefavorabile, ea nu putuse intra în 
port. 

Ancoră, deci, de-a lungul plajei, dar cum nu avea apă şi 
nici nu ştia de unde să ia, ea îi ceru lui Cezar. 

Cezar se îmbarcă împreună cu vreo trei-patru sute de 
oameni pe cele câteva galere care îi mai rămăseseră, ieşi 
din port şi se îndreptă spre flota sa, care se găsea la vreo 
două-trei leghe de Alexandria. 

Ajuns la Chersones, el debarcă o parte din soldaţi, ca să se 
aprovizioneze cu apă, dar cavaleria duşmană, capturând 
vreo doi-trei oameni care se depărtaseră ca să fure, află de 
la aceştia că Cezar se afla pe una din galere. 

Scurt timp mai târziu, Ganymede fu încunoştiinţat. 

El îmbarcă imediat două sau trei mii de soldaţi pe vreo 
douăzeci de galere şi îl atacă pe Cezar. 

Cezar nici nu se gândea să accepte lupta, pentru două 
motive: pentru că noaptea avea să se lase peste vreo două 
ore, şi atunci avantajul avea să fie de partea inamicului, 
care cunoştea coasta mării mai bine decât el; şi în al doilea 


Rând, pentru că râişte soldaţi ai săi, care luptau mai ales ca 
să fie remarcaţi de Cezar, s-ar fi luptat incontestabil mai rău 
pe întuneric Când văzu că vin spre el galerele inamice, se 
îndreptă spre coastă. 

Dar se întâmplă că o galeră din Rhodos nu putuse urma 
celelalte galere, aşa că se găsi înconjurată de patru galere 
duşmane şi de mai multe bărci. 

Cezar era în siguranţă şi ar fi putut lăsa galera să se 
descurce singură, cum ar fi putut, dar, după cum se ştie, el 
Nu era omul care să se cruţe: îndreptă galera sa spre 
galera atacată şi porni cu toată viteza spre ea La capătul 
unei lupte care dură o oră, în care timp Cezar luptase ca un 
simplu marinar, cucerise o galeră cu patru rânduri de rame, 
scufundase o alta şi scoase din luptă o a treia, celelalte 
ambarcaţiuni, înfricoşate, fugiră îngrozite Cezar profită de 
spaima lor, remorcă cu galerele sale vasele încărcate şi, cu 
ajutorul văâslelor, mergând împotriva vântului, intră cu ele în 
port Acest fel de luptă se repeta în fiecare zi, cu şanse 
diferite. 

Când Cezar îi bătea pe egipteni, când egiptenii îl băteau 
pe Cezar. 

Într-o zi, galera lui fu atât de înghesuită iar el se găsi atât 
de copleşit de săgeți, fiecare duşman ţintind spre toga sa de 
purpură, încât fu obligat s-o scoată, să se arunce în mare şi 
să facă vreo trei sute de metri înot, acţionând numai cu o 
mână, pentru că în cealaltă, pe care o ţinea deasupra apei, 
avea nişte documente. 

Toga lui de purpură, trofeul zilei, căzu în mâinile 
egiptenilor. 

Toate acestea se petreceau sub ochii Cleopatrei: ca în Evul 
Mediu, când cavalerii îşi frângeau lăncile pentru ochii 
iubitelor, Cezar începuse un fel de turnir în nebuna şi 
perfida Alexandria, oraşul acela uşuratic ca Atena şi 
superstiţios ca Memphis. 

În timpul acesta, Cezar primi o solie din partea 
duşmanului. 


Egiptenii îi făceau cunoscut că se săturaseră de stăpânirea 
lui Arsinoe, care nu era decât un copil, şi a lui Ganymede, 
care nu era decât un libert, şi că, în consecinţă, dacă ar fi 
voit să i-l trimită înapoi pe Ptolemeu, ei s-ar putea consulta 
cu el asupra problemelor care îi interesea Ză, şi ar putea fi 
primii care să propună pacea. 

Cezar cunoştea perfidia acestei naţiuni, dar trebuia sfârşit 
odată: în timp ce se amuza luptând în acest colţ de lume, 
simţea că restul lumii îi scăpa. 

Trimisese după Ptolemeu şi, luându-i mâna în a sa, îi arătă 
câtă încredere avea în el, trimiţându-l astfel soldaţilor, şi-l 
pofti să-şi roage oamenii să-şi vadă de treabă; dar el - tânăr 
prinţ, începu să plângă. Îl imploră pe Cezar să nu-l 
gonească de lângă el, afirmând că prezenţa lui îi era mai 
scumpă decât domnia. 

Cezar, care nu era nici fals, nici crud, se lăsă înduioşat, îl 
îmbrăţişă, cum ar fi făcut cu propriul său copil şi porunci să 
fie condus până la avanposturile dușmane. 

Însă, abia ajuns acolo, lacrimile se uscară şi făcură loc 
amenințării, iar Cezar înţelese că, începând de acum, avea 
un duşman în plus. 

Dar, din fericire, cum am văzut, Cezar nu le mai ţinea 
socoteala. 

LXX IV Lucrurile rămaseră neschimbate încă o bucată de 
vreme, însă într-o zi Cezar află că Pelusia, unde se afla 
grosul armatei egiptene, căzuse în mâinile unuia din 
locotenenţii săi. 

În adevăr, Mitridate din Pergam, pe care Cezar îl aprecia 
mult pentru capacitatea lui şi pentru experienţa în meseria 
armelor, sosise pe uscat dinspre Siria şi Cilicia, cu forţe 
armate puternice. 

Anunţat de Cezar încă de la începutul războiului, care 
dura de peste şapte luni, el făcuse apel la sentimentele 
popoarelor aliate şi venea acum cu o armată de vreo 
douăzeci de mii de oameni. 


Or, înțelegând că Pelusia era poziţia cheie pe uscat, după 
cum Alexandria era poziţia cheie pe mare, atacă Pelusia cu 
o asemenea vigoare, încât după al treilea sau al patrulea 
asalt o cuceri. 

După ce lăsă o garnizoană în oraşul cucerit, se îndreptă 
spre Cezar, cucerind regiunile pe unde trecea. 

Ajuns în delta Nilului, se găsi în faţa unei părţi din armata 
lui Ptolemeu. 

Era numai jumătate din trupele trimise de tânărul rege. 

Însă, pentru a avea, ea, întreaga glorie, această parte din 
armată care venise pe Nil şi-i urmase mersul, voi să atace 
numai ea, fără să mai aştepte, aşa cum recomandase 
regele, şi partea a doua a armatei, care venea pe malul 
fluviului. 

Mitridate se fortifică după obiceiul roman. 

Egiptenii crezură că romanii se tem şi se năpustiră asupra 
taberei din toate părţile. 

Văzându-i că acţionează cu atâta nesocotinţă, Mitridate 
ieşi dintr-o dată prin toate porţile taberei, îi încercui şi-i 
căsăpi până la unul, încât, fără să cunoască locul şi faptul că 
se găseau în apropierea navelor lor, toţi rămaseră pe 
câmpul de luptă. 

Şi Cezar şi Ptolemeu, fură anunţaţi în acelaşi timp, şi 
amândoi, în acelaşi timp, porniră într-acolo cu toate forţele 
de care dispuneau: unul - Cezar - ca să-şi (continue 
victoria; celălalt - Ptolemeu - ca să repare înfrângerea. 

Ptolemeu ajunse primul, pentru că se îmbarcase pe Nil, 
unde avea toată flota gata pregătită. 

Şi Cezar ar fi putut folosi aceeaşi rută, dar nu voi, de 
teamă să nu fie obligat să lupte pe corăbii şi în canalul 
fluviului, gen de luptă care îl lipsea de posibilitatea 
mişcărilor neprevăzute, care făceau forţa lui. 

Dar, deşi sosise după Ptolemeu, Cezar întârziase atât de 
puţin încât regele n-apucase încă să-l atace pe Mitridate. 

Văzând sosirea lui Cezar, regele Egiptului fu cel care se 
fortifică. 


Locul în care se fortificase Ptolemeu era dintre cele mai 
potrivite. 

Pe o latură era apărat de Nil, pe o alta de o mlaştină, în 
sfârşit, pe a treia de o prăpastie. 

În aşa fel încât tabăra nu oferea decât o singură intrare, 
strimtă şi dificilă: aceea care da spre câmpie. 

Cezar se îndreptă spre tabără. 

Dar, la jumătatea drumului, ajungând la malul unui râu, îl 
găsi apărat, de floarea cavaleriei egiptene şi de o parte din 
infanteria uşoară a lui Ptolemeu. 

Acolo se produse o încăierare de moment, de-o parte şi de 
alta, fără să se fi trecut la o luptă adevărată, ambele Maluri 
ale râului fiind foarte abrupte. Însă, nerăbdători, soldaţii lui 
Cezar cerură securile. 

Li se aduseră securi. 

Ei începură să doborâră copacii de pe maluri împingându-i 
apoi înspre albia râului ca să formez poduri, iar după ce 
doborâră copacii, trecură printre crăci, cu apa până la 
brâu. 

Intre timp cavaleria romană urcase pe fluviu în sus şi, 
găsind un vad, trecu şi ea râul. 

Văzându-se atacat din faţă şi învăluit prin flancul drept, 
inamicul o rupse la fugă. 

Cezar, care se găsea la numai o leghe şi jumătate de 
tabăra egipteană, dădu ordin să se meargă înainte. 

Intenţia sa era să profite de tulburarea în care trebuie să 
se fi găsit duşmanul şi să-l atace pe loc; văzând însă poziţia 
puternică a inamicului, înălţimea întăriturii, avantajul 
situaţiei şi tot zidul de apărare înţesat de 5 soldaţi, amână 
asaltul pentru a doua zi, nevrând să rişte Un atac împotriva 
unor trupe odihnite, cu trupele sale obosite de luptă şi de 
un drum de mai multe leghe. 

Examinând deci terenul cu privirea aceea căreia nimic nu-i 
scăpa, el se hotări să atace a doua zi, la revărsatul zorilor, 
un fort legat de tabără printr-o puternică fortificaţie. 


Încă din zori, armata lui era gata, nu pentru că s-ar fi 
gândit să atace fortul acela cu toţi soldaţii, ci pentru că voia 
ca toate forţele sale să fie gata să atace tabăra în punctul 
pe care avea să-l indice. 

Ca şi cum Cezar ar fi explicat planul său de luptă fiecărui 
soldat, aceştia se îndreptară spre fort cu atâta hotărâre, 
încât îl luară cu asalt. 

Apoi, după ce-l cuceriră, se aruncară într-un suflet până la 
linia de apărare a duşmanului, unde începu adevărata 
luptă. 

După cum am spus, tabăra nu putea fi atacată decât 
dinspre câmpie şi, fireşte, în acea zonă inamicul îşi maşase 
trupele cele mai bune. 

Cu toate acestea, în timpul unei recunoaşteri pe care o 
făcuse, Cezar observase o trecere îngustă între Nil şi 
tabăra egipteană. 

Insă atunci soldaţii lui Cezar ar fi avut în spate întreaga 
flotă duşmană. Aşa că Cezar părăsi acest mijloc de atac. 

Văzând că atacurile frontale nu dădeau nici un 21. A 
Dutnjs 321 

Rezultat, el chemă pe unul din căpitanii săi cei mai 
experimentați, numit Carfulenus, îi expuse situaţia şi-l 
întrebă dacă ar fi voit să atace, cu o mie de oameni, dinspre 
Nil. 

Acesta răspunse că era gata. 

Cezar ordonă să se dubleze eforturile în porţiunea dinspre 
câmpie, în timp ce Carfulenus şi cei o mie de oameni ai săi 
se strecurau de-a lungul Nilului. 

Or, se întâmplă că soldaţii însărcinaţi să asigure această 
parte a taberei, crezându-se ocrotiţi de flotă, coborâseră de 
pe întărituri fie din curiozitate, ca să vadă lupta, fie din 
curaj, ca să ia şi ei parte Ia ea, când, deodată, auziră 
zgomot mare în spatele lor. 

Era Carfulenus care, nefiind împiedicat decât de săgețile 
trase asupra lui de pe galere, reuşise să treacă şi să ajungă 


până sus pe întărituri. Găsindu-le părăsite, pătrunsese în 
tabără şi atacase duşmanul din spate. 

Când romanii auziră venind din partea cealaltă a taberei 
strigătele de victorie ale lui Carfulenus şi ale soldaţilor pe 
care îi comanda, îşi dublară eforturile. 

La rândul lor, egiptenii, zăpăciţi de acest atac neprevăzut, 
slăbiră. 

Cezar văzu că momentul era hotărâtor. 

Luă comanda a douăzeci de cohorte care încă nu intraseră 
în luptă şi porni la asalt în fruntea lor, ca un simplu căpitan. 

Inamicul nu mai putu ţine piept acestui ultim atac: el 
părăsi întăriturile şi încercă să fugă. 

Dar, ceea ce îi făcuse puterea când era victorios, îi aduse 
pieirea când era învins. 

Primii care încercară să fugă spre mlaştini se înecară în 
noroaie. 

Spre râpă, nu se putea gândi cineva la salvare. 

Rămânea Nilul. 

Toţi se repeziră deci spre fluviu - regele la un loc cu 
ceilalţi. 

Regele apucă să se urce pe o galeră şi-i ordonă să se 
îndepărteze imediat de mal. Dar mulţimea care îl însoţise şi 
se îngrămădise împreună cu el pe navă şi numărul mare al 
celor care se aruncaseră în apă şi se refugiaseră şi ei acolo 
îngreunară atât de mult vasul, încât, ajuns în mijlocul 
Nilului, apa pătrunse în el şi îl scufundă. 

Ptolemeu şi principalii săi ofiţeri se înecară. 

Războiul din Egipt se terminase. 

O mie opt sute cincizeci de ani mai târziu, un alt cuceritor 
dădea pe malul aceluiaşi fluviu o bătălie asemănătoare 
Cuceritorul acesta se numea Napoleon, iar lupta bătălia de 
la piramide ea abandona Cairo lui Napoleon după cum 
bătălia pe care am descris-o abandona Alexandria Dar de 
data aceasta nu se mai amuza sa intre cu greutate prin 
port, ci hotărî să treacă prin mijlocul oraşului. 


Vestea victoriei sale îl preceda, sfărâmând porţile 
dărâmând zidurile de apărare Din nefericire, tânărul rege 
Ptolemeu îi scăpase prin moarte, dar o luase prizonieră pe 
Arsinoe Ceea ce prevăzuse Cezar se întâmplă Dar cum fu 
zărit de locuitori, aceştia veniră în masă implorându-l şi 
purtând înaintea lor obiecte sacre cu care obişnuiau să 
potolească mâma regilor lor Cezar, ca de obicei, iertă El 
traversă tot oraşul Alexandna, oraşul acela cu străzi largi, 
cu casele aliniate, printr un dublu şir de bărbaţi şi femei în 
genunchi Ajuns la zidurile ridicate de alexandrini, el îi găsi 
pe locuitori cu târnăcopul în mână, ocupați să 1 deschidă o 
breşă. 

Reapăru deci în faţa alor săi ca un adevărat învingător. 
Cleopatra, de pe cel mai înalt dintre turnuri, îl aştepta ca 
să-l salute. 

În tabără fu o dublă sărbătoare, din cauza victoriei 
complete şi din cauza înapoierii grabnice. 

Cu toţi cei cincizeci şi patru de ani ai săi, Cezar rămăsese 
acelaşi: Cezar din Galia, Cezar de la Pharsalus şi chiar 
Cezar al aventurilor amoroase. 

Soldaţii, care murmuraseră atât de mult împotriva 
Cleopatrei, aplaudară din plin când o văzură pe tânăra şi 
frumoasa regină înlănţuind cu braţele sale gâtul 
imperatorului lor şi punând pe capul acestuia o cunună de 
lauri din aur. 

Atunci începură serbări în palat, jocuri în teatru. Cezar 
inaugura viitoarea regalitate a lui Antonius. Apoi trebuia să 
se facă cunoştinţă cu noua cucerire p* care Cezar o anexa 
Romei; trebuiau vizitate piramidele monumentele acelea 
care acum două mii de ani constituiau un mister. 

Se naviga în amontele Nilului chiar pe galera fostului rege 
Ptolemeu, împodobită sărbătoreşte, ziua cu ghirlande de 
flori, noaptea iluminată cu ghirlande de torţe. 

În urma ei, urcau fluviul patru sute de galere. 

Acesta fu adevăratul triumf al lui Cezar. 


În timpul drumului, el porunci să se ridice un templu în 
cinstea zeiţei Indignării, chiar pe locul unde fusese ucis 
Pompei. 

Dar tot în timpul acestui drum, lumea, insuficient înfrântă, 
se unise asemeni titanului Encelade. 

Locotenenţii lui Pompei se strângeau în Africa în jurul lui 
Scipio, socrul acestuia. 

Cei doi fii ai lui Pompei chemau Spania la arme în numele 
memoriei tatălui lor. 

Farnace cucerea Armenia de la regele Dejotarus - învins, 
dar pe care Cezar îl înzestrase ca pe un învingător, 
Ariobarsanus se plângea lui Calvinus, că fiul lui Mitridate 
ocupase Capadocia. 

Toate veştile ajungeau la urechile lui Cezar şi, ca şi cum ar 
fi voit să lase duşmanului timpul necesar ca să se adune 
pentru a-l distruge apoi dintr-o singură lovitură, la fiecare 
nouă veste surâdea, făcea un semn din cap şi spunea 
Cleopatrei: 

— Mai departe! 

Şi Cleopatra surâdea la rândul său, mândră că ţinea în 
mâini lanţul cu care era prins leul. 

În cele din urmă reveniră cu toţii la Alexandria; 
încântătoarea călătorie se sfârşise. 

Era momentul să se facă faţă lumii întregi. 

Cezar îşi strânse trupele. 

lată forţele de care credea că putea dispune: Cu el erau 
aproape douăzeci de mii de oameni; o legiune pe care i-o 
trimisese Calvinus şi care, folosind drumul pe uscat, nu 
ajunsese la timp; una pe care o păstra Calvinus şi care s-ar 
fi alăturat lui Cezar dacă acesta ar fi început cu Farnace; 
alte două, înarmate şi echipate după principiile romane, pe 
care le-ar fi găsit la Dejotarus, în sfârşit, o ultimă legiune 
recrutată de Caius Pletaeus în regatul Pontului. 

Însă, într-o dimineaţă sosi vestea că Domitus fusese bătut 
de Farnace şi că, din toate forţele sale, mai rămăsese 
aproape întreagă doar legiunea a treizeci şi şasea. 


După această victorie, Farnace nu se mai îndoi de nimic. 

Ocupă Pontul, alese de aici pe toţi copiii şi adolescenţii 
tineri şi frumoşi şi-i făcu eunuci. 

În sfârşit, anunţă sus şi tare, şi în faţa lumii întregi, că zeii 
făcuseră dreptate şi că el recucerise regatul tatălui său. 

Neavând încotro, Cezar părăsi Egiptul. 

EI o căsători pe Cleopatra cu fratele ei cel mai tânăr, în 
vârstă de unsprezece ani. 

Apoi, lăsând jumătate din trupele sale rtoilor soţi, ca să 
asigure liniştea în Egipt, porni spre Siria şi-i dădu 
Cleopatrei întâlnire la Roma peste patru luni. 

Pe tot drumul, Cezar primi trimişi cu veşti din toate 
provinciile; ştirile erau mai mult sau mai puţin rele. 

Gabinius fusese bătut în Iliria şi pierduse două mii de 
soldaţi, treizeci şi opt de centurioni şi patru tribuni, o 
legiune se revoltase în Spania, iar Cassius Longinus fusese 
cât pe ce să fie asasinat; Marcellus fusese bătut pe malurile 
Guadalquivirului, în sfârşit, Roma era agitată de tulburări 
provocate de tribuni. 

Trebuia înfrânt Farnace, ajuns la Roma, înfrântă Africa, 
supusă Spania. 

Cezar îl lăsă în Siria pe Sextus Cezar, o rudă a lui, se 
îmbarcă pe flota pe care o adusese din Egipt şi trecu în 
Tars, unde dăduse întâlnire întregii Cilicii; puse la punct 
problemele ţării şi ale statelor vecine, traversă Capadocia în 
marş forţat, rămase patruzeci şi opt de ore la Massaqua, îl 
instală pe Necomide al Bitiniei ca pontif al templului 
Belonei din Comana; primi supunerea bătrânului rege 
Dejotarus, îi luă o legiune, ajunse în regatul Pontului; ataşă 
la vechea legiune pe care o adusese din Egipt resturile 
legiunii lui Domitius, înfrântă de Farnace, îl întâlni pe acesta 
în apropierea oraşului Zela, îl zdrobi într-o singură bătălie 
şi-şi reluă drumul spre Roma, spunând: 

— Fericitule Pompei, iată-ţi duşmanii a căror înfrângere ţi- 
a atras numele de cel Mare! 


Cele trei cuvinte în care rezuma toată campania împotriva 
lui Farnace îl precedară la Capitoliu- 

— Veni, vidi, viei! 

Ajuns la Roma, află că Cleopatra născuse un băiat căruia 
popoarele îi dăduseră numele de Cesarion Înainte de 
înapoierea învingătorului lui Pompei, Antonius şi Dolabella 
fuseseră gata să se înţeleagă asupra unei probleme care le 
convenea amândurora: abolirea datoriilor; însă Antonius fu 
cuprins de o bănuială împotriva lui Dolabella: îl bănui că era 
amantul soţiei Sale Mai întâi îşi repudie soţia: apoi, întrucât 
Dolabella, pentru a-şi trece legea, pusese stăpânire pe 
Forum, iar Senatul emisese un decret care ordona să se ia 
armele împotriva lui Dolabella, Antonius porni, plin de 
mânie şi ură, ca să-l atace în piaţa publică pe cel pe care îl 
considera rivalul său; îi ucise mulţi oameni şi pierdu şi el 
câţiva din oamenii săi. 

Lucrul acesta duse la pierderea, într-o oarecare măsură, a 
popularității descendentului lui Hercule. 

Pe de altă parte, îndepărtându-şi poporul, Antonius găsi 
mijlocul de a-şi face duşmani şi în rândul nobilimii. 

Casa lui Pompei fusese scoasă la licitaţie şi vândută. După 
cum se vede, nu se pierduse timpul în zadar. Antonius 
cumpără casa lui Pompei. Antonius cumpăra întotdeauna 
Dar când fusese vorba să plătească, Antonius găsi nepotrivit 
să i se ceară preţul pentru casa aceasta pe care, după 
părerea sa, o câştigase la Pharsalus. De aceea declară că, 
dacă în felul acesta i se răsplăteau serviciile, nu-l va mai 
urma pe Cezar în Africa. 

Ceea ce-l exaspera era mai ales faptul că, întrucât nu 
plătise casa lui Pompei, fu expropriat până la urmă, iar casa 
adjudecată lui Corneficius. 

Corneficius nu o găsi nici destul de mare, nici destul de 
frumoasă pentru el, aşa că o dărâmă şi pe locul ei construi 
alta. 

Romanii erau indignaţi de toată această risipă, de toate 
aceste bacanale, de toate aceste beţii. 


Cezar sosi. 

La vederea lui, totul reintră în ordine: Dolabella puse în 
sertar proiectele sale pentru abolirea datoriilor; Antonius 
îşi întrerupse nebuniile; Corneficius se grăbi săşi termine 
locuinţa. 

Cezar îl uită pe Dolabella, pentru stima pe care i-o purta 
lui Cicero, socrul acestuia. 

Insă Antonius, care spera să fie numit consul împreună cu 
el, trebui să renunţe la acest plan. 

Cezar, numit consul pentru a treia oară, şi-l asocie pe 
Lepidus. 

lată cum crescu încetul cu încetul acest Lepidus (e) în 
mediocru, care va deveni mai târziu colegul lui Antonius şi 
Octavi. Anus, în cel de al doilea triumvirat Se mai întâmplă 
ceva Cezar îl chema pe Antonius şi 1 făcu o morală atât de 
serioasă pentru purtarea lui dezordonată, încât acesta, 
pentru a dovedi ca se căieşte se hotări să se însoare Cezar 
ridică din umeri Antonius este omul extremelor spuse el 
Antonius se căsători, se pare ca am spus-o cu Fulvia, văduva 
lui Clodius Pe ea am văzut o apărând cu ocazia asasinam 
soţului său, chemând pe romani la arme şi luminata de 
torţele care incendiau un cartier din Roma „Fulvia, spune 
Plutarh era o femeie puţin făcută pentru treburile şi grijile 
domestice iar ambiția ei ar fi fost foarte puţin măgulită sa 
domine un soţ oarecare un simplu particular, ea aspira să 
conducă un soţ care sa fi comandat el pe alţii Aşa că 
Cleopatra, Fulviei 1 a datorat lecţiile de docilitate pe care le 
primise Antonius caci Fulvia l-a predat suplu şi supus 
voinţei femeilor” 

Dolabella fiind iertat, Corneficius mustrat, Anto nius 
dojenit şi căsătorit, Cezar se întoarse apoi spre soldaţi O 
legiune se revoltase şi în cursul revoltei ucisese două 
personaje pretoriene Cossomius şi Galba Cezar trimisese pe 
rebeli în Campania şi le dădu ordin să fie gata să plece în 
Africa Când veni me. Mentul el le trimise ordin sa se 
îmbarce însă, cum li se mai datora un rest de solda în loc sa 


se supună, ei se răsculară şi se îndreptară spre Roma În loc 
să trimită în întâmpinarea lor alţi soldaţi, care ar fi putut să 
le urmeze exemplul şi să se unească cu ei, Cezar îi aştepta, 

iar când aceştia aj'unseră la marginea Romei, le ieşi înainte. 

Cezar avea obiceiul să se adreseze soldaţilor cu cuvintele: 
prieteni, camarazi, soldaţi. 

— Cetăţeni! Li se adresă el. 

La cuvântul cetăţeni, care le arăta ca nu mai erau nici 
prietenii nici camarazii lui Cezar, care îi deposeda chiar şi 
de titlul de soldaţi, rămaseră încremeniţi. 

— Cetăţeni, li se adresă Cezar, pretenţia voastră este 
dreaptă, sunt cinci ani de oboseală şi de răni, vă dezleg de 
Jurământul vostru. Cei care şi-au făcut stagiul vor fi plătiţi 
până la ultimul sesterţ. 

Atunci, oamenii aceştia revoltați şi ameninţători trecură de 
la ameninţare la rugăminte, căzând în genunchi, îşi 
împreunară mâinile şi-l rugară pe Cezar să le permită să 
rămână mai departe cu el. 

Cezar fu neînduplecat le distribui pământ, dar departe 
unii de alţii*, le plăti o parte din banii datoraţi şi se angajă 
să le plătească restul cu dobândă. 

Dar ei se încăpăţânau să-l urmeze, şi oricare a fost 
hotărârea lui, găsindu-i pe malul mării, auzindu-i că vor 
trece şi în Spania, dacă ar fi fost nevoie, ca să-l „însoţească 
în Africa, Cezar sfârşi prin a-i ierta Cezar înţelese că ceva 
era totuşi drept în reclamaţia soldaţilor Toţi cuceritorii au 
asemenea socoteli de rezolvat cu armatele lor Vă amintiţi 
de ducele de Berry, când a trecut în revistă veteranii 
Imperiului. 

Printre plângerile pe care, după părerea lui, le aveau de 
reproşat soldaţii împăratului era şi plata cu neregularitate a 
soldei 

— În sfârşit, adăugă prinţul terminându-şi discursul, v-a 
rămas dator pe vreo doi ani... 

— Şi ce, dacă nouă ne-a plăcut să-i acordăm credit! 
Răspunse un veteran. Mai aveţi ceva de spus? 


Dar atunci Napoleon nu era acolo. 

Aceiaşi oameni cărora le plăcea să-i facă credit când era 
exilat în insula Elba sau prizonier în insula Sfânta Elena, 
aceiaşi oameni murmurau câteodată, asemeni soldaţilor lui 
Cezar, în timpul când era atotputernic, iar solda se lăsa 
aşteptată Cezar se hotări să-i plătească 

* La Harpe, unul dintre traducătorii lui Suetoniu, nu 
înţelege nimic din această distribuire de pământ 
menţionată de toţi istoricii timpului şi în special de 
Suetoniu. 

„Această frază a lui Suetoniu, spune el, este destul de greu 
de înţeles, în afară doar dacă se presupune că o parte din 
Italia n-ar fi aparţinut nimănui, altfel cum să dai pământ 
atâtor soldaţi fără să deposedezi pe proprietari?” 

La Harpe ignora modul cum era împărţit pământul cucerit, 
despre care am dat explicaţii amănunțite când am vorbit de 
legea agrară propusă de Cezar. Pământul care se împărțea 
soldaţilor era luat din ager publicus. 

El dădu veteranilor săi, în afară de doi sesterţi marii, 
douăzeci şi patru de mii de sesterţi fiecărui om, şi 
pământurile de care am vorbit. Apoi veni rândul poporului. 

El distribui fiecărui om zece oboroace de grâu şi zece livre 
de ulei. 

Şi pentru că trecuse un an de când le făcuse această 
promisiune, le mai dădu şase sesterţi drept dobândă În 
plus, reduse chiria caselor din Roma până la concurenţa 
sumei de două mii de sesterţi, iar în restul Italiei până la 
concurenţa sumei de cinci sute de sesterţi În sfârşit, pe 
lângă aceste daruri, adăugă un ospăț public şi o distribuire 
de carne LXXV Lumea se mira că Cezar, având atâtea 
treburi în Africa, rămânea totuşi în Roma. Mai avea să-l 
condamne pe Ligarius şi să o primească pe Cleopatra. 

Guintus Ligarius ridicase armele împotriva lui Cezar, care 
dezminţindu-şi mila obişnuită, voia să-l condamne Era 
nevoie de un acuzator Un acuzator era mai uşor de găsit 
decât un apărător Tuberon acuză. 


Ligarius îl rugă pe Cicero să se ocupe de apărarea sa 
Cicero primi. 

Apropo; să spunem cum se întorsese Cicero la Roma şi ce 
se petrecuse între el şi Cezar Cicero era la Brindisi, ezitând 
mereu, cerând sfatul tuturor. Când află că Cezar debarcase 
la 'Tarento şi că venea pe uscat spre Brindisi, se duse 
înaintea lui, convins că-l va îndupleca, dar ruşinat, totuşi, că 
avea să întâmpine starea de spirit a dușmanului învingător 
în prezenţa unei mari mulţimi. Însă Cezar, de cum îl zări, 
cobori de pe cal, îl îmbrăţişă şi, pe o distanţă de mai multe 
stadii, vorbi numai cu el. 

Însă, cu toată comportarea manierată a lui Cezar, Cicero 
primi, totuşi, apărarea lui Ligarius. 

Când i se anunţă că Cicero urma să-l apere pe acuzat, 
Cezar spuse: 

— Oh! Sunt încântat. 

Apoi, întorcându-se spre amicii săi: 

— Şi voi nu? Mie îmi face plăcere să-l ascu.lt pe Cicero, pe 
care nu l-am auzit pledând de multă vreme. 

Dar Ligarius? Întrebară cei de fată. 

Ligarius este un om rău care va fi condamnat chiar daca 
Apollo ar pleda pentru el Totuşi, în ziua stabilită, luând 
cuvântul, Cicero pledă atât de frumos, că la anumite pasaje 
Cezar nu se putu împiedica să nu aplaude, alţii, să nu se 
schimbe la fată, iar când oratorul ajunse la bătălia de la 
Pharsalus, Cezar fu cuprins de o asemenea emoție încât 
scăpă hârtiile pe care le ţinea în mână „în sfârşit, spune 
Plutarh, învins de elocinţa lui Cicero, Cezar îl achită pe 
Ligarius.” 

Ce vom spune acum sună foarte ciudat, dar credem că 
Plutarh se înşală cu privire la pretinsa achitare a lui 
Ligarius Ligarius n-a fost condamnat la moarte, este 
adevărat dar toată elocinţa lui Cicero nu a putut împiedica 
să nu fie condamnat la exil Dovada susţinerii noastre o 
găsim în această scrisoare a lui Cicero către Ligarius Roma, 
anul 708, septembrie Prietenia pe care ţi-o port datorează 


consolare şi sfaturi nenorocirii în care te afli Dacă nu ţi-am 
scris până acum este că am căutat zadarnic cuvinte ca să- 
mi îndulcesc durerea, şi leacuri pentru a o vindeca. Astăzi 
am unele motive să cred că ne vei fi redat şi nu pot să nu-ţi 
vorbesc de speranţele şi de urările mele Cezar n-o să-şi 
păstreze mereu asprimea, îl ghicesc şi-l văd, natura 
nemulțumirii sale, timpul, opinia publică şi, după cum îmi 
face impresia, chiar firea lui, totul contribuie să-i inspire 
zilnic mai multă moderație. Sunt sigur de asta pentru toţi, 
cât despre tine personal, prietenii lui cei mai intimi îmi dau 
toate asigurările. De când cu primele noutăţi din Africa, nu 
încetez să-l hărţuiesc, de acord cu fraţii tăi. Curajul, 
virtutea, incomparabila lor afecţiune, activitatea lor mereu 
trează au fost atât de bine primite, încât, după părerea 
mea, Cezar nu mai este în situaţia de a mai refuza ceva...” 

Restul scrisorii nu este decât o parafrazare despre 
moderaţia şi clementa lui Cezar. 

Însă, deşi pledoaria lui Cicero (mai fericită de data Aceasta 
decât cu ocazia procesului lui Milo) nu reuşise să ducă la 
achitarea lui Ligarius, el a fost totuşi un discurs excelent. 

După terminarea afacerii Ligarius, Cezar îşi îndreptă 
privirile spre Brindisi: Cleopatra, care mai târziu va 
înfricoşa mult pe Horaţiu, debarcase împreună cu soţul său 
de unsprezece ani. 

Cezar îi primi pe amândoi în palatul său şi, în timp ce 
Arsinoe era păstrată cu grijă pentru triumf, el dădu serbări 
magnifice în onoarea vizitatorilor, îi primi în rândul amicilor 
poporului roman, puse să se toarne o statuie din aura 
Cleopatrei, pe care o aşeză în faţa statuii zeiţei în templul 
pe care îl ridicase lui Venus Victorioasa. 

Onorurile făcute Cleopatrei displăcură mult poporului 
roman; însă Cezar simţea că putea risca totul, mai ales că, 
la rândul său, fusese cuprins şi el de ameţeală. 

În, sfârşit, Cleopatra se întoarse în Egipt, altfel, înlănţuit 
cum era în încolăceala viperei de pe Nil, cum o numea 
Cezar, el n-ar mai fi plecat. 


Africa ţinea cu Pompei. 

Să revenim la Cato, pe care l-am uitat puţin, din ziua în 
care l-am văzut intrând în Dyrrachium cu ochii în lacrimi, 
după ce văzuse masacrul prizonierilor. 

Am spus doar că Pompei, căruia îi era teamă de el, îl lăsase 
la Dyrrachium să păzească bagajele. 

După deruta de la Pharsalus, Cato îşi pusese două ipoteze: 
în caz că Pompei ar fi fost ucis, în caz că Pompei ar fi trăit. 

Dacă Pompei ar fi fost ucis, Cato ar fi adus în Italia soldaţii 
pe care îi avea cu el, după care ar fi fugit, singur, cât mai 
departe de tiranie. 

— Ceea ce numea Cato tiranie nu era chiar o tiranie; însă, 
oricât de blândă ar fi fost, era totuşi guvernarea lui Cezar. 

Dacă Pompei ar fi trăit, el s-ar fi dus după Pompei oriunde 
s-ar fi aflat acesta. 

Neştiind însă ce se petrecuse în Egipt, dar ştiind că 
Pompei fusese văzut pe coasta Asiei, Cato trecu în Corciră, 
unde se afla flota. Acolo îl găsi pe Cicero şi voi să-i cedeze 
comanda. 

Cicero era consul, Cato era numai pretor, or Cato nu 
cunoştea decât legea. 

Cicero refuză. El se hotărâse să se împace cu învingătorul 
Presupunând, după drumul pe care îl urma Pompei, că 
acesta s-ar fi retras în Egipt sau în Africa, şi grăbit să-l 
ajungă, Cato se îmbarcă împreună cu toţi soldaţii care erau 
cu el. Însă, înainte de a ridica pânzele, el lăsă fiecăruia 
posibilitatea să aleagă: să se reîntoarcă în Italia, sau să-l 
urmeze. 

Ajuns în Africa, îl întâlni, pe când mergea de-a lungul 
coastei, pe tânărul Sextus Pompei, cel care fusese amantul 
Cleopatrei şi care mai târziu avea să-şi facă o reputaţie din 
a fi restabilit pirateria distrusă de tatăl său. 

De la el află sfârşitul nefericit al lui Pompei. 

Atunci, cunoscând această veste, nimeni din cei care îl 
însoțeau n-au mai voit să urmeze un alt şef decât pe el. 


Lui Cato îi fu ruşine să lase într-o ţară străină, singuri şi 
fără ajutor, atâţia oameni viteji. Aşa că primi comanda şi 
cobori la Cyrene. 

Cu puţin timp mai înainte, locuitorii din Cyrene închiseseră 
porţile cetăţii în faţa lui Labienus; dar ceea ce i se refuzase 
lui Labienus i se acordă lui Cato. 

Cato fu primit la Cyrene. 

Acolo aşteptă veşti. 

Ele nu întârziară prea mult. 

Cato află curând că Scipio, socrul lui Pompei, trecuse în 
Africa şi că fusese foarte bine primit, la Cirta, de Juba, 
regele Numidiei. 

Attius Varus, căruia Pompei îi încredinţase guvernarea 
Africii, îl precedase împreună cu armata pe care o 
comanda. 

Cato se hotări să-i întâlnească pe cei doi şi, pentru că era 
iarnă, să ajungă la ei pe uscat. Adună o mulţime de măgari 
şi îi încărcă cu apă, după care porni cu multe căruţe şi cu 
un bagaj considerabil. 

Ducea cu el mulţi îmblânzitori de şerpi, care vindecau 
muşcătura reptilelor celor mai veninoase, sugând rana cu 
gura. 

Marşul dură şapte zile. 

În timpul acesta, Cato era în permanenţă în fruntea 
soldaţilor, mergând tot timpul pe jos, stând jos în timpul 
mesei, căci, după bătălia de la Pharsalus, făcuse legământ 
să nu se întindă decât ca să doarmă. 

Cato petrecu iarna în Africa. Era iarna aceea în care Cezar 
lupta la Alexandria împotriva egiptenilor lui Ptolemeu. 

Dacă Varus, Cato şi Scipio şi-ar fi strâns la un loc cei 
treizeci de mii de oameni şi s-ar fi unit cu Ptolemeu, ce s-ar 
fi întâmplat cu Cezar?... 

Dar nu: Varus şi Scipio se certau la curtea regelui Juba, iar 
micul şi răul rege numid profita de această neînțelegere ca 
să vadă prosternându-se la picioarele sale două din numele 
mari ale Romei. 


Cato sosi în vechea Cirta, Constantine de astăzi, şi ceru 
audienţă lui Juba. 

Juba acordă audiența, dar ca să-l primească pregăti trei 
jilţuri: unul pentru Scipio, unul pentru Cato şi al său la 
mijloc. 

Dar Cato nu era omul care să îngăduie asemenea 
impertinenţă din partea unui mic rege numid. Ei luă jilţul 
care îi era destinat şi-l duse lângă jilţul lui Scipio, şi astfel 
Scipio, şi nu Juba, deveni persoanjul principal al conferinţei. 

Şi totuşi, Scipio rămânea duşmanul lui Cato, căci publicase 
împotriva lui un pamflet plin de injurii. 

Cato făcu mai mult: el reconcilie pe Scipio cu Varus, 
făcându-i să înţeleagă marele rău provocat de cearta lor 
partidei pe care o susțineau. 

După ce se sfârşi cearta, toţi, într-un cuvânt, încredinţară 
comanda lui Cato; dar Cato era un prea strict păstrător al 
legilor pentru a accepta. Cato era numai propretor, iar 
Scipio fusese proconsul. Dealtfel, numele lui Scipio, popular 
în Africa, inspira soldaţilor cea mai mare încredere, iar un 
oracol afirmase, se spunea, că Scipio avea să fie meru 
învingător în Africa. 

Scipio preluă deci comanda armatei. 

Din nefericire, încă de la primul ordin pe care îl dădu, fu în 
opoziţie cu Cato. 

Utica şi Cirta erau rivale; în afară de aceasta, Utica trecu 
pe faţă de partea lui Cezar Pentru a-şi satisface ura, şi mai 
cu seamă pentru a-i face plăcere lui Juba, Scipio se hotări 
să ucidă pe toţi locuitorii din Utica, fără deosebire de sex 
sau vârstă, şi să radă oraşul de pe faţa pământului. 

În plin consiliu, Cato protestă cu toată energia împotriva 
acestei violenţe, se declară protector al oraşului condamnat 
şi ceru să fie numit guvernator pentru a fi Sigur, că, atât 
timp cât va fi el în viaţă, oraşul nu se va preda lui Cezar În 
plus, Utica era un oraş întărit, cu mari posibilităţi pentru cel 
care l-ar fi ocupat: era foarte bine aprovizionat Cato adăugă 
noi fortificaţii la cele existente, repară zidurile, ridică 


înălţimea turnurilor, înconjură tot oraşul cu un sunt adânc, 
presărat cu forturi, instală în aceste forturi după ce o 
dezarmase, toată tinerimea din Utica, cunoscută pentru 
simpatia ei fată de Cezar; în oraş, restul locuitorilor făcu 
provizii imense, pentru ca oraşul acesta, duşmănos 
altădată, acum supus şi stăpânit, să devină magazia de 
provizii a armatei Apoi, pentru că Cezar era aşteptat din 
moment în moment, Cato dădu lui Scipio sfatul pe care i-l 
dăduse lui Pompei să nu se lupte cu un duşman curajos şi 
experimentat, să prelungească războiul şi să aştepte totul 
de la timp Scipio nesocoti sfatul şi, ieşind din consiliu, le 
şopti amicilor săi Hotărât lucru, Cato e un laş! 

Apoi îi scrise „Nu-ţi ajunge, prudentule Cato, că te tii 
închis într-un oraş bine fortificat, şi vrei să împiedici pe alţii 
să găsească o ocazie favorabilă ca să pună în practică ceea 
ce au hotărât?” 

Cato citi scrisoarea şi, fără să se emoţioneze, îi răspunse. 
„Sunt gata să mă întorc în Italia cu trupele pe care leam 
adus în Africa. Am adus zece mii de oameni ca să te scap de 

Cezar şi să-l atrag asupra mea.” 

Dar Scipio ridică din umeri la propunerea lui Cato. 

Atunci, Cato începu să recunoască greşeala pe care o 
făcuse cedând comanda armatei lui Scipio. 

— Acum îmi dau bine seama că Scipio o să conducă prost 
războiul, le spunea Cato amicilor săi, dar dacă, printr-o 
întâmplare nesperată, ar fi învingător, vă declar de pe acum 
că nu voi sta în Roma ca să fiu martor la răzbunările 
sângeroase ale lui Scipio. 

Între timp, Cezar sfârşise dragostea lui cu Cleopatra şi se 
îmbarcase pentru Sicilia, unde, un moment, îl reţinu un 
vânt nefavorabil. Însă, ca să i se cunoască bine intenţia de a 
trece imediat în Africa - el porunci să i se ridice cortul la 
malul mării şi, când sosi vântul favorabil, neavând decât 
puţine vase, porni cu trei mii de infanterişti şi cu câţiva cai, 
Îi debarcă fără să fi fost văzuţi şi porni din nou pe mare, 


pentru a se informa asupra situaţiei restului armatei, de 
care era îngrijorat. 

După două zile o întâlni şi o aduse în tabără. 

Punând piciorul pe pământul Africii, călcă greşit, se 
împiedică şi căzu; dar se ridică ţinând în fiecare mână un 
pumn de nisip şi strigă: 

— Pământ al Africii, eşti al meu! 

Graţie prezenţei lui de spirit întâmplarea aceasta, în loc să 
fie socotită o prevestire de rău augur, se transformă într-o 
prevestire de bun augur Rămânea precizarea oracolului: 
„Un Scipio va fi mereu învingător în Africa” 

I se aminti oracolul acesta lui Cezar 

— Foarte bine, spuse el, dar oracolul n-a spus că nici un 
Scipio nu va fi vreodată învins aici. 

Chemă apoi din tabără pe un om obscur şi disprețuit de 
toţi, dar făcând parte din familia Scipionilor, care se numea 
Scipio Sallutius, îl numi imperator şi-i dădu comanda 
avangardei armatei, a cărei comandă supremă o rezervă 
pentru el. 

lată cum stăteau lucrurile în Africa atunci când Cezar 
debarcă acolo. 

LXXXVI Ca de obicei, Cezar se aruncă înainte, încrezându- 
se în norocul său. 

Când ajunse pe coasta Africii, nu mai avea decât puţine 
alimente pentru trupă. Furaje pentru cai nu mai avea deloc. 

Dar la Dyrrachium se găsise într-o situaţie şi mai grea. 

Reduse raţia soldaţilor la jumătate, aşeză pescari pe țărm 
ca să aibă peşte proaspăt, iar cailor le dădu muşchi şi alge 
marine, macerate în apă dulce în care se amesteca puţin 
pir. 

În timpul şederii în Sicilia, i se vorbise mult lui Cezar 
despre armata lui Scipio. 

În adevăr, Scipio dispunea de douăzeci de elefanţi şi de 
zece legiuni, fără să se mai socotească cele patru Legiuni 
pe care le formase Juba. În plus, avea un număr foarte 
mare de sulițe şi o flotă formidabilă. 


A treia zi după debarcarea de lângă Adrumetes, unde 
comanda Considius cu două legiuni, Cezar văzu apărând 
deodată, de-a lungul țărmului şi paralel cu el, pe Piso cu 
toată cavaleria din garnizoană şi cu trei mii de numizi. 

Cezar avea trei mii de oameni şi o sută cincizeci de cai, 
restul trupei nefiind încă venită. Văzând inferioritatea în 
care se găsea, el se fortifică în faţa oraşului şi interzise 
tuturor să umble prin oraş sau să fure. 

Pe de altă parte, zidurile oraşului se umplură cu trupe 
care, se vedea bine, se pregăteau să facă o ieşire. 

Cezar luă cu el câţiva oameni, făcu ocolul cetăţii ca să o 
recunoască şi se întoarse în tabără. 

Atunci se ridicară bănuieli împotriva lui şi murmure 
împotriva geniului său. 

De ce nu dăduse Cezar ofiţerilor săi ordine sigilate, aşa 
cum îi era obiceiul? De ce nu indicase un punct de întâlnire 
pe toată această nesfârşită coastă africană, în loc să lase 
flota să rătăcească la întâmplare? 

La toate aceste reproşuri, Cezar răspunse scurt. 

Cum să fixeze un loc de întâlnire pe o coastă pe care nu 
stăpânea nici un punct? Cum ar fi putut să-şi expună 
locotenenţii, care se lăsau bătuţi peste tot unde el nu era 
prezent, şi să lase flota să fie zdrobită în lipsa lui, dacă din 
întâmplare navele ar fi mers mai repede decât armata pe 
uscat? 

Nu ar fi fost mai bine să aştepte să aleagă el un loc de 
debarcare şi atunci să-i strângă pe toţi în jurul lui? 

Şi apoi, poziţia era mai puţin proastă decât se spunea. S- 
ar fi putut trata cu Considius. Plancus, unul din locotenenţii 
lui Cezar, prieten vechi cu Considius, primi această 
autorizare. 

În consecinţă, Plancus îi scrise lui Considius, încercând să-l 
readucă la Cezar, şi-i trimise scrisoarea cu un prizonier De 
unde vii? Îl întrebă Considius. 

Din tabăra lui Cezar, răspunse prizonierul. 

Şi pentru ce vii? 


Ca să-ţi aduc această scrisoare. 

— Omul să fie ucis, iar scrisoarea să fie înapoiată 
nedeschisă lui Cezar Ambele ordine fură executate 
întocmai. 

Trebuia să se bată în retragere. 

Cezar părăsi tabăra; dar de îndată ce se află de hotărâre 
cei din oraş se îndreptară împotriva lui, iar cavaleria 
numidă îi porni pe urme. 

Ca răspuns, Cezar opri infanteria greu încărcata şi dădu 
ordin la vreo douăzeci şi cinci sau treizci de călăreţi gali, 
care se găseau din întâmplare lângă el, să şarjeze cei două 
mii de numizi ai lui Juba. 

Galii porniră în galop şi, printr-un miracol, puseră pe fugă 
vârtejul acela de duşmani. 

Cezar îşi reluă marşul, lăsând în ariergardă vechile sale 
cohorte, cărora le arătă cu ce fel de inamici aveau a face, 
precum şi cavaleria, căreia cei treizeci de gali îi dăduseră 
exemplu; în felul acesta, urmărirea dușmanului se mai 
temperă puţin. 

Dealtfel, în mijlocul acestor acţiuni, fiecare era cu ochii 
aţintiţi asupra lui Cezar şi, când îl vedea, după obiceiul lui, 
cu faţa calmă, mai mult decât calmă, fiecare îşi zicea: 

— Generalul e liniştit; totul merge bine. 

Şi fiecare îşi făcea datoria. 

În adevăr, situaţia se ameliora; oraşele şi cetăţile prin faţa 
cărora treceau trimiteau alimente lui Cezar şi-i comu nicau 
că erau alături de el. 

În asemenea condiţii se opri lângă Ruspinus, de unde a 
doua zi plecă spre Leptis, oraş liber care se autoguverna. 

Leptis îi trimise soli cu aceleaşi oferte. 

Cezar puse oameni de-ai lui să păzească porţile oraşului, 
santinel Me având ordin să-i împiedice pe soldaţii săi să 
intre în cetate; Cezar se temea de vreo dezordine şi nu voia 
ca o asemenea dezordine să-i înstrăineze simpatia 
locuitorilor. 

Apoi îşi aşeză tabăra în faţa porţilor oraşului. 


Încă de a doua zi, norocul lui Cezar aduse în raza oraşului 
Leptis o parte din vasele de povară şi câteva galere. Ele 
veneau cu vestea că restul flotei, necunoscând locul de 
debar-care şi aflând că Utica era favorabilă lui Cezar, se 
îndreptase într-acolo. 

Cezar expedie pe loc zece galere. 

Unele trebuiau -să recruteze oameni şi muniții din 
Sardinia; altele, să caute aprovizionare în Sicilia, iar altele 
să adune flota şi să o aducă la Leptis. 

Apoi, Cezar plecă dela Leptis, la Ruspinus, unde făcu 
masive aprovizionări cu hrană şi lemne, lăsând, oricât de 
slab era, în fiecare din aceste localităţi garnizoane de-ale 

22. A Dumas 337 

Sale, pentru ca în caz de înfrângere ele să devină refugiu 
pentru flotă. 

Cu duşmani ca aceia cu care avea a face, trebuia să 
prevadă orice. 

Într-o zi, pe când soldaţii lui, neavând ce face, se distrau 
privind un african care dansa şi cânta din fluier şi, încântați 
de spectacol, îşi lăsaseră în grija rândaşilor caii şi se 
strânseseră în jurul mimului, aplaudându-l şi strigând 
„Bravo”, cu un entuziasm de parcă ar fi fost în circul din 
Roma, cavaleria numidă îi înconjură, se aruncă asupra lor 
şi, urmărindu-i pătrunse de-a valma cu ei în tabără, încât 
dacă Cezar şi Pelion nu ar fi venit imediat în ajutor, sprijiniți 
de galii aceia greu de intimidat, războiul s-ar fi sfârşit cu 
siguranţă chiar în ziua aceea. 

Într-o altă întâlnire aproape identică, soldaţii intraseră 
într-o panică asemeni cu cea încercată la Dyrrachium. Un 
portdrapel fugi, luând cu el acvila; Cezar alergă după el, îl 
apucă de gât şi, întorcându-l din drum, îi spuse: 

— Te înşeli, duşmanul e acolo! 

În timpul acesta, în momentul în care Cezar, îngrijorat, se 
pregătea să lase garnizoane în oraşele Ruspinus şi Leptis şi 
să pornească în căutarea flotei, se semnală o mulţime de 
pânze care fură curând recunoscute ca pânze prietene. 


Era flota strânsă de galerele trimise după ea şi care venea 
acum să-l găsească pe Cezar. 

Aceasta făcea necesar mai multe alimente. 

Cezar strânse treizeci de cohorte şi înaintă în interiorul 
țarii ca să facă o razie; dar n-apucară să facă trei sferturi de 
leghe, că cercetaşii se întoarseră, anunţându-l că văzuseră 
duşmanul. 

Aproape în acelaşi timp se văzu în depărtare ridicându-se 
un nor de praf. 

Cezar adună imediat vreo patru sute de cai şi vreo câţiva 
suliţaşi, ordonă legiunilor să-l urmeze la pas, iar el porni să 
facă o recunoaştere spre ceea ce părea un duşman 
numeros. 

Era Labienus. 

Fostul locotenent al lui Cezar îşi rândui oamenii pe un 
front atât de strâns, încât din depărtare, şi cu toate că nu 
era decât cavalerie amestecată cu suliţaşi şi cu escadroane 
de rezervă pe flancuri, s-ar fi zis că era o masă uniformă de 
infanterişti. 

De aceea, Cezar îşi rândui cele treizeci de cohorte pe O 
singură linie, acoperi cu arcaşi centrul frontului de luptă şi 
aripa cavaleriei, ordonând fiecăruia să depună tot efortul ca 
să nu se lase învăluiţi. 

Dar, imediat, stând pe loc şi aşteptând producerea 
evenimentului, Cezar văzu cu cine avea a face, căci 
cavaleria inamică începu să se întindă şi să-i învăluie aripile 
în timp ce, din centrul frontului de luptă, pornea o şarjă 
sprijinită de infanteria uşoară. 

Nu numai că cezarienii suportară cu hotărâre şocul, dar 
şarjară şi ei împotriva şarjei duşmanului; în timp ce 
infanteria se angaja în luptă cu cezarienii, călăreţii numizi 
dispărură ca nişte păsări gonite, se regrupară la o distanţă 
de vreo cinci sute de paşi şi, revenind în galop, aruncară cu 
suliţele; apoi dispărură din nou. 

Foloseau un nou sistem de luptă, care era să fie fatal 
soldaţilor lui Cezar, căci cezarienii, văzându-i pe călăreţi 


numizi că se retrag, au crezut că fug şi s-au aruncat în 
urmărirea lor. 

Însă Cezar trecu în galop de-a lungul întregului front, căci 
văzuse din primul moment ce se întâmplase: pornind în 
urmărirea cavaleriei, soldaţii îşi descopereau flancul spre 
infanteria uşoară duşmană, care îi împungea cu săgețile ei. 

El începu să strige şi dădu ordin să se comunice tuturor să 
nu mai înainteze mai mult de patru picioare în faţa frontului 
de luptă. 

Însă, cu toate aceste măsuri de precauţie, situaţia devenea 
din ce în ce mai gravă, căci toată cavaleria duşmană, 
încurajată de numărul său, încercuise complet cele treizeci 
de cohorte ale lui Cezar, obligându-l să lupte în cerc. 

În momentul acela, 1 abienus - duşmanul înverşunat al lui 
Cezar, acela care masacrase prizonierii din Dyrrachium, 
acela care jurase, în ajunul bătăliei de la Pharsalus, să nu se 
liniştească până nu-l va fi învins pe Cezar - Labienus 
înaintă, cu capul descoperit, în afara rândurilor armatei 
numide şi, întorcându-se spre cezarieni, le strigă 
batjocoritor: 

— Oh! Oh! Facem bine pe vitejii, deşi suntem soldaţi Noi! 

Atunci, din rânduri ieşi un soldat roman şi vorbi ca în 
Iliada: 

— Eu nu sunt un soldat nou, sunt un veteran din legiunea 
a zecea. 

— Dar steagurile unde îţi sunt? Adăugă Labienus. Nu le 
văd. 

— Aşteaptă, îi răspunse soldatul, dacă nu vezi steagurile, 
poate ai să recunoşti sulița asta. 

Ş:; iiu şi cu o mână casca, cu cealaltă aruncă sulița. 

— Na! Să ştii că-ţi vine din partea legiunii a zecea. 

Suliţa porni şuierând şi se înfipse în pieptul calului. 

Calul şi călăreţul se prăbuşiră şi un moment se crezu Că 
Labienus fusese ucis. 

În timpul acesta, Cezar îşi desfăşura armata pe un front 
imens şi, întorcând la fiecare extremitate a frontului un 


batalion cu faţa spre inamic, porni în fruntea cavaleriei, 
atacând centrul armatei pompeiene, pe care îl sfărâma sub 
puterea şocului. 

Imediat apoi, şi fără să-i mai urmărească, Cezar se 
retrase, de teamă să nu provoace vreo ambuscadă, şi se 
întoarse în ordine spre tabără. 

Dar, înainte de a fi ajuns acolo, Piso şi Petrius, sosiseră în 
ajutorul lui Labienus cu o mie o sută de călăreţi numizi şi cu 
multă infanterie uşoară. 

Regrupaţi prin această întărire de forţe, pompeienii se 
aruncară din nou pe urmele lui Cezar, Acesta ordonă 
armatei să se oprească, lăsă duşmanul să se apropie, atacă 
cu toate trupele şi respinse pe pompeieni dincolo de colină; 
apoi se întoarse încet în tabără, în timp ce şi Labienus se 
retrăgea în tabăra sa. 

A doua zi, lupta reîncepu. 

Labienus avea cu el opt sute de călăreţi gali şi germani - în 
afara celor o mie o sută pe care îi aduseseră în ajun Piso şi 
Petreius - opt mii de numizi şi treizeci şi două de mii de 
infanterişti înarmaţi uşor. 

El credea că dacă i-ar fi oferit lui Cezar lupta în câmpia 
deschisă, Cezar n-ar fi îndrăznit să o accepte. Dar Cezar 
ieşi în câmpie şi-l atacă în primul rând pe Petreius. 

Lupta dură de la ora unsprezece de dimineaţă până la 
apusul soarelui. Cezar rămase stăpân pe câmpul de luptă, 
ceea ce echivala cu o mare victorie, ţinând seama de 
inferioritatea numerică a trupelor sale. 

Labienus avu un mare număr de răniţi, pe care îi 
transportă la Adrumatos cu căruțele. 

Petreius, lovit de o suliță în timpul luptei, fu oblibat să se 
retragă în spatele frontului şi încetă să mai lupte. 

Onorurile zilei le avu Cezar. 

Dar el înţelese că, atâta timp cât nu-şi avea adunate toate 
trupele, ar fi fost un miracol să poată lupta împotriva unor 
forţe de patru ori mai numeroase. În consecinţă, porunci să 
se tragă două linii fortificate de la tabără şi de la oraşul 


Ruspinus până la mare, pentru a putea comunica în ambele 
sensuri şi pentru a putea primi fără nici o dificultate 
ajutoarele pe care le aştepta; porunci apoi, să se descarce 
armele şi maşinile aflate pe vase şi înarmă cu ele soldaţii pe 
care îi adusese flota de la Rhodos şi din Galia. 

Intenţia sa era de a-i amesteca printre cavalerie, aşa cum 
făcuse inamicul, iar asta avea să aibă un efect cu atât mai 
mare cu cât flota venită din Rhodos aducea excelenți arcaşi 
din Siria. 

Problema era urgentă; în trei zile sosea Scipio - despre 
asta Cezar fusese informat precis - şi aducea cu el opt 
legiuni, patru mii de călăreţi şi o sută douăzeci de elefanţi. 

Însă pentru Cezar trei zile erau cât trei luni pentru un 
altul. 

În douăzeci şi patru de ore se organizară ateliere pentru 
forjarea de săgeți şi de sulițe. 

Apoi, pentru că îşi dădu seama că avea să fie folosit tot 
fierul existent, Cezar trimise corăbii în Siria, ca să caute 
fier, nuiele şi grinzi pentru berbeci, niciunul din sorturile de 
lemn care creşteau pe coasta Africii nefiind bune pentru aşa 
ceva. 

În sfârşit se văzu că nu mai aveau grâu, pentru că toţi 
plugarii fuseseră înrolați în armata lui Pompei; grâul care 
se afla în oraşe fusese ridicat, iar rezervele din cetăţi se 
epuizaseră. 

El începu să-i măgulească pe cetăţeni şi curând se făcu 
atât de îndrăgit de ei încât fiecare sfârşi prin a împărţi cu el 
rezerva pe care o avea îngropată în pământ sau păstrată 
ascunsă pentru folosul său personal. 

Când Cezar voia ceva, nimic nu-i era imposibil lui Cezar. 

LXX VII Scipio plecase din Utica. 

E] îl lăsase acolo pe Cato, căruia oraşul îi datora faptul că 
nu fusese şters de pe faţa pământului. 

Dar, cu toate că rămăsese uman şi îndurător, Cato îşi 
păstrase ura înverşunată împotriva lui Cezar. 


El avea alături pe tânărul Pompei care, cuprins de unul din 
acele momente de îndoială ce atinge şi inimile cele mai 
viteze, rămânea inert şi nehotărât. Cato îl îndemna 
necontenit să se răzbune. 

— La vârstă ta, tatăl tău, văzând Republica împilată şi 
oamenii cumsecade ucişi sau exilați, animat de curajul său 
şi de dorinţa de glorie, a strâns resturile armatei care 
slujise sub tatăl său şi a salvat Roma şi Italia, înmormântate 
sub propriile lor ruine, ca să spunem aşa. Apoi, cu o iuţeală 
fără pereche, el recuceri Africa şi Sicilia şi-şi căpătă un 
renume nemuritor, obţinând triumful aproape la ieşirea din 
perioada copilăriei şi nefiind încă decât simplu cavaler. lar 
tu, moştenitorul gloriei sale şi care ar trebui să-i fi moştenit 
şi curajul, spune-mi, n-ai vrea să te duci în Spania să 
întâlneşti prietenii tatălui tău şi să dai Republicii ajutorul pe 
care ea ţi-l cere în momentele ei de deznădejde? 

Până la urmă, afectat de aceste mustrări şi văzând că 
Scipio se îndrepta împotriva lui Cezar, tânărul Pompei luă 
treizeci de vase, printre care şi câteva nave de război şi se 
îndreptă din Utica spre Mauritania, împreună cu două mii 
de oameni, liberi şi sclavi. Din nefericire, prima lui 
încercare fu un eşec. El se apropie de Ascurus, unde se afla 
o garnizoană, şi somă oraşul să se predea. Dar în loc să 
răspundă la somaţie, cum se aştepta Cneius, garnizoana 
ieşi, din cetate, căzu asupra oamenilor săi, îi puse pe fugă, 
încât aceştia abia avură timp să se retragă pe nave, iar el se 
îndreptă spre insulele Baleare, abandonând Africa pentru a 
nu mai reveni niciodată. 

În timpul acesta, Scipio îşi aşezase tabăra la Adrumetus şi, 
după ce acordă trupelor sale un repaus de câteva zile, 
ajunse la tabăra lui Labienus după un marş de o noapte 
întreagă. 

Odată joncţiunea făcută, el începu, graţie numeroasei sale 
cavalerii, să facă incursiuni până în tabăra lui Cezar, 
pândind şi căzând pe neaşteptate asupra oamenilor care se 
duceau după apă şi după furaje. 


Curând, Cezar se găsi în cea mai mare dificultate. 

Convoaiele din Sicilia şi Sardinia nu mai veneau; din cauza 
furtunilor de iarnă, bastimentele nu mai îndrăzneau să 
navigheze de-a lungul coastei; încât Cezar, având liberă 
Doar o leghe sau o leghe şi jumătate de coastă, era lipsit şi 
de pâine pentru oameni şi şi de furaje pentru cai. 

Juba află de la cercetaşii săi situaţia disperată în care se 
găsea Cezar şi, fiind de părere că nu trebuia să i se lase 
acestuia timpul să se refacă, ieşi cu toate forţele de care 
dispunea, ca să-l întâlnească pe Scipio. 

Insă, profitând de această absenţă, Publius Sitius, care 
ţinea cu Cezar, împreună cu regele Bogud - pe care romanii 
îl numeau Bochus şi care făcea un război personal, împins 
de soţia sa, Eunoe, îndrăgostită de Cezar; - Publius Sitius şi 
regele Bogud pătrunseră în * ţara regelui numid şi ocupară, 
printr-o lovitură, Cirta, una din capitalele sale, şi după Cirta 
încă două localităţi din Getulia, pe ai căror locuitori îi 
masacrară. 

Juba află aceste veşti în momentul în care era doar la 
câteva ore de marş depărtare de tabăra lui Scipio. Se 
întoarse brusc şi-i ceru acestuia să-i trimită imediat toate 
trupele pe care i le împrumutase, cu excepţia a treizeci de 
elefanţi. 

În acelaşi timp se răspândi vestea - şi inactivitatea lui 
Cezar confirmă acest zvon - că la Ruspinus nu se găsea 
Cezar, ci unul din locotenenţii săi. 

Nevoind să se creadă că-şi pierduse încrederea în destin 
până într-atâta încât ajunsese să poarte război în Africa 
prin locotenenţii săi, Cezar trimise mesageri în toate 
părţile, cu misiunea de a confirma faptul că el însuşi 
comanda armata. 

De îndată ce se află că el se găsea la Ruspinus, scrisorile 
începură să curgă, şi unele personalităţi se prezentară în 
tabăra lui. 

Toţi se plângeau de înfiorătoarele cruzimi ale duşmanilor. 
Aceste plângeri loveau în acelaşi timp în firea miloasă şi în 


orgoliul lui Cezar. De aceea, el ceru pretorului Albinus şi lui 
Rabeius Postumus să-i trimită, fără întârziere şi fără nici un 
fel de scuză, restul trupelor pe care le avea în Sicilia, 
scriindu-le că nu putea permite să vadă Africa ucisă sub 
ochii lui şi prevenindu-i că dacă ar fi întârziat măcar cu o 
lună, întăririle care trebuiau să sosească n-ar mai fi găsit 
nici o casă în picioare. 

EI stătea aproape tot timpul pe un cap mai ridicat al 
țărmului, privind spre Sicilia, în aşteptarea întăririlor, a 
căror sosire trebuia să pună capăt Inactivităţii sale de până 
atunci. 

Apoi, nevăzând nimic, revenea din când în când în tabără, 
poruncea să se sape un nou şanţ, să se întărească vreo 
nouă citadelă, să se ridice forturi până la mare, atât pentru 
apărarea armatei cât şi pentru a nu o lăsa fără ocupaţie. 

La rândul său, Scipio, ca să-şi dreseze elefanții, îşi 
împărţise în două grupuri aruncătorii cu praştia, unii cu 
misiunea să arunce cu pietre împotriva monstruoşilor săi 
aliaţi, ceilalţi, să-i împingă înainte dacă, speriaţi de această 
ploaie de pietre, ar fi încercat să fugă. Dar dresarea era 
foarte grea - spune autorul contestat al Războiului din 
Africa - pentru că în timpul luptei chiar cel mai dresat 
elefant poate să facă rău şi prietenilor şi duşmanilor. 

În acelaşi timp, Scipio îşi oferea plăcerea câtorva ucideri 
în aşteptarea prescripţiilor de la Roma. 

Tot atunci, Virgilius Petronius, locotenentul său care 
comanda în Thapsa, văzând că vasele lui Cezar sunt jucăria 
vântului, rătăcind la întâmplare fără să ştie unde se află, 
pregăti nişte bărci şi şalupe, le umplu cu arcaşi şi porni în 
urmărirea navelor rătăcitoare. 

De mai multe ori, bărcile şi şalupele fură respinse, dar 
într-o zi el cuceri un mare bastiment în care se găseau doi 
tineri spanioli, tribuni ai legiunii a cincea, al căror părinte 
fusese făcut senator de Cezar, şi un centurion din aceeaşi 
unitate, numit Salienus. 


Prizonierii fură conduşi la Scipio, care porunci pe loc să fie 
ucişi după trei zile, pentru ca să aibă timpul să-şi îndure 
agonia. 

În momentul execuţiei, cel mai vârstnic dintre cei doi tineri 
nu ceru altceva decât să fie ucis primul, pentru a nu avea 
durerea să-şi vadă fratele ucis sub ochii săi. 

Pentru că se adresase soldaţilor şi nu lui Scipio, cererea îi 
fu respectată. 

„Aceste cruzimi se cunoşteau în tabăra lui Cezar şi inima 
lui sângera de durere. Dar, destul de puternic cum era prin 
întăriturile pe care le realizaze - şi mai ales prin geniul său 
militar - ca să nu se teamă că Scipio ar fi putut să-l atace în 
tabără, nu era însă destul de sigur, ţinând seama de trupele 
puţine de care dispunea, că l-ar fi putut zdrobi pe duşman 
dintr-o singură lovitură pentru a se hotări să accepte o 
bătălie decisivă. 

Şi totuşi, în fiecare zi Scipio ieşea din tabără şi venea să-i 
ofere bătălia, rânduindu-şi trupele ca pentru luptă în faţa 
taberei lui Cezar, rămânând acolo cinci, şase ore, 
retrăgându-se apoi în tabără la căderea serii. 

După vreo opt, zece zile de asemenea exerciţiu, convins că 
Cezar tremura în faţa lui, ajunse să se apropie de întărituri 
până la o sută de paşi, cu elefanții în frunte şi cu armata în 
spatele lor, întinsă pe un front imens. 

Dar Cezar nu se lăsă iritat nici de această demonstraţie, 
nici de amenințările cu care era însoţită; îşi adună în ordine 
şi linişte oameni, plecaţi după furaje, după apă sau după 
lemne, obişnuindu-i să privească inamicul de sus de pe 
întărituri, şi să răspundă cu huiduieli la amenințările 
acestuia. 

Ştiind bine că duşmanul n-ar fi îndrăznit să-l atace în 
tabără, el nu se obosea să se urce pe întărituri, ci dădea 
toate ordinele întins în cort, ceea ce nu-l împiedica să 
meargă în fiecare zi şi să se aşeze pe înălţimea care domina 
țărmul, grăbind cu dorinţa şi cu suspinele sale sosirea 
întăririlor pe care le aştepta de atâta vreme. 


LXXVIII În viaţa unui om ca Cezar apar două sau trei 
ocazii fericite sau nenorocite, în care norocul sau 
nenorocul, neputând merge mai departe, produce o reacţie 
în rău dacă situaţia e bună, în bine, dacă situaţia e proastă. 

Situaţia lui Cezar în acest moment era atât de dificilă, 
încât nu putea deveni mai rea; o schimbare în bine trebuia 
neapărat să se producă. 

Primele semne ale îmbunătăţirii situaţiei au fost 
dezertarea getulilor şi a numizilor care se aflau în tabăra lui 
Scipio. Barbarii aceştia făcură ceea ce, probabil, n-ar fi 
făcut nişte oameni civilizaţi: îşi amintiră că erau îndatoraţi 
faţă de Marius şi că Cezar era nepotul său. 

Aşa că, încetul cu încetul, getulii şi numizii începură să 
dezerteze din tabăra lui Scipio şi să treacă în tabăra lui 
Cezar. 

Însă Cezar, care nu avea cu ce să-i hrănească pe 
Dezertori, îi lăsa la vatră şi le dădea scrisori pentru 
notabilităţile oraşelor lor, scrisori prin care le invita pe 
acestea să ia armele, să-şi recunoască libertatea şi, mai. 
Ales, să nu trimită ajutoare duşmanilor săi. 

Pe de altă parte, soseau la Cezar delegaţi din partea unor 
oraşe din interior ca să i se supună şi să-i ceară garnizoane 
pentru apărate, promiţându-i că în schimb îi vor trimite 
grâu Dar Cezar nu dispunea de atâtea trupe încât să-şi 
poată descompleta tabăra, iar Scipio păzea atât de bine 
împrejurimile încât i-ar fi cucerit toate convoaiele care ar fi 
venit pe uscat. 

Între timp, Salustiu (ca la Roma, unde puteai fi avocat şi 
general, aici puteai să fii general şi istoric), între timp 
Salustiu debarcase în insula Cercina, Kerkeni de astăzi. EL îl 
alungase pecaius Decius - care păzea aici convoaiele pentru 
pompeieni - şi, fiind bine primit de locuitorii insulei, încărca 
o mare cantitate de grâu pe vasele de comerţ pe care le 
găsise în port şi le îndreptă imediat spre tabăra lui Cezar. 

În acelaşi timp, ca şi cum norocul ar fi voit să-şi plătească 
datoriile, pretorul Allienus porunci legiunilor a 


treisprezecea şi a paisprezecea să plece din Lylibeea 
împreună cu opt sute de călăreţi gali şi cu o mie de 
aruncători cu praştia sau arcaşi, şi toţi ajunseră cu bine în 
portul Ruspinus, după patru zile de la plecare. 

Cezar, care le aştepta cu nerăbdare, s-a bucurat nespus de 
mult când a văzut apărând aceste pânze. 

EI asistă la debarcare şi, îndată ce oamenii se odihniră 
după oboseala drumului pe mare, fură repartizaţi prin 
forturi şi linii de apărare. 

Aprovizionarea cu alimente şi întărirea adusă armatei 
răspândiră o mare bucurie în tabăra lui Cezar. 

În schimb, în tabăra lui Scipio era o uimire totală. Pentru 
că se cunoştea firea întreprinzătoare a lui Cezar, se 
considera că acesta trebuie să fi fost foarte slab ca să stea 
închis în tabără. 

Scipio hotări să trimită doi spioni care, sub pretextul că 
vor să devină cezarieni, să rămână câteva zile în tabăra lui 
Cezar, apoi revenind în tabăra lui Scipio, să-l facă un raport 
exact de ceea ce au văzut. 

Alegerea generalului se opri asupra a doi getuli cărora le 
făcu mari promisiuni; ei plecară în tabăra lui Cezar, ca 
transfugi. 

Dar abia se prezentaseră şi fuseseră primiţi sub acest 
calificativ, că ei cerură să fie duşi în faţa lui Cezar. Ei îi 
mărturisiră adevăratul motiv al venirii lor în tabără, 
povestindu-i că Scipio îi trimisese ca să se asigure dacă în 
dreptul porţilor sau în altă parte erau sau nu pregătite 
capcane împotriva elefanților. Ei adăugară că aproape toţi 
compatrioţii lor, în amintirea lui Marius, precum şi o parte 
din soldaţii legiunilor a patra şi a şasea ardeau de dorinţa 
de a trece de partea sa, dar că nu puteau înşela garda 
aşezată de Scipio la porţile taberei. 

Cezar îi primi minunat, le făcu daruri şi-i trimise în 
sectorul transfugilor. 

Insă a două zi raportul lor fu confirmat de venirea a vreo 
doisprezece soldaţi din legiunile a patra şi a şasea. 


Două zile mai târziu, locuitorii din Tysdra îl anunţară pe 
Cezar că plugarii şi negustorii italieni strânseseră în oraş 
aproape trei sute de mii de obroace de grâu. Se cerea o 
garnizoană ca să le păzească. 

Se primi şi o scrisoare de la Sitius, anunțând că intrase în 
Numidia şi ocupase un fort situat pe un munte unde Juba îşi 
depozitase toate muniţiile. 

Şi astfel, norocul, capricios un moment, dar în realitate 
credincios, se pregătea să se întoarcă la Cezar. 

De aceea, se pregăti de luptă. Întărit cu două legiuni, fără 
să mai socotim cavaleria şi suliţaşii, el nu se consideră nici 
acum destul de puternic: trimise şase vase de comerţ să 
caute la Lylibeea şi restul armatei. 

Aceasta sosi la timp. 

Chiar în seara zilei în care a debarcat, a douăzeci şi cincea 
zi a lunii ianuarie, Cezar părăsi tabăra pe la Miezul nopţii, 
fără să fi prevenit ofiţerii în alt fel decât că trebuiau să fie 
gata de la prima veghe pentru orice eventualitate. 

Mai întâi se îndreptă spre Ruspinus, unde lăsase o 
garnizoană, apoi, de acolo, o luă la stângă de-a lungul râului 
şi ajunse într-o câmpie de vreo patru leghe, mărginită în 
amfiteatru de un lanţ de munţi la extremitatea cărora se 
găsea tabăra lui Scipio. Era o înlănţuire de coline, iar pe 
creasta cea mai înaltă se construiseră mai de mult nişte 
turnuri pentru observarea întregii regiuni. 

Cezar ocupă, pe rând, toate crestele şi, în mai puţin de o 
jumătate de oră, fiecare turn era ocupat de soldaţii săi. 

I Ajungând la ultimul turn, se opri: era ocupat de o trupă 
de numizi. 

Cezar nu merse mai departe. El porunci să se traseze o 
linie de apărare începând de la locul unde se oprise până la 
locul de unde plecase. 

La ivirea zorilor, linia de apărare era aproape terminată. 

Văzându-l pe Cezar, Scipio şi Labienus ordonară cavaleriei 
să iasă, o aranjară în linie de bătaie, o făcură să înainteze 


câteva mii de paşi, apoi aşezară infanteria în linia a doua, 
cam la vreo patru sute de metri de tabără. 

Cu toate acestea, Cezar continua nestingherit să-şi traseze 
linia de apărare, dar, văzând că inamicul se apropia pentru 
a-i tulbura pe lucrători, desprinse un escadron de cavalerie 
spaniolă pe care îl susţinu cu un batalion de infanterie 
uşoară şi le ordonă să ocupe dealul unde era instalată 
poziţia numizilor. 

Cavaleria şi infanteria, cărora de mult timp le era sete de 
luptă, atacară cu atâta înflăcărare, încât încă de la prima 
şarjă pătrunseră în linia de apărare duşmană, de unde nu 
mai putură fi scoşi. Ele rămaseră stăpâne pe poziţie, după 
ce uciseseră şi răniseră o parte din apărători. 

Atunci, Labienus, voind să repare acest insucces, luă din 
rezerva armatei două mii de oameni, adică întreaga aripă 
dreaptă, şi porni în ajutorul numizilor. Cezar însă, văzând 
corpul de armată respectiv îndepărtându-se imprudent în 
toiul luptei, desprinse toată aripa sa stângă pentru a-l tăia, 
acoperindu-şi mişcarea, datorită unei imense fortărețe 
flancată de patru turnuri, care-l împiedica pe Labienus să 
vadă ceea ce se petrecea, aşa că acesta nu observă 
manevra decât după ce se trezi cu oamenii lui Cezar în 
spate. 

La vederea romanilor, numizii o rupseră la fugă, lăsând să 
fie măcelăriți germanii şi galii, căsăpiţi până la unul, deşi se 
luptară aşa cum ştiau şi germanii şi galii să o facă. 

În acelaşi timp, infanteria lui Scipio, care se afla în poziţie 
de luptă în faţa taberei, văzând dezordinea produsă, se 
retrase şi intră în tabără prin toate porţile. 

La rândul său, Cezar, înțelegând că reuşise să alunge 
duşmanul din câmpie şi de pe dealuri, porunci să se sune 
retragerea şi dădu dispoziţii cavaleriei să intre în tabără, 

Aşa că pe câmpul de luptă nu rămaseră decât trupurile 
goale şi albe ale galilor şi ale germanilor, dezbrăcate de 
arme şi de îmbrăcăminte. 


LXXIX A doua zi, fu rândul lui Cezar să ofere lupta, dar 
Scipio nu ieşi din fortificațiile sale. 

Totuşi, când îl văzu pe Cezar, care înaintase puţin câte 
puţin de-a lungul muntelui, că era aproape gata sa ocupe 
oraşul Usila, de care nu-l n] ai despărţea decât un sfert de 
leghe, oraş de unde el se aproviziona cu apă şi alimente, n- 
avu încotro şi ordonă ieşirea trupelor. 

El le aşeză în linie de bătaie pe patru rânduri şi plasă, în 
prima linie cavaleria amestecată cu elefanţi înarmaţi şi 
purtând turnuri pe spate. 

Întrucât această primă linie se puse în mişcare aşa cum 
era organizată, Cezar crezu că Scipio se hotărâse să dea 
lupta şi porunci trupelor să se oprească în faţa cetăţii. 

Scipio îşi opri şi el trupele, dar în spatele cetăţii. 

Fiecare rămase aşa, în linie de bătaie, fără să se 
clintească, până la căderea serii; apoi fiecare intră în tabăra 
sa. 

A doua zi, Cezar îşi prelungi fortificațiile în aşa fel încât să 
se poată apropia de inamic. 

În timp ce toate acestea se petreceau pe uscat, Cezar 
suferea pe mare o înfrângere, dacă înfrângere se poate 
numi evenimentul pe care îl vom povesti. 

Una din navele de aprovizionare, făcând parte din ultimul 
convoi venit din Sicilia, îndepărtându-se de celelalte, fu 
capturată de bărcile şi şalupele lui Virgilius în apropiere de 
Thapsus, în timp ce o altă galeră era capturată de flota lui 
Varus şi Octavianus. 

În prima navă se aflau Quintus Considius şi Lucius Tacida, 
un cavaler roman; în cealaltă se găsea un centurion din 
legiunea a paisprezecea cu câţiva soldaţi. 

Soldaţii şi centurionul fură duşi în faţa lui Scipio, care îi 
primi, stând pe jilţul de judecător. 

— Pentru că, spre norocul vostru, spuse el, aţi căzut în 
mâinile mele, voi care desigur că sunteţi siliţi să luptaţi sub 
ordinele lui Cezar, nu ezitaţi şi spuneţi deschis dacă vreţi să 
urmaţi partida Republicii şi a tuturor oamenilor De bine, cu 


asigurarea deplină şi sigură nu numai a vieţii şi a libertăţii, 
dar şi a unei bune recompense. 

Scipio vorbea aşa, crezând că prizonierii ar primi această 
favoare cu înflăcărare. 

Dar centurionul, luând cuvântul, i se adresă lui Scipio, fără 
a-l numi imperator: 

— Îţi mulţumesc eu, prizonierul tău, pentru că îmi oferi 
viaţa şi libertatea. Aş primi cu plăcere cele două lucruri atât 
de preţioase pe care mi le propui, dacă le-aş putea accepta 
fără a face o crimă. 

— O crimă? Repetă Scipio. 

— Desigur, spuse centurionul, n-ar fi oare o crimă să mă 
prezint în luptă împotriva lui Cezar, după ce am luptat 
pentru el timp de peste douăzeci de ani şi să ridic spada 
mea împotriva vitejilor mei tovarăşi de luptă, pentru care 
mi-am pus adesea viaţa în primejdie? Aşa că, te rog, Scipio, 
nu mă constrânge. Dacă vrei să-ţi încerci forţele, lasă-mă 
să-mi aleg zece oameni dintre prizonierii tăi şi cu aceşti 
zece camarazi mă ofer să lupt cu una din cohortele tale, pe 
care o vei alege! Apoi, după rezultatul luptei noastre, vei 
putea judeca rezultatul războiului. 

Scipio fu indignat de această sfidare., El ordonă ca 
centurionul şi toţi prizonierii în vârstă de peste treizeci şi 
cinci de ani să fie ucişi. Ordinul se execută pe loc. 

Celorlalţi, adică lui Tacida, Considius şi cei care fuseseră 
prinşi împreună cu ei, Scipio nu le permise nici măcar să fie 
aduşi înaintea sa. Ei fură repartizaţi în diferite corpuri ale 
armatei. 

Cezar află aceste întâmplări şi fu atât de disperat, încât 
destitui pe căpitanii galerelor care supravegheau marea din 
faţa oraşului Thapsus pentru a asigura securitatea 
convoaielor. 

Cam în timpul acesta, Cezar făcu cunoştinţă cu simunul. 

Într-o noapte, cam pe la al doilea schimb, după apusul 
pleiadelor, se iscă o furtună înspăimântătoare. Vântul ducea 
cu el nori de nisip şi de pietriş, încât peste tabără cădea o 


adevărată ploaie de pietre. Aceasta nu-i deranja pe oamenii 
lui Scipio, care avuseseră timp să-şi construiască colibe 
unde să se poată adăposti. În schimb, pentru oamenii lui 
Cezar era un necaz nemaipomenit, pentru că, mutându-se 
aproape în fiecare noapte din tabără în tabără, n-avuseseră 
timp să-şi construiască adăposturi. Nefericiţii, alergau ca 
ieşiţi din minţi apăr-ndu-se de Uragan cu scuturile; dar 
erau smulşi de pe pământ, răsturnaţi şi luaţi de trâmbele de 
vijelie. 

Fusese o noapte teribilă, care aproape că echivalase cu o 
înfrângere. Toate alimentele se stricară, toate focurile se 
stinseră, iar aerul se încărca cu atâta electricitate încât în 
vârfurile suliţelor legiunii a cincea se iviră flăcări, minune 
care înfricoşă pe toţi soldaţii. 

Trecuseră două sau trei luni de zile fără ca Cezar să fi 
putut antrena inamicul într-o bătălie decisivă. În sfârşit, 
întrucât în intervalul acesta Cezar avusese timpul să-şi 
adune aproape toate trupele, întrucât folosise timpul acesta 
ca să le instruiască în lupta cu elefanții, pentru care 
adusese elefanţi din Italia, şi întrucât acum caii şi călăreţii 
ajunseseră să ţină piept cu succes atacului acestor animale, 
el părăsi tabăra într-o noapte şi, făcând unul din marşurile 
pe care numai el era în stare să le'facă, în ziua de 4 aprilie 
asedie oraşul Thapsus. 

La Thapsus, comanda Virgilius. Deşi era unul din cei mai 
pricepuţi locotenenţi ai lui Pompei, deşi dispunea de o bună 
garnizoană, fiind însă atacat din toate părţile de armata lui 
Cezar, era evident că n-ar fi putut rezista acestui efort. 

Scipio avea deci de ales: să-şi abandoneze unul din cei mai 
buni căpitani, sau să rişte o bătălie decisivă. 

Riscă bătălia. 

El porni în ajutorul oraşului şi îşi plasă armata în două 
tabere separate. 

Împreună cu tabăra lui Juba, erau trei tabere. 

Cezar lucra la încercuirea cu şanţuri a oraşului. El află ce 
se petrece, vede duşmanul, îi apreciază poziţia, opreşte 


lucrul, porunceşte lucrătorilor să-şi ia armele, lasă două 
legiuni sub comanda proconsulului Aquenas să păzească 
tabăra şi aleargă împotriva duşmanului. 

În mai puţin de o oră, cele două armate se găsesc faţă în 
faţă. 

O parte din armata duşmană se şi află în formaţie de luptă, 
în timp ce restul este ocupată să se fortifice; ea se găseşte 
în faţa şanţurilor, cu elefanții pe aripi. 

Cezar îşi dispune armata pe trei linii, aşază legiunile a 
doua şi a zecea pe aripa dreaptă, a noua şi a opta pe aripa 
stângă, iar pe celelalte cinci în centru, ca să acopere flancul 
luptei, unde se găsesc arcaşii, aruncătorii cu praştia şi cele 
cinci cohorte destinate să susţină efortul elefanților. Apoi, 
trecând pe jos, în grabă, printre rândurlL el reaminteşte 
bătrâniior soldaţi victoriile obţinute, îi Îndeamnă pe ceilalţi 
să le urmeze curajul, dar, deodată, se opreşte, nedecis şi 
tremurând. 

Cezar simte că-i vine o criză din boala aceea teribilă de 
care suferă -epilepsia. 

În acel moment fu înconjurat de locotenenţii săi, care îl 
rugau să nu uite să le dea cuvântul de ordine. 

EI lăsă să-i scape cu o voce sacadată şi cu buzele pălind ca 
de moarte cuvintele Bona Fortuna, care se răspândiră cu 
iuţeala fulgerului peste tot frontul de luptă. 

Apoi, simțind că sunt inutile toate eforturile sale ca să apte 
împotriva răului care îl năpădeşte, şi că răul trebuie lăsat 
să-şi urmeze cursul, interzice să se pornească la luptă. 

Dar este prea târziu; deodată se aude sunând atacul. Un 
trompet din aripa dreaptă a fost silit de soldaţi să dea 
semnalul de luptă. 

Ca prin ceaţă, Cezar vede armata punându-se în mişcare; 
dar pământul parcă îi fuge de sub picioare, cerul îi pare 
când negru, când de culoarea sângelui şi, ca să nu se vadă 
spuma ce-i apare la gură, mai are putere să se acopere cu 
mantaua înainte de a se prăbuşi murmurând: 

— Bona Fortuna! 


Şi într-adevăr, totul avea să depindă de norocul lui Cezar, 
pentru că de data aceasta geniul său nu participă cu nimic 
la luptă. 

A fost un al doilea Pharsalus. 

Nu numai că soldaţii lui Cezar au cucerit câmpul de luptă, 
dar au pus stăpânire şi pe tabăra duşmană. 

Pompeienii se refugiară în tabăra în care se opriseră în 
ajun, dar învingătorii îi urmăriră şi aici. Insă, ajunşi în faţa 
acestor noi întărituri, nu mai ştiau ce să facă. Din fericire, 
Cezar, scăpat din criză, veni în goană, strigând: 

— În şanţuri, prieteni, în şanţuri! 

A doua tabără fu cucerită ca şi prima. 

Părăsiţi de Scipio şi Juba, care fugeau mâncând pământul, 
soldaţii fură masacrați fără milă. 

Cezar avea nu să se răzbune-căci Cezar nu se răzbuna 
niciodată-ci să lase să se răzbune uciderea alor săi. 

Ca şi la Pharsalus, amănunte ciudate au supravieţuit 
acestei mari bătălii, numita bătăliea de la Thapsus. 

Un veteran din legiunea a cincea văzu un elefant rănit 
care înnebunit de durere, se aruncase asupra unui senator 
dezarmat şi, ţinându-l sub picioare, îl strivea lovindu-l cu 
genunchiul, urlând şi bătând omul cu trompa. 

EI se apropie cu îndrăzneală de animal şi aruncă în el 
sulița. Rănit o doua oară, elefantul părăsi corpul pe 
jumătate strivit şi se întoarse împotriva noului său adversar, 
îl cuprinse cu trompa, îl legănă în aer şi se pregăti să-l 
izbească de pământ. Dar, oricât de scurtă fu această clipă, 
soldatul îl lovi cu sabia peste trompă atât de puternic încât 
o reteză, iar el căzu la pământ având încă încolăcit în jurul 
trupului acest şarpe înfiorător. 

Elefantul, agitându-şi trompa ciuntită şi însângerată, o 
rupse la fugă spre ceilalţi elefanţi, scoțând ţipete 
îngrozitoare. 

În seara zilei bătăliei de la Thapsus, Cezar cucerise trei 
tabere, căci după ce ocupase tabăra lui Scipio el se 
îndreptase asupra taberei lui Juba, ucisese zece mii de 


oameni, rănise douăsprezece mii şi alungase restul, adică 
încă aproape şaizeci de mii de oameni. Pompeienii, care nu 
ştiuseră să lupte, ştiuseră să moară. 

Metellus fugea pe un vas; cezarienii abordară vasul. 

— Unde este generalul? Întrebară ei. 

— E în siguranţă, răspunse Metellus străpungânduse cu 
sabia. 

Juba şi Petreius fugiseră în goana mare spre Zama, una 
din capitalele Numidiei. Înainte de plecare, Juba pusese să 
se ridice un mare rug în piaţa publică. 

— Dacă voi fi învins, spusese el, voi porunci să se aşeze pe 
acest rug toate comorile mele, voi pune femeile mele să se 
urce pe el şi voi da foc oraşului. Şi flăcările care vor 
cuprinde oraşul vor aprinde şi rugul meu. 

Amenințarea aceasta nu fusese uitată. 

Văzându-l pe Juba revenind învins, locuitorii din Zama 
închiseră porţile şi, urcându-se pe ziduri, îi strigară lui Juba 
că, dacă se va apropia în bătaia arcurilor, aveau să-l 
copleşească sub mulţimea săgeţilor. Juba îşi ceru femeile; 
ele îi fură refuzate. Îşi ceru comorile, dar şi ele îi fură 
refuzate. 

Atunci, întorcându-se spre Petreius, îi spuse: 

— Ei bine, acum nu ne mai rămâne decât să facem ceia ce 
am spus. 

Ceea ce se înţeleseră Petreius şi Juba era să se lupte între 
ei. 

Îşi scoaseră paloşele şi începură o adevărată luptă de 
gladiatori, ca să moară. 

Dar instinctul de conservare fu mai puternic şi fiecare făcu 
toate eforturile ca să-şi ucidă adversarul. 

Juba, mai „puternic sau poate mai abil, străpunse cu 
paloşul trupul lui Petreius. 

Petreius se prăbuşi fără suflare. 

Apoi, temându-se să nu dea greş încercând să se sinucidă, 
Juba chemă un sclav şi, întinzându-i gâtul, îi porunci să-l 
ucidă. 


Sclavul se supuse şi-i tăie capul. 

Ce mai rămăsese din armata pompeiană se refugiase pe o 
înălţime, în apropierea taberei lui Juba. 

Dar şi tabăra aceasta fiind cucerită, fugarii fură 
înconjurați de învingători. 

Atunci, nenorociţii aceia, văzându-se pierduţi, începură să- 
şi arunce armele, să implore mila camarazilor de altădată şi 
să-i numească fraţi. Dar cezarienii, indignaţi de crimele pe 
care Scipio le făcuse sau le poruncise asupra camarazilor 
căzuţi în mâinile sale, le răspunseră că ei nu erau asasini şi 
că trebuie ca învinşii să se pregătească de moarte. Şi toţi 
fură ucişi până la unul. 

Cezar nu pierduse decât o sută cincizeci de soldaţi. 

El mai rămase încă în formaţie de luptă în faţa localităţii 
Thapsus, cu cei şaizeci şi patru de elefanţi pe care îi 
capturase complet armaţi şi cu turnuri pe ei. Spera să 
învingă prin prezenţa sa acolo încăpăţânarea lui Virgilius şi 
a celor care erau cu el. Îi somă să se predea, dar nu primi 
nici un răspuns. Atunci, personal se apropie de ziduri şi-l 
strigă pe Virgilius pe nume, dar acesta nu se arătă. 

Cezar nu mai putea pierde timp în faţa oraşului Thapsus. 
EI îşi strânse armata chiar sub zidurile cetăţii, îi lăudă pe 
soldaţi, acordă recompense vechilor legiuni şi, de la 
înălţimea jilţului său, distribui fiecăruia premiile pentru 
vitejii. Apoi lăsând lui Rebilius trei legiuni, ca să continue 
asediul oraşului, două legiuni lui Domitius ca să asedieze 
Tysdra, unde comanda Considius. El se îndreptă spre Utica, 
trimițând înainte pe Messala cu cavaleria, căci cavaleria lui 
Scipio fugise în aceeaşi direcţie. 

Cavaleria pompeiană ajunse în faţa oraşului Pasades; dar, 
aflând despre înfrângerea lui Scipio, locuitorii refuzară să 
deschidă porţile. 

Atunci fugarii forţară oraşul, aprinseră un mare rug în 
mijlocul pieţei publice şi-i aruncară în flăcări pe toţi 
locuitorii, fără deosebire de vârstă sau de sex. 


Cezar îi urmări de aproape, dar sosi prea târziu ca să mai 
poată împiedica aceste măceluri. 

A treia zi după bătălie, în timpul nopţii, un curier sosea la 
Utica şi-l anunţa pe Cato că o mare bătălie avusese loc la 
Thapsus, că totul fusese pierdut fără posibilitate de salvare 
că Cezar ocupase tabăra lui Scipio şi tabăra lui Juba şi că 
acum se îndreaptă spre Utica. 

Două zile mai târziu, cavaleria aceea care fugise din 
Thapsus, care dăduse foc oraşului Pasades şi-i ucisese 
locuitorii, apăru în faţa oraşului Utica. 

Acolo, adică la picioarele zidului oraşului, într-un mic 
retranşament ridicat chiar de ea, se afla plebea, pe care 
Cato o dăduse afară din cetate din cauza părerilor sale 
favorabile lui Cezar. Ştiind-o ostilă, Cato poruncise să fie 
păzită, aşa cum am spus, de o parte din locuitori, în timp ce 
restul locuitorilor păzea oraşul. 

Fugarii se informară şi aflară că oamenii pe care îi vedeau 
în faţa lor erau cezarieni expulzați din cetate de Cato. 

Atunci ei voiră să-i trateze şi pe aceştia după cum făcuseră 
cu locuitorii din Pasades. Dar cezarienii se înarmară cu bâte 
şi pietre şi, încurajați de zvonul victoriei lui Cezar, care 
ajunsese până la ei, îi respinseră pe pompeieni, care intrară 
fioroşi în oraş gata să reverse asupra lui prea plinul mâniei 
ce îi stăpinea. 

Şi în adevăr, se aruncară asupra caselor cu o înfăţişare 
mai aspectuoasă, le jefuiră şi uciseră o parte din locuitorii 
lor. 

Cato veni în grabă şi-i rugă, în numele omeniei, să se 
oprească; dar omenia era o virtute complet necunoscută 
pompeienilor. El fu obligat atunci să folosească faţă de ei 
alte argumente: dădu fiecăruia câte o sută de sesterţi şi-i 
eliberă din armată. Faustus Sylla le mai dădu încă pe atât 
din banii săi, se puse în fruntea lor şi, neştiind ce se 
întâmplase cu Juba, se îndreptă cu ei spre Zama, unde 
credea că o să-l găsească pe regele numid. 


Să ne oprim ca să vedem ce se întâmplase cu ceilalţi 
pompeieni. 

Vergilius, văzând că era încercuit pe mare şi pe uscat, iar 
cei din partida lui morţi sau fugiţi, se predă lui Rebilius pe 
cuvânt. 

Considius, care se găsea în Tysdra cu o garnizoană de 
getuli şi de gladiatori, aflând la rândul său de înfrângerea 
lui Scipio şi de apropierea lui Domitius, pierdu speranţa că 
ar mai fi putut păstra oraşul şi fugi în taină, însoţit de Câţiva 
getuli, care îl uciseră în drum, ca să-i fure banii aflaţi 
asupra sa. 

În sfârşit, Scipio, care se retrăsese pe galere cu speranţa 
de a trece în Spania, fu multă vreme clătinat de furtună şi 
în cele din urmă aruncat în portul Hipponus (Bone), unde fu 
încercuit de flota lui Sitius, care se afla în radă. El încercă 
să lupte, dar bastimentele sale, fiind de o forţă inferioară, 
fură scufundate şi dispărură în valuri cu toţi cei ce le 
ocupau. 

LXXX Am anticipat asupra evenimentelor, pentru a sfârşi 
cu toţi comandanții pompeieni înainte de a ajunge la Cato. 
Am povestit cum după bătălia de la Thapsus, primise vestea 
despre înfrângerea lui Juba şi a lui Scipio şi cum a doua zi, 
trei sute de călăreţi fugari, respinşi cu pietre şi ciomege de 
plebea pe care Cato o gonise din cetate, pătrunseră în oraş, 
jefuiră casele cele mai bogate şi nu plecaseră decât după ce 
Cato le plătise o sumă de o sută de sesterţi de om şi după ce 
încasaseră încă peatât din partea lui Sylla. 

La vestea aceasta şi la vederea fugarilor, în oraş se 
produsese o mare tulburare; fiecare voia să fugă, crezându- 
se insuficient apărat de zidurile cetăţii; lumea fugea pe 
străzi ca ieşită din minţi, scoțând strigăte de disperare. Dar 
Cato le ieşi înainte şi-i opri pe cei întâlniți în cale. Apoi 
repetă de nenumărate ori că veştile rele se exagerează 
întotdeauna şi că, după toate probabilitățile, necazul nu era 
atât de mare pe cât se spunea; astfel reuşi să potolească 
tumultul. 


Cato instituise un consiliu de trei sute de notabilităţi, alese 
dintre romanii stabiliţi în Africa şi care se ocupau cu 
probleme de negoţ sau de bancă. 

Consiliul se numea „Cei trei sute”. 

Cato se îndreptă şi el spre acelaşi loc. Însă, pe când toată 
lumea, încă zăpăcită, mai umbla agitată încoace şi încolo, el 
traversă oraşul, calm, hotărât, ţinând în mână un registru 
pe care îl citea îl timpul mersului. Registrul cuprindea 
resursele de război, maşini, arme, alimente, soldaţi. 

Când toată lumea fu adunată, Cato se adresă mai întâi 
celor Trei Sute, le lăudă zelul şi fidelitatea pe care le 
Dovediseră până atunci, îi îndemnă să nu-şi piardă speranţa 
şi mai ales să nu se despartă unii de alţii şi să fugă care 
încotro; după părerea lui Cato, aşa ceva ar fi însemnat 
pieirea tuturor. 

— Dacă rămâneţi uniţi, le spuse el, Cezar vă va respecta şi 
mai mult, iar dacă îi veţi cere îndurare, vă va ierta mult mai 
uşor. 'lotuşi, analizaţi ce aveţi de făcut, vă las stăpâni pe 
deplin pe faptele voastre. Gândiţi-vă, luaţi o hotărâre, nu voi 
condamna niciuna din cele două alternative: dacă 
sentimentele voastre se schimbă după cum bate vântul 
norocului, aş atribui această schimbare necesităţii. Vreţi să 
ţineţi piept nenorocirii, să înfruntaţi pericolul, să apăraţi 
libertatea? Voi lăuda şi voi admira corectitudinea şi mă voi 
oferi să vă servesc ca şef, să lupt alături de voi. Abia când 
veţi ajunge să vedeţi care va fi soarta patriei - căci patria 
voastră nu este nici Andrumetus, nici Utica, ci Roma, care 
de mai multe ori s-a ridicat prin propria ei măreție din 
prăbuşiri şi mai triste decât cea de acum - vă mai rămân 
multe posibilităţi de scăpare, multe posibilităţi de a fi în 
siguranţă. Faptul important este să luptaţi împotriva unui 
om care acţionează nu după voinţa lui, ci sub presiunea 
împrejurărilor şi pe care problemele sale îl târăsc în acelaşi 
timp în toate părţile. Spania, răsculată împotriva lui Cezar, 
a îmbrăţişat partida tânărului Pompei. Roma însăşi încă n-a 
acceptat complet un jug cu care nu este obişnuită; ea se 


revoltă împotriva robiei, gata să se ridice la cea mai mică 
schimbare. Nu fugiţi de pericol, ci, dimpotrivă, învăţaţi 
chiar din exemplul duşmanului vostru, care, pentru a 
comite cele mai mari nedreptăţi, îşi riscă viaţa în fiecare zi, 
fără a avea, ca voi, drept scadenţă a unui război al cărui 
succes este nesigur, fie o viaţă fericită dacă veţi fi 
învingători, fie cea mai glorioasă dintre morţi dacă muriţi în 
timpul luptei. În sfârşit, chibzuiţi între voi, implorând zeii 
pentru ca, drept preţ al virtuţii şi al zelului pe care le-aţi 
arătat până acum, să ducă la bun sfârşit hotărârile luate. 

Aşa vorbi Cato. Nu numai cuvintele sale, dar mai ales 
exemplul său au găsit un larg ecou în rândul auditoriului; 
cei mai mulţi dintre ei, văzând această nobleţe a sufletului, 
această, omenie şi această cutezanţă, uitară primejdia 
momentului şi-l primară pe Cato ca pe un şef invincibil. 

Aşa că i se acordară depline ţuteri. 

— Mai bine să murim, spuseră ei ascultându-l pe Cato, 
decât să ne salvăm viaţa trădând o cinste atât de perfectă. 

Unul din cei Trei Sute propuse să se acorde libertate 
sclavilor şi aproape toată adunarea se alătură acestui aviz. 
Dar Cato se opuse. 

— Aşa ceva, spuse el, este şi injust, şi nelegitim. Dacă 
stăpânii lor i-ar elibera, eu voi primi cu plăcere în armata 
mea pe cei care vor fi la vârstă să poarte armele. 

Imediat se ridicară mai multe voci spunând: 

— Noi acordăm libertatea sclavilor noştri. 

— Bine, spuse Cato, să se ia act de această declaraţie. 

Declaraţiile fură înregistrate. 

În timpul acesta, Cato primi nişte scrisori din partea lui 
Juba şi a lui Scipio. 

Juba se refugiase în munţi şi încă nu încercase fatala 
acţiune asupra oraşului Zama. El voia să afle de la Cato ce 
avea de gând să facă. 

— Dacă pleci din Utica şi vrei să te întâlneşti cu mine, îi 
scria el, te voi aştepta; dacă ai vrea să susţii acolo un 
asediu, voi veni şi eu cu armată ca să te ajut. 


Scipio era ancorat în spatele unui promontoriu, nu 
departe de Utica, şi aştepta acolo, să vadă ce hotărâre avea 
să ia Cato. 

Cato reţinu mesagerii care aduseseră aceste scrisori până 
când fu sigur de poziţia pe care aveau să o adopte cei Trei 
Sute. 

Dar, curând, sfatul se împărţi în două tabere. Senatorii din 
Roma care cu orice preţ voiau să ajungă să se aşeze din nou 
pe scaunele lor curule, erau plini de entuziasm, gata pentru 
orice sacrificiu; după discursul lui Cato, ei îşi eliberară 
sclavii şi-i înrolară. Ceilalţi, negustorii, speculanţi care 
făceau negoţ pe mare sau făceau pe cavalerii şi a căror 
principală bogăţie o constituiau sclavii, aceştia uitară 
repede discursul lui Cato şi-l analizară prin prisma 
vederilor lor. 

„Sunt corpuri, scrie Plutarh, care îşi pierd căldura de 
îndată ce o primesc şi care se răcesc de îndată ce se 
îndepărtează de lângă foc. Aşa erau oamenii aceştia, 
înfierbântaţi de prezenţa lui Cato. Cât timp Cato era acolo 
şi-l aveau în faţa ochilor, cât timp le vorbea şi îi încuraja, 
totul mergea de minune, dar, când rămâneau cu propriile 
lor gânduri, teama de Cezar le gonea din suflet orice urmă 
de respect pentru Cato şi pentru virtutea lui”. 

În adevăr, iată ce spuneau oamenii: 

— De fapt, ce suntem noi şi pe cine refuzăm să-l ascultăm? 
Oare nu în Cezar se întâlneşte astăzi toată puterea 
romană? Niciunul din noi nu este un Pompei, un Scipio sau 
un Cato. Suntem nişte negustori care n-au altă faimă decât 
aceea de a fi negustori onorabili. Noi nu avem loc în politică 
nici acum, nici în viitor. Atunci, de unde până unde, într-o 
vreme în care oamenii cedează în faţa ternarei şi se înjosesc 
mai mult decât s-ar cuveni să o facă, noi, nişte prăpădiţi, să 
alegem tocmai momentul acesta pentru a lupta pentru 
libertatea Romei, pretinzând, nesăbuiţi ce suntem, să 
susţinem în Utica un război împotriva aceluia din faţa 
căruia şi Cato, şi marele Pompei au fugit, abandonând în 


mâinile lui împărăţia lumii? Ce să facem? Noi ne eliberăm 
sclavii, bieţi sclavi ce suntem; nu ne rămâne ca libertate 
decât atâta cât i-o place lui Cezar să ne lase. Să ne trezim 
dintr-o asemenea nebunie! Să ne cunoaştem lungul nasului 
şi, atât cât mai este cu putinţă, să facem apel la bunătatea 
învingătorului şi să-i cerem să ne primească binevoitor. 

Observaţi că aşa vorbeau cei mai moderați; ceilalţi nu 
spuneau nimic şi nu aşteptau decât prilejul să pună mâna 
pe senatori şi să-i predea lui Cezar. 

Astfel, cei mai cinstiţi din rândul acestor demni negustori 
care în timp de pace ar fi considerat că e ruşinos să nu-şi 
respecte angajamentele, nu se gândeau acum decât la o 
comportare laşă. 

Cato cunoştea oamenii cu care avea a face, aşa că nu voia 
să-i expună pe Juba şi pe Scipio pericolului care îi pândea 
pe senatori şi chiar pe el însuşi; căci nimic nu putea să-l 
asigure că, dacă Cezar ar fi făcut din predarea lui Cato o 
condiţie a îndurării sale, ei nu l-ar fi predat, aşa cum îşi 
propuneau să-i predea pe ceilalţi. 

— Aşa că le scrise celor doi să nu se apropie de Utica. 

Atunci, Scipio se hotări să se întoarcă în Spania şi Juba să 
rămână în capitala sa. 

Se ştie ce li s-a întâmplat amândurora. 

În timpul acesta, în afară de cei câţiva călăreţi pe care i- 
am văzut că au prădat Utica în trecere şi că nu s-au 
depărtat până nu au primit câte o sută de sesterţi din 
partea, lui Sylla şi tot atât din partea liii Cato, a venit să 
caute refugiu sub zidurile oraşului un corp de cavalerie 
destul de numeros. 

Amintindu-şi cum au jefuit primii, Cato le închise porţile 
oraşului. De aceea, ei îi trimiseră o deputăţie Compusă din 
trei dintre ai lpr Unii voiau să-l caute pe Juba, alţii cereau 
să se pună sub comanda lui Cato, iar cei trei soli aveau 
misiunea de a consulta pe Cato asupra a ceea ce trebuiau 
să facă. Mai era printre ei şi o a treia partidă, care, ştiind că 
locuitorii oraşului Utica erau partizani de-ai lui Cezar, se 


temeau să intre în oraş. De aceea, îi cerură lui Cato să 
binevoiască să vină la ei. 

Dar Cato se găsea în situaţia lui Dante la Florenţa, când, 
obligat să trimită pe cineva la Veneţia, îşi zicea: „Dacă 
rămân eu, atunci cine se duce? Dar dacă mă duc eu, aici 
cine rămâne?” 

Până la urmă, îl însărcină pe Marcus Rabrius să rămână în 
oraş şi să vegheze asupra celor Trei Sute. Cato luă 
senatorii, ieşi din oraş împreună cu ei şi se duse la 
conferinţă. 

În absenţa sa, Marcus Rabrius trebuia să primească 
declaraţiile de liberare a sclavilor, să se poarte blând cu 
toată lumea şi să nu forţeze pe nimeni. 

Ofițerii din corpul de cavalerie îl aşteptau pe Cato cu 
nerăbdare Ei îşi dădeau bine seama că omul acesta era 
ultima lor speranţă La rândul lui, şi el contase foarte mult 
pe ei El îi rugă stăruitor ca, având să aleagă între el şi Juba, 
să-l aleagă pe el; având de ales între Roma şi Zama, să 
aleagă Roma Îi solicită mai ales să se strângă în jurul 
senatorilor care, dacă nu reprezentau o forţă materială, 
erau o putere politică. Cavaleria ar fi putut intra cu el în 
Utica, oraş puternic fortificat şi greu de cucerit, 
aprovizionat cu alimente şi muniții pentru câţiva ani, şi să 
ţină piept lui Cezar, aşa cum făcuse Marsilia, care, neavând 
condiţii atât de bune, reuşise, totuşi, să reziste. 

Cu lacrimi în ochi, senatorii le făcură aceeaşi rugăminte. 
Ofițerii se retraseră ca să se sfătuiască cu soldaţii în 
privinţa celor ce li se spusese. 

În aşteptarea lor, Cato se aşeză pe o înălţime, împreună cu 
senatorii. 

Dar abia se instalaseră că văzură venind spre ei în goana 
calului un călăreț: era Marcus Rabrius, care venea să-i 
anunţe că cei Trei Sute se revoltaseră, provocaseră o mare 
tulburare în oraş şi-i stârniseră pe locuitori. 

Răscoala aceasta era pieirea senatorilor, de aceea ei 
începură să se vaiete şi să-l roage pe Cato. În această 


furtună imensă, Cato era singura stea rămasă curată şi 
Luminoasă, şi fiecare naufragiat se îndrepta spre ea. 

EI îl trimise înapoi la Utica pe Marcus Rabrius, cu 
misiunea de a le spune celor Trei Sute, în numele lui, să-l 
aştepte înainte de a lua vreo hotărâre. 

Marcus Rabrius plecă. 

Între timp reveniră ofiţerii. 

— N-avem nevoie să ne punem în slujba lui Juba sau să 
devenim numizi presupunând că l-am urma pe Juba. În plus, 
nu ne temem de Cezar cât timp vom fi comandaţi de Cato. 
Dar ni se pare periculos să ne închidem într-un oraş cu 
locuitorii din Utica, popor paşnic, a cărui fidelitate ne este 
suspectă. Pentru moment sunt liniştiţi - ofiţerii nu ştiau ce 
venise să spună Rabrius - dar, de îndată ce va apare Cezar, 
ei îl vor ajuta să ne atace şi ne vor preda în mâinile lui... 
Dacă însă Cato vrea să ne angajăm sub comanda lui, 
trebuie să renunţe la Utica şi să ne lase să facem cu ea ce 
vrem noi, şi noi nu-i ascundem câtuşi de puţin că vom izgoni 
sau vom ucide pe toţi locuitorii, căci abia atunci ne vom 
simţi în siguranţă între zidurile acestui oraş. 

Cato îşi dădea seama că acestea erau măsurile pe care 
trebuia să le impună nişte oameni dornici să se găsească în 
siguranţă; dar erau prea barbare. 

Totuşi, cu calmul său obişnuit, Cato răspunse că va discuta 
cu cei Trei Sute, şi se înapoie în oraş. Dar, la înapoierea sa, 
cei Trei Sute îşi lepădaseră masca. Ei luaseră cunoştinţă de 
sentimentele locuitorilor şi, fără înconjur sau menajamente, 
declarară cu toată hotărârea că n-aveau să lupte împotriva 
lui Cezar. Unii chiar murmurară că ar fi foarte politic să se 
pună mâna pe senatori şi să-i ţină arestaţi până la venirea 
lui Cezar. Dar Cato nu ţinu cont de această părere, pe care 
se făcu că nici n-o auzise sau poate că într-adevăr n-o 
auzise, surd cum era. 

În timpul acesta, i se anunţă retragerea călăreţilor. 

Aceasta era o altş nenorocire. El se temea că, după 
plecarea călăreţilor, cei Trei Sute se vor deda la acte de 


violenţă împotriva senatorilor. Aşa că se ridică imediat din 
mijlocul consiliului, încalecă şi porni după călăreţi. 

Aceştia părură fericiţi să-l revadă, îl primiră cu manifestări 
de bucurie şi-l rugară stăruitor să se salveze, plecând cu ei. 
Cato clătină din cap; luase o altă hotărâre. Cu lacrimile în 

ochi, el le întinse mâna şi-i rugă să vină în 

23. A. Dumas 361 

Ajutorul senatorilor, dar văzându-i că pleacă fără să ţină 
seamă de rugăminţile sale, merse până acolo încât se agăţă 
de căpestrele cailor şi-i trase spre el ca să-i întoarcă la 
Utica. 

Şi, într-adevăr, unora dintre ei li se făcu milă şi cedară, iar 
el obţinu de la ei promisiunea să mai rămână acolo încă o zi, 
pentru a asigura retragerea senatorilor. 

Prin urmare, îi aduse cu el în oraş şi-i plasă pe unii la porţi, 
pe alţii în citadelă. 

Cei Trei Sute se înfricoşară. Ei trimiseră imediat după 
Cato, rugându-l să vină la ei; dar, latândul lor, senatorii se 
strânseră în jurul lui şi-l rugară să nu-i părăsească, spunând 
că ar însemna să-l abandoneze pe Cato însuşi dacă l-ar lăsa 
pe protectorul şi sprijinitorul lor în mâinile acestor trădători 
şi mişei. 

„În adevăr, scrie Plutarh, în momentul acela virtutea lui 
Cato era recunoscută de toţi, şi toţi cei care se refugiaseră 
în Utica nutreau pentru el aceeaşi dragoste şi aceeaşi 
admiraţie, pentru că niciodată nu se observase în purtarea 
lui nici cea mai slabă urmă de artificial sau de falsitate”. 

LXXXI Această desprindere de orice sentiment, această 
mare abnegaţie faţă de el însuşi, acest mare devotament 
faţă de alţii venea din faptul că de mult timp se hotărâse să 
moară. Cu cât plutea mai mult pe deasupra acestei vieţi, cu 
atât simţea în suflet o mare amărăciune şi o mare durere 
pentru cei pe care avea să-i părăsească pradă tuturor 
furtunilor de pe pământ. 

Aşa fiind, înainte de a-şi pune în aplicare acest sinistru 
plan, el se hotări să se îngrijească de siguranţa 


pompeienilor, atâţia câţi mai rămăseseră, apoi, după ce va 
duce la bun sfârşit această obligaţie, rămas faţă în faţă cu el 
însuşi şi cu geniul său învins, să-şi ia viaţa. 

„Căci, scrie Plutarh, graba sa de a muri nu se putea 
ascunde, deşi nu pomenise un cuvânt despre aceasta”. 

EI îi asigură deci pe senatori şi, pentru a duce la bun 
sfârşit sarcina asumată, se duse le cei Trei Sute. Aceştia îi 
mulţumiră pentru încrederea pe care o avea în ei, îl rugară 
să-i călăuzească în hotărârea luată, însă îl anunţară că 
hotărârea lor era de nestrămutat. 

Hotărâseră să trimită soli la Cezar. 

„Vai! Îi spuseră ei” noi nu suntem nişte Catoni şi, toţi la un 
loc, nu avem virtutea unui singur Cato; înţelege-ne 
slăbiciunea. Hotărâţi să trimitem o misiune lui Cezar, 
pentru tine vom cere în primul rând bunăvoința lui. Dacă nu 
primeşti rugăminţile noastre, atunci nu vom primi nici noi, 
pentru noi, bunăvoința lui, ci vom lupta, din dragoste 
pentru tine, până la ultima răsuflare”. 

Dar, fie că n-avea prea multă încredere în bunacredinţă 
punică, fie că nu voia să antreneze atâţia oameni în 
prăpastie împreună cu el, Cato lăudă mult această 
bunăvoință pe care ei o manifestau, îi sfătui să trimită cât 
mai repede solia la Cezar, ca să-şi scape vieţile. 

— Dar, adăugă el surâzând trist, însă hotărât, nu cereţi 
nimic pentru mine. Învinşilor li se cade să implore pe 
învingător, vinovaţilor să ceară iertare. În ceea ce mă 
priveşte pe mine, nu numai că toată viaţa am fost neînvins, 
dar şi astăzi sunt învingător şi am să fiu cât am să vreau, 
căci am asupra lui Cezar avantajul de a fi cinstit şi drept. În 
realitate, el este prins şi învins, căci scopurile sale 
criminale, planurile pe care le urzeşte împotriva patriei, 
gândurile pe care altădată le nega astăzi sunt date pe faţă 
şi recunoscute public. 

Cei Trei Sute nu doreau altceva decât să li se forţeze 
mâna. Aşa că, la insistenţele lui Cato, se hotărâră să facă 
act de supunere faţă de Cezar. 


Aceasta era cu atât mai necesar cu cât Cezar se îndrepta 
spre Utica. 

— Bine! Strigă Cato, aflând această veste. Măcar se pare 
că Cezar ne tratează ca pe nişte bărbaţi. 

Apoi, întorcându-se spre senatori: 

— Haideţi, prieteni, grăbiţi-vă, spuse el, nu e timp de 
pierdut, e vorba să vă îngrijiţi de retragerea voastră cât mai 
sunt cavalerii în oraş. 

În consecinţă, porunci să se închidă toate porţile, distribui 
navele între fugari, urmări ca totul să se petreacă în ordine, 
preîntâmpină agitaţiile care aproape întotdeauna se petrec 
în cazul retragerilor precipitate şi porunci să se dea 
săracilor hrană gratuită pentru toată durata călătoriei. 

Între timp i se anunţă că se vedea o fracțiune din armata 
lui Scipio; această fracțiune se compunea din două legiuni, 
sub comanda lui Marcus Dotavius. 

Marcus Dotavius îşi aşeză tabăra cam la o jumătate de 
leghe depărtare de Utica şi de acolo îi ceru lui Cato Să-i 
spună cum gândea să stabilească împreună cu el comanda 
oraşului. 

Cato ridică din umeri fără să răspundă ceva solului; dar, 
întorcându-se spre cei din jurul său, spuse: 

— Să ne mai mirăm că situaţia noastră este atât de 
disperată, când vedem că între noi ambiția de a comanda e 
mai puternică chiar decât preocuparea de a supravieţui? 

În timpul acesta i se anunţă lui Cato plecarea călăreţilor şi 
că, în timpul plecării, aceştia jefuiau cetăţenii, ducând cu ei 
o pradă bogată în bani şi obiecte preţioase. 

Imediat, Cato se repezi în stradă şi se îndreptă în grabă 
spre locurile unde se producea jaful. Ajunse la primii şi le 
smulse prada din mână. 

Ceilalţi, ruşinaţi de comportarea lor, abandonară de îndată 
tot ce strânseseră şi se retraseră tulburaţi şi cu ochii în 
pământ. 

După ce prietenii se îmbarcară şi după ce cavaleria părăsi 
oraşul, Cato strânse locuitorii şi-i rugă să păstreze bună 


înţelegere cu cei Trei Sute şi să nu aţâţe duşmanul comun 
nici unii, nici alţii. Apoi se întoarse în port, aruncă o ultimă 
privire spre prietenii lui care se depărtau în larg, îşi găsi 
fiul, care se prefăcuse că era de acord să se îmbarce, dar 
rămăsese în port, îl felicită în loc să-l dojenească şi îl aduse 
acasă. 

Acasă la Cato trăiau ca între prieteni trei bărbaţi: stoicul 
Apollonides şi peripateticianul Demetrius, iar al treilea era 
un tânăr pe nume Statilius, care se lăuda cu o putere de 
caracter fără pereche şi care pretindea că, orice ar fi 
intervenit, el ar fi rămas tot atât de nepăsător ca însuşi 
Cato. 

Această pretenţie a ucenicului filosof îl făcu pe Cato să 
surâdă şi să le spună celorlalţi: 

— Este de datoria noastră, prieteni, să vindecăm 
îngâmfarea acestui tânăr şi să o reducem la proporții fireşti. 

Când se înapoie acasă, după ce petrecuse o parte din zi şi 
noapte în portul Utica, Cato îl găsi acolo pe Lucius Cezar, o 
rudă a lui Cezar, împuternicit de cei Trei Sute să intervină 
pentru ei pe lângă învingător. 

Tânărul venea la Cato să-i solicite sprijinul ca să compună 
o cuvântare cu care să-l impresioneze pe Cezar şi să aducă 
salvarea tuturor. 

— În ceea ce te priveşte pe tine, îi spuse el, lasă pe Mine; 
când îl voi implora în favoarea ta, îmi voi face o glorie să-i 
sărut mâinile şi să-i îmbrăţişez picioarele. 

Dar Cato îl opri scurt. 

— Dacă aş avea să-i datorez viaţa lui Cezar, m-aş putea 
duce singur... Dar nu vreau să-i fiu dator tiranului pentru 
lucruri asupra cărora nu are nici un drept, căci cu ce drept 
ar putea acorda el, ca un zeu, viaţa celor care nu depind de 
el? Deci, după ce am stabilit aceasta, iar eu m-am exceptat 
de la iertarea generală, să analizăm împreună ce-ai putea 
să-i spui tu în favoarea celor Trei Sute. 

Şi îl ajută pe Lucius Cezar să redacteze un discurs, după 
care îi prezentă prietenii şi pe fiul său. 


— N-am să te întâlnesc la înapoiere? Îl întrebă tânărul. 

— Poate am să fiu plecat, răspunse Cato. 

Îl conduse, îşi luă rămas bun de la el şi intră în casă. 

Acolo, ca şi când ar fi început să-şi facă ultimele pregătiri, 
îl chemă pe fiul său şi-i interzise ca, indiferent în ce fel, să 
se amestece în problemele de guvernare. 

— Situaţia actuală nu permite să se facă ceva demn de 
numele lui Cato. Mai bine să nu faci absolut nimic decât 
ceva nedemn de numele nostru. 

Spre seară se duse la baie. 

În baie îşi aduse aminte de tânărul filosof Statilius. 

— Apropo, dragă Apollonides, strigă el, nu l-am văzut pe 
stoicul nostru; ceea ce mă face să cred că va fi cedat 
insistentelor tale şi se va fi îmbarcat. Bine a făcut că s-a 
îmbarcat, dar rău a făcut că s-a îmbarcat fără să-şi fi luat 
rămas bun de la mine. 

— Aidade! Răspunse Apollonides, nu-i nimic din toate 
acestea; dimpotrivă. Cu toată discuţia dintre noi, el a rămas 
mai încăpățânat şi mai neclintit ca niciodată. Susţine că va 
rămâne şi va face tot ce va face şi Cato. 

— O să vedem noi diseară, răspunse Cato. 

Pe la şase după-amiază, Cato se întoarse acasă şi luă masa 
într-o companie numeroasă. Mâncă stând pe scaun, potrivit 
legământului pe care îl făcuse la Pharsalus de a nu se 
întinde decât ca să doarmă. 

Comesenii lui erau prietenii săi obişnuiţi şi, în plus, 
magistraţii importanţi din Utica. 

După masă, se aduseră vinuri de diferite sorturi. Lui Cato 
îi plăcea să stea la taclale şi să le însoţească de un Pahar de 
vin. Conversaţia fu calmă şi savantă, cum erau de obicei 
cele pe care le prezida Cato. 

S-au discutat, pe rând, numeroase probleme de filosofie şi, 
din vorbă în vorbă, se ajunse la examinarea a ceea ce se 
numeşte paradoxul stoicilor: de exemplu, că numai omul 
milos este un om liber şi că toţi cei râi sunt sclavi. 


Cum era de aşteptat, peripateticianul Demetrius se ridică 
împotriva acestei dogme, dar atunci se încălzi Cato şi îi 
respinse argumentele cu vehemenţă. Şi, pe un ton aspru şi 
sever, cu o oarecare amărăciune care trăda o febră internă, 
el susţinu lupta atât de mult şi cu atâta fermitate, încât 
nimeni nu se mai îndoi că hotărârea lui fusese definitiv luată 
şi că se decisese să se omoare. 

Aşa că, abia îşi terminase acest monolog agitat - căci 
sfârşise prin a vorbi aproape numai el, atât îl ascultau de 
atenţi cei din jurul său, am spune chiar cu venerație - şi se 
făcu o tăcere tristă. Cato înţelese imediat cauza şi se grăbi 
să-şi antreneze prietenii în discuţie, spre a le îndepărta 
bănuielile. Apoi, aducând discuţia pe care o angajase 
asupra situaţiei prezente, el se arătă îngrijorat de soarta 
celor plecaţi pe mare şi îşi manifestă mai ales teama cu 
privire la situaţia celor plecaţi pe uscat de-a lungul unui 
pustiu sălbatic şi fără apă. 

După plecarea comesenilor, îşi făcu plimbarea obişnuită, 
însoţit de prietenii săi - plimbarea de dupămasă, cum o 
numea el - apoi dădu ordine potrivite căpitanilor de 
serviciu. După aceea intră în camera sa, îşi îmbrăţişă fiul şi 
pe fiecare dintre prietenii săi în parte, cu dovezi de 
prietenie mai accentuate ca de obicei, ceea ce le întări 
temerile cu privire la ceea ce avea, desigur, să se întâmple 
în timpul ce mai rămânea din noapte. 

După ce se culcă, luă dialogul lui Platon despre suflet - 
Phedon - şi citi o mare parte din el, apoi îşi aruncă ochii pe 
peretele din faţă. 

Ochii săi căutau spada, care de obicei era agăţată la capul 
patului. Sabia nu era acolo. 

Chemă un sclav şi-l întrebă, cine luase sabia. 

Sclavul tăcu, iar Cato îşi continuă lectura. 

După un moment privi în jur, sclavul nu mai era acolo. 

Strigă din nou, dar fără mânie şi fără nerăbdare. 

— Am întrebat: unde îmi este spada? Spuse el. 

— Da, stăpâne, răspunse sclavul, dar eu nu ştiu unde este. 


— Să fie căutată şi să-mi fie adusă, zise Cato. 

Sclavul ieşi. 

Trecu un timp destul de lung, dar spada nu-i fu adusă. 

Atunci, pentru a treia oară, şi cu nerăbdare de data 
aceasta, îşi chemă sclavii unul după altul şi-i întrebă grăbit. 

— Vreau să ştiu, unde mi-e sabia şi poruncesc să-mi fie 
adusă. 

Şi, pentru că nimeni nu se grăbea să se execute cu graba 
cu care voia el, repezi în cel care era aproape de elun 
pumn cu atâta putere, încât nenorocitul de sclav ieşi din 
cameră cu faţa scăldată în sânge. 

În timpul acesta Cato striga mereu: 

— Blestem pe capul sclavilor mei şi al fiului meu, care vor 
să mă predea de viu în mâinile duşmanului! 

La strigătele sale, fiul său, însoţit de filosof, intră în cameră 
şi se aruncă de gâtul său, strigând: 

— Tată! În numele zeilor, tată dragă, în numele Romei, nu 
te omori! 

Dar Cato îl respinse şi, ridicându-se în capul oaselor, îi 
vorbi, cu o privire severă în ochi: 

— Când şi unde am dat dovadă de nebunie fără să-mi dau 
seama? De ce, dacă am luat o hotărâre greşită, nimeni nu 
caută să-mi arate că am greşit? De ce, dacă hotărârea mea 
e bună, să fiu împiedicat să-mi pun în aplicare hotărârea şi 
să mi se ia armele? De ce nu pui să-l lege pe tatăltău, o, 
copil generos! De ce nu pui să i se lege mâinile la spate, 
pentru ca Cezar, când va veni, să nu-l găsească în stare de a 
se apăra? Dealtfel, ca să-mi iau viaţa, crezi că am nevoie de 
o spadă? Îmi este destul să-mi ţin respiraţia până la 
sufocare, sau să-mi sfărm ţeasta lovindu-mă cu capul de 
pereţi. 

La aceste cuvinte ale tatălui său, tânărul nu-şi putu reţine 
lacrimile şi, pentru că se temea ca tatăl său să nu-l mustre 
pentru această slăbiciune, ieşi în grabă din cameră, 
hohotind. 

Ceilalţi ieşiră după el. 


Doar Demetrius şi Apollonides mai rămaseră cu Cato. 

Atunci, Cato, privindu-i mai liniştit, le spuse: 

— Şi voi vreţi să mă reţineţi cu forţa în viaţă, un om de 
vârstă mea? Şi veţi rămâne pe lângă mine, ca să mă păziţi 
în linişte? Sau aţi venit să-mi aduceţi nişte frumoase 
Argumente, ca să-mi dovediţi că, neavând alt mijloc de a-şi 
salva viaţa, e mai onorabil pentru Cato să o obţină de la 
Cezar? Haide, haide, vorbiţi! Convingeţi-mă de această 
frumoasă zicală. Ascult, faceţi-mă să-mi schimb părerea, nu 
cer altceva. Scârbiţi-mă de concepţiile în care am trăit până 
acum, pentru ca, devenit mai înţelept, să mă alătur lui 
Cezar. 

Până acum nu am luat nici o hotărâre, nu! Dar mi se pare 
că, hotărârea odată luată, eu trebuie să fiu stăpân pe 
punerea ei în aplicare. Într-un fel, aş vrea să mă sfătuiesc 
cu voi. Vorbiţi, vă ascult; vorbiţi, fără să vă temeţi de ceva, şi 
spuneţi-i fiului meu să nu caute să obţină prin violenţă ce nu 
poate obţine decât prin convingere. 

Demetrius şi Apollonides înţeleseră că tot ce ar fi putut 
răspunde nu-l putea convinge pe Cato. Ei ieşiră din cameră 
plângând, şi-i trimiseră spada printr-un copil, fără îndoială 
cu un dublu scop: crezând că la vederea tinereţii, în toată 
splendoarea ei, ar fi dezarmat şi că nu i-ar fi putut cere 
acestui copil ceea ce i-ar fi putut cere unui adult, adică să-l 
ucidă. 

Copilul aduse spada, fără să ştie că aducea moartea, şi-i 
dădu arma atât de aşteptată. 

Cato o luă, o scoase din teacă, apăsă cu degetul arătător 
pe vârful suficient de ascuţit şi lama foarte tăioasă, zise 
încet: 

— Acum sunt stăpân pe mine însumi. 

Apoi îi spuse copilului să plece, aşeză sabia lângă el şişi 
reluă lectura. 

Se spune că a recitit Phedon de două ori de la un capăt la 
altul, după care a fost cuprins de un somn atât de adânc, 
încât cei care îl vegheau la uşă îl auzeau cum sforăie. 


Pe la miezul nopţii se trezi şi chemă doi liberţi, pe 
Cleantes, medicul său, şi pe Butaş, omul său de încredere în 
problemele politice. 

Pe Butaş îl trimise în port, să se asigure că toată lumea 
plecase, să-i aducă veşti despre îmbarcare şi despre starea 
timpului. 

După plecarea lui Butaş, îi arătă medicului mâna umflată 
de lovitura pe care i-o dăduse sclavului şi-i ceru să i-o 
bandajeze. 

Cleantes se supuse, apoi, după ce îi făcu bandajul, alergă 
prin toată casa ca să liniştească lumea, povestind cele 
întâmplate şi spunând: 

— Dacă ar fi fost adevărat că ar fi voit să moară, Credeţi 
voi că m-ar fi chemat să-i pansez mâna? 

Între timp se înapoie Butaş. 

Încă din vestibul fu oprit ca să i se comunice vestea care 
răspândea bucurie în toată casa. 

Atunci crezu şi el, ca toată lumea, că nu mai era nimic 
îngrijorător în această privinţă. 

Aşa că intră la Cato. 

— Ah! Îi spuse acesta, te aşteptam cu nerăbdare. 

— Am venit, spuse Butaş. 

— Ai fost în port? Te-ai informat? 

— Da. 

— Ei? 

— Ei bine, toţi au plecat, în afară doar de Crassus, pe care 
l-au mai reţinut câteva treburi; dar o să se îmbarce şi el 
foarte curând. 

— Şi timpul? 

— Bate un vânt puternic; marea este foarte agitată; e o 
adevărată furtună. 

— Săracii! Spuse Cato, gândindu-se la cei de pe mare. 

Apoi, după o clipă de tăcere, se întoarse spre Butaş: 

— Întoarce-te în port, vezi dacă n-a mai rămas cineva şi 
dacă n-are nevoie de ajutor. Şi anunţă-mă. 

Butaş ieşi. 


Pe la cântatul cocoşilor, adică pe la ora unu de dimineaţă, 
Cato aţipi câteva minute. 

Aştepta înapoierea lui Butaş. 

Butaş reveni şi îi spuse că împrejurimile portului erau 
complet liniştite. 

Atunci, Cato îi porunci să se retragă şi să închidă uşa 
camerei, iar el se urcă în pat, ca şi cum s-ar fi pregătit să se 
culce din nou - pentru că coborâse ca să-l primească pe 
Butaş. 

Însă, îndată ce se închise uşa în urma lui Butaş, Cato 
scoase spada şi o înfipse puţin mai jos de coaste. Însă 
durerea pe care i-o producea mâna umflată îl împiedică săşi 
înfigă spada cu mai multă putere, aşa că moartea nu se 
produse imediat. 

Luptând împotriva morţii care nu voia să vină şi care în loc 
îi trimitea durerea, Cato căzu de pe pat, şi, în cădere, 
răsturnă o tablă pentru trasat figuri geometrice. 

La zgomotul provocat de căderea tablei, sclavii însărcinaţi 
să-l vegheze scoaseră un strigăt de spaimă. 

Ei îl găsiră pe Cato tăvălindu-se pe jos într-un lac de 
sânge. Aproape toate măruntaiele îi ieşiseră din corp, dar 
El trăia şi avea ochii larg deschişi. 

Cu strigăte fu chemat Cleantes, care sosi imediat. 

Între timp, Cato fusese ridicat şi aşezat în pat. 

Cleantes examina rana: era îngrozitoare, dar măruntaiele 
nu erau atinse, aşa că făcu semn că se putea păstra 
speranţa. Apoi, luând măruntaiele, le introduse în corp şi 
cusu rana. 

Totul se petrecuse în timp ce Cato era leşinat. 

Dar Cato îşi reveni şi, pe măsură ce-şi recăpăta cunoştinţa, 
îşi dădu seama de ceea ce se petrecuse cu el. Atunci, furios 
că mai trăieşte încă, alungă cu violenţă pe medic, îşi 
desfăcu rana, îşi smulse măruntaiele şi expiră. 

Vestea morţii se răspândi cu o înfricoşătoare iuţeală, în 
mai puţin timp decât a fost necesar ca să afle de ea cei din 


casă, cei Trei Sute, treziţi în miezul nopţii, se şi aflau în faţa 
casei. 

Un moment mai târziu, toată populaţia din Utica se găsea 
şi ea adunată acolo. 

Se auzeau ţipete neobişnuite, strigăte de nemulţumire. 
Toţi, într-un singur glas, îl numeau pe Cato binefăcătorul, 
salvatorul, singurul om liber, singurul om neînvins, şi 
acestea toate chiar în clipa când se aflase că Cezar se găsea 
doar la câteva mile depărtare de oraş. Dar, nici dorinţa de 
a-l măguli pe învingător, nici dorinţa de a trata cu el, nici 
discuţiile care îi separau nu puteau slăbi respectul pe care 
i-l purtau lui Cato. Aruncară peste corpul acestuia hainele 
lor cele mai frumoase, îi făcură o înmormântare grandioasă 
şi, pentru că nu mai aveau timp să-lardă pe rug şi să-i 
strângă cenuşa, îl înmormântară la marginea mării, chiar în 
locul unde, pe vremea lui Plutarh, se mai vedea o statuie a 
lui Cato ţinând spada în mână. Abia după ce terminară cu 
înmormântarea se îngrijiră de salvarea lor şi a oraşului. 

Cato murise la patruzeci şi opt de ani. 

Vestea că Cezar se apropia era adevărată. Aflând de la cei 
care se predaseră că atât Cato cât şi fiul acestuia se găseau 
în Utica şi păreau hotărâți să nu părăsească oraşul, Cezar 
se gândi că oamenii aceştia cu inima stoică aveau un plan 
de care nu-şi putea da seama şi pentru că, peste toate, el îi 
păstra o mare consideraţie lui Cato, porunci să se înainteze 
spre oraş cât mai repede cu putinţă. Dar tocmai atunci i se 
anunţă moartea lui Cato şi felu (cum murise. 

Cezar ascultă, cu o durere vizibilă, povestirea despre 
această îngrozitoare agonie şi, când povestitorul termină, 
exclamă: 

— Oh, Cato, îţi invidiez moartea, căci m-ai invidiat pentru 
faptul că aş fi putut să-ţi dăruiesc viaţa. 

Cato lăsa un fiu şi o fiică. Pe fiu l-am văzut jucând un rol în 
drama morţii tatălui său, iar rolul acesta, încărcat de 
durere, îmi pare că ar fi trebuit să atragă simpatie faţă de 


acest nefericit tânăr pe care îl copleşea un nume atât de 
mare. 

Acum, istoricii îi reproşează o pasiune ce în mod cert nui 
s-ar fi putut reproşa tatălui său: o prea mare dragoste 
pentru femei. În sprijinul acestui reproş ei citează 
îndelungata şedere a tânărului în Capadocia, pe lângă 
regele Marfadate, prietenul său. 

Acest rege avea o soţie foarte frumoasă, care se numea 
Psyche, adică suflet, de aceea se spunea despre el şi despre 
Marfadate: „Marfadate şi Porcius, doi amici, un singur 
suflet”. Sau se spunea: „Porcius Cato este nobil şi generos, 
el are un suflet regal”. 

Fără îndoială că lumea era atât de severă faţă de tânăr din 
cauza rigidităţii tatălui său. 

Însă moartea lui (iato şterse de pe viaţa fiului această pată 
uşoară, pe care regret că n-am putut-o găsi şi în viaţa lui 
Cato. 

La Filippi, el luptă alături de Brutus şi Cassius împotriva 
lui Octavianus şi Antonius. Văzând armata în derută, el nu 
voi nici să fugă, nici să se ascundă, ci, sfidând pe învingător 
şi adunând pe fugari, el ţinu piept duşmanului şi căzu cu 
arma în mână, ceea ce îi făcu chiar pe Octavianus şi pe 
Antonius să-i aducă laude pentru curajul dovedit. 

O cunoaştem şi pe fata lui Cato: este Porcia, soţia lui 
Brutus, aceea care s-a rânit cu un cuţit ca să afle secretul 
soţului său, care luă parte la conjurație şi, aflând că se 
pierduse bătălia de la Filipi şi că soţul său murise, se omori 
cu cărbuni încinşi. 

Statilius, care jurase să urmeze întocmai exemplul lui 
Cato, luase spada mortului şi se pregătea să se arunce în 
ea; fu împiedicat de filosofi. 

El muri în bătălia de la Filipi împreună cu fiul lui Cato. 

LXXXII Să ne oprim un moment asupra sinuciderii lui 
Cato, care umple de admiraţie pe profesorii noştri de istorie 
şi pe care noi am făcut greşeala să o reducem la expresia ei 
cea mai simplă, adică să o considerăm o trufaşă eroare. 


Sinuciderea lui Cato a avut nefericirea să nu fie nici măcar 
necesară; utilă nu putea să fie, pentru că sinuciderea nu e 
niciodată utilă. 

Cato s-a sinucis de ciudă, din dezgust mai ales. Fugarul 
acesta, care vine până în faţa porţilor oraşului Utica şi vrea 
să ştie cum va putea împărţi puterea cu Cato, acest Marcus 
Octavius, este picătura de apă sau mai bine zis de fiere care 
face să se reverse cupa preaplină. Închipuiţi-vi-l pe 
Napoleon murind la Fontainebleau din otrava pe care o 
înghiţise; i-ar fi lipsit pentru posteritate legendara 
întoarcere de pe insula Elba şi apoteoza la Sfânta Elena. 

Este adevărat că totul fusese pierdut în Grecia, în Asia şi în 
Africa; dar totul s-ar fi putut repara în Spania. Spania era 
pompeiana: ea îl adăpostise şi îl apărase pe fugarul 
Seltarius; ea îi adăpostise pe cei doi fii ai lui Pompei şi pe 
fugarii din Thapsus. Şi, cine ştie, dacă ar fi fost şi Cato la 
Munda, unde Cezar lupta, cum va spune mai târziu, nu 
pentru victorie, ci pentru viaţă, cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
cu Cezar. 

În momentul în care Cato îşi lua zilele, treisprezece legiuni 
din Spania îşi gravau pe scuturile lor numele lui Pompei. 

Să discutăm frumoasa problemă a sinuciderii la romani, în 
care Juba, Petreius, Metellus şi, în sfârşit, Cato deschiseseră 
drum, Cato consfinţind-o în sensul că omul rigid impune 
prin tot ce face. 

O sută de ani mai târziu, sinuciderea va fi una din plăgile 
Romei şi-i va scuti pe împărați să angajeze călăi. 

Apoi, sinuciderea corpului duce la sinuciderea sufletului. 

Religia creştină care, din fericire, scuteşte pe oameni de a 
admira sinuciderea lui Cato, a deschis calea spre un mare 
refugiu împotriva sinuciderilor: mănăstirile. Ajuns la cel mai 
înalt stadiu al nenorocirii, omul se călugărea: era un fel de 
a-şi tăia vinele, de a se asfixia, de a-şi zbura creierii fără să 
se sinucidă. Se zice că, dacă n-ar fi fost Mănăstirile, domnul 
de Ranee, găsind-o moartă pe doamna de Montbazon, s-ar îi 
spânzurat ori s-ar fi aruncat pe fereastră în loc dq a se fi 


lăsat să se prăbuşească în prăpastia în care îl chema 
mănăstirea. 

Pliniu, căruia i se spune cel Bătrân, deşi nu a murit la o 
vârstă prea înaintată - s-a născut la Verona în anul 23 era 
noastră şi a murit la Pompei în anul 79, cu ocazia erupției 
vulcanului; deci, la vârstă de cincizeci şi şase de ani, Pliniu, 
căruia i se spune cel Bătrân, este unul din oamenii la care 
trebuie studiată sinuciderea, fiica fatalităţii. 

„Omul, spune el, este un animal mizerabil şi îngâmfat pe 
care mirosul unei lămpi prost stinse este de ajuns ca să-l 
ucidă în sânul mamei sale; aruncat gol pe pământul gol, de 
parcă ar îi îost spălat de vaiete şi de plâns, lacrimile sunt 
unul din privilegiile sale. Râsul nu-i este dat mai înainte de a 
împlini patruzeci de zile. El nu simte că trăieşte decât prin 
suferinţă şi unica lui crimă este de a se îi născut. Numai el, 
printre toate animalele, nu are alt instinct decât acela de a 
plânge. Numai el cunoaşte ambiția, superstiţia, neliniştea şi 
înmormântarea, preocuparea de ceea ce se va întâmplă 
după el. Nu există nici un animai care să aibă o viaţă mai 
plăpândă, dorinţe mai arzătoare, o teamă mai uluitoare, o 
mânie mai îurioasă; cea mai mică durere a luinu e 
compensată nici chiar de cea mai mare bucurie. Viaţa lui 
atât de scurtă este şi mai mult redusă din cauza somnului 
care îi mistuie o jumătate din ea; de noapte, care îără somn 
e un chin; de copilărie, când trăieşte îără să gândească: de 
bătrâneţe, când trăieşte numai ca să suâere; (le temeri, de 
boli, de infirmităţi; şi această durată scurtă a vieţii este 
totuşi cel mai mare dar pe care i l-a făcut naiura. Cu toate 
acestea, omul, astfel făcut, ar voi să trăiască mai mutt; 
pasiunea pentru nemurire îl torturează; crede în sufletul 
său, într-o altă viaţă; adoră zeii mani; are grijă de 
rămăşiţele semenului său. Vis de copil! Dacă şi-ar 
supravieţui lui însuşi, nu şi-ar găsi totuşi niciodată liniştea! 
Ar fi lipsit atunci de cel mai mare dar al vieţii, moartea, 
moartea grabnică şi necesară, sau, mai curând, ea ar 
ajunge să ne fie neînduplecată, pentru că n-ar face decât să 


ne conducă spre noi suferinţe; lipsiţi de fericirea supremă, 
care ar fi aceea de a nu ne fi născut, n-am avea singura 
consolare care ar putea să ne fie dată, aceea de ane 
întoarce în neant. Nu, omul se întoarce acolo de unde a 
venit; după moarte, el este ceea ce Fusese înainte de a sfe fi 
născut.” 

Cunoaşteţi ceva care să te arunce mai adânc în disperare 
şi înclinat) mai mult spre sinucidere decât această 
îngrozitoare tnorală a neantului? Ce departe de aceasta 
este consolarea religiei creştine, care ne promite altă viaţă! 
Ce departe este şi condamnarea sinuciderii rezumată într- 
un vers de Shakespeare: Singura crimă fără iertare, fără 
remuşcare. 

Pliniu adaugă: „Dintre toţi zeii, Moartea era aceea al cărui 
cult era cel mai des invocat.” 

În adevăr, cultul acesta devine universal; sinucigaşii au 
mereu pe buze numele lui Cato şi al lui Brutus, şi de aceste 
două nume, ca de două coloane de marmură neagră, ei 
prind şi zăvorăsc uşa care duce spre prăpastia fără fund 
vizitată de Virgiliu cu patruzeci de ani înaintea lor şi pe care 
o va vizita Dante o mie două sute de ani mai târziu. 

În moartea din antichitate se găsea o voluptate funestă, 
care făcea să te arunci ca un adevărat elan afară dintr-o 
viaţă unde plăcerea era lipsită de pasiune şi de bucurie. 

Priviţi-i pe împărații care pot orice: cu ce se ocupă toţi cu 
unele mici excepţii? Să adâncească fără încetare prăpastia 
nebuniei depravate în care se cufundă. În timp ce 
Heliogabal îşi pregătea sinuciderea corpului poruncind să 
se împletească un şiret din fire de mătase purpurie cu care 
să se spânzure, sa se paveze o curte cu porfir pentru ca de 
ea să-şi sfărâme ţeasta, să se scobească un smarald ca să se 
pună înăuntru otrava, îşi ucidea sufletul, tăvălindu-l în 
desfrâu şi în sânge. 

Cum să adoptăm această îngrozitoare concluzie a lui Pliniu 
- şi romanii o adoptaseră - că, dacă moartea este supremul 
bine şi viaţa suprema durere, de ce să trăim dacă se poate 


muri atât de uşor? După Pliniu, sinuciderea este consolarea 
Romei, căci „nefericiţi sunt zeii nemuritori, care n-au 
împotriva nenorocirii această supremă resursă pe care o 
are omul”. 

Este adevărat că Pliniu este sprijinit de Lucaniu, sau mai 
degrabă el se sprijină pe Lucaniu; Lucaniu care neagă 
providenţa, care spune că totul este condus de întâmplare 
şi priveştej moartea ca un bun atât de preţios, încât face din 
ea recompensa oamenilor virtuoşi: Mors utinam pavidos 
vitae subducere tiolles, Şed virtus te sola daret! 

Moartea, pe care o glorifică nu pentru că eliberează viaţa 
de îmbrăţişarea terestră a corpului, ci pentru că amorţeşte 
latura inteligentă a omului; nu pentru că îi conduce umbra 
în Câmpiile Elizee, ci pentru că îi stinge flacăra gândirii în 
odihna fără griji a lui Lethe! 

Şi Seneca, încurajând deznădejdea nu mai puţin decât 
Pliniu şi Lucaniu cu al său ex nihilo nihil; „Din nimic, nimic, 
spune el; totul se întoarce în neant de unde a ieşit. Osă mă 
întrebaţi, unde se duc lucrurile create; ele merg acolo unde 
meg şi lucrurile necreate”, ubi non nata jacent. 

Oh! Cum nu gândeşte la fel lebăda din Mantua, dulcele 
Virgiliu, poetul precursor! „Fericit cel care a putut cunoaşte 
izvorul lucrurilor şi care a putut călca în picioare 
frământările zgârcitului Acheron!” 

Apoi, când vede de departe pe sinucigaşi, îi vede atât de 
aspru pedepsiţi, încât „ar vrea ca acolo sus, în cer, să mai 
suporte încă sărăcia crudă şi asprele munci de pe pământ”. 

Quam vellent aethere în alto Nune et pauperiem et duros 
perferre labores! 

De care sinucigaşi voia să vorbească Virgiliu dacă nu de 
Cato şi de Brutus? 

lată ce pas imens a făcut ateismul între Virgiliu şi 
Lucanius; adică abia în decurs de o jumătate de secol; între 
Virgiliu, care, întrevăzând bucuria veşnică, vrea să 
cunoască izvorul lucrurilor, este mereu torturat de 
zgomotul acestui zgârcit Acheron care curge sub picioarele 


sale, care impune sinucigaşilor astfel de chinuri, încât 
aceştia şi-ar dori să revină pe pământ chiar dacă ar fi să-şi 
reia aici povara durerii; şi între Lucaniu care face din 
sinucidere virtutea supremă; care, fără îndoială că, în 
amintirea uciderii lui Petreius şi Juba în lupta lor supremă, 
prezintă doi fanatici care cad de acord asupra frumuseţii 
unui asasinat reciproc, primind loviturile de paloş cu 
fericire şi înapoindu-le cu recunoştinţă. 

Et cum cui vulnera prima Debebat, grato moriens interficit 
ictu. 

De aceea, sinuciderea lui. Cato îi inspiră cel mai frumos 
vers al său: Causa diis victrix placuit, şed victa Catoni! 

„Latura victorioasă le-a plăcut zeilor, iar latura înfrântă lui 
Cato!” 

Tot aşa, în timpul împăraţilor, sinuciderea devenise marele 
leac contra tuturor suferințelor, panaceul universal al 
tuturor durerilor; consolarea săracilor, răzbunarea 
surghiunitului sătul de captivitate, evadarea sufletului din 
închisoarea sa; este totul, până şi leacul bogatului împotriva 
îmbuibării. 

Omul din popor nu mai are pâine. Ce face? Întrebaţi-l pe 
Horaţiu: îşi înfăşoară capul în mantaua lui zdrenţuită şi se 
aruncă în Tibru de pe podul Fabricius. 

Gladiatorul nu găseşte moartea din circ destul de 
grabnică; ce face? Întrebaţi-l pe Seneca: îşi bagă capul 
printre obezile carului pe care îl conduce, şi roata, 
învârtindu-se, îi rupe coloana vertebrală. 

Apoi, uneori, moartea voluntară este exprimarea opoziţiei 
faţă de conducere. Sunt jigniţi, sunt glorificaţi, sunt 
admiraţi cei care îi lipsesc de corpul lor pe Tiberiu sau pe 
Nero. 

Cremonius Cordus, acuzat sub Tiberiu, se lasă să moară 
de foame şi este o adevărată veselie publică văzând lupii 
înfometați închizându-şi, goale, fălcile cu care credeau că or 
să-l devoreze. 


Petroniu, invitat de Nero să se omoare, se întinde în baie 
şi-şi taie venele în timp ce vorbea cu prietenii, dar, 
amintindu-şi de un frumos vas murhin pe care ar urma să-l 
moştenească Nero dacă el n-ar face ordine, pune să i se 
bandajeze braţele şi picioarele, dă ordin să i se aducă vasul, 
porunceşte să fie spart în faţa lui, apoi îşi smulge bandajele 
şi moare fericit de această mică răzbunare. 

Chiar şi omul blazat caută în moarte o atenuare a 
dezgustului său: Fastidiose mori, spune Seneca. 

Mai ales Seneca trebuie studiat asupra acestui subiect; 
este inepuizabil; s-ar zice că şi el, într-o zi, va încerca 
asprele voluptăţi ale sinuciderii. 

Roma suferă de plictiseală; zeul acesta fatal care planează 
deasupra Londrei - Londra nu mai are mănăstiri din timpul 
lui Henric al VIII-lea - zeul acesta fatal care planează 
deasupra Londrei, culcat pe un pat de ceaţă, îşi are altarele 
la Roma. 

„Există, spune Seneca, o ciudată manie a neantului, o 
fantezie a morţii, o înclinaţie nebunească spre sinucidere de 
care nu scapă nici laşii atinşi de ea, nici cei viteji: unii se 
omoară din dispreţ, alţii că s-au plictisit de viaţă; alţii sunt 
pur şi simplu plictisiţi să facă zilnic acelaşi lucru şi să 
reînceapă astăzi viaţa de ieri şi mâine viaţa de azi”. 

În adevăr, nu trebuie pus capăt acestei existenţe 
monotone? 

Să te trezeşti, să te culci, să-ţi fie frig, să-ţi fie cald, nimic 
nu se termină; acelaşi cerc se învârteşte fără încetare şi 
revine mereu. Noaptea vine după zi, vara aduce după sine 
toamna, iarna primăvara; mereu aceleaşi lucruri; totul 
trece, ca să revină; nu e nimic nou sub soare! 

În sfârşit, mulţi mor sau, mai bine zis, se omoară, nu 
pentru că viaţa lor e grea, ci pentru că viaţa le este de 
prisos: Quibus non vivere durum, şed superfluum. 

Astfel, sinuciderea a devenit un accident al vieţii, un 
accident prevăzut, un accident obişnuit, despre care se 
discută, la care lumea se gândeşte, care este recomandat. 


Ti trece prin minte omului ideea de a se omori, însă nu e 
încă destul de hotărât. Îşi cheamă prietenii, îi întreabă, şi 
urmează majoritatea voturilor. Majoritatea voturilor este 
pentru sinucidere. 

— Imposibil-veţi spune-să se ajungă la un asemenea grad 
de imoralitate! 

Exemplu! 

— Exemplul ni-l furnizează tot Seneca. 

„Lui Tullius Marcellinus, ros de o boală lungă şi dureroasă, 
dar nu incurabilă, îi veni ideea să se omoare. Îşi chemă deci 
câţiva prieteni. Unii, laşi şi timizi, îi dădură sfatul pe care şi 
l-ar fi dat lor înşişi alţii, adevăraţi linguşitori - sfatul pe care 
credeau că l-ar fi dorit Marcellinus. 

Însă, continuă Senea, un stoic, amicul nostru, om superior, 
om curajos, îi vorbi cu totul altfel: Marcellinus, nu te 
frământa ca de o problemă importantă; a trăi e, oare, vreun 
mare bine? Şi sclavii şi animalele trăiesc. Problema cea 
mare este să mori cu înţelepciune şi curaj. N-ai trăit destul? 
Hrana, somnul şi plăcerea simţurilor nu sunt mereu 
aceleaşi? Cineva poate să vrea să moară nu numai din 
rațiune, din curaj, din oboseală, din suferinţă, dar şi din 
plictiseală...” 

Dragi cititori, ce ziceţi de omul acesta superior, de 

24. A. Dumas 077 

Omul acesta curajos, de amicul acesta al lui Tullius 
Marcellinus? 

Aşteptaţi, asta nu e tot, căci filosofia nu se opreşte aici. 

Sclavii ezită să servească intenţia stăpânului lor. Elle dă 
curaj, îi îndeamnă, îi aţâţă. 

— Bine! Spune el, de ce vă temeţi? Un sclav nu trebuie să 
se teamă de nimic atunci când stăpânul lui vrea să moară, 
dar, vă previn, să ştiţi că e o crimă la fel de mare să-ţi ucizi 
stăpânul sau să-l împiedici să se omoare! 

Credeţi că Seneca ne citează un caz izolat? 

Nici pomeneală. 


Mătuşa lui Libon îl sfătuieşte pe fiul său să se omoare; 
mama Messalinei îşi sfătuieşte fiica în acelaşi sens; Atticus 
îşi anunţă moartea familiei; retorul Albutius Silus se 
adresează poporului şi îi expune motivele care îl determină 
să-şi pună capăt vieţii; Coceius Nervus se ucide cu toată 
împotrivirea lui Tiberiu; Thaseos dă un exemplu admirat de 
Tacit. 

Este adevărat că, în cartea sa despre Măreţia şi decadenţa 
romanilor, Montesquieu pare să regrete luptele de 
gladiatori. 

Ascultaţi mai bine: „De la întemeierea creştinismului, 
luptele se răriră. Constantin le internizise. Ele fură abolite 
definitiv de Honorius şi, după cât se pare, de Thodoret şi de 
Otto de Freisingen. Romanii nu reţinură din fostele lor 
spectacole decât ceea ce putea slăbi curajul şi servi ca 
atracţie pentru voluptate.” 

Totuşi, toţi filosofii aceştia erau discipolii unor şcoli 
greceşti, iar grecii interziceau sinuciderea. 

„Pitagora - spune Cicero în De Senectute - ne opreşte să 
părăsim portul fără ordinul generalului, adică al lui 
Dumnezeu.” 

lar mai târziu îl vom vedea pe bietul Cicero, care deşi 
toată viaţa lui n-a prea strălucit prin curaj, că n-a murit nici 
el în mod urât. 

Platon, în Phaedon pe care il citea Cato înainte de a se 
sinucide, este de părerea lui Pitagora. 

Brutus, Brutus însuşi, Brutus, care se va sinucide, 
apreciază multă vreme moartea lui Cato ca nedemnă de el, 
ca lipsită de respect faţă de zei. 

Şi totuşi, după ce a pierdut bătălia de la Filippi, el va urma 
exemplul fatal dat de Cato după bătălia de la Thapsus. 

Astfel, sângele acesta, care se varsă şi care va inunda 
Roma timp de trei secole, tot sângele acesta provine din 
sângele lui Cato. 

Şi acum, să-l mai admire pe Cato cine o vrea! 


LXXXIII Vechea Republică murise împreună cu Cato: 
Cezar îi culesese ultimul suspin. 

El putea să-i urmărească imediat pe pompeieni şi să 
treacă în Spania după ei. Dar socoti necesară prezenţa lui 
la Roma. 

EI îşi semnală înapoierea printr-o cuvântare dintre cele 
mai minunate; vorbi de victoria sa ca un om care voia să şi-o 
facă iertată; spuse că ţările pe care le cucerise erau atât de 
întinse, încât poporul roman avea să primească în fiecare 
an două sute de medimne atice de grâu şi trei milioane de 
livre de ulei. 

Triumful lui Cezar fu un spectacol teribil şi minunat în 
acelaşi timp. 

El adusese din Galia pe Vercingetorix pe care l-am văzut 
aruncându-şi armele, una câte una, la picioarele lui Cezar, 
aşezându-se apoi pe treptele jilţului pe care stătea acesta; 
adusese din Egipt pe Arsinoe, tânăra soră a Cleopatrei, pe 
care am văzut-o fugind din palat însoţită de Ganymede; 
adusese din Africa pe fiul regelui Juba. 

Cu acesta din urmă se petrecu un schimb ciudat de 
situaţie şi de renume. Născut barbar şi numid, el ajunse, 
datorită acestei nefericiri, unul din cei mai mari savanţi 
istorici greci. 

Cezar triumfă pentru Galia, pentru Pont, pentru Egipt şi 
pentru Africa. De Pharsalus nu se pomeni nimic. 

În seara triumfului, Vercingetorix fu ucis. 

Serbările ţinură patru zile; a patra zi, Cezar avea faţa 
fardată, desigur, ca să-şi ascundă paloarea; purta pe cap o 
pălărie din flori, în picioare papuci roşii. În această a patra 
zi, Cezar inaugură forumul, piaţa publică, care după 
numele lui fu numită Julia. Apoi, poporul îl conduse acasă, 
înconjurat de patruzeci de elefanţi capturați de la Scipio şi 
care purtau torţe şi făclii. 

După triumf, veniră darurile. 

Cezar distribui fiecărui cetăţean câte şase obroace de 
grâu şi trei sute de sesterţi; fiecare soldat primi douăzeci 


De mii de sesterţi. Apoi, toţi soldaţii şi toţi cetăţenii fură 
invitaţi la un ospăț gigantic: se întinseră douăzeci şi două 
de mii de mese, fiecare cu câte trei paturi; şedeau câte 
cincisprezece persoane la masă, adică aproape trei sute de 
mii de persoane. 

După ce mulţimea fu săturată cu vin şi cu carne, fu 
îmbătată cu spectacole. 

Cezar porunci să se construiască un amfiteatru, pentru a 
oferi acolo vânători. Într-una din aceste vânători apăru 
pentru prima dată camelopardul (girafa), animal pe care cei 
vechi îl considerau fabulos şi căruia cei moderni îi negară 
existenţa până când Levaillant trimise un exemplar de pe 
malurile râului Orange. Se prezentară lupte de gladiatori şi 
de captivi; lupte între infanterişti şi cavalerişti; lupte de 
elefanţi; avu loâf o luptă navală pe Câmpul lui Marte, 
transformat în naumabhie; avu loc o luptă între fii de nobili; 
şi în ţoşte aceste lupte pieriră o mulţime de oameni. 
Trehuia, totuşi, ca tuturor acestor romani care nu putuseră 
asista la bătăliile de la Pharsalus şi de la Tharsus să li se 
ofere o idee despre ce putuseră fi aceste imense măceluri. 

Cavalerii coborâră în circ şi luptară cu gladiatorii; fiul unui 
pretor se făcu mirmilon. Cezar interzise unui senator să 
lupte. 

„Trebuia, spune Michelet, să se mai lase ceva de făcut şi 
pentru domnia lui Domitian şi a Comozilor.” 

Şi pe deasupra tuturor străzilor, pe deasupra tuturor 
pieţelor, pe deasupra naumabhiei, peste amfiteatru fu întins, 
pentru prima dată, vellarium, destinat să apere pe 
spectatori de razele soarelui. Cezar împrumutase această 
inovaţie de la popoarele din Asia. 

Dar, lucru ciudat, în loc ca poporul să fie recunoscător 
pentru această imensă cantitate de aur aruncată din 
abundență asupra lui, el se plângea de belşug şi striga sus 
şi tare: „A dobândit-o cu răutate şi o risipeşte nebuneşte”. 
Până şi soldaţii se revoltară pentru acelaşi motiv, iar această 
revoltă dură până când apăru Cezar în mijlocul lor, până 


puse el însuşi mâna pe unul din revoltați şi porunci să fie 
ucis pe loc. 

Cezar asistă la toate serbările şi chiar la farsele teatrale. 
Mai mult încă, la Roma trăia un bătrân cavaler roman, pe 
nume Laberius, care scria piese; Cezar îl forţă să joace în 
una din farsele al cărui autor era. Sărmanul bătrân, făcu 
câteva versuri adresate poporului ca Să-i explice acestuia 
tardiva lui apariţie pe scenă. 

„Vai, mie! Spunea el. Vai mie care am fost împins de nevoie 
aproape în ultima zi de viaţă! După şaizeci de ani de viaţă 
mizerabilă, după ce am ieşit din casă cavaler, să mă întorc 
acasă mim! Ah! Am trăit o zi prea mult!” 

De data acestei întoarceri a lui Cezar trebuie să fie legat 
de către orice istoric inteligent începutul erei imperiale. 
Odată cu întoarcerea lui Cezar începea invazia barbarilor, 
care vor îneca Roma. 

Încă de la începutul războiului civil, considerându-i greu 
de învins ca duşmani, dar sinceri şi credincioşi ca aliaţi, 
Cezar a acordat dreptul de cetăţenie tuturor galilor născuţi 
între Alpi şi Eridan, vechiul nume al Padului. După 
Pharsalus şi 'Thapsus, ca recompensă a serviciilor aduse, i-a 
făcut senatori. A făcut colegi cu Cicero centurioni, soldaţi şi 
chiar liberţi. 

Atunci a fost afişat pe zidurile din Roma celebra 
recomandare: „Publicul este rugat să nu indice senatorilor 
drumul spre Senat.” 

Se cântau, în afară de cântece obscene despre Nicomede 
şi despre învingătorul chel, versuri care spuneau: „Cezar 
poartă pe gali în urma carului său ca să-i ducă în Senat; ei 
au schimbat costumul celtic pe laticlav”. 

Nu fără motiv proceda Cezar în felul acesta; el voia să i se 
acorde toate onorurile şi depline puteri, şi ştia că un 
asemenea Senat nu i-ar fi refuzat nimic. 

Aşa că se votă prin aclamații, cum s-ar zice în zilele 
noastre: puterea de a-i judeca pe pompeieni; dreptul de 
pace şi de război; dreptul de a distribui provinciile 


pretorilor (cu excepţia provinciilor populare), tribunatul şi 
dictatura; de asemeni fu proclamat pater patriae şi 
eliberatatorul lumii. Fiii săi - în afară de Cesarion, a cărui 
naştere era îndoielnică, el n-avusese alţi fii - fiii săi fură 
declaraţi imperatores. Deasupra unei statui din bronz, 
reprezentând Terra, se ridică statuia lui, cu inscripţia: 
semizeului. În sfârşit, seducătorul chel, omul care îi 
învinsese pe gali, dar pe care îl învinsese Nicomede, fu 
numit reformatorul moravurilor, deşi nu trecuse nici un an 
de când găzduise sub acoperământul conjugal, alături de 
Calpurnia, soţia sa, pe frumoasa Cleopatra şi pe soţul ei, în 
vârstă de unsprezece ani, împreună cu copilul care îi era 
artibuit public şi care se numea Cesarion! Şi Helvetius 
Cinna, tribunul poporului, pregătise o lege prin care avea 
să i se permită lui Cezar să ia în căsătorie oricâte femei ar fi 
voit, ca să aibă moştenitori! 

Dar asta nu e totul: schimbarea se produce şi în situaţia 
materială, politică şi intelectuală. Imuabilul Pomoerium s-a 
retras nu în faţa unui decret al Senatului, ci în faţa voinţei 
unui singur om. Calendarul nu se potrivea cu mişcarea de 
revoluţie anuală: lunile se numărau încă după lună. Cezar a 
discutat cu savanții egipteni despre această neregularitate 
şi de atunci încolo anul va număra trei sute şaizeci şi şapte 
de zile. 

Până şi mediul înconjurător este învins: girafa din Abisinia 
şi elefantul din India vin să se lupte, pe viaţă şi pe moarte, 
în circul roman, sub o pădure mobilă. Navele se luptă pe 
uscat, şi dacă Virgiliu cântase secerişul şi ciobanii, nu ar fi 
fost de mirare să se vadă într-o zi cerbi păscând în aer. 

„Cine ar putea contrazice - spune Michelet - pe cel căruia 
natura şi oamenii nu i-au refuzat nimic, pe cel care n-a 
refuzat nimănui nimic, nici influenta lui prietenie, nici banii, 
nici chiar onoarea lui? Veniţi, deci, de bunăvoie cu toţii, să 
declamaţi, să luptaţi, să cântaţi, să muriţi în această 
bacanală a neamului omenesc care se învolburează în jurul 
capului fardat al imperiului. Viaţa, moartea e totuna. 


Gladiatorul are cu ce să se consoleze privind spectatorii. 
Vercingetorix al galilor a şi fost ucis în seara aceasta, după 
triumf. Şi câţi nu vor mai muri încă dintre cei care sunt aici! 
Nu vedeţi lângă Cezar pe graţioasa viperă a Nilului? Soţul 
ei, în vârstă de unsprezece ani, 'pe care va porunci să fie 
ucis, este un Vercingetorix al ei. De partea cealaltă a 
dictatorului nu zăriţi figura lividă a lui Cassius, şi craniul 
îngust al lui Brutus, amândoi atât de palizi în togile lor albe, 
brodate cu roşu ca sângele?...” 

Dar, în mijlocul serbărilor şi trimfurilor, Cezar îşi aminteşte 
că Spania este revoltată; locotenenţii lui îl cheamă acolo cu 
nerăbdare. 

Aşteptaţi; Cezar mai are un lucru de făcut: recensământul 
imperiului. 

Ultimul recensământ dăduse trei sute douăzeci şi cinci de 
mii de cetăţeni; recensământul lui Cezar nu va da decât o 
sută cincizeci de mii. 

— O sută şaptezeci de mii pieriseră în războaiele civile şi 
din cauza nenorocirilor care se abătuseră, ca o consecinţă a 
lor, asupra Italiei şi a tuturor provinciilor. 

După recensământ, Cezar părăsi Roma, considerând că 
războiul civil, acest devorator de oameni, durase destul. 
Douăzeci şi şapte de zile mai târziu, ajunse la Cordoba. 

În timpul acestor douăzeci şi şapte de zile, compuse un 
poem pe care îl intitulă Călătoria. 

Încă din timpul şederiila Roma se distrase, răspunzând 
elogiului pe care i-l făcuse Cicero lui Cato, printr-un pamflet 
intitulat Anticat Am avut ocazia să cităm acest pamflet de 
mai multe ori până acum; data lui precisă se situează între 
războiul din Africa şi războiul din Spania. 

Mai demut, în timpul unei călătorii făcută peste Alpi, îi 
dedicase lui Cicero două volume asupra gramaticii şi 
ortografiei. 

Cezar avea legături secrete în Cordoba, pe care o 
stăpânea Sextus, cel mai tânăr dintre fiii lui Pompei; celălalt 
fiu, Cneius, asedia oraşul Ulles. 


Cezar abia sosise, că începură să vină la el oameni din 
cetate ca să-i spună că o putea cuceri uşor acum, când încă 
nu se ştia de sosirea lui în Spania. 

EI trimise atunci curieri la Quintus Pedius şi la Fabius 
Maximus, locotenenţii lui din provincie, cerându-le să-i 
trimită călăreţi recrutaţi chiar din ţară. 

În plus, aceştia găsiră mijloace de a-i anunţa pe locuitorii 
din Ulles, care ţineau cu Cezar, că Cezar sosise. 

Curând după aceea, aşa cum veniseră trimişi din partea 
oraşului Cordoba, apărură soli şi din partea oraşului Ulles. 
Ei trecuseră prin tabăra lui Cneius Pompei fără să fi fost 
descoperiţi şi veneau acum la Cezar să-l roage să-i ajute cât 
mai repede cu putinţă, ca pe nişte fideli aliaţi ce erau. 

Cezar trimise şase cohorte şi cai tot atâţia câţi pedestraşi 
şi încredinţă comanda acestei armate lui Junius Pachecus, 
experimentat căpitan spaniol, bun cunoscător al locurilor. 

Ca să străbată tabăra lui Pompeius, Pachecus alese 
momentul când se dezlănţuise o furtună atât de mare, încât 
nu se puteau recunoaşte amicii sau duşmanii nici la o 
distanţă de cinci paşi. Îşi aşezase oamenii doi câte doi, ca să 
ocupe cât mai puţin loc cu putinţă şi începu să pătrundă în 
tabără, când o santinelă îi strigă: 

— Cine-i? Stai! 

— Tăcere, răspunse Pachecus, suntem un detaşament De 
prieteni şi încercăm să luăm oraşul prin surprindere. 

Fără nici o bănuială, santinela îl lăsă pe Pachecus să 
treacă, iar acesta străbătu toată tabăra fără nici o greutate. 

Ajunşi în faţa porţilor cetăţii Ulles, ei făcură semnul 
convenit dinainte; atunci o parte din garnizoană trecu de 
partea lor şi, astfel întăriţi, lăsară o puternică ariergardă ca 
să le asigure o eventuală retragere, apoi se aruncară 
asupra taberei lui Pompei, în care provocară o asemenea 
dezordine, încât Cneius, care nu ştia că Cezar venise, crezu 
timp de câteva minute că totul era pierdut. 

La rândul său, pentru a-l forţa pe Cneius să ridice asediul 
cetăţii Ulles, Cezar se îndreptă împotriva cetăţii Cordoba, 


aşezând câte un infanterist în spatele fiecărui călăreț. 

Locuitorii, crezând că au de-a face numai cu călăreţi, 
ieşiră la atac, dar când cele două trupe fură la distanţa de o 
bătaie de săgeată, infanteriştii săriră jos de pe cai, iar 
oamenii lui Cezar se aflară dintr-o dată de două ori mai 
numeroşi. 

Cavaleria şi infanteria se aruncară asupra pompeienilor şi 
îi încercuiră, încât din cele câteva mii de oameni care 
ieşiseră din cetate numai vreo câteva sute reuşiră să se mai 
întoarcă. 

Cei reveniţi anunţară sosirea lui Cezar şi că fuseseră 
învinşi chiar de el. 

În grabă, Sextus Pompei trimise curieri fratelui său, 
cerându-i să ridice asediul cetăţii Ulles şi să-şi unească 
forţele cu el mai înainte ca Cezar să aibă timp să forţeze 
Cordoba. 

Cneius se întâlni cu fratele său, cu mânia în suflet. 

În câteva zile ar fi luat Ulles. 

În sfârşit, după câteva încăierări, Cezar îşi aşeză tabăra în 
câmpul de la Munda, pregătindu-se să asedieze oraşul şi să 
lupte în acelaşi timp cu Cneius Pompei, dacă acesta ar fi 
primit lupta. 

Pe la miezul nopţii, cercetaşii lui Cezar îl anunţară că 
Pompei părea că vrea să primească lupta. 

Cezar porunci să se desfăşoare drapelul roşu. 

Cu tot avantajul poziţiei în care se afla armata pompeiană, 
fu o mare bucurie pentru toată armata lui Cezar. 

Pompeienii erau aşezaţi pe o colină şi ocupau oraşul 
Munda; între ei şi tabăra lui Cezar se întindea o câmpie de 
Cinci sferturi de leghe. Câmpia era străbătută de un râuşor 
care făcea şi mai puternică poziţia pompeienilor, întrucât 
apa, revărsându-se se infiltrase în pământ şi formase pe 
malul drept o mlaştină întinsă. 

Când, în primele ceasuri ale dimineţii, Cezar văzu 
duşmanul aşezat în poziţie de luptă, crezu că avea să 


coboare în câmpie, unde cavaleria sa avea tot spaţiul să se 
desfăşoare. 

Vremea era minunată, o vreme potrivită pentru luptă, 
întreaga armată romană se bucura că putea lupta, cu toate 
că o oarecare nelinişte trecea prin inimile luptătorilor când 
se gândeau că această zi ar fi putut, până la urmă, să fie 
hotărâtoare pentru soarta fiecărei părţi. 

Cezar făcu jumătate din drum. 

E se aştepta ca şi pompeienii să facă la fel; dar aceştia nu 
voiră să se depărteze la mâi mult de un sfert de leghe de 
zidul cetăţii, pentru ca la nevoie să se folosească de ea ca 
de un zid de apărare. 

Cezar grăbi pasul şi ajunse la râu. 

Inamicul i-ar fi putut disputa trecerea, dar nu făcea nici o 
mişcare. 

Armata pompeiană se compunea din treisprezece legiuni, 
având cavaleria la cele două flancuri, din şase mii de soldaţi 
din infanteria uşoară, şi din tot atâţia aliaţi. Cezar n-avea 
decât optzeci de cohorte de infanterie grea şi opt mii de 
călăreţi. Este adevărat că mai conta pe diversiunea pe care 
trebuia să o efectueze regele Bogud. Mi se pare că am mai 
spus că, pe acesta, romanii îl numeau Bochus şi că era soţul 
reginei Eunoe, al cărei amant fusese Cezar. 

Ajuns la marginea câmpiei, Cezar interzise soldaţilor să 
înainteze; ei se supuseră cu mare părere de rău. 

Că şi la Pharsalus, Cezar dăduse drept cuvânt de ordine 
Venus Victorioasa. Pompei alesese Mila, sau mai curând 
Pietatea. 

Oprirea înaintării lui Cezar mări curajul pompeienilor, 
care crezură că o face din teamă. Ei se hotărâră deci să 
pornească la luptă fără să piardă avantajul locului. 

După obiceiul său, Cezar avea la aripa dreaptă faimoasa 
legiune a zecea, iar în stângă legiunile a treia şi a cincea, 
împreună cu trupele auxiliare şi cavaleria. 

Văzând mişcarea pompeienilor, soldaţii lui Cezar nu mai 
rezistară: ei trecură linia pe care se opriseră şi se Aruncară 


asupra primelor rânduri, însă acolo întâlniră o rezistentă 
neobişnuită. 

Toţi oamenii aceştia, pe care Cezar îi ducea după el; 
legiunea a zecea, cu care făcuse turtei lumii antice; soldaţii 
bătrâni, care îl urmau în marşurile sale mai ucigătoare prin 
rapiditate decât erau înseşi bătăliile, legiunea Ciocârlia, 
formată în Galia, care un moment sperase să jefuiască 
Roma, cum făcuseră pe vremea lui Cămil strămoşii lor, dar 
fusese îndepărtată şi Cezar, învingător în Africa, o împingea 
acum din nou împotriva africanilor din Spania; toţi 
contaseră pe o bătălie ca cea de la Pharsalus sau de la 
Thapsus; toţi erau obosiţi, frânţi, zdrobiţi. 

Toţi dădeau înapoi, găsind în loc de oameni un zid de 
granit. 

Armata lui Cezar începu o retragere îngrozitoare. 

Cezar descălecă, făcu semn locotenenţilor săi să facă la fel 
şi trecu prin faţa frontului de luptă cu capul descoperit şi cu 
braţele ridicate spre cer, strigând soldaţilor: 

— Priviţi-mă drept în faţă! 

Dar simţea bătălia cum îi scapă printre degete şi mocneala 
aceea care prevesteşte deruta plutindu-i deasupra capului. 

Atunci, se repezi la un soldat, îi smulse scutul din mână şi 
adresându-se armatei, strigă: 

— Fugiţi, dacă vreţi; eu voi muri aici! 

Şi porni singur spre inamic, şarjându-l până la aproape 
zece paşi de el. Două sute de săgeți şi de suliţi sunt 
aruncate asupra lui, le evită pe unele, altele se izdesc de 
scut, dar el rămâne pe loc, neclintit, de parcă picioarele i-ar 
fi prins rădăcini. 

Soldaţii şi tribunii se ruşinează. Cu un strigăt uriaş, cu un 
elan de nestăpânit, ei se întorc şi se aruncă în ajutorul 
imperatorului lor. 

Era şi timpul! 

Din fericire, tocmai în acel moment, regele Bogud efectua 
diversiunea de care am vorbit. 


Labienus, fostul locotenent al lui Cezar, pe care Cezar îl 
întâlnea pretutindeni ca un duşman înverşunat, se însărcină 
să ţină piept acestui nou atac. Luă cu elvreo mie două sute 
sau o mie cinci sute de călăreţi şi porni în galop, să-l 
întâmpine pe regele maur. Însă această mişcare fu greşit 
înţeleasă de pompeieni; ei crezură că Labienus Un 
sentiment de şovăială se răspândi în armată. 

Dar Sextus şi Cneius se aruncară în primele rânduri şi 
restabiliră ordinea de luptă. 

Lupta dură până seara: adică nouă ore. În tot timpul 
acesta se luptă mână contra mână, picior contra picior, 
suliță contra suliță. 

În cele din urmă, pompeienii cedară; „căci de nu, zice 
autorul Războiulu din Spania, n-ar mai fi rămas nici măcar 
unul singur din toţi”. 

LXXXIV Fugarii se retrăseseră în Cordoba. 

Cezar fusese de părere să-i urmărească şi, dacă s-ar fi 
putut, să pătrundă odată cu ei în cetate; dar soldaţii erau 
atât de obosiţi, încât nu mai aveau putere decât să-i 
jefuiască pe morţi, după care, unii se întinseră pe pământ, 
alţii se aşezară, iar cei mai puţini, obosiţi, rămaseră în 
picioare, sprijiniți în sulițe sau în lănci. 

Toţi se culcară pe câmpul de luptă, fiecare acolo unde se 
găsea. 

A doua zi, cu cei treizeci de mii de morţi se făcu un fel de 
zid cu care fu înconjurat oraşul; fiecare cadavru era aşezat 
cu capul spre ziduri, şi era prins de vecinul său cu o suliță 
de care fuseseră agăţate scuturile. 

Cezar lăsă o treime din forţele sale în faţa localităţii 
Munda şi cu restul armatei porni să atace Cordoba. 

Cneius Pompei fugise, protejat de un puternic lot de 
cavalerie, şi se retrăsese la Carthea, unde se găsea flota. 
Sextus Pompei se închisese în Cetatea Ossuna. Îi vom regăsi 
mai târziu pe amândoi; acum să-l urmăm pe Cezar în 
expediţia sa împtoriva oraşului Cordoba. 


Fugarii ocupaseră podul. Cezar nici nu se gândi să-l 
forţeze. El aruncă în fluviu coşuri pline cu pământ şi 
improviză în felul acesta un fel de vad, peste care îşi trec 
armata. Apoi îşi aşeză tabăra în faţa oraşului. 

Scapula conducea apărarea oraşului. După înfrângerea de 
la Munda, el se retrăsese în cetate şi înrolă în armata sa pe 
liberţi şi pe sclavi. 

Dar, văzându-se urmărit de Cezar, nu se mai gândi la fugă. 
Porunci să se ridice un rug uriaş în piaţa oraşului, să se 
pregătească un ospăț bogat; se îmbrăcă în hainele cele mai 
preţioase, se aşeză la masă, amestecă parfumuri în vinul de 
băut, aşa cum ar fi făcut la o petrecere, iar spre Sfârşitul 
ospăţului distribui servitorilor vesela şi banii, apoi se aruncă 
pe rug şi, în timp ce un libert punea focul, el porunci unui 
sclav să-l ucidă. 

În momentul acela, din cauza dizidenţei din armata care 
apăra oraşul, porţile se deschiseră, iar Cezar văzu venind 
spre el legiunile pe care Scapula le alcătuise din sclavi şi 
din liberţi. 

Toţi voiau să se predea. 

În acelaşi timp, legiunea a treisprezecea, din proprie 
iniţiativă, ocupă turnurile şi zidurile cetăţii. 

Atunci, pompeienii scăpaţi din Munda puseră foc oraşului, 
sperând să se salveze în dezordinea produsă; dar de îndată 
ce văzu fumul şi focul, Cezar se aruncă în ajutorul oraşului, 
şi cum legiunea a treisprezecea pusese stăpânire pe turnuri 
şi pe ziduri, ea îi deschise porţile. Văzând aceasta, 
pompeienii căutară să fugă din cetate, îngrămădindu-se la 
porţi sau sărind peste ziduri. 

În interiorul oraşului fură ucişi douăzeci şi două de mii de 
oameni, fără să se mai pună la socoteală cei masacrați în 
afara zidurilor. 

Cezar nu se opri la Cordoba decât atât cât a fost necesar 
ca să restabilească ordinea, după care plecă imediat spre 
Xispalis, Sevilla din zilele noastre. Dar, de cum îl văzură de 


sus, de deasupra zidurilor, locuitorii îi trimiseră o solie ca 
să-i solicite iertarea şi să se încredinţeze îndurării lui. 

Cezar le răspunse că le acorda iertarea deplină şi, de 
teamă ca soldaţii lui să nu se lase antrenați în vreo acţiune 
condamnabilă, ordonă să-şi aşeze tabăra în afara zidurilor. 
În cetate intră numai Carinius Rebilius, însoţit de câteva 
sute de oameni. 

Garnizoana pompeiană rămăsese în Sevilla. 

Indignată de faptul că locuitorii deschiseseră porţile lui 
Cezar, garnizoana din Sevilla trimise unul din conducătorii 
partidului pompeian să-l prevină pe Cecilius Niger, 
supranumit Barbarul, din cauza cruzimii sale, care 
comanda un corp de lusitanieni, că dacă nu venea imediat 
pierdea o mare ocazie. Cecilius Niger sosi în grabă. 

El ajunse noaptea în apropiere de Hispalis, fu introdus în 
oraş şi ucise întreaga garnizoană pe care Cezar o trimisese 
acolo ca să-i protejeze pe locuitori. După ce termină această 
operaţie macabră, el porunci să se zidească porţile şi se 
pregăti pentru o apărare disperată. 

De teamă ca nu cumva, dacă ar fi încercat un asalt, 
Turbaţii aceia să ucidă jumătate din locuitori, Cezar se 
retrase, ţinând însă oraşul sub o strictă supraveghere. A 
treia noapte de la intrarea sa în Hispalis, Cecilius Niger ieşi, 
însoţit de oamenii cu care venise şi de vechea garnizoană 
pompeiană. 

Însă Cezar, care sub un aer de indiferenţă le urmărea 
toate mişcările, văzându-i afară din oraş, trimise asupra lor 
cavalerie şi îi căsăpi până la unul. 

A doua zi dimineaţă, Cezar intra în Hispalis. 

Să ne întoarcem acum la cei doi fii ai lui Pompei. 

Cneius ajunse la Carthea însoţit doar de o sută cincizeci de 
călăreţi; era atât de grăbit încât, deşi erau patruzeci de 
leghe între Munda şi Carthea, el străbătu această distanţă 
într-o zi şi jumătate. 

Ajuns acolo, şi temându-se de trădare din partea 
locuitorilor, străbătu oraşul în lectică, de parcă ar fi fost un 


simplu particular. Odată ajuns în port, alergă spre corăbii 
cu atâta grabă încât, punând piciorul pe cea pe care o 
alesese, se încurcă într-o funie şi căzu. Şi pentru că voia să 
taie funia cu spada, ca să nu-şi piardă timpul cu 
descurcatul, îşi făcu la talpa piciorului o rană adâncă. 

Didius, care comanda la Cadix flota lui Cezar, aflând cele 
petrecute, îşi răspândi cavaleria şi infanteria de-a lungul 
coastei, pentru a pune mâna pe Cneius atunci când acesta 
ar fi încercat să debarce undeva. 

Didius calculase bine. 

Din cauza grabei cu care plecase, Cneius Pompei nu 
avusese timp să se aprovizioneze cu apă. De aceea, era 
forţat să navigheze pe lângă coastă şi să se oprească din loc 
în loc ca să facă provizii de apă dulce. 

Mai întâi, Didius îl ajunse cu flota, îl atacă şi-i scufundă sau 
îi arse două treimi din nave. 

Pompei trase la mal şi debarcă pe țărm, cu gândul de a se 
retrage printre stâncile care formau o fortăreață naturală, 
aproape imposibil de escaladat. 

Era rănit la picior, cum am văzut, fusese rănit şi la umăr, 
şi-şi scrântise şi piciorul sănătos. Aşa că era purtat în 
lectică. 

Ajunsese pe mal fără să fi fost văzut şi avusese toate 
şansele să scape, când un om din suita lui fu găsit de 
călăreţii lui Didius, care porniră îndată pe urmele lor. 

Pompei ceru oamenilor să-şi grăbească pasul şi ajunse în 
adăpostul căutat. Oamenii lui Cezar voiră să Forţeze, dar 
fură respinşi cil lovituri de suliță şi alungaţi până la poalele 
muntelui. 

Ei reveniră, dar tot fără rezultat. 

Atunci se hotărâră să-i asedieze pe fugari şi, în scurt timp, 
înălţară o terasă atât de înaltă, încât de pe ea se putea 
lupta cu duşmanul la acelaşi nivel. 


Ameninţaţi în felul acesta, pompeienii se gândiră să fugă, 
dar fuga nu era deloc uşoară: Pompei nu putea nici să 
meargă - din cauza rănii şi a scrântiturii - nici să încalece, 
nici să se urce în lectică din cauza drumului prăpăstios. 
Văzându-şi oamenii urmăriţi, răspândiţi, ucişi fără milă, el 
se ascunse în scobitura unei stânci. Dar unul din oameni, 
care îl văzuse ascunzându-se în această cavernă, îl denunţă: 
fu prins şi ucis. 

Apoi, ucigaşii îi tăiară capul, iar în momentul când Cezar 
intra în Hispalis, îi fu oferit capul fiului, după cum, în Egipt, 
îi fusese oferit capul tatălui. 

Era în ziua de 12 aprilie anul 45 înaintea erei noastre. 

Dar această necruțătoare expediţie nu-i aduse profit nici 
lui Didius, căci, crezându-se de acum înainte în deplină 
siguranţă, porunci să se tragă navele la mal pentru a le 
repara. Însă, în timp ce se făceau operaţiile, el se îndreptă 
cu un corp de cavalerie spre o cetate din apropiere. 
Lusitanienii, care se răspândiseră şi-l părăsiseră pe Cneius, 
se reuniră şi, văzând ce puţină armată îl însoțea pe Didius, 
îi pregătiră o capcană, se aruncară asupra lui şi-l uciseră. 

Între timp, Fabius Maximus, pe care Cezar îl însărcinase 
cu continuarea asediului Mundei, ocupase oraşul, făcuse 
unsprezece mii de prizonieri şi se îndreptase spre Ossuna, 
oraş fortificat şi de natură şi de oameni. 

Sextus Pompei, care se asigurase că nu exista pic de apă 
pe o rază de o leghe şi jumătate, poruncise să se taie toţi 
pomii pentru ca Cezar să nu-şi poată construi nici un fel de 
maşină de luptă; dar Sextus nu mai aşteptă rezultatul 
asediului Mundei, el se afundă în munţii Caltiberici, şi-l vom 
vedea reapărând ca rege al piraţilor din Mediterana. 

Treizeci de mii de oameni ucişi la Munda, douăzeci şi două 
de mii la Cordoba, cinci sau şase mii la Sevilla, unsprezece 
mii făcuţi prizonieri, Cneius ucis, Sextus fugar; războiul din 
Spania se sfârşise. 

Cezar reluă drumul Romei. 


Antonius îi veni în întâmpinare până la frontieră, iar Cezar, 
care avea faţă de Antonius slăbiciunea oamenilor superiori 
pentru oamenii inferiori, îi făcu acestuia o mare cinste: 
străbătu toată Italia ţinându-l alături de el în car, în timp ce 
în spatele lui se aflau Brutus Albinus şi fiul nepoatei sale, 
adică strănepotul său, tânărul Octavius. 

Înapoierea fu tristă. 

După uciderea lui Pompei şi nimicirea neamului său, căci 
despre Sextus nu se mai ştia nimic, se stinsese nu numai un 
mare nume, dar dispăruse o mare familie şi se distrusese 
un principiu. Dacă Pompei nu putuse susţine drepturile 
aristocrației şi ale libertăţii, cine le-ar mai fi putut susţine 
după el? 

Învinşii începeau o robie fără speranţăâdezamăgiţi de 
războiul care de trei ani nu era altceva decât un război civil, 
învingătorii participau la un triumf fără glorie. Cezar se 
simţea mai mult temut decât iubit: cu toată bunătatea lui, 
nu putuse împiedica ura. Era învingător, dar cât de puţin 
lipsise ca să fie învins? Munda fusese pentru el o mare 
învăţătură de minte. Totul era ostenit, până şi soldaţii lui, pe 
care îi crezuse neobosiţi. 

Deşi sătul de triumfuri, voia totuşi să mai triumfe, desigur 
numai ca să vadă ce avea să zică Roma; iar el, care nu 
triumfase până acum decât împotriva duşmanului străin, 
din Galia, din Pont, din Egipt, sau asupra lui Juba, de data 
aceasta proceda ca unul din neomenoşii aceia care se 
numeau Marius sau Sylla, căci triumfa asupra fiilor lui 
Pompei, a căror cauză era cauza unei părţi din Italia şi a 
căror luptă era privită cu simpatie de jumătate dintre 
romani. 

Însă Cezar ajunsese să dispreţuiască Roma şi voia să-i 
zdrobească mândria. 

El triumfă deci împotriva fiilor lui Pompei, iar în urma lui 
soldaţii - vocea poporului, voce a zeilor - cântau: Faci bine, 
vei fi învins; faci rău, ajungi rege! 


Or, lumea nu-i ierta că triumfa pe nenorocirile patriei, 
găsându-şi gloria într-un succes pe care numai nevoia îl 
putea scuza în faţa zeilor şi în faţa oamenilor. Şi aceasta 
uimea cu atât mai mult din partea lui Cezar, cu cât 
niciodată el nu trimisese curieri şi nici nu scrisese 
Senatului, pentru a-i anunţa victoriile obţinute în războaiele 
civile şi îndepărtase întotdeauna de la el o glorie de care 
părea că se ruşinează. 

A doua zi, fu aplaudat la intrarea în teatru, dar se Aplaudă 
cu totul altfel când se auziră versurile acestea, din piesa 
care se juca: 

— Oh romani! Ne-am pierdut libertatea! 

Dar ceea ce îi revolta mai mult pe romani era urmarea a 
ceea ce văzuseră după înapoierea din Egipt; era 
reconstruirea acestei noi Rome - mai mult străină decât 
nouă - pe ruinele vechii Rome; erau exilaţii vechii Republici 
revenind la Roma în urma lui Cezar; erau barbarii aceia, 
gali, africani, spanioli, urcând spre Capitoliu împreună cu 
el; erau senatorii loviți de infamie, care apăreau din nou în 
Senat; erau proscrişii cărora li se restituiseră bunurile 
confiscate; era acea Galie transpadană adumisă în 
totalitatea ei la dreptul de cetate; era acel Balbus, un 
gaditan, prim-ministru sau cam aşa ceva; erau, în sfârşit, 
două umbre care veneau în urma tuturor acestora, 
strigând: „Nenorocire!”: spectrul lui Cato smulgându-şi 
măruntaiele şi spectrul lui Cneius Pompei ţinându-şi capul 
în mână. 

Este adevărat că Cezar a avut Roma şi lumea întreagă 
alături de el, şi este şi mai adevărat că s-a achitat fată de 
lume în dauna Romei. 

Există însă un personaj care poate da o idee despre 
situaţia în care se găseşte Roma în totalitatea ei: Cicero; 
Cicero, tipul romanului care se menţine pe linia de mijloc. 

Cu Cezar, omul de geniu care îşi domina epoca din toată 
înălţimea sa, Cicero nu va redeveni niciodată Cicero al lui 
Catilina sau al lui Clodius; iată, mai cu seamă, ceea ce îl 


râăneşte pe Cicero, iată ce răneşte orice ambiţie 
asemănătoare cu ambiția sa. 

Cicero, avocat şi general, mărturiseşte singur că în 
avocatură nu este cu mult mai tare decât Cezar, fără să mai 
fie nevoie să adauge că Cezar, ca general, este mult mai 
tare decât el. Apoi, Cicero este fiul unui călcător de postav, 
sau al unui zarzavagiu: Cezar este fiul lui Venus prin 
bărbaţi, şi fiul lui Ancus Martius prin femei. 

Plebeul Cicero este aristocrat, dar, până a ajuns să fie, cât 
drum a avut de străbătut! Va trece o viaţă întreagă şi nu va 
ajunge nici la jumătatea înălţimii la care se află Cezar, care 
şi-a trecut viaţa ca să se coboare spre popor. 

Totuşi, şi el va îngroşa curtea lui Cezar; dar ce va fi el la 
curtea lui Cezar cât timp Cezar va fi acolo? Degeaba se 
duce Cezar la el, îlia de mână şi-l înaltă, îmbrăţişându-l, 
căci Cezar va fi întotdeauna obligat să se coboare ca să-l 
îmbrăţişeze pe Cicero. 

Ce departe e totul între Cicero, cel amestecat în mulţimea 
curtezanilor lui Cezar, şi Cicero strigând: „O, fericită Romă, 
născută în timpul consulatului meu!” 

Dar Cicero ce face? Face mofturi; el crede că, dacă se 
îndepărtează de Cezar, îşi va relua vechea poziţie. Câtuşi de 
puţin! Îndepărtându-se, calcă în obscuritate; asta-i tot! 
Cezar este lumina: nu se văd decât cei asupra cărora îşi 
aruncă razele sale. 

Cicero caută să se amuze; el cinează cu Hirtius şi cu 
Dolabella; Dolabella, despre care a spus cele mai urâte 
lucruri. El le dă lecţii de filosofie, iar ei, în schimb, îi dau 
lecţii de gastronomie. 

Toate acestea se petrec în casa lui Cytheris, curtezana 
greacă, fosta amantă a lui Antonius, pe care acesta o plimba 
alături de el într-un car tras de lei. 

Dar, vai! Cicero nu mai este apărătorul, nu mai este 
patronul, nu mai este consilierul nimănui. 

În acest timp moare Tullia, fiica lui, şi Cicero ajunge să 
poarte două doliuri: doliul pentru fiică şi doliul pentru 


libertate. 

Ridică un templu în amintirea Tuli iei şi, pentru a se vorbi 
de el, încearcă să se tacă persecutat de Cezar, scriind 
panegiricul lui Cato. Însă Cezar se mulţumeşte să publice 
Anticaton şi, în drum spre bătălia de la Munda, să-i dedice 
lui Cicero două volume de gramatică. 

Trebuie să recunoaşteţi că aceasta înseamnă să nu ai 
noroc. 

Ei bine, istoria lui Cicero este istoria tuturor 
individualităţilor furioase că Cezar a depăşit nivelul tuturor 
capetelor şi le-a făcut pe toate să se plece, fără să doboare 
vreunul. 

Şi totuşi, se produce un fenomen ciudat, care face ca 
învingătorul să fie tot atât de trist ca şi învinşii. 

Pompei vanitos, capricios, prieten necredincios, politician 
nehotărât, în sfârşit un om mediocru, Pompei are clienţi, 
admiratori, fanatici; admiratorii aceştia, clienţii aceştia, 
fanaticii aceştia sunt oameni de o valoare superioară lui: 
Cato, Brutus, Cicero; mai ales Cicero are pentru el pasiunea 
pe care o ai pentru o amantă capricioasă şi nestatornică; 
Cicero ar vrea să-l admire pe Cezar, dar nu poate decât să-l 
iubească pe Pompei. 

Din contra, priviţi-l pe Cezar: cine sunt clienţii lui? O 
adunătură de ticăloşi: Antonius, hoţ, beţiv şi corupt; Curton, 
un falit; Coelius, un nebun; Dolabella, omul care 

25 A. Dumas 393 

Vrea anularea datoriilor, ginerele lui Cicero,. Care şi-a 
făcut soţia să moară de supărare. Nişte creaturi, nu nişte 
amici! Antonius şi Dolabella vor complota împotriva lui, 
încât el, Cezar, nu va îndrăzni să mai treacă neînsoţit prin 
faţa casei celui de-al doilea: crtiţi scrisorile lui Atticus. Apoi, 
toţi aceştia strigă, îl dezaprobă, toţi aceştia îl fac de râs. 
Bunătatea lui Cezar îi oboseşte pe toţi aceşti aventurieri; 
puţin sânge vărsat n-ar strica! 

Cezar ştie că în partida lui numai el este un om 
cumsecade. După ce fusese demagog, revoluţionar, libertin 


şi risipitor, Cezar s-a făcut cenzor, reformator de moravuri, 
conservator, econom. 

Dezgustat de propriii săi amici, de cine se înconjoară? De 
pompeieni. După ce i-a învins, îi iartă; după ce i-a iertat, le 
acordă onoruri; pe Cassius îl face locotenentul său; pe 
Brutus îl face guvernator al Galiei cisalpine; pe Sulpicius îl 
face prefectul Achaiei. Toţi exilaţii se înapoiază pe rând şi-şi 
reiau poziţiile pe care le ocupaseră înainte de războiul civil. 
Dacă se ridică greutăţi împotriva înapoierii vreunui 
proscris, Cicero aleargă şi le aplanează. 

De aceea, Senatul ridică un templu în care Cezar şi Zeița 
îşi dau mâna; de aceea îi votează jilţul de aur, coroana de 
aur, o statuie lângă regi, între Targuinius Superbul şi 
Brutus cel Bătrân, un mormânt în Pomoerium, ceea ce 
nimeni nu obținuse până atunci. Cezar îşi dă bine seama că 
toate onorurile acestea erau mai mult ucigătoare decât 
conservatoare; însă cine ar îndrăzni să-l ucidă pe Cezar, 
când toată lumea are interes ca Cezar să trăiască? 

„Unii, spune Salustiu, au crezut că Cezar ar fi dorit să 
termine cu viaţa. Ceea ce ar explica indiferența lui faţă de 
sănătatea lui şubredă şi faţă de presimţirile amicilor săi. 
Renunţase la garda spaniolă. I-ar fi plăcut mai curând să 
moară decât să se teamă neîncetat.” 

Este prevenit că Antonius şi Dolabella conspiră împotriva 
lui; el clatină din cap. 

— Nu sunt de temut figurile acestea pline şi luminoase, 
spuse el; de temut sunt figurile slabe şi palide. 

Şi arăta spre Cassius şi Brutus. 

În sfârşit, cum lumea era de aceeaşi părere cu el şi-l 
asigura că Brutus organiza un complot: 

— Oh! Zise Cezar pipăindu-şi braţele slăbite, Brutus o să-i 
lase destul timp corpului acesta firav să se dizolve de la 
sine. 

LXXXV Am în faţa mea o veche traducere după Appius; e 
din anul 1560; autorul ei este „monseigneur Claude de 


Seyssel, premierement evesque de Marseille, et depuis 
archeveque de Thurin”, cum se scria atunci. 

Citesc primele rânduri din capitolul al XVI-lea, care sunt 
astfel concepute: „După ce Cezar a sfârşit războaiele civile, 
se întoarse la Roma, se arătă poporului foarte mândru şi 
înfricoşător faţă de tot poporul, mai mult decât cei care 
fuseseră înaintea lui; din această cauză i se făcură toate 
onorurile omeneşti”. 

Câtă învăţătură se găseşte în aceste câteva rânduri şi cât 
de clar este exprimată gândirea autorului în limbajul său 
naiv. 

Numai că aceste onoruri îi erau acordate în adevăr lui 
Cezar numai din teamă? De Senat, da; de popor, nu. 

Cezar ridicând Corintul, Capua şi Cartagina, oraşele 
acestea dezolate îi apăruseră în vis! Trimiţând colonii în 
nord-est, în est şi în sud, Cezar descentraliza Roma şi o 
răspândea asupra universului în timp ce aducea universul 
în Roma, pentru că acest geniu milos nu se gândea numai la 
Roma sau la Italia, căci, uimit de a vedea lumea în pace, nu 
mai ştia cum să-şi folosească geniul. 

În timp ce proiecta un templu în mijlocul Câmpului lui 
Marte, un amfiteatru la poalele stâncii Tarpeiene, pe 
muntele Palatin o bibliotecă destinată să cuprindă comorile 
ştiinţei umane, numind ca bibliotecar pe Terentius Varro, 
omul cel mai învăţat al epocii, el voia, reluând nişte lucrări 
de multe ori începute şi de tot atâtea ori abandonate, să 
taie istmul Corint şi istmul Suez, pentru a uni nu numai cele 
două mări ale Greciei, dar şi Mediterana cu Oceanul Indian. 
Anienus fu însărcinat cu această întreprindere. 

În plus, acelaşi Anienus trebuia să sape un canal de la 
Roma până la promontoriul Circe şi care, dirijând Tibrul 
până la mare, la 'Terrecina, ar fi deschis comerţului un drum 
mai drept şi mai comod până în capitala imperiului. 

Apoi, după săparea acestui canal, el trebuia să curețe rada 
portului Ostia, să ridice diguri puternice pe maluri e sale, să 
înlăture stâncile care făceau locul acesta primejdios, să 


construiască acolo un port şi arsenale, să sece mlaştinile 
Pontine, transformând pământurile îmbiba Te cu apă şi 
nefertile în holde fertile ca să producă grâu pentru Roma, 
care de atunci încolo înceta să mai fie tributară Siciliei şi 
Egiptului. 

Pentru a popula noile colonii, optzeci de mii de cetăţeni au 
fost trasportaţi peste mare, iar pentru ca oraşul să nu se 
depopuleze, Cezar interzise printr-o lege ca cetăţenii între 
douăzeci şi patruzeci de ani să lipsească din Italia timp de 
trei ani consecutiv, cu excepţia cazurilor în care datoria şi 
jurământul dat nu i-ar fi reţinut peste acest timp: acordă 
apoi dreptul de cetăţenie celor care profesau medicina la 
Roma sau predau artele Liberale; pentru că voia să fixeze în 
oraş inteligenţe superioare şi să atragă şi inteligenţele din 
oraşele străine. 

Împotriva crimelor stabili pedepse mult mai severe decât 
cele fixate până atunci: cei bogaţi puteau să ucidă fără să 
fie pedepsiţi şi era de ajuns să se exileze fără să piardă ceva 
din bunurile pe care le posedau. Dar Cezar nu înţelegea ca 
lucrurile să continue tot aşa. El voi ca, în caz de paricid, 
întreaga avere să fie confiscată, iar pentru altfel de crimă, 
numai jumătate din avere. Alungă pe delapidatori din 
Senat, el, care storsese atâtea milioane din Galia şi din 
Spania! Declară nulă căsătoria dintre un fost pretor care se 
căsătorise cu o femeie a treia zi după ce aceasta se 
despărţise de soţul său, el, care era numit soţul tuturor 
femeilor şi viceversa. Puse impozite pe mărfurile străine, 
interzise folosirea lecticilor, a purpurei şi a perlelor, el care 
dădus Serviliei o perlă în valoare de un milion o sută de mii 
de franci! În sfârşit, lucru ciudat, de nemaiauzit, de 
necrezut, el se ocupa de cele mai mici amănunte, încât îşi 
avea spioni prin pieţe; spioni care confiscau produsele a 
căror vânzare era interzisă şi le aduceau la el. Urmărea 
cumpărătorii prin paznici deghizați, care mergeau până 
acolo încât ridicau carnea până şi din case. 


Mai avea un proiect, care îl făcea şi pe Bonaparte să 
viseze, atunci când spunea: „Occidentul nostru nu este 
decât un bordei; numai în Orient se poate lucra în stil 
mare”. El voia să pătrundă în această Asie misterioasă unde 
se afundase Alexandru şi în pragul căreia căzuse Crassus. 
Voia să-i supună pe părţi, să traverseze Hyrcania de-a 
lungul Mării Caspice şi a Munţilor Caucaz, să se arunce în 
Sciţia, să stlpună toate popoarele vecine cu Germania şi 
chiar Germania însăşi. În sfârşit, să revină în Italia prin 
Galii, după ce rotunjise imperiul roman, care ar Li cuprins 
astfel în incinta sa Mediterana, Marea Caspică, Marea 
Neagră şi care la apus atingea Oceanul Atlantic, în sud 
marele deşert, la est Oceanul Indian, la nord Marea Baltică, 
alipind la centrul său toate popoarele civilizate şi 
cuprinzând în graniţele sale toate naţiunile barbare, 
meritând astfel eu adevărat ţâţul de imperiu universal. 

Apoi, adunând toate legile romane într-un singur cod, le 
impunea tuturor naţiunilor, împreună cu limba latină. 

Omul care substituia astfel de proiecte politicii nehotărâte 
a lui Pompei, stoicismului legal şi strâmt al lui Cato, 
limbuţiei lui Cicero, putea fi pe bună dreptate numit „pater 
patriae”, consul pe zece ani, dictator pe viaţă. 

Dealtfel, Plutarh înfăţişează foarte bine această febră a lui 
Cezar: „Cezar, spune el, se simţea născut pentru fapte mari 
şi în loc ca numeroasele sale fapte să-l facă să-şi dorească 
să se bucure în tihnă de rezultatele muncii sale, ele îi 
inspirau proiecte mai vaste, care, ca să spunem aşa, 
micşorau în ochii lui gloria dobândită. Ele stârneau în el 
dorinţa unei glorii încă şi mai mari. Această pasiune nu era 
decât un fel de gelozie pe el însuşi; aşa cum ar fi putut-o 
manifesta faţă de un străin; o luptă pentru a depăşi 
victoriile trecute prin cele pe care le proiecta în viitor.” 

Însă ceea ce în ochii noştri face, mai ales, din Cezar un om 
superior, este faptul că, mergând pe un drum contrar celui 
urmat de înaintaşii săi, Sylla şi Marius, el înţelese că nu se 
pot înăbuşi partidele în sânge şi că, lăsând să dăinuiască 


ceea ce mai rămăsese din republicani după înfrângerea lui 
Pompei, ar fi ucis republica. 

Ce-ar fi ajuns lumea dacă Cezar ar fi trăit cu zece ani mai 
mult şi ar fi avut timp să-şi realizeze toate planurile? Dar se 
intrase în anul al 44-lea înaintea erei noastre. Cezar nu 
avea să mai apuce ziua de 16 martie din acel an. 

De când se întorsese din Spania, am mai spus-o, în sufletul 
acesta bun şi blând se infiltrase o adâncă tristeţe. 
Asasinarea lui Pompei ale cărui statui porunci să fie 
reinălţate; sinuciderea lui Cato, pe care căuta să şi-l 
apropie după moarte, păreau doi duşmani care il urmăreau 
cu îndârjire. 

Greşise de două ori acceptând triumful: mai întâi pentru 
că triumfase în urma unui război civil; în al doilea rând - o 
greşeală încă şi mai mare - îşi pusese locotenenţii să 
triumfe în locul său. 

La Bruyere a spus: „Când vrei să schimbi o republică, se 
apreciază mai puţin lucrurile decât momentul. Azi poţi 
suspenda unui oraş libertăţile, legile, privilegiile; mâine, să 
nu te gândeşti să-i schimbi nici măcar stema”. 

Din păcate, Cezar nu-l citise pe La Bruyere. 

Sunt forme exterioare de libertate la care poporul tine 
adesea mai mult decât la libertatea însăşi. August ştia 
aceasta, el care toată viaţa a refuzat titlul de rege. 
Cromwell o ştia şi el, şi de aceea n-a voit să fie decât 
protector. 

Dar, oare, Cezar dorea într-adevăr titlul de rege? El, care 
avea toate coroanele, dorea serios această bucată de 
panglică numită bentiţa regală? 

Nu credem. După părerea noastră, nu Cezar a voit să fie 
rege; amicii lui au voit ca el să fie. 

Afară doar de faptul că titlul l-a tentat pe Cezar tocmai 
pentru că era odios şi plin de pericole. 

Oricum ar fi fost, la începutul anului 708 de la fundarea 
Romei, se răspândi zvonul că Cezar voia să fie rege. 

LXXXVI 


Aşadar, Cezar voia să fie rege. 

În plus, el mai adunase împotriva lui şi alte nemulțumiri, 
de aceea este curios să se citească aceste rânduri în 
Suetoniu: „. | se reproşează fapte şi vorbe care nu sunt 
altceva decât un abuz de putere, însă ele pot să-i justifice 
moartea”. 

Să vedem, deci, care sunt aceste fapte şi vorbe care pot să 
justifice moartea lui Cezar, sub pana acestui povestitor 
indiferent care este Suetoniu şi care, după ce-şi pierduse 
locul de secretar al împăratului Adrian pentru că îşi 
permisese libertăţi puţin respectuoase cu împărăteasa 
Sabina, se apucase să scrie istoria celor doisprezece Cezari, 
fără să se mire de ceva sau fără să se mânie vreodată. 

Ce-a făcut divinul Iulius veţi afla. 

„Nemulțumit de a primi onoruri excesive, cum era 
consulatul prelungit, dictatura perpetuă, funcţia de cenzor, 
numele de imperator şi de părinte” al patriei, nemulţumit 
să permită ca statuia lui să fie ridicată printre statuile 
regilor şi să ocupe un scaun în orchestră, el merse Până la 
depăşirea limitelor grandoarei omeneşti: i se puse un scaun 
de aur în Senat şi în tribunalul său; statuia lui fu dusă în 
circ cu acelaşi fast ca statuile zeilor; i se dedicaseră temple 
şi altare, avu preoţii săi, dădu numele său unei luni a anului 
- iulie; se juca cu demnităţile pe care le risipea şi cu cele pe 
care le primea”. 

Toate acestea meritau moartea? 

Este adevărat că mai făcuse ceva. 

Un tribun refuzase să se ridice când Cezar îi trecu prin 
faţă. 

— Tribunule, îi spusese el, vrei să-mi ceri republica înapoi? 

Şi cum tribunul acesta se numea Pontius Aquila, de fiecare 
dată când dădea un ordin, Cezar luase obiceiul să spună cu 
ironie: 

— Dacă îngăduie Pontius Aquila... 

Tntr-o zi, pe când se înapoia din Alba, câţiva amici mai 
grăbiţi veniră înaintea lui şi-i dădură titlul de rege, însă 


cunoscând tulburarea pe care un astfel de titlu o provoca în 
rândul poporului, făcu pe supăratul şi spuse: 

— Pe mine nu mă cheamă rege; pe mine mă cheamă 
Cezar. 

Şi se observă că-şi continuă drumul cu un aer nemulţumit. 

Într-o altă zi, Senatul îi acordase onoruri extraordinare, 
iar senatorii se îndreptau spre locuinţa lui ca să-i aducă la 
cunoştinţă decretul; el le acordă audienţă ca unor simpli 
particulari şi le răspunse, fără să se ridice, că îr fi trebuit să 
se mai micşoreze aceste onoruri în loc să se mărească. 

Dar de ce nu s-a ridicat în faţa Senatului? 

Plutarh pretinde că spaniolul Balbus l-a oprit să se ridice, 
spunându-i: „Uiţi că tu eşti Cezar?” 

Dio Cassius dă o altă explicaţie, care ni se pare cea mai 
bună; el spune că. Pe cel pe care îl făcuseră zeu îl durea 
stomacul şi se temea ca, ridicându-se, să nu dea dovadă 
flagrantă de o comportare omenească. 

EI, Cezar, susţine că-i era teamă de un atac de epilepsie. 

În fine. 

— Într-o altă zi, în ziua Lupercaliilor, care altădată fusese o 
sărbătoare a ciobanilor, dar în epoca aceea era o zi în care 
tineri din cele mai bune familii din Roma şi cea mai mare 
parte din magistrați alergau goi prin oraş, purtând în mâini 
fâşii subţiri din piele cu care îi loveau pe cei întâlniți - în 
ziua Lupercaliilor, Cezar asista la sărbătoare, stând pe un 
scaun de aur. 

Scaunul acesta de aur revine adeseori: pentru că scaunele 
de aur erau rezevate pentru ceremoniile religioase. 

Aşadar, Cezar asista la această sărbătoare stând pe un 
scaun de aur, când Antonius, care, în calitatea sa de consul, 
participa la cursa sacră, se ridică în braţele amicilor şi-i 
oferi o coroană pe care era împletită o ramură de laur. 

Câţiva oameni aduşi în acest scop bătură din palme. 

Dar Cezar respinse ofranda, şi atunci aplaudă toată lumea. 

Însă Antonius, susţinut de aceiaşi oameni, îi oferi a doua 
oară cununa; dar şi a două oară Cezar făcu un gest de 


refuz. De data aceasta, aplauzele izbucniră şi mai 
numeroase. 

— Du coroana aceasta la Capitoliu, spuse Cezar ridicându- 
se. 

Câteva zile mai târziu, partizanii lui Cezar, care nu-l 
putuseră încorona pe el personal, îi încoronară statuile. Dar 
doi tribuni ai poporului, Flavius şi Marcellus, smulseră cu 
mâinile lor aceste cununi şi, întâlnind pe cei care îl 
salutaseră pe Cezar ca rege la înapoierea lui de la Alba, îi 
arestară şi-i băgară la închisoare. 

Poporul urmărea pe magistrați, aplaudându-i şi numindu-i 
Brutus, în amintirea bătrânului Brutus care pusese capăt 
autorităţii monarhice şi trecuse asupra poporului puterea 
regilor. 

Cezar fu informat de cuvintele spuse de popor. 

— Brutus? Repetă el. Desigur că vor să zică brute, nu 
altceva! 

Pe cei doi tribuni îi destitui. 

Dar aceasta nu-i descurajă pe amicii lui Cezar. Ei 
descoperiseră în cărţile sibiline că numai un rege poate să-i 
învingă pe părţi. Aşa că, dacă Cezar porneşte război 
împotriva părţilor, trebuie să fie rege, căci altfel îşi riscă 
viaţa, aşa cum s-a întâmplat cu Crassus. 

Dealtfel, de la dictatură pe viaţă la regalitate nu e decât un 
pas. 

Cât priveşte Roma, abia dacă îi va observa diferenţa. 

Nu îmbracă totul forma regatelor din Orient? Cezar nu 
este zeu, ca regii din Asia? N-are preotul său, pe Antonius? 
Antonius, care merge alături de lectica imperială, cu capul 
băgat printre perdele, aşteptând umil ordinele stăpânului? 

Credeţi că pe popor îl revoltă aşa ceva? Nu, pe 
aristocrație. 

Credeţi că Cezar a fost ucis pentru toate aceste fapte 
urâte? Nu, după părerea noastră, de o sută de orinu! 

Atunci, de ce a fost ucis? 

Cred că am să vă pot spune. 


Cassius, veninosul Cassius, era supărat pe Cezar că îi 
acordase lui Brutus o pretură mai onorabilă decât a lui, şi 
pentru că, în timpul războiului civil, Cezar, trecând prin 
Megara, îi luase leii pe care îi întreținea. Să ucizi sau să iei 
leii unui om era pentru elo injurie grozavă! 

Singurii oameni pe care Cezar nu-i iertă niciodată, el care 
ierta pe toată lumea, au fost tânărul Lucius Cezar şi doi 
pompeieni care îşi uciseseră liberţii, sclavii şi leii. 

În Franţa, orice marchiz voia să aibă paji; la Roma, fiecare 
patrician voia să aibă lei. 

„Vai! Spune Juvenal, şi totuşi un poet mănâncă mai puţin!” 

Cassius se duse la Brutus. Avea nevoie de un om 
cumsecade căruia să-i propună teribila acţiune la care 
reflecta. 

O, mare Shakespeare! Cât de bine ai înţeles tu toate 
acestea, mai bine decât profesorii de istorie romană! 

— Citiţi în marele poet englez scena dintre Cassius şi 
Brutus. 

Dacă Brutus ar fi voit să aştepte liniştit moartea lui Cezar, 
Brutus ar fi fost succesorul lui firesc. Poate că el ar fi 
acordat libertate Romei, fără insistenţele lui Cassius; dar 
Brutus ura doar tirania, pe când Cassius îl ura pe tiran. 

Dealtfel, un fapt îl caracterizează pe Cassius. 

Când era copil, Cassius învăţa la aceeaşi şcoală cu Faustus, 
fiul lui Sylla. Într-o zi, Faustus începu să-şi laude tatăl în faţa 
colegilor săi şi să aplaude puterea absolută de care se 
bucura. 

Cassius, care-l auzise, se ridică de la locul lui, se apropie 
de el şi-i dădu o palmă. 

Copilul se plânse părinţilor lui, care voiră să-l dea în 
judecată pe Cassius. Dar Pompei interveni, chemă copiii la 
el şi-i interogă. 

— la povestiţi-mi cum s-au petrecut faptele, spuse Pompei. 

— Hai, Faustus, spuse Cassius, dacă îndrăzneşti, repetă şi 
în faţa lui Pompei cuvintele care ţi-au atras o palmă, şi am 
să ţi-o aplic şi pe a doua. 


Brutus era un suflet mare, dar un spirit îngust. El făcea 
parte din şcoala stoicilor şi era un mare admirator al lui 
Cato, cu fata căruia se căsătorise. Sălăşluiau în el o ciudată 
nevoie de eforturi dureroase şi de sacrificii crude. Îl ura pe 
Pompei, care îi ucisese tatăl în mod brutal, barbar, dar l-am 
văzut totuşi că se dusese la Pompei, în Grecia, şi luptase sub 
comanda lui, la Pharsalus. 

Reîntors la Roma, Cezar îi încredinţase cea mai 
importantă provincie a imperiului, Galia cisalpină. 

Brutus avea un regret: nu-l putea uri pe Cezar. 

Cassius încercase să facă totul fără Brutus, dar nu reuşise. 
Îşi vizitase amicii unul câte unul; fiecăruia îi expusese 
planul conjuraţiei contra lui Cezar şi fiecare dintre ei îi 
răspunsese: 

— Vin şi eu, dacă Brutus consimte să ne fie şef. 

Cum spuneam, Cassius se duse la Brutus. 

Cei doi bărbaţi erau certaţi, pentru că, ara văzut, 
solicitaseră amândoi aceeaşi funcţie. Şi cum fiecare îşi 
susţinea drepturile: 

— Cassius are dreptate, spusese Cezar; însă îl numise 
totuşi pe Brutus. 

Cassius se îndepărtase, Cassius revenea. Brutus îi întinse 
mâna. 

— Brutus, îl întrebă Cassius după ce schimbară între ei 
primele cuvinte, nu te duci la Senat de calendele lui Martie? 
Am auzit că, în ziua aceea, amicii lui Cezar vor propune săi 
se acorde regalitatea. 

Brutus dădu din cap. 

— Nu, nu mă duc. 

— Dar dacă totuşi te cheamă? Reluă Cassius. 

— Atunci mă duc pentru că trebuie, spuse Brutus. 

— Şi dacă este atacată libertatea? 

— Jur să mor înainte de a o vedea expirând. 

Cassius ridică din umeri. 

— Oh! Spuse el, care este romanul care să fie de acord cu 
moartea ta? Nu-ţi dai seama, Brutus, că tu eşti ceea ce 


valorezi? 

Brutus, încruntă sprâncenele. 

— N-ai uitat tăbliţele care au fost găsite la picioarele 
Statuii lui Brutus cel Bătrân? Continuă Cassius. 

— Ba da, erau două, nu-i aşa? 

— Una spunea: „De-ar fi vrut zeii să mai trăieşti, Brutus!”, 
şi cealaltă: „De ce ai murit!” 

— Şi eu am găsit pe jilţul meu un bilet conţinând aceste 
cuvinte: „Dormi, Brutus!” şi un altul în care scria: „Nu, nu 
eşti Brutus cu adevărat!” 

— Ei bine, întrebă Cassius, crezi că biletele astea le scriu 
nişte ţesători sau mici cârciumari? Nu, este tot patriciatul, 
toată nobilimea din Roma. Ceea ce se aşteaptă de la ceilalţi 
pretori, colegii tăi, este distribuire de bani, spectacole, 
lupte de gladiatori. Dar ceea ce se aşteaptă de la tine este 
plata datoriei ereditare şi această datorie este eliberarea 
patriei. Toată lumea e gata să sufere pentru tine dacă ai 
vrea să te arăţi aşa cum se aşteaptă de la tine să fii. 

— Bine, spuse Brutus, am să mă gândesc. 

După ce se despărţiră, Cassius şi Brutus se întâlniră 
fiecare cu prietenii lui. 

Vă amintiţi de Quintus Ligarius, care urmase partida lui 
Pompei şi pentru care Cicero pledase în faţa lui Cezar. 
Ligarius fusese iertat de dictator, dar poate că tocmai din 
cauza clemenţei lui Cezar el devenise cel mai mare duşman 
al acestuia. 

În plus, Ligarius era foarte ataşat de Brutus. Acesta se 
duse să-l vadă şi-l găsi bolnav în pat. 

Brutus îl părăsise pe Cassius, înfierbântat de conversaţia 
pe care o avusese cu el. 

— Ah! Spuse el, Ligarius, în ce moment te-ai îmbolnăvit! 

Dar Ligarius se ridică, se sprijini în cot: 

— Brutus, spuse el strângându-i mâna, dacă plănuieşti 
ceva demn de tine, nu fi îngrijorat... Sunt sănătos. 

Atunci, Brutus se aşeză la picioarele patului, şi amândoi 
fixară bazele conspirației. Se căzu de acord să nu i se spună 


nimic lui Cicero, căci Cicero era bătrân şi adăuga la puţina 
lui îndrăzneală naturală circumspecţia oamenilor bătrâni. 

În lipsa lui Cicero, Ligarius îi propuse lui Brutus să-l 
asocieze pe filosoful epicurian Statilius şi pe acel Favonius, 
supranumit maimuța tui Cato. 

Dar Brutus scutură din cap: 

— Nu, spuse el, într-o zi, când vorbeam cu ei, am făcut ca 
din întâmplare o aluzie vagă la aceasta, dar Favonius mi-a 
răspuns că un război civil era, după părerea lui, mult mai 
funest decât cea mai justă dintre monarhii, iar Statilius, ca 
un om înţelept şi prudent nu se expune la o primejdie de 
dragul unor oameni răi şi a unor nebuni. Labeon, care era 
de faţă, poate să-ţi confirme răspunsurile lor. 

— Şi Labeon ce-a spus? Întrebă Ligarius. 

— Labeon a fost de părerea mea şi i-a combătut pe 
amândoi. 

— Atunci înseamnă că Labeon n-ar refuza să fie alături de 
noi? 

— Aşa cred. 

— Care dintre voi doi îl va vedea? Întrebă Ligarius. 

— Eu, spuse Brutus, eu, care sunt sănătos... În afară de el, 
am să-l mai întâlnesc pe Brutus Albinus. 

— Da, continuă Ligarius, e un om activ şi curajos, care îşi 
întreţine gladiatori pentru spectacole, în împrejurarea 
aceasta ne va fi foarte util; însă e prieten cu Cezar... 

— Mai bine spune că este locotenentul lui Cezar. 

Chiar în acel moment, intră Brutus Albinus. Venea să Se 
intereseze de sănătatea lui Ligarius. 

I se vorbi de conjurație. 

Albinus se gândi; tăcu, apoi ieşi fără să spună un cuvânt. 

Cei doi prieteni crezură că făcuseră o imprudenţă, dar a 
doua zi Albinus se întâlni cu Brutus. 

— Tu eşti şeful conjuraţiei de care mi-ai vorbit ieri seară la 
Ligarius? Întrebă el. 

— Da, răspunse Brutus. 

— Atunci, sunt cu voi din toată inima. 


Conjuraţia făcu repede mari progrese. 

Brutus, care vedea cele mai ilustre personalităţi din Roma 
alăturându-se soartei sale - să nu uităm un moment că 
conspirația lui Brutus era aristocratică în întregime - 
Brutus, care îşi, dădea seama de marele pericol la care se 
expunea şi în care îşi antrena complicii, se silea să rămână, 
în public, perfect stăpân pe sine şi să nu lase să se 
ghicească despre acest complot prin vorbele, prin 
comportarea, prin acţiunile lui. 

Dar, acasă la el era cu totul altceva: insomnia îl gonea din 
pat şi atunci, ca o umbră, rătăcea prin vestibul şi prin 
grădină. Atunci, Porcia, soţia lui, care dormea alături de el, 
se trezea şi, găsindu-se singură, se îngrijora; adesea îl 
Auzea mergând pe coridoare; de mai multe ori l-a văzut 
afundându-se pe sub copacii din grădină. 

Se ştie că Porcia era fiica lui Cato. La cincisprezece ani 
fusese căsătorită cu Bibulus, pe care l-am văzut jucând un 
rol în Forum în timpul tulburărilor iniţiate de Cezar şi care 
îl numise ca comandat al flotei lui Pompei. Rămasă însă de 
tânără văduvă, cu un copil, Porcia se căsătorise cu Brutus. 

— Fiul acesta, de care am vorbit, a lăsat o carte intitulată 
Memoriile lui Brutus, carte pierdută astăzi, dar care exista 
pe vremea lui Plutarh. 

— Or, Porcia, fiica lui Cato, adorându-şi soţul, pe Brutus, 
era o femeie filosoafă, sau cum se spune în Biblie, o femeie 
tare. Ea nu voi să-l întrebe nimic pe Brutus despre secretul 
său, mai înainte de a fi făcut proba curajului asupra ei 
însăşi. Luă un cuţit de tăiat unghiile, un fel de briceag cu 
lama dreaptă, şi şi-l înfipse în pulpă. 

Rana deschizându-i o venă, Porcia nu numai că pierdu 
mult sânge, dar fu cuprinsă de dureri puternice, însoţite de 
o febră violentă. 

Brutus, care la rândul său o adora pe Porcia şi nu cunoştea 
cauza acestei indispoziţii, era foarte îngrijorat. 

Însă ea, surâzătoare, porunci tuturor să o lase singură cu 
soţul său şi, când fură singuri, îi arătă rana. 


— Ce este asta? Strigă Brutus încă şi mai îngrijorat decât 
înainte. 

— Sunt fiica lui Cato şi soţia lui Brutus, răspunse Porcia. 
Am intrat în casa soţului meu nu ca să-i ţin companie în pat 
şi la masă, ca o concubină, ci ca să împart cu el binele şi 
răul. De când ne-am căsătorit nu mi-ai dat nici un prilej ca 
să mă plâng, dar eu, ce dovadă ţi-am dat de recunoştinţa şi 
tandreţea mea şi ce dovadă ţi-aş putea da, dacă tu mă crezi 
incapabilă să ţin un secret? Ştiu că femeia este socotită o 
fiinţă slabă, însă, dragă Brutus, o bună educaţie şi relaţiile 
cu oamenii cumsecade pot înălța şi întări sufletul... Or, dacă 
ţi-aş fi spus toate acestea fără să-ţi fac dovada, ai fi putut să 
te îndoieşti. Am făcut ce vezi. Mai îndoieşte-te acum! 

— Oh, zei! Spuse Brutus ridicându-şi braţele spre cer, tot 
ce vă cer este să-mi acordaţi succes deplin în încercarea 
mea, pentru ca posteritatea să mă considere demn de a fi 
fost soţul Porciei. 

Şi după ce îi dădu toate îngrijirile pe care le necesitau 
starea ei, el se însenină atât de mult, încât, cu toate 
avertismentele date de zei prin preziceri, fapte miraculoase 
Şi prin semnele victimelor, nimeni nu crezu în realitatea 
complotului. 

Care erau aceste prevestiri şi ce încredere li se putea 
acorda? 

Trebuie crezute, pentru că toţi istoricii le povestesc, iar 
după istorici Virgiliu le-a consacrat prin nemuritoarele sale 
versuri. 

Să-l răsfoim pe Suetoniu şi pe Plutarh. 

Ne amintim că Cezar restabilise Capua şi repopulase 
Campania. Coloniştii trimişi acolo, voind să-şi construiască 
locuinţe, scormoniră prin vechi morminte cu atât mai multă 
curiozitate cu cât, din când în când, întâlneau sculpturi 
antice. 

Or, într-un loc în care se spunea că fusese înmormântat 
Capys, fondatorul oraşului Capua, ei găsiră o masă de 
aramă cu o inscripţie în limba greacă, în care se spunea că, 


atunci când se va descoperi cenuşa lui Capys, un 
descendent din Iulia avea să fie ucis de oameni apropiații lui 
şi va fi răzbunat de nenorocirile care se vor abate asupra 
Italiei. 

„Lucrul acesta nu poate fi considerat fabulos, spune 
Suetoniu, pentru că îl povesteşte Cornelius Balbus, amicul 
intim al lui Cezar”. 

Avertismentul acesta nu-i fu ascuns lui Cezar şi, cum 
tocmai i se spunea să se ferească de Brutus, el ar fi spus: 

— Eh, credeţi că Brutus ar fi atât de grăbit încât să nu mai 
aştepte sfârşitul acestui trup nevolnic? 

I se mai anunţă în plus, şi aproape în acelaşi timp, că toţi 
caii pe care îi consacrase, după trecerea Rubiconului, şi pe 
care îi lăsase să pască în libertate, refuzau să mănânce şi 
plângeau foarte mult. 

După declaraţia filosofului Strado, s-au văzut sus în aer 
oameni de foc pornind unii contra altora. 

Din mâna servitorului unui soldat ţâşnise o flacără foarte 
puternică. Lumea credea că o să i se ardă mâna, dar, când 
se stinse flacăra, mâna nu suferise nimic. 

Dar asta nu e totul. 

Tntr-un sacrificiu oferit de Cezar, nu se găsi inima victimei 
şi aceasta era prevestirea cea mai înfricoşătoare care-s-ar fi 
putut întâlni; pentru că nici un animal nu poate trăi fără 
inimă. 

Cu ocazia unu „alt sacrificiu, augurul Spurina îl avertiză 
pe Ceş”/Că de idele lui martie era ameninţat de un mare 
perieai În ajunul acestor ide, mai multe specii de păsări au 
tăbărât pe un auşel care se aşezase deasupra sălii 
Senatului. 

— Cu o creangă de laur în cioc, şi l-au făcut bucăţi. 

În seara zilei când se petrecuse această prevestire, Cezar 
cina la Lepidus, unde, potrivit obiceiului, i se aduceau 
scrisorile la semnat. 

În timp ce semna, convivii au propus să se răspundă la 
întrebarea: „Care este cea mai bună moarte?” 


— Cea la care te aştepţi mai puţin, spuse Cezar semnând. 

După cină, se întoarse la palatul său şi se culcă alături de 
Calpurnia. 

Deodată, puţin, după ce adormise, aşile şi ferestrele se 
deschiseră cu de la sine putere. Trezit de zgomot şi de 
lumina lunii care se răspândea în cameră, o auzi pe 
Calpurnia, care dormea adânc, gemând şi pronunţând 
cuvinte nearticulate. 

El o trezi şi o întrebă de ce gemea aşa. 

— Oh! Dragul meu soţ, spuse ea, visam că erai străpuns de 
lovituri şi eu te ţineam în braţe. 

A doua zi dimineaţă i se anunţă lui Cezar că, aşa cum 
poruncise, în timpul nopţii fuseseră ucise în templele din 
Roma o sută de victime, şi niciuna nu dăduse un augur 
favorabil. 

Un moment, Cezar rămase pe gânduri, apoi, ridicânduse, 
spuse: 

— Bine! Lui Cezar n-o să i se întâmple decât ceea ce-i este 
dat să i se întâmple. 

Era ziua de 15 martie, ziua pe care romanii o numeau 
idele lui martie. 

Ca niciodată, Senatul fusese convocat sub unul din 
porticele care înconjurau teatful. Sub acest portic, unde se 
aşezară scaune pentru circumstanţă, se afla statuia pe care 
Roma i-o ridicase lui Pompei, după ce acesta înfrumuseţase 
cartierul, construind teatrul şi porticele acestuia. 

Locul de întâlnire părea ales de Răzbunare şi de Fatalitate 
în acelaşi timp. 

La ora stabilită, Brutus, fără să împărtăşească nimănui 
planul său, în afară de Porcia, ieşi din casă, cu un pumnal 
ascuns sub togă, şi se îndreptă spre Senat. 

Ceilalţi conjuraţi erau adunaţi acasă la Cassius. Ei se 
sfătuiau dacă n-ar fi trebuit să se descotorosească şi de 
Antonius odată cu Cezar. La început fusese vorba să-l bage 
şi pe Antonius în complot: cei mai mulţi erau de părere că 
trebuia primit şi el, dar Trebonius se opuse, spunând că, 


mergând odată în întâmpinarea lui Cezar, la întoarcerea 
acestuia din Egipt, el, Trebonius călătorise mereu împreună 
cu Antonius şi, în timpul acela, îi făcuse o uşoară aluzie la 
un plan asemănător cu cel care urma să se pună acum în 
aplicare; dar Antonius, deşi părea că înţelesese perfect, 
păstrase o tăcere deplină. 

Pe de altă. Parte, este adevărat că nu-i spusese nimic lui 
Cezar. 

Din cauza acestei destăinuiri a lui Trebonius, Antonius 
fusese lăsat deoparte. 

Însă, odată cu momentul venit, nu mai era vorba doar de 
a-l lăsa deoparte pe Antonius; mulţi considerau că ar fi fost 
mai prudent să-l lovească şi pe el odată cu Cezar. 

Între timp sosise şi Brutus; i se ceru părerea, dar el refuză 
acordul său pentru această nouă crimă, spunând că o 
considera inutilă şi că o încercare atât de îndrăzneață, care 
urmărea menţinerea dreptăţii şi a legilor, trebuia lipsit de 
orice act de injustiţie. 

Totuşi, pentru că unii se temeau de puterea extraordinară 
a lui Antonius, se căzu de acord să se ataşeze pe lângă 
persoana lui doi sau trei conjuraţi, pentru ca aceştia să-l 
reţină în afara Senatului în timp ce asasinatul se săvârşea în 
interior. 

După ce se rezolvă acest punct, plecară din casa lui 
Cassius. Aparent, adunarea aceasta avea drept scop să-l 
însoţească pe fiul lui Cassius, care urma să îmbrace toga 
virilă. În adevăr, conjuraţii îl însoţiră pe tânăr până în 
Forum, dar de acolo se strecurară sub porticul lui Pompei, 
ca să-l aştepte pe Cezar. 

Dacă cineva ar fi avut cunoştinţă de complot, ar fi putut 
admira impasibilitatea conjuraţilor la apropierea 
pericolului. Mulţi erau pretori şi, în această calitate, 
împărțeau dreptatea. Ei ascultau expunerile cu privire la 
diferendul pe care îl aveau de judecat şi dădeau hotărâri 
atât de exacte, atât de bine motivate de parcă nimic 


extraordinar nu-i ameninţa, ca şi când ar fi avut spiritul 
complet liber. 

Unul din acuzaţi, condamnat de Brutus la amendă, se 
adresă, în apel lui Cezar. 

Atunci Brutus cu calmul său neobişnuit, îşi plimbă privirea 
peste asistenţă, spunând: 

— Cezar nu m-a împiedicat niciodată să judec în 
conformitate cu legea. 

Totuşi, situaţia era gravă, şi ea se agrava şi mai mult cu 
fiecare moment care se scurgea, fără ca Cezar să fi fost de 
faţă. 

De ce nu venea Cezar? Cine îl reţinea? II opreau 
prevestirile? Asculta de cuvântul lui Spurina, ghicitorul 
acela care îl sfătuise să se teamă de idele lui njartie? 

Apoi, fapt care mărea neliniştea: unul din senatori, Papilius 
Loenas, după ce-i salutase pe Cassius şi pe Brutus, mai 
afectos decât de obicei, le spusese în şoaptă: 

— Rog zeii să acorde succes planului la care vă gândiţi; 
însă vă sfătuiesc să-i grăbiţi executarea, căci chestiunea nu 
mai este secretă. 

După aceste cuvinte, îi părăsi, lăsându-i cu teama ca 
complotul să nu fie descoperit. 

Şi, culmea îngrijorării, în momentul acela un sclav al lui 
Brutus veni în fugă să-l anunţe că soţia lui era pe moarte. 

În adevăr, Porcia, foarte îngrijorată de sfârşitul 
evenimentului, nu putea sta locului; ieşea, intra, întreba 
vecinii, ca să afle dacă auziseră ceva nou; oprea trecătorii 
ca să-i întrebe dacă ştiau ce făcea Brutus; trimitea în Forum 
mesager după mesager, ca să afle veşti. 

În sfârşit, când i se spuse că, desigur, Cezar fusese 
prevenit de vreme ce încă nu ieşise din casă, deşi era ora 
unsprezece dimineaţa, ea căzu în nesimţire, se schimbă la 
faţă şi-şi pierdu cunoştinţa. Văzând-o în starea aceasta, 
femeile sale începură să se vaiete şi să ceară ajutor. 

La strigătele lor, veniră vecinii şi, cum ea era palidă, 
ţeapănă şi rece, într-o clipă se răspândi în tot oraşul vestea 


că murise. 

Insă, revenindu-şi datorită îngrijirilor pe care i le dădeau 
femeile din casă, porunci să se dezmintă vestea că ar fi 
murit. 

Dar, după cum am văzut, zvonul acesta ajunsese până în 
Forum şi până la Brutus. 

Brutus nici măcar nu se clinti; stoicul avea ocazie să-şi 
pună în practică principiile, după care un necaz personal nu 
trebuie ţinut în seamă faţă de interesul public. 

2S. A. Dum. S 409 

El rămase deci în Senat, nepăsător, aşteptându-l pe Cezar. 

Tocmai atunci sosi Antonius. El venea să anunţe din partea 
lui Cezar că acesta nu mai ieşea şi ruga Senatul să amâne 
şedinţa pentru o altă zi. 

LXXXVII La vestea aceasta, conjuraţii, temându-se că dacă 
Cezar nu participa la şedinţă în ziua aceea complotul ar fi 
putut fi demascat, se hotărâră ca unul din ei să-l caute pe 
Cezar acasă şi să facă tot posibilul ca să-l aducă. 

Dar cine să meargă? 

Alegerea căzu pe Decimus Brutus, supranumit Albinus. 

Trădarea acestuia era cu atât mai gravă cu cât, după 
Marcus Brutus, el era omul pe care Cezar îl iubea cel mai 
mult: de aceea, îl instituise al doilea moştenitor al său. 

EI îl găsi pe Cezar atât de zdruncinat de teama soţiei sale, 
căreia îi dăduseră o oarecare consistenţă relatările 
ghicitorilor, încât, aşa cum am spus, se hotărâse să nu iasă 
din casă în ziua aceea. 

— Cezar, îi spuse el, aminteşte-ţi un lucru! Că senatorii s- 
au adunat, convocați de tine; ei sunt dispuşi să te declare 
rege peste toate provinciile situate în afara Italiei şi să te 
autorizeze să porţi acest titlu când vei străbate celelalte 
regiuni şi celelalte mări. Aşa că dacă acum ar veni cineva să 
le spună senatorilor, care te aşteaptă acum pe scaunele lor, 
să plece astăzi şi să se întrunească într-o altă zi - într-o zi 
când Calpurnia ar fi visat mai frumos - ce crezi că ar spune 
cei care te invidiază, şi cine i-ar mai crede pe amicii tăi când 


vor spune că nu există o supunere oarbă, că nu există 
tirania cea mai deplină? 

Însă, dacă vrei să socoteşti neapărat că ziua aceasta este 
nefastă, ei bine, vino în Senat şi anunţă personal că amâi 
şedinţa pentru o altă zi. 

Şi, cu aceste cuvinte, îl luă de mână şi-l atrase spre Uşă. 

Cezar făcu Calpurniei un ultim semn şi plecă. 

Dar abia ajunse în stradă că un sclav încercă să se apropie 
de el. Cezar era înconjurat, ca de obicei, de O mulţime de 
clienţi care îi solicitau favoruri: sclavul fu îndepărtat fără să 
fi putut ajunge până la Cezar. Atunci fugi la Calpurnia. 

— "Ţine-mă aici până la înapoierea lui Cezar, îi spuse el; am 
să-i comunic lucruri de cea mai mare importanţă. 

Dar asta nu a fost totul. 

Un pretor pe nume Artemidor din Cnid, care preda limba 
greacă la Roma şi care îi vedea adesea pe principalii 
conjuraţi, scrisese pe o tabletă principalele amănunte şi se 
sili să i-o înmâneze. Dar, văzând că pe măsură ce primea 
cererile, Cezar le trecea ofiţerilor care îl înconjurau, ridică 
tableta în sus şi strigă: 

— Cezar! Cezar! 

Apoi, când Cezar îi făcu semn să se apropie, adăugă: 

— Cezar, citeşte asta, singur şi repede: ea conţine lucruri 
importante, care te interesează personal. 

Cezar luă tableta, făcu un semn din cap şi încercă - este 
adevărat -să-şi arunce ochii pe ea, dar nu reuşi atât era de 
înghesuit de mulţimea care se strângea în jurul lui ca să-i 
vorbească. Aşa că intră în Senat ţinând încă în mână tableta 
pe care tot nu apucase s-o citească. 

În apropiere de Senat, la câţiva paşi, Cezar cobori din 
lictică, dar abia coborâse că se întâlni cu Papilius Loenas, 
acelaşi care, cu o jumătate de oră mai înainte, urase lui 
Brutus şi lui Cassius succes deplin. 

Papilius Loenas îl acapară. 

Aşa cum se întâmplă când un om important părea că vrea 
să-i spună ceva lui Cezar, toţi se retraseră, iar Cezar şi 


Loenas se găsiră în mijlocul unui cerc destul de larg pentru 
ca cei care îl formau să nu poată auzi cuvintele schimbate 
între senator şi dictator. 

Cu toate acestea, cum Loenas părea că-i vorbeşte foarte 
animat şi că Cezar îl asculta cu mare atenţie, conjuraţii 
începură să se teamă, cu atât mai mult cu cât ştiau că 
Loenas avea cunoştinţă de complot şi avură impresia că 
erau denunţaţi de colegul lor. Aşa că se priviră între ei, 
încurajându-se din ochi, să nu aştepte până să fie prinşi, ci 
mai bine să prevină această înjosire, sinucigându-se. 
Cassius şi încă vreo câţiva puseră mâinile pe pumnalele 
ascunse sub haine, când Brutus, care se strecurase până în 
primele rânduri ale cercului, recunoscu, după gesturile 
făcute de Loenas, că între Cezar şi acesta era vorba mai 
curând de o rugăminte foarte vie decât de O acuzare. Cu 
toate acestea, nu le spuse conjuraţilor nici un cuvânt, ştiind 
că în jurul lor erau numeroşi senatori care nu făceau parte 
din complot, însă îi surâse lui Cassius, ca să-l liniştească. 
Aproape în acelaşi moment Loenas îi sărută mâna lui Cezar 
şi se despărţi de el. Fiecare înţelese că nu fusese vorba 
decât de chestiuni personale. 

Apoi, Cezar urcă treptele porticului şi se găsi în incinta 
unde se ţinea adunarea în ziua aceea. 

Se îndreptă spre scaunul care îi era rezervat. 

În acest moment, potrivit celor dinainte stabilite, 
Trebonius îl luă pe Antonius şi-l scoase din sală, pentru a-l 
lipsi pe Cezar de ajutorul său în cazul când s-ar fi angajat 
vreo luptă, şi începu să-i vorbească despre lucruri care ştia 
că îl interesează. 

În timpul acesta, deşi făcea parte din secta lui Epicur, 
adică nu credea în altă viaţă, Cassius, ciudat, se uita ţintă la 
statuia lui Pompei, de parcă ar fi invocat-o pentru reuşita 
încercării. 

Atunci se apropie Tullius Cimber. Şi asta se stabilise de 
mai înanite. Tullius Cimber trebuia să vină să-i solicite lui 


Cezar rechemarea fratelui său, care fuseseexilat. El îşi 
începu discursul. 

Imediat, toţi conjuraţii se apropiară de Cezar ca şi când, 
interesaţi de soarta celui exilat, ar fi dorit să-şi unească 
rugăminţile lor cu rugămintea solicitantului. 

Cezar refuză cererea. Era o ocazie de a se apropia şi mai 
mult; toţi întindeau mâinile spre Cezar. 

Dar el le respinse insistenţele. 

— De ce mai stăruiţi pentru omul acela? Spuse el. Am 
hotărât odată că nu va mai intra în Roma. 

Şi se aşeză, încercând să îndepărteze mulţimea care îl 
sufoca. 

Dar abia se aşeză, că Tullius apucă cu amândouă mâinile 
toga lui Cezar şi, cu o mişcare bruscă, îi dezveli umărul. 

— Asta e violenţă! Strigă Cezar. 

Era semnalul de atac. Casca, aflat în spatele lui Cezar, 
scoase pumnalul şi lovi cel dintâi. 

Însă, pentru că Cezar, neliniştit, făcuse o mişcare ca să se 
ridice, pumnalul alunecă pe umăr şi-i provocă doar o rană 
puţin adâncă. 

Totuşi, Cezar simţi fierul. 

— Ah! Mizerabile, Casca! Strigă el, ce faci? 

Şi apucând cu o mână pumnalul, îl lovi pe Casca cu stiletul 
de care se folosea ca să scrie pe tăblițe. 

Când Cezar striga cuvintele acestea în latină, Casca, rănit, 
striga şi el, în greceşte: 

— Ajutor, frate! 

Atunci se produse o puternică mişcare: cei care nu făceau 
parte din complot se retraseră, tremurând din tot corpul, 
neîndrăznind nici să-l apere pe Cezar, nici să fugă, nici să 
spună vreun cuvânt. Acest moment de ezitare fu iute ca 
gândul, apoi fiecare conjurat îşi scoase pumnalul, îl 
înconjură pe Cezar în aşa fel încât în orice parte se întoarse 
nu văzu şi nu simţi decât oţelul. Insă el, fără să dea drumul 
pumnalului lui Casca, se zbătea între toate aceste mâini 
înarmate care, fiecare, voia să aibă partea ei la asasinat şi 


să guste, ca să spunem aşa, din sângele său, când, 
deoadată, în mijlocul acestor ucigaşi îl recunoscu pe Brutus 
şi simţi că acesta, pe care îl numea fiul său, îi dăduse o 
lovitură de pumnal în vintre. 

Atunci dădu drumul pumnalului lui Casca, şi fără alt reproş 
decât cuvintele: 'Tu quoque, mi fiii! (şi tu, fiul meu!), fără să 
încerce să se mai apere, îşi acoperi capul cu toga şi-şi lăsă 
corpul pradă săbiilor şi pumnalelor. 

Şi totuşi, Cezar rămăsese în picioare, iar asasinii loveau cu 
atâta sete, încât ajunseseră să se rănească între ei: însuşi 
Brutus se alese cu mâna spintecată. Toţi se umplură de 
sânge. 

În fine, fie din întâmplare, fie că asasinii îl împinseseră 
într-acolo, el se prăbuşi la picioarele statuii lui Pompei, al 
cărui soclu îl însângeră. 

„încât, spune Plutarh, părea că Pompei asistase la 
pedepsirea duşmanului căzut acum la picioarele lui şi 
zbătându-se încă sub mulţimea rănilor.” 

Trupul neînsufleţit al lui Cezar rămase întins la picioarele 
statuii lui Pompei. Brutus înaintă în mijlocul Senatului ca să 
explice şi să laude actul care se săvârşise. Dar senatorii, 
înfricoşaţi, se repeziră spre ieşiri, semănând nelinişte şi 
groază în rândul poporului, strigând unii: „II asasinează pe 
Cezar!”, alţii: „Cezar a fost ucis!”, după cum unii ieşiseră 
când încă Cezar mai era în picoare, sau după ce Cezar se 
prăbuşise. 

Atunci se produse în stradă o tulburare aproape tot atât 
de mare pe cât fusese în Senat cu un moment mai devreme; 
unii îşi închiseră uşile, alţii îşi părăsiră Magazinele şi 
băncile, dar toţi se repeziră spre porticul lui Pompei. 

Antonius şi Lepidus, cei doi mari amici ai lui Cezar, fugeau 
temându-şi viaţa. 

Conjuraţii, grupaţi, cu pumnalele şi săbiile năclăite de 
sânge, ieşiră din Senat şi urcară pe Capitoliu nu ca nişte 
fugari, ci ca nişte oameni radioşi şi plini de încredere, 


V 


chemând poporul la libertate şi chemând la ei persoanele 
de vază pe care le întâlneau în drum. 

Şi, în primul moment, unii din aceia care sunt întotdeauna 
gata să treacă de partea învingătorilor şi să laude succesul, 
se alăturară ucigaşilor ca să lase impresia că ajutaseră 
conspirația şi să-şi atribuie partea lor de glorie. Printre 
aceştia fură Caius Octavius şi Lentulus Spinter. Mai târziu, 
amândoi au fost pedepsiţi pentru sângeroasa lor 
fanfaronadă, ca şi cum ar fi fost nişte adevăraţi ucigaşi: 
Antonius şi Octavius îi condamnară la moarte nu ca asasini 
ai lui Cezar, ci pentru că se lăudaseră că fuseseră. 

În acest timp, cadavrul rămăsese întins într-un lac de 
sânge. Toată lumea venea să-l vadă, dar nimeni nu 
îndrăznea să-l atingă. În cele din urmă, trei sclavi îl ridicară 
şi-l duseră acasă într-o lectică din care atârna un brat. 

Calpurnia era prevenită de nenorocirea abătută asupra-i: 
ea primi în pragul casei corpul neînsufleţit al soţului ei. 

Fu chemat medicul Antistus. 

Cezar era mort, însă, din toate cele douăzeci şi trei de 
răni, numai una singură, aceea primită în piept, fusese 
mortală. Se spune că fusese cea de-a doua lovitură pe care- 
o primise. 

În planul lor, conjuraţii stabiliseră că, după uciderea lui 
Cezar, corpul acestuia să fie târât pe străzi, apoi aruncat în 
Tibru; bunurile sale confiscate, iar actele sale declarate 
nule. Însă teelma ca Antonius, consul, şi Lepidus, 
conjandantul cavaleriei, care dispăruseră în timpul 
asasinatului, să nu reapară în fruntea armatei şi a 
poporului, făcu să nu se înfăptuiască nimic din ceea ce se 
stabilise în această privinţă. 

A doua zi, Brutus, Cassius şi ceilalţi conjuraţi se 
prezentară în Forum şi vorbiră poporului. Discursurile lor 
începură şi se sfârşiră fără ca spectatorii să dea vreun semn 
de aprobare sau dezaprobare. Din această profundă Tăcere 
reieşea un dublu adevăr: că poporul îl onora pe Brutus, dar 
îl regreta pe Cezar. 


În acest timp, Senatul se adunase în templul Terrei, iar 
Antonius, Plancus şi Cicero propuseră o amnistie generală 
şi invitară toată lumea la înţelegere şi armonie. Se decretă 
deplina siguranţă a conjuraţilor şi, mai mult încă, Senatul 
emise un decret prin care se stabileau onorurile care să li 
se acorde acestora. 

După ce luă această hotărâre, Senatul ridică şedinţa, iar 
Antonius îşi trimise fiul pe Capitoliu pentru a servi ca ostatic 
conjuraţilor, care se retrăseseră acolo ca să se pună sub 
protecţia Romei. 

Când toată lumea se găsi reunită, se jură pace din nou; toţi 
se îmbrăţişară. Cassius cină la, Antonius, iar Brutus la 
Lepidus. Ceilalţi conjuraţi fură invitaţi la unii şi la alţii, unii 
la prieteni, alţii la simple cunoştinţe. 

Văzând toate acestea, fiecare credea că lucrurile se 
aranjaseră în mod înţelept şi că Republica se restabilise 
pentru totdeauna. - 

Dar în toate calculele acestea nu se ţinuse seama de 
popor. 

A doua zi, în. Zori, Senatul se întruni din nou şi, în termenii 
cei mai onorabili, îi mulţumi lui Antonius că înăbuşise primii 
germeni ai unui război civil. Apoi, Brutus fu copleşit de 
elogii. După aceea urmă distribuirea provinciilor: Brutus 
primi insula Creta; Cassius - Africa; Trebonius - Asia; 
Cimber - Bithynia şi Brutus Albinus - Galia circumpadană. 

Între timp începuse să se vorbească în mod discret despre 
existenţa unui testament al lui Cezar. Se spunea că Cezar 
făcuse acest testament în luna septembrie trecută, în satul 
Lavicanum, şi că, după. Pe-l sigilase, îl încredinţase primei 
dintre vestale. Prin acest testament instituia trei 
moştenitori. 

Aceşti trei moştenitori erau cei trei strâănepoţi ai lui. 
Primul era Octavius; el primea trei sferturi din succesiune. 
Al doilea era Lucius Penarius şi al treilea Quintus Pedius. 
Aceştia doi din urmă dobândeau fiecare câte o optime din 
bunurile lui Cezar. În plus, îl adopta pe Octavius şi-i dădea 


numele său. Declara mai mulţi din amicii săi - care aproape 
toţi au fost asasinii lui - tutorii fiilor săi, dacă ar fi avut. Pe 
Decimus Brutus, acela care venise să-l ia de acasă, îl aşeza 
în a doua clasă a legatarilor săi, lăsa poporului roman 
grădinile sale de pe Tibru şi fiecărui Cetăţean câte trei sute 
de sesterţi. 

lată ceea ce se zvonea prin popor şi crea un fel de agitaţie. 

Dar mai era un motiv de nelinişte - apropierea funeraliilor. 
De vreme ce trupul nu fusese aruncat în Tibru, trebuiau să 
aibă loc funeralii. La început s-a venit cu ideea să se facă în 
secret, dar se temură să nu irite poporul. Cassius fu de 
părerea că, chiar cu un asemenea risc, înmormântarea să 
nu fie publică; însă Antonius îl rugă atât de mult pe Brutus, 
încât Brutus cedă. 

Era a doua greşeală pe care o comitea. Prima fusese când 
îl cruţase pe Antonius. 

Mai întâi, Antonius citi testamentul lui Cezar în faţa casei 
acestuia. Tot ce se zvonise mai înainte în Forum, în pieţe şi 
pe la răspântiile din Roma era adevărat. Când poporul află 
că Cezar îi lăsase grădinile sale de pe Tibru şi câte trei sute 
de sesterţi de fiecare cetăţean, izbucni în plânsete şi în 
vaiete, se arătă foarte afectat de soarta lui Cezar şi-şi 
mărturisi părerea de rău pentru moartea lui. 

Antonius alese acest moment pentru a transporta corpul 
de acasă pe Câmpul lui Marte. 

Acolo se ridicase un rug aproape de mormântul fiicei sale 
Iulia, şi o capelă aurită, după modelul templului lui Venus 
Genitrix în faţa tribunei pentru cuvântări. În această capelă 
se pregătise un pat din fildeş, acoperit cu o țesătură din aur 
şi purpură peste care fuseseră aşezate armele mortului şi 
toga în care fusese ucis. Apoi, pentru că se considerase că 
ziua întreagă n-ar fi ajuns celor care ar fi adus daruri 
pentru rug, dacă s-ar fi respectat ritmul ceremonial al unui 
marş funebru, se anunţă că fiecare putea să meargă fără 
vreo ordine stabilită, şi pe unde ar fi voit. 


În plus, începând de dimineaţă, se oferi poporului 
spectacole de jocuri funerare, iar în aceste spectacole 
aranjate de Antonius se cântau bucăţi destinate să aţâţe 
mila şi indignarea, printre altele monologul lui Ajax dintr-o 
piesă de Pacuvius, monolog în care se găsea următorul 
vers: Salvatu-i-am ca să mă piardă! 

În mijlocul acestui început de agitaţie, convoiul mortuar al 
lui Cezar se puse în mişcare. 

Noi, care am văzut atâtea zile furtunoase în care se Aleg 
destinele unui popor sau ale unui regat, ne amintim că sunt 
ore predestinate şi fatale, când se simte ceva plutind în aer, 
anunjând răscoala şi revoluțiile. 

În ziua aceea, Roma n-avea înfăţişarea ei obişnuită. Pe 
templele situate de-a lungul drumului pe care trebuia să 
treacă alaiul mortuar se agăţaseră simboluri de doliu; 
statuile fuseseră încoronate cu cununi din ramuri funerare. 
Oameni siniştri şi ameninţători treceau în sus şi în jos: sunt 
chipuri care par aşezate sub ocrotirea Teroarei şi care nu 
ies decât când aceasta trece despletită pe străzi. 

La ora stabilită, corpul lui Cezar fu ridicat. Magistraţi, unii 
în exerciţiu, alţii eşiţi din funcţie, purtară catafalcul în 
Forum. 

Acolo trebuia să se facă o haltă; în timpul haltei, corpul fu 
aşezat pe o estradă separată. 

Când spunem corpul, facem o greşeală; corpul era închis 
într-un fel de sicriu şi era înlocuit cu o efigie din ceară, 
făcută după chipul lui Cezar şi mulată după natură imediat 
după moarte. Efigia avea culoarea palidă a unui cadavru şi 
lăsa să se vadă cele douăzeci şi trei de răni prin care ieşise 
sufletul acesta blând, care se apărase împotriva lui Casca, 
dar se supusese legilor destinului când aceste legi îi 
fuseseră prezentate de mâna lui Brutus. 

Estrada, pregătită dinainte, era dominată de un trofeu 
amintind victoriile lui Cezar. Antonius se urcă pe estradă, 
mai citi o dată testamentul lui Cezar, apoi, după testament, 
decretele Senatului care îi confereau onorurile publice şi 


private, în fine, jurământul senatorilor că aveau să-i fie 
devotați până la moarte. 

În momentul acela, simțind că poporul ajunsese la gradul 
de exaltare pe care îl dorise, începu elogiul funebru al lui 
Cezar. Acest elogiu nu ne-a fost păstrat. 

Ba nu, ne înşelăm; el se găseşte în Shakespeare. Pentru că 
Shakespeare l-a reconstituit împreună cu Plutarhul său, ori 
l-a reconstituit în întregime cu geniul său. 

Acest discurs, pregătit cu o artă admirabilă şi împodobit 
cu toate florile elocinţei asiatice, produse o impresie 
profundă, care se manifestă prin plânsete şi suspine, 
urmate de strigăte de durere transformate în ameninţări şi 
blesteme, când Antonius luă toga purtată de Cezar şi o 
flutură pe deasupra capetelor mulţimii, toga aceea năclăită 
de sânge şi sfâşiată de pumnalele ucigaşilor. 

Atunci se produse un mare tumult; unii voiau să ardă 
trupul lui Cezar în templul lui Jupiter, alţii - chiar în incinta 
unde fusese asasinat. În mijlocul acestei confuzii, doi 
bărbaţi înarmaţi cu săbii, ţinând fiecare în mâna stângă 
câte două suliţi iar în mâna dreaptă câte o torţă, înaintară şi 
puseră foc estradei. 

Flăcările se înălţară repede, cu atât mai repede cu cât 
fiecare se grăbea să aducă lemne uscate, iar mulţimea, cu 
furia distrugătoare care o cuprinde în unele momente 
nefaste, cum făcuse în ziua funeraliilor lui Clodius, începu 
să smulgă băncile scriitorilor, scaunele judecătorilor, uşile şi 
obloanele magazinelor şi băncilor, şi aruncă toate aceste 
materiale combustibile în vâlvătaia uriaşă. Dar asta nu fu 
totul: cântăreții din flaut şi histrionii, câţi se găseau de faţă, 
aruncară în flăcări hainele triumfale cu care se îmbrăcaseră 
pentru ceremonie; veteranii şi generalii - armele cu care se 
împodobiseră pentru funeraliile generalului lor; femeile - 
podoabele, bijuteriile şi chiar podoabele copiilor lor. 

Chiar în momentul acela se petrecu unul din acele 
evenimente îngrozitoare care par destinate să reverse cupa 


beţiei şi a mâniei pe care marile emoţii o pun în mâna 
mulţimii. 

Un poet, pe nume Helvius Cinna, care nu luase deloc parte 
la conjurație, ci dimpotrivă, era un amic al lui Cezar, 
înaintă, palid şi complet distrus, în mijlocul Forumului. În 
noaptea care trecuse visase: visase că-i apăruse umbra lui 
Cezar, cu chipul palid, cu ochii închişi, cu corpul străpuns 
de lovituri; umbra venea prieteneşte să-l invite la cină. 

În visul său, Helvius Cinna refuzase la început invitaţia; 
dar umbra îl luase de mână şi, trăgându-l cu o forţă 
irezistibilă, îl silise să se dea jos din pat şi să-l urmeze într- 
un loc întunecat şi rece, care îi făcu o impresie atât de 
teribilă încât îl trezise pe nenorocit din somn. Într-o vreme 
în care orice vis era o prevestire, aceasta era semnificativă 
şi prevestea un sfârşit apropiat. De aceea, Helvius fu 
cuprins de o groază care nu-l mai părăsi nici când se făcu 
ziuă. 

Totuşi, de dimineaţă, când auzi că se transportă corpul lui 
Cezar, se ruşină de propria lui slăbiciune şi se duse în 
Forum, unde găsi mulţimea în dispoziţia pe care am amintit- 
0. 

Când apăru, un cetăţean întrebă pe un altul: 

— Cine este bărbatul acesta atât de palid, care merge cu 
un aer atât de uluit? 

— E Cinna, răspunse acesta. 

Cei care auziseră numele îl repetară: 

— Cinna. 

Or, cu câteva zile mai înainte, un trimis al poporului, pe 
nume Cornelius Cinna, ţinuse în public un discurs împotriva 
lui Cezar, iar lumea îl acuza pe acest Cinna că făcuse parte 
din conjurație. 

Mulțimea îl confundă pe Helvius Cinna cu Cornelius Cinna. 

Urmarea a fost că Helvius fu primit cu acel mormăit surd 
care prevesteşte furtuna; voi să se retragă, dar era prea 
târziu. Groaza întipărită pe chipul lui, interpretată ca o 


expresie a remuşcării, deşi în realitate nu era decât 
amintirea nopţii precedente, îl pierdu. 

Nimeni nu se mai îndoi: degeaba striga sărmanul poet că 
el era Helvius Cinna şi nu Cornelius Cinna, că era amicul lui 
Cezar, nu assasinul lui; un om îi smulse toga de pe umăr, un 
altul*ii sfâşie tunica, un altul îl lovi cu un ciomag: sângele 
ţâşni. Beţia de sânge e atât de rapidă! O clipă mai târziu, 
nenorocitul Cinna era un biet cadavru care şi mai repede 
încă fu sfâşiat în bucăţi. Apoi, în mijlocul acestui vacarm 
asurzitor se ridică un cap înfipt într-o suliță; capul victimei. 

În momentul acela, cineva strigă: 

— Moarte asasinilor! 

Un altul începu să agite un tăciune aprins. 

Fiecare înţelese acest semnal. Mulțimea se năpusti spre 
rug, apucă lemne aprinse, aprinse de la ele făclii şi torţe şi 
urlând, proferând ameninţări de moarte şi de incendiu, se 
îndreptă spre locuinţa lui Brutus şi Cassius. Din fericire, 
preveniţi din timp, aceştia fugiseră şi se retrăseseră la 
Antium. Părăsiseră deci Roma fără luptă şi ieşiseră din 
cetate goniţi, ca să spunem aşa, de propriile lor remuşcări. 

Este adevărat că se gândeau să se reîntoarcă atunci când 
poporul s-ar fi liniştit, căci cunoşteau inconstanţa poporului. 
Dar cu poporul este ca şi cu furtuna; odată dezlănţuită, 
nimeni nu ştie nici când, nici cum o să se liniştească. 

Credinţa lui Brutus că înapoierea sa la Roma ar fi fost 
uşoară şi apropiată era cu atât mai normală cu cât, numit 
de curând pretor, trebuia să ofere jocuri şi, aşa cum se 
Întâmplă de obicei, jocurile acestea erau întotdeauna 
aşteptate de popor cu nerăbdare. 

Insă în momentul când se pregătea să părăsească Antium, 
Brutus fu anunţat că numeroşi veterani din cei care 
primiseră deja Cezar case, pământ şi bani, intrau în Roma 
cu gânduri ostile faţă de el. 

Socoti deci prudent să rămână mai departe la Antium, 
oferind totuşi poporului jocurile promise. Jocurile fură 
splendide: Brutus cumpărase foarte multe animale feroce şi 


porunci ca niciunul să nu fie cruțat. Se duse chiar până la 
Neapole ca să angajeze acolo comedianţi. Şi pentru că în 
vremea aceea se găsea în Italia un mim celebru numit 
Canilius, el îi scrise unui amic să afle în ce oraş locuieşte 
acest Canilius şi să-l angajeze pentru jocuri, plătindu-i 
oricât i-ar cere. 

Poporul asistă la vânători, la luptele de gladiatori, la 
jocurile scenice, dar nu-l ceru pe Brutus; dimpotrivă, el 
ridică în piaţa publică o coloană din marmură de Africa, 
înaltă de douăzeci de picioare, pe care fu săpată 
următoarea inscripţie: Părintele patriei. 

Cauza ucigaşilor era pierdută; cu toate că murise, Cezar îi 
biruise pe asasini, după cum când era în viaţă, îi învinsese 
pe duşmani. Nu numai Roma, dar universul întreg îl 
plângea pe Cezar. Străinii se îmbrăcară în doliu şi 
înconjuraseră rugul, fiecare marcându-şi dezolarea după 
cum era obiceiul în ţara lui. 

Conjuraţii crezuseră că cu douăzeci şi trei de lovituri de 
pumnal se putea ucide un om, şi văzură într-adevăr că 
nimic nu era mai uşor de ucis decât corpul; însă sufletul lui 
Cezar continua să trăiască şi plutea pe deasupra Romei. 

Niciodată nu fusese Cezar mai viu ca acum, de când 
Brutus şi Cassius îl culcaseră în mormânt. El părăsişi 
vechea îmbrăcăminte; vechea îmbrăcăminte era toga 
însângerată şi ciuruită de lovituri de pumnal pe care 
Antonius o fluturase pe deasupra cadavrului lui Cezar şi pe 
care, în cele din urmă, o aruncă pe rug. Vechea 
îmbrăcăminte fusese mistuită de flăcări, iar spectrul lui 
Cezar, acelaşi spectru pe care Brutus îl văzuse prima dată 
la Abydos şi a doua oară la Filippi, apăru acum purificat în 
ochii mulţimii. 

Cato fusese omul legii. 

Cezar fusese omul umanităţii. 

Şi acum înţelegem perfect că pentru cei care l-au văzut pe 
Cezar numai din punctul de vedere al trupului Cezar fusese 
un tiran. Înţelegem de ce şcoala, acest loc cu orizont scurt 


şi strimt, a făcut din Cato un martir şi din Brutus şi din 
Cassius nişte eroi. Înţelegem de asemenea că istoricii care 
au copiat pe Plutarh, Suetoniu, Tacit, Apion, Dio Cassius n- 
au văzut în aceşti istorici decât ceea ce s-a găsit, adică 
faptul împlinit. Oamenii aceştia care ne-au transmis faptul 
împlinit scriau în întuneric: ei nu le puteau spune 
contemporanilor decât ceea ce cunoşteau, nu puteau 
transmite contemporanilor lor decât ceea ce ştiau, 
generaţiilor viitoare numai ce văzuseră. 

Însă, după părerea noastră, omul care nu va vedea în 
marile fapte împlinite din această imensă perioadă genezică 
altceva decât ceea ce au văzut autorii păgâni - şi nu va face 
decât să-i copieze traducându-i, sau să-i traducă copiindu-i, 
acela nu va scrie ca ei, în obscuritate: acela va fi orb. 


SFÂRŞIT