Colin Falconer — Cleopatra, cand eram zei

ALDO PRESS 


- CLEOPATRA - 


COLIN FALCONER 


CLEOPATRA 


CÂND ERAM ZEI 


(When we are gods. A novel by Cleopatra) 


Trad. Mihnea Columbeanu 


Această carte îi e dedicată lui Helen 
Mulţumiri 


Mulţumirile mele lui Tim Curnow, din Sydney, pentru credinţa 
lui în mine şi în această carte; şi lui Jane Gelfman, din New York, 
pentru că i-a găsit Cleopatrei o locuinţă în Manhattan. Aş dori de 
asemenea să-i mulţumesc agentei mele din Londra, Anthea 
Morton-Saner, pentru că m-a ajutat din nou cu cercetările, şi 
scriitorului de călătorii Michael Haag, pentru revelaţiile lui despre 
istoria Alexandriei. Lui Jan, Cathy şi Vickl, care m-au ajutat din 
nou să găsesc cărţile de care aveam nevoie. Şi soţiei mele, 
Helen, primul meu critic şi redactor, pentru ajutorul şi încurajările 
din timpul primelor ciorne. 

li voi fi etern recunoscător lui Ayesha Pande, de la Crown, 
pentru că e genul de redactor la care visează toţi scriitorii şi a 
muncit atât de mult pentru a face această carte să existe; şi lui 
Rachel Kahan, a cărei pasiune faţă de acest roman mi-a alungat 
deznădejdea şi mi-a arătat că în New York există cel puţin doi 
redactori cu adevărat minunaţi. 


- CLEOPATRA - 
PARTEA ÎNTÂI 


„„„Cea mai desăvârşită femeie care a existat vreodată, cea mai 
feminină femeie şi cea mai regală regină, o persoană 
misterioasă, căreia poeții nu i-au mai putut adăuga nimic şi pe 
care visătorii o găsesc întotdeauna la capătul visurilor lor. 


THEOPHILE GAUTIER, 1845 
PROLOG 


Întuneric, piatră rece sub vârfurile degetelor, umbre dansând 
pe pereţi, făclii pâlpâind în curentul din tuneluri. Era atât de frig 
şi umed, ca în împărăţia morţii, şi trecu mult până când ochii ei 
se deprinseră cu întunecimea. 

li auzise înainte de a-i vedea, cu încolăcirile lor sinuoase şi 
prelingerile reci, în timp ce se retrăgeau din calea luminii 
torţelor. Simţea că-i îngheţau muşchii. Nu-şi putea lua privirea de 
la ei, cu membrele paralizate de oroarea priveliştii din groapa de 
jos. Erau sute şi sute, nenumărate morţi lunecând unele peste 
altele, cu ochii lucind ca nişte cioburi de granată. Magazia 
călăului. 

lată o viperă, cu limba săgetându-i din fanta gurii, nervoasă, 
simţindu-le prezenţa. Muşcătura ei cauza o durere chinuitoare 
care se răspândea în tot trupul, iar membrul afectat se acoperea 
curând cu pete şi umflături hidoase, vinete. Curând, victima 
începea să verse, apoi îşi pierdea controlul băşicii şi al 
intestinelor. O moarte urâtă, rezervată răufăcătorilor ce meritau 
pedeapsa îndoită. 

lar acolo, cu trupul suplu vărgat în galben şi cafeniu, cobra cu 
glugă, simbolul divin al Egiptului de Sus, emblema regală a 
faraonului şi a lui Ptolemeu deopotrivă. Grecii o numeau vasilisc, 
sau micul rege. În Cartea Morților, cobra cu glugă simboliza viaţa 
veşnică. 

Muşcătura ei era mortală, dar foarte puţin dureroasă. După 
scurt timp, victimei începeau să i se închidă ochii şi o fura 
repede un somn adânc, din care nu se mai deştepta. Muşcătura 
colţilor lăsa două urme mici, dar altminteri trupul nu-şi schimba 
înfăţişarea, îngăduind o moarte demnă. Era calea aleasă de sora 
mai mare, Berenice, după ce se revoltase împotriva tatălui ei şi 


4 


- COLIN FALCONER - 


încercase să-i uzurpe tronul. 

Acum, când tatăl său îşi apropie gura de urechea ei, îi simţi 
firele sârmoase ale bărbii gâdilându-i faţa. 

— Aceasta e lumea pe care ai moştenit-o, îi şopti el. Fiecare 
palat e plin cu şerpi. De două ori mai ucigători decât aceştia. 
Intr-un asemenea cuib îţi vei trăi toată viaţa şi trebuie să fii la fel 
de lunecoasă ca aceşti şerpi, la fel de înţelept să-ţi foloseşti 
veninul şi să loveşti fără şovăire, dacă vrei să scapi cu viaţă. 
Înţelegi? 

— Inteleg, răspunse Cleopatra. 

Avea zece ani. 


Alexandria din Egipt 

Luna egipteană a lui Phamenoth 

Cu cincizeci şi unu de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


Tatăl ei, Ptolemeu al XII-lea, Fluierarul, Bastardul. 

Când murise, o lăsase singură în bezna de cerneală a 
viitorului, şi chiar din momentul ultimei lui suflări putuse auzi 
lunecarea trupurilor reci şi dezgolirea colţilor. 

Stătea în picioare lângă pat, privindu-l. Ochii lui erau închişi, 
buzele strânse într-un zâmbet senin; despărţirea de viaţă fusese 
blândă. Tatăl ei, şi totuşi nu el. Pielea era cenuşie, precum ceara 
topită, muşchii lipsiţi de încordarea vieţii, astfel încât trăsăturile 
îi arătau la fel, dar nu se puteau recunoaşte decât vag. 

Se întreba când avea să simtă durerea, de ce nu putea plânge 
după el. Dar, în acel moment, nu simţea decât o furnicare în 
burtă, un fior de spaimă. De-acum, era singură. In ultimele 
câteva luni, domnise ca regentă alături de el, dar acum, o dată 
cu pieirea lui, viaţa pentru care o pregătise el atâta amar de 
vreme începuse în sfârşit. 

Din ziua aceea şi pentru întreaga lume era Cleopatra a 
Şaptea, Regina celor Două Ţări, Egiptul de Sus şi de Jos, 
Philopater Philomatris, Zeu lubitor-de-Tată, lubitor-de-Naţie. Dar, 


- CLEOPATRA - 


în adâncul inimii, ştia că ea nu era aşa ceva. Era doar o fată de 
optsprezece ani, lipsită de experienţă, de ajutor şi de prieteni. 


* 


„Ajută-mă”, îi venea să spună. „Nu sunt pregătită pentru 
asta.” Dar el nu mai era, moartea îl eliberase de poverile puterii 
şi ale supravieţuirii. Numai moartea o mai putea elibera acum şi 
pe ea de aceste poveri. 

lşi spusese Noul Dionisos, salvatorul care avea să scape 
Răsăritul de sub tirania Romei. Işi tatuase pe trup frunza de viţă 
bahică, fusese inițiat în tainele vinului, ale muzicii şi 
abandonului. Râseseră de el şi îl numiseră Fluierarul, datorită 
felului cum îndrăgea riturile. Alţii îl numeau Bastardul şi-i luau în 
derâdere eforturile de a-i stăvili pe romani. 

lar aceasta era moştenirea lui, acel oraş alb şi glorios — 
Oraşul Strălucitor, cum îl numeau romanii — cu palatele tencuite 
cu gips şi dumbrăvile umbroase strălucind în lumina soarelui de 
primăvară, coborând până la marginea apei, ţinându-se agăţate 
de frumoasele linii arcuite ale peninsulei Lochias. O briză 
răcoroasă, înmiresmată cu aroma mării, biciuia perdelele de 
mătase din odaia tatălui ei, făcându-le să danseze ca nişte 
fantome la ultima lui petrecere. Palatele din Brucheion se 
buluceau până în portul regal, mărginit de calea cu arcade, 
Heptastadionul, care îl despărţea de Portul Bunei Reîntoarceri la 
apus şi pădurea de catarge ale corăbiilor negustoreşti 
îngrămădite lângă docurile de-acolo. Alexandria din Egipt, tot un 
nume roman, avea unul dintre cele mai mari porturi ale lumii. 
Magaziile de lângă docuri erau doldora de avuţia Egiptului şi a 
ținuturilor sale, colţi de fildeş stivuiţi ca buştenii de chiparos, 
perle îndesate în saci de iută asemenea nucilor, baloţi uriaşi de 
mătăsuri şi museline şi munţi uriaşi de mirodenii cu miros 
înţepător, henna, cuişoare şi scorţişoară parfumată. N 

Era cel mai înaintat oraş al lumii, ca învăţătură şi cultură. In 
vestita Bibliotecă se găseau peste şapte sute de mii de volumen, 
suluri cilindrice conţinând tratate de matematici şi filosofie, 
medicină şi astronomie, anatomie şi geografie. Museionul se 
lăuda cu unii dintre cei mai aleşi cărturari din lume, care trăiau 
pe cheltuiala statului, în schimb punându-şi cunoştinţele la 
dispoziţia reginei. Din sălile de marmură ieşeau ode ale victoriei, 


6 


- COLIN FALCONER - 


reţete medicale şi maşini de luptă, tot ce cereau Ptolemeii. Aici 
socotise Eratosthenes circumferința Pământului, comparând 
lungimea umbrelor la amiază în Alexandria şi Aswan. Tot aici 
demonstrase Aristarchos că Pământul se învârtea în jurul 
Soarelui, iar Euclid întemeiase prima şcoală de matematici, sub 
domnia întâiului Ptolemeu. 

Şi totuşi, Alexandria, cu toate gloriile ei, era o moştenire 
amară, căci la o asemenea giuvaericală râvnea întreaga lume. 

Oraşul fusese numit după Alexandru cel Mare, care îi învinsese 
pe faraoni cu trei veacuri în urmă şi instaurase propria dinastie 
de regi greci, Ptolemeii. Urmaşii lui stăpâniseră meleaguri enorm 
de întinse, câştigate prin cuceririle lui, dar de-a lungul secolelor 
fuseseră răpite, Siria, Cyrenaica, Ciprul, până când se pierduseră 
toate. 

Mediterana aparţinea Romei. Când un monarh, un satrap sau 
un prinţ auzea ropotul de sandale ale legionarilor, ştia că în urma 
acestora veneau încasatorii de biruri, fermierii, inginerii cu 
drumurile şi apeductele lor, ca să le calce în picioare cultura şi 
tradiţiile. Intreaga lume devenea o provincie a Romei. 

Numai Egiptul mai rămăsese, cel mai mare bazar din lume. 

Dar acum nu mai existau mari generali ca Alexandru să-l 
apere, doar o adunătură de pirați, sclavi fugari şi nelegiuiţi pe 
care Ptolemeu îi numea încântat armată, conduşi de o curte 
formată din greci, sirieni şi evrei, pentru care o cină gustoasă 
însemna să-şi otrăvească toţi oaspeţii. Populaţia consta dintr-o 
metropolă de greci şi egipteni nervoşi care nu erau loiali decât 
propriilor pungi şi a căror dintâi reacţie în faţa oricărei crize 
consta în a lua cu asalt palatul, şi o mulţime de ţărani egipteni 
care se rugau la crocodili şi încă mai credeau că stăpânii lor erau 
faraonii. 

Şi totuşi, şi totuşi, Cleopatra iubea Egiptul, la fel cum îl iubise 
tatăl ei. Philopatris, Philomatris; lubitoare-de-Tată, lubitoare-de- 
Naţie. Erau titluri tradiţionale, dar pe care singură şi le alesese. 
Şi le alesese ca deviză. 

Sărută pentru ultima oară mâna Fluierarului şi i-o lăsă pe 
pieptul rece. Avea să salveze Egiptul, aşa cum o însărcinase el, şi 
avea să-l răzbune pe Dionisos pentru fiecare glumă cu care se 
distraseră într-ascuns pe socoteala lui. 


* 


- CLEOPATRA - 


— Am dat poruncă să fie depus la Monument, spuse un glas. 
Va zăcea acolo, alături de strămoşii lui şi de Alexandru. 

Cleopatra se întoarse. lată-l, un ditamai muntele de osânză 
macedoneană, cu bucle unse cu ulei şi prea multe inele de lapis 
şi carneol pe degetele dolofane, şi acea expresie superioară pe 
care toţi secretarii greci păreau s-o dobândească o dată cu 
robele funcţiei. Fusese sfătuitor particular în Casa de Adoraţie, 
unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai tatălui ei, iar acum, 
regele fiind mort, era un om periculos. 

— Asta eu poruncesc, Pothinus. 

— Aşa se cuvine. Nu caut decât să vă uşurez povara, la acest 
ceas amar. 

— Nu mă îndoiesc că asta ţi-a fost intenţia. 

Fluierarul avusese dreptate. Fojgăiala viperelor începuse deja, 
aceasta din faţa ei trezindu-se cea dintâi din hibernare. „Dau 
porunci pe care ştiu că nu le voi abroga, şi astfel încep de pe- 
acum să-mi ştirbească puterea, înainte ca trupul tatălui meu să 
se fi răcit. Din clipa asta, nu voi mai avea linişte.” 


* 


Membrii Consiliului de Regenţă intrară în şir, împingându-l în 
faţă pe fratele ei mai mic, Ptolemeu, ca pe un prizonier. Cu 
braţele deloc mai groase decât nişte cozi de suliță, era un tânăr 
nearătos, încruntat şi posomorât. Îl îmbrăcaseră într-un ch/amys 
bărbătesc, deşi încă nu-i ieşiseră tuleiele bărbii. 

„Ce să fac cu el? Pothinus i-a împuiat capul cu răutăţi, fără 
îndoială. Intr-o zi, când va deveni cu adevărat bărbat, nu-mi va 
mai fi frate, ci vrăjmaş.” Indică un scaun aurit de pe soclu, iar 
Ptolemeu veni să se aşeze lângă ea. 

Cei din Consiliul de Regenţă se aşezară pe o bancă, poleită 
bogat, dar cu capetele mai jos decât al ei. Primul era onctuosul 
Pothinus, şeful Consiliului de Regenţă şi, oficial, tropheus al lui 
Ptolemeu, Tată Adoptiv; lângă el stătea Theodotus, preparatorul 
lui Ptolemeu, un alt funcţionar în care urma să aibă încredere 
numai după ce i se arunca la peşti capul; şi Achillas, egiptean şi 
căpitan al Gărzii Regale, încă loial ei — deocamdată. Dioiketes-ul 
lui Hephaestion, pe moment prim-ministru, era şi el de faţă, ştia 
după parfum. Şi, desigur, sora ei, Arsinoe. In vârstă de numai 


8 


- COLIN FALCONER - 


cincisprezece ani, cu frumosul ei păr blond strâns într-un coc în 
creştetul capului şi o frumuseţe trufaşă şi amenințătoare, pe cât 
de fermecătoare, pe-atâta de primejdioasă. Ultimul dintre toţi, 
tânărul Antiochus, încă un copil, cu tunică albă scurtă şi o 
necontenită expresie de teamă nedesluşită pe chipul palid. 

Nici un suflet de încredere, în toată încăperea, şi cu atât mai 
puţin printre neamuri. Dar cu Ptolemeii aşa stătuseră 
dintotdeauna lucrurile. Al treilea Ptolemeu fusese ucis de fiul lui 
pentru tron, al optulea Ptolemeu îşi omorâse nepotul şi apoi se 
însurase cu propria mamă, ca să înşface puterea. Aceasta era 
hruba cu şerpi a tatălui ei, rudele. Şi cei mai veninoşi rivali, căci 
numai ei îi puteau lua locul la cârmuirea Egiptului. Până şi 
Fluierarul avusese mâinile mânjite de sânge; se căsătorise cu 
propria mamă vitregă şi, după ce-şi întărise poziţia, o omorâse. 

Cleopatra ridică privirea spre tavanul cu ornamentaţii aurii, 
întinsa frescă a zeului Dionisos înconjurat de menadele lui 
adoratoare. Işi imagină dincolo de barba revărsată chipul tatălui 
ei şi-l întrebă în tăcere: „Chiar m-ai iubit mai mult decât pe ei, 
sau a fost tot un joc de-al tău?” 

Reveni cu atenţia spre curte: rubedeniile, cu banderolele lor 
pe cap, şi toţi, chiar şi cei câţiva egipteni dintre ei, îmbrăcaţi în 
chlamysuri greceşti, cămăşi largi prinse la umăr cu o cataramă 
de aur; Intâii Prieteni, cu robele bogate de purpură; marii preoţi, 
ai lui Isis şi Serapis, cu capetele rase şi robe albe de in; mai 
încolo, strânşi pâlcuri-pâlcuri în jurul Marii Săli a Coloanelor, 
ofiţerii din Garda Casei, câţiva gali şi germani din contingentul 
roman, precum şi câţiva sirieni, evrei şi egipteni bogaţi. Nubieni 
înalţi cât casa, din garda ei personală de corp, aproape goi, 
fuseseră postați împrejurul curţii, strângând în mâini lănci 
ceremoniale. 

Toţi aşteptau să vadă ce avea să facă. Prima ei mare 
încercare. Formalităţile se sfârşiră cu repeziciune. Pothinus era 
nerăbdător să se apuce de treabă. 

— Trebuie să purcedem grabnic la măritişul cu fratele vostru, 
Ptolemeu, spuse el. Va ostoi temerile populaţiei. Şi trebuie să 
avem o succesiune orânduită, ca să nu stârnim interesul 
romanilor. 

— Crezi că succesiunea nu a fost orânduită, Frate? întrebă ea, 
folosind titlul onorific care i se cuvenea datorită înaltei sale 
funcţii la curte. Işi înclină capul, ca şi cum ar fi observat cine ştie 


9 


- CLEOPATRA - 


ce obiect curios pe care nu-l înţelegea pe deplin. 

— Ba fireşte că a fost, Maiestate, răspunse Pothinus, cu un 
zâmbet unsuros. Eu nu fac decât să atrag atenţia asupra 
dorințelor poporului. Socot că e imperativ să aplicaţi fără 
întârziere tradiţia. 

Tradiţia. Practica faraonică, adoptată de Ptolemei, ca fratele 
de neam egal să se însoare cu sora de viţă regală, de hatârul 
preoţilor şi al fe/ahilor, al maselor. Tatăl ei se căsătorise cu 
propria soră iar din acea căsnicie se născuseră cele două surori 
mai mari ale Cleopatrei, acum moarte. Această practică barbară 
ar fi trebuit să asigure puritatea genealogiei regale. Nu credea 
că, în cazul de faţă, asta era principala grijă a Consiliului. 

— Când tatăl nostru s-a îmbolnăvit... începu ea, folosind cu 
stânjeneală prerogativul regal al vorbirii. „Nu pot face asta”, îşi 
spuse. „Toţi mă citesc ca pe-o carte. Eu însămi sunt doar un 
copil.” Când tatăl nostru s-a îmbolnăvit, a aranjat încoronarea 
noastră ca regentă alături de el, pentru a asigura o linie 
succesorală orânduită. După părerea noastră, dorinţele poporului 
şi nevoile statului au fost deja servite. 

Zâmbetul de pe chipul lui Pothinus nu se şterse, dar ochii i se 
înăspriră. 

— Cu siguranţă nu intenţionaţi să cârmuiţi fără un rege? 

— Nu putem spune că e ca şi cum Ptolemeu ar fi un prinţ 
străin venit în peţit. Doar nu nădăjduieşti la o progenitură ieşită 
din pântecele noastre, nu-i aşa, Frate? 

La auzul acestor cuvinte, îl văzu pe Ptolemeu albindu-se la 
faţă. Zâmbi, simțindu-se puţin mai bine pentru că se afirmase în 
acea sală plină de vrăjmaşi. 

— Pothinus a spus că trebuie să fiu rege, izbucni Ptolemeu. 

„Nu mai spune?” Frica îi fu înlocuită de indignare. 

— Eşti încă un băieţandru, se răsti ea. De aceea ţi-au fost 
numiţi sfătuitori aceşti oameni. 

Ptolemeu se încruntă şi mai tare. 

Şi astfel discuţia continuă, învăluită în limbajul politicos al 
curţii. Cleopatra nu avea intenţia să se lase păgubaşă şi ştia că 
nici nu puteau s-o silească, altfel decât printr-o rebeliune făţişă. 
lar aşa ceva nu puteau să rişte, când romanii pândeau cea mai 
mică ocazie ca să intervină. 

— A fost dorinţa tatălui vostru, îi spuse Theodotus. 

Cleopatra zâmbi, ca să-şi ascundă furia, lucru pe care-l 


10 


- COLIN FALCONER - 


învățase foarte bine ca prinţesă Ptolemee. 

— Faţă de noi nu şi-a exprimat o asemenea dorinţă. 

„Este dorinţa ta, Theodotus”, spuse în sinea ei. „Dacă m-aş 
mărita cu Ptolemeu, aş deveni regina şi supusa lui, adică supusă 
şi ţie, şi celorlalţi din Consiliul de Regenţă. Mă crezi o fetişcană 
necoaptă şi-ţi închipui că mă poţi forţa să-i predau puterea 
pentru care m-am născut fratelui meu bosumflat şi neştiutor şi 
vouă — un cărturar prăfuit, un bătăuş care n-a mai fost pe 
câmpul de luptă de două generaţii şi un grăsan cu glas ascuţit şi 
fără nimic între picioare decât maldăre de osânză. Ei bine, n-am 
s-o fac. Oi fi eu tânără, oi fi încă o fetişcană, dar Isis mă va ajuta 
cumva şi cumva vă voi învinge.” 

— Cu siguranţă, accesiunea voastră a fost doar o măsură 
temporară? îndrăzni Theodotus. 

— ţi îngădui să-ţi pui la îndoială regina? replică ea, cu inima 
bătându-i tunător. 

Spre uşurarea ei, Theodotus se înmuie ca un miel ce era, 
lăsând capul în piept. „Dacă nu i-ar fi avut şi pe ceilalţi alături de 
el”, îşi spuse Cleopatra, „n-ar fi îndrăznit să vorbească aşa în 
prezenţa noastră... /n prezența noastră.” Cât de repede se putea 
deprinde cu valtrapurile puterii. Trebuia să înceteze să se mai 
considere Cleopatra fata şi să-şi asume autoritatea Cleopatrei 
regina. 

Se lăsă o tăcere îndelungată, în timp ce regina îi pironea cu 
privirea; toţi îşi plecaseră capetele, mai puţin Pothinus, care o 
înfrunta crunt, pe sub pleoapele lui grele şi negre. Cel care risipi 
încordarea fu Hephaestion. 

— Mai este şi o altă chestiune, spuse el. 

Cleopatra simţi că se destindea. Spre mirarea ei, câştigase 
acea primă ciocnire, îşi dovedise puterea atât faţă de ceilalţi, cât 
şi faţă de ea însăşi. 

— Roma este din nou pe picior de război. lulius Caesar se 
întrece acolo cu Magnus Pompei pentru putere. Acest Caesar a 
sfidat propriul Senat şi i-a izgonit din Italia pe Pompei şi oştirile 
lui. Pompei a trimis la noi soli să ne ceară ajutorul în acest 
conflict. 

O asemenea cerere nu era deloc surprinzătoare. Pompei 
fusese aliatul tatălui ei, iar Fluierarul îi datora tronul. Acum, 
Pompei îi aştepta ajutorul la rândul lui. 

— Trebuie să lăsăm neluată în seamă această cerere, spuse 


11 


- CLEOPATRA - 


Pothinus. 

— Să n-o luăm în seamă? repetă ea. Şi ce ne-ar aduce asta de 
câştigat? 

— Nu suntem sclavii romanilor. Dacă acest Caesar câştigă 
victoria, îl veţi provoca susţinându-i duşmanul? 

— Şi dacă învinge Magnus Pompei? 

Pothinus nu răspunse. 

Va să zică, aceasta urma să fie prima ei hotărâre de politică 
externă. Dar ştia ce avea de făcut; ani de zile aşteptase cu 
nerăbdare să-şi spună cuvântul. Tatăl ei îi declarase părerile 
neşcolite. Cleopatra, din partea sa, îl găsise prea sfios. 

— Tatăl meu îi datorează acestui lulius Caesar nouă talanţi de 
aur, le spuse. Dacă învinge, va veni aici să şi-i ceară. Mai vrei să- 
| vezi pe Magnus Pompei înfrânt, Frate? 

— Cere şaizeci de corăbii şi trei sute de soldaţi. 

— Atunci, i le vom da. 

— Vor spune că-i iubiţi pe romani! 

Cleopatra îl privi lung. „Deci, acesta e zvonul pe care ai de 
gând să-l răspândeşti despre mine. Măcar mi-ai tăcut cinstea de- 
a mă lăsa să-l aud mai întâi.” 

— Vor spune multe lucruri despre mine, înainte să mor. 

Pothinus îi aruncă o privire care parcă spunea: „A, şi credeţi 
că va dura chiar atât de mult până să vă alăturaţi tatălui vostru 
în monumentul lui Alexandru?” 

— Faceţi cum poruncim noi, spuse ea şi dintr-o dată îşi simţi 
gura uscată. 

Se ridică şi ieşi din sală. 


* 


Stătu mult timp singură în apartamentele ei private, cu 
membrele încă tremurând de furie şi epuizare nervoasă. Se 
simţea mai singură ca oricând în viaţa ei. De jur împrejur, susurul 
viperelor. Avea să i se roage lui Isis să-i dea putere. 

Bogăția camerei, intarsiile de baga din uşi, covoarele din 
Cappadocia, scaunele cu încrustaţii de carneol n-o mângâiau cu 
nimic. In mintea ei, aceea era încă odaia tatălui său şi toată acea 
pompă şi splendoare păreau să-i aparţină lui, nu ei. Oricât de 
mult o instruise, nu se simţea ca o regină, ci ca o impostoare, 
imposibil de tânără, imposibil de verde. 


12 


- COLIN FALCONER - 


Auzi un zgomot în spatele ei şi tresări, căci crezuse că era 
singură. Dar se linişti văzând că nu era decât Mardian, propriul 
tropheus şi preparator încă din copilărie. Cel mai apropiat prieten 
pe care-l avea. Era gras, la fel ca atât de mulţi alţi eunuci, mai 
gras chiar decât Pothinus. Ch/amysul lui albastru era la fel de 
voluminos ca pavilionul regal, iar chipul îi era scofâlcit ca o 
cămaşă aruncată, numai riduri şi creţuri. 

— Acel Pothinus, spuse el. Are minte cât un cariu de acoperiş. 

— Imi vor sta împotrivă, Mardian? 

— Atâta vreme cât Achillas e de partea voastră, nu pot face 
nici o mişcare. 

Cleopatra medită la aceste cuvinte. 

— Desigur, toată Alexandria e împotriva voastră. N-au fost de 
acord cu politica tatălui vostru faţă de Roma. Nici cu a voastră. 
Vă găsesc pro-romană. 

— Cum am putea fi contra romanilor, fără a avea o armată ca 
a lor? Nu sunt decât practică. 

— De asemenea, Pothinus şi ceilalţi sunt porniţi să-şi 
căptuşească buzunarele. Fiecare neguţător şi mijlocitor din bazar 
ar prefera să aibă un ţângău ca Ptolemeu pe tron şi sub deget. 

Cleopatra îşi simţi umerii înmuindu-se. Inchise ochii. 

— N-am nici un sprijin, conduc o nație de prăvălieri şi sclavi 
care se răscoală pe străzi dacă soarele intră după un nor, iar 
romanii ne suflă-n ceafă pândind un prilej să jefuiască Tezaurul. 
Ce să fac? i 

De ce o părăsise tatăl ei atât de tânără? Incă doar câțiva ani 
de regență alături de el, şi şi-ar fi putut consolida poziţia pe tron, 
ar fi ştiut ce avea de făcut. Dar, la urma urmei, ştia că nu era 
adevărat, căci atâta timp cât avea fraţi nu putea fi în veci 
considerată regină cu drepturi depline, întotdeauna avea să fie 
supusă pretențiilor acestora. Şi întotdeauna avea să existe un 
Pothinus care să profite de slăbiciunile ei. 


2 
Templul se afla pe promontoriul din Lochias, dominând largul 
mării. Era un sanctuar privat, rezervat numai membrilor casei 
regale, un loc unde putea fi singură cu Isis, Zeița Celor Zece Mii 


de Nume, Pavăză şi Paradis pentru Omenire, Apărătoare a 


13 


- CLEOPATRA - 


Femeilor, Cuvânt al lui Dumnezeu, Mare Maică a Întregii Naturi. 

Vântul sărat foşnea printre coloane, iar peste dalele de 
marmură cu miros de mare se prefigura nisipul. Cleopatra căzu 
în genunchi, aşteptând ca ochii să i se deprindă cu întunecimea 
sanctuarului. Isis privea peste capul ei, spre ocean, cu penele 
justiţiei pe cap deasupra discului de argint al lunii şi nodul sacru 
între sânii goi, un ulcior ce conţinea apele Nilului în mâna stângă, 
un şarpe încolăcit de-a lungul braţului drept şi un crocodil supus 
sub piciorul stâng. 

De undeva din apropiere îl auzea pe unul dintre preoţi 
cântându-i zeiţei un imn, cu glas ascuţit. 

Depuse ofrandele de fructe şi flori la picioarele statuii 
cerându-i în tăcere Marii Maici ajutorul. 

Când îşi termină adoraţia, se înapoie prin grădinile palatului, 
care acum străluceau pline de florile albe ale primăverii, şi i se 
spuse că boul Apis murise. 


Cleopatra zăcea goală, cu faţa pe o bancă netedă de 
alabastru, în timp ce Iras, nubianul ei, îi masa cu ulei îmbălsămat 
spatele şi umerii. Un alt sclav îi freca mâinile cu cremă de 
migdale, iar un altul îi masa picioarele cu apă de mentă. 
Charmion îi pieptăna părul lung şi negru cu un pieptene de baga. 

Trimisese după Mardian, dar nu se ostenise cu paravanul de 
cedru decorat în timpul întrevederii. N-o deranjase niciodată ca 
preparatorul s-o vadă într-o ţinută necuviincioasă. li era ca o 
adevărată mamă. Nimeni n-o cunoştea mai bine şi, în plus, toate 
simţămintele lui bărbăteşti fuseseră retezate cu briciul pe 
vremea când avea zece ani. 

Obrajii cărnoşi îi tresăltau la fiecare pas, ca faldurile de 
grăsime de pe trupul unui bou. Adică exact subiectul despre care 
dorea să discute Cleopatra. 

— Maiestate, spuse el, căzând greoi în genunchi până atinse 
duşumeaua cu fruntea. Aţi auzit fără îndoială vestea. Sacrul bou 
Apis a murit. 

Boul Apis era socotit a fi încarnarea lui Ptah, zeul oraşului 
Memphis. Dintotdeauna fusese ales pentru semnele sale 
caracteristice, negru cu un romb alb pe frunte, o semilună pe 
şoldul stâng şi un semn în formă de scarabeu pe limbă. Era mai 


14 


- COLIN FALCONER - 


răsfăţat decât oricare alt animal de pe pământ şi, la moarte, era 
mumificat şi depus într-un mormânt special, alături de înaintaşii 
lui, ca un faraon. Funeraliile erau urmate de o ceremonie 
complicată pentru a-i consacra succesorul, care era escortat într- 
o barjă pe Nil spre noul lui sălaş din Templul lui Ptah. 

Moartea boului, atât de curând după cea a tatălui ei, era 
considerată un semn de rău augur; vestea circula prin toată 
Alexandria. In piaţă se spunea că era un mesaj de nemulţumire 
de la zei, că nu se cuvenea ca peste Egipt să domnească o 
regină fără un rege alături. Fără îndoială, Pothinus contribuise şi 
el la răspândirea zvonului. 

„Am să le arăt că nu sunt o fată fără nimic în cap, care se lasă 
mânuită de eunuci şi bătăuşi”, îşi spuse ea. „Voi întoarce augurii 
în folosul meu. Mă voi folosi de acest prilej pentru a-mi cultiva 
baza unei puteri proprii, departe de Alexandria şi de toţi aceşti 
greci şi evrei intriganţi.” 

— Am hotărât să particip eu însămi la serviciul funerar, spuse 
ea. 
Mardian clipi din ochi, surprins. Pentru prima oară, îşi luase 
preparatorul pe nepregătite şi se simţi încălzită de satisfacţie. 

— La Memphis? întrebă el. Nici un Ptolemeu nu le-a făcut 
vreodată curte zeilor egipteni. 

— Aceasta va fi prima dată, îi răspunse dulce Cleopatra. 

— Inţeleg, murmură preparatorul, cu faţa ca o hieroglifă a 
uimirii. 

Cleopatra îşi rezemă bărbia în mâini. „S-ar putea să fiu în 
stare”, reflectă ea. „Dacă reuşesc să-l înving cu mintea pe 
propriul dascăl, poate voi reuşi să înving şi Consiliul.” 

— Porunceşte-i lui dioiketes să pregătească barja de stat. Ne 
vom duce să-i înfăţişăm boului Apis cel din urmă omagiu al 
nostru şi să-i urăm bun venit următorului. 

— Este oare înţelept, Maiestate? 

— Cei din Alexandria nu mă iubesc, Mardian. Dar eu nu sunt 
numai regina acestui oraş. Sunt Stăpâna celor Două Ţări şi am 
de gând să arăt Consiliului că nu mă voi lăsa asediată în propriul 
palat. Cum crezi că vor reacţiona preoţii şi ţăranii care trudesc la 
câmp pe chora când îşi vor vedea regina, în întruparea lui Isis, 
Marea Maică, salutând un seamăn zeu în propriul templu? Atunci 
nu ne vor iubi? 

Zâmbi, închise ochii şi se lăsă în voia lui Iras. 


15 


- CLEOPATRA - 


* 


Înainte de a pleca, Mardian mai învrednici cu o privire trupul 
tare şi bronzat de pe masa de alabastru. Un trup atât de micuţ, 
dar o îndârjire atât de aprigă! li era greu să se gândească la ea 
ca la o femeie, dar nu putea să nege ceea ce vedea cu proprii 
ochi. „Cu toţii au subestimat-o”, îşi spuse, „mai puţin eu.” Ştiuse 
încă din copilăria ei că era diferită de ceilalţi fraţi şi surori, iar cu 
tatăl lor nici nu se compara. Pothinus, Theodotus, nici unul dintre 
ei nu înţelegea într-adevăr cu cine aveau de-a face. Era 
încăpăţânată şi plină de voinţă, înzestrată cu o inteligenţă 
feroce. Nici un alt Ptolemeu nu-şi mai dăduse osteneala să înveţe 
limba poporului peste care domneau. Limba de la curte era 
greaca. Din câte ştia Mardian, ea era prima care învățase graiul 
oamenilor de rând. Dacă Isis se hotăra să se reîntoarcă în Egipt, 
Mardian nu se îndoia că ar fi ales-o ca avatar pe micuța 
Cleopatra. 


* 


Se aflau într-un Egipt cu desăvârşire necunoscut grecilor şi 
evreilor din Alexandria, iar sub cupolele de frunze ale palmierilor 
se îngrămădeau sate de chirpici, cu măgari trăgând la 
scârţâitoarele sakkieh-uri, roţile de apă. In Alexandria, domneau 
culoarea albastră a mării şi cea albă a clădirilor, şi trăiau atâtea 
seminţii diferite încât tot oraşul părea un adevărat bazar; aici, 
culorile erau cafenii şi verzi, şi toate chipurile asemenea, cu nas 
coroiat şi piele smeadă ca nuca. Părăsiseră capitala în toiul unei 
ploi torențiale; aici, Nilul era liniştit şi albastru, cerul senin şi 
văzduhul nesfârşit de cald. 

Era doar pentru a doua oară când Cleopatra părăsea oraşul 
pentru a veni pe chora. Cea dintâi fusese ocazia încoronării ei, cu 
doar câteva luni în urmă, ca regentă alături de tatăl său. Fiecare 
rege, de la primul Ptolemeu încoace, pe vremea lui Alexandru, 
hotărâse să fie încoronat mai întâi la Alexandria şi apoi, a doua 
oară, la Memphis, unde avuseseră loc încoronările străvechilor 
faraoni. 

In ziua aceea, la Memphis, un preot cu ţeasta rasă îi înmânase 
cârja regală, sceptrul şi îmblăciul, şi o încoronase cu coroana 


16 


- COLIN FALCONER - 


dublă faraonică, diadema în formă de cobră a Egiptului de Jos şi 
mitra cu înfăţişare de vultur alb şi formă bulbucată a Egiptului de 
Sus. 

„Viaţa este un spectacol de bâlci”, îi spusese odată tatăl ei. 
„Pe oameni nu-i interesează nimic despre tine, fata cu păr negru 
strălucitor, nas egiptean prelung şi piele măslinie macedoneană, 
despre frica ta de şerpi şi de întuneric, sau despre cât de mult îţi 
plac măslinele; îi interesează să aibă o regină şi o zeiţă, fără nici 
unul dintre cusururile cu care i-a înzestrat pe ei natura. Ca să te 
iubească, trebuie să le fii inaccesibilă.” 

Prin urmare, acum stătea culcată pe o canapea, pe puntea din 
lemn de cedru a barjei regale, la umbra unui baldachin de 
mătase pură cu franjuri aurii, înconjurată de sclave nubiene ce 
mânuiau evantaie cu cozi lungi, bătute în nestemate. Părul ei 
lung şi negru cădea în jurul umerilor sub forma unor şuviţe 
inelate ce se îngustau spre vârfuri, iar pe cap purta o panglică 
aurie cu cele două pene ale justiţiei. Deasupra frunţii avea un 
disc rotund care strălucea ca o oglindă, faţa argintie a lunii. 
Cămaşa albă imaculată, de in, era legată la mijloc cu nodul 
sacru, iar sânii goi îi erau vopsiți în albastru. Un şarpe de aur 
stătea încolăcit pe carnea braţului ei drept. 

Vâslele cu capete argintii scânteiau, în timp ce se ridicau şi se 
afundau în apă. La fiecare milă parcursă, copii de-o şchioapă 
ieşeau în fugă din casele de chirpici, iar agricultorii cu pielea arsă 
de soare şi legături albe pe şale alergau spre maluri pentru a 
holba ochii la întoarcerea reginei-zeiţe. 

— Este într-adevăr regina noastră, aici, în chora? Cu-adevărat 
e Isis a noastră? 

Cleopatra se mişca în căldura înăbuşitoare de sub baldachin, 
ridicând alene o mână spre chipurile care căscau ochii bulucindu- 
se pe mal. Până şi slaba mişcare a bărcii pe apă îi stârnea 
greţuri, iar rochia de in era incomod de grea. 

Dar acea piesă de teatru era vitală pentru destinul ei, ştia, iar 
incertitudinile care o hărţuiseră după ce-i murise tatăl păreau să 
rămână în urmă, cu cât înaintau mai mult în lungul Nilului. 
Simţea o înviorare puternică faţă de sine însăşi, o mare credinţă 
în propriul destin. „Pot face asta”, îşi spuse ea. „Pot învinge în 
palatul cu şerpi al tatălui meu.” 


17 


- CLEOPATRA - 


Era purtată pe o lectică, pe lângă iazul sacru, pe o alee 
pavată, mărginită cu sfincşi, spre Templul lui Apis. Auzise muzica 
funebră din templu, simţise mirosul dulceag-acrişor al tămâiei 
plutind prin aerul încins şi încremenit. Preoţii şiroiau afară din 
templu s-o salute, cu capetele tunse chilug, îmbrăcaţi în culoarea 
albastră de doliu. 

Primul care îi ură bun venit fu Pshereniptah, Mare Preot de 
Memphis. 

— Temută Regină, murmură el, mare cinste ne faceţi. 

— Dimpotrivă, mă aflu aici pentru a-l cinsti pe Ptah, răspunse 
ea şi văzu, din expresia preotului, că-şi alesese bine cuvintele. 

Ştia că marele complex de la Saqqara era unul dintre cele mai 
venerate locuri din tot Egiptul. Trecură prin dreptul marii 
piramide în trepte a lui Zoser, cu zidul ei masiv de var, unde 
mastabele preoţilor şi vizirilor morţi de mult se unduiau în arşiţa 
cruntă a deşertului. Participă la ritualurile funerare ale boului 
mort, în templu, apoi îl urmă în procesiune spre marile 
catacombe din apropiere. 

La intrare, trecură pe lângă un semicerc cu statui ale poeţilor 
şi filosofilor greci, cu Homer în centru, Pindar cântând din liră, 
Platon discutând despre nemurirea sufletului. Opera tatălui ei, îşi 
aminti Cleopatra. Le dăruise cu mărinimie bani preoţilor pentru 
a-şi restaura templele şi sfintele lăcaşuri. El era cel care o 
învățase că nu trebuia să fie numai prinţesă greacă, dar şi 
faraoană egipteană. 

Coborâră pe o rampă spre măruntaiele deşertului, întunecate 
şi sufocant de încinse. Preoţii îşi cântau jelaniile, fumul torţelor îi 
ardea plămânii, dar Cleopatra urma procesiunea în lungul 
galeriei subpământene, pe lângă enormele sarcofage negre, 
acoperite cu hieroglife, unde odihneau rămăşiţele pământeşti ale 
altor boi Apis din ultima mie de ani. 

Aici jos, aerul era rarefiat şi viciat de vremuri şi praf; mirosea 
a căldură şi a descompunere. Un scorpion o zbughi peste nisip, 
săgetând în umbră, la adăpost de lumina făcliilor. 

In sfârşit, boul mumificat fu purtat pe un catafalc de-a lungul 
coridorului îngust, de o falangă de sclavi asudaţi. Aceştia gâfâiau 
sub povară, mormăielile lor de efort fiind înecate în imnurile 
funebre ale preoţilor. 

Boul mort era enorm, înfăşurat strâns în bandaje albe, astfel 


18 


- COLIN FALCONER - 


încât nu-i ieşeau afară decât coarnele, alături de imensele ulcele 
în care i se aflau viscerele şi alte organe interne. Litiera cu boul 
fu coborâtă pe o platformă de alabastru, în interiorul unui 
sarcofag încăpător de granit trandafiriu, iar marele capac de 
piatră fu coborât la locul lui. 

Sacrul Apis se odihnea în sfârşit, gata pentru următoarea 
reîncarnare. 

În noaptea aceea, la praznicul ţinut în templu pentru a 
comemora răposarea lui Apis, Pshereniptah se aplecă spre ea şi-i 
şopti: 

— Prezenţa voastră aici niciodată nu va fi uitată. Pentru preoţii 
şi poporenii noştri, nu mai sunteţi doar Cleopatra. Sunteţi însăşi 
Isis. 


3 


A fi regină, învăţă ea cu repeziciune, însemna a deveni 
căpetenie peste corvezi. Fiecare zi era câte o înşiruire nesfârşită 
de întruniri ale Consiliului; arta guvernării presupunea stăpânirea 
zilnică a amănuntelor, luarea nenumăratelor hotărâri cu privire 
la dragarea canalelor de irigaţii, administrarea cum se cuvine a 
taxelor pe importuri, numirea funcţionarilor mărunți. 

Avându-l în fiecare dimineaţă lângă ea pe primul ministru, 
dioiketes-ul, Cleopatra primea în audienţă sau trimitea directive 
la strategioi, funcţionarii ce răspundeau de fiecare normă sau 
district. Dar, în calitatea ei de faraon, trebuia să le fie accesibilă 
şi oamenilor de rând, aşa că după aceea ţinea curte în marea 
Sală de Audienţe, primind în propriile mâini cereri şi petiţii şi 
împărțind dreptatea în persoană. Şi, desigur, ştia că nu trebuia 
să uite niciodată să-l întrebe pe şeful preoţilor cum o mai ducea 
cu sănătatea noul bou divin, Apis. 

Moştenise mult mai multe probleme decât îşi dăduse seama. 

Ţara era paralizată de imensa ei birocraţie, naționalismul 
făcea prăpăd prin chora, mulţi felahi fugiseră de pe pământurile 
lor nedorind sau neputând să plătească birurile mărite impuse de 
tatăl ei — iar începuturile unei noi perioade de foamete duseseră 
chiar şi la răscoale, în Egiptul de Sus. De această problemă din 
urmă, Cleopatra se ocupă numaidecât; gloatele flămânde 
dărâmau de pe tron mai mulţi principi decât oştirile cotropitoare. 


19 


- CLEOPATRA - 


Aşa că, spre uluirea lui Pothinus şi a celorlalţi din administraţie, 
anunţă că avea să devalorizeze moneda cu o treime, înmulţind 
astfel exporturile şi făcând ca Tezaurul să aibă la dispoziţie mai 
mulţi bani ca să cumpere grâne din străinătate, în vreme ce 
instituia şi un program de raţionalizări stricte în toată ţara. 

Pentru moment, pericolul înfometării maselor fusese înlăturat. 

Intre timp, cu toţii aşteptau din Grecia veşti despre 
deznodământul conflictului dintre Caesar şi Pompei. Toţi erau 
convinşi că Pompei avea să-l învingă pe generalul parvenit, în 
pofida şirului de victorii militare ale lui Caesar din Galia. Din 
partea ei, Cleopatra nu se îndoia că hotărârea sa de a-i trimite lui 
Pompei soldaţi şi provizii avea să fie răsplătită. Asta avea să-l 
înveţe pe Pothinus vreo două-trei lecţii de diplomaţie. 

Sentimentele de spaimă i se risipiseră. Nu se mai simţea ca o 
impostoare aşezată pe tronul lui Alexandru. „M-am subestimat”, 
îşi spunea ea. 

Dar, nu peste mult, cei doi trimişi romani fură omorâţi de nişte 
legionari beţi într-o tabăra din afara oraşului, iar încrederea nou- 
găsită i se risipi precum ceţurile peste Lacul Mareotis în soarele 
dimineţii. 


Toată Alexandria sărbătorea. „S-ar putea crede că tocmai am 
învins legiunea de şoc a lui Marte şi am devastat Forumul”, 
reflectă Cleopatra, şi nici măcar nu-i uciseseră nişte egipteni. 

Cei doi erau fii ai guvernatorului roman din Siria, Marcus 
Bibulus. Fuseseră omorâţi de legionarii detaşaţi în afara oraşului, 
pe care îi împrumutase Pompei tatălui ei cu opt ani în urmă, 
pentru a-l proteja de răzmeriţe. Mă rog, îşi spuse Cleopatra, nu 
erau tocmai romani. In cea mai mare parte soldaţii erau germani 
şi gali cu răsuflare puturoasă şi bărbi lăţoase, care beau peste 
măsură şi prădau bazarurile din oraş ori de câte ori le venea 
cheful. Mulţi dintre ei îşi găsiseră neveste deopotrivă de urâte în 
Rhakotis, iar unii chiar odrăsliseră cohorte întregi de plozi. 

Guvernatorul Siriei dorea acum ca această adunătură 
zdrenţăroasă şi neorânduită să fie adusă înapoi, pentru a-l ajuta 
să lupte cu parții, dar se părea că legionarii se cam 
îndrăgostiseră de viaţa din Alexandria şi nu-i prea încânta gânaul 
de a deveni din nou soldaţi. La auzul veştii din Siria, câţiva se 


20 


- COLIN FALCONER - 


îmbătaseră şi, în felul lor provincial şi bătut în cap, hotărâseră că 
soluţia tuturor problemelor era să-i ucidă pe soli — în acest caz, 
fiii lui Marcus Bibulus. 

„lar acum, datoria de a rezolva această problemă îmi revine 
mie.” 

Ca de obicei, curtea era plină de greci în chiton-uri purpurii, 
persani în tunici şi pantaloni, iudei în robe lungi albe, egipteni în 
Kalasiri-uri tradiţionale. Era prezent primul ministru, însoţit de 
oeconomii lui, cu robele şi cununiţele lor, ofiţerii din Garda 
Regală, uşor de recunoscut după pălăriile lor de fetru cu boruri 
late, mantiile mici şi lunguieţe şi ghetele cu carâmbi înalţi şi 
şireturi, după moda domnilor de la ţară din Macedonia. Vânătorul 
Şef, Felcerul Şef şi Paharnicul Şef străluceau de diademe şi broşe 
din aur. 

Cleopatra era îmbrăcată în robele de stat oficiale, cu pieptar 
de aur şi fildeş, lapis lazuli şi carneol, o cingătoare lată de aur 
masiv, şi braţele şi gleznele împodobite cu brățări de aur şi lapis. 
Ţinea cârja şi îmblăciul Marii Case a Egiptului; pe cap avea mitra 
cu vultur, uraeus-ul de aur ale celor Două Ţări. 

Charmion petrecuse ceasuri îndelungate  aplicându-i 
cosmeticalele, cu o atenţie deosebită la ochii, accentuaţi cu 
cărbune negru şi malachit verde. Gura îi fusese înroşită cu o 
alifie specială făcută din slănină de berbec în amestec cu ocru 
roşu, iar părul lucea sub un unguent din ulei şi suc de ienupăr. 
Părul, împletit, fusese decorat cu podoabe de aur. Pe tron nu mai 
stătea o fată de optsprezece ani, ci o zeiţă. 

Un scrib egiptean cu fustanelă stătea aşezat la picioarele ei, 
lângă un cărturar din Museion în robă grecească, gata să 
consemneze procedurile, în egipteană şi greacă. 

La apariţia ei, în Marea Sală a Coloanelor se lăsase o tăcere de 
moarte. Acum, Cleopatra grăi: 

— Ar dori cineva să-mi explice ce s-a întâmplat ieri în oraş? 

Tăcerea deveni fremătătoare. Cel ce o risipi în sfârşit fu 
Pothinus, cu aceeaşi expresie impertinentă în ochi: 

— Maiestate, soldaţii romani au primit de la doi trimişi ordin 
să-i însoţească în Siria, pentru a-l ajuta pe guvernatorul de-acolo 
în războaiele lui mărunte. Au refuzat să plece. 

— Aşa că au omorât doi oameni fără apărare? 

— Erau romani! aproape că scuipă cuvintele Pothinus. 

— Aceste trupe s-au aşezat de mult aici, interveni Theodotus, 


21 


- CLEOPATRA - 


pe un ton mai liniştitor. Sunt barbari simpli, din Galia sau 
Germania, şi şi-au luat neveste şi ţiitoare de la noi. Mulţi au 
familii întemeiate cu femei de baştină. Nu le este dragă Roma. 

— Totuşi, sunt soldaţi romani. 

Pothinus păru să se lumineze la chip de plăcere. Poate că 
tocmai el ticluise criza, îşi spuse Cleopatra. Purta pecetea lui: o 
punea să aleagă între a se împotrivi romanilor şi a zădări scârba 
alor ei. Tipic pentru el. 

— Ei bine, Maiestate, ce-i făcut e bun făcut, spuse el. 

Cleopatra privi în jurul curţii, după al treilea membru al 
Consiliului, căpitanul Gărzii. Achillas avea cel mai înalt rang la 
curte, Rubedenie. 

— Frate, spuse ea, nu ne-ai prezentat opinia ta. 

— Temută Maiestate, după cum spune şi Pothinus, nu sunt 
decât nişte romani. 

„Dar ia mai pupă-l în dosul lui gras şi termină odată!” 
răspunse în sinea ei Cleopatra, iritată. „Ce, o fi stăpân peste voi 
toţi?” 

În sfârşit, se întoarse spre primul ministru, care stătea în 
picioare lângă tron — un anumit Protarchus, care-l înlocuise pe 
Hephaestion după ce acesta îşi încheiase stagiul de un an în 
funcţie. 

— Tu ce crezi despre toată această situaţie? îl întrebă. 

— Maiestate, sunt romani, cum spune şi căpitanul Gărzii. Şi au 
încălcat legea romană. Prin urmare, sunt de părere că ar trebui 
să răspundă în faţa Romei de faptele lor. 

Cleopatra se întoarse din nou spre curte. 

— Şi noi suntem de aceeaşi părere. Prin urmare, poruncim ca 
ucigaşii să fie găsiţi şi predati, în lanţuri, guvernatorului din Siria, 
pentru judecată. 

Achillas făcu un pas înainte. 

— Maiestate! Să fie drept oare? Se cuvine să ne căciulim în 
faţa romanilor? E totuna cu a ne trânti la picioarele lor, lăsându-i 
să mărşăluiască în Alexandria! 

— Ei bine, dacă ar dori s-o facă, tu şi toată armata ta nu i-aţi 
putea opri! 

Acesta era adevărul şi îl reduse imediat la tăcere. Achillas o 
privi lung, alb la faţă. „Cred că tocmai mi l-am pierdut pe ultimul 
dintre aliaţii de la palat”, cugetă Cleopatra, copleşită de propria 
impetuozitate. 


22 


- COLIN FALCONER - 


— Maiestate, ne veţi umili în faţa romanilor? o întrebă 
Pothinus mai blând. 

— Dacă nişte soldaţi egipteni i-ar ucide pe fiii tăi la Roma, nu 
te-ai aştepta să-ţi fie predaţi ca să faci dreptate? Deşi, dacă stau 
să mă gândesc, recunosc că aşa ceva e cam improbabil... 

Împunsătura îşi atinse ţinta, iar obrajii lui Pothinus se 
împurpurară. Stărui, însă: 

— Oamenii vor întreba dacă suntem conduşi de la Alexandria 
sau de la Roma. 

— Nu avem nici o autoritate peste întrebările oamenilor, ci 
numai peste faptele lor, Frate. Găseşte-i pe cei care i-au omorât 
pe trimişi. Adu-i aici. 

Un moment, Pothinus îndrăzni să se uite prin sală, spre 
Ptolemeu. Băiatul stătea îmbufnat, cu privirea în pământ. „Nu 
mai durează mult”, îşi spuse ea. „Cred că destul de curând se va 
hotărî să mă provoace. Dar nu astăzi.” 

Reveni cu privirea spre Pothinus. 

— Fă cum am poruncit, spuse ea. 


4 


Egiptul era cunoscut de locuitorii lui ca Tărâmul Negru, 
datorită panglicii de pământ negricios şi mănos rămas în urma 
Nilului după revărsările anuale. Pe aceste sedimente se bizuiau 
în fiecare an oamenii din chora, pentru a-şi hrăni culturile. 

De-a lungul ţărmurilor Nilului se înşirau clădirile din cărămizi 
de chirpici, cu acoperiş boltit, numite nilometre, care erau 
construite deasupra unor încăperi subterane anume făcute spre 
a măsura cota fiecărei inundaţii. Pe pereţi erau scrijelite semne 
după care să se socotească nivelul apelor fluviului. Dacă 
acestea, se ridicau prea mult, zăgazurile erau măturate din 
drum, inundând şi prăpădind plantațiile. Dar, dacă fluviul nu 
creştea îndeajuns, tarlalele nu mai erau udate, iar pământul se 
subţia prea mult pentru recolta din anul viitor. Peste un an, urma 
să fie foamete. 

Moartea, din câte se spunea, putea fi măsurată în coţi pe 
pereţii unui nilometru. 

Pentru al doilea an la rând, Nilul crescu până sub Coţii Morţii, 
iar de astă dată Cleopatra nu mai putu să împiedice nenorocirea 


23 


- CLEOPATRA - 


care se apropia. În chora mureau mai întâi copiii, apoi bolnavii. În 
Alexandria aveau loc revolte, iar de pe Nilul de Sus veneau veşti 
despre răscoale. Mii de felahi îşi părăseau satele. Climatul ideal 
pentru trădare. 


* 


Mardian intră în toiul nopţii, cu sufletul la gură, după ce-şi 
târşâise grăbit papucii pe coridoarele cu ecouri ale palatului din 
Lochias. Cămaşa lungă îi fâlfâia în jurul gleznelor. 

Cleopatra încă nu se retrăsese la culcare. Stătea aşezată la 
masa de lucru, comoara ei cea mai de preţ. Era lucrată dintr-o, 
lespede masivă de lapis lazuli, sprijinită în fiecare colţ pe câte un 
sfinx din bazalt cu intarsii de aur şi coral. Se spunea că, 
odinioară, îi aparținuse lui Alexandru însuşi. 

Lucra cu o tăbliță de ceară şi un stylus, având câteva suluri 
desfăcute pe bancheta de culoare albastră pal. O briză răcoroasă 
dinspre mare, parfumată cu iasomie din grădină, făcea să se 
unduiască perdelele din apartament, iar lămpile de pe stativul de 
alamă pâlpâiau. 

Revăzuse iar şi iar cifrele primite de la strategioi. Rezervele de 
grâne din magaziile portului se împuţinaseră îngrijorător. În cei 
mai mulţi ani, fuseseră îndestulătoare pentru a hrăni nu numai 
Egiptul, ci şi jumătate din Mediterana. In anul acesta, mii din 
oamenii ei aveau să moară de foame, oricât de mult ar fi privit 
ea numerele din registre şi rapoartele pe care le avea în faţa ei. 

Mardian nu aşteptă permisiunea să vorbească. 

— Majestate, gâfâi el, sunteţi în pericol. 

Cleopatra puse jos stylusul şi îl privi lung. O clipă doar îi văzu 
chipul, şi îi fu îndeajuns să ştie. In sfârşit, se întâmplase. Auzi 
glasul tatălui ei, auzi din nou colcăiala reptilelor din hruba de 
demult, sub palat. 

Fiecare palat e plin cu şerpi, de două ori mai ucigători decât 
aceştia. 

— Pothinus? 

Mardian dădu din cap. 

— Achillas s-a lăsat convins să-l susţină. 

Cleopatra sări în picioare, speriată, apoi se îndreptă repede 
spre uşă. Cei doi străjeri macedoneni care stăteau de pază în 
fiecare noapte la intrarea apartamentului ei nu mai erau. 


24 


- COLIN FALCONER - 


Coridoarele goale păreau s-o batjocorească. 

— Nu ne-a mai rămas nici un prieten în Alexandria, Maiestate. 
Numai eu şi Olympos, medicul vostru. Şi mă tem că nici unul 
dintre noi nu ştie de care capăt se ţine o spadă. 

Ea şi Mardian se pregătiseră luni de zile, în secret, pentru 
acest moment, de când îi trimisese în lanţuri pe cei doi romani, 
spre Siria. In mândria şi aroganţa ei, Cleopatra crezuse că-i 
putea întrece pe Pothinus şi cârdaşii lui. Acum ştia ce nesocotită 
fusese. 

Din nou auzi glasul tatălui ei: Te-am prevenit. 

Mardian strecurase bani şi giuvaeruri în jos pe Nil, spre Teba şi 
Philae, în Egiptul de Sus. Preoţii o ajutaseră; măcar nu era tot 
Egiptul împotriva ei. Vizita la Hermonthis şi veneraţia faţă de 
boul sacru îi salvau acum viaţa. 

Işi reaminti că n-avea să fie pentru prima oară când un 
Ptolemeu trebuia să lupte pentru tron. Tatăl ei stătuse un timp în 
surghiun, cu Pompei, care-l ajutase să-şi recâştige tronul. Totuşi, 
acest gând îi dăruia o mângâiere rece. 

Işi înfruntă pe dată imboldul de a se trânti pe divan, izbucnind 
în plâns. Crizele sunt pentru copii, îşi spuse ea. Şi totuşi, iat-o din 
nou la fel ca pe vremea când o părăsise tatăl ei, o fată speriată 
în vârstă de numai optsprezece ani. Dintr-o dată, noaptea 
devenise rece ca un mormânt, iar Cleopatra nu voia decât să se 
ascundă într-un colţ şi să-şi acopere faţa, ca un copil. 

— Trebuie să plecăm în noaptea asta, chiar acum! şopti 
Mardian, cu glasul ascuţit de nervozitate. Călăii voştri ar putea fi 
pe drum încoace, pe coridoare. 

Cleopatra se întoarse dinspre fereastră, căutând cu disperare 
înlăuntrul ei puterea şi hotărârea de care avea nevoie în acele 
momente, ca un jucător care şi-a pierdut toţi banii şi bâjbâie prin 
adâncul pungii după vreun ultim galben cu care ar putea să mai 
continue jocul. 

— Barca e gata, vă aşteaptă la debarcader, continuă Mardian. 

Nu mai avea încredere în propria voce. Dădu din cap în tăcere 
şi trecu grăbită pe lângă el, cu gâtlejul atât de strâns încât abia 
dacă mai putea să respire, de parcă ar fi avut pieptul strivit într- 
un cerc de fier. Viitorul era la fel de negru şi neîndurător ca 
oceanul de sub trepte. N-avea timp să se gândească la asta 
acum. Trebuia să rămână în viaţă. Să fie mereu cu un pas 
înaintea viperelor veninoase. 


25 


- CLEOPATRA - 


* 


O barcă mică aştepta la baza treptelor palatului; Charmion şi 
lras se îmbarcară în urma ei. Mardian chemase sclavi, iar 
cuferele cu haine şi bijuterii fuseseră încărcate la bord. 
Preparatorul se urcă ultimul în mica ambarcaţiune. 

Porniră să lunece în tăcere prin Heptastadion, spre Portul 
Bunei Reîntoarceri, apoi pe canal, pe sub adormitul Rhakotis, 
până pe Lacul Mareotis. Acolo, se transbordară în barcazul care 
avea să-i ducă în susul Nilului, la Teba, unde-i aştepta siguranţa. 

Ultima dată când vizitase chora, fusese ca zeiţă, într-o barjă 
regală, umbrită de baldachine din mătase şi aerisită cu evantaie 
din pene de păun. Acum, avea să se înapoieze ca o fată 
înfricoşată, cu duhoarea apei din cală în nări, un văl acoperindu-i 
faţa, ghemuită sub punte ca o răufăcătoare. 


5 


Luna romană a lui Septembris, 
Cu patruzeci şi opt de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


Caesar privea galera apropiindu-se de nava lui contraamiral. 
De la bordul ei fu ajutat să treacă pe puntea navei lui un butoi de 
carne de porc umflat, înveşmântat în mătăsuri. Era boit şi 
parfumat în stilul unei boarfe de Damasc, iar acum aştepta să fie 
învrednicit cu bunăvoința lui, hlizindu-se ca un sclav în 
aşteptarea unei laude. Doi servi nubieni stăteau în spatele lui, 
aproape goi, cu pielea neagră lucind de sudoare. 

Numele emisarului părea a fi Theodotus. 

Ţărmul primejdios arăta ca o linie pictată de o fată nevricoasă 
pe marginea neagră a mării, din trăsături inegale de cărbune. 
Valurile clipoceau lângă corabie, iar briza puternică făcea să 
fluture flăcările torţelor. Soldaţii adunaţi pe punte erau neliniştiţi, 
atenţi la trădări, cu chipurile umbrite de căşti. Pe catarge, 
pânzele fâlfâiau cu plesnete. 

— Salutări, nobile lulius Caesar, spuse solul, cu un glas ascuţit 
care pe general îl zgâria pe nervi. Din partea Consiliului de 


26 


- COLIN FALCONER - 


Regenţă, îţi urez bun venit în Egipt ca oaspete ale marelui 
Ptolemeu al Treisprezecelea, Regele Egiptului, Stăpânul celor 
Două Ţări. 

Caesar rămase cu mâna pe garda spadei, fără să spună ceva. 

Ochii i se îndreptară spre coşul de răchită pe care îl ţinea în 
braţe unul dintre nubieni. 

— Iţi aducem un dar, nobile General. 

Caesar dădu din cap a consimţământ. Unul dintre nubieni 
puse coşul pe punte şi scoase din el un obiect învelit în cârpă. 
Pânza era albă, dar avea o pată maronie. 

Celălalt nubian întinse alături un covoraş. Apoi, cei doi puseră 
deasupra obiectul şi începură să-l dezvelească. Sub prima bucată 
de pânză mai era una, şi ea pătată. O dădură la o parte, pentru a 
dezvălui un cap de om. 

Capul fusese despărţit de trup cu câtva timp în urmă şi nu mai 
putea fi recunoscut. Pielea se înnegrise şi puţea ca un poloboc cu 
sepii la soare. Acea ofrandă îi era dăruită pe o tavă de argint. 
Theodotus, ţinându-şi la nas o batistă parfumată, se apropie şi 
întinse un inel cu pecete. Caesar îl recunoscu. Era al lui Pompei. 

— Ce-ai făcut, fătălău umflat? mârâi Caesar. 

Theodotus se retrase cu un pas, ca şi cum ar fi fost lovit. 

— l-a jignit pe toţi iubitorii de pace! chiţăi el. Sora regelui 
nostru pornise ea însăşi împotriva ta, îi trimisese corăbii şi 
soldaţi. Pentru tine am făcut-o. 

— Pentru mine? 

— Morţii nu muşcă, adăugă Theodotus. 

Va să zică, aşa. Crezuseră că avea să se bucure. Grăsanul ăla 
se aştepta la laude şi răsplăţi pentru că ucisese şi măcelărise un 
compatriot roman. Caesar făcu un pas înainte şi-l înhăţă de 
grumaz. Numai intervenţia propriilor oameni îl împiedică să-l 
sugrume pe loc. 


6 


Muntele Kasios, la est de Pelusium 


Un vânt fierbinte sufla peste deşert. Două luni aşteptaseră 
lângă puțuri, cu armata răspândită în corturile zdrenţuite, sub 
palmieri. Dacă se putea numi armată; o mână de felahi egipteni 


27 


- CLEOPATRA - 


credincioşi dar neinstruiţi, recrutaţi din Egiptul Mijlociu şi de Sus, 
la care se mai adăugau câteva sute de mercenari nabateeni, 
înrolați în armata ei la Ashkelon. 

Intre timp, Achillas stătea baricadat în fortăreaţa lui de la 
Pelusium, blocând drumul spre capitală, cu propria oştire de 
hoţomani jerpeliţi şi paznici de lupanar, plus câţiva veterani 
legionari, galii şi germanii care refuzaseră să plece în Siria. 

Toate lucrurile de care se temuse Cleopatra pentru Egipt 
ajunseseră să se petreacă în anul de când lipsea din Alexandria. 
Generalul roman, lulius Caesar, era acum învestit în palatul ei de 
pe promontoriul Lochias. Impotriva tuturor sorţilor, îl învinsese 
pe marele Magnus Pompei la Pharsala, în Grecia, şi îl urmărise 
tocmai până în Egipt. Consiliul de Regenţă crezuse că avea să-l 
înduplece, oferindu-i capul lui Pompei. 

Se părea că vicleşugul nu reuşise. 

Un episod ruşinos, după opinia ei de femeie tânără. Tatăl său 
îi datorase lui Pompei tronul. Dacă acel roman mândru se 
aşteptase la loialitate sau la recunoştinţă din partea urmaşilor lui 
Ptolemeu, îşi greşise amarnic socotelile. În schimb, Pothinus se 
hotărâse să-l joace pe roman pe degete, întinzându-i o cursă. 
Când Pompei debarcase, Achillas îl înjunghiase, apoi îi retezase 
capul. Trupul i-l lăsaseră să putrezească pe plajă. 

Caesar îşi arătase gratitudinea pentru perfidia lor instalându- 
se în palatul regal, unde-i ţinea pe Pothinus şi Ptolemeu aproape 
ostatici. Nu se comporta ca un ambasador străin, ci ca un 
cuceritor al oraşului. II alungase pe Theodotus pentru rolul jucat 
în uciderea lui Pompei, iar acum îşi afirma dreptul de a arbitra 
războiul dintre Cleopatra şi membrii rămaşi ai Consiliului de 
Regenţă. 

Mulțimea se purtase previzibil; aveau loc revolte pe străzi, iar 
unii dintre soldaţii lui Caesar fuseseră omorâţi. Caesar însuşi era 
acum asediat în palatul pe care-l asalta populaţia şi soldaţii lui 
Achillas. 

De luni de zile o ţinea tot aşa, iar Cleopatra îşi spunea că avea 
să moară în pustietatea aceea albă şi stearpă. Şi, tocmai atunci, 
din deşert apăru călare libertul lui Caesar. 


* 
— Mă numesc Rufus Cornelius, se prezentă omul. Aduc un 


28 


- COLIN FALCONER - 


mesaj de la Imperatorul lulius Caesar. 

Caesar. Cleopatra avu senzaţia că inima îi sărea în gât. 

Rufus Cornelius îşi scosese casca romană, cu panaşul ei 
decorativ, ţinându-şi-o sub braţul stâng. Arăta strălucitor, cu 
mantia roşie şi pieptarul emailat. Inspira acel aer de încredere în 
sine al tuturor romanilor — nu aroganţa mucoasă a unora dintre 
proprii miniştri greci, ci deplina siguranţă care însoțea 
apartenenţa de cea mai temută armată a lumii. . 

Cleopatra îşi simţi gâtul contractându-se. „In ce hal arăt, o 
regină tâlhăroaică, abia o fată, cu o armată de zdrenţăroşi. Ce-o 
fi crezând despre mine acest roman? Imi împart pavilionul de 
mătase cu şerpii şi şopârlele, mirosul dulce al lemnului de santal 
abia ascunzând duhoarea cămilelor, şi totul plin de nisip? Mă- 
ntreb cum l-aş putea impresiona.” 

— Ce are să-i spună stăpânul tău Reginei Cleopatra? îl întrebă 
ea. 

Rufus Cornelius făcu o plecăciune. 

— Este foarte întristat de situaţia pe care a găsit-o aici în 
Egipt, Maiestatea Voastră. Roma s-a bucurat de relaţii prietenești 
cu tatăl vostru şi cu Egiptul şi îl îngrijorează cât se poate de mult 
să găsească națiunea sfâșiată de război. 

— Acest război nu este fapta mea. Am fost detronată nelegiuit 
de Consiliul de Regenţă. 

— După cum ştiţi, tatăl vostru a întocmit un testament care a 
fost sancţionat la Roma, declarând că Maiestatea Voastră şi 
fratele vostru urma să domniţi împreună. 

„Dacă există un asemenea testament”, îşi spuse Cleopatra, 
„acum aud prima oară de el. Dar cred că tatăl meu ar fi fost în 
stare să semneze orice, ca să mai stoarcă bani de la romani 
pentru a-şi căpăta tronul înapoi.” 

— Imperatorul Caesar este nemulţumit să vă găsească fratele 
în contravenienţă faţă de testamentul tatălui său şi şi-a asumat 
căderea de a hotărî în această privinţă. 

„Va să zică”, reflectă ea, „acum acest Caesar nu mai e numai 
rege, ci şi făuritor de regi. Infumurarea acestor romani nu mai 
cunoaşte margini. Şi totuşi, această aroganță nu este întru totul 
deplasată, căci eu sunt o regină fără ţară şi, cu toate că încă nu 
e decât un magistrat, este un magistrat roman, iar armatele lui 
ne ţin sub picior pe toţi.” 

— Dorinţa lui Caesar este să veniţi la Alexandria, ca că poată 


29 


- CLEOPATRA - 


negocia o soluţie pentru problemele Egiptului. 

— Dacă aş putea veni la Alexandria, n-aş mai avea nevoie de 
Caesar. 

La auzul acestor cuvinte, romanul avu temeritatea să 
zâmbească. 

— Oferta rămâne în picioare. 

— lar eu îi mulţumesc pentru ea. Spune-i că am să chibzuiesc. 


7 


Rămase aşezată pe tron, cu spatele drept şi privirea în gol, 
mult timp după plecarea lui Rufus Cornelius. „Am dat un 
spectacol reuşit”, îşi spuse. „Toată viaţa mea e un teatru. Dacă 
s-ar şti cât de slabă şi speriată mă simt de fapt, nu mi-ar mai 
rămâne nici un prieten în întreaga lume.” 

Mardian o privea, cu chipul lui păstos şi spân lipsit de orice 
expresie, dar în ochi i se citea cu totul altceva. „Pesemne se 
teme la fel de tare ca mine”, medită Cleopatra. „Dacă înving, 
viitorul lui e asigurat. Dacă pierd, moare şi el.” 

— Ce părere ai de asta, Mardian? îl întrebă, în cele din urmă. 

— Încrede-te într-un roman, şi vei merita orice nenorocire iese 
din asta. Lepădăturile astea ar necinsti propriile bunici, dacă ar 
avea de câştigat. 

— Şi totuşi, am de ales? 

— Nu. E cu neputinţă să ajungem la Alexandria. 

— Poate că tocmai ăsta e rostul chemării. O fi o încercare. 

— O încercare nesocotită. 

— Aici nu câştig nimic. Nu putem organiza un asediu al 
Pelusiumului. Achillas e mulţumit să ne lase cu tabăra în acest 
loc până mi se termină toţi banii, sau mercenarii noştri arabi îşi 
pierd tot cheful şi se duc acasă. 

— Dar, dacă ar fi o cale de a vă duce în oraş, n-aţi deveni 
decât prizoniera lui Caesar. 

Cleopatra închise ochii. „Nu pot sta la nesfârşit aici, în deşert, 
zile de-a rândul. Mai degrabă aş muri. Un an în deşertul ăsta, şi 
mă simt ca o bătrână uscată. Trebuie să fac ceva.” 

Numai de l-ar fi cunoscut pe-acel Caesar, dacă ar fi ştiut cum 
era. 

— Ce ştii despre el, Mardian? 


30 


- COLIN FALCONER - 


Eunucul îşi umflă obrajii. Era un semn că nu-l vedea cu ochi 
buni pe omul într-ale cărui mâini se afla destinul lor. 

— E un mare militar. L-a biruit pe Pompei la Pharsalis, iar 
ticălosul ăia iute la mânie era socotit cel mai bun general al 
Romei. E însurat cu o femeie numită Calpurnia — o căsătorie 
politică, desigur. E un muieratic renumit. Se spune că s-a culcat 
cu nevestele tuturor prietenilor, iar în Roma nu are loc nici un 
divorţ fără să se pomenească şi numele lui Caesar. 

Cleopatra simţi un fior de teamă. O fi pretins ea tronul 
Egiptului, dar cu un asemenea om nu se putea lua la întrecere. 
Cu siguranţă, nu era războinică, şi încă mai era fecioară. Gândul 
de a avea de-a face cu acel Caesar, faţă în faţă, o intimida — cel 
puţin. 

Mardian o observa. Gândurile i se citeau limpede pe chip. Şi el 
cugeta la acelaşi lucru. 

— Este foarte chipeş? 

Preparatorul şovăi, căci întrebarea îi trezise bănuielile. 

— Nu îndeosebi. Spionii mei spun că are o problemă cu chelia, 
care-l face să fie peste poate de sensibil. 

— Va trebui să găsim o cale de a-l impresiona. 

— S-ar părea că foarte puţine îl impresionează pe Caesar. 

— O, trebuie să fie ceva... 

„Eu, poate.” 

Era o idee neruşinată. Dar, ca s-o pună la încercare, trebuia 
mai întâi să izbutească intrarea în Alexandria. Cel mai bine ar fi 
fost printr-un vicleşug, căci nici chiar Caesar nu putea garanta 
libera trecere prin liniile de luptă. Şi el era prizonier în egală 
măsură cu Ptolemeu şi Pothinus. Cleopatra se îndoia că până şi 
Rufus Cornelius şi escorta lui mai reuşeau de-acum să intre 
înapoi în oraş. 

Dar trebuia s-o facă. N-avea de gând să mai stea nici o zi în 
cortul acela puturos. 

— Caesar îl preferă pe Ptolemeu împotriva mea, Mardian? 

— Dacă e roman, preferă pe oricine îi slujeşte mai bine 
interesele de moment. 

— Atunci de ce l-ar îndrăgi pe fratele meu mai mic, când 
primul lui ministru şi generalul i-au declarat amândoi război şi 
vor să-l alunge din Alexandria? 

— l-aţi invita pe romani să stea la Alexandria, în locul fratelui 
vostru? E ca şi cum ai invita un crocodil în casă, dacă-ţi promite 


31 


- CLEOPATRA - 


că va mânca numai grâu. 

— In acest moment, Mardian, sunt regină peste nimic. Inainte 
de a putea reorândui soarta ţării, şi pe-a mea, trebuie să am 
puterea de a o face. Trebuie să fiu din nou Regina Egiptului. 

Mardian tăcu. De afară se auzeau cămilele tuşind, iar vântul 
fierbinte din deşert biciuia mătasea cortului. 

— Aveţi dreptate, desigur, spuse el în cele din urmă. Dar este 
un joc de noroc. Mă tem pentru Maiestatea Voastră. 

— Această invitaţie nu este mai mult decât o provocare. 

— Sau o cursă, replică Mardian. Chiar dacă Maiestatea Voastră 
aţi găsi o cale de a intra în oraş, o dată ce aţi ajuns acolo sunteţi 
ca şi prizonieră, silită să faceţi numai ce vor ei. 

— Şi ce am de pierdut? 

— Viaţa, Maiestate. 

— Viaţa mea! O renegată care trăieşte în sălbăticie! 

Mardian ridică uşor din umeri, cu colţurile gurii arcuite în jos. 

— Nu eşti de acord? îl întrebă ea. 

— Toţi romanii sunt nişte lepădături. Mai degrabă mi-aş vâri 
bucile într-un butoi cu smoală încinsă, decât să am încredere în 
vreunul dintre ei. 

— Nu intenţionez să-i acord acestui lulius Caesar încrederea 
mea. Dar pot avea încredere în propria ingeniozitate. Şi într-a ta. 

„Viteze cuvinte, numai de le-aş crede! Unde mi-a fost 
ingeniozitatea, până acum? Nu am decât un singur lucru pe care 
l-ar putea dori acel Caesar.” Era un lucru pe care-l putea oferi 
declarând cu îndreptăţire că nici un alt bărbat nu-l mai avusese 
înainte. Dar, dacă putea considera vrednic de interes acest lucru 
faţă de un bărbat cu o asemenea experienţă, n-avea de unde să 
ştie. 

— Ca să ajungeţi în oraş, spuse Mardian, va trebui să vă 
deghizați la perfecţie. Căci acolo aţi fost regină şi prinţesă, şi toţi 
cei din palat vă cunosc ca pe mamele lor. Veţi avea nevoie de un 
travesti cum nu se poate mai iscusit. j 

— Poate dacă m-aş ascunde în ceva. Intr-o ladă cu smochine, 
eventual. 

— Aşa, n-aţi ajunge mai departe de bucătărie, Maiestate. 
După care, preparatorul rămase mult timp cu privirea spre covor. 

„Atunci, cum?” se întrebă ea. Ştia că Mardian avea dreptate. 
Dacă intra deghizată, singură sau poate cu două-trei gărzi de 
corp, ar fi putut trece dincolo de porţile oraşului; dar cum să 


32 


- COLIN FALCONER - 


intre în palat şi să ajungă în faţa lui Caesar? 

Mardian propuse canalele de scurgere, iar Cleopatra îşi 
închipui cum ar fi stat în faţa celui mai mare şi mai puternic 
roman din lume puţind a rahaţi alexandrini şi cerându-i s-o facă 
regină a Egiptului. 

Şi dacă reuşea să intre? Avea să fie singură, despărțită de 
propria armată, la discreţia lui. Dacă o dorea numai ca să-l oblige 
pe Pothinus să-ncheie o învoială? Dă-mi nouă talanţi de aur, şi eu 
ţi-o dau pe Cleopatra. 

Odată ajunsă în oraş, ce putere mai avea să se salveze? 

Era un risc pe care trebuia să şi-l asume. 

— Trebuie să existe o cale de a intra în palat. 

— Fiecare poartă e doldora de soldaţi. Pothinus a dispus ca în 
port să se întindă lanţuri pe sub apă. Cred c-a făcut-o atât ca să-l 
împiedice pe Caesar să plece, cât şi să vă oprească pe 
Maiestatea Voastră să veniţi. 

— Totuşi, ai în ochi expresia aia pe care ţi-o cunosc. Spui toate 
astea, dar te-ai gândit tu la ceva... 

Mardian oftă. 

— Sunteţi hotărâtă s-o apucaţi pe această cale, Maiestate? 

— M-ai văzut vreodată răzgândindu-mă? 

— Dacă e musai să vă aruncaţi viaţa la gunoi în felul acesta 
nechibzuit, atunci ca prieten şi sfătuitor presupun că am datoria 
de a vă ajuta. 

Pe obraji şi în ochii mici şi negri i se întipărise suferinţa. Era 
deznădăjduit nu că risca să moară, ci pentru că se hotărâse să-i 
nesocotească sfatul. 

— Există cineva care vă poate duce în palatul lui Caesar. Un 
spion care intră şi iese din oraş cum pofteşte. 

— Mă şi întreb am cum de ştiai atâtea despre aventurile lui 
Caesar. 

— E sicilian, neguţător. Cu corabia lui am ajuns la Teba, în 
noaptea când am fugit din palat. 

— E vrednic de încredere? 

— l-aş da pe mână chiar şi viaţa mea. 

— Nu viaţa ta e în pericol, ci a mea. 

— N-o să vă dezamăgească, Maiestate. Este cumnatul meu, 
soţul surorii mele. Se numeşte Apollodorus. 


33 


- CLEOPATRA - 
8 


— Apollodorus, spuse ea. 

— Maiestate. 

Negustorul făcu o plecăciune, dar pe faţă i se citea o expresie 
aproape insolentă, o aroganță pe care Cleopatra o mai 
observase la oamenii fără ţară. Avea chipul ars de soare şi sare, 
ca piatra căreia vremurile i-au dat o formă mai degrabă 
înspăimântătoare decât plăcută. Ochii negri îi scăpărau sub 
sprâncenele dese. Avea aerul unui om mai deprins să dea ordine 
decât să le primească. Mardian spusese că avea treizeci de ani. 

Apollodorus era îmbrăcat după moda grecească, având 
chlamys-ul încheiat la umăr cu un smarald mare şi sandale din 
cea mai fină piele prelucrată. In urechea stângă purta un cercel 
de aur, care-l făcea să arate ca un pirat, dar în rest nu avea nici 
o bijuterie. 

— Se pare că lucrezi în slujba mea de ceva timp, iar eu nici nu 
ştiam, spuse ea. 

— Mardian mă plăteşte bine. 

— Nu prea bine, sper. 

— Atât cât merit. 

Cleopatra îşi stăpâni un zâmbet. Aroganţa lui nu era deloc 
antipatică. Pentru misiunea la care se gândise, avea nevoie de 
un om cu mai multă încredere în el decât ceilalţi. 

— Mardian mi-a spus că intri şi ieşi din Alexandria după bunul 
tău plac. 

— Am zece corăbii şi poate de două ori pe-atâtea barje. Intru 
şi ies liber din port şi de pe lac. Dacă vreau să mă duc în oraş, 
mă duc. Când vreau să plec, plec. 

— Corăbiile tale nu sunt cercetate niciodată? 

— Am un permis de liberă trecere, replică el, şi, vârând mâna 
în pungă, scoase o monedă de aur. E iscălit de Zeul Lăcomiei şi-i 
valabil în oraşele de pretutindeni. 

— Şi eu am multe asemenea permise, dar nu mi-au folosit la 
nimic. 

— Hotarele sunt pentru prinți şi soldaţi, Maiestate, nu pentru 
neguţători. 

— Mardian ţi-a spus ce vreau să faci? 

Ochii cu pleoape leneşe, coborâte pe jumătate, o priviră fără 
să clipească. Da, dacă exista cineva capabil s-o scoată la capăt, 


34 


- COLIN FALCONER - 


era acest om. 

— Mi-a spus. 

— Şi o vei face? g 

— Rolul meu e uşor. Imi îngăduiţi să vorbesc liber, Maiestate? 
întrebă, fără pic de umilință în glas. 

Cleopatra dădu din cap abia perceptibil. 

— Voi intra în Alexandria cu cala plină de covoare siriene, cum 
am mai făcut de-o sută de ori până acum. Rolul meu nu cere nici 
un dram de curaj. Maiestatea Voastră trebuie să fiți curajoasă. 

li admira îndrăzneala de a spune acest lucru. Dar, la urma 
urmei, pentru îndrăzneală plătea. „Şi are dreptate. Oare am 
curajul s-o fac? Dacă de curaj este vorba”, reflectă ea mai 
departe. „In acest ultim an de surghiun am obosit şi până şi frica 
îţi slăbeşte puterea asupra sufletului, când ţi-e tovarăşă 
nedespărţită. Noapte de noapte am zăcut trează, văzându-l pe 
Pothinus în lanţuri şi simțind pe faţă adierea răcoroasă a portului 
regal şi-n nări mirosul sărat al mării, nu răsuflarea urât 
mirositoare şi duhoarea fetidă a cămilelor. Imi doresc destinul 
cum visează un om însetat la apă. Sunt prea obosită, prea plină 
de mânie şi ură, pentru ca în seara asta să-mi mai recunosc 
propria spaimă.” 

— Curajul meu mă priveşte. Nu trebuie să ştiu decât cum ai de 
gând să-ţi îndeplineşti rolul. 

Apollodorus ridică din umerii săi laţi. 

— Caesar şi-a instalat reşedinţa în palatul din capătul de 
miazănoapte al Promontoriului Lochias, lângă Templul lui Isis. 

„In fostele mele apartamente”, îşi spuse Cleopatra, cu 
amărăciune. 

— Ca să ajungem acolo, trebuie să intrăm în portul regal şi să 
acostăm la treptele palatului. Totuşi, cum în palat mai locuieşte 
şi fratele vostru Ptolemeu, şi ministrul său Pothinus, situaţia 
dinăuntru nu e limpede. In curte sunt străjeri macedoneni şi 
legionari romani, aşa că nu veţi fi cu adevărat în siguranţă până 
nu ajungeţi chiar în palatul lui Caesar. 

— In palatul meu, Apollodorus — dar să nu ne certăm numai 
pentru nişte biete cuvinte. 

Neguţătorul înclină din cap, cu un gest elegant de consimţire. 

— Permisul meu de liberă trecere mă va ajuta să intru în palat, 
dar, dacă vă vede cineva din Garda Macedoneană a lui 
Ptolemeu, mă tem că nu va mai fi de ajuns. 


35 


- CLEOPATRA - 


— Şi atunci, ce plănuieşti să faci? 
Apollodorus zâmbi. 
— Lucrul pentru care mă plătiţi, Maiestate. 


* 


Îşi pusese slujitoarele s-o pregătească cât puteau de bine 
pentru întrevederea cu Caesar. Avea să fie cea mai importantă 
audienţă din viaţa ei şi voia să arate impecabil. 

lras o masă cu uleiuri de migdale, apoi îi frecă pielea feţei şi a 
gâtului cu balsam, ca s-o protejeze de vântul fierbinte al 
deşertului. Charmion îi împleti părul în cozi subţiri încununate cu 
un coc înalt. Ea însăşi îşi aplică antimoniu pe sprâncene şi 
pleoape, îşi vopsi buzele cu ocru, apoi îşi unse tălpile şi palmele 
cu henna. N-avea să apară în faţa lui Caesar ca şi cum tocmai s- 
ar fi târât afară dintr-o hazna. 

În timp ce lucrau, îşi studie imaginea reflectată în oglinda de 
bronz. Vedea acolo o fată tânără şi trufaşă, cu piele măslinie şi 
pomeţi înalţi, de patriciană. Străbunica ei fusese o prinţesă 
siriană cu sânge persan în vene şi ei îi datora, fără îndoială, 
nuanţa mai întunecată a pielii şi ochii negri. Ştia că unii o 
declarau frumoasă, iar alţii îi găseau trăsăturile prea 
poruncitoare şi puternic marcate pentru o femeie. Nu avea 
frumuseţea de heruvim a surorii sale. Dar avea minte şi un 
farmec arzător, avea trupul mărunt şi îndesat al unei prințese 
asiatice şi mai avea un mare simţ al teatrului. Trebuia să 
reuşească. 

— Charmion, te-ai culcat vreodată cu un bărbat? 

Charmion păru surprinsă de o asemenea întrebare. La urma 
urmei, nu era decât o sclavă. 

— Nu, Maiestate. 

— Imi spui adevărul? Nu încerc să te amăgesc. 

— Nu că nu m-ar încerca dorinţa... răspunse Charmion, 
evitându-i însă privirea în oglindă. Dar rareori am avut ocazia şi 
nu am curaj. 

Cleopatra se simţi cuprinsă de frustrare. Doar nu avea să-l 
întrebe pe Mardian! 

— AŞ dori să ştiu mai mult despre asemenea lucruri. Dacă am 
fi în Alexandria, s-ar putea s-o fac chiar eu. Nu doresc să vorbesc 
cu însoţitoarele de tabără pe care le folosesc arabii. Ştii pe 


36 


- COLIN FALCONER - 


cineva care ar putea să mă ajute? 

Charmion ridică privirea, iar ochii li se întâlniră în oglinda 
metalică. 

— Există o femeie... Locuieşte în Ashkelon, s-a retras acolo. E 
bine cunoscută la curte, printre bărbaţi. O heterai. La vremea ei, 
a fost foarte scumpă. 

— Trimite după ea. Plăteşte-i oricât cere. Plec de-aici peste 
două zile. Trebuie s-o văd până atunci. 

Charmion se îndepărtă grăbită. Cleopatra închise ochii, 
ascultând vântul care biciuia mătasea cortului, respiraţia stătută 
a taberei din deşert pătrunzând prin intrare, răpunând 
parfumurile tămâiei arăbeşti. Se simţea uşurată să părăsească în 
sfârşit acel loc, să i se hotărască viitorul, în bine sau în rău. 
Caesar avea să decidă, iar când ajungeau faţă în faţă voia să ştie 
măcar câte ceva despre ceea ce el cunoştea atât de bine. 


9 


Se numea Rachel şi era evreică. Lucru neobişnuit pentru o 
curtezană de meserie, o heterai. Arăta mult mai tânără decât cei 
patruzeci de ani pe care şi-i recunoştea, cu păr negru ca pana 
corbului, oase fine şi o piele închisă, îngrijită. Purta o tunică de 
mătase roz ce părea să scânteieze la tot pasul, încheiată cu o 
broşă de aur curat. Pe braţele goale şi arămii purta brățări de 
aur, iar în nasul coroiat, un inel mic, tot de aur. Unghiile îi erau 
pudrate cu sidef şi avea o diademă cu pietre scumpe în păr. 
Umbla îmbrăcată ca o prinţesă. Işi făcuse bine meşteşugul. 

Ochii căprui îi sclipeau de amuzament şi complicitate. 

Privi în jurul ei prin pavilionul regal, spre perdelele diafane 
cusute cu fir de aur şi argint, covoarele groase de lână albastră 
ca păunul, cu auriu, pernele din piele roşie lucrată manual. 

Cleopatra stătea culcată pe perne, în timp ce un sclav — un 
surdo-mut, singurul om care mai era de faţă — îi făcea vânt cu o 
pană mare de struţ, pentru a o răcori şi a o feri de insectele 
deşertului. Incerca să pară destinsă, deşi o sumedenie de emoţii 
îi clocoteau învălmăşite prin minte. Era cumplit de conştientă cât 
de puţine ştia pe lângă acea femeie. „Evreica asta are o ţinută 
mai regală decât a mea.” 

— Am auzit că ai fost heterai ani de zile, îi spuse ea. 


37 


- CLEOPATRA - 


În ochii căprui şi adânci se zări o străfulgerare. 

— Alta mai bună ca mine nu se găsea. Acum m-am retras, în 
Ashkelon. 

— Trăieşti într-un oarecare lux, din câte se spune. Charmion ți- 
a spus de ce ţi-am cerut să vii aici? 

— Mi-a spus numai că e nevoie de serviciile mele. A fost foarte 
generoasă, altfel n-aş fi venit. 

Femeia o privea, ţinându-şi mâinile căuş în faţa ei şi un 
genunchi îndoit. Curtezană din fire, nu numai din naştere, îşi 
spuse Cleopatra. Nu părea nici pe departe atât de intimidată pe 
cât i-ar fi convenit ei. Şi de ce-ar fi fost? Curtea unei regine 
bandite nu e palatul din Lochias. 

— Cu câţi bărbaţi te-ai culcat? 

— Nu i-am numărat. Fiecare bărbat e la fel cu celălalt. 

— Sute? 

— Cu siguranţă cel puţin atâţia. 

— Charmion mi-a spus că, odată, ai servit un mare prinţ în 
Alexandria. Că ai reputaţie. 

Rachel nu făcu decât să zâmbească. Un surâs atât de mic şi 
tainic, încât l-ar fi excitat până şi pe Mardian. 

— In ceea ce mă priveşte, eu n-am cunoscut niciodată un 
bărbat în felul acela. 

Aşteptă, dar expresia femeii din faţa ei era de nepătruns. 

— AŞ dori să-ţi aflu secretele. 

— Nu vi le pot spune într-o oră, Maiestate. Dar... 

— Dar? 

— Punerea lor în aplicare cere mai mult decât o simplă 
învăţătură. Dacă înţelegeţi. 

— Da, înţeleg într-adevăr. De aceea i-am îngăduit lui 
Charmion să fie atât de generoasă. Şi voi fi şi mai generoasă. Aş 
dori să-mi arăţi. 

Rachel îşi înclină capul într-o parte. 

— Să vă arăt, Maiestate? 

— Nu te-ai retras cu totul din activităţile tale, nu-i aşa? 

— Intr-adevăr, nu cu totul. Acum sunt femeie măritată. Numai 
că îmi fac meseria mult mai rar. 

— Ai putea fi convinsă să revii la ocupaţia ta dinainte pentru o 
oră? 

— Două ore, Maiestate, o corectă delicat Rachel, şi ar depinde 
de cantitatea de convingere care mi s-ar oferi. 


38 


- COLIN FALCONER - 


Cleopatra îi întinse o pereche de cercei. Perle din Marea Roşie, 
înfiorător de scumpe. 

— Este acest om atât de neplăcut ochiului? întrebă Rachel. 

— Ba nu este neplăcut deloc. Dacă aş fi fost oricare altă 
femeie, poate că aş fi dorit să mă înveţe el însuşi. Dar aşa ceva 
nu se poate. 

Rachel luă cerceii, cântărindu-i în căuşul palmei. 

— Voi da o reprezentaţie pentru Maiestatea Voastră. Dacă 
asta doriţi. 


* 


Flacăra lămpii cu ulei pâlpâia, aruncând umbre pe acoperişul 
de mătase al cortului. Un sclav orb stătea pe vine într-un colţ, 
mişcând un baldachin cu franjuri care frământa aerul încins şi 
gros ca melasa. Făcea să se unduiască perdelele din cea mai fină 
mătase ce despărţeau în două încăperea, ca să ţină la distanţă 
gâzele. 

Cleopatra stătea aşezată pe un scaun cu spătar înalt, în 
spatele uneia dintre acele perdele diafane, ascunsă în umbră. 
Lumina dinăuntru fusese aranjată astfel încât să poată vedea în 
cort, dar fără a fi observată. In poală ţinea o tăbliță de ceară şi 
un stylus. Era hotărâtă să înveţe cum să satisfacă un bărbat, cu 
tot atâta siguranţă cu câtă învățase oratoria de la Mardian, sau 
geometria şi matematica de la dascălii ei din Museion. 

Văzu pânza de la gura cortului dându-se la o parte. 

Apollodorus. O primă pentru el, i se spusese. Un dar din partea 
reginei. 

Işi simţi muşchii abdomenului contractându-se şi deodată îi fu 
greu să mai respire. Se mira de propria reacţie, de propriile 
gânduri. „N-ar trebui să-mi facă nici o plăcere”, îşi spuse, „nu e 
decât o chestiune de instruire. Nu mă pot duce la Caesar 
complet neînarmată.“ 

Rachel stătea culcată pe un pat simplu, într-un colţ al cortului. 

Purta o tunică scurtă, cu franjuri, care-i dezvăluia liniile 
prelungi ale coapselor musculoase, unse cu ulei parfumat. Işi 
vopsise buzele cu o pulbere albăstrie, pentru a le face să pară 
mai pline şi mai grele, şi-şi accentuase colţurile ochilor cu tuşe 
de vermilion viu. Sânii îi erau goi acoperiţi doar cu un voal 
transparent de borangic. Sfârcurile fuseseră pictate cu carmin, 


39 


- CLEOPATRA - 


într-o nuanţă sângerie intensă. 

Apollodorus păşi în cort, îmbrăcat numai cu o tunică albă 
scurtă. Rachel se ridică încet de pe pat. Avu loc o conversaţie 
scurtă, murmurată. Impotriva propriei voințe, Cleopatra zâmbi. 
Işi amintea că sicilianul era în primul şi-n primul rând negustor şi, 
probabil, aştepta să i se confirme că nu se aştepta din partea lui 
să-i plătească serviciile. 

Satisfăcut, întinse mâinile spre ea, dar Rachel se strecură din 
faţa lui. Pe o masă pliantă din lemn de cedru cu intarsii de fildeş 
era pusă o carafă de vin cu două cupe de argint. Alături stătea o 
clepsidră, plină cu nisip. Rachel o întoarse, pentru ca nisipul să-şi 
înceapă scurgerea în compartimentul de jos, apoi turnă vin într- 
una din cupe pe care i-o aduse sicilianului cel înalt. Acesta stătea 
pe loc, dornic, dar nesigur ce avea de făcut. 

Luându-l de mână, Rachel îl conduse spre pat, îl aşeză, îi duse 
vinul la buze şi-l făcu să soarbă. Apoi îi luă capul în mâini şi-l 
sărută pe buze. Apollodorus încercă s-o trântească pe pat, dar ea 
se smulse, şoptindu-i să aibă răbdare. Apoi îngenunche între 
picioarele lui şi-i ceru să-şi scoată hainele. 

Cleopatra îşi simţi degetele strângându-se pe stylus. Dintr-o 
dată, gura i se uscă şi simţi o broboană de sudoare prelingându- 
i-se pe spate, printre omoplaţi. 

Apollodorus îşi dezbrăcă tunica. Era clădit ca un gladiator, cu 
muşchi tari şi pronunţaţi, şi avea pieptul şi burta acoperite cu păr 
negru şi des ca o blană. Chipul îi era înroşit, părând să-l doară 
ceva. Cleopatra se aplecă înainte, atingând cu faţa mătasea 
perdelei, în timp ce se încorda să vadă mai bine în camera 
luminată de lampă. 

Ca şi cum ar fi ghicit gândurile elevei sale, Rachel se dădu la o 
parte, asemenea unei profesoare desăvârşite, iar Cleopatra putu 
vedea pricina agitaţiei sicilianului. Evreica îl ţinea cât era de 
lung, cu unghiile sale colorate în stacojiu, iar Cleopatra îşi umflă 
obrajii, cu dezgust şi fascinaţie în acelaşi timp. Era cu neputinţă 
ca un lucru atât de mic să crească aşa de mare. Putea încăpea 
vreodată într-o femeie de proporţiile ei, fără s-o sfâşie? 

Dar acum ce făcea? 

Când văzu, regina, fecioara, scăpă tăbliţa de ceară pe jos, 
unde căzu fără zgomot pe covorul moale. Era în stare o femeie 
să facă aşa ceva, cu gura şi cu limba! Nu era sigură că ea ar fi 
putut-o face vreodată. Apollodorus se zvârcolea nebuneşte, ca şi 


40 


- COLIN FALCONER - 


cum ar fi fost biciuit. Avea expresia unui om supus celor mai 
cumplite torturi. Şi totuşi, o apucase pe Rachel de păr şi o ţinea 
acolo, anume ca să continue cât mai mult. 

„Acum îmi dau seama de ce nu mă putea face să înţeleg una 
ca asta doar prin cuvinte.” Mâinile şi limba femeii păreau să se 
afle peste tot în acelaşi timp. Apollodorus gemea zgomotos, cu 
un glas ce semăna nefiresc cu cântările înălțate de preoţi în 
temple. 

Deodată, Rachel se ridică şi, întorcându-se spre perdea, veni 
încet la masă. Luă încă o gură de vin, privind direct în întuneric, 
de unde se uita Cleopatra, aproape ca şi cum ar fi putut s-o 
vadă. Zâmbi. „Mica vrăjitoare se distrează”, reflectă Cleopatra. 
„Ca oricărei mari actriţe, îi place să aibă spectatori.” 

Reveni încet la pat, unde Apollodorus zăcea răstignit ca pe un 
jertfelnic. Se aplecă peste el şi îl sărută din nou, lăsând să i se 
scurgă din gură vinul rubiniu în gura lui. Apoi, se ridică şi-şi 
scoase tunica. Pe dedesubt era goală. 

Trupul îi fusese uns cu ulei şi lucea în lumina flăcării care-i 
accentua curba sinuoasă a spinării, umflătura rotunjită a 
şoldurilor. Îl lăsă pe sicilian să-i sărute pântecul şi sânii mici. 
Bărbatul luă între buze un sfârc cafeniu, întărit, iar femeia 
scoase un țipăt uşor, ca o pasăre rănită. 

Cleopatra înghiţi un nod. li tremurau mâinile. Avea senzaţia că 
profanase un templu, că vedea ceva atât sacru, cât şi profan. Nu 
semăna deloc cu ceea ce-şi imaginase, un lucru care să poată fi 
învăţat prin instruire, aşa cum se duceau bărbaţii la Gimnasium 
ca să înveţe luptele sau aruncarea suliţei. Văzuse împerecheri de 
cai şi vite şi-şi închipuise că era la fel de simplu, doar o chestiune 
de tehnică. Şi totuşi, acum îşi dădea seama că era mai mult 
decât atât: un teatru al supunerii şi al pasiunii. 

Simţea în abdomen o căldură insistentă, iar între picioare se 
umezise. Işi duse o mână la gură, înfigându-şi dinţii în carnea 
palmei. 

Sicilianul o ţintuise pe heterai sub el pe pat, iar Rachel îşi 
zbătea şoldurile în acelaşi ritm cu el, punctând fiecare zvâcnet 
cu şoapte răguşite şi ţipete stridente. Arcurile patului îngust 
scârţâiau ritmic; unghiile stacojii zgâriau pielea spinării late a 
bărbatului şi muşchii încordaţi ai feselor. Evreica îşi aruncă pe 
spate capul, cu gura deschisă. Imediat, însă, îl întoarse şi zâmbi 
spre colţul întunecat al cortului. Cu toată supunerea ei prefăcută, 


41 


- CLEOPATRA - 


Rachel continua să fie stăpână pe situaţie. 

Amor perfect, teatru desăvârşit. 

Cleopatra simţea o fierbinţeală arzătoare în josul pântecului, o 
durere adâncă în burtă. li era de-a dreptul rău de-atâta dorinţă. 
Nu se credea în stare să mai privească. 

Intre timp, Rachel trecuse deasupra lui Apollodorus, călărindu- 
|I, lăsându-i mâinile să-i cutreiere trupul uns cu ulei. Insă părea 
conştientă de timp căci, deodată şi fără veste, se ridică şi-l 
apucă în mâini în timp ce sămânţa se revărsa din el, pe burtă. 
Bărbatul rămase gâfâind, cu gura căscată şi pumnii încleştaţi. 

Ridicându-se de pe pat, Rachel se duse la masă să mai aducă 
vin. Bătu cu degetul în clepsidra cea mare de lângă carafă. 
Nisipul nu se scursese decât pe jumătate. Se părea că 
spectacolul avea să continue. 

Dar Cleopatra ştia că nu mai putea să privească. Se ridică şi 
ieşi în fugă din pavilion. 


10 


Un asfinţit delicat, violet, se lăsase peste coastă, în timp ce 
vâsleau spre galeră. Era una dintre corăbiile negustoreşti ale 
sicilianului, care se întorcea din Siria. Mai spre apus, în pâcla tot 
mai densă, se vedea marea fortăreață din Pelusium şi focurile 
din tabăra soldaţilor lui Achillas. 

Ajunseră la galeră, unde micul vas se clătină pe valurile 
cenuşii până când nişte mâini aspre o săltară de subsuori ca şi 
cum ar fi fost o naufragiată găsită pe mare, nu Regina Egiptului. 


* 


Ridicară ancora şi porniră spre mare, pentru ultima etapă a 
călătoriei către deltă şi Alexandria. Era înfricoşată. Deşi se 
convinsese că altă cale nu exista, acum când pericolul devenise 
real şi atât de iminent, se simţea trădată de o voce slabă, dar 
stridentă care-i spunea că viaţa, orice fel de viaţă, era mai 
prețioasă decât mândria şi simţul datoriei. 

Dar n-avea să-şi arate slăbiciunea. In schimb, îşi ascundea 
spaima sub masca trufiei care şi până atunci o slujise cu tot 
atâta folos. 


42 


- COLIN FALCONER - 


Apollodorus stătea cu ea la prova. Nu-l putea privi. Amintindu- 
şi ceea ce văzuse în noaptea trecută, era copleşită de ruşine. Ar 
fi putut alege orice alt bărbat pentru lecţia cu evreica heterai. 
Alegerea sicilianului fusese o indulgență de neiertat, o încercare 
de a răspunde unei jinduiri interioare pe care nu şi-o putea 
exprima în nici un alt fel. Adevărul era că niciodată n-avea să fie 
liberă de a-şi alege calea propriei dorinţe. 

Dar ce ironie! Principalul ei spion, el însuşi dezvăluit în 
întregime! Şi totuşi, mai rămâneau atât de multe lucruri pe care 
nu le ştia despre el, şi tocmai acestui om îi încredinţase propria 
viaţă. 

— Eşti însurat cu sora preparatorului meu, spuse ea, 
rămânând cu ochii spre coastă, care se îndepărta rapid, 
pierzându-se în întuneric. 

— De zece ani, Maiestate. 

— Unde e soţia ta? 

— N-o văd prea des, răspunse el, indirect. Cerinţele 
îndeletnicirii mele mă ţin departe de casă în cea mai marc parte 
a timpului. 

— Deci, nu este în Alexandria? 

— Nu, Maiestate. 

Atitudinea lui posomorâtă o irita. Ce credea, că dacă ea nu 
mai ocupa palatul din Lochias îşi putea permite să fie atât de 
insolent? Voia să-i risipească aroganţa. 

— Cum ţi-a plăcut târfa? 

Apollodorus tăcu mult timp, până când Cleopatra începu să 
creadă că n-o auzise. In cele din urmă, răspunse: 

— Sunteţi foarte generoasă. Credeam că fusesem plătit deja. 

— Un mic câştig pe deasupra. Eşti plecat de-acasă atât de 
mult timp, adăugă ea, ironică. 

— Aş fi preferat să fie soţia mea. 

— Desigur. Da, dacă e să se încheie o învoială... 

— Imi iubesc soţia. Cu preţul vieţii. 

Nu-i distingea chipul în întunericul tot mai adânc, dar 
răspunsul lui nu o surprinse; toţi bărbaţii erau nişte mincinoşi, îi 
spusese tatăl ei într-unul din momentele lui de luciditate. Până şi 
pe ei înşişi se minţeau. Faptul că îşi luau adesea alte femei n-o 
şoca, era obiceiul lor. Chiar şi pentru cei fără sânge nobil, 
căsătoria era adesea doar o convenţie şi nimic mai mult, o 
alianţă între familii. Dar o înfuria faptul că acel sicilian putea 


43 


- CLEOPATRA - 


spune că-şi iubea nevasta, când încă mai avea pe el mirosul altei 
femei. 

— Sigur că o iubeşti. Când eşti cu ea, cel puţin. 

— Să nu îndrăzniţi să mă judecaţi! şuieră el, printre dinţi. 
Sunteţi Maiestatea Voastră regină, dar nu sunteţi decât o fată şi 
nu cunoaşteţi deloc viaţa! 

li întoarse spatele şi plecă să stea singur la pupa. Cleopatra se 
înfofoli cu mantia, în vântul amarnic al nopţii. „Dacă-l cuceresc 
pe Caesar, voi pune să fii biciuit. Puțin îmi pasă de Mardian”, 
adăugă în sinea ei, cu inima bubuindu-i de furie. „Mie nu-mi 
vorbeşte nimeni ca unei slujnice! Părăsită, trădată şi silită să 
intru pe furiş în propriul palat, ca o hoaţă, sunt totuşi Regina 
Egiptului, Maica reîncarnată, şi asta voi rămâne până-n ziua 
morţii mele!” 


* 


Descoperi, nu pentru prima dată, că avea rău de mare. Îşi 
petrecu întreaga zi cocoşată la pupa, aducându-i jertfe lui 
Neptun, cum spunea Apollodorus. Află că până şi cei mai mânari 
oameni pot cădea pradă mişcărilor unei bărcuţe. Intr-un târziu, 
când nu-i mai rămase nici măcar fiere ca s-o verse peste bord, 
Regina Egiptului rămase ghemuită şi nefericită precum cea mai 
săracă cerşetoare din Rhakotis. 


* 


Niciodată nu-şi văzuse oraşul aşa cum îl văzuseră majoritatea 
alexandrinilor, de la orizont, de pe mare. Imposibilul Pharos se 
înălța din apele negre, imens, cu Zeus stând călare peste marele 
turn, deasupra imensului semnal de flacără, şi valurile 
spărgându-se fosforescente sub colonadele curţii de jos. 

Apollodorus o ridică din locul unde stătea chircită jalnic, la 
pupa, ca să vadă spectacolul. Cleopatra se ţinu de copastie, fără 
vlagă, cu degetele albite, privind pământul binecuvântat. 
Alexandria, oraşul ei, cu palatele şi templele albe profilându-se 
spectral pe fundalul cerului înstelat. Era de o frumuseţe care-i 
tăia respiraţia, dar se simţea atât de jalnic încât la fel de multă 
plăcere i-ar fi făcut să vadă Tărâmul Morților. 


44 


- COLIN FALCONER - 


* 


De pe mal se simţea duhoarea docului, mirosul mirodeniilor 
din magazii, acreala sărată a bărcilor de pescuit, aromele 
picante ale tarabelor cu mâncare. Imbătătorul amestec îi 
întorcea stomacul pe dos. Rămase cu privirea aţintită asupra 
coastei, prea ruşinată ca să se uite la marinari şi la Apollodorus, 
ştiind că o văzuseră în momentele cele mai cumplite. Violenţa 
greţurilor îi făcea membrele să tremure necontrolat. Lipsa puterii 
de a se stăpâni o îngrozea. „Vor crede că mi-e frică”, îşi spuse. 

In palatul Brucheion, locul unde se născuse şi-şi trăise toată 
viaţa, până anul trecut, licăreau lămpi. Acum, însă, îi părea rece 
şi temut ca o fortăreață inamică. 


Covorul fu scos şi aşternut pe punte. Era unul dintre cele mai 
frumoase pe care le văzuse vreodată, un dar pe potriva unui 
împărat, nu doar a unui magistrat roman. Fusese ţesut în 
Cappadocia, din lâna cea mai fină, cu modele stacojii şi albastre 
bogate, colorate cu vopsea din Tyr. 

— Trebuie să vă înfăşuraţi în covor, spuse Apollodorus. 

Cleopatra trase aer în piept. „Puţini dintre noi au privilegiul de 
a fi mumificaţi încă de vii”, îşi spuse. Simţea ochii marinarilor 
privind-o. Se întrebă dacă putea merge până la capăt. 

— Mai repede, o grăbi Apollodorus. 

Făcându-şi curaj, se culcă pe covor şi-şi încrucişă braţele pe 
piept. Chiar înainte de a face semn că era gata, trei oameni se 
repeziră înainte şi începură s-o înfăşoare cu covorul. Deja slăbită 
şi îngreţoşată după răul de mare, senzaţia învârtirii nesfârşite 
era insuportabilă şi o făcu să tipe, dar gemetele îi fură înăbuşite 
de covor. 

Când fu gata, rămase astfel, neputându-se mişca, înfruntându- 
şi un val de panică. Parcă ar fi fost îngropată de vie. Mirosul de 
lână şi praf era sufocant. Zăcea neputincioasă, incapabilă să-şi 
mişte măcar braţele sau picioarele. „Am să mă sufoc aici!” Simţi 
că era ridicată şi pusă în barca mică de lângă galeră. Simţi apoi 
tangajul şi ruliul bărcii şi-şi înghiţi încă un acces de greață. 
„Vomează aici, şi s-ar putea să mori cu adevărat. Asta-i moartea 
glorioasă pe care ţi-au plănuit-o zeii?” 


45 


- CLEOPATRA - 


— Curaj, Maiestate, auzi ea înăbuşit glasul sicilianului 
şoptindu-i. Voi avea grijă să ajungeţi în siguranţă la marele 
roman. 

Işi auzea bătăile propriei inimi. „Nu pot să respir!” Se sili să-şi 
păstreze calmul. „Respiră încet, uşor, altfel vei leşina. Ai curaj, 
Cleopatra. Nu va trebui să înduri mult timp chinul ăsta. Înainte ca 
soarele să răsară din nou, vei fi moartă, sau te vei afla în faţa lui 
Caesar.” 


* 


Auzi strigătele înfundate ale pescarilor în port. Apoi, alte 
glasuri, aspre, cu accentul grecesc pronunţat, inconfundabil. 
Propria Gardă Macedoneană. Barca lovi un pilon, se frecă de 
cheu. Apollodorus scoase un strigăt de salut. Era cunoscut prin 
partea locului. 

— Ce-ai acolo, sicilianule? îl auzi ea pe unul dintre paznici 
întrebând. 

— Un covor. E pentru tânărul prinţ. Costă mai mulţi bani decât 
ai să vezi tu în toată viaţa ta, cur umflat de măgar ce eşti. Să ţi-l 
arăt? 

Mai avu loc un schimb de replici vulgare, apoi Cleopatra se 
simţi ridicată din barcă. Mişcarea bruscă îi răsuci şira spinării, 
îndoind-o de mijloc mai-mai s-o frângă. li era imposibil să respire. 
O lua cu leşin. 

Apoi, fu ridicată pe umerii celor doi sclavi pe care Apollodorus 
îi adusese cu el în barcă. Peste câteva momente, auzi 
zăngănelile masive ale unei porţi de fier. Era în palat. 

Gânduri de care înainte nu ţinuse seama se agitau acum din 
nou să-i atragă atenţia. „Dacă Apollodorus te trădează? Cât ar 
preţui capul tău pentru un neguţător umil? Mardian spune că e 
loial, dar fiecare om are preţul lui. Şi chiar în Mardian poţi avea 
deplină încredere?” 

Un nou schimb de replici; ajunseseră la alt punct de control. 
Aceşti paznici erau romani, judecând după accente, dar cuvintele 
se auzeau înfundat aşa că nu putea distinge ce se spunea. 
Covorul stătea pe umerii cei doi sclavi, îndoit sub greutatea ei, 
iar fibrele o apăsau pe faţă. Incercă să întoarcă într-o parte 
capul, pentru a avea mai mult aer, şi auzi mormăielile de efort 
ale sclavilor când îşi schimbă poziţia. 


46 


- COLIN FALCONER - 


De undeva de foarte departe, după cum i se părea, auzi 
scârţâitul unei uşi masive care se deschidea, apoi sunet de 
muzică şi glasuri. Simţi că era aruncată pe podea şi se lovi 
îndesat la cap. Nu mai avu aer şi nu mai ştiu nimic. 


— Ce-i asta? întrebă Caesar. 

— Un dar pentru stăpânul meu Caesar, răspunse Apollodorus. 
De la Regina Egiptului. 

Caesar se întoarse spre unul dintre ofiţerii lui, Decimus Brutus. 

— Cam mare pentru un cap. Poate că de data asta ne-au 
trimis tot trupul. Cine să fie? Cicero, poate? 

Decimus îl atinse pe braţ: 

— la seama, Imperator. Ar putea fi un ucigaş. 

— Atunci, desfăşoară-l tu. 

Decimus Brutus scoase spade şi le ceru lui Apollodorus şi celor 
doi sclavi să se dea la o parte. Lovi covorul cu piciorul de câteva 
ori, rostogolindu-l pe pardoseala de marmură. 

— Caesar, spuse el, aici este într-adevăr un trup. 

Expresia sardonică a lui Caesar se şterse de pe chip. Dintr-o 
privire, le făcu semn gărzilor lui de corp să-şi scoată spadele. 
Toţi trei se dispuseră în cerc în jurul lui Apollodorus şi al sclavilor 
săi. 

Se lăsase o tăcere grea. Decimus Brutus dădu o ultimă 
lovitură de picior covorului. 

— Pe boaşele păroase ale lui Jupiter! mormăi Caesar. 

Cleopatra zăcea întinsă, nemişcată, cu mâinile pe lângă trup. 

Apollodorus schiţă o mişcare spre ea, dar Decimus îl împinse 
înapoi. 

— Poate fi un vicleşug. 

Sincer alarmat, Apollodorus îl privi pe Caesar: 

— Mă tem să nu se fi sufocat! 

— Cine-i asta? strigă Decimus. 

— Ea e, prostule, bombăni Caesar. 

Inaintă şi se lăsă într-un genunchi lângă ea. Părea atât de 
mică, precum o pasăre cu trupul frânt. O culese cu uşurinţă în 
braţe şi o duse spre divan. 


47 


- CLEOPATRA - 


* 


Avu nevoie de câteva momente pentru a-şi aduce aminte cine 
era. Când deschise ochii, se pomeni privind o pereche de 
picioare musculoase, cu ţurloaiele protejate în jambiere de piele 
groasă. Auzi un glas bărbătesc spunând, în latină: 

— Drăgălaşă bucăţică. 

— Crezi că ea a vrut să vină aici, Decimus, sau mi-o fi trimis-o 
cineva ca zălog pentru o învoială? li ştii pe neciopliţii ăştia, şi-ar 
vinde şi bunica pe-un talant. 

— Da’ mai întâi ar sodomiza-o, răspunse celălalt şi râseră 
amândoi. 

— Domnilor, murmură în latină Cleopatra, nu se cade să 
vorbiţi aşa despre familia mea. 

Nu voise să se dea de gol atât de repede. Dar cel numit 
Decimus o auzi şi se opri din râs. Apoi, celălalt — despre care 
presupunea că era Caesar — încetă şi el să mai râdă. Expresia, 
însă, îi rămase amuzată. Nici o undă de vinovăţie nu se citea pe 
chipul lui. 

— Ai înţeles ce spuneam? 

— „Stau cam modest cu gramatica... dar ştiu că, într-o frază, 
mi-aţi insultat nu numai întreaga nație, ci şi pe bunica mea, care 
a fost prinţesă siriancă, înrudită cu Regele Parthiei. 

— Am pornit cu stângul, replică el. Putem s-o luăm de la 
început? 

— Atunci, să începem în greacă, propuse Cleopatra, revenind 
la limba cu care era mai familiarizată. Mi-e mai uşor să vă 
urmăresc. 

Incercă să se mişte, dar capul i se învârtea. Ciudat, căci avea 
mintea limpede ca un lac de cristal. 

— Desigur, bătu Caesar din palme, chemându-şi servitorii. 
Aduceţi-mi puţin vin, s-o întremez. i 

Din locul unde zăcea ea, Caesar arăta ca un uriaş. Incercă din 
nou să se ridice în capul oaselor, constată că muşchii n-o 
ascultau, iar mişcarea neaşteptată îi făcu capul să se învârtească 
iar. Avu impresia că urma să leşine încă o dată. Vinul, însă, o 
învioră; Caesar îi duse cupa la buze ca unui copil, apoi îi întinse 
mâna. Cleopatra i-o luă, pentru a simţi o strânsoare ca de fier, şi 
fu ajutată să se salte în şezut. Mâinile lui i le ţinură pe ale ei cu 
câteva clipe mai mult decât ar fi fost nevoie; erau enorme, cu un 


48 


- COLIN FALCONER - 


inel masiv de aur cu sigiliu, pe degetul mâinii drepte, vene 
groase ca frânghiile sub suprafaţa pielii şi fire mărunte de păr 
auriu. Avea palmele bătătorite şi aspre după cât strânseseră 
spada şi frâul calului. 

Toţi o priveau ţintă: Apollodorus, Decimus, sclavii şi servitorii, 
până şi gărzile de corp ale lui Caesar stăteau cu gurile căscate, 
ca provincialii la teatru. Dintr-o dată, Caesar deveni şi el 
conştient de prezenţa lor. 

— Afară, spuse, arătându-le uşa. Toată lumea. Afară! 


* 


Va să zică, acesta era lulius Caesar, cel despre care auzise 
atâtea, marele general, omul care-l învinsese pe Pompei. Işi 
închipuise un gigant, un Alexandru, dar trăsăturile lui fizice o 
dezamăgeau. Era înalt pentru un roman şi putea să fi fost arătos 
cândva. Dar trecuse de cincizeci de ani şi era chel, cu o coroană 
de păr blond încărunţit, tuns scurt. După cum îi spusese Mardian, 
pleşuvia îl stânjenea pesemne, căci şi-o acoperea cu o cunună 
de lauri. Avea chipul arămiu şi brăzdat adânc, aspru şi 
pergamentos ca pielea unei şei vechi. Dar, aşa cum zicea mereu 
Mardian, nu frumuseţea şi puterea îi dăruiau atracţie unui 
bărbat. Chipul lui Caesar era bărbierit cu grijă, vădind o plăcere a 
obrazului curat pe care Cleopatra nu s-ar fi aşteptat s-o găsească 
la un războinic. 

Ceea ce avea Caesar era o autoritate pe care Cleopatra o 
găsea iritantă. Avea cei mai pătrunzători ochi negri pe care-i 
văzuse vreodată, iar acum aceştia o studiau într-un mod obiectiv 
şi detaşat, ca şi cum s-ar fi pregătit să se tocmească pentru ea la 
bazar. 

Dintr-o dată, Cleopatra deveni conştientă de felul cum, fără 
doar şi poate, arăta; se întrebă la ce-i mai foloseau acum 
cărbunele şi pudra de faţă, după ce stătuse atâta amar de vreme 
înfăşurată în covor. işi netezi părul şi-şi aranjă hainele. Ce 
mizerie! Caesar, însă, nu părea neplăcut impresionat. 

— Deci. Mi-ai primit invitaţia de a mă vizita, spuse el, părând 
să-şi fi revenit din surpriză. 

— N-am venit în vizită. Acesta este palatul meu. 

— Asta rămâne de văzut. 

Se întoarse şi se aşeză greoi într-un scaun masiv de lemn, cu 


49 


- CLEOPATRA - 


spătar tare. Deodată, zâmbi. 

— Eşti inventivă. Pothinus o să se cace pe el când va afla ce-ai 
făcut. 

Cleopatra privi prin cameră. Recunoscu locurile, cu un junghi 
de nostalgie. Se aflau în fostele apartamente ale tatălui ei. Văzu 
masa de fildeş sculptat unde lucrase el la acte, vaza de lapis 
lazuli pe care ea o primise personal în dar de la Regele Puntului. 
lar acum, aceşti străini se tolăneau pe canapelele bogate, ca şi 
cum ar fi fost ale lor. Aceea era odaia unde îşi luase uneori masa, 
înainte ca Pothinus şi haita lui s-o alunge. Cu mai puţin de un an 
în urmă, dar de-atunci părea să fi trecut o viaţă. 

— Deci tu eşti Cleopatra. 

— lar tu eşti Caesar. Am auzit multe despre faptele tale. 

La asta, Caesar zâmbi, dar nu cu modestie. Era zâmbetul unui 
om necuviincios de mulţumit de propriile înfăptuiri. Ar fi trebuit 
s-o irite, dar când colo simţea o atracţie curioasă faţă de el. 

— Eşti foarte frumoasă. 

Cleopatra simţi că roşea. Era adevărat ceea ce se spunea 
despre el şi patima lui pentru femei. | se citea în ochi. 

Acela era omul pe care-şi pusese în minte să-l convingă, să-l 
influenţeze, poate chiar să-l seducă. Ceea ce i se păruse atât de 
logic în deznădejdea arsă de soarele deşertului de la Muntele 
Kasios părea acum absurd. Ca şi cum o bucată de lemn adus de 
valuri ar fi crezut că putea să influenţeze talazurile din jur. In 
cele din urmă, marea avea s-o azvârle unde găsea ea de 
cuviinţă. 

Mardian avea dreptate. Era complet goală, lipsită de apărare. 

Zâmbetul de pe chipul lui se şterse, iar ochii i se înăspriră 
dintr-o dată. 

— Nouăsprezece ani, regină şi frumoasă. Atunci, de ce i-ai 
trimis soldaţi şi provizii inamicului meu, Pompei? 

Vorbise pe tonul unui anchetator. 

— Tatăl meu îi era îndatorat. Mă obliga loialitatea. 

— Şi totuşi, acum doreşti ca eu să arbitrez în această 
chestiune dintre tine şi fratele tău? 

— A fost propunerea ta, nu a mea. 

— Ţi-ai întins pânzele după cum bate vântul, din câte văd. 

— Se numeşte arta navigaţiei. 

La asta, Caesar râse. 

— Am fost detronată pe nedrept de Pothinus şi Consiliul de 


50 


- COLIN FALCONER - 


Regenţă. Aştept să faci dreptate. N 

Era pledoaria ei, felul cum vedea ea lucrurile. Insă, chiar 
înainte să termine de vorbit, îşi dădu seama cât de găunos suna. 

Caesar se strâmbă, ca şi cum ar fi simţit un gust neplăcut în 
gură. 

— Dreptate — nu există aşa ceva. Nu există decât puterea şi 
modul de a o folosi. 

„Pentru el nu sunt mai mult decât o fetişcană”, reflectă 
Cleopatra. „O altă cârmuitoare cu care să se joace. Ar fi o 
nesocotinţă să forţez mâna acestui om, căci nu am nici o 
influenţă asupra lui.” 

— Şi cum intenţionezi să-ţi foloseşti puterea? 

— Am patru mii de legionari şi treizeci şi cinci de corăbii. 
Achillas are douăzeci de mii de oameni cu tabăra în afara 
oraşului, iar flota egipteană se află de cealaltă parte a 
Heptastadionului. Ce putere crezi că am? 

— Tu te-ai oferit să mijloceşti. 

— Fiindcă mi-e mult mai uşor aşa decât să înving armata lui 
Achillas. Inţelegi ce vreau să spun? 

Pe neaşteptate, se ridică şi veni să se aşeze lângă ea, pe 
divan. 

Fără nici un preambul, îi luă mâna, i-o întoarse cu palma în sus 
şi o sărută uşor. 

— Deci, nu te-ai măritat cu fratele tău, după datină? murmură 


el. 

— Nu e genul meu... îngăimă Cleopatra. 

— Şi nici un alt prinţ nu ţi-a fost oferit? 

— Cine să mă ia pe mine? 

— Numai un orb nu şi-ar ospăta ochii cu frumuseţea ta. 

— Mă îndoiesc. A 

— Să nu pui la îndoială cuvântul meu. In aceste privinţe, sunt 
expert. 

Deodată, simţi că-i era greu să respire. 

— Mi s-a spus. 


Se gândi la Rachel şi la instrucţiunile heterai-ei în acea 
chestiune. Chiar se gândea să-l cucerească pe acel bărbat? Ce 
îngâmfare! Se simţea complet îngheţată de frică. „Zău că e 
nevoie de mai mult, fata mea”, îşi spuse. „E limpede ce doreşte 
Caesar şi e hotărât să primească, fie că i se oferă de bună voie, 
fie nu. La fel ca Galia.” 


51 


- CLEOPATRA - 


— Aşadar, ai să mă ajuţi? şopti. 

Caesar îi răspunse cu un zâmbet. 

— Asta, pisicuţa mea, murmură el, depinde numai şi numai de 
tine. 


11 


Nu era deloc aşa cum îşi imaginase. Plănuise să fie stăpână pe 
situaţie, ca Rachel cu Apollodorus, dar o părăsise curajul. Cum ar 
fi putut să impresioneze pe cineva ca acel roman, care se 
culcase cu atât de multe femei? Una era să se uite la un 
spectacol, şi cu totul alta să-l imite. Intotdeauna se considerase 
precoce; acum, se simţea neputincioasă ca un copil. lar Caesar 
nu părea dispus să-i uşureze sarcina; stătea în picioare lângă 
lumânare, cu o cupă de vin în mână, privind-o. 

işi însuşise, desigur, propriul dormitor. Lucirea slabă a 
lumânărilor, în lampioanele lor de sticlă colorată, se reflecta ca 
aurul stins pe pardoselile de onyx şi lambriurile de fildeş ale 
pereţilor. Cuvertura era vopsită cu purpură de Tyr. Cleopatra îşi 
scoase hainele cât putea de repede şi se vâri în pat, acoperindu- 
se până la umeri. li simţea ochii aţintiţi asupra ei. 

Caesar îşi termină vinul, apoi se dezbrăcă şi el, cu mişcări 

fireşti şi sigure. Işi desprinse cataramele mantiei purpurii de 
general, desfăcu încheietorile pieptarului smălţuit, cu încrustaţii 
fine, îşi scoase jambierele de piele şi sandalele cu curele groase. 
Păstrând pe el tunica şi rufăria de corp, se strecură în pat lângă 
ea. 
-Nu aşa îşi imaginase Cleopatra prima ei întâlnire cu dragostea. 
In visurile ei de fată nu apăruse niciodată un roman. Chiar şi 
când tremura înfăşurată în covor, crezuse că avea să-şi păstreze 
o oarecare putere asupra poziţiei în care se afla, să-l facă pe 
Caesar să aştepte. Dar se părea că acesta nu era obişnuit să 
aştepte nimic. 

O trase spre el. Avea mâinile bătătorite şi aspre. Lucrurile pe 
care le învățase privind-o pe evreică nu-i mai erau de nici un 
folos acum, căci Caesar nu se lăsa nici dezmierdat, nici 
manipulat. Nu putea decât să zacă pasivă, lăsând totul să se 
desfăşoare de la sine. 

In momentul când o sărută pentru prima dată, fu conştientă 
de mirosul cald şi puţin condimentat al respirației lui, în timp ce 


52 


- COLIN FALCONER - 


mâinile sale o strângeau de sâni, tare, aproape ca şi cum ar fi 
vrut s-o chinuiască. 

Era prea speriată, prea conştientă de importanţa acelui 
moment pentru însăşi supraviețuirea ei, ca să mai simtă vreo 
plăcere. Caesar îşi îngropă capul între sânii ei, lingând şi 
muşcând. Şi se pare că-i înţelese greşit gemetele de durere, 
luându-le drept scâncete voluptuoase, căci nu făcu decât s-o 
muşte şi mai tare. 

Cleopatra privea în beznă, cu trupul încordat, ţeapăn de 
teamă nedesluşită. Se întreba ce-şi spunea el. Caesar cucereşte 
Egiptul. 

Caesar se strecură între picioarele ei, iar Cleopatra îşi ţinu 
respiraţia. Apoi, se repezi înăuntru, repede şi cu toată puterea. 
Îşi muşcă buza, înăbuşindu-şi un țipăt de durere. Nu-şi imaginase 
că prima dată avea s-o doară atât de tare. 

Totul se sfârşi foarte repede. După doar câteva momente, 
cum i se părea, dintr-o dată Caesar deveni rigid şi îl simţi 
lăsându-se. greoi peste ea. Rămase astfel mult timp. Strivită de 
trupul lui, simţindu-şi pe faţă umezeala propriilor lacrimi. Şi între 
picioare era umedă, de sânge şi sămânță. 

Şi asta a fost tot. O sărută uşurel pe obraz, murmurându-i 
câteva cuvinte drăgăstoase. Cleopatra, însă, nu le auzi. Dintr-o 
dată, se simţea tristă, învinsă şi dureros de singură. Intoarse 
capul spre fereastră. O semilună strălucea deasupra farului, o 
seceră de argint în forma coamelor lui Horus, simbolul rodniciei. 

Nu-şi putea spune decât un singur lucru: /ncă o cucerire pe 
răbojul lui Caesar. Poate că, pentru el, atâta lucru era de ajuns. 
Dacă-i era dat să-l stăpânească, nu cu acel organ pe care toate 
femeile sunt stăpâne avea s-o facă. Trebuia să folosească ceea 
ce nu avea nici o altă femeie — Egiptul. 


* 


— Pesemne ţi-e foame, spuse el. 

Deschise uşa şi mugi după sclavi. Când reveni în cameră, 
zâmbea. 

— Mi s-a spus că eşti ingenioasă. A ta a fost ideea? Cu 
covorul? 

„Nu, dar pe-asta e mai bine să n-o auzi.” 

— Dacă ştiam ce neplăcut e, aş fi găsit altă cale. 


53 


- CLEOPATRA - 


— Da, presupun că ai fi găsit. 

Se aşeză, iar Cleopatra îi simţi ochii inspectând-o cu atenţie, 
neruşinat de parcă ar fi fost la târgul de sclavi. 

— Eşti foarte tânără pentru a fi regină. 

— Asta depinde de situaţia în care se găseşte regina. De 
exemplu, o bătrână n-are ce căuta într-un covor făcut sul. 

— Şi nici Caesar n-ar fi fost la fel de încântat să se 
pomenească deodată cu o bătrână adusă în apartamentele lui la 
ora asta din noapte. 

— Tocmai. N 

Parcă ar fi măturat-o şuvoaiele unui potop pustiitor. Işi 
imaginase că pierderea fecioriei în brațele acelui bărbat avea să 
fie punctul culminant al serii, dar când colo nu părea să-i fi 
secătuit deloc energia. Se bucura de favorurile ei şi încă mai 
continua să-i acorde o atenţie captivată. Cleopatra se întreba 
dacă înţelegea cu adevărat ce voia de la ea. 

Şi se mai întreba dacă ştia ce dorea ea de la el. Fusese 
pregătită să se simtă dezgustată de acel roman, acel general 
barbar, dar îl găsea diferit de orice alt bărbat pe care-l mai 
întâlnise. Insă, la o adică, bănuia că nici unul dintre bărbaţii 
cunoscuţi de ea nu se simţise vreodată cu adevărat îndreptăţit 
să fie, pe plan fizic sau altminteri, iubitul unei prințese din 
neamul Ptolemeilor. 

işi simţea trupul îndurerat de brutalităţile suferite în covor şi 
gesturile robuste de afecţiune ale lui Caesar. Mintea şi sufletul îi 
erau în plin tumult: cum să-l împace pe acel om impresionant cu 
prima ei experienţă amoroasă? Prezenţa lui o fascina, şi totuşi 
actul fizic al dragostei nu fusese deloc aşa cum şi-l imaginase. 
Tristeţea zdrobitoare pe care o simţea pentru că-şi cheltuise atât 
de necugetat moneda cu acel roman autoritar fusese înlocuită de 
uimirea să descopere că avea, cu siguranţă, alte bogății pe care 
Caesar era nerăbdător să le exploreze. 

Era ca şi cum ar fi fost iniţiată într-o conspirație, nu dăscălită 
în tainele dragostei. 

Mâncarea sosi, pe o tavă de argint: brânză de oaie, stafide din 
Rhodos, câţiva ciorchini de struguri cu boabe grase la desert. 
Tava fu pusă pe masă în faţa ei. Caesar mai turnă vin într-o cupă 
de jasp şi se duse la fereastră. 

— Nu mănânci? 

— Nu mă prea interesează mâncarea. 


54 


- COLIN FALCONER - 


Spre surprinderea ei, constată că-i era foame. Neplăcerile de 
pe galera sicilianului o lăsaseră cu stomacul gol, iar întâlnirea 
riguroasă cu interesele unui magistrat roman îi secătuise şi 
restul puterilor. Atacă mâncarea cu nepăsare. 

Caesar o privea, părând încântat de această diversiune. 

— Deci, asta este regina exilată a Egiptului. 

— Sper că nu eşti dezamăgit. 

— Nu sunt dezamăgit deloc. Nici de compania ta, nici de felul 
cum ai sosit. 

— Vin cu o rugăminte, cerându-ţi ajutorul. 

— S-ar putea să constaţi că acest ajutor ţi se oferă liber şi cu 
bucurie. 

— Mai întâi; trebuie să înţeleg de ce-ai dori să mă ajuţi. 

— Nici chiar Caesar nu se înţelege întotdeauna pe sine însuşi. 

Observase că avea obiceiul de a se referi la sine însuşi ca la o 
altă persoană, în felul regilor. Sau ca şi cum ar fi fost un 
observator detaşat, privind propria viaţă, curios să vadă ce avea 
să facă în continuare. 

— Ştii ce i-au făcut lui Pompei? o întrebă el. 

— Pompei fusese prieten cu tatăl meu, răspunse Cleopatra. 
Avea dreptul să se aştepte la un tratament mai omenos. 

Mă rog, poate. Pompei mai era şi doar un alt roman înfumurat 
şi rapace. Dar uciderea lui fusese o greşeală tactică grosolană. 
„Eu n-aş fi fost atât de proastă”, îşi spuse ea. „Fără îndoială, 
Pothinus şi ceilalţi s-au crezut deştepţi foc. Cu hartanul ăsta de 
porc bătut în cap ca preparator, nici nu-i de mirare că Ptolemeu 
a ajuns aşa cum a ajuns.” 

— Poate avea încredere cineva în asemenea oameni? 

— In mine ai avea o aliată mult mai statornică, generale, 
replică ea. 

Caesar păru îngândurat. 

— Asta rămâne de văzut, spuse el. De pildă, cândva i-ai fost 
aliată lui Pompei. 

— Cum am spus, era prieten cu tatăl meu. Nu-ţi trădezi 
prietenii. 

— Şi în plus, atunci părea mai sigur că mizezi pe el. 

A, deci asta era problema? Cleopatra zâmbi, iar Caesar surâse 
şi el. 

— Şi eu aş fi făcut la fel, în situaţia ta, spuse generalul, mai 
blând. Dar despre asta vom vorbi mai târziu. Mai întâi, trebuie 


55 


- CLEOPATRA - 


să-mi spui cum de ai ajuns să locuieşti în deşert. 

— A avut loc un complot împotriva mea. Căpitanul gărzii mele 
m-a trădat. Când a văzut că nu aveam de gând să mă mărit cu 
fratele meu, în felul tradiţional, i-a permis Consiliului de Regenţă 
să-i cumpere loialitatea. A trebuit să fug din palat în toiul nopţii. 

Caesar se încruntă. 

— Chiar te-ai fi măritat cu propriul frate? 

— Întrucât suntem zei pe Pământ, nu putem să ne 
împerechem decât între noi. Aşa a fost dintotdeauna obiceiul în 
Egipt, încă de pe vremea faraonilor. Noi, Ptolemeii, am adoptat 
datina în scopul de a-i linişti pe preoţi. In vremuri obişnuite, nu 
se pune în aplicare. 

Ştia ce-şi spunea el: nişte barbari. Şi poate că avea dreptate. 
Arsinoë şi Atiochus erau produsul împreunării tatălui lor cu una 
dintre surorile lui. 

— Eu n-am vrut să respect vechea tradiţie, îi spuse, asta a fost 
dificultatea. 

Caesar se strâmbă: 

— Din delicateţe? 

— Pentru că fratele meu e un idiot. Eu sunt singura care are 
mintea şi dârzenia necesare pentru a salva Egiptul. Tatăl meu o 
ştia. O ştiu şi eu. 

— Eşti o tigroaică, zâmbi el. 

— Ştiu bine ce sunt. 

Sorbind din cupă, Caesar o privi pătrunzător, cu o expresie 
neliniştitoare. 

— Ascult. 

— In dimineaţa de după plecarea mea din Alexandria, Consiliul 
de Regenţă a preluat puterea în numele fratelui meu. 

— Prin „Consiliu de Regenţă” te referi la fătălăul ăla obez 
numit Pothinus, cu vocea ca o roată de car neunsă? 

— Da, acel Pothinus. 

— Aşa că ai fugit la Muntele Kasios? 

— La început, nu. Am mulţi sprijinitori în chora, ţinuturile de 
pe Nilul de Mijloc şi de Sus, dincolo de deltă. Acolo, preoţii vechii 
religii sunt încă foarte puternici şi mi-au promis să mă ajute. 
Intotdeauna am arătat respect faţă de religia lor şi m-au răsplătit 
prin loialitate. 

— Cred că nu e numai respect, replică el. Mi s-a spus că eşti o 
discipolă a acelei zeițe a lor, Isis. 


56 


- COLIN FALCONER - 


— Isis, Afrodita, ea vorbeşte în numele tuturor. 

Auzind-o, Caesar arcui o sprânceană. 

— Te rog. Continuă-ţi povestirea. 

— Am stat în Teba mai multe luni, adunând o oştire, dar apoi 
Pothinus a emis un postagma — un decret regal — semnat de 
fratele meu. Interzicea transportul grânelor spre oricare altă 
destinaţie în afară de Alexandria, amenințând cu moartea pe 
oricine nu se supunea. Voiau să mă flămânzească. Nu mai 
puteam lăsa chora să sufere de dragul meu, aşa că m-am 
hotărât să părăsesc de-a binelea Egiptul. 

Caesar zâmbi. 

— Şi, în plus, s-ar fi putut să te predea ei înşişi, când începeau 
să le ghiorăie maţele. 

— Am preferat să nu aflu. 

— Foarte înţelept. 

— Intre timp, îmi adunasem în chora o mică oaste, aveam 
călăuze şi hamali, şi tezaurul pe care-l mutasem la Teba cu 
câteva luni înainte de rebeliune, ca măsură de siguranţă 
împotriva lui Pothinus. 

— Sunt impresionat. 

— Am pornit din nou spre nord, ajutaţi de curentul fluviului, 
luând-o pe braţul cel mai răsăritean al deltei. In sfârşit, am 
debarcat de pe barje şi am urmat canalul Necho, pe cămile, spre 
Marea Roşie. Am trecut frontiera într-un loc numit Marea de 
Trestii. Este o mlaştină plată şi mohorâtă, supusă mareelor. Prin 
acel loc au fugit evreii de la Memphis, cu mulţi ani în urmă, 
conduşi de egipteanul acela renegat, Moise. Când soldaţii 
faraonului au încercat să-i urmărească, a venit fluxul şi i-a prins 
în mlaştină, mulţi dintre ei înecându-se. 

— Am auzit povestea asta de la Irod. 

— Ţi-e prieten? 

— Client, o corectă cu blândeţe Caesar. 

— Ei bine, povestea e adevărată. Acolo, apele sunt trădătoare 
şi spurcate. De la leghe întregi depărtare li se simte mirosul. Unii 
dintre hamalii egipteni n-au vrut să vină cu noi. Ei cred că 
duhoarea e respiraţia lui Seth, zeul răului la egipteni. 

— Dar tu ai trecut? 

— Cu nişte bărci tăcute din stuf. Călăuzele au condus cămilele 
pe jos, prin vaduri. Mai ţin minte şi-acum arşiţa şi duhoarea 
acelei traversări, când mă întrebam tot timpul dacă aveam să 


57 


- CLEOPATRA - 


mai revăd vreodată acest palat. 

Zâmbi. 

— Pe bietul Mardian l-au urcat într-o barcă şi era cât pe ce să 
se răstoarne, sub greutatea lui. 

— Cine este Mardian? 

— Sfătuitorul meu. Mi-a fost tropheus — preparator — încă din 
copilărie. 

Caesar zâmbea. 

— Şi astfel ai ajuns în mijlocul unei mocirle, fără ţară şi doar 
cu dascălul tău ca singură călăuză. 

— Ne-am găsit refugiul la Ashkelon. Cei de-acolo îl ţin bine 
minte pe tatăl meu. 

— Şi-atunci cum ai adunat această armată? 

— La fel ca tatăl meu. Am recrutat un număr de arabi 
nabateeni ca mercenari, oferindu-le nişte bani, pe care nu-i 
aveam, dacă mă ajutau să-mi recapăt tronul. Desigur, banii 
promişi costă de două ori mai mult decât cei plătiţi pe loc. 

— Intr-adevăr. Banul e cea mai mare cheltuială pe care o 
poate face un om în viaţa lui. 

— Totuşi, aurul în sine nu are nici o valoare dacă nu poate 
cumpăra puterea. 

Auzind-o, Caesar îşi arcui sprâncenele. Fără îndoială, şi el era 
de aceeaşi părere. 

— Şi chiar erai hotărâtă să lupţi? 

— N-aveam încotro. Am pornit într-un marş spre Pelusium, dar 
Achillas n-a vrut să ne iasă în faţă, iar noi nu aveam 
echipamentele necesare să începem un asediu. Şi astfel am trăit 
în ultimele luni. 

— Dacă Achillas ieşea la luptă? Dacă pierdeaţi? 

— Dacă pierd, mor. Eu nu pot schimba tabăra, ca un soldat de 
rând. 

— Într-adevăr. E o povestire remarcabilă. 

Din partea ei, Cleopatra nu-şi amintea acele luni din viaţa ei 
nici pe departe cu acelaşi amuzament. Perioada de exil fusese o 
oroare necontenită. Dar experienţa o căli; se şi învățase că avea 
capacitatea de a îndura greutăţile şi răsturnările de situaţie, 
lucru care, la rândul său, îi sporise încrederea în forţele proprii. 
Nu mai era fata răsfăţată care fugise cu spaimă din palat şi 
descoperise că nu putea fi înfrântă cu uşurinţă. Insă continua să-i 
fie frică şi se temea să nu-şi fi pierdut atuurile regalității. Acum 


58 


- COLIN FALCONER - 


ea era rebela, fără nici o bază adevărată de putere proprie, 
având numai numele şi dreptul din naştere de a trăi. 

— Mai e şi altceva ce-ar trebui să ştiu despre tine? se interesă 
Caesar. 

— Vorbesc opt limbi, inclusiv ebraica şi arameica. Ştiu să 
citesc lista preţurilor într-o taberna siriană, sau să întreb un 
marinar fenician ce încărcătură are în cala corăbiei şi să insult un 
evreu în limba lui. Am citit epopeile lui Homer şi istoriile lui 
Herodot şi tragediile lui Euripides. Ştiu să cânt la lira cu şapte 
corzi, am studiat retorica, astronomia şi medicina, la Museion, iar 
preparatorul meu spune că am un mare talent înnăscut pentru 
matematică şi geometrie. Şi mai ştiu şi să călăresc, acceptabil de 
bine. 

Surâsul lui Caesar se şterse. 

— E vreun lucru pe care nu-l poţi face? 

Cleopatra se hotărî să fie sinceră. 

— Nu pot cârmui Egiptul fără tine. 

Gânditor, Caesar dădu din cap. 

— Pe-asta o ştiam deja. Dar îţi mulţumesc că eşti cinstită. 

Ochii aceia negri îi sfredeleau pe ai ei. Cleopatra avea 
senzaţia că i se ridicase inima între dinţi. Cumva, se simţea 
îndemnată să aibă încredere în acel om, ceea ce era, într-adevăr, 
un teren foarte periculos. 


12 


O fură somnul cel mai adânc, pentru ca a doua zi dimineaţă s- 
o trezească nişte zbierete. Ridicându-se brusc în pat, îl văzu în 
uşă pe Ptolemeu, care se uita la ea cu gura căscată, alături de 
Pothinus. Ţâşti-bâştiul de frate-său era cel ce făcea tot tărăboiul. 
Caesar stătea lângă fereastră, îmbrăcat, înmuind o coajă de 
pâine în vin, ca mic dejun. 

Cleopatra îşi dădu seama imediat ce făcuse Caesar. La urma 
urmei, culcatul cu o regină era în primul şi-n primul rând un act 
politic şi, prin urmare, un exerciţiu care n-avea nici un rost în 
lipsă de martori. li trecu prin minte că era chiar posibil să-i fi 
chemat pe Pothinus şi Ptolemeu în camera lui de culcare, 
imediat ce se trezise. Dacă-i era dat să joace rolul reginei-târfe, 
n-avea de ce să se codească. Lăsă cearşaful să-i alunece de pe 


59 


- CLEOPATRA - 


umeri în poală, dezgolindu-i sânii. Apoi, pradă unui impuls, îi 
scoase limba fratelui ei mai mic, strâmbându-se. Işi regretă 
imediat impetuozitatea. Era o copilărie, un moft nepotrivit pentru 
o regină. Dar îşi atinse scopul. Ptolemeu începu să plângă. 

Ţângău prostănac. 

— Ce face asta aici? urlă el. 

Caesar înălţă o sprânceană. 

— Ţie ce ţi se pare că face? 

Chipul lui Ptolemeu se schimonosi ca o stafidă la soare. Bătu 
din picior. „Ah, frăţioare, dacă vrei să te ia Caesar în serios, 
niciodată să nu mai baţi din picior. O să te cârpească peste 
scăfârlie şi-o să te expedieze cu urma sandalei lui romane 
întipărită pe crăpătura dosului tău slăbănog.” 

— Tu eşti de vină! ţipă el la Pothinus şi fugi din cameră. 

Pothinus îl privea pe Caesar cu furie şi uluire. Dar îşi păstra 
veninul anume pentru ea. „Noroc că bărbaţii nu pot transmite 
otrava din ochi”, îşi spuse Cleopatra. Apoi plecă după protejatul 
lui. Caesar făcu un semn cu capul spre lictorii care aşteptau 
lângă uşă: 

— Mergeţi după ei. Aduceţi băiatul înapoi aici. 

Apoi, întoarse capul spre ea, zâmbindu-i. 

— Va fi o zi minunată, spuse el şi reveni cu privirea spre portul 
albastru şi crestele de spumă ale valurilor blânde, dincolo de 
insula Pharos. 


13 


Caesar orchestră totul perfect. Îi primi în Casa Adoraţiei, sala 
tronului, unde pilaştrii mari de porfir cu vinişoare purpurii se 
reflectau în pardoseala de marmură lucioasă ca oglinda, o 
încăpere vastă ce-i împuţina până aproape de neînsemnătate pe 
cei care stăteau la picioarele platformei. Caesar purta o toga 
virilis cu franjuri şi diagonala purpurie de senator roman, aşezat 
pe un tron ce strălucea de jasp galben şi pietre de carneol mari 
cât oul de porumbel. Cleopatra, într-o robă de aur scânteietor, se 
aşezase lângă el, pe un tron asemenea. 

Pothinus şi Ptolemeu stăteau în faţa lor ca doi petiţionari, nu 
ca regentul şi primul ministru ai celei mai bogate ţări de pe 
Pământ. Caesar le dădea de înţeles clar ce părere avea despre 


60 


- COLIN FALCONER - 
ei. 

Ptolemeu avea ochii umflaţi de plâns, iar mâinile îi tremurau. 
Aşa tată, aşa fiu, ba chiar mai mult, îşi spuse Cleopatra, cu 
tristeţe. Dacă moştenise ceva din temperamentul Fluierarului, 
avea să se apere contra dezamăgirilor de mai târziu ale vieţii 
cufundându-se în vin. Sărman tată. 

Sărman şi mic Ptolemeu. 

Pothinus, ca un pupincurist slinos ce era, având cârlionţii 
înscorţoşaţi cu cine ştie ce pomadă, încerca să-şi ascundă sila 
faţă de generalul roman sub un zâmbet onctuos. 

— Regentul Coroanei se simte mai bine? se interesă Caesar, 
cu un glas acid. 

Capul lui Pothinus se bâţâi ca al unui papagal. 

— Şi-a revenit mult după şocul pe care l-a suferit, Imperator. 

— S-a purtat de parcă ar fi pierdut o legiune întreagă şi l-ar fi 
călcat un gal pe picior. Ar trebui să înveţe să se stăpânească, 
dacă vrea să fie rege. 

— İl trădează tinereţea. Când va fi puţin mai mare, se va 
dovedi la fel de bun ca Alexandru. 

— Alexandru, murmură Caesar, de parcă ar fi auzit o 
blasfemie. 

Nu era nici un secret că romanul aspira să ajungă într-o bună 
zi la fel de mare ca legendarul general macedonean. Buzele i se 
răsfrânseră într-un rânjet şi repetă printre dinţi, cu mirare parcă, 
numele: 

— Alexandru! 

Cleopatra se întrebă ce avea să se întâmple. Deşi Caesar 
dăduse impresia că o luase sub aripa lui, fusese chemată la fel 
de poruncitor ca fratele său şi Pothinus, iar Caesar nu-i spusese 
până acum nimic despre planurile lui cu privire la viitorul ei. Se 
afla întru totul în puterea lui. Pe cine avea să prefere? Pe ea — 
sau pe puştanul acela prost? Nu-şi făcea iluzii că o singură 
noapte de dragoste i-ar fi aliat pe vecie; pentru un asemenea 
bărbat, dragostea era o monedă ieftină, o lua după pofta inimii şi 
nu punea nici un preţ pe ea. Spera numai ca argumentele ei din 
seara trecută să-i fi impresionat sufletul aspru de roman. 

— După cum ştii, îi spunea Caesar lui Pothinus, voinţa fostului 
rege a fost ca Egiptul să fie cârmuit împreună de Ptolemeu şi 
sora lui, Cleopatra. Roma e foarte întristată că s-a ivit discordia 
între ei. Precum ştii, tatăl lor a fost prieten şi aliat al poporului 


61 


- CLEOPATRA - 


roman. 

„Ba bine că nu”, îşi spuse Cleopatra, cu înverşunare. „Şi a 
tocat aproape tot tezaurul ţării pentru privilegiul unui asemenea 
titlu.” 

— Singura dorinţă a lui Caesar este ca în Egipt să domnească 
din nou pacea. Prin urmare, voia lui Caesar e ca prinţul să se 
însoare imediat cu sora lui, după modelul egiptean, pentru a 
putea îndeplini cele din urmă dorinţe ale iubitului lor tată. 

Deci, asta era. Caesar o punea să se mărite cu fratele ei. 

Dar bineînţeles. Pe el nu-l interesa justiţia, numai pacea îl 
interesa. Cleopatra rămase cu privirea drept înainte, nedorind 
să-şi trădeze dezamăgirea faţă de o asemenea veste. || aşteptă 
pe Caesar să-şi anunţe preţul pentru a-i fi aruncat din nou unul în 
beregata celuilalt. 

— Veţi profita de pacea pe care a creat-o Caesar pentru a 
achita datoriile tatălui vostru faţă de republica romană, datorie 
pe care am preluat-o eu. i 

Aşadar, aşa plănuia să câştige de pe urma manevrei. Il văzu 
observând-o, aşteptând semne de furie şi dezgust, şi păru 
dezamăgit când ea nu-l învrednici cu nici unul. 

„Şi-n plus, am vreun motiv să mă înfurii?” se întrebă. „Nu s-a 
ţinut întru totul de cuvânt? Sunt din nou pe tron. Caesar capătă 
ceea ce doreşte, eu capăt ce doresc. Cel puţin, nu mai trebuie să 
împart deşertul cu muştele şi guşterii.” 

Ptolemeu părea gata să izbucnească din nou în plâns. Prost, 
prost ca noaptea. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Caesar. 

Tânărul era gata să răspundă, dar Pothinus îl amuţi cu o 
privire. 

— Am dat dispoziţii ca nunta să aibă loc imediat, continuă 
Caesar. Sunt sigur că toată Alexandria se va bucura împreună cu 
voi de acest aranjament. 

— Vă mulţumesc, stăpâne, spuse Pothinus, vorbind de parcă 
s-ar fi înecat. 

Aproape că-l împinse pe Ptolemeu afară din sală. 


14 
Cleopatra îşi studia imaginea reflectată în oglinda de bronz. 


62 


- COLIN FALCONER - 


Ciudat, exact aşa îşi imaginase ziua nunţii sale: cerul acoperit şi 
mohorât, un simţământ surd de oroare în josul pântecului, 
deznădejdea gândului de a se pregăti pentru un măritiş 
nepotrivit ei în toate privinţele, mai puţin motivele de stat. 
Întotdeauna se aşteptase să se aleagă cu cine ştie ce străin prea 
bătrân, prea tânăr sau prea bădăran ca să-i poată fi vreodată 
tovarăş potrivit de viaţă. 

Şi întotdeauna se temuse că putea fi Ptolemeu. 

Se întreba ce-ar fi spus tatăl ei dacă ar fi trăit să vadă acest 
moment. Probabil ar fi fost prea beat ca să înţeleagă ceva. Oare 
s-ar fi simţit dezamăgit de ea? Dintotdeauna îi spusese că-i 
putea întrece pe toţi la minte, dar se părea că se înşelase. 

Spre uimirea ei, se pomeni întrebându-se cum ar fi fost să se 
mărite cu Caesar. Până acum, fanteziile ei îmbrăţişaseră politica, 
nu propria plăcere personală. Nutrise visuri de refacere a 
imperiului lui Alexandru, de a face din oraşul lui cea dintâi 
localitate a lumii, şi poate — necuviincios gând! — propriul nume 
să devină la fel de vestit ca al lui. „Dar dacă această zi ar face 
din mine regina lui Caesar? Am avea cel mai mare imperiu din 
lume, poate cel mai mare din istorie.” Şi, îşi mai spuse ea, 
privind stăruitor în oglindă, „aş putea chiar învăţa să fiu fericită 
cu asta.” 

Charmion îi unsese pielea cu o alifie din ulei şi iarbă din Cipru, 
spălând apoi pasta cu suc de castraveți. Acum, strălucea ca 
marmura. Incepu să-i pregătească părul, împletindu-i-l cu grijă în 
creştetul capului sub forma unui coc „pepene”. 

— Circulă un zvon, spuse Charmion. 

Palatul zumzăia de zvonuri. Se spunea că de-asta făcuseră 
coridoarele aşa de lungi şi drepte, pentru ca oamenii să poată 
alerga mai repede prin ele pentru a găsi o ureche în care să 
şuşotească. 

— De unde l-au auzit? 

— De la bărbierul lui Caesar, Maiestate. 

Cleopatra puse oglinda pe masă, în faţa ei, exprimându-şi 
interesul printr-o  arcuire de  sprânceană. Tonsore-le 
Imperatorului era considerat legislatorul neoficial al lui Caesar, 
răspândind toate informaţiile care nu puteau fi aduse la 
cunoştinţă pe cale oficială. 

— Şi ce spune acest zvon? 

— Că Pothinus i-a spus fratelui vostru să se culce cu 


63 


- CLEOPATRA - 


Maiestatea Voastră, ca pe vremuri. 

— Ce?!? 

Ideea era atât de absurdă încât nici nu ştia dacă să râdă sau 
să se înfurie. 

— Astfel încât, dacă aveţi un copil, să nu puteţi susţine că e al 
lui Caesar. 

— Ptolemeu e un puştan! Crede că pistilul lui e făcut doar ca 
să treacă apa! 

„Auzi la mine!” îşi spuse. „Acum câteva zile, eram fecioară, iar 
azi, vorbesc ca o femeie de stradă din portul de la Canopus.” 

— Pothinus i-a spus lui Ptolemeu că de asta atârnă viaţa lui. 

— Un eunuc îl sfătuieşte pe un copil să se culce cu sora lui? Ce 
şi-or fi închipuind romanii despre noi! 

Dar ştirea o agita. Sări în picioare, răsturnând pe jos una 
dintre bolurile cu pomadă ale lui Charmion. Era mai înaltă şi mai 
puternică decât fratele ei. N-ar fi îndrăznit! 

Apoi, însă, o izbi gândul: copilul lui Caesar! „Ar fi cu putinţă, 
după doar o singură noapte?” lar dacă nu, poate reuşea să 
aranjeze lucrurile astfel încât să aibă ocazii mai prielnice. 
Pothinus avea motive întemeiate ca să se teamă. Un copil, un fiu 
făcut cu romanul, ar fi schimbat totul. 


* 


Toată Alexandria asista la nuntă: savanții, matematicienii şi 
fizicienii de la Museion, preoţii în robe albe ai lui Isis şi Serapis, 
căpitanii Gărzii Regale, cu cizmele lor albe şi bonetele plate 
macedonene, ofiţerii superiori ai lui Caesar, cu mantii roşii şi 
fustanele de piele, trezorierii, curtenii şi scribii în tunici purpurii. 

Coloanele din sala ceremonială fuseseră înfăşurate cu 
ghirlande de mătase verde, iar peste duşumelele de marmură 
fusese împrăştiat un covor gros din petale de trandafiri. Era o 
scenă de o bogăţie şi o coloratură ce tăiau respiraţia; pădurea de 
marmură cu vine purpurii înălțându-se spre un cer din grinzi de 
cedru masive, deasupra cărora tavanul boltit strălucea auriu. 

Cleopatra intră în sală prin uşile mari de abanos cu decoraţiuni 
de ivoriu, înalte cât o girafă. Trompetele îi anunţară sosirea şi 
peste miile de oameni adunaţi să urmărească spectacolul se lăsă 
tăcerea. 

Purta o rochie din mătase albastră diafană de Cathay, cu o 


64 


- COLIN FALCONER - 


asemenea textură şi rafinată lucrătură încât, aveau să spună unii 
pe urmă, se unduia de parcă regina ar fi fost îmbrăcată cu apă. 
Pe degete, la gât şi în părul împletit avea perle din Marea Roşie 
cât pentru răscumpărarea unui prinţ. In timp ce traversa sala, 
sandalele cu cureluşe argintii striveau stratul petalelor de 
trandafiri, răspândind un parfum îmbătător. 

Privi în jurul ei, prin marea sală. Işi văzu celălalt frate, pe micul 
Antiochus, cu faţa ca o mască de teamă şi uimire, iar lângă el 
stătea Arsinoë, frumoasă şi plină de venin. Pothinus, având părul 
buclat cu fierul fierbinte, îşi agăţase la urechi nişte cercei ce 
atârnau ca smochinele coapte. lar Ptolemeu însuşi avea o tiară 
de aur pe cap, în stilul faraonilor, şi diadema dublă a Egiptului 
ornamentată cu cobra sacră. Gulerul robei sale de in încreţit era 
încrustat cu pietre de lapis şi carneol, iar în picioare purta 
sandale aurite. 

Arăta complet ridicol. 

Caesar era prezent, pentru a orândui totul, maiestuos într-o 
toga virilis cu franjuri şi bandă purpurie. Olympos, medicul, şi 
Rufus Cornelius, generalul lui, stăteau alături, urmând să fie 
martori la căsătorie. 

Ceremonia avea să fie oficiată de marele preot, Pshereniptah. 

Caesar nu se uita la ea, nu dădea nici un semn că ar fi 
recunoscut-o. Inclină uşor din cap spre marele preot, indicându-i 
să înceapă. Pshereniptah pronunţă câteva propoziţii în egipteana 
demotică şi totul fu gata. 


* 


Caesar se întoarse spre întreaga adunare, pentru a anunţa cu 
glas sonor că Regina Cleopatra a Şaptea şi Regele Ptolemeu al 
Treisprezecelea îşi rezolvaseră divergenţele, se împăcaseră şi 
aveau să guverneze Egiptul cu un singur glas. 

Mulțimea ovaţionă ca la un semnal, dar cu un entuziasm deloc 
sincer, după părerea Cleopatrei. La alt semnal stabilit dinainte, 
fură aruncate noi petale de trandafiri. j 

Cleopatra se întoarse; privindu-şi de sus proaspătul soţ. Işi 
apropie buzele de urechea lui. 

— Un singur deget să pui pe mine, la noapte sau altă dată, iar 
Pothinus îşi va împodobi urechile cu părțile tale intime. Ai înțeles 
ce-am spus? 


65 


- CLEOPATRA - 


Ptolemeu o privi lung, cu chipul marcat de spaimă şi silă. Da, 
înţelesese. Prostul de el. 


* 


Banchetul fusese organizat de Caesar însuşi, care nu cruţase 
nici o cheltuială, întrucât oricum nu plătea din banii lui. Se 
serviră stridii de purpură, iezi fripţi, rațe sălbatice, delfin cu 
mentă, ciuperci şi urzici dulci, miere din Attica. Cel mai ales vin 
falernian se revărsa din cupele de aur încrustate masiv cu coral 
şi jasp. După aceea, oaspeţii fură distraţi de dansatoare nubiene, 
cu trupuri negre şi vânoase lucind de ulei, care dansau în bătăi 
sălbatice de tobe şi mii de palme. 

Caesar, cu o ghirlandă de trandafiri şi albăstrele la gât, se 
ridică în picioare, înălţând cupa în direcţia ei şi a lui Ptolemeu, 
pentru a proclama că acum în ţară domnea pacea. 

„Un om obişnuit, cu excepţia acelor ochi”, îşi spuse ea. Şi 
totuşi acum, când îl privea, simţea în piept o apăsare pe care nu 
reuşea să şi-o explice. Tot dorea să se uite spre ea, să-i dea 
vreun semn, vreo indicație tăcută că era de partea ei, că ceea ce 
făcuse nu era o greşeală îngrozitoare. Işi dădea seama că pentru 
prima oară, de la moartea tatălui ei, îi acordase încrederea sa 
unui alt bărbat. 

Caesar, însă, avea grijă să-i evite privirea. 

— Ca măsură a bunăvoinţei Romei faţă de Egipt şi noii săi 
coregenţi, anunţă el acum adunarea oaspeţilor, Caesar dăruieşte 
Egiptului insula Cipru şi proclamă că noii ei guvernatori vor fi 
prinţesa regală Arsinoë şi fratele său, Antiochus. 

Cleopatra, cu respiraţia tăiată, văzu câţiva ofiţeri romani 
ridicând capetele, cu consternare a întipărită pe chipuri. Ciprul 
devenise provincie romana prin forţa armelor, în timpul domniei 
tatălui ei. Fluierarul îl abandonase fără luptă, lucru care 
pricinuise multe nemulțumiri la Alexandria. Caesar nu avea 
căderea să-l înapoieze Egiptului, sau cel puţin aşa crezuse ea; 
însă acum părea să se creadă destul de puternic pentru a vorbi 
în numele Romei însăşi. Spera oare să-i împace pe Pothinus, 
Achillas şi ceilalţi naţionalişti? 

— În privinţa datoriei răposatului rege faţă de Roma, sunt 
pregătit să accept o sumă totală de zece milioane de dinari. 

Era mai puţin de jumătate din întreaga datorie. Poate că 


66 


- COLIN FALCONER - 


romanul se socotea generos. „Numai romanii vor vedea lucrurile 
astfel”, îşi spuse ea. „În toată Alexandria nu există nici un om 
care să plătească un singur dinar din datoria tatălui meu pentru 
că şi-a reprimit tronul, mai ales acum, când e mort.” 

În timp ce se închinau toasturi, Cleopatra se uită în jur la 
feţele celor prezenţi, întrebându-se dacă Ciprul dat pe zece 
milioane de dinari era de ajuns să liniştească indignarea lui 
Pothinus şi a celor ai lui. 

Cumva, nu prea credea. 


15 


Viaţa la palat mergea înainte ca într-un vis. După ceremonia 
de căsătorie, Ptolemeu fu alungat într-un alt palat din Brucheion, 
pe când Cleopatra se instală cu reşedinţa în fostele ei 
apartamente, alături de Caesar. Acolo, îl serveau ofiţerii lui de 
stat major şi îl protejau propriii legionari, în timp ce ea — 
abandonată de o mare parte din curtea regală şi cu consilierii 
rămaşi la Muntele Kasios — trăia virtualmente ca regina lui. 
Ptolemeu şi Pothinus se ţineau la distanţă, slujiţi în propria 
enclavă de susţinători şi conspiratori, sub protecţia Gărzii Regale 
macedonene, la rândul ei supravegheată de o cohortă de soldaţi 
romani. 

„Şi iată-mă aici, culcându-mă cu duşmanul meu, în război cu 
propriul popor.” Era în acelaşi timp trădătoare şi trădată. 
Invăţase să deteste Roma încă din copilărie, considerându-i pe 
romani nişte barbari, privindu-i cum îi umiliseră tatăl şi toată 
familia. Jurase să salveze Egiptul de sub jugul lor, iar acum se 
afla în tabăra cealaltă, pe când poporul ei se arunca în lăncile 
legionarilor. 

„lar eu stau ghemuită sub aripa protectoare a lui Caesar, râd 
de glumele lui, îi ascult istorisirile, îi primesc de bună voie 
sămânţa. Mă întreb dacă nu cumva sunt doar fiica tatălui meu, 
sau dacă voi fi vreodată propria regină.” 

II aştepta şi-l pândea pe Pothinus să acţioneze. Dacă Egiptul 
învingea, avea să fie distrusă. Dacă învingea Caesar, urma să 
supravieţuiască. Fiecare tabără aştepta şi pândea. In Lochias, 
tensiunea era palpabilă. 

Numai Caesar părea complet nepăsător. 


67 


- CLEOPATRA - 


* 


— Armata ta pare să fie pe picior de război, îi spuse Caesar lui 
Achillas, la fel de vesel ca şi cum ar fi comentat o cursă de care 
sau Jocurile. Chestiunea succesiunii s-a rezolvat spre multumirea 
tuturor, şi totuşi au pornit spre Alexandria şi au luat oraşul cu 
asalt. 

— N-au făcut-o la ordinul meu, răspunse Achillas. 

„Achillas pare să fie nervos”', observă Cleopatra. „Are pielea 
pământie şi, pe frunte, broboane de sudoare cât picăturile de 
rouă.” Zâmbetul lui era menit să-l înduplece pe Caesar, dar avea 
efectul de a-l face să arate ca o mască mortuară. 

La insistenţele lui Caesar, luau cina cu toţii împreună în fiecare 
seară, dar mâncarea procurată de Pothinus nu era de soiul care 
să aţăţe poftele, numai pâine de grâu mucegăită şi peşti mici, 
unsuroşi, pescuiţi în port. In locul tacâmurilor de aur, li se servea 
în farfurii de lemn; Pothinus susţinea că trebuise să topească 
serviciile de masă pentru a achita cele zece milioane de dinari 
cerute de Caesar. 

Vinul acela nu i l-ar fi dat nici unui câine mort de sete. 

Mâncau în stilul grecesc tradiţional, stând aşezaţi pe canapele 
aranjate pe trei laturi ale meselor. Micul Antiochus, fiind încă un 
copil, stătea pe un taburet. 

Numai Caesar părea să aibă poftă de mâncare, ceea ce 
Cleopatra ştia că se datora faptului că pe el nu-l interesa 
mâncarea. Rareori se aşeza să mănânce astfel, preferând să 
rupă bucăţi de pâine şi să le îndese în gură în timp ce studia 
hărţile împreună cu generalii lui. Decimus Brutus spunea că, 
odată, luase o bucată de sparanghel care din greşeală fusese 
înmuiată în unguent de piele, nu în sos, şi o mâncase fără să 
clipească. 

II privea pe Achillas ciugulind plictisit din peşte. Arsinoë şi 
preparatorul ei, Ganimedes, schimbau priviri şi-şi murmurau 
comentarii tăcute peste masă. Ptolemeu, din partea lui, nici nu 
se atingea de mâncare. Işi ţinea capul în piept, iar pe faţă îi 
şiroiau lacrimi. 

Văzând aceasta, Pothinus aruncă o privire de ură pură spre 
Cleopatra. „Bine, nu-i nevoie să mă măsori aşa cu privirea, 
bălegar de cămilă ce eşti”, răspunse ea în gând. „Nu mă poţi 


68 


- COLIN FALCONER - 


acuza pe mine pentru proasta dispoziţie a băiatului.” 

— Azi, mulţimea a încercat din nou să ia palatul cu asalt, îi 
spuse Caesar lui Pothinus. 

— Faptele câtorva neguţători şi marinari nu intră în 
autoritatea mea, Imperator, răspunse Pothinus. 

— Nu sunt numai câţiva neguţători şi marinari. 

Pothinus ridică din umeri. 

— Prezenţa soldaţilor romani îi întărâtă. Sunt sigur că, după 
plecarea lor, situaţia se va linişti. 

Când Caesar nu-i răspunse, adăugă: 

— Acum, când problema succesiunii s-a rezolvat, nu mai aveţi 
de ce să pierdeţi vremea în Egipt, când fireşte vă aşteaptă 
treburi urgente în altă parte. 

Caesar îl privi fix, cu ochii lui negri şi reci. O asemenea privire, 
îşi spuse Cleopatra, echivala cu o condamnare la moarte. 

— Caesar hotărăşte care treburi sunt urgente pentru el şi care 
nu. 

Muşcă un codru de pâine şi îl înghiţi cu vin din cupa de lemn 
aflată lângă mâna lui stângă. Cum era în stare să bea oţetul pe 
care li-l aducea Pothinus la masă, Cleopatra nu reuşea să 
înţeleagă. 

Achillas nu mai putu păstra tăcerea. 

— În bazare se vorbeşte că Imperatorul ţine familia regală 
ostatică, spuse el. 

— Poate că ar fi bine ca Pothinus să stea de vorbă cu gloatele, 
răspunse Caesar. Să calmeze situaţia. 

— Nu cred că oamenii mă vor asculta. Nu mă puteţi acuza pe 
mine pentru ceea ce discută între ei când cumpără peşte. 

— Stranie situaţie. Mulțimea pare să nu te asculte nici pe tine, 
nici pe altcineva. Nici chiar pe rege, aici de faţă. 

Privi în jur şi păru să observe pentru prima oară expresia 
nefericită a lui Ptolemeu. 

— Acum de ce se mai smiorcăie Maiestatea Sa? 

Din glasul lui Pothinus se simţea încordarea. Abia reuşi să-şi 
păstreze zâmbetul pe buze. 

— Nu-i place mâncarea, Imperator. 

— Mă rog, propriii soldaţi sunt cei care nu-l lasă să mănânce 
stridii şi vânat. Dacă ar ridica asediul, ar putea să cineze cu 
friptură de girafă, de i-ar fi poftă. 

Caesar îşi propti mâinile în şolduri. 


69 


- CLEOPATRA - 


— Nu înţeleg de ce face atâta caz. Eu, când eram în campania 
din Britania, mestecam urzici şi beam apă culeasă din găurile 
pietrelor. 

— Ca strămoşii voştri? întrebă dulce Arsinoë. 

Caesar zâmbi, dar ochii îi erau duri ca de cremene. „O, 
drăgălaşa mea surioară”, spuse Cleopatra în sinea ei, „cu părul 
tău blond şi ochii ca florile de albăstriţă, l-ai putea juca pe 
Caesar ca peştele în undiţă, dac-ai vrea. Şi când colo, te porţi de 
parcă ai sta în casă cu un câine de pe uliţă. Da, romanii sunt 
barbari, dar ăsta cel puţin are un oarecare rafinament, iar, dacă 
strategia s-ar număra printre înaltele arte, n-ar avea seamăn 
printre cărturarii de la Museion.” 

— Nici tu nu ai poftă de mâncare? o întrebă Caesar pe 
Arsinoë. 

— Miroase urât în cameră, replică prințesa. 

Caesar adulmecă aerul, cu expresia de desfătare a unui om 
aflat într-o grădină de trandafiri. 

— Nu simt decât mirosul mării. Nu vă place aroma de sare? 
Din partea mea, o găsesc înviorătoare. La Roma, marea e prea 
departe. 

— Mai degrabă aş lua masa cu un câine, decât cu un roman. 

La auzul acestei insulte de moarte, zâmbetul pieri de pe 
buzele lui Caesar. 

— Atunci, s-ar putea să-ți îndeplinesc dorința, răspunse el. 

Arsinoë se ridică şi ieşi din cameră. 

Caesar se duse în spatele scăunelului unde mânca Antiochus, 
cu capul în piept, speriat de glasurile aspre şi privirile furioase. 

— Numai de-ar avea toată familia Ptolemeilor dispoziţia celui 
mai fraged vlăstar al ei, spuse el, ciufulind părul băiatului. 

li văzu pe Achillas şi Pothinus schimbând o privire. Cu toţii 
ştiau că Antiochus era doar speriat, nu bleg. Dacă ajungea 
vreodată bărbat, Caesar putea să-i vadă şi o altă faţă. In palatul 
de la Brucheion nu existau stări de spirit senine. De secole nu 
mai existau. 


* 


— Lucrul care-mi place cel mai mult la masă, îi spuse Caesar 
Cleopatrei, după plecarea celorlalţi, e conversaţia. 
Işi mai turnă puţin din vinul oţetit şi bău, fără să clipească. 


70 


- COLIN FALCONER - 


— În familia mea, răspunse Cleopatra, se socotea că a fost o 
cină reuşită dacă înainte de spectacol nu era ucis nimeni. 

— Eu folosesc gustători, ca să se asigure că vinul nu e otrăvit. 

— Vrei să spui că nu este? întrebă ea, aruncând pe fereastra 
deschisă ultimele picături din pahar. 

Caesar ridică din umeri: 

— Sunt soldat. Pot bea orice. Dacă Pothinus îşi închipuie că 
mă poate obosi lipsindu-mă de plăceri, înseamnă că nu-l înţelege 
pe Caesar. 

O privi gânditor. 

— la spune-mi, omul acela care era cu Arsinoë ... E amantul 
ei? 

— Este prinţesă de viţă regală. Cum ar putea avea un amant? 

— Pare să se poarte foarte familiar cu ea. 

— E preparatorul ei. De pe vremea primului Ptolemeu, fiicele 
casei regale au primit exact aceeaşi educaţie ca băieţii. 

— Extraordinar. 

— Crezi că o femeie nu poate să aibă tot atâta minte ca un 
bărbat? 

— Cred că o asemenea femeie ar trebui să fie extraordinară. 

— Atunci, în familia noastră au existat dintotdeauna femei 
extraordinare, căci nici unei prințese Ptolemee nu i-a fost 
vreodată greu să ţină pasul cu fraţii ei. Fiecare dintre noi a avut 
câte un om care o instruia în arte şi ştiinţe, iar mai târziu, dacă 
sunt de încredere, pot deveni şi sfătuitori. 

— Şi amanți nu? 

— Amanţi? 

— Ce găseşti aşa de amuzant? 

Cleopatra zâmbi. 

— N-ar fi cu putinţă. Ganimedes e eunuc. La fel ca Mardian. 

Expresia lui Caesar se schimbă. Până în acel moment, o 
crezuse naivă. Acum, pe chip i se citea atât dezgustul, cât şi 
stânjeneala. 

— Se pare că sunt multe pe care Roma nu le înţelege despre 
Răsărit. 

— De ce te uiţi aşa? întrebă ea, sincer nedumerită de reacţia 
lui. 

— Voi, cu zeii voştri animale şi eunucii voştri, şi toate 
preocupările voastre faţă de moarte. Mi se întoarce stomacul pe 
dos la gândul unor asemenea practici. 


71 


- CLEOPATRA - 


— Sunt absolut raţionale, dacă ... 

— O femeie să domnească peste nişte bărbaţi cărora li s-a 
retezat bărbăţia cu briciul! E o ... barbarie! 

Trânti cupa pe masă şi ieşi furtunos din cameră. 


16 


Furtunile iernii luau cu asalt insula Pharos, apa era albită de 
spumă chiar şi în port, iar cerurile dobândiseră culoarea 
plumbului. Străzile de lângă docuri erau măturate de ploaia 
biciuitoare şi jerbe de stropi săraţi. Caravanele din Punt şi Arabia 
continuau să intre în şir pe Poarta Soarelui, dar galerele 
negustoreşti zăceau la ancoră în Portul Bunei Reîntoarceri, 
Alexandria fiind practic desprinsă de Mediterana până în 
primăvară. 

Armata egipteană — cum îi plăcea lui Achillas să-şi numească 
banda de pirați, jefuitori, ocnaşi şi sclavi fugiţi — avea acum 
tabăra lângă oraş. Douăzeci de mii de oameni la număr, susținuți 
de două mii de cavalerişti localnici. Poate că Pothinus şi 
Ptolemeu credeau că ar fi putut să-l intimideze pe Caesar spre a 
capitula, prin această demonstraţie de forţă. Lui Caesar, însă, nu 
părea să-i pese deloc. 

— La urma urmei, îi spuse el Cleopatrei, am peste trei mii de 
legionari veterani şi opt sute de cavalerişti celți, precum şi 
cincizeci de trireme la picioarele peninsulei Lochias — şi patru 
ostatici de neam regal. 

Era pentru prima oară când recunoştea ca nu mai era doar 
musafira lui. 

Tipic pentru el, îşi spuse Cleopatra. Farmecul lui dezinvolt îi 
făcea pe toţi cei din cercul său privilegiat să se simtă ca nişte 
persoane deosebite pentru el. Şi de fiecare dată când ea însăşi 
simţea — „da, fată, recunoaşte” — că se îndrăgostea de el, îşi 
reamintea de  neînduplecarea lui desăvârşită şi bătea în 
retragere. Şi totuşi, în ciuda poziţiei sale, rămânea femeie şi îl 
găsea complet irezistibil. Când era cu el, nu mai avea încredere 
în sine însăşi. 

Bănuia că şi Caesar ştia asta şi conta pe ea. 

Mulțimea construise pe străzi baricade triple din blocuri de 
piatră, astfel încât Calea Canoică nu mai era practicabilă, nici 


72 


- COLIN FALCONER - 


Strada Somei. Caesar fortificase de asemenea palatul, stabilindu- 
şi cartierul general în sălile de banchete, unde întindea hărţi pe 
mesele preţioase de fildeş şi lemn de trandafir, iar pardoselile de 
alabastru răsunau de tropăitul cizmelor, când centurionii şi 
ofiţerii intrau şi ieşeau în fugă zi şi noapte, aducând rapoarte sau 
pentru a participa la consfătuiri convocate în mare grabă. 

Caesar părea să trateze toată situaţia ca pe un joc. 


* 


Vântul vuia izbind zidurile palatului, văpaia marelui foc din 
Pharos fiind singura lumină în noaptea neagră de iarnă. 
Cleopatra se aşteptase s-o posede, ca de obicei, cu aceeaşi 
ferocitate, dar în noaptea aceea, parcă drept răspuns la 
sălbăticia furtunii, Caesar fu blând şi nu se grăbi. 

Adeseori, avea senzaţia că-şi ieşea din propriul trup pentru a 
le privi împreunările dintr-un colţ de sus al încăperii. Le vedea 
trupurile înlănţuite sub pielea de leopard care acoperea patul. 
Siluetele lor păreau să scânteieze şi să danseze în lumina 
pâlpâitoare, pe când lămpile scăpătau în curentul ce trăgea prin 
uşi şi ferestre. 

li vedea spatele şi umerii goi, brăzdaţi de cicatricele unor răni 
vechi, ridicându-se deasupra ei ca un leu contemplându-şi prada. 
Călcâiele ei se înfăşurau strâns în jurul şalelor lui, şoldurile 
ridicându-i-se ca pentru a-i ieşi în întâmpinare. Caesar începu să 
se mişte într-un ritm cadenţat, blând, aşteptându-i reacţia. 

Dar în noaptea aceea fu altfel decât cu toate celelalte ocazii; 
dintr-o dată, Cleopatra nu mai privi de departe, ci simţi stările 
aţâţătoare din propriul trup, o surprinzătoare căldură ridicându- 
se din pulpe şi coapse spre partea de jos a pântecului. Inchise 
ochii, iar acum nu se mai uita, ci făcea parte din baletul 
umbrelor, pe când o aură rozacee se înteţea ca un foc neostoit în 
trupul ei. In timp ce luneca spre acea jinduire necunoscută, 
începu să se încordeze sub el, cu pumnii strânşi în aşternuturi. 
Spatele i se arcui, iar muşchii coapselor se crispară în timp ce 
nevoia devenea stringentă şi tot trupul şi sufletul îi erau 
covârşite de spasme neînfrânate. 

Apoi, avu impresia că întunericul exploda în lumină, ca o mică 
moarte, o capitulare completă şi desăvârşită, şi cunoscu o 
senzaţie de plăcere intensă şi sufocantă cum niciodată nu mai 


73 


- CLEOPATRA - 


trăise. În timp ce Caesar termina, se agăţă de el ca o naufragiată 
în talazurile clocotitoare ale oceanului, cu inima bătându-i 
tunător şi gura căscată să respire hulpavă. După aceea, trupul 
păru să-i rămână aprins ca jăraticul arzătorului din colţul 
încăperii, iar când închise ochii, nu mai văzu întuneric, ci numai o 
mie de culori, ca unduirea irizată a mătăsii. Şi adormi. 


* 


Se trezi pe neaşteptate, amintindu-şi unde era, ce se 
întâmplase. Caesar dormea alături, cu braţul aruncat nepăsător 
peste sânul ei şi capul căzut pe umăr. În timp ce-l privea, simţi o 
izbucnire năvalnică de tandreţe, pentru care se dispreţui. 
Trădarea inimii. 

— lulius, şopti ea, plimbându-şi vârful degetului peste obrazul 
lui. 

„Sunt atât de slabă”, îşi spuse. „Nu asta aveam de gând.” 

Dar, în clipa următoare, din grădină se auziră strigăte, 
zăngăneli metalice, paşi alergând. Răsună un urlet înfiorător. 
Cleopatra îşi dădu seama că acele sunete o treziseră. Caesar se 
deşteptă într-o clipă — instinctele lui de soldat — şi sări din pat 
ducându-se la fereastră, gol, pentru a privi în întuneric. 
Cleopatra simţi inima bătându-i dureros în piept. Poate că gloata 
răzbise prin baricade. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

— Nu-i nimic. Au grijă oamenii mei. 

Aproape imediat, se auziră paşi apropiindu-se pe coridor, în 
goană, şi bătăi de pumn în uşă. Caesar părea complet 
nepreocupat de acele semnale de alarmă. Işi trase tunica pe el, 
fără grabă. 

— Intră, spuse apoi, încrucişându-şi braţele pe piept. 

Apăru un centurion, cu un sac mic în mână. Din conţinutul 
acestuia picurau stropi închişi la culoare, pe covor. Caesar făcu 
un semn cu capul, iar omul desfăcu bocceaua udă. Era un cap, 
deşi greu de recunoscut. Işi pierduse viaţa şi toată culoarea, iar 
din venele gâtului retezat continua să se scurgă sânge. 

Caesar se întoarse spre ea. 

— İl cunoşti? întrebă într-o doară, ca şi cum ar fi fost vorba de 
un demnitar străin pe care-l zărise la un banchet de stat. 

— E Pothinus, răspunse ea. 


74 


- COLIN FALCONER - 


După care, întrucât Caesar nu răspunse, adăugă: 

— A slăbit mult. 

Caesar îşi aruncă pe spate capul şi râse, încântat de această 
remarcă. 

— Într-adevăr. Şi era mult mai înalt. 

Făcu un semn uşor cu capul, iar omul azvârli înapoi în traistă 
căpăţâna. 

— iți mulţumesc, centurionule. Poţi să-l arunci la câini. 

— Ar mai fi o problemă, Imperator, răspunse cam încurcat 
centurionul. Generalul lor, Achillas. N-a fost de găsit nicăieri. 

— Din nefericire. Se vede că l-a prevenit cineva. 

II expedie dintr-o înclinare a capului. Soldatul salută şi ieşi. 
Caesar se întoarse spre ea. 

— In noaptea asta, când noi dormeam, s-au încheiat nişte 
socoteli. Aş fi preferat să nimicesc tot cuibul, dar merge şi aşa. 

De la început o plănuise, îşi spuse ea. Din momentul când 
Consiliul de Regenţă se hotărâse să-l ucidă pe Pompei, soarta lor 
fusese pecetluită. Fără îndoială, Caesar se bucura în sinea lui că-i 
rezolvaseră problema, dar avea să rămână un adevărat roman. 
Urma să se răzbune în numele Romei, după care să-şi revendice 
victoria. 

— Nici un moment n-ai avut intenţia să-l laşi în viaţă, spuse 
ea. 

— Bineînţeles că nu. Totuşi, păcat de Achillas. p 

Neînduplecarea lui n-o înfricoşa, însă o umplea de uimire. Işi 
lichidase duşmanii fără ranchiună şi fără a-şi semnala intenţiile. 
Fără îndoială, de aceea devenise atât de puternic şi atât de 
temut la Roma. „Mă întreb dacă aş putea învăţa să fiu atât de 
pragmatică...” 

— Şi acum ce ai de gând să faci? îl întrebă. 

— Sunt prea ocupat ca să mă lupt cu egiptenii. Poate că acum, 
după ce ne-am ocupat de Pothinus, iar Alexandria are un rege şi 
o regină nouă, ne putem vedea de treburile cotidiene. 

— Şi eu? 

— Ai căpătat ceea ce ai dorit, pisicuţo. Ti-am spălat rufele 
murdare. Sunt sigur c-ai să te descurci cu tânărul Antiochus, 
acum când am dezmembrat Consiliul de Regenţă. 

li zâmbi răutăcios: 

— Nu-i aşa? 

Ai căpătat ceea ce ai dorit, pisicuțo. Parcă i-ar fi înfipt un 


75 


- CLEOPATRA - 


pumnal în burtă. Aj căpătat ceea ce ai dorit. Ca şi cum i-ar fi 
aruncat firimiturile de la masă. Crezuse că o acceptase în sfârşit 
ca amantă şi aliată, iar acum o trata ca pe o căzătură. 

Adevărul era că, din prima noapte cu Caesar, în ea încolţise o 
altă dorinţă, neînfrânată. Dacă stătea să se gândească, avea 
sens pe plan politic: „Pot fi bună pentru tine. Poţi fi foarte bun 
pentru mine.” 

Ai căpătat ceea ce ai dorit, pisicuţo. 

„Nu, lulius, nu tot ceea ce am dorit. Pe tine te doresc.” 


17 


O dimineaţă de iarnă rece, dar însorită, nori ca nişte cozi de 
iepe gonind pe cer, valuri bătând stâncile sub Pharos şi aruncând 
la mare înălţime trâmbe de spumă. In portul apusean, marile 
corăbii de marfă, baride-le, se legănau la ancoră. Mai sus, 
aproape de Brucheion, de-a lungul cheurilor din faţa insulei 
Antirhodos, erau ancorate corăbiile rhodiene ale lui Caesar, 
cincizeci de trireme romane, săltând pe valuri. Dincolo, lângă 
magazii şi grânare, se aflau peste treizeci de corăbii de război 
de-ale Cleopatrei, bireme şi trireme cu câte două şi trei şiruri de 
rame, propria marină întoarsă împotriva ei, cu pădurea de 
catarge profilându-se pe cer. 

Cleopatra stătea la fereastra dormitorului, având umerii 
înfăşuraţi în mantia groasă a lui Caesar, de piele căptuşită cu 
blană de urs. 

Ai căpătat ceea ce ai dorit, pisicuţo. 

„De ce-ai făcut-o?” se întreba. „De ce mi-ai luat partea în 
toate astea? Din momentul când am pus piciorul în palat, m-am 
aflat cu totul în puterea ta. Oricum ai fi putut să guşti puţin din 
Egipt şi să mă trădezi, să-l păstrezi pe Ptolemeu ca rege-vasal, 
fără a recurge la război. Pothinus ar fi acceptat să achite datoria 
tatălui meu, în schimbul ajutorului de a se debarasa de mine. 

A fost oare, aşa cum spuneai, din cauza a ceea ce i-au făcut 
lui Pompei? Sau n-a fost decât un capriciu? Imi pari genul de om 
care-şi îngăduie multe indulgenţe, numai şi numai pentru că 
poate. Faci exact ceea ce îţi place şi nimic nu te opreşte. 

Aş vrea să cred că ai făcut-o datorită vreunui sentiment 
afectuos faţă de mine, dar aceasta a fost o speranţă deşartă. 


76 


- COLIN FALCONER - 


Poate ai tăcut-o din motive politice, din pragmatism. Plănuieşti 
ceva. Mă întreb ce anume o fi.” 


* 


O zi albastră şi rece în Alexandria. O zi plăcută pentru a fi în 
viaţă, ticluind, îşi spunea Caesar. Stătea pe terasă, încordându- 
se împotriva vântului năprasnic, cu frigul arzându-i obrajii. 

Marea curbă a coastei continentale se arcuia împrejurul 
portului spre digul cu arcadă, o poartă mare pe unde se trecea în 
portul apusean. lar acolo, dincolo de pilonii masivi ai templului 
lui Isis, se înălța minunea, Pharos-ul, cu Zeus stând călare peste 
turnul circular, profilat pe cer. Era o privelişte impresionantă, un 
bloc pătrat de calcar, cu un castel octogonal de marmură roz 
deasupra şi, în vârf, cu un turn din granit purpuriu de Aswan. 
Părea să-şi schimbe culoarea de-a lungul zilei, dintr-un 
trandafiriu palid în zori până la roşu ca sângele, în amurg. 

Dincolo de el, înălțându-se deasupra acoperişului palatului, un 
turn pătrat cu acoperiş conic, mormântul lui Alexandru însuşi. 
Gipsul şi marmura Brucheionului erau atât de albe încât 
deveneau dureroase la vedere, făcându-l să-şi întoarcă privirea. 

Un oraş miraculos, reflecta el. In comparaţie, Roma arată ca 
un sat de chirpici. 

Palatul însuşi se dovedise o încântare; scaune de fildeş şi lemn 
de abanos, cufere încrustate cu aur, arzătoare de tămâie 
arăbească pe trepiede de bronz şi argint, duşumele placate cu 
marmură albă şi porfir roşu. Nu era numai un oraş al indolenţei, 
aşa cum s-ar fi putut crede, ci şi al învăţăturii, cu vasta sa 
bibliotecă, unde se aflau toate cărţile importante scrise 
vreodată, tot ceea ce şi-ar fi putut dori, în ceasurile de repaus, 
un om de cultură şi rafinament. 

Şi, într-adevăr, până la măreaţa intrare a frumoasei şi micuţei 
lor regine, fusese încântat să-şi afirme autoritatea printre acei 
neciopliţi şi să se bucure de o şedere odihnitoare după 
îndelungatele campanii, mai întâi în Britania, apoi în Galia şi, în 
sfârşit, marele joc de noroc împotriva lui Pompei. 

Dar această aventurieră cu păr negru îi dăduse alte idei. 

Pe lângă plăcerile evidente, fizice şi psihice, de a împărţi patul 
cu o regină orientală tânără şi plină de viaţă, putea avea parte şi 
de un avantaj politic, dacă proceda cu grijă. O alianţă iscusită 


77 


- CLEOPATRA - 


putea aduce grânarul lumii sub controlul lui personal. 

Fusese evident de la bun început că Pothinus nu era omul care 
să se întoarcă după cum bătea vântul. Era una dintre acele 
făpturi mai primejdioase ca oricare, un naţionalist înfocat. Faptul 
ca scăfărlia lui să-şi ia cu drag valea de la trup fusese inevitabil. 

Acum, ţinea mai uşor situaţia sub control. Cu siguranţă, urma 
să aibă nevoie de sprijinul Egiptului, dacă voia să-şi ducă la 
îndeplinire scopurile de la Roma. Susţinătorii lui Pompei nu 
fuseseră învinşi complet; fiii acestuia se retrăseseră în Africa, 
unde ar trebui să-i urmeze şi el în cele din urmă. Pentru asta, 
avea nevoie de bani, şi ce era Egiptul dacă nu o trezorerie 
imensă? 

lar Cleopatra, nu se îndoia, era uşa. Cu o gaură a cheii nespus 
de fină, trandafirie şi parfumată. 


Ani de zile, Cleopatra şi sora ei nu putuseră schimba nici cele 
mai mărunte amabilităţi fără o duşmănie amarnică. Acum, mai 
obişnuiau să-şi vorbească numai când era necesar şi până şi să 
se vadă în ochi le irita. 

Nu se mai întâlniseră din ziua încoronării. Dar, într-o zi, la 
scurt timp după moartea lui Pothinus, Cleopatra o văzu pe 
Arsinoë venind spre ea pe coridorul palatului, numai mătase şi 
condescendenţă  parfumată. O însoțea  tropheusul ei, 
Ganimedes. 

Cleopatra se pregătea să n-o ia în seamă, dar, spre 
surprinderea ei, Arsinoë o opri, dorind în mod vădit să-i 
vorbească. 

— Soră, spuse Cleopatra, întrebându-se ce dorea. 

Arsino& îi adresă un surâs de gheaţă. 

— Va să zică, aşa. Ai făcut-o. In sfârşit, te-ai futut cu un 
roman. 

Cleopatra fu şocată. Nici măcar cel mai mic comentariu despre 
vreme, ca introducere. Ce maniere neelegante! 

Chipul lui Ganimedes era îngândurat. Işi trase eleva de 
mânecă. 

— Doamna mea, să nu facem asta, scânci el. 

— Cum îţi permiţi să mă-nveţi pe mine ce să fac şi ce nu, 
curvă bătrână! îl repezi Arsino€. 


78 


- COLIN FALCONER - 


„Şi n-ai decât optsprezece ani”, reflectă Cleopatra. „Ce 
şerpoaică ai mai devenit!” 

— Eşti la fel ca tata, continuă Arsinoë. Le-ai lins picioarele 
atâta vreme, că nu era decât o chestiune de timp până să ţi le 
desfaci pe-ale tale în faţa lor. 

„N-are nici un rost să-mi răcesc gura de pomană cu ea”, îşi 
spuse Cleopatra. Dacă sora ei nu înţelegea motivul a ceea ce 
făcea, n-avea de gând să-i explice. Nu-i vinzi inamicului planurile 
de luptă dinainte. 

Ganimedes îi şopti din nou elevei sale să-l urmeze. 

— Fi-ţi-ar dat să suferi de-o mie de ori moartea, şuieră Arsinoë 
şi se răsuci pe călcâie, cu Ganimedes târşâindu-şi picioarele 
după ea, în timp ce se îndepărta. Cleopatra clătină din cap. Dacă 
ura ar fi fost o marfă de vânzare, familia ai n-ar fi avut în toată 
Alexandria destule magazii în care s-o ţină sub cheie. 


18 


Perdelele de la ferestre, din mătase albă, aproape 
transparentă, se umflau şi dansau în briza nopţii de-a lungul 
colonadelor luminate de lună. Furtuna de după-amiază stârnise 
din nou valurile mării, iar sunetul talazurilor lovind în recife se 
auzea ca un şir de tunete îndepărtate. 

Pardoseala de onyx era răcoroasă sub picioarele ei, iar Caesar 
n-o auzi intrând în cameră. Umbra ei se aşternu peste masa 
unde scria el, făcându-l să ridice privirea, surprins. Era goală. 

li întinse o cupă cu vin, dar Caesar o împinse la o parte. Fără 
un cuvânt, lăsă jos stylusul, se ridică în picioare şi veni spre ea. 
De astă dată însă, Cleopatra se hotărâse să nu-l lase s-o ia în 
stăpânire aşa cum poftea. In noaptea aceea avea să se 
dovedească a fi ea blânda lui stăpână, să-şi afirme măcar puţin 
din puterea înnăscută pe care o datora faptului de a fi femeie, să 
pună în aplicare cu folos unele dintre lecţiile heterai-ei. 

In momentul când Caesar întinse mâinile spre ea, i le apucă 
de încheieturi, trăgându-i-le cu forţa în jos, lângă trup. La 
început, Caesar se împotrivi, dar apoi îi acceptă jocul. 

— Scoate-ţi hainele, îi şopti Cleopatra. 

Era nervoasă. Nu mai făcuse niciodată asta, niciodată nu-şi 
închipuise că ar fi făcut aşa ceva pentru un bărbat. 


79 


- CLEOPATRA - 


Caesar însă, intrigat, se supuse. 

Avea pe trup multe cicatrice, amintiri încreţite, urâte, dintr-o 
sută de bătălii. In pofida vârstei, abdomenul îi era încă la fel de 
tare ca lemnul de trandafir, iar pieptul şi umerii musculoşi. Nu 
avea păr pe piept, nici măcar pe coapse. Mardian îi spusese că, 
din câte se vorbea, şi-l pârlise cu coji de nucă înroşite în foc. 

Penisul i se tumefiase deja. Caesar, îşi spuse ea, zeul 
fertilităţii, la fel ca Osiris. lar ea însăşi, asemenea lui Isis, pasărea 
de pradă, se apleca peste trupul lui, să primească şi să 
dăruiască. 

Niciodată nu-şi închipuise că avea să îngenuncheze în faţa 
unui bărbat. Dar o făcu acum, aşa cum îi arătase Rachel. incepu 
nesigură, însă încurajată de gemetele lui, uitând un moment că 
ea era regină, iar el, un simplu barbar. „O fi mai presus de 
mine”, îşi spuse, „ca zeu căruia trebuie să-i cerşesc, dar 
deocamdată eu îl am pe Caesar în puterea mea”, 

Deodată se opri, amintindu-şi cum făcuse Rachel, şi îl culcă 
uşurel pe pat, cu faţa în sus. Găsi cupa şi luă vinul în gură, rece 
şi cam acid. Se aplecă peste Caesar şi îl sărută din nou, lăsând 
vinul să se scurgă în gura lui, simţindu-l cum i se revărsa pe 
bărbie. 

Aşezându-se călare deasupra lui, îl introduse cu mişcări 
nesigure în ea, rezistându-i insistențelor de a o pătrunde. Apoi, 
Caesar o prinse cu mâinile de şolduri, începând s-o mişte în 
acelaşi timp cu el, iar Cleopatra gemu sonor, aducându-şi aminte 
cum făcea evreica. Dar nu era numai teatru, căci din nou o 
încercau aceleaşi senzaţii adânci şi miraculoase care păreau să-i 
încălzească tot trupul. Mişcările lui deveniră mai repezi, mai 
disperate, iar în lumina lunii Cleopatra îi văzu expresia de pe 
chip, aşa cum o văzuse pe feţele altora în momentul morţii. 

Exista, însă, o lecţie a evreicei pe care n-o puse în aplicare. 

În acel din urmă moment, nu se mai desprinse de el. În 
schimb, îl lăsă să se afunde în adâncul ei, impunând ca sămânţa 
să-i găsească uterul. 


Se întâmplă fără veste. 
Erau singuri în apartamentele lor, într-o seară, când Caesar 
scoase un țipăt slab şi căzu pe duşumea, greoi. Rămase ţeapăn, 


80 


- COLIN FALCONER - 


vânăt la faţă, cu o spumă sângerie pe buze şi membrele 
tresărindu-i spasmodic. 

Cleopatra îl privi cu ochi mari, îngrozită. „L-a otrăvit cineva”, 
îşi spuse. Achillas! Fusese mai abil decât ea. 

Işi dădu seama, cu un fior de groază, că, dacă în acel moment 
Caesar murea, viaţa ei nu mai preţuia nici două parale. Incă mai 
avea nevoie de soldaţii lui, de influenţa lui, ca s-o apere, nu 
numai de Achillas, ci şi de Roma. 

Caesar zăcea pe spate, cu respiraţia bolborosindu-i în piept. 

Alergând la uşă, Cleopatra ţipă la străjerii surprinşi să cheme 
un medic. 

Fugi înapoi în cameră, unde îl luă pe Caesar în braţe. Nu muri, 
te rog. Am mizat pe tine totul. Nu muri! 

Ajutorul lui Caesar, Decimus Brutus, intră în fugă şi se lăsă pe 
vine lângă ea. 

— Ce s-a-ntâmplat? i 

— S-a prăbuşit dintr-o dată. Ințepenise din tot trupul şi 
tremura. Tuşeşte cu sânge. 

Decimus clătină din cap. Părea aproape uşurat. 

— Nu e decât boala căzăturilor, spuse el. Uite. Şi-a muşcat 
limba. Ajută-mă să-l duc la pat. O să-i treacă. 


* 


Decimus alungă din cameră gărzile care se uitau cu ochi mari. 

Ridică privirea spre ea, ţinând capul lui Caesar în poală. 

— Boala căzăturilor îi atinge pe cei care sunt posedaţi de zei. 
E un semn al măreției lui. 

— N-a fost otrăvit? 

Decimus clătină din cap: 

— şi va reveni. Când se trezeşte, bâiguie lucruri pe care nu le 
înţelege nimeni. Sunt zeii care vorbesc. După un timp, îl lasă în 
pace şi-şi vine din nou în fire. 

Se întâmplă întocmai cum spusese Decimus. După o vreme, 
Caesar deschise ochii, mormăind cuvinte fără şir, şi nici măcar n- 
o recunoscu când încercă să-l ia în braţe. Decimus îi vorbi încet, 
legănându-l, şi în cele din urmă adormi. 


* 


81 


- CLEOPATRA - 


A doua zi dimineaţă, când se trezi, se ridică şi se duse în 
anticameră, unde îşi chemă sclavii să-i aducă vin şi pâine pentru 
micul dejun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Cleopatra stătea în uşa odăii de culcare, privindu-l. 

— Aseară, spuse ea, ţi s-a întâmplat ceva. 

In ochii lui apăru o expresie precaută. 

— Am căzut? 

— Credeam că fuseseşi otrăvit. 

Caesar întoarse privirea. 

— Deci acum cunoşti secretul lui Caesar. 

Mâncă un mic dejun frugal, apoi îşi chemă tonsore-le şi 
servitorii care-l îmbrăcau. 

— Decimus a spus ceva în sensul că ai fi un zeu. 

Zâmbind, Caesar clătină din cap. 

— Din fericire, eu nu cred în asemenea poveşti, răspunse, dar 
vorbind cu îndoială, ca şi cum n-ar fi exclus complet o atare 
posibilitate. Nu trebuie să vorbeşti nimănui despre asta. 

Cleopatra înţelese. Pentru prima oară, îi trecu prin minte că 
marele Caesar putea fi mai mult decât un simplu consul roman şi 
Imperator. Poate că şi el era zeu, la urma urmei, câtuşi de puţin 
barbar. Poate că Isis îl găsise pe Osiris al ei, tovarăşul de viaţă şi 
taurul. 


19 


Străzile Alexandriei erau cufundate încă în întuneric, când se 
trezi. Auzi zgomotul, se ridică din pat şi se duse la fereastră. 

Romanii năvăleau pe porţile palatului, tropăitul sandalelor lor 
răsunând pe caldarâmul străzilor, laolaltă cu zăngănitul armurilor 
şi al chingilor de piele. Toţi legionarii duceau făclii, iar înaintarea 
lor era marcată printr-o coloană şerpuitoare de flăcări şi fum. 

Auzi sunet de lupte pe cheul întunecat, în timp ce soldaţii 
spărgeau baricadele şi se îndreptau spre docuri. 

Caesar veni lângă ea, la fereastră. 

— Vino înapoi în pat, îi şopti. Nu e decât o încăierare. Se va 
termina într-o oră. 

O aură roşiatică, asemenea unei aurore false, se înălţă peste 
partea de Vest a portului, urmată de dâre de scântei portocalii şi 
un panaş de fum negru, pe fondul indigo al cerului. Matahale în 


82 


- COLIN FALCONER - 


flăcări pluteau prin portul interior, spre docuri, propriile galere 
romane ale lui Caesar, aprinse. O văzu pe una dintre ele plutind 
în derivă printre vasele de război egiptene, astfel încât incendiul 
începu să se întindă şi asupra acestora. 

— Ce se întâmplă? şopti ea. 

— Achillas a încercat să abordeze navele mele şi nu am destui 
oameni ca să le apăr pe toate. Aşa că am ordonat să se dea foc 
la şaizeci de corăbii de-ale mele şi să fie împinse în flota 
ancorată la docuri a lui Achillas. De asemenea, soldaţii mei 
aruncă la bord torţe aprinse, de pe cheiuri. Asta ar trebui să 
rezolve problema. Intre timp, dacă te uiţi spre promontoriu, îi vei 
vedea pe oamenii mei îmbarcându-se pe galerele rămase, ca să 
traverseze până la Pharos. Vor ocupa farul, iar de acolo putem 
ţine sub control strâmtoarea pe unde se intră în port. Atunci, 
Achillas nu ne va mai putea forţa poziţia. Această mică gâlceavă 
de la docuri serveşte nu numai un scop util, handicapându-ne 
inamicul, ci creează şi o diversiune faţă de adevăratul nostru ţel. 

Focul se răspândise destul de repede printre navele flotei 
înghesuite la cheuri şi trecea rapid de la o corabie la alta. In 
lumina cenuşie, Cleopatra văzu oameni sărind în apă de pe o 
cvadriemă, în timp ce flăcările lingeau flămânde smoala folosită 
la călăfătuirea punților. Incendiul cuprinsese chiar şi o magazie. 

— Frumos lucru este războiul, şopti Caesar. Stimulează trupul 
şi mintea. li întreci inamicul cu puterea inteligenţei, apoi îl 
învingi prin forţa armelor. Este aproape o artă. Şi-acum, hai 
înapoi în pat. 

Şi o posedă pe dată, cu asprimea şi pofta unui soldat. 
Cleopatra i se dărui la fel de flămândă. Acum era mai mult decât 
politică; întotdeauna fusese mai mult. Cu capul aruncat înapoi pe 
cuvertură, cu dinţii înfipţi în mușchiul tare al umărului lui, vedea 
vâlvătăile flăcărilor aruncând pete trandafirii prelungi pe grinzile 
de cedru ale tavanului. „Imi siluieşte oraşul, mă siluieşte şi pe 
mine”, reflectă ea. „Şi totuşi, nu reuşesc să-mi găsesc în adâncul 
inimii ură împotriva acestui roman care distruge Alexandria mea 
iubită.” 


20 
Lămpile cu ulei fuseseră aprinse, iar Caesar lucra liniştit la 


83 


- CLEOPATRA - 


masă. Îşi scria memoriile despre campania din Galia, când îl 
învinsese pe conducătorul galilor, Vercingetorix. Cleopatra îl 
privea lucrând, scârţâind cu stylusul pe papirus, şi avea sufletul 
şi mintea pline de o energie neliniştită. Pentru prima dată în 
viaţa ei, se plictisea. 

Când preluase regența, după moartea tatălui ei, petrecuse în 
fiecare zi ceasuri îndelungate fie închisă cu miniştrii şi consilierii, 
fie participând la întâlniri interminabile cu strateg/oi-ii, pentru a 
discuta felurite probleme, de la dragarea canalelor până la 
administrarea mai eficientă a vămilor pe importuri. Chiar şi în 
exil se dedicase activităţilor de guvernare, chestionându-i pe 
spionii lui Mardian, planificând strategii, obţinând împrumuturi şi 
recrutând mercenari pentru armata ei. 

Acum, în sfârşit, era din nou Regină a Egiptului, dar hotarele 
Egiptului nu se întindeau mai departe de zidurile palatului ei, iar 
guvernarea era treaba lui Caesar. Era regină numai cu numele; 
în realitate, era prizoniera Romei. Nu avea absolut nimic altceva 
de făcut, decât să-i dăruiască lui Caesar plăceri, şi, cu toate că 
această îndatorire nu se dovedise atât de oneroasă pe cât şi-ar fi 
imaginat cândva, indolenţa şi sclavia nu se potriveau deloc bine 
cu firea ei. 

incercarea lui Achillas de a ocupa portul eşuase când Caesar 
dăduse foc flotei lui ancorate la docuri. Acum, Achillas se 
refugiase, cu ce-i mai rămăsese din flotă, în portul apusean. Intre 
timp, romanii ocupaseră farul şi strâmtorile care dominau portul 
regal, iar poziţia lor părea sigură. Era nevoie de un atac frontal 
pentru a-i disloca. 

Drept represalii, Achillas încercase să le taie aprovizionarea cu 
apă. Apa lor de băut provenea din canalele subterane care 
deviau cursul Nilului prin oraş. Achillas reuşise să întrerupă 
curgerea, pompând în schimb apă de mare în puţurile de la 
Lochias. De câteva zile, soldaţii lui Caesar erau nevoiţi să bea 
numai vin. 

— Pentru aceia dintre ei care sunt celți, aşa ceva nu e deloc 
greu, declară Caesar, râzând, dar în noaptea aceea trimise un 
grup de oameni să sape puțuri de-a lungul plajei şi, până a doua 
zi dimineaţă, localizaseră o nouă sursă de apă. 

Şi continua tot aşa, un război al nervilor, Caesar mulţumit să 
aştepte şi să facă planuri, tratând tot conflictul ca şi cum ar fi 
fost un joc. 


84 


- COLIN FALCONER - 
* 


Cleopatra se învârtea prin cameră, patrulând pe marginile 
temniţei sale de lux. Chemă o sclavă să joace zaruri cu ea, dar o 
alungă din nou după doar câteva runde. Trimise după Iras, dar 
când aceasta sosi Cleopatra o expedie imediat. Se opri lângă 
fereastră, însă acum vederea portului era la fel de tristă pentru 
ea ca şi cum ar fi privit-o printre zăbrelele unei cuşti. Oftă adânc. 

Caesar ridică privirea de la masă. 

— Eşti nefericită? o întrebă. 

— N-am nimic de făcut. 

— Cheamă sclavii să-ţi facă un masaj sau o baie. 

— Nu trupul meu, ci mintea are nevoie de satisfacţii. 

O privi de parcă i-ar fi vorbit în egipteană. Cleopatrei i se 
părea că încă nu se putuse obişnui cu ideea că o femeie i-ar fi 
fost egală la nivel intelectual. Un bărbat extraordinar, dar din 
multe alte puncte de vedere nu era decât un roman provincial, 
tipic. 

— O femeie romană nu se plictiseşte niciodată. 

— Cu ce se ocupă femeile romane? 

Caesar îşi mută privirea. 

— Nu ştiu. Par destul de mulţumite. 

— Calpurnia e mulţumită? 

Era prima oară când vorbea despre ea în prezenţa lui. Aşteptă 
o reacţie, dar nu fu învrednicită cu niciuna. 

— Dacă-i spun eu să fie, replică el. 

Acest răspuns vorbea elocvent despre romani, conchise 
Cleopatra. Se hotărî să nu-l mai ademenească. 

— Şi care sunt planurile noastre? 

— Pentru ce? întrebă Caesar, cam iritat de întreruperile ei 
necontenite. 

— Pentru Achillas. 

— Planul nostru, pisicuţo, e că nu avem nici un plan. 

„Pisicuţo.” | se strepezeau dinţii când îl auzea numind-o aşa, 
dar pe moment nu avea ce face. 

— Aştept Legiunea a Treizeci şi şaptea să vină din Rhodos. 
Mithradates, un client de-al meu din Siria, îmi trimite alte trupe 
pe uscat; Malchus, din Nabataea, mi-a promis cavalerie. Când 
vor sosi întăririle, vedem noi ce facem cu Căpitanul Gărzii şi 


85 


- CLEOPATRA - 


banda lui de tâlhari. Până atunci, rămânem aici în palat şi 
aşteptăm. 

„Aşteptăm”, repetă ea în gând. „Aşteptăm! Cât mai 
aşteptăm?” 

Caesar îşi lăsă jos stylusul, adresându-i un zâmbet familiar. 

— Vino aici, pisicuţo. 

„Deci, asta crede că vreau. Ca şi cum l-aş fi aşteptat toată 
ziua să-şi termine lucrul, numai ca să mă satisfacă pe mine.” 

— Cred că mă duc la o plimbare, spuse ea şi ieşi din cameră. 

Stătu aşezată mult timp pe stâncile pustii, bătute de vânt, ale 
promontoriului. Spre seară, se duse singură la Templul lui Isis, ca 
s-o consulte pe Protectoarea Femeilor şi să-i ceară îndrumarea 
pentru inima ei tulburată şi sufletul frânt în două. 


21 


Caesar stătea tolănit pe o canapea, studiind un raport de la 
unul dintre comandanții lui. Ridică privirea de pe tăbliţa de 
ceară, aproape ca şi cum ar fi surprins să-l vadă pe Ptolemeu 
stând în faţa lui. Chiar dacă trimisese propriile gărzi să-l aducă. 

Nătângul băiat arăta cât se poate de nefericit. Pothinus îl 
împinsese tot mai adânc în încurcătura asta, iar acum grăsanul 
ăla tembel alesese calea cea mai uşoară, lăsându-i pe soldaţii lui 
Caesar să-l decapiteze. Viaţa nu era deloc dreaptă. 

— Achillas al tău înaintează spre Alexandria, îi spuse Caesar. 

Avu plăcerea să vadă că în ziua aceea nu era rost de lacrimi. 
Ptolemeu stătea îmbufnat, cu buzele groase strânse într-o linie 
amarnică şi ochii spre covor. 

— Ce face Achillas e cu de la sine putere. Eu îi rămân loial lui 
Caesar şi co-regentei, sora mea. 

Caesar dădu din cap, ca şi cum ceea ce spunea ar fi fost cât 
se poate de raţional. 

— Ei, mă bucur că te găsesc în starea asta de spirit. Cealaltă 
soră a ta nu arată aceeaşi admirabilă loialitate. 

Ptolemeu ridică pentru prima oară privirea, lăsându-şi surpriza 
să se citească pe faţă. Chiar nu auzise vestea? Fără Pothinus, nu 
mai avea nici spioni. Băiatul era neputincios ca un mieluşel. 

— Se pare că ea şi... creatura ei, Ganimedes, i s-au alăturat lui 
Achillas.. S-a proclamat regină. Intr-adevăr, Egiptul e o ţară 


86 


- COLIN FALCONER - 


foarte norocoasă. Majoritatea ţărilor se socot fericite să aibă un 
monarh. Acum, Egiptul are două regine şi un rege. 

Ptolemeu arăta complet pierdut. „Mă întreb dacă a înţeles”, 
cugetă Caesar. „Ce-şi închipuie, că dacă Arsinoë învinge va 
împărţi puterea cu el? Băiatul ăsta idiot a fost aruncat de colo- 
colo ca un zar, fiecare şi-a încercat norocul cu el, iar acum a 
rămas singur în palat, cu lista de apel a morţilor şi dispăruţilor 
crescând de la o zi la alta. 

Aproape că se agaţă de Caesar.” 

— N-ai nici o teamă, îi spuse el. Am să te apăr. 

Ce expresie i se ivi pe chip! l-ar fi plăcut s-o imortalizeze într- 
un mozaic, pe pardoseala vilei lui de pe Palatin. Pesemne din 
acel moment băiatul înţelesese că zilele-i erau numărate, îl 
auzise pe Anubis şacalul, Zeul Lumii de Jos, râzând şi lătrându-i 
numele. 


* 


Caesar reveni la masă, pentru a-şi continua relatarea 
războaielor galice. Aşadar, situaţia Egiptului fusese hotărâtă. 
Acum, când ajunsese să cunoască mai bine familia Fluierarului, îi 
era limpede ce-i rezerva viitorul. 


22 


Putea să vadă desfăşurarea bătăliei de pe acoperişul palatului. 
Stătea tremurând, în lumina rece dinaintea zorilor, învelită cu o 
mantie şi având încă o manta peste umeri, nedorind să-i vadă 
cineva tremuratul şi să creadă că-i era frică. 

— Azi i-am înălţat o rugăciune lui Isis ca să-l apere pe Caesar, 
spuse un glas. 

Cleopatra se  răsuci, recunoscând vocea ascuţită a lui 
Ptolemeu, deşi nu-i distingea chipul în întuneric. Chiar şi acum 
vorbea pe acelaşi ton smiorcăit care o irita atât de mult. 

Planul păruse simplu, când i-l descrisese Caesar. Legiunea a 
Treizeci şi şaptea sosise cu o flotă de corăbii de război, iar 
Caesar anunţase imediat că avea să pună capăt „gâlcevii”, cum 
o numea el. Navele lui aveau să le lovească pe cele egiptene în 
portul apusean, blocând arcadele Heptastadionului astfel încât 


87 


- CLEOPATRA - 


să nu aibă pe unde scăpa. Între timp, întăririle din Legiunea a 
Treizeci şi şaptea urmau să debarce pe capătul de apus al insulei 
Pharos, să se alăture trupelor care fortificau acum farul. Unindu- 
şi forţele, aveau să atace de pe insulă, de-a lungul 
Heptastadionului, asigurând controlul asupra portului. 

Din locul unde se afla, pe terasă, Cleopatra putea să vadă 
mantiile roşii uşor de recunoscut ale legionarilor romani, departe 
pe insulă, şi auzea zgomotele armelor şi armurilor ciocnite, 
aduse ocazional pe aripile câte unei rafale de vânt. Departe, în 
port, galerele lui Caesar şi corăbiile de război ale lui Achillas se 
încleştaseră în luptă, dar distanţa era prea mare şi noaptea încă 
prea întunecoasă pentru a vedea ce se întâmplă. 


* 


— Ai mizat totul pe romanul ăsta, îi spuse Ptolemeu. 

Nu suporta să se uite la el. Stătea cu ochii spre digul şi insula 
din jurul farului, căutând o fâlfăire purpurie, mantia de general 
pe care Caesar o purta cu atâta mândrie, deşi îl făcea să arate şi 
mai vizibil ca ţintă. Incepea să se lumineze, iar Cleopatra putea 
să vadă că romanii învingeau, aşa cum prevăzuse Caesar, căci 
liniile de luptă se retrăseseră cu mult spre drumul de acces. 

„Dacă Alexandru s-ar ridica din sicriul lui mare de cristal”, îşi 
spuse ea, „şi ar veni acum să stea lângă mine, pe terasa asta 
rece şi bătută de vânt, ce-ar crede despre îndepărtata lui fiică 
aflată de partea unui duşman al poporului ei?” Oare maestrul 
tactician ar fi înţeles acel act de expedienţă, ar fi ştiut că se 
prefăcea mieluşică până i se ivea din nou ocazia să-şi arate 
ghearele? 

— Şi eu îi sunt aliat lui Caesar, la fel ca tine, adăugă Ptolemeu. 

— Lasă-mă-n pace, atâta-ţi cer, replică ea. 

Dar tânărul rămase pe loc, întrebându-se ce le rezervase zeiţa 
Fortuna pentru acea dimineaţă albastră şi rece. 


* 


Romanii se distingeau uşor, cu mantiile lor stacojii şi căştile de 
fier, pe lângă armata zdrenţuită a lui Achillas, în echipamente 
improvizate de tot felul. Urmărise lupta, de pe terasă, ore în şir; 
acum, soarele urcase până aproape de zenit, iar bătălia continua 


88 


- COLIN FALCONER - 


să facă prăpăd. Romanii luptaseră de-a lungul Heptastadionului, 
aproape până la jumătatea distanţei, vizavi de palat. În 
depărtare se înălța fum de la epavele arse ale corăbiilor romane 
şi egiptene din Portul Bunei Reîntoarceri. 

lar el era în mijloc, lulius însuşi, cu mantia lui purpurie. Dintr-o 
dată, îi fu greu să mai respire, să înghită chiar. Era copleşită de 
uşurare că trăia şi i se făcea rău de groază că l-ar fi putut vedea 
căzând. De-acum, destinul ei era alături de el. Dacă murea, ar fi 
murit şi ea. 


* 


Se vedea limpede că lulius Caesar îşi greşise calculele. 
Cleopatra simţi un fior de spaimă în golul pântecului. Pe drumul 
de acces apăruseră mai mulţi soldaţi egipteni, tăindu-i 
retragerea. Una dintre triremele egiptene se desprinsese din 
lupta care se desfăşura în portul apusean, repezindu-se printre 
epavele în flăcări pentru a debarca noi trupe la baza insulei. 
Marele general fusese luat prin învăluire. 

Era separat de ai săi, prins între două focuri. Un căpitan al 
unei liburniene romane văzu ce se întâmpla şi-şi aduse corabia în 
apropierea drumului, pentru a încerca să-i salveze pe soldaţii 
blocaţi acolo. Cleopatra văzu legionarii sărind pe puntea micii 
galere, care se legăna alarmant pe valuri. 

Dar îşi dădea seama că n-avea nici un rost. Cu această ocazie, 
legendara disciplină romană se risipise, iar acum egiptenii roiau 
spre liburniană, făcând imposibilă orice scăpare. 

Galera începu să se răstoarne. 

Lucrul de neconceput se întâmpla chiar sub ochii ei. Invincibilii 
romani erau doborâţi de fosta ei armată, banda de mercenari în 
zdrenţe de care râsese cândva în faţa lui Achillas şi a întregii 
curţi. 

Se răsuci în loc. Ptolemeu o privea. Pe chip avea un rânjet de 
lup. 

— Dintotdeauna te-am urât, murmură el. 

— lar eu te-am disprețuit. Dacă romanul moare, să nu crezi că 
voi cădea în genunchi, să-ţi cerşesc mila. 

— Se spune că sora noastră şi-a pierdut controlul măruntaielor 
la execuţia ei. Tatăl nostru a hotărât să moară sugrumată. Nu 
ştiai asta, nu-i aşa? Ţie ţi-a spus că a muşcat-o o cobră. Ar fi fost 


89 


- CLEOPATRA - 


o moarte mai blândă. 

— Dar mie mi-a povestit Pothinus ce s-a întâmplat de fapt. 
Zicea că se simţea o putoare sufocantă. Mă-ntreb ce moarte să-ţi 
aleg ţie... 

Cleopatra văzu o fulgerare purpurie, când Caesar sări de pe 
puntea liburniene şi porni înot prin port. Cea mai apropiată navă 
romană se afla, poate, la distanţă de o lungime de stadion. Acum 
prin apă săltau pretutindeni capete şi îl pierdu din vedere. 
Egiptenii se înghesuiau în jurul liburnienei răsturnate, împungând 
valurile cu suliţele. Era cu neputinţă de spus dacă mai trăia sau 
murise. 

— Cred că mi-ar plăcea să te văd strangulată, continuă 
Ptolemeu. La moartea ta, duhoarea ar fi dulce ca parfumul de 
trandafiri. 

Nu-l luă în seamă. Nu-i venea să creadă că destinul o ţinuse în 
viaţă de-a lungul acestor trei ani cumpliţi din urmă, numai pentru 
a o trăda acum. Caesar trebuia să fie viu. 

Trebuia să fie viu. 


23 


Chipul îi era pământiu şi-şi ţinea umerii cocoşaţi de extenuare. 
Arăta mai îmbătrânit decât îl văzuse vreodată. Părul rar i se 
lipise de cap, iar tunica îi era ruptă şi udă. Avea sânge pe un 
braţ, mânjindu-l până la încheietura mâinii şi degete, de la o 
lovitură de spadă. Nu părea să-i pese. 

Rechiziţionase drept cartier general o sală de banchete, unde 
trăseseră la fereastră, ca să aibă mai multă lumină, masa 
ceremonială a tatălui ei, o comoară rară, lucrată din trunchiul 
unui singur copac tăiat în Munţii Atlas din Mauritania, având în 
fiecare colţ câte un picior făcut dintr-un fildeş de elefant. 
Deasupra aruncaseră hărţi, ca pe o bancă de lemn. Sandalele 
romane lăsaseră urme de noroi pe duşumelele de alabastru 
lucitor. 

Caesar era înconjurat de un grup de comandanţi de-ai lui, 
studiind hărţi ale palatului şi portului şi întocmind noi planuri. 
Capturaseră insula şi provocaseră pagube mari marinei lui 
Achillas, dar romanii pierduseră pe drumul de acces al farului 
patru sute de legionari, ceea ce însemna o înfrângere grea. 

— Imperator, spuse Ptolemeu, când intrară. Suntem uşuraţi să 


90 


- COLIN FALCONER - 


te vedem nevătămat. 

Caesar se răsuci spre el. Umbra unui zâmbet obosit îi arcui 
colţurile gurii. 

— Văd şi singur, băiete. 

— Rişti prea mult, numai pentru noi. 

— Fără îndoială, ai fi încântat să mă vezi plecând. 

— Pentru noi înşine n-o dorim. Dar e clar că toată Alexandria 
s-a ridicat împotriva ta. Viaţa ta e într-un pericol continuu. 

După părerea Cleopatrei felul cum acel băiat folosea pluralul 
maiestăţii era de-a dreptul absurd. 

Zâmbi în sinea ei. „Ei bine, încă nu m-ai strâns de gât, 
frăţioare. Atâta timp cât Caesar trăieşte, poţi ţine degetele 
călăului departe de beregata mea.” 

— Viaţa lui Caesar e permanent în pericol, îi spuse Imperatorul 
lui Ptolemeu, oriunde s-ar duce Caesar. Dar sunt sincer uimit de 
grija ta pentru binele meu. 

Dând din cap, îşi expedie ofiţerii din cameră. O privire lungă 
spre Ptolemeu îl înştiinţă pe acesta că Imperator dorea să iasă şi 
el. Plecă, deşi cam fără tragere de inimă. „Ce jocuri face fratele 
meu?” se întrebă Cleopatra. „Crede că-l poate îndupleca pe 
lulius, pe lulius al meu, cu zâmbetele lui unsuroase şi cuvinte 
slugarnice? Işi închipuie, poate, că, dacă se apleacă destul de 
adânc Caesar o să-i vâre înăuntru tronul Egiptului?” 

Uriaşele uşi se închiseră în urma gărzilor. Erau singuri. 

— Credeam că ai murit, şopti ea. 

— Şi te-ar fi deranjat? 

— Ai devenit de mare preţ pentru mine. 

Nu era tocmai o minciună. „Ce mi se întâmplă?” 

Caesar zâmbi. 

— Vino aici, pisicuţo. 

O cuprinse în braţe. Tremura, cu tunica încă udă şi rece din 
port. 

— Ar trebui să-ţi schimbi hainele astea ude, murmură ea. 

işi trecu un deget de-a lungul rănii de pe braţul lui stâng. O 
tăietură căscată, plină cu sânge negru, închegat. 

— Au luptat bine, spuse Caesar. Se pare că şederea mea în 
Alexandria va fi mai lungă decât prevăzusem. 

Zâmbi, dar ochii îi trădau adevăratele sentimente. 
Evenimentele de peste zi îl zguduiseră. Armata răpănoasă a lui 
Achillas reprezenta un duşman mai puternic decât se aşteptase. 


91 


- CLEOPATRA - 


Şi totuşi, în pofida dezastrului din care abia scăpaseră, cele 
întâmplate la Heptastadion îi sporiseră aura de legendă. Scăpase 
de moarte înotând, cu armura pe el, cale de aproape un stadion, 
până la o altă corabie romană, ţinându-şi un braţ afară din apă 
pentru ca planurile de luptă să nu se ude. Cu excepţia rănii la 
braţ, nu-i mai fusese vătămată decât mândria, căci îşi pierduse 
preţioasa mantie purpurie, emblema personală a rangului său. 

O lăsă să-l ducă la pat, într-o atitudine mai degrabă de 
posesiune şi afirmare decât de pasiune, căci trupul îi era rece ca 
un leş şi se culcă lângă ea, ghemuit în braţele ei ca un copil, 
adormind. Cleopatra îi mângâia părul rar, şoptind la nesfârşit 
„lulius” şi imaginându-şi-l pe călăul rânduit de Ptolemeu cu 
mâinile lui mari împrejurul gâtului ei. Ca să alunge aceste 
gânduri negre, îşi adună din nou credinţa disperată în propriul 
destin, de dincolo de Caesar. 


* 


Caesar ciugulea alene din micul dejun, puţină brânză de oaie 
cu pâine şi un bidon cu apă. 

In timp ce mânca, îşi chestiona câţiva ofiţeri de stat major, în 
timp ce Cleopatra îşi făcea toaleta în camera alăturată, cu 
ajutorul a două sclave de-ale palatului. Niciuna nu era la fel de 
dibace ca lras sau Charmion, dar trebuia să se mulţumească 
pentru moment cu ele. Propriile slugi, împreună cu restul suitei, 
erau încă departe în deşert, la Muntele Kasios. 

Apoi auzi un alt glas în încăperea de alături, recunoscându-l 
imediat. 

— Ptolemeu, şuieră ea şi se ridică în picioare, împingându-le în 
lături pe cele două sclave. 


* 


Caesar stătea culcat pe un divan, examinând raportul primit 
de la un ofiţer de-al lui, a cărui tăbliță de ceară o ţinea într-o 
mână, plictisit. Nu prea mai arăta ca un Imperator, ci mai 
degrabă ca un om nemulţumit de ceea ce citea, îmbrăcat cu o 
tunică albă, simplă. Prostul de frate al Cleopatrei stătea în uşă, 
arătând ridicol, într-o robă de brocart cu fir de aur şi cu părul 
inelat şi pomădat. La doar şaisprezece ani, jucase deja rolul unui 


92 


- COLIN FALCONER - 


fătălău alexandrin de teatru. 

— A, Maiestatea Voastră, murmură Caesar, cu ochii încă spre 
tăbliţa de ceară. 

— Mi-ai cerut prezenţa, răspunse Ptolemeu. 

Ridicând privirea, o văzu pe Cleopatra în uşa dormitorului şi-i 
adresă un zâmbet afectat. In acea dimineaţă, se hotărâse să-i 
ţină piept lui Caesar. Avusese loc o nouă revoltă, pe Strada 
Somei, iar ţipetele gloatei la porţi îl făcuseră, desigur, să se 
umfle în pene, dându-şi importanţă. 

— Caesar are veşti binevenite pentru Regele Egiptului. 

Aerul de aroganță parfumată al lui Ptolemeu se risipi. Ce 
mască superficială era! 

— AŞ dori să te duci la sora ta, Arsinoë, continuă Caesar. 

Ptolemeu rămase cu gura căscată, să-i intre toate muştele şi 
moliile. 

— Nu fi aşa de mirat. Ce emisar mai bun poate trimite Caesar, 
decât propriul ei neam? 

— Vrei să plec din palat? 

„Asta va fi un şoc pentru el”, reflectă Cleopatra. Se întrebă 
dacă Ptolemeu ieşise vreodată din Brucheion. Avea îndoieli că se 
aventurase în viaţa lui mai departe de grădinile de lângă Lacul 
Mareotis. 

— Te va însoţi un escadron din Garda Palatului, ca escortă. 

Cleopatra îi urmări jocul emoţiilor pe faţă. Neîncredere, 
panică, frică. Fără Pothinus era pierdut. 

— Dar de ce...? 

— Crezi că lui Caesar îi place să stea închis aici? Trebuie să 
încheiem un armistițiu, pentru ca eu şi oamenii mei să ne putem 
îmbarca pe corăbii şi să plecăm la Roma, în linişte. 

Cleopatra îşi simţi sângele  scurgându-i-se din obraji, 
nevenindu-i să creadă ce auzea. 

— Dar nu vreau să plec din palat, se plânse Ptolemeu. 

Pentru prima oară, Caesar arătă o undă de iritare. 

— Şi ce mă interesează pe mine ce vrei tu? Ai o datorie, ca 
rege! Dacă războiul ăsta mai continuă, oraşul tău va fi distrus, 
nu-ţi pasă de asta? 

„Nu, nu-i pasă”, răspunse în sinea ei Cleopatra. „Se vede bine. 
| se citeşte pe faţă limpede ca hieroglifele de pe mormântul lui 
Alexandru. Nu-şi dă seama că-i dai tronul înapoi, că te-ai hotărât 
să mă trădezi. Şi totuşi, la ce m-aş fi putut aştepta de la un 


93 


- CLEOPATRA - 


roman? Mardian mi-a spus atâta lucru.” 

— Sora ta i-a ucis pe trimişii lui Caesar, îi spuse el lui 
Ptolemeu. Până şi cu generalul ei, Achillas, s-a războit, şi a pus 
să fie omorât de eunucul ei. Numai pe tine te vor trata cu 
respect, pentru că eşti regele lor. Vei încheia această pace 
pentru Caesar, ca să se poată întoarce la Roma, unde-l aşteaptă 
chestiuni mai presante. 

Achillas, omorât? De ce nu-i spusese despre asta? Desigur, 
fiindcă, după înfrângerea de la Heptastadion, se hotărâse s-o 
abandoneze. Nu-i venea să creadă că putea fi atât de timid. Aşa i 
se formase legenda? 

Se uită din nou la Ptolemeu. Cu toată deznădejdea, aproape 
că-i părea rău pentru el. Ştia ce-şi spunea: se întreba oare cum 
avea să-l primească Arsinoë, ca pe un frate şi rege, sau ca pe un 
rival de moarte, punând să fie ucis pe loc? Buza de jos îi 
tremura, ca şi cum l-ar fi plesnit preparatorul ca pedeapsă 
pentru încetineală — ceea ce, într-un fel, se şi întâmplase. 

„Şi astfel”, îşi spuse ea, „Caesar ne hotărăşte amândurora 
destinele. “ 

Rămase mută de umilinţă, privindu-şi fratele, care părea 
aproape să-i ceară din priviri un sfat. Nu putea înţelege trădarea 
acelui roman. Dar n-avea să se lase pradă furiei — nu-i folosea la 
nimic şi ar fi fost mai prejos de demnitatea ei de regină. La urma 
urmei, de ce ar fi apărat-o Caesar? Poate căzuse victimă prea 
marii încrederi în sine, după înfrângerea lui Pompei. Fără 
îndoială, intenţiona să se întoarcă la Alexandria mai târziu, cu o 
armată mai numeroasă, pentru a se răfui cu egiptenii. Până 
atunci, dacă ieşea pe voia lui Arsinoë, ea avea să fie moartă. 

— S-au făcut toate aranjamentele, îi spuse Caesar băiatului. 
Pleci la amiază. 

Ptolemeu, însă, nu se clinti din loc. 

— Nu vrei să te pregăteşti pentru plecare? 

— Imi place destul de mult aici, replică Ptolemeu, pe care 
teama îl făcea îndrăzneţ. 

— Ti-am mai spus că ceea ce-ţi place ţie n-are nici o 
importanţă. 

Glasul îi deveni sever. 

— Ai o datorie de îndeplinit. Un rege nu stă îmbufnat în palatul 
lui, când sunt de rezolvat chestiuni de stat. Şi-acum, pleacă. 

Cleopatra avu impresia că Ptolemeu urma să izbucnească în 


94 


- COLIN FALCONER - 


plâns. Părea gata să mai spună ceva, dar Caesar îl alungă cu un 
gest. Băiatul îi aruncă surorii sale o ultimă privire, ca şi cum l-ar 
fi putut salva cumva de soarta care-l aştepta, apoi fugi afară din 
încăpere. 


Probabil Caesar ştia că stătuse acolo tot timpul, căci imediat 
ce Ptolemeu ieşi, ridică privirea spre ea, zâmbind. 

— Bună dimineaţa, pisicuţo. 

„Nu-i voi oferi plăcerea de a mă vedea pradă furiei sau 
suferinţei”, îşi impuse ea. „Voi fi calmă, chiar şi în faţa acestei 
trădări.” 

— Imperatorul a dormit bine, se interesă, fără tulburări de 
conştiinţă? 

— Ba bine că nu. 

— Ştii că fratele meu nu se va mai întoarce? 

— Desigur. 

li privi chipul, căutând să-i citească intenţiile. Era clar că n- 
avea de gând să-i mai dea şi alte explicaţii. O lăsa să înţeleagă 
singură. 

Continua să zâmbească de parcă s-ar fi considerat peste 
măsură de abil. Ei bine era, fără îndoială. Cleopatra îşi impuse să 
se gândească mai profund la cele văzute şi auzite. Poate că se 
pripea să-l judece. 

După un timp, se lămuri. 

— L-ai trimis la moarte. 

Caesar dădu din cap, ca şi cum ar fi mulţumit umil pentru 
aplauzele Senatului. 

Cleopatra îşi dădu seama că subestimase parşivitatea acelui 
roman. Făcea un joc dublu: dacă Arsinoë punea ca Ptolemeu să 
fie executat, atunci nu mai era nevoie ca ea, Cleopatra, să 
împartă tronul cu dificilul ei frate. Avea să conducă singură, ca 
vasală a lui Caesar. Dacă Arsinoë nu voia sau nu putea să-l 
omoare, Ptolemeu ar fi profitat de ocazie, desigur, ca să 
pornească în fruntea armatei zdrenţuite adunate în faţa porţilor. 
lar atunci, Caesar însuşi avea să-l ucidă, ca rebel. 

Mai mult, îi dăduse lui Ptolemeu de înţeles că ar fi vrut să 
părăsească Egiptul, că era în dezavantaj; o slăbiciune pe care 
fratele ei avea să se gândească s-o exploateze. Pe scurt, Caesar 


95 


- CLEOPATRA - 


dorea ca Ptolemeu să-l atace, pentru a avea un motiv întemeiat 
de a-l ucide. 

— Vrei să controlezi Egiptul, dar trebuie să-ţi poţi justifica 
acţiunile în faţa Senatului roman, spuse ea. 

— Preparatorul tău a avut dreptate când a spus că eşti ageră 
la minte. Inveţi foarte repede. Va trebui să am grijă să nu mi-o iei 
înainte, într-o bună zi. 

— Mai rămâne să-i învingi armata. 

Zâmbetul se şterse. Era clar că mândria lui n-avea să aştepte 
atât de mult pentru a fi răzbunată. 

— A doua oară n-am să mă mai las prins ca pe Heptastadion. 

Apoi, rânjetul de lup reveni la fel de repede precum dispăruse. 

— Şi tu ce-ai să faci? Vei juca rolul văduvei şi-ai să-ţi arunci 
bijuteriile pe rugul lui? 

— E doarun băiat, îşi auzi ea vocea spunând. 

— Un băiat care, lăsat în voia naturii şi a propriilor chefuri, va 
creşte într-o zi pentru a fi bărbat şi prinţ al Egiptului. Dacă are 
cât de cât minte, ştie că urmează să moară. 

Cleopatra închise ochii. „Mă întreb dacă aş putea învăţa 
vreodată să fiu atât de necruțătoare.” Ceva din firea ei se revolta 
în faţa acelui act final, brutal şi necesar. 

— Aş vrea ca toate astea să se termine, spuse ea. 

— Nu se termină niciodată, pisicuţo, răspunse Caesar, cu 
glasul dintr-o dată mohorât. Dacă vrei să orânduieşti afacerile 
lumii, nu se termină niciodată. 


24 


Pe policandrele cu  încrustaţii fine pâlpâiau lumânări. 
Draperiile de pe pereţi, vopsite cu purpură de Tyr şi tivite cu 
brocart auriu, se unduiau în curentul de aer. Afară, în întuneric, 
valurile se spărgeau de stânci, iar vântul gemea şi urla 
împrejurul zidurilor palatului. 

Caesar bătu cu un deget în harta întinsă pe masă, în faţa lui. 

— Aliatul meu sirian, Mithradates, a cucerit Pelusiumul şi 
acum merge spre deltă. Sora ta şi drăgălaşul ei de general 
Ganimedes şi-au adunat forţele ca să-i iasă în întâmpinare. 

— II aştepţi pe el să ridice asediul? 

Buzele lui Caesar se răsfrânseră cu dispreţ. De parcă ar fi 


96 


- COLIN FALCONER - 


îndurat o asemenea umilinţă, să aştepte salvarea din partea unui 
satrap străin fandosit, jumătate grec, jumătate gal. 

— Când se schimbă vremea, voi lua Legiunea a Treizeci şi 
şaptea şi voi porni spre răsărit ca să mă alătur lui Mithradates 
dincolo de cel mai îndepărtat braţ al Nilului, lângă Marea de 
Trestii. Sora ta şi papiţoiul ei îşi vor încheia acolo toate socotelile. 

„Şi astfel se va sfârşi totul”, îşi spuse Cleopatra, cu soldaţii 
romani intrând din nou în Alexandria. Tatăl ei plătise pentru tron, 
iar forţa armelor romane i-l obținuse. Acum, şi ea era nevoită să 
facă acelaşi joc. Dacă Caesar voia, putea să transforme Egiptul 
într-o provincie romană, la fel cum erau Grecia, Siria sau ludeea. 

Nu era de mirare că tatăl ei îşi petrecuse cea mai mare parte 
a vieţii în slujba lui Bachus. Poate că era dezamăgit de sine 
însuşi şi de propria sfială, altfel ar fi înţeles zădărnicia de a fi 
prinţ într-o lume a romanilor, dorindu-şi numai lumea de dincolo. 

Acest lulius Caesar era acum totul pentru ea, salvator, amant, 
inamic şi, deşi el încă nu o ştia, tată al copilului ei. 

Cleopatra o aflase de câteva săptămâni, o ştiuse în adâncul 
inimii încă dinainte de a-i înceta sângerările şi a-şi simţi 
sensibilizarea şi umflarea sânilor. Trebuia să-şi readucă aminte 
că asta dorise, că pruncul care-i creştea în pântec era soluţia 
politică spre care îşi ridicase pânzele. Fiul ei — trebuia să fie un 
fiu — avea să fie pe jumătate Roma, pe jumătate Egipt, singura 
legătură de sânge care putea să-i asigure tronul şi viitorul ţării 
ei. Acum, însă, o stăpânea şi o biruitoare tristeţe. Sceptrul lui Isis 
era o povară grea pentru Cleopatra, care în acelaşi timp era 
femeie şi mamă. Acea femeie era o făptură mai simplă, mai 
firavă, o femeie care nu voia decât ca tatăl copilului ei s-o apere 
şi s-o protejeze. Şi, în acel moment, aceasta părea o dorinţă mai 
amară şi mai profundă decât simpla supravieţuire a Egiptului. 

Caesar se trânti pe o canapea din lemn de chitru cu intarsii de 
jasp galben şi pietre roşii de carneol, drapată cu mătase indiană. 
Un sclav german cu părul lânos se grăbi să-i aducă un taburet 
pentru picioare. Cleopatra observă că veteranul călit într-o sută 
de bătălii începea să se deprindă cu micile plăceri de la 
Brucheion. 

— Ce noutăţi ai din tabăra lui Arsinoë? îl întrebă. 

Detesta acea neputinţă totală, nevoia de a se baza numai pe 
el pentru ştirile din lumea de-afară. Era închisă acolo, pe Lochias, 
fără sfătuitorii ei, fără spioni, fără puterea de a acţiona împotriva 


97 


- CLEOPATRA - 


duşmanilor sau de a-şi ajuta susţinătorii. Pentru moment, nu 
putea decât să aştepte şi să spere că romanul avea să triumfe. 

„Dacă scap cu viaţă şi redobândesc tronul Egiptului”, îşi 
făgădui ea, „niciodată nu voi mai lăsa un bărbat să-mi hotărască 
soarta. Şi cu atât mai puţin un roman.” 

Ochii lui albaştri şi reci se aţintiră asupra ei. 

— Vei avea plăcerea să auzi că fiul Egiptului e în siguranţă. 
Spionii mei raportează că loialele trupe ale surorii tale l-au purtat 
printre rânduri într-o lectică. L-a denunţat pe Caesar, cel mai 
drag prieten al lui, ca barbar, iar pe tine carne din carnea şi 
sânge din sângele lui, te declară târfă şi trădătoare. Dar văd că 
pari surprinsă. 

— Credeam că Arsinoë va pune să-l omoare, ca pe Achillas. Nu 
e atât de ucigaşă pe cât presupusesem. 

— E bine când propria familie ne surprinde. 

— Trebuie să ştie că nu pot învinge. 

— Sau, poate, sunt pregătiţi să moară pentru principiile lor. 

— Vrei să spui că eu nu am principii? 

— Vreau să spun: la ce-ţi folosesc? Vorbind în numele meu 
propriu, chestiunea principiilor nu m-a tulburat niciodată. 
Intreabă-i pe oricare dintre prietenii mei, pe bancherii sau pe 
soțiile lor. lţi vor spune. 

Era un sarcasm, oare? O considera doar o oportunistă, care se 
întorcea după vânturile de moment? Sau căuta de fapt s-o 
felicite, sugerând că-i recunoscuse aceeaşi tendinţă spre lipsa de 
scrupule pe care o manifesta propriul caracter? 

— Mă subestimezi, dacă-ţi închipui că nu iubesc Egiptul, spuse 
ea. 

— Egiptul nu e decât un deşert prin care curge un râu. 
lubeşte-te pe tine însăţi. Contururile tale sunt mult mai 
interesante. 

N-avea chef de spiritele lui. leşi pe terasă, strângându-şi pe 
trup mantaua lui din piele de urs. Vânturile dinspre miazănoapte 
împingeau valurile peste diguri, împroşcând stâncile de jos cu 
spumă luminoasă ca fosforul. Incă un val masiv se aruncă asupra 
stâncilor de la baza farului, împrăştiind în jur un zid uriaş de 
spumă, înalt cât colonadele de marmură. larnă şi asediu din 
toate părţile. 

Dacă vremea nu se ameliora curând, Caesar încă mai putea să 
piardă victoria. 


98 


- COLIN FALCONER - 


Veni lângă ea. 

— Ce te frământă? o întrebă. 

— Am ceva să-ţi spun. 

Caesar aşteptă. 

— Voi avea un copil. Copilul tău. 

O sprânceană înălţată. Oare asta era singura reacţie cu care 
învrednicea ştirea? Ar fi dorit ceva mai mult. 

Caesar îşi duse un deget la buze, adâncit în gânduri. Ar fi vrut 
s-o îmbrăţişeze, ca orice bărbat când primeşte o asemenea 
veste, dar acest lucru nu-i stătea în obicei. N-o atingea decât ca 
preludiu al posedării. 

Bănuia că-i cunoştea gândurile. Avea doar o singură 
moştenitoare, pe fiica lui, lulia. Desigur, putea exista o hoardă 
întreagă de alte progenituri, rămase prin palatele de pe malurile 
Mediteranei ca trupurile după o ciorovăială cu armele. Dar asta 
era cu totul altceva. Dacă ea, Regina Egiptului, avea un fiu cu 
Caesar, un asemenea urmaş n-ar fi putut trece neluat în seamă 
la fel de uşor ca o victimă colaterală după o bătălie. La urma 
urmei, un fiu al ei şi al lui Caesar urma să fie moştenitorul 
Egiptului şi, foarte posibil, şi moştenitorul Romei. 

— Un dar de la zei, murmură el în cele din urmă. 

— Intr-adevăr. Un dar de la zei, pentru zei. p 

„la-mă în braţe. Dă-mi un semn că vestea asta te bucură.” li 
venea să plângă de frustrare, dar nu i-o îngăduia mândria. 
Caesar n-avea s-o vadă niciodată suferind, îşi jurase atâta lucru. 
Era singura ei putere asupra lui. a 

Rămase pe terasă, doar cu tunica pe el. Incepuse să plouă, 
vântul împingând stropii de apă cu putere, ca pe nişte pietricele. 
El însă, bărbatul acela, nu părea să simtă frigul. 

— Crezi că sunt un zeu? o întrebă. 

— Ştiu că eu sunt. 

— Mi-ai dat un subiect de gândire, pisicuţo. 

— Nu doreşti să mă îmbrăţişezi? murmură ea. 

Caesar ezită. Un moment, Cleopatra crezu că avea să se 
înduplece. În clipa următoare, însă, spuse: 

— Eşti într-o stare delicată. 

Şi îi întoarse spatele, revenind înăuntru. 


25 


99 


- CLEOPATRA - 


Luna egipteană a lui Phamenoth, 
Cu patruzeci şi şapte de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


Peste albul orbitor al acoperişurilor palatului se vedeau 
oamenii şiroind spre porţile oraşului. La trei secole după 
Alexandru, acesta avea un nou cuceritor. De-a lungul Căii 
Canoice, mulţimea care azvârlise cu pietre şi insulte de pe 
baricade cât fusese iarna de lungă îngenunchea acum cu 
supunere sub marile colonade de marmură, în timp ce lulius 
Caesar revenea în oraş, în fruntea legiunilor lui. Era primit în 
tăcerea celor înfrânți, peste tropăitul ritmic al sandalelor romane 
grele auzindu-se doar câteva gemete de deznădejde. 

Bătrânii oraşului îi ieşiră în întâmpinare la Poarta Soarelui, 
desculți, îmbrăcaţi în robele din in albastru de jale, aruncându-şi 
nisip peste capete în semn de supunere. Cântau recviemul 
învinşilor: „Milă, o, Soare al lui Amun! Ne supunem şi ne plecăm 
gâturile şi spinările în faţa ta, Viteaz Cuceritor!” 

Era plăcut să-i vadă pe grecii aceia târându-se, îşi spuse 
Cleopatra. Până şi curtenii, Rubedeniile, Întâii Prieteni şi restul 
iubitorilor de pumnale înfipte în spate stăteau cu mutrele în 
ţărână. Neguţătorii graşi, cu degetele îngreunate de jasp şi 
smaralde, erau şi ei acolo, îngenuncheaţi lângă egipteni, sirieni, 
fenicieni şi ceilalţi, frământătorii de lut şi îmbălsămătorii, aurarii 
şi brutarii, căpitanii de barje şi suflătorii în sticlă. Numai evreilor 
nu li se cerea să-şi plece capetele. Cartierul lor rămăsese liniştit 
în timpul războiului şi strecuraseră mâncare în palat pentru 
romani. Caesar îi răsplătise cu libertatea oraşului. 

Ca de obicei, Caesar avusese noroc. Tyche, Zeița Fortunei, 
căzuse pesemne pradă farmecului său, la fel ca atâtea alte femei 
înaintea ei. Vremea se înseninase pentru el, soarele şi norii 
cedând voinţei unui zeu, îngăduindu-i să iasă cu flota din port 
aşa cum plănuise. Dar n-avea să pornească în întâmpinarea lui 
Mithradates, aşa cum îi spusese Cleopatrei. Ştiind că spionii lui 
Arsinoë îi pândeau plecarea din oraş, navigase spre răsărit, ca şi 
cum ar fi vrut să ajungă la Pelusium. Dar, la adăpostul 
întunericului, ordonase ca flota să se întoarcă din drum, 
debarcându-şi în schimb legiunea în partea de apus a oraşului. 
Apoi, printr-un marş în forţă către miazăzi, îi încercuise pe piraţii 


100 


- COLIN FALCONER - 


şi bandiții pe care Achillas îi numise cândva armată. Prinşi între 
oamenii lui Mithradates şi legiunile lui Caesar, mercenarii 
încercaseră să fugă prin bălțile de papirus şi fuseseră tăiaţi fără 
milă în mlaştini, unde trupurile le fuseseră lăsate pradă 
crocodililor. Barja lui Ptolemeu se răsturnase şi acesta se 
scufundase, tras la fund de greutatea propriei armuri de aur. 


* 


Ajunse la palat în asfinţit. 

Cleopatra îl aştepta în curtea din spatele Sălii Coloanelor, 
înconjurată de noua ei gardă de corp, legionari aleşi personal de 
Caesar, în armurile lor distinctive din piele, cu spade scurte, 
pentru împuns, în teci la cingătoare şi basmale roşii înnodate la 
gât, sub căşti. 

Nu se auzea decât trosnetul torţelor şi murmurul fântânilor din 
curte. 

Caesar călărea în fruntea unei cohorte a gărzii lui de corp, pe 
un armăsar alb. Purta armura ceremonială, un pieptar de aur 
gravat cu fapte trecute, mantia purpurie de Imperator şi o 
cunună de lauri pe cap. Cobori privirea spre ea, zâmbind. Ea îi 
răspunse la zâmbet, surprinsă să constate cât de uşurată se 
simţea văzându-l din nou la faţă. 

Pe lângă un car tras de doi boi mergeau soldaţi cu sulițe lungi 
şi scuturi mari, rectangulare. Roţile cu obezi de metal ale carului 
duduiau pe pietre. 

In partea din spate a căruţei zăcea Ptolemeu, cu trupul 
descoperit, pentru ca toată Alexandria să vadă că era mort şi din 
mlaştinile Nilului nu se mai putea ridica nici un pretendent să se 
declare moştenitor. Fratele mai mic al reginei era palid şi umflat 
ca un peşte, cu pleoapele pe jumătate coborâte, ca şi cum ar fi 
dormitat. Din nas îi curgeau noroi şi mâzgă. Răspândea un miros 
stricat. Hoitul n-avea să mai reziste multă vreme. 

— A murit frumos, îi spuse Caesar. 

Cleopatra ridică privirea. Stătea lângă ea, cu faţa umbrită pe 
jumătate de lumina făcliilor. „Cum ar putea un om să moară 
frumos?” se întrebă ea. „Moartea e moarte.” 

— În cele din urmă, şi-a luat armura pe el şi a încercat să lupte 
ca un bărbat. 

„Luase armura pe el fiindcă era din aur, îşi spuse ea cu 


101 


- CLEOPATRA - 


amărăciune, şi nu voia s-o piardă.” Dar nu zise nimic. 
Işi amintea că, în copilărie, jucase zaruri cu el în curte. 
Ptolemeu trişa întotdeauna. Făcu un efort, dar descoperi că nu 
putea să sufere după fratele ei. Ca Ptolemei, se născuseră 
adversari, nu rude. Il dispreţuise în viaţă; continua să-l 
dispreţuiască şi în moarte. 


lar acum, Arsinoë. 

Fu adusă în Sala de Adoraţie între doi legionari, zbierând ca o 
pisică turbată. Caesar convocase curtea să asiste, grecii în 
robele lor fine, preoţii raşi în cap, secretarii, planificatorii şi 
trezorierii, toţi adunaţi în sală ca o turmă de capre pentru a fi 
martorii umilirii finale a Ptolemeilor. Cleopatra stătea aşezată pe 
estradă, lângă Caesar, pe un tron de fildeş şi abanos acoperit cu 
o pernă purpurie. 

Arsinoë se zvârcolea şi scuipa, ţipetele ei reverberând prin 
marea sală de marmură. Era desculţă, cu încheieturile mâinilor 
legate cu un lanţ şi faţa mânjită cu noroi uscat. Sora ei, a cărei 
frumuseţe îi inspirase Cleopatrei întotdeauna teamă şi duşmănie, 
arăta acum ca o căzătură murdară din piaţă, vânzând peştii lui 
bărbatu-său. 

Avea hainele rupte şi împuţite. Până şi gărzile nubiene 
strâmbau din nas simțind duhoarea. Unii dintre drăgălaşii băieţi 
ajunseră chiar să-şi acopere feţele cu mâinile. 

Ganimedes se afla lângă ea. Şi el era aproape de 
nerecunoscut, cu toate zorzoanele ascunse sub un strat gros de 
mâl fetid din mlaştină. 

Caesar se întoarse spre Cleopatra. 

— inamicii tăi, spuse el. 

Nu simţea nimic. „Asta nu e familia mea”, îşi spuse. „Familia 
mea este Egiptul.” 

Ganimedes, în genunchi, cu sânge negru şi închegat peste o 
tăietură adâncă de pe frunte, privea neabătut în podea. Arsinoë 
era croită dintr-o stofă mai aspră. 

— Târfă! răcni ea, aruncând un strop de salivă din colţul gurii. 
Ai trădat Egiptul pentru romanul ăsta! 

— După cum vezi, surioarei tale i-a fost dor de tine, comentă 
Caesar. 


102 


- COLIN FALCONER - 


Cleopatra îşi dădu seama că Imperatorului îi plăcea 
spectacolul. În fond, era momentul lui. Din partea ei, nu simţea 
nimic pentru sora sa, cum nu simţise nici pentru cadavrul lui 
Ptolemeu. Acum era regină, fără nici o altă dispută. Caesar se 
ţinuse de cuvânt. 

— Curvă împuţită! urlă spre ea creatura împroşcată cu noroi 
de la picioarele ei. 

„Dacă voi ajunge vreodată într-o asemenea strânsoare”, 
reflectă Cleopatra, „în veci n-am să mă milogesc şi n-am să zbier 
aşa. La ce bun? Ai mizat şi ai pierdut, surioară. Mă aşteptam să-ţi 
primeşti înfrângerea cu mai multă distincţie.” 

— Luaţi-o, le spuse Caesar gărzilor, care o târâră pe Arsinoë, 
spumegând şi răcnind, afară din sală. 

Ganimedes îi urmă, supus ca un miel. 


26 


Mardian se uita la ea ca un profesor la un elev pentru care 
cândva îşi pierduse orice speranţă, pentru ca acum să 
dovedească aptitudinile şi dăruirea pe care i le cunoscuse tot 
timpul. Se apropie de tron şi atinse marmura cu capul. Un sclav îl 
ajută să se ridice. 

Chitonul lui era murdar şi slăbise. Nu arăta chiar ca un schelet, 
desigur, dar tot era un şoc să-l vezi atât de împuţinat. Cleopatra 
se întrebă ce privaţiuni îndurase de ultima oară când se 
văzuseră, înaintea plecării ei de la Muntele Kaios. 

Erau singuri în camera privată de audienţe din apartamentele 
pe care le ocupa împreună cu Caesar. Bietul ei tropheus arăta 
zdrenţăros şi complet deplasat printre canapelele împodobite cu 
nestemate şi mătăsuri arăbeşti. 

— Maiestate, murmură el. 

— Mă bucur să-ţi văd din nou grăsimile, Mardian. 

— lar eu sunt uşurat şi peste poate de fericit s-o găsesc pe 
Maiestatea Voastră... 

— Intreagă? 

— Sănătoasă. 

— Cumnatul tău m-a slujit cu credinţă. 

— Circulau atât de multe zvonuri. De multe ori s-a spus că 
muriserăţi. 


103 


- CLEOPATRA - 


— Ei bine, am supravieţuit şi am rămas în bunele graţii ale 
Romei. Se pare că Isis a zâmbit asupra faptelor noastre. 

—Nu credeam să mai apuc această zi. 

Ezită. Ridică ochii spre ea, parcă în căutarea vreunei 
schimbări. 

„A, ştiu la ce se gândeşte claponul ăsta bătrân”, îşi spuse ea. 

— Zi odată, Mardian. 

— Nu vreau să fiu necuviincios. 

— Fii oricum. 

Trase adânc aer în piept, apoi murmură încet: 

— Se spune că lulius Caesar vă iubeşte. 

— Caesar iubeşte ori de câte ori este în cameră cu o femeie. 
Dar cred că l-am impresionat mai mult cu inteligenţa mea, decât 
cu oricare dintre acele părţi ale trupului unei femei care se pot 
cumpăra pe câteva parale în Canopus. 

La auzul acestei grosolănii, Mardian se înroşi în obraji, ceea ce 
o încântă. 

— Ai scăpat cu viaţă din greutăţile deşertului. 

— Ca prin urechile acului. Nabateenii au dezertat la câteva zile 
după plecarea voastră. Văzându-ne împuţinaţi la număr, Achillas 
a ieşit în sfârşit din fortăreață. Am fost nevoiţi să fugim şi mai 
departe în deşert. Credeam c-aveam să mor acolo. 

Bietul Mardian. Inainte de toate astea, pentru el o situaţie de 
urgenţă însemnase să i se termine parfumul favorit. 

— Ei bine, acum eşti aici, îi spuse ea. Deci, trebuie să ne 
apucăm de treabă. Cheamă purtătorii de litieră. Vom inspecta 
oraşul, ca să vedem ce este de făcut după aceste războaie. 


* 


Întinderea distrugerilor frângea inima. Caesar spusese odată 
că războiul e o frumuseţe, dar ei i se părea că războiul, la fel ca 
focul, nu putea fi considerat frumos decât văzut de la distanţă. 
De aproape, nu mai avea nimic splendid. 

Minunata ei Alexandria zăcea în ruine. Fațadele marilor clădiri 
de pe Calea Canopus fuseseră dărâmate pentru a se construi 
baricadele. Gloata devastase Museionul, până şi Templul lui 
Neptun. Marile porticuri ale Gimnaziului, cu acoperişurile lor din 
grinzi masive de cedru cu decoraţiuni aurii, dispăruseră şi ele, 
smulse de mulţime pentru a le folosi la baricade. 


104 


- COLIN FALCONER - 


Cheiul unde Caesar dăduse foc corăbiilor lui Achillas era o 
grămadă de lemne arse şi moloz. Miile de volume dintr-o 
magazie, destinate Bibliotecii, fuseseră prinse în incendiu şi 
distruse. 

In Brucheion însuşi, pereţii imaculaţi de gips ai unora dintre 
clădirile palatului erau înnegriţi de fum, iar grajdurile, băile şi 
cisternele fuseseră avariate toate în lupte. 

Cleopatra era deprimată. Puteau să reconstruiască, dar nu să 
pună la loc tot ceea ce fusese distrus, ca bârnele prelungi care 
decoraseră porticurile Gimnaziului. Acestea fuseseră lucrate din 
lemn de cedru adus din Liban şi Munţii Atlas din Mauritania, 
copaci care nu mai creşteau atât de înalţi şi groşi. Acele grinzi 
masive şi unice se făcuseră scrum în timpul uneia dintre luptele 
de stradă. 

Romanii ăştia! Oriunde se duceau, lăsau în urma lor o dâră de 
ruine şi cenuşă, ca şi cum lumea ar fi avut o rezervă inepuizabilă 
de frumuseţe pe care ei s-o pângărească, de parcă frumuseţea 
însăşi ar fi putut să dureze la nesfârşit. 


* 


Pentru prima oară de la sosirea lui, în toamna anului trecut, 
Caesar era liber să viziteze oraşul pe care-l cucerise. Prima lui 
cerere fu să fie dus la mormântul lui Alexandru, sub domul de 
marmură albă lucitoare al Somei. 

Cleopatra găsise întotdeauna înspăimântător acel loc, lunga 
coborâre pe treptele de piatră cu ecou până în hrubă, unde se 
simţea inconfundabil mirosul de mucegai şi descompunere, sub 
straturile dulci de tămâie. Trupul mumificat al Invincibilului zăcea 
într-un sarcofag cu capac de cristal, înconjurat de lămpi cu ulei a 
căror lucire se reflecta în armura lui de aur. De jur împrejurul 
sarcofagului se aflau şiruri-şiruri de ofrande votive, vin de la cei 
bogaţi, pâine de la săraci, buchete de flori, unele ofilite de 
vreme, altele încă proaspăt culese. 

Cel Mare părea o statuie. Işi ţinea mâinile încrucişate pe piept, 
iar părul i se răsfira în jurul capului ca o lână de aur. Faţa fusese 
tratată cu cosmeticale, ca să aibă o nuanţă mai naturală, dar pe 
dedesubtul  meşteşugului îmbălsămării pielea era ca 
pergamentul. Una dintre nări nu mai exista, desprinsă din 
întâmplare, se spunea, de către unul dintre strămoşii Cleopatrei. 


105 


- CLEOPATRA - 


Caesar era copleşit de ceea ce vedea. Nu făcuse decât câţiva 
paşi în cameră, când scoase o exclamaţie şi căzu în genunchi. 

Cleopatra fu uimită. Acum îl vedea pentru prima oară 
impresionat de vreun lucru. „La urma urmei, şi el e om”, îşi 
spuse. „lar ceea ce venerează cel mai mult e propria mea 
genealogie. S-ar putea să am o putere mai mare asupra acestui 
om decât credeam.” i 

Mult timp, Caesar nu scoase o vorbă. Intr-un târziu, spuse: 

— Era mult mai tânăr decât mine când a murit, şi totuşi 
cucerise jumătate din lume. 

— Tu eşti mai mare decât a fost el, şopti ea. 

— Cum pot fi mai mare? Când mă compar cu el, eu n-am 
înfăptuit nimic. 

— Dar eşti încă în viaţă. Alexandru e mort. 

Aceste cuvinte părură să-l înveselească puţin. 

— Orice roman care doreşte să se numească mare trebuie să-l 
emuleze pe Alexandru. Trebuie să se ducă în Răsărit şi să 
cucerească Parthia, aşa cum a făcut el. 

— Asta e un vis nebunesc. 

— Nu-i adevărat, o contrazise Caesar. Babilonul este destinul 
Romei. 

In momentul acela, Cleopatra nu dădu atenţie spuselor lui. Se 
înfiora în frigul din mormânt şi-i era dor de lumină. Dar, în anii 
următori, aveau să vină multe momente când se va gândi din 
nou la ceea ce-i spusese Caesar în acea dimineaţă şi, în cele din 
urmă, cuvintele lui profetice aveau să se întoarcă s-o hăituiască. 

Orice roman care doreşte să se numească mare trebuie să-l 
emuleze pe Alexandru. Trebuie să se ducă în Răsărit şi să 
cucerească Parthia, aşa cum a făcut el. 


* 


Când ieşiră din mormânt, Cleopatra ordonă ca lecticile să fie 
duse înapoi spre palat trecând prin docurile de la Rhakotis. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, îi spuse. 

In pofida pagubelor din „Războaiele Alexandrine”, cum le 
numea acum Caesar, majoritatea magaziilor de pe cheul portului 
rămăseseră intacte, păzite contra mulţimii, chiar şi în toiul 
luptelor, de un detaşament din Garda Macedoneană. Erau 
proprietatea cârmuitorului Egiptului, oricare ar fi fost acela. Le-o 


106 


- COLIN FALCONER - 


fi permis Achillas rebelilor să dărâme Gimnaziul, dar n-avea de 
gând să-i lase să distrugă tocmai prada pentru care lupta. 

Coborâră din litiere şi, cu suita şi gărzile de corp urmându-i, 
Cleopatra începu să-i arate lui Caesar comorile Egiptului. 

Caesar o urma dintr-o magazie imensă în alta, ca un om în 
transă; mai întâi, grânarele, cu pereţii lor groşi de calcar şi uşile 
masive din fier încuiate şi zăvorâte pe dinăuntru, în interior 
domnind un continuu crepuscul de praf auriu înecăcios, 
adevăraţi munţi de grâu, orz sau mei, înălțându-se până în tavan 
şi păziţi de şoareci şi şobolani cu ajutorul unei armate de pisici. 
Era ca şi cum Bastet, zeiţa-pisică, i-ar fi privit de pretutindeni, de 
pe grinzi, din colţuri, cu ochii aurii lucindu-i în întuneric. 

Cleopatra îi privi chipul. In fiecare an, Roma trebuia să importe 
grâu, niciodată nu-i fusese de ajuns pentru a-şi hrăni populaţia. 
Aici se găsea destul grâu ca să hrănească toată zona 
Mediteranei. 

După aceea, îi arătă magazia de mirodenii, o clădire mare şi 
pătrată, cu gărzi înarmate până-n dinţi postate la uşi şi la toate 
gurile de aerisire. lnăuntru, lumina soarelui străpungea 
întunericul cu fascicule galbene şi înguste, aerul ca o pâclă aurie 
mirosind picant a arome îmbătătoare, sufocante. Până şi Caesar 
rămase cu gura căscată la vederea unei asemenea imensităţi, a 
nenumăratelor lăzi de lemn cu cuişoare, scorţişoară şi piper, a 
sacilor de iută umflaţi, plini cu şofran, chimion, anason şi 
coriandru. Ea îi observa faţa, ghicindu-i gândurile: o avere 
inimaginabilă, într-o singură clădire. 

Existau depozite separate pentru uleiuri, fiecare conţinând 
şiruri-şiruri de amfore, ca nişte femei bătrâne şi grase, cuibărite 
în culcuşurile lor de paie; ulei de susan, ulei de in şi, desigur, 
untdelemn de măsline, folosit peste tot în lume la gătit şi la 
lămpi. 

— Ca regină, deţin monopolul peste toate astea, îi şopti ea, în 
timp ce se întorceau afară, la soare. Regina este cea care le 
spune ţăranilor cât de mult să planteze, iar produsele sunt 
prelucrate în atelierele mele. Tot acest ulei este al meu. Grâul 
Cleopatrei hrăneşte Mediterana, iar taxa pe grâu e de douăzeci 
de milioane de baniţe pe an. Şi mai sunt încă atâtea pe care nu 
le-ai văzut. Din plantele mele de papirus se produce hârtie 
pentru întreaga lume. Am monopol pe lână, o a patra parte pe 
tot peştele şi mierea vândute în Egipt, o a treia parte pe toţi 


107 


- CLEOPATRA - 


strugurii. Am sare şi cariere de sodă. Am mine de aur, în miazăzi. 
Incasez o dobândă de douăzeci la sută pe toate mărfurile care 
urcă pe Nil... 

— Opreşte-te, murmură el, copleşit. De ce-mi arăţi toate 
astea? Crezi că nu există deja destui romani care râvnesc la 
Egipt? 

— Nu mă interesează alţi romani, replică ea. Numai cel care ar 
fi ca Alexandru, doar de-ar avea banii ca s-o facă. 

Caesar o privi lung. In ochii lui se citea o expresie nouă de 
respect şi, pentru prima dată, încă ceva: teamă. Până acum, în 
pofida tuturor ambițiilor lui, rămăsese totuşi roman. Acum, 
Cleopatra îi arăta şi un crâmpei din altceva. Motivul pentru care 
Egiptul nu căzuse sub jugul roman era acela că Senatul Romei 
nu îngăduia ca un om să controleze el singur Egiptul, căci acel 
roman n-ar mai fi avut nevoie de Roma. Dar acum ea însăşi era 
Egiptul şi nu-i mai rezista, ci se culca depărtându-şi coapsele 
pentru el, şoptindu-i să dea uitării Roma şi să facă tot ce voia. 


* 


— Trebuie să aibă loc o nouă încoronare, îi spuse ea lui 
Mardian. 

Preparatorul nu părea convins. 

— Aţi preluat deja tronul, Maiestate, în Serapion şi la 


Memphis. 

— Atunci, o nuntă. 

— O nuntă? 

— Trebuie să-l legăm pe Caesar al nostru puţin mai strâns de 
Egipt. 


— Romanii nu sunt deja destul de aproape? 

— Ceea ce vede acum mulţimea de pe străzi este Caesar ca 
un cuceritor al nostru. Ceea ce se aude în chora e tropăitul 
sandalelor romane. Trebuie s-o reclădim pe Cleopatra, aşa cum 
am început să reclădim Alexandria. Trebuie să mă vadă ca pe 
consoarta lui, nu ca pe o ţiitoare. Este singurul avantaj pe care-l 
am faţă de tatăl meu. El nu s-ar fi putut căsători cu un general 
roman. 

— S-ar fi putut gândi, murmură Mardian. 

Plăcerea Fluierarului pentru catamiţi nu era necunoscută. 
Cleopatra îl mustră dintr-o privire. 


108 


- COLIN FALCONER - 


— Trebuie să organizăm un spectacol, Mardian. Lumii îi place 
teatrul. În această piesă de teatru, eu voi fi Isis, iar Caesar va fi 
Amun, zeul-taur, zeul rodniciei. La Roma, fără îndoială, îl vor 
vedea pe Caesar ca patron al meu, iar pe Cleopatra ca pe o 
regină vasală lui. Aici însă, în cele Două Ţări, trebuie să fim zei, 
Mardian, căci asta vrea poporul şi asta trebuie să vadă: Isis şi 
Amun uniţi pentru a aduce o nouă epocă de prosperitate în 
Egipt. Vom merge cu mica noastră piesă de teatru în chora şi 
apoi niciodată nu va mai trebui să petrecem o singură noapte în 
cort! 

— Nu veţi păcăli mulţimea de pe străzi, nici pe Rubedeniile de 
la curte. 

— Puțin îmi pasă. Acum am lângă mine legiunile lui Caesar, 
aşa că nu vor îndrăzni să mă mai sfideze. Şi, având în mână 
chora şi grânarele, îmi vor face curte chiar dacă nu mă iubesc. 

Mardian o privi ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru prima 
dată. 

— Este o viziune îndrăzneață, maiestate. 

— Imi cunosc destinul, Mardian. Nu este numai acela de a 
schimba Egiptul. Cleopatra va schimba lumea. 

Preparatorul îi adresă acel zâmbet condescendent pe care 
Cleopatra îl văzuse de nenumărate ori pe chipurile secretarilor 
tatălui ei. Nu o credea în stare s-o facă, nu putea nici măcar să 
conceapă ceea ce plănuise. Ei bine, avea s-o ajungă din urmă 
într-o bună zi, cu creierul lui înecat în grăsime gâfâind şi pufnind 
după ea. 

Ştia care erau planurile lui Caesar: o regină docilă, fieful lui 
privat, o domnie prin procură în Egipt, opunând-o pe Cleopatra 
propriului Senat. Caesar credea în destin; o convinsese şi pe ea. 
Dar, deşi acum îşi considera destinul legat pentru totdeauna de 
al lui, viziune a ei nu era tocmai aceeaşi. Ştia că purta în pântec 
nu doar un copil, ci o dinastie. Dacă Mardian i-ar fi cunoscut 
gândurile, bănuia că ar fi leşinat. 


27 
Era sigură că lulius Caesar, la cei cincizeci şi unu de ani ai lui, 
nu mai navigase niciodată cu o asemenea corabie. Thalamegos, 


barja de stat a Ptolemeilor, era mare cât o cvadriremă de război, 


109 


- CLEOPATRA - 


lungă cât o jumătate de stadion, de la pupa arcuită delicat până 
la prova, care era sculptată din cedru libanez, în forma unei flori 
de lotus. Avea şase rânduri de rame, saloane de ospeţe, chiar şi 
o grădină. Cabinele şi dormitoarele fuseseră lambrisate cu lemn 
de cedru şi chiparos dulce-mirositor, exista un salon pentru 
banchete, altare închinate lui Venus şi Dionisos şi, desigur, lui 
Isis. Deşi mobilierul era grecesc, pereţii erau pictaţi cu fresce din 
folie de aur şi lapis lazuli, după stilul egiptean, reprezentându-i 
pe mulţi dintre vechii zei de pe Nil, Sobek şi Bastet, precum şi 
simbolul personal al Cleopatrei, Horus şi Isis. 

Din respect faţă de sentimentele lui Caesar, însă, pusese să 
fie zugrăvit din nou dormitorul pe care-l împărțea cu el, alegând 
o friză cu scene din Iliada lui Homer. Apartamentul era mobilat 
bogat cu scaune încrustate cu coral şi carneol, oglinzi şlefuite cu 
chenare aurii, o masă din lemn de cedru cu intarsii de fildeş şi un 
pat de abanos preţios, tivit cu frunze de aur şi acoperit cu o 
cuvertură de mătase purpurie. 

Porniră de pe Lacul Mareotis, având impresia că aproape toată 
populaţia Alexandriei se înşirase pe cheuri să le vadă plecarea. 
„Astăzi”, îşi spuse Cleopatra, „are loc adevărata mea încoronare. 
Din acest moment, e limpede pentru toţi că din nou eu sunt 
adevărata Regină a Egiptului, iar patronul meu, cel mai puternic 
om din lume. Cu Ptolemeu mort şi Arsinoë în lanţuri, nimeni nu 
va mai revendica tronul Egiptului. 

Acum, pericolele mă pândesc de dincolo de mare, de la 
Roma.” 


* 


Pânzele fluturau în briza slabă de pe fluviu, în timp ce barja 
regală luneca prin inima verde şi umedă a deltei, pe lângă morile 
de apă şi vii, maluri noroioase şi desişuri de stuf, câmpii verzi cu 
plantaţii de orz şi fasole şi casele de chirpici, cu acoperişuri 
plate, care se ridicau sub curmali. Sudoarea lucea pe spinările 
nubienilor aplecaţi peste ramele mari de abanos, cu vârfurile 
argintii scânteind în lumina soarelui. In spatele lor venea o 
caravană masivă din patru sute de liburniene, cea mai mare 
flotă, poate, pe care o văzuse vreodată Nilul, ducând escorta, 
două legiuni de-ale lui Caesar. 

Localnicii năvăleau din case, adâncindu-se până la genunchi în 


110 


- COLIN FALCONER - 


mâlul negricios-roşiatic de lângă maluri, pentru a privi acest 
spectacol cum nu se vede decât o dată într-o viaţă de om, 
trecerea marilor zei Isis şi Amun, culcaţi împreună pe canapelele 
aurite, sub un baldachin de mătase cu franjuri, serviţi de sclavi 
îmbrăcaţi cu tunicile şi fustanelele din vechime, frumoşi băieţi 
goi cu evantaie bătute în pietre scumpe. 

O demonstraţie de forţă, un teatru al splendorii. „Priveşte-mă, 
Egipt, şi vezi cât de puternică sunt acum.” 


* 


Lăsaseră în urmă nesfârşita vegetaţie înfloritoare a deltei, 
valea devenind o pereche de panglici verzi de-o parte şi de alta a 
fluviului, dincolo de care se zărea uneori, departe, pustietatea 
arsă de soare a deşertului, care alteori se apropia de țărm până 
la o lungime de stadion. 

Pretutindeni se vedeau oameni, privind cu uimire 
nemaiîntâlnitul spectacol. Spre deosebire de Alexandria 
cosmopolitană, aici toate feţele erau asemenea — acelaşi păr, 
aceleaşi haine, aceleaşi chipuri arămii, cu nas vulturesc. 

Acostară la mal lângă Memphis, privind cum soarele cobora 
sub marginea violetă a deşertului, dincolo de marele zid alb al 
templului lui Zoser. Caesar se uită cu uimire la marea piramidă 
în trepte din Saqqara, profilată pe cerul tot mai închis, şi întrebă 
cine construise asemenea monumente. Piramidele erau la fel de 
vechi ca Egiptul, îi răspunse ea, vechi ca însuşi timpul. Ca 
deşertul şi ca munţii. 

Crezuse că drumul şi triumful în comun şi conştiinţa faptului 
că-i purta copilul aveau să-i apropie. Când colo, nu reuşiseră 
decât să sape o schismă între ei. Starea ei încă nu era vizibilă, 
însă chiar şi legănatul blând al barjei îi provoca uneori greţuri, 
silind-o să stea sub punte, singură şi nefericită. Mai rău, nu mai 
avea încredere în propriile emoţii şi era supusă acceselor de 
plâns pe care le îndura în intimitatea cabinei. 

„Nu-l voi lăsa pe acest roman să mă vadă plângând.” 


* 


În timp ce călătoreau spre sud, văzură înălțându-se din deşert 
faleze enorme, albe-cenuşii în arşiţa amiezii, purpurii în asfinţit. 


111 


- CLEOPATRA - 


Ajunseră la străvechiul oraş al Tebei, Cetatea cu O Sută de Porţi, 
unde faraonii antici îşi sculptaseră mormintele în piatra arsă de 
soare. Din mersul barjei, văzură un hipopotam privindu-i din apă, 
doar cu urechile şi râtul ca de porc la suprafaţă. Dincolo de el se 
înălţau deasupra palmierilor pilonii şi colonadele în formă de 
tulpină de lotus ale templelor străbune. Pe cărările prăfuite se 
legănau femei cu ulcioare de apă pe cap, crocodilii dormeau pe 
malurile nisipoase sau alunecau plescăind în apa caldă ca 
sângele, alarmaţi şi surescitaţi de apropierea lor. 

La plecarea din Alexandria, vremea fusese blândă şi 
răcoroasă, în palat continuând să ardă noaptea grătarele cu 
lemn de santal. Dar, pe măsură ce navigau în susul fluviului, 
zilele deveneau tot mai arzătoare, iar cerul de un albastru aprig 
şi nesfârşit. 


* 


Când se înnoptă, din mlaştinile de papirus începură să se 
înalțe ceţuri şi mii se gâze săgetau în jurul lămpilor cu ulei. 
Temperatura cobora cu repeziciune, iar stelele strălucitoare erau 
reci. Cleopatra stătea cu Caesar pe puntea barjei regale, 
tremurând în mantie. 

Caesar nu părea tulburat nici de frig, nici de căldură. Avea pe 
el aceeaşi tunică pe care o purtase de-a lungul zilei nesuferit de 
fierbinţi, cu braţele şi picioarele goale, expuse elementelor 
naturii. Părea absorbit în propriile gânduri. 

In ziua aceea, îi aşteptaseră la debarcader preoţii templului 
local, cu capetele cafenii rase, îmbrăcaţi în robele albe ale lui 
Isis. Cheul şi aleea până la pilonii templului fuseseră înţesate cu 
oameni, felahi de rând şi nubieni, arabi, chiar şi câţiva greci. În 
momentul când Cleopatra coborâse de la bordul barjei regale, 
căzuseră în genunchi, atingând pământul cu frunţile. Fusese 
purtată pe o litieră, de-a lungul unei alei mărginite cu sfincşi, 
spre imnurile preoţilor şi sunetul a o mie de systrumuri. 

Evenimentele de peste zi păreau să-l fi mişcat. „Deci, în 
sfârşit, l-am impresionat pe Caesar”, reflectă Cleopatra. 

— Azi, când ai ajuns aici, s-au purtat cu tine ca şi cum ai fi fost 
o zeiţă, îi spuse el. 

— Ca Regină a Egiptului, sunt zeiţă. Poate nu la Alexandria, 
dar aici, în chora, şi faţă de preoţi, sunt încarnarea lui Isis. 


112 


- COLIN FALCONER - 


Caesar se încruntă. Asemenea sentimente nu se potriveau cu 
educaţia lui romană. Totuşi, îşi putea da seama că existau 
aspecte care-l atrăgeau profund. 

— Oamenii nu pot fi zei. Nici bărbaţii şi nici femeile. 

— Ei nu gândesc aşa. Spun că tu eşti încarnarea lui Amun, 
zeul rodniciei. 

La asta, Caesar zâmbi. 

— Niciuna dintre soțiile mele nu e de aceeaşi părere. Am fost 
însurat de patru ori şi n-am decât o fiică să mă laud. Nu-s tocmai 
divin. 

„Într-adevăr. Dar s-ar putea ca în pântecul meu să-l ai pe fiul 
la care jinduieşti. El mă va mărita cu tine, într-un fel sau altul. 
Atât ca prinţ, cât şi ca om.” 

— In Egipt eşti destul de fertil. Poate că sămânţa grasă are 
nevoie de sol gras. 

Caesar nu răspunse. 

— Cred că ţi-ar plăcea să vezi toată Roma căzând în genunchi 
în faţa ta, aşa cum au făcut azi preoţii când m-au văzut. 

— Asta-i un sacrilegiu. 

— Dar e ispititor, nu-i aşa? 

li întoarse spatele, refuzând să-şi exprime gândurile. Cupola 
din cărămizi de chirpici a unui nilometru se înălța deasupra 
contururilor negre ale palmierilor. Dincolo de ea se afla forma 
întunecată a unei alte insule, mai departe de Philae, unde pilonii 
altui templu se profilau pe cerul nopţii. 

— Ce loc e ăsta? o întrebă Caesar. 

— Este Biggeh, unde se spune că e înmormântat Osiris. El e 
fratele lui Isis şi soţul ei. 

— Deci, de la ei aţi deprins asemenea... practici, aruncă el, cu 
dispreţ. 

— Un egiptean ar spune: „Dacă e lege pentru zei, de ce n-ar 
putea fi lege şi pentru noi?” 

— Şi crezi asta? 

— Cred că, dacă este sortit ca un Ptolemeu să cârmuiască 
Egiptul şi să-l ajute să-şi regăsească gloria de altădată, atunci 
acel rege sau regină trebuie să facă mai întâi Egiptul o parte din 
sine însuşi. Gândeşti prea mult ca un roman ca să înţelegi 
Egiptul. 

— Nici tu nu eşti egipteancă. Eşti grecoaică. 

— Sângele meu este grecesc, dar familia mea a domnit aici de 


113 


- CLEOPATRA - 


trei sute de ani. Acum, Egiptul e o parte din mine. 

Chipul lui era împietrit. 

— Spune-mi o poveste despre aceşti zei. 

Cleopatra trase adânc aer în piept, întrebându-se de unde să 
înceapă. Zeii nu erau uşor de înţeles. 

— Odată, Osiris a fost un mare rege, spuse ea. A adus pe 
Pământ scrisul, agricultura şi artele şi a transformat omenirea, 
aducând-o de la barbarie la civilizaţie. A devenit stăpân peste 
toate ţările Pământului, nu prin război şi forţa armelor, ci cu 
ajutorul discursurilor convingătoare, al cântecelor şi al muzicii. 
Soţia lui, Isis, era renumită pentru fidelitatea şi spiritul ei de 
sacrificiu. Dar fratele lor, Seth, era invidios pe Osiris şi l-a 
omorât. Apoi, i-a tăiat trupul în paisprezece bucăţi şi le-a 
împrăştiat prin tot Egiptul. Soţia lui Osiris, Doamna Noastră Isis, 
a cutreierat ţara ca să găsească bucăţile din trupul lui. Le-a găsit 
pe toate, cu excepţia uneia singure, falusul. Adunându-le la un 
loc, i-a acordat soţului ei darul vieţii veşnice. A petrecut doar o 
ultimă noapte cu el, înainte ca el să plece pe lumea cealaltă, iar 
din acea uniune vrăjită a conceput un copil, pe Horus. Când a 
crescut, Horus s-a răzbunat pe Seth şi l-a omorât, luând înapoi 
tronul Egiptului. Acum, Osiris domneşte peste tărâmul morţilor, 
dar Isis rămâne dătătoarea de viaţă, Marea Maică, zeiţa iubirii şi 
a compasiunii. 

— Cum poate un bărbat să-i dăruiască unei femei un copil, 
fără a avea bărbăţia intactă? 

— Era zeu, răspunse ea simplu. 

Se întreba dacă putea înţelege. Şi la Roma existau temple ale 
lui Isis, desigur. La fel ca majoritatea romanilor, o considera pe 
Marea Maică doar o zeiţă pentru femei, iar templele ei, sanctuare 
pentru prostituate şi orgii. Zeii lui erau Jupiter şi Marte, zeul 
virtuţii şi al războiului. Putea înţelege teoria mântuirii şi a 
învierii? Putea înţelege că pentru egipteni el însuşi era acum 
avatarul lui Osiris? 

— Deci acum are un templu lângă locul de veci, spuse el. 

— La fiecare zece zile, statuia de aur a lui Isis pe care tocmai 
am văzut-o este dusă cu o barjă sacră, ca să-şi viziteze soţul 
iubit. 

— Fratele ei, murmură el. Avea glasul greu de dispreţ şi 
repulsie. 

— Nu toată lumea poate fi la fel de pură ca Roma, răspunse 


114 


- COLIN FALCONER - 


Cleopatra şi, după expresia de pe chipul lui, îşi dădu seama că se 
făcuse înţeleasă. 

Rămase tăcut un timp îndelungat. Cleopatra asculta corul de 
orăcăieli ale broaştelor din mlaştină. Apoi, pe neaşteptate, 
Caesar spuse: 

— Te-ai gândit la o căsătorie? 

II privi cu ochi mari. Inima îi tresări în piept ca unei fetişcane. 

De când ştia că în pântecul ei creştea copilul lui, nici nu se mai 
gândise la altceva. Incercă să se calmeze înainte de a răspunde, 
cu speranţa că nu-şi lăsase nerăbdarea să se arate. 

— Căsătorie? repetă ea, încercând să pară dezinteresată. 

Undeva, în desişurile tulpinilor de papirus, un bâtlan ţipă. 

— Ai avut dreptate cu ceea ce ai spus, că lulius Caesar 
gândeşte prea mult ca un roman. Trebuie să -gândesc ca un 
egiptean, ca tine. Deci, mi se pare că pentru a împiedica oamenii 
să se agite, ar trebui să te măriţi cu tânărul Antiochus. Acesta 
este obiceiul egiptean, nu-i aşa? 

„O, morman aburind de bălegar de crocodil ce eşti! lar ai de 
gând să mă trădezi.” 

— Antiochus are doar doisprezece ani. 

— Nu prea contează. Va împiedica alţi tineri cu sânge fierbinte 
să pună ochii pe tine şi pe Egipt. 

— N-am nevoie de Antiochus să domnească aici. 

— Dar tocmai mi-ai spus că măritişul cu propriul frate e 
obiceiul zeilor, deci cum ar putea să nu fie şi al tău? O regină nu 
poate guverna singură. Fără un soţ, vor veni să te curteze prinți 
străini. 

— Port copilul tău în pântece! 

— Şi crezi că oamenii vor bănui că e al fratelui tău? 

— Cred că toată lumea din Alexandria ştie de ce sunt cu burta 
la gură! 

Caesar zâmbi, cu nepăsarea omului care crede că a găsit 
soluţia tuturor problemelor. Şi, desigur, o găsise. De ce era 
surprinsă de acest ultim şiretlic? Căsătoria cu o regină egipteană 
i-ar fi complicat fără rost viaţa. Aceasta era soluţia cea mai 
simplă pentru el. 

Şi, în plus, nu obținuse ceea ce dorise? Avea să se poarte ca o 
prinţesă răzgâiată, ca Arsinoë sau Ptolemeu, bătând din picior 
fiindcă în viaţa ei nu domnea cea mai deplină ordine? Caesar nu 
făcea decât să-şi protejeze investiţia aşa cum găsea de cuviinţă. 


115 


- CLEOPATRA - 


Pentru ea, copilul din burta ei era şansa de a crea cea mai 
mare dinastie pe care o cunoscuse lumea vreodată. Pentru el, 
doar încă o progenitură bastardă. 

— Deci, s-a stabilit, spuse Caesar. 

Avea de ales? Putea să-l sfideze. lar el putea la fel de uşor să 
facă din Antiochus reprezentantul lui în Egipt, în locul ei. Incă nu- 
i dăduse nici un semn despre ceea ce simţea pentru copilul pe 
care i-l purta în trup. 

„II ador pe omul ăsta, iar lui puţin îi pasă de mine.” 

— Ne-am înţeles? repetă Caesar. 

— Dacă asta vrei să fac... răspunse ea, rece. 

— ţi poţi lua oricâţi amanți doreşti, desigur. 

— Regina Egiptului nu se destrăbălează cu tot atâta nepăsare 
ca un general roman. 

— Unul din frumoşii tăi sclavi, eventual? 

— Improbabil. Ori de câte ori chem câte unul, aflu că e 
catamitul vreunul centurion. 

— Spurcată limbă mai ai.. 

— Am o viaţă ireproşabilă. Asta e deosebirea între tine şi 
mine. 

Fu răsplătită cu un zâmbet. Şi nimic mai mult. 


* 


Mult timp după ce lulius Caesar se retrăsese pentru noapte, 
Cleopatra rămase singură pe punte, ascultând clipocitul valurilor 
pe lângă bordajul barjei. Simţea freamătul din pântec. Privea 
stelele licărind deasupra Pământului şi se mira din nou de felul 
cum o manevrase Caesar. Să se mărite cu Antiochus! 

Avea atât de multe de învăţat de la el! 

Poate că, pentru tatăl ei, un compromis ar fi fost de ajuns. 
Întotdeauna păruse să fie. Avea tronul, deşi trebuia să-l împartă 
cu fratele ei mai mic, şi avea protecţia Romei. Desigur, încă nu 
ştia cât avea s-o coste patronajul lui Caesar, deşi putea să 
ghicească. Fără îndoială, când Caesar îşi ducea legiunile în 
răsărit să invadeze Parthia, păşind pe urmele lui Alexandru, 
Egiptului avea să i se ceară să plătească pentru gloria lui Caesar. 

Da, Fluierarul s-ar fi mulţumit cu asta. „Dar eu nu sunt tatăl 
meu, voi fi Regina Egiptului cu drepturi depline, nu doar prin 
voinţa lui Caesar. Mă crede doar o fată fluşturatică, primitoare de 


116 


- COLIN FALCONER - 


bună voie a sămânţei unui bărbat, cufăr de bancher pentru 
aspiraţiile lui. Dar voi salva Egiptul de planurile acestui ticălos. 

A, a avut multe femei la fel cum m-a avut pe mine. A fost 
însurat de patru ori, după cum el singur recunoaşte, de fiecare 
dată fie pentru bani, fie pentru alianţe politice, conform lui 
Mardian. Ei bine, încă n-o ştie, dar îi voi opune ambiţiei lui cel 
mai trainic obstacol, căci atunci când Cleopatra îşi desface 
picioarele, are între ele Egiptul, iar rodul va fi al întregii lumi. 

L-am strâns de boaşe pe omul ăsta în pat. Intr-o bună zi”, îşi 
făgădui ea, „i le voi prinde la strânsoare de-a binelea, iar zeama 
pe care o voi stoarce din ele va potoli setea de pace a familiei 
mele şi a egiptenilor.” 


* 


Dar, în noaptea aceea, pe când zăcea în pat, se pomeni 
sucindu-se şi învârtindu-se în căutarea somnului care o ocolea. În 
întuneric îi era mai greu s-o regăsească pe regina hotărâtă şi 
răzbunătoare care ar fi folosit orice armă pentru a-şi salva 
națiunea şi ambiția. Un ţânţar ţiuia la nesfârşit în jurul perdelei 
de mătase a patului, la fel de persistent şi greu de prins ca vocea 
din capul ei, tânguindu-se precum o fată neînvăţată: De ce nu 
mă iubeşte? 


28 


La întoarcerea în Alexandria, pe Caesar îl aşteptau ştiri 
urgente. Petrecu toată ziua închis cu ofiţerii lui, primind 
mesageri şi trimițând ordine. Cleopatra află că erau numai veşti 
proaste. „Mă rog”, îşi spuse, „veştile proaste pentru Caesar nu 
sunt neapărat proaste şi pentru mine.” Ea însăşi era ocupată cu 
Mardian, stând închisă în camera ei de audienţe particulare, 
unde-şi alegea miniştrii şi secretarii, pregătindu-se să preia din 
nou guvernarea Egiptului. 

In seara aceea, îl găsi pe Caesar în sala de banchete pe care o 
rechiziţionase pentru uzul lui personal în timpul asediului, aşezat 
la masa lungă din lemn de trandafir şi fildeş, care cândva fusese 
aşternută cu hărţi şi planuri. Ardea o lampă de masă, opaiţele de 
pe braţele de bronz ale acesteia cufundând chipul Imperatorului 


117 


- CLEOPATRA - 


în lumini şi umbre. Pe masă erau împrăştiate o mulţime de suluri, 
iar altele zăceau pe jos, la picioarele lui. Arăta frânt de oboseală. 

O briză răcoroasă sufla dinspre mare, învolburând perdelele 
de mătase şi făcând flăcările lămpilor cu ulei să pâlpâie. De 
undeva din palat se auzea muzică slabă, fluiere şi lire, o 
petrecere de seară în curs de desfăşurare. Dincolo de ferestre, 
lumina puternică a farului se reflecta pe apele vălurite ale 
portului regal. 

La apariţia ei, Imperatorul ridică privirea. 

— Caesar lipseşte din Roma doar de câteva luni, şi întreaga 
lume e cuprinsă de convulsii. 

— Trebuie să pleci? îl întrebă. 

Era surprinsă de propria reacţie, un val de uşurare, dar şi de 
dezamăgire. „De ce mă simt astfel? Nu asta doream, să fiu din 
nou stăpână pe Egiptul meu, fără ca acest manipulator brutal să- 
mi stea în cale?” Spre dezgustul ei, bănuia că acel roman ticălos 
şi nevrednic o fermecase. lar femeia care era îl dorea prezent în 
momentul când avea să-i dăruiască fiul. Trebuia să fie un fiu! 

— Deja am stat prea mult, spunea Caesar. Legiunea a Treizeci 
şi şaptea care mi-a venit în ajutor din Pontus a fost salvarea 
mea, dar ruina poporului. Localnicii au profitat de absenţa 
legiunii pentru a măcelări toată populaţia romană. Intre timp, fiii 
lui Pompei se adună pe malurile Cartaginei ca să-mi facă noi 
greutăţi. Până şi în Italia sunt tulburări. Veteranii din ţară s-au 
răsculat, în timp ce Marcus Antonius stă pe car şi se uită cum se 
revoltă gloata în Forum. Vezi, deci, că sunt foarte criticat pentru 
că lenevesc aici, în timp ce imperiul se sfărâmă în bucăţi în jurul 
meu. 

— AŞ vrea să nu trebuiască să pleci, spuse ea, aproape cu 
sinceritate. 

— Voi lăsa aici trei legiuni, sub comanda lui Rufus Cornelius, 
ca să te apere. 

„Să mă apere? Sau să mă ţină sub controlul tău? Cred că nu 
contează cum caracterizează romanul ăsta situaţia. Ştie că am 
tot atâta nevoie de el câtă are şi el de mine.” 

— Voi aduna Legiunea a şasea şi voi pomi spre Pontus imediat 
ce va fi practic. 

— ţi va fi dor de noi? 

Caesar ridică din umeri. 

— Alexandria e destul de plăcută. 


118 


- COLIN FALCONER - 


Nepăsarea acestui răspuns o ademeni să insiste, aşa cum 
poate fusese şi intenţia lui. 

— Atâta tot? 

— Egiptenilor tăi le este prea dragă moartea. Pretutindeni se 
văd numai morminte şi se simte numai duhoarea lichidelor de 
îmbălsămare. Voi fi bucuros să n-o mai am în nări. Şi curtenii 
ăştia. Niciodată nu ştiu dacă stau de vorbă cu un bărbat sau cu 
unul dintre... băieţii tăi drăgălaşi. 

— Eunuci, vrei să spui. Ca Mardian. 

— Ce e un bărbat, dacă nu are ceea ce-l face să fie bărbat? 
Niciodată nu voi înţelege asta. E o barbarie. 

„Caesar ne va ţine acum o predică despre barbarie?” 

— Mi s-a spus că ai luat zece mii de oameni prizonieri la 
Uxellodunum, în timpul războaielor galice, şi ai pus să li se taie 
mâinile, ca să nu mai poată lua spada împotriva ta. Şi ne 
numeşti pe noi barbari? 

Ochii lui scăpărară, iar Cleopatra îşi dădu seama că mersese 
prea departe. 

— Era război, mârâi el. 

— lar pentru noi, e o necesitate. Eunucii ne sunt necesari. 

— In ce scop? 

— Crezi că un rege sau o regină ar putea avea încredere în 
dioiketes-ul său dacă s-ar teme că într-o zi ar putea râvni tronul 
pentru sine însuşi? 

— Şi pentru că un bărbat a făcut cunoştinţă cu briciul ai mai 
multă încredere în el? 

— Un rege sau o regină trebuie să aibă moştenitori. Întâia 
îndatorire a unei persoane de neam regal este aceea de a 
guverna, iar cea de-a doua, de a face noi regi şi regine. Fără 
asta, nu eşti decât un.... 

Fusese cât pe ce să zică „tiran”, dar se stăpâni. Era hotărâtă 
să spună ceea ce avea de spus, dar nu voia să-l înjosească. 

— Aşa că în schimb ai băieţi drăgălaşi? i 

— Eunucii ca Mardian sunt aleşi din cele mai bune familii. Incă 
din copilărie manifestă aptitudini excepţionale în arte şi la 
învăţătură. Dacă vor să se înalțe până la nivelul măreției, atunci 
operația este necesară. Şi voluntară. 

— Şi ce vârstă au când aleg soluția asta drastică? 

— De obicei, la zece ani. 

— Şi spui că o asemenea hotărâre e voluntară? Nici măcar nu 


119 


- CLEOPATRA - 


ştiu ce acceptă! Eu continui să susţin că e o barbarie. 

— Dar pe tine însuţi nu te consideri un eunuc? întrebă ea 
încet. 

Caesar o privi lung, cu ochii aprinşi. De data asta, însă, 
Cleopatra nu se mai opri. 

— Gândeşte-te. Eşti regele Romei în toate, numai cu numele 
nu. Şi de ce nu eşti rege? Fiindcă nici fiii şi nici fiicele tale nu te 
pot urma pe calea măreției. Oricât de tare ar tremura lumea 
când trece lulius Caesar, continui să fii numai un om, care va 
muri şi va fi uitat. Aşadar, după cum vezi, noi în Egipt te-am 
numi eunuc. Asta a făcut din tine iubita ta Romă. 

Un moment, crezu că avea s-o lovească. li pierise tot sângele 
din obraji. Reuşise să-l ademenească dincolo de masca omului 
civilizat. Acesta era adevăratul Caesar. 

— leşi afară! şuieră el. 

— In clipa asta mă urâăşti, şopti Cleopatra, fiindcă ţi-am spus 
adevărul. 

Spusese prea mult? Fie ca zarurile să cadă cum le era sortit. 
Nu-şi recâştigase Egiptul numai pentru a fi o clientă oarecare a 
Romei. Acum îl înfrunta pentru prima dată, dar şi-o putea 
permite, căci nu mai exista nici un Ptolemeu şi nici o Arsinoë 
care să-i ia locul. Şi, în plus, Caesar îi demonstrase ce anume era 
necesar pentru a-i convinge pe alţii să-ţi facă voia, şi era o lecţie 
pe care n-avea s-o uite cu uşurinţă. Aşa cum îi atrăsese atenţia, 
la începutul perioadei de când se cunoşteau, preparatorii ei 
spuneau întotdeauna că învăţa foarte repede. 


* 


A doua zi, ca ultim act al lui Caesar înaintea plecării din 
Alexandria, Cleopatra fu măritată pentru a doua oară cu unul din 
fraţii ei. Micul Antiochus nu părea să înţeleagă ceea ce i se 
întâmpla. Într-adevăr, se părea că teroarea în care trăise de-a 
lungul ultimilor patru ani îl lăsase cu minţile cam rătăcite. 
Pshereniptah oficie din nou ceremonia, întrebându-i dacă 
veniseră de bună voie şi nesiliţi de nimeni să se căsătorească, 
apoi invocând-o pe Isis să binecuvânteze şi să ocrotească 
uniunea. Depuseră obişnuitele jurăminte de fidelitate, apoi 
preotul îl proclamă pe tânărul Antiochus Ptolemeu al 
Paisprezecelea al Egiptului. 


120 


- COLIN FALCONER - 


Cleopatra surprinse privirea lui Caesar şi se întrebă dacă pe 
chipul lui se citea o anumită satisfacţie, în timp ce Pshereniptah 
rostea acele cuvinte. Abia dacă-şi vorbiseră, după cearta din 
ajun, iar mai târziu, când Caesar veni să-şi ia rămas bun de la ea, 
o făcu în limbajul oficial al curţii. Nu avură nici măcar un moment 
pentru o îmbrăţişare intimă. 

Dar nu regreta ceea ce îi spusese. Ştia că vorbele ei aveau să- 
| ardă pe dinăuntru luni de zile, ani poate, până se revedeau. 
Acum n-avea s-o mai uite pe Cleopatra a Egiptului. 


29 


Isis, Marea Maică, cu faţa senină. Parfumul bogat de camfor, 
cadenţa regulată a valurilor lovind malurile peninsulei Lochias, 
tânguirile preoților, zăngănitul  systrumului. Cleopatra, în 
genunchi, cu privirea spre faţa netedă de marmură albă a zeiţei 
şi tiara din pene de vultur cu discul de argint şi coarnele lui 
Hathor, zeiţa-vacă. „O zeiţă. Dar şi o femeie ca mine.” 

Piatra altarului era tocită, nenumărați genunchi şlefuiseră 
acea piatră, în timp ce necazuri fără număr erau aduse la 
cunoştinţa zeiţei; însănătoşeşte-o pe fiica mea, adu-mi soţul 
nevătămat acasă de pe mare, ţine-l pe fiul meu rebel departe de 
băieţii lui drăgălaşi din Canopus, fă să avem o recoltă 
îmbelşugată... La picioarele Marii Maici zăceau ofrandele dintr-o 
mie de mâini, flori ofilite de mult, pâine mucegăindu-se în locul 
unde fusese lăsată, urnele cu lapte de capră, pe care preoţii le 
luau pentru ei înşişi. 

Cleopatra ţinea în braţe un ulcior de piatră cu cea mai fină 
miere din Attica şi o ghirlandă de trandafiri. 

— Isis, Mare şi Milostivă Maică, murmură ea, fă să nasc un 
băiat. Ajută-mă să-i dăruiesc lui Caesar un fiu. Un fiu care să 
salveze Egiptul şi să salveze Asia. 

Lăsă mierea şi florile la picioarele zeiţei şi se înapoie la palat, 
sprijinită de Charmion şi Iras. Simţi copilul mişcându-i-se în 
pântec. 

„Te rog, fă să fie băiat.” 


121 


- CLEOPATRA - 


Copilul se născu vara, când Alexandria era încălzită de brize 
plăcute, iar portul scânteia ca mercurul sub soarele Mediteranei. 
Cleopatra îşi înfăşură funiile naşterii strâns pe încheieturile 
mâinilor şi se încordă în ele, pe când o cuprindea un nou junghi. 
Inchise ochii şi strânse pumnii, simțind sudoarea care-i şiroia pe 
trupul gol, auzind îndemnurile moaşelor de la capătul unui tunel 
lung şi incandescent de durere. Se zvârcolea şi ţipa, conştientă 
doar ca prin ceaţă de Charmion care-i ştergea faţa cu o cârpă 
rece. 

In sfârşit, copilul veni pe lume. Fusese o naştere grea, iar 
frânghiile îi roseseră mâinile. Moaşele fură nevoite să-i desprindă 
cu forţa degetele, care se crispaseră ţepene pe funii. Apoi, o 
duseră la pat, unde copilul fu spălat cu apă de trandafiri caldă şi 
îi fu pus la sân să sugă. 

Nu era pregătită pentru izbucnirea de emoţii pe care o simţi 
când privi pentru prima dată chipul copilului. „iți fac o 
făgăduială, iubirea mea. Tu nu te vei lupta cu fraţii şi surorile 
tale, aşa cum am făcut eu, nu-i vei blestema ca pe nişte rivali. Iți 
voi dărui tot ceea ce eu n-am avut, iar coroana, atunci când o vei 
primi, nu va fi o cupă otrăvită.” 

— Este băiat, îi şopti Charmion la ureche, iar Cleopatra plânse 
de uşurare. 

Un băiat. Fiul lui Caesar. Egiptul îşi primise moştenitorul. 


* 


Mardian intră în cameră, cu chipul la fel de emoţionat ca al 
unui copil. „Ai crede că el e tatăl”, reflectă Cleopatra. Privi în 
leagăn, dând la o parte cuvertura ca să vadă mai bine pruncul 
adormit. 

— Seamănă leit cu Maiestatea Voastră, spuse el. 

— Seamănă cu un castravete de mare. Să vedem cu cine-o să 
semene când va avea dinţi şi păr. 

Mardian nu luă în seamă aceste cuvinte. Era obişnuit cu 
toanele şi hazul ei caustic. O cunoştea de prea multă vreme. 

— l-aţi ales un nume? N 

Cleopatra nu-i răspunse imediat. Inchise ochii, imaginându-şi 
că o vedea pe Maica Isis, şi zâmbi, ştiind ce avea de făcut. O 
adiere umedă mişca perdelele, iar dincolo de poli farul strălucea 
alb ca untul în soarele după-amiezii târzii. 


122 


- COLIN FALCONER - 


— Maiestate? 

— Intenţionez să-l numesc... Ptolemeu Caesar. 

Un moment de tăcere năucită. Mardian închise ochii, lăsând 
să-i scape un geamăt slab. 

— V-aş cere să vă mai gândiţi, Maiestate. 

Cleopatra îşi muşcă buzele, pentru a-şi stăpâni un zâmbet. 
Avea un sentiment ciudat de mândrie faţă de acea faptă dintre 
cele mai comune, naşterea unui fiu. Dar asta era altceva, acest 
băiat era al lui Caesar. Nici o femeie romană nu mai reuşise aşa 
ceva — iar el le oferise destule prilejuri. N-aveau decât să 
comenteze cât pofteau în Senat. 

— De ce să mă mai gândesc, Mardian? 

— Motivele sunt formale, fără a uita de reproşurile ce vor 
cădea pe capetele noastre. 

Cleopatra se prefăcu că nu înţelegea. 

— Nu este fiul viu al lui Caesar? 

— Caesar îl recunoaşte? j 

— L-a recunoscut față de mine. Cine altul ar putea fi tatăl? Imi 
pui la îndoială caracterul, Mardian? 

Bietul om se albi la față. 

— Temută Regină, acesta... acesta e ultimul lucru pe care l-aş 
face, se bâlbâi el. Dar, dacă nu aveţi recunoaşterea paternităţii 
din partea lui Caesar, nu-i puteţi folosi numele. 

— Este tatăl copilului. N-am nevoie de permisiunea lui ca să 
recunosc asta. 

— Legea romană o interzice. 

— Aici nu suntem la Roma, suntem în Egipt. lulius Caesar este 
tatăl copilului meu, iar lumea o va şti. 

Mardian o privi cu ochi mari, pe chip citindu-i-se uimirea şi 
groaza. Din nou o subestimase. Cu toţii o subestimaseră. Acesta 
era momentul când avea să le arate tuturor că era regină cu 
drepturi depline, nu marioneta lui Caesar. Toată Alexandria o 
considerase până acum o fetişcană fără minte, care se arunca la 
picioarele unui general roman ca să-şi recâştige tronul uzurpat 
de fratele ei. Dar copilul era altceva. O fi crezut Caesar că era 
stăpânul ei. Acum, însă, Cleopatra îl avea pe fiul lui, iar sclava 
devenise stăpână la rândul ei. 


30 


123 


- CLEOPATRA - 


Era anul nou în calendarul egiptean, iar Maica Nil o trădase 
încă o dată. In primii doi ani ai domniei sale fusese secetă. Acum, 
apele care le fuseseră refuzate celor două recolte au fost trimise 
toate într-un singur sezon. Nilul şi-a spart malurile, inundând 
câmpiile şi măturând zăgazurile construite pentru a-l stăpâni în 
ani mai blânzi. În fiecare zi, prin toată ţara, strategioi-ii coborau 
în puţurile nilometrelor pentru a privi neliniştiţi semnele de pe 
pereţi. Intr-o lună, apele se ridicaseră pe răbojuri mai sus decât 
îşi amintea cineva din chora să le fi văzut vreodată. 

Toată ţara se transformase într-o mare interioară, satele şi 
oraşele construite pe locuri mai înalte arătând ca nişte insule pe 
un ocean vast, scânteietor. De-a lungul uriaşei văi a Nilului, 
casele de chirpici ale felahilor se surpau dizolvate, iar culturile de 
pe plantaţii dispăreau sub apele revărsate. Acum, pe lângă 
distrugerile provocate de potop, avea să urmeze şi foametea. 
Inundaţiile aduceau cu ele şi alte nenorociri; mai întâi, insectele, 
apoi şoarecii, după aceea şerpii şi, în sfârşit, bolile pricinuite de 
putreziciunea din apele ce bălteau. 

Cleopatra convocă un consiliu de urgenţă cu miniştrii. 

— Orice bob de grâu care poate fi salvat trebuie să fie 
transportat în magazii aflate la distanţă de râu. Construiţi 
grânare noi, dacă e nevoie. Şi trebuie să stabilim din nou un 
sistem de raţionalizare. Vă poruncesc să numiţi ofiţeri care să 
supravegheze procedurile. Dacă vreunul dintre ei încearcă să 
profite de pe urma lor, va răspunde în faţa mea şi nu voi 
cunoaşte mila. 

Privi la cei din jurul ei. 

— În vremurile prielnice, le luăm grânele sub formă de 
impozite. In vremurile grele, trebuie să-i ajutăm, altfel într-o zi se 
vor răscula. 

— Dar nici chiar cu raţionalizarea nu avem grâu destul să 
hrănim pe toată lumea, protestă Mardian. 

— Atunci va trebui să cumpărăm de oriunde găsim. 

— Asta ne va secătui Tezaurul. Foametea a ridicat preţurile la 
grâu şi orz în întreaga lume. 

— Fă tot ce poţi, Mardian. 

li văzu expresia tulburată din ochi. Dar nu putea să uite cum o 
ajutaseră preoţii şi felahii din Egiptul de Sus în trecut, când 
Pothinus complota împotriva ei. Le era datoare. Şi sosise 


124 


- COLIN FALCONER - 
momentul să se achite de datorie. 


* 


Conform obiceiului ei, Cleopatra lucra până noaptea târziu, 
studiind rapoartele primite de la strategioi. Acum era iarnă şi, în 
timpul serii, suflase un vânt de furtună. Un curent rece făcea să 
lucească jăraticul, în arzătorul din colţul camerei. 

Avea în faţa ei rapoarte de la spionii lui Mardian din 
Mauritania. Caesar urma să se confrunte cu fiii lui Pompei, 
Gnaeus şi Sextus, şi cu republicanul fanatic Cato. După 
înfrângerea lui Pompei de la Pharsalus, fugiseră în Africa, unde 
îşi aliaseră legiunile rămase cu Juba, Regele Numidiei, în scopul 
de a continua războiul contra lui Caesar. Acesta făurise acolo 
propriile alianţe, cu doi regi mauritani, Bogud şi Bocchus. Fidel 
firii lui, se părea că lulius Caesar îi şi pusese coarne unuia dintre 
ei, culcându-se cu soţia acestuia, Eunoe. Mardian cenzurase 
rapoartele şi încercase să învăluiască referirile agentului la 
regina mauritană în cel mai atenuat limbaj. Dar aluzia era clară. 

„lulius al meu”, îşi spuse Cleopatra. „Dacă nu scoate spada 
spre duşmani, atunci îşi scoate scula în faţa nevestelor 
prietenilor. Nu-i de mirare că pretutindeni umblă numai însoţit de 
gărzi de corp. 

In momentul ăsta, eu însămi i-aş putea înfige un pumnal în 
coaste. lată-mă, îi legăn fiul în braţe, iar el leagănă alte femeie 
într-ale lui. O fâşneaţă arăboaică decorativă, cu ochi de 
căprioară şi minte cât o dală de faianţă din baie. O alege pe ea în 
locul Cleopatrei?” 

„Eunoe nu are decât ceea ce are oricare altă femeie între 
picioare,“ continuă ea să reflecteze. “Eu, când îmi desfac 
picioarele, îi pot oferi toate bogăţiile Nilului şi averile care le 
însoțesc.” Nu o femeie stătea între ea şi Caesar, ci Senatul 
roman. Şi de asemenea, poate, legăturile fragile care unesc omul 
cu pământul. 

Trebuia să facă faţă acestei perspective. Dacă lulius Caesar 
murea în campanie? Se îndoia că victoria lui asupra 
moştenitorilor lui Pompei avea să fie la fel de uşoară ca triumful 
din Pontus. Veni, vidi, vici, într-adevăr. Ce-avea să i se întâmple 
ei, dacă el murea în această aventură africană? 

Fie ca zarurile să zboare cât mai sus. Işi alesese soarta laolaltă 


125 


- CLEOPATRA - 


cu stelele. Acum, siguranţa ei şi salvarea Egiptului de duşmani 
se aflau în mâinile lui Isis. 


* 


Trecând peste obiecțiile iniţiale ale lui Mardian, băiatul a ajuns 
să fie cunoscut de servitori şi de toată casa sub numele de 
Caesarion — „Micul Caesar”. Cleopatra i-a pregătit o cameră 
separată, plină cu trestii parfumate de la Lacul Gennesareth, 
unde putea să stea în pătuţ simțind mirosul sărat al mării şi 
auzind valurile care se spărgeau de dig, în timp ce privea 
fascinat fluturările perdelelor de mătase la ferestre. 

Da, semăna cu lulius Caesar, îşi spuse ea. Avea aceiaşi ochi 
negri şi pătrunzători, acelaşi păr — deşi mai îmbelşugat deja — şi 
aceeaşi linie a obrazului. „Micul meu zeu egiptean”, îl dezmierda 
ea, cu drag. „Ptolemeul meu, Caesar al meu.” 

Avea şi constituţia lui Caesar. Era indiferent faţă de mâncare 
şi mai preocupat să se joace. Nu suferi nici măcar de un singur 
guturai, în tot timpul îndelungatei ierni din Alexandria. Trupul îi 
creştea solid şi oacheş. N 

Dar de la tatăl lui, tot nicio veste. li trimisese scrisori, 
povestindu-i despre naştere, anunţându-l că avea un fiu, 
descriindu-i băiatul. 

Nici un răspuns. 

Zilele treceau, înşirându-se în săptămâni şi luni de muncă 
necontenită. Caesarion făcuse primii paşi nesiguri, când 
Cleopatra primi din nou o ştire despre tatăl lui. Invinsese 
resturile armatei lui Pompei la Thapsus. Cincizeci de mii de 
oameni căzuseră în luptă, iar Cato şi Juba se înfipseseră în 
propriile spade. Acum, Caesar domnea peste toată Africa de 
Nord, cu excepţia Egiptului. In fapt, era stăpânul întregii lumi de 
la apus de Parthia. 


31 
Mardian îi aduse una dintre monedele recent bătute, la 
porunca ei, reprezentând-o în chip de Isis, în braţe cu Caesarion, 
sub înfăţişarea lui Horus copil. Aluzia era clară: dacă ea era Isis, 


atunci Caesar era Osiris, conducător al Egiptului împreună cu ea, 


126 


- COLIN FALCONER - 


iar Caesarion devenea în mod clar moştenitorul lui. 

Pe Nilul Superior, pietrarii lucrau deja în temple, sculptând 
basoreliefuri care-l reprezentau pe Caesar cu coroana faraonică, 
aducându-le jertfe lui Osiris şi Horus. În chora începuse să se 
creadă că micul Caesarion era rezultatul unei uniuni divine. In 
Egipt, Cleopatra nu putea fi doar ţiitoarea unui aventurier roman. 

Zâmbind, cântări în mână moneda proaspăt bătută. Se întreba 
cum ar fi fost primită la Roma. O răsuci. Pe revers era 
reprezentată din profil, arătând mai înfricoşătoare decât însuşi 
Caesar. 

— Arătaţi formidabil, Maiestate, spuse Mardian. Roma va 
tremura. 

— Şi ce voiai să fac? Să arăt ca o fată smiorcăită? Spionii tăi 
îmi dau deja de înţeles că la Roma am reputaţia unei muieri 
jumătate dansatoare, jumătate prostituată. 

— Cu siguranţă, se vor întreba dacă nu cumva Caesar şi-a 
pierdut minţile, să petreacă atâta timp cu o asemenea arătare. 

— lulius al meu şi-ar petrece noaptea şi cu un crocodil, dacă s- 
ar supune voinţei lui. Dar, ia spune-mi, ce ştii de la spionii tăi că 
se întâmplă la Roma? 

Caesar se întorsese în capitală, ajungând acolo în luna romană 
a lui Quintilis. Numai că de-acum avea să fie redenumită lulius, 
se spunea, după luna naşterii lui. 

— De când s-a întors, Caesar e proslăvit ca un zeu. Nu are nici 
un rival pentru putere. Nici chiar Cicero şi ceilalţi bătrâni din 
Senat nu pot să-l desfidă. 

Primise, în sfârşit, o misivă de la el, exprimată în cel mai 
formal limbaj, anunţând-o despre victoria asupra lui Cato şi 
felicitând-o pentru naşterea fiului ei. „lulius al meu. Acelaşi om 
politic dintotdeauna.” 

— Şi despre mine ce se spune? 

Mardian îi evită ochii. 

— Am primit rapoarte despre felurite vorbe triviale în Forum. 

— Sunt încă subiectul lor de bârfă? Ar trebui să mă simt 
flatată? 

— La fel e şi aici, la Alexandria. Oamenii bârfesc despre orice. 

— Cei din Alexandria îşi respectă regina. Arată acelaşi respect 
şi faţă de Caesar? 

— Ştiţi cum sunt bărbaţii, iar bărbaţii romani cu atât mai mult. 
O încurajează. 


127 


- CLEOPATRA - 


Mardian îşi ţuguie buzele cu reproş. Din unele lucruri pe care 
le spunea, reieşea că se considera mai mult femeie decât bărbat. 
Intr-adevăr, rareori vorbea binevoitor despre sexul cu care se 
născuse. 

— Vreau să ştiu ce spun. 

— E dezgustător. 

— Nu mai sunt o fetiţă, Mardian. 

Obrajii dolofani ai preparatorului se împurpurară. 

— Fac haz pe seama nenorocirilor noastre. In Forum a apărut 
o mâzgălitură. Zice că Nilul s-a ridicat cu şase degete într-o 
noapte şi Caesar tot cu atât. 

Cleopatra zâmbi. 

— Numai cu şase degete? Mie mi s-a părut mult mai mult. 

Aceste cuvinte părură să-l şocheze pe Mardian. 

— Şi altceva? îl întrebă ea. 

— Oamenii de rând au compus un cântec şi-l cântă pe străzi. 
Că romanul a petrecut două săptămâni pe Nil şi două luni pe 
regină. 

Cleopatra îşi dădea seama cât de jignitoare şi ridicole trebuiau 
să pară asemenea vulgarităţi pentru un om care nu simţea nimic 
la adresa femeilor. 

— Sunt laude la adresa lui, continuă Mardian. Pentru ei, nu e 
decât încă o cucerire a lui Caesar. Dacă v-ar plimba prin Forum, 
ar ovaţiona, fără îndoială. 

— Şi despre Caesarion? 

Expresia lui Mardian se schimbă brusc. 

— Cu siguranţă, pe seama fiului vostru nu circulă nici un 
cântec, Maiestate. Se vorbeşte doar pe şoptite în Senat, iar cei 
de viţă nobilă comentează prin băi. Dar, cu reputaţia lui Caesar... 

Nu era nevoie să termine: cu reputaţia lui Caesar, Caesarion 
nu era decât încă un bastard. Insă, cu siguranţă, existenţa 
băiatului îi neliniştea. li punea pe gânduri, desigur. 

Nu, Caesarion nu era doar încă un bastard. Chiar şi Caesar 
trebuia să înţeleagă asta, trebuia să fie conştient de semnificaţia 
fiului său din Egipt. 

— Nu vreau ca micul Caesarion să poarte acelaşi jug pe care l- 
am moştenit eu de la tatăl meu, spuse Cleopatra. l-am dăruit 
lumii matematici şi astronomie şi cea mai mare bibliotecă de pe 
Pământ. La ce ne folosesc toate învăţăturile astea? Incă ne 
zvârcolim sub cizma romanilor. 


128 


- COLIN FALCONER - 


— Nu ne putem compara cu armatele lor. 

— Nu e nevoie ca sângele să se verse pentru libertate. Se 
poate şi prin uniune. 

— Cu Caesar? 

O privi de parcă până atunci nu i-ar mai fi venit o asemenea 
idee. De ce nu? se întrebă Cleopatra. Ce era atât de nefiresc? Nu 
era Caesar doar un prinţ străin eligibil ca toţi ceilalţi? 

— Este roman. Un simplu soldat. Nu e demn de Maiestatea 
Voastră. 

— Vrei să spui că Senatul n-ar îngădui-o. 

Ochii lui Mardian se holbaseră cât două farfurii. 

— l-ar da prea multă putere. 

— Când a fost prea multă putere destul pentru lulius al meu? 

— N-are sânge regal! insistă Mardian, indignat. 

— Atunci, îi voi împrumuta puţin dintr-al meu. 

— Maiestate, aşa ceva nu se poate întâmpla niciodată. 

— Ba se poate şi se va întâmpla. Ai numai răbdare, Mardian. 
Nu cred că lulius e un om prost. Va înţelege cât are de câştigat. 
Ai să vezi. 


* 


Se numea Quintus Dellius şi avea ceva de nevăstuică. Intră în 
Sala de Audienţe, bocănind zgomotos cu cizmele sale bătute în 
ţinte metalice. Purta armura distinctivă a ofiţerilor romani, 
pieptar cu decoraţiuni smălţuite şi pelerină de piele roşie, iar 
tunica roşie şi curelele de piele ale cizmelor i se reflectau în 
marmura lustruită. Făcu o plecăciune, apoi o privi în lungul 
nasului său roman fin. 

— Un mesaj de la lulius Caesar, Consul al Romei, pentru 
Regina Egiptului, prietena lui. 

Ochii i se mişcau rapid prin jur, observând totul. Părea cam 
surprins să vadă că avea o curte la fel ca toate celelalte din 
Răsărit. Petrecuse prea mult timp ascultând bârfele din băile 
Palatinului. Poate se aşteptase s-o găsească pe jumătate goală, 
cu cobra de bronz a faraonilor pe cap, mâncând rămăşiţele 
mumificate ale tatălui ei. 

In schimb, se pomenea înconjurat de funcţionari greci graşi, 
cu nasuri coroiate, şi legionari romani din Calabria. Străjerii 
nubieni, cu pielea lor neagră şi lucioasă, şi ţestele rase ale lui 


129 


- CLEOPATRA - 


Pshereniptah şi preoţilor din suita lui erau singurele deosebiri 
faţă de audiența la oricare altă curte elenistă. 

— Ce mesaj ne trimite? întrebă Cleopatra. 

— Nădăjduieşte să vă afle bine cu sănătatea şi vă felicită 
pentru naşterea fiului vostru. 

„Tot fiul vostru e încă”, remarcă ea. „Nu fiul nostru. Romanii 
ăştia şi jocurile lor...!” 

— li poţi spune că fiul nostru stă foarte bine cu sănătatea. De 
asemenea, îi mai poţi aminti că are aproape unsprezece luni, iar 
felicitările sunt puţin cam târzii. 

Tonul ei categoric îl cam descumpănea pe Dellius. Oare toţi se 
târau în faţa acestor romani? 

— Are plăcerea să vă anunţe că Senatorii i-au acordat dreptul 
de a ţine patru Triumfuri şi vă invită să veniţi pentru a lua parte 
la sărbătoriri. 

— Regina Egiptului îl felicită pe Caesar pentru victoriile lui şi 
este onorată să fie invitată la Roma. Ne vom gândi la aceasta şi- 
ti vom da răspunsul nostru. 

— Caesar şi-a exprimat dorinţa de a fi prezentă la triumfuri, 
pentru a le demonstra tuturor că nu sunteţi inamica Romei, 
continuă Dellius. 

— iți mulţumesc, Quintus Dellius, spuse Cleopatra. Te-ai făcut 
clar înţeles. 

Şi îl expedie. 

„Pentru a le demonstra tuturor că nu sunteţi inamica Romei.” 
Se întreba ce ascundea această ameninţare implicită. Nu-i putea 
porunci să vină la Roma. Nu era vasală. Sau, poate, era? Trebuia 
să facă ceea ce i se spunea, dacă dorea patronajul lui Caesar, iar 
fără acesta încă mai putea fi pierdută. Libertatea avea preţul ei, 
dacă nu dorea să se conformeze dorințelor altora. 

Şi nu încăpea nici o îndoială că avea să se ducă la Roma. 
Pentru asta se rugase. Faptul că lulius Caesar găsise de cuviinţă 
să-i ordone lui Dellius s-o determine să vină, chiar şi cu 
ameninţări voalate, era oarecum mulţumitor. Poate că acelui om 
îi venise în sfârşit mintea la cap. 


PARTEA A DOUA 
Nu socoti fericit nici un om până nu e mort. 


130 


- COLIN FALCONER - 
ZICALĂ ROMANĂ A EPOCII 


32 


Cetatea Romei 

Cu patruzeci şi şase de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 

În recent-inaugurata lună a lui lulius 


Cleopatra nu mai văzuse niciodată brazi şi se simţea atât 
fascinată, cât şi dezgustată de cetina lor verde-închisă, cam 
mohorâtă şi aspră. Acele lor ascuţite cădeau în iarbă, iar sub ei 
nu creştea nimic. „Sunt la fel ca romanii”, reflectă ea. „Inalţi, 
întunecaţi şi impunători şi fără să lase nimic să înflorească în 
umbra lor.” 

Caesar o cazase în propria vilă de pe malul apusean al 
Tibrului, pe Via Campana. Cu siguranţă, îşi spunea ea, aceasta 
era o declaraţie în sine. Vila era destul de confortabilă, deşi îi 
lipseau lumina şi aerul cu care se obişnuise la Alexandria. Era 
construită din piatră crem pal, având coloanele festonate cu 
trandafiri, glicină şi clematite. Busturi de marmură mărgineau 
atriul de la intrare; era acolo Venus, cum o numeau romanii pe 
Isis, iar Cleopatra se amuza ştiind că lulius Caesar şi-o considera 
străbună; mai erau şi statui ale lui Alexandru, desigur, şi câteva 
ale lui Caesar, sculptate în tinereţile lui. Işi dorea să-l fi cunoscut 
atunci, când ar fi avut mai mult timp ca să-şi plănuiască un 
viitor. 

Dincolo de atriu se afla o curte mică, având deasupra un 
acoperiş înclinat spre interior, pe care romanii îl numeau 
impluvium. De aici, un pasaj ducea la dormitoare şi sufragerii. In 
partea din spate a casei se găsea o grădină pretențioasă, 
înconjurată cu colonade, în jurul unui bazin cu peşti numit 
piscină. 

Pereţii interiori fuseseră zugrăviți în acelaşi verde cu acele de 
brad, nuanțele lor închise fiind înveselite cu ajutorul unor frize 
colorate care reprezentau ghirlande de flori. Camerele principale 
de mâncat şi locuit aveau pe pardoseală mozaicuri delicate cu 
scene bucolice, nimfe dansând în jurul unui arbore. O preferinţă 


131 


- CLEOPATRA - 


cam decadentă din partea unui sobru senator roman. Mobila era 
spartană pentru un om cu poziţia lui socială dar părea pe potriva 
caracterului său: câteva suporturi de alamă cu lămpi agăţate de 
braţe, pe lanţuri subţiri de argint, câteva mese cu intarsii de 
fildeş şi baga. 

Dormitorul, fusese asigurată, fusese cândva al lui Caesar. Era 
o cămăruţă prăpădită, în care n-aveai loc nici să biciuieşti un 
sclav, după cum remarcase Mardian. Patul mare, sculptat din 
lemn de stejar, cu cuverturi de lână şi mătase, ocupa aproape 
tot spaţiul. 

Pe lângă palatul ei din Alexandria, arăta ca o cazarmă, dar 
totuşi, fiind principala reşedinţă a lui Caesar, nu putea fi 
considerată o insultă. De fapt, dacă ar fi dorit să aducă la 
cunoştinţa întregii Rome relaţia lor, Caesar nici n-ar fi putut 
alege un mod mai potrivit de a o face. 

Vila era înconjurată cu grădini vaste, având vedere spre Tibru 
şi spre cetatea Romei. Grădinile nu se comparau cu nimic din tot 
ceea ce-i fusese dat să vadă vreodată. Ulmi, platani şi chiparoşi 
plantați în cea mai desăvârşită ordine, ca legionarii la instrucţie, 
printre garduri vii tunse cu îngrijire şi arbuşti de mirt, cimişir şi 
lauri. De la umbra malurilor se vedeau barjele urcând dinspre 
Ostia, către Podul Probus şi Emporium, întinsa piaţă interioară al 
cărei miros se simţea când sufla vântul dintr-acolo. Pe celălalt 
mal se întindea în faţa ei uriaşa Aventina, clădirile din cărămidă 
roşie cu patru şi cinci etaje pe care romanii le numeau /nsu/ae, 
aliniate ca nişte elevi sârguincioşi pe colină. 

Trecuseră câteva zile de la sosire, dar Caesar încă nu venise 
personal s-o salute. Cleopatra se întreba dacă o adusese acolo 
ca musafiră sau ca ostatică. Presupunea că avea s-o afle destul 
de curând. 

Caesar îl trimitea în fiecare zi pe Quintus Dellius — pe care 
Mardian nu-l mai numea altfel decât „Dihorul lui Caesar” — cu 
salutări şi să se intereseze de necesităţile ei. Se părea, însă, că 
întâiul cetăţean al Romei era prea ocupat cu pregătirile pentru 
propria glorificare ca s-o întâlnească. „Ei bine”, medita ea, „dar 
la ce te-ai fi aşteptat?” 

Nu se amăgea cu gândul că i-ar fi fost dor de ea. Sperase, 
însă, că dorea s-o vadă pe Regina Egiptului şi mai sperase ca 
marele Caesar să fie curios să-şi cunoască fiul. La urma urmei, 
din câte ştia ea, Ptolemeu Caesar era singurul lui moştenitor — 


132 


- COLIN FALCONER - 


şi, în orice caz, singurul care-i purta numele. 


* 


— Aşadar, Mardian, ce veşti ai de la urechile tale din Roma? 

Lui Mardian nu-i plăcea Roma. li displăcea locuinţa lui, care 
era întru totul prea înghesuită pentru gusturile sale, în 
comparaţie cu somptuoasa lui vilă de pe malul Lacului Mareotis, 
îi displăcea vremea, care era prea încinsă, îi displăceau romanii 
înşişi. 

Dar, cumva, ştia despre cele ce se întâmplau acolo mai multe, 
poate, decât însuşi Caesar. 

— Maiestate, spuse el, s-ar părea că acum Caesar nu mai e 
numai Consul al Republicii, ci a fost votat şi Prefect al 
Moravurilor şi Dictator al Poporului Roman pentru următorii zece 
ani. Este o cinste fără precedent printre aceşti romani. Intr- 
adevăr, Caesar al vostru îl eclipsează, prin puterea lui, până şi pe 
Pompei. 

— Capul lui Pompei a sfârşit pe o tavă. O asemenea ispravă nu 
e dificil de eclipsat. Nu e nevoie decât să rămână în viaţă. 

Mardian făcu o mutră. 

— Suntem la Roma, Maiestate. La fel ca la Alexandria, 
rămânerea în viaţă e o ispravă deloc de neglijat. 


* 


Cleopatra se întreba dacă avea să vină noaptea, cu o caleaşcă 
sau purtat într-o litieră cu perdele. Aşa ceva i-ar fi spus tot ce 
avea nevoie să ştie despre situaţia ei. Dar, nu, Caesar veni a 
doua zi dimineaţa, în plină lumină, pe un cal alb. In faţa lui 
defilau douăzeci şi patru de lictori, simboluri ale puterii lui ca 
dictator al republicii, fiecare ducând câte o fascie — o secure 
şlefuită legată cu ramuri de brad înfăşurate într-o panglică de 
mătase. 

II însoțeau două centurii de soldaţi, garda lui de corp, iar când 
descălecă aceştia se grăbiră să-şi ocupe poziţiile în jurul porţilor 
şi al grădinilor, parcă desfăşurându-se în aşteptarea unui atac. 
Se părea că lulius Caesar nu se simţea în siguranţă nici chiar în 
propria capitală. 

Poate tocmai fiindcă era capitala lui. 


133 


- CLEOPATRA - 


Cleopatra îl primi într-o cameră mare, cu vedere spre 
impluvium. Îşi căută locul pe mai multe scaune şi canapele 
diferite, înainte de a se instala în sfârşit, anunţându-l că-şi putea 
face intrarea. Inima îi bătea nebuneşte. Ticălosul o lăsase să-l 
aştepte. Acum, n-avea decât sa se plimbe prin propriul atriu, 
aşteptând-o pe ea să fie gata. 

Dar, oricât de tare s-ar fi străduit, nu-şi putea regăsi aceeaşi 
furie pe care o simţise în ajun. Era mai nerăbdătoare să-l vadă 
decât era el. Ei bine, n-avea de gând să-şi dea de gol această 
nerăbdare. 

Atât de multe lucruri depindeau de deznodământul acestei 
întrevederi. „Va cere oare să-l vadă pe Caesarion? Sau mă va 
trata doar ca pe un demnitar străin oarecare?” Trecuse mai mult 
de un an de când nu-l mai văzuse. Avea să se comporte ca un 
roman tipic, întorcând spatele prilejului pe care i-l oferise? 

Aşteptarea o umplea de nervozitate. Dădu din cap spre 
şambelan, semnalul pentru a-l introduce pe Caesar. 


* 


— Salutări, Prea Înaltă Maiestate, spuse el, într-o greacă 
elegantă. 

— Salutări, Domnul Meu General. Este o plăcere să-ţi privesc 
din nou chipul. 

— Socot că e o plăcere măruntă în comparaţie cu a mea, căci 
faţa voastră e mai frumoasă decât oricare văzută de mine în 
Roma. 

„Ah, Caesar diplomatul”, reflectă ea. „Caesar amantul şi 
mincinosul.“ 

— Fortuna a fost generoasă cu voi de când v-am văzut ultima 
oară, continuă Cleopatra, spunând la rândul ei o minciună 
elegantă, căci la drept vorbind Caesar arăta obosit şi tras la faţă. 
Interminabilele campanii îşi spuseseră cuvântul. 

— Da, Zeița Sorţii şi-a jucat rolul. Dar şi tactica înţeleaptă a 
avut un rol de jucat. 

Mă rog, niciodată nu-l prea caracterizase modestia. 

— Mă îndurerează faptul că n-am putut veni să vă salut până 
acum, urmă el. Am fost ocupat cu organizarea Triumfurilor. 

Când Cleopatra nu-i răspunse, adăugă: 

— Nădăjduiesc că aţi găsit serviciile de aici pe placul vostru. 


134 


- COLIN FALCONER - 


— Locuinţa e puţin cam înghesuită. 

Caesar privi prin cameră, la sclavi, la servitoare, la curteni, 
consilieri şi miniştri; gali şi germanici cu păr blond, nubieni cu 
piele de abanos, greci bărboşi în chitoane largi, viu colorate, 
oeconomi evrei, până şi preotul ei, Pshereniptah. Parcă-i şi citea 
gândurile: „Pe Jupiter, a adus cu ea toată Alexandria.” 

— Nu mă aşteptasem la o suită atât de numeroasă. 

— Orice invitaţie pe numele Cleopatrei este o invitaţie pentru 
Egipt. 

Umbra unui surâs. 

— Să înţeleg că aţi pus să se înalțe piramidele în grădină? 

— Bineînţeles că nu, răspunse ea, serioasă la faţă. Numai 
farul. 

Un moment de încordare. Caesar privi prin cameră, ca şi cum 
ar fi căutat ceva, sau pe cineva, pe care sperase sau se 
aşteptase să-l vadă. 

— L-aţi adus pe fiul vostru? _ 

„Aha!”, făcu Cleopatra în sinea ei. „In sfârşit, ajungem la 
problema cea mai importantă. Deci, nu eşti făcut din piatră, la 
urma urmei.” Ce-ar fi făcut dacă pleca fără să întrebe de micul 
Caesarion? 

— E în camera pentru copii. 

— Caesar îl poate vizita? 

Cleopatra nu voia să pară prea dornică, deşi era momentul pe 
care îl aşteptase mai bine de un an. intr-un târziu, murmură: 

— Pe-aici, 

Şi se ridică de pe canapeaua cu broderii de mătase, 
conducându-l prin vilă spre camera pe care o alesese pentru 
îngrijirea copilului. Ocupaţia de regină era o adevărată artă, 
după cum descoperise ea, arta de a avea o ţinută regală şi o 
expresie poruncitoare în timp ce inima îi bubuia în piept şi îi era 
greu până şi să respire. 


* 


Intrară în cameră singuri. Caesarion stătea culcat pe o cergă 
din blană lucioasă de panteră neagră. Era un copil cuminte şi se 
juca liniştit cu un căluţ de lemn pe care i-l dăduse Charmion. 
„Fiul meu.” Simţi un val familiar de mândrie, ca întotdeauna 
când îl privea. Atâtea speranţe şi visuri învestite în făptura aceea 


135 


- CLEOPATRA - 


măruntă, cu pielea oacheşă. 

Cleopatra privi chipul lui Caesar. Nu trăda prin nimic ceea ce 
simţea. Se mulțumea doar să privească, iar ei îi venea să ţipe: /a 
copilul în braţe! Strânge-l la piept! E al tău! i 

În sfârşit, Caesar se lăsă pe vine lângă copil. Întinse nesigur 
un deget, pe care băiatul îl apucă încântat şi imediat începu să-l 
roadă, muşcând adânc cu dinţişorii lui ascuţiţi. Râzând, Caesar 
îşi smulse mâna. 

Se ridică, zâmbind: 

— Aveţi un fiu reuşit. 

Indiferenţa lui o înfuria la culme. „Prin venele băiatului ăsta 
curge sângele tău!” 

— Amândoi avem un fiu reuşit. 

Parcă nici n-ar fi auzit-o. Caesar, eternul tactician, nu era gata 
să piardă teren atât de uşor. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi permis să-l văd. 

— Cum ţi-aş putea refuza să vezi o fiinţă din carnea şi sângele 
tău? 

Din nou se prefăcu a nu fi auzit. 

— Mă tem că vizita mea trebuie să fie scurtă. A fost o plăcere 
să stau din nou în compania voastră. Poate vom mai sta de 
vorbă curând. Sunteţi invitată la un banchet, în casa mea, mâine 
seară. 

„Ticălos de nedescris!” tuna şi fulgera Cleopatra în sinea ei. 

— Va trebui să discut cu secretarul curţii. El îmi poate spune 
dacă nu cumva avem vreun angajament anterior. 

— Este invitat şi soţul vostru, Antiochus. 

„Soţul meu. Chiar încearcă anume să mă înfurie?” 

— Mă tem că el nu poate veni. 

— Că tot veni vorba, ce mai face tânărul? 

— Nu se simte bine. Aerul roman nu-i prieşte. 

Un moment, Caesar îşi cobori garda. Ea îl privi în faţă şi avu 
impresia că distingea ceva de dincolo de masca publică a lui 
lulius Caesar. Citea oare în ochii lui dor, sau i se părea numai? 

— Ţi-am simţit lipsa, murmură el. 

— Nu la fel de mult pe cât mi-aş fi dorit eu. 

— Nu trece o clipă fără să fii prezentă în gândurile mele, 
continuă el, o idee cam prea repede. 

Curtezanul dintotdeauna, spunând tot ce dorea o femeie să 
audă. Făcu un pas spre ea, ca s-o sărute pe obraz. Cleopatra se 


136 


- COLIN FALCONER - 


lăsă sărutată, dar îl ţinu la o lungime de braţ distanţă. „Ce-am să 
fac? || iubesc, însă mă poate distruge cu cea mai mare uşurinţă.” 

Caesar ridică din umeri. Cleopatra simţi că fusese pregătit 
pentru acel refuz, dar reuşea totuşi să se arate lezat. 

— Atunci, pe mâine, mai spuse el. 

II privi cum pleca, precedat de lictori, înconjurat de garda lui 
de corp, ca o armată ridicând tabăra. Aşadar, Caesar venise. Aici 
era oarecum altfel, mai puţin stăpân pe sine însuşi. Ca şi cum 
Roma i-ar fi ţinut gâtul într-un jug. 

Pentru prima oară, Cleopatra se întrebă dacă Mardian avea 
dreptate, dacă nu cumva toate planurile ei erau doar visele cu 
ochii deschişi ale unei femei nechibzuite. Simţindu-se cuprinsă 
de un val de mânie, îşi alungă servitorii din încăpere şi reveni în 
camera copilului, unde îl luă în braţe pe micul Caesarion, 
strângându-l cu putere la piept. Simţea pe obraz lacrimi fierbinţi 
şi strălucitoare, slăbiciune pentru care se dispreţui pe dată. 
Plângea ca o fată necoaptă. 

— Nu-i voi lăsa să te conteste, îi şopti ea lui Caesarion. Eşti al 
meu şi mai eşti şi al lui, iar acesta este dreptul tău din naştere. 
Nu-i voi lăsa să ţi-l nege! 


33 


Se ţinea de marginile lecticii care se legăna, cu curelele de 
piele scârţâind, în timp ce purtătorii urcau colina. Auzea 
pescăruşii ţipând şi ciorovăindu-se deasupra cheurilor Tibrului şi 
strigătele răguşite ale cerşetorilor de pe uliţe. Privi de câteva ori 
printre perdele, dar nu văzu nimic de o frumuseţe deosebită pe 
străzile înguste şi întortocheate. Clădirile erau înghesuite şi 
asemănătoare unele cu altele, toate construite din cărămizi 
brune-roşiatice, astfel încât, deşi era doar sfârşitul după-amiezii, 
pe străzi începea să se lase întunericul. Cleopatra era surprinsă 
de diversitatea chipurilor: africani cu cârlionţi deşi ca lâna, 
colportori arabi în burnusuri şi robe largi, sclavi germani cu părul 
auriu purtând câte o matroană palatină pe litieră, chiar şi un 
îmblânzitor de şerpi egiptean. Se părea că Roma îşi adusese tot 
imperiul între propriile ziduri de cetate. 

In timp ce treceau pe lângă Circus Maximus, câteva 
prostituate fluierară făcând gesturi obscene în direcţia lor, iar 


137 


- CLEOPATRA - 


Cleopatra trase din nou perdelele. 

Nu adia nici o boare, iar după-amiaza era înăbuşitor de caldă. 
Pe când se hurducau în susul Palatinului, auzi glasurile stridente 
ale purtătorilor scoțând strigăte de avertisment şi instrucţiuni, 
luându-se la întrecere cu zecile de care trase de boi pe 
caldarâm, cu înjurăturile birjarilor, cu îndemnurile senatorilor 
care-şi zoreau atelajele de sclavi să tragă mai repede. Dar cea 
mai puternică senzaţie din Roma era mirosul: aromele calde de 
pâini coapte, duhorile înţepătoare de urină din spălătorii şi, peste 
toate, o poţiune îmbătătoare de sos de peşte fermentat din 
tabernae, fum din băile publice şi miros din canalele de scurgere 
înfundate. 


* 


Caesar locuia în Reggia, chiar în inima oraşului, lângă Templul 
Virginelor. Un loc nepotrivit pentru Caesar, după cum remarcă 
Mardian, când auzi. Cleopatra se aşteptase la un palat, dar când 
colo reşedinţa romană a lui Caesar era complet neimpunătoare, 
o vilă mică, dominată de clădirile publice din jurul ei. La intrare 
se înălța o poartă solidă din gratii de fier, lângă care stăteau de 
strajă doi centurioni. 

Un şambelan îi conduse prin porticul de marmură, până în 
atriu, care era decorat extravagant cu fresce florale, iar pe 
pardoseală un mozaic reprezenta o mangustă luptându-se cu o 
cobră. Ceilalţi invitaţi sosiseră deja, iar Cleopatra se simţi 
imediat supusă unui studiu atent, dacă nu chiar ostil. Dar 
imediat apăru Caesar, zâmbitor, cu mâinile întinse. | se adresă o 
dată în greceşte, cu câteva cuvinte amabile, căci ştia că latina ei 
era imperfectă şi nu voia s-o pună în inferioritate faţă de restul 
oaspeţilor. Acum, cu toţii aveau să-i urmeze exemplul, vorbind şi 
ei în limba greacă. 

Cleopatra adusese cu ea doar o suită puţin numeroasă: 
Mardian, câţiva sclavi şi garda de corp personală, formată în 
întregime din nubieni. Lui Antiochus nici măcar nu-i pomenise 
despre invitaţie; n-ar fi vrut să-l dezamăgească pe micul Rege al 
Egiptului, spunându-i că nu putea veni. Nici nu se putea pune 
problema să-l aducă acolo. Nu voia ca fie şi cel mai obtuz 
senator roman să creadă, măcar o clipă, că împărțea puterea cu 
altcineva. 


138 


- COLIN FALCONER - 


Caesar o prezentă celor din cercul interior al Romei. Cleopatra 
cunoştea deja multe nume, prin intermediul spionilor lui Mardian, 
şi-şi formase în minte imagini ale persoanelor respective. Avu 
surpriza să vadă că nu arătau deloc aşa cum îşi închipuise. 

Calpurnia, de exemplu. Cleopatra se aşteptase la o matroană 
romană tipică, puţin graţioasă şi cu o atitudine rece. Dar soţia lui 
Caesar era slabă şi stângace, cu faţa ca a unei pescăriţe şi 
manierele unei codoaşe de lupanar. Caesar merita o femeie mai 
acătării, îşi spuse Cleopatra. Dar, în fond, dacă era să dea 
crezare legendelor, el se culcase cu jumătate din lumea 
cunoscută, aşa că poate îşi irosea de pomană compasiunea. 
Calpurnia purta o robă de mătase violetă şi atât de multe 
bijuterii încât păreau încrustate în pielea ei, ca scoicile pe 
bordajul unei bărci de pescuit. Caesar se însurase cu ea, după 
cum spunea Mardian, din motive politice. Şi se mai spunea, fără 
ca ea să fie sigură dacă nu cumva era o glumă, că invadase 
Britania numai ca să fugă cât mai departe de Calpurnia. 

— Am auzit atât de multe despre dumneavoastră, spuse 
Calpurnia, cu un zâmbet rece. 

Cleopatra îi răspunse cu acelaşi surâs: 

— Şi eu despre dumneavoastră. 

In continuare, Caesar i-o prezentă strănepotului său, Gaius 
Octavian, un băiat liniştit de şaisprezece ani, care părea să 
sufere de o răceală gravă la cap. Cea mai reuşită trăsătură a lui 
erau ochii, de un albastru intens cum Cleopatra nu mai văzuse la 
nimeni, bărbat sau femeie. | se părea efeminat şi destul de 
vanitos, dacă tălpile groase ale sandalelor lui însemnau ceva în 
acest sens — încercare evidentă de a părea mai înalt decât era 
în realitate. Romanii ăştia! Fie pleşuvi, fie scunzi, considerau 
fiecare defect personal un afront la adresa zeilor. 

Mai era apoi redutabilul Marcus Brutus, un tânăr cu chip de 
taur, căruia faima i-o luase înainte. Spionii lui Mardian îl 
descriseseră ca pe un băiatu' mamei care credea că marele zeu 
Ra răsărea şi apunea în orificiul său de din dos. Se alăturase lui 
Pompei în recentul război civil, dar Caesar îl iertase după bătălia 
de la Pharsalus, făcându-l chiar guvernator al Galiei Cisalpine. 
Era însoţit de mama lui, Servilia, care, din câte spusese Mardian, 
era tot una dintre ibovnicele lui Caesar. Dar, adăugase el apoi, 
cu un zâmbet răutăcios, cine nu era, mai puţin Vestalele Virgine 
şi propria mamă a lui Caesar? Se zvonea chiar că Brutus ar fi fost 


139 


- CLEOPATRA - 


fiul lui. 

Brutus o salută fără o umbră de zâmbet. 

II cunoscu pe Marcus Agrippa, un tânăr chipeş şi colţuros cu 
păr brunet, tuns scurt, care îi fu prezentat ca prieten al lui 
Octavian. „Îmi dau seama.” În sfârşit, Claudius Marcellus, în 
purpuriu, un bufon chel cu un imens simţ al propriei importante, 
împreună cu soţia lui, Tertullia, o decoraţiune romană graţioasă 
cu maniere impecabile şi o voce ca mătasea trasă peste 
marmură. 

Cleopatra nu se aşteptase la prea multă politeţe din partea 
romanilor. Deschideau conversațiile pe un ton mai potrivit 
interogării unui prizonier de război. Se părea că doreau ca ea să 
le confirme imediat prejudecățile şi să le ofere noi subiecte 
pentru moara de bârfe din băile publice ale Palatinului. 

— Ce părere aveţi despre Roma? o întrebă imediat Marcellus. 

— Incă n-am văzut destul din ea pentru a-mi forma o opinie, 
răspunse Cleopatra, prudentă. 

— Trebuie să vi se pară grandioasă, în comparaţie cu Egiptul, 
comentă el, demonstrându-şi şi necunoaşterea ţării ei, şi proasta 
creştere. 

Cleopatra fu ispitită să i-o întoarcă pe loc, dar preferă să 
aştepte până după masă, pentru a o face într-o stare de spirit 
mai bună. 

— Se spune că în ţara dumneavoastră sunteţi adorată ca o 
zeiţă, interveni brutal Brutus. 

Tânărul acela îi trezea pe loc teama. Nu era o întrebare 
provocată de simpla curiozitate. 

— Unii cred că văd în mine reîncarnarea lui Isis. 

— Şi încurajați această credinţă? 

— Am descurajat întotdeauna asemenea concepţii copilăreşti 
— încă de la începutul timpurilor. 

Aceste cuvinte stârniră râsul lui Caesar şi chiar pe al soţiei 
senatorului, dar Bătrânul Scorţos nu-i înţelese umorul. O 
caracteristică îngrijorătoare. Din câte ştia ea, un bărbat care nu 
putea râde de sine însuşi nu avea simţul perspectivei şi devenea 
fanatic în legătură cu orice cauză spre care se simţea dispus. 
Periculos lucru. 

— Eu, unul, nu cred în divinitate, continuă Brutus. În republica 
noastră, toţi sunt egali. 

— Bineînţeles că sunt. De aceea astă-seară ne vom aşeza la 


140 


- COLIN FALCONER - 


masă, aşteptând ca sclavii să ne servească cina. 

— Mă refeream la cavalerii şi senatorii Romei, nu la plebei. 

„Nici nu ne-am aşezat să mâncăm şi deja sunt gata să mă 
sfâşie în bucăţi”, reflectă ea. Privi spre Caesar, în aşteptarea 
unei salvări. 

— Să mergem la masă, propuse el. 


* 


Trecură în triclinium — sufrageria — unde bărbaţii îşi lepădară 
mulţumiţi togele lungi şi greoaie. In jurul unei mese mari 
fuseseră dispuse trei canapele prelungi — triclinia — a patra 
latură rămânând liberă pentru servit. Tricliniile erau împărţite cu 
ajutorul unor perne în trei locuri, unde fiecare mesean putea să 
stea culcat, sprijinit de perne. Locurile la masă erau 
reglementate printr-o etichetă riguroasă; canapeaua de onoare 
se afla vizavi de latura liberă a mesei, iar Caesar o conduse pe 
Cleopatra într-acolo, pentru a sta împreună cu el şi Brutus. 

După ce se aşezară, servitorii le scoaseră sandalele şi le 
spălară picioarele cu apă de trandafiri, în timp ce o slujnică le 
punea la gât ghirlande de flori. Un ce//arius aduse două amfore 
cu vin falernian şi îl turnă într-un castron mare, numit krater, 
unde avea să fie amestecat cu apă şi răcit cu zăpadă. Două 
sclave tinere cântau la liră şi flaut, într-un alcov. 

Mâncarea fu adusă şi pusă pe o masă enormă, din fildeş şi 
baga. Aperitivul, gustum-ul, consta din ouă de prepeliţă tăiate 
felii, şoareci copţi în miere, perişoare de stridii cu măsline, un 
platou de stridii şi urzici de mare. La felul întâi, mensa prima, 
primiră cap de mistreţ fript în sos dulce de nucă, având mustăţile 
poleite cu aur lichid, bulbi de gladiolă copţi, castraveți fierţi, 
potârnichi prăjite, ceva numit de Caesar plăcintă de trandafir 
făcută din creier de vițel, ouă şi vin — şi piesa centrală, un 
enorm chefal prăjit. Cleopatra află de la ceilalţi musafiri că 
chefalul era considerat o delicatesă la Roma şi nu putea fi 
cumpărat decât de cei foarte bogaţi, la licitaţie, în piaţa de 
peşte. Mai gustă şi carne de porc, care în Egipt nu se mânca. 

Luau mâncarea cu degetele, aşa că mâinile le erau spălate 
adesea de sclavi, care aşteptau lângă canapele cu lighenaşe, 
turnându-le apă parfumată peste degetele unsuroase şi 
ştergându-le cu prosoape pe care le ţineau pe braţ. 


141 


- CLEOPATRA - 


În timp ce mâncau, Cleopatra încerca să evite privirea lui 
Caesar. Nu voia să pară în ochii acelor romani o metresă 
smiorcăită, şi cu atât mai puţin în ochii lui Caesar însuşi. 
inţelegea că în seara aceea nu aveau timp pentru discuţii 
particulare. Era o ceremonie publică. 

In timp ce mâncau mensa prima, Caesar orientase cu dibăcie 
conversaţia dinspre politică, la discuţiile despre Triumfurile care 
urmau să aibă loc peste două zile în Forum. 

— Niciodată nu se va mai vedea la Roma ceva comparabil cu 
asta, spunea Calpurnia, cu vocea ei ascuţită. Un singur Triumf 
este momentul culminant al celei mai ilustre cariere. Dar patru! 
Roma n-a mai văzut aşa ceva. Când totul se va termina, carul lui 
triumfal urmează să fie pus lângă al lui Jupiter, pe Colina 
Capitolină. 

Cleopatra găsea adoraţia Calpurniei la adresa necredinciosului 
ei soţ tristă şi deprimantă. 

Brutus stătea încruntat. 

— Crezi că e o idee bună să-ţi sărbătoreşti printr-un Triumf 
victoria asupra unor compatrioți romani? o întrebă el. 

— Care compatrioți romani? se răsti Caesar. 

— Cato, Scipio şi ceilalţi. 

— Orice roman care luptă sub un rege străin încetează să mai 
fie roman. 

Brutus clătină din cap. 

— A fi roman este o stare nobilă, care nu-i poate fi răpită nici 
unui om ce a fost binecuvântat cu ea. 

— La fel ca divinitatea? îl întrebă Cleopatra, făcându-l pe 
Caesar să râdă, iar ceilalţi râseră şi ei, fiindcă râdea Caesar. 

Toţi, cu excepţia lui Brutus şi a mamei lui. li trecu prin minte 
că lulius Caesar era un mare general, dar un slab judecător de 
caractere. „Uită-te la aceşti oameni cu care se înconjoară”, îşi 
spuse ea, „aceşti oameni pe care-i numeşte prietenii şi familia 
lui. Cum poate suporta?” Mai degrabă s-ar fi lăsat gâtuită într-o 
mlaştină, decât să mai îndure încă o cină cu Scorţosul şi maică- 
sa. Şi apoi, mai era şi puştanul de Octavian, cu umbletul lui 
sugestiv, cu coşurile şi râsetele lui afectate. lar soţia lui Caesar 
era o scorpie. 

Poate, că într-adevăr invadase Britania ca să scape de ei. 


* 


142 


- COLIN FALCONER - 


La ultimul fel, mensa secunda, li se servi cremă de ouă cu 
miere, afine şi smochine dulci, cu suc de rodii răcit cu zăpadă din 
Tracia. 

— Problema Romei, spunea Marcellus, e că pierdem din 
vedere codurile morale care au făcut Roma să ajungă ceea ce 
este astăzi. Aceste rituri ale lui Bachus, cum li se mai spune, cu 
bărbaţi şi femei destrăbălându-se şi săvârşind tot felul de fapte 
neruşinate în numele religiei. Sau acel templu al lui Isis de pe 
Aventina. Este cunoscut nu numai ca un loc frecventat de 
prostituate, ci şi ca loc de întâlnire unde bărbaţii şi femeile îşi fac 
de cap într-ale amorului. Nici nu mă mir că acestea sunt religii 
ale femeilor. Toate necazurile noastre sunt pricinuite de femei. 

Vorbea către Caesar şi Octavian, însă se vedea clar că predica 
îi era adresată Cleopatrei. Foarte bine, dacă voia o dezbatere. 

— Toate necazurile? Să înţeleg atunci, Claudius Marcellus, că 
pe femeile voastre pui vina înfrângerilor militare din Parthia? Sau 
cea a recentelor războaie civile? 

Marcellus păru fâstâcit să vadă că o femeie îi contesta opiniile, 
chiar dacă era regină. Totuşi, nu-şi atenuă retorica. 

— Le pun în seamă vina lamentabilului nostru deficit în 
comerţul cu restul lumii. Secătuiesc imperiul cu nesfârşitele lor 
capricii şi interminabilele cereri de înfrumusețare, robe şi mantii 
vopsite în Tyr, coliere, broşe, inele, brățări de aur. Nu trece o zi 
fără să mă pomenesc acostat în Forum de câte un bancher 
pentru cine ştie ce flecuşteţ cumpărat de nevastă-mea, iar eu 
trebuie să scot banii ca să-l plătesc. 

„Zău aşa”, constată Cleopatra, „vorbeşte despre soţia lui ca şi 
cum nici n-ar fi de faţă.” 

— Şi toate trebuie să fie cumpărate din afara imperiului. Eu 
mi-aş putea cumpăra o moşie pe Colinele Alban numai cu ceea 
ce poartă nevastă-mea în urechi. lar mătăsurile astea în care se 
drapează, livră cu livră, valorează cât greutatea lor în aur. Nici 
nu-i de mirare că Roma n-are niciodată destui bani în Tezaur ca 
să-şi plătească armata! 

— Marcellus, îl întrebă ea, soţia ta are aventuri amoroase? 

In cameră se lăsă o tăcere năucită. Marcellus o privi pe 
Tertullia, care avu grijă să-i evite ochii. 

— In nici un caz! 

— Atunci, cu siguranţă, e diferită de toate celelalte femei din 


143 


- CLEOPATRA - 


întreaga Romă. Pare-mi-se că orice femeie inteligentă şi educată 
din acest oraş umblă creanga, cu banii şi cu sine însăşi, numai 
fiindcă se plictiseşte de moarte cu soţul ei. Bărbaţii le lasă să-şi 
facă de cap, pentru ca ei să fie liberi să se concentreze asupra 
politicii şi plăcerilor particulare de la un lupanar care cred că se 
numeşte Casa lui Venus, aflat vizavi de Circus Maximus. . 

Cu coada ochiului, Cleopatra îl văzu pe Caesar privind-o. În tot 
timpul cuvântării ei, rămăsese serios, iar ea crezuse că era 
nemulţumit de acea ieşire. Apoi, însă, îi văzu colţurile gurii 
tresărind, iar în clipa următoare Caesar îşi aruncă pe spate 
capul, începând să râdă în hohote. 

Obrajii lui Marcellus ardeau de indignare. Râsul lui Caesar nu 
făcea decât să-l lezeze şi mai mult. 

— Cred că ceea ce spuneţi nu face decât să dovedească însăşi 
ideea pe care o susţin eu. Femeia e o fiinţă încăpăţânată, căreia 
nu i se poate încredința nici măcar o minimă libertate, căci altfel 
o va toca ostentativ şi necuviincios. Ce altceva poate să facă 
bărbatul, decât s-o ţină cât mai din scurt? 

— Şi-atunci, în Egipt cum trataţi femeile? o întrebă Octavian. 

Marţafoi neruşinat! Auzi ce-şi permitea! 

— Ei bine, cele cu adevărat inteligente sunt făcute regine, 
replică ea, la care Caesar aplaudă, iar Tertullia zâmbi. Până şi 
Calpurnia părea să se distreze în mod indirect cu conversaţia. 
Brutus şi Octavian, însă, schimbară o privire din care reieşea că 
în direcţia aceea nu-şi câştigase nici un prieten. 

— Credeţi că o femeie o duce mai bine la Alexandria decât la 
Roma? se interesă Calpurnia, devenindu-i dintr-o dată aliată. 

— Poate să ia şi să dea bani cu împrumut, poate să cumpere 
şi să vândă case, totul pe cont propriu. Nu are nevoie de un 
paznic bărbat toată viaţa lângă ea, ca la Roma. 

— Eu cred că femeile din Roma se bucură de prea multă 
libertate, continuă să protesteze Marcellus. Pot face tot ce le taie 
mintea, cu condiţia să nu se amestece în probleme care nu le 
privesc. 

— Ca de pildă? 

— Politica, pentru care sunt neînzestrate de la natură. 

— Cred că înţeleg. Deci sunteţi de acord să-şi petreacă oricât 
de mult timp poftesc în baie, sau buclându-şi părul cu fierul, 
atâta vreme cât nu face nimic care i-ar putea cere să-şi 
folosească mintea, demonstrând că e superioară minţii voastre. 


144 


- COLIN FALCONER - 


— În sensul ăsta, n-am nici o teamă, pufni Marcellus. 

— Să punem la încercare ipoteza. la spune-mi, dacă ai o 
legiune de patru mii cincizeci de soldaţi, dintre care cinci sute 
optzeci sunt ucişi într-o luptă cu parții şi alţi o mie cincisprezece 
sunt răniţi, câţi soldaţi vă mai rămân ca să vă păzească 
drapelele? 

Marcellus îşi umflă obrajii, căzând pe gânduri. 

— Răspunsul este: două mii patru sute cincizeci şi cinci, i-o luă 
înainte Cleopatra. 

— A, aveaţi răspunsul pregătit dinainte! protestă Marcellus. 

Cleopatra se întoarse spre Caesar: 

— Atunci, daţi-mi altă problemă. 

De trei ori Caesar îi propuse câte o problemă de matematică 
asemănătoare şi de fiecare dată Cleopatra dădu răspunsul 
corect, în timp ce Marcellus continua să se încrunte, privindu-şi 
degetele. 

— Cred că a dovedit ce dorea, interveni în cele din urmă 
Tertullia, iar soţul ei o privi crunt, furios. 

„Asta o să capete o palmă, când ajunge acasă”, îşi spuse 
Cleopatra, posomorâtă. 

— Imi pare rău, Marcellus, dar cred că are dreptate, sublinie 
Caesar. Cu siguranţă, aş angaja-o pe regină şef de intendenţă în 
locul tău. 

După care îl scuti pe senator şi de alte umilinţe, bătând din 
palme ca să înceapă programul distractiv. 


* 


— Mi s-a spus că aveţi un fiu, îi zise Brutus. 

In încăpere se făcuse din nou linişte. Surprinse privirea lui 
Caesar, dar nu-i putu ghici gândurile. 

— Intr-adevăr, am un fiu, răspunse ea, cu băgare de seamă. 

— Dacă eu aş avea un fiu, l-aş creşte conform celor mai stricte 
principii filosofice şi matematice, continuă Brutus. Am auzit că la 
Alexandria aveţi unii dintre cei ai buni matematicieni ai lumii. 

— Avem acest noroc. 

— Atunci, înseamnă că înţelegeţi valorile acestor ştiinţe. 

— Într-adevăr. Dar acum mă interesează să aud cum le-aţi 
aplica vieţii omeneşti. 

Brutus zâmbi triumfător. „Tot ce aşteaptă omul ăsta de la 


145 


- CLEOPATRA - 


viaţă”, reflectă Cleopatra, „e o scenă pe care sa facă paradă de 
calităţile lui. Câtă rigiditate, pentru un om atât de tânăr! Chiar 
aşa, o sută de gladiatori trăgând de-o funie n-ar reuşi să-i 
smulgă băţul din spate.” 

— In fiecare seară, dau socoteală pentru tot ce-am făcut, 
meritele şi neajunsurile faptelor mele de peste zi. Cred că, în 
acest mod, virtutea unui om poate fi calculată folosind 
asemenea principii exacte. 

— Unora ar putea să li se pară o existenţă lipsită de sânge. 

— Sângele e un căpitan slab. Prea mulţi bărbaţi sunt seduşi de 
pasiuni  neînfrânate. In realitate, corectitudinea sufletului 
valorează pentru noi mai mult decât această viaţă tranzitorie. De 
exemplu, înainte de bătălia de la Pharsalus, mi-am petrecut 
ultima seară copiind fragmente din operele lui Polybius, în timp 
ce ofiţerii ceilalţi îşi inspectau cavaleria. 

Această declaraţie fu gratificată cu priviri aprobatoare de 
către Marcellus şi mama lui. 

— Şi ce s-a întâmplat cu cavaleria dumitale? 

— A fost făcută praf, murmură Caesar. 

— Poate deoarece comandantul ei îl citea pe Polybius, 
comentă Cleopatra. 

— Nu înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Ba dumneata nu mă înţelegi pe mine. Dar spune-mi, de ce 
erai de partea lui Pompei? 

— II consideram cel mai virtuos din cei doi, răspunse Brutus, 
servindu-se din vinul celui mai puţin virtuos din cei doi. 

—Mă întreb dacă omul cel mai virtuos din cei doi ţi-ar fi arătat 
milă, în caz că luptai de partea lui Caesar şi pierdeai, replică ea, 
remarcă pentru care se alese cu o privire de silă totală dinspre 
Brutus şi maică-sa. 

Şi se opriră aici. 


* 


Romanii, după câte i se părea, ţineau la vinul lor, femeile, ca 
şi bărbaţii. Caesar bea frugal, dar la vremea când distracţiile 
luară sfârşit, Marcellus şi Calpurnia erau afumaţi bine. Din partea 
ei, Cleopatra bea întotdeauna puţin, diluându-şi foarte mult 
vinul. Văzuse ce efect avusese băutura asupra reputației tatălui 
ei şi cum îi tulburase talentul la arta guvernării şi jurase să nu 


146 


- COLIN FALCONER - 


săvârşească aceeaşi greşeală. 

Suplimentul de vin falernian de soi ales nu sporea farmecul 
Calpurniei. Începu să bârfească veninos anumiţi senatori romani 
pe care-i cunoştea. In cele din urmă, conversaţia se îndreptă 
spre inevitabilul subiect al fostului Căpitan al Cavaleriei lui 
Caesar. 

— Prietenul tău Marcus Antonius iar s-a apucat de prostii, 
spuse ea, cu vocea împiedicată. 

Caesar păru nemulţumit de această remarcă, dar nu spuse 
nimic. 

— şi petrece mai tot timpul bând şi curvăsărind cu actorii ăia 
prieteni de-ai lui, continuă Calpurnia. Are până şi un pitic favorit, 
care-l însoţeşte oriunde. 

— Sunt de acord că lui Marcus îi place puţin cam prea mult 
vinul, răspunse ţeapăn Caesar. 

— Fulvia e revoltată, fireşte. Se spune că, în casă, îl ia de 
urechi ca un dascăl pe-un şcolar neastâmpărat. Dar el, cum se 
duce, cum o ia de la-nceput. 

Părea hotărâtă să-şi provoace soţul. Poate că vinul deschidea 
uşile haznalei cu resentimente. 

— Cu toate acestea, obiectă Caesar, Marcus e un soldat foarte 
bun. 

— N-are fler pentru pace, observă Brutus, în stilul lui lipsit de 
menajamente. 

— Dar trebuie să recunoaştem că e un bărbat arătos, nu se 
lăsă Calpurnia. Orice femeie ar trebui să fie fericită să-l aibă de 
soţ. Se spune că e descendent al lui Hercule. La drept vorbind, 
există destule soţii romane care ar putea depune mărturie 
despre mărimea măciucii lui. 

Caesar îi aruncă o privire dezgustată, dar Calpurnia nu făcu 
decât să clămpăne din limbă ca o pescăriţă pe cheul din Ostia. 

„Romanii ăştia”, îşi spuse Cleopatra. „Nişte barbari.” 


* 


Mai târziu, după ce se întoarseră la vila de pe Via Campana, 
Cleopatra îl întrebă pe Mardian despre acel Marcus Antonius pe 
seama căruia bârfise Calpurnia. 

— N-aveţi cum să-l ţineţi minte, Maiestate, îi răspunse 
Mardian, dar a luptat în armata lui Galbinius, când l-au readus pe 


147 


- CLEOPATRA - 


tatăl vostru pe tron. A luat Pelusiumul şi a cruțat vieţile multor 
egipteni pe care tatăl vostru i-ar fi ucis. Pentru asta, anumiţi 
alexandrini îşi amintesc cu drag de el. 

— Şi ce poziţie are la Roma? 

— Este considerat un cap cam înfierbântat, dar soldaţii lui îl 
iubesc. Şi-a câştigat mari merite alături de Caesar, luptând cu 
galii. Şi s-a îmbogăţit. Când Caesar l-a urmărit pe Pompei în 
Africa, l-a numit Consul în absenţa lui. Antoniu a rasolit-o rău. La 
întoarcerea lui Caesar, oraşul era într-un hal fără de hal, cu 
revolte pe străzi, iar Marcus Antonius, se spune, era beat 
aproape tot timpul. De asemenea, şi-a însuşit pentru sine casa 
lui Pompei, fără s-o plătească. Evident, Caesar l-a concediat şi 
de-atunci nu mai sunt în termeni buni. 

— Astă-seară, Caesar părea hotărât să-i ia apărarea. 

— Se spune că acest Antoniu e un om fermecător, cu toate 
cusururile lui. Poate că până şi lui Caesar îi vine greu să-l 
deteste. Şi este totuşi un om respectabil. Inainte de gâlceava 
asta, a fost moştenitorul uns al lui Caesar. 

„Ei bine, acum are un nou moştenitor”, medită Cleopatra. 
„Ceea ce face ca acest Marcus Antonius să devină duşmanul 
meu.” 

Se retrase în dormitor, obosită dar incapabilă să adoarmă. Va 
să zică, în acea seară cunoscuse personal Roma. Politica 
acesteia o intriga. A/t cuib de şerpi, îşi auzi ea tatăl şoptind. Dar 
mai supravieţuise şi înainte în compania târâtoarelor. Era sigură 
că avea să găsească o cale de a scăpa cu bine şi de astă dată, 
poate chiar să înflorească din nou. Insă depindeau atât de multe 
de ceea ce avea Caesar în minte, iar acel labirint şerpuitor era 
aproape imposibil de parcurs. 

işi dorea să-l fi avut lângă ea în noaptea aceea, să-i traducă 
discuţiile politice din timpul serii, s-o atragă în delicioasele lui 
conspirații, s-o facă parte din ambiția lui îmbătătoare. Să râdă de 
profanităţile ei. lar ea să-i simtă muşchii tari ai braţelor 
încercuind-o şi ocrotind-o. 

„Dar asta-i slăbiciune”, îşi spuse, „şi nu-mi pot îngădui un 
asemenea lux. Am faţă de Nil şi de zeii lui, precum şi de propriul 
fiu datoria de a fi hotărâtă. Trebuie să-i înving pe aceşti romani 
după regulile propriului joc. Fie ca Isis să-mi dea puterea de ao 
face.” 


148 


- COLIN FALCONER - 


34 


Drumul triumfal începu de pe Câmpul lui Marte, continuând 
prin jurul marilor colonade de la Circus Maximus, uriaşa pistă de 
curse care se întindea între colinele Palatinului şi Aventina, iar de 
acolo până la Forum Romanum, o piaţă urâtă şi aglomerată, 
plină de temple, statui şi judecătorii. Pentru ea, Forumul 
exemplifica Roma, cu toate victoriile ei îngrămădite de-a valma 
unele peste altele şi arhitectura împrumutată de oriunde 
altundeva. Era un concept barbar al frumuseţii, fără armonie, 
echilibru sau scară de proporţie. 

Stăteau aşezaţi într-o tribună specială, cu vedere spre Forum, 
umbrită de soare sub nişte copertine întinse de mătase. li fusese 
rezervat un loc de onoare, în acelaşi sector al galeriei cu 
Calpurnia, Octavian, nepotul lui Caesar şi restul cercului interior 
al dictatorului. Antiochus stătea aşezat lângă ea, tăcut ca de 
obicei, intimidat de solemnitate şi de mulţimi. 

Ştia că toată lumea o privea. Mardian îi spusese că întreaga 
Romă comenta relaţia ei cu Caesar, bârfind la nesfârşit despre 
evenimentele din vila de pe Via Campana. Numai de-ar fi ştiut...! 

Şi nu o priveau lung numai oamenii de rând. În câteva rânduri, 
simţi ochii Calpurniei aţintiţi asupra ei. Şi îl surprinse pe fătălăul 
de nepot al lui Caesar holbându-se şi el. Stătea aşezat în spatele 
ei, cu bunul său prieten Agrippa într-o parte şi un alt papiţoi de 
rang înalt, Maecenas, în cealaltă parte. 

Domnea o atmosferă de carnaval. Străzile şi balcoanele erau 
pline de oameni, aerul trăsnea de mirosul sudorii zecilor de mii 
de trupuri şi al tămâii care ardea în toate templele. 

Auzea Triumful apropiindu-se din depărtare. Aplauzele şi 
ovaţiile mulţimii creşteau ca un vuiet asurzitor, în timp ce 
procesiunea înainta pe Via Sacra, pe lângă Templul lui Castor şi 
Pollux şi porticurile pe jumătate terminate ale noului Forum lulia. 
In fruntea parăzii mergeau câţiva heralzi, sunând din trompete; 
în spatele lor, năduşiţi şi anchilozaţi de bătrâneţe, veneau 
magistraţii şi senatorii republici, rânduri-rânduri. 

Şiruri lungi de căruţe din lemn scârţâiau sub greutatea 
platourilor de aur şi a cupelor de argint, prada jefuită în timpul 
campaniilor galice. Convoiul nu se mai sfârşea. După un timp, 
Cleopatra începu să se plictisească. Până şi gloata începea să se 


149 


- CLEOPATRA - 


agite. Nimeni nu putea să vadă atât de mult aur fără a începe să 
aibă dureri de ochi. 

Apoi veneau legiunile lui Caesar, cântând în timp ce intrau în 
Forum. Mulțimea începu să hohotească de râs, la auzul 
cuvintelor: 


„Acasă-l aducem pe curvarul chel! 
Romani, nevestele în casă le-ncuiați! 
Din sacii de-aur cu împrumut luați 
Boarfele din Galia plătitu-şi-le-a el!” 


Cleopatra îl auzi pe Agrippa chicotind în spatele ei. Se întreba 
dacă şi Calpurnia era la fel de amuzată. 

In urma coloanei, legaţi în lanţuri grele şi înconjurați de gărzi, 
păşeau prizonierii lui Caesar, cu părul încâlcit, bărbile crescute 
lungi după anii pe întemniţare, zdrenţuiţi şi murdari, în blănuri şi 
piei. Îşi târşâiau picioarele, trişti şi jalnici, nedeprinşi cu lumina, 
huiduiţi de gloata care arunca în ei cu gunoaie. 

In sfârşit, mergând singur, apăru Vercingetorix, marea 
căpetenie care îi rezistase lui Caesar cu atâta îndărătnicie, ani de 
zile. Cei şase ani petrecuţi în închisoarea Tullianum nu-l 
încovoiaseră. Ţinându-şi capul sus, privea crunt spre mulțimile 
înşirate pe marginile străzilor. Curajul lui îi umilea, iar oamenii 
tăcură în timp ce trecea prin faţa lor. 

Mulțimea izbucni când în sfârşit îşi făcu apariţia Caesar, într- 
un car de aur tras de patru cai albi, ţinând în mâna stângă un 
sceptru de fildeş în vârf cu acvila legiunilor romane, iar în 
dreapta o ramură de laur. In spatele lui stătea un sclav, ţinându-i 
deasupra capului coroana grea de aura lui Jupiter. 

Cleopatrei i se spusese că sclavul servea unui dublu scop. Mai 
întâi, susţinea greutatea coroanei, care era prea masivă pentru 
capul oricărui om. În al doilea rând, îi amintea Triumfătorului că 
era muritor. Trebuia să-i şoptească la ureche, pe tot parcursul 
întregii procesiuni, în timp ce sărbătoritul se bucura de adulaţia 
mulțimilor: 

— Aminteşte-ţi, Caesar, că eşti muritor şi într-o zi va trebui să 
mori. 

Romanii ăştia, îşi spuse Cleopatra. Nemaipomenit neam. 

Se răsuci în scaun. 

— Prizonierii... îl întrebă ea pe Octavian. Ce se va întâmpla cu 


150 


- COLIN FALCONER - 


ei acum? 

— Vor fi duşi în beciurile de sub Tullianum, pentru execuţie. 

Cleopatra simţi un val brusc de repulsie. 

— Caesar l-a ţinut în închisoare pe omul ăsta, Vercingetorix, 
timp de şase ani, numai ca să-l poarte la paradă o singură zi, iar 
apoi să-l ucidă? 

Băiatul ridică din umeri, nepăsător. 

— Sigur că da, rânji el, arătându-şi dinţii stricaţi. 

„lulius al nostru”, reflectă Cleopatra. „O enigmă; un om de o 
clemenţă imprevizibilă şi o brutalitate inimaginabilă. Intr-o clipită 
ar putea să se întoarcă împotriva mea, sau să mă facă regina lui. 
Oare care din două va fi să fie?” 


35 


A doua zi urma să se desfăşoare Triumful Egiptean. Ca şi cum 
n-ar fi avut loc ospeţe şi beţii destule, Caesar organiză o 
petrecere la el acasă, pentru a sărbători evenimentul. Preciză o 
temă egipteană. Cleopatra aşteptase cu groază seara aceea, iar 
temerile îi fură justificate. 

Ceea ce prezenta Caesar era o parodie a Egiptului şi îi 
demonstra perfect opinia Romei despre ea şi ţara ei. Era Egiptul 
preoţilor şi al oamenilor din chora; de parcă Alexandria, cel mai 
frumos oraş din lume, nici n-ar fi existat; de parcă despre 
Museion, care dăruise lumii matematici şi astronomie şi cea mai 
mare bibliotecă de cărţi adunată vreodată, n-ar fi auzit nimeni. 
Cu câtă încăpățânare se agăţau acei romani de prejudecățile lor! 


* 


Când intră în casă văzu, în atriu, o statuie de alabastru a unui 
hipopotam, alături de doi crocodili, tot din alabastru. In jurul 
peristylium-ului se aflau alte statui în miniatură: un sfinx, o 
piramidă şi câteva obeliscuri. Toţi sclavii şi servitorii fuseseră 
îmbrăcaţi într-un stil pe care romanii păreau să-l creadă 
egiptean, având mai mult material în acoperământul capului 
decât în jurul şalelor. Printre oaspeţi îl văzu pe Anubis, păzitorul 
lumii celeilalte, purtând o mască de câine şi îmbrăcăminte de 
faraon. Sclave pe jumătate goale dansau pe muzica unei 


151 


- CLEOPATRA - 


orchestre de flaute şi tobe şi multe soţii ale senatorilor purtau 
colane de aur în patru straturi peste rochii strânse pe trup, în 
vreme ce pe frunte li se cabrau cobre, într-o parodie a coroanei 
egiptene sacre de pe Nilul de Jos. 

Cu toţii ignoraseră, în modul cel mai comod, faptul că ea şi toţi 
curtenii ei erau greci. 

In semn de sfidare, Cleopatra se îmbrăcase pentru seara 
aceea cu ceea ce ar fi purtat la orice banchet oficial: o rochie 
grecească largă de cea mai pală culoare albastră, o diademă de 
nestemate şi sandale de aur. Acum, privind la cei din jur, se 
întreba dacă vreunul dintre romanii prezenţi în seara aceea ar fi 
recunoscut-o ca Regină a Egiptului. Dintre toate femeile de faţă, 
ea era singura care nu se îmbrăcase ca un faraon. 


* 


Era îngâmfat şi mulţumit de sine, durduliu şi molatec. 
Sicofanţii se ţineau cârd după el, ciripind în urma lui. 

— Cicero, îi şopti Mardian la ureche. 

De braţ i se ţinea o fată destul de tânără ca să-i fie nepoată. 
Cleopatra îl antipatiză pe loc. 

— Marcus Tullius Cicero, i se prezentă el, când Caesar îl aduse 
să le facă cunoştinţă. Fără îndoială, aţi auzit de mine. 

— N-am auzit, minţi Cleopatra. Aţi luptat alături de Caesar, la 
Pharsalus? 

Cicero o fulgeră cu privirea, nervos. 

— Nu sunt soldat. 

— Se vede. 

După ce-i mai aruncă o privire rece, Cicero se îndepărtă. 
Mardian se aplecă spre umărul ei, şoptindu-i: 

— Nu trebuie să vă mai faceţi duşmani din asemenea oameni. 

— Crezi că prietenia are vreun preţ aici? Aş putea să mă 
închid ca amantă cu oricare dintre romanii ăştia, iar a doua zi m- 
ar denunța în faţa lumii întregi fără să clipească. Cine era fata 
care-l însoțea? 

— Se numeşte Pubilia, răspunse Mardian. 

— Câţi ani are? 

— Nu prea mulţi. Se spune că s-a însurat cu ea pentru bani. 

— Va să zică, nu are nici măcar virtutea definitorie a 
desfrâului omenesc? 


152 


- COLIN FALCONER - 


— Când a divorţat de prima soţie, l-au întrebat dacă avea să 
se mai recăsătorească. A răspuns că nu putea să se descurce şi 
cu filosofia, şi cu o soţie. Dar asta s-a întâmplat înainte de a fi 
fost silit să-i dea zestrea înapoi. Aşa că s-a însurat cu cea de-a 
doua soţie, ca să poată divorța de prima. 

— Bietul Cicero. 

— Biata Pubilia. 


* 


Toată Roma voia s-o cunoască, după câte se părea — din 
curiozitate probabil, sau numai pentru a se putea lăuda cu asta. 
Oare erau fascinaţi de ea datorită Egiptului, sau datorită lui 
Caesar? se întreba Cleopatra. Greu de spus. In mai multe 
rânduri, ridică privirea şi îl văzu pe Caesar uitându-se la ea din 
partea cealaltă a încăperii, dar era la fel de solicitat ca ea şi nu 
aveau timp pentru conversații particulare. Fără doar şi poate, 
meseria de erou public era epuizantă, conchise ea. 

In cele din urmă, însă, Caesar îşi găsi un moment liber. 

Părea obosit, iar Cleopatra îşi putea da seama că făcea 
eforturi pentru a-şi păstra pe buze zâmbetul de Triumfător. 

— O zi minunată pentru Caesar, comentă ea. 

— Îţi mulţumesc. Vei veni mâine? 

A doua zi, când se desfăşura Triumful Egiptean. Desigur. De- 
asta o invitase la Roma. 

— Voi veni. Sunt curioasă să văd cum a fost învinsă 
Alexandria. 

Caesar păru aproape spăşit. 

— Aminteşte-ţi că e doar teatru, spuse el. Să nu păleşti din 
cauza celor pe care le vei vedea sau auzi. Dar trebuie să fii 
prezentă, pentru ca toată lumea să ştie că nu tu ai fost biruită, ci 
inamicii tăi. 

Cum ar fi putut să nu pălească? Din procesiune urma să facă 
parte însăşi sora ei. 

— Acum, trebuie să onorăm formalităţile, continuă Caesar şi îi 
conduse, pe Cleopatra şi Antiochus, spre o estradă din capătul 
camerei. 

In timp ce urcau treptele, în adunare se lăsă liniştea. Caesar 
tinu un lung discurs, urându-le bun venit oficial la Roma Reginei 
Cleopatra a Şaptea şi Regelui Ptolemeu Antiochus al Egiptului, ca 


153 


- CLEOPATRA - 


oaspeţi onoraţi ai Republicii. 

— Astăzi, îi onorăm pe Regele şi Regina Egiptului, încheie el, şi 
prin aceasta îi înrolăm ca Prieteni şi Aliați ai Poporului Roman. 

Fu închinat un toast în cinstea lor, apoi programul serii 
continuă. 

„Şi s-ar putea ca de-acum să nu mai fiu pentru el decât o 
musafiră onorată”, reflectă Cleopatra. Işi dădu seama, cu un 
junghi, că venise la Roma cu speranţa că lulius Caesar avea să-l 
recunoască nu numai pe Caesarion, ci şi pe ea, ca fiind a lui. 
„Sunt singură”, îşi spuse, „şi mi-e dor de trupul lui lângă al meu, 
când dorm. Vreau să mă atingă, să mă ţină în braţe, să facă 
dragoste cu mine. 

Dar nu trebuie să-i dai de ştire cât de nesocotit gândeşti; nu 
eşti decât o cucerire ca oricare alta, precum Eunoe, precum soţia 
lui Pompei, precum Galia. Incă o victorie. Incă una dintre târfele 
lui. Trebuie să-ţi laşi deoparte inima naivă de femeie şi să faci 
ceea ce este necesar pentru Caesarion.” 


* 


În restul serii, îl văzu foarte puţin pe Caesar şi fu nevoită să 
îndure conversații plicticoase şi interminabile şi întrebări inepte 
despre ea şi oraşul ei. Chiar adorau egiptenii crocodilii? Chiar îşi 
îmbălsămau morţii? Chiar alergau scorpionii pe străzi ca 
furnicile! 

La urma urmei, ar fi fost o seară foarte uşor de uitat, dacă nu 
l-ar fi văzut atunci pentru prima oară pe Marcus Antonius, cel de 
tristă faimă. 

Era, poate, unul dintre cei mai frapanţi la vedere bărbaţi pe 
care-i întâlnise vreodată. Işi făcu o intrare dramatică, îmbrăcat 
într-o piele de leu înnodată pe un umăr, care-i dezvăluia muşchii 
pietroşi ai braţului şi ai pieptului. Pe umăr îşi ţinea rezemată cu 
nepăsare o măciucă de lemn. Avea un trup de gladiator şi o claie 
de păr brunet şi cârlionţat, ca al unui zeu. Cleopatra văzu toate 
capetele întorcându-se spre el, bărbaţii cu invidie tăcută, femeile 
cu admiraţie făţişă. Işi aminti ce spusese Calpurnia despre el: 
trebuie să recunoaştem că e un bărbat arătos. Intr-adevăr, nu-şi 
făcea de râs sexul. Cleopatrei însăşi îi era greu să-şi ia ochii de la 
el. 

Sfidând convențiile serii, Marcus Antonius respinsese costumul 


154 


- COLIN FALCONER - 


egiptean obligatoriu şi venise îmbrăcat ca Hercules, presupusul 
lui strămoş. Sfidând convențiile tuturor serilor, venise beat. 

Abia intrase în atrium, că se şi împiedică de un obiect nevăzut, 
fiind cât pe ce să cadă. Cu grija exagerată a oamenilor beţi, îşi 
regăsi echilibrul, ca un om care traversează un râu mergând pe 
un buştean. A 

Marcus Antonius nu venise singur. Il însoțea o suită de 
muzicanți, actori şi târfe. Ţinea protector sub un braţ o femeie, la 
fel de beată ca el. Era frumoasă, într-un stil vulgar, şi râdea prea 
tare. 

În atrium apăru dintr-o dată o femeie cu o coamă de păr în 
culoarea grâului, îmbulzindu-se printre oaspeţi ca un centurion 
care desparte o încăierare în Forum. Cu mâinile în şolduri, se 
propti în faţa noului sosit, care o privi clipind din ochi surprins. 

— Ce te-a apucat? şuieră ea. 

Marcus Antonius se întoarse spre gaşca lui, ai cărei membri 
păreau în parte șocați şi ruşinaţi de prezenţa acelei femei. Dar 
Marcus le zâmbi, strigând, de parcă tocmai ar fi descoperit o 
teoremă din geometrie: 

— E nevastă-mea! 

— Scoateţi-o de-aici pe vaca asta, ordonă femeia, arătând-o 
cu degetul pe însoţitoarea lui Antoniu. Şi puteţi pleca şi voi, 
beţivi împuţiţi şi fără pic de talent ce sunteţi! 

Femeia de la braţul lui Antoniu râse cu trufie, se răsuci în loc 
şi-şi făcu o ieşire ostentativă. Ceilalţi o urmară în şir. Antoniu 
urmări plecarea prietenilor lui cu o dezamăgire studiată. Apoi, 
întinse braţele spre Fulvia şi spuse, într-o şoaptă teatrală: 

— Ce-ai zice de-un futai scurt, iubito? 

Fulvia îl pălmui atât de tare încât îi azvârli capul înapoi. 
Antoniu nu căzu, dar se clătină într-o parte, căzând în fântâna 
din centrul efluviumului. Soţia lui îşi chemă sclavii şi plecă, peste 
câteva minute, într-o lectică. 

Omul numit Marcus Antonius vomă în fântână. Apoi, chemă un 
servitor să-i aducă o cupă cu vin. lar petrecerea continuă, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Cleopatra nu era sigură dacă să fie oripilată sau amuzată. Din 
multe puncte de vedere, Antoniu era întruchiparea Romei — 
degenerat, irezistibil, convingător şi cu manierele şi gustul celui 
mai desăvârşit barbar. 


155 


- CLEOPATRA - 


* 


— Dezgustător spectacol, comentă în aceeaşi seară Mardian, 
mai târziu, după ce se întoarseră acasă cu tot grupul lor. 

— Într-adevăr. Par să creadă că Egiptul constă numai din 
crocodili şi heterai. 

— La acel Marcus Antonius mă refeream. 

Cleopatra zâmbi. Când găsea de cuviinţă, tropheus-ul ei putea 
fi pudic ca un senator roman. 

— Cel puţin, a fost distractiv. 

— Maiestate, individul e un degenerat, la fel ca majoritatea 
romanilor, dar într-o mult mai mare măsură. Se spune că, în 
tinereţe, un anumit senator roman i-a plătit o jumătate de milion 
de sesterţi ca să-i lase fiul în pace. L-a acuzat că i-l destrăbăla. E 
un beţiv, depravat şi cheltuitor notoriu. 

— Desigur, Caesar cultivă unele relaţii interesante. Ce-ai de 
spus despre prietenii pe care şi i-a adus cu el Marcus Antonius 
astă-seară? 

— Mai mult actori, muzicanți şi alţi învărtiţi din ăştia. Dintr-o 
ghildă dionisiacă. Se spune că lui Antoniu îi plac la nebunie 
riturile lui Bachus şi că, pe moşiile lui de la ţară, se petrec unele 
lucruri indescriptibile, în numele acestui zeu. 

— Soţia lui părea o femeie formidabilă. Fulvia, dacă nu mă- 
nşel...? 

— Într-adevăr, Maiestate. Se vorbeşte că va fi trimisă în 
Parthia, ca să recâştige stindardele pierdute ale lui Crassus. 
Singură. 

Crassus era ultimul general roman care încercase să invadeze 
Parthia, suferind o înfrângere catastrofală. 

Cleopatra zâmbi. 

— Şi eu, care credeam că femeile romane sunt nişte şoricuţe. 
Asta se poartă cu toţi bărbaţii romani de parcă ar fi făcuţi din 
brânză. 

Roma. Cu cât afla mai multe despre ea, cu atât o uimea mai 
mult. Bătrânii trăncăneau la nesfârşit în Senat, pe când fiii lor se 
destrăbălau în lupanare şi tabernae. | se părea că mult-lăudata 
lor republică era în declin. 

Sosise vremea ca un bărbat puternic să apuce frâiele 
afacerilor oraşului. Venise momentul pentru un om precum 
Caesar. Era timpul unui rege. 


156 


- COLIN FALCONER - 


Şi al unei regine. 


36 


Roma era în plin tumult. Năvăliseră oameni din toată ţara ca 
să asiste la acel spectacol al spectacolelor; patru Triumfuri 
pentru un singur om, însoţite de jocuri nesfârşite şi ospeţe pe 
gratis. In ajun, la Circus Maximus, mulţimea se călcase în 
picioare, iar printre morţi se numărau şi doi senatori. După cum 
spunea Calpurnia, Roma nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi 
probabil nici n-avea să mai vadă vreodată. 

Triumfurile se desfăşurau pe parcursul a zece zile de 
sărbătoare. Era în toiul verii, iar oraşul supraaglomerat se cocea 
de căldură. Spre deosebire de Alexandria, aici nu suflau brize 
răcoroase dinspre mare. Soarele strălucea suspendat deasupra 
apartamentelor de cărămidă de pe Aventina, după un nimb de 
nori înalţi, făcând oraşul să se sufoce în propria duhoare şi 
propria năduşeală. 

Când sosi momentul Triumfului Egiptean, nerăbdarea atinsese 
punctul maxim. Procesiunea galică aţâţase pofta maselor. Acum, 
aşteptau un nou spectacol măreț. După aceea, Caesar promisese 
că, în locul obişnuitelor curse de care sau lupte din Circus 
Maximus, urma să aibă loc o bătălie navală crâncenă, pe un lac 
anume construit pe Câmpul lui Marte. 

Nimic nu stârnea poftele romanilor mai bine decât mâncarea 
gratuită şi sângele vărsat pe nisip. Tot oraşul vuia asurzitor. 


* 


Era acelaşi travesti la care asistase în casa lui Caesar. 
Imperatorul ştia cum să joace în faţa mulţimii. Poate că tocmai 
asta îl făcuse să ajungă un amant atât de împlinit: dă-le ce vor şi 
puţin să-ţi pese de adevăr. 

Masele doreau exotisme şi asta primeau. Triumful începu cu o 
procesiune de bărbaţi goi bătând tobele şi suflând în trompete, 
cu trupurile unse cu ulei lucind în soare, şi femei în rochii de voal 
care nu ascundeau nimic, unduindu-se în ritmurile languroase 
ale tamburinelor şi systrumurilor. De fapt, nu erau egiptence, ci 
sirience, dar mulţimii puţin îi păsa de asta. In urma lor venea un 


157 


- CLEOPATRA - 


pâlc de preoţi, dintr-unul din templele lui Isis aflate în oraş, cu 
fumul de tămâie înălțându-se din cădelniţe. 

Mulţimile îşi ieşeau din minţi. 

— Işi bat joc de noi, şopti Antiochus, pe scaunul de alături. 

— Taci şi uită-te, răspunse încet Cleopatra, iritată. 

Acela era Răsăritul atât de drag Romei în fanteziile sale, îşi 
spuse ea: un tărâm al femeilor ieftine, unse cu ulei, şi al muzicii 
barbare. Nici pe departe adevăratul Egipt: un stat bine 
administrat, cu o funcţionărime numeroasă, cu cea mai mare 
colecţie de cărturari şi matematicieni din lume şi cu o civilizaţie 
mai veche cu o mie de ani decât cea romană. „Nu, pentru aceşti 
oameni noi nu suntem decât nişte curiozităţi exotice. Arătări 
care se bălăcesc în noroi.” 

O căruţă trecu hodorogind, cu o machetă a farului de pe 
Pharos instalată deasupra, scoțând fum din arzător. Spectatorii 
căscară gura la câţiva crocodili care clămpăneau din fălci în 
cuşti. lar femeile ţipară la vederea panterelor care mârâiau, 
purtate la capătul unor lanţuri lungi, şi a struţilor cu înfăţişări 
speriate. Apoi, prin mulţime trecu un fior general, însoţit de un 
murmur colectiv. Cleopatra crezu că-şi făcea intrarea Caesar, dar 
nu era decât o girafă, prima văzută vreodată la Roma, după câte 
se părea. In Egipt nu trăiau nici pantere nici girafe, dar de ce să 
strice spectacolul pentru atâta lucru? 

Mulţimii îi plăcea la fel de mult ca oricare dintre Triumfurile 
anterioare, dar în aceeaşi tribună cu ea stăteau şi unii care deja 
aveau o senzaţie de exagerare. Cleopatra auzi pe cineva 
spunând în spatele ei: 

— E prea mult. Mult prea mult, pentru oricine. Chiar şi pentru 
un zeu este prea mult. 

intoarse capul să vadă cine vorbise. Era Marcus Brutus. 

In piaţă intrau legiunile, mărşăluind în acordurile unuia dintre 
cântecele lor deochiate. Ochii tuturor se întoarseră spre ea, iar 
Cleopatra simţi că i se înroşeau obrajii. 

La Alexandria venit-a Caesarul 

Venus să-l întâlnească pe Marte 

Când şi-o văzu pe Cleopatra, farul 

I se-ndreptă spre stele, şi mai departe. 


Aminteşte-ţi că e doar teatru, spusese el. Să nu păleşti din 


158 


- COLIN FALCONER - 


cauza celor pe care le vei vedea sau auzi. 

Doar teatru? Nu, pentru ea era mult mai mult decât atât. Cum 
ar fi putut să nu pălească? Dar avea să îndure totul. Avea să 
îndure, pentru a dovedi că victoria lui Caesar nu fusese câştigată 
împotriva ei, ci contra duşmanilor ei. 

Clătinându-se pe nişte palanchine mari, trecură două statui 
enorme de ceară, reprezentându-i pe Pothinus şi Achillas, 
Mulţimile le întâmpinară aruncând în ele cu bălegar şi fructe 
stricate culese de pe străzi. Apoi veniră prizonierii; Antiochus 
exclamă şocat când îl recunoscu pe eunuc, Ganimedes, care nu 
mai era gras, iar buclele unsuroase îi atârnau pe spate în laţe 
încâlcite. Şi el fu huiduit şi bombardat cu dejecţii. 

In urma lui, mergând cu spinarea dreaptă, păşea Arsinoë. 
Arăta jalnic de slăbită, după detenţia la Tullianum, dar cuceri 
respectul gloatei cu frumuseţea şi ţinuta ei, la fel cum făcuse şi 
Vercingetorix. Cleopatra simţi din nou ochii multor spectatori 
întorcându-se spre ea, unii curioşi să-i vadă reacţia, alţii de-a 
dreptul ostili. Poate considerau că ar fi trebuit să-şi cruţe sora de 
o asemenea umilinţă. 

Cleopatra simţi un nod în stomac. „Deşi suntem duşmance”, 
îşi spuse, „este totuşi sora mea. Trebuie neapărat să asist la aşa 
ceva?” Mardian îşi mută privirea, iar tânărul Antiochus îşi acoperi 
chipul cu mâinile. Cleopatra îl apucă de încheieturi, dându-i-le la 
o parte cu forţa. N-avea de gând să-l lase s-o facă de râs şi mai 
mult de-atât. 

În timp ce Arsinoë trecea prin dreptul podiumului, Cleopatra 
făcu în sinea ei o făgăduială: Orice s-ar întâmpla, niciodată nu-i 
voi lăsa să-mi facă una ca asta. Voi muri de propria mână, 
înainte ca vreun roman să mă poarte prin Forum în lanțuri. 


* 


După paradă, îl văzu pe Caesar doar pentru câteva momente. 
Era înconjurat de funcţionarii săi şi căpitanii tineri din armată, 
care se lăfăiau cu toţii în gloria lui. Arăta complet sleit de puteri. 
Cleopatra îşi aminti cum înotase odată prin portul din Alexandria, 
în armură completă, şi cât de invincibil i se păruse în acea zi. 
Poate că nesfârşitele campanii îşi cereau în sfârşit obolul. Pe 
chipul lui se zăreau riduri de care nu-şi aducea aminte, iar pielea 
de sub bărbie îi atârna în falduri. 


159 


- CLEOPATRA - 


— Trebuie să vă întreb, începu el pe un ton formal, ce doriţi să 
fac cu Arsino€. 

Cleopatra îşi mută privirea. 

— Este prizoniera voastră. 

— E sora voastră. Prin tradiţie, după Triumf prizonierii sunt 
executaţi. 

— De ce a trebuit să mă întrebaţi asta? Nu puteaţi acţiona fără 
să mă implicaţi şi pe mine? 

Simţea ochii tuturor aţintiţi asupra ei. Antiochus se holba ca 
un nebun, iar chipul lui Mardian era impenetrabil. 

Caesar se mulţumi s-o privească lung. 

— Trebuie să ştiu, repetă el. Care este hotărârea voastră? 


* 


Fu purtată într-o litieră până pe Campus Martius — Câmpul lui 
Marte. Acolo fusese amenajat un lac, lung cât patru stadioane, 
iar într-o latură a acestei vaste întinderi de apă fuseseră înălțate 
galerii de lemn, pentru oaspeţii de onoare. De cealaltă parte a 
lacului, mulţimea se bulucea pe maluri, încordându-se să vadă 
cât mai bine şi făcându-şi loc cu umerii şi coatele. 

Pe apă se confruntau două flote: bireme, trireme şi 
cvadrireme dispuse în formaţie de luptă, cu pavilioanele 
Egiptului şi Tyrului fluturând pe catarge. 

Fu condusă din nou la locul de onoare, aflat drept în faţa lui 
Caesar. 

— Sper să vă placă divertismentul de după-amiază, îi spuse el. 
Am pregătit o reproducere a marii bătălii navale care a avut loc 
între marina egipteană şi cea din Tyr, cu mulţi ani în urmă. 

— E doar teatru şi nimic mai mult? îl întrebă Cleopatra. 

— Dacă ar fi aşa, unde-ar mai fi distracţia? Oamenii de pe 
corăbii sunt prizonieri de război sau răufăcători osândiţi. Vor 
lupta efectiv pe viaţă şi pe moarte. 

Cleopatra simţi că i se îngreunau membrele. Alte măceluri 
inutile. Cât de mult sânge le-ar fi fost de ajuns acelor oameni? 

Caesar le dădu semnalul heralzilor. Răsună o salvă de 
trompete şi cele două flote ridicară ancorele, începând să 
vâslească una spre alta pe lac. Şase mii de oameni, cu vieţile 
atârnând de-un fir de păr, pentru plăcerea Romei. 

Corăbiile se apropiau, atacându-se între ele cu berbeci mari 


160 


- COLIN FALCONER - 


de bronz, iar peste apă fură aruncate ancore cu gheare. În 
greementul unei cvadrireme zburară în spirală tăciuni aprinşi, 
dându-i foc. 

Gloata de pe malul opus al lacului urla, iar romanii din jurul ei 
erau la rândul lor vizibil captivaţi de spectacol. Până şi senatorii, 
în togele lor purpurii, se ridicaseră în picioare. În spatele ei, îl 
auzi pe Agrippa, prietenul lui Octavian, contrazicându-se 
zgomotos cu Maecenas pe teme de tactică. Cleopatra întoarse 
capul pentru a-l privi pe Caesar. Numai el părea sangvin, 
urmărind totul cu o expresie familiară de amuzament detaşat. 

Zgomotul era asurzitor: zăngănitul spadelor de oţel, lemnul 
spărgându-se, când un berbece de bronz străpunse bordajul unei 
corăbii, răcnetele spectatorilor, dintre care mulţi pariaseră pe 
rezultatul bătăliei. Una dintre nave începuse deja să se scufunde. 
Pe suprafaţa apei pluteau trupuri. 

Cleopatra avea o senzaţie cum nu mai cunoscuse, de parcă i- 
ar fi turnat cineva apă rece pe şira spinării. li venea rău de la 
stomac, stare ce n-avea nimic de-a face cu vărsarea de sânge 
care avea loc pentru distracţia ei, la mai puţin de un stadion 
distanţă de locul unde stătea. 

Nu mai putea să privească. Se ridică în picioare. 

— Ne  părăsiţi? întrebă Caesar, cu nemulţumirea şi 
dezamăgirea întipărite pe chip. 

— Nu mă simt bine, răspunse ea, după care plecă grăbită din 
tribună, cu suita pe urmele ei. 

In timp ce lectica părăsea Câmpul lui Marte, continuă să audă 
sunetele luptei de la aproape o milă depărtare şi urletele 
muribunzilor şi să simtă mirosul de lemn şi smoală arse, care o 
îngheţa până-n măduva oaselor. Mai târziu, amintindu-şi acea zi, 
avea să-şi dea seama că Isis încercase, încă de pe-atunci, s-o 
prevină. 


Se aflau departe jos, sub nivelul străzilor. Arsinoë auzea apa 
rece picurând de pe pietre. Pardoseala de sub picioarele ei era 
năclăită de sânge. Călăul se îndreptă de spate, destinzându-şi 
muşchii umerilor. Era un om uriaş, cu dinţi stricaţi şi ochi lipsiţi 
de viaţă. Părea frânt de oboseală. Pe spadă avea boţuri de sânge 
închegat. 


161 


- CLEOPATRA - 


Îi venise rândul. 

În sfârşit, simţi că-şi pierdea controlul, udul curgându-i pe 
partea dinăuntru a coapselor. Picioarele i se înmuiară sub trup, 
iar unul dintre gardieni trebui s-o sprijine. Tocmai isprăviseră cu 
Ganimedes. Un centurion împinse cu piciorul, în puț, trupul fără 
cap. Acesta căzu în canalul de scurgere, cu un plescăit. 

Căpitanul Gărzii făcu un pas înainte. 

— Pe asta nu, spuse el. 

— Voi... trăi? întrebă Arsinoë, încă neîndrăznind să creadă. 

— Vei fi exilată în Efes. 

— Sora meu... mi-a cruțat viaţa? 

Căpitanul îi adresă un rânjet sălbatic. 

— Nu, am auzit că vrea să-ţi pună căpşorul ăsta drăgălaş la 
murat în oţet. E porunca lui Caesar. Mai bine-aşa. Mare păcat ar 
fi fost să aruncăm o marfă delicioasă ca asta în Cloaca Maxima! 

Râseră şi el şi călăul. 


* 


În ultima seară, Caesar fu adus într-o lectică, între doi elefanţi, 
pe o alee mărginită cu torţe aprinse, la Capitoliu. Acolo, îi aduse 
pentru ultima oară jertfe lui Jupiter şi mulţumi Pantheonului 
roman pentru victoriile sale. După aceea, Roma începu să 
benchetuiască pe cheltuiala lui Caesar. In Forum fuseseră întinse 
mii de mese pentru populaţie, iar în timp ce oamenii mâncau şi 
beau pe săturate, dansatorii şi acrobaţii distrau mulțimile. Pe 
măsură ce noaptea caldă de vară trecea, Via Sacra se 
transforma într-o debandadă de cântece şi strigăte, petrecăreţii 
beţi zăcând pe treptele Curiei, iar vinul vărsându-se pe pietrele 
caldarâmului din amforele sparte. 

Intr-adevăr, Roma nu mai cunoscuse niciodată asemenea 
vremuri. Unul dintre fiii ei intrase în spiţa zeilor şi nu puţini dintre 
cei ce priveau în jos de pe Colina Palatină în noaptea aceea se 
întrebau dacă nu cumva şi el trebuia, la fel ca zeii, să moară 
pentru a putea să reînvie şi să ceară ceea ce i se cuvenea. 


37 
Masa, aşternută cu o faţă de masă carmin, conţinea tăvi cu 


162 


- COLIN FALCONER - 


mere, rodii, pâinişoare şi o carafă cu cel mai bun vin falernian. 
Servitorii circulau prin cameră aprinzând feştilele lămpilor cu ulei 
de pe suporturi. Lumina gălbuie şi blândă a acestora scălda 
canapelele şi mesele într-o aură palidă. 

Caesar veni la ceasul al doilea din noapte, dar nu ca un amant 
care se strecoară pe furiş la ibovnică acasă, aşa cum se 
aşteptase Cleopatra. Il însoțea cel puţin o centurie de gărzi de 
corp, care înconjurară imediat vila, stând de strajă la toate uşile. 
Dacă lulius Caesar era zeu, era un zeu care se temea pentru 
viaţa lui de muritor la fel de mult ca un om de rând — dacă nu 
chiar mai tare. 

Charmion şi Iras terminaseră să-i facă toaleta şi să-i aranjeze 
părul. Cleopatra era îmbrăcată simplu, într-un chiton verde, iar în 
urechi purta două spirale de aur. Se ridică şi se duse la fereastră, 
privind frunzele unui castan porcesc care fremătau în vânt. 

— Arătaţi ca o regină, pe potriva unui rege, îi spuse Charmion. 

— Îţi mulţumesc, Charmion, răspunse ea, iar coafeza ieşi din 
cameră, lăsând-o singură. In sinea ei, însă, Cleopatra îşi spuse: 
„Aici, la Roma, nu mai sunt regină, sunt doar jucăria lui Caesar. 
În Brucheion am de citit rapoarte, am de hotărât chestiuni 
justiţiare, în fiecare zi au loc nesfârşite întâlniri şi consfătuiri. 
Uneori, mă satur de toate. Dar este incomparabil mai plăcut, 
decât să fiu doar ţiitoarea oarecare a unui roman.” 

Şi durerea aceea cumplită, singurătatea aceea. O făcea să se 
întrebe cum ar fi fost să aleagă un bărbat pentru compania ei şi 
să crească un copil fără a aştepta altceva decât fericire. li era cu 
neputinţă să ştie. „De ce să te gândeşti la ceea ce nu poţi avea 
niciodată?” 

Când se întoarse din nou, îl văzu stând în cameră, o siluetă 
palidă în lumina lămpilor cu ulei, arătând aproape banal, în 
tunica simplă, albă. Il aşteptă să spună ceva, să-i explice sensul 
Triumfului, dar Caesar o trase brutal spre el, fără o vorbă. 
Cleopatra se gândi să-l respingă, dar apoi fu biruită de propria 
dorinţă. Avea să-l posede pe Caesar măcar un timp, iar celelalte 
puteau aştepta. 


* 


Mai târziu, după de făcuseră dragoste, Cleopatra zăcea pe pat 
în întuneric, ascultându-i respiraţia înceată şi regulată, convinsă 


163 


- CLEOPATRA - 


că adormise. Apoi, însă, Caesar o întrebă: 

— Îți mai aminteşti cum m-ai comparat odată cu un eunuc? 

Crezând că avea nevoie de confirmările ei femeieşti la adresa 
virilităţii lui, îi răspunse: 

— Nimeni n-ar putea să te compare vreodată cu un eunuc. Mai 
ales dacă te-ar fi văzut în noaptea asta. 

— Şi totuşi, tu ai făcut-o, cândva. 

— Nu-ţi criticam cunoaşterea artei amorului. 

— Nu voiam să vorbesc despre felul cum stăpânesc dragostea. 
Cred că, numindu-mă eunuc, ai vrut să spui că oricât de multe 
victorii aş câştiga pe câmpul de bătălie şi în Senat, în cele din 
urmă n-aş fi fost ţinut minte mai mult timp decât oricare dintre 
tântălăii ăia mici şi dolofani pe care-i numeşti consilierii tăi. 

Această caracterizare la adresa lui Mardian o făcu să se 
înfurie. Aşa că spuse, ca să-l zădărască: 

— Da, cred că la asta m-am referit. 

— Ei bine, ai avut dreptate. 

Această mărturisire surprinzătoare o descumpăni complet. 

— lulius? 

Dintr-o dată agitat, Caesar se ridică în capul oaselor. 

— Am cincizeci şi patru de ani. l-am dăruit Romei adevărata 
măreție, un imperiu cum nu s-a mai văzut de pe vremea lui 
Alexandru, şi cu ce mă aleg pentru asta? Să-mi petrec ultimii ani 
din viaţă stabilind cine va fi Consul, cine va fi praetor? Să-i 
predau oficiile cui îmi place mai mult sau se pleacă mai adânc? 
Este ăsta un mod potrivit pentru Caesar ca să-şi sfârşească 
zilele? 

Tocmai. Cleopatra se simţi cuprinsă de însufleţire. Avusese 
dreptate tot timpul. „Şi el o doreşte la fel de mult ca mine.” 

— Atunci, schimbă-ţi propria istorie, lulius! la ceea ce ţi se 
cuvine de drept. 

Caesar întoarse capul în altă parte. 

— De-ar fi atât de simplu. Tu nu înţelegi Roma. 

Ce om! Cum să-l înţeleagă, pe el sau propria vâltoare de 
emoţii atât de complicate la adresa lui? 

— Într-adevăr, nu înţeleg Roma. Dar cred că te înţeleg pe tine. 

— Nu va fi uşor de înfăptuit. 

— Măreţia nu e niciodată uşor de atins. Dar gândeşte-te care 
este miza. Nu e momentul să-i ceri Romei să-ţi plătească dreptul 
ce ţi se cuvine? 


164 


- COLIN FALCONER - 


— Ba da, şopti el. Cred că e timpul. La urma urmei, dacă 
Egiptul poate avea o regină, de ce să nu aibă şi Roma propriul 
rege? 

Cleopatra îşi cobori mâna între picioarele lui, pentru a-l simţi 
învârtoşându-se sub degetele sale. 

— Dacă ei te fac rege, nu vei fi liber să-ţi alegi singur regina? 

Cuprinse în căuşul palmei viitorul Romei. Regele Egiptului 
avea să fie şi regele Romei. Răsăritul s-ar fi căsătorit cu Apusul şi 
tot ceea ce făcuse ea avea să fie justificat. 

— Lucrul ăsta nu trebuie să-l şopteşti nici celor mai apropiaţi 
sfătuitori ai tăi, murmură el, cu glasul îngroşat. Au trecut cinci 
sute de ani de când Roma a avut un prinţ, iar unii romani se tem 
de regalitate ca de otravă. 

Cleopatra se întinse pe spate, trăgându-l spre ea. 

— Fă-mi încă un rege, îi şopti. 

Niciodată nu-l dorise atât de mult. Era singurul bărbat din 
întreaga lume pe care îl simţise vreodată, în adâncul inimii, egal 
cu ea ca ambiţie şi inteligenţă. Erau singuri în pantheonul 
sufletelor. Simţi o însufleţire aprigă, mai presus de simpla 
plăcere fizică, în momentul când îl primi în ea. lulius al ei... 
Inchise ochii şi văzu un şir de prinți întinzându-se spre viitor, regi 
noi ai unei lumi noi. 


38 


Gol, în mijlocul norilor de aburi, Antoniu stătea aşezat pe o 
lespede de marmură. „Transpir ca un hamal nubian în zi de târg, 
vara”, îşi spuse el. Auzea plesnetul ritmic al mâinii maseurului, 
lucrând trupul fleşcăit al vreunui senator roman, şi glasurile 
vânzătorilor de cârnaţi care-şi strigau marfa în ca/darium. 
Răsună un plescăit când cine ştie ce butoi de grăsime sări în 
bazin, pe când în altă parte un filfizon tânăr ţipa în timp ce-i erau 
smulse firele de păr de pe picioare. 

Ridică privirea şi îl văzu pe Cicero venind spre el, gol, roz şi 
lucind de sudoare. Se salutară. Cicero, marele orator, cu o sculă 
de forma şi mărimea unei ghinde, constată Antoniu. Ciudată mai 
era viaţa. 

„Mă-ntreb ce-o fi vrând. Sunt sigur că în cele din urmă vom 
ajunge şi acolo.” 


165 


- CLEOPATRA - 


La început, doar taclale fără importanţă. Cicero voia să discute 
despre noul calendar al lui Caesar. Cel roman se baza pe lună, 
aşa că anul curent avea doar trei sute cincizeci şi cinci de zile. In 
ciuda ajustărilor necontenite, actualul calendar nu păstra o 
relaţie consecventă cu anotimpurile. In noiembrie trecut se 
copseseră într-un val de căldură; festivalul recoltei de anul ăsta 
se celebra cu mult înainte de a se fi pârguit strugurii şi grâu! 
Intre timp, Caesar se consultase cu unul dintre matematicienii şi 
astronomii de mare faimă ai Cleopatrei, de la Gimnaziul din 
Alexandria, un anume Sosigenes, şi instituise un nou calendar, 
bazat pe soare, cu durata de trei sute şaizeci şi cinci de zile. In 
scopul de a se adapta la timpii noului calendar, Caesar tocmai 
declarase că în acel an urmau să aibă trei luni noiembrie. 

— Ai auzit de Marcellus? întrebă Cicero. A fost văzut ieşind 
dintr-un lupanar de lângă Circus Maximus. Soţia lui s-a înfuriat 
pe el, dar el a ripostat zicând că poate face tot ce pofteşte, 
întrucât primele două luni noiembrie din an nu se pun la 
socoteală. j 

Cicero chicoti. li plăcea la nebunie să povestească necazurile 
altora. 

— Am auzit că pe Lepidus l-a apucat panica, răspunse 
Antoniu. Scrie tot ce face în fiecare zi, ca să poată face exact 
acelaşi lucru în zilele corespunzătoare din cele două luni 
noiembrie care vor urma. L-am întrebat ce rezolvă cu asta şi n-a 
fost în stare să-mi răspundă. 

— Straniu om. 

— Un fătălău cu voce de spălătoreasă. 

Discuţia trecu la subiectul revoltei din Spania. Sextus, fiul lui 
Pompei, fugise acolo şi adunase o nouă armată, cu treisprezece 
legiuni. Avea două legiuni de veterani, deşi împuţinate 
considerabil după ravagiile de la Pharsalus şi din Numidia, iar 
celelalte unsprezece constau mai ales din recruți. Işi stabilise 
cartierul general la Cordoba. 

— Mă tem că războaiele astea civile nu se mai termină, spuse 
Cicero. In Roma sunt prea mulţi oameni mândri şi ambiţioşi. 

— Pretutindeni există oameni mândri şi ambiţioşi, replică 
Antoniu. 

„De fapt, chiar acum stau lângă unul din ei.” 

— Mă tem pentru Republică, dacă un singur om devine prea 
puternic. Nu eşti de aceeaşi părere? 


166 


- COLIN FALCONER - 


— Eu mă tem pentru Roma, dacă lulius Caesar nu se mai 
întoarce din Spania. 

Cicero păru dezamăgit. „Când te duci la pescuit”, reflectă 
Antoniu, „nădăjduieşti întotdeauna să muşte momeala.” 

— Nu crezi că va pierde? 

— Va avea mai puţine legiuni pe care să le ducă pe câmpul de 
luptă, dar vor fi mai bine instruite decât cele ale lui Sextus. Şi 
are cavaleria pe care i-au dat-o mauritanii. Impotriva ei, Sextus îi 
are pe foştii locotenenţi ai lui Caesar, care cunosc obiceiurile 
bătrânului la fel de bine cum şi le cunoaşte el însuşi. Şi vor 
petrece iarna sub acoperişuri solide, în timp ce armata lui Caesar 
trebuie să doarmă în corturi. Deznodământul nu e dinainte 
stabilit. 

— Ştii când va pleca Caesar din Roma? 

— Curând. Dar deja este prea târziu ca să mai călătorească pe 
mare, aşa că se spune că va trebui să ajungă în Spania pe uscat. 

— Te vei duce cu el? 

— Cred că nu, replică Antoniu. 

— Nu v-aţi împăcat? 

„Ştie prea bine că nu ne-am împăcat”, răspunse Antoniu în 
sinea lui. „Aşteaptă vreo calomnie pe care s-o arunc împotriva 
lui.” 

— Cred că bătrânul vrea să stau cu un ochi pe Roma. 

— Şi cu celălalt pe o anumită doamnă din Egipt? 

„Aha, deci despre asta voiai să vorbeşti cu mine.” 

— Desigur, e o bucăţică zburdalnică. Fără îndoială, Caesar a 
petrecut câteva nopţi plăcute cu ea, în Alexandria. Mă îndoiesc 
că tot timpul cât a stat acolo, n-a făcut altceva decât să discute 
despre noul calendar. Decât, eventual, ca o cale de a adăuga 
câteva nopţi în plus. 

— O să-i aducă pieirea. 

— Şi mie mi-ar plăcea să pier din cauza ei. 

— Serios? N-am întâlnit-o decât de câteva ori şi am găsit-o 
arogantă şi  nepăsătoare faţă de formele civilizate de 
comportare. Sunt de acord că are farmecele ei, dar acelaşi câştig 
îl poţi obţine, cu mult mai puţină osteneală, sub colonadele de la 
Circus Maximus. 

— A, sunt sigur că ştii ce vorbeşti, i-o întoarse Antoniu, 
neputându-şi stăpâni ironia. Dar se spune că e foarte versată în 
secretele camerei de culcare. 


167 


- CLEOPATRA - 


— Într-adevăr? arcui Cicero o sprânceană, dornic să audă mai 
mult. 

Antoniu se aplecă spre el. 

— Am auzit că-şi poate controla muşchii orificiilor astfel încât 
se unduiesc ca spinarea unui şarpe, ducând bărbatul pe cele mai 
înalte culmi ale voluptăţii, în timp ce ea stă complet nemişcată. 
Şi se mai spune că nu se dă înapoi de la nimic ca să-şi sporească 
propriile plăceri. Un spion al lui Caesar din vila ei de pe Via 
Campana spunea că a găsit-o odată făcându-şi de cap cu un 
piton pe care-l adusese din Egipt anume în scopul ăsta. 

— Nu! icni Cicero. 

„Mda, nu, ai dreptate. Adineauri am improvizat. Da' nu-i aşa 
că-i o poveste reuşită?” 

In acel moment, un băiat nu mai mare de şaisprezece sau 
şaptesprezece ani, cu trupul palid arătând aproape translucid în 
lumea de dincolo a băilor, îşi smulse prosopul şi se opri pe 
marginea apei, gata să sară. Era slab, fără păr pe trup, cu 
buclele blonde aranjate grijuliu în jurul urechilor. 

— Octavian, mormăi Cicero. 

Antoniu îl examină cu un ochi critic. 

— Uită-te la el. Un fund tare ca un pat de campanie. Că tot 
veni vorba de paturi, se spune că prietenul lui, Maecenas, şi-a 
făcut tabăra acolo peste noapte, o dată sau de două ori. 

Băiatul sări în apa fierbinte şi dispăru. i 

— Se vorbeşte că ar fi favoritul lui lulius, murmură Cicero. Intr- 
o bună zi, s-ar putea să fie numit moştenitorul lui. 

— Curvetele ăsta mic? Ar fi o nevestică drăguță pentru un 
consul, cu siguranță. Dar mă-ndoiesc că se va alege vreodată 
ceva de capul lui. La prima ploicică, răceşte ca o mâță udă. 

— Şi-atunci, dacă lui Caesar i se întâmplă ceva, cine va fi 
stăpânul Romei? 

— Crezi că bătrânului i se poate întâmpla ceva? 

— Marele Caesar este permanent în campanie. Cred că-şi 
forţează cam peste măsură norocul. Se spune că la Alexandria a 
supraviețuit printr-un miracol. 

Apoi, Cicero ridică din umeri. 

— Poate ne vom întoarce la republică. Unii au spus că eu 
însumi aş putea conduce Roma într-acolo. Ţi-e dor de republică, 
Antoniu? 

„Ei, ştii, alţii au spus că s-ar putea ca eu să urmez după 


168 


- COLIN FALCONER - 


Caesar. În care caz, n-aş simţi o nostalgie deosebită după 
democraţia voastră.” 

— Cred că bătrânul încă n-are de gând să ne lase. 

— Păi, desigur, cu toţii sperăm asta. Atâta vreme cât are grijă 
pe unde calcă. 

Îi adresă lui Antoniu un zâmbet curios. 

— In Spania, vreau să spun. 

„Desigur”, reflectă Antoniu. „Ce altceva ai vrea să spui?” 


39 


Vila din Campania devenise o Arcadie chiar şi pentru duşmanii 
ei. Se vorbea că până şi bătrânul Asinius Pollio, unul dintre cei 
mai mari oratori ai Romei, îşi aducea la ea cuvântările ca să i le 
critice. Un anume Atticus era considerat expert în antichităţi; pe 
el îl fermeca arătându-i suluri persane cu adnotări delicate, după 
care îl uimea şi mai mult scoțând nişte sculpturi de fildeş de pe 
meleagurile Seresului, opere de artă necunoscute la Roma. 

Până şi Cicero veni s-o viziteze. Pentru el, scoase un 
manuscris antic care înfăţişa istoria faraonilor. li traduse 
hieroglifele de pe sulul străvechi, iar după aceea îl lăsă să-l ducă 
acasă, la vila lui din Tusculum, pentru a-l include în biblioteca sa 
personală. 

In timp ce gloata din Forum şuşotea detalii obscene despre 
sclavii negri cu cercei de aur, despre castraţii cu voci ascuţite şi 
peruci groase şi despre nenumăratele orgii care se spunea că 
aveau loc între pereţii vilei, cercurile superioare ale Romei erau 
vrăjite, împotriva propriei voințe. 

Dacă s-ar fi hotărât să plece acasă tocmai atunci, s-ar fi putut 
chiar s-o iubească. 


* 


Cleopatra şi Caesar nu rămâneau niciodată complet singuri. 
Chiar şi când se plimbau prin grădinile vilei de pe Via Campania, 
gărzile lui de corp erau pretutindeni, pichetând perimetrul 
grădinilor sau lenevind în grupuri mici pe lângă statui şi fântâni. 
Dar, cel puţin, erau departe de ochii şi urechile iscoditoare ale 
servitorilor. 


169 


- CLEOPATRA - 


Într-o zi, spre seară, se plimbau pe cărarea care pornea de 
lângă o statuie a lui Jupiter; coroanele copacilor căpătau ruginiul 
şi auriul toamnei, iar sub gardurile vii se adunau grămezi de 
frunze. 

— Săptămâna asta trebuie să plec în Spania, spuse Caesar. 

Cleopatra nu răspunse nimic. Se aşteptase, dar îi era teamă 
pentru el, ca şi pentru sine însăşi. 

— Cine va conduce Roma în lipsa ta? 

— Am numit un consiliu de opt prefecţi urbani, cu puterea de 
a trece peste hotărârile Senatului. Vor avea autoritatea de a 
acţiona în numele meu. 

— Dar acel Marcus Antonius? 

Caesar zâmbi înverşunat. 

— Nu cred că Roma ar mai putea supravieţui încă unui termen 
cu Marcus pe post de Consul. 

— Serios? Oamenii vorbesc despre el ca şi cum ar fi următorul 
Caesar. 

— Marcus Antonius aplică ordinele, nu le face el. Uită-te la 
soțiile lui, de pildă. 

— Soţiile lui... 

— Intotdeauna poţi judeca un om după nevastă. Nevestele lui 
Antoniu au fost întotdeauna nişte scorpii cu voci sonore, proaste 
maniere şi firi dominatoare. De-asta Antoniu nu va fi niciodată 
stăpânul Romei. Nici măcar la el acasă nu e stăpân. 

— E mare cât un munte şi-şi face de cap cu toate actrițele din 
Roma. 

— E un copil mare. Mai devreme sau mai târziu, fuge inevitabil 
acasă la mămica. 

— Credeam că eraţi prieteni. 

— La Roma, omul nu are prieteni, ci asociaţi. 

Caesar se opri, încruntându-se. 

— De ce-mi pui atâtea întrebări? 

— Mă intrigă. De exemplu, am auzit că i-ar fi devotat lui 
Dionisos. 

— Dionisos era zeu. Antoniu nu e devotat decât vinului pe 
care-l beau discipolii lui Dionisos. 

— In ţara mea, tatăl meu era cunoscut ca Noul Dionisos. 

— Tatăl tău? Alt beţiv. Ar fi bine să te fereşti de ei. 

Cleopatra îl privi cu gura căscată. Nu era doar o simplă 
nesimţire din partea lui, ci o adevărată blasfemie. Lui Caesar îi 


170 


- COLIN FALCONER - 


plăcea să dărâme statuile altora, în timp ce şi le înălța pe ale lui. 

— E o ticăloşie ce spui. 

— N-am spus-o ca să te lovesc. Dar ăsta-i adevărul. Tatăl tău 
a fost un om slab. Tu preţuieşti cât o mie ca el. 

Într-adevăr, tatăl ei fusese slab, deşi o durea să-l audă pe 
Caesar spunând asta. Fără îndoială, o intenţionase ca pe o laudă, 
iar unui roman nu-i era uşor să-i facă unei femei complimente 
pentru alte calităţi decât frumuseţea ei. Ar fi trebuit să se simtă 
măgulită. 

In clipa următoare, Caesar adăugă: 

— Ne-ai păcălit pe toţi, cred. 

Vorbea cu regret, dar şi cu admiraţie, ca şi cum Cleopatra l-ar 
fi pus, cumva, în dezavantaj. 

— Ce vrei să spui? 

Oare ce însemna acea expresie? Era atât de greu de 
descifrat... 

— Intotdeauna ai vrut să cucereşti Roma, nu-i aşa? 

Ce i-ar fi putut spune? Un protest ar fi sunat fals. Da, 
dintotdeauna o dorise. Ceea ce nu prevăzuse niciodată era acea 
admiraţie şi... da, dor... pentru stăpânul Romei. 

— O ai în mână, pisicuţo. E o ispravă formidabilă. 

— E ceea ce dorim amândoi. 

— Intr-adevăr. Şi asta face parte din deşteptăciunea ta. 

— Oricum, încă nu am câştigat. Cât trebuie să mai aşteptăm? 

— Senatul este şi acum conducătorul legal al Romei. Dacă e 
vorba s-o facem, trebuie s-o facem grăbindu-ne încet. Nu i-aş 
înmâna fiului nostru o cupă cu otravă. 

— Atunci, aş dori să nu trebuiască să te duci în Spania. 

— N-am încotro. Treaba asta trebuie să fie terminată. La 
întoarcere, nu va mai exista nimeni care să-mi ţină piept. l-or fi 
tăiat Pothinus şi miniştrii săi capul lui Pompei, dar, dacă-i lăsăm 
pe fiii lui nestingheriţi în Spania, capul va continua să-i crească la 
loc. 

Se opriră lângă o fântână arteziană. Apa clipocea în jurul unei 
statui a lui Venus, întruchiparea romană a lui Isis. Zeiţă a tuturor 
femeilor, ajută-mă să fac acest ultim pas. Avea la îndemână atât 
de mult. Atât de mult, încât se întreba dacă îndrăznea să spere. 

Chiar şi acum. 

— Nu înţeleg amânarea asta. 

— Fiindcă nu înţelegi Roma. In plus, nu sunt singurul cu 


171 


- CLEOPATRA - 


impedimente. 

— Antiochus, spuse ea. 

— Exact. 

Ce tupeu avea! 

— Nu eu am fost cu ideea căsătoriei, şuieră Cleopatra. 

Caesar ridică din umeri, recunoscându-şi greşeala. 

— Într-adevăr. Însă, chiar dacă nu te măritai cu el, băiatul tot 
ar fi prezentat probleme pentru noi. Are dreptul să revendice 
tronul Egiptului... 

Se opri brusc. Devenise pământiu la faţă şi arăta de parcă 
cineva i-ar fi înfipt un cuţit în spate. Scoase un țipăt slab şi căzu 
pe alee, zbătându-se convulsiv. 

De astă dată, Cleopatra nu mai intră în panică. Recunoştea 
simptomele bolii, ştia că zeii veniseră din nou la el, la fel ca în 
ziua aceea, la Alexandria. Strigă după gărzi. Decimus veni în 
fugă, cu câţiva soldaţi. 

— Se pare că zeii îl vizitează mai des în ultima vreme, 
bombăni Decimus, aplecându-se peste Caesar. 

Din gură şi nas îi curgea o spumă sângerie, iar ochii i se 
dăduseră peste cap. Era o privelişte înfricoşătoare la vedere, dar, 
după câteva momente, spasmul trecu, iar Cezar rămase întins pe 
pământ, fără cunoştinţă. Soldaţii îl duseră înapoi la vilă, cu 
Cleopatra urmându-i grăbită. Groaza i se adunase în stomac ca o 
halcă de grăsime rece. O lume fără lulius ar fi fost prea cumplită, 
ca să se gândească acum la aşa ceva. 


* 


Era o clădire simplă, pătrată, ascunsă printre casele sordide 
de pe Aventina, având un perete comun cu teatrul unei trupe a 
lui Dionisos. Isis fusese surghiunită în cartierele mai sărace ale 
oraşului, pentru că Senatorii îi dezaprobau cultul. Templul avea o 
faţadă mică, doar cu patru colonade, şi pereţii zugrăviți viu în 
tonuri de verde şi ocru, reprezentând-o pe Isis cu Horus, ca 
pasăre de pradă sau alăptându-l la sân. Două prostituate de 
templu îşi aşteptau clienţii în umbra porticului, tremurând sub 
şaluri, cu înfăţişări obosite şi cenuşii în lumina crepusculară. 

Pe stradă mai aşteptau două litiere, ai căror purtători stăteau 
tolăniţi pe trepte. Cleopatra adusese cu ea o escortă de soldaţi, 
ca în fiecare zi. Cobori din lectică şi intră, însoţită de Charmion. 


172 


- COLIN FALCONER - 


După mizeria şi duhoarea străzii, mirosul dulce de tămâie era 
înviorător. 

La ora aceea târzie de amiază, în templu erau puţini adoratori: 
o femeie nubiană, sclavă poate, aducând ofrande la altar, două 
doamne romane de familie nobilă drapate în sto/as de bumbac 
fin, întorcându-se la lecticile pe care le văzuse în stradă. li auzi 
pe preoţi cântându-şi imnurile, de undeva din sanctuar. 

Cleopatra aduse ofrandele, cea mai bună miere din Attica şi 
vin rar, scump, de Falerno, şi le depuse la picioarele statuii 
zeiţei, şoptind rugăciunile către Marea Maică. In timp ce se ridica 
să plece, auzi un geamăt încet şi văzu ceva mişcându-se în 
umbra din spatele pilaştrilor. Ştia că prostituatele templului îşi 
serveau clienţii în incintă, aşa că nu era un lucru neobişnuit s-o 
vadă pe zeiţa dragostei onorată aici şi în alte moduri. 

Indrăzni să arunce o privire curioasă în direcţia sunetului şi, 
preţ de-o clipă doar, putu zări fesele goale ale unui bărbat şi 
două glezne prelungi şi delicate strângându-l la baza spinării. 

Bărbatul — sau, nu, era mai degrabă un băiat — privi un 
moment în jur, iar Cleopatra îşi dădu seama că-l cunoştea. Faţa 
femeii era ascunsă de un voal, dar recunoscuse litiera care 
aştepta afară pe stradă, era aceeaşi pe care o văzuse în seara 
cinei la Caesar, litiera cu care veniseră Marcellus şi soţia lui, 
Tertullia. 

Nu se mira că soţia lui Marcellus prefera să aibă amanți. Dar îl 
judecase greşit pe tânărul Octavian. Il crezuse incapabil de 
asemenea înşelătorii şi presupunea că gusturile lui se îndreptau 
mai mult spre alţi băieţi tineri ca el. 

Poate că tânărul nepot semăna cu lulius Caesar mai mult 
decât îşi imaginase ea la început. 


* 


A doua zi, Caesar plecă în Spania. Se prezentă la vila de pe 
Via Campania în mantia lui purpurie de general şi armura 
militară, pentru a-şi lua rămas-bun. Gărzile de corp aşteptau şi 
priveau, de pe cai. 

— Fie ca zeii să-ţi asigure o călătorie fără griji şi să te aducă 
acasă cu bine, îi ură Cleopatra. 

Caesar se comporta ţeapăn şi formalist. Făcu o plecăciune în 
faţa ei şi se înapoie la cal. Nu se atinseră. 


173 


- CLEOPATRA - 


Îl privi plecând, cu răsuflarea cailor lăsând nori de aburi albi în 
aerul încremenit al dimineţii. Copitele cailor bocăneau pe 
caldarâm. Frunzele se îngrămădiseră pe marginea drumului, 
atinse de primul îngheţ matinal. Viitorul ei, viitorul fiului ei, 
viitorul întregului Egipt plecau în acea zi în Spania. Acum era 
soţul ei, din toate punctele de vedere cu excepţia numelui, iar 
Cleopatra se întreba ce i s-ar fi întâmplat dacă lulius Caesar nu 
se mai întorcea. 

li era greu să-şi mai imagineze viaţa fără el. 


40 


Cleopatra îşi petrecea prima iarnă la Roma. Era un frig 
amarnic, un frig cum niciodată nu mai cunoscuse, nici nu-şi 
imaginase. Intr-o dimineaţă, la scurt timp după plecarea lui 
Caesar în Spania, se trezi şi văzu grădina şi brazii înalţi învăluiţi 
în alb. Vedea zăpadă pentru prima dată în viaţa ei. 

Micul Caesarion era captivat şi petrecea ore întregi jucându-se 
afară. Antiochus dârdâia, plângea şi se îmbolnăvi de congestie 
pulmonară. Medicii se temeau că era în pericol să moară. 

Primea cu regularitate scrisori de la Caesar, formulate în 
limbajul oficial al curţii, pentru cazul că ar fi fost interceptate. In 
viaţa ei se strecura o jinduire nouă. Descoperise că îi era cu 
adevărat dor de compania lui. Pe cine mai avea în lume cu care 
să poată vorbi ca de la egal la egal? 

In ianuarie, nepotul lui Caesar, Octavian, plecă să-şi urmeze 
unchiul în Spania. Toată iarna fusese bolnav de febră, iar 
plecarea lui fu pe cât de surprinzătoare, pe-atât de necugetată. 
Cleopatra auzi mai târziu că nava lui naufragiase. Era considerat 
mort. 

Şi astfel trecu acel anotimp, umed, singuratic, friguros şi 
deprimant. Puţine corăbii îndrăzneau să navigheze iarna pe 
Mediterana, de teamă să nu aibă aceeaşi soartă cu a lui 
Octavian. Cleopatra era despărțită de Alexandria, nu putea 
trimite sau primi mesaje şi era reţinută de la treburile cotidiene 
ale guvernării care, de când cucerise tronul, îi deveniseră la fel 
de esenţiale ca aerul. 

Mardian o îndemna să părăsească Roma imediat ce se putea, 
după furtunile iernii, temându-se de un nou complot, dacă 


174 


- COLIN FALCONER - 


lipseau prea mult din Alexandria. Dar Cleopatra avea încredere 
în capacitatea legiunilor din Egipt ale lui Caesar pentru a 
menţine ordinea şi, în plus, acum viitorul ei se afla la Roma. 
Caesar deţinea cheia destinelor tuturor. Dacă se întorcea acum 
la Alexandria, n-avea să se mai găsească la Roma când se luau 
decizii vitale, care ar fi afectat Egiptul şi întreaga lume în anii 
viitori. În caz că lulius Caesar era încoronat rege, ea avea să fie 
mama moştenitorului său — mama întregii lumi. 
Deocamdată, însă, nu putea face altceva decât să aştepte. 


* 


Primăvara sosi şi, o dată cu ea, malurile Tibrului se umplură 
de flori galbene, strecurându-şi căpşoarele prin zăpezile 
îngheţate. Se oficiară festivalurile de primăvară Lupercalia, Anna 
Perena şi Liberalia, dar petrecerile erau reţinute. Oraşul stătea 
apăsat de tensiunea aşteptării: viitorul Romei se hotăra în 
Spania. 

Intr-o zi, Mardian o anunţă că avea un vizitator. Era Marcus 
Antonius. 

Afară cădea o ploaie rece, tramontana suflând peste oraş 
dinspre munţii de la miazănoapte. Cleopatra îl primi înfăşurată în 
blănuri groase. Căldura din arzătoare se risipea repede în acele 
vile romane de marmură rece. li era imposibil să se încălzească. 

Antoniu intră, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de cavalerie. 
Arăta impozant, cu tunica roşie şi jambierele de piele, pe umeri 
cu mantia grea. Cleopatra stătu un moment să-şi regăsească 
stăpânirea de sine, simțind o stranie nervozitate alături de 
Consulul lui Caesar. 

Marcus Antonius se înclină: 

— Am veşti bune pentru Maiestatea Voastră. 

Cleopatra simţi o tresărire In piept. Caesar! 

— O duce bine? murmură ea. 

— Nu doar bine, Maiestate. E victorios. Pe câmpul de luptă de 
la Munda au căzut treizeci de mii de duşmani, inclusiv generalul 
renegat Labienus şi fiul lui Pompei, Gnaeus. Numai Sextus a 
scăpat. i 

li venea să danseze prin cameră. Invinsese din nou. Acum, 
numai Roma le mai stătea în cale. Dar nu se clinti. Işi îngădui 
doar un uşor surâs. 


175 


- CLEOPATRA - 


— Dintr-ai lui a pierdut doar o mie, continuă Antoniu. 

— Este într-adevăr o veste bună, continuă ea. lţi mulţumesc 
că mi-ai adus ştirea atât de repede. 

— M-am gândit că vă va bucura. 

ÎI privi lung. Când nu era beat, arăta impunător, tăria de 
caracter citindu-i-se în autoritatea glasului, dar mai era şi 
binecuvântat cu un zâmbet băieţesc care putea topi zăpada de 
pe o creangă. Cleopatra îşi aminti când îl văzuse prima dată, la 
petrecerea egipteană din vila lui Caesar. Ce-ai zice de-un futai 
scurt, iubito? |ntr-adevăr, Caesar îşi alegea cei mai ciudaţi 
locotenenţi. 

— L-ai văzut? îl întrebă. Eşti sigur că se simte bine cu 
sănătatea? 

— Marcus Brutus şi cu mine tocmai ne-am întors din Galia, 
răspunse Antoniu. L-am văzut cu ochii noştri. Ne-a trimis înainte, 
pentru ca toată Roma să audă vestea. 

Cleopatra se întoarse spre fereastră. Zăpada de pe acoperiş 
se topea, picurând de pe streşini. 

— Cred că se va desprimăvăra în curând, spuse ea. 


* 


După plecarea lui Antoniu, îl găsi pe Caesarion pe o blană de 
urs, în faţa unui foc vesel de buşteni de brad. Charmion şi Iras 
erau cu el. Băiatul se juca cu un car mic, lângă care avea un tron 
şi o păpuşă cu o coroană pe cap. Cleopatra îl privi jucându-se. 

„Le vei avea pe toate, fiul meu”, spuse ea în gând. „Vei fi 
viitorul Romei şi al Alexandriei, al întregii lumi. Nu va trebui să te 
lupţi cu teamă pentru propria viaţă, cum am fost nevoită să fac 
eu. lţi promit asta.” 


După Bătălia de la Munda, Senatorii Romei se luară la 
întrecere care mai de care să-l îngroape sub titluri; fu numit 
Imperator pe Viaţă, titlu pe care, mai mult, îl stipulară ca fiind 
ereditar; avea să fie Consul în următorii zece ani; toate 
aniversările victoriilor lui trecute urmau să fie celebrate prin 
sărbători anuale; iar în Templul lui Quirinus avea să fie înălţată o 
statuie, lângă cele ale foştilor regi ai Romei, purtând inscripţia 


176 


- COLIN FALCONER - 


„Pentru zeul invincibil”. 

Făcură totul, cu o singură excepţie: aceea de a-i conferi titlul 
pe care-l dorea atât de mult, pasul final şi irevocabil de la care 
încă se mai codeau, graţie bombănelilor micii bande de opozanți 
din care făcea parte şi Cicero. 

Nici acum nu-l declarau, Caesar Rex, Rege al Romei. 


* 


Băile din noul Forum lulian fuseseră terminate recent şi făceau 
parte din binecuvântarea lui Caesar la adresa Romei. Dalele 
pardoselii erau încălzite de dedesubt, iar de la robinete curgea 
până şi apă caldă şi rece. Erau considerate o adevărată minune. 

Marcus Brutus se dezbrăcă în vestiar şi trecu prin tepidarium, 
camera caldă care-i pregătea pe scăldători pentru apa fierbinte 
din caldarium. Avea la el un bidon de ulei, un prosop şi un strigil 
ca să se şteargă de sudoare. Se culcă gol pe o lespede de 
marmură, cerându-i unui sclav să-i maseze cu uleiul spatele şi 
umerii. 

După aceea, porni agale prin caldarium, unde îi găsi pe Cicero 
şi Gaius Cassius Longinus aşteptându-l. Ce mai pereche făceau, 
Cassius cu trupul lui bondoc şi păros, iar Cicero roz şi pleşuv ca o 
scroafă. 

Cei doi bărbaţi mai tineri îşi şterseră transpiraţia de pe feţe, 
foindu-se pe placa de marmură. Brutus era conştient de faptul că 
stătea alături de unul dintre cei dintâi avocaţi şi oameni de stat 
ai Romei; mai era conştient şi de propria tinereţe, precum şi de 
diferenţele de vârstă şi experienţă. Atunci, de ce se simţea 
superior sacului ăluia umplut cu vânt de lângă el? 

— Bietul Marcellus, spunea Cicero, bârfind cu neruşinare ca de 
obicei. Livia devine imposibil de stăpânit. Aud că a fost izgonită 
din pat pentru zece nopţi, pentru că stătea de veghe în Templul 
lui Isis şi voia să rămână neprihănită. 

— Ştim toţi ce înseamnă asta, răspunse Cassius. 

— E soţia unui senator. Este o ruşine. 

— Religiile astea străine subminează fundaţiile Republicii 
noastre, spuse Cassius. 

— Eu îl acuz pe Caesar, continuă Cicero. Dar Caesar nu face 
nimic. O lasă pe egipteanca aia să-şi facă de cap şi dă naştere 
acestei spurcăciuni. 


177 


- CLEOPATRA - 


Brutus încuviinţă: 

— Unii spun că e prizoniera lui. 

— Alţii susţin că el este prizonierul ei, replică Cicero. 

Cassius se cutremură: 

— Sunt nişte oameni pângăriţi şi contra naturii, bădăranii 
ăştia. l-aţi văzut pe acei castrati pe care-i ţine ca slugi? Una e să 
ai sclavi, şi alta să le răpeşti bărbăţia şi să-i numeşti prim- 
miniştri. 

— Se spune că se scaldă în lapte şi bea vin din cupe de aur 
curat. lar Caesar se făleşte cu regina asta străină în faţa noastră! 

Brutus rămase tăcut, ceea ce Cicero luă drept confirmare. 

— Şi se mai spune, continuă încet Cicero, că marele lulius 
plănuieşte o uniune cu ea. 

Brutus avu senzaţia că tot sângele i se scurgea prin picioare. 

— Cum adică, o căsătorie? Bătrânul şi-a pierdut minţile de tot? 

— Vrea să înfiinţeze o genealogie regală. 

— N-ar îndrăzni! şuieră Cassius. 

— A îndrăznit să-l sfideze pe marele Pompei şi a învins. A 
îndrăznit să invadeze Britania şi a îndrăznit să ţină în Forum un 
Triumf al victoriei asupra compatrioţilor lui romani. Cine poate şti 
ce nu va îndrăzni marele lulius? 

Brutus nu putea accepta ideea că Cicero s-ar fi gândit, măcar, 
să ajungă atât de departe. Dar, cu cât cugeta mai mult, cu atât 
vedea mai bine că toate se legau. 

— Am auzit că plănuieşte o campanie în Parthia, la primăvară. 

Cassius fluieră încet printre dinţi. 

— Dacă reuşeşte, îşi va ocupa locul în istorie, lângă Alexandru. 
Cicero începea să dea semne de iritare. 

— Dacă reuşeşte, Roma îi va linge picioarele, iar el va lua 
coroana la care râvneşte. Şi atunci, Republica noastră va muri. 

— Eşti sigur de asta? îl întrebă Brutus. 

— Uită-te şi tu. Roma e tot mai infectată de toată această 
vorbărie despre regi şi regine. Cleopatra ne-a contaminat cu 
parfumurile şi alifiile ei, şi băieţii ei drăgălaşi. Tot răul vine de la 
Alexandria. Trebuie să fie oprită. 

— Sau Caesar să fie oprit, interveni Cassius. 

Şi toţi trei rămaseră tăcuţi, şocaţi de enormitatea unei 
asemenea idei. 


178 


- COLIN FALCONER - 
41 


Cleopatra privi afară printre perdelele litierei. Templul nu mai 
era — sau, mai bine zis, ceea ce mai rămăsese din el zăcea la 
pământ, o grămadă de pietre pe pardoseala de marmură. Zeița 
însăşi zăcea căzută pe-o parte, lângă piedestal. Faţa îi fusese 
sfărâmată cu o lovitură de ciocan. 

Prin ceaţă apăru o femeie care, văzând lectica şi gărzile 
Cleopatrei, se sperie şi vru s-o ia la fugă. Mardian îi trimise pe 
soldaţi s-o prindă şi s-o aducă înapoi. Din litieră, Cleopatra auzi 
clar scurtul interogatoriu. 

— Doamnă, nu vă facem nici un rău, îi spuse Mardian femeii, 
în latina lui impecabilă. Imi puteţi spune ce s-a întâmplat aici? 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Stăpâna mea a venit să-şi aducă omagiul Marii Maici. E 
foarte necăjită să constate că templul a fost distrus. 

— Au făcut-o la porunca senatorului Claudius Marcellus. A 
venit aici cu muncitorii şi cu ordinul, de el însuşi semnat, pentru 
distrugerea templului. Cu ochii mei l-am văzut. Lucrătorii n-au 
vrut să se supună poruncii, aşa că senatorul şi-a scos toga şi a 
dărâmat statuia cu mâinile lui. 

— Dar de ce? 

— Cine poate şti de ce fac tot ce fac ticăloşii ăia din Senat. 
Trebuie să le iasă lor vreun câştig. 

— Stăpâna mea va fi cum nu se poate mai deznădăjduită, 
răspunse Mardian. 

— Aşa suntem cu toţii, noi cei care o iubim pe Marea Maică. 
De ce-or fi făcut asta? 

Cleopatra bănuia că ştia răspunsul. 


* 


„lartă-mă, Doamna mea”, se rugă Cleopatra, în timp ce 
purtătorii o duceau înapoi pe străzile aglomerate ale oraşului 
barbar. „Nu ţie ţi-au făcut asta. Au vrut să-şi arate teama şi ura 
la adresa mea, Marea Străină, încarnarea ta aici, pe Pământ. 
Roma se teme de mine. 

Şi, în timp, îi voi justifica motivele.” 


* 


179 


- CLEOPATRA - 


Caesar îl privea pe Marcus Antonius cu ochii săi negri şi 
pătrunzători. Nu se grăbise să se întoarcă la Roma după victoriile 
lui, aşa cum se aşteptase lumea, iar aniversarea Triumfurilor 
venise şi trecuse fără el. Antoniu fu uşurat să afle că îndelungata 
despărţire părea să fi liniştit discordia dintre ei. 

Inainte de plecarea lui Caesar în Spania, se certaseră amarnic. 
Cândva, casa lui Antoniu îi aparținuse lui Pompei. Era un palat de 
piatră întins, în Carinae, la mică distanţă de casa lui Cicero. După 
înfrângerea lui Pompei la Pharsalus, casa fusese rechiziţionată, 
iar Antoniu, fără a-l consulta pe Caesar, se instalase pur şi 
simplu în ea. Caesar aşteptase plată pentru casă, iar când 
Antoniu nu-i satisfăcuse cererea, îl lăsase în urma lui la Roma. 
Personal, Antoniu n-ar fi primejduit niciodată o prietenie pentru 
ceva atât de neînsemnat ca banul. Dar bătrânul găsea 
întotdeauna câte un motiv să se îmbăţoşeze. 

— Şi cum a mai mers treaba la Roma în lipsa mea? îl întrebă 
Caesar. A 

— Cam la fel. In Senat toţi se-agită şi se ceartă între ei pentru 
paragrafele de lege. Unii speră ca acum, când războaiele civile s- 
au sfârşit, să restaurezi Republica. 

— Şi-şi demonstrează devotamentul față de această 
democrație dându-mi titlul de Imperator pe Viață! Ce adunătură 
de babe! 

— Totuşi, trebuie să fii atent pe unde calci. Printre ei există şi 
câţiva oameni periculoși. 

— Nu, Marcus, eu sunt un om periculos. Ei nu sunt decât un 
cârd gălăgios de gâşte care n-ar fi în stare, nici dacă-şi unesc 
forţele, să pună de-o erecţie, necum de adunarea unei armate. 
Le-am învins duşmanii în locul lor şi am cucerit un imperiu vast 
pentru Roma, aşa că acum vor să le dau înapoi vechile puteri 
autocratice, fără ca ei să mişte un deget. Vor să culeagă roadele 
fără a trebui să se caţere în pom. 

— Eu nu spun decât că n-ar trebui să desconsideri curentul de 
opinie. Unele dintre gâştele astea bătrâne au foarte multă 
putere. 

— Puterea este a spadei. 

— Totuşi, nu toată lumea gândeşte aşa. 

— Nu toată lumea a simţit tăişul ascuţit al spadei mele. 

„In numele lui Jupiter”, reflectă Antoniu, „Munda i s-a suit la 


180 


- COLIN FALCONER - 


cap. Înainte, nu l-am mai auzit vorbind aşa. N-o să se simtă 
mulţumit până nu ne omoară pe toţi!” 

— Insist doar să fii prudent, stărui el. Sunt mulţi care încă mai 
iubesc ideea de republică. 

— Republica este o baie publică, plină de latifundiari fleşcăiţi 
care niciodată n-au pus piciorul afară din Italia. Republica e 
moartă. 

Mari cuvinte. Avea dreptate, desigur, dar pe Antoniu îl 
neliniştea acea aroganță directă şi neruşinată. | se întâmplase 
ceva, în timpul cât stătuse în Spania. Bătrânul era întotdeauna 
atât de atent, atât de... mă rog, cu sânge rece, de fapt. Acum, 
însă, inspira o nechibzuinţă clară. Poate începuse să creadă ceea 
ce spunea gloata despre el, pe Aventina. Că era de obârşie 
divină. 

— Caesar, am venit să-ţi cer să te mai gândeşti la planurile 
tale pentru Triumf. 

Buzele lui Caesar se arcuiră într-un zâmbet, dar fără pic de 
căldură. 

— Crezi că victoria mea de la Munda nu merită un Triumf, 
Marcus? 

— A fost un război împotriva compatrioţilor romani. 

— A fost o rebeliune spaniolă, ajutată de câţiva romani rebeli. 

„Nu. Zău? Cu fiii lui Pompei în fruntea acestei rebeliuni 
spaniole?”.. 

— Oamenii nu vor vedea lucrurile aşa, insistă Antoniu. 

— Oamenii vor vedea lucrurile aşa cum vreau eu să le vadă. 

Antoniu îl privi lung. Chiar auzise bine? Bătrânul îşi cam 
pierdea minţile. Poate că ceea ce spuneau Cicero şi ceilalţi era 
adevărat; vrăjitoarea din vila de pe Campania îl făcea să 
gândească astfel. 

— Nu-ţi stau împotrivă, spuse Antoniu. Te îndemn doar să 
procedezi cu prudenţă. 

— Zeii au modul lor de a le rezolva pe toate. 

— Dar noi nu suntem zei, replică Antoniu, chiar şi în acea clipă 
nesigur dacă lulius Caesar avea să-l contrazică sau nu. Suntem 
încă supuşii Romei. 

Caesar îl privi crunt. 

— Ştiu al cui supus sunt. 

— De când te-ai întors din Spania, ai petrecut mult timp în vila 
de pe Via Campania. Sunt unii care spun... 


181 


- CLEOPATRA - 


— Ce-mi pasă mie de clevetitori? 

— Când se spune asta în camera Senatului, nu mai e clevetire, 
ci politică. Unii din grupul respectiv se tem de femeia aia. Susţin 
că ea te manipulează. 

— Şi tu ce susţii, Marcus Antonius? 

Antoniu ridică din umeri. 

— Mă cunoşti. Nu sunt cel care să le ţină predici altora despre 
relaţiile lor cu femeile. Mai întâi văd bârna din ochiul meu. 

Această mărturisire sinceră îl făcu pe Caesar să zâmbească. 

— Ascultă, Marcus, femeia asta e diferită. Cu ea pot să mă 
destind, să discut ca de la egal la egal. Până şi politică pot să 
discut cu ea, şi avem discuţii interesante. Nu sexul mă cheamă 
mereu înapoi acolo, băiete. 

— Eu insist numai să fii precaut. 

— Hai, că doar mă cunoşti. Intotdeauna sunt precaut. 

Şi zâmbi. Un zâmbet care ar fi putut însemna orice. „Aş vrea 
să ştiu ce se întâmplă”, reflectă Antoniu. „Doar nu vrea cu 
adevărat să se facă rege. Nu-i aşa?” 


42 


Când vine Caesar, vine cu lictorii şi gărzile de corp, nu ca un 
amant în puterea nopţii, ci ca un om care nu poate închide ochii 
fără să se teamă de pasul ucigaşului. Când vine Caesar, vine ca 
un om care nu poate avea nici un secret în viaţa personală, care 
nu-şi poate petrece o noapte cu ţiitoarea fără o centurie de 
soldaţi stând de strajă la uşa ei. 

In noaptea aceea, îl ţinea înlănţuit, cu un braţ peste pieptul 
lui, cu coapsa petrecută peste a lui, cu buzele pe obrazul lui. In 
noaptea aceea, Caesar fusese incapabil de a cuceri, puterea îi 
era risipită de griji şi intrigi. Străduindu-se să devină una cu zeii, 
îşi pierduse puterea unui om de rând. 

O lună plină şi dolofană strălucea deasupra celor şapte coline, 
oglindindu-se în apele negre ale Tibrului. Lăsa o pată de argint 
pe pardoseala de marmură. După un timp, Caesar se ridică şi se 
duse să stea la fereastră, privind în tăcerea melancolică a nopţii. 
Cleopatra îl privea din pat, simțind înăuntrul ei o durere surdă şi 
goală. 

In noaptea aceea, Caesar devenise eunuc, la fel ca Mardian. 


182 


- COLIN FALCONER - 


— Eşti obosit, şopti ea. N-are importanţă. Vino înapoi în pat. 

Caesar nu spuse nimic. Furia lui se simţea în cameră ca o 
prezenţă covârşitoare. 

— lulius, insistă Cleopatra. 

— Niciodată nu i s-a mai întâmplat lui Caesar una ca asta. 

„Atunci, poate că eu sunt de vină”, îşi spuse ea. Nu avea 
experienţă pentru aşa ceva şi nu ştia ce să facă sau să spună. 
Dacă un bărbat dorea o femeie, n-o arăta în felul cel mai normal? 

„Este numai mândria ta, lulius. Dacă nu-ţi poţi lăsa sămânţa 
într-o femeie, abia mai suporţi să te uiţi la ea.” Voia s-o 
liniştească, dar era prea mândru, prea stăpânit de Marte, ca s-o 
facă. 

— Roma mă înghesuie, spuse el. Pe câmpul de luptă, lucrurile 
sunt întotdeauna clare. Am un inamic şi ştiu cum să manevrez 
mai abil decât el. Aici, la Roma, nu-mi cunosc niciodată 
duşmanii. Totul e cufundat în umbre. 

— Ţi-ai lăsat în viaţă prea mulţi duşmani. 

— Dar clemenţa este o virtute. 

Aşa era. Caesar devenise la fel de renumit pentru clemenţă, 
ca şi pentru neîndurarea lui. Acelaşi om care mutilase prizonieri 
de război în Galia îşi iertase sute de duşmani la Pharsalus. Era un 
mister, cu neputinţă de înţeles. 

Cleopatra auzi în depărtare o trompetă. Se schimba garda în 
tabăra de pe Câmpul lui Marte. 

— Azi am auzit o poveste, spuse ea. A avut loc o luptă, în 
Circus Maximus. Un gladiator, Hirtius Grattus, a fost ucis. A cerut 
milă, dar tu ai întors degetul mare în jos. 

— Adversarul lui nu l-ar fi cruțat. Nu fac decât să confirm 
dorinţele gloatei din galerii. Şi ei îl voiau mort. 

— Omul care l-a omorât se numea Didius. Grattus îi cruţase 
viaţa într-o luptă, cu doar două luni în urmă. 

— Ce vrei să spui? 

— Că poate de aici ai de învăţat o lecţie. Eşti milostiv cu un 
om şi s-ar putea să-ţi semnezi condamnarea la moarte. 

Se gândea la felul necruţător în care Caesar se debarasase de 
fratele ei, Ptolemeu, şi modul cum îi admirase atunci 
pragmatismul rece. lar acum, îi ţinea predici propriului mentor. 

— Prin duşmani, te referi la partizanii lui Pompei. 

— In Senat sunt mulţi care-ţi datorează viaţa. Să nu crezi că 
din cauza asta toţi ţi-s prieteni. 


183 


- CLEOPATRA - 


— În Senat... repetă el, cu glasul plin de dispreţ. 

— Numai fiindcă le-ai arătat milă, să nu-ți închipui că nu se vor 
ridica împotriva ta. 

— Nu se ridică împotriva mea, se ridică împotriva unei idei. 
Unii dintre ei continuă să vorbească despre republica asta ca şi 
cum ea ar lecui toate relele din Roma. Imperiul nostru e de-acum 
prea mare ca să mai fie condus de câţiva bătrâni care niciodată 
n-au călătorit mai departe de Brundisium. 

— Atunci, fă ceea ce trebuie. Nu te mai chinui cu legile şi 
formalităţile. Eşti Caesar. la ceea ce-ţi aparţine, cum ai făcut 
întotdeauna. 

— Nu încă, pisicuţo. 

— Atunci, când? 

— Îţi mai aminteşti, la Alexandria? l-am lăsat să se arunce 
asupra porţilor palatului zi şi noapte, fiindcă în acel moment nu 
puteam fi sigur de victorie. Am aşteptat să fie totul gata, înainte 
de a ataca. Eşti prea nerăbdătoare. 

— Totul e că uneori mi-e teamă pentru fiul meu. Şi pentru 
mine însămi. Nu ne-ai abandona, nu-i aşa, lulius? 

Se răsuci spre ea. 

— Te îndoieşti de mine? 

— Uiţi că sunt totuşi regină. M-ai lăsa să mai aştept încă o 
iarnă aici, la Roma, iar cei din Alexandria să spună despre mine 
că sunt doar ibovnica unui bogătaş? Mai degrabă m-aş duce 
înapoi în Egipt acum, cu mâinile goale, decât să mă las umilită şi 
mai mult. 

— Nu te umilesc. Dorim acelaşi lucru, pisicuţo. 

— Cum pot fi sigură de asta? 

Caesar trase adânc aer în piept. 

— Am să ţi-o dovedesc. Mâine. 


* 


În Forum Romanus, gloriile romane se aglomerau unele peste 
altele, până când chiar şi romanii ajungeau s-o considere o 
exagerare. Statuile, templele şi palatele se înghesuiau de-acum 
atât de strâns, încât pieţele largi din planul iniţial fuseseră 
înghiţite de colonadele şi porticurile de marmură. 

Acest lucru îl determinase pe Caesar să dedice un nou Forum 
oraşului, numit Forum lulianus, pe care avea să-l plătească din 


184 


- COLIN FALCONER - 


fondurile lui, ca dar pentru Roma, o vastă extravaganţă. Se 
spune că urma să-l coste pe Caesar peste un milion de sesterţi, 
dar aceasta mai însemna şi că lulius Caesar n-avea să fie uitat 
niciodată. 


* 


Cleopatra cobori din litieră în faţa marelui portic al Templului 
lui Venus Genetrix. În jurul lor se înălța Forumul lulian, încă 
neterminat, din piatră de travertin placată cu porfir cenuşiu 
marmorat sau alb ca zăpada. Piatra nouă părea să lucească 
aproape ca perlele. O statuie ecvestră a lui Caesar, călare pe un 
cal alb, privea peste noua piaţă care-i purta numele. 

Când sosi, Caesar o aştepta. Urcară împreună treptele. 
Cleopatra ridică privirea; deasupra ei, coloanele enorme de 
marmură păreau aproape să atingă cerul albastru şi rece de 
toamnă. Muncitorii continuau să lucreze; auzea bocănind 
ciocanele zidarilor, iar căruțele huruiau continuând să aducă 
piatră. 

Când intrară în templu, Cleopatra simţi mirosul de praf al 
zidăriei noi. lnăuntru era frig şi întuneric, o sală imensă de piatră, 
cu ecouri. Pe măsură ce ochii i se deprindeau cu penumbra, putu 
distinge frescele care se înălţau pe pereţi. Vopselele erau 
proaspete şi viu colorate, în tonuri intense de albastru şi verde; 
Venus cu un copil la sân, Caesar pe un cal alb, victorios, iar în 
fundal un câmp de luptă din Grecia sau Galia. 

In timp ce mergea spre sanctuarul interior, Caesar o privea, 
parcă în aşteptare. Pe altarul înalt se aflau trei statui. In centru 
stătea Venus însăşi, mama Romei, cu zâmbetul ei calm şi 
enigmatic. Cesarii şi-o revendicau ca înaintaşă şi protectoare a 
Casei luliene. Statuia era răpitoare, o operă de mare artă; fusese 
sculptată de Arcesilaus din Grecia, îi spuse Caesar. Arcesilaus! 
Era considerat cel mai mare dintre toţi sculptorii în viaţă. Din 
asta se înţelegea clar că reputaţia lui nu era deloc nemeritată. 

La dreapta lui Venus, a doua statuie îl reprezenta pe Caesar 
însuşi, îmbrăcat în Triumfator, cu cununa distinctivă de lauri pe 
cap, ocupându-şi locul printre zei. 

Cleopatra se întoarse spre a treia statuie şi i se tăie respiraţia. 

Se pomeni privindu-şi propria faţă, sus pe piedestal. Era 
îmbrăcată cu roba lui Venus, varianta romană a lui Isis, şi îl ţinea 


185 


- CLEOPATRA - 


pe Caesarion pe genunchi. Mesajul la adresa Romei era clar şi 
curajos: Caesar se cobora din Venus, ceea ce-l făcea să fie divin; 
consoarta lui era Cleopatra, ca încarnare a lui Venus; Caesarion 
era fiul lui, fiind, datorită uniunii divine, el însuşi divin. 

Se gândi la moneda pe care o bătuse după naşterea lui 
Caesarion. Aceasta era declaraţia similară a lui Caesar. 

— Acum te mai îndoieşti de mine? o întrebă el. 

Ce i-ar fi putut răspunde? „Niciodată n-a mai existat un 
asemenea om”, îşi spuse ea. Zâmbi cu uşurare, triumf, dorinţă. 
Numai de-ar fi fost acolo Fluierarul, să vadă totul. „A crezut în 
mine. Şi i-am justificat credinţa.” 


43 


Luna romana a lui Februa, 
Cu patruzeci şi patru de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


În noaptea aceea, târziu, la vilă sosi o trăsură, potcoavele de 
fier ale cailor răsunând pe caldarâm. Era un vehicul greu, pe 
patru roţi, numit carpentum, cu carcasă lucitoare şi aripi argintii. 
La ham trăgeau patru cai albi, cu flori smălţuite pe 
harnaşamentul capului. Peste fereastra caleştii erau trase 
perdele de culoare închisă. 

Un servitor deschise uşa şi apăru Caesar. 

Cleopatra îl primi într-o cameră unde se intra din atrium. Era o 
odaie plăcută, decorată extravagant cu fresce reprezentând 
copaci şi ghirlande de flori pictate în culori vii, iar pe pardoseală 
avea un mozaic impozant, cu cupidoni zbenguindu-se în jurul a 
doi îndrăgostiţi. Şipotul apei din fântânile interioare dădea de 
înţeles că nu exista pericolul ca servitorii prea curioşi să le audă 
conversaţia. 

Caesar se trânti lângă ea pe una dintre canapelele prelungi, 
iar slugile se grăbiră să le aducă mâncare şi vin. 

Cleopatra îl privi cu uimire. 

— Ai venit singur? Unde-ţi sunt gărzile de corp? 

— Le-am dat liber. 

— Le-ai dat liber? Dar de ce? 

— Senatul a declarat persoana mea sacrosanctă. 


186 


- COLIN FALCONER - 


Cleopatra râse şi tocmai se pregătea să-l felicite pentru hazul 
lui sec. In schimb, însă, Caesar o privi furios, făcând-o să 
înţeleagă că nu era o glumă. 

Ce, făcuse? 

— Ai înnebunit? îl întrebă. 

— Destinul meu e alături de al zeilor. 

Cleopatra tremura de furie. Nu-i venea să creadă că putea fi 
atât de necugetat. Nu numai viaţa lui era în joc, ci viitorul lor, al 
tuturor, al ei, al fiului său. 

— Singuri ne făurim destinele. lar acum, cu siguranţă, ţi l-ai 
făcut pe al tău. Ţi-ai semnat propria condamnare la moarte! 

— M-am săturat de teama asta necontenită, se răsti el. E mai 
rea decât moartea însăşi. 

— Orice om are dreptul să se teamă de moarte, dar nu trebuie 
s-o poftească în casa lui! 

Caesar întoarse capul. 

— Pentru mine nu mai contează. 

— Atunci, ar fi cazul să conteze asta. 

Luându-l de mână, îl conduse pe culoar, până într-unul dintre 
cubicula. Caesarion dormea în patul lui din lemn de trandafir. 

— Priveşte, lulius. 

Semăna atât de bine cu tatăl lui! Aceeaşi formă a gurii, 
aceeaşi bărbie puternică. 

— E fiul tău, şopti ea. Viitorul rege al lumii, dacă doreşti. 

— Trebuie să-şi croiască singur drumul, la fel ca noi toţi. 

— Ştii bine că nu-i adevărat! Viitorul lui depinde numai şi 
numai de ceea ce hotărăşti tu să faci în continuare! 

— Viitorul lui depinde de zei, şuieră Caesar şi, smulgându-şi 
mâna dintr-a ei, ieşi din cameră. 

Zeii! Era cel mai puţin credincios om pe care-l cunoscuse 
vreodată, iar acum vorbea despre voinţa zeilor. Nu era religie, ci 
aroganță, aroganță şi nepăsare. Intotdeauna îi plăcuse să 
curteze dezastrele şi, pentru că Fortuna îi zâmbise mereu fiului 
ei favorit, îşi câştigase reputaţia de curaj şi geniu, când de fapt 
nu avusese decât noroc. Cleopatra reveni cu gândul la acele zile 
primejdioase din Alexandria, când Caesar se confrunta cu 
Pothinus şi Achilias, iar masele alexandrine luau cu asalt porţile 
palatului din Lochias. Aceea fusese o nepăsare caracteristică, 
pentru că îşi îngăduise să se amestece într-o luptă când nu avea 
soldaţii şi proviziile necesare pentru a-şi susţine propria 


187 


- CLEOPATRA - 


aroganță. Însă Soarta fusese blândă cu el, ca întotdeauna. 
„Recentele lui victorii din Africa şi Spania nu făcuseră decât 
să-l hrănească pe monstrul din sufletul său. Poate că acum 
credea cu adevărat legenda propriei invincibilităţi”, îşi spuse 
Cleopatra. 
Şi, dintr-o dată, i se făcu frică. 


44 


Era prima vizită a Cleopatrei în casa lui Antoniu, iar căpitanul 
lui Caesar o lăsă să aştepte în atrium destul timp pentru a se 
simţi insultată. Dar, când apăru, înţelese imediat că n-o făcuse 
cu intenţie. Se vedea limpede că-şi petrecuse noaptea trecută în 
compania lui Bachus şi, cu toate că era ceasul al patrulea din zi, 
pesemne fusese în pat la sosirea ei. Părea să-şi fi aruncat toga 
pe el la repezeală, iar părul des şi cârlionţat îi era nepieptănat. 
Avea ochii umflaţi de nesomn şi mirosea ca un poloboc de vin. 

— Maiestate, începu el. Scuzele mele. Nu vă aşteptam. 

— Atâta lucru se vede. 

— Vă rog. Staţi jos. 

— Ce casă frumoasă! Şi cât de puţină mobilă... 

— Duc o viaţă simplă. 

— Mie nu aşa mi s-a spus. 

De fapt, Mardian îi spusese că vila conţinuse cândva o colecţie 
fără pereche de sculpturi şi mobilă, lucrate de unii dintre cei mai 
mari meşteşugari ai imperiului, dar acum cele mai multe se 
pierduseră la jocurile de zaruri sau fuseseră dăruite prietenilor lui 
Antoniu. 

Cleopatra se potrivi pe cealaltă canapea din singurele două 
aflate în cameră, iar Antoniu trimise în grabă un servitor să 
aducă o trataţie. Pe ferestre se vedea Colina Palatină, împădurită 
dens, până la dărăpănatele insulae ale săracilor Romei, 
ospătăriile înţesate de lume şi nenumăratele tabernae şi băi 
publice care înconjurau Circus Maximus. 

Slujitorul reveni. Antoniu, constată ea cu uimire, îşi turnă o 
cupă de vin nediluat din carafa mare care fusese pusă în faţa lui. 
Halal mic dejun! Ea se mulțumea cu puţină apă de trandafiri 
parfumată. 

— Cărui fapt îi datorez această mare plăcere? se interesă 


188 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu, după ce golise cupa, lăsând stropi de vin roşu să-i 
lucească în barba închisă ca nişte mici rubine. 

— Despre Caesar e vorba. 

Antoniu îşi frecă faţa cu mâna, într-un efort de a se dezmetici. 

— Despre Caesar? 

— Sunt îngrijorată pentru el. 

Bietul Marcus Antonius. Clipind din ochi ca o bufniţă, cu 
mintea încă tulbure de vin, somn şi, probabil, preacurvie. Până şi 
cea mai simplă conversaţie părea să-i ceară un efort herculean. 

— Bătrânul ştie ce face, spuse el. 

— Ştii că şi-a concediat gărzile de corp? 

— Da, am aflat. 

— E o nebunie. Nu-i poţi băga minţile-n cap? 

Antoniu o privi lung. Femeile romane nu se amestecau 
niciodată în treburile bărbaţilor lor. Mă rog, Fulvia, poate. Dar 
Fulvia nu era femeie, era o odraslă a diavolului. 

— Ai vorbit cu el despre asta? o întrebă. 

— Desigur. 

— Şi? 

— Şi continuă să circule prin Roma fără lictori, deci e limpede 
că nu mi-a dat nici o atenţie. 

— De ce m-ar asculta Caesar pe mine, dacă nu vrea să-şi 
asculte... 

— Ibovnica? 

— Sfătuitorii. Şi secretarul lui, Balbus, a încercat să-l convingă 
să nu facă asta. 

— Balbus este secretarul lui. Tu îi eşti cel mai apropiat prieten. 
Şi mai eşti şi bărbat. Pe tine s-ar putea să te asculte, dacă pe 
mine n-a vrut. 

— Ştii că Senatul a declarat persoana lui Caesar inviolabilă. 

— Şi, fără îndoială, va rămâne inviolabilă până i se va înfige 
primul pumnal între coaste. 

— Toată Roma îl iubeşte pe Caesar, Maiestate. 

Cleopatra îi aruncă o privire mai-mai să-l sfâşie, iar Antoniu 
preferă să-şi fi muşcat limba. 

— Dacă ai de gând să-mi insulţi inteligenţa, am să plec. 

O privi lung. Cleopatra îşi întunecase cu malachit contururile 
ochilor, iar aceştia păreau să-l sfredelească. O făptură exotică, 
amestec îmbătător de sânge levantin şi macedonean. Auzise că 
mama ei era siriancă. lar când îi privea curba prelungă a gâtului, 


189 


- CLEOPATRA - 


îi venea s-o muşte. De-asta li se interzicea femeilor să participe 
la politică. Te împiedicau al dracului de tare să te concentrezi 
asupra problemelor importante. 

— Bătrânul a luat o hotărâre, spuse el. Cine sunt eu, să 
contrazic un zeu? 

— l-ai dori moartea, Marcus Antonius? 

Antoniu îşi spuse: „Asta nu-i o conversaţie pe care s-o porţi 
când îţi plesneşte capul după vinul de-aseară, când ţi se întoarce 
stomacul pe dos şi ai gura uscată şi îmbâcsită ca un cur de 
cărăuş de cămile.” 

— l-aş apăra viaţa cu preţul vieţii mele, Maiestate. 

— Dar, atunci, dacă altcineva ar face-o în locul tău? Cine ar 
deveni cel mai puternic om din Roma, dacă el ar muri? 

Îi adresă un zâmbet amar. Cunoşteau amândoi răspunsul la 
această întrebare. 

— Mă judecaţi greşit, spuse Antoniu. N-oi fi având eu intelectul 
lui Marcus Brutus sau oratoria lui Cicero, dar când îmi dau 
cuvântul, el îmi este stăpân. Şi am jurat că îl voi apăra pe Caesar 
cu preţul vieţii, jurământ pe care nu-l voi încălca niciodată. 

Cleopatra îl privi cu un surâs tenebros. „Se pare că mă crede”, 
îşi spuse el. „Şi ar fi cazul, fiindcă vorbesc serios.” 

— Nu toţi oamenii sunt la fel de cinstiţi, replică ea. 

— Am multe cusururi, cum ştiţi, fără îndoială. Dar sunt defecte 
mici. Beau prea mult, mă îndrăgostesc de toate femeile care-mi 
ies în cale, joc zaruri, datorez o mică avere la jumătate din 
Roma. Dar niciodată n-aş fi un făţarnic. 

II măsură cu privirea mult timp, ca şi cum ar fi avut în faţă o 
fiară extraordinară, cum niciodată nu mai văzuse. 

— Marcus Antonius, cum ai ajuns să urci atât de sus în Roma? 

Antoniu zâmbi. 

— Farmecul. 


* 


În timp ce lectica o ducea înapoi peste Tibru, Cleopatra se 
gândea la cuvintele lui. Marcus Antonius nu era un personaj atât 
de simplu cum crezuse la început. Presupunea că nimeni nu 
putea ajunge mâna dreaptă a lui Caesar datorită plăcerii pentru 
băutură şi actriţe. Propriul tată fusese un iubitor al vinului, fidel 
zeului acestuia, Dionisos, aşa cum erau mulţi greci din 


190 


- COLIN FALCONER - 


Alexandria. Ba chiar, în Egipt, Ptolemeii îl făcuseră pe străvechiul 
lor zeu grec mai uşor de înghiţit combinându-l cu Osiris şi dându- 
i numele de Serapis. 

Aici, la Roma, Riturile erau notorii pentru excesele lor. Se 
presupunea că beţia ajuta la întâlnirea personală cu divinitatea. 
Pentru oamenii ca tatăl ei, vinul nu fusese atât o cale către acel 
zeu, cât o fugă de cerinţele statului. Dar, la urma urmei, tatăl ei 
fusese un om slab. 

Pe sub tot lustrul şi muşchii bine unşi, oare Antoniu avea şi o 
anumită dârzenie? Sau era tot o hahaleră, la fel ca tatăl ei? 


* 


Chiar şi iarna îşi petreceau mult timp împreună, plimbându-se 
prin grădină. Era o plăcere simplă, de care se bucurau amândoi, 
dar mai însemna şi că erau liberi să vorbească tot ce voiau, fără 
a se teme că trăgea cineva cu urechea. 

Domnea un frig năprasnic. Ramurile de pe marginile aleii 
prelungi mărginite cu chiparoşi se îndoiau sub zăpadă, iar 
fântânile erau îngheţate. Un atlet de marmură, aplecat să arunce 
un disc printre tufişurile cenuşii şi desfrunzite, avea trupul alb 
îmbrăcat într-un strat de chiciură. Statuia unui Mercur înaripat 
arăta de parcă ar fi fost îngheţat în plin salt de cine ştie ce zeu 
răutăcios al gerului. 

Până şi Caesar se supusese capriciilor iernii, înfăşurându-se în 
ziua aceea cu o mantie groasă de blană. Cerul plumburiu şi albul 
zăpezii din grădină îi făceau pielea să arate şi mai palidă. 

— Arăţi obosit, îi spuse Cleopatra. 

— Cred că sunt. Roma nu-i o cetate uşor de guvernat. 

— Poate pentru că, aşa cum e acum, este neguvernabilă. 

— S-ar putea să ai dreptate. 

— AŞ vrea să avem o Romă nouă. 

Ideea păru să-l amuze. 

— Şi cum ai guverna tu Roma asta nouă, pisicuţo? 

— Mă tem că ideile mele n-au să-ţi placă. 

— Chiar dacă nu sunt de acord cu ele, le găsesc întotdeauna 
interesante. 

— Ei bine, în primul rând, te-aş pune rege. 

— Bineînţeles. Cu tine drept consoartă. 

— Regină a Romei. Da. Odată rezolvată asta, primul meu act 


191 


- CLEOPATRA - 


ar fi să-i trimit pe bătrânii ăia ridicoli din Senat înapoi la fermele 
lor din ţară, ca să toarne vin în ei şi să uite totul. 

— Aha. 

— Şi, în locul lor, aş face ca edictele noastre să fie puse în 
aplicare de o ierarhie de secretari şi guvernatori, aşa cum avem 
la Alexandria. 

— Ai pune nişte fătălăi greci cu nasul coroiat să conducă 
imperiul în locul nostru. 

Cleopatra nu-i luă în seamă tonul batjocoritor. 

— Regele şi regina, ca fiinţe divine, ar conduce imperiul. 
Curtea le-ar face pur şi simplu pe plac. Oricum, îi prefer pe 
fătălăii mei cu nas coroiat, cum îi numeşti tu, decât șleahta asta 
de latifundiari încrezuţi care nu se gândesc decât la ei înşişi şi la 
propria îmbogăţire. Ce-au făcut ei vreodată de folos pentru 
Roma? 

Caesar îi adresă un zâmbet nostalgic. 

— Pe Cicero l-ar lovi apoplexia, să ne-audă vorbind aşa. 

Işi privi picioarele. O singură floare curajoasă de crocus 
încolţea o mlădiţă verde prin promoroacă. 

— Nu mi-ai auzit al doilea decret, spuse ea. 

— Ascult, pisicuţo. 

— N-aş conduce Roma de la Roma. 

Caesar arcui o sprânceană, intrigat, scandalizat şi amuzat. 

— E prea departe de mare pentru comerţ. Străzile sunt 
strâmte, murdare şi expuse inundaţiilor, oraşul însuşi e înghesuit 
şi nespălat şi predispus spre boli. lar râul pute. 

— Şi atunci unde-ai stabili capitala Romei, dacă nu la Roma? 

— La Alexandria. 

Aruncându-şi capul pe spate, Caesar izbucni în râs la auzul 
unei asemenea îndrăzneli. 

— Arată ca o capitală. Conţine clădiri de marmură şi străzi 
largi. Şi, în caz că n-ai observat, se află în inima Imperiului 
Roman, câtă vreme Roma e la margine. Este mai aproape de 
Tarsus, de Efes, de Antiohia şi de principalele voastre drumuri 
comerciale spre India şi Arabia. Roma ta n-ar putea fi luată drept 
capitala lumii decât de vreun ţopârlan de la ţară. 

Caesar o privi lung, ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru prima 
dată. 

— Nu te temi de zei? şopti el. 

Intrebarea o uimi. Căzuse Caesar pradă superstiţiilor, ca un 


192 


- COLIN FALCONER - 


ţăran care munceşte pe ogorul lui? 

— Mă tem că, dacă încercăm să-i întrecem pe zei, ne vor 
doborî, continuă el. Poate le cerem prea mult. 

— Acţionăm concertat cu zeii. 

— S-ar putea să ai dreptate. Vom vedea. 

Glasul, însă, îi devenise sumbru. Nu era convins. 


* 


Când Antoniu îl găsi în sfârşit, Caesar era în cabinetul lui 
particular din Reggia. Era ceasul al cincilea, iar Antoniu abia se 
sculase. Ştia că lulius Caesar lucra încă din zori. 

Un portar îl privi printre zăbrelele groase, înainte de a descuia 
poarta, pentru a-l conduce prin casă spre cabinetul lui Caesar. 
Antoniu observă că, spre deosebire de dăţile anterioare când îl 
vizitase, nu mai existau străjeri postați la toate uşile. Noua 
credinţă a lui Caesar în propria inviolabilitate devenea de-a 
dreptul iritantă. 

Caesar nu ridică privirea din rapoartele de pe masă. 

— Voiai să-mi vorbeşti? se răsti el. 

— M-am gândit că e cazul să ştii, răspunse Antoniu. Oraşul 
zumzăie iar de zvonuri. 

— De data asta ce mai e? 

— Oamenii spun în pieţe că preoţii au consultat profeţiile 
Sibiline în legătură cu invazia asta a Parthiei. 

Oracolele Sibilei. Fuseseră aduse la Roma cu secole în urmă, 
de un rege timpuriu, şi erau învestite în Templul lui Jupiter. La fel 
ca orice profeții, erau obscure, ambigue şi deschise 
interpretărilor şi manipulărilor din partea celor aflaţi la putere. 
Dar gloata le lua în serios. 

— Şi-ce spun zvonurile că au descifrat acolo? 

— Că nici un roman nu poate invada Parthia, numai un rege, 
altfel va fi anihilat, iar Roma, umilită. Aşa că preoţii au tras 
concluzia că, dacă Roma îl trimite pe Caesar, va trebui s-o facă 
în calitate de Caesar Rex. Ceea ce a stârnit o mulţime de 
comentarii. 

— Am auzit şi eu zvonul ăsta, zâmbi Caesar, lăsând jos 
stylusul de alamă. De fapt, chiar eu l-am lansat. 

Antoniu dădu din cap. 

— Dar bănuiai, desigur. De-asta ai vrut să mă vezi. 


193 


- CLEOPATRA - 


— Mă rog, eşti preotul şef, replică sec Antoniu. 

Caesar fusese ales Pontifex Maximus, cel mai înalt oficiu sacru 
din Roma, pentru o perioadă de douăzeci de ani. Fusese o 
alegere cinstită, în sensul că lulius Caesar plătise un preţ corect 
pentru voturi. 

— Dacă poate interpreta cineva un oracol, tu eşti acela. 

In sinea lui, Antoniu îşi spuse: „Deci, este adevărat. Cicero a 
avut dreptate. Bătrânul voia totul. Ei bine, de ce nu? Niciodată 
nu i-a lipsit ambiția. Când a trecut râul Rubicon, pornind 
împotriva lui Pompei, îşi lepădase toate limitele de 
comportament.” Cu siguranţă, Antoniu nu i-ar fi stat în cale lui 
Caesar, dacă asta hotăra să facă. In fond, ce era bun pentru 
Caesar era bun şi pentru Antoniu. 

— Pot avea încredere în tine, Marcus? 

— Ştii bine că da. 

— Atunci, aş vrea să mă ajuţi. Am auzit că urmează să conduci 
Sărbătoarea Lupercaliilor. 

Antoniu ridică din umeri: 

— Mi-am oferit serviciile. Ai ocazia să biciuieşti câteva fătuci 
goale. De ce să se distreze numai preoţii? 

— Nu te-aş opri să-ţi faci cheful. 

Aplecându-se înainte, Caesar cobori instinctiv glasul. 

— Dar, la sfârşitul procesiunii, vreau să faci ceva pentru mine. 


45 


Sărbătoarea  Lupercaliilor era o poveste sângeroasă şi 
murdară, conchise Cleopatra, una dintre acele sălbăticii care le 
plăceau atât de mult austerilor romani, cum erau cursele de care 
şi sfâşierea în bucăţi de către fiare sălbatice a prizonierilor 
condamnaţi, în Circus Maximus. Cu toate legile şi tribunalele lor, 
cu toate casele Senatului, teatrele şi poezia, în adâncul inimii 
erau nişte sălbatici. Restul era prefăcătorie. 

Lupercaliile s-ar fi zis că sărbătoreau revenirea primăverii şi a 
fecundității, deşi schimbarea anotimpurilor încă nu se făcuse 
simțită la Roma. De fapt, era o zi friguroasă, cu cerul de un 
albastru îngheţat, iar pe munţi încă mai era zăpadă. Caesar 
prezida sărbătoarea, aşezat pe un tron de aur pe podium, 
îmbrăcat în roba purpurie de Triumfător, cu o cunună de lauri 


194 


- COLIN FALCONER - 


aurită pe cap. Forumul era ticsit şi domnea o atmosferă 
încărcată, plăcintarii vânzându-şi cu succes marfa de la tarabele 
răspândite prin jurul pieţei şi pe treptele templelor. 

Cleopatra şi Caesarion fură aduşi în Forum pe o litieră şi-şi 
ocupară locurile printre ceilalţi demnitari, pe scaune poleite care 
li se pregătiseră pe treptele Templului lui Saturn. Marcus Brutus 
era şi el acolo, aşezat lângă Decimus şi Cassius. li salută scurt, 
iar ei îi răspunseră în stilul unor oameni bine crescuţi şi 
curtenitori care o urau din toată inima. 

„Toţi arătau atât de palizi”, îşi spuse ea. Ca şi cum i-ar fi 
apăsat o încordare puternică. Dar acela era un festival. Nu 
puteau da uitării politica, măcar pentru o zi? 


* 


Ziua de sărbătoare începu cu sacrificiul unei capre şi al unui 
câine, simbolurile lui Pan şi Lupercus, străvechii zei ai naturii. Doi 
tineri din familii romane nobile fuseseră aleşi să oficieze ca 
preoţi. Se dezbrăcară complet, iar torsurile le fură mânjite cu 
sânge de la animalele moarte. Apoi, cadavrele fură jupuite, 
aceasta fiind tăiată în fâşii subţiri, numite februa. De la acestea 
preluaseră romanii numele lunii în care se celebra festivalul. 

Pe jumătate goi, cu ochii holbaţi şi plini de sânge, cei doi 
tineri o luară la fugă pe străzile Romei, cu biciurile februa în 
mâini, lovind pe oricine le stătea în cale. Festivalul era în primul 
rând un rit al fertilităţii, iar romanii credeau că orice femeie care 
era atinsă de bici putea procrea la scurt timp după aceea. Astfel, 
cei doi tineri înaintau încet prin oraş, întrucât tinerele femei 
căsătorite alergau în faţa Lupercaliilor pentru dureroasa 
binecuvântare a biciurilor primitive. Procesiunea ocolea baza 
Colinei Palatine şi, prin tradiţie, se încheia în Forum, mai spre 
amiază. 


* 


Mulțimea se despărţi dintr-o dată în două, iar Cleopatra auzi 
tipetele surescitate ale femeilor care alergau pe caldarâm şi 
plesnetele biciurilor de piele însângerate. Câteva femei alergau 
prin mulţime, cu partea de sus a trupului dezgolită de veşminte 
şi spinările goale vărgate de lovituri. In urma lor, cei doi tineri 


195 


- CLEOPATRA - 


intrară  ţanţoşi în Forum, agitându-şi mândri  februarriile 
însângerate. 

Cleopatra îl recunoscu pe unul dintre ei. Era aproape gol, 
purtând numai o legătură pe şolduri, tăcută din pielea jupuită a 
caprei sacrificate. Muşchii coapselor, ai pieptului şi ai umerilor îi 
luceau de sudoare şi de sânge, făcându-l să arate cât se putea 
de masculin, în toată splendoarea lui primitivă. Mulțimea din 
jurul ei scoase o exclamaţie generală. 

Marcus Antonius. 

Recunoscu în spatele ei glasul lui Decimus: 

— Dar e Consul! Omul ăsta nu mai are pic de demnitate? 

— E o ruşine, răspunse Calpurnia. 

Cleopatra, însă, observă că pe faţa ei se citea altceva decât 
jenă. 

Fu nevoită să facă un efort pentru a-şi întoarce privirea. Cu 
toate excesele lui, Marcus Antonius păstra totuşi o prezenţă 
fizică tulburătoare, suplu, fascinant şi periculos. Mulțimea 
fremăta la vederea lui, ca atunci când erau eliberaţi leii din cuşti, 
în Circus Maximus. Poate că ar fi reacţionat şi ea, dar aşa ceva 
era neelegant. Nu era de mirare că femeile se aruncau la 
picioarele lui. 

Gloata îi urmă pe cei doi fauni în Forum. O tânără fată, 
ţinându-şi braţele strânse peste sânii goi, ţipă de durere când 
Antoniu o lovi cu februa peste umeri. Mulțimea se despărţi din 
calea ei, iar fata alergă ca o căprioară speriată, încercând să 
scape. 

Cleopatra se foi stânjenită pe scaun. Acolo se simţea mai mult 
decât dorinţa de fecunditate. Biciul pocnea încontinuu, fata fiind 
blocată de mulţime. Simţea emoția bărbaţilor din jurul ei şi dintr- 
o dată deveni conştientă de aceeaşi atmosferă supraîncărcată pe 
care o simţise în Circus Maximus. Pe acei romani îi caracteriza o 
violenţă clară, niciodată prea departe sub suprafaţă. Pofta de sex 
şi sânge amestecându-se intim într-o licoare îmbătătoare şi 
tulbure. 

In sfârşit, chiar când fata părea pe punctul să se prăbuşească, 
Antoniu se întoarse, lăsând-o să plece. Bărbaţii strigară 
dezamăgiţi, dar fata dispăru repede în mulţime, iar gloata începu 
să caute o nouă victimă. 

Atunci, însă, se întâmplă un lucru la care lumea nu se 
aşteptase, ceva de dincolo de acele rituri ancestrale şi de 


196 


- COLIN FALCONER - 


dorinţele întunecate ale romanilor. 

Cleopatra nu ştia dacă Antoniu avusese coroana în mână când 
intrase în Forum, sau dacă i-o dăduse cineva din mulţime, la un 
semnal dinainte stabilit. Deodată, însă, Antoniu sări pe podium, 
ţinând în mâini o diademă regală albă. Spectatorii se agitară din 
nou. g 

Inaintă spre Caesar. In piaţă se lăsă liniştea. 

— Pe Jupiter, îl auzi Cleopatra pe Brutus murmurând în spatele 
ei, ce-are de gând nebunul ăsta? 

Antoniu se lăsă într-un genunchi în faţa lui Caesar şi-i întinse 
diadema. 

— Caesar, spuse el, destul de tare încât să-l poată auzi chiar şi 
cei aşezaţi pe treptele Templului, îţi ofer această diademă din 
partea poporului Romei. Oamenii vor s-o iei şi să fii regele lor! 

Din rândurile senatorilor aşezaţi în jurul ei se iscă o rumoare 
de uimire şi indignare. Mulțimea încremenise, aşteptând să vadă 
ce avea să facă lulius Caesar. Apoi, de peste tot de prin Forum, 
diverse voci începură să strige la el să ia coroana. Dar acei 
oameni puteau să fi fost postați acolo chiar de Caesar, sau de 
Antoniu, căci strigătele lor nu fură preluate de restul mulţimii. 

In schimb, se lăsase o tăcere de gheaţă, prelungită. 

Buza lui Caesar se răsfrânse într-o expresie de iritare şi 
dezamăgire. Cleopatra ştia ce aşteptase. Voise ca mulţimea să 
preia aclamaţiile. Voia să poată spune că fusese nevoit să ia 
coroana la îndemnul maselor. 

In schimb, Caesar întinse o mână spre diademă... şi o dădu la 
o parte. 

Antoniu păru surprins de această reacţie. 

— Caesar, este coroana ta! spuse el din nou. Poporul vrea să 
fii rege! 

Caesar privi în jur, dar oferta lui Antoniu fu primită din nou cu 
o tăcere desăvârşită. Nu încăpea nici o îndoială care era starea 
de spirit a mulţimii. 

„la-o oricum”, spuse în sinea ei Cleopatra. „la-o oricum şi să 
se termine odată! E coroana ta, de drept! Cine te poate opri?” 

Dar ştia că instinctul nu-l înşela pe Caesar. Putea să acţioneze 
fără sprijinul Senatului şi putea să ia măsuri fără mandatul 
oamenilor de rând, dar nu-i putea sfida şi pe unii, şi pe alţii. 

Sau nu era decât o altă manevră? Incerca oare să-i convingă 
pe Senatori că nu râvnea la domnie, pentru a-i putea lua prin 


197 


- CLEOPATRA - 


surprindere? Nu avea de unde să cunoască adevăratele intenţii 
ale lui Caesar în acest sens. 

Antoniu îi întinse diadema pentru a treia oară. Caesar, însă, 
părea să se fi hotărât. Se ridică şi împinse coroana în lături. 

— Jupiter este regele Romei, spuse el. la această coroană şi 
pune-o pe capul statuii lui, în Capitolină. 

La aceste cuvinte, din mulţime se înălţă un muget de 
aprobare. In timp ce Antoniu se îndepărta cu diadema, Cleopatra 
avea impresia că cineva îi luase o bucată din inimă cu o lingură 
tocită. Ocazia trecuse, iar Caesar socotise că nu era momentul 
potrivit. O clipă, viitorul Egiptului atârnase în balanţă. lar 
cumpăna se înclinase iar împotriva ei. 

Când se ridică să plece din Forum, Cleopatra constată că 
tremura. După festivități, Caesar nu-i vorbi, iar ea le ceru 
purtătorilor s-o ducă direct la vila din Esquiline. Incerca să-şi 
spună că era prea impetuoasă şi trebuia să aibă încredere în 
judecata lui Caesar. Avusese dreptate la Alexandria, împotriva lui 
Pothinus. Cu siguranţă, şi de data asta avea să fie mai abil decât 
duşmanii lui. 


46 


“Ce casă elegantă”, îşi spuse Antoniu. „Şi cât de puţină 
mobilă.” 

Pantera egipteană avea dreptate. Casa arăta într-adevăr 
goală. Trebuia s-o lase mai moale cu jocurile de noroc. 

Un curent rece zgâlţâi uşile în balamale şi făcu lămpile să se 
legene pe suporturile lor decorative. In colţurile camerelor 
fuseseră aprinse arzătoare, dar acestea nu reuşeau decât să 
facă frigul mai suportabil. Brutus şi Cassius stăteau tolăniţi pe 
canapele, sorbind vin fiert. 

— Se pare că lulius Caesar are gânduri serioase cu expediţia 
aia măreaţă în Parthia, spuse Brutus. 

— O consideră fapta care îi va încununa cariera, adăugă 
Cassius. 

Brutus îl privi pe Antoniu: 

— Fireşte, cauzează anumite îngrijorări prin Roma. 

Antoniu păru surprins, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre 
discuţiile din băile particulare de pe Palatină. 


198 


- COLIN FALCONER - 


— În ce sens? 

— Aici, Caesar are autoritatea absolută. Fără el, Roma va 
rămâne neputincioasă. Intenţionează să renunţe la această 
autoritate înainte de a pleca în campanie? 

— Nu mi-a vorbit despre asta. 

— Poate că-ţi va preda autoritatea ţie? 

— Poate. Deşi trebuie să mărturisesc că, dacă lulius Caesar 
pleacă în Parthia, voi fi dornic să-l însoțesc. 

— Dar va lipsi doi ani, probabil chiar trei. Ce se va întâmpla cu 
Roma? 

„Mă întreb ce vor, ăştia doi”, reflectă Antoniu. „După cum 
arată, par nişte conspiratori. Dar Cassius îi datorează lui Caesar 
viaţa şi, dacă e să dăm crezare vorbelor, Brutus e fiul lui. Caesar 
însuşi i-a numit pe aceşti doi foşti inamici ai lui în înaltele lor 
posturi de-acum.” Lui Antoniu nu-i venea să creadă c-ar fi putut 
să-l trădeze. 

Şi cu toate acestea, el însuşi îi privea cu neîncredere pe 
intelectualii de acea speţă. Nişte oameni care-şi petreceau toată 
viaţa gândind te puteau convinge de orice. 

Un servitor intră să umple din nou lămpile cu ulei. Cassius şi 
Brutus tăcură. Roma era plină de spioni. Nu puteau avea 
încredere nici măcar în slujitori. După ce scriitorul ieşi, Antoniu 
spuse: 

— İl ştiţi pe bătrân cum e. Face numai ce vrea el. 

— Lucru pentru care îl iubim, răspunse Cassius. 

— Dar l-am iubi şi mai mult dacă nu s-ar da în spectacol ca 
Rege al Romei, adăugă Brutus. Dacă-şi mai înalţă multe statui, n- 
o să mai putem trage carele pe străzi. Şi ar trebui să-i spună 
cineva că e cazul să-şi mai şi scoată din când în când robele de 
Triumfator, ca să le spele. 

— Toate onorurile pe care le are le merită cu prisosinţă. 

— Va să zică, pe tine nu te îngrijorează vorbăria asta despre 
regi, Marcus Antonius? 

— Nu, nu mă îngrijorează deloc, replică Antoniu. Dictator sau 
rege, care-i diferenţa? Caesar e Caesar. Prefer să fie el stăpânul 
Romei, decât babele din Senat. 

Cassius îi adresă un zâmbet îngheţat. Brutus nu scoase o 
vorbă. Antoniu îşi mai turnă vin, iar conversaţia trecu la alte 
subiecte. 


199 


- CLEOPATRA - 


* 


Stăteau împreună în patul ei, privind pe fereastră la ceața 
care plutea printre brazi şi luna ce răsărea peste Colina 
Janiculum. 

— Te-ai hotărât? Pleci în Parthia, aşadar? 

— Parthia este destinul meu. 

— Şi dacă mori acolo? Şi ăsta e tot destinul tău? 

— Dacă dau greş, atunci nu mă voi putea considera la fel de 
mare ca Alexandru, căci el a cucerit Parthia şi n-a murit. 

„Ce voiau să însemne toate astea? Incă mai avea ceva să-şi 
dovedească sieşi?” 

— Nu te înţeleg. 

— Parthia este ţara pe care o putem conduce împreună, spuse 
el, cu viziunea lui privată arzându-i în ochi. Acolo vom fi departe 
de amestecul Romei. Va fi moştenirea mea pentru fiul nostru. 
Prin lege, el nu poate moşteni nimic din tot ceea ce am eu aici, la 
Roma. Dar îi pot dărui un imperiu propriu... 

Se opri brusc, apucându-se cu mâinile de cap. 

— Te simţi bine? şopti Cleopatra, temându-se că zeii se 
pregăteau să-l posede din nou. 

— Durerile astea de cap... 

Se făcuse foarte palid. Chipul îi era tras, hăituit. Cu o tresărire 
dureroasă, Cleopatra îşi dădu seama cât de bătrân arăta. 

— Caesarion poate moşteni orice, şopti ea, şi fără să se ducă 
lulius Caesar în Parthia. 

— Ai văzut cum au reacţionat oamenii la Lupercalii.. Mă tem 
că nu va fi posibil. Dar dacă... dacă voi cuceri Parthia, atunci s-ar 
putea ca Roma să accepte asta. 

Era un om imposibil. De ce se încăpăţâna să nu înţeleagă? 

— Imi ceri să-mi cheltuiesc banii şi oamenii pentru visele tale. 
Dar cu visele mele cum rămâne? 

— Fără Roma, fără mine, nu poţi visa la nimic mai mult decât 
la sclavie. i 

Cleopatra îl privi cu ochi mari. In sfârşit, adevărul, aruncat în 
faţă. 

— Trebuie să câştig Parthia. Nu voi lăsa umbra lui Alexandru 
să plutească asupra mea până la sfârşitul vieţii! Voi fi la fel de 
mare ca el! g 

„Şi iată miezul problemei”, medită Cleopatra. „Il chinuieşte 


200 


- COLIN FALCONER - 


comparaţia asta pe care o face încontinuu. Poate că, în adâncul 
inimii, nu crede cu adevărat că are dreptul de a fi rege până nu 
va intra în Babilon.” 

Trase aer în piept. 

— Dacă trebuie să te duci, atunci înainte de a pleca fă-mă 
regina ta. Lasă-mă să domnesc aici, în timp ce tu eşti în Parthia. 

Caesar o privi lung în lumina lumânărilor. Era o idee care-i tăia 
respiraţia. 

— O pelegrina, Regină exclusivă a Romei? Zilele ţi-ar fi 
numărate din clipa când aş pune piciorul în afara oraşului, dacă 
aş fi atât de nebun încât să fac una ca asta. 

— Insoară-te cu mine oricum. 

Ridicându-se în capul oaselor, Caesar îşi apucă tâmplele în 
mâinile cu degete albite. 

— Nu pot. 

Cleopatra simţi că-i secau toate energiile. Tot timpul îl 
implorase să profite de moment, dar se părea că întotdeauna 
exista câte o scuză. Marele Caesar, atât de renumit pentru 
acţiunile lui iuți şi decisive, paralizat de incertitudine. 

— Când mă întorc din Parthia, spuse el, toată Roma mă va 
saluta ca pe un zeu. Atunci, vom putea face ce dorim şi nimeni 
nu ne va mai putea sta împotrivă. 

— Lasă-i să-ţi stea împotrivă cât vor. Acum nu te mai pot opri! 

— Nu înţelegi. Roma n-a mai avut un rege de o sută de ani! 

Avea dreptate, nu înţelegea. Pentru ea, alianţa între două 
tronuri era perfect logică. De ce s-ar fi opus Roma unui lucru 
care în restul lumii era firesc şi natural? Dacă trebuia să fie 
conduşi, oamenii aveau nevoie de conducători. In fiecare cuibar 
există un singur cocoş, pe orice păşune nu poate fi decât un 
singur taur. 

— Dar Calpurnia? De ce nu divorţezi de ea? Şi asta trebuie să 
aştepte până te întorci din Parthia? 

Caesar începea să se enerveze, ca întotdeauna când îi era 
pusă la îndoială judecata, când i se cerea să se explice. 

— Care-ar fi diferenţa? Nu mă pot însura cu tine până nu se 
schimbă poziţia mea aici, la Roma. 

— Şi când se va schimba? 

— Când se va schimba, va trebui s-o înlătur, deşi nu-mi va 
face plăcere. E stearpă, aşa că n-o va mai lua nimeni. 

— Tocmai fiindcă e stearpă ai un motiv să divorţezi de ea 


201 


- CLEOPATRA - 


oricând doreşti. 

— E o doamnă romană şi n-ai dreptul să mă înveţi ce am de 
tăcut! 

Desigur. Calpurnia, cu toate defectele ei, era o matroană din 
Roma, pe când ea, în pofida fiului pe care i-l dăruise, nu era 
decât o pelegrina, o străină. 

— |n plus, continuă Caesar, nu sunt singurul care are 
probleme. 

— Fratele meu mai mic. 

— Nu mă pot însura cu tine atâta timp cât eşti măritată. 

— Tu ai fost cu ideea! 

— Am avut motivele mele s-o fac: ce-i făcut e bun făcut. Dar, 
la momentul potrivit, va trebui să te gândeşti şi la situaţia ta. 

— Are doar doisprezece ani. 

— Orice băiat de doisprezece ani devine bărbat până la urmă. 
lar acest băiat de doisprezece ani are un drept asupra tronului 
tău. Gândeşte-te bine, pisicuţo. Gândeşte-te. 

Cleopatra îşi amintea cum îi admirase neînduplecarea când îl 
alungase pe Ptolemeu din palat. Era mai uşor, desigur, când 
victima nu făcea parte din propria familie. Dar, în fond, nici 
propria familie nu fusese aşa cum sunt fraţii şi surorile pentru 
oamenii de rând. Erau rivali, şerpi din acelaşi cuib. 

Şi atunci, când în joc erau atâtea, putea ea să fie ca lulius 
Caesar? 


47 


Viile erau pline de promoroacă, iar pe apele încremenite ale 
fântânilor încă mai pluteau pojghiţe de gheaţă, însă pe ramurile 
piersicilor şi ale cireşilor apăruseră muguri. Calendele lui Marte 
veniseră şi trecuseră, iar armata care urma să-l însoţească pe 
Caesar în Parthia se aduna pe Câmpul lui Marte. 


* 


Caesar, proaspăt bărbierit, în armură şi mantie ceremonială 
sosi, la fel ca în prima zi, pe un cal alb, împreună cu generalii, 
Antoniu, Decimus şi Marcus Lepidus. Tocmai fuseseră în 
inspecţie la trupele de pe Campus Martius. Caesar arăta tras şi 


202 


- COLIN FALCONER - 


palid. 

Descălecă. Sub portic, Cleopatra îl aştepta înfăşurată în 
blănuri groase ca să se apere de frig, împreună cu Mardian şi 
secretarii ei. 

— Am venit să-mi iau rămas bun, spuse el. 

— Când pleci? 

— Peste trei zile. 

Atât de curând. Acum nu mai exista cale de întoarcere. 

Relaţiile dintre ei erau încordate. In aceste săptămâni din 
urmă, abia dacă-l mai văzuse. Vizitele lui nocturne deveniseră 
tot mai rare. Fusese ocupat cu pregătirile pentru Parthia. Din 
partea ei, Cleopatra se resemnase pentru orice dezamăgire îi 
rezerva viitorul. Neputându-l convinge să se răzgândească, se 
pregătea pentru o nouă trădare. La urma urmei, niciodată nu 
puteai bănui ce jocuri făcea Caesar. Dacă nu putea fi convins să 
acţioneze în numele singurului său fiu, cine ştia ce avea să facă 
după Parthia? 

Dacă se mai întorcea. 

— Ce-ai să faci? o întrebă el. 

— Am să mă întorc în Egipt, imediat ce mi-o va îngădui 
vremea. 

Caesar dădu din cap, părând uşurat. 

— Ar fi mai bine aşa. Aici ai duşmani. 

— Nu fug de ei, cum face Cicero. Am de lucru la Alexandria. 

„Câtă aroganță! De parcă Roma ar fi fost întreaga lume.” 

— Mă voi ruga lui Isis să te întorci cu bine. 

Caesar nu-i răspunse. In schimb, murmură: 

— S-ar putea totuşi să ne vedem visul împlinit înainte de 
plecarea mea. 

II privi lung, abia îndrăznind să mai respire. De atâtea ori îi 
strivi se speranţele, în trecut. 

— Ce vrei să spui? 

Caesar îi adresă un zâmbet obosit. 

— Mâine, Senatul va dezbate Oracolele Sibiline. La sfârşitul 
dezbaterii, cred că mă vor face Caesar Rex. 

Era altul dintre jocurile lui? De ce nu-i şoptise dinainte despre 
aceste planuri? 

— Eşti sigur? 

Ridică din umeri. 

— Nimic nu e sigur. Dar am primit asigurări de la Marcus 


203 


- CLEOPATRA - 


Antonius că a obţinut numărul necesar de Senatori pentru a fi 
sigur că votul va fi în favoarea mea. A dat câteva mite judicioase 
din partea mea, i-a ameninţat pe unii dintre cei care nu s-au 
lăsat cumpăraţi. Democraţia noastră romană în acţiune. 

— Vei fi Regele Romei? 

Caesar îşi mută privirea. 

— S-ar putea să se ajungă la un compromis. 

A, sigur că da. lulius al ei. Intotdeauna trebuia să se cadă la 
câte o învoială. 

— Un compromis? A 

— Voi fi rege, dar nu al Romei. In schimb, voi primi tronul 
întregului imperiu din afara Italiei, având dreptul la o coroană. 
Voi fi liber să mă însor cu o regină aleasă de mine, să-mi 
stabilesc capitala regală la Alexandria şi să-l fac pe Caesarion 
moştenitorul meu. 

Cleopatrei nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— Dar fără Roma fiul tău nu va fi niciodată în siguranţă. Nimic 
nu se va schimba! 

— Se va schimba, pentru mine, replică el, cu ochii reci şi 
sumbri. 

— Şi vei divorța de Calpurnia? 

— Nu va fi necesar. Va rămâne soţia fără copii a dictatorului 
Romei. Regina mea vei fi tu. 

inţelegea ce avea de gând. Ca de obicei, găsise soluţia ideală 
pentru sine însuşi. Dacă Senatul îi îngăduia acest lucru, căsătoria 
lui cu ea putea fi explicată ca o măsură politică, o manevră 
tactică inteligentă din partea Imperatorului. Mulțimea din Forum 
n-avea să se supere; o căsătorie urma să lege şi mai strâns de 
Roma Egiptul, cu dinastia lui regală şi tezaurul care dădea pe 
dinafară. Caesar îşi dorea totul şi mai dorea şi iubirea Romei. N-o 
trădase cu adevărat, ci doar rearanjase piesele de pe tabla de 
joc. 

O sărută uşor. 

— Vom fi zei, îi şopti el. 

Cleopatra nu-i răspunse la sărut. 

„Ticălosule.” 

Caesar ridică din umeri. Fără îndoială, se aşteptase la asta. Ei 
bine, îşi putea permite răceala ei. Avea să fie plecat timp de cel 
puţin doi ani, suficient pentru ca ea să-l ierte. Şi urma să aibă 
neveste ale altor bărbaţi care să-l distreze în drumul spre 


204 


- COLIN FALCONER - 


Parthia. De exemplu, se spunea că lrod avea o nouă soţie. 

— Fie ca toţi zeii să te însoţească şi să-ţi acorde un voiaj sigur, 
îi ură ea, cu formalism rigid. 

In ochii lui se ivi o luminiţă. Regret, poate, deşi n-ar fi mizat pe 
asta. 

— Vale, pisicuţo. N 

Cleopatra nu spuse nimic, privindu-l doar cum pleca. „Intr-un 
fel sau altul”, îşi spuse ea, „romanii ăştia au să mă înşele din 
nou.” 


Nu putea dormi. 

Luna lui Marte cuprinsese oraşul, dar iarna nu ceda. Zăpada 
înghiţea duruitul căruţelor noaptea, învăluind în alb statuile şi 
casele de vară. Apoi începuseră să sufle vânturile dinspre 
miazănoapte, aducând ploi torențiale şi furtuni năprasnice care 
smulseră din rădăcini câţiva chiparoşi din grădină. 

Cleopatra zăcea în pat trează, ascultând vuietul vântului 
printre brazi, trosnetul crengilor, şuieratul curentului pe sub uşi. 
Undeva, o rafală de vânt răsturnă stativul unei lămpi pe 
pardoseala de marmură, cu zgomot. 

In ultimele câteva zile, tot oraşul fusese stăpânit de o mare 
agitaţie. Toată lumea ştia că a doua zi, la Idele lui Marte, Senatul 
avea să se întrunească în Teatrul lui Pompei, pentru a dezbate 
Profeţiile Sibiline. Intre timp, Mardian raporta că auzise zvonuri 
despre nişte conspirații împotriva vieţii lui Caesar. Dar nu erau 
decât zvonuri. 

In pieţele Aventina şi pe cheurile Tibrului, bârfitorii şi ghicitorii 
erau ascultați ca nişte oracole. Se vorbea la nesfârşit despre 
semne, copii născuţi cu două capete, statui care plângeau cu 
lacrimi de sânge, lumini pe cer. Circula o poveste despre un lup 
care trăsese din teacă spada unui străjer de la poarta cetăţii şi 
fugise cu ea în pădure. 

Cleopatra stătea trează, întrebându-se dacă într-adevăr 
compromisul lui Caesar era atât de dezavantajos. La urma urmei, 
însemna mai mult decât putuse spera vreodată pentru ea însăşi, 
de când luase tronul. Caesar, Regele Imperiului Roman şi soţ al 
Reginei Egiptului. Ar fi însemnat pace pentru ţara ei şi un tron 
sigur pentru Caesarion. 


205 


- CLEOPATRA - 


Oare? Caesarion era încă doar un copil şi se putea ca lulius 
Caesar să nu mai apuce să-l vadă înscăunat. Aveau să fie alţi 
Consuli, alţi dictatori. Cu siguranţă, următorul Imperator avea să 
dorească să ia înapoi tot ceea ce dăduse Caesar. 

„Dacă nu am Roma”, îşi spuse ea, „nu am nimic.” N 

Nu putea dormi. Marea comoară îi era încă inaccesibilă. In 
noaptea aceea, avea impresia că, până n-o putea ţine în mână, 
n-avea să mai închidă ochii. 


48 


Crengile brazilor se legănau şi se aplecau în vântul de furtună. 
Cerul era acoperit, câte un fulger lumina preţ de-o clipă statuile 
din grădină, astfel încât păreau să se mişte, asemenea unor 
fantome. 

Cleopatra privea furtuna, cu o senzaţie adâncă de nelinişte 
apăsându-i stomacul ca o mâncare stricată. Furtuna scălda 
oraşul într-o lumină verzuie, stranie. Până şi pisicile pe care le 
adusese cu ea din Egipt se agitau prin casă, sâsâind nervoase. 
Servitorii tresăreau la fiecare fulger, atingându-şi amuletele de la 
gât pentru a se feri de rele. 

Mai târziu, în cursul dimineţii, unul dintre servitori auzi din 
oraş zarva unei agitaţii, dar până îi fu adusă ei la cunoştinţă, 
gălăgia încetase. Cleopatra presupuse că legionarii potoliseră 
populaţia. Se întreba dacă asta avea vreo legătură cu 
evenimentele din Senat. Oare erau aclamaţiile poporului pentru 
acordarea titlului de Rex lui Caesar? Sau, poate, dezbaterea 
dintre Senatori provocase o revoltă în Forum? Unde erau spionii 
lui Mardian când avea nevoie de ei? 

Imediat după ceasul amiezii, la poartă apăru o trăsură, din 
care cobori Consulul Marcus Antonius, însoţit de o gardă de corp 
numeroasă. Soldaţii se răspândiră imediat prin grădinile vilei, 
încordaţi, în alertă, cu spadele în mâini. 

Se întâmplase ceva. 

Cleopatra îl primi în camera cu vedere spre grădină. Abia 
dacă-l mai recunoştea pe acest Marcus Antonius, atât de serios 
şi grav la faţă era. Afară, o rafală de ploaie lovi casa, ca şi cum 
ar fi aruncat pietricele dintr-o maşină de asalt. Peste cele şapte 
coline se rostogoli un şir de tunete. 


206 


- COLIN FALCONER - 


De cum intră Antoniu, de cum îi văzu chipul, Cleopatra ştiu. 

— A murit, nu-i aşa? 

Antoniu dădu din cap. 

Lumea se răsturnă pentru ea. Era cu neputinţă. Şi totuşi, 
acesta era momentul pe care-l aşteptase cu groază de când 
sosise la Roma. Zeul invincibil — mort? Se gândi la dimineaţa 
când se aruncase în apele portului din Alexandria, înotând cu 
armura completă, în timp ce de jur împrejurul lui suliţele 
străpungeau apa. Supravieţuise acelei lupte crâncene numai 
pentru a fi ucis în propria cameră din Senat? Işi aminti cuvintele 
profetice ale tatălui ei, de atât de demult: Fiecare palat e plin cu 
şerpi, de două ori mai ucigători decât aceştia. 

Atât de multe, prea multe, depinseseră de o singură bătaie 
fragilă de inimă. 

— A fost ucis în Senat, la picioarele statuii lui Pompei, în faţa 
tuturor. L-au înghesuit mai mult de zece şi l-au înjunghiat de 
moarte. 

Cleopatra închise ochii. Era ca un vis, un coşmar. „lulius al 
meu.” Nu mai era. Un moment, pierderea dinastiilor şi a 
imperiilor nu mai însemnă nimic pentru ea, covârşită de 
sentimentul propriei pierderi. „Ce-am să mă fac fără el?” 

— Cine a făcut asta? 

— Dolabella. Cassius. Decimus. Până şi Marcus Brutus. După 
aceea, au alergat în Forum, strigând despre libertate şi 
Republică. Toţi ceilalţi senatori şi-au săltat poalele togilor şi au 
zbughit-o ca nişte babe. Acum are loc o revoltă, o cohortă 
întreagă de gladiatori pradă tot ce le iese în cale. 

Se simţea amorţită. De ce nu putea avea nici un sentiment? 

— L-am prevenit. 

— Cu toţii l-am prevenit, Maiestate. Sunt sigur că bătrânul ştia 
ce riscuri îşi asuma. 

Caesar era mort. lar, dacă lulius Caesar putea să moară, 
nimeni nu mai era în siguranţă. 

— Eşti în pericol, Marcus Antonius? 

Pentru prima oară, Antoniu zâmbi. 

— Mai întâi, va trebui să fie mai abili decât mine. Spre 
deosebire de Caesar, eu mă bazez pe garda de corp, înainte de a 
conta pe bunele graţii ale altora. 

li trecu prin minte că într-o cameră de pe acelaşi coridor se 
juca un băieţel care putea fi următorul de pe lista ucigaşilor. 


207 


- CLEOPATRA - 


Dacă-l omorâseră pe Caesar, însemna că voiau să elimine tot 
ceea ce făcea parte din Caesar. 

— Şi eu? Şi fiul meu? 

Zâmbetul se şterse de pe buzele lui Antoniu. 

— Ar fi bine să nu mai întârziaţi la Roma. Sunt vremuri 
nesigure. Acum, când bătrânul nu mai e, cine ştie ce se va 
întâmpla aici? 

Într-adevăr. „S-ar putea chiar ca însuşi acest om să fie 
următorul meu adversar”, îşi spuse ea. Antoniu era protejatul lui 
Caesar; Consul alături de el. Vorbiseră despre el ca succesor al 
lui Caesar, deşi nimeni nu crezuse cu adevărat că acea zi avea 
să vină atât de curând. Noua veste îl punea într-o altă lumină. 

— Inţeleg că ai făcut planuri pentru propria protecţie, spuse 
ea. i 

— Intr-adevăr. 

— Brutus şi Cassius sunt acum stăpânii Romei? A 

— Brutus şi Cassius se adresează mulţimii, în Forum. În timp 
ce ei îşi agită pumnalele de trădători şi strigă aiureli despre 
libertate şi Republică, eu am luat măsura de prevedere de a-i 
cere lui Lepidus să-şi mobilizeze legiunile pe Câmpul lui Marte. 
Acordaţi-mi două zile şi voi lua înapoi tot ceea ce-şi închipuie ei 
că au câştigat. 

Acum îşi dădea seama de ce îl iubise Caesar. Unii oameni erau 
născuţi pentru marile acţiuni. Puteau fi mediocri în timp de pace, 
dar, când curgea sânge pe străzi, lăsau deoparte ulciorul cu vin 
şi deveneau stăpâni pe situaţie. 

— Vă simţiţi bine, Maiestate? întrebă Antoniu. 

Cleopatra se aşeză pe o canapea, frântă, cu genunchii 
înmuindu-i-se sub trup. A 

Incă nu-i venea să creadă că lulius Caesar era mort. Il socotise 
indestructibil, în pofida ridurilor care-i brăzdau faţa puţin mai 
adânc cu fiecare lună, în pofida bolii căderilor care-l lăsase palid 
şi tras. Se aştepta să-l vadă din clipă-n clipă intrând pe uşă, cu 
câte un sul strâns în fiecare mână, lătrând ordine din mers; îşi 
putea imagina acea expresie familiară şi furioasă pe care o afişa 
în momentele de criză, ca şi cum răbdarea i-ar fi fost pusă prea 
amarnic la încercare prin faptul că era nevoit să aibă de-a face în 
fiecare zi cu muritorii de rând. 

Ei bine, acum nu mai avea de ce să se preocupe de această 
problemă. Intr-o clipă, lumea se întorsese, se schimbase 


208 


- COLIN FALCONER - 


irevocabil. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai adus această veste tristă, Marcus 
Antonius. Niciodată nu voi uita că în ziua asta mi-ai fost prieten. 

Antoniu făcu o plecăciune: 

— Maiestate. 

Plecă, iar Cleopatra rămase aşezată mult timp, cu privirea 
spre grădină, unde vântul încovoia copacii şi fulgerele spintecau 
cerul peste colinele Romei. O lacrimă fierbinte începu să i se 
prelingă pe obraz. O surprinse. Niciodată nu crezuse că avea să 
plângă după un roman. 


* 


Când Antoniu ajunse acasă la Caesar, Calpurnia aflase deja 
vestea. Un servitor venise în goană, tocmai din Forum. Era trasă 
la față şi avea ochii roşii. 

Marcus Antonius stătea în faţa ei, foindu-se în armură, dornic 
să termine cât mai repede. Avea timp să plângă după bătrân, 
mai târziu. Pe moment, erau altele de făcut. 

— l-am spus, repeta ea la nesfârşit, i-am spus să fie atent. 
Aşa-i trebuie. 

— L-au trădat, Calpurnia. 

— Sigur că l-au trădat! La ce se aştepta? 

Incă nu-şi făcuse toaleta, în dimineaţa aceea. Era pentru 
prima oară când Antoniu o vedea fără bijuterii şi farduri, cu părul 
atârnându-i în şuviţe nepieptănate împrejurul umerilor. Arăta ca 
o bătrână. 

— Cred că mai întâi ai trecut pe la stricata aia? 

— Cleopatra a fost informată. 

— Şi cred c-a dat apă la şoareci cu găleata. 

Antoniu trase adânc aer în piept. N-o simpatizase niciodată pe 
Calpurnia şi nu se aşteptase să primească acea veste cu 
eleganţă. Părea hotărâtă să nu-l dezamăgească. 

— Ai fost acolo? îl întrebă Calpurnia. 

— Crezi că mai eram acum în viaţă, dacă reuşeam să-mi 
strecor trupul între el şi ea? 

li aruncă o privire de neaşteptată compasiune. 

— Nu, cred că nu mai erai. Ştiu că şi tu l-ai iubit, în felul tău. 

— Trebuie să-l plângem pe Caesar mâine, spuse el, hotărât să 
evite conversațiile sentimentale cu scorpia aia. Azi avem destule 


209 


- CLEOPATRA - 


treburi de făcut ca să apărăm Roma de ucigaşii lui. 

Calpurnia îl privi cu un zâmbet de lupoaică. 

— Deci, direct la treabă, aşa-i, Marcus? 

— Cea mai bună cale de a-l răzbuna e să ne asigurăm că 
Brutus şi prietenii lui nu vor avea de câştigat de pe urma faptei 
lor. 

Îi răspunse înclinând uşor din cap a încuviinţare. Dintr-o dată, 
arăta atât de mică şi pierdută... Antoniu îşi dădu seama că 
durerea ei era adevărată. Se mira sincer. Nu crezuse că-l iubea 
pe Caesar atât de mult. 

— Ai testamentul lui? o întrebă. 

Calpurnia păru nesigură. 

— Tatăl meu le-a ordonat Vestalelor să-l predea imediat ce a 
aflat vestea. 

— L-ai deschis? 

Dădu din cap afirmativ. 

— Trebuie să-l văd. 

Calpurnia ieşi, pentru a reveni peste câteva minute cu două 
suluri pe care le aruncă pe masă în faţa lui. 

— Uită-te să vezi cu ochii tăi ce-a făcut. 

Două testamente. Antoniu se aşeză la masă, desfăcu primul 
sul şi îl ţinu cu mâna stângă, în timp ce-l desfăşura şi pe al 
doilea, cu dreapta. Caesar îl declara pe nepotul lui, Octavian, ca 
principal moştenitor al averii sale. De asemenea, testamentul îi 
acorda tânărului dreptul de a prelua propriul nume al lui Caesar, 
ca fiu adoptiv al său. 

— Ar fi trebuit să-i dăruiesc un fiu adevărat, murmură 
Calpurnia. Acum, curvetele ăsta de nepot va primi totul. 

— Şi aici ce e? o întrebă Antoniu, ridicând al doilea testament. 

Calpurnia păli la faţă. 

— Citeşte-l, răspunse ea. 

Era datat cu doi ani după primul. Era un document cu 
adevărat extraordinar. In el, Caesar acorda o parte din avere 
nepotului său, dar grosul i-l lăsa fiului Cleopatrei. De asemenea, 
aproba ca micul Caesarion să-i poarte numele, recunoscându-şi 
paternitatea asupra unui băiat care într-o bună zi putea ajunge 
Regele Egiptului. Implicaţiile erau de neconceput. 

— Acest document e ilegal, spuse el. 

— Imoral a fost primul cuvânt care mi-a trecut mie prin cap, 
dar în fond cum i-am putea atribui sentimente morale unui om 


210 


- COLIN FALCONER - 


cum a fost Caesar? 

— Bătrânul trebuie să-şi fi pierdut minţile când a scris aşa 
ceva. 

— Işi recunoaşte bastardul în faţa întregii lumi. Nu-i ajunge c-a 
regulat toate doamnele de familie bună din Roma, acum îşi mai 
trâmbiţează şi bădăranul ăsta bastard, de parcă ar fi un motiv de 
mândrie! 

Antoniu privea cu uimire pergamentul. Caesar, în primul rând, 
ştia prea bine că legea interzicea trecerea posesiunilor şi a 
capitalului roman în posesia cuiva care nu era cetăţean al Romei. 
N-avea să reziste. Dar, dacă subiectul acelui document ajungea 
la cunoştinţa tuturor, ar fi fost imposibil ca oricine care păşea pe 
urmele lui Caesar să mai guverneze cu reală autoritate. 
Caesarion avea să fie o umbră care plana pentru totdeauna 
peste legitimitatea tuturor. Singura soluţie a viitorului Imperator 
era aceea de a-l ucide pe băiat, probabil şi pe mama lui. 

— Trebuie să hotărâm pe care dintre aceste testamente îl vom 
prezenta în faţa Senatului, spuse el, ştiind răspunsul încă înainte 
de a fi rostit cuvintele. 

Calpurnia îl privi lung. Lui Antoniu nu-i venea să creadă că 
gândul nu-i trecuse prin minte. 

— Vrei să spui... să-l distrugem pe unul? 

— Liniştea sufletească se află nu mai departe decât cea mai 
apropiată lumânare, doamna mea. În plus, conform legii, cel mai 
vechi e singurul care poate sta în picioare. Celălalt este ilegal. E 
propagandă politică. 

Antoniu era tentat să distrugă ambele testamente, dar unul 
dintre ele trebuia să reziste. In plus, Octavian nu prezenta nici un 
pericol, el avea să ia banii şi să-i toace pe băieţii lui drăgălaşi. Cu 
el se putea descurca uşor. Poate că tocmai asta intenţionase 
Caesar tot timpul, ca un ticălos viclean ce fusese. 

Luă lumânarea. In câteva momente, moştenirea lui Caesar se 
făcu scrum pe masă. Antoniu mătură pe jos fărâmele înnegrite. 

— Ei bine, acum Octavian este moştenitorul lui Caesar. Vestea 
o să-l bucure. Sunt sigur. 

— O să şi-o bage-n fund, ca de obicei. 

Comentariul grosolan al Calpurniei îl făcu pe Antoniu să se 
strâmbe. Era celebră de mult pentru vulgarităţile ei, iar Antoniu 
nu putea să-şi explice de ce o suportase Caesar atâţia ani. 
Utilitatea politică i se epuizase de mult. 


211 


- CLEOPATRA - 


—Trebuie să iau testamentul ăsta cu mine. Şi voi mai avea 
nevoie de toate hârtiile lui. 

— De hârtiile lui? 

— E dreptul şi datoria mea, ca unic Consul rămas în viaţă. 

Nu avea idee dacă era adevărat, dar Calpurnia, era sigur, nu 
cunoştea legile romane suficient încât să-l contrazică. 

In timp ce ea se ducea să aducă hârtiile lui Caesar, Antoniu 
privi cenuşa testamentului de pe podea, la picioarele lui. Ce i-o fi 
trecut bătrânului prin minte când scrisese aşa ceva? 

Privi din nou primul testament, studiind lista moştenitorilor 
secundari. Pe buze îi apăru un zâmbet amar. Unul dintre ei era 
Decimus Brutus, care făcuse parte dintre cei ce-l înjunghiaseră. 
Bătrânul fusese un mare soldat, dar, pe ţâţele sacre ale 
lupoaicei, habar n-avusese să judece caracterele. 


* 


Cleopatra ieşi în fugă din vilă, simțind acele reci ale ploii 
împungându-i faţa. Alerga orbeşte, clătinându-se prin băltoacele 
noroioase, cu pieptul zguduit de suspine sfâşietoare, iar în cele 
din urmă se trânti pe o bancă de marmură rece, udată de ploaie. 

II avertizase. Când Caesar îşi concediase garda de corp, 
aproape că-i invitase pe toţi să-şi scoată pumnalele din teci şi să 
se repeadă la el. 

De ce n-o ascultase? De ce? 

li venea să zbiere, să urle. Totul era pierdut, aruncat, nu 
numai viaţa lui, ci şi a ei şi a fiului lor. 

— Nebunule! strigă ea în vânt şi în săgețile înţepătoare ale 
ploii, cu trupul ţeapăn de furie. 

Nebunule! 

In clipa următoare, înţelese ce trebuia să se fi întâmplat. Era 
ceva în neregulă cu neamul acela, cu acel oraş. Credeau mai 
presus de orice în măreţia de a fi roman, iar în cele din urmă 
aceasta era cea care îl ucisese. 

Probabil că, în adâncul inimii, se îndoise de justeţea a ceea ce 
se pregătea să facă. Dorea aprobarea acelor zei romani cu 
chipuri aspre în care susţinea că nu credea, aşa că se aruncase 
sub protecţia lor, punându-și la încercare ambiția în cumpănă cu 
soarta. Conştiinţa lui băţoasă de roman se războia cu propria 
ambiţie. Poate că, în străfundurile sufletului său de roman, până 


212 


- COLIN FALCONER - 


şi el credea că Roma lui n-avea să admită un rege însurat cu o 
regină străină. 

Furia păru s-o părăsească la fel de repede pe cât venise, iar 
Cleopatra începu să plângă. Plângea pentru Egipt; plângea 
pentru Caesarion; şi, în sfârşit, plângea pentru sine însăşi. 
Plângea pentru că îl lăsase pe Caesar să plece în ajun, supărată 
pe el, fără a avea măcar ocazia de a-şi lua rămas bun. 


49 


Îl uciseseră pe Caesar, ceea ce era în sine un act monumental, 
după părerea lui Antoniu, dar în rest nu erau decât nişte 
ageamii. Făcuseră greşeala de a-l lăsa pe Brutus să se adreseze 
mulţimii din Forum, într-o încercare de a o atrage de partea lor. 
Discursul lui fusese greoi şi impenetrabil ca de obicei, presărat 
cu referiri la Republică şi la libertate, când gloata nu voia să 
audă altceva decât că aveau să invadeze Galia şi să reducă 
impozitele. Brutus uitase că oamenii de rând îl iubiseră pe 
Caesar, în felul lor, iar aceştia, săturându-se de sunetul vocii lui 
Brutus, se repeziseră asupra lui şi-l alungaseră din Forum, 
laolaltă cu ceilalţi conspiratori. 

Următoarea greşeală a conspiratorilor a fost aceea de a-l numi 
pe Cicero noul conducător al Romei. Băşinosul ăla bătrân. Un 
mare orator, dar care nu avea habar cum să rezolve o rebeliune. 
În timp ce el, Cassius şi Brutus plănuiau Roma lor cea nouă şi 
perfectă, Antoniu îşi asigurase sprijinul căpitanului Cavaleriei 
Marcus Lepidus, secund la comandă al dictatorului şi de o 
loialitate feroce faţă de Caesar. De asemenea, Marcus Lepidus 
visa să devină următorul Pontifex Maximus, ambiţie pentru care 
Antoniu îi promisese ajutorul. 

Antoniu îi ceruse să aducă trei cohorte de legionari în Forum, 
iar restul soldaţilor să fortifice porţile cetăţii. Apoi, după ce 
intrase în posesia testamentului şi a celorlalte hârtii ale lui 
Caesar, luate de la Calpurnia, se întâlnise cu bancherul lui 
Caesar, cu secretarul acestuia şi cu Consulii desemnaţi de el. In 
câteva zile, avea Roma sub control, după ce-şi asigurase 
binecuvântatul triumvirat al banilor, respectabilităţii şi forţei 
armate. 

Conspiratorii nu aveau altceva decât principiile lor. La ce le-or 


213 


- CLEOPATRA - 
mai fi folosit acum... 


* 


La două zile după asasinarea lui Caesar, Senatul s-a întrunit în 
Teatrul lui Pompei. Cicero a propus imediat un Act de Clemenţă. 
Alţii voiau să meargă şi mai departe. Anumiți prieteni ai lui 
Brutus şi Cassius au înaintat o rezoluţie prin care conspiratorii — 
sau eliberatorii, cum îşi spuneau ei — să primească onoruri 
speciale şi să fie salutaţi ca binefăcători publici. Un senator a 
vrut chiar ca lulius Caesar să fie declarat tiran şi toate actele lui 
să fie scoase în afara legii. 

Antoniu nu se grăbi. li lăsă pe toţi să-şi spună cuvântul, pentru 
ca în cele din urmă să se ridice în picioare şi, folosind vocea 
raţiunii, să le amintească senatorilor că o asemenea măsură s-ar 
fi putut să nu fie înţeleaptă. 

— Dacă tot ceea ce a făcut Caesar se declară ilegal, spuse el, 
întorcându-se spre Brutus şi Cassius, atunci amândoi va trebui să 
vă pierdeţi posturile de praetori. lar tu, Decimus Brutus, nu vei 
mai putea prelua guvernarea Galiei Cisalpine. Tillius Cimber, aici 
de faţă, nu va mai pleca în Bithynia, continuă el, amenințând cu 
degetul alt senator, ca şi cum l-ar fi dojenit pe un copil 
neastâmpărat, şi nici tu nu vei mai avea parte de Asia, 
Trebonius. 

Reproşurile lui fură întâmpinate cu hohote de râs. 

Nereuşind să obţină sprijinul majorităţii pentru propunerile lor, 
Cassius şi Brutus încercară atunci să forţeze un acord ca lulius 
Caesar să fie înmormântat discret şi fără onoruri. Antoniu oftă şi 
le reaminti că propunerea lor nici nu putea intra în discuţie, 
întrucât orice consul care murea în perioada mandatului său 
public avea dreptul absolut la funeralii publice. Aşa spunea 
legea. 

Zâmbitor, rezonabil şi, mare minune, treaz, Antoniu avu câştig 
de cauză, după cum se aşteptase. Dar, fără ştirea Senatului, mai 
avea şi legiunile lui Lepidus, care aşteptau pregătite pe Câmpul 
lui Marte. 

Pentru orice eventualitate. 


50 


214 


- COLIN FALCONER - 


L-au înmormântat pe Caesar într-o seară cenuşie, cu nori de 
culoarea plumbului învolburându-se pe deasupra acoperişurilor, 
într-un vânt amarnic dinspre miazănoapte, care gemea pe 
străzile înguste. Unii spuneau că era glasul străvechilor regi ai 
Romei, plângându-l pe iubitul lor lulius. 

„S-a dus”, îşi spunea Cleopatra. „Şi, o dată cu el, s-au dus şi 
toate visurile mele.” 

In acele momente, îl ura pe Caesar mai mult decât urâse 
vreodată pe oricine. Era atât de tipic pentru el, să nu se 
gândească la nimeni decât la sine însuşi. Murise aşa cum singur 
ar fi dorit, rapid şi teatral. Fusese doborât la apogeul puterii, fără 
a fi fost măcar nevoie să-şi pună la încercare măreţia în Parthia. 
Roma îi dăruise deja mantia lui Alexandru, în aşteptarea victoriei 
— dar dacă ar fi fost înfrânt? 

Caesar n-avea să ştie niciodată. Grandoarea îi fusese 
împrumutată în lipsă de altceva. 

Şi ce lăsase în urmă? Un fiu fără tron; şi o amantă, o regină în 
aşteptare, căreia îi promisese atât de multe şi-i dăruise doar o 
cenuşă amară. În cele din urmă se îndrăgostise de propria 
moarte şi îşi consumase acea pasiune fără a învrednici cu un 
gând nici o altă femeie căreia i se făgăduise, aşa cum făcuse 
toată viaţa. 

„Dar nu trebuie să-mi îngădui asemenea meditații pline de 
răutate”, îşi spuse ea, „nu trebuie să-mi deplâng aşa situaţia. Am 
ştiut că era un joc de noroc. Şi nu am pierdut totul. Caesar mi-a 
câştigat înapoi tronul, iar pentru asta trebuie să-i fiu 
recunoscătoare. Căci, de acum încolo, totul se ia de la început. 
Trebuie să găsesc o altă cale de a salva Egiptul şi a-i asigura 
fiului meu o viaţă fără umbra cizmei romane deasupra capului. 

Dar voi avea nevoie de ani de zile pentru a socoti costurile, 
căci pe lângă politică am pierdut ceva ce nu se mai poate 
recâştiga în această viaţă; iubitul şi prietenul, singurul om cu 
care puteam vorbi deschis, omul care m-a învăţat tot ce ştiu 
despre putere şi toate rafinamentele ei.” Se resemnase cu 
singurătatea care însoţeşte tronul, ajungând chiar s-o accepte. 
Dar lulius o ajutase să întrezărească şi o altă lume, un loc unde 
acele poveri puteau fi împărţite cu o altă minte care gândea 
asemănător. „Nu m-am târguit niciodată pentru asta; gândisem 
în termenii politicii şi n-am ţinut niciodată seama de faptul că 


215 


- CLEOPATRA - 


dispariţia lui mi-ar putea lăsa în suflet un gol pe care n-am să-l 
mai umplu niciodată. 

Într-adevăr, m-a atras în capcana pe care tot timpul îmi 
făgăduisem s-o evit. M-a părăsit ştiind că l-am iubit pe acel 
ticălos intrigant şi necredincios mai mult decât m-a iubit el 
vreodată.” 


* 


Catafalcul fusese amplasat în Forum, buştenii rugului funerar 
fiind aranjaţi cu o măiestrie aproape artistică. Sicriul fusese 
construit având ca model Templul lui Venus; avea pe toate 
laturile coloane mari de ipsos. lar dedesubt un strat de fildeş 
curat, acoperit cu brocart purpuriu şi auriu bogat. 

Oaspeţii de onoare au fost conduşi spre treptele arcuite ale 
Templului Vestei, unde se încropise în grabă o tribună pentru ca 
demnitarii să asiste la ceremonie. Atmosfera din Roma era 
volatilă şi peste tot se vedeau soldaţi. 

Cleopatra se aşeză. Privi în dreapta şi o văzu pe Calpurnia 
uitându-se la ea. „Nu ştiu de ce mă priveşti aşa”, spuse în sinea 
ei. „Tu ai pierdut un soţ care nu te-a iubit. Eu am pierdut şansa 
de a fi regina lumii.” 


* 


Începu cu marşul funebru al trompetelor şi bătăile de jale ale 
tobelor. 

De jur-împrejurul Forumului fuseseră aprinse făclii, care 
făceau ca pe pereţii templelor şi ai Teatrului lui Pompei să 
danseze umbre groteşti. Vântul sufla rece, iar Cleopatra se 
cutremură în mantie. 

Litiera cu trupul lui Caesar fu purtată prin mulţime de zece 
magistrați şi depusă cu pioşenie pe catafalcul de fildeş care o 
aştepta. Marcus Antonius urmă trupul neînsufleţit în Forum şi 
urcă pe podium în spatele catafalcului. 

Aşteptă, cu capul plecat respectuos, în timp ce un herald 
dădea citire pe rând tuturor decretelor emise de Senat în numele 
lui Caesar. Din rândurile mulţimii se înălţă un oftat slab, când fu 
citit jurământul de inviolabilitate care, chipurile, îl protejase pe 
Caesar de ceilalţi legiuitori. Apoi, tânărul căpitan citi lista 


216 


- COLIN FALCONER - 


campaniilor militare ale lui Caesar şi victoriile pe care le 
înregistrase în Galia, Britania, Alexandria, Spania şi Africa, 
valoarea comorilor pe care le trimisese acasă, numărul 
teritoriilor pe care le adăugase la imperiu, lista onorurilor pe care 
i le votase un Senat recunoscător. 

Lista părea să nu se mai sfârşească. 

Când Antoniu se ridică să ia cuvântul, tuturor li se părea că 
aveau să înmormânteze nu un om, ci un zeu. 


* 


Mulțimea amuţise. Privirea lui Antoniu măsură scuarul tăcut, 
plin de lume, parcă uitându-se în ochii fiecăruia. Nu se mai auzea 
decât trosnetul torţelor în vântul care foşnea prin piaţă. Din acel 
moment, îi avea pe toţi în mână. 

Până şi Cleopatra îl contempla cu un început de respect. „Ţi-a 
reuşit la perfecţie piesa asta de teatru”, reflectă ea. „Roma te-a 
subestimat.” 

— Caesar, spuse el încet, astfel încât toţi îşi încordară auzul 
să-i distingă cuvintele. Caesar al meu! 

Aşteptă, lăsându-şi lamentaţia să plutească pe aripile vântului. 

— Spuneţi-mi, fraţii mei, a mai existat vreodată în istoria 
noastră un roman ca acesta? A existat un singur om care să 
iubească Roma la fel de mult ca el? 

Tăcu, parcă aşteptând răspunsul. 

— Oraşul nostru a cunoscut mulţi generali şi oameni de stat 
mari, dar niciodată, niciodată n-a mai existat vreunul pe potriva 
lui Caius lulius Caesar. lar acum, el nu mai este. 

Părea prea sufocat de emoție ca să mai continue. Mulțimea 
părea să-şi ţină respiraţia. In sfârşit, Antoniu păru să-şi revină. 

— Pentru zei, Caesar a fost mare preot; pentru noi, a fost 
consul; pentru soldaţi, a fost Imperator; pentru inamicii noştri, a 
fost dictator. Ne-a adus, în scurtul lui răstimp, mai multă glorie 
decât oricare alt om în îndelungata noastră istorie. Caesar a fost 
Roma. 

Dar acum ela murit, şi ne aflăm aici în această seară ca să-l 
plângem. Dacă vârsta înaintată l-ar fi răpit, atunci poate am fi 
suportat mai uşor. Dacă vreo boală l-ar fi atins cu mâna ei 
spurcată, atunci poate am fi spus: aşa au vrut zeii. Dacă era rănit 
în vreun război de pe meleaguri străine, am fi ştiut că a fost 


217 


- CLEOPATRA - 


porunca Fortunei. Dar, nu. Soarta lui a fost mai crudă decât 
aceasta, prea crudă ca s-o îndurăm. Caesar, Caesar al nostru, 
marele nostru general care a condus armatele Romei spre glorie 
în Britania, Africa şi Spania, a murit aici, între aceşti pereţi, de 
mâinile compatrioți lor lui romani. 

Caesar, Caesar a/ nostru, omul care şi-a riscat viaţa pentru 
Roma în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, a fost ambuscat şi 
măcelărit chiar în oraşul pe care-l iubea. Caesar al nostru, omul 
care a clădit în Roma o nouă casă a Senatului, a fost omorât de 
confrații lui senatori. Caesar al nostru, omul care a supravieţuit 
în nenumărate bătălii, a fost lovit în timp ce umbla neînarmat 
prin propriul oraş, întâiul nostru judecător şi magistrat, executat 
în casa judecății, fără proces. Acest Caesar, pe care duşmanii 
noştri nu l-au putut ucide, nici chiar când a căzut în mare la 
Alexandria, care ar fi trebuit să dispară sub valuri tras de 
greutatea armurii lui, care ar fi trebuit să moară de o mie de ori 
luptând pentru cauza noastră, a fost omorât în cele din urmă de 
compatrioţii lui romani. Milostivul nostru Caesar, care până şi 
inamicilor lui le arăta milă, a fost trădat în cele din urmă de aceia 
ale căror vieţi le iertase. 

Antoniu făcu o pauză, iar Cleopatra auzi un geamăt scăzut 
străbătând mulţimea, ca un val pe suprafaţa unui lac. Glasul lui 
profund, de orator, îi prinsese pe toţi în mrejele sale. Acum, 
Cleopatra îl privea de-a dreptul cu admiraţie. 

— Caesar, după cum ştiţi cu toţii, a fost un om uman şi milos. 
La ce i-a folosit asta? L-a iertat pe Brutus şi Cassius la Pharsalus. 
In ce scop? Câtă recunoştinţă i-au arătat! Şi ce putem spune de 
inviolabilitatea pe care i-au acordat-o confrații lui senatori? 
Tocmai aceşti oameni au fost cei care i-au înfipt pumnalele în 
spate! La ce folosesc legile pe care le emit aceiaşi senatori, când 
ei înşişi le pot trata cu o asemenea violenţă? 

Antoniu lăsă capul în piept, părând epuizat de propria furie. 

Apoi, un glas răsună, de undeva din tenebre: 

— Aşa îmi răsplătesc aceşti oameni mila? l-am salvat numai ca 
să mă poată ucide? 

Glasul păruse să se audă din sicriu. Mulțimea fu străbătută de 
un murmur, teama începând să se amestece cu mânia. „O altă 
scamatorie de teatru iscusită”, medită Cleopatra. 

Antoniu scoase o togă cu pete maronii de sânge. O ridică în 
faţa mulţimii, care recunoscu imediat roba pe care o purtase 


218 


- COLIN FALCONER - 


Caesar în momentul morţii. Se înălţă un urlet colectiv de 
indignare. 

— Priviţi ce i-au făcut! strigă Antoniu, cu glasul ca un muget 
furios care reverberă prin Forum, fiind preluat de mulţime. 
Număraţi găurile, fiecare făcută de lovitura altui pumnal. Uitaţi- 
vă ce i-au făcut lui Caesar al nostru! Lui, care v-a iubit atât de 
mult! 

Cu o mişcare amplă, scoase de sub togă un document şi ţinu 
sulul sus, ca să-l vadă toată lumea. . 

— Am aici testamentul lui Caesar! Ingăduie-mi să-ţi arăt cât 
te-a iubit, Romă! 

Alesese momentul perfect. Nu era de mirare că prietenii lui cei 
mai buni erau actori, îşi spuse Cleopatra. 

— Poporului Romei... 

Se întrerupse, în timp ce rumoarea din piaţă se stingea într-o 
tăcere desăvârşită. 

— Poporului Romei îi las în întregime grădinile vilei mele de la 
Transtiberina, spre a deveni grădină publică pentru bucuria 
tuturor. Mai mult, fiecărui cetăţean roman îi las suma... de 
treizeci de sesterţi. 

Haos. 

— V-a lăsat grădinile lui! V-a lăsat banii lui! Şi iată ce i-au 
făcut! Aceasta i-a fost răsplata pentru că v-a iubit, pentru că a 
iubit Roma? 

Era de-ajuns. 

Soldaţii îşi ciocneau scuturile, într-o cacofonie de zgomote 
asurzitoare. Apoi, cineva aruncă o torţă pe rug, iar cei din 
apropierea catafalcului apucară băncile şi scaunele pe care 
stătuseră şi le azvârliră şi pe ele în flăcări. Femeile se alăturară 
freneziei, aruncându-şi bijuteriile, alţi bărbaţi îşi aruncau hainele, 
soldaţii îşi aruncau pieptarele. Scântei şi fum se ridicau în spirală 
spre cer. 

Un om fu recunoscut ca făcând parte dintre conspiratori şi, 
într-o clipă, gloata se năpusti asupra lui, luându-l la bătaie. 
Dispăru sub o mare de pumni şi cizme. Apoi, mulţimea porni spre 
casa lui Marcus Brutus, cu făcliile sus, strigând că aveau s-o ardă 
până-n temelii. Luna fu ascunsă de fum. Domnea nebunia. 


51 


219 


- CLEOPATRA - 


În largul coastelor Egiptului 


Marea corabie se legăna puternic, când un nou val trecu pe 
sub coca ei. Cleopatra fu asaltată de duhoarea de jos, un 
amestec greţos de apă stătută în cală şi sudoare a sclavilor de la 
rame.  Porni împleticită de coridor, înfruntându-şi revolta 
stomacului şi gustul de fiere din gât. Corabia se zgudui din nou, 
astfel încât se agăţă de lambriul din lemn de cedru, simțind cum 
una dintre unghiile aranjate cu grijă i se rupea în fibrele 
lemnului. 

„Tot acest lux nu-mi mai foloseşte la nimic. Poate ar fi mai 
bine să mă culc chiar acum în mormânt. La fel ca lulius.” 

Mardian îi spusese că afară, deasupra punţii, strălucea soarele 
pe un cer albastru pal; căpitanul afirmase că era o zi minunată 
pentru navigaţie. Pânzele vopsite în purpuriu se întindeau 
umflate de un vânt prielnic. Dar Cleopatra nu voia să urce pe 
punte, nu voia ca echipajul şi restul servitorilor s-o vadă aşa. Isis 
Pelagia, Regina Mării, bolnavă ca un copil! Acesta era secretul ei, 
pe care nu i-l cunoştea decât medicul şi cei din cercul oamenilor 
de încredere: Mardian, Charmion, Iras. 

impreună cu celălalt secret, mult mai cumplit. 

Se chinui să ajungă în cabina alăturată, unde Antiochus zăcea 
pe pat, scofâlcit ca un bătrân. Era pământiu la faţă. Sclavii se 
îmbulzeau neputincioşi în jurul lui, în cămăruţa lipsită de aer. 
Mirosul de vomă învechită era înecăcios, făcând ca pe pielea 
Cleopatrei să apară din nou broboane de sudoare rece. Camera 
păru să se aplece alarmant, iar Mardian întinse o mână s-o 
sprijine. 

De pe marginea patului, medicul Olympos ridică privirea spre 
ea, cu o expresie gravă. 

— Afară, le spuse el celorlalţi, iar sclavii dispărură. 

— Cum se simte? îl întrebă Cleopatra. 

Olympos clătină din cap, fără o vorbă. 

Antiochus  bâigui ceva în somn. Mirosea îngrozitor. | se 
distingeau oasele feţei prin piele. 

— Cu mâna mea i-am dat de mâncare, spuse Olympos. Nu 
ţine nimic în el. A început să vomite sânge. Mă tem că are 
putregai la plămâni. A stat prea mult timp la Roma. 

— Nu voiam să sufere aşa, răspunse Cleopatra. Cât mai avem 


220 


- COLIN FALCONER - 


până la Alexandria? 

— Incă două zile pe mare. 

Cleopatra îşi apăsă o mână pe burtă. Vomismentele repetate 
rupseseră ceva în trupul ei. În acea dimineaţă vărsase sânge. 

— Vă simţiţi bine, Maiestate? întrebă Olympos. 

„Copilul. Te rog, nu mă lăsa să pierd încă o parte din lulius. 

Lasă-mă măcar să-i păstrez copilul.” 

Sau, poate, era judecata zeiţei. O viaţă pentru o viaţă. Camera 
începu să se învârtească. Cleopatra se agăţă din nou de lambriu, 
dar o nouă clătinătură a corăbiei îndepărtă peretele de mâna ei. 
Căzu pe podea, lovindu-se dureros. Apoi, întunericul binevenit o 
absorbi în spirală spre un vârtej al nefiinţei tăcute. 


Colina Palatină, Roma 


Fulvia se trezise la ceasul al doilea din zi, adunase toţi sclavii, 
cu găleți, cârpe şi scări, şi cu măturile lor din frunze de mirt şi 
palmier, şi-i pusese la treabă să curețe casa. Arăta ca o cocină, 
după beţia monstruoasă din seara trecută: pe dalele duşumelei 
din sufragerie erau împrăştiate cochilii de stridii şi costiţe de 
porc, iar în jurul peristylium-ului zăceau amphorae sparte. Se 
vedeau cioburi de ceramică până şi pe fundul bazinului cu peşti, 
numit în glumă, chiar şi de sclavi, „vomitorium”. 

Stăpânul Romei zăcea pe una dintre canapele, sforăind de se 
zguduiau pereţii, fără să audă nimic din tot tărăboiul. Nările 
Fulviei palpitară simțind mirosurile râncede de vin, sudoare 
stătută şi femei ieftine. Presupunea că pe acestea din urmă soţul 
ei le procurase exclusiv pentru uzul invitaţilor de aseară; dacă 
descoperea vreodată că o regulase pe vreuna în propria vilă, 
avea să-i smulgă boaşele din rădăcini. 

Vaza pe care tatăl ei i-o adusese din Palmyra lipsea de la locul 
său. Şi bustul de marmură al lui Pompei. Fără îndoială, Stăpânul 
Romei le dăruise oaspeţilor sau le pierduse la zaruri. 

— Scoală-te! ţipă Fulvia la el, apucându-l de umeri şi trăgând 
din răsputeri, ca să-l ridice de pe canapea. 

Antoniu se rostogoli pe jos. Soţia lui înhăţă un ulcior cu apă şi 
i-l turnă în cap. Mugind ca un taur, Antoniu se ridică în şezut. 

— Te-ai distrat bine azi-noapte? 

işi trecu o mână peste faţă. Avea ochii încă umflaţi de somn, 
ca două prune roşii de Damasc. 


221 


- CLEOPATRA - 


— Aşa te porţi în timp ce Octavian ajunge Domnul Romei? 

— Fulvia ... îi rosti el numele de parcă ar fi fost un blestem. 

— Eşti un porc. 

— Noaptea... nu e niciodată destul de lungă. 

— Ai dat cuiva vaza de la tatăl meu? 

Antoniu clipi din ochi, ca şi cum i-ar fi vorbit în aramaică sau 
persană. 

— Ce? 

— Vaza pe care a cumpărat-o tatăl meu din Palmyra. Valora o 
avere. 

O privi lung, fără să înţeleagă. Ce rost avea? Oricum nu-şi 
amintea niciodată ce făcea la legendarele sale commissatia. 

— Puţi. Ar trebui să fii în drum spre Senat. 

— Şi să-l ascult pe Cicero îndrugând verzi şi uscate despre 
morala publică? 

Antoniu abandonă efortul de a se ridica şi căzu la loc, cu 
spatele pe plăcile de marmură şi braţele desfăcute. 

— Octavian va fi acolo. 

— Curvetele ăla mic... 

— Curvetele ăla mic are acum în mână legiunile lui Caesar. 

— Mă doar capul când te-aud. 

Fulvia îşi luă avânt cu piciorul şi-l lovi de două ori în coaste. 

Gemând, Antoniu încercă să se rostogolească din calea ei. 

— Scoală! Nu-ţi dai seama ce faci? Caesar a murit! Tu trebuie 
să fii noul Caesar! 

— Lasă-mă-n pace. 

— Trebuie să te ridici! 

Şi continuă să-l ţină în şuturi pe Stăpânul Romei până când 
acesta se săltă împleticit pe picioare, după care îl expedie la 
tonsore şi trimise sclavii să aducă o togă nouă. Ar fi îmbrăcat ea 
însăşi toga purpurie, dacă ar fi putut, ca să-şi facă intrarea în 
Senat. Antoniu nu înţelegea, ca un bou greoi ce era, că Octavian 
reprezenta o ameninţare. O fi fost el un curvete, dar era un 
curvete ticluitor, iar Antoniu nu-şi dădea seama. Acum, când 
pericolul imediat trecuse, nu voia decât să se distreze din nou. 

Ei bine, n-avea de gând să-l lase să alunece iar pe panta 
vechilor lui năravuri. Avea să facă din el Stăpânul Romei şi 
Stăpânul Italiei, chiar dacă trebuia să păşească pe urmele lui şi 
să-l biciuiască tot drumul până acolo. 


222 


- COLIN FALCONER - 


52 
Alexandria din Egipt 


Lămpile cu ulei din apartamentele private ale Cleopatrei 
pâlpâiau în noapte, cu mult timp după ce luna apusese peste 
Pharos. Regina lucra pentru a şaptea oră în şir, înconjurată de 
porumbare şi cutii legate în alamă pline cu copii după decrete, 
corespondenţă oficială pentru şefi de state, liste de 
recensământ, registre cu impozitele pentru fiecare dintre cele 
patruzeci de nomes din Egipt. „Oamenii nu văd la regina lor 
decât pompa şi ceremonia”, medită ea. „Nu văd truda nesfârşită, 
administrarea tuturor detaliilor care trebuie să fie rezolvate. Nu 
le voi încredința niciodată altora, aşa cum a făcut tatăl meu. A fi 
regină nu înseamnă numai să te prefaci că guvernezi, ci chiar s-o 
faci tu însăţi.” y 

Şi erau atât de multe de făcut. In lipsa ei, strategioi-ii lăsaseră 
numeroase canale să cadă în paragină. Multe se colmataseră 
aproape complet. Aproape cu siguranţă, în anul acela avea să fie 
din nou foamete. 

Într-un târziu, îşi lăsă jos stylusul şi privi prin cameră, 
întinzându-şi muşchii îndureraţi ai spatelui. Dar, într-un fel, se 
bucura că avea atâtea de tăcut. Insemna că-i rămânea mai puţin 
timp să gândească, să reflecteze, să simtă. Amintirea lui Caesar 
era ca o durere de dinţi, un chin continuu şi sâcâitor care nu voia 
să-i dea pace. 

Dimineaţa, se trezea în sunetele portului, cântecele preoţilor 
din templul regal de pe Lochias, bătaia valurilor peste stâncile 
peninsulei, murmurul brizei mării şi, ameţită, se întindea 
desfătându-se cu sentimentul de a fi din nou acasă, departe de 
brazii mohorâţi şi colinele sufocante ale Romei. 

Dar, apoi, întindea o mână spre întinderea goală a patului 
mare din lemn de abanos şi-şi amintea ce-i făcuseră. Işi amintea 
că n-aveau să mai fie acte de iubire, planificări şi discuţii, nici 
azi, nici altădată. lar atunci, în minte îi reapărea, nestânjenită, 
imaginea petei de sânge de pe puntea cabinei sale din galera 
regală, tot ceea ce mai rămăsese din al doilea fiu al lui Caesar. 
Şi-şi reamintea că nu era în siguranţă, nici chiar aici; şi nici micul 
Caesarion nu era în siguranţă. 


223 


- CLEOPATRA - 


Singura uşurare era aceea de a se adânci în muncă, pentru a 
scăpa de tortura amintirilor. 

Zăcuse în pat aproape o săptămână, după sosirea la 
Alexandria, slăbită de pierderea de sânge, în doliu după Caesar 
şi după fiul lui Caesar. Nu putuse mânca, aşa că Olympos îi 
recomandase vin încălzit şi infuzii de plante medicinale. 
Doctoriile lui o întremaseră şi, spre surprinderea tuturor, se 
reapucase de treabă. Era, la urma urmei, Regina Egiptului. 
Politica nu avea timp pentru sentimente. 

Olympos o avertizase să nu lucreze cu atâta sârguinţă, aşa de 
curând după întoarcerea de la Roma, dar Cleopatra găsea munca 
la fel de binefăcătoare ca poţiunile medicului. li era cu neputinţă 
să adoarmă înainte de a o ajunge extenuarea. Şi avea 
întotdeauna destule subiecte care să-i reţină atenţia. Intreaga 
lume se putea zgudui în convulsiile crizelor, dar la Alexandria 
munţii de papirusuri întocmite de funcţionărimea ei continuau să 
se înalțe. 

Cleopatra se ridică şi merse la fereastră, unde inspiră aerul 
proaspăt, cu miros de sare. Flăcările farului de pe Pharos se 
reflectau pe apele portului, aruncând umbre roşii peste flota de 
pescuit amarată în adâncitura insulei. 

Pe-acolo pe undeva, dincolo de marea aceea neagră, duşmanii 
ei continuau să comploteze. j 

Brutus fugise de la Roma ca să scape cu viață. Işi stabilise 
cartierul general în Macedonia. Celălalt „eliberator”, Cassius, 
adunase armate în Asia şi jefuise oraşele Xanthus şi Tarsus din 
Asia Minor. Acum, îşi îndreptase armatele spre Siria şi 
guvernatorul acesteia, Dolabella, care făcea parte dintre oamenii 
lui Caesar. 

O veste bună, cel puţin. Trebonius, unul din conspiratori, 
avusese tupeul de a prelua postul de guvernator în Bithynia, pe 
care i-l acordase Caesar însuşi. Dolabella îl urmărise acolo, îi 
învinsese soldaţii şi se răfuise cu el. Evident, aruncase capul lui 
Trebonius unor băieţaşi, care se distraseră rostogolindu-l cu 
picioarele pe străzile Smyrnei ca pe o minge. 

Cleopatra îi trimisese lui Dolabella legiunile lăsate de Caesar 
în Egipt. Dioiketes-ul şi ceilalţi funcţionari nu se bucuraseră, 
spunând că Dolabella nu avea destule legiuni pentru a-l ţine pe 
loc pe Cassius când avea să atace şi că ea se alătura taberei 
aflate în dezavantaj. Dar ce altceva ar fi putut să facă? Ce voiau, 


224 


- COLIN FALCONER - 


să le trimită soldaţi oamenilor care-l uciseseră pe tatăl copilului 
ei? 

Şi unde era Antoniu, în toată această nebunie? Continua să se 
implice în politica intestină a Romei, certându-se cu toţi, de la 
Octavian la Cicero. Ei bine, n-avea să aştepte un alt roman să-i 
vină în ajutor. Legiunile romane nu aveau pereche pe uscat, dar 
pe mare câştigaseră puţine victorii importante. Aceasta era 
cheia viitorului Egiptului, nu se îndoia nici o clipă. 

Poruncise să se construiască două sute de corăbii. O 
asemenea flotă avea să-i secătuiască aproape tot Tezaurul, dar 
la ce bun să aibă cuferele pline şi nici un mijloc de a-i împiedica 
pe romani să vină şi să ia toate bogăţiile? Pusese să se doboare 
cedri din pădurile Siriei şi să se înfiinţeze şantiere navale în toată 
Alexandria şi toată Delta. Jumătate din flotă avea să fie formată 
din cele mai mari corăbii de război construite vreodată, 
cvadrireme cu câte patru rânduri de rame şi liburniene mai 
uşoare, o flotă cu care s-ar fi mândrit până şi Isis, Regina Mării. 

Cleopatra se întoarse de la fereastră, ştiind însă că nu putea 
să adoarmă. In noaptea aceea o frământau prea multe gânduri. 
În schimb, se pomeni că picioarele o purtau pe coridor spre 
apartamentele rezervate fratelui ei mai mic, care-i mai era şi soţ, 
consort şi rege. 


* 


În nopţile acelea calde, îi scoseseră patul pe terasă. Bietul 
băiat părea să plutească în derivă pe patul imens, cu rama din 
abanos negru intarsiat cu baga. | se topise toată carnea de pe 
oase, iar ochii îi păreau imenşi în ţeasta împuţinată. Olympos îşi 
exprimase faţă de curte speranţa că avea să se vindece repede, 
acum când scăpase de Roma, cu gerurile şi furtunile ei, dar se 
părea că răul de mare îl slăbise îngrozitor şi continua să 
lâncezească. 

Astă-seară îşi ţinea ochii aţintiţi spre cer. Aici, stelele păreau 
mai strălucitoare decât la Roma, dar nu ele atrăseseră atenţia 
băiatului. La scurt timp după întoarcerea lor apăruse, fără veste, 
o cometă, iar acum stătea suspendată pe cerul nopţii, aproape 
atingând acoperişul Pharos-ului cu coada ei luminoasă. Se afla 
acolo de nopţi în şir, iar magii învăţaţi veniseră tocmai din 
Parthia pentru a studia fenomenul, privindu-l de pe acoperişul 


225 


- CLEOPATRA - 


Museionului. 

Unii credeau că era un semn trimis de zei, de bun sau de rău 
augur, după cum îi îndemna starea de spirit. Alţii socoteau că era 
însuşi spiritul lui Caesar, sufletul său luându-şi rămas bun de la 
Pământ, înainte de a-şi ocupa locul în pantheonul zeilor. 


* 


Aşadar, iată-l pe lulius, săgetând pe cer, lăsându-şi în urmă 
toate poverile. In moarte, o uitase. Nu conta că Octavian era 
doar un băietan, fără nici o iscusinţă militară, că era prea tânăr 
până şi ca să-şi ocupe locul în Senat; pe el îl alesese Caesar. 
Moştenise o avere, prin testamentul lui Caesar, şi în primul rând 
avea un nume — numele lui Caesar. Numele unui zeu. 

Numele era cel ce are avea importanţă, căci pagina numelor 
preţuia mai mult decât aurul şi decât toate armatele. 

Cleopatra nu se aşteptase ca testamentul lui Caesar să 
conţină vreo moştenire pentru fiul ei, întrucât legea romană 
interzicea ca un străin să moştenească proprietăţi romane. Dar, 
dacă Caesar i-ar fi lăsat propriul nume fiului său, acest lucru i-ar 
fi conferit lui Caesarion legitimitate, un loc în lume. Şi când colo, 
îi dăduse numele său lui Octavian. 

De ce o făcuse? Fusese altul dintre jocurile sale? Chiar şi în 
moarte, rămânea o enigmă pentru ea. Furia îi aţâţa şi mai mult 
durerea. Până şi de dincolo de mormânt, îi rămăsese 
necredincios. 

— Te urăsc, lulius, şopti Cleopatra, spre cerul nopţii. 

După un timp, cometa lunecă treptat pe cer, dispărând. 
Caesar îşi găsise răgaz să se odihnească, lăsase deoparte rigorile 
funcţiei. Ale ei continuau să aştepte. 

Aplecându-se, Cleopatra îşi apropie buzele de urechea fratelui 
ei. 

— Antiochus, şopti ea. 

Dar băiatul nu întoarse capul, nici nu dădu vreun semn că ar fi 
auzit-o. Ţinea ochii deschişi, limpezi şi albaştri ca apele de la 
picioarele treptelor palatului, însă în ei nu se mai zărea nici o 
scânteie de viaţă. Cleopatra întinse o mână, căutându-i 
respiraţia, pentru a se convinge dacă mai trăia sau nu. De ce 
durau atât de mult aceste lucruri? 

— Antiochus, iartă-mă, şopti ea. 


226 


- COLIN FALCONER - 
* 


Când ieşi din cameră, Mardian o aştepta. Ce însemna expresia 
din ochii lui? Reproş? 

— Cum se simte? o întrebă. 

— Mă tem că a murit. 

Mardian dădu încet din cap, ca şi cum ar fi prevăzut asta. 

— Otravă, murmură el. 

— Nu fi absurd. Ai auzit ce-a spus Olympos. Avea plămânii 
putrezi. Ultima iarnă la Roma a fost prea grea pentru el. 

Parcă nici n-ar fi auzit-o. 

— S-a făcut la ordinele voastre, Maiestate? 

Cleopatra deveni ţeapănă, simțind cum i se ridica sângele în 
obraji. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? A 

— Vă cunosc încă din copilărie, Maiestate. Intotdeauna am 
ştiut că aici avea să se ajungă, într-o zi. 

Clătină din cap. 

— Bietul Antiochus. Dacă s-ar fi născut în oricare altă familie 
din Egipt, n-ar fi reprezentat un pericol pentru nimeni. 

Cleopatra înghiţi un nod. Credea oare că-i fusese uşor s-o 
facă? Pentru Egipt o făcuse, şi pentru Caesarion. 

— N-am avut încotro, spuse ea. 

— Ştiu asta, Maiestate. 

Dar ochii lui Mardian erau plini de jale. Se întoarse şi plecă pe 
coridor, cu mersul său legănat. 


53 


Fu condus în palat, pe lângă uşi de abanos înalte cât trei 
staturi de om, peste pardoseli de onyx şi alabastru care luceau 
ca sticla şlefuită. In fiecare cameră se vedeau nenumărate 
comori, mese metalice lucrate manual, din Damasc, sfeşnice de 
argint nubian, statui ale zeilor egipteni sculptate în bazalt şi 
porfir, covoare ţesute în India, vaze greceşti cât omul de înalte, 
mese din lemn de chitru susţinute pe colţi de elefant. Cale lungă 
de la împrejurările primei lor întâlniri, în cortul murdar de la 
marginea Peninsulei Sinai, cu cămilele lătrând afară. 


227 


- CLEOPATRA - 


Avu plăcerea să vadă că nu-şi schimbase stilul. Trufaşă ca 
întotdeauna, deşi la întâlnirile neoficiale nu aplica pompa 
obişnuită. Azi stătea întinsă pe un divan, privind un sul de 
papirus. Când şambelanul îl introduse în cameră, ridică privirea 
ca şi cum ar fi deranjat-o din lectură un cerşetor necuviincios. 

Era înconjurată de consilieri; era prezent primul ministru, 
desigur, Mardian şi Charmion, ca întotdeauna, şi secretarul ei, 
Diomedes. Dioiketes-ul îl învrednici cu o privire ostilă. Probabil 
pentru că era sicilian. Grecii ăştia aveau un băț în fund din 
naştere. 

Totuşi, o servea pe regină cu plăcere. Mardian îl recrutase prin 
intermediul unor legături de familie, iar patronajul regal îi 
sprijinise afacerile. De asemenea, negoţul lui oferise travestiul 
ideal pentru cercul de spioni pe care şi-i cultiva la Roma şi în alte 
părţi, în slujba casei regale. Şi era plătit mărinimos. 

— Apollodorus, îl salută ea. 

O privi în ochi. Foarte puţini oameni o vedeau astfel, fără 
costumele  opulente, bijuteriile, cosmeticalele şi  coafurile 
complicate. Purta un chiton simplu, o robă largă încinsă pe 
mijloc, brățări de aur la mâini şi la picioare, iar părul negru îi 
stătea strâns într-un coc la spate. O făptură atrăgătoare, 
tenebroasă, cu pielea măslinie, lunecoasă ca un şarpe. Işi 
aplicase un parfum din uleiuri de lotus; ochii ei negri, plini de 
aroganță dulce-mirositoare, îl sfredeleau de-a dreptul. 

„Nu încerca să mă intimidezi”, spuse Apollodorus în sinea lui. 
„Te-am dus pe umăr, fata mea, şi-mi eşti datoare, aşa că să nu 
uiţi niciodată asta.” 

Ultima dată o văzuse în noaptea când o strecurase pe furiş în 
palatul de pe Lochias. Mardian avusese grijă să fie răsplătit 
generos pentru ceea ce făcuse, şi tot a lui Mardian fusese ideea 
de a-l folosi din nou, fiind singurul om în care putea avea 
încredere pentru o sarcină atât de delicată. 

— Ei bine, spuse ea. Credinciosul meu Apollodorus. Ce ştiri ai 
de la Roma? 

— Am aici câteva depeşe numai pentru ochii Maiestăţii 
Voastre, chiar astăzi sosite. 

— Spune-mi ce scrie în ele. 

— Se întâmplă întocmai cum aţi prorocit, Maiestate. Oraşul se 
destramă în bucăţi, zilnic au loc răzmeriţe, iar mulţimea îşi face 
de cap fiindcă însăşi armata e în plin tumult. Toţi au crezut că 


228 


- COLIN FALCONER - 


Octavian avea să ia banii lui Caesar şi să plece înapoi în Grecia, 
dar când colo el s-a hotărât să rămână pe loc şi să ţintească 
puterea. Marcus Antonius l-a refuzat, aşa că şi-a înrolat ajutorul 
lui Cicero. El şi Antoniu sunt acum duşmani pe faţă. Cicero aţâţă 
spiritele în Senat împotriva lui Antoniu, vorbeşte despre 
restabilirea Republicii pe care au avut-o, cu Octavian Imperator 
al armatei. 

— Dar, cu siguranţă, este mult prea tânăr, spuse dioiketes-ul. 

— Cu respect, îi întrerupse Mardian, la fel spunea şi Pothinus 
despre regina noastră, când a murit tatăl ei. 

— Şi iată ce i s-a întâmplat, adăugă Apollodorus. 

Cleopatra îl privea lung, într-o tăcere împietrită, iar negustorul 
se temu că o jignise. li susţinu privirea. 

— Niciodată nu trebuie să-ţi pierzi capul în vremuri de criză, 
nu-i aşa, Apollodorus? 

Se zărea oare o umbră de surâs pe buzele ei? Cu neputinţă de 
spus. 

— Intr-adevăr, Maiestate. 

— Dar te-am întrerupt. 

— Cicero l-a acuzat pe Marcus Antonius că fură din fondurile 
statului şi foloseşte sigiliul lui Caesar pentru a  falsifica 
documente în folosul lui şi al prietenilor lui. Fulvia fierbe de furie. 

— Chiar aşa? 

— Da, e adevărat, Antoniu nu ascunde acest lucru. Dar nu 
asta e important. Nu în ceea ce-i priveşte pe Fulvia şi Marcus 
Antonius. Ci faptul că cel care a luat cuvântul şi a spus-o a fost 
Cicero. 

— Cum o mai duce Marcus Antonius? 

Ciudată întrebare. Şi rostită pe un ton atât de nepăsător... 
Trebuia să ascundă mai mult de-atât. După câte se ştia, îl vrăjise 
pe Caesar în timp ce se afla la Roma; poate că acum îl vrăjise şi 
pe căpitanul lui. Putea să vrăjească orice bărbat. 

— Atenţia lui este oarecum împărţită, Maiestate. Continuă să-i 
fie poftă de struguri şi femei stricate. 

Cleopatra zâmbi. 

— Se va lăsa cu război? întrebă Mardian, întrerupând şirul 
gândurilor lui Apollodorus. 

Negustorul se întoarse spre cumnatul lui. 

— Nu încape nici o îndoială. Antoniu a pornit în sfârşit 
împotriva unuia dintre ucigaşii lui Caesar, Decimus Brutus, în 


229 


- CLEOPATRA - 


prezent guvernator al Galiei Cisalpine. Drept răspuns, Senatul l-a 
recrutat pe Octavian să preia comanda legiunilor lui Caesar şi să- 
| ajute pe acest Decimus. 

— Octavian îl va ajuta pe unul dintre oamenii care l-au omorât 
pe Caesar? întrebă Cleopatra, cu vocea dintr-o dată răguşită de 
manie. 

Apollodorus ridică din umeri. 

— N-are de ales. Asta-i politica. 

— Şi legiunile? întrebă Diomedes. 

— Octavian este succesorul ales al lui Caesar, aşa că soldaţii îi 
rămân loiali, indiferent ce sentimente ar avea pentru Antoniu. 
Are acum sub comandă Legiunea lui Marte, a Patra şi alte câteva 
legiuni de prima mână. 

— Nu cumva vrei să spui că s-ar putea ca Marcus Antonius să 
piardă acest război? întrebă dioiketes-ul. 

larăşi o ridicare din umeri. Apollodorus nu era expert în 
militărie. 

Diomedes clătină din cap: 

— Dar de ce-l ajută oamenii ăştia pe acest Octavian? Din 
informaţiile mele, abia a terminat şcoala. 

Bietul om, îşi spuse Apollodorus, nu putea înţelege. Habar n- 
avea de lumea curioasă a politicii romane. 

— Octavian are nevoie de sprijinul lui Cicero împotriva lui 
Antoniu, începu să explice Cleopatra, iar Cicero are nevoie de 
legiunile lui Octavian. Fără îndoială, se gândeşte să se folosească 
de el şi, după ce Antoniu va fi înfrânt, să-l înlăture. Atunci, vor 
avea din nou republica pe care şi-o doresc. 

Iscusinţa de gândire a reginei îl făcu pe Apollodorus să 
zâmbească. Meritase cu prisosinţă eforturile lui din acea noapte. 

— Într-adevăr, Maiestate, spuse el. Cicero le spune în 
particular tuturor prietenilor săi că „băiatul ăsta” e uşor de 
controlat şi că stă la ordinele lui. 

— Atunci, a făcut o greşeală, răspunse Cleopatra. Octavian n-o 
s-o mai facă multă vreme pe poponetele lui Cicero. 

La auzul limbajului folosit de regină, dioiketes-ul fu şocat. 
Apollodorus îşi muşcă buza. 

— Cicero şi prietenii lui se umflă prea mult în pene de propria 
importanţă, ca să vadă ceea ce e vădit pentru toţi ceilalţi, 
continuă ea. E bătrân, i-a apus timpul. Din partea ei, armata îi 
urăşte pe Brutus şi ai lui, iar soldaţii lui Antoniu nu-l vor ataca pe 


230 


- COLIN FALCONER - 


Octavian din cauza numelui lui Caesar. Pare-mi-se că, dacă e 
deştept, Octavian poate asmuţi o jumătate din Roma contra 
celeilalte, iar când se aşază praful, el va fi cocoşul de pe movila 
de bălegar. 

In faţa acestui ameninţător rezumat al evenimentelor, în 
cameră se lăsă tăcerea. Dacă regina avea dreptate, viitorul 
Alexandriei nu se arăta deloc strălucit. O victorie a lui Octavian 
ar fi însemnat un dezastru pentru Egipt. Caesar nu putea avea 
decât un singur moştenitor, aşa că, atâta timp cât Caesarion era 
în viaţă, între regină şi Octavian nu putea fi pace. 

— Ce putem să facem, Maiestate? o întrebă dioiketes-ul. 

— Să facem? 

— Inţeleg că vine spre noi o delegaţie de la Cassius, cerându- 
ne corăbii şi provizii pentru a-l ajuta în războiul din Siria. 

— Da, şi dovedeşte că omul ăsta e de o nesimţire strigătoare 
la cer. L-a ucis pe tatăl fiului meu, iar acum îmi cere ajutorul. 

— Ar putea fi politic să i-l acordăm. 

Cleopatra îşi întoarse spre ei ochii negri, cu o privire rece ca 
gheaţa, iar bietul om descoperi dintr-o dată ceva foarte 
interesant pe duşumea. 

— Nu e nici politic şi nici moral. 

— Dar, dacă refuzăm, iar Cassius va învinge... mormăi el, 
arătând mai mult curaj decât ar fi aşteptat Apollodorus din 
partea lui. 

— Dacă va învinge, Frate, crezi că ne va privi cu ochi mai 
favorabili, indiferent dacă-i trimitem soldaţi sau nu? Singura 
diferenţă va fi aceea că-l vom fi ajutat să ne strângă laţul de gât. 
Credeam că e de la sine înţeles. Data viitoare când mai intri în 
camera asta, aştept să-ţi aduci şi creierii cu tine. 

O tăcere neaşteptată, nervoasă. „Nu e de mirare că regina îşi 
face atâţia duşmani”, reflectă Apollodorus. „Spune lucruri pe 
care alţii doar le gândesc. Poate că, fiind regină, n-a învăţat 
niciodată micile amabilităţi pe care ceilalţi le prezintă prietenilor 
şi asociaţilor sub formă de minciuni. Dar nici nu e nevoie să fie 
atât de directă. Dioiketes-ul este un profesionist al curţii, tocmit 
pentru un timp. N-are cum să nu fie cinic, şi nici miop. Face parte 
din instrucţia pe care a primit-o.” 

— Mai e şi altceva? întrebă Cleopatra. 

— Numai detalii ale aceleiaşi probleme. Le am în misivă. 

— Iţi mulţumesc încă o dată pentru serviciile tale. 


231 


- CLEOPATRA - 


Ochii negri stăruiră un moment asupra lui, iar Apollodorus nu 
putu să nu se întrebe, aşa cum făceau toţi curtenii, prin ce se 
deosebea oare Cleopatra femeia de Cleopatra regina. Dar, 
înainte ca această fantezie de-o clipă să poată prinde contur, fu 
scos din cameră de un străjer. 

„Ce bine că nu sunt prim-ministru sau secretar la curte”, îşi 
spuse el, plecând. „l-aş arde una peste urechi, cum se cuvine să 
facă orice bărbat de ispravă când femeia ridică nasul prea sus. 

Dar, la o adică, altfel nici n-aş putea s-o am pe regina mea.” 


54 


Luna egipteană a lui Mecheir 
Cu patruzeci şi trei de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


La marginea deşertului alb, peste mlaştinile plate ale Nilului, o 
cântare se înalţă peste zgomotul insectelor de noapte, în timp ce 
aurora ruginie spuzeşte cerul. 

Pe o alee pietruită din marea capitală a Romei, sub colina 
Aventinei, zăngănitul străvechi al unui systrum poate fi auzit din 
întunecimea unui templu de marmură. 

Într-o pădure albă şi fără cărări din sălbăticiile Galiei, un 
general roman priveşte soarele răsărind peste munţii reci şi se 
întreabă dacă va mai vedea vreodată Forum Romanus... 

In Brucheion, la Alexandria, o femeie stă aplecată peste suluri 
de papirus, cum a stat toată noaptea, în timp ce fumul lămpii cu 
ulei mânjeşte aerul zorilor... 

Intr-un altar întunecos din peninsula Lochias, cu sunetele mării 
şoptind de-a lungul pereţilor de marmură tocită ai templului, un 
preot cu ţeasta rasă îşi şopteşte litania de dimineaţă... 

Isis. Isis. 


* 
„Of, romanii ăştia aroganţi”, îşi spuse Cleopatra. „Intră aici de 
parcă şi-ar inspecta trupele. Ei bine, încă nu eşti stăpân peste 


Alexandria.“ 
Il privea de pe tronul ei din Sala de Audienţe. Poalele de piele 


232 


- COLIN FALCONER - 


ale pieptarului îi plesneau peste coapse la fiecare pas, în timp ce 
înainta prin sală. Işi ţinea casca sub braţul drept. Armura îi era 
smălțuită cu o scenă dintr-o victorie romană eroică. Avea un nas 
ca un cioc de uliu şi ochi negri şi sprinteni ca ai unei ciori. 

Cleopatra îl măsură cu privirea timp destul ca să-l facă să se 
simtă cam stânjenit, ştiind că eticheta curţii îi interzicea 
vizitatorului să-i vorbească înainte ca ea să fi luat act de 
prezenţa lui. II lăsă cu plăcere să aştepte. 

In sfârşit, îi făcu semn şambelanului de la curte să-i dea 
cuvântul. 

— Aduc salutări de la generalul Gaius Cassius Longinus, 
Maiestate. li trimite salutări Reginei Egiptului şi solicită prezenţa 
neîntârziată a flotei voastre în Antiohia. 

Neintârziată. Tocmai acest cuvânt îl alesese să-l folosească în 
faţa ei? 

— Ca să puteţi invada insula Rhodos, replică ea. O bază foarte 
comodă pentru un asalt asupra Egiptului. 

— In orice scop doreşte el. 

Cleopatra zâmbi, imaginându-şi-l pe acel fiu fudul al unui 
negustor de iută biciuit în piaţa publică. Aşteptă până-şi putu 
stăpâni din nou nervii şi vocea. 

— AŞ dori să vă ajut, dar există anumite împrejurări care fac 
imposibilă onorarea cererii voastre. 

Solul o privi în lungul nasului său de dimensiuni deloc 
neînsemnate. 

— Maiestate? 

— Mă întreb dacă ai simţit, la sosire, mirosul aparte al 
oraşului. Este miros de carne arsă. Alexandria e lovită de ciumă. 
Ai văzut vreodată cu ochii tăi? Pielea victimei se înnegreşte şi 
crapă ca o smochină coaptă la soare. Mulţi dintre marangozii mei 
au murit astfel, şi încă mai mulţi au fugit din oraş. O corabie nu 
poate naviga fără chilă sau catarge, aşa că această flotă despre 
care vorbeşti putrezeşte în şantierele navale de la Rhakotis. 
Restul corăbiilor mele au plecat în Cipru, unde cred că generalul 
vostru şi le-a însuşit deja, fără permisiunea mea. 

In realitate, Serapion, guvernatorul Ciprului, i le predase lui 
Cassius fără luptă. Incă o trădare. Ea însăşi îl numise pe Serapion 
în acel post. Nu că şi-ar fi reproşat-o prea mult. La Alexandria, 
alegerea aliaţilor echivala cu a hotărî cărui şarpe să-i întorci 
spatele. 


233 


- CLEOPATRA - 


— Generalul nădăjduia să vă arătaţi iubirea pentru el. 

— l-am arătat iubirea mea pentru el trimiţându-i legiunile 
romane pe care le lăsase Caesar aici, în Alexandria, pentru 
protecţia mea. 

Omul avu neruşinarea să zâmbească. 

— După câte am înţeles eu, îi erau destinate lui Dolabella. Din 
fericire, când au ajuns în Siria, au preferat ca în schimb să se 
pună în serviciul Imperatorului Cassius. 

— Erau soldaţi romani, nu aveam nici o cădere să le dau 
ordine. 

Omul nu încercă să-şi ascundă nemulţumirea în faţa acestui 
răspuns. Fără îndoială, se înţărcase ca ambasador dând ordine 
pe la curţile din Pontus sau Bithynia. 

— Atunci, poate conta stăpânul meu Cassius pe sprijinul 
vostru sub formă de provizii pentru armată? Avem mare nevoie 
de grâne şi se spune că Egiptul are destule pentru întreaga 
lume. 

— Şi de această dată, trebuie să-i spui stăpânului tău că l-aş 
ajuta cu bucurie, dacă mi-ar sta în putere. Dar anul ăsta Nilul din 
nou nu s-a ridicat, iar în grânarele noastre nu se găseşte nici un 
bob. Poporul meu are de ales între a muri de molimă sau a muri 
de foame. Cu ţara răvăşită de foamete şi ciumă, Cleopatra este 
cea care are nevoie de ajutor. 

— Generalului nu-i va plăcea să audă acest lucru, declară 
parvenitul. 

— Atunci, trebuie să-i prezinţi situaţia în toate amănuntele. L- 
am ajuta dacă am putea, însă după cum vezi, dacă binevoieşti să 
te plimbi pe străzi, simțind în văzduh mirosul leşurilor, aşa ceva 
este cu neputinţă. 


După plecarea mesagerului, Cleopatra se întoarse spre 
Mardian. 

— Ce zici, ne-o fi crezut? îl întrebă ea, în şoaptă. 

— Poate n-ar strica să-i aranjăm un brânci într-o groapă de 
ciumaţi din afara oraşului, ca să vadă mai bine morţii, replică 
Mardian. 

Dioiketes-ul se aplecă înainte. 

— Maiestate, murmură el. 


234 


- COLIN FALCONER - 


„Hai, grecotei bătrân şi ursuz”, îl îndemnă ea în gând. „Spune- 
mi şi de data asta că am greşit.” 

— Da, Frate? 

— Aceasta este o greşeală, spuse di/oiketes-ul. 

„Poate că aşa ţi s-o fi părând ţie. Cassius are acum 
paisprezece legiuni; altele opt au trecut de partea lui în Siria şi 
Bithynia.” Dolabella, aliatul lui Marcus Antonius, era sub asediu 
în Laodicea. Spionii o înştiinţaseră că oraşul era gata să cadă. 

Dar ce altă soluţie avea decât să simuleze neutralitatea? 
Acum, singura cale de a salva Egiptul era să nu se amestece în 
treburile lor. Dintre cele trei puteri care concurau pentru Roma, 
numai Antoniu le oferea cât de cât o speranţă de a nu fi înghiţiţi 
de romani şi poftele lor nesăţioase. lar Cleopatra nu vedea cum 
ar fi putut învinge Antoniu. 

Aici o adusese Caesar. Nu avea cum să se răzbune pe 
duşmanii lui, nu avea nici o cale clară de a scăpa, nici ea şi nici 
fiul ei, de ei sau măcar de oportunistul lui nepoţel. Antoniu 
fusese nobil şi viteaz doar o săptămână, înainte ca ulciorul de vin 
să-l cheme înapoi ca o sirenă. 

Teama, furia şi durerea îi secătuiseră resursele, dar nu voia 
nici acum să se dea bătută. Avea să găsească totuşi o cale de a 
se salva, pe sine şi pe fiul ei, de aceşti romani. Urma să-i aducă 
ofrande lui Isis, campioana femeilor de pretutindeni. Ca Zeiţă a 
Sorţii, poate că încă mai avea să le poruncească stelelor să i-o 
schimbe pe a ei. 


* 


Zăcea în baia adâncă de marmură, simțind atingerea 
mătăsoasă a apei pe piele. Iras adăugase în apă ulei parfumat, 
iar luciul irizat în culorile curcubeului de la suprafaţă îi lăsa pe 
sâni stropi mici. Işi atinse cu vârfurile degetelor un sfârc 
întunecat, uşurel, aşa cum obişnuia lulius să facă. li era atât de 
dor de el! Această nevoie de mângâiere fizică îi lăsa în trup o 
durere rece. Uneori, se întreba dacă avea să-i treacă vreodată. 

De-acum, puteau trece zile întregi fără a se lăsa pradă 
melancoliei. Dar, apoi, durerea o cuprindea din nou, fără veste, 
pândind în aşteptare ca un fur pe stradă, şi iar o lua de la 
început, acea jinduire după atingerea lui, după compania lui, 
după certitudinea nepăsătoare, după felul lui de a şti 


235 


- CLEOPATRA - 


întotdeauna ce avea de făcut. 

Il auzea pe Mardian foindu-se şi plimbându-se nervos de 
cealaltă parte a paravanului de fildeş. Erau de rezolvat treburi 
urgente. Intotdeauna existau treburi urgente, noi poveri pe care 
să le poarte de una singură. 

Şi ar fi putut avea totul. Ar fi putut să scape de această 
slugărire necontenită în faţa romanilor, de teama permanentă. 
Numai dacă şi-ar fi păstrat gărzile de corp. Numai dacă ar fi luat 
coroana aceea la Sărbătoarea Lupercaliilor. Numai dacă ar fi 
ascultat-o, măcar o dată, şi pe ea. „Regretul”, îşi spuse. „O 
emoție de nici un folos. Tot ceea ce avem este ziua de azi şi cea 
de mâine”, îşi reaminti, încercând să se concentreze asupra 
acestui gând. 

— Ce este Mardian? întrebă ea în cele din urmă. 

— Ştiri din Siria, Maiestate, răspunse el, cu un glas în cere se 
simţea agitația. Cassius a anunţat că va invada Egiptul, ca să ne 
pedepsească pentru că l-am ajutat pe Dolabella. Acum o 
recunoaşte pe Arsinoë ca adevărată Regină a Egiptului. Am aflat 
că ea l-a convins pe Serapion să-i predea flota lui Cassius. 

Cleopatra strânse marginile căzii în mâini, cu degetele 
albindu-i-se. Dintr-o dată, simţi că apa era prea rece şi nu-i mai 
dăruia plăcerea din urmă cu câteva momente. Inchise ochii, 
rezemându-şi capul de marmură. Brutus, Cassius, Arsinoë, cu 
toţii profitaseră de pe urma clemenţei lui Caesar. lată cum i-o 
răsplăteau. | se confirma faptul că nu trebuia să simtă o 
asemenea vinovăţie pentru ceea ce i se întâmplase micului 
Antiochus. 

— Şi încă ceva, şi mai rău. 

— A... Continuă, te rog, Mardian. 

II auzi târşindu-şi botinele moi pe dalele de marmură, dincolo 
de paravan. 

— Despre Marcus Antonius e vorba, Maiestate. A fost învins de 
armatele lui Octavian şi Decimus Brutus la Mutina, în nordul 
Italiei. N-a avut încotro decât să fugă în munţi. Se spune că el şi 
armata lui se hrănesc cu rădăcini şi zăpadă. 

Cleopatra se ridică brusc în picioare, cu tot trupul străbătut de 
teamă, într-o reacţie instinctivă la auzul acestei veşti. Iras se 
repezi imediat la ea cu prosoape calde şi parfumate, începând s- 
o şteargă. 

Bietul Marcus. Un om cumsecade, cu toate cusururile lui. 


236 


- COLIN FALCONER - 


Merita o soartă mai bună. Numai el îi mai rămăsese credincios lui 
Caesar. lar acum, Roma îl răsplătea pentru loialitatea lui. 

„Oare ce-mi mai rezervă Tycho, Zeița Norocului?” se întrebă 
ea. Ştia ce gândeau dioiketes-ul şi restul miniştrilor: că-şi greşise 
calculele, că devenise periculoasă. Se întrebau deja dacă nu 
cumva îşi puteau salva pieile oferind propria regină la schimb. 
Dacă Antiochus ar fi trăit, poate chiar ar fi început să-i 
şuşotească la ureche Căpitanului Gărzii instigări la rebeliune. 

lar atunci, care Caesar ar mai fi salvat-o? 

Se culcă pe un divan, cu faţa în jos, pe când Iras îi masa 
spatele şi umerii cu untdelemn de migdale. Muşchii umerilor îi 
erau încordaţi şi se strâmbă când degetele puternice ale 
nubiencei începură să i-i frământe. 

— Atât despre veştile bune, spuse ea. 

Chiar şi prin paravan, putu simţi şovăirea lui Mardian. Va să 
zică, mai erau şi altele. Incercă să se relaxeze, lăsându-se în voia 
degetelor dibace ale lui Iras. 

— Ce mai e, Mardian? 

— Maiestate, se vorbeşte că Octavian îşi spune acum tânărul 
Caesar. 

Tânărul Caesar! Nu putea exista decât un singur tânăr Caesar 
în lume, iar cel adevărat dormea acum în camera lui, păzit zi şi 
noapte de gărzi înarmate. 

Ce putea să facă? Octavian voia să-i distrugă fiul şi avea sub 
comandă legiunile lui Caesar; Cassius şi Brutus doreau Egiptul 
pentru ei înşişi şi erau stăpâni peste Asia. Singura ei nădejde cu 
putinţă, Marcus Antonius, rătăcea prin munţi, cu barba îngheţată 
şi legiunile lihnite de foame. 

Ajunsese atât de aproape de a cuceri întreaga lume în numele 
Egiptului. Acum, avea să piardă totul. „Mai bine muream o dată 
cu Caesar.” 

— Ce facem, Mardian? 

— Poate... 

Mardian ezită. 

— Da? se răsti ea. 

— Ne-am putea proteja printr-o alianţă judicioasă. Nu puteţi 
domni singură. Bithynia eventual, sau Pontusul... 

— Adică vrei să mă mărit din nou? Nu mă crezi în stare să 
rezolv situaţia asta? 

— Pe la curte se vorbeşte... 


237 


- CLEOPATRA - 


— leşi afară de-aici! 

— Maiestate, eu doar... 

— leşi afară! 

II auzi târşâindu-şi picioarele afară din cameră. Privi peste 
umăr. lras se retrăsese de lângă canapea, cu ochii mari ca două 
farfurii. 

— Şi tu la ce te holbezi? 

Se culcă la loc, muşchii-i erau încordaţi ca nişte arcuri, iar 
apăsarea degetelor viguroase ale lui Iras era o tortură. Gemu de 
durere. Toată lumea conspira împotriva ei. Dar n-avea să se dea 
bătută. Trebuia să existe o cale de a salva Egiptul şi de a păstra 
tronul pentru fiul ei. Isis îi dăruise un destin şi n-avea de gând să- 
| trădeze. 


55 


Existau momente când era ca oricare altă mamă şi momente 
când nu se asemăna cu nici o altă femeie din lume, orânduind 
viaţa a milioane de oameni. Dar azi, cel puţin, putea fi din nou o 
fiinţă obişnuită; stătea aşezată pe treptele late de piatră ale 
palatului, privindu-l pe micul Caesarion cum aduna scoici din 
băltoacele nisipoase. Era despuiat, cu funduleţul gol ridicat, 
aplecându-se să ridice un obiect, peste măsură de încântat. 
Cleopatra simţi un val de durere şi iubire. Toate sentimentele, 
speranţele şi visurile ei de mamă, investite în trupşorul acela 
bronzat, nădejdi nu numai pentru fiul ei, ci şi pentru ţara, pentru 
dinastia şi pentru propria soartă. 

Vara venise şi trecuse, luni îndelungate de aşteptare a veştilor 
dintr-o lume sfâşiată din nou de violenţe şi sânge. Odată, la 
Roma, preţ de-un scurt moment, devenise stăpână pe destinele 
lor, dar Caesar murise înainte de a-i putea preda ei frâiele. lar 
acum, nu-i mai rămânea decât să aştepte. 

Nilul îi trădase pentru al doilea an la rând. Cleopatrei nu-i 
scăpă ironia situaţiei. Ea era Isis, Zeița Abundenţei, dar de 
fiecare dată când se întorcea în Egipt din câte un exil, Nilul o 
trăda. Anul acesta, în nilometrele cu cupole de la Memphis şi 
Babilon, apele lui abia atingeau răbojul morţii. 

Dar, cel puţin, seceta rezolvase problema crocodililor din Nilul 
de Sus. Strategioi-ii raportau că strămoşii lui Sobek se 


238 


- COLIN FALCONER - 


retrăseseră în mlaştini, iar sătenii îşi puteau lăsa din nou copiii 
pe malurile fluviului, ştiind că aveau să se înapoieze cu bine. 

Făcuse tot ce putea să uşureze foametea. Postase soldaţi în 
jurul tuturor grânarelor şi impusese o raţionalizare a grâului şi 
orzului atât cât să împiedice izbucnirea revoltelor, cel puţin. Dar 
în chora aveau să moară oameni, dacă nu fuseseră deja 
contaminaţi de ciumă. 

— Aşa, măcar avem mai puţine guri de hrănit, spusese ea. 

Mardian se încruntase, replicând că avea o inimă de fier. 
Cleopatra răspunsese că nu era decât practică. Altfel, fără spirit 
practic, cum ar fi putut guverna o ţară ca Egiptul? 

Caesarion chicotea şi se bălăcea în apă. „Bucură-te de aceste 
zile de inocenţă fără griji”, spuse ea în gând. „Se vor sfârşi nu 
peste mult. Lumea nu e numai ape albastre şi scoici. Ştii că tatăl 
tău a fost cât pe ce să moară chiar aici, în aceleaşi ape puţin 
adânci?” 

Viaţa asta. Atât de mult din ea consta numai din aşteptare. 
Dar altceva nu avea ce să facă. Nu-l putea salva pe Marcus 
Antonius şi nu avea o armată cu care să-l înfrângă pe Cassius. 
Tot ce putea era să aştepte şi să vadă cine câştiga la Roma. 
Apoi, într-un fel sau altul, ştia că trebuia să ajungă la o înţelegere 
cu noul stăpân al lumii şi să încerce să salveze Egiptul şi pe ea 
însăşi. 

lronia situaţiei era că singurul care-i dădea speranţe era 
Cicero. 

Impreună cu alţi boni din Senat, Cicero se folosise de Octavian 
pentru a obţine victoria asupra lui Antoniu, apoi îl răsplătise 
votând Triumful lui Decimus Brutus. li predaseră marina fiului lui 
Pompei, Sextus, şi-i confirmaseră pe Cassius şi Brutus în 
provinciile lor din Răsărit. Şi ce-i dăduseră lui Gaius lulius Caesar 
Octavianus, tânărul Caesar? Nimic. Nici măcar un vot de 
mulţumire, doar cererea de a pune sub controlul Senatului 
legiunile de elită a lui Marte şi a Patra. 

Isprava lui Cicero. 

Intre timp, Marcus Antonius, sătul să tot ronţăie scoarță de 
copac, ieşise din Alpi, pentru a forma o nouă alianţă cu Marcus 
Lepidus, căpitanul Cavaleriei lui Caesar. 

Cleopatra auzi paşi pe trepte, în spatele ei, şi i se opri 
respiraţia. Mardian. 

— Dacă iar îmi aduci veşti proaste, îi spuse ea, te-arunc în apă 


239 


- CLEOPATRA - 


aşa cum eşti. 

— Aţi avut dreptate. Caesar a apucat într-adevăr de coadă un 
leu. 

— Tânărul nostru Caesar a muşcat la rândul lui? 

Mardian îi înmână un sul. Recunoscu sigiliul; era de la 
Apollodorus, din Roma. Il citi repede. 

Octavian, băiatul pe care Cicero credea că-l putea învârti 
încoace şi-ncolo cum poftea, răspunsese tratamentului pe care i-l 
aplicase Cicero formând un nou triumvirat, cu Lepidus şi Marcus 
Antonius. Acum, mărşăluiau spre Roma cu şaptesprezece legiuni 
şi zece mii de cavalerişti. 

Cleopatra izbucni în râs. Hohotele ei îl înveseliră pe Caesarion, 
care se ridică în apa mică şi începu să stropească în jur. 

Va să zică, Octavian, curvetele lui Caesar — cum îi spunea 
Antoniu — îşi arătase dinţii în Senat. l-ar fi admirat cutezanţa şi 
dexteritatea, dacă n-ar fi ştiut că la fel de uşor i-ar fi tăiat 
beregata lui Caesarion, în timp ce se juca în apa mică de la mal. 

— Credeţi că vestea asta ne va salva, Maiestate? o întrebă 
Mardian. 

— Spionii tăi ce părere au? replică ea, aruncându-i sulul 
înapoi. 

— Au spus că încă nu voi fi aruncat în apă. 

Cleopatra zâmbi. 

— Nu, cu un dram de noroc, vei mai rămâne uscat câtva timp. 

Şi aruncă razant o piatră peste suprafaţa apei, din nou 
copilăroasă ca o fetişcană. 


56 


În orice zi normală, Forum Romanus ar fi fost înţesat de 
măcelari şi bancheri, negustori şi oameni de afaceri, pescăriţe şi 
vânzători de pâine caldă; şiruri de sclavi ar fi şerpuit printre 
mulțimile asudate şi înghesuite iar porticurile Teatrului lui 
Pompei şi treptele templului ar fi fost doldora de zarafi şi 
schimbători de bani, avocaţi şi hoţi de pungi. In piaţă ar fi domnit 
haosul, trăsnind a sudoare, a usturoi şi a pomezi ieftine. 

În ziua aceea, Forumul era pustiu, cu excepţia a două cadavre, 
dintre care unul sângera în canal din gâtul retezat. Undeva pe 
Colina Palatină, spre Circus Maximus, avea loc o revoltă. 


240 


- COLIN FALCONER - 


Bocănitul cizmelor bătute în ţinte răsuna de pe caldarâmul unei 
ulite din apropiere, pe unde trecea în fugă o cohortă din 
Legiunea a Patra. 

Avea să se termine curând. Nu peste mult urma să se 
reinstaureze ordinea, pe care romanii o îndrăgeau mai presus 
decât viaţa însăşi după ce se sfârşeau toate omorurile. 

„Condamnările fuseseră necesare”, îşi spunea Antoniu. 
„Senatorii care li se împotriviseră trebuiau să moară. Nu-şi putea 
permite clemenţa de altădată a lui Caesar. lată unde îl adusese.” 

Şi, în plus, aveau nevoie de banii lor. 

Cicero fusese primul pe listă. Octavian dorea să se răzbune, 
Antoniu nu voise decât să-l înlăture, iar Lepidus acceptase totul 
şi nimic mai mult. Se spune că, în momentul când veniseră 
soldaţii să-l lichideze, Cicero fusese prea mândru ca să fugă, iar 
când servitorii îl convinseseră să se urce în lectică era prea 
târziu. Oamenii lui Octavian îl opriseră la nici o milă distanţă de 
vila lui de ţară, pe drumul spre Brundisium. Când Cicero scosese 
capul printre perdele, un centurion i-l zburase scurt, fără altă 
ceremonie. Bătrânul sac plin cu vânt ar fi detestat un asemenea 
gest. Fără îndoială, îşi pregătise un discurs pe care să-l citească 
în faţa călăilor. 

Poate că tocmai de-asta îl omorâseră atât de repede. Un act 
milostiv la adresa lui Cicero şi o rezolvare mai simplă şi pentru 
el. 

Într-adevăr, boni-ii îşi plătiseră scump intransigenţa. Aproape 
două sute dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai Romei, care făcuseră 
greşeala de a se declara alături de Brutus şi-l instigaseră pe 
Octavian împotriva lui Antoniu înainte de a-l trăda şi pe el, 
urmăreau acum evenimentele de pe socluri, unde capetele le 
erau expuse să caşte gura la ele toată Roma. Plebeilor puţin le 
păsa. Tare le mai plăcea să vadă vărsare de sânge, atâta vreme 
cât nu era al lor. 

Antoniu înainta spre Colina Palatină şi, pe drum, întâlni un nou 
grup care încerca să dea foc casei unui senator. O cohortă din 
Legiunea lui Marte se străduia să-i oprească pe incendiatori. 
Văzându-l pe Antoniu cu escorta lui, oamenii se întrerupseră 
pentru a-i întâmpina cu ovaţii furtunoase. Antoniu primi 
aplauzele cu un salut sumbru, încercând să-şi alunge din minte 
lucrul pe care-l făcuse pentru a obţine acea pace. 


241 


- CLEOPATRA - 


* 


Acasă îl aştepta mulţimea obişnuită, toţi doritorii de bine, 
turnătorii şi iscoadele. Fulvia pregătise o petrecere, pentru a-i 
sărbători întoarcerea în oraş. Norocul lui Antoniu se răsturnase 
miraculos, la urma urmei; primăvara îl găsise cu tabăra încă în 
Alpi, un proscris care bea zăpadă topită. 

Îşi croi drum prin mulţime până în atrium, fără a lua în seamă 
saluturile amicale şi bătăile pe umăr. Auzi un râs ascuţit şi o 
văzu pe Fulvia — soţia lui, pe toţi zeii — în mijlocul sufrageriei. 
Mesele erau încărcate cu fazani şi rațe, boi fripţi şi purcei de 
lapte. Fulvia însăşi ţinea ceva în mâini, iar oaspeţii se veseleau, 
deşi părea un râs cam forţat. 

Apropiindu-se, Antoniu văzu că era un cap de om, al lui Cicero 
— bătrânul arăta mai bine decât de ani de zile — iar Fulvia îi 
înfigea ace în limbă. Mâna dreaptă a lui Cicero se afla în mijlocul 
mesei, printre momiţe şi sturioni, ca un crab palid şi rânced 
rămas de la prima mensa. 

— Bărbate! îl salută ea, radiind de plăcere. 

In sală se lăsă liniştea. 

— Ce faci? o întrebă Antoniu. 

— la să-l vedem acum înfierându-te! 

Apoi, Fulvia i se adresă capului cam învineţit pe care-l ţinea în 
mâna dreaptă: 

— Hai, Cicero dragă, ţine-ne unul din faimoasele tale 
discursuri. Plictiseşte-ne pe toţi de moarte! 

— Ce caută chestia asta aici? 

Încântată de sine însăşi, Fulvia îi întinse trofeul: 

— Limba care te-a bălăcărit în Senat a plătit preţul, spuse ea. 

În limba umflată şi înnegrită erau înfipte peste o duzină de ace 
de păr. 

— lar mâna care a scris Filipicele împotriva ta din Senat n-o să 
se mai ridice asupră-ţi. 

Antoniu se întoarse spre doi dintre soldaţii care-l urmaseră în 
triclineum. 

— Luaţi-l şi expuneţi-l pe soclu, lângă ceilalţi. Şi mâna. 

Fulvia îl privi cu ochi mari. 

— Să nu-mi spui că te-ai blegit! Cum a făcut şi Caesar! 

Ce neobrăzare! In faţa tuturor! Cu-adevărat era o vrăjitoare. 

Nu voia decât să scape de ea mai repede. Îl îngrozea. 


242 


- COLIN FALCONER - 


— Să omori e una. Dar să te bălăceşti în sânge e cu totul alta. 
Se întoarse şi ieşi din cameră, fără altă vorbă. Pe toţi zeii, 
uneori ura de moarte Roma. 


— Ce-i cu tine? îl întrebă ea. 

Petrecerea se terminase, oaspeţii plecaseră. Sclavii se 
apucaseră deja de treabă, măturând cochiliile de raci şi oasele 
împrăştiate pe pardoseală. Antoniu privi în jur, în mod miraculos 
treaz. „M-o fi schimbat şederea în munţi”, îşi spuse el. 

— Văd că n-ai stare pentru toate astea, continuă Fulvia. 
Trebuie să le arăţi acestor oameni ce le faci inamicilor tăi. 

— Adică să înfig ace în ei când sunt morţi? 

— Eşti prea moale. g 

Prea moale. Asta să fi fost? In târgul ăla de cai care urmase 
încheierii alianţei, Antoniu, Lepidus şi Octavian se tocmiseră 
pentru listele cu morţi ca nişte băieţaşi care fac schimb de 
castane coapte iarna: „Unchiul ăla al tău care m-a înjurat în 
Senat în schimbul vărului ăstuia al meu care a susţinut facțiunea 
aia împotriva ta; eguin-ul ăla, prietenul tău apropiat, pentru 
bancherul ăsta, cumnatu-meu.” Lepidus  sacrificase viața 
propriului frate pentru a unchiului lui Antoniu, un bătrân pe cât 
de nevinovat, pe atât de bogat. In cele din urmă, condamnările 
incluseseră tot atâţia susţinători câţi duşmani, morţi acum nu 
fiindcă l-ar fi susţinut pe Cicero, ci pentru că îl combătuseră cu 
un prilej sau altul pe cine ştie ce membru al noului triumvirat. 

Sau din cauza banilor lor. 

„Mi se face greață de toată povestea asta”, îşi spuse Antoniu. 
„Mi-e silă de băiatul ăla drăgălaş şi cu glas cristalin de Lepidus şi 
mi-e scârbă de gângania aia cleioasă de Octavian. Mă ia cu 
vărsături numai când mă gândesc la ei. Voi face tot ce trebuie ca 
să-mi asigur puterea, apoi trebuie să plec din Roma. Fără 
Caesar, nu mai are cine să-şi asume vina pentru toate relele şi 
crimele. 

L-am subestimat pe bătrân. Purta o povară mai grea decât 
crezusem. “ 

— Trebuie să te descotoroseşti de Octavian, spunea Fulvia. 

— De Octavian? 

— Pentru numele lui Jupiter, omule, doar nu-ţi închipui că s-a 


243 


- CLEOPATRA - 


terminat? Ai uitat ce ţi-a făcut la Mutina? Când ai venit prima 
oară la Roma, ai spus că avea să-şi ia moştenirea şi să fugă 
înapoi în Grecia. Şi când colo, el a mobilizat tot Senatul împotriva 
ta şi te-a lăsat să rătăceşti doi ani prin Alpi, târându-ţi curul prin 
zăpadă. 

„Pe toţi zeii, vulgară mai poate să fie!” Deşi, trebuia să 
recunoască, avea şi ea dreptatea ei. Dar, pentru moment, 
Antoniu se săturase de atâta vărsare de sânge. Da; îl 
subestimase pe micul curvete. Insă, la urma urmei, băiatul nu 
făcuse decât ceea ce ar fi făcut orice bărbat în aceleaşi 
împrejurări. Şi-şi dăduse cuvântul de onoare în legătură cu 
pacea. Trebuia să-i acorde o şansă puştiului. 

— La momentul potrivit, am să mă socotesc şi cu Octavian, 
spuse el. Acum, însă, nu cred că aş putea aduna legiunile să 
lupte împotriva lui. Incă mai poartă numele lui Caesar, iar soldaţii 
nu se vor îndura să lupte contra moştenitorului lui Caesar. Şi-n 
plus, s-au săturat de moarte să tot lupte cu compatrioţii lor 
romani. Ca noi toţi, de altfel. 

— Există şi alte căi. 

— Pe Jupiter, sângeroasă mai eşti. 

— E periculos. 

— Abia i-au dat tuleiele bărbii. Ceea ce s-a întâmplat la Mutina 
a fost opera lui Cicero. 

— Trebuie să scapi de el, Marcus. 

— N-am să-mi calc cuvântul, replică Antoniu şi ieşi din cameră 
înainte ca Fulviei să-i vină iar panaaliile şi să-nceapă să spargă 
ornamentele. Cât îşi dorea să nu se fi însurat niciodată cu ea! 
Dar asta era problema când aveai atâtea datorii. 

Bătrânul avusese ideea cea mai bună. Cleopatra. Aia da 
femeie. Rafinată, spirituală şi destul de energică pentru a face 
omul să renunţe pentru un timp la actriţe şi băi publice. 

După ce se ocupau de Marcus Brutus şi restul drojdiilor, se 
putea gândi să plece de la Roma pentru o vreme. Avusese parte 
de politică destulă cât să-i ajungă pentru toată viaţa. 

Şi de Fulvia cu atât mai mult. 


57 


În largul coastelor africane, 


244 


- COLIN FALCONER - 
La două zile distanță de Alexandria 


Ploaia torențială şiroia prin fereastra deschisă. 

Cleopatra o auzi pe Iras ţipând. Se agăţă de barele patului, cu 
mâinile umede de sudoare. Furtuna răsturnase lămpile, iar în 
cabină era întuneric beznă, urletul vântului şi trosnetele 
scândurilor proaspăt lucrate răsunând asurzitor de tare. Simţi din 
nou că i se întorcea stomacul pe dos, abia dacă mai avea putere 
să se mişte. Nu-i mai păsa că Regina Egiptului, Maica Isis, Zeița 
Mării şi reîncarnarea lui Venus Genetrix vomase pe ea. 

„Ne este atât de uşor să înfruntăm moartea, în teorie, dar 
când ne confruntăm cu bubuitul valurilor sau sunetele berbecilor 
de asalt şi urletele oamenilor, curajul ne poate părăsi nespus de 
repede”, îşi zise ea. Incercă să-şi alunge din urechi ţipetele 
furtunii şi o imploră pe Isis s-o ocrotească, gemând şi bâiguind ca 
un copil dornic să scape de nefericirea răului de mare şi 
spaimele nopţii. 


Filippi, Grecia 

Luna romană a lui Octobris, 

cu patruzeci şi doi de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


În Grecia, iarna şi frigul se prelungeau. Fumul focurilor de 
tabără plutea peste corturile răspândite pe coasta albăstruie a 
muntelui, pierzându-se în ceţurile ce se înălţau din văi. Un platou 
friguros şi pustiu, dar la fel de potrivit ca oricare alt loc, după 
părerea lui, pentru a lămuri controversa dacă uciderea lui Caesar 
fusese sau nu justă. 

Octavian zăcea pe un pat de campanie, în coliba unui păstor 
de capre, transpirat şi cu miros greu din cauza febrei, scuipând 
într-un castron de alamă pe care-l ţinea unui dintre băieţii lui 
drăgălaşi sirieni. Lângă el stăteau Maecenas şi Agrippa. 
Maecenas îşi buclase proaspăt părul, ca şi cum ar fi fost în drum 
spre Circus Maximus, să vadă cursele de care. li adresă lui 
Marcus Antonius un zâmbet subţire şi batjocoritor, când acesta 
intră în colibă. „Pe Jupiter”, îşi spuse Antoniu, „puştiul ăsta s-ar 
apleca peste canapea într-o clipă, cu poalele ridicate, dacă l-aş 
încuraja cât de cât.” 


245 


- CLEOPATRA - 


lar alături, lângă arzătorul cu jăratic, se afla Agrippa, numai 
bărbăţie şi barbă stufoasă, privindu-l încruntat din penumbră. 
„Cum îl suportă lângă el pe filfizonul ăsta, nu pot să-nţeleg.” 

„Fulvia se înşală”, reflectă Antoniu în continuare, privind 
făptura bolnavă care se uita la el de pe pat. „N-am de ce să-mi 
fac griji din partea lui Octavian. Poponarul ăsta beteag n-o să 
reziste până la primăvară. Am auzit că la fel a dus-o şi-n 
campania din Spania, cu Caesar, şi se spune că numai printr-un 
miracol a scăpat cu viaţă. A doua oară n-o să mai aibă acelaşi 
noroc. Deja răspândeşte duhoarea morţii.” 

— Arăţi mai bine, fiule, îi spuse Antoniu, aşezându-se lângă 
pat şi dându-i o palmă veselă pe coapsă. 

Aşa se purta el cu soldaţii. Puteai să-ţi pierzi ambele braţe şi 
un picior, spuneau centurionii, iar Antoniu intra seara în cortul 
infirmieriei ca să te încredinţeze că până dimineaţa aveai să fii 
ca nou. 

— Medicii spun că-i o răceală. Mi-au luat sânge. 

„Ti l-au supt, mai bine zis”, medită Antoniu. 

O vreme, trebuia să recunoască, bănuise că Fulvia avea şi ea 
în parte dreptate. După execuţii, formaseră un triumvirat care să 
conducă imperiul, pe durata de cinci ani — el, Marcus Lepidus şi 
tânărul Caesar, cum îi plăcea lui Octavian să se numească acum. 
Acesta din urmă pecetluise învoiala însurându-se cu fiica Fulviei, 
Claudia. Fulvia fusese cât pe ce să se înece cu această găluşcă, 
dar n-avusese încotro şi o înghiţise. 

Antoniu încercase s-o înduplece: 

— Ascultă, băbuţo, facem asta pentru Roma. Nu-ţi face griji. 
După moartea lui, o vei căpăta înapoi la fel de imaculată cum o 
dăm acum în primire. El luptă de cealaltă parte, tânărul nostru 
Caesar. Preferă să atace pe la spate. 

Fulvia îl pironise cu privirea. 

— A avut o aventură cu nevasta lui Claudius Marcellus, cel 
puţin un an şi jumătate. 

— Cu Tertullia? replicase Antoniu, privind-o uimit. 

— De-asta l-a trecut şi pe Marcellus pe listele condamnaților la 
moarte. Voia ca numai el să alerge în cursa de care. 

— Serios? El îl credeam un fătălău. 

— Aici e-aici. Nici unul dintre voi, eroii, nu-l înţelege cu 
adevărat pe băiatul ăsta. 

Poate că avea dreptate. La scurt timp după aceea, Octavian 


246 


- COLIN FALCONER - 


convinsese Senatul — cine să-l mai contrazică acum pe tânărul 
căţelandru? — să-l declare oficial pe Caesar zeu. Norocul lui 
lulius. Şi norocul lui Octavian. Căci acum tânărul Caesar îşi 
adăugase la titlul adoptiv şi precizarea divi filius — fiu al unui 
zeu. Nimic nu prindea mai bine decât un nume scăpat pe ici pe 
colo. De asemenea, Senatul mai ratificase şi declaraţia 
Triumviratului în sensul că asasinii, Cassius, Brutus şi ceilalţi, 
erau trădători ai statului şi trebuia să fie capturați. Liniile de 
luptă fuseseră trasate. 

Acesta îi adusese aici, în Filippi, să se confrunte cu bătrânul 
scorţos şi prietenii lui pe câmpul de bătălie, încheind socotelile o 
dată pentru totdeauna. 

„Da, un timp mi-am făcut griji pentru tine”, reflectă Antoniu, 
privindu-l pe Octavian cum îşi rostogolea ochii în cap. „Dar nu 
mai e cazul. Nu ştiu ce nu-i în regulă cu tine, dar îţi va veni de 
hac. Se vede la fel de limpede ca nasul ăsta pătat de pe mutra ta 
albă, ca floarea de crin.” 

— Va trebui să porniţi la luptă fără mine, spuse Octavian. 

„A, cred c-am să mă descurc”, îi veni lui Antoniu să răspundă. 

— Ce păcat că pierzi ziua când e răzbunat în sfârşit unchiul 
tău. 

— Tatăl meu... abia reuşi Octavian să-l corecteze. 

„Asta rămâne de văzut. Adevărul e că ai fost adoptat de 
fratele lui Caesar şi niciuna din slugărelile Senatului în faţa ta, 
sau bucăţica aia de papirus din testamentul lui Caesar, nu va 
schimba lucrul ăsta. Cel puţin, în mintea mea.” 

— Trebuie să te faci bine pentru parada victoriei. 

Octavian se pregătea să răspundă, dar îl cuprinse un nou 
acces de tuse. Micul sirian se grăbi cu castronul, pentru ca 
Octavian să-şi mai râşcâie din gâtlej nişte mâzgă verde. „Cred că 
ar fi cazul să plec”, îşi spuse Antoniu. „Altfel, praful s-a ales de 
cina mea.” 


* 


Afară, în asfinţit, se opri cu privirea peste vale. Acum timpul 
era de partea lui. Avea să câştige victoria aici, la Filippi, iar de 
celelalte urma să se ocupe soarta. După ce Octavian cădea 
răpus de putregaiul din plămâni, cum cu siguranţă avea să se 
întâmple, lui Antoniu nu-i mai rămânea să împartă puterea decât 


247 


- CLEOPATRA - 


cu Lepidus, iar Lepidus era un nătărău. Soarta avea să decidă 
justeţea testamentului lui Caesar. 


58 


Dimineaţa, în cabină se strecură o lumină lăptoasă. Vântul 
slăbise, dar galera continua să se clatine pe marea agitată. 
Trezindu-se, Cleopatra îşi dădu seama că adormise, nu mai mult 
decât o oră, extenuarea răpunându-i frica. La picioarele patului, 
Charmion zăcea culcată de-a curmezişul. Iras stătea rezemată 
într-un colţ, pe podea, în valurile mici ale apei de mare şi ale 
mizeriei de nedescris. Avea ochii deschişi, dar părea să nu-i mai 
pese de nimic, nici de regina ei, nici chiar de ea însăşi. 

Cleopatra se ridică împleticită pe picioare, cu spiritul 
protestându-i contra efortului, şi se târî dincolo de propriile 
necazuri, pentru a lua din nou pe umeri greutăţile Egiptului. Luă 
pe ea o mantie udă leoarcă şi străbătu cu paşi clătinaţi culoarul, 
lovindu-şi umerii de lambriurile ornamentale din lemn de cedru 
la fiecare smucitură a navei. 

Un membru al echipajului o ajută să urce scara până pe punte. 
Văzu doar un perete de apă uriaş, cenuşiu, trecând pe-alături, 
valuri mai înalte decât catargul, nici urmă din flota ei de aproape 
o sută de corăbii care porniseră împreună cu ea de la Alexandria, 
spre Brundisium. Incă un val imens trecu pe sub navă, făcând 
ramele să se ridice din apă, aproape în sus. Cleopatra icni, simţi 
un frison şi tot trupul i se îmbrobonă de sudoare. „Isis Pelagia, 
scapă-mă.” 

Căpitanul stătea singur la cârmă, cu părul şi barba scorţoase 
de sare şi o expresie sălbatică în ochi, accentuată de lumina 
lividă a furtunii. Cleopatra bănui că nu se clintise de-acolo toată 
noaptea. 

— Maiestate, spuse el, alarmat s-o vadă pe punte şi şocat de 
faptul că regina nu purta hainele şi bijuteriile elegante, iar părul 
îi atârna năclăit în jurul feţei, făcând-o să arate ca orice pasageră 
speriată şi murdară de pe o corabie de rând. 

— Ce se întâmplă, căpitane? 

— Flota s-a împrăştiat în timpul nopţii. Am pierdut din vedere 
toate navele, mai puţin două cvincvireme, la pupa. 

Cleopatra văzu un val mare şi înspumat venind spre ei, o 


248 


- COLIN FALCONER - 


parte dintr-un catarg şi câteva rame rupte săltând pe creastă, ca 
mărturii ale violenţei furtunii. Se întrebă câte corăbii din flota ei 
supravieţuiseră. 

Acum nu-l mai putea ajuta pe Marcus Antonius. 

— Întoarce, spuse ea, n-are nici un rost să mergem mai 
departe. 

Trebuie să ne înapoiem la Alexandria. 


Filippi, Grecia 


Formau o adunătură zdrenţăroasă, tremurând în mantii, cu 
bărbile lăţoase şi neîngrijite, iar în ochi cu o privire goală, de 
învinşi. Octavian îi studia din şaua calului, cu degetele strânse pe 
căpăstru. Se simţea slăbit şi ameţit. In ultimele trei zile, cât se 
hotărâse soarta bătăliei de la Filippi, zăcuse în pat, cuprins de 
febră. 

— Cine sunt aceşti oameni? întrebă el un centurion. 

— li aparţin lui Brutus, stăpâne. Servitorul lui, scutierul şi doi 
ofiţeri. Ce doreşti să facem cu ei? 

— Păi, cred că poţi să-i omori, centurionule, răspunse 
Octavian. 

Privi în jur. Câmpul de luptă era plin de mantiile roşii ale 
compatrioţilor lui romani. Vântul rece aducea cu el duhoarea 
morţii. În seara aceea, legionarii n-aveau să-şi urle cântecele de 
petrecere. 

— Unde e prietenul Brutus? 

Centurionul arătă spre un cal alb care stătea aproape 
nemişcat lângă un copac noduros, la aproape o sută de paşi 
distanţă de locul unde se aflau. In jurul calului se adunaseră 
câţiva ofiţeri, vorbind între ei. Un om zăcea peste greabănul 
calului, cu sângele curgându-i pe coastele acestuia. 

— Tocmai l-au adus. S-a înfipt în propria lui spadă. A murit 
onorabil. 

— Nu a trăit onorabil, replică Octavian. 

Descălecă. Îşi simţea picioarele înmuiate de febră, dar era 
hotărât să nu şovăie în faţa acelor oameni. Işi croi drum prin 
grupul de ofiţeri. Marcus Brutus era cenuşiu la faţă ca un peşte 
mort. Pe ochi i se aşternuse pojghiţa sticloasă a morţii, ca aspicul 
rece. Trăgând din răsputeri, Octavian reuşi să dea jos cadavrul 
de pe cal, cu intestinele atârnându-i. Apoi, îşi scoase spada şi-i 


249 


- CLEOPATRA - 


tăie capul. Treabă scârboasă şi nici pe departe atât de uşoară pe 
cât se aşteptase. Dintr-un şut, rostogoli capul pe jos, spre 
scutierul lui. 

Efortul îl făcu să se clatine pe picioare. e 

— Înfăşoară-l în mantie şi ia-l cu tine, spuse el. Îl ducem la 
Roma, unde-l vom pune la picioarele statuii tatălui meu. 

In timp ce se înapoia spre cal, unul dintre prizonieri ieşi din 
rânduri. Probabil era iritat de ceea ce văzuse. 

— Cel puţin, acordă-ne o înmormântare decentă, spuse el. 
Octavian îl privi lung. De ce aşteptau unii milă, când tocmai 
pierduseră o luptă? Clementia lui Caesar fusese slăbiciunea lui 
Caesar. Nu putea face aceeaşi greşeală. Dacă învingi, iei totul; 
dacă pierzi, măcelarul te-aşteaptă. 

— O înmormântare decentă? Chestiunea asta o puteţi discuta 
cu ciorile, îi răspunse el şi, încălecând, se îndepărtă. 


* 


Când sosi Antoniu, era seară, târziu. Privi spre grămada de 
cadavre de pe pământul întărit de ger. Oamenii păreau să fi fost 
executaţi. Nu departe, un cal alb păştea smocurile de iarbă 
aspră. Lângă el zăcea un trup cu mantie purpurie de general, 
mutilat. 

Brutus. 

Antoniu cobori de pe cal, îşi scoase mantia şi acoperi cu ea 
trupul neînsufleţit. Şi pentru un soldat de rând era destul de rău 
să zacă pe pământ, cu intestinele afară şi fără cap; pentru un 
general şi senator roman, era de neconceput. 

Văzu un centurion privindu-l. 

— Aveţi grijă ca acest om să fie înmormântat cum se cuvine, 
spuse el. 

— Dar Caesar aziscă... 

— Nu-i nici un Caesar! mugi Antoniu la el. Caesar a murit! 
Omul despre care vorbeşti nu este decât un puşti plin de 
răutate! Şi-acum, fă ce-ţi spun eu! Eu am câştigat bătălia asta, în 
timp ce tânărului vostru Caesar îi curgeau mucii în pat! 

Şi se îndepărtă, cu paşi mari. 


250 


- COLIN FALCONER - 


Şi tot aşa ... 

Puştiul plin de răutate la care se referise Antoniu reveni în 
Italia, pentru a se ocupa de problemele statului pe care i le 
punea în faţă dreptul lui din naştere, răsplătind veteranii din 
legiuni cu tradiţionalele compensaţii în bani şi pământuri. Era o 
sarcină ingrată, căci, în pofida condamnărilor şi a confiscărilor de 
moşii care urmaseră războiului civil, tot nu se găseau destule 
proprietăţi pentru a-i mulţimi pe toţi oamenii, iar puţinul pe care 
şi-l însuşeau trebuia să fie furat de la altcineva. Şi nici bani nu 
prea erau. Moştenirea lui Caesar fusese cheltuită în războaie. 

Între timp, Sextus, fiul lui Pompei, căruia Senatul îi promisese 
marina, îşi folosea supremaţia pe mare comportându-se ca un 
pirat şi strangulând căile maritime spre Roma. Italia suferea de 
foame şi îl învinuia pe Octavian. 

„Tânărul Caesar”, se amuza Antoniu cu prietenii lui, „nu era 
nici pe departe atât de deştept pe cât se crezuse. N-avea decât 
să fiarbă o vreme în sucul propriei măreţii.” 

Şi astfel, învingătorul avea parte de toate prăzile. Cleopatra, 
care bolise la pat în timp ce se purtau bătăliile finale, nu-i mai 
putea acum dicta termenii soldatului erou. Antoniu îl lăsă să ia 
Spania şi Sardinia şi să se bucure de ele. El, unul, după ce cu 
doar doi ani în urmă rătăcise plin zăpezile Alpilor, moşteni acum 
toată Galia, şi întregul Imperiu de Răsărit. Şi, în timp ce se ocupa 
de afaceri mai lucrative şi mai plăcute, îl lăsa pe Octavian să se 
descurce cu ltalia cu toate problemele care o însoțeau. 

A, iar Lepidus primise Africa. Fierbinte ţară. Şi cu prea mult 
nisip. 


* 


Antoniu îşi străbătu în triumf noile domenii, punându-şi 
pecetea pe Grecia şi Asia, încasând impozite pentru a-şi plăti 
războaiele, sărbătorindu-şi victoria. Pretutindeni era salutat ca 
Noul Dionisos, Zeu al Vinului şi Mântuirii, al Sărbătorii şi al Păcii. 

În Efes, îl purtară într-un car încărcat cu struguri, iar în faţa 
procesiunii se repezeau fete înveşmântate sumar, dansând şi 
făcând tumbe, urmate de tineri costumaţi în satiri şi fauni. 
Dansatorii erau înfăşuraţi în viţă de vie, muzicanţii din ghildele 
dionisiace cântau din ţitere, flaute şi fluiere de trestie, iar 
mulțimile îl întâmpinau cu strigăte de bun-venit din partea 


251 


- CLEOPATRA - 


oraşului pe Dionisos, Aducătorul Bucuriei. 
La asta visase întotdeauna Antoniu. „Şi”, conchise el, „nici nu 
merita mai puţin.” 


59 


larna îi aparţinu lui Antoniu, Aducătorul Bucuriei. 

Adună în jurul lui cei mai buni dansatori şi actori, acrobaţi şi 
târfe, din tot Răsăritul. Işi stabili curtea la Efes, războinicul 
devenind acum petrecăreţ. Vinul, femeile şi adulaţia erau balsam 
pe sufletul lui, după lunga noapte a execuțiilor, lumea veninoasă 
a Senatului şi măcelarul din Filippi. 


* 


Un soare apos se infiltra printre frunzele verzi, în măreţul 
sălaş al zeului. O dantelărie de iederă şi viţă de vie se înfăşura 
şerpuitor pe bârnele împletite ca nişte coapse, susţinute pe 
coloane care aveau forma vergii tirsului sacru al lui Dionisos. 
Antoniu poruncise să fie construită acea peşteră, caverna zeului 
Dionisos. 

Scopul, atins cu ajutorul vinului, era extazul. Ecstasos, cum îl 
numeau grecii; eliberarea sufletului din trup, transcenderea 
opreliştilor minţii, căutarea zeilor pe calea vinului şi a sexului. 

Aici, sub ramurile naturii, Antoniu putea celebra pe deplin 
riturile beţiei şi ale extazului, săvârşind tainicile Bacchanalii, 
interzise în preacinstita Romă. Inconjurat de actori şi muzicanți, 
împreună cu piticul lui favorit Sisyphus, râdea şi se zbenguia, cu 
boneta sacră de viţă pe cap şi cupa de vin în mână. Maenade pe 
jumătate goale dansau în sunetul flautelor şi al fluierelor, după 
care se alăturau satirilor îmbuibaţi cu vin, fugărindu-se prin 
păduri. 

Atunci, sub frunzele pestriţe începeau să se vadă zvârcolirile 
sinuoase ale trupurilor, membre înlănţuite, corpuri fără feţe sau 
nume lunecând unele peste altele ca reptilele într-un cuib 
întunecos. O mână cafenie cântărea carnea dolofană a unui sân 
alb, o mână măslinie se strecura de-a lungul unei coapse palide, 
guri şi degete harnice ca albinele în floare, miriade de plăceri 
aglomerate de dragul plăcerii. 


252 


- COLIN FALCONER - 


Vinul fiert împăienjenea feţele, împrumutându-i fiecărui trup 
propriul anonimat. Antoniu îşi făcea de lucru în poala unei fete al 
cărei trup era ascuns după bucile unui bărbat ce se mişca ritmic. 
Săturându-se să-şi caute plăcerea în acel loc, se îndreptă cu 
atenţia în altă parte, pierzându-se şi mai adânc în efectele 
vinului şi ale dezmierdărilor atât de multor degete, limbi şi buze, 
ocupându-se la rândul lui de femei şi bărbaţi deopotrivă, 
abandonat printre locurile trandafirii şi umede şi cărnurile 
tumefiate. 

Văzu o siriancă tânără cu pielea de culoarea melasei şi fundul 
ca o piersică, în genunchi, trebăluind febrilă cu limba la penisul 
unui bărbat mai bătrân, cu păr argintiu des pe tot trupul. Sub 
ochii lui, omul ridică fata de şolduri, fără efort, o întoarse şi o 
posedă pe la spate. Dacă tot erau în Grecia... 

Antoniu, care nu mai era legat de pământ nici cu trupul, nici 
cu mintea, îşi lăsă întreaga lume să se dilate în senzaţie pură, 
urmărindu-l pe zeu mult timp după ce-şi cheltuise sămânţa în 
grota strâmtă şi dulce a vreunei nimfe a pădurii. Se lăsă să fie 
purtat de un val de trupuri, trecând de la unul la altul, până în 
momentul când plăcerea deveni durere, după care trecu şi de 
nivelul acela, ajungând să simtă că sufletul îi părăsea trupul şi se 
contopea cu stelele şi cerul, deasupra dumbrăvii verzi a lui 
Dionisos. 

Până ajunse una cu zeii. 


Alexandria din Egipt 


— Quintus Dellius, Maiestate. Sunt trimis la plăcerea expresă 
a domnului meu Antoniu. 

Cleopatra şi-l amintea pe romanul acela onctuos de pe 
vremea când ducea comisioane pentru Caesar. Un fante, cu nişte 
ochi care n-ar fi inspirat mai multă încredere decât ai unui şarpe. 
II lăsase să aştepte atât cât îngăduia diplomaţia fără a-l insulta în 
mod făţiş. 

Quintus Dellius privi în jur, atenţia fiindu-i atrasă de statuia de 
marmură a lui Dionisos dintr-o parte a camerei, îmbrăcată în 
piele de panteră, ţinând o ţiteră, un fel de liră, în mâna stângă. 
Îşi dădea seama, oare, că domnul lui nu era singurul discipol al 
zeilor naturii? 

Cleopatra purta un chiton auriu-pal. Şi-şi alesese intenţionat o 


253 


- CLEOPATRA - 


diademă aurie, în formă de panglici răsucite, legate cu un nod 
herculean. Un alt mesaj subtil pentru ambasadorul lui Antoniu: 
urmaşii lui Hercule aveau să găsească o ureche binevoitoare la 
curtea Reginei Cleopatra. 

Mardian se aplecă înainte, pentru a-i şopti la ureche, în 
egipteană: 

— İl cunosc pe ăsta, Maiestate. A fost omul lui Dolabella, apoi 
a trecut de partea lui Cassius, chiar înainte de Laodicea, după 
care a sărit în barca lui Antoniu, la Filippi. 

— Loial ca vântul. 

— Nici n-are nevoie de altceva ca să se umfle-n pene, dacă-i la 
fel ca toţi ceilalţi romani pe care i-am mai primit la curte. 

Cleopatra reveni cu atenţia spre ambasador. 

— Deci, Dellius, spuse ea, în greacă. 

— Salutări, Prea-lnaltă Regină a Egiptului, de la domnul meu 
Antoniu. Aduc o scrisoare de la el, pe care domnul meu doreşte 
s-o citiţi. 

Quintus Dellius întinse un sul, pe care unul dintre şambelani îl 
luă în primire şi i-l dădu Cleopatrei. Il citi repede. Celei mai 
Divine şi Măreţe Regine a Egiptului, şi aşa mai departe, şi aşa 
mai departe... Domnul Antoniu solicita plăcerea companiei sale 
la curtea lui din Tarsus. 

— Tarsus, repetă ea. 

— Domnul meu Antoniu este foarte dornic să vă vadă pentru a 
relua fosta prietenie. Desigur, ar dori de asemenea să ştie de ce 
i-aţi dat flota voastră lui Cassius şi i-aţi trimis patru legiuni în 
războiul contra lui Dolabella. 

Ce impertinenţă! Cleopatra se gândi la domnul Antoniu, 
clătinându-se beat pe picioare în vila lui Caesar, pe jumătate gol, 
ţinând în mână februa însângerată, la Sărbătoarea Lupercaliilor. 
lar acelaşi barbar roman dorea acum s-o cheme la ordine, ca şi 
cum ar fi avut de-a face cu unul dintre centurionii lui. Sau cu una 
dintre femeile lui. 

— Un magistrat roman caută să-i ceară socoteală Reginei 
Egiptului? 

— Consideră că înainte aţi fost prieteni şi îl interesează o 
explicaţie pentru asemenea acţiuni surprinzătoare. 

La drept vorbind, şi Cleopatra dorea să-l vadă pe Marcus 
Antonius la fel de mult cât voia şi el s-o revadă pe ea. Il 
considera singurul ei prieten la Roma. Dar n-avea de gând să se 


254 


- COLIN FALCONER - 


prezinte în faţa lui ca solicitantă, cerându-i iertare pentru nişte 
crime închipuite. Şi nici n-avea de gând să se mai înfăţişeze 
înaintea altui roman înfăşurată într-un covor. 

— li poţi spune domnului meu Antoniu, răspunse ea, că mă voi 
gândi la cererea lui. 

Quintus Dellius zâmbi. Nici nu se putea numi cerere, desigur, 
ci comandă, dar era prea diplomat ca s-o spună. 

— li voi transmite mesajul vostru, răspunse el. 

— iți mulţumesc, Quintus Dellius. Fie ca zeii să-ţi acorde o 
călătorie sigură. 


— Dar trebuie să vă duceţi, îi spuse Diomedes. 

— Când va înceta să-mi mai pretindă să vin la Tarsus, am să 
mă duc. Inainte, nu. 

— Dar acum e stăpânul întregii Asii. 

— lar eu sunt Regina Egiptului, nu şambelanul lui! 

Ştia ce-şi spuneau toţi ceilalţi. Mai întâi foametea, apoi 
molima, iar acum jumătate din flota egipteană pierdută pe 
furtună, în drum spre Brundisium. Nu aveau posibilitatea de a le 
ţine piept romanilor — presupunând că ar fi avut-o vreodată. 
Ţara era aproape falită. Şi, după miraculoasele răsturnări de 
situaţie care duseseră la lichidarea lui Cassius şi a lui Brutus, 
Antoniu trebuia să apară în ochii tuturor ca un fel de zeu 
binefăcător, ca un mântuitor. 

Un motiv mai mult, după părerea ei, de a ţine capul sus şi a se 
duce la el ca în faţa unui egal. 

Dioiketes-ul clătină cu jale din capul său bătrân şi prost. 

— ÎI cunoaşteţi pe acest Marcus Antonius? În Efes i se spune 
Noul Dionisos. 

Noul Dionisos. Şi tatălui ei i se atribuise acest nume. 

— Efesenii îl numesc Noul Dionisos pe orice roman care are 
spadă şi căruia îi place vinul. 

— Asta îşi onorează numele, comentă Mardian. Zilnic vin de- 
acolo veşti despre orgii de negrăit. Duce la extrem riturile sacre 
ale religiei lui, cred eu. 

— Marcus Antonius n-a fost niciodată un om reţinut, răspunse 
Cleopatra. 

— II cunoaşteţi, Maiestate? repetă dioiketes-ul. 


255 


- CLEOPATRA - 


— La Roma, am fost în termeni cordiali. 

— Atunci, s-ar putea ca o vizită, acum, să, uşureze tensiunea 
care apasă asupra Egiptului. 

— Când voi fi gata. 

— Dar dacă-l jigniţi... 

— De ce ţi-e frică? Să nu ne atace, cum plănuia Cassius să 
facă? Ei bine, din partea asta n-ai nici un motiv de teamă. 
Octavian şi Lepidus nu-l vor lăsa niciodată să se-atingă de Egipt. 
O asemenea faptă le-ar spulbera armistițiul, iar Marcus Antonius 
nu doreşte aşa ceva. 

— Este un joc periculos, Maiestate. 

— Politica e periculoasă întotdeauna, Diomedes. 

— Avem nevoie de prietenia lui. 

— Romanii nu leagă prietenii, ci încheie alianţe. 

Cum se întorsese valul! Alexandria încercase ani de zile să 
păstreze distanţa faţă de Roma, dar aşa ceva era cu neputinţă. 
Roma era o realitate a vieţii, precum crocodilii din Nil şi cobrele 
din deşert. Nu era posibilă decât o acomodare prudentă. 

Schimbarea era irevocabilă, relaţia ei intimă cu Caesar 
pecetluise acest lucru. Dar acum, când visul ei de a-l aşeza pe 
Caesarion pe tronul ambelor imperii se năruise, ştia că trebuia să 
încheie cel mai avantajos târg cu Antoniu. 

Îl văzu pe Mardian zâmbind. 

— Mardian? 

— Mă gândeam că, dacă vă duceţi la el, Maiestate, va fi într- 
adevăr o mare ocazie. Întâlnirea Afroditei cu Dionisos. Ar prilejui 
un spectacol nemaipomenit. j 

Acelaşi gând îi trecuse şi ei prin minte. In Egipt, era Isis, 
Afrodita pentru greci, Venus Genetrix pentru romani, zeiţa 
dragostei şi a compasiunii. Acum, Antoniu era aclamat ca 
Dionisos, zeul Izbăvirii şi al Bucuriei, Osiris al egiptenilor. 
Împreună îi reprezentau pe cei doi mari zei ai Răsăritului, cele 
două zeități pe care Roma le privise cu suspiciune, încercând să 
le suprime. 

Ce-i spusese Mardian? Nu puteți domni singură. Voia ca ea să 
se mărite cu un prinţ. Dar atunci, care prinţ era mai potrivit 
decât un prinţ de neam zeiesc, consortul ideal pentru o zeiţă? 
Dacă nu-l putuse avea pe Caesar, poate reuşea să-l cucerească 
pe moştenitorul lui Caesar. 

Ar fi fost genul de căsătorie pe care şi-o imaginase 


256 


- COLIN FALCONER - 


dintotdeauna pentru ea însăşi, o alianţă politică lipsită de 
sentimente şi nimic mai mult. Nu s-ar fi putut spune că Marcus 
Antonius nu avea un anumit farmec, însă nu era nici pe departe 
egal cu Caesar ca intelect sau realizări. Dar, totuşi... S-ar fi putut 
să fie o datorie deloc neplăcută pe care o avea de onorat pentru 
ţara ei. 

Surâse. Mardian avea dreptate. Ar fi ieşit un spectacol 
nemaipomenit, într-adevăr, când avea să se ducă la Tarsus. 

Un spectacol mai măreț decât s-ar fi aşteptat cineva. 


60 
Cetatea Tarsus, Asia Minor 


Povârnişurile muntelui Tarsus, împădurite bogat şi dens, se 
înălţau înapoia templelor şi amfiteatrelor oraşului. Tarsus, aflat 
pe câmpia netedă şi fertilă a Ciliciei, era unul dintre marile oraşe 
din Răsărit, numele fiindu-i rostit din aceeaşi suflare cu Efesul şi 
Antiohia. Cândva, se aflase în stăpânirea Ptolemeilor, alături de 
Cipru şi o mare parte a coastei siriene. Şi poate, îşi spunea 
Cleopatra, într-o bună zi Ptolemeii aveau să-l cucerească din 
nou. 

Visul de a supravieţui în sine părea atât de meschin şi 
disperat. Nici chiar în cele mai negre ceasuri, când santinelele ei 
scrutau cu teamă orizonturile în căutarea corăbiilor de război ale 
lui Cassius, din vârful turnului de pe Pharos, Cleopatra nu-şi 
abandonase visurile. Niciodată nu putuse fi doar o împăciuitoare, 
ca tatăl ei. Prin venele sale curgea sângele lui Alexandru şi era 
timpul ca un Ptolemeu, fie şi o femeie, să justifice în sfârşit acest 
lucru. 


Se simţea ca moartea. Lungul drum peste Mediterana fusese 
un chin neîntrerupt. Avusese un rău de mare cumplit, pe toată 
durata traversării, şi nu mâncase zile în şir. „Nimic în lume nu e 
mai insuportabil decât răul de mare”, îşi spunea ea. „Până şi 
moartea ar fi o binecuvântare. Pentru moment, nu-mi doresc 
decât să ies din sicriul ăsta plutitor de scânduri scârţâitoare şi 


257 


- CLEOPATRA - 


apă stătută în cală şi să stau din nou pe uscat. Dar mi-am ales 
drumul şi nu-l voi abandona; n-am timp de slăbiciuni.” 

Charmion şi Iras o ajutară să urce din cabină pe punte. O 
îmbrăcaseră într-o rochie aurie cu irizaţii. Până şi acest mic efort 
o făcea să se simtă ameţită de oboseală, şi se aşeză 
recunoscătoare pe canapeaua care-i fusese pregătită pe puntea 
din lemn de cedru. Era drapată cu piei de leopard, la umbra unei 
copertine de mătase aurie. Câţiva sclavi adolescenţi, costumaţi 
în Cupidoni, îşi ocupară grăbiţi poziţiile, cu evantaiele din pene 
de strut. 

— Ancorează în port, îi spuse Cleopatra căpitanului navei, nu 
vom merge pe mal. 

In timp ce navigau pe râul plin de nuferi, ramele din lemn 
simplu de chiparos, folosite la trecerea Mediteranei, fură 
înlocuite cu altele, de abanos negru, având penele învelite în 
argint care strălucea la soare în timp ce se cufundau în apă. 

Anume pentru sosise fuseseră pregătite şi alte vele, vopsite în 
purpură de Tyr şi înmuiate în esenţă de chiparos, pentru ca 
atunci când le umfla vântul să emane mireasma pădurii. Noile 
pânze fură desfăşurate în grabă, după care marinarii cu piele 
oacheşă, terminându-şi treaba, coborâră de pe ghruiuri, unde le 
luară locul fete îmbrăcate în nimfe ale mării. Alţi sclavi aprinseră 
arzătoare mari cu tămâie şi smirnă. 

Cleopatra văzu valuri-valuri de oameni alergând spre cheuri. 
Chiar de la o lungime de stadion distanţă, auzea strigătele şi 
exclamaţiile mulțimilor ce se adunau, cu o expresie de uimire 
zugrăvindu-li-se pe feţe. 

In ciuda stării ei nenorocite, reuşi să zâmbească. Era tocmai 
efectul pe care îl sperase. „Nu contează că pe dinăuntru te simţi 
pe jumătate moartă”, îşi spuse. „Adevărul este cel pe care-l văd 
oamenii. Dacă ei o văd pe zeiţa mării, Isis Pelagia renăscută, în 
robe aurii, atunci acesta este pentru ei adevărul. Oamenii nu şi-o 
pot imagina pe femeia asta speriată, fără aliaţi sau prieteni, care 
încearcă deznădăjduită să se salveze, pe sine însăşi, pe fiul său 
şi toate speranţele ei.” 


* 


Antoniu ţinea curte zilnic în piaţa oraşului, aşezat într-un jilţ 
aurit, pe o estradă înălţată. Acolo asculta petiţiile şi administra 


258 


- COLIN FALCONER - 


justiţia în domeniile lui. De-a lungul lunilor anterioare, îi primise 
pe regii Armeniei, Traciei, ludeei; pe tetrarhii Pontului, Sidoniei, 
Galatiei; pe conducătorii tuturor naţiunilor din vastul Imperiu 
Roman de Răsărit, care cu toţii bătuseră drumurile prăfuite ale 
Asiei cu caravanele de servitori, soldaţi şi curteni, cămile şi 
lectici aurite, ca să aducă omagiul lor noului stăpân. Mulţi dintre 
aceştia îşi aduceau cu ei şi soțiile sau fiicele, pentru a-i ajuta în 
eforturile lor diplomatice, căci cunoşteau destul de bine gusturile 
lui Antoniu. O anumită Glafyra, vestită pentru frumuseţea ei, îşi 
folosise favorurile pentru a-i asigura fiului său postul de satrap al 
Frygiei;  Mariamne petrecuse câteva nopţi închisă în 
apartamentele lui Antoniu, confirmând tronul ludeei pentru soţul 
ei, lrod. 

Lunile trecuseră, iar acum Antoniu nu mai aştepta decât 
marele Egipt, nerăbdător, iritat şi dornic. 

După bătălia de la Filippi, viaţa lui Antoniu fusese ca un vis. 
Era întâmpinat peste tot ca Dionisos, Binefăcătorul şi Aducătorul 
Bucuriei. Simţurile lui fuseseră săturate din toate punctele de 
vedere. Oriunde se ducea, era primit cu petreceri, cu vin 
suficient şi destule fete ca să satisfacă o întreagă legiune, necum 
un singur om. Asia fusese într-adevăr o revelaţie. Aici nu mai era 
tratat doar ca un magistrat roman oarecare, Imperator al 
legiunilor romane, ci ca un zeu. 

Era o situaţie cu care un om putea să se obişnuiască. Acum, 
era stăpân al femeii pe care Caesar o numise ţiitoarea lui. 
Bătrânul ar fi fost impresionat să-l vadă. Cu un dram de noroc, 
avea să-i obţină nu numai banii, ci şi pe ea însăşi. 

Numai că — unde era? 


* 


Cu iritare crescândă, Antoniu privi cum mulțimile se risipeau 
de sub colonade şi de pe caldarâmul pieţei, până când nu mai 
rămase decât statul lui major de ofiţeri romani şi propriile gărzi 
de corp din jur, plus câţiva orăşeni. 

Se întoarse spre Quintus Dellius. 

— Ce se întâmplă? 

— Nu ştiu, Imperatore. 

— Află. 

Palatul avea o terasă cu vedere spre port, iar de acolo Dellius 


259 


- CLEOPATRA - 


văzu intrând marea flotilă, în centru cu nava contraamiral a 
Cleopatrei, cu velele ei purpurii. Rămase cu gura căscată. Nu 
semăna cu nici o corabie pe care o mai văzuse în viaţa lui. 
Ramele cu vârfuri argintii lopătau în ritmul unei muzici de tobă, 
peste care se desluşeau sunetele mai subţiri şi uscate ale unor 
flaute şi fluiere. La şcote şi cârmă trăgeau nimfe ale mării, iar în 
mijloc, îmbrăcată ca Venus într-o pictură, stătea Cleopatra însăşi, 
înconjurată de Cupidoni care-i făceau vânt cu pene de struţ 
colorate. Cele două servitoare ale ei stăteau lângă borduri, 
aruncând în apă petale de trandafir. Dellius adulmecă în văzduh 
izul de parfum care însoțea flota egipteană, purtat pe aripile 
brizei. 

Dinspre chei porneau bărci mici, în timp ce localnicii căutau 
locuri de unde să vadă mai bine uluitorul spectacol. Dellius văzu 
o bărcuţă cu vâsle răsturnându-se în mijlocul portului, când 
ocupanţii ei se repezită toţi o dată într-o parte să caşte gura. 

Impotriva propriei voințe, Quintus Dellius nu-şi putu stăpâni un 
zâmbet de admiraţie. 

Văzu un sclav trecând în grabă pe lângă el, pe terasă, şi îl 
apucă de braţ, răsucindu-l în loc. 

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă, cu un glas ca un lătrat. 

— Afrodita este... gâfâi omul. Se zice că a venit ea însăşi, ca 
să petreacă împreună cu Domnul Dionisos! 

Dellius îl lăsă să plece, privindu-l cum alerga poticnindu-se 
spre docuri. Afrodita venea să se distreze cu Dionisos! Acea 
Regină Cleopatra nu numai că se îmbrăca în cel mai teatral stil, 
ci ştia şi cum să pună în scenă spectacolul. Probabil că spionii 
fuseseră trimişi în oraş cu zile în urmă, pentru a răspândi 
istorioara la momentul potrivit. 

Se întreba cum avea să primească vestea domnul Antoniu. 


* 


Cleopatra privi o liburniană care îşi croia drum prin forfota 
vaselor din port, văzu străfulgerările mantiilor roşii, inconfundabil 
romane. Aşteptă, ca Venus culcată, în timp ce soarele înainta pe 
cer. De jur-împrejurul ei, pe chei şi docuri, mulţimi enorme 
priveau măreţul spectacol care se desfăşura în faţa lor. Aveau să 
le povestească până şi nepoților despre ziua aceea. Când Venus 
a venit în Tarsus. 


260 


- COLIN FALCONER - 


Liburniana abordă galera, iar membrii delegaţiei fură ajutaţi să 
treacă de pe o punte pe alta. Era un grup mic, condusă de un 
chip familiar, Quintus Dellius. 

Dellius se opri, cu uriaşul său nas roman palpitând în mirosul 
de parfumuri îmbătătoare, în timp ce holba ochii la sclavele 
echipate sumar şi valtrapurile fine de mătăsuri aurii. Se părea că 
până şi posomorâtul Dellius era impresionat de spectacol. 

— Maiestatea Voastră, o salută el. 

Cleopatra răspunse cu o privire scurtă. 

— Preanobilul Antoniu îi urează Reginei Egiptului bun-venit la 
curtea lui şi vă invită să poftiţi pe mal, pentru a cina împreună la 
un banchet care se va ţine în onoarea voastră. 

Cleopatra nu spuse nimic. Cea care răspunse în locul ei fu 
Charmion, costumată în nimfă marină. j 

— Regina nu doreşte să coboare pe uscat, stăpâne. In schimb, 
îl invită pe nobilul Marcus Antonius să cineze diseară ca oaspete 
al ei la bordul galerei regale. Ofițerii lui şi toate oficialitățile de 
frunte din Tarsus sunt de asemenea invitate la festin. 

Dellius privi în jur, întrebându-se oare ce fel de banchet putea 
pregăti regina într-un asemenea decor. Tare i-ar mai fi plăcut să- 
| vadă. 

— li voi comunica domnului meu Antoniu mesajul vostru, 
răspunse el. Sunt convins că îi va face cea mai mare plăcere să 
vă onoreze invitaţia. 

Făcu o plecăciune şi se întoarse la bordul liburnienei, urmat de 
grupul lui. „Mă rog, sper să se prezinte aici măcar pe jumătate 
treaz”, îşi spuse Cleopatra. „Asta-i momentul meu. Încă mai pot 
câştiga totul, aşa cum plănuisem cândva, cu lulius.” Dacă o 
privea din Pantheon, Cleopatra se întreba oare ce părere avea 
acum despre fetiţa din covor. 


61 


Fusese sărbătorit de regi din toată Asia, cinase cu Caesar, cu 
Pompei şi Cicero, participase la orgii în păduri întunecoase şi vile 
de ţară, precum şi la cine elegante şi simpozioane însufleţite în 
cele mai distinse case romane. Dar niciodată nu mai văzuse aşa 
ceva. 

Nava contraamiral a Cleopatrei era o corabie masivă, cu şase 


261 


- CLEOPATRA - 


rânduri de rame, reamenajată în chip fără pereche, pentru a 
semăna mai mult cu un palat plutitor decât cu o galeră regală. 
Acum stătea amarată la chei, unde se adunaseră mulţimi 
enorme de gură-cască pe care trebuia să le ţină la respect o 
cohortă de legionari romani. 

Primii invitaţi sosiră când soarele începuse să se coboare pe 
cer; fuioare de ceaţă se agăţau de apele portului, iar pe punte 
fuseseră aprinse făclii. Antoniu urcă pe pasarelă drapat în 
purpură de Tyr, privind cu uimire nedisimulată la servitorii 
costumaţi, sirenele, nimfele şi Cupidonii care-i aşteptau să le 
ureze bun-venit. 

Atenţia îi fu atrasă mai întâi spre pupa navei, care fusese 
poleită în întregime cu foiţe de aur, astfel încât, în momentul 
când făcu primul pas pe bord, nu observă că avea sub picioare 
nu scândurile tari ale punţii, ci un fel de pernă elastică. Plecând 
privirea, văzu un covor gros de petale de trandafiri aşternute 
peste scânduri şi ţinute pe loc cu ajutorul unei plase. Oriunde 
călcau romanii, florile strivite sub cizmele lor grele eliberau o 
mireasmă ameţitoare. 

Lui Antoniu i se opri respiraţia. Aşteptând să-l întâmpine, 
Cleopatra stătea culcată sub un baldachin uriaş sculptat în forma 
unui cap de elefant cu trompa ridicată, învăluit în mătase aurie. 
In lumina trandafirie a amurgului, părea să lucească asemenea 
perlelor care-i stăteau în ciorchini bogaţi la gât şi la urechi. Işi 
buclase părul cu multă artă, şuviţele lungi învăluindu-i umerii, 
revărsându-se pe spate sau încadrându-i în cârlionţi obrajii. Era 
îmbrăcată într-o rochie de mătase aurie unduitoare, iar în 
picioare purta sandale de aur bătute în smaralde. Şerpi din 
piatră rară de lapis-lazuli i se încolăceau pe braţele goale. Stătea 
pe o canapea, rezemată într-un cot. 

Nemuritoarea Afrodita, Venus Genetrix, Isis, Regina Mării şi a 
Egiptului. 

Antoniu o privea cu gura căscată, ca un mare colecţionar de 
femei ce era, râvnind la singura piesă pe care încă n-o căpătase. 
Intr-un târziu, făcu un pas înainte spre ea şi se înclină. 

— Maiestate, murmură el. 

li văzu ochii lucind în lumina scăzută. Cleopatra îi făcu un 
semn să se apropie. Se aplecă spre ea, inspirându-i aromele 
bogate, parfumuri de un preţ incomparabil, amestecate cu 
mireasma esenţială a femeii frumoase. Ah, Antoniu, adevărat 


262 


- COLIN FALCONER - 


este că ai murit şi te însoţeşti cu zeii în cerurile lor! 
Buzele ei îi atinseră urechea. 
— Te doresc în mine, îi şopti, apoi se retrase. 


* 


Totul în jurul lor străluceau în roşu sau auriu. Camera de 
banchet din sala corăbiei arăta ca un caleidoscop orbitor de cupe 
şi platouri aurite, iar tricliniile erau acoperite cu mătase rubinie; 
mesele de marmură stăteau susţinute pe picioare de aur curat 
bătute în carneol, iar pe pereţi erau agăţate draperii de mătase 
trandafirie. Porumbiţe parfumate erau lăsate să zboare prin 
cameră. Sclavii ungeau capetele mesenilor cu ulei de scorţişoară 
şi le spălau mâinile şi picioarele cu vin. 

Cupidoni cu părul ca lâna de aur şi nimfe cu pielea măslinie 
aduceau munţi de mâncare; pe masă soseau iepuri de deşert din 
Libia afumaţi, scoici de purpură, stridii cu salată de alge, păuni 
fripţi, turte albe făcute din cea mai fină făină egipteană, tulpini 
de papirus prăjite, jeleuri aromate cu suc de rodii şi miere. 
Amfore cu cele mai bune vinuri de Chian erau aduse şi turnate în 
kratere. Sclave frumoase cântau la flaute de argint, în timp ce 
oaspeţii se ospătau. 

Toată acea splendoare se reflecta în oglinzile de pe pereţi, 
belşug peste belşug, opulenţă înmulțită opulent. 

Dar Antoniu constată că nu avea poftă de mâncare — ba nici 
măcar, pe boaşele sacre ale lui Jupiter, de vin. 

Te doresc în mine. 

Nu-şi mai putea lua ochii de la ea, nu se putea gândi la nimic 
altceva decât la ceea ce-i propusese. Şi totuşi, acum îl trata ca şi 
cum n-ar fi fost decât unul dintre cele trei duzini de oaspeţi 
onoraţi, iar surprinzătoarea intimitate din primul moment ar fi 
fost doar o nălucire. 

Dar nu avea nici timpul, nici prilejul de a vorbi între patru ochi 
cu ea. Cleopatra nu-l lua în seamă, conversând în schimb 
nimicuri cu ofiţerii lui şi orăşenii, buluciţi slugarnic în jurul ei cu 
excepţia lui Quintus Dellius, care se hlizea la ea de pe canapea 
ca şi cum ar fi fost o prostituată dintr-un templu al oraşului. 

După ce terminară cu toţii de mâncat şi băut, Cleopatra îi 
conduse înapoi pe punte. Se înnoptase, iar oaspeţii scoaseră o 
exclamaţie când ridicară privirile spre vergi. Deasupra capetelor 


263 


- CLEOPATRA - 


lor fuseseră suspendate felinare pe corzi de mătase, iar acum, în 
întunecimea nopţii, catargele şi greementul arătau ca o pădure 
fermecată. 

— Fiecare dintre voi va lua astă-seară cu el perna de aur pe 
care stă, anunţă Cleopatra, şi farfuriile de aur din care a cinat şi 
cupa de aur din care a băut. Voi trimite servitori să vă însoţească 
până acasă, luminându-vă drumul cu făclii, şi alţii, care să ducă 
darurile. 

De peste tot se auziră murmure de uimire şi recunoştinţă. 

In timp ce ceilalţi îşi luau rămas-bun, Antoniu o trase 
deoparte. 

— Doamna mea, spuse el, speram să avem parte de câteva 
momente private împreună. Sunt multe de discutat. 

În ochii ei negri se ivi o expresie amuzată. „la te uită, vulpiţă 
vicleană!” constată Antoniu. 

— Vom avea timp destul pentru vorbă, Antoniu, răspunse 
Cleopatra. Astă-seară am sărbătorit ocazia marelui tău triumf 
asupra lui Brutus, aici, în Asia. Să nu stricăm petrecerea cu 
discuţii despre chestiuni politice şi de stat. 

„Numai la politică şi la stat nu-mi stă mie gândul”, reflectă 
Antoniu, „şi-o ştii foarte bine.” Incă îi mai auzea cuvintele 
senzuale, la ureche: Te doresc în mine. 

— Aş dori totuşi un moment în compania voastră, fără martori, 
insistă el. 

— Am făcut drum lung şi sunt obosită, replică ea. Poate 
mâine. 

Şi, cu aceasta, îi adresă un zâmbet galeş şi calculat care, în 
continuare, îl făcu să se sucească şi să se învârtească în 
aşternut, toată noaptea, până în zori. Când în sfârşit adormi, visă 
numai Egiptul. 

Te doresc în mine. 


62 


La banchetul lui Antoniu din seara următoare se duse în 
calitate de Cleopatra, nu de Venus. Purta un chiton verde ca 
smaraldul, croit din mătase de Sidon şi având la umeri 
încheietori cu perle. Veni purtată într-o litieră cu perdele, 
nubienii din escortă alergând înainte cu torţe aprinse prin 


264 


- COLIN FALCONER - 


penumbra înserării. 

Unul dintre motivele pentru care Antoniu era atât de adorat de 
trupele lui era acela că adesea lua masa împreună cu soldaţii, în 
sala comună a popotei. Se părea că nu făcea excepţie de la 
aranjamentele lui la mâncare, nici măcar pentru ea. Inainte de 
sosirea în Tarsus, clădirea rechiziţionată de el spre a o folosi ca 
sală de mese fusese folosită ca bazar şi încă mai trăsnea a piaţă, 
a mirodenii, a peşte şi dejecţii. Antoniu încercase s-o 
înfrumuseţeze, observă Cleopatra, privind podoabele cu broderii 
siriene şi suporturile ornamentale de bronz pentru lămpi. Dar tot 
continua să arate aşa cum era de fapt: ca un bazar gol. 

Pe o estradă din apropierea intrării cântau nişte muzicanți, 
însă sunetul flautelor şi al lirelor se pierdea în sala ca o cavernă, 
plină de taifasul a mii de voci. Insă, în momentul când Cleopatra 
intră pe uşa uriaşă de stejar bătută în bare perpendiculare 
metalice, doi heralzi îi anunţată sosirea sunând din trompete şi 
peste imensa adunare se lăsă brusc liniştea. 

Cleopatra privi în jur. Majoritatea oaspeţilor erau militari, 
rânduri-rânduri, aşezaţi la mese lungi de lemn, pe capre. In 
mijlocul sălii erau aranjate o duzină de triclinii elegante, pentru 
Antoniu, ofiţerii lui superiori şi invitaţii acestora. Erau prezenţi şi 
câţiva dintre orăşenii mai înstăriți, înghesuindu-şi alături şi 
nevestele — ca decor, fără îndoială. 

Toate gâturile se lungeau în direcţia ei, oamenii fiind dornici s- 
o zărească pe marea regină care însufleţise tot oraşul cu 
speculaţii şi bârfe. Cleopatra trase adânc aer în piept. „Asta e 
momentul meu. Nu trebuie să-l pierd.” 

Nubienii din garda de corp o escortară în sală, cu Mardian şi 
Diomedes pe urme. 


* 


Antoniu îi ieşi în întâmpinare s-o salute. În noaptea aceea 
purta ţinuta romană, cu armură de bronz şi mantie stacojie, 
având o prezenţă impunătoare. Şi cu câtă adoraţie se uitau la el 
oamenii lui! Oricare soldat de-acolo l-ar fi urmat drept în Hades. 

De asemenea, arăta insuportabil de atrăgător. Greu i-ar fi fost 
Cleopatrei să nu se piardă cu firea ca o fetişcană, când se afla în 
preajma lui. Uitase de efectul pe care-l putea avea, cu cârlionţii 
aceia bruneţi şi muşchii lucioşi. „Nu trebuie să uit nici o clipă 


265 


- CLEOPATRA - 


cine sunt.” 

Antoniu zâmbi, făcând-o să aibă o senzaţie mătăsoasă în 
stomac, ca un culcuş de căţelandri calzi foindu-se. Cea mai 
adorabilă trăsătură a acelui mascul era transparenţa lui. Dintr-o 
singură privire, Cleopatra ştiu ce avea în minte. Spera încă o 
cucerire uşoară, ca aceea a soţiei lui lrod. Călca pe urmele 
paşilor lui Caesar. i 

„Intr-o zi, curând, Hercules, ți se va împlini dorinţa. Iți țin cald 
locul în patul meu. Dar, păzea! O dată ce vei avea coapsele 
Cleopatrei petrecute în jurul şoldurilor şi unghiile ei înfipte în 
spatele tău, s-ar putea să nu mai vrei să pleci. Nici nu-ți poți 
imagina ce planuri îmbătătoare nutresc pentru noi doi.” 

După ce schimbară formulele oficiale de salut, Antoniu se 
întoarse spre întreaga adunare şi îi ură Cleopatrei bun-venit, 
conform protocolului, cu glasul răsunându-i reverberat prin sala 
boltită. 

— Ne aflăm aici pentru a o onora pe Regina Cleopatra a 
Egiptului, care a traversat marea de la Alexandria ca să ne 
viziteze. li dorim bun-venit în umilul nostru sălaş, pe care am 
încercat să-l facem regal în cinstea ei. 

De cum se aşezară, zaiafetul începu din nou. Cleopatra se 
întinse pe un triclinium, lângă Marcus Antonius, pe locul de 
onoare. Antoniu se zgâia din nou, dar ea se prefăcea că nu 
observa, tratându-l cu curtoazia elaborată pe care o presupunea 
diplomaţia, însă evitând în acelaşi timp orice sugestie de 
intimitate. 

Mâncărurile începură să sosească. 

— Ce porcărie... îl auzi Cleopatra pe Mardian bombănind, 
suficient de încet pentru ca numai ea să-l audă. Se părea că 
Antoniu, înțelegând că nu putea concura cu banchetul ei, 
hotărâse în schimb s-o impresioneze cu ajutorul stilului de viaţă 
spartan: ied fript şi peşte ton, servite în străchini de lemn. 

Dar, observă ea, vinul falernian curgea din belşug. 


* 


Antoniu îl avea lângă el în seara aceea şi pe piticul lui, 
Sysiphus — un prichindel urât, cu nas coroiat prea mare pentru 
faţa lui şi un râs antipatic. Antoniu părea să-l găsească amuzant. 

— Regina trebuie să fie impresionată de aranjamentele 


266 


- COLIN FALCONER - 


noastre, comentă Sysiphus, rânjind spre Antoniu. Ai pus în 
umbră banchetul sărăcăcios de aseară. Ai să-i dăruieşti şi tu 
reginei căuşurile şi străchinile? 

Antoniu se întoarse spre Cleopatra, cu un zâmbet spăşit. 

— Le poate lua în seara asta sau poate pune servitoarea să 
cumpere altele la fel mâine, de la piaţă. N-ar fi o diferenţă prea 
mare de preţ. 

— Şi unde-s afurisitele alea de petale de trandafir? continuă 
Sysiphus, prefăcându-se revoltat. Pesemne că le-a suflat 
curentul care trage pe sub uşi. Las-că le-arăt eu servitorilor, mai 
încolo! 

Cleopatra se hotărî să vină în salvarea lui Antoniu. 

— Dacă m-ai fi întrecut în seara asta, eu ar fi trebuit să mă 
simt ruşinată, căci am avut la dispoziţie şase luni să mă 
pregătesc pentru întâlnirea noastră. 

— Totuşi, Imperatorul nostru ar fi fost în stare de ceva mai 
bun, interveni Canidius, un general. Dar, ca zeu, are de îndeplinit 
multe cereri. 

Antoniu ridică din umeri, bine dispus. Nu părea să-l deranjeze 
că oamenii lui îl ironizau astfel. 

— Şi de ce nu? Octavian este numai fiul unui zeu. Eu am fost 
nevoit să urc la un nivel mai înalt, ca să-l pun la punct. 

Râseră cu toţii. 

— Ţi se spune Noul Dionisos, spuse Cleopatra. 

— Din cauza vergii, replică Dellius. După cum sunt gata să 
confirme o mie de maenade. 

— Şi-i o vargă de-a dreptul magnifică, se amestecă Sysiphus. 
Nu numai ca lungime, ci şi prin forma vârfului, ca un con de 
brad. 

Antoniu încetă să mai zâmbească, nesigur cum avea să 
reacționeze regina în faţa unor asemenea vorbe neruşinate. 
„Poate că e o încercare”, îşi spuse ea. „Mă pot arăta ofensată, şi 
nu voi câştiga nimic, decât duşmănia romanilor. Sau le pot 
dovedi că şi eu ştiu să glumesc la fel de uşor ca Antoniu, 
eventual câştigându-le afecțiunea, cum a făcut el.” 

— Mi s-a spus, replică ea, că atunci când călăreşte în 
procesiune pe străzi, domnul Antoniu îşi balansează varga spre 
toţi oamenii, deci trebuie să fie, desigur, vrednică de atenţie. 

La aceste cuvinte aplaudă până şi Dellius. 

Se părea că isprăvile de alcov ale lui Antoniu făceau şi 


267 


- CLEOPATRA - 


comentariul meselor cu soldaţi, unde vinul curgea la fel de liber 
ca la masa lor. Un grup de recruți din Galia începu să cânte în 
cor unul dintre marşurile lor de campanie, care curând fu preluat 
de o sută de voci: 


„Pe Zeul vinului venim să-l servim, 
Ca el reginei în cupă să i-l toarne. 

Când Glafyra-l bău pe tot, din plin, 
Îndărăt el o s-o întoarne.” 


— Glafyra, spuse Cleopatra. Este mama noului nostru prinţ din 
Frygia, dacă nu mă înşel? 

— Într-adevăr, răspunse Dellius, cu ochi scăpărători. A venit la 
Antoniu târându-se în genunchi. 

„O, Antoniu, “ îl dojeni ea în gând. „Acest Dellius nu te iubeşte 
deloc. Batjocura lui e serioasă. Nu-ţi dai seama?” 

— Se pare că ai fost foarte ocupat cu problemele de stat, 
domnul meu, spuse ea. A 

Antoniu avu bunul simţ să pară jenat. Intre timp, soldaţii 
începuseră o altă strofă: 


„Într-un singur zeu cred iudeii, 

EI cerul şi pământul le-a despărțit. 

Când Irod soţia şi-a trimis, femeii 
Stăpânul nostru coapsele i-a despărțit. “ 


— Îmi prezint scuzele pentru oamenii mei, spuse Antoniu. 
Uneori, nu se mai controlează. 

— A, nu e decât voia bună a soldaţilor, răspunse Cleopatra. 
Îmi amintesc că şi eu am auzit un cântec asemănător pe seama 
domnului meu Caesar. 


„Acasă-l aducem pe curvarul chel! 
Romani, nevestele în casă le-ncuiați! 
Din sacii de-aur cu împrumut luați 
Boarfele din Galia plătitu-şi-le-a el!” 


În sală se lăsă tăcerea. Un moment, nimeni nu scoase o vorbă. 
Apoi, Antoniu îşi aruncă pe spate capul, izbucnind în hohote 
tunătoare, şi o mie de romani i se alăturară, bătând cu pumnii în 


268 


- COLIN FALCONER - 


mese şi lovindu-şi cupele, în semn de aplauze. 

In acel moment, Cleopatra îşi dădu seama cât de amarnic îi 
ofensase în seara trecută. Poate că pe localnicii din Tarsus îi 
impresionase cu bogăţia ei, dar acea paradă îi făcuse pe Antoniu 
şi oamenii lui să se simtă înjosiţi. Acum îi cucerise, nu cu ajutorul 
opulenţei, ci doar cu puţină vulgaritate exprimată inocent. Putea 
să vadă în ochii oamenilor din jurul ei că, dacă Antoniu o iubea, 
şi ei erau pregătiţi s-o iubească. 

Poate doar cu excepţia lui Quintus Dellius. Cleopatra şi-ar fi 
înfipt mai degrabă o spadă în coaste, înainte de a avea încredere 
în năpârca aia. 


63 


Terasa palatului avea vedere spre port, care în ziua aceea 
dobândise o culoare indigo închis. Fusese înălţat un baldachin, 
să ţină umbră, iar Antoniu şi regina egipteană stăteau aşezaţi 
sub el, în timp ce slugile le serveau răcoritoare — vin răcit cu 
zăpadă pentru Antoniu, fructe şi apă parfumată pentru 
Cleopatra. Dedesubt, în port, nava contraamiral stătea la ancoră, 
cu prova aurită lucind în soarele dimineţii. 

Te doresc în mine. 

Chiar îi rostise acele cuvinte sau doar şi le imaginase el? Era 
nerăbdător să guste puţin din Egipt. Glafyra, Miriamne; deja 
degustase aproape tot Răsăritul. Mama unui satrap ici, nevasta 
unui rege colo; parcă ar fi cules fructe din livada altuia: o prună 
furată este întotdeauna mai gustoasă decât una pentru care ai 
plătit. lar această Cleopatra avea să fie fructul din livada lui 
Caesar, acea grădină aparte a plăcerilor care-i aparținuse unui 
zeu. 

— E o ocazie mai fericită decât ultima dată când ne-am 
întâlnit, observă ea. 

— Intr-adevăr. Bătrânul ne-a lăsat cu o mulţime de probleme 
nerezolvate. 

— Şi între timp s-au rezolvat, Marcus Antonius? 

— La asta nu e nevoie să răspund, eschivă el cu încântare 
răspunsul. Fără îndoială, spionii voştri vă ţin la curent cu tot ceea 
ce se întâmplă în Roma. 

— Am auzit că nepotul lui Caesar nu se lasă dus de nas atât 


269 


- CLEOPATRA - 


de uşor pe cât presupuneau unii. 

— Da, el şi băieţii lui drăgălaşi, mormăi Antoniu. Recunosc că, 
la început, am avut câteva divergențe. 

— Divergenţe care te-au făcut să le ţii companie păstorilor din 
Galia Cisalpină, îl ademenea, vulpea. 

— Toate astea s-au sfârşit. Şi nu despre asemenea lucruri 
doresc să discutăm. 

— Dar despre ce doreşti să discutăm, domnul meu Antoniu? 

— Hai să începem cu Cassius. A fost inamicul vostru, şi al 
meu. Aş dori să ştiu de ce i-aţi trimis legiunile voastre, ca să-l 
ajute împotriva lui Dolabella. 

Paharnicul îi turnă încă o cupă de vin falernian bun din krater. 

Antoniu avu plăcerea să vadă că zâmbetul batjocoritor şi 
parfumat se ştersese de pe buzele Cleopatrei. 

— Dacă ceva pare prea absurd ca să fie adevărat, atunci are 
toate şansele să nu fie adevărat, replică ea. 

— Negaţi? 

— Erau legiuni romane. Dolabella a trimis după ele şi au 
plecat de la Alexandria, să i se alăture. In drum, comandantul lor 
a hotărât că şansele mai mari de triumf erau de partea lui 
Cassius, aşa că, la sosirea în Siria, a schimbat tabăra. Vina a fost 
a lui, nu a mea. Chiar crezi că, indiferent în ce împrejurări, l-aş fi 
ajutat pe Cassius? După cum ai amintit, era duşmanul meu. Dacă 
n-ar fi fost el şi prietenii lui, acum eram soţia lui Caesar. 

Antoniu o credea. Totuşi, duplicitatea Cleopatrei păruse destul 
de plauzibilă prima oară când i-o sugerase Octavian. 

— Şi flota voastră? 

— Dacă vrei să afli cine l-a convins pe Guvernatorul Ciprului 
să-i trimită flota sa lui Cassius, atunci poate ar fi mai bine să-ţi 
începi cercetările la Efes, în Templul Dianei. 

— Vă referiţi la Arsinoë? 

Dar sora exilată a Cleopatrei vorbise atât de dulce, când o 
interogase. Pe cine să mai creadă, în asemenea vremuri? 

Cleopatra ridică din umeri, cu adâncă resemnare. 

— l-am spus lui lulius că va cauza dificultăţi nesfârşite, dacă o 
lasă în viaţă. El părea să găsească milostenia o virtute, deşi cred 
că Brutus i-a dovedit cât se înşela. lar acum, sora mea dovedeşte 
acelaşi lucru. 

— Inţeleg. 

— Dacă ar fi învins Cassius, ar fi instalat-o regină în locul meu. 


270 


- COLIN FALCONER - 


Haide, domnul meu, ai trăit la Roma toată viaţa. Ar trebui să ştii 
la fel de bine ca mine cum merg aceste intrigi. Cineva a încercat 
să te instige împotriva mea. Nu e greu de ghicit cine, nici de ce. 

— Am crezut că nu era decât o formulă expeditivă din partea 
voastră. 

— N-am nimic împotriva acestor formule, dar a-l ajuta pe 
Cassius ar fi fost sinucidere curată. Datorită fiului meu. 

— Dar, de asemenea, mi-aţi promis într-o scrisoare că vă veţi 
trimite flota la Brundisium, ca să mă ajute în războiul contra lui 
Brutus... 

— Ceea ce am şi încercat să fac, deşi era iarnă. Drept urmare, 
mi-am pierdut jumătate din flota rămasă, într-o furtună. Epavele 
continuă să fie şi acum aduse de valuri pe țărmurile Greciei. Eu 
însămi condusesem flota la plecarea din Alexandria, deşi detest 
marea şi nici măcar o baie nu pot să fac fără să mă cuprindă 
greaţa. Am făcut-o fiindcă voiam să-ţi asigur o victorie deplină. 

Se aplecă spre el, cu un licăr în ochii ei negri. 

— Crezi că nu voiam să mă răzbun pe oamenii care l-au 
omorât pe lulius al meu? 

Tremura de furie. Remarcabil. Poate că într-adevăr simţise 
ceva pentru bătrân. Femeile nu conteneau niciodată să-l 
nedumerească. 

Ei bine, o credea. Avea să fi fost ultima oară când îl ascultase 
pe Octavian. Curvete mic şi intrigant! Trebuia să aibă mai multă 
minte. = 

Se simţea uşurat din mai multe puncte de vedere. In acel 
moment, avea la fel de multă nevoie de Cleopatra câtă avea şi 
ea de el şi nu voia ca o trădare incomodă să stea în calea unei 
alianţe între ei. 

Ochii ei, accentuaţi cu ajutorul cosmeticelor, îl sfredeleau 
arzători. 

— Când aţi sosit aici în Tarsus, iar eu am păşit la bordul barjei 
voastre regale, mi-aţi spus ceva. 

— Serios? făcu ea ochii mari, acum numai inocenţă. 

Antoniu îi susţinu privirea, coborând glasul până la murmur. 

— Ai spus că mă vrei în tine. 

— Poate că, după ce am auzit despre Glafyra şi Miriamne, m- 
am mai gândit. Poate am considerat că nu voi fi preţuită mai 
mult decât o sclavă. Sau o maenadă. 

— Ştii bine că în lume nu există nici o altă femeie asemenea 


271 


- CLEOPATRA - 


Cleopatrei. 

Ea zâmbi. 

— Spre deosebire de tine, eu n-am avut decât un singur 
amant, toată viaţa, dar am văzut îndeajuns lumea ca să ştiu că 
un bărbat e gata să spună orice pentru a-şi face poftele cu o 
femeie. 

— Mă tem că ai dreptate, surâse Antoniu. 

Sorbind din apa cu aromă de trandafiri, Cleopatra îl privi peste 
buza cupei. 

— Dar nu am venit la tine să vorbim despre asemenea lucruri. 
Ne aflăm aici pentru a discuta politică. Vrei ca Egiptul să te ajute 
în campania contra Parthiei. 

La vederea surprinderii de pe chipul lui, Cleopatra îl maimuţări 
cu o expresie ironică. In multe sensuri, semăna cu o Fulvia 
blândă şi spirituală, îndrăgostită de intrigi, întotdeauna cu un pas 
înaintea lui. 

— AŞ dori să ştiu ce vrei de la mine în schimbul corăbiilor tale 
cu grâne, spuse el. 

— Cererile mele sunt pregătite. lar prima dintre ele nu poate fi 
negociată. 

— Inţeleg. Şi care este aceea? 

li spuse. 


Oraşul Efes, în Asia Minor 


Templul Dianei era vestit în întreaga lume, cu coloanele sale 
de marmură albă înalte şi dese ca pădurile de cedri din Liban. De 
jur-împrejurul colonadelor se înşirau statui de aur ale zeiţei 
fecioare a vânătorii, însoţită de nimfe şi fauni, iar pe pereţi erau 
pictate fresce imense, înfăţişând-o împreună cu Alexandru. La fel 
ca Isis şi Afrodita, Diana era zeiţa femeilor şi a fertilităţii, dar 
spre deosebire de ele avea şi o latură întunecată, cerând ca 
preoţii ei să fie castraţi înainte de a o putea sluji. 

Templul şi pădurea din jurul lui oferiseră în trecut refugiu 
surghiuniţilor de tot felul, de la sclavi fugari până la hoţi şi 
cerşetori, care forfoteau în jurul incintei templului oferind la 
vânzare statuete de argint fals ale zeiţei şi furând pungi cu bani. 
Prostituatele îşi ofereau meşteşugul printre pelerinii care 
veniseră din toată Asia să-i aducă ofrande zeiţei. 

Arsinoë locuise patru ani în marele templu, după ce scăpase 


272 


- COLIN FALCONER - 


de călăul din Roma. Ca preoteasă a templului, trupul ei era 
declarat inviolabil. Atrăsese în jurul său o curte proprie, un 
guvern în exil format din curteni nemulţumiţi de la Alexandria, 
care îi purtau ranchiună Cleopatrei sau pur şi simplu ale căror 
ambiţii  întrecuseră ocaziile ivite. li primise pe toţi în 
apartamentele ei austere din templu şi găzduia frecvent emisari 
de la guvernatorul Cirpului — Serapis, care se visa într-o bună zi 
dioiketes al lui Arsinoë, Regina Egiptului. 

In acea după-amiază fierbinte de primăvară, Arsinoë părăsise 
soarele strălucitor al Mării Egee, din curte intrând în cotloanele 
întunecoase ale altarului pentru a-şi aduce omagiul zeiţei. 
Sanctuarul era cufundat în penumbră, luminat numai de lămpi 
pâlpâitoare cu ulei. Zeița în sine nu avea nimic din blândeţea lui 
Isis sau din erotismul Afroditei. Se ţinea ţeapănă pe piedestal, ca 
o santinelă în post, cu torsul acoperit de ugere şi un arc în mâna 
dreaptă. 

Arsinoë stătea în genunchi în faţa altarului, când sosiră 
soldaţii. Trecură năvalnic prin curte, împingându-i în lături pe 
preoţii castraţi şi preotesele virgine, care protestau. Doi dintre ei 
o înşfăcară de păr şi o târâră, urlând, din marele altar, cu 
cizmele bătute în ţinte răsunând pe dalele de marmură. 

Fu silită să îngenuncheze sub marele portic al templului, cu 
mâinile imobilizate la spate. Fără nici un avertisment, un 
centurion îi reteză capul dintr-o lovitură dibace de spadă. 
Sângele ţâşni peste treptele templului, unde începu să se adune 
în băltoace închise la culoare, care se închegau repede. 

Nu era ură, nu era nici măcar război. Numai politică şi rațiune. 

Nici un trup nu era inviolabil. Caesar i-ar fi putut confirma 
asta. 


64 
Oraşul Tarsus 


De astă dată nu mai fură Cupidoni, nici nimfe şi nici straturi de 
trandafiri. Cornul lunii plutea deasupra punţii, în locul miriadelor 
de lămpi cu ulei din acea primă noapte. Nu se auzeau fluiere, nici 
harpe, numai şipotul mării lângă bordajul barjei regale. 

Charmion îl conduse în tăcere pe Antoniu spre cabina 


273 


- CLEOPATRA - 


Cleopatrei. Uşa se închise încet în urma lui. 

În lumina palidă a lămpilor cu ulei, Antoniu distinse un pat 
acoperit cu piei de leopard şi înconjurat cu perdele de mătase 
din cea mai subţire, pentru a ţine la distanţă insectele de noapte. 
Pereţii erau lambrisaţi cu lemn bogat de chiparos, iar peste 
fereastra pătrată era trasă o altă perdea de mătase. Aerul 
mirosea dulce a tămâie. 

— Te doresc în mine, murmură o voce de femeie. 

Cinci zile trecuseră de când îi spusese pentru prima oară 
aceste cuvinte, cinci zile aşteptase acel moment. Nu, aşteptase 
mai mult. Aşteptase acel moment de prima oară când o văzuse 
pe această femeie periculoasă, în casa lui Caesar din Roma. 

Stătea culcată sub un singur cearşaf, nu mai desluşită decât o 
umbră, o făgăduială în întuneric, într-un întuneric care îngăduia 
închipuirii lui Antoniu să plăsmuiască femeia ideală a visurilor lui. 
Işi scoase mantia şi tunica şi trase perdeaua într-o parte. 

Cleopatra râse încet, gutural. 

— Văd că ţi-ai adus vestita vargă. 

Vulgaritatea ei îl şocă. „Poate că şi eu am fost vrăjit de iluziile 
ei”, îşi spuse. „Dar acum o voi vedea pe femeia de dinapoia 
Romei. lar tu îl vei vedea pe bărbatul de dinapoia zeului, 
sudoarea şi sămânţa unui muritor de rând. Aici, cel puţin, pot fi 
eu însumi.” i 

Dădu cearşaful la o parte. In ultima vreme, avusese parte de 
atâtea femei, de atât de multe trupuri. Aceasta, însă, era o 
femeie pe care n-avea s-o uite niciodată. Nu se culca numai cu o 
simplă femeie, ci cu Egiptul, cu soţia lui Caesar. Era o cucerire 
glorioasă, dar cu o dulce îndurare în urma ei. 

Suflarea lui era stranie; avea un miros masculin, de piele 
tăbăcită, vin şi năduşeală. Cleopatra îşi despărţi buzele ca să-l 
sărute. Se aştepta să fie aspru, s-o posede cu nu mai multă 
subtilitate decât orice soldat, dar blândeţea lui o surprinse. 
Antoniu îşi retrase gura, iar buzele sale înaintară spre lobul 
urechii ei, muşcând foarte uşor cu dinţii, sâcâind. Cleopatra ştia 
că era numai un artificiu, unul dintre miile de şiretlicuri deprinse 
fără îndoială din întâlnirile lui fără număr. lIncerca s-o 
impresioneze. 

Îi oferi gâtul ei, sânii. Antoniu îi găsi sfârcurile, deja înălțate 
pentru el, tari şi cafenii ca sâmburii unui mic fruct. li supse pe 
rând. 


274 


- COLIN FALCONER - 


— Eşti atât de frumoasă, pisicuţo, şopti el. 

— Nu-mi zice aşa, şuieră Cleopatra. 

Tonul vocii ei îl surprinse, pesemne, căci se opri din ceea ce 
făcea. Ea, însă, îl înhăţă de păr şi-i cobori capul la loc spre sânul 
ei. În pofida propriei voințe, Antoniu deşteptase ceva în ea, o 
nevoie fizică adormită ca o sămânță iarna, care zăcea acolo de la 
moartea lui lulius. Incă mai dorea s-o hărţuiască, dar în schimb 
Cleopatra îl trase spre ea, înfăşurându-i şalele cu gleznele, dintr- 
o dată înnebunită de dorinţă. Antoniu se strecură uşor în trupul 
ei. 

„Nu fi blând cu mine”, îi ceru ea în gând. „În noaptea asta, fii 
gladiator.” Işi împinse şoldurile spre el, încercând să-şi ostoiască 
nevoia, impunându-şi să termine mai repede. Dar nu-i folosea la 
nimic; parcă ar fi încercat să regăsească un vis la trezire, să 
refacă o amintire veche. Patima nu urca spre culme, nici dorinţa 
nu voia să se risipească. Antoniu transpira şi mârâia deasupra ei, 
în timp ce Cleopatra îşi arcuia spatele să-l primească, 
încordându-şi de efort muşchii degetelor de la picioare, ai 
pulpelor şi ai coapselor. Crezând că îi dăruia plăcere, Antoniu 
începu să se mişte şi mai violent, călare pe ea. 

Dar ceva era în neregulă. Jinduirea intensă dăinuia, fără a o 
însoţi şi voluptatea. Cleopatra se prefăcu că ajungea la 
momentul de extaz, apoi rămase întinsă sub el, extenuată, 
frustrată şi buimăcită. 

După un icnet scurt, Antoniu ţipă sonor. Nu ca lulius, lulius 
care trebuia să fie întotdeauna stăpân, care atingea apogeul fără 
un sunet. Şi, când termină, dinlăuntrul ei păru să izbucnească un 
vulcan enorm de durere fierbinte ca lava, făcând-o să plângă. 

Antoniu începu s-o aline, ţinând-o în braţe şi mângâindu-i 
părul, uimit de acea neaşteptată revărsare de emoție şi fără să-i 
înţeleagă mai bine decât ea motivul. 


* 


Stăteau împreună pe punte, privind lumina care vârsta cerul la 
răsărit. Lămpile din acea primă noapte rămăseseră suspendate 
în greementul navei. Noaptea, păruseră asemenea unor stele; 
acum, Antoniu putea să vadă că nu erau decât nişte ulcele mici 
de ceramică. O iluzie şi nimic mai mult, îşi spuse el. Lumea era o 
iluzie. Plăsmuim visuri şi temeri din materia primă a vieţii şi îi 


275 


- CLEOPATRA - 


facem pe muritori să creadă că sunt reale. La fel ca Dionisos şi 
ca Afrodita. 

— Vino la Alexandria, îi spuse Cleopatra. 

Se aşteptase să-l cheme. Şi era tentat. 

— E cu neputinţă, îi răspunse el. În ludeea au loc conflicte 
între Irod şi Macabei. Şi se zvoneşte că parii se pregătesc să 
atace Siria. E nevoie de mine acolo. 

— Parthia poate aştepta până la vară. lar în ludeea vor fi 
probleme întotdeauna, atâta timp cât îi laşi pe evrei să se 
guverneze singuri. larna e rece în Tarsus. La Alexandria este 
blândă şi voi găsi o mie de distracţii ca să te amuz. 

Antoniu nu-i răspunse pe loc, şovăind. 

— Tocmai ai terminat o campanie, şi deja vrei să pleci să lupţi 
în alta? Nu există odihnă pentru Dionisos, Aducătorul Bucuriei? 

Îl auzi oftând. 

— Ai dreptate. Sunt obosit. 

— Tu şi statul tău major îmi veţi fi oaspeţi la palat. Poţi dormi 
în patul unde s-a culcat Caesar. 

Un copil crescut prematur, îi spusese odată Caesar, în faţă. 

„Cred că bătrânul avea dreptate.” La fel ca un copil, se bucura 
de o vacanţă şi nu voia să se mai întoarcă la şcoală, cum nu voia 
nici să-şi reia responsabilităţile de Imperator. 

— Vino în Egipt, insistă Cleopatra, şi te voi însura cu 
Alexandria. 

— Nu, repetă el. Aşa ceva e imposibil. Nu mi-o mai cere. Nu 
pot veni. Pentru ultima dată. Nu. 


65 
Alexandria din Egipt 


Sosi într-o zi rece şi friguroasă, la începutul iernii. În cinstea 
lui, Poarta Soarelui fusese împodobită cu ghirlande, iar Calea 
Canopică era recent măturată. In timp ce se apropia, de pe 
zidurile palatului sunară trompete, iar câteva gărzi îi ieşiră în 
întâmpinare pentru a-l escorta în palat. 

Pe străzi se înşirau mulţimi curioase şi, când văzură că nu 
venise în toga de magistrat roman, ci îmbrăcat doar cu chlamys- 
ul simplu al unui domn grec, izbucniră în ovaţii şi aplauze. 


276 


- COLIN FALCONER - 


„Va să zică, a cucerit deja popularitatea mulţimii”, reflectă 
Cleopatra, privind de la ferestrele palatului. „S-aştepte numai să 
vadă cât de mult e în stare să bea. Atunci, au să-l ovaţioneze şi 
mai tare.” 


* 


Antoniu se abandonă complet în braţele Alexandriei, ca şi cum 
în sfârşit şi-ar fi găsit casa strămoşească. Alexandria, la rândul 
ei, era la fel de entuziasmată de Antoniu. In sfârşit, exista un om 
care, după ce îmbrăcase mantia Noului Dionisos, chiar arăta şi se 
purta potrivit cu acel rol. 

Işi împăturise toga greoaie, emblemă a stăpânirii romane, iar 
armura i-o dăduse scutierului său, Eros, pentru a o pune peste 
iarnă în cufărul ei de stejar. incepuse să poarte robe greceşti şi 
pantofi albi din Attica. Işi lăsa liberă garda de corp şi mânca 
alimente greceşti şi egiptene, la fel ca gazdele lui. 

Poate pentru a o impresiona pe Cleopatra, se ducea la 
Museion în fiecare zi ca să-i asculte pe cărturari în sălile lor de 
lectură, unde îi explicau noile descoperiri din matematici. li lăsa 
să-l conducă prin nesfârşitele coridoare şi camere ale faimoasei 
Biblioteci, iar noaptea, pe terasa de pe acoperiş, îi asculta 
lămurindu-i principiile astronomiei. li privi cum disecau cadavrul 
unui răufăcător pentru studiile lor de medicină şi chiar îndură o 
prelegere de trei ceasuri despre filosofia modernă. 

Dar băieţandrul din el începu curând să se plictisească şi să-şi 
petreacă tot mai mult timpul la nesfârşitele runde de commisatio 
— marile beţii care urmau după banchetele de seară. In curând, 
viaţa lui Marcus Antonius deveni din nou un şir nesfârşit de 
petreceri şi plăceri, mistică dionisiacă transpusă într-un mod de 
viaţă. Intemeie chiar şi un club, Amimetobioi, Compania Vieţii. 

Societatea era compusă din membri de frunte ai comunităţii 
alexandrine, prieteni şi rubedenii de la curte, precum şi 
negustori bogaţi şi bancheri din Brucheion, şi în fiecare seară 
câte unul dintre ei găzduia la el acasă câte un commisatio, 
fiecare încercând să-i întreacă pe ceilalţi prin bogăţia 
mâncărurilor, faima vinurilor şi diversitatea distracţiilor. 


Colina Palatină, Roma 


277 


- CLEOPATRA - 


Munatius Plancus, proaspăt ieşit de la bărbier, se admira într-o 
oglindă de pe perete, în timp ce Fulvia întindea harta pe masă. 
Plancus era generalul lui Antoniu, nu al ei, un pupincurist care 
ştia mai multe despre ultimele bârfe de pe Aventina decât 
despre armată. Dar, la urma urmei, Fulvia nu avea nevoie de 
cineva care să ştie cu ce se ocupau. Acolo, ea dădea ordinele. 

Lucius stătea aşezat într-un colţ, încruntat. Işi dorea şi el o 
parte din măreţia lui Antoniu, lucru care-i explica ambiția. Dar 
voia ca oamenii să-l şi iubească, asta fiind marea lui problemă. 
După părerea Fulviei, nimeni nu le putea avea pe amândouă. 

— Tânărul Caesar a mers prea departe, îi spunea Lucius lui 
Plancus. Nesocoteşte sfruntat tratatul pe care l-a semnat la 
Brundisium. Şi-a chivernisit toţi veteranii din războaie, în timp ce 
oamenii lui Antoniu continuă să nu aibă un ban în pungă, 
aşteptând ceea ce li se cuvine de drept. 

— N-ai decât să te justifici cum vrei, îi spuse Fulvia lui Lucius. 
Când îl vei da jos pe curvetele ăsta mic, recunoştinţa soţului meu 
nu va cunoaşte fruntarii. 

— Acum este momentul, replică Plancus, întorcându-se fără 
tragere de inimă dinspre oglindă. Blocada înfiinţată de piratul ăla 
de Sextus a început să muşte. Azi-dimineaţă au avut loc revolte, 
la Ostia şi pe Aventina. Ba chiar, au dat foc unui grânar! Mor de 
foame, aşa că incendiază magaziile! Poftim, ăştia ţi-s romanii... 

— Poţi aduna destui oameni ca să-i ţineţi piept lui Octavian? îl 
întrebă Fulvia. 

— Armata mă va urma oriunde, răspunse Plancus. 

Fulvia aruncă o privire spre Lucius. „Mai bine zis, armata va 
mărşălui în bătăile tobei lui Antoniu, în timp ce voi veţi fugi pe 
urmele ei”, reflectă ea. „Dar puţin îmi pasă cum faceţi, atâta 
vreme cât scoateţi legiunile pe câmpul de luptă contra lui 
Octavian. Este momentul să lovim. Propriile trupe sunt în pragul 
răscoalei, agricultura ţării a fost ruinată de interminabilele 
războaie civile, toată ţara e în plin tumult. Soţul meu va fi curând 
noul stăpân al Romei, chiar şi dacă pentru asta va trebui să-l 
trag de-un inel înfipt în nas.” 


66 


Alexandria din Egipt 


278 


- COLIN FALCONER - 


— Se spune, murmură Antoniu, în timp ce unul dintre servitori 
îi spăla de pe degete cu apă de trandafiri grăsimea gâştei fripte, 
că există în piaţă o femeie în vârstă de două sute de ani. 
Ghiceşte viitorul. 

Cleopatra luă câteva curmale de Ierihon. 

— Dacă asculţi toate poveştile pe care le auzi prin docuri, ai 
să-ţi pierzi şi banii, şi fecioria. 

Antoniu râse. 

— Mă rog, una s-a dus deja, iar de ceilalţi niciodată nu mi-a 
prea păsat. 

Cinau singuri, în salonul privat al Cleopatrei, pe o masă de 
fildeş sculptat. Până şi canapelele aveau intarsii de fildeş. Pereţii 
erau decoraţi cu baga, iar prin ferestre se vedea tot portul regal, 
Colonadele Templului lui Isis de pe Antirhodos strălucind albe ca 
osul printre frunzele unduitoare ale palmierilor. Servitorii 
aşteptau în apropiere. Se părea că, de când venise la Alexandria, 
lui Antoniu îi pierise gustul de a mai sta la masă cu bărbaţii. 

— Eu cred că viitorul ni-l făurim singuri, îi spuse Cleopatra. 

— Totuşi, ar fi distractiv să mergem acolo. 

— In Rhakotis? 

— N-ai fost niciodată? Niciodată nu ţi-ai vizitat propriul oraş? 

— Pute. De ce-aş dori s-o fac? 

— Ne-am putea duce acolo deghizați. Ar fi amuzant. 

Cleopatra râse, perspectiva captivând-o pe aventuriera din 
sufletul ei. Cândva, nu s-ar fi împotrivit unei asemenea idei. Dar 
trecuse mult timp de când se ascunsese într-un covor. 

Antoniu o surprindea încontinuu. Putea fi distractiv în felul lui, 
tot timpul căutând câte un joc nou. În compania sa, Cleopatra 
avea senzaţia că retrăia propria copilărie. 

— Atunci, cum doreşti tu, Doamne Antoniu, răspunse. 
Alexandria îţi aparţine. 

Antoniu zâmbi: 

— Nu se ştie niciodată... Poate-ţi găsim un marinar. 

Cleopatra aruncă spre el un măr roşu, iar Antoniu i-l aruncă 
înapoi. Râzând, ea începu să-l bombardeze cu portocale. 
Servitorii priveau cu uimire cum regina lor şi domnul roman se 
jucau ca nişte copii. Niciodată nu mai văzuseră aşa ceva. Când 
zeul şi zeiţa îşi terminară jocul cu mâncarea, pereţii cu intarsii de 
baga şi pardoselile de alabastru erau pline cu cochilii de stridii, 
coji de plăcinte şi fructe strivite. 


279 


- CLEOPATRA - 


* 


Rhakotis era cartierul sărac al oraşului, aflat în partea de la 
apus a acestuia, lângă docuri. Noaptea, era frecventat de 
marinari beţi şi prostituate. Sysiphus le arătă vestitul zid numit 
Keramik, placat cu dale colorate, unde clienţii scriau cu cretă 
mesaje pentru curtezanele lor favorite. 

Cleopatra nu văzuse niciodată cartierul sărac noaptea şi era 
biruită de mirosuri şi de tot ceea ce vedea. Aşa cum se 
aşteptase, se simţea duhoarea canalelor şi a pieţelor de peşte, 
damfurile viciate ale bălegarului de cămilă şi măgar, dar şi o mie 
de alte mirosuri, aroma îmbătătoare a unui cartier din oraş ale 
cărui magazii erau pline cu uleiuri parfumate, mirodenii şi henna. 

Porniseră patru în acea aventură, Antoniu, Sysiphus şi Dellius 
deghizați în negustori itineranţi, iar Cleopatra ca femeie a lui 
Antoniu.  Cutreierau străzile înguste şi întunecoase, unde 
şobolanii îi priveau fără frică, de pe grămezi de gunoaie, cu ochii 
lor portocalii. Se îndreptau spre chei şi tabernae-le întunecate 
unde veneau marinarii fenicieni şi sicilieni să se îmbete şi să-şi 
găsească târfe pentru câţiva bani de aramă. 

Nu-şi imaginase că poporul ei putea trăi astfel. Văzuse sărăcie 
printre felahii din chora, dar nu acest infern plin de fum. 
Tavernele erau întunecoase şi cu aerul înecăcios de la uleiul 
ieftin pe care-l foloseau în lămpi şi de la parfumurile 
prostituatelor. Sub picioarele lor trosneau cochilii de scoici. 
Antoniu îi cumpără o plăcintă cu păsat fierbinte, iar Cleopatra 
scuipă pe jos prima îmbucătură. În viaţa ei nu mai simţise un 
gust atât de scârbos. 

Şi oamenii care locuiau acea lume subpământeană: marinari 
graşi aruncând pe masă câteva monede de aramă ca să pipăie 
câte o hoaşcă semi-dezbrăcată fără nici un dinte în gură. Antoniu 
şi prietenii lui păreau să găsească totul teribil de amuzant şi 
comandau cupe după cupe cu vin. 

După aceea, Antoniu, clătinându-se pe picioare, se hotărî să 
se distreze puţin. Se opri în faţa unei case modeste şi bătu cu 
pumnul în uşă. 

— Voi din casă, deschideţi! răcni el. Caut un sclav fugar pe 
nume Cicero! 


280 


- COLIN FALCONER - 


După un timp, văzură o licărire de lumină, în timp ce stăpânul 
casei se apropia prin coridor cu un opaiţ. Pufnind în râs, Antoniu 
o apucă pe Cleopatra de braţ şi o trase după el pe stradă, cu 
Dellius şi Sysiphus zbenguindu-se prin jur. 

— Cine e? auziră un glas strigând după ei, în timp ce fugeau. 
Care eşti acolo? Dormeam şi eu! Bălegar de măgar ce eşti! 
Băşini de cămilă! 

Trecură de un colţ, iar Antoniu se rezemă de un perete, cu 
umerii scuturându-i-se de râs. 

— Destul, gâfâi Dellius, cu răsuflarea tăiată de atâta fugă. 
Haideţi să ne întoarcem la palat. E aproape ziuă. 

Spre surprinderea ei, Cleopatra constată că nu se îndemna să 
se înapoieze. Aventura o atrăgea pe fata de altădată, copilul de 
cinci ani care azvârlea cu pietre în santinelele de pe zidurile 
palatului şi, odată, apropiase o lumânare de toga preparatorului 
ei, dându-i foc, după care izbucnise într-un râs isteric când omul 
sărise în iazul cu nuferi, ca să stingă flăcările. Trecuse mult timp 
de când nu mai făcuse ceva care să nu fie calculat spre a ajuta 
statul. 

Antoniu tocmai se pregătea să-l lase pe Dellius să-l târască 
înapoi spre Brucheion, când deodată auzi gemete printr-o 
fereastră de la etaj. 

— la ascultați! spuse el. 

— Destul, stăpâne, repetă Dellius. Să mergem. 

—  Auziţi? continuă Antoniu. Unii nici noaptea nu-şi lasă 
nevestele în pace. 

Cotrobăi prin întuneric după o piatră. Găsind una, o aruncă 
spre un oblon de lemn aflat deasupra capetelor lor. 

Peste câteva momente, fereastra se deschise cu zgomot. 

— Cine-i acolo? 

— Doamna casei primeşte clienţi? strigă Antoniu. 

— Cine e? 

— Recunosc că-i grasă şi pocită, continuă Antoniu, da' data 
trecută când am fost aici nu mi-a cerut decât o juma’ de pepene 
şi cred c-a meritat. 

Imediat se aprinse o lampă cu ulei şi-l auziră pe locatar 
tropăind în jos pe scară. 

— Of, hai odată, insistă Sysiphus. 

Dar Antoniu râdea atât de tare, încât nici nu mai putea să se 
urnească din loc. 


281 


- CLEOPATRA - 


Uşa din faţă a casei se dădu de perete, iar prin întuneric se 
repezi spre ei o umbră. La lumina lămpii, Cleopatra văzu că omul 
abia dacă-i ajungea lui Antoniu până la umăr. Dar, în furia lui, 
lovea orbeşte cu pumnii spre bărbatul mai înalt. Antoniu, fără să 
opună nici o rezistenţă, căzu în fund pe caldarâm. 

— Beţivi şi curve! urlă omul. 

Antoniu rămăsese pe loc, râzând mai departe. Locatarul 
reveni în casă şi ieşi cu un lemn de foc, pentru a începe să-l 
pocnească pe Antoniu în cap. Dellius fu nevoit să-l ducă de-acolo 
cu forţa pe cetăţeanul indignat, înainte de a-i pricinui stăpânului 
său o rană mai gravă. 

„Mă-ntreb ce-ar zice omul ăsta dacă i-aş spune cine sunt”, 
reflectă Cleopatra. „Că a fost sculat din pat în toiul nopţii şi 
insultat de propria regină? Cred că nu m-ar crede. Fără rochii, 
tronuri şi gărzi de corp, nu mai sunt nici Cleopatra, nici Isis. Viaţa 
e numai o iluzie.” 

— Bine, fie! strigă Antoniu, în timp ce omul, smulgându-se din 
mâinile lui Dellius, începu să-i dea iar încap cu lemnul. Un 
pepene întreg, da' să ştii că-i ultima mea ofertă! 

„Mare minune”, îşi spuse Cleopatra mai târziu, „că nu fusese 
omorât.” 


* 


— De-ajuns pentru o noapte, stăpâne, spuse Dellius, trăgându- 
| pe Antoniu de-a lungul uliţei, ca şi cum ar fi târât după el un 
catâr mare şi încăpățânat. 

— L-ai văzut pe piticul ăla? Avea nişte pumni, ca ai lui 
Hercules. Imi curge sânge? 

„Ce prostie”, îşi spuse Cleopatra. Şi totuşi, în starea aceea se 
simţea ceva eliberator, departe de stricteţile gărzilor, de 
ceremonia pe care trebuia s-o respecte în toate momentele zilei. 
Aici nu mai era decât o târfă oarecare din oraş, o sclavă în 
zdrenţe, liberă să râdă şi să inspire duhoarea spurcată, la fel ca 
toţi ceilalţi. Ca o zeiţă vizitând lumea de jos, pesemne. 

Cu Antoniu putea fi din nou fată, putea să-şi amintească de 
aventuriera care condusese o armată de mercenari în deşert, de 
fetişcana cutezătoare care se strecurase până la Caesar 
înfăşurată într-un covor adus în palat prin contrabandă. Uneori, 
pierdea din vedere acel spirit, uneori era mult prea regină. 


282 


- COLIN FALCONER - 


În întuneric, o mână se întinse spre ei, agăţându-li-se de 
haine. O femeie bătrână, o cerşetoare. 

— Aveţi un gologan de prisos? horcăi o voce. 

— Dă-mi drumul, cioară nespălată! strigă Dellius şi se repezi 
pe lângă ea, dar Antoniu se opri, îşi vâri o mână sub mantie şi 
scoase punga. Se auzi zornăitul monedelor, când i-o aruncă 
bătrânei. 

— la aici, spuse el. E ata. 

— Eşti nebun? îi şuieră Dellius. 

— Sunt oare nebun, Quintus Dellius? Nu, sunt numai beat. Dar 
dimineaţă voi fi treaz şi-am să locuiesc în palat. Nenorocita asta 
va fi tot săracă şi se va trezi din somn tot în gunoiul de pe 
stradă. 

— Pe toţi o să-i toace pe băutură, insistă Dellius. 

— Şi eu ce credeai c-aş fi făcut cu ei? i-o întoarse Antoniu, 
hohotind de râs. 

Se îndepărtă, pe trei cărări. Cleopatra zâmbi şi ea, în întuneric. 

In noaptea aceea se distrase. Trecuse mult timp de când 
Regina Egiptului, cu toată averea ei, îşi mai putuse îngădui 
această mică plăcere. li era greu să nu-l iubească pe acel 
Antoniu, măcar puţin, pentru poznele sale şi prezenţa lui de 
spirit. 

Şi, de asemenea, îi era imposibil să ghicească ce-ar fi făcut în 
continuare. 


* 


Antoniu zăcea tolănit pe spate, în timp ce zorii luminau cerul 
dincolo de ferestre. Cleopatra se aruncă pe pat lângă el, 
mângâindu-i buclele încâlcite, şi-i atinse fruntea cu buzele. 
Dimineaţa urma să aibă pe cap câteva vânătăi de toată 
frumuseţea, câştigate de pe urma escapadelor lui. 

— Cât mai iubesc Alexandria... murmură Antoniu. 

— Alexandria te iubeşte pe tine. 

— Mai puţin piticul ăla. 

— Nu era pitic. Era un om de statură obişnuită. Tu eşti un 
uriaş. 

— Un uriaş... repetă el, încântat. 

_ — Sau un rege, continuă Cleopatra. Asta vor alexandrinii mei. 
Işi doresc un rege. Ai putea fi tu acela, Hercules al meu. Ai putea 


283 


- CLEOPATRA - 


fi tu! 

Antoniu clipi din ochi încet, privind razele neaşteptate de 
soare care apăruseră dintr-o dată pe tavan. 

— Egiptul e al tău, numai să-l iei. Şi orice om care are Egiptul 
poate cere şi Roma. 

Nu-i răspunse. Continua să privească umbrele care se furişau 
prin cameră, refugiindu-se în colţuri ca nişte sclavi speriaţi. 
Cleopatra îl sărută şi, când îl privi din nou, văzu că avea chipul 
liniştit, adormit. Când în sfârşit se trezi din somn, la ceasul al 
optulea din zi, nu mai aduse vorba despre subiectul conversaţiei 
lor, fără a da nici un semn că o mai ţinea minte. 


67 


Mardian o privea pe regină în timp ce orânduia şedinţa 
Consiliului din dimineaţa aceea, minunându-se din nou câtă 
putere avea ca să se refacă. Se zbenguise cu Antoniu toată 
noaptea, la un commisatio cu aşa-numitul lor Club al Vieţii, şi iat- 
o acum, la ceasul al treilea din zi, ocupându-se de problemele 
statului, în timp ce Antoniu şi ceilalţi romani ai lui sforăiau ca 
nişte porci în saloane. Ştia că regina îşi dilua mult vinul, astfel 
încât nici pe departe nu înghiţea la fel de mult pentru a fi pe 
potriva eforturilor vitejeşti ale lui Antoniu, dar totuşi Mardian nu- 
şi putea imagina cum era în stare să supravieţuiască cineva cu 
atât de puţin somn. 

— Voi dormi când ajung în mormânt, îi replicase ea odată, 
când Mardian făcuse o remarcă. 

Şi nu s-ar fi putut spune nici că se odihnea în timpul zilei. 

Dimineaţa, când Antoniu dormea, Cleopatra lucra, iar apoi, 
după amiaza, se ducea cu el să-l vadă antrenându-se cu spada şi 
luptându-se în Gimnaziu, ca o fetiţă cu gărgăuni la cap, îl lua la 
plimbări pe cămile prin deşerturile din răsăritul oraşului, ori se 
ducea cu el le pescuit sau la picnicuri pe Lacul Mareotis. 

Ca şi cum ar fi încercat să trăiască o viaţă întreagă în 
răstimpul unui singur an. 

In acel moment, stătea întinsă pe o canapea, arătând la fel de 
lucidă ca şi cum şi-ar fi petrecut noaptea trecută culcată în patul 
ei, nu jucând zaruri şi bând până-n zori cu Antoniu şi prietenii lui. 
II interogase în amănunt pe şeful vămilor, îl pusese pe Diomedes 


284 


- COLIN FALCONER - 


să ducă o scrisoare din partea ei la supraveghetorul încasării 
dărilor, revăzuse un raport de la custodele tezaurului de stat, 
ascultase o descriere îndelungată despre reconstruirea mai 
multor stăvilare şi canale importante, apoi îl primise într-o 
audienţă privată pe preotul şef de la Serapis. 

Remarcabil. 

Când afacerile se încheiară şi rămaseră în sfârşit singuri, 
Cleopatra ridică spre el o privire tăioasă. 

— Ce este, Mardian? întrebă ea, pe un ton răstit. 

— Maiestate? 

— De ce faci mutra asta? Toată dimineaţa ţi-am văzut-o. Ce s- 
a întâmplat? 

Va să zică, era chiar atât de străveziu? 

— Mă miram ce putere aveţi să vă reveniţi, Maiestate. 

— Nu e numai atât. 

Mardian coborî ochii în pământ. Mă rog, oricum era de preferat 
să termine cât mai repede, bănuia. 

— Şeful gărzii palatului m-a căutat azi-dimineaţă. E foarte 
tulburat. 

Cleopatra nu mai ridică privirea din registre. 

— Continuă. 

— Pare să creadă că ați părăsit clădirile palatului fără a-l 
informa şi fără escorta potrivită. 

— Crede că sunt atât de puțin iubită încât, dacă mă văd 
oamenii în afara palatului fără el, mă vor doborî la pământ? Asta 
e? 

— Este neînţelept ca un şef de stat să se lase neprotejat în 
asemenea momente. Indiferent în ce perioade. 

li aruncă o privire lungă. De amuzament sau nemulţumire? 
Mardian nu-şi putea da seama. 

Trase adânc aer în piept. 

— Se mai vorbeşte şi că l-aţi însoţit pe Antoniu în dezmăţurile 
lui prin Rhakotis, deghizată în sclavă. 

Cleopatra nu-i răspunse. 

— Maiestate? 

— De când mă cunoşti tu pe mine, Mardian? 

— De când eraţi mică, Maiestate. 

— Şi fapta asta ţi se pare potrivită pentru mine? 

— Da, Maiestate. Mi se pare. 

li zâmbi. Şi, în clipa aceea, pe faţa ei reapăru expresia unei 


285 


- CLEOPATRA - 


fetişcane capricioase de paisprezece ani. O expresie pe care 
Mardian şi-o amintea mult prea bine. Aşadar, era adevărat. 

— AŞ dori să fiţi mai circumspectă, o mustră el. 

— Insoţitorul meu în aceste „dezmăţuri”, cum le numeşti tu, a 
ţinut odată doi gladiatori deasupra capului, faptă de o putere pe 
care eu n-am mai văzut-o repetată nicăieri. N-am nici un motiv 
de teamă, când sunt cu Marcus Antonius. E ca şi cum aş avea cu 
mine Garda Macedoneană. 

— Este nedemn ca o Regină a Egiptului, reîncarnarea lui Isis, 
să se comporte într-un asemenea fel. 

— Nu şi dacă sunt deghizată. 

— Se cam duce buhul. 

— Vorbitul nu e totuna cu văzutul. Vorbele sporesc misterul, 
numai vederea îl distruge. Mai ai multe de învăţat, Mardian. 

Preparatorul insistă: 

— Nu înţeleg ce speraţi să rezolvaţi. 

Punând deoparte sulurile, Cleopatra se întoarse spre el, 
privindu-l drept în ochi. 

— Coroana Romei şi a Egiptului pentru fiul meu. Nimic mai 
mult. 

— Cum? 

— Va fi un alt Caesar, replică ea şi reveni la studiul registrelor. 

Mardian ar fi vrut să mai spună ceva, dar preferă să păstreze 
tăcerea. Ce urmărea? Avea oare o poftă de plăceri secrete, îşi 
găsise în sfârşit o pereche de suflet în persoana acelui roman 
petrecăreţ? Improbabil. Poate se gândea să-l înrobească pe acel 
Antoniu, lăsându-i frâu liber pentru plăcerile lui aici, la 
Alexandria? Sau se mărginea doar să-i facă hatârurile, încercând 
să se portretizeze pe sine însăşi ca pe contrapunctul unei 
matroane romane? 

Indiferent care era motivul, Mardian spera să nu-şi fi greşit 
calculele. Cleopatra spunea că trebuia să apară un nou Caesar, 
dar Mardian se îndoia că Antoniu ar fi fost acel om. Regina lui 
încerca să făurească o mantie de mătase din păr de câine. Ceea 
ce avea Antoniu acolo, la Alexandria, era suma completă a 
plăcerilor, uşurătăţii şi ambițiilor lui. Mardian bănuia că nu 
deţinea nici venalitatea şi nici neînduplecarea care mergeau 
mână în mână cu ducerea unui asemenea mod de viaţă. 

Antoniu era un copil. Işi dorea jucăriile, dar nu voia să le 
plătească. 


286 


- COLIN FALCONER - 
* 


— Nu... nu... uite, este Caesarion! E nava contraamiral a lui 
Caesarion! 

Trirema lovi din tribord liburniana mai mică, răsturnând-o pe-o 
parte în apă, unde începu să se scufunde. 

Caesarion chicoti, lovind cu pumnul în corabia de jucărie. 

— Nu trebuie să te porţi aşa cu ele, îl dojeni cu blândeţe 
Cleopatra. Apollodorus petrece ore în şir ca să-ţi facă ţie jucăriile 
astea. 

— Nu-mi pasă! strigă băiatul. Eu sunt un amiral vestit! 

— Atunci, ar trebui să fii mai atent, sublinie ea. Chiar şi cel 
mai vestit amiral trebuie să se păzească de furtuni. 

Lovi cu degetele apa parfumată, aruncându-i-o în faţă. 
Băieţelul o privi cu ochi mari, surprins, apoi râse şi o stropi şi el, 
cu amândouă mâinile. 

Cleopatra o lăsă liberă pe Charmion, pentru a-l şterge ea 
însăşi pe copil. În timp ce-i freca faţa cu prosopul, îşi dădu seama 
cu un junghi cât de mult semăna cu tatăl lui. Aceeaşi structură a 
oaselor feţei, aceiaşi ochi adânci şi pătrunzători. Totuşi, mai fu 
nevoită să-şi alunge o undă de iritare. Din alte puncte de vedere, 
nu părea deloc să fie fiul lui. li căuta în fiecare zi trăsăturile 
moştenite de la tatăl său şi nu vedea decât un băieţaş 
neastâmpărat şi egoist. 

Caesarion ridică spre ea o privire plină de sinceritate. 

— Cine e omul acela cu care stai tot timpul? 

— La Marcus Antonius te referi? 

— ÎI placi, nu-i aşa? 

Cleopatra îl privi drept în faţă. Nu mai văzuse o expresie atât 
de serioasă, la un copil de vârsta lui. 

— Ai să pleci cu el? continuă Caesarion. 

— In nici un caz. N-am să te părăsesc niciodată. 

— Nu mai stai cu mine. Numai cu el eşti, mereu. 

Era gelos. Cleopatra oftă. Orice-ar fi făcut, micul Caesarion 
voia mereu mai mult. Poate că o dorea cu atâta rapacitate 
fiindcă nu avea un tată care să-l instruiască. Era epuizant. In ziua 
ei de lucru, printre treburile statului, distracţiile cu Antoniu şi 
timpul petrecut instruindu-şi fiul — nu-l putea încredința în 
întregime preparatorilor, nefiind un băiat oarecare — era o 


287 


- CLEOPATRA - 


minune că mai apuca şi să doarmă. 

II cuprinse în braţe, strângându-l la piept. Caesarion rămase 
rigid şi neînduplecat. Poate că, totuşi, semăna cu tatăl lui mai 
mult decât îşi dăduse ea seama. 

— Nu te voi părăsi niciodată, îi şopti din nou. Tu eşti totul 
pentru mine. Toată viaţa mi-o trăiesc numai pentru tine. 

Şi poate că, în ultimă instanţă, acesta era tot necazul. 


* 


Alexandria era atât de diferită de Roma, cu proliferarea ei de 
culori şi limbi, străzile cu colonade din lungul Canopicei şi strada 
Somei, atât de diferite de ulițele întortocheate din jurul 
Aventinei, vilele şi palatele albe, de marmură şi alabastru, în 
locul mohorâtelor cărămizi romane. „Oraşul ăsta te face să te 
simţi viu”, îşi spunea Antoniu. Motiv pentru care îl şi nedumerea 
atât de mult preocuparea acelor oameni faţă de moarte. 

Zidarii Cleopatrei lucrau cu sârg la construirea unui mausoleu 
pe care regina poruncise să-l înalțe pe promontoriul Peninsulei 
Lochias, lângă Templul lui Isis din apropierea palatului. La intrare 
erau potrivite lespezi mari de porfir roşu, urmând să fie flancate 
de sfincşi care chiar în acele momente erau sculptați din 
marmură. După ce se termina totul, avea să se adauge încă un 
etaj. 

Antoniu privea sutele de sclavi care trebăluiau peste tot, goi 
sau doar cu o legătură pe şolduri, toată zona fiind însufleţită de 
loviturile ciocane lor şi pocnetele din bici ale supraveghetorilor. 
Clătină din cap. 

— Nu înţeleg obsesia asta a egiptenilor faţă de moarte, îi 
spuse el Cleopatrei. 

— Nu e o obsesie, Marcus, să fii înţelept în faţa inevitabilului. 
Simplul fapt că noi nu dorim un lucru nu înseamnă că acel lucru 
nu se va întâmpla. 

— Dar eşti încă tânără. 

— Sunt regină. Cele trei surori şi cei doi fraţi ai mei au murit 
deja. Când faci parte din casa nobilă a Egiptului, tinereţea nu te 
mai apără de moarte. Nu te-ai gândit niciodată la asta? 

Antoniu ridică din umeri. 

— Nu, îi răspunse el. 

Egiptenii ăştia! In pofida explicaţiilor ei, i se părea lui, erau 


288 


- COLIN FALCONER - 


prea preocupaţi de moarte; peste toată ţara plutea un iz de 
mormânt, cu cadavrele lor mumificate şi atelierele de 
îmbălsămat. El, unul, avea să ştie când îi va suna ceasul şi să-şi 
folosească propria spadă, la nevoie, fără să stea pe gânduri şi 
fără să dea mai multă atenţie morţii decât apusului de soare la 
sfârşitul unei zile. 

Era convins de asta. 


68 


La miazăzi de Alexandria se afla marele lac Mareotis, plin de 
peşte şi păsări de baltă şi înconjurat cu mlaştini de papirus care 
aprovizionau întreaga lume cu hârtie de scris. Cleopatra avea 
acolo o casă de vară, la fel ca mulţi alţii dintre miniştrii ei bogaţi, 
şi neguţătorii greci şi evrei. Casa avea propriul debarcader 
pentru barja regală şi era înconjurată cu acri întregi de grădini, 
vii Şi livezi. 

Cleopatra îl aducea acolo pe Antoniu, când putea scăpa de 
treburile statului, iar servitorii le aşterneau să stea pe iarbă, sub 
soarele gălbui al iernii, pentru a-şi petrece ceasurile conversând 
şi bând vin. 

Într-o după-amiază, pe Mareotis, Cleopatra hotărî că sosise 
momentul să aducă vorba despre subiectul pe care se 
străduiseră amândoi să-l evite de când sosise Antoniu la 
Alexandria. Politica. 

— Te gândeşti mult la Roma? îl întrebă ea. 

— Aproape deloc. 

— Nu ţi-e dor de ea? Nu te întrebi uneori dacă nu cumva 
Octavian îţi creează dificultăţi acolo? 

— Am avut o înţelegere. 

— Singurul lucru pe care-l ştiu eu despre înţelegeri e că, într-o 
zi, orice înţelegere este încălcată. 

Antoniu ridică din umeri. Nu voia să vorbească despre acele 
lucruri. 

— Ştii, continuă ea, nu trebuie decât să ridici degetul şi 
întreaga lume poate fi a ta. 

— Intreaga lume este a mea, replică Antoniu, cu o undă de 
iritare în glas. 

— Nu, încă nu e. Doar o parte din ea. 


289 


- CLEOPATRA - 


Probabil Antoniu ştia ce se pregătea să spună. N-o putu privi. 

— Tu ai legiunile şi puterea. Eu am banii. Gândeşte-te! Roma 
stăpână pe Siria e totuşi numai Roma. Roma cu ludeea, tot Roma 
este. Dar Roma cu Egiptul înseamnă întreaga lume! Eu sunt 
Răsăritul. Tu eşti Apusul. Dacă ne unim, vom fi totul. 

li putea observa incertitudinea. Romanii aceştia se temeau 
atât de mult de ei înşişi. Până şi Caesar se temuse să facă acel 
ultim pas fără aprobarea Romei. Şi ce era Roma? O idee, un simţ 
obscur al datoriei şi al vinovăţiei care-i sâcâia pe toţi romanii 
cunoscuţi de ea vreodată. 

Vedea după expresia de pe chipul lui că acea idee nu-i trecuse 
niciodată prin minte marelui şi nobilului Antoniu. Atâta timp cât 
Caesar fusese în viaţă, se bucurase să-i fie locotenent, să-l lase 
pe Caesar să ia deciziile importante. Caesar îl judecase bine. 
Antoniu primeşte ordine, nu le dă, spusese el. Poate se temea de 
putere şi de responsabilităţile care o însoțeau; nu numai de 
deciziile fiscale şi guvernamentale, ci şi de a hotărî cine putea să 
trăiască şi cine trebuia să moară, mânjindu-şi mâinile cu sânge. 
După moartea lui Caesar, îi permisese lui Octavian să pună 
piciorul în prag la Roma fiindcă nu putea concepe modul în care 
se obținea şi se păstra puterea. 

Poate că, în adâncul sufletului său, era prea blând. 

Cleopatra îşi trecu degetele prin părul lui. 

— Aliază-te cu mine şi vei putea avea totul. Atunci vei fi într- 
adevăr un zeu. Chiar şi la Roma. 

— Adică să ne căsătorim? 

— Desigur. 

— O am pe Fulvia. 

— Şi când a oprit vreodată o nevastă pe un roman să facă ce 
vrea? Divorţează. Tot o vei face, într-o bună zi. 

— Legea romană îmi interzice să mă însor cu o străină. 

— După ce te căsătoreşti cu mine, legea romană vei fi tu. 

Observa clar că îl speriase. Omul acela uriaş şi robust, general 
peste atâtea armate, veteran a peste o sută de bătălii, se temea. 

— Am să mă gândesc, spuse el. 

„Foarte bine”, reflectă Cleopatra. „Gândeşte-te, dar gândeşte- 
te mai repede. larna e pe terminate. Aproape a sosit timpul să 
ne întoarcem în lume.” 


Perusia, Italia 


290 


- COLIN FALCONER - 


Octavian dârdâia în mantie şi privea oraşul cum ardea. Acea 
imagine a tumultului crescând din oraş îi dădea satisfacţie. 
Niciodată nu se gândise serios să ia cu asalt fortăreaţa propriu- 
zisă, cocoţată în munţi, ca un bastion natural. Ştia că nu putea 
intra, aşa că trebuia să iasă ei dintre ziduri. 

Pe toţi zeii, frig mai era! Pământul îngheţat se simţea tare ca 
piatra sub picioare şi era acoperit cu zăpadă de două degete. 
Asediul durase toată iarna, iar Octavian îl petrecuse aproape pe 
tot tremurând în cort, în timp ce oamenii lui aruncau pietre spre 
ziduri şi blocau izvoarele, pentru ca fântânile să sece. In cele din 
urmă, Fulvia şi şleahta ei trebuia să se predea. 

Erau deja Idele lui Marte, iar vântul dinspre miazănoapte 
continua să şuiere prin munţi, cu răsuflarea îngheţată, aţăţând 
flăcările din cealaltă parte a zidurilor. In cursul zilei, spionii îl 
informaseră că unii dintre soldaţii Fulviei se îmbătaseră, 
începând să jefuiască oraşul. Acum, încercau să treacă de foştii 
lor camarazi, prin forţă, pentru a i se alătura lui. Se părea că, în 
acest scop tactic, dăduseră foc câtorva clădiri. Generalii 
insistaseră să atace, dar Octavian le spusese să mai aştepte. Nu 
aveau de ce să forţeze situaţia. Ştia din experienţă că 
majoritatea inamicilor se înfrâng singuri. Era gata să pună 
prinsoare că Fulvia şi Lucius se strângeau unul pe altul de gât, 
chiar în acel moment. 

Fulvia. Dăduse ordin ca oricare cetăţean care vorbea despre 
capitulare să fie spânzurat şi atârnat pe palisade. Vrăjitoare 
însetată de sânge. 

Vântul îl lovi prin mantie, aproape răsturnându-l din picioare. 
Purta cu sine mirosul acru de fum şi cenuşă, aroma metalică a 
sângelui şi duhoarea spurcată a morţii. Se vede că înăuntru se 
ajunsese la un impas de toată frumuseţea. Totul avea să se 
termine din zi în zi. 

Idele lui Martie. Trecuseră aproape patru ani de la moartea lui 
Caesar, iar în Italia încă nu era pace. lulius lăsase în viaţă prea 
mulţi oameni care să tulbure apele. Asta fusese problema lui. 
Octavian n-avea de gând să facă aceeaşi greşeală. 


Alexandria din Egipt 
Noaptea, pe lac, luminiţele lămpilor cu ulei se reflectau 


291 


- CLEOPATRA - 


perfect pe suprafaţa neagră şi netedă ca oglinda a apei. În seara 
aceea, Clubul Vieţii se distra la bordul barjei regale, prin liniştea 
nopţii calme plutind muzica flautelor şi a lirelor. In salonul de 
banchete tocmai se ţineau mai multe toasturi. Antoniu se simţea 
în elementul lui şi toată lumea îi era prietenă. 

Mardian privea întristat cum o mângâia pe regină în feluri 
necuviincioase, ţinându-i căuşul unei palme sub sân în timp ce 
bea, apoi frecându-şi buzele umede de vin pe gâtul ei. In timp ce 
elita Alexandriei bea, cânta şi se veselea, cei doi plecară pe furiş, 
singuri. Reveniră peste vreo oră, regina cu coafura în 
neorânduială şi obrajii aprinşi de focul acela deosebit care făcea 
să fie evident pentru toată lumea ce se întâmplase. 

Pentru Mardian, un om lipsit de pofta sexului, aşa ceva era de 
neînțeles. Cum puteau bărbaţii şi femeile să se facă de râs în 
halul ăsta? 

In primul rând, nu reușea să înţeleagă cum se putea umili aşa 
Cleopatra cu acel om. Nu era vrednic de ea. Şi niciodată n-avea 
să fie. 


69 
Oraşul Canopus 


De jur-împrejurul lui, inimaginabilul, indescriptibilul, dansând 
în umbrele aruncate de flăcările torţelor, piatra şi marmura 
dobândind o viaţă proprie. Armăsari siluiau centauri, capre erau 
încălecate de satiri gâfâitori, leii mârâind penetrau maenadele, 
bacantele zăceau la discreţia cailor. Deasupra lor, pe fiecare 
friză, domnind peste tot acest carnaval al desfrâului, stătea 
Afrodita, zâmbind a încuviinţare. 

Ahenobarbus era şocat până în adâncul sufletului. Provenea 
dintr-o familie republicană de tradiţie străveche cu bun renume. 
Antoniu îi era mai mult decât prieten; erau camarazi de arme, 
luptaseră împreună în asaltul de la Pelusium din campania 
egipteană, cu peste cincisprezece ani în urmă. Intotdeauna îl 
iubise şi-l admira se pe Marcus Antonius pentru curajul lui, 
pentru puterile lui oratorice, pentru felul cum conducea oamenii. 
Pentru el, Antoniu simboliza vitalitatea Romei. 

Motiv pentru care se simţea de-a dreptul copleşit, sosind în 


292 


- COLIN FALCONER - 


acel oraş necioplit şi puturos, pentru a-şi găsi Imperatorul 
îmbrăcat în cămăşi de mătase şi papuci moi, purtând bijuterii ca 
un oriental şi parfumându-se ca un fătălău negru. 

Venise să-l avertizeze pe Antoniu în legătură cu problemele 
care mocneau în Siria şi Italia, dar se părea că, în anul de când 
nu-l mai văzuse, cel mai nobil dintre romani devenise grec. 


* 


În noaptea aceea, Antoniu îl adusese în Templul Afroditei de 
pe Canopus, la cincisprezece mile romane de Alexandria; 
veniseră cei din cercul interior al curţii, câţiva greci şi evrei 
bogaţi, propriii sicofanţi şi ofiţeri apropiaţi ai lui Antoniu şi, 
desigur, marea şi prealuminata Regină însăşi. Fuseseră aduşi cu 
o flotă de bărci de plăcere peste lac, de-a lungul unui canal şi pe 
braţul canopic al Nilului. 

Templul era unul dintre cele mai mari din Egipt, lung cât o 
jumătate de stadion, cu uşile tăcute din aur masiv. Il înconjurau 
grădini, în interiorul unei terase circulare înalte cât şase oameni 
şi cu circumferința de opt stadioane. Printre grădini erau 
răspândite sute de căsuțe unde prostituate de toate rasele şi 
culorile îşi practicau meseria, dedicându-şi câştigurile slujirii 
zeiţei; fete oacheşe, cu inele de aur în nas, din îndepărtatul ţinut 
Ganga al Indiei, nubience cu pielea lucind ca antracitul, germane 
cu păr bălai şi piele trandafirie, sirience cu ochi negri, spaniole 
cu părul ca miezul de noapte, armence şi persane, asiatice şi 
gale. 

Fiecare dintre casele unde locuiau şi... adorau... avea uşa de 
aramă roşie, cu un falus sculptat în chip de ciocănel pentru 
bătut. 

— Fetele se instruiesc şapte ani în clădirea de-acolo, îi spunea 
omuleţul acela dezgustător, Sysiphus. | se spune Colegiul 
Afroditei. Am auzit că acolo învaţă toate secretele îmbrăţişărilor 
şi rafinamentelor erotice. 

„Toate bune şi frumoase”, îşi spuse Ahenobarbus, „dar în timp 
ce Antoniu se scufundă în dezmăţul ăsta, roata lumii se întoarce 
şi, dacă nu acţionează curând, va rămâne în urmă.” 

Nobilul Imperator îl evita cu sârguinţă, din ajun de când 
sosise. Nici în seara aceea nu-i prea oferise prilejul să stea de 
vorbă. Le promisese tuturor celor din grupul lui o distracţie 


293 


- CLEOPATRA - 


specială, deşi Ahenobarbus se cutremura gândindu-se despre ce 
fel de sport putea fi vorba. 

Se aplecă înainte, bătându-l pe Antoniu pe umăr: 

— Marcus, când putem vorbi? 

Antoniu păru iritat de întrerupere. 

— Mai târziu. 

— Nu mai pot aştepta! Am veşti că unul dintre foştii generali 
ai lui Cassius, Quintus Labienus, a fugit la parți şi îi ajută din 
răsputeri să-şi organizeze o armată pentru a invada Siria. 
Războiul e inevitabil. 

— Dacă e inevitabil, făcu Antoniu un gest de lehamite cu 
mâna, ce pot face eu? 

— Trebuie să te duci în Siria şi să-l ajuţi pe Saxa cu întăriri! 

— Guvernatorul e capabil să-şi organizeze singur apărarea. 
Este un militar competent. 

Delăsarea lui Antoniu îl înfuria la culme pe Ahenobarbus. Era 
atât de absorbit de propriile plăceri încât nu-i mai păsa de nimic 
altceva? 

— Nu e numai atât. Am mai auzit şi că soţia ta a pornit o 
rebeliune împotriva confratelui tău Triumvir, Octavian. 

Antoniu ştia, desigur. Numai că nu voia să ia nici o măsură. 

— Puțin îmi pasă ce fac ăia, la Roma, replică el. Aici, sunt mai 
fericit decât am fost vreodată. N-au decât să se strângă de gât, 
dacă asta vor. 

Lui Ahenobarbus nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cum se 
putea ca unui Triumvir să nu-i pese ce se întâmplă la Roma? 

intre timp, peste mulţime se lăsase liniştea şi, în pofida 
propriei voințe, privirea lui Ahenobarbus fu atrasă spre 
spectacolul care urma să înceapă în mica arenă de sub ei. 
Deasupra templului răsărise o lună plină, profilând siluetele 
palmierilor şi făcând ca marmura albă a coloanelor să lucească 
precum osul. Jumătatea de jos a colonadelor era făcută din porfir 
de culoarea purpurei, care nu reflecta lumina lunii, astfel încât 
templul părea să plutească suspendat deasupra pământului. 

Ahenobarbus simțea înghesuiala din jur,  transpiraţia 
amestecată de la mii de trupuri, aerul îngroşat cu nori de fum de 
la torţele aprinse şi mirosul de răşină. 

Sub ochii lui, vreo douăzeci de heterai ieşiră dintr-un 
monument triunghiular straniu, despre care Sysiphus îi spusese 
că se numea Cotyteion. Toate purtau falusuri rituale la 


294 


- COLIN FALCONER - 


cingătoare. Dezgustător. 

— Astea-s cele mai bune dintre cele mai bune, şopti Dellius. 
Ahenobarbus nu se mira să vadă că acel pupincurist din naştere 
se lăsase deja în voia unor asemenea barbarisme. 

— Sunt marile preotese ale templului. Dacă vrei să cumperi o 
femeie din-astea, te costă cel puţin o mină de aur, numai pentru 
o singură noapte. 

O mină de aur! Cu asta se putea ţine o cohortă de legionari în 
campanie un an de zile! 

Erau într-adevăr femei frumoase, deşi falusurile de lemn de pe 
talie le făceau să arate grotesc. Toate erau goale, cu trupurile 
lucind de ulei şi sudoare. Incepură să danseze, în mod vădit sub 
efectul vreunei licori sau poate în transă. 

Ahenobarbus simţea că-l treceau năduşelile. 

Muzica flautelor şi a tobelor crescu ascuţit, iar uneia dintre 
femei îi fu adus un vas de cupru. Femeia scoase capacul şi 
înghiţi conţinutul. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Ahenobarbus în şoaptă pe Dellius. 

— Ritualul ăsta are loc o dată pe lună, răspunse Dellius, cu 
glasul îngroşat de poftă şi oroare. L-am mai văzut cu două ocazii. 
Femeia aia de-acolo a stat în Cotyteion trei ani, aşa că acum i-a 
venit rândul. După trei ani, fiecare mare preoteasă trebuie să-i 
fie sacrificată zeiţei. 

— A băut un filtru al amorului, în doză mortală, adăugă 
Sysiphus, cu ochii lucind de surescitare. Acum, când ştie că va 
muri, pentru ea nu mai contează nimic. Va face orice. 

— Ce înţelegi prin „orice”? 

— Priveşte. 

Ahenobarbus fusese de multe ori la circ, să urmărească 
luptele, văzuse bărbaţi şi femei sfâşiaţi în bucăţi de fiare 
sălbatice, mutilaţi în dueluri, târâţi urlând din arenă după ce 
fuseseră striviţi sub copitele cailor, în timpul curselor de care. 
Credea că fusese martorul tuturor soiurilor de violenţă. Dar ceea 
ce se întâmpla acum sub ochii lui îl zguduia până în adâncurile 
fiinţei. 

Femeia care fusese aleasă pentru jertfă era târâtă de celelalte 
spre un fel de altar din piatră, în centrul arenei. Se urcă pe 
acesta, cu picioarele desfăcute, iar celelalte preotese începură s- 
o posede pe rând, pătrunzând-o prin faţă şi prin spate cu 
masivele falusuri legate la mijloc, într-o orgie rituală de sânge şi 


295 


- CLEOPATRA - 


violenţă, dans şi durere. Urletele de extaz dement şi ţipetele de 
agonie reverberau prin incinta templului, ajungând cu siguranţă 
până în ascunzişul întunecat al Afroditei însăşi. Inghesuită din 
toate părţile de celelalte preotese, victima se răsucea şi se 
zvârcolea într-un paroxism al amorului şi nimeni nu putu şti de 
unde i se trase în cele din urmă moartea, de la filtrul care o 
ucisese în sfârşit sau de la siluirea falusurilor de lemn pictat. 

După ce reprezentaţia se termină, Ahenobarbus descoperi că 
aproape uitase să mai respire. Avea hainele leoarcă de sudoare. 
Privi spre Marcus Antonius. Chipul nobilului Imperator lucea de 
transpiraţie, având ochii luminaţi într-o febră lăuntrică, extatică. 

— O, nobile Antonius, ce-ai făcut? gemu Ahenobarbus. 

Ştia despre cârdăşia lui Antoniu cu Dionisos, desigur. Era un 
secret comentat pe şoptite în toată Roma, o aberaţie proprie 
măreției poate, dar nimic mai mult. Insă acum i se părea că 
Antoniu se aventurase prea departe în regiunile lui tenebroase, 
iar aceşti egipteni, cu regina lor neruşinată, îl mânau pe calea 
nebuniei. 


70 
Perusia, în Italia 


Octavian strâmbă din nas, dezgustat. Făptura aşezată în faţa 
lui, i se spusese, era fratele lui Marc Antoniu. Arăta ca nodul unei 
frânghii, nu altfel, fără a avea nici proporţiile, nici vigoarea 
fratelui său. Mirosea a vin şi a fum, iar pe armură şi mantie avea 
pete de o origine neclară. 

Octavian încercă să se arate înţelegător în timp ce-i asculta 
povestea: cum fusese atras în rebeliunea condusă de Fulvia, 
împotriva voinţei lui, şi la ce orori de neînchipuit, povestite acum 
una câte una, îl supusese. 

— Oamenii nu mai vor să lupte pentru ea, spuse el. Sunt la un 
pas de rebeliune. 

— Asta-i necazul când laşi femeile să se amestece în politică, 
replică Octavian. Este o lecţie salutară pentru noi toţi. 

— Dacă ne primeşti capitularea, am garanţii de clemenţă din 
partea ta? 

„Nu te afli în poziţia de a te târgui cu mine”, reflectă Octavian. 
„Mai că nu mi-ai spus că garnizoana e oricum pe punctul să 


296 


- COLIN FALCONER - 


cadă.” Totuşi, îşi desfăcu mâinile, cu un zâmbet forţat. 
— Doar sunt fiul lui Caesar, răspunse el. 


* 


Peste câteva zile, Lucius părăsi Perusia, pentru a-şi prelua 
postul de guvernator al Spaniei îndepărtate. Cât de departe de 
Roma putea ajunge, fără a cădea de-a binelea peste marginea 
lumii. 

In timp ce se îndepărta de Perusia, escortat de o trupă din 
cavaleria lui Octavian, îşi văzu ofiţerii din statul major agăţaţi cu 
lanţuri în copacii de pe marginea drumului. Trecând pe lângă 
lungul şir de cadavre care putrezeau în frigul dimineţii, auzi 
croncănitul hâd al unei ciori. Ridică privirea, pentru a vedea că 
se apucase să scormonească în ochii unui leş mai proaspăt. Işi 
lua micul dejun. 

Işi aminti ceea ce-i promisese Octavian: „Doar sunt fiul lui 
Caesar. Va să zică, asta e măsura clemenţei lui Octavian”, 
medită el. „Să ajung cât mai departe de Roma.” 


71 


Alexandria din Egipt 
Calendele lui Marte, după calendarul roman, luna 
egipteană a lui Tybi 


Flori albe se desfăcuseră pe lujerii de fasole, de-a lungul 
malurilor Lacului Mareotis, migdalii din palatul de pe Lochias 
scoseseră bobocii florilor, insectele murmurau printre arbuştii şi 
florile din grădinile lui Olympos. 

Venise primăvara la Alexandria şi, o dată cu ea, portul îşi 
reluase activitatea agitată. Caravane sosiseră din deşert cu sacii 
lor mari de mirodenii şi mătăsuri, pentru a fi depozitate lângă 
grânele, untdelemnul de măsline şi amforele cu vin din magaziile 
de la Rhakotis, aşteptând sfârşitul iernii, sfârşitul tuturor 
furtunilor. Acum, marile corăbii negustoreşti porneau din nou pe 
lângă Pharos, navigând spre Roma, Efes şi Atena. In curând, la 
orizont începură să apară vele îndreptându-se spre Alexandria şi 
marele far pentru prima oară de la începutul toamnei. 


297 


- CLEOPATRA - 
Şi, o dată cu corăbiile, soseau şi veşti din restul lumii. 


* 


Antoniu se trezi, gol, pe o canapea dintr-un salon. Quintus 
Dellius stătea aplecat deasupra lui, scuturându-l de umăr. 
Antoniu îşi frecă faţa şi se întoarse pe spate. Dellius ridică o 
sprânceană. O fi fost adormit Stăpânul Romei, dar o anumită 
parte din trupul lui era cât se poate de trează. 

— Quintus Dellius. Cât e ceasul? 

— Al cincilea ceas, stăpâne. 

— Aşa de devreme... mormăi Antoniu. 

Mâna îi cobori între coapse şi începu să se frece. Se jucă 
alene, încruntat a concentrare. 

— Ce mai noapte a fost şi asta... 

— Într-adevăr, stăpâne. Mă bucur să mă întorc la război. 
Trupul meu poate înfrunta încercări mai îndrăzneţe. 

Era nervos. Trebuia să i-o spună odată. 

— Stăpâne, se ridică o problemă de stat, urgentă. 

Antoniu zâmbi. 

— Intr-adevăr. După cum vezi. 

Una dintre sclavele sirience tocmai intrase în cameră şi, la 
vederea lui Antoniu, în toată glorioasa lui turgescenţă, făcu ochii 
mari şi fu gata să se retragă din nou. 

— Vino-aici, o chemă Antoniu. Nu fugi. Nu te muşc. Decât 
dacă vrei, adăugă el, rânjind spre Dellius. 

Fata se apropie, cu paşi şovăitori. 

— Stăpâne, au sosit veşti din Siria... 

Antoniu nu-l luă în seamă pe Dellius. 

— Vino-ncoace, pisicuţo. Aşa... Nu-ţi fie frică. 

— Stăpâne... 

— Dellius, acoperă-ţi ochii, dacă ţii cu tot dinadinsul. 

Apucând fata de mână, Antoniu o trase lângă el. Ochii sclavei 
se holbaseră ca două farfurii. Râzând, Antoniu o răsuci repede, 
ridicându-i tunica. Fata ţipă, mai mult de surprindere, căci era 
obişnuită să-i servească pe eunucii din apartamentele reginei. 
Dar avea atâta minte încât să nu i se împotrivească unui roman 
şi unui zeu. 

Dellius se uită cum Antoniu se umezea cu degetele şi intra în 
fata care tremura ca varga. Drăguţă bucăţică, fu nevoit să 


298 


- COLIN FALCONER - 


recunoască Dellius, cu un fund ca o piersică şi pielea de culoarea 
scorţişoarei. 

— Ah, acum a răsărit soarele... gemu Antoniu. 

— Avem ştiri din Siria, insistă Dellius. 

Antoniu ţinea fata de şolduri, cu ochii închişi. 

— Şi eu am ştiri din Siria, spuse el, zâmbindu-i şmecher 
sclavei. Şi toate sunt bune. 

— Doamne Antoniu, parții au invadat şi învins legiunile 
noastre de-acolo 

Ochii lui Antoniu se deschiseră brusc. 

— Guvernatorul nostru? Saxa? 

— Decimus Saxa e mort. A 

Antoniu nu părea să fi auzit. Inchise ochii din nou şi-şi reluă 
plăcerile. Dellius simţea că începea să devină tot mai agitat, şi 
nu numai din cauza problemelor de stat. Fata nu părea să stea 
prea comod, îndoită peste canapea într-o poziţie atât de 
nefirească, dar în rest nu dădea semne că experienţa ar fi fost 
neplăcută. Nu toate sclavele aveau ocazia să se împerecheze cu 
un zeu în viaţă, reflectă el. 

— Parii au luat-o spre miazăzi şi au ocupat lerusalimul, 
continuă Dellius. Toate oraşele au căzut, numai Tyrul nu. S-au 
pierdut două legiuni din Siria, împreună cu drapelele cu vulturi. 

Antoniu nu reacţionă nici acum. Muşchii întregului trup i se 
încordară ca nişte arcuri şi termină rapid. Scoase un gâfâit slab. 

— Numai lrod mai rezistă, la Masada. 

Antoniu se prăbuşi peste spătarul canapelei. Rămase culcat 
aşa mult timp, trăgându-şi respiraţia, apoi se dezmetici. Işi 
scoase de pe deget unul dintre inelele enorme cu smaralde şi i-l 
dădu fetei. 

— Poftim, spuse el. Pentru dulceaţa ta. 

Fata luă cu vioiciune inelul, apoi îşi culese legătura de şolduri, 
care zăcea pe marmură, la picioarele ei. Cu o privire scurtă spre 
Dellius, ieşi în fugă din salon. 

— Stăpâne, trebuie să te întorci la realitate. Ne-am delectat 
destul cu distracţiile de-aici. Acum, mai avem şi treburi de făcut. 

— Numai dacă... începu Antoniu, dar nu termină; părea să ia o 
hotărâre. Cheamă-l pe Eros, se răsti el. Am nevoie de haine. 
Unde, pentru numele tuturor zeilor, mi-s hainele? 


* 


299 


- CLEOPATRA - 


Stătea în sufrageria ei particulară, pe o canapea, luându-şi 
micul dejun; avea pâine nedospită, o pastă făcută din smochine, 
brânză de capră şi măsline negre, aranjate pe un platou de 
argint. Miniştrii ei, împreună cu Mardian, Diomedes şi câţiva 
strategioi, stăteau în jurul camerei; alt bărbat, cu chipul ars de 
soare şi barba stufoasă şi lucioasă, se oprise în mijlocul încăperii. 

Antoniu năvăli înăuntru, urmat de Dellius şi câţiva dintre 
ofiţerii lui de stat major. „lar a băut”, îşi spuse Cleopatra. „Şi se 
culcă, dacă Mardian spune adevărul, cu sclavele mele. Oare nu 
se satură niciodată de toate astea? Niciodată nu doreşte să-şi 
folosească timpul cu rost? Cu siguranţă, nici un om inteligent nu 
se poate complăcea în distracţii decât până la un punct, după 
care se plictiseşte. 

N-ar trebui să mă deranjeze atât de mult. Nu fac decât să mă 
folosesc de el, la urma urmei, cum şi el se foloseşte de mine. 
Prin urmare, e mare păcat că mi s-a strecurat aşa în inimă, în 
ultima vreme. Ar trebui să-mi stăpânesc mai bine emoţiile. 
Ticălosul ăsta m-a făcut să-l iubesc puţintel, împotriva voinţei 
mele.” 

— A, domnul meu Antoniu, îl întâmpină ca. Tocmai ne 
pregăteam să trimitem după tine. Omul acesta are veşti care s- 
ar putea să te intereseze. 

Antoniu îl studie pe celălalt. Avea o atitudine arogantă şi ochi 
plini de trufie. Grec, poate, sau sicilian. 

— Numele lui este Apollodorus, continuă Cleopatra. E 
negustor. A plecat din Roma la prima încetare a furtunilor de 
iarnă şi este cel dintâi care ajunge la noi din Italia. 

— Octavian? întrebă Antoniu, cu speranţă. Are febră? Are 
gâlci? A murit? 

Cleopatra nu zâmbi. „Va să zică, aşa”, îşi spuse el. „Alte veşti 
proaste.” 

— Stăpâne, începu acel Apollodorus, după cum ştii cu 
siguranţă, fratele tău Lucius şi soţia ta Fulvia au adunat la 
sfârşitul anului trecut o armată şi au provocat o rebeliune 
împotriva tânărului Caesar. Nu le-a mers deloc bine. Ultimele 
veşti spun că sunt asediați în fortăreaţa montană din Perusia. 

Antoniu închise ochii. Era o zi frumoasă de primăvară; dincolo 
de ferestre, portul scânteia la soare, iar în văzduh se simţea 
căldura primăverii. „Doar un anotimp am lipsit din lume şi în 


300 


- COLIN FALCONER - 


timpul ăsta am pierdut şi Răsăritul, şi Italia. Nu pot avea nici un 
moment de linişte fără să înceapă chinurile'?” 

— Şi legiunile mele? întrebă el, cu un glas găunos. 

— Sunt încă în tabere. Fără ordin de la tine, nu s-au alăturat 
rebeliunii. 

Antoniu dădu din cap. Inima îi bătea în piept ca o tobă. Cineva 
i-o despicase în două cu o spadă. Era o oră prea matinală pentru 
o asemenea veste. 

— Sextus stăpâneşte marea, în jurul Siciliei şi al Sardiniei, 
continuă Apollodorus. Nici o corabie romană nu poate trece de 
el. Zeci de romani de familie bună s-au refugiat sub protecţia lui. 

Antoniu o privi pe regină. „la te uită la ochii ăştia! E exact 
ceea ce voia. Nici măcar nu încearcă să se prefacă dezamăgită 
pentru mine. Vrea să lupt contra poporului şi ţării mele. Femeile 
mă trădează la tot pasul.“ 

— Mă doare că-ţi aduc vestea asta, spuse Apollodorus. 

Ce mincinos! 

— Pe mine mă doare s-o aud, spuse el. Ar trebui să mă consult 
cu statul meu major şi să le dau ştirea. 

Şi plecă, în grabă. Pe toţi zeii, trebuia să bea ceva. 


* 


Antoniu se învârtea prin apartamente, bând din nou, după 
care îşi azvârli cupa de-a rostogolul, prin cameră, împroşcând 
pardoseala de alabastru cu vin roşu închis, ca sângele. 

Cleopatra îl privea, simțind faţă de nemulţumirea lui o 
satisfacţie perversă pe care încerca să şi-o ascundă. „Ar fi trebuit 
să mă asculţi pe mine, în loc de a-ţi face de cap cu sclavele 
mele. În sfârşit, lumea te-a silit să te pui în mişcare. Nu mai poţi 
trage de timp. Dacă te laşi condus de mine, te pot ajuta să 
întrezăreşti un crâmpei din visul lui Caesar. Poţi deveni toate 
acele lucruri care ar fi trebuit să fie stăpânul tău, dacă nu era 
trădat. Hai să vedem acum dacă eşti Hercules, sau doar un alt 
impostor în piele de leu.” 

— Nu pot arunca în cârca lui Octavian vina pentru tot ce s-a 
întâmplat, spunea Antoniu. Fulvia a pornit cu legiunile contra lui, 
ba chiar şi-a bătut propriile monede. Nu am nici o bază legală ca 
să-l combat. 

„Bază legală?” se întrebă ea. „A avut lulius vreo bază legală 


301 


- CLEOPATRA - 


ca să pornească împotriva lui Pompei cu legiunile lui? Când eşti 
un simplu agricultor de pe câmp, respecţi legea. Când eşti rege 
sau regină, faci legea.” 

— Asta a vrut Octavian tot timpul, spuse ea. 

— Nu-i adevărat, asta a vrut Fulvia! A făcut-o fiindcă am venit 
la Alexandria, în loc să mă întorc la Roma! 

— Atunci, divorţează de ea. Nu ţi-e de nici un folos. N-a făcut 
decât să işte gâlceavă. Eu îţi pot cumpăra cincizeci de legiuni şi 
o flotă întreagă de corăbii. Inalţă-te cu mine! Căsătoreşte-te cu 
mine şi-ţi pot dărui lumea! 

Poftim, o spusese. O şansă de a fi stăpânul lumii, rostită prin 
viu grai. Antoniu, însă, ezita. 

— Am un pact cu Octavian şi Lepidus. Mi-am dat cuvântul. Ce- 
o să creadă Roma despre mine, dacă mi-l calc acum? Ne-am 
săturat de atâtea războaie civile. 

— Nici un imperiu nu poate fi condus de doi oameni, iar de trei 
e imposibil. Puterea nu-i poate aparţine decât unei singure 
persoane. Ştii bine asta. Acest pact nu a fost decât un mod dea 
câştiga timp, până vă debarasaţi de Cassius şi Brutus. 

Antoniu îşi muşcă buzele. 

Cleopatra simţi copilul mişcându-se în pântecul ei. Sânii îi erau 
mai mari, umflaţi, pregătindu-se pentru naştere. Antoniu încă nu 
observase. Şi nici ea nu avea de gând să-i spună, nu încă. Mai 
întâi, să-şi dovedească virtutea în faţa ei. 

— Dacă nu-l distrugi, continuă Cleopatra, te va distruge el pe 
tine. 

Ochii lui Antoniu se înăspriră. Ştia că se putea să aibă 
dreptate. Dar nu voia s-o audă. 

„Of, ce se întâmplă cu tine? Nu-ţi poţi petrece toată viaţa pe 
canapea, cu o femeie pe genunchi şi o cupă în mână. Vine o 
vreme când trebuie să te ridici, să ieşi în lume şi să-l plăteşti pe 
barcagiu.” 

Expresia de pe chipul lui... Cleopatrei nu-i venea să creadă că 
putea să refuze o asemenea şansă. 

— Nu pot să-mi calc cuvântul, repetă Antoniu. 


72 
Pe terasă trosneau făclii. Cleopatra stătea cu braţele 


302 


- COLIN FALCONER - 


încrucişate pe piept, privind spre mare. Faţa îi era pe jumătate 
luminată de flăcări, făcliile aruncând umbre prelungi care dansau 
pe pereţii palatului. N 

Antoniu ieşi pe terasă. In dimineața aceea, era îmbrăcat din 
nou cu uniforma de Imperator roman, mantia purpurie şi armura 
smălțuită. Tunică în loc de robă grecească, sandale cu curelele 
înfăşurate până la jumătatea gambelor în loc de pantofi moi din 
Attica. 

— Porumbiţo, murmură el. 

Cleopatra nu avea încredere în propria voce ca să-i vorbească. 

Era prea furioasă. 

— Plec când se crapă de ziuă. 

— Ştiu. 

— Voi merge în Siria, ca să mă ocup de parți. Apoi, mă voi 
confrunta cu problemele din Italia. 

— Ţi-am spus cum să te confrunţi cu problemele din Italia. 

— După ce rezolv toată încurcătura asta, am să mă-ntorc. 

— Asta o zici tu... 

— Vorbesc serios. 

Antoniu ezită. „Uită-te la el, cum stă aici. Ca micul Caesarion, 
după ce a fost certat. l-am arătat cheile întregii lumi, şi tot nu-i 
destul pentru el, tot contez pentru el mai puţin decât datoria faţă 
de Roma. l-am făcut toate hatârurile, i-am arătat toate deliciile 
acestui oraş şi toate deliciile propriului trup. Ce crede, că o 
regină se dăruieşte atât de uşor? Cum aş putea să nu mă simt 
jignită de moarte?” 

— Nici un sărut înainte de plecare? întrebă el. 

— Imi păstrez sărutările pentru când te întorci. 

Nici nu suporta să se uite la el. „O să-i duc dorul”, îşi dădu ea 
seama. „O vreme, am făcut-o pe târfa pentru tine. Mi-am 
petrecut iarna râzând, în loc de a studia registrele şi a asculta 
turuiala funcţionarilor şi a celor ce încasează impozitele. Vreau 
să rămâi. Am putea avea şi plăcerea, şi puterea. Am putea fi 
zei.” 

Antoniu se foi în loc, arătând ţeapăn şi stângaci în armură. Se 
întoarse să plece. 

Frustrarea Cleopatrei dădu pe dinafară. 

— Poţi avea totul, Marcus Antonius! Impreună, putem fi mai 
mult decât Roma! 

— Mă voi întoarce, fu singurul lui răspuns. 


303 


- CLEOPATRA - 


PARTEA A TREIA 


Cupidon şi Dionisos sunt doi dintre cei mai violenti zei, pot să 
înhațe sufletul şi să-l împingă atât de departe spre nebunie, încât 
îşi pierde orice reţinere. 

ACHILLES TATIUS 


73 


„S-o fut în cur pe nevastă-mea.” 

Antoniu abia suporta să se uite la ea. Perusia o îmbătrânise cu 
zece ani. Işi vopsise părul cu henna, după moda germanică, dar 
asta nu putea ascunde faptul că avea în jurul gurii mici şi crude 
mai multe riduri decât ultima dată când o văzuse, iar ochii îi 
arătau şterşi ca de plumb. Aspectul ei părea mai degrabă al unui 
soldat cu o rană de lance, purulentă. 
la ceea ce făcuse. Fiara asta, scorpia asta, se amestecase în 
viaţa lui. Nu în legătură cu vreo amantă, lucru pe care l-ar fi 
putut înţelege, chiar dacă nu şi ierta, ci în viaţa lui politică. 

Munatius Plancus, pupincuristul ăla, stătea în spatele ei, cu o 
expresie chinuită şi plină de regrete. Spre deosebire de Fulvia, 
care se încrunta la el de parcă ar fi fost numai vina lui. 

Vila — un palat, mai bine zis — avea vedere spre golf. Pe 
pardoseală, mozaicul din mijlocul camerei reprezenta, din 
păcate, o scenă de pe NII, cu un crocodil şi un hipopotam. 
Antoniu şi Fulvia stăteau de o parte şi de alta a acestuia, 
despărțiți de Egipt şi de păcatele lui din Alexandria. 

Poate că Fulvia comandase mozaicul anume pentru acea 
ocazie. 

— Ei, spuse ea, războinicul se întoarce. Şi cum ţi-ai petrecut 
iarna? 

îndrăzneala ei îi tăie respiraţia. 

— Aş putea să-ţi pun aceeaşi întrebare. 

— Ai pierdut un anotimp întreg pilind şi trăgându-ţi-o cu ţoapa 
aia ata. 

— Nu prea se compară, replică Antoniu. Te las singură câteva 
luni şi tu aduci toată Italia în pragul războiului civil. 


304 


- COLIN FALCONER - 


— Pentru tine am făcut-o. Pe când tu nu poţi spune acelaşi 
lucru. 

Plancus continua să stea lângă ei, cu o expresie mieroasă pe 
faţă. Lui Antoniu îi venea să-l arunce pe fereastră. 

— Ai susţinut-o pe nevastă-mea în planurile ei nebuneşti? 

Mărul lui Adam tresări în gâtul lui Plancus ca un dop pe o mare 
furtunoasă. 

— Stăpâne... îngăimă el şi nu-şi mai găsi cuvintele. 

Antoniu reveni cu atenţia spre soţia lui. 

— ţi dai seama ce-ai făcut? 

— Poate că ar fi ieşit altfel, dacă erai la Roma, în loc să-ți 
tocmeşti scula în Orient. 

Amuţi. De unde învățase un asemenea limbaj? Petrecuse prea 
mult timp în compania soldaţilor, evident. 

Ultimele câteva luni fuseseră o perioadă de încercare pentru 
Antoniu, după abandonul nebunatic de la Alexandria, o revenire 
aspră la realităţile vieţii de magistrat roman. Din Alexandria 
pornise spre Efes, numai pentru a descoperi că parții ocupau 
acum aproape toată Siria, capturând până şi Tarsusul. Dar cu 
problema asta nu avea ce face până nu aduna din nou o armată. 

Sarcină care ar fi fost mai uşoară dacă cele unsprezece legiuni 
ale lui din Galia n-ar fi fost preluate de Octavian, după farsa din 
Perusia. 

Când ajunsese la Atena, le găsise acolo atât pe soţia sa, cât şi 
pe mama lui, lulia, după ce fuseseră nevoite să fugă de 
Octavian. Fiul pirat al lui Pompei, Sextus, o adăpostise pe lulia 
luni de zile. Aşa că acum, pe lângă celelalte probleme, se mai 
pomenea şi dator faţă de cel mai înverşunat duşman al 
Triumviratului. 

O singură iarnă departe de toată harababura şi se alesese 
praful de toate. 

— Clodia e aici, spuse Fulvia. 

Clodia era fiica Fulviei. O făcuse cu primul soţ, aşa că nu era 
din sângele lui, dar totuşi răspundea pentru ea. Clodia era cea 
care îndulcise învoiala cu Octavian, când formaseră Triumviratul. 

— Octavian a trimis-o înapoi cu scrisoarea asta, spuse Fulvia, 
aruncându-i un sul. Susţine că e încă intactă. A avut-o la eltrei 
ani. Ce i-o fi făcut? 

— Nu prea multe, pare-se. 

— Numai tu eşti de vină. Te-ai lăsat dus de nas de balerinul 


305 


- CLEOPATRA - 
ăla pricăjit! 

— Războiul ăsta nu a fost opera mea. Nu pe mine m-a dus de 
nas! 

— Nici nu-ţi dai seama, aşa-i? Octavian se comporta de parcă 
ar fi fost stăpân numai el peste toată Roma. Nu voia decât o 
scuză ca să-ţi ia legiunile din Galia. Şi tu l-ai lăsat! 

— Ba nu, tu l-ai lăsat! 

— Era nevoie de tine la Roma. Ce făceai, în timp ce eu mă 
luptam în locul tău? 

— In timp ce tu pierdeai în locul meu. 

— Fătălăul ăla e pornit să-ţi vină de hac. Vrea să desființeze 
Triumviratul! 

Antoniu făcu un pas înapoi. Pe Jupiter, era o femeie 
îngrozitoare. Cu adevărat înspăimântătoare. Fulvia se apropie de 
el până ajunse aproape să-l atingă, repezindu-şi faţa spre a lui. 

— Ai să vezi tu, într-o zi. lţi vrea sângele. O să te distrugă, 
Antoniu, dacă nu-l omori tu mai întâi. 

— Am avut o înţelegere cu el. Mi-ai încălcat cuvântul. 

— Fă-o acum. Striveşte-l şi poţi fi stăpânul necontestat al 
Romei! 

— Eşti un monstru, replică Antoniu şi ieşi. 


Alexandria din Egipt 


Oraşul era atât de alb, în soarele verii, încât vederea lui dădea 
dureri de ochi. O briză sărată sufla dinspre port, aducând cu sine 
izul de alge şi cărbune ars de la Pharos. Pescăruşii ţipau şi 
dădeau târcoale pe deasupra cheurilor. În apele mai adânci 
înotau delfini, zbenguindu-se şi sărind ca nişte săgeți pe lângă 
dig. 

Antoniu plecase de trei luni. Fără petrecerile lui, cu Compania 
Vieţii dezmembrată, în palat se lăsase din nou liniştea. Cleopatra 
reuşea din nou să doarmă destul. Dar totuşi, într-un mod ciudat, 
îi simţea lipsa. 

— Sunteţi pe buzele tuturor celor de la Roma, îi spuse 
Mardian. 

Cleopatra se întoarse dinspre fereastră. 

— Şi acum? 

— Am primit un raport de la Apollodorus. Spune că toată 
lumea vorbeşte numai despre şederea lui Antoniu aici. Despre 


306 


- COLIN FALCONER - 


excesele lui. Şi ale voastre. 

— Ale mele? 

— In Forum se spune că poftele lui nu-şi găsesc perechea 
decât în ale voastre. Că torturați prizonierii ca să vă distraţi şi că 
în fiecare noapte vă culcaţi cu câte un alt sclav. 

— Dezgustător. Nici nu m-aş atinge de un sclav, necum să mă 
mai şi culc cu el! 

— Aşa vorbeşte lumea. Scursorile din Roma sunt cam la fel cu 
cele de-aici. Le place să răspândească bârfe scârboase. 

— Aşa că, însoţindu-l pe Antoniu în excesele lui, sunt 
considerată egală cu el? 

— Se pare că da. 

— Şi ce se-aude despre reconcilierea lnimitabilului cu soţia 
lui? 

— N-a mers bine. 

Cleopatra zâmbi. Putea să-şi imagineze. 

— A ridicat pânzele pentru Italia. Se vorbeşte despre un nou 
război civil. 

— Şi Fulvia? 

— Ea a rămas la Atena. Bolnavă, cred. Unii spun că asediul de 
la Perusia i-a şubrezit sănătatea. 

— iți mulţumesc, Mardian. Ţine-mă la curent cu alte veşti. 

— Da, Maiestate. 

După plecarea lui, Cleopatra reveni la fereastră. Aşadar, cei 
din Republică încă mai vorbeau despre ea. N-o deranja peste 
măsură ce spuneau. Nu putea opri moara de zvonuri a lui 
Octavian să se învârtească şi să macine. 

„Mă întreb ce-au să spună când vor afla că port în pântec 
copilul lui Antoniu”, reflectă ea, rezemându-şi mâinile pe 
abdomenul umflat. „Fără îndoială, vor spune că aparţine unuia 
dintre sclavii pe care i-am torturat sau unuia dintre nenumăraţii 
băieţi slujitori pe care se zice că i-am decapitat după ce mă 
culcam cu ei.” 

Se aşeză pe un divan. Era prea cald ca să poarte un copil în 
burtă. 

Va să zică, nobilul Antoniu nu se împăcase cu Fulvia lui. Nici 
un moment nu credea că avea să se mai împace vreodată, cu 
atât mai puţin acum. Fulvia se dovedise o piedică; până şi el 
trebuia să-şi dea seama că era necesar să se descotorosească 
de ea. Dar pe Antoniu nu te puteai baza. Avea tot atâtea şanse 


307 


- CLEOPATRA - 


să facă faţă problemelor, cât şi să le întoarcă spatele. Poate că 
avea nevoie de o mână de ajutor. 

Cleopatra îşi chemă şambelanul. 

— Găseşte-mi-l pe Olympos, îi ceru ea. 


74 


Peste măsură de grațioasei şi înțeleptei Regine a Egiptului, 
Doamnă a celor Două Ţări, Zeită lubitoare-de-Tată, 


Știri triste din Grecia. Cu regret o informez pe Maiestatea 
Voastră că soția nobilului Imperator Antoniu, Triumvir al Romei, a 
răposat astăzi aici la Atena, de pe urma unei boli cauzate de 
tribulațiile cărora le-a fost supusă în timpul războaielor din Italia. 
Toţi cei de aici, din Grecia, care o cunoşteau, o plâng din toată 
inima. 

Mă socotesc norocos de-a o fi cunoscut pe această mare 
doamnă înainte de a muri şi i-am transmis felicitările voastre, 
aşa cum mi-ati cerut, împreună cu darurile de la Maiestatea 
Voastră, inclusiv smochinele în miere, o delicatesă pe care mi s- 
a spus că a găsit-o îndeosebi pe placul ei.. 

Un mesager a fost trimis la Antoniu, pentru a-l informa despre 
tragicul sfârşit al soției lui. 


Devotatul vostru slujitor şi prieten, Olympos 


* 


Cleopatra se strecură în camera copiilor, sprijinindu-se de 
pereţi. Avea amețeli; moaşele spuneau că pierduse mult sânge. 
Medicii îi recomandaseră doze puternice de purecariţă şi o 
puneau să bea tot felul de poţiuni cu miros neplăcut ca să se 
întremeze. Le spusese că nu avea nevoie, pentru a se simţi mai 
bine, decât de scrisoarea de la Olympos. 

Antoniu era de două ori binecuvântat, nu numai cu un copil, ci 
cu doi. Alexandru şi Cleopatra dormeau în pătuţurile lor, al lui 
intarsiat cu o friză de fildeş cu tigri, al ei cu elefanţi. „Aşadar”, îşi 
spuse ea, „acum îi am în grija mea pe copiii celor mai mari doi fii 
ai Romei. Să mai încerce cineva să mi-i nege.” 


308 


- COLIN FALCONER - 


Alexandru semăna leit cu tatăl lui, un băieţel sănătos şi 
dolofan, cu o claie de păr bogat. Micuța Cleopatra Selena era mai 
măruntă, mai oacheşă, cu piele măslinie. Ingenunche lângă patul 
ei, privindu-i mişcările aproape neobservate ale pieptului în timp 
ce respira, şi-i contemplă în lumina lunii gura în formă de 
inimioară. „O fiică, o femeie ca mine. Viitoarea Isis. Cum vei face 
faţă în această lume a bărbaţilor?” se întrebă Cleopatra. „Mie nu 
mi-au dăruit decât suferinţă. Sunt necredincioşi, nepăsători, 
preocupaţi numai de ei înşişi. Beau prea mult şi iubesc prea 
puţin. 

Unul dintre fraţii tăi este Caesar, iar fratele tău geamăn e 
Alexandru. Trebuie să vă apăr, pe unii de ceilalţi. Nu vă voi lăsa 
să vă strângeţi de gât, cum am făcut eu cu fraţii şi surorile mele. 
Voi găsi o cale ca fiecare dintre voi să se bucure de dreptul său 
din naştere. _ 

Somn uşor, deocamdată. || voi aduce pe tatăl vostru acasă.” 


75 
Alexandria din Egipt 


Se întorsese la lucru cu mult timp înainte ca medicii să 
considere că era recomandabil. 

— Femeile felahilor îşi nasc copiii pe câmp, le spusese ea. Şi-n 
plus, sunt prea multe de făcut ca să zac în pat, bând elixirurile 
voastre spurcate. 

Era începutul Anului Nou egiptean, data pe care romanii o 
numeau Calendele lui Septembris, anotimpul când Nilul începea 
să se umfle. Sau, cel puţin, aşa sperau cu toţii. In ultimii doi ani 
la rând fusese secetă şi nu-şi mai puteau permite încă un sezon 
de uscăciune fără ca ţara să cadă pradă anarhiei şi foametei 
generalizate. 

Cleopatra stătea închisă cu miniştrii ei, studiind rapoartele de 
la oeconomi şi guvernatorii districtuali. Tocmai îl chestiona mai 
amănunţit pe Diomedes despre starea exactă a magaziilor şi a 
rezervelor de grâne, când în cameră dădu buzna pe neanunţate 
Mardian. După expresia de pe chipul lui, Cleopatra îşi dădu 
seama că avea veşti proaste — cele mai proaste cu putinţă. 

— Lăsaţi-ne singuri, le spuse ea celorlalţi. 


309 


- CLEOPATRA - 


Înalţii funcţionari se uitară unii la alţii, apoi la Mardian. Ştirea 
avea să se răspândească prin palat ca focul prin savană, îşi 
spuse ea. Speculaţii, apoi zvonuri. Dar, dacă erau veşti proaste, 
voia să le audă prima, să aibă timp pentru a se pregăti. 


* 


Trase adânc aer în piept şi încercă să se liniştească. Oare ce 
putea fi? O altă rebeliune în Egiptul de Sus, poate? Sau ceva în 
legătură cu Antoniu! | se pierduse corabia pe timp de furtună? 
Fusese învins în lupta cu Octavian? 

Mardian stătea în faţa ei, tremurând ca un sclav care a fost 
prins cu mâna în sacul de la bucătărie. Ingrozit, cu răsuflarea 
tăiată. Insemna că era un dezastru. 

Cleopatra inspiră adânc. 

— A murit Antoniu? întrebă ea. 

Eunucul clătină din cap, bălăbănindu-şi obrajii. 

— Nu, Maiestate. Trăieşte. 

— Atunci, ce e? Suntem cotropiţi? 

— A venit Apollodorus, Maiestatea Voastră. 

Se foi în loc. Apollodorus! Dacă venise personal, însemna că 
adusese cea mai proastă veste cu putinţă. „Ei bine, să termine 
mai repede. E de preferat ca ştirile proaste să fie lăsate în 
urmă.“ 

— Atunci, pofteşte-l. 

Şi Apollodorus intră, cu obişnuitul lui pas legănat şi umbra 
unui zâmbet pe buze. Ca şi cum problemele naţiunilor ar fi fost 
un motiv de amuzament pentru el. La vederea lui, Cleopatra avu 
o stare de sufocare familiară. Işi amintea cum îl privise în 
noaptea aceea în cort, cu evreica heterai, Rachel. „Poate că, într- 
o zi, îi voi spune. Asta o să-i şteargă zâmbetul de pe buze.” 

— Maiestate, începu el, făcând o încercare neconvinsă de a se 
prosterna la picioarele tronului. 

— Apollodorus. Ne-ai adus veşti. 

— Intr-adevăr. De la Antoniu, Maiestate. 

Cleopatra îşi ţinu respiraţia. 

— Spune-ne. 

— A făcut pace cu Octavian. 

Simţi că i se scurgea sângele din obraji. 

— lar? 


310 


- COLIN FALCONER - 


— S-au întâlnit la Brundisium. Au convenit să reînnoiască 
Triumviratul, iar războiul dintre ei a fost evitat. 

Mă rog, era o dezamăgire, dar asta nu explica paloarea 
păstoasă de pe chipul lui Mardian, nici tremurul mâinilor lui. 
Cleopatra reveni cu atenţia la Apollodorus. „li face plăcere. Chiar 
nu se teme? Ce neruşinat!” 

— Nu e asta singura veste. Ce s-a mai întâmplat, şi nu îmi 
spui? 

— Pacea s-a încheiat cu un anumit preţ. 

In acel moment, ştiu, chiar înainte de a auzi cuvintele. 
Oroarea i se aşeză în stomac ca un bulgăre de grăsime rece. 

— Urmează să se însoare cu sora lui Octavian, Octavia. 

In timp ce Apollodorus rostea aceste cuvinte, Mardian, lângă 
el, tresări, aşteptând tirada. Cleopatra, însă, nu făcea decât să-i 
privească fix. Simţea numai o stare de amorţeală, nimic mai 
mult. Şi-n plus, ce rost ar fi avut să se înfurie? l-ar fi înjosit 
demnitatea de regină, fără să rezolve nimic. 

Dar ceva, înlăuntrul ei, murise. 

Nu era numai faptul că o trădase. Ce-ar fi fost nou în asta? 
Roma trăda încontinuu Alexandria. Dar cât de sordid! „Chiar în 
momentul când el negocia tratatul ăsta infam”, îşi spuse, „eu îi 
năşteam lui Antoniu un fiu şi o fiică. l-am oferit lumea, iar el a 
ales în schimb calea cea mai uşoară; i-am dăruit măreţia, şi când 
colo el a preferat mediocritatea. 

Ştiam cum e; toată lumea ştie cum e Antoniu. Mi-am spus 
chiar că puteam să suport când se distra cu sclavele, aici, în 
palat. Dar oare tot ceea ce s-a întâmplat aici, la Alexandria, a 
însemnat atât de puţin pentru el încât să mă poată trăda cu 
atâta nepăsare? Mi-am deschis oraşul şi sufletul în faţa lui.” 

— Va să zică, aşa, spuse. lnimitabilul a săvârşit 
indescriptibilul. 

— Imi pare rău că vă aduc această veste neplăcută. 

— Ar fi trebuit să ne aşteptăm. La fel ca toţi bărbaţii, este 
infidel, egoist şi rău. 

Lui Apollodorus nu păru să-i placă această defăimare a sexului 
din care făcea parte. 

— Se spune că a fost silit să accepte, Maiestate. Octavian a 
închis portul de la Brundisium în calea corăbiilor lui şi l-a obligat 
să debarce la miazănoapte de oraş. Legiunile lor s-au întâlnit pe 
câmpul de luptă, dar soldaţii au refuzat să se lupte între ei. Mulţi 


311 


- CLEOPATRA - 


dintre ei luptaseră umăr lângă umăr, la Filippi, iar acum s-au 
săturat de război până peste cap. Ei le-au impus celor doi 
această înţelegere. 

— Şi presupun că pe urmă l-au târât pe Antoniu, zbierând şi 
dând din picioare, în patul altei femei? 

Acest Antoniu era ca un urs bâjbâind greoi de colo-colo, 
vârându-şi labele în faguri şi gustând toată mierea din lume. 

— Este frumoasă, această Octavia? 

— Nu la fel de frumoasă ca Maiestatea Voastră. 

— Dacă mă tratezi ca pe o fetişcană fără nimic în cap, am să 
ţi-l zbor pe-al tău de pe umeri. 

Aceste cuvinte îi şterseră zâmbetul de pe faţă. Pentru prima 
dată. Dar tot mai avu temeritatea să ridice capul, privind-o drept 
în ochi. 

— Se spune că are un gât ca de lebădă şi faţa Afroditei însăşi. 

— Bietul Antoniu. Cred că e distrus. 

— Ne putem imagina deznădejdea lui. 

Cleopatra tăcu un timp îndelungat. Apoi, păru să se 
dezmeticească, parcă trezindu-se dintr-un somn adânc. 

— Cu ce s-a ales pentru înţelegerea asta? 

— Octavian a păstrat legiunile pe care le confiscase în Galia. 
Au convenit ca Octavian să-l scoată pe Sextus din Sicilia, iar 
Antoniu să se ocupe de parți. 

— Cu alte cuvinte, Antoniu a renunţat la Apus fără luptă. 

— Pare să considere că Răsăritul e mai important. 

Amorţeala din membrele ei începea să se risipească. Acum îi 
venea într-adevăr să tune şi să fulgere. Trebuia să se abţină. 

— Mă rog, nu mai e nimic de făcut, spuse ea. Am aruncat cu 
zarurile şi am pierdut. 

Mardian luă cuvântul. Arăta complet nenorocit. 

— Doriţi să rămâneţi singură, Maiestate? Să-i trimit de-aici pe 
miniştri? 

„Da, trimite-i. Nu vreau să mai vorbesc cu nici un suflet de 
om, niciodată. Acum, afacerile mărunte ale recoltelor şi 
impozitelor nu mai înseamnă nimic pentru mine.” În schimb, se 
pomeni clătinând din cap: 

— Nu, Mardian. Dacă vor sta lângă uşă, auzindu-mă cum 
arunc cu vaze prin cameră, vor înţelege că sunt tulburată. Nu voi 
face mai mult caz decât merită. E doar un neajuns minor. 
Cheamă-i înapoi. Am treabă. 


312 


- COLIN FALCONER - 


Un neajuns minor. i 

Simţea în piept o durere zdrobitoare. „In ultimă instanță, toţi 
romanii ăştia sunt la fel. Imi dau sămânţa lor, dar nu-mi dau şi 
cuvântul lor. 

Pentru ei, nu sunt decât o pe/egrina, o bădărancă. 

Dar jocul încă nu s-a sfârşit. Trebuie să lupt mai departe. Cum 
i-am spus lui Mardian, am treburi de făcut.” 


76 
Colina Palatină, Roma 


Antoniu detesta să poarte toga. Cicero, desigur, făcea mare 
paradă cu ea, dar Antoniu nu era în stare să umble într-o 
drăcovenie din-aia fără să-i cadă grămadă în vine. Erau 
călduroase şi grele, iar lâna îi provoca mâncărimi. Se întreba ce 
vajnic roman cu minţile rătăcite născocise o tortură atât de 
rafinată ca să le-o impună compatrioţilor lui. 

El şi Octavia stăteau culcaţi pe canapele, în curtea vilei lui de 
pe Palatină. Un soare palid încălzea urnele şi statuile, o şopârlă 
se încălzea pe zidul acoperit cu licheni, un păun ţipa şi-şi răsfira 
coada uriaşă în grădină. 

Antoniu se întreba cum o fi arătat Octavia fără haine. Era greu 
de spus, cu rochiile acelea diforme şi voluminoase pe care le 
purtau femeile romane. Cu totul altfel decât cele egiptene. 

Era o iepşoară simpatică, această soră a lui Octavian. Avea 
părul strâns în creştetul capului, într-o coafură pe care femeile o 
numeau „pepene”, lăsând să i se vadă curba prelungă şi 
elegantă a gâtului, iar soarele făcea să-i strălucească firele aurii 
din păr. Işi cumpărase o umbrelă ca să se ferească de soare, iar 
în jurul ei pluteau arome ale parfumului scump de scorţişoară. 

Până atunci, conversaţia fusese convenţională şi şchioapă. Il 
făcea să tânjească după umorul caustic al Cleopatrei, după 
vulgarităţile Fulviei. Se întreba ce-avea să se întâmple după ce 
sufla lumânările, în noaptea nunţii. Din experienţa lui, femeile 
bine crescute se înscriau în trei categorii: cele care se culcau cu 
gladiatori, cele care se culcau cu oricine şi cele care stăteau 
acasă. Octavia, după toate semnele, prefera să stea acasă. 
Niciodată n-o  interesase circuitul gladiatorilor, preferând 


313 


- CLEOPATRA - 


broderiile în locul pectoralilor bine unşi şi al smotocelilor un pic 
mai brutale. Nici însărcinări la templu nu avusese şi nici aventuri 
cu alţi senatori. Nu se regulase nici măcar cu Caesar, ceea ce o 
făcuse să fie o adevărată curiozitate pe Palatin. 

— Cum ai găsit Răsăritul? îl întrebă ea. 

intrebarea îl surprinse. Făcea doar conversaţie politicoasă, sau 
ascundea o împunsătură? O aluzie voalată la Compania Vieţii, 
poate? Ce peştoaică rece! De nepătruns, la fel ca fratele ei. 

— Alexandria are o bibliotecă minunată, auzi Antoniu propriul 
glas răspunzând. Cea mai bună din lume. 

Nu se putea suferi pe sine însuşi când era treaz. 

— Deci, ai petrecut mult timp citind? 

Işi bătea joc de el? 

— In Alexandria sunt multe lucruri interesante. Gimnaziile nu 
au pereche în lume. Şi-apoi, mai este pescuitul şi mai este 
vânătoarea. Am călărit şi pe o cămilă. 

„Pe toţi zeii, auzi la mine! Parc-aş fi Plancus. Mai degrabă aş 
face schimb de înjurături cu Fulvia. O plăcere pe care am 
pierdut-o pentru totdeauna.” 

La vestea morţii ei, Antoniu se îmbătase cu Sysiphus şi 
Dellius, ca să sărbătorească. Intinse mâna după carafa cu vin. 

— Putin vin? 

Octavia clătină din cap. 

„Nu, fireşte că nu.” Trase o duşcă din cupa încrustată cu 
nestemate de pe masa din faţa lui şi se simţi puţin mai bine. 

— Mi-a părut rău să aud despre moartea Fulviei. 

— Ai întâlnit-o vreodată? 

— Numai de câteva ori. N-am cunoscut-o bine. 

— Dacă o cunoşteai bine, acum nu ţi-ar fi părut rău s-o ştii 
moartă. Ştii că au adus-o la Roma pentru înmormântare? Cei din 
Grecia n-au vrut s-o îngroape acolo, ca să nu le măneze 
recoltele. 

Aceste cuvinte provocară o pauză în conversaţie. „Poate că a 
fost o remarcă puţin cam prea directă pentru ea”, îşi spuse 
Antoniu. „Ce făptură ştearsă. Tare mi-ar mai plăcea s-o muşc de 
gât, să văd dacă-i curge sânge.” 

— Fratele meu e cel care doreşte să ne căsătorim, reluă 
Octavia. 

— Imi face o mare cinste. 

— E în interesul lui. Şi într-al tău. Mă rog, cel puţin aşa se 


314 


- COLIN FALCONER - 


spunea. 

— Totuşi, răspunse cu sinceritate Antoniu, frumuseţea ta este 
renumită în Roma. Ar trebui să mă consider un bărbat norocos că 
te iau de soţie. 

— Vei descoperi că loialitatea mea preţuieşte pentru tine mult 
mai mult decât frumuseţea, Marcus. 

Păunul ţipă din nou. Soarele dispăru după un nor. „Să am eu 
nevoie de loialitatea unei femei! Mai degrabă ţi-aş gusta puful 
dintre coapse.” 

— Să fie clar, spuse el. După ce ne vom căsători, nu voi 
permite să-mi stânjeneşti libertăţile. Fă bine şi nu uita că sunt o 
fiinţă cu sânge fierbinte. 

— Mi-ar plăcea să cred că te voi face fericit. 

Nu-i plăcea deloc cum suna. Când femeile promiteau că te vor 
face fericit, întotdeauna voiau ceva în schimb. Până şi Cleopatra. 
Dar ea nu dorea decât controlul militar şi politic asupra 
Mediteranei. Îi înţelegea motivațiile mult mai uşor decât pe ale 
Fulviei. 

— Vom avea o nuntă despre care va vorbi toată Roma, spuse 
el, ca s-o îmbuneze, şi-i ceru unui servitor să mai toarne vin în 
krater. 

— Ar trebui să ai grijă să nu mai bei atât de mult, remarcă 
Octavia. 

Pe toţi zeii, începuse deja! 

— Ba am să fac exact ce mă taie pe mine capul, replică el. 

„Câte nu facem pentru buna înţelegere! Imi şi văd viitorul. 
Fără ajutorul nici unui astrolog. Femeia asta mă detestă. O să mă 
cicălească la fel ca Fulvia, o să-mi dilueze vinul din sticle, o să 
mă bată la cap cu amantele. lar în pat o să zacă de lemn ca o 
mortăciune. 

Dacă ne scuteşte pe toţi de încă un război, atunci poate că 
merită.” Din partea lui, Antoniu nu era deloc sigur că n-ar fi 
preferat să fie la Alexandria, cu Cleopatra lui. Aia da femeie! 

Spera că era bine ce făcea. Asta i-ar fi recomandat sfătuitorii 
săi. Nu dorea decât să fi putut să nu se mai tot gândească la 
egipteanca lui şi ca somnul să-i fie mai puţin tulburat de îndoieli. 


77 


315 


- CLEOPATRA - 


Cleopatra, singură în pat, privea luna plutind peste port, în 
sunetul valurilor blânde care se spărgeau pe stânci sub 
ferestrele palatului. Era o noapte rară, cu arşiţă, în Alexandria. Îşi 
simţea trupul îngreunat, moleşit, supus. Inchise ochii, dar somnul 
o ocolea. Toată ziua stătuse închisă cu miniştrii, discutând 
despre starea canalelor, şi era prea obosită ca să adoarmă. 

lar în noaptea aceea nu putea să nu se gândească la el. La 
trădarea lui. 

In aceeaşi zi primise o scrisoare de la Antoniu. 


Temutei Sale Maiestăţi, Regina Cleopatra a Egiptului, 


Salutări de la Roma. Am dori să aflaţi despre fericita ocazie a 
nunții noastre cu Octavia, un eveniment care face să se bucure 
toată Roma. De asemenea, am dori să vă transmitem felicitările 
noastre pentru naşterea copiilor dumneavoastră de viță regală, 
eveniment care abia acum ne-a fost adus la cunoştinţă. 

Ne exprimăm mulțumirile față de ospitalitatea voastră din 
timpul vizitei noastre în marele vostru oraş. Şi vom păstra 
neştearsă amintirea prieteniei voastre pline de căldură. Avem 
bucuria de a fi primit asigurările voastre de prietenie fată de noi 
înşine şi fată de Roma. 


Nobilul Imperator Marcus Antonius, Triumvir 


Degetele i se strecurară în josul trupului şi începu să se frece 
încetişor între picioare. Işi umezi degetele cu limba, strecurându- 
le apoi între buzele mătăsoase. incepu să-şi dăruiască plăcerea, 
arcuindu-şi spatele, cu degetele mişcându-se tot mai repede, 
propulsate de furie. Eliberarea sosi repede şi pe neaşteptate, cu 
gâfâieli oprite în gât. După aceea, rămase culcată în întuneric, 
încă trează şi tot nesatisfăcută. 

Plăcerea nu valora nimic, îşi spuse ea, dacă nu puteai avea un 
bărbat lângă tine, să te ţină în braţe când adormeai. Dar o 
asemenea emoție era o slăbiciune, iar Cleopatra îşi dăduse 
cuvântul că niciodată n-avea să mai fie slabă. 


Colina Palatină, Roma 
Razele lunii se  strecurau  împestriţate prin coroanele 


316 


- COLIN FALCONER - 


chiparoşilor înalţi din dreptul ferestrelor, inundând camera cu 
lumini şi umbre. Antoniu o privi pe Octavia scoţându-şi etola. Pe 
dedesubt purta o legătură de şolduri şi o bandă simplă peste 
sâni. Arăta suplă ca o nimfă, cu pielea palidă ca marmura în 
camera întunecată, asemenea uneia dintre statuile din grădină. 

Nu-l lăsă s-o vadă goală, ci se strecură în aşternut ca orice 
matroană romană cuviincioasă, înainte de a-şi scoate şi rufăria 
de corp. 

Antoniu se rostogoli spre ea. După ce o comparase în minte cu 
Afrodita de marmură, îşi imaginase că trupul ei avea să fie 
cumva rece la atingere, iar căldura neaşteptată a pielii îl 
surprinse. Dar avusese sute de femei şi era pregătit să fie 
dezamăgit de ea. Într-adevăr, în timp ce o îmbrăţişa, Octavia se 
înfăşură în jurul lui ca o viţă pe trunchiul unui stejar. Mai mult o 
priză de luptă, decât o îmbrăţişare, îşi spuse el acru. 

O sărută. Avea gustul gurii răcoros ca un paciuli. li răspunse la 
sărut, reacţionând cu o ardoare neaşteptată. 

Antoniu aruncă la o parte cearşaful, pentru a o privi în lumina 
argintie palidă care intra pe fereastră. 

— Pe toţi zeii, tare mai eşti frumoasă, murmură el. 

intr-un fel, perfecțiunea ei îl aţâţa. Era puţin cam prea... ei 
bine, prea perfectă. 

Se aplecă să-i sărute sânii. Pielea Octaviei mirosea a curat şi 
dulce, ca apa unui râu de munte şi cetina brazilor. li supse pe 
rând fiecare sfârc, muşcând-o uşurel cu dinţii până când o făcu 
să se retragă, cu un mic țipăt. In sfârşit, îi smulsese o reacţie. 

li trase şoldurile spre el. 

O penetră brusc, împingând prea tare şi prea repede. Nu voise 
să-i provoace dureri, dar frumuseţea ei docilă îl înfuria într-un fel. 
Ingenunche pe pat, trăgându-i şoldurile spre el, ridicând-o, 
surescitat. Părul ei blond şi pielea albă îi aminteau de miere şi 
apă. 

Când închise ochii, nu pe Octavia o mai avu cu el în pat. Se 
pomeni gândindu-se la o piele măslinie, la un păr negru 
încadrând o gură rujată, la doi ochi negri şi răutăcioşi. Cât ai 
clipi, reveni la acele visuri exotice pe care le abandonase când 
părăsise Alexandria, scurta lui contopire cu Egiptul. 

Băuse prea mult vin la ospăţul de nuntă şi-i slăbise senzațiile 
fizice, înteţindu-i în acelaşi timp pofta. Momentul de plăcere sosi 
nu ca un val strecurându-se pe furiş, ci cu o violenţă năvalnică şi 


317 


- CLEOPATRA - 


neaşteptată care-l lăsă gâfâind epuizat deasupra zeiţei lui 
blonde. 

„Oare voi mai putea vreodată să-mi ating sublimul moment 
fără a plăsmui în minte o imagine a Cleopatrei?” se întrebă el. 
„Am lăsat Alexandria în urmă. Dar nu mă lasă Alexandria pe 
mine.” 


78 
Alexandria din Egipt 


Cleopatra luă mâna lui Caesarion şi începu să-l conducă pe 
sub bolțile reci, cu ecouri, ale Somei, mausoleul regal. Prin aer 
plutea mirosul dulceag şi greu de descompunere. De jur- 
împrejurul lor, mormintele străvechi ale Ptolemeilor, fărâmiţate 
de vremuri. Drumul genealogiei lor, de la sarcofagul simplu de 
granit neornamentat al lui Ptolemeu Întâiul până la mormântul 
înzorzonat al propriului tată, cu friza sa dionisiacă de struguri şi 
frunze de viţă. lar alături, pedepsit de anonimat chiar şi în 
moarte, neîmpodobit şi marcat numai cu numele, mormântul 
fratelui ei, Ptolemeu al XIII-lea; lângă el, tânărul Antiochus, cu 
granitul trandafiriu şlefuit ca oglinda şi sculptat cu cursele de cai 
şi care pe care le îndrăgise în copilărie. 

Făclii trosnitoare luminau drumul prin catacombele umede. 
Păianjeni şi gândaci o zbugheau în umbre, la apropierea lor. 

— Acesta este mausoleul lui Ptolemeu al Patrulea, spunea 
Cleopatra, cu vocea reverberându-i prin culoarul rece. Şi-a 
omorât propriul tată ca să-i ia tronul. lar aici e cel pe care l-au 
numit Ptolemeu cel Gras. Şi cel de-aici, sub piatra asta încrustată 
cu bărci şi elefanţi, şi-a ucis nepotul, apoi s-a însurat cu propria 
mamă, Cleopatra a Doua. Au avut un copil împreună, dar după 
aceea el s-a îndrăgostit de nepoata lui, Berenice. S-a căsătorit cu 
ea, a omorât pruncul pe care-l făcuse cu mama lui şi i-a trimis 
acesteia cadavrul, ciopârţit într-o duzină de bucăţi. După 
moartea lui Ptolemeu, Berenice a ucis-o şi pe Cleopatra. Această 
Berenice despre care vorbim acum a fost mama bunicului tău. 
Când fiul ei a crescut, a încercat să-l otrăvească şi pe el, aşa că, 
la porunca lui, a fost executată. N 

Caesarion o privea cu ochi mari. li ţinea mâna într-o 


318 


- COLIN FALCONER - 


strânsoare de moarte. Părea cât pe ce să i se facă rău. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Ţi le spun ca să ştii adevărul despre familia şi moştenirea 
ta. Intr-o zi, vei fi Regele Egiptului, Caesar Ptolemeu al 
Cincisprezecelea. Inainte de a veni ziua aceea, trebuie să înţelegi 
că guvernarea Egiptului nu e numai un dar, ci şi o grea povară. 
Trebuie să înveţi să-i respecţi pe aceşti strămoşi ai tăi, chiar 
dacă mulţi dintre ei au făcut lucruri îngrozitoare. 

Şovăi o clipă. 

— Şi eu am făcut asemenea lucruri. 

— Ce lucruri ai făcut? 

„Cum i-aş putea spune?” se întrebă Cleopatra. „Cum să-i pot 
spune despre Arsinoë, Antiochus şi Fulvia? Cum ar putea 
înţelege cât de cât?” 

— Am să-ţi spun când vei fi mai mare. Deocamdată, este de 
ajuns să înţelegi dreptul conducătorilor de a-şi duce la îndeplinire 
planurile, chiar dacă asta înseamnă ca alţii să sufere. In bătăliile 
tale vor muri soldaţi, rivali vor fi executaţi la porunca ta. Dacă 
nu-ţi poţi lua pe umeri această povară, atunci nu ai căderea de a 
fi rege. 

Băiatul trase adânc aer în piept. 

— inţeleg, spuse el, dar glasul îi suna foarte slab. 

„Ce copil firav şi serios”, îşi spuse Cleopatra. „In fiecare zi 
seamănă tot mai mult cu tatăl lui, până şi la mers. Mă voi ruga 
să-i fi moştenit puterea şi abilitatea.” 

— Ba nu, încă nu înţelegi. Nu vei înţelege cu adevărat până 
nu-ţi vei folosi puterea pentru prima dată. Dar trebuie să ştii că 
regii şi reginele făptuiesc voinţa zeilor. De la ei ne obţinem 
autoritatea şi iertarea pentru ceea ce facem aici, pe Pământ. 

Un freamăt, din umbre, un scorpion fugind la adăpost de 
lumină. 

— Nu-mi place acest loc, scânci băiatul. 

— Trebuie să-ţi înţelegi moştenirea, Caesarion. 

Chipul lui mic şi palid se ridică spre ea. 

— Te cobori din Isis însăşi, prin mine şi prin Caesar, tatăl tău, 
pe care zeii l-au ales ca să unească Roma cu Egiptul. 

— El de ce nu e înmormântat aici? 

— Era roman, iar acolo au alte datini. 

— Cum era? 

— Tatăl tău... 


319 


- CLEOPATRA - 


Se întrebă cum i l-ar fi putut descrie. Oare era bine să-i spună 
totul, despre aroganţa lui Caesar, despre neînduplecarea şi 
ambițiile sale? Sau să-i vorbească numai despre geniul lui 
războinic, blândeţea în dragoste şi gândirea strălucită? Cum ar fi 
putut să-i explice cu adevărat totul despre lulius, când nici ea 
încă nu-i înţelegea motivele pentru tot ceea ce făcuse? 

— Tatăl tău a fost cel mai mare războinic care a trăit vreodată. 
La fel de mare ca Alexandru. A condus Roma şi dorea ca Imperiul 
Roman şi cel Egiptean să fie ale tale. 

— AŞ vrea... începu Caesarion — dar ceea ce nădăjduia el nu 
voia să se transpună în nişte biete cuvinte. 

Cleopatra îngenunche în faţa lui, luându-l de umeri. 

— Ai un destin, Caesarion. Când vei creşte, ai să uneşti Roma 
şi Egiptul şi vei domni peste un imperiu mai mare decât cel al lui 
Alexandru. Vei salva Răsăritul de romani. Pentru asta te-ai 
născut. 

Băiatul dădu din cap, covârşit de mirosul rece al morţii din 
acel loc întunecat, de intensitatea din ochii mamei lui. li credea 
fiecare cuvânt. Avea doar şapte ani, era prea mic ca să-i simtă 
îndoielile sau să-i ghicească temerile. Prea mic, încă, pentru 
groapa cu şerpi. 


79 


Alexandria din Egipt 

Luna egipteană a lui Phaophi, 

Treizeci şi nouă de ani înainte de naşterea lui lisus 
Christos 


Palmierii se unduiau în briza mării, care încreţea apele 
portului. O trâmbă de spumă explodă la picioarele farului. O zi 
frumoasă, una dintre ultimele ale verii. 

Toată dimineaţa, ca de obicei, fusese afectată detaliilor 
guvernării; Cleopatra se interesase de moartea Boului Divin, la 
Noul Mare Preot — Pshereniptah murise în primăvară — 
ascultase raportul informatorului principal al lui Mardian despre 
ceea ce se spunea pe seama ei prin pieţe, apoi îl primise în 
audienţă pe administratorul şef al Nilului, care-şi întinsese hărţile 


320 


- COLIN FALCONER - 


peste masa lustruită din lemn de cedru, ca să-i arate care canale 
se colmataseră în sezonul trecut şi care aveau nevoie de lărgiri. 

După un prânz uşor, avea obiceiul să petreacă o oră închisă cu 
unul dintre consilierii ei, Mardian sau dioiketes-ul, înainte de a-şi 
dedica timpul copiilor. Apoi, spre sfârşitul după-amiezii, începea 
din nou munca, uneori lucrând până noaptea târziu. Dar 
întotdeauna se trezea chiar înaintea zorilor, îşi făcea toaleta şi se 
pregătea pentru audienţele din dimineaţa următoare. 

Mardian era tot timpul surprins de uriaşa ei capacitate de 
muncă. Spre deosebire de tatăl său, care fusese devotat sticlei 
cu vin, femeia asta nu se gândea decât la datorie. Luxul, până şi 
simplele plăceri nu erau destinate decât atingerii aceluiaşi unic 
scop — viitorul Egiptului şi al fiului ei. 


* 


Cleopatra citi cu atenţie sulul, ţinându-l în mâna dreaptă, iar 
cu stânga sprijinindu-l ca să stea deschis. Din când în când, 
ridica privirea şi îi punea dioiketes-ului întrebări tăioase despre 
câte una dintre cifre, aşteptând o ezitare, o coborâre a ochilor. 
Lectura atentă a tuturor rapoartelor era una dintre căile de a-şi 
asigura cinstea miniştrilor. Erau destul de bogaţi, dar niciodată 
nu puteai greşi supraestimând lăcomia unui om. 

Celălalt mod de a le menţine integritatea consta în a-i pune pe 
miniştri să se verifice între ei. Cu toţii erau demni de încredere în 
privinţa sârguinţei de a-şi demasca reciproc neajunsurile. 

Când termină să-l chestioneze, îl lăsă să plece, iar dioiketes-u/ 
ieşi grăbit şi recunoscător din cameră. Cleopatra lăsă o 
servitoare să-i toarne un pahar cu apă de trandafiri parfumată şi 
se aşeză la masa de lângă fereastră, plină cu scrisori şi rapoarte 
de la diversele nome. Se întoarse spre Mardian: 

— Ei? 

— Aţi fost aspră cu el, răspunse consilierul. 

— Este djoiketes-ul meu. La ce se-aşteaptă? 

Incepu să citească un raport de la şantierul naval regal, 
despre progresele din construirea noii flote. Pe masa de lucru 
avea un cilindru de metal. Il luă şi-l aruncă spre Mardian. 

lnăuntru se afla un sul legat în piele. Era un mesaj de la 
Apollodorus, din Atena. Mardian îl citi repede. 

Pentru Marcus Antonius, lucrurile mergeau bine. Generalul lui, 


321 


- CLEOPATRA - 


Venditius, îi învinsese pe parți în Siria, iar soţia îi dăruise o fiică, 
Antonia. Intre timp, avuseseră loc revolte la Roma, iar Octavian 
fusese atacat de gloată. Antoniu intervenise ca să-l salveze. 
Neghiobul. Octavian scăpase doar cu câteva vânătăi. 

Antoniu se înfipsese acum vesel în Grecia, unde localnicii îl 
întâmpinaseră ca pe un fiu de mult pierdut. Îl salutaseră drept 
Noul Dionisos, patron al culturii şi artelor şi izbăvitor al sufletelor 
prin ecstasis, frenezia adusă de vin şi dans. Inspirată alegere. In 
acest rol nou, Antoniu se aruncase iar în braţele stilului de viaţă 
degenerat pe care, cu atâta şovăială, îl abandonase la 
Alexandria. Se părea că de-acum viaţa lui nu mai era decât o 
serie nesfârşită de petreceri şi banchete, având loc unele orgii 
de depravare şi băutură care până şi pe greci îi lăsaseră cu gura 
căscată, ceea ce nu era în nici un caz o treabă uşoară. 

— li înalţă statui, şuieră Cleopatra, şi-i închină inscripţii lui 
Antoniu cel Mare şi Inimitabil. 

— Mare şi Inimitabil ce? replică Mardian şi imediat se întrebă 
ducă nu cumva se pripise să vorbească. Dar se părea că regina 
era de aceeaşi părere cu el. A 

— Pentru moment Fortuna îi zâmbeşte, răspunse ea. Insă asta 
nu poate să dureze prea mult. lar apoi, va începe să trimită 
mesaje la Alexandria, declarând-şi dragostea neţărmurită. || ştiu 
eu. 

— Pare într-adevăr să fie binecuvântat, fu Mardian de acord. 
Binecuvântat cu un general excelent în persoana lui Venditius 
Bassus, care îi alungase pe parți din Siria, în timp ce Antoniu bea 
în neştire la Atena. 

— N-ar trebui să mă supăr, continuă Cleopatra. Dar orbirea 
asta mă lasă fără grai. Poate că grecii au dreptate, poate că este 
într-adevăr Dionisos. La fel ca un zeu, e înzestrat cu virtuţi şi 
cusururi într-o măsură uriaşă. 

— Se spune că e destul de voios pentru a fi Dionisos. 

— Zeii îşi pot permite să fie voioşi. Ei sunt nemuritori. 

Clătină din cap. 

— L-a salvat pe Octavian de mulţime, la Roma. Apollodorus 
spune că, dacă nu intervenea el cu soldaţii lui, gloata l-ar fi 
sfâşiat pe Octavian în bucăţi, membru cu membru. 

Trase adânc aer în piept, apoi îl expiră încet. 

— Ce-o fi avut în cap? 

— Recunosc, nu înţeleg de ce-a făcut asta. Din vreun simţ 


322 


- COLIN FALCONER - 


pervertit al onoarei, poate? 

— Of, Mardian, ce să fac? 

Mardian îi înţelegea frustrarea. Ce putea face? Ea era Egiptul; 
trebuia să se mărite cu Roma sau s-o învingă. Cu armele nu 
puteau câştiga. Şi totuşi, existau numai doi bărbaţi pe care şi i-ar 
fi putut face consorţi; unul dintre aceştia era duşmanul ei 
neîmpăcat, iar celălalt era Marcus Antonius. 

Niciodată n-o mai văzuse aşa. Işi amintea cum o ducea la 
hipodrom, când era mică, la lecţiile de călărie. Fratele ei mai mic, 
Ptolemeu, căzuse o dată de pe cal şi de-atunci nu mai voise să 
încalece. Cleopatra căzuse de multe ori, până i se acoperise tot 
trupul cu vânătăi, dar de fiecare dată sărea imediat la loc în şa. 
La zece ani, devenise o călăreaţă desăvârşită. 

Atunci,  Mardian trăsese concluzia că nimic nu putea 
îngenunchea dârzenia acestei femei. Şi totuşi, acum, deşi încă se 
mai ocupa cu sârguinţă de toate îndatoririle ei, i se părea că se 
frânsese ceva în ca. Şi se întreba dacă acest lucru avea să se 
dreagă la timp pentru a o salva — pe ea, şi Egiptul. 


Cetatea Atenei 

Calendele lui Marte, 

Cu treizeci şi şapte de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


Octavia se luă după sunetul râsetelor prin sălile placate cu 
marmură, trecând pe lângă vaze de porfir, înalte cât un stat de 
om, din care glicina timpurie se căţăra pe coloanele conice ale 
curţii exterioare, pe lângă tufişurile tunse ornamental şi muzica 
fântânilor ţâşnitoare, prin faţa marilor statui ale lui Dionisos şi 
Hercules, şi a lui Antoniu însuşi. Işi croi drum prin colonadele din 
jurul  peristylium-ului, unde grădinarii îngrijeau straturile de 
violete şi trandafiri albi. In sfârşit, îl găsi într-una din camerele 
unde se ajungea din peristil, împreună cu Antonia, aruncând-o 
pe fetiţă în sus şi prinzând-o din nou în braţele lui groase cât 
două trunchiuri de copac. Antonia chicotea nestăpânit. 

Octavia îi privi un timp, neobservată, zâmbind la vederea 
acelui bărbat uriaş împreună cu fetiţa atât de mică. Era evident 
că îl adora şi nu încăpea nici o îndoială că şi el o adora la rândul 
lui. Numai de-ar fi fost tot timpul aşa. 

Apoi, ceva îl făcu să se întoarcă şi o surprinse privindu-l. 


323 


- CLEOPATRA - 

Zâmbi. 

— Nu mă aşteptam să te găsesc aici, îi spuse ea. 

— A crescut, replică Antoniu. Intr-o zi, va semăna leit cu tine. 

— Atâta vreme cât nu va semăna cu tine. 

La asta, Antoniu râse. 

— Cu muşchi mari şi nas de măcelar? Sper că nu. Nu-i aşa, 
prinţeso? 

O aruncă din nou în sus, iar fetiţa râse, rozându-şi cu poftă 
pumnişorul trandafiriu. 

Octavia simţi că i se topea inima de dragul lui. Uneori, era un 
om atât de bun. 

— Bucătăreasa vrea să ştie ce-ai dori să pregătească pentru 
cină, îl informă ea. 

— Nu-i spune nimic. Nu vom fi aici. Participăm la un 
simpozion, acasă la Quintus Dellius. 

Octaviei îi pieri zâmbetul. 

— Credeam că seara asta o petrecem singuri, împreună. 

O asemenea sugestie păru să-l îngrozească. 

— Atunci, poate ar fi mai bine să te duci singur, continuă ea. 
Nu mă simt bine. 

— Mie mi se pare că arăţi destul de bine. 

Octavia îi evită ochii. 

— E din cauza noului copil. Ştii cum e. Nu pot ţine mâncarea în 
mine, când sunt însărcinată. 

Antoniu râse. 

— Nici eu nu pot ţine nimic în mine. Şi asta nu mă împiedică 
să mă distrez.. 

— Pe tine nimic nu te împiedică să te distrezi, se răsti ea, 
regretându-şi imediat izbucnirea. 

Zâmbetul lui Antoniu dispăru într-o clipă. 

— Nu sunt decât un om cu sânge roşu în vene... 

— Sânge roşu? Unii zic că e vin roşu, auzi Octavia propria voce 
replicând.. 

Ce expresie avea pe chip... Acum chiar se înfuriase. 

— Vino cu mine diseară, insistă el. Distrează-te. O să-ţi facă 
foarte bine. 

— Prefer să stau aici. Ştii că nu-mi plac vorbele neruşinate şi 
băutura. 

Nu voise să-l sâcâie aşa. Ca o adevărată matroană romană. 
Fetiţa se foia în braţele lui asemenea unui vițel nou-născut. 


324 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu o aşeză pe duşumea, iar fata începu să plângă. 

Luând-o în braţe, Octavia încercă s-o liniştească. 

— Ţi-a venit asta, se răsti ea, aruncând pe pardoseală sulul de 
papirus pe care-l ţinuse în mână. Era răsucit, legat cu un şnur şi 
pecetluit cu ceară. 

Antoniu îl ridică şi-l citi repede. Buzele i se răsfrânseră într-un 
rânjet. 

— E de la Octavian. Fratele tău îmi cere din nou ajutorul. 

Şi-i aruncă sulul înapoi. 

Octavia citi şi ea scrisoarea, în timp ce Antonia continua să i 
se zbată în braţe. Războiul contra lui Sextus mergea prost şi 
avuseseră loc răscoale pentru mâncare pe cheuri şi chiar în 
Forum. Acum, Octavian dorea ca Triumvirul confrate cu el să-i 
aducă în ajutor corăbiile. 

Buna dispoziţie a lui Antoniu se risipise. 

— l-am venit în ajutor anul trecut, la Brundisium. Cu acel 
prilej, nici măcar n-a catadicsit să-şi facă apariţia. O vară 
întreagă am pierdut, la cheremul lui. Acum de ce jocuri îi mai 
arde? 

— Nu putem ignora cererea asta. Totuşi, ţara ta e Roma. 

— Dacă mă duc, pierd încă o vară acolo, în loc dea mă pregăti 
pentru Parthia. 

— Fratele meu n-ar îndrăzni să te trateze din nou cu 
desconsideraţie. Trebuie să fie o solicitare sinceră. Ştii că nu e 
strateg. Este egoist şi înfumurat, dar are nevoie de ajutorul tău. 

— Şi de ce i l-aş da? 

— L-ai prefera pe Sextus Pompei stăpân la Roma? 

Antoniu căzu pe gânduri. În cele din urmă, se înduplecă. 

— Bine, fie, spuse el. Dar să ştii că e ultima oară. Am şi eu 
problemele mele. 

— Nu-l poţi lăsa de izbelişte. 

— Pentru tine o fac, sublinie Antoniu. 

Mă rog, într-un fel. Omul preferă întotdeauna să-şi ştie 
nevasta mulţumită, dacă se poate. Dar Antoniu ştia că, dacă 
dorea să recruteze o armată în Italia, nu-şi putea permite să-l 
ofenseze pe fratele ei. lar Octavia bănuia că şi Octavian ştia 
acest lucru. 


80 


325 


- CLEOPATRA - 


Tarentum, în Italia 


Zorii unei zile de aprilie, cu soarele spuzind trandafiriu, munţii 
din Basilicata şi străzile din jurul pieţei de peşte forfotind deja de 
lume. Valurile cenuşii loveau stâncile digului, portul însuşi era 
înţesat de vase, catargele celor peste trei sute de corăbii de 
război înălțându-se dese ca o pădure. Populaţia micului oraş se 
înmulţise până la refuz, cu marinarii şi soldaţii din flota lui 
Antoniu. 

În port, Antoniu se plimba pe puntea navei contraamiral, 
înfăşurat în mantia stacojie, cu ofiţerii din statul major în jur. 

— Nu vine. Declară el, scuturând scrisoarea în faţa Octaviei. 

„E palidă”, îşi spuse. Copilul îi umflase burta, iar călătoria pe 
mare fusese o corvoadă pentru ea. Zile în şir nu putuse mânca 
nimic. 

— Ştie ce spui despre el. Are şi el mândria lui. 

— lar eu am mândria mea, Octavia. 

larăşi pierduse timp preţios, numai pentru a fi tratat cu 
dispreţ. Dar ştia că nu avea nici un motiv să se înfurie pe ea. Nu 
era vina ei. 

Mica Antonia începuse să plângă. O luă în braţe şi o aruncă în 
sus, până se înveseli din nou. 

— Am să-i scriu, spuse Octavia. Lasă-mă să îndrept eu 
lucrurile între voi. 

— Îndrepţi lucrurile între noi... mormăi el. 

De parcă ar fi putut. O privi lung. Biata Octavia. Se afla într-o 
poziţie la fel de ingrată ca a lui. In felul său, Antoniu presupunea 
că ţinea la ea destul de mult. Ar fi trebuit să-i acorde această 
şansă. La urma urmei, nu voia ca tratatul să se destrame şi mai 
mult decât până atunci. Voia doar să scape de aceste probleme, 
ca să poată pleca nestingherit în Parthia. Răsăritul era viitorul 
lui. Italia nu-l mai interesa. Dacă Octavian o dorea, n-avea decât 
s-o păstreze, atâta vreme cât el putea să-şi aibă armata lui. 

— Atunci, scrie-i. Voi aştepta. Să vedem dacă reuşim să 
rezolvăm şi încurcătura asta. 


* 


Au aşteptat aproape două luni la Tarentum, timp în care 


326 


- COLIN FALCONER - 


curierii alergau înainte şi-napoi la Roma cu scrisori. Vara luă locul 
primăverii, zilele deveniră mai calde, marea era albastră şi 
netedă. „Eu ar trebui să mă războiesc în Parthia”, îşi spunea 
Antoniu, „nu să beau vin şi să blestem aici, în portul ăsta împuţit. 
Puştiul îmi forţează mâna prea tare... “ 


81 


O briză caldă făcea să fluture pânza cortului. Antoniu privea 
peste masă, abia înghiţindu-şi furia. Micul filfizon stătea aşezat în 
faţa lui, morocănos şi trăgându-şi nasul, cu papiţoiul de 
Maecenas şi malacul de Agrippa lângă el. Octavian îi dăduse pe 
mână dobitocului marina. Câştigase câteva gâlcevi pe uscat, în 
Valea Rinului, şi se credea amiral. 

Dar ceea ce-l înfuria cu adevărat pe Antoniu era felul cum 
răspândise Octavian acele poveşti despre el şi Cleopatra la 
Alexandria. Ipocritul! Din câte auzise, Octavian şi fătălăii lui n- 
aveau nimic împotrivă să dea cu zarul şi să se curvăsărească şi 
ei. Tânărului Caesar îi plăceau fecioarele, se părea, pe care i le 
procura, deloc ieftin, Maecenas. 

Nici n-ai fi zis, uitându-te la el. Era în toiul verii, iar Octavian 
purta tot două tunici, îi curgea nasul şi strănuta tot timpul. De 
necrezut că trăise atât de mult. Ţi se făcea rău doar uitându-te la 
el: pielea ca pergamentul, dinţii acoperiţi cu piatră ca bolovanii 
de pe fundul unui şanţ cu apă stătută. 

— Arăţi bine, comentă Antoniu. 

De fapt, Octavian arăta de parcă ar fi tras să moară. Dârdâia 
în plină arşiţă. „La anul pe vremea asta”, reflectă Antoniu, „o să 
am Italia în lipsa altui conducător.” 

— Am o mică răceală, răspunse Octavian. Nu-mi mai dă pace. 
Şi mă dor picioarele. Nu trebuia să plec din Roma. Octavia m-a 
implorat să vin. 

„Dihor mic ce eşti.” 

— Nici eu nu trebuia să plec de la Atena, replică Antoniu, 
trântind sulul pe masă, între ei, dar mi-ai trimis scrisoarea asta. 

Octavian privi papirusul de parcă ar fi fost o flegmă scuipată 
pe masă. Nu schiţă nici un gest de a-l lua. 

— A fost o greşeală. 

— Una care m-a costat o vară întreagă. 


327 


- CLEOPATRA - 


— Între timp, am hotărât să mă ocup de Sextus în felul meu. 

Lui Antoniu îi venea să-l doboare de pe scaun şi să-i tragă un 
şut în coaste. 

— Atunci de ce mi-ai trimis-o p-asta?!? mugi el. 


* 


Şi au continuat tot aşa, Maecenas şi Agrippa şuşotind sfaturi la 
urechea lui Octavian, în timp ce tânărul Caesar, întâiul om al 
Romei, stătea în faţa lor îmbrăcat cu o tunică nepotrivită, pe care 
i-o croise nevastă-sa acasă. 

In cele din urmă, însă, au ajuns cu chiu cu vai la o nouă 
învoială. Antoniu avea să lase pe loc o sută douăzeci din 
corăbiile pe care le adusese cu el — oricum nu mai avea nevoie 
de ele, dar nu trebuia ca Octavian să ştie asta — în schimbul a 
douăzeci de mii de legionari din Galia, care să-l ajute în 
campania din Parthia. Triumviratul a fost reînnoit pe încă cinci 
ani Şi, ca semn de bună credinţă, Octavian a logodit-o pe fiica lui, 
lulia, care avea doi ani, cu Antyllus, fiul lui Antoniu şi al Fulviei, în 
vârstă de nouă ani. 3 

Nu era un acord încheiat cu uşurinţă. In timpul negocierilor, 
generalul lui Antoniu, Canidius, îl sfătuise discret pe acesta să se 
gândească în schimb la o alianţă cu Sextus. 

— La urma urmei, insistase el, omul ăsta a adăpostit-o pe 
mama ta când ea i-a cerut ajutorul şi ţi-ar putea oferi chiar şi 
acum supremaţia mărilor din jurul Italiei. 

In cele din urmă, însă, pentru trupe şi pentru pace, Antoniu a 
ales Triumviratul şi starea de fapt actuală. Atenţia lui se 
concentra asupra Răsăritului; pe moment, nu voia să mai aibă 
de-a face cu Roma şi cu problemele ei. 

Şi în plus, cugetă el, o dată ce avea Parthia, aveau să urmeze 
şi celelalte. 


PARTEA A PATRA 
Mult timp avea-vom mai târziu să zacem morți şi totuşi puținii 


ani de care-avem parte acum, rău îi trăim. 
SAPPHO 


328 


- COLIN FALCONER - 
82 


Antoniu a aşteptat toată vara la Tarentum. Octavia a născut 
încă o fetiţă. Anotimpul a trecut repede, dar cele patru legiuni pe 
care i le promisese Octavian n-au venit. 

Era încă un an pierdut de pomană, încă o vară când ar fi 
trebuit să se afle în Siria, luptând contra parţilor, pe urmele lui 
Alexandru. Sau poate tocmai despre asta era vorba. Octavian 
ştia că, dacă Antoniu se întorcea încărcat cu prăzi bogate din 
Babilon, Roma avea să-l întâmpine ca pe un zeu, şi praful se 
alegea de micul curvete. 

In sfârşit, Antoniu a dat ordin ca flota lui să pornească spre 
Grecia. Au traversat Adriatica şi, o săptămână mai târziu, 
Antoniu a debarcat la Corcyra. 


Antoniu stătea pe puntea navei contraamiral, privind norii ca 
nişte cozi de iapă care se fugăreau pe cer. Dincolo de golf, 
Corcyra dormea în soarele după-amiezii. Antoniu inspira 
mirosurile corăbiilor, de pânză udă şi gudron, urmărea crestele 
albe ale valurilor trecând peste golf, şi simţea vântul de apus în 
faţă, ducându-l departe de Roma. 

Nodurile degetelor i se albiseră pe copastia aurită. Puştiul ăla. 
Puştiul ăla iar i-o făcuse. Fusese mai mult decât îngăduitor, se 
ţinuse de cuvânt când alţii i-ar fi întors spatele. Şi cu ce se 
alesese drept recunoştinţă de la mica lichea? incontinuu fusese 
insultat şi înşelat. Nu mai departe de vara trecută, Octavian îi 
făcuse aceeaşi figură, chemându-l la Brundisium pentru o 
şedinţă de criză a consiliului. Cu ocazia aia, nici nu binevoise să 
se arate la faţă. 

Tot timpul îl stânjenise pe Antoniu în eforturile lui de a 
organiza o campanie împotriva Parthiei. li furase armata din 
Galia, iar acum îşi încălca promisiunea, netrimiţându-i cei 
douăzeci de mii de soldaţi pe care i-i făgăduise la Tarentum. 

In timpul drumului din Italia spre Grecia, luase o hotărâre. N- 
avea să mai fie prostul lui, jucăria acestui mucos care se credea 
Caesar. Octavian se folosise de sora lui ca să-l ademenească 
într-o căsătorie. li trecu prin minte că se prea putea ca Octavia 
să spioneze pentru frate-său — ce ştia el? Ei bine, se săturase. 


329 


- CLEOPATRA - 


* 


Octavia ieşi de sub punte, cu o doică ţinând copilul în braţe şi 
ceilalţi copii după ea, ca nişte boboci de rață rătăciţi. Arăta 
slăbită şi palidă. 

De la țărm fusese trimisă o liburniană, care aborda acum 
corabia. Octavia o privi consternată. 

— Am hotărât să petreci câteva zile pe uscat, îi spuse Antoniu. 
Trebuie să te odihneşti înaintea drumului înapoi spre Italia. 

Octavia se uită la el cu uimire. 

— Ne întoarcem în Italia? întrebă ea. 

— Numai tu şi copiii. 

— Şi tu nu vii cu noi? 

— Am pregătit o escortă. Nu vi se va întâmpla niciun rău. 

Femeia se clătină pe picioare, fiind nevoită să se rezeme de 
parapetul corăbiei. Naşterea şi călătoria îi secătuiseră toate 
energiile. Era un adevărat şoc pentru ea, Antoniu ştia. Dar n- 
avea încotro. „Sper numai să nu plângă. Nu pot să sufăr femeile 
care plâng.” 

— Şi tu? întrebă ea, cu o voce înecată. 

— Eu mă voi duce la Atena. 

— Dar locul meu e lângă tine. g 

— Nu eşti în stare să continui călătoria. Incă mai eşti slăbită 
după naştere şi nu vreau să mai suferi. Şi-n plus, de cum 
ajungem în Grecia, va trebui să plec în Parthia, la război. După 
părerea mea, e mai bine sa te întorci la Roma, cu copiii. 

— Nu vreau să te părăsesc! 

Antoniu îi întoarse spatele. 

— M-am hotărât, spuse el. 

— Dar, stăpâne... 

— Asta e decizia mea! o întrerupse, răstit. 

Deşi stătea întors cu spatele, îşi putea închipui expresia de pe 
faţa ei. Imita foarte bine ofensa şi trădarea. Sau, poate, durerea 
era reală; din păcate, Antoniu n-avea de unde şti. Era aliata lui 
Octavian sau a lui? 

Insă exista o persoană în care putea avea încredere. Mă rog, 
chiar dacă nu tocmai încredere, cel puţin ştia ce voia cu 
adevărat. Era ca şi cum ar fi crezut dintotdeauna; în cele din 
urmă, orice bărbat făcea ceea ce-i îngăduia firea lui. lar pe el, 


330 


- COLIN FALCONER - 


firea îl atrăgea înapoi la ea. 

Avea să le spună lui Canidius şi celorlalţi că pentru banii şi 
corăbiile ei o făcea. Dar o recunoscuse din primul moment ca 
fiind o făptură asemenea lui. N-aveau decât să spună ce pofteau, 
la Roma. 

Zarurile erau aruncate. Prin această acţiune, avea să-i trimită 
un mesaj clar curvetelui din Roma: „Poftim, ia-ţi sora înapoi, n- 
am nevoie de ea, nici de copiii ei. Şi nici de tine.” 

Când îşi dădură seama ce se întâmpla, copiii făcură o scenă. 
Antyllus, şi mica Antonia desigur, în primul rând. Avea să-i fie dor 
de ei, în special de Antonia. Dar erau prea mici ca să înţeleagă. 

Uneori, omul trebuia să-şi înăsprească inima şi să facă ceea ce 
trebuia. 

Evită ochii Octaviei, care străluceau de durere şi reproş. Fu 
ajutată să se transbordeze pe liburniană, cu copiii după ea. Apoi 
marinarii desprinseră parâmele şi mica navă se îndepărtă, 
pornind peste valuri spre cheul din Corcyra. 

Antoniu ştiu că, din acel moment, o parte a vieţii lui se 
sfârşise. Era timpul să ia din nou hăţurile în mână. Ştia încotro îl 
purta destinul. 

La răsărit, cu Cleopatra. 


83 
Alexandria din Egipt 


Îl primi pe Gaius Fonteius Capito pe terasa palatului, nu într-o 
audienţă formală. Îl cunoscuse în timpul sejurului lui Antoniu la 
Alexandria, în urmă cu aproape — trecuse atât de mult timp? — 
patru ani. Motiv pentru care, poate, Antoniu îl alesese pe el ca să 
conducă delegaţia. 

Stând astfel de vorbă cu trimisul lui Antoniu, se simţea 
neaşteptat de calmă. „Unde o fi mânia?” se întrebă. Işi cercetă 
emoţiile, în căutarea unei stări apropiate de panică, aşteptându- 
se să găsească înverşunarea pe care o nutrise atâta timp, ca o 
femeie scotocind într-o casetă cu bijuterii după un giuvaer de o 
valoare nemăsurată. Şi nu găsi decât nerăbdarea de a-l revedea. 
Nu, îşi făgădui ea, n-avea să-l ierte atât de uşor. „N-am să-l las 
să scape basma curată cu farmecul şi zâmbetele lui. Cleopatra 


331 


- CLEOPATRA - 


îşi va îngheţa inima şi-l va face să plătească pentru durerea pe 
care i-a cauzat-o.” 

Pentru moment, însă, îi era de ajuns că Antoniu înţelegea 
măcar: viitorul lui se găsea cu ea, la Alexandria. 

Soarele răzbătea fierbinte sub umbrarul de mătase, iar sclavii 
sirieni se căzneau din răsputeri cu evantaiele lor mari din pene 
de păun să-i răcorească şi să alunge insectele ce zumzăiau prin 
aerul verii târzii. Lui Capito îi fu servită o cupă de vin răcit cu 
zăpadă, în timp ce Cleopatra sorbea apă aromată dintr-un pocal 
de jad. Nu sufla vântul, iar apele portului erau albastre şi netede. 
Din locul unde stătea, putea vedea anemonele de mare 
legănându-se pe fundul nisipos. 

— Venerată Maiestate, aduc veşti de la stăpânul meu Antoniu, 
Imperatorul Romei. 

— De la cine? 

Capito avu eleganța să zâmbească. 

— El nu v-a uitat nici o clipă. 

Cleopatra n-avea chef să fie luată de sus. 

— Există o deosebire între a ţine minte şi a ţine în rezervă. 
Una are legătură cu inima, cealaltă cu câmpul de luptă. 

— Fiţi sigură, Maiestate, că mă refer la inima lui Antoniu. A 
insistat anume să vă spun că regretă timpul trecut de când a 
avut plăcerea să vă privească frumoasa figură, cum am eu 
privilegiul acum, şi vă invită să-l vizitaţi în Antiochia. 

— Frumos discurs, Capito, şi bine repetat. Dar eu nu mă las 
flatată atât de uşor. Nici o vorbă bună de la nobilul Antoniu, în 
toţi aceşti patru ani, iar acum te trimite la mine, cerându-mi să 
vin la el în Antiochia. Vrea să dau fuga la el ca o fetişcană 
amorezată? 

— Trecutul e trecut. A făcut ceea ce trebuia. 

— A făcut ceea ce a vrut el. lar el a vrut să mă trădeze. Când a 
plecat de-aici, acum patru ani, nu-şi declarase intenţia de a se 
însura cu altă femeie. g 

Capito nu se intimidă în faţa furiei ei. Il admira pentru asta. 

— N-a fost decât politică, Maiestate. 

— Numai politică? Am auzit că această Octavia este o femeie 
frumoasă. 

— Dacă vă place genul... 

Împotriva propriei voințe, Cleopatra zâmbi. 

— Ce gen? 


332 


- COLIN FALCONER - 


— Şi statuile sunt frumoase, Maiestate. Dar am auzit că nu se 
încălzesc prea uşor. 

— Octavia nu poate fi prea rece cu el. Au doi copii. 

— Cum spuneam, Maiestate, omul face ceea ce trebuie. 

— Sau ce pofteşte. E acelaşi lucru. 

Capito ridică din umeri, cu un gest care ar fi putut însemna 
orice. 

— V-aţi aflat tot timpul în gândurile lui. Aveţi cuvântul lui de 
onoare în acest sens. 

— Cunosc valoarea cuvântului lui Antoniu. 

işi mută privirea spre port, stând pe gânduri şi lăsându-l pe 
Fonteius Capito să fiarbă un timp în suc propriu. Printre digurile 
portului pornea o triremă. Alte grâne pentru Roma — dacă 
reuşea să treacă de piraţii lui Sextus. Bietul Octavian. Fiu al unui 
zeu, şi totuşi tânărul Caesar nu era în stare să-şi hrănească 
singur propriul oraş. Era tocmai copt pentru cules, dacă Antoniu 
avea curajul şi tăria s-o facă. 

— Maiestate, pot îndrăzni să spun că-i cunosc inima. De 
nenumărate ori am stat cu el la cină, după câte o zi grea, şi 
numai despre Maiestatea Voastră vorbea. 

— Porcării, îmi închipui. 

Capito se prefăcu indignat. 

— Nici pomeneală. Dacă ar fi avut libertatea de a alege, nu pe 
Octavia ar fi luat-o de soţie. Politica i-a cerut să facă ceea cea 
tăcut. 

— Ai o limbă de argint, Fonteius Capito. Minţi ca un vânzător 
de covoare. 

— li e dor să-şi vadă copiii. 

— Din câte am auzit, poate debarca de pe o corabie oriunde în 
jurul Mediteranei, ca să-şi vadă progeniturile. 

Antoniu nu-i văzuse niciodată pe micii Alexandru şi Cleopatra. 
Chiar şi pentru un bărbat cu atât de mulţi copii şi o viaţă 
personală aşa ce încâlcită, curiozitatea trebuia să fie iritantă. 

— Căsnicia lui cu Octavia s-a sfârşit, spuse Capito. Cere să vă 
vadă. 

— Ce expresie ai pe faţă, Fonteius Capito! Ar fi trebuit să te 
faci actor. 

— Nu spun decât ceea ce ştiu sigur că e adevărat. 

„Cât tupeu! După tot ce-a făcut, Antoniu crede că-mi poate 
înmuia inima cu aşa ceva.” Dar adevărul era că avea tot atâta 


333 


- CLEOPATRA - 


nevoie de el câtă avea şi el de ea. Fiul lui Caesar se afla la ea, iar 
într-o bună zi Octavian avea să vină să-l caute. Numai un singur 
om l-ar fi putut opri. 

— De ce l-aş ajuta? îl întrebă ea pe Capito. 

— Nu ajutorul vostru îl cere. 

— Aşadar, dacă mă duc în Antiochia, nu-mi va cere soldaţi, 
bani sau grâne ca să-şi hrănească armata? 

Capito se hotărî să schimbe tactica. 

— S-a hotărât să plece în Parthia. Chiar dacă nu-l ajutaţi în 
această campanie, se va duce oricum. Dacă învinge, îşi va aminti 
de Maiestatea Voastră, la întoarcere. Dacă pierde, nimic nu va 
mai sta între Maiestatea Voastră şi Octavian. 

Cleopatra zâmbi, dar fără pic de căldură. Ajunseseră în miezul 
problemei. 

— Domnul meu Antoniu te-a trimis aici ca să mă ameninţi? 

— Cred că sunteţi la fel de conştientă ca el de realităţile 
poziţiei în care vă aflaţi. 

Dădu încet din cap. 

— Bine, spuse ea. Voi veni. Dar nu fiindcă mă ameninţă, după 
cum va vedea. li vei spune domnului meu Antoniu că de astă 
dată nu mai vin ca Regina lubirii şi a Compasiunii. De astă dată, 
voi fi Cleopatra. 

Capito  surâse, plecând capul, mulţumit, cu misiunea 
îndeplinită. Pesemne ştiuse că avea să se hotărască oricum să 
vină, chiar înainte de a ajunge cu delegaţia în Alexandria. De 
fapt, Cleopatra ştia că avea să se ducă într-o bună zi la Antoniu, 
cu mult înainte ca el să se fi gândit măcar să trimită după ea. 
După cum spusese Fonteius Capito, nu avea încotro: nici pentru 
ea, nici pentru copiii ei şi nici pentru Egipt. Deşi putea să pară 
nehotărâtă, ştia că în sfârşit visul se afla din nou la îndemâna ei. 


84 


Antiochia părea să stea agăţată de munţi; fortărețele fuseseră 
construite pe pantele stâncoase şi erau unite printr-un zid care 
urma linia crestelor ce înconjurau vechiul oraş. Cocoţat pe 
marginea Golfului Alexandretta, oraşul se afla dincolo de câmpia 
fertilă care mărginea coasta, la scurtă distanţă pe mare de gurile 
râului Orontes. Pelerinii veneau la Antiochia pentru a se ruga în 


334 


- COLIN FALCONER - 


vestitul Templu al lui Apollo, ale cărui coloane de marmură albă 
şi netedă ca osul se înălţau printre crângurile întunecoase de 
chiparoşi ale Daphnei. 

In dimineaţa aceea, Muntele Silpius îşi arunca umbra 
colţuroasă peste străzile oraşului, în timp ce vilele albe şi 
lucitoare ale celor bogaţi, înconjurate cu dumbrăvi de chiparoşi 
verde închis, se scăldau în lumina galbenă a soarelui. Râul 
scânteia ca o panglică de argint viu. 

Avea să fie o audienţă privată, hotărâse Antoniu. Nu voia să 
rişte condescendenţa ei parfumată în faţa întregii curţi. Fără 
îndoială, un timp avea să se prefacă supărată pe el. 

Bănuia că avea motive de nemulţumire. Nici un moment nu 
intenţionase ca lucrurile să iasă aşa. El nu-şi putea alege 
consoartele la fel de uşor ca Regina Egiptului. Femeia asta nu 
înţelegea cât de dificil era să fii roman. La drept vorbind, îi 
simţise lipsa mai mult decât se crezuse vreodată în stare să 
tânjească după vreo femeie. li era un dor chinuitor s-o revadă şi 
totuşi se îngrozea la gândul felului în care-l putea primi. 

Era singura femeie care îl înţelegea cu adevărat. De aceea era 
convins că avea să-l ierte, după câteva vorbe dulci. Apoi, urma 
să-i împrumute banii şi corăbiile de care avea nevoie, iar el avea 
să se înapoieze din Parthia precum Caesar, încărcat cu aur, şi 
totul urma să fie bine. Octavian avea să fie pus la punct, iar el, 
Antoniu, devenea stăpânul necontestat al Romei, cu Cleopatra şi 
copiii lor alături şi sub protecţia lui. 

La fel ca Dionisos, avea să fie Aducătorul Bucuriei şi să-i facă 
pe toţi fericiţi. 

Poate cu excepţia curvetelui ăluia mic de cumnatu-său. 


* 


Când Cleopatra intră, Antoniu stătea în picioare lângă 
fereastra cartierului său general. Rechiziţionase vechiul palat al 
Selgiucizilor, construit pe o insulă în mijlocul unui râu repede. 
Fereastra din spatele lui avea vedere spre râu şi câmpia netedă 
şi mănoasă care se strecura printre munţi spre malul îndepărtat 
al mării. 

Era o încăpere imensă, cu tavanul înalt aproape pierdut în 
tenebre. Bolta era susţinută pe grinzi masive, lucind mat de 
poleială şi uriaşe buloane decorative. Somptuos, dar sumbru, 


335 


- CLEOPATRA - 


întunecat şi rece. Deloc stilul lui Antoniu. Cât trebuia să mai 
deteste acel loc, îşi spuse Cleopatra. 

Patru ani trecuseră de când nu-l mai văzuse. Oare se 
schimbase cu ceva? se întrebă ea. Puțin, poate. Avea acelaşi 
zâmbet orbitor, ca un băiat neastâmpărat care ştie că nu va fi 
dojenit dacă surâde destul de larg. Părul buclat era al unui zeu, 
deşi acum era spuzit cu câteva fire albe, iar pe oase avea ceva 
mai multă carne. Se îmbrăcase anume pentru acea ocazie, cu un 
pieptar de aur curat, împodobit cu încrustaţii, şi o mantie 
purpurie. Tot regal, tot Antoniu. 

— Draga şi iubita mea regină. 

Nu încercă s-o îmbrăţişeze, nu încă. Era mai bine aşa. Oricum 
nu i-ar fi permis-o. 

Cât de diferit era totul faţă de prima ocazie când Cleopatra 
venise în Răsărit ca să-l salute. In locul robelor aurii ale lui Isis, 
azi nu era decât o simplă regină elenică, muritoare, într-o rochie 
verde ca smaraldul cu tiv auriu şi sandale albe din piele moale 
de ied. Purta smaralde la gât, la încheieturile mâinilor şi la 
urechi, iar pe braţ avea o brățară în forma cobrei regale a 
Egiptului. 

— Marcus. 

— Te rog. Fă-te comodă, îi indică el o canapea. 

Servitorii le aduseră struguri, platouri de argint cu nuci prăjite 
aromate şi un vin alb din Laodicea, depunându-le pe toate pe o 
masă sculptată din lemn de santal. Cleopatra îi expedie pe 
Mardian şi garda de corp regală. Rămaseră singuri. 

— Unde sunt copiii noştri? întrebă Antoniu. 

— La Alexandria. 

— Nu i-ai adus cu tine? 

Părea lezat. 

— E un drum lung pe mare. Dacă vrei să-i vezi, ştii unde-i poţi 
găsi. 
— O duc bine? 

— Cresc voinici şi puternici. 

Urmă o pauză. Antoniu părea să aştepte un cuvânt de scuză 
din partea ei. Dar, în fond, Cleopatra ştia ce manipulator abil era 
în chestiunile inimii. Un domeniu în care nu mai avusese nimic 
de învăţat de la Caesar. 

— Ce nume le-ai dat? 

— Fata se numeşte Cleopatra, iar băiatul, Alexandru. 


336 


- COLIN FALCONER - 


— Alexandru, repetă el, mulţumit de numele ales, aşa cum 
Cleopatra se şi aşteptase. Şi cum arată? 

— Are părul tău cârlionţat şi un trup de tăuraş. Mai este şi 
cinstit, cu ochii limpezi şi absolut incapabil să înşele. Dacă n-ar fi 
părul şi constituţia, oamenii ar fi intrat la bănuieli că nu tu erai 
tatăl lui. 

Antoniu trecu peste această împunsătură. 

— De ce nu mi-ai spus... înainte de a pleca din Alexandria? 

— Dacă-ţi spuneam, ai fi rămas? 

Nu-i răspunse direct. 

— Puteai să-mi spui măcar o vorbă. N-am ştiut despre copii 
decât când am primit vestea, în Senat. 

— Erai ocupat cu pregătirile de nuntă. N-am vrut să te 
deranjez cu ceva atât de neînsemnat pentru tine. 

O lungă tăcere. Ce-ar fi putut răspunde? 

— Arăţi minunat, spuse el. 

— lar tu arăţi vinovat. 

— Ce era să fac? 

— Ceea ce-ar fi trebuie să faci le e limpede tuturor, numai ţie 
nu. 

— Ştiu ce părere ai despre mine. Dar nu-mi cunoşti inima, deşi 
crezi că o cunoşti. In aceşti ultimi patru ani, mi-ai lipsit enorm. 
Nici nu mai pot număra nopţile când zăceam în braţele Octaviei 
şi mă gândeam la tine. 

— Marcus. Am observat la tine ceva. Ori de câte ori mă 
sărutai, nu închideai niciodată ochii. Acum ştiu de ce. 

Antoniu rămase tăcut, posomorât, în faţa atacului ei. 

— Fiindcă te întrebai dacă nu cumva tocmai îţi scapă alta mai 
bună. 

Luând una dintre cupele de argint cu vin, Antoniu o goli dintr-o 
înghiţitură. 

— Ştiam că avea să vină ziua asta, continuă ea. 

— Eu m-am rugat să vină. 

Cleopatra râse. 

— Te rog, Marcus, ai petrecut prea mult timp cu actorii şi 
actrițele tale! Mutra asta lungă nu ţi se potriveşte. Ai plecat din 
Alexandria, fără să mă învredniceşti nici măcar cu un gând. 

— Nu-i adevărat! 

— Este destul de aproape de adevăr. 

Antoniu păru revoltat, cu obrajii înroşindu-i-se ca arama: 


337 


- CLEOPATRA - 


— Poţi să râzi de mine cât pofteşti. Nu înţelegi prin ce calvar 
am trecut. Nu mă puteam căsători cu tine, potrivit legii romane. 
Dar mă puteam căsători cu ea. 

— A, deci totul n-a fost decât o problemă legală. Proasta de 
mine! Am crezut că fiindcă mă iubeai ai stat pe gânduri. 

— Nici măcar nu încerci să-mi înţelegi situaţia. 

— Ba o înţeleg, foarte bine. Atunci ţi-a fost utilă, iar acum nu-ți 
mai este. 

— Mă rog, de fapt nu mi-a fost niciodată. 

— Te dispreţuiesc. 

Cobori privirea, omul acela înalt şi masiv, ca un elev certat de 
dascăl. Dintr-o dată, ridică ochii spre ea, cu acel zâmbet 
imposibil de băieţaş care o înfuria atât de tare şi o înmuia pe 
dată. 

— lar eu te iubesc, spuse el. 

Cleopatra simţi cum toată îndârjirea i se risipea. Antoniu era 
slăbiciunea ei fatală; greu s-ar fi uitat la el, ţinând minte în 
acelaşi timp să mai fie furioasă. Expresia de remuşcare sinceră 
de pe chipul lui o făcu să zâmbească, deşi ştia prea bine că era o 
pocăință prefăcută, şi se pomeni întrebându-se ce-ar fi simţit 
dacă o cuprindea din nou în braţe. 

Făcu un pas spre ea, dar Cleopatra se retrase. Simţea un cerc 
de oţel în jurul pieptului. Jinduia dureros să fie din nou cuprinsă 
de braţele lui şi se detesta pentru asta. Se hotări să-l mai lase să 
aştepte, să-şi impună şi sieşi să aştepte, ca pedeapsă. 

— Ai nevoie de mine din nou, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Este cea mai scumpă dorinţă a inimii mele. 

— Dorinţa ta e să ai Egiptul. 

Atitudinea lui se schimbă, din cea a îndrăgostitului neînțeles în 
aroganţa nepăsătoare pe care romanii o sugeau o dată cu 
laptele de mamă. 

— iți pot lua Egiptul oricând vreau. Uiţi că sunt stăpânul 
Răsăritului, iar tu ai tronul numai prin patronajul meu. Egiptul 
este o provincie romană. 

O provincie romană! || privi în ochi. 

— Nu vei anexa Egiptul niciodată, atâta timp cât Octavian e în 
viaţă. Ar fi pretextul lui pentru război. Poţi avea Egiptul prin 
intermediul meu, dar altfel nu. 

Antoniu îşi regretă izbucnirea. Cleopatra avea dreptate şi o 
ştiau amândoi. 


338 


- COLIN FALCONER - 


— Ne poţi avea pe amândoi, dacă asta vrei, continuă ea. Dar, 
mai întâi, avem şi noi cererile noastre. Vei despăgubi Egiptul şi 
mă vei despăgubi şi pe mine pentru cei patru ani de chin şi 
umilinţă pe care i-am suferit din vina ta. 

Ascultând-o, trase adânc aer în piept Se temuse că avea să se 
ajungă aici. 

— Şi care sunt aceste cereri? o întrebă el. 


TRATAT SEMNAT ASTĂZI ÎNTRE TRIUMVIRUL 
MARCUS ANTONIUS ŞI REGINA CLEOPATRA A ŞAPTEA 
A EGIPTULUI, FILOPATOR, FILOPATRIS, REGINA A 
CELOR DOUA ŢARI 


PUNCTUL UNU: Regina Cleopatra va pune toate resursele 
Egiptului, financiare şi militare, la dispoziția Triumvirului Marcus 
Antonius, care le poate folosi pentru nevoile lui, după cum 
găseşte de cuviință. 


PUNCTUL DOI: În schimb, părţile contractuale vor oficia o 
căsătorie legală, conformă cu ritualul egiptean. 


PUNCTUL TREI: În consecința acestei căsătorii, Marcus 
Antonius nu va prelua titlul de Rege al Egiptului, ci pe acela de 
Autocrator al Orientului. 


PUNCTUL PATRU: Marcus Antonius îl va recunoaşte pe 
Ptolemeu Caesar, fiu al Cleopatrei şi al lui lulius Caesar, ca 
moştenitor legitim al tronului egiptean, propriii lui doi copii, 
Alexandru şi Cleopatra, primind de la Regină câteva regate 
minore. 


PUNCTUL CINCI: Tratatul va pune sub suveranitatea Egiptului 
şi în domeniul Reginei Cleopatra şi al descendenților ei 
următoarele teritorii din afară: Sinai, Arabia (inclusiv citadela 
Petra), coasta orientală a Mării Moarte, valea lordanului (inclusiv 
oraşul lerihon), districtele iudee Samaria şi Galileea, coasta 
feniciană cu excepția oraşelor libere Tyr şi Sidon, Libanul şi 
coasta de miazănoapte a Siriei, Cicilia (inclusiv oraşul Tarsus) şi 
Insula Cipru. 


339 


- CLEOPATRA - 


Ca martori ai acestui acord: 
Marcus Canidius Crassus 
Gaius Fonteius Capito 
Marcus Quintus Dellius 


85 


S-au căsătorit în sala mare, potrivit ritului oriental, sub 
privirea ofiţerilor din statul major al lui Antoniu, cu cuirasele lor 
de piele şi mantiile stacojii, şi a miniştrilor din curtea Cleopatrei, 
spilcuiţi şi dispreţuiţi de romani pentru mătăsurile şi brocarturile 
lor. Cleopatra stătea aşezată pe un tron de fildeş şi lemn de 
abanos, purtând diadema dublă a Egiptului şi Uraeus-ul sacru al 
Nilului de Jos. Marcus Antonius stătea lângă ea, pe un tron aurit, 
cu pieptarul de aur al Imperatorului Orientului. 

După ceremonie, în timp ce funcţionarii ei creau hieroglifele 
care aveau să consemneze căsătoria şi să-i declare pe micul 
Alexandru şi sora lui roadele ei legitime, miniştrii şi Marele Preot 
al Cleopatrei se prosternară la picioarele celor două tronuri. O 
făcuseră. În doar câţiva ani, Cleopatra refăcuse un imperiu pe 
care doisprezece Ptolemei anteriori avuseseră nevoie de secole 
ca să-l mărunţească, şi găsise în sfârşit un loc sigur în cuibul de 
vipere de la Roma. 


* 


Îl privea din pat, cu pielea dezgolită sensibilă la atingerea 
cuverturii de mătase, anticipând atingerea unui bărbat. „Am 
sacrificat prea mult pentru Egipt”, îşi spuse ea. „Noaptea asta 
este pentru Cleopatra.” 

Antoniu închise uşa în urma lui şi începu să-şi desfăşoare toga. 
„Am avut dreptate”, îşi spuse ea „A stat prea mult în Roma, a 
pierdut prea multe nopţi la chefurile lui.” Carnea atârna pe oase 
mai fleşcăită decât odinioară. Patru ani de desfrâu îşi luaseră 
obolul. Insă ar fi trebuit să se aştepte. „Numai Dionisos însuşi nu 
îmbătrâneşte niciodată.” 

Trase la o parte cearşaful, întinzând o mână spre el. 

— Au trecut patru ani, spuse. Nu mă face să aştept şi mai 
mult. 


340 


- COLIN FALCONER - 


Gol, Antoniu păşi spre pat. 

— Şi la fel de frumoasă ca pe vremuri. 

Cleopatra zâmbi. 

— Pot vedea şi eu asta. Mi-ai înălţat propriul obelisc. 

Coborând privirea spre propriu trup, Antoniu râse. 

— In onoarea ta l-am ridicat. 

Orice-ai fi spus despre el, ştia cum să mulţumească o femeie. 
Cleopatra avea apetitul uneia înfometate şi se aruncă asupra lui 
cu un abandon câtuşi de puţin regal. În timp ce lumânările 
scăpătau şi se stingeau, una câte una, membrele ei îl traseră 
spre ea şi, preţ de câteva ore întunecoase, toate păcatele lui fură 
uitate, iertate de dorinţa de a-l avea încă o dată în braţele şi în 
patul ei. 


86 


Primăvara revenise pe Mediterana, făgăduind vânturi calde 
dinspre mare, făcând să înflorească pânze la orizont şi să răsune 
şoapte de război. 

Muntele Silpius ieşi din vălul său de nori. Violetele şi crăiţele, 
orhideele sălbatice şi macii puneau pete de culoare pe pajiştile şi 
câmpiile din lungul râului Orontes, tălăngile caprelor îşi cântau 
muzica pe munţi. Era o vreme a reînnoirii şi, de asemenea, o 
vreme a morţii. 


Cleopatra şi Antoniu plecară din Antiochia la Calendele lui 
April, îndreptându-se spre Armenia, la răsărit. Armata forma o 
uriaşă coloană şerpuitoare de-a lungul râului, a cărei străbatere 
în lung dura două ceasuri, sute de căruţe greoaie pline cu 
provizii pentru vasta invazie. Aveau şi un berbece de asalt 
enorm, lung de optzeci de picioare, cu cap de fier, care avea 
nevoie de un convoi format din mai multe căruţe cu platformă 
articulate între ele, ca să poată înainta pe drumurile 
întortocheate către Munţii Medeeni, şi o maşinărie complicată pe 
roţi, ca o lăcustă gigantică, în stare să arunce un bolovan la un 
sfert de milă distanţă şi să dărâme cele mai solide ziduri de 
cetate. 


341 


- CLEOPATRA - 


Urma apoi infanteria, romanii în uniformele lor, ca o armată de 
gândaci, cu platoşe de bronz, mantii purpurii şi sandale bătute în 
ţinte masive. Fiecare soldat ducea asupra lui merinde pentru trei 
zile, într-o cutie de bronz, precum şi un ibric şi o râşniţă, un 
hârleţ, un târnăcop, un fierăstrău şi ţăruşi pentru palisade. Toate 
acestea, fără a pune la socoteală armele — suliță, spadă, pumnal 
şi scut şi casca grea de bronz. Chiar şi împovărat cu toate, un 
veteran cu zece ani vechime putea parcurge cincisprezece mile 
pe zi. 

Era acolo Legiunea a Cincea, recrutată de Caesar însuşi dintre 
galii de baştină, uriaşi blonzi care ţinuseră piept elefanților 
lansați în atac, în bătălia de la Thapsus; şi Cuirasaţii, veteranii cu 
armuri de piele care îl serviseră pe Caesar în Războiul Alexandrin 
şi îl răzbunaseră la Filippi. 

In total erau şaisprezece legiuni romane, o armată 
formidabilă, sprijinită cu câteva mii de băştinaşi şi recruți 
auxiliari. Nici chiar Caesar nu comandase vreodată o asemenea 
oştire. Era de neînchipuit că ar fi putut să fie înfrânți. Poate că 
Antoniu avea dreptate să profite de această ocazie, îşi spuse 
Cleopatra. Incă mai putea să imite faptele lui Alexandru. La urma 
urmei, niciodată tabăra lui nu pierduse. O fi fost el un om 
îndoielnic în timp de pace, dar, când se punea problema 
războiului, era dur, serios şi viteaz. 

lar acesta era momentul lui. 


* 


În luna mai, ajunseră la oraşul Artaxata, pe râul Araxes, 
departe spre miazănoapte şi spre răsărit. Oraşul suferise o 
influenţă mai mult partă decât grecească, îşi spuse Cleopatra, 
privind acoperişurile cu nenumărate cupole ale citadelei şi pe 
armenii cu pantaloni largi, tunici cu franjuri şi bucle unse cu ulei. 
In timp ce intrau pe poartă, le ieşi în întâmpinare regele, 
Artavasdes, într-o ceremonie spectaculoasă, invitându-i la o 
petrecere şi un ospăț care dură trei zile. Armeanul se declară 
oficial aliatul neclintit al lui Antoniu. 

Când ieşiră din oraş, armata se înmulţise cu încă treizeci de 
mii de soldaţi din trupele armene, dintre care jumătate erau 
cavalerişti, unii dintre cei mai buni din Răsărit. Era o brigadă 
multicoloră şi impresionantă. Multă vreme după aceea, Cleopatra 


342 


- COLIN FALCONER - 


avea să-şi amintească priveliştea marşului lor spre munţii 
răsăriteni, costumele pestriţe ale călăreţilor armeni, mâinile 
sclipind de inelele noduroase pe care le purtau pe toate cele 
cinci degete, zăngănitul harnaşamentelor bătute în bronz ale 
cailor. Cum îl mai ovaţionau pe Antoniu când trecea călare pe 
murg prin dreptul lor, în inspecţie! 

In anii de mai târziu, amintindu-şi, avea să înţeleagă ironia 
situaţiei. 


* 


Nimic măreț în seara aceea pentru Dionisos, războinic, 
mântuitor, Aducător al Bucuriei — doar un cort din piele de capră 
întinsă pe o ramă din stejar, un pat simplu de campanie, câteva 
taburete, o masă pliantă cu hărţi întinse deasupra şi proptite la 
colţuri cu pietre, câteva carafe de apă şi ligheane. O lumină 
gălbuie palidă se răspândea de la felinarul agăţat sub crucea 
stinghiilor. De jur-împrejurul lor, sunetele unei armate în tabără, 
răgetul unui măgar, înjurăturile soldaţilor, aerul greu de fumul 
unsuros al focurilor pentru gătit. 

De mult timp nu mai locuise într-un cort, din vremurile ei de 
renegată, la Muntele Kasios. Pe-atunci, asemenea greutăţi nu 
însemnau nimic pentru ea, şi din nou însemnau doar foarte 
puţin, în schimbul câtorva zile cu Antoniu furate în plus. 

Aşteptase până acum ca să-i arate această comoară a 
comorilor. Puse cu respect palma mâinii drepte pe hărţi. 

— Aceste planuri sunt ale lui Caesar, îi spuse el. Ele reprezintă 
motivul pentru care vom reuşi, pentru care am dorit atât de mult 
Parthia. Sunt planurile celui mai mare planificator de campanii 
militare al tuturor timpurilor, gândite la apogeul carierei şi al 
experienţei lui. l-o fi dat el balerinului ăluia propriul nume, dar 
mie mi-a lăsat cea mai prețioasă moştenire din toate. Calea de a 
cuceri Parthia. 

Ochii îi scăpărau în penumbră, iar chipul îi era luminat de 
entuziasm. În ziua uciderii lui Caesar, Antoniu se dusese să-i ia 
toate hârtiile de la Calpurnia. Pesemne că şi aceste planuri 
strategice se aflau printre ele. De-atunci le păstrase tot timpul, 
în secret. 

— Vom ataca dinspre miazănoapte, nu de la apus, cum a făcut 
Crassus. lar noi am venit pregătiţi, avem cu noi maşini de asalt, 


343 


- CLEOPATRA - 


întocmai cum a plănuit bătrânul. 

Era visul lui Antoniu, cum fusese şi al lui lulius. Direcţia în care 
credea el că-l purta destinul. Işi dorea gloria, dorea un Triumf. 
Veni, vidi, vici, cum spunea Caesar. 

— Mă voi ruga la Isis pentru victoria ta, îi şopti Cleopatra. 

— Nu voi avea nevoie de Isis, replică el. ll am pe Caesar, 
privind peste umărul meu. 

„Poate că aşa e”, îşi spuse ea. „Şi dacă se va întoarce din 
Parthia încărcat de comori, propriul viitor este asigurat. In sfârşit, 
voi avea marea comoară, adevărata moştenire a lui Caesar, care 
mi-a fost refuzată atât de multă vreme. Poate că acesta fusese 
planul lui, când a murit. E atât de tipic pentru el, să-i fi lăsat lui 
Antoniu această ultimă încercare, ştiind că victoria din Parthia 
valorează mai mult decât orice avere dăruită prin testament.” 

Era ultima lor noapte împreună, dar Antoniu se afla deja 
departe de ea. Făcură dragoste în cortul lui, însă el părea distrat. 
Ochii îi stăteau îndreptaţi spre munţii Persiei, nu către micile 
mângâieri pe care i le putea oferi ea. Şi, într-un fel, îl înţelegea. 
Ea însăşi avea o inimă împărţită între iubire şi glorie. 

Era convinsă că avea să învingă, că urma să se întoarcă la ea. 
Cleopatrei nu-i mai rămânea decât să contempleze încă o dată 
viaţa fără Caesarul ei, plină de o teamă rece. 


* 


A doua zi, privi cum armata traversa râul, spre munţii şi ţările 
abia trecute pe hărţile din vremea lui Alexandru. l-ar fi plăcut să-l 
însoţească, dar aşa ceva era cu neputinţă. Avea, ca întotdeauna, 
nenumărate probleme de stat în Egipt. Aceasta era acum datoria 
ei. Şi mai avea încă un motiv, foarte serios, de a nu-l urma. 

Lunga iarnă din Antiochia avusese roade bogate. Cel mai 
important era că îşi asigurase din nou imperiul; conform 
tratatului, îi smulsese înapoi lui Antoniu aproape toate teritoriile 
pe care le pierduseră strămoşii ei. Făcând aceasta, se dovedise, 
poate, cea mai mare dintre toţi Ptolemeii. In cincisprezece ani, 
ridicase iar Egiptul din subjugare spre măreție. Dar acum avea 
încă o comoară a lui Antoniu, care nu fusese consemnată în 
tratat. 

Era din nou însărcinată. 


344 


- COLIN FALCONER - 


87 
Alexandria din Egipt 


Prima furtună a iernii biciuia insula Pharos, acum vizibilă doar 
din când în când, printre pânzele cenușii ale ploii, valurile uriaşe 
azvârlind evantaie imense de spumă peste colonadele de 
marmură. Cleopatra îşi duse o mână la burtă, unde simţise 
copilul mişcând, ca o mică palpitaţie dornică de viaţă. 

În ultimele zile îi era mai greu să se concentreze asupra 
muncii din sala de consiliu, cu inventarele vamale umflate şi 
interminabilele rapoarte ale marangozilor şi inspectorilor de 
canale. Nu era numai copilul care-i seca energia. In Parthia 
începuseră deja luptele şi erau câştigate. Destinele lor fuseseră 
hotărâte. Dar în ce sens? 

Vântul se arunca asupra colonadelor, îndoia copacii tineri din 
grădini, culca la pământ palmierii, în furia lui. Copilul se mişcă 
din nou. 

Alexandria, ca întreaga lume de altminteri, era însufleţită de 
nerăbdare, zvonuri şi nelinişti. Oracolul Olarului fusese revăzut şi 
era comentat pe şoptite peste tot, din pieţele de peşte până în 
bazaruri şi pe coridoarele palatului. Străvechea profeție fusese 
tradusă din egipteana demotică în greacă, în urmă cu trei sute 
de ani, şi prezicea că o regină egipteană avea să cucerească 
Roma, să reconcilieze Asia şi să deschidă o nouă epocă de aur, 
Epoca Soarelui. 


„„„Şi-n timp ce Roma va şovăi privind 
cucerirea Egiptului, viteaza regină din 
Nemuritorul Rege-ntre oameni s-a ivind. 
Trei vor supune Roma cu jalnic destin, 
cu toții în casele lor vor pieri 

când o cascadă de foc din cer va şiroi... 


O aiureală fantezistă, desigur, dar şi aiurelile puteau avea un 
folos al lor. Pretutindeni oamenii îşi căutau un campion şi un 
eliberator care să sfărâme jugul Romei. Nu putea fi acela, întreit, 
Cleopatra, Antoniu şi Caesarion, salvând lumea într-o vâlvătaie 
de glorie dionisiacă? 


345 


- CLEOPATRA - 


Oracolul mai vorbea şi despre un copil de aur care avea să se 
nască de ziua soarelui, a douăzeci şi doua zi din luna romană a 
lui Decembris. Cleopatra se îndoia că pruncul lui Antoniu avea să 
aştepte atât de mult până să vină pe lume. Dar existau şi alte căi 
de a potrivi prorocirile cu faptele. 

Acum o iubea toată lumea. În chora era Isis, Regina Lumii; în 
Alexandria, până şi veninoasa curte grecească fusese redusă la 
tăcere de manevrele ei diplomatice. Ţinea în mână toată 
Mediterana. 

Dar viitorul ei, pentru prima dată, nu mai era hotărât la Roma, 
ci de cealaltă parte a munţilor Persiei. 


* 


__ Sosiră ştiri de la Apollodorus, din Roma, toate proaste. 
Impotriva tuturor aşteptărilor, Octavian cucerise Sicilia. Sextus 
fusese învins cu desăvârşire pe mare; necoptul Agrippa se 
confruntase cu criticii lui şi avusese câştig de cauză. Flota sa 
proaspăt construită, cu corăbii mari, se dovedise o încercare 
prea grea pentru Fiul lui Neptun, zeul mărilor. Sextus riscase 
totul într-o singură bătălie navală decisivă şi pierduse. Fugise în 
Răsărit, cu resturile flotei, doar şaptesprezece corăbii rămase din 
trei sute. 

Şi mai avusese loc încă o întorsătură neaşteptată. Armata de 
uscat a lui Sextus i se predase lui Marcus Lepidus, membrul uitat 
al Triumviratului. Revoltat de omisiunile trecute, Lepidus folosise 
aceste legiuni însuşite ca o bază pentru a-şi revendica Sicilia, 
provocându-l în mod direct pe Octavian. Dar înţelesese greşit 
starea de spirit a soldaţilor. Aceştia se săturaseră de atâtea 
lupte. Tânărul Caesar a intrat călare în tabăra lui Lepidus cu o 
mână de ofiţeri şi i-a cumpărat pe toţi. Lepidus a fost nevoit să 
cerşească viaţa, aruncându-se la picioarele lui Octavian şi 
pupându-i sandalele. Octavian, mare minune, a fost mărinimos şi 
l-a trimis în exil, în loc de a-i face aerisire la gât. 

Acum, Octavian avea propria armată, plus cea a lui Lepidus, în 
total patruzeci şi cinci de legiuni, însumând o sută douăzeci de 
mii de soldaţi. La fel ca Hidra, îşi spunea Cleopatra. Intr-o zi îl 
crezi terminat, şi el nu face decât să se ridice din nou, cu capete 
noi crescându-i prin alte locuri. Era deprimant să vezi cum 
tânărul acela cu coşuri putea avea un asemenea noroc în toate. 


346 


- COLIN FALCONER - 
* 


În cea de-a doua lună a anului nou egiptean, când apele 
Nilului atingeau cotele maxime, Cleopatra născu un fiu, 
Ptolemeu Filadelfus. Nu peste mult, primi alte ştiri de la Roma. 
Octavian înălţase în Forum o inscripţie publică, declarând 
războaiele civile încheiate. Speriat, Senatul îi acordase dreptul 
de a purta cununa de lauri tot timpul, cum făcuse Caesar 
înaintea lui. 

„Asta schimbă totul”, îşi spuse Cleopatra. „Dacă Antoniu nu se 
întoarce din Răsărit cu capul regelui Parthiei pe tavă, pe toţi ne- 
aşteaptă vremuri foarte grele.” 


88 


O senzaţie premonitorie sinistră, Quintus Dellius păşind prin 
sala de marmură, tot numai piele şi bronz, ţinându-şi coiful cu 
panaşul său roşu sub braţ. Dar ceva nu se potrivea cu imaginea 
pe care Cleopatra o văzuse în închipuire de nenumărate ori. Nu 
era mesagerul vesel pe care-l aşteptase. In schimb, chipul lui era 
cufundat într-o umbră mohorâtă, cu obrajii adânciţi de oboseală 
şi greutăţi. 

— Maiestate, spuse el, înclinându-se. Salutări de la 
Imperatorul Marcus Antonius. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, îi ceru ea, căci ghicise deja. 

Ajungea doar să-i vadă faţa. 

— Are nevoie de ajutorul vostru, răspunse Dellius. 

Vorbea de parcă ar fi fost gata să se înece cu propriile cuvinte. 

— Unde este? 

— În Siria, Maiestate, la Leuce Kome, un loc numit Satul Alb, la 
miazănoapte de Sidon. Vă cere să veniţi. Are nevoie de bani, 
mâncare şi haine pentru soldaţi. 

Cleopatra îl privi lung. Nu-şi putea spune decât un singur 
lucru: „L-am prevenit să nu se ducă. Atâta despre moştenirea lui 
Caesar.” 

— Cât de rău e? întrebă. 

Dellius înghiţi un nod cât pumnul. 

— Suntem douăzeci de mii, înapoiaţi din munţi. 


347 


- CLEOPATRA - 


Un murmur străbătu curtea. Douăzeci de mii. Deci, se 
pierduseră patruzeci de mii de romani. Mai mult decât pierduse 
vreodată Crassus. Ce se putuse întâmpla, atât de rău? 

— Voi veni, răspunse ea. Spune-i că am să vin. 


89 
Leuce Kome, în Siria 


Tot ce mai rămăsese dintr-un vis. 

Rânduri-rânduri, bolnavii şi răniții zăceau întinşi pe pământul 
gol sau pe priciuri de lemn acoperite cu pături roase. Pe alocuri 
fuseseră înjghebate umbrare, ca nişte adăposturi jalnice pentru 
cei mai slăbiţi şi mai suferinzi. O ceaţă lugubră de fum de la 
focurile din tabără plutea peste oraş şi câmpiile de dincolo de 
acesta, iar oamenii strigau în delir, de durere sau de febră. 

Armata lui de neînvins. Legiunile lui Caesar. 

In timp ce Antoniu trecea printre ei, îi recunoşteau mantia 
purpurie şi unii îl strigau pe nume. Se oprea la toţi cei care îl 
chemau, le şoptea câteva cuvinte de îmbărbătare, fiind mai 
degrabă ruşinat decât măgulit de recunoştinţa cu care erau 
primite acestea. Acei oameni meritaseră o soartă mai bună. 
Fusese nedemn de ei. 

Se întreba cât mai avea să piardă. Unii urmau să se întoarcă la 
casele lor, neputincioşi, fără membre sau ochi. lar alţii, slăbiţi de 
pierderea de sânge, aveau să moară aici, pe aceste coline 
golaşe, de frig sau de boală. Armata lui arătase atât de minunat, 
la plecarea din Antiochia. Cea mai bună armată strânsă vreodată 
în Răsărit, cum se lăudase el în faţa Cleopatrei. Şi ce-i mai 
rămăsese? O adunătură de schelete în zdrenţe. 

Se cutremură în mantie. Ce frig era... Avea pe el trei tunici şi- 
şi înfăşurase moletiere de lână în jurul pulpelor, pe sub cizme, 
dar vântul continua să-l pătrundă până la oase, ca un cuţit. 

Rătăci un ceas prin duhoarea morţii şi a putreziciunii, chemat 
de oameni ca un binefăcător. 

— Antoniu... Imperator! 

incă îl mai iubeau, chiar şi după nenorocirea în care îi 
împinsese. 

In sfârşit, îl găsi pe cel pe care-l căuta, un trup de copil şi o 


348 


- COLIN FALCONER - 


faţă de babă, zăcând sub o pătură puturoasă, plină de sânge. 
Îngenunche lângă el şi-i puse o mână pe umăr. Omul deschise 
ochii. 

— Sysiphus, spuse Antoniu. 

Piticul încercă să zâmbească. 

— Buni ţintaşi mai sunt parții ăştia, murmură el, ca să 
nimerească o ţintă atât de mică. 

Din cer începuse să cadă o burniţă rece ca gheaţa, ploaia 
prelingându-se încet de pe acoperitoarea care-i ferea pe răniţi de 
capriciile vremii. Ritmul blând al ploii, cadenţa aparte a 
înfrângerii. 

Antoniu ridică pătura. Chirurgul îi tăiase piticului braţul de sub 
cotul stâng. li mai rămăsese doar un ciot, înfăşurat în bandaje 
râncede şi însângerate. 

— Cum te simţi, prietene? 

— Ca un pitic cu un singur braţ. Acum poţi spune cu 
îndreptăţire că ai cea mai ciudată ciudăţenie din toate. 

— Ai să te faci bine. Te vom scoate de-aici. 

Ochii omuleţului străluceau de febră. 

— Nici pân-acum n-am avut o viaţă uşoară. Dacă mi-o voi 
pierde, n-am să-i duc dorul. 

— Nu vorbi aşa. Mai sunt multe commissata de care să ne 
bucurăm. 

Sysiphus închise ochii, resemnat cu viitorul pe care i-l 
pregătise zeiţa Sorţii. 

— Pentru ce am făcut-o, stăpâne? 

— Pentru Roma am făcut-o. 

— Ba nu, eu cred că am făcut-o pentru tine. Spune-mi, a 
meritat? 


* 


Quintus Dellius îl găsi stând singur pe digul prelung, cu 
privirea spre marea cenuşie, unde crestele albe de spumă 
goneau înaintea vântului. Mantia purpurie lungă se umfla şi-l 
plesnea peste picioare. 

— Imperatore? 

— Unde este, Dellius? 

— A spus că va veni, stăpâne. 

— Nu mai avem mâncare, şi foarte puţină apă. Armata mea 


349 


- CLEOPATRA - 


moare aici pe capete, dar oamenii se simt prea rău ca să se ţină 
pe picioare. Dacă nu vine... 

— Poţi cel puţin să scapi tu, murmură Dellius. 

Prin asta, desigur, voia să spună că spera ca Antoniu să-l 
salveze şi pe el. Dacă pleca la Alexandria, trebuia să-şi ia cu el şi 
statul major. Atâta vreme cât rămânea aici, sufereau şi ei. 

Antoniu clătină din cap: 

— Nu-mi voi abandona armata. Dacă nu vine, vor muri aici. ŞI 
voi muri şi eu cu ei. 

Dellius păru dezamăgit de această hotărâre, aşa cum Antoniu 
se şi aşteptase. li întoarse spatele, revenind cu privirea spre 
mare, în căutarea unor pânze, a celui mai mic semn de salvare, 
în zarea plumburie. 


* 


Posomorât şi cenuşiu, un fel de port încropit din piatră, pe o 
câmpie plată şi fără nici un semn deosebit. | se spunea Leuce 
Kome, Satul Alb, deşi îngrămădeala de case pe care le putea 
vedea pe plajă erau de un cenușiu cretos. Totuşi, chiar şi acel sat 
prăpădit de pescari oferea o privelişte binevenită după 
nesuferita traversare de la Alexandria, o debarcare fericită după 
mizeriile răului de mare şi ale furtunilor. Cleopatra se înfioră în 
mantaua groasă, căptuşită cu blană, deşi obrajii îi ardeau de 
greață. Vântul rece pe obraji îi făcea bine. 

Nava contraamiral intră în port, în fruntea micii flote. Sub 
puntea „Antoniei” erau îngrămădite pături, tunici, mantale, de 
ajuns pentru douăzeci de mii de oameni. Corăbiile din urmă erau 
încărcate cu grâne. Cleopatra mai adusese şi bani, trei sute de 
talanţi, cât greutatea în aur a o sută de oameni. 

„M-am dovedit mai credincioasă decât tine, Marcus Antonius”, 
spuse ea în gând. 

In timp ce se apropiau de mal, începu să distingă fumul 
sutelor de focuri de tabără, rămăşiţele jerpelite ale armatei pe 
care o văzuse trecând Eufratul, acum zăcând de-a lungul 
malului. „O, Marcus... Asta-i tot ce-a mai rămas din planurile tale 
măreţe?” 


350 


- COLIN FALCONER - 


Canidius şi Dellius o escortară până la cortul lui. Antoniu era 
încă prea mândru, sau poate prea ruşinat, ca s-o întâmpine el 
însuşi pe cheu. În timp ce trecea prin tabără, Cleopatra putu 
vedea cu ochii ravagiile suferite de armată din partea inamicului. 
„Of, Antoniu, ce-ai făcut? Oamenii ăştia nu mai sunt decât nişte 
schelete pline de sânge şi care put. Unde-i mândra armată care 
a plecat în marş din Antiochia?” 

Cortul lui era destul de confortabil. Pe jos avea aşternute 
covoare groase, iar Antoniu stătea prăbuşit într-un scaun, 
înfăşurat într-o mantie purpurie groasă. Se ridică s-o salute, dar 
n-o putu privi în ochi. Niciodată nu mai cunoscuse eşecul, nu într- 
un asemenea hal. La Mutina, înfrângerea lui fusese cauzată de 
inferioritatea numerică; fusese atacat din două părţi, înşelat şi 
trădat de Senat. Dar aceasta fusese campania lui, în felul şi în 
timpul ales de el. Toată viaţa lui ar fi trebuit să ducă numai la 
acest moment. 

Caesar, graţie lui Brutus şi Cassius, fusese scutit de proba 
supremă a Parthiei. | se refuzase gloria, sau fusese cruțat de 
înfrângere? Nimeni n-avea să ştie vreodată. 

— Antoniu, spuse ea. 

Imbătrânise cu zece ani. Ochii îi erau hăituiţi, obrajii adânciţi 
ca două gropi, de foame, epuizare şi teamă. Băiatul vesel şi de 
viaţă nu mai era. 

— Ştiam că ai să vii. 

— Sigur că am venit. 

— Ai adus de mâncare? 

— Toate grânele pe care le-am putut încărca în corăbiile pe 
care le-am avut la dispoziţie într-un timp atât de scurt. Şi am 
haine pentru iarnă, şi bani. Aşa cum mi-ai cerut. 

Se priviră lung, în tăcere. O rafală de vânt făcu perdeaua de la 
uşa cortului să fluture, aducând cu sine un val de duhoare din 
tabără. 

intotdeauna i se păruse un gigant. Acum, arăta scofâlcit, debil 
chiar. Oboseala şi înfometarea îl prăpădiseră — dar nu numai 
atât. După cum arăta, îşi pierduse încrederea în sine însuşi. 
Trebuia să-l smulgă din acea stare. 

— Spune-mi, îi ceru ea. 

— Am fost trădaţi. Armeanul, Artavasdes. 

Şi-i povesti ce se întâmplase; maşinile de asalt şi convoiul cu 
bagaje le încetiniseră înaintarea prin munţi, aşa că Antoniu îşi 


351 


- CLEOPATRA - 


împărţise forţele în două, lăsându-l pe Artavasdes în ariergardă, 
să păzească proviziile şi ba/listae-le. Dar Artavasdes şi cavaleria 
lui abandonaseră ariergarda şi se întorseseră în Armenia. 
Imediat după plecarea lor, parții se năpustiseră asupra oamenilor 
lui, îi  măcelăriseră, capturaseră acvilele legiunii. Toate 
echipamentele de asalt preţioase fuseseră arse. 

Intre timp, Antoniu ajunsese la oraşul part de frontieră 
Phraaspa, dar fără maşinile de asalt nu reuşise să-l captureze. 
larna se apropia cu repeziciune, iar fără adăpost nu mai putea 
rămâne în munţi. Fusese silit să se retragă, hărțuit încontinuu de 
cavaleria partă. Purtaseră nu mai puţin de optsprezece bătălii 
defensive în douăzeci şi şapte de zile, numai ca să iasă din 
munţi. Patruzeci de mii de oameni căzuseră victime rănilor, 
frigului sau bolilor. Dintre cei şaizeci de mii de legionari veterani 
care începuseră campania, nu mai rămăseseră decât 
optsprezece mii. 

Când termină de povestit campania, Antoniu rămase lângă 
intrarea cortului, cu spatele spre ea, privind către ceața de fum 
care plutea încet peste tabără, cu nefericirea învăluindu-l ca o 
negură. 

Va să zică, aşa. Praful se alesese de toate planurile lui Caesar. 
Şi totul numai din cauza nerăbdării lui Antoniu. Oare despărţirea 
armatei în două făcuse şi ea parte din strategia lui Caesar? Era o 
tactică militară bună, să te bazezi pe fidelitatea regilor vasali 
fără a le ţine măcar familiile ostatice, ca zălog pentru buna lor 
credinţă? lulius n-ar fi săvârşit niciodată asemenea greşeli. Mult 
îi mai folosise lui Antoniu nepreţuita moştenire, când practic 
nesocotise planurile lui Caesar, pripindu-se cu ale lui. 

Totuşi, faptul era consumat. Parthia fusese visul lui, nu alei. 
Poate că acum reuşea să-l facă să se concentreze asupra 
problemelor serioase şi imediate, de la Roma. Dar, mai întâi, 
trebuia să-l smulgă din acea milă de sine însuşi. 

— Ei, Marcus, spuse ea, ridicându-se în picioare, zău că de 
data asta ai încurcat-o rău de tot. 

li văzu umerii devenind ţepeni. 

— Uită-te la tine, mâncând pâine uscată, culegând mizeria din 
apa de băut şi dormind în aer liber, pe o plajă uitată de lume. 
Până acum, Caesar ar fi ajuns în India. 

Antoniu se răsuci spre ea: 

— Nu mă zădări! 


352 


- COLIN FALCONER - 


— Nu fac decât să spun ceea ce deja îţi spui tu însuţi. Te îneci 
în mila propriei situaţii. Ce-i făcut e bun făcut. Ţi-am spus să nu 
te duci în Parthia. Sorţii au înclinat împotriva ta încă de la 
început. 

— Dacă nu ne trăda Artavasdes, am fi învins! Pesemne că 
parții ne aflaseră planurile. Nu ne-a abandonat numai, ne-a şi 
vândut! 

Sau, îşi spuse ea, dacă nu era asta, ar fi găsit el vreo altă 
scuză. Adevărul era că fusese un război fără rost, cu un 
deznodământ inevitabil. O vreme, până şi ei îi luase ochii cu 
visurile lui bizare. 

„Mă întreb ce-o fi făcând Octavian în clipa asta? Mănâncă 
mrene şi bea vin falernian din cupe bătute în pietre scumpe, 
dezmierdându-şi dansatorii bithynieni, fără îndoială.” 

— Câţi ani ai tu acum, Marcus? Patruzeci şi şase, patruzeci şi 
şapte? Te afli deja pe panta care coboară spre barca peste Styx. 

— Încă n-am terminat, mârâi el. 

— Sunt uşurată să te-aud spunând asta. Credeam că te cam 
dăduseşi bătut. 

— Parthia va fi a mea. 

— Lasă-ncolo Parthia! se răsti Cleopatra. N-ai aflat vestea? 
Despre Octavian? 

— Ce, că l-a învins pe Sextus? Da, am auzit. Dar nu a fost 
victoria lui. A fost a lui Agrippa. 

— O deosebire subtilă, pe care cea mai mare parte din Roma 
pare să n-o fi observat. Lepidus a plecat, ştii. Pe o moşie de la 
tară, într-o climă caldă, departe de Roma. 

— Octavian nu avea dreptul să-l demită fără a mă consulta pe 
mine. 

— Când un lucru s-a făcut, toate fineţurile astea ale dreptului 
roman tind să fie trecute cu vederea. 

Antoniu se trânti în scaun. 

— O să se-ntoarcă valul. 

— Numai dacă eşti pregătit să faci valuri. 

Îi luă capul în mâini, rămânând multă vreme nemişcat ca o 
statuie. 

— Sunt uşurat că ai venit, spuse el în cele din urmă. 

— Nu te-aş fi lăsat niciodată în voia sorții, ştii bine. Nu doresc 
decât să-mi primeşti şi sfatul, la fel de uşor cum îmi primeşti 
aurul. 


353 


- CLEOPATRA - 


— Am să te despăgubesc, răspunse el, deşi ochii îi erau duri şi 
furioşi. 

O faptă bună nu se iartă niciodată, îi spusese cândva Mardian. 
Toţi oamenii poartă ranchiună pentru datorii, fie că e vorba de 
bani sau de favoruri. Dar acesta era Antoniu al ei, iar o faptă 
bună pentru Antoniu era o faptă bună şi pentru ea. Trebuia să-l 
ridice cumva pe picioare. Şi să-i îndrepte vestitul braţ înarmat în 
altă direcţie, înainte de a-i fi retezat. 


90 


Stăteau culcaţi în cortul lui, ascultând valurile care se 
spărgeau lângă dig, scârţâitul lămpii cu ulei legănându-se sub 
grindă, geamătul vântului, plesnetul pânzei de cort. Ţipetele 
răniților şi ale muribunzilor răzbăteau până la ei prin noapte. 

Patul de campanie era tare şi îngust, iar trupurile le erau 
încleiate de sudoare şi de resturile dragostei. Antoniu o posedase 
cu o poftă feroce şi urgentă, mai degrabă de îndurat decât de 
savurat. După aceea, se agăţase de ea cu o disperare cum 
niciodată nu mai văzuse la el. 

— Am şi câteva veşti bune, cel puţin, şopti Cleopatra. 

— Mi-e dor să le-aud. 

— Ai încă un fiu. 

Antoniu se săltă într-un cot, cu faţa lăţindu-i-se într-un zâmbet 
larg. 

— Un fiu? Adevărat? 

— E dolofan şi sănătos. l-am pus numele Filadelfus. 

Râzând, Antoniu o strânse în braţe. Cleopatra fu mişcată să 
vadă că naşterea a încă unui copil putea totuşi să-l emoţioneze 
atât de profund. Avea destui copii ca să populeze un orăşel, 
după câte se ştia, şi nu numai de la nevestele lui. Dar, la urma 
urmei, un fiu făcut cu Cleopatra nu era numai un copil; era încă o 
promisiune a unei noi dinastii. 

— Nu s-a sfârşit, şopti ea, mângâindu-l pe păr. O ai pe 
Cleopatra. li ai pe copiii tăi. Ai Alexandria, capitala ta, şi ai în 
spate toată bogăţia Răsăritului. Poţi recruta o armată nouă, şi 
mai bună. Eu am deja cea mai mare flotă pe care a văzut-o 
lumea vreodată. 

Antoniu îşi lăsă capul pe pieptul ei, iar Cleopatra îl sărută 


354 


- COLIN FALCONER - 


tandru pe frunte. 

— Dar trebui să uiţi de Parthia. 

— AŞ fi putut câştiga, şopti el. Dacă nu mă trădau armenii, aş 
fi învins. 

— Îţi voi duce soldaţii înapoi în Egipt. Acolo, poţi să-ţi refaci şi 
să-ţi echipezi din nou legiunile. Trebuie să-l trimiţi pe Quintus 
Dellius la Roma să anunţe o mare victorie, să spună în Senat că 
te-ai întors din Parthia cu munţi de comori şi eşti pregătit s-o 
invadezi din nou. Cine va şti adevărul? Uită-te la Caesar. 
Intreaga lume crede că a cucerit Britania. Mie mi-a mărturisit că 
acolo i-au naufragiat corăbiile şi s-a luptat cu câţiva celți care au 
încercat să-i prade corturile. 

— Tot voi intra eu călare în Babilon, murmură el. 

Nu părea s-o fi auzit. 

— Dă-l încolo de Babilon! Parthia e prea mare, prea departe 
de lume. Adevăratul tău duşman e la Roma! 

Îl cuprinse cu braţele şi picioarele, învăluindu-l în îmbrăţişarea 
ei. li putea simţi mirosul cald, masculin. li dusese dorul. Era 
regină, dar mai era şi femeie. Nu voise să recunoască acest lucru 
faţă de sine însăşi, dar farmecul lui îşi făcuse efectul, la fel ca 
asupra oricăror sclave din palat. 

Şi totuşi, ştia că nu trebuia să lase ca sentimentele ei pentru 
acest om s-o orbească în ceea ce avea de făcut. lulius nu putuse 
să-i asigure viitorul, ei şi fiului ei, şi nici Antoniu nu putea. Aşa că 
acum nu mai rămânea decât ca ea însăşi, Cleopatra, să preia 
iniţiativa. 


— Ce-a fost mai rău a trecut, anunţă Antoniu la consfătuirea 
de dimineaţă; se adunase cu ofiţerii din marele stat major în 
jurul unei mese pe capre, privind hărţile şi planurile întinse în 
faţa lor. Ne vom reface puterile, apoi ne vom răzbuna pe 
Armenia. După care, vom începe să facem din nou planuri de 
cucerire a Parthiei. 

Generalii se uitară unii la alţii. Nici unul dintre ei nu mai avea 
poftă să treacă din nou acei munţi. 

— Patruzeci de mii de veterani nu-s uşor de înlocuit, spuse 
şovăitor Canidius. 

— Octavian îmi mai datorează patru legiuni, conform 


355 


- CLEOPATRA - 


înţelegerii de la Tarentum. 

Ahenobarbus scuipă pe jos. 

— De la pungaşul ăla n-ai nici o şansă să le mai capeţi. 

— Vom vedea. In plus, nu avem nevoie de Octavian. Cleopatra 
ne-a oferit tot sprijinul. 

Din nou o tăcere nervoasă. 

— Câţi bani a adus, anume? întrebă Ahenobarbus. 

— A înfruntat furtunile iernii ca să vină aici. Merită 
recunoştinţa noastră. 

— Nu vrea decât să te aibă la mână. 

O linişte de moarte. Antoniu îl privi încruntat. 

— Să luăm ce ne oferă şi să-i răspundem cu prietenia noastră, 
continuă Dellius, pe un ton mai rezonabil. Dar hai mai bine să ne 
regrupăm la Roma, nu la Alexandria. Pentru campania asta vom 
avea nevoie de soldaţi romani buni, iar în Egipt nu avem de unde 
să-i luăm. 

— Uiţi un lucru, replică Antoniu. E regina mea. 

— Şi este o alianţă politică utilă, interveni Plancus; pe toţi zeii, 
până şi broscoiul ăsta mic avea acum ceva de spus. Dar, înainte 
de toate, eşti Triumvir şi roman. 

— Tu ce părere ai, Canidius? mârâi Antoniu. 

Chipul lung şi amărât al generalului se încruntă şi mai tare. 

— Nu încape nici o îndoială că, în momentul de faţă, avem 
nevoie de ajutorul ei. Insă n-ar trebui să te aliezi prea strâns cu 
femeia asta. După cum au evoluat lucrurile, trebuie să te întorci 
la Roma, altfel vei ajunge într-o situaţie imposibilă. 

— Fiindcă mă culc cu Egiptul? 

Nu-i răspunseră. 

— Romei nu-i pasă ce fac generalii ei noaptea. Un mic scandal 
prinde bine. Uitaţi-vă la Caesar. Şi-n plus, nu avem de ales. Nu 
există armate fără bani, iar Cleopatra e bancherul meu. Şi 
niciodată nu rentează, domnilor, să-ţi superi bancherul. 

— incerci ape primejdioase, stăpâne, îi atrase atenţia Dellius. 

— Cu toţii umblăm prin ape primejdioase. Asta înseamnă să fii 
conducător. Nu, m-am hotărât. Mergem la Alexandria! declară el, 
bătând cu pumnul în masă, şi ieşi. 


91 


356 


- COLIN FALCONER - 


Au aşteptat ca vremea să se îmbunătăţească, înainte de a 
începe să trimită armata lui Antoniu la Alexandria, răniții şi 
bolnavii, rămăşiţele zdrenţăroase ale celei mai mari armate 
văzute vreodată. Totul dură câteva săptămâni, Antoniu 
supraveghind operaţiunile din cortul lui de pe plajă. 

Intr-o zi, în port apăru altă corabie, o liburniană romană. 

Dellius veni în fugă pe plajă şi anunţă cu sufletul la gură că 
sosise un mesaj din Grecia pentru Antoniu. 

Curierul fusese trimis de Octavia. Soţia lui Antoniu se afla la 
Atena. Ajunsese acolo cu şaptezeci de corăbii, alimente şi 
provizii pentru armată şi însoţită de două mii din cei mai buni 
soldaţi ai Romei, aleşi pe sprânceană din garda de corp 
personală a lui Octavian. Se aflau acum la ordinele lui. 

Octavia însăşi îi aştepta instrucţiunile. 


* 


„Ce om! Îi era, imposibil să-şi ascundă înverşunarea din voce. 
Cu siguranţă n-avea s-o trădeze şi a doua oară?” 

— Nobile Antoniu. Eşti într-adevăr binecuvântat între oameni. 
O singură înfrângere ai suferit, şi marea se umple de toate soțiile 
tale, ale căror corăbii se ciocnesc intre ele, încărcate până la 
parapeţi cu soldaţi şi alimente pentru tine. 

Antoniu o învrednici cu un zâmbet crispat. „Aha, încă nu s-a 
hotărât”, înţelese Cleopatra. „Cuvântul lui e lege printre bărbaţi, 
dar când e vorba de femei, parc-ar fi o frunză purtată de vânt. 
Am riscat furtunile iernii şi oprobriul a jumătate din Egipt ca să 
vin aici, iar acum, după ce mi-a înfulecat mâncarea, mi-a folosit 
corăbiile şi mi-a pus la păstrare aurul, se arată deschis şi pentru 
alte oferte.” 

— Două mii de oameni... mormăi el. Jegul ăla mic îmi 
datorează douăzeci de mii! A semnat tratatul. Corăbiile mele, 
pentru patru legiuni. 

— Dacă primeai cele patru legiuni, te-ai fi dus la ea, aşa-i? Te 
joacă pe degete. 

— Fireşte că nu. Nici nu m-aş gândi la aşa ceva. 

„AŞ vrea să te cred”, reflectă Cleopatra. „Ce fel de femeie e 
această Octavia? Soţul ei se însoară cu alta, bate monede cu 
profilul lui lângă al ei, şi totuşi ea înfruntă oceanul pe timp de 
iarnă, alergând după el. Să fie oare toată numai lapte şi miere, 


357 


- CLEOPATRA - 


aşa cum se spune? Sau, de fapt, e mâna lui Octavian la 
mijloc...?” 

— Nu mă duc la Atena, repetă Antoniu. 

— Îmi dai cuvântul tău? 

Tăcu mult timp. 

— Două mii de oameni! murmură el din nou. 

— Trebuie să ştiu ce ai de gând! Vino la Alexandria, şi te voi 
face stăpânul Orientului. Sau întoarce-te la Atena şi rămâi 
cumnatul Triumvirului. 

li aşteptă răspunsul. Antoniu continua să ezite. 

— Nu-mi face asta, şopti ea. 

— Trebuie să ai încredere în mine, îi răspunse, cuprinzând-o în 
braţele lui masive. 

„O, sunt atât de slabă. Nu mai pot gândi limpede... E doar 
politică. Şi-atunci, de ce mă doare atât de tare?” 


Cetatea Atenei 


Quintus Dellius fu condus prin marea vilă, până în faţa 
Doamnei Octavia. In timp ce aştepta ca şambelanul să-l anunţe, 
privi în jur. Observă că mozaicul de sub picioarele lui îl 
reprezenta pe zeul Dionisos, ţinând în mână un tirs înfăşurat cu 
viță-de-vie. La picioarele zeului stătea o maenadvă goală, iar pe 
coloanele dorice din fundal se încolăceau cârcei de viţă şi 
struguri. Neinspirată aluzie, îşi spuse Dellius. 

Pe perete era o frescă pictată în tonuri de albastru şi verde 
închis. Afrodita, stăpâna mării, cu nimfele zburdând prin valuri în 
jurul unei galere cu trei catarge. Zeița era frumoasă şi rece, cu 
ochii ca două cioburi de gheaţă albastră. Semăna mai mult cu 
femeia care îl primea acum, aşezată pe un tron de aur cu gheare 
la picioare, decât cu rivala ei, Cleopatra. Şi totuşi, se spunea că 
Regina Orientului ar fi fost încarnarea zeiţei iubirii. 

— Deci, Quintus Dellius. Ai veşti de la soţul meu? 

— Nobilul Antonius îi trimite salutări Doamnei Octavia. 

— O duce bine? 

— Campania din Parthia a fost... 

Işi căută cuvântul potrivit. 

— Riguroasă. Este obosit, dar altminteri sănătos. 

— Am primit veşti la Roma că deja a câştigat multe victorii 
acolo. 


358 


- COLIN FALCONER - 


„Mă rog, dacă poţi numi victorie o acţiune de ariergardă 
reuşită, dacă există glorie în a scăpa de nimicirea sigură, atunci 
suntem acoperiţi cu cununi de lauri.” 

— Numai vremea ne-a împins înapoi. 

Atâta lucru, cel puţin, era adevărat. Dacă n-ar fi fost 
apropierea iminentă a iernii, Antoniu i-ar fi ţinut şi acum în 
aşteptare lângă cetatea Phraaspa, murind pe capete în 
aşteptarea maşinilor de asalt care n-aveau să mai sosească 
niciodată. 

— Aştept instrucţiunile stăpânului meu, spuse Octavia. Am 
adus cu mine de la Roma vite pentru hrana armatei, şi haine 
pentru soldaţi şi întăriri din Garda Palatului. 

— Stăpânul meu îţi este recunoscător pentru asta. Dar, de 
asemenea, se întreabă de ce fratele tău nu i-a trimis cele patru 
legiuni pe care i le-a făgăduit la Tarentum. 

Un moment de ezitare. Oare ce însemna acea expresie de pe 
frumoasa ei faţă? Ruşine, cumva? 

— Octavian duce o campanie în Illyria. Are nevoie de soldaţi 
acolo. 

— Patru legiuni din patruzeci şi cinci, câte are sub comandă, 
nu mi se pare o pretenţie prea mare. 

— S-ar putea să fie aşa, eu nu mă pricep la chestiunile 
militare. Dar ştiu că fratele meu nu-i poartă soţului meu nici un 
gând rău. Prezenţa mea aici e o dovadă în acest sens. 

„Prezenţa ta aici e o dovadă în cel mai opus sens”, replică 
Dellius în sinea lui. „Fratele tău e o canalie cât se poate de 
isteaţă. Va trebui să fim foarte atenţi pe unde păşim.” 

— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, reluă Octavia. Ai 
instrucţiuni de la soţul meu cu privire la modul în care trebuie să 
procedez? 

Dellius trase aer în piept. 

— Stăpânul meu este foarte preocupat pentru tine, de vreme 
ce te afli în străinătate fără o protecţie potrivită. Dorinţa lui este 
să te întorci imediat la Roma, unde vei fi în siguranţă. 

Octaviei i se scurse tot sângele din obraji şi, un moment, 
Dellius crezu că avea să leşine. Se întoarse spre port, 
reculegându-se. Flota stătea la ancoră în radă. Printre corăbii se 
afla şi liburniana care-l adusese pe Dellius din Siria. 

— Nu sunt tocmai lipsită de protecţie. Am cu mine două mii 
din cei mai buni soldaţi ai fratelui meu. 


359 


- CLEOPATRA - 


— Acestea sunt instrucţiunile stăpânului meu. 

Octavia dădu din cap. N-avea nici un rost să discute în 
contradictoriu cu mesagerul. 

— Mă voi înapoia aşa cum îmi cere, dacă asta e dorinţa lui. 

Fascinat, Dellius privi cum o singură lacrimă i se prelingea pe 
obraz, căzând pe gulerul etolei de culoare albastru deschis. 

Totuşi, faţa îi rămase împietrită, ca de marmură. 

— li voi lăsa soldaţii şi proviziile aici, la Atena, pentru a le 
folosi cum doreşte. lţi mulţumesc, Quintus Dellius. 

Cu o plecăciune, Dellius plecă, mulţumit că-şi îndeplinise 
misiunea. li aruncă o ultimă privire şi, un moment, simţi o 
tristeţe de nedescris. Il avea pe Octavian ca frate şi pe Antoniu 
ca soţ. O răsplată deloc pe măsura unei asemenea frumuseti. 


PARTEA A CINCEA 
Festina lente — grăbeşte-te încet. 
OCTAVIAN 
92 
Alexandria din Egipt 


Museionul era numit astfel după cele nouă muze ale gândirii 
creatoare. Marea Bibliotecă făcea parte din aceeaşi clădire şi se 
spunea că era cea mai cuprinzătoare din lume. Colectarea 
textelor fusese comandată de Ptolemeu al II-lea şi conţinea acum 
un inventar masiv de vo/uminas, toate înfăşurate pe câte o 
baghetă şi aranjate pe rafturi sau în nişe, având agăţată de 
capătul sulului o etichetă de lemn cu numele, pentru a-l putea 
recunoaşte. Ocupau săli fără număr, fiecare plină cu sute de 
rafturi pe care stăteau sute de mii de cărţi. 

Parcă ar fi fost o peşteră, încăperile boltite şi pline de praf 
fiind toate unite între ele. Lumina soarelui se infiltra prin 
ferestrele înalte practicate în pereţi, chiar sub tavan. 

In dimineaţa aceea, Canidius şi Ahenobarbus se plimbau prin 
galerii, fără să ia în seamă colecţiile, căutându-şi Imperatorul 
prin toate camerele pe rând. In cele din urmă îl găsiră, cocoşat 


360 


- COLIN FALCONER - 


pe o banchetă de marmură, unde citea un sul desfăcut, cu 
fruntea încreţită adânc de concentrare. Lângă el stătea un evreu 
bătrân, cu mantie şi glugă, iar în cealaltă parte, un arab în robă 
voluminoasă. 

— Marcus, mârâi Ahenobarbus. 

Antoniu nu-i răspunse. 

— Ce faci aici? îl întrebă Canidius. 

Era nesănătos ca un om să-şi petreacă prea mult timp în 
biblioteci. Ar fi trebuit să fie la Gimnaziu sau pe Hipodrom, 
practicându-şi îndemânarea în şa, nu să inspire praf, cufundat în 
tenebre. 

— Aici se găsesc filosofi de tot felul, replică Antoniu. Platon, 
Socrate, stoicii, cinicii, cu toţii sunt aici. Astfel încât omul să se 
poată explica pe sine lui însuşi. Sau zeilor. 

Strânse sulul şi îl puse la loc, într-o firidă din spatele lui. 
Cuprinzându-i pe cei doi cu câte un braţ pe după umeri, porni cu 
ei înapoi prin sălile imense. 

— Ce-i cu mutrele astea lungi? 

— Când plecăm de-aici? vru să ştie Ahenobarbus. 

— Nu-ţi place la Alexandria? 

— Nu-mi place să trândăvesc când sunt atâtea de făcut. Soţia 
ta îţi dăunează enorm, la Roma. 

— Soţia mea? Cleopatra? 

— Octavia, se răsti Ahenobarbus, fără haz. 

— Acum ce-a mai făcut? 

— Se comportă impecabil. 

— Ce căţea! 

Ironia nu-i scăpă bătrânului nemernic. Asta era problema cu 
aceşti republicani de viţă veche. N-aveau pic de umor. 

— lţi distruge reputaţia, insistă Ahenobarbus. 

— Fiind neprihănită? 

— Când tu eşti plin de prihană, i-o întoarse Canidius. 

— Incă mai ai prieteni la Roma, continuă Ahenobarbus. Dar în 
fiecare zi pe care continui s-o petreci aici pierzi o parte din 
sprijinul pe care îl ai, în favoarea lui Octavian. Şi nu uita cum ai 
tratat-o pe sora lui. Ştii că încă îţi mai omeneşte prietenii şi 
susţinătorii, în casa ta? Le este devotată copiilor tăi. Toată Roma 
vede cât de credincioasă îi e unui bărbat necredincios. Cu toate 
demonstrațiile astea de loialitate, îţi face mult mai mult rău 
decât ar reuşi vreodată prin fapte duşmănoase. 


361 


- CLEOPATRA - 


— Trebuie să ne întoarcem la Roma, insistă Canidius. Trebuie 
să vorbeşti cu cei care încă te mai iubesc, după care sau 
divorţezi de Octavia, sau te împaci cu ea. Aşa, însă, Octavian te 
compromite de-a binelea. 

Buna dispoziţie de moment a lui Antoniu se risipise ca un 
abur. Se încruntă. 

— Am să mă gândesc, spuse el. 

Şi, împingându-i în lături, se îndepărtă, cu capul în piept. 


* 


Noaptea, coridoarele palatului răsunau de tunetul valurilor pe 
recifuri, iar prin aer plutea mirosul sărat al mării. Din când în 
când, câte un om adormit putea desluşi slab foşnetul unei 
sandale prin dreptul uşii, un sclav în drum spre sau dinspre 
bucătărie, ori sergentul Gărzii trecând în inspecţie. 

Altminteri, nu se auzea decât palpitaţia în surdină a 
Mediteranei. 

Antoniu stătea culcat lângă ea, în pat. Cleopatra îi simţea 
mişcările ritmice, regulate, ale pieptului voluminos cât un butoi. 
De când se întorsese la Alexandria, îşi recăpătase înfăţişarea lui 
Antoniu cel de dinainte; mâncarea bună şi vinul de soi ales îi 
puseseră la loc carnea pe oase. De astă dată nu mai avea nici o 
Companie a vieţii şi nu se mai ţineau nici chefuri toată noaptea, 
la Canopus ori pe Lacul Mareotis. Zeul nu se mai socotea 
nemuritor. 

Il credea adormit. Deodată, însă, Antoniu murmură: 

— Ahenobarbus vrea să mă întorc la Roma. 

Puritanul ăla bătrân, cu faţă lungă. Nu avea intenţia să-l mai 
scape pe Antoniu din ochi nici o clipă. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am spus c-am să mă gândesc. El e de părere că prietenii 
mei de-acolo... 

Cleopatra îl împinse la o parte şi se ridică în capul oaselor, cu 
tot trupul rigid de furie. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— N-ai nici un prieten la Roma. Prietenii tăi sunt aici. 

In întuneric, Antoniu se răsuci spre ea. 

— Dacă mă pot întoarce la Roma, atunci poate că nişte mituiri 
pe ici pe colo... 

— Te-ai mai întors o dată la Roma şi m-ai trădat cu 


362 


- COLIN FALCONER - 


desăvârşire! 

Antoniu cobori greu din pat, iar Cleopatra îl auzi intrând în 
camera alăturată, unde trezi din somn un sclav, cerându-i o 
carafă cu vin. După un timp, luă pe ea un halat şi îl urmă. Il găsi 
tolănit pe un divan. Un băiat sirian sclav îi turna vin dintr-un bol 
de amestecat într-o cupă. 

Antoniu ridică privirea. 

— Toată lumea vrea câte ceva de la mine, spuse el. 

— Poate tocmai fiindcă pari foarte mulţumit să nu faci nimic. 

— Nerăbdarea a fost cea care m-a costat Parthia, sublinie 
Antoniu, răstit. 

— Acolo nici n-ar fi trebuit să te duci, din capul locului. 

— Parthia e destinul meu! 

Şi tocmai asta era, îşi spuse Cleopatra, asta era problema. 
Visul lui Caesar fusese Parthia, aşa că Antoniu îl preluase la 
rândul lui, ca un locotenent credincios până în ultima clipă. 

Duhul lui Caesar era prezent în încăpere, chiar şi atunci. 

Stătuse aşezat pe aceeaşi canapea, nu gol şi pe jumătate 
beat, ca Antoniu, ci în armura de luptă, cu acea expresie 
familiară pe faţă, ca şi cum pentru el întreaga lume n-ar fi fost 
decât o sursă de amuzament. Acolo o posedase în noaptea când 
i-o adusese Apollodorus, înfăşurată în covor. 

Numai de-ar fi fost acum lulius acolo. El ar fi ştiut ce era de 
făcut. 

— Ai de gând să mă asculţi, sau nu? îl întrebă. 

— Am primit sfaturi cât să-mi ajungă pentru zece vieţi. 

Cleopatra se înapoie la pat. Cum de nu putea să-şi dea 
seama? 

Avea măreţia în faţa lui, iar el întindea mâna spre un rod pe 
care nu l-ar fi putut culege niciodată. 

Antoniu rămase pe loc, sugând din sticla de vin până aproape 
de crăpatul zorilor, hăituit şi tracasat, iar la un moment dat, 
înainte să se lumineze de ziuă, sclavii îl aduseră înapoi pe braţe, 
să-şi doarmă mahmureala. 


93 


Oraşul Antiochia 


363 


- CLEOPATRA - 


Micuța Cleopatra Selena se rostogolea peste braţele lui 
Antoniu ca un soldat rănit, cu saliva prelingându-i-se pe obraz, 
până pe braţul lui. Alexandru îl apucase de urechi şi încerca să-l 
târască pe jos. Antoniu scoase un muget, îl apucă de braţe şi şi-l 
aruncă peste umăr. Amândoi copiii se prăpădeau de râs. 

Cleopatra îl privea de mult timp, cum se zbenguia cu ei pe 
blana de panteră. Simţi un val neaşteptat de tandreţe la adresa 
lui. Nu voia să strice momentul, dar avea veşti care nu mai 
puteau aştepta. Bătu din palme, intrând în cameră. 

— Copii! Trebuie să vorbesc cu tatăl vostru. 

Alexandru şi Selena tăcură amândoi, întorcând capetele spre 
ea cu... cu ce? Cu dezamăgire, asta era. „O mamă bună”, îşi 
spuse Cleopatra, „dar deloc distractivă. Altfel decât Antoniu.” 

Acesta o privi, în aşteptare. 

— Ştiri de la Roma? întrebă el. 

O parte din ea nu voia s-o facă, dar bănuia că, în acele 
împrejurări, putea găsi o anumită plăcere. Veştile despre 
cucerirea Armeniei de către Antoniu ajunseseră până la Roma. 
Ce-ar fi făcut ea, Cleopatra, dacă-i votau un Triumf? Dar, cu 
Octavian ţinând frâiele puterii, existau foarte slabe speranţe în 
acest sens. 

— Victoria ta a fost anunţată în Senat. Armenia a fost 
acceptată ca provincie a Romei. 

— Şi? 

— Atâta tot. 

— Nici un Triumf? 

— Nici un Triumf. 

Selena se răsucea în poala lui, încercând să-i vâre în gură un 
deget de la picior, în timp ce balele i se scurgeau pe pielea lui 
dezgolită. Antoniu o ridică uşurel şi o puse deoparte. Apoi, îşi 
desprinse braţele lui Alexandru de la gât şi se ridică în picioare. 
Le făcu semn sclavilor să ducă afară copiii şi să se ocupe de 
distracţia lor. 

Simţind că tatălui lor îi cam pierise cheful de joacă, fără 
tragere de inimă, copiii ieşiră. 

— Nici un Triumf? repetă el, ca şi cum nu i-ar fi venit să 
creadă. N-au ordonat nici o sărbătorire, nici o procesiune în 
cinstea victoriei mele? 

Victorie! O expediţie de jaf, mai degrabă. Totuşi, Cleopatra 
înţelegea cât de mult trebuia să-l doară o asemenea veste. 


364 


- COLIN FALCONER - 


Ventidius, generalul lui, sărbătorise foarte recent un Triumf 
pentru succesul campaniilor sale din Siria. Până şi lui Sosius i se 
decernase un Triumf, după recucerirea lerusalimului. Generalii 
aveau parte de gloriile lor, dar, pentru Antoniu, nimic. De parcă 
Roma l-ar fi uitat. De parcă nu l-ar mai fi privit ca pe unul de-al 
lor. 

— Dar mi se cuvine! strigă el. 

Îi întoarse spatele, apucă o amforă cu cel mai ales vin de 
Caecuba şi o azvârli în perete. Ulciorul se sparse cu un pocnet, 
vinul roşu scurgându-se pe perete ca sângele. 

— Mi se cuvine! 

Numai asta îşi dorea; voia dureros ca mulțimile să-i cânte 
numele la fel cum îl strigaseră pe al lui Caesar, voia să treacă 
prin Forum în carul împodobit cu ghirlande, precedat de 
prizonierii de război şi căruțele cu comori, să audă aclamaţiile 
vânzătorilor de carne şi ale negustorilor de covoare, ale 
tinichigiilor, brutarilor şi restului gloatei. 

— Vei avea parte de un Triumf, îi spuse Cleopatra. 

— Cum? 

— Dacă cei de la Roma nu-ţi acordă ceea ce meriţi, am să ţi-l 
fac eu, în Alexandria, 

O privi de parcă ar fi rostit un cuvânt străin. 

— Aici? 

— De ce nu? 

— Un Triumf nu poate fi sărbătorit decât la Roma. 

— Un Triumf roman, poate. Acesta va fi un Triumf alexandrin. 

Antoniu căzu pe gânduri, timp îndelungat. Cleopatra îi privea 
jocul emoţiilor pe faţă. Parcă-i şi auzea gândurile. De ce nu? Ar fi 
fost un fel de răzbunare. Antoniu arătând întregii Rome că nu 
putea fi nici neluat în seamă, nici umilit. 

— Octavian nu-ţi va da niciodată ceea ce-ţi aparţine, şopti 
Cleopatra. La fel cum niciodată nu ţi-a dat nici legiunile de 
soldaţi pe care ţi le promisese. Ţi-a dat-o numai pe sora lui, ca să 
te poată spiona şi schilodi... 

— Ca să mă spioneze? 

— Nu ţi-ai dat seama? 

— Crezi că mi-a trimis-o ca spioană a lui? 

— Între voi n-a fost niciodată o adevărată alianţă. Nici un 
moment n-a dorit asta. 

Bietul Antoniu. Un mare general, un mare conducător de 


365 


- CLEOPATRA - 


oameni. Dar nu destul de meschin ca să fie politician. 

— Trebuie să încetezi să mai fii Triumvir. A sosit momentul să 
devii adevăratul Autocrator al Orientului. 

Dintr-o dată, în ochii lui apăru o expresie pe care niciodată nu 
i-o mai văzuse. Poate că, în sfârşit, se credea în stare s-o facă. 

— Mi-am câştigat Triumful pe merit, murmură el. Pe merit mi 
l-am câştigat. 


94 


„Toată străinătatea asta nu foloseşte la nimic”, îşi spuse 
Ahenobarbus. Paravanele astea de sidef, pernele astea de 
brocart, scăunelele de abanos poleit, divanele moi şi lămpile de 
alabastru, toate perdelele astea cu mărgele. Suntem romani. 
Atâta lux oriental ne va roade sufletele pe dinăuntru, cum roade 
rugina o spadă.” 

— Uite că vine Inălţimea Sa, mârâi el spre Canidius. 

Intrau în sală parcă plutind, Cleopatra urmată de papiţoii ei, cu 
micii şi drăgălaşii catamiţi sirieni cârd după ei, cu coafezele, 
găuritoarele de urechi şi curăţitoarele de burice, o curte ca un 
teatru ambulant. Şi Antoniu, în fruntea tuturor, cu cămeşoiul lui 
sirian. Şi sandalele brodate cu mătase, cu inele pe degete ca un 
procuror al curţii, nu ca un magistrat roman. Cineva trebuia să-i 
bage minţile-n cap acelui om. 

— Am auzit, şopti Munatius Plancus, că plănuieşte să oficieze 
un Triumf la Alexandria. 

— Plănuieşte sa facă, ce? bolborosi Ahenobarbus. 

Plancus se bucura să fie primul care-i dezvăluia bârfa. 

Imbăţoşându-se fudul, îi repetă ce auzise. 

— Când ne întoarcem la Alexandria, va avea loc un Triumf 
pentru victoria noastră în războiul contra Armeniei. 

— N-a fost nici un război. Am dat buzna, am prădat totul şi ne- 
am cărăbănit. 

— Am venit, am văzut, am umflat, bombăni Canidius, 
parafrazând aclamaţia de demult a lui Caesar, cu chipul lui lung 
ca un lampion făcând ca remarca acră să pară aproape hazlie. 

— Nu putem celebra un Triumf altundeva decât la Roma! 

Plancus ridică din umeri: 

— Aşa spune lumea. 


366 


- COLIN FALCONER - 


Ahenobarbus clătină din cap. Demenţă. Demenţă totală. 


95 
Alexandria din Egipt 


O zi mohorâtă, cu nori plumburii învolburându-se deasupra 
acoperişurilor. Judecata critică a zeilor. In pofida vremii urâte, tot 
oraşul ieşise pentru a asista la spectacol, şapte sute de mii de 
oameni îmbrâncindu-se să vadă cât mai bine; negustori şi 
vânzători evrei înghesuiți sub colonadele Gimnaziului şi ale 
tribunalelor; cărturari şi studenţi greci buluciţi la ferestrele 
Museionului; egipteni despuiaţi, cu fustanele de piele, căţăraţi în 
curmalii de pe marginea drumului sau cocoţaţi pe zidurile de 
calcar ce înconjurau palatul; alţii se căţăraseră pe acoperişurile 
templelor ori stăteau agăţaţi pe statui, iar pe marginile străzilor 
late de marmură mulțimile se aliniau pe câte zece rânduri. 

Antoniu porni de la palat în zorii zilei, procesiunea sa ocolind 
portul mare şi Templul lui Neptun, trecând prin dreptul palatului 
şi al grădinilor îngrijite din Regia, pentru a o lua apoi de-a lungul 
largii Căi Canopice, pe lângă colina lui Pan. De acolo, festivalul 
avea să cotească spre miazăzi, către Soma, încheindu-se la 
marele Templu al lui Serapis. 

Cleopatra îi aştepta sosirea pe o estradă ceremonială de 
argint ciocănit care fusese înălţată pe treptele Serapionului. 
Antoniu veni însoţit de acelaşi vacarm care-l urmase pe Caesar 
în acea zi în Forum, aclamații dintr-o sută de mii de voci, un val 
de sunet care-i urmărea înaintarea pe Strada Somei. 

„Astăzi”, îşi spuse ea, „are parte de Triumful pe care l-a dorit 
dintotdeauna, la care a visat toată viaţa.” Era rege, iar ea, în 
ochii întregii Alexandrii, nu mai era numai Regina Egiptului, ci şi 
stăpâna aleasă a Romei. 

Era momentul pe care întotdeauna îl visase, deşi nu 
reprezenta o victorie atât de completă pe cât plănuise. Umbra lui 
Octavian continua să planeze asupra lor. Insă avea un roman în 
marş pe străzile oraşului său, nu ca stăpân, ci ca aliat şi consort 
al ei. Ridicase Egiptul din infamia în care îl împinseseră tatăl şi 
strămoşii ei, iar fiii şi fiicele sale aveau acum un viitor — nu 
viitorul de a concura între ei pentru un singur tron, cum fusese 


367 


- CLEOPATRA - 


ea nevoită să facă, ci fiecare ca moştenitor cu drepturi depline al 
lumii. 
Triumful lui Antoniu era şi al ei. 


* 


Era îmbrăcată ca Isis, regina tuturor lumilor, aşezată pe un 
tron de aur ciocănit. Purta o rochie cusută în fir de aur, cu un nod 
proeminent între sâni, emblema zeiţei. Pe cap avea uraeus-ul şi 
o diademă care purta luna de argint şi cele două pene ale 
justiţiei. Degetele mâinii drepte îi fuseseră vopsite în roşu, cu 
henna; ţinea între ele ankhul, simbolul vieţii divine, pe când în 
mâna stângă strângea cu sceptru cu vârful în formă de lotus. 

Chiar sub ea, pe acelaşi podium, stătea Caesarion, acum în 
vârstă de nouă ani, dar îmbrăcat în roman, cu tunică şi o toga 
virilis grea de lână, drapată complicat peste trupul lui subţiratic. 

Mai jos de el se aflau alte tronuri, mai mici, pentru ceilalţi 
copii. Alexandru Helios era îmbrăcat ca rege al Persiei, ceea ce 
avea să devină într-o bună zi, cu pantaloni largi, o mantie bogată 
peste tunica prevăzută cu mâneci şi un turban alb decorat cu o 
tiară şi o pană de păun. Lângă el, Cleopatra Selena purta o 
rochie argintie lungă până la glezne şi era înconjurată de străjeri 
greci ceremoniali, cu scuturi de argint. In sfârşit, urma micul 
Filadelfus, îmbrăcat în purpuriul unui rege macedonean, cu 
kausia, diadema regală, un chlamys şi botine mici de fetru, 
krepides, în picioare. Intoarse capul şi o privi, cu buza de jos 
tremurându-i. Avea doar doi ani şi era total copleşit de 
solemnitatea ocaziei. Cleopatra îi adresă un zâmbet încurajator. 

Dedesubt stăteau oaspeţii de onoare, domnitorii vasali care 
veniseră să-şi arate loialitatea faţă de stăpânul lor roman; regi, 
satrapi şi prinți din Cappadocia şi Pontus, Galatia şi Paflagonia, 
din Tracia, Mauritania, ludeea, Commagena. Cândva, toate 
acestea fuseseră provincii ale Romei. Acum, stăpânii lor le 
datorau supunere lui Antoniu şi Cleopatrei. 

Şi toată Alexandria venise să vadă. 


* 


Legiunile mergeau în frunte, cu cizmele grele, bătute în ţinte, 
răsunând pe caldarâmul străzii, urmate de cavaleria galică, 


368 


- COLIN FALCONER - 


recruţii egipteni, arcaşii călări din Medea, cavaleria uşoară din 
Pontus. Erau reprezentate toate naţiunile imperiului. Al 
imperiului ei, de-acum, nu al Romei. 

Urma un convoi lung de prizonieri armeni, soldaţi şi sclavi, 
apoi o caravană greoaie de căruţe, scârţâind sub greutatea 
comorilor pe care Antoniu le prădase din palatul regelui de la 
Artaxata. In sfârşit, plin de praf şi zdrobit de umilinţă, Regele 
Artavasdes însuşi, târându-şi în urma sa lanţurile. 

Antoniu se răzbunase pentru Parthia, îşi spuse Cleopatra. Mă 
rog, poate. Oare suferinţa acestui singur om avea să fie vreodată 
de ajuns pentru catastrofa pe care o suferise în munţii Medeeni? 
Dar ceea ce era făcut rămânea bun făcut. De azi încolo, trebuia 
să uite acea istorie nenorocită. Trebuia să se gândească numai 
la viitorul pe care aveau să-l clădească. 

În sfârşit, urma Antoniu. 

Işi făcu o intrare dramatică în piaţă, cu un car tras de patru cai 
albi. În locul mantiei purpurii de general şi al cununii de lauri pe 
care le purtase Caesar la Triumfurile lui, Antoniu avea pe el roba 
lui Dionisos şi o coroană de viță-de-vie, mantia aurie fiind 
încheiată cu pietre preţioase. In mână ţinea varga unui tirs. Nu 
venise ca Imperator Roman, ci ca zeu, zeul lor, Osiris renăscut, 
Mântuitor şi Eliberator. Mulțimea striga şi ovaţiona, într-o 
hărmălaie asurzitoare. 

Emoţiile Cleopatrei erau greu de desluşit în acel moment. Se 
aşteptase la o stare de entuziasm, dar nu avea decât un 
sentiment de incertitudine. Işi pusese toată credinţa în Caesar; 
acestui bărbat îi dăruise inima ei. Işi dorea să nu-i fi cunoscut 
atât de intim defectele, să nu ţină aşa de mult la el. 

Antoniu cobori din car şi începu să urce treptele templului. 
Cleopatra îl văzu privind în sus spre ea, cu un surâs. Marcus 
Antonius, Autocrator al Orientului, era în sfârşit fericit. 


* 


Templul lui Serapis se înălța spre cer. Fusese construit pe 
singura colină din oraş, un miracol arhitectonic ale cărui coloane 
păreau să atingă înşişi norii. lnăuntru aştepta zeul bărbos al 
Ptolemeilor, sculptat din marmură şi aur, cu enormul cap poleit şi 
ochii din nestemate lucind victorios din altarul întunecat. 

Mulțimea fu cuprinsă de o tăcere copleşită, când Antoniu 


369 


- CLEOPATRA - 


începu să urce treptele de marmură. Dintr-o dată, nu se mai auzi 
alt sunet decât foşnetul vântului prin colonadele înalte şi 
zăngănitul unui systrum. Preoţii templului îl aşteptau în capul 
treptelor, cu robele stacojii fluturând în briza care biciuia oraşul 
dinspre port. 

Antoniu ajunse la portic, dominat de coloanele enorme, cu 
capitelurile lor în forma unor tulpini de papirus. Se opri un 
moment lângă făcliile ce ardeau de-o parte şi de alta a 
portalului; curentul de aur învăpăia flăcările. Apoi, trecu prin 
loggia şi păşi în altar, spre a-şi aduce sacrificiul personal pentru 
zeul oraşului. 

„Acum este al meu”, îşi spuse Cleopatra. „Nu mai are cum să 
se întoarcă la Octavia.” A 

Antoniu avea dreptate, merita acel Triumf. li fusese loial 
Romei, până şi ea putea să înţeleagă acest lucru. Un om mai 
slab nu s-ar fi însurat cu Octavia, ar fi luat tot ceea ce-i oferise 
Alexandria şi şi-ar fi întors armele împotriva Romei. Un om mai 
slab nu l-ar fi salvat pe Octavian din ghearele mulţimii, lângă 
Circus Maximus. 

Merita acel Triumf, iar Cleopatra se simţea peste măsură de 
mândră că i-l putuse dărui. Egiptul, cel puţin, admira măreţia 
îndeajuns pentru a onora un om ca Antoniu. Era un act politic; 
mai era şi o înrudire publică. Nu putea să nu cunoască o anumită 
mândrie. Acela era bărbatul pe care şi-l alesese şi pe care dorea 
să-l vadă întreaga lume. 

Ziua de azi era darul ei pentru el, axa în jurul căreia aveau să 
se rotească de-acum încolo vieţile lor. Era împlinirea visurilor lor. 

Şi tot astfel avea să se gândească la acea zi de nenumărate 
ori, în anii viitori. „Cât de mândri am fost, şi cât de orbi. In ziua 
aceea am fost zei, plini de o asemenea aroganță încât am crezut 
că le puteam porunci munţilor să se despartă în calea noastră. In 
ziua aceea, am fost convinşi că eram invincibili. Stând pe cea 
mai înaltă culme din Alexandria, nu ne puteam imagina ziua 
când adevărații zei aveau să ne doboare în genunchi. Nu 
făcuseră decât să se joace cu noi, la urma urmei, şi văzându-ne 
atât de înfumuraţi cum eram, atunci pesemne că n-au făcut 
decât să se distreze şi mai copios.” 


* 


370 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu ieşi din templu şi se opri în capul treptelor, privind 
spre mulțimile imense şi tăcute. Noul Dionisos. Caesar ţinea 
lângă el un sclav care să-i şoptească la ureche că era muritor. 
Antoniu, însă, nu. 

— Regină a Egiptului, spuse el, cu un glas care răsună prin 
toată piaţa. Fiică a lui Isis, Faraoană a Egiptului, Prietenă şi Aliată 
a Romei, ţi-l dăruim astăzi pe acest cel mai nobil prizonier, 
nefericitul Artavasdes, care a fost adus aici ca să-şi primească 
pedeapsa pentru trădare, primejduindu-şi soldaţii, familia şi 
aurul. 

Tăcu, căutându-şi cuvintele. 

— În urma cuceririlor pe care le-am făcut în Răsărit, dăm 
acum următoarele dispoziţii. Lui Ptolemeu Filadelfus, fiul nostru, 
îi dăruiesc regatele Siriei şi Ciliciei. De asemenea, va primi 
pământurile  Pontusului,  Galatiei şi  Cappadociei, ca să 
domnească asupra lor ca stăpânitor, când va împlini vârsta 
cuvenită. 

Il văzu pe băieţel tremurând, la auzul propriului nume rostit în 
faţa unei atât de numeroase adunări şi în asemenea 
circumstanţe. 

Antoniu continuă: 

— Prințesei Cleopatra Selena îi dăruim Cyrenaica şi Creta, iar 
pe fratele ei Alexandru Helios îl numim prin aceasta Rege al 
Armeniei şi Stăpânitor al Medeei şi al tuturor teritoriilor aflate la 
răsărit de Eufrat, până în India. 

Se auzi un murmur, un freamăt general care se răspândi prin 
mulţime ca valul stârnit de o piatră aruncată în apele liniştite ale 
unui eleşteu. 

Dar Antoniu începu să vorbească din nou, făcând mulţimea să 
tacă iar. 

— lar pentru soţia noastră, Cleopatra, Regina Egiptului şi a 
Ciprului, să se ştie că din această zi înainte va fi cunoscută ca 
Regina Regilor, iar fiul ei adevărat şi legitim cu lulius Caesar va fi 
singurul ei moştenitor. 

Urmă un moment de tăcere năucită, după care mulţimea 
izbucni în urale extatice. Ceea ce făcuse Antoniu era de 
necrezut, întrecea toate aşteptările. Cleopatra îi văzu pe romanii 
lui Antoniu — Dellius, Plancus, Ahenobarbus, Canidius — 
holbându-se cu toţii la ea, buimaci, nevenindu-le să creadă. 
Propriii curteni erau palizi de uimire. Până şi Mardian. 


371 


- CLEOPATRA - 


„Le-am promis tuturor că voi face asta, într-o bună zi. Mi-am 
însuşit adevărul din Oracolul Olarului. Acum toţi cred că sunt cu 
adevărat Isis. 

Şi s-ar putea să aibă dreptate.” 


96 


A doua zi dimineaţa. „Ne întoarcem la realitate”, îşi spuse 
Ahenobarbus. 

Pe toată lăţimea Căii Canopus, sclavii se apucaseră deja de 
treabă, bande întregi măturând caldarâmul. Alexandria nu mai 
cunoscuse niciodată o asemenea noapte. Cleopatra oferise de 
mâncare şi băut întregului oraş şi, chiar dacă nu se spuneau şi 
altele despre ei, trebuia să recunoşti că acei ţopârlani ştiau cu 
adevărat cum să se distreze. Lumina spectrală a zorilor învăluia 
oraşul şi câţiva petrecăreţi încă se mai împleticeau pe străzi, 
cântând în timp ce-şi croiau drum spre casă pe şapte cărări. 
Peste pietre se hurducau căruţe pline cu amfore de vin sparte şi 
resturi de mâncare. Prin tot oraşul, câinii şi pisicile lucrau cu 
spor, înfulecând rămăşiţele de carne aruncate la nimereală. 

In jurul palatului de pe Lochias, sclavii strânseseră mizeria cu 
mult timp înainte de crăpatul zorilor, trebăluind cu măturile, 
periile şi cârpele. in lumina cenuşie a dimineţii, ghirlandele şi 
petalele de trandafiri arătau ofilite şi triste. Miniştrii, curtenii, 
chiar şi anumiţi servitori aflaţi în grațiile celor de sus zăceau în 
locurile unde căzuseră, pe coridoare sau sub mese, iar alţii 
sforăiau pe treptele de marmură din grădini. Ahenobarbus 
recunoscu o actriţă dintr-o trupă dionisiacă, o tânără grecoaică 
desfrânată, goală, cu braţele şi picioarele încolăcite pe după 
trupul unuia dintre ofiţerii romani. 

Sărbătorirea  Triumfului lui Antoniu depăşise până şi 
bacchanaliile de la prima vizită a lui Antoniu în Alexandria, sau 
cel puţin aşa se spunea. Ei bine, acum petrecerea se terminase 
şi era timpul să fie plătită poliţa. 

Cumva, Domnia Sa credea că putea fi atât soţul Reginei 
Egiptului, cât şi magistrat roman. Incepuse să creadă în 
complimentele prietenilor şi în zbieretele gloatei. Dar acest 
Triumf fusese o mascaradă; un adevărat Triumf nu putea fi 
celebrat decât la Roma, era o onoare acordată de Senat, iar 


372 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu ar fi trebuit să-şi aducă sacrificiile lui Jupiter Maximus, 
zeul roman, în templul lui de pe Colina Capitolină, nu acestei 
zeități barbare hibride. 

Cât despre ceremonia care urmase, ce să mai vorbim! Cum îi 
putuse da Antoniu teritorii romane unui rege străin, convins că 
nu va crede toată Roma că-şi pierduse minţile? Cedase până şi 
teritorii care nu se aflau sub puterea lui. ...A/ tuturor teritoriilor 
aflate la răsărit de Eufrat, până în India. Se referea la Parthia, 
fireşte, care încă mai rămânea de cucerit. Pentru asta aveau să 
moară legionarii romani, pentru ca pământurile cumpărate cu 
sângele lor să poată trece în mâinile fiului bastard al unei ţoape? 

Antoniu trebuia să fie ţinut în frâu. Intr-un fel sau altul, trebuia 
să-l scape de orientala asta până n-o păţea şi mai rău. 


97 


Oraşul Antiochia 

Luna egipteană a lui Epeiph 

Cu treizeci şi trei de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


Era vechiul ei prieten Apollodorus, arătând mai prosper ca 
oricând, cu inele groase pe degete şi, poate, ceva mai multă 
carne pe mijloc. Trecuseră cincisprezece ani de când o 
înfăşurase în covor, salvându-i viaţa şi tronul. Vremea trecuse 
atât de repede, iar Cleopatra ajunsese aşa de departe, realizase 
atât de multe. Şi totuşi, uneori încă se mai simţea ca o fată 
speriată, deşi se pricepea mai bine să ascundă acest lucru. 

Il primi în camera ei privată, unde Mardian stătea culcat pe un 
alt divan, lângă ea. Nu-l mai punea pe bătrânul eunuc să stea în 
picioare. Îl supărau umflăturile de la glezne şi, dacă mergea mai 
mult de câţiva paşi, începea să gâfâie. Pielea îi dobândise o 
paloare cenuşie, nesănătoasă. Cleopatra spera că nu plănuia să 
se lase luat de Anubis la judecată prea curând. Ce-ar fi făcut fără 
el? 

Antoniu îşi mutase curtea la Antiochia pe timpul verii, iar ea 
acceptase să-l însoţească. Scopul ostentativ era acela de a 
pregăti o nouă invazie a Parthiei, dar Cleopatra bănuia că fusese 


373 


- CLEOPATRA - 


convins să vină acolo de prietenii lui romani, pentru a limita 
influenţa Egiptului asupra lui. Era foarte bine aşa. Puteai 
modifica geografia unui om, dar nu-i puteai schimba în veci 
năravurile la băutură şi femei. Chiar credeau că ea era de vină? 

Apollodorus îşi aduse omagiile, apoi schimbară amabilităţi. 
Cleopatra se interesă cum o mai ducea cu sănătatea şi cu 
afacerile. Se părea că şi una şi altele îi mergeau de minune. 

— Tocmai te-ai întors de la Roma? îl întrebă. 

— Am plecat în ziua de naştere a Divinului lulius. Azi 
dimineaţă am sosit la Alexandria. 

— Incă se mai vorbeşte despre mine, acolo? 

— Se pare, Maiestate, că nici nu se mai vorbeşte despre 
altceva. 

Unde-ar fi ajuns, fără Cleopatra care să le alimenteze 
fanteziile? 

— Şi ce fel de lucruri auzi? 

Din nou zâmbetul acela strâmb. 

— Că l-aţi vrăjit pe nobilul nostru Autocrator. 

— L-am vrăjit? 

— Cu poţiuni de dragoste şi altele asemenea. Că Antoniu nu 
mai e el însuşi şi s-a lăsat cu totul pradă viciilor. Că în fiecare 
noapte luaţi parte la orgii, aici, în palat. Că Antoniu a devenit un 
neroman, un degenerat. 

— Orgii? Numai de-ar fi adevărat! Am patru copii şi în fiecare 
zi trebuie să administrez un munte de papirusuri. Unde-şi 
închipuie ei că-mi găsesc energia pentru toate astea? 

— Celălalt zvon care pare să fi cucerit imaginaţia tuturor celor 
din Forum spune că Marcus Antonius foloseşte acum o oală de 
noapte din aur. 

Cleopatra îl privi cu ochi mari. O oală de noapte din aur! Cine 
născocea asemenea poveşti? 

— Nobilul meu domn Antoniu s-a dedat cu totul viilor cu mult 
timp înainte de a-l fi cunoscut eu. Entuziasmele lui n-au fost 
opera mea. Oricum, cred că mai are până la oala de noapte din 
aur. 

— Octavian le răspândeşte pe toate, interveni Mardian. 

— Intr-adevăr, aşa mi se pare şi mie, fu Apollodorus de acord. 
Se străduieşte din răsputeri să creeze un contrast între el însuşi 
şi Antoniu — sau, cel puţin, faţă de imaginea pe care şi-a format- 
o. În public este pietatea romană întruchipată. Şi totuşi, ştiu cu 


374 


- COLIN FALCONER - 


certitudine, de la un prieten de-al meu, că are un gust nesăţios 
la fecioare, care îi sunt procurate de prietenul său Maecenas, iar 
uneori chiar şi de soţia lui. 

„Romanii ăştia”, îşi spuse Cleopatra. „Uimitori oameni. Absolut 
barbari. Mare minune că au reuşit vreodată să plăsmuiască o 
limbă, necum să mai cucerească şi un imperiu.” 

— Şi cine e acel prieten al tău? 

— Ţine un lupanar lângă Circus Maximus. Ne cunoaştem de 
mult, Maiestate... 

Cleopatra ridică o mână: 

— Nu ţin să aud detaliile. 

— Nici eu, murmură Mardian. 

— Şi ce părere au oamenii despre iubitul fiu al Divinului lulius? 
se mai interesă ea. 

— Incă nu este un personaj prea popular. Totuşi, oamenii îl 
urăsc mai puţin ca altădată. Nimeni nu-l mai numeşte Octavian. 
Când este invocat numele lui Caesar, greu îţi poţi da seama dacă 
se vorbeşte despre lulius însuşi sau despre acest nepot al lui. Işi 
dă toată silinţa să se facă iubit de oameni, în multe feluri. 

— Ca de pildă? 

— Roma renaşte din cenuşă. Pretutindeni se înalţă acum noi 
temple, bazilici şi amfiteatre. Chiar şi o bibliotecă. Pare-mi-se că 
încearcă să-şi facă oraşul să semene puţin mai mult cu 
Alexandria. 

— Şi de unde are banii pentru toate astea? 

— Că doar nu din propria pungă? adăugă Mardian. 

— Nu, într-adevăr. l-a convins pe partizanii lui să investească 
în aceste proiecte, din fondurile lor personale. El le oferă 
promisiuni, ei îi dau bani. 

— De la Antoniu a furat tactica asta, mormăi Mardian, dar 
Cleopatra îl reduse la tăcere cu o privire furioasă. 

— Marcus Agrippa a plătit chiar şi ca să se curețe canalul 
principal, Cloaca Maxima. Fără putoare, Roma parcă n-ar mai fi 
Roma. 

— Şi eu, care tot timpul cât am stat acolo am crezut că emana 
dinspre Senat... comentă Cleopatra. 

— Octavian a poruncit să se lase intrarea liberă în băile 
publice şi la teatru, continuă Apollodorus, chiar şi la cursele de 
care. lar săracilor li se distribuie opaițe gratis. Sunt decorate cu 
mici delfini de argint, ca să le amintească tuturor de marea lui 


375 


- CLEOPATRA - 


victorie navală asupra lui Sextus, la Naulochus. 

Mardian pufni cu dispreţ: 

— Se spune că a dârdâit sub punte ca o muiere, în tot timpul 
bătăliei. Agrippa a câştigat lupta. 

Apollodorus ridică din umeri, cu un aer elocvent: 

— Nu asta se consemnează în istoria oficială. 

Cleopatra îl învrednici pe Mardian cu o privire. 

— E deştept, 

— Într-adevăr, confirmă Apollodorus. Construieşte chiar şi un 
templu, lângă casa lui de pe Palatină. Pentru noul său patron, 
Apollo. 

— Apollo? 

Ei, sigur că da! Apollo, zeul ordinii. Mulţi romani de clasă 
superioară îi dispreţuiau pe dionisiaci, cu teatrele, muzica şi 
băutura lor. Toate acestea reprezentau o desființare a ordinii. 
Mesajul era clar. lar legendele spuneau că Apollo îl ucisese pe 
Dionisos. 

— İl mai vorbeşte cineva din Roma de bine pe domnul meu 
Antoniu? se interesă Cleopatra. 

Apollodorus păru neobişnuit de reticent. 

— De când cu Donaţiile, sunt cam greu de găsit... 

— De când cu ce? 

— Aşa li se spune la Roma. Donaţiile de la Alexandria. 
Declaraţiile făcute de Antoniu după Triumful lui. 

Se lăsă o tăcere grea. In cele din urmă, Mardian spuse: 

— Poate că romanul nostru ar trebui să se ducă acolo. Valul se 
întoarce împotriva lui. 

Cleopatra îi aruncă o privire rece. 

— Când se duce ia Roma, Autocratorul merge cu soţia lui 
alături, Cleopatra, sau nu se duce deloc. 

Cei doi bărbaţi rămas eră tăcuţi. Când Cleopatra era în acea 
stare de spirit, nu se cuvenea s-o contrazică. 

— iți mulţumesc, Apollodorus, spuse ea. 

Negustorul îşi luă rămas bun, lăsându-şi cumnatul să suporte 
consecinţele. Se întreba dacă reuşise să-i sugereze cu adevărat 
atmosfera de isterie pe care o găsise la Roma de astă dată. Toţi 
erau obsedaţi de Marcus Antonius şi aventurile lui în Egipt. lar 
minciunile erau înghiţite alături de adevăruri. Dacă nu te aflai 
personal acolo, n-aveai cum să înţelegi. După părerea lui 
Apollodorus, romanii înnebuniseră de frică. 


376 


- COLIN FALCONER - 
* 


— Un degenerat! râse Antoniu, când Cleopatra îl informă ce 
spusese spionul ei. Neroman? Asta-i bună, s-o zică un puşti care- 
şi tocmea la vânzare funduleţul ca piersica prin baia publică a lui 
Caesar. Se zice că i s-a vândut lui Aulus Hirtius pe trei sute de 
mii de sesterţi. 

Cleopatra nu mai auzise această ponegrire anume. Se întrebă 
dacă nu cumva o scornise chiar Antoniu. 

— lar de nevastă-sa ce să mai spui? Era măritată cu altul când 
a cunoscut-o — şi cu burta la gură, pe deasupra! Şi mă face pe 
mine degenerat! 

Era clar că Antoniu nu se putea hotărî dacă să fie scandalizat 
sau amuzat. 

— Vrea să te distrugă, îi spuse ea. 

— Ştii că are furnizori care caută pe străzi femei pentru el? lar 
nevastă-sa încurajează treaba asta. Cred că o mai scapă de 
presiuni. Şi-apoi, nu trebuie să se mai culce cu el. l-ai văzut 
dinţii? Cresc pe ei mai multe alge decât pe carapacea unui crab! 

II lăsă să tune şi să fulgere mai departe, în timp ce ea stătea 
la fereastră, privind în lungul râului Orontes, spre câmpie. 
Lumina soarelui scânteia pe apă ca mercurul. O altă vară se 
apropia de sfârşit, o vară pe care Antoniu o petrecuse încercând 
să adune cu chiu cu vai o nouă armată, din rândurile prinților 
consorţi, plănuind alt atac asupra Parthiei. Şi în tot acel timp, 
după câte i se părea ei, adevărata luptă avusese loc la Roma. 

— Trebuie să faci ceva, cu toată povestea asta, îi spuse. 

Antoniu clătină din cap, cu un rânjet pe buze. 

— Zău că-i bună, crede-mă. Ştiai că taică-său a fost zaraf de 
bani? lar maică-sa avea o parfumerie. 

— Nu urmăreşte decât să te distrugă, repetă ea. Tânărul 
Octavian a ajuns bărbat. S-a obişnuit cu puterea şi ştie cum s-o 
folosească. 

„lar tu”, continuă ea în gând, „tu nu mai eşti tânăr, ai aproape 
aceeaşi vârstă pe care o avea Caesar când l-am cunoscut, în 
noaptea aceea la Alexandria.” 

— Du-te cu armata asta pe care o ai aici în Italia, nu în Parthia. 

Dintr-o dată, Antoniu deveni serios. 

— N-am nici un motiv legal să pornesc împotriva lui Octavian. 


377 


- CLEOPATRA - 


— Atunci, inventează unul. 

„Romanii ăştia şi legile lor!” 

— Ascultă-mă! Dacă nu-l distrugi pe Octavian, te va distruge 
el pe tine. Nimic mai simplu. Roma nu poate avea doi stăpâni, 
după cum nici o femeie nu poate avea doi soţi. In mintea lui nu 
mai există nici un Triumvirat. S-a descotorosit de Lepidus cât a 
putut de repede, iar acum plănuieşte să se debaraseze şi de 
tine. 

Antoniu râse: 

— Ţâncul ăsta? 

Râsul îi pieri în gât. Se întoarse, iar pe chip îi apăru o expresie 
hăituită. Cleopatra se gândi că poate reuşise în sfârşit să-l 
convingă. Avea să facă în sfârşit ceea ce era de făcut? 

— O vei face? 

Antoniu se scărpină în cap. 

— Nu trebuia să las în urmă maşinile de asalt, spuse el. Data 
viitoare, cu Medea alături de noi, va fi altfel. 

N-avea nici un rost. Era obsedat de Răsăritul lui. Sau, mai 
degrabă, îi era mai uşor aşa decât să privească în faţă Apusul, 
confruntându-se cu Octavian. In ultimă instanţă, îşi dădu ea 
seama, era un roman mult prea tipic. O fi fost el necredincios cu 
femeile, şi totuşi, în multe privinţe, era cel mai loial om care 
trăise vreodată. Şi l-ar fi putut iubi şi mai mult pentru asta, dacă 
nu se temea că fidelitatea lui faţă de Roma avea să atragă 
nenorocirea peste capetele tuturor. 


98 
Alexandria din Egipt 


De la ferestrele palatului Lochias, Cleopatra îşi vedea noua 
flotă stând la ancoră în portul mare. Erau zeci şi zeci de bireme 
şi trireme, corăbii cu lemnărie masivă şi două sau trei rânduri de 
rame, şi echipate cu castele de luptă şi ancore de abordaj. 
Liburnienele atingeau poate acelaşi număr, având doar un singur 
şir de rame, dar fiind mai repezi şi mai uşor manevrabile decât 
marile corăbii de război. Insă construise şi nave cu câte cinci sau 
chiar şase rânduri de rame, adevărate fortărețe plutitoare cu 
berbeci de bronz la prova, mari cât elefanții. Propria navă 


378 


- COLIN FALCONER - 


contraamiral avea şase rânduri; o numise „Isis”. 

Urmând exemplul lui Agrippa, recrutase vâslaşi de meserie 
pentru a-şi înzestra noua flotă. Erau mai ieftini şi mai eficienţi 
decât sclavii. Vâslaşii îşi cunoşteau meşteşugul şi erau plătiţi 
numai atâta timp cât era nevoie, pe când un sclav trebuia să fie 
întreţinut toată viaţa, iar în luptă nu te puteai baza pe el. 

Tratatul smuls la Antiochia era cel care făcuse posibilă 
naşterea acestei noi flote, căci construirea corăbiilor fusese 
finanțată din profiturile dumbrăvilor de balsam pe care le 
preluase când Antoniu îi cedase anumite porţiuni din ludeea. 
Ramele pentru masivele „sexareme” fuseseră cioplite din 
chiparoşii şi cedrii uriaşi ai noului ei domeniu din Liban. 

Aceasta era flota pe care o folosise pentru a încheia învoiala 
cu Antoniu. Preţul cerut de ea pentru a-i pune la dispoziţie o 
asemenea forţă masivă constase în aşa-numitele donaţii. 
Insemna că Antoniu avea acum o marină pe măsura flotei cu 
corăbii mari a lui Agrippa. Pe uscat, îl întrecea de departe pe 
Octavian; iar acum, devenise şi egalul lui Agrippa pe mare. 

Se întoarse dinspre fereastră. Mardian o privea. 

— În curând vom fi gata, spuse ea. Îi putem oferi domnului 
nostru Antoniu cea mai bună flotă din lume. 

— Este un risc îngrozitor. 

— Tot ce am făcut în viaţa mea a întâmpinat riscuri imense. 
Dar, după cum vezi, am învins toate dezastrele şi încă mai stau 
în picioare. De ce faci mutra asta? 

— Maiestate, nu v-ar plăcea să-mi auziţi gândurile. 

— Marcus Antonius, înţelese Cleopatra. 

Mardian ridică din umeri, grăitor. 

Cleopatra ştia la ce se gândea — şi avea dreptate, desigur. 
Duşmanul ei era Roma, cum fusese de la bun început, iar cu 
Roma nu putea să lupte decât prin intermediul lui Marcus 
Antonius. Dar, dându-i flota ei, îi acorda încrederea unui om care 
se dovedise cu totul nevrednic de încredere, în ceea ce privea 
propriile interese. 

— L-a trimis pe prietenul lui Domitius Ahenobarbus la Roma. 
Nu v-a spus? 

Clătină din cap. Sigur că nu-i spusese. Cum era să-i spună un 
lucru atât de important? i 

— Se pare că nobilul nostru domn s-a răzgândit din nou. Incă 
mai speră să evite un conflict. 


379 


- CLEOPATRA - 


— lar noi, să sperăm că nu va reuşi, replică ea moale, dar cu 
mâinile strânse pumni lângă trup. Infidelitatea soţului ei era 
remarcabilă şi, după câte se părea, nemărginită. Dar nu avea ce 
face. 

Reveni cu privirea spre Mardian. _ 

— Ahenobarbus nu va ajunge nicăieri cu Octavian. Intre timp, 
Regina Mării îi va zdrobi pe romani. Ai să vezi. 


Cetatea Romei 


Roma, îngheţând de-a lungul unei alt ierni. 

In fântâni era gheaţă, iar străzile se acoperiseră cu noroi 
îngheţat şi alunecos. Când umblai printre insu/ae-le de pe 
Aventina, după-amiezele acelea înnorate şi friguroase erau atât 
de întunecate încât abia dacă-ţi vedeai mâna înaintea ochilor şi 
nici nu mai ştiai prin ce mizerii călcai. O găleată cu lături, vărsată 
de la o fereastră de sus, căzu în stradă la câţiva paşi, stropindu-i 
cizmele. O căruţă hodorogi pe uliţa strâmtă, plină cu trunchiuri 
de pin, silindu-l să se lipească de perete, în timp ce-l împroşca pe 
picioare cu alte valuri de zoaie nesuferite. 

„Pe toţi zeii, iubesc la nebunie Roma. Insă chiar şi eu trebuie 
să recunosc că e cam mohorâtă, după Alexandria.” 

Ahenobarbus găsi o taberna, unde se aşeză printre spălătorii, 
căruţaşii şi fierarii care mâncau plăcinte fierbinţi umplute cu 
carne tocată, ascultând pălăvrăgelile: cum Caesar — că aşa-l 
numeau acum — făcea atât de multe pentru Roma, în timp ce 
Marcus Antonius ducea o viaţă uşuratică în Orient, înconjurat de 
eunuci şi băieţi drăgălaşi, tolănit pe canapele cu încrustaţii de 
aur şi căcându-se în oale de noapte tot din aur. Cum regina 
egipteană îi sucise minţile cu orgiile şi poţiunile ei de amor. 

Toate astea îi făceau sângele să clocotească în vene. Şi nu în 
ultimul rând pentru că o parte din ele erau adevărate. 

Acum pretutindeni se înălţau statui ale lui Caesar, iar oamenii 
de pe străzi vorbeau despre el ca şi cum ar mai fi fost încă în 
viaţă. În Templul Divinului lulius din Noul Forum se afla o statuie 
a lui purtând steaua divinității. Oamenii îi aduceau ofrande sub 
formă de fructe şi flori, şi chiar i se rugau. 

„Ticălos bătrân”, reflectă el. „Toate astea sunt opera lui 
Octavian. La drept vorbind, nepotu-tău te ura de moarte şi încă 
te mai urăşte. Dar acum pune oamenii să ţi se roage ţie şi să te 


380 


- COLIN FALCONER - 


numească zeu. N-ai fost decât un mocofan lacom şi ambițios, cu 
cap de strateg. Singurul lucru supranatural din viaţa ta a fost 
numărul de femei pe care ai reuşit să ţi le salţi în pat, ucigaş 
chelios ce eşti!” 

Oriunde te uitai, vedeai numai mâna lui Octavian. Peste tot se 
găseau de vânzare vase de băut, împodobite cu o reprezentare a 
fabulei lui Omfale. Omfale fusese legendara regină care îl ţinuse 
prizonier pe marele Hercules vreme de trei ani, purtând casca şi 
pielea de leu ale eroului şi ducându-i măciuca pe umăr, în timp 
ce el mergea pe jos pe lângă carul ei, îmbrăcat într-o rochie de 
femeie şi ţinând în mână o umbrelă. 

Popularitatea caricaturii, care înfăţişa un bărbat blegit şi 
înrobit de o femeie, era de două ori mai evidentă din moment ce 
Antoniu se caracteriza se atât de des pe sine însuşi ca Noul 
Hercules. 

Când Ahenobarbus ieşi din taberna, un negustor de stradă se 
luă după el, bătându-l la cap să cumpere o asemenea cană, iar 
Ahenobarbus îi recomandă să sară într-un butoi cu ulei rânced. 
Omul stărui, până când, în cele din urmă, se repezi la el, sfărâmă 
de perete cana oferită, iar pe individ îl trânti cu totul într-un şanţ. 

Omfale. Cleopatra. Femeile. Slăbiciunea lui Antoniu. Cine-ar fi 
crezut că se putea întoarce împotriva lui într-un asemenea hal? 


* 


Ahenobarbus se ridică să ia cuvântul. Îşi aranjă mai bine toga 
pe umeri şi privi în jurul camerei, la sutele de chipuri serioase şi 
bine hrănite. Cu dezamăgire, observă numărul disproporționat 
de bărbaţi cu pantaloni şi păr lung. Gali, pe toţi zeii. Asta fusese 
opera lui Caesar. 

— Senatori, începu el. Nu încape nici o îndoială că aţi auzit 
multe relatări despre activităţile Triumvirului nostru, Marcus 
Antonius, în Orient. Mă aflu astăzi aici pentru a prezenta un 
raport despre aceste activităţi şi a potoli orice sugestie în sensul 
că ar fi încălcat legea în vreun fel sau altul. A fost, este şi va fi 
întotdeauna un mare roman... 

Incă de la început, se apucă să-şi expună principalele puncte 
de vedere. 

Cum câştigase Antoniu marea bătălie de la Filippi, în timp ce 
Octavian zăcea în cort, doborât de boală. 


381 


- CLEOPATRA - 


Cum fusese ratificat Triumviratul pentru cinci ani de zile. Cum 
obținuse Octavian în mod ilegal controlul asupra legiunilor din 
Galia ale lui Antoniu, în acea perioadă, şi numai îngăduinţa lui 
Antoniu salvase Roma de încă un război civil. 

Cum semnase Antoniu Tratatul de la Tarentum şi îi dăduse lui 
Octavian patru escadre de corăbii pentru a lupta contra regelui 
pirat, Sextus Pompei, şi cum Octavian îi promisese, în schimb, 
patru legiuni pe care nu i le mai trimisese niciodată. 

Cum întreprinsese Antoniu, cucerirea Parthiei, pentru gloria 
Romei, fără nici un sprijin din partea lui Octavian, şi cum acest 
sprijin fusese obţinut pe toate planurile de la Egipt, prieten şi 
aliat al Imperiului Roman. 

Cum, în timpul acelei campanii, Armenia fusese adăugată pe 
lista posesiunilor romane, fapt pe care acest Senat nu-l 
comemorase. 

In ceea ce privea aşa-numitele donaţii, ele nu reprezentau 
decât o simplă rearanjare a puterii regilor vasali. Antoniu, ca 
magistrat roman, rămânea guvernatorul suprem al acelor 
pământuri, conform autorităţii care-i era conferită prin tratatul 
original de la Brundisium. 

Antoniu, spuse el, era un roman nobil şi mare, care rămăsese 
loial tratatelor semnate de el, dar Octavian încercase să 
submineze Triumviratul la tot pasul. Octavian era singurul 
responsabil pentru starea critică în care se afla acum Roma. 
Dacă izbucnea încă un război civil, sublinie Ahenobarbus, 
responsabilitatea acestuia avea să-i revină lui Octavian şi numai 
lui Octavian. Senatorii, adăugă el, nu aveau altă soluţie, în 
împrejurările date, decât să-l voteze pe tânărul Caesar duşman 
al poporului. 

Când se aşeză, în cameră se lăsase o tăcere desăvârşită. 


* 


Octavian se ridică încet în picioare. 

— Am ascultat alesele cuvinte ale prietenului nostru 
Ahenobarbus, începu el, şi sunt plin de admiraţie faţă de modul 
cum a prezentat faptele într-o lumină atât de favorabilă pentru 
nobilul nostru Antonius. 

Dinspre acoliţii lui strecuraţi în asistenţă se auziră chicoteli. 

— Văd că s-a hotărât să ascundă participarea Reginei 


382 


- COLIN FALCONER - 


Egiptului în toate aceste chestiuni. lar esenţa problemei nu este 
faptul că Antoniu a fost completamente sedus de această femeie 
şi toate acţiunile lui din ultima vreme urmăresc doar atingerea 
propriilor scopuri, nu ale Romei? j 

Ahenobarbus simţi că se înroşea ca focul. Il avertizase pe 
Antoniu că aşa avea să se întâmple! Pasiunea lui pentru acea 
regină subminase toate eforturile celor care-l mai susțineau la 
Roma. 

— Să privim mai înainte de toate afirmaţiile ei că fiul său ar fi 
de fapt al lui Caesar. Cât de mulți copii a avut nobilul meu tată? 
A adus pe lume o fiică, lulia, dar aceasta s-a întâmplat cu treizeci 
de ani înainte de a o fi întâlnit pe Regina Egiptului. De atunci, a 
avut trei soții, Cornelia, Pompeia şi Calpurnia, şi niciuna dintre 
ele nu i-a dăruit copii. Insă, numai după o scurtă aventură cu 
această pelegrina, ea naşte un fiu. Un miracol, şi încă un miracol 
foarte convenabil pentru Egipt. 

Noi râsete din partea haidamacilor. 

— Şi cum rămâne cu comportamentul lui din Orient? A oficiat 
recent un Triumf în capitala Egiptului, insultând Roma şi poporul 
roman. Ştim cu toţii că un Triumf nu poate fi acordat decât de 
Senatorii din acest Senat şi nu se celebrează ca o onoare 
personală, cum a preferat să facă nobilul nostru Antonius, ci ca o 
proclamare a măreției oraşului şi Republicii noastre. A-ţi aroga 
singur un Triumf este de neiertat din partea oamenilor şi pasibil 
de pedeapsă din partea zeilor. 

Un murmur aprobator înconjură întreaga cameră. Cel puţin din 
acest punct de vedere, toţi erau de acord cu el. Până şi 
Ahenobarbus îi dădea dreptate. 

— Cleopatrei i-a dedicat comorile şi zeilor ei le-a adus 
sacrificiile. Sunt acestea acţiunile unui adevărat şi nobil roman? 

Octavian se înfierbântase. 

— Doriţi, Senatorilor, să daţi Roma pe mâna Cleopatrei? 
Această femeie a sedus trupul lui Antoniu, iar acum îi stăpâneşte 
mintea. Ceea ce doreşte ea este ca Alexandria să înlocuiască 
Roma ca principal oraş al imperiului. Ba chiar mai rău, după una 
ca asta veţi fi conduşi de o femeie. Aşa ceva doriţi? Fiindcă asta 
veţi primi, dacă iese pe voia nobilului nostru Antonius! 

În Senat se dezlănţui dintr-o dată dezordinea: susţinătorii lui 
Antoniu strigau, încercând să-l oprească, în timp, ce oamenii lui 
Octavian răcneau, făcând schimburi de insulte cu ei. 


383 


- CLEOPATRA - 


Octavian îl arătă cu degetul pe Ahenobarbus, strigând mai 
tare decât tot vacarmul din cameră: 

— Nu-ţi voi îngădui să profanezi memoria tatălui meu! Dacă 
încercaţi să distrugeţi Roma, zilele voastre sunt numărate! 

Vacarm. Ahenobarbus ieşi grăbit din cameră. Puştiul ăsta, cum 
îl numea Antoniu, o fi avut el un trup schilod, dar prin vene îi 
curgea sângele şi focul unui Caesar. 


99 


Alexandria din Egipt 

Luna egipteană a lui Phamenoth 

Cu treizeci şi doi de ani înainte de naşterea lui 
lisus Christos 


— Vine leul cel mare şi rău! răsună un glas gros. 

Selena chicoti, în spatele perdelei de mătase. Antoniu se 
întoarse, văzu mişcarea draperiei şi cele două picioruşe care 
ieşeau pe sub marginea de jos a acesteia, bătu din picior pe 
dalele de marmură şi, în timp ce se apropia, auzi din nou 
chicotitul. 

— Unde mi-e cina? mârâi el. 

Se opri lângă draperie, prelungind momentul de aşteptare. O 
auzi pe mica Selena trăgându-şi respiraţia. Apoi, o apucă prin 
mătase, iar fetiţa ţipă, cu un amestec cristalin de râs şi spaimă. 

Privindu-i, Cleopatra, simţi un val de afecţiune familială pentru 
el, ca întotdeauna când Antoniu era cu copiii lui. Uneori, îşi dorea 
să fi semănat mai mult cu el, să se poată purta mai liber cu cei 
mici, aşa cum făcea Antoniu întotdeauna. Dar îşi reaminti că ea 
avea de jucat alte roluri în viaţa lor. Le supraveghea educaţia şi 
se afla lângă ei pentru a-i instrui în lucruri pe care de la nimeni 
altcineva nu puteau să le înveţe: arta guvernării, obligaţiile 
poziţiei lor unice în viaţă. Cu alte cuvinte — responsabilităţile 
care le reveneau. 

— Marcus, spuse ea. 

Observă dezamăgirea de pe chipurile amândurora, la vederea 
ei. Ştiau că joaca se terminase. 

— Ahenobarbus s-a întors de la Roma... 


384 


- COLIN FALCONER - 


— Aha. Îmi lipseau glumele şi compania lui plăcută, replică 
Antoniu, cu o mutră serioasă. 

— E foarte grav. 

Antoniu o puse pe Selena jos, trimiţând-o fuga să-şi caute 
fratele. Cleopatra fu învrednicită cu încă o privire mustrătoare de 
către fiica ei, după care fetiţa ieşi. 

„Mai are de învăţat”, îşi spuse. In viaţa ei vor exista multe 
asemenea întreruperi. S-a născut prinţesă, nu golăncuţă, să se 
joace pe stradă. 

— Ei? întrebă Antoniu. 

— Ai vrut să te supui legilor Romei, dar se pare că Octavian nu 
ţine la ele tot atât de mult ca tine. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A doua zi după ce Ahenobarbus şi-a ţinut cuvântarea în 
Senat, Octavian s-a întors în cameră cu acoliţii lui. Erau înarmaţi 
cu pumnale. Acolo, a lansat ameninţări la adresa vieţii Consulului 
tău. Ahenobarbus şi alţi câţiva dintre sprijinitorii tăi au fost 
nevoiţi să fugă din Roma. Acum o oră au ajuns aici, la 
Alexandria. 

Antoniu râse. 

— Nu-l credeam pe puşti în stare de aşa ceva. 

— Intr-adevăr, nu-l credeai. Dar asta am încercat eu să-ţi spun 
tot timpul. 

Frecându-şi faţa cu mâinile, Antoniu râse din nou, apoi lovi cu 
palma una dintre coloanele de marmură. 

— Acum ţi-e duşman, continuă Cleopatra. 

— Se pare că ai avut dreptate. 

Dar, în ochii lui, se vedea că gândul nu-i stătea la asta. Nici 
acum nu ştia unde începuseră lucrurile să se încurce atât de rău. 


100 
Orașul Efes 
Efes, unul dintre marile oraşe ale Răsăritului, stătea cuibărit la 
poalele Muntelui Pion, tot furnicarul forfotitor al oraşului fiind 
clădit în jurul portului, cu vilele bogătaşilor răspândite pe pantele 
muntelui din spate, unde dangătele talăngilor de la gâtul 


caprelor pluteau în briza sărată. Jos, la ancoră, stătea cea mai 


385 


- CLEOPATRA - 


mare flotă care fusese adunată vreodată în afara Romei, trei 
sute de corăbii comerciale şi cinci sute de vase de război, dintre 
care aproape jumătate erau egiptene. In centrul acestei armade 
uriaşe plutea nava contraamiral a Cleopatrei, „Isis”, strălucitoare 
cu velele ei purpurii şi prova aurită. 

Pentru prima oară, de pe vremea lui Alexandru, un singur om 
avea sub comandă întreaga putere maritimă a Orientului. 

Oraşul fusese copleşit de această flotă masivă şi marea 
armată care avea să călătorească la bordul ei. Străzile răsunau 
de tropăitul cizmelor, în timp ce oştirile se revărsau de pe munţi 
şi câmpii; din Mauritania, din Cappadocia, din Paflagonia, 
Commagena şi Galatia, ludeea şi Medea. Toţi acei prinți îşi 
datorau tronurile patronajului Autocratorului, Marcus Antonius, şi 
ştiau că aveau izbânda asigurată cu o asemenea oaste, mai ales 
când le stăteau deschise în faţă cuferele cu averi ale Egiptului. 
Veneau să-i arate lui Antoniu necontenita lor bunăvoință şi să se 
înfrupte din pradă. 

Şi, până la unul, adulmecau în văzduh sângele Romei. 


* 


În marele bazar de lângă docuri, Agora, se auzeau ca lao 
duzină de limbi şi se vedeau sute de feluri de uniforme. Erau 
acolo gali, în jiletci scurte de piele, cu mustăţi pe oală şi plete 
blonde buclate; germani înfricoşători, cu părul blond-roşcat 
atrăgând privirile pe oriunde treceau; vâslaşi egipteni cu umerii 
lor enormi, pe jumătate goi, în fustanele de piele şi veste scurte 
albe; mauri din Mauritania, cu brățări de argint zornăind pe 
braţele goale; arcaşi greci, marinari fenicieni — unii dintre cei 
mai iscusiţi din lume — pirați levantini, călăreţi beduini, sălbatici 
din triburile Medeei, civilizaţi cel mult pe jumătate. Cu toţii se 
aflau acolo la porunca lui Antoniu şi a Cleopatrei. 

Pe lângă toţi aceştia, Antoniu mai avea şi resturile legiunilor 
lui romane, precum şi douăzeci şi cinci de mii de recruți şi 
douăsprezece mii de călăreţi de prima mână. Acesta era torentul 
care-şi aduna forţele pentru a se revărsa peste Roma, 
măturându-l din cale pe Octavian. 


* 


386 


- COLIN FALCONER - 


Sosi ştirea că în port ajunseseră şi alte corăbii, de astă dată de 
la Roma. La bordul lor se afla jumătate din Senatul roman. 
Octavian şi haidamacii lui le lansaseră un ultimatum partizanilor 
lui Antoniu: „Îmi juraţi credinţă mie, sau plecaţi din Roma.” Trei 
sute de Senatori plecaseră. Acum Senatul era divizat, membri lui 
fiind împărţiţi între cele două facţiuni. Antoniu nu avea numai 
puterea militară, el putea revendica şi sprijinul legii romane. 


* 


Sysiphus, piticul lui Antoniu, sări pe masă şi începu să cânte: 


„Antonius Marcus în Efes domneşte 
Şi-n țările din Răsărit, în toate, 

Antoniu face numai ce voiește, 

Când Cleopatra-i dă cuvânt că poate. “ 


Râdeau, dar nu toţi, deşi Antoniu râdea cel mai tare. „Nu-şi dă 
seama cât de periculos e jocul ăsta”, îşi spuse Ahenobarbus. 
„Gluma ar fi hazlie, de-ar fi o glumă.” Era acolo Canidius, precum 
şi Dellius, Plancus şi doi dintre vasali, Bogud din Mauritania şi 
Amyntas. Marcus Antonius părea să le agreeze compania, dar 
Ahenobarbus, personal, nu avea încredere în nici unul dintre ei. 

Sysiphus sări de pe masă, agitându-şi ciotul braţului ca pe un 
baston de văcar. Antoniu îi aruncă un pumn de dinari din argint. 
Piticul îi înhăţă şi se repezi la ulciorul cu vin, ca să-şi umple din 
nou cupa. 

— Umblă vorba, spuse Ahenobarbus, că ai de gând să 
divorţezi de soţia ta. 

— De Cleopatra? 

— De adevărata ta soţie, cea romană. 

Antoniu ridică din umeri, bine dispus. 

— Omul poate avea multe neveste la viaţa lui. Uite-l pe 
Canidius, aci de faţă. Patru neveste, şi tot nimic cu ce să se 
laude. Poate c-a arat prin brazda greşită. 

Chipul prelung al lui Canidius se încreţi de jenă. 

— Dacă o părăseşti pe Octavia, îi vei pierde şi pe prietenii care 
ti-au mai rămas la Roma. 

— Credeam că toţi prietenii mei sunt aici. 

— Octavian va face mult caz de asta. 


387 


- CLEOPATRA - 


— Nu mai pot să trag o băşină în Grecia, fără ca Octavian să 
spună că-s vinovat pentru putoarea de pe Aventina. 

— Ahenobarbus are dreptate, interveni Dellius. Toată lumea 
din Roma o respectă pe Octavia. 

— Atunci, n-are decât să se-nsoare toată lumea cu ea. O să-i 
ţină noaptea acasă, fără să-şi mai bage nasul în politică. 

— Face curte Senatului, în favoarea ta, de cinci ani. Un divorţ 
ar fi privit ca o trădare. 

— Nimeni n-a considerat-o trădare, când Octavian mi-a luat 
legiunile în Galia sau când a încălcat tratatele fără număr pe 
care le încheiase cu mine! 

— E femeie, mârâi Ahenobarbus, şi e neajutorată. 

— Experienţa mea cu femeile nu spune deloc asta, replică 
Antoniu. 

Se întoarse spre Munatius Plancus: 

— Tu ce părere ai? 

— Despre femei? 

— Despre ceea ce spun oamenii ăştia pe seama Octaviei! 

— Prefer să nu-mi pun înţelepciunea la întrecere cu a ta. 

Antoniu se strâmbă. Ce broscoi slugarnic! Reveni cu atenţia 
către Ahenobarbus: 

— Poftim, 

— Trebuie să-i alungi pe egipteni! strigă acesta, bătând cu 
pumnul în masa masivă, de cedru. Deja ceilalţi senatori îşi 
exprimă îndoielile în legătură cu înţelepciunea acţiunilor lor. Au 
venit aici aşteptându-se să-l găsească pe Imperatorul Marcus 
Antonius în fruntea unor legiuni romane serioase, nu circul ăsta 
de ţopârlani şi fătălăi! 

Antoniu râse. 

— Doi din trei legionari ai mei sunt ţopârlani şi fătălăi, cum le 
ziceţi voi. Când Octavian m-a împiedicat să-mi iau recruți 
proaspeţi din Italia, am fost nevoit să-mi refac legiunile cu 
egipteni şi sirieni. 

— Nu e vorba de străinii din armata ta, ci de cei care-i 
conduc... începu Dellius ... 

— Şi cavaleriştii noştri sunt ţopârlani, cu toţii, continuă 
Antoniu, şi mai am încă douăzeci şi cinci de mii de fătălăi în plus, 
ca recruți. 

— Ea este! răcni Ahenobarbus. Ea e problema aici! Merge cu 
tine peste tot, de parcă ar fi regina ta. 


388 


- COLIN FALCONER - 


— Dar asta şi este. 

— Cum poate un magistrat roman să aibă o regină? 

— Acum ne apucăm să discutăm paragrafele de lege? 

— Discutăm ceea ce văd şi înţeleg oamenii! E femeie, iar tu te 
porţi cu ea ca şi cum ar fi egală cu tine! Nu eşti în stare să-ţi dai 
seama ce probleme îţi creezi singur? 

Ahenobarbus privi spre Canidius, în aşteptarea unui sprijin, 
dar generalul nu-l putu privi în ochi pe Bătrânul Barbă-roşie. 
Canidius tindea să-i dea dreptate lui Ahenobarbus, în adâncul 
inimii, dar capul îl îndemna altminteri. 

— Creăm probleme şi mai mari dacă o trimitem de-aici, urmă 
Antoniu. Ea achită costurile de întreţinere a armatei noastre şi pe 
cele ale flotei sale. O armată de mărimea asta, cu toată 
mâncarea şi îmbrăcămintea, plus aprovizionarea corăbiilor 
noastre... 

Ridică din umeri. 

— Douăzeci de mii de talanţi pe an. O adevărată avere. Mai 
mult decât l-a costat pe tatăl ei să-şi cumpere tronul de la 
Pompei. Vă daţi seama ce înseamnă atâţia bani? Dacă nu era 
Regina Cleopatra, astăzi n-am fi fost aici. 

— Deci, te finanţează. Foarte bine. Dar asta nu-i dă şi dreptul 
de a-ţi spune ce să faci! 

Antoniu râse din nou. 

— Orice femeie crede că are dreptul să-ţi spună ce să faci. 
Chiar dacă ţi-e numai nevastă, necum Regină a Egiptului. 

Buna dispoziţie a lui Antoniu nu făcea decât să-l înfurie şi mai 
mult pe Ahenobarbus. 

— Insăşi prezenţa ei aici e o sfidare la adresa tuturor 
susținătorilor romani pe care-i ai. 

— Nu e diferită de nici un alt rege-client care a venit aici ca 
să-l sprijine pe stăpânul nostru Antonius, sublinie Canidius. 

Se părea că generalul lui Antoniu începea să fie şi el cucerit de 
acei mocofani. Blegeala asta era ca o ciumă, îşi spuse 
Ahenobarbus. 

— Sigur că e diferită! se răţoi el. Stăpânul nostru Antonius nu 
s-a culcat şi cu ceilalţi regi care sunt aici. 

Antoniu rânji: 

— Mă rog, n-au venit chiar de-atât de multă vreme... 

Pumnii lui Ahenobarbus se strângeau şi se desfăceau pe lângă 
trup, spasmodic. Nu avea nimic împotriva scopurilor lui Antoniu, 


389 


- CLEOPATRA - 


dar nu putea să se împace cu metodele sale. Clătină din cap. 

— Vă spun eu, femeia asta va pune în pericol toată campania. 

— Ascultă, ticălos bătrân, râse Antoniu, mai bea nişte vin şi nu 
mai face mutra asta îngrijorată. Cum am putea să pierdem? 

Dar ticălosul bătrân al lui Antoniu nici nu voia s-audă. leşi cu 
paşi mari. Antoniu ridică din umeri şi îndesă cupele de jasp în 
mâinile comesenilor lui. Canidius rămase pe loc. Rămase şi 
Dellius, bând vinul lui Antoniu, râzând tot timpul de glumele lui, 
deşi avea ochii împăienjeniţi de îndoială, şi plecă asemenea unui 
om care se rătăcise până prea aproape de marginea unei 
prăpăstii, aşteptând acum prăbuşirea. 

Sysiphus cânta: 


„Octavianus l-au numit, 

l-au dat un nume de Caesar, 

Și-acum e fiu de zeu, 

Dar fundul lui e-al meu, 

Zis-a Maecenas — nu-i oare cam bizar?” 


101 


Antoniu trase în lături perdelele subţiri de mătase albastră din 
jurul patului. Se strecură sub cuvertură şi întinse braţele spre ea. 
Cleopatra îl lăsă s-o cuprindă, dar el îi simţi pasivitatea şi se 
abţinu. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă, în şoaptă. 

— Vrei să am încredere în tine, dar nu-mi spui ce se întâmplă 
cu adevărat. 

In ochii lui se ivi o expresie vinovată. Pentru un bărbat care 
avusese atât de multe femei, era într-adevăr un mincinos fără 
speranţă. 

— Mardian mi-a spus... 

— lar ţi-ai pus spionii la treabă. 

— „l-ai promis lui Ahenobarbus că vei restaura Republica. 
Asta plănuieşti să faci? Să-l învingi pe Octavian, pentru ca apoi 
să devii din nou doar un simplu cetăţean roman? Să ai Roma la 
picioare şi s-o azvâărli cât colo? 

— In nici un caz. 

— Ei bine, asta cred romanii tăi. 


390 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu se trânti pe spate, cu mâinile la cap, ca şi cum l-ar fi 
lovit cine ştie ce boală. 

— Trebuia să le spun şi lor ceva. 

— Sau, poate, mie trebuie să-mi spui ceva? Ce anume le-ai 
promis prietenilor tăi romani, Antoniu? 

Nu-i răspunse. „Le spune tuturor ceea ce vor să audă”, 
reflectă ea. „Oare ce crede el cu adevărat? Căruia dintre noi îi 
destăinuieşte adevărul?” 

— Din câte am înţeles eu, urma să mergem la Roma pentru a-l 
reinstala pe Caesarion în locul care i se cuvine de drept. Pentru 
ca tu să fii Stăpânul Romei, apoi să te însori cu mine potrivit 
legilor romane, aşa cum ne-am căsătorit conform legilor mele. 

Lumânarea scăpăta în felinarul din sticlă trandafirie, lângă pat. 
Lumina ei pâlpâitoare îl făcea să arate ca un animal încolţit. 

— Asta am de gând să fac. 

— Dar nu acelaşi lucru i l-ai spus şi lui Ahenobarbus. 

— Altfel, nu m-ar sprijini. 

— Cum pot fi sigură pe care dintre noi îl duci de nas? 

Antoniu încercă s-o ia în braţe, dar Cleopatra se îndepărtă de 
el. Tipic pentru un bărbat. Credeau că îmbrăţişările şi sărutările 
lor rezolvau totul. 

— Ascultă, spuse el, stau pe o muchie de cuţit... 

— Şi eu nu stau tot pe o muchie de cuţit? 

— Trebuie să ai încredere în mine. 

— Nu prea mi-ai dat temeiuri, de-a lungul anilor, replică ea. 

„Vreau să am încredere în tine”, continuă, în gând. „Te doresc 
de soţ şi de asociat. Vreau să cred că eşti la fel de legat de mine 
pe cât sunt şi eu de tine. Dar nu mai sunt o fetişcană naivă. Mă 
vei trăda sau doar îmi iroseşti timpul şi banii?” 

— Nu e atât de simplu pe cât s-ar crede, spuse Antoniu. 

„Ştiu că mă port ca o scorpie”, reflectă ea. „Dar ce altceva aş 
putea face? Viitorul meu, viitorul copiilor mei, viitorul ţării mele, 
acum toate depind numai de tine.” 

— Nu, nu e simplu deloc. Se pare că eşti căpitan pentru 
oricine. Prietenii tăi vorbesc despre democraţie şi o nouă 
Republică, regii Galatiei, Cappadociei şi Siriei vorbesc despre 
eliberarea de sub jugul roman, mie îmi şopteşti că-i dai lui 
Caesarion ceea ce i se cuvine. Toţi suntem în război şi nici unul 
dintre noi nu ştie cu adevărat pentru ce anume luptă. 

Se dădu jos din pat şi-şi trase un capot peste tunica albă. Era 


391 


- CLEOPATRA - 


exasperant. Omul ăsta era la fel de lunecos ca un tipar, niciodată 
hotărât până la capăt. 

— Porumbiţa mea... 

— Nu-s nici o porumbiţă! Aş vrea să fiu porumbiţa ta, dar 
Regina Egiptului trebuie să aibă gheare, dacă vrea să rămână 
regină. Sau măcar în viaţă să rămână, o singură noapte. 

Trase aer în piept. 

— Divorţează de Octavia şi am să te cred pe cuvânt. Dar, dacă 
n-o faci, am să-mi iau flota şi cufărul cu finanţe de război şi mă 
întorc la Alexandria! 


* 


leşi din dormitor, întorcându-se în apartamentele ei, unde le 
chemă pe Charmion şi Iras să se ocupe de ea. Antoniu rămase 
privind spre uşă. Pentru numele lui Jupiter! Părea să vorbească 
serios. 

„Ce să fac?” se întrebă el. „Are dreptate, ca de obicei. Parc-aş 
fi unul din jonglerii ăia din piaţă. Jonglez cu variantele, cu 
posibilităţile, cu viitorul. Trebuie să-i ţin în aer pe toţi în acelaşi 
timp, şi pe prietenii mei romani, şi pe satrapii clienţi, şi pe 
Cleopatra însăşi. In momentul ăsta, toată viaţa mea nu e decât o 
jonglerie. Dacă satisfac mulţimea, rămân în viaţă. Dacă scap o 
singură minge, toţi îmi vor întoarce spatele, dezamăgiţi. 

Vrea să aleg. Dar nu pot. Aşa că jonglez, mulţimea râde, iar eu 
trăiesc mai departe.” 


102 
Cetatea Atenei 


Fuseseră găzduiţi la vila palatină a legatului roman. Aceasta 
avea coridoare largi, placate cu porfir roşu şi marmură neagră, 
fresce cu fauni şi amoraşi jucându-se printre arbori dionisiaci, şi 
o grădină plină cu caişi şi trandafiri roşii ca sângele. In aripa de 
răsărit era un bazin interior întunecos, imp/uvium-ul, iar în 
marmură fuseseră săpate firide pentru o colecţie de statui, 
reproduceri după mari capodopere, ca Apollo de Leichares, pe 
care Antoniu îl dăduse jos imediat, şi Dionisoss-ul lui Fidias, pe 


392 


- COLIN FALCONER - 


care îl mutase într-un loc de onoare. 

Triclineum-ul fusese convertit în cameră a hărților. Avea 
vedere spre o curte cu iarbă şi o fântână, care era înconjurată de 
o colonadă cu acoperiş. Prin uşile deschise, briza caldă aducea 
cu ea mirosul îmbătător al tufelor de trandafir, iar în depărtare 
se vedeau coloanele albe ale Parthenonului. 

Dar azi nu se aflau acolo ca să admire Acropole. Pe masa 
mare din mijlocul camerei fusese desfăşurată o hartă, iar 
Antoniu şi generalii lui îşi concentrau acum atenţia asupra 
acesteia. Era prezentă şi Cleopatra, pe care ceilalţi o tratau cu 
răceală. 

Forţele aflate la dispoziţia acestor domni erau uriaşe. Pentru a 
domina mările, aveau flota Cleopatrei şi escadrele romane din 
Rhodos, Creta şi Cipru; pe uscat, Antoniu avea sub comandă 
nouăsprezece legiuni, plus încă unsprezece în rezervă la 
Alexandria, în Cyrenaica şi în Siria. 

— De ce nu invadăm acum? întrebă Canidius. Toată Roma e în 
plin scandal din cauza taxelor pe care le-a impus Octavian, 
armata lui e flămânadă şi prost plătită, oamenii s-au săturat de el 
până-n gât. 

Dellius clătină din cap: 

— Nu putem invada ltalia cu Maiestatea Sa Cleopatra în 
armata noastră. Ar fi interpretată ca o ocupaţie străină. Toată 
ţara s-ar ridica împotriva noastră, chiar dacă-l desconsideră pe 
Octavian. 

— Atunci, să traversăm acum, fără ea, propuse Ahenobarbus. 

„Romanii ăştia”, reflectă Cleopatra. „Sug trădarea şi 
ingratitudinea o dată cu laptele de mamă.” 

— Dacă traversaţi în Italia fără mine, spuse ea, va trebui să 
treceţi şi fără flota şi finanţele mele de război. Şi-atunci, să 
vedem cât de departe ajungeţi. 

Se lăsă o tăcere prelungită. 

— Oricum ar fi prea dificil, spuse în cele din urmă Antoniu. Nu 
sunt decât două porturi, la Tarentum şi la Brundisium, iar dacă 
Octavian ne închide porţile maritime, ne poate împiedica de tot 
să debarcăm. 

Impunse harta cu un deget: 

— Nu, eu plănuiesc să ne mutăm armatele aici, la Patrae, în 
Golful Calydon. 

Ahenobarbus clătină din cap. 


393 


- CLEOPATRA - 


— Şi să-i cedăm Via Engatia lui Octavian? E o nebunie. 

— Sunt de acord, interveni Dellius. Trebuie să păstrăm calea. 

Antoniu părea preocupat de altceva. 

— N-avem nevoie de el. 

Ahenobarbus îl privi uimit: 

— N-avem nevoie de principala cale între Adriatica şi Răsărit? 

Caesar însuşi a spus că asta era cheia Greciei! 

Reticenţa lui Antoniu o făcea pe Cleopatra să-nceapă să-şi 
piardă răbdarea. Nu era în stare nici măcar să le explice 
propriilor lui generali ce intenţii avea? 

— Flota va staţiona aici, în sud, arătă ea, la Actium, Corcyra, 
Patrae şi Methone. Insulele oferă adăposturi sigure pentru 
corăbiile noastre şi vom fi aprovizionaţi din Egipt, nu din Grecia. 
Aşa că ar fi nepractic şi inutil să ne menţinem forţele pe Via 
Egnatia. 

Toţi o priveau lung — romanii, Amyntas, Bogud, Archaelus, 
ceilalţi regi şi nobili. Nu erau obişnuiţi să aibă o femeie prezentă 
la un consiliu de război şi se simțeau cu atât mai stânjeniţi de o 
femeie care lua cuvântul şi dicta manevre strategice. 

Ahenobarbus îl privi pe Antoniu, ca şi cum ar fi aşteptat s-o 
contrazică. 

— Imperatore? 

Dar Antoniu se dusese la fereastră, de unde privea 
rândunelele zburând rapid pe sub colonade. Şi bea. Era abia 
ceasul al cincilea din zi, iar el avea deja o cupă cu vin în mână. 

— S-a hotărât, spuse şi-i expedie pe toţi. 

Ceilalţi ieşiră din cameră, în şir, fără tragere de inimă. 


103 


Era primăvară în Grecia, iar Antoniu se săturase de toate 
pregătirile pentru război, părăsind Atena cu suita lui de 
muzicanți şi actori, în drum spre insula Samos. Ceilalţi regi îl 
urmaseră acolo şi se luau la întrecere pentru a-i oferi cele mai 
opulente distracţii şi cele mai scumpe daruri. Mardian îi 
raportase Cleopatrei că teatrele erau pline până la refuz în 
fiecare seară. 

Antoniu pusese să se înalțe în grădina vilei un eşafodaj de 
ramuri verzi, pe care fuseseră agăţate tamburine, piei de ţap şi 


394 


- COLIN FALCONER - 


viță-de-vie, ca să semene cu peştera unui satir. Se spunea că în 
fiecare dimineaţă se tolănea înăuntru, bând cu prietenii lui, 
Munatius Plancus, piticul Sysiphus şi ceilalţi, distrându-se cu 
muzicanți şi actori ai ghildelor dionisiace din toată Grecia şi Asia. 
Atrăsese o suită vastă de Pani şi de maenade şi în fiecare zi 
toată insula răsuna de strigătele petrecăreţilor şi de muzica 
flautelor, a fluierelor şi a talgerelor. 

Şi, în fiecare noapte, Dionisos însuşi, acum în vârstă de 
patruzeci şi şase de ani şi pe calea spre îngrăşare, cârmuia 
orgiile care urmau. 

„Nobilul meu Antoniu. La un tânăr, asemenea excese se pot 
scuza, puse pe seama exuberanţei tinereşti. Dar ce putem 
spune”, se întreba Cleopatra, „despre un om ajuns la jumătatea 
vieţii care refuză să se despartă de jinduirile lui, învăluindu-le în 
numele religiei?” 

Sau era oare altceva? S-ar fi putut ca, pornind la luptă 
împotriva Romei, atât victoria, cât şi înfrângerea să-l dezguste în 
egală măsură? Oare nobilul Antoniu îşi dorea acum şi propria 
distrugere, pe lângă cea a duşmanilor? 

Cleopatra şi-ar fi dorit să-l înţeleagă mai bine. Ştia că Antoniu 
iubea traiul uşuratic mai mult decât s-ar fi cuvenit din partea 
oricărui bărbat, dar totuşi, în scurta lui viaţă, realizase mai mult 
decât oricare dintre semenii lui, poate numai cu excepţia lui 
Caesar. In adâncul inimii era încă un copil, dar printre ceilalţi 
oameni se înălța ca un uriaş. Fugea de responsabilitate ca de 
lepră, iar vanitatea lui nu cunoştea margini; şi, cu toate acestea, 
năvălise în viaţa ei ca un soare cald, iar, când o părăsise, sălile 
palatului din Alexandria rămăseseră pustii ca un mormânt, fără 
râsul lui. 

Cum avea să se rezolve toată această situaţie nu ştia. 
Apucaseră un leu de coadă, iar acum nu-i mai puteau da drumul 
până nu-l învingeau. 


Colina Palatină, Roma 


Octavia sperase ca pasiunea soţului ei pentru acea femeie 
egipteană să treacă, în timp, la fel cum părea să i se risipească 
interesul faţă de oricare altă femeie. Nu se putea baza pe ura ei; 
existau zile când n-o mai simţea şi aproape uita că o umilise şi o 
abandonase, ba chiar o respinsese, după ce ea înfruntase 


395 


- CLEOPATRA - 


furtunile iernii ca să se ducă la el, după înfrângerea din Parthia. 

Într-adevăr, ura o părăsise în repetate rânduri şi continua s-o 
dezamăgească, până în ziua când sosi un mesager s-o anunţe că 
se declarase divorţul. 

Din acel moment, nu mai avu încotro decât să facă lucrul 
asupra căruia Octavian insistase atât de multă vreme: conform 
legii, trebuia să plece din casa lui Antoniu, lăsându-se din nou, 
împreună cu copiii, în grija fratelui ei. 

Octavian, desigur, a transformat incidentul într-un eveniment 
public. Totul s-ar fi putut face noaptea, discret, pentru a-i ocroti 
demnitatea. Dar aşa ceva n-ar fi folosit la nimic. In schimb, 
Octavian veni s-o ia la ceasul al cincilea din zi, având grijă ca 
intenţiile lui să fie aduse la cunoştinţa întregii Rome. În timp ce 
ieşea din vilă, în ziua plecării, Octavia văzu o mulţime imensă 
adunată sub brazi, să asiste la spectacol. Priveau cu fascinaţie 
năucă, de parcă ar fi participat la o execuţie publică. 

Octavian nu-i adusese trăsură; fu nevoită să plece pe jos, cu 
copiii şi sclavii după ea, cărând bagajele pe Palatină, spre casa 
lui Octavian. „Ce spectacol jalnic dăm”, îşi spuse Octavia. 

„Fratele meu a pregătit totul, ca o mărturie grăitoare despre 
căderea în dizgrație a fostului meu soţ. 

Of, m-am săturat de bărbaţi pentru toată viaţa. Dacă Antoniu 
s-a folosit de mine, fratele meu s-a folosit şi mai mult. Chiar şi în 
nenorocirea mea găseşte o formulă de a face politică. Sper ca 
Hades să-şi deschidă porţile pentru amândoi şi să sufere 
împreună, acolo, în tenebre. Din partea mea, de-acum încolo nu 
voi mai avea de-a face decât cu femei.” 


104 
Cetatea Atenei 


Era un băiat stângaci, părând atât prea slab, cât şi prea înalt. 
Avea o faţă lungă, cu maxilare de cal şi dinţi prea mari pentru 
gura lui. O fi fost oare într-adevăr fiul lui Antoniu? 

Antyllus era singurul dintre copiii lui care, după divorţ, preferă 
să părăsească Roma, pentru a veni să stea cu tatăl său. 
Cleopatrei i se părea că Antoniu, care nu-l mai văzuse de când 
era mic, nu era pregătit pentru această demonstraţie de 


396 


- COLIN FALCONER - 


afecţiune filială. 

— Antyllus, spuse el. Băiatul meu. 

Incercă să-l îmbrăţişeze, dar adolescentul îşi ţinu braţele pe 
lângă trup, ca o statuie. Murmură doar atât: 

— Salut, tată. 

Şi continuă să privească vinişoarele din marmura pardoselii. 
Antoniu, cu ochii roşii şi tremurând, încă nu-şi revenise după 
excesele din timpul nopţii. Stătea aşezat pe o canapea de 
mătase şi trebuia să-şi folosească ambele mâini pentru a ridica 
la buze cupa de jad. Cleopatra, Caesarion şi ceilalţi copii erau 
prezenţi cu toţii, pentru a-i ura bun-venit la Atena noului lor frate 
după tată. Toţi îl priveau fix pe Antyllus, nedumeriţi şi jenaţi. Ca 
şi cum tocmai ar fi luat prânzul, iar cineva ar fi aruncat pe masa 
de banchet un câine jupuit de piele. 

— şi buclează părul, mârâi dispreţuitor Caesarion, risipind 
tăcerea. 

— Sunt naturale, se bâlbâi Antyllus, şocat de o insultă atât de 
directă. 

Caesarion adulmecă prin aer. 

— Şi-şi dă cu parfum. Pe toţi zeii, arată ca un dansator sirian. 

— Destul! se răsti Antoniu, dar Cleopatra putea să vadă că 
împunsăturile îşi atinseseră ţinta. 

— Îţi vei cere iertare, îi spuse ea lui Caesarion. 

— Imi pare rău, se conformă băiatul, bosumflat. Scuză-mă că 
te-am făcut „dansator sirian”. 

Buza de jos a lui Antyllus începu să tremure. 

Antoniu era vizibil jenat de acea izbucnire şi încercă să 
recupereze o parte din terenul pierdut cu fiul lui. 

— Ce fac surorile tale? întrebă, neluând în seamă lacrima care 
se prelingea pe obrazul fiului său pierdut. 

— Sunt bine. 

Din nou o tăcere penibilă. 

— Octavian s-a purtat frumos cu tine? 

— Foarte frumos. Dar i-am spus că locul meu e aici, lângă tine. 

Antoniu dădu din cap: 

— Chiar aşa. 

— Şi-n plus, cred că are dansatorii lui, replică Caesarion. Mai 
drăgălaşi. 

Cleopatra făcu un semn cu capul spre preparatorul lui 
Caesarion: 


397 


- CLEOPATRA - 


— la-l de-aici şi trage-i o mamă de bătaie. 

Caesarion aruncă o privire spre ea, cu ochii scăpărând de 
furie. Avea şaisprezece ani, fiind poate cam mare pentru a mai 
încasa bătaie. Dar un asemenea comportament nu putea trece 
nepedepsit. 

Eunucul care-i fusese repartizat îl scoase pe băiat din cameră. 
Era prea bătrân şi prea slab ca să-i poată face mare lucru. Totuşi, 
asta avea să-l înveţe o lecţie, poate. 

Antoniu stătea tăcut, complet încurcat. Un tată desăvârşit 
pentru Alexandru, Selena şi micul Filadelfus, dar în faţa acestei 
făpturi părea buimăcit de-a binelea. Cleopatra îi trimise pe cei 
trei copii mai mici cu preparatorii lor. 

— Imi pare rău pentru grosolănia lui Caesarion, spuse ea, când 
rămaseră singuri. S-ar putea ca fiul meu să-l privească pe 
Antyllus ca pe un rival. 

Antoniu dădu din cap: 

— Toţi fraţii ajung rivali, mai devreme sau mai târziu. 

— Şi surorile, adăugă ea, cu gândul la Arsinoë. 

Scena dintre Caesarion şi Antyllus o şocase. „Punem atâta 
preţ pe moştenitorii noştri”, îşi spuse, „ca şi cum prin ei am 
putea să ne trăim mai departe scurta viaţă.” Şi totuşi, semăna 
vreunul dintre aceşti băieţi cu mamele sau cu taţii lor? Caesarion 
devenise un tânăr sarcastic şi irascibil, deşi Cleopatra spera ca 
aceste defecte să-i treacă, o dată cu înaintarea în vârstă. 
Impresia ei imediată despre Antyllus era că petrecuse mult prea 
mult timp dădăcit de femei. 

II lăsă pe Antoniu să-şi rumege melancolia. Fără îndoială, avea 
să caute soluţia acestei noi probleme într-o cupă cu vin. 


105 


Soarele încălzise banca de marmură. Albinele şi alte insecte 
erau ocupate să culeagă nectarul din trandafiri. Glicina purpurie 
se căţăra pe peretele din spatele ei. Cleopatra asculta şipotul 
fântânii, lăsând zefirul blând al verii să-i mângâie faţa. Lângă ea 
stăteau doi servitori, alungând gâzele cu evantaie din pene de 
struţ cu mânere de aur, dar îi alungă, pentru a rămâne singură 
cu Mardian. 

Bătrânul eunuc îşi făcea vânt cu furie, în timp ce sudoarea îi 


398 


- COLIN FALCONER - 


păta mantia voluminoasă, făcându-i pielea să lucească precum 
arama. 

Ştia că-i adusese veşti proaste. Şi într-o zi atât de frumoasă...! 
Un dezastru merita o vreme mai mohorâtă decât asta. Cleopatra 
inspiră miresmele grădinii, prelungind încă puţin momentul. În 
cele din urmă, spuse: 

— Aşadar, Mardian. Ai primit ştiri de la prietenul nostru 
Apollodorus. 

— Intr-adevăr, Maiestate. 

Primul ministru îşi şterse sudoarea de pe faţă cu o batistă de 
mătase brodată. 

— Munatius Plancus s-a instalat în noua lui casă? 

Plancus, unul dintre cei mai de încredere generali ai lui 
Antoniu, plecase de la Atena la Roma, pentru a-i jura credinţă 
tânărului Caesar. 

— Octavian găseşte întotdeauna loc pentru încă un lingău. 

— Sunt sigură că discuţiile cu el i s-au părut extrem de 
interesante. La urma urmei, cunoştea numărul exact al forţelor 
noastre şi dispoziţia pe care le-am stabilit-o. 

— Aşa este. 

Un moment, îl privi lung pe eunuc. Se întreba cum ar fi decurs 
viaţa lui dacă, în copilărie, nu se supunea dorinţei părinţilor, 
pentru a suferi operaţia care-i îngăduise intrarea în serviciul 
regal. 

— Deci, sunt pregătită. Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Când eraţi la Roma, Caesar v-a arătat Templul Vestei, în 
Forum Romanus? 

— Da. 

— Prin urmare, ştiţi că se obişnuieşte ca romanii de obârşie 
nobilă să-şi depună testamentele în păstrare la preotesele 
virgine. Desigur, persoanele Vestalelor Fecioare sunt considerate 
inviolabile. 

— Am auzit despre această tradiţie. 

— Aşadar, puteţi înţelege cât de şocată a fost toată Roma să 
descopere într-o dimineaţă că templul fusese invadat, preotesele 
maltratate şi anumite documente luate de oameni înarmaţi. Era 
— şi este — o crimă de proporţii inimaginabile. Dar, a doua zi, 
Octavian s-a ridicat în Senat pentru a declara că intrase în 
posesia testamentului lui Marcus Antonius Imperator. Din acel 
moment, a fost clar ai cui oameni săvârşiseră sacrilegiul. 


399 


- CLEOPATRA - 


Cleopatra clipi din ochi, nedumerită. Cu siguranţă, aceasta 
trebuia să fie o veste bună, nu? Nici chiar Octavian nu putea 
viola Templul Vestei fără să sufere cea mai aspră pedeapsă. Dar 
de ce să fi afirmat că furase un lucru care nu se afla acolo? 

— Octavian a citit testamentul în faţa Senatului. In testament, 
Caesarion era declarat mogştenitorul natural al lui Cleopatra, 
Maiestatea Voastră eraţi numită soţia lui, în contravenienţă cu 
legea romană, şi se stipula că, la moartea lui, urma să fie 
înmormântat nu la Roma, ci în mausoleul regal al Ptolemeilor, 
din Alexandria. Se pare că aceste dezvăluiri au provocat atâta 
agitaţie, încât până şi crima prin care documentul a ajuns în 
mâinile lui Octavian a fost trecută cu vederea. Vila lui Antoniu de 
pe Palatină a fost arsă imediat până-n temelii, de mulţime. 

Cleopatra tăcea, încercând să-şi adune gândurile. 

— A existat un asemenea testament, Maiestate? 

Dădu din cap. 

— Dar este depus la preoţii lui Isis, în Brucheion. 

— Deci, Plancus a fost, spuse Mardian, văzându-şi bănuielile 
confirmate fără putinţă de tăgadă. El i-a spus lui Octavian despre 
acest document. Testamentul pe care l-a citit Octavian în Senat 
este un fals. 

— Ar fi trebuit să rămână secret, răspunse Cleopatra. Dintr-o 
dată, înţelesese. A devastat Templul Vestei, pentru a face să 
pară că testamentul era autentic. 

— Într-adevăr. Cine ar risca o crimă atât de cumplită, dacă 
miza n-ar fi cea mai mare din toate? 

Un moment, soarele dispăru printre nori. Cleopatra se 
cutremură. Işi amintea de băiatul debil pe care-l cunoscuse în 
seara aceea la cină, în casa lui Caesar. Cea mai mare putere a lui 
Octavian consta în faptul că toţi se grăbeau prea tare să-l 
socotească drept un om slab. 

Douăzeci de ani de lupte, pentru ea, pentru fiul ei, pentru 
Alexandria, pentru Egipt. Şi încă se mai afla într-un pericol la fel 
de mare ca în ziua în care se aşezase pe tron. 

Dar, curând, sorții aveau să se hotărască. Cel puţin, acum nu 
mai era mult şi se sfârşea totul. 


106 


400 


- COLIN FALCONER - 


Octavian se ridică încet în picioare. Camera Senatului era 
plină până la refuz. Divorțul lui Antoniu de Octavia, citirea 
testamentului său îi electrizaseră pe toţi. 

Aşteptă să se potolească toate tusele şi foielile de picioare. 

— Senatori. Ne confruntăm azi cu o ameninţare cum n-am mai 
cunoscut încă de pe vremea lui Hannibal. Nu e doar încă un 
război civil, aşa cum a trebuit să îndurăm între tatăl meu şi 
Pompei sau cum au fost rebeliunile ulterioare ale fiilor şi 
partizanilor lui Pompei, ci de astă dată este o ameninţare la 
adresa Romei însăşi. Ca să nu încapă nici o îndoială, conflictul 
meu actual nu este cu Marcus Antonius, ci cu femeia care îi 
comandă de-acum fiecare mişcare. Căci, dacă nu punem mâna 
pe arme, purtându-ne ca nişte bărbaţi, ne vom pomeni că şi 
treburile noastre vor fi în acelaşi fel hotărâte de această 
Cleopatra... 


Patrae, Grecia 


O hartă uriaşă a Greciei fusese desfăşurată pe marea masă a 
hărților. Canidius stătea aplecat asupra ei, cu Dellius alături şi 
ofiţerii din statul major. Sosius, care fusese însărcinat cu 
escadrele navale romane, arăta pe hartă. 

— Planul lui Antoniu este să ne postăm flota astfel încât să 
putem intercepta forţele lui Octavian înainte de a traversa din 
Italia, în primăvară, spunea el. Desfăşurarea noastră arată ca un 
scut care se întinde de-a lungul întregii coaste de apus a Romei. 
Oriunde ar încerca să treacă Octavian cu armata lui, îl vom putea 
ataca, protejându-ne totodată propriile linii de aprovizionare din 
Egipt. 

— După cum a subliniat Imperatorul nostru, adăugă Canidius, 
este imperativ, politiceşte vorbind, ca Octavian să ne atace 
primul. Trebuie să purtăm acest război pe un teren neutru. 
Timpul este de partea noastră. De ce să ne asumăm riscuri? 
Avem mâncare din Egipt şi tezaurul fără fund al Cleopatrei din 
care să ne finanţăm. Armata noastră este mai numeroasă, flota e 
de calitate superioară. Intre timp, Italia suferă de foame, iar 
Octavian e falit. Armata lui e la un pas de revoltă, aşa că avem 
şanse ca nici măcar să nu trebuiască să luptăm. 

Dellius dădu din cap. Era convins că aveau dreptate. Octavian 
nu era general. Anul viitor, pe vremea aceea, aveau să fie din 


401 


- CLEOPATRA - 
nou instalaţi în vilele lor de la Roma. 


* 


— ... Faptul ca noi, romani şi stăpâni ai celei mai mari şi mai 
bune părţi a lumii, să fim călcaţi în picioare de o egipteancă, de o 
femeie, e nedemn de părinţii noştri şi, de asemenea, nedemn de 
noi înşine. Se cade să suportăm cu umilinţă insultele acestor 
alexandrini, ale acestor bădărani, care sunt sclavii unei femei, nu 
ai unui bărbat? Cine nu s-ar lamenta, văzând soldaţii romani în 
serviciul de gărzi de corp ale acestei regine? Cine n-ar geme de 
disperare, auzind că senatorii şi cavalerii romani se gudură pe 
lângă ea ca nişte eunuci? Cine n-ar plânge, văzându-l şi auzindu- 
| pe Antoniu însuşi, omul care a fost de două ori Consul, de multe 
ori Imperator, numindu-şi copiii Soarele şi Luna şi, în cele din 
urmă, asumându-şi titlul de Dionisos, iar după aceasta dăruindu-i 
ei insule şi naţiuni întregi, ca şi cum ar fi stăpân peste toate 
pământurile şi mările? 

Şi atunci, de ce ne-am teme cât de cât de el? Din cauza 
numărului de oameni pe care-i are? Dar nici un număr de 
persoane, oricât de mare, nu poate învinge virtutea. Din cauza 
naţionalităţii lor? Dar, cu siguranţă, aceşti mocofani şi asiatici se 
pricep mai bine să ducă pe umeri pepeni, decât arme. Din cauza 
experienţei lor? Ştiu mai bine cum să pescuiască, decât cum să 
lupte pe mare. Din partea mea, mi-e mai degrabă ruşine că ne 
vom înfrunta cu nişte creaturi ca acestea, căci răpunerea lor nu 
ne va aduce nici o glorie. Cu cine luptăm noi, de fapt? Cine sunt 
generalii lui Antoniu? Ar fi Mardian, eunucul, şi lras, coafeza 
Cleopatrei, şi Charmion, garderobiera ei. Aceştia sunt inamicii 
voştri — iată cât de jos a decăzut nobilul nostru Antoniu de 
odinioară! Dacă doreşte să moară şi să fie îngropat în pământ 
străin, n-are decât să i se îndeplinească dorinţa. In timp ce el va 
zăcea îmbălsămat ca un faraon, eu, Imperator Caesar, îmi voi 
odihni oasele în mormântul familiei pe care chiar acum îl 
construiesc pe malul Tibrului. Nici chiar pulberea mea nu te va 
uita şi nu te va părăsi, Mamă Roma! 


* 
— Nu-mi place aici. 


402 


- COLIN FALCONER - 


Caesarion stătea la fereastră, încruntat, privind furtuna. 
Cleopatra îşi pusese atât de multe speranţe în acest băiat. 
Văzându-l acum din profil, observa că semăna puţin cu tatăl lui, 
dar în rest avea atât de puţine calităţi lăudabile. Manifestase 
anumite aptitudini pentru călărie şi avea talent la limbile străine, 
însă nimic mai mult. Spera ca alte afinități să i se dezvolte, pe 
măsură ce creştea.. 

— Trebuie să stai aici, îi răspunse ea. Pentru tine are loc 
războiul ăsta. 

— Numai să nu mai trebuiască să mă urc pe vreo corabie. Am 
rău de mare. 

Măcar atâta lucru moştenise şi de la ea. 

— Vom sta aici toată iarna. După aceea, mai vedem noi. 

— E prea frig. Şi nu am nimic de făcut. 

— Ai de făcut lecţiile. Trebuie să-ţi exersezi retorica şi 
numerele. 

— De ce? 

— Pentru că eşti prinţ! se răsti ea, făcându-l să holbeze ochii 
în faţa acestei ieşiri neaşteptate de furie. 

— Pe Antyllus l-ai lăsat să stea la Atena. 

— Războiul ăsta nu are nici o legătură cu el. 

Caesarion nu răspunse. Continuă să se uite pe fereastră, la 
marea cenuşie. „Ce băiat posac. Mai mult seamănă cu fraţii mei, 
de fapt, decât cu Caesar.” Ironia sorții; era tot ce-i mai rămăsese 
de la lulius. 


* 


Octavian mergea spre Câmpul lui Marte într-o procesiune 
solemnă cu generalii lui, în ţinută militară completă, îmbrăcat cu 
mantie de piele şi pieptar împodobit, sub privirile tuturor bon;-lor 
din Roma, gătiţi în purpuriul lor de ceremonie. Ritualul pe care 
urma să-l oficieze era unul dintre cele mai străvechi ale tribului 
roman şi niciodată nu avusese atât de mulţi martori dintre cei 
prezenţi. 

Octavian se opri la porţile templului dedicat Belonei, zeiţa 
războiului. Ilnăuntru, înmuie o lance în sânge omenesc proaspăt 
şi, după ce-şi aduse ofrandele zeiţei, ieşi în faţa tuturor. 

Glasul lui răsună în aerul rece al dimineţii. 

— Regina egipteană, Cleopatra, a pus ochii pe Roma şi vrea să 


403 


- CLEOPATRA - 


ne conducă, iar noi o declarăm solemn inamica noastră. Această 
scorpie din Casa lui Ptolemeu, care l-a strivit sub tălpi pe 
generalul nostru Marcus Antonius şi a făcut din el sclavul ei, 
această egipteancă barbară care adulează reptile şi dobitoace ca 
zei, trebuie să fie răpusă. 

Se întoarse spre sud-est, arăta în direcţia Egiptului, şi agită 
lancea în aer. 

— Prin această acţiune declarăm justum bellum, un război just 
şi îndreptăţit, împotriva acestei suverane străine care ne 
ameninţă statul. Nu trebuie să-i îngăduim nici unei femei să se 
facă egala unui bărbat! 

Şi, cu aceasta, Roma intră în război cu Egiptul. 


107 


Patrae, în golful Caldyon 

Luna romană a lui Marte, _ 

Cu treizeci şi unu de ani Inainte de naşterea lui 
lisus Christos 


Printr-o coincidenţă fatidică, vestea a ajuns de la Methona la 
ei tocmai la ldele lui Marte. larna încă nu se sfârşise, iar 
Octavian, aşa cum preziseseră unii, fusese într-adevăr ademenit 
de împrejurări să acţioneze cu o grabă necaracteristică pentru el. 
Sau mai degrabă amiralul lui, Marcus Agrippa, demonstrase că, 
atunci când era încolţit cu spatele la zid, devenea cel mai 
periculos şi mai energic duşman. 

Ocolise marea pavăză pe care Antoniu o instalase în jurul 
Greciei, navigând mult spre miazăzi, cu jumătate din flotă, 
pentru a ataca Methona. Escadra romană de-acolo fusese luată 
prin surprindere. Nu se aşteptau să fie atacați; la fel ca partea 
cea mai mare din armata lui Antoniu, nici măcar nu credeau că 
aveau să fie chemaţi în luptă. 

Fortăreaţa a fost capturată, iar Bogud din Mauritania, unul 
dintre cei mai trainici aliaţi ai lui Antoniu, a murit în luptă. Era o 
lovitură zdrobitoare. Methona fusese avanpostul lor cel mai 
îndepărtat spre miazăzi, străjuind căile de aprovizionare din 


Egipt. 


404 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu şi generalii lui erau năuciţi. Nu anticipaseră o 
asemenea manevră. Ce însemna? Plănuia oare Octavian să-şi 
debarce armata acolo şi să înainteze spre ei pe uscat, dinspre 
miazăzi? 

După aceea, evenimentele s-au desfăşurat cu o mare 
repeziciune. 

Inainte ca Antoniu şi generalii lui să aibă cea mai mică şansă 
de a reacţiona, Agrippa a fortificat Methona cu proprii soldaţi şi a 
început să hărţuiască flancul de miazăzi al armatei lui Antoniu în 
timp ce restul flotei a atacat Corcyra, în miazănoapte. Asediat 
acum pe două fronturi, Antoniu a prins de veste că Octavian îşi 
debarcase cu succes armata la Panormus, la o sută de mile 
romane spre miazănoapte de Golful Ambracia. 

In doar câteva săptămâni, iniţiativa îi fusese smulsă din mâini, 
iar din toate planurile lui se alesese praful. Propriile legiuni 
continuau să se îmbete şi să benchetuiască în tavernele de lângă 
portul din Patrae, nepregătite pentru o campanie lungă, crezând 
că urmau să se bată cu un inamic slăbit şi demoralizat — dacă le 
era dat să lupte cât de cât. 

Unde fusese greşeala? 

Corcyra a căzut în urma unui asalt hotărât de pe mare, în timp 
ce, la miazăzi, corăbiile lui Agrippa porneau din Methona să 
ambuscheze toate navele comerciale care veneau de la 
Alexandria cu grâu pentru armata lui Antoniu. 

Antoniu a dat ordin ca armata să fie traversată de la Patrae pe 
continent, de unde aveau să pornească în marş forţat spre 
miazănoapte, pentru a se întâlni cu forţele lui Octavian. Urmau 
să-şi facă tabăra la Actium, pe malul Golfului Ambraciei, iar 
acolo, a hotărât Antoniu, avea să-şi distrugă torţionarul o dată 
pentru totdeauna. 


108 


Localitatea Actium stătea agăţată la capătul din miazăzi al 
unei mări interioare cu ape puţin adânci, supusă mareelor, care 
la reflux lăsau în urmă întinderi vaste de lagune şi mlaştini şi 
câteva insulițe joase, pline de mâl. Colinele înconjurătoare erau 
din calcar, presărate cu tufişuri rare, iar în timpul zilei nu se 
auzeau alte sunete decât vaietele jalnice ale păsărilor de apă 


405 


- CLEOPATRA - 


sub cerul apăsător. 

Flota Cleopatrei zăcea la ancoră pe apa netedă, plumburie, cu 
catargele profilate pe munţii Akaramaniei, ale căror piscuri se 
ascundeau în nori. Dincolo de gura estuarului, colinele înalte din 
Leucas dominau marea. y 

Din tabără se înălţau spre cer fuioare de fum. in jurul 
perimetrului fuseseră construite garduri din lemn şi şanţuri de 
apărare şi totul părea în ordine. Dar, când trecură pe lângă 
gărzile de la poartă, Cleopatra fu izbită de expresiile de pe 
chipurile santinelelor. Se uitau la ea cu ochii stinşi de oboseală şi 
foame. Cât de grea trebuie să fi fost iarna, în locul acela mohorât 
şi deprimant...! 

„Era dilema clasică a oricărui general”, îşi spuse ea. Ceea ce 
părea atât de sigur pe hartă era cu totul altfel în realitate. Hărțile 
nu transmiteau niciodată duhoarea morţii sau atmosfera de 
zădărnicie. Un val de letargie şi groază o învăluise în timpul 
lungului marş din Golful Calydon, iar acum ameninţa s-o 
copleşească. Venirea acolo fusese ca o traversare a Styxului, pe 
Tărâmul Umbrelor. 


Mantia purpurie a lui Antoniu era stropită cu noroi, iar chipul şi 
braţele i se mânjiseră cu sudoare şi praf după lungul drum spre 
miazănoapte. Eros, scutierul lui, îi aduse apă proaspătă într-un 
căuş, iar Antoniu se spălă repede pe faţă şi mâini, după care se 
aşeză pe un scăunel, în timp ce Eros îi scotea cizmele. Ceru să i 
se aducă vin. 

Cleopatra îl studie. Aerul ţanţoş i se risipise cu desăvârşire. Şi 
nu mai departe de vara trecută crezuse că totul avea să fie 
floare la ureche. 

„O fi prea târziu ca să-l seducem pe Agrippa?” se întrebase 
Mardian cu voce tare, în seara dinaintea plecării de la Patrae. 
Cleopatra îl certase pentru insolenţa lui, dar eunucul avea 
dreptate, desigur. Dacă gândeai numai în termeni politici, se 
aliase cu omul nepotrivit. Insă Octavian nu reprezentase 
niciodată o variantă viabilă, chiar dacă s-ar fi putut căli spre a 
nu-i lua în seamă coşurile şi dinţii stricaţi. Nu numai lui 
Caesarion, ci şi pentru că puştiul, cum continua să-l numească 
Antoniu, nu s-ar fi lăsat niciodată convins să împartă puterea cu 


406 


- COLIN FALCONER - 


nimeni. După cum descoperise Antoniu însuşi. 

Adevărul era că regina Cleopatra avea puţini egali în lume, iar 
posibilităţile ei de a-şi alege un consort fuseseră întotdeauna 
limitate. Se socotise norocoasă să găsească un bărbat pe care 
nu numai că-l găsea atrăgător, ci îl şi iubise chiar. Cândva. 

Cleopatra strâmbă din nas. Duhnea a putreziciune. 

— Nu-mi place deloc aici, spuse ea. 

— Nu e nevoie să-ţi placă, mârâi Antoniu. Nu aici o să ne 
construim capitala. 

— La flota mea mă refer. Corăbiile au stat ancorate în balta 
asta puturoasă toată iarna. Lemnăria trebuie să fie plină de 
viermi. 

— Pentru moment, nu avem nimic de făcut cu problema asta. 

— Totul, pare-mi-se, se bazează pe păstrarea insulei Leucas. 
Eşti sigur că Marcus Grattius al tău şi-a menţinut acolo destui 
oameni ca s-o apere? 

— Cine e generalul aici? 

Cleopatra ridică din umeri. 

— İn campania asta, până acum? Aş zice că Agrippa. 

Ghimpele îl împunse adânc. „Uneori”, îşi spuse ea, „sunt cam 
prea slobodă de gură.” 

— Lasă-mă pe mine să-mi bat capul cu campania, replică 
Antoniu. Am mai făcut aşa ceva, şi fără ajutorul tău. Poate ar fi 
mai bine să pleci. Servitorii aşteaptă cu nerăbdare să se ocupe 
de tine, în apartamentele tale. ; 

N-avea nici un rost să discute cu el în contradictoriu. In timp 
ce Cleopatra pleca, Antoniu apucase deja în pumn o cupă şi 
striga să i se mai aducă un ulcior cu vin. 


109 


Canidius sosi în marş forţat, cu şapte legiuni din Patrae, alături 
de aliaţii asiatici ai lui Antoniu şi contingentele lor; acum, pe 
peninsulă era instalată o armată de o sută de mii de oameni. 
Antoniu îşi ţinu primul consiliu de război într-un pavilion şubred 
de lemn, care urma să-i servească drept principia, cartier 
general. Toţi se adunaseră acolo, regi, senatori şi generali, în 
jurul hărţii mari care fusese desfăşurată pe o masă cu capre. 

Harta reprezenta dispozitivele celor două armate. Inamicul lor 


407 


- CLEOPATRA - 


ocupase terenurile mai înalte de la miazănoapte, iar flota lui 
Agrippa era ancorată în apropiere, în Golful Gomaros. Octavian 
îşi fortificase poziţia cu tranșee şi palisade, până pe malul mării. 

Dar Octavian nu era singurul lor duşman, după cum reieşi clar 
când Canidius se întoarse spre Cleopatra, întrebând-o cât de 
bine îi era pregătită flota. 

Cleopatra ezită. 

— În timpul iernii, am pierdut zece mii de vâslaşi, din cauza 
bolilor. 

Toţi cei din jurul mesei traseră aer în piept, adânc, tăios. 

— Zece mii! strigă Canidius. 

Grattius le spusese că bântuise o molimă. Dar atât de mulţi...? 

— Mă rog, nici nu e prea surprinzător, interveni Ahenobarbus. 
Majoritatea oamenilor lui Grattius sunt asiatici şi sirieni. Folosesc 
aceleaşi latrine, luni de-a rândul. Şi pe urmă, te mai întrebi cum 
de se îmbolnăvesc. 

Cleopatra îi văzu pe Amyntas şi alţi câţiva dintre prinții străini 
schimbând priviri peste masă. Nu erau obişnuiţi cu insulte atât 
de neruşinate. 

— Vom recruta alţi vâslaşi din rândurile populaţiei locale, 
spuse Antoniu. 

— Oamenii pe care i-am pierdut eu erau fenicieni şi egipteni 
care au petrecut luni de zile antrenându-se, înainte de a pleca 
din Atena. Meseriaşi. Nu vor fi înlocuiţi atât de uşor. 

Se vedea clar că modul ei direct de a vorbi îl deranja. Dar 
trebuia să i-o spună. 

— De asemenea, sunt îngrijorată să văd că părem aşa de 
înghesuiți aici. 

— Nu suntem deloc înghesuiți. Flota noastră e bine protejată. 
Cea a lui Agrippa este în pericol. El nu are port de furtună. 

— Poate veni şi pleca după bunul lui plac. Noi nu putem. 

— Sunt de acord cu stăpânul meu Antoniu, replică 
Ahenobarbus. Aici, suntem de nepătruns. li mulţumim Cleopatrei 
pentru opinia ei, dar de asemenea ne întrebăm în câte campanii 
a luptat. 

Cleopatra. Bălegarul ăla de măgar roman îndrăznea să i se 
adreseze pe nume! Făcu un efort să se stăpânească. 

— Nu am experienţă combativă care să mă călăuzească, după 
cum bine ştiţi. Numai logică şi rațiune. 

— Intrucât în momentul de faţă nu plănuim să purtăm o 


408 


- COLIN FALCONER - 


bătălie pe mare, nu văd ce rost are discuţia asta, se răsti 
Antoniu, oprind schimbul de replici. Octavian are tabăra aici, 
continuă el, pe Colina Mikhailitzi. Nu-l putem ataca direct; aşa că 
trebuie să încercăm o manevră pentru a-l sili să-şi părăsească 
poziţia. Aprovizionarea lui cu apă pare vulnerabilă, continuă el, 
bătând cu un deget în hartă. Dacă reuşim să capturăm izvoarele 
astea de-aici, va trebui să părăsească fortăreaţa pentru a lupta. 
Atunci, Agrippa nu va mai putea să-l salveze. j 

Cleopatra păstră tăcerea, deşi ştia ce intenționa Antoniu. Işi 
dorea o victorie pe uscat, ca să se poată lipsi de ea şi de flota ei. 
Ce ironie. Investise atât de mult în puterea maritimă a Egiptului, 
iar acum se părea că avea să lase cei mai buni cedri din Liban să 
putrezească în port. 


* 


A doua zi dimineața, când se trezi, Cleopatra văzu o pânză de 
fum plutind peste insula Leucas. Mardian se repezi în cort ca s-o 
informeze că Agrippa lansase un atac prin surprindere asupra 
insulei, în seara trecută la apusul soarelui, scufundase sau 
arsese escadra staționată acolo şi cotropise fortăreața. 
Supraviețuitorii încă mai soseau clătinându-se pe mal. 

Un nou dezastru. De-acum încolo, toate alimentele, hainele şi 
armele lor trebuia să fie aduse pe uscat, din Golful Calydon, cu 
catârii. Nu le mai rămânea decât să forţeze lupta sau să moară 
de foame. 


110 


Eros îl ajută pe Antoniu să-şi îmbrace armura, strângându-i 
curelele la umeri şi mijloc şi încheind pieptarul peste tunica 
purpurie. Era o armură pe măsura unui Imperator, cu decoraţiuni 
smălţuite reprezentând scene din faptele de poveste ale 
presupusului strămoş al lui Antoniu, Hercules. „Va cam avea 
nevoie azi de ceva din forţa şi curajul lui legendare”, reflectă 
Cleopatra. 

In continuare, Antoniu îşi puse pe cap casca grea de bronz, cu 
vizieră şi obrăjeri, luă în mână o spadă mare cu două tăişuri, 
lungă cât braţul Cleopatrei, şi o vâri în teacă. Eros îi potrivi 


409 


- CLEOPATRA - 


chinga pentru mână în scutul rectangular curb şi, în cele din 
urmă, îi puse pe umeri mantia purpurie care-l identifica drept 
Imperator, comandant al armatei romane. 

In timp ce Eros îl îmbrăca, Antoniu se tot uita pe uşa cortului 
spre mare, unde insula Leucas ocupa tot orizontul, cu crestele 
albe ale valurilor spărgându-se la baza falezelor de calcar. Pe 
acolo patrulau acum corăbiile lui Agrippa. 

— M-am rugat lui Isis pentru succesul vostru, îi spuse 
Cleopatra. 

lnălţase un mic altar lângă pavilionul ei de mătase, unde o 
statuie din marmură a lui Isis Pelagia, luminată cu lumânări, 
accepta ofrandele de tămâie şi vin. Se ruga acolo în fiecare zi. 

Antoniu îi ignoră referirea la zeiţă. Poate că se gândea să 
revină la severii lui zei romani, acum când Fortuna îl părăsise. Nu 
mai scotea o vorbă despre Dionisos. 

— Ce bine e să iau din nou armura pe mine, spuse el. 

O privi zâmbind şi, un moment arătă din nou ca Antoniu cel de 
altădată. 

— La consiliul de ieri... îmi pare rău dacă te-am jignit. Dar 
trebuie să ţii minte că sunt regină, nu una dintre servitoarele 
tale. 

— Creează impresie proastă în faţa celorlalţi, răspunse 
Antoniu. 

— Faptul că am opinii? 

— Faptul că Imperatorul lor poate primi îndrumări de la o 
femeie. 

— Nu sunt o femeie. Sunt o zeiţă. 

O privi lung. Poate credea că-i ardea de glumă. 

— N-am înţeles niciodată faptele zeilor sau ale femeilor, 
murmură el. 

— Mă îndoiesc că ei şi ele te-au înţeles vreodată pe tine. 

Antoniu zâmbi din nou. 

— Fără îndoială, ai dreptate. 

O sărută uşor şi ieşi cu paşi mari din cort. Prin aer plutea 
fumul din tabără, ca o ceaţă, amestecat cu mirosul de piele şi 
cai. Armata îşi strângea rândurile pe câmpie, şiruri nesfârşite de 
recruți şi legionari unduind prin arşiţa încremenită. Acvilele 
romane erau ţinute sus de purtătorii de drapel, iar dimineaţa 
răsuna de trompete şi ropote de copite. 

Canidius şi Ahenobarbus îl aşteptau, călări. Antoniu se săltă în 


410 


- COLIN FALCONER - 


şaua murgului său uriaş. În acel moment, toate efectele băuturii, 
ale înfrângerilor şi ale anilor de petreceri părură să se lepede de 
pe el. Făcu un semn nonşalant cu mâna şi toţi trei porniră în 
josul pantei blânde, să se posteze în fruntea armatei. 


* 


Se întoarseră chiar înainte de căderea serii. 

Antoniu sosi în galop până aproape de uşa preaetorium-ului şi 
intră înăuntru, cu pas apăsat. Din pavilionul ei, aflat la o sută de 
paşi distanţă, Cleopatra îl auzi strigând să i se aducă sticla de 
vin. 

Următorul pe care-l văzu fu Ahenobarbus, călare pe cal, cu 
barba năclăită de sânge de la o tăietură de spadă pe obraz. Îşi 
scosese casca şi o ţinea sub braţ. Umerii i se înmuiaseră de 
oboseală. 

— Aţi fost înfrânți? întrebă ea. 

Ahenobarbus îi aruncă o privire în silă. 

— Nu. N-am fost înfrânți. 

— Atunci, ce n-a mers bine? 

— Zidurile au căzut, am ocupat izvoarele. Eu însumi m-am 
pişat în apă, numai ca să le fac în ciudă. 

— Atunci, de ce posomoreala asta? 

— Incercuiserăm zidurile, aşa cum plănuise Imperatorul, şi ne 
pregăteam să le atacăm tabăra principală. Cumpăna bătăliei 
înclina în partea noastră. Apoi, unul dintre slinoşii tăi de prieteni, 
Deiotarus, şi-a luat cavaleria şi a trecut de partea cealaltă. 

Deiotarus, Rege al Paflagoniei, înscăunat pe tron de Antoniu 
însuşi. Acesta era modul lui unic de a-şi arăta recunoştinţa. Şi 
nimic mai mult. 

— Fără cavaleria lui, continuarea atacului ar fi fost o 
sinucidere. 

— V-a trădat? 

Ahenobarbus se încruntă. 

— Poate că pe tine te-a trădat. 

— Pe mine? 

— Probabil credea că plănuiai să adaugi Paflagonia imperiului 
tău, după înfrângerea lui Octavian. Nu-l deranja să fie guvernat 
de Roma, dar nu-i plăcea să-l conducă o femeie. 

Cleopatra simţi cum o cuprindea furia. Nu-i plăcea modul 


411 


- CLEOPATRA - 


nepoliticos în care i se adresa, nici nepăsarea cu care o învinuia 
pentru toate înfrângerile lor. 

— Mă acuzi pe mine pentru trădarea lui? 

Ahenobarbus nu-i dădu un răspuns direct. 

— Pe toţi zeii, în viaţa mea n-am mai servit într-o campanie 
aflată sub stele mai nefaste. 

Şi, continuând să bombăne, descălecă încet. 

Cleopatra îl privi cum îi întorcea deliberat spatele şi pleca. 
Antoniu continua să arunce cu lucruri prin cort, strigând la Eros 
să se grăbească şi să-i scoată armura şi, „pe toţi zeii, unde era 
vinul?” 


PARTEA A ŞASEA 


Aicea zac, eliberat de ale vieții greutăți trecute. 
De numele meu nu-ntreba, ia doar blestemul meu şi du-te. 


INSCRIPŢIE DE PE MORMÂNTUL LUI TIMON DIN ATENA 
111 
Vara la Actium 


O pâclă albă plutea suspendată peste golf, mlaştinile se 
zăreau unduitoare prin aerul fierbinte şi încremenit, o miasmă 
puturoasă spurca văzduhul, duhoarea de mâl, apă stătută şi 
dejecţii de la o sută de mii de oameni. Bolile se răspândiseră din 
nou printre ei. Vâslaşii Cleopatrei continuau să moară cu zecile în 
tabără; în fiecare zi, printre rândurile de corturi treceau greoi 
căruţe cu leşuri, în care trupurile erau aruncate ca nişte gunoaie 
şi duse pe câmp să fie arse la grămadă. 

Corăbiile ei putrezeau pe apă. Lemnăria nu fusese smolită în 
timpul iernii, pentru a o proteja de viermii de mare, iar acum 
multe dintre ele nu mai puteau ieşi în larg. Se împuţinaseră la 
şase escadre, şi nici chiar acestea nu aveau oameni destui. 
Fiecare triremă avea nevoie de un echipaj compus din o sută 
şaptezeci de vâslaşi, iar soldaţii lui Antoniu, încercând să-i 
înlocuiască pe cei care muriseră, răpeau acum agricultorii greci 
de pe câmpii sau îi ambuscau pe cărăuşii de catâri în trecătorile 


412 


- COLIN FALCONER - 


munţilor. Măsuri disperate şi poate tot atât de zadarnice, căci 
acei oameni erau fermieri, nu marinari, şi aveau nevoie de luni 
de zile, dacă nu chiar ani, pentru a învăţa să manevreze corăbiile 
cu tot atâta iscusinţă ca fenicienii şi egiptenii pe care-i 
pierduseră. 

Cea mai mare flotă pe care o construise vreodată Egiptul sau 
oricare altă naţiune a lumii pierea în paragină. 

Molimele nu erau singurul blestem. lerburile de apă sărată 
erau infestate cu şerpi, iar la apusul soarelui soseau din lagunele 
împuţite roiuri de țânțari, pentru a le face viaţa şi mai imposibilă. 
Singurele fiinţe care păreau să prospere în locul acela nenorocit 
erau păsările de baltă, berzele, rațele şi cormoranii, însă chiar şi 
acestea dispăruseră, prinse de soldaţii pe care foamea îi adusese 
la disperare. g 

Arşiţa şi flămânzirea întindeau nervii la limită. In tabără aveau 
loc zi de zi încăierări, pentru mâncare sau felurite alte lucruri 
sărăcăcioase. Soldaţii mureau în luptele cu pumnalul, alţii erau 
crucificaţi de comandanţi pentru nesupunere sau revoltă. Cu 
fiecare zi, tensiunea şi frustrarea creşteau. 

Octavian şi Antoniu erau imobilizaţi într-o remiză. Agrippa 
blocase flota în golf, Antoniu ţinea sub asediu armata lui 
Octavian în fortăreață, Octavian continua să primească grâu din 
Italia; Antoniu, deşi cu mai multă dificultate, era aprovizionat din 
Grecia centrală. Fiecare îl aştepta pe celălalt să facă prima 
mişcare. 

Antoniu conduse încă un raid asupra surselor de apă ale lui 
Octavian, şi încă un satrap, Amyntas, profită de ocazie pentru a 
fugi la Octavian cu cavaleria lui, două mii dintre cei mai buni 
călăreţi pe care-i avusese vreodată Antoniu. 


* 


Un vânt fierbinte şi capricios stârnea praful la picioarele lor. 
Stăteau sub un umbrar care fusese înălţat în faţa praetorium- 
ului, nădăjduind la vreo briză răcoroasă. Servitorii îi făceau vânt 
Cleopatrei cu evantaie mari din pene de struţ. In zilele ca 
aceasta, părea să nu fie destul aer ca să respire. 

Antoniu stătea aşezat cu mâinile pe genunchi şi privirea spre 
mare. Avea pe el doar tunica de corp din lână roşie şi sandalele 
cu curele încrucişate pe pulpe, iar în jurul gâtului ars de soare 


413 


- CLEOPATRA - 


purta o eşarfă roşie. În asemenea momente, inima Cleopatrei 
sângera de mila lui. S-o fi îndrăgostit Antoniu de Orient, dar 
Orientul se dovedise a fi un amant la fel de necredincios ca el. 
Mai întâi Artavasdes, apoi Deiotarus, acum Amyntas; acei prinți 
buhăiţi, cu buclele lor unsuroase şi giuvaerurile pe degete, erau 
la fel de vrednici de încredere ca nişte negustori de covoare. 
Probabil se întreba cine era următorul care avea să-l vândă. 

„Eu, poate.”. 

— Dacă nu era Regele Armeniei, murmură el, acum aş fi stat 
în Babilon. 

— Marcus, cât timp mai ai de gând să stai aici, zi de zi, 
plângându-ţi de milă? Trebuie să faci ceva. 

Antoniu îşi trecu o mână peste faţă. 

— Niciodată n-am dorit războiul ăsta. 

— Dar acum îl ai. Şi trebuie să acţionezi. 

Inclină din cap, ca pentru a-i da dreptate. Apoi spuse, cu ochii 
aţintiţi spre un viitor pierdut pe vecie. 

— AŞ fi putut învinge, dacă nu era lingăul ăla. Ştiu că aş fi 
putut învinge. 


112 


Ahenobarbus părea bolnav. Avea o peliculă de sudoare pe 
faţă, iar obrajii săi cu ţepi cărunţi păreau mai supţi. Ochii i se 
adânciseră în găvane. Niciodată nu fusese cel mai chipeş dintre 
bărbaţi, însă acum arăta ca o mortăciune. Stătea în uşa 
praetorium-ului lui Antoniu, cu Canidius şi Dellius, clătinându-se 
uşor pe picioare dar hotărât să se facă ascultat. Ca întotdeauna. 

— Trebuie să renunţi la ea, spunea el. Predă-o şi târguieşte-te 
cu ticălosul. E singura scăpare. 

— Şi cu onoarea mea cum rămâne? replică încet Antoniu. 

— Ce-are a face onoarea aici? răspunse Ahenobarbus, 
înverşunat. Toţi ceilalţi nemernici au fugit, ca să-şi scape pielea. 
Tu de ce nu poţi? 

— Nu m-aş cobori atât de jos. 

— A, e minunat să-ţi respecţi înaltele principii morale, dar uită- 
te-n ce hazna cu rahat ne-ai împins pe noi, ceilalţi! 

— Nu eu v-am chemat aici. Singuri aţi hotărât să veniţi alături 
de mine, împotriva lui Octavian. 

— N-am spus că-ţi susţineam relaţia cu femeia asta! 


414 


- COLIN FALCONER - 


— S-a dovedit o sprijinitoare mult mai fidelă decât mulţi dintre 
ceilalţi aliaţi pe care-i avem! 

— Asta nu-i greu deloc! 

Antoniu tăcu. 

— Ascultă, prietene, ne cunoaştem de multă vreme, continuă 
Ahenobarbus, pe un ton mai îmblânzit. Trebuie să mă asculţi. 
Dacă te lepezi de ea acum, încă mai ai o şansă. Soldaţii lui nu-ţi 
vor face faţă în luptă. Mulţi dintre ei au servit sub comanda ta şi 
cea mai mare parte îl urăsc de moarte pe Octavian. Ar prefera să 
lupte pentru tine, nu contra ta, numai dacă le-ai da un motiv al 
naibii de serios. Ţoapa asta e cea care-ţi stă în drum... 

— Nu-i zice aşa, mârâi Antoniu, sărind în picioare. 

Dar Ahenobarbus n-avea chef să se lase intimidat. Se ţinu 
tare. 

— Ce rost au toate astea? strigă el. Ai spus că aveam nevoie 
de ea pentru bugetul de război şi pentru flotă. Ei bine, dacă e s-o 
spunem p-a dreaptă, acum ambele s-au dus în pizda mă-sii! 

Obscenitatea răsună cu ecou în cortul cu acoperiş jos. O rafală 
de vânt întinse cusăturile pânzei, iar praetorium-ul trosni sub 
impactul vântului. 

— Este totuşi Regina Egiptului. 

— Dacă ar fi Regele Egiptului, toţi te-ar întreba de ce ai 
favorizat-o cu atât mai mult decât pe ceilalţi. Fiindcă te culci cu 
ea, cu asta te are la mână? 

Când Antoniu nu-i răspunse, Ahenobarbus continuă: 

— Fiecare dintre prinții ăştia unsuroşi e invidios pe ea, nu-ți 
dai seama? De-asta i-ai pierdut pe Amyntas şi Deiotarus! In plus, 
toţi generalii tăi şi toţi senatorii din tabăra asta, până la ultimul, 
consideră că e o primejdie şi vor să plece de-aici! 

In aşteptarea unei confirmări, Antoniu se uită spre Canidius, 
care ezită, apoi dădu din cap a încuviinţare. 

— Vezi? stărui Ahenobarbus. 

Antoniu îi privi lung. Ahenobarbus, Dellius, Canidius, fuseseră 
generalii şi susţinătorii lui cei mai demni de încredere. Poate că, 
fie şi cu acest prilej, aveau dreptate. 

Dar ar fi putut să reuşească, îşi spuse el, visurile lui de a 
adăuga Parthia la imperiu şi a întemeia o dinastie bazată pe 
avuţia Egiptului. Tot timpul, acesta fusese planul lui Caesar. Nu 
făcea decât să păşească pe urmele bătrânului. Şi ajunsese atât 
de aproape... 


415 


- CLEOPATRA - 


Însă aveau dreptate. De toate se alegea praful. Într-adevăr, 
acum nu mai avea de ales. Trebuia să facă ceva. 
— Am să vorbesc cu ea, spuse. 


* 


Pavilionul de mătase al Cleopatrei fusese înălţat lângă 
cartierul general al lui Antoniu, îngrăditura fiind străjuită şi 
patrulată de garda ei nubiană. Antoniu fu introdus de şambelan 
şi se opri în uşă, privind prin pavilion, ca şi cum ar fi fost surprins 
de un asemenea lux: covoarele groase din Cappadocia, mesele 
cu intarsii de marmură, cupele de vin din jasp galben, tronul 
încrustat cu coral şi perle. Ceilalţi romani nu pierduseră nici 
această ocazie ca s-o critice. Desigur, dar cu siguranţă 
înțelegeau până şi ei că, pentru o regină, asemenea valtrapuri 
ale puterii erau la fel de importante cum erau pentru ei legiunile 
şi catapultele uriaşe. Ce voiau de la ea, să se culce pe un pat de 
campanie, ca Antoniu, având drept decoraţiuni interioare numai 
o masă de hărţi şi un corb vorbitor? 

Antoniu părea tulburat. Cleopatra îi ghici imediat gândurile. 

— Ai discutat cu prietenii tăi republicani, spuse ea. 

— Cum am ajuns aici? Nu înţeleg. 

Cleopatra nu avea stare pentru aşa ceva. Prea multele chefuri 
din Efes şi Samos îi făcuseră piftie şira spinării. 

— Marcus, ţi-ai prins părţile ruşinoase sub o piatră. Degeaba 
te frămânţi cum au ajuns acolo. Nu-ţi rămâne decât să ţi le scoţi. 

— Unii dintre ceilalţi spun că tu eşti piatra. 

— Ahenobarbus. 

— Toţi. 

II privi de pe tronul său de abanos; cum stătea în faţa ei cu 
mâinile în şolduri şi ochii ca două stafide fierte. Ce risipă. 

— Ce-am făcut eu ca să te tulbur, domnul meu Antoniu? îl 
întrebă? Banii mei sunt de vină, flota, corăbiile cu grâu? Toate 
astea ţi-au stat în drum? 

— Prezenţa ta aici face campania imposibilă pentru mine. 

— Fiindcă sunt femeie? 

Antoniu se trânti într-un scaun din lemn de santal bătut în 
nestemate, pe care Cleopatra îl adusese cu ea din Efes. 

— Te rog, porumbiţo, spuse el, cu vocea devenindu-i ca 
mierea caldă, încă am mai putea să spargem blocada şi să 


416 


- COLIN FALCONER - 


ajungem în Italia. Se poate face. Mi-ar salva campania, şi mie, şi 
tuturor. Dar, dacă vrem să reuşim, trebuie să rămâi pe loc. 

— Am mai rămas o dată pe loc. lţi mai aduci aminte? Prima 
veste pe care am primit-o despre tine a fost că te însuraseşi cu 
sora lui Octavian. 

— Aia a fost politică. 

— Şi-asta-i tot politică. 

— Octavian ţi-a declarat război ţie, nu mie. Dacă ar fi să mergi 
cu mine în Italia, tot planul ăsta şi-ar pierde rostul. 

— lar, dacă n-o fac, rămân doar o vasală printre mulţi alţii. Nu 
sunt asta, niciodată n-am să fiu numai atât. 

— Trebuie să te întorci în Egipt! 

„Ticălosule. Mi-ai folosit banii şi corăbiile de război, iar acum 
vrei să mă arunci în lături ca pe-un burduf de vin golit. Dacă ai 
ajunge în Italia, o dată ce ai scăpa de mine i-ai lăsa pe prietenii 
ăştia romani ai tăi să te convingă să mă lepezi de-a binelea. 
Caesarion şi cauza lui ar fi daţi uitării. Aş ajunge în aceeaşi 
situaţie în care s-a găsit tatăl meu acum douăzeci de ani, chiar 
înainte de a muri.” 

Stătea pe tron, privind epava fizică şi mintală care mai 
rămăsese din soţul şi consortul ei. 

— Domnul meu Antoniu, începu ea. La Antiochia, mi-ai cerut 
să vin şi am venit. La Leuce Kome, când erai îngenuncheat, când 
armata ta murea de foame, iar pe tine te ajunsese disperarea, ai 
trimis după mine şi am venit. Nu ţi-am refuzat nimic. Acum, nici 
tu nu mă vei refuza pe mine. 

— Ai încredere-n mine. 

— Să am încredere în tine? Cum aş putea avea o asemenea 
încredere? 

— Amândoi dorim acelaşi lucru. De data asta, n-am să te mai 
părăsesc. 

Cleopatra se ridică în picioare şi porni spre el. Lui Antoniu 
părură să-i renască toate speranţele. 

Privindu-l mai îndeaproape, putea să vadă că nu mai trecuse 
de o bună bucată de vreme pe la bărbier, iar vestitele bucle îi 
erau încurcate şi neîngrijite. Pe chip îi apăruseră semnele 
vârstei, ridurile din jurul ochilor erau mai adânci, săpate de 
vreme şi de griji. 

— Ştiu că de data asta n-ai să mă mai părăseşti, îi spuse ea, 
fiindcă n-am să-ţi dau eu ocazia. 


417 


- CLEOPATRA - 


Fără o vorbă, Antoniu se ridică şi ieşi încet din cort. Uite unde 
ajunseseră. Cleopatra se gândi la ziua aceea din Alexandria când 
îi dăruise Triumful pe care el şi-l dorea atât de mult. Atunci, 
fuseseră zei. 

„Cum or mai râde acum de noi Jupiter şi Apollo...” 


* 


— Ei bine...? întrebă Ahenobarbus. 

Il văzuse pe Antoniu ieşind din apartamentele reginei şi îl 
urmase până la praetorium, unde acesta se aşezase pe un 
scăunel de campanie, cu capul în piept şi mâinile atârnând moi 
între genunchi. 

— Nu pleacă, spuse el. 

— Atunci, trimite-ţi mesagerul, pe Quintus Dellius, la Octavian, 
ca să negocieze cu el. Pune-o în lanţuri şi vei putea scăpa cu 
vorba din toată dandanaua asta. 

Antoniu îl privi lung, meditând la această propunere perfidă, 
dar şi ispititoare. „Insă vine o vreme”, îşi spuse el, „când trebuie 
să încetezi să mai scapi cu vorba din încurcături. Mie mi se pare 
că până acum nici n-am făcut altceva. Incă de când eram mic am 
scăpat basma curată cu vorba şi, mult timp, a părut să meargă. 
Să închei încă un tratat cu Octavian, pecetluindu-l cu sângele 
Cleopatrei? S-ar putea face. Octavian ar putea chiar să mă lase 
să păstrez legiunile Blindata şi A Cincea Veche şi să guvernez 
Siria ca provincie. Într-un an, m-aş putea întoarce la chefuri şi la 
orgiile lungi până-n zori, ţinându-le piept câtorva năvălitori parți 
numai de dragul respectului de sine.” 

— Ei? făcu Ahenobarbus. 

— Nu. 

— Dar acum nu mai ai altă cale! 

— Intotdeauna există altă cale. De-asta ne-au dăruit zeii 
moartea. Este un dar pentru momentul când viaţa devine prea 
greu de îndurat. 

Ahenobarbus clătină din cap. 

— Nicicând n-am crezut c-aveam să te-aud vreodată vorbind 
astfel. 

— Nici eu n-am crezut vreodată că puştiul ăsta cu coşuri şi 
fătălăii lui de prieteni mă vor putea aduce aici. Viaţa e plină de 
surprize. 


418 


- COLIN FALCONER - 


Celălalt păru să se dezumfle. Se trânti pe un taburet, lângă 
Antoniu, parte din deznădejde, dar şi fiindcă era frânt de 
oboseală. „L-a atins molima”, îşi spuse Antoniu. li simţea mirosul 
de febră, valurile de căldură iradiind dinspre el. Ar fi trebuit să 
zacă la pat. 

— Marcus Antonius, murmură Ahenobarbus, cu glasul lipsit de 
intonaţie, te cunosc de mulţi ani. Te număr printre cei mai dragi 
prieteni ai mei. Te rog mult, fă ceea ce-ţi cer. Nu e nici o 
dezonoare în asta. E o pe/egrina, şi femeie pe deasupra. Nu este 
o trădare, căci nu trădezi un compatriot roman. Nici o pată nu ți- 
ar întina nepreţuita cinste. Termină odată cu şarada asta. 
Negociază. Salvează-te. Salvează-ne pe toţi. 

Antoniu îl privi în ochi. Cuvintele prietenului său aveau sens. 

— Nu. 

Ahenobarbus se ridică încet în picioare. Tremura; febra... 

— Te-am iubit, stăpâne. Crezusem că ne poţi salva de tiranul 
ăsta mărunt. Mă întristează să văd că am greşit. 

— Şi pe mine mă întristează, răspunse Antoniu. 

Şi acestea fură ultimele cuvinte pe care le-au mai schimbat 
vreodată între ei. 


După plecarea lui Ahenobarbus, Antoniu stătu mult timp cu 
privirea în pământ. „Numai de nu s-ar teme atât oamenii de 
moarte”, îşi spuse el, „atunci, viaţa n-ar avea nici un preţ.” 

Avea să fie atât de uşor. 


113 


— Ahenobarbus a plecat, spuse Dellius. 

Antoniu era la consfătuirea de dimineaţă, în principia. 
Cleopatra se afla şi ea acolo, precum şi Sosius şi Canidius, 
împreună cu alţi câţiva dintre comandanții lui. Ca de obicei, 
stăteau adunaţi în jurul hărților, discutând despre posibile 
strategii şi desfăşurări viitoare de trupe. „Poate că ştirea asta îl 
va determina în sfârşit să facă într-adevăr ceva”, îşi spuse 
Dellius. 

li dădu lui Antoniu mesajul pe care-l lăsase bătrânul barbă- 


419 


- CLEOPATRA - 


roşie. Era scrijelit cu un stylus, pe o tăbliță de ceară. În timp ce 
Antoniu îl citea, se lăsă o tăcere de moarte. Cu toţii ştiau ce 
însemna acea veste pentru Imperatorul lor. 

— A trecut golful cu o luntre cu vâsle, azi-noapte. L-a luat şi pe 
Sysiphus cu el, adăugă Dellius. 

Antoniu dădu din cap. Părea buimăcit. Puse tăbliţa deoparte. 

— Şi-a lăsat pe loc toate lucrurile. Sunt într-un cufăr ferecat în 
alamă, în cortul lui. Să le dăm foc? 

— Nu, în nici un caz. Aranjaţi să-i fie trimise. 

— Stăpâne...? 

— Dacă va lua în sfârşit o cină cum se cade, în locul pâinii 
uscate pe care o mâncăm aici, nu se cuvine să se ducă la masa 
lui Octavian îmbrăcat seară de seară în aceleaşi zdrenţe. 
Trimiteţi-i lucrurile... 

— Dar ne-a trădat! insistă Dellius. 

Antoniu râse. 

— Nu mai fi aşa de acru. 

Şi reveni cu atenţia la hărţi şi la consiliul de război. Acestea 
fură ultimele lui cuvinte despre fapta lui Ahenobarbus. 


* 


Sfatul luă sfârşit peste un ceas, fără a se fi ajuns la nici o 
hotărâre, ca de obicei. 

După plecarea celorlalţi ofiţeri, Cleopatra mai întârzie un timp 
pe loc. 

— A fost un gest mărinimos din partea ta, spuse. 

Antoniu stătea în uşa principia-ei, cu mâinile în şolduri, privind 
peste golf spre tabăra lui Octavian, unde fuioarele unsuroase de 
fum se înălţau dinapoia palisadelor şi a tranşeelor. 

— Nimeni nu a pierdut vreodată nimic din mărinimie. Aşa-mi 
spunea întotdeauna tatăl meu. A pierdut la joc sau a dăruit 
prietenilor aproape toată averea familiei. Mama mea trebuia să 
le poruncească servitorilor să ascundă ceramicele şi argintăria. 
Odată a venit la noi un prieten, să ceară bani. Mama nu-l lăsa pe 
tata să ţină la el nici măcar câţiva gologani, aşa că el — nu ştiu 
dacă a făcut-o fiindcă voia să-şi ajute prietenul sau numai ca să 
scape dintr-o situaţie jenantă — i-a cerut unui servitor să aducă 
nişte fructe. Omul i le-a adus, pe o tavă de argint. Tatăl meu a 
luat fructele, iar tava i-a dat-o prietenului său, spunându-i: 


420 


- COLIN FALCONER - 


„Poftim, asta cred că-ţi ajunge ca să-ţi plăteşti datoriile.” 

— Nu numai generozitatea te-a determinat să-i trimiţi lui 
Ahenobarbus cufărul. 

— Nu, a fost şi sentimentalismul. Sunt sigur că nu voia să ne 
părăsească. Din slăbiciune a făcut-o. Se... se teme de moarte. 

— Şi tu? 

Nu-i răspunse. 

Cleopatra îi atinse uşor pe umăr. Existau momente când încă îl 
mai întrezărea pe vechiul Antoniu, iar asta agita ceva în sufletul 
ei. Era atât de aproape de a fi un mare om. 

— Dacă vrei să vii în cortul meu la noapte, îi şopti ea, te 
primesc cu plăcere. 

Antoniu nu spuse nimic, aşa că îl lăsă singur, întorcându-se în 
apartamentele ei. În seara aceea îl aşteptă, dar el nu veni, iar 
Cleopatra îşi dădu seama că nici nu se aşteptase să vină. 


* 


Luna lulius fu înlocuită, târâş-grăpiş, de cea pe care romanii o 
numeau Sextilis, albă şi apăsătoare. Duhoarea ce se înălța din 
apele moarte ale golfului devenise insuportabilă. Cleopatra 
privea marea coaliţie a lui Antoniu dezintegrându-se, fărâmiţată 
de arşiţă, de frică şi de putreziciunea înceată a bolilor şi 
inactivităţii. In fiecare zi, căruțele morţii duceau alte şi alte 
hoituri spre rugurile de incinerare. Flota se descompunea pe 
apele mâloase, păsările îşi făceau cuiburi pe catarge, iar la 
marginea apei se aduna mâzgă verde. 

Zilnic aveau loc noi şi noi dezertări. Nu peste mult, Regele 
Traciei se alătură şi el numărului de aliaţi ai lui Antoniu care 
trecuseră de partea lui Octavian. Lingăii, cum îi numea 
Ahenobarbus, i-or fi datorat ei coroanele lui Antoniu, dar mulţi 
hotărâseră între timp că, pentru a-şi păstra tronurile, era mai 
bine să-l curteze pe rivalul lui. 

Consiliul de război al lui Antoniu stătea în jurul mesei pe capre 
din cartierul lui general, privind hărţile, într-o frescă familiară. 
„La ce ne-o mai folosi şi asta?” îşi spuse Cleopatra. „Ne-am uitat 
la hărţile astea de-atâtea ori, că le visez şi noaptea în somn.” Era 
prezent Sosius, amiralul lui Antoniu, şi Quintus Dellius şi 
Canidius, care alunga furios muştele. Un umbrar îi adăpostea de 
arşiţa soarelui. Tunicile ofiţerilor erau pătate de sudoare şi praf, 


421 


- CLEOPATRA - 


iar feţele le deveniseră nişte măşti ale epuizării şi deznădejdii. 
Canicula toropitoare părea să-i fi paralizat pe toţi. Pe masă se 
găsea o carafă de vin cu câteva cupe bătute în pietre scumpe, 
jasp încrustat cu coral roz şi carneol, într-o opulenţă discordantă 
pe fondul acelui decor aspru şi deprimant. 

Quintus Dellius luă carafa şi-şi turnă puţin vin. Duse cupa la 
buze, după care, aproape imediat, scuipă lichidul pe jos. 

— Fac rămăşag că Octavian nu bea oţet din-ăsta, pufni el. 

Cândva, Antoniu ar fi răspuns cu o glumă. Acum, nu făcu 
decât să se încrunte. 

— Şi are şi grâu pentru pâine, adăugă Dellius. 

Aşa era. O fi sărăcit Octavian Italia, dar avea grijă ca armata 
să-i fie aprovizionată cu cereale. Din partea lui, Antoniu aproape 
că-şi epuizase proviziile; ţăranii greci veneau împleticiţi din 
munţi, în grupuri zdrenţăroase, cu saci de grâu în spinare şi 
umerii brăzdaţi de biciurile supraveghetorilor romani. 

— Poţi încerca pâinea lui Octavian, dacă vrei, îi spuse Antoniu 
lui Dellius. 

Se lăsă o tăcere de moarte. Chipul lui Dellius se înroşi ca focul. 

— Nu asta e dorinţa mea, Stăpâne Antoniu. Ştii bine că te voi 
servi până-n ziua morţii mele. 

Antoniu se întoarse spre Canidius: 

— Care e starea armatei noastre? 

— Incă mai am şaptezeci de mii de oameni în condiţie de 
luptă, răspunse generalul. 

Suna impresionant, îşi spuse Cleopatra, până făceai calculele 
şi descopereai că armata trebuia să fi pierdut treizeci de mii de 
oameni din cauza bolilor. Intr-o luptă decisivă aveai şanse să nu 
pierzi atât de mulţi. 

— Şi a flotei? 

Cleopatra îl privi pe Sosius. Să răspundă el. Nu voia să zgârie 
delicatele urechi romane cu vocea ei de femeie. 

— Flota duce o lipsă drastică de oameni, răspunse amiralul. 
Am mai pierdut zece mii de marinari şi vâslaşi, răpuşi de boală, 
iar corăbiile au mare nevoie de reparaţii. Cu echipajele care ne- 
au mai rămas nu putem dota mai mult de trei sute de vase. 

Trei sute! In vara trecută avuseseră cinci sute de corăbii de 
război şi trei sute de corăbii comerciale, din Corcyra până la 
Methona. 

Antoniu se întoarse spre Canidius. 


422 


- COLIN FALCONER - 


— Ce propui? 

— Aş zice să abandonăm flota şi să ne retragem peste munţi, 
în Macedonia. Regele Diocomes ţi-e prieten. Atunci, am putea să 
ne bazăm pe ajutorul lui şi să-l atragem pe Octavian într-o 
bătălie pe uscat, unde geniul maritim al lui Agrippa nu-i va mai fi 
de nici un folos. 

A, asta era prea mult. 

— larăşi ai de gând să te bazezi pe bunele auspicii ale unuia 
dintre aliaţii tăi? şuieră Cleopatra. 

Antoniu se albi la faţă. Lovitura nimerise drept la ţintă. De 
câte ori se bizuise pe sprijinul principilor aliaţi? 

Cleopatra îi simţi pe toţi privind-o de parcă ar fi rostit o 
obscenitate. Niciodată n-avea să-i înţeleagă pe acei oameni. Era 
Regină. Se aşteptau să tacă şi să le aducă vin, ca o sclavă 
siriană? 

Se întoarse spre Canidius. 

— Armata noastră a fost slăbită de foame şi boli. Câţi am mai 
pierde, împingându-i în marş forţat prin trecătorile munţilor? 

— Mai bine aşa, decât să-i pierdem pe toţi pe mare. 

Cleopatra putea să vadă că Antoniu şovăia. Da, îşi spuse ea, e 
pe deplin capabil să dea foc întregii mele flote, aici în golf, ca să 
fugă în Grecia. 

— Ai uitat cât de mulţi oameni ţi-au murit în munţii Parthiei, în 
timpul ultimei retrageri? îl întrebă ea, iar la amintirea acelor zile 
păli până şi Canidius. Vrei să ai încredere în acest Diocomes? La 
fel cum ai avut încredere şi în Artavasdes? 

— Cel puţin, putem lupta pe uscat! 

— Şi dacă pierdeţi? 

— Ne putem retrage, cum a făcut Pompei. 

— Pompei avea corăbii cu care să se retragă, Canidius. Şi-n 
plus, nu uitaţi ce i s-a întâmplat. 

Dellius nu mai putea să tacă. 

— Dar bătălia pe uscat o putem câştiga, spuse el. 

— Dacă aş fi în locul lui Octavian, răspunse Cleopatra, ce 
motive aş avea să mă las atrasă într-o asemenea confruntare? 
Cu siguranţă, de-acum aţi ajuns să-l înţelegeţi pe omul ăsta. 
Niciodată n-a câştigat prin forţe proprii o bătălie. Lasă timpul sau 
nechibzuinţa celorlalţi să acţioneze în favoarea lui. Dacă vă 
retrageţi în Macedonia, îl va cumpăra pe Diocomes, iar apoi, 
când veţi fi siliţi să fugiţi spre răsărit, va pune corăbiile lui 


423 


- CLEOPATRA - 


Agrippa să vă aştepte la Hellespont, unde vă veţi pomeni în 
aceeaşi dilemă ca acum. Dar de data asta veţi fi pierdut încă 
treizeci de mii de oameni, din cauza dezertărilor, bolilor şi 
trădărilor. Ţi-e familiară de undeva situaţia asta, domnul meu 
Antoniu? 

Antoniu părea să sufere. Da, înţelegea limpede ce soartă îi 
plănuise Octavian. De-acum, propria naivitate îi era cât se poate 
de clară. 

— Şi, continuă Cleopatra, în timp ce armata merge spre 
miazănoapte, ce se va întâmpla cu mine şi cu flota mea? 

— Spargi blocada şi te întorci în Egipt, răspunse Canidius. 

— Cum putem sparge blocada, când nu mai avem soldaţi care 
să lupte pe nave? Ne osândeşti la moarte. 

— Altă cale nu există, insistă Canidius, cu chipul lipsit de orice 
expresie. 

— Atâta vreme cât te afli aici, interveni şi Dellius, victoria 
noastră e absolut imposibilă. 

Cleopatra oftă. Sperase să nu ajungă la asta. 

— Foarte bine, atunci, spuse. Am să plec. Toţi o priviră 
surprinşi. 

— lată care e planul meu. Echipăm cu oameni atâtea corăbii 
câte putem, iar celorlalte le dăm foc, pentru ca Octavian să nu 
poată pune mâna pe ele. Lăsaţi-mi şaizeci dintre cele mai repezi 
trireme, pentru cuferele cu finanţe de război, suita şi garda mea 
personală. Voi luaţi cele mai bune legiuni la bordul celorlalte şi 
spargeţi blocada. Veţi pierde câteva nave, dar în nici un caz pe 
toate. E mai bine aşa, decât să vă decimaţi legiunile în munţi şi 
să abandonaţi toată flota la cheremul lui Octavian. Corăbiile care 
reuşesc să răzbească se vor duce în Italia, iar legiunile de pe ele 
vor porni în marş asupra Romei. Intre timp, eu mă voi întoarce la 
Alexandria. 

„Mai bine aşa, decât să stau aici şi să-mi văd flota putrezind în 
mlaştina asta afurisită. Aşa, pot să scap cu corăbiile mele şi cu 
tezaurul intact. Şi o pot lua de la început. Intotdeauna am ştiut 
cum să înfrunt furtunile, toată viaţa am făcut-o. Dar, dacă vreau 
să supraviețuiesc, am nevoie de flotă.” 

Dellius se înroşise la faţă. f 

— Nu ne putem risca legiunile pe mare! Impotriva lui Agrippa 
n-avem nici o şansă! 

— Nu e nevoie să-l învingeţi, preciză Cleopatra. Trebuie numai 


424 


- COLIN FALCONER - 


să spargeţi blocada. Riscul e la fel de mare ca în încercarea de a 
trece munţii spre Macedonia. Dar compensaţiile sunt mult mai 
mari. Ajungeţi în Italia, şi veţi câştiga totul. 

Antoniu stătea cocoşat peste masă. Rămase astfel, cu ochii 
strâns închişi, în timp ce muştele bâzâiau în jurul lui, iar chipurile 
generalilor luceau de sudoare. 

— Cleopatra are dreptate, murmură el în cele din urmă. M-am 
săturat pentru toată viaţa de prinți străini şi de trecători prin 
munţi. Trebuie să terminăm odată cu povestea asta. O bătălie va 
decide totul. Plecăm pe mare. 

— Dar, nobile Imperator... începu Dellius. 

— Destul, am hotărât! mugi Antoniu, croindu-şi drum cu forţa 
printre ei. 

După aceea, îl auziră din cortul lui, cerând să-i fie aduşi 
muzicanţii şi ulciorul cu vin. 


* 


Quintus Dellius privea fumul negru care se învălătucea pe cer. 
Calele corăbiilor fuseseră inundate cu smoală şi ulei, ca să ardă 
mai uşor. Flăcări portocalii trosneau de-a lungul lemnăriei, 
transformând bordajele în ruguri care se învăpăiau scurt înainte 
de a se scufunda în mâlul spurcat din lungul malurilor. 
Majoritatea corăbiilor sacrificate acum erau trireme, dar printre 
cele alese pentru distrugere se numărau chiar şi câteva 
sexareme, nave de război fabulos de scumpe, care nu mai erau 
de nici un folos, întrucât nu mai aveau nici o şansă de a fi 
reparate sau nu se găseau destui vâslaşi care să mânuiască 
numeroasele rânduri de rame. 

De-a lungul şirului de corăbii eşuate în mâl alergau oameni, 
aruncând din apa mică lemne aprinse. In curând, tot ţărmul se 
umplu cu nori de fum învolburat, urât mirositor. Aerul trăsnea de 
duhoarea lemnului de chiparos şi cedru ars. Atât despre marile 
păduri din Liban. 

Sosius fusese generos să estimeze mărimea flotei. În realitate, 
doar două sute treizeci de corăbii mai rămăseseră din masiva 
armată care pornise din Efes cu un an în urmă. Oftând, Dellius 
clătină din cap. Ce risipă. Tipic pentru Marcus Antonius. Şi era 
mare păcat că-l abandona şi pe el. 

Dar trebuia să-l abandoneze. Pe deasupra piedicii vizibile pe 


425 


- CLEOPATRA - 


care o reprezenta regina, toate semnele erau de rău augur. 
Auzise de la unul dintre mesageri că, la Atena, o furtună violentă 
răsturnase statuia lui Bacchus de pe piedestal, iar la Patrae, 
Templul lui Hercules fusese lovit de trăsnet. Era clar că toţi zeii 
se porniseră împotriva nobilului lor Imperator, probabil pentru că 
se înhăitase cu o pelegrina. 

Era timpul să plece, înainte de a fi prins în vărsarea de sânge. 
Şi-n plus, nu se îndoia că urma să fie binevenit în tabăra lui 
Octavian, acum când avea în cap toate planurile de luptă ale lui 
Antoniu. 


114 


„Într-adevăr, Pantheonul zeilor este împotriva mea”, îşi spuse 
Antoniu. 

Furtuna care venise dinspre miazănoapte dura de patru zile. 
Tabăra devenise o mocirlă, apa de ploaie şiroind ca nişte pâraie 
pe cărările dintre corturi, inundând latrinele şi aducând duhoarea 
mlaştinii până la flotă. Jos, lângă mal, epavele corăbiilor arse se 
înălţau triste sub pânzele cenuşii ale ploii, ca nişte schelete 
înnegrite putrezind pe un câmp de luptă. 

După atâtea luni de inactivitate, luase în sfârşit hotărârea de a 
acţiona, iar acum vremea îl silea să stea pe loc, numărând 
ceasurile. Ca şi cum zeii şi-ar fi bătut joc de el. Orice avantaj al 
efectului surpriză de care ar ti putut beneficia se pierduse. 
Quintus Dellius fugise la Octavian în noaptea dinaintea furtunii, 
iar acum Agrippa îi cunoştea planurile şi avusese la dispoziţie 
patru zile în care să-şi pregătească flota. Cel puţin, vântul le 
folosise şi lor cu ceva. Fără adăpostul unui port de furtună, 
galerele lui Agrippa fuseseră nevoite să vâslească împotriva 
vântului patru zile şi nopţi, pentru a nu fi împinse pe uscat. Poate 
că asta avea să acţioneze în favoarea lor. 

Dar, dacă nu era aşa şi cumpăna bătăliei înclina împotriva lui, 
avea să accepte judecata Sorţilor. Dacă nu reuşea să spargă 
blocada, atunci urma să moară cu oamenii lui, pe corăbii, în loc 
de a fugi în Egipt. N-avea să-şi petreacă restul vieţii ca fiii lui 
Pompei, veşnic în surghiun, devenind pirat şi tâlhar ca Sextus 
sau refugiat trăind în bunele graţii ale reginei. Era hotărât să 
aibă sau Roma, sau nimic. 


426 


- COLIN FALCONER - 


După ce regina scăpa prin blocadă, Antoniu avea să-şi ţină 
cuvântul faţă de ea, la fel cum şi-l ţinuse întotdeauna şi faţă de 
Octavian. lar mai departe, n-aveau decât să decidă zeii. 


* 


În dimineaţa următoare, după patru zile de ploaie şi vânt, 
soarele răsări pe un cer senin. Imediat ce se crăpă de ziuă, 
Antoniu dădu ordinul de îmbarcare. 

De obicei, înainte de o luptă, vergile şi pânzele erau lăsate pe 
plajă, întrucât stânjeneau mişcarea pe punți şi ocupau spaţiu 
preţios, care se putea folosi pentru a îmbarca soldaţi în plus. În 
ziua aceea, însă, Antoniu ordonă ca toate corăbiile să ia la bord 
greementul şi velatura completă. Acest lucru avea să-l pună într- 
un uşor dezavantaj, dar scopul urmărit nu era victoria, oricum 
improbabilă, ci trecerea prin liniile lui Agrippa şi fuga spre Roma. 

In timp ce grosul legiunilor lui Antoniu se îmbarcau pe galerele 
de război, împărţite acum în trei escadre, flotila Cleopatrei — 
nava ei contraamiral, „Isis”, şi şaizeci de trireme — era pregătită 
în grabă pentru drumul înapoi spre Alexandria. Senatorii, care cu 
doar câteva zile în urmă n-ar fi stat nici în ruptul capului la 
aceeaşi masă cu Cleopatra, ardeau acum de nerăbdare să-i 
accepte ospitalitatea pe una dintre navele ei. Lipăiau ca gâştele 
pe pasarele, cu bagajele şi suita după ei. Ce ipocriţi...! 

intre timp, eunucii şi curtenii Cleopatrei, fâlfâindu-şi robele 
lungi, supravegheau încărcarea mobilierului ei la bordul lui „Isis”, 
de către sclavii care se canoneau şi alunecau prin noroi. Desigur, 
regina nu putea merge nicăieri fără canapelele ei din lemn de 
trandafir şi mesele de fildeş. Uriaşele cufere cu ferecături de fier 
ale tezaurului erau deja la bord, conţinând averi fabuloase sub 
formă de plăci de aur, lapis, smaralde şi monede de argint. Se 
găsea acolo o altă flotă, o altă armată, dacă reuşeau să le 
salveze pe toate de la Actium. 

După o letargie atât de îndelungată, toată tabăra era dintr-o 
dată însufleţită de mişcare, ca şi cum cineva ar fi dat cu piciorul 
într-un muşuroi de furnici. Ofițerii lui Canidius strângeau în grabă 
legiunile şi recruţii de sub comanda lui în rânduri zdrenţăroase, 
pentru marşul în Grecia. Între timp, alţi tribuni făceau ordine prin 
tabără, adunând vivandierele, care o luau la fugă din culcuşuri 
ţipând ca nişte pescăruşi. Bagajele erau încărcate în grabă pe 


427 


- CLEOPATRA - 


catâri şi toată câmpia răsuna de trompete. Soldaţii alergau de 
colo-colo cu torţe, dând foc palisadelor şi barăcilor de lemn, ca 
să nu poată fi folosite de Octavian. Pentru a doua oară în patru 
zile, pe cerul de deasupra golfului se înălţau în spirală coloane de 
fum. 

Era cea de-a doua zi din luna romană a lui Septembris. 
Departe, pe mare, cerul era de un albastru spălăcit, cu nori 
subţiri arătând drumul spre Roma. „O zi ideală ca să mori”, 
conchise Antoniu. „Dacă moartea era singura scăpare.” 


* 


În ziua aceea, Cleopatra nu se îmbrăcase urmărind 
splendoarea sau seducţia, ci pentru luptă, într-o mantie 
rezistentă la foc şi cu o cască de bronz. Noroiul clefăia sub 
cizmele ei, iar poalele i se târau prin băltoace. Era escortată prin 
tabără de gărzile ei nubiene, dar intră singură în praetorium-ul 
lui Antoniu, pentru a-şi lua rămas bun. 

Antoniu o primi în uniforma de Imperator: o platoşă de argint 
şi alamă, cu Hercules în basorelief pe pieptar, deasupra unei 
fustanele din făşii de piele şi încălţat cu sandale grele ale căror 
curele se încrucişau până la jumătatea pulpelor, iar pe umeri cu 
o mantie purpurie grea. 

Se priviră în tăcere, mult timp. 

— Nu ştiu când ne vom mai revedea, spuse el în cele din 
urmă. 

— Atunci, cred că pot vorbi sincer. 

O privi ca şi cum ar fi dorit să-şi păstreze lângă el garda de 
corp. 

— Nici unul dintre noi nu poate fi sigur de deznodământul 
acestei bătălii. incă s-ar mai putea să câştigi lupta, domnul meu. 

Antoniu ridică din umeri. 

— Nu putem şti ce soartă ne-au rezervat zeii. 

— Şi noi am fost zei, cândva. 

II văzu înălţând bărbia. Antoniu cel de altădată. 

— Azi vei scăpa din capcana asta, îţi dau cuvântul meu. Voi 
avea grijă ca tu şi corăbiile tale să treceţi cu bine prin blocadă. 
După aceea, Soarta n-are decât să arunce zarurile. Voi avea 
Roma, sau moartea. 

— Toţi podgorenii din Grecia şi Italia vor aştepta cu sufletul la 


428 


- COLIN FALCONER - 


gură. 

— Ştii, îi spuse el, întotdeauna m-ai fascinat. Lăsând la o parte 
politica. Din prima clipă când te-am văzut, am fost cucerit de 
tine. După Tarsus, oriunde în lume m-aş fi aflat, chiar şi în 
Parthia, când niciodată nu ştiam dacă nu cumva o săgeată trasă 
de pe o creastă înaltă îmi va scurta zilele din clipă-n clipă, mă 
gândeam numai la tine. Dintre toate femeile pe care le-am 
cunoscut în viaţa mea, tu eşti singura care rămâne... cu 
neputinţă de cunoscut. 

Aha... Venise acolo hotărâtă să nu-şi irosească ultimele 
cuvinte cu el, dacă le era dat să fie ultimele. Plănuise să-i 
servească ultimele reproşuri pentru băutură şi dezmăţ cu 
femeile şi pentru felul cum neglijase această campanie, cea mai 
importantă din viaţa lui, din vieţile lor ale tuturor. Şi totuşi, acum 
auzi propria voce răspunzându-i: 

— Mă voi ruga lui Isis să nu fie ultima oară când ne întâlnim. 

— De multe ori am greşit faţă de tine, spuse el. 

— Toate datoriile sunt achitate, domnul meu Antoniu. 

Se întoarse şi ieşi din cort. O usturau ochii şi avea senzaţia că 
se îneca de durere. Efectiv, nu înţelegea. 

Crezuse că se măritase cu el din motive politice. 


115 


Vâsleau pe lângă promontoriu, în şir unele după altele, ieşind 
din golful care le inspira numai ură. In depărtare se desluşea 
rândul întunecat al corăbiilor lui Agrippa, la orizont, aşteptând. 
Formaseră patru escadre, în dreapta, în stânga şi pe centru, cu 
flotila egipteană în urmă, protejată. 

Apoi, se opriră pe două rânduri, într-un arc întins pe aproape o 
milă şi jumătate, întinzându-se de la promontoriul din 
miazănoapte până la apele nisipoase şi puţin adânci din jurul 
insulei Leucas. Antoniu se afla la comanda unei mari corăbii de 
război cu patru punți şi o emblemă sculptată în formă de crocodil 
la prova. Stătea lângă cârmă, cu mâinile încleştate pe parapet. 
Lumina soarelui îi dădea dureri de ochi, reflectându-se din 
valurile mărunte ale mării liniştite ca un lac. Casca i se 
înfierbântase ca focul, iar în nări simţea mirosul propriei 
năduşeli. 


429 


- CLEOPATRA - 


— Haide, Marcus Agrippa, vino şi luptă, murmură el printre 
dinţi, deşi ştia că era o speranţă deşartă. Agrippa era prea 
deştept să se lase atras într-o luptă pe acele ape. Acolo nu avea 
loc pentru manevre strategice. Avea să aştepte până ieşeau mai 
în larg, unde liburnienele lui mici urmau să se afle în avantaj. Cu 
pânzele voluminoase la bord, corăbiile lui Antoniu erau prea 
greoaie şi încete pentru ca vâslaşii să poată manevra în timpul 
luptei. Mai mult, unele dintre galere aveau mai puţin de jumătate 
din numărul de vâslaşi; cei mai mulţi dintre oamenii de la rame 
erau vagabonzi, agricultori bolnavi sau cărăuşi de catâri abia 
ieşiţi din adolescenţă. Cam greu ca Agrippa să dârdâie de frică în 
faţa unei asemenea flote. 

Dar, dacă numai câteva nave reuşeau să răzbească... 

Aşa că aşteptau, pe marea fără vânt. O tăcere sinistră se 
lăsase peste toată flota, întreruptă numai de ţipetele 
pescăruşilor de deasupra. Oamenii aşteptau unul lângă altul pe 
punţile fortificate cu fier, transpirând în armurile grele, cu ochii 
mijiţi spre zare, fiecare singur cu gândurile lui. 


* 


Soarele ajunse la zenit, iar pe mare începură să apară creste 
albe de spumă. Vântul sufla dinspre sud-vest, ca în fiecare zi la 
ceasul acela, briza sprintenă care avea să-l ducă pe Antoniu la 
Roma, dacă zeii o îngăduiau. 

Antoniu dădu ordinul de înaintare. 

In bătaia tobelor, rândurile de rame începură să se scufunde 
în apă şi să se balanseze, cu stropi şiroind de pe penele prelungi, 
împingând flota spre larg. Antoniu privea corăbiile lui Agrippa 
retrăgându-se din faţa lor. Agrippa ştia că-i încolţise şi dorea să 
se îndepărteze cât mai mult de mal înainte de a începe atacul. 
Alesese locul pentru lovitura de graţie şi aşteptase prea mult 
acel moment ca acum să se grăbească. Navele lui erau aproape 
de două ori mai numeroase şi avea nevoie de cât mai mult 
spaţiu pentru a profita la maximum de această superioritate 
numerică. 

Briza începu să se abată spre nord-vest, vântul care avea să 
umfle pânzele Cleopatrei şi s-o împingă în grabă până dincolo de 
munţii de pe Leucas, salvând-o din capcană. Agrippa îşi oprise 
şirul de corăbii, iar catargele flotei de luptă începeau să se vadă 


430 


- COLIN FALCONER - 


tot mai mari la orizont. Arcaşii şi trăgătorii cu praştia se căţărau 
pe turnurile de la prova şi de la pupa, pregătiţi, în timp ce 
centurionii patrulau pe punți, ordonându-le oamenilor să fie gata. 

Legionarii, dintre care mulţi erau veterani cărunţi cu feţele de 
culoarea pielii argăsite, îşi scoteau spadele şi se aliniau la 
parapeţi, pregătindu-se pentru ceea ce le rezervaseră sorții. Cu 
siguranţă, doar nu supravieţuiseră la Filippi şi în Parthia doar ca 
să moară pe o mare amărâtă! 


* 


Începu cu o ploaie de săgeți şi proiectile de plumb aruncate cu 
arcurile şi praştiile din turnurile marilor corăbii de război, unele 
căzând inofensive pe punte, altele găsindu-şi ţintele, în mugete 
sau ţipete ascuţite de durere, lăsând oamenii să se zvârcolească, 
agăţaţi pe gruiuri sau tăvălindu-se pe punte în propriul sânge. 

Mai târziu, totul deveni doar un vălmăşag încâlcit de amintiri 
frânte, fără nici o ordine sau semnificaţie. Ceasurile treceau ca 
tot atâtea minute, o singură secundă se putea prelungi la 
nesfârşit. Antoniu îşi amintea cum văzuse o săgeată aprinsă 
zburând cu boltă printre pânze, după care oamenii se căţăraseră 
pe greement să înăbușe flăcările cu piei ude. 

... prova de bronz lucitor a unei liburniene ricoşând din 
bordajul de fier, apoi un bolovan uriaş spărgând puntea, tras din 
catapulta instalată în castelul de la pupa, oamenii urlând în timp 
ce corabia li se sfărâma sub ochi, înainte de a fi absorbiți în 
marea cenuşie şi clocotitoare de sub carenă. 

. un arcaş căzând din castelul de la prova, pentru a fi strivit 
între sexarema lor şi o triremă inamică, omul despicându-se în 
apă ca o roşie coaptă, într-o înflorire sângerie. 

. altă triremă lovindu-i dintr-o parte, frângând ramele de la 
tribord ca pe nişte vreascuri. Se uită în jos şi văzu un catârgiu 
grec holbându-se spre el, cu dinţii plini de sânge şi coada ruptă a 
ramei înfiptă în piept. 

.. Şi, o dată, văzu propria sexaremă uriaşă a lui Agrippa, dintr- 
o parte, la nu mai mult de un stadion depărtare. | se păru că-l 
zări pe duşmanul său neîmpăcat, o clipă doar, stând nemişcat pe 
castelul de la pupa navei, şi avu impresia că se priveau în ochi. 
După care o pală de fum pluti peste mare, iar Marcus Agrippa 
dispăru. 


431 


- CLEOPATRA - 


* 


Avu un moment de luciditate când ştiu că totul ieşise pe dos. 
Dârele de fum care însemnau perimetrul bătăliei nu mai erau 
limpede definite, escadrele lui fiind împrăştiate şi luate prin 
învăluire, fără nici o speranţă. Liburnienele mai mici ale lui 
Agrippa hărţuiau corăbiile mari ale lui Antoniu, vâslaşii speriaţi şi 
lipsiţi de experienţă nefiind în stare să le evite, iar berbecii de 
bronz izbeau bordajele triremelor şi ale sexaremelor iar şi iar, 
înainte de a prinde momentul pentru a arunca asupra lor 
bolovani grei sau butoaie aprinse, din castele. Biremele inamice 
erau înarmate cu ancore de abordaj trase cu catapulta, care 
sfâşiau pânzele şi smulgeau şcotele, sfârtecând în bucăţi 
greementul şi velatura care ar fi trebuit să-i poarte până dincolo 
de Agrippa. 

Acum, multe dintre corăbiile lui Antoniu se înghesuiseră atât 
de strâns încât nu mai puteau să scape. Manevra lor de 
penetrare, atât de meticulos planificată, se dizolvase într-o luptă 
numai şi numai pentru supravieţuire. 


* 


Un fum negru şi înecăcios plutea peste mare, înţepând ochii. 

Se risipi un moment, iar Antoniu întrezări o fulgerare purpurie, 
în timp ce „Isis” îşi umfla pânzele în vânt. Văzu corăbiile 
Cleopatrei îndreptându-se spre miazăzi, sub protecţia escadrelor 
lui ambuscate. Era în siguranţă. Măcar faţă de ea îşi ţinuse 
cuvântul. 

Simţi o scurtă tresărire de speranţă. 

Mai târziu — cât de târziu? — propria navă contraamiral fu 
atacată de liburniene şi bireme mai mici, ca o haită de câini 
năpustindu-se din toate direcţiile asupra unui taur. Cârma le fu 
sfărâmată, iar castelul de la prova luă foc, fumul negru al 
gudronului aprins sufocând mulţi vâslaşi sau făcându-i să iasă pe 
punte. Fără rame şi vele, erau ca şi morţi pe apă. Dar 
liburnienele lui Agrippa nu-i puteau sparge cu berbecii, căci 
sexarema lor era bine protejată cu ţepi de bronz, astfel încât 
bătălia luase aspectul unui asediu. 

Pe punte începură să zăngăne sulițe, iar un butoi aprins săltă 


432 


- COLIN FALCONER - 


de două ori, înainte de a se rostogoli pe duneta de la pupa, 
căzând în apă. Antoniu auzi zgomotele înfundate ale ancorelor 
de abordaj ajungând la bord. Peste copastie fu aruncată o 
pasarelă, iar între veteranii săi şi legionarii lui Agrippa se 
dezlănţui lupta corp la corp. 

In faţa lui apăru chipul lui Sosius, parcă plutind prin aer, lipsit 
de trup, cu sângele şiroindu-i pe obraz. 

— Trebuie să pleci de-aici! strigă el. 

Antoniu îl privi fix, nevenindu-i să creadă că Soarta îi ticluise 
din nou înfrângerea. O luă la fugă pentru a-i ajuta pe veteranii 
care se luptau să-i respingă pe invadatori şi alunecă într-o 
băltoacă de sânge. Pe toţi zeii, toată puntea era înroşită! Aerul 
mirosea rânced a metal coclit. 

In timp ce încerca să se adune pe picioare, se produse un şoc 
năprasnic, bubuitor, când sexarema lor se ciocni de o altă navă 
de război, făcându-l să cadă din nou. Se săltă în genunchi, 
agăţându-se cu degetele de copastie. Sub el, marea era înţesată 
de cadavre, pete de ulei aprins, marinari răniţi agăţându-se de 
gruiuri rupte, frânturi de greement, lemnărie dusă de valuri. 

Il auzi pe Sosius răcnindu-i la ureche: 

— Scapă cât mai poţi! Cu tine în viață, mai avem o şansă! 

Alături apăruse o biremă. Căpitanul ei îi striga să sară. 

Antoniu se gândi la Canidius şi la cei cincizeci de mii de 
oameni ai lui care chiar în acel moment mărşăluiau spre 
Taenarum, la legiunile sale din Siria şi Cyrenaica, la şantierele 
navale din Alexandria şi din Marea Roşie. „Nu e musai să se 
sfârşească totul acum”, îşi spuse el. 

Cu tine în viaţă, mai avem o şansă! 

Intotdeauna crezuse că n-avea să se teamă de moarte, când îi 
venea sorocul, că urma să-i fie foarte uşor. Şi totuşi, în acel 
moment, ceva din sufletul lui se zgârci în faţa ultimei pâlpâiri a 
luminii. Îşi mai dorea încă un Triumf, încă un chef, înainte de a se 
duce pe Tărâmul Umbrelor. Nu putea să accepte acea 
înfrângere. Nu din partea acelui puşti. A curvetelui ăluia. 

Intoarse spatele luptei şi se aruncă prin norii de fum, spre 
puntea care se legăna, aterizând în picioare, ca întotdeauna, cu 
o rostogolire pentru a-şi amortiza căderea. Şocul îi tăie respiraţia 
şi, un moment, rămase fără cunoştinţă. 

Işi reveni la timp pentru a-şi vedea prin fum nava contraamiral 
rămânând în urmă, în vreme ce unul dintre veterani, un 


433 


- CLEOPATRA - 


centurion pe care-l cunoştea de la Filippi, arăta cu degetul spre 
el de lângă parapet. 

— Ticălosule! răcni omul, după care în mijlocul pieptului său 
apăru un vârf de lance, făcându-l să se aplece înainte şi să cadă, 
rostogolindu-se în apă. 


* 


Cleopatra zăcea sub punte, în cabina sa, suferind de rău de 
mare, ca întotdeauna, fără să-i mai pese de nimic altceva decât 
de propria năpastă. Charmion stătea aplecată deasupra, cu un 
vas de argint în mâini. Goneau spre miazăzi pe o mare agitată, 
cu lemnăria trosnind în timp ce corabia sălta şi se clătina. 
Mardian trebuia să se sprijine de lambriul cabinei pentru a se 
ţine pe picioare. 

— Maiestate, domnul Antoniu a venit la bord! anunţă el. 

Abia reuşi să ridice capul. Antoniu la bord? Cu siguranţă, aşa 
ceva era imposibil. li spusese că se îndrepta spre Roma, sau spre 
moarte. Dar se simţea prea rău ca să desluşească ceva dintr-o 
asemenea veste. 

— Suntem... învinşi? îngăimă ea. 

— Marea e învăluită în fum şi am ajuns prea departe ca să-mi 
dau seama. 

— Ce spune... domnul... Antoniu? 

— Nu vorbeşte. Stă aşezat la prova, singur, cu capul în mâini. 

Cleopatra se cutremură, închizând ochii. Cum ajunsese la 
bord? Cu siguranţă, pierduseră pariul. Dar, cel puţin, scăpaseră 
de la Actium. Aveau să arunce din nou zarurile. 


* 


Peste trei zile, ajunseră la Capul Taenarum, un pic port de 
pescari din capătul de miazăzi al peninsulei Pelopones, în jurul 
căruia stătea adunat satul cu case albe. Pe lângă cele şaizeci de 
corăbii ale Cleopatrei mai scăpaseră încă patruzeci, care li se 
alăturară în fuga spre miazăzi. 

Senatorii pe care-i aduseseră cu ei erau cu toţii în siguranţă, 
alături de aproape două legiuni de soldaţi. Domnitorii din 
Commagena şi Cappadocia le rămăseseră loiali, precum şi 
Polemo din Pontus. Scăpaseră din capcană şi aşteptau cincizeci 


434 


- COLIN FALCONER - 


de mii de oameni, care veneau din Grecia să-i întâlnească. 
— Acum, începe din nou, îi spuse Cleopatra lui Mardian. 


* 


Dar nu era sortit să fie aşa. 

Peste trei săptămâni, când ajunse la Taemaum, Canidius era 
singur, însoţit doar de câţiva ofiţeri din statul major şi garda lui 
personală. Cleopatra îl primi în cabina ei de la bordul lui „Isis”, cu 
Antoniu alături. Canidius era plin de praf şi murdărie de pe 
drumul cel lung, cu ridurile de pe faţă accentuate de jeg şi 
nefericire. Le dădu vestea în câteva fraze. Pierduseră o armată 
de cincizeci de mii de oameni. Soldaţii i se predaseră lui 
Octavian, fără luptă. 

— Recruţii asiatici şi sirieni nu voiau decât să se întoarcă 
acasă, spuse el, iar trupele noastre au crezut că le părăsiseşi. 
Octavian le-a oferit bani şi titluri de proprietate, ca să depună 
armele. A trebuit să fug ca să scap cu viaţă. 

Chipul lui Antoniu era pământiu. 

— Mai bine muream la Actium, spuse el şi se înapoie la prova 
corăbiei, ca să se aşeze singur şi nemângâiat, rămânând acolo 
toată noaptea. 


116 


Cel mai singuratic loc cu putinţă, mohorât cum niciodată nu 
mai văzuse. Se numea Paraetonium şi se afla la distanţă de o 
sută cincizeci de mile romane la apus de Alexandria, o mică 
fortăreață  cocoţată pe o faleză îngustă, pârjolită de 
neînduplecatul khamsin care sufla peste ea din deşertul 
înconjurător. Fantomele arşiţei dansau de-a lungul marginii albe 
a coastei. 

Antoniu ţinea în fort o mică garnizoană, care păzea căile de 
intrare în Egipt pe la apus. Debarcaseră aici, în loc de a merge 
direct la Alexandria, ca să poată obţine rapoarte despre situaţia 
trupelor lui din Cyrenaica. Dar, când sosiră, cei de pe mal 
trimiseră un mesager cu o scrisoare pentru el, într-o barcă. 
Mesajul era de la comandantul fortăreței şi îl informa că toate 
cele patru legiuni ale sale din Africa dezertaseră, trecând în 


435 


- CLEOPATRA - 


tabăra lui Octavian. 

Cleopatra îi privi chipul în timp ce citea scrisoarea. Armata lui 
se evaporase, ca un miraj în deşert. Oare câte lovituri îi mai 
rezerva zeiţa Fortuna? Fusese extravagant de generoasă cu 
Antoniu, de-a lungul anilor, ceea ce făcea şi mai inexplicabil felul 
brusc în care îl abandona acum. Sau, poate, nu era decât umorul 
zeilor. 


* 


În acea noapte, Antoniu rămase tot timpul în cabina lui de sub 
punte, pentru ca a doua zi dimineaţa să iasă în armură şi cu 
mantia de general, urmat de Eros. Abia îşi vorbiseră de-a lungul 
călătoriei de nouă zile din Grecia, fără a se încuraja sau consola 
unul pe celălalt. Ce-ar fi fost de spus? 

Prietenii şi susţinătorii lui se mistuiseră, asemenea armatelor. 
Antoniu le acordase senatorilor care-l sprijiniseră liberă trecere 
în Corint, ca să negocieze cu Octavian. Pe generalii rămaşi îi 
eliberase de obligaţii şi le dăduse suficient aur pentru a-şi 
asigura refugiul în ţinuturile barbare de la răsărit. Dintre 
sfătuitorii lui superiori, numai Canidius îi rămăsese credincios. 
Până şi despre nebunul său, Sysiphus, se spunea acum că era în 
slujba tânărului Caesar. 

Din fortăreață fusese trimisă o barcă, pentru a-i lua pe Antoniu 
şi scutierul său pe mal. Antoniu stătea lângă parapetul de la 
babord, privind-o cum se apropia, cu chipul încremenit ca de fier 
şi privirea cufundată în apele puţin adânci, prin care se vedea 
fundul nisipos al mării. Nici o boare de vânt nu adia, ca să-i 
clintească mantia pe umeri. Arăta îmbătrânit, cu ochii şterşi şi 
stinşi şi chipul rumen brăzdat de riduri adânci. 

Soldaţii romani de la bord îşi fereau privirile; pentru un roman, 
umilinţa era mai rea decât moartea. Până şi marinarii fenicieni 
evitau să se uite la el. Era dureros să vadă un om atât de 
prăbuşit. 

— Marcus. 

Antoniu întoarse capul. Expresia de pe chipul lui era 
insuportabilă la vedere. 

— Nu face asta, murmură ea. Vino cu mine la Alexandria. 

— Te-aş pune în pericol. 

— Orice s-ar întâmpla, acum va veni după Caesarion. Nimic 


436 


- COLIN FALCONER - 


din ceea ce faci n-o să-l încurajeze, nici n-o să-l împiedice. 

Clătină din cap. 

— Am văzut Alexandria pentru ultima oară. 

Cleopatra îi atinse braţul, uşor, cu vârfurile degetelor. 

— Nu trebuie să se sfârşească aşa. 

— E singurul lucru onorabil care se mai poate face. Altă ieşire 
nu mi-a mai rămas. Voi termina aici. 

Un bun roman. Deschide-ţi o venă, înfige-te în propria spadă. 

O parte din ea înţelegea aceste principii; existau unele 
înfrângeri prea dureroase ca să li se poată purta povara. Dar o 
altă parte din ea nu-l putea lăsa să plece. 

— Incă mai putem învinge, îi spuse. 

— Fă un lucru pentru mine, o rugă Antoniu. Când te întorci la 
Alexandria, ai grijă ca lingăul ăla de Artavasdes să capete ceea 
ce merită. El e cauza tuturor nenorocirilor mele. El şi Soarta. 
Doamna Tyche m-a părăsit cu totul. 

Vru să-l apuce de braţ, dar ceilalţi îi priveau şi n-ar fi fost 
decât o umilinţă şi mai mare, pentru el, şi pentru ea. Antoniu 
cobori scara de frânghie şi sări în barca de jos. Rămânând la 
pupa, Cleopatra privi cum vâslaşii lopătau spre mal. Marcus 
Antonius nu se mai uită în urmă. Il văzu pornind pe plaja pustie 
spre fort, apoi dispăru la orizont, fără să-l mai poată ajunge 
vreodată. 


Alexandria era ca un paradis alb şi albastru, strălucind 
scânteietor în soare, iluzia unui sanctuar după lunile nesfârşite şi 
îngrozitoare de la Actium, după deznădejdea năucitoare a 
înfrângerilor. Dar îi era greu să se simt încurajată. Avea senzaţia 
că o apăsa o greutate de plumb în piept. O parte din ea murise o 
dată cu Antoniu. i 

Şi totuşi, nu voia să se recunoască învinsă. Inainte, avusese 
întotdeauna câte o cale de scăpare. Aşa că porunci ca „Isis” să 
fie împodobită cu ghirlande, ca velele purpurii să fie spălate de 
sare, şi a doua zi dimineaţă mulțimile să-i întâmpine cu urale pe 
cheu. Să arunce cu flori la intrarea corăbiei în port, îi spuse ea lui 
Mardian, ca şi cum ar fi câştigat o mare victorie. 

— Teatru, adăugă, lumea e un teatru. Oamenii vor crede ceea 
ce văd. Dacă ne furişăm în port la adăpostul întunericului, până 


437 


- CLEOPATRA - 


dimineaţa tot Egiptul va fi cuprins de rebeliune. Mai bine să le 
oferim un spectacol şi să îndrăznească, numai, să ne facă 
mincinoşi. 


* 


Se întâlni cu dioiketes-ul şi cu miniştrii, sub coloanele de 
marmură sclipitoare ale Sălii de Audienţe, după un ceas de la 
sosire. Acolo, îmbrăcată într-o rochie de mătase aurie mulată pe 
trup, cu o salbă de carneol şi lapis la gât, aşezată pe un tron de 
aur ciocănit cu intarsii de smaralde, anunţă că Octavian primise 
o lovitură navală zdrobitoare. Acum ea se retrăsese pentru iarnă, 
ca să supervizeze administrarea Egiptului, în timp ce flota ei 
ierna la Pelusium, iar Antoniu îşi trecea în revistă trupele din 
Apus. Văzu expresiile nedumerite şi uimite de pe chipurile 
tuturor. Fără îndoială, cu toţii auziseră zvonurile de la Actium. Ei 
bine, asta avea să-i ţină în cumpănă o vreme. 

Cel puţin, erau şi câteva veşti bune. Miniştrii o informară că 
ultimul sezon adusese cea mai îmbelşugată recoltă de la Maica 
Nil de când se ştiau. Cuferele Tezaurului dădeau pe dinafară. 
Ceea ce era cu atât mai bine, căci proiectul pe care-l urzea acum 
în minte avea toate şansele să fie înfiorător de scump. 


* 


După audienţă, se întoarse în apartamentele ei, pentru o 
consultaţie privată cu Mardian. 

— Magnifică reprezentaţie, o felicită el, când rămaseră singuri. 

Dintr-o dată, Cleopatra arătă ca o adolescentă care primeşte 
complimente pentru frumuseţea ei. li zâmbi ştrengăreşte: 

— Chiar crezi? 

— Până şi eu am crezut că am învins la Actium. Şi am fost de 
faţă. 

— Este unul dintre marile privilegii ale poziţiei mele, Mardian. 
Nimeni nu m-a făcut vreodată mincinoasă. Şi-acum, spune-mi, ce 
au de raportat spionii tăi din bazaruri? 

„la uite la ea”, reflectă Mardian. „E de-a dreptul radioasă. 
Înfrângerea o inspiră. Se hrăneşte din criză cum suge copilul la 
ţâţa mamei.” 

— In lipsa noastră, obişnuita hoardă de Ptolemei a început să 


438 


- COLIN FALCONER - 


vină iar cu revendicări la tron. 

Un adevărat fenomen; deşi lulius Caesar expusese trupul lui 
Ptolemeu în piaţa publică din Rhakotis, după bătălia de la 
Alexandria, încă mai apăreau unii care de dădeau drept fratele 
mort de mult al Cleopatrei. Incercau să aţâţe rebeliuni ori de 
câte ori izbucnea câte o criză. 

— Trebuie să ne afirmăm cât mai repede. Dacă în lipsa 
noastră a vorbit cineva împotriva mea, ocupaţi-vă de el imediat. 
In piaţă ce se mai spune? 

— Bârfele propagate de Octavian au ajuns aici la bordul 
corăbiilor... 

Mardian ezită. 

— Continuă. Spune-mi tot ce poate fi mai rău. 

— Se vorbeşte că aţi fugit de pe câmpul de luptă cum era de 
aşteptat din partea unei... a unei egiptence şi a... a... 

— ... A unei femei, încheie Cleopatra în locul lui. 

— Se spune că Antoniu a fost orbit de pasiune şi şi-a 
abandonat oamenii ca să vă urmeze. Că a fost o victorie a virtuţii 
romane faţă de despotismul şi depravarea orientale. 

O tăcere prelungită, dureroasă. Octavian avea un mod aparte 
de a răstălmăci adevărul, croindu-şi drum pe dinăuntrul lui ca un 
vierme care roade miezul unei boabe, găsindu-i punctele slabe. 
Susţinuse că era o mare victorie navală, când în realitate nu 
fusese o luptă propriu-zisă, ci doar o acţiune de blocare. Ei 
încercaseră să scape de la Actium, iar Agrippa încercase să-i 
oprească. Numai patruzeci dintre corăbiile lor fuseseră 
scufundate. Mult mai multe se întorseseră la Actium, pentru a se 
preda mai târziu, dar numai după ce Sosius şi ceilalţi căpitani 
descoperiseră că Antoniu plecase. Peste un sfert din flotă 
ajunsese la Taenarum, un rezultat demn de laudă în acele 
împrejurări. 

De fapt, cea mai mare împlinire a lui Octavian se săvârşise 
departe de câmpul de luptă, când îi cumpărase pe centuriorii lui 
Canidius cu aur şi promisiuni. Până atunci, Antoniu încă nu 
fusese învins. Dar, la fel ca regina, Octavian cunoştea valoarea 
unei minciuni îndrăzneţe. 

Cleopatra îşi muşcă buzele. 

— lar despre Octavian avem vreo veste? 

— Se află la Atena, Maiestate, unde am plăcerea să vă 
raportez că are problemele lui. Veteranii din armată s-au întors 


439 


- CLEOPATRA - 


în Italia şi s-au revoltat. Vor să-şi primească banii şi pământurile 
pe care li le-a promis. Se spune că tocmai în acest moment 
Octavian se pregăteşte să plece înapoi în Italia. 

— Dar e aproape iarnă. 

— Situaţia de-acolo e atât de gravă, încât îşi asumă riscul unui 
naufragiu. 

— Poate că Soarta ne va salva, totuşi. 

— Poate, răspunse Mardian, deşi considera că aşa ceva era 
improbabil. 

Octavian mai suferise naufragii de două ori în viaţa lui şi totuşi 
scăpase nevătămat. Pompei şi fiii lui îl revendicaseră tot timpul 
pe Neptun ca patron al lor, dar lui Mardian i se părea că, dacă 
cineva era favorizat de zeul mărilor, acela era tânărul Caesar. 

— Toată cariera şi-a finanţat-o numai cu promisiuni, Mardian, 
începuse să spună Cleopatra. Acum, singura cale ca să-i 
plătească este aceea de a-şi însuşi tezaurul Egiptului. Problemele 
lui nu fac decât să ne înrăutăţească nouă şi mai mult situaţia. 

— Totuşi, mai câştigăm timp... 

— Într-adevăr. Căci încă nu suntem învinşi. Am un plan. 

„Remarcabilă femeie”, medită Mardian. „Uluitor.” 

— Un plan? 

— Nu putem sta aici cu mâinile-n sân, în palatul nostru, 
aşteptându-l să vină peste noi. După cum ai spus, sorții ne-au 
acordat puţin timp ca să ne pregătim. Trebuie să-l folosim cât 
mai bine. 

— Îl vom sfida pe Octavian? 

— Cum? Nu avem o armată cu care să-l sfidăm. Fără Antoniu, 
nu ne putem baza pe acele legiuni pe care le-a lăsat aici, în oraş, 
ca să apere coroana. Cred acum că Alexandria este pierdută. Dar 
Alexandria nu e întreaga lume. 

Mardian clipi din ochi. Cu siguranţă, Alexandria era centrul 
lumii, nu? 

— Dar să ne gândim mai întâi la prietenul nostru, Artavasdes. 
Nu-l voi vedea reînscăunat pe tron de Octavian, cum cu 
siguranţă i se va întâmpla, dacă rămâne în viaţă. l-am dat lui 
Antoniu cuvântul meu că-şi va primi răsplata pentru trădarea lui, 
şi are să şi-o primească. Vreau să-i puneţi capul la saramură şi 
să-l trimiteţi la Medea. 

— La Medea? 

— Regele Medeei este duşmanul Armeniei. Va fi încântat de 


440 


- COLIN FALCONER - 


un asemenea dar. O dată cu capul, îi vom trimite şi o propunere 
ca fiul meu Alexandru să se însoare cu fiica lui cea mai mică, la 
vârsta potrivită. Dacă îşi asumă protecţia lui, cel puţin unul 
dintre fiii mei va fi apărat de cataclism. 

— lar noi, ceilalţi, Maiestate? 

— Noi va trebui să plecăm în surghiun. Haide, Mardian, nu mai 
face mutra asta, am mai fost în exil şi altădată, când Pothinus 
complota împotriva noastră. Am supravieţuit atunci, vom 
supravieţui din nou. 

— Atunci eram mult mai tânăr. 

— Poţi rămâne pe loc, dacă vrei. Viaţa ta nu e în pericol. 

Mardian era copleşit că-i putea sugera măcar una ca asta. 

— Toată viaţa mea a fost dedicată Maiestăţii Voastre. Aşa 
ceva e de neconceput. 

O umbră de zâmbet. 

— Sunt uşurată să aud ce spui. Pentru un moment, am crezut 
că vrei să te retragi. 

— In momentul de faţă, deşertul nu e o soluţie, sper. 

— Nici eu nu mai sunt la fel de tânără ca altădată. Nu, mă 
gândeam la India. Sau poate chiar la Parthia. 

— La Parthia? Parţii sunt duşmanii noştri. 

— Un duşman este un loc în timp, Mardian, nu un loc în lume. 
Gândeşte-te. S-ar putea să se fi sfârşit pentru Cleopatra, dar mi- 
a trecut prin minte că, dacă fiica mea se mărită cu un prinţ part, 
într-o bună zi va putea să revendice tronul Egiptului şi să-şi 
justifice pretenţia cu ajutorul armatelor soţului ei. Parţii pot 
înţelege foarte uşor că un asemenea viitor le-ar aduce numai de 
câştigat, mai ales cu fratele Selenei pe tronul Medeei şi cu 
posibilitatea de a-i ajuta în ambițiile lor. 

Femeia asta îi tăia respiraţia. 

— India şi Parthia sunt amândouă departe de Egipt. 

— Incă mai avem o flotă. 

— Care este blocată pe Mediterana. 

— Nu tocmai. N-ai studiat istoria, Mardian. 

Eunucul o privi lung, fără să înţeleagă. 

— Cu cinci veacuri în urmă, regele persan Darius a cucerit 
aceste meleaguri. El a săpat un canal între Marea Roşie şi Marea 
Mediterană, prin lacurile Balah şi Timsah şi Bălţile Amare. 
Vechile canale sunt acum îngropate sub nisipuri, dar cred că pot 
fi găsite şi refăcute. S-ar realiza astfel o cale de trecere între 


441 


- CLEOPATRA - 


Mediterana şi Marea Roşie. În acest scop, vom pune să se tragă 
corăbiile pe uscat, în cel mai îngust loc al istmului, şi trase pe 
butuci până în Deltă. 

— Este o sarcină monumentală. Va secătui tot tezaurul. 

— Şi-altceva, ce să facem cu banii? Să i-i dăm lui Octavian? 

Mardian era stupefiat. Alexandru însuşi ar fi aplaudat o 
asemenea iscusinţă. 

— Voi convoca imediat un consiliu al strategioi-lor. Ne apucăm 
de treabă. 

— Mardian, ştii ce mi se va întâmpla dacă Octavian mă 
capturează vie? 

Eunucul dădu din cap. Fusese de faţă la Triumful lui Caesar, în 
tribuna de onoare, când Arsinoë trecuse prin Forum Romanus 
târându-şi lanţurile de argint. Mulțimea o tratase pe Arsinoë cu 
un soi de respect ostil; după războiul propagandistic al lui 
Octavian, Cleopatra era mai temută şi detestată decât însăşi 
Medusa. Mulţimile ar fi bombardat-o cu gunoaie şi, chiar mai rău, 
ar fi scuipat-o, batjocorind-o la fiecare pas, iar la sfârşitul ultimei 
sale procesiuni ar fi fost sugrumată de călăul de stat şi aruncată 
în canal. 

— Ştiu, spuse el. 

— Nu pot permite să se întâmple vreodată una ca asta. 


* 


Caesarion nu mai era un copil. La şaisprezece ani, era aproape 
bărbat, mai înalt decât ea cu un cap, adus de umeri şi cu oase 
prelungi. Semăna izbitor cu tatăl său; pentru oricine şi-l amintea 
pe lulius, asupra paternităţii lui Caesarion nu putea să încapă nici 
o îndoială. 

Un motiv în plus pentru ca Octavian să-i dorească moartea. 

Dar expresia de pe chipul lui, în acea dimineaţă, nu era a lui 
Caesar; ochii negri şi inteligenţi, zâmbetul crud, ironic, moştenite 
de la lulius al ei, lipseau de pe chipul acestui tânăr. Cleopatra îi 
lua obişnuita atitudine de îmbufnare ca pe un reproş personal. 
Poate că investise prea mult în el, îl răsfăţase chiar. Nu că totul 
ar fi fost din vina ei. Bănuia că lucrul de care avea nevoie 
caracterul lui era mâna aspră a unui tată, nu acei servitori 
temporari slugarnici din palat, preparatorii eunuci şi sfătuitorii 
smiorcăiţi. 


442 


- COLIN FALCONER - 


Îşi chemase fiul în apartamentele ei private, împreună cu 
preparatorul lui, Rhoddon. Dimineaţa era răcoroasă, iar servitorii 
aprinseseră arzătoarele cu jăratic de santal, umplând camera cu 
parfumul lor aromat. Cleopatra se înfioră în mantie. Afară, vântul 
sufla peste străzile oraşului, gemând împrejurul zidurilor 
palatului. Ultima ei iarnă la Brucheion. 

— Trebuie să plecăm din Alexandria, îi spuse ea. 

Buzele lui Caesarion se răsfrânseră într-un rânjet crud. 

— Deci, e adevărat. Ai pierdut. La urma urmei, Antoniu n-a 
fost decât o gogoaşă umflată. 

Cleopatra simţi o învăpăiere de mânie. De la Patrae, îl 
trimisese acasă, în loc să-l ia cu ea la Actium. Poate că ar fi fost 
mai bine dacă-l lăsa să simtă puţin gustul greutăților. Băiatul 
fusese cocoloşit toată viaţa. 

— Când vei fi luptat în atât de multe campanii ca domnul 
Antoniu, ai să-l poţi critica. Până atunci, mai bine păstrează-ţi 
părerile pentru tine. 

— Am auzit că, la Actium, a fost beat toată vara. 

Un moment, neobrăzarea lui o lăsă fără grai. 

— Da’ ştiu că le-ai încurcat rău pe toate, continuă Caesarion. 

Preparatorul lui părea pe punctul să leşine. Cleopatra se ridică 
în picioare, iar Rhoddon făcu un pas înapoi. Caesarion se 
mulţumi s-o privească încruntat, cu o expresie care-i dădea de 
înţeles că se considera inviolabil. 

— leşi afară de-aici, îi spuse ea, tremurând. 

După plecarea lui, Cleopatra se rezemă de pervazul ferestrei, 
aşteptând să i se potolească vâjâitul sângelui în urechi. 
Caesarion era şi fusese dintotdeauna viitorul ei, iar acum însuşi 
acest viitor îşi bătea joc de ea. 

Dar Antyllus? Un băiat destul de drăguţ, inofensiv în felul lui şi 
complet lipsit de duşmănie. Il adăpostise de dragul tatălui său, şi 
totuşi, ca succesor al lui Antoniu, era şi inamicul firesc al fiului ei. 
Dacă ar fi fost să-l ajute să supravieţuiască din cataclism, 
Antyllus îi putea revendica o parte din drepturile natale ale lui 
Caesarion, acum când Roma nu mai era moşia lui Antoniu. 

Trebuia să facă ceva cu băiatul ăsta. Dar ce? Atâta timp cât 
copiii ei încă mai erau în viaţă, Octavian nu s-ar fi putut bucura 
nicicum de victoria finală. 


443 


- CLEOPATRA - 


Cleopatra poruncise să se construiască noi corăbii în porturile 
de la Marea Roşie, în timp ce rămăşiţele flotei — cu excepţia lui 
„Isis” şi a sexaremelor care supravieţuiseră, acum stând 
ancorate în portul mare — erau tractate peste nisipuri pe lângă 
Pelusium, pe rame masive de lemn montate deasupra unor 
buşteni care se rostogoleau. 

Mardian încă nu reuşea să înţeleagă cum s-ar fi putut duce la 
îndeplinire o acţiune atât de fenomenală. Istmul care despărţea 
Mediterana de Marea Roşie avea, în partea cea mai îngustă, o 
sută şaizeci de stadii. Zeci de mii de felahi fuseseră puşi la 
muncă să dezgroape vechile canale săpate prima oară de 
Darius, cu cinci veacuri în urmă. Canalele fuseseră refăcute în 
urmă cu trei sute de ani, de Ptolemeu Filadelfus, dar acum erau 
îngropate din nou sub nisipurile deşertului. 

Istovitoarea muncă dură toată iarna, într-o căldură arzătoare 
chiar şi în acel anotimp. Dar, în timp ce apele Nilului se înălţau, 
corăbiile erau trase de-a lungul canalelor recent refăcute, spre 
lacurile Balah şi Timsah. 

Oeconomi-ii veniră la Cleopatra să protesteze că nici chiar 
fabulosul tezaur al Egiptului nu putea conţine fonduri suficiente 
pentru a duce sarcina la bun sfârşit. Cleopatra puse imediat o 
taxă pe temple şi pentru cei mai bogaţi cetăţeni din Alexandria, 
pentru a mai aduna bani. 

In sfârşit, flotila ajunse în Bălţile Amare. Aceea era regiunea 
prin care Moise, evreul, fugise din Egipt, pe vremea faraonilor. 
Atunci fusese o mlaştină mareică, iar fluxul, revenind, îi înecase 
pe soldaţii care-i urmăreau. Acum estuarul se retrăsese mult în 
interior, iar felahii erau nevoiţi să tragă flota Cleopatrei printr-o 
mocirlă puturoasă, infestată cu şerpi. 

In sfârşit, ajunseră la ultimele câteva tronsoane din vechile 
canale, iar corăbiile fură târâte de-a lungul îngustei căi acvatice, 
până pe Marea Roşie. Flota scăpase în sfârşit de Octavian şi era 
gata s-o ducă pe Cleopatra, cu familia şi comorile ei, cu garda de 
corp şi guvernul, în exil. La auzul veştii, Mardian plânse. Era o 
izbândă uluitoare. Se părea că instinctele de supravieţuire ale 
Cleopatrei nu greşiseră nici de această dată. 


117 


444 


- COLIN FALCONER - 


Când sosi vestea, Cleopatra se afla în Sala de Audienţe a 
palatului. Era îmbrăcată într-o robă argintie, cu mitra lui Isis pe 
cap, discul de argint cu coarnele fertilităţii şi penele justiţiei, 
stând pe tron sub tavanele înalte cu decoraţiuni aurii, ascultând 
pledarea unui caz în legătură cu legalitatea căsătoriei între o 
femeie din Alexandria şi un neguţător bogat din Memphis. Se 
disputa venitul unei moşii de pe Mareotis şi custodia asupra a 
şase copii. 

Marile uşi de baga se dădură de perete şi apăru Mardian, 
târşâindu-şi picioarele şi gâfâind de efort, cu roba pătată de 
sudoare. În momentul când îl văzu, Cleopatra înţelese că Sorții 
se jucaseră din nou cu ea. 

Toţi se întrerupseseră şi priveau în direcţia lui. 

— Malchus... începu Mardian. N 

Malchus era căpetenia arabilor nabateeni. li purta ranchiună 
Cleopatrei de pe vremea tratatului încheiat între ea şi Antoniu, la 
Antiochia, când Imperatorul îi alocase pământuri care înainte îi 
aparținuseră lui, printre care şi nişte ape bogate în bitum, de-a 
lungul Mării Roşii. 

— Acum ce-a mai făcut? 

Mardian nu putu pronunţa cuvintele. 

Dar Cleopatra ştia, încă înainte de a fi auzit. 

— Corăbiile, spuse ea. 

Eunucul dădu din cap. Corăbiile. 

Povestea se  depănă încetul cu încetul.  Nabateenii 
organizaseră un raid asupra flotei din Marea Roşie, pornind din 
capitala lor de la Petra. Flota fusese incendiată. Scrumul se 
alesese de toate corăbiile care fuseseră târâte prin deşert, cu 
preţul a atâta aur şi atâtea vieţi omeneşti, precum şi noile 
bireme pe care le comandase ea. Intr-adevăr, dulce fusese 
răzbunarea lui Malchus. Zăcămintele de bitum pe care le 
câştigase Cleopatra la Antiochia aduseseră profituri enorme 
pentru Tezaurul egiptean. Dar preţul final era incalculabil. 

Fusese neglijentă, îşi dădu ea seama, se grăbise prea tare să 
se felicite singură pentru inteligenţa stratagemei de a-şi duce 
flota în Marea Roşie, astfel încât se gândise prea puţin s-o apere, 
o dată ce ajungea acolo. Malchus n-ar fi îndrăznit să se atingă de 
ea atâta vreme cât Didius, guvernatorul sirian, îi rămânea 
credincios lui Antoniu. Dar Didius trecuse recent de partea lui 


445 


- CLEOPATRA - 


Octavian, cu încă trei legiuni de-ale lui Antoniu, iar Malchus 
înţelese că nu mai avea de ce să se teamă din partea Egiptului, 
ba, chiar mai mult, acţiunile lui urmau să fie răsplătite generos 
de către romani. 

Balanța înclinase din nou în favoarea lui Octavian. Cleopatra 
era imobilizată la Alexandria. 

Toate visurile ei se făcuseră praf şi pulbere. Planurile sale 
pentru Caesarion, pentru Selena, pentru propria supravieţuire, 
toate se risipiseră într-o clipă. Parcă ar fi înghiţit pietre. Cum 
putuse îngădui Marea Maică să i se întâmple aşa ceva? 

— Lasă-mă, ceru ea. Lăsaţi-mă, plecaţi, cu toţii. 


* 


Când Mardian reveni, chiar înainte de căderea serii, o găsi tot 
singură în marea sală de marmură, şi chiar în roba ei splendidă 
arăta ca o siluetă măruntă şi însingurată sub marile coloane de 
porfir cu vinişoare purpurii. Privea pe fereastră, spre insula 
Pharos şi marele turn. Era o seară cenuşie şi înnorată, iar farul 
părea să scalde portul într-o lumină liniştitoare. O iluzie, căci 
acum nu mai exista nici un sanctuar acolo, cel puţin pentru 
Ptolemei. 

— Maiestate, spuse Mardian. Vă simţiţi bine? 

— A venit vreo veste de la Paraetonium? şopti Cleopatra, 
rămânând întoarsă cu spatele spre el. 

— Antoniu s-a dus la Cyrenaica pentru a încerca să convingă 
legiunile de-acolo să se întoarcă la el. 

— Deci, mai trăieşte? 

— Aşa se pare. 

— Pesemne i s-a tocit spada. Bietul om. lubeşte prea mult 
viaţa. Zău aşa, nu e deloc ca un adevărat roman. 

In ce fel vorbea despre el... spre deosebire de conţinutul 
cuvintelor, tonul vocii era blând, aproape drăgăstos, chiar şi 
acum. O femeie dificil de înţeles. Nu o zeiţă, desigur, cum ar fi 
crezut mulțimile de pe străzi, dar totuşi remarcabilă. Ar fi trebuit 
să-l urască la fel de amarnic ca pe Octavian, după toate 
dezamăgirile pe care le suferise din cauza lui. 

— Ce putem face? se întrebă Mardian, cu voce tare. 

— Poate că, la urma urmei, Antoniu se va întoarce. 

— Nu cred că putem aştepta salvarea din partea lui Antoniu, 


446 


- COLIN FALCONER - 


Maiestate. 

— Nu, dar ar putea fi plăcut să-l revedem. Nu te lăsa pradă 
deznădejdii, Mardian. Am să mă gândesc eu la o soluţie. 

„Biata şi viteaza mea regină”, îşi spuse el, „încă nu ştie când e 
invinsa.” 


Luna egipteană a lui Phamenoth 
Cu treizeci de ani înainte de naşterea lui lisus 
Christos 


Mardian avea un palat lângă Lacul Mareotis, la miazăzi de 
oraş. Somptuoasa vilă era construită printre vii şi livezi de meri şi 
avea o rampă de debarcare pentru barja lui personală. Opulenţa 
apartamentelor rivaliza cu cea a locuinţei Cleopatrei; conţineau 
mese sculptate din lemn de esenţă tare, la Damasc, cu intarsii 
de perle, cufere din lemn de camfor aduse din Indus, draperii de 
mătase din Coa. Apollodorus privea în jur, cu admiraţie. 
Cumnatul lui se chivernisise bine, în slujba reginei. Pe degete 
avea inele cu smaralde şi lapis lazuli, purta haine de mătase, se 
ospăta cu cele mai alese bucate, din platouri de argint 
încrustate, bea cel mai bun vin falernian, din cupe bătute în 
pietre preţioase. Dar plătise un preţ scump, care lui, unuia, nu i- 
ar fi convenit deloc. 

Mardian era cu moralul la pământ. Ţinea în mână un potir cu 
vin, lucru nepotrivit pentru un bătrân ca el, la ceasul acela din zi. 
Incă nu era amiază şi părea aproape toropit de băutură. ŞI 
deprimat. Apollodorus găsea firesc acest lucru. Trăiau zile 
cenuşii pentru Egipt. Un mercenar fără ţară ca el aprecia cam 
dificil cât de greu le era acelor greci să renunţe la iubitul lor oraş. 

— Apollodorus, spuse Mardian. Mă bucur că te revăd. Vrei 
puţin vin? 

Apollodorus aşteptă ca un sclav să-i toarne o cupă dintr-un 
krater şi se instală pe una dintre canapelele tapiţate cu mătase. 

Mardian îşi trânti făptura voluminoasă pe altă canapea. 

— Aşa... Şi cum se arată Sorţii cu tine? Războiul ăsta cu 
Octavian ţi-a afectat negoţul? 

— Oamenii continuă să dorească sub picioare covoare fine şi 
încă mai au nevoie de mirodenii pentru mâncare. Războiul este 
pentru soldaţi, nu pentru negustori. 

Apollodorus sorbi din vin. 


447 


- CLEOPATRA - 


— Ai slăbit. Cât de greu ai suferit la Actium? 

— Acum pot să-ţi spun, nimic nu e mai rău pentru un eunuc 
decât să flămânzească. Totuşi, după cum vezi, nu m-am topit 
chiar de tot pe picioare. 

— Şi cum o mai duce fermecătoarea noastră zeiţă după 
recentele ei călătorii? 

— Rămâne neîmblânzită. 

Sicilianul zâmbi. 

— Te-ai întrebat vreodată oare cum ar fi să... n-ai fi putut... 

— Ştiu ce-ai de gând să zici şi dă-mi voie să-ţi spun un lucru: 
ai ascultat prea multe minciuni de-ale lui Octavian. In toată viaţa 
ei, n-a avut decât doi amanți. Nici unul dintre ei n-a meritat-o, 
nici n-a ştiut s-o aprecieze. 

— Orice bărbat trebuie să aibă visurile lui. Uneori, mă uit în 
ochii Maiestăţii Sale şi... 

Clătină din cap, lăsând fraza neterminată. 

— Bărbaţilor li se pare că ochii ei sunt misterioşi, dar dă-mi 
voie să-ţi spun un lucru. Nu se gândeşte la nimic altceva în afară 
de politică. 

— Mi-ai spulberat toate iluziile. Nu ştiu dacă am să te iert 
vreodată. 

Mardian nu zâmbi. 

— Ca să fiu sincer cu tine, în ultima vreme nu s-a mai gândit la 
politică. Se gândeşte numai la supravieţuire. 

— Am auzit despre atacul asupra flotei sale din Marea Roşie. 
De-asta te-am căutat. Ce-o să facă? 

— Nu ştiu. Acum, orice scăpare a devenit imposibilă. 

— Nimic nu e imposibil. Pot s-o scot de-aici. In Spania, 
eventual. Sau în sus, pe Nil, spre ţara elefanților. Şi-ar putea găsi 
refugiul acolo. 

Mardian clătină din cap: 

— Este prea mândră. N-ar putea trăi în ospeţie la un alt 
conducător. Mai degrabă ar alege moartea. Are nevoie de 
servitorii ei, de garda de corp, de armată, de Tezaur. Ai destule 
corăbii ca să le transporţi pe toate astea? Ai o flotă care s-o 
protejeze la plecarea din Egipt? 

— Am mai salvat-o o dată. 

— Da, dar atunci avea nădejdea unei coroane. Fără flotă, fără 
garda de corp şi suita ei, ar fi la discreţia oricui ar dori să i-o 
ofere lui Octavian în schimbul unui profit. 


448 


- COLIN FALCONER - 


— Şi fiul ei? 

— Caesarion? Un îngâmfat. Trage o băşină şi zice că-i tămâie. 
Dar maică-sa îl iubeşte şi, atâta timp cât el e în viaţă, Octavian îl 
va căuta până la capătul Pământului, chiar şi pe lumea cealaltă. 

Rămaseră mult timp tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. 

— Am auzit că Antoniu s-a întors la Alexandria, spuse în cele 
din urmă Apollodorus. 

— E adevărat ce-ai auzit. Şi-a construit o colibă de tinichigiu, 
pe cheu. Bietul om nu primeşte nici un vizitator şi se gândeşte să 
se rupă complet de lume. Crede că s-ar putea ca Octavian să-l 
ierte. Şi ăsta-i omul care îşi spunea Noul Dionisos! 

— Credeam că se va înfige negreşit în propria spadă, 
asemenea celorlalţi din neamul lui. 

— Poate că, în cele din urmă, i-a lipsit curajul. S-ar zice că s-a 
săturat de viaţă, după felul în care viaţa s-a folosit de el. 

— Eu nu-mi pot închipui cum m-aş sătura de viaţă. Orice mi-ar 
face. 

— S-a înapoiat la Alexandria pe furiş şi nici măcar n-a venit la 
Brucheion s-o viziteze pe Regină. Ce fel de om e ăsta? Ea nu s-a 
dat bătută. El cum poate? 

Apollodorus se aplecă înainte. 

— Trebuie să-i spui, zise el. Flotele mele călătoresc 
pretutindeni în lume. O pot ascunde, pe ea şi familia ei, îi pot 
găsi un refugiu sigur. Spune-i. 

— De ce ţi-ai asuma riscul ăsta? Octavian te-ar crucifica, dacă 
ar descoperi ce-ai făcut. Şi să nu-mi spui că ai face-o din 
sentimentalism! 

Sicilianul păru ofensat. 

— Aş aştepta o plată pe măsură. 

Mardian îşi îngădui un zâmbet. 

— Prea bine, atunci, am să-i transmit oferta ta. Dar îţi spun 
încă de pe-acum, n-are s-o primească. Mă tem că regina urzeşte 
altul dintre planurile ei. 


* 


Mausoleul fusese construit lângă Templul lui Isis, pe malul 
răsăritean al Promontoriului Lochias, iar ultimele pietre fuseseră 
depuse în timp ce Cleopatra se afla la Actium. Uşa principală era 
masivă, lucrată din lemn de cedru din Liban, şi decorată cu 


449 


- CLEOPATRA - 


fresce reprezentând-o pe zeiţa Isis. Era întărită cu bare de fier şi 
putea fi ferecată cu zăvoare gigantice. Se deschidea spre o sală 
cu coloane din porfir negru şlefuit care susțineau plafonul de 
granit negru, iar pereţii erau placați cu marmură. Din acea sală 
se ajungea într-un altar interior, unde stăteau unul lângă altul 
două sarcofage sculptate din granit trandafiriu de la Aswan. 
Acestea aveau să fie mormintele lui Marcus Antonius, Imperator 
al Romei, şi Cleopatra a VII-a, Filopator, Filopatris, Regină a Celor 
Două Ţări. 

Cleopatra îşi trecu un deget peste piatra netedă a propriului 
mormânt. Se întreba ce-ar fi crezut lulius despre toate astea. El 
spusese întotdeauna că egiptenii erau prea absorbiți de 
gândurile propriei morţi. Işi îngădui un surâs amar. 

Dincolo de sarcofage urma încă o cameră mult mai 
încăpătoare, de unde se simțeau arome curioase şi 
pătrunzătoare de mirodenii, amestecate cu duhoare de smoală. 
Cleopatra trecu printre cei doi pilaştri înalţi, cu capiteluri 
sculptate în formă de muguri de papirus, pentru a ajunge în faţa 
celei mai uluitoare privelişti pe care o văzuse vreodată. 

Inaintea ei se înălța un munte de comori, poate cel mai mare 
care fusese adunat vreodată într-un singur loc, ultima avere 
neprădată din lume, în afara Babilonului, preţuind de mai multe 
ori cât venitul anual al Romei. Baza piramidei era făcută din 
lespezi masive de abanos negru, potrivite deasupra unei gropi cu 
smoală. Peste acestea fuseseră rânduite lingouri de aur, după 
care urma o avere în colţi de fildeş de pe meleagurile din 
miazăzi, stivuite pe o înălţime de patru ori cât un stat de om. 
Urmau apoi saci cu mirodenii, scorţişoară şi nucşoară şi schinduf, 
precum şi baloturi de mătase care fuseseră aduse prin 
deşerturile răsăritene, tocmai din India şi Cathay. Saci de perle 
arăbeşti nepreţuite zăceau deasupra uriaşului munte, ca o 
grămadă de moloz; precum şi nenumărate smaralde şi pietre 
albastre de lapis lazuli cu vinişoare aurii subţiri, nestematele 
scânteind umed şi visceral în penumbră. 

Flacăra unei singure torţe, aplicată pe platforma de lemn 
uscat şi bitum de sub abanos, ar fi fost de ajuns ca mirodeniile 
să se facă scrum în conflagrație, perlele şi smaraldele să 
plesnească, prefăcându-se în pulbere, abanosul şi fildeşul să 
ardă ca papirusul vechi. După multă trudă, Octavian ar mai fi 
putut salva din ruine aurul lingourilor topite. 


450 


- COLIN FALCONER - 


Ar fi riscat tânărul Caesar să piardă toate astea? Cleopatra se 
îndoia. Poate că încă mai avea posibilitatea de a folosi averea 
Egiptului ca să-şi târguiască tronul şi viaţa. 


118 


Trecerea neînduplecată a anotimpurilor, eroziunea treptată a 
timpului. Când iernii îi urmă primăvara, Octavian se întoarse în 
Grecia, cum era de aşteptat, apoi porni spre Siria şi-şi începu 
inevitabilul marş spre miazăzi. Astfel începu numărătoarea 
inversă a zilelor, în cadenţa destinului, cu limitele marcate în ore. 


* 


Era o zi însorită, cu scame prelungi de nori subţiri vârstând 
cerul. „Isis”, cu prova vopsită proaspăt în auriu, stătea la ancoră 
în port. În apropiere, pe capătul digului de la apus de 
Antirrhodos, fusese construită o colibă grosolană din blocuri de 
calcar, aproape de porticurile albe ale Templului lui Neptun. 
Mardian îşi canonea făptura greoaie de-a lungul digului, 
transpirând în vântul răcoros care sufla dinspre mal. Putea 
distinge tunetele îndepărtate ale valurilor izbindu-se de recife şi 
tipetele pescăruşilor care dădeau târcoale pe deasupra plaselor 
pescăreşti din Rhakotis. 

Eunucul miji ochii în lumina orbitoare, pentru a vedea un uriaş 
care ieşea din colibă, cu mâinile în şolduri, tăindu-i calea. 

Abia dacă-l recunoştea. De când îl văzuse ultima oară slăbise, 
era bărbos şi nespălat. Purta o tunică ruptă, iar părul îi era 
încâlcit ca al unui cerşetor. 

Se spunea că singur îşi construise casa. O numea Timoniumul 
lui, după renumitul Timon din Atena, alt eremit care învinuia 
omenirea pentru viaţa lui nefericită. Locuia acolo de câteva 
săptămâni şi, de la neaşteptata sa întoarcere la Alexandria, nu 
schimbase o vorbă cu nimeni. Nici măcar la palatul de pe Lochias 
nu se dusese, ca să-şi vadă copiii. Acum, îl privea încruntat pe 
vizitatorul nepoftit, cu buzele răsfrânte duşmănos. 

— N-am chef de tine, fătălău umflat ce eşti, mârâi el. 

— Şi ţie salutări de asemenea, nobilul meu domn Antoniu. 

— Nu eşti binevenit aici. Nimeni nu e binevenit la mine. 


451 


- CLEOPATRA - 


— Câteva momente din timpul tău vreau să-ţi răpesc, numai. 
La adăpost de soare, poate? 

— Din partea mea, n-ai decât să stai aici şi să te prăjeşti de 
tot. 

Antoniu se răsuci pe călcâie, dând să intre înapoi în colibă. 

— Regina doreşte să te vadă. 

Celălalt se întoarse din nou. 

— Nu mai am nici o poftă de compania oricărui bărbat sau 
femeie. Am fost trădat de prieteni, vitregit de soartă şi înşelat de 
femei. Vă scuip pe toţi. 

Şi o făcu pe loc, la picioarele lui Mardian. 

— Este vorba de fiul tău, Antyllus. 

| se zărise oare în ochi o licărire de interes? se întrebă 
Mardian. 

— N-am nici un fiu. 

— Ai un fiu şi alţi copii pe lângă el, aici şi la Roma. Şi, oricât de 
mult ai izgoni restul lumii, cu siguranţă n-ai să alungi un fiu care 
e carne şi sânge din carnea şi sângele tău. 

Antoniu păru să ezite. 

— O duce bine? 

— A ajuns bărbat, declară Mardian. 

— Ce vrei să spui? 

— Regina a oficiat riturile tradiţionale pentru ajungerea fiului 
ei la vârsta bărbăţiei. | s-a decernat toga virilis. De asemenea, i-a 
acordat una şi fiului tău, Antyllus. 

Umerii lui Antoniu se înmuiară. „Va să zică, toată atitudinea lui 
bătăioasă nu era decât o prefăcătorie, la urma urmei. Acest 
Antoniu era străveziu ca sticla.” 

— Ştie ce-a făcut? 

„Sigur că ştie”, răspunse Mardian în sinea lui, „hermelina 
noastră mică şi vicleană. L-a declarat pe Antyllus bărbat, 
făcându-l să devină acum pentru Octavian o ţintă la fel de 
importantă cum e Caesarion. Aşa că nu-ţi mai rămâne decât să 
ieşi din ascunzătoare şi să faci ceva.” 

— Ştie. 

— Căţeaua, mormăi Antoniu. 

— Este, într-adevăr. Să-i spun să te-aştepte într-o vizită? 
întrebă Mardian, zâmbind. 


Imperatorului Octavianus, divi filius. 


452 


- COLIN FALCONER - 


Salutări. Se pare că steaua ta a răsărit asupra lumii, iar 
conflictul dintre noi te-a lăsat cu hotărârea de a mă înlătura de 
pe tron. Aşa să fie. Dar poate reuşim să evităm alte vărsări de 
sânge, atât din partea susținătorilor noştri, cât şi dintr-a 
prietenilor. lată ce-ţi cer: să faci calea întoarsă de la hotarele 
noastre la primirea a doisprezece talanti de aur, care ar trebui să 
se vădească îndestulători pentru a-ţi compensa cheltuielile de 
război şi plata pentru întoarcerea cu bine a soldaților în Italia. In 
schimb, eu îi voi ceda tronul fiului meu, Ptolemeu Caesar, şi mă 
voi retrage în exil. După cum ştii, el nu a luat parte la bătălia de 
la Actium, iar păcatele mele nu sunt şi ale lui. In ceea ce-l 
priveşte pe domnul meu Antoniu, el s-a resemnat să trăiască o 
viață de sihastru şi nu mai reprezintă nici o ameninţare pentru 
tine. In semn de bună credință, îti trimit împreună cu această 
misivă diadema de aur şi sceptrul lui Alexandru. Fă acest lucru, 
şi nu vei mai auzi de mine niciodată. 


Cleopatra Filopater Filopatris, Regină a celor Două Ţări, Aleasă 
a lui Osiris, din pântecele lui Amun 


Treptele late de piatră coborau din grădinile palatului până la 
marginea apei, unde Filadelfus aduna preocupat stele de mare şi 
anemone de lângă mal. Delfinii reveniseră o dată cu primăvara şi 
puteau fi văzuţi zbenguindu-se în portul de la răsărit, printre 
corăbiile ancorate. Erau însoțitorii fireşti ai lui Isis, Regina Mării. 
Un semn de bun augur, poate. 

Cleopatra îşi privea copilul jucându-se în nisip. „Bietul băiat. 
Mă întreb ce se va întâmpla cu el.” 

Se întoarse spre Caesarion, care aştepta lângă ea împreună 
cu preparatorul lui, Rhoddon, încruntat ca de obicei. 

— Te trimit de-aici, îi spuse ea. 

Caesarion îşi muşcă buza. 

— Unde? 

— Facem mult comerţ cu prinţul din Bharukaccha, care este o 
ţară de dincolo de Marea Arabiei. l-am trimis scrisori şi mi-a 
făgăduit că te va primi ca pe un oaspete de mare vază. Te vei 
duce acolo împreună cu preparatorul tău, ca păzitor, şi destule 
giuvaeruri ca să poţi trăi în îndestulare până în ziua când te vei 
putea reîntoarce. 


453 


- CLEOPATRA - 


— Şi tu? 

— Eu voi rămâne aici. 

— Aici? 

Băiatul păru să cadă pe gânduri. 

— Şi cu romanul ăla beţiv şi gras care stă în port cum rămâne? 
Nu cumva te-aştepţi la protecţia lui! 

Cleopatra simţi că se înroşea în obraji la auzul acestei 
descrieri deloc măgulitoare a lui Antoniu. Dar îşi păstră calmul. 

— Incă mai sunt şanse să pot negocia cu Imperatorul roman. 

— La fel cum ai negociat cu tatăl meu? 

Îl pălmui peste obraz, din răsputeri. Caesarion tresări, iar buza 
de jos începu să-i tremure. Pe faţă îi apăru o urmă lividă. Se 
priviră lung. Cleopatra crezuse că avea să izbucnească în plâns, 
dar fiul ei îi susţinu privirea. Poate că moştenise totuşi ceva de la 
lulius, la urma urmei. 

— Octavian îţi doreşte moartea, spuse el. 

— Ba nu, ţie îţi doreşte moartea. Pe mine nu vrea decât să mă 
înlăture. De-asta trebuie să pleci. 

— Şi când am să mă pot întoarce? 

— Octavian o duce prost cu sănătatea, se spune că numai 
printr-un miracol a trăit atât cât a trăit şi pân-acum. Nu are nici 
un fiu, iar căsnicia lui cu Livia e stearpă. Imediat ce va muri, ai să 
te poţi înapoia. 

Făcea ca totul să pară atât de simplu. Dacă Octavian murea. 

Dacă Livia nu-i năştea un fiu. Dacă, dacă, dacă... Antoniu îi 
profeţise moartea ani de zile, iar previziunile nu i se adeveriseră. 
Octavian supravieţuise nu numai bolilor, ci şi după două 
naufragii şi numeroase rebeliuni. Uneori, Cleopatra se întreba 
dacă nu cumva era indestructibil. 

— Nu vreau să plec, spuse Caesarion, bosumflat. 

— N-ai încotro, replică ea. 

Pierzându-şi răbdarea se întoarse şi porni înapoi pe trepte, 
spre palat. Se răsuci în loc o dată, pentru a-l vedea stând la 
marginea apei. Părea să plângă. Fiindcă îl plesnise, sau pentru 
că trebuia să se despartă de ea? Ori, poate, de frică? 

Nu se aştepta să afle vreodată răspunsul. 


Reginei Cleopatra, Salutări. 
Am primit semnele voastre de supunere şi vă accept 


454 


- COLIN FALCONER - 


capitularea în fata voinței mele. Totuşi, chestiunea succesiunii 
coroanei egiptene nu se poate rezolva în aceste circumstanţe de 
față. Nu o diademă vă solicit, ci capul lui Marcus Antonius. 

Trimiteţi-mi-l şi vom putea discuta din nou despre pretențiile 
fiului vostru asupra tronului lui Alexandru. Faceţi ceea ce vă cer 
şi vă voi privi cu bunăvoință. 


Octavianus Gaius lulius Caesar, divi filius, Imperator 


119 


La sfârşitul lunii romane a lui Mai, Octavian începuse marşul 
spre miazăzi din Antiochia. Se afla acum la mai puţin de cinci 
sute de mile romane distanţă de frontieră. Alexandria era un 
oraş aflat pe muchie de cuţit. Bancherii şi oeconom-ii, secretarii 
de curte şi negustorii îşi turnau pe gât vinurile scumpe ca şi cum 
ar fi fost apă, se ungeau din greu cu alifii şi parfumuri îndelung 
păstrate şi discutau în contradictoriu la nenumărate commissatia 
enorm de costisitoare, întrebându-se dacă să vândă totul şi să 
plece în exil, sau dacă nu cumva îşi puteau cumpăra imunitatea 
pentru faptele loiale din trecut, cu mite judicios plasate; cu alte 
cuvinte, afacerile aveau să meargă ca de obicei? 

Urma să curgă sânge? Cleopatra avea să-i tragă pe toţi după 
ea în năprasnica ei prăbuşire? Octavian se pregătea să 
poruncească masacrarea tuturor? 

Şi apoi, într-o zi, Antoniu ieşi din coliba lui de pe dig şi porni pe 
colină, în sus spre Brucheion. 


* 


— Domnul meu Antoniu, îl salută Cleopatra. 

Stătea în faţa ei, pe pardoseala de marmură, Antoniu cel de 
pe vremuri. Slăbise, lunile petrecute în izolare spartană pe dig îi 
topiseră osânza de pe mijloc. Ochii îi erau limpezi cum de mult 
nu i-i mai văzuse. Se părea că mizantropia îi pria. Purta un 
chamlys purpuriu de curtean grec, avea chipul proaspăt 
bărbierit, buclele dese tăiate şi pieptănate de un tonsore. Şi 
zâmbea. 

— Maiestate, răspunse el. 


455 


- CLEOPATRA - 


Cleopatra îi surâse la rândul ei. 

— Te credeam pierdut pentru noi. 

— Un timp, am acuzat lumea pentru necazurile mele. Acum 
îmi dau seama că numai eu am fost singurul vinovat. 

— Ne bucurăm că te avem din nou printre noi, la curte. 

— Şi eu mă bucur că m-am întors aici. De ce sunt toţi atât de 
nefericiţi? Vine sfârşitul lumii? 

Un râs politicos întâmpină aceste cuvinte. ludeii preziceau 
într-adevăr o apocalipsă şi sosirea Mântuitorului lor. Ultimele 
evenimente nu făcuseră decât să înteţească isteria din cartierul 
evreiesc. 

— Unii spun că s-ar putea să fie sfârşitul lumii noastre, replică 
ea. 

Antoniu privi în jurul lui prin Sala de Audienţe, robele viu 
colorate, lingăii buclaţi cu bijuteriile şi pomezile lor. Alexandria. 
Ba nu, singura Alexandrie pe care o cunoscuse el vreodată era 
Cleopatra. Avea să se sfârşească o dată cu ea. 

— Bancheri şi negustori, spuse el încet. Pentru ei, lumea nu ia 
sfârşit niciodată. Le vor împrumuta banii romanilor, în locul 
grecilor. 

Apoi se întoarse şi anunţă, cu glas răsunător: 

— Intenţionez ca diseară să ţin un simpozion, în 
apartamentele mele de la palat, pe care regina voastră a avut 
marea bunăvoință să le mobileze pentru folosinţa mea. li invit pe 
toţi membrii fostei Companii a Vieţii, toţi bunii mei prieteni din 
prima iarnă la Alexandria, cu atât de mulţi ani în urmă. 

— Ne bucurăm cu adevărat să vedem că ţi-a revenit voia 
bună, comentă Cleopatra. 

— Omul poate învăţa multe de la viaţa în singurătate. 

— Aşa am auzit şi eu. 

— Şi-n plus, adăugă el cu un zâmbet ştrengăresc, după atâtea 
luni, mi-e din nou sete. 


* 


Cândva, o numise Compania Vieţii. Acum se întâlniră din nou, 
sub denumirea de Compania Morţii. 

Camera era plină cu cei mai distinşi şi mai selecţi orăşeni, în 
cele mai elegante mătăsuri şi giuvaeruri ale lor. Sclavii duceau 
mănunchiuri de ramuri de salcie decorate cu maci şi ciorchini de 


456 


- COLIN FALCONER - 


măselariţă, plante asociate toate cu lumea cealaltă, pentru a le 
înmâna fiecărui oaspete la sosire, spre nenumărate comentarii 
vitejeşti şi veselie forţată. Un actor dionisiac veni îmbrăcat în 
mantia neagră a lui Hades, Domnul Lumii Celeilalte; altul veni cu 
capul de şacal al lui Anubis. 

Antoniu însuşi purta o mască având două feţe, bine cunoscută 
de grecii, Comedia şi perechea ei, Tragedia. 

— Vom avea nevoie de amândouă în zilele care urmează! 
declară el. 

Pretutindeni se vedeau castroane cu monede de aur, iar 
musafirii erau poftiţi să se servească din ele după pofta inimii. 
Apoi, sclavii se repeziră cu canapele şi mese, iar oaspeţii fură 
invitaţi să-şi ocupe locurile pentru ospăț şi vin. 

Antoniu stabili ca regulă a serii interdicţia de a se vorbi despre 
Octavian şi armata romană care se apropia. Discuţiile, afirmă el, 
trebuia să se refere la modă şi mâncare, la teatru şi muzică. In 
timp ce harpiştii cântau în alcovuri, de la bucătării se aduceau 
tăvi după tăvi; abureau pe ele cotlete de căprioară, gazelă în sos 
condimentat, plăcinte cu ceapă-de-mare, fripturi de hipopotam şi 
crocodil, berze umplute cu potârnichi, aripi de păun, limbi de 
flamingo, şi fiecare fel de mâncare era servit cu cel mai bun vin 
de Chian; la desert li se serviră pepeni, struguri, curmale din 
lerihon, smochine dulci şi prăjituri cu miere, toate împinse pe gât 
cu vin dulce de stafide. 

— Crezusem că te-am pierdut, îi şopti Cleopatra la ureche, în 
timp ce petrecerea se desfăşura în jurul lor. 

— Mi-ai fi dus dorul? 

Când ea nu-i răspunse, Antoniu continuă: 

— Când eram la Paraetonium, am primit o delegaţie din Cipru, 
de la podgorenii de-acolo. M-au implorat să mă mai gândesc. 

Lua lucrurile cu uşurătate, dar în ochi i se citea că-l bântuia 
gândul spadei. 

— Incă mai putem învinge, îi spuse Cleopatra. 

Antoniu întoarse capul spre ea, privind-o în ochi. 

— Eşti cu adevărat o femeie remarcabilă. 

Servitorii aduseseră vinurile  falerniene şi începuseră 
toasturile. Fiecare bărbat şi femeie trebuia să bea câte 
treisprezece toasturi, numărul maxim îngăduit, înainte de a 
putea începe dansul. Antoniu îi îndesă o cupă în mână. 

— Nu mai vorbim despre lucrurile astea, spuse el. Noaptea 


457 


- CLEOPATRA - 


asta, cel puţin, e a noastră. 

Hades îi conduse în dansul morţii, dând înconjur iar şi iar 
încăperii în muzica flautelor, a harpelor şi a tobelor. Toţi îşi uniră 
mâinile într-un lanţ fără sfârşit şi, pe măsură ce ritmul muzicii se 
înteţea, pasul deveni mai grăbit, dansatorii încrucişându-şi 
picioarele, plecându-şi capetele şi mişcându-se tot mai repede şi 
mai repede până când muzica ajunse la un crescendo frenetic. 

În sfârşit, beţi, epuizați, sătui, se prăbuşiră râzând pe canapele 
sau covoare, ori în rondurile de flori ale grădinii de-afară, bărbaţii 
fugărind băieţii care serveau sau sclavele care chicoteau, după 
cum îi mânau gusturile, iar cheful se încheie printr-un paroxism 
de împreunări înnebunite. 

Antoniu şi Cleopatra îşi găsiră şi ei refugiul împreună. Ea îl 
ajută să-şi şteargă din memorie zilele negre de la Actium în 
grădină, amândoi îmbătaţi de vin, de plăcere şi de bucuria de a fi 
pur şi simplu în viaţă, în acea noapte de arşiţă la Alexandria. 
Antoniu deschise lacom gura să înfulece struguri şi sfârcuri, 
lingându-i zeama dulce de pe sân, dedându-se plăcerilor cu ea, 
lăsând-o să-i încalece coapsele în timp ce, luând o gură de vin 
purpuriu savuros, i-o dăruia apoi împreună cu sărutarea sa. 

— Crezusem că te-am pierdut pentru totdeauna, şopti 
Cleopatra, cu vocea răguşită de-atâta băutură şi mâncare pe 
săturate. 

— M-ai făcut să iubesc prea mult lumea, îi răpsunse el, şi 
poate că era adevărat. 

Atunci, Cleopatra îl purtă până pe culmea plăcerii, întrezărirea 
înaltei privelişti, acea mică moarte care preţ de-o clipă imita 
marea moarte, acea secundă finală care îi bântuia acum fiecare 
moment de veghe. 


Frate, nu-ți cer mila, căci acum ştiu ce fel de om eşti. Totuşi, 
am fost frați, am împărțit aceeaşi masă şi suntem uniți în iubirea 
şi respectul pentru sora ta, Octavia. Nu-ţi cer acum decât să 
întorci spatele Egiptului şi să te întorci la Roma. Eu am fost cel 
care-ţi stătea împotrivă, Cleopatra nu mi-a fost decât aliat şi 
monarh client, la fel ca Amyntas şi ceilalți, pe care i-ai iertat. Dă- 
mi cuvântul tău de onoare că ea şi copiii ei vor scăpa cu viață, 
iar eu mă voi înfige în propria spadă şi voi sfârşi totul pe loc. Eu 
sunt inamicul tău, nu ei. Refuză-mi această cerere, şi încă mai 
am legiuni şi o flotă, cu care te voi înfrunta până la ultima 


458 


- COLIN FALCONER - 


suflare. Las-o să trăiască, şi totul se va termina. Să nu mai curgă 
sânge, numai al meu. Las-o în viaţă. 
Marcus Antonius 


120 


Sosise luna arzătoare a lui lulius, iar Octavian se afla aproape 
de Joppa, la numai trei sute de mile distanţă pe mare. Alexandria 
era înecată de praf, iar prin oraş aerul se unduia de arşiţă. 
Numai briza mării, meltemi de la miazănoapte, făcea ca viaţa să 
fie suportabilă. 

Antoniu şi Clubul Morţii îşi reluaseră rondurile prin oraş. 
Veselia lor era sfidătoare, căci Alexandria fusese încleştată în 
cătuşa terorii. Urmau să aibă loc lupte, un asediu, un masacru? 
Sau poate numai numele conducătorului avea să se schimbe; 
poate urmau să devină o provincie romană, la fel ca restul lumii, 
viaţa revenind apoi la normal? Oamenii îşi adunau provizii de 
mâncare în case, scriau testamente, se împăcau după certuri, 
scriau scrisori de adio prietenilor şi rudelor de pe alte meleaguri. 

Şi aşteptau. 

Regina lor se salvase de nenumărate ori din dezastre sigure. 
Bănuiau că putea s-o facă din nou. 


* 


Cleopatra privea marele turn de pe Pharos. Îşi amintea când 
Caesar înfruntase forţele lui Achillas postate pe insulă, în timpul 
războiului său alexandrin. Părea să se fi întâmplat nu mai demult 
de ieri. lar acum, ea avea aproape patruzeci de ani şi viaţa i se 
apropia de sfârşit. 

„E prea curând, prea curând! Dă-mi înapoi vremea aceea! 
Unde s-a dus? Lasă-mă s-o trăiesc din nou!” 

Mardian o privea. 

Se întoarse dinspre fereastră, stânjenită că o surprinsese într- 
un moment nereţinut, că-i putuse citi pe faţă gândurile. Nu voia 
să ştie nimeni cât de disperată ajunsese. 

— Spionii îmi spun, Maiestate, că Antoniu i-a trimis în secret 
misive lui Octavian. 

— Spionii tăi ştiu şi ce scrie în ele? 


459 


- CLEOPATRA - 


Mardian clătină din cap. 

— Crezi că face planuri să mă trădeze? 

— Este posibil. A fost auzit spunându-le prietenilor lui romani 
că acum nu-şi mai doreşte decât să se retragă la Atena, unde să 
ducă o viaţă privată, până la sfârşitul zilelor, ca domn de ţară. 

— Domn de ţară, murmură ea. 

Ciudată noţiune, pentru cei care-l cunoşteau. Octavian nu i-ar 
fi dat crezare niciodată. Şi, chiar dacă o credea, în veci n-ar fi 
îngăduit să se întâmple. Intotdeauna, în trecut, se arătase 
complet necruţător, iar Cleopatra nu vedea nici un motiv pentru 
care acum şi-ar fi schimbat năravul, când ţinea în mână întreaga 
lume. 

— Şi cu noi ce se va întâmpla, Maiestate? 

Dintr-o dată, Cleopatra se simţi răpusă de oboseală. 

— Vom mai negocia cu Octavian o ultimă dată. Trimite-i o 
scrisoare, Mardian. Cu formalităţile obişnuite. Spune-i că voi 
abdica de la tron şi voi trăi în surghiun, dacă doreşte. De 
asemenea, îi voi trimite tot ceea ce conţine Tezaurul Regal, o 
sumă mai presus decât şi-ar imagina el vreodată. In schimb, îi 
cer să-l numească pe Caesarion moştenitorul meu. Dacă nu face 
asta, spune-i că mă voi jertfi pe mine însămi şi comoara şi va 
pierde tot ceea ce urmăreşte să câştige. 

Mardian ridică privirea dinspre tăbliţa de ceară pe care îi scria 
instrucţiunile. Ochii îi erau plini de tristeţe. 

— Este o înşelătorie, Maiestate? 

— Nu, Mardian. 

— Dar nu puteţi face asta! 

— Tezaurul este cel pe care-l doreşte mai presus de orice. 
Dacă se teme că l-ar putea pierde, va negocia. 

— Şi dacă nu negociază? 

— Este ultimul mare tezaur al lumii din afara Babilonului. Dacă 
se aşteaptă să-l piardă, o să negocieze. 

— Nu-i puteţi face jocul romanului! Nu voi îngădui eu! 

Cleopatra zâmbi. 

— Grija pe care mi-o porţi mă mişcă, dar uiţi un lucru. Nu 
primesc porunci de la nimeni. Nici chiar de la fostul meu 
preparator. Nu mi-ai mai dat ordine de când aveam paisprezece 
ani şi niciodată n-o vei face din nou, vechiul meu prieten. 

— Ar mai fi încă o cale, Maiestate. Cumnatul meu, 
Apollodorus, vă poate garanta trecerea sigură spre Spania... 


460 


- COLIN FALCONER - 


— Doamna Isis să fugă de pe Nil de teama sfârşitului lumii? 

— Maiestate, toată vorbăria asta despre Isis... 

— Nu doresc să-ţi ascult blasfemiile. Incă mai sunt spiritul 
Egiptului, Mardian. O vorbă să nu mai scoţi despre asta. Dacă 
plec în Spania, Octavian mă va urmări şi acolo. Dacă înot pe 
fundul oceanului, îndrăznesc să spun că şi acolo îşi va trimite 
ucigaşii după mine. Trebuie să ajung la o înţelegere cu el acum, 
altfel nu mă mai aşteaptă decât moartea. Oricum, îmi voi găsi 
într-un fel sau altul liniştea. In sfârşit. i 

Şi ieşi, fără să mai vadă expresia de pe chipul eunucului. Insă 
chiar dacă i-ar fi văzut-o, tot nu s-ar fi lăsat convinsă să-şi 
schimbe gândurile. Pentru femeia care era, pentru zarurile pe 
care le aruncaseră Sorţii, altă cale nu mai exista. 


Peste măsură de nobilului Antonius, 


Salutări. 

Suntem deznădăjduiţi să te auzim vorbind despre moarte. Nu 
dorim nicidecum să te ştim mort, iar faptul că-ţi închipui aşa 
ceva mă întristează adânc. Această gâlceavă dintre noi, cred, îşi 
are la origine doar o singură cauză, iar numele ei este Cleopatra. 
Pentru a pune capăt acestui război, nu este nevoie decât să ne-o 
predai nouă, şi vom vorbi din nou despre pacea între noi. 


Imperator Gaius lulius Caesar, divi filius. 


Se numea Thyrsus şi era libert, trimis de Octavian însuşi. 
Cleopatra îl primi formal, în camera ei de audienţe. Petrecuse 
ceasuri îndelungate pregătindu-se pentru acea întrevedere. 
Purta o mantie purpurie cu tivuri de aur la poale şi la umeri şi 
sandale aurii. La gât avea un colier masiv de aur, iar pe cap, o 
diademă tot din aur, cu uraeus-ul regal. Un şarpe auriu, modelat 
cu multă iscusinţă din metal masiv, i se încolăcea pe braţul 
drept, şi ţinea sceptrul în mâna stângă. 

— Maiestatea Voastră, salută omul, făcând o plecăciune. Aduc 
un mesaj de la Caesar. 

Numele răsună ca o blasfemie printre coloanele de marmură 
cu vinişoare roşii. Cleopatra se foi pe tronul aurit, făcând eforturi 
să-şi păstreze calmul. 

— Ţi-a vorbit? întrebă ea. De dincolo de mormânt? 


461 


- CLEOPATRA - 


Omul păru nedumerit. 

Cleopatra îşi aţinti privirea asupra făpturii neverosimile de la 
picioarele podiumului. 

— Nu a existat decât un singur Caesar, îi aminti ea acelui 
băiat, acelui sclav libert, acelui nimic, şi a fost tatăl fiului meu. 
Stăpânul tău este numitul Gaius Octavianus şi nu e nici Caesar, 
nici fiu de zeu. Vorbeşte-mi limpede, altfel voi pune să fii aruncat 
la şerpi. 

Libertul păli. Era o insultă, îşi spuse Cleopatra, să i-l trimită ca 
ambasador pe băiatul acela chipeş şi bronzat. Probabil că 
Octavian ajunsese să creadă propriile  născociri despre 
depravarea ei, dacă-şi închipuia că ar fi putut-o seduce cu 
ajutorul unui asemenea sol drăgălaş. 

— Ce mesaj mi-ai adus? se răsti ea. 

— Caes... Nobilul Octavian spune că a fost alarmat la primirea 
scrisorii Maiestăţii Voastre şi îl întristează să vă audă vorbind 
despre moarte. 

— Sau, mai degrabă, îl întristează să mă audă vorbind despre 
distrugerea tezaurului pe care îl râvneşte din adâncul sufletului. 

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, Maiestate. Am fost de 
faţă. Cu ochii mei am văzut cum îi curgeau lacrimile pentru 
Maiestatea Voastră. 

„Ce băiat impertinent! Mă crede atât de neghioabă încât să-i 
cred toate prostiile?” 

— Mi-a cerut să mă interesez dacă veţi deschide porţile 
oraşului şi îi veţi trimite capul trădătorului, Marcus Antonius... 

— Ce?!? 

Thyrsus înghiţi în sec. Fără îndoială, se aşteptase să fie primit 
de o regină umilă şi intimidată de iminenta înfrângere, gata să 
negocieze orice. 

— Imperatorul a spus... a spus că... 

— Spune-i că dacă vrea capul soţului meu, va trebui să 
dărâme zidurile şi să vină să-l ia singur! Nici măcar nu va trebui 
să-l pună la murat pentru întoarcerea la Roma, fiindcă Antoniu a 
şi făcut treaba asta în locul lui. Dacă alege o asemenea soluţie, 
aminteşte-i despre ceea ce se află în mausoleul meu şi spune-i 
din nou că Regina Cleopatra nu declară că va face vreodată un 
lucru pe care nu-l poate face. Şi-acum, ieşi afară de-aici! leşi! 

Străjerii nubieni îl târâră pe băiat afară din încăpere. Cleopatra 
îşi privi mâinile: degetele îi stăteau încleştate, cu falangele 


462 


- COLIN FALCONER - 


albite, pe braţele tronului. Antoniu suferise destule trădări pentru 
o viaţă de om. N-avea să mai aibă parte de încă o trădare, din 
mâna Cleopatrei. 


121 


Thyrsus stătea culcat în camera pe care i-o oferiseră, în aripa 
de miazăzi a palatului. Avea vedere spre o grădină ce sclipea de 
flori multicolore şi un eleşteu cu ape întunecate unde sclavii 
palatului îngrijeau florile de lotus care pluteau la suprafaţă. 
Lângă canapeaua somptuoasă unde stătea se afla o fructieră cu 
smochine şi portocale coapte, pusă pe o masă sculptată din 
fildeş de mare preţ. De jur-împrejurul camerei erau rânduite vaze 
de alabastru şi bazalt, iar la ferestre se găseau perdele de 
mătase. li pregătiseră chiar şi distracţii, o trupă de acrobaţi 
sirieni. Se hotărâse să-l ceară pe cel mai tânăr membru al trupei, 
un băiat cu fesele tari ca merele, dacă dorea să câştige câţiva 
dinari în plus după reprezentaţie. 

După părerea lui, s-ar fi putut să-i placă viaţa de ambasador al 
marelui Caesar. 

Dar, trebuia să recunoască, întrevederea cu Regina Cleopatra 
îl zguduise. Auzise multe despre această regină depravată şi tot 
ceea ce văzuse şi auzise în timpul scurtei audienţe îi confirmase 
zvonurile. Era într-adevăr frumoasă, cu ochii ca doi cărbuni 
aprinşi şi un temperament pe potrivă. Inspăimântătoare. Se 
spunea că se distra torturându-şi prizonierii în după-amiezele 
plicticoase şi în fiecare noapte se culca cu câte un membru al 
gărzii de corp, numai pentru ca a doua zi dimineaţa să-l dea 
pradă morţii. 

Avea să fie o poveste nemaipomenită, când se întorcea la 
Roma. Urma să spună că văzuse totul cu ochii lui, căci fără 
îndoială era adevărat. 

Alese încă o smochină şi curăţi coaja de pe miezul dulce şi 
cleios. „Coaptă mai-mai să plesnească”, îşi spuse zâmbind. „La 
fel ca regina asta bădărancă.” 

Dintr-o dată, scoase un țipăt de spaimă, când uşa se dădu de 
perete şi înăuntru năvăli un munte, un chip de gladiator cu nasul 
coroiat, schimonosit de furie, cu un bici pentru cai în mâna 
dreaptă. O labă masivă îl înşfăcă de grumaz, ridicându-l cu totul 


463 


- CLEOPATRA - 


de pe canapea. 

— Bălegar de cămilă ce eşti! îi suflă în faţă arătarea, după 
care îl croi sub bărbie cu coada biciului. 

Thyrsus căzu pe duşumea, ameţit. 

Zăcu acolo fără simţire câteva momente, după care încercă să 
se ridice şi s-o ia la fugă. Dar uriaşul îl înhăţă şi-l azvârli de 
perete. | se tăie respiraţia. Auzi şuieratul biciului şi o durere 
tăioasă îl arse prin tunică, pârjolindu-i carnea de pe spinare. 

— Ce ţi-a spus? răcni necunoscutul. 

Durerea era atât de buimăcitoare, încât Thyrsus nici nu mai 
putea vorbi. Uriaşul îl apucă de păr, răsucindu-i capul înapoi. 
Thyrsus îl văzu pe unul dintre străjerii nubieni privind peste 
umărul gigantului, prea îngrozit ca să intervină, deşi avea spadă, 
iar celălalt nu purta altă armă decât biciul. 

— Ce ţi-a spus? strigă iar la el omul. 

Thyrsus încercă să întrebe „Cine?”, dar din gâtlej nu-i ieşi 
decât un suspin slab. 

Individul îl zgâlţâi, ca un câine care smulge carnea de pe un 
os. 

— Ce mesaj ţi-a dat regina pentru Octavian? 

— A zis... 

Glasul îi răsuna ascuţit ca al unei fete. Abia dacă şi-l 
recunoştea el însuşi. 

— A zis că... că dacă... vrea... capul lui Antoniu... atunci să... 
să... să vină şi... să vină şi... 

Pierzându-şi răbdarea, uriaşul îl aruncă pe pardoseală ca pe 
un sac cu grâu. Biciul mai şuieră de trei ori, în timp ce tânărul se 
chircea pe jos, încercând să se târască într-un colţ, la adăpost de 
loviturile acelea cumplit de arzătoare. Dezgustat, necunoscutul 
aruncă biciul spre el şi ieşi năvalnic. 

Thyrsus se strânse chem pe duşumea şi izbucni în plâns. 


Dragul meu Frate, 


Te rog să ţi-l primeşti înapoi pe libertul tău Thyrsus, după ce a 
primit o cotonogeală sănătoasă. l-am găsit chipul antipatic, şi 
manierele în general, provocatoare. In ultimele zile stau cam 
prost cu nervii, din cauza împrejurărilor actuale în care mă 
găsesc, după cum nu mă îndoiesc că vei înțelege. Dacă doreşti 
să te răzbuni pe mine pentru aceste fapte, cred că ai în solda ta 


464 


- COLIN FALCONER - 


un libert al meu, un anume Sysiphus, un băiat scund cu un 
singur braţ, pe care-l angajasem cândva ca să facă bancuri 
porcoase pe socoteala ta. Ai permisiunea mea să-i arzi o mamă 
de bătaie în schimb. Atunci, vom fi chit. 


Marcus Antonius 


122 


În ultima oră, Charmion pieptănase părul mătăsos al stăpânei 
sale. Acum, îl apucă în ambele mâini, ca pe o funie, şi-l răsuci de 
două ori, după care i-l prinse în creştetul capului cu agrafe de 
aur. In timp ce lucra la coafura Cleopatrei, Iras, camerista 
reginei, o farda pe aceasta cu cosmetice dintr-o casetă mică de 
abanos, aranjându-i pleoapele cu malachit şi vopsindu-i mâinile 
cu henna. Cleopatra le privea cum lucrau, într-o oglindă de argint 
şlefuit pe care o sclavă i-o ţinea în faţa ochilor. 

De după paravanul de fildeş apăru chipul lui Mardian. Dintre 
toţi servitorii şi miniştrii, numai el avea acces în apartamentele 
reginei la orice oră din zi şi din noapte. 

— Un mesager de la Octavian, Maiestate, anunţă eunucul, 
întinzându-i cilindrul de metal învelit în piele. 

Cleopatra i-l luă din mână şi rupse sigiliul. 

— Unde a ajuns? îl întrebă ea. 

— La Raphia, Maiestate. Pe graniţă. 

Octavian efectuase marşul forţat prin căldura cumplită a 
Peninsulei Sinai în numai două zile. „Două zile fără apă, pe o 
arşiţă insuportabilă”, îşi spuse ea. „Pesemne arde de nerăbdare 
să-mi verse sângele.” 

Citi scrisoarea cu atenţie, de două ori, ca şi cum ar fi putut 
exista vreo frază pe care o scăpase din vedere, un cuvânt care 
să-i ofere speranţe când nu mai exista nici una. 


Reginei Cleopatra, 


Mă tem că între noi a avut loc o neînțelegere. Nu am nici o 
supărare cu voi, dar, atâta vreme cât continuati să dați adăpost 
unui inamic al Romei, ce altă soluție am decât să-mi trimit 
armata acolo unde preferă să se ascundă acest om? Dacă-l 
izgoniți din oraş şi mi-l trimiteţi mie în lanțuri, veti vedea că sunt 


465 


- CLEOPATRA - 


blând şi înțelegător fată de situația voastră. 
Octavianus Gaius lulius Caesar, divi filius, Imperator. 


Cleopatra ţinu scrisoarea în flacăra lumânării până se aprinse 
bine, apoi o aruncă pe jos, unde se făcu scrum pe marmură. 

— Preoţii încă vă mai sprijină, spuse Mardian. In chora, 
oamenii au jurat să adune armate pentru a-i înfrunta pe 
cotropitori. 

— De ce-ar face asta? 

— Fiindcă aţi depozitat grâne pentru ei în timpuri de foamete. 
Fiindcă îl veneraţi pe boul Apis şi i-aţi ajutat să-şi restaureze 
templele. Fiindcă sunteţi Isis. 

Cleopatra clătină din cap. 

— Spune-le să-şi trimită felahii înapoi la câmp. De ce să se 
mai irosească şi alte vieţi? 

li dădu lui Mardian un sul de papirus pecetluit. 

— Aici sunt instrucţiunile pentru copiii mei. Selena şi Ptolemeu 
urmează să fie ascunşi în tunelurile de sub palat. Ascunzătorile 
au fost aprovizionate deja cu alimente, apă şi lămpi. Căpitanul 
Gărzii de Casă îi va escorta acolo. 

— Şi Antyllus? 

— De el răspunde tatăl lui. 

— Dar Caesarion? 

— Va pleca împreună cu preparatorul său, aşa cum am 
discutat. Mâine. Apollodorus e aici? 

— Aşteaptă la uşă, Maiestate. 

— Trimite-l înăuntru. 


* 


În acele ultime câteva zile, era important ca oamenii s-o ţină 
minte ca invincibilă. Când ieşi de după paravan, era aranjată 
impecabil, cu o rochie aurie şi nodul sacru al lui Isis între sâni. La 
urechi avea perle montate în aur, iar la gât, un colier masiv de 
aur şi lapis lazuli. Părul îi fusese împletit şi împodobit cu perle, pe 
când un şarpe de aur i se încolăcea împrejurul braţului drept. 
Ochii-i arătau ca două pietre de carneol. 

Apollodorus o aştepta în anticameră. Puțin mai bătrân, puţin 
mai cărunt, puţin mai împlinit la mijloc, dar cu aceeaşi expresie 


466 


- COLIN FALCONER - 


pe care şi-o amintea dintotdeauna, ca un om pe care 
nedreptăţile lumii îl distrau copios. Cleopatra îşi aminti de prima 
lor întrevedere, cu atât de mulţi ani în urmă, în cortul ei din exil, 
la Muntele Kaios. Şi atunci fusese speriată. 

— Maiestate, o salută el. 

— Aşadar, ai venit să mă mai salvezi încă o dată. 

— E mult de-atunci. Mai aveţi covorul? 

— Covorul era al lui Caesar. L-a luat cu el la Roma. De-atunci, 
s-a pierdut. 

Zâmbetul acela impertinent. Apollodorus se purta mult prea 
familiar cu ea, dar acest lucru făcea parte din farmecul lui şi, 
poate, dintre motivele pentru care avea încredere în el. 

— De data asta, nu vei mai avea nimic de câştigat. Dacă 
Octavian descoperă ce-ai făcut, va face şi din tine un exilat. 

— Sunt destul de bogat ca să fug. 

— Dar de ce ai face-o? 

Apollodorus trase aer în piept. 

— Maiestate, toată familia mea şi-a câştigat existenţa de pe 
urma mării. Eu am făcut-o prin comerţ, jefuindu-i pe alţii prin 
mijloace legale. Fratele meu mai tânăr, însă, a devenit tâlhar. 
Romanii l-au crucificat. Trei zile au trecut până să moară. Caesar 
a dat porunca. 

— lulius? 

Sicilianul dădu din cap. A 

— li urăsc pe romanii ăştia. Intotdeauna m-am rugat ca, într-o 
bună zi, să triumfaţi. Sau, dacă nu Maiestatea Voastră, atunci 
poate fiul vostru. 

Cleopatra simţi o undă de îndoială. Oare să-l încredinţeze pe 
fiul ei acestui om, după ceea ce tocmai aflase? 

— Este fiul lui Caesar, spuse ea. 

— Ba nu. E fiul Maiestăţii Voastre. Il voi apăra cu preţul vieţii 
mele. 

— Sper să nu fie necesar. A 

— Am făcut aranjamentele de trebuinţă. II voi escorta pe o 
felucă, până la Coptos. De acolo, se va alătura unei caravane, 
pentru a traversa deşertul până la Berenice, pe ţărmul Mării 
Roşii. Una dintre corăbiile mele va aştepta acolo, ca să ne treacă 
fără primejdii în India. Dar trebuie să aşteptăm musonul de vară, 
acela fiind singurul răstimp când corăbiile pot naviga cu bine 
spre răsărit. 


467 


- CLEOPATRA - 


— Să nu mă laşi de izbelişte, Apollodorus. 

Negustorul zâmbi băieţeşte. 

— V-am dezamăgit eu vreodată? 

Făcu o plecăciune şi se pregăti să plece. 

— Cu soţia ta cum va rămâne? îl mai întrebă Cleopatra. 

Apollodorus se întoarse, având pe chip o expresie pe care nu i- 
a mai văzut-o. Inspiră prelung. 

— În ultimii douăzeci de ani, soţia mea a fost bolnavă de lepră, 
Maiestate. N-am văzut-o niciodată, în tot acest timp. Locuia pe o 
insulă de pe Nil, la miazăzi de Coptos. Impreună cu Mardian, am 
luat măsuri ca să fie bine îngrijită. 

Ridică din umeri. 

— A murit anul trecut. 

— Mardian nu mi-a vorbit niciodată despre asta. 

— Cred că necazurile surorii lui nu erau relevante pentru 
afacerile statului. 

Cleopatra se simţea oarecum mustrată. Vieţile celorlalţi 
fuseseră întotdeauna atât de îndepărtate... Şi totuşi, acest om o 
intriga, simţea asta încă de la Muntele Kaios. 

— Deci, în tot acest răstimp, nu a existat nici o altă femeie 
atât de norocoasă încât să se bucure de afecțiunea ta? 

— Numai Maiestatea Voastră, replică Apollodorus, afişând din 
nou zâmbetul acela strâmb şi familiar, înainte de a fi condus 
afară. 


123 


Pelusium căzuse. Acum, nimic nu mai stătea între Alexandria 
şi Octavian. Cleopatra nu mai putea să aştepte. Se resemna să-şi 
facă datoria de mamă şi de regină. 

Caesarion era îmbrăcat în hainele simple şi aspre ale unui 
membru al triburilor din deşert, având trăsăturile romane 
mânjite cu praf. „Bine măcar că are modul de a se purta al unui 
felah”, îşi spuse Cleopatra. „Expresia asta încruntată se 
potriveşte de minune cu travestiul lui.” Il însoțea Rhoddon, 
îmbrăcat la fel. Arăta ridicol. „Lunganul ăsta ciolănos de cărturar 
n-o să păcălească nici un orb, necum un soldat roman.” 

Barja fu adusă la cheiul de îmbarcare din portul regal. O barjă 
comună, asemenea sutelor de vase care pluteau în fiecare zi pe 


468 


- COLIN FALCONER - 


Nil, pentru a nu atrage atenţia asupra preţioasei sale încărcături. 
Garda de corp a lui Caesarion, care urma să-l escorteze până la 
Coptos, fu îmbarcată în grabă şi ascunsă sub punte. Rhoddon îi 
urmă, împreună cu sclavii care cărau două cufere cu cărţi. 

Barja urma să-i ducă prin portul regal şi pe lângă 
Heptastadion, până în Portul Bunei Reîntoarceri şi pe Lacul 
Mareotis, prin canalul de sub Rhakotis. Caesarion avea să stea 
ascuns sub punte împreună cu Rhoddon, pentru ca iscoadele lui 
Octavian să nu-l vadă. 

Aceasta, presupunea Cleopatra, era adevărata ei despărţire 
de lulius, căci Caesarion era tot ceea ce-i mai rămăsese de la el. 
Toate speranţele ei pentru viitor erau învestite în el şi plecau azi 
pe acelaşi drum. İl strânse la piept, dar nu simţi nici o căldură din 
partea lui. 

— Cu bine, îi şopti. 

Băiatul nu spuse nimic, ci se întoarse numai şi cobori treptele 
mari şi arcuite de marmură ale rampei, spre barja care îl aştepta. 
Cu neputinţă de ştiut dacă era sufocat de regret sau de frică. 
Niciodată nu-i putuse ghici gândurile. in privinţa asta, cel puţin, 
semăna aidoma cu tatăl lui. 

Lăsase un munte de ofrande în Templul lui Isis, pentru ca 
băiatul să ajungă cu bine în India. 

Apollodorus veni cel din urmă să-şi ia rămas bun. Cleopatra îl 
privi pe sicilian cu îndoială. Chiar şi după tot ceea ce-i spusese, 
oare nu greşea încredinţându-i o misiune atât de importantă? 

— Voi avea grijă de el, spuse Apollodorus, parcă citindu-i 
gândurile. 

Cleopatra privi cum barja începea să lunece prin poli. Ştia că 
n-avea să-şi mai revadă fiul niciodată. 


* 


Antoniu îşi amenajase camera hărților în aceeaşi încăpere pe 
care o folosise Caesar în timpul campaniei sale de la Alexandria 
şi tot aici îşi ţinu şi ultimul consiliu de război. Era prezent 
Canidius, cu o mână de ofiţeri care rămăseseră alături de 
Antoniu după Actium, precum şi amiralii fenicieni ai Cleopatrei, 
comandantul recruţilor egipteni şi căpitanul Gărzii. 

Antoniu era în armură, din nou roman, cu platoşa ornamentată 
cu aur şi fildeş lucind lustruită şi o mantie purpurie de Imperator 


469 


- CLEOPATRA - 


împrejurul umerilor. 

— Domnul meu Antoniu, spuse Cleopatra, intrând. 

Antoniu îi zâmbi. 

— Nu mă aşteptam să te găsesc aici. 

— Credeai c-am s-o fac pe beţivanul când avem de susţinut o 
bătălie? 

— Nici nu mai ştiu ce credeam. 

Se apropie de masă. Acest Antoniu era diferit de omul care 
condusese aceleaşi consfătuiri la Actium, doborât şi ameţit de 
băutură. Acum, personalitatea lui ţinea încremenită toată 
încăperea. Numai de l-ar fi avut şi atunci pe Antoniu cel de 
acum. 

Arătă spre hartă, indicând dispoziţia forţelor lui Octavian şi 
posturile propriilor efective de apărare. 

— Incă mai avem patru legiuni, spuse el, împreună cu trupele 
noastre egiptene şi Garda nubiană. In port avem marile corăbii 
de război care au supravieţuit bătăliei de la Actium, o flotă 
impresionantă în sine. 

Octavian, probabil din prea multă încredere în sine, sau poate 
iarăşi din cauza unei grabe nebinevenite, adusese numai şapte 
legiuni şi o flotă mică, alcătuită din bireme şi liburniene. 

— Armata noastră este bine hrănită şi bine plătită, continuă 
Antoniu. Oamenii lui sunt obosiţi, însetaţi şi nu şi-au primit solda 
de luni de zile, poate chiar de ani. lar de data asta, flota lui nu-l 
mai are pe Agrippa. Aşa că s-ar putea ca lupta să fie mai 
echilibrată decât ne aşteptam. Avangarda lui a fost reperată ieri 
la Canopus, cale de numai o sută de stadii de locul unde ne 
aflăm. Am dispus legiunile în dreptul Porții Soarelui, aici, cu faţa 
spre răsărit. Eu voi comanda cavaleria, iar Canidius, infanteria. 
Publicola aci de faţă va comanda flota. 

„Publicola. Personal, nu i-aş da pe mână nici măcar oala mea 
de noapte”, îşi spuse Cleopatra. „Dar, după cele mai recente 
dezertări, centurionii au ajuns generali de pe-o zi pe alta. S-ar 
putea ca însuşi garderobierul lui Antoniu să se pomenească nu 
peste mult în fruntea unei legiuni.” 

— Crezi că putem învinge? îl întrebă ea. 

— Putem întoarce valul. Dacă Octavian e învins aici, poate 
reuşesc să conving garnizoana de la Cyrenaica să se mai 
gândească. Dacă ei vin încoace, se vor revolta şi alţii. lar noii lui 
aliaţi din Asia nu-l vor sprijini decât atâta timp cât cred că poate 


470 


- COLIN FALCONER - 


învinge. Suntem într-o formă mai bună decât credeam. 

Cleopatra îl privi pe Canidius. Şi acesta părea să fie de aceeaşi 
părere. 

— Atunci, s-o facem, spuse ea. 


* 


În noaptea aceea, târziu, Antoniu veni în apartamentele ei. Se 
opri stânjenit lângă uşă, cu armura încă pe el, fără a mai arăta 
tânăr ca altădată, prăpădit de vin, depravare şi nenorociri. Dar 
continuând să fie, în felul lui, Antoniu, Inimitabilul. 

— Bărbate. 

Antoniu zâmbi. 

— De ce-ai venit aici? 

— Eşti soţia mea. i 

— Avem copii. N-are nici un rost să mai facem şi alții. In 
calvarul de-acum... 

— Asta nu mai e politică, replică el, punându-şi coiful cu panaş 
pe masa lungă de cedru. Lumina gălbuie a lămpilor cu ulei lucea 
pe cataramele de alamă ale armurii. In tăcerea care se lăsase 
între ei se auzeau sunetele familiare ale Palatului Lochias, ritmul 
blând şi sacadat al mării; iar prin ferestre, lumina turnului de pe 
Pharos înroşea ca focul apele portului regal. 

— Imi pare rău, spuse el. 

— Îți pare rău? 

— Pentru tot. 

Incepu să bâjbâie la cataramele pieptarului. 

— Vrei să mă ajuţi, te rog? şopti într-un târziu. 

Cleopatra se ridică şi-l ajută să-şi scoată armura grea. Apoi, 
Antoniu o încercui cu braţele şi o sărută. Un moment, fu complet 
pierdută. El începu să tragă de haine, sfâşiind mătăsurile fine. 
Valorau o avere, dar la urma urmei, bănuia Cleopatra, nu mai 
avea nici o importanţă. 

Se pregăti pentru asalt, dar în clipa următoare Antoniu se opri 
şi o cuprinse, cu faţa îngropată în adâncitura gâtului ei. Rămase 
astfel multă vreme, după care, când o sărută din nou, începu să 
facă dragoste cu ea cu o gingăşie care-i amintea de prima lor 
noapte împreună, la Tarsus. 

— Mi-a fost dor de tine, murmură el. 

— Ţie nu ţi-e dor de nimeni. 


471 


- CLEOPATRA - 


— Aici te înşeli. 

O ridică în braţe, poate pentru a-i dovedi că încă mai era la fel 
de puternic ca altădată, iar în clipa când pătrunse în ea 
Cleopatra scoase o mică exclamaţie. „l-am dus lipsa”, îşi dădu ea 
seama. „Am simţit lipsa dragostei cu acest bărbat. Este învăluit 
în slăbiciuni, cum lulius n-a fost niciodată. Şi totuşi, într-un fel, 
pentru asta îl iubesc eu atât mai mult.” 

Trecuseră oare câteva minute, sau ceasuri întregi? Noţiunea 
timpului se pierduse. După aceea, Cleopatra rămase cu capul lui 
rezemat în îndoitura braţului, simţindu-i obrazul cum o apăsa pe 
umăr. Într-o venă de la gât, pulsul lui palpita ritmic. Un strop de 
transpiraţie se prelinse printre sânii ei. 

— M-ai iubit vreodată mai mult decât pe lulius? şopti Antoniu. 

Nu-i răspunse, şi nici el nu mai repetă întrebarea. Ascultau 
cadenţa mătăsoasă a mării, acum, când totul se terminase, când 
totul era iertat. 


PARTEA A ŞAPTEA 


Nici cerul însuşi nu are putere peste ce-a trecut, 
Insă ce-a fost, a fost, de ceasu-mi parte am avut. 


HORAŢIU, DIN „ODE” 
124 
Prima zi din luna egipteană a lui Mesore 


Cleopatra privea uriaşul far, a cărui flacără ştia că se vedea de 
la o depărtare de sute de stadii pe mare, mărită de oglinda din 
bronz şlefuit a felinarului. Chiar şi azi, un sclav îmbrăcat în 
armură de piele groasă întorcea oglinda prin şanţul ei din jurul 
focului, astfel încât farul să poată fi văzut din largul mării. 

Farul devenise o parte la fel de nelipsită din viaţa ei ca soarele 
în zori şi luna noaptea. Ciudat lucru, că se putea ca acum să fie 
pentru ultima oară când îl privea. 

In ziua aceea, soldaţii lui Antoniu avuseseră prima ciocnire. 
Cavaleria lui atacase avangarda lui Octavian, care încerca să-şi 
instaleze tabăra lângă Hipodrom. Adevărata luptă urma să aibă 
loc a doua zi. 


472 


- COLIN FALCONER - 


Auzea zarva petrecerii lui Antoniu din sălile de jos. Dacă-i era 
dat ca aceasta să fie ultima lui noapte pe Pământ, Noul Dionisos 
îşi dăruise o ultimă noapte de neuitat. Işi adunase generalii şi 
Compania Morţii şi-i chemase pe toţi cântăreții dionisiaci, toţi 
acrobaţii, toţi înghiţitorii de flăcări din oraş, pentru o ultimă mare 
distracţie. g 

Oricum ar fi fost cu neputinţă să adoarmă. In noaptea aceea, 
pe coridoare umblau stafii, strecurându-se de-a lungul acelor săli 
cu perdele de voal, iar foşnetul picioarelor lor pe pardoselile de 
marmură o împiedica să se odihnească. Era acolo lulius, privind- 
o de la masa unde-şi scrisese memoriile din Galia, cu acel 
zâmbet sardonic nici acum uitat, pătrunzător de viu, chiar şi 
după atâţia ani; fratele ei Ptolemeu, cu chipul brăzdat de lacrimi, 
în timp ce-l implora pe lulius să nu-l alunge din palat; şi Arsinoë, 
mândră şi trufaşă în mătăsurile ei albe şi subţiri, cu faţa 
frumoasă marcată de un rânjet veninos. 

Şi, în sfârşit, micul Antiochus, privind-o acuzator de pe divan, 
cu chipul scofâlcit şi palid. Cleopatra închise ochii. 

— N-am avut încotro, îi murmură. 

„Nu poţi bate în cuie o umbră pe pardoseală”, reflectă ea. „Ca 
regină, ca zeiţă, sunt toate pentru toată lumea. Dacă mă declară 
crudă, îmi voi înşira faptele bune şi milostive până în zori. Dacă 
mă numesc pisicuţă, îi pot pune pe călăii mei să scoată leşurile 
din locurile lor de odihnă, din canale şi smârcuri. Nimeni nu este 
şi bun şi mare în acelaşi timp. Cum ar fi cu putinţă? Umilinţa şi 
caritatea se pot găsi uneori la orice rege şi regină, dar acelaşi 
lucru este negreşit adevărat şi pentru putere şi agresivitate. 

Şi-atunci, ce vor spune despre mine mâine, când nu voi mai fi? 
Octavian mă va face târfă, când eu n-am avut decât doi bărbaţi 
în patul meu şi mi-am trăit în castitate jumătate din viaţă. Mă va 
eticheta ca torţionară, desfrânată şi ispititoare, cu minciunile lui 
şi jumătăţile de adevăr, când eu n-am făcut decât ceea ce 
trebuie să facă orice conducător şi, adesea, fără tragere de 
inimă. 

Nu sunt crudă din fire şi nu mă desfăt cu moartea, şi totuşi am 
făcut lucruri la gândul cărora încă mă mai înfior şi acum; dar le- 
aş face din nou, dacă datoria mi-ar cere-o. Este uciderea câtorva 
membri ai familiei mai rea decât măcelărirea a milioane de 
străini într-un război? Ptolemeu a condus o rebeliune împotriva 
mea, la fel cum a făcut Arsinoë. N-am fost fraţi şi surori aşa cum 


473 


- CLEOPATRA - 


înţeleg oamenii mai umili fraţii şi surorile. 

Cu tânărul Antiochus, copilul acela palid, ce altă soluţie 
aveam? Copiii palizi devin aventurieri livizi, ca prietenul nostru 
Octavian, şi dacă l-am pus pe Olympos să-l otrăvească, am 
făcut-o ca să împiedic vărsări şi mai mari de sânge, mai târziu. Şi 
Fulvia; aceea n-a fost decât o manevră de stat şi nimeni nu 
poate spune cu îndreptăţire că i s-a simţit lipsa. 

Şi totuşi, în noaptea asta, fantomele vin să mă bântuie. Mă 
aşteaptă să mă alătur lor pe Tărâmul Umbrelor, duhurile lor 
privindu-mă de pe coridoarele întunecate, găsindu-şi răzbunarea 
în spaimele mele din această noapte. Cel puţin, asta nu li se va 
refuza.” 


* 


Şi astfel luna arzătoare a lui lulius luă sfârşit. 

Stătea pe terasă, privindu-l pe Antoniu cum îşi lua rămas bun 
de la copii. Micul Alexandru încerca să se arate curajos în faţa 
lui, stând drept ca o santinelă, dar chipul îi era brăzdat de 
lacrimi. Acum nu mai avea nici o şansă să se însoare cu o fată 
din casa Medeei. După ce nabateenii se revoltaseră şi Antoniu 
pierduse Siria, era prea periculos să-l mai trimită în răsărit. O 
dată cu flota din Marea Roşie, se pierduse totul. 

Antoniu îl luă în braţe pe Filadelfus şi-l sărută. Băiatul era prea 
mic ca să înţeleagă, dar plângea, pentru că fratele şi sora lui 
plângeau şi ei. Antoniu râdea şi încerca să aibă un aer curajos, 
desigur, aşa cum era de aşteptat din partea lui Antoniu. Poate că 
nici el nu credea că se putea într-adevăr să fi sosit sfârşitul. 

Apoi mai era şi Antyllus, stând la o oarecare distanţă de 
ceilalţi. Un băiat împiedicat, cu o expresie îndurerată pe chip, 
sfâşietoare la vedere. El şi Antoniu se priviră ca şi cum ar fi fost 
complet străini, cum în multe sensuri şi erau. 

In sfârşit, Antoniu se întoarse spre ea. 

— Regina mea, spuse. 

— Domnul meu. 

Cleopatra se întrebă ce-avea să facă. Se oţelise pentru 
această ultimă bătălie şi se temea că sentimentalismele i-ar fi 
putut risipi îndârjirea. 

Antoniu îi adresă un zâmbet strâmb. Şi deodată îl recunoscu, 
vechiul Antoniu, auriu, mai mare decât oricând, arzând de 


474 


- COLIN FALCONER - 


nerăbdare să lupte. 

— Ne vedem la sărbătorirea victoriei, spuse el, cu un gest 
extravagant de salut. 

ÎI privi cum pornea călare spre Poarta Soarelui şi întinderile 
netede, arse de soare, din jurul Hipodromului. Un nor de praf se 
alungea pe cer. Legiunile lui Octavian îşi ocupau poziţiile. 

„Încă mai putem învinge.” 


125 


Era linişte, o nemişcare nefirească învăluind întregul oraş. În 
dimineaţa aceea, docurile şi pieţele erau cufundate în tăcere, de 
pe străzi nu se mai auzea duruitul căruţelor, iar între zidurile 
palatului nu mai erau grădinari aplecaţi peste rondurile de flori. 
Cleopatra stătea pe terasă cu Mardian, privind într-o tăcere 
desăvârşită cum flota vâslea pe lângă Pharos, pentru a-i ieşi în 
întâmpinare lui Octavian. La prima vedere părea calmă, dar 
inima îi bubui a în piept aproape dureros. N 

Din acel loc, putea urmări desfăşurarea marii bătălii navale. In 
timp ce flotele se apropiau una de alta, Cleopatra aştepta să 
vadă bolovanii uriaşi şi coşurile aprinse zburând cu boltă pe cer. 
În schimb, de cum ajunseră în larg, avangarda lui Publicola trase 
din rame şi întoarse corăbiile cu un bord spre navele lui 
Octavian, în semnalul universal al prieteniei. 

În acel moment, Cleopatra îşi dădu seama că-şi ţinuse 
respiraţia şi lăsă aerul să i se reverse încet din piept. Incă o 
trădare. Corăbiile lui Octavian plutiră nestânjenite pe lângă ale 
ei, îndreptându-se spre port. 

Se terminase. 

Cleopatra se întoarse spre Mardian. 

— Hai să facem o plimbare la soare, îi spuse ea. 


* 


Antoniu sări din şaua murgului şi se repezi în cortul care 
fusese înălţat pe Hipodrom, ca principia. işi scoase casca şi o 
azvârli prin cort. Nu le ceruse zeilor decât o şansă de a muri pe 
câmpul de bătălie, cât de cât cu cinste, iar acum până şi pe-asta 
i-o refuzaseră. Cu câteva minute în urmă, îşi văzuse cavaleria 


475 


- CLEOPATRA - 


părăsindu-l încă o dată, rupând rândurile şi lăsându-l singur pe 
câmpul de luptă. Văzând ce se întâmplase, infanteriştii ieşiseră şi 
ei din formaţie, pentru a se întoarce s-o ia la goană înapoi în 
oraş. 

„Canalii fără credinţă! Mâncători de căcat!” 

Eros, scutierul, intră în fugă, în timp ce Antoniu se chinuia să- 
şi scoată platoşa grea, şi-l ajută să descheie curelele. După ce o 
desprinse, Antoniu o aruncă în praf, lângă scutul dreptunghiular 
prelung cu emblema care-l desemna ca Imperator al armatei 
romane. 

Apucă marginile mesei cu hărţi şi o răsturnă într-o parte pe 
pământ, călcând sub cizme planurile de luptă. 

— Futu-le muma-n cur de ţopârlani buni de nimic să-i fut! 
răcni el. 

Eros stătea în colţ, tremurând. 

Antoniu îşi scoase spada. 

O aruncă spre Eros. 

— Fă-o! 

— Stăpâne? , 

— Ne-am futut, gata. Inţelegi? Fă-o! repetă el, desfăcându-şi 
smucit tunica. Lichidează-mă! 

— Nu pot... se bâlbâi Eros. 

— Trebuie! E datoria ta! 

Eros se uită la spada pe care-o ţinea în mână, apoi ridică 
privirea spre Antoniu. Ochii-i ieşeau din orbite. Era doar un 
băieţandru, un ţărănoi cu creier de găină, care niciodată nu 
cunoscuse altă viaţă decât să-i pună şi să-i scoată tunicile şi 
armurile şi să-i aducă dimineaţa castroane cu apă ca să se spele 
pe faţă. Tremura de frică. 

— Dar eu te iubesc, stăpâne... îngăimă el. 

— Fă-o odată!!! 

Băiatul părea gata să izbucnească în plâns. Ridică spada, cu 
mâinile tremurându-i atât de tare încât Antoniu crezu că avea s-o 
scape. In clipa următoare, însă, fără veste, întoarse spada cu 
vârful înapoi, îi rezemă garda de pământul bătătorit şi se trânti 
peste tăiş. Totul de termină înainte ca Antoniu să-l poată opri. 

In clipa următoare, Eros zăcea la picioarele lui, cu intestinele 
în praf, scâncind de durere şi vomând sânge. 

— Nenorocitule, scrâşni Antoniu. 

„Nu era şi-aşa destul de rău?” 


476 


- COLIN FALCONER - 


Încercă să smulgă spada, dar aceasta se înfipsese adânc între 
oase şi viscere, iar când încercă s-o scoată, nu reuşi decât să-l 
salte la un cot înălţime pe bietul băiat. 

Găsi o altă spadă în cufărul cu armament şi o trase din teacă. 
Eros încă se mai târguia să moară. Perspectiva nu-l îmbia deloc. 
Loialitatea lui era înduioşătoare, dar nu de aşa ceva avea nevoie 
Antoniu acum, să întrezărească hidoşenia propriei morţi, acea 
agonie tăioasă, măruntaiele gălbui şi sângerii deşertându-se pe 
pământ. 

Işi întinse mantia pe jos. „Mai bine să nu-mi prăfuiesc ficaţii”, 
îşi spuse el, cu un hohot de râs isteric. Potrivi vârful spadei sub 
coastă, îndreptat în sus. „Nădăjduiesc că voi ţinti mai bine decât 
el”, îşi mai spuse, în timp ce auzea ultimele gâfâieli ale 
scutierului. } 

Apoi, şovăi. Trecură încet câteva minute. Îl privi pe Eros. Ochii 
îi deveniseră sticloşi, ca ai unui peşte prins în cârlig care a zăcut 
prea mult pe fundul bărcii. Murise. 

„Pe toţi zeii, mă aşteptam să fie mult mai uşor. 

De două ori m-am făcut de râs. Mai întâi la Actium, când am 
sărit ca un laş de pe puntea navei mele contraamiral. Mi-am spus 
că nu era decât rațiune, că un general trebuie să se salveze ca 
să-şi scape armata. Dar, în adâncul inimii, am ştiut că mi-era 
frică. Virtutea mă părăsise. 

lar apoi m-a părăsit şi a doua oară, la Paraetonium, când 
onoarea îmi cerea să mă sacrific. De câte ori m-am aşezat pe 
plaja aia pustie, cu spada, tărăgănând, chipurile, din necesitate? 

Am ajuns să-mi fie prea dragă viaţa. Acum sunt un soldat prea 
mărunt şi un zeu prea mare. Dar zeii sunt nemuritori, pe când 
oamenii, nu.” 

Simţi vârful spadei străpungându-i pielea, un fir de sânge 
prelingându-se pe abdomen. Dionisos îi promisese mântuirea în 
viaţa de apoi, dar se temea că şi această făgăduială era o 
minciună. Fapta de acum era singura lui izbăvire şi se temea că 
nici chiar de data asta nu putea face ceea ce avea de făcut. 

„Hai, Antoniu, fă-o acum!” 

Dar încă mai ezita. 


* 


A 


Cleopatra îi aduse lui Isis ultimele ofrande, îngenunchind 


477 


- CLEOPATRA - 


printre rotocoalele fumului de tămâie. Spre deznădejdea ei, 
descoperi că-i tremurau mâinile. „Dă-mi putere să fac ceea ce 
trebie”, se rugă ea. “Lasă-mă să-i fiu credincioasă Egiptului până 
la capăt.” 

Auzea ropotul copitelor pe strada pietruită, cizme grele pe 
caldarâm. Un mesager îi aduse vestea. Legiunile lui Antoniu 
fugiseră, iar cavaleria lui dezertase în tabăra lui Octavian. Portul 
se umplea cu corăbiile acestuia din urmă. Nu mai rămăsese 
decât foarte puţin timp. 

— Trebuie să ne grăbim, o zori Mardian din uşă. 

Cleopatra se ridică în picioare şi îl urmă pe cărările tăcute şi 
umbroase de lângă templu, spre uşile mausoleului. Charmion şi 
lras erau deja acolo, aşteptând-o. De cum intră, cele două 
slujnice se rezemară cu toată greutatea pe uşile mari din lemn 
de cedru, care se trântiră cu o bufnitură asurzitoare. Traseră 
zăvoarele grele. 


* 


„De ce-o fi atât de greu să mori?” se întrebă Antoniu, privind 
mătasea purpurie a pavilionului, umflată de vânt. „Ca un oaspete 
nehotărât, moartea stă în prag, încă şovăitoare, chiar şi după ce 
am poftit-o înăuntru cu braţele deschise.” 

Peste tot era plin de sânge, pe mâini, pe haine, cheaguri 
groase îi pătau mantia. Membrele îi amorţiseră de durere şi nu 
putea să se mişte. Tremura de frig. 

„Pe toţi zeii!” 

Avea vedenii. Afrodita plutind pe râu, la Tarsus, vele purpurii 
umflându-se la fel ca pânza cortului; văzu un şcolar plin de 
coşuri, cu dinţi stricaţi, iar apoi auzi glasul lui Caesar: „Marcus, 
acesta e nepotul meu, Octavian”; amintirea se şterse, înlocuită 
de munţii din Parthia, înzăpeziţi şi friguroşi. 

Auzi ţipătul unui păun, văzu soarele dispărând după un nor. 
Apoi, vocea Octaviei: „Vei descoperi că loialitatea mea preţuieşte 
mult mai mult pentru tine, Marcus.” 

Loialitate. Unde să găsească un om loialitate, în cuibul ăsta de 
şerpi? 

Chipuri apăreau şi se ştergeau din faţa ochilor lui: Canidius, 
sclavi, servitori. Auzi pe cineva spunând: 

— A rasolit treaba. 


478 


- COLIN FALCONER - 


Altă viziune, sau era realitate? 

— Cleopatra, murmură el, cu glasul zgâriind uscat, metalic, şi 
gustul de aramă coclită al propriului sânge în gură. Acum, în 
ultimul moment, se socotea vinovat de toate crimele pe care i le 
aruncase în cârcă Octavian. Nu voia s-o părăsească pe regina 
egipteană. 


* 


Mirosul bogat şi îmbătător al mirodeniilor, luciul de lapis lazuli 
şi smaralde din hruba întunecată. Sub ele, rugul era pregătit. 
Torţele licăreau în suporturile lor de pe pereţi, flăcările 
reflectându-se în luciul untos al stivelor de aur. 

Mardian putea auzi foarte aproape strigătele soldaţilor lui 
Octavian, centurioni dând ordine răstite, într-o latină aspră. In 
curând, aveau să ajungă la uşile mausoleului. 

Cleopatra stătea lângă fereastra adâncită de la etaj. Pentru 
acea ocazie, ultima ei reprezentaţie, se îmbrăcase ca o regină, o 
regină egipteană faraoană, cu uraeus-ul de aur pe frunte şi 
trupul cuprins într-o rochie aurie strâmtă, cu brățări pe braţe şi la 
glezne. Atât de stăpânită, atât de nemişcată... 

Mardian văzu că de pervaz fusese rezemată o scară. 

— Acum trebuie să pleci, îi spuse ea. 

Eunucul simţi un surprinzător val de emoție, speranţa, 
dezamăgirea şi frica luptându-se toate între ele să aibă 
întâietate în sufletul lui. 

— Dar nu vreau să vă părăsesc, răspunse. 

—  Charmion şi Iras s-au hotărât. Le accept aici. Sunt 
servitoare şi se cuvine să moară acum, cu mine. Tu, însă, nu, 
Mardian. 

Bătrânul ezită, oscilând între loialitate şi iubire. Şi, da, o iubea. 
După atâţia ani, mai întâi ca preparator, apoi ca sfătuitor, nu-şi 
putea imagina o lume fără Cleopatra. Şi descoperi, spre uimirea 
lui şi în pofida oricăror aşteptări, că nu mai dorea să trăiască. 

Cineva bătea cu putere în uşile masive. Romanii găsiseră 
mausoleul şi atacau uşile cu pumnii şi spadele. 

— Du-te, repede, îl trimise ea. 

Mardian continua să şovăie. 

Cineva striga la ei de jos. Se uită afară. Ferestrele fuseseră 
practicate în zid la mare înălţime, cu vedere spre mare într-o 


479 


- CLEOPATRA - 


parte şi spre curţile lui Isis în cealaltă. Lângă treptele de 
marmură de jos oprise o căruţă, iar Mardian îl recunoscu pe 
Canidius, având încă pe el mantia de general, şi pe alţi câţiva 
dintre romanii lui Antoniu. Aceştia, împreună cu un grup de 
servitori, stăteau adunaţi în jurul unui trup ce zăcea pe o targă, 
în partea din spate a căruţei, înfăşurat într-o manta pătată de 
sânge. Un moment, Mardian nu-l recunoscu. 

— Trebuie să ne ajutaţi! strigă Canidius de jos, spre ei. 

Cleopatra se rezemă de perete, parcă tăindu-i-se picioarele. 

— Oh... murmură ea. 

Canidius nu le aşteptă răspunsul. Legase cu frânghii cele patru 
colţuri ale brancardei, iar acum începea să se urce pe scară. 
Când ajunse în dreptul pervazului, îi aruncă lui Mardian capătul 
funiei. 

— Repede! strigă el. 

Soldaţii lui Octavian loveau acum porţile cu un berbece. Mai 
rămăsese atât de puţin timp... 

Jos, sclavii îi ajutau pe ofiţerii romani să salte targa din căruţă. 
Canidius trăgea de frânghie. 

— Ajută-mă! se răsti el la Mardian. 

— La ce bun? gemu eunucul. 

— Vrea să moară lângă regină. După tot ce s-a-ntâmplat, 
măcar la atâta lucru are dreptul. 

Mardian nu făcea decât să-l privească lung. 

Cea care se mişcă prima fu Cleopatra. Imbulzindu-se pe lângă 
el, începu să tragă de funie, rupându-şi unghiile manichiurate cu 
atâta migală şi zdrelindu-şi pielea moale şi fină a palmelor. O 
privelişte uluitoare, căci Mardian n-o văzuse de când o ştia 
ridicând altceva decât un sceptru. lar acum, iat-o trăgând de 
cânepa aspră ca orice ţărancă scoțând apă din puț, în chora. 
Imaginea îl fascina şi începu să smucească şi el de frânghie, cu 
Charmion şi Iras alături. 

Bătăile în porţi ajunseseră la apogeu. 


* 


Targa se legăna, frecându-se de perete, şi la fiecare smucitură 
Antoniu ţipa de durere. In sfârşit, o ridicară până la fereastră şi, 
în timp ce cele trei femei ţineau de funie, astfel încât să nu se 
mai mişte, Mardian şi Canidius traseră brancarda în încăpere. 


480 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu scoase un strigăt chinuit. Pe pervazul de piatră şi 
pardoseala de marmură se întinseseră dâre de sânge. 

Cleopatra se aruncă peste trupul lui. 

Uşile enorme se zguduiau sub loviturile berbecilor romani. 

— Trebuie să ne grăbim! spuse Charmion. 

— Staţi, staţi... răspunse Cleopatra. N 

„A, deci la urma urmei tot eşti femeie”, reflectă Mardian. „ll 
iubeşti într-adevăr. Şi-n tot timpul ăsta, mie nu mi-ai spus decât 
că era politică şi nimic mai mult.” 

Cleopatra privea sângele care-i înroşea mâinile şi braţele ca şi 
cum în viaţa ei n-ar mai fi văzut aşa ceva. Ajunsese peste tot. 
Părea cu neputinţă ca în trupul unui singur om să se găsească 
atât de mult sânge. 

Antoniu era pământiu, cu ochii holbaţi. incercă să spună ceva, 
dar de pe buze nu i se desprinse nici un cuvânt. Mâna i se agită 
zadarnic prin aer. 

— Maiestate, spuse Mardian. 

Cleopatra ridică privirea spre el, cu faţa transfigurată de 
tristeţe şi durere. Niciodată n-o mai văzuse aşa, nici chiar în 
copilărie. 

— Maiestate, trebuie să ne grăbim! Daţi porunca şi vom 
aprinde rugul! 

Antoniu fu zguduit de încă o convulsie. Apucându-l de mână, 
Cleopatra îi mângâie buclele, după care o podidiră lacrimile. 

La fereastră se iscase agitaţie. Soldaţii lui Octavian găsiseră 
scara. Cu întârziere, Cleopatra păru să-şi dea seama ce se 
întâmplase. Canidius se repezi spre fereastră să răstoarne scara, 
dar era prea tărziu. 

In mâna Cleopatrei apăru un pumnal. Tocmai se pregătea să 
şi-l înfigă în piept, când unul dintre ofiţerii romani, primul care 
ajunsese în cameră, sări asupra ei şi i-l smulse. 

Alţi trei legionari intraseră pe fereastră. Canidius fu capturat. 

Mardian înhăţă una dintre făcliile de pe perete. Nu era prea 
târziu ca să dea foc rugului. Un soldat, însă, îi puse piedică. 
Bătrânul căzu pe pardoseala de granit, cu răsuflarea tăiată. Când 
ridică privirea, omul stătea aplecat deasupra lui, ţinându-i la gât 
vârful spadei. 

Mardian se uită spre regină. Era ţinută strâns între soldaţi, ca 
o prizonieră de rând. Antoniu zăcea la picioarele ei, cu ochii 
sticloşi în moartea care în sfârşit primise să intre în agitata, dar 


481 


- CLEOPATRA - 


nobila lui casă. 


126 


Berenice, pe coasta Egiptului de Sus, la Marea 
Roşie 


O noapte fără suflare, prea fierbinte pentru somn. Luna plină 
plutind deasupra norilor mătăsoşi. Apollodorus stătea pe puntea 
felucii, privind luminile tulburi aliniate pe mal, ascultând şipotul 
blând al apei negre lângă bordaj. Va să zică, aşa. Aproape 
terminase. Caesarion era un băiat obositor, dar Apollodorus se 
achitase de partea lui din comision, aşa cum îi ceruse regina. 
Acum, nu mai avea altceva de făcut decât să aştepte o veste de 
la Alexandria. Dacă regina ajungea la o înţelegere cu Octavian, 
totul avea să fie bine. Dacă nu, urmau să pornească spre India. 

Scândurile punţii scârţâiră. Apollodorus se întoarse, pentru a 
vedea că nu era decât preparatorul, Rhoddon. Un individ fără 
vlagă, efeminat. Mă rog, era eunuc. 

Reveni cu privirea spre apă. 

— Ce lună frumoasă, îi spuse el lui Rhoddon. Isis ne veghează. 

Simţi un singur şoc de durere, când pumnalul i se înfipse 
adânc între coaste, urmat de un moment de neînțelegere 
deplină, iar în clipa următoare cădea spre apă. Intunericul îl 
înghiţi înainte de a-şi fi dat seama că individul cel efeminat şi 
fără vlagă avea colţi. 


Alexandria din Egipt 


Trecuse aproape o săptămână de când era prizonieră în 
propriul palat. Octavian îi întemniţase, cu insolenţă, în 
apartamentele pentru oaspeţi din aripa de miazăzi. Ea, 
Charmion, Iras şi Mardian fuseseră închişi cu toţii la un loc. 
Aveau la dispoziţie doar două camere mici, patru paturi, un 
spălător, ferestre înguste, zăbrelite recent. | se adusese un cufăr 
cu haine de-ale ei şi în fiecare zi primeau câteva fructe, pâine şi 
apă. 

Nu sosea nici o veste de la Octavian, dar noapte de noapte 
Cleopatra putea auzi soldaţii bând, înjurând şi râzând în grădină. 


482 


- COLIN FALCONER - 


Antoniu fusese înmormântat, aşa cum ceruse, în mausoleu. 
Cleopatra privise procesiunea funerară prin fereastra cu gratii. 
Sicriul auriu fusese purtat prin palat pe un cărucior poleit, într-un 
marş solemn de talgere şi tobe. In moarte, Octavian îşi putea 
îngădui să fie mărinimos. 

Octavian trimise un mesager, pe Thyrsus, libertul lui, care se 
îmbăţoşa în faţa ei ca motanul palatului, bucurându-se de înalta 
sa misiune şi de faptul că regina nu-şi mai putea permite 
atitudinea poruncitoare de la ultima întâlnire. Părea să-şi 
găsească o plăcere deosebită în a o informa că Alexandru, 
Selena şi Filadelfus fuseseră găsiţi în sanctuarul lor din 
catacombe şi luaţi prizonieri; Antyllus fusese omorât din ordinul 
lui Octavian, după ce îl găsiseră ascuns în altarul lui Caesar 
zeificat. 

Despre Caesarion, însă, continua să nu sosească nici o ştire. 


* 


Nu mâncase nimic, de la căderea oraşului. Se resemnase să 
zacă în pat, fără a schimba o vorbă cu nimeni. Charmion şi Iras 
stăteau alături, la dispoziţia ei, dar Cleopatra nu le lăsa s-o 
îmbrace, nici să se ocupe de părul sau cosmetica ei. 

În sfârşit, în cea de-a opta zi, veni. 


* 


Era la fel de neatrăgător ca oricând, observă Cleopatra. Avea 
pielea arsă de vântul deşertului, iar buzele-i erau uscate şi 
crăpate. Purta pe cap o pălărie ridicolă, cu boruri largi, ca să-şi 
apere faţa de soare, iar tunica improvizată îi stătea prost pe 
trup. Văzându-l, nu l-ai fi crezut mai mult decât un spălător de 
rufe chivernisit doar pe jumătate. lar acum, era stăpânul lumii. 

Se tolăni pe o canapea. 

— Pari slăbită, remarcă el. 

Cleopatra ştia că înfăţişarea ei, cu siguranţă, îl şoca. La Roma 
fusese mult mai tânără, aranjată şi coafată cu preţul unor mari 
eforturi, pentru ceremoniile de stat. lar acum, zăcea în pat, 
palidă şi lividă, cu părul încâlcit pe pernă. 

— Se pare că mi-a cam pierit pofta de mâncare, răspunse ea. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. 


483 


- CLEOPATRA - 


Se întrebă ce voia de la ea. S-o vadă milogindu-se? Sau, 
poate, se gândea să guste o porţie din Egipt, cum se exprimase 
odată Caesar. Credea că poate ar fi încercat să se târguiască în 
acelaşi fel şi cu el, oferindu-se împreună cu tronul, în cadrul 
aceleiaşi învoieli? 

— Ai venit ca să te distrezi? îl întrebă. 

— Nu, în nici un caz. Nu găsesc nimic amuzant în umilirea ta. 

— Umilire? Eu am crezut că era doar o înfrângere. 

— Tot aia e. 

In ochii lui se zărea o anumită expresie, blajină şi fudulă, care 
o prevenea să fie prudentă. „Caesarion!” îi fulgeră prin minte. 
„Altfel, de ce ar fi aşteptat atât de mult până să mă viziteze?”. 
Voia să se asigure că victoria lui era completă. Cleopatra îşi simţi 
inima zvâcnind în piept. „Nu, te rog, nu fiul meu.” 

— Ce planuri ai pentru mine? îl întrebă. 

Octavian îşi zgândărea alene un coş de pe obraz. 

— Vei veni cu mine înapoi la Roma. Vei fi exponata centrală a 
Triumfului meu. Infama Regină Cleopatra în lanţuri; plebeii vor 
muri de plăcere. Ştii, eşti notorie în Italia. 

— Mulțumită ţie. 

— Mă rog, se poate spune că şi tu mi-ai făcut jocul. Sau 
Antoniu. 

— Antoniu o fi fost naiv, dar cel puţin era viteaz şi bun la 
inimă. Aţi fost doi oameni complet opuşi. 

Impunsătura îl ustură. Poate nu atât prin natura ei, căci 
Cleopatra bănuia că puţin îi păsa de opiniile ei, cât mai mult 
fiindcă mai avea îndrăzneala să-l înfrunte. 

— După Triumf, ţi-am plănuit execuţia prin strangulare, în 
închisoarea Tullianum, pentru ca apoi trupul să-ţi fie aruncat în 
canal. 

Simţi că albea. „De ce n-am profitat de ocazie când mi s-a 
oferit? Rugul fusese pregătit, nu trebuia decât să-i dau foc. Am 
fost o proastă să plâng după Antoniu. De ce m-am înmuiat, în 
ultima clipă?” 

Octavian se aplecă înainte. 

— Poţi să te salvezi. 

O aşteptă să întrebe cum. Cleopatra, însă, n-avea de gând să-i 
dăruiască această plăcere. 

Aşa că, în cele din urmă, continuă: 

— l-ai învrednicit cu favorurile tale pe Caesar şi Antoniu. Dacă 


484 


- COLIN FALCONER - 


le acorzi şi acum, nu mă vei găsi nerecunoscător. 

Avusese dreptate. Asta dorea. Işi putea închipui cum avea să 
se manifeste recunoştinţa lui. 

— Mai degrabă m-aş împerechea cu un facocer, replică ea. 

Gata, o spusese, încă înainte de a fi avut timp să judece. Dar 
vorbea serios. 

Octavian sări în picioare. Chipul îi era palid. 

— Vei regreta că mi-ai spus asta. Poate n-ar strica să te 
gândeşti la vorbele de-acum, când vei merge în urma carului 
meu prin Forum, târându-ţi lanţurile după tine. Până atunci, vei 
avea la dispoziţie un an ca să devii mai palidă şi mai murdară, la 
Tullianum. Tu vei fi cea care va arăta ca o scroafă de facocer. 

Ca şi cum altfel ar fi cruţat-o de o asemenea soartă. Dacă 
accepta s-o facă pe nevasta pentru el, Octavian şi-ar fi savurat 
plăcerea, dând-o apoi oricum pe mâna călăului. 

Dădu să plece, apoi se întoarse: 

— A, aproape era să uit. Fiul tău, Caesarion... 

Capul Cleopatrei se ridică brusc. 

— E mort. 

Zâmbi, încântat de expresia de pe faţa ei. 

— Păzitorul lui a suferit un accident neplăcut la Berenice şi s-a 
înecat. Preparatorul fiului tău l-a convins apoi că e în interesul lui 
să se întoarcă la Alexandria. A fost o minciună, fireşte. Dar a 
primit o răsplată generoasă pentru asta. Imi pare rău, însă a fost 
necesar. Nu e bine să avem prea mulţi Caesari. 

Rhoddon! Şi ea crezuse că Apollodorus era cel care avea s-o 
trădeze. Cât de oarbă putuse fi! 

— Vezi, deci, continuă Octavian. Acum nu ţi-a mai rămas nimic 
pentru ce să trăieşti. 


* 


Octavian îl privea pe Munatius Plancus cu amuzament şi 
dezgust în acelaşi timp. „M-ar linge-n cur şi-ar zice că-i miere, 
băiatul ăsta.” Totuşi, un Ilmpărat — căci asta era de-acum — 
avea nevoie şi de asemenea lingăi. La ce bun să fii divin, dacă n- 
ai nici un amic care să te numească zeu? 

Stătea tolănit pe o canapea, în fostele apartamente ale 
Cleopatrei. Se spunea că însuşi Caesar folosise de multe ori 
aceeaşi canapea, pe vremea când stătea la Alexandria. Ce 


485 


- CLEOPATRA - 


drăguţ era, să se servească de palatul unde Antoniu iscase 
atâtea scandaluri. Era un oraş plăcut, trebuia să recunoască, 
vederile spre port şi uluitorul far din capătul digului arătau 
absolut încântător. Şi câte amintiri urma să păstreze de-aici. 
Masa asta, de pildă. Făcută dintr-o lespede solidă de lapis lazuli, 
vârstată cu vinişoare de aur, susţinută pe sfincşi de bazalt, cu 
intarsii de aur şi coral. Se spunea că fusese în posesia 
Ptolemeilor încă de pe vremea lui Alexandru şi avea o valoare 
de-a dreptul incalculabilă. Se hotărâse s-o ia cu el la Roma şi s-o 
expună într-un loc vizibil din casa lui. 

— Deci, Nobile Domn. Ai convins-o de zădărnicia propriei vieţi? 
îl întrebă Plancus. 

Octavian reveni cu atenţia asupra individului din faţa lui. 

— Aşa cred, răspunse. Cred că vestea despre fiul ei a fost cea 
care a doborât-o cu adevărat. 

Clătină din cap. 

— Nu mi-aş fi dat atâta osteneală, dacă nu era prostul ăla de 
căpitan, Proculeius. Era cât pe ce să se înjunghie singură, iar el i- 
a smuls pumnalul. Totuşi, mi-ar plăcea s-o văd în Triumful meu. 
Ar fi o imagine drăguță. 

— Mai ţii minte cum l-au huiduit pe Caesar... tatăl tău... în 
legătură cu Arsinoë. S-ar putea să nu-ţi prindă prea bine, pentru 
imagine. 

— Mda, ştiu, oftă Octavian. Totuşi, e mare păcat. 

Plancus îi întinse un sul. Octavian îl desfăşură şi îi aruncă o 
privire superficială. 

— Ce-i aici, Plancus? 

— Recomandările mele pentru Senat, cu ocazia întoarcerii tale 
la Roma. Le vom cere să-ţi decerneze trei Triumfuri. Unul pentru 
Actium, încă unul pentru Illyria şi al treilea pentru Egipt. 

— Şi chestia asta de-aici ce-i? Afuriseşti ziua de naştere a lui 
Marcus Antonius? 

— Şi, pe deasupra, propun să emitem o lege prin care să se 
interzică folosirea de oricine a numelor Marcus şi Antonius 
împreună şi să-i ştergem numele de pe toate monumentele. Mai 
mult, recomand să creăm un nou nume şi un nou titlu pentru 
tine, Caesar. g 

Octavian părea amuzat. li era greu să nu-l placă pe acel om. 
Un dihor, desigur, dar dihorul lui. 

— Ai ceva anume în minte? 


486 


- COLIN FALCONER - 


— Augustus, răspunse Plancus. 

Augustus: prea-înaltul. Da, avea o anume sonoritate. Sugera 
sanctitate fără a fi ofensiv pe faţă la adresa acelor republicani 
care încă mai aveau influenţă la Roma. 

— Imperator Caesar Augustus, murmură Octavian, încântat de 
felul cum suna. 

— Şi, la fel cum tatăl tău lulius a fost onorat cu denumirea 
lunii lui de naştere după el, aş propune ca luna victoriei tale aici, 
în Alexandria, să fie numiră după tine. Luna lui Augustus. 

— Ai făcut treabă bună, Plancus. Le vom înainta aceste 
recomandări Senatorilor, la întoarcere. 

— Acum, nu mai aşteptăm decât ca regina, Cleopatra, să facă 
ceea ce este necesar. 

— Într-adevăr. Dar nu cred că vom avea prea mult de 
aşteptat. 


127 


La sfârşitul lunii mesore, după aproape o lună de la intrarea 
triumfală a lui Octavian în Alexandria, Cleopatra a primit 
permisiunea să viziteze mormântul lui Antoniu, în mausoleu. În 
dimineaţa aceea, s-a ridicat din pat pentru prima oară, după 
atâta timp, şi le-a spus lui Iras şi Charmion ce voia să facă. 

O regină şi o zeiţă este o operă de altă; crearea ei cere timp. 
Mai întâi, o puse pe lras să-i pregătească baia. In apă fură 
adăugate esențe preţioase de lotus şi alte uleiuri aromatice. 
După aceea, Charmion îi spălă părul şi petrecu câteva ore 
pieptănându-l complet şi pregătindu-i coafura, cu cozile şi 
buclele aranjate după modelul Marii Maici. Apoi, Cleopatra se 
aşeză răbdătoare într-un scaun cu decoraţiuni aurite, în timp ce 
Charmion îi farda faţa, machiindu-i pleoapele cu cenuşă de 
antimoniu, înroşindu-i obrajii şi buzele cu pudră din licheni de 
stâncă şi albindu-i fruntea cu cretă. li vopsi mâinile şi picioarele 
cu roşu de henna, apoi o unse pe gât şi încheieturile mâinilor cu 
un parfum combinat special, din violete şi zambile. 

In sfârşit fu gata. Insoţită de gărzi şi o suită de servitori cu 
coşuri în care duceau ofrandele de mâncare şi băutură pentru 
praznicul de doliu, Cleopatra ieşi din palat, îndreptându-se spre 
mausoleu. 


487 


- CLEOPATRA - 


* 


„E hotărâtă”, îşi spuse Mardian. De la înfrângere încoace, 
fusese doborâtă de durere şi zăpăceală, dar în dimineaţa aceea 
părea calmă, aproape senină. Mardian bănuia motivul şi simţea o 
greutate pe inimă şi o durere în adâncul pieptului care nu voiau 
să-l părăsească. 

— Ai făcut ceea ce ţi-am cerut? îl întrebă ea pe Olympos, după 
ce intrară în mausoleu. Marea sală boltită era acum goală, 
întunecoasă şi mohorâtă, de o răcoare sinistră după căldura din 
grădină. Muntele de comori, mirodeniile şi aurul, fildeşul şi 
pietrele preţioase, fuseseră luate de mult în custodia lui 
Octavian. 

— Am făcut tot ce mi-aţi cerut, răspunse medicul. 

In dimineaţa aceea, Olympos era îmbrăcat ca un sclav de 
rând. Un sclav foarte bătrân şi de nici un folos, îşi spuse Mardian, 
dar gărzile nu se gândiseră să se îndoiască de identitate a lui. 

— Mulţumesc. Puteţi pleca toţi. 

Olympos păru gata să mai spună ceva, apoi se gândi mai bine. 
Se întoarse şi-i urmă pe ceilalţi sclavi afară. 

Cleopatra se întoarse spre eunuc. 

— Şi tu, Mardian. 

— Dar, Maiestate ... 

— Du-te. 

Tonul ei nu mai admitea nici un răspuns. Bărbia ridicată 
poruncitor, ochii aceia negri... Oare ce gândea, ce simţea? 

Mardian fu năpădit de emoție. 

— Maiestate, nu vreau să mai trăiesc. Lăsaţi-mă să rămân 
aici... 

— Nu poţi face parte din ceea ce urmează. N-am să îngădui. 
M-ai servit întotdeauna cu credinţă şi-ţi mulţumesc pentru asta. 
Retrage-te în vila ta şi bucură-te de roadele toamnei. 

O singură dată, numai atâta dorea. Nu se putea să-i mai fi 
rămas mulţi ani de trăit, la urma urmei, dar dorise fiecare zi 
care-i era datorată, adunându-le în minte ca un negustor de 
covoare care-şi numără monedele după o târguială în piaţă. „Cu 
câtă tenacitate ne agăţăm de viaţă, aceia mai slabi dintre noi 
care nu putem suporta gândul propriei morţi.” 

Acum îşi dădea seama că zilele nu mai aveau nici o valoare 


488 


- COLIN FALCONER - 


pentru el. 

— Maiestate, m-am bucurat de bunăvoința şi înţelepciunea 
voastră, precum v-am îndurat şi proastele dispoziţii şi insultele la 
adresa mea, şi toate acestea au devenit de-acum pentru mine ca 
apa şi aerul. Nu vă cer decât să-mi permiteţi să mor aici, cu 
Maiestatea Voastră. 

— Aşa ceva nu se poate. Pleacă. 

Voia să-i spună: „Dar spiritul meu va muri o dată cu al 
Maiestăţii Voastre.” Cleopatra, însă, nu fusese niciodată sensibilă 
la slăbiciuni. Mardian se temea că l-ar fi desconsiderat dacă 
dădea grai unor sentimente atât de siropoase. Nu-i mai rămânea 
decât să-i mărturisească ce făcuse, dar asta n-ar fi schimbat 
nimic, cu atât mai puţin acum, şi oricum nu avea curaj. În plus, 
ceea ce era făcut nu mai putea fi desfăcut. Se întoarse să plece. 

— Imi pare rău, îi spuse Cleopatra. Pentru ceea ce i s-a 
întâmplat cumnatului tău. 

Mardian dădu din cap şi se strecură afară, în lumina soarelui. 
O dimineaţă strălucitoare şi fierbinte în Alexandria, oraşul albit 
de lumină, praful suflat de vânt dinspre deşert înecând străzile. 
Ochii-i erau orbiţi de lacrimi. 

Gărzile închiseră în urma lui uriaşele porţi, iar Cleopatra 
rămase singură cu Charmion şi Iras. Fără îndoială, santinelele 
aveau să fie biciuite mai târziu, când se descoperea ce făcuse, 
cu toate că nu se îndoia că şi Octavian fusese părtaş. O altă 
şaradă, altă piesă de teatru. 

Aşa se făceau toate. 


* 


„Bietul Antoniu” îşi spuse ea, „să moară cu atât de puţină 
distincţie.” Pereţii de marmură ai camerei de sus mai erau 
mânjiţi şi acum de sângele său. Sub pervaz se vedea urma 
însângerată a unei mâini, poate a lui. Meritase o soartă mai 
bună, cu toate cusururile sale. Cleopatra plânsese după el până 
când îi secaseră lacrimile. Dar acele lacrimi îi aparţineau unei 
alte femei, Regina Cleopatra. Astăzi se afla aici ca Isis, ca zeiţă. 

Patru făclii, fixate în suporturi de fier, continuau să ardă în 
colţurile camerei. Cleopatra luă flori şi tămâie şi le puse peste 
granitul trandafiriu al sarcofagului, sărută piatra rece şi murmură 
o rugăciune către Isis, pentru învierea lui. După ce termină, se 


489 


- CLEOPATRA - 


lăsă din nou în grija lui Charmion şi a lui Iras. 

In timp ce stătea în picioare, cele două fete îi scoaseră roba şi 
luară dintr-un coş hainele pe care le ascunseseră acolo. Sânii îi 
fură vopsiți în albastru cu lapis şi fu îmbrăcată într-o rochie de 
mătase albastră scânteietoare, legată între sâni cu misteriosul 
nod al lui Isis. In mâna stângă îi puseră un sceptru de aur, apoi îi 
prinseră nestemate la urechi, la gât şi pe încheieturile mâinilor, 
de o splendoare tenebroasă în întunecimea hrubei. 

Două brățări din aur curat, în formă de şerpi, îi fură petrecute 

pe braţele goale, iar pe cap îi puseră uraeus-ul, coroana cu chip 
de şarpe a Egiptului de Jos. Gluga era umflată, înălțându-se 
deasupra frunţii; cobra reprezenta emblema sacră a lui Isis şi 
păzea crângurile Paradisului. In străvechea Carte a Morților, era 
simbolul vieţii indestructibile. 
__ Când terminară, Cleopatra, regina macedoneană, nu mai era. 
In locul ei se afla Isis, Maica Egiptului şi a Lumii. Işi ocupă locul 
pe tronul aurit pe care servitorii îl aduseseră cu ei din palat, 
imaculată, senină, complet desprinsă de cele lumești. 


* 


Charmion aduse celălalt coş, pe care i-l procurase Olympos. Îl 
puse uşurel în poala reginei. Cleopatra o privi lung, mult timp, cu 
respiraţia subţiată şi grăbită şi degetele tremurându-i. 

Prin lumina întrepătrunsă cu umbre pluteau fire de praf; 
deasupra capului ei, razele soarelui intrau pieziş prin fereastra 
de sus. Afară se auzeau sunetele înfundate ale Alexandriei, 
revenind la ritmurile ei normale de viaţă, cântările preoţilor în 
templu, murmurul îndepărtat de voci în cartierul portului, 
cadenţa mătăsoasă a mării. 

Cleopatra deschise capacul coşului. 

__ Cobra se ridică încet, fără agresivitatea la care se aşteptase. 
Işi înălţă alene capul din cuibul său cald, mai mult curioasă decât 
alarmată, privind fix cu ochii ei galbeni. Cleopatra îi dădu o 
lovitură peste cap, pentru a o înfuria, iar pielea cefei i se dilată 
cu nervozitate, într-o imitație a coroanei de pe capul reginei. li 
atacă mâna la rândul ei, apărându-se. 

Cleopatra privi rana mică, abia înţepată. Era gata. 

Şarpele mai atacă o dată, muşcând-o de braţ, apoi se 
descolăci din poala ei şi plecă târâş. li auzi susurul slab al solzilor 


490 


- COLIN FALCONER - 


în timp ce luneca peste pardoseala întinsă de granit. 

Efectele veninului fură repezi. Simţea deja furnicături în 
degete, iar braţul îi era amorţit şi greu. Infrigurarea i se 
răspândea prin membre, cuprinzându-i şi restul trupului, iar un 
cerc de fier îi încătuşă pieptul, împiedicând-o să mai respire. Îşi 
înfruntă un val de panică, instinctiva luptă pentru viaţă. Se forţă 
să stea nemişcată. 

Inchise ochii, auzind un zumzet în urechi. Umbrele negre 
înaintau cu repeziciune spre ea prin încăpere şi totul se sfârşi, 
nespus de simplu. 


* 


Mardian privea fix, fără să ia în seamă sudălmile gărzilor. 

Auzi paşi în spatele lui şi se întoarse pe jumătate. Era 
Octavian. 

Zâmbea, sub ridicola pălărie cu boruri largi pe care-o purta ca 
să se apere de soarele alexandrin. 

— Deci, Mardian. A făcut-o, spuse el; apoi, se încruntă. Ştii, e 
păcat. Intotdeauna am admirat-o. 

Eunucul nu-i răspunse. Cele două servitoare ale Cleopatrei, 
numai sânge şi carne vie, zăceau pe marmură la picioarele ei. 
Gărzile căutau cobra prin mausoleu, dar n-aveau s-o găsească 
nicăieri. 

— Te-ai descurcat bine. Vei fi răsplătit după cum meriţi. 

— Păstrează-ţi banii. Nu mai am nevoie de ei. 

— După tot ce-ai tăcut pentru noi? 

Aşa era. După ce rămăseseră fără flotă, fugită la Malchus, îşi 
pierduse credinţa, se gândise să se salveze pe sine însuşi de 
Octavian. „La urma urmei”, chibzuise el, „protejata mea nu mai 
poate face nimic ca să se salveze.” Greşise crezând-o învinsă, 
crezând că el însuşi încă mai iubea atât de mult viaţa. 

— AŞ vrea să fiu mort, spuse. 

Octavian zâmbi. 

— Mă rog, orice se poate aranja. Nu trebuie decât să ceri. 

Cleopatra stătea încremenită, calmă în moarte, pe tronul aurit. 
Dar, nu, aceea nu era Cleopatra; era Isis, zeiţa a cărei moarte 
pământească, după cum spuneau preoţii, avea să aducă 
mântuirea Egiptului şi a lumii. Insă, de vreme ce era zeiţă, nici 
nu putea să moară cu adevărat; într-o bună zi, avea să învie şi să 


491 


- CLEOPATRA - 


se întoarcă în Egipt, pentru a-şi conduce poporul pe calea 
izbăvirii. Cleopatra îşi zeificase moartea, înţelese el, până şi cel 
mai întunecat moment şi-l transformase într-un spectacol de 
teatru, într-o făgăduială de speranţă şi triumf. 


EPILOG 


Alexandria 
Octombrie, Anno Domini 1998 


Oraşul portuar arată acum sordid. Marile palate de pe 
Peninsula Lochias s-au scufundat sub valuri prea poluate cu ape 
de canalizare şi deşeuri de mase plastice ca să se mai poată 
vedea ceva. Mausoleul, cu mormintele lui Antoniu şi Cleopatra, a 
dispărut, poate pentru totdeauna, deşi scafandrii dotați cu 
tehnologii moderne s-au scufundat acolo chiar azi-dimineaţă, în 
cadrul unei misiuni internaţionale de explorări care caută tot ce 
s-ar mai putea ascunde sub apele tulburi. 

Marele turn de pe Pharos a fost distrus de cutremure, cu peste 
o mie cinci sute de ani în urmă. În locul lui, la capătul digului se 
înalţă în prezent fortăreaţa Qait Bey, pe care flutură drapelul 
roşu, alb, negru al Egiptului, deşi se spune că o parte din piatra 
folosită la construirea ei a făcut cândva parte din marea minune 
a lumii. 

La două ore distanţă de aici, mergând cu autobuzul cu aer 
condiţionat, se găsesc rămăşiţele pământeşti ale faraonilor, 
vechi de zece mii de ani, conservate în Muzeul Egiptean din 
Cairo. Oriunde ai călători în Egiptul modern, întâlneşti 
antichităţile ţării: mumii mucegăite, morminte ale strămoşilor cu 
hieroglife la fel de vii ca în ziua când au fost pictate, uluitoarele 
complexe templiere de la Luxor şi Karnak. 

Şi totuşi, de la Cleopatra n-a mai rămas aproape nimic. 

Istoria consemnează că Augustus a mai domnit încă patruzeci 
şi patru de ani, stăpân unic al lumii romane. Impărat din toate 
punctele de vedere numai cu numele nu, a guvernat peste o 
epocă de pace, prosperitate şi progrese culturale cum Roma nu 
mai cunoscuse de aproape un secol. A ajuns cunoscut ca patron 
al artelor şi se lăuda adesea că găsise Roma de cărămidă şi o 
lăsa de marmură. Egiptul a devenit fieful lui personal şi nici un 


492 


- COLIN FALCONER - 


roman nu avea voie să călătorească acolo fără permisiunea lui 
specială. De-a lungul vieţii, a împlinit visul imperial al lui Caesar 
şi, în cele din urmă, s-a dovedit a fi fiul lui Caesar; dacă nu de 
sânge în orice caz prin fapte. 

Dar, deşi Octavian a câştigat victoria temporală, Cleopatra şi 
Isis s-au înălţat din nou, de jur-împrejurul Mediteranei. Imaginea 
ei ca Maică, ţinându-l pe Horus la piept, a fost imitată de un cult 
a cărui religie se baza pe iudaism şi ai cărei exponenţi se 
numeau creştini. Icoana lor, reprezentând o madonă cu pruncul 
în braţe, a devenit simbolul universal al compasiunii şi al păcii. 

Oracolele Olarului profeţiseră un copil glorios care avea să 
deschidă o epocă de aur şi să aducă prăbuşirea Romei. Pe 
vremea lui Augustus, acel copil s-a născut într-adevăr, un 
revoluţionar esenian a cărui moarte pe cruce a reprezentat 
strigătul de început al unei religii care s-a dovedit a fi dangătul 
funebru de clopot al zeilor ancestrali din Roma şi Grecia. 

Dar Oracolele Olarului s-au înşelat anunțând o eră a 
desăvârşirii. Mult-aşteptata pace n-a venit, iar Copilul de Aur n-a 
deschis calea decât spre alte conflicte, războaie interminabile, 
măceluri şi moarte. 

Şi astfel, oamenii, sătui de război şi de mânie, continuă să 
privească spre madonă, în căutarea păcii şi a compasiunii. Ea 
este tămăduitoarea şi maica lor, o religie în sânul unei religii, 
mai veche decât însuşi timpul. Bărbaţi şi femei încă îşi mai 
aprind lumânările votive la picioarele ei. 

Şi s-ar putea ca atunci s-o zărim o clipă pe ea, Cleopatra, în 
genunchi înaintea iubitei sale Isis, privind înapoi spre noi 
dinapoia vălurilor întunecoase şi catifelate ale istoriei, dintr-o 
vreme când eram zei. 


493 


IMPERIUL ROMAN ` 
ÎN VREMEA CLEOPATREI