Christian Jacq — Ultimul vis al Cleopatrei

ULTIMUL VIS AL 
CLEOPATREI 


CHRISTIAN JACQ 
ULTIMUL VIS AL CLEOPATREI 
(LE DERNIER REVE DE CLEOPÂTRE) 


Christian Jacq a mărturisit odată că cea mai 
mare fericire a lui este să scrie pe ţărmul 
Nilului... Rezuma astfel o pasiune din tinereţe. 
La douăzeci și unu de ani, începe să studieze 
arheologia și egiptologia la Sorbona. După 
obținerea doctoratului, se consacră cercetărilor 
pur istorice și publică numeroase eseuri, printre 
care L'Egypte des grands pharaons, premiat în 
1981 de Academia Franceză. j 

Succesul vine odată cu Champollion l'Egyptien 
și Ramses. Interesul stârnit de cărţile lui 
Christian Jacq pentru Egiptul Antic va fi tot mai 
mare: milioane de exemplare vândute în 
întreaga lume, traduceri în douăzeci și opt de 
limbi... Christian Jacq devine cel mai citit scriitor 
francez. 

În Ultimul vis al Cleopatrei, Christian Jacq se 
întoarce la marile figuri ale Egiptului. El redă 
viaţă celei mai celebre regine, Cleopatra, și ne 
poartă pe urmele incredibilei epopei amoroase 
și politice pe care aceasta o împarte cu Cezar. 


Peninsula Sinai 


a 
Oaza Farafra caca 


Egiptul de Sus 


Oaza Dakhla 


EGIPTUL ÎN TIMPUL CLEOPATREI 


S 
£ 
a 
5 
E 
SA 


z661 quauanny suonipg "3 '[ "40 005 a111 aupunxajy ‘eurog ap StoSuez4 1$ qoe| uensuyy my epey gdnp PEZEN 


ALEXANDRIA ANTICĂ 


PORTURILE ALEXANDRIEI ANTICE 


Privește în sus cu ochii inimii, adună în tine 
senzațiile întregii creații, ale focului și ale apei, 
Închipuie-ţi că ești în același timp pretutindeni, 
pe pământ, pe mare, în cer. 

Hermes 


Regina era goală. 

De la terasa palatului său, Cleopatra 
contempla, fără îndoială pentru ultima oară, 
scumpa ei capitală, strălucitoarea Alexandrie. 

Vântul blând al nopţii nu-i potolea febra; ea, 
suverana Egiptului, tărâmul iubit al zeilor, pe 
care crezuse că l-a cucerit și pe care acum îl 
pierdea, ea, stăpâna absolută a unei ţări 
bogate, era redusă la singurătate și neputinţă! 

Flacăra strălucitoare din vârful farului lumina 
marea, confirmând gloria cetății fondate de 
Alexandru cel Maret, după ce i-a învins pe perși 
și a eliberat străvechiul pământ al faraonilor de 
sub o ocupaţie aspră. Biblioteca, Muzeul, 
templele, teatrul, palatele, portul, farul... Ce de 
splendori, a căror deţinătoare legitimă devenise 
la moartea tatălui său, în timpul eclipsei totale 
de lună din martie 51 î.H.2! 

Tatăl ei, al doisprezecelea din neamul 


1 În 331 î.H. (n. a.) 
2 Pentru datele istorice, vezi S. Cauville, L'Ofei/ de Rê. Histoire 
de la construction de Dendara, Paris, Pygmalion, 1999. (n. a.) 


Ptolemeilor, un laș, un corupt, un obsedat 
sexual care vânduse Egiptul romanilor! 
Supranumit de popor „flautistul”, îi plăcea să 
cânte la acest instrument în timpul orgiilor la 
care se dădea în stambă, pierzându-și orice 
urmă de demnitate. Alungat din Alexandria, 
pusese din nou mâna pe putere, cumpărându-i 
cu bani grei pe soldaţii romani și declanșând 
astfel o criză economică. O mulţime de 
mercenari, mai ales germani și gali, aparţineau 
astăzi armatei egiptene pe care Cleopatra n-o 
mai controla. 

Mânioasă la culme, tânăra de douăzeci de ani 
își smulse colierul de perle, își scoase brăţările 
de argint și le aruncă acelei cetăţi ingrate care 
voia să se debaraseze de ea și s-o lase pradă 
lăcomiei unei șlehte de conspiratori. 

Născută la Alexandria în ianuarie 69 î.H., în 
apartamentul concubinelor tatălui său, 
Cleopatra urcase pe tron la vârsta de 18 ani. Un 
tron pe care, potrivit tradiţiei Ptolemeilor, 
fusese nevoită să-l împartă cu frăţiorul ei de 10 
ani. Totuși, Cleopatra | domnise singură după 
moartea soțului ei, în 180 î.H.! 

lar Cleopatra a VII-a, al cărei nume însemna 
„Gloria tatălui său”, o imitase ţinându-l în 
umbră pe mucosul ăla afurisit de Ptolemeu al 
XIll-lea pe care-l detesta. Luându-și, nu fără 


3 În limba greacă, Auletes. (n. a.) 


ironie, numele de „Cea care își iubește tatăl”*, 
ea prefera titlul de „Cea care își iubește patria”, 
acel Egipt cu trecut glorios, obiect al tuturor 
visurilor ei. 

Acum aceste visuri se transformau în coșmar. 

Revoltată de atâta nedreptate, tânăra ridică 
mâinile spre lună. 

— Tu care te stângi și renaști, dă-mi forţa ta! 

Nu-și arătase Cleopatra maturitatea și curajul 
încercând să rezolve criza financiară? Din cauza 
datoriilor enorme ale tatălui ei, fusese 
constrânsă să recurgă la o devalorizare și să 
pună să fie bătute monede noi de bronz. Lovite 
de perioade de foamete și de o fiscalitate 
insuportabilă, satele erau cuprinse de 
frământare; de aceea, ca să păstreze bogăţia 
capitalei, suverana semnase un decret care 
interzicea, sub amenințarea cu moartea, 
transportarea cerealelor provenind din Egiptul 
de Mijloc în altă parte decât în Alexandria. 
Silozurile ei rămâneau pline, iar grecii n-aveau 
să ducă lipsă de hrană. 

Și acesta nu era decât începutul unui proces 
de reforme prin care avea de gând să lupte 
împotriva corupţiei și a unei birocraţii sufocante, 
așa încât să restabilească prosperitatea ţării. 

Dar Cleopatra se trezea confruntată cu 
mediocritatea curţii sale și cu perversitatea 
tatălui ei defunct! Acesta ceruse senatului 


+ Philopator (gr.). (n. a.) 


Romei să vegheze la executarea testamentului 
său, care cerea ca puterea să fie împărţită între 
fiica lui cea mare și fratele ei mai mic, Ptolemeu 
al XIll-lea, un puști insuportabil și pretenţios 
care se bucura de un sprijin puternic. 

Trei oameni îl manipulau pe măscăriciul ăsta 
și hotărâseră să o distrugă pe Cleopatra: 
eunucul Pothinus, care se afla în fruntea 
guvernului, eruditul  Teodot, preceptor al 
regișorului, și Achillas, comandantul armatei. lar 
Arsinoe, sora mai mică a Cleopatrei, încuraja 
acest trio malefic; șireată, ambițioasă și 
geloasă, ea nu-și dorea decât să pună mâna pe 
putere. 

Sfidând pericolul, tânăra regină dăduse 
dovadă de lipsă de luciditate și de vigilenţă; 
preocupată să rezolve criza financiară și să-și 
impună punctele de vedere fără a-i menaja pe 
cei susceptibili, ea se simţea capabilă să 
conducă singură statul, uitând de testamentul 
tatălui său și de supunerea acestuia față de 
romani. 

Roma, marea putere, arogantă și 
dispreţuitoare! Doi oameni ai armelor, prădători 
de temut, se înfruntau pentru a o stăpâni: Cezar 
și Pompei. Cleopatra îl alesese pe cel din urmă, 
sperând că acesta va rămâne departe de Egipt 
și nu-i va contesta suveranitatea. În anul 49 î.H., 
ea îi trimisese provizii și soldaţi, iar gurile rele 
susțineau că regina devenise amanta fiului lui 


Pompei, trimis la Alexandria ca ambasador! 

Mireasma de iasomie o încântă pe tânăra cu 
trup perfect, dar nu reuși să risipească 
duhoarea calomniilor răspândite de dușmanii ei 
și de membrii propriei familii. leri, era pe culmi, 
iar acum, iat-o distrusă! N-avea rost să-și facă 
iluzii: complotul reușise, Cleopatra era 
înlăturată prin uneltiri în favoarea hrăpăreţului 
de frate-său. 

Cu fruntea în sus, scăldată de lumina lunii, 
regina decăzută se apropie de marginea terasei. 
De când urcase pe tron, prinsese gustul puterii 
și uitase de ea însăși; puţin îi păsa de propria-i 
glorie, era obsedată numai de viitorul regatului. 
Oare destinul nu-i încredința o misiune, nu îi 
impunea să se sacrifice pentru noul Egipt? 

In doar câteva luni, suverana o distrusese 
complet pe adolescenta din ea, iar grijile 
statului îi alungaseră  nepăsarea. Educată 
pentru a domni, Cleopatra nu se va întoarce din 
drum. Din moment ce răzvrătiţii triumfau, de ce 
să mai trăiască? 

Lumina care emana de la far o fascina, iar 
apele portului, atinse de o strălucire ireală, o 
atrăgeau. Ea, captivă sub autoritatea unui 
băiețaș încoronat? Niciodată! 

Işi dorea să se preschimbe în pasăre, s 
survoleze rada portului, să zboare în larg și s 
lase în urma ei acea lume de netrebnici... 
Cleopatra zâmbi, depărtă braţele și se pregăti 


ă 
ă 


să-și ia zborul. 

— Maiestate, așteptați! 

Charmion, credincioasa slujnică, alergă până 
la stăpâna ei și o acoperi cu un văl de in regal. 

Micuţă, brunetă, cu frunte îngustă, nas ascuţit 
și picioare groase, Charmion îi era devotată trup 
și suflet reginei. Cu o mână fermă, ea o trase în 
mijlocul terasei. 

— Maiestate, trebuie să plecăm! 

Ca trezită dintr-un vis, Cleopatra își recunoscu 
anevoie slujnica. 

— Să plecăm... 

— Am surprins o conversaţie îngrozitoare. Nu 
mai sunteţi în siguranţă la palat. 

— Mă voi lupta! 

— Inutil, dușmanii sunt prea numeroși. Să 
plecăm, vă implor! 

— Nu mă cunoști deloc, Charmion. 

— După părerea mea, n-aveţi nicio șansă să 
învingeţi. 

Cleopatra ezită. 

Servitoarea tocmai îi salvase viaţa, iar 
moartea o ameninţa din nou... O regină să 
cedeze în faţa vitregiei sorții, să între în panică, 
să se comporte ca ultimul laș? 

— Fiţi chibzuită, insistă Charmion: departe de 
aici, veţi putea lupta. 

— Îi voi strivi pe ticăloși în propriul meu palat, 
decise Cleopatra. 


2 


De la moartea lui Alexandru cel Mare încoace, 
regii din Dinastia Ptolemeilor înfrumuseţaseră 
întruna cartierul principal al Alexandriei, 
Bruchion, situat la nord-est de zona aglomerată, 
pe promontoriul Lochias care înainta în mare. 
Acolo se aflau cele mai multe palate, printre 
care reședința regală, sediul guvernului, 
ministerele, locuințele demnitarilor, Muzeul, 
Biblioteca, teatrul, gimnaziul și stadionul. 
Principalele monumente ale vastei cetăţi care 
se întindea între Mediterana și lacul Mareotis 
fuseseră edificate în apropierea mormântului lui 
Alexandru și al primilor regi Ptolemei”. 

Ca să cunoşti  labirinturile administraţiei 
alexandrine, formată din mii de funcţionari care 
se bucurau de un număr incalculabil de 
privilegii, aveai nevoie de o experienţă solidă, 
de multă abilitate și de un cinism desăvârșit. Cel 
care poseda din plin toate aceste calităţi era 
eunucul Pothinus. 

De talie mijlocie, aproape chel, burtos, cu 
obrajii  bucălaţi, greoi, părea simpatic și 
inofensiv; dar cei care se încrezuseră în această 
aparenţă înșelătoare o regretaseră amarnic. 
Nemilos și viclean, Pothinus se debarasase de 
concurenţii săi pentru a ocupa postul cel mai 


5 Așa-zisul „mormânt de alabastru” (v. Harta Il). Această 
localizare probabilă rămâne însă ipotetică, fiindcă mormântul lui 
Alexandru cel Mare n-a fost încă descoperit. (n. a.) 


important, acela de ministru al Economiei și 
Finanţelor. El controla agricultura și 
meșteșugurile, verifica perceperea 
numeroaselor taxe în monede și în natură și își 
plasase  protejaţii în fruntea cancelariei, a 
justiției și a vămilor, care erau foarte profitabile. 

Nu fusese prea greu să-l manipuleze pe 
Ptolemeu al XII-lea, flautistul depravat și corupt. 
În schimb, urcarea pe tron a tinerei Cleopatra se 
transformase rapid în catastrofa. Cultivată, 
energică, dotată pentru putere, suverana îl 
îndepărtase pe fratele ei mai mic, al 
treisprezecelea dintre Ptolemei, și începuse o 
serie de reforme, mai ales monetare, care nu 
erau pe placul demnitarilor și al poporului 
Alexandriei. Dacă ar lăsa-o să continue, n-ar 
desființa ea unele privilegii în detrimentul ordinii 
stabilite? 

Îngrijorat, Pothinus pusese la cale cea mai 
bună strategie a lui: să acţioneze din umbră. Işi 
constituise o reţea eficace, hotărât să-l susţină 
pe copilul Ptolemeu al XIII-lea și s-o îndepărteze 
pe Cleopatra. Arsinoe, mezina, o invidia și o ura 
pe sora ei mai mare, care era și frumoasă, și 
inteligentă: totuși, Pothinus nu avea încredere 
în această ambițioasă și o considera periculoasă 
ca un șarpe. Cel mai bun aliat al său era eruditul 
Teodot, specialist în retorică; frumoasele lui 
discursuri urmăreau să-l convingă pe micuțul 
Ptolemeu că el era singurul rege legitim și că 


trebuia să scape de îngrozitoarea Cleopatra 
înainte ca ea să-l asasineze. 

Ziua cea mare sosise: băiatul accepta să 
treacă la ofensiva finală. De mai multe 
săptămâni, Pothinus reușise să întărâte întreaga 
administraţie împotriva reginei și s-o izoleze. 
Ordinele nu-i mai erau executate și ultimii ei 
susținători o abandonau. De acum înainte, 
Ptolemeu al XIII-lea domnea și, prin intermediul 
lui, Pothinus. 

Înfrângerea Cleopatrei nu era însă de ajuns. 
Devenind în sfârșit conștientă de situaţie, regina 
nu va întârzia să reacționeze. Trebuia s-o 
suprime, iar regele nu se opunea. 

Eunucul o luă pe un culoar lung și strâmt care 
ducea la apartamentele lui Achillas, 
comandantul armatei, un militar de origine 
egipteană, devenit un grec perfect din 
Alexandria. Ingust la minte, dar curajos și 
respectat de soldați, asculta orbește de 
Pothinus care îl copleșea cu bogății și femei. 

Generalul era înalt și vânjos, cu barba foarte 
neagră, faţa paătrăţoasă, buzele pofticioase și 
vocea aspră; cu fiecare zi aprecia tot mai mult 
poziţia pe care o avea și se bucura la maximum 
de plăcerile pe care le oferea capitala. 

Slujnica lui îl pofti înăuntru pe Pothinus. 

Achillas cina în compania unei nimfete 
dezbrăcate și deja ameţite de băutură; ea 
chicoti când îl văzu pe eunuc, al cărui burduhan 


nu arăta mai bine sub roba verde, cu pliuri 
delicate. 

Generalul îi arse o palmă fetei. 

— lart-o, Pothinus; iar tu, idioato, valea! 

Nimfeta fugi plângând sub privirea chiorâșă a 
eunucului. Achillas umplu o cupă de argint cu 
vin roșu, aromat cu scorţțișoară, și i-o întinse 
ministrului. 

— În sănătatea noastră, scumpul meu prieten! 

Pothinus abia dacă-și înmuie buzele. 

— Vreo urgenţă? se îngrijoră militarul. 

— Într-adevăr. 

— Ah... Asta înseamnă acum? 

— Cu cât mai grabnic, cu atât mai bine. 

Vocea ușor tremurătoare a eunucului trăda 
gravitatea situaţiei. 

— Pun pariu că s-au iscat tulburări în cartierul 
fierbinte! O să-i potolesc eu pe zurbagiii ăia. 

— Nu e vorba de-așa ceva, Achillas. 

Generalul încruntă din sprâncene. 

— Lămurește-mă, Pothinus! 

— Te-ai angajat să-l slujești cu credinţă pe 
regele nostru, nu-i așa? 

— De bună seamă! 

— A venit momentul să dovedești valoarea 
acestui jurământ. Ptolemeu are nevoie de braţul 
și de curajul tău. 

Achillas se ridică în picioare. 

— Să poruncească și mă voi supune! 

— Actul tău va schimba destinul acestei ţări și 


va salva tronul suveranului nostru legitim. Vei 
deveni un erou, prietene, și vei fi onorat la 
adevărata ta valoare. 

Generalul se neliniști. Promisiunea era 
atrăgătoare, dar ce pericol ascundea? 

— Ai putea să fii mai precis, Pothinus? 

— Ptolemeu a luat o decizie importantă, 
demnă de un monarh: dorește să își asume 
singur responsabilitatea puterii. 

— Singur, adică... 

— Adică  eliminând-o pe trădătoarea care 
complotează fără încetare cu scopul de a se 
descotorosi de el. 

— Trădătoarea... Cleopatra? 

Pothinus dădu din cap. 

— Aşadar, îmi ceri să... 

— Regele nostru, Ptolemeu al XIII-lea, îţi 
ordonă să o elimini pe Cleopatra. 


3 
Încruntat, generalul Achillas își contemplă 
resturile cinei și simţi cum i se strânge 


stomacul. 

— Eu sunt militar, nu asasin! 

— Dar cine-ţi vorbește de asasinat? întrebă 
Pothinus cu o voce blândă. Cleopatra, ea e pe 
punctul de a deveni o ucigașă și de a condamna 
tara noastră la dezastru! Nu vrei s-o salvezi, 
tăind răul de la rădăcină? 

Şeful armatei simţea că-i fierbe mintea; ca să 


chibzuiască mai bine se plimbă în lung și-n lat 
prin încăpere. 

— Femeia asta este o viperă, declară eunucul; 
după informaţiile mele, se pregătește să 
lovească. Dacă nu intervenim, suntem 
condamnaţi cu toţii. Va lua comanda armatei și 
a poliției, își va ucide propriul frate și pe 
apropiații lui. Nu ne mai rămâne decât o 
speranţă de a supravieţui; tu, Achillas. 

Generalul se simţi învestit cu O 
responsabilitate enormă și misiunea începu să-i 
placă. El, salvatorul Egiptului! Recunoștinţa lui 
Ptolemeu ar fi infinită, bogăţia eroului 
incontestabilă, reputaţia lui legendară. 

Cleopatra... Femeia era seducătoare, ba chiar 
fascinantă, dar pe el îl dispreţuia. 

— Accept, declară Achillas. 

Pothinus se înclină. 

— Aduc omagiu loialității și curajului tău, iar 
regele nostru îţi va fi recunoscător. 

— Când va trebui să acţionez? 

— Acum. 

Agitat, generalul îmbrăcă o tunică portocalie 
cu guler evazat și mâneci scurte. Apoi alese un 
pumnal cu lamă dublă. 

— Sunt în stare să dobor numeroși adversari, 
îi aminti el, dar nu și garda personală a 
Cleopatra, compusă din vreo douăzeci de 
bărbaţi înarmaţi cu lănci! 

Pothinus zâmbi. 


— Am rezolvat eu problema; acești bravi 
oșteni au trecut în tabăra noastră, ca 
majoritatea slujitorilor și a slujnicelor reginei. La 
ora asta, o s-o găsești singură, luând cina. 

Generalul avu o tresărire bruscă; îl aștepta o 
sarcină glorioasă. 

Cu pas greoi, Pothinus o luă înainte. Cei doi 
bărbaţi merseră pe un traseu complicat care 
ducea la palatul Cleopatrei, trecând prin niște 
grădini luminate de luna plină. 

La intrare, nici măcar o singură gardă. 

Locuitorii Alexandriei erau mari amatori de 
marmură, pe care o importau, iar palatul 
Cleopatrei nu făcea excepţie de la regulă. 
Achillas urcă șirul de trepte care ducea la 
intrarea principală, trecu printre două coloane 
cu un contur rotunjit foarte pronunţat și 
pătrunse într-o sală de primire, decorată cu 
picturi murale reprezentând peisaje de pe NII și 
busturi ale regilor Ptolemei. 

Un culoar care ducea în saloane, sala unde se 
servea masa, anticamera... Niște lămpi aprinse, 
niciun fel de dezordine, niciun slujitor. Ușa de la 
apartamentele private ale reginei era închisă. 

Generalul înaintă cu băgare de seamă. Nu uita 
că regina Cleopatra, excelentă  călăreaţă, 
frecventase sala de gimnastică, dovedindu-se 
uneori superioară bărbaţilor. Nu cumva îi 
întindea o capcană? 

Deschise ușa dintr-o dată și se năpusti în 


interiorul unui spaţiu în care domneau luxul și 
parfumurile. O cameră imensă, sala de baie, 
încăperile consacrate masajului,  coafurii, 
machiajului, podoabelor, hainelor... Nici ţipenie 
de om. 

Meticulos și prudent, Achillas cercetă în van 
toate ascunzătorile posibile. Plin de ciudă, se 
întoarse la Pothinus. 

— Cleopatra nu este aici. 

Eunucul nu păru descurajat. 

— Știu unde se ascunde: în al doilea palat, cel 
de pe insula Antirhodos. 

Generalul închirie o barcă mare. Douăzeci de 
soldaţi vâsliră în ritm susţinut ca să ajungă cât 
mai repede la mica insulă, situată în apropierea 
portului de răsărit. Acolo se ridicau o reședință 
regală și un mic sanctuar dedicat lui Isis. 

— Regele dorește să-i tai capul vrăjitoarei și 
să-l arăţi poporului, îi sugeră Pothinus la ureche 
lui Achillas; acesta te va aclama, iar tu vei fi 
răsplătit cu vârf și-ndesat. 

— Mai cu forță! ceru generalul care stătea la 
prora bărcii. 

Ajungând în portul privat al reginei, eunucul și 
militarul constatară că era gol. 

— A fugit, bâigui Pothinus, cuprins de o furie 
rece. 

x 

Micuţul Ptolemeu al XIll-lea se îndopase cu 

prăjituri și îi era greață. Preceptorul său, 


eruditul Teodot, slab, cu fruntea lată, cu nasul 
fin și ascuţit, încerca să lupte împotriva lăcomiei 
acestui puști răsfățat care avea să devină în 
curând obez. 

— O să vă citesc poezii de  Callimah, 
Maiestate, ca să aveţi o noapte liniștită. 

— Nu mi-e somn, vreau să beau vin. 

— Imi pare rău, Maiestate, dar cred că sunteţi 
prea tânăr pentru așa ceva. 

— Băieţii de vârsta mea beau! 

— Dar Maiestatea Voastră sunteţi rege! 

— Exact, am dreptul să fac tot ce vreau! 

— Nu chiar. 

Sosirea neașteptată a lui Pothinus întrerupse 
disputa. Șeful guvernului se înclină. 

— Tu, se aprinse Ptolemeu, spune-i că am 
dreptate! 

— Am o veste proastă și una bună, Maiestate. 

Privirea trufașă a lui Teodot se înăspri. 

— Detest veștile proaste! protestă regele. 

— Cleopatra a părăsit Alexandria în compania 
câtorva slujitori credincioși. Ne-a scăpat printre 
degete. 

— Făceţi-o să se întoarcă, vreau s-o văd 
moartă! 

— Se știe unde s-a dus? întrebă Teodot. 

— Nu încă, dar insist pe vestea bună: 


€ Callimah (300-240 î.H.) a fost unul dintre principalii poeţi 
alexandrini; el a întocmit un catalog al lucrărilor (papirusuri) 
aflate în Biblioteca din Alexandria. (n. a.) 


ambiţioasa asta ne-a lăsat câmp liber de 
acţiune. Astăzi începe domnia lui Ptolemeu al 
XIII-lea. 

Aceste cuvinte îl liniștiră pe băiat. 

— Bine, atunci mă duc să mă culc. 


4 


Un vânt puternic dinspre nord înlesnea 
înaintarea rapidă a uneia dintre cele două 
corăbii, cu toate pânzele ridicate, în care se 
aflau Cleopatra și ultimii ei slujitori credincioși, 
vreo sută de soldaţi, servitoarea Charmion și 
șambelanul  Apollodor  Sicilianul.  Susţinând 
mărturia lui Charmion, acesta o convinsese pe 
regina ameninţată cu moartea să părăsească 
fără întârziere Alexandria. Conștient de pericol, 
Sicilianul pregătise în portul privat de pe insula 
Antirhodos două vase încărcate cu provizii, 
bijuterii și saci plini cu monede de aur, argint și 
bronz. Graţie acestei bogății, Cleopatra va 
continua să lupte împotriva dușmanilor ei. 

Acest argument o convinsese pe tânăra 
femeie cu inima sfâșiată să părăsească 
Alexandria. Dar unde să se refugieze, încotro s- 
o ia? Spre stupefacţia generală, regina hotărâse 
să între pe canalul care ducea la Nil și să se 
îndrepte spre sud. 

Soldaţii din garda personală a reginei nu 
părăsiseră niciodată capitala și nu doreau 
nicidecum să descopere un Egipt necunoscut, 


populat cu ţărănoi ostili. 

La ivirea zorilor, Cleopatra stătea la prora 
corabiei din faţă. $ambelanul îi aduse pâine și 
lapte. 

— De ce ne asumăm un asemenea risc? 
întrebă Apollodor. 

— Numai un zeu străvechi îmi poate veni în 
ajutor. L-am onorat în timpul primului meu an 
de domnie și am de gând să apelez la puterea 
lui. 

Sicilianul era un bărbat voinic, de vreo treizeci 
de ani, cu ochi negri, bărbie pătrată și o 
mustață îngrijită; nu lua în seamă oboseala și 
nutrea o sinceră admiraţie față de tânăra regină 
pentru care era gata să moară. 

— Alexandria m-a alungat, dar mă voi 
întoarce, promise Cleopatra; și, de data asta, 
nimeni n-o să-mi mai fure puterea. Ziua aceasta 
marchează începutul recuceririi mele; 
provinciile din Sud îmi vor recunoaște 
autoritatea și noua mea armată o va spulbera 
pe cea a avortonului de Ptolemeu! 

— Nu vă împărtășesc optimismul, Maiestate. 

Ofensată, regina îi aruncă o privire furioasă 
șambelanului ei. 

— Cum îndrăznești să îmi vorbești astfel? 

— Mi-am impus să fiu sincer și să evit 
lingușeala. Aţi fost oarbă și i-aţi subestimat pe 
eunucul Pothinus și pe preceptorul Teodot, cei 
doi complotiști care au aranjat să fiţi asasinată, 


având acordul fratelui dumneavoastră. Acum, ei 
sunt stăpâni peste capitală și peste întreaga 
țară. Din cauza reformelor monetare pe care le- 
aţi înfăptuit, locuitorii Alexandriei vă detestă, 
așa că îi vor aclama pe noii lor stăpâni care se 
vor feri să le zugrăvească realitatea și le vor 
promite un viitor minunat. Sudul? Nu știți nimic 
despre el. Locuitorii lui îi urăsc pe greci și 
obiceiurile lor, considerându-i niște cotropitori. 
Pentru ei, Alexandria este un oraș străin, un neg 
oribil de care speră să scape. De ce ar ajuta o 
grecoaică? 

Cleopatra rămase tăcută îndelung. Sicilianul 
comisese o greșeală impardonabilă și n-avea 
nicio îndoială că-și va pierde funcţia. Totuși, nu 
regreta nimic din ce spusese. Poate că tânăra 
femeie nu va mai fi așa de naivă și va înţelege 
că planurile ei erau sortite eșecului. 

— Continuă să-mi vorbești astfel, Apollodor, și 
nu ezita să-mi arăţi cu degetul greșelile. Am 
nevoie de un sfătuitor ca tine, care să nu 
cedeze ispitei de a mă linguși. Fără îndoială, ai 
dreptate. Totuși, nu voi renunţa, căci nu am altă 
alegere. Mă vezi stând ascunsă într-un cătun 
uitat de lume sau fugind fără încetare dintr-un 
loc în altul? O să mă lupt și, dacă sunt învinsă, 
voi pieri cu arma în mână. 

— O să vă fiu alături, Maiestate. 

x 


Când încântați, când neliniștiți, călătorii 


descoperiră Valea Nilului, malurile ei verzi 
străjuite de plante de papirus, satele cocoţate 
pe coline, plantațiile de palmieri, viaţa aparent 
liniștită a ţăranilor, neîncetatul du-te-vino al 
catărilor încărcaţi cu poveri. Grupuri de copii 
salutau trecerea celor două corăbii, iar niște 
bărbaţi înarmaţi cu furci proferau injurii. 

Din fericire, regina dispunea de marinari 
pricepuţi, căci, din cauza bancurilor de nisip și a 
curenților  capricioși, navigația nu era 
întotdeauna ușoară. Cleopatra își petrecea 
întreaga zi contemplând frumuseţea acelei ţări 
fermecătoare.  Descoperea temple,  zărea 
piramide la marginea deșertului, își îmbăta 
privirea cu culori calde și cu blândeţea 
peisajelor. 

Orele de navigaţie se scurseră ca un vis și îi 
schimbară tinerei viziunea. 

Mai era ea oare cu adevărat grecoaică? 
Egiptul începea să-i modeleze un suflet nou, 
capabil să perceapă grandoarea și opera 
strămoșilor ei, cei dinaintea Dinastiei 
Ptolemeilor. Înlăturarea de la tron nu-i oferea 
șansa de a-și presimţi natura autentică, ascunsă 
sub moștenirea derizorie a înaintaşilor ei? Puțin 
câte puţin, Cleopatra înceta să mai fie o străină, 
pentru a deveni o egipteană. Da, ţara aceasta 
era a ei și nu se reducea la fastul Alexandriei. 

După douăzeci de zile de călătorie, cele două 
corăbii ajunseră în apropierea orașului 


Hermonthis, la vreo douăzeci de kilometri sud 
de prestigioasa „Tebă cu o sută de porţi”, pe 
care o celebrase Homer. Prăduită și devastată 
de perși, bogata capitală a faraonilor din 
Regatul Nou” dormita, tânjind după gloria ei 
trecută. 

Cleopatra dădu ordin căpitanilor de corăbii să 
acosteze, iar soldaţii își luară armele. Apollodor 
era sigur că prezenţa lor fusese semnalată și se 
temea de o primă înfruntare cu autorităţile 
locale. 

În pofida avertismentului dat de servitoarea 
ei, Charmion, regina tinu morţiș să coboare 
pasarela prima, în fruntea oamenilor săi. 
Crispaţi, aceștia priveau în jurul lor, temându-se 
de un atac al arcașilor. 

Ţăranii alergau la faţa locului intrigaţi; cine 
era femeia aceea minunată, îmbrăcată într-o 
rochie albă de in regal, împodobită cu o 
diademă, cu un colier și cu brățări de aur? 

Nişte polițiști își croiră drum prin mulţime. 
Înarmaţi cu bâte și săbii scurte, ei se opriră la 
câţiva pași de intrusă. 

Un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu părul alb, 
își îmbrânci subordonații și ieși în faţă. Cu figura 
aspră, o măsură din priviri pe noua sosită. 

— Sunt Cleopatra, suverana Celor Două Ţări, 
Egiptul de Sus și Egiptul de Jos, și tu îmi datorezi 


7 Regatul Nou, 1550-1070 î.H., cea mai înfloritoare epocă din 
istoria Egiptului. (n. r.) 


supunere. 
Șeful poliţiei locale înmărmuri de uimire. 
— Vor... vorbiţi egipteana? 


5 


Cleopatra era singura din dinastia Ptolemeilor 
care vorbea limba egipteană. Mai învățase 
ebraica, siriana, persana, parta?, etiopiana și 
alte câteva limbi, inclusiv cea vorbită de 
„vânătorii nisipurilor”, triburile beduine care 
atacau caravanele. 

— Cum te numești? întrebă regina. 

— Pahomie, Maiestate... Sunt  strategul? 
provinciei Teba, comandant al forțelor de ordine 
și responsabilul finanţelor locale... Nu m-au... N- 
am fost anunţat că veniţi și... 

— Condu-mă la reședința ta și să li se dea de 
mâncare celor din suita mea. 

Apollodor și doi soldaţi o însoţiră pe suverană. 
Impresionat peste măsură, Pahomie merse cu 
pași grăbiţi și o luă pe niște străduţe pentru a 
ajunge la o clădire dărăpănată cu două etaje. 

— Hermonthis nu este bogat, preciză strategul 
jenat, iar șeful provinciei nu-i acordă deloc 
importanţă. Dar chiar... chiar sunteţi cu 
adevărat regina Cleopatra? 

Suverana se mulțumi să zâmbească. 

s Limbă vorbită în Imperiul Part, al treilea Imperiu Persan, 
condus de dinastia arsacidă în perioada 238 î.H. - 226 d.H. (n. t.) 


° Titlu dat de regii Ptolemei înalţilor funcţionari ai provinciilor. (n. 
a.) 


— O clipă, vă rog! 

Strategul se năpusti în interiorul clădirii 
administrative, îi trezi pe funcţionarii aţipiţi, le 
ordonă să facă grabnic curăţenie în sala de 
oaspeţi și să aducă mâncare. Această tornadă 
neașteptată avu rezultate pozitive și Cleopatra 
nu trebui să aștepte prea mult. 

Pe o masă joasă erau rânduite talere cu piure 
de bob, salată, linte cu usturoi, ouă, brânză de 
capră, curmale. 

— Masa este modestă, se plânse Pahomie, 
aceste bucate nu sunt demne de Maiestatea 
Voastră! Dar e atâta sărăcie aici... 

Regina se așeză pe o rogojină. 

— Vorbește-mi despre suferinţa ţăranilor. 

Strategul lăsă capul în jos. 

— Mi-ar trebui zile întregi! 

— Situaţia e chiar atât de gravă? 

— Aproape disperată, estimă Pahomie cu o 
voce obosită. Guvernul din Alexandria nu ţine 
nicidecum cont de protestele poporului și îi 
impune taxe zdrobitoare. Rapoartele alarmante 
pe care le adresez superiorilor mei rămân fără 
răspuns și singura lor reacţie este trimiterea de 
polițiști care supraveghează satele și îi 
ciomăgesc pe cei care nu se supun. Ordinea 
este menţinută, recunosc, dar cu ce preţ? Și nu 
mai vorbesc de mărirea numărului de 
funcţionari! Se înmulţesc precum lăcustele și se 
hrănesc din munca oamenilor sărmani. Ultimele 


revolte au fost înăbușite și numeroase victime 
au fost aruncate în Nil... Dar furia mocnește din 
nou. Uneltele agricole sunt proprietatea statului, 
aproape toate recoltele îi revin lui, s-a impus 
taxa de producţie, ţăranii cu recolte proaste au 
fost sancţionaţi. N-ai ce face: fie te supui 
pretențiilor administraţiei, fie renunţi să mai 
cultivi parcela alocată de șeful provinciei și crăpi 
de foame. Nici măcar fluviul nu ne mai ajută, 
căci ultimele lui revărsări au fost prea slabe. 

Tras la faţă, Pahomie se așeză și el, dar 
imediat se ridică. 

— Îmi cer iertare, Maiestate, nu mi-aţi dat 
permisiunea, eu... 

— Așază-te, te rog, și spune-mi totul, nu-mi 
ascunde nimic. 

Cleopatra ascultă cu atenţie  doleanţele 
strategului, care era fericit să-și deschidă în 
sfârșit inima și să descrie cu precizie suferinţele 
cotidiene ale compatrioţilor săi. Discursul său 
lung n-o plictisi nici măcar o clipă pe suverană, 
care descoperea o lume necunoscută. 

Cu gâtul uscat, Pahomie se opri. 

— Doriţi bere, Maiestate? 

Cleopatra încuviinţă și strategul umplu două 
cupe.  Neîndrăznind să înfrunte privirea 
interlocutoarei lui, Pahomie se temea ca spusele 
să nu-i fie dezaprobate. 

— Aici, la Hermonthis, spuse tânăra femeie, 
proclam în faţa ta primul an al domniei mele. Eu 


nu suport nedreptatea și voi face totul ca să-i 
pun capăt. Alexandria este atât de departe de 
tara pe care o văd acum... îti mulțumesc că m- 
ai luminat. 

Strategului nu-i venea să creadă ce auzise; 
dacă prinţesa asta era într-adevăr Cleopatra, 
grecoaica cu reputaţie proastă, cum de se arăta 
interesată de soarta oamenilor de rând? 

— Văd că nu mă crezi, Pahomie, dar greșești. 
Propriul meu frate, Ptolemeu, m-a alungat din 
capitală, cu complicitatea susținătorilor lui 
blestemaţi.  Mulţumiţi de triumful lor de 
moment, îmi subestimează hotărârea. 

Privind-o admirativ, strategul nu-și ascunse 
pesimismul. 

— Maiestate, nici nu vă puteţi închipui puterea 
poliţiei; zbirii guvernului de la Alexandria sunt 
peste tot, supraveghează totul și pe toată 
lumea. Dacă n-o controlati, sunteţi condamnată. 

— N-o controlez, recunoscu Cleopatra. 

— Atunci, fugiţi cât mai departe posibil de ţara 
asta și uitaţi-o! 

— Așa ar fi înţelept, dar mi-e imposibil să 
renunţ. 

— În acest caz, Maiestate, o să muriti! 

— Zeul orașului tău nu mă va proteja? 

Strategul se arătă uimit. 

— Taurul nostru sacru? 

— La începutul a ceea ce credeam că este 
domnia mea, am salutat instalarea tânărului 


animal pe care preoţii l-au ales pentru a-i urma 
venerabilului său strămoș; astăzi, doresc să-l 
revăd, între patru ochi. 

— Geniul nostru protector este cam nărăvaș! 

— Condu-mă la el! 

De-a lungul vieţii lui, strategul întâlnise 
caractere încăpățânate, dar niciunul nu-l egala 
pe cel al tinerei cu voce blândă și ochi 
fermecători. Era inutil să încerci să i te opui. 

Sub protecţia modestei sale escorte, regina 
ieși din oraș și o luă pe cărarea ce ducea la 
țarcul taurului sacru din Hermonthis. 

Părând că ţâșnește din soare, un șoim zbură, 
descriind cercuri mari pe deasupra cortegiului, 
apoi trecu atât de aproape de regină, încât 
Pahomie, Apollodor și soldaţii ridicară braţele 
pentru a o proteja. Cleopatra își păstră însă 
calmul. 

Acest semn al cerului îl tulbură pe strateg. Zeii 
nu se manifestau niciodată la întâmplare, dar 
limbajul lor nu era întotdeauna ușor de 
descifrat. Încarnat într-un șoim, Horus, zeul 
fondator al străvechii monarhii faraonice, nu-i 
acorda oare favorurile lui acestei tinere? 


6 


De mai multe generaţii, taurii sacri ai zeului 
Montu, stăpân al războiului care lua, și el, forma 
unui șoim și îl făcea pe Faraon victorios în lupta 
cu tenebrele, erau înhumați în morminte 


subterane alături de mamele lor, reprezentante 
terestre ale imensei vaci celeste ce hrănea cu 
laptele ei ființele luminii. Mumificate cum se 
cuvine, dinastiile de vaci și tauri rămâneau de-a 
pururi în „templul Principiului creator”. 

Taurul se numea Bukhis, adică „expresia 
luminii divine”; cine ar fi exprimat mai bine 
puterea ei? 

— Lăsaţi-mă singură, îi ordonă Cleopatra 
escortei. 

— Nu intraţi în ţarcul lui, îi recomandă 
Pahomie; vă repet, tânărul Bukhis este nărăvaș! 

Apollodor se temea ca regina să n-o facă după 
cum o tăia capul, și într-adevăr șambelanul nu 
se înșela. 

Cu capul negru și corpul alb, impresionantul 
patruped dispunea de un spaţiu vast și nu 
ducea lipsă de nimic. După o viaţă liniștită și 
serbări în cursul cărora era împodobit cu flori și 
giuvaieruri, va fi înlocuit cu un succesor care să- 
i semene întru totul, iar mama lui va fi și ea 
venerată. 

La apropierea tinerei femei, nările taurului se 
dilatară și ochii negri îi deveniră agresivi. 

— Tu care ești purtătorul de cuvânt al lui Ra, 
primește-o cum se cuvine pe suverana Celor 
Două Tări! îl rugă Cleopatra. Vin să-ţi cer să-mi 
dai puterea ta, nu pentru mine însămi, ci pentru 
țara și poporul meu. Războiul bate la ușă, iar 
dușmanii mei sunt de temut; dă-mi braţul tău 


neînfrânt, insuflă-mi un curaj de neclintit. 

Bukhis scormoni pământul cu copita și dădu 
din coadă. 

— O să atace, murmură strategul îngrozit. 

Cleopatra înaintă și întinse braţele într-un gest 
de implorare. 

— Fii tălmaciul meu pe lângă lumina creatoare 
care dă viaţa; sufletul tău să-l fecundeze pe al 
meu. 

Taurul ridică brusc capul și se uită fix la cea 
care îl implora. 

Apollodor se pregătea să intervină, dar 
Pahomie îl opri. 

— Nimic nu trebuie să împiedice acţiunea 
taurului sacru; dacă ai îndrăzni, ai fi executat. 

Coarnele lui Bukhis erau groase și ascuţite. 
Era de ajuns să-și ia avânt și să se repeadă 
drept în faţa lui ca s-o străpungă pe tânăra 
femeie ce rămăsese nemișcată și calmă. 

Atunci, zeul se exprimă. 

Uluiţi, Apollodor, Pahomie și soldaţii văzură un 
soare țâșnind din fruntea animalului și formând 
un disc care tronă între coarnele lui. Strălucirea 
lui intensă o învălui pe Cleopatra în lumină, 
făcând-o secunde în șir invizibilă în ochii 
muritorilor. 

Apoi un vânt din miazăzi risipi vălul ireal. 
Bukhis scoase un muget și se întoarse la mama 
lui care păștea iarbă fragedă. 

Tulburat peste măsură, Pahomie știa acum că 


regina Cleopatra era aleasa zeilor. 
x 

Vestea miracolului se răspândise repede în 
Hermonthis şi, ca să-şi onoreze oaspetele 
ilustru, strategul organizase un banchet la care 
fuseseră poftiți toți locuitorii. În seara aceea, 
vinul și berea curgeau în valuri și, pentru câteva 
ore, greutatea vieţii de zi cu zi fu dată uitării. 

Amabilă, ascultând doleanţele principalilor 
funcţionari ai cetăţii, regina părea totuși 
absentă, ca și cum întrevederea ei cu taurul 
sacru și comuniunea cu sufletul soarelui se 
prelungeau în inima nopţii. 

Bucuria acestor festivități neașteptate risipi 
orice dorinţă de a dormi și numai primele licăriri 
ale zorilor puseră capăt beţiei, cântecelor și 
dansurilor. Soldaţii Cleopatrei se întoarseră la 
corăbii și nici Charmion, nici Apollodor nu 
rezistară somnului, care îi cuprinse totodată pe 
strateg și pe concetăţenii lui. 

Perfect trează, animată de o energie nouă și 
necunoscută, regina traversă zona culturilor și o 
luă pe o cărare ce ducea spre deșert. Pământul 
roșu și neospitalier o atrăgea într-un mod 
irezistibil. Nu-și construiseră strămoșii acolo 
locuinţele lor de veci? 

Tânăra femeie păși pe nisipul fin cu picioarele 
goale și inspiră aerul răcoros al primelor ore ale 
zilei. De ce pierduse puterea? Pentru că se 
închisese în strălucitoarea Alexandrie, departe 


de pământul strămoșilor ei, privându-se de 
înţelepciunea și de forţa lor. 

Graţie intervenției lui  Bukhis, Cleopatra 
reînnoda legăturile care fuseseră rupte. Mai 
trebuia să le întărească în faţa potrivniciei și să 
le facă indestructibile. Alexandria era un cocon 
la adăpost de adevăratul Egipt, o iluzie pe care 
o risipea violenţa acelui deșert unde oamenii nu 
erau bineveniţi; regina dorea să se pună la 
încercare și să afle dacă era demnă de lumina 
oferită de taurul sacru. 

Singurătatea... Asta va fi condiţia victoriei. 
Chiar adulată, aclamată, lingușită, suverana va 
rămâne singură și nu va avea altă resursă decât 
propriul foc care, de data asta, îi va hrăni 
luciditatea. 

Deodată, o văzu. 

Ridicată, cu limba despicată ieșindu-i din gură 
la intervale apropiate, cobra regală îi bara 
drumul. Pierdută în gândurile ei, regina se 
trezea brutal, prea aproape de reptilă ca să mai 
poată fugi. 

Cea mai mică mișcare ar provoca un atac 
fulgerător și mortal. Cleopatra își ţinu respiraţia, 
încercând zadarnic să capteze privirea 
prădătorului, care era gata de atac. 

Cobra regală... Nu împodobea ea coroana 
faraonilor, nu scotea o flacără ce le devora 
duşmanii? împietrită, cu inima bubuind, regina 
refuză să creadă că acest şarpe, încărcat cu 


magie, îi va pune capăt zilelor. 

— Liniștește-te, ceru o voce gravă ale cărei 
intonaţii, de o rară profunzime, o făcură pe 
regină să se înfioare. 

Cobra se întoarse spre un bărbat în vârstă, 
înalt, ras în cap, îmbrăcat cu o tunică gălbuie. 
Asprimea feţei lui brăzdată de riduri adânci era 
aproape înfricoșătoare. 

— Întoarce-te în vizuina ta, îi ordonă el 
reptilei. 

Supusă, aceasta se îndepărtă, iar bărbatul se 
întoarse cu spatele la regină, vrând să plece. 

— Așteaptă! Cine ești tu, salvatorul meu? 

Îmblânzitorul de șerpi se opri în loc. 

— Numele meu este Hermes. 


7 


Cleopatra se apropie de  surprinzătorul 
personaj. 

— Cum reușești să stăpânești un asemenea 
monstru? Vreau să știu! 

Bărbatul o măsură din priviri pe tânără. 

— Cine ești tu? 

— Regina Cleopatra. 

— O grecoaică din Alexandria... 

— Suverana ta, căreia îi datorezi respect! 

Magul o privi cu atât dispreţ, încât regina fu 
incapabilă să riposteze. 

— Voi, grecii, sunteţi niște copii pretenţioși, 
fără tradiţie și fără spiritualitate; filosofia 


voastră se reduce la o vorbărie goală lipsită de 
eficacitate. Întoarce-te acasă, regină Cleopatra, 
și nu te mai aventura în deșert. 

— Aș putea pune să fii arestat! 

— Şi să mă obligi să-mi dezvălui secretele sub 
tortură? Nu-ţi supraestima puterile și întoarce-te 
în cetatea ta grecească, departe de Egipt! 

— Ţara aceasta este a mea! 

Hermes își încrucișă braţele. 

— O descoperire recentă, din câte mi se pare. 

— Chiar și așa! mai bine mai târziu decât 
niciodată. 

— De ce acest interes subit? 

În fața acestei fiinţe stranii, cu magnetism 
puternic, Cleopatra simţi că nu trebuia să 
ascundă adevărul. 

— Ameninţată cu moartea, am fost silita să 
părăsesc Alexandria și sper să câștig provinciile 
de partea mea ca să recuceresc puterea. 

— Eunucul  Pothinus şi complicii săi, 
preceptorul Teodot și generalul Achillas, nu vor 
sta cu mâinile în sân. 

Cleopatra făcu ochii mari. 

— Tu... îi cunoști? 

— Îl manipulează pe fratele tău mai mic, 
Ptolemeu, care e pătruns de puterea lui, și nu 
vor avea tihnă până nu-ţi vor vedea cadavrul. 

Tânăra femeie strânse pumnii. 

— Ești cumva aliatul lor? 

— Dacă era așa, ai fi deja moartă; cobra 


regală nu-și ratează niciodată prada. 

— Așadar, accepţi să mă ajuţi. 

— Ti-am salvat viaţa și mă întorc în deșert. 

— Trebuie să te implor? 

Cleopatra căzu în genunchi și își deschise 
braţele, îndrăznind să-l privească pe Hermes 
drept în ochi. 

— Călătoria aceasta m-a schimbat, mi-am 
descoperit adevărata patrie! Tatăl meu era un 
desfrânat, un neisprăvit și un laș, și n-am de 
gând să-i semăn. Egipteanca din mine a omorât- 
o pe grecoaică; nu te îndoi de faptul că singura 
mea dorinţă este să redau splendoarea și 
prosperitatea tărâmului faraonilor. De acum 
înainte, viața mea nu va avea alt sens. 

Timp de câteva secunde interminabile, 
Hermes rămase tăcut, mulţumindu-se s-o 
studieze pe suverana decăzută. 

Apoi o apucă de mână cu fermitate și o ridică. 

— Ești conștientă de primejdiile pe care le ai 
de înfruntat? 

— Probabil că nu, dar ce contează? 

— Cunoști frica? 

— Îmi roade stomacul, dar îi rezist! 

Hermes se îndepărtă. 

— Ce ai simţit în faţa taurului sacru? 

— Puterea luminii, dorinţa nebună de a mă 
contopi cu ea. Dar vântul mi-a risipit visul... Am 
nevoie de forţa lui Bukhis pentru a porni la 
război! 


— Îţi imaginezi consecinţele? 

— Există altă cale? 

Cu degetul arătător, Hermes desenă un oval 
pe nisip. 

— lată simbolul care conține numele 
faraonilor, trimiși ai cerului și meniți să se 
reîntoarcă la el; cosmosul le luminează 
conștiința pentru ca ei să pună adevărul în locul 
minciunii, ordinea în locul dezordinii, 
rectitudinea în cel al inechităţii, dreptatea în cel 
al nedreptăţii. Regii Ptolemei au uitat aceste 
îndatoriri, au călcat în picioare instituţia 
faraonică întemeiată de zei și au venerat marea 
țestoasă, moneda pe care cei din vechime au 
refuzat s-o folosească. Lumea ta este una a 
corupţiei și a depravării, criminalul este preferat 
omului cinstit, intrigile politice înlocuiesc buna 
guvernare. Cei puternici nu se gândesc decât la 
profitul lor, dispreţuiesc poporul și îl asupresc, 
împovărându-l cu impozite. Asta-i nenorocirea 
pe care grecii ne-au provocat-o, nefiind în stare 
să perceapă armonia secretă a universului, 
privilegiind știința și nu cunoașterea, fălindu-se 
cu filosofia lor care distruge intuiţia creatoare, 
cu discursurile lor găunoase Și Cu 
interminabilele lor dezbateri care nu duc la 
nimic. lar aceste false elite, care sunt o 


1 Aluzie la prima monedă oficială grecească, bătută în secolul al 
XVI-lea î.H. pe insula Egine, în cetatea Argos. Moneda, din 
argint, avea pe ea imaginea unei broaște țestoase. (n. t.) 


adevărată cangrenă, au introdus sclavia în 
Egipt, reducând femeia la statutul de fiinţă 
inferioară, dependentă de bărbat. 

— Eu sunt dovada contrariului!  protestă 
Cleopatra. 

— N-ai fost constrânsă să te căsătorești cu 
fratele tău? 

— Am domnit singură și... 

— Şi ai fost alungată... 

Cuvintele lui Hermes erau tot atâtea lovituri 
violente, dar un văl i se lua de pe ochi. 

— Credeam că am învăţat multe, recunoscu 
tânăra femeie, dar constat că ignoram 
realitatea unei ţări ancorată adânc în inima 
mea. Accepţi să-mi dai din știința ta, Hermes, și 
să continui să-mi deschizi mintea? 

Statura înaltă a magului păru că devine și mai 
mare. 

— Care este adevărata ta dorinţă, tânără 
regină? 

— Să redau Egiptului splendoarea de 
odinioară, conducând cu dreptate. 

— Sarcină imposibilă... 

— Măcar știu că am încercat! 

— E în joc viaţa ta. 

— Nu vreau să joc alt joc, și asta e condiţia 
pentru a participa la acesta. 

Hermes privi în depărtare ca și cum încerca să 
ghicească viitorul. 


8 


La insistența lui Apollodor Sicilianul și a lui 
Charmion,  slujitoarea Cleopatrei,  strategul 
Pahomie se hotărî în sfârșit, în pofida veștilor 
proaste pe care tocmai le aflase, să trimită o 
patrulă în căutarea reginei, care dispăruse de 
câteva ore bune. Unde se dusese, nu cumva 
fusese victima vreunei întâmplări nefericite? 

Soldaţii se pregăteau să plece când tânăra 
femeie reapăru în compania unui bărbat de o 
statură impresionantă și a cărui privire impunea 
respect. 

Charmion se repezi înaintea ei. 

— Maiestate, sunteţi teafără? 

— Fii liniștită. 

— Cine este omul acesta? întrebă Sicilianul 
suspicios. 

— Magul Hermes, noul meu sfătuitor. 

Pahomie consideră indispensabil să intervină 
fără întârziere. 

— Maiestate, nu puteţi rămâne aici! Trebuie 
să plecaţi imediat. 

Regina își stăpâni iritarea. 

— De ce? 

— Prezenţa Maiestăţii Voastre aici n-a trecut 
neobservată și unul dintre subordonații mei a 
alertat garnizoana grecească din Teba ca să vă 
aresteze. Chiar mâine, o trupă numeroasă va da 
năvală în oraș. 

— Tu și oamenii din Hermonthis nu mă veţi 


apăra, alături de soldaţii mei? 

Strategul plecă ochii. 

— Ar fi o nebunie. N-avem nicio șansă să 
învingem și vom fi masacrați cu toţii. Maiestate, 
dacă doriţi să ne cruţaţi vieţile, fugiţi! 

— Încotro s-o luăm? întrebă Apollodor. 

— Evitaţi Nilul, îi recomandă Pahomie; la nord, 
v-ar intercepta o flotă de război. Şi la fel va fi și 
în sud. 

— Mai rămân pustiurile de la Răsărit și de la 
Apus, constată Sicilianul. 

— Vom pieri de căldură, de sete și de foame! 
exclamă Charmion, înspăimântată la ideea de a 
se pierde în acel univers ostil, populat cu ființe 
malefice și creaturi periculoase. 

Tare mai regreta slujnica luxul palatului din 
Alexandria! Totuși, îi rămânea credincioasă 
reginei. 

— Nu există decât o soluţie, zise tranșant 
Hermes: să ieșim din Egipt și să mergem în 
nordul Palestinei unde regina Cleopatra va găsi 
probabil niște aliaţi. 

Pahomie rămase cu gura căscată de uimire. 

— Imposibil, absolut imposibil! Ar trebui să 
traversaţi deșertul, să faceţi rost de o corabie, 
să mergeţi de-a lungul coastei Mării Roșii, să 
ajungeţi dincolo de deltă și să urcați spre nord, 
străbătând ţinuturi pline de barbari și de tâlhari! 

— Exact, recunoscu Hermes. 

— Şi tu, tu ai fi călăuza? 


— Eu, nu; dar cunosc una. 

— Aici, în Hermonthis? 

— Dacă regina binevoiește să mă urmeze. 

Cleopatra nu ezită. Neîncrezător, Apollodor o 
însoți. 

Cei trei o luară pe mai multe străduţe și 
ajunseră la marginea de sud a cetăţii. 

O casă albă, modestă, cu un etaj, o grădină de 
legume și un câmp de lucernă din care se 
înfrupta un măgar cenușiu. 

Un sforăit deosebit de puternic tulbura liniștea 
acelei după-amieze târzii. Cu spatele rezemat 
de un puț, un bătrân sfrijit și cu o barbă nerasă 
de câteva zile dormea tun. 

Hermes se opri la doi pași de slăbăânog. 

— Trezește-te, Unchiașule. 

Fruntea bătrânului se  încreţi, bărbia îi 
tremură, buzele scoaseră un șuierat și 
pleoapele se ridicară încet. 

— Cine e... Ah, nu, nu tu! Lasă-mă să mă 
odihnesc, sunt frânt. 

— Nu-i datorezi respect reginei Egiptului? 

O privire speriată scrută împrejurimile. Dând 
cu ochii de Cleopatra, Unchiașul se sprijini pe 
coate. 

— Ea este? 

— Ea este, îi confirmă Hermes. 

— Glumești? 

— Nu glumesc. 

— Ar fi fost prea frumos... Tu nu glumești 


niciodată! 

Unchiașul se întinse și se ridică, nu fără 
oarecare greutate. 

— Ce-i drept, e frumoasă regina! Dar ce mă 
privește pe mine? 

— Avem nevoie de serviciile tale. 

Unchiașul se scărpină în cap. 

— Ah, nu, eu nu vreau decât să dorm! Am 
terminat-o cu aventurile. 

— Chiar dacă e vorba să-ţi salvezi regina de 
criminalii greci? 

Încurcat, Unchiașul bâigui. 

— Asta e cu totul altceva... Vorbești serios? 

— Foarte serios, confirmă Cleopatra. Dacă n-o 
să-mi fii călăuză, o să mor. 

— Asta îmi mai lipsea... Am impresia că zeii se 
tin scai de mine! 

— Accepţi să mă ajuţi? întrebă regina. 

— Când aud de greci, mă ia cu dureri de cap și 
de stomac! Și apoi, aveţi o privire sinceră... Dar 
nu hotărăsc eu singur. 

— Dar cine altcineva? 

— Măgarul meu, Vânt de Miazănoapte; dacă 
refuză, mă culc la loc. El nu e genul care să facă 
tâmpenii. 

Măgarul arăta bine. Cântărind aproape 300 de 
kile, înalt de 1.40 metri la greabăn, cu botul și 
burta albe, cu o coadă nu prea stufoasă, cu ochi 
mari, căprui, era descendentul unor strămoși de 
o robusteţe excepţională. 


Unchiașul se apropie și măgarul ridică capul. 

— Vânt de Miazănoapte, iat-o pe regina 
Egiptului, care ne va aduce probabil o groază de 
necazuri. Nu trăim ca-n paradis, știu, dar ar 
putea fi și mai rău. O călătorie prin deșert, de 
exemplu. 

Patrupedul asculta cu atenţie. 

— Am o singură întrebare să-ţi pun: mergem? 

Dacă măgarul ridica urechea dreaptă, 
răspunsul era „da”; dacă o ridica pe stânga, era 
„Nu”. 

Unchiașul spera la o atitudine înțeleaptă din 
partea unui măgar experimentat; acesta ridică 
urechea dreaptă. 

— Ai chibzuit bine? 

Vânt de Miazănoapte își menţinu răspunsul. 

— Ei, drăcia dracului, bombăni Unchiașul, nu 
m-așteptam la o asemenea nebunie din partea 
ta! îți dai seama ce faci? 

Patrupedul nu-și schimbă părerea. 

Înciudat, Unchiașul se întoarse cu pași greoi la 
locuinţa lui și dădu pe gât un mic urcior de vin 
alb. Pe ăsta îl păstrase pentru o ocazie 
deosebită. 

— Ce decizie ai luat? îl întrebă Cleopatra în 
timp ce moșul savura ultima picătură. 

— Din nefericire, nu știu să mint, iar Vânt de 
Miazaânoapte și-a pierdut minţile... Pe scurt, 
plecăm. 

— După spusele lui Pahomie, orele ne sunt 


numărate. 

— Asta nu mă miră! Bun, mă ocup eu de 
toate; vom avea asinii și cămilele necesare. Dar 
te previn, regină a Egiptului: călătoria asta 
interminabilă nu va fi nicidecum o plimbare de 
plăcere. 


9 


Teatrul din Alexandria era plin de o mulţime 
zgomotoasă şi  nerăbdătoare. În sfârşit, 
autorităţile aveau să pună capăt zvonurilor care 
circulau prin oraș. Moartea Cleopatrei sau 
triumful ei, asasinarea micuţului Ptolemeu, 
demisia miniștrilor... Oamenii nu mai știau ce să 
creadă până la anunţul unei declaraţii oficiale a 
lui Pothinus, șeful guvernului. 

Educate la gimnaziu și frecventând Biblioteca 
și Muzeul, elitele așteptau discursul celui mai 
puternic om din capitală. 

Apariţia micuţului Ptolemeu al XIII-lea, însoţit 
de eunucul Pothinus și de preceptorul Teodot, 
uimi asistenţa. Îmbrăcat cu o tunică galbenă, 
regișorul purta pe cap coroana dublă, albă și 
roșie, amintind de cea a faraonilor. În mână 
tinea un sceptru în forma unui toiag de păstor, 
simbol al autorităţii sale, și afișa o figură gravă. 

Când Pothinus ridică mâna, discuţiile încetară; 
toţi așteptau cu răsuflarea tăiată să audă ce 
avea de spus. 

— Cetăţeni ai Alexandriei, am vești 


importante! Regina Cleopatra a părăsit cetatea 
cu un mic număr de răzvrătiți care refuză să 
recunoască legitimitatea suveranului nostru, 
Ptolemeu al XIll-lea! Această regină infamă a 
încercat să-l suprime, dar generalul Achillas a 
reușit să-l salveze; convinsă că va fi 
condamnată, Cleopatra a fugit. O s-o găsim și o 
s-o pedepsim! O perioadă sumbră s-a încheiat, 
în Alexandria este din nou pace; domnia 
monarhului nostru va fi glorioasă, iar 
strălucitoarea noastră capitală va fi mai 
prosperă. Să-l aclamăm într-un singur glas pe 
Ptolemeu! 

Scurtul discurs al lui Pothinus provocă 
entuziasm; scăpaţi de impopulara Cleopatra, 
locuitorii Alexandriei salutară venirea la putere 
a copilului încoronat, care se ridică în picioare, 
apreciind înflăcărarea mulţimii. 

x 

Ptolemeu era în culmea fericirii. 

— Sunt rege, sunt rege! Să mi se aducă 
prăjituri! 

— Calmaţi-vă, Maiestate, îi recomandă 
Teodot, scoțându-i coroana dublă de pe cap, nu 
vă lăsaţi îmbătat de aceste aclamații. 

Băiatul se rostogoli pe marmura palatului său, 
apoi se ridică și începu să sară. 

— Supune-te ordinelor mele! 

Austerul preceptor își apucă elevul de 
încheieturi. 


— Vă repet: calmaţi-vă. 

— N-ai auzit mulţimea? Eu sunt cel care 
guvernează! 

— Deocamdată, veţi lua masa de seară și veţi 
merge la culcare. 

Băiatul se bosumflă. 

— N-o să mai mănânc decât prăjituri. 

— Gata cu  mofturile! Funcţia voastră 
presupune un minimum de demnitate. 

Jignit, copilul se eliberă din strânsoare. 

— Într-o zi, am să te ucid! 

— Până atunci, la masă! Cântăreţii din liră vă 
vor calma nervii cu muzica lor. 

Ptolemeu ridică din umeri; fiindcă era lihnit de 
foame, se supuse exigenţelor preceptorului său. 

x 


Niciunul dintre curteni n-ar fi lipsit de la 
consiliul de regență prezidat de Pothinus; sigur, 
capitala dădea crezare declaraţiilor oficiale, dar 
oare reflectau ele adevărul? Pe demnitarii care 
aveau sarcina să-l pună în aplicare politica, 
șeful guvernului nu putea să-i mintă. 

Un sexagenar cu bărbie triplă puse întrebarea 
de care era obsedată întreaga curte: 

— Unde se află Cleopatra? 

— Ni s-a semnalat prezenţa ei la Hermonthis, 
în Egiptul de Sus, răspunse Pothinus. 

— A fost arestată? 

— Încă nu. 

— Așadar, rămâne periculoasă! 


— Nu este decât o fugară, însoţită de o 
cohortă jalnică de soldaţi disperaţi care nu vor 
întârzia s-o abandoneze. Consideraţi-o ca și 
moartă. 

— Ne-ar plăcea să-i vedem cadavrul la 
Alexandria. 

— O vor devora vulturii, promise Pothinus; să 
uităm de vrăjitoarea asta și să ne preocupăm de 
consolidarea puterii lui Ptolemeu. Generalul 
Achillas va menține ordinea. Eu însumi 
împreună cu Teodot vom reda prosperitatea 
frumoasei noastre cetăți fără să ne atingem de 
privilegiile notabililor credincioşi ai suveranului 
nostru și fervenţi susținători ai politicii noastre. 

Adunarea răsuflă ușurată. 

— Și romanii? întrebă îngrijorat un înalt 
funcţionar. 

— Doi generali, Cezar și Pompei, se luptă între 
ei pe viaţă și pe moarte. Să așteptăm rezultatul 
și apoi îl vom felicita pe învingător. 

— Şi dacă încearcă să ne invadeze? 

— Roma are probleme prea grave ca să 
trimită o armată împotriva noastră. Cetatea 
asta măreaţă trebuie să evite mai întâi războiul 
civil și foametea. Staţi liniștiți, prieteni: odată ce 
Cleopatra a dispărut, viața își reia cursul 
normal. 

Teodot rămase tăcut și, la ieșirea din acest 
important consiliu, se întreţinu între patru ochi 
cu eunucul. 


— Declaraţiile tale i-au încântat pe prostănacii 
ăștia, recunoscu el. lar noi avem mână liberă. 

— Tu continuă să-l ţii în frâu pe băieţașul ăsta 
răsfăţat și mai ales ai grijă să nu-și bage nasul 
în treburile noastre! 

— Care sunt adevăratele vești cu privire la 
Cleopatra? îl întrebă preceptorul. 

— Un regiment teban a fost cât pe ce s-o 
prindă la Hermonthis, dar a reușit să fugă 
împreună cu o mână de partizani. Deșertul nu le 
va da nici cea mai mică șansă de supravieţuire. 

— Ești convins de asta? 

— Soldaţii noștri sunt categorici. 

Teodot păru ușurat. 

— Mai rămâne un pericol deloc de neglijat: 
Arsinoe, sora mai mică a Cleopatrei. Ambiţioasa 
asta are obiceiul supărător de a pune multe 
întrebări. 

— Îmi iau eu sarcina să-i răspund, îl asigură 
Pothinus. Să stăm cu ochii pe ea și s-o izolăm 
cât putem de mult. Dacă va deveni prea 
insistentă, generalul Achillas o să-i închidă 
pliscul. 

Satisfăcuţi de ei înșiși, cei doi prieteni își 
oferiră un prânz copios. 


10 


Fără Vânt de Miazăânoapte, care trecuse în 
fruntea caravanei, și fără Unchiaș, care hotăra 
haltele și orele de odihnă, Cleopatra și partizanii 


ei n-ar fi reușit să traverseze deșertul care 
separa provincia Teba de un mic port de la 
Marea Roșie. Pe lângă faptul că suportaseră 
arșiţa, furtunile de nisip, purecii și alte insecte, 
fuseseră nevoiţi să evite mai multe patrule de 
poliție însărcinate cu prinderea fugarilor. Din 
fericire, nimeni nu fusese victima vreunei 
mușcături de șarpe sau a vreunei ciupituri de 
scorpion, iar magul Hermes n-avusese de îngrijit 
decât boli ușoare. 

Călătoria aceasta aspră întărise legăturile 
dintre membrii micuţei trupe și cu toţii admirau 
curajul Cleopatrei, apropiată de oamenii ei, 
liniștitoare și cu multă stăpânire de sine. Cea 
mai încercată era servitoarea Charmion, care se 
revigorase la vederea mării; se gândea 
neîncetat la Alexandria ei natală și la confortul 
palatului.  Apollodor se  îndoia de fericitul 
deznodământ al acestei aventuri nebunești, dar 
rămânea neclintit în credinţa lui faţă de regină, 
pe care ar fi urmat-o până la capătul 
pământului. 

Noaptea, Cleopatra observa cerul înstelat și îi 
tot punea întrebări lui Hermes, care accepta să 
o înveţe astrologia vechilor egipteni, contribuind 
la completarea și aprofundarea cunoștințelor 
dobândite de tânăra femeie în timpul 
numeroaselor ore de studiu petrecute în 
Biblioteca din Alexandria. Savanţii greci nu 
minţiseră afirmând că învăţaseră totul de la 


înţelepţii Egiptului faraonic, iar  suverana 
descoperea o moștenire fabuloasă de care se 
simţea responsabilă. 

— Lucrul cel mai important, constată 
Unchiașul, îndreptându-se spre micuțul port, 
este să nu suferi de sete; roșul ăsta ușor gălbui 
ţi-o potolește mai bine ca apa. 

— Şi totuși cunoșteai toate puţurile, îi aminti 
Cleopatra. 

— Greul abia acum începe: trebuie să-l 
convingem pe proprietarul unei corăbii să v-o 
vândă. 

Două vase erau ancorate la țărm și vreo 
treizeci de meșteri forfoteau pe ele, în timp ce 
niște marinari jucau zaruri. Mic de statură și 
bărbos, cu mâinile în șold, patronul șantierului 
naval îi apostrofa pe noii veniți. 

— la te uită, Unchiașul! Nu te-am mai văzut de 
mult... Și frumuseţea asta, cine-i? 

— Regina Egiptului. 

Bărbosul izbucni în râs. 

— Da, iar eu sunt noul Ptolemeu! 

— Oricum ar fi, zise Unchiașul, înclină-te și 
manifestă-ţi respectul față de suverana ta. 

Șefului de șantier îi pieri veselia. 

— Glumele tale nu mă amuză! Ce vrei? 

— Regina noastră dorește să cumpere o 
corabie. 

— Îmi pare rău, e imposibil! Aparţin armatei și 
nu sunt de vânzare. 


— S-ar putea aranja... 

— Nu se poate. Nu vreau să am necazuri. 

— Riști totuși să ai, îl compătimi Unchiașul. 
Avem neapărată nevoie de corabia asta. 

— Nu insista, frate; altfel, ai s-o păţești. 

— Ar fi o prostie să ne omorâm între noi. Dar, 
dacă nu ne dai de ales... 

Hermes se apropie și îl fixă cu privirea pe 
bărbos. 

— Minti. 

Impresionat, bărbatul se dădu înapoi. 

— Nu, eu... 

— Una din corăbiile ancorate nu aparține 
armatei. Tu și banda ta de pirați ați capturat-o 
în largul mării și i-ați ucis pe cei aflați pe ea, 
negustori de lemn preţios. 

Pe bărbos îl trecură toate nădușelile. 

— Ne oferim să te despăgubim și să nu te 
denunţăm forţelor de ordine aici prezente. Ai 
noroc, mult noroc, dar o să dai socoteală pentru 
crimele tale în faţa tribunalului zeilor. 

— Soldaţii or să vă aresteze și... 

— Soldaţii vor continua să se odihnească dacă 
le spui că suntem niște cumpărători excelenți și 
niște negustori cumsecade. Hai, grăbește-te să-i 
explici șefului tău și fii convingător. 

Neavând încotro, șeful șantierului se grăbi să 
se supună. 

În timp ce el discuta cu gradatul, Unchiașul și 
Apollodor grăbiră operaţiunile: se descărcară 


asinii și cămilele și se transportară pe corabie 
bogăţiile și proviziile de hrană fără a se mai 
pierde nicio clipă. 

Cleopatra știa să aprecieze robusteţea unei 
nave, iar aceea avea să reziste în larg. 

Între şeful  detașamentului şi  bărbos, 
conversaţia se încingea. Explicaţiile meșterului 
nu-l mulțumeau pe interlocutorul său. 

Hermes interveni. 

— Contractul va fi modificat, anunţă el, și 
vânzătorul nu va avea de ce să se plângă. 

— Cine ești tu, întrebă militarul enervat, și 
cine este femeia aceasta care... 

— Liniștește-te, prietene, îi ceru magul, și 
gândește-te la minunatele grădini ale 
Alexandriei. Aerul este înmiresmat, iar tu moţăi 
la umbra unui sicomor, o slujnică te servește cu 
bere rece, o alta îți masează gâtul. Somnul te 
fură, uiţi de griji și adormi, adormi... 

Gradatul încercă să reziste, dar pleoapele i se 
lăsară în jos, mușchii i se destinseră și el se 
lungi pe-o rână. Magul îl cufundă într-o 
toropeală adâncă, în timp ce minuscula armată 
a Cleopatrei termina de încărcat corabia, sub 
privirea nepăsătoare a soldaţilor dușmani care, 
neprimind niciun ordin, continuau să bea și să 
joace zaruri. 

Deja se înălțau pânzele și se ridica ancora. 
Corabia părăsi portul și ajunse în largul mării, 
împinsă de o briză puternică. Vânt de 


Miazănoapte fu mulţumit de culcușul lui de paie 
și de masa compusă din fructe și castraveți. 
Ușurat, Unchiașul destupă un urcior de vin alb. 

Stând la proră, Cleopatra contempla orizontul. 

Sigur, scăpase de ucigașii trimiși de Ptolemeu 
și de șleahta lui, dar cum se va termina această 
nouă călătorie? Numărul mic al partizanilor ei 
nu-i permitea să se gândească la o 
contraofensivă, iar știința lui Hermes, oricât de 
puternică ar fi ea, nu va fi suficientă pentru a-i 
aduce victoria. 

Dar fiecare zi cu necazul ei; mâine, speranţa 
avea să renască. 


11 


Un cer albastru, vânturi prielnice, o mare 
calmă... Traversarea fusese rapidă și liniștită. 
Când veni timpul să acosteze, Unchiașul se 
arătă îngrijorat. 

— Locul este periculos, îi preveni el. Am mai 
fost prin partea asta când eram tânăr și se lăsa 
mereu cu mardeală. Vom încerca să trecem pe 
la est de Pelusium, evitând în același timp 
patrulele egiptene și pe blestemaţii ăia de 
vânători ai nisipurilor care obișnuiesc să atace 
caravanele și nu ezită să-i omoare pe negustori. 

— Există suficiente puțuri? întrebă cu 
îngrijorare Charmion, dezolată că trebuia să 
lase corabia pe care se bucurase de o odihna 
binefăcătoare. 


— Va trebui să ne arătăm cumpătaţi și să nu 
ne deplasăm la orele când dogorește soarele. În 
caz de pericol, Vânt de Miazănoapte ne va 
avertiza. 

Mica trupă abandonă vasul și ajunse într-o 
tabără de proprietari de cămile. După o lungă 
discuţie, Unchiașul reuși să cumpere vreo zece 
animale la un preţ convenabil. Negocie și 
tăcerea vânzătorilor, care nu doreau să atragă 
atenţia autorităților egiptene.  Încotro ne 
conduci? îl întrebă Cleopatra. 

1 Golful Suez. (n. a.) 

— La hotarele Palestinei. Regiunea este plină 
de mercenari și de dezertori romani care 
detestă regimul din Alexandria. Fie îi înrolați, fie 
or să vă taie beregata. Încă aveţi timp să 
renunţaţi și să căutați un adăpost sigur. 

— La drum. 

x 

Înaintarea fu lentă și dificilă. De mai multe ori 
pe zi, măgarul ciulea urechile şi refuza să 
meargă mai departe. Imediat, Unchiașul punea 
cămilele să se ghemuiască, iar soldații 
Cleopatrei se aranjau în aşa fel încât să 
respingă agresorii. În mai multe rânduri, 
santinelele zăriră în depărtare polițiști ai 
deșertului sau beduini care îi căutau; datorită 
protecției magice a lui Hermes, orice înfruntare 
fusese evitată. 

In apropierea cetății Ascalon, Charmion 


remarcă extenuarea Cleopatrei și îl alertă pe 
Hermes, care era ocupat cu cititul în stele. El se 
duse la regină, care stătea întinsă pe o rogojină, 
la adăpostul unui cort. 

Tânăra femeie respira cu greutate. 

— Ti-ai supraestimat forţele, zise magul. N-ar 
fi timpul să ne întoarcem din drum? 

— E doar o răceală din cauza frigului de peste 
noapte! Poţi să mă vindeci? 

— Ești în continuare hotărâtă să recrutezi noi 
partizani și să te războiești cu propriul frate? 

— Acesta este destinul meu. 

Hermes scoase din buzunarul tunicii o piatră 
neagră și o puse pe pieptul reginei. 

— Acest talisman provine din piatra divină, 
creată în timpul celebrării Misterelor lui Osiris, 
explică el. Dacă reușești să ajungi la putere, nu 
le neglija. Toţi faraonii au fost inițiați în aceste 
ritualuri, căci este imposibil să domnești cu 
dreptate făra să cunoşti secretele morţii și ale 
vieţii. Vei avea o noapte liniștită și până mâine 
te vei însănătoși. 

x 

O rază de lumină o trezi pe Cleopatra. Nu mai 
simțea nicio durere şi se sculă cu vioiciune. 
Ridicând pânza de la intrarea în cort, admiră 
răsăritul soarelui. 

Charmion dădu fuga la ea. 

— Maiestate! V-aţi însănătoșit? 

— Ziua aceasta se anunţă minunată, o să 


cucerim cetatea Ascalon. 

Slujitoarea se gândi că-i sosise ceasul de pe 
urmă; în pofida hotărării și a curajului său, 
micuța trupă era incapabilă să cucerească 
cetatea, plină cu războinici încercaţi. 

— Maiestate... Nu e mai bine să privim 
realitatea în față? 

— Bineînţeles, Charmion! Contemplă cetatea 
asta: în curând, va fi la picioarele noastre. 

Cleopatra își chemă soldaţii; imediat ce se 
adunară, le ţinu o cuvântare: 

— M-aţi urmat cu preţul vieţii până aici, iar 
încrederea voastră mă onorează; suntem puţini, 
dar atât de uniţi, încât nicio încercare nu ni se 
pare de netrecut. Conspiratorii au încercat să 
mă asasineze, dar au eșuat. Astăzi, mă cred 
înfrântă, dar se înşală! Datorită vouă, 
credincioșii mei locotenenţi, îmi voi redobândi 
tronul care mi-a fost furat. Împreună, vom 
triumfa! Şi prima etapă a victoriei noastre este 
Ascalon. 

Vocea Cleopatrei era fermecătoare. Oricât de 
iluzorii erau promisiunile ei, vitejii voiau să le 
dea crezare și o aclamară. 

x 

Namila care ieşi din cetate era un dezertor 
roman, evadat din închisoarea Alexandriei. Se 
impusese ca șeful unei garnizoane formate din 
foşti combatanți de origini foarte diferite, ce 
profitau de laşitatea unor civili, gata să le 


satisfacă cele mai neînsemnate dorinţe. 

Romanul era beat când se dăduse alarma: 
niște străini se prezentaseră la poarta orașului 
său! Se trezise brusc din beţie și se îmbrăcase 
în grabă ca să înfrunte personal eventualul 
dușman. 

Cohorta jalnică îl uimi; în mod clar, nu era 
niciun pericol. 

— Cine-i comandantul vostru? întrebă el. 

Cleopatra ieși din rând. 

— O femeie, murmură romanul uluit. 

— Sunt regina Egiptului. Alătură-te cauzei 
mele și vei cunoaște gloria. 

Matahala scutură din cap și scuipă. 

— Baţi câmpii, femeie! O bătaie zdravănă o 
să-ţi bage minţile în cap. 

Cu pumnul ridicat, fanfaronul o ameninţă pe 
nesăbuită. Cleopatra nu se dădu înapoi. 

Un ibis negru cu capul alb zbură pe deasupra 
agresorului, învăluindu-l într-o umbră glacială. 
Romanul se răsuci, încercând zadarnic să scape 
de acel giulgiu, sub privirea indiferentă a lui 
Hermes. Pasărea lui Thot, zeul cuvintelor sacre 
și al cunoașterii, își îndeplinise misiunea, 
eliberând drumul celei care visa să 
restabilească instituţia faraonică. 

Mercenari și civili ieșiră din Ascalon și se 
înclinară în faţa Cleopatrei, călcând în picioare 
cadavrul tiranului lor. 


12 


Vulturii ciuguleau leșurile, mirosuri 
îngrozitoare veneau de pe câmpul de luptă de la 
Pharsalos, în nordul Greciei, în acea zi de 9 
august, anul 48 î.H. Trupuri decapitate, 
spintecate, membre împrăștiate, pământ 
îmbibat de sânge, căldură copleșitoare... în 
vârful unei coline acoperite cu pietriș, 
imperatorul lulius Cezar contempla sinistrul 
spectacol al triumfului său. 

În ciuda inferiorităţii numerice, Legiunea a X- 
a, experimentată și disciplinată,  zdrobise 
armata risipită a lui Pompei. De data asta, după 
o luptă care păruse interminabilă, victoria era 
totala și definitivă. 

Cu fața suptă, cu fruntea brăzdată de riduri și 
încadrată de niște urechi mari, cu nasul coroiat, 
buzele subţiri și bine decupate, cu bărbia 
proeminentă, robust, Cezar se născuse în 12 
iulie, anul 100 î.H., și se considera descendent 
al zeiței Venus și al eroului Enea; nu i se spunea 
noul Romulus, legendarul fondator al Romei? 

Beneficiind de o educaţie excelentă, jurist și 
filosof, vorbind greaca la fel de bine ca latina 
cizelată, Cezar cunoscuse o carieră remarcabilă. 
Tribun militar, consul, proconsul și chiar 
Pontifex Maximus, adică autoritate religioasă 
supremă, devenise un general de o eficacitate 
extraordinară. Învingător în războiul cu galii, se 
lovise de fostul său aliat, Pompei cel Mare, 


cuceritorul imperiului oriental al Romei, copleșit 
cu onoruri de către Senat în anul 61 î.H. 

Triumviratul format de Cezar, Pompei și 
Crassus, care aduna laolaltă toate puterile, 
fusese distrus. Moartea lui Crassus îi lăsase faţă 
în faţă pe Cezar și Pompei, ireconciliabili. Numit 
consul unic în 52 î.H., acesta din urmă spera să 
se debaraseze de rivalul său, îndepărtat de 
Roma. Numai că Cezar trecuse Rubiconul, pe 
răspunderea lui, în anul 49 î.H. Și hotărâse să 
înfrunte trupele senatoriale comandate de 
Pompei. 

Și iată că această luptă fratricidă și nemiloasă 
lua sfârșit aici, la  Pharsalos. Deplasând 
conflictul în Orient, Pompei crezuse că-l 
epuizează pe Cezar. Capcana pe care i-o 
întinsese în Balcani eșuase, dar cea din Grecia 
părea inevitabilă. 

Primele ceasuri ale bătăliei îl dăduseră 
învingător pe Pompei. Și, într-adevăr, fără 
inteligenţa tactică a lui Cezar și fără curajul 
oamenilor săi, înfrângerea ar fi fost clară. 

Fiu de libert, Rufin, locotenentul generalului 
victorios, se apropie de stăpânul căruia îi 
încredințase viaţa. Cu faţa brăzdată de riduri, 
lat în spate, cu pieptul plin de cicatrici și buza 
de sus spintecată, Rufin era la capătul puterilor. 

— Orice rezistenţă a încetat, declară el. N-am 
văzut niciodată atâţia morţi și răniţi. Cei mai 
mulţi nu vor supravieţui. 


— Pierderile noastre? 

— Sunt importante, dar vă rămâne o armată 
capabilă să lupte. Fără manevra pe care aţi 
făcut-o în ultimul moment, am fi fost masacrați. 
Erau numeroși, atât de numeroși... 

— Pompei? 

— Îi căutăm trupul. 

— De-abia aștept să-l văd. Să fie adunate 
armele. 

Trecând peste oboseala sa, Rufin execută 
ordinul. 

Pompei comisese o greșeală fatală: angajase 
prea mulţi străini și mercenari, formând o 
armată greu de comandat. Cezar prefera 
mobilitatea și rigoarea combatanţilor căliţi, care 
reacţionau cu promptitudine. Oamenii săi îl 
venerau, știind că îi ducea mereu la victorie. 

Cât drum străbătuse de când plecase din 
Galia, câte bătălii, câte cuceriri! Cât de aspră 
era calea ce ducea la puterea supremă. 

Presărată cu piedici, cadavre și suferințe, ea 
presupunea tenacitate și luciditate. Cezar se 
îndoise, ba chiar ezitase, dar nu dăduse înapoi. 
Dincolo de persoana lui, gloria Romei trebuia să 
continue să strălucească, dar niște ființe 
corupte precum Pompei o amenințau. De ce se 
înverșunase să lupte, în loc să recunoască 
superioritatea adversarului său și să evite astfel 
un conflict îndelungat și sângeros? 

Căldura verii grecești era copleșitoare. Cezar 


își păstră totuși pe el mantia purpurie de 
general-comandant, vizibilă de departe și 
liniștitoare. Legionarii îi apreciau curajul și știau 
că el îi admira. Spre deosebire de majoritatea 
nobililor, învingătorul de la Pharsalos nu 
dispreţuia poporul și se arăta uneori de o 
surprinzătoare generozitate faţă de oamenii de 
rând. 

Rufin apăru din nou, cu o figură gravă. 

— Vreo veste proastă? întrebă Cezar. 

— Pompei a fugit. 

— Cum? 

— La bordul ultimei lui corăbii, cu ajutorul unui 
mic grup de supraviețuitori. După declaraţiile 
unor martori, ar fi teafăr. 

— În acest caz, războiul nu s-a sfârșit. 

Rufin se temuse c-o să audă asta. 

— Oamenii noștri sunt epuizați, recunoscu 
Cezar, dar n-am dreptul să le fur triumful. 

— Pompei n-a devenit inofensiv? 

— Deschide ochii, Rufin, Pompei n-are decât 
un singur gând: să ridice o nouă armată și să 
pornească din nou la luptă. Noi o să-l urmărim, 
o să-l prindem și o să-l împiedicăm să facă rău. 
Îl voi duce la Roma, unde va fi judecat pentru că 
și-a trădat patria. Flota să se pregătească de 
drum. 

— Nu e mai urgent să ne îngrijim răniții? 

Cezar se uită la Rufin care se aștepta lao 
mustrare severă. 


— Ai dreptate. Pompei și-a asigurat puţin 
avans, dar îl vom ajunge din urmă. Imediat ce 
sanitarii își termină treaba, pornim pe mare. 

Locotenentul se grăbi să transmită ordinele. 
Cât despre Cezar, el se închise în cabina vasului 
amiral ca să studieze harta Mediteranei și să 
prevadă traseul lui Pompei, care avea două 
priorităţi inseparabile: să fie în siguranţă și să 
găsească un aliat capabil să-i furnizeze trupe. 

După o matură chibzuinţă, o destinaţie îi 
apăru ca privilegiată: Egiptul. Nu era Pompei 
executorul testamentar al răposatului Ptolemeu 
al XII-lea, căruia îi succedaseră la tron un băiat 
și o fată? Armata egipteană nu era deloc 
neglijabilă, iar el avea să se impună cu ușurință 
în fruntea ei. 

Nu, războiul nu se sfârșise. 


13 


Deși nu era dintre cele mai bune, vinul din 
Ascalon măcar îi potolea setea Unchiașului. 
Având în vedere căldura copleșitoare, acesta își 
petrecea zilele la umbră, își oferea sieste lungi 
și dormea pe terasa modestei locuinţe care îi 
fusese repartizată. În apropiere, Vânt de 
Miazănoapte beneficia de un ţarc cu acoperiș 
din frunze de palmier și de hrană suficientă. 

Unchiașul aprecia această perioadă de odihnă, 
deși nu avea încredere în populaţia pestriță și în 
numărul mare de mercenari cu o morală 


îndoielnică. Aici, totul se negocia, iar viața nu 
avea prea mare valoare; liniștea aparentă 
ascundea o violenţă gata să explodeze. 

Miracolul ibisului îi impresionase pe diferiţii 
șefi de clanuri care, pentru moment, o 
respectau pe Cleopatra și nu îndrăzneau să se 
ia de oamenii ei. Prezenţa magului Hermes, de 
puterile căruia se temeau, era o protecţie deloc 
neglijabilă, dar oare avea să fie durabilă? 

Notabilii orașului cârteau împotriva acestei 
suverane decăzute; care îi erau intenţiile, cât 
timp avea de gând să rămână în Ascalon, nu 
cumva risca să atragă furia lui Ptolemeu? 

Această aventură nebunească nu putea să se 
sfârșească decât rău, așa că Unchiașul se 
pregătea s-o ia din loc. 

x 

Bine fortificat, oraşul maritim Ascalon se 
bucura de o prosperitate sigură și de oarecare 
independenţă; primarul ei, un negustor de ulei, 
tolera diverse negoţuri clandestine, cu condiţia 
să primească niște compensaţii. Plătindu-i gras 
pe cei care-i asigurau securitatea, trăia într-o 
vilă luxoasă unde o instalase pe Cleopatra 
împreună cu șambelanul și servitoarea ei. 

În loc să se odihnească, regina îi primea pe 
locuitorii din Ascalon, sirieni, palestinieni, 
dezertori romani, sclavi fugiți, și îi surprindea 
vorbindu-le în limba lor. Zi după zi, 
popularitatea ei creştea fără încetare, iar 


primarul începea să fie pus în umbră. 

Regina îl pofti la cină și, cu vocea ei 
seducătoare, îl invită să se așeze cu faţa spre 
mare. 

— Nu cumva ești supărat? 

— Maiestate... 

— Îți mulţumesc pentru primirea ta și doresc 
ca nicio umbră să nu ne tulbure relațiile 
excelente; aşadar, fii sincer. 

Obişnuit să vorbească pe ocolite, stăpânul 
Ascalonului nu reuși să reziste farmecului ciudat 
al tinerei femei. 

— Prezenţa  Maiestăţii Voastre riscă să 
devină... periculoasă. 

— Sunt conștientă de asta. 

Primarul nu se aștepta la un răspuns atât de 
încurajator. 

— Șederea Maiestăţii Voastre aici... va lua 
sfârșit? 

— Ar fi o soluţie, într-adevăr, dar am alt plan. 

Fruntea edilului se încreţi. Temându-se să nu i 
se fi uscat gâtlejul, Apollodor îi oferi o cupă de 
vin tare. 

— Îi detești pe Ptolemeu și clica lui, preciză 
Cleopatra. Mi-au uzurpat tronul și mâine vor 
ataca cetăţi autonome ca a ta. Să te crezi la 
adăpost ar fi o iluzie mortală, căci prădătorii din 
Alexandria suferă de o nepotolită sete de 
bogății. Ascalon este o pradă atât de tentantă, 
încât nu va întârzia să le trezească pofta. 


Argumentele reginei îl tulburară pe primar. Tot 
ceea ce clădise cu răbdare avea să se năruie 
într-o clipă? 

— Aţi avea o soluţie pentru a evita acest 
dezastru, Maiestate? 

Cleopatra gustă niște boabe de strugure. 

— Cred că da, dar am neapărată nevoie de 
ajutorul tău. 

— Ce anume așteptați de la mine? 

— Îţi  administrezi cetatea într-un mod 
remarcabil, împiedicându-i pe șefii de clan să 
între în conflict unii cu alţii și făcând să 
domnească ordinea graţie trupelor de miliţie 
formate din cetăţeni care au și ei un avantaj din 
asta. Forţele acestea, la care se adaugă 
mercenarii și soldaţii fugiţi care pribegesc prin 
regiune, ar putea forma o armată. 

— O armată... La ce ar servi ea? 

— La recucerirea Alexandriei. 

— ȘI... și cine ar comanda-o? 

— Eu, Cleopatra. 

— Maiestate, dumneavoastră sunteţi... 

— O femeie și suverana acestei ţări. Fii 
convins, nu există alia soluţie. Clica lui Ptolemeu 
crede că sunt moartă sau că nu mai reprezint o 
ameninţare. Nu și-ar imagina că mă întorc în 
fruntea unor luptători valoroși, capabili să 
strivească trupele lui Achillas. 

Privirea primarului se întunecă. 

— Achillas... Astuia mi-ar plăcea să-i văd 


cadavrul arzând! Şi nu sunt singurul. E 
mincinos, hoț, tâlhar... Nu merită să trăiască! 

— El primise sarcina să mă asasineze, îi 
dezvălui regina. Acum, se poate ocupa liniștit de 
treburile murdare ale lui Ptolemeu. Dacă-l lăsăm 
să acţioneze în continuare, înseamnă că ne 
condamnăm, și eu, și tu, la dispariţie. 

Primarul era aproape convins, dar mai 
rămânea un obstacol major. 

— Soldaţii care ar forma armata 
dumneavoastră ar veni din orizonturi foarte 
diferite, dar ar avea un singur scop: să câștige 
cât mai mulţi bani. Dispuneţi de fondurile 
necesare? 

— N-am plecat din Alexandria cu mâinile goale 
și le voi asigura o soldă frumoasă. 

— Cât timp, Maiestate? 

— Cât va fi nevoie. Războiul acesta va fi 
neașteptat și scurt. Trebuie să intervenim 
repede, înainte ca Achillas să lanseze un asalt 
asupra orașului tău. 

— Cum să vă ajut? 

— Îi vom primi pe șefii clanurilor și pe ofiţeri, 
mai întâi separat, apoi împreună. Va trebui să 
obținem adeziunea lor, să le cerem supunere și 
să le dictăm condiţiile noastre. 

— Şi dacă ne vom lovi de refuzuri? 

— Nu va fi cazul, promise Cleopatra 
zâmbitoare. Armata aceasta de eliberare va 
vedea lumina zilei, iar eu îmi voi recăpăta tronul 


și îi voi răsplăti pe aliaţii mei. Bogăția ta de azi 
nu e nimic pe lângă cea de mâine. 


14 


Înconjurat de  notabilii cetăţii, pe care 
Cleopatra îi copleșise cu aur și bijuterii, primarul 
din Ascalon ţinuse să-și onoreze oaspetele 
punând să fie bătută o monedă cu efigia lui; 
oficial, fosta regină din Alexandria era 
mulţumită de soarta ei și avea să-și petreacă 
restul zilelor în mica cetate fortificată, lenevind 
la ţărmul mării. 

Servitoarei Charmion îi revenise zâmbetul pe 
buze; după îngrozitoarea călătorie prin deșert, 
putea din nou să pregătească băi parfumate 
pentru regină, s-o coafeze, s-o machieze și s-o 
îmbrace cu rochii delicate aduse din Alexandria. 
Cât despre șambelanul Apollodor, acesta alegea 
cele mai bune produse din regiune și avea grijă 
să guste bucatele pe care le servea la masa 
Cleopatrei care îi încânta cu inteligenţa ei, cu 
replicile prompte și cu simţul umorului chiar și 
pe cei mai ursuzi. 

În câteva săptămâni, regina cucerise inimile; 
fiindcă se mulțumea cu o viață de trândăvie, nu 
atrăgea nici cel mai mic pericol asupra 
Ascalonului. Această comedie ascundea o 
realitate foarte diferită; mulţumită ajutorului 
primarului, tânăra femeie progresase cu pași de 
uriaș. În inima dulcei nopţi de vară, ea se 


pregătea să-i adune pe toţi viitorii ei ofiţeri 
pentru a pune la cale ofensiva. Unele 
întrevederi fuseseră dure, iar discuțiile 
încordate. Pentru mulți războinici, să accepte 
drept comandant o femeie era un soi de ofensă 
adusă capacităților lor. Fără a ridica tonul, 
Cleopatra reuşise să-i convingă şi mulți 
începeau să vorbească despre hanii ei de 
vrăjitoare. 

O rază de lună îl lumină pe Hermes care, 
așezat sub un palmier, scria un text lung cu o 
mână constantă și ușoară. Regina cobori de pe 
terasa ei și se duse la el, în grădină. 

— Sper că nu te deranjez; a trecut mult timp 
de când n-am mai vorbit. 

— Credeam că nu-ţi stă mintea decât la 
război. 

— Şi aș greşi? 

— Ești pregătită să vezi sângele curgând, să 
auzi urletele luptătorilor și horcăielile răniților, 
să-i aduni pe fugari și să fii trădată? 

— Dacă acesta este preţul care trebuie plătit 
ca să-mi recâștig tronul și să guvernez Cele 
Două ări, urmând drumul adevăraţilor mei 
strămoși, cei care le-au modelat de-a lungul a 
mii de ani, sunt gata. 

— Mai trebuie să-ţi stăpânești haita de 
mercenari. 

— Noaptea asta va fi decisivă; astrele nu sunt 
favorabile? 


Hermes contemplă cerul înstelat. 

— Vei ști să te arăţi răbdătoare și să aștepți 
un eveniment care nu depinde de voinţa ta? 

Întrebarea o puse în încurcătură pe tânăra 
femeie. 

— Am cu ce să-mi plătesc trupele timp de 
câteva săptămâni... Zilele îmi sunt numărate, 
trebuie să lovesc repede și puternic. 

— Nicio ființă omenească nu este superioară 
legii celeste, Cleopatra. Dacă o uiţi, înseamnă 
să te condamni la eșec. 

— Răbdarea, hazardul... Sunt luxuri pe care 
nu mi le pot permite! 

— Cine ţi-a pomenit de hazard? E vorba de 
niște forțe care se dezlănţuie și se pun în 
mișcare fără să-ţi dai seama; trebuie să știi să le 
percepi, ca să eviţi un dezastru. 

— Mai bine un dezastru decăt lipsa acţiunii! 

— Când vei înfrunta primul mare obstacol, să 
nu uiţi vorbele mele. 

Tânăra femeie își mușcă buzele. 

— Ce scrii acolo, Hermes? 

— Continui învăţătura strămoșilor astfel încât 
să le fie păstrată înţelepciunea; nu suntem 
decât lut și paie, principiul creator clădește și 
distruge în fiecare clipă și numai opera lui 
misterioasă contează. Îți vei deschide ochii și 
urechile, vei ști s-o vezi și s-o auzi? 

Șefii de dan și militarii soseau la palat. 

— Dacă ies victorioasă, mă vei ajuta? 


__Hermes se mulţumi cu o privire conciliantă. 
Imbărbătată, regina se duse în sala de audienţe, 
unde Apollodor umplea cu vin cupele a vreo 
treizeci de bărbaţi care răspunseseră la invitaţia 
suveranei. 

Apariţia ei impuse tăcerea. Până și oștenii 
încercaţi, mândri de bărbăţia lor, erau uimiţi de 
faptul că această Cleopatra dispunea de o 
autoritate naturală. 

Un roșcovan cu niște bicepși enormi se făcu 
purtătorul de cuvânt al camarazilor săi de arme. 

— Inainte de a ne îmbăta, să discutăm lucruri 
serioase! Suntem războinici, nu diplomaţi; iar 
tu, o regină, vrei să fii în fruntea unei armate în 
care noi vom fi ofiţeri! 

— Într-adevăr. 

— Şi armata asta, care va fi scopul ei? 

— Cucerirea Alexandriei. 

Această scurtă declaraţie provocă stupefacţia 
generală. 

— Imposibil, zise roșcovanul, trupele egiptene 
ne vor face una cu pământul! 

— Așa slab va fi braţul tău? Eu cunosc trupele 
astea! în faţa unor adversari hotărâți, nu vor 
rezista mult timp. 

Un bărbos impozant se ridică în picioare. 

— În timp ce noi ne vom lupta, tu vei rămâne 
aici, în Ascalon. Cine va da ordinele? 

— Aţi înţeles greșit; eu voi fi în fruntea 
voastră, nimeni altcineva!  Corupţii din 


Alexandria mă vor vedea, iar prezenţa mea va 
late să le îngheţe sângele în vine. Pericolul nu 
mă sperie; chiar dacă moartea mă ameninţă, nu 
voi da bir cu fugiţii. 

Hotărârea reginei subjugă asistenţa. La 
promisiunea unei solde nesperat de mare se 
adăuga admiraţia reală faţă de o conducătoare 
a bărbaţilor. 

— Este inutil să vă faceţi iluzii, adăugă 
Cleopatra; pierderile noastre vor fi importante. 
Dar învingătorilor, celor favorizați de zei, le 
promit cinstire și avere. 

— Riscurile sunt enorme, se  tângui 
roșcovanul. 

— Dacă ţi-a intrat frica-n oase, pleacă. N-o să- 
mi pară rău după tine. 

Vexat, contestatarul preferă să tacă. 

— O întrebare esenţială se pune, continuă 
suverana: vitejii voștri au suficient armament? 

— Nu este mai prejos decât cel al dușmanului, 
își dădu cu părerea bărbosul. Imi fac griji mai 
mult în privinţa raţiilor de mâncare. 

— Sambelanul meu va asigura intendenta, iar 
armata nu va avea motiv să se plângă. Alte 
pretenţii? 

Nimeni nu mai luă cuvântul. 

— La viitoarea lună plină, hotărî Cleopatra, 
vom pleca spre Alexandria. 


15 


În pofida lipsei de atenţie a lui Ptolemeu, 
discipolul său regal, preceptorul Teodot se 
simţea dator să insiste. 

— Maiestate, recitiți aceste poezii de Callimah 
Și... 

— Sunt plictisitoare. Eu vreau să devin un 
mare războinic. Pentru asta, trebuie să fiu 
puternic și să mănânc mai mult prăjituri; după 
care, îi voi omori pe toţi dușmanii mei și toată 
lumea se va prosterna în fața mea. 

— Respectul nu trebuie să fie însoţit de 
slugărnicie și războiul este întotdeauna cea mai 
proastă soluție. Alexandria este cetatea 
poeţilor, a artiştilor și a savanților; dacă studiaţi, 
veţi fi capabili să dialogaţi cu ei. 

—Așa cum făcea Cleopatra? Nu mă 
interesează! Uite unde a dus-o asta... Eu voi fi 
comandantul armatei. 

Intrarea lui Pothinus îl salvă pe preceptor care 
avea uneori chef să renunţe la dificila lui funcţie 
și să se întoarcă la Bibliotecă pentru a savura 
operele marilor autori. Dar Ptolemeu al XIII-lea, 
jignit, ar fi cerut să fie executat pentru înaltă 
trădare. 

— Maiestatea Sa se simte bine? întrebă 
Pothinus. 

— Mor de foame! Și tocmai am luat o decizie: 
devansez ora prânzului. 

Văzând figura gravă a lui Pothinus, care 


aducea probabil niște vești proaste, Teodot 
cedă. 

In timp ce servitorii alergau să pună masa, cei 
doi bărbaţi se închiseră în biroul șefului 
guvernului, ale cărui ferestre dădeau spre port. 
O masă de marmură colorată era plină de 
misive. 

— A zecea legiune a lui Cezar a învins trupele 
lui Pompei la Pharsalos, îi mărturisi el. 

— De necrezut, se miră Teodot. Pompei nu 
dispunea de o enormă superioritate numerică? 

— Toţi martorii spun același lucru, faptele s-au 
adeverit. 

— Pompei a fost ucis? 

— Nu, a fugit. Şi avem o problemă! Cezar îl 
urmărește, iar Pompei caută refugiu și niște 
aliaţi capabili să-i furnizeze soldați. 

— Altfel spus, Egiptul! 

Pothinus se așeză pe un fotoliu din lemn de 
abanos care gemu sub greutatea lui. 

— N-avem dreptul să greșim, prietene, ori îl 
susţinem pe Pompei, ori pe Cezar. 

— Pompei nu mai are armată! 

— Imediat ce va debarca, va pretinde s-o 
comande pe-a noastră, care e superioară celei a 
lui Cezar. 

— Atunci, va deveni adevăratul stăpân al 
Egiptului! 

— Nu acesta este și scopul lui Cezar? 

— Nici nu trebuie să ne mai îndoim de asta, îi 


recomandă Teodot; dar el, spre deosebire de 
Pompei, nu va avea încredere decât în propriii 
soldaţi. 

— Cum să profităm de pe urma confruntării 
finale dintre acești doi prădători și să ne 
păstrăm independenţa fără să nemulţumim 
Roma? Să nu uităm că Pompei este executorul 
testamentar al răposatului Ptolemeu al XII-lea și 
că, în această calitate, consideră că are drepturi 
asupra noastră! 

Un surâs slab animă buzele subțiri ale lui 
Teodot. 

— Am un plan să-ţi propun. 

Eruditul se exprimă cu voce scăzută, iar 
Pothinus fu uluit. lată de ce avea nevoie de 
acest intelectual atât de complicat și de 
pervers, încât reușea să găsească soluţii la 
situaţiile cele mai primejdioase. 

— Plan adoptat, zise tranșant stăpânul 
Alexandriei, în momentul în care se auzeau 
bătăi puternice în ușa biroului său. 

Generalul Achillas intră, însoţit de un roșcovan 
peste măsură de musculos. 

— Zdrahonul asta aduce informaţii 
stupefiante! Haide, vorbește! 

Impresionat,  mătăhălosul abia  îngăimă 
cuvintele. 

— Vin de la Ascalon... Regina Cleopatra... 

— Ce, Cleopatra? se înfurie Pothinus. 

— Este... este în viaţă! 


— Ţi-ai pierdut minţile, zise Teodot. 

— Nu, nu, a venit la Ascalon cu suita ei și s-a 
instalat în casa primarului. Uitaţi, a bătut chiar 
și o monedă cu efigia ei. 

Roșcovanul îi dădu moneda preceptorului care 
o contemplă intrigat. 

— O să trimit un regiment la Ascalon, decretă 
Pothinus. O să ne-o aducă în lanţuri. Şi dacă 
cetatea încearcă să opună rezistenţă, o s-o 
radem de pe fața pământului. 

— Prea târziu, zise  roșcovanul, stârnind 
uimirea interlocutorilor săi. 

— Ce vrei să spui? întrebă Teodot. 

— Cleopatra a ridicat o armată și se 
pregătește să cucerească Alexandria. 

— Omul ăsta este nebun! exclamă Pothinus 
ridicându-se în picioare. 

— Cleopatra este în viață și a recrutat 
mercenari, îl asigură roșcovanul. Eu am refuzat 
să mă supun ei și am preferat să vă avertizez. 
Femeia asta este încăpăţânată și de temut, nu 
subestimaţi pericolul. 

— Mărturia asta mi se pare serioasă, 
consideră generalul Achillas. Ar fi o gravă 
imprudenţă să nu luăm măsurile necesare. 

— Ce propui? îl întrebă Teodot. 

— Trebuie s-o împiedicăm pe Cleopatra să 
ajungă la Alexandria. Soldaţii mei vor respinge 
șleahta asta de răzvrătiți! 

Pothinus și Teodot se consultară din priviri. 


— Bineînţeles, încuviinţă șeful guvernului. la 
câţi oameni îţi trebuie și prinde-o pe smintita 
asta. 

Achillas se bucura la ideea de a nimici o 
armată pestriță comandată de o femeie. 
Imbătată de puterea ei iluzorie, Cleopatra nu se 
va aștepta la o asemenea primire. 

Trădând-o pe regină, roșcovanul nu se 
înșelase; pedepsirea acestei muieri va fi pe 
măsura pretențiilor ei. 

— Merit o recompensă, nu? 

Ochii mici ai lui Pothinus îl fixară pe turnător. 

— Fără intervenţia ta, recunoscu el, am fi fost 
luaţi pe nepregătite și poate chiar zdrobiţi. Ne-ai 
salvat viaţa. 

Relaxat, roșcovanul își închipuia viitorul lui în 
Alexandria, gătit cu haine somptuoase, în 
mijlocul unor femei frumoase și docile care îl 
serveau cu vinuri ameţitoare și cu mâncăruri 
alese. 

— Ne-ai salvat viaţa, repetă Pothinus, dar cine 
a trădat o dată va mai trăda; mâine, ne vei 
vinde pe noi cui dă mai mult. 

— Nu, vă înșelaţi! Jur supunere Înălţimii 
Voastre. 

— Achillas, ia-l pe netrebnicul asta și taie-i 
beregata. 

Generalul nu se lăsă rugat; demonstrațiile de 
cruzime nu le displăceau locuitorilor din 
Alexandria. 


Odată acest amănunt rezolvat, Pothinus și 
Teodot se găseau confruntaţi cu un grav pericol: 
teafără și nevătămată, Cleopatra avea de gând 
să se întoarcă în capitală ca s-o recucerească. 
Obiectivul lor prioritar era așadar să desfășoare 
forţele necesare pentru a o putea opri. 


16 


Corăbiile grele ale lui Cezar porniseră pe mare 
în căutarea unicului vas de război al lui Pompei. 
Cel învins în bătălia de la Pharsalos spera să 
scape de nemilosul său urmăritor care voia să-l 
facă prizonier și să-l ducă la Roma. Ce umilire 
pentru consulul decăzut, ce triumf pentru 
învingătorul din războiul cu galii, a cărui putere 
va fi de acum înainte de netăgăduit! 

Cezar își închipuia Senatul întreg aclamându-l 
și condamnându-l pe Pompei la un exil definitiv, 
iar această viziune îi dădea o forță nebănuită. 
După atâtea încercări și lupte, uneori pierdute 
dinainte, Cezar se bucura de o nouă tinereţe. 
Nu continua destinul să-l favorizeze, nu i se 
deschidea în faţă un orizont imens? 

In curând, va putea să numească acea vastă 
întindere de apă mare nostrum, Mediterana, 
proprietate a Romei... Cu condiţia să supună 
Egiptul, acest străvechi imperiu astăzi decăzut, 
dar care dispunea încă de o armată deloc 
neglijabilă. Disciplina soldaților romani va 
atenua însă inferioritatea lor numerică și 


comandantul lor îi va conduce încă o dată la 
victorie. 

— Corabie la orizont! anunţă străjerul. 

— La posturile de luptă, ordonă Cezar. 

Distanţa se micșoră fără întârziere și corabia 
urmărită, încetând să mai lupte, își strânse 
pânzele. 

Nu era Pompei. 

Aliniaţi de-a lungul parapetului, marinarii 
ridicară braţele. Dezarmaţi, nu reprezentau 
niciun pericol. Neîncrezător, Cezar efectuă o 
manevră de încercuire, astfel încât să împiedice 
o eventuală capcană. 

Terorizaţi, captivii se prosternară. Căpitanul 
lor se prezentă la proră. 

— Nu ne Ucideţi, imploră el. Suntem simpli 
pescari! 

— Adu-l la mine, îi zise Cezar lui Rufin, și 
controlează-i vasul! 

Individul, un mustăcios mic de statură, 
tremura din toate încheieturile. 

— De unde vii? îl întrebă generalul. 

— Din insula Cipru. 

— Ai întâlnit o corabie romană? 

— Făcea escală când am plecat. 

— Ştii cine era la bordul ei? 

— Un mare erou, Pompei! Cumpăra mărfuri și 
recruta mercenari. 

— În număr mare? 

— Nu, n-a fost foarte convingător. 


Scotocirea vasului de pescuit nu dădu niciun 
rezultat. Căpitanul nu ascundea niciun roman. 
x 


La vederea flotei lui Cezar, autoritățile cipriote 
se temură de o invazie şi nu manifestară nicio 
dorință de rezistență. Când Rufin, însoțit de 
vreo cincizeci de legionari, îl luă la întrebări pe 
stăpânul insulei, acesta îi dădu informațiile 
cerute: Pompei nu dispunea decât de un număr 
mic de soldaţi fideli și hotărâse să meargă în 
Egipt unde era sigur că va găsi sprijin și 
protecție. 

Așadar, Cezar nu se înșelase. Îndreptându-se 
spre Alexandria, trebuia să ajungă cât mai 
repede în capitala regilor Ptolemei, fără a-i lăsa 
lui Pompei răgazul de a-i câștiga pe egipteni de 
partea lui și de a prelua comanda unei armate 
suficient de puternice pentru a-l respinge pe 
ultimul sosit. 

Cum era guvernat străvechiul imperiu al 
faraonilor? Alungat din Alexandria de dușmanii 
săi, apoi întors ca un triumfător datorită 
soldaţilor romani, Ptolemeu al XII-lea flautistul, 
petrecăreţ desfrânat și corupt, îi încredinţase lui 
Pompei grija de a veghea la executarea 
testamentului său. Clauza principală nu suferea 
de ambiguitate: la moartea sa, puterea trebuia 
să fie împărțită între tânărul său fiu, Ptolemeu al 
XIll-lea, și sora lui mai mare, Cleopatra. 
Iscoadele romane o considerau inteligentă și 


ambițioasă; conflictul nu  întârziase să 
izbucnească, opunându-i pe cei doi „soți”. Dacă 
se va impune, tânăra femeie se va descotorosi 
mai devreme sau mai târziu de rivalul ei. 

Cleopatra va fi aliata lui Pompei și, chiar de la 
sosirea faimosului războinic, se va pleca în fața 
lui. Din nou romanii se vor baie împotriva 
romanilor și, oricât de experimentați erau, 
legionarii lui Cezar riscau enorm. În pofida 
recentelor lui greşeli, Pompei rămânea un 
adversar de temut și Cezar trebuia să lupte pe 
un teritoriu necunoscut și ostil. 

Rufin se apropie. 

— Oamenii sunt îngrijoraţi, șopti el; unii cred 
că ne vom baie unul contra treizeci și că vom fi 
nimiciţi. 

— Este posibil, recunoscu Cezar. 

— În cazul ăsta, n-ar fi mai bine să studiem 
situaţia în loc să atacăm? 

— Singura noastră șansă este o intervenţie 
rapidă, foarte rapidă. Trebuie să-l capturăm pe 
Pompei înainte ca el să devină stăpânul 
Alexandriei și comandantul armatei egiptene. 

— ŞI... Dacă ajungem prea târziu? 

— Vom ști asta când vom fi la faţa locului, 
Rufin. Nu m-au protejat zeii întotdeauna? 

— Cei ai egiptenilor nu sunt mai puternici 
decât ai noștri? 

Cezar  contemplă cerul, de un albastru 
strălucitor. 


— Nu vom debarca la Alexandria, ci la 
Pelusium. Pompei a ordonat cu siguranţă să fie 
închis portul capitalei, iar flota egipteană va 
încerca s-o scufunde pe-a noastră. 

— Să lansăm un atac pe uscat... Le-am face o 
surpriză frumoasă! 

— Du-te și ridică moralul oamenilor, Rufin. 
Această nouă bătălie, o vor câștiga. Și Roma o 
să-i aclame. 

Revigorat, locotenentul faimosului imperator 
se achită de sarcină. 

Nu cumva Cezar se îmbăta cu propriul discurs, 
oare Egiptul n-avea să-i fie mormânt? Glasul 
rațiunii îi spunea să se întoarcă din drum, să se 
impună la Roma, să adune legiuni și să ducă un 
război convenţional cu Orientul cucerit de 
Pompei. 

Dar tărâmul faraonilor îl atrăgea în mod 
irezistibil. Contrar oricărei logici, în ciuda 
prudenţei și a simțului strategiei, Cezar simţea 
nevoia să meargă până la capătul acelei 
călătorii periculoase și să treacă pragul 
necunoscutului. 

Un vânt cald îi biciui faţa și umflă pânzele 
navei amiral. Şi dacă el, străinul, reușea să între 
în grațiile divinităţilor străvechiului Egipt? 


17 


Creșterea apelor fusese normală și superioara 
preoţilor și preoteselor de la templul Dendera, 


din Egiptul de Sus, se pregătea să celebreze 
unul dintre riturile majore ale ceremoniilor de 
Anul Nou. Ea purta același nume, Hathor, ca și 
zeița căreia îi era consacrat acel străvechi 
sanctuar ce funcţiona încă din vremurile 
îndepărtate ale primilor faraoni. 

În vârstă de vreo șaizeci de ani, de statură 
mijlocie, delicată și iute superioara era atentă la 
cel mai mic detaliu și ţinea la executarea 
perfectă a ritualurilor; nu erau ele expresia 
gândirii creatoare a zeilor și comoara 
inestimabilă a celor iniţiaţi în misterele zeiţei 
celeste? 

Recent, se produsese un miracol. Ptolemeii, 
suveranii greci care domneau la Alexandria, se 
temeau să nu izbucnească revolte în sudul ţării, 
supus unei fiscalități covârșitoare. Ca să le 
evite, ei ofereau egiptenilor, cei mai religioși 
dintre oameni, temple superbe, construite de 
echipe de meșteri ale căror simbrii erau 
asigurate de guvern. Moștenitori ai acestor 
cadouri inestimabile, marii preoţi și marile 
preotese se angajau să liniștească populaţia, să 
recunoască legitimitatea  suveranilor și să 
plătească impozitele fără discuţii. 

Vaste edificii oferite divinităţilor în schimbul 
păcii civile... Se ajunsese la un echilibru fragil și 
Hathor nu crezuse că o să beneficieze de el 
până în ziua în care administraţia din Alexandria 
îi acceptase cererea, totuși extravagantă în 


ochii multora: să se construiască un nou templu 
în onoarea lui Hathor, de aceeași mărime ca 
giganticul sanctuar ridicat la Edfu întru gloria lui 
Horus, soţul ei divin. Horus, protector al regelui, 
Hathor, protectoare a reginei; împreună, formau 
cuplul sacru, garant al unei instituţii faraonice 
pe care o respectau membrii dinastiei Ptolemeu. 
Violarea ei ar fi provocat o revoltă populară. 

Văzând că arhitectul, contramaiștrii, cioplitorii 
în piatră, desenatorii și sculptorii se instalează 
la Dendera, marea preoteasă își simţise inima 
bătându-i mai puternic ca niciodată. Avea să 
asiste în timpul vieţii ei la renașterea unui 
domeniu divin, protejat de ziduri înalte, dotat cu 
încăperi cu coloane, cu un sfânt al sfinţilor și cu 
mai multe clădiri anexe. 

Desigur, aceste lucrări aveau să dureze ani de 
zile, dar entuziasmul și competenţa meșterilor 
aveau să scurteze timpul. Şi ce fericire să audă 
în fiecare dimineaţă cântecul uneltelor de lucru! 

Cu o sănătate șubredă, superioara încerca o 
intensă dorință de a trăi și de a asista la 
construirea acestui templu al lui Hathor, ridicat 
pe locul fostului sanctuar. Preoţii și preotesele 
pregăteau masa pentru muncitori, le aduceau 
de băut, le îngrijeau rănile, se preocupau de 
igienă și de locuinţele provizorii. 

În ajunul celebrării, superioara și arhitectul 
cinară împreună sub cerul liber. Vântul era 
blând, răspândind miresme seducătoare de flori. 


— Pari nemulţumit, observă superioara. 

— Vreţi să aflaţi ultimele evenimente? 

Preoteasa contemplă constelația Orion, una 
dintre destinațiile sufletelor regale. Ar fi preferat 
să uite de frământările omenești și să nu se 
preocupe decât de oficiul divin, dar soarta 
viitorului ei templu nu o obliga să privească 
realitatea în față? 

— Sunt îngrijorătoare? 

— Conform dorinţei lui Ptolemeu al XII-lea, fiul 
său și fiica sa, Cleopatra, ar fi trebuit să-și 
împartă puterea, dar tânăra regină a încercat 
să-l elimine pe fratele ei și să conducă singură 
țara. Reformele Cleopatrei au nemulţumit 
poporul și sfetnicii lui Ptolemeu al XIll-lea au 
reușit s-o alunge. 

— Aceste tulburări pun în pericol construirea 
templului? 

— Nu, întrucât notabilii din Alexandria doresc 
să continue politica de evitare a revoltelor din 
Sud. Ptolemeu al XIII-lea nu este decât un copil, 
o jucărie în mâinile eunucului Pothinus și în cele 
ale lui Teodot, preceptorul său. 

— Ce s-a întâmplat cu Cleopatra? 

— Unii o socotesc moartă, alţii cred că își va 
lua revanșa. Oricum ar fi, viitorul templului de la 
Dendera nu este ameninţat. Am primit o 
misiune oficială și voi continua s-o duc la 
îndeplinire. 

— Şi dacă izbucnește un război civil? 


— Nu se va ajunge la asta. După informaţiile 
mele, cei din anturajul tânărului rege stăpânesc 
situaţia. Șeful provinciei respectă instrucţiunile 
din capitală, îmi plătește meșterii și ţine la 
reușita Im rării noastre. 

— Cerul este minunat în seara asta... Hathor 
să ne protejeze. 

x 

Pe un altar, superioara așeză sceptre, un cot 
regal din lemn*, vase din aur și argint, 
pânzeturi, urcioare cu unguente și buchete de 
flori. Inconjurată de credincioasele zeiței Hathor, 
ea admiră răsăritul soarelui, învingător al 
tenebrelor. Primele raze ale astrului luminară 
ofrandele și revigorară obiectele rituale, dându- 
le energia necesară pentru a înfrunta noul an. 

Superioara își închipuia că urcă o scară ce 
ducea la acoperișul unui templu mare unde, 
într-o capelă consacrată uniunii cu discul solar, 
ea avea să celebreze un rit milenar, legat de 
nașterea Egiptului. Avea să reînvie spiritul 
originilor... Nu era oare decât un vis? Și totuși, 
se asamblau pietre pline de viaţă, se înălțau 
ziduri, suflarea zeiţei umplea de elan inimile și 
mâinile. 

Marea preoteasă rosti cuvintele ancestrale: 
„Desăvârșit este drumul tău spre veșnicie, 
lumină divină; Hathor, regină a Denderei, ochi 


11 Etalon folosit de arhitecţii din Egiptul Antic pentru măsurarea 
lungimii; un cot regal avea 52,5 cm. (n. t.) 


creator, deschide-ne ochii și urechile, arată-ne 
cum va fi anul, așterne drum sub picioarele 
noastre”. 

Zeci de raze ţâșniră din discul solar și 
ritualista văzu opera terminată. Timp de câteva 
clipe, ea trăi o fericire imposibilă. Puterea divină 
sălășluia în lăcașul ei, sărbătorile erau celebrate 
la timp, zilele se scurgeau în armonie. 

Un simplu vis... Şi dacă totuși construirea 
acestui nou templu va călăuzi gândirea unui nou 
suveran, dacă îl va inspira în acţiunile lui, dacă 
va reîntemeia o vârstă de aur? Superioara nu 
era responsabilă de o speranţă nebunească, 
sanctuarul ei nu va emana o energie capabilă să 
redea demnitatea poporului? 

Un simplu vis... Și dacă el devenea realitate? 


18 


Sirieni, palestinieni, dezertori romani, sclavi 
fugiţi... Când vedeai armata Cleopatrei, cum 
puteai să ai încredere în ea? Servitoarea 
Charmion detesta adunătura aceea de tâlhari și 
regreta mult prea scurta ședere la Ascalon. 
Sperase că regina va renunţa la planurile ei 
nebunești și că se va mulţumi cu un exil plăcut 
așteptând zile mai bune, dar Cleopatra, 
nerăbdătoare, hotărâse să conducă ea însăși 
acea armată jalnică în asaltul asupra 
Alexandriei. Altfel spus, îi ducea la o moarte 
sigură și nimeni n-avea să fie cruțat. 


Șambelanul Apollodor nu-i mai ţinuse alt 
discurs Cleopatrei. 

Sigur, ea reușise să strângă mercenari și să-i 
convingă că vor cuceri capitala, unde 
supraviețuitorii, copleșiți de onoruri și de 
bogății, vor duce o viaţă fastuoasă. Totuși, 
regina nu putea să se mintă singură și știa că 
această expediţie avea să se termine printr-un 
măcel. Superioară ca număr, mai bine echipată, 
armata lui Ptolemeu le va veni repede de hac 
acestor agresori feluriţi, iar Cleopatra, în caz că 
supravieţuia, va fi condamnată la cele mai 
groaznice cazne. 

Aceste sumbre perspective nu  știrbiseră 
hotărârea tinerei femei care se considera 
capabilă să învingă. În ceea ce-l privește, 
Hermes rămânea tăcut. Cât despre Unchiaș și 
măgarul lui, Vânt de Miazănoapte, încărcat cu 
mici amfore pline cu un vin roșu acceptabil, ei 
rămâneau cu prudenţă în spate, ca să poată 
executa o manevră de retragere în caz de 
pericol. „Tinerețea, tinerețea”,  mormăia 
Unchiașul, constatând entuziasmul reginei, care 
prefera moartea în locul decăderii. 

Niciun obstacol nu  întârziase înaintarea 
cuceritorilor; pe drum, Cleopatra înrolase săteni 
atrași de soldă. Soldaţii apreciau mâncarea și se 
supuneau unei discipline relative, blestemând 
marșurile forţate și pauzele de odihnă prea 
scurte. Totuși, dinamismul reginei, veritabil 


comandant de armată, îi făcea să meargă mai 
departe. Ei, niște bărbaţi duri, trebuiau să se 
arate la înălţimea acestei femei cu înfățișare 
fragilă, mereu elegantă și îngrijită, care le 
spunea vorbe încurajatoare. 

— Roșcovanul care refuza să se înroleze a 
dispărut, îi zise Apollodor suveranei. 

— Lașii nu lipsesc. 

— Și dacă v-a trădat,  dezvâăluindu-i lui 
Ptolemeu planurile pe care le aveţi? 

— De ce să-mi facă un asemenea rău? 

— Momeala câștigului, Maiestate; doar n-aţi 
devenit atât de naivă? 

Cleopatra își stăpâni furia. 

— Ce importanţă are? Trădătorul ăla o fi fost 
deja executat, iar noi va trebui să înfruntăm 
regimentele lui Ptolemeu... Doar dacă nu 
reușesc să le fac să schimbe tabăra! 

— Soldaţii lui Achillas își respectă generalul, 
sunt bine plătiţi. 

— Nu crezi în magia mea, Apollodor? 

— Hermes o va folosi pe-a lui, Maiestate? 

— Mă enervezi,  Sicilianule! Du-te şi 
pregătește-mi masa. 

In acea ultimă săptămână din septembrie, 
anul 48 î.H., căldura nu se ostoia deloc și haltele 
erau binevenite. Unchiașul avea grijă să-și 
potolească setea la intervale regulate și, în 
apropierea cetăţii fortificate de la Pelusium, la 
est de Alexandria, începea să  resimtă 


nervozitatea trupelor. Până atunci, înaintarea 
acelei armate improvizate fusese miraculoasă, 
dar un asemenea calm nu putea să dureze. 

Nişte strigăte îl scoaseră pe Unchiaș din 
toropeala lui. 

Un sirian și un palestinian se luaseră la bătaie; 
primul avea faţa plină de sânge, al doilea 
șchiopăta. Soldaţii formaseră un cerc în jurul lor 
și îi incitau să se omoare. 

— Gata, ajunge, ordonă Apollodor. 

— Vezi-ţi de treaba ta, îi ceru un dezertor 
roman, și lasă-ne să ne bucurăm de spectacol. 

Cu o putere neașteptată, șambelanul îl ridică 
de la pământ pe dezertor și îl aruncă la câţiva 
pași. Apoi se interpuse între bătăuși. 

— Regina are nevoie de toţi soldaţii ei. 

Un sclav fugar ieși din rând. 

— Cine te crezi? 

— Un sicilian care transmite ordinele 
generalului nostru, regina Cleopatra, şi care are 
grijă să fie executate. 

Sclavul desluși atâta violență în privirea lui 
Apollodor încât bătu în retragere. 

— Pregătiți-vă de plecare, ordonă șambelanul; 
mersul o să vă calmeze nervii. 

x 

Intervenția lui Apollodor potolise spiritele și 
acum fiecare se gândea mai ales cum să se 
protejeze de o furtună de nisip care le încetinea 
înaintarea. Spre satisfacția generală, Cleopatra 


hotări să se facă o haltă și se ridicară corturile. 

— Incă o zi de mers, îi zise Apollodor 
suveranei, și vom zări Pelusium. Nu vă 
înspăimântă fortificațiile cetăţii? 

— Răposatul meu tată a greșit concentrându- 
și toate forţele armate la Alexandria și reducând 
garnizoana de la Pelusium, care nu va opune 
decât o slabă rezistenţă și va deveni tabăra 
noastră. Ușurinţa acestei prime victorii îi va 
transforma pe oamenii mei în adevăraţi 
războinici și va semăna panică în rândurile 
adversarilor. 

— Între timp, interveni Charmion, trebuie să 
vă coafez și să vă parfumez... Vai, în ce stare 
sunteţi! 

Regina nu-și contrazise slujnica și se gândi la 
cucerirea cetății Pelusium, construită pe braţul 
cel mai oriental al Nilului. Pelusium, „mlaștina” 
cum îi spuneau grecii, dar „Cea clădită de zeul 
Amon”, cum îi spuneau egiptenii; lumea 
exterioară de o parte, dimensiunea sacră de 
cealaltă. În ajunul unei prime confruntări cu 
trecutul său simplul nume al unui oraș punea în 
relief  sfâșierea  lăuntrică de care suferea 
Cleopatra. 

— Odinioară, îi aminti Hermes, Amon, „zeul 
ascuns”, îi încorona pe faraonii care contribuiau 
la gloria lui; fără protecţia și suflul său, domnia 
lor ar fi fost lipsită de sens. Aici, la Pelusium, 
puterea lui Amon te va supune unei încercări; 


va trebui să-ţi dovedești valoarea. 

Tinerei i-ar fi plăcut să știe mai multe, dar 
Hermes se întorcea deja la scrierile lui, 
indiferent la hărmălaia din tabără. Discuţiile 
erau în toi și optimiștii își arătau încrederea. 

Să ia cu asalt Pelusium... Unchiașul era 
sceptic, Vânt de Miazănoapte, de un calm 
surprinzător. Mâine se vor întâmpla lucruri 
grave și se va lăsa în mod inevitabil cu bătaie. 
Ca să doarmă mai bine, Unchiașul dădu pe gât 
un urcior întreg cu vin din cel mai bun. 


19 


Trezită prima, Cleopatra își contemplă armata. 
Un militar de profesie ar fi renunţat cu siguranţă 
să comande acea șleahtă de mercenari care 
putea să se destrame în orice clipă; oare nu se 
vor împrăștia la vederea dușmanului? Cleopatra 
era cea care trebuia să asigure coeziunea 
trupelor ei și, în pofida realităţii, să le întreţină 
speranţa de a învinge. 

Puțin după ivirea zorilor, regina și oamenii săi 
se îndreptară spre Pelusium; erau tăcuţi, ca și 
cum apropierea conflictului îi constrângea pe 
toți să se retragă în ei înșiși. 

Pe la mijlocul zilei, Cleopatra trimise două 
iscoade. 

Când se întoarseră, gâfâiau din greu și aveau 
fețele descompuse de spaimă. 

— Maiestate, trebuie să fugim cât mai repede! 


— Ai văzut cumva vreun monstru? 

— Am văzut sute de soldaţi, ba chiar mii... 
Pelusium este inaccesibil! Dacă ne atacă, vom fi 
masacrați. 

— Condu-mă. 

— Nu vreau să mă întorc acolo! 

— Condu-mă, repetă Cleopatra. 

x 


Unchiașul se simţea ușurat. Așadar, regina nu 
se arătase destul de rapidă sau fusese trădată. 
Masându-se în apropiere de Pelusium, armata 
lui Ptolemeu îi bara trecerea și o forța să se 
retragă. Imediat ce nu vor mai fi plătiţi, 
mercenarii se vor împrăștia care încotro și 
nimeni nu va fi ucis. Cleopatra se va refugia 
într-un târgușor din Palestina sau din Siria și se 
va resemna cu acel exil definitiv. Cel puţin, visul 
ei se risipea în mod pașnic. 

— Fă-te-ncoa, îi zise un fost sclav, regina o să 
ne vorbească. 

Cu încheieturile țepene, Unchiașul se alătură 
rândurilor de ostași pentru a auzi ultimul discurs 
al reginei decăzute. 

Îmbrăcată cu o rochie lungă de culoare verde, 
împodobită cu o diademă de aur și cu brățări, 
Cleopatra era de o frumuseţe seducătoare; toți 
îi sorbeau cuvintele. 

— Am fost în recunoaștere până aproape de 
Pelusium.  Prevenit de venirea noastră, 
Ptolemeu a ordonat trupelor sale să ne interzică 


accesul în oraș. lată dovada că îi este frică de 
noi! Demonstrația lui de forță nu mă 
impresionează și o să-i confirmăm că este 
îndreptăţit să se teamă. Am examinat terenul: 
ne vom instala pe promontoriul Kasion, în faţa 
dușmanului. 

Strategia reginei îl ului pe Unchiaș: era 
sinucidere curată! Ptolemeu va lansa un asalt, 
iar sora lui mai mare nu va rezista mult. 

— La drum, ordonă Cleopatra. 

Vânt de Miazănoapte fu primul care se 
supuse, și Unchiașul abia reuși să ţină pasul cu 
el. Subjugaţi de vorbele reginei, mercenarii îi 
urmară. Servitoarea Charmion începu să plângă, 
în vreme ce majordomul Apollodor mergea cu 
fruntea sus. 

x 

Generalul Achillas nu era nemulțumit de 
manevra lui și trecea fălos prin fața 
regimentelor, însoțit de regentul Pothinus, 
impresionat de desfăşurarea de forțe care 
punea capăt ambițiilor nebunești ale Cleopatra. 

— Când va constata superioritatea noastră, 
prezise generalul, va da bir cu fugiţii; iar 
mercenarii ei se vor împrăștia ca potârnichile! 
Nu ne va fi deloc greu s-o capturăm. Am o 
singură întrebare: trebuie s-o ducem vie la 
Alexandria? 

— Prefer să-i expun cadavrul în piața publică 
și să dau de băut poporului. 


Pothinus se alătură lui Ptolemeu al XIII-lea, 
care stătea așezat pe un tron de lemn, la umbra 
unui baldachin. Preceptorul său, Teodot, îi 
descria organizarea armatei grecești al cărei șef 
suprem era, cel puţin teoretic. 

— Vreau să atac imediat, decretă băiatul, și o 
voi călca eu însumi în picioare pe Cleopatra! 

— Aveţi puţină răbdare, îi recomandă Teodot. 
Mai întâi, îi vom elimina partizanii; după aceea 
veţi apărea ca învingător și soldaţii vă vor 
aclama. 

Regișorului îi venea să sară în sus de bucurie, 
într-atât îl amuza jocul acela; lui Pothinus însă 
nu-i plăceau deloc armele și detesta să iasă din 
palatul său. 

In timp ce regentul se întorcea la Pelusium, un 
ofițer alergă spre el. 

— Veniţi repede, sosește regina! 

Ptolemeu, Pothinus și Teodot, în siguranţă în 
spatele pedeștrilor, asistară uimiţi la năvălirea 
unei bande de rebeli; alergând, ei ocupară 
promontoriul Kasion, care nu putea fi atins de 
săgețile dușmane. 

— Să-i atacăm! ceru Ptolemeu. 

— Vom aplica strategia generalului Achillas, îi 
aminti Pothinus, iritat. 

Băiatul se încruntă, sperând la o încăierare 
sângeroasă. 

O sută de mercenari, apoi alţii, apoi și mai 
mulți... Umplură întreg promontoriul și numărul 


lor nu înceta să crească. 

Achillas urcă pe colina unde stăteau regele, 
eunucul și preceptorul. 

— Sunt mai numeroși decât am prevăzut, se 
plânse el, și ocupă o poziţie excelentă. 
Armamentul lor nu este deloc neglijabil, un asalt 
ne-ar costa multe vieţi omenești și poate că n-ar 
fi decisiv. 

— Vorbești prostii! se enervă Ptolemeu. Atacă- 
i, ucide-i pe toţi și adu-mi-o pe Cleopatra! 

— Graba strică treaba, zise Pothinus. Să 
analizăm situaţia și să chibzuim ca să aplicăm 
cea mai bună strategie posibilă. 

— Fără îndoială, totul nu e decât fanfaronadă, 
presupuse Teodot. Adunătura asta de tâlhari nu 
este în stare să ne învingă! În curând se vor 
retrage și o să-i urmărim. 

Deodată, rebelii se opriră în loc nemișcaţi și se 
lăsă o tăcere profundă. Stăpânii Alexandriei și 
soldaţii lor rămaseră cu ochii aţintiţi la 
promontoriu. 

Partizanii reginei se dădură la o parte și 
Cleopatra își făcu apariţia. 

Era doar o tânără, atât de fragilă, atât de 
elegantă, a cărei diademă strălucea, reflectând 
razele soarelui. Dar energia vocii ei avu efectul 
unei vrăji. 

— Voi, uzurpatorilor, veţi regreta în curând 
mârșăvia voastră! Eu, suverana Celor Două Ţări, 
o să vă alung din capitala mea și o să-mi iau 


tronul înapoi. Propriii voştri soldaţi se vor 
întoarce împotriva voastră și poporul mă va 
primi ca pe o învingătoare! 

Declaraţia Cleopatrei fu salutată printr-un 
potop de urale. Partizanii ei nu se mai îndoiau 
de victorie. 

Încremeniţi de uimire, adversarii ei schiţară o 
ușoară retragere. Ptolemeu lovi cu piciorul în 
pământ de furie, Teodot începu să tremure, 
Pothinus simţi cum îl trec toate sudorile și 
Achillas strânse mânerul sabiei. 


20 


Situaţia era neschimbată. Nimeni nu lua 
iniţiativa unui asalt, cu riscul de a fi respins de 
dușman și de a suferi pierderi grele. Poziţiile 
trupelor lui Ptolemeu și ale Cleopatrei păreau la 
fel de imposibil de cucerit. 

Cleopatra nu-și făcea iluzii: timpul lucra 
împotriva ei. Armata alexandrină nu ducea lipsă 
de provizii, în timp ce intendenţa eliberatorilor 
va cunoaște dificultăţi de netrecut care vor 
provoca împrăștierea mercenarilor. 

— Urmează-mă, îi ceru Hermes. 

La lăsarea serii, magul o duse pe regină 
departe de promontoriu, la intrarea în tunelul 
întunecat al unei fortificaţii. 

— Înaintează. 

Regina ezită. 

— 'Ţi-e frică? 


Ea înaintă. 

— Ce vezi? 

În locul unde tunelul se strâmta, o lumină; 
atrasă de ea, tânăra femeie înaintă și văzu un 
naos din granit. 

O lumină roșie emana din el. 

— Îngenunchează, trage zăvorul şi deschide 
ușile. 

Încet, regina se execută și simţi o profundă 
emoție; nu săvârșea ea gesturile ritualice care 
le permiteau faraonilor să elibereze energia 
creatoare, nu continua ea una din tradiţiile 
majore ale străvechiului Egipt? 

Cleopatra își înăbuși un strigăt de uimire. 

În interiorul sanctuarului, un leu din aur, care 
strălucea cu putere! 

— Contemplă încarnarea zeului luminii, o 
îndemnă Hermes. El a despărţit cerul de 
pământ, a creat stelele și decanii'?. Egiptul este 
asemenea cerului, este templul lumii unde 
sălășluiesc divinităţile; un corp imens învăluie 
universul și, pe cercul acestui corp, sunt trasate 
cele treizeci și șase de figuri ale decanilor care 
apără orice viaţă și veghează asupra tuturor 
lucrurilor. Regină a Egiptului, mai vrei să lupţi? 

— Sunt la fel de hotărâtă. 

— Ești conștientă de pericol? 

— Voi învinge sau voi muri. 


12 Zei-stele care traversează în barcă bolta cerească, în perioade 
de zece zile. (n. t.) 


— Atunci, să declanșăm violenţa celui de-al 
nouălea decan, cel care distruge dușmanii... Cu 
condiţia să așteptăm momentul potrivit. 

Hermes o apucă pe regină de încheietură și-i 
puse mâna pe reprezentarea geniului celest cu 
puteri terifiante. 

x 

Mercenarii mâncau pe săturate, dar începeau 
să-şi piardă încrederea. De ce Cleopatra, dacă 
era într-adevăr încrezătoare în destinul ei, nu le 
dădea ordin să atace? Discutau, se luau la 
ceartă, începeau să se dezbine. 

In cele din urmă, Cleopatra le vorbi din nou! 

— Duşmanul se teme de noi și nu îndrăznește 
să ne înfrunte. Nu este aceasta dovada valorii 
voastre? 

Un sirian ieși din rând. 

— Şi noi rămânem ţintuiţi aici! 

— Cu ajutorul lui Hermes, am solicitat 
intervenţia unei forţe divine. Un eveniment 
neprevăzut va modifica situaţia în mod radical și 
vom obţine avantajul. Aveţi încredere în mine. 

Asigurarea dată de regină risipi tulburarea și 
criticile încetară. 

Consternată, slujnica Charmion se retrase în 
cortul suveranei, căreia Apollodor îi servi o cupă 
de vin alb. 

— Tu, șambelanule, nu mă crezi? 

— Nu contează, Maiestate; dumneavoastră 
porunciţi, eu mă supun. 


— Nu fi sceptic! Arta lui Hermes se va dovedi 
eficace, evenimentul anunţat se va produce. 

— Nu vă îndoiţi niciodată? 

— În fiecare clipă, dar nu-mi pasă! E un lux pe 
care nu mi-l permit. Dacă armata asta 
improvizată mă abandonează, sunt pierdută. 

x 

În ziua de 29 septembrie a anului 48 î.H., pe la 
jumătatea dimineții, străjerii Cleopatrei sesizară 
agitație printre soldații lui Ptolemeu. Nu se 
preocupau de adversarii lor, care intrară imediat 
în stare de alertă, ci de un pericol ce venea 
dinspre mare. 

De pe promontoriul ei, Cleopatra văzu o 
corabie intrând în portul orașului Pelusium. 

— Un vas străin, își dădu cu părerea 
Apollodor. Micuţul rege primește întăriri. 

— E o singură corabie! Şi dacă e vorba de un 
dușman? 

— De ce și-ar asuma un asemenea risc? 

Intrigată, regina se gândi la evenimentul 
prezis de Hermes. Corabia aceasta nu era oare 
un semn al destinului? 

În tabăra adversă se reinstală calmul. 

— Să ne pregătim să ţinem piept unui atac, 
recomandă Cleopatra, convinsă că înfruntarea 
era iminentă. 

Se scurseră minute interminabile, apoi o oră, 
apoi mai multe ore... lar soldaţii lui Ptolemeu 
rămaseră pe poziţii. 


Atacul nu va avea loc. 

Cu nervii la pământ, Cleopatra se retrase în 
cort și se lăsă pe mâinile experte ale servitoarei 
Charmion care îi făcu masaj din cap până-n 
picioare. 

— Renunţaţi cât mai aveţi timp, Maiestate! 
Lucrul cel mai important nu e să supravieţuiţi? 

Apariţia lui Apollodor evită un răspuns 
usturător. 

— Maiestate, un roman dorește să vă 
vorbească. 

Cleopatra se ridică și Charmion o îmbrăcă. 

— Să vină. 

Hirsut, însemnat cu o cicatrice mare pe obraz, 
mercenarul nu părea prea amabil. 

— Ce-ai de spus? îl întrebă regina. 

— Bărbatul de la prora  corabiei, l-am 
recunoscut; am luptat nu de mult în una din 
legiunile lui. Soldaţii îl respectau și credeau că 
va ajunge împăratul Romei. 

— Bărbatul acesta... 

— Este Pompei cel Mare. 


21 


Cleopatra nu reuși să doarmă. Ce înțeles avea 
sosirea ilustrului Pompei, romanul însărcinat să 
vegheze la executarea testamentului tatălui 
său, Ptolemeu al XII-lea, și să împartă așadar 
puterea între micuțul Ptolemeu al XIII-lea și sora 
lui mai mare? 


Primindu-l la Pelusium, clanului advers i-ar fi 
ușor să-l manipuleze pe acest oaspete 
neașteptat! Pompei s-ar declara ostil Cleopatrei 
și, cine știe, ar comanda poate trupele 
însărcinate s-o elimine. 

Dacă se gândea bine, venirea războinicului 
străin părea un adevărat dezastru. 

Încă din zori, regina observă tabăra dușmană 
din vârful promontoriului Kasion, așteptându-se 
să descopere pregătirile unui atac. 

Dar domnea calmul și dispozitivul obișnuit de 
santinele nu fusese schimbat. 

— Trebuie să te liniștești, o sfătui vocea gravă 
a lui Hermes; decanul n-a produs încă acţiunea 
decisivă. 

— De unde știi? 

— Învață să  descifrezi mesajele cerului. 
Pompei a suferit o înfrângere grea și caută să 
ridice o armată nouă. 

— Şi eu voi fi prima lui victimă! 

— Ţi-o repet: ai răbdare și încearcă să menţii 
coeziunea partizanilor tăi. Evenimentul major n- 
a avut loc. 

— Şi când se va produce? 

— În curând. 

Hermes se îndepărtă. Cleopatra nu încercă 
nici să-l oprească, nici să-l mai interogheze, 
convinsă fiind că nu-i va spune mai mult. Fie 
avea încredere în el, fie lua iniţiativa și ataca 
prima. 


x 


Trecură două zile. 

Regina le vorbise oamenilor săi, reușind să-i 
convingă să reziste fără a comite vreo faptă 
nechibzuită. Întrucât nu dispunea decât de o 
corabie, era clar că Pompei, în ciuda reputației 
sale, nu venise cu întăriri destinate lui 
Ptolemeu! Dușmanul rămânea inert, ca și cum 
sfaturile strategului roman nu erau de ajuns 
pentru a declanșa ofensiva. 

Resemnată, slujnica Charmion își organiza 
treburile; obsedată de igienă și curăţenie, își 
ocupa timpul făcând curat în cortul reginei și 
spălându-i veșmintele. La palat, subalternii ei se 
ocupau de aceste sarcini ingrate, dar aici, în 
mijlocul taberei pline de indivizi grosolani pe 
care îi detesta, nu putea lăsa situaţia să se 
degradeze. 

În timp ce se apleca pentru a lua un flacon de 
ulei parfumat, simţi cum cineva îi puse mâna pe 
fund. 

— la ascultă, frumoaso, noi doi ar trebui să ne 
distrăm, ce zici? 

îngrozită, Charmion se dădu în lături și văzu 
un Sirian bărbos, cu buze slinoase și privire 
animalică. 

— Dispari, monstrule! 

— Hai în cort... Niţică tăvăleală o să-ţi prindă 
bine. 

În clipa în care sirianul o înhăţa pe Charmion, 


un braţ puternic îl strânse de gât. 

— Calmează-te, prietene, îi recomandă 
șambelanul Apollodor. Nimeni nu se atinge de 
servitoarea reginei Cleopatra. Ai înțeles? 

— "nţeles! 

Sicilianul slăbi strânsoarea și sirianul își 
recăpătă cu greu suflarea. 

— Aproape că m-ai sugrumat! 

— Să-ţi fie învăţătură de minte. 

Individul se îndepărtă, cu o privire chiorâșă. 

Charmion era gata să plângă. 

— Oamenii devin nervoși, se plânse Apollodor, 
o să numesc două gărzi care să te apere. 

— Când se va sfârși perioada asta oribilă? 

— In curând, după cum zice Hermes. 

— Şi dacă se înșală? 

— Atunci, o să pierim. 

x 

Unchiaşul nu stătea cu mâinile în sân; 
temându-se că o să rămână fără vin, organizase 
o secție de aprovizionare formată dintr-un 
detașament de arcași. Respectând instrucțiunile 
reginei, aceștia nu jefuiau satele din jur, ci 
plăteau mâncarea și băutura pe care le 
cumpărau de la ţărani. Resursele locului nu erau 
inepuizabile și, dacă situaţia se prelungea, 
mercenarii Cleopatrei aveau să sufere de foame 
și de sete. Revolta nu va întârzia să izbucnească 
și această armată heteroclită se va dizolva. 

Unchiașul se ocupa de cumpărarea de amfore 


pline cu vin mediocru din partea locului, pentru 
care se tocmea aprig la preţ. Pălăvrăgeala 
podgorenilor nu-i adormea vigilenţa și obținea 
întotdeauna satisfacţie. 

Apropiindu-se de pivniţă, Unchiașul surprinse 
o conversaţie ciudată. Un sirian și un palestinian 
vorbeau despre ridicarea satelor împotriva 
Cleopatrei; atacată pe la spate, ea ar deveni o 
pradă ușoară pentru Ptolemeu. 

Sirianul se plânse că fusese respins de 
Charmion, servitoarea reginei, căreia o să i-o 
plătească el cu vârf și îndesat când armata 
alexandrină îi va învinge pe rebeli. El și 
palestinienii aveau de gând să dezerteze, să se 
alăture dușmanului și să-i dea toate informaţiile 
utile referitoare la forţele Cleopatrei. 

Unchiașul tuși ușor. 

— Hei, băieţi, nu e prea frumos ce puneţi la 
cale! Eu în locul vostru aș renunţa și aș implora- 
o pe regină să mă ierte. 

Cei doi complotiști își scoaseră pumnalele. 

— Alegeţi soluția proastă, îi  compătimi 
Unchiașul. 

— Crezi c-o să ne dobori? zise cu ironie 
palestinianul. 

— Eu nu, dar nu sunt singur. 

Vânt de  Miazănoapte zvârli din copită, 
zdrobind rinichii palestinianului, apoi, cu o 
lovitură puternică de cap, măgarul stâlci pieptul 
sirianului. 


— Eu v-am prevenit, le aminti Unchiașul 
adunând armele. Ciudată manie au trădătorii de 
a se crede superiori! 

Indiferent la horcăielile muribunzilor, el se luă 
după Vânt de Miazănoapte, care se întorcea în 
tabăra Cleopatrei. 

Nori negri se arătau la orizont; cei doi 
turnători aveau să fie cu siguranţă urmaţi de 
alţii. 


22 


— Portul Alexandriei este închis, constată 
Rufin; nu vom putea acosta decât la Pelusium și 
nu-mi place asta. În mod evident, dușmanul ne 
așteaptă acolo. Ce hotărâți? 

La prora vasului-amiral, Cezar contempla 
Egiptul, acea ţară misterioasă unde risca să 
piardă totul. Așadar, Pompei cucerise capitala 
regilor Ptolemei și dorea să dea o bătălie navală 
în fruntea marinei egiptene, raliată cauzei lui. 

— Direcţia Pelusium, decise Cezar. 

— Dacă vasele lor sunt destul de numeroase, 
vor încerca să ne încercuiască, prezise Rufin. 

— Rapiditatea noastră ne va permite să 
scăpăm de genul ăsta de capcană, îl asigură 
Cezar. 

Ordinele unui imperator nu se discutau, iar 
oamenii săi aveau încredere oarbă în el; nu-i 
ducea din victorie în victorie? 

În pofida chipului impasibil, lulius Cezar 


căzuse pradă îndoielii și anxietăţii. De data asta, 
va fi suficientă protecţia zeiţei Venus? Lipsit de 
puncte de reper, înaintând pe pământ 
necunoscut, fără să cunoască forţele reale ale 
adversarului, ar fi trebuit să se întoarcă din 
drum și să încerce să obţină informaţii înainte 
de a lansa un atac atât de riscant. 

Dar o forță ciudată îl atrăgea în mod irezistibil 
spre acel tărâm iubit de zei, sălaș al instituţiei 
faraonice care rezistase la atâtea invazii și 
continua, după o lege misterioasă, să-și supună 
cuceritorii. 

Pregătită de luptă, flota romană se îndepărtă 
de Alexandria. Vântul sufla puternic în acea zi 
de 2 octombrie 48 î.H. Și marea era agitată. 
Valuri mari îngreunau manevra, iar marinarii 
erau încântați de experienţa lor. 

Cezar descoperi o coastă neospitalieră, lipsită 
de golf și limanuri. Cât vedeai cu ochii, smârcuri 
și dune mișcătoare. Locul ideal pentru o 
capcană! în depărtare, orașul de coastă 
Pelusium, cu fortificaţii impresionante. 

Marea rămânea goală. 

— Este imposibil să acostăm, zise Rufin. Dar 
unde se ascund corăbiile lui Pompei? Nu-i 
înţeleg strategia; vrea o înfruntare în mijlocul 
mlaștinilor? 

— Uite-acolo, o barcă! 

Mărimea ei nu reprezenta o ameninţare. 
Totuși, Rufin nu avea încredere. 


— Arcași, în poziție de tragere, ordonă el. 

Nu peste mult, îi zări pe ocupanţii bărcii: un 
slăbănog deșirat și opt vâslași. 

— Venim să-i aducem omagiu lui lulius Cezar, 
strigă lunganul, și nu suntem înarmați. 

Toţi se ridicară, cu braţele depărtate de corp. 
Într-adevăr, mica delegaţie părea inofensivă. 

— Numele meu este Teodot, declară șeful ei; 
fac parte din consiliul de regență și sunt 
preceptorul lui Ptolemeu al XIII-lea. În numele 
lui, le urez bun venit prietenilor noștri romani și 
ilustrului lor general. 

Nicio emoție nu însufleţi faţa suptă a lui Cezar 
a cărui statură îl uimi pe Teodot. 

— Regele Egiptului dorește să ofere un cadou 
de bun venit oaspetelui său. Pot urca la bord? 

Uluit, Rufin nu contenea să observe marea și 
coasta: nu se vedea nicio ambarcaţiune, nicio 
mișcare de trupe. 

La un semn al lui Cezar, fu desfășurată o scară 
din frânghie. Ducând cu el un coș, Teodoto urcă 
cu greu. 

Ajuns în faţa cuceritorului roman, se înclină. 

— Unde se află Pompei? întrebă Cezar cu o 
voce tăâioasă. 

— Acum trei zile, învinsul de la Pharsalos a 
încercat să debarce la Pelusium. Această 
intruziune îi punea în încurcătură pe generalul 
Achillas și pe regentul Pothinus, ceilalţi doi 
sfătuitori ai iubitului nostru suveran. Prin 


urmare, am discutat îndelung despre măsurile 
ce trebuiau luate, într-atât ne tulbura sosirea 
lui. 

— Aţi refuzat să-i încredinţaţi lui Pompei 
comanda armatei voastre? 

— Într-adevăr. 

Cezar își stăpâni un oftat de ușurare. Această 
decizie îi consolida victoria și îi deschidea porţile 
Egiptului. Înfrângerea temutului său adversar, 
cândva stăpân al Orientului, părea definitivă. La 
Roma, triumful lui Cezar va fi de neuitat. 

— Pompei se află acum în palatul lui 
Ptolemeu? 

Teodot păru încurcat. 

— Ei bine... Sosirea lui a fost furtunoasă. 
Marea era și mai agitată decât astăzi, corabia 
lui nu putea pătrunde în micuțul port de la 
Pelusium. De aceea, generalul Achillas l-a rugat 
să vină cu o barcă ușoară. De pe mal, regele, 
curtenii și niște curioși asistau la scenă. 

— Continuă, ceru Cezar pe care tonul emfatic 
al preceptorului îl exaspera. 

— Generalul și escorta lui au pus în aplicare 
decizia consiliului de regență, rezumată în 
câteva cuvinte de Pothinus: „Un mort nu 
mușcă”. 

Ochii lui Cezar scăpărară. 

— Explică-te! 

— Când barca a acostat, Achillas și trei dintre 
soldaţii săi l-au înjunghiat pe Pompei care n-a 


încercat să opună rezistenţă. Cadavrul i-a fost 
aruncat în valuri, care l-au dus la țărm, iar 
regele nostru a ordonat să fie ars. 

— Cum vrei să cred o asemenea atrocitate? 

— lată cadoul de bun venit pe care i-l face 
Ptolemeu lui lulius Cezar. 

Teodot ridică atunci capacul coșului și scoase 
din el capul lui Pompei pe care-l ţinu cu braţul 
întins, evitând să-l privească. 

Deși erau obișnuiți cu violenţa și cu moartea, 
Rufin și marinarii romani se dădură un pas 
înapoi. 

Cezar se uită fix la sinistra rămășiță 
pământească a marelui Pompei, pe care norocul 
îl abandonase în mod brutal. 

— V-am scăpat de cel mai rău dușman, 
murmură Teodot punând înapoi capul tăiat și 
lăsând coșul la picioarele lui Cezar. 

— Fiindcă a încuviinţat această crimă, declară 
el, Ptolemeu va fi condamnat să rătăcească prin 
infern și va fi considerat un trădător odios. 

Teodot începu să tremure. Oare romanul n- 
avea să scoată sabia din teacă și să-i taie 
beregata? 

Dar Cezar, uitând de prezenţa acelui oribil 
emisar, plecă ochii și începu să plângă. 


23 


De pe promontoriul ei, Cleopatra asistă la 
sosirea flotei romane. Prevedea o reacţie rapidă 


din partea marinei egiptene, care nu se 
manifesta însă decât prin trimiterea unei simple 
bărci! 

Care era semnificaţia acelei scene 
stupefiante?  Neliniștită, regina aşteptă cu 
nerăbdare raportul șambelanului ei, Apollodor, 
care aduna mărturiile observatorilor și ale 
spionilor. 

— lată-te în sfârșit! 

— Această flotă este a lui Cezar, învingătorul 
lui Pompei la Pharsalos și cel mai puternic dintre 
generalii romani. 

— Cezar îl vânează pe Pompei... Până nu-l va 
vedea în lanţuri nu se va opri! 

— Vânătoarea s-a terminat, îi dezvălui 
Sicilianul. Pompei a fost asasinat și decapitat, 
iar cadavrul său ars. 

Tânăra regină nu-și ascunse uimirea. 

— Ptolemeu și clica lui și-au asumat un risc 
enorm! 

— Dimpotrivă, obiectă șambelanul, este o 
strategie abilă. Hotărând să-l suprime pe 
Pompei, au pus capăt unui conflict interminabil 
între romani, care ar fi putut să se continue pe 
pământ egiptean. Execuţia asta este un superb 
cadou făcut lui Cezar! O fi simulat el indignarea 
și tristeţea, dar în realitate se bucură de 
intervenţia radicală a lui Ptolemeu. 

Uluită, Cleopatra se întoarse să contemple 
marea. Flota romană se îndepărta de Pelusium, 


pentru a se îndrepta spre Alexandria. 

Și dacă șambelanul se înșela, dacă dispariţia 
lui Pompei și venirea lui Cezar serveau cauza ei? 

Un vânt puternic îi sufla prin plete, iar soarele 
dădea pielii sale o strălucire ca de aur. Regina 
nu se simţea pierdută, evenimentul prezis de 
Hermes avusese loc! 

— Și dacă ar marca sfârșitul revoltei tale? 
întrebă magul cu vocea lui gravă. Pompei era un 
om singur, învins, în căutare de protecţie, 
incapabil să pornească din nou la luptă. Cezar 
însă este în plină ascensiune și va înlătura toate 
obstacolele ca să ajungă la puterea supremă. 

— Și eu, Cleopatra, aș fi unul din aceste 
obstacole? 

Hermes păstră tăcerea. 

— Indiferent că e vorba de Cezar, de Ptolemeu 
sau de altul, eu refuz să mă supun! 

— Nu te temi de moarte? 

— Îmi doresc să trăiesc și să domnesc. 

Lăsându-l pe Hermes, regina îi dădu ordin 
șambelanului să adune oștenii. În lumina 
amiezii, tânăra femeie manifesta o asemenea 
autoritate, încât se lăsă imediat o tăcere 
tulburată doar de zborul vreunui pelican. 

— Am vești excelente! Ptolemeu a comis o 
gravă eroare asasinându-l pe Pompei, rivalul lui 
Cezar, și uitând că amândoi erau romani. Cezar 
n-are acum decât un singur gând: să se 
răzbune! În fruntea legionarilor săi, el va 


semăna teroarea în Alexandria, chiar și cu 
preţul unor pierderi grele, iar armata lui 
Ptolemeu va fi zdrobită. Atunci, vom interveni 
noi și-i vom nimici pe cei scăpaţi teferi din cele 
două tabere. 

Această superbă viziune îi entuziasmă pe 
mercenari; reginei îi mergea mintea și va ști să-i 
conducă la victorie. 

— Cea mai bună armă a noastră, continuă 
Cleopatra, este răbdarea. Să-i lăsăm pe 
Ptolemeu și pe Cezar să se sfâșie între ei. La 
momentul potrivit, vom lansa un atac decisiv. 
Până atunci, nu veţi duce lipsă de nimic. 

Promisiunea Cleopatrei fu salutată cu 
aclamații. 

x 

Charmion o coafa pe regină înainte de cina pe 
care o oferea ofițerilor săi și o găsi atât de 
frumoasă, încât nu regretă că o urmase. 

— Discursul pe care l-aţi ţinut aproape că m-a 
convins, Maiestate; iertaţi-mi îndrăzneala, dar 
argumentele voastre sunt întemeiate? 

— Viitorul ne-o va spune. 

Optimismul servitoarei se nărui. 

— Victoria aceasta... Nu este decât un vis? 

— Tu nu visezi să te întorci la Alexandria? 

— Ar fi o fericire nemaipomenită! 

— Atunci, nu înceta să crezi în ea, Charmion, 
și contează pe fermitatea mea. 

Servitoarea începu s-o machieze pe suverană, 


străduindu-se să-i pună în valoare ochii cu 
ajutorul unui fard verde-închis. Odată sarcina 
îndeplinită, o încercă un sentiment tulburător: 
tânăra regină nu era oare încarnarea unei zeițe 
cu puteri supranaturale? 

Apollodor îi întrerupse meditaţia. 

— Maiestate, avem o problemă delicată cu 
aprovizionarea, iar soldaţii au poftă de mâncare, 
nu glumă. 

— Ce soluţie propui? 

— Mă tem să nu fac o greșeală. Un bărbat 
pretinde că asigură intendenţa, dar vă las să 
judecaţi singură. 

— Altfel spus, tu nu crezi asta! 

— Pot să vă prezint personajul? 

— Să vină. 

Apollodor îl introduse pe Unchiaș însoţit de 
Vânt de Miazănoapte. 

Surprinsă, Cleopatra zâmbi. 

— la te uită, ai ajuns... soldat? 

— Nicidecum! Dar, dacă-i vorba de băutură și 
haleală, mă descurc. Cred că un burduhan plin 
rămâne credincios șefului său. Eu și Vânt de 
Miazănoapte am pus capăt unui complot urzit 
de doi răufăcători, dar vor mai fi și altele dacă 
eroii Maiestăţii Voastre nu vor avea mâncare și 
băutură din belșug. 

— Şi te crezi în stare să îți asumi această 
funcţie? 

Unchiașul și catârul ridicară capetele. 


— Maiestate, aveţi în faţa voastră urmașul 
unui neam de intendenţi care au mulţumit cele 
mai ilustre familii. Şi când zic că fac ceva, apăi 
fac. 

Vânt de Miazănoapte ridică urechea dreaptă în 
semn de aprobare. 

Apollodor privea în altă parte. 

— Cu permisiunea voastră, continuă 
Unchiașul, voi rechiziţiona chiar mâine două 
pivnițe pline cu urcioare de vin roșu destul de 
bun, mai multe hambare cu cereale și niște 
grădini cu legume, în schimbul unei plăţi 
cinstite. Apoi organizez bucătăria și servirea 
mesei. O tabără militară fără disciplină este o 
rușine! 

Catăârul încuviinţă. 

— La treabă, decise Cleopatra. 


24 


Teodot stătea încremenit ca o statuie, 
așteptând sfârșitul reculegerii lui lulius Cezar și 
temându-se de o nouă izbucnire de furie, ba 
chiar de condamnarea sa la moarte. Totuși, 
oferindu-i capul lui Pompei, trioul format din 
eunucul  Pothinus,  preceptorul  Teodot și 
generalul Achillas spera să obţină 
recunoașterea învingătorului de la Pharsalos; nu 
îl scăpau ei de un rival stânjenitor, nu îi 
deschideau calea spre Roma și spre puterea 
absolută? 


— Mergem imediat la Alexandria, hotări Cezar. 

— Portul este închis, regele absent... 

— Vei elibera drumul și mă vei conduce la 
palat. 

Teodot înțelese că acesta era preţul 
supravieţuirii lui și se abţinu de la alte obiecţii. 

Flota romană, compusă din treizeci și patru de 
vase, luă direcţia Alexandria. Favorabil, vântul 
avea să reducă durata drumului. 

Cezar dispunea de 3200 de legionari 
provenind din Legiunea a Vl-a pe care o 
comandase în Tesalia și din Legiunea a XXVII-a; 
acestor viteji, foarte experimentați, li se 
adăugau 800 de călăreţi, germani și gali, care 
dispuneau de animale robuste. Or, potrivit unor 
informaţii neverificate încă, armata lui Ptolemeu 
număra cel puţin 20.000 de oameni, în mare 
majoritate greci, ale căror capacităţi de luptă 
rămâneau să fie evaluate. 

In calitate de imperator, Cezar avea drept de 
viaţă și de moarte asupra soldaţilor săi și 
niciunul dintre ei nu i-l contestau. Obișnuiţi cu 
cele mai cumplite înfruntări, cu condiţii de viaţă 
ce depășeau limita suportabilului și cu o 
disciplină strictă, legionarii erau gata să moară 
pentru generalul lor. Curajul și destoinicia lui îi 
făceau să fie mândri că-l slujesc, iar prestigiul 
său era tot mai mare. 

Să se bată unul contra cinci pe teritoriu 
străin... Acţiunea părea periculoasă și Cezar va 


trebui să se arate circumspect înainte de a 
declanșa un conflict, fie el și parţial. Totuși, nu 
se punea problema să dea la iveală vreun semn 
cât de mic de slăbiciune care ar putea fi 
exploatat de eventualii săi adversari. Dacă 
aceștia percepeau teamă sau indecizie, nu-i vor 
pregăti o soartă aidoma cu cea a lui Pompei? 

La orizont apăru portul din Alexandria, 
dominat de farul construit pe o stâncă lovită de 
valuri, la capătul dinspre Răsărit al insulei 
Pharos, situată în fața cetăţii lui Alexandru cel 
Mare. În vârful acestei minunăţii, statuia lui 
Zeus salvatorul. 

Corăbiile marinei de război egiptene formau 
un baraj de netrecut. 

— E rândul tău, îi zise Cezar lui Teodot. 

Preceptorul cobori în barca lui, pe care vasul 
amiral o remorcase. La bordul ei, văâslașii, fericiţi 
că au scăpat cu viaţă, impuseră imediat un ritm 
susţinut. 

— Grecoteiul ăsta este un adevărat șarpe, 
alunecos și imperceptibil, zise Rufin; indulgenţa 
ta m-a uimit. 

— indulgență trecătoare și interesată. 

— Șobolanul ăsta o să ne trădeze și o să 
ordone atacul! Oamenii noștri sunt pregătiţi, dar 
nu va fi ușor să forțăm barajul. 

Cezar contempla „strălucitoarea Alexandrie”, 
căreia atâţia vizitatori îi lăudaseră frumuseţea. 
Atât de apropiate și în același timp atât de 


îndepărtate, monumente superbe se ridicau de- 
a lungul radei. 

Barca lui Teodot ajunse în rândurile egiptene 
și preceptorul urcă la bordul unui vas înzestrat 
cu un numar considerabil de arcași. 

Momentul adevărului se apropia. 

Poate că, acţionând repede, romanii ar reuși 
să străpungă liniile dușmane. Cu nervii întinși, 
soldaţii așteptau semnalul generalului 
imperator. 

Corăbiile lui Ptolemeu nu-și ridicară pânzele, 
ele se depărtară unele de altele și lăsară un loc 
de trecere. 

— Este o capcană! socoti Rufin; să nu ne 
mişcăm. 

— Le e frică și nu îndrăznesc să se bată. Să le 
dovedim superioritatea noastră. 

Vasul amiral se puse în mișcare și flota îl 
urmă. 

Rufin se temea de o ploaie de săgeți și deo 
manevră bruscă a egiptenilor, prin care să 
închidă fălcile capcanei. Stând în picioare la 
proră, Cezar reprezenta o pradă ideală. Dacă 
era ucis, egiptenii câștigau. 

Doar adierea vântului, freamătul apei pe care 
o despica etrava, mângâierea soarelui care 
apunea... Barca lui Teodot ghidă vasul amiral 
până în port. 

x 
Locuitorii Alexandriei se înghesuiseră pe chei 


și pe străzile care duceau la cartierul palatelor. 
Nicio manifestare de bucurie, ci doar figuri 
sobre, ba chiar ostile, și un sentiment de 
indignare; de ce armata marină a lui Ptolemeu 
nu-i alungase pe acești invadatori? Doar 
număra mai multe corăbii și ar fi reușit fără 
îndoială să scufunde flotila dușmană. După ce 
fusese eliminat Pompei, i se deschideau porţile 
cetății lui Cezar, un militar nemilos, călăul 
atâtor popoare, întruchiparea aroganţei 
romane! 

Și garnizoana însărcinată să păzească 
Alexandria în timp ce Achillas o înfrunta pe 
Cleopatra la Pelusium, sub privirea regelui, cum 
avea să reacționeze? Un roman, și mai ales 
Cezar, nu făcea niciodată o vizită de curtoazie 
unui suveran. El venea să pună mâna pe tronul 
lui și să-i înrobească poporul! Mânari de 
opulenta lor capitală, alexandrinii nu-și doreau 
nicidecum să suporte jugul unor militari încuiaţi 
la minte. 

— Faceţi loc pentru imperatori ceru Rufin 
însoţit de Teodot care nu se simţea deloc în 
apele lui și pândea ocazia să dispară. 

Işi făcură apariţia lictorii, soldaţi care mergeau 
înaintea unui înalt demnitar purtând pe umărul 
stâng o legătură de nuiele cu o secure în mijloc. 
Prezenţa lor anunţa puterea legislativă a lui 
Cezar care se prezenta astfel ca noul stăpân al 
Egiptului. 


— Nu vrem legea romană! urlă un contestatar. 
Să-i aruncăm în mare pe barbarii ăștia! 

Sute de piepturi repetară în cor ordinul și 
pedestrașii lui Ptolemeu, ieșind din pasivitatea 
lor, își ridicară sulițele. 

Capcana de care se temea Rufin se închidea: 
mulțimea aceasta zgomotoasă și dezlănțuită 
avea să-i masacreze pe lictori, apoi să-l atace 
pe Cezar. Locotenentul său îl apucă de braţ pe 
Teodot. 

— Tu o să mori primul, îl ameninţă el. 

Lunganul n-avea autoritatea necesară pentru 
a-și calma concetăţenii și crezu că i-a sosit 
ceasul de pe urmă. 

Mulțimea forma un zid compact, stopând 
înaintarea lictorilor. Soldaţi și civili amestecați 
se așezară astfel încât să împiedice orice 
tentativă de fugă. Prinși ca într-o plasă, romanii 
nu vor opune decât o rezistenţă foarte slabă. 

Vârful sabiei scurte a lui Rufin împunse gâtul 
lui Teodot. 

— Să dăm înapoi, îl imploră preceptorul. 

— Imposibil, și în plus îi detest pe trădători. 

— Nu e vina mea, eu... 

— Amintește-ţi de Pompei! 

În timp ce Rufin se pregătea să-i taie beregata 
slăbănogului și să sară mai apoi în ajutorul lui 
Cezar, un strigăt îl făcu să încremenească. 

— Uite.-l, el este! 

Într-o clipită, mulţimea se potoli și urletele 


încetară. Agresorii se dădură în lături, lăsându-l 
pe imperator să treacă. Acesta înaintă cu pași 
liniștiți, cu fruntea sus. Înveșmântat într-o togă 
purpurie, nu purta decât o singură bijuterie, un 
inel servind drept sigiliu cu efigia lui Venus, 
zeiţa lui protectoare. 

Autoritatea, prestanţa și calmul lui Cezar îi 
șocară pe locuitorii Alexandriei.  Fineţea 
trăsăturilor, șarmul și eleganța lui încântară 
numeroase femei care brusc nu-și mai doreau 
să-l sfâșie în bucăţi. In mod evident, romanul 
acela nu era un barbar insensibil la frumuseţe. 

Rufin își băgă sabia în teacă. 

— Termină cu smiorcăiala, îi ordonă el lui 
Teodot. 

Ca prin minune, drumul se degajă și 
preceptorul,  clătinându-se pe picioare, îi 
conduse pe lictorii care mergeau înaintea lui 
Cezar. 

Cuceritorul obținuse o nouă victorie, dar Rufin 
nu se îndoia de caracterul ei efemer. Calmul 
acela aparent n-avea să dureze prea mult, așa 
că, de cum vor ajunge la palatul regal, va lua 
măsurile necesare pentru a asigura securitatea 
lui Cezar. 

Locotenentul nu dădu nicio atenţie splendorii 
edificiilor, căci o temere îl obseda: Alexandria 
avea să fie oare mormântul ilustrului imperator? 


25 


Banchetul oferit de Cleopatra ofiţerilor ei se 
dovedi a fi un adevărat succes. Mercenarii se 
simţiră ridicaţi la o demnitate neașteptată și, 
ajutaţi de vin, se și văzură cucerind Alexandria 
și cântând imnuri de slavă reginei. 

Tânăra femeie își atingea obiectivul: să 
câștige timp așteptând rezultatul inevitabilei 
înfruntări dintre romani și alexandrini. În faţa ei, 
armata lui Achillas rămânea  necilintită, 
interzicându-i orice înaintare. Dar intruziunea lui 
Cezar va fi uşoară? Capitala se felicita pentru 
independența ei relativă, iar forțele armate 
rămase pe loc erau capabile, cu sprijinul 
marinei, să alunge invadatorul. Numai că 
romanii știau să se lupte și aveau să răspundă 
cu aceeaşi monedă, iar victimele vor fi 
numeroase.  Constrâns să-şi abandoneze 
poziţiile, Ptolemeu se va întoarce la Alexandria 
pentru a participa la luptă. 

Apoi, Cleopatra va interveni. 

Cel puţin, voia să fie convinsă de asta, 
refuzând să admită că Ptolemeu și Cezar vor 
deveni aliaţi, dornici s-o ucidă. La vederea unei 
armate imense, asemănătoare unui val uriaș, 
soldaţii ei amatori ar da bir cu fugiţii. 

Ea ar lupta până la capăt, dar cum să evite un 
dezastru? 

Obosită, Charmion aţipise. Cleopatra ieși din 
cort și contemplă luna plină, soarele nopţii care 


deținea secretul bătăliilor victorioase. De ce 
refuza ea s-o ajute? 

Mercenarii dormeau, câteva santinele stăteau 
de veghe. Atrasă de scânteierea apelor cu 
reflexii argintii, regina merse până la capătul 
promontoriului. 

Desculţă, cu privirea aţintită la lună, o luă pe 
o cărăruie care se întindea de-a lungul unei 
dune și cobora spre mare. Cezar avea o 
reputaţie îngrijorătoare: inteligent,  șiret, 
nemilos, adorat de legionarii săi, nu cunoștea 
înfrângerea. Să distrugă armata improvizată a 
unei tinere lipsite de experienţă militară ar fi 
pentru el o joacă de copii. 

Totuși, Cleopatra nu se va da bătută. 
Cunoștea soarta dușmanilor Romei: legaţi de 
carul învingătorului, erau oferiţi ca spectacol 
unei mulţimi urlătoare pentru a sfârși apoi 
torturați în fundul vreunei temnițe întunecate. 
Era mai bine să moară în luptă. 

Deodată simţi o arsură puternică în călcâi. 
Plecând ochii, regina văzu un scorpion negru 
care se depărta. Având în vedere mărimea 
monstrului, cantitatea de venin nu-i lăsa deloc 
șanse de supravieţuire. În curând, durerea va 
deveni insuportabilă, corpul îi va fi lac de 
sudoare, inima îi va bate puternic și se va 
sufoca. 

Cleopatrei aproape că îi venea să râdă; 
așadar, va muri departe de Alexandria și nici 


măcar n-o să dea nicio bătălie! Zeii îi frângeau 
brusc destinul pământesc și nu-i dădeau 
posibilitatea de a înfrunta necunoscutul. 

Pentru a evita durerile insuportabile, avea o 
singură soluţie: să se lase pradă mării, să 
dispară în adâncul ei. Mângâierea apei o va 
ajuta să părăsească o viaţă lipsită de speranţă. 
Cleopatra se apropia de țărm când o voce gravă 
îi tăie elanul. 

— Eşti atât de nerăbdătoare să dispari? o 
întrebă Hermes. 

— M-a mușcat un scorpion. 

— Nu știi că există leacuri? 

— Nu aici, în tabăra asta... 

— Urmează-mă. 

Rezistând durerii care începuse să se facă 
simțită, tânăra femeie acceptă. Va reuși știința 
lui Hermes s-o salveze? 

Luând-o pe ţărmul mării, magul se îndreptă 
spre un mic sanctuar a cărui faţadă era 
împodobită cu două coloane. Ușa era deschisă 
și Hermes o pofti pe Cleopatra să treacă pragul. 

În fundul edificiului, o statuie luminată de 
lămpi. O reprezenta pe Isis, înveșmântată într-o 
tunică lungă și purtând pe cap o coroană 
compusă din două coarne de vacă încadrând un 
soare. În jurul braţului drept al zeiţei, un șarpe 
încolăcit și, sub picior, un crocodil. Supuse, cele 
două creaturi nu mai reprezentau niciun pericol. 

— Isis dă viaţa în această lume și în cealaltă, îi 


aminti Hermes; ea prelungeşte existența 
credincioșilor ei și mânuiește cârma destinului. 
Fără ajutorul ei, este imposibil să domnești cu 
dreptate. Un cuvânt al zeiţei e de ajuns pentru 
ca un rege să-și poată ocupa tronul, să se lupte 
cu dușmanii și să învingă forţele tenebrelor. 
Mamă a zeilor, Isis, unică și fără de seamăn, 
care deţine secretul luminii, va fi oare călăuza 
ta? 

Frumuseţea statuii o fascină pe Cleopatra. 
Obișnuită s-o venereze pe marea zeiţă, ea avu 
sentimentul că-i descoperă adevărata putere. 
Uitând de tulburările care începeau să-i 
cuprindă trupul, regina îngenunche și îşi 
încrucișă privirea cu cea a lui Isis. Niciodată nu 
mai trăise o asemenea comuniune, care-i purta 
sufletul dincolo de lumea vizibilă. 

— Priveşte cu ochii inimii, îi recomandă 
Hermes, adună în tine senzațiile întregii creaţii, 
ale focului și ale apei, ale uscatului și ale 
umezelii, închipuie-ţi că ești în același timp 
pretutindeni, pe pământ, pe mare și în cer. 
Dacă reușești să cuprinzi cu gândul toate forţele 
vieţii, vei percepe divinul. 

Vorbele lui Hermes nu rămaseră neluate în 
seamă. Fiecare cuvânt al său deveni realitate și 
spiritul Cleopatrei călători alături de cel al lui 
sis. 

Constatând că zeița își primea slujitoarea în 
mod favorabil, Hermes vărsă apă pe statuie, 


apoi adună lichidul prelins de pe piatra sacră 
într-un mic bazin împodobit cu hieroglife care 
conţineau formule de vindecare. 

— Când l-a ocrotit pe fiul ei, Horus, ascuns în 
mijlocul mlaștinilor, explică magul, Isis a 
îmblânzit scorpionii, șerpii și crocodilii: din focul 
lor distrugător, a făcut leacuri capabile să-i 
salveze pe credincioșii ei, victime ale rănilor și 
agresiunilor. Bea această licoare magică, 
Cleopatra, va face veninul inofensiv și până 
mâine îţi vei recăpăta forţele. 

Regina nu ezită. 

Ea simţi apa vindecătoare curgându-i prin 
vene și greutatea care o apăsa dispăru. 

— Orice s-ar întâmpla, o sfătui Hermes, nu-ţi 
întoarce niciodată faţa de la Isis. Numai ea te va 
ajuta să ajungi la liman, trimițându-ţi vânturi 
prielnice. Dac-o nesocotești, lucrul acesta te va 
duce la pieire. Acum, dormi. Zeița îţi va apărea 
în vis, iar cuvintele ei îţi vor elibera trupul de 
rău. 

Magul se îndepărtă, iar Cleopatra se întinse la 
picioarele statuii și adormi numaidecât, sub 
privirea protectoare a zeiţei dătătoare de viaţă. 
Când îi auzi vocea, ea deveni la fel de ușoară ca 
un fulg de pasăre și zări un peisaj minunat, plin 
de copaci înfloriţi. 


26 
Sora mai mică a Cleopatra, Arsinoe, se tot 


învârtea prin apartamentele private pe care i le 
acordase Ptolemeu în palatul regal. II detesta pe 
băiatul ăsta insuportabil și pretenţios care se 
considera rege și nu se gândea decât să-și 
satisfacă toanele; cât despre Cleopatra, Arsinoe 
o ura! Prea inteligentă, prea hotărâtă, prea 
frumoasă, prea seducătoare... Suma acestor 
calităţi devenea exasperantă! Adolescentă puţin 
răsfăţată de natură, fata visa să domnească și 
se vedea condamnată să moară de plictiseală, 
înconjurată de servitori care se temeau de 
crizele ei de furie și nu căutau decât s-o 
mulţumească. 

Coafeze, manichiuriste, pedichiuriste, 
parfumiere și croitorese încercau să-i dea un 
şarm pe care n-avea să-l aibă niciodată. Intrucât 
băieţii n-o atrăgeau deloc, Arsinoe se distra cu 
tinere desfrânate pe care le alunga din viaţa ei 
după câteva nopţi de plăcere. lubirea o plictisea 
repede, prefera intrigile și culisele puterii de 
care avea să se apropie mai devreme sau mai 
târziu. 

Oare împrejurările îi vor fi favorabile? 
Complotul împotriva Cleopatra, fuga și 
întoarcerea ei neașteptată în fruntea unei 
cohorte de mercenari, inevitabila confruntare 
dintre acei tâlhari și armata lui Ptolemeu, 
asasinarea lui Pompei venit să ceară azil... Ce 
de evenimente într-o perioadă atât de scurtă! 
Tihna somptuoasei Alexandria ţinea de trecut, 


acum trebuia să înfrunte realitatea modelată de 
Roma. 

O speranţă: moartea violentă a Cleopatrei în 
timpul umilitoarei și fatalei ei înfrângeri. În 
pofida aroganţei ei, și potrivit unor zvonuri 
persistente, șleahta de răzvrătiți nu va rezista 
mult în faţa trupelor generalului Achillas. Atunci, 
Arsinoe va apărea în văzul tuturor și își va 
dovedi calităţile; și n-o s-o împiedice micuțul 
Ptolemeu să se impună! 

Mai rămâneau romanii: aliaţi sau inamici? 
Cum va reacţiona prima putere a lumii după 
eliminarea unuia dintre eroii săi, marele 
Pompei? Arsinoe avea o certitudine; oricine 
putea fi cumpărat, inclusiv romanii, iar în arta 
comerţului, alexandrinii treceau drept maeștri! 

Adolescenta se simţea în stare să ducă o 
politică vizând menţinerea prosperității 
Egiptului și a capitalei lui. Bădăranii ăia de 
legionari nu cunoșteau subtilitățile Orientului și 
se vor lăsa prinși în capcană. Arsinoe se bucura 
la gândiri că îi va manipula ca pe niște 
marionete și va ști să se afirme ca o regină 
strălucită. 

În timp ce visa la această apoteoză, se 
plictisea de moarte așteptând vești de la 
Pelusium, unde ostilitățile nu începuseră încă. 
De ce ezita generalul Achillas s-o calce în 
picioare pe Cleopatra? 

Arsinoe mânca un ciorchine de struguri roșii 


când sfetnicul și  confidentul ei, eunucul 
Ganymede, îi aduse un mesaj. 

Vânjos, cu părul negru, cu privirea 
imperceptibilă şi vocea mereu  răgușită, 
Ganymede dorea căderea clicii lui Ptolemeu, 
dispariția ambiţioasei Cleopatra și urcarea pe 
tron a tinerei lui stăpâne, lipsită de experienţă, 
dar înfocată. Eunucul forma pas cu pas o reţea 
de susţinători compusă din înalţi funcţionari, 
militari și negustori influenţi. Întoarcerea 
agresivă a reginei  decăzute îl uimise; 
descumpănit, Ganymede se temea de haos. 

— Cleopatra a murit? întrebă Arsinoe cu ochii 
strălucind. 

— Mesajul primit arată că cele două armate 
nu s-au înfruntat încă. 

Decepţionată, adolescenta aruncă ciorchinele 
de strugure cât colo. 

— Un alt eveniment tocmai a avut loc, 
continuă eunucul, sosirea lui Cezar, rivalul lui 
Pompei. Deși populaţia l-a huiduit, el a subjugat- 
o cu farmecul său, și garnizoana noastră n-a 
îndrăznit să-i respingă pe romani. Șarpele ăla 
de Teodot l-a condus pe imperator la palat și, în 
absența lui Ptolemeu și a Cleopatrei, 
dumneavoastră sunteţi reprezentanta statului. 
Doriţi să-l înfruntaţi pe acest general? 

— Nu mă sperie! 

— Se spune că e nemilos și prudenţa mi se 
pare necesară. N-ar fi de preferat să vă 


ascundeţi? 

— M-ar găsi și m-ar pedepsi! mai bine îl 
înfrunt! 

Adolescenta se lăsă pe mâna cameristei, care 
o îmbrăcă într-o rochie verde cu pliseuri delicate 
și o umplu de bijuterii. lritată, însoţită de 
Ganymede, Arsinoe dădu fuga în sala de 
audienţă rezervată oaspeţilor de vază. 

Când ajunse, se lovi de un personaj spătos, cu 
faţa brăzdată de riduri. 

— Unde alergi așa, fătuco? o întrebă Rufin. 

— Sunt prinţesa Arsinoe și cer să-l văd pe 
Cezar. 

— Mai înainte, trebuie să te percheziţionez. 

Adolescenta îl respinse pe legionar. 

— Dacă mă atingi, te omor! 

Ganymede interveni. 

— Garantez eu pentru prinţesă, nu are nicio 
armă! 

— La primul incident, zise Rufin, o să plătești 
scump. 

Locotenentul lui Cezar chemă două gărzi. 

— Escortaţi-o pe prinţesă și ţineţi-o la distanţă 
de imperator. 

Rufin deschise ușa sălii de audienţă unde 
Cezar studia o hartă a Alexandriei pe care i-o 
adusese Teodot. 

Pregătită să-l sfideze pe cuceritor, Arsinoe îi 
susţinu privirea care o ţintui pe loc. Faimosul 
roman era demn și frumos, departe de imaginea 


de barbar pe care și-o formase prinţesa. Uimită, 
dominată, tânăra fu incapabilă să rostească 
vreun cuvânt. 

— Arsinoe, sora mai mică a Cleopatrei, anunţă 
Ganymede cu o voce tremurătoare. 

Încrucișând braţele, Cezar o studie pe 
adolescenta cu chip dezagreabil, cu înfățișare 
oarecare și mult prea înzorzonată. 

— Care este rangul tău oficial, Arsinoe? 

— Regele Ptolemeu și regina Cleopatra nu se 
află în Alexandria, preciză Teodot; făcând parte 
din consiliul de regență, eu reprezint statul. 

— Nu această tânără? 

— Aparține familiei regale, reaminti 
Ganymede, nemulțumit de intervenţia 
preceptorului. 

— Exercită vreo putere? întrebă Cezar. 

— Nu, dar... 

— În cazul ăsta, să se întoarcă în 
apartamentele ei. 

Întrucât tonul romanului nu admitea replică, 
Arsinoe se înclină și se retrase. 


27 


Contemplând de la terasa palatului regal cel 
mai luxos cartier din Alexandria, Cezar remarcă, 
în grădină, un pavilion de o eleganţă rară. 

— Mă voi instala acolo, îl anunţă el pe Teodot. 

— Palatul este aproape gol, v-ar fi mai bine 
aici. 


— Decizia mea este luată. 

Era inutil să-i precizeze lui Teodot că-i va fi 
mai ușor să asigure paza pavilionului, spre 
deosebire de apartamentele private, înţesate 
probabil cu pasaje secrete și uși ascunse. 

— Îţi încredinţez o misiune: să-i aduci în 
Alexandria pe regele Ptolemeu și pe regina 
Cleopatra. 

— Imposibil, armatele lor se vor înfrunta cât 
de curând, în apropiere de Pelusium! 

— E vorba de un ordin care trebuie executat 
fără întârziere. 

Fermitatea tonului înăbuși orice protest. 

— Vreau să-l văd imediat pe comandantul 
garnizoanei din Alexandria. După ce mi-l 
prezinţi, vei pleca la Pelusium. Încearcă să fii 
convingător, Teodot. Nu-mi place incompetenta. 

x 


La sfârşitul zilei, anchetele şi interogatoriile 
făcute de Cezar, Rufin și ofițerii superiori ai 
armatei romane conduseră la concluzii clare. 
Nici? prin număr, nici prin compoziție, nici prin 
cunoștințele lor militare, trupele lui Achillas nu 
păreau demne de dispreţ. El dispunea de un 
efectiv de 20.000 de oameni, format mai cu 
seamă din soldați de-ai romanului Gabinius’, 


133 Rândurile care urmează sunt un extras din cartea Războiul 
civil, scrisă chiar de Cezar. (n. a.) 

14 Aulus Gabinius (100 - 47 î.H.) - general roman care, în anul 55 
Î.H., îl readuce pe tronul Egiptului pe Ptolemeu al XII-lea, 
înlăturat de fiica lui, Berenice. (n. t.) 


care se obișnuiseră cu viaţa destrăbălată din 
Alexandria, uitând disciplina armatei romane. 
Mulţi se căsatoriseră și aveau copii. Lor li se 
adăugau pirați și tâlhari veniţi din Siria, Cilicia și 
din ţinuturile învecinate. În plus, o mulţime de 
condamnaţi la moarte și proscriși se strânseseră 
în Alexandria, care le oferea și sclavilor fugari 
un refugiu și o situație sigure. Dacă se întâmpla 
ca vreunul dintre ei să fie prins de stăpânul său, 
soldaţii îl eliberau. Pedestrașilor li se adăugau 
două mii de călăreţi; aceste trupe erau hârșite 
în numeroase conflicte, îl readuseseră pe tron 
pe Ptolemeu al XII-lea, flautistul, și se luptaseră 
cu egiptenii. 

— Nu e tocmai o armată, își dădu cu părerea 
Rufin, ci o bandă de răufăcători! 

— Nu sunt mai puţin de temut, consideră 
Cezar, iar superioritatea lor numerică este o 
ameninţare. 

— Aţi mai trecut printr-o asemenea situaţie. 

— Un port, un oraș mare, un teren 
necunoscut... Nu va fi ușor să ne folosim 
stratagemele aici. 

— Prioritate absolută: să vă asigurăm 
securitatea. Am pus cei mai buni oameni ai 
noștri să stea de pază la cartierul general. 
Începând din această seară, patrulele vor 
cutreiera orașul și rapoartele lor ne vor fi de 
mare ajutor. 

Figura sumbră a lui Cezar îl neliniști pe fidelul 


său locotenent; nu-l văzuse niciodată atât de 
pesimist. 

— Trimite un mesager în Asia Minor, la aliatul 
nostru Mithridate, cu ordinul de a ridica trupe și 
de a mi se alătura în Alexandria. 

Rufin încruntă din sprâncene. 

— Vă temeţi că se va isca o revoltă? 

— Puțin probabil, dar prefer să-mi iau măsuri 
de precauţie. Sosirea întăririlor va liniști apele. 

x 

Formată din zece oameni, prima patrulă 
romană părăsi cartierul palatelor și al clădirilor 
administrative pentru a o lua pe o stradă 
mărginită de case luxoase. Ofiţerul, un gal care 
îl venera pe Cezar, descoperea cu uimire 
splendoarea capitalei egiptene; oamenii lui 
făceau și ei ochii mari. După nesfârșite luni de 
bătălii și după victoria de la Pharsalos, savurau 
atmosfera acestui oraș, care se fălea cu 
opulenţa lui. Cazarmele lor vor fi mai 
confortabile decât corturile, iar hrana din belșug 
le va umple burţile. Cât despre femeile ușoare, 
după cum se zvonea, ele nu lipseau! Pe scurt, îi 
aștepta o ședere plăcută. 

Felul cum îi primea populaţia nu-i bucura însă 
deloc. La trecerea patrulei, ușile și ferestrele se 
închideau, mamele le porunceau copiilor să 
între în casă, iar grupurile de gură-cască o luau 
din loc. 

— Nu ne iubesc, observă un legionar bărbos, 


originar din Germania. 

— Se vor obișnui cu prezenţa noastră, prezise 
gradatul. Autoritatea Romei nu se discută. 

— Grecii sunt niște smintiţi, specialiști în 
atacuri perfide! Aștia mint așa cum respiră. 

— Stai liniștit, Cezar o să-i pună cu botul pe 
labe. 

La vreo treizeci de pași de ei, un roșcovan 
ridică o suliță. 

— Moarte cotropitorului, moarte romanilor! 

— Pe ăla o să-l fac să-și înghită limba, promise 
bărbosul. 

Roșcovanul își aruncă arma cu putere, dar fără 
precizie, și fugi mâncând pământul, luând-o pe 
o străduţă. Ca un singur om, membrii patrulei 
porniră toţi în urmărirea lui. 

O fundătură. 

Fugarul găsise refugiu într-una din modestele 
locuinţe cu două etaje. 

— Scotociţi peste tot și găsiţi-l, ordonă 
ofițerul. 

Abia apucară să bată la prima ușă, că se 
auziră niște strigăte dinspre intrarea pe 
străduţă; oameni înarmaţi le barau trecerea. 

— V-am zis eu, bombăni germanul, grecii sunt 
niște smintiţi. 

Lăsând la o parte strategia, membrii patrulei 
se năpustiră cu săbiile și suliţele ridicate. De o 
violență extremă, atacul dislocă barajul și mai 
mulți răzvrătiți nu se mai ridicară de la pământ. 


Unul dintre ei ajunse totuși să-i străpungă șalele 
bărbosului. Plin de furie, acesta reuși să se 
întoarcă și să-i taie gâtul ucigașului. 

— Retragerea! strigă galul. 

Doi legionari îl luară pe german, incapabil să 
mai meargă. 

— O să scapi, îi promise comandantul. 

— Smintiţii ăștia, masacraţi-i pe toţi, murmură 
el dându-și duhul. 

Un mort și cinci răniţi. 

Indiferent la sângele care-i curgea din umăr, 
galul se gândea la raportul dezastruos pe care 
avea să i-l prezinte lui Cezar. 


28 


Rufin îi întrerupse cina lui Cezar care continua 
să studieze un plan al Alexandriei și se 
familiariza cu noul teritoriu pe care îl simţea mai 
periculos decât o pădure din Germania. 

— Trei patrule atacate, patru morţi, opt răniţi 
grav; revolta mocnește, răzvrătiţii se apropie de 
palat. 

— Să mi se aducă mantia purpurie. 

Îmbrăcat cu haina de imperator, Cezar îi dădu 
ordin locotenentului său să maseze o bună 
parte a trupelor în faţa palatului regal pentru a 
atrage mulţimea. Strategia se dovedi eficace. 
Haita de furioși scanda slogane ostile la adresa 
invadatorului; Cezar își făcu atunci apariţia în 
capul scării monumentale, încadrat de doi 


purtători de torţe. Noaptea era liniștită, luna 
poleia cu argint apele portului. 

In câteva secunde, se făcu liniște. Poporul 
Alexandriei era nerăbdător să audă declaraţiile 
comandantului ocupanților. 

— N-am venit aici ca un cuceritor, zise Cezar 
cu o voce apăsată, ci ca să-l capturez pe 
Pompei și să-l duc la Roma. Dispariţia lui pune 
capăt conflictului dintre noi și n-am intenţia să 
cuceresc Egiptul. De aceea recunosc 
suveranitatea cuplului vostru regal, format din 
Ptolemeu al XIII-lea și Cleopatra. 

Surpriza cedă locul ușurării, ba chiar se auziră 
câteva strigăte de „Trăiască Cezar!”. 

— Probabil, știți cu toţii, continuă el, că 
Ptolemeu al XII-lea, tatăl celor doi suverani ai 
voştri, îi încredințase lui Pompei grija de a face 
să-i fie respectate ultimele dorinţe. Ca 
reprezentant legitim al Romei, mie îmi revine 
astăzi sarcina de a duce la îndeplinire această 
datorie sfântă. De aceea o să-i primesc pe 
regele Ptolemeu și pe regina Cleopatra, pentru 
a-i convinge să se supună voinţei răposatului și 
să evite un cumplit război civil. lată unicul motiv 
al prezenţei mele aici. 

Acest angajament provocă o salvă de 
aclamații; putea să existe vreo veste mai bună? 
Cei sceptici erau reduși astfel la tăcere și 
tavernele nu se goliră până în zori. Departe de a 
declanșa ostilitățile și de a considera Egiptul o 


nouă provincie romană, Cezar îi respecta 
instituţiile și urma să instaureze o pace care 
părea pierdută. 

Mulțimea se risipi. lar Rufin nu putu să nu 
admire și mai mult geniul lui Cezar. 

x 

Teodot era furios. 

— Arcașii tăi erau cât pe ce să mă omoare, îi 
reproșă el lui Pothinus, surprins să-l vadă pe 
preceptor, de obicei atât de calm, în pragul unei 
crize de nervi. 

— Au ordine clare; să împiedice pe oricine 
încearcă să se apropie de Maiestatea Sa. Ar 
trebui să te speli și să-ți schimbi tunica înainte 
de a sta de vorbă cu el. 

— Sunt mesagerul unui ordin al lui Cezar. 

— Zici bine: un ordin? 

— Care trebuie să fie executat imediat. 

ingrijorat, Pothinus îl conduse pe coregentul 
său în cortul lui Ptolemeu. Ghiftuit cu prăjituri, 
regișorul moţăia. 

Eunucul îi atinse ușor braţul. 

— Treziţi-vă, Maiestate; preceptorul vostru 
dorește să vă dea niște informaţii. 

Băiatul se frecă la ochi. 

— Așadar, Cezar te-a cruțat! 

— Dorește să stea de vorbă cu Maiestatea 
Voastră. 

— Eu unul n-am chef de-așa ceva. 

— Ca să fiu mai precis, insistă Teodot, Cezar 


vă ordonă să vă întoarceţi la Alexandria, și 
același lucru îi cere și Cleopatrei. 

— Imi ordonă, îmi ordonă! Eu sunt regele, eu 
sunt cel care dă ordine. Cezar ar face bine să se 
întoarcă acasă și să nu mă mai deranjeze. Am 
un război de câștigat. 

— După părerea mea, ar fi o greșeală gravă să 
nu vă supuneţi; recunoscându-vă legitimitatea, 
Cezar o să vă întărească puterea și Roma n-o să 
ne mai deranjeze. 

Regele se ridică în picioare. 

— Mi-e sete și mi-e foame. 

— O să mai așteptați, i-o tăie Teodot, iritat. 
Mai întâi, trebuie să rezolvăm problema asta 
crucială. 

— Sunt de aceeași părere, insistă Pothinus. 
Cezar este un comandant de oști redutabil și ar 
putea să ne pricinuiască pierderi grele. 

— Armata noastră este de zece ori mai mare! 

— Poate, dar cum va reuși ea să învingă pe 
două fronturi? De o parte, Cezar; de cealaltă, 
Cleopatra! Să intrăm mai întâi în grațiile acestui 
cuceritor și o să ne descotorosim după aceea de 
sora voastră blestemată. 

Această perspectivă îl interesă pe Ptolemeu. 

— Cezar n-a fost bine primit, îi dezvălui 
Teodot; poporul este gata să se revolte dacă 
tronul vă este ameninţat. Așadar, n-aveţi de ce 
să vă temeţi! Intoarcerea voastră va fi 
triumfală. 


Pothinus nu era la fel de optimist. 

— Cezar nu cere să se întâlnească și cu 
Cleopatra? 

— Ba da, dar nici nu se pune problema s-o 
anunţțăm! Trebuie s-o ţinem blocată aici, 
explicându-i lui Cezar că ea refuză orice discuţie 
și că nu are decât o singură dorinţă: să se 
războiască. Atunci, romanii ne vor ajuta să 
scăpăm de pacostea asta. 

— Şi dacă am ataca-o acum? propuse băiatul. 

— Generalul Achillas nu ne sfătuiește s-o 
facem, răspunse Pothinus. Armata vrăjitoarei ar 
opune o rezistenţă puternică și victoria n-ar fi 
sigură. Achillas preferă să aștepte ca mercenarii 
să-și piardă răbdarea și să se dezbine; din cauza 
lipsei ei de experienţă, Cleopatra nu va reuși să 
refacă rândurile. 

— Cezar tocmai ne-a stricat planul, îi aminti 
Teodot, așa că trebuie neapărat să-i câștigăm 
încrederea. 

— Discuţiile astea mă plictisesc, i-o reteză 
scurt Ptolemeu, și chiar mi-e foame! 

Teodot strigă un servitor care se grăbi să 
aducă niște prăjituri. Preceptorul se interpuse 
între ei. 

— Sunteţi hotărât să vă întâlniți cu Cezar? 

— Da, da! 

— Atunci, meritaţi o recompensă, Maiestate. 

Băiatul se năpusti asupra dulciurilor. Teodot și 
Pothinus se duseră la generalul Achillas ca să-i 


explice noua situaţie și să ia măsurile necesare. 
Nu le mai rămânea decât să spere că Cezar se 
va arăta binevoitor față de micuțul rege și 
consiliul său de regență. 


29 


Era o dimineaţă minunată. Un vând domol 
abia încreţea apa mării, soarele de toamnă 
poleia cu aur peisajul și orizontul părea 
nemărginit. leșind din micul sanctuar al lui Isis, 
Cleopatra se simți cuprinsă de exaltare 
gândindu-se la tinereţea ei și la promisiunile 
viitorului; magia zeiţei risipise veninul, nu mai 
rămăsese nici măcar o urmă a mușcăturii 
scorpionului. 

Pentru o clipă, încetă să mai lupte. De ce să 
nu guste bucuriile simple, de ce să nu aprecieze 
puritatea zorilor și tandreţea apusului de soare, 
renunțând să comande o armată improvizată și 
să încerce imposibilul? Deși atât de tânără, 
Cleopatra trăise deja mai multe vieţi: cea de 
prinţesă răsfăţată care a profitat de luxul unui 
palat, cea de regină care a crezut în puterea 
absolută, cea de suverană decăzută care a 
străbătut marea și deșertul, cea a unui 
comandant de oaste capabil să-l înfricoșeze pe 
generalul Achillas... Nu venise oare momentul 
să oprească această vâltoare și să profite de 
adevărata ei viaţă, cea a unei tinere 
îndrăgostite de frumuseţe, care uitase să 


iubească? 

Dragostea sau puterea... Nu greșise oare 
alegând-o pe cea din urmă? Nu era suficient să-i 
abandoneze pe acei soldaţi pierduţi și să-și 
croiască o nouă viaţă departe de Egipt? 

Gândindu-se la ţara ei, i se strânse inima. 
Nimic nu o interesa mai mult decât destinul 
străvechiului imperiu, ai cărui suverani dintâi 
fuseseră Isis și Osiris. Nu putea întoarce spatele 
acestui destin la care era și ea acum părtașă. 
Oricât de slabă i-ar fi șansa de a guverna, n- 
avea s-o irosească. 

Atacul scorpionului era o prevestire: trebuia să 
declanșeze ofensiva, să nimicească trupele lui 
Achillas și să pornească spre Alexandria. 

Înaintea furtunii, regina își oferi o ultimă 
plăcere mergând prin spuma valurilor graţioase, 
dar care loveau cu o forţă mereu reînnoită. 
Protectoare a marinarilor, garant al navigaţiei 
sigure, Isis va continua oare s-o protejeze pe 
cea pe care tocmai o salvase? 

Cleopatra reveni pe cărarea ce ducea la 
promontoriu. Înnebunită de îngrijorare, slujnica 
Charmion alergă în întâmpinarea ei. 

— V-am căutat peste tot, Maiestate! Am 
crezut că aţi fost răpită și că n-o să vă mai văd 
niciodată... Sunteţi teafără? 

— Liniștește-te. 

Apollodor li se alătură. 

— Maiestate... Ce fericire să vă revăd! Arătaţi- 


vă repede în fața armatei, vă rog! Circulă tot 
felul de zvonuri nebunești și Unchiașul a fost 
nevoit să împartă urcioare de bere pentru a 
potoli spiritele. 

— Hermes n-a intervenit? 

— A dispărut. 

Așadar, magul o lăsa să treacă singură proba 
bătăliei decisive care îi va oferi moartea sau 
puterea. 

— Regina... regina este acolo! strigă un sirian 
zărind-o pe Cleopatra. 

Imediat, discuţiile și băutele încetară. Profeţii 
nenorocirii fură huiduiţi și fiecare mercenar ţinu 
morţiș să vadă cu propriii ochi că suverana era 
în viaţă. Unchiașul răsuflă ușurat și dădu pe gât 
câteva pahare pline ochi cu un vin alb 
revigorant. Liniștit și el, Vânt de Miazănoapte își 
savură tainul compus din pâine muiată, boabe 
de struguri, bucăți de mere și lucernă. 

— Momentul decisiv se apropie, anunţă ea. 
Antrenaţi-vă mai cu râvnă și pregătiţi-vă să 
doborâţi dușmanul! 

Declaraţia fu salutată cu aclamații. După o 
perioadă de trândăvie, mulţi aveau chef să se 
lupte. 

— Raportul unui  străjer, Maiestate, îi 
transmise Apollodor; e agitație în tabăra 
inamicului. 

— Se pregăteşte un atac? 

— Nu, mai degrabă o retragere. Numeroşi 


soldaţi se adăpostesc în fortăreață și rămâne o 
singură linie de apărare. Un impozant cortegiu 
tocmai a plecat spre Alexandria. 

In apropiere de tabăra Cleopatrei, o santinelă 
dădu alarma. Nişte soldaţi se repeziră să vadă 
ce se întâmplă și prinseră fără nicio greutate un 
țăran dezarmat pe care îl duseră la regină. 

Intrigată, ea îl recunoscu pe unul dintre 
servitorii de la palat. Vizibil epuizat, acesta se 
prosternă. 

— Sunt unul dintre partizanii voștri, Maiestate 
și am părăsit capitala ca să vă aduc vești! S-au 
petrecut evenimente majore în ultimele zile. 

— Te ascult, zise regina sceptică. 

— Cezar şi legionarii lui au intrat în 
Alexandria. Confruntat cu ostilitatea populaţiei, 
care nu ezită să-i atace patrulele, generalul a 
ținut un discurs pentru a-și justifica prezenţa. 
Întrucât Pompei a murit, îi revine lui sarcina de 
a veghea la executarea testamentului tatălui 
vostru, încredinţat Romei. De aceea, Cezar vă 
cere imperios să vă întoarceţi, și fratelui vostru 
la fel. Dorește să pună capăt vrajbei dintre voi și 
să restabilească pacea. Emisarul însărcinat să 
vă anunţe este preceptorul Teodot. 

— Acest om să fie îngrijit și hrănit, ceru 
regina; apoi, va lucra sub ordinele Unchiașului. 

Doi soldaţi îl ajutară pe servitor să se ridice și 
să meargă. 

— Este o capcană grosolană, își dădu cu 


părerea Apollodor. Cezar vrea să cucerească 
Egiptul și nu se gândește decât să tragă foloase 
din conflictul pe care-l aveţi cu Ptolemeu! 

— Ai fără îndoială dreptate, dar poate că nu se 
simte în poziţie de forţă și încearcă să obţină 
timp evitând o răzmeriţă populară. În orice caz, 
Teodot nu i-a transmis invitaţia decât lui 
Ptolemeu și acest mic tiran s-a grăbit să se 
întoarcă la Alexandria. El și sfetnicii lui îi vor 
explica lui Cezar că ei sunt Cârmuitorii legitimi 
și că eu m-am descalificat revoltându-mă 
împotriva fratelui meu. Copleșit de minciuni, 
Cezar le va da crezare în cele din urmă. Și cum 
nu mă voi prezenta în faţa lui, va avea dovada 
spuselor lor. 

Respectarea testamentului mizerabilului meu 
tată! Adică să-l căsătorească pe micuțul 
Ptolemeu cu surioara mea Arsinoe care mă 
urăște și visează să domnească! Această ușoară 
modificare a documentului nu va șoca pentru 
mult timp, iar eu voi fi definitiv eliminată, 
incapabilă fiind să înving armata noului cuplu 
regal aliată cu legionarii lui Cezar. 

Apollodor nu emise nicio obiecţie. Luciditatea 
reginei o făcuse să zugrăvească un tablou 
realist al situaţiei și să spulbere speranţele de a 
cuceri din nou tronul, pe care le mai avea. 
Bătălia era pierdută înainte de a fi începută. 
Cleopatrei nu-i mai rămânea decât să-i 
demobilizeze pe mercenari și să găsească un 


refugiu departe de Alexandria, unde să trăiască 
din amintiri. 


30 


Alexandria lui Ptolemeu al XIlll-lea și a 
Cleopatrei număra aproape 600.000 de suflete 
și o treime din această numeroasă populaţie era 
evreiască. Bucurându-se de un privilegiu 
acordat de Alexandru cel Mare, elita comunităţii 
evreiești locuia într-un magnific cartier al 
capitalei,  Bruchion, aproape de palate. 
Coreligionarii săi mai ocupau partea de nord- 
vest a orașului, în apropierea portului, și mai 
existau familii evreiești în toate zonele vastei 
aglomeraţii. 

Incă de la întemeierea orașului, ele fuseseră 
autorizate să trăiască după legea lor, cea a 
Torei. Mulţi își luaseră nume grecești sau își 
grecizaseră patronimele evreiești, astfel încât 
să se integreze în societatea condusă de 
descendenţii lui Alexandru. Toţi vorbeau și 
scriau în limba greacă, dar își practicau religia și 
rămâneau credincioși cutumelor lor. 

Evreii dispuneau de o sinagogă somptuoasă, o 
bazilică prevăzută cu șiruri de coloane și cu 
șaptezeci de scaune ornate cu aur și pietre 
preţioase pe care le ocupau șaptezeci de 
bătrâni, păstrători ai tradiţiei. În centru, o 
tribună din lemn destinată cantorului, însărcinat 
cu citirea Torei. Ceremoniile adunau laolaltă 


adepţi fervenţi și uniţi, fericiţi că-și pot păstra 
credinţa în inima unui oraș prosper. 

În acea seară de 3 octombrie a anului 48 î.H., 
Antipatros mergea cu pași grăbiţi spre o altă 
sinagogă, cea dintr-un cartier mărginaș din sud- 
vestul orașului, pe care o autorizase Cleopatra 
înainte de a fi constrânsă să părăsească 
Alexandria. Dotat cu o deosebită energie și cu o 
forţă de convingere ieșită din comun, Antipatros 
era unul dintre oamenii cei mai bogaţi și mai 
influenţi ai capitalei. Negustor fără pereche, 
administrator de seamă, sfătuitor foarte 
ascultat de membrii comunității lui, el se ținea 
departe de uneltirile politice și de agitația de la 
curte. Totuși, având în vedere evenimentele 
recente, îi era imposibil să păstreze această 
linie de conduită. Antipatros considerase așadar 
necesar să convoace sfatul bătrânilor pentru 
luarea unor decizii. 

Sub pretextul unei comemorări religioase, 
principalii diriguitori ai populaţiei evreiești se 
reuneau de urgenţă. În afara sinagogii, un 
discret serviciu de ordine le asigura securitatea. 
În aceste vremuri tulburi, era mai bine să-și ia 
toate precauţiile necesare. 

Antipatros constată cu satisfacţie că nicio 
personalitate importantă nu lipsea de la apel. 
Niciun negustor n-avea să trădeze secretul 
deliberărilor, iar orientarea adoptată va fi 
impusă tuturor evreilor din Alexandria. 


Tensiunea era perceptibilă și Antipatros se 
aștepta la discuţii încordate. Trecuse mult timp 
de când Venerabilul, decanul bătrânilor, în 
vârstă de nouăzeci și șase de ani, se mulțumea 
să troneze de la înălțimea autorităţii lui, 
delegându-și vocea unui armator ratat, Aqaby, 
gelos pe reușita și pe prestigiul lui Antipatros. 
Scund, bucălat și rotofei, Aqaby n-avea succes 
decât la prostituate. 

— Convocarea aceasta ne-a luat prin 
surprindere, atacă el, sfatul bătrânilor nu este la 
dispoziţia ta! 

— Nu știi că Cezar și legionarii lui se află în 
Alexandria și că viitorul nostru este în joc? 
Dispun de informaţii confidenţiale care vor 
permite comunităţii noastre să-și aleagă 
destinul.  Venerabilul îmi permite să iau 
cuvântul? 

De obicei surd și aproape orb, moșneagul 
ridică o mână în semn de aprobare. 
Decepţionat, Aqaby se posomori. 

— Soldaţii lui Cezar, pedestrași și călăreţi, s- 
au instalat în cartierul Bruchion, dezvălui 
Antipatros. Au rechiziţionat niște locuinţe care 
aparţin evreilor, dar n-au comis violenţe. 

— De ce n-a protestat Ptolemeu? se miră un 
bătrân. 

— Ptolemeu a hotărât ca armata lui s-o 
înfrunte pe cea a Cleopatrei la Pelusium și s-o 
nimicească. 


— Regele a reușit? 

— Până în prezent, adversarii se studiază 
reciproc. Nimeni nu îndrăznește să ia iniţiativa. 
Cezar n-a găsit decât un palat gol și, ca să 
potolească furia poporului, a recunoscut 
legitimitatea cuplului regal astăzi destrămat. EI 
cere întoarcerea lui Ptolemeu și a Cleopatrei și 
dorește să evite un război civil. 

— Toate astea nu ne privesc pe noi, consideră 
Aqgaby. 

— Dimpotrivă, ripostă Antipatros. Cucerirea 
puterii va avea consecinţe care vor apăsa greu 
asupra comunităţii noastre. 

— De ce anume te temi? 

— Dacă vom comite o greșeală fatală, vom 
dispărea. 

In adunare se auziră murmure. 

— Baţi câmpii! zise Agaby. 

— Un fapt nou trebuie să vă deschidă ochii: 
creșterea implacabilă a puterii romane. Moartea 
lui Pompei n-a schimbat nimic, Cezar mi se pare 
și mai de temut. 

— Noi suntem supușii lui Ptolemeu, nu ai lui 
Cezar! 

Antipatros făcu câţiva pași, privindu-i rând pe 
rând pe membrii sfatului. 

— Nişte supuși, vai, atât de dispreţuiţi! Grecii 
ne tolerează, dar își păstrează cu îndârjire 
privilegiile. Noi suntem doar niște evrei din 
Alexandria, nu cetăţeni ai orașului nostru, și nu 


participăm la niciuna din instanţele cârmuirii. 
Ptolemeu și ai lui ne consideră niște fiinţe 
inferioare, bune doar să le  garantăm 
prosperitatea prin munca și impozitele noastre! 
Această nedreptate este  intolerabilă; iar 
suveranul nu ne garantează nici măcar 
stabilitatea! 

Antipatros spunea cu voce tare ceea ce mulţi 
dintre bătrâni abia îndrăzneau să gândească. 
Aroganţa guvernului grec, la care se adăugau 
corupţia și ineficacitatea, deveneau 
insuportabile. 

— Cezar este o șansă pentru comunitatea 
noastră, zise oratorul. În pofida vorbelor lui 
liniștitoare, sunt convins că dorește să-l alunge 
pe micuțul Ptolemeu și să transforme Egiptul în 
provincie romană. Când va obţine victoria, va ști 
să le mulţumească celor care l-au ajutat să se 
impună. 

— Să fim de partea lui Cezar... Asta este 
propunerea ta? se miră Aqaby. 

— După părerea mea, nu avem de ales și cer 
sfatului bătrânilor ca să urmăm această cale. 

— E curată nebunie! Eu unul cer acestei 
adunări să rămânem neutri! 

Vocea vlăguită a Venerabilului, care nu mai 
fusese auzită de mai multe luni, răsună în 
sinagogă. 

— Antipatros ne deschide ochii. Era 
Ptolemeilor se sfârşeşte, o domnie nouă se 


anunţă. Comunitatea noastră îl va susţine pe 
Cezar, cu condiţia să ne respecte credinţa și să 
ne acorde mai multe funcţii de răspundere. 


31 
În ciuda impozantei escorte care le asigura 
securitatea, lui,  micuţului Ptolemeu și 


preceptorului, eunucul Pothinus nu se simţea în 
largul său. În acea dimineață blândă de 4 
octombrie a anului 48 î.H., flotila se va îndrepta 
rapid spre Alexandria, luând-o pe un canal 
mărginit de palmieri, arbori de acacia și sălcii. 

Generalul Achillas acceptase să rămână la 
Pelusium, împiedicând astfel înaintarea 
Cleopatrei, ale cărei forţe nu erau destul de 
puternice pentru a cuceri fortăreaţa și a-și 
deschide drum spre Alexandria. Cel puţin asta 
spera Pothinus, așa cum spera să-l convingă pe 
Cezar să devină principalul său aliat. 

— Riscăm mult, se plânse Teodot. Când i-am 
dus capul lui Pompei, Cezar a plâns. Noi i-am 
făcut un mare serviciu, scăpându-i de cel mai 
rău adversar, dar mă tem că ne poartă 
ranchiună. 

Micuţul Ptolemeu ţopăia la prora vasului, 
arunca în apă mingiuţe din cârpe, trăgea de 
frânghii și le cerea marinarilor să mărească 
viteza. 

— Este atât de tânăr, zise Teodot, și atât de 
incapabil să perceapă gravitatea situaţiei! 


— Poate că ăsta-i un avantaj, își dădu cu 
părerea Pothinus. Băiatul o să-l înduioșeze pe 
roman și candoarea lui îi va risipi supărarea. Un 
militar capabil să plângă un dușman are cu 
siguranţă slăbiciuni. 

— Nu era decât un moment de emoție; la 
generalul ăsta, ambiția e mai puternică decât 
orice. 

— Şi această ambiţie îl face să-și dorească să 
cucerească Alexandria... 

— El pretinde contrariul, preciză Teodot, și cu 
discursul acesta a calmat mulţimea furioasă. 

— Cum poţi da crezare unui roman? 

— Nu ne cunoaște bine orașul și tradiţiile; 
trebuie să-l convingem că ajutorul nostru îi este 
indispensabil și că numai Ptolemeu, suveran 
legitim, este apt să domnească. 

x 


Cezar nu-și părăsea pavilionul din grădina 
regală. Aici primea notabili, înalți funcţionari și 
responsabili administrativi, pentru a putea 
înţelege modul de funcţionare a guvernului. La 
întrebările lui precise, cerea răspunsuri precise. 
În absenţa regelui și a membrilor consiliului de 
regență, demnitarii, încurcaţi, încercau să 
vorbească pe ocolite, dar erau constrânși să 
furnizeze un minimum de informaţii, altfel 
riscau să-l mânie pe imperator. 

În cele din urmă, veni și vestea bună! 
Ptolemeu, Pothinus și Teodot se întorseseră. 


Imediat, mulțimea curtenilor se îmbulzi la palat 
pentru a-și proclama fidelitatea faţă de suveran. 
Rufin întrerupse felicitările și îi rugă pe cei trei 
să meargă la pavilionul unde îi aștepta Cezar. 

Așezat pe un scaun cu spătar înalt, el își 
măsură oaspeţii cu o asemenea intensitate, 
încât aceștia se simţiră tulburaţi. Dominaţi încă 
de la prima privire, Pothinus și Teodot îl 
încadrară pe băieţel, ca și cum doreau să-l 
protejeze. 

Cezar se ridică, se apropie și îl măsură din cap 
până-n picioare pe copil. 

— Așadar, iată-l pe Ptolemeu al XIII-lea! Sunt 
fericit să vă cunosc, Maiestate! 

Pentru prima oară în scurta lui viață, băiatul 
era atât de impresionat, că nu putea vorbi. 

— N-am fost prea bine primit, zise cu regret 
Cezar, și îmi pare rău de morţi și de răniţi. Am 
luat măsurile de securitate necesare, îndrăznind 
să sper că prezenţa suveranului va menţine 
calmul. 

— Poporul își iubește regele, zise Teodot. 

— Ţi-ai îndeplinit o parte a misiunii, constată 
romanul; ai luat legătura și cu regina Cleopatra? 

— Din păcate, este imposibil! Nu-i controlăm 
deplasările, și revoltata asta nu ne-ar da voie să 
ne apropiem de ea. Sub comanda generalului 
Achillas, cea mai mare parte a armatei noastre 
staționate la Pelusium o împiedică pe diavoliță 
să atace Alexandria și să provoace haos. 


— Populaţia o detestă, adăugă Pothinus, căci 
a încercat să dea o lovitură de stat, voind să-și 
impună tirania și niște reforme dezastruoase. 
Numai Ptolemeu este demn să domnească și să 
asigure prosperitatea frumoasei noastre urbe. 

Cezar se întoarse să se așeze pe scaun, fără 
a-i invita pe cei trei să-l imite. El era 
judecătorul, ei acuzaţii. 

— Ptolemeu al  XIl-lea și-a încredințat 
testamentul Romei, aminti el, și, după tragica 
dispariție a marelui Pompei, mie îmi revine 
sarcina de a veghea la respectarea strictă a 
ultimelor dorinţe ale răposatului monarh, care 
era aliatul nostru. Să nesocotesc această 
datorie sacră ar fi o greșeală gravă pe care nici 
zeii, nici oamenii n-ar îngădui-o. Or, clauzele 
testamentului sunt clare: puterea trebuie să fie 
împărţită între Ptolemeu al XIII-lea și sora lui, 
Cleopatra. Intenţia mea este să-i împac pe cei 
doi moștenitori legitimi ai tronului și să 
restabilesc astfel un guvern statornic. 

— O dorim cu toţii, zise Pothinus, dar regina 
este incontrolabilă, periculoasă și... 

— Mi-e imposibil să iau o decizie până n-o văd 
și n-o interoghez, zise tranșant Cezar. Trimiteţi-i 
un emisar și rugaţi-o să vină la Alexandria, 
garantându-i siguranţa totală. Până la venirea 
ei, regele și cei doi sfătuitori ai lui nu vor părăsi 
orașul. 

Ordinul nu admitea replică. 


— Un detaliu important, adăugă /imperatorul; 
când a cerut ajutorul Romei!” pentru a fi 
recunoscut rege, Ptolemeu al XII-lea a promis 
să-i verse treizeci și șase de milioane de dinari 
dacă alianţa ducea la rezultatul scontat. Intr- 
adevăr, la sfârșitul exilului său și graţie 
intervenţiei noastre, el a urcat pe tron, dar, 
înainte de a muri, n-a restituit decât jumătate 
din sumă. Noul cuplu regal trebuie să-mi 
plătească mie ceea ce datorează Romei, al cărei 
reprezentant sunt. 

Pothinus simţi că i se face rău. 

— Nu... nu vorbiţi serios, nu? Este o sumă 
uriașă! 

— Acesta este preţul recuceririi puterii. Și 
conducerea actuală trebuie să-l plătească. 
Neonorarea acestei datorii ar fi un delict de o 
mare gravitate, pasibil de sancţiuni drastice. 

— Treizeci și șase de milioane de dinari, 
bolborosi Pothinus în stare de șoc. 

Încremenit, micuțul rege abia dacă îndrăznea 
să se uite la Cezar, un monstru de autoritate cu 
vorbă blândă. 

— Această primă întrevedere mi s-a părut 


constructivă, conchise romanul; acum, 
îndepliniţi-vă obligaţiile. 
32 
Incântat să-și regăsească palatul, 


15 În anul 59 î.H. (n. a.) 


apartamentele, jucăriile și patul, micuțul rege 
cinase cu o poftă nemaipomenită și, gândindu- 
se la prestanţa de veritabil comandant a lui 
Cezar, adormise repede. 

Ghiftuindu-se cu felurite mâncăruri cu sos, 
Pothinus încerca să-și recapete sângele rece, în 
timp ce Teodot se cinstea cu o cupă de vin roșu 
consistent. 

— Romanul ăsta se crede stăpânul 
Alexandriei, răbufni eunucul, și vrea să ne 
golească sipetele! N-ar trebui să-l chemăm pe 
Achillas și să-i arătăm forța noastră militară? 
Dacă se sperie, Cezar o să părăsească Egiptul. 

— Omul acela nu dă niciodată înapoi, obiectă 
preceptorul. Trecutul său stă mărturie. Dacă se 
simte ameninţat, va reacționa brutal și ne poate 
pricinui pagube ireparabile. Achillas împiedică 
șleahta de mercenari a Cleopatrei să atace 
Alexandria, aşa că trebuie să rămână la postul 
lui. 

— Cleopatra... Trebuie s-o eliminăm cât mai 
repede! Odată dispărută, vom avea mâinile 
libere. 

— Să-i dăm ascultare lui Cezar și să-i trimitem 
un emisar care Îi va garanta că nu va fi 
pedepsită. 

— Va mușca oare momeala? 

— Omul nostru nu va fi însoțit de niciun 
soldat, Cleopatra va putea dispune de garda ei 
personală. De ce s-ar teme? Sunt convins că 


dorește să-l întâlnească pe Cezar, să se justifice 
și să-l convingă. 

— O asemenea întrevedere ar fi un dezastru! 

— Dar nu va avea loc, prezise Teodot; o să 
atacăm corabia reginei la jumătatea drumului, 
între Pelusium și Alexandria, și o s-o scufundăm. 
Nu vor fi supraviețuitori. Vrăjitoarea fie va pieri 
înecată, fie o să-i ardem cadavrul. 

Imaginându-și reușita acestui plan simplu și 
decisiv, Pothinus se destinse și înfulecă vreo 
zece smochine. 

— Treizeci și șase de milioane de dinari... 
Romanul ăsta este un hoţ! 

— Nu cere decât jumătate, îi reaminti Teodot. 

— E mult prea mult! Refuz să-i dau satisfacţie. 

— Folosește-ţi talentele de negociator și 
tărăgănează lucrurile cât poţi de mult. Odată 
Cleopatra dispărută, trupele noastre din nou 
disponibile şi populația incitată împotriva 
ocupantului, vom încerca să-l alungăm pe Cezar 
din Egipt. Este un strateg chibzuit și va prefera 
să se întoarcă la Roma în loc să sufere o 
înfrângere care i-ar păta reputaţia și l-ar 
îndepărta de putere. 

Argumentele abilului Teodot îl încântară pe 
eunuc. Se felicită că-l numise pe erudit în 
consiliul de regență. Talentele lui de preceptor 
și de literat nu-l împiedicau să preconizeze 
acţiuni radicale și să treacă el însuși în prima 
linie. 


— Îl trimit imediat pe emisarul nostru la 
Cleopatra, hotărî Pothinus, liniștit. 
x 


Necunoscând încă decât superficial 
Alexandria, Cezar consideră că renumele ei era 
justificat. Da, cetatea aceasta dispunea de 
bogății enorme și își merita numele de „centru 
comercial al lumii”; aici totul se vindea, totul se 
cumpăra și acea uriașă prăvălie adăpostea un 
număr impresionant de silozuri cu grâu și 
depozite conţinând urcioare de vin și de ulei, 
papirusuri, bijuterii și sute de alte mărfuri. 
Manufacturile produceau sticlă, hârtie, textile, 
parfumuri, vase de lut și obiecte preţioase. 

Din cauza războaielor civile, Roma, puternica 
Romă, suferea de foame. Nu era oare Egiptul 
grânarul visat din care Cezar ar putea lua grâu 
din belșug pe care să-l ofere supușilor săi? 
Anexând acest teritoriu Republicii, va apărea ca 
un binefăcător și-i va zdrobi pe ultimii partizani 
ai lui Pompei, a căror capacitate de a face rău 
nu era neglijabilă. Gloria militară nu era de 
ajuns pentru a cuceri elita și plebea Romei. 
Cezar avea nevoie de bani și de reușite 
economice, care vor face din el un șef de stat 
incontestabil. lar străvechea ţară a faraonilor îi 
oferea o ocazie nesperată. 

— Un notabil dorește să vă vorbească, îl 
anunţă Rufin. 

— Audienţele s-au terminat, să revină mâine. 


— Pretinde că este purtătorul unei propuneri 
urgente. 

— L-ai percheziţionat? 

— Bineînţeles, pare serios. 

Increzându-se în instinctul său, Cezar cedă. 

Bărbatul era lat în spate și autoritar. 

— Cum te numești? 

— Antipatros, reprezint comunitatea evreiască 
din Alexandria, adică o treime din populaţia ei. 

Fără îngâmfare, dar cu fermitate, Antipatros 
susţinu privirea lui Cezar, pe al cărui chip apăru 
un zâmbet slab. 

— Un argument cu greutate, recunosc; ce 
scop are această vizită? 

— Am să vorbesc pe șleau: comunitatea mea 
nu mai suportă aroganţa grecilor. Noi muncim 
din greu, le asigurăm prosperitatea și rămânem 
tot pe planul al doilea. Prin urmare, vrem să fim 
respectaţi și să dobândim mai multe drepturi. 

— Ptolemeu trebuie să decidă asta. 

— Micuţul rege nu este decât o marionetă, 
manipulată de foști servitori ajunși miniștri! 
Vânzându-se Romei, tatăl lui,  flautistul 
desfrânat, a distrus dinastia pe care o fondase 
Alexandru. Şi această șleahtă de neispraviţi 
duce ţara de râpă. Viitorul ei stăpân sunteţi 
dumneavoastră. 

Se lăsă o tăcere prelungă. Cezar fie avea să-l 
dea afară pe nerușinat, fie accepta discuţia. 

— Îmi propui ajutorul comunităţii evreiești? 


— Într-adevăr. 

— În ce condiţii? 

— Ne veţi respecta religia și tradiţiile? 

— Roma îngăduie toate credinţele care nu 
tulbură ordinea publică și nu primejduiesc 
echilibrul societăţii. 

— Ne veţi acorda statutul de cetăţeni cu 
drepturi depline? 

— De ce vi l-aș refuza? 

— Mă pot încrede în cuvântul unui roman? 

Zâmbetul slab al lui Cezar dispăru aproape cu 
totul. 

— Ai îndrăzni să te îndoiești de el? 

— Aţi avea încredere într-un om naiv? 

— Îţi voi îndeplini cerinţele, Antipatros, cu 
două condiţii: să nu mă minţi și să nu mă 
dezamăgești. 


33 


Deși părea cufundat într-un somn adânc, Vânt 
de Miazănoapte se ridică brusc în picioare și se 
îndreptă spre posturile de pază, cu faţa spre 
armata dușmană. „Nu-i a bună!”, mormăi 
Unchiașul, smuls și el dintr-o siestă odihnitoare. 
În timp ce se ţinea după catâr, alertă niște 
soldaţi aţipiţi, cărora Apollodor li se alătură fără 
întârziere. 

— Ceva se întâmplă. 

— Nu se mișcă nimic, constată Sicilianul. 

— Vânt de Miazănoapte nu se înșală niciodată, 


este primul care simte pericolul. 

— Acolo, strigă o santinelă, un tip singur! 

Arcașii își încordară arcurile. 

Atacatorul, un burtos de vreo cincizeci de ani 
cu mers șovăielnic, ridică braţele. 

— Pare mort de frică și dezarmat, zise 
Unchiașul. Am putea să-l întrebăm ce vrea 
înainte de a-l omori. 

Apollodor încuviinţă. 

Omul era lac de sudoare și abia vorbea. 

— Sunt purtătorul unui mesaj pentru regina 
Cleopatra. 

Unchiașul îl percheziţionă el însuși pe mesager 
și Vânt de Miazănoapte îl adulmecă, fără a 
manifesta ostilitate. 

— Urmează-mă, îi ordonă Sicilianul. 

x 

Regina citea un document ciudat pe care i-l 
lăsase Hermes; el evoca mutaţiile sufletului, 
capabil să devină pasăre, foc, vânt, stea și se 
termina cu: „Nașterea nu înseamnă viaţa, ci 
conștiința”. Cleopatrei i-ar fi plăcut să-l revadă 
pe mag și să-i pună o mie de întrebări, dar 
nimeni nu va putea ţine pe loc fiinţa aceea, 
imperceptibilă ca suflarea divină. Oare 
drumurile li se vor mai întâlni vreodată? 

— Maiestate, a venit un mesager, anunţă 
Apollodor,  strângându-l de  încheietură pe 
emisar, care se înclină. 

— Cine te-a trimis? 


— Regentul Pothinus, la ordinul lui lulius 
Cezar. Romanul dorește să vă vadă. 

— S-a întâlnit cu Ptolemeu? 

— Într-adevăr, Maiestate, și consideră că 
trebuie neapărat să vă asculte pentru a începe 
un proces de pace și reconciliere. Am sarcina de 
a vă pune la dispoziţie o corabie care să vă 
ducă de la Pelusium la Alexandria. Echipajul ei, 
restrâns, va fi compus din marinari neînarmaţi, 
iar oamenii de încredere ai Maiestăţii Voastre vă 
vor însoţi. În felul acesta, securitatea o să vă fie 
perfect asigurată. 

— E o propunere atrăgătoare, zise Cleopatra. 
Când va fi corabia la dispoziția mea? 

— Chiar de mâine; Cezar este nerăbdător să 
vă întâlnească. 

— Fă tot ce e necesar. 

Apollodor îl conduse pe emisar la ieșirea din 
tabără. Omul se îndepărtă în grabă și Sicilianul 
se întoarse în cortul reginei. 

— Maiestate, este o capcană! Cezar și 
Ptolemeu vă ademenesc cu un acord imposibil. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă de asta; corabia 
va fi atacată între Pelusium și Alexandria, iar 
piraţii au primit probabil ordin să mă execute. 

Sicilianul răsuflă ușurat. 

— Esenţialul, Maiestate, este să rămâneţi în 
viaţă. Vă propun să dislocăm această armată 
improvizată și să alegem un număr mic de 
oameni siguri care să vă escorteze spre nord. 


Un principat vă va acorda dreptul de azil și veţi 
fi departe de dușmani. 

Era cea mai bună ieșire din acest război 
pierdut, dar regina păru să aibă dubii. 

— Am nevoile să mai chibzuiesc puţin, 
Apollodor. 

— Orice atac a devenit imposibil, Maiestate. 
Întrucât nu veţi urca pe această corabie, Cezar 
va fi furios, iar legionarii lui se vor alătura 
trupelor lui Achillas pentru a vă nimici. La ce va 
servi acest masacru? Fiţi înţeleaptă, vă implor, 
timpul ne presează! 

— Lasă-mă singură. 

Sicilianul nu era complet liniștit; rebelă, tânăra 
femeie mai nutrea încă speranţe deșarte. Rolul 
șambelanului său era să i le risipească. 
Inteligența reginei o va face până la urmă să 
privească realitatea în faţă și să-și salveze 
viitorul, chiar dacă era dezamăgitor. La vârsta 
ei, nu-ţi doreai să mori. 

x 

Emisarul îmbătrânise cu zece ani și pierduse 
mai multe kilograme în greutate. Obișnuit cu 
luxul și cu atmosfera liniștită a palatului regal, 
crezuse că-i sosise ceasul de pe urmă când se 
apropiase de tabăra Cleopatrei. Nemânuind 
niciodată o armă și detestându-i pe militari, 
trăise cel mai cumplit moment din viaţa lui! Dar 
nu puteai refuza să te supui eunucului Pothinus 
cu riscul de a fi demis din funcţii, ba chiar de a 


dispărea în mod brutal. 

Șeful guvernului îl primi în vastul său birou, 
ferit de urechile indiscrete. 

— Care-i rezultatul? îl chestionă Pothinus 
agresiv. 

— Excelent,  stăpâne, excelent! Regina 
Cleopatra v-a acceptat propunerea. 

— Felicitări, prietene; i-ai văzut tabăra? 

— O adevărată oroare! Corturi mizerabile, 
tâlhari de diferite origini, mirosuri de mâncare, 
oameni grosolani cu vorbe vulgare, un vacarm 
insuportabil din cauza antrenamentului acelor 
soldăţoi... O adunătură de gunoaie. 

— Regina ţi s-a părut sănătoasă? 

— E tot la fel de frumoasă și seducătoare. 

— Odihnește-te puţin, prietene, apoi 
pregătește-ţi scurta deplasare la Pelusium și 
adu-ne-o pe Cleopatra. Îţi meriţi recompensa cu 
vârf și îndesat. 

Emisarul nu îndrăzni să ceară amănunte: era 
vorba de o promovare, de o sumă de bani sau 
de amândouă? 

— Nu știu cum să vă mulţumesc, stăpâne! 

„Dispărând de pe fața pământului”, gândi 
Pothinus care omisese să-i spună acelui neghiob 
că va pieri în timpul atacului corabiei Cleopatrei. 
Nu va mai rămâne niciun martor al fericitului 
eveniment care avea să pună capăt disidenţei 
vrăjitoarei. Odată rezolvată această problemă, 
mai rămânea spinoasa chestiune financiară 


pusă de Cezar. Romanul dădea ordine, dar nu-l 
cunoștea pe Pothinus; dacă te atingeai de 
punga lui, devenea mai feroce ca o fiară. 


34 


Alexandria părea calmă, nicio patrulă romană 
nu fusese atacată în timpul nopţii. Totuși, Cezar 
nu-și făcea iluzii. O bună parte a populaţiei îi era 
încă ostilă. Liniștea care domnea în cartierul 
Bruchion, unde se instalaseră legionarii, se 
datora intervenţiei evreului Antipatros. 
Echipajele de pe corăbii rămâneau în stare de 
alertă permanentă, temându-se ca portul să nu 
se închidă precum un vintir. 

Sprijinul comunităţii evreiești era un ajutor 
neașteptat, dar va fi el durabil? N-avea niciun 
motiv să se teamă de micuțul Ptolemeu care, 
incapabil să poarte greutatea unei coroane, era 
inofensiv. În schimb, cei doi sfătuitori ai lui, 
Teodot și Pothinus, erau manipulatori de temut 
care se agăţau de puterile și de privilegiile lor. 
La Roma, Cezar i-ar fi călcat în picioare, dar pe 
pământul lor, aveau posibilitatea să-l ucidă. 

Situaţia putea să degenereze în orice moment 
și legionarii, în ciuda curajului lor, nu vor putea 
stăvili  șuvoiul unei mulțimi  dezlănţuite. 
Niciodată Cezar nu fusese atât de fragil, expus 
unui destin pe care nu-l stăpânea. Străbătuse 
atât drum, scăpase din atâtea încercări ca să 
ajungă în acel pavilion elegant, o închisoare 


aurită, un loc al morţii... Nu, zeii nu-l vor supune 
unei asemenea umilinţe! 

Imperatorul își contemplă sigiliul cu efigia 
zeiței Venus, protectoarea lui celestă. Amant 
satisfăcut pe deplin, afemeiat notoriu, el nu 
întâlnise totuși niciodată dragostea, fiind prea 
ocupat să lupte în războaie și să cucerească 
puterea. În definitiv, n-avea importanţă; nu 
conta decât măreţia Romei pe care 
încăpăţânarea lui Pompei, lipsit de o viziune a 
viitorului, o pusese în pericol. 

Din călătoriile și războaiele sale, Cezar 
învățase o lecţie: necesitatea de a fonda un 
imperiu care să impună pacea în ţările cucerite 
și să le facă prospere. Succesul acestei 
întreprinderi colosale implica anexarea Egiptului 
care avea bogății uimitoare, dar foarte prost 
administrate.  Atrăgându-l aici, Pompei îi 
deschisese un orizont nebănuit. 

Rufin îi întrerupse meditaţia. 

— Pothinus dorește să vă vadă. 

— Să între. 

Eunucul afișa o figură amabilă. 

— Dorinţele voastre vor fi în curând împlinite, 
zise el mieros, și sunt încântat de buna noastră 
înţelegere. Ţara mea aspiră la liniște și vă sunt 
recunoscător că încercaţi să contribuiţi la 
restabilirea ei. Din păcate, sarcina nu se anunţă 
ușoară! Cleopatra l-a executat pe emisarul 
nostru, ceea ce înseamnă că refuză să vă 


întâlnească și că dorește să lupte. 

Cezar nu-și ascunse nemulțumirea. 

— Tânăra regină a înnebunit de-a binelea, 
adăugă Pothinus. Vrea să domnească singură și 
provoacă haos. Dacă nu o distrugem, banda ei 
de tâlhari va provoca pagube grave. 

— Am epuizat toate resursele diplomatice? 

— Să nu vă treacă prin cap să-i trimiteţi vreun 
ambasador roman! Nefericitul ar fi masacrat. 
Confruntarea mi se pare inevitabilă, dar 
generalul Achillas, militar valoros și competent, 
va evita un dezastru, iar această perioadă 
dificilă se va încheia cu bine. Cel puţin cu 
condiția să nu cufundaţi Alexandria în mizerie! 
Și veţi fi autorul acestei catastrofe dacă vă 
menţineţi exigenţele financiare, atât de 
excesive! În calitate de ministru al Finanţelor și 
al Economiei, controlez agricultura și 
meșteșugurile, veghez la colectarea impozitelor 
și a taxelor, mă fălesc cu o gestiune riguroasă și 
nu mă simt dator cu optsprezece milioane de 
dinari! 

— Și totuși așa este, i-o tăie Cezar. Egiptul 
trebuie să-și asume angajamentele răposatului 
rege, altfel dezlănţuie mânia Romei. 

Faţa eunucului se congestionă. 

— Fie vorba între noi, ca oameni responsabili 
ce suntem, n-am putea ajunge la o învoială? 

— lţi propun una: zece milioane de dinari pe 
loc și te scutesc de restul. 


Eunucul chibzui câteva momente. 

— Egiptul este un regat străvechi, tradiţiile lui 
sunt complexe. Fără respectul vostru, un roman 
n-ar putea să înțeleagă toate aspectele. Pompei 
a murit, dar partizanii lui sunt încă numeroși și 
vor continua să vă stea în cale. Şederea prea 
îndelungată aici o să vă ducă la pieire. 

Cezar rămase impasibil. 

— Dispui cumva de informaţii cu privire la 
adversarii mei? 

— În Orient, zvonurile circulă repede. Victoria 
pe care aţi repurtat-o la Pharsalus nu-i decât o 
etapă. Cucerirea definitivă a Romei este mai 
îndepărtată decât vă închipuiţi. La Alexandria, 
vă pierdeţi timpul. 

— Şi cei zece milioane de dinari ai mei? 

Pothinus își luă un aer spășit. 

— V-am oferit capul lui Pompei... Nu valora el 
oare suma asta? 

— Ti-am făcut o reducere importantă, ăsta-i 
ultimul meu cuvânt. 

Eunucul își trecu degetul arătător peste buze. 

— Tranzacţia aceasta este costisitoare, foarte 
costisitoare... Totuși, sunt gata s-o accept. 

— Cu ce condiţie? 

— Să părăsiți imediat Egiptul și, când veţi 
ajunge înapoi la Roma, o să vă trimit dinarii. 
Acolo, vă vor fi de folos pentru a vă asigura 
influenţa. 

Tăcerea  prelungă a lui Cezar părea 


aprobatoare și eunucul era încântat de talentul 
său de negociator. La urma urmei, și cel mai 
glorios dintre eroi avea preţul său. 

Imperatorul se ridică încet. 

Privirea lui exprima o asemenea furie, încât 
Pothinus se dădu un pas înapoi. Deodată, 
romanul i se păru că seamănă cu un uriaș, 

— Tu, o slugă, îndrăznești să dictezi conduita 
lui Cezar și să-i trasezi drumul cumpărându-l ca 
pe ultimul borfaș! Nerușinarea și lașitatea ta 
sunt fără margini dacă te-ai crezut în stare să 
mă manipulezi. 

Buzele eunucului începură să tremure. 

— Eu... eu nu voiam să... 

— Insultându-mă pe mine, ai insultat Roma, și 
nu voi uita. Îţi vei plăti datoria, Pothinus, vei 
asigura aprovizionarea legionarilor mei și nu vei 
lua nicio iniţiativă fără să mă anunţi. Fii convins 
de disprețul meu și scutește-mă de sfaturile tale 
jalnice. 


35 


Departe de Alexandria cea grecească, 
Dendera se lăsa mângâiată de primele raze ale 
soarelui într-o frumoasă dimineață de toamnă. 
Hathor, marea preoteasă a zeiței care îi dăduse 
numele, se sculase înainte de revărsatul zorilor 
pentru a celebra, în numele Faraonului, ritul 
primordial, cel al deșteptării în pace a puterii 
divine în inima sanctuarului său. Tămâiată, 


miruită, îmbrăcată, hrănită cu energia ascunsă 
a alimentelor, statuia divină răspândea lumina 
care învinsese tenebrele. 

In acea dimineaţă, superioara preoţilor și 
preoteselor din Dendera simți o emoție 
deosebită. De când începuse construirea noului 
templu, care avea să aibă o mărime 
remarcabilă, arhitectul și echipele lui de meșteri 
munciseră din răsputeri, inspirați de Hathor, 
suverana stelelor. Edificiul se înălța mult mai 
repede decât fusese prevăzut, sub privirea 
admirativă a locuitorilor provinciei, fericiţi să 
vadă clădindu-se un somptuos lăcaș de piatră, 
unde va sălășlui divinitatea lor protectoare. 

Obligaţiile  sexagenarei erau copleșitoare; 
grație numărului mare de încăperi terminate, ea 
putea organiza programul zilnic al unui personal 
numeros și calificat, de la slujitoarele și slujitorii 
zeiței, cerc restrâns apt să-i contemple 
misterele, până la slujitorii ocazionali care 
aveau sarcina să întrețină templul și să 
păzească obiectele rituale. Cu toţii trebuiau să 
știe să scrie și să citească și depuneau 
jurământul de a respecta o regulă care 
presupunea onestitate și devotament. 
Superioara era aceea care trebuia să organizeze 
rotația echipelor și să asigure cât mai bine 
executarea sarcinilor, mari și mici. 

Rolul templului nu se limita la funcţiile lui 
rituale și sacre. El mai adăpostea o școală, un 


dispensar și un centru de asistenţă pentru 
săraci. Preoţii deveneau adesea scribi publici și 
redactau, pentru neștiutorii de carte sau pentru 
oamenii simpli, contracte de vânzare, de 
cumpărare, de împrumut și de căsătorie. În jurul 
sanctuarului se desfășura o intensă activitate 
economică, creatoare de locuri de muncă; 
tărani, măcelari, pescari, brutari, berari și 
artizani se bucurau de prezenţa acelui centru de 
viaţă care unea cerul cu pământul. 

La ora prânzului, arhitectul o invită pe marea 
preoteasă să ia masa împreună cu «el. 
Constructorul nu era vorbăreţ; intransigent, 
respectat și admirat, el ţinea piept autorităţilor 
administrative și făcea dovada unei capacităţi 
de muncă ieșite din comun. 

— Veștile care vin de la Alexandria nu sunt 
bune, anunţă el. Capitala este în pragul 
războiului civil, armata Cleopatrei și cea a lui 
Ptolemeu sunt pe punctul de a se înfrunta în 
apropiere de Pelusium. Nici unul, nici celălalt nu 
par a fi pregătiţi să împartă puterea și nu sunt 
sigur dacă, de data asta, mijlocirea romanilor va 
izbuti. 

— Finanţarea lucrărilor va fi ameninţată? se 
îngrijoră Hathor. 

— Mi-am luat precauţii, prezentându-i devizele 
estimative strategului de care depinde provincia 
noastră şi transportând aproape toate 
materialele. Oricare ar fi rezultatul conflictului 


dintre Ptolemeu și Cleopatra, vom termina acest 
templu. O singură dificultate se mai întrevede la 
orizont: administraţia grecească ar putea refuza 
să verse banii pentru simbriile meșterilor mei. 

— Ar fi o catastrofa! 

— Nu vă faceţi griji, mă voi descurca. 

— Templul le va asigura hrana și cazarea, 
promise marea preoteasă, iar populaţia ne va 
sprijini. 

— Voi sta de vorbă cu autorităţile și le voi 
convinge să nu facă o prostie, preciză șeful 
șantierului. Buna funcţionare a unui templu de o 
asemenea anvergură este o sursă de profituri, 
căci grecii nu încetează să născocească mereu 
alte taxe și să le strângă. Au tot interesul să se 
termine templul de la Dendera pe care îl vor 
copleși cu impozite. 

— Zeița ne va ajuta să trecem peste această 
încercare, zise superioara zâmbind. Care dintre 
cei doi ne-ar fi mai favorabil, Ptolemeu sau 
Cleopatra? 

— Un grec și o grecoaică... Amândoi preferă 
să stea la Alexandria, nu știu nimic despre Egipt 
și nu sunt interesaţi decât de prosperitatea 
luxoasei lor capitale. Într-o bună zi, ţăranii se 
vor răzvrăti. Prea multă mizerie, prea multă 
nedreptate, prea mult dispreţ... Vârsta de aura 
tării noastre este foarte departe. 

— Totuși, construiești un templu demn de 
strămoși, o ființă vie care va străluci și după ce 


noi nu vom mai fi. 

Pentru o clipă, pesimismul arhitectului se 
risipi. 

— Aveţi darul de a ne face să credem că încă 
nu e totul pierdut, mare preoteasă, și că se vor 
întoarce vremurile când ghimpele nu înţepa și 
șarpele nu mușca. 

— Templul nu reînvie în fiecare zi „Prima 
Dată”, celebrarea riturilor nu ne situează la 
originea creaţiei, practica misterelor nu ne 
permite să comunicăm cu zeii? 

Arhitectul privi spre cer. 

— Când va trebui să gravăm numele unui 
faraon pe zidurile acestui templu, nu vom lăsa 
un loc gol? 

— Avem șansa de a trăi Regula transmisă fără 
cusur din epoca primei dinastii, îi aminti marea 
preoteasă. Instituţia faraonică rămâne intactă, 
chiar dacă reprezentantul ei pământesc este 
nedemn de ea. Construind acest templu cu 
ajutorul pietrelor vii, tu lucrezi la imaginea 
strămoșilor tăi și îi vei acoperi cu semne sacre 
ce ne dezvăluie riturile și miturile, acele cuvinte 
ale zeilor care transmit cunoașterea adevărată. 
După ce noi vom dispărea, ele vor continua să 
le difuzeze mesajul. 

Întorcându-se pe şantier, arhitectul avu 
sentimentul că-şi părăseşte epoca şi că păşeşte 
în cele ale constructorilor de odinioară. Dendera 
îi apăru ca o colină primordială, ieșită din 


oceanul de energie, pe care viaţa prinsese 
formă. El nu clădea un simplu monument, ci 
receptacolul forței luminoase care recrea lumea 
în fiecare clipă. 

Sunetul melodios al uneltelor îl liniști. Meșterii 
lui erau conștienți că duceau o luptă esenţială, 
destinată să păstreze comoara lăsată moștenire 
de înţelepţi. Mâna lor era expresia desăvârșită a 
unei spiritualităţi care data din vremea vârstei 
de aur a piramidelor, iar ei încă erau capabili să 
transforme materia în lumină. 

Constructorii îi datorau acest miracol unei 
femei nemaipomenite, acea mare preoteasă cu 
înfățișare firavă. Hotărârea ei de neclintit 
provocase intervenţia zeiţei și nimeni n-avea să 
împiedice ridicarea templului. 


36 


Pothinus se opri în sfârșit din vomitat și își 
recăpătă cu greu respiraţia. Slujitorii se grăbiră 
să scoată cearșafurile mânjite și să parfumeze 
camera, în timp ce eunucul se cufunda într-o 
baie fierbinte. 

Teodot se apropie. 

— Cezar e cel care te-a îngrețoșat așa? 

— Niciodată n-am fost tratat în asemenea hal! 
Dacă mai stăteam un minut, vomitam pe toga 
lui, într-atât mi-a întors stomacul pe dos... 
Romanul ăsta este o brută de cea mai joasă 
speţă, o fiară însetată de putere și de bani! 


— Ai reușit totuși să negociezi? 

— Nu va scădea sub zece milioane de dinari și 
îi vrea de îndată. 

Preceptorului începură să-i tremure corzile 
vocale. 

— Asta ar fi extorcare! 

— Nici nu se pune problema să cedăm 
șantajului acestui hoţ, zise Pothinus. 

— Dispune de un document oficial... Luându-și 
acel angajament, Ptolemeu  flautistul ne-a 
condamnat la ruinare! 

— Cezar crede că se află pe un teritoriu 
cucerit, dar se înșală. Între el și noi, tocmai s-a 
declanșat războiul. lar noi deţinem două 
avantaje majore: numărul și terenul. 

— Să nu ne încredem în generalul ăsta, îi 
recomandă Teodot. Mi se pare foarte viclean, iar 
cazul Cleopatrei nu este încă rezolvat. 

— Va fi mâine! După aceea, ne vom ocupa de 
Cezar. 

— Cum ai de gând să acţionezi? 

— Făcându-i zile fripte lui și legionarilor lui, 
astfel încât să-l constrângem să părăsească 
Egiptul. N-are destui soldaţi și marinari ca să 
pună stăpânire pe Alexandria și, mai devreme 
sau mai târziu, va trebui să accepte evidenţa. |i 
vom pregăti o retragere onorabilă și îi vom 
promite plata eșalonată. Dacă se 
încăpăţânează, îi vom rezerva niște surprize 
neplăcute și, așa imperator cum este, tot vom 


reuși să-i venim de hac! 

Strategia aceasta nu-i displăcu lui Teodot. 
Neîndemânaticul Pothinus nu era lipsit de 
inteligenţă, iar vicleșugurile lui poate că vor 
străpunge platoșa unui militar prea încrezător în 
forța sa. 

x 

Furioasă, tânăra Arsinoe forță uşa de la 
apartamentele micuțului Ptolemeu, ocupat să 
joace zaruri cu unul dintre servitorii săi care 
avea grijă să-l lase să câștige pe băiatul de 
obicei coleric. 

— Trebuie să-ți vorbesc! 

— Mă plictisești. 

— E ceva serios, foarte serios! 

Ptolemeu aruncă zarurile. 

— lar ai pierdut, îi reproșă el partenerului său, 
joci atât de prost! Pleacă, și tu la fel, Arsinoe. 

— Eu rămân. 

— Eu sunt regele și dorințele mele sunt 
ordine! 

Servitorul se făcu nevăzut. 

Adolescenta își încrucișă brațele și își măsură 
frăţiorul cu o privire ironică. 

— Atât timp cât Cleopatra va trăi, tu vei fi 
valetul ei. 

Băiatul tresări. 

— Taci, ești urâtă și proastă! 

— Dar spun adevărul. Când o să vă hotărâți, 
tu și sfetnicii tăi, s-o suprimaţi? 


Ptolemeu adoptă un aer grav. 

— Ceea ce e hotărât e hotărât. 

Un zâmbet larg lumină chipul ingrat al tinerei. 

— Minunat... E minunat! Deci, voi fi regina ta! 

— Ce spui? 

— Numai un cuplu poate domni, așa că o să 
mă iei de soţie. 

— Nu, nu... Nu vreau! 

— O să mă iei de soţie și o să domnim. 

x 

Chinuit de nişte arsuri insuportabile la stomac, 
iritat la culme, Aqaby dăduse fuga la prostituata 
lui preferată care lucra într-un lupanar din 
suburbia de nord a Alexandriei. O matroană 
conducea afacerea cu o mână de fier și critica 
aspru mărirea taxelor pe care i le impunea 
statul. Ea îl aprecia pe evreul Agaby, client 
regulat și bun platnic. Nevricos din fire, acesta 
părea surescitat când trecu pragul 
stabilimentului. 

— Calmează-te, băiete; bea o cupă de vin, mă 
duc să-ţi aduc iubita. Ah... mai întâi, banii. 

Aqaby plăti tariful și sări peste preludiu. După 
umilirea la care-l supusese Antipatros, simţea 
nevoia să se elibereze de furie pentru a avea 
din nou mintea limpede. 

Experta i-o limpezi într-adevăr, iar vântul 
răcoros al nopţii îl învioră de-a binelea pe 
bărbăţelul  bucălat. Cum să presupui că 
ambițiosul Antipatros va încerca o asemenea 


lovitură de forță și că Venerabilul va ieși din 
toropeală pentru a fi de acord cu el? 

Cuvântul șefului comunităţii nu se discuta și 
evreii din Alexandria aveau să comită o 
greșeală fatală punându-se în slujba lui Cezar. 
Poporul îl detesta pe acest invadator și cei care- 
| vor susţine vor suporta furia lui. Confruntat cu 
această nebunie, Agaby trebuia să încerce să-i 
salveze pe ai săi avertizând autorităţile grecești. 
să-l denunțe pe Antipatros, coreligionarul său... 
Un act demn de dispreţ, un risc enorm care îi va 
aduce o condamnare din partea Venerabilului. 
Să-l ucidă pe nebun cu propriile mâini? N-ar 
avea curajul s-o facă și se temea de forţa fizică 
a adversarului său. Să-și rumege ranchiuna și să 
asiste pasiv la manevrele lui Antipatros care îi 
va duce pe evrei spre prăpastie? Nu, ar fi o 
greșeală de neiertat! 

Să avertizeze guvernul grec, dar în ce mod? 

Apropiindu-se de sinagoga unde avea loc 
marele sfat, lui Aqaby îi veni o idee. În calitate 
de purtător de cuvânt al Venerabilului, era 
autorizat să folosească sigiliul bătrânului căruia 
îi redacta corespondența oficială, supusă 
controlului secretarului său. lar acest sigiliu era 
păstrat la sinagogă, într-un sipet la care Aqaby 
avea acces. 


37 
Circulau zvonuri contradictorii; unele vorbeau 


despre un atac iminent, altele despre 
dispersarea efectivelor din cauza unei ofensive 
conjugate a soldaţilor lui Ptolemeu și ai lui 
Cezar. De ce tăcea Cleopatra? Întrucât nimeni 
nu ducea lipsă de nimic și berea curgea în valuri 
graţie excelentei  gestiuni a  Unchiașului, 
optimismul predomina. Nu renunţase Achillas să 
mai lanseze atacul? lată dovada că armata 
Cleopatrei, formată din vlăjgani neciopliţi și 
curajoși, îl înspăimânta pe generalul grec! 

Ameţit de băutură, un fost sclav intonă un 
cântec deocheat din provincia lui îndepărtată, 
Galia Cisalpină, și camarazii lui îl reluară în cor. 
„Cel puţin, gândi Unchiașul, dușmanul va 
remarca moralul trupelor!” 

— Regina dorește să te vadă, îi zise Apollodor 
bătându-l pe umăr. 

— Pe mine, la ora asta? Vreau să dorm! 

— Urmează-mă, Unchiașule. 

Cei doi bărbaţi pășiră peste trupurile celor 
aţipiţi sau beţi pentru a ajunge la cortul 
Cleopatrei în care se simţea o mireasmă de 
iasomie.  Neobosită, visând la curăţenia 
perfectă, Charmion dereteca zi și noapte. 

Unchiașul aprecia caracterul de neîmblânzit al 
tinerei suverane, dar nu se îndoia de eșecul ei. 
Această aventură nebunească se va termina, 
armata se va dizolva și calmul va domni din nou 
în Alexandria. 

— Am o nouă sarcină să-ţi încredinţez, îl 


anunţă regina. 

— Mie, sunteţi sigură? 

— După o matură chibzuinţă, consider că tu 
ești omul potrivit pentru o asemenea situaţie. 

Unchiașul se temea de ce era mai rău și nu fu 
decepţionat. 

— În absenţa mea, care sper să fie scurtă, tu 
mă vei reprezenta în faţa soldaţilor. 

— Nu sunt în stare de așa ceva, Maiestate! 

— Dimpotrivă, te impui pe zi ce trece, iar 
mercenarii ăştia te respectă; la nevoie, 
liniștește-i şi  anunţă-le întoarcerea mea 
iminentă cu vești bune și o soldă mărită. 

Unchiașul plecă ochii. 

— Şi dacă... nu vă mai întoarceţi? 

— Nu va trebui să reziști decât o zi sau două; 
după aceea va fi imposibil să eviţi debandada. 

— Asta ar însemna... 

— Că am murit. 

— Nu știu ce aveţi de gând să faceţi, 
Maiestate, dar n-ar putea exista o soluţie mai 
puţin periculoasă? 

— Din păcate, nu. 

— Sicilianul n-ar fi mai eficient decât mine? 

— Am nevoie de Apollodor și, în afară de el și 
de servitoarea mea Charmion, tu ești singurul în 
care am încredere. 

„Asta îmi mai lipsea, gândi Unchiașul. N-ar fi 
trebuit să-mi părăsesc niciodată satul natal.” 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, promise el, 


după care se retrase și îl avertiză pe Vânt de 
Miazănoapte. 

Următoarele ore riscau să fie agitate. 

Cu braţele încrucișate, atent, Apollodor nu-și 
permisese să intervină în timpul acestei 
stupefiante discuţii, dar acum dorea să 
înţeleagă.  Charmion  amuţise din cauza 
îngrijorării. 

— Pot să aflu noua voastră strategie, 
Maiestate? 

— Să mă întâlnesc cu Cezar, să-i spun 
adevărul și să-l conving de justeţea cauzei 
mele. 

Apollodor și Charmion ramaseră cu gura 
căscată. 

— Generalul roman a devenit aliatul lui 
Ptolemeu, îi aminti Sicilianul, și nu veți ajunge 
până la el! Fanaticii lui Pothinus așteaptă acest 
demers pentru a vă asasina. 

— Exact, recunoscu Cleopatra. 

— Din moment ce știți asta, interveni 
Charmion, este inutil să încercaţi o asemenea 
nebunie! 

— Am găsit un mijloc de a scăpa de asasini și 
de a mă prezenta în faţa lui Cezar. O barcă și 
braţele tale îmi vor fi de ajuns, Apollodor. Dacă 
accepţi, vom recâștiga Alexandria chiar la 
noapte. 

Sicilianul crezu că n-a auzit bine. 

— Vom fi prinși, vom... 


— Cerul este întunecat, plin de nori, tu cunoști 
drumul la perfecţie și știm cum să intrăm în 
palat. 

— Cu tot respectul, Maiestate, planul acesta 
mi se pare nebunesc! 

— Plecâăm? 

Charmion izbucni în plâns, în timp ce 
Apollodor își turnă o cupă de rachiu de curmale. 

x 

Aqaby pătrunse în sinagoga adormită și se 
îndreptă tiptil spre încăperea unde erau 
păstrate copiile scrisorilor Venerabilului și 
prețiosul lui sigiliu. Încordat, deschise cufărașul; 
să scrie o misivă imitând scrisul bătrânului va fi 
o joacă de copil și prezenţa sigiliului îi va conferi 
o valoare oficială. Acuzat de complot împotriva 
consiliului de regență, Antipatros va fi arestat și 
executat, iar comunitatea evreiască salvată. 

Licărirea unei lămpi îl alertă pe Aqaby, care se 
întoarse și dădu cu ochii de Venerabil, care abia 
se ţinea pe picioare, sprijinindu-se în baston. 

Încremenit, strângând sigiliul cu ambele 
mâini, bărbatul scund și bucălat nu îndrăznea 
să-și privească maestrul în faţă. 

— De ce comiţi acest furt, Aqaby? 

— Eu... eu trebuie să împiedic un dezastru. 

— Ai hotărât cumva să intervii în locul meu? 

— Dumneavoastră nu... nu înţelegeţi situația! 

— Dându-te drept mine și abuzând de numele 
meu, te pregătești să-l denunţi pe Antipatros 


guvernului grec. Eşti conștient că îl trimiţi la 
moarte? 

— Este absolut necesar! 

— Cine ţi-ar putea ierta o asemenea crimă? 

Obrajii lui Aqaby tremurară; niciodată nu-și 
imaginase că va fi silit să-l elimine pe Venerabil. 
Din păcate, surprinzându-l, bătrânul nu-i dădea 
de ales! Trebuia să-l reducă la tăcere. 

— Îmi pare rău, eu... 

— Vrei să mă ucizi și pe mine? 

— Îmi juraţi că o să păstraţi tăcerea? 

— Ar fi o lașitate care nu ţi-ar schimba decizia. 

Aqaby lăsă sigiliul și se apropie, pregătit să-l 
sugrume pe bătrân. 

— Va fi rapid, nu încercaţi să opuneţi 
rezistenţă. 

— N-aș avea puterea s-o fac. 

— lertaţi-mă, eu... 

— Răul a pus stăpânire pe tine și nu vei scăpa 
de pedeapsă! 

Aqaby șovăi. 

— Îmi pare rău, chiar îmi pare rău... 

— Ce demon îţi roade sufletul? Nu meriţi să 
mai trăieşti. 

incapabil să fugă, Venerabilul afișa o 
seninătate uimitoare. 

Cuvântul  „pedeapsă”  răsună în capul 
agresorului său, obligându-l să se dea înapoi. 

— Nu ești decât un moșneag! 

— Dar el, nu. 


— El... 

Lumina de la o a doua lampă îl izbi în ochi pe 
Aqgaby. 

La stânga lui, un bărbat înalt, ras în cap, cu 
faţa aspră, brăzdată de riduri adânci, îmbrăcat 
cu o tunică gălbuie. 

— Cine ești tu? 

— leşi din această comunitate pe care ai 
trădat-o, îi ordonă Hermes, pleacă departe de 
Alexandria și nu te mai întoarce. 

Chinuit de arsurile de la stomac, Aqaby era 
incapabil să gândească limpede. Dacă-și omora 
amândoi dușmanii, ieșea din impas. Se năpusti 
așadar asupra principalului său adversar. Odată 
eliminat acesta, bătrânul va fi o pradă ușoară. 

Din palmele lui Hermes ţâșni o rază de lumină. 

Lovit drept în inimă, trădătorul deschise 
braţele, se clătină câteva clipe, apoi se prăbuși, 
fulgerat. 


38 


În acea noapte de 7 octombrie a anului 48 
î.H., vântul era prielnic navigaţiei și Apollodor 
Sicilianul știu să se folosească de el pentru a 
scurta durata drumului care despărțea Pelusium 
de Alexandria. Excelent marinar, îi făcu plăcere 
să manevreze vela unei bărci solide, în care 
Cleopatra, impasibilă, se pregătea să-și înfrunte 
destinul. Hermes ar fi dezaprobat oare această 
inițiativă? Absența lui dovedea contrariul. Dacă 


ar fi considerat că planul este nebunesc, ar fi 
intervenit. 

De o parte, marea, imensă, indescifrabilă, 
fremătând neîncetat, aducătoare de libertate; 
de cealaltă, coasta egipteană, cea a unei ţări pe 
care regina dorea s-o cucerească. Ea, singură în 
faţa celui mai puternic roman, aliat cu Ptolemeu 
și cu clica lui al cărei obiectiv prioritar era s-o 
distrugă. 

Totul ar fi trebuit să fie atât de simplu... Ea, 
Cleopatra a VIl-a, măritată simbolic cu Ptolemeu 
al XIII-lea, astfel încât să formeze un cuplu regal 
domnind peste un oraș opulent, cu bogății mai 
mari decât cele ale Romei! Tânăra femeie s-ar fi 
putut mulțumi cu o viaţă fastuoasă, având o 
cohortă de servitori care să-i satisfacă până și 
cele mai neînsemnate dorinţe. Inconjurată de 
amanți nerăbdători să-i laude nurii, regina ar fi 
gustat nenumărate plăceri, împărţindu-și timpul 
între relaţii scurte, plimbări agreabile și citirea 
de lucrări literare și științifice, fără a mai pune 
la socoteală banchetele și seratele lungi, 
animate de cântăreţi și dansatori. 

Anii s-ar fi scurs liniștiți și luxoși. De ce dorise 
Cleopatra să exercite puterea? Se lansase din 
instinct în această aventură, neștiind că ea Îi 
distrugea un viitor strălucitor. Totuși, nu regreta 
nimic, fiindcă descoperise o altă realitate pe 
care teatrul din Alexandria o ascundea. Se 
trezise în ea amintirea unui Egipt milenar, plin 


de comori nebănuite. Ca să le descopere, 
trebuia să-și îndeplinească funcţia de regină, 
oricare ar fi fost circumstanţele. 

Cunoștea prea bine slăbiciunea micuţului 
Ptolemeu, lașitatea preceptorului său Teodot și 
perfidia eunucului Pothinus; dar cine era lulius 
Cezar? Un general ahtiat după bătălii, un 
cuceritor nemilos, un ambițios lipsit de 
scrupule? Vălul se va ridica dacă reușea să stea 
de vorbă cu el. 

— Corabie la orizont, Maiestate, ascundeţi-vă! 

Ostilă acestei expediţii nebunești, slujnica 
Charmion întinsese un covor moale pe fundul 
bărcii și pusese peste el o mulţime de pânzeturi, 
ca să-i asigure stăpânei un minimum de confort 
pentru această ultimă călătorie. Convinsă că n- 
avea s-o mai vadă niciodată pe Cleopatra, 
Charmion îi sărutase mâinile îndelung; când va 
afla de moartea stăpânei, slujnica avea de gând 
să-și pună capăt zilelor. 

Cleopatra se întinse și se acoperi cu mai multe 
țesături, în timp ce  Sicilianul, adoptând 
atitudinea unui simplu pescar, încerca să 
plutească pe lângă un vas cu ancoră. Navă de 
război sau comercială? Nu se vedeau arcași, ci 
doar un simplu marinar de veghe care se 
mulțumea să observe deplasarea nocturnă a 
bărcii. Prudent, în ciuda prezenţei farului, 
căpitanul corabiei de mărfuri n-avea să între în 
port decât la răsăritul soarelui. 


— Nu e niciun pericol, zise Sicilianul. 

Regina se eliberă și contemplă din nou marea, 
de un calm liniștitor. Câte alerte asemănătoare 
se vor mai produce? Numai o ambarcaţiune de 
talie modestă, plutind de-a lungul coastei, putea 
să treacă neobservată și să alunece pe apă 
până la debarcaderul palatului regal. Mai 
trebuiau să nu comită nicio eroare de navigaţie, 
să scape de eventualii marinari de veghe și să 
acosteze într-un loc discret fără să fie văzuţi de 
gărzi; altfel spus, o serie de privilegii pe care 
nici măcar zeii binevoitori nu le acordau 
muritorilor. 

— Maiestate, doriţi să continuaţi? 

— Mai aveai vreo îndoială? 

Sicilianului îi plăcea să navigheze. Făcuse 
primii lui pași pe o corabie și nu se temea nici 
de valuri, nici de vremea urâtă. Un om normal 
ar fi fost neliniștit, dar el aprecia această 
escapadă nocturnă,  șuierul vântului și 
miresmele mării. Cleopatra îl fascina; încercările 
nu-i știrbeau determinarea și tinereţea n-o priva 
de maturitate. Chiar de s-ar fi născut într-un 
grajd, tot ar fi fost regină. Să întâlnească o fiinţă 
excepţională era un privilegiu pe care Apollodor 
n-avea de gând să-l irosească; mai bine murea 
în serviciul unei femei de o asemenea valoare 
decât să piară de mediocritate. 

Orele se  scurseră nonșalante, alungând 
temerile; suverana decăzută și șambelanul ei nu 


dominau oare lumea? 

În depărtare, se zăreau niște lumini. 

— Ne apropiem de Alexandria, Maiestate. 

— Deja... 

— Strâng vela și folosesc văslele. 

Zeii le surâseră. Ocolind capul Lochias, barca 
se strecură între un mic dig și niște recifuri 
pentru a ajunge în portul galerelor regale. Cu 
toate simţurile la pândă, Apollodor se temea de 
o intervenţie a poliţiei maritime. 

Nu se produse niciun incident și Sicilianul 
acostă la capătul cheiului pustiu și întunecat. 
Uimit de acest succes, avu senzaţia că se 
trezește dintr-un vis. 

— Gărzile palatului ne vor aresta, Maiestate; 
să nu ne forțăm norocul. 

— N-am venit aici să ne ascundem! 

Brusc descumpănit, Apollodor lăsă vâslele. 

— Atunci, ce doriţi? 

— Înfășoară-mă în pânzeturi și apoi în covor. O 
să mă duci pe umăr și o să prezinţi această 
povară ca pe un cadou destinat lui Cezar. 

— Maiestate... Va fi un eșec sigur! 

— Grăbește-te. 

Cleopatra se întinse pe ţesături, Sicilianul o 
acoperi cu ele, apoi rulă covorul în jurul ei și 
legă preţiosul pachet cu o curea. 

Convins că va fi în cel mai bun caz alungat și 
în cel mai rău arestat, se îndreptă cu mers 
șovăielnic spre primul post de pază care 


împiedica accesul în cartierul palatelor. 

Doi soldaţi erau aţipiţi, dar un al treilea îl 
interpelă. 

— Unde te duci, băiete? 

— Îi aduc un cadou lui Cezar. 

— Ah, romanul... Se pare că are nevoie de 
covor. Treci, și așteaptă, te va conduce un 
servitor. 

Uluit că trecuse obstacolul, Apollodor pătrunse 
pe un domeniu pe care-l cunoștea bine și unde 
pericolul putea fi mortal. Locul colcăia de 
indivizi supuși consiliului de regență și unul 
dintre ei putea să-l denunțe pe șambelanul 
reginei detestate. 

Un personaj burduhănos îl reperă. 

— Apollodor! Ce cauţi aici? 

Din fericire, bucătarul preferat al Cleopatrei 
era un prieten vechi. 

— Îi aduc un cadou lui Cezar. 

— Te conduc la pavilionul unde locuiește, în 
grădina palatului. Să ne grăbim! Dacă unul din 
oamenii lui  Pothinus te recunoaște, ești 
terminat. Vrei să-ți dau o mână de ajutor? 

— Nu, mă descurc. 

Cei doi bărbaţi grăbiră pasul. 

— De ce îţi asumi asemenea riscuri? se miră 
bucătarul. 

— E vorba de o promisiune. 

— Uite, acolo e... După aceea, vino la mine, te 
voi ascunde și te voi ajuta să fugi. 


Doi legionari păzeau intrarea în pavilion; 
lăncile lor se încrucișară. 

— Cadou pentru Cezar, declară Apollodor. 

Soldaţii se uitară la covor. 

— Îi va îmbunătăţi confortul! Urmează-mă. 

În toiul nopţii, Cezar continua să lucreze. 
Graţie informaţiilor primite de la aliatul său 
evreu, Antipatros, învăța să cunoască 
Alexandria și avea asigurată siguranţa modestei 
lui armate. 

Cezar ridică ochii. Sicilianul lăsă covorul jos. 

— Cine îmi trimite acest dar? 

Sicilianul dezlegă cureaua, derulă covorul și 
scoase pânzeturile. 

Uluit, Cezar văzu o tânără femeie ridicându-se 
cu graţie. Ajunsă imediat în picioare, ea îl 
contemplă pe imperator cu o privire hotărâtă și 
ispititoare în același timp. 

— Sunt regina Cleopatra, declară ea cu o voce 
seducătoare, și sunt fericită să onorez invitaţia 
ta. 


39 


Cleopatra alesese o rochie lungă din in regal 
de o extraordinară fineţe, aproape transparent, 
care abia îi acoperea corpul magnific. 

— Lăsaţi-ne, le ordonă Cezar lui Apollodor și 
legionarului. 

Acesta din urmă protestă. 

— Femeia aceasta ar putea fi periculoasă și... 


— Trebuie să repet ordinul? 

Soldatul și Sicilianul se făcură nevăzuți. 

In mod evident, Cleopatra nu ascundea nicio 
armă. Fascinat, Cezar nu-și putea lua ochii de la 
această regină cu forme perfecte și cu un chip 
care exprima o hotărâre deosebită. 

— În ce limbă vrei să vorbim? întrebă el în 
greacă, pe care o cunoștea din copilărie. 

— Aceasta îmi convine. 

— Am auzit că știi vreo zece, așa e? 

— Știu vreo douăzeci. 

Cezar se ridică. 

— Și eu sunt fericit să te cunosc, dar nu mă 
așteptam... 

— Ptolemeu și clica lui hotărâseră să mă ucidă 
pentru a împiedica această întrevedere. 

Romanul clătină din cap. 

— Obiceiurile de la curtea Alexandriei sunt 
destul de brutale! 

— Cele din cuceritoarea Romă nu sunt tot 
așa? 

Cezar zâmbi. Mare amator de femei, credea 
că întâlnise toate caracterele și că descifrase 
toate subtilităţile fiicelor lui Venus. Dar această 
tânără suverană, care îmbina agerimea minţii, 
cultura și frumuseţea, îl surprindea. Farmecul 
vocii ei era atât de captivant, încât el dorea să-i 
audă declaraţiile, chiar dacă erau polemice. În 
plus, Cleopatra îndrăznea să-l înfrunte fără să 
tremure și să i se adreseze ca de la egal la egal. 


Adversara aceasta va fi pe măsura lui, și 
romanul înţelegea de ce regina, aprigă și 
seducătoare, trezea ura mediocrului clan al 
Ptolemeilor. 

— După o călătorie inconfortabilă, dorești 
puţin vin? 

— Cu plăcere. 

Cezar umplu două cupe și îi oferi una 
oaspetelui său. Apropiindu-se de Cleopatra, abia 
își stăpâni tulburarea și se temu ca tânăra 
femeie să nu-și fi dat seama. 

— Trebuie să recunosc că vinurile egiptene 
sunt de o calitate excelentă, și am de gând să le 
import. 

— Egiptul îţi rezervă multe alte surprize. 

— Plăcute, sper! Nu vrei să ne așezăm? 

Cleopatra alese niște perne aranjate pe patul 
de campanie al generalului, iar acesta din urmă, 
un simplu scaun cu spătar în cruce. 

Regina nu și-l imagina astfel pe cel mai de 
temut războinic roman. Desigur, avea o faţă 
suptă, un nas coroiat, riduri pe frunte și în 
bărbie, dar trăsăturile lui nu erau cele ale unui 
militar grosolan. În pofida constituţiei robuste, 
Cezar părea un bărbat elegant, cu un mod de 
exprimare îngrijit și o incontestabilă prestanţă. 
Aristocrat mândru de obârșia lui, avea o 
demnitate naturală combinată cu talentul de a 
comanda. Cleopatra întâlnea pentru prima oară 
un asemenea bărbat și încerca un sentiment 


ciudat. Era un bărbat periculos, nemilos, 
ambițios? Fără nicio îndoială, dar atât de 
atrăgător! 

„Orbitoare când o vezi, suavă când o auzi”, 
gândi Cezar, care se hotări să-și revină în fire 
abordând problema esențială. 

— Ultimele dorinţe ale tatălui tău, Ptolemeu al 
XII-lea, trebuie să fie respectate, iar eu mă aflu 
aici pentru a veghea la îndeplinirea lor. În 
consecinţă, trebuie să împarţi tronul Egiptului 
cu fratele tău, Ptolemeu al XIII-lea! 

Romanul se aștepta la o reacţie violentă, dar 
Cleopatra bău un pic de vin și zise: 

— Nu cer nimic altceva. 

— N-ai încercat să scapi de micuțul Ptolemeu? 

— Lucrurile s-au întâmplat exact invers! M-am 
ocupat personal de treburile regatului, căci se 
impuneau niște reforme urgente. Acţionând, am 
declanșat ura celor trei lachei care erau 
încântați să exercite meseria de ministru: 
eunucul  Pothinus,  preceptorul  Teodot și 
generalul Achillas. Formând un consiliu de 
regență, ei sperau să mă supună. lritaţi că opun 
rezistență, m-au constrâns să plec în exil, iar azi 
n-au decât un scop: dispariția mea. Sunt cu 
șapte ani mai mare ca Ptolemeu, eu am 
douăzeci și unu, el paisprezece, și mi-am 
dovedit aptitudinile de a conduce și de a învinge 
greutăţile. N-a fost ușor să strâng o armată de 
mercenari. Totuși, am supravieţuit, și trupele lui 


Ptolemeu se tem să le înfrunte pe ale mele. 

— Un război civil este întotdeauna un 
dezastru, zise Cezar. Dacă reușesc să vă împac, 
vei renunţa la luptă? 

— Voi renunţa. Dar tu vei renunţa la cucerirea 
tării mele? 

— Roma are nevoie de bogăţiile Egiptului, mai 
ales de cerealele ei, și am de gând să întreţin 
relaţii comerciale intense cu o conducere 
puternică și durabilă. 

— Altfel spus, eu și Ptolemeu. 

— Acestea sunt cerinţele răposatului tău tată, 
asta este legea voastră; de respectarea ei va 
depinde pacea, care e profitabilă pentru toţi. 

— Asemenea vorbe înțelepte mă copleșesc! 
Cupa mea e goală... Să sărbătorim pactul 
nostru. 

Cezar destupă o amforă pântecoasă cu gât 
cilindric. Conţinea un vin roșu din deltă cu o 
aromă deosebită. 

— Pothinus susţine că ai pus să-i fie executat 
emisarul. 

— Minte, obiectă regina. Dacă aș fi acceptat 
să urc pe corabia pe care mi-a trimis-o, aș fi fost 
ucisă. 

— Întrucât nenorocirea asta a fost evitată, să 
bem pentru nunta dintre Roma și Egipt! 

Imperatorul se așeză în dreapta reginei, la o 
distanţă rezonabilă. 

— ÎI iubeai pe tatăl tău, Cleopatra? 


— Îl detestam! Din cauza viciilor lui, Egiptul a 
slăbit. Și Roma pretinde că ne guvernează. 

— Eu sunt Roma, și vorbele tale te-ar putea 
costa viaţa. 

— Şi tu îmi dorești moartea? 

— Bineînţeles că nu! 

— Atitudinea ta dovedește contrariul... 
Așadar, nu mai șovăi! Scoate-ţi sabia și lovește! 

Cezar se ridică în picioare. 

— Mă iei drept un barbar? 

— Nu ești aliatul lui Ptolemeu? 

— Te  înșeli, Cleopatra! M-am întâlnit cu 
Ptolemeu și cu lingăii lui, Pothinus și Teodot. 

— Şi... 

— Şi îi dispreţuiesc. Sunt niște canalii; tu ești o 
regină. 

Îi apucă mâna, iar ea nu și-o retrase. 

— În ochii poporului, vei fi soţia fratelui tău, 
Ptolemeu. Inteligența îți va permite să-l 
îmblânzești pe băiețandrul ăsta și să domnești 
din nou. lar eu nu mă voi opune. 

— Susținerea Romei... Nu este oare o capcană 
fatală? 

— Ai o soluţie mai bună? 

— Eu vreau să restaurez măreţia Egiptului, iar 
tu s-o înăbuși! 

lritat, Cezar se depărtă și îi întoarse spatele 
suveranei. 

— Întoarce-te în apartamentele tale, 
Cleopatra. 


— Nu voi fi în siguranţă acolo; îmi voi petrece 
noaptea aici. 

— Cum vrei. 

Imperatorul se apucă să consulte rapoartele 
patrulelor sale, pe care le strânsese Rufin. 
Trebuia să uite de această femeie și să aibă în 
vedere doar echilibrul politic al Egiptului. 

— Nu mă abandona, Cezar. 

Când se întoarse, regina era goală și 
frumuseţea luminoasă a acestei tinere cu inimă 
înfocată trezi în el o dorinţă a cărei putere îl 
pârjoli. 

— Nu cunoșteam dominaţia iubirii, mărturisi 
ea, dar tu mi-o impui. 

— Am cincizeci și doi de ani, Cleopatra. 

— Pasiunea depinde de numărul anilor? 

— Pleacă, te rog. 

Regina se apropie încet, îi luă mâna și i-o puse 
pe sânii ei; o mână blândă, fierbinte, tandră. 


40 


În acea dimineaţă de 8 octombrie a anului 48 
î.H., eunucul Pothinus era foarte bine dispus. 
Mai întâi, își recăpătase apetitul și devorase un 
mic dejun copios, compus din cereale, produse 
lactate și fructe. Apoi, își imagina ultimele ore 
ale Cleopatrei, îngrozită când își va vedea 
corabia atacată de pirați. În curând, vrăjitoarea 
avea să dispară definitiv din scenă și consiliul 
de regență va deplânge moartea brutală a 


reginei, determinată de niște indivizi care nu 
puteau fi controlaţi și pe care poliţia îi va căuta 
cu stăruinţă. Apoi îi vor fi arătate cadavrele lor 
lui Cezar pentru a-i dovedi buna funcţionare a 
justiţiei. 

Mai rămânea să formeze un pseudo-cuplu 
regal și, din nou, norocul era de partea șefului 
guvernului, căci dispunea de prinţesa Arsinoe. 
Micutul Ptolemeu îl înștiințase că adolescenta își 
dorea să domnească și să devină soţia lui după 
eliminarea Cleopatrei. Oportunitatea era 
profitabilă cu condiţia să stea cu ochii pe 
scorpia asta cu fizic ingrat și să împiedice orice 
necumpătare din partea ei. La paisprezece ani, 
Ptolemeu începea să aibă veleități de mascul 
care o vor reduce pe Arsinoe la tăcere. 
Considerându-se rege, n-o va autoriza pe sora 
lui să se exprime și va rămâne o paiaţă în 
mâinile abile ale lui Pothinus, care va deţine 
cheia adevăratei puteri: gestionarea finanţelor. 

Eunucul se duse să-l ia pe băiat, pe care 
servitorii îl pieptănau, îl parfumau și îl îmbrăcau; 
nerăbdător, acesta învârtea în mână, cu un gest 
mecanic, un car miniatural. 

— Maiestatea Voastră a dormit bine? 

— Cleopatra este moartă? 

— Anunţul oficial nu va întârzia, acest trist 
deznodământ este inevitabil. 

Ptolemeu demontă carul și călcă în picioare 
bucăţile. 


— Acum, să ne debarasăm de Cezar și să-i 
tăiem capul, ca pe cel al lui Pompei! 

— Se impune o strategie mai subtilă, estimă 
Pothinus. Tiranul acesta este păzit îndeaproape 
și nu are încredere în noi. 

— Îl urăsc pe romanul ăsta, vreau să plece! 

— Liniștiţi-vă, va pleca. Eu și Teodot vom reuni 
condiţiile necesare. 

Aducând cu el niște texte poetice care 
proslăveau splendorile Alexandriei, preceptorul 
Teodot se alătură eunucului și suveranului. 

— Studiul este amânat pentru după-amiază, 
zise  Pothinus. O sarcină urgentă impune 
prezența noastră: trebuie să-l înștiințăm pe 
Cezar de moartea Cleopatra și de căsătoria 
regelui cu Arsinoe. 

Puștiul tropăia de fericire și preceptorul reuși 
cu greu să-i aranjeze diadema. 

Plini de vioiciune, cei trei se îndreptară spre 
pavilionul din grădina regală. La intrare, gărzile 
își încrucișară lăncile. 

— Nu știți cine suntem? se indignă Pothinus. 

— Lăsaţi-i să treacă, ordonă Rufin. Regele 
Ptolemeu și sfătuitorii săi sunt așteptați de 
imperator. 

Imediat ce trecură pragul, micuțul monarh, 
eunucul și preceptorul încremeniră, uluițţi. 

Îmbrăcat cu o elegantă tunică roșie, așezat la 
masa lui de lucru, Cezar consulta niște 
documente. La stânga lui, femeia care scotea 


sfoara cu care erau legate rulourile de papirus 
nu era alta decât... Cleopatra! 

Cleopatra vie, cu o licărire nouă în privire, 
alături de invadator! 

— Cum... Cum a ajuns regina aici? se miră 
Pothinus ale cărui buze groase se albiseră. 

— Nu contează, zise Cezar ridicând capul și 
măsurându-și interlocutorii cu răceală. 
Cleopatra acceptă să se supună legalității pe 
care o întruchipez, reprezentând în același timp 
Egiptul și Roma. Și îl invit pe Ptolemeu să se 
comporte la fel. 

Explodând de furie, băiatul își smulse diadema 
și o aruncă la pământ. 

— Asta-i trădare! Fac apel la poporul meu, o 
să vă masacreze! 

Scăpând de cei doi sfetnici, Ptolemeu se 
năpusti afară din pavilion și alergă în direcţia 
palatului, strigând neîncetat: „Trădare, trădare, 
să mă ajute poporul!” 

— Ar trebui să-l calmaţi, zise Cezar. Situaţia ar 
putea degenera. 

— El este regele, îi aminti Teodot. Noi nu 
suntem decât umilii săi slujitori. 

Romanul se ridică, umilindu-i pe cei doi ipocriţi 
cu disprețul său. 

— În acest caz, vom înfrunta poporul. 

x 

Strigătele micuțului rege avură o eficacitate 

remarcabilă. In mai puțin de-o oră, o mulțime 


numeroasă se adunase în faţa palatului, cerând 
explicaţii. 

— O să le vorbesc! hotări Ptolemeu. 

— Ajunge, ordonă Cezar. 

Pothinus și Teodot îl încadrară pe băiat. 

— Nu interveniţi, murmură eunucul la urechea 
protejatului său. 

Fierbând de mânie, Ptolemeu strânse pumnii. 
Sfetnicii lui sperau în dezlănţuirea unei haite 
gălăgioase, care să-i constrângă pe romani să 
urce pe corăbiile lor și să pornească în larg. 

Cezar se prezentă la una dintre ferestrele 
clădirii în compania Cleopatra. 

— Regina voastră este în viață, proclamă el, 
războiul civil este evitat. După tradiţia voastră, 
ea este căsătorită cu Ptolemeu al XIII-lea și, 
potrivit testamentului tatălui lor, vor domni 
împreună sub protecția Romei. Cei doi suverani 
ai voștri s-au împăcat acum și vor saluta 
reinstaurarea păcii printr-o serbare și un 
banchet. lar eu ofer Egiptului insula Cipru 
pentru a celebra acest fericit eveniment. 

— Vrem să-l vedem pe Ptolemeu! urlă un 
manifestant. 

— Veniţi lângă mine, Maiestate, îl rugă Cezar. 

Pothinus își împinse stăpânul. Recalcitrant, 
acesta apăru totuși în stânga lui Cezar, care se 
retrase pentru a lăsa cuplul regal în faţa 
poporului Alexandriei. 

După un moment de șovăială, un sentiment 


de ușurare și bucurie stăpâni mulţimea. Graţie 
unui guvern stabil, centrul comercial al lumii 
avea să-şi reia activitățile  negustorești, 
beneficiind de favorurile Romei. 

Într-un singur glas, oamenii îi aclamară pe 
Ptolemeu și Cleopatra. 

Cezar nu manifestă nicio emoție, Pothinus 
simţi niște arsuri cumplite la stomac, iar Teodot 
își mușcă buzele până la sânge. 


41 


Bolțile acoperite cu lambriuri ale palatului 
regal din Alexandria? erau pline de ornamente; 
lame de aur ascundeau lemnăria, marmură din 
belșug lumina sălile și ei i se adăugau cantități 
impresionante de agat și de porfir, fără a mai 
pune la socoteală abundența dalelor din onix pe 
care pășeai. Ușile și pervazurile lor nu erau din 
banalul stejar, ci din abanos placat cu solzi 
colorați de broască ţestoasă indiană, care aveau 
smaralde montate în centrul lor. Fildeșul 
acoperea culoarele, jaspul dădea obiectelor de 
mobilier reflexii arămii, gemele făceau divanele 
să strălucească, iar covoarele, după o lungă 
baie de purpură, scânteiau. 

Capabil să înfrunte condiţiile extreme ale unui 
război, Cezar era sensibil la lux, iar cel al 
locuinţei Ptolemeilor părea neasemuit. Invitaţii 


16 Descrierea palatului este făcută după cea a poetului latin 
Lucan (39-65) în epopeea sa, Pharsalia. (n. a.) 


la banchetul de Stat, care avea să fie menţionat 
în anale, se gătiseră cu cele mai frumoase 
veșminte ale lor, iar femeile, pline de bijuterii, 
se întreceau în eleganţă, începând cu regina 
Cleopatra și prinţesa Arsinoe. Toţi oamenii 
importanţi de la curte asistau la această 
sărbătoare de reconciliere, ce deschidea o eră 
nouă și asigura Alexandriei ani lungi de 
prosperitate. Întrucât Cezar nu se prezenta în 
calitate de dominator, ci de conciliator, niciun 
conflict nu ameninţa capitala și locuitorii ei se 
vor consacra din nou comerţului, negociind dur 
cu romanii. 

Bucătarii palatului își arătaseră talentele 
pentru a-i răsfăța pe iluștrii convivi: pateuri, 
carne în sos, pește de mare și de Nil, legume 
variate agrementate cu mirodenii, brânzeturi, 
deserturi din belșug, toate însoţite de vinuri de 
calitate din deltă, purtând menţiunea „foarte, 
foarte bun”. 

In dreapta lui Cezar, Ptolemeu se ghiftuia; în 
stânga lui, Cleopatra abia ciugulea câte ceva. 
Băiatul de paisprezece ani se schimbase. 
Ințelegând că sfătuitorii săi nu vor reuși s-o 
elimine pe sora lui mai mare fără a-l mânia pe 
imperator, începea să se  îndoiască de 
eficacitatea lor. Şi dacă transforma în realitate 
titlul de rege cu care îl blagoslovise destinul? 
Dacă-și exercita puterea pe care era constrâns, 
cel puţin pentru o perioadă, s-o împartă? 


Personalitatea lui lulius Cezar îl impresiona și îl 
scotea din coconul său protector; cu el, și nu cu 
Teodot ori cu Pothinus, trebuia să semene un 
monarh. Cât despre Cleopatra, în afară de faptul 
insuportabil că era femeie, nutrea o ambiţie 
nejustificată, sortită eșecului. 

— Vă place ospăţul? îl întrebă regișorul pe 
Cezar. 

— Bucătarii voștri sunt niște artiști. 

— Reconcilierea aceasta... Chiar o doriţi cu 
adevărat? 

— Vă îndoiţi de asta, Maiestate? 

— Mi-ar trebui o dovadă, care ar însemna mai 
mult decât niște declaraţii frumoase. 

Neașteptata maturitate a lui Ptolemeu îl uimi 
pe roman. 

— Ce dovadă? 

— Sora și soţia mea, Cleopatra, a dat ordin 
bandei ei de mercenari să se împrăștie? 

— Chiar în dimineaţa asta, răspunse regina. 
Și-au primit solda și au părăsit regiunea 
Pelusium. 

Adolescentul clătină din cap. 

— Așadar, nu va fi război civil... Poate ar 
trebui să-ţi mulţumesc. 

— Nu-ţi cer atât de mult. Odată calmul 
restabilit, se cuvine să facem niște reforme 
administrative și să asigurăm vigoarea monedei 
noastre. 

— Aceste subiecte mă interesează la fel de 


mult ca pe tine, draga mea soră, și va trebui să 
discutăm despre ele. 

— Te-ai opune consiliului de regență? 

— Rațiunea lui se justifica din cauza vârstei 
mele și a lipsei de experienţă. În curând, aceste 
neajunsuri vor dispărea. Cunoașterea poeziei nu 
e suficientă pentru a guverna, am început deja 
să studiez lumea finanţelor. 

— Nu te încrede în Pothinus, îi recomandă 
Cleopatra. El nu se gândește decât la interesele 
unei mici caste. 

— Voi învăţa să-mi fac propria părere, iar 
prezenţa ta mă va ajuta mult. 

Compusă din flautiști, oboiști și harpiști, o 
orchestră începu o melodie veselă și niște 
dansatoare, sumar îmbrăcate,  efectuară 
arabescuri ce îi încântară pe participanţii la 
banchet. Paharnicii umplură cupele cu un vin 
dulce și fructat, iar invitaţii începură să se 
ameţească. Se glumea, se spuneau bancuri 
deocheate, se evocau orgiile lui Ptolemeu 
flautistul... Cleopatra se ridică. 

— Dacă oaspetele nostru nu se supără, zise ea 
către Cezar, aș vrea să mă retrag. 

— Ziua a fost lungă, o să mă întorc și eu la 
cartierul meu general. 

Fiindcă abuzase de mâncare și băutură, 
Ptolemeu abia își mai ţinea ochii deschişi. 
Teodot îl însoţi până în camera lui. 

Bănuitor, Pothinus stătuse cu ochii pe roman 


și pe vrăjitoare, temându-se ca aceștia să nu fi 
devenit amanți. Răceala lor reciprocă pe toată 
durata festinului părea destul de liniștitoare. Alt 
motiv de îngrijorare era comportamentul 
micuţului Ptolemeu. Băiatul părea puţin cam 
prea sigur de el. Va avea oare vanitatea de a se 
considera rege? 
x 

Charmion îi sărută mâinile reginei. 

— Sunt fericită, Maiestate, atât de fericită! 
lată-ne în sfârșit înapoi la palat... îmi pierdusem 
nădejdea c-o să vă revăd în viaţă și nu credeam 
că va fi pace. Apartamentele voastre sunt în 
ordine, sper că n-am uitat nimic... Dacă am 
greșit cu ceva, iertaţi-mă! 

— Am o misiune importantă să-ţi încredinţez: 
să primești în mare secret un vizitator de 
marcă. Apollodor ţi-l va aduce, va trebui să-i 
evitaţi pe curioși. 

Charmion fu încântată. 

— Un bărbat? 

— lulius Cezar. Trebuie să stau de vorbă cu el. 

— Nu vă asumaţi un risc prea mare? 

Cleopatra zâmbi. 

— Liniștește-te, romanul ăsta știe să se arate 
diplomat. 

Regina se retrase în vasta ei cameră plină cu 
miresme de iasomie. Acoperit cu un brocart 
aurit, patul era un peisaj în care amantului ei îi 
va face plăcere să se piardă. Charmion aranjase 


buchete de iriși în colţurile încăperii. Pe o 
măsuţă joasă, două cupe din argint și o micuță 
amforă cu vin alb, decorată cu scene amoroase. 

Cum de ghicise servitoarea? Dintotdeauna 
presimţea dorinţele stăpânei și găsea mijloacele 
de a i le satisface. Cleopatra își scoase rochia 
grea de ceremonie, își desprinse părul din coc și 
își puse pe ea un simplu voal, ușor și diafan. 

Nu era oare victima unui miraj? Nu, Cezar, 
bărbatul cel mai puternic din lume va fi în 
curând alături de ea, atent și pasional. Prima lor 
noapte de dragoste ștersese diferența de vârstă 
dintre ei, dar Cleopatra trebuia să cedeze în faţa 
evidenţei: sarcina lui Cezar era terminată, iar el 
se pregătea să se întoarcă la Roma pentru a se 
lupta cu niște adversari îndărjiţi și pentru a 
cuceri puterea supremă. Inainte de a-l pierde, 
dorea să împartă cu el ultimele momente de 
extaz. 

— lată-l, anunţă Charmion, excitată. 

Imperatorul nu  rezistase  invitaţiei, iar 
șambelanul Apollodor știuse să-l conducă într-o 
discreţie perfectă. 

Revăzând-o pe Cleopatra, Cezar simţi din nou 
o atracţie irezistibilă. Când ea i se cuibări în 
braţe, un puternic sentiment de fericire îi 
inundă întreaga ființă. Niciodată nu și-ar fi 
închipuit că va trăi o iubire atât de violentă, 
încât să-i anihileze reținerea lui naturală și 
controlul asupra lui însuși. El, care se credea un 


cunoscător al femeilor, era subjugat de 
misterele acestei regine și simţea o dorinţă 
nestăvilită s-o exploreze. 

O purtă pe braţe până în patul imens, îi 
scoase voalul și o contemplă. 

— Aceasta va fi ultima noastră noapte, nu-i 
așa? îl întrebă ea, cu vocea acoperită de o 
umbră de tristeţe. 

— O să-mi închizi ușa odăii tale? 

— Nu, bineînţeles că nu! Dar tu trebuie să 
pleci... 

— Cerul mă reţine aici. Este anotimpul 
vânturilor etesiene, vânturile din nord care fac 
navigația prea periculoasă. 

În culmea fericirii, tânăra regină își dezbrăcă 
amantul și se lăsă pradă mângăierilor lui, 
implorând-o în tăcere pe zeiţa cerului să lase 
acele vânturi miraculoase să sufle săptămâni în 
șir. 


42 

Însoţiţi de legionari romani, trimișii Cleopatrei 
îi plătiseră pe mercenari, ordonându-le să se 
disperseze și să plece departe de Pelusium. 
Autorizaţi să ia cu ei proviziile adunate de 
Unchiaș, soldaţii armatei improvizate nu erau 
nemulţumiţi să scape așa de ieftin. Aventura 
aceea ar fi putut lua o întorsătură urâtă. 

— Ce se petrece în Alexandria? întrebă 
Unchiașul. 


— Apele s-au liniștit, răspunse unul dintre 
delegaţii reginei. Graţie intervenţiei lui Cezar, 
conflictul dintre Ptolemeu și Cleopatra s-a 
terminat și cei doi suverani, aliaţi ai Romei, au 
organizat un banchet fabulos pentru a sărbători 
reconcilierea. Poporul este mulţumit, frumoasa 
noastră cetate revine la viață. Foarte 
satisfăcută de serviciile tale, regina dorește să 
te angajeze ca adjunct al șambelanului ei; 
simbrie excelentă, casă și masă oferite. Care-i 
decizia ta? 

— Ştii, eu cu orașul... 

Vânt de Miazănoapte ridică urechea dreaptă. 

— Ce, tu vrei să vezi Alexandria? 

Măgarul confirmă. 

— Asta mai lipsea! Bun, să mergem atunci. 

Delegatul era surprins. 

— Animalul ăsta îţi dictează conduita? 

— Măgarul meu știe bine unde merge. 

Călătorii urcară la bordul corabiei reginei. La 
proră, Vânt de Miazănoapte savură spectacolul 
mării. 

x 

Generalul Achillas o respinse pe fetișcana ale 
cărei dezmierdări îl plictiseau. Era timpul să 
treacă la alta, mai iscusită. 

Aghiotantul asprului şef al armatei cu față 
pătrățoasă și barbă neagră dădu buzna în 
apartamentele lui din fortăreața de la Pelusium. 

— Pleacă, pleacă! 


— Cine, soldăţoii Cleopatrei? 

— Iși părăsesc poziţiile, convingeţi-vă singur! 

Achillas se îmbrăcă în grabă cu o tunică 
grosolană și se urcă în vârful meterezelor. 

Mercenarii strângeau corturile, două coloane 
de pedestrași plecau deja spre nord, mici 
grupuri se împrăștiau. 

— E dubios, zise Achillas. După părerea mea, 
asta-i o simplă manevră de diversiune. Au 
plănuit să ne atace din mai multe părţi în 
același timp și încearcă să ne inducă în eroare. 
Fiecare să rămână la postul lui. 

Ziua se scurse încet, sub privirea generalului. 
La apus, acesta nu mai avea nicio îndoială, era 
vorba într-adevăr de o dispersare a trupelor. 
Tâlharii ăștia aveau de gând să se reunească la 
distanță mare de Pelusium ca să pregătească o 
ofensivă de proporții? Puțin probabil. 
Neîncrezător, Achillas le ordonă iscoadelor să-i 
urmărească și să se asigure că acești prădalnici 
nu pregăteau vreo lovitură. 

lritat, Achillas înfulecă o rață friptă și goli o 
amforă de vin roșu care i se urcă la cap. De cine 
își băteau joc la Alexandria și de ce Pothinus nu- 
i trimitea ordine precise? Acesta domnea asupra 
finanţelor, dar el, Achillas, dispunea de armată! 
Cei doi complici ai săi, eunucul și preceptorul, 
uitau că el era al treilea membru al consiliului 
de regență, singurul capabil să menţină 
ordinea. Faptul că era neglijat în felul ăsta 


începea să-i displacă. 

A doua zi dimineaţa, iscoadele confirmară 
împrăștierea mercenarilor, iar generalul primi în 
sfârșit o misivă oficială cu sigiliul lui Pothinus. 
Veștile erau uluitoare: reconciliaţi, Ptolemeu și 
Cleopatra acceptaseră să domnească împreună, 
iar Cezar era încântat de acest acord! 

„N-o să ţină”, gândi Achillas, convins că regina 
se va grăbi să-l pună pe frăţiorul ei în planul al 
doilea și să reia singură frâiele puterii. 
Instrucţiunile erau clare: așteptând plecarea 
romanilor, armata rămânea cantonată la 
Pelusium, pentru a se evita vreun incident care 
ar putea să repună în discuţie acordul obţinut. 

Achillas înțelegea abila strategie a lui 
Pothinus: lipsită de ajutorul lui Cezar, Cleopatra 
va fi izolată și va deveni o pradă ușoară. Atunci, 
armata se va întoarce în Alexandria, vrăjitoarea 
va fi eliminată și Ptolemeu va domni luându-și o 
altă nevastă, supusă și mută. 

Odată pericolul îndepărtat și viitorul 
promiţător, Achillas și oamenii lui puteau să se 
consacre odihnei, mâncărurilor alese și femeilor 
ușoare. Și când Pothinus o să-i dea ordinul, el o 
să-i taie cu plăcere capul Cleopatrei. 

x 


Unul dintre valeții eunucului era categoric: 
Cezar şi Cleopatra îşi petrecuseră noaptea 
împreună în camera reginei. În ciuda 
precauţiilor șambelanului Apollodor, un servitor 


îl recunoscuse pe roman. 

Mai întâi contrariat, Pothinus minimaliză 
evenimentul: acest tiran de cincizeci și doi de 
ani ceruse ceea ce i se cuvenea de la o tânără 
frumoasă, încântată să-și ia înapoi, graţie lui, o 
parte a tronului și crezând că va reuși să-l 
înlăture pe Ptolemeu. Naivitatea unei femei 
ambiţioase! 

Ras, parfumat și îmbrăcat cu o strălucitoare 
tunică portocalie, a cărei amploare îi ascundea 
rotunjimile, Pothinus se grăbea să meargă în 
port. În treacăt, îndepărtă câţiva curteni 
preocupaţi să-şi menţină privilegiile și, 
înconjurat de o mică suită, ieși din palat. 

Un vânt ușor bătea pe cheiurile rezervate 
corăbiilor marinei regale. În apropiere, fuseseră 
ancorate la țărm cele ale lui Cezar, pe care 
eunucul se miră să le vadă la locul lor. 

— Aduceţi-l la mine pe  supraveghetorul 
principal, ceru el. 

Responsabilul veni cu pas domol. 

— Cezar n-a luat decât o corabie? 

— Romanul? N-a plecat, toate corăbiile lui 
sunt aici. 

— Eşti sigur? 

— Sunt în post din zorii zilei. Numai trei corăbii 
comerciale au părăsit Alexandria. 

Contrariat, Pothinus îl convocă pe unul din 
căpitanii flotei lui Cezar. Cu faţa brăzdată de 
riduri, marinarul nu părea prea amabil. 


— Când plecaţi? 

— Nu se știe precis. Nu simţiţi nimic în aer? 

— Nu, eu... 

— Vânturile etesiene! Din cauza lor, navigația 
este imposibilă. Trebuie să așteptăm să se 
potolească. 


43 


Cezar își asuma niște riscuri nebunești. Odată 
problema egipteană rezolvată, ar fi trebuit să 
plece din Alexandria și să se preocupe de 
partizanii lui Pompei care, avizi de răzbunare, se 
vor strădui să-i blocheze drumul spre Roma și 
spre puterea absolută, acea putere la care visa, 
nu pentru propria glorie, deja recunoscută, ci 
pentru a face din ţara lui stăpâna lumii. Trebuia 
să pună capăt conflictelor interne, disputelor 
personale și crizelor economice; o muncă 
titanică, dar atât de palpitantă, și un drum 
stabilit dinainte. 

Un drum pe care apărea Cleopatra. 

Obișnuit cu luptele și încercările, Cezar 
neglijase una dintre ele: iubirea. El, un 
imperator care nu se temuse nici de germani, 
nici de iberi, nici de gali, nici de legiunile lui 
Pompei, ceda acum în faţa unei tinere firave. Nu 
putea pleca de lângă ea și nu găsise decât un 
motiv jalnic, vânturile din nord, care ar fi putut 
să-i justifice inexplicabila ședere în Alexandria. 

O ședere periculoasă... Modesta armată a lui 


Cezar n-ar putea face faţă trupelor lui Ptolemeu, 
dacă  regișorul i-ar declara război! După 
răsunătoarea lui reconciliere cu Cleopatra, de ce 
ar adopta o atitudine agresivă? 

Când mâna reginei îi mângâie obrazul, Cezar 
uită toate temerile. Farmecul vocii ei era 
completat de magia gesturilor, de o asemenea 
blândeţe, încât îl vrăjeau. 

— De vreme ce rămâi, murmură ea, este inutil 
să ne mai ascundem. 

— Dar nu ești soţia lui Ptolemeu? 

— Asta-i o simplă ficţiune politică! Nimic nu-mi 
interzice să te iubesc. 

— Alexandrinii nu se vor simţi jigniţi? 

— Escapadele tatălui meu îi  amuzaul! 
Moravurile sunt libere aici, nimeni nu se va 
ofusca din cauza relaţiei noastre. Alianţa dintre 
Egipt și Roma... Nu este asta o veste minunată? 

— Mă vei face fericit, Cleopatra? 

— Tu hotărăști. 

Ea îi înlănţui gâtul cu braţele. 

— O să-ţi arăt orașul meu! Pe lângă el, Roma 
nu este decât un târgușor amărăt. 

x 

Cezar se reculese îndelung în mausoleul care 
adăpostea sarcofagul lui Alexandru cel Mare, 
apoi Cleopatra îl duse la Muzeu, inima culturală 
a capitalei. Consacrat Muzelor, chezașe ale 
activităţilor artistice și intelectuale, el ocupa un 
spaţiu vast unde fuseseră construite un 


sanctuar, o bibliotecă imensă, un refectoriu, 
camere de locuit și săli de studiu destinate mai 
ales astronomiei și medicinei. Aici, specialiștii în 
anatomie disecau cadavrele, iar farmaciștii își 
preparau poţiunile. Căci Muzeul era cea mai 
înaltă treaptă a cercetării științifice, permiţând 
locatarilor săi să-și aprofundeze cunoștințele și 
să facă numeroase descoperiri. 

Să locuiești la Muzeu era o poziţie invidiată și 
de invidiat. Hrăniţi și îngrijiţi pe cheltuiala 
statului, savanții nu plăteau impozite și se 
consacrau în întregime disciplinei lor, departe 
de zbuciumul lumii din afară. Ei beneficiau de 
apartamente spaţioase, de o agreabilă sală de 
mese, de o grădină, de o promenadă pe sub 
niște arcade și de o sală mare de conferinţe, 
echipată cu scaune confortabile. Astronomi, 
chirurgi, medici, filosofi, retori, specialiști în 
hidrostatică și alţi cercetători se întâlneau zilnic 
și își îmbogăţeau cunoștințele. 

Cleopatra i-l prezentă lui Cezar pe marele 
preot al Muzeelor, director al instituţiei și unul 
dintre înalții demnitari ai curţii. Ca să ocupi 
acest post ţi se cereau competenţe serioase, iar 
conducerea Muzeului era o sarcină grea și 
totodată captivantă. 

Romanul simţi un viu interes să discute cu 
locatarii Muzeului și vastele lui cunoștințe, atât 
în astrologie, cât și în filosofie, îi uimiră pe mulţi 
dintre ei. El, care scria într-o latină foarte 


îngrijită, le dădu sfaturi utile prozatorilor. Dornic 
să înveţe, Cezar asistă la mai multe conferinţe 
și petrecu ore lungi în grădină, în compania 
amantei lui și a erudiţilor, care erau încântați 
să-i prezinte rezultatele cercetării lor neobosite. 

Apoi, Cleopatra îi deschise lui Cezar ușile 
Bibliotecii fondate de Ptolemeu |, căruia primul 
bibliotecar, Demetrios de Phalene, nu ezita să-i 
spună: „Cărţile au mai mult curaj decât curtenii 
când e vorba să le prezinte regilor adevărul”. 
Aranjate cu grijă pe rafturi, toate acele 
volumina erau compuse din foi de papirus lipite 
și înfășurate pe un băț din lemn. Etichetate și 
repertoriate cum se cuvine, cele șapte sute de 
mii de volume ale Bibliotecii din Alexandria erau 
consacrate subiectelor din multiple domenii 
precum istoria, geografia, etnografia, mitologia, 
astrologia, astronomia, ornitologia, minunile 
lumii, medicina, magia, literatura și chiar 
jocurile şi reţetele de bucătărie! Această 
aspirație către știința universală îl ului pe 
imperator care străbătu sălile în care scribii și 
filologii copiau fără încetare texte, revizuindu-le. 
Niște bibliotecari inventariau achiziţiile recente, 
căci statul cumpăra manuscrise de la suverani 
străini, de la orașe sau de la particulari. O 
mulţime de traduceri din egipteană, caldeeană, 
persană, latină și din diverse alte limbi ocupau 
rafturile. 

Cezar se interesă de traducerea grecească a 


Torei, pe care prietenul său evreu, Antipatros, și 
coreligionarii săi o utilizau, și despre lucrarea 
preotului Manethon, redactată la cererea lui 
Ptolemeu I și care prezenta lista celor treizeci 
de dinastii ale Egiptului faraonic. Niciun imperiu 
nu fusese atât de stabil și prosper, traversând 
secolele fără a-și renega vreodată instituţiile. 

Una dintre cărți îl fascină: Tratatul lui Hermes 
Trismegistul, moștenitor al zeului egiptean Thot, 
maestrul cuvintelor sacre. Nimeni nu mai 
scrisese precepte atât de profunde despre 
nașterea spiritului, opera divină și legile eterne 
ale creaţiei. 

— Acum, zise Cleopatra, cunoști locurile unde 
mi-am petrecut copilăria și adolescenţa. 

Fără a se sinchisi de privirile aruncate pe furiș 
de erudiţi, Cezar o luă în braţe. 

— Înţeleg mai bine acum farmecul cuvintelor 
tale, hrănite cu toată această știință. 

— Ai fi preferat o idioată adorabilă? 

— Tu ești o regină, Cleopatra, și meriţi să 
domnești. 


44 


Rapoartele spionilor lui Pothinus se potriveau: 
Cezar își petrecea zilele la Muzeu și la 
Bibliotecă, iar nopţile în patul Cleopatrei. 
Romanul asculta  conferenţiari, discuta cu 
filosofi, citea texte de magie și astrologie, lua 
parte la dezbateri literare și științifice și nu se 


mai sătura de farmecele tinerei lui amante. 
Cezar războinicul, cuceritorul, viitorul stăpân al 
Romei, devenise un student îndrăgostit! 

Descumpănit, Pothinus nu știa ce să creadă; 
deși vânturile din nord se  potoliseră, 
învingătorul lui Pompei n-avea de gând să plece 
din Alexandria. Dat fiind comportamentul său 
lipsit de agresivitate, populaţia își păstra calmul, 
dar cum avea să evolueze această situaţie 
neobișnuită? 

— Te cheamă regele, îl anunţă Teodot, pe a 
cărui frunte apăruse un rid nou. 

— Mai târziu, sunt ocupat. 

— Este un ordin, Pothinus. 

— Ce? 

— Ptolemeu s-a schimbat mult, este mai dur și 
se crede capabil să guverneze. 

— Pune-l pe puștiul ăsta obraznic la locul lui! 

— Mi se împotrivește; să ne prefacem că ne 
supunem. 

Ptolemeu al XIll-lea, Cleopatra, Arsinoe... 
Uneori, Pothinus ar fi trimis bucuros în infern 
această familie imposibilă și l-ar fi manipulat pe 
ultimul ei membru, care nu era decât un băieţel. 

Dar reconcilierea dintre rege și regină, legaţi 
prin binecuvântarea lui Cezar, îl constrângea să 
meargă pe căi ocolite, înfruntând această 
realitate. 

— Suveranul nostru nu se mai îndoapă cu 
prăjituri, preciză Teodot, își lucrează mușchii în 


fiecare zi la sala de gimnastică, unde dă jos 
grăsimea și primește rapoartele demnitarilor. 

Pothinus se strâmbă; pretenţiile astea de 
independenţă îi displăceau. Mergând cu pas 
greoi, ajunse în sala de audienţă pe care tânărul 
monarh se hotărâse s-o ocupe. Un înalt 
funcţionar tocmai îi înmânase un dosar. 

— Ţi-a luat mult să vii, Pothinus. Pe viitor, 
grăbește-te să răspunzi la solicitările mele. 

— Am înţeles, Maiestate. 

— Poeţii mă plictisesc, mărturisi regele, și 
prefer socotelile statului. Deși reformele 
Cleopatrei au fost cât pe ce să ne ruineze, nici 
gestiunea actuală nu este satisfăcătoare. Şi tu 
ești principalul responsabil. 

Eunucul înghiţi în sec. 

— Este un domeniu complex și... 

— Şi eu sunt prea tânăr pentru a-l stăpâni! Nu 
sunt de aceeași părere. Neglijenţă, corupţie, 
privilegii inadmisibile... Nu iei în seamă aceste 
nereguli? 

— Ele mă preocupă, Maiestate. 

— Insuficient, Pothinus! Trebuie să scăpăm de 
aceste bube, dar altceva e mai urgent. 

Eunucul nu-l recunoștea pe băieţelul capricios, 
indiferent la problemele statului. 

— Potrivit informatorilor mei de la sala de 
gimnastică, Cezar ar fi amantul sorei mele. 

— Exact, Maiestate. 

— Romanul îmi lezează demnitatea! De ce n-a 


părăsit Alexandria? 

— Din cauza vânturilor din nord. 

— Își bate joc de noi şi se comportă ca un tiran 
într-o ţară cucerită! 

— La drept vorbind, obiectă Pothinus, se 
mulțumește să viziteze orașul, să urmărească 
învăţătura savanților Muzeului și să frecventeze 
Biblioteca. 

— Un viclean! Cezar studiază terenul și se 
pregătește să mă răstoarne de la putere. Fă tot 
ce-ţi stă în putinţă pentru a-l constrânge să 
plece. Dacă eșuezi, voi chema armata lui 
Achillas și voi folosi forţa. 

Pothinus se albi la faţă. 

— Maiestate, legionarii romani sunt soldaţi 
remarcabili și... 

— Nici ai noștri nu sunt lași, în plus, avem o 
enormă superioritate numerică. Execută 
ordinele, Pothinus, și fii eficace. 

x 

„Măi, să fie, recunoscu Unchiașul, asta da 
minunăţie!”, iar Vânt de Miazănoapte îi 
împărtășea părerea debarcând în marele port al 
Alexandriei, închis la est de capul Lochias; la 
vest, în portul Bunei Reîntoarceri, erau ancorate 
corăbii mari, comerciale. Măgarul admirase farul 
care domina cele două bazine principale 
separate de digul care lega insula Pharos de 
tărm. Un port interior, „cutia”, era legat de un 
canal către lacul Mareotis și braţul canopicl al 


Deltei Nilului. 

Chiar dacă templele și clădirile oficiale nu le 
egalau pe cele ale vechilor egipteni, ele nu erau 
lipsite de distincţie, și Unchiașul se minună de 
lărgimea străzilor, mai ales de cea a arterei 
principale, Calea Canopică, orientată de la est 
spre vest, lată de treizeci de metri și lungă de 
cinci kilometri. Străzile erau dispuse după un 
caroiaj care împărțea orașul în cinci cartiere, 
cărora administrația le dăduse numele 
corespunzătoare primelor cinci litere ale 
alfabetului grecesc. 

Agitația orașului părea necontenită: egipteni, 
greci, evrei, ciprioţi, asiatici și alţi străini din ţări 
apropiate sau îndepărtate alergau în toate 
părţile. Marinari, docheri, curieri, negustori, mici 
comercianţi, artizani își vedeau de treburile lor 
sub privirea cetăţenilor aparţinând celor cinci 
triburi deținătoare ale culturii grecești și 
dominând restul populaţiei. 

— Acum, ai văzut, îi zise Unchiașul lui Vânt de 
Miazănoapte, oamenii de aici sunt foarte 
nervoși, ar trebui să ne întoarcem în satul 
nostru. 

Măgarul, căruia trecătorii fi  admirau 
robusteţea și coloritul frumos al părului cenușiu- 
deschis, se făcea că nu îl aude. El îl urmă pe 
trimisul reginei, care o luă înspre cartierul 
palatelor. 

„Nu-mi miroase a bine, presimt c-o să intrăm 


în belele”, își zise Unchiașul care nu fusese 
niciodată în stare să prezică viitorul. 

Totuși, primirea se dovedi amabilă, iar 
șambelanul  Apollodor veni personal să-i 
întâmpine pe noii sosiți. 

— Mă bucur să te revăd! Cum ţi se pare 
capitala? 

— Superbă, superbă... Dar călătoria mi-a 
uscat gâtlejul. 

— O problemă ușor de rezolvat! Pivniţa 
palatului nu te va dezamăgi. Ti-am rezervat o 
locuință agreabilă, iar măgarul tău nu va duce 
lipsă de nimic. Crezi că va accepta să transporte 
corespondenţa privată a reginei? 

— Privată... Asta înseamnă confidențială? 

— Oarecum. 

„Ei, poftim, constată  Unchiașul, încep 
belelele.” 

— Regina Cleopatra este în siguranță? 

— Intre noi fie vorba, nu sunt sigur. Relația ei 
cu Cezar este de notorietate publică și mă tem 
ca ea să nu nemulţumească populația 
Alexandriei. Dar să nu fim pesimişti: romanul va 
părăsi până la urmă oraşul, iar noi ne vom relua 
obiceiurile. Între timp, îmi vei fi de mare ajutor. 
Te-ai descurcat atât de bine cu aprovizionarea 
adunăturii noastre de mercenari, încât munca la 
palat va fi o plăcere! 

— Ce va trebui să fac? 

— Să supraveghezi alimentele destinate 


Cleopatrei și lui Cezar. 

— Asta înseamnă... Să le gust? 

— Nu, nu! Vei avea la dispoziţie servitori 
pentru așa ceva. Tu te vei preocupa de calitatea 
produselor și vei alege cei mai buni furnizori. Ce 
zici, îţi convine această sarcină nobilă, plătită 
generos? 

Unchiașul se scărpină în bărbie. În mod 
evident, era prea frumos. 

— Bine, să încercăm... 

Sicilianul îl bătu cu palma pe umăr. 

— Bine ai venit la palat! Vom face treabă bună 
împreună. „Unde m-au adus zeii?” se întrebă 
Unchiașul. 


45 


Ghidat de Cleopatra, Cezar descoperi cu 
plăcere atelierele din Alexandria care 
produceau mărfuri de preţ exportate în 
numeroase ţări, mai ales veșminte de lână și de 
in. Romanul observă că războaiele de ţesut erau 
puse sub sigiliu, iar muncitorii controlaţi, pentru 
a se evita confecţionarea de mărfuri clandestine 
pentru care nu se plătea impozit. Aceeași 
severitate pentru parfumieri și sticlari, de o 
îndemânare uluitoare și a căror muncă aducea o 
adevărată avere statului. Poliţia era peste tot, 
astfel încât să se evite o economie paralelă. 
Taxele, considerabile, asigurau modul de viaţă 
al aristocraților greci, singurii abilitaţi să poarte 


titlul de „cetăţeni ai Alexandriei”, conform 
principiilor democrației care le asigura 
menţinerea privilegiilor. Bineînţeles, femeile 
erau considerate niște minore care depind de 
un tutore. Preluând puterea, grecii distruseseră 
statutul egiptencelor, egale cu bărbaţii, și nu 
păstraseră decât imaginea reginei, prezentă 
alături de rege. Întrucât în epoca faraonică soțul 
era numit „frate”, iar soţia „soră”, regii Ptolemei 
se pronunţaseră pentru necesitatea unui cuplu 
regal care unea un frate și o soră de același 
sânge. 

Cezar admiră bijuteriile din aur ornate cu 
pietre preţioase și nu scăpă ocazia să-i ofere 
Cleopatrei un colier magnific pe care i-l puse 
imediat la gât. Împreună, se amuzară să 
studieze cu atenţie faimoasele figurine de 
teracotă, CU repertoriu nelimitat. Ele 
reprezentau farul, templele, divinităţile, actori, 
muzicieni, dansatori, purtători de lampă, 
animale, personaje  grotești, bărbați cu 
mădularul viguros și amanți dedându-se la 
hârjoneli vesele. 

Uitând de Roma, imperatorul pătrundea în 
inima vieţii alexandrine, petrecea zile 
captivante și nopţi fermecătoare, din ce în ce 
mai îndrăgostit de tânăra lui metresă. El, noul 
Romulus, fiu al lui Venus și descendent al 
eroului Eneas, vorbi de lunga lui carieră: tribun 
militar, chestor, edil, consul, proconsul, general 


victorios, dar și Mare Pontif, adică șef al religiei. 

— Te invit la o ceremonie celebrată la 
Serapeum, marele templu al lui Serapis, îl 
anunţă Cleopatra. 

O sută de trepte duceau la sanctuarul 
construit pe o colină ce domina cartierul 
Rhakotis, nume al unui vechi sat egiptean. O 
imensă esplanadă preceda edificiul cu acoperiș 
poleit cu aur. La adăpostul unui portic, o 
bibliotecă numărând mii de lucrări. 

Cleopatra și Cezar trecură pragul templului cu 
ziduri decorate cu fâșii de aur, argint și bronz. 
Pătrunzând printr-o fereastră situată la răsărit, 
razele soarelui luminau gura statuii colosale a 
lui Serapis, un bătrân bărbos și cu părul lung, 
care stătea pe un tron și ţinea în mână un 
sceptru. Lângă el, Cerber, câinele infernului. 
Purtând pe cap un oboroc ornat cu spice de 
grâu și ramuri de măslin, zeul avea ochi din 
pietre preţioase care străluceau în întuneric. 

— Serapis i-a apărut în vis lui Ptolemeu |, îi 
dezvălui Cleopatra, și i-a cerut regelui să-i ofere 
un lăcaș în Alexandria. În fiinţa lui se contopesc 
străvechiul zeu al renașterii, Osiris, și taurul 
Apis, simbol al puterii vitale. Făcând pământul 
roditor, Serapis se unește cu Isis, suverana 
marilor mistere, și protejează cuplul regal. 

Niște preoţi puri, îmbrăcaţi cu veșminte de in 
alb, apărură în procesiune și se așezară în jurul 
statuii. Cezar și Cleopatra se apropiară. 


— Accepţi să participi la acest ritual? îl întrebă 
ea cu voce scăzută, 

— Va fi periculos? 

— Serapis face pământul roditor, îi aminti 
regina emoţionată, și mă tem să nu... 

— Să-l lăsăm pe zeu să acţioneze, decise 
Cezar. 

leșind din penumbră, superiorul preoţilor puri 
purta într-o mână un vas cu apă lustrală și în 
cealaltă un vas din care ţâșnea o flacără. 

Recunoscându-l pe Hermes, Cleopatra își 
înăbuși un strigăt de uimire. Fericită să-l ducă 
pe amantul ei în templu și să-l determine să 
facă un pas decisiv, ea realiza și mai bine 
importanţa acestui moment. 

Obișnuit să susţină privirea bărbaţilor cu un 
caracter puternic, Cezar fu impresionat de cea a 
marelui preot și se simţi incapabil să-l domine. 

Din instinct, regina și imperatorul 
îngenuncheară. 

Hermes vărsă apa purificatoare pe fruntea lor 
și trecu flacăra creatoare prin dreptul feţei lor. 
Folosind două elemente majore cu ajutorul 
cărora zeii creaseră universul, el făcu sufletele 
celor doi amanți să descopere realităţi invizibile. 

x 

De pe esplanada templului, Cezar și Cleopatra 
contemplară îndelung Alexandria, portul și farul. 
Soarele de toamnă scălda orașul într-o lumină 
blândă, iar albastrul mării se unea cu cel al 


cerului, formând un tablou idilic, ca și cum nimic 
nu putea să tulbure pacea acelei zile perfecte. 

Cleopatra îi oferea lui Cezar o lume nebănuită, 
cea a iubirii, cea a unei capitale cu bogății 
surprinzătoare, cea a unui Orient care se 
dovedea a fi un izvor de prosperitate. Era 
palpitant să trăiască aici, să descopere un nou 
orizont. Şi ce fericire să frecventeze Muzeul și 
Biblioteca, să-i asculte pe filosofi și savanţi, să 
exploreze texte care transmiteau înţelepciunea 
scriitorilor antici! 

Refuzând mondenităţile, Cezar lua cina doar 
cu Cleopatra, ale cărei vorbe îl încântau. 
Savurând erudiția și umorul ei, ar fi vrut să 
oprească timpul în loc și să se bucure pentru 
totdeauna de miracolul acestei comuniuni. Oare 
acele zile fericite din Alexandria reprezentau 
sfârșitul conflictelor brutale prin care trecuse, 
oare Cleopatra era adevăratul său destin? 

Cezar își punea întrebări, regina îi răspundea 
prin ardoarea sentimentelor ei. Prizonier al 
dorințelor și al plăcerilor, el nu simţea nevoia să 
plece și era convins că ajunsese în sfârșit pe 
tărâmul la care visase. 

Cleopatra evoca vârsta de aur a școlii din 
Alexandria, secolul matematicianului Euclid"”, al 
sculptorului Apelle și al poetului Callimah, când 
slujnica  Charmion,  jenată,  îndrăzni să-i 
deranjeze pe cei doi îndrăgostiţi. 


Secolul | î.H. (n. a.) 


— Un ofiţer vrea să vă vadă. 

— Cum îl cheamă? întrebă Cezar. 

— Rufin. Pretinde că e ceva grav. 

Locotenentul /mperatorului nu se ţinea de 
farse, venirea lui era probabil justificată. 

— Să între. 


46 

Incapabil să-și stăpânească emoţiile, Rufin 
tuna și fulgera. 

— Este intolerabil! își bate joc de noi, situaţia 
asta nu mai poate dura. Şarpele ăsta de 
Pothinus... 

— Ce mârșăvie a comis? întrebă Cezar. 

— A livrat soldaţilor noștri grâu vechi, 
mucegăit, și bere imposibil de băut! Acest fapt 
provoacă nemulțumiri în rândurile noastre și 
oamenii se miră că nu intervenițţi. 

— Liniștește-te, Rufin, voi rezolva problema 
chiar mâine. 

În noaptea aceea, Cezar dormi puţin. 
Cleopatra își folosi toate resursele de seducţie 
pentru a-l reţine lângă ea și a-l împiedica să-l 
trezească pe eunuc. Pentru că orele viitoare se 
anunțau dificile, regina îl târî cu ea în vâltoarea 
plăcerilor. 

x 

Pothinus se aştepta să fie convocat de Cezar, 
dar nu în acel loc: micuțul palat al Cleopatra de 
pe insula Antirhodos, situat lângă un templu al 


zeiţei Isis. Vederea era superbă. În depărtare, 
marea strălucea. 

Cu mâinile încrucișate la spate, cuprins de o 
mânie stăpânită, imperatorul nu se mai sinchisi 
de formulele de politeţe. 

— Ce înseamnă asta, Pothinus? 

— Despre ce vorbiţi? 

— Despre mâncarea stricată livrată soldaţilor 
mei. 

— Le ofer ceea ce am, iar ingratitudinea 
voastră mă consternează. Romanii n-ar trebui 
să se arate mulţumiţi că sunt hrăniţi pe 
cheltuiala altora? 

— Nu apreciez ironia ta! 

Tonul eunucului deveni mieros. 

— Locuitorii Alexandriei vă mulţumesc că aţi 
evitat un conflict sângeros reconciliindu-i pe 
Ptolemeu și Cleopatra. Totuși, prezenţa voastră 
prelungită ar putea deveni izvor de discordie și 
ar fi înţelept, în ceea ce vă privește, să vă 
întoarceţi la Roma. Administraţiile noastre vor 
încheia contracte comerciale, iar între noi va 
domni cea mai bună înţelegere. Vânturile din 
nord s-au potolit, călătoria nu mai prezintă 
riscuri. 

Scurta tăcere a lui Cezar îi dădea lui Pothinus 
speranţa unui răspuns favorabil. Argumentele 
aveau greutate, iar generalul ăsta nu se gândea 
decât la cariera lui. Interludiul Cleopatra, oricât 
ar fi fost de plăcut, trebuia să se termine. 


— Curtezan făţarnic ce ești, îndrăznești încă o 
dată să-mi dictezi conduita! N-am de gând să 
părăsesc Alexandria unde am multe lucruri de 
descoperit, și singurii mei interlocutori vor fi 
regele Ptolemeu și regina Cleopatra. Tu strânge 
iute cei zece milioane de dinari datoraţi Romei 
și hrănește-mi soldaţii așa cum trebuie. Altfel, 
voi cere capul tău și îl voi obţine. 

Alb la faţă, Pothinus era aproape mort de frică 
și fu fericit sa iasă teafar din palatul acela 
blestemat. 

x 

Timp de mai multe ore, eunucul nu-și potoli 
mânia și personalul său fu nevoit să-i suporte 
dispoziția proastă și capriciile. Când veni 
preceptorul Teodot, îi povesti în detaliu umilirea 
la care îl supusese bruta de roman. 

— Ucigașul ăsta m-a ameninţat, pe mine, 
Pothinus! Vrea să-mi taie capul, să pună 
stăpânire pe Alexandria, să-l destituie pe 
Ptolemeu și să-și urce târfa pe tron! Degeaba o 
să-i dăm banii pe care-i cere, asta nu va servi la 
nimic; abia azi văd clar ce joc face! 

— Așadar, împărtășești opinia mea și a regelui 
nostru: trebuie să scăpăm de Cezar și de 
Cleopatra. Ştii că s-au dus la templul lui Serapis 
și că au fost binecuvântaţi cu apă și foc, 
asemenea unui viitor cuplu regal? 

— E prea de tot, să acţionăm cât mai repede! 

— Să folosim vechile metode, preconiză 


Teodot; oricât de suspicios ar fi romanul ăsta, 
tot o să-i venim de hac. 
x 

Isis, deținătoare a secretelor învierii din morți 
și a formulelor magice; Isis, mamă a lui Horus, 
întruchipare umană a  șoimului celest și 
protector al regalității. Venerând-o pe zeiță în 
micul sanctuar al insulei Antirhodos, Cleopatra 
avea sentimentul că se întoarce în timp și se 
contopește cu spiritul marii zeițe al cărei nume 
se scria, în hieroglife, cu un semn care 
reprezintă un tron. Ea, care îi era călăuzitoare și 
inspiratoare, o îndemna să depăşească 
frontierele Greciei și ale Alexandriei pentru a 
regăsi rădăcinile Egiptului faraonic și pentru a 
face arborele vieţii să înflorească din nou. 

Să-l iubească pe Cezar, să fie iubită de el... 
Miracolul acela nu-i era de ajuns tinerei regine. 
Dăruindu-i acea fericire neașteptată, Isis n-o 
incita oare să-și exercite pe deplin funcţia 
domnind peste întreg Egiptul și nu doar peste 
Alexandria? Încetând să mai fie o străină, 
Cleopatra se înscria în șirul dinastiilor care 
primeau moștenirea faraonilor și o duceau mai 
departe. 

— Dacă asta este dorinţa ta, zise vocea gravă 
a lui Hermes, nu i-o ascunde lui Cezar și 
convinge-l să te ajute să-ţi realizezi visul. 

Statura înaltă a magului umplea micul templu. 

—Nu la Alexandria va putea să ţi se 


împlinească măreţul plan, zise el. Departe de 
aici, în sud, la Dendera, constructorii ridică un 
imens sanctuar consacrat zeițelor Hathor și Isis. 
Va fi unul dintre cele mai frumoase din ţară și 
acolo te vei iniţia în marile mistere, cu condiţia 
să nu uiţi chemarea lui Isis, chiar și în timpul 
celor mai grele încercări. 

Hermes își deschise palma dreaptă; conţinea 
o piatră neagră care difuza o lumină portocalie. 

— Când ritualiștii adună bucăţile împrăștiate 
din trupul lui Osiris și îl refac, ei fasonează 
această piatră divină pe care Isis o folosește 
pentru a-l reînvia pe soţul ei defunct. În fiecare 
an, în timpul celebrării, piatra moare și renaște. 
Aceasta este ultima, cea mai recentă, 
Cleopatra; nu te despărţi de ea și folosește-o cu 
înţelepciune. 

— Luminează-mă și mai mult! Cum... 

— Să guvernezi presupune să știi să înfrunţi 
încercările la care te supune destinul. Când 
situaţia o va cere, dovedește-ţi valoarea. 

Hermes îi dădu piatra Cleopatrei și ieși din 
sanctuar. 


47 


Regina dormea goală și Cezar o contempla. 
Nopțile erau la fel de frumoase precum zilele și 
pasiunea lui pentru Cleopatra creștea neîncetat. 
Talentele ei de amantă erau completate de 
farmecul unei conversații mereu reînnoite, când 


superficială, când profundă. Înfocată și tandră, 
entuziastă și delicată, această tânără era o 
fiinţă de excepţie căreia Cezar nu reușise nici 
pe departe să-i înțeleagă toate misterele. 

Ea deschise ochii și privirile li se încrucișară. 

— Trebuie să-ţi spun adevărul, murmură ea. 

— Ce mi-ai ascuns? 

— Esenţialul. 

Intrigat, Cezar se așeză pe marginea patului și 
îi luă cu blândeţe mâinile. 

— Complotezi împotriva Romei? 

— Te iubesc, Cezar, și îmi iubesc ţara care nu 
se reduce la Alexandria. S-a deschis un drum 
care duce la Egiptul faraonilor, prezenţi în 
străfundul sufletului meu. Vreau să reînviez acel 
Egipt și să-i redau măreţia trecută. 

— Imperiul acela a dispărut, vârsta lui de aur 
este de mult apusă. 

— Alexandria este o amăgire. Pentru prima 
oară, capitala Egiptului este un port pentru că 
grecii au ales să se așeze la marginea ţării 
reale, între mare și un lac, uitând gloriosul 
trecut al Celor Două Ţări! Dar acest trecut nu 
este mort; dimpotrivă, el renaște sub forma 
unor temple imense în care gândirea anticilor 
continuă să fie predată și transmisă. Eu am 
devenit egipteană și această transformare îmi 
câlăuzește viaţa. 

— Visezi să fii... faraon? 

— Au existat femei care au îndeplinit funcția 


supremă, și această instituţie a rămas în 
vigoare. Până și Alexandru cel Mare a trebuit să 
se încoroneze faraon pentru ca puterea lui să fie 
recunoscută de poporul egiptean! Succesorii săi 
au respectat obiceiul, dar au greșit închizându- 
se în palatele și în mentalitatea lor grecească. 
Tu ai ieșit dintre graniţele ţării tale și ai 
cutreierat lumea. Mâine, vei ridica Roma la rang 
de imperiu și poţi să-mi înţelegi ambițiile care 
nu se opun alor tale. 

Discursul Cleopatrei era cel al unui șef de stat 
și Cezar îl luă în serios. Desigur, viziunea ei 
nebunească n-avea nicio șansă să prindă formă. 
Totuși, regina îi va consacra energia și 
capacităţile ei și va încerca să-i dea o aparenţă 
de realitate. Un Egipt legat de spiritualitatea și 
tradiţiile lui, un Egipt puternic și mândru de 
prestigiul său... Cezar n-avea de ce să se teamă 
de un asemenea partener. Femeia pe care o 
iubea guverna Cele Două Ţări cu intenţia de a le 
reface prosperitatea, iar bogăţiile produse vor fi, 
în mare parte, exportate spre Roma. Aliați, 
Egiptul și Roma vor domina Orientul și 
Occidentul. 

Neliniștită, regina aștepta verdictul 
imperatorului. Fără sprijinul său, visul ei va 
rămâne literă moartă. 

— Eu am planuri mari pentru Roma, tu ai 
pentru Egipt și ne iubim unul pe celălalt la fel de 
mult cum ne iubim ţările. O femeie cu vedere 


scurtă și îngustă la minte m-ar fi dezamăgit. Dar 
tu, tu aspiri să răstorni cursul timpului 
reconstruind Cele Două [ări asemenea 
strămoșilor tăi! Este imposibil, Cleopatra, dar 
numai imposibilul mă interesează și n-am 
încetat să-l înfrunt. Arată-te la înălțimea 
idealului tău și vom rămâne uniţi pe vecie. 

Mulţumindu-i lui Isis, tânăra femeie îşi 
îmbrăţișă amantul. În curând, se vor duce la 
Dendera pentru a o venera pe marea zeiţă și 
pentru a se impregna cu puterea ei. 

x 


Încântat să străbată bulevardele şi străzile 
Alexandriei, Vânt de Miazănoapte își îndeplinea 
la  perfecţie funcţia de factor poștal și 
transmitea celor interesaţi scrisorile personale 
ale reginei. Artizani și comercianţi primeau 
comenzi pe care se grăbeau să le livreze, 
ultimul fiind cel mai bun parfumier din capitală, 
care îi rezerva ilustrei lui cliente un parfum 
incomparabil pe bază de iasomie. Măgarul îi 
ducea și evreului Antipatros, susţinător al lui 
Cezar, scurte rapoarte care îl informau despre 
situația de la palat. Întrucât imperatorul îşi 
prelungea șederea, afișându-și legătura cu 
Cleopatra, exista pericolul unor reacţii 
alarmante din partea clanului lui Ptolemeu. 
Aceste evenimente  întăreau opinia lui 
Antipatros și a comunităţii sale: Roma era 
menită să joace un rol determinant pentru 


viitorul strălucitoarei Alexandrii și să te opui lui 
Cezar ar fi o greșeală fatală. 

Cât despre Unchiaș, el se achita de sarcina lui 
spre marea satisfacţie a  șambelanului 
Apollodor. Cărnuri, legume și fructe erau alese 
astfel încât să fie pe placul lui Cezar și al 
Cleopatrei, iar Unchiașul, explorând pivniţa și 
impunându-și să guste personal din fiecare 
amforă, oferea cuplului regal vinuri de cea mai 
bună calitate. 

In dimineaţa aceea, după plecarea lui Vânt de 
Miazănoapte, el îi primi pe furnizori și, după un 
examen minuţios, alese ingredientele pentru 
masa de prânz pe care avea s-o pregătească 
bucătarul reginei: fileuri de biban, pulpă de 
miel, bob cu chimen, brânză proaspătă, 
struguri, prăjitură cu mere. O masă ușoară la 
care trebuia să ofere un vin alb tânăr și 
proaspăt, apoi un vin robust provenind din 
podgoriile regale ale Deltei Nilului. 

La intrarea în pivniţă, îl așteptau doi 
necunoscuți. Cu fruntea îngustă, nebărbieriţi, nu 
făceau parte din personalul reginei. 

— Cine sunteţi și ce faceţi aici? 

Unul din cei doi indivizi scoase un cuţit și îl 
împunse ușor pe Unchiaș în burtă. 

— Ai cheile de la pivniţă? 

— Da, dar... 

— Deschide ușa sau te spintec! 

Constrâns să se execute, Unchiașul folosi 


două chei groase de fier. Necunoscuţii îl 
împinseră pe scară. 

— Vinul pentru masa de prânz a lui Cezar, 
ceru unul dintre ei. Unchiașul arătă două 
urcioare. Abia făcu gestul că al doilea hoţ îl lovi 
în ceafa cu o bâtă. Victima lui se prăbuși, 
inconștientă. 

— ÎI termin cu cuțitul? întrebă tovarășul lui. 

— Nu te mai obosi, e mort deja. 

Cei doi zbiri urcară scara, închiseră cu cheia 
ușa pivniţei și îi dădură cele două urcioare 
asistentului  bucătarului şef, care le era 
complice. Toți trei primiseră o sumă 
considerabilă și, când va fi găsit cadavrul 
Unchiașului, situaţia avea să fie schimbată 
radical, lăsând din nou câmp liber lui Pothinus și 
clanului său. 


48 
După o dimineaţă petrecută în compania 
Cleopatrei, citind istoria  dinastiilor din 


străvechiul Egipt scrisă de preotul Manethon, lui 
Cezar îi era foame și sete. Paharnicul îi servi o 
cupă de vin alb proaspăt pe care îl savură cu 
înghiţituri mici. 

Cleopatra era cuprinsă de o bucurie nouă, cea 
a speranţei. De-acum, visurile ei cele mai 
nebunești nu mai erau doar niște miraje. 
Experienţa și geniul politic al imperatorului erau 
atuuri majore și cuplul lor făcea progrese 


consolidându-se şi impunându-se în faţa 
popoarelor lor. Regina era nerăbdătoare să se 
îmbarce pentru a merge la Dendera ca să fie 
miruită de zeiță. Numai atunci, domnia ei va 
începe. 

Cezar își duse mâna la frunte. 

— Am o migrenă subită... Mi-a tăiat pofta de 
mâncare. 

Broboane de sudoare îi apărură la rădăcina 
părului, faţa lui căpătă o paloare îngrijorătoare 
și respiraţia îi deveni întretăiată. 

Cleopatrei nu-i luă mult să înţeleagă ce se 
întâmplă; odinioară, cei de la curtea Ptolemeilor 
foloseau cu ușurință otrava. Ea alergă până în 
sala de baie, deschise caseta în care se afla 
piatra neagră a lui Hermes și se întoarse la 
Cezar care era cu ochii în gol, pe punctul de a 
leșina. 

Încrezându-se în instinctul său, ea îi trecu ușor 
piatra peste buzele golite de sânge. Lipsa 
efectului nu o descurajă, se încăpăţână să mai 
încerce. Când apăru o nuanţă de roșu, știu că 
perseverenţa ei îi va salva iubitul. 

Încet-încet, respiraţia lui Cezar reveni la 
normal, sudoarea dispăru, ochii încetară să i se 
dea peste cap. Imperatorul se ridică în picioare, 
epuizat. 

— Durerea asta... durerea asta îngrozitoare... 


îmi trece... Și tu, tu... Nu m-ai abandonat. 
xX 


— Să-l otrăvească pe Cezar? se miră 
Ptolemeu. Draga mea soră, cine ar fi fost destul 
de nebun să comită o asemenea crimă? 

— Oamenii tăi, dragul meu frate. Nu-l detestă 
ei pe imperator? Şi nu îndrăznesc să-mi 
imaginez că tu ai dat ordinul să fie asasinat 
trimisul Romei și executorul testamentar al 
tatălui nostru. 

— Baţi câmpii! N-am decât un reproș să-i fac: 
de ce nu pleacă din Alexandria? 

— Pentru că mă iubește și îl iubesc. 

—O legătură trecătoare și fără viitor! 
Convinge-l pe roman să părăsească Alexandria 
și vom trăi în pace. 

— Cine a încercat să-l otrăvească pe Cezar? 

— Habar n-am, dragă soră! 

— Pothinus trebuie să știe. 

Regișorul scrâșni din dinţi. 

— Ai fi în stare să-l bănuiești pe șeful 
guvernului meu? 

— Al guvernului nostru, dragă frate. E datoria 
lui Pothinus să-l descopere cât mai repede pe 
vinovat, dacă nu vrea să declanșeze furia 
îndreptăţită a lui Cezar. 

x 

Vânt de Miazănoapte stătea aşezat la 
căpătâiul  Unchiaşului, care avea ceafa 
bandajată, și îi lingea mâinile pentru a-i 
transmite forţa lui. Îngrijit de cei mai buni 
specialiști ai Muzeului, rânitul abia scăpase din 


ghearele morţii. De cum deschise ochii, ceru o 
cupă de vin tare și îi descrise cu precizie pe cei 
doi agresori. 

Ancheta lui Pothinus nu durase decât o zi. 
Acesta îi prezentase lui Cezar, care își revenise 
complet, cadavrele celor doi criminali și pe al 
complicelui lor, un ajutor de bucătar al 
Cleopatrei. Paharnicul nu avea niciun amestec. 
Cei trei asasini se omorâseră, pasămi-te, între ei 
și nimic nu lăsa să se presupună că fuseseră 
plătiţi de cineva. Animaţi de sentimente 
antiromane, cei trei smintiţi își ispășiseră crima 
și cazul era închis. 

Cezar și Cleopatra nu-l păcăleau pe eunuc cu 
mutismul lor. Nici el, nici ea nu credeau în 
această  înscenare, convinși că el era 
organizatorul acelui complot nereușit. Între acel 
cuplu imposibil și Ptolemeu, calmul nu era decât 
de faţadă, iar Pothinus se afla în mijlocul 
câmpului de luptă. 

— Imbecilii ăia trei au dat greș, se plânse 
Teodot care făcuse rost de otravă. Cezar își va 
lua acum mii de precauţii și nu vom mai reuși 
să-l atingem. 

— Te înșeli, obiectă Pothinus. O să-i distrugem 
reputaţia și o să stârnim ura populaţiei. 

x 


Însărcinatului cu paza comorii templului nu-i 
veni să-și creadă urechilor. Funcţionarii de la 
ministerul finanţelor își băteau joc de el! 


— Să vă dau vasele de aur și argint? E o 
glumă proastă? 

— E ordinul lui Cezar.  Rechiziţionează 
bogăţiile din sanctuarele noastre. 

— Din câte știu eu, nu romanul ăsta ne 
guvernează! 

— Suveranii noștri sunt obligaţi să se supună 
ordinelor lui. N-are rost să mai stăm la discuţii. 

— Şi dacă refuz? 

— Vei fi condamnat, iar legionarii vor jefui 
templul. Cea mai bună soluţie este să te supui. 

Cu moartea în suflet, preotul deschise ușa de 
la camera comorii, iar funcţionarii își umplură 
sacii cu obiecte rituale. 

După ce-și îndeplini neplăcuta sarcină, preotul 
îi contactă pe colegii lui, însărcinaţi să 
administreze bunurile din templele lui Isis, 
Kronos, Poseidon, Pan și ale celorlalte divinităţi 
prezente în Alexandria. 

Peste tot, aceeași constatare: generalul roman 
jefuia comorile sanctuarelor din capitală ca să 
îmbogăţească Roma! Comportându-se ca un 
hoţ, devenea un profanator și dușmanul zeilor 
greci. Preoții se  reuniră de urgenţă și 
condamnară atitudinea străinului. 

O delegaţie se duse la palat, cerând audienţă. 
Pothinus primi principalele personalități 
religioase ale cetăţii și le ascultă cu atenţie. 
Fiindcă îl presau să intervină, el nu-și ascunse 
descumpănirea și le mărturisi adevărul: amant 


al Cleopatrei, Cezar pregătea înlăturarea lui 
Ptolemeu și nu va întârzia să-și urce metresa pe 
tron,  proclamându-i  atotputernicia. Atunci, 
Cleopatra, aliată a Romei, își va exercita tirania, 
îi va elimina pe preoţi și pe foștii demnitari, va 
pune soldaţi în locul lor și-i va stoarce de bani 
pe cei bogaţi. Prizonier al legionarilor, Ptolemeu 
avea mâinile legate. 

Singura soluție: o revoltă populară, în 
înţelegere cu consiliul de regență și armata. 

Disperaţi, preoţii aprobară această strategie și 
promiseră să răspândească ordinul. 


49 


Micuţul Ptolemeu adoptă o atitudine foarte 
demnă și îi măsură pe cei doi sfătuitori ai săi cu 
un aer dispreţuitor. 

— Se spune că Cezar ar jefui comorile 
templelor din Alexandria. S-a adeverit zvonul 
asta? 

— Din păcate da, răspunse Teodot, mâhnit, iar 
preoţii sunt consternaţi. 

— l-am primit în audienţă, adăugă Pothinus, și 
am încercat zadarnic să le potolesc furia. 

— Aceste acte de violență sunt insulte 
intolerabile la adresa suveranităţii noastre! zise 
regele. Înţelegeţi că trebuie să-l alungăm pe 
roman? 

— Aveţi dreptate, recunoscu eunucul, dar 
refuză să părăsească orașul, atât de tare s-a 


atașat de sora voastră. După părerea mea, 
acest cuplu malefic a hotărât să vă înlăture și să 
preia puterea. Viața vă este în pericol, 
Maiestate. 

— In acest caz, să acţionăm! 

— Diplomaţia a devenit inutilă, Cezar și 
Cleopatra nu vor da înapoi. De aceea o 
intervenţie militară pare indispensabilă. 

Adolescentul păru contrariat. 

— Războiul contra Romei... 

— Roma este departe, preciză Teodot. Va fi 
vorba de un război împotriva lui Cezar, la 
Alexandria, pe teritoriul nostru, și nici chiar un 
imperator nu va fi în stare să ne învingă, căci 
superioritatea noastră este covârșitoare. Îl vom 
înfrânge pe acest cuceritor și îl vom decapita, 
ca și pe Pompei. Roma își va alege un nou 
comandant și va uita de Egipt. 

— Cezar nu dispune decât de un număr mic 
de corăbii și legionari, îi aminti Pothinus. Atacul 
generalului Achillas şi revolta poporului 
Alexandriei îl vor copleși. 

Regișorul înălță capul. 

— Eu, Ptolemeu, învingător al marelui Cezar! 
Ce triumf fabulos... Îi voi călca în picioare 
cadavrul și o voi ucide pe Cleopatra cu mâinile 
mele! 

— Secolele viitoare vă vor cânta gloria, îl 
asigură Teodot, iar poeţii vă vor elogia faptele 
de vitejie. 


La această idee, monarhul simţi o bucurie 

sălbatică. În sfârșit, o va întrece pe Cleopatra! 
x 

Pothinus era un ministru meticulos și n-avea 
obiceiul să acţioneze în pripă. Ca să-l ucidă pe 
Cezar se impunea să-și ia toate precauţiile 
necesare. Nu trebuia să lovească decât atunci 
când era sigur de reușită, doborându-și 
adversarul încă de la primul asalt. Se lovea însă 
de o problemă delicată. Fin strateg, imperatorul 
era fără doar și poate conștient de slăbiciunea 
trupelor sale și probabil chemase întăriri. 
Acestea vor evita portul Alexandria, ușor de 
închis, și vor trece prin Pelusium, unde 
generalul Achillas aștepta ordine. Presupunând 
că o legiune era deja pe drum, Achillas o va 
intercepta, blocând drumul spre Alexandria. În 
consecinţă, el trebuia să-și divizeze trupele, 
lăsând la Pelusium o garnizoană suficient de 
mare. 

Acest imperativ implica un atac provenind din 
interiorul capitalei, ceea ce nu era ușor de 
organizat. Ajutat de Teodot, Pothinus elaboră un 
plan fără cusur. După ce vor primi instrucţiunile, 
preoţii o vor face pe agenţii de legătură, iar 
legionarii cantonaţi în cartierul Bruchion nu-și 
vor da seama de nimic. 

Forţele de securitate îi vor înarma pe sclavii 
aristocraților greci și le vor promite recompense 
frumoase după obţinerea victoriei. 


Atașaţi de stăpânii lor, acești indivizi vor fi 
fericiți să se lupte cu romanii și să-și 
dovedească vitejia. Până la declanşarea 
conflictului, ei vor fi mult mai bine hrăniţi decât 
de obicei și vor fi scutiţi de unele corvezi. 
Soldaţii lui Cezar vor decima cu siguranţă 
această trupă, dar ea le va cauza pierderi și îl 
va slăbi și mai mult pe imperator. 

Pothinus va forma mai multe cohorte de 
veterani, masate în locuri strategice ale 
capitalei. Soldaţi experimentați, aceștia vor ști 
să ducă lupte sângeroase de stradă împotriva 
romanilor care nu prea cunoșteau orașul și nu 
erau obișnuiți cu acest gen de confruntare. 
Veteranii vor fi chemaţi să bareze strazile și 
străduţele ridicând ziduri, astfel încât să taie 
retragerea grupurilor de legionari prinși în 
capcană. Ei vor folosi catapulte care începeau 
să fie scoase din arsenal în cea mai mare 
discreţie. La acestea se vor adăuga turnuri de 
asediu prevăzute cu roţi și trase de cai. 
Destinate arcașilor, ele le vor da posibilitatea să 
ucidă un număr considerabil de legionari. 

Satisfăcut de acest dispozitiv de luptă la care 
Cezar, în pofida abilității lui, nu va avea cum să 
riposteze, eunucul i-l prezentă lui Ptolemeu care 
fu mândru să-l aprobe. 

— Mai rămâne un punct esenţial, Maiestate. 

— Care, Pothinus? 

— Regele este acela care trebuie să-i dea 


generalului Achillas ordinul de a pleca spre 
Alexandria cu o parte a trupelor lui. Am pregătit 
mesajul, lipsește doar sigiliul vostru. 

Adolescentul tinu  morţiș să citească 
documentul. 

— Excelent... Aprob mesajul și îl voi semna. 

Deodată, Ptolemeu șovăi. 

— Planul pe care l-ai pus la cale chiar ne 
garantează o victorie totală și definitivă? 

— Mă pun chezaș, Maiestate. Cezar a greșit 
prelungindu-și șederea în Alexandria, alegând-o 
pe Cleopatra drept metresă și urzind un complot 
ca să vă omoare și să încredințeze puterea 
deplină acestei vrăjitoare. Ne crede înfrânți, 
incapabili să reacţionăm. Când fulgerul îl va 
lovi, își va da seama că s-a lăsat orbit de 
vanitate. 

Privirea regișorului se înăspri. 

— M-au disprețuit, pe mine, urmașul lui 
Alexandru cel Mare! Nici Cezar, nici Cleopatra 
nu trebuie să supravieţuiască. 

— Fiţi sigur de asta, Maiestate. 

Ptolemeu îşi puse sigiliul. Pothinus rulă 
papirusul, îl legă cu sfoară și își puse și el 
sigiliul. Astfel, generalul Achillas nu se va îndoi 
de autenticitatea mesajului care avea să 
schimbe mersul istoriei. Războiul din Alexandria 
tocmai începuse, și Cezar habar n-avea. 


50 


Antipatros avea de gând să se răsfeţe cu un 
prânz copios. La capătul unor tocmeli aprige, 
omul de afaceri evreu îi vânduse omologului său 
cipriot o sută de urcioare decorate, de cea mai 
bună calitate, talgere din argint și o colecţie de 
bijuterii după care doamnele elegante vor fi 
înnebunite. Această mică avere îi va permite să 
cumpere un nou depozit, în apropiere de portul 
mare, și să angajeze personal. 

Vânt de Miazănoapte se prezentă la biroul său 
la ora obișnuită. Din tolba lui de piele, 
Antipatros scoase scrisoarea care îi era 
adresată. Nimeni altcineva n-ar fi putut face 
acest gest fără să fi primit o lovitură de copită 
din partea robustului măgar. 

Venind de la șambelanul Apollodor, misiva 
vorbea despre tentativa de asasinat din care 
Cezar scăpase ca prin urechile acului. 

— Urâtă treabă, murmură el, foarte urâtă. 

Unul din angajaţii săi îl alertă. 

— Se petrece ceva ciudat, stăpâne. Ar trebui 
să vedeţi. 

Antipatros îl mângâie pe Vânt de Miazănoapte. 

— Așteaptă-mă aici, voi avea probabil o 
scrisoare să-ţi dau. Ca să nu te plictisești, gustă 
niște dulciuri. 

Măgarul nu refuză pâinea crocantă cu 
curmale, în timp ce negustorul își urma ghidul. 

Acesta se opri în loc. 


— Atenţie, stăpâne, nu vă arătaţi! Clădirea de- 
acolo, de la răscruce... Se umple de oameni 
înarmaţi. Ai jura că-i o nouă cazarmă! 

O privire rapidă fu de ajuns: noii veniţi erau 
veterani aflaţi sub comanda unui ofițer superior. 

— Şi asta nu e tot, adăugă angajatul. 

Schimbând direcţia, îl duse pe Antipatros la 
intersecţia dintre un bulevard și o stradă, de 
obicei aglomerată. Niște militari din trupele de 
geniu ridicau un zid care avea să blocheze în 
curând accesul. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva, 
stăpâne... Ce ni se pregătește? 

— Un război civil. 

Omului de afaceri îi pierise pofta de mâncare. 
Se întoarse la biroul său, scrise un raport pentru 
Cleopatra și îl strecură în tolba lui Vânt de 
Miazănoapte. 

— E o misiune urgentă și periculoasă, preciză 
el; riști să întâlneşti obstacole serioase până să 
ajungi la palat. Te simţi în stare? 

Măgarul ridică urechea dreaptă și se 
îndepărtă, mergând în trap scurt. Dacă trupele 
lui Pothinus îi izolaseră deja pe Cezar și 
Cleopatra, nu exista mesager mai bun decât el. 
Cât despre Antipatros, el își lua răspunderea să- 
i informeze pe membrii comunităţii sale și să se 
gândească la măsurile care trebuiau luate. 

x 


Generalul Achillas era prost dispus. Abuzul de 


prostituate și de vin îl obosea, iar lipsa de 
activitate îl apăsa. Pentru a se calma, inspecta 
fortăreaţa de la Pelusium, organiza întreceri de 
luptă din care ieșea mereu învingător, trăgea cu 
arcul și străbătea fortificațiile privind marea. 

Când aghiotantul său îi aduse un mesaj oficial, 
el speră că această situaţie insuportabilă avea 
să se schimbe în sfârșit. Citirea textului nu-l 
decepţionă! Ptolemeu, prizonier al lui Cezar în 
Alexandria, cerea intervenția lui Achillas, 
recomandându-i totodată să mențină la 
Pelusium o parte din trupe, capabile să blocheze 
o eventuală armată chemată în ajutor de 
imperator. 

Cu alte cuvinte, era război! într-o clipă, namila 
cu față pătrățoasă și barbă neagră își recăpătă 
energia și dorința de luptă. Gândul că-l va 
masacra pe roman, demonstrându-și 
superioritatea, îl entuziasma peste măsură. 
lulius Cezar greșise că-l subestimase. 

Fără nicio îndoială, învingătorul în războiul cu 
galii trimisese emisari pentru a ridica o armată 
care să-i întărească contingentul redus de 
legionari staționat la Alexandria. Zadarnică 
precauţie, căci marina egipteană și vitejii lui 
Achillas îi vor opri la Pelusium pe acești 
eventuali intervenienţi de ultimă oră. Nimic nu 
confirma, la urma urmei, că rugămintea lui 
Cezar va fi îndeplinită. 

Generalul își reuni statul-major și solicită 


părerea principalilor săi tovarăși de arme, 
îngrijoraţi la ideea de a lupta cu Cezar. Achillas 
îi liniști și căzură de acord asupra efectivelor 
necesare: două mii de călăreţi și douăzeci de 
mii de pedestrași. După o seară de beţie și o 
noapte de odihnă, această armată va pleca să-l 
elibereze pe Ptolemeu și să-i învingă dușmanii 
lui. 

— Prieteni, strigă Achillas, să  sărbătorim 
viitorul nostru triumf. Să ni se aducă de băut! 

Generalul nu le acordă nicio atenție 
purtătorilor de urcioare cu bere tare, rezervate 
ofiţerilor. Printre ei, un tinerel blond înrolat cu 
forța, deși era partizan al Cleopatrei. Auzindu-i 
pe Achillas și statul său major bucurându-se 
pentru plecarea iminentă a armatei către 
Alexandria, tânărul înţelese că războiul era 
declarat și că regina se afla în mare pericol dacă 
acest atac o lua pe nepregătite. 

După ce-și termină treaba, blondul se întoarse 
în bucătăria fortăreței târșâindu-și picioarele. 

— Nu arăţi prea bine, remarcă superiorul lui. 

— Am febră... Mă ia cu frig. 

— Du-te să te culci, mâine o să te simţi mai 
bine. 

În loc să meargă în dormitorul comun, tânărul 
ieși din fortăreață. Cunoscând amplasarea 
santinelelor, profită de amurgul serii pentru a se 
furișa până la ţărmul bătut de valuri furioase. 

Bun marinar, nu se temea de vremea rea și de 


furia mării, cu condiţia să nu se îndepărteze de 
coastă și să aibă o ambarcaţiune solidă. 
Singurul loc unde putea găsi una era șantierul 
naval de la Pelusium. 

La căderea nopţii, doi paznici supravegheau 
corăbiile aflate în reparaţie. lar tinerelul blond 
avu noroc: o barcă în stare perfectă era legată 
la ponton. Prudent, el cercetă împrejurimile, 
temându-se de un rond de noapte. 

Întunericul, vântul... Tânărul profită de aceste 
elemente, conștient de caracterul aventuros al 
acțiunii lui. În caz de furtună, n-avea cum să 
evite scufundarea. Totuși, dorinţa de a o 
preveni pe Cleopatra îl obseda. 

Faptul că ajunsese până aici fără a fi fost 
reperat era un semn bun. Din moment ce zeii îl 
protejau, nu trebuia să se îndoiască de succesul 
său. Monștrii din adâncuri îi vor cruța viaţa, va 
reuși să ajungă la Alexandria și îl va împiedica 
pe generalul Achillas să comită o crimă. 

Cu speranţa în suflet, tânărul apucă vâslele. 


51 


Cu capul bandajat şi chinuit de migrene, 
Unchiașul își reluase totuși munca, asistat de un 
gardian care îi asigura protecţia. După 
interogatorii amănunțite, cei care lucrau la 
bucătărie, declaraţi nevinovaţi, rămăseseră la 
posturile lor. De acum înainte, trei degustători 
aveau să verifice alimentele și băuturile. 


— Măgarul tău, îl  avertiză  șambelanul 
Apollodor; vino repede. 

Îngrijorat, Unchiașul urcă patru câte patru 
treptele scării de la pivniţă și se duse la Vânt de 
Miazănoapte care era rănit la flancul stâng. 

— A fost atacat, constată Sicilianul. Stai 
liniștit, veterinarul palatului o să-l îngrijească. 

Răsuflând greu, măgarul abia scăpase din 
ghearele morţii. Citind în ochii lui, Unchiașul 
căută în tolbă și găsi misiva lui Antipatros. 

— Du-i-o Cleopatrei, îi zise  Unchiașul 
Sicilianului. Vânt de Miazănoapte și-a riscat 
viaţa ca să ne-o transmită. 

x 

De la terasa palatului Cleopatrei de pe insula 
Antirhodos, Cezar contempla marea, drumul 
care ducea la Roma și flotila lui trasă la țărm. 
De mult timp ar fi trebuit să ridice ancora și să 
uite de țara asta... Dar aici se afla Cleopatra, cu 
viziunea ei despre viitor, cu spiritul ei râvnind 
imposibilul, cu puterea farmecelor ei. Forța 
iubirii? Cezar nu o nega. Dincolo de ea se profila 
reînvierea imperiului faraonilor, izvor de 
inspirație pentru viitoarea Romă. 

Șederea la Alexandria și întâlnirea cu această 
regină neobișnuită îi modificau destinul. In 
câteva rânduri, imperatorul știuse că tulbura 
cursul inexorabil al timpului și impunea voinţa 
lui unor popoare, mai întâi ostile, apoi 
recunoscătoare. Această femeie îl vrăjea și, prin 


ea, milenii de grandoare îl incitau să-și 
depășească micimea și să fondeze propriul 
imperiu. 

Această ambiţie implica riscuri considerabile și 
tentativa de otrăvire va fi cu siguranţă urmată 
de alte agresiuni. Conștient de pericol, Cezar n- 
avea de gând să dea înapoi. Ar fi o lașitate din 
partea lui să nu încerce aventura. 

Când Cleopatra veni alături de el și îl luă de 
braţ, Cezar simţi o forţă nouă. 

— Visezi la Roma? îl întrebă ea. 

— La o Romă imensă pe care sper s-o văd 
născându-se. 

Apollodor tuși ușor și cuplul se întoarse spre 
el. 

— Un mesaj urgent pentru regină. 

Citirea lui o mâhni pe Cleopatra. 

— Aliatul nostru, negustorul evreu Antipatros, 
este foarte îngrijorat; cohorte de veterani se 
strâng în diferite cartiere ale Alexandriei, iar 
soldaţii aduc catapulte și încep să bareze 
străzile. 

Cezar citi și el acel raport alarmant. 

— Ptolemeu se pregătește să mă atace și are 
de gând să profite de un război de hărţuire 
urban cu care legionarii mei nu sunt obișnuiți. 

— Acolo jos, strigă Sicilianul, se apropie o 
barcă! 

Singurul om de la bordul ei abia mai putea să 
dea din vâsle. 


Doi soldaţi din garda personală a lui Cezar îl 
ajutară să tragă la țărm. Tinerelul blond se 
ferise de capcanele mării, dar nu scăpase de 
arcașii unui vas de război postat la intrarea în 
port. Rănit grav, reușise totuși să le vorbească 
romanilor înainte de a-și da duhul, iar unul 
dintre soldaţi se duse grabnic la imperator 
pentru a-i transmite mesajul. 

— Generalul Achillas a primit ordin să meargă 
spre Alexandria cu mii de călăreți și pedestrași. 
Atacul va fi iminent. 

Cezar îl convocă pe Rufin și îl informă de 
situaţie. 

— Toţi soldaţii sunt gata să lupte până la 
moarte, declară aprigul locotenent, dar bătălia 
se anunţă prea inegală. Este imposibil să 
restabilim liniștea în oraș și în același timp să 
respingem o asemenea armată. 

— Nicio veste despre eventuale întăriri? 

— Niciuna. 

— Care-i părerea ta, Rufin? 

— Sunteţi comandantul suprem și o să vă 
respect deciziile. 

— Părerea ta! 

— Să ne îmbarcăm cât mai avem timp și să 
pornim în larg cât mai repede. 

— Ptolemeu va da ordin să se închidă portul, 
zise Cleopatra. 

— Măcar avem o șansă dacă încercăm să 
forțăm barajul; rămânând aici, suntem 


condamnaţi la pieire. 

— Războiul acesta poate fi evitat, consideră 
Cezar. O să mă folosesc de o armă secretă. 

— Care? se miră Rufin. 

— Ptolemeu al XIII-lea. 

x 

— leşiți, le ordonă imperatorul eunucului 
Pothinus şi preceptorului Teodot. Trebuie să 
vorbesc cu regele între patru ochi. 

Tonul nu admitea replică, aşa că cei doi 
sfătuitori se executară. Peste măsură de 
încordat, micuțul suveran se agăță de brațele 
tronului și încercă să evite privirea romanului. 

— Un război civil este cea mai mare 
nenorocire, declară Cezar cu o voce fermă, 
lipsită de agresivitate. Atacând-o pe Cleopatra, 
ataci Roma și vei provoca un al doilea conflict 
atât de grav, încât întreg Egiptul va avea de 
suferit. Ai impresia că superioritatea ta 
strategică și numerică îţi garantează o victorie 
strălucitoare. Uiţi de calităţile legionarilor mei și 
de apropiata sosire a unei armate care îmi sare 
în ajutor? Eu am văzut mulţi oameni murind și 
acest spectacol nu m-a bucurat niciodată. Tu, 
adăpostit în acest palat, îţi închipui că totul nu-i 
decât un joc. Dar nu este un joc, Maiestatea 
Voastră. 

Discursul îl mișcă pe regișor, flatat să fie astfel 
consultat. 

— Nu mai sunt la vârsta la care să mă joc! 


protestă el, sfâșiat între teama copilului în faţa 
unui tată autoritar și dorinţa de a se afirma. 

— Sute de cadavre acoperind străzile din 
Alexandria, asta este cu adevărat dorinţa celui 
de-al treisprezecelea reprezentant al ilustrei 
dinastii a  Ptolemeilor? Întemeietorul ei, 
Alexandru cel Mare, restabilise pacea, iar Roma 
nu are nicio intenţie s-o distrugă. 

— Ce propune Cezar? 

— Întrucât niciun act iremediabil nu s-a comis 
încă, negocierea ar fi o soluţie excelentă. 
Urgenţa constă în stoparea ofensivei generalului 
Achillas. 

— În ce mod? 

— Dacă nişte trimişi ai regelui său îi vor 
transmite un ordin clar, Achillas se va supune. 
După aceea, vom căuta împreună să ajungem la 
un acord satisfăcător. 

— Va include el plecarea tuturor romanilor? 

— Vom discuta despre acest lucru. 

Ptolemeu se ridică în picioare. 

— Îți voi urma sfatul și vom încerca să evităm 
înfruntarea armată. 

Abia părăsi Cezar sala de audienţă, că 
Pothinus şi Teodot se grăbiră să între, 
nerăbdători să afle conţinutul discuţiei. 

— Romanul a îndrăznit să vă amenințe? 
întrebă eunucul. 

— Cezar începe să ne respecte și se teme de 
ofensiva lui Achillas. M-a rugat s-o întrerup. 


— Şi bineînţeles, l-aţi refuzat! 

Micuţul monarh își luă un aer superior. 

— Vom numi doi emisari însărcinaţi să-i 
transmită lui Achillas intenţiile noastre, fără a 
omite să-i precizeze că suportăm în continuare 
jugul tiranului roman. 

Pothinus și Teodot zâmbiră. În ciuda vârstei 
sale fragede, Ptolemeu nu era lipsit de viclenie. 

— Alegeţi niște personalităţi credibile care să 
se prezinte în faţa Cleopatrei înainte de a pleca. 

Eunucul avu o îndoială. 

— Credeţi într-o conciliere, Maiestate? 

Rictusul lui Ptolemeu îl linişti. 


52 

Doi juriști, formaţi la Muzeu și aparținând 
curţii lui Ptolemeu, se plecară înaintea lui Cezar 
și a Cleopatra, care avuseseră ocazia să asiste 
la cursurile lor. Influenţi și respectaţi, ei nu 
apreciau deloc agitația politicienilor și preferau 
să se consacre învățământului. Prieteni vechi, 
Dioscoride și Serapion își petreceau cea mai 
mare parte a zilelor încercând să uite mârșăviile 
lumii externe. 

— V-o spunem deschis, zise Dioscoride, un 
individ de vreo cincizeci de ani cam îngâmfat. 
Eu și colegul meu nu v-am aprobat reformele și 
le-am combătut. Prea multă grabă și lipsă de 
precizie... Dar, după ce-am chibzuit, ne-am dat 
seama că n-aţi greșit. Moneda noastră este o 


armă decisivă și puterea ei ne garantează 
prosperitatea. Promulgarea de noi legi impune 
totuși respectarea procedurilor. 

Sosie a lui Dioscoride, Serapion aprobă printr- 
un semn din cap. Minuţios, el detesta pornirile 
înfocate ale reginei, puţin propice exerciţiului 
riguros al dreptului. 

— Regele v-a explicat ce misiune aveţi? 
întrebă Cezar. 

—Nu ne place să ne depășim funcţiile, 
mărturisi  Dioscoride, dar suveranul nostru 
dorește ca noi să-i transmitem generalului 
Achillas ordinul de a-și instala tabăra la distanţă 
mare de Alexandria. Se pare că e singurul mod 
de a evita un război civil. Pe toţi zeii, militarii și 
armele sunt detestabile! Nu-i și părerea ta, 
Serapion? 

Cel  interpelat confirmă printr-o privire 
stăruitoare. 

— Totuşi, reluă Dioscoride, îndeplinim această 
sarcină ca să împiedicăm nişte tulburări 
deplorabile. Violenţa nu folosește la nimic. 

Cei doi diplomaţi se retraseră. 

— Crezi în succesul acestor doi nerozi? îl 
întrebă regina pe Cezar. 

— De ce ar încălca Achillas ordinele 
suveranului său? Dacă armata lui rămâne pe 
loc, vom avea timp să ne organizăm apărarea. 

Cleopatra își privi amantul cu o intensitate 
neobișnuită. 


— Nu e o iluzie? Poate că locotenentul tău, 
Rufin, are dreptate; pleacă, salvează-ţi viaţa! 

— Abandonându-te și fugind ca un laş? 
Onoarea mea ar fi pătată pentru totdeauna și 
visul tău distrus. Vom construi viitorul aici și 
acum. 

Îmbătată de iubire, tânăra femeie se 
abandonă dorinţei bărbatului care, cu preţul 
unui curaj nebunesc, îi oferea speranţa. 

x 

În acea ultimă zi a lunii octombrie a anului 48 
î.H., vremea se stricase. Temperatura scădea și 
un vânt puternic dinspre apus aducea nori. 
Trăsura care îi ducea pe Dioscoride și Serapion 
fusese prevăzută cu perne, dar acest confort 
sumar nu descrețea frunțile celor doi juriști care 
nu suportau să se îndepărteze de Alexandria. 
Nu apreciau deloc viața la ţară, drumurile 
întortocheate și nici călătoriile, chiar și foarte 
scurte. Lumea lor era Muzeul și Biblioteca, unde 
scriau texte de lege pe care le supuneau spre 
aprobare guvernului. De când se iscase vrajbă 
între Ptolemeu și Cleopatra, numeroase proiecte 
erau blocate și reforme indispensabile se lăsau 
așteptate. Cel puțin, această deplasare 
anevoioasă va conduce la o stare de linişte. In 
sfârșit, capitala își va recăpăta chipul obișnuit. 

Roţile trăsurii și copitele cailor produceau un 
zgomot asurzitor. Cum mai regretau cei doi 
erudiţi liniștea sălilor de lectură! Plăcerea 


supremă era să desfășoare încet un papirus 
conţinând informaţii preţioase, să-l citească cu 
atenţie și apoi să-l aranjeze la locul său. După 
ce vor termina această misiune, Dioscoride și 
Serapion se vor întoarce grabnic în Alexandria. 

Escorta lor era compusă din zece călăreţi 
experimentați aflaţi sub comanda unui veteran. 
Printre ei, un partizan al Cleopatrei căruia șeful 
nu-i cunoștea opiniile. Regina îi dăduse sarcina 
să observe desfășurarea negocierii și să-i trimită 
un raport detaliat. 

— Ce oroare! zise  Dioscoride  zărind 
avangarda armatei lui Achillas. Nu pot să sufăr 
manevrele militare. 

Serapion încuviinţă. 

Călăreţii și trăsura se opriră brusc, iar juriștii 
se treziră aruncaţi unul peste celălalt. 

— Imbecilii ăştia ne-au rănit!  protestă 
Dioscoride. 

Cu braţele ridicate, comandantul escortei 
pusese piciorul pe pământ. Arcașii generalului 
erau gata să tragă, surprinși să întâlnească 
acest detașament, probabil ostil. 

— Misiune regală! strigă el. 

încadrat de soldaţi vigilenţi, un ofiţer se 
apropie. 

— li aduc doi ambasadori generalului Achillas. 

— Trebuie să-mi predaţi armele. 

Sub privirea îngrijorată a juriștilor, membrii 
escortei se supuseră, apoi trăsura înaintă pe 


lângă o coloană de pedestrași. 

Călare, purtând pe cap un coif, Achillas stătea 
în mijlocul trupelor lui. 

— Ce individ grosolan, murmură Serapion la 
urechea lui Dioscoride. Mă întreb dacă știe să 
citească și să scrie. 

— Coborâţi, le ordonă aghiotantul generalului. 

Cu oasele  înțepenite de atât drum, 
ambasadorii nu se prea grăbiră. 

— Cine sunteţi? îi întrebă Achillas. 

— Dioscoride și Serapion, trimiși ai Maiestăţii 
Sale, Ptolemeu al XIII-lea. Suntem însărcinaţi să 
vă transmitem un mesaj urgent și confidenţial. 

— Am auzit de voi, le mărturisi generalul. Din 
câte se spune, sunteţi cei mai buni juriști ai 
curții. 

Această declarație neaşteptată modifică 
părerea defavorabilă a ambasadorilor. Aspectul 
brutal al militarului nu ascundea cumva un spirit 
fin? 

— Urmaţi-mă. 

Dioscoride şi Serapion merseră la distanță 
mare de cal. Se temeau de animale și mai ales 
de acele enorme patrupede care puteau azvårli 
din copite fără veste. Generalul îi duse la 
adăpostul unui smochin bătrân și îi linişti sărind 
jos de pe cal. 

— Așadar, care-i mesajul? 

— Ptolemeu doreşte să opriți înaintarea 
armatei spre Alexandria și să vă așezați tabăra 


departe de oraș. 

Achillas crezu că n-a înţeles bine. 

— Este o glumă? 

— Încetarea ostilităţilor va ușura negocierile 
cu Cezar și Cleopatra. 

— Negocieri, repetă Achillas, sceptic. A trecut 
vremea negocierilor! 

— Aceasta este dorința regelui, insistă 
Serapion, și toţi supușii lui credincioși trebuie s- 
o respecte. 

— Dorinţa regelui... Sunteţi siguri? 

— Așa ne-a spus, preciză Dioscoride, și noi nu- 
i punem la îndoială vorbele! 

— V-a spus-o... deschis, fără ascunzișuri? 

— Oarecum. 

— Fii mai clar! îi ceru Achillas. 

— Ptolemeu ne-a reamintit că suportă jugul 
tiranului roman și... 

— lată adevărul! îi tăie vorba Achillas. 
Nefericitul a fost constrâns să repete 
instrucţiunile lui Cezar care vrea să-l ţină 
prizonier pe suveranul nostru, să-mi întârzie 
ofensiva și să lanseze un contraatac. 

Uluiţi, ambasadorii se simțeau pierduţi. 

— Ce stăpân serviţi voi? îi întrebă Achillas. 

— Pe Ptolemeu al XIII-lea! exclamară într-un 
glas cei doi juriști. 

— După părerea mea, mai degrabă pe 
căţeaua aia de Cleopatra, servitoarea lui Cezar. 

— Nu, nu, te înșeli! 


Sabia generalului ţâșni din teacă și îi tăie gâtul 
lui Dioscoride. Înspăimântat, Serapion își privi 
prietenul murind fără să schiţeze vreo mișcare 
de fugă. 

Calm și precis, generalul îi rezervă și lui 
aceeași soartă. 

După ce-și șterse lama sabiei pe tunica lui 
Dioscoride, Achillas urcă pe cal și se întoarse la 
armata lui. 

— La drum! Mergem să ne eliberăm regele și 
capitala. 


53 


Relatarea negustorului evreu Antipatros era 
pe cât de detaliată, pe atât de 
înspăimântătoare, și fiecare descriere a lui îi 
lovea pe Cezar și Cleopatra precum un pumnal. 
Zeci de catapulte fuseseră amplasate în 
principalele intersecții din Alexandria, veterani 
și soldați veniți din provincie patrulau prin oraș, 
sclavi înarmaţi formau primele linii, numeroase 
străzi erau blocate cu baricade construite din 
pietre tăiate. Orașul întreg se transforma în 
fortăreață populată cu adversari pregătiţi să se 
lupte cu romanii. 

Departe de a întrerupe dezvoltarea acestui 
dispozitiv militar, Ptolemeu o  accelerase, 
arătându-se dornic de a declara un conflict de 
anvergură. 

— Portul este încă accesibil,  adăugă 


Antipatros, și corăbiile voastre pot ieși. Grăbiţi- 
vă înainte ca marina de război egipteană să vă 
împiedice. 

Șambelanul Apollodor îl introduse pe călăreţul 
care făcea parte din escorta lui Dioscoride și 
Serapion. 

— Generalul Achillas i-a ucis cu mâinile lui pe 
cei doi ambasadori, le dezvălui el. Chiar mâine, 
armata lui va ajunge în Alexandria. 

— Micuţul Ptolemeu este mai viclean decât 
mi-am închipuit, constată Cezar. l-a trimis 
intenţionat la moarte pe cei doi demnitari. 
Achillas îl crede prizonier al Romei și vrea să-l 
elibereze, chiar și cu preţul unui măcel. 

De data asta, înfruntarea sângeroasă era 
inevitabilă și situaţia clară. Armata lui Cezar 
număra 3.200 de pedestrași, 800 de călăreţi și 
34 de vase de razboi; cea a lui Ptolemeu era 
compusă din cei 20.000 de pedestrași și 2.000 
de călăreţi ai lui Achillas, rezervele încartiruite 
la Pelusium și trupele din Alexandria. 

Indiferent de curajul și experienţa romanilor, o 
bătălie urbană era pierdută dinainte. 

— Să mergem imediat în port, propuse 
Sicilianul. Zona este sigură, drumul scurt. Dacă 
plecăm pe înserat, corăbiile noastre vor evita un 
atac advers. 

— Eu rămân în Alexandria, decise Cleopatra. 
Dacă aș fugi, Ptolemeu ar prelua puterea și nu 
mi-aș mai revedea niciodată ţara. 


— Maiestate, asta-i sinucidere curată! 
Partizanii voştri nu sunt destul de numeroși, vor 
fi nimiciți în câteva ore, iar regele n-o să vă 
cruţe! 

— Uiţi de soldaţii mei, interveni Cezar. 

ȘSambelanul se arătă uimit. 

— Rămâi și tu, generale? 

— În faţa vitregiei, m-am luptat întotdeauna și 
am de gând să ies victorios și din această nouă 
confruntare. 

Cezar era transfigurat. Uluiţi, șambelanul 
Apollodor și negustorul Antipatros contemplară 
un chip de pasăre răpitoare cu ochi arzători și 
reci în același timp. Bărbatul fermecător și 
amabil ceda locul comandantului de armată 
ajuns imperator. Această metamorfoză o linişti 
pe Cleopatra, însufleţită de o feroce dorinţă de 
a lupta. 

— Generalul Achillas pare convins că-l ţinem 
prizonier pe micuțul lui monarh, le aminti Cezar. 
Ei bine, să i-o confirmăm! 

x 

La palatul regal, atmosfera era netulburată. 
Planul lui Pothinus şi Teodot, ajutați de 
protejatul lor, perfidul Ptolemeu, fusese pus în 
aplicare fără greşeală şi le aducea o victorie 
totală. În curând, Cezar și Cleopatra vor fi 
masacrați și Ptolemeu al XIII-lea se va afirma ca 
un mare strateg, el, învingătorul celui mai 
faimos dintre generalii romani! 


Nerăbdătoare să se mărite cu fratele său și să 
fie încoronată regină în locul Cleopatrei, Arsinoe 
nu mai contenea să-l chestioneze pe fidelul ei 
eunuc, Ganymede, ca să afle informaţii noi. 
Ridicarea capitalei împotriva romanului și a 
metresei lui prevestea clipe minunate, iar 
năvălirea trupelor lui Achillas va fi un spectacol 
nemaipomenit. 

Ușa biroului lui Pothinus se deschise dintr-o 
dată; își făcură apariția Cezar, Rufin și niște 
legionari. 

Eunucul și Teodot se ridicară în picioare. 

— Ce înseamnă... 

— N-aveţi voie să părăsiţi reședința, declară 
Cezar. Orice tentativă de evadare sau de 
comunicare cu inamicul va fi pedepsită cu 
moartea. Până la noi ordine, vă las în viaţă. 

Stupefiaţi, eunucul și preceptorul priviră cum 
se închide ușa, păzită de acum înainte de doi 
soldaţi care nu vor ezita să ucidă pe oricine va 
încerca să fugă. 

Cu pași mari, Cezar și oamenii lui se 
întoarseră în apartamentele lui Ptolemeu. 
Înţelegând că n-aveau cum să-i oprească, 
gardienii lui lăsară armele și se treziră imediat 
legaţi fedeleș. 

Un coafor tocmai îi netezea adolescentului 
șuvițele de păr. Văzându-l pe Cezar, își 
întrerupse munca și se ghemui într-un colţ al 
încăperii. 


Înspăimântat, Ptolemeu făcu ochii mari. 

— Micuţul manipulator a dat dovadă de o 
cruzime rară  condamnându-și diplomații, 
declară Cezar. Am întâlnit mulţi oameni perfizi, 
dar tu îi întreci pe toţi. 

Acuzatul protestă. 

— Te-am înfrânt, Cezar! Poporul și soldaţii mei 
te vor călca în picioare! 

— Ești prizonierul meu, Ptolemeu, iar acest 
palat devine temniţa ta. Să nu crezi că o 
eventuală victorie a lui Achillas, care e departe 
de a fi obţinută, te va salva. 

— Tu, pentru a te salva, mă vei da pe mine în 
schimbul vieţii tale! Acum, sunt comoara ta cea 
mai prețioasă. 

Privirea dispreţuitoare pe care i-o aruncă 
imperatorul îl făcu pe adolescent să tacă. 

Nişte ţipete ascuţite răsunară. Doi legionari o 
aduseră cu forţa pe Arsinoe care se dezlănţuise, 
urlând vorbe de ocară nu prea demne de o 
prinţesă. 

Apariţia Cleopatrei o făcu pe sora ei să 
rămână mută de indignare. Ptolemeu încercă să 
o atace pe regină, dar braţul lui Cezar îi tăie 
elanul. 

— Sunteţi dușmanii Romei și ai Egiptului, iar 
de azi înainte veţi fi împiedicaţi să faceţi rău. 

— Cleopatra, zise regișorul tremurând de ură, 
îți promit c-o să te sfârtec de vie! 


54 


Întrucât o parte a palatului regal fusese 
transformată în închisoare, cealaltă deveni 
cartierul general al lui Cezar. Pe o masă mare, 
din marmură, fusese întinsă o hartă a 
Alexandriei. 

— Sunteţi conștient că riscaţi să pierdeţi 
beneficiul victoriilor obţinute până acum? 
întrebă Rufin. 

— Nu așa se întâmplă înaintea fiecărei bătălii? 
Aceasta va fi cea mai dificilă, recunosc, dar și 
cea mai glorioasă. 

Locotenentul generalului imperator își bombă 
pieptul. 

— Așa este, vom învinge. 

Cleopatra arătă un loc precis pe hartă. 

— Nu putem să ocupăm decât un singur 
cartier, Bruchion. Palatul regal, Muzeul și 
Biblioteca sunt ușor de apărat. lar cel mai bun 
bastion al nostru va fi teatrul, de unde se 
ajunge cu ușurință în portul de răsărit și la 
șantierele navale. 

— Excelentă analiză, recunoscu Cezar. Nu 
trebuie în niciun caz să ne dispersăm trupele. 
Concentrându-le în locurile indicate, vom opune 
atacatorului o linie de apărare greu de străpuns. 

— Corect, aprecie Rufin. 

— Avertizează-i imediat pe toţi oamenii noștri. 
Fiecare să fie pregătit pentru a respinge un atac 
începând de mâine, din zori. 


Cleopatra continua să studieze cu atenţie 
planul capitalei. Cezar o luă în braţe. 

— Vor muri mulţi oameni, iar orașul va fi 
distrus, indiferent cine va câștiga acest război. 

— E un coșmar... Se va risipi el oare? 

— Zeii să ne călăuzească acţiunile. 

— Poate că e ultima noastră noapte... 

— Ai regrete, regină a Egiptului? 

— De ce aș avea, din moment ce vom 
învinge? Insuflă-le forța necesară oamenilor tăi; 
eu trebuie s-o implor pe Isis. Ne vom revedea 
după aceea. 

x 

Puși la lucru, Unchiașul și Vânt de 
Miazănoapte se achitară cum nu se poate mai 
bine de sarcina lor, alergând de la o casă la alta 
pentru a-i alerta și a-i aduna pe soldaţi. 
Negustorul Antipatros și numeroși evrei le 
dădură o mână de ajutor, conștienți că fiecare 
minut conta. Disciplina legionarilor le-a fost de 
mare ajutor și, puţin după lăsarea serii, aceștia 
ascultară un scurt discurs ţinut de imperator, 
care le vorbi de pe scena teatrului. 

Cezar nu le ascunse gravitatea situaţiei și 
dificultatea sarcinii lor. Date fiind înverșunarea 
și superioritatea adversarului, luptele vor fi 
nemiloase și mulţi viteji nu vor mai revedea 
Roma. Numai curajul și coeziunea le vor da 
posibilitatea să reziste, așteptând sosirea 
întăririlor. 


x 


În apropierea portului regal se afla un 
sanctuar închinat zeiței Isis, protectoarea 
marinarilor. Statuia care o reprezenta era un 
amestec de stiluri, egiptean și grecesc. Purtând 
pe cap coroana cu disc solar și coarne de vacă, 
îmbrăcată cu o rochie lungă plisată, cu gâtul 
împodobit cu un colier de aur, zeița ţinea în 
mână o sistră, instrument muzical format din 
tije metalice ale căror vibrații alungau undele 
malefice. La picioarele ei, niște spice de grâu și 
un corn al abundentei. 

Zâmbetul zeiţei o linişti pe Cleopatra. Frica de 
un dezastru se atenuă și avu viziunea unei mări 
calme, scăldate de razele soarelui. 

Regina apucă mâna pe care Isis i-o întindea și, 
în compania ei, avu senzaţia că merge pe apă, 
admirând o Alexandrie intactă, cu monumente 
strălucitor de albe. 

În timp ce viziunea se risipea, statuia se 
răsuci, dând la iveală o scară. Regina urcă pe ea 
și ajunse la o criptă unde strălucea o lumină 
blândă provenind de la o lampă cu ulei. Ea 
lumina o statuetă a zeului Thot, om cu cap de 
ibis pe altarul căruia Hermes, îmbrăcat cu o 
robă aurie, ardea tămâie. 

— Fiindcă n-ai uitat-o pe Isis, zise vocea gravă 
a magului, ea nu te va abandona. 

— Războiul Alexandriei a început și n-avem 
nicio șansă de supravieţuire. Totuși, Cezar a 


acceptat să meargă la Dendera și i-am trimis un 
mesaj marii preotese asigurând-o că, orice s-ar 
întâmpla, lucrările vor continua și templul va fi 
isprăvit. 

— Venerează-l pe Thot, stăpânul cuvintelor 
sacre gravate pe pereţii sanctuarelor. Timpul, 
distrugerea și nebunia oamenilor nu-l ating. El 
influenţează gândirea credincioşilor săi, le 
deschide mintea și le dă seva unui copac mare, 
cu frunziș bogat, care răspândește o umbră 
binefăcătoare. Când barbaria și fanatismul îl vor 
tăia, natura întreagă va pieri și nu vor mai 
rămâne decât oameni care se luptă cu alți 
oameni. Aceea este bătălia ta, Cleopatra, și iată 
drumul tău, vai, atât de periculos, către 
misterele lui Isis. Dacă știința și abilitatea lui 
Thot te călăuzesc, poate că orizontul se va 
deschide. 

x 

Ca să-și mai aline durerea de oase și mușchii 
obosiţi, Unchiașul dădu gata o amforă de vin 
roșu, o licoare puternică și revigorantă, cu 
arome de o fineţe remarcabilă. Bătrânul 
mângâie gâtul măgarului său, ghemuit lângă el, 
cu ochii pe jumătate închiși. 

— De data asta, băiete, ni s-a înfundat! Tu 
voiai să vezi Alexandria și când colo o să vedem 
un război, și nu unul mic! la ascultă... Nu crezi 
c-ar fi momentul să ne întoarcem în sat? 

Măgarul își ridică urechea stângă. 


— Cum nu? Suntem prinși între un oraș întreg 
care se revoltă împotriva noastră și o armată 
imensă care abia așteaptă să ne facă una cu 
pământul, iar tu vrei să rămâi aici! 

Bine ridicată, urechea dreaptă a măgarului 
confirmă. 

— Fără tine, nu voi găsi niciodată drumul de 
întoarcere! Fir-ar să fie, tot mai vrei să te joci 
de-a eroul... E groaznică, la unii măgari, mania 
asta de a cuceri lumea! 

Vânt de Miazănoapte închise ochii, semnalând 
necesitatea de a dormi înaintea zilei grele care 
se anunţa. Descumpănit, Unchiașul îl imită. 

Santinelele romane erau la postul lor, pândind 
cel mai mic semn de ostilitate din partea 
alexandrinilor. Adăpostiţi în cartierul Bruchion, 
oamenii imperatorului credeau că pot respinge 
un asalt puternic. Nu era comandantul lor 
invincibil, nu ieșise el teafăr și nevătămat din 
cele mai periculoase capcane? 

La palat, Cleopatra îi descria lui Cezar viziunea 
pe care o avusese. Noaptea era calmă, vântul 
blând, marea liniștită, stelele străluceau și 
Alexandria își ţinea răsuflarea. 


55 


Pe la mijlocul dimineţii, armata lui Achillas 
trecu de Poarta Canopică din vestul capitalei!?. 


' Numită și Poarta Lunii. În partea de est a orașului, se afla 
Poarta Soarelui. (n. t.) 


La vederea generalului, veteranii, soldaţii și 
întăririle chemate în ajutor de Ptolemeu 
scoaseră strigăte de bucurie. Unite, forţele 
ostile lui Cezar vor forma un val atât de 
puternic, încât nimic nu-i va sta în cale. 

Generalul avu o oarecare dificultate să 
instaureze ordinea militară în sânul gloatei care 
invadase Calea Canopică, din fericire largă de 
vreo treizeci de metri, care ducea în cartierul 
Bruchion și la palatele în care se refugiase 
inamicul, ţinându-i prizonieri pe rege și pe 
sfetnicii lui. La capătul celor cinci kilometri pe 
care-i avea de parcurs, Achillas va străpunge 
apărarea slabă a romanilor și imperatorul va 
avea parte de o înfrângere umilitoare despre 
care se va vorbi secole de-a rândul. 

Exista totuși un risc. Nu-i va ucide Cezar pe 
Ptolemeu, Arsinoe și pe ceilalţi ostateci pentru 
ca mai apoi să-și ia viaţa? În pofida declaraţiilor 
liniștitoare, Achillas chiar spera la o răzbunare 
radicală din partea cuceritorului decăzut, căci 
astfel întreaga putere îi aparţinea. Generalul se 
va forţa să verse lacrimi la căpătâiul celor morți 
și va ocupa tronul instaurând un regim militar. 

Niște cai trăgeau turnuri de asediu înalte, 
pline cu arcași, prevăzute cu roţi și ușor de 
deplasat. Pedestrașii și călăreţii mergeau în 
urma lor, însoţiţi de specialiști însărcinaţi cu 
mânuirea catapultelor. Soldaţii se îmbulzeau, 
cântau, se îmbătau cu un triumf rapid, ordinul 


fiind de a ucide fără cruţare. La căderea serii, 
nu va mai rămâne niciun roman viu în 
Alexandria, iar capetele lui Cezar și al Cleopatra 
vor fi înfipte în vârful sulițelor. 

Deodată, înaintarea se opri. 

— Continuaţi să avansați! ceru Achillas. 

— Este imposibil, strigă un ofiţer din înaltul 
unui turn de asediu, romanii au blocat trecerea! 

Generalul constată el însuși. lmitându-și 
adversarul, legionarii astupaseră străzile şi 
străduţele, baricadându-se în interiorul acelei 
fortărețe improvizate. 

Cea dintâi săgeată ţâșni dintr-un arc roman și 
străpunse gâtul ofițerului care stătea în stânga 
lui Achillas. 

Riposta fu imediată și catapultele bombardară 
poziţiile inamicului. Ploaia de săgeți și de pietre 
ar fi trebuit să facă ravagii printre legionari, dar 
aceștia, adăpostindu-se în imobile și case, nu 
suferiră decât pierderi neînsemnate. 

Furibund, Achillas repetă atacurile ore în șir 
fără a reuși să distrugă apărarea lui Cezar, ai 
cărui arcași de elită se descurcau de minune. 
Din cauza unei manevre greșite, un turn de 
asediu pe roţi se prăbuși, strivind numeroși 
pedestrași și declanșând un început de panică. 

Având nevoie să  chibzuiască, generalul 
ordonă încetarea ostilităților. Se lovea de o 
rezistență mai puternică decât își închipuise și 
trebuia să schimbe tactica. 


x 


Abia revenise calmul, că Vânt de Miazănoapte, 
Unchiașul și câţiva infirmieri se și repeziră să 
dea ajutor răniților. Aducând urcioare cu apă, 
măgarul avu parte de o primire călduroasă, în 
timp ce  Unchiașul suporta  bombănelile 
legionarilor. 

Rufin se prezentă la raport. 

— Treizeci de morţi, douăzeci de răniţi grav, 
cincizeci ușor, în stare să continue lupta. O 
singură  baricadă  străpunsă. Deocamdată, 
dușmanul n-are sorți de izbândă și pierde mulţi 
oameni. Atacurile lor sunt dezordonate și 
ineficace. 

— Moralul? întrebă Cezar. 

— Ridicat. 

— Să nu slăbim vigilenţa. După această 
înfrângere, furia lui Achillas va fi înzecită. 

— Am rechiziţionat personalul medical al 
palatului, anunţă Cleopatra. Mai multe săli vor fi 
rezervate răniților, care vor primi cele mai bune 
îngrijiri. 

— lată-te aliata Romei, constată imperatorul. 

Ea îi zâmbi. 

— Nu cumva este invers? 

Cezar nu înceta s-o redescopere pe această 
tânără femeie care avea mereu tot felul de 
iniţiative. În plin conflict armat, în timp ce viaţa 
îi era ameninţată, ea își păstra sângele rece și 
părea de neclintit, afișând totodată farmecul 


unei magiciene. 

— Ce crezi despre Achillas? o întrebă Cezar. 

— Un adevărat comandant de armată, brutal 
și nemilos. Nu va renunţa la ideea de a ne 
distruge, căci puţin îi pasă de viitorul familiei 
regale; el se vede deja stăpânul absolut al 
Alexandriei. 

— O luptă pe viaţă și pe moarte... Riscă să-l 
orbească; se va înverșuna să ne străpungă 
baricadele? 

— Achillas nu renunţă ușor. În caz de eșec 
repetat, va căuta o soluţie mai bună. 

Regina și imperatorul se aplecară asupra hărţii 
orașului, încercând să-și dea seama din ce parte 
i-ar mai putea ataca adversarul. 

x 

Teodot era atât de abătut, încât nici nu mai 
putea să-i recitească pe poeții alexandrini. 
Exasperat, Pothinus se învârtea în cerc. 

— Izolarea noastră va fi de scurtă durată, își 
dădu el cu părerea. Armata lui Achillas ne va 
elibera în curând. 

— Nu-ţi împărtășesc optimismul, zise eruditul. 
Cezar este un strateg iscusit. 

— Nu este expert în lupta urbană și va fi 
copleșit numeric! 

Ușa închisorii se deschise. Apolodor Sicilianul 
intră urmat de doi servitori tineri care aduceau 
mâncare. 

— Atacul generalului Achillas a eșuat, le 


dezvălui el, și armata lui Cezar este intactă. În 
calitate de prizonieri, până când veţi fi judecaţi, 
mâncarea voastră va fi la fel cu cea a soldaţilor. 

Cum  șambelanul se întoarse cu spatele, 
Pothinus strecură în buzunarul de la tunica 
unuia dintre servitori două monede de bronz și 
un scurt mesaj adresat lui Achillas, prin care îi 
ordona să continue lupta și să-l elibereze pe 
Ptolemeu. 

Eunucul  mirosi mâncarea de bob fiert 
amestecat cu bucăţi de carne dubioase; 
îngreţoșat, preferă să postească. 

x 

Slujnica Charmion profită de încetarea luptei 
ca s-o coafeze pe regină, s-o parfumeze și s-o 
oblige să-și schimbe rochia. 

— Război sau ne-război, trebuie să rămâneţi 
frumoasă și elegantă. Faptul că sunteţi iubită de 
Cezar nu îngăduie neglijenţa. Ce ţinută, ce 
general! Mantia lui roșie este impecabilă, 
mâinile îi sunt îngrijite și nu-și permite nicio 
lipsă de gust. În definitiv, vă înţeleg; în pofida 
vârstei lui, este de o mie de ori mai seducător 
ca flăcăii vânjoși de la curte! Care, de la atât 
antrenament la sala de gimnastică, au tărtăcuţa 
goală și mădularul moale. 

— Charmion! 

— Îi respingeaţi fiindcă speraţi să întâlniți un 
bărbat ca Cezar și aţi avut dreptate. Dat fiind 
caracterul vostru, vă trebuia un amant de talia 


lui. Încercaţi să câștigați războiul și să vă 
căsătoriţi cu generalul ăsta. Împreună, redresaţi 
țara noastră pe care au distrus-o Ptolemeu și 
clica lui, iar poporul vă va iubi. Eu mă lupt în 
felul meu, i-am scos toate prăjiturile după care 
e mort micuțul monstru. Măcar o să slăbească! 
Ah, nu vă mișcaţi... Gata, sunteţi superbă. 

Charmion îi arătă reginei o oglindă mare. 
Aceasta reflecta razele aurii ale unui soare 
blând de toamnă care începea să apună. 

Neliniștită, Cleopatra presimţea o noapte 
tragică și se duse lângă Cezar. 

Și el părea îngrijorat. 

— Ne-am întărit linia de apărare, zise el, și 
vom rezista. Achillas o știe, nu va insista. 

Cleopatra contemplă rada portului, cheiurile, 
insula Antirhodos, principalul canal navigabil, 
farul... Şi avu o certitudine. 

— Portul regal... Achillas o să-l ocupe! 


56 


Ascultând rapoartele ofițerilor săi, generalul 
Achillas ajunsese la concluzia că baricadele 
romanilor vor fi greu de trecut. În plus, aceștia 
profitaseră de încetarea luptei pentru a le întări 
și asalturile riscau să fie zădărnicite unele după 
altele. 

Trebuia așadar găsit un punct slab în sistemul 
de apărare al lui Cezar, iar Achillas descoperi în 
cele din urmă un unghi de atac: portul de la 


răsărit, unde erau ancorate șaptezeci și două de 
nave de război alexandrine, dar și flotila romană 
care se credea la adăpost. Ptolemeu n-avusese 
timp să dea ordin marinei lui să blocheze ieșirea 
din radă și Cezar, refuzând să părăsească 
orașul, își păstra în rezervă galerele. 

Un obiectiv precis: să ia corăbiile lui Ptolemeu, 
să-i taie lui Cezar orice posibilitate de fugă și să 
atace palatul dinspre mare; legionarii nu vor 
reuși să apere cheiurile mult timp. 

Evitând cartierul Bruchion, soldaţii lui Achillas 
o luară de-a lungul râului alergând. Era 
imposibil să folosească turnurile de asalt și 
catapultele, dar pedestrașii nu vor avea nevoie 
de așa ceva. Luaţi pe nepregătite, romanii nu 
vor opune decât o rezistenţă disperată. 

x 

Cezar ţinuse cont de avertismentul Cleopatra 
și deplasase o sută de legionari care se 
masaseră în dreptul portului regal pentru a 
apăra galerele romane. 

Neașteptându-se la o hoardă zgomotoasă și 
compactă, ei se retraseră încercând să se 
adăpostească și un ofiţer chemă imediat întăriri. 
Postaţi pe acoperișul palatului, niște arcași 
încetiniră înaintarea dușmanului. 

Rufin îl alertă pe Cezar. 

— Trebuie neapărat să ne retragem! Altfel, 
oamenii noștri vor fi masacrați. 

— Şi galerele noastre? 


— Sunt pierdute. 

— Dacă ele sunt pierdute, la fel suntem și noi. 

— Este imposibil să le apărăm, zise Rufin. 
Sunăm retragerea? 

Imperatorul nu putea să-și întârzie decizia. 

— Să dăm foc la tot. 

— La tot... 

— Să ardem corăbiile noastre și pe cele ale lui 
Ptolemeu. 

— Sunteţi sigur că... 

— Este singura soluţie. Să ne grăbim. 

Cleopatra nu interveni. Acţionând astfel, Cezar 
se priva definitiv de o eventuală fugă și își 
dovedea dorinţa de a învinge. 

Comandând o trupă de soldaţi hotărâți, Rufin 
execută ordinul. Aruncând torţe înmuiate în 
smoală lichidă, ei aprinseră parâmele de cânepă 
și puntea corăbiilor, care era îmbibată cu ceară. 
În curând luară foc băncile vâslașilor și 
frânghiile care  fixau  vergele în vârful 
catargurilor. Pe jumătate arse, vasele se 
scufundară!?. 

Acest spectacol înspăimântător îi încremeni pe 
luptători. Cum ar fi putut Achillas să-și 
imagineze o asemenea distrugere? Iscându-se 
un vânt puternic, focul se întinse de la o corabie 
la alta cu o rapiditate stupefiantă, ajungând la 
hambarele cu grâu și la un depozit de lemn de 
lângă Marea Bibliotecă. 


1 Descrierea îi aparține lui Lucan. (n. a.) 


Înnebuniţi, gardienii erau incapabili să 
împiedice extinderea flăcărilor. Savantții țâşniră 
afară din locuințe, neștiind ce să ia cu ei. 
Ferestrele se făcură tțtăndări, focul găsi elemente 
de calitate, papirus şi etajere din lemn. Un 
bătrân erudit vru să salveze câteva volume, dar 
tunica îi luă foc și el se prăbuși în mijlocul unui 
rug de proporţii gigantice care îi înmărmuri pe 
Cezar, Cleopatra, pe legionari și pe adversarii 
lor. 

În mai puţin de o oră, din cauza rafalelor de 
vânt care  înteţiseră incendiul, Muzeul, 
Biblioteca și mai multe alte clădiri fură distruse 
în totalitate. Cartierul Bruchion nu mai era decât 
o magmă fumegândă și doar palatele, cu fațada 
înnegrită, scăpaseră parţial de dezastru. 

Cezar se dezmetici primul din buimăceala 
generală. 

— Mai rămâne un pasaj între teatru și port, îi 
zise el lui Rufin. Să-l folosim. 

Puţinii soldați ai lui Achillas postați în acel loc 
nu rezistară în fața năvălirii romanilor și 
imperatorul conduse el însuși un detașament 
întreg pentru a ajunge la obiectivul său: farul. 
Nu putea să ocupe toată insula Pharos, dar 
cucerirea celebrului monument, situat la capătul 
ei, îi asigura supravegherea portului și controlul 
asupra lanțurilor care se întindeau pentru a 
închide accesul la el. 

Rufin aprecie încă o dată geniul strategic al lui 


Cezar și simţul improvizaţiei de care dădea 
dovadă în împrejurări tragice. Instinctul îi 
permitea să tragă folos din orice incident, chiar 
dacă era o catastrofa precum acel incendiu 
uriaș. Un singur imperativ conta: să reia 
iniţiativa. 

Paznicii însărcinaţi cu întreţinerea farului au 
fost rapid masacrați și Cezar se năpusti pe scara 
în spirală care ducea la etaje. De formă pătrată, 
primul atingea înălțimea de 60 de metri, al 
doilea, octogonal, mai adăuga 26 de metri și al 
treilea încă 19 metri. Lumina flăcării care ardea 
constant în vârful acestui turn de piatră de 105 
metri ajungea până la cincizeci de kilometri. 
Având numeroase încăperi, farul le furniza 
romanilor un post de observaţie perfect, din 
înaltul căruia puteau supraveghea orașul și 
marea. 

— Locul este sigur și va fi lesne de apărat. N- 
avem decât doi răniţi ușor. 

Cezar privi cum arde Alexandria. Atacând 
Roma, micuțul Ptolemeu provocase distrugerea 
capitalei sale și a bijuteriilor ei, Biblioteca și 
Muzeul, care întruchipau dorința unei științe 
universale. Mii de cărţi și de rapoarte științifice 
se transformau în scrum, nenumărate zile de 
cercetare erau reduse la neant. 

Pentru prima dată, /imperatorul, obișnuit cu 
atrocitățile bătăliilor, vedea pierind o lume de 
savanţi, ingineri, literați și poeţi din cauza 


vanităţii și a smintelii unei dinastii decadente. 
Dacă s-ar fi lăsat pradă furiei, l-ar fi sugrumat 
pe Ptolemeu al XIII-lea, jalnic moștenitor al unui 
laș, al unui obsedat sexual și al unui corupt. Dar 
nu mai era cale de întoarcere. Acum, avea un 
singur ţel: să câștige războiul Alexandriei. 


57 


Privirea Cleopatrei scăpăra scântei. 

— Biblioteca, Muzeul, comorile Alexandriei. 
Cum ai îndrăznit? 

— Nu sunt vinovat de acest dezastru, zise 
Cezar. Dând ordin să fie incendiate corăbiile 
mele și cele ale lui Ptolemeu, nu-mi închipuiam 
că focul se va întinde în felul acesta. Furtuna s-a 
dezlănţuit într-o clipă, iar vântul, de o rară 
violenţă, a exprimat mânia zeilor. 

Regina strânse pumnii. 

— Acum, îi acuzi pe zei! 

— Cine altcineva ar fi decis să înzecească 
puterea incendiului? Prostia fratelui tău, 
nedemn de funcția sa, a dezlănțuit pedeapsa 
cerului. Intenţiile mele erau clare: să elimin flota 
dușmană și s-o sacrific pe-a mea pentru a da de 
înţeles că nu voi fugi. Acum, controlez farul și 
sistemul meu de apărare este intact. Atacurile 
lui Achillas au eșuat, superioritatea lui numerică 
nu-i oferă victoria rapidă la care spera. Uită 
trecutul, Cleopatra, și nu te gândi decât la luptă. 

— Muzeul, Biblioteca... 


— Dacă domnești, le vei reconstrui. 

Regina părea neîncrezătoare. 

— Rămâi aliata mea sau îmi condamni 
acțiunea? 

Ochii verzi ai Cleopatrei, de o profunzime de 
nepătruns, îl măsurară pe imperator. 

— Te iubesc, Cezar. Şi cred în noi. 

Niciodată învingătorul din războiul cu galii nu 
primise o asemenea încurajare. În inima acelei 
nopţi pe care coloanele de fum o făceau și mai 
întunecată, el se simţi invincibil. 

x 

— Ei, drăcie, îngăimă Unchiașul, ei, drăcie... 

Până și Vânt de Miazănoapte, de obicei 
imperturbabil, părea uimit de întinderea ruinelor 
unde jăraticul încă licărea. Mulţi împărtășeau 
părerea lui Cezar: provocat de om, incendiul își 
datora intensitatea anormală intervenţiei zeilor. 
Pe cine doreau ei să pedepsească, pe micuțul 
Ptolemeu sau cuplul format din cuceritorul 
roman și regina Egiptului? Următoarele ore 
aveau să dea răspunsul. 

Temându-se de un nou atac, romanii nu 
slăbiră vigilenţa. În zori, Rufin schimbă garda și 
verifică dacă nu exista vreo breșă care i-ar fi 
permis dușmanului să se infiltreze. În fruntea 
intendenţei, Unchiașul și Vânt de Miazănoapte 
distribuiră raţii de apă și hrană în timp ce 
soldaţii, folosind bucăţi de moloz și diverse 
resturi din dărâmături, fortificau baricadele. In 


pofida aspectului său trist, Bruchion rămânea 
un bastion solid. 

Indiferenţi la ravagiile provocate de incendiu, 
legionarii erau încântați de strategia 
comandantului lor. Necăzând pradă disperării, el 
răsturnase o situaţie compromisă, având niște 
iniţiative nemaipomenite. Acest succes nesperat 
alunga oboseala și toţi stăteau la posturile lor 
cu aceeași hotărâre. 

Din înaltul farului, Rufin constată amploarea 
pagubelor. Pedestrașii lui Achillas își adunau 
morţii, nenumărați. Multe turnuri de asalt și 
catapulte fuseseră arse și pierderea acestui 
material micşora capacitățile ofensive ale 
armatei care-l susținea pe Ptolemeu. 

Totuși, nimeni nu subestima adversarul. Deși 
suferise pierderi serioase, Achillas n-avea să 
renunţe la ideea de a-i strivi pe romani. 

x 

Medicul militar îl consulta pe generalul 
Achillas, care suferise o criză de inimă când 
incendiul îi obligase pe soldați să se retragă. 
Învăluiţi de flăcări, mulţi dintre ei pieriseră. 

— Aveţi o inimă puternică, își dădu cu părerea 
doctorul. 

Războinicul cu figură pătrăţoasă se ridică în 
picioare. 

— De băut, ceru el. 

Aghiotantul său se grăbi să-i aducă bere. 
Având gâtul uscat, generalul bău cu lăcomie, 


apoi îl dădu la o parte pe medic și ieși din vila 
luxoasă unde fusese transportat. 

Lumina îl orbi, generalul se clătină și se sprijini 
de zid; principalii săi locotenenţi îl înconjurară. 

— Mă simt bine, foarte bine... Vreau să aud 
rapoartele! 

— Nu sunt prea grozave, recunoscu un ofiţer 
de cavalerie. N-am reușit să străpungem 
apărarea romanilor. Toate corăbiile lor au fost 
distruse, la fel și ale noastre. lar Cezar a pus 
stăpânire pe far. 

— Pe far... Sunteţi siguri? 

— Ne este imposibil să ne apropiem, arcașii 
lor au o precizie redutabilă și pedestrașii au 
fortificat accesul. Dar controlăm insula Pharos. 

— Ce pierderi avem? 

Membrii statului-major prezentară estimările 
și bilanţul greu nu-l încurajă pe Achillas. Totuși, 
superioritatea lui rămânea zdrobitoare. Trebuia 
s-o folosească în mod eficace. 

Obosit, aprigul general se chinuia să înţeleagă 
adevăratele cauze ale eșecului. Atacul său ar fi 
trebuit să-i nimicească pe romani, rătăciţi pe 
teren necunoscut, și când colo aceștia, 
dimpotrivă, se descurcaseră cum nu se poate 
mai bine. Flota lui Ptolemeu scufundată, cel mai 
frumos cartier al orașului mistuit de foc, familia 
regală și sfetnicii săi prizonieri în palat, Cezar și 
Cleopatra teferi și nevătămaţi... Acest început 
de război, pe care Achillas îl nădăjduia scurt, era 


deplorabil. 

Aghiotantul îi înmână un mesaj de la Pothinus 
care îi dădea de veste că regele și ai lui erau în 
viaţă și așteptau să fie eliberaţi. 

Așadar, eunucul avea complici care îi 
permiteau să comunice cu exteriorul. Erau ei 
însă de ajuns pentru a provoca o revoltă în 
interiorul reședinței lor forțate? 

Întrucât nimic nu se întâmplase așa cum 
fusese prevăzut, Achillas ar fi avut nevoie de 
sfaturile lui Pothinus pentru a pune la cale o 
nouă strategie care să-i surprindă pe romani. 
Ușor descumpănit, generalul se liniști gândindu- 
se la numărul mic de legionari care îi rezistau. 
În cele din urmă, va obţine victoria... Afară de 
cazul în care Cezar va primi întăririle necesare. 
lar Achillas nu putea să interzică accesul în port. 

— Ce ordonati? întrebă un ofiţer. 

— Ardeţi morţii, îngrijiţi răniții, staţi cu ochii pe 
inamic. Diseară, statul-major se reunește pentru 
a stabili urmatoarele operaţiuni. 

Adus de spate, Achillas se retrase. 


58 


De la fereastra zăbrelită a închisorii lor 
luxoase, Pothinus și Teodot urmăriseră toată 
noaptea extinderea incendiului. În zori, când 
vântul se  potolise în sfârșit, constatară 
amploarea dezastrului. 

— Nu, murmură Teodot, nu, nu este posibil... 


Nu Muzeul, nu Biblioteca! 

— Ruine fumegânde... Blestematul ăsta de 
Cezar ne-a distrus capitala! 

— Nu Muzeul, nu Biblioteca, repeta 
preceptorul clătinându-se. 

Eunucul îl împiedică să se prăbușească și îl 
ajută să se așeze. 

— Operele poeţilor și ale savanților noștri, mii 
de volume adunate cu răbdare, texte 
neasemuite, inestimabile... 

Teodot își duse mâna la inimă, respirând cu 
mare greutate. 

— Trebuie să cer ajutor, hotărî Pothinus. 

— Nu Muzeul, nu Biblioteca... 

Eunucul bătu cu putere în ușă. Gardianul 
deschise, neîncrezător. 

— Preceptorul Teodot se simte rău, cheamă 
un doctor! 

Alertat, terapeutul familiei regale veni în fugă. 

Cu capul înclinat pe umărul stâng, preceptorul 
lui Ptolemeu al XIII-lea își dăduse duhul. 

Când servitorii primiră permisiunea să ia 
cadavrul, Pothinus îi strecură o scrisoare 
complicelui său obișnuit. Eunucul îi sugera lui 
Achillas să lanseze un nou atac masiv și să 
slăbească astfel rezistența romanilor. 

x 

— Totul este gata, Maiestate, declară eunucul 
Ganymede, dar riscurile sunt foarte mari. Chiar 
vreți să vă încercați norocul? 


Prinţesa Arsinoe ridică bărbia. 

— Să ieşim din temniţa asta, decise ea. 

Tânăra avea încredere deplină în Ganymede, 
tatăl ei adoptiv, dușman înverșunat al 
Cleopatrei. Viclean și violent, acesta visa un 
destin măreț pentru protejata lui. 

— L-am cumpărat pe unul dintre gardieni, un 
gal. A acceptat să ne scoată din palat, va veni 
dintr-o clipă în alta. 

Prinţesa și eunucul ţintuiră cu privirea ușa 
masivă din lemn de abanos de la apartamentele 
lui Arsinoe, iar așteptarea li se  păru 
interminabilă. Nemaisuportând închisoarea și 
nici pasivitatea lui Ptolemeu, fata era convinsă 
că putea să joace un rol decisiv în lupta 
împotriva romanilor. Amantă a lui Cezar, 
Cleopatra trădase poporul Alexandriei, căreia 
Arsinoe avea să-i redea mândria. 

Ușa se întredeschise. 

Gardianul era un ins necioplit la vreo cincizeci 
de ani, încântat să bage în buzunar o sumă 
frumuşică. Întrucât puștoaica și eunucul nu 
reprezentau niciun pericol, faptul că-i lăsa s-o 
șteargă nu va primejdui victoria finală a 
imperatorului. 

— La ora asta, zise galul, bucătăriile sunt 
goale. Treceţi prin ele, coborâţi scara ce duce la 
chei și acolo veţi găsi o barcă. Dacă aveţi puţin 
noroc, s-ar putea să scăpaţi de arcași. 

— Bună treabă, recunoscu Ganymede. 


— N-aș merita un mic supliment? 

— Ti-l dau. 

Mâinile puternice ale eunucului îl sugrumară 
pe gal, care se arătă atât de surprins, încât abia 
avu putere să se zbată. Sufocat repede, cu 
limba atârnând, acesta se prăbuși la pământ. 
Ganymede îi  șterpeli pumnalul, inspectă 
culoarul și îi făcu semn prinţesei să-l urmeze. 

x 

Umbrele se risipiseră, Cleopatra îşi va ține 
promisiunea și nu-i va reproşa niciodată lui 
Cezar incendiul de la marea Bibliotecă. 
Rămânând în Alexandria, conştient de 
fragilitatea poziției lui, imperatorul își dovedise 
forța angajamentului și dimensiunea curajului. 
Regina era convinsă că pe el îl vor încorona zeii. 

Ziua se scurgea fără incidente notabile. In 
timp ce-și trăgea sufletul, Achillas trebuia să-și 
regândească strategia înainte de a porni din 
nou la luptă. Un asalt masiv era cât se poate de 
probabil, iar el nu putea fi respins decât cu 
preţul multor vieţi omenești. Dacă se va 
deschide o breșă, palatul va fi la îndemâna 
dușmanului. 

— N-a fost ultima noastră noapte, zise 
Cleopatra, generalul Achillas a dat înapoi. 

— După ce va trece efectul surprizei, va fi și 
mai înverșunat. N-are rost să ne minţim, regină 
a Egiptului, situaţia noastră este disperată. 

Însoţit de un legionar care trăgea de gulerul 


tunicii un băiat cu lanţuri la picioare, 
șambelanul Apollodor îl întrerupse pe Cezar. 

— Arsinoe și Ganymede au reușit să fugă, zise 
Sicilianul cu părere de rău. Eunucul a sugrumat 
un gardian și au luat o barcă pe care n-am putut 
s-o oprim. Bine măcar că l-am identificat pe 
trădătorul ăsta! 


Legionarul își forţă prizonierul să 
îngenuncheze. 

— Ascundea această scrisoare, explică 
Apollodor. 


Cezar citi documentul. 

— Cine ţi-a dat-o? îl întrebă el pe servitor. 

— Stăpânul Pothinus... Trebuia să i-o înmânez 
unui bucătar. 

— Arestaţi-l și faceţi-l să vorbească, ordonă 
imperatorul. Apollodor, îţi încredinţez sarcina de 
a desfiinţa reţeaua asta. În palat nu trebuie să 
fie decât oameni de încredere. 


x 
Pothinus tresări, se ridică şi se rezemă de 
perete. 
— Generale... 


— Recunoști că ești autorul acestei scrisori? îl 
întrebă Cezar. 

Eunucul își aruncă privirea pe ea. 

— Cineva mi-a furat-o, cineva... 

— În ciuda  avertismentului meu,  ţineai 
legătura cu complicele tău, Achillas, dușmanul 
Romei. Te prevenisem de consecinţele unui 


asemenea act. 

Pothinus se aruncă la picioarele imperatorului. 

— Cruţaţi-mă, vă implor! 

— Suntem în război. Să hrănesc la sân un 
șarpe ca tine ar fi o greșeală de neiertat. 

Doi legionari luară cu ei un Pothinus 
plângăcios, căruia nimeni n-avea să-i deplângă 
moartea. 

Nimeni în afară de bucătarul său, care jură să- 
| răzbune. 


59 


Niște chiote de bucurie îl treziră pe Achillas, 
care aţipise înainte de adunarea statului său 
major și pe care aghiotantul său nu îndrăznise 
să-l deranjeze. leși din clădirea care-i servea 
drept cartier general și văzu o mulţime 
zgomotoasă sărbătorind sosirea prințesei 
Arsinoe și a tatălui ei adoptiv, eunucul 
Ganymede, o namilă vânjoasă de talia 
generalului. 

„Arsinoe este regina noastră!” strigă un ofiţer, 
cuvinte repetate pe dată la unison. 

In cele din urmă, prinţesa și protectorul ei 
ajunseră la Achillas, care suferea de amețeli și 
de greață. 

— Aţi... aţi evadat? 

Fata cu chip dizgraţios îi aruncă o privire 
dispreţuitoare comandantului armatei. 

— Ptolemeu își suportă detenţia, dar eu iau 


LI 


iniţiativele necesare! auzi ce strigă poporul 
meu? Mă recunoaște ca suverană! De acum 
înainte, mi te supui mie. 

— lertaţi-mă, Maiestate, dar nu aveţi nicio 
experienţă în arta militară și... 

— A ta nu ţi-a adus victoria pe care ar fi 
trebuit s-o obţii! Strategia ta a fost un eșec 
lamentabil și nu te mai consider demn să 
comanzi armata. Ganymede te înlocuiește chiar 
din clipa asta. 

— Eunucul ăsta... 

Tatăl adoptiv își împlântă pumnalul în 
pântecele lui Achillas. 

— Să discuţi ordinele reginei este o crimă de 
lezmajestate care, în vreme de război, se 
pedepsește cu moartea. 

Cu o vădită plăcere, Ganymede răsuci cuțitul 
în rana condamnatului. Un șuvoi de sânge ţâșni 
din gura lui Achillas, care dădu ochii peste cap 
și se prăbuși. 

Noul general comandant se întoarse spre 
mulțimea compusă din militari și civili. 

— Trăiască regina Arsinoe a IV-a, care ne va 
conduce spre victorie! 

Urarea fu salutată cu aclamații și noua 
stăpână a Alexandriei, îmbătată de această 
putere pe care și-o dorea atât de mult, rosti 
primele ei cuvinte oficiale. 

— Achillas este responsabil de pierderea 
multora dintre soldații noştri, şi-a meritat 


pedeapsa. Noi îl vom elimina pe tiranul roman și 
pe amanta lui, vrăjitoarea de Cleopatra, și îl 
vom readuce pe Ptolemeu pe tronul lui! 

Acest plan entuziasmă asistenţa. 

— Un atac frontal ar fi inutil, declară Arsinoe. 
Generalul Ganymede mi-a sugerat o modalitate 
mult mai bună de a învinge dușmanul și acest 
demers nu ne va costa nici măcar o singură 
viaţă. 

x 

Mânia Cleopatra era fățişă. 

— Arsinoe, regina Egiptului... e grotesc! 

— După spusele aliatului nostru, Antipatros, 
zise Cezar, a fost încoronată prin aclamatțiile 
mulțimii și prima ei decizie a fost să-l execute 
pe generalul Achillas și să-l numească în locul 
lui pe Ganymede. Îl cunoști pe acest om? 

— O divinizează pe surioara mea și a vegheat 
asupra educaţiei ei. Este un făţarnic cu privire 
șireată care pune mereu la cale fapte mișelești. 

— A avut funcţii militare? 

— Nu, dar este capabil să comande. La palat, 
avea reţeaua lui de slujitori, iar ceilalţi se 
temeau de el. 

Cezar avea dubii. Un atac masiv ar fi străpuns 
liniile romane, dar noul comandant părea să 
renunţe la el. Totuși, având în vedere setea ei 
de putere, Arsinoe nu va căuta pacea. O 
interesa numai uciderea adversarului. 

Așadar, era vorba de un vicleșug. Ce 


modalitate de vătămare va folosi vrâjmașul? 

Simţind  mâhnirea Cleopatrei, Cezar o 
îmbrăţișă. 

— Tu ești unica regină a Egiptului și 
uzurpatoarea va plăti scump pentru vanitatea 
ei. 

x 

Cezar ocupa farul și cartierul palatelor. Portul 
de vest? și Heptastadionul?!, digul care lega 
continentul de insula Pharos, rămâneau în 
mâinile lui Arsinoe și ale devotatului ei 
Ganymede. 

Nimeni nu contesta preluarea puterii de către 
cei doi și acest succes îl uimea pe eunuc, care 
se temea de furia ofiţerilor lui Achillas. 
Decepţionaţi de comportamentul comandantului 
lor, aceștia trecuseră de partea noului lor 
general, fericiți să primească ordine îndrăzneţe, 
pe care se grăbeau să le execute. Bănuitor, 
Ganymede le ceruse să depună un jurământ de 
credinţă, prevenindu-i că-i va sancţiona la cea 
mai mică abatere. Violenţa cu care îl omorâse 
pe Achillas îi dovedea cruzimea și nici măcar 
veteranii nu-și doreau să se confrunte cu acest 
războinic  mătăhălos, care promitea să-i 
masacreze pe romani și să elibereze Alexandria. 

Mândră de reușita ei nesperată, Arsinoe își 
Portul Eunostos. (n. a.) 

* Numit așa fiindcă măsura șapte stadia. Un stadion (unitate de 


măsură a lungimii la vechii greci) echivala cu aproximativ 185 
de metri. (n. t.) 


organiza curtea și nu suporta nici cea mai mică 
nesupunere. Plăcerea de a cârmui era fără 
seamăn și ăsta nu era decât începutul. 

— Cum stăm cu pregătirea ofensivei? îl 
întrebă ea pe Ganymede. 

— Nici marele Cezar în persoană nu-i va 
rezista. 

— Când vom vedea rezultatele? 

— In curând, staţi liniștită. Și doresc să vă arăt 
o armă pe care idiotul ăla de Achillas o uitase. 

Intrigată, Arsinoe îl urmă pe eunuc până la 
șantierul portului Eunostos, unde niște dulgheri 
lucrau fără întrerupere, urmând directivele lui 
Ganymede. 

Regina nu-și putu stăpâni uimirea. 

— Corăâbii... Astea sunt corăbii! 

— Cezar crede că ne-a scufundat întreaga 
flotă de război, dar se înșală. E drept că aceste 
nave sunt mai ușoare decât cele distruse în 
timpul incendiului, dar ne oferă posibilitatea să 
atacăm palatul regal. 

Surprinsă, Arsinoe mângâie coca mai multor 
corăbii. 

— Sunt gata să navigheze? 

— Meșterii disponibili își sporesc eforturile și 
lucrează în schimburi. Cezar nu se gândește 
decât să-și întărească baricadele, neștiind că 
ele au devenit inutile. 

Ochii fetei străluciră de satisfacţie. 

— O să-l facem de râs pe imperator... Gloria 


noastră va fi cunoscută în toată lumea și vom 
reconstrui o Alexandrie care-l va face să 
pălească de invidie chiar și pe întemeietorul ei! 
Cât despre tine, fidelul meu general, vei fi 
răsplătit pe măsura meritelor tale. 


60 


Când să bea, Vânt de Miazănoapte întoarse 
botul într-o parte și bătu pământul cu copita 
piciorului stâng din faţă, semn de iritare sigură. 

— Apa nu e grozavă, recunoscu Unchiașul, dar 
e vitală! Haide, nu mai face mofturi. 

Refuzul măgarului persistă. 

— Ce se-ntâmplă... Uite, și eu beau apă din 
asta! 

Unchiașul o scuipă imediat. 

— Ptiu, ce  scârboșenie! Este sălcie, de 
nebăut... Rezervorul nostru este contaminat, ai 
dreptate. Vino, să căutăm unul mai bun. 

Măgarul și Unchiașul se duseră la rezervorul 
vecin. In apropiere, soldaţii discutau aprins și se 
plângeau de gustul infect al preţiosului lichid. Și 
peste tot, în zona controlată de romani, 
constatarea era aceeași. 

Panica se răspândi cu repeziciune și un ofiţer 
se grăbi să-l anunţe pe Cezar care se afla în 
compania Cleopatra, mirându-se de pasivitatea 
adversarului. 

— O catastrofa, generale! Nu mai avem apă 
potabilă. 


— Blestemata asta de Arsinoe vrea să ne 
alunge din oraș, zise regina. A pus să fie 
astupate conductele și canalul subteran care 
trece pe sub Calea Canopică. 

Adusă în palat, în imobile și case graţie unui 
sistem de canale care se alimentau din puțuri, 
apa dulce era repartizată cu grijă între locuitorii 
capitalei și mai multe rezervoare beneficiau de 
filtre. 

— Arsinoe a ordonat să se pompeze apă din 
mare și să fie poluate bazinele de care depinde 
cartierul nostru, zise Cleopatra. Rezervele 
noastre de apă sunt imposibil de utilizat. 

— Trebuie să părăsim Alexandria, conchise 
ofițerul. 

— Nu e totul pierdut, obiectă regina. Să 
săpăm niște puțuri sub țărm și vom găsi apă 
dulce. 

— Atât de aproape de mare? 

— Să ne grăbim, decise Cezar. 

Se formară mai multe echipe mici care 
începură săpăturile în acea blândă zi de 
noiembrie. În miezul verii, abila manevră a lui 
Arsinoe și Ganymede ar fi avut efecte rapide. 
Dar căldura fiind suportabilă, soldaţii rezistară 
la sete. Unchiașul îi ajută împărțind cu 
zgârcenie stocul său de urcioare cu bere. 

Mergând de la un grup la altul, Cezar și 
Cleopatra le  susținură moralul săpătorilor, 
asigurându-i că nu se speteau în zadar. In lipsa 


apei, se consumară struguri, iar Vânt de 
Miazănoapte, stoic, dădu exemplu congenerilor 
săi, câinilor și altor animale, nerăbdătoare și ele 
să-și potolească setea. 

Și orele trecură, pline de neliniște. 

x 

Arsinoe era în culmea fericirii. O mulţime de 
servitoare îi aduseră mâncăruri rafinate și vinuri 
speciale, nemaipomenit de licoroase. Suverana 
mânca și bea pe săturate, sărbătorind venirea 
la putere, în timp ce armata romană murea de 
sete. Așa cum prevăzuse, Cezar refuza să 
accepte evidenţa și le dădea oamenilor săi să 
bea vin și bere până la epuizarea rezervelor. 

Generalul Ganymede se prezentă în faţa 
suveranei. 

— Treaba merge strună, anunţă el. Flota 
noastră de război va fi gata de luptă chiar 
mâine. Când situaţia romanilor va deveni 
insuportabilă, vor fi nevoiţi să iasă din vizuină. 
Catapultele și arcașii noștri îi vor ucide pe cei 
care se vor îndrepta spre vestul orașului, iar 
marinarii noștri vor scufunda puţinele bărci cu 
care vor pleca Cezar, Cleopatra și ultimii lor 
partizani. 

Arsinoe se întinse pe spate, aproape în culmea 
extazului. 

— Ce viziune minunată! leri, nu eram decât o 
fetiță dispreţuită și ţinută prizonieră, în timp ce 
sora mea se umfla în pene. Astăzi, locuitorii 


Alexandriei mă venerează! 

Frenezia protejatei lui îl încânta pe Ganymede. 
Abia ieșită din copilărie, ea rămânea 
capricioasă, aspirând în același timp să deţină 
puterea supremă. El o va ajuta să se formeze și 
să reziste potrivnicilor, iar regina aceea va 
îndrepta greșelile dinastiei Ptolemeilor. După 
atâţia ani de rătăcire și depravare, Arsinoe a IV- 
a, învingătoarea ilustrului Cezar, va fi egala lui 
Alexandru cel Mare. 

— N-ar fi timpul să vă odihniţi, Maiestate? 

— Nu în seara asta! Vreau să savurez aceste 
clipe și să mi le încrustez în memorie. 

Noul comandant al armatei alexandrine nu 
insistă. În timp ce Arsinoe benchetuia, el le va 
cere meșterilor de la șantierul naval să-și 
înteţțească eforturile. Când flota de război se va 
desfășura, abia atunci Cezar, uluit, își va da 
seama de amploarea înfrângerii sale. 

x 

Noaptea nu oprise căutările, dar nici măcar o 
singură echipă nu găsise apă dulce și 
descurajarea slăbea forța brațelor. Cezar se 
prefăcea că mai crede în succes, iar Cleopatra, 
neîndoindu-se de un deznodământ fericit, îi 
interzicea să renunţe. 

La lumina lunii pline, vreo zece soldaţi se 
înverșunau să lucreze în continuare. Bătând 
insistent din copită, Vânt de Miazănoapte săpă o 
groapă la vreo sută de pași de țărm, în faţa 


palatului regal. Unchiașul chemă doi soldaţi 
vânjoși și le ceru s-o mărească și s-o 
adâncească. Înainte de a se culca, ei acceptară 
această ultimă sarcină. 

În fundul acelui puț rudimentar, dădură de 
apă. 

Apă limpede, dulce și bună de băut! 

În zori, săpând în zona țărmului, și alte echipe 
reușiră să ajungă la pânze noi de apă dulce, iar 
Zvonul se răspândi: protejată de Isis, Cleopatra 
era o magiciană care veghea asupra armatei 
romane. 

Și miracolele ei nu se opriră acolo. 

Deschizând ochii după ce dădu pe gât prima 
dușcă de vin alb sec din ziua aceea, Unchiașul 
scruta largul mării, savurând aerul proaspăt al 
Zorilor. 

Deodată, văzu ceva atât de ciudat și de 
surprinzător, încât se frecă la ochi, mai trase o 
dușcă și își reluă observarea. 

În vârful farului, gardienii se agitau. 

— Nu pot să cred, îngăimă Unchiașul, par a fi 
vreo treizeci de corăbii! Te pomenești c-or fi 
întăriri! 

În semn de aprobare, Vânt de Miazănoapte 
ridică urechea dreaptă. 


61 


Surescitat, Rufin îl trezi pe Cezar. 
— Vin întăririle! 


Cleopatra, pe care Charmion o îmbrăcase și o 
parfumase în grabă, se alătură amantului ei pe 
terasa palatului. 

Potrivit informaţiilor comunicate de gardienii 
farului, veștile erau și bune, și rele în același 
timp. Bune, pentru că cele treizeci și patru de 
corăbii încărcate cu mașini de război, arme și 
grâu, aparţineau legiunii a XXXVIl-a. Proaste, 
căci violenţa vântului care bătea dinspre răsărit 
împiedica manevrele acestei flote și o obliga să 
treacă de portul Alexandriei. 

— Vom folosi toate bărcile disponibile, decise 
Cezar, și le vom remorca. Să li se facă semn să 
rămână pe loc. Rufin, cuirasa mea. 

Locotenentul  imperatorului nu-şi ascunse 
surprinderea. 

— Doar n-ai de gând să te duci acolo... E prea 
periculos! 

— N-avem nicio secundă de pierdut. 

Cezar o privi pe Cleopatra. ; 

— În absenţa mea, ia deciziile necesare. În 
cazul unui atac pe uscat, să le dai oamenilor 
mei forța de a rezista. 

x 

Cu capul greu, Arsinoe se mulțumi cu un pic 
de apă proaspătă, acea apă a cărei absență va 
pricinui pierderea lui lulius Cezar. Ziua aceea 
vântoasă le va usca gâtlejul romanilor, forțați să 
fugă la bordul unor bărci prăpădite, pe care 
vasele de război alexandrine le vor scufunda cu 


ușurință. 

Imbrâncindu-le pe servitoare, generalul 
Ganymede intră în camera suveranei sale. 

— Cum îndrăznești?! 

— O armată de sprijin vine în ajutorul lui lulius 
Cezar. 

Arsinoe sări ca arsă. 

— Un contingent numeros? 

— Cel puțin treizeci de galere. 

— Să le atacăm imediat! 

— Şansa e de partea noastră, mărturisi 
eunucul. Din cauza vântului puternic din est, 
vasele de război ale romanilor n-au reuşit să 
între în portul Alexandriei. Singura soluție este 
să le remorcheze. Vâăslașii lui Cezar au plecat 
deja în ajutorul lor și dispunem de o informație 
incredibilă. Călăreţii noștri au capturat, în 
spatele unei baricade, niște pedestrași 
imprudenţi care erau însărcinaţi cu 
aprovizionarea și care au mărturisit că Cezar în 
persoană se află în barca din frunte! 

Arsinoe afișă un rânjet feroce. 

— Imperatorul a înnebunit! De data asta, și-a 
semnat condamnarea la moarte. 

— Prizonierii ne-au mai dezvăluit și că, graţie 
Cleopatrei, romanii descoperiseră apă potabilă. 

Un rictus de ură schimonosi faţa dizgraţioasă 
a fetei. 

— O să-i scot ochii și o să-i tai limba! Du-te și 
ucide-l pe Cezar, fidelul meu general, și adu-mi 


cadavrul lui. 
x 

Îmbărbătaţi de prezența comandantului lor 
suprem,  vâăslașii parcurseseră într-un timp 
record distanța care îi despărțea de flota venită 
în ajutor și care se îndepărtase la vreo zece 
kilometri de Alexandria, ajungând la Capul 
Chersonesos. 

După scurte și vesele strigăte de salut, au 
urmat manevrele de remorcare, sub privirile 
atente ale lui Cezar și Rufin. Cu o voce 
puternică, acesta din urmă îi îndemna pe 
marinari să se grăbească. Niciun incident nu se 
produse și convoiul se îndreptă spre Alexandria. 

Imperatorul nădăjduia să mai primească și 
alte întăriri, mai importante, dar, deocamdată, 
acelea îi vor permite să-și consolideze poziţiile 
și îi vor întări speranţele de victorie. Un 
asemenea aport de oameni și de material îi va 
ușura pe bravii oșteni care rezistaseră în pofida 
condițiilor îngrozitoare. 

La prora vasului-amiral, Cezar trezea din nou 
admiraţia legionarilor săi care îi apreciau 
luciditatea, hotărârea și curajul fizic. Fără un 
comandant de o asemenea valoare, războiul cu 
Alexandria s-ar fi transformat într-un dezastru. 
Perioada de relativă liniște fu însă de scurtă 
durată. 

În dreptul marelui port, în largul mării, își 
făcură apariţia numeroase nave de război 


dușmane. 

— Credeam că flota lor a fost distrusă, 
murmură Rufin, schimbându-se la faţă. 

— Portul și arsenalele din vest au scăpat de 
incendiu, îi aminti Cezar. 

— Suntem oare în stare să le ținem piept? 

— Marina noastră și-a dovedit deja valoarea. 

Comunicând prin semne, căpitanii corăbiilor 
înregistrară ordinele lui Cezar: trebuiau să 
formeze un front larg, expunând în mijloc vasul- 
amiral. Dacă alexandrinii nu urmăreau decât să- 
| elimine pe imperator, ei îi vor repera mantia 
roșie și se vor năpusti asupra lui. 

Cea mai neînsemnată manevră falsă putea 
întoarce capcana în favoarea reginei Arsinoe. 

Rufin se pregăti de impact. Cu câte o spadă în 
fiecare mână, îi va împiedica pe atacatori să 
ajungă la eroul căruia îi consacrase propria 
viaţă. 

Momeala fu irezistibilă! Cuprins de exaltare, 
Ganymede trimise zece din corăbiile lui să atace 
nava-amiral. Romanii le prinseră ca într-o 
menghină, loviră cu pintenul flancurile vaselor 
alexandrine și se năpustiră la abordaj. 

În timp ce vântul se potolea şi soarele 
asfințea, victoria lui Cezar lua o amploare 
neașteptată. Furios, Ganymede fu nevoit să 
bată în retragere ca să-și salveze ultimele 
corăbii. Era suficient ca Cezar să întrerupă 
această fugă pentru a-și înfrânge adversarul, 


dar, ca urmare a unei erori de traiectorie, un 
vas din Rhodos era împresurat. /mperatorul îi 
sări în ajutor cu toate forţele și apără întreg 
echipajul. 

Deși aprecia intervenţia comandantului său, 
Rufin regretă că renunţaseră la urmărire. 

— Să-i terminăm! 

— Noaptea face navigația periculoasă, 
consideră Cezar. 

— Farul ne va lumina! 

— Apariția flotei lor ne-a luat prin surprindere. 
Fără îndoială, Arsinoe doreşte să ne atragă într- 
o capcană. Din portul de vest, pe care nu-l 
controlăm, ar putea țâşni noi corăbii. 

Rufin dădu din cap, aprobator. Cezar nu 
obținuse fără temei titlul de imperator. 


62 


Cleopatra ştia să se arate exuberantă, dar 
prefera să-și ascundă sentimentele profunde. În 
faţa lui Cezar însă nu reuși, într-atât de 
arzătoare îi era iubirea. 

— Ţi-ai asumat riscuri nebunești! 

— Conflictul o cerea. 

— Te-ai gândit la mine? 

— Mi-a fost teamă s-o fac. 

— Teamă... ţi-e teamă să mă iubești? 

— Dragostea și războiul nu fac, pare-se, casă 
bună. Cu tine, totul este altfel, atât de diferit... 

Sărutul lor înfocat îi transportă într-un regat 


unde domnea doar beţia pasiunii. 

Cleopatra fu prima care deschise ochii. 

— N-am terminat cu războiul ăsta, nu-i așa? 

— Arsinoe ne-a rezervat o surpriză neplăcută, 
care nu e probabil ultima. Cea mai bună soluţie 
este să atacăm fără întârziere portul vestic. 

— Ar trebui să  cucerești mai întâi 
Heptastadionul care  divizează rada, dar 
bastioanele nu vor ceda cu ușurință. 

— Ce strategie îmi recomanzi? 

— N-o lăsa pe Arsinoe să-și tragă sufletul. 

x 


Originar din insula Rhodos, căpitanul 
Euphranor petrecuse mai mult timp pe corabia 
sa decât pe uscat. Oacheș, cu umeri largi și 
picioare scurte, era un marinar de excepţie și îl 
venera pe Cezar. Era entuziasmat să lupte 
pentru el și nicio acţiune nu i se părea 
nebunească dacă imperatorul o dicta. 

Cezar îi prezentă planul radei și Cleopatra îi 
arătă principalul pericol. 

— Intre cele două flote ale noastre, una la est 
și cealaltă la vest, există un banc de nisip care 
protejează corăbiile lui Arsinoe și trecătoarea 
este foarte îngustă. 

— Mă voi descurca, patru nave îmi sunt de 
ajuns. In timp ce eu voi bloca adversarul, restul 
vaselor noastre îi va invada domeniul. 

— S-ar putea să te lovești de o rezistență 
puternică, obiectă regina. 


— Mă aştept la ce-i mai rău, dar și la bine. Să 
faci manevre într-un spaţiu îngust necesită o 
pricepere deosebită, iar grecii voștri se vor 
împotmoli! 

— Vom trimite în luptă toată flota, hotărî 
Cezar. 

x 

Ganymede nu-i ascunse realitatea suveranei 
lui. 

— Cezar posedă treizeci şi patru de vase de 
război, în timp ce noi avem doar douăzeci și 
șapte. Această ușoară superioritate nu trebuie 
să ne îngrijoreze. Sunt vase grele și vor eșua pe 
bancul de nisip care ne apără portul. 

— De ce n-ai reușit să-i ucizi pe romanul ăsta? 

— Ne-a întins o capcană diabolică! Din fericire, 
ne-am retras la timp, așa încât capacitatea 
noastră de a învinge este intactă. 

Nervoasă, Arsinoe își pipăi perlele colierului. 

— Eşti sigur de asta? 

— L-am lăsat pe imperator să creadă că nu i- 
ar fi deloc greu să ne învingă. Dar, încercând să 
cucerească portul, o să-și frângă gâtul. 
Populaţia vă susţine și o să-i pregătesc lui Cezar 
o primire frumoasă. 

Siguranţa generalului ei o liniști pe fată; oricât 
de puternic va fi atacul romanilor, el va eșua. 

x 

Unchiașul și Vânt de Miazănoapte asistară la 

îmbarcarea soldaților încercaţi, care formau 


elita trupelor aflate la dispoziţia lui Cezar. Cele 
treizeci și patru de vase de război ieșiră din 
portul de răsărit, înconjurară insula Pharos și se 
aliniară la intrarea în portul de vest, pregătite să 
înfrunte flota dușmană, care se credea la 
adăpost datorită bancului de nisip ce făcea 
accesul strâmt și dificil. 

În momentul acela, căpitanul Euphranor și 
cele patru corăbii ale lui încercară o manevră 
care părea sinucigașă. Pe de o parte, el nu era 
sigur că va trece obstacolul fără să distrugă 
corăbiile; pe de altă parte, în caz că reușea, n- 
avea să reziste la atacul alexanarinilor și 
oamenii lui vor fi repede masacrați. 

Euphranor nu subestima riscurile, dar avea 
încredere în calităţile lui de marinar și știa că 
aceasta era cea mai bună strategie. Urmându-i 
instrucţiunile, cele patru corăbii ocoliră bancul 
de nisip și se regrupară la mică distanţă de 
inamic, care declanșa ofensiva. 

Contrar oricărei așteptări, marinarii și arcașii 
reușiră să ţină piept alexandrinilor, în timp ce 
restul flotei romane, luând-o pe urmele 
căpitanului din Rhodos, pătrundea în portul de 
vest. Din acel moment, lipsa spaţiului împiedică 
vasele să facă manevre. Ele se izbiră unele de 
altele, se amestecară și începu o luptă corp la 
corp de o extremă violenţă. Obișnuiţi cu acest 
gen de înfruntare și perfect antrenați, legionarii 
îi dominară pe alexandrini care, bătând în 


retragere şi  abandonându-și corăbiile, se 
refugiară în mijlocul cartierelor învecinate unde 
erau masate trupe de pedestrași. Ei sperau să-i 
atragă acolo pe romani, dar, obținând victoria și 
cucerind portul, Cezar nu se aventură mai 
departe. 

— Mâine, îl anunţă el pe Rufin, vom lua 
inamicul prin surprindere ocupând insula 
Pharos, apoi Heptastadionul, digul care o leagă 
de Alexandria. Când le vom stăpâni, ne va fi mai 
ușor să cucerim orașul. Şi nu-mi pierd speranţa 
că vor veni noi întăriri, dacă mesajele noastre 
au reușit să ajungă la garnizoanele din Asia 
Minor. Deocamdată, să nu contăm decât pe noi 
înșine. Crezi că o noapte de odihnă va fi 
suficientă? 

— Cred că oamenii noștri și-au recuperat deja 
puterile, zise locotenentul imperatorului. Acest 
succes le dă o forță suplimentară. 

Soarele  asfințea și Cezar se gândi la 
Cleopatra, pe care și-o imagină în fruntea unui 
detașament însărcinat cu apărarea palatului. Va 
ști cu siguranţă să respingă un atac dușman și 
nu va ceda nicio palmă de pământ. Era ea o 
simplă amantă, o cucerire în plus care se 
adăuga pe lista femeilor seduse de Cezar? Nu, 
era o adevărată regină, al cărei vis deschidea 
un nou orizont. N 

Cleopatra, magiciana zeiţei Isis... Il făcuse să 
rămână la Alexandria, obligându-l să ducă un 


război pe care el voia să-l evite. Un război cu un 
deznodământ nesigur, care îl constrângea să se 
adapteze fără încetare în funcţie de condiţiile 
neașteptate. 

Cleopatra era prima femeie care îl obliga să se 
întreacă pe sine. 


63 


Stratagema lui Cezar îi luă prin surprindere pe 
soldaţii alexandrini care ocupau insula Pharos. 
Navele de război romane atacară pe mare, în 
timp ce legionarii, folosind bărci, ţâșniră dinspre 
port. Dezorientaţi, lipsiţi de un comandant 
capabil să le organizeze apărarea, alexandrinii 
se lăsară cuprinși de panică, își abandonară 
poziţiile și se aruncară în apă, sperând să 
ajungă înot la cheiul cartierului Rhakotis. 

Această iniţiativă nefericită se sfârși cu un 
carnagiu. Romanii îi uciseră pe cei mai mulți 
fugari și luară șase sute de prizonieri. Acum, 
Cezar era stăpânul farului şi al insulei Pharos. Îi 
mai rămânea să ocupe digul care o lega de 
oraș. 

Scopul major al operaţiunii era să împiedice 
orice comunicare între porturile din vest și din 
est, deci să izoleze trupele lui Arsinoe într-un 
spaţiu restrâns. 

Marele dig avea două poduri. Cezar îl cuceri 
cu ușurință pe primul și le ordonă oamenilor săi 
să astupe cu pietre pasajul amenajat sub 


arcadă: trei cohorte erau de ajuns pentru a 
îndeplini sarcina. 
x 

— E dezastru, le declară un supraviețuitor 
generalului Ganymede și reginei Arsinoe: 
romanii i-au masacrat pe majoritatea soldaților 
garnizoanei de pe insula Pharos, i-au executat 
pe ultimii care au rezistat și au jefuit casele. 
Cezar ăsta este invincibil! 

Eunucul îl pălmui pe rănit. 

— lar tu ești un laş și un incapabil! Luaţi-l pe 
netrebnicul ăsta din faţa mea. 

Arsinoe simţi că-i fuge pământul de sub 
picioare. 

— N-ar trebui să plecăm din Alexandria? 

— Aceste eșecuri nu sunt decisive, Maiestate. 
Efectivele noastre rămân superioare celor ale 
romanilor și încă suntem în stare să le dăm o 
lovitură mortală. 

Un ofiţer veni în fugă. 

— Generale, Cezar ocupă primul pod de pe 
marele dig și a pus să fie astupat pasajul! 

— Vrea să ne taie orice acces la mare și să ne 
asedieze... Câţi legionari lucrează la asta? 

— Cel puţin trei cohorte care și-au părăsit 
corăbiile. 

— Și-au părăsit corăbiile! se miră Ganymede. 
Și Cezar se află printre legionarii săi? 

— ÎI recunoaștem după mantia lui roșie. 

— De data asta, a făcut o greșeală fatală! 


x 


Prima trecere pe sub arcadă era astupată și 
legionarii se bucurau de treaba făcută când se 
declanșă o dublă ofensivă, moment în care 
Cezar termina de desenat un plan detaliat al 
radei și al poziţiilor dușmane. 

Ganymede își trimisese toate corăbiile, care 
nu întâmpinară nicio rezistenţă, fiindcă cele ale 
lui Cezar erau aproape goale. Arcașii lor 
aruncară o ploaie de săgeți asupra romanilor, 
incapabili să se întoarcă pe vasele lor. lar digul, 
singura soluţie pentru a scăpa de tirurile 
ucigașe, fu invadat de pedestrași care blocară 
retragerea și masacrară un număr mare de 
legionari, obligaţi să se retragă. 

Văzându-și oamenii căzând în jurul lui, Cezar 
înţelese că era prins în capcană. Soldaţii săi îl 
apărau cât puteau de bine, iar Rufin încerca în 
zadar să lanseze un contraatac. Marinarii încă 
teferi escaladară digul, hotărâți să-l elibereze pe 
imperator, dar se  loviră de  alexandrinii 
dezlănţuiţi, care erau foarte aproape de un 
triumf total. 

— La bărci! ordonă Cezar. 

Acestea erau singura speranţă de a scăpa de 
moarte. Ca să-și croiască drum, legionarii aveau 
nevoie de un curaj și o voinţă extraordinare, 
într-atât de compactă era masa adversarilor. În 
pofida pierderilor severe, ei reușiră să facă o 
breșă prin care fugi Cezar. 


Supraviețuitorii săriră în bărci și apucară 
vâslele. In câteva clipe, acestea erau 
supraîncărcate și se îndepărtară atât de încet 
de dig, încât formară ţinte ideale pentru arcașii 
și mânuitorii de praștii alexandrini. 

Barca lui Cezar nu scăpă de potop și, 
îngreunată de cadavre și răniţi, se scufundă. 
Scoţându-și mantia, pe care o strânse între dinţi 
ca să nu abandoneze acel simbol în mâna 
dușmanului, el își menţinu mâna stângă 
ridicată, ţinând planul recent trasat, și înotă cu 
o forţă surprinzătoare. 

— Omorâţi-l! urlă Ganymede, constatând că 
atletul acela de cincizeci și doi de ani se 
îndrepta spre una dintre corăbiile lui, al cărei 
echipaj era teafăr. Dată fiind distanţa pe care o 
avea de străbătut, fuga îi era sortită eșecului. 

Săgeţi și bile de plumb șuierau pe lângă 
imperator, constrâns să înoate în zigzag. 
Această ultimă paradă jalnică nu-i va permite să 
scape. Lovit de moarte, ilustrul cuceritor va pieri 
în mod mizerabil în portul Alexandriei. 

x 

Apollodor nu ştia cum să-i dea Cleopatrei 
teribila veste, dar era vital s-o informeze. După 
înfrângerea romanilor, trupele lui Arsinoe vor da 
năvală și ultimii legionari vor fi uciși. Visurile de 
putere se vor nărui, trebuia să plece în exil. 

Regina se întorcea de la  inspectarea 
baricadelor care garantau securitatea cartierului 


palatelor. Ce era cu strigătele care se auzeau 
din portul de vest? Oare Cezar pusese stăpânire 
pe el? 

Faţa posomorâtă a Sicilianului o îngrijoră pe 
Cleopatra. 

— Ce se întâmplă? 

— Căpitanul uneia dintre corăbiile romane 
tocmai mi-a povestit ultimele evenimente. 

Vocea  șambelanului devenea tot mai 
înăbușită. 

— Ei bine, vorbește! 

— Cezar a cucerit insula Pharos, apoi a vrut să 
închidă accesul între cele două părţi ale 
portului. Victoria părea asigurată... 

— Dar nu era decât o iluzie? 

— Fidelii lui Arsinoe au profitat de o scădere a 
vigilenţei legionarilor și i-au încercuit. Digul s-a 
transformat într-un adevărat cimitir. Suntem 


învinși, Maiestate, trebuie să  părăsim 
Alexandria. 

— Şi Cezar? 

Apollodor lăsă capul în jos. 

— Unde este? 


— Cezar a murit înecat, Maiestate. 
Cleopatra rămase imperturbabilă. 
— Nu, este în viață. 


64 


Cu brațele încrucişate, Cleopatra contempla 
portul. La vest, o corabie romană ardea. 


— Cezar este mort, Maiestate, și sunteţi în 
mare pericol, insistă șambelanul. 

— Te  înșeli. Dacă destinul mi-ar fi luat 
amantul, aș fi știut. 

— Ganymede a fluturat mantia lui purpurie! 

— Lamentabilă înscenare, nu era mantia lui! 
Nimeni nu-l capturează pe Cezar, nimeni nu-i 
fură emblema puterii. 

— Maiestate... 

— Mă duc în întâmpinarea lui. 

Fără a mai pierde timp ca să se schimbe, 
Cleopatra ieşi din palat şi se îndreptă spre 
portul regal. 

O corabie în stare jalnică intra în port și niște 
marinari făceau gesturi largi cu brațele. După o 
acostare brutală, se instală o pasarelă și el își 
făcu apariţia. 

Epuizat, dar ţinându-și fruntea sus, îmbrăcat 
cu mantia de imperator și cu documentul salvat 
în mână, Cezar era teafăr și nevătămat. 

Când o văzu pe regină, când o strânse în braţe 
pe femeia pe care o iubea, își recăpătă toată 
vigoarea. 

— Ordin de retragere generală, îi zise Cezar lui 
Rufin, care reușise și el să scape din 
învălmășeala sângeroasă. 

x 


Grație destoiniciei căpitanului Euphranor, flota 
romană nu fusese distrusă în întregime, dar 
bilanţul înfrângerii de pe Heptastadion era 


copleșitor. Opt sute de legionari uciși, numeroși 
marinari dispăruţi, mii de răniți, pierderea 
portului de vest și a dominaţiei asupra mării. 
Atât de aproape de victorie, Cezar și oamenii lui 
fuseseră cât pe ce să piară. 

Cleopatra nu arătă nici cel mai mic semn de 
pesimism și energia ei fu molipsitoare. Refuzând 
să se dea bătuţi, romanii își consolidară 
poziţiile, se simţiră în siguranţă și își recăpătară 
forţele. Deși slăbiţi, erau încă în stare să se 
apere, iar adversarul, înciudat că nu dăduse 
lovitura de graţie, avea să se teamă de una 
dintre acele iniţiative nebunești al căror secret îl 
deţinea Cezar. 

Alexandrinii și romanii își îngropară morţii și 
frontul rămase neschimbat. Orașul era tăiat în 
două, fiecare armată stabilindu-și tabăra pe 
teritoriile cucerite. Partizanii lui Arsinoe își 
oblojeau rănile, își refăceau flota și pregăteau 
un atac decisiv. 

Constructori  iscusiţi, romanii  ridicaseră 
veritabile bastioane pe care nici măcar niște 
trupe bine antrenate nu le puteau distruge 
decât cu preţul unor pierderi grele, iar Cezar 
spera în sosirea de noi întăriri. Alertat încă din 
luna octombrie a anului 48 î.H., aliatul său, 
Mithridate din Pergam, avea nevoie de timp să 
strângă o armată, dar îi va veni în ajutor. 
Trebuia doar să reziste. 

Cleopatra avu o altă dorință; în pofida 


intervenţiei medicului ei personal și a 
asistenţilor lui, mulţi dintre răniţi erau sleiţi de 
puteri. Ea îl convinse pe Cezar să meargă la 
Canop pentru a-i cere ajutorul zeiţei Isis, marea 
vindecătoare. 

x 

Un canal lega Alexandria de Canop, odinioară 
un oraş al plăcerilor unde alexandrinii organizau 
serbări stropite cu vin din belşug. Situată de-a 
lungul unei fâşii nisipoase, protejată de 
vânturile puternice prin capul Zephyrion, micuța 
așezare se fălea cu două sanctuare dedicate lui 
Serapis și lui Isis. Înainte de război, ele atrăgeau 
o mulţime de pelerini și bolnavii erau găzduiţi în 
camere întunecate unde, în timp ce dormeau, 
divinităţile îi vindecau. 

În pragul templului zeiţei Isis, Hermes îi 
aștepta cu un vas mare, al cărui dop reprezenta 
capul lui Osiris, cel reînviat în timpul revărsării 
Nilului. 

— Aţi întârziat, zise el cu vocea lui gravă, dar 
zeița nu vă refuză ajutorul fiindcă regina 
Egiptului n-a dat-o uitării. Această apă 
binefăcătoare, născută din lacrimile soarelui, va 
alunga suferințele. Când rolul ei va fi încheiat, 
vasul va fi gol. 

Hermes i-l dădu Cleopatrei, se întoarse cu 
spatele la cei doi și intră înapoi în sanctuar. 

— Cu apa aceasta sfinţită, îl asigură regina, 
vom reda sănătatea răniților. 


— Crezi că preotul acesta ar refuza să vină la 
curte? 

— Hermes este misterios, el singur hotărăște 
când să intervină. 

Cezar își aminti că citise scrierile lui în 
biblioteca din Alexandria; după cum afirmau 
scriitorii din vechime, Egiptul era pământul iubit 
de zei și patria secretelor lor. 

x 

Generalul Ganymede turba de furie. Să eșueze 
astfel, la un pas de triumf! Atacul surpriză 
asupra digului fusese totuși o idee genială și 
eunucul nu înțelegea cum reuşise Cezar să 
scape din capcană. Nu cumva o putere 
supranaturală îl însufleţea pe diavolul ăsta de 
om? Isprava lui de înotător îi impresionase atât 
de tare pe alexandrini, încât unii se temeau să 
mai lupte. 

Respectat și considerat destoinic, Ganymede 
se străduise să ridice moralul soldaţilor săi și pe 
cel al populaţiei mâhnite de numărul mare al 
morţilor și răniților. O parte a cadavrelor fusese 
îngropată în cimitirul din vestul orașului, 
cealaltă  incinerată.  Machiată excesiv și 
împodobită cu bijuterii zornăitoare, Arsinoe se 
arătă plină de mânie. 

— De ce nu pornești atacul decisiv? 

— Pentru că n-ar fi decisiv, Maiestate! Ne-am 
expune unei înfrângeri usturătoare. 

— Nu cumva frica te paralizează? 


— Cezar nu este un dușman obișnuit și nu va 
fi ușor să-i zdrobim apărarea. Nu se va mai lăsa 
luat prin surprindere a doua oară. Dacă vrem 
să-l învingem, trebuie să ne refacem forţele și 
să le mărim. Întrucât romanii au pierdut 
controlul portului și al mării, o să construim 
corăbii ușoare și rapide. 

— Nu risipești timp preţios? 

— Vă asigur că nu. 

— Şi dacă aș schimba generalul? 

Vocea lui Ganymede scăzu și mai mult. 

— Cum doriţi, Maiestate. 

Arsinoe își aranjă o șuviţă rebelă și îl măsură 
pe eunuc cu o privire dispreţuitoare. 

— Faptul că ţi-am acordat încrederea mea 
este un privilegiu nemăsurat; nu mă dezamăgi. 
Vreau ca armata și flota mea să-i strivească pe 
romani și pe căţeaua aia de Cleopatra. 


65 


larna alexandrină nu era lipsită de asprime; 
soarele era rareori absent, dar vânturile din 
nord și din vest suflau adesea cu putere și 
răceau atmosfera. Valuri uriașe se spărgeau de 
diguri și de ţărmul insulelor, făcând navigația 
imposibilă. 

Dar nici măcar zilele urâte nu frângeau elanul 
romanilor care continuau să fortifice cartierul 
palatelor, blocând fiecare intrare. Pe acoperișul 
imobilelor și al caselor erau postate santinele 


gata să dea alerta în caz de atac. 

Spre stupoarea Unchiașului, apa zeiţei Isis 
vindecase rănile soldaţilor lui Cezar, care 
atribuiseră acest miracol Cleopatrei, considerată 
o magiciană ale cărei puteri aveau să respingă 
inamicul. 

O liniște ciudată se instaură. În fiecare 
dimineaţă, legionarii se așteptau la un atac ce 
nu se producea. Și timpul, după părerea lui 
Cezar, lucra în favoarea lor, căci armata de 
sprijin îi va elibera în cele din urmă. 

Romanii nu duceau lipsă de nimic. Având o 
colaborare perfectă, Apollodor și Unchiașul 
asigurau livrarea de produse provenind din 
interiorul ţării, fără a uita urcioarele pline cu vin 
de bună calitate. Cleopatra organiza banchete 
impresionante, la care erau servite vreo zece 
feluri de mâncare într-o veselă luxoasă în tonuri 
de bleu și verde. Vasele, platourile și farfuriile 
erau decorate cu scene de libaţie, cu imagini 
reprezentând iederă, lauri, rozete, animale 
zbenguindu-se în peisaje pline de verdeață și 
divinităţi străvechi precum Bes, piticul bărbos, 
protector al nașterilor. 

Gurmand rafinat, Cezar aprecia și o altă 
plăcere; la sfârșitul mesei, Cleopatra cânta la un 
instrument, flaut, ţiteră sau harpă, cu talentul 
unui muzicant de profesie. Subjugată, asistenţa 
tăcea și savura cântecele când vesele, când 
languroase. 


Regina știa să-l facă pe imperator să uite de 
neliniștea zilei de mâine. Frumuseţea palatului, 
eleganța sculpturilor, a picturilor și a 
mozaicurilor lui creau un cadru înșelător, o lume 
artificială, protejată de turbulenţele din afară. 

Artificială... Cu excepţia Cleopatrei. 

Lui Cezar îi plăcea s-o privească dormind. Era 
atât de frumoasă, atât de liniștită, atât de 
departe de atrocitățile unui război pe care acest 
cuplu incert voia atât de mult să-l câștige. 

Viziuni terifiante bântuiau nopţile lui Cezar. 
Trupuri mutilate, soldaţi urlând de durere, 
agonii fără de sfârșit... Cleopatra era tinereţea 
și speranţa. Ea nu refuza realitatea, dar avea 
certitudinea că o altă lume se putea naște, o 
lume ieșită din acel Egipt ancestral și luminos 
care astăzi îi hrănea sufletul. 

Când se trezea, cea dintâi privire era pentru 
amantul ei, și această ofrandă îi umplea inima. 
Niciodată nu-și imaginase că va trăi o iubire 
nebună, și tânăra regină cu spirit subtil îi dăruia 
acest miracol. 

Atâtea bătălii, atâtea suferințe, atâtea 
cadavre și, după ce trecuse de cincizeci de ani, 
nepreţuitul dar al protectoarei lui, zeiţa Venus, 
suverana iubirii celeste și terestre întruchipată 
în Cleopatra. 

Refuzând să părăsească Alexandria, Cezar 
fusese cât pe ce să piardă totul, dar nu-și 
regreta decizia. Să fii iubit cu atâta pasiune, să 


ai încredere, să împărtășești clipe de neuitat... 
Câţi omeni aveau o asemenea șansă? 

Un coșmar îl asaltă; Biblioteca din Alexandria 
arzând, mii de cărţi pradă flăcărilor, legionarii 
străpunși de săgeți, ultimii viteji cedând în faţa 
presiunii unei gloate zgomotoase, palatul regal 
cotropit, Cleopatra dată pe mâna unor 
soldăţoi... 

Lac de sudoare, Cezar sări din somn. 

Regina era teafără și minunaţii ei ochi verzi îl 
priveau. 

Cleopatra îl înlănţui cu braţele și trupurile lor 
se contopiră. 

— Visul tău urât s-a risipit, îi șopti ea cu o 
voce seducătoare. Îţi mai amintești de al meu? 

— Să reînvii vârsta de aur... 

— Vom învinge, dragostea mea, și vom merge 
la Dendera. 

x 

Construcția templului de la Dendera avansa 
rapid. Sub conducerea unui arhitect vigilent, 
atent la cel mai mic detaliu, constructorii 
simțeau o bucurie profundă să ridice zidurile 
unui sanctuar a cărui amploare și frumuseţe îi 
seduceau chiar și pe funcţionarii administraţiei 
alexandrine veniţi în control. 

Întreaga provincie se bucura că posedă o 
asemenea splendoare, care era totodată și o 
sursă de prosperitate. Pe măsura construirii lui 
și a clădirilor anexe, mergând de la ateliere 


până la o braserie și o brutărie, Dendera 
devenea un centru economic ce atrăgea o 
populaţie muncitoare. 

Fără a se lăsa cuprinsă de exaltare, superioara 
își făcea griji pentru corecta îndeplinire 
cotidiană a ritualurilor. Sfântul sfinţilor și 
templul acoperit îi ofereau un cadru excepţional 
pentru a celebra prezenţa divină și pentru a 
menţine strălucirea ei pe pământ. Sculptorii 
transformau plafoanele în cer de piatră, pe care 
pluteau bărcile zilei și ale nopții ce-și 
transmiteau seara soarele asfinţit pentru a-l 
reînvia dimineaţa. Astrologii descopereau în 
asta mesajul stelelor nemuritoare și neobosite, 
iar ritualiștii se duceau cu privirea dincolo de 
orizontul omenesc. 

Cu ocazia serbărilor care celebrau renașterea 
lui Osiris, bătrâna doamnă organiză un banchet 
în onoarea meșterilor. 

Aparenta seninătate a arhitectului nu o păcăli 
pe marea preoteasă. 

— Care este motivul îngrijorării tale? 

— Veștile venite din Alexandria sunt proaste, 
foarte proaste. 

— Totuși, am primit o scrisoare oficială de la 
regina Cleopatra! Nu numai că-și afirmă dorinţa 
neclintită de a finanța terminarea templului 
nostru, dar mai și vrea să-i vadă cu propriii ochi 
de îndată ce va fi posibil. 

— Visul acela nu se va realiza, iar scrisoarea 


nu e decât o iluzie. Metresă a generalului roman 
lulius Cezar, Cleopatra se confruntă cu armata 
surorii ei Arsinoe. Războiul civil este în toi, 
romanii se luptă cu alexandrinii, capitala este 
împărţită în două și nimeni nu poate să prevadă 
rezultatul acestui conflict, care a făcut deja mii 
de morţi. Orice-ar fi, învingătorul va domni 
peste un câmp de mine, fiindcă Biblioteca și 
Muzeul au fost distruse de un incendiu, iar alte 
cartiere sunt de nerecunoscut. Dendera va fi 
uitată, fiţi sigură de asta. 

— Echipele tale au încă simbria asigurată? 

— Seful provinciei își îndeplinește obligaţiile 
conform instrucţiunilor primite de la palatul 
regal. 

— Deci, Cleopatra guvernează și își respectă 
angajamentele! constată superioara. 

—A crezut că învinge, dar Ganymede, 
generalul care comandă trupele lui Arsinoe, a 
întors situaţia în favoarea noii suverane a 
Alexandriei. Cezar și Cleopatra sunt asediați. Fiţi 
prudentă și distrugeţi această scrisoare care ar 
putea să vă compromită. 

— Templul nostru ar putea fi... ameninţat? 

Şeful șantierului nu-și ascunse pesimismul. 

— Arsinoe își urăște sora mai mare și va 
distruge tot ce a construit ea. Simbol, în Sud, al 
domniei Cleopatrei, Dendera nu va scăpa de 
tulburări. În curând, trupe din Alexandria vor 
apărea dinspre debarcader. 


Consternată, superioara luă în serios vorbele 
constructorului. 

— Graţie informatorilor mei, vă voi preveni cu 
o zi înainte. Va trebui să fugiţi împreună cu 
colegiul sacerdotal. 

— Şi tu? 

— N-o să mă uit cum îmi este distrusă opera 
fără să mă lupt. Meșterii mei vor avea de ales: 
să plece sau să rămână alături de mine. 

Bătrâna doamnă contemplă sanctuarul zeiţei 
Hathor. 

— Mă vezi abandonându-mi templul? 


66 


La invitaţia evreului Antipatros, principalii 
negustori din Alexandria se reuniră în mare 
taină într-o vilă păzită de soldaţi care nu făceau 
parte din armata lui Ganymede. Participanţii se 
exprimară liber și principalul exportator de grâu 
fu primul care luă cuvântul. 

— Războiul acesta ne ruinează: Alexandria a 
suferit distrugeri îngrozitoare, prea mulţi 
oameni au murit și sipetele noastre sunt goale. 
Această absurditate trebuie să înceteze. 

— Unii dintre voi îi susțin pe Cezar și 
Cleopatra, alţii pe Arsinoe, le aminti Antipatros. 

— Să ieșim din impas, propuse un producător 
de amfore. Dacă acest conflict continuă, va fi 
sfârșitul orașului nostru. Să uităm de opiniile 
noastre partizane și să încercăm să obţinem 


pacea. 

— Arsinoe și Ganymede nu vor accepta 
niciodată nici cea mai mică negociere! obiectă 
patronul  parfumierilor. Ei vor moartea 
Cleopatrei și înfrângerea lui Cezar. 

— Atunci, să-i ocolim! Decanul nostru să se 
întâlnească doar cu romanul și să-i ceară să-l 
elibereze pe Ptolemeu. Astfel, dorinţele regelui 
defunct vor fi respectate. Cuplul regal legitim, 
format din Cleopatra și Ptolemeu al XIII-lea, va 
domni din nou și ordinea va fi restabilită. 

— Cezar va râde de o asemenea propunere, 
zise proprietarul unui mare atelier de sticlărie. 

— Romanul nu este un fanatic și se teme să 
nu piară pe pământ străin! Dimpotrivă, va 
aprecia moderaţia noastră și va accepta postura 
de mediator. 

O discuţie animată se porni. Antipatros n-avea 
decât un obiectiv: ca adunarea să nu se declare 
deloc ostilă faţă de Cezar. Dorinţa lui secretă fu 
îndeplinită și, în unanimitate, negustorii îl 
numiră ambasador pe decanul lor, un armator 
bogat, încredințându-l o misiune precisă: să 
obțină eliberarea lui Ptolemeu, sinonimă cu 
revenirea păcii și a prosperității. 

x 


Să-l treacă pe bătrân din zona pe care o 
controlau partizanii lui Arsinoe la reduta lui 
Cezar și a Cleopatrei era destul de riscant. 
Dispunând de reţeaua necesară pentru a-și 


informa aliaţii, Antipatros conduse această 
operaţiune delicată. 

Escortat cum se cuvine, diplomatul de ocazie 
fu adus în faţa lui Cezar și a Cleopatrei. Cu o 
voce tremurătoare, acesta exprimă îngrijorarea 
negustorilor din Alexandria și opoziţia lor faţă 
de continuarea ostilităţilor. 

— Frumoase gânduri, zise regina, dar cum 
intenţionezi s-o potolești pe isterica de Arsinoe? 

Bătrânul prinse curaj. 

— Soluţia vă aparţine în calitate de soţie 
oficială a regelui nostru, Ptolemeu. Împreună cu 
Cezar, redaţi-i puterea legitimă și atunci 
insurecția prinţesei Arsinoe va înceta. 

— Vrei să spui... Să-l eliberez pe Ptolemeu? 

— Exact, Maiestate. 

Cezar își puse mâna pe cea a Cleopatrei, care 
tremura de indignare. 

— De ce să ne asumăm un asemenea risc? 
întrebă imperatorul. 

— Comerţul are nevoie de stabilitate. Regele 
nostru o va constrânge pe Arsinoe să depună 
armele și viaţa își va relua cursul normal. 

— Eu și regina vom studia propunerea ta. 

Cuplul se retrase, iar șambelanul Apollodor îi 
servi bere bătrânului, care era fericit că nu 
declanșase mânia lui Cezar. 

x 

— Este o capcană grosolană! exclamă 

Cleopatra. Bătrânul ăsta cumsecade este 


emisarul lui Arsinoe, care se simte incapabilă să 
ne străpungă apărarea! 

— Te înșeli, ne este trimis de aliatul nostru, 
Antipatros. 

Argumentul o dezarmă pe tânăra regină. 

— Negustorii se tem că vor sărăci, zise Cezar, 
și lașitatea lor nu mă surprinde; cât despre 
alexandrini, nu una gândesc și alta fac? Tu ești 
mai bine plasată pentru a cunoaște ipocrizia 
locuitorilor din capitala ta! 

Regina își recăpătă calmul. 

— Închis în palat, micuțul rege de paisprezece 
ani ne este inutil. Eliberându-l, vei dovedi că ești 
mărinimos și că respecţi legile noastre. În plus, 
reapariţia lui va provoca tulburare în tabăra 
adversă și o va pune pe scorpia de Arsinoe într- 
o situaţie primejdioasă. 

Cezar zâmbi. 

— Perspicacitatea ta nu mă surprinde. 

— Să-l folosim pe micuțul Ptolemeu ca pe o 
armă... Nu e o strategie prea riscantă? 

— Există alta mai bună? 

x 

Slăbit, obosit, ieşit brusc din copilărie, 
Ptolemeu al XIll-lea părea rătăcit. Cei doi 
legionari care îl scoteau din închisoarea lui 
aurită nu-l duceau oare la moarte? Dorind să 
răzbune asasinarea lui Pompei, Cezar nu-i va 
tăia capul? Nu cumva, plină de ură, Cleopatra 
ceruse moartea fratelui ei?! 


Temător, adolescentul intră în marea sală de 
recepţie a palatului. Așezaţi unul lângă altul, pe 
niște perne confortabile, Cleopatra, îmbrăcată 
cu o elegantă rochie albastră, și Cezar, într-o 
tunică roșie, se delectau cu prăjituri și beau vin 
alb. 

Nici urmă de soldaţi ori de vreo ameninţare. 

— Apropiaţi-vă, Maiestate, îi recomandă 
Cezar, amabil. 

Ptolemeu  înaintă șovăielnic. Destinsă, 
Cleopatra nu arăta ostilitate. 

— Războiul acesta a durat prea mult, declară 
imperatorul, și nu e bine ca un rege să fie ţinut 
prizonier. Acest nefericit eveniment a tulburat-o 
pe Arsinoe și pe numeroși locuitori ai 
Alexandriei. A venit momentul să vă redăm 
libertatea și prerogativele. 

— Vă... vă bateţi joc de mine? 

— Nicidecum, zise Cleopatra. Nu este acesta 
singurul mod de a reinstaura pacea? 

— Ba da, ba da, sunt convins de asta... 

— Ei bine, decise Cezar, s-o proclamăm 
atunci! 

Încadrându-l pe micuțul Ptolemeu, care era 
uluit, Cezar și Cleopatra îl conduseră în sala 
tronului, unde se adunaseră gărzile romane și 
personalul palatului. 

Ţinând cu ostentaţie mâna dreaptă a tânărului 
rege precum un tată, imperatorul făcu o 
declaraţie oficială. 


— Îl îndemn pe Ptolemeu al XIll-lea s 
vegheze asupra regatului strămoșilor săi, s 
restabilească prosperitatea ţării care a fost greu 
lovită de acest conflict îngrozitor și să-i 
potolească pe supușii săi fideli. În felul acesta, 
va putea să-i apere de nenorocire și să 
întărească prietenia cu Roma. 

Pe adolescent îl lăsară nervii și vărsă câteva 
lacrimi. Cezar însuși părea emoţionat. 

— Aș prefera să rămân aici, alături de tine, să 
beneficiez de înţelepciunea și de protecţia ta, îi 
zise Ptolemeu romanului. Mai am încă atâtea de 
învăţat! 

— Această modestie vă onorează, Maiestate, 
și îmi va face o mare bucurie să vă revăd după 
ce o veţi convinge pe Arsinoe și pe generalul ei 
să depună armele. Această misiune sacră o să 
vă aducă stima poporului vostru. 

Ștergându-și lacrimile, regișorul adoptă o 
atitudine demnă, iar Cezar îi dădu drumul la 
mână. 

— Voi îndeplini această misiune, imperator, și 
vei fi mândru de mine. 

Însoţit de o escortă, suveranul părăsi palatul. 
Heralzii anunţară eliberarea lui și vestea avea 
să ajungă fără îndoială repede la Arsinoe și la 
trupele ei. 

De la terasa palatului, Cezar și Cleopatra 
priviră cortegiul îndreptându-se spre tabăra 
adversă. 


ă 
ă 


— Decizia noastră l-a tulburat pe frăţiorul tău, 
zise el. 

— Nu fi naiv, îi recomandă regina. Șarpele 
ăsta n-are decât un gând: să ne facă rău. 

— N-a plâns? 

— Erau lacrimi de bucurie! Acum că e în 
sfârșit liber, va începe o luptă pe viaţă și pe 
moarte. 


67 


O mulţime enormă salută sosirea lui Ptolemeu 
și decanul negustorilor, însoţit de principalii săi 
colegi, îi aduse un omagiu profund. Plin de 
entuziasm, poporul Alexandriei își aclamă 
suveranul care se bucură îndelung de prestigiul 
redobândit, apoi pătrunse, însoţit de vreo zece 
ofițeri superiori, în luxoasa locuință unde se 
ascundeau Arsinoe și generalul Ganymede. 

Machiată, împodobită și somptuos îmbrăcată, 
Arsinoe se înclină. 

—lat-o pe scumpa mea soție, regina 
Egiptului! exclamă regișorul. De acum înainte, 
ea mi se va supune și va sta la locul ei. 

Clocotind de mânie, Arsinoe nu îndrăzni să 
protesteze. Vocea lui Ptolemeu se schimbase, în 
sarcasmul ei se simțeau ameninţări. Era mai 
bine să nu-l supere. 

— Sabia mea vă stă la dispoziţie, declară 
Ganymede, și aştept ordinele Maiestăţii Voastre. 

Adolescentul îi aruncă eunucului o privire 


dispreţuitoare. 

— Nu există decât un general comandant: eu, 
suveranul tău. lar tu ar fi trebuit să mă servești 
mai devreme. Din cauza incompetenţei tale, 
dușmanul este neînvins. 

— Maiestate, eu... 

— Ucideţi-l pe acest neisprăvit, le ordonă 
Ptolemeu ofițerilor săi. 

Sub ochii îngroziţi ai lui Arsinoe, aceștia îl 
masacrară pe Ganymede, iar regele o obligă pe 
soţia lui să privească trupul însângerat. 

— Asta este soarta rezervată dușmanilor mei, 
draga mea, ţine minte. 

Tânăra  alergă să se refugieze în 
apartamentele ei. 

— Continuăm lupta, Maiestate? întrebă 
comandantul unui regiment de pedestrași. 

— Mai aveai vreo îndoială? Eliberându-mă, 
acest roman pretențios și naiv a comis o 
greșeală fatală! În timpul lungii mele captivități, 
am avut timp să  chibzuiesc. N-o să-i 
străpungem liniile de apărare, ci o să le ocolim. 
Avem destule corăbii? 

— Am reconstituit flota de război, e o 
frumuseţe, afirmă un amiral. 

— Vom ataca la Canop, zise Ptolemeu, vom 
scufunda corăbiile romane și-l vom ataca pe 
Cezar din spate. Îi vom face o surpriză 
frumoasă... Dacă refuză să se predea, să i se 
taie capul. II voi expune în piaţa publică, să-l 


vadă poporul, iar Roma va tremura! Pe viitor, n- 
o să ne mai deranjeze. În schimb, pe Cleopatra 
o vreau în viaţă! A îndrăznit să mă trădeze pe 
mine, regele ei, și o să-i rezerv cele mai 
cumplite suplicii. Va muri încet, foarte încet. 

x 

Căpitanului Euphranor îi plăceau femeile din 
Alexandria. Nu prea sălbatice, focoase, se 
pretau cu plăcere la tot felul de fantezii și erau 
încântate de virilitatea inepuizabilă a acestui 
războinic oacheș cu umeri largi. Atras în 
vâltoarea plăcerilor, nativul de pe insula Rhodos 
își păstra totuși mintea limpede. Convins că 
eliberarea micuţului Ptolemeu nu va readuce 
pacea, el se temea de o intervenţie a flotei 
dușmane. 

Portul Alexandriei? Posibil, dar terenul era 
dificil. Punctul slab, după părerea lui Euphranor, 
era Canop. Un țărm plat, un orizont degajat care 
permitea desfășurarea vaselor și un obiectiv: să 
pună stăpânire pe braţul canopic al Nilului și să 
atace Alexandria. 

Poate că Cezar era în mare pericol. De aceea, 
cu acordul său, căpitanul hotărâse să dispună o 
parte a corăbiilor sale în faţa orașului Canop. 

Abia se terminase această manevră, în a 
zecea zi a lunii martie, anul 47 î.H., că marinarul 
care stătea de veghe scoase un strigăt de 
alertă. 

Flota lui Ptolemeu pregătea un atac. 


— Ne trebuie întăriri, fu de părere secundul lui 
Euphranor. 

— Trimite un mesager la Cezar. Noi n-avem 
timp de așteptat! De când bat mările, am fost 
întotdeauna primul care începe lupta. 

Reacţia lui Euphranor îl surprinse pe adversar. 

Rapidă, corabia lui lovi cu pintenul un vas 
inamic și îl scufundă. Înspăimântaţi, alexandrinii 
bătură în retragere. 

Exaltat, Euphranor voi să întărească acest 
succes iniţial și îi urmări pe fugari, fără să mai 
aștepte întăririle care întârziau să vină. Şi 
iuţeala sa, care-i adusese atâtea victorii, se 
întoarse  împotrivă-i. Căpitanul din Rhodos 
depăși trei corăbii dușmane și o ajunse din urmă 
pe cea de-a patra pe care avea de gând s-o 
lovească la fel cu pintenul, dar se trezi prins în 
capcană. 

Și atunci, dușmanii se năpustiră asupra lui ca 
ulii. 

În ciuda curajului său și a rezistenței 
înverșunate a oamenilor săi, Euphranor fu 
copleșit de numărul mare al atacatorilor. Când 
ajutoarele venite îi împrăștiară, bravul căpitan, 
cu pieptul străpuns de o lance, zăcea fără 
suflare. 

x 

— Euphranor ne-a salvat viața, declară Cezar 
celebrând funeraliile acelui fidel servitor. Dacă 
ar fi depăşit sistemul nostru de apărare, 


Ptolemeu ar fi putut obţine victoria. 

Trăgând învăţămintele de rigoare din această 
tragedie, imperatorul întărise paza la intrarea 
pe braţul canopic al Nilului, împiedicând orice 
tentativă de raid, iar locotenentul său, Rufin, 
controla zilnic baricadele și fortificațiile. 

— Îţi mulţumesc că m-ai pus în gardă, îi zise 
Cezar Cleopatrei. Lacrimile micuţului scorpion 
aproape că mă păcăliseră. 

— Captivitatea l-a maturizat și l-a transformat 
în comandant de oaste. Oricare ar fi 
obstacolele, nu va renunţa. O mulţime de 
alexandrini îl vor urma până la moarte. 

Această perspectivă nu-l încântă pe Cezar, ale 
cărui efective rămâneau cu mult inferioare celor 
ale unui regișor metamorfozat în fiară sălbatică 
și capabil să comande o armată. Odată eunucul 
Ganymede eliminat și prinţesa Arsinoe redusă la 
rol de servitoare, Ptolemeu se impunea în 
fruntea pedestrașilor și a marinarilor pe care îi 
va convinge să se lupte. 

In scurt timp, tânărul războinic, sigur de forța 
lui, se va gândi la o strategie: să atace din toate 
părţile, aruncându-și în luptă toate trupele, într- 
o ultimă bătălie. Nici legionarii și nici corăbiile 
romane nu vor putea ţine piept unui asemenea 
asalt. 

— Îmi ghicești gândurile? o întrebă Cezar pe 
Cleopatra, care îl privea cu ochi pătrunzători. 

— Te temi că am ajuns la capătul drumului? 


El o conduse la marginea terasei. În seara 
aceea, vântul adia slab și marea era liniștită. 
Razele soarelui la asfinţit poleia cu aur spuma 
valurilor. 

— Capitala ta pare aţipită, regină a Egiptului; 
totuși, se pregătește să ne devoreze. 

— Isis mă călăuzește, Venus te protejează, iar 
visul meu se va împlini. 


68 


În tabăra lui Cezar domnea neliniștea. În ciuda 
calităților lui de strateg, imperatorul nu 
dispunea de efectivele necesare pentru a ţine 
piept unei ofensive generale a lui Ptolemeu, a 
cărui furie îi dinamiza pe alexandrini. Furtuna se 
va declanșa de la o zi la alta și micul rege va 
ordona un masacru. 

— De data asta, îi zise Unchiașul lui Vânt de 
Miazănoapte, e timpul să plecăm. 

Măgarul își manifestă refuzul ridicând urechea 
stângă. 

— Nu pricep de ce ești așa de îndărătnic! N- 
avem nicio șansă să scăpăm cu viaţă, dușmanii 
sunt prea puternici și prea numeroși. 

Refuzând discuţia, Vânt de Miazănoapte plecă 
să ducă misivele ofiţerilor superiori repartizaţi 
pe linia de apărare. Resemnat, Unchiașul se 
pregătea să coboare în pivniţă, ca să aleagă 
vinurile ce urmau a fi servite la masa 
Cleopatrei, când zări un mesager alergând în 


direcţia palatului regal, unde își avea reședința 
Cezar. 

Unchiașul n-avea nicio îndoială: un eveniment 
important avusese loc. Bău o gură de vin alb și 
se grăbi și el. Un anunţ oficial avea să se facă 
neîntârziat. 

Într-adevăr, palatul se transformă într-un stup, 
animat de tot felul de zvonuri. Cezar își făcu 
apariţia, însoţit de Cleopatra. 

— Am primit veste de la prietenul și aliatul 
meu Mithridate din Pergam: armata cu care îmi 
vine în ajutor se va apropia în curând de 
Alexandria. 

x 

Micuţul Ptolemeu se făcuse mai înalt și mai 
solid. Să comande îi dădea o energie nebănuită 
și niciun ofiţer nu-i contesta autoritatea. Chiar 
dacă primul atac naval eșuase parţial, faimosul 
căpitan Euphranor își pierduse viaţa în timpul 
înfruntării și Cezar se vedea lipsit de cel mai 
bun marinar al său. 

Se impunea o strategie: un asalt masiv pe 
mare și pe uscat în același timp. Inferioritatea 
numerică în care se afla îl condamna pe 
imperator la înfrângere. 

— Mesaj urgent, zise un aghiotant, 
înmânându-i regelui un mic papirus rulat și 
sigilat. 

Venea de la un post de supraveghere a deltei 
și conţinutul său îl făcu pe Ptolemeu să fiarbă 


de mânie: armata pe care o  strânsese 
Mithridate din Pergam sărea în ajutorul lui 
Cezar! 

Imperativ vital: să-l distrugă pe acel străin 


blestemat care compromitea triumful 
moștenitorului legitim al Ptolemeilor. 
x 


Ultimele vești erau încurajatoare: Mithridate 
din Pergam scăpase de un regiment al lui 
Ptolemeu și se apropia de Alexandria. Regișorul 
își va arunca însă în luptă toate forțele pentru a 
împiedica joncţiunea cu Cezar, care era nevoit 
să-și trimită trupele. În această ultimă 
confruntare se va decide învingătorul. 

— Evită lupta pe apă, îl sfătui Cleopatra; 
alexandrinii sunt prea pricepuţi la așa ceva. 

— Soldaţii lui Mithridate își așază tabăra pe 
malul lacului Mareotis. Tu cum ai ajunge la ei? 

— Ptolemeu o va lua pe un canal și îţi va 
întinde o capcană. Tu alege drumul pe uscat. 
După un marș forţat de aproape opt ore, îţi vei 
atinge scopul. 

Graţie disciplinei lor obișnuite, legionarii se 
pregătiră grabnic de plecare. Se însera, iar 
noaptea avea să-i protejeze. 

Cezar nu-i ascunse adevărul Cleopatra. 

— Suntem amândoi în mare pericol. Eu îmi 
duc oamenii la o luptă grea, contra unui 
adversar de temut, și poate că nu mă voi mai 
întoarce de pe câmpul de bătălie. Tu va trebui 


să aperi poziţiile noastre cu o mână de viteji 
care vor fi atacați din toate părţile. 

— Nici Venus și nici Isis nu ne vor abandona. 
Ne vom revedea și visul meu se va împlini. 

Cezar își dorea să dea crezare vorbelor acelei 
magiciene, dar îmbrăţișarea lor semăna cu cea 
a unor tineri amanți constrânși să se despartă 
pentru totdeauna. 

x 

În fruntea avangardei, Rufin dădu ordin 
soldaților să se oprească. Ivirea zorilor îl făcea 
să distingă o tabără. 

Prieteni sau duşmani? 

Anunţat, imperatorul, îmbrăcat cu mantia-i 
purpurie, se duse lângă locotenentul său. 

— Să trimitem o iscoadă, propuse Rufin. 

— Inutil, zise Cezar, care înaintă mai mulţi 
pași, devenind o ţintă perfectă. 

O santinelă scoase un strigăt, iar tabăra fu 
cuprinsă de agitaţie. Din ea apăru o namilă de 
bărbos, cu părul ciufulit. 

— Cezar! strigă el. 

Grăbind pașii, cei doi bărbaţi se întâlniră și se 
îmbrăţișară. 

— Nu te-ai schimbat, generale! 

— lar tu, Mithridate, pari a fi într-o formă 
excelentă. 

— M-am chinuit să strâng o ceată de 
războinici pe care trebuie să-i conduci cu șuturi 
în fund! Dar, dacă îi hrănești bine, sunt destul 


de eficienţi. Ptolemeu spera să-i oprească, dar 
și-a mușcat mâinile de ciudă! Sub comanda ta, 
vom obţine o victorie răsunătoare. 

— Şi inamicul? 

— Trupele lui Ptolemeu au sosit aseară și și-au 
instalat tabăra pe o colină mărginită într-o parte 
de un teren mocirlos și în cealaltă de un canal. 
O poziţie strategică frumoasă, de necucerit! 
După părerea mea, regișorul ar fi trebuit să mă 
atace în continuare, dar a preferat să-și așeze 
tabăra. Unirea armatelor noastre și prezenţa ta 
modifică raportul de forţe! Acum, putem să 
trecem la ofensivă. 

Soarele lumină un peisaj unde domina apa. 
Ptolemeu își alesese un loc excelent din care nu 
va fi ușor să-l alunge. 

— Trecem râul, urcăm colina și distrugem acel 
cuib de vipere, propuse Mithridate. 

Metodele expeditive dau uneori roade, drept 
urmare Cezar o aprobă pe aceea. Călăreţii 
germani găsiră niște diguri, legionarii tăiară 
copaci și încropiră niște poduri rudimentare. Se 
organiză un prim asalt, dar Ptolemeu îl respinse 
cu ușurință. 

Decepţionat, Mithridate își recunoscu eșecul. 

— Oamenii au nevoie de odihnă, consideră 
Cezar. Iscoadele să cerceteze locul din toate 
unghiurile. Dacă descoperă vreun punct slab, ne 
vom folosi de el mâine. 


69 


Înspăimântată, Charmion tremura și abia 
reușea s-o coafeze pe regină. 

— Se vor năpusti asupra palatului ca ulii, vor 
viola femeile și vă vor supune la chinuri 
cumplite! 

— Bineînţeles că nu, răspunse Cleopatra cu o 
voce liniștită. 

— Maiestate, suntem aproape singure! 

— Niciodată poporul Alexandriei nu-i va face 
rău suveranei lui. 

Această siguranţă o linişti pe slujnică. Cât 
despre Cleopatra, ea nu îndrăznea să se plângă 
de sărăcia forţelor ei: fidelul său șambelan, 
Apollodor, și mai puţin de o sută de legionari! 
Dacă șarpele ăla de Ptolemeu ar ordona un 
atac, rezistenţa ar fi neînsemnată și regina ar 
cădea pradă răzbunării fratelui ei mai mic. 

Nu, nu se va întâmpla așa! Cleopatra se gândi 
la Hermes, pe care nu-l mai văzuse de mult 
timp. Fiindcă ea nu o neglija pe Isis, protecţia 
magului nu-i va lipsi. 

Apollodor îi aduse un mesaj de la Cezar. 

Suverana derulă papirusul cu nerăbdare. 

— Vești bune, Maiestate? 

— Cezar s-a alăturat armatei venite în ajutor! 
Forțele lor sunt suficiente pentru a le înfrunta 
pe cele ale lui Ptolemeu. 

— Confruntarea finală, consideră Sicilianul. Să 
avem încredere în imperator, Maiestate, a 


obţinut până acum atâtea victorii! 

— Numai aceasta contează, murmură tânăra 
femeie. 

x 

Ptolemeu jubila. Alegând colina pe care își 
instalase tabăra, ocupa o poziție imposibil de 
cucerit. Necunoscând terenul, romanii și aliații 
lor se vor strădui din răsputeri să urce pantele 
abrupte. De altfel, primul lor asalt fusese un 
eșec usturător! Pedestrașii râdeau de pretenţia 
adversarilor, a căror încăpățânare îi va duce la 
pieire. 

Totuși, unii ofiteri dezaprobau strategia 
monarhului. N-ar fi trebuit să-l atace pe 
Mithridate înainte de sosirea lui Cezar și apoi să- 
| zdrobească pe acesta din urmă? Instalarea 
taberei era o regretabilă pierdere de timp și 
avantajul numărului nu mai conta. 

Adolescentul de paisprezece ani convocă 
statul-major, compus din militari experimentați. 
El le simţi îndoielile, ba chiar ostilitatea. 

— Decizia mea este cea bună! Încercând să ne 
alunge, romanii vor pierde sute de oameni și, 
când vor bate în retragere, noi îi vom urmări și îi 
vom masacra. 

Forța de convingere a băiatului îi uimi pe 
ofițerii săi. Lăsând la o parte reţinerile, ei îi 
aprobară strategia. 

x 


Profitând de o lungă dimineață de odihnă, 


soldaţii lui Cezar și ai lui Mithridate îşi 
recăpătaseră energia și mulţi erau nerăbdători 
să lupte. Prezenţa generalului imperator, de un 
calm liniștitor, nu le garanta oare succesul? 

Șeful iscoadelor adună rapoartele oamenilor 
săi și îi prezentă rezultatul lui Cezar. 

— Am descoperit punctul slab al dușmanului, 
zise el. Va trebui să ocolim mlaștinile și să 
atacăm tabăra din spate. Acolo, panta este mai 
lină și apărarea slabă. 

Cezar organiză o manevră de diversiune care 
îl va face pe Ptolemeu să creadă că romanii se 
înverșunau zadarnic. Grosul trupelor îl va urma 
însă pe șeful iscoadelor, soldaţii evitând să fie 
reperaţi de santinelele inamice. 

— Suntem pe calea cea bună! zise Mithridate 
care se bucura la ideea unui masacru. Tara asta 
păcătoasă o să cânte gloria lui Cezar. 

Imperatorul se gândea la Cleopatra. O va 
apăra Isis de o răzmeriţă a alexandrinilor? 

x 

Ptolemeu își pierdea răbdarea; de ce nu 
lansau romanii un nou atac? 

— lată-i! anunță o santinelă. 

— Imbecilii, murmură adolescentul, 
reacționează exact cum am prevăzut. 

Chiar şi sub protecţia arcașilor și a 
mânuitorilor de praștii, pedestrașii n-aveau nicio 
șansă să ajungă în vârful colinei, toţi vor fi uciși. 

Ptolemeu se felicita pentru succesul său, când 


niște urlete provenind din propria tabără îl 
făcură să tresară. 

Un ofițer veni în goană. 

— Maiestate, ne-au atacat din spate! 

— Respingeţi-i! 

— Imposibil, este deja debandadă. Trebuie să 
fugim. 

Regișorului nu-i veni să creadă când își văzu 
oamenii bătând în retragere și coborând colina 
cu speranţa de a ajunge la fluviu. Majoritatea 
căzură victime ale săgeţilor romane. 

— Trebuie să fugim, insistă ofiţerul. 

Neîntâlnind decât o slabă rezistenţă, legionarii 
și aliaţii lor nimiciră armata dușmană. 

Năucit, Ptolemeu se lăsă convins să fugă: 
platoșa lui aurită era grea, dar va fi o protecţie 
eficace. 

x 

Războinic încercat, Mithridate simți că i se 
face greață, într-atât de numeroase erau 
cadavrele mutilate. Conștienți că dau lovitura 
fatală, învingătorii făcuseră un adevărat măcel. 

Fugarii n-avuseseră parte de o soartă mai 
bună.  Năpustindu-se spre bărcile prea 
încărcate, se înecaseră în timpul scufundării lor. 
Puţinii înotători buni, capabili să traverseze 
fluviul, fuseseră uciși când ajunseseră la mal. 

Din armata lui Ptolemeu, nu mai rămăsese 
nimic. 

— Vreau leșul lui, ceru Cezar. 


Căutările se anunțau dificile, dar o stranie 
strălucire de lumină atrase atenţia unui 
pedestraș. 

— Acolo, o platoșă aurită! 

Ajutat de un camarad, el scoase corpul din 
nămol și cei doi soldaţi îl depuseră la picioarele 
lui Cezar. 

Era într-adevăr Ptolemeu al XIII-lea, mort din 
cauza urii și a vanităţii; iar imperatorul nu-l 
plânse. 


70 


Comandantul trupelor de miliție, însărcinat de 
Ptolemeu să asigure ordinea în Alexandria, își 
convocă adjuncţii. 

— Am putea face o faptă de vitejie, le propuse 
el. Palatul regal este păzit doar de câţiva 
legionari. Să forțăm un baraj, să-i ucidem și să 
punem mâna pe Cleopatra. La întoarcere, 
regele ne va felicita și ne va răsplati. 

— E riscant, obiectă un bărbos. 

— Trimitem sclavii în frunte, promiţându-le o 
recompensă frumoasă. Nu vor scăpa, dar îi vor 
elimina pe cei mai mulţi dintre romani, iar noi 
vom termina treaba. După aceea, punem mâna 
pe Cleopatra și o ducem în lanţuri! Vă închipuiţi 
ce-o să se bucure Ptolemeu? lar noi vom deveni 
eroi! 

Argumentele câștigară adeziunea milițienilor 
și acţiunea se pregăti cu febrilitate. La ideea de 


a o umili pe regina trufașă, mulţi soldăţoi 
simțeau o excitație puternică. 

In timp ce șleahta se îndrepta spre cartierul 
palatelor, se lovi de o mulţime de civili înarmaţi 
cu ciomege și lănci. 

— Evreii! se miră comandantul miliției. 

Antipatros ieși din rând. 

— Unde mergeţi? întrebă el. 

— Lăsaţi-ne să trecem sau... 

— Sau ce? Nemernici proști ce sunteţi, aveațţi 
de gând să puneţi mâna pe Cleopatra și s-o 
batjocoriţi! Cezar s-ar fi mâniat atât de tare, 
încât ar fi șters orașul de pe faţa pământului. 

— Cezar a murit, Ptolemeu triumfa! lar tu vei 
fi acuzat de trădare. 

— Ptolemeu să-l învingă pe Cezar... Ești mai 
prost ca noaptea. 

— Dă-te din calea mea, Antipatros. 

— Nici vorbă. 

— O s-o mierlești, ca prietenul tău Cezar. 

Intrucât nici unii, nici alții nu acceptau să dea 
înapoi, înfruntarea risca să fie brutală. 
Antipatros se temea că partizanii săi nu vor fi în 
stare să ţină piept milițienilor, dar îi convinsese 
că viitorul comunităţii lor depindea de asta. 

— Vine, vine! strigă un miliţian. 

— Cezar sau Ptolemeu, murmură Antipatros 
cu un nod în gât. 

Încremeniţi, cu braţele atârnând, milițienii şi 
evreii priviră împreună înspre Calea Canopică. 


Călare, în fruntea soldaţilor săi, imperatorul 
arăta cu fală platoșa aurită a răposatului 
Ptolemeu. 

Mii de alexandrini ţâșniră din locuinţele lor. 
Bărbaţi, femei și copii se repeziră să-l vadă pe 
omul care punea stăpânire pe capitala lor. 

Cezar se opri în loc, așteptând ca mulţimea 
imensă să-l asculte. Când ridică platoșa, se făcu 
liniște. 

— Regele vostru s-a opus Romei și a murit, 
provocând pierderea armatei sale. Războiul 
Alexandriei s-a sfârșit. Doriţi să salutaţi pacea 
regăsită? 

Evreii lăsară primii armele, milițienii îi imitară 
și marele preot de la templul lui Serapis, 
croindu-și drum prin mulţimea concetăţenilor 
săi, oferi învingătorului un vas din argint. 

— lată omagiul zeilor și al cetăţii noastre, 
declară el cu o voce puternică. Ne supunem 
voinţei tale și îți implorăm clemenţa. 

Toţi așteptau cu răsuflarea tăiată. Câte 
execuţii avea să ordone romanul, cât de cruntă 
va fi răzbunarea lui? 

— Vă acord iertarea mea cu două condiţii: să 
mi-o  predaţi pe prinţesa Arsinoe și s-o 
recunoașteţi ca suverană pe Cleopatra. Ea și 
numai ea va domni peste Egipt. 

— Dacă acceptăm, întrebă marele preot, ne 
vei cruța vieţile și cetatea? 

— Au fost prea mulţi morţi, numai pacea va 


restabili prosperitatea Alexandriei. Şi Cezar își 
respectă cuvântul dat. 
— Convoc imediat autorităţile orașului. 
— Aștept răspunsul vostru la palatul regal. 
xX 


Unchiașul fu primul care-l văzu pe imperator 
în fruntea trupelor, care-i cântau osanale. 

— Pe toți zeii, romanul a câștigat și războiul 
ăsta afurisit s-a sfârșit! 

Urechea dreaptă a lui Vânt de Miazănoapte se 
ridică. 

— Măcar o dată îmi dai și tu o veste bună... 
Așa ceva trebuie sărbătorit! 

Unchiașul se năpusti în pivniţă și alese un vin 
roșu care purta menţiunea „foarte, foarte bun”. 
Dotat cu un simţ moral remarcabil, renunţă să-l 
guste înainte de Cezar și Cleopatra. Abia 
începuse să urce scara, când niște aclamații îl 
întâmpinară pe imperator, care coborâse de pe 
cal și o contempla pe Cleopatra, îmbrăcată cu o 
rochie lungă, roșie, și împodobită cu bijuterii 
somptuoase. 

Privirile li se încrucișară pentru un moment 
lung. Și același surâs le lumină chipul. 

— Ptolemeu este mort, îi spuse Cezar, și 
armata lui distrusă. 

— Atunci, victoria este totală. 

— Nu încă. 

— De ce te temi? 

— De decizia notabililor din Alexandria. Dacă o 


susțin pe Arsinoe și nu-ţi recunosc 
suveranitatea, ţi-o voi impune eu prin forţă. 

— Refuz! S-a vărsat deja prea mult sânge. 

— Nu mai ai de ales, Cleopatra. Dacă arăţi cel 
mai mic semn de slăbiciune, scumpa ta soră va 
ridica populaţia și te va devora. Visul acesta... 
Visul acesta care te obsedează, vrei cu adevărat 
să-l împlinești? 

— Ai dreptate, n-am de ales. 

Cântând, bând și  felicitându-se, romanii 
celebrară victoria, neștiind că ea era poate 
preludiul unei noi înfruntări care le va depăși ca 
amploare pe cele dinainte. 

Când Unchiașul veni cu urciorul de vin, sala de 
ospăț a palatului era goală; în mod evident, nu 
era nici banchet, nici sărbătoare! 

„Nu-mi miroase a bine, gândi el. Credeam c- 
am câștigat și când colo furtuna izbucnește din 
nou.” 


71 


Ziua de 27 martie a anului 47 î.H., care se 
anunța atât de frumoasă, se va sfârși oare cu 
un dezastru? La ideea unei revolte a populației 
Alexandriei, pe care legionarii ar reprima-o cu 
violență, Cleopatra se simțea cuprinsă de o 
profundă tristețe, vecină cu disperarea. Va 
putea Arsinoe să stârnească într-atât ura 
împotriva surorii ei și a romanilor, încât să 
prelungească nişte suferințe cumplite? 


Tăcut, Cezar se aștepta la ce era mai rău. 
După un conflict lung și aprig în cursul căruia 
pierduse mulţi oameni, nu avea să lase anarhia 
să se instaleze în Alexandria. Singura femeie 
care avea capacitatea să domnească era 
Cleopatra. 

In rândurile armatei victorioase, se simţea 
tensiunea. Graţie sârguinţei Unchiașului, nimeni 
nu ducea lipsă de bere proaspătă, dar soldaţii 
nu se lăsau păcăliţi: Cezar nu dăduse ordin să 
se degajeze decât o singură cale de acces la 
palat, ceea ce însemna că pacea rămânea 
fragilă. Era doar un răgaz înainte de reluarea 
conflictului? 

Un cortegiu impozant se apropie și Rufin îl 
anunţă imediat pe imperator. În haine de doliu, 
notabilii orașului purtau statui ale divinităţilor. 
Ei îngenuncheară la piciorul scării monumentale 
a palatului și marele preot de la templul lui 
Serapis se adresă Cleopatrei și lui Cezar. 

— Ne pare rău pentru purtarea noastră și vă 
implorăm iertarea. Poporul vă recunoaşte 
suveranitatea și condamnă revolta lui Arsinoe. 

Doi soldaţi o aduseră pe prinţesă, care avea 
mâinile legate. Cu părul desfăcut și chipul 
încercănat, ea nu îndrăzni să se uite în ochii 
surorii ei mari. 

Lui Cezar îi revenea sarcina de a pronunţa 
sentinţa. 

— Arsinoe va fi trimisă la Roma și va fi legată 


cu lanţuri de carul meu în timpul ceremoniilor 
care îmi vor celebra triumful. 

Distrusă, prizoniera nu protestă în niciun fel, 
iar temnicerii ei o scoaseră afară. 

— V-aţi ales regina, declară imperatorul și vă 
felicit. Cu bucurie și cu profundă satisfacţie, vă 
acord iertarea Romei și protecţia ei. Să ne 
gândim cu toţii la fondatorul acestei cetăți 
strălucite, Alexandru cel Mare, și la uimitoarea 
lui viziune a viitorului. Războiul acesta a lovit 
brutal capitala voastră, dar ea se va redresa și 
mâine va fi și mai frumoasă. A sosit momentul 
s-o încoronăm pe Cleopatra. 

x 


Alexandria benchetuia. În sfârșit, războiul se 
terminase! Scăpaţi de suferință, de spaimă și de 
pericol, locuitorii ei nu contestau autoritatea 
Cleopatrei pe care o sprijinea Cezar, aflat în 
fruntea unei armate victorioase. leri detestată, 
astăzi adulată, regina de douăzeci și doi de ani 
întruchipa viitorul ţării. 

Savurându-și succesul, tânăra femeie își 
amintea de exilul său, de traversarea deșertului, 
de îndoielile și momentele de disperare, de 
eșecurile ei... Frontiera imposibilului fusese 
trecută. 

Să conducă Cele Două Ţări, Egiptul de Sus și 
Egiptul de Jos, nu mai era o iluzie. lubirea lui 
Cezar îi oferea un cadou inestimabil de care va 
trebui să se arate demnă. 


— Te îndoiești de asta? întrebă o voce gravă. 

— Hermes! 

— Te îndoiești? 

Cleopatra îndrăzni să-l privească în ochi pe 
mag. 

— Mi-am făurit propriul destin și vreau să 
domnesc! 

— Destinul nu este opera zeilor? 

— Dacă nu contribuiam și eu, mi-ai acorda 
vreo atenţie? 

— Alexandria este un cadru prea restrâns. 
Amintește-ţi că nici măcar Alexandru cel Mare 
n-a fost încoronat faraon decât cu încuviințarea 
zeului Amon. Caută protecţia lui. 

— Unde îl voi găsi? 

— La templul din Heracleion. 

x 

Notabilii își aclamaseră suverana atunci când 
își făcuse apariţia la gimnaziu, înainte de a se 
duce la sanctuarul din orașul de coastă 
Heracleion, la est de Canop. Acolo domnea 
Amon, zeul ascuns, venerat de iluștrii faraoni ai 
Regatului Nou, precum Ramses cel Mare. 

Cezar liniștise autorităţile din Alexandria, 
promițându-le că suverana lor va respecta 
tradiţia și va asocia la tron un nou Ptolemeu, pe 
frăţiorul ei, al paisprezecelea care purta acest 
nume, și că instituţiile vor fi păstrate. 

Pe o coroană de bronz fusese gravată o cartă 
ce garanta dreptul de cetate al evreilor. Cezar îi 


mulțumea astfel lui Antipatros și coreligionarilor 
săi pentru că-i acordaseră un sprijin preţios 
chiar și în cele mai grele momente. 

Însoţită de imperator, regina trecu pragul 
templului lui Amon?. Doi ritualiști purificară 
cuplul cu apă din Nil provenind de la revărsarea 
precedentă şi simbolizând puterea de 
regenerare care se manifestă în timpul reînvierii 
lui Osiris. 

leșind din  semiîntunericul sanctuarului, 
Hermes își făcu apariția, purtând un etui din 
piele care conţinea papirusul rulat și sigilat. 

— lată testamentul zeilor care lasă moștenire 
faraonului tot pământul Egiptului și îl face 
responsabil de prosperitatea lui. Pentru a 
îndeplini această funcţie copleșitoare, el trebuie 
să respecte regula eternă a zeiţei Maat, justeţea 
gândirii, rectitudinea acţiunii, armonia 
universului. Accepţi acest testament, Cleopatra, 
și îndatoririle pe care le implică? 

— Mă angajez să le îndeplinesc. 

— Jurământul acesta este făcut în prezenţa 
zeului Amon, principiul ascuns care însuflețește 
toate fiinţele. De acum înainte, ești servitoarea 
Egiptului și a poporului său, păstrătoarea 
dublului regat, celest și terestru. 


22 Este vorba de templul lui „Amon-Gereb“, termenul Gereb 
făcând referire la documentul prin care Amon transmitea noului 
faraon inventarul regatului său terestru și divin. Vestigiile cetăţii 
Heracleion, dispărute sub ape, au fost descoperite în anul 2000 
de Franck Goddio. (n. a.) 


Primind documentul transmis din generaţie în 
generaţie, mâinile Cleopatrei tremurară. Se lega 
spiritual de tradiţia strămoșilor săi, retrăia 
elanul primei dinastii și dorinţa ei de creaţie. 

Sanctuarul era supranumit „lăcașul bucuriei” 
și cea pe care o simţea Cleopatra era un 
adevărat miracol. O parte a visului ei nebunesc 
se realiza, speranţa prindea contur. Ea, 
grecoaica, devenise faraon al Egiptului, 
înscriindu-se în lungul șir al legendarilor săi 
predecesori. 

Totuși, nu căzu pradă euforiei, căci sarcina pe 
care și-o fixa părea irealizabilă: să refacă 
măreţia imperiului dispărut, să facă din ţara sa 
egala Romei. 

Roma, viitorul regat al lui Cezar. 


72 


În acea primăvară încântătoare a anului 47 
î.H., curtea se deplasase până la palatul 
construit pe ţărmul lacului Mareotis, în sudul 
Alexandriei. Locul era plin de vile luxoase, 
așezate în mijlocul unor imense grădini plantate 
cu arbori. Vara, apa răcoroasă a Nilului creștea 
și umplea lacul de unde plecau numeroase 
canale. Exista și un port care primea o mare 
cantitate de mărfuri, iar viile înșirate pe maluri 
furnizau un vin bun de pus la învechit, de o 
calitate excepţională. 

Precaut, Unchiașul ţinuse să verifice el însuși 


această reputaţie și n-o găsea nejustificată. 
Satisfăcut, se hotărî să servească la masa 
regală un vin roșu tare, vechi de zece ani. 
Marele banchet oferit de Cleopatra în onoarea 
lui Cezar merita toată atenţia. 

Anunţarea acestor festivități nu-l bucură pe 
Rufin, fidelul locotenent al generalului victorios. 
Veștile cu privire la Roma erau îngrijorătoare, 
pesimiștii vorbeau chiar de un inevitabil război 
civil. De ce întârzia imperatorul aici, în loc să se 
întoarcă grabnic în ţara lui și să restabilească 
ordinea?  lubirea nu justifica o asemenea 
atitudine! Învingătorul de la Pharsalos și de la 
Alexandria avea faimă de muieratic, iar 
Cleopatra, oricât ar fi fost ea de regină, nu era 
decât o iubire trecătoare! Simţul statului trebuia 
să-i dicteze lui Cezar conduita și să-l smulgă din 
farmecele Egiptului. Cu riscul unor mustrări 
severe, Rufin va îndrăzni să-i vorbească lui 
Cezar și să-i spună părerea lui. 

x 


Şambelanul Apollodor, asistat de Unchiaș și de 
o cohortă de servitori, organizase cel mai 
somptuos banchet. Charmion se simţea și ea 
mândră de munca ei: niciodată Cleopatra nu 
fusese atât de elegantă și atât de frumoasă. 
Când apăruse, cu diademă de aur și ghirlande 
de trandafiri, îmbrăcată cu o rochie din mătase 
de Sidon, lăsând să i se ghicească sânii albi, 
convivii fuseseră uluiţi, iar Cezar simţi o 


profundă atracţie pentru această femeie, a cărei 
inteligenţă nu era egalată decât de farmecul ei. 

Cleopatra îi invitase pe filosofii și savanții 
scăpaţi  teferi din războiul Alexandriei să 
reconstituie atmosfera Muzeului, unde spirite 
strălucite discutau despre descoperiri și făceau 
ipoteze. Unul dintre ei, Acoreus, astronom și 
hidrolog, îi captă atenţia lui Cezar. 

El îi vorbi de o invenţie capitală, moștenită de 
la dinastiile străvechi și care guverna viaţa 
egiptenilor de mii de ani: calendarul. Anul de 
douăsprezece luni a câte treizeci de zile începea 
atunci când strălucea pe cer Sirius, steaua 
Câinelui, care făcea apele Nilului să se umfle și 
provoca revărsarea. Între doi ani, era o perioadă 
de cinci zile de temut, care vedeau totuși 
nașterea unor divinităţi precum Isis și Osiris. 
Calendarul era o operă sacră, concepută de 
înţelepţii vârstei de aur, și nu putea fi modificat. 
Cezar le ceru savanților alexandrini să-l 
adapteze pentru a putea fi folosit la Roma”. 

Un al doilea subiect îl intriga pe imperator. 
izvoarele Nilului. Prolix, Acoreus dezvoltă ore în 
șir multiple teorii, citând exploratori și geografi. 
Întrucât nicio concluzie definitivă nu se 
impunea, singura soluţie era întreprinderea unei 
călătorii pentru rezolvarea acestei enigme. Și 


23 Acest calendar, numit iulian, va fi folosit în Europa până la 
sfârșitul secolului al XVI-lea, când va fi reformat de papa Grigore 
al XIII-lea. (n. a.) 


cine era mai nimerit s-o facă dacă nu Cezar? 

El se întoarse spre Cleopatra. 

— Ti-ar plăcea nebunia asta? 

— Chiar aveam de gând să te invit să-mi 
descoperi ţara, de-a lungul fluviului; vei avea 
timpul necesar? 

— Cum să rezist la o asemenea invitaţie? 

Regina își puse tandru mâinile pe cele ale 
amantului ei. 

— Aştept un copil, copilul nostru. Accepţi ca 
fiul nostru să poarte numele tău? 

— Un fiu... 

— Medicii de la curte sunt categorici, testele 
lor se potrivesc. Cezarion se va naște la sfârșitul 
lunii iunie. 

— Cezarion... 

— Fiul tău, viitorul faraon, căruia îi voi 
transmite testamentul zeilor pentru a guverna 
un Egipt bogat și puternic. 

Cezar era pus în faţa unei realități pe care nu 
și-o imaginase. El, romanul, tatăl unui egiptean 
promis puterii supreme! O fericire necunoscută 
îl ameţea, iar zâmbetul Cleopatrei continua să-l 
vrăjească. 

x 

La Dendera, primăvara era o încântare. În 
împrejurimile templului aflat în construcție, tufe 
de tamarix, sicomori, arbori persea și pomi 
fructiferi exprimau o viață nouă, aliindu-se cu 
straturile de flori înflorite. În ciuda faptului că o 


durea spatele, Hathor, superioara preoţilor și 
preoteselor, aprecia această fericire și făcu o 
plimbare după un prânz frugal. Momentele de 
singurătate și meditaţie îi redaseră energia 
necesară ca să înfrunte zilele lungi de lucru și să 
rezolve o mie și una de probleme. Indiferent ce 
dificultate apărea, chiar minimă, se ajungea 
până la marea preoteasă, al cărei aviz era 
indispensabil. 

Preferând să zâmbească, Hathor îi mulțumea 
zeiței protectoare că îi acordase o viaţă 
privilegiată. Exista fericire mai mare decât 
aceea de a săvârși în fiecare dimineaţă un ritual 
destinat să menţină pe pământ prezenţa divină? 

Meșterii continuau să lucreze cu aceeași 
tragere de inimă. Sub conducerea atentă a 
arhitectului, ei asamblau piesele care aveau să 
formeze domeniul zeiţei iubirii, acea iubire 
celestă care desena harta cerului. 

Întorcându-se la templu, superioara mergea 
cu pași foarte lenți pentru a-i admira 
frumuseţea. Arhitectul o aștepta. După 
atitudinea lui, înţelese că era purtătorul unei 
informaţii importante. 

Administraţia alexandrină închidea oare 
șantierul? 

Îngrijorată, Hathor se apropie. 

— Veşti din capitală, anunţă arhitectul. 
Ptolemeu al XIll-lea a murit, Cezar triumfa, 
Cleopatra domnește. 


— Războiul ăsta îngrozitor s-a terminat... 
Administraţia provinciei a primit directive 
îngrijorătoare? 

— Plata echipelor mele continuă să fie 
asigurată, așa că putem continua să construim 
templul. 

— Cleopatra domnește! Deci își va respecta 
angajamentele. 

— Chiar credeţi că îi pasă de Dendera? Cei din 
dinastia Ptolemeu nu iubesc decât Alexandria. 

Superioara contemplă edificiul, scăldat de 
soare. 

— Va veni... Sunt sigură că regina Cleopatra 
va veni să admire lăcașul zeiţei. 


73 

— Aţi citit scrisorile trimise de prietenii noștri? 
îl întrebă Rufin pe Cezar. 

— Bineînţeles. 

— Războiul Civil ameninţă... Numai 
întorcându-vă la Roma veţi împiedica acest 
dezastru! 

— Ești prea pesimist. 

— Partizanii lui Pompei se agită în umbră; 
pierderea de timp o să vă fie fatală. 

— Liniștește-te, voi interveni la momentul 
potrivit. Înainte de a mă întoarce la Roma, 
vreau să văd izvoarele Nilului. 

Rufin rămase cu gura căscată. 

— Doar n-aveţi de gând să... navigaţi 


săptămâni întregi pe Nil? 

— Regina Egiptului mă va face să descopăr 
minunile ţării ei. 

— Nu... Nici să nu vă gândiţi la așa ceva! 

— Decizia mea este luată, Rufin. 

— Este imposibil să vă asigurăm securitatea! 
Alexandrinii sunt niște ipocriţi, se prefac că se 
supun și nu se gândesc decât cum să vă ucidă! 
Călătoria asta le va oferi o ocazie nesperată. 

— Nu-mi fac griji, fiindcă tu vei lua toate 
măsurile necesare. 

x 

Mithridate din Pergam părăsise Egiptul, dar 
mai rămâneau destui legionari, marinari și 
mercenari pentru a forma un impresionant corp 
expediționar. Rufin va lăsa la Alexandria nişte 
forte de poliție aliate cu trupele de miliție 
evreieşti. Cetatea era din nou liniştită, 
activitățile comerciale erau în toi și, de data 
asta, reformele monetare și administrative ale 
Cleopatrei nu întâmpinaseră nicio opoziție. 

Notabilii aprobau această călătorie care, 
potrivit vechilor tradiţii, permiteau noului faraon 
să-și facă recunoscută suveranitatea în fiecare 
capitală provincială și în fiecare templu mare. 
Se ţeseau astfel legături profunde între monarh, 
tara întreagă și supușii lui. 

Mai rămânea problema securităţii lui Cezar și 
deci a numărului de corăbii însărcinate să-l 
însoţească. Fusese consultat Unchiașul, întrucât 


știa totul despre traseu, iar el se adresase lui 
Vânt de  Miazănoapte. Și măgarul fusese 
categoric: nu mai puţin de patru sute! 

O asemenea escortă era descurajatoare, cu 
condiţia să poată fi strânsă! Graţie bunăvoinţei 
alexandrinilor și a eficacităţii șantierelor navale, 
Rufin avu în scurt timp la dispoziţie această 
flotă, al cărei periplu va rămâne în amintirea 
egiptenilor. 

Veni și momentul în care, în ajunul plecării, 
Cleopatra îi prezentă lui Cezar nava-amiral: trei 
sute de metri lungime, patruzeci și cinci lăţime, 
șaizeci înălțime. Asemenea celorlalți spectatori, 
imperatorul fu uluit. Cuplul va beneficia de 
apartamente luxoase, șambelanul Apollodor și 
slujnica Charmion de camere confortabile, iar 
Unchiașul de o pivniţă de vinuri demnă de 
palatul regal. Soldaţi, servitori, medici, filosofi și 
savanţi vor completa echipajul. 

Corabia porni în  aclamaţiile poporului 
Alexandriei. 

x 

Permanent în gardă, Rufin nu se bucura deloc 
de peisaje și de scurtele opriri în timpul cărora 
Cezar și Cleopatra se întâlneau cu notabili 
locali, le ascultau doleanţele și vizitau templele, 
aducând omagiu divinităţilor. Fidelul locotenent 
al imperatorului nu avea încredere în nimic și în 
nimeni, temându-se fie de un atentat masiv, fie 
de un ucigaș solitar. Prin urmare, garda 


personală a suveranului era formată din 
legionari încercaţi, gata să se sacrifice pentru a- 
și salva comandantul. Prea des, din păcate, 
cuplul ieșea în întâmpinarea populaţiei, 
discutând chiar și cu ţăranii, care erau supuși 
unei fiscalităţi insuportabile și suportau povara 
administraţiei. Rufin nu se liniștea decât știindu- 
i la bordul corabiei de paradă, și nici măcar 
atunci! Trebuia să supravegheze schimburile de 
gardă și să se asigure că niciun intrus nu se 
infiltrase. Şi această lungă călătorie părea 
interminabilă! În coșmarurile sale, Rufin îl vedea 
pe Cezar înjunghiat. El nu reușea să oprească 
braţul asasinului și nici nu-i distingea faţa. Cel 
puţin, avertismentul acesta îl făcea să menţină 
o stare de alertă permanentă și să nu slăbească 
vigilenţa. 

Cât despre Cezar, el se bucura de cele mai 
frumoase clipe din viaţa lui. Departe de război și 
de grijile puterii, el iubea și era iubit, contempla 
plantațiile de palmieri, gusta mâncăruri 
delicioase, stătea de vorbă cu filosofi și savanţi, 
studia punctele tari și neajunsurile politicii 
Ptolemeilor, asculta o populaţie neglijată și mai 
ales  descoperea opera arhitecturală a 
faraonilor. Temple mari, capele, oratorii de 
țară... Pământul iubit de zei era presărat cu 
edificii de mărimi diferite, primind puterile 
creatoare care sacralizau existența umană. Un 
suflu special însufleţea aceste monumente, 


impregnate cu o eternitate senină. Alături de 
Cleopatra, care era pătrunsă de funcţia ei, 
Cezar învăţa să perceapă sufletul vechilor regi 
și se hrănea cu exemplul lor. Mâine, dacă Roma 
îi acorda încrederea ei, va pune capăt certurilor 
interne, îi va călca în picioare pe mediocri și va 
crea un imperiu. 

Cleopatra era radioasă; visul ei nu se realiza 
întrecându-i orice speranță? Văzând în sfârșit 
dimensiunea reală a ţării și a moștenirii ei, 
regina împărtășea această experiență 
incomparabilă cu un om de excepţie, tatăl 
viitorului faraon. Isis îi oferea o fericire la 
dimensiunile cerului și ale pământului, o fericire 
care va iriga Egiptul și poporul său. 

x 


— Misivă regală, anunță factorul, dându-i 
superioarei de la Dendera un papirus sigilat. 

Era sfârșitul șantierului, templul va rămâne 
neterminat? 

Bătrâna doamnă  rupse sigiliul și citi 
documentul. Sceptică, reciti de mai multe ori 
textul și îl căută pe arhitect ca să-i comunice 
conţinutul. Examinându-și planul, acesta se 
pregătea să dea indicaţii sculptorilor. Textele 
trebuiau să fie gravate în mod riguros, căci 
cuvintele zeilor  supravieţuiau celor ale 
oamenilor. Când aceștia din urmă vor fi 
dispărut, hieroglifele vor continua să celebreze 
riturile. 


— Un mesaj de la regina Cleopatra, scris de 
mâna ei, zise superioara. 

— Veste bună sau rea? 

— Citește tu însuţi. 

Șeful de șantier parcurse textul. 

— Așadar, suverana noastră și Cezar vor face 
escală la Dendera! Este o imensă onoare. 

— Și n-avem decât foarte puţin timp să le 
pregătim primirea. 


74 


Fost servitor al eunucului Pothinus, bucătarul 
reușise să se angajeze pe una din cele patru 
sute de corăbii de escortă, unde frigea păsări 
pentru legionari. De la dispariţia tragică a 
stăpânului său, n-avea decât un gând: să se 
răzbune pe Cleopatra. 

Dar cum să se apropie de ea? Profitând de 
câteva ore libere în timpul escalei de la 
Dendera, el cobori pe uscat, ascunzând un cuţit 
bine ascuţit, și se amestecă în mulţimea care îi 
saluta fericită pe suverană și pe imperator. 
Dacă se va ivi ocazia, bucătarul avea de gând 
să-i înjunghie pe vrăjitoare și pe amantul ei. 

Situată la șaizeci de kilometri nord de Teba, 
Dendera vedea Nilul curgând, în mod 
excepţional, de la est la vest și nu de la nord la 
sud. Cât despre templu, fiind cu fața spre nord, 
din punct de vedere geografic, el era în mod 
simbolic orientat spre răsărit. În timpul domniei 


lui Keops, constructorul marii piramide de la 
Gizeh, fusese deja ridicat un sanctuar în cinstea 
zeiţei Hathor. Întreţinut de-a lungul dinastiilor, 
el celebra regalitatea feminină. lar în 16 iulie 
anul 54 î.H., după cum îi spusese Cleopatra lui 
Cezar, Ptolemeu al XII-lea aprobase construirea 
unui nou templu de dimensiuni colosale. 

Aici, zeiţa cerului zămislea lumina, 
întruchipată în discul solar a cărui strălucire 
însufleţea toate formele de viaţă. Reglând 
cursul aștrilor și veghind asupra armoniei 
cosmosului, Hathor le arăta credincioșilor ei 
calea cea dreaptă. 

Intre debarcader și templu, bărbaţi, femei și 
copii formau o coadă zgomotoasă și bucuroasă 
care îi încânta pe Cezar și Cleopatra, dar îl 
exaspera pe Rufin; în asemenea circumstanţe, 
era imposibil să garanteze o securitate 
perfectă! Un ucigaș putea să se ascundă, să 
lovească și să profite de confuzie pentru a 
dispărea. 

Fără a fi conștient de riscurile la care se 
expunea, cuplul își savura popularitatea și 
înainta cu o lentoare enervantă. Încercând să fie 
cu ochii în toate părțile, Rufin era gata să 
intervină și această atitudine îl descurajă pe 
bucătar, care se temea să nu dea greș. 

In piaţa din faţa templului, preoţii și 
preotesele se adunaseră în jurul superioarei lor, 
îmbrăcată cu o robă amplă, din in alb. În 


dreapta ei, arhitectul. Ei se înclinară în faţa 
imperatorului și a reginei, care o ridică imediat 
pe superioară. 

— Nu se spune că tu ești femeia cea mai 
înţeleaptă din Egipt? Îţi datorez respect și te rog 
să-mi deschizi porţile templului tău. 

— Este al vostru, Maiestate. Graţie vouă, 
arhitectul l-a edificat pentru a putea să 
celebrăm aici riturile care fac să se reverse 
asupra noastră dragostea zeiţei. 

— Cum te numești? îl întrebă Cleopatra pe 
arhitect. 

— Imhotep, sunt descendentul unui neam 
străvechi de constructori. 

— Să-ţi duci opera la bun sfârșit, Imhotep, 
pentru ca la Dendera să poată străluci pentru 
totdeauna dragostea creatoare a zeiței Hathor. 

Superioara îi conduse pe regină și pe 
imperator spre templu. 

„În interior, gândi Rufin, vor fi în siguranţă.” 
lar bucătarul consideră că ocazia era excelentă. 
Întrucât garda personală a suveranei rămânea 
în afara edificiului, el va avea timp să acţioneze. 
Furișându-se precum un șarpe, intră pe o ușiţă 
laterală care permitea accesul în prima sală 
mare. 

Cezar și Cleopatra descoperiră cu uimire 
templul, locul nașterii zilnice a zeiţei, ale cărei 
multe nume erau înscrise pe pereţii plini de 
hieroglife. Niște scene descriau ritualurile de 


întemeiere și de ofrande aduse divinităţilor 
primite în lăcașul sacru al zeiţei. 

— Aici sunt revelate secretele cerului, zise 
superioara. Hathor este iubirea care guvernează 
mișcarea stelelor și a planetelor și le menţine în 
armonie. De la originile sanctuarului, 
înregistrăm ciclurile cosmosului, precum acela 
al lui Sothis?, cu o durată de 1460 de ani, și am 
descoperit fenomenul precesiunii echinocţiilor?; 
cărţile de astronomie sunt una dintre comorile 
noastre cele mai preţioase. 

Cezar înţelese că grecii și romanii nu erau 
decât niște copii în faţa înţelepciunii și științei 
vechilor egipteni. Și când superioara îl duse pe 
imperator în faţa Sfântului sfinţilor, înconjurat 
de unsprezece capele, unde se dezvăluiau 
misterele focului și ale apei primordiale, 
vizitatorul realiză, preţ de o clipă, amploarea 
viziunii lor. 

— S-o venerăm pe Hathor, îi pofti superioara, 
zeița de aur, ochiul luminii divine, stăpâna 
oceanului primordial și a cerurilor, ea care 
stăpânește viaţa și moartea, ea care dă 
judecată dreaptă credincioșilor ei. 

În timp ce oaspeţii lui Hathor se reculegeau, 
bucătarul se pregătea să lovească strângând 
mânerul cuţitului. Ascuns în spatele ușii uneia 
2 Sirius. (n. a.) 

235 Deplasarea lentă și în sens retrograd a punctelor de 


echinocţiu, datorită atracției exercitate de Soare și de Lună 
asupra Pământului. (n. t.) 


dintre capelele dedicate zeului străfundurilor, 
Sokaris cu cap de șoim, avea de gând să profite 
de aceste circumstanţe ideale. Cezar va muri 
primul și cele două femei vor fi incapabile să 
opună rezistenţă în faţa agresorului animat de o 
furie răzbunătoare. 

Bucătarul se întoarse cu spatele la statuia 
șoimului și n-o văzu cum prinde viaţă. În timp ce 
asasinul deschidea ușa, ciocul păsării răpitoare 
țâșni cu o viteză fulgerătoare și străpunse ceafa 
profanatorului. Ghearele îi luară cadavrul și i-l 
aruncară în abis, departe de lumină. 

x 

Ritualiștii o îmbrăcaseră pe Cleopatra cu o 
robă aurie, acoperită de o mantie împodobită cu 
franjuri pe margine și înnodată pe piept. Ea 
apăru astfel ca noua Isis, ieșită de pe colina 
sacră de la Dendera. Întruchipare a mamei 
universale, dătătoare de nenumărate binefaceri, 
ea va da naștere unui nou Horus, protector al 
monarhiei faraonice, și va reînvia puterea din 
trecut a faraonilor. 

Fără a-și slăbi atenţia, Rufin răsufla mai 
ușurat. În timpul banchetului care aduna 
laolaltă notabilitățile provinciei, garda personală 
a lui Cezar va contracara cu ușurință o 
eventuală tentativă de agresiune. 

Cleopatra simți tulburarea amantului ei. 
Cufundat cu brutalitate într-o tradiție milenară, 
el își pierduse punctele de reper și se întreba 


dacă Roma, în pofida grandorii ei, nu era decât 
o naţiune mică în comparaţie cu o asemenea 
civilizaţie de o strălucire fără seamăn. 

Visul Cleopatra, copilul pe care îl purta în 
pântec, viitorul unei țări renăscând din trecutul 
și din templele ei... /mperatorul nu participa 
oare la un miracol pe care trebuia să-l 
amplifice? 

Zâmbetul reginei îl seduse în cele din urmă; 
explorarea acestui univers devenea pentru el o 
prioritate. 


75 


Teba cea cu o sută de porţi suferise distrugeri 
și jafuri în timpul ocupaţiei persane. Eliberatorul 
Egiptului, Alexandru cel Mare, recunoscut 
faraon de zeul Amon, se ocupase de restaurarea 
unei părți a imensului său domeniu, redând 
viață sanctuarelor de la Karnak și Luxor. 

Pilonii, colonadele, curţile interioare, imensele 
săli cu coloane decorate, nenumăratele 
basoreliefuri în culori vii, mulţimea și varietatea 
sanctuarelor... Uimit din cale-afară, Cezar se 
lăsa copleșit. 

El, imperatorul, se simţea foarte slab în faţa 
giganţilor din piatră, al căror chip traversase 
secolele. De ce n-ar încerca să se ridice la 
înălţimea lor căsătorindu-se cu Cleopatra și 
reînviind, alături de ea, funcţia faraonică? 

Destinul îl condusese în Egipt, silindu-l să-și 


asume riscuri nebunești. Nu fusese cât pe ce să- 
și piardă viaţa în timpul războiului Alexandriei, 
câștigat la limită? Aici, pe acest pământ, un șef 
de stat putea să-și dea seama ce înseamnă 
adevărata putere și poate că aici Cezar se va 
împlini exercitând-o. 

x 

Charmion aprecia măreția palatului din Teba, 
unde atâția faraoni iluştri își avuseseră 
reședința; sigur, ea mai făcuse câteva schimbări 
pentru a ameliora confortul și se gândea adesea 
la Alexandria ei natală, dar îi plăcea această 
călătorie pusă sub semnul iubirii. În ciuda 
diferenței de vârstă, Cezar și Cleopatra formau 
un cuplu minunat și pasiunea lor, mereu la fel 
de  înflăcărată, o emoţiona pe servitoare, 
obișnuită cu egoismul și cu slăbiciunea 
bărbaţilor. Neavând nimic dintr-un mielușel, 
dictatorul roman era sincer îndrăgostit și o 
admira pe tânăra regină. Deschizându-i porţile 
Egiptului, va reuși ea să-l convingă să rămână 
aici? 

Cuplul petrecea ore în șir la Karnak, templul 
templelor. Şambelanul Apollodor se îngrijea de 
calitatea bucatelor servite la masa regală, iar 
Unchiașul de cea a vinurilor. El și Vânt de 
Miazănoapte erau încântați că se întorseseră în 
Sud și își ofereau sieste lungi, în timp ce Rufin 
își făcea inimă rea, obsedat de teama unui 
atentat. 


Sosirea unei corăbii necunoscute declanșă o 
reacţie promptă. Respectând regulile de 
securitate, marinarii romani o inspectară și îl 
duseră pe căpitanul ei la Rufin, care recunoscu 
imediat un veteran demn de încredere. 

— Aduc corespondența venită la Alexandria, 
explică el; sunt nişte misive oficiale pentru 
imperator. 

x 

Soarele strălucea sus pe cer, căldura se 
întețea. Cleopatra se odihnea și, de la o 
fereastră a palatului, Cezar contempla domeniul 
sacru de la Karnak. 

Locotenentul său îi prezentă documentele. 

— Pari contrariat, Rufin. 

— Imi permiteţi să vorbesc deschis? 

— Ti-o recomand. 

— Chiar dacă vă ofensez? 

— Vorbeşte, te rog. 

— De trei luni încoace, se pare că ați uitat de 
Roma! Oamenii noștri sunt neliniștiţi și se 
întreabă când se vor întoarce în patria lor. 
Aşteaptă să luați o decizie. 

— Este atât de urgent? 


— Cred că da. 
— Să vedem ce zic scrisorile. 
Susținătorii lui Cezar nu-și ascundeau 


îngrijorarea, veștile erau alarmante. Senatul nu 
aprecia deloc legătura /mperatorului cu o 
străină și dorea ca aceasta să se termine cât 


mai repede. Servindu-se de o doză masivă de 
ipocrizie, morala publică rămânea un criteriu 
dominant al politicii romane. lar Cezar, oricât de 
puternică era influenţa lui, nu va putea neglija 
părerea senatorilor. 

Partizanii lui Pompei nu se potoleau. În ciuda 
dispariției comandantului lor, se regrupau în 
Numidia? și îi raliau la cauza lor și pe legionarii 
nemulţumiţi de solda pe care o primeau. 
Detestându-l pe Cezar, ei încercau să strângă o 
armată cu care să poată merge la Roma. 

În Asia Minor, situaţia se înrăutăţea; niște 
răzvrătiți masacraseră un regiment roman și 
autoritățile se plângeau de lipsa directivelor lui 
Cezar, prins în mrejele unei magiciene care îl 
făcea să-și neglijeze îndatoririle. 

Ultima scrisoare era cea mai rea. Potrivit lui 
Antoniu, reprezentantul lui Cezar la Roma, 
poliția se chinuia să înăbușe luptele de stradă și 
în cazarme disciplina slăbea. În lipsa unui 
conducător, aceste tulburări nu anunțau oare 
anarhia? 

x 

Blândeţea acelei seri de primăvară încânta 
inima și trupul, făcându-te să te abandonezi cu 
plăcere, precum  Unchiașul și Vânt de 
Miazănoapte, într-o delicioasă toropeală. Numai 
Rufin bombănea, nemulţumit că Cezar și 
Cleopatra, indiferenți la avertismentele lui, se 


2 Algeria de azi. (n. a.) 


plimbau pe malul Nilului. Niște legionari îi 
supravegheau de departe, dar pericolul putea 
să apară de peste tot. 

După faţa impenetrabilă a amantului său, 
tânăra femeie își dădu seama de gravitatea 
situaţiei. 

— Vești proaste? 

— Roma, Africa de Nord și Asia Minor îmi 
solicită prezenţa. 

— Nu doreai să descoperi izvoarele Nilului? 

— Destinul nu ne permite să ne satisfacem 
toate dorinţele. 

— N-ai vrea să fii alături de mine când ţi se va 
naște fiul? 

— Dacă nu intervin rapid ca să stâng focurile 
distrugătoare, războiul Alexandriei va fi fost 
inutil, numeroasele mele lupte nu vor fi servit la 
nimic. Și visul tău se va destrăma. Să mă 
eschivez ar fi o greșeală de neiertat și aș pierde 
orice demnitate în ochii tăi. 

Abilitatea discursului nu atenuă tristeţea 
Cleopatrei, silită să recunoască justeţea 
argumentelor lui Cezar. 

— Mă întorc la Alexandria, de unde îmi voi 
îmbarca armata. Voi lăsa aici trei legiuni, sub 
comanda lui Rufin. Ele vor menţine ordinea și îţi 
vor consolida autoritatea. 

Imperatorul o îmbrăţișă pe regină. 

— După ce voi triumfa, vei veni la Roma și îl 
vei arăta pe fiul nostru poporului meu. 


76 


În dimineaţa zilei de 23 iunie, anul 47 î.H., nu 
mai era nicio îndoială: pe Cleopatra o apucaseră 
durerile facerii. Regina se afla la Hermonthis, 
lângă Teba, și încerca să pară liniștită. 

— Nu vă temeţi, Maiestate, o sfătui 
servitoarea Charmion. Aveţi la dispoziție cele 
mai bune moașe. 

Intrând în pavilionul de nașteri, plin de flori și 
parfumat, regina se gândi la Cezar, care purta 
războaie în Africa. Ea se rugă la zeița Hathor să- 
| aibă în pază și să-i dăruiască un fiu perfect 
sănătos. 

Cele două moașe aveau forme plinuţe și figuri 
liniștitoare. Ca toate egiptencele de la prima 
dinastie încoace, Cleopatra va naște în picioare, 
susținută de asistentele celor două specialiste, 
care îi vor spune ce să facă și o vor unge fără 
încetare cu uleiuri esenţiale și anesteziante. 

x 

Nervos, Apollodor străbătea încăperea în lung 
și-n lat. 

— Nu se mai termină odată, se plânse el. 

— Te înșeli, obiectă Charmion, încrezătoare: 
Zeul Bes și zeiţa Tueris veghează asupra 
suveranei noastre. Roata  olarului divin 
modelează pruncul și cele șapte zâne ale lui 
Hathor îi pregătesc un destin măreț. 

— Nu se mai termină, repetă Sicilianul. 

În sfârșit, ușa pavilionului de nașteri se 


deschise! Una dintre moașe apăru zâmbitoare. 

— Este băiat, anunţă ea; el și regina se simt 
foarte bine. 

Charmion și Apollodor constatară cu propriii 
ochi că regina, obosită, dar fericită și calmă, 
dăduse viaţă unui prunc frumos, care urma să 
fie încredinţat unei doici cu lapte din belșug. 

Savurând această imensă fericire, Cleopatra 
știa că trebuie să înceapă imediat o luptă 
dificilă. Dacă o pierdea, această naștere avea să 
fie redusă la neant. 

x 

La Hermonthis, se reuni un colegiu format din 
ritualiştii locali, autoritățile religioase ale 
provinciei şi  corespondenții administrației 
alexandrine. 

Superioara de la Dendera, Hathor, fusese 
însărcinată să-l conducă și să tragă concluziile 
discuțiilor. 

Cererea reginei era simplă: voia ca fiul ei să se 
numească Ptolemeu Cezar, fiindcă, exercitând 
funcția faraonică, va asocia puterea regăsită a 
Egiptului cu cea a Romei. Conștientă că 
politicienii alexandrini vor nega paternitatea 
imperatorului, Cleopatra îi înștiinţa astfel că el 
își recunoștea fiul, viitor suveran al Celor Două 
Ţări. 

Se mai impunea însă o condiţie: deplinul acord 
al divinităţilor. Ptolemeu Cezar nu era un copil 
ca toţi ceilalţi și trebuia să beneficieze de 


susţinerea lor. 

La capătul discuţiilor, colegiul ajunse la o 
concluzie impusă de un adevăr simbolic și 
incontestabil: Ra, stăpânul luminii divine, luase 
chipul lui Cezar pentru a se împreuna cu 
Cleopatra, întruparea lui Isis, mamă divină care 
dădea naștere unui nou Horus, chemat să pună 
ordinea în locul dezordinii guvernând Egiptul. 

Pentru a conferi un caracter oficial și sacru 
acestui eveniment capital, se vor sculpta pe 
pereţii templelor de la Dendera și Hermonthis 
scene și hieroglife care vor relata venirea pe 
lume a lui Ptolemeu Cezar și urcarea lui pe tron. 
La Alexandria, vor fi bătute monede pe care 
Cleopatra va apărea în chip de Isis, strângându- 
și în braţe fiul, pe Horus. În timpul oricărei 
tranzacţii comerciale, oricât de neînsemnate, se 
va aminti că Ptolemeu Cezar era descendentul 
autentic al faraonilor şi moștenitorul 
testamentului zeilor. 

Cât despre ziua de 23 iunie, ea va deveni zi 
liberă și ocazia de a-i sărbători în același timp 
pe Isis și pe regele Cezar. 

x 

Cleopatra ţinea morțiş să-și prezinte fiul 
taurului Bukhis care, la începutul aventurii ei, îi 
dăruise forța lui. Puternicul animal se apropie 
de oaspeții săi cu paşi înceți și privirea lui, 
amenințătoare, se încrucișă cu cea a reginei. 

El își recunoscu protejata, mirosi pruncul și își 


înălță coamele spre cer. 

— Tu eşti sufletul regalității, declară 
Cleopatra, și voi pune să se ridice în onoarea ta 
un sanctuar al nașterii, al cărui nume va fi 
„capela de lumină”. 

Mulţumit, taurul se întoarse la ieslea lui. 

Silueta firavă a lui Hathor, superioara de la 
Dendera, apăru dintr-o rază de lumină. 

— Toată lumea își amintește clipele de 
nefericire, Maiestate, dar pe cele fericite nimeni 
nu și le amintește. Dacă ne-am aminti că am 
fost fericiţi, ce nevoie am mai avea de 
nefericire? 

Cleopatra își gravă aceste cuvinte în inimă. 
Orice s-ar întâmpla, va păstra în amintire acest 
moment de graţie în care visul ei prinsese 
formă. 

— Două fiinţe îmi lipsesc, mărturisi regina; 
Cezar, care își riscă viaţa pentru a cuceri 
puterea supremă, și Hermes, fără de care n-aș fi 
învins deșertul. 

— Să nu uitaţi niciodată învăţătura lui. 

— Îi voi rămâne credincioasă lui Isis! M-am 
angajat s-o fac și nu-mi voi încălca jurământul. 

— Sălile consacrate marilor mistere vor fi 
terminate în decembrie, zise superioara. Isis vă 
va aștepta. 

x 

Micuţul Ptolemeu Cezar creștea văzând cu 

ochii. Bucurându-se de laptele doicii și de 


iubirea mamei lui, el zâmbea unei lumi inundate 
de soare. Dar mulţi se îndoiau încă de 
capacitatea Cleopatrei de a domni și nu aveau 
încredere decât într-un singur semn: nivelul de 
creștere a apelor Nilului. 

In cazul unei creșteri insuficiente a apelor, 
ceea ce însemna foamete și sărăcie, toţi se vor 
convinge de incapacitatea de a conduce a 
ambiţioasei regine. Umilită și repudiată de zei, 
ea va trebui să renunţe la tron, iar ţara își va 
alege un nou conducător. Statuile grecești ale 
Nilului îl reprezentau ca pe un bătrân bărbos, 
purtând pe cap o coroană de trestii și posedând 
un corn al abundentei. In jurul lui, se zbenguiau 
șaisprezece copii. Șaisprezece coţi?” era nivelul 
ideal al creșterii apelor. 

Neliniștiţi, șambelanul Apollodor și slujnica 
Charmion se mirau de calmul suveranei. Ea îi 
vorbea copilului ei despre iubirea pe care i-o 
purta lui Cezar și despre zilele fericite care se 
întrevedeau. 

Pământul se  crăpa, căldura devenea 
sufocantă, iar mesajul specialiștilor de la 
nilometrul din Elefantina, în extremitatea sudică 
a Egiptului, ajunse la Teba: nivelul creșterii 
apelor va fi de șaisprezece coțţi. 


77 
Când Cleopatra debarcă la Dendera, în 28 


21 8,32 metri. (n. t.) 


decembrie anul 47 î.H., tocmai primise vești 
excelente de la Cezar. Campania lui din Africa 
era un real succes, ultimii partizani ai lui Pompei 
erau învinși și majoritatea senatorilor treceau 
de partea imperatorului. În curând, acesta avea 
să celebreze la Roma un triumf de neuitat, un 
spectacol grandios la care vor asista Cleopatra 
și fiul ei, Ptolemeu Cezar. 

Regina nu-și uitase promisiunea. Numai Isis, a 
cărei reprezentantă terestră era, putea s-o ajute 
să învingă piedicile și să-i elibereze drumul. 

lar visul său căpăta formă chiar în faţa ei: 
templul zeiţei Hathor era aproape terminat și îi 
va comemora domnia. Frumoasele pietre 
eterne, dotate cu o viaţă imuabilă, vor străbate 
secolele. 

Superioara ieși în întâmpinarea suveranei. 

— Faraonii și marile soţii regale erau iniţiate în 
misterele lui Isis și Osiris, îi aminti ea. Dacă 
treceţi cu bine de porţile morţii, veţi începe cu 
adevărat să domniţi. 

Asistată de doi ritualiști, superioara o conduse 
pe Cleopatra la intrarea în prima dintre cripte, 
camere secrete repartizate sub pământ, la 
același nivel și deasupra, în interiorul zidăriei. 
Ele conţineau arhivele, „puterea de expresie a 
luminii”, obiecte rituale, statui de divinităţi și de 
regi, și relicve inestimabile, precum un sistru, 
instrument muzical cu numele lui Pepi I, faraon 
din perioada Regatului Vechi. 


Cleopatra avu surpriza să descopere chipul ei 
sculptat, în calitate de „stăpână a Celor Două 
Ţări”, și fu poftită să se reculeagă în faţa unei 
Hathor cu patru feţe, iubirea zeiţei răspândindu- 
se în toate cele patru puncte cardinale. Apoi 
superioara o conduse până pe acoperișul 
templului, unde fuseseră construite mici capele, 
rezervate celebrării misterelor. 

Un bărbat înalt de statură păzea accesul la 
ele. 

— Hermes... 

— Ziua aceasta este excepţională, îi dezvălui 
magul. Renașterea lui Osiris coincide cu urcarea 
lunii pline la zenit, iar un asemenea fenomen nu 
se produce decât o dată la 1500 de ani. 
Contemplă secretele cerului, regină a Egiptului. 

Hermes o duse pe Cleopatra sub un zodiac 
circular?, aflat pe plafonul uneia dintre capele, 
care celebra renașterea stelară a lui Osiris, 
trecut din tenebrele morţii în lumina stelelor. 
Cerul, Ursa Mare, constelația Orion, cele 
douăsprezece semne ale zodiacului, decanii și 
planetele redădeau viață zeului asasinat și 
reînsuflețit, model al „celor drepţi” care vor 
dobândi nemurirea lui. 

Cleopatra fu invitată să trăiască pasiunea lui 
Osiris, încercările lui, trecerea sa prin moarte, 
împrăștierea  bucăţilor din trupul lui și 
reconstituirea lor prin magia lui Isis. Înconjurată 


28 Zodiacul de la Dendera se află astăzi la muzeul Luvru. (n. a.) 


de ritualiști care purtau măști de divinităţi, 
regina se întinse în sarcofagul osirian, asemuit 
cu o barcă plutind în mijlocul cerurilor, și mintea 
îi fu asaltată de forțele creatoare. 

Pentru a renaște ca Osiris, trebuia să înfrunte 
o armată de demoni care îl slujeau pe Seth 
distrugătorul. Îi dădeau târcoale tot felul de 
morţi și numai formulele magice rostite de 
Hermes și de superioară le risipiră. 

Reîntoarsă din neființă, noua iniţiată învăţă să 
transforme orzul în aur și să modeleze piatra 
filosofală, întruchipare a lui Osiris metamorfozat 
și a Egiptului regenerat. 

— Mama ta, Bolta Cerească, a rămas grea cu 
tine, îi spuse superioara Cleopatrei, ea a făcut 
să-ţi crească oasele, ţi-a întărit carnea, ţi-a 
potrivit membrele. Și iată-te născută din nou, 
dintr-o rază de lumină. Lacrimile se usucă, aurul 
și pietrele preţioase te protejează. 

La sfârșitul ritualului, lui Osiris Cleopatra i se 
prezentară vase conţinând bucăţi din trupul 
zeului și simbolizând provinciile Egiptului pe 
care orice faraon trebuia să le unească. Abia 
atunci tânăra femeie conștientiză importanţa 
imensă a sarcinii ei, spirituală și materială în 
același timp. 

De acum înainte, va păstra în adâncul inimii 
templul de la Dendera, visul ei de piatră 


realizat. 
x 


Noaptea era de o frumuseţe neobișnuită, 
strălucirea stelelor îţi lua ochii. Așezată pe 
acoperișul templului, Cleopatra îşi venera 
mama, Bolta Cerească, rememorând etapele 
lungului drum care-o condusese la inițierea în 
marile mistere. 

Vraja universului îi purta mintea dincolo de 
timp și spațiu. Ceea ce învățase, încercările prin 
care trecuse, iubirea lui Cezar, naşterea fiului ei, 
dorința de a domni, toate acestea nu erau nimic 
în comparație cu imensitatea dezvăluită de 
capelele osiriene de la Dendera. 

Templul acela nu era oare capătul fericit al 
drumului ei, locul visat pe care n-ar trebui să-l 
părăsească? Dar Alexandria nu se va conduce 
singură, iar poporul solicita prezența ei și pe cea 
a lui Ptolemeu Cezar, care reprezenta viitorul 
Egiptului. 

— Viitorul acela este înscris în stele, zise 
Hermes. Dorești să-l cunoști? 

Cleopatra se ridică în picioare. 

— Îmi va fi interzis să-l construiesc? 

— Astrele predispun, nu determină; fii tu 
arhitectul, folosește materialele care îţi sunt 
puse la dispoziţie. 

— De ce m-aș teme? Copleșindu-mă cu 
favoruri, destinul m-a eliberat de frică. Ce altă 
alegere am decât aceea de a-mi îndeplini 
îndatoririle de regină? 

Hermes contemplă cosmosul. 


— Ţara noastră este făcută după imaginea 
cerului și, în noaptea asta, ai înţeles că ea este 
templul tuturor zeilor. 

La ivirea zorilor, magul dispăruse. Cleopatra 
se lăsă învăluită de razele soarelui, purtător al 
unei speranţe extraordinare, capabilă să învingă 
tenebrele. Pentru că nu-și mai aparţinea, regina 
va încerca s-o prelungească și să fie 
instrumentul ei, ascultând cuvintele strămoșilor, 
transmise prin misterele lui Isis și ale lui Osiris. 

Nu conta ziua de mâine, fiindcă tânăra femeie 
atinsese un soi de plenitudine. Dar va fi ea oare 
la înălțimea destinului său? 

Nu era decât un singur răspuns: trebuia să fie. 

Trebuia să fie Cleopatra. 


Epilog 

În 16 noiembrie 1828, seara, am ajuns în 
sfârșit la Dendera. Era un clar de lună magnific 
și ne aflam doar la o oră distanţă de temple. 
Puteam oare să rezistăm tentaţiei? 

— Domnule Champollion, mă avertiză ghidul, 
nu este prudent. Mai bine mergem să ne 
culcăm. 

— Îmi pare rău, dar prefer să continui. 

N-am regretat decizia. Marele templu 
întruchipa graţia și măreţia reunite în cel mai 
înalt grad. Am rămas acolo două ore, în extaz, 
străbătând sălile mari cu bietul nostru felinar și 
încercând să citim inscripţiile exterioare la 


lumina lunii. Am revenit în tabără abia pe la ora 
trei dimineaţa, pentru a ne reîntoarce la templu 
la ora șapte. Ceea ce era minunat la lumina lunii 
a fost și mai și când razele soarelui ne-au 
permis să distingem detaliile. Sanctuarul de la 
Dendera a ieșit victorios în lupta contra timpului 
și a distrugerilor oamenilor și constatăm că pare 
mai tânăr în nemurirea lui. 

Însoţit de măgarul său, un superb asin cu ochi 
adânci și inteligenţi, un bătrân s-a apropiat de 
mine. 

— Ştiţi să citiţi semnele sacre? a întrebat el 
sceptic. 

— Mi-am consacrat viaţa întreagă pentru a 
găsi cheia lecturii lor. 

— Şi aţi reușit? 

— În 1822. Călătoria aceasta îmi confirmă 
descoperirea, descifrez hieroglifele și imensa 
carte a străvechiului Egipt se deschide din nou. 

— Îmi acordaţi o favoare? 

Am fost intrigat. Ce putea dori de la mine acel 
moșneag? 

Măgarul ne-a dus până la zidul din fundul 
marelui templu de la Dendera și a rămas 
nemișcat în faţa unui basorelief reprezentând o 
regină și un rege. Ea mânuia sistrul, instrument 
muzical al iniţiatelor în misterele lui Isis, și un 
colier? simbolizând renașterea. Regele folosea 


2 Colierul menat, format din mai multe șiruri de perle și cu o 
contragreutate care putea fi apucată cu mâna. Colierul nu era 


o cădelniţă. Între ei, figura micuță a unui Ka 
regal, puterea nemuritoare transmisă din faraon 
în faraon. 

— Femeia aceasta este atât de frumoasă, zise 
Unchiașul. Semnele sacre îi dezvăluie numele? 

Nu mi-a fost deloc greu să le descifrez. 

— E vorba de Cleopatra și de fiul ei, Ptolemeu 
Cezar, supranumit Cezarion. 

Cleopatra... Rostind acest nume legendar, am 
simţit un soi de fascinaţie și m-am gândit la 
momentele de glorie ale extraordinarului său 
destin. Unii pretindeau că nu era nici grecoaică, 
nici fiica lui Ptolemeu al XII-lea, ci a unui preot 
egiptean. Oare această ascendență explica 
dorinţa de a reda Egiptului splendoarea lui 
trecută, ea fiind considerată pe bună dreptate 
ultimul dintre faraoni? 

Dăruindu-i un fiu lui Cezar, marea ei iubire, 
crease o nouă dinastie, iar în timpul 
fenomenalului triumf al imperatorului, din anul 
46 î.H., regina și fiul ei fuseseră primiţi la Roma 
cu onorurile cuvenite rangului lor. Viitorul se 
anunţa luminos, ambițiile Cleopatrei se realizau, 
dar asasinarea lui Cezar, în martie 44 î.H., 
schimbase totul. Silită să rămână aliata Romei, 
regina  greșise acordându-i dragostea și 
încrederea ei lui Marc Antoniu, spirit slab în 
comparaţie cu cel al lui Cezar. În urma 


purtat, ci scuturat de preotesele lui Hathor, perlele lovite 
reproducând sunetul primordial. (n. t.) 


înfrângerii de la Actium, din 2 septembrie 31 
î.H., Cleopatra luase hotărârea să se sinucidă 
pentru a nu cădea în mâinile învingătorului, 
nemilosul Octavian Augustus, asasinul fiului 
său, Cezarion. 

Visul se spulberase în modul cel mai brutal cu 
putinţă, dar, timp de câţiva ani, faraonul 
Cleopatra reînviase cu adevărat gloria Egiptului. 
lar eu, descifrându-i numele, o readuceam la 
viaţă, în acest templu minunat unde trăia de-a 
pururi! 

— Păreţi tulburat, mi-a zis unul dintre 
asistenții mei. 

— Priveşte  basorelieful ăsta! Inițiată în 
misterele lui Isis, Cleopatra îi acordă protecție 
magică pe vecie fiului său, faraonul. Pline de 
forță, hieroglifele au învins timpul și uitarea. 

Asistentul meu a realizat şi el importanța 
descoperirii şi s-a lăsat fascinat de această 
regină, căreia pietrele sculptate, luminate de un 
soare blând, îi păstrau silueta. 

— Dar tu ce crezi? l-am întrebat pe moșneagul 
care mă condusese aici. 

Neobţinând niciun răspuns, m-am întors, dar 
nu l-am văzut. 

— Ciudat, au plecat... 

— Despre cine vorbiţi? 

— Despre un bătrân și măgarul lui. 

Crezând că sunt victima insolaţiei sau a 
oboselii, asistentul meu s-a arătat cordial și 


liniștitor. 
— Nu era nimeni aici, domnule Champollion; 
probabil aţi visat. 


De același autor, vă recomandăm: 


CHRISTIAN 
JACQ 


Crima 


UL MUmifi / 


Frances Mortimer este tânără, bogată și frumoasă și 
are toate motivele să fie fericită. Soţul ei este 
directorul departamentului de egiptologie al British 
Museum și un profesor foarte respectat. Dar o crimă 
înfiorătoare și stranie, în care suspectul principal pare 
a fi... o mumie, tulbură liniștea familiei Mortimer și a 
apropiaților ei. Pentru a dezlega enigma acestei crime 
aparent perfecte, Scotland Yard-ul face apel la 
serviciile inspectorului Higgins. Va reuși acesta, cu tact 
și răbdare, să descurce iţele unei povești pline de 
mistere, minciuni, ambiţie și trădări? 


„Christian Jacq este unul dintre cei mai populari 
scriitori francezi contemporani.” 

Le Figaro 

„Pasionat de enigmele arheologice, Christian Jacq 

construiește în Crima mumiei o anchetă polițistă 
clasică, în stilul Agathei Christie.” 

Le Soir 


În colecția Roman istoric au mai apărut: 


STEVEN PRESSFIELD, Porţile de foc. 
Epopeea unui supraviețuitor al bătăliei de la 
Termopile 


REBECCA JOHNS, Erzsebet Băthory. Contesa 
sângeroasă 


ROSA VENTRELLA, Onorabi/a venețiană 
VANORA BENNETT, Regina nimănui, 
VANORA BENNETT, Regina mătăsurilor 
VANORA BENNETT, Sânge regesc 
VALENTIN PIKUL, Câinii Domnului. 6 miniaturi istorice 


EVA STACHNIAK, Palatul de lamă. 
Ecaterina cea mare, nașterea unei tarine 


JEAN TEULE, Noaptea Sfântului Bartolomeu 
LION FEUCHTWANGER, Vu/pi/e în vie (vol. |, II) 


LION FEUCHTWANGER, Falsul Nero 


GRUPUL EDITORIAL ALL | Gii 


Christian Jaca 
ULTIMUL VIS AL CLEOPATREI 


Cel mai citit scriitor francez din întreaga lume, cunos- 
cut pentru operele sale prin care aprofundează istoria 
Egiptului, CHRISTIAN JACQ abordează în Ultimul vis al 
Cleopatrei perioada în care Dinastia Ptolemeilor a guvernat 
Egiptul. Cleopatra, a șaptea regină cu acest nume, este ultima 
reprezentantă a acestui neam, dar și cea mai fascinantă. 
Departe de a se mulțumi cu o viață luxoasă în Alexandria, 
ea concepe planul nebunesc de a reda viaţă și putere unui 
Egipt în care se construiesc încă temple gigantice, finanţate 
de administraţia greacă în schimbul păcii civile. Cleopatra 
se va afirma ca ultimul dintre faraoni —ea, grecoaica devenită 
egipteancă —, iar extraordinarul ei destin va străbate secolele. 

Fără Cezar, însă, Cleopatra n-ar fi putut recuceri 
Egiptul; fără Cleopatra, Cezar n-ar fi putut stabili o pace 
durabilă în Orient. Povestea lor de dragoste pasională se 
suprapune aşadar peste o nouă realitate politică, ce pune 
capăt anilor de conflicte şi de crize: Orientul şi Occidentul 
se aliază şi prosperitatea revine. 


„Christian Jacq este unul dintre cei mai populari 
scriitori francezi contemporani.“ 


Le Figaro 


www.all.ro 
ISBN 978-973-724-902- 


| Te 2 


9 


I 


897