Alexandre Dumas — Familia De Medici

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)

Cumpără: caută cartea la librării

_ ALEXANDRE DUMAS 


amilia de Medic 


Capitolul | Ramura vârstnicâ 


Ce a fost măreț în lume a încercat să-şi sporească măreţia 
prin începuturi fabuloase. Atena s-a lăudat că ar fi fost 
întemeiată de zeiţa Atena; luliu Cezar a pretins că ar cobori în 
linie dreaptă din zeiţa Venus. 

Aşa s-a întâmplat şi cu familia de'Medici. Se zice că unul din 
strămoşii ei, pe nume Averardo de'Medici, se găsea în Italia pe 
la sfârşitul secolului VIII, în suita lui Carol cel Maret. 

Această campanie a regelui franc avea, după cum se ştie, 
scopul de a-i învinge pe barbarii care, la acea dată, cotropeau 
Italia. Averardo, provocat de un uriaş lombard, numit Mugello, a 
acceptat înfruntarea şi a ieşit învingător. După obiceiul timpului, 
n-a moştenit astfel doar armele învinsului, ci şi toate bunurile 
sale. De aici provin castelele, vilele şi pământurile pe care 


t Carol cel Mare (747-814) — rege al francilor (768-814) şi împărat al 
Occidentului (800-814). İnvingâtor al lombarzilor, devine stăpân al 
nordului Italiei (774). 


familia de'Medici le-a posedat din vechime în ţinutul florentin ce 
poarta, de atunci, numele uriaşului. O lovitură a măciucii lui 
Mugello imprimase pe scutul lui Averardo urma a şase bumbi de 
fier. Averardo a făcut din acestea emblema sa. Tradiţia nu 
spune cum aceste găuri concave s-au transformat în semisfere 
convexe, dar aşa suna povestea. 

In realitate, neamul de'Medici apare mereu măreț şi 
popular din cele mai vechi ti-mpuri. De-a lungul tuturor 
zbuciumurilor care au făcut să se-n înroşească de sânge 
albul crin al Republicii?, niciodată familia de'Medici nu şi-a 
schimbat numele sau blazonul, ceea ce dovedeşte că n-a fost 
niciodată ghibelina?. Când Totila* a cucerit Florenţa, de'Medici 
au părăsit oraşul şi s-au refugiat în ţinutul Mugello. După ce 
Carol cel Mare a reclădit Florenţa şi i-a dat o oarecare 
importanţă prin protecţia sa, fugarii s-au reîntors în oraş. Întâi 
au locuit în Forumul regelui, care a fost numit mai târziu 
Mercato Vecchio (Târgul Vechi) şi care era, la acea vreme, 
cartierul nobilimii. Primele lor case şi primele lor turnuri au fost 
ridicate în Piaţa Suchiellinai, deja numită Piaţa de'Medici. 

In ceea ce priveşte blazonul, acesta a rămas mereu acelaşi, 
după cum am spus mai sus. Duşmanii lor susțineau că era vorba 
despre pilulele unuia dintre strămoşii de'Medici, care fusese 
medic şi care, bucurându-se de o oarecare faimă, îşi luase 
numele şi blazonul de la profesia pe care o exercita, oricum ar fi 
fost, nu există poate nici o altă familie din vreo ţară a lumii care 
să fi ocupat în istoria neamului său un loc mai important decât 
acela ocupat de familia de'Medici în istoria Florenței. 

Într-adevăr, magistratura supremă fiind creată în 1282 şi 
gonfalonieratul” cu zece ani mai târziu, un Ardingo de'Medici de 
Buonaventura era deja magistrat în 1291 şi gonfalonier în 1295. 
Familia de'Medici a numărat, printre membrii săi, şaizeci şi unu 
de magistrați şi treizeci şi cinci de gonfalonieri. 

Vreti să ştiţi ce se petrecea cu familia de'Medici către 
sfârşitul secolului XIV? Să auzim ce spune despre ea unul din cei 


? Republica — se referă la Florenţa. 

3 Ghibelini — membrii unei grupăn politice din Italia care sprijinea pe 
împărații germani împotriva puterii papale şi a guelfilor (sec. XH-XV). 

+ Totila sau Baduila — rege al ostrogoților (541-552) care şi-a extins 
dominaţia asupra Italiei de nord. 

> Gonfalonier — titlu de magistrat suprem în guvern. 


mai iluştri fii ai săi, Fuligno di Conte. El se adresează urmaşilor 
săi astfel, într-un manuscris ce poarta ca dată anul 1370: 


"Şi vă mai rog să păstraţi nu numai marea avere, dar şi 
situația înaltă pe care strămoşii noştri au cucerit-o. Printre ei s- 
au numărat oameni de seamă, dar iată că, în prezent, scade 
numărul celor indrâzneti. Puterea noastră a fost atât de mare 
încât oricărui om care se deosebea prin însuşirile sale i se 
spunea: «Eşti la fel de mare ca un de'Medici». Judecata noastră 
era atât de dreaptă încât, ori de câte ori se vorbea despre un 
act de violență, se spunea: «Dacă unul dintre de'Medici ar fi 
făcut aşa ceva, ce s-ar fi zis?» Şi oricât de în declin ar fi, familia 
noastră este tot prima în ceea ce priveşte poziţia, clienții şi 
bogăția. Fie ca Domnul să o tina mereu astfel! Mulțumită lui 
Dumnezeu, în zilele în care scriu toate acestea, mai suntem încă 
vreo cincizeci de oameni de caracter din rasa noastră". 


Este adevărat că Fuligno di Conte de'Medici scria aceste 
rânduri la vremea marii epoci a Republicii, adică între Farinata 
de Uberti care a fost Coriolanul” timpului său şi Pietro 
Capponi? , care a fost Scipio? al vremii sale. 

Lui Fuligno di Conte, cunoscut pentru Memoriile sale, i-a 
urmat Silvestre de'Medici, cunoscut pentru faptele sale. El se 
născuse imediat după moartea lui Dante. Copil fiind, se jucase la 
piciorul Campanilei lui Giotto*, care se înălța semeatâ, îi 
cunoscuse pe Petrarca şi pe Boccaccio* care, la o diferenţă de 
un an unul de celălalt, porniseră să-l întâlnească pe Dante. 
Fusese contemporan cu acel Coluccio Salutati, despre care 
Visconti spunea că o singură scrisoare de-a sa era mai de temut 
decât o mie de cavaleri florentini. Asistase la acea stranie 
conjurație a ciompilor care schimbase totul în Republică, 
ridicând tot ceea ce era umil şi coborând tot ce era aristocrat. 
Văzuse căzând capetele lui Piero Albizzi, Jacopo Sacchetti, 
Donato Barbadori, Cipriano Mangioni, Giovanni Anselmi şi al lui 


©“ Farinata de Uberti — căpetenie a Republicii Florenţa. 

7 Coriolan — general roman, intrat în legendă (sec. Vİ.H.). 

8 Pietro Capponi — căpetenie a Republicii. 

9 Scipio — consul în 147, adeptal stoicismului şi al culturii 
Greciei. 

* A se vedea anexa. 


Filippo Strozzi, străbunicul acelui Strozzi care, peste două 
veacuri, avea să moară pentru Republică. L-a văzut pe Michele 
di Lando!” plecând în exil, a auzit povestindu-se în ce fel 
Giovanna di Napoli, duşmana lui, fusese sugrumată în castelul 
de la Muro. Locuise în permanenţă în Florenţa, acest centru al 
politicii italiene, si, totuşi, reuşise să treacă prin toate acestea, 
fără a pierde din popularitate, fără a-şi pierde demnitatea în 
rândurile nobilimii. Preceptele lui Fuligno di Conte, scrise fără 
îndoială pentru sine, le-a urmat, aşadar, îndeaproape; Giovanni 
de'Medici, ajungând gonfalonier, a constatat că, în mijlocul 
tulburărilor, Casa de'Medici se întărise. Giovanni de'Medici a fost 
într-adevăr omul în stare să continue măreţia familiei. Dacă 
deschidem cea de a patra cane din Istoriile florentine ale lui 
Machiavelli, care, după cum se ştie, nu e prea darnic cu laudele, 
iată ce găsim consemnat despre Giovanni de'Medici: 

"El a fost milostiv în toate; nu numai că dădea pomeni celor 
care i le cereau, ci venea chiar în întâmpinarea nevoilor celor ce 
nu cereau. Îi iubea cu aceeaşi dragoste pe toţi concetâtenii săi, 
lăudându-i pe cei buni şi plângându-i pe cei răi. Nicicând nu a 
cerut vreo distincţie, dar le-a avut pe toate. Niciodată nu se 
ducea nechemat la palat, dar era chemat pentru fiecare 
problemă importantă, îşi aducea aminte de cei nefericiti. 
Niciodată, în mijlocul unor jafuri generale, el nu şi-a făcut parte 
din avutul Statului şi nu s-a atins de bunurile publice decât 
pentru a le spori. Afabil cu magistraţii, cerul îi dăduse 
înţelepciune mai multă decât elocintâ. Deşi la prima vedere 
părea melancolic, de la primele cuvinte îşi arăta firea voioasă". 

S-a născut în anul 1360, a fost de două ori ales magistrat, o 
dată gonfalonier şi o dată în Consiliul de război al Celor Zece, Ca 
ambasador pe lângă regele Ungariei, Ladislau, pe lângă papa 
Alessandro al V-lea şi în Republica Genovei, el îşi va duce 
misiunile la bun sfârşit şi mai mult, dând dovadă de o mare 
prudenţă în cele mai importante discuţii, puterea şi prestigiul 
sau vor spori neîncetat, înţelepciunea i-a fost recunoscută mai 
ales cu prilejul războiului împotriva lui Filippo Visconti, căci el s- 
a opus acestei lupte, prevestindu-i sfârşitul fatal. Când 
evenimentele i-au confirmat prezicerile şi când impozitelor şi 
taxelor deja existente a fost nevoie să li se adauge încă un 


Michele di Lando — conducătorul revoltei ciompilor, din 1378 
(ciompi = toţi meşteşugarii, în special dărăcitorii de lână). 


tribut, el l-a stabilit astfel încât să fie plătit de toţi, în egală 
măsură, în acest moment al vieţii sale se bucura de o 
popularitate atât de mare încât ar fi putut lua, oricând, puterea. 
Mulţi l-au şi sfătuit s-o facă, dar el le-a răspuns mereu acestor 
răi sfetnici că nu dorea în Republică altă autoritate decât aceea 
pe care legea o acorda, în mod egal, atât celorlalţi cetăţeni cât 
şi lui 

Giovanm de'Medici a fost întru totul binecuvântat de 
Dumnezeu, a avut-o ca soţie pe Pic-carda Bucn, o femeie demnă 
de el şi care i-a dăruit doi fii. Lorenzo, supranumit mai târziu cel 
Bătrân şi Cosimo, supranumit Părintele Patriei. 

Giovanm de'Medici a murit în februarie 1428 şi a fost 
înmormântat în bazilica San Lorenzo — care data din secolul IV 
şi care fusese incendiată în anul 1417. 

Mai demult, enoriaşii se deciseseră s-o reclădească, iar 
Giovanm, cel mai bogat şi mai strălucit dintre toţi, nemulţumit 
de planul meschin care îi fusese prezentat, l-a chemat pe 
messer Filippo Brunelleschi* cel care va deveni nemuritor prin 
cupola domului de la Santa Maria del Fiore, ridicată cu treizeci 
de am mai târziu Giovanm i-a comandat lui Brunelleschi, pe 
cheltuiala sa, un monument măreț. Arhitectul a început să 
lucreze, dar, oricât de repede s-au desfăşurat lucrările, bazilica 
nu a fost gata la data la care Giovanm a murit. 

Funeraliile lui Giovanni i-au costat pe fiii săi trei mii de 
florini! de aur; l-au condus pe ultimul drum douăzeci şi opt de 
rude apropiate şi toţi ambasadorii diverselor ţări care se aflau 
pe atunci la Florenţa. 

Acum este momentul în care în arborele genealogic al 
Medicilor se produce o despărţire. Ramura glorioasă a Republicii 
va continua să se ridice împreună cu Cosimo, fiul cel mai mare 
al lui Giovanni de'Medici şi îl va da pe ducele Alessandro. 
Ramura fratelui mezin, Lorenzo, îl va da pe Cosimo |. 

Epoca de strălucire a Republicii florentine sosise. Artele 
înfloreau pretutindeni. Brunelleschi* ridica biserici, Donatello* îşi 
dăltuia statuile,  Masaccio* picta capelele, şi, în fine, 
prosperitatea publică, mergând mână în mână cu progresul 
artelor, făcea ca Toscana să devină nu numai ţinutul cel mai 


11 Florin — denumire a unor monede de aur şi de argint; azi, unitate 
monetară în Olanda. 
* A se vedea anexa. 


puternic al Italiei, dar şi cel mai fericit. Cosimo s-a născut, deci, 
sub auspicii favorabile. Moştenind averea personală a tatălui 
său, el moştenise şi influenţa acestuia în treburile publice. 
Partidul cu care strămoşii săi simpatizaseră şi pe care şi el 
intentionase să-l sprijine era cel al familiei Alberti. La fel de 
prudent ca şi tatăl sau, dar mai ferm decât el, Cosimo acţiona cu 
mai multă vigoare, discursul său era mai liber. Nu ataca, dar nici 
nu linguşea guvernul. Ştia ca, dacă acţiona bine, guvernul îl va 
lăuda şi că, dacă va greşi, îl va blama. lar lauda şi blamul erau 
pentru el de mare importanţă, căci bogăţia şi clienţii săi îi 
dădeau lui Cosimo o influenţa asemănătoare celei a unui 
personaj public. Nu era încă şeful guvernului, dar era cenzorul 
său, ceea ce însemna, poate, mai mult. 

Omul de la cârma afacerilor din Florenţa era, pe atunci, 
Rinaldo de Albizzi. Caracterul acestuia era diferit de al lui 
Cosimo. Rinaldo era nerăbdător şi orgolios, iar tot ceea ce 
răzbătea dincolo de masca de impartialitate a rivalului său îl 
irita. Tinerii care îi stăteau alături manifestau şi ei aceeaşi 
nerăbdare şi nu aşteptau decât primul prilej pentru a-l izgoni pe 
Cosimo din oraş. Erau însă ţinuţi în frâu de mâna puternică a 
celui ce îmbătrânise în mijlocul zbuciumurilor Republicii şi 
încărunţise în mijlocul revoltelor populare: Niccolo d'Uzzano. 
Acesta era şeful Republicii şi îi văzuse pe florentini cum, sătui de 
guvernarea sângeroasă a ciorapilor, se aliaseră cu cei care le-au 
promis o guvernare mai liniştită; dar şi aceştia îşi depăşiseră 
mandatul şi cetăţenii se îndepărtaseră de ei. İn ceea ce îl 
priveşte pe Cosimo, când a simţit că împotriva lui s-au adunat 
norii İntunecati ai nemulțumirii celorlalţi, nici n-a privit înspre 
direcţia de unde ameninţa furtuna, ci s-a concentrat mai 
departe asupra terminării capelei San Lorenzo, a clădirii bisericii 
unei mănăstiri dominicane, a fundațiilor palatului Riccardi... lar 
când duşmanii au trecut la atacuri deschise, Cosimo a părăsit 
Florenţa şi s-a refugiat în ţinutul Mugello, unde a ridicat 
mănăstirea San Francesco, vilele somptuoase de la Careggi, 
Cafaggiolo, Fiesole şi Trebbio. A înfiinţat un spital pentru 
sărmanii pelerini la lerusalim, apoi s-a întors la Florenţa pentru a 
vedea în ce stadiu se afla frumosul său palat de pe Via Larga. 

Toate aceste clădiri imense s-au ridicat în acelaşi timp, 
ocupând un număr enorm de muncitori, meşteri şi arhitecţi. A 


cheltuit peste cinci sute de mii de scuzi!”, sumă fabuloasă 
pentru acea vreme, fără ca el să fi sărăcit ca urmare a pierderii 
acestor bani, înghiţiţi de palate şi biserici. Cosimo a fost mai 
bogat decât mulţi regi din epoca sa; tatăl său îi lăsase o 
moştenire de patru sau cinci milioane şi el, prin operaţii 
bancare, îşi mărise patrimoniul de vreo zece ori. Avea, pe 
numele său sau al clienţilor săi, vreo şaisprezece bănci prin 
Europa, în Florenţa avea la mâna lui o mulţime de datornici, căci 
punga sa era deschisă oricui. Generozitatea lui era atât de mare 
încât, în ochii unora, părea un calcul. Se spunea chiar că 
obişnuia să pledeze în favoarea războiului pentru ca cetăţenii 
ruinati să fie nevoiţi să apeleze la el. Aşa a făcut cu prilejul mai 
multor războaie şi Varchi a spus despre el ca, prin virtuțile lui 
evidente şi prin viciile lui ascunse, Cosimo a devenit conducător 
şi aproape prinţ al unei republici mai mult sclave decât liberă. 

Trebuie să înţelegem cât de mare era influenţa unui astfel 
de om care, negăsind ce să mai cheltuiască în patria sa, a 
întemeiat la Veneţia o bibliotecă a călugărilor de la San Giorgio 
şi i-a împrumutat trei sute de mii de scuzi lui Henric al IV-lea, 
regele Angliei, care a recunoscut că, graţie acestei sume, a 
reuşit să-şi redreseze ţara. 

Cu cât puterea lui Cosimo învăluia mai mult Florenţa ca 
într-o plasă de aur, cu atât sporea ura lui Rinaldo de Albizzi, iar 
Niccolo d'Uzzano sfătuia ca nimeni să nu se atingă de un om 
care deţinea o avere atât de mare. Dar Niccolo d'Uzzano a murit 
şi Rinaldo de Albizzi, rămas la conducerea partidului, nu mai 
aştepta decât ca hazardul să dea Republicii o Signoria” în care 
partizanii săi să fie majoritari. 

Intrucât tragerea la sorti a magistraţilor avea loc o dată la 
trei luni, erau şanse de unu la paim ca norocul să-i surâdă. Nu 
avea de aşteptat decât şase luni, cel mult un an. 

Previziunile lui Rinaldo de Albizzi s-au împlinit. Gonfalonier 
al intervalului septembrie-octombrie 1433 a fost ales Bernardo 
Guadagni, care împreună cu alţi opt nobili, toţi duşmani 
declaraţi ai lui Cosimo, i-au asigurat lui Rinaldo majoritatea. 
Guadagni, căruia Rinaldo îi plătise datoriile, era în întregime 
devotat acestuia. 


12 Scuzi — monede franceze vechi, din aur sau din argint. 
* A se vedea anexa. 
3 Signoria — formă de stat în Italia (sec. XIV-XV). 


Intensitatea urii l-a împiedicat pe Rinaldo să mai aştepte. 
Sigur de majoritate, l-a convocat la palat pe Cosimo de'Medici, 
în ziua de 7 septembrie 1433. Prietenii lui Cosimo s-au speriat şi 
l-au sfătuit să fugă sau să-şi înarmeze oamenii. Nici unul din 
aceste sfaturi nu se potrivea cu firea lui Cosimo. A luat o sumă 
mare în aur, pe care a ascuns-o asupra sa şi s-a prezentat în 
faţa Signoriei. 

ÎI aştepta un tribunal; a fost învinuit de deturnare de 
fonduri, pe durata ultimului război şi această acuzaţie însemna 
pedeapsa cu moartea. A fost arestat şi închis în turnul palatului. 

In acest turn, care mai există şi astăzi, Cosimo a petrecut, 
fără îndoială, cele mai grele patru zile ale vieţii sale. In tot acest 
timp nu a mâncat şi nu a băut nimic, de teamă să nu fie otrăvit. 
Observând aceasta, paznicul a gustat el mai întâi mâncarea, 
pentru a-l convinge că putea fi liniştit. Văzând că paznicul îi 
arăta prietenie, Cosimo i-a trimis prin el o mie de florini lui 
Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara exilarea lui şi nu 
execuţia. 

Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină în 
sprijinul Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat de înaltă 
trădare şi de complot împotriva statului. Tribunalul se dorea 
impartial, dar când Signoria convoca poporul, acesta ştia 
dinainte în ce scop era convocat. Se prezentau, în consecinţă, 
toţi cetăţenii ale căror opinii erau în concordanţă cu scopul 
propus de Signorie, iar opozantii nu veneau de teama de a nu fi 
îndepărtați prin forţă. Aşa s-a întâmplat şi cu Cosimo; cei două 
sute de aleşi ai poporului au fost toţi partizani ai lui Rinaldo de 
Albizzi. 

Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost adus 
în faţa tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi provocat 
pierderea războiului de către florentini, întrucât dezvăluise 
proiectele Republicii lui Francesco Sforza, prietenul său. Dar, 
spre marea uimire a lui Rinaldo, Guadagni a cerut exilul pentru 
Cosimo şi nu moartea. Cei o mie de florini ai lui Cosimo fuseseră 
semânati într-un teren bun şi profitul adus a fost chiar viaţa 
celui care îi investise. 

Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. El a 
părăsit Florenţa în noaptea zilei de 5 octombrie 1433 împreună 
cu familia şi prietenii săi apropiaţi. Ajungând pe teritoriul 
Veneţiei, au fost întâmpinați cu toate onorurile. 


Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia 
din fiii ei cei mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei părea 
fără inimă. Banii, acest sânge comercial al popoarelor, secaseră 
odată cu plecarea lui. Toate construcţiile splendide începute de 
el au fost întrerupte. Lucrătorii rămaşi fără pâine se adunau 
zilnic în faţa palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost 
mai prețuit decât în perioada de după plecarea lui. 

Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu 
fermă blândete dar fără ameninţări, sumele pe care ei le 
datorau, motivându-le că numai exilul îl obliga să facă aceasta. 
Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus afacerile de acolo, 
desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la aceasta măsură. 
Nemulțumirea cetățenilor debitori s-a alăturat celei a 
muncitorilor rămaşi fără lucru. 

La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea 
guvernului era la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă 
aproape mereu în existenţa providentialâ a statelor, şansa, care 
fusese de partea lui Albizzi cu un an în urmă, a devenit şansa lui 
Cosimo de'Medici. İn septembrie-octombrie 1434, a fost ales 
gonfalonier Nicola de Corso Donati şi alături de el au mai fost 
aleşi alţi opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai Medicilor. Florenţa a 
salutat cu bucurie această alegere. 

Rinaldo de Albizzi a înțeles ce însemna această 
demonstraţie populară. După obicei, trebuia ca trei zile să 
treacă de la numirea noilor aleşi până la intrarea lor în exerciţiu. 
Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei zile. A vrut să 
profite de ele pentru a convoca un tribunal care să anuleze 
alegerile. Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo au înţeles cât de 
devastatoare ar fi putut fi lupta în care ar fi curs prea mult din 
nobilul sânge al Florenței, aşadar au întâmpinat planul amicului 
lor cu o mare indiferenţă. 

Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte. 

Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca 
fulgerul. Imediat după ce si-a preluat funcţiile, Donati l-a învinuit 
pe predecesorul sau tot de deturnare de fonduri, aşa cum şi 
acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo Rinaldo a fost convocat 
la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui Cosimo, întovărăşit 
de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi de cei câţiva dispuşi să-l 
susţină, s-a dus înarmat în Piaţa San Polinari. Corso Donati nu se 
aşteptase la o confruntare armată atât de rapidă şi, neavând în 


oraş forţe suficiente pentru a se lupta cu rebelii, a început să 
ducă tratative cu ei. Aceştia au făcut greşeala de a negocia, în 
loc de a ocupa imediat palatul, în timpul tratativelor, 
gonfalonierul i-a adus în Florenţa pe toţi soldaţii răspândiţi prin 
împrejurimi. Când s-au simţit destul de sprijiniți, noii aleşi au 
convocat poporul încă o dată. De data aceasta, prietenii 
Medicilor au făcut ceea ce nu cu mult timp în urmă făcuseră 
prietenii Albizzilor: s-au dus cu toţii la palat. Ei au votat pentru 
izgonirea lui Rinaldo de Albizzi şi rechemarea lui Cosimo. 

Rinaldo a înţeles că el şi ai săi erau pierduţi, astfel încât s-a 
retras întunecat şi tăcut, dar fără rezistenţă sau proteste. Odată 
cu el a căzut oligarhia care smulsese Florenţa din mâinile 
însângerate ale ciompilor pentru a o urca pe culmi de glorie şi 
de prosperitate. Trei membri ai familiei Albizzi, Maso de Albizzi, 
Niccolo d'Uzzano şi Rinaldo, se succedaseră la putere, timp de 
cincizeci şi trei de ani, fără a fi încetat de a fi simpli cetăţeni, 
înţelepciunea lor calmă şi rece, integritatea lor ereditară, 
patriotismul lor de nezdruncinat au zădărnicit o jumătate de 
veac proiectele de agresiune ale ducilor de Milano, ale regelui 
din Napoli şi ale lui Filippo Maria Visconti. La Florenţa ca şi la 
Roma, valul aducea viitorii tirani ai patriei, întoarcerea lui 
Cosimo, este adevărat, a reprezentat victoria democraţiei 
asupra aristocrației, dar învingătorul era, prin averea sa, cu mult 
deasupra celor care îl aleseseră, începând cu reîntoarcerea lui 
Cosimo, Florenţa, ce îşi aparținuse ei înseşi mereu, avea să 
devină proprietatea unei familii care, izgonită de trei ori, a 
revenit de trei ori şi a adus oraşului robia în lanţuri de aur, apoi 
de argint şi, în final, de fier. 

Cosimo a revenit în toiul unor sărbătoriri fastuoase, dar s-a 
pus imediat pe treabă: negot, bănci, construcţii. A lăsat 
susținătorilor săi grija de a-l răzbuna. Şi răzbunarea a fost crudă. 
Antonio, fiul lui Guadagni, acela care îl salvase pentru o mie de 
florini, a fost decapitat împreună cu alţi patru prieteni ai săi. 
Cosimo Barbadori şi Zanoli Belfratelli au fost prinşi la Veneţia, 
pentru a fi urcați apoi pe eşafod, în fiecare zi se dădeau noi 
sentinţe de exil, mai blânde sau mai severe, după cum familiile 
în cauză erau mai bogate sau mai sărace. Represaliile au fost 
atât de numeroase, încât un prieten i-a spus odată lui Cosimo că 
va sfârşi prin a depopula oraşul. Cosimo şi-a întors privirile de la 


un calcul de schimburi bancare, a pus mâna pe umărul 
prietenului şi i-a răspuns, cu un zâmbet imperceptibil: 

— Prefer să păstrez oraşul cu mai puţini locuitori decât să-l 
pierd. 

Cosimo a murit în vila sa de la Careggi, la | august 1464, în 
vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, fără ca imensa lui 
popularitate să fi scăzut, în timpul său, artele şi ştiinţele au 
făcut paşi enormi: Donatello, Brunelleschi, Masaccio lucraseră 
sub ochii săi şi la îndemnul său; Constantinopolul a căzut parcă 
înadins pentru a-i da prilejul de a-i adăposti la palatul Riccardi 
pe savanții greci, care frigeau de teama lui Mahomed al II-lea şi 
care au adus cu ei moştenirea lui Homer, Euripide şi Platon. In 
fine, propria sa ţară l-a încununat pe Cosimo cu acea aureolă 
care înşeală posteritatea şi l-a numit, pe patul său de moarte, 
Părintele Patriei. 

Din cei doi fii pe care i-a avut de la contesa Bardi, soţia sa, 
doar unul i-a supravieţuit. Piero nu moştenise de ia tatăl său 
decât spiritul comercial. El s-a mulţumit, deci, să sporească 
avuţia familiei, între Cosimo Părintele Patriei şi Lorenzo 
Magnificul, Piero a rămas în istorie sub numele de Piero Gutosul. 

Piero a avut de la soţia sa Lucrezia Tornabuoni doi fii, care, 
cu toate recomandările făcute de el de a fi condus, pe ultimul lui 
drum, fără fast, în biserica San Lorenzo, le-au ridicat, lui şi 
unchiului lor Giovanni, un mormânt minunat. Aceşti fii nu erau la 
vremea aceea decât doi copii: Lorenzo şi Giuliano. 

Sănătatea şubredă şi zgârcenia lui Piero au fost fatale 
Republicii. Timp de cincisprezece ani, după unii, sau şase ani, 
după alţii, cât a fost succesorul tatălui său în fruntea Republicii, 
Florenţa a încetat să mai dirijeze politica Italiei aşa cum făcuse 
până atunci şi a coborât de pe primul loc pe al doilea. Singura 
dovadă de apreciere pe care Piero a primit-o din partea 
celorlalte state ale Europei a fost, poate, scrisoarea de la 
Ludovic al XI-lea care îi permitea să transforme una din sferele 
de pe blazonul Medicilor în cele trei flori de crin ale Franţei. 

În timpul perioadei ce poate fi fixata între 1464 şi 1470, cei 
care au guvernat Florenţa au fost Andrea di Pazzi, Tommaso 
Soderini, Matteo Palmieri şi Luigi Guicciardini. În ceea ce îl 
priveşte pe Piero, reţinut de boală şi de calculele lui bancare 
într-una din vilele sale, el nu venea la Florenţa decât cu prilejuri 


deosebite şi pentru ca poporul să nu-l uite cu totul. Sosea atunci 
purtat într-o litieră, de unde saluta ca un rege. 

La moartea lui, cei care guvernaseră în timpul vieţii sale au 
fost siguri că vor păstra puterea. Lorenzo, fiul cel mare al lui 
Piero, se născuse la | ianuarie 1449 şi avea abia douăzeci şi unu 
de ani; nu putea avea pretenţia de a-i influenţa, imediat, pe 
magistraţii care îmbătrâniseră în funcţiile publice. Tommaso 
Soderini, care fusese recunoscut ca şef în mod tacit, nu s-a 
temut de cei doi moştenitori şi le-a trimis ca ambasadori, la 
moartea lui Piero, doar nişte simpli cetăţeni ai Florenței, care, de 
altfel, au fost primiţi cu atâta modestie încât nimeni nu s-a 
temut pentru viitor. Şi, într-adevăr, şase sau şapte ani au trecut 
în linişte fără ca Lorenzo sau fratele său, ocupați cu 
desăvârşirea studiilor şi cu colectionarea de statui antice şi de 
tablouri ale scolii florentine, să fi dat vreun semn care să-i 
nelinişteasca pe vechii republicani. De  'Medici erau 
atotputernici, dar păreau să ignore ei înşişi această putere, de 
care nu abuzau. Din timp în timp, de 'Medici ofereau poporului 
sărbători atât de fastuoase şi într-un fel care părea atât de 
dezinteresat, încât popularitatea lor se păstra neştirbitâ. 

Abia deveniseră stăpânii uriaşei averi lăsate de tatăl lor, că 
s-a şi prezentat o ocazie pentru ca cei doi fraţi să dea dovadă de 
măreţia lor. În primăvara anului 1471, s-a anunţat că ducele 
Galeazzo'*, împreună cu soţia sa Bona de Savoia, duce de 
Milano, va face un pelerinaj la Florenţa. S-a zvonit că plecaseră 
cu un fast încă necunoscut până atunci: douăsprezece litiere 
acoperite cu baldachine aurite erau purtate pe spinări de catâri 
prin Apenini, pe potecile pe care nu puteau trece trăsurile. 
Litierele erau precedate de cincizeci de iepe micute, pentru 
ducesă şi femeile sale şi de cincizeci de cai, pentru duce şi 
garda sa. Procesiunea era încheiată de cinci sute de fantasini”, 
de o sută de soldaţi şi de cincizeci de spadasini. Cinci sute de 
valeti ţineau în lesă cinci sute de perechi de câini de vânătoare 
şi alti douăzeci şi cinci de valeti purtau pe braţ douăzeci şi cinci 
de şoimi, din aceia despre care ducele spunea că nu i-ar da nici 
pe două sute de florini de aur pentru fiecare, în sfârşit, o sumă 
uriaşă de bani constituia avutul menit să sprijine etalarea puterii 


4 Cian Galeazzo Sfona (1444-1476) mort asasinat. 
5 fantasini — militari ai infanteriei. 


aceluia ce avea să fie asasinat mişeleşte în biserica San 
Ambroggio din Milano. 

Republica nu a vrut să rămână mai prejos în ceea ce 
priveşte măreţia primirii: s-a hotărât ca întreaga suită a ducelui 
să fie găzduită şi hranitâ pe cheltuiala statului. Lorenzo a cerut 
onoarea de a-l primi pe Galeazzo ca oaspete în palatul Riccardi. 

Acolo, luxul artificial al ducelui milanez a fost eclipsat de 
magnificenta burghezului florentin. Lorenzo nu avea hainele 
pline de aur şi de diamante ca ilustrul său musafir, dar sălile 
palatului său adăposteau toate minunile artei antice şi moderne. 
Lorenzo nu avea în jurul lui curteni şi valeti, dar era înconjurat 
de o serie de oameni iluştri, de savanţi şi de artişti, aşa cum nici 
un rege din vremea sa nu mai avea. Este vorba despre Andrea 
Mantegna, Perugino, Bramante, Leonardo da Vinci, Lascaris, 
Ermolao. Ducele de Milano a fost uluit de aceste comori şi a 
recunoscut că se poate dobândi o măreție mai strălucitoare 
decât a sa. 

Deşi n-a stat mult la Florenţa, a fost uimit de splendoarea 
oraşului şi a vieţii sale. Lorenzo a simţit plăcerea întregului oraş 
şi a înţeles ca Florenţa era de vânzare, ca o curtezană şi că 
putea fi a lui, dacă va fi destul de bogat pentru a o cumpăra. 

De atunci, Lorenzo s-a depăşit în dărnicie şi splendoare: în 
fiecare zi oferea o altă sărbătoare, care avea drept menire să 
cufunde poporul în moleşeală şi să-l facă să renunţe la o viaţă 
activă, cum fusese aceea dusă mai înainte. Este adevărat că 
florentinii, obosiţi de afaceri, abandonau cu plăcere mâinilor 
care îi distrau guvernarea Republicii, care devenea tot mai 
străină politicii generale a Italiei, Totul căzuse într-o toropeală 
neobişnuită. Florența, oraşul disputelor  gălăgioase, al 
răscoalelor populare, nu mai răsuna de strigăte sau de 
ameninţări, ci doar de cântece de laudă şi de încurajare. 
Lorenzo îi oferă serbări, Lorenzo îi cântă versuri, Lorenzo îi 
organizează spectacole. Ce-i trebuie mai mult Florenței? Ce 
nevoie ar avea să se obosească muncind, dacă de'Medici 
veghează şi muncesc pentru ea? 

Dar mai existau câţiva care, mai mult din propriul interes 
decât din dragoste pentru binele public, nu priveau cu ochi buni 
acţiunile lui Lorenzo şi ale fratelui său. Aceşti oameni erau cei 
din familia Pazzi. 


să privim în urmă şi să împărtăşim cititorului de unde 
venea ura ce a determinat conspirația despre care va fi vorba în 
curând. 

În anul 1291, poporul, obosit de disensiunile încăpăţânate 
ale nobilimii, de refuzul de a se supune judecății democrate, de 
violențele ei zilnice, a dat, sub denumirea de Gli Ordinamenti di 
giustizia, o hotărâre care excludea pentru totdeauna de la 
accesul la înalta magistratură treizeci şi şapte de familii vestite 
ale Florenței. Mai mult, Signoria avea dreptul de a adăuga şi alte 
familii celor treizeci şi şapte, ori de câte ori ar fi considerat acest 
lucru necesar. Membrii celor treizeci şi şapte de familii proscrise 
au fost denumiți magnati, titlu onorabil odinioară, dar care a 
devenit infamant cu această ocazie. 

Proscrierea dura de o sută patruzeci şi trei de ani, când, în 
1434, Cosimo de'Medici, după ce-l izgonise pe Rinaldo di Albizzi 
din Florenţa, împreună cu familiile nobile care guvernaseră cu el 
— a hotărât să-şi mărească numărul susținătorilor, chemând 
alături de ei şi câteva din familiile proscrise, care au fost repuse 
în drepturi. Printre acestea a fost şi familia Pazzi, Uitând că 
aveau o nobleţe de spadă, cei din familia Pazzi au adoptat cu 
totul noua poziţie, deschizând şi ei o bancă, devenită în curând 
una din cele mai vestite în Italia. 

Astfel, familia Pazzi, superioară prin rang familiei de'Medici, 
i-a devenit rivală şi în domeniul bancar. Cinci ani mai târziu, 
Andrea di Pazzi, şeful familiei, a ajuns în rândurile Signoriei, de 
unde strămoşii lui fuseseră izgoniți de un secol şi jumătate. 

Andrea di Pazzi a avut trei fii: unul din ei s-a însurat cu 
nepoata lui Cosimo şi a devenit cumnatul lui Lorenzo şi al lui 
Giuliano. Atâta vreme cât a trăit, bătrânul ambițios s-a purtat cu 
ginerele lui ca şi când ar fi fost propriul său fiu, căci, văzând cât 
de mult se îmbogăţea familia Pazzi, dorea ca ea să-i fie aliată şi 
prietenă. 

Familia de'Medici sporea şi în număr şi în bogăţie, căci cei 
doi fraţi care se însuraseră aveau, unul cinci copii, altul trei. 
Contrar politicii tatălui său, Lorenzo de'Medici s-a gândit că era 
în interesul lui de a se opune unei creşteri mai mari a puterii şi a 
bogăției familiei Pazzi. În curând s-a ivit o ocazie de a aplica 
această nouă politică. Giovanni di Pazzi se însurase cu una din 
cele mai bogate moştenitoare ale Florenței, fiica lui Giovanni 
Buonrromei. La moartea acestuia, Lorenzo a dat o lege prin care 


moştenitorii bărbaţi erau preferaţi fetelor. Noua lege, aplicată 
soţiei lui Giovanni di Pazzi, făcea ca aceasta să-şi piardă 
moştenirea, care revenea unor veri îndepărtați. 

Casa di Pazzi nu a fost lovită doar în această direcţie. 
Existau în familie nouă bărbaţi care aveau şi vârsta şi calităţile 
necesare pentru a deveni magistrați, dar toţi fuseseră 
îndepărtați de Signorie, cu excepţia lui Jacopo, acela dintre fiii 
lui Andrea care nu se însurase niciodată şi care fusese 
gonfalonier în anul 1469, adică pe vremea lui Piero Gutosul. Un 
astfel de abuz de putere l-a supărat în aşa măsură pe Francesco 
di Pazzi, încât el s-a exilat de bunăvoie la Roma, unde s-a 
ocupat de o sucursală a băncii sale. Acolo, a devenit bancherul 
papei Sixtus al IV-lea şi al fiului său, Girolamo Riario, cei mai 
puternici duşmani pe care familia de'Medici îi avea în întreaga 
ltalie. Rezultatul acestor trei duşmănii reunite a fost o 
conspirație de felul aceleia care, cu doi ani în urmă, adică în 
1476, îl omorâse pe Galeazzo Sforza în catedrala din Milano. 

Odată hotărâți să rezolve totul prin spadă, Francesco di 
Pazzi şi Girolamo Riario au pornit în căutare de complici. Unul 
din primii găsiţi a fost Francesco Salviati, arhiepiscopul Pisei, pe 
care de'Medici nu doriseră să-l vadă arhiepiscop din cauza unor 
duşmănii de familie. l-au găsit apoi pe Carol de Montone, fiul 
faimosului  condotier!* Braccio, cel care fusese gata să 
cucerească Siena, dacă de'Medici nu l-ar fi oprit; Giovanni 
Battista Montesecco, şeful zbirilor din serviciul Papei; bătrânul 
Jacopo di Pazzi, care fusese pe vremuri gonfalonier; alţi doi 
Salviati, un frate şi un văr de-ai arhiepiscopului; Napoleone 
Franzesi, Bernardo Bandini, prieteni devotați şi tovarăşi de 
petrecere ai tinerilor Pazzi; în fine, Stefano Bagnoni, episcop şi 
profesor de limba latină şi Antonio Maffei, preot la Volterra şi 
scrib apostolic. Un singur Pazzi, Renato, nepot al lui Jacopo şi fiu 
al lui Piero, a refuzat să intre în complot şi s-a retras la ţară, 
pentru a nu putea fi învinovăţit de complicitate. 

Totul era convenit şi mai rămânea doar ca Lorenzo şi 
Giuliano să se afle împreună, într-un loc public, departe de 
prietenii lor. Papa a sperat să pricinuiască o astfel de ocazie prin 
ridicarea la rang de cardinal a nepotului contelui Girolamo, 


16 condotier — conducător al soldaţilor mercenari în Italia. 


Raffaello Riario, care, în vârstă de optsprezece ani, abia îşi 
terminase studiile la Pisa. 

Un astfel de eveniment trebuia să fie prilejul unor serbări 
deosebite, căci, deşi de'Medici erau duşmanii Papei în sinea lor, 
ei păstrau ostentativ toate aparențele unei prietenii între 
Republică şi Sfântul Scaun. Jacopo di Pazzi l-a invitat, deci, pe 
proaspătul cardinal la Florenţa, la un banchet, pe lista invitaţilor 
figurând şi Lorenzo cu Giuliano. Asasinatul trebuia să aibă loc la 
sfârşitul banchetului, dar Lorenzo a venit singur. Giuliano, 
reţinut de o întâlnire amoroasă, îl rugase pe fratele său să-l 
scuze. A fost necesar să se amâne îndeplinirea complotului. 
Ocazia următoare s-a prezentat foarte curând, căci Lorenzo, 
nelăsându-se mai prejos de familia Pazzi, l-a invitat, la rândul 
său, pe cardinal la Fiesole şi împreună cu el pe toţi cei care au 
asistat la banchetul dat de Jacopo, Dar şi de data aceasta 
Giuliano a lipsit, căci îl durea un picior. Complotul a trebuit să se 
amâne din nou. 

În fine, totul a fost restabilit pentru 26 aprilie 1478, după 
cele consemnate de Machiavelli. În dimineaţa acelei zile, care 
era de sărbătoare, cardinalul Riario trebuia să asiste la slujbă, la 
catedrală şi, întrucât îi anunţase de intenţia sa pe Lorenzo şi 
Giuliano, aceştia nu puteau lipsi. Toţi conspiratorii au fost 
preveniti şi instruiți, fiecare învățând pe de rost rolul pe care 
avea să-l joace în această tragedie sângeroasă. 

Cei mai İnverşunati împotriva Medicilor erau Francesco di 
Pazzi şi Bernardo Bandini şi, deoarece erau şi cei mai puternici 
şi cei mai îndemânatici, l-au cerut pentru ei pe Giuliano, căci se 
spunea că acesta, fiind mai şubred, purta mereu, sub haine, o 
platoşă, ceea ce făcea ca uciderea lui să fie mai dificilă. Şeful 
zbirilor pontificali, Giovanni Battista Montesecco, care primise şi 
acceptase sarcina de a-l ucide pe Lorenzo şi în celelalte proiecte 
de asasinat, aflând că de data aceasta complotul avea să se 
execute într-o biserică, a refuzat să participe la un astfel de 
sacrilegiu iară a avea, înainte, o iertare din partea Papei. Şi cum 
nimeni nu se gândise să obţină un act atât de important, cu 
toate insistenţele, Montesecco a refuzat. Misiunea de a-l omori 
pe Lorenzo le-a fost încredinţată atunci lui Antonio Volterra şi lui 
Stefano Bagnoni care, "în calitatea lor de preoţi — spune cu 
naivitate Antonio Galii — aveau mai puţin respect pentru locurile 


sfinte!". Momentul ales pentru a acţiona a fost acela în care 
preotul va ieşi din altar cu Sfintele Daruri. 

Dar, odată cu moartea celor doi fraţi, nu era câştigat totul. 
Era nevoie ca Signoria să fie cucerită, ca magistraţii să fie siliţi a 
accepta asasinatul imediat după înfăptuirea lui. Această sarcină 
i-a revenit arhiepiscopului Salviati, care s-a dus la palat 
împreună cu Jacopo Bracciolini şi vreo treizeci de conspiratori. A 
lăsat douăzeci la intrarea principală şi aceştia, amestecați în 
mulţimea care venea şi pleca, urmau să rămână neobservati 
până în momentul în care, la un semnal, vor bloca uşa. Alţi zece 
conspiratori au fost introduşi în palat, cu misiunea de a acţiona 
şi ei la semnal, pentru a fi alături de arhiepiscop când acesta 
avea să-l aresteze pe gonfalonierul Cesare Petrucci. 

Slujba divină începuse şi, încă o dată, prilejul răzbunării 
părea să le scape conspiratorilor, căci venise doar Lorenzo. 
Francesco di Pazzi şi Bernardo Bandini s-au hotărât să meargă 
după Giuliano. Drept pentru care s-au dus la el acasă şi l-au 
găsit cu o iubită. Degeaba a pretextat el durerea de picior, cei 
doi l-au convins că nu era cu putinţa să lipsească din catedrală, 
căci absenţa sa l-ar ofensa pe cardinal. Cu toate privirile 
imploratoare ale iubitei sale, Giuliano s-a hotărât să-i urmeze pe 
cei doi tineri. Şi-a pus la centură cuțitul de vânătoare pe care İl 
purta de regulă, dar, cum vârful acestuia îi lovea piciorul bolnav, 
l-a scos şi l-a dat unui servitor. Atunci, Francesco di Pazzi şi-a 
trecut un braţ în jurul umerilor lui Giuliano, gest obişnuit între 
prieteni şi a constatat că, în ciuda obiceiului său, tânărul nu-şi 
mai pusese acum nici platoşa protectoare. Sărmanul Giuliano se 
oferea asasinilor săi fără arme şi fără apărare. 

Cei trei tineri au pătruns în biserică în momentul citirii 
Evangheliei. Giuliano s-a dus să îngenuncheze alături de fratele 
său. Cei doi preoţi erau la postul lor şi, de asemenea, Francesco 
şi Bernardo. Au schimbat între ei o privire care spunea că erau 
pregătiţi. 

Slujba a continuat. Lumea care umplea până la refuz 
biserica le dădea prilejul asasinilor să stea cât mai aproape de 
cei doi fraţi. De altfel, aceştia erau foarte liniştiti şi se credeau la 
fel de în siguranţă ca şi în vila lor de la Careggi. 

Preotul a ridicat ostia, în acelaşi timp, s-a auzit un strigăt 
îngrozitor. Giuliano, lovit în piept de Bernardo Bandini cu 
pumnalul, s-a ridicat plin de sânge şi s-a prăbuşit după câţiva 


paşi, în mijlocul mulţimii înlemnite. Francesco di Pazzi s-a 
năpustit asupra lui şi l-a lovit cu atâta furie încât s-a rănit chiar 
pe sine, ceea ce l-a înverşunat şi mai tare, astfel încât îl mai lovi 
încă de vreo câteva ori pe bietul Giuliano, care nu mai era decât 
un cadavru. 

Lorenzo fusese mai norocos decât fratele sau. Când a 
simţit o mână pe umărul său, s-a întors şi a văzut sclipind lama 
pumnalului din mâna lui Antonio Volterra. Instinctiv s-a retras şi 
tăişul n-a făcut altceva decât să-i atingă puţin gâtul. S-a ridicat 
şi, scotându-şi spada, i-a chemat în ajutor pe cei doi scutieri ai 
săi. La chemarea stăpânului lor, Andrea şi Lorenzo Cavalcanti s- 
au năpustit cu spada în mână într-acolo, la care cei doi preoţi, 
văzându-se în pericol, şi-au azvârlit armele şi au luat-o la fugă. 
La zgomotul pe care îl făcea Lorenzo apărându-sc, Bernardo 
Bandini, ocupat tot cu Giuliano, şi-a ridicat capul şi a văzut ca 
victima principală era pe cale de a le scăpa. L-a părăsit pe cel 
mort pentru cel viu şi s-a îndreptat spre altar. Dar aici i-a tăiat 
calea Francesco Nori, pe care l-a rănit mortal. Oricât de rapid a 
fost atacul, Lorenzo a avut timp destul pentru a scăpa de doi 
dintre duşmani. Bernardo s-a găsit singur în fata a trei oameni. 
Francesco a vrut să-i sară în ajutor, dar era rănit şi nu s-a mai 
putut mişca. Poliziano l-a împins pe Lorenzo în sacristie şi 
împreună cu cei câţiva prieteni care erau alături de el au încuiat 
pe dinăuntru porţile de bronz. Antonio Ridolfi, unul din cei mai 
devotați prieteni ai lui Lorenzo a supt rana de la gâtul tânărului 
de'Medici, de teamă să nu fi fost otrăvit. Văzând că totul era 
pierdut, Bernardo Bandini l-a luat de braţ pe Francesco di Pazzi 
şi l-a tras în urma sa, pe cât de repede îi era posibil rănitului să 
meargă. 

In biserică avu atunci loc un moment de tulburare,, uşor de 
înţeles. Oficiantul fugise acoperind ostia şi toţi participanţii la 
slujbă se năpustiseră în piaţă, folosind toate ieşirile. Vreo opt 
sau zece partizani ai Medicilor se adunaseră într-un colţ şi, cu 
spada în mână, s-au apropiat de sacristie, promitându-i să-l 
conducă la palat pe Lorenzo, în deplină siguranţă. 

Dar Lorenzo nu s-a grăbit să răspundă acestei invitaţii, 
suspectând un nou şiretlic al duşmanilor pentru a-l face să cadă 
în capcana din care tocmai scăpase. Atunci Sismondi della Stufa 
a urcat pe scara care ducea la orgă, până la o fereastră, de 
unde a putut privi în biserică. Era complet pustie, cu excepţia 


prietenilor lui Lorenzo care îl aşteptau la uşa sacristiei şi a 
trupului lui Giuliano, deasupra căruia hohotea o femeie atât de 
palida încât ar fi putut părea şi ea un cadavru, dacă plânsul nu i- 
ar fi zguduit pieptul. 

Sismondi della Stufa a coborât şi l-a informat pe Lorenzo 
despre ceea ce văzuse. Atunci, acesta a ieşit si, împreună cu 
prietenii săi, a ajuns cu bine în palatul de pe Via Larga. 

În momentul prezentării Sfintelor Daruri, clopotele sunaseră 
ca de obicei. Acesta era semnalul aşteptat de cei de la palat. 
Arhiepiscopul Salviati a intrat în sala în care se afla 
gonfalonierul, spunându-i că ar avea să-i comunice o veste 
secretă din partea Papei. 

Acest gonfalonier era Cesare Petrucci, acelaşi care, cu opt 
ani în urmă, fusese surprins într-o conspirație de către Andrea 
Nardi. Evenimentul îl marcase atât de puternic încât rămăsese 
de atunci în permanentă alertă. Deşi nimic nu se aflase despre 
faptele ce se petreceau în catedrală, văzând emoția de pe 
chipul arhiepiscopului ce venea spre el, în loc să-l aştepte, 
Petrucci s-a năpustit spre uşă — dar s-a ciocnit acolo de Jacopo 
Bracdolini. Gonfalonierul, care era puternic şi cu o mare 
prezenţă de spirit, l-a prins de păr pe Jacopo, l-a trântit la 
pământ şi a strigat după ajutor. Gărzile au apărut de îndată şi 
conspiratorii care au vrut să-l salveze pe Bracciolini au fost 
respinşi. Trei au fost ucişi, doi aruncaţi pe fereastră şi doar unul 
a luat-o la fugă. Cei care erau în cancelarie au vrut să-l ajute pe 
arhiepiscop, dar uşa pe care o trăseseră în urma lor avea o 
încuietoare cu un "mecanism secret de funcţionare, pe care nu İl 
cunoşteau. Astfel, s-au văzut în imposibilitate de a-i sări în 
ajutor arhiepiscopului, în acest timp, Cesare Petrucci a ajuns 
teafăr până în sala în care magistraţii îşi ţineau audientele şi a 
dat alarma. 

Aceştia s-au înarmat, fiecare cu ce a găsit la-ndemână. 

Datorită veşmintelor sale sacre, arhiepiscopul a străbătut 
fără piedici sala plină de cadavre, unde Bracciolini era ţinut 
prizonier. l-a făcut un semn că-l va elibera. A coborât să-i ia pe 
conspiratori de la poartă, dar tocmai atunci venea spre ei un 
grup de partizani ai Medicilor strigând: Palie! Palie!'/. Salviati și- 


7 Sloganul familiei de'Medici, după stema familiei 
reprezentată prin şapte sfere (xette palie). 


a dat seama că nu mai era vorba de a-l scapă pe Bracciolini, ci 
de a se salva pe sine. 

Lucrurile se inversaseră acum şi urmăritorii deveniseră cei 
urmăriţi. Cei doi preoţi care reuşiseră să fuga fuseseră prinşi şi 
ucişi de prietenii Medicilor. Bernardo Bandini plecase din 
biserică împreună cu Francesco di Pazzi, grav rănit, aşa cum am 
spus. Ajuns în faţa casei sale, acesta din urma s-a simţit într-atât 
de lipsit de putere încât nu a mai putut să meargă, în timp ce 
Bernardo o luase la fugă, Francesco s-a întins în pat şi a aşteptat 
derularea evenimentelor. 

In ciuda vârstei sale înaintate, Jacopo a încercat să-l 
înlocuiască pe nepotul său; s-a urcat pe cal şi, în fruntea a peste 
o sută de oameni, a început să gonească prin oraş strigând din 
toate puterile: "Libertate! Libertate!" Dar Florenţa nu mai 
răspundea la această chemare, ca altădată. 

Cei care nu ştiau încă ce se petrecuse în catedrală, îi 
priveau cu uimire pe Jacopo şi pe oamenii săi; cei care aflaseră 
despre crimă, îl amenințau şi căutau să-l urmărească. Jacopo a 
văzut ceea ce conspiratorii văd întotdeauna prea târziu: stăpânii 
nu vin decât atunci când popoarele vor să fie sclave. A înţeles 
că nu avea de pierdut nici o clipă şi că trebuia să-şi găsească un 
adăpost. A făcut stânga-împrejur cu trupa sa şi a ieşit din oraş. 

Lorenzo n-a participat la urmărire; s-a retras la el şi a lăsat 
poporul să acţioneze. 

Lorenzo avea dreptate: şi-ar fi pierdut pentru totdeauna 
popularitatea dacă s-ar fi răzbunat singur, mai ales în felul în 
care îl răzbuna poporul. 

Tânărul cardinal Riario, care ştiuse despre complot, dar nu 
şi despre felul în care avea să fie pus în aplicare, ceruse sprijinul 
preoţilor bisericii şi fusese condus într-o sacristie, vecină celei în 
care se refugiase Lorenzo. Arhiepiscopul Salviati, fratele său, 
vărul sau şi Jacopo Bracciolini, arestaţi în palatul Signoriei au 
fost spânzurați la ferestre. Francesco di Pazzi, găsit în patul său 
după ce pierduse mult sânge, a fost târât la palat în huiduielile 
mulţimii pe care o privea cu dispreţ. Fără să fi spus un singur 
cuvânt, a fost spânzurat alături de Salviati. Giovanni Battista 
Montesecco, cel ce refuzase să-l înjunghie într-o biserică pe 
Lorenzo şi astfel, întrucâtva, îl salvase, lăsându-l pe mâinile 
celor doi preoţi, a fost decapitat. Renato di Pazzi, singurul din 
familie care refuzase să intre în conspirație şi care se retrăsese 


la ţară, n-a putut să se salveze: a fost arestat şi spânzurat la o 
fereastră a palatului. 

În fine, Jacopo di Pazzi, prins împreună cu trupa sa în Munţii 
Apenini, a fost readus la Florenţa şi, cu toată suma uriaşă pe 
care a oferit-o pentru a nu fi ucis, a fost şi el spânzurat alături 
de Renato. 

Execuţiile au durat vreo cincisprezece zile. Şaptezeci de 
persoane au fost omorâte de populaţie şi cadavrele lor târâte pe 
străzi. Corpul lui Jacopo di Pazzi, care fusese depus în 
mormântul strămoşilor săi, a fost scos de acolo sub pretextul că 
cineva îl auzise blestemând în momentul morţii şi a fost 
înmormântat în pământ nesfinţit, în lungul unui zid. Dar nici 
acolo Jacopo nu şi-a găsit odihna, căci nişte copii l-au scos şi l-au 
târât, pe jumătate descompus, pe străzile Florenței, apoi l-au 
aruncat în fluviul Arno. 

Mulțimea este pretutindeni la fel, fie că răzbună libertatea 
sau regii. 

Revenindu-şi treptat din şoc, Lorenzo şi-a adus aminte de 
femeia pe care o văzuse aplecată deasupra trupului fratelui său. 
A dat ordin ca ea să fie căutată. Cercetările au fost anevoioase, 
căci femeia se retrăsese ca să rămână singură în durerea ei. 
Până la urmă, a fost găsită. Lorenzo i-a declarat că avea să-l ia 
în grija lui pe fiul ei, pe care tocmai îl născuse. Acest copil avea 
să devină, peste ani, papa Clement al VII-lea. 

Doi ani trecuseră de la această nenorocire, când, într-o 
dimineaţă, mulţimea a văzut un cadavru spânzurat la una din 
ferestrele palatului Bargello. Cadavrul era al lui Bernardo 
Bandini. Acesta se refugiase la Constantinopol, dar sultanul 
Mahomed al II-lea i-l predase lui Lorenzo, ca semn al dorinţei de 
a avea pace cu Florenţa. 

Conspirația căreia Giuliano i-a căzut victimă a fost singurul 
pericol care l-a ameninţat pe Lorenzo în întreaga sa viaţă şi 
tocmai acest lucru a făcut ca el să fie şi mai îndrăgit de popor. 
Pacea pe care a semnat-o în 5 martie 1480 cu Ferrante, rege în 
Napoli, l-a dus în culmea puterii sale. Liniştit în ceea ce privea 
atât interiorul cât şi exteriorul Republicii, Lorenzo s-a putut dărui 
pasiunii sale pentru artă, răsplătindu-i pe artişti întotdeauna cu 
dărnicie. Este adevărat ca a fost mai puţin scrupulos decât 
bunicul său şi atunci când nu mai avea bani în vistieria sa 
personală, lua fără remuşcări din cea a statului. La întoarcerea 


sa de la Napoli, mai ales, a fost nevoit să recurgă la această 
soluţie. Călătoria lui fusese asemeni aceleia a unui rege şinua 
unui simplu cetăţean particular, în afara cheltuielilor privind 
echipajele şi suita, a cadourilor făcute artiştilor şi savanților, 
Lorenzo mai înzestrase şi o sută de tinere fete care urmau să se 
căsătorească în timpul şederii sale la Napoli. 

Restul vieţii lui Lorenzo nu a mai fost tulburat de alte 
evenimente importante. La moartea lui Sixtus al IV-lea, 
duşmanul său încrâncenat, noul papa, Inocenţiu al VUl-lea, s-a 
grăbit să se declare prietenul Medicilor, alegând-o drept soţie a 
fiului său, Franceschetto Cybo, pe Maddalena, fiica lui Lorenzo. 
El i-a mai făcut o serie de promisiuni lui Lorenzo, promisiuni pe 
care, după obiceiul său, nu le-a ţinut. Lorenzo s-a preocupat de 
ştiinţe şi de arte, i-a adunat în jurul său pe Poliziano, Pico della 
Mirandola, Marcello Puici, Landino Scalficino, Andrea Mantegna, 
Perugino, Leonardo da Vinci, Sangallo, Bramante, Ghirlandajo 
precum şi pe tânărul Michelangelo*.Să adăugăm că, în cei 
douăzeci de ani cât a guvernat Florenţa, Lorenzo i-a văzut 
născându-se pe Giorgione, fra Bartolomeo, Rafael, Sebastiano 
del Piombo, Andrea del Sarto* glorii ale artei secolului ce se 
sfârşea cât şi a aceluia ce venea, în mijlocul acestei lumi de 
savanţi, poeţi şi artişti, retras la vila sa de la Careggi, Lorenzo a 
simţit cum moartea se apropia, cu toate îngrijirile de neînchipuit 
ale medicului său, Piero Leoni da Spoletto, care doza 
medicamentele nu numai după boala cât şi după bogăţia 
pacientului. Lorenzo a înghiţit până şi soluţii de perle şi pietre 
preţioase, dar care nu l-au ajutat, în momentul ultim, cu puţin 
înainte de a părăsi această lume, si-a dat seama că sosise 
timpul să se gândească şi la viaţa de dincolo şi, pentru a-şi 
netezi calea spre cer, l-a chemat pe dominicanul Girolamo 
Savonarola“. 

Această alegere era ciudată: în mijlocul corupţiei clerului, 
fra Girolamo Savonarola se păstrase pur şi auster; în plină 
aservire a patriei, Girolamo Savonarola îşi amintea de libertate. 

Lorenzo era pe patul său de moarte, palid şi nemişcat 
asemenea unei făpturi de marmură, când Girolamo Savonorala 
s-a apropiat de căpătâiul său. Lorenzo se sfârşea, dar călugărul, 
mistuit de posturi, veghe şi extaz, era mai palid decât el. 

Savonarola mai era şi profet: el prezisese sosirea 
francezilor în Italia şi avea să-i prezică lui Carol al VIl-lea că va 


trece munţii înapoi. Asemenea acelui profet care, înainte de 
asediul lerusalimului, străbătuse oraşul sfânt, strigând timp de 
opt zile: "Nenorocire lerusalimului!" şi a noua zi: "Nenorocire 


mie!" — lui Savonarola îi era dat să-şi prezică propria moarte. 
De mai multe ori se trezise din somn, vrăjit dinainte de flăcările 
rugului său. 


Călugărul i-a cerut lui Lorenzo un singur lucru în schimbul 
iertării păcatelor sale: libertatea patriei. Lorenzo a refuzat şi 
călugărul l-a părăsit, cu chipul îndurerat!*. 

O clipă după aceasta, Lorenzo a fost găsit mort, 
îmbrăţişând un crucifix pe care-l smulsese de pe perete, ca şi 
când ar fi implorat Domnului iertarea pe care i-o refuzase 
călugărul inflexibil. 

Astfel a murit, lăsând Florenței o luptă de treizeci şi opt de 
ani împotriva familiei sale, cel 
pe care posteritatea avea sa-l numească Lorenzo Magnificul. 

Şi cum moartea sa avea să aducă multe neajunsuri, cerul a 
trimis semne amenințătoare: fulgerul a căzut deasupra cupolei 
unei biserici când Rodrigo Borgia a fost ales Papă. 

Piero a fost succesorul tatălui său, un succesor prea firav 
pentru moştenirea lăsată de Lorenzo. Născut în anul 1471, în 
consecinţă doar de douăzeci şi unu de ani, Piero era un tânăr 
frumos, influentabil în loc să fie bun, curtenitor în loc să fie 
adulator, risipitor în loc să fie darnic. 

În situaţia în care se găsea Europa, ar fi fost nevoie, pentru 
a merge înainte, de politica înţeleaptă a lui Cosimo Părintele 
Patriei sau de voinţa puternică a lui Cosimo |. 

Piero nu semăna cu nici unul din aceştia doi şi astfel s-a 
pierdut pe sine riscând să piardă şi Italia. 

Istoricul Guicciardini spune că Italia nu mai fusese atât de 
fericită, de bogată şi de liniştită ca în 1492, din vremea 
împăratului August, care adusese propăşirea a o sută douăzeci 
de milioane de oameni. Domnea o pace aproape generală în 


18 Dumas foloseşte cele consemnate de Pacifico Burlamachi, care nu a 
fost un martor impartial, ci chiar un duşman feroce al Casei de'Medici 
şi un discipol înflăcărat al lui Savonarola. Pohziano a afirmat că, după 
un schimb de vorbe liniştit, fra Girolamo s-a rugat împreună cu 
muribundul şi l-a binecuvântat. După moartea amândurora, a apărut 
şi s-a amplificat legenda unei confesiuni şi a unei absolviri negate 
(n.tr. după Luigi Ugojim). 


acel an, 1492. Călătorul care cobora din Alpii piemontezi şi se 
îndrepta spre Veneţia prin Lombardia sau cel care mergea de la 
Veneţia spre Roma în lungul Adriaticei, cât şi cel care se 
îndrepta până în capătul Calabriei — vedea pretutindeni câmpii 
cultivate, dealuri acoperite de vii, oraşe bogate, cu mulţi 
locuitori care, dacă nu erau cu toţii liberi, cei puţin erau fericiţi. 

Neglijenta şi invidia Florenței nu făcuseră încă mlaştini din 
pieţele Pisei, marchizul de Marignan nu distrusese încă o sută 
douăzeci de sate doar pe teritoriul Sienei, războaiele dintre 
familiile Orsini şi Colonna nu schimbaseră încă ţinuturile fertile 
ale Romei în deserturi aride. 

În ceea ce îi priveşte pe ţăranii italieni, ei erau la acea 
vreme, fără îndoială, cei mai fericiţi din lume. İn timp ce şerbii 
din Germania şi ţăranii francezi Trăiau sau răspândiţi şi aciuati 
în colibe sărăcăcioase sau înghesuiți ca nişte animale în sate 
mizerabile — italienii locuiau în târguşoare împrejmuite de 
ziduri, cu vitele şi uneltele lor puse la adăpost de agresori. 
Locuiau în condiţii bune, aveau arme, o vistierie comună, 
magistrați aleşi. Când se luptau, ştiau că fac aceasta pentru a-şi 
apăra căminele şi patria. 

Orâşenii nu erau mai putin fericiţi, în mâinile lor se afla 
comerţul şi, de la un capăt la altul, Italia era un bazar imens, în 
Toscana se aflau ateliere în care erau prelucrate lâna, cânepa, 
pieile, sulful şi bitumul. Produsele străine veneau dinspre Marea 
Neagră, Egipt, Spania sau Franţa prin porturile din Genova, Pisa, 
Napoli şi Veneţia. Aceste produse erau schimbate pe unele 
indigene sau plecau mai departe, dar prelucrate, astfel încât 
valoarea lor se tripla sau se împătrea. Forţa de muncă nu lipsea. 
Bogatii aduceau mărfurile, săracii contribuiau cu munca lor. 
Nobilii schimbau pe bani produsul acestor asocieri. 

Privind la recoltele bogate, la atelierele înfloritoare şi 
raportându-le la popoarele sărace, barbare şi grosolane din jur, 
suveranii Italiei İnteleseserâ că nu era departe ziua în care vor 
deveni o pradă bună pentru celelalte naţiuni, în acest sens, încă 
din 1480, Florenţa, Milano, Napoli şi Ferrara semnaseră între ele 
un pact ofensiv şi defensiv pentru a face faţă pericolului, fie că 
venea din interior sau din exterior. 

Aceasta era situaţia, când Rodrigo Borgia a fost ales papă şi 
s-a urcat pe Sfântul Scaun sub numele de Alessandro al VI-lea. 


Cu prilejul fiecărei alegeri a unui nou papă, obiceiul era ca 
toate statele creştine să trimită la Roma câte o ambasadă 
solemnă, pentru a reînnoi, individual, jurământul de credinţă şi 
ascultare faţă de Sfântul Părinte. Fiecare oraş-stat italian şi-a 
numit ambasadorii şi Florenţa i-a desemnat pe Piero de'Medici şi 
pe Gentile, episcopul de Arezzo. 

Fiecare din mesageri primise misiunea cu mare bucurie. Era 
un prilej nimerit pentru ca Piero de'Medici să-şi arate luxul, iar 
Gentile, elocinta. Piero i-a pus la lucru pe cei mai buni croitori 
din Florenţa, ca să-i facă haine splendide, toate brodate cu 
pietre preţioase. Averea familiei celei mai bogate în perle, 
rubine şi diamante, se presărase până şi pe hainele pajilor. Unul 
din ei, chiar, purta la gât un colier în valoare de o sută de mii de 
ducați. Gentile îşi pregătise discursul şi amândoi aşteptau cu 
nerăbdare să vadă ce impresie vor face. Dar atunci au aflat că 
Lodovico Sforza văzuse în alegerea noului papă nu numai 
prilejul de a întări mai mult Liga din 1480, ci şi acela de a o face 
să apară cât mai unită. 

In acest scop, el hotărâse ca cei patru ambasadori să-şi 
facă apariţia în aceeaşi zi, iar cel din Napoli să ia cuvântul în 
numele tuturor, având şi acordul lui Ferrante, regele din Napoli, 

Acest plan răsturna însă cu totul ceea ce plănuiseră Piero şi 
Gentile. Dacă cei patru ambasadori soseau în oraş în acelaşi 
timp, eleganța şi bogăţia lui Piero de'Medici trecând pe străzile 
Romei s-ar fi estompat între ale celorlalţi. Dacă trimisul din 
Napoli lua cuvântul, discursul lui Gentile era pierdut. 

Aceste interese personale au schimbat faţa peninsulei şi au 
adus cincizeci de ani de războaie în Italia şi prăbuşirea libertăţii 
florentine. lată în ce fel: 

Piero şi Gentile, nevrând să renunţe la efectul pe care 
intenționau să-l provoace, au obţinut din partea regelui Ferrante 
să-şi retragă cuvântul dat lui Lodovico Sforza. Acesta, care 
cunoştea politica tiranică a bătrânului rege din Napoli, a luat 
drept cauză a încălcării cuvântului dat cu totul altceva decât 
cauza reală. A crezut că Ferrante era pe cale de a constitui o 
altă Ligă, îndreptată împotriva lui; şi atunci Lodovico s-a retras 
din vechea înţelegere şi a format o nouă alianţă cu Papa 
Alessandro al VI-lea, cu ducele Hercule al Ill-lea din Ferrara şi cu 
Republica Veneţia. Această alianţă trebuia să întreţină o armată 


de douăzeci de mii de cai şi zece mii de fantasini, pentru 
păstrarea păcii. 

La rândul său, Ferrante s-a speriat de această Ligă şi n-a 
văzut decât un mijloc de a-i anihila efectele: acela de a-i smulge 
lui Lodovico Sforza regența pe care o exercita în numele 
nepotului său, regență care, în pofida tuturor uzanțelor, se 
prelungise deja până la vârsta de douăzeci şi doi de ani a 
prinţului. Drept care, în calitatea sa de tutore, Ferrante l-a 
incitat pe ducele de Milano să predea puterea în mâinile 
nepotului său. 

Sforza, care era un om hotărât şi care nu pregeta de la 
nimic, cu o mână i-a oferit nepotului său o băutură otrăvită şi cu 
cealaltă mână a semnat un tratat de alianţă cu Carol al VIII-lea. 

Tratatul sublinia că: 


- Regele Franţei va încerca o cucerire a regatului Napoli, 
asupra căruia cerea drepturile Casei de Anjou, uzurpată de Casa 
de Aragon; 

- Ducele de Milano va permite regelui Franţei trecerea prin 
statul sau şi îi va asigura o escortă de cinci sute de soldaţi; 

- Ducele de Milano va permite regelui Franţei să aibă la 
Geneva câte vase va dori; 

- Ducele de Milano va împrumuta regelui Franţei 
două sute de mii de ducați, plătibili în momentul plecării sale. 


Carol al VIII-lea a promis şi el: 


- Să apere autoritatea personală a lui Lodovico 
Sforza asupra ducatului Milano împotriva oricui ar atenta la 
dreptul său; 

- Să menţină la Asti, oraş aparţinând ducelui de Orleans de 
pe urma moştenirii de la Valentina Visconti, bunica sa, două 
sute de soldaţi francezi, gata oricând să sară în ajutorul Casei 
Sforza; 

- Să-i lase aliatului său principatul Tarento, de îndată ce 
Napoli va fi cucerit. 


La 20 octombrie 1494, Gian Galeazzo murise şi Lodovico 
Sforza a fost proclamat duce de Milano. 


La | noiembrie, Carol al Vlli-lea se afla în faţa Sarzanei, 
cerând trecere şi găzduire prin statele Toscana şi Florenţa. 

Piero şi-a amintit că, într-o situaţie relativ asemănătoare, 
tatăl său Lorenzo semnase cu regele Ferrante o înţelegere 
favorabilă Florenței. S-a hotărât să imite acest exemplu, a 
constituit o ambasadă, cu el în frunte şi s-a dus să-l întâmpine 
pe regele Carol al VIll-lea. 

Lorenzo fusese, însă, un om de geniu, familiarizat cu 
politica şi diplomaţia; Piero nu era decât un novice care nu 
cunoştea desfăşurarea acelui mare joc de şah după care 
acţionează lumea. Fie din teama, fie din prostie, Piero a făcut 
greşeli peste greşeli. Trebuie să nu uităm, totuşi, că regele 
Franţei s-a purtat cu el aşa cum nu erau obişnuiţi de'Medici. 

Carol al VIll-lea l-a primit călare şi l-a întrebat, de sus, ca de 
la stăpân la supus, cum de aveau îndrăzneala, el şi concetâtenii 
săi, să discute trecerea sa prin Toscana. Piero de'Medici a 
răspuns că era vorba despre vechi înţelegeri, despre 
consimţământul însuşi al regelui Ludovic al XI-lea faţă de cele 
stabilite deja între Lorenzo de'Medici şi regele Ferrante din 
Napoli. Plin de umilinţă, Piero a declarat că nu ţinea să respecte 
întru totul aceste vechi înţelegeri şi că era gata să facă ceea ce 
dorea regele. Carol al VIll-lea, care nu se aştepta la o astfel de 
cedare, a cerut să-i fie date oraşul Sarzana, precum şi cheile 
oraşelor Pietra Santa, Pisa, Librafatta şi Livorno. 

În fine, pentru a fi siguri de protecţia regală, republica 
florentina să-i împrumute şi suma de două sute de mii de florini. 

Piero de'Medici a fost de acord cu totul, deşi nu avea 
instrucţiuni care să-l împuternicească în acest sens. Atunci, 
Carol al Vill-lea i-a ordonat să încalece şi să purceadâ la 
remiterea fortâretelor. Piero s-a supus şi armata franceză, 
condusă de urmaşul lui Cosimo Părintele Patriei şi al lui Lorenzo 
Magnificul, şi-a început marşul triumfal prin Toscana. 

Ajungând la Lucea, Piero de'Medici a aflat că toate 
concesiile pe care le făcuse regelui Franţei nemulţumiseră 
Florenţa. El a cerut permisiunea lui Carol al VIll-lea să-l preceadă 
la intrarea în oraş, pretextând solicitarea împrumutului de două 
sute de mii de florini. Regele avea deja în stăpânirea sa toate 
oraşele pe care le râvnise, astfel încât n-a văzut nici un 
inconvenient în acordarea acestei permisiuni unui om care 


părea atât de devotat cauzei franceze. El l-a anunţat pe Piero că 
va fi şi el în Florenţa, peste câteva zile. 

Piero a plecat din Lucea şi a ajuns noaptea în Florenţa, 
intrând în palatul său de pe Via Larga fără ca nimeni să-l fi 
recunoscut. 

A doua zi dimineaţă, la 9 noiembrie 1494, după ce s-a 
sfătuit cu prietenii şi rudele, care erau cu toţii descurajati, Piero 
a vrut să încerce o ultimă acţiune şi s-a dus direct la palatul 
Signoriei. Dar palatul era închis şi în piaţă l-a găsit pe 
gonfalonierul Jacopo Nerli, care îl aştepta şi care l-a sfătuit să nu 
meargă mai departe arătându-i-l pe magistratul Lucas Corsini, 
ce stătea cu spada în mână la una din porţi. Era o reacţie clară 
împotriva puterii Medicilor. 

Piero s-a retras iară a spune un cuvânt, fără a se ruga, fără 
a ameninţa, ca un copil căruia i se porunceşte să plece şi care 
ascultă cuminte. S-a retras în palatul de pe Via Larga şi i-a scris 
cumnatului său Paolo Orsini să-i vină în ajutor, cu oamenii săi. 
Scrisoarea fiind interceptată, Signoria a văzut în ea o tentativă 
de rebeliune şi, din fericire pentru Piero, a citit-o cu glas tare în 
public, chemând cetăţenii la arme. Aflând acestea, Orsini a venit 
în grabă cu oameni înarmaţi şi, în fruntea lor, i-a scos pe Piero şi 
pe Giuliano, fratele său, prin Porta a San Gallo. Cardinalul 
Giovanni, care a devenit mai târziu papa Leon al X-lea, mai 
războinic decât fraţii săi, a mai făcut o ultimă încercare de a 
aduna pe partizanii Medicilor, strigând: Paliei Palie! Dar aceste 
cuvinte, cu efect magic pe timpul lui Cosimo Părintele Patriei şi 
al lui Lorenzo Magnificul, n-au mai avut nici un ecou. 

Ajungând pe strada Calzajoli, cardinalul bătăios a 
văzut că era blocată de mulţimea care îl ameninţa şi îl huiduia. 
Dându-si seama că era primejdios să meargă mai departe, s-a 
retras, dar poporul s-a luat după el. Având un cal bun, Giovanni 
a câştigat teren până ce, în faţa lui, a zărit apropiindu-se o altă 
trupă care urma, inevitabil, să-l oprească. A sării de pe cal şi a 
intrat într-o casă a cărei poartă era deschisă. Din fericire, casa 
comunica cu o mănăstire de franciscani. Unul din călugări i-a 
dat îmbrăcămintea sa fugarului; astfel deghizat, Giovanni a 
putut părăsi oraşul ostil şi i-a regăsit pe fraţii săi ascunşi în 
Munţii Apenini 

De'Medici au fost proclamati trădători ai patriei. 


Un decret i-a numit rebeli, le-a confiscat toate bunurile şi a 
promis cinci mii de ducați aceluia care avea să-i aducă prinşi pe 
fugari sau cel putin capetele lor. Toate familiile izgonite 
odinioară, la revenirea din 1434 a lui Cosimo şi după eşecul 
conspirației familiei Pazzi din 1478, s-au reîntors acum în 
Florenţa. Giovanni şi Lorenzo de'Medici, fiii lui Pierfrancesco şi 
nepoți ai celor alungaţi, pentru a nu mai avea nimic comun cu ei 
şi-au repudiat numele de'Medici şi l-au luat pe cel de Popolani. 
Şi-au schimbat până şi blazonul, adoptându-l pe cel al guelfilor. 

După aceste prime măsuri, au fost trimişi ambasadori la 
Carol al VIll-lea. Aceşti ambasadori erau Piero Capponi, Giovanni 
Cavalcanti, Pandolfo Rucellai şi fra Girolamo Savonarola — acela 
care îi refuzase ultima împărtăşanie şi iertarea păcatelor lui 
Lorenzo Magnificul, pentru că n-a vrut, cum îl rugase părintele, 
să redea libertatea Florenței. 

Ambasadorii l-au găsit pe Carol al VIll-lea ocupat să le 
redea independenţa celor din Pisa, care erau de optzeci şi şapte 
de ani sub dominaţia Florenței. 

Cel care a vorbit întâi a fost Savonarola: el a folosit acel ton 
de entuziasm profetic ce îl caracteriza şi, de obicei, producea un 
efect atât de puternic asupra auditorilor săi. Dar Carol al Vlli-lea, 
care era mai puţin rafinat şi care nu auzise vorbindu-se despre 
ilustrul dominican, a ascultat promisiunile şi amenințările 
acestuia ca pe o predică, iar când discursul s-a încheiat, şi-a 
făcut semnul crucii şi a spus că le va aranja pe toate la Florenţa, 
într-adevăr, la 17 noiembrie, seara, regele s-a prezentat la 
poarta San Friano, unde era aşteptat cu mic cu mare de 
întreaga Florenţa. A găsit toată nobilimea în haine de 
sărbătoare, clerul cântând imnuri şi mulţimea care, mereu avidă 
de schimbare, credea că va afla în căderea Casei de'Medici ceva 
din vechea ei libertate. Carol al VIll-lea era întâmpinat cu un 
baldachin de aur, sub care s-a oprit pentru a rosti câteva 
cuvinte evazive ca răspuns la urările lor de bun sosit. Apoi, 
luându-şi spada din mâinile scutierului său, a dat poruncă de 
intrare în oraşul pe care l-a străbătut aproape în întregime, 
urmat de armată şi de artilerie. S-a dus să se instaleze în palatul 
de pe Via Larga. 

Florentinii crezuseră că întâmpină un oaspete, dar Carol al 
VIil-lea, cu spada în mână, le dăduse să înţeleagă că venea în 
chip de cuceritor. A doua zi, când s-a trecut la negocieri, 


lucrurile s-au arătat mai clar. Signoria dorea să ratifice tratatul 
Medicilor, dar regele francez a răspuns că tratatul nu mai era 
valabil în urma căderii celui care îl semnase. A mai declarat că 
nu hotărâse încă nimic cu privire la Florenţa şi că cei de la 
Signorie nu aveau decât să vină a doua zi pentru a afla dacă se 
va răzgândi sau nu cu privire la înţelegerea încheiată cu 
de'Medici. 

Răspunsul era îngrozitor, dar florentinii nu İşi uitaserâ încă 
vechile lor virtuţi. Ca din întâmplare fiecare din marile familii îşi 
adunase în jurul ei toţi slujitorii şi prietenii, nu cu intenţia de a 
începe ostilitățile, ci cu hotărârea de a se apăra, dacă francezii 
aveau să atace, încă de la intrarea sa în oraş, Carol al VIII-lea 
fusese cam mirat de forfota de pe străzi şi de la toate ferestrele 
caselor. Signoria a dat noi ordine şi, în noaptea de aşteptare în 
care soarta Florenței urma să se decidă, populaţia 
oraşului a mai crescut cu o treime. 

A doua zi, la ora convenită, deputaţii s-au prezentat la rege. 
L-au găsit aşezat pe tron, cu capul acoperit şi avându-l la 
picioarele sale pe secretarul care ţinea în mână tratatul. După 
ce fiecare şi-a luat locul, secretarul a început să citească, articol 
cu articol, condiţiile impuse de regele Franţei. Abia începuse, că 
deputaţii florentini l-au şi întrerupt şi au început să protesteze 
într-un glas. Întrucât discuţiile acestea îl oboseau pe Carol al 
VIII-lea, el a zis: 

— Domnilor, dacă veţi continua astfel, am să pun să sune 
trompetele! 

La aceste cuvinte, Piero Capponi, care era secretar al 
Republicii, nemaiputându-se stăpâni, a smuls din mâinile 
secretarului regelui capitularea ruşinoasă care le era propusă, a 
rupt-o în bucăţi şi a răspuns: 

— Ei bine, Sire, puneţi să vă sune trompetele. Noi vom 
pune să se tragă clopotele. 

Azvârlind tratatul rupt, a ieşit urmat de toţi ceilalţi 
ambasadori, pentru a da ordinul care avea să facă din Florenţa 
un câmp de luptă. 

Acest răspuns îndrăzneţ a salvat Republica prin însăşi 
cutezanta lui. Fie din teamă, fie din generozitate, Carol al VIII-lea 
l-a rechemat pe Capponi. S-au dezbătut alte condiţii, care, 
acceptate şi semnate de cele două părţi, au fost comunicate la 


26 noiembrie, în timpul slujbei de la catedrala Santa Maria del 
Fiore. 

lată care erau acele condiţii: 

— Signoria se angaja să-i plătească regelui Franţei, cu 
titlu de contribuţie de război, suma de o sută douăzeci de mii 
de florini, în trei rate; 

— Signoria se angaja să ridice sechestrul de pe bunurile 
familiei de'Medici şi să revoce decretul care punea un preţ pe 
capul lor; 

— Signoria se angaja să-i ierte pe locuitorii Pisei, dacă 
aceştia aveau sa se supună din nou Florenței; 

— În sfârşit, Signoria recunoştea drepturile ducelui de 
Milano asupra Sarzanei şi asupra oraşului Pietra Santa. 

Regele Franţei se angaja să restituie fortărețele care îi 
fuseseră remise de Piero de'Medici, de îndată ce avea să 
cucerească regatul Napoli şi avea să încheie o pace sau o 
înţelegere de neagresiune pentru doi ani. 

Peste două zile, Carol al VIll-lea a părăsit Florenţa şi a 
înaintat spre Roma, pe drumul Sienei. İn această perioadă, 
probabil, i-a cerut lui Leonardo da Vinci să-i facă portretul. 

Cele unsprezece zile pe care le petrecuse în palatul de pe 
Via Larga fuseseră îndeajuns pentru a jefui splendida colecţie de 
tablouri, statui, medalii adunate cu mare cheltuială de către 
Cosimo şi Lorenzo. Fiecare senior din suita regelui luase ceea 
ce dorise, nu după valoarea obiectelor, ci după propriul capriciu. 

Astfel datorită ignoranței curtenilor, au fost salvate multe 
lucruri preţioase. 

În ce îl priveşte pe Piero de'Medici, el şi-a refăcut restul 
vieţii care, de altfel, a fost de scurtă, în încercări de a reveni la 
Florenţa, fie prin şiretlic, fie prin forţă, într-o zi, s-a aflat că a 
murit lamentabil, aşa cum trăise: în timpul unei traversări a 
râului Garigliano, pontonul pe care se afla s-a scufundat şi Piero 
de'Medici s-a înecat, în urma lui, rămânea un fiu, numit Lorenzo, 
pe care îl avusese cu soţia sa Alfonsina Orsini. 

Acesta a fost Lorenzo, duce de Urbino, al cărui unic merit a 
fost acela de a fi fost tatăl a două personalităţi marcante: al 
Caterinci de 'Medici, celebră ca autoarea nopţii negre a istoriei 
Franţei, Noaptea Sfântului Bartolomeu!” şi al lui Alessandro, cel 


19 Noaptea Sfântului Bartolomeu — noapte în care a avut loc masacrul 
(instigat de Caterina de'Medici) între catolici şi protestanți (a se vedea 


care a înăbuşit ultimele zvâcniri ale libertăţii florentine. Mai 
adăugaţi la acestea faptul că doarme într-un mormânt sculptat 
de Michelangelo. Statuia sa este mai cunoscută decât el însuşi şi 
mulţi dintre cei care nu ştiu cine a fost sărmanul şi laşul duce de 
Urbino ştiu totul despre statuia numită Pensiero. 

Exilul Medicilor a durat optsprezece ani. In 1512, ei s-au 
întors la Florenţa, readuşi de spanioli. Dar au fost primiţi nu ca 
nişte prinți, ci ca simpli cetăţeni. 

Înainte ca de'Medici să se reîntoarcă, vreo douăzeci şi cinci 
sau treizeci de partizani ai familiei, uimiti de gloria literară a 
Magnificului, în cele două decenii de revoluţii şi tulburări care 
zguduiseră Italia după moartea lui, făcuseră în grădinile lui 
Bernardo Rucellai un fel de academie şi vedeau în succesorii lui 
Lorenzo continuatorii gloriei sale. Ei au hotărât să le dea 
acestora o putere mai mare chiar decât aceea pe care o 
pierduseră. Prin urmare, în frunte cu Bartolomeo Valori, Rucellai, 
Paolo Vettori, Francesco Albizzi, Tornabuoni şi Vespucci, ei au 
pătruns înarmaţi, în dimineaţa zilei de 31 august, în palatul 
Signoriei, până la apartamentul gonfalonierului Soderini. L-au 
dus cu forţa până la casa de pe cheiul fluviului Arno, a lui Paolo 
Vettori. Ştiindu-l la loc sigur şi bine păzit, ei au convocat 
Signoria, căpeteniile guelfilor şi păstrătorii legilor, somându-i pe 
toţi să fie de acord cu îndepărtarea lui Soderini. Spre marea lor 
surpriză, doar nouă din şaptezeci au votat pentru. Atunci Paolo 
Vettori a ridicat vocea: 

— Cei care au votat pentru menţinerea lui Soderini, au 
votat pentru moartea sa; căci, dacă nu-l putem demite, îl vom 
ucide. 

La un al doilea tur de scrutin, s-a votat în unanimitate 
pentru demiterea lui Soderini. 

Peste două zile, Giuliano de'Medici, fratele lui Piero, 
nevolnicul gonfalonier ce se înecase în râul Garigliano, s-a 
reîntors în Florenţa, rară a mai aştepta ca o sentinţă a noilor 
magistrați să anuleze decretul de izgonire a familiei. S-a instalat 
în palatul familiei Albizzi. La sugestia lui, s-a prezentat în 
Signorie o lege nouă, prin care funcţia de gonfalonier dura doar 
un an, iar Marele Consiliu avea funcţii mult reduse fiindcă 
deasupra lui se înființase alt Consiliu. Gianbattista Ridolfi, o rudă 


anexa). 


apropiată a Medicilor, a fost ales gonfalonier cu majoritate de 
voturi. Cardinalul Giovanni, care aşteptase la Prato rezultatul 
acestor demersuri, a intrat şi el în Florenţa, la 14 septembrie 
1512, înconjurat de fantasini din Bologna şi de soldaţi şi nu 
înconjurat de preoţi şi călugări. Cu această gardă, s-a instalat în 
palatul de pe Via Larga, primind timp de două zile omagiile 
supuşilor săi, aşa cum ar fi făcut un suveran. De abia în cea dea 
treia zi, cardinalul Giovanni de'Medici s-a prezentat la Signorie, 
cu escorta sa. Signoria nu avusese încă timpul să-şi 
reorganizeze gărzile, astfel încât soldaţii lui Giovanni au blocat 
nestingheriti toate ieşirile. Giuliano a cerut Consiliului Signoriei 
să convoace poporul. 

Acesta s-a prezentat şi a făcut tot ce s-a dorit, într-atâta era 
de dornic de a servi. S-au abolit toate legile de după 1494, adică 
de după exilarea lui Piero. Gianbattista Ridolfi, care pe vremea 
lui Savonarola se arătase cam prea plin de zel pentru libertate, a 
fost silit să abdice din funcţia de gonfalonier, ceea ce a făcut la 
data de | noiembrie. 

Astfel, guvernul florentin a trecut de la un regim 
constituţional şi de la libertatea republicană la o oligarhie 
îngustă. Acestea au fost "lanţurile de argint" despre care am 
mai vorbit. 

Datorită acestei revoluţii, ceilalţi de'Medici s-au întors 
curând după fiii lui Lorenzo Magnificul, Giuliano şi cardinalul 
Giovanni. Dintre repatriatii de atunci amintim de Lorenzo al Il- 
lea, fiul lui Piero, cel care se înecase în râul Garigliano, singurul 
descendent legitim, alături de unchii săi, al lui Cosimo Părintele 
Patriei. S-au mai întors: Alessandro, fiul său bastard, care a 
devenit duce de Florenţa; Hippolito, bastardul lui Giuliano Il, 
care a devenit cardinal şi, în fine, Giulio, cavaler de Rhodos, 
bastard al lui Giuliano, fratele Magnificului, asasinat de către 
Pa/zi. El avea să devină papa Clement al VII-lea. 

Peste şapte sau opt luni, puterea Medicilor s-a întărit prin 
alegerea lui Leon al X-lea în tronul pontifical. 

La aflarea acestei veşti, Giuliano, negând ca în faţa sa se 
deschidea o carieră mai frumoasă şi, mai ales, mai sigură la 
curtea fratelui său, a lăsat în mâinile nepotului său Lorenzo 
guvernarea Florenței şi a plecat la Roma. Acolo, Leon al X-lea l-a 
făcut gonfalonier, căpitan general al Bisericii şi vicar al Modenei 
şi al Parmei. 


Aceasta nu era încă totul: Giuliano întindea deja un braţ 
spre ducatul Milano şi celalalt braţ spre regatul Napoli. O febră 
puternică l-a lovit în momentul în care, în fruntea armatei sale, 
se îndrepta spre Bayard” şi La Palice?!. A lăsat, cum spuneam, 
conducerea nepotului său Lorenzo şi a cerut să fie dus la 
mănăstirea din Fiesole; a murit la 17 mai 1516, în vârstă de 
douăzeci şi şapte de ani, după o agonie îndelungată şi 
dureroasă. 

Cam cu un an înainte de moartea sa, se căsătorise cu 
mătuşa din partea mamei a regelui Francisc |, sora ducilor de 
Savoia, Filibert şi Carol. Nu a avut copii de la ea şi singurul său 
urmaş a fost un fiu bastard, Hippolito. Cât priveşte ducatul de 
Nemours, pe care Francisc | i-l oferise cu prilejul căsătoriei, 
acesta a revenit coroanei Franţei, la moartea lui Giuliano. 

Dragostea sa pentru artă a făcut din Giuliano un fiu demn 
al lui Lorenzo Magnificul. Cât timp a stat la curtea din Urbino, 
Pietro Bembo* a făcut din el un specialist în limba toscană. 

La 18 august, Lorenzo de'Medici, succesor al unchiului său, 
a obţinut ducatul de Urbino. Aparându-şi acest domeniu, el a 
fost rănit la cap, în timpul asediului de la Mondolfo. Florenţa, 
care l-a crezut mort, s-a bucurat, dar când, după patruzeci de 
zile de convalescenţă petrecute la Ancona, Lorenzo a reapărut, 
oraşul s-a convins de vindecarea lui. S-a mai spus, după istoricul 
Giovio Cambi, că mulţi florentini l-au crezut în continuare mort 
pe Lorenzo şi cel care le apăruse în faţă era considerat un strigoi 
însufleţit de demon. 

Dar cei care îi doreau moartea cu atâta ardoare n-au avut 
mult de aşteptat. Ducele de Urbino se căsătorise cu Madeleine 
de la Tour d'Auvergne şi era deja atins de boala pe care 
francezii le-au reproşat-o italienilor şi italienii francezilor. l-a 
transmis-o şi soţiei sale, iar femeia, slăbită, s-a stins la 23 aprilie 
1519, când i-a dat naştere Caterinei de'Medici, viitoarea soţie a 
lui Henric al Il-lea — cea care, în schimbul familiei sale pe cale 
de a se stinge, avea să dea trei regi Franţei şi o regină Spaniei. 


2 Bayard — nobil războinic francez (1476-1524), celebru pentru 
războaiele din Italia. 

2 La Palice — mareşal francez (1470-1525), participant la războaiele 
din Italia. 

* A se vedea anexa. 


La cinci zile de la naşterea fiicei sale şi de la moartea soţiei 
sale, adică la 28 aprilie 1519, Lorenzo a murit, la rândul său. 
Leon al X-lea, singurul descendent legitim al lui Cosimo Părintele 
Patriei, a văzut cum ramura vârstnică a familiei de'Medici nu 
mai era reprezentată decât de trei bastarzi: Giulio, care era deja 
cardinal, Hippolito şi Alessandro, care erau pe atunci doar doi 
copii de opt şi nouă ani. 

Din această cauză, la Florenţa se spunea cu voce tare, că 
trebuia dărâmată casa în care locuia cardinalul Giulio, împreună 
cu cei doi nepoți ai săi, şi, în locul rămas, să se facă o piaţă, pe 
care s-o numească "Piaţa Trei Catâri". 

Ca răspuns la această ironie, în acelaşi an, la 11 iunie 1519, 
s-a născut un băiat care a primit la botez numele de Cosimo şi 
care, peste douăzeci de ani, avea să adauge numelui său şi 
calificativul de cel Mare. 

Acest an a fost acela al marilor evenimente. La şaisprezece 
zile după naşterea acestui copil, care avea să aibă o influenţă 
atât de mare asupra Toscanei, a fost ales ca împărat Carol 
Quintui, după ce alesul de Saxa şi Francisc | au fost îndepărtați. 

Florenţa, care nu putea citi în viitor ce nenorociri avea să-i 
aducă noul împărat şi la ce supunere şi umilinte o va obliga 
băiatul abia născut, se vedea scăpată de Casa de'Medici pentru 
totdeauna, văzându-l pe Leon al X- lea pe tronul pontifical şi 
ştiind că neamul lui Cosimo Părintele Patriei era aproape stins. 
Dar Papa dispusese deja ca Toscana să-i revină cardinalului 
Giulio, vărul său. Lorenzo nu murise încă la data la care Giulio 
venise de la Roma pentru a-şi lua în primire moştenirea. 

Totuşi, florentinii au câştigat ceva la moartea lui Lorenzo: 
cardinalul Giulio a anunţat în mod public magistraţilor că 
intenţia lui nu era de a le reda libertatea pierdută, ci de a 
respecta libertatea care le mai rămăsese. Contrar obiceiului 
celor ce vin la putere, el a făcut mai mult decât să-şi ţină aceste 
promisiuni. Giulio a lăsat guvernul oraşului să ia o oarecare 
aparenţă republicană, ceea ce i-a adus o mare popularitate. De 
îndată însă ce a ajuns papă, sub numele de Clement al VII-lea, el 
şi-a câştigat un renume cu mult mai strălucit decât 
popularitatea de până atunci. 

Moartea, însă, intrase în familie. 

La 21 noiembrie 1521, când bubuitul tunului de la castelul 
San Angelo anunţa căderea revoltatului Milano, Leon al X-lea s-a 


simţit pe neaşteptate cu mult prea rău pentru a putea fi dus la 
Vatican, din grădinile sale de la Miliana, unde se afla. Şi-a adus 
aminte că, în ajun, Bernardo Malespina, paharnicul său, îi 
servise un vin cu gust ciudat, care îi făcuse rău imediat ce-l 
băuse. Doctorii, alertati, i-au aplicat fel şi fel de antidoturi de 
otravă, dar, desigur, era prea târziu. Starea papei se agrava şi la 
| decembrie, după ce a aflat vestea cuceririi Parmei (care fusese 
atât de mult timp dorinţa sa arzătoare încât spusese la un 
moment dat că ar plăti-o şi cu propria sa viaţă), a murit la orele 
unsprezece ale serii. 

A doua zi, în zori, paharnicul Bernardo Malespina a încercat 
să iasă din Parma, ţinând doi câini în lesă, ca şi când s-ar fi dus 
la vânătoare. Gărzilor li s-a părut ciudat ca, imediat după 
moartea papei, unul din cei mai intimi slujitori ai săi se gândea 
la o distracţie cum era vânătoarea, astfel încât l-au arestat şi l- 
au azvârlit în închisoare. De îndată ce a sosit la Parma, 
cardinalul Giulio de'Medici l-a şi eliberat pe Bernardo Malespina, 
de teamă (spun, cu naivitate, atât Nardi în Istoria florentină cât 
şi Paris de Grassis în Analele Ecleziastice) ca numele unui mare 
prinţ să nu fie amestecat în crima paharnicului şi, devenind 
cunoscut, să nu aducă noi duşmani puternici familiei de'Medici. 

Leon al X-lea a domnit opt ani, opt luni şi nouăsprezece zile 
şi a lăsat descendența lui Cosimo redusă la trei bastarzi. 

Este adevărat că, la optsprezece luni de la moartea lui Leon 
al X-lea, unul din aceşti trei bastarzi s-a urcat pe tronul 
pontifical, nu sub numele de Giulio al Il-lea, cum era de aşteptat, 
ci sub numele de Clement al Vil-lea, El s-a grăbit să-şi asigure 
duşmanii, anuntându-şi intenţia de a practica cea mai sfântă 
virtute regală. 

De-abia suit pe tron, unchiul şi-a concentrat toată atenţia şi 
dragostea asupra celor doi nepoți, Alessandro şi Hippolito. De 
altfel, se zice că, deşi primul trecea drept fiul lui Lorenzo, ducele 
de Urbino, era, de fapt, rodul unei iubiri din tinereţe a 
cardinalului Giulio, de pe vremea în care era doar cavaler de 
Rhodos. Noul papă s-a străduit ca să-şi folosească întreaga 
influenţă pentru a menţine într-o poziţie înaltă, ca aceea pe care 
o ocupaseră de'Medici la Florenţa şi aceste rămăşiţe nelegitime 
ale ramurii mai vârstnice a familiei. 

Din păcate, acela pe care îl numise tutore al celor doi tineri 
şi pe care, de altminteri, îl numise şi şef provizoriu al Republicii, 


Silvio Passerini, cardinal de Cortone, nu avea nici o calitate care 
să-i facă pe florentini să uite resentimentele lor faţă de familia 
de'Medici. Era avar şi imprudent, iar prin acţiunile sale i-a 
îndepărtat şi pe ultimii, din cei şi aşa destul de puţini, care 
rămăseseră devotați Medicilor. 

Pe de altă parte, Clement al VII-lea a adoptat o politică total 
contrară celei pe care o practicase Leon al X-lea. În loc să 
declare, ca predecesorul său, că nu se va simţi liniştit pe tron 
decât atunci când francezii nu vor mai stăpâni nici o palmă de 
pământ în Italia — el s-a aliat cu francezii. Aceasta a făcut ca 
Roma, nemulțumită, să-l închidă pe papă în castelul Sant' 
Angelo şi să-i oprească brutal influenţa, între timp, florentinii s- 
au revoltat şi i-au alungat, pentru a treia oară, pe de'Medici. 
Aceasta s-a întâmplat însă abia în mai 1527. 

Clement al Vll-lea a scăpat vânzând şapte pălării de 
cardinali, iar cu banii şi-a plătit eliberarea. A fugit din Roma, 
îmbrăcat cu hainele unui valet şi s-a ascuns la Orvieto. 
Florentinii se considerau fericiţi pe viitor, văzându-l învingător 
pe Carol al V-lea şi pe papă fugind. 

Dar ceea ce interesul a divizat poate fi din nou apropiat, tot 
de interes. Carol al V-lea, ales împărat în 1519, nu era încă 
încoronat de papă şi această solemnitate era deosebit de 
importantă în momentul schismei lui Luther, pentru interesele 
regelui catolic. S-a convenit, deci, că papa Clement al VIl-lea İl 
va încorona pe împărat şi că acesta îl va pune în fruntea 
Florenței pe bastardul Alessandro, căruia Carol i-o dădea de 
nevastă pe fiica sa bastardă, Margareta de Austria, în ceea ce îl 
privea pe celălalt bastard, Hippolito, Clement al VIl-lea avusese 
grijă de el, făcându-l cardinal. 

Cele două înţelegeri au fost respectate cu stricteţe: Carol al 
V-lea a fost încoronat la Bologna, în 24 februarie 1525, zi dublu 
aniversară, căci era ziua lui de naştere şi a victoriei sale la 
Pavia. După un asediu crâncen asupra Florenței, în 31 iulie 
1531, ducele Alessandro a intrat în viitoarea capitală a marelui 
său ducat. 

După cum am mai spus, Cosimo încătuşase Republica cu 
lanţuri de aur, Lorenzo, cu cele de argint, iar Alessandro i le va 
pune pe cele de fier. 

Alessandro avea cam toate viciile unui nobil al epocii sale şi 
prea puţine virtuţi ale neamului său. Fiu al unei arăboaice, 


moştenise de la ea pasiunile arzătoare; era constant în ură şi 
uşuratic în dragoste; a încercat să-l asasineze pe Piero Strozzi, l- 
a otrăvit pe vărul său, cardinalul Hippolito. Acesta fusese, după 
spusele contemporanilor, un tânăr frumos şi agreabil, cu o fire 
fericită, generos şi liberal ca Leon al X-lea, în stare să-i dea pe 
loc o rentă de patru mii de ducați lui Francesco Maria Molza, 
nobil din Modena, priceput în studiul marilor literaturi din 
greaca, latină şi toscană. 

În timpul celor şase ani de domnie a lui Alessandro, au avut 
loc multe conspirații împotriva sa. Filippo Strozzi i-a dat o sumă 
mare de bani unui frate dominican, care, se zicea, avea o mare 
influenţă asupra împăratului Carol al V-lea şi ar fi putut să-l 
convingă să elibereze Florenţa, Gianbattista Cybo, arhiepiscop 
al Marsiliei, a încercat să se folosească de iubirea lui Alessandro 
pentru sora sa, care, despârtita de soţ, locuia la palatul Pazzi. 
Aşadar, a vrut să-l ucidă pe Alessandro, într-o zi când acesta 
venea la palat să-şi vadă iubita. Se ştia că Alessandro purta sub 
haină o platoşă lunga, ce-l apăra de loviturile de pumnal sau de 
spadă; atunci, Cybo s-a gândit să umple cu praf de puşcă o ladă 
din camera frumoasei şi să-i dea foc. Dar nici această 
conspirație şi nici altele nu au reuşit, cu excepţia aceleia care a 
avut un singur autor, ce a făcut totul, de la început până la 
sfârşit. Acest conspirator a fost Lorenzo de'Medici, cel mai mare 
din ramura mezină a familiei — ramură care se îndepărtase de 
trunchiul arborelui genealogic odată cu Lorenzo, fratele lui 
Cosimo Părintele Patriei — şi care, în dezvoltarea ei paralelă cu 
cea vârstnică, se despârtise la rândul ei în două încrengături. 

Lorenzo se născuse la Florenţa, la 25 martie 1514, avându-l 
drept tata pe Pierfrancesco de'Me-dici (de două ori nepot al lui 
Lorenzo, frate al lui Cosimo) şi drept mamă pe Naria Soderini, 
femeie de o înţelepciune exemplară şi de o prudenţă bine 
cunoscută. 

Lorenzo a rămas de timpuriu fără tată şi educaţia lui s-a 
făcut sub supravegherea mamei. A ieşit însă repede de sub 
această tutelă feminină, căci uşurinţa lui de a învăţa l-a ajutat 
să-şi însuşească în scurtă vreme cunoştinţele primite din partea 
mamei. A trecut apoi în grija lui Filippo Strozzi şi de atunci a 
început să se dezvolte caracterul său straniu: un amestec de 
zeflemea, nelinişte, dorinţe, îndoială, umilinţă şi dispreţ. Nici cei 
mai buni prieteni ai săi nu l-au văzut de două ori sub acelaşi 


chip, atâta vreme cât n-a avut încă nimic de ascuns. Fiind 
amabil cu toată lumea, nestimând pe nimeni, iubind tot ce era 
frumos, fără deosebire de sex, el era una din acele fiinţe 
hermafrodite pe care natura le produce în epocile de decadentâ. 
Din timp în timp, din acest compus de elemente eterogene, 
ţâşnea câte o dorinţă fierbinte de nemurire, neaşteptatâ la o 
fiinţă atât de fragilă, aproape feminină, precum a celui numit de 
toţi Lorenzino, Nici cei mai apropiaţi nu-l văzuseră nicicând 
râzând sau plângând, ci doar luând totul în zeflemea sau 
blestemând. Atunci, chipul său, mai mult grațios decât frumos, 
de obicei melancolic, lua o expresie infernală, care îl străbătea o 
clipă ca un fulger şi îi îngrozea pe toţi. La vârsta de 15 ani,ela 
fost iubit în mod straniu de papa Clement care l-a chemat la 
Roma, dar pe care el a avut intenţia, de mai multe ori, de a-l 
asasina. Apoi, la întoarcerea în Florenţa, a început să-l curteze 
pe ducele Alessandro, cu atâta dibăcie şi umilinţă, încât a 
devenit, poate, singurul său prieten. 

Este adevărat că, avându-l pe Lorenzino în apropiere, 
Alessandro putea să se lipsească de ceilalţi. Lorenzino era bun 
la toate: era bufonul său, valetul, spionul şi amantul său. Doar 
atunci când ducele Alessandro dorea să facă exerciţii de scrimă, 
prietenul său de nedespârtit îl părăsea şi se culca în câte un pat 
moale, zicând că armurile îi apăsau pieptul prea tare şi că 
armele erau prea grele pentru braţul său. În timp ce Alessandro 
se lupta cu cei mai iscusiti spadasini ai epocii, Lorenzino se juca 
cu un cutitaş ascuţit şi subţire, din cele ce au de obicei femeile. 
Spunea că aceea era spada lui şi că nu dorea să aibă nicicând 
alta. Văzându-l atât de moale, lipsit de vlagâ şi de laş, curtenii 
au transformat diminutivul Lorenzino în altul, mai ironic: 
Lorenzaccio. 

Ducele Alessandro avea o încredere oarbă în Lorenzaccio, 
dovada fiind că-l făcuse intermediarul tuturor aventurilor sale 
amoroase. Indiferent de dorinţa lui Alessandro, fie că era vorba 
despre cineva din lumea buna sau de foarte de jos, fie că erao 
frumuseţe profană sau una ascunsă într-o mănăstire, fie că era 
o tânără nevinovată sau vreo soţie adulteră — Lorenzaccio se 
ocupa de toate şi izbândea. Acest lucru a făcut ca în Florenţa, 
după duce, el să fie cel mai puternic şi cel mai detestat. 

La rândul sau, Lorenzaccio avea un om care îi era la fel de 
devotat pe cât era el faţă de duce. Acest om era un anume 


Michele del Tovallaccino, un zbir, un asasin pe care İl gratiase 
cândva pentru un omor. El era supranumit Scofonconcolo, din 
cauza bizareriei sale. Omul intrase în serviciul lui Lorenzaccio 
după grațiere, făcând parte din suita sa şi îi rămăsese pe veci 
recunoscător. Şi era atât de devotat încât, într-o zi, când 
Lorenzaccio se plânsese că un intrigant oarecare îl deranjează, 
Scoronconcolo i-a spus: "Stăpâne, dă-mi doar numele 
intrigantului şi mâine nu te va mai deranja". Şi cum Lorenzaccio 
s-a mai plâns o dată de acelaşi intrigant, servitorul a insistat: 
"Vreau să-i ştiu numele şi, de-ar fi chiar un favorit al ducelui, îl 
voi ucide!" lar când Lorenzaccio s-a plâns a treia oara, asasinul 
a exclamat: "Numele, numele lui! De-ar fi şi Hristos, tot l-as 
ucide!" Dar nici de data aceasta Lorenzaccio nu i-a spus nimic. 
Nu sosise încă vremea. 

într-o dimineaţă, ducele l-a chemat la el pe Lorenzaccio mai 
devreme decât de obicei. Lorenzaccio a sosit imediat şi l-a găsit 
pe duce încă în pat. Cu o seară în urmă, văzuse o femeie foarte 
frumoasă, soţia lui Leonardo Ginori şi o dorea. De aceea îl 
chemase pe Lorenzaccio şi conta pe el, cu atât mai mult cu cât 
femeia era chiar mătuşa lui. 

Lorenzaccio a ascultat propunerea cu aceeaşi impasibilitate 
ca şi când ar fi fost vorba de o străină, apoi i-a răspuns lui 
Alessandro, ca de obicei, că banul deschide toate porţile. 
Alessandro i-a răspuns amicului că ştia el şi singur unde îşi ţinea 
avutla şi că n-avea decât să ia ce-i trebuia, apoi a plecat în altă 
cameră. Lorenzaccio a ieşit. Dar, înainte de a ieşi, fără ca cineva 
sa-l vadă, a ascuns sub haină splendida platoşă de zale care era 
pavăza de preţ a lui Alessandro şi, mai târziu, a aruncat-o într- 
un put. 

A doua zi, ducele l-a întrebat pe Lorenzaccio în ce stadiu se 
găsea cu misiunea sa, iar acesta i-a răspuns că, având de a face 
cu o femeie cinstită, lucrurile puteau să întârzie. A adăugat, 
râzând, că Alessandro n-avea decât să se distreze, între timp, cu 
călugărițele sale. İntr-adevâr, ducele sedusese mai întâi stareta 
unei mănăstiri, apoi restul câlugâritelor şi îşi făcuse acolo un fel 
de serai Tot în acea zi, Alessandro s-a plâns că şi-a pierdut 
platoşa de zale, care se ajustase atât de bine pe corpul său 
încât nici n-o mai simţea când o purta Lorenzaccio l-a sfătuit să- 
şi comande alta, dar ducele i-a răspuns că meşterul care o 


făcuse nu se mai afla la Florenţa şi că nici un altul nu putea face 
o lucrare atât de buna 

Câteva săptămâni au trecut astfel, ducele întrebându-l 
mereu pe Lorenzaccio ce progrese făcuse pe lângă signora 
Gmon, acesta, însă, amânându-l mereu, dorinţa lui Alessandro 
crescuse peste măsură în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1536, 
Lorenzaccio l-a chemat pe Scoronconcolo să ia masa cu el, aşa 
cum făcea uneori, când era bine dispus După ce au golit 
împreună câteva sticle, Lorenzaccio a zis 

— Să ne întoarcem acum la duşmanul acela de care ţi-am 
tot vorbit. Te-ai oferit, nu o dată, să-l lichidezi - ei bine, a sosit 
momentul Diseară te vei duce într-un loc unde vei putea da 
lovitura Mai eşti la fel de pornit s-o faci? 

Asasinul si-a reînnoit promisiunea, intovârâşind-o cu 
jurăminte nelegiuite, aşa cum fac oamenii de teapa lui în astfel 
de ocazii. 

Seara, stând la masă cu ducele şi multe alte persoane, 
Lorenzaccio care stătea, ca de obicei, alături de Alessandro, i-a 
şoptit la ureche cum că, în fine, după multe insistente, frumoasa 
era dispusă să-l primească, dar cu condiţia de a veni singur, în 
camera lui Lorenzaccio. Era dispusă să facă aceasta pentru 
duce, păstrând însă toate aparențele virtuţii Lorenzaccio a 
adăugat că era important ca nimeni să nu-l vadă intrând sau 
ieşind, căci signora Gmon dorea ca secretul să fie păstrat 
Alessandro era atât de încântat încât a promis orice. Atunci 
Lorenzaccio s-a dus pentru a pregăti totul, după cum spusese. 

Imediat după supeu, ducele s-a retras în camera sa şi s-a 
înfăşurat într-o frumoasă haină de satin, căptuşită cu zibelină i-a 
cerut valetului său mănuşile 

— Să vă dau mănuşile de război sau pe cele de întâlniri 
amoroase l-a întrebat acela. 

Avea, pe aceeaşi masa, mănuşile din zale şi mănuşile 
parfumate. 

— Dă-mi-le pe cele de întâlniri amoroase, a cerut ducele. 

Şi valetul i le-a dat pe cele parfumate. 

Apoi a ieşit din palatul Medicilor cu o escortă de doar patru 
persoane, căpitanul Giustimano de Cesena, unul din confidentii 
săi, pe nume tot Alessandro şi două din gărzile sale, unul Giomo 
şi altul numit Ungurul. Când a ajuns la piaţa San Marco, i-a 
concediat pe Giustiniano, Alessandro şi Giomo, reţinându-l doar 


pe poreclitul Ungurul, sub pretextul că dorea să fie singur. După 
aceea s-a întors la casa lui Lorenzaccio, palatul Sostegni. l-a 
poruncit Ungurului să-l aştepte acolo până în zori şi să nu se 
mişte, indiferent de ce ar auzi sau pe cine ar vedea intrând sau 
ieşind din palat. Dacă până ce se lumina de ziuă nu va ieşi, 
Ungurul putea să se întoarcă la palatul lui Alessandro. Omul, 
care era obişnuit cu astfel de aventuri, nici n-a mai aşteptat 
zorile, ci s-a întors de îndată la palatul ducelui, ştiindu-l pe 
acesta la adăpost, în casa lui Lorenzaccio care îi era, doar, 
prieten. S-a culcat de îndată pe o saltea care era adusă în 
flecare seară în camera ducelui şi a adormit. 

In acest timp, Alessandro urcase în camera lui Lorenzaccio, 
unde ardea un foc mare şi îi aştepta stăpânul casei. El şi-a scos 
spada şi s-a aşezat pe pat. Lorenzaccio a luat spada şi a răsucit 
în jurul ei centironul, astfel încât să fie greu de manevrat şi a 
pus-o la căpătâiul patului. l-a spus ducelui să aibă răbdare, căci 
pleca s-o aducă pe cea pe care o aştepta. Lorenzaccio a închis 
uşa în urma lui şi cum această uşă era cu arc, Alessandro a 
rămas prizonier fără să-şi dea seama. 

Lorenzaccio avea Întâlnire în colţul străzii cu 
Scoronconcolo, care era la post. Plin de veselie, Lorenzaccio l-a 
bătut pe umăr: 

— Frate, i-a zis, ceasul a sosit, în camera mea este 
închis cel de care ţi-am vorbit. Mai eşti hotărât să mă scapi 
de el? 

— Să mergem, a fost singurul răspuns al gorilei. 

Şi amândoi s-au reîntors în casă. Ajunşi la jumătatea 
scării, Lorenzaccio s-a oprit: 

— Să nu iei în seamă dacă bărbatul acela este prieten cu 
ducele şi nu mă părăsi sub nici un motiv. 

Pe palier, Lorenzaccio s-a oprit din nou: 

— Indiferent cine ar fi, mă auzi? 

— Indiferent cine ar fi, a răspuns  nerăbdător 
Scoronconcolo. Chiar dacă ar fi ducele însuşi! 

— Bine, bine, a murmurat Lorenzaccio, tinându-şi sabia 
scoasă din teacă, ascunsă sub manta. 

A deschis uşa încetişor şi a intrat urmat de zbir. Alessandro 
era culcat în pat, cu faţa la perete şi probabil atipise. 
Lorenzaccio s-a apropiat de el şi l-a întrebat: "Domnule, 


dormiti?", apoi l-a lovit cu atâta putere încât spada i-a străpuns 
pieptul. 

Deşi primise o lovitură mortală, ducele, care era puternic, a 
sărit în mijlocul camerei şi s-a îndreptat spre uşa deschisă, dar 
atunci Scoronconcolo l-a lovit în tâmplă. Ducele s-a clătinat şi 
Lorenzaccio l-a trântit în pat, apăsându-l cu toata greutatea 
trupului său. Alessandro, care nu scosese încă nici un cuvânt, a 
strigat după ajutor, la care Lorenzaccio i-a băgat pumnul în 
gură. Instinctiv, Alessandro a strâns dinţii cu atâta putere, încât 
oasele mâinii lui Lorenzaccio au fost sfărâmate; aşadar a strigat 
şi el, la rândul său. Deşi pierdea sânge prin cele două răni, 
Alessandro a tăbărât pe adversarul său, îndoindu-l ca pe o 
trestie şi încercând să-l sugrume, înfigându-şi hotărât amândouă 
mâinile în gâtul trădătorului. A urmat un moment de spaimă, 
căci cei doi erau atât de strâns İmbrâtişati încât zbirul nu-l putea 
lovi pe unul fără a-l lovi şi pe celălalt. N-a putut decât să sfâşie 
haina ducelui. Atunci si-a adus aminte că avea asupra lui şi un 
cuţit. S-a năpustit asupra celor doi care se luptau în 
semiobscuritatea focului din cămin şi a căutat grumazul lui 
Alessandro pentru a înfige cuțitul. Văzând că nici aşa ducele nu 
se prăbuşea, atâta a răsucit cuțitul, că aproape i-a despărţit 
capul de trup, după cum va povesti istoricul Varchi. In fine, 
ducele a scos un ultim horcăit. Lorenzaccio şi Scoronconcolo s- 
au privit, speriaţi chiar şi ei de sângele de pe haine şi de 
paloarea de pe chipurile lor. 

— Cred că a murit, a spus zbirul. 

Lorenzaccio l-a mai împuns de câteva ori cu spada, dar 
ducele îşi dăduse duhul. 

Aşadar, l-au luat amândoi, i-au pus pe pat şi l-au acoperit 
cu o cuvertură. Gâfâind şi simțind că i se face rău, Lorenzaccio a 
deschis o fereastră pentru a respira, dar şi pentru a vedea dacă 
zgomotul pe care îl făcuseră nu trezise pe cineva. Desigur că 
vecinii auziseră ceva, mai ales Maria Salviati, văduva lui 
Giovanni şi mama lui Cosimo, care se mirase de tropăiala 
neîncetată de alături. Dar, din prevedere pentru ceea ce avea să 
se întâmple, Lorenzaccio făcuse nopţi de-a rândul un zgomot 
îngrozitor în camera sa, ţipând şi înjurând, astfel încât vecinii se 
obişnuiseră cu aceste apucături ale aceluia pe care îl considerau 
un smintit, aşa că nici în noaptea cu pricina nu l-au luat în 
seama. 


Lorenzaccio şi Scoronconcolo au ieşit din camera pe care 
au închis-o şi cu arcul şi cu cheia. Lorenzaccio a luat toţi banii pe 
care îi avea în casă şi împreună cu zbirul şi cu încă un servitor, 
numit Freccia, au încălecat pe cai şi nu s-au oprit până la 
Bologna. Acolo au făcut un popas doar pentru a bandaja mâna 
zdrobită lui Lorenzaccio, ale cărei degete s-au sudat la loc, dar i- 
a rămas pentru totdeauna o groaznică cicatrice. De la Bologna 
au mers mai departe, până la Veneţia, unde s-au dus la Filippo 
Strozzi, exilat de vreo patru sau cinci ani. Lorenzaccio i-a dat 
cheia camerei sale şi i-a spus: 

— lată cheia camerei în care zace cadavrul ducelui 
Alessandro, ucis de mine. 

Filippo Strozzi, la început nu crezu un cuvânt, dar când 
Lorenzaccio i-a arătat hainele pătate de sânge şi mâna mutilată, 
a avut certitudinea faptului împlinit. 

Atunci Filippo i-a sărit de gât numindu-l “Brutus” a/ 
Florenței" şi i-a cerut imediat mâna celor două surori ale sale, 
pentru cei doi fii ai lui. 

Astfel a fost asasinat Alessandro de'Medici, primul duce al 
Florenței şi ultimul descendent al lui Cosimo Părintele Patriei. 
Clement al VIl-lea murise în anul 1534, iar cardinalul Hippolito în 
1535. Cu prilejul acestui asasinat, s-a remarcat un lucru 
straniu şi anume, combinaţia fatidică a numărului 6. 
Alessandro a fost asasinat în anul 1536, la vârsta de douăzeci 
şi şase de ani, în ziua de 6 ianuarie, la ora 6 dimineaţa, cu 6 
răni, după o domnie de 6 ani. 

Sosise dimineaţa zilei de duminică şi, spre amiază, Giomo şi 
Ungurul, văzând ca ducele nu apare, au început să se 
îngrijoreze. Au alergat la cardinalul Cybo, mânati de bănuială. 
Cardinalul a trimis un om la episcop spre a afla, fără a-i spune în 
ce scop punea întrebarea, dacă nu părăsise cineva oraşul în 
timpul nopţii. Episcopul răspunzând că Lorenzaccio de'Medici, cu 
doi din apropiații săi, luase drumul Bolognei, cardinalul n-a mai 
avut nici o îndoială cu privire la asasinat, Aflându-se izolat şi 
aproape fără soldaţi într-un oraş în care ducele era detestat în 
general — s-a temut de o mişcare populară. El cunoştea bine 
faptul că, dacă nu erau luate măsuri ferme, poporul putea să 


2 Brutus — om politic roman (85-42 Î.H.) prietenul lui Cezar, care, 
împreună cu Cassms(?) a făcut parte din conspirația care a dus la 
moartea împăratului. 


izgonească, fie numai azvârlind cu pietre, pe toţi cei care 
luaseră parte la tirania lui Alessandro. In consecinţă, fără a mai 
deschide camera pentru a se convinge că ducele era mort, 
cardinalul a scris la Pisa, lui Lorenzo, fratele său, să vină cu câţi 
oameni putea aduna; i-a scris şi lui Alessandro Vitelli să 
părăsească Cită di Castello şi să vină în goană la Florenţa, 
împreună cu garnizoana sa; acelaşi lucru i l-a cerut şi lui Jacopo 
de'Medici, guvernator la Arezzo. În acest timp şi pentru a 
îndepărta orice bănuială, a pus să se arunce nisip în faţa 
palatului şi când, după obicei, curtenii au venit să asiste la 
trezirea ducelui, li s-a răspuns că acesta a petrecut noaptea în 
petreceri, dormea încă şi a cerut să nu fie trezit. Ziua a trecut 
astfel, fără ca nimeni să bănuiască ceva. Seara, camera lui 
Lorenzaccio a fost deschisă şi, după cum era de bănuit, ducele a 
fost găsit mort. Înfăşurat într-un covor, a fost dus în sacristia 
capelei San Lorenzo şi datorită întunericului nimeni n-a văzut 
nimic, în timpul nopţii, trupele cerute de cardinal au intrat în 
Florenţa pe mai multe porţi şi, astfel, el s-a văzut în măsură să 
facă faţă oricărui eveniment. 

Era şi timpul: anunţul morţii ducelui s-a răspândit în oraş cu 
repeziciunea cu care se răspândesc toate veştile îngrozitoare. 
Şi, deşi vestea produsese o bucurie pe care nimeni nu se 
străduia s-o ascundă, totuşi ea nu a declanşat nici o reacţie, căci 
deja, până atunci, o ştire asemănătoare fusese făcută cunoscută 
pentru a se dovedi falsă de îndată. Oamenilor le era teamă să 
nu cadă într-o capcană în care ar fi putut să-şi piardă libertatea 
sau chiar viaţa. Când s-a înserat, însă şi cetăţenii au văzut că 
vestea nu fusese dezmintitâ, au început să iasă prin pieţe. 
Formând grupuri mai mult sau mai puţin animate, oamenii au 
început să discute despre forma de guvernământ care ar fi bine 
să fie substituită celei ce căzuse odată cu ducele, despre cine ar 
fi mai demn să fie numit gonfalonier. S-a discutat, apoi, despre 
cei care ar fi trebuit să fie recompensati sau pedepsiţi, după 
cum fuseseră credincioşi Republicii sau trădaseră idealurile de 
libertate. Şi cum toţi sporovăiau astfel, fraţii dominicani de la 
San Marco s-au amestecat în popor, spunând că timpurile 
anunţate de prea-fericitul martir Savonarola sosiseră şi că, 
acum, puteau fi verificate profetiile sale. Florenţa avea să-şi 
recâştige vechea şi sfânta libertate şi toate favorurile pe care le 


anunţase martirul. Mulţi credeau, într-adevăr, ceea ce spuneau 
călugării, alţii se prefăceau doar. 

Toate acestea se petreceau în timp ce cei patruzeci şi opt, 
chemaţi la palatul Medici (numit azi palatul Riccardi) de 
cardinalul Cybo, trebuia să hotărască ce era de făcut. Mulţi din 
ei văzu-seră agitația poporului şi împărtăşeau speranţele 
acestuia, alţii se temeau de emigranții din afara cetăţii şi, în 
general, părerile celor patruzeci şi opt erau atât de împărțite, 
încât nu ar fi putut să cadă de acord nicidecum, în fine, unul din 
ei, Domenico Canigiani, a cerut cuvântul şi când s-a făcut linişte, 
a propus ca în locul ducelui Alessandro să fie ales fiul său 
natural, Giulio. La această sugestie, fiecare a început să râdă, 
căci cel propus nu avea decât cinci ani şi era clar că puterea 
urma să fie remisă în mâinile tutorelui, adică ale cardinalului. Cu 
toţii au clătinat din cap negativ, astfel încât cardinalul, văzând 
efectul neplăcut al propunerii, a fost primul care i-a cerut s-o 
retragă. Atunci a fost sugerat tânărul Cosimo de'Medici, acela 
care se născuse în anul 1519 şi care avea şaptesprezece ani. La 
această propunere, râsetele au încetat ca prin farmec şi toţi şi- 
au dat seama că, pe lângă simpatia faţă de cel propus, mai era 
şi dreptul lui, căci Lorenzaccio fugind, Cosimo devenea ruda cea 
mai apropiată a ducelui Alessandro şi, prin urmare, moştenitorul 
principatului. Văzând cu câtă mulţumire fusese primit numele lui 
Cosimo, Palia Rucellai, partizan al lui Filippo Strozzi, nu a mai 
cutezat să pună în discuţie numele patronului său, dar a cerut 
să nu se meargă mai departe cu deliberările, întrucât mulţi 
dintre  iluştrii izgoniți ai Florenței erau absenţi. Acest 
raţionament a fost respins atât de Francesco Guicciardini cât şi 
de Francesco Vettori. Totuşi, Palia Rucellai nu s-a dat bătut şi a 
făcut astfel încât şedinţa să se termine fără să se fi hotărât 
altceva decât că puterea avea să fie încredinţată cardinalului 
pentru trei zile. 

Această nerezolvare care lăsa totul să plutească în aer, nu 
a satisfăcut pe nimeni şi poporul şi-a făcut auzit glasul: 

"Dacă nu ştiţi, nu vreţi sau nu puteţi să vă indepliniti 
funcţiile publice — strigau oamenii celor ce luaseră parte la 
deliberări — chemati-ne pe noi, căci noi vom şti ce să facem." 

Florenţa era stăpânită de o mare nelinişte, un freamăt 
trecea de la un capăt la altul al oraşului, când s-au auzit strigăte 
de bucurie şi mulţimea s-a îndreptat spre poarta San Gallo, în 


întâmpinarea unui tânăr frumos, care venea călare urmat de o 
suită numeroasă şi care avea o astfel de prestanţă, spune 
Benedetto Varchi, încât părea să merite stăpânirea. Tânărul 
acela era Cosimo de'Medici care, inştiintat de prietenii săi, 
plecase din palatul său de la Trebbio, unde se afla, pentru a 
azvarli în balanţa în care erau cântărite treburile publice, 
greutatea prezenţei şi a popularității sale. 

Intr-adevăr, Cosimo era mult iubit, atât pentru el cât şi 
pentru bunicul său, căci acesta fusese Lorenzo, fiul lui Averardo 
şi fratele lui Cosimo Părintele Patriei, iar tatăl său era faimosul 
căpitan Giovanni de'Medici. lată, în doua cuvinte, cine era acest 
ilustru condotier: 

Era fiul unui alt Giovanni de'Medici şi al Caterinci, fiica lui 
Galeazzo, duce de Milano. Tatăl sau a murit tânăr şi mama, 
rămasă văduvă în anii tinereţii, i-a schimbat numele de botez 
care era Lodovico, în Giovanni, pentru ca soţul ei mort să 
retrăiască în fiu. Ea a avut temeri atât de mari pentru acest fiu 
iubit şi erau interese atât de mari ca ultimul moştenitor al 
acestei ramuri să nu dispară, încât, pentru a-l feri de primejdii, l- 
a îmbrăcat în haine femeieşti şi l-a ascuns în mănăstirea 
Annalena. La fel a făcut şi Thetis”? pentru fiul ei Ahile — dar nici 
zeiţa, nici femeia nu au putut înşela destinul: cei doi copii erau 
sortiti să devină eroi şi să moară tineri. 

Când băiatul a împlinit doisprezece ani, n-a mai fost cu 
putinţă să fie lăsat printre tinerele călugăriţe. Fiecare cuvânt, 
fiecare gest trăda minciuna ascunsă sub hainele sale. S-a întors 
la casa mamei, apoi a deprins meşteşugul armelor în Lombardia, 
câştigând de timpuriu renumele de "invincibil". La scurtă vreme 
a fost făcut căpitan al Republicii. S-a reîntors în Lombardia, cu 
funcţia de căpitan al Ligii pentru regele Franţei, când, în 
apropiere de Borgoforte, a fost rănit deasupra genunchiului, în 
acelaşi loc în care mai fusese rănit şi în altă bătălie. Rana a fost 
atât de gravă, încât a trebuit să i se taie piciorul. Şi cum era 
noapte, Giovanni nu a vrut ca altul decât el să ţină torta care să- 
i lumineze pe chirurgi, tinând-o până la sfârşitul operaţiei, fără 
ca mâna să-i fi tremurat. Dar fie că rana a fost mortală, fie că 


3 Thetis — cea mai frumoasă Nereidă. A avut de la Peleu un fiu, 
Ahile. Pentru a-l face invulnerabil, l-a scufundat în râul Styx, dar, 
ţinându-l de călcâi, această parte a piciorului i-a rămas descoperită şi 
eroul a murit atins de o săgeată în acel loc, singurul vulnerabil. 


operaţia a fost prost făcută — peste două zile, Giovanni 
de'Medici a murit, în vârsta de douăzeci şi nouă de ani. 

Această moarte le-a adus o mare bucurie germanilor şi 
spaniolilor, care se temeau de Medici. "Până la el — spune 
Guicciardini — infanteria italiană era nulă şi ignorată. Giovanni 
de'Medici a organizat-o şi a făcut-o celebră; a iubit atât de mult 
trupele sale încât le-a lăsat mereu toată prada, păstrând pentru 
el doar gloria." Soldaţii îl iubeau şi ei cu înfocare şi-i numeau 
stăpân sau tată. La moartea sa, au fost cu toţii îndoliaţi şi au 
jurat să nu mai părăsească doliul niciodată, jurământ pe care |- 
au ţinut cu stricteţe, astfel încât Giovanni de'Medici a rămas 
cunoscut, de la acea vreme, ca Giovanni al Trupelor Negre. 

Acestea erau recomandările cu care se prezenta Cosimo la 
succesiunea lui Alessandro şi, de aceea, a fost întâmpinat cu 
mari demonstraţii de bucurie, aşa cum am mai spus. Poporul, în 
rândul căruia se mai aflau foşti soldaţi care luptaseră în Trupele 
Negre ale tatălui său, l-a condus pe Cosimo până la palatul 
mamei sale, strigând: "Trăiască Cosimo!" 

A doua zi după ce Cosimo intrase în oraş (era într-o marti), 
cardinalul l-a chemat la palat. Atunci, mama sa care nu-l avea 
decât pe el şi care îşi pierduse soţul atât de tânăr, deşi avea o 
inimă mare şi nobilă, l-a rugat pe fiu să rămână alături de ea. 
Dar Cosimo a întrerupt-o, spunând. 

— Cu cât soarta acestui ţinut nefericit este mai grea, cu cât 
pericolele ce mă pândesc sunt mai mari, cu atât mai mult 
trebuie să mă expun lor. Şi fac aceasta cu gândul la tatăl meu, 
seniorul Giovanm, care nu a clipit nici în faţa celor mai crâncene 
primejdii, cu gândul la mama mea, fiica lui Jacopo Salviati şi a 
Lucreziei de'Medici, care mi-a spus întotdeauna că, atâta vreme 
cât mă voi teme şi-l voi cinsti pe Dumnezeu, nu voi avea altceva 
de ce să mă tem. 

Cu aceste cuvinte, si-a îmbrăţişat mama şi a plecat pe jos. 
Abia ieşit în stradă, oamenii l-au înconjurat, l-au purtat în triumf, 
pe braţe, până la palat. 

L-a găsit acolo pe cardinal, care, de îndată ce l-a văzut, l-a 
tras în dreptul unei ferestre, l-a copleşit cu laude şi l-a întrebat 
dacă, în cazul în care avea să fie ales duce, va respecta patru 
lucruri şi anume: 

| . Să facă dreptate în mod egal, atât bogatilor cât şi 
săracilor; 


2. Să nu accepte niciodată să ridice autoritatea lui Carol al 
V-lea, 

3. Să răzbune moartea ducelui Alessandro; 

4. Să se poarte cum se cuvine cu seniorul Giulio şi 
seniora Giulia, copiii săi. 

Cosimo a răspuns că cele patru cerinţe i se păreau juste şi 
că, prin urmare, se angaja să le respecte. Atunci cardinalul a 
intrat în sala de consiliu rostind aceste doua versuri din Vergiliu, 
din care primul a devenit, mai târziu, deviza lui Cosimo: 

"Primo avulso, non deficit alter Aureus; et simili frondescit 
virga metallo.'** Aluzia era vizibilă: o majoritate impunătoare a 
aplaudat şi, pe loc, s-au stabilit următoarele: 

1. Seniorul Cosimo, fiul seniorului Giovanni de'Medici, 
este ales, nu ca duce, ci ca şef şi guvernator al Republicii; 

2. Seniorul Cosimo va trebui să-şi lase un locţiitor în 
perioadele în care va lipsi din oraş şi acest locţiitor va fi 
întotdeauna un florentin şi nu un străin; 

3. Se va plăti seniorului Cosimo suma de 
douăsprezece mii de florini de aur (sumă ce nu va putea fi 
mărită niciodată) pentru serviciile sale de şef şi guvernator al 
Republicii. 

S-au mai ales opt cetăţeni pentru a forma un consiliu cu 
care să dezbată treburile statului. Aceşti opt cetăţeni au fost: 
Francisco Guicciardini, Matteo Niccollini, Roberto Accianoli, 
Matteo Strozzi, Francesco Vettori, Giuliano Capponi, Giacoppo 
Gianfigliazzi şi Raffaello de'Medici. 

Cosimo a acceptat toate cele de mai sus cu modestie şi 
poporul l-a primit pe Cosimo cu entuziasm. 

La 28 februarie 1537, a sosit un trimis al lui Carol al V-lea 
care a spus că principatul oraşului Florenţa aparţine atât 
seniorului Cosimo, în calitatea sa de fiu al lui Giovanni de'Medici, 
cât şi succesorilor săi legitimi, având în vedere că era 
moştenitorul cel mai apropiat de răposatul duce Alessandro. 

lată cum a încetat domnia ramurii vârstnice a familiei 
de'Medici şi cum s-a suit pe tron ramura mezină. 


24 "Rupând una, nu lipsea alta, tot de aur; şi ramura înfrunzea de 
acelaşi metal." (Virgiliu, Eneida, VI, 143-144 — traducere de A. |. 
Odobescu). 


Capitolul Il Ramura mezină 


Ca şi în cazul lui Cosimo s-a întâmplat ceea ce se întâmplă 
cu toţi oamenii de geniu pe care revoluţia îi aduce la putere, pe 
cea mai de jos treaptă a tronului, ei acceptă condiţiile altora, pe 
cea mai înaltă treaptă, ei sunt cei care impun condiţiile. 

Situaţia aceasta, la intrarea lui în arena politică, era dificilă 
trebuia să lupte în acelaşi timp cu duşmanul din interior şi cu cei 
din exterior. Trebuia să instaureze o guvernare fermă, o putere 
unitară şi o voinţă durabilă în locul guvernărilor fără vlagă sau 
tiranice, în locul tuturor puterilor contradictorii care se 
distruseseră între ele, în locul vointelor fluctuante, între 
aristocrație şi democraţie, pe care nu se putea edifica nimic 
trainic. Si, în acelaşi timp, trebuia să se păstreze libertatea 
tuturor, astfel încât nici nobilii, nici cetăţenii, nici artizanii să nu 
simtă mâna stăpânului. Trebuia o guvernare cu o mână de fier, 
într-o mânuşa de catifea. 

Cosimo era, din toate punctele de vedere, omul potrivit 
pentru a duce la bun sfârşit o astfel de lucrare. Era ascuns ca 
Ludovic al XI-lea, pasionat ca Henric al Vill-lea, curajos ca 
Francisc |, perseverent precum Carol al V-lea, magnific ca Leon 
al X-lea — avea toate viciile care fac ca viaţa particulară să fie 
întunecată şi avea toate calităţile pentru ca viaţa publică să fie 
strălucitoare. De aceea, familia sa a fost nefericită, dar poporul 
a fost fericit. 

lată ce putem povesti privind latura întunecată: Cosimo a 
avut cinci fii şi patru fiice. 

Fiii au fost: Franeesco, cel care a domnit după el; Fernando, 
care a domnit după Franeesco; Piero, Giovanni şi Garcias. Nu 
mai vorbesc despre un alt Piero, care nu a trăit decât un an. 

Cele patru fiice se numeau Maria, Lucrezia, Isabella şi 
Virginia. 

Să spunem, pe scurt, în ce fel moartea a secerat această 
familie numeroasă, în care şi-a făcut intrarea violent, printr-un 
fratricid. 

Giovanni şi Garcias vânau o dată în munţi. Giovanni, care 
nu avea decât nouăsprezece ani, era deja cardinal; Garcias nu 
era altceva decât favoritul mamei sale, Eleonora de Toledo. 
Restul curţii era la Pisa, unde Cosimo, ce instituise cu o luna în 


urmă ordinul San Stefano, venise să fie recunoscut drept mare 
maestru. 

Cei doi fraţi, roşi de multă vreme de o anumită duşmănie 
unul faţă de celălalt (a lui Garcias împotriva lui Giovanni, care 
era favoritul tatălui — şi a lui Giovanni faţă de Garcias, care era 
favoritul mamei), s-au luat la ceartă din cauza unei căprioare pe 
care fiecare pretindea că ar fi ucis-o el. In toiul disputei, Garcias, 
pierzându-şi cumpătul, l-a lovit pe fratele său cu un cuţit de 
vânătoare. Giovani, rănit la coapsă, a căzut, strigând după 
ajutor. Oamenii din suita celor doi prinți au sosit şi l-au găsit pe 
Giovanni singur, scăldat într-o baltă de sânge. L-au transportat 
la Livorno, unde a sosit degrabă şi tatăl său. Acesta, având 
cunoştinţe medicale, l-a îngrijit cu mâna lui, dar Giovanni a 
murit în braţele tatălui său, la 26 noiembrie 1562, la cinci zile 
după ce fusese rănit. 

Cosimo s-a reîntors la Pisa fără să scoată un cuvânt şi nimic 
din cele întâmplate nu se putea citi pe masca de bronz a 
chipului său. Garcias, înspăimântat, ajunsese înaintea lui şi se 
refugiase în apartamentul mamei sale, care îl ţinea ascuns. 
După câteva zile, văzând că soţul ei nu scoate o vorba despre 
fiul ucis, ca şi când n-ar fi existat niciodată, ea l-a încurajat pe 
ucigaş să se arunce la picioarele tatălui său şi să ceară iertare. 
Dar tânărul era îngrozit doar la gândul de a se afla în faţa 
judecătorului său; pentru a-i da curaj, mama sa i-a promis că-i 
va însoţi. 

Cosimo stătea gânditor într-unul din cele mai îndepărtate 
apartamente ale palatului. Fiul şi mama au intrat; la vederea lor, 
Cosimo s-a ridicat. Fiul s-a azvârlit la picioarele sale, i-a 
îmbrăţişat genunchii şi a cerut iertare, hohotind. Mama 
rămăsese în prag, cu braţele întinse a rugă spre soţul ei. 

Cosimo şi-a scos pumnalul şi l-a lovit pe Garcias, spunând. 

— N-am nevoie de un Cain în familia mea! 

Nefericita mamă a văzut strălucind lama pumnalului şi s-a 
repezit spre Cosimo să-l oprească, dar, la jumătatea drumului, 
fiul i s-a prăbuşit în braţe şi, rănit de moarte, a strigat: 

— Mamă! mama! 

În aceeaşi zi, 6 decembrie 1562, Garcias a murit. 

Din clipa în care băiatul şi-a dat duhul, Eleonora de Toledo, 
mama sa:, s-a întins alături de el, a închis ochii şi n-a mai vrut 


să-i deschidă; peste opt zile a murit şi ea — de durere au zis 
unii, de foame, au zis alţii. 

Cele trei cadavre au fost aduse noaptea, fără fast, la 
Florenţa. S-a spus că cei doi băieţi şi mama lor au fost victime 
ale aerului nesănătos al regiunii Maremma. 

Numele de Toledo era un nume care aducea nenorocire; 
fiica lui don Garcias, naşul acelei Eleonora de Toledo despre 
care tocmai am vorbit, venise de tânără la curtea mătuşii sale şi 
acolo a înflorit, sub soarele Toscanei, ca una din acele flori 
frumoase care au făcut renumele Florenței. Se şoptea la curte 
că marele duce Cosimo s-ar fi îndrăgostit de ea de cum o văzuse 
şi cum iubirile lui Cosimo erau cunoscute, se mai spunea că îi 
cumpărase cu aur sau îi speriase cu ameninţări pe slujitorii 
tinerei şi astfel pătrunsese nestingherit în camera ei, de unde nu 
mai ieşise până în zori. Revenise în nopţile următoare şi 
adulterul făcu atâta zarvă încât el a căsătorit-o pe tânăra şi 
frumoasa amantă cu fiul său, Piero. Hotărârea a fost luată fără 
ca Piero să fie consultat, dar căsătoria a avut totuşi loc. 

Apoi, fie din cauza zvonurilor care circulaseră despre 
frumoasa lui soţie, fie din cauza plăcerii pe care Piero o găsea în 
compania băieţilor tineri, noii căsătoriţi erau trişti şi trăiau 
despărțiți, Eleonora era tânără, frumoasă şi îi curgea prin vine 
sânge spaniol, clocotitor. Neglijată de soţ, ea s-a îndrăgostit de 
un june pe nume Alessan-dro, fiul celebrului căpitan florentin 
Francesco Gogi, dar această primă iubire n-a avut sorţi de 
împlinire. Prevenit că o legătură între el şi Eleonora putea să-i 
aducă acesteia multe necazuri din partea soţului, Alessandro s-a 
retras într-o mănăstire şi şi-a înăbuşit dragostea. 

In timp ce el se ruga încă pentru sufletul Eleonorei, aceasta 
îl şi uitase. Interesul ei s-a îndreptat spre un tânăr cavaler al 
ordinului San Stefano, care, mai indiscret decât sărmanul Ales- 
sandro, a lăsat să se înţeleagă că era iubit. Din acest motiv sau 
poate fiindcă îl ucisese într-un duel pe Francesco Ginori, el a fost 
exilat pe insula Elba. Dar exilul n-a ucis iubirea şi, neputându-se 
vedea, cei doi îndrăgostiţi îşi scriau. Una din epistole a ajuns în 
mâinile marelui duce Francesco. Amantul a fost adus, în secret, 
la închisoarea Bargcillo, unde îl aşteptau într-o celulă un preot şi 
un călău. Preotul l-a spovedit, apoi călăul l-a sugrumat. A doua 
Zi, Eleonora a aflat vestea chiar din gura cumnatului ei. 


Plângea moartea iubitului de unsprezece zile, fiindu-i mai 
ales teamă pentru ea însăşi, când, în ziua de 10 iulie, a primit 
poruncă de a se prezenta la palatul Cafoggiolo unde locuia, de 
un timp, soţul ei. Din acea clipă, a bănuit că totul se sfârşise în 
ceea ce o priveşte, dar a hotărât să se ducă, totuşi, căci n-avea 
nici unde să se refugieze, nici cui să ceară sprijin. A cerut răgaz 
o zi, apoi a stat lângă leagănul fiului ei Cosimo şi a plâns. 
Pregătirile de plecare au ţinut o bună parte din zi, astfel încât 
Eleonora nu a plecat decât după-amiaza. A ajuns spre 
seară la Cafoggiolo, unde, spre marea ei uimire, a găsit casa 
pustie. 

Vizitiul a deshămat caii şi, în timp ce slujitorii descărcau 
bagajele, Eleonora de Toledo a intrat singura în frumoasa vilă, 
care, neluminată, i s-a părut tristă şi întunecată ca un mormânt. 
A urcat scara în tăcere, ca o umbră şi s-a îndreptat spre camera 
ei. Ajungând în prag, a văzut cum din spatele unei draperii s-a 
ridicat un braţ cu un pumnal; s-a simţit lovită, a strigat şi a 
căzut. Murise. Piero o asasinase cu mâna lui, nelăsând altuia 
grija de a-l răzbuna. 

Văzând-o nemişcată, într-o baltă de sânge, el a ieşit din 
spatele draperiei, a căzut în genunchi lângă cadavru şi, ridicând 
la cer mâinile însângerate, a cerut lui Dumnezeu iertare pentru 
crima pe care tocmai o înfăptuise şi a jurat, spre expierea 
păcatului, să nu se mai însoare niciodată. Jurământul era ciudat, 
căci pentru unul care nu manifestase niciodată vreun interes 
faţă de femei, pedeapsa pe care şi-o aplica nu era prea aspră. 

Apoi călăul a devenit cioclu: a pus corpul într-un sicriu gata 
pregătit, l-a închis şi l-a trimis la Florenţa. Eleonora a fost 
îngropată noaptea, în secret, în capela bisericii San Lorenzo. 

De altfel, Piero nici măcar nu şi-a ţinut jurământul, în 1593, 
la şaptesprezece ani după asasinat, el s-a căsătorit cu Beatrix 
de Mennesser. 

Să-i lăsăm acum deoparte pe bărbaţii la care vom reveni 
mai târziu, obligaţi de otrăvirea lui Francesco şi Bianca Capello 
şi să vedem ce s-a întâmplat cu fetele lui Cosimo. 

Maria, cea mai mare, era, la şaptesprezece ani, ,,una din 
cele mai frumoase flori ale primăverii Florenței", cum a spus 
Shakespeare despre Julieta. Tânărul paj Malatesti al marelui 
duce Cosimo s-a îndrăgostit de ea. Biata copilă l-a iubit şi ea, cu 
acea primă iubire ce nu ştie să refuze nimic. Un spaniol bătrân i- 


a surprins pe cei doi îndrăgostiţi şi i-a raportat lui Cosimo ce 
văzuse. 

Maria a murit otrăvită la vârsta de şaptesprezece ani şi 
Malatesti a fost azvârlit în închisoare. După vreo zece ani a 
reuşit să evadeze şi s-a dus în insula Candia, unde tatăl său 
comanda trupe venețiene. Două luni mai târziu, a fost găsit într- 
o dimineaţă asasinat la colţul unei străzi. 

Cea de a doua fiică a fost Lucrezia. La nouăsprezece ani s-a 
căsătorit cu ducele de Ferrara. Într-o zi, la curtea din Toscana a 
sosit un mesager care a anunţat că tânăra prinţesă murise 
subit. La curte s-a spus că a murit ca urmare a unei febre mari. 
In popor s-a vorbit că ar fi fost ucisă de soţ, într-un moment de 
gelozie oarba. 

Isabella a fost cea de a treia fiică şi cea mai iubita de tatăl 
ei. 

Într-o zi în care Vasari, ascuns de schelărie, picta plafonul 
unei săli din Palazzo Vecchio, a văzut-o pe Isabella intrând în 
sală. Era spre amiază, aerul era încins şi, neavând idee că nu 
era singură, ea s-a culcat pe un divan, a tras perdelele şi a 
adormit. La scurtă vreme, în aceeaşi încăpere a intrat Cosimo. 
S-a apropiat uşor de divan, a tras perdelele şi şi-a privit fata 
dormind. Sub privirile lui, fata a tresărit şi deşteptându-se, cu 
dânsul în faţă, a dat un mic strigăt de surpriză. 

Vasari era încolţit şi s-a simţit în mare pericol. N-avea cum 
să iasă din încăpere fără să-şi piardă viaţa. 

Cosimo şi-a amintit ca în acea sală picta Vasari. Şi-a ridicat 
privirile spre tavan, a văzut schelăria. l-a venit o idee. A urcat 
încetişor pe scară şi a ajuns pe platformă, unde l-a văzut pe 
Vasari care, cu faţa la perete, se prefăcea că doarme adânc. 
Cosimo a înaintat spre el, a scos pumnalul şi, apropiindu-l încet 
de pieptul pictorului, a vrut să vadă dacă acesta dormea într- 
adevăr sau se prefăcea. Vasari, cu înţelepciunea omului fata în 
fată cu moartea n-a făcut nici o mişcare, respiraţia sa a rămas 
calmă şi egală. Cosimo, convins că pictorul său favorit dormea, 
şi-a ascuns pumnalul şi a coborât de pe schela. 

Vasari a plecat la ora la care pleca de obicei şi a revenit a 
doua zi, tot la ora sa obişnuită. Acest sânge rece l-a salvat. Dacă 
ar fi fugit, ar fi fost pierdut. Oriunde s-ar fi dus, pumnalul sau 
otrăvurile Medicilor l-ar fi găsit. 

Acestea se petreceau prin anul 1557. 


Anul următor, întrucât Isabella împlinea şaisprezece ani, 
trebuia să se mărite. Dintre preten-dentii la mâna sa, Cosimo l-a 
ales pe Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano; una din 
condiţiile căsătoriei a fost, se zice, ca Isabella să petreacă cel 
puţin şase luni din an în Toscana. 

Căsătoria a fost rece şi vizibil impusă. Nu se ştia cum să se 
explice indiferența unui soţ tânăr faţă de o femeie atât de 
tânără şi de frumoasă. Gurile rele vorbeau despre infidelitatea 
Isabellei, dar prea bine nu se ştia nimic, în fine, oricare ar fi fost 
motivele, răceala între soţi exista şi Paolo Giordano Orsini 
petrecea mai tot anul la Roma, lăsându-şi soţia la curtea din 
Toscana. Tânără, frumoasă, pasională, în mijlocul uneia din cele 
mai galante curţi ale lumii, Isabella a făcut să fie uitată vina ei 
iniţială, fiind acuzată de multe altele. Totuşi, Paolo Giordano 
Orsini tăcea, căci atâta vreme cât trăia Cosimo, el nu se putea 
răzbuna pe fiica lui mult iubită. Cosimo a murit abia în anul 
1574. 

Paolo Giordano Orsini îşi lăsase soţia, în grija unei rude 
întrucâtva apropiate, Troilo Orsini şi, de la o vreme, acel paznic 
al onoarei sale, îi scria că Isabella avea purtări corecte, aşa cum 
se cuvenea unei doamne în situaţia ei. Paolo Giordano aproape 
că renuntase la proiectele sale de răzbunare când, într-o ceartă 
particulară şi fără martori, Troilo Orsini l-a ucis pe Lelio Torello, 
paj al marelui duce Francesco, ceea ce l-a obligat să fugă. 

Atunci s-a aflat de ce Troilo îl ucisese pe Lelio: erau 
amândoi amantii Isabellei şi Troilo dorea să rămână fără rival. 
Paolo Giordano, la rându-i, a aflat despre dubla trădare: a rudei 
sale şi a soţiei. A plecat imediat spre Florenţa şi a ajuns acolo 
tocmai când Isabella (care se temea de o moarte ca aceea a 
cumnatei sale Eleonora de Toledo, asasinată cu numai cinci zile 
în urmă) se pregătea să părăsească Toscana şi să fugă la 
Caterina de'Medici, regina Franţei. Sosirea ne-aşteptată a lui 
Orsini i-a stricat planurile. 

La prima întrevedere, Isabella s-a liniştit: soţul ei părea să fi 
venit nu ca un judecător, ci ca un vinovat. El i-a mărturisit că 
greşise şi că era dornic să ducă o viaţă mai fericită şi mai calmă, 
iar pentru aceasta trebuia să-şi ierte reciproc greşelile, în 
situaţia în care se afla, acest târg i s-a părut mult prea avantajos 
Isabellei, ca să-i treacă prin minte să-l refuze. 


În ziua următoare, 16 iulie 1576, Orsini a invitat-o pe soţia 
sa la o vânătoare, pe una din proprietăţile sale. Isabella a 
acceptat şi a sosit, împreună cu însoţitoarele ei. Soţul i-a oferit o 
pereche de ogari splendizi, îndemnând-o să-i folosească la 
vânătoarea de a doua zi. Apoi s-au aşezat la masă. 

Orsini a fost mai vesel ca niciodată, copleşind-o pe soţia sa 
cu atenţii, ca un adevărat îndrăgostit. Oricât era Isabella de 
obişnuită să vadă în jurul ei oameni prefăcuţi, a căzut în 
capcană. Totuşi, când, după masă, soţul ei a invitat-o pentru 
prima oară la el în cameră, a fost cuprinsă de frisoane şi s-a 
făcut palidă, întorcându-se spre doamna ei de onoare, a 
întrebat-o: 

— Să mă duc sau să nu mă duc? 

La vocea soţului său, care se întorsese să o cheme, s-a 
simţit încurajată şi l-a urmat. 

În cameră, nu văzu nimic neliniştitor: soţul ei avea chipul lui 
obişnuit şi, singur cu ea, a părut mai tandru. Isabella, înşelată 
de aceste aparente, s-a oferit mângâierilor lui. Atunci când n-a 
mai fost în stare să opună vreo rezistenţă, Orsini a scos de sub 
pernă un ştreang pe care i l-a trecut în jurul gâtului şi, înainte ca 
Isabella să fi apucat să tipe, a sugrumat-o. 

Acesta a fost sfârşitul Isabellei. 

Rămăsese Virginia, cea de a patra fată. Ea a fost dată de 
soţie lui Cesare d'Este, duce de Modena, lată tot ceea ce se ştie 
despre ea. Fără îndoială că a avut o soartă mai bună decât 
aceea a surorilor ei. Istoria nu-i uită decât pe cei fericiţi. 

Aceasta a fost latura sumbră a vieţii lui Cosimo. S-o vedem 
acuma pe cea strălucitoare. 

Cosimo a fost unul din cei mai învăţaţi oameni ai vremii 
sale. În afară de aceasta, ne spune Baccio Baldini, cunoştea o 
sumedenie de plante de leac, ştia locul în care cresc, timpul în 
care se dezvoltă, înfloresc, fac fructe, le ştia calităţile 
tămăduitoare, atât pentru rănile oamenilor cât şi pentru cele ale 
animalelor, întrucât mai era şi un chimist excelent, din plantele 
cunoscute bine de el, făcea şi siropuri, esențe, uleiuri, 
medicamente, balsamuri, pe care le împărțea cu dărnicie tuturor 
celor care aveau nevoie, fie că erau bogaţi sau săraci, toscani 
sau cetăţeni străini, fie că locuiau în Florenţa sau în altă parte a 
Europei. 


Cosimo iubea şi proteja artele, în anul 1541, a pus temeliile 
Academiei florentine, pe care o numea mult iubita şi preafericita 
sa Academie. 

Acolo se citea din Dante şi Petrarca; la început şedinţele 
aveau loc în palatul de pe Via Larga, apoi Academiei i s-a dat 
marea sală din Palazzo Vecchio, care nu mai era folosită. 

Universitatea din Pisa, protejată de Lorenzo de'Medici, 
avusese cândva o anumită strălucire dar, abandonată de 
urmaşii Magnificului, fusese închisă. Cosimo a redeschis-o, i-a 
acordat mari privilegii pentru a-i asigura existenţa şi a mai 
înfiinţat, pe lângă ea, un colegiu în care să fie educați, pe 
cheltuiala sa, patruzeci de tineri săraci, dar dovedind aplecare 
spre studiu. 

Cosimo a pus la dispoziţia savanților toate manuscrisele şi 
cărţile Bibliotecii Lorenziene pe care papa Clement al VII-lea 
începuse să le aşeze în ordine. 

Cosimo a asigurat, dintr-un fond special, existenţa 
universităţilor din Florenţa şi din Siena. 

A deschis o imprimerie şi l-a chemat din Germania pe 
Lorenzo Torentino, care a scos câteva ediţii splendide ce îi 
poartă numele. 

l-a găzduit pe Paolo Jove, care era pribeag şi pe Scipio 
Ammonato (cel Vechi), care era proscris. Cel dintâi a murit la 
curtea sa şi Cosimo a comandat pentru el o statuie, aşezată 
deasupra mormântului. 

Cosirno dorea ca fiecare să scrie liber, după gustul, părerile 
şi puterile sale şi i-a încurajat pe 

Benozzo Varchi, Filippo Nerli, Vincente Borghini şi pe atâţia 
alţii. Din volumele care i-au fost dedicate de istoricii, poeţii şi 
savanții vremii, s-ar putea face o întreagă bibliotecă. 

In fine, a mai obţinut ca Decameronul lui Boccaccio, interzis 
de Conciliul de la Trento, să fie revizuit. Papa Pius al V-lea a 
murit în timp ce lucra la el şi i-a urmat Gregorio al XIII-lea, care 
şi-a dat acceptul pentru publicare. Frumoasa ediţie din 1573 a 
Decameronului este rezultatul cenzurii pontificale. Cosimo a mai 
urmărit aceeaşi restituire şi pentru operele lui Machiavelli, dar 
moartea sa a survenit înainte ca să fi obţinut ceea ce dorea. 

Cosimo era îndrăgostit de artă şi un pasionat colecţionar; şi 
n-a fost vina lui dacă a trăit în epoca în care toţi din 


strălucitoarea pleiadă care luminase domniile lui luliu al II-lea şi 
Leon al X-lea se sfârşiseră, cu excepţia lui Michelangelo. 

Cosimo a făcut tot ce a putut pentru a-l avea la curtea sa: i- 
a trimis un cardinal pentru a-l convinge, i-a oferit suma de bani 
pe care artistul ar fi cerut-o, titlul de senator sau orice altă 
funcţie din Florenţa. Dar papa Paul al Ill-lea îl tinea pe 
Michelangelo numai pentru el şi nu dorea să-l lase să plece. 
Neputându-l avea pe uriaşul geniu florentin, Cosimo a adunat 
tot ceea ce a găsit mai valoros: inginerul său Ammanato a 
construit, după planurile lui Michelangelo, frumosul pod Santa 
Trinită şi i-a cioplit în marmură Neptunul din piaţa marelui duce. 

l-a comandat lui Baccio Bandinelli un Hercule, statuia papei 
Leon al X-lea, statuia papei Clement al VIl-lea, statuia ducelui 
Alessandro, a lui Giovanni de'Medici, tatăl său şi propria sa 
statuie. 

Cosimo l-a rechemat din Franţa pe Benvenuto Cellini, 
pentru a-şi turna Per seul în bronz, pentru a-i şlefui pietre de 
agată şi pentru a-i grava medalii din aur. Benvenuto Cellini 
însuşi povesteşte cum, întrucât se găsiseră în împrejurimile 
oraşului Arezzo o mulţime de figurine de bronz la care le lipsea 
sau capul, sau câte un braţ, sau câte un picior, Cosimo le curâta 
de rugină cu mâna lui, plin de grijă, într-o zi, Cellini l-a găsit pe 
Cosimo înarmat cu ciocane şi foarfeci, iar acesta l-a rugat să 
ciocănească una din piese, în timp ce el o curâta pe alta, astfel 
încât nu păreau un suveran şi un artist, ci doi artizani care 
lucrau cot la cot la aceeaşi masă. 

După multe cercetări în domeniul chimiei, Cosimo a regăsit, 
împreună cu Francesco Ferrucci din Fiesole, arta de a şlefui 
porfirul, uitată din vremea romanilor. A profitat imediat de 
aceasta pentru a face frumosul bazin al fântânii din palatul Pitti 
şi statuia Justiţiei din piaţa Santa 

Trinita, amplasată pe coloana de granit pe care i-o dăduse 
papa Pius al IV-lea chiar în locul unde se afla când a aflat despre 
victoria căpitanilor săi asupra lui Piero Strozzi. 

El l-a găzduit şi l-a folosit pe Jean de Boulogne, care a 
devenit mai târziu arhitectul fiului său Francesco. 

Cosimo s-a ocupat de Bernardo Buontalenti pe care i l-a dat 
ca profesor de desen tânărului mare duce. 

A încredinţat arhitectului Tnbolo(?) întreţinerea clădirilor 
sale şi a grădinilor de la Castello. 


A cumpărat palatul Pitti căruia i-a lăsat numele, dar în 
interiorul căruia a făcut o frumoasă curte. 

L-a chemat pe Giorgio Vasari, arhitect, pictor şi istoric, 
căruia i-a comandat o istorie a artelor, l-a pus să picteze în 
Palazzo Vecchio şi să construiască coridorul care leagă Palatul 
Pitti cu Palazzo Vecchio, precum şi faimoasa galerie Uffizzi 
(destinată iniţial să cuprindă într-un singur loc diferitele 
tribunale ale magistraţilor, risipite prin tot oraşul). Această 
clădire i-a plăcut atât de mult lui Pignatelli, pe vremea în care 
nu era decât nuntiu” la Florenţa, încât atunci când a devenit 
papă, sub numele de Inocenţiu al XII-lea, a cerut ca la Roma să 
se ridice Curia Innocenziana după acelaşi model. 

In fine, Cosimo a adus în vechiul palat de pe Via Larga, în 
Palazzo Vecchio şi în Palatul Pitti, toate tablourile pe care a 
putut să le adune. Acestea erau, în mare parte, comorile 
adunate de Cosimo Părintele Patriei, de Lorenzo Magnificul şi de 
ducele Alessandro şi care fuseseră împrăştiate şi jefuite de două 
ori. Prima dată, cu prilejul trecerii prin Florenţa a lui Carol al VIII- 
lea, a doua oară, cu prilejul asasinării ducelui de către 
Lorenzaccio Astfel, partea tenebroasă a vieţii suveranului a 
devenit neînsemnată în faţa strălucirii protectorului artelor, 
ştiinţelor şi literelor. 

Trebuie să remarcăm faptul că printre contemporanii lui 
Cosimo au fost Henric al VIll-lea, Filip al Il-lea, Carol al IX-lea, 
Christian al II-lea, Paul al III-lea. 

Cosimo a murit la 21 aprilie 1574, lăsând tronul fiului său 
Francesco |, pe care îl asociase la putere de câţiva ani. De fapt, 
îi netezise bine calea şi nici Ludovic al XIV-lea n-a găsit un drum 
mai bine netezit de către Richelieu decât noul mare duce. 
Acesta venea pe un loc bine consolidat de omul de geniu care 
murise la cincizeci şi patru de ani, după o domnie de treizeci şi 
opt de ani. 

Primii zece ani ai guvernării lui Cosimo au trecut în 
strădania de a domoli vechea furtună florentină, care ridica 
valurile populare, ori de câte ori adia o boare firavă de libertate. 
Chiar în anul venirii sale la putere, el dăduse o lege care obliga 
pe fiecare cetăţean să lumineze noaptea în faţa casei sale şi 


235 nunțiu (sau nunțiu apostolic) — prelat însărcinat cu 
reprezentarea papei, pe lângă un guvern străin. 


interzicea să se iasă după miezul nopţii pe străzile Florenței fără 
un permis special. 

Altă lege, care a urmat celei de mai sus, a fost aceea care 
interzicea ca în caz de râzmeritâ să se iasă din casă. 

Încălcarea acestor legi era pedepsită cu amenzi importante. 

O a treia lege, împotriva ucigaşilor, îl punea pe vinovat în 
afara tuturor celorlalte legi şi acorda o recompensă celui care l- 
ar fi ucis pe asasin. Acesta, dacă scăpa de moartea publică sau 
de cea secretă, era condamnat să nu se mai întoarcă niciodată 
în patrie, cu excepţia cazului în care ar fi ucis la rândul său, în 
folosul Florenței, un rebel sau un exilat periculos, în acest caz, 
porţile Republicii i se deschideau iarăşi. 

Nu era de ajuns să pedepseşti răzmeriţa sau uciderea unui 
om, ci era necesar ca acestea să fie prevenite. Cosimo a 
împărţit oraşul (pe care îl dezarmase printr-o lege precedentă) 
în cincizeci de cartiere. Fiecare cartier avea un denuntâtor 
oficial, schimbat în fiecare an şi tras la sorţi dintre cei mai buni 
spioni. Nu aveau un salariu fix, dar erau recompensati 
proporţional cu serviciile aduse. 

După politică, a urmat religia; după supunerea fată de 
marele duce, respectul faţă de Dumnezeu. S-a dat o lege care 
condamna pe orice blasfemitor să aibă limba străpunsă cu un 
cui. 

Francesco | a găsit Florenţa calmă; fortăreaţa de la San 
Miniato o ţinea în frâu. Cavalerii ordinului San Stefano (înfiinţat 
de Cosimo) izgoniseră de pe coastele toscane corsarii turci şi 
barbari. Cosimo fortificase oraşele Livorno şi Porto Ferraio. Toţi 
cei alungaţi din Florenţa erau obosiţi de exil, Lorenzaccio 
(Bntlusul lor) fusese asasinat la Veneţia de către Bebo şi Riccio 
da Volterra, iar Filippo Strozzi (Catonul** lor) îşi luase viaţa în 
închisoare. 

În ceea ce priveşte comerţul florentin, din sărac şi ruinat 
cum ajunsese, Cosimo l-a refăcut strălucitor şi bogat. Când s-a 
urcat pe tron, nu a găsit în Florenţa nici ateliere de sticlă, nici 
manufacturi de lumânări. Cu prilejul căsătoriei sale cu Eleonora 
de Toledo, a fost nevoit să comande la Napoli toată argintăria. 
Patria lui Benvenuto Cellini nu mai avea specialişti în topirea 
metalelor, nici artişti pentru a le cizela. Până şi arta țesutului 


25 Calo (234-149 İ.H) — roman, om de stat. Unul din primii mari 
scriitori de limbă latină. A fost simbolul politicii conservatoare. 


(această veche sursă de bogăţie a florentinilor) căzuse atât de 
jos încât nu mai existau decât vreo şaizeci de ateliere. Peste 
vreo zece ani, atelierele depăşiseră suta. 

In pofida legilor severe, pe care le-a promulgat încă de la 
începutul domniei sale, murind 

Cosimo, el a lăsat poporul mai ataşat de Casa de'Medici 
decât s-ar fi putut bănui. Nimeni nu putea uita cum, în timpul 
foametei din 1550-1551, Cosimo hrănise pe spezele lui până la o 
mie de săraci pe zi. Această generozitate nu l-a împiedicat să-i 
lase fiului său o avere imensă atât în lingouri de aur şi de 
argint, cât şi în piaştri” şi florini. 

Intreaga administraţie era bine pusă pe roate şi pregătită 
să mai funcţioneze aşa mulţi ani, astfel încât Francesco, 
ajungând pe tron, nu a avut să se ocupe decât de plăceri şi de 
amoruri, în afară de Camilla Marielli, amanta tatălui sau pe care 
a azvarlit-o în închisoare, de cumnata lui, Eleonora de Toledo, cu 
a cărei asasinare a fost de acord, de sora sa Isabella, a cărei 
sugrumare a tolerat-o şi de Girolamo, care din ordinul său a fost 
asasinat cu un pumnal otrăvit — domnia lui Francesco a fost 
destul de liniştita. O întâmplare neaşteptată a făcut din viaţa sa 
un lung roman. 

Intr-o zi, în care Francesco trecea călare prin piaţa San 
Marco, o floare a căzut în faţa sa. Şi-a ridicat privirile şi a zărit, 
în spatele unei perdele ridicate, chipul blond şi fermecător al 
unei fete de şaptesprezece sau optsprezece ani. Chipul a 
dispărut, dar nu atât de repede ca prinţul să nu fi fost izbit de 
frumuseţea fetei. 

Francesco nu avea nici el pe-atunci decât vreo douăzeci şi 
doi de ani: vârsta iubirilor subite şi a pasiunilor fierbinţi. El n-a 
vrut să vadă o simplă întâmplare în floarea căzută la picioarele 
sale: era frumos, rasfatat de femeile de la curte şi a fost convins 
că floarea căzută era o provocare de care trebuia să profite. 

In ziua următoare, la aceeaşi oră, Francesco a trecut din 
nou, dar perdeaua era trasă şi tânărului i s-a părut că în spatele 
ei scăpărau doi ochi negri. 

A trecut şi în zilele următoare, dar perdeaua rămânea în 
permanenţă trasă. Atunci, Francesco l-a pus pe unul din valetii 
săi să afle cine locuia în casa cu pricina. Valetul a spus că în 


2  piastru — unitate monetară în multe ţări, a cărei valoare a variat 
în timp. 


casă locuiau doi soţi bătrâni, pe nume Bonaventura, care, de 
câtăva vreme, găzduiau o tânăra şi un tânăr. Nimeni nu ştia 
daca erau frate şi soră sau soţ şi soţie, după cum nici numele lor 
nu le era cunoscut. Francesco şi-a dat seama că nu putea scoate 
mai mult de la valetul său şi a înţeles că trebuie să se adreseze 
altcuiva. 

Această alta persoană a fost un mare senior, pe jumătate 
spaniol şi pe jumătate napolitan, care se numea don Fabio 
Arazola, marchiz de Mont Dragone. Prinţul i-a chemat la el, i-a 
mărturisit că de o săptămână se îndrăgostise nebuneşte şi i-a 
spus unde locuia cea pe care o iubea. l-a cerut să-i faciliteze o 
întâlnire cu dânsa. Mont Dragone i-a cerut cincisprezece zile, pe 
care le considera absolut necesare. Francesco a fost de acord cu 
Mont Dragone, care îi fusese profesor şi s-a angajat să nu 
întreprindă nimic pentru a o vedea pe frumoasa necunoscută 
până la sfârşitul acestui termen. 

Mont Dragone s-a dus gânditor acasă şi i-a povestit 
nevestei sale ce-i ceruse prinţul, totodată i-a dat să înţeleagă ce 
profit puteau să scoată din această afacere. S-au sfătuit, apoi i-a 
cerut soţiei să pătrundă în casa cu pricina şi să încerce să se 
împrietenească cu bătrâna Bonaventura. 

Chiar a doua zi, marchiza s-a dus devreme, dis-de- 
dimineaţă şi s-a postat într-un colţ al pieţei San Marco. Pe la ora 
opt, bătrâna Bonaventura a ieşit, cu un coş sub braţ, spre a 
merge, desigur, la piaţă. Mont Dragone a urmărit-o cu trăsura şi, 
la un moment dat, a trecut atât de aproape de bătrână, încât 
aceasta s-a speriat, a căzut şi a început să tipe. Marchiza s-a dat 
jos din trăsură, a pretins că bătrâna fusese lovită din cauza ei, a 
părut disperată că fusese cauza accidentului şi a silit-o pe 
bătrână să urce în trăsură; a condus-o acasă, a intrat odată cu 
ea în locuinţă, oferindu-i tot felul de servicii. Cei doi bătrâni erau 
uimiţi că o doamnă din cea mai înaltă societate se arăta a fi, 
totodată, atât de bună. 

În ziua următoare, marchiza a revenit pentru a cere veşti 
despre cea pe care fusese gata să o strivească în dimineaţa 
trecută. De data aceasta a stat mai mult şi a spus, ca din 
întâmplare, că soţul ei era profesorul tânărului prinţ Francesco. 
Cei doi bătrâni au schimbat o privire care n-a scăpat marchizei. 
La plecare, aceasta a promis să se întoarcă. 


Şi a revenit, într-adevăr, a doua zi. Marchizul aflase între 
timp că cei doi Bonaventura aveau un fiu la Veneţia şi că acest 
fiu, acuzat de a fi răpit o fată dintr-o familie de vază, fusese 
surghiunit din Republică. Nu mai încăpea îndoială că tânăra ce 
lăsase floarea să cadă, frumoasa necunoscută ascunsă cu atâta 
grijă, nu era alta decât nobila din Veneţia. 

În timp ce vorbea, marchiza a întrebat-o pe bătrâna 
Bonaventura dacă avea veşti de la fiul ei, Piero. 

Biata femeie s-a făcut palidă şi a întrebat: 

— Deci, ştiţi totul? 

Marchiza Mont Dragone i-a răspuns că nu ştia nimic, dar că 
era în măsură s-o ajute pe lângă prinţul Francesco. Atunci, 
bătrâna Bonaventura i-a spus marchizei o poveste atât de 
stranie, încât ar fi părut de necrezut dacă povestitoarea nu ar fi 
fost de o bună-credinţă evidentă. 

lată mărturisirea ei: 

Cu optsprezece luni în urmă, Piero Bonaventura plecase să- 
şi încerce norocul la Veneţia. Acolo, datorită unchiului său, 
Battista Bonaventura, a intrat casier la o bancă a familiei 
Salviati, una dintre cele mai bune şi bogate bănci ale 
Serenissimei Republici. Banca se afla în faţa palatului lui 
Bartolomeo Cappello, un gentilom venețian nobil şi stimat. Acest 
gentilom avea o fiică minunat de frumoasă, pe nume Bianca. 
Întâmplarea a făcut ca mansarda în care locuia Piero să dea 
spre camera Biancăi şi ca tânăra fată, curioasă şi imprudentă, 
aşa cum eşti la cincisprezece ani, să nu-şi fi ţinut fereastra 
închisă. 

De ce frumoasa şi mândra moştenitoare a nobililor Cappello 
s-a îndrăgostit de sărmanul 

Bonaventura — acesta este un mister al inimii, simţit de 
inimă şi neputând fi explicat de rațiune. Fie că l-a luat drept un 
Salviati, fie că i-a cunoscut condiţia umilă, fapt este ca Bianca l- 
a iubit cu acea iubire înflăcărată a Julietei, care, văzându-l pe 
Romeo, a spus: "Voi fi a lui sau a mormântului." Bianca a fost a 
lui Piero. 

Nu exista nici o posibilitate pentru ca Bonaventura să 
pătrundă în palatul Cappello, care era păzit ca o fortăreață sau 
ca un harem. Bianca a fost cea care a venit la el. In fiecare 
noapte, ieşea din camera ei, cobora desculţă scara, deschidea 
uşa, traversa strada ca o umbră şi îşi întâlnea amantul în 


mansarda lui. Cu o oră înainte de ivirea zorilor, se întorcea la 
palat, pe uşa pe care o lăsa întredeschisă. Aceasta a durat 
câteva luni, până în dimineaţa în care tinerii îndrăgostiţi n-au 
calculat prea bine ora plecării şi un brutar, venit să întrebe la ce 
oră să aducă pâinea la palatul Cappello, a tras poarta după el. 
Găsind poarta închisă, Bianca şi-a dat scama că, dacă striga pe 
cineva, era pierdută. Atunci a luat cu mare repeziciune o 
hotărâre. S-a reîntors la amantul ei, spunându-i că erau amândoi 
pierduţi dacă nu fugeau pe loc. Bonaventura, care cunoştea 
orgoliul familiei Cappello, a înţeles pericolul. S-a îmbrăcat în 
goană, a luat puţinii bani pe care îi avea, a coborât cu Bianca, a 
chemat o gondolă şi s-au dus la podestat” pentru a cere un 
permis de ieşire din port A pretextat că trebuie să meargă 
urgent la Ferrara, pentru o afacere importantă a băncii Salviati 
şi podestatul, care îl cunoştea, nu a avut nici o bănuială 
Bonaventura s-a reîntors plin de veselie alături de Bianca, ce-l 
aştepta în cabina gondolei Când au trecut prin dreptul bisericii 
San Giorgio, orologiul a bătut ora cinci a dimineţii Era luna 
decembrie, mai aveau o oră de noapte şi nu le trebuia mai mult 
pentru a fi pe drumul Ferrarei încă patru ore aveau să se scurgă 
până ce dispariţia Biancăi va fi descoperită Când vor începe s-o 
caute, ci aveau să fie deja departe într-adevăr, au trecut de 
Piovega şi au ajuns la Chiozza Acolo, Piero l-a concediat pe 
gondolier, a luat o barcă mai comodă, a ieşit fără dificultate din 
port şi a ajuns seara la Ferrara Cei doi îndrăgostiţi erau salvaţi. 
Chiar presupunând că ar fi fost urmăriţi, nimeni nu i-ar fi căutat 
în oraşul care tocmai era într-o dispută aprinsă cu Veneţia, 
pentru nişte teritorii. S-au odihnit în timpul nopţii la Ferrara, apoi 
au plecat în zori şi peste patru zile au sosit la Florenţa, fără nici 
un incident S-au prezentat imediat la bătrânii Bonaventura care, 
deşi n-aveau nevoie de cheltuieli în plus, i-au primit aşa cum 
părinţii îşi primesc copiii Au concediat servitoarea şi mama a 
preluat toată gospodăria Din putina agoniseală d lui Piero, 
Bianca şi-a luat mătase şi fir de aur şi de argint, pentru a broda 
Piero şi-a procurat o muncă de copiere de acte pe care putea s-o 
facă în casă, fără a fi obligat să iasă în oraş Peste câteva zile, un 
preot, amic al familiei, i-a căsătorit. 


5 podestat — prim magistrat al anumitor oraşe ale Italiei secolelor 
XIII şi XIV. 


Bianca nu se înşelase toată politia Veneţiei era pe urmele 
lor Bartolomeo Cappello, care nu numai prin el însuşi, dar şi prin 
cea de a doua sa soţie (mama vitregă a Biancăi), avea un rang 
de prim ordin în Republică, a cerut să se facă dreptate în răpirea 
fiicei sale A fost arestat sărmanul Battista Bonaventura, ca şi 
când el ar fi fost răspunzător de faptele nepotului său şi a fost 
condamnat la plata unei amenzi importante Au fost trimişi zbiri 
în căutarea amantilor, cu promisiunea unei recompense de cinci 
sute de ducați? aceluia care avea să-l aducă mort pe 
Bonaventura şi de o mie de ducați aceluia care avea să-l aducă 
viu. 

lată cum stăteau lucrurile când Bianca lăsase să-i cadă 
floarea, din greşeală, la picioarele prinţului şi când marchiza se 
infiltrase în casa Protecţia pontului le era foarte necesară şi 
marchiza a văzut imediat câte foloase putea ea să tragă din 
această situaţie. Ea s-a arătat foarte înduioşată de nefericirile 
frumoasei Bianca şi a întrebat dacă n-o putea vedea pe fată. Nu 
i se putea refuza nimic soţiei unui favorit al prinţului si, deci, 
Bianca a fost chemată De la prima vedere marchiza a hotărât că 
cea pe care o avea în fată avea să fie amanta prinţului. 

Prin urmare, i-a spus tot felul de drăgălăşenii tinerei, 
invitând-o să-i facă şi ea o vizită, dar Bianca i-a răspuns că era 
cu neputinţă să iasă din casă de teamă de a nu fi recunoscută 
Pe de altă parte, nobilă şi orgolioasă venețiană, nu-i făcea 
plăcere să se prezinte sărăcăcios îmbrăcată într-un palat care 
avea să i-l amintească pe cel al tatălui ei Marchiza a zâmbit la 
aceste argumente şi a doua zi a trimis trăsura ei, cu o rochie 
frumoasă pentru Bianca A mai trimis şi o scrisoare în care îi 
spunea că soţul ei era dispus să-i facă rost lui Piero de un 
permis de liberă trecere, dar că dorea s-o vadă pe cea de care 
soţia sa se interesa atât de mult şi mai dorea să afle, chiar din 
gura ei, povestea aventurilor sale, bătrâna Bonaventura era şi 
ea invitată cu nora sa. 

Bianca dorea mult s-o viziteze pe marchiză. Viaţa pe care o 
ducea i se părea apăsătoare, faţă de aceea pe care o dusese în 
palatul tatălui ei. Poate că în sufletul ei arzător palpita şi acea 
dorinţă de necunoscut care, pentru bărbaţi este izvorul faptelor 
mari, iar pentru femei este izvorul marilor greşeli. 


2 ducat -— monedă de aur sau argint [italiană la ongme) care a 
circulat în mai multe ţări din Europa. 


Bianca s-a îmbrăcat cu hainele frumoase trimise, s-a privit 
într-o oglindă şi şi-a dat seama că era de o mie de ori mai 
frumoasă decât în rochia sărăcăcioasă dinainte. Din acea clipă, 
a fost pierdută, fiica Evei muşcase din măr. 

Cele două femei s-au urcat în trăsură şi s-au dus la palatul 
Mont Dragone Marchiza le aştepta într-un salonaş şi a trimis 
imediat un valet să-l aducă pe soţul ei Valetul s-a întors spunând 
că domnul nu putea veni, întrucât era aşteptat de prinţ Marchiza 
i-a poruncit valetului să-i precizeze soţului ei că persoanele 
sosite la ea în vizită erau Bianca Cappello şi soacra ei. Câteva 
momente mai târziu, Mont Dragone a apărut. 

Marchizul a fost impresionat de frumuseţea Biancăi întrucât 
aceasta, la anii ei fragezi, era cu-adevărat o minune. 

Bianca a vrut să-i povestească marchizului ceea ce soacra 
ei îi povestise deja marchizei, dar de la primele ei cuvinte, Mont 
Dragone a întrerupt-o, zicându-i că el credea tot ceea ce i-ar 
spune, întrucât o gură atât de fermecătoare ca a ei n-ar fi putut 
minţi, iar ochi atât de frumoşi nu puteau înşela. l-a promis 
Biancăi să vorbească tânărului prinţ cu prima ocazie şi să obţină 
un permis de liberă trecere pentru Piero. După multe alte 
complimente marchizul s-a retras, fugind apoi la prinţ să-i spună 
că Bianca se afla la el acasă. 

Bătrâna Bonaventura şi Bianca, emotionate de primirea 
făcută, de promisiunile auzite, au mulţumit din suflet şi au 
încercat să plece, dar marchiza le-a reţinut protestând că, dacă 
ar fi plecat atunci, aceasta însemna că nu veniseră decât pentru 
soţul ei şi nu pentru ea. Acest argument le-a convins pe 
vizitatoare. 

La un moment dat, marchiza a luat-o de mână pe Bianca şi 
i-a spus: 

— Trebuie să-mi vezi casa cu amănunţime şi să-mi spui, 
apoi, dacă se apropie de splendoarea palatelor din Veneţia. 
Mama ne va aştepta aici, căci o goană prin toate sălile ar obosi- 
o. Ne întoarcem curând! 

Cele două femei au ieşit, ca două bune prietene şi bătrâna 
Bonaventura a mulţumit cerului pentru fericirea nesperată care 
dăduse peste ele. 

Marchiza şi Bianca au traversat o mulţime de încăperi, una 
mai bogată decât alta şi s-au oprit într-un salonaş încântător, ale 
cărui ferestre dădeau spre o grădină plină de flori. Stăpâna 


casei a scos dintr-un dulap o casetă plină de bijuterii: diademe, 
coliere, inele, cercei, toate din diamante şi safire. S-a distrat s-o 
împodobească pe Bianca şi aceasta, ca o copilă vanitoasă ce 
era, s-a lăsat în voia mâinilor marchizei. 

— Mă duc să-ţi aduc nişte rochii venețiene, i-a spus 
doamna de Mont Dragone. Aşteaptă-mă aici. 

Bianca a rămas singură, fără nici o bănuială. A mai probat 
câteva bijuterii, privindu-se într-o oglindă imensă. Deodată a 
văzut în oglindă, un bărbat: era tânărul print. Dânsa a tipat, 
speriată şi a vrut să fugă spre uşă, dar Francesco a oprit-o. 
Atunci, Bianca şi-a dat scama de ceea ce se petrecea şi, 
îngenunchind a spus: 

— Seniore, dacă Dumnezeu a voit să mă îndepărtez 
de părinţii mei, care nu mă mai pot apăra, a voit să-mi pierd 
poziţia, averea şi patria, 

dacă nu-mi mai rămâne decât onoarea, o las spre apărare 
în grija altetei voastre. 

— Nu vă temeti, doamnă — a zis Francesco, ridicând-o — n- 
am venit aici cu intenţii laşe, ci atras de situaţia în care vă aflaţi 
Pot să vă ajut? 

Priviţi-mă ca pe un protector şi ca pe un frate şi în 
această dublă calitate cereti-mi orice, căci veţi obţine tot ce 
stă în puterea unui bărbat, a unui print sau a unui rege dea 
oferi. 

Pentru a nu o speria pe Bianca mai mult, el s-a înclinat în 
faţa ei, plin de respect şi a plecat, 

Tânăra fata era încă zăpăcită de această întâlnire când s-a 
înapoiat marchiza. Aceasta a gasit-o palidă şi cuprinsă de un 
tremur, neputând murmura altceva decât: 

— Prinţul! prinţul! 

Marchiza a zâmbit. 

— Ah, prinţul a fost aici? a întrebat. Să nu fi miratâ, el vine 
adeseori pentru a se sfătui cu soţul meu în probleme de stat. 
Intră pe această uşă secretă, pentru a nu fi văzut. Negăsindu-l 
pe Mont Dragone, te-a întâlnit, în schimb, pe tine; cu atât mai 
bine, căci, cunoscându-te, te va putea ajuta mai mult. Bianca s- 
a uitat la marchiză cu o privire trista şi profundă, care părea să 
pătrundă până la cele mai secrete gânduri. Apoi acoperindu-şi 
faţa cu mâinile, a rostit: 

— Vai, doamnă, mă veţi împinge la pierzanie! 


— lau dinainte păcatul asupra mea, a răspuns marchiza 
îmbrăţişând-o şi sârutând-o pe frunte. 

Bianca a tresărit, ca şi când ar fi simţit în jurul ei 
strânsoarea unui şarpe. 

Tânăra s-a întors în casa mizeră din piaţa San Marco şi 
sărăcia cu care, aparent, se obişnuise, i s-a părut deodată greu 
de îndurat. Plecase de la palatul Mont Dragone hotărâtă să-i 
spună totul soţului ei, dar nu i-a spus nimic. Peste opt zile, Piero 
Bonaventura nu mai avea de ce să se teamă, dar nici Bianca nu 
mai avea nimic de pierdut. 

Prinţul a găsit o mie de mijloace pentru a veni în sprijinul 
sarmanei familii. Pe Piero l-a făcut valet, ceea ce nu l-a mirat, 
căci în afară de întâlnirile dintre soţia sa şi prinţ, el cunoştea 
totul despre influenţa lui Mont Dragone asupra lui Francesco. 
Bietul om încă mai credea în binele pe care cineva putea să-l 
facă în mod dezinteresat! 

O mare durere o aştepta pe Bianca. Tânărul mare duce 
avea douăzeci şi trei de ani şi, încă înainte de sosirea ei la 
Florenţa, căsătoria lui cu loana de Austria fusese hotărâtă. Data 
căsătoriei sosise şi prinţul trebuia să se supună legilor politicii. 
De altfel, pe atunci, Cosimo mai trăia şi tot ceea ce el hotărâse 
era implacabil ca destinul. Hotărâse căsătoria fiului său cu loana 
de Austria: căsătoria a avut loc. 

Francesco a consolat-o pe Bianca cum a putut, asigurând-o 
că dacă titlul de mare ducesă va fi al alteia, iubirea lui îi va 
aparţine pentru totdeauna. Bianca era ambițioasă: a simţit 
pentru prima dată că nu se putea mulţumi doar cu iubirea unui 
print, ea, care se multumise cu dragostea unui simplu funcţionar 
de bancă. A trecut însă sub tăcere acest simtâmânt, începând 
să ştie a se preface. 

Francesco şi-a ţinut promisiunea, căci în timp ce Piero era 
reţinut la palat de funcţia lui de valet, prinţul se întâlnea 
aproape noapte de noapte cu Bianca, la palatul Mont Dragone. 
Despre aceste întâlniri ale fiului său a aflat şi Cosimo, care i-a 
scris, la 25 februarie 1569, astfel: 


“Plimbările solitare şi nocturne pe străzile Florenței nu sunt 
bune nici pentru onoare, nici pentru siguranță, mai ales atunci 
când ele devin un obicei. Nu pot spune la ce rezultate proaste 
poate duce o astfel de purtare." 


Francesco şi-a zis, desigur, că tatăl său avea dreptate, căci, 
la câteva săptămâni după căsătoria sa, fără a se mai ascunde, a 
pregătit pentru Bianca un palat încântător, pe Via Maggio. 
Rămânea Bonaventura: problema cu el s-a rezolvat mult mai 
uşor, căci avea şi el o iubită în oraş. Atmosfera de la curte İl 
făcuse pe Piero îngâmfat şi obraznic. Sustinut de tânărul print, 
care îi tot dădea bani, Piero îşi petrecea zilele distrându-se şi 
nopţile depravându-se. S-a îndrăgostit de una din primele 
doamne ale Florenței, al cărei nume ne este necunoscut dar al 
cărei chip poate fi văzut în capela familiei Cavalcanti, 
reprezentând-o pe Maddalena. Rudele doamnei nu găseau 
scandalos ca ea să aibă un amant, dar nu le plăcea un amant de 
condiţie atât de modestă şi astfel s-au opus amorului lui 
Bonaventura. Acesta se obişnuise să nu fie contrazis şi, luându- 
se la hartâ cu un nepot al doamnei, i-a ameninţat că îl va ucide, 
dacă se va mai amesteca în treburi care nu îl priveau. Nepotul, 
care nu dorea să se înfrunte cu un om de condiţie atât de 
vulgară, dar ştiind că era protejatul ducelui Francesco, a făcut o 
plângere la Cosimo. Acesta l-a ascultat, plin de calmul şi răceala 
lui obişnuite şi i-a făcut un semn reclamantului să se retragă. 
Peste opt zile, pe când se întorcea noaptea acasă, Piero 
Bonaventura a fost atacat de nişte oameni înarmaţi. A fost găsit 
mort, dimineaţa, într-o fundătură din apropierea podului Santa 
Trinita, 

Trecuse multă vreme de când iubirea de tinereţe a celor doi 
fugari din Veneţia se stinsese. Bianca s-a consolat repede cu 
moartea fui Piero sau, dacă l-a regretat în adâncul inimii ei, n-a 
lăsat să se vadă nimic. Ea ştia câtă nevoie avea Francesco de un 
chip zâmbitor, după timpul lung şi obositor pe care îl petrecea 
alături de tatăl său, cu problemele conducerii cetăţii. Tânărul 
mare duce nu-şi iubea soţia. Prinţesa loana era foarte frumoasă, 
dar avea un temperament diferit de al soţului ei. Crescută la 
curtea severă a Austriei, cu educaţia pioasă a printeselor 
germane, ea a constatat cu groază moravurile slobode ale 
oraşelor italiene şi nu a putut înţelege bucuriile nebune şi 
plăcerile iară sfârşit care sunt o necesitate vitală pentru inimile 
meridionale. Francesco n-a avut deci, nici un obstacol în a-şi ţine 
făgăduinţa faţă de Bianca. Relaţiile sale cu soţia se limitaseră la 
datorie şi, de fapt, Bianca singură era marea ducesă a Toscanei. 


loana se plângea în permanenţă şi nemulţumirile ei, în loc să-l 
apropie pe soţ, îl îndepărtau mai mult. Ducesa s-a plâns şi lui 
Cosimo, care avusese de reproşat celor doua soţii ale sale mult 
mai multe astfel de păcate. El s-a mulţumit să răspundă nurorii 
sale că nu trebuie să creadă tot ceea ce se spunea şi că, de 
altfel, tinereţea avea drumul ei, dar în mod cert fiul său nu se va 
purta niciodată rău cu ea. Soţia neglijată n-a fost mulţumită, 
fireşte, cu un astfel de răspuns. Ar fi preferat ca soţul ei să se 
poarte rău cu ea, dar s-o iubească. Dorintele de răzbunare s-au 
adunat, treptat, în inima ei. 

loana de Austria a murit după o naştere, lăsându-i soţului ei 
trei fiice şi un fiu. Înainte de a muri, l-a chemat pe Francesco la 
căpătâiul său; ducele a izbucnit în lacrimi şi atunci, privindu-l cu 
ochii strălucind de ultimele flăcări ale iubirii care o devorase, i-a 
spus: 

— Nu mai am nici o scăpare, de altfel, sunt bucuroasă că 
mor îţi las în grijă pe copiii mei şi pe toţi cei care m-au urmat 
plecând de la curtea tatălui meu în ceea ce te priveşte, în 
numele cerului, poartă-te mai creştineşte decât până acum şi nu 
uita niciodată că eu am fost singura ta soţie în fata lui 
Dumnezeu şi a oamenilor şi că te-am iubit din tot sufletul. 

După aceste cuvinte, şi-a  îmbrăţişat şi şi-a 
binecuvântat copiii şi făcând un ultim efort pentru a-şi apropia 
buzele de cele ale soţului ei, a murit cu braţele petrecute în 
jurul gâtului lui. Aceasta s-a petrecut la 10 aprilie 1578. 

Această moarte l-a impresionat mult pe Francesco. Primul 
lui impuls a fost să urmeze ultimele dorinţe ale soţiei sale şi a 
plecat din Florenţa, închizându-se într-unul din palatele pe care 
le deţinea. Dar trecerea de la viaţa lui anterioară la cea nouă a 
fost prea bruscă. Hotărârea lui n-a putut fi de lungă durată. 
Scrisorile Biancăi i-au zdruncinat proiectele de retragere din 
lume, iar prezenţa ei a făcut restul de-ndată ce a revăzut-o, ea 
şi-a reluat influenţa asupra lui. Totuşi, conştiinţa îl chinuia A 
consultat un preot în care avea încredere şi acesta i-a dat 
soluţia ideală pentru a-i linişti scrupulele aceea de a se căsători 
cu Bianca, într-adevăr, în 18 iunie 1579, adică abia după 
cincisprezece luni de la moartea loanei de Austria, Francesco s-a 
căsătorit, în secret, în capela Palatului Pitti, cu aceea pe care 
jurase să n-o mai revadă. Cosimo murise de cinci ani. 


Pentru marele duce această căsătorie a fost un prilej de 
desprindere a poporului de el şi de discordie în familia sa. Cu 
toţii o îndrăgiseră din milă pe tânăra prinţesă germană asupra 
căreia, în mijlocul uneia dm cele mai corupte curţi ale lumii, nici 
o calomnie nu avusese vreun efect. Cu toţii văzuseră cum biata 
floare a nordului pălise şi se frânsese sub un soare prea puternic 
pentru ca şi deasupra mormântului ei curseseră multe lacrimi 
tăcute şi pline de regret. Uitarea şi încălcarea jurământului de 
către Francesco a apărut poporului ca un sacrilegiu. 

Tot pe acea vreme, pentru realizarea ambițiilor sale, 
cardinalul Fernando nu vedea între el şi tron decât un copil 
slăbănog şi debil, care a şi murit în vârstă de patru sau cinci ani. 
Această moarte l-a descurajat, dar a trezit ambițiile Biancăi, 
care ceruse să fie recunoscută public ca mare ducesă, la | 
septembrie 1579 şi care dorea să dea, cu orice preţ, un 
moştenitor coroanei. 

O evreică, ce nu o părăsea aproape niciodată pe Bianca, şi- 
a dat toată osteneala cu descântece, filtre şi blesteme, fără nici 
un rezultat Bianca s-a hotărât să ia gata făcut moştenitorul pe 
care nu-l putea naşte ea. Astfel, la începutul anului 1576, adică 
la treisprezece ani după începutul legăturii ei cu ducele, a 
pretins că prezintă toate simptomele fireşti ale unei sarcini. 

Francesco, în culmea bucuriei, nu s-a îndoit nici o clipă de 
adevărul simptomelor şi a împărtăşit tuturor bucuria sa. 

Vreme de nouă luni, Bianca a jucat comedia, mimând 
indispoziţii aproape permanente, stând în pat săptămâni întregi, 
astfel încât până şi cei mai increduli au fost convinşi. Noaptea 
de 29 august a fost aleasă pentru naştere. 

Din zori, Bianca s-a prefăcut că avea dureri şi Francesco a 
venit imediat lângă ea, nedorind s-o lase singură în chinurile 
facerii. Bianca a mimat suferinţele până spre ora trei dimineaţa, 
oră la care prinţul a fost sfătuit să meargă să se odihnească 
puţin. Se înţelege că abia rămasă singură, Bianca a născut, 
fireşte, un băiat. Francesco a fost anunţat imediat. Copilul a fost 
numit Antonio, Bianca atribuind sfântului cu acest nume 
favoarea pe care o obținuse din ceruri. 

lată cum, mai apoi, s-a dezvăluit această taina: toată 
intriga fusese condusă de o guvernantă din Bologna. Bianca, 
începând s-o bănuiască că ar putea vorbi, i-a dat o sumă mare 
de bani şi a trimis-o acasă. Pe drum, guvernanta a fost atacată, 


rănită, dar fără a fi omorâtă pe loc. Dusă la Bologna ea a mai 
putut spune că ucigaşii nu fuseseră hoţi, ci soldaţi florentini, că 
marea ducesă nu fusese însărcinată niciodată şi că moştenitorul 
tronului era fiul unei amărâte care fusese adusă în ascuns la 
palat şi care primise o mie de ducați. Guvernanta se simtise 
datoare să mărturisească acest adevăr, în momentul în care 
sfârşitul i se apropia. Această declaraţie a ei a fost trimisă la 
Roma, cardinalului Fernando, care şi-a propus s-o folosească în 
favoarea sa. 

Când cardinalul i-a dezvăluit faptele Biancăi lui Francesco, 
acesta n-a vrut să creadă şi de atunci, între cei doi fraţi a 
intervenit o răceală. Ei au schimbat scrisori amare, s-a vorbit 
chiar despre o dezmintire publică pe care cardinalul ar fi trebuit 
s-o facă. Bianca şi-a dat seama că era pierdută, dacă povestea 
avea să devină publică şi s-a hotărât să-i împace pe cei doi fraţi, 
însuşi cardinalul i-a dat acest prilej. 

Fernando era risipitor şi neputând trăi din veniturile sale, 
aşa cum credea că se cuvenea rangului său, îi ceruse de mai 
multe ori bani, în avans, fratelui său. Atâta vreme cât cei doi 
fraţi au fost în relaţii bune, Francesco i-a trimis avansurile fără a 
spune o vorbă. După ce a izbucnit cearta, Fernando l-a refuzat 
cu brutalitate, astfel încât cardinalul se găsea la Roma, foarte 
strâmtorat. Atunci a primit o scrisoare din partea Biancăi, în 
care îi propunea ca ea să fie mediatoarea conflictului, cerându-i 
cardinalului promisiunea că va veni să-i vadă în toamnă. 
Cardinalul, care avea nevoie de bani, a promis orice. Bianca, ce 
n-avea decât să ceară pentru a obţine, i-a trimis cardinalului 
dublul sumei cerute. 

In toamnă, cardinalul a sosit. Marca ducesă şi soţul ei erau 
la vila lor de la Poggio Cajano. Cardinalul s-a dus acolo şi a fost 
primit de frate şi de cumnatâ, ca şi când nici un nor n-ar fi 
umbrit vreodată bunele lor relaţii. Bianca mersese atât de 
departe încât se informase care erau mâncărurile preferate ale 
cardinalului şi a aflat că-i plăcea o anume plăcintă, pe care ştia 
chiar ca s-o facă foarte bine. 

Ora cinci a sosit. Cei trei erau singuri la masă; era o cina de 
familie şi de aceea a fost foarte veselă. Bianca l-a servit pe 
cardinal, cu mâna ei şi acesta mânca plin de încredere şi bună 
dispoziţie. 


Femando avea la deget un inel foarte frumos cu un opal; 
era un dar de la tatăl său, Cosimo. Acest opal, datorită unei 
anumite tratări chimice căreia îi fusese supus, avea proprietatea 
de a se înnegri, ori de câte ori se apropia de ceva otrăvit. Opalul 
rămânea limpede şi strălucitor, cina se desfăşura în continuare, 
cardinalul mânca plin de veselie. 

A sosit şi desertul, plăcinta favorită a cardinalului. Cu toate 
protestele Biancăi, Francesco a spus că ea făcuse plăcinta, 
tocmai pentru că ştia cât de mult îi plăcea cumnatului ei. 
Fernando s-a înclinat în faţa Biancăi, i-a lăudat drăgălăşenia, dar 
s-a declarat dezolat că nu mai putea mânca: nu-i mai era foame. 

Fernando apropiase opalul de plăcintă şi opalul se 
înnegrise. 

— Ei bine, a zis Francesco, dacă nu vrei să guşti din 
plăcinta ta favorită, o voi mânca eu. 

Şi şi-a pus în farfurie un sfert de prăjitură. 

Bianca era prinsă în propria ei capcană: daca îl oprea pe 
soţul ei şi-i mărturisea totul, era pierdută. Dacă îl lăsa să 
mănânce şi murea, era de asemenea pierdută, căci ştia cât de 
mult o ura Fernando. Cu hotărârea de care a dat dovadă 
întotdeauna, şi-a servit şi ea o bucată pe care a mâncat-o. 

În ziua următoare, Bianca şi Francesco muriseră. 

Cardinalul Fernando a anunţat la Florenţa că fratele şi 
cumnata sa pieriseră din cauza unui aer vătămător care bântuia 
prin zonă, şi-a azvârlit cât colo pălăria de cardinal şi s-a urcat pe 
tron. 

Francesco a fost un biet prinţ fără minte şi fără curaj. 
Moştenise de la tatăl său dragostea pentru chimie şi timpul pe 
care nu-l petrecea în plăceri, îl petrecea în laborator. Acolo 
discuta cu miniştrii săi problemele statului, în timp ce inventa 
câte un procedeu de topire a unor cristale sau de fabricare a 
unui porțelan aproape la fel de frumos ca şi cel chinezesc sau 
japonez. Mai inventase şi bombe, precum şi modul de a le face 
să explodeze la timpul dorit. El a transmis acest secret lui Filip al 
II-lea şi lui don Juan de Austria, care s-au temut, însă, să se 
folosească de el. Tot Francesco a introdus în Florenţa arta 
incrustatiilor în pietre dure şi a confecţionat mese pe care le-a 
oferit prietenilor săi. Se pricepea să monteze bijuterii, (în stilul 
lui Benvenuto Cellini de la care luase lecţii în tinereţe) imitând 
pietrele veritabile şi înlocuindu-le cu unele false. La fel ca şi tatăl 


său, datorită unor cunoştinţe temeinice de botanică, ştia să 
pregătească balsamuri, esențe, uleiuri, otrăvuri şi antidoturi de 
otrăvuri. 

In ceea ce priveşte artele, Francesco aparţinea unei epoci 
în care orice prinţ era dator să fie un bun cunoscător. Până la 
vârsta de douăzeci şi trei de ani făcuse chiar progrese rapide în 
arta desenului. Fra Ignacio Dante îi dăduse noţiuni de 
cosmografie; Piero Vettori îl învățase greaca şi latina, îndeajuns 
de bine spre a le vorbi curent; în fine, Giovanni din Bologna, 
după ce îi dăduse lecţii serioase de desen, devenise arhitectul 
său favorit şi proiectase pentru el palatul şi grădinile de la 
Pratolino. O statuie uriaşă, care mai poate fi văzută şi azi acolo, 
este o mostră a decadentei gustului epocii: când apar coloşii, 
arta pleacă. Colosul din Rhodos, colosul lui Nero şi colosul de la 
Pratolino aparţin celor trei epoci ale decadentei artei: greacă, 
romană şi toscană. 

Francesco a continuat lucrările la galeria Uffizzi începută de 
tatăl său şi i-a adăugat, după desenele lui Buontalenti, acea 
frumoasă sală a tribunei, pe care Venus a familiei de'Medici, 
Venus a lui Tizian şi portretul Fornarinei au schimbat-o într-un 
adevărat sanctuar. 

Daca Francesco ar fi murit singur, poate ar fi fost regretat 
de florentinii care şi-ar fi adus aminte de faptele bune din 
tinereţea sa; dar a murit în acelaşi timp cu Bianca şi datorită 
acestui fapt moartea lui a fost o adevărată sărbătoare. 

Cât despre Antonio, nici n-a mai fost vorba despre el ca 
moştenitor al coroanei: bietul copil, care nu ceruse să fie ceea 
ce fusese făcut, a tras ponoasele ambitiei mamei sale. | s-a 
propus să-şi păstreze rangul, în schimb să renunţe la orice 
pretenţie la tron şi să intre în ordinul Crucii de Malta”. A murit în 
vârstă de douăzeci şi unu de ani, ca urmare a unei vieţi 
destrăbălate. 

Am omis să spunem că marele duce Francesco a fost şi 
tatăl faimoasei Maria de'Medici, care a devenit soţia lui Henric al 
IV-lea şi mama lui Ludovic al XIII-lea, bunica pe linie maternă, 
deci, a familiei Orleans. 


3% Crucea de Malta — ordin fondat în 1070, Ja lerusalim şi care se 
ocupa, iniţial, de opere cantabile. 


Domnia lui Fernando a fost liniştită. Florentinii deveneau tot 
mai ascultători şi resturile opoziţiei republicane, greu lovite de 
Cosimo, agonizante în vremea lui Francesco, s-au stins sub 
Fernando. Singurele lui expediţii războinice au fost luarea 
castelului If, incendierea câtorva vase ale corsarilor în portul 
Alger şi asediul Ciprului, în îndelungata lui domnie, de douăzeci 
şi unu de ani, a avut tot timpul să se ocupe de agricultură, 
comerţ şi artă. 

În privinţa agriculturii, el a fost primul care a început 
lucrările de asanare a zonei mlăştinoase Maremma. După o 
foamete şi o epidemie, el a atacat frontal acest duşman vechi al 
Toscanei, care, în fiecare vară, îşi trimitea miasmele ucigătoare 
prin ţară. Sumele uriaşe adunate de predecesorii săi au fost 
puse în joc pentru această lucrare măreaţă, la care au fost 
chemaţi să colaboreze mulţi cetăţeni. S-au publicat noi legi 
agrare şi noile pământuri din regiune au fost date acelora care 
trudiseră să le scoată de sub apă. In timp ce asana Maremma, 
Fernando iriga teritoriile din Fucecchio şi Pistoia, devia gura de 
vărsare a fluviului Arno şi ridica acele apeducte admirate şi azi, 
care, cu apa lor proaspătă, au adus salubritatea în Pisa. 

In ceea ce priveşte comerţul, Fernando s-a ocupat mai ales 
de Livorno; acest oraş, pe care familia de'Medici îl considerase 
mereu de mare importanţă, fusese protejat şi mărit succesiv de 
Clement al VIl-lea, ducele Alessandro şi marele duce Cosimo. 
Acesta din urmă a plănuit lucrări demne de vechii romani pentru 
adâncirea portului dar, din păcate, moartea l-a surprins chiar pe 
când abia începuse construcţiile. Lipsa de orizont, lenea şi 
zgârcenia lui Francesco au făcut ca portul să rămână în starea în 
care îl lăsase Cosimo. Fernando a reluat opera tatălui său şi a 
hotărât să facă din Livorno nu numai un bastion de război, ci şi o 
piaţa de desfacere care avea să-şi aibă antrepozitele la Pisa. 
Toate lucrările au fost conduse cu o stăruinţă admirabilă şi, încă 
din vremea lui Fernando, Livorno a început să fie o cetate 
comercială, iar azi a devenit una din reginele Mediteranei. 

In domeniul artelor, Fernando a fost succesorul demn al 
tatălui său: savant şi om de litere el însuşi, a protejat ştiinţele şi 
literatura nu numai cu banii săi, dar şi cu priceperea sa (modul 
cel mai sigur pentru a duce la înflorirea lor). La Roma, pe 
vremea în care era doar cardinal, înființase propria sa tipografie 
de limbi orientale şi îl trimisese pe Battista Vacchetti în Egipt, în 


Etiopia şi în Persia, pentru a căuta manuscrisele preţioase ale 
Orientului — piese ce constituie şi astăzi în biblioteca de'Medici 
una din cele mai faimoase colecţii din lume. Ostilio Ricci, care a 
fost primul profesor de matematică al celebrului Galilei, a 
obţinut pentru marele său discipol catedra de la Pisa, pe care a 
făcut-o vestită între 1589 şi 1592. În urma invidiei colegilor şi a 
neînțelegerilor cu Giovanni de'Medici, Galilei a fost nevoit să se 
exileze la Padova, unde a fost recomandat de marele duce. A 
fost rechemat în Toscana, în anul 1608. Primele muzee de 
botanică şi ştiinţe ale naturii datează din această perioadă. 
Muzeul din Pisa, de care s-a ocupat personal Fernando, a 
devenit un model pentru toate celelalte. 

Muzica, mai ales cea dramatică, a datorat mult şi ea lui 
Fernando. Pasionat, ca toţi cei din familia de'Medici, de 
reprezentațiile teatrale pe care Magnificul le introdusese în 
Toscana sub şi care, pe vremea lui Cosimo (şi datorită lui 
Machiavelli), s-au ridicat la rangul de comedii sau de drame, 
Fernando a cerut arhitecţilor Giovanni din Bologna şi Buontalenti 
să-i ridice un teatru cu o scenă în care s-au folosit toate 
secretele mecanicii. Marele duce şi-a amintit de tragediile 
antice, cu acele coruri care reprezentau poporul şi cântau o 
melodie continuă, acompaniind dialogul sau monologul. A vrut 
să se facă astfel de spectacole şi în teatrul său şi aşa s-a ajuns 
la naşterea operei, cu un recitativ, arii, duo-uri şi coruri. Prima 
încercare de montare a unei lucrări de acest gen a avut loc în 
1594. A fost Daphne, operă pastorală de Ottavio Rinuccini. 
Următoarea operă a fost Euridice, a aceluiaşi autor şi s-a 
interpretat cu prilejul căsătoriei reginei Maria de'Medici. Acest 
spectacol a stârnit un astfel de entuziasm şi curiozitate încât a 
fost tipărită partitura, cu o prefaţă de Jacopo Peri, cu povestea 
poemului şi chiar povestea fiecărui actor. Reprezentatia a avut 
un asemenea răsunet încât toţi suveranii au dorit să aibă 
muzicieni ca ai Toscanei. Şi întrucât Fernando întreținea 
aproape trei sute de muzicieni, a trimis câţiva din ei, la cererile 
lui Henric al IV-lea şi Filip al Ill-lea, la curţile Franţei şi ale 
Spaniei. 

Fernando a făcut tot ce a putut pentru a opri arta picturii şi 
a sculpturii de a cobori panta decadentei. La îndemnul lui, 
Buontalenti a deschis şcoli, s-au restaurat biserici, s-au 
cumpărat din Orient cele mai frumoase marmure şi pietre 


preţioase, s-a ridicat statuia în bronz a lui Cosimo |. Când 
această statuie a fost expusă privirilor publicului, în piaţa din 
faţa lui Palazzo Vecchio ea a suscitat un astfel de entuziasm 
încât Henric al IV-lea, invidios, şi-a dorit una de acelaşi artist, pe 
care s-o instaleze pe Pont Neuf” care abia se construise. 

Fernando a schimbat destinaţia galeriei Uffizzi, fondând un 
muzeu şi transportând acolo tot ceea ce adunase în timpul cât 
fusese cardinal la Roma. 

La fel ca tatăl şi fratele său, nici Femando nu a trăit până la 
adânci bâtrâneti. Tatăl lui a murit în plină putere şi temut, 
fratele a murit disprețuit, dar pe Fernando l-au regretat cu toţii, 
căci dărnicia, bunătatea, simţul dreptăţii făcuseră din el un prinţ 
iubit şi respectat. De-a lungul întregii sale domnii nu a avut de 
ce să se teamă pentru viaţa sau puterea sa. Cosimo al Il-lea, cel 
mai mare din cei nouă copii pe care i-a avut de la Christine din 
casa de Lorena, i-a succedat. 

Cosimo al II-lea a moştenit de la tatăl său cele trei virtuţi 
care, întrunite de un suveran, fac din el fericirea poporului: 
generozitatea, justiţia şi clementa. Este adevărat că aceste 
însuşiri au fost, la el, mai mult rezultatul unei firi foarte bune 
decât al unei idei înalte. Cosimo al II-lea a avut o mare admiraţie 
pentru tatăl său şi l-a imitat în toate. A făcut tot ce a putut dar, 
ca orice imitator ce călca pe urmele altcuiva, nu a ajuns atât de 
sus, pe cât ar fi dorit. 

Domnia lui Cosimo al Il-lea a fost, ca şi aceea a tatălui său, 
o perioadă de fericire şi de linişte pentru popor, deşi era evident 
că noua ramură a familiei de'Medici dăduse maximul din 
vigoarea sa pentru a-l zămisli pe Cosimo | şi că de acum slăbea 
treptat. 

Timp de opt ani, cât a stat pe tron Cosimo al II-lea, totul a 
fost o copie palida a domniei de douăzeci şi unu de ani a tatălui 
său. A continuat lucrările de la Livomo, a încurajat ştiinţele şi 
artele, a asanat mlaştinile din regiunea Maremma, le-a trimis lui 
Henric al IV-lea şi lui Filip al Ill-lea statuile comandate lui 
Giovanni din Bologna. L-a trimis pe Constanzo dei Sevi, pictor, 
inginer şi arhitect, în îndepărtata Persie, la cererea regelui de 
acolo. Asemenea bunicului Cosimo | şi tatălui său, Fernando, 
Cosimo al II-lea a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a sprijini 


31 Pont Neuf — unul din podurile peste Sena, în Paris. 


artele. El însuşi desena cu îndemânare, dar aprecia în mod 
deosebit pictura, sculptura şi arhitectura. De câte ori trecea prin 
faţa unor monumente sau statui aparte, cerea ca trăsura să 
încetinească, pentru a le putea admira mai bine. Piero Tăcea, 
elev al lui Giovanni din Bologna, era la mare preţ la curte, 
asemenea şi arhitectul Giulio Parigi. Simpatia lui cea mare o 
revărsa asupra pictorilor şi i-a adăpostit la curte pe Cigoli, 
Domenico Passignani, Allori, Rosselli ale căror opere au fost 
expuse la Uffizzi. l-a încurajat, de asemenea, pe gravorul 
Jacques Callot, pe Gaspar Mola, specialist în a bate monezi, pe 
Antelli, renumit pentru minunatele sale incrustatii în pietre dure. 

Deviza lui Cosimo al lIl-lea a fost o cunună de lauri cu 
cuvintele: Non juvat ex facili?. 

Cu toate strădaniile sale, tot ce s-a realizat în artă sub 
domnia sa, au fost opere ale unor artişti de rang secund. 
Singura descoperire mai importantă din vremea sa a fost cea 
făcută de către Galilei a sateliților lui Jupiter, cărora savantul, în 
chip de recunoştinţă faţă de rechemarea sa în Toscana, le-a dat 
numele de "stelele familiei de'Medici". 

Deja suferind de boala ereditară a Medicilor, ce avea să-i 
aducă sfârşitul, Cosimo al Il-lea a cerut să pună prima piatră la 
aripa nouă pe care o ridica la palatul Pitti. | s-a adus piatra în 
camera sa, a fost binecuvântată în prezenţa sa, apoi bolnavul a 
acoperit-o cu mortar, folosind o mistrie de argint. Piatra a fost 
pusă la temelia clădirii, împreună cu o casetă plină de medalii şi 
monezi cu efigia muribundului. Abia s-a ridicat zidul de deasupra 
lor şi bunul Cosimo al Il-lea a murit, la treizeci şi doi de ani, 
mult regretat de toţi. 

Cosimo al II-lea a lăsat în urma sa cinci fii şi două fiice. Cel 
mai mare i-a succedat sub numele de Fernando al II-lea, dar 
cum nu avea decât unsprezece ani, i s-au dat ca regente bunica, 
marea ducesă Christine de Lorraine şi mama, arhiducesa Maria- 
Magdalena de Austria. Din Casa de'Medici mai erau cardinalul 
Carlo, prinţul Lorenzo, prinţesa Claudia şi prinţesa Maddalena, 
fraţi şi surori ai lui Cosimo |, cât şi don Juan, fiul său şi don 
Antonio, presupusul fiu al lui Francesco şi al Biancăi, care a 
murit tânăr. 


3 Desfătarea nu e la îndemână (latină). 


Prima grijă a lui Fernando al II-lea, după ce a împlinit 
optsprezece ani şi a ieşit astfel de sub tutelă, a fost să meargă 
la Roma si, ca un bun prinţ creştin, să-l recunoască pe Urban al 
VIII-lea“ ca şef al bisericii catolice. S-a dus şi în Germania, spre 
a cere binecuvântarea unchiului dinspre mamă, Ferdinand al Il- 
lea. S-a întors atunci, spre a-şi guverna ţinutul. 

Nu era greu să-i conduci pe toscani, la acea vreme: cetatea 
turbulentă a lui Farinata degli Uberti şi a lui Rinaldo di Albizzi“ 
dispăruse la fel ca acele oraşe acoperite de cenuşă deasupra 
cărora se clădesc altele, fără ca din adâncuri să se mai audă 
vreun oftat. 

Incepând cu Fernando |, Toscana n-a avut, propriu-zis, o 
istorie. 

Lunga domnie a marelui duce Fernando al II-lea a trecut cu 
strădania de a menţine pacea în propriile state, dar şi în cele 
vecine. A fost un scut între conflictele diferiților prinți, s-a luptat 
să păstreze statele ducelui de Parma, a protejat republica de la 
Lucea împotriva atentatelor lui Urban al VIll-lea şi ale nepoților 
săi, a încercat să-l reconcilieze pe ducele Farnese cu papa, în 
fine, a fost mediator între Alessandro al VIl-lea şi Ludovic al XIV- 
lea, Astfel, dacă uneori s-a pregătit de război, aceasta a fost 
doar fiindcă dorea pacea şi în acest scop a înviorat marina, şi-a 
antrenat trupele şi a terminat fortificațiile de la Livorno şi Porto 
Ferraio. 

Tot restul timpului l-a dedicat ştiinţelor, literelor şi artelor. 
Galileo este maestrul său, Carlo Daţi este oracolul său, Giovanni 
de San Giovanni şi Piero di Cortone sunt favoriţii săi, emulul sau 
este cardinalul Leopold. Cheamă de pretutindeni savanţi, 
oameni de litere şi pictori. Şi nu este vina celor doi fraţi care 
domnesc împreună, s-ar putea zice, dacă ltalia începe să se 
epuizeze fiind îmbătrânită şi dacă celelalte state răspund prea 
puţin chemărilor, fiind încă prea tinere. 

lată ceea ce au făcut pentru ştiinţe Femando şi Leopold: 

Au întemeiat Academia del Cimento, l-au îmbogăţit pe 
Evangelista Torricelli, succesorul lui Galilei şi i-au dat un lanţ de 
aur cu o medalie pe care au gravat: Virtutis Praemia”, l-au 
ajutat să-şi tipărească opera pe Gianalonso Borelli; l-au făcut pe 


3 Urban al VIll-lea — florentin, din familia Barbenm. 
3 Reprezentanţi ai unor familii duşmane ale Casei de'Medici. 
3 Cel mai merituos (latină). 


Francesco Redi medicul lor personal; au acordat stipendii multor 
oameni de ştiinţă, pentru ca aceştia să-şi poată realiza 
cercetările şi studiile fără a avea grija traiului cotidian, în fine, 
au înfiinţat congrese ale savanților la Pisa şi la Siena, astfel încât 
Toscana, neputând juca decât un rol secundar în politica 
europeană, să devină, în schimb, capitala ştiinţifică a lumii. 

lată câteva exemple din ceea ce au făcut pentru litere: 

l-au admis printre apropiaţi pe Gabriello Chiabrera, 
Benedetto Fioretti, autorul lucrării Progin-nasmi poetici, 
Alessandro Adimari, autorul parafrazării Odelor lui Pindar, 
Girolamo Bar-tolomei, autorul poemului Atnerica, Francesco 
Rovai, autorul unui volum de Canzoni, Lorenzo Lippi, autorul 
volumului Malmantile. În fine, pe Antonio Relatesti, Giaccomo 
Gaddi, Lorenzo Panciatichi, Leopold i-a făcut şambelanii sai. Pe 
Lorenzo Franceschi şi pe Carlo Strozzi, Fernando i-a făcut 
senatori şi alcătuiau societatea obişnuită a celor doi prinți, căci îi 
chemau adeseori la masă pentru ca "să-şi hrănească atât trupul 
cât şi spiritul", după cum spuneau ei. Aceasta l-a făcut pe 
Lodovico Rucellai să zică în discursul funebru ţinut la moartea lui 
Fernando: "A fost ceva cu adevărat minunat să vezi cercul 
poeţilor, care, la masa lui, îl înconjura ca o coroană splendidă. Şi 
nu era mai puţin minunat să-l vezi printre aceşti oameni de 
geniu, strălucind prin memorie, limpezime a spiritului şi 
promptitudine a judecății, ridicându-se, în toiul discuţiilor înalte, 
la nivelul sublimului, urmărind calculele cele mai abstracte, 
luminând cu razele puternice ale experienţei adâncul sufletului 
pierdut sau întunecat de atâtea păreri false sau îndoieli." 

lată ce au făcut fraţii pentru arte: 

Au ridicat statuia ecvestră a marelui duce Fernando |, 
începută de Giovanni din Bologna şi terminată de elevul său, 
Piero Tăcea. Tot acestuia i s-a comandat o statuie a lui Filip al 
IV-lea, rege al Spaniei, pe care au trimis-o ca dar acestui prinţ. 
Le-au cerut lucrări lui Curradi, Rosselli, Balassi, pentru galeria 
Uffizzi, au comandat frescele de la parterul palatului Pitti. Au 
cumpărat din multe oraşe, peste două sute de autoportrete ale 
unor pictori şi au început, astfel, o colecţie originală, pe care 
Florenţa e singura din lume ce o are. În fine, au cumpărat la 
Bologna, Roma, Veneţia, câte statui antice au putut găsi, cât şi 
tablouri moderne, printre care capodopera ce se află în sala 
Tribunei: Venus a lui Tizian. 


Si, întrucât aproape că domniseră împreună, amândoi au 
murit aproape în acelaşi timp şi cam la aceeaşi vârstă: marele 
duce Fernando în 1670, la şaizeci de ani şi cardinalul Leopold în 
1675, la cincizeci şi opt de ani. 

Cosimo al Ill-lea i-a succedat lui Fernando al Il-lea: era 
vremea domniilor lungi. A sa a durat cincizeci şi trei de ani, 
adică aproape tot atât cât aceea a lui Ludovic al XIV-lea, Regele 
Soare. Aceasta este marea epocă a decăderii familiei de'Medici; 
arborele viguros al lui Cosimo, care dăduse unsprezece urmaşi, 
se usucă, din lipsă de sevă. 

Incepând cu domnia lui Cosimo al Ill-lea, se pare că 
Dumnezeu a hotărât stingerea rasei de'Medici. Nu mai există 
ameninţarea mâniei populare, ci doar aceea a furtunilor interne 
şi personale, care o zguduie şi o dezrădăcinează. O fatalitate 
pare să-i lovească, unul după altul: bărbaţii sunt neputincioşi şi 
femeile sterpe. 

Cosimo al lIll-lea s-a căsătorit cu Margareta-Luiza de 
Orleans. El fusese crescut de mama sa, Vittoria della Rovera, 
care era atât de neliniştită, bănuitoare şi superstitioasâ, pe cât 
era Fernando al Il-lea de afabil, cinstit şi direct. Cosimo al III-lea 
a avut toate defectele mamei şi prea puţin din calităţile tatălui. 
Din indolenta sa binecunoscută, Fernando, care nici nu mai trăia 
cu Margareta-Luiza, i-a lăsat acesteia în întregime grija fiului lor. 
Viitorul mare duce a fost crescut în singurătate şi contemplatie 
şi (datorită lui Volumnio Bandinelli din Siena, preceptorul său) a 
primit mai degrabă o educaţie de teolog decât de prinţ. 

Când se logodise, Margareta-Luiza de Orleans era o tânără 
veselă şi frumoasă, de vreo paisprezece-cincisprezece ani, din 
familia Burbonilor, împrospătată de Hernie al IV-lea, a cărui 
nepoată era. Crescuse în mijlocul agitatiilor a două războaie 
civile şi tot ceea ce înconjurase leagănul ei, nobilime şi popor, a 
fost stăpânit de puterea tinerească tipică statelor în ascensiune. 
Această căsătorie a fost dorită de marele duce Fernando, iar 
Gaston, tatăl logodnicei, a fost de acord, cu mare bucurie. După 
cum spunea el, făcea deja parte din Casa de'Medici, întrucât 
suferea şi el de gută“. 


3 guta — boală ereditară (de la Cosimo Părintele Patriei) a celor două 
ramuri ale familiei de'Medici. Poate că n-a fost nici un membru al ei 
care, depăşind vârsta de patruzeci de ani, să nu fi suferit de gută. 


Domnişoara de Montpensier a venit cu sora ei până la 
Marsilia. Acolo aceasta era aşteptată de prinţul Matteo, cu 
galere toscane, si, după primirea cadourilor de logodnă şi după 
sărbătorile de adio, tânăra s-a suit pe vasul principal iar peste 
trei zile de navigare liniştită, a debarcat la Livorno unde a 
întâmpinat-o, sub arcuri de triumf ridicate tot la o sută de paşi 
distanţă, ducesa de Parma cu un cortegiu numeros. Tânăra 
prinţesă şi-a căutat zadarnic logodnicul în mulţime Cosimo 
fusese nevoit să rămână la Florenţa, tocmai fund bolnav de 
pojar. 

Margareta-Luiza de Orleans a continuat singură drumul 
spre Pisa şi a intrat în acest oraş în mijlocul florilor şi al focurilor 
de artificii. Apoi, în fine, s-a întâlnit cu marea ducesă şi cu 
tânărul prinţ, care veneau spre ea urmaţi de marele duce şi de 
cardinalii Leopold şi Giancarlo întâlnirea a fost o adevărată 
reuniune de familie, plină de amintiri din trecut, de bucurii 
pentru prezent şi de speranţe pentru viitor Căsătoria, care avea 
să se destrame într-un fel straniu, s-a celebrat sub cele mai 
fericite auspicii. 

Dar nu se scurseseră nici două luni şi prinţesa începuse să 
manifeste o ciudată răceală fată de tânărul ei soţ Aceasta se 
datora faptului că, la curtea Franţei, ea se îndrăgostise de 
Charles de Lorrame, care era un prinţ frumos şi nobil, dar cu 
totul lipsit de avere Cei doi tineri mărturisiseră dragostea lor 
ducesei de Orleans, dar aceasta era un reazim cu mult prea 
şubred fată de slăbiciunea soţului ei, Gaston şi fată de hotărârea 
lui Ludovic al XIV-lea Odată stabilită căsătoria, era obligatoriu să 
aibă loc Cosimo a trebuit să îndure necazul tuturor iluziilor de 
fericire pe care le pierduse soţia sa. 

Masca de veselie pe care orgoliul o aşezase pe chipul 
logodnicei a căzut repede si, foarte curând, ea a început să-i 
urască pe italieni şi întreaga Italie, râzând de obiceiuri, 
dispretuind stilul de viaţă, neluând în seamă convenientele Nu 
avea prieteni decât printre cei care veniseră cu ea din Franţa şi 
care îi vorbeau în limba sa maternă De altfel, Cosimo nu era cel 
mai potrivit pentru a-si aduce soţia la sentimente mai bune 
Ascet, dispretuitor, trufaş, nu cunoştea acele cuvinte dulci care 
sting ura şi fac ca dragostea să-i ia locul. 

Aşa fund situaţia, prinţul Charles de Lorraine a sosit la 
Florenţa. Aceasta se întâmpla prin februarie 1662 Dezgustul 


tinerei ducese fată de soţ a sporit în prezenta celui pe care îl 
iubea cu-adevărat — dar cum nimeni nu cunoştea această 
iubire, nici măcar Cosimo, nimeni n-a avut nici o bănuială Mai 
mult, spre sfârşitul anului, ducesa a declarat că era însărcinată 
şi o mare veselie a urmat tristetii mohorâte de la curtea 
toscană, tristeţe care se instaurase odată cu venirea Margaretei- 
Luiza de Orleans. Antipatia faţă de soţ era tot mai accentuată şi, 
la plângerile fiului său, Fernando a răspuns că faptul se datora, 
desigur, stării în care era. Şi deşi relaţiile s-au înrăutățit după 
plecarea lui Charles de Lorraine, Cosimo a avut răbdare, în 9 
august 1663 prinţesa a dat naştere, în cele mai bune condiţii, 
unui fiu care s-a numit Fernando, după bunicul său. 

După cum se poate bănui, bucuria a fost mare, dar repede 
stinsă de disensiunile dintre cei doi soţi. Până la urmă, marele 
duce a atribuit toate certurile influenţei İnsotitoarelor din Franţa 
pe care prinţesa Margareta-Luiza le adusese cu ea şi le-a trimis 
pe toate înapoi, încărcate de cadouri, pentru a le domoli 
supărarea. Acest fapt a înfuriat-o peste măsură pe prinţesă şi 
durerea ei s-a transformat în deznădejde. Ruptura dintre soţi a 
devenit evidentă şi publică. Pentru a-şi însenina fiul, Fernando |- 
a sfătuit să facă o călătorie în Lombardia şi i-a scris lui Ludovic 
al XIV-lea. 

De aproape, ca şi de departe, Ludovic al XIV-lea avea 
obiceiul să fie ascultat. El a ordonat soţiei rebele să se supună 
şi, în aparenţă, ea a ascultat porunca. Spre sfârşitul anului 1666, 
şi-a anunţat în mod oficial o nouă sarcină, în acelaşi timp s-a 
vorbit despre o legătură cu un francez din clasa de jos şi s-a 
răspândit zvonul că prinţesa dorea să fugă cu el. İn urma acestui 
zvon, ea a fost supravegheată îndeaproape şi a fost surprins, la 
scurtă vreme, un plan de evadare. Deghizată in tigancâ, 
prinţesa trebuia să fugă în mijlocul unei şatre. 

Un astfel de plan l-a uimit pe marele duce, mai ales fiindcă 
prinţesa era însărcinată de vreo patru luni. Paza în jurul ei a 
devenit şi mai severă şi atunci o dorinţă ciudată pentru o mamă 
a pus stăpânire pe ea: a vrut să avorteze, întâi, a început să 
călărească cei mai nărăvaşi cai şi, când acest lucru i s-a interzis, 
a mers pe jos, prin câmpuri de curând arate, mai mult de şapte 
leghe” pe zi. Când toate mijloacele de a scăpa de sarcină au 


7 o leghe — unitate de măsură variind între 4 şi 5,5 km. 


fost epuizate, ura ei s-a întors spre ea însăşi şi n-a mai vrut să 
mănânce. A fost nevoie de prudenta şi de blândetea marelui 
duce Fernando pentru ca ea să ajungă la termenul sarcinii şi să 
o aducă pe lume pe prinţesa Ana-Maria Luiza. 

Apoi, marele duce a folosit o metodă care deja îi reuşise: o 
nouă călătorie şi o nouă scrisoare către Regele Soare. Prin 
urmare, în luna octombrie, când s-a asigurat că repulsia soţiei 
faţă de el era aceeaşi, a plecat incognito în Germania şi Olanda. 
A vizitat Innsbruck, a coborât pe Rin, i-a uimit pe savanții 
olandezi şi germani cu limba latină perfectă pe care o vorbea, a 
întâlnit-o la Hamburg pe regina Cristina a Suediei şi a revenit în 
Toscana, unde toţi, cu excepţia marii ducese, soţia sa, l-au 
primit bine. A plecat din nou, în Spania şi Portugalia, Anglia şi 
Franţa. A petrecut un an departe de Florenţa şi nu s-a întors 
decât chemat urgent pentru că tatăl său intrase în agonie şi 
urma să se urce pe tron, în locul său. De data aceasta, 
depărtarea şi poruncile lui Ludovic al XIV-lea şi-au produs 
efectul şi între soţi a avut loc o tandră întâlnire. La 24 mai 1671, 
aniversarea zilei în care Cosimo al Ill-lea se urcase pe tron, 
prinţesa a născut un al doilea fiu, care a primit numele de 
Giovanni Gaston, după bunicul din partea mamei. 

Dar disensiunile s-au reluat. Cosimo, având doi fii şi fără 
teama că rasa i se va stinge, lipsit de speranţa ca marea ducesa 
să revină la sentimente mai bune faţă de el, plictisit de ea (după 
cum şi ea se plictisise de mult de el!), i-a permis să se 
reîntoarcă în Franţa, cu condiţia de a se retrage la o mănăstire 
aleasă de dânsul, dar cu care ducesa a fost imediat de acord: 
aceea din Montmartre, unde stareță era Madeleine de Guise. La 
14 iunie 1676, marea ducesă a părăsit pentru totdeauna 
Toscana şi, abia sosită în Franţa, a declarat că soţul a gonit-o şi 
că nu se consideră obligată să-şi ţină promisiunea de a intra la 
mănăstire. Din toată această poveste, cel mai rău a ieşit 
Cosimo, disprețuit pentru slăbiciunea şi orgoliul său. 

Cu începere din acest moment, totul se întoarce, parcă, 
împotriva lui Cosimo, într-un fel fatal. Este evident că un 
blestem apasă asupra casei de'Medici şi că aceasta va fi învinsă. 
Abia ieşit din adolescenţă, fiul lui, Femando, este căsătorit cu 
Violanta de Bavaria, prinţesă  virtuoasă, dar stearpd. 
Imposibilitatea de a avea urmaşi a fost pretextul pentru ca 


Femando să se dedice unei vieţi destrăbălate, căreia îi cade 
repede pradă. 

Cunoscută fiind sterilitatea Violantei, Cosimo s-a grăbit să-l 
logodească pe cel de al doilea fiu cu prinţesa Ana-Maria de 
Saxa-Lauenburg. Tânărul pleacă spre Diisseldorf, unde trebuia 
să aibă loc căsătoria şi acolo, spre marea sa deziluzie, în locul 
unei femei suave, gratioase şi elegante, ca aceea pe care ovisa, 
găseşte un fel de amazoană, cu voce şi purtări aspre, obişnuită 
să trăiască în pădurile pragheze şi în pustietâtile Boemici, 
neavând alte plăceri decât călăria şi vânătoarea. Ea îşi petrecea 
cea mai mare parte a timpului prin grajduri, vorbind cu 
animalele. N-are nici o importanţă, Giovanni Gaston este bun, 
gusturile lui nu au însemnătate, dacă este vorba de interesele 
tării. Se sacrifică şi o ia în căsătorie pe noua Antiope”. Dar 
aceasta, luând blândeţea lui drept slăbiciune şi curtoazia lui 
drept umilinţă — îl priveşte ca fiind mult sub nivelul ei şi îl 
dispreţuieşte. Mândra prinţesă bavareză refuză să se supună şi 
căsătoria devine un prilej de discuţii şi dezbinări. Revoltat că, 
din dorinţa de ascultare, ajunsese un sclav al nevestei sale, 
tânărul s-a azvârlit într-o viaţa desfrânatâ, pierzându-şi averea 
şi sănătatea. În scurtă vreme, Cosimo va fi încunoştinţat de 
doctori că starea în care se afla Giovanni Gaston îl împiedica să 
mai dea, vreodată, un moştenitor coroanei. 

Atunci, nefericitul Cosimo şi-a întors privirile spre fratele 
său, cardinalul Francesco Maria, care nu avea decât patruzeci şi 
opt de ani şi care se afla, deci, în puterea vârstei: acesta va face 
ca ramura familiei de'Medici să reînverzească. Francesco Maria 
renunţă la onorurile ecleziastice, consimte să se căsătorească şi, 
foarte curând, a fost celebrată logodna sa cu prinţesa Eleonora 
de Gonzaga. Bucuria reapare o clipă în familie, dar aceasta era 
de mult condamnată. Refuzul vreunei intimităţi conjugale, impus 
de prinţesă în primele zile de după căsătorie, considerat la 
început ca o dovadă a pudorii, s-a prelungit dincolo de 
termenele admisibile. Francesco Maria şi-a dat seama că soţia 
sa era hotărâtă să împlinească doar obligaţiile exterioare ale 
căsătoriei. El a folosit autoritatea paternă, a recurs la ajutorul 
preoţilor, s-a rugat, a ameninţat — totul a fost inutil. Şi în timp 
ce Fernando deplânge sterilitatea prin natură a soţiei sale, 


8 Antiope — regina amazoanelor, în mitologia greacă. 


Francesco Maria îi scrie fratelui său spre a-i anunţa sterilitatea 
voită a soţiei lui. Cosimo şi-a plecat capul cărunt, a recunoscut 
voinţa lui Dumnezeu care porunceşte ca şi cele mai măreţe 
lucruri omeneşti să aibă un sfârşit şi a încercat să redea 
Florenței vechea ei libertate. A găsit sprijin din partea Olandei şi 
a Angliei, dar piedici mai ales în Toscana. Fiul ereditar al lui 
Cosimo se sfârşeşte, urmat de Francesco Maria. Apoi Cosimo 
însuşi moare, la 21 octombrie 1723, după ce asistase la 
funerariile propriei sale rase. 

Tot ce se clătinase sub domnia lui Fernando al II-lea, s-a 
prăbuşit sub Cosimo al Ill-lea. İncâpâtânat, superstitios şi 
risipitor, acest mare duce şi-a îndepărtat poporul din orgoliu, în 
urma avantajelor date clerului, a impozitelor exagerate. Sub 
Cosimo al Ill-lea toţi au devenit venali: cine avea bani, cumpăra 
privilegii; cine avea bani, cumpăra ceea ce familia de'Medici nu 
vânduse niciodată: dreptatea. 

Artele au fost supuse şi ele influenţei caracterului lui 
Cosimo al Ill-lea. Pentru el, ştiinţele, literatura, pictura, existau 
doar în măsura în care îi flatau imensul orgoliu şi vanitatea. De 
aceea, sub domnia sa, nu s-a creat nimic măreț. Singurul lucru 
bun a fost că, la îndemnul lui Paolo Falconien şi Lorenzo 
Magalotti, a dispus să se continue la galeria Uffizzi opera tatălui 
şi a unchiului său. Prin urmare, a mai adăugat colecţiei toate 
tablourile şi medaliile moştenite de la ducii de Urbino şi de la 
Casa Rovere. 

Savantii din timpul domniei lui Cosimo al Ill-lea au fost: 
Fizicianul Magalotti, anatomistul Bellini, matematicianul Viviani, 
medicul Redi, anticarul Noris şi bibliomanul?* - Magliabechi. 

Oamenii de litere au fost: Părintele Bandieri, doctorul 
Antonio Cochi şi poetul senator Filicaia. 

Pictorii au fost: Domenico Galiani, Piero Dandini, Tommaso 
Red). 

În fine, sculptorii au fost: Maximiliano Soldani, Fogini şi 
Marcellini. 

Din toţi cei enumerati mai sus, poate doar Filicaia a păstrat 
o oarecare celebritate şi aceasta s-a datorat cântecului funerar 
prin care a plâns prăbuşirea Italiei. 


3% biblioman — colecţionar de cărţi împătimit. 


Marele duce Cosimo a avut ca blazon o corabie pe mare, 
călăuzită de stelele familiei de'Medici şi purtând inscripţia Certa 
Fulgent Sidera'". Este ciudat că această devizâ a fost aleasă 
chiar în momentul în care stelele erau pe cale de a se stinge şi 
corabia era gata să se scufunde. 

Toscanii au văzut cu oarecare teamă cum Giovanni Gaston 
a ajuns la putere. Destrăbălările prinţului, deşi ascunse în sălile 
de jos ale Palatului Pitti, erau cunoscute şi dincolo de ziduri. Se 
vorbea despre orgii monstruoase, iar prinţul avea o turmă de 
curtezane şi de "favoriţi" adunaţi din clasele cele mai de jos. Cu 
toţii aveau un salariu fix, dar acesta putea fi mărit sau micşorat 
după calitatea plăcerilor pe care ei le ofereau. Femeile erau 
numite ruspante, iar bărbaţii ruspanti. Scrierile vremii 
consemnează, în stilul cinic al epocii, miile de episoade ale 
saturnaliilor despre care ai fi zis că sunt capriciile forţei, deşi nu 
erau decât destrăbălările epuizării. 

Când s-a urcat pe tron Giovanni Gaston, totul era mort în 
jurul lui şi el însuşi era muribund. Totuşi, aşa după cum o făclie 
îşi regăseşte întreaga strălucire înainte de a se stinge, prinţul şi- 
a concentrat toată puterea pentru a corecta ceva din greşelile 
tatălui său: i-a gonit de la curte pe toţi vânzătorii de posturi şi 
pe spioni. A abolit pedeapsa cu moartea, foarte frecventă pe 
vremea tatălui său, dar de care scăpau toţi cei cu bani. Neavând 
urmaşi, el a făcut tot ce a putut pentru ca Toscana să-şi aleagă 
un succesor din sânul ei şi să se sustragă, astfel, triplei 
dominatii exterioare a Franţei, a Spaniei şi a Austriei. Dar, încă 
pe când era în viaţă şi nesocotindu-l cu totul pe Giovanni 
Gaston, i-a fost dat ca succesor prinţul don Carlos, fiul mai mare 
al lui Filip al V-lea, regele Spaniei, care, prin bunica sa, Maria 
de'Medici, părea să aibă drepturi depline la tronul Toscanei. La 
22 octombrie 1731, Giovanni Gaston a primit de la împărat o 
scrisoare care îi anunţa alegerea prinţului spaniol ca succesor şi 
prin care era numit tutore. 

Giovanni Gaston a mototolit scrisoarea şi a azvârlit-o cât 
colo, murmurând: 

— Da, da, îmi fac hatârul de a mă numi tutore, dar se 
poartă cu mine ca şi când aş fi eu însumi sub tutela lor. 


4 Astrele strălucesc totdeauna (latină). 


Oricât a suferit Giovanni Gaston, a trebuit să se supună. Şi- 
a plecat capul şi şi-a aşteptat succesorul, care a sosit în portul 
Livorao, la 27 decembrie 1731. 

Giovanni Gaston l-a primit pe tânărul viitor mare duce la 
palatul Pitti şi fără a se ridica din pat, mai mult pentru a se scuti 
de protocol decât din suferinţă reală. Don Carlos era un tânăr de 
şaisprezece ani, frumos ca un Bourbon, generos ca un 
de'Medici, deschis ca un descendent al lui Henric al IV-lea. 
Giovanni Gaston, pe care nimeni nu-l mai iubea de mult şi care 
nu mai avea pe nimeni să iubească, l-a îndrăgit repede pe 
copilul pe care iniţial îl respinsese. Atunci când acesta a fost 
chemat în Regatul celor Două Sicilii, Giovanni Gaston l-a 
văzut plecând, cu ochii plini de lacrimi de durere. 

Succesorul lui don Carlos a fost prinţul Francisc de Lorraine. 
Marele ducat al Toscanei îi era oferit ca o compensație pentru 
pierderea statelor sale, definitiv ataşate Franţei. Giovanni 
Gaston nici nu fusese consultat cu privire la această alegere a 
succesorului, într-atât de puţin mai valora în ochii celorlalţi. Si, 
de fapt, el era doar un muribund. Zdrobit de suferinţă şi de 
umilinte, nu mai putea umbla şi era purtat pe braţe, într-un 
scaun, dintr-o cameră în alta. 

Cu câteva zile înainte de a muri, Giovanni Gaston s-a simţit 
mai bine şi forţele au părut să-i revină, tocmai în momentul în 
care, de fapt, îl părăseau. Prinţul s-a arătat la ferestrele Palatului 
Pitti şi lumea, care se aduna zilnic în piaţă pentru a avea veşti 
despre sănătatea lui, l-a aclamat. Această manifestare de 
simpatie a fost un balsam pentru inima deznădăjduită a 
sărmanului muribund. El a azvârlit spre cei adunaţi sub 
ferestrele sale, galbeni şi arginti, dar miniştrii săi i-au interzis 
această risipă nebunească. Atunci, înfuriindu-i, Giovanni Gaston 
a anunţat că va cumpăra orice i se va aduce spre vânzare. Prin 
urmare, o piaţă ciudată, un bâlci nemaivăzut s-a instalat în 
nobila piaţă Pitti. Dimineaţa, Giovanni Gaston urca cu mare 
greutate scara ce ducea la ferestrele palatului şi cumpăra, 
plătind în aur, tot ceea ce i se aducea: tablouri, medalii, obiecte 
de artă, cărţi, mobile. Acesta a fost un procedeu gândit de el 
pentru a da înapoi poporului ceva din ceea ce tatăl sau îi 
smulsese prin dări exagerate, în fine, la 8 iulie 1737, el n-a mai 
apărut la fereastra-i binecunoscută şi, a doua zi, a fost anunţată 
moartea sa. Cu ultimul lui suspin s-a stins marea familie 


de'Medici, ale cărei vicii au ţinut de timpuri, dar ale cărei virtuţi 
au sfidat vremurile. 

Francisc | al Ravennei a devenit marele duce al Toscanei. 

În mijlocul tuturor necazurilor de familie şi al tracasărilor 
politice care i-au măcinat viaţa, Giovanni Gaston găsise câteva 
momente pentru a se gândi şi la artă. El a depus la galeriile 
Uffizzi o colecţie de peste trei sute de pietre preţioase, minunat 
lucrate şi a avut ideea acelei superbe lucrări, care a fost 
încheiată în anul 1762, sub titlul de Museum florcntinum şi care 
a fost dedicată succesorului său. 

Poate apărea ciudat că am zăbovit atât de mult asupra 
istoriei unei familii. Dar trebuie să spunem că arta s-a înălţat şi 
s-a prăbuşit împreună cu această familie, urmând perioadele ei 
de lumină şi de umbră. 

Astfel, odată cu ascensiunea lui Averardo Bicci de'Medici, 
Giovanni Bicci de'Medici şi Cosirao Părintele Patriei, se ridică şi 
arta lui Cimabue, Giotto şi Masaccio. Cu Lorenzo Magnificul, arta 
îşi reia avântul: apar Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tizian, 
Rafael şi Andrea del Sarto. In vremea lui Leon al X-lea, tot ceea 
ce promitea se împlineşte, tot ce era floare devine fruct. Sub 
Cosimo |, ajuns în culmea puterii, arta atinge apogeul după care, 
arta împreună cu de'Medici, nemaiputând urca, încep să 
coboare. Familia de'Medici coboară cu Fernando |, Cosimo al Il- 
lea şi Fernando al II-lea; arta coboară cu Vasari, Barroccio, Allori, 
Rossclli. Apoi se prăbuşesc împreună, familia de'Medici cu 
Cosimo al Ill-lea şi Giovanni Gaston, arta cu Gabbiani şi Dandini. 

Dar fie ca cei din familia de'Medici să doarmă liniştiti în 
mormintele for de marmură şi de porfir, căci au făcut pentru 
gloria lumii mai mult decât oricare prinţ, rege sau împărat de 
dinaintea lor sau de după ei! 


Capitolul III Cronologie şi concordante 


Se naşte, la Florenţa, Dante Alighieri, scriitor italian cu 
mare rol politic în oraşul său natal. 

Autorul Divinei Comedii. Moare la Ravenna în 1321. 

Se naşte Giotto di Bondone, pictor şi arhitect italian. Moare 
în 1337, la Florenţa. 


Cea de a VIll-a Cruciadă. 

Incepe ridicarea catedralei Santa Croce din Florenţa. 

Guelfii iau puterea la Florenţa. 

Se naşte, la Arezzo, Francesco Petrarca, poet si umanist 
italian. Moare în 1374, la Arca. 

— Sediul papilor este la Avignon. 

Se naşte Giovanni Boccaccio, primul mare prozator al 
Italiei. Autorul Decameronului. Moare în 1375, la Certaldo. 

Giotto pictează fresca de la capela Bardi, din Florenţa. 


1330 — Andrea Pisano ridică poarta de sud a Baptisterului 
din Florenţa. 

1337 — Giotto începe construcţia Campanilei din Florenţa. 

1345 — Falimentul băncilor Bardi şi Peruzzi din Rorenta. 

1350-1355 — Războiul între Genova şi Veneţia. 

1354 — Apare Noua Ligă lombardă. 

1360 — Se naşte Giovanni Bicci de'Medici. fiul bancherului 
Averardo Bicci de'Medici. 

1365 — Andrea da Firenze pictează frescele de la Santa 
Mana Novella din Florenţa. 

1364-1380 — Domnia regelui Carol al V-lea, cel înţelept, în 
Franţa 

1377 — Se naşte Filippo Brunelleschi, arhitect italian, 
marele iniţiator al Renaşterii. Moare în 1446, la Florenţa. 

1378 — Este ales papă Urban al VI-lea (1389). Începutul 
Marii Schisme în biserica catolică. 

1378 — Se naşte, la Florenţa, Lorenzo Ghiberti, sculptor, 
pictor, arhitect, giuvaergiu italian. Moare în 1455. 

1380-1422 — Domnia regelui Carol al VI-lea, în Franţa. 

1382 — Deteriorarea regimului democratic la Florenţa. 
Averardo de'Medici îşi consolidează influenţa în oraş. 

1386 — Se naşte Donatello (Donato di Beito Bardi), 
sculptor italian. Moare în 1466. 

1389 — Se naşte la Florenţa Cosimo de'Medici, fiul lui 
Giovanni, conducătorul Florenței cu începere din 1434. 
Supranumit Părintele Patriei. 

1389 — Este ales papă Bonifaciu al IX-lea (1404). 

1390 — Giovanni de'Medici devine şeful opoziţiei faţă de 
familia Albizzi, la Florenţa. 


1400 — Se naşte Gutenberg (Johannes Genfleish), tipograf 
german care pune la punct maşina de imprimat cu caractere 
mobile. Moare în 1468. 

1401 — Se naşte Masaccio (Tommaso di San Giovanii) 
pictor italian, egalul lui Brunelleschi şi Donatello în măiestrie. 
Moare în 1428. 

1401-1405 — Ghiberti lucrează basoreliefurile porţilor 
Baptistenului din Florenţa 

1404 — Este ales papă Inocenţiu al VIl-lea (1406) 

1406 — Florentinii cuceresc Pisa şi obţin acces direct la 
mare. 

1406 — Se naşte Leon Battista Alberti, umanist şi arhitect 
italian. Moare în 1472. 

1406 — Se naşte Filippo lJppi, pictor italian Moare în 1469. 

1406 — Este ales papă Gregono al XII-lea (1415) 

1416 — Se naşte la Florenta Piero de'Medici (Piero 
Gittowl), fiul cel mai marc al lui Cosimo. Moare în 1469. 

1416 — Se naşte Piero della Francesca, pictor italian, cel 
mai reprezentativ artist din Quatirocento. Moare în 1492. 

1416-1425 — Se ridica Profetii lui Donatello, pe 
Campanila'de la Florenta 

1417 — Este ales papă Martin al V-lea (1431) 

1420 — Se naşte Andrea del Sarto, pictor italian. Moare la 
Florenţa, în 1457. 

1421-1424 — Brunelleschi ridică Domul din Florenţa 

1421 — Giovanni de'Medici, fiul lui Averardo, preia funcţia 
de magistrat municipal 

1422 — Domnia lui Carol al VIl-lea (până în 1461), fiul lui 
Carol al VI-lea, în Franţa. 

1425 — Liga dintre Veneţia, Florenţa şi papa împotriva 
ducatului Milano. 

1411 — Se naşte Andrea Mantegna, pictor şi gravor 
italian. Moare în 1506. 

1431 — Se naşte Ferrante, rege în Napoli Moare în 1494 

1431 — Este ales papă Eugenio al IV-lea (1417) 

1432 — Se naşte Luigi Puici, poet şi umanist Moare în 1484 

1411 — Plecarea în exil a lui Cosimo de'Medici. 

1434 — Reîntoarcerea lui Cosimo de'Medici, care preia 
puterea. Este începutul domi-natiei familiei de'Medici la 
Florenţa. 


1417 —1452 Michelozzo ridică la Florenţa biserica San 
Marco. 

1440 — Brunelleschi începe construcţia palatului Riccardi, 
al Medicilor, la Florenţa 

1443 — Se naşte Giuliano Sangallo, primul dintr-o familie 
de arhitecţi (mort în 1516) care i-a mai dat pe Antonio Sangallo, 
fratele lui (1445-1534) şi pe Antonio Sangalio cel tânăr, nepotul 
primilor doi (1484-1546) 

1444 — Se naşte Bramante (Donato d Angeh), arhitect 
italian, mort în 1514. 

1445 — Se naşte Sandro Botticelli, renumit pictor italian. 
Moare în 1510. 

1447 — Este ales papă Nicolae al V-lea (1455). 

1448 — Se naşte Perugino (Psetro Vannucci), pictor italian. 
Moare în 1523. 

1449 — Se naşte Ghirlandajo (Domenico Bigordi), pictor 
italian, vestit pentru atelierul său din Florenţa. Moare în 1494. 

1449 — | ianuarie. Se naşte la Florenţa, în palatul de pe Via 
Larga, Lorenzo de'Medici, fiul lui Piero de'Medici şi al Lucreziei 
Tornabuoni, rămas în istorie sub numele de Lorenzo Magnificul. 

1450 — Se tipăreşte prima carte în Europa: Biblia cu 42 de 
rânduri (întrucât fiecare pagină avea 42 de rânduri). 

1452 — Se naşte Leonardo da Vinci, pictor, sculptor, 
arhitect, inginer, scriitor italian, autorul Giocondd. Moare în 
Franţa, în 1519. 

1452 — Se naşte Lodovico Sforza, zis Maurul, duce de 
Milano (1494-1500). Moare după 8 ani de captivitate în Franţa, în 
1508. 

1452 — Se naşte Girolamo di Savonarola, dominican, 
predicator. Stăpâneşte Florenţa între 1494-1497, după care papa 
Alessandro al VI-lea îl excomunică. Este ars pe rug, la Florenţa, 
în 1498. 

1453 — Căderea Constantinopolului în mâinile turcilor care 
au făcut din capitala impe-riului bizantin propria lor capitală 

1454 — Se naşte Poliziano (Angelo Ambrogim), umanist 
italian. Moare în 1494. 

1455 — Este ales papă Calist al II-lea (1458). 

1458 — Este ales papă Pius al Il-lea (1464). 

1459-1463 — Benozzo Gozzoli pictează capela familiei 
de'Medici. 


1461 — Domnia lui Ludovic al XI-lea (până în 1483) în 
Franţa, fiul lui Carol al VIII-lea. 

1463 — Se naşte Pico della Mirandola, umanist, scriitor 
italian care se dezvoltă în mediul neo-platonician de la curtea lui 
Lorenzo de'Medici. Moare în 1494. 


1469 — 1470 
1471 — 1471 


Este ales papă Paul al Il-lea (1471). Moare, la vila sa de la 
Careggi, Cosimo | de'Medici, supranumit Părintele Patriei. 

Se naşte Niccolo Machiavelli, om politic, scriitor şi filozof 
italian, autorul Principelui şi al Istoriilor florentine. Moare în 
1527. 

Moare Piero de'Medici. 

Alberti termină faţada bisericii Santa Maria Noveija din 
Florenţa. 

Se naşte Pietro Bembo, cardinal şi umanist italian, 
secretarul lui Leon al X-lea. Moare în 1547. 

Este ales papă Sixtus al IV-lea. Moare în 1484. Se naşte 
Piero de'Medici, primul fiu al lui Lorenzo şi al Clarisei d'Orsini, 
poreclit Nenorocosul. Succesorul lui Lorenzo. 

Papa Sixtus al IV-lea confirmă privilegiile bancare ale 
familiei de'Medici şi îi încre-dinţează perceperea veniturilor 
papale. Familia Pazzi devine "bancherul" Florenței, funcţie 
ocupată până atunci de familia de'Medici. 

Se naşte Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect 
şi poet. Moare în 1564. Lorenzo de'Medici îşi însuşeşte bunurile 
familiei Pazzi. 

Se naşte Giorgione (Giorgio di Castelfranco), pictor 
italian. Moare în 1510. Conjuraţia familiei Pazzi împotriva 
familiei de'Medici. Este ucis Giuliano de'Medici, fratele mai mic 
al lui Lorenzo. 

1478 — Excomunicarea lui Lorenzo de'Medici de către papa 
Sixtus al W-lea. 

1480 — Înfiinţarea la Florenţa a Consiliului celor Şaptezeci, 
prin intermediul căruia Lorenzo de'Medici exercită o conducere 
despotică. 

1483 — Domnia lui Carol al Vlli-lea (până 
Franţa, fiul lui Ludovic al XI-lea. 


în 1498) în 


1483 — Se naşte Martin Luther, teolog şi reformator 
german. Moare în 1546. Punctul de plecare al Reformei se 
consideră în 1517. 

1483 — Se naşte Rafael (Raffaello Sanzio), pictor italian. 
Moare în 1520. 

1484 — Este ales papă Inocenţiu al VIll-lea (1492). 

1485 — Se naşte Sebastiano de! Piombo, pictor italian, 
prieten cu Michelangelo. Moare în 1547. 

1486 — Ghirlandajo execută (până în 1496) decorarea unei 
părţi din Santa Mana Novella din Florenţa, 

1489 — Se naşte Tiziano Vecellio, pictor italian. Moare în 
1576. 

1492 — Se naşte Lorenzo al ll-lea de'Medici, duce de 
Urbino, fiul lui Piero de'Medici, nepot al Magnificului şi tata al 
Caterinci de'Medici, regină a Franţei. Moare în 1519. 


1492 — Moartea, la Careggi, a lui Lorenzo de'Medici, 
Magnificul. 

1492 — Este ales papă Alessandro al Vi-lea de Borgia 
(1503). 


1492 — Descoperirea Americii de către Cristofor Columb. 

1494 — Izgonirea lui Piero de'Medici din Florenţa. Plecarea 
întregii familii de'Medici în exil, izgonită de Savoriarola 

1498 — Domnia lui Ludovic al XII-lea în Franţa, până în 
1515. 

1503 — Este ales papă Pius al Ill-lea. 

1503 — Este ales papă Gmlio al D-lea (1513). 

1510 — Se naşte Alessandro de'Medici, fiu bastard al lui 
Lorenzo al Il-lea de'Medici. 

1511 — Se naşte Giorgio Vasari, pictor, arhitect, istoric de 
artă. Moare la Florenţa în 1574. 

1512 — Readucerea familiei de'Medici la Florenţa, după 18 
ani de exil. 

1512 — Este ales papă Leon al X-lea, care făcea parte din 
familia de'Medici (1521). 

1515 — Domnia lui Francisc |, în Franţa (până în 1547). 

1519 — Se naşte Cosimo | de'Medici (Cel Mare) din ramura 
mezină. 

1519 — Se naşte la Florenţa, Caterina de'Medici, viitoarea 
soţie a fui Henric al II-lea, regele Franţei. Moare în 1589. 


1519 — Carol | este ales împărat al "Sfântului imperiu 
roman de naţiune germană", sub numele de Carol al V-lea (Carol 
Quintul). 

1522 — Este ales papă Adrian al VI-lea (1523) 

1523 — Este ales papă Clement al Vlli-lea, din familia 
de'Medici (1534). 

1527 — Răscoala din Florenţa împotriva casei de'Medici. 
Cea de a treia izgonire a famili-ei. 

1529 — Pacea de la Cambrai. Regele Francisc | al Franţei 
renunţă la pretenţiile asupra Italiei. Veneţia restituie Ravenna, 
Florenţa este constrânsă să accepte reîntoarcerea lui Alessandro 
de'Medici. 

1534 — Este ales papa Paul al Ill-lea (1549). 

1536 — Asasinarea lui Alessandro de'Medici, ultimul 
descendent direct al lui Cosimo Pă-rintele Patriei 

1540 — Se naşte Francesco | de'Medici, fiul cel mare al lui 
Cosimo | şi succesorul sau. Moare în 1587 

1547 — Domnia regelui Henric al II-lea al Franţei (până 
1559) şi a Caterinei de'Medici. 

1549 — Se naşte Fernando | de'Medici, al doilea fiu al lui 
Cosimo |. Îi succede fratelui sau în 1587. Moare în 1609. 

1559 — Domnia lui Francisc al lIl-lea (până în 1560), fiul 
Caterinei de'Medici. 

1560 — Domnia lui Carol al IX-lea (până în 1574), fiul 
Caterinei de'Medici, în Franţa. 

1566 — Este ales papă Pius al V-lea (1572). 

1569 — Cosimo | de'Medici cucereşte Siena şi primeşte de 
la papa Pius al V-lea titlul de mare duce al Toscanei. Este 
constituit marele ducat al Toscanei. 

1572 — Este ales papă Gregorio al XIII-lea (1585). 

1572 — Noaptea de 23-24 august, rămasă în istorie sub 
numele de Noaptea Sfântului Bartolomeu, a masacrului 
protestanților executaţi în Paris şi în provincii, la instigarea 
Caterinci de'Medici; aproximativ 3000 de victime; celebrată ca o 
victorie a catolicismului de Filip al Il-lea al Spaniei şi de papa 
Gregorio al XIII-lea. 

1573 — Se naşte la Florenţa Maria de'Medici, fiica marelui 
duce al Toscanei Fernando | de'Medici. 

1574 — Domnia lui Hernie al Ill-lea (până în 1589), în 
Franţa. 


A 


N 


1582 — Papa Gregorio ai XIlll-lea introduce calendarul 
gregorian. 

1585 — Este ales papă Sixtus al V-lea (1592). 

1587-1609 — Cârmuirea lui Fernando | de'Medici, mare duce 
al Toscanei, reprezintă o dezvoltare a economiei şi adăpostirea 
în Toscana a maurilor expulzați din Spania. 

1589 — Se naşte Cosimo al II-lea de'Medici, fiu şi succesor 
al lui Fernando |. Moare în 1621. 

1589 — Se urcă pe tronul Franţei Henric al IV-lea (până 
1610). 

1590 — Este ales papă Clement al Vlli-lea (1605). 

1600 — Arderea pe rug din ordinul Inchizitiei a filozofului 
panteist Giordano Bruno. 

1600 — Căsătoria Măriei de'Medici cu Henric al IV-lea. 
Regele Frantei. 

1605 — Este ales papă Paul al V-lea (1621). 

1610 — Se naşte Fernando al ll-lea de'Medici, fiu şi 
succesor al lui Cosimo al II-lea. Moare în 1670. 

1610 — Regele Ludovic al XIII-lea ajunge pe tronul Franţei 
(până în 1643) Este fiul Mariei de'Medici, care a fost şi regentă 
după asasinarea lui Henric al IV-lea. 

1621 — Este ales papă Gregorio al XV-lea (1623). 

1623 — Este ales papă Urban al Vlli-lea (1644). 

1631 — Izgonirea din Franţa a Măriei de'Medici. 

1643 — Se urcă pe tronul Franţei Ludovic al XIV-lea, 
Regele Soare (până în 1715). 

1644 — Este ales papă Inocenţiu al X-lea (1655). 

1655 — Se naşte Cosimo al lll-lea de'Medici, fiul lui 
Fernando al II-lea şi succesorul său. Moare în 1723. 

1655-1735 — Se succed pontificatele lui: Alessandro al VII- 
lea, Clement al XX-lea, Clement al X-lea, Inocenţiu al XI-lea, 
Alessandro al VIII-lea, Benito al X-lea şi Clement al XII-lea. 

1671 — Se naşte Giovanni Gaston de'Medici, succesorul lui 
Cosimo al Ill-lea şi ultimul de'Medici din ramura mezină. Moare 
în 1737. 

1735 — Pacea de la Viena. Toscana este dată ducelui Franz 
Stephen de Lotharingia. 


A 


n 


x k x 


ALEXANDRE DUMAS 

FAMILIA DE'MEDICI 

BUCUREŞTI 2004 

Traducere şi note: Liana Gombosiu