Kathleen McGowan — Printul poet

Sp î A paks e 
POŁ 1 


Cartea a treia a legendei Mariei Magdalena 


KATHLEEN McGOWAH 


O profetie antică așteaptă să fie împlinită 


KATHLEEN McGOWAN 


PRINŢUL POET 


Original: The Poet Prince (2010) 


Cartea a treia a legendei 
Mariei Magdalena 


Traducerea: 
LINGUA CONNEXION 


y 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2013 


Lui Lorenzo, 
Pentru împlinirea unei promisiuni 
vechi de cinci sute de ani. 


Și tuturor acelora dintre voi 

care ati făcut o promisiune similară 
şi sunteţi dornici să readuceți la viaţă 
Epoca de Aur a unei noi henaşteri. 


Timpul se întoarce 


Îi dăm slavă lui Dumnezeu, rugându-ne să vină vremea 
în care aceste învățături să fie primite 

cu bucurie de toţi oamenii 

şi să nu mai existe martiri. 


RUGĂCIUNEA ORDINULUI SFÂNTULUI MORMÂNT 


“7 PROLOG 1% 
Roma, anul 161 d.Hr. 


Împăratul roman Antoninus Pius nu era un măcelar. 

Cărturar şi filosof, Pius nu voia să rămână în amintirea 
omenirii drept unul dintre tiranii cruzi şi neînduplecaţi ai 
Romei. Cu toate acestea, iată-l stând aici, cufundat până la 
glezne în sângele creştinilor. Cei patru tineri creştini 
fuseseră, în timpul vieţii, nişte bărbaţi de o frumuseţe 
ieşită din comun. Însă bătăile şi torturile cumplite la care 
fuseseră supuşi îi transformaseră în nişte grămezi informe 
de carne şi sânge. Priveliştea îi întorcea stomacul pe dos, 
dar nu-şi putea permite să-şi etaleze slăbiciunile în faţa 
supuşilor săi. 

Pius se arăta, în general, tolerant faţă de minoritatea 
supărătoare a aşa-numiţilor creştini. Ba chiar îi făcea 
plăcere să poarte discuţii îndelungi cu cei mai educați şi 
mai rezonabili dintre aceştia. Oricât de ciudată i se părea, 
în sinea sa, credinţa acestora - un Mesia care să învie din 
morţi şi să revină pe pământ -, ideile lor păreau să se 
răspândească, încet, dar sigur, pe tot cuprinsul Imperiului 
Roman. Câţiva aristocrați se convertiseră deja, în mod 
făţiş, la creştinism, iar participarea lor la ritualurile 
creştine era privită cu indulgență de cârmuitorii romani. 
Această sectă în ascensiune prindea îndeosebi în rândul 
femeilor de viţă nobilă; în toate ceremoniile şi ritualurile 
creştine, femeile erau considerate egale cu bărbaţii. 
Puteau deveni chiar şi preotese în această bizară lume 
creştină, bazată pe o gândire şi o practică inedite. 

Preoţii romani care slujeau în templele lui Jupiter şi 
Saturn protestau furioşi împotriva acestor creştini, cărora 
li se îngăduia să îi insulte pe zei cu credinţa lor ridicolă 
într-o singură divinitate. Împăratul Pius ignora de obicei 
văicărelile preoţilor, prin urmare, sub cârmuirea sa, viaţa 
se desfăşurase paşnic în Roma, fără incidente notabile, în 


p 


cea mai mare parte a timpului. Creştinii trăiau sub 
ameninţare doar atunci când se produceau anumite 
catastrofe care puneau în primejdie viaţa cetăţenilor 
Republicii, tragedii sau dezastre naturale. Preoţii romani şi 
adepţii acestora se grăbeau să-i învinuiască pe creştini 
pentru orice nenorocire care se abătea asupra Romei. Fără 
îndoială, insulta lor monoteistă la adresa adevăraţilor zei 
era ceea ce făcea ca pedeapsa divină să cadă asupra 
cetăţenilor nevinovaţi şi obedienţi! 

În decursul dezbaterilor la care lua parte, împăratul Pius 
descoperise că existau două categorii de creştini: fanaticii 
cu ochii bulbucaţi, care păreau de multe ori nerăbdători să 
moară, ca să-şi poată dovedi în felul acesta evlavia 
nemăsurată, pe de o parte, şi credincioşii veritabili, 
oameni plini de milă şi de înţelepciune, care erau mai 
preocupaţi de ajutorarea săracilor şi de vindecarea 
bolnavilor decât de predici şi convertiri. Pius îi prefera, de 
departe, pe cei din a doua categorie; aceştia aveau o 
contribuţie remarcabilă la bunul mers al comunităţii şi 
erau cetăţeni valoroşi. Acestor creştini, pe care el îi numea 
Miloşii, le plăcea să povestească despre Mesia lor şi 
despre puterea de vindecare ieşită din comun a acestuia; 
de asemenea, le plăcea să-i reproducă vorbele pline de 
înţelepciune referitoare la iubirea aproapelui. Cel mai 
adesea predicau cu înflăcărare despre puterea dragostei şi 
despre formele ei multiple de manifestare. Era adevărat că 
existau unii creştini chiar aici, în Roma, ce pretindeau că 
se trag direct din însuşi Mesia, prin urmaşii acestuia, care 
se stabiliseră în Europa. Cei care pretindeau lucrul acesta 
erau chiar Miloşii, dedicați neobosit ajutorării celor săraci 
şi suferinzi. Liderul lor incontestabil era o femeie 
extraordinară, de viţă nobilă - Lady Petronella, fiica şi 
moştenitoarea uneia dintre cele mai vechi familii romane. 
Cu părul roşu ca o flacără, Petronella era o femeie 
charismatică, iubită de toţi locuitorii Romei, în pofida 
practicilor ei creştine. Îşi folosea averea pentru a sluji cu 
generozitate intereselor Republicii şi predica necontenit 
despre nevoia de dragoste şi de îngăduinţă. Dacă toţi 


Sai 


creştinii din Roma ar fi fost ca Petronella şi adepţii ei, cu 
siguranţă nu s-ar fi declanşat toată această cumplită 
vărsare de sânge. 

Însă ceilalţi creştini, pe care Pius îi numea Fanaticii, 
erau cu totul altă poveste. Spre deosebire de Miloşi, care 
vorbeau cu căldură şi devotament despre Mesia ca despre 
un mare învăţător, iniţiator al unei căi spirituale pe care ei 
o numeau Calea Dragostei, Fanaticii trăncăneau fără 
încetare despre singurul Dumnezeu adevărat, care avea să 
ducă la pieire întreaga omenire şi să instaureze un regim 
de teroare asupra necredincioşilor în Ziua Judecăţii de 
Apoi. Romanii se simțeau profund ofensaţi de o asemenea 
perspectivă, iar Fanaticii agravau situaţia, susţinând că 
viaţa pământească nu contează câtuşi de puţin, ci doar 
viaţa de după moarte. O astfel de filosofie, o asemenea 
desconsiderare faţă de darul vieţii, pe care zeii îl ofereau 
muritorilor, era un sacrilegiu în ochii preoţilor romani şi ai 
adepților lor. Era un lucru de neconceput pentru un popor 
care preamărea plăcerea fizică, organizând în cinstea ei 
nenumărate serbări laice şi spirituale. Pentru majoritatea 
romanilor, Fanaticii reprezentau o enigmă, un produs al 
nebuniei, o grupare de evitat, dacă nu chiar de temut. 

Prin urmare, Fanaticii erau cei care stârneau mânia 
romanilor, chiar şi atunci când nu se producea nicio 
calamitate care să poată fi pusă în cârca creştinilor. Cu 
atât mai mult, aşadar, atunci când o epidemie de gripă 
izbucni într-una dintre suburbiile bogate ale Romei, preoţii 
lui Saturn începură să vocifereze, cerând ca sângele 
creştinilor să fie vărsat pentru a potoli furia zeului. 

În centrul acestei drame ce lua tot mai multă amploare 
se afla o văduvă bogată, Lady Felicita. Felicita se 
convertise la creştinism, lepădându-se de zeii romani 
atunci când nobilul şi preaiubitul ei soţ murise subit. Se 
spunea că, rămasă singură cu şapte fii, de-acum orfani, îşi 
pierduse minţile de durere. Felicita primise încurajări din 
partea creştinilor, care îi fuseseră alături în suferinţa sa, 
iar în cele din urmă îşi găsise consolarea în perspectiva 
extremă a Fanaticilor cu privire la importanţa covârşitoare 


A 


a vieţii de după moarte. Potrivit crezului lor, pe Felicita o 
mângâia gândul că soţul ei se afla de-acum într-un loc mai 
bun, în care avea să ajungă şi ea într-o bună zi, iar atunci 
aveau să fie cu toţii în ceruri. 

Chiar dacă Felicita era înflăcărată de zelul tipic 
proaspătului convertit, majoritatea nobililor din anturajul 
ei priveau cu îngăduinţă comportamentul său. Felicita îşi 
petrecea în fiecare zi câteva ore în genunchi, rugându-se, 
dar prietenii săi considerau că asta era treaba ei. În plus, 
Felicita era bună şi mărinimoasă, donând sume generoase 
din averea răposatului ei soţ pentru construirea unui 
spital. De asemenea, insista ca fiii săi să contribuie, fizic, la 
ajutorarea invalizilor. În consecinţă, frumoşii şi robuştii săi 
feciori se bucurau de o mare popularitate în rândul 
comunităţii romane din suburbia în care locuiau. Cel mai 
mic dintre fiii săi era Martial, un băiat cu părul auriu, în 
vârstă de şapte ani, în vreme ce Januarius, de douăzeci de 
ani, era cel mai vârstnic - un flăcău înalt, cu o constituţie 
atletică. 

Viaţa Felicitei şi a familiei sale se desfăşurase relativ 
paşnic până într-o bună zi, când epidemia de gripă începu 
să se facă simțită şi în oraşul lor. Boala îşi alegea victimele 
la întâmplare, iar cei afectaţi rareori supravieţuiau febrei 
acute, însoţite de convulsii şi de vărsături. Atunci când 
întâiul născut al preotului lui Saturn fu răpus de boală, 
omul, înnebunit de durere, incită mulţimea la revoltă, 
acuzându-i pe Felicita şi pe fiii acesteia că atrăseseră 
mânia zeilor asupra oamenilor. Fără putinţă de tăgadă, 
Saturn îşi pedepsise propriul preot pentru a-şi manifesta 
dezaprobarea. În consecinţă, era nevoie ca romanii să-şi 
exprime categoric opoziţia faţă de aceşti creştini, care 
cutezau să dispreţuiască adevăratele zeități ale poporului 
roman. Zeii nu aveau să tolereze una ca asta, şi mai ales 
un zeu precum Saturn, patriarhul despotic şi nemilos al 
panteonului roman. Nu-şi devorase el propriul fiu pentru 
că acesta cutezase să îl sfideze?! 


1 Potrivit legendei mitologice, Saturn (Cronos în mitologia greacă) îşi 
înghiţea copiii, rând pe rând, de îndată ce se năşteau (n.tr.). 
— 8 — 


Prin urmare, Felicita şi cei şapte feciori ai săi au fost 
aduşi în faţa magistratului provinciei, Publius. Dată fiind 
obârşia nobilă a Felicitei, nu au fost legaţi cu lanţuri sau 
cătuşe, ci poftiţi să intre de bunăvoie în sala de judecată. 
Felicita era o femeie frumoasă, înaltă şi bine făcută, cu 
părul negru ce-i curgea în valuri pe umeri şi cu un mers de 
regină. Stătea semeaţă în faţa judecătorului, nestânjenită 
şi fără urmă de teamă. 

Judecata începu paşnic şi se derulă conform procedurii 
obişnuite. Deşi magistratul Publius putea să adopte o 
atitudine aspră atunci când era provocat, totuşi nu era la 
fel de dur ca alţi judecători din partea locului. Citi cu voce 
tare, pe un ton calm, învinuirile ce i se aduceau Felicitei şi 
fiilor ei. 

— Lady Felicita, împotriva domniei tale şi împotriva 
copiilor domniei tale a fost formulată o anumită acuzaţie. 
Cetăţenii Romei sunt foarte îngrijoraţi de faptul că aţi 
stârnit mânia zeilor, îndeosebi pe-a lui Saturn, teribilul lor 
părinte. Saturn s-a răzbunat pe comunitatea din care faci 
parte şi dumneata, luând viaţa mai multor vecini, printre 
care se numără şi copii nevinovaţi. Legile statului nostru 
susţin că „nesupunerea faţă de zei îi înfurie pe aceştia şi 
perturbă echilibrul de forţe în univers. Când cineva 
stârneşte mânia zeilor, persoana vinovată de o asemenea 
faptă trebuie să le cerşească îndurarea, aducându-le 
jertfe”. Prin urmare, domnia ta şi fiii domniei tale sunteţi 
siliţi să vă închinaţi în Templul lui Saturn vreme de opt 
zile, aducând jertfele indicate de preoţi, până la potolirea 
mâniei zeului. Accepţi această sentinţă ca fiind dreaptă şi 
echitabilă? 

Felicita stătea acolo, în sala de judecată, fără să scoată o 
vorbă, în timp ce fiii ei şedeau aliniaţi în spatele său, la fel 
de tăcuţi. 

Publius repetă întrebarea, adăugând la final: 

— Înţelegi că alternativa este moartea? Refuzul de a 
potoli mânia zeilor pune în primejdie întregul popor. Prin 
urmare, sau veţi aduce jertfele cuvenite, sau veţi muri. 
Alegerea îţi aparţine. 


Soe 


Exasperarea lui Publius creştea pe măsură ce Felicita 
continua să păstreze tăcerea. Când fu limpede că ea n-are 
de gând să scoată vreun cuvânt, magistratul îşi pierdu de 
tot răbdarea şi izbucni: 

— Ai ofensat autoritatea acestei instanţe de judecată şi a 
poporului roman cu tăcerea ta. Îţi poruncesc să-mi 
răspunzi; dacă nu, vei fi bătută. 

Felicita îşi ridică semeaţă capul şi îl privi pe Publius 
direct în ochi. Când răspunse, în cele din urmă, glasul şi 
privirea ei exprimau o convingere arzătoare: 

— Să nu mă ameninţi, păgânule! Duhul singurului 
Dumnezeu adevărat este cu mine şi mă va apăra, pe mine 
şi pe familia mea, de orice fărădelege pe care ai de gând 
să o comiţi împotriva noastră şi, în plus, ne va duce pe toţi 
într-un loc în care tu nu vei ajunge niciodată. N-am să intru 
într-un templu păgân şi nici n-am să aduc jertfe zeilor 
voştri neputincioşi. Nici eu, nici fiii mei! Niciodată! Aşa că 
n-are rost să-ţi mai pierzi timpul cu varianta asta. Dacă 
vrei să ne pedepseşti, fă-o şi gata! Dar să ştii că nu mă tem 
de tine şi nici fiii mei nu se tem de tine. Ei sunt la fel de 
dedicați crezurilor noastre ca şi mine, şi asta nu se va 
schimba nicicând. 

— Femeie, ai îndrăzneala de a pune în primejdie viaţa 
propriilor copii pentru idealurile tale nechibzuite? 

Publius încremeni la auzul acestor cuvinte. Sentința pe 
care o formulase împotriva acestei familii creştine era de-o 
indulgență fără precedent, după toate standardele 
legislaţiei romane. Fusese convins că avea să răsufle 
uşurat când învinuita şi progeniturile sale aveau să intre 
ascultători în templu, ca să-şi execute pedeapsa. Era 
posibil ca Felicita să rişte viaţa propriei familii, refuzând 
să slujească în templu timp de opt zile? 

Publius continuă pe un ton mai puţin calm de data 
aceasta. În glasul său se desluşeau uimirea şi o iritare 
crescândă. 

— Ai grijă cum vorbeşti, fiindcă înalta curte are puterea 
de a vă pedepsi pe toţi în modul cel mai drastic pentru 
nelegiuirile voastre. 


=i 


Felicita răspunse pe un ton plin de dispreţ: 

— Ţi-am spus să nu mă ameninţi, păgân nebun ce eşti! 
Vorbele tale sunt deşarte. Nu-mi poţi da nicio pedeapsă 
care să mă facă să mă răzgândesc, aşa că nu te mai osteni 
degeaba. Dacă voi fi condamnată la moarte, aşa să fie, dar 
fă-o repede, ca să ajung cât mai curând lângă Dumnezeu şi 
lângă soţul meu. Dacă fiii mei vor fi daţi morţii împreună 
cu mine, vor muri bucuroşi, căci ştiu şi ei că ceea ce îi 
aşteaptă în viaţa de apoi depăşeşte orice închipuire şi e 
mai frumos decât în lumea asta îngrozitoare. 

Publius era de-acum indignat la culme de vorbele femeii. 
Era un lucru de-a dreptul nefiresc, chiar monstruos, ca o 
mamă să-şi sacrifice propriii copii. Ce fel de zeu pervers 
era acesta venerat de creştini, care revendica vieţile a 
şapte copii pentru a-şi satisface pofta de sânge? 

Magistratul vorbi cu un glas tunător, care răsună în 
întreaga sală: 

— Nefericito, dacă vrei să mori, n-ai decât, dar nu-ți 
duce la pieire şi copiii! Trimite-i la templu, ca să poată să- 
şi vadă mai departe de viaţă. 

Felicita îi răspunse pe un ton atât de ascuţit şi de 
vehement, încât se cutremurară până şi zidurile de piatră 
ale sălii: 

— Copiii mei vor trăi veşnic, indiferent ce le veţi face 
voi! Nu aveţi nicio putere asupra lor şi nici asupra mea! 

Publius păli la auzul unei asemenea îndrăzneli şi porunci 
ca Felicita să fie pusă în lanţuri şi aruncată în temniţă. În 
timp ce era târâtă afară din sala de judecată, aceasta 
strigă spre fiii ei: 

— Copiii mei, priviţi spre ceruri, unde lisus Hristos vă 
aşteaptă, la dreapta singurului Dumnezeu adevărat. Fiţi 
credincioşi şi curajoşi şi ne vom revedea în cer. Totul e 
pierdut dacă vreunul dintre voi se lasă cuprins de îndoială. 
Să nu mă dezamăgiţi! 

După ce mama lor fu scoasă din sală, magistratul li se 
adresă băieţilor. Doi dintre aceştia, cei mai mici, plângeau, 
dar se căzneau să-şi ascundă lacrimile. Stăteau cu capetele 
plecate, în timp ce trupuşoarele micuţe li se zguduiau din 


cauza suspinelor. Publius, care avea şi el băieţi, fu cuprins 
de milă la vederea copilaşilor - victime nevinovate şi 
neajutorate ale nebuniei mamei lor. Începu să le 
vorbească, adresându-se tuturor: 

— Mama voastră este o femeie nesăbuită, care pune în 
primejdie viaţa şi siguranţa întregului popor roman prin 
acţiunile ei necugetate. Voi nu trebuie să-i urmaţi 
exemplul. Instanţa de judecată se va raporta la fiecare 
dintre voi în mod individual şi făgăduieşte să vă trateze cu 
indulgență şi cu îndurare. Tot ce trebuie să faceţi este să 
vă lepădaţi de declaraţiile mamei voastre şi să-i însoţiţi pe 
preoţi la templul lui Saturn, unde vi se va da posibilitatea 
de a vă răscumpăra vina de a-l fi ofensat pe marele zeu. În 
felul acesta, pacea va fi restaurată pe meleagurile noastre, 
iar epidemia care i-a răpus pe nevinovaţii voştri vecini va 
înceta. 

li cercetă din priviri pe cei şapte flăcăi, dintre care cei 
mai mici continuau să-şi ţină capetele plecate, şi le adresă 
celor mai mari o ultimă întrebare: 

— Nu doriţi ca suferinţa să înceteze în sânul comunităţii 
din care faceţi parte? Stă în puterea voastră să-i puneţi 
capăt. Faptele voastre au făcut ca boala şi moartea să se 
abată asupra vecinilor voştri. Acum aveţi şansa de a repara 
aceste greşeli şi de a îndrepta lucrurile. 

Januarius, băiatul cel mai mare, răspunse în numele 
tuturor. Acesta era copia fidelă a mamei sale, atât fizic, cât 
şi spiritual. Flăcăul vorbi cu aceeaşi înflăcărare. Declară, 
pe un ton clar şi răspicat, că mai bine moare decât să 
păşească într-un templu păgân şi că preferă să-şi ia fraţii 
cu el, în ceruri, decât să-i vadă mânjindu-se cu practici 
păgâne. Apoi se lansă în apărarea onoarei mamei sale, 
încheindu-şi tirada cu un gest de dispreţ suprem - scuipă 
la picioarele magistratului. 

Această dovadă crasă de lipsă de respect alungă din 
inima lui Publius orice urmă de milă şi de compasiune. 
Într-o clipită luă o decizie cumplită. Dacă Januarius era 
atât de hotărât să moară pentru mama sa şi pentru 
monstruosul său Dumnezeu, avea să-i dea prilejul s-o facă. 


Poate dacă Felicita avea să asiste la moartea înfiorătoare a 
întâiului său născut, avea să dea înapoi, salvându-i pe 
ceilalţi. 

O sfidare atât de flagrantă a Republicii şi a zeităților 
romane nu putea scăpa nepedepsită, mai cu seamă că se 
petrecuse în sala de judecată, în văzul tuturor. Un 
spectacol sângeros, menit să le dea o lecţie creştinilor care 
s-ar mai încumeta la astfel de nelegiuiri, era, fără tăgadă, 
soluţia cea mai indicată în interesul păcii şi prosperității 
Romei. 


ge 

Januarius fu târât în mijlocul curții de judecată şi legat 
de stâlpul unde avea să fie biciuit. Mama sa şi cei trei fraţi 
mai mari fură aşezaţi la o distanţă îndeajuns de mică încât 
să fie împroşcaţi cu sângele tânărului la fiecare lovitură ce 
avea să-i sfâşie carnea. Băieţii cei mici, pe care Publius şi 
restul magistraţilor îi considerau în continuare nişte 
victime nevinovate, fură duşi, sub pază, de la locul 
execuţiei. 

Primul călău era o namilă de bărbat, ai cărui muşchi se 
umflau, mai-mai să plesnească, la fiecare lovitură de bici 
pe care i-o aplica celui condamnat, cu toată puterea. La 
anumite intervale în timpul biciuirii lui Januarius, 
magistraţii îi porunceau călăului să se oprească. Atunci îl 
întrebau pe condamnat dacă nu are de gând să renunţe la 
poziţia sa şi să-şi accepte pedeapsa - şi, în felul acesta, să- 
şi salveze viaţa. În primele trei astfel de răgazuri, 
Januarius scuipă în direcţia lor. A patra oară era mai mult 
mort decât viu şi nu mai putu să răspundă. Prin urmare, 
magistraţii i se adresară mamei sale, într-o ultimă 
încercare: 

— Femeie, acesta este fiul tău cel mai mare, rodul unirii 
tale cu soţul tău. Cum poţi să asişti la atâta chin şi să nu 
faci nimic? Dacă îţi accepţi pedeapsa, încă mai poţi să-l 
salvezi de la moarte, la fel şi pe ceilalţi copii ai tăi. 

Felicita nu-i luă în seamă pe magistrați. Îi vorbi fiului ei 


E = e 


cu o voce calmă şi răspicată: 

— Fiule, îmbrăţişează-ţi tatăl din partea mea, din partea 
noastră, a tuturor, căci el te aşteaptă la porţile Raiului. Nu 
te mai gândi la viaţa asta de aici, care nu valorează nimic. 
Du-te la Dumnezeu, copilul meu! 

Nu mai fu nevoie decât de câteva lovituri pentru ca 
Januarius să-şi dea ultima suflare. Biciul făcea să 
ţâşnească şiroaie de sânge proaspăt, amestecat cu cel deja 
închegat, din ceea ce mai rămăsese din bietul său trup. 
Când condamnatul fu declarat mort, călăul dezlegă 
cadavrul şi-l târî undeva mai la distanţă, dar nu în afara 
razei vizuale a Felicitei şi a celor trei fii ai săi. 

Oribilul spectacol se repetă de încă trei ori, cu fiecare 
dintre ceilalţi băieţi, care refuzară să accepte sentinţa 
instanţei de judecată. Cum sarcina biciuirii celor trei băieţi 
era prea solicitantă pentru a putea fi îndeplinită de un 
singur om, oricât ar fi fost de robust, fură aduşi mai mulţi 
călăi. Până la căderea nopţii, Felicita fu silită să asiste la 
biciuirea până la moarte a patru dintre cei şapte fii ai săi. 
De fapt, ea îi încurajase să-şi accepte tortura şi, în cele din 
urmă, moartea. Nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi 
avut de gând să se căiască, oricât de îngrozitoare era 
moartea fiilor săi. Cu fiecare copil care-şi pierdea viaţa, 
Felicita părea să capete tot mai multă putere, încrâncenată 
în credinţa ei absurdă. 

Magistratul Publius se văzu pus în faţa unei dileme 
teribile. Nu dorea câtuşi de puţin să-i execute pe băieţii cei 
mici, care erau victimele nevinovate ale nebuniei mamei 
lor. Cu toate acestea însă, în chip ciudat, Felicita părea să 
iasă învingătoare din această confruntare. Ea nu cedase 
nici măcar o dată pe parcursul torturării celorlalţi fii ai săi. 
Nu vărsase nicio lacrimă, nu-i scăpase nici măcar o 
tresărire. Insultele proferate de ea la adresa magistraţilor 
şi a preoţilor păgâni erau tot mai vehemente şi mai 
îndrăzneţe de fiecare dată. Că era nebună nu mai exista 
nicio îndoială. Nicio mamă în toate minţile n-ar fi putut să 
îndure ceea ce se petrecuse acolo în ziua aceea. Până şi 
călăii erau îngroziţi şi, în acelaşi timp, extenuaţi de 


— 14 — 


misiunea pe care o avuseseră de îndeplinit în numele 
zeului lor, Saturn, şi pentru siguranţa Romei. 

Însă cruţarea celorlalţi trei fii ai Felicitei ar fi fost o 
dovadă de slăbiciune. Ar fi însemnat că voinţa şi credinţa 
ei erau mai puternice decât ale Romei şi ale zeităților 
romane. 

Acesta fu momentul în care împăratul însuşi, Antoninus 
Pius, fu chemat la faţa locului, în această suburbie bogată, 
pentru a i se cere sfatul - stătea acum în faţa mormanelor 
de carne însângerată care fuseseră odată fiii Felicitei. 
Procesul în cauză avea toate şansele să se transforme într- 
o criză la nivel de stat, iar magistratul Publius nu voia să 
aibă pe conştiinţă sângele copiilor nevinovaţi, dacă 
împăratul nu-şi exprima dorinţa explicită în acest sens. 
Antoninus Pius era şi el complet descumpănit şi nu ştia 
cum să procedeze în continuare în aceste circumstanţe 
îngrozitoare. Gândul îi zbură la momentul acela infam, 
petrecut cu mai multe generaţii în urmă, când prefectul 
roman Pilat din Pont ordonase executarea lui lisus din 
Nazaret, făcând din el un martir în jurul căruia se crease 
cultul acesta bizar. Pius n-avea de gând să dea naştere şi 
altor martiri, al căror spectru să slujească la slăbirea 
autorităţii Romei. De asemenea, nu voia să aibă pe 
conştiinţă sângele acestor copilaşi. Însă nu ştia cum ar fi 
putut să evite lucrul acesta. 

Într-adevăr, lucrurile ajunseseră prea departe. 

Era absolut convins că însăşi Venus, binevoitoarea zeiţă 
a frumuseţii şi a armoniei, îi zâmbise în seara aceea, 
trimiţându-i un răspuns la dilema sa. În clipa în care 
graţioasa şi atrăgătoarea Lady Petronella îi solicitase o 
audienţă, Pius scosese un suspin de uşurare pentru prima 
oară în ziua aceea cumplită. 


Lady Petronella nu fu pusă în situaţia de a-şi pleda cauza 
în faţa împăratului, cu toate că venise pregătită s-o facă. 
Constată cu uimire că acesta părea uşurat s-o vadă şi să-i 


m5 e 


accepte planul. Petronella se bucura de popularitate, fiind 
soţia unui senator; totuşi, statutul ei de creştină dârză, 
deşi blândă, ar fi putut să-i îngreuneze misiunea. Cu 
frumuseţea şi cu eleganța ei reuşise să-i cucerească chiar 
şi pe cei mai îndârjiţi nobili romani, inclusiv pe împărat, 
care era un admirator înflăcărat al nurilor feminini. Se 
îmbrăcase cu o rochie simplă, crem, confecţionată din 
mătasea cea mai pură, adusă tocmai din Orient. Părul ei 
arămiu, asemenea fierului înroşit în foc, era aranjat într-o 
coafură sofisticată, în care erau împletite şiraguri de perle. 
În jurul gâtului lung şi grațios avea un splendid pandantiv 
cu un rubin masiv, din care păreau să se prelingă trei perle 
în formă de lacrimi. O broşă mai mică, înfăţişând un cocoş 
cu ochi de rubin, îi împodobea rochia pe unul dintre umeri. 
Pentru necunoscători, podoabele etalate de Petronella nu 
erau altceva decât fandoselile unei femei bogate. Cei care 
o cunoşteau mai bine însă ştiau că toate aceste pietre 
preţioase reprezentau simbolurile familiei sale de rang 
înalt. Rubinele şi perlele indicau descendența dintr-o 
străbună cunoscută sub numele de Regina Compasiunii - 
Maria Magdalena. Emblema cocoşului simboliza cealaltă 
linie de descendență a sa, a stră-stră-stră-străbunicului său 
sanctificat, nimeni altul decât Sfântul Petru, primul apostol 
al Romei. Însuşi numele ei se trăgea din cel al singurului 
copil al apostolului, care era varianta feminină a lui Petru. 
Potrivit legendei sacre a familiei, singura fiică a 
Sfântului Petru, şi ea tot o sfântă din secolul I, cunoscută 
sub numele de Petronella, se măritase cu fiul cel mai mic 
al unei familii sfinte, Yeshua-David. Maria Magdalena era 
însărcinată într-un stadiu avansat în momentul răstignirii 
şi fusese trimisă degrabă în Alexandria, la adăpost, imediat 
după aceea. În Egipt, ea dăduse naştere fiului lui Iisus, 
Yeshua-David, care avusese şi el o viaţă ieşită din comun. 
Se spunea că, din ziua în care Yeshua-David şi Petronella 
se cunoscuseră, copii fiind, deveniseră de nedespărţit. Se 
căsătoriseră şi avuseseră împreună mulţi copii, punând în 
felul acesta bazele moştenirii unui creştinism pur, ce 
propovăduia Calea Dragostei pe tot cuprinsul Europei. 


216 


Femeile din acest neam se căsătoriseră, mai departe, cu 
bărbaţi aparţinând unor familii romane influente, ca să-şi 
protejeze descendența. Păstrarea Căii era singura lor 
misiune în viaţă. Era moştenirea sacră a neamului lor, aşa 
cum îi fusese transmisă patriarhului de însuşi lisus 
Hristos. 

lisus îi dăduse lui Petru numele acesta, care avea 
semnificaţia de  „piatră”, pentru că îl considera pe 
prietenul său, pescarul, un om statornic şi de neclintit în 
credinţa sa. El era piatra pe care lisus putea construi o 
temelie puternică, spre a fi încredinţată apoi unor 
succesori special aleşi, care să asigure perpetuarea Căii. 
lisus îi poruncise lui Petru să se lepede de el ca să scape 
de persecuție şi să poată predica în continuare. Din 
nefericire, dezicerea lui Petru de Iisus, rostită de trei ori, 
era privită acum ca un gest infam, folosit ca să ilustreze, 
chipurile, slăbiciunea de caracter a apostolului. Aceasta 
era doar una dintre numeroasele nedreptăţi înfăptuite de 
scribi, menite să distorsioneze istoria creştină în propriul 
interes. Însă descendenţii lui Petru cunoşteau adevărul şi îl 
evocau cu mândrie, însuşindu-şi imaginea cocoşului ca 
emblemă a familiei. Faptul că Petru se lepădase de Iisus de 
trei ori înainte să cânte cocoşul fusese însăşi dorinţa 
Domnului său. Contrar legendei denigratoare, perpetuate 
la adresa sa, Petru îşi dovedise tăria de caracter prin 
faptul că respectase ordinele sacre date de lisus. 

Cuvintele exacte pe care lisus i le spusese lui Petru în 
chip confidenţial în noaptea aceea binecuvântată din 
Grădina Ghetsimani fuseseră transmise mai departe celor 
patru copii ai lui Petru, care le învăţaseră pe dinafară: 


Trebuie să trăieşti ca să predici mai departe. E nevoie ca 
tu să rămâi. Doar aşa va supravieţui Calea Dragostei. 


Cuvintele adresate de lisus lui Petru în Grădina 


Ghetsimani fuseseră sursa de inspiraţie a unei sintagme ce 
devenise motoul sacru al familiei: 


es Îi 


Voi rămâne. 


Lady Petronella reprezenta ceea ce mai rămăsese din 
„piatra” creştinilor şi iată că acum se vedea pusă într-o 
situaţie grozav de dificilă, ce putea să pună în primejdie 
preţioasa lor Cale a Dragostei. 

Într-adevăr, acum că îi fusese încredinţată misiunea de a 
o salva pe Felicita şi pe ultimii trei copii ai acesteia, 
Petronella nădăjduia să fie în stare să se ridice la înălţimea 
dârjilor şi înflăcăraţilor săi înaintaşi. Cel mai tare o 
îngrijora faptul că Pius părea să aibă mare încredere în 
capacitatea ei de a o influenţa pe Felicita şi de a întoarce 
întreaga situaţie în favoarea Romei. Deşi era hotărâtă să-şi 
dea toată silinţa, Petronella avea mari rezerve în privinţa 
deznodământului acestei situaţii. Fanatismul Felicitei era 
renumit printre Miloşi încă dinainte de gestul ei 
inimaginabil de a-şi sacrifica propriii copii. Avea să-i dea ei 
ascultare Felicita? Greu de spus. În ochii creştinilor, 
descendența Petronellei era atât de sacră, încât aproape 
că o venerau. In afară de asta, ea era în prezent 
protectoarea faimoasei Libro Rosso, cartea sacră ce 
conţinea adevăratele învățături şi profeţii ale familiei 
sfinte. Autoritatea ei nu putea fi contestată de niciun 
creştin cu mintea limpede. O femeie care era însă în stare 
să asiste senină la uciderea brutală a propriilor copii, ca o 
mărturie a credinţei sale, nu putea fi considerată un 
creştin cu mintea limpede. 

Înainte să solicite o audienţă la împărat, Petronella se 
rugase îndelung pentru călăuzire. Il rugase pe Domnul să-i 
dea putere şi înţelepciunea necesară ca să priceapă voia 
Lui, prin învăţăturile dragostei. O invocă pe Regina 
Compasiunii şi ceru să fie călăuzită de extraordinara 
blândeţe a acesteia. Îşi frecă rubinul masiv din centrul 
pandantivului şi rosti o ultimă rugăciune. 

— Eu voi rămâne, şopti ea destul de tare, îmbărbătându- 
se pentru confruntarea inevitabilă care avea să urmeze. 


Za ie 


— Bună seara, soră! 

Petronellei i se îngăduise, la ordinul împăratului, să o 
întâlnească pe Felicita într-una dintre odăile magistraţilor. 
Ar fi fost de-a dreptul necuviincios ca o doamnă de rangul 
ei să coboare în adâncurile temniţei umede şi urât 
mirositoare unde fusese închisă Felicita. Deşi i se dăduse 
un rând de haine curate pe care să le poarte în timpul 
întrevederii, prizoniera era totuşi murdară şi pielea îi era 
mânjită cu sângele copiilor săi. Petronella fu străbătută de 
un fior şi se rugă ca dezgustul să nu i se citească pe chip. 

Cele două femei se salutară în maniera specifică 
creştinilor: ca două surori însufleţite de acelaşi duh. După 
formalităţile obişnuite, Felicita întrebă suspicioasă: 

— De ce ai venit? 

Petronella o privi drept în ochi şi îi răspunse cu o voce 
blândă: 

— Am venit ca să-mi exprim condoleanţele pentru 
pierderea pe care ai suferit-o şi să văd dacă nu putem să-ţi 
oferim vreo mângâiere în necazul prin care treci. 

La început, Felicita părea să n-o audă. Apoi îi aruncă 
elegantei femei o privire mirată. 

— Necaz? Ce fel de necaz? 

Petronella se uită la ea surprinsă. Femeia probabil că-şi 
pierduse minţile după ororile la care asistase. 

— Lady Felicita, toţi suntem cu inima zdrobită din 
pricina morţii minunaţilor tăi fii. 

Felicita o privi absentă, de parcă nici n-o vedea sau de 
parcă nici nu conta că Petronella era acolo. Scutură încet 
din cap şi răspunse, ca hipnotizată: 

— Cu inima zdrobită? De ce, soră? Astăzi este pentru 
mine o zi de sărbătoare, pentru că fiii mei nu s-au lepădat 
de Dumnezeu. Domnul nostru lisus Hristos îi va întâmpina 
în ceruri şi vor sărbători împreună tăria şi credinţa de care 
au dat dovadă. Nu înţelegi? Este o zi de mare bucurie! Nu 
pot decât să sper că mâine magistraţii ne vor lua şi pe noi, 
ceilalţi, aşa încât să fim cu toţii până seara, la asfinţitul 

— 19 — 


soarelui. 

Petronella îşi drese glasul, încercând să câştige ceva 
timp de gândire. Situaţia era mai gravă decât crezuse ea. 

— Sora mea, deşi îţi înţeleg întru totul credinţa în viaţa 
de apoi, ca să-i spun aşa, lisus Hristos ne-a învăţat că 
trebuie să preţuim şi să ne bucurăm de viaţa pe care o 
avem aici, pe pământ. Acesta este darul minunat al lui 
Dumnezeu pentru noi. Fiii tăi cei mici trebuie cruţaţi, ca să 
crească şi să-şi trăiască viaţa în lumea asta pe care 
Dumnezeu a creat-o pentru ei. 

— Piei din faţa mea, Satano! ţipă Felicita cu o 
înverşunare care-o tăcu pe Petronella să tresară puternic, 
de parcă i-ar fi tras o palmă. Tu... şuieră ea înspre femeia 
care stătea calmă în faţa ei, ascultându-i cuvintele 
înveninate de furie, tu care te fandoseşti cu podoabele tale 
de nobilă romană, măritată cu un păgân scârbos, 
îndrăzneşti să mă judeci? N-am să-L trădez pe Dumnezeul 
meu pentru nimeni şi nimic în lume şi nici copiii mei n-o 
vor face. Suntem neprihăniţi şi Dumnezeu ne va răsplăti 
pentru curajul nostru. Vom fi împreună în ceruri, la 
dreapta Lui. 

Rugându-se în sinea ei ca sfânta Magdalena să-i 
dăruiască răbdare şi compasiune, Petronella încercă o altă 
strategie. 

— Felicita, moartea ta şi a copiilor tăi va lipsi lumea asta 
de nişte glasuri puternice, glasuri care pot servi la 
răspândirea învățăturilor noastre şi la educarea semenilor 
noştri. Nu crezi că Dumnezeu vrea asta? Băieţii aceştia vor 
creşte ştiind că fraţii lor şi-au dat viaţa pentru credinţa lor, 
iar asta îi va face şi mai neclintiţi în hotărârea de a 
continua propovăduirea învățăturilor noastre. Ei trebuie să 
trăiască. Vor deveni nişte eroi ai Căii. Asta e ceea ce vrea 
Dumnezeu de la ei. Şi de la tine. 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui tu mie ce vrea Dumnezeu? 
Eu Îl aud limpede şi îmi spune că vrea ca fiii mei să devină 
martiri, nu eroi. Îi revendică pentru Sine - ca jertfă pentru 
gloria Sa. La fel cum lui Avram i-a cerut să-şi sacrifice fiul, 
pe Isaac. 


=I 


Petronella trase aer în piept şi-i explică, pe un ton plin 
de răbdare: 

— Da, dar Avram a fost oprit să-şi ucidă fiul. Dumnezeu 
n-a făcut decât să-i pună credinţa la încercare, iar în clipa 
când S-a convins de ascultarea lui Avram, l-a trimis pe 
îngerul milei, pe Zedechiel, să-l prindă de mâna în care 
ţinea cuțitul pentru jertfă. Asta fiindcă Dumnezeu nu vrea 
ca vreunul dintre copiii Săi să sufere. Felicita, Dumnezeu 
te imploră să fii tu acel înger al îndurării care opreşte 
mâna călăului. Te rog, nu-ţi duce la pieire şi restul copiilor. 
De-i laşi să moară înseamnă că nu alegi Calea Dragostei. 
Dacă lisus ar fi acum aici, cu noi, nu ţi-ar îngădui să-ţi 
omori copilaşii. Sunt absolut încredinţată de lucrul acesta. 

Felicita o privi pe Petronella cu ochi scânteietori. 

— lisus mă aşteaptă la porţile cerului, ca să mă 
îmbrăţişeze şi să mă răsplătească pentru curajul meu. Tu 
eşti cea pe care o va izgoni, pentru că te-ai căsătorit cu un 
păgân şi eşti gata oricând să le faci concesii semenilor tăi 
nelegiuiţi. 

— Eu îmi iubesc şi îmi respect semenii, aşa cum ne-a 
poruncit El însuşi. Asta nu înseamnă că le fac concesii, ci e 
însăşi Calea Dragostei. E vorba de îngăduinţă. 

— Ba de slăbiciune! 

— Dacă nu adoptăm o atitudine îngăduitoare, nu va mai 
rămâne niciun creştin în viaţă. Calea noastră nu va 
supravieţui dacă nu învăţăm să trăim în pace cu ceilalţi. 
Calea ne îndeamnă să fim răbdători cu cei care încă nu au 
văzut lumina. Chiar lisus spune că trebuie să-i iertăm pe 
cei orbi, pe cei care nu văd. 

— Atunci o să mă rog să te ierte şi pe tine, soră. 

Felicita rosti ultimul cuvânt printre dinţi, dându-i astfel 
de înţeles că n-o mai considera vrednică de acest apelativ. 

— Mă rog ca Dumnezeu să te ierte pentru slăbiciunea ta 
şi pentru intenţiile păcătoase cu care ai venit aici în seara 
asta. Numai diavolul ar fi în stare să încerce să mă 
oprească de la acest sacrificiu suprem, pe care îl fac spre 
gloria Domnului nostru! 

Petronella îşi pierduse răbdarea şi era conştientă că 


— 921 — 


stăruinţele sale erau inutile. Evident, Felicita era mult 
prea cufundată în fanteziile sale absurde pentru a mai fi în 
stare să ia aminte la vreun sfat raţional. Cum ar fi putut să 
creadă că femeia mai era în toate minţile, după ce-şi 
sacrificase patru dintre copii în numele credinţei? 

Petronella se ridică să plece şi, îndreptându-se spre uşă, 
spuse cu voce joasă: 

— Atunci am să mă rog pentru noi toţi, Felicita! Şi 
pentru toţi aceia care îndrăznesc să creadă în Calea 
Dragostei. 


ge 

Dimineața sosi mohorâtă, acoperind soarele cu un văl de 
ceață. Preoții lui Saturn susțineau că e un semn de rău 
augur, chiar înainte să se împrăştie vestea că epidemia de 
gripă continua să se răspândească. Doar în noaptea 
precedentă muriseră cinci persoane, dintre care două erau 
chiar odrasle de-ale preoţilor. 

Împăratul Antoninus Pius fu acostat de un grup de 
bărbaţi furioşi, încă înainte să ia micul dejun. Aceştia erau 
convinşi că Felicita purta vina pentru agravarea situaţiei, 
din cauză că refuzase să se închine zeilor. Trebuia silită cu 
orice preţ să cedeze. În consecinţă, bărbaţii pretindeau ca 
cei trei băieţi rămaşi în viaţă să fie aduşi în sala de 
judecată şi ucişi, unul câte unul. 

Presiunea exercitată asupra împăratului devenea tot mai 
intensă cu fiecare ceas ce se scurgea, venind din toate 
colţurile imperiului, pe măsură ce vestea despre îndârjirea 
Felicitei continua să se răspândească. În cele din urmă, 
împăratul cedă şi convocă din nou instanţa de judecată. 

Felicita şi cei trei fii ai săi fură aduşi în faţa 
magistraţilor. Femeia arăta ca o vrăjitoare smintită, cu 
mintea înceţoşată de fanteziile sale absurde, alimentate de 
sângele vărsat al fiilor ei cei mari. Cei trei băieţi erau 
înspăimântați, iar cel mai mic dintre ei plângea în hohote, 
în timp ce buclele blonde i se lipeau de obrajii umezi de 
lacrimi. Pius discutase cu Publius în particular şi îi 


= 99: 


poruncise ca băieţii să fie cruţaţi de orice chinuri. Dacă era 
nevoie ca ei să moară, fie - aveau să moară. Însă el unul n- 
avea de gând să-şi păteze conştiinţa cu torturarea unor 
copii nevinovaţi. 

Unul câte unul, băieţii fură chemaţi în faţa magistraţilor. 
Publius încercă, pe tonul cel mai blând cu putinţă, să-i 
convingă să se împotrivească mamei lor şi să îi urmeze pe 
preoţi la templu. În tot acest răstimp, Felicita murmura o 
incantaţie teribilă, ce semăna cu un bocet sinistru. „Nu vă 
fie teamă, copiii mei! Tatăl şi fraţii voştri vă aşteaptă în 
ceruri.” Unul câte unul, băieţii refuzară propunerea 
magistratului, de parcă erau în transă, sub vraja mamei 
lor. Atunci fură duşi, pe rând, la locul execuţiei, iar Felicita 
fu întrebată încă o dată dacă nu vrea să se răzgândească şi 
să-şi salveze copiii. Răspunsul ei, de fiecare dată, fu un 
hohot de râs cutremurător, un simulacru oribil de bucurie. 

În mai puţin de o oră, trei copii frumoşi - cel mai mic 
abia trecut de vârsta prunciei - fură decapitaţi de sabia 
ascuţită a călăului. Acesta acţionă foarte rapid, pentru ca 
băieţii să nu simtă niciun fel de durere. Însă când veni 
rândul mamei, nu mai dădu dovadă de aceeaşi bunăvoință. 
De data aceasta folosi un topor, iar decapitarea femeii se 
produse abia după a treia lovitură. 

Împăratul Pius părăsi în aceeaşi noapte înfiorătoarea 
suburbie lepădată de zei, hotărât să nu se mai întoarcă 
vreodată pe acele meleaguri. Regimul de teroare exercitat 
de Felicita luase sfârşit, însă Pius era încredinţat că 
hohotele demente ale acesteia şi imaginea băieţaşului cu 
păr blond decapitat din porunca sa aveau să-l bântuie până 
la moarte. 

S 

În noaptea aceea, Lady Petronella, epuizată, convocă o 
întrunire a fraţilor săi de credinţă, mai precis a nucleului 
central al Miloşilor, cu scopul de a-i pune la curent cu 
întâmplările îngrozitoare din cursul zilei. Avea nevoie de 
cel puţin un voluntar dispus să ducă un mesaj în Calabria. 


zi ca 


Acolo locuia Marele Maestru al Ordinului Sfântului 
Mormânt şi în clipa aceea aveau nevoie de călăuzirea sa 
înţeleaptă pentru a face faţă furtunii ce avea să se abată 
asupra creştinilor din Roma. 

După cum le explică celor prezenţi, Petronella se temea 
că regimul de teroare instaurat de Felicita se afla abia la 
început, urmând să dea naştere unui val cumplit de 
persecuții la adresa creştinilor de pe tot cuprinsul 
imperiului, aşa cum se mai întâmplase şi înainte, cu 
generaţiile precedente. Toate eforturile depuse de familia 
sa în decursul ultimului veac, având drept scop crearea 
unor condiţii de siguranţă pentru creştini, în virtutea 
reputației nepătate a proteguitorilor lor de viţă nobilă, 
aveau să fie spulberate într-o clipită, prin vărsarea 
sângelui acelor bieţi copii. Fanaticii aveau să profite de 
acest incident ca să devină şi mai incisivi, iar romanii 
aveau să le reteze avântul cu brutalitatea specifică, 
izvorâtă din teamă. 

Simţea în chip instinctiv că evenimentele respective 
aveau să nască anumite consecinţe pe care nu le putea 
defini pentru moment, o distorsionare îngrozitoare a 
învățăturilor Domnului lor, ce avea să capete tot mai multă 
amploare pe viitor. Era doar un presentiment, însă unul 
care o înspăimânta profund. Le împărtăşi şi celorlalţi 
Miloşi ceea ce simţea, iar aceştia se cutremurară de 
adevărul care se întrezărea în funesta profeție. 

— Mă tem că cea pe care am numit-o sora noastră s-a 
dovedit a ne fi cel mai mare duşman. Prin acţiunile sale, ea 
a dezlănţuit forţe malefice de nestăvilit. Sângele acelor 
bieţi copii va fi folosit pentru a rescrie adevăratele 
învățături ale Domnului nostru. lar ceea ce e scris cu 
sânge nu poate veni decât din împărăţia întunericului. 
Învățăturile Căii Dragostei vor fi înecate în sângele acelor 
nevinovaţi. 

Petronella fu străbătută de un fior când rosti aceste 
cuvinte, ce păreau să izvorască, nepoftite, dintr-un loc 
secret, care ascundea adevăruri viitoare. Intr-o noapte 
îngrozitoare ca aceea, harul profetic cu care fuseseră 


— 94 — 


înzestrate femeile din neamul său nu era deloc binevenit. 


SID 


“7 PARTEA ÎNTÂI '* 
Timpul se întoarce... 


Există unele uniri mai înalte 

Decât ar putea fi exprimate în cuvinte, 
Mai puternice decât cele mai aprige forţe, 
Însufleţite de puterea propriului destin. 


Cei care trăiesc asemenea unire nu mai pot fi despărțiți 
vreodată. 

Sunt contopiţi într-o singură fiinţă, mai presus de 
individualităţile distincte. 


Cei care se regăsesc 
Cunosc bucuria neasemuită 
De a trăi uniţi în această plinătate desăvârşită. 


CARTEA DRAGOSTEI, 
REDATA CU FIDELITATE DIN LIBRO ROSSO 


— 26 — 


> 


Eu nu sunt poet. 

Cu toate acestea, am fost binecuvântat să-mi duc veacul 
printre cei mai înzestrați. Printre cei mai talentaţi poeți, 
cei mai măieştri pictori, cele mai frumoase femei... şi cei 
mai remarcabili bărbaţi. Fiecare dintre ei m-a inspirat şi 
câte o fărâmă din sufletul şi esenţa fiecăruia se regăseşte 
în toate picturile mele. 

Tot ce nădăjduiesc este ca arta mea să rămână în 
amintirea omenirii ca o formă de poezie, pentru că m-am 
străduit să dau viaţă fiecărui tablou, să-i dau consistenţă şi 
semnificaţie. M-am frământat îndelung la gândul că poate 
e împotriva normelor de conduită a artistului să dezvălui 
aspiraţiile, simbolistica şi substraturile aflate la temelia 
muncii noastre. Cu toate acestea, Maestro Ficino a 
descoperit dovezi străvechi, datând din vremea Egiptului 
Antic, cum că asemenea coduri de conduită a artistului 
erau păstrate sub forma unor jurnale secrete, aşa încât pot 
afirma că fac şi eu parte din această tradiție atemporală. 

Fiind un membru umil al Ordinului Sfântului Mormânt, 
toate picturile mele sunt inspirate şi oglindesc strălucirea 
acelor învățături divine. Acestea fac parte integrantă din 
toate operele mele; ele dau culoare, substanţă şi contur 
picturilor mele. Fiecare tablou, indiferent pentru cine a 
fost făcut şi oricare ar fi fost destinaţia sa practică, este o 
reflectare a învăţăturii Căii Dragostei. Fiecare tablou are 
scopul de a transmite adevărul. 

În paginile care urmează voi dezvălui secretele ce se 
ascund în spatele muncii mele, pentru ca, într-o bună zi, 
acestea să poată fi folosite ca instrumente de învăţare 
pentru cei care au ochi să vadă. 

Aşadar, deşi nu sunt un poet, iată ce sunt: un pictor. 
Sunt un pelerin. Sunt un scrib. 

Mai presus de toate însă, sunt un slujitor al Domnului şi 
al Doamnei mele, precum şi al Căii Dragostei iniţiate de ei. 

Maestrului nostru îi place să amintească cuvintele 
primului mare artist creştin, binecuvântatul Nicodim, care 


a spus că „arta va schimba lumea”. Mă rog să aibă 
dreptate şi, în ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să joc şi 
eu un rol, oricât de neinsemnat, în această aventură 
extraordinară. 


Voi rămâne al dumneavoastră sincer, 
Alessandro di Filipepi 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


New York 
In prezent 


Maureen Paschal îşi întocmise cu minutiozitate 
programul pentru intervalul de timp pe care avea să-l 
petreacă în New York. Muncise fără întrerupere ca să 
pregătească lansarea ultimei sale cărți, aşa că spera acum 
să-şi ofere, drept răsplată, câteva ore de binemeritată 
relaxare în Muzeul Metropolitan de Artă. Arta era cea de-a 
doua pasiune a ei, după istorie, motiv pentru care cărțile 
sale abundau în informatii din ambele domenii. Gândul că 
avea să petreacă un timp, oricât de scurt, într-unul dintre 
cele mai mari muzee din lume era o adevărată mângâiere. 

Primăvara se făcea simțită în toată splendoarea ei în 
acea dimineaţă de martie, răsplătindu-i parcă marşul 
viguros prin Central Park până la muzeu, la o oră atât de 
matinală. Maureen iubea New Yorkul. Astăzi era hotărâtă 
să-l savureze la maximum, aşa că încercă să-şi 
încetinească ritmul paşilor, în pofida programului încărcat. 
Inaintând pe Fifth Avenue, decise să facă un ocol prin 
Central Park. La capătul nordic al lacului pentru bărci 
trona o sculptură enormă, din bronz, reprezentând o scenă 
din capodopera lui Lewis Carroll, Alice în țara minunilor. 
Această operă de artă degaja o frumuseţe magică, stranie, 
care o emoţiona de fiecare dată, trezind la viaţă copilul din 
ea. O Alice de dimensiuni fabuloase era înconjurată de 
prietenii ei din Wonderland, cu prilejul zilei sale de 


cz Pa 


naştere. Citate din celebra şi îndrăgita poveste, care 
fusese cartea preferată a lui Maureen în copilărie, 
acopereau, de jur împrejur, postamentul sculpturii. 
Plimbându-se printre personaje, citi câteva pasaje extrase 
din carte şi din poemul Jabberwocky. Citatul ei preferat, pe 
care îl avea inscripţionat pe o plăcuţă, deasupra 
computerului său de acasă, nu figura aici. 


Alice râse. „N-are rost să încercăm, spuse ea, oamenii 
nu pot să creadă lucruri imposibile.” 

„Îndrăznesc să afirm că nu ai destulă experiență, spuse 
Regina. Când eram de vârsta ta, o făceam în fiecare zi timp 
de o jumătate de oră. Zău, uneori credeam Chiar şi şase 
lucruri imposibile, iar asta până la micul dejun.” 


Asemenea Reginei Albe, Maureen învățase să dea 
crezare chiar şi la şase lucruri imposibile înainte de micul 
dejun. Iar acum, de când Destino îşi făcuse apariţia în viaţa 
ei, numărul era adesea chiar mai mare. Maureen reflectă 
la asta, zâmbind în timp ce contempla sculptura. Viaţa ei 
putea rivaliza, în ultima vreme, cu aventurile fantastice ale 
lui Alice. Ea, o femeie inteligentă şi educată din secolul al 
XXI-lea, era pe punctul de a pleca în Italia - ca să ia lecţii 
de la un profesor care-şi spunea Destino şi care pretindea 
a fi nemuritor. Şi, cu toate acestea, la fel ca Alice, era gata 
să-l accepte pe extravagantul personaj ca pe un ingredient 
firesc din peisajul bizar al vieţii sale. 

Maureen îşi îngădui să mai admire sculptura timp de 
câteva minute preţioase, după care se întoarse pe Fifth 
Avenue şi o luă înspre Muzeul Metropolitan de Artă. N- 
avea prea mult timp la dispoziţie, căci trebuia să se 
pregătească pentru lansarea cărţii, aşa că avea de gând să 
viziteze doar o anumită parte a muzeului, căreia să-i poată 
acorda toată atenţia, şi nu să exploreze muzeul în grabă de 
la un capăt la celălalt. 

După ce-şi cumpără bilet şi-şi prinse de guler ecusonul 
primit la intrare, se hotărî să se concentreze asupra 
galeriilor medievale. Cercetările întreprinse pentru a se 


= DO 


documenta cu privire la persoana înaltei contese Matilda 
de Toscana îi treziseră o adevărată fascinaţie pentru 
perioada Evului Mediu. În plus, excursiile sale în Franţa îi 
insuflaseră o puternică admiraţie pentru arta şi arhitectura 
gotică. 

Se dovedi a fi o alegere grozavă. Se desfătă studiind pe 
îndelete fiecare exponat. Sculpturile extraordinare în lemn, 
din Germania, o impresionară în mod deosebit, cu 
măiestria şi delicateţea lor neasemuite. Câteva dintre 
minunatele exponate îi aduseră aminte de experienţele 
ieşite din comun care îi schimbaseră viaţa în timpul 
petrecut în Franţa. Maureen oftă adânc, plină de 
mulţumire, bucurându-se de frumuseţea artei şi savurând 
fericită acest moment de respiro. 

Când intră în a doua galerie, la fel de vastă, dominată de 
un enorm iconostas gotic, ceva îi atrase atenţia în capătul 
îndepărtat al încăperii. Deşi exponatele din această galerie 
erau în cea mai mare parte sculpturi, în colţul din dreapta, 
pe peretele opus intrării, se afla un tablou. Apropiindu-se 
de el ca să-l studieze mai în detaliu, Maureen simţi că i se 
taie respiraţia şi rămase cu privirea pironită pe cel mai 
frumos portret al Mariei Magdalena pe care îl văzuse 
vreodată. 

Notre Dame. Doamna noastră. Doamna mea. Pentru 
Maureen nu mai exista nicio cale de scăpare. Nici acum, 
nici pe viitor - niciodată. 

Ochii i se umplură de lacrimi, aşa cum i se întâmpla de 
fiecare dată când vedea o imagine reuşită a acestei femei 
extraordinare, care devenise muza şi stăpâna sa. În timp 
ce o privea cu atenţie, Maureen realiză în scurt timp că 
pictura din faţa ei nu era o icoană obişnuită. Magdalena 
era înfăţişată pe tron şi degaja un aer de splendidă 
maiestuozitate în mantia sa purpurie, cu părul lung roşu- 
arămiu, curgându-i în valuri pe umeri. Într-o mână ţinea 
vasul de alabastru din care se spunea că îl unsese pe lisus; 
în mâna cealaltă, pe care o ţinea în poală, avea un crucifix. 
Era înconjurată de îngeri, care îi înălţau imnuri de slavă. 
Apropiindu-se, Maureen se aplecă în faţă, ca să vadă mai 


RE ca ea 


bine partea de jos a tabloului. Îngenuncheaţi la picioarele 
Magdalenei, se aflau patru bărbaţi înveşmântaţi în robe 
albe, imaculate. Pe capete purtau glugi ce le acopereau 
faţa în întregime, având decupate doar nişte fante înguste 
în dreptul ochilor. Înfăţişarea lor avea ceva fals, ceva 
bizar. Erau nişte personaje stranii, sinistre chiar. 

Maureen îşi simţi inima bătându-i nebuneşte şi o 
cuprinse fierbinţeala aceea care de obicei îi dădea de 
înţeles că se petrece ceva straniu în subconştientul ei, ceva 
ce nu trebuia şi nu putea fi ignorat. Tabloul acela avea 
ceva special, ceva deosebit de important. Răscoli în 
memorie, căutând indicii legate de această lucrare, pe care 
să le fi întâlnit pe parcursul cercetărilor sale, dar nu găsi 
mai nimic. Documentându-se pentru cărţile ei, văzuse zeci 
de portrete ale Mariei Magdalena, expuse în cele mai mari 
muzee din lume. Faptul că la Muzeul Metropolitan se afla o 
asemenea lucrare, cu totul ieşită din comun - fără ca ea să 
fi ştiut de existenţa ei -, era de-a dreptul fascinant. 

Maureen se aplecă şi mai mult, pentru a citi titlul 
tabloului: „Spinello di Luca Spinelli - Pânză procesională 
de la Confreria Sfintei Maria Magdalena”. 

Descrierea oficială oferită de muzeu, afişată în colţul 
tabloului, suna în felul următor: 


În Evul Mediu, laicii aderau adesea la confrerii 
religioase, în cadrul cărora se întruneau ca să se 
roage şi ca să desfăşoare acţiuni de caritate. Robele 
cu glugă le ascundeau identitatea, aşa încât 
acțiunile respective se desfăşurau sub un total 
anonimat, în conformitate cu poruncile lui Hristos, 
care susţinea că faptele bune nu trebuie săvârşite în 
văzul lumii, spre slava personală. Această lucrare de 
excepție a fost acreditată în jurul anului 1395 de 
către Confreria Sfintei Maria Magdalena din Borgo 
San Sepolcro şi era purtată de credincioşi cu prilejul 
procesiunilor religioase. Pictura îi înfăţişează pe 
membrii confreriei îngenuncheaţi în faţa sfintei lor 
patroane, căreia îngerii îi înalță imnuri de slavă. 


E e 


Vasul cu mir al Mariei se regăseşte, ca decoraţiune, 
pe mânecile robelor cu care sunt înveşmântați 
bărbaţii. Trăsăturile chipului lui Hristos, trasate 
superficial, sunt de dată mai recentă. Originalul a 
fost extras de pe pânză şi în prezent se află la 
Vatican. Pânza este extrem de bine conservată. 


Ceva era în neregulă cu descrierea respectivă - 
Maureen simţea asta instinctiv. Era foarte precisă, foarte 
desluşită pentru o pictură atât de misterioasă. Bărbaţii cu 
glugă plecaţi la picioarele sfintei nu erau simpli anonimi, ci 
îţi insuflau o stare tulburătoare, de nelinişte inexplicabilă. 
Gluga de pe capetele lor transmitea un mesaj categoric, ca 
şi când păstrarea anonimatului era o chestiune de viaţă şi 
de moarte. Când studie tabloul mai atent, observă că unii 
dintre bărbaţi aveau câteva crăpături în partea din spate a 
robelor.  Penitenţi. Crăpăturile le permiteau să se 
autoflageleze, vărsarea de sânge fiind un mijloc de 
penitenţă şi de spălare a păcatelor. 

Lui Maureen i se păruse întotdeauna că practicile 
penitenţilor din Evul Mediu au ceva tulburător. Era 
aproape convinsă că Dumnezeu nu doreşte ca oamenii să 
se autoflageleze pentru gloria Sa. In plus, cercetările sale 
amănunțite referitoare la Maria Magdalena, Regină a 
Compasiunii şi promotoare a dragostei şi a iertării, îi 
insuflaseră convingerea că această femeie remarcabilă nu 
ar fi găsit nicio scuză pentru astfel de practici. 

Compoziţia picturii o contraria de asemenea, întrucât 
părea să fie o reproducere a faimoaselor reprezentări ale 
Sfintei Treimi din perioada timpurie a Renaşterii. Imaginile 
respective îl înfăţişau pe Dumnezeu-Tatăl pe tron, ţinând 
în mână un crucifix care îl reprezenta pe Fiul Său. Sfântul 
Duh era întruchipat, de obicei, de un porumbel aflat 
deasupra capului Tatălui. Această icoană a Mariei 
Magdalena era pictată într-o manieră similară, doar că în 
cazul de faţă ea era cea de pe tron, cu crucifixul în mână, 
sugerând o poziţie de mare autoritate. Aşadar, bărbaţii cu 
glugă păreau să i se închine Mariei Magdalena ca 


E e o 


împărăteasă a Cerurilor, fapt care ar fi putut fi privit drept 
o erezie chiar şi în ziua de azi. În Evul Mediu, o astfel de 
venerare ar fi fost, fără îndoială, susceptibilă de pedeapsa 
cu moartea. 

Apoi, mai erau cuvintele acelea ciudate din descriere: 
„Trăsăturile chipului lui Hristos, trasate superficial, sunt 
de dată mai recentă. Originalul a fost extras de pe pânză şi 
în prezent se află la Vatican”. Pânza era deteriorată într-un 
loc anume - asta se putea vedea cu ochiul liber: un petic 
de material acoperea zona de unde fusese decupată o 
porţiune de pânză, spre a fi dusă la Roma. Insă de ce? De 
ce ar strica cineva o pictură rară şi extraordinar de 
frumoasă, făurită de mâna unui artist italian? 

Dacă învățase ceva pe parcursul cercetărilor sale 
referitoare la secretele creştinismului de-a lungul istoriei 
era să nu se ia niciodată după aparenţe - şi să nu dea 
crezare, sub nicio formă, celei mai evidente şi mai fireşti 
explicaţii, mai cu seamă pe tărâmul încărcat de simboluri 
al istoriei artei. Scoţându-şi din geantă telefonul mobil, îl 
folosi pe post de cameră foto şi imortaliză tabloul pe 
segmente, cu intenţia de a face câteva cercetări. 

Afişajul digital de pe ecranul telefonului îi aduse aminte, 
cu cruzime, că era timpul să părăsească muzeul. Maureen 
îşi vâri telefonul la loc în geantă şi rămase încă o vreme în 
faţa tabloului, într-o contemplare mută. Întrebările pe care 
şi le pusese de atâtea ori, atunci când cercetase operele de 
artă religioasă în căutare de indicii, îi dădeau târcoale şi 
acum, cu o stăruinţă aprigă. 

Ce ai tu să-mi povesteşti, Doamnă? Cine te-a pictat în 
felul ăsta şi de ce? Ce simbolizai pentru oamenii care te 
purtau pe umeri, în nesfârşite procesiuni? Şi, într-un final, 
întrebarea care o bântuia pe Maureen în fiecare zi a vieţii 
sale: Ce vrei de la mine acum? 

Astăzi însă, Maria Magdalena nu-i spunea nimic, ci doar 
o privea cu o expresie enigmatică, tăcută, care l-ar fi făcut 
pe Leonardo da Vinci să plângă de ciudă. Mona Lisa nici 
nu se putea compara cu această Magdalenă. 

Maureen reveni cu privirea asupra descrierii oficiale a 


PET e ie ARE 


lucrării şi deodată i se tăie respiraţia. La a doua citire, îi 
sări în ochi explicaţia referitoare la originile pânzei: 
„acreditată... de către Confreria Sfintei Maria Magdalena 
din Borgo San Sepolcro”. 

Borgo San Sepolcro. Tradusă din limba italiană, 
denumirea însemna Locul Sfântului Mormânt. 

Maureen aruncă o privire la inelul străvechi de pe 
degetul său, cel din Ierusalim, cu sigiliul Mariei 
Magdalena. Era simbolul Ordinului Sfântului Mormânt - 
Ordin care o dăruise lumii pe Matilda, păstrător al 
învățăturilor neîntinate ale lui lisus şi al Cărţii Dragostei, 
în fine, Ordinul al cărui Mare Maestru era chiar Destino şi 
în rândurile căruia urma să intre şi ea cât de curând. Era 
posibil ca în Italia să existe un întreg oraş devotat 
Ordinului Sfântului Mormânt, care s-o aibă în centru pe 
însăşi Maria Magdalena? 

Maureen comparase mereu procesul de scriere a unei 
cărţi cu cel de creare a unui colaj. Existau nenumărate 
dovezi mărunte care, luate fiecare în parte, nu prea 
însemnau mare lucru. Dar când începeai să le pui laolaltă, 
îţi dădeai seama unde trebuie aşezată fiecare, astfel încât 
să se completeze una pe cealaltă, iar imaginea de 
ansamblu să înceapă să capete contur, într-un mod frumos 
şi unitar. Iar tabloul din faţa sa părea să fie piesa centrală 
a mozaicului extraordinar la care lucra Maureen. 

Aruncă o privire în jurul său, la vizitatorii care se 
plimbau prin galerie. Doar câţiva se opriră în faţa pânzei 
şi-i aruncară o privire fugitivă, după care trecură mai 
departe. Maureen simţea, pe de-o parte, că-i vine să strige 
la ei: „Nu vedeţi ce-aveţi aici? Nu vă daţi seama că s-ar 
putea ca pânza asta să conţină răspunsul la una dintre cele 
mai mari enigme ale istoriei, iar voi nu-i daţi nicio 
atenţie?” 

Dar încă nu era absolut sigură. Unde se afla Borgo San 
Sepolcro? Ce alte aspecte din viaţa acestui artist, Spinello, 
ar fi putut să indice o eventuală legătură între acest tablou 
şi grupările eretice din Italia Evului Mediu? Mai întâi avea 
să cerceteze de una singură, după care avea să apeleze la 


— 34 — 


specialiştii din Franţa şi din Italia, să-şi spună şi ei 
părerea. Bineînţeles, primul de pe listă era Berenger. 

După cele câteva săptămâni de despărţire, gândul la 
Berenger Sinclair o umplu de căldură din cap până-n 
picioare. Îi era atât de dor de el! Îşi închise ochii şi se 
cufundă într-o reverie dulce, amintindu-şi ultima lor 
întâlnire. Oftă prelung şi se trezi din visare. O aşteptau noi 
descoperiri, care aveau să devină şi mai palpitante în clipa 
în care urma să le împărtăşească cu el. 

Îşi luă rămas-bun de la splendorile din galeria medievală 
şi părăsi muzeul, făcând un scurt popas la magazinul de 
suveniruri din apropiere, cu intenţia de a căuta o felicitare 
cu fantastica pictură a Mariei Magdalena. Lucrarea nici 
măcar nu era menţionată în ghidul destinat vizitatorilor. 
Răsfoind mai multe volume de artă, descoperi o referire 
succintă la tabloul cu pricina, care era descris ca 
aparţinând artistului Spinello Aretino. Pasajul explica 
originea numelui acestuia, care venea, se pare, de la 
oraşul Arezzo. Din Toscana. 

Toscana. Dacă exista vreun loc care să abunde în 
enigme şi erezii din perioada timpurie a Evului Mediu, 
acela era Toscana - Maureen era sigură de asta. Zâmbi, 
conştientă că nu putea fi doar o simplă coincidenţă faptul 
că în buzunarul său se afla un bilet de avion spre Florenţa. 
În săptămâna care urma, avea să aterizeze în inima acestei 
provincii enigmatice. 


Nimic. 

Nu găsi pe internet nimic referitor la minunatul şi 
neasemuitul tablou de la Muzeul Metropolitan. Chiar şi pe 
site-ul muzeului fu necesar să caute îndelung ca să 
găsească ceva informaţii, care se limitau însă strict la 
descrierea pe care o citise deja la faţa locului. 

Cele două ore de răsfoit prin albumele de artă se 
dovediră a fi nefructuoase. Nici pagina Google nu-i oferi 
vreo informaţie nouă referitoare la lucrarea respectivă, aşa 


SE > e 


că Maureen se decise să abordeze problema dintr-o altă 
perspectivă, şi anume să-şi concentreze cercetările asupra 
altor detalii prezente în descriere, precum artistul sau 
locaţia. Găsi câteva informaţii generale despre artist, 
precum şi despre Borgo San Sepolcro, care era posibil să-i 
fie utile mai târziu. Făcu următoarele însemnări: 


SPINELLO ARETINO - având prenumele Luca, la 
fel ca tatăl său, pictor şi el-a fost botezat astfel după 
sfântul al cărui nume a fost preluat, totodată, de 
către breasla pictorilor. Numele „Aretino” înseamnă 
„din Arezzo”, care e o regiune din Toscana. Pictor 
de fresce cu predilecție, artistul a lucrat în Florenţa, 
la Santa Trinită. 


Maureen făcu o pauză. Spinello pictase în biserica din 
Santa Trinită, care era un loc sacru pentru Ordinul 
Sfântului Mormânt şi care fusese, de asemenea, unul 
dintre locurile de refugiu ale Matildei. Era un semn că se 
afla pe calea cea bună. Mozaicul ei începea să capete 
contur. Reluă lectura. 


BORGO SAN SEPOLCRO - cunoscută astăzi sub 
denumirea de Sansepolcro, localitatea a fost 
întemeiată în anul 1000 de către pelerinii care se 
întorceau din Ţara Sfântă încărcaţi cu un puternic 
sentiment de venerație faţă de Sfântul Mormânt, dar 
şi cu neprețuite relicve. Unul dintre aceşti pelerini 
era cunoscut sub numele de Santo Arcano. Situată 
în regiunea Arezzo, localitatea este locul de obârşie 
al pictorului de fresce Piero della Francesca. 


Maureen nu-şi găsea locul de bucuria pe care i-o 
provocau cele aflate. Avusese dreptate! In Toscana exista 
un întreg oraş dedicat Sfântului Mormânt. Însă una dintre 
propoziţiile citite o tulbură în mod deosebit: 


Unul dintre aceşti pelerini era cunoscut sub 


Er si 


numele de Santo Arcano. 


Santo Arcano. Maureen izbucni în râs. Aparent, Biserica 
afirma că existase un sfânt cu numele Arcano. Nu se putea 
lăuda că vorbeşte fluent limba latină, dar se descurca 
binişor, iar lucrul acesta o ajutase de multe ori să citească 
printre rânduri, pe parcursul cercetărilor întreprinse cu 
diverse prilejuri. Denumirea Santo Arcano nu se referea la 
vreun obscur sfânt toscan, ci însemna „Secretul Sfânt”. 
Dacă era să traducă toată povestea în limba engleză şi s-o 
exprime cât mai desluşit, descrierea ar fi sunat în felul 
următor: Oraşul acesta, numit după Sfântul Mormânt, a 
fost întemeiat pe baza Secretului Sfânt! 

Lucrurile începeau acum să se limpezească. 

Mai rămase un timp cu privirea aţintită asupra acestor 
rânduri, după care făcu câteva însemnări. Maureen 
cunoştea opera lui Piero della Francesca, având în vedere 
că Magdalena acestuia se număra printre favoritele sale. O 
pictase pentru domul din Arezzo - o imagine încărcată de 
simbolism şi de maiestuozitate, care emana toată forţa şi 
măreţia acestei femei. În pictura respectivă, Magdalena nu 
afişa nici pe departe o atitudine de penitenţă. Fresca 
fusese pictată de un bărbat care nu dăduse nicio clipă 
crezare propagandei din veacul al şaselea, cum că 
Magdalena ar fi fost o păcătoasă care se căia pentru 
faptele sale. Era o frescă ce urmărea tocmai accentuarea 
autorităţii de care se bucura Magdalena. Maureen avea la 
ea în birou o copie înrămată a acelei imagini. Studiase 
opera lui Piero della Francesca pe parcursul cercetărilor 
sale din domeniul artei şi mereu i se păruse un artist 
interesant. Frescele sale din Arezzo erau foarte vii, foarte 
umane şi realiste. Când îi contempla lucrările, simţea o 
mare afinitate faţă de el; Piero era tot un fel de narator. 
Pictase Legenda adevăratei cruci într-o manieră extrem de 
complexă şi de elaborată; Venirea Reginei din Sheba la 
Regele Solomon emana un aer de profundă spiritualitate şi 
toate operele sale reprezentau cele mai sacre învățături 
ale Ordinului Sfântului Mormânt. 


E yE 


Citind aceste informaţii, Maureen îşi aminti că trebuie 
să se ocupe de pregătirile necesare pentru întoarcerea în 
Europa. La Paris urma să se întâlnească cu editorul său 
francez, ca să pună la punct planul pentru lansarea cărţii 
în Franţa. Asta n-avea să fie o corvoadă; iubea acest oraş, 
iar prietena sa cea mai bună, Tamara Wisdom, o 
producătoare de film independentă, îi propusese s-o 
însoţească şi să petreacă acolo un timp împreună. Vărul şi 
mentorul ei spiritual, Peter Healy, locuia şi el în Paris în 
momentul de faţă. Pe vremuri, i se spunea Părintele Peter 
Healy, dar în prezent „dezertase” de la Vatican, poate 
definitiv, aşa că nu se mai prezenta ca preot şi nici nu mai 
purta veşmântul preoţesc. Maureen de-abia aştepta să-l 
revadă. 

Se hotări să zboare la Paris mai întâi, să-şi rezolve 
treburile acolo, apoi să meargă cu Tammy, cu maşina, în 
sud-vestul Franţei, la reşedinţa lui Berenger, Château des 
Pommes Bleues, unde erau aşteptate de iubiții lor. Tammy 
era îndrăgostită şi ea, şi chiar se logodise cu Roland Gelis, 
un uriaş blajin din Languedoc, care era, încă din copilărie, 
cel mai bun prieten al lui Bérenger. Locuiau toţi, 
împreună, în minunata vale a râului Aude, o zonă 
fermecătoare din regiunea Languedoc - unde era situat 
castelul -, la marginea comunei Arques. Bérenger, 
moştenitorul unei mari averi, ai cărui predecesori, de 
origine scoțiană, se îmbogăţiseră făcând afaceri cu petrol, 
moştenise castelul de la bunicul său. Acesta fusese 
construit în Languedoc pentru a servi drept sediu al unei 
societăţi secrete ce deţinea anumite taine, considerate 
eretice şi periculoase. Bérenger moştenise şi tainele 
respective, odată cu grandiosul castel. 

Era prea târziu ca să-l mai sune pe Bérenger în seara 
aceea, însă dimineaţă, la prima oră - când la el avea să fie 
după-amiază -, avea să-l roage s-o însoţească de la Arques 
până în Florenţa. Destino îi scrisese că urmează să plece 
din Chartres, pentru a se întoarce în Florenţa, şi declara 
că de data aceasta era „pentru totdeauna”. Scrisoarea 
avea un ton foarte hotărât, de parcă autorul ei se pregătea 


Teer gan 


să moară în Italia. Citirea ei îi provocase lui Maureen o 
mare amărăciune. Destino era foarte bătrân, iar moartea 
lui era inevitabilă. Dar să pierzi o asemenea comoară, 
acum când înţelesese şi acceptase cine era el şi cât de 
multă înţelepciune avea de oferit lumii întregi, era greu de 
suportat. 

Scrisoarea lui Destino îi dăduse de înţeles că avea s-o 
înveţe multe lucruri într-un răstimp destul de scurt şi, prin 
urmare, era de datoria ei să se familiarizeze cu ceea ce 
conţinea Libro Rosso înainte de a se întâlni cu el. Destino 
nu avea timp să le predea învăţăturile fundamentale ale 
Ordinului. Le rezervase anumite lecţii specifice şi sarcini 
ce trebuiau duse la îndeplinire în vederea misiunii pe care 
aveau s-o realizeze împreună. Destino folosea un ton 
emfatic ori de câte ori se referea la această „misiune”. 

Pregătindu-se pentru călătoria la Florenţa, Maureen îşi 
luă din nou angajamentul de a studia învăţăturile conţinute 
în Libro Rosso, care se afla în posesia ei, căci Destino le 
dăruise tuturor câte un exemplar tradus; atât ea, cât şi 
Berenger, Tammy, Roland şi Peter studiau în prezent 
versiunea în limba engleză a acestei cărţi sacre, ce 
conţinea cele mai grozave taine ale creştinismului. 

Se slujise de conţinutul cărţii sacre pentru a scrie 
Vremurile se întorc: Legenda Cărţii Dragostei. Venise însă 
timpul să o studieze în amănunt şi să memoreze anumite 
pasaje. Maureen îşi făgăduise să înceapă cu începutul şi să 
o parcurgă pe toată, studiind câteva fragmente în fiecare 
seară. 

Se dovedi a fi o sarcină deloc neplăcută. Din prima clipă 
în care luase cunoştinţă despre învăţăturile cărţii sacre, 
avusese senzaţia că erau cele mai frumoase cuvinte pe 
care îi fusese dat să le citească vreodată. Era perfect 
convinsă de adevărul lor, aşa că pentru ea fusese un 
privilegiu să scrie o carte despre acei oameni curajoşi care 
riscaseră totul ca să păzească aceste învățături uluitoare 
vreme de două mii de ani. _ 

Maureen se vâri în pat, cu cartea în mână. In paginile 
acesteia, dragostea era prezentată de fiecare dată ca un 


— 39 — 


dar nepreţuit oferit de Dumnezeu oamenilor. Dar, oricât de 
simplă părea această idee, iată că ea stârnea nenumărate 
controverse. În Cartea Dragostei, Dumnezeu nu era văzut 
ca un patriarh; era considerat, pur şi simplu, Tatăl 
oamenilor. Dumnezeu era Tatăl, aflat într-o comuniune 
desăvârşită cu Mama oamenilor. Primele pagini conţineau 
pasajul preferat al lui Maureen: 


Go 


La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Însă 
Dumnezeu nu era fără pereche, El nu domnea în univers 
de unul singur. Domnea alături de tovarăşa Sa, pe care o 
iubea din toată inima. 

De aceea, în prima carte a lui Moise, numită Geneza, 
Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după 
asemănarea Noastră”, fiindcă se adresa jumătăţii Sale, 
care e Soţia sa. Căci creația este un miracol care atinge 
desăvârşirea atunci când se reuneşte partea bărbătească 
cu cea femeiască. Domnul Dumnezeu a mai spus: „lată că 
omul a ajuns ca unul din Noi”. 

Cartea lui Moise spune, aşadar, că Dumnezeu l-a creat 
pe om după chipul Lui, atât bărbatul, cât şi femeia. 

Cum ar fi putut Dumnezeu să creeze femeia după chipul 
Său, dacă nu ar fi avut un chip femeiesc alături de el? 
Aşadar, a creat femeia după modelul feminin al lui Athiret. 
Mai târziu, evreii i-au dat lui Athiret numele de Aşerah, 
mama noastră cerească, iar Dumnezeu a devenit cunoscut 
sub numele de El, tatăl nostru ceresc. 

La un moment dat, El şi Aşerah au vrut să-şi exprime 
dragostea divină într-o formă fizică şi să împărtăşească 
fericirea lor desăvârşită cu progeniturile pe care aveau să 
le zămislească. Fiecare dintre cele două suflete concepute 
de ei era perfect, întrucât gemenii erau făuriţi din aceeaşi 
esenţă. În cartea numită Geneza se spune că sora geamănă 
a lui Adam a fost creată din coasta lui, cu alte cuvinte din 
însăşi esenţa fiinţei acestuia, carne din carnea lui şi sânge 
din sângele lui, duh din duhul lui. 


— 40 — 


Apoi, Dumnezeu a spus: „Cei doi se vor face un singur 
trup”. 

Astfel a luat naştere aşa-numitul hieros-gamos, „mariajul 
sacru”, bazat pe încredere şi pe cunoaşterea reciprocă, 
menit să-i unească pe cei doi parteneri într-un singur trup. 
Acesta este cadoul cel mai de preț pe care ni l-au dăruit 
Tatăl şi Mama noastră din ceruri. Atunci când intrăm 
împreună în patul conjugal, trăim experienţa unirii divine 
pe care El şi Aşerah au dorit s-o ofere tuturor copiilor lor 
pământeşti, ca o desfătare pură şi desăvârşită - esența 
dragostei adevărate. 

Cine are urechi de auzit să audă. 


EL ŞI ASHERAH ŞI ORIGINILE SFINTE 
ALE HIEROS-GAMOS, PASAJ EXTRAS 
DIN CARTEA DRAGOSTEI, 

AŞA CUM S-A PĂSTRAT ÎN LIBRO ROSSO 


De când îl cunoscuse pe Berenger, Maureen fusese 
foarte hotărâtă să înţeleagă şi să experimenteze conceptul 
de hieros-gamos în toate ipostazele sale. Mintea sa începea 
să accepte existenţa unei forme de dragoste pe care 
înainte nu o crezuse posibilă decât în basme sau în 
legende. Acum ştia că o legătură atât de strânsă, o 
dragoste atât de totală nu erau lucruri imposibile. Dacă ea 
ar fi putut să trăiască aşa ceva, să fie transformată de un 
asemenea sentiment - se gândea Maureen -, atunci oricui 
i-ar sta în putinţă. Ea şi Berenger îşi dăduseră seama că 
acesta era destinul lor. Fuseseră atât de binecuvântaţi: să-i 
ajute pe alţii să găsească dragostea, la fel cum o găsiseră 
ei înşişi. 

Maureen închise cartea, fericită să adoarmă cu gândul la 
El şi la Aşerah şi să-i vadă dansând în visele sale. 

S$ 
Visele lui Maureen nu se supuneau dorințelor ei. 
Visarea ei era de obicei lucidă şi clară; secvențe 


— 41 — 


complete şi imagini coerente îi apăreau spontan în somn. 
Ele conţineau întotdeauna mesaje importante pentru ea 
sau îi furnizau indicii urgente ce trebuiau urmate. Până în 
seara aceea. Acel vis fusese haotic, frenetic, cu 
străfulgerări de imagine, sunet şi emoție, cu mişcări în 
timp şi spaţiu. Unele dintre imagini păreau să aibă 
legătură între ele; altele nu. Dar exista un factor constant 
pe parcursul întregului vis. Indiferent de imagine, 
indiferent de intervalul de timp, fiecare instantaneu 
conţinea un element unificator. 


> 


Focul. 

Focul ardea puternic în piaţa oraşului. Răşina care 
fusese turnată peste vreascuri pentru a le face să ardă mai 
repede şi mai puternic era eficientă. Sute de oameni 
înconjuraseră victima de pe rug. Sau victimele? Sudoarea 
curgea pe feţele privitorilor, în timp ce iadul părea să se 
dezlănţuie înaintea lor. Într-o imagine mulţimea plângea, 
în alta avea o atitudine batjocoritoare. Două focuri diferite. 
Două oraşe diferite. Unul, apoi altul, apoi de la început. În 
primul oraş, văzuse feţele mulţimii. Oamenii erau șocați, 
terifiaţi, întristaţi. Nu zărise victima, ci doar flăcările, care 
săltau în sus în centrul pieţei, învăluind în îmbrăţişarea lor 
teribilă ceea ce fusese odată o ființă omenească. Maureen 
văzuse fețele bărbaților şi ale femeilor care plângeau în 
mulțime. Un bărbat anume îi atrăsese atenția. Era 
îmbrăcat destul de simplu, ca un fel de negustor, dar ceva 
din înfăţişarea lui il făcea diferit. Era înalt şi, în ciuda 
suferinţei sale evidente, avea prestanța unui rege. In timp 
ce privea singura lacrimă ce-i curgea pe obraz, Maureen 
simţise teribila amărăciune a omului - şi vinovăția - în 
legătură cu tragedia care se desfăşura înaintea sa. Apoi o 
altă străfulgerare luminoasă a focului îi mutase atenţia de 
la acel bărbat din nou la locul unde fusese rugul. Dar acum 
nu mai vedea nicio flacără; mai degrabă o lumină albă 
orbitoare, care se avânta spre cer, suindu-se spre Rai. 


Cerul părea să se intunece în jurul lor, devenind aproape 
negru, iar lumina cea albă de pe fundal prinse formă 
pentru un răstimp foarte scurt, inainte să dispară cu totul. 

Atunci Maureen fusese purtată la focul dintr-un alt oraş, 
dintr-o altă epocă şi cu o altă victimă. 

Chipurile din această mulţime erau furioase, în contrast 
cu cele din viziunea anterioară. Și toate aparțineau 
bărbaţilor sau cel puţin numai bărbații se aflau în imediata 
apropiere a  eşafodajului. Aceşti bărbaţi erau sursa 
batjocurii pe care o auzise la începutul visului. Strigând cu 
furie, mulţimea mânioasă arunca în foc cu obiecte pe care 
Maureen nu le putea identifica. Un cuvânt ciudat pe care 
nu reuşea să-l distingă era scandat la nesfârşit. Pentru un 
moment, crezuse că era vorba de „nas de porc”, dar i se 
păru absurd, chiar şi în starea de visare fantastică în care 
se afla. Din nou, nu putea vedea victima, căci flăcările 
ardeau aici şi mai înalt decât în prima viziune. Dar 
atmosfera din acest oraş era considerabil diferită. Victima 
era dispreţuită, iar cei care-şi făcuseră apariţia pentru a 
vedea execuția erau hotărâți să-l vadă pe cel urât murind 
în acel teribil mod. Era un haos controlat, ce părea să fie 
pe punctul de a-şi pierde controlul pe măsură ce flăcările 
deveneau tot mai fierbinţi şi mai înalte. Chiar în clipa în 
care Maureen simţi că imaginile încep să se disipeze, iar 
conştiinţa o cheamă din starea de visare, avu o ultimă 
viziune a teribilei execuții finale. La marginea pieţei, destul 
de departe pentru a fi în siguranţă, dar destul de aproape 
pentru a fi marcată pentru totdeauna de ceea ce vedea, era 
o fetiță. Ochii ei enormi, închişi la culoare, priveau focul şi 
mulțimea furioasă dimprejur. Era o ființă costelivă ca o 
pasăre micuță, nu mai mare de cinci sau şase ani şi extrem 
de subnutrită. Şi totuşi, în ciuda prezenţei sale fizice 
fragile, acel copil nu părea slăbit, nici măcar înspăimântat. 
După ce visul se termină, Maureen rămase mult timp în 
minte cu privirea din ochii fetiţei, în care nu era nimic care 
să semene cu teama. Ochii ei reflectau flăcările dinaintea 
sa, iar Maureen văzu în ei ceva ce nu putea fi desluşit, dar 
despre care ştia că nu-i plăcea. 


— 43 — 


În ochii copilului era ceva teribil, ceva nu foarte departe 
de nebunie. 


Frăția Sfintei Apariţii 
Cetatea Vaticanului 
prezent 


— Ai îngăduit ca asta să se întâmple! 

Felicity de Pazzi răbufni înspre fratele bunicului său, în 
timp ce-i azvârli cartea peste masă. Sprâncenele ei groase 
şi negre mărgineau cu asprime ochii enormi şi negri, care 
străluceau cu multă furie pe faţa ei îngustă. Nu-i păsa că el 
era bătrân, bolnav şi plăpând. Se presupunea că trebuie să 
lupte pentru ceva. Iar el clacase tocmai când avuseseră 
cea mai mare nevoie de el. 

— Linişteşte-te, draga mea! 

Părintele Girolamo de Pazzi ridică o mână tremurătoare, 
plăpândă, într-un efort de a ajunge la nepoata sa furioasă. 
O iubea ca pe o fiică şi jucase un rol important în a o 
creşte astfel încât să fie forţa din spatele frăţiei, acum că 
el nu mai era capabil din punct de vedere fizic să se ocupe 
de problemele zilnice. Pasiunea ei descătuşată pentru 
cauza lor o transformase într-o forţă de neoprit şi infinit de 
sfântă. li conferise de asemenea un temperament extrem. 
Numele i se potrivea, ca şi cum fusese unul de inspiraţie 
divină. Mama ei o visase pe măreaţa Sfântă Felicita în timp 
ce o purta în pântece pe singura ei fiică. In perioada 
sarcinii sale, mai avusese şi alte viziuni ale acestei sfinte 
binecuvântate, care fusese atât de curajoasă încât să-şi 
sacrifice toţi cei şapte fii pentru a-şi dovedi credinţa de 
neclintit. Pe 10 iulie, când se născuse, exact de 
sărbătoarea Sfintei Felicita, fusese clar pentru toţi cei din 
familia de Pazzi că acest copil avea să poarte numele şi să 
preia identitatea sfintei. 

La pension, în Marea Britanie, ea adoptase versiunea 
englezească a numelui, Felicity. Numele îi rămăsese chiar 
şi după ce fusese exclusă din mai multe instituţii din cauza 
„comportamentului deviant”. In adolescenţa sa timpurie, 


— 44 — 


începuse să aibă viziuni care puseseră stăpânire pe ea în 
totalitate, evenimente ce se dovediseră a fi profund 
problematice pentru şcolile britanice. Fusese adusă din 
nou la Roma şi plasată într-o şcoală de maici, unde evoluţia 
ei fusese monitorizată de cei apropiaţi familiei şi credinţei 
ei. Când se stabilise că avea într-adevăr viziuni autentice, 
frăţia o adoptase ca fiind sfânta lor tutelară în viaţă. 
Felicity devenise o profetesă cu drepturi depline, o 
vizionară care cădea la pământ în extaz, zvârcolindu-se în 
timp ce avea viziuni cu lisus Hristos şi Preasfânta 
Fecioară. Fanatismul din jurul viziunilor lui Felicity 
crescuse în rândul mişcării ultraconservatoare din ultimii 
doi ani, iar ea începuse să aibă stigmate în timp ce acestea 
îi apăreau. Prin urmare, oamenii se înghesuiau să ia parte 
la întâlnirile frăţiei la care venea şi Felicity. Era înfiorător 
şi totuşi impresionant să o vezi în timpul viziunilor pe care 
le avea. În seara aceea urma să aibă loc o astfel de 
întâlnire în sala de reuniuni a frăţiei, iar ea intenţiona să-şi 
facă simțită prezenţa. 

Părintele Girolamo de Pazzi îi dăduse în dar o broşă la 
întoarcerea sa în Italia, ceva care s-o întărească în 
perioada de început a vieţii aspre de mănăstire. Aceasta 
avea să-i ofere în ultimă instanţă o educaţie. Broşa era 
făcută din lemn şi inscripționată cu un citat din Sfântul 
Augustin cu privire la acţiunile sanctificate ale Sfintei 
Felicia. Era un citat pe care Felicity nu numai că îl 
memorase, dar îl pusese la suflet ca fiind modelul ei de 
credinţă. Avea să-l folosească la expunerea din seara 
aceea. 


Minunată este imaginea aşternută înaintea ochilor 
credinţei noastre: o mamă care a ales pentru copiii 
ei să-şi sfârșească viaţa pământească înaintea sa, 
contrar tuturor instinctelor noastre omeneşti. Ea nu 
şi-a îndepărtat copiii, ci i-a trimis la Dumnezeu. Ea a 
înţeles că ei îşi începeau viața, nu şi-o sfârşeau. Nu 
numai că a asistat la sfârşitul lor, dar i-a şi încurajat. 
Prin curajul ei, a dat mai multe roade decât prin 


SA5 


pântecele sale. Văzându-i că sunt puternici, şi ea a 
fost puternică; şi prin victoria fiecăruia dintre copiii 
săi, ea a fost victorioasă. 


Pentru familia de Pazzi, Sfânta Felicita era o femeie de o 
credinţă extraordinară, poate cel mai mare dintre martirii 
creştini, dacă se avea în vedere dimensiunea sacrificiului 
său. Această credinţă în virtutea sfintei era împărtăşită cu 
o pasiune de neegalat de tânăra Felicity. În mai bine de 
optzeci de ani dedicați Bisericii, Girolamo de Pazzi nu mai 
întâlnise pe nimeni cu fervoarea religioasă a tinerei care 
stătea înaintea lui. Acum, ea tremura din cauza acestei 
înfocări, fiind incapabilă să-şi controleze furia îndreptăţită 
legată de cartea insultătoare care o adusese la această 
confruntare. El îi ceru înţelegere. 

— Ce puteam face eu ca să opresc asta? A fost... peste 
puterile mele, Felicity! 

Cartea se afla între ei pe masă, ca un inamic tăcut. 
Timpul se întoarce, de Maureen Paschal. Legenda cărții 
iubirii. 

— Ai fi putut s-o opreşti în timp ce se afla acolo. 

Girolamo de Pazzi dădu din cap dezaprobator. Ştia că 
prin „Ai fi putut s-o opreşti” intenţiona să spună că ar fi 
trebuit s-o omoare. Era o vreme când el ar fi fost pregătit 
să dea acel ordin. Dar descoperise că nu putea să ia o viaţă 
în prezenţa Cărţii iubirii şi cu siguranţă nu acea viaţă. Nu 
după ce văzuse cartea deschisă şi-şi dăduse seama 
definitiv ce era. Ce era ea. 

Momentul la care asistase în acea seară în cripta 
Catedralei Chartres nu era ceva ce i-ar fi putut descrie 
imediat nepoatei sale sau oricui altcuiva. El o ademenise 
pe Maureen Paschal în criptă, lucru sigur, pentru a o 
aduce în prezenţa Cărţii iubirii, comoara esenţială a 
oricărei fiinţe care venera numele lui lisus Hristos. Era o 
evanghelie scrisă chiar de el şi totuşi una care nu putea fi 
pur şi simplu citită de savanții şi de teologii care 
încercaseră să o facă de-a lungul celor aproape cinci 
secole cât fusese ascunsă între pereţii Vaticanului. Era 


— 46 — 


scrisă în mai multe limbi şi existau părţi suprapuse, 
învățături codificate, pe care oamenii de rând şi creştinii 
obişnuiţi uitaseră de mult cum să le descifreze. Cartea era 
„încuiată”, fiind astfel o comoară mistică ce necesita o 
cheie unică pentru a dezvălui toate învăţăturile cuprinse în 
ea. 

Cheia aceea era Maureen Paschal. 

Era evident pentru toată lumea din Frăția Sfintei Viziuni 
că Maureen Paschal era o profetesă cu o claritate şi 
abilităţi extraordinare. Cu toţii aflaseră despre modul în 
care descoperise Evanghelia din Arques a Mariei 
Magdalena urmărindu-i percepțiile, ceea ce nimeni nu mai 
putea face. Chiar în rândul frăţiei lor, unde se adunaseră 
cei mai mari vizionari din toate timpurile pentru aproape 
opt secole, nimeni nu putuse să descifreze acea comoară. 
Odată ce descoperise Evanghelia din Arques, devenise 
foarte clar că Maureen Paschal avea un destin special. 
Atunci ei ştiuseră că ea era „Cea Aşteptată”, cea care va fi 
capabilă să descifreze de asemenea secretele din Cartea 
iubirii. Acest lucru o înfuria pe Felicity de Pazzi. 

Felicity fusese adusă în prezenţa Cărţii iubirii de mai 
multe ori şi de fiecare dată membrii frăţiei se rugaseră 
stăruitor ca ea să aibă puterea să descifreze Cartea şi să le 
dezvăluie conţinutul ei. Dar cartea rămăsese nedescifrată, 
în ciuda stigmatelor lui Felicity, care sângerau atât de 
mult când se afla în prezenţa Cărţii, încât fusese necesar 
să fie spitalizată după ultima întâlnire. 

Felicity de Pazzi suferise şi sângerase pentru toate 
viziunile ei. Astfel ştia că acestea sunt autentice. 
Dumnezeu cerea durere de la cei aleşi, pentru a le pune la 
încercare credinţa. Oricine pretindea că are viziuni, dar nu 
suferea pentru ele era un profet fals, care nu fusese pus la 
încercare. Felicity era dovada vie a acestei credinţe în faţa 
celorlalţi. Misiunea ei era aceea de a spune adevărul 
despre teribilele profeţii pe care le ştia cu privire la 
Sfârşitul Lumii şi la păcătoşii care urmau să fie fierţi de vii 
în propriul sânge dacă nu se căiau. Sfânta Fecioară 
specifica foarte clar ce fel de moarte le va fi dată 


—47— 


necredincioşilor şi celor care nu erau dispuşi să facă 
sacrificii profunde pentru a-şi arăta iubirea faţă de 
Dumnezeu. 

Şi Felicity se sacrifica, într-adevăr. Ea purta un cilicium 
- o cămaşă aspră de păr - în stil medieval, care zgâria şi 
sfâşia carnea pe sub hainele ei largi. Era extrem de slabă 
şi cu oase mici şi îşi lega instrumentul torturii strâns de 
piele, astfel încât să nu se vadă ce are pe dedesubt. 
Felicity purta întotdeauna mâneci lungi, astfel încât 
cicatricele de la tăieturi să nu fie vizibile. Işi făcuse propria 
carne să sângereze încă de când era în adolescenţa 
timpurie, crestând imagini de cruci, spini şi cuie pe braţe 
şi pe picioare, până când îi dădea sângele şi rănile 
prindeau coajă. Felicity ştia că durerea, suferinţa şi-n cele 
din urmă martiriul erau cele mai mari daruri pe care 
cineva i le putea închina lui Dumnezeu. Prin urmare, nu 
suporta să ştie despre graţia infinită a lui Maureen Paschal 
ca vizionară. Acea femeie era o aberaţie, o eretică şi o 
hulitoare care nu merita darurile pe care i le dăduse 
Dumnezeu. Ea abuza de ele pentru câştigul personal, 
exploatându-şi credinţa pentru bani şi profit. Era mai rea 
decât Desfrânata din Babilon, mai nemernică decât 
Jezebel; era şarpele Lilith care avea să distrugă Edenul. 

Maureen Paschal trebuia oprită. Şi dacă putea fi - dacă 
viaţa nedemnă a acestui demon putea fi curmată -, atunci 
probabil că Felicity ar fi fost capabilă să-şi îndeplinească 
propriul destin. Era clar pentru ea că târfa de Paschal îi 
furase locul care i se cuvenea. Dacă Dumnezeu îi îngăduia 
unei singure profetese să descifreze la un anumit moment 
Cartea iubirii, atunci eliminarea acestei nemernice era 
imperios necesară. Atâta timp cât Maureen Paschal trăia, 
locul era ocupat. Dacă murea însă, Felicity ar fi fost 
capabilă să-i ia locul, loc ce îi aparţinea de drept. 

Felicity continua să vocifereze. 

— Era singura care putea să descifreze Cartea iubirii şi 
tu ai adus-o aici s-o facă! Să dovedească o dată pentru 
totdeauna că nu este ceea ce ereticii pretindeau a fi. Şi în 
final... termină cu ea. 


— 48 — 


Bătrânul simţi o anumită forţă în adevăr, aşa că spuse în 
timp ce se retrăgea din nou pe scaun: 

— Dar este ceea ce ereticii pretind să fie, draga mea. 
Este exact lucrul de care ne temeam cel mai mult. Şi 
acesta, din nefericire, este necazul nostru. 

— Cu atât mai mult termină cu ea. 

— Felicity, Dumnezeu a ales-o. Fie că ne place, fie că nu, 
fie că înţelegem sau nu motivele Lui, nimic nu mai 
contează. Dacă Dumnezeu a ales-o pe ea, trebuie să 
acceptăm asta. 

— Ţi-ai pierdut minţile şi credinţa, unchiule! 

Felicity îl privi de parcă ar fi fost gata să-l lovească, ceea 
ce îl făcu pe bătrân să se retragă în momentul în care ea se 
aplecă peste masă, pentru a se face înţeleasă. 

— Nu vezi? Este un test pentru mine. Dumnezeu mă 
aşteaptă să demonstrez că sunt demnă de locul acesta, 
eliminând-o pe impostoare, pe uzurpatoare. Aceasta este o 
comoară nepreţuită, să fiu profetesa Lui, să rostesc 
adevărul Său după cum îmi este transmis de Sfânta 
Fecioară. Asemenea adevăruri nu pot fi transmise pe căile 
corupte ale unei desfrânate. Adevărul va fi dezvăluit prin 
castitatea şi suferinţa mea, iar noi îi vom salva pe păcătoşii 
care se vor căi. Cei care nu se vor căi vor muri şi vor fi 
condamnaţi să meargă în iad. 

Părintele Girolamo se uită neajutorat la nepoata sa. El 
încercase să-i explice evenimentele din Chartres, dar ea 
nici nu voia să audă. Liderii frăţiei ştiuseră că Maureen nu 
va coopera niciodată cu ceea ce era considerat a fi un 
element radical în cadrul Bisericii - sau, mai precis, chiar 
în afara Bisericii. De aceea fusese ademenită în cripta 
Catedralei Chartres sub false pretexte. Planul era să se 
stabilească o înţelegere cu ea, să fie convinsă prin mijloace 
financiare sau pe alte căi să li se alăture şi să lucreze 
pentru frăţie. Ei voiau ca Maureen să abdice de la credinţa 
ei, să renunţe la cercetarea sa şi să nege descoperirea 
importanţei Mariei Magdalena. Maureen îşi publicase 
descoperirile în faţa unui public fascinat, de milioane de 
oameni, pretinzând că Magdalena fusese nu doar soţia lui 


— 49 — 


lisus, ci şi succesorul Său ales şi, după cum se poate 
demonstra, fondatoarea creştinătăţii după crucificare. Intr- 
adevăr, Maria Magdalena era apostolul apostolilor, dar 
atribuirea unei asemenea puteri - cu dovezi în sprijin - ar 
fi diminuat autoritatea Bisericii. Lucrarea lui Maureen 
punea la încercare multe dintre tradiţiile îndelungate şi 
profund respectate ale catolicismului, incluzând refuzul de 
a le permite femeilor să devină preotese. Însă probabil că 
cea mai controversată dintre toate era însăşi afirmaţia lui 
Maureen care spunea că sexualitatea sacră nu numai că 
era practicată de lisus şi de soţia Sa legitimă, dar această 
tradiţie, cunoscută ca hieros-gamos, era un punct forte al 
creştinătăţii timpurii. Pentru o instituţie care ceruse 
jurăminte de celibat de la clerul său timp de o mie de ani, 
ideea sexului ca fiind sacru şi binecuvântat era complet 
jignitoare, dacă nu chiar o blasfemie. 

Frăția nu avea să permită unei neobrăzate de 
americance - şi pe deasupra femeie - să le pună la 
încercare tradiţiile fără o luptă. Hotărând că cel mai 
eficient mod de a acţiona ar fi fost să o facă pe eretică să 
abdice de la credinţa sa, îşi puseseră în aplicare planul de 
a o prinde în cursă pe Maureen şi de a o şantaja pentru a o 
determina să-şi schimbe povestea. Ştiau că planul era 
riscant şi erau gata s-o elimine dacă ea nu era de acord cu 
condiţiile propuse de ei. 

Dar asta se întâmplase înainte ca Maureen Paschal să fie 
adusă în prezenţa Cărţii iubirii, pe suprafaţa sfântă a 
criptei Chartres, la solstițiul de vară. Se întâmplase înainte 
de deschiderea cărţii şi înainte ca aceasta să se dezvăluie, 
înconjurându-l pe Părintele Girolamo în cea mai splendidă 
lumină albastră, insuflându-i expresia perfectă a iubirii, o 
experienţă fizică a modului în care s-a simţit Dumnezeu pe 
pământ. Asta fusese înainte ca Girolamo de Pazzi să 
realizeze faptul potrivit căruia Cartea iubirii era adevăratul 
mesaj al Stăpânului său şi că a o distruge pe singura 
femeie care înţelesese ce era şi ce spunea aceasta ar fi fost 
un păcat prea mare pe care să-l comită. 

— Dar de ce i-ai permis să plece şi să spună această 


— 50 — 


poveste? gesticulă ea dispreţuitoare înspre cartea care se 
afla între ei. Nu acela, unchiule, fusese planul. Nu există 
bărbat sau femeie în cei cinci sute de ani ai neamului 
nostru care să fi fost atât de slab pe cât ai fost tu în acel 
moment. După atâta timp... ahh! 

Ea îşi strigă frustrarea, incapabilă să-şi potrivească însă 
cuvintele în timp ce-şi vărsa furia. 

— Este de neconceput! Şi acum, iată ce a făcut! 
Blasfemia ei infectează lumea şi pe tine împreună cu ea. 

Era o lovitură crudă. Părintele Girolamo de Pazzi fusese 
scos pe o targă din cripta Chartres, după întâlnirea sa cu 
Maureen Paschal, în prezenţa Cărţii iubirii. În aceeaşi 
noapte suferise un atac cerebral, după care îi luase doi ani 
să-şi revină. Işi recăpătase vorbirea, dar era slăbit şi 
parţial paralizat din cauza suferinţei. Nu avea nicio 
îndoială că atacul cerebral era pedeapsa lui Dumnezeu, 
modul Lui de a-l avertiza pe Girolamo că nu trebuia să mai 
existe atentate la viaţa lui Maureen. El încercase să le 
explice asta lui Felicity şi celorlalţi membri mai înverşunaţi 
ai frăţiei, dar această explicaţie nu avusese ecou în rândul 
fanaticilor, care păreau să devină şi mai înrăiţi decât ar fi 
trebuit. 

În noaptea aceea, în criptă, mai fuseseră prezenţi doi 
membri ai frăţiei, simpatizanți ai celui mai întunecat ordin, 
care fuseseră aleşi pentru extremismul lor. Ambii erau 
fanatici convinşi, ca şi Felicity de altfel, pregătiţi temeinic 
pentru a o elimina pe Maureen dacă ar fi fost necesar, în 
ideea de a proteja secretele Bisericii - asta de îndată ce ar 
fi fost siguri care erau acestea. Dar fuseseră şi ei schimbaţi 
după evenimentele din acea seară. Cel mai înverşunat 
murise în somn la o săptămână de la noaptea aceea. Inima 
încetase pur şi simplu să-i mai bată, în ciuda tinereţii sale 
şi a sănătăţii fizice. Celălalt bărbat încă trăia, dar 
organismul lui nu mai funcţiona cum ar fi trebuit şi nu 
rostise niciun cuvânt de doi ani. În prezent se afla într-o 
instituţie din Elveţia pentru oamenii cu handicap mintal. 

Nu, cei care nu fuseseră prezenţi nu ar fi înţeles 
niciodată ce se întâmplase în acea seară. 


ES pe 


— Nu ai cum să înţelegi, Felicity. Dar te implor să 
abandonezi acest subiect. Este... mult mai mult decât îţi 
poţi imagina. Şi mă tem pentru tine, mă tem că tu vei fi cea 
rănită dacă încerci să o ataci în vreun fel pe femeia asta, 
Paschal. Dumnezeu nu vrea ca ea să fie rănită. 

Felicity se răsti la unchiul său, ochii ei întunecaţi 
strălucind în timp ce canaliza furia Sfintei Felicita. Erau 
momente în care sfânta părea să pună stăpânire pe tiza sa 
şi să vorbească prin ea cu o fervoare nepământeană, aşa 
cum o făcea acum. 

— Cum îţi permiţi să-mi spui mie ce vrea Dumnezeu? 
mârâi Sfânta Felicita prin fiinţa lui Felicity, înspre bătrânul 
dinaintea sa, care se făcuse mic. Eu îl aud foarte clar. Şi 
mă rog ca Dumnezeu să te ierte pentru slăbiciunea ta şi 
pentru intenţiile tale nefaste. Numai diavolul ar încerca să 
mă oprească să duc la îndeplinire un exemplu elementar 
de sacrificiu pentru gloria magnifică a Domnului nostru! 

Părintele Girolamo de Pazzi se aşeză înapoi pe scaun, 
extenuat şi slăbit în urma acestei întâlniri. Nepoata sa 
părea că devine din nou stăpână pe propriul corp, deşi 
ochii îi erau încă febrili. Înşfăcă supărătoarea carte de pe 
biroul lui şi se întoarse să-şi verse amarul, în timp ce el o 
striga slăbit: 

— Ce vei face acum, Felicity? 

Ea se întoarse să-l înfrunte încă o dată, cu un zâmbet 
uşor de satisfacţie pe buze. 

— Am o întâlnire diseară, unchiule. Nu-mi spune că eşti 
atât de slăbit încât ai şi uitat. Şi nu mă îndoiesc că Doamna 
Noastră va avea multe de spus despre această dezmăţată, 
care ar comite o blasfemie în numele virtuţii şi al fiului ei 
celui sfânt. 

Felicita scuipă cartea pe care o ţinea în mână. 

— Şi astfel mă voi asigura că frăţia ştie prea bine cine 
este inamicul. 

El încuviinţă din cap întristat, ştiind prea bine că nu 
putea face nimic pentru a opri ceea ce avea să se întâmple. 

— Şi pe urmă? Unde te vei duce atunci? 

— La Florenţa. 


Db 


— De ce la Florenţa? 

— Savonarola, spuse ea scurt, ştiind că el va înţelege 
asta. 

Unchiul său fusese numit după strămoşul lor infam, în 
fond şi la urma urmei. Numele său complet era Girolamo 
Savonarola de Pazzi. Era un nume de care fusese vrednic 
până la marele său eşec din urmă cu doi ani. 

— Şi pentru că Destino este acolo. 

Îi rosti numele printre dinţi, cu un venin pe care, în mod 
normal, îl păstra pentru inamica sa, americanca cu păr 
roşcat. Destino fusese inamicul frăţiei de secole, iar ea 
avea o dorinţă înverşunată de a-l opri şi pe el. În tot cazul, 
eliminarea creaturii Paschal o dată pentru totdeauna ar fi 
fost cea mai mare lovitură pentru Destino, aşa că acesta 
rămăsese scopul ei principal. Eliminând-o pe Maureen, ar 
fi distrus tot ceea ce Destino sperase vreodată să 
construiască. 

În momentul în care Felicity se întoarse şi ieşi călcând 
apăsat, fără a se mai uita înapoi, părintele Girolamo se 
simţi cuprins de o agitaţie mai mare decât simţise vreodată 
în viaţa sa lungă şi zbuciumată. 

Cineva avea să moară în curând. Nu încăpea nicio 
îndoială. Doar că nu era pe deplin sigur cine va fi - sau, în 
acel moment, cine şi-ar fi dorit el să fie acela. 


Vila Careggi, la periferia Florenței 
4 iulie, 1442 


COSIMO DE MEDICI păşi anticipând sosirea stimatului 
său oaspete. Venirea lui René d'Anjou la Florenţa era o 
chestiune de stat, iar membrii consiliului Republicii, 
Signoria, se pregăteau pentru asta de luni întregi. Fără 
îndoială că se făceau pregătiri politice: Rene era extrem de 
popular în Franţa, unde deţinea un număr impresionant de 
titluri nobiliare, fiecare fiind o mărturie a puterii 
extraordinare pe care ar fi putut s-o exercite în caz de 
nevoie. Era duce de Provence şi regele tutelar al provinciei 
Napoli şi al Ierusalimului - toate teritoriile cu care ar fi 


Re pa 


putut să încheie o alianţă importantă dacă Republica 
Florenţa ar fi cerut ajutor străin pe timp de criză. Puterea 
militară a provinciei Napoli, îndeosebi, era de o importanţă 
maximă în rândul alianțelor italiene. 

Şi totuşi, în ciuda renumitei sale mărinimii şi a faptului 
că era cunoscut drept „Regele Rene cel Bun”, acele 
onoruri îi fuseseră conferite de concetăţenii săi francezi. 
Florentinii erau, prin natura lor, sceptici în legătură cu 
străinii, dar erau atenţi îndeosebi la mâinile acaparatoare 
ale nobilimii franceze. Faptul că Napoli era pe mâini 
franceze îi irita pe mulţi italieni şi, totuşi, florentinii îşi 
dăduseră seama că ar fi putut fi şi mai rău: familia Aragon 
din Spania, din ce în ce mai agresivă din punct de vedere 
politic şi mai restrictivă din punct de vedere spiritual, 
tânjea şi ea după controlul provinciei Napoli. Cel puţin 
regele René era un tânăr charismatic, cu educaţie, cu 
gusturi şi idei umaniste progresive, toate fiind calităţi pe 
care oamenii cultivați din Florenţa le tratau cu mare 
consideraţie. Şi totuşi, tratativele purtate cu acest nobil 
care se bucura de atâtea titluri ar fi necesitat o diplomaţie 
şi tactici de negociere impecabile. 

Potenţialul politic şi neajunsurile unei alianţe cu Regele 
René cel Bun erau evaluate în Signoria pe măsură ce se 
deschideau cuferele, pentru a crea un spectacol exclusivist 
de bun-venit, demn de Republica Florenţa. Cosimo de 
Medici observa totul, dar nu lua parte prea mult la 
maşinaţiunile publice şi politice. El era cel mai puternic şi 
mai influent om din Republica Florenţa, însă interesul său 
cu privire la René d'Anjou era în întregime personal - şi 
totodată strict secret. Indiferent de rezultatul marii 
vanităţi politice care avea să se desfăşoare în următoarele 
săptămâni, Cosimo ştia că René nu-l va dezamăgi niciodată 
dacă ar avea nevoie de el. Întâlnirea lor de astăzi în 
intimitatea vilei familiei de Medici din Careggi, dincolo de 
ochii care stăteau la pândă printre zidurile cetăţii, avea să 
confirme asta. Deşi intrarea oficială şi primirea în Florenţa 
urmau să aibă loc zece zile mai târziu, el intrase deja în 
regiune în acea zi, incognito şi cu o misiune secretă. Era o 


a Ă 


vizită de care n-aveau habar cetăţenii Florenței, o întâlnire 
ce nu avea să aibă alţi martori decât pe cei câţiva aleşi şi 
pietrele antice care formau zidurile elegantului loc de 
refugiu al lui Cosimo. 

— Vere! Este o bucurie să te revăd. 

Nobilul francez de rang înalt, cunoscut pentru căldura 
sa, îl îmbrăţişă pe Cosimo din toată inima, imediat ce uşa 
se închise în siguranţă după ei. 

Cosimo zâmbi larg la salutul familial al lui René şi îi 
răspunse: _ 

— Bucuria este de partea mea, vere. Îţi mulţumesc că ai 
venit. 

Orice florentin care ar fi văzut această întâlnire ar fi fost 
profund uimit. Rene d'Anjou avea cea mai înaltă 
descendență regală de origine franceză; el era fiul a două 
dintre cele mai pure linii nobiliare din Europa, dinastia 
franceză angevină şi dinastia spaniolă de Aragon, fiind 
deţinătorul mai multor titluri nobiliare moştenite. 
Dimpotrivă, Cosimo de Medici era un om din popor, unul 
dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi oameni simpli din 
Europa, însă dintr-o clasă a negustorilor. Faptul că un 
prinţ aparţinând acestor dinastii străvechi şi foarte elitiste 
venea să-l numească vărul său pe bancherul italian era un 
secret mai nepreţuit decât aurul, un secret de viaţă şi de 
moarte pentru cei implicaţi. 

În timp ce Cosimo îl conducea în elegantul său studiolo, 
Rene îi descria călătoria pe care tocmai o făcuse. Uşile 
bibliotecii personale a lui Cosimo erau deschise numai 
pentru prietenii foarte intimi şi de încredere, precum şi 
pentru membrii familiei. După cum se obişnuia în multe 
familii florentine bogate, nici chiar soțiile nu aveau voie să 
intre în cabinetele private ale soţilor lor. Cosimo păstrase 
această tradiţie în timpul îndelungatului său mariaj cu o 
femeie pe care o iubea, iar secretele lui erau bine păstrate 
între aceste ziduri. 

— Tocmai m-am întors din Sansepolcro. Mi s-a spus că ai 
securizat complet acel teritoriu. 

Cosimo dădu din cap aprobator. Folosind banii personali 


— 55 — 


ai familiei de Medici, el cumpărase Borgo Sansepolcro 
pentru a-l uni cu teritoriile florentine din Toscana. Nu era 
o achiziţie strategică din punct de vedere politic pentru 
Florenţa, ci mai degrabă una personală. Cetatea cu ziduri 
medievale, înfiinţată în secolul al X-lea, era un teren sacru 
pentru de Medici, întrucât fusese sălaşul Magilor timp de 
cinci sute de ani. 

— Ce face iubitul nostru Maestru? Este pe drum? 
întrebă Cosimo. 

— Fra Francesco e bine şi nu este prea departe de aici. 
E uimitor să vezi că nu s-a schimbat niciun pic de când 
eram copii. 

Cosimo zâmbi cu subînţeles înainte de a da un răspuns; 
zâmbetul strâmb îi încununa adesea chipul serios şi 
sardonic cu o expresie în care-şi făceau loc înţelepciunea şi 
înţelegerea. Amintirile legate de Maestrul lor şi de 
timpurile sacre petrecute cu acesta îl făceau întotdeauna 
să zâmbească. Bătrânul cunoscut ca Fra Francesco îi 
învățase şi îi ajutase pe aceşti oameni să înţeleagă de-a 
lungul timpului că erau veri de sânge şi de spirit. Fra 
Francesco era cu adevărat unic. El era Maestrul blajin şi 
totuşi extraordinar al unei societăţi antice, căreia ambii 
bărbaţi îi juraseră credinţă până la moarte, Ordinul 
Sfântului Mormânt. Ordinul şi învăţăturile sale erau bine 
ascunse într-un loc aflat la o zi de mers călare de la 
Florenţa, în cetatea cu ziduri mici care-i purta numele şi 
care era acum o posesiune a familiei de Medici: 
Sansepolcro. 

— Îndrăznesc să spun că nu se va schimba niciodată, 
după cum bine ştii, răspunse Cosimo. Dar îţi sunt 
recunoscător că ai acceptat să vii astăzi aici. Sunt multe de 
discutat şi de planificat. 

— Cum aş fi putut refuza? Această dată este scrisă în 
stele şi trebuie să ne asigurăm că o cinstim cum se cuvine. 
Este extrem de emoţionant pentru toată lumea din Ordin, 
iar eu îmi voi face datoria aşa cum s-a decis. Când este 
destinat copilul să vină pe lume? 

— Am analizat toate previziunile Magilor, precum şi 


sfaturile lui Fra Francesco. Cu toţii sunt de acord că 
stelele indică clar anul 1449, datorită poziționării lui Marte 
în Peşti, care are loc în fiecare an. Dacă s-a estimat corect, 
se va naşte în prima zi din ianuarie, pentru a putea fi 
botezat cinci zile mai târziu, de Bobotează. Acest lucru va 
necesita o planificare perfectă, dar, după cum ştii, asta s-a 
mai făcut şi înainte cu succes. lar de data asta... trebuie să 
reuşim. Această naştere îi va conferi influenţele astrale 
care vor împlini complet profeția. De aceea trebuie să 
începem pregătirile încă de acum, cu mult înainte, pentru 
a ne asigura succesul. Ne poate lua ani buni până când o 
vom găsi pe femeia perfectă care să-i fie mamă. 

Nimeni nu cunoştea puterea acestei profeţii antice mai 
bine decât Rene d'Anjou. El era Prinţul Poet prin 
excelenţă, copilul de aur recunoscut de Ordin pentru 
naşterea sa divină şi pentru destinul său. Soarta îi fusese 
hotărâtă dinainte, prin descendență şi prin ziua sa de 
naştere, iar el făcuse tot ceea ce-i stătea în putinţă pentru 
a o îndeplini. Referirea lui Cosimo la „a reuşi de data 
aceasta” îl făcu pe Rene să tresară un pic. Era o referire la 
propria naştere, care ratase momentul profeţiei, fiindcă 
venise pe lume cu două săptămâni mai târziu. Deşi poziţia 
stelelor la naşterea lui Rene se potrivea încă profeţiei, el 
ştiuse din primele sale zile că va fi întotdeauna o 
dezamăgire. Da, era un Prinţ Poet. Dar nu era Prinţul Poet. 
lar acest aspect nefericit al naşterii sale îl tortura de 
fiecare dată când făcea o greşeală sau când nu-şi 
îndeplinea bine îndatoririle faţă de Ordin şi de misiunea sa 
divină. 

René închise ochii şi recită profeția Prințului Poet, care-i 
colorase viaţa în nuanţe extreme de lumină şi întuneric 
încă de când propria-i naştere fusese prezisă de către 
Magi: 


Fiul Omului va alege 

când timpul se va întoarce pentru Prinţul Poet. 
EL un spirit al pământului şi al apei, născut 
pe tărâmul complex al Capricornului 


— 57 — 


şi având descendența celor binecuvântaţi 

EL care va scădea influenţa lui Marte 

Și va slăvi influenţa lui Venus 

Pentru a întruchipa graţia împotriva agresiunii. 
El va inspira inimile şi minţile oamenilor 

Astfel încât să lumineze drumul serviciului divin 
Și să le arate Calea. 

Aceasta este moştenirea sa, 

Aceasta, dar şi cunoaşterea unei mari iubiri. 


Regele René cel Bun îşi înălţă ochii năpădiţi de lacrimi 
către vechiul său prieten. 

— După cum ştii, nu am fost cel mai bun prinţ. Am fost 
într-adevăr binecuvântat să cunosc o mare iubire, am fost 
tatăl unei fiice născute la echinocţiu, care-şi împlineşte 
propria profeție, şi am încercat să îndeplinesc toate 
sarcinile care mi-au fost date spre beneficiul Ordinului şi 
pentru păstrarea tradiţiei noastre. Dar voi recunoaşte că 
nu mă întristează renunţarea la titlu. Voi dormi mai liniştit 
după naşterea băiatului, după ce el se va naşte întocmai 
după planul arătat de Dumnezeu, după alinierea conformă 
a stelelor. Poate voi adormi definitiv. 

— Nu vorbi aşa, René, îl mustră Cosimo, care era mai în 
vârstă. Eşti un bărbat atât de tânăr! Te aşteaptă atâtea 
lucruri măreţe în această viaţă! 

Regele Rene d'Anjou venise la Florenţa la cererea lui 
Fra Francesco, cunoscut după titlul solemn de Maestru al 
Ordinului Sfântului Mormânt, pentru a-şi ceda titlul de 
Prinţ Poet cu care domnise, în aşteptarea copilului a cărui 
venire pe lume fusese prezisă. Data acestei întâlniri fusese 
atent calculată de către astrologii din cadrul Ordinului, 
cunoscuţi drept Magi, în onoarea celor trei preoţi-regi care 
preziseseră naşterea lui lisus. Într-adevăr, moştenirea 
Magilor se întindea peste o mie cinci sute de ani de la 
apariţia Stelei de la Bethleem. Aceşti Magi moderni erau 
educați în stilul învăţămintelor antice, buni cunoscători ai 
învățăturilor de la Zoroastru la Kabbalah şi experţi în 
studiul oracolelor sibilelor. Erau maeştri ai misticismului 


— 58 — 


egiptean, ai numerologiei caldeene şi, mai presus de toate, 
ai lucrărilor planetelor asupra sorții omenirii. Magii 
înţeleseseră că astrologia era un dar de la Dumnezeu, 
menită a fi un adevărat sceptru al puterii atunci când era 
întărită de intelect, de spirit şi de liberul arbitru al celor 
care erau suficient de instruiți pentru a o utiliza 
corespunzător. Era instrumentul de bază ce putea fi folosit 
pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu. 

Magii actuali erau atenţi în permanenţă la copiii 
deosebiți care fuseseră prezişi în această generaţie. In 
rândul Ordinului, „Timpul se întoarce” era motoul antic 
după care trăiau, iar stelele indicau că deceniile care 
aveau să vină îi vor aduce împreună pe cei mai înzestrați şi 
mai binecuvântaţi bărbaţi şi femei. Erau anumite cicluri de 
măreție în istorie, ere sorocite dinainte de Dumnezeu, prin 
intermediul stelelor, pentru a aduce pe lume spirite 
evoluate şi angelice, care să îmbunătăţească condiţia 
umanităţii. Magii, împreună cu cei mai vârstnici din Ordin, 
nu erau dispuşi să lase acest lucru la voia întâmplării şi 
nici nu fuseseră vreodată. Prin intermediul tainelor 
astrologiei se puteau asigura că anumiţi copii erau 
concepuţi la momentul potrivit şi în starea imaculată care 
avea să atragă binecuvântări divine la naştere şi pe tot 
parcursul vieţii lor. Printr-o călăuzire şi o anume 
înţelepciune, această nouă generaţie avea să creeze o 
vârstă de aur, o revigorare a umanităţii, care avea să 
combine înţelepciunea antică cu gândirea progresivă, 
astfel încât să catapulteze omenirea într-o epocă de pace 
deplină şi de prosperitate. Era o viziune divină a unităţii, a 
unei ere în care toţi bărbaţii şi toate femeile ar fi înţeles ce 
înseamnă să fii anthropos - oameni pe deplin realizaţi şi 
împliniţi -, după cum era definit în cel mai sacru text al 
Ordinului, Libro Rosso. 

Libro Rosso, Marea Carte Roşie, era un text secret, 
transmis în rândul Ordinului de la o generaţie la alta. 
Conţinea o copie perfectă a uluitoarei evanghelii pierdute, 
scrise de lisus, cunoscută drept Cartea iubirii. O legendă 
din cadrul Ordinului spunea că lisus îi lăsase acest 


— 59 — 


document nepreţuit Mariei Magdalena, pentru ca ea să 
poată răspândi învăţătura Sa după ce El nu va mai fi. Deşi 
evanghelia originală scrisă de însăşi mâna Domnului 
dispăruse în istorie, o copie perfectă fusese făcută de către 
apostolul Filip în prezenţa primei cărţi. Copia era acum 
legată în coperta aurită a cărţii Libro Rosso. De asemenea, 
în sacra carte roşie se mai afla o istorie a Ordinului, 
incluzând vieţile sfinţilor, dintre care mulţi nici nu erau 
recunoscuţi de Biserica tradiţională, iar alţii aveau poveşti 
foarte diferite de cele „acceptate” în prezent de Roma. În 
sfârşit, cartea conţinea şi o serie de profeţii, incluzând-o pe 
cea a Prințului Poet. Libro Rosso se aflase în posesia 
regalității franceze timp de secole, fiind păstrată în 
prezent de Regele René cel Bun, în calitatea sa de 
moştenitor al titlului, conform profeţiei. 

Rene îşi flutură mâinile în aer, în timp ce se aşeza pe 
unul dintre scaunele acoperite cu pluş ale lui Cosimo. 
Suspină adânc înainte de a continua: 

— Ah, copilul acesta, copilul acesta... trebuie să ştii că 
este mai mult un blestem decât o binecuvântare, Cosimo. 
Nu e deloc... un lucru uşor să trăieşti cu această profeție. 
Şi totuşi, pentru aceia dintre noi care o fac, este necesar 
să ne amintim tot timpul că am fost aleşi de Dumnezeu 
pentru asta. Este o responsabilitate pe care nu putem 
niciodată... niciodată s-o pierdem din vedere. 

Semnele prevestitoare arătau că următorul copil care 
avea să împlinească profeția, Prinţul Poet care urma să 
vestească această nouă eră a iluminării era destinat să fie 
copilul celui mai mare dintre fiii lui Cosimo, Piero. Scopul 
lor era acum s-o aleagă pe „Maria” cea mai potrivită 
pentru căsătoria cu Piero, atât pentru a purta sarcina, cât 
şi pentru a creşte cum se cuvine copilul, astfel încât acesta 
să fie perfect pregătit pentru destinul său. 

— Acest nepot al tău trebuie învăţat cu atenţie de către 
Maestrul nostru, aşa cum a făcut-o şi cu noi - şi, totuşi, cu 
şi mai mare băgare de seamă. Trebuie să învăţăm din 
greşelile noastre. 

Cosimo dădu din cap aprobator. 


— Orice sfat pe care ni l-ai putea împărtăşi pentru a ne 
pregăti să creştem copilul astfel încât să-şi împlinească 
destinul va fi considerat cea mai de preţ povaţă. 

René se gândise la asta în timp ce călătorise spre 
miazănoapte de la Sansepolcro, în urmă cu o zi. Imediat ce 
Maestrul îi spusese că noul Prinţ Poet era aşteptat să se 
nască în familia de Medici, ştiuse că venise timpul să 
transmită mai departe mantia pe care o purtase atâţia ani. 
Iar el, cu toată sinceritatea, ar fi fost uşurat să o dea mai 
departe. Era încă tânăr şi totuşi uneori se simţea bătrân şi 
istovit de  responsabilitatea moştenirii sale. Povara 
devenise prea mare şi s-ar fi retras cu dragă inimă. lar din 
momentul în care viaţa îi fusese umplută cu 
binecuvântările celor mai privilegiați, Rene d'Anjou 
avusese parte şi de tragedii. Una, mai mult decât celelalte, 
îl bântuia în fiecare zi a vieţii sale şi avea s-o facă până 
când urma să îşi dea duhul şi să îi ceară iertare în ceruri: 

Ioana. 

Era cunoscută după mai multe nume, acum că legenda 
ei continua să se răspândească tot mai mult din ziua 
teribilei sale execuţii, în urmă cu unsprezece ani. Era 
Fecioara din Orléans, era Ioana d'Arc; până şi englezii îşi 
făceau semnul crucii când vorbeau despre ea, numind-o 
Joan of Arc şi Fiica lui Dumnezeu, în timp ce şuşoteau că 
Biserica făcuse o greşeală teribilă executând-o ca eretică. 
Dar pentru regele René, Ioana însemnase mult mai mult: 
era sora lui spirituală, protejata familiei sale, Cea 
Aşteptată, speranţa Franţei... şi totodată marele său eşec. 
Faptul că nu putuse s-o protejeze la sfârşit a fost cât se 
poate de neprevăzut; faptul că nu avusese curajul să facă 
asta a fost de neiertat. lar aceasta era sursa dispreţului de 
sine care-i tortura nopţile nedormite, încă din deplorabila 
zi a lunii mai a anului 1431, când Ioana fusese arsă de vie 
pentru crima de a auzi prea clar vocile sfinţilor şi ale 
îngerilor. 

Dacă Rene ar fi fost cu adevărat sincer cu el însuşi, cu 
fraţii săi din Ordin şi cu Dumnezeu, ar fi trebuit să 
recunoască - curajul era cel care-l părăsise în cele din 


j= 


urmă, ajutat în mare măsură şi de egoul său, dar şi de 
dragostea pe care o nutrea pentru confortul lumesc. El 
dădea vina pe tinereţea lui pentru acest eşec teribil; avea 
doar douăzeci şi doi de ani pe vremea aceea, fiind cu doar 
trei ani mai mare decât Ioana. Era destul de tânăr pentru a 
ezita sub o povară atât de grea. Nu dorise să rişte tot ceea 
ce avea, tot ceea ce era, în încercarea de a o salva pe fata 
pe care o iubea mai mult decât pe o soră, pe profetesa 
Ioana, o fiinţă angelică în trupul unei fete. El ştia că fusese 
concepută şi crescută pentru a fi Fiica lui Dumnezeu şi 
totuşi o lăsase să moară, dând dovadă de o pasivitate 
extremă atunci când ea avusese cea mai mare nevoie să fie 
salvată. 

Regele Rene cel Bun trăia în fiecare zi a vieţii sale un iad 
al remuşcărilor. Nu i-ar fi dorit asta copilului inocent care 
avea să se nască, potrivit acestei teribile profeţii. 

René îşi drese glasul: 

— Spune-i acestui viitor nepot... că trebuie să aibă 
curajul a zece mii de lei şi, mai mult decât orice, să nu se 
teamă de Roma şi de amenințările ei. Ingerii, precum şi cei 
inocenți care trăiesc printre noi trebuie protejaţi cu orice 
chip. 

Rene tăcu pentru o clipă, amintindu-şi încă o dată 
propriul eşec. 

— După cum ştii, continuă el, Magii sunt de părere că 
cele mai angelice făpturi, dar şi cei aleşi vin acum pe lume, 
căci timpul se întoarce. Trebuie să avem grijă de ei. 
Tânărul tău prinţ se va naşte pentru a-i călăuzi şi nu 
trebuie să se abată niciodată de la ce ştie că este drept, 
căci un pas greşit poate duce la ruinarea a tot ceea ce este 
în planurile măreţe ale lui Dumnezeu. Am văzut asta. 

— Căci în momentul în care Dumnezeu ne conturează 
destinul... continuă Cosimo o învăţătură a Ordinului, ne 
lasă şi voinţa liberă pentru a împlini acel destin... sau nu. 

În timp ce vechiul său prieten îi vorbea, Cosimo îl 
asculta cu atenţie, înregistrând totul graţie memoriei sale 
ascuţite. Văzu liniile adânc crestate pe faţa lui René, care 
exprima odinioară numai veselie şi vorbe de duh. Dar cei 


LGI 


unsprezece ani de regret teribil îl îmbătrâniseră brutal şi 
prematur. 

— Am cedat presiunilor şacalilor din Roma, Cosimo, şi 
celor ale preoţilor acoliţi din Paris. Le dispreţuiam 
corupţia, recunoscută pentru tot ceea ce era şi fusese 
întotdeauna, dar în final m-am temut prea mult de puterea 
lor. 

Vocea i se frânse căci vorbea în taină, în prezenţa unuia 
dintre cei mai vechi prieteni ai săi, unul căruia, atunci 
când îi împărtăşeai un secret, acesta devenea sacrosanct. 

— Eu... aş fi putut s-o salvez. Eu... 

Nu mai putu să continue. Regretele anilor de vinovăţie şi 
de agonie veneau ca un şuvoi, iar regele provinciei Napoli 
şi al Ierusalimului îşi înfundă capul între mâini şi începu să 
plângă în hohote. Cosimo rămase tăcut şi aşteptă cu 
respect ca prietenul lui - vărul său de sânge şi de spirit - 
să-şi înfrunte durerea. 

După câteva clipe, René îşi înălţă capul şi, ştergându-şi 
ochii, spuse: 

— Am dezamăgit-o, am dezamăgit Ordinul şi l-am 
dezamăgit pe Dumnezeu. Fra Francesco spune că am fost 
deja iertat. Dar eu nu accept acest lucru, căci trebuie să 
mă iert şi eu pe mine însumi. Poţi să mă ajuţi să 
compensez eşecurile mele, bătrâne prieten, dacă-l vei 
creşte pe acest copil astfel încât să fie adevăratul Prinţ 
Poet al profeţiei noastre. Lasă-l să înveţe din greşelile mele 
şi să jure că nu le va repeta. Şi, ca un dar al meu pentru 
ceea ce poate deveni el, îi voi lăsa o moştenire nepreţuită, 
pe lângă sacra noastră Libro Rosso, căci se cuvine ca ea să 
se afle în mâinile celui mai demn. lar eu doresc ca el să 
aibă acest lucru. 

René îşi duse mâna la ceafă, pentru a deschide 
încheietoarea unui lanţ lung de argint, ce atârna ferit pe 
sub hainele lui. În timp ce îşi scotea lanţul, Cosimo observă 
că de el atârna un pandantiv, un mic relicvariu din argint 
încuiat. Rene se ridică de pe scaun pentru a-l aşeza în 
mâna lui Cosimo, apoi începu să se plimbe prin cameră pe 
măsură ce explica: 


— I-a aparţinut Ioanei, spuse el simplu, lăsând acestor 
cuvinte timpul necesar pentru a se impune, înainte de a-şi 
continua explicaţia. A fost talismanul ei protector, transmis 
prin intermediul Ordinului, ce-i fusese dăruit la naşterea sa 
din preajma echinocţiului, când s-a stabilit cine era ea de 
fapt... Ioana l-a purtat în fiecare zi a vieţii ei, după ce a fost 
suficient de mare ca să-i înţeleagă scopul. În ziua în care a 
fost luată, acesta i-a căzut şi a fost găsit mai târziu pe 
podeaua unde fusese îmbrăcată ultima dată. Lanţul s-a 
frânt. Pesemne că nu a ştiut că-i căzuse, pentru că 
niciodată nu ar fi plecat fără el. Pot să afirm că nu ar fi fost 
arestată dacă l-ar fi purtat; ar fi putut fi astăzi cu noi. Se 
spune că puterea protecţiei sale este nelimitată. Dumnezeu 
ştie că l-a purtat în bătăliile aprige cărora practic nu ar fi 
putut să le supravieţuiască şi totuşi a ieşit întotdeauna 
victorioasă şi nevătămată. 

Rene făcu un pas înainte şi-l atinse pe Cosimo, pentru a- 
şi accentua spusele. 

— Talismanul acesta este foarte puternic, Cosimo! Fă în 
aşa fel încât copilul să înţeleagă asta şi să-l poarte mereu. 
Este mai protector decât armura însăşi. Într-o bună zi ar 
putea să-i salveze viaţa, după cum ar fi trebuit să i-o 
salveze fecioarei loana. 

Cosimo se mişcă spre lampa de pe biroul său, pentru a 
privi talismanul mai îndeaproape. 

Era oval şi conceput ca un medalion, având un capac 
care se deschidea precum o cutiuţă. Capacul acoperea 
sigiliul de ceară roşie, folosit atât pentru a proteja, cât şi 
pentru a autentifica artefactele religioase. Sigiliul 
talismanului era atât de vechi şi de deteriorat, încât era 
imposibil de stabilit cum arătase iniţial imaginea în 
întregime, dar câteva stele mici erau încă vizibile în ceea 
ce părea a fi un model circular încastrat în ceară. 

Deşi mai mică decât unghia degetului mare a mâinii lui 
Cosimo, cutia talismanului era, dimpotrivă, foarte detaliată 
şi bine păstrată, în interiorul capacului de argint era 
dăltuită secvenţa miniaturală a unui crucifix. La baza 
crucii se afla Maria Magdalena, cu părul lung şi 


— 64 — 


îngenuncheată, care se agăța de picioarele iubitului său 
muribund. În mod ciudat, celălalt element, făurit cu mare 
grijă, era un templu cu coloane aşezat pe un deal, în 
spatele crucifixului. Templul părea în stil grec şi aducea cu 
Acropola din Atena, sanctuarul construit pentru 
preamărirea înțelepciunii şi a puterii feminine. 

Cosimo dădu capacul la o parte, pentru a vedea el însuşi 
conținutul. Era un obiect minuscul, atât de mic încât era 
aproape invizibil, dar se afla acolo. O bucăţică de lemn era 
fixată cu un soi de răşină în centrul unei flori de aur. Sub 
ea se afla o hârtiuţă, pe care era scris cu migală: 


V. CROISE 


Era o prescurtare pe care învățatul Cosimo o înţelese, 
chiar dacă era scrisă în franceza veche a trubadurilor. 
Vraie Croise. Se uită spre prietenul său. 

— Aceasta este o mică bucată din Crucea Adevărată. Cel 
mai sacru suvenir al Ordinului. 

— Aşa este! Şi asta îl va proteja pe nepotul tău, într-o 
lume cel mai adesea ostilă pentru aceia dintre noi care ne- 
am străduit s-o schimbăm. 

Cosimo luă amuleta cu recunoştinţă, conştient că 
ultimele cuvinte ale lui René cu privire la acest subiect 
sunaseră mai mult ca o profeție. 

— li va salva viaţa, indiferent cât de hotărâți vor fi alţii 
să i-o ia. 


Câteva ore bune urmau să se scurgă până ca ceilalţi să 
sosească, iar adunarea oficială a Ordinului să se 
reunească. Cosimo, anticipând posibila melancolie de 
peste zi a lui René, puse la cale o diversiune pentru 
prietenul său, despre care ştia că va fi foarte bine 
apreciată. Il conduse pe René prin împrejurimile din 
Careggi, în căldura aurie a după-amiezii toscane, până 
ajunseră la o pivniţă cu mere aflată sub grajduri. René era 


total dezorientat în legătură cu destinaţia, dar îl urmă cu 
interes pe prietenul său. Nu încăpea nicio îndoială că 
prietenul Cosimo de Medici păstra ceva extraordinar în 
pivniţa cu mere. Şi René era destul de convins că nu de 
mere era vorba. 

— Arta va salva lumea, spuse Cosimo zâmbind, iar René 
repetă propoziţia. 

Lăsate posterităţii prin intermediul Ordinului, se credea 
că aceste cuvinte îi aparținuseră Sfântului Nicodim, primul 
om care crease un obiect de artă creştină. Sculptura 
uluitor de frumoasă a lui Hristos răstignit era un obiect de 
legendă în Toscana şi rămăsese expusă în permanenţă în 
oraşul străvechi Lucca. Atât Nicodim, cât şi patronul său 
Iosif din Arimateea asistaseră la răstignire şi ajutaseră la 
îndepărtarea trupului lui lisus de pe cruce. După ce 
participase la evenimentele din Vinerea cea Mare, Nicodim 
sculptase primul său crucifix, o versiune în mărime 
naturală a imaginii pe care nu şi-o putea şterge din minte. 
Chipul lui lisus sculptat de el fusese considerat atât de 
sacru, încât opera de artă rămăsese cunoscută sub 
denumirea de Volto Santo sau Sfântul Chip. 

În ziua Paştelui vechi, Iosif din Arimateea şi Nicodim, 
împreună cu un alt artist respectabil, care urma să fie 
cunoscut în istorie ca Sfântul Luca, înfiinţaseră Ordinul 
Sfântului Mormânt. Ei făgăduiseră prin intermediul acestui 
Ordin să păstreze învăţăturile Căii, după cum fuseseră 
lăsate de lisus în evanghelia scrisă de propria-i mână, 
Cartea iubirii. 

Când lisus îi dăduse de ştire Mariei Magdalena despre 
învierea Sa în Duminica Sfântă, cei trei bărbaţi ştiuseră, 
dincolo de orice îndoială, că ea era succesorul ales al 
Mesiei lor. Învățăturile Cărţii aveau să reziste sub 
călăuzirea ei, iar Ordinul proaspăt înfiinţat jurase să o 
apere pe această femeie, pe copiii şi pe toţi descendenţii ei 
de-a lungul timpului. 

Mai presus de orice, ei juraseră să apere adevăratele 
învățături, Calea iubirii, după cum fusese ea definită de 
lisus pentru adepţii săi. Ordinul avea să păstreze adeseori 


— 66 — 


aceste învățături printr-un simbolism secret şi prin 
codificări în artă şi în literatură. 

Prin urmare, la fel ca şi Cosimo şi ca toţi nobilii din 
Ordin, René era un mare susţinător al artelor. Aştepta cu 
nerăbdare timpul potrivit, în care să se poată concentra 
mai mult asupra artei, muzicii şi arhitecturii şi mai puţin 
asupra politicii. Cum arta reprezenta un mijloc prin care 
membrii Ordinului comunicau adevărul, atât Cosimo, cât şi 
René căutau în permanenţă noi modalităţi de a descoperi 
frumuseţea învățăturilor secrete, exprimată prin artă. 

În timp ce se apropiau de pivniţa cu mere, René se opri 
să asculte sunetul melodios şi profund ce venea din spatele 
uşii. Se uită la Cosimo, amuzat. 

— Cântece, Cosimo? Cumva ai nişte mere magice aici, în 
sălbăticia Toscanei, care pot să cânte? 

Cosimo râse. 

— Nu, am nişte artişti capricioşi care-şi îndeplinesc 
sarcinile discret şi care au darul pictatului. 

René fu luat prin surprindere. Cosimo era renumit ca 
fiind cel mai mărinimos dintre patroni, plătindu-şi cu 
generozitate artiştii şi chiar susţinându-i complet atât pe 
ei, cât şi familiile lor, şi totuşi alţii erau consideraţi mai 
generoşi. 

— Tu, dintre toţi patronii? Tu îţi încui artiştii într-o 
pivniţă? 

— De obicei nu. Dar Lippi este excepţia de la toate 
regulile. 

Lui René i se tăie răsuflarea. 

— Lippi? Îl ai pe Fra Filippo Lippi încuiat acolo? 

Cosimo încuviinţă cu nonşalanţă. 

— Da. Nu ai zice că e supărat, nu-i aşa? 

Rene dădu din cap dezaprobator, uluit peste măsură. 
Vocea vioaie răsuna din pivniţa cu mere într-o manieră 
pozitivă şi, inexplicabil, părea debordantă. Faptul că 
sunetul venea de la Filippo Lippi, cel mai impresionant 
artist care lucra în Florenţa, era uimitor. Frescele lui Lippi 
erau considerate de o inspiraţie profund divină, încât până 
şi regele Franţei era interesat să-l angajeze. Dar Lippi nu l- 


E pu 


ar fi părăsit niciodată pe Cosimo de Medici sau Florenţa, 
pentru nimic în lume: nici pentru regele Franţei, nici 
pentru regele lumii, nici în schimbul vreunui dar regesc. În 
ciuda excentricităţilor sale, Fra Filippo Lippi era loial 
patronului său într-un mod infailibil, iar acesta îl proteja de 
restul lumii. 

În mare parte, ceea ce făcea ca arta lui Lippi să fie 
transcendentală era abilitatea sa extraordinară de a 
surprinde divinul printr-o comunicare directă cu acesta. El 
făcea parte din ceea ce Cosimo numea „armata sa de 
îngeri”, un grup de elită format din artişti extraordinar de 
dăruiţi, cu talentul de a traduce inspiraţia şi învăţăturile 
divine în pânze şi în marmură. În rândul Ordinului, aceştia 
erau denumiți „angelicii”. Venirea acestor scribi ai unei noi 
ere fusese de asemenea prezisă de magi. Cosimo avea o 
pasiune pentru identificarea şi atragerea acestor artişti şi 
reuşise în mod excepţional în cazul lui Lippi, precum şi al 
remarcabilului sculptor cunoscut în Florenţa sub numele 
de Donatello. Aceştia erau pur şi simplu genii posedate de 
inspiraţia divină şi prin urmare erau amândoi rareori 
impresionați de orice autoritate pământească. Trăsăturile 
lor angelice nu le înlesneau întotdeauna cele mai 
armonioase vieţi aici, pe pământ. Lippi şi Donatello erau 
cunoscuţi ca fiind dificili şi temperamentali. Într-adevăr, 
niciun alt patron florentin în afară de Cosimo nu fusese 
capabil să lucreze cu succes cu aceşti mari artişti. Dar, din 
nou, niciun alt patron în afară de Cosimo nu înţelesese 
într-adevăr cine şi ce erau ei. 

În calitatea sa de membru al Ordinului Sfântului 
Mormânt, Rene d'Anjou înţelegea şi era fascinat. Nu 
avusese parte în viaţa sa de luxul cultivării unor asemenea 
talente şi nici şansa de a lucra cu artişti de un asemenea 
calibru, aşa că îşi dorea să ştie cât mai multe. 

— Lippi este unul dintre îngerii prevestiţi? 

Cosimo încuviinţă. 

— Desigur. Şi sper să-l disciplinez în asemenea măsură, 
încât într-o zi să-i înveţe şi el, la rândul său, pe unii dintre 
tinerii artişti care de asemenea promit - fără să le insufle 


Pe = 


în acelaşi timp şi obiceiurile sale proaste. 

Cosimo pescui din buzunar cheia solidei încuietori de 
fier. 

— Izolarea inofensivă de aici este pentru binele său şi el 
o ştie. Lippi trebuie protejat de sine însuşi. 

Rene văzu imediat că pivniţa cu mere nu era o 
închisoare umedă. Lumina pătrundea în interior din toate 
părţile, prin lucarne poziţionate în pereţi, iar Lippi picta 
fericit, înconjurat de tot ceea ce i-ar fi trebuit într-o zi de 
lucru. Artistul rânji la intrarea celor doi bărbaţi şi i se 
adresă patronului său: 

— Ah, bine că ai apărut acum, Cosimo. Uite aici ce am 
făcut. Le-am adăugat nişte tuşe îngerilor şi aici am plasat 
cu grijă cartea. Nimeni nu s-ar pricepe mai bine! 

Cosimo i-l prezentă lui Lippi pe Rene, însă artistul era 
mult prea cufundat în muncă şi complet absorbit de 
capodopera sa ca să acorde prea multă atenţie faptului că 
se afla în prezenţa regelui Ierusalimului şi al provinciei 
Napoli. Continuă cu întrebările adresate lui Cosimo: 

— Ce crezi? Să mă apuc să pictez coperta cărţii roşii? Să 
fie o Libro Rosso? 

— În acest stadiu, Lippi, nu-mi pasă dacă o vopseşti în 
violet cu dunguliţe roz, atâta timp cât o termini repede. 
Arhiepiscopul îţi vrea capul. Nu voi mai fi capabil să te 
protejez prea mult de mânia lui. 

Cosimo se întoarse spre René şi-i explică: 

— Lippi este renumit pentru că întârzie cu lucrările sale, 
fiindu-i distrasă atenţia de vin şi de femei. 

— Oh, nu, nu! Lippi ridică o mână. De o femeie. Nu 
femei, nu la plural. Femeie, la singular. Există o singură 
femeie perfectă pentru mine, creată de Dumnezeu la 
începutul timpului din propria mea fiinţă, sufletul meu 
pereche, şi da, mă distrage complet... 

Cosimo continuă discuţia cu René, în timp ce Lippi 
vorbea în continuare plin de entuziasm despre singura lui 
iubire adevărată. 

— Între timp, Lippi este la fel de întârziat şi cu acest 
altar închinat Sântei Annunziata, comandat de un preot 


— 69 — 


care-i poartă deja pică pentru că nu s-a ţinut de cuvânt. 
Dacă nu termină la timp, arhiepiscopul îşi va retrage 
comanda şi-l va închide într-o temniţă adevărată. Deci vezi, 
ceea ce fac eu aici este chiar uman. 

Lippi ridică din umeri şi încuviinţă, cu un gând întârziat. 

— Este. Deşi ai putea să fii mai generos cu vinul. 

— Ajunge cu asta! 

Zâmbetul lui Cosimo era plin de afecţiune, în ciuda 
cuvintelor sale aspre. 

— Nu vei mai primi nimic în afară de pâine şi apă într-o 
temniţă întunecată, dacă nu termini această lucrare, aşa 
că încetează să te mai plângi. 

Înainte de a pleca însă, Cosimo îi spuse peste umăr: 

— Şi, bineînţeles, trebuie să faci cartea roşie. Cam asta 
este ideea, nu-i aşa? 

Lippi îi făcu cu ochiul şi se întoarse la capodopera sa, 
izbucnind în intonarea unui cântec licenţios despre actul 
dragostei pe malurile râului Arno primăvara, în timp ce 
amesteca pigmenţii roşietici spre a crea roşul perfect, 
eretic, pentru coperta cărţii arhiepiscopului care nu bănuia 
nimic. 


Florenţa 
1448 


PRINTRE PRIMELE LUCRURI pe care Lucrezia 
Tornabuoni de Medici trebuia să le îndeplinească până la 
perfecțiunea absolută era conceperea unui fiu în timpul 
ceremoniei sacre a Concepţiei Imaculate, cu soţul ei, Piero, 
în primăvara anului 1448. 

Provocarea cu care se confruntase Cosimo de Medici - 
împreună cu ierarhia feminină din rândul Ordinului - 
fusese să o găsească pe femeia perfectă dintr-o familie 
florentină care să poarte în pântecele sale copilul profeţiei 
lor. Aceasta nu era pur şi simplu o chestiune de 
descendență, ci una de temperament şi de potenţial 
spiritual. Tânăra femeie desemnată să-i fie mamă acestui 
copil ales avea nevoie de o instruire riguroasă în stilul 


Ep 


Ordinului şi era important ca ea să nu opună rezistenţă la 
erezia uneori extremă reprezentată de învăţăturile 
cuprinse în Libro Rosso. Fata potrivită, provenind dintr-o 
familie acceptabilă, ar fi recunoscut frumuseţea şi 
adevărul învățăturilor Ordinului şi ar fi îmbrăţişat prin 
urmare rolul ei de nouă Marie pentru zorii vârstei de aur. 
La fel cum copilul de aur avea să vină pe lume după cum 
fusese prezis, „Maria” care i-ar fi dat naştere ar fi devenit 
vizibilă la momentul oportun. 

Lucrezia Tornabuoni fusese aleasă în unanimitate, fiind 
considerată persoana cea mai potrivită pentru a se 
căsători în familia de Medici şi pentru a-i fi mamă Prințului 
Poet. Fiica adorată şi foarte educată a unei familii 
florentine nobile, Lucrezia era renumită atât pentru 
inteligenţa sa sclipitoare, cât şi pentru extraordinarul său 
bun-simţ. Era recunoscută totodată în cercurile literare de 
elită din Florenţa ca fiind o poetă înzestrată, o 
caracteristică de nepreţuit a mamei viitorului prinţ. Cel 
mai mare beneficiu al acestei căsătorii aranjate fusese că 
Piero şi Lucrezia reuşiseră să se îndrăgostească complet 
unul de altul în timpul pregătirilor de nuntă. 

Piero şi Lucrezia de Medici erau căsătoriţi de aproape 
cinci ani când a fost invocat ritualul conceperii Prințului 
Poet. Se căsătoriseră devreme, în 1444, data şi momentul 
căsătoriei lor fiind alese de Magi pentru a asigura cel mai 
mare noroc. Anul în sine era considerat o mare 
binecuvântare, căci conţinea în el numărul 444, denumit în 
numerologia antică „manifestarea îngerilor”. Într-adevăr, 
uniunea păru să aducă binecuvântări îngereşti întregii 
familii de Medici. În decursul căsniciei lor liniştite şi 
împlinite de până atunci, Piero şi Lucrezia fuseseră 
binecuvântaţi cu trei fiice frumoase şi sănătoase. 

Cei doi urmaseră ritualul Concepţiei Imaculate întocmai 
cum fuseseră instruiți de Maestra în hieros-gamos. Această 
abordare a împreunării în dormitor era sacramentul 
fundamental al Ordinului şi amândoi primiseră instrucţiuni 
exacte cu privire la uniunea sacră. Ei înţeleseseră că 
Imaculata Concepţie era de fapt zămislirea conştientă a 


i Pl 


unui copil foarte dorit. Îndrăgitul cuplu intrase în dormitor 
într-o atmosferă de iubire absolută şi de încredere 
reciprocă, precum şi cu înţelegerea faptului că aveau să ia 
parte la un act sfânt, ce avea să le aducă pe lume un copil, 
dacă aşa era voia lui Dumnezeu. In timpul actului 
împreunării, fiecare trebuia să se roage pentru zămislirea 
copilului în corpul femeii. 

Era o ceremonie frumoasă, una în care se făcea apel la 
simţuri pentru a crea o atmosferă de Rai pe pământ, în 
interiorul unui dormitor transformat într-un spaţiu sacru. 
Lumânări albe reflectau umbre fine pe pereţi, iar patul era 
învelit cu cele mai fine şi mai catifelate lenjerii albe şi 
mătăsuri. Camera era plină de vase cu crini albi, mari şi 
parfumaţi, al căror miros stimula simţurile în amintirea 
divinului. Crinii fuseseră de secole simbolul Concepţiei 
Imaculate şi se găseau adesea în picturi ce reprezentau 
momentul binecuvântat al naşterii Mariei. Nimeni din 
afara Ordinului nu înţelegea că aceasta era o referire la 
ritualul împreunării sacre, cunoscut drept hieros-gamos. 
Crinii reprezentau de fapt mirosul Raiului. 

În acea noapte, Lucrezia Tornabuoni se înfăţişase în faţa 
soţului ei îmbrăcată într-o rochie albă de mătase, brodată 
cu firicele de aur. Împreună invocaseră o rugăciune către 
îngeri pentru călăuzirea protectoare a sufletului copilului 
în trupul Liucreziei. Prin invocaţie cereau ca o adunare 
îngerească să vegheze acel mic suflet, să-l călăuzească şi 
să-l protejeze, astfel încât să fie capabil să ducă la 
îndeplinire porunca lui Dumnezeu în timpul vieţii sale 
pământeşti. 

În afara dormitorului, un muzician cânta la o liră şi 
intona melodii grave, pe care cuplul le putea auzi în timpul 
unirii lor. Cântecele erau menite să invoce prezenţa 
angelică prin sunet, stimulând în acelaşi timp un alt simţ în 
manieră divină. Într-un colţ al camerei fusese ridicat un 
altar, iar pe acesta se afla cartea sfântă a adevăratelor 
învățături, Libro Rosso. Fusese darul suprem pe care René 
d'Anjou îl făcuse familiei de Medici în anticiparea prinţului 
prorocit, care avea să vestească o renaştere a adevărului şi 


== 


a iluminării. Revenirea cărţii Libro Rosso la Toscana 
semnifica recunoaşterea familiei de Medici de către familia 
regală franceză - incluzându-l şi pe vărul lui René, regele 
Ludovic al XI-lea - ca moştenitoare legitimă a puterii 
europene. La rândul său, Ludovic al XI-lea le acordase lui 
Piero şi descendenților săi dreptul de a folosi pentru 
totdeauna emblema florii regale franceze, crinul, pe 
blazonul familiei de Medici, ca un dar din partea familiei 
spirituale a Ordinului. 

Şi aşa se întâmplă că, în sunetul adorabil al muzicii 
angelice, în mirosul aducător de extaz al crinilor şi-n 
prezenţa cărţii sacre, Lucrezia de Medici concepuse un fiu, 
în momentul precis determinat de stele şi indicat de Magi. 

În perfectă concordanţă cu reputaţia Lucreziei de a 
executa perfect orice sarcină care îi era dată, micul prinţ 
se născuse sănătos, cu un căpşor frumos conturat, acoperit 
cu un păr negru lucios, exact la data dorită - 1 ianuarie 
1449. Părinţii îi dăduseră copilului numele sfântului care 
patrona bazilica familiei lor, una dintre cele mai mari surse 
de inspiraţie din istoria Ordinului - Sfântul Laurence. Din 
arhivele Ordinului se ştia în plus că Sfântul Laurence 
fusese conceput în mod imaculat; era unul dintre primii 
care purtaseră titlul de Prinţ Poet. Numele său era un 
indiciu important al acestei moşteniri: Laurence venea de 
la Laurentius, nume care făcea referire la copacul de laur. 
Incă din timpurile străvechi, în Grecia şi mai apoi în Roma, 
frunzele de laur erau folosite pentru crearea coroanelor 
celor mai mari poeţi ai timpurilor lor, de unde şi termenul 
de poet laureat. Marii poeţi erau încoronați cu frunze de 
laur. În felul acesta, ei erau declaraţi prinți poeţi. 

Prin urmare, acest sfânt părea a fi singurul al cărui 
nume era potrivit pentru un copil atât de binecuvântat. El 
avea să poarte un nume care invoca atât poezia, cât şi 
puterea, curajul în faţa oricăror condiţii vitrege şi o 
hotărâre de nezdruncinat de a duce la îndeplinire o 
misiune spre cea mai mare virtute, sub călăuzirea lui 
Dumnezeu. Numele acela era Lorenzo, iar copilul 
binecuvântat al lui Piero şi al Lucreziei de Medici avea să-l 


e — 


poarte în viaţa sa, o viaţă pe care nici ei nu şi-ar fi 
imaginat-o în ziua glorioasă în care venise pe lume. 


Château des Pommes Bleues 
Arques, Franţa 
prezent 


TAMARA WISDOM era într-o frenezie creatoare. Ca 
producătoare de film, avea de ales între atâtea subiecte 
posibile, încât nici nu ştia de unde să înceapă. 
Documentarul său despre lucrarea lui Maureen era un 
material la care lucra de câteva luni. Însă direcţiile pe care 
le-ar fi putut urma erau atât de numeroase, încât 
întâmpina dificultăţi în a se hotări asupra uneia. Adevărata 
provocare avea să fie încercarea de a găsi cea mai bună 
metodă de prezentare a acestei poveşti lumii cinice, astfel 
încât toţi să înţeleagă frumuseţea şi magia din ea. 

Şi, în timpul ultimelor săptămâni, în care studiase Libro 
Rosso, lui Tammy îi veni o altă idee. 

Destino. 

Cu siguranţă niciodată în istorie nu mai existase un 
subiect de documentar atât de extraordinar. Dar i-ar fi 
permis el să-i spună povestea? Şi în ce consta mai exact 
aceasta? Era oare posibil ca omul înţelept şi amabil, cu o 
faţă înfiorătoare acoperită de cicatrice, să fie ceea ce 
pretindea a fi? Sau era doar un bătrân italian nebun, cu un 
simţ exagerat al dramei şi al istoriei? Tocmai acest lucru ar 
fi făcut ca filmul lui Tammy să fie uimitor dacă ar fi reuşit 
să-l convingă să apară în faţa camerei pentru a-şi spune 
povestea, iar privitorii puteau să decidă cât de real - sau 
cât de nebun - era acest Destino. 

Tammy luă în mână copia tradusă a cărţii Libro Rosso şi 
citi legenda încă o dată, făcând adnotări pe parcurs. 


& 


Și aşa se face că În ziua cea mai întunecată a 
sacrificiului pe cruce al Domnului nostru, în ultimul său 


ceas de viaţă, era chinuit de un centurion roman cunoscut 
ca Longinus Gaius. Acest bărbat îi servise lui Ponţiu Pilat 
în  osândirea Domnului nostru lisus Hristos şi se 
complăcuse să-i provoace suferinţă Fiului lui Dumnezeu. 
De parcă crima nu era suficientă pentru un om, acelaşi 
centurion îl străpunse într-o parte pe Domnul nostru cu 
lancea sa ucigaşă, în ceasul morţii Sale. 

Cerul se întunecase în momentul trecerii Sale în lumea 
de dincolo şi se spune că în acel moment Tatăl din ceruri i 
se adresase centurionului astfel: 

„Longinus Gaius, ne-ai rănit nespus de mult pe mine şi 
pe toți oamenii de bună-credinţă prin faptele tale infame 
din această zi. Pedeapsa ta va fi una de osândă eternă, dar 
va fi o osândă pe pământ. Vei rătăci pe pământ fără să 
mori, astfel încât, în fiecare noapte când te vei aşeza să 
dormi, visele să-ți fie bântuite de ororile acţiunilor tale şi 
de durerea pe care acestea au provocat-o. Să ştii că vei fi 
supus acestei torturi până la sfârşitul zilelor sau până când 
vei face o penitență adecvată în numele fiului meu lisus 
Hristos, pentru a-ţi mântui sufletul pângărit. 

Longinus era orb în faţa adevărului în acel moment al 
vieții sale, fiind un om de o cruzime sadică, dincolo de 
orice izbăvire, sau cel puţin aşa părea. Dar aşa s-a făcut că 
a înnebunit după pronunțarea sentinţei sale eterne de a 
rătăci într-un iad pământesc. Prin urmare, s-a dus s-o 
caute pe Doamna Noastră Magdalena în Gaul, ca să-i ceară 
iertare pentru fărădelegile sale. In nemăsurata ei bunătate 
şi compasiune, ea l-a iertat şi l-a instruit în învăţăturile 
Căii, la fel cum ar fi făcut cu orice adept nou şi fără 
cumpănire. 

Nu se ştie ce s-a ales de Longinus Gaius. El a dispărut 
din scrierile de la Roma şi din cele ale primilor adepţi. Nu 
se ştie dacă s-a căit vreodată cu adevărat şi a fost scutit de 
pedeapsă de un Dumnezeu drept sau dacă rătăceşte încă 
pe pământ, pierdut în damnaţiunea sa eternă. 


LEGENDA LUI LONGINUS GAIUS, 
PASTRATA IN LIBRO ROSSO 


— 75 — 


Era o legendă uluitoare, devenită şi mai spectaculoasă 
prin faptul că bătrânul numit Destino pretindea a fi 
Longinus, un martor în viaţă al istoriei lumii pentru 
ultimele două mii de ani. Deşi susţinea că Maria 
Magdalena îl iertase, numai iertarea lui Dumnezeu l-ar fi 
eliberat de teribilul său blestem. El devenise Maestru al 
Ordinului Sfântului Mormânt în ziua în care îi jurase 
Mariei Magdalena că-şi va devota viaţa eternă 
învățăturilor Căii Iubirii. Aceasta era penitenţa sa şi avea 
să şi-o ispăşească pentru două mii de ani. Destino vorbea 
despre instruirea Matildei de Canossa, care trăise în urmă 
cu o mie de ani, de parcă-i fusese studentă cu un an 
înainte. Şi vorbea adesea despre binecuvântata lor 
Magdalena pe un ton de reverență tainică. 

Tammy se întreba neîncetat: era Destino, după cum 
pretindea, sufletul etern care-l străpunsese pe lisus 
răstignit cu lancea sa şi care fusese blestemat de 
Dumnezeu să rătăcească pe pământ? Ori era un nebun 
înzestrat cu darul povestirii? Partea frumoasă a poveştii 
era că în sufletul ei se dădea o adevărată luptă. In anumite 
momente, era absolut convinsă că el era într-adevăr ceea 
ce pretindea a fi, apoi ceva din purtarea sa o făcea să 
creadă contrariul. 

Ca şi centurionul roman care-l osândise pe lisus, Destino 
avea pe faţă o cicatrice teribilă, în zigzag. Ca parte a 
cercetării sale, Tammy urmărise atent de-a lungul istoriei 
această idee a omului cu cicatrice pe faţă. Găsise referiri 
la el în artă şi în literatură, referiri care cu siguranţă erau 
interesante, dacă nu edificatoare. Desigur, existau 
explicaţii mai plauzibile decât nemurirea: cicatricele de pe 
chipurile acestor oameni care trăiseră în epoci diferite 
erau o coincidenţă sau exista probabil un fel de cult ori 
vreun motiv ritualic pentru care bărbaţii care-şi spuneau 
Maeştri ai Ordinului să îşi aplice o astfel de cicatrice. 

Tammy simţise că ar fi fost de datoria ei, în calitatea sa 
de producătoare de film, să adopte o poziţie neutră - să 
prezinte pur şi simplu ceea ce Destino pretindea a fi şi să 


jg 


le îngăduie privitorilor să hotărască singuri. Cu cât se 
gândea mai mult la posibilităţi, cu atât devenea mai 
entuziasmată. lar acum Destino o ruga să vină la Florenţa. 
Îi promisese că-i va dezvălui cele mai profunde secrete ale 
Renaşterii şi poveştile tainice din spatele celor mai mari 
lucrări de artă din istoria omenirii, dovedind o dată pentru 
totdeauna că era exact ceea ce pretindea a fi. 

Lăsă din mână exemplarul ei de Libro Rosso şi luă o 
cărţulie academică britanică obscură din secolul al XIX-lea 
despre Botticelli, pe care o găsise într-o cutie din vasta 
bibliotecă a castelului. Niciun artist nu o emoţiona ca 
Sandro Botticelli. O copie enormă a capodoperei sale 
cunoscute drept Primavera atârna la intrarea castelului lui 
Berenger. Această Alegorie a Primăverii, stăpânită de 
spiritul renaşterii şi de celebrarea vieţii, o inspirase 
întotdeauna. Marea zeiţă a iubirii, Venus, înveşmântată în 
roşu şi binecuvântând lumea, stătea în mijlocul unei 
grădini luxuriante, unde cele trei Graţii dansau lângă 
figura lui Mercur. Flora, zeiţa primăverii, arunca flori în 
jurul ei, în timp ce nimfa Chloris era urmărită de vântul 
denumit Zefir. Cupidon fâlfâia în partea superioară a 
tabloului, pregătindu-se să tragă cu arcul într-una dintre 
Graţiile inocente. 

Ea începu să citească despre tablou: 


Istoricii de artă se contrazic amarnic în legătură 
cu semnificaţia capodoperei fundamentale a lui 
Botticelli, care nu se numea Primavera în timpul 
Renaşterii. Este posibil să nu fi primit acest nume 
până-n secolul al XVIII-lea, de când datează cu el, 
deşi prima utilizare a titlului este incertă. Există 
probabil mai multe teorii despre originile şi 
intenţiile sale decât există cu privire la orice altă 
operă a artei renascentiste. Primavera este o 
enigmă, care îl provoacă pe fiecare privitor să-i afle 
înțelesul pe baza concluziilor individuale. Deoarece 
Botticelli nu ne-a lăsat notițe cu privire la inspirația 
sa, Primavera va rămâne unul dintre cele mai mari 


mistere nerezolvate ale artei lumii. 


Tammy se pregătea să răsfoiască restul capitolului, când 
o frază neaşteptată îi atrase din nou atenţia: 


Renumitul umanist al Renaşterii, Giovanni Pico 
della Mirandola, spunea: „Oricine înţelege cu 
profunzime şi înţelepciune motivul separării lui 
Venus de cele trei Graţii, atunci când îl studiază pe 
Botticelli, va găsi calea potrivită de a-şi expune 
înțelegerea cu privire la acest tablou de neegalat, 
cunoscut nouă drept Le Temps Revient”. 


Le Temps Revient. Tammy sări în sus entuziasmată şi 
alergă prin castel în căutarea lui Roland şi a lui Berenger. 
Faptul că Botticelli îşi numise capodopera Timpul se 
întoarce, potrivit unui contemporan al său din Renaştere, 
ar fi putut fi detaliul cel mai important şi cel mai pierdut 
din vedere din istoria artei renascentiste. 

S$ 

Bérenger Sinclair luă în mână relicvariul micut, 
pipăindu-i cu degetele lanțul. Îl captivase încă din ziua în 
care Destino i-l dăruise. La început, fusese sceptic, ştiind 
că existau atât de multe suveniruri care pretindeau a fi 
bucăţi din Adevărata Cruce. 

Acestui medalion micuţ, Destino îi alăturase o inscripţie: 


Acesta i-a aparținut odinioară unui alt Prinţ Poet, 
cel mai mare Prinţ care a trăit vreodată. Ti se cere 
să-i porţi mantia. Fă-o cu eleganță şi Dumnezeu te 
va răsplăti întocmai după cum promite profeția. 


Berenger era destul de sigur că cel mai mare Prinţ Poet 
la care se făcea referire era nimeni altul decât Lorenzo de 
Medici, părintele Renaşterii. Bérenger se simţea un pic 
ruşinat pentru că nu ştia despre Lorenzo cât ar fi trebuit, 


— 78 — 


deşi era foarte dornic să afle de la Destino. Şi totuşi, îl 
studiase pe omul venerat de ereticii francezi ca fiind 
marele lor Prinţ Poet, moştenitorul renascentist al 
dinastiei de Anjou, cunoscut ca regele René cel Bun. 
Bérenger, a cărui zi de naştere era de sărbătoarea 
Bobotezei, fusese crescut pentru a înţelege că familia din 
care se trăgea se aştepta ca el să moştenească titlul 
acordat de profeția antică. În timp ce fratele lui Bérenger, 
Alexander Sinclair, rămăsese în Scoţia pentru a învăţa să 
facă afaceri cu petrol, el fusese trimis în Franţa de la o 
vârstă fragedă, pentru a trăi cu bunicul său în aşteptarea 
unui destin diferit. Bunicul lui Bérenger înființase aici, în 
Languedoc, Societatea Merelor Albastre, în momentul în 
care cumpărase castelul. Proprietatea şi societatea erau 
devotate învățăturilor eretice şi legendelor care existau în 
această parte a Franţei, şi în special înţelegerii faptului că 
Maria Magdalena adusese aici adevăratele învățături ale 
lui lisus după răstignirea Sa. 

Cunoaşterea tradiţiei eretice franceze de către Berenger 
era de neegalat, dar în istoria Italiei era un novice. Deşi 
era conştient că existaseră catari în Italia, abia după ce 
Maureen descoperise viaţa uluitoare a Matildei din 
Toscana ajunsese să înţeleagă cât de multe învățături 
secrete  preveniseră din acea regiune a Italiei şi 
rămăseseră încă acolo. 

Iar acum Destino insista ca ei să vină cu toţii la Florenţa, 
ca să-i înveţe istoria Ordinului legată de acel loc şi de 
perioada lui Lorenzo. Şi precizase că timpul era esenţial. 

Berenger duse medalionul în dreptul buzelor şi-l sărută, 
în timp ce se ruga la Dumnezeu să aibă grijă de Maureen a 
lui câtă vreme el era plecat. 


Florenţa 
primăvara lui 1458 


DONATELLO era din nou în dificultate. 
Magnificul şi prolificul sculptor florentin, pe numele său 
adevărat Donato di Nicolò di Betto Bardi şi cunoscut după 


E o Sa 


numele de Donatello, dobândise o faimă extraordinară în 
timpul vieţii sale. Nu exista artist care să-i egaleze 
abilitatea sau realizările nicăieri în Florenţa sau, după cum 
se putea demonstra, nicăieri în Italia. Numărul mare de 
comenzi pe care le primea erau un tribut adus geniului 
său; în ciuda abilității sale supranaturale însă, Donatello 
era renumit pentru faptul că era un om temperamental, cu 
care era aproape imposibil să lucrezi. Cosimo de Medici îl 
susţinea şi-l ocrotea pe Donatello şi, spre interesul general 
al păcii în Republica Florenţa, îi avertizase pe toţi 
potenţialii patroni în legătură cu temperamentul extrem al 
artistului. Cosimo de Medici era adesea chemat să medieze 
între sculptorul său favorit şi ultimul patron care fusese 
jignit de una dintre răbufnirile lui Donatello. Sau şi mai 
Tău. 

Cosimo îi povestea tânărului Lorenzo cea mai recentă 
escapadă a lui Donatello, iar acesta asculta cu ochii mari, 
total amuzat de legendele auzite despre artist. Cele mai 
importante lecţii de guvernare ale lui Lorenzo erau 
învăţate în momente ca acestea, din înţelepciunea 
bunicului său. 

— Ştii, Lorenzo, cu cât artistul este mai dăruit şi mai 
aproape de Dumnezeu, cu atât mai greu este pentru el să 
trăiască pe pământ. Tocmai de aceea trebuie să-ţi protejezi 
artiştii împotriva filistinilor care i-ar exploata. Florentinii 
înstăriți vor ca Donatello să sculpteze pentru ei, fiindcă 
faptul de a avea unul dintre originalele sale în palatul lor le 
conferă prestigiu. Este sub valoarea lui să accepte comenzi 
provenite din vanitate şi totuşi este necesar ca el să facă 
acest lucru pentru a nu-i jigni pe membrii duşmănoşi ai 
familiilor influente. Dar astfel de oameni nu înţeleg ce 
reprezintă aceşti artişti şi de ce există. Tu şi cu mine 
înţelegem. Aceşti artişti sunt armata noastră specială, 
îngerii noştri capabili să transpună cele mai pure 
învățături ale divinului în opera lor. Ei sunt preoţii şi 
scribii Ordinului nostru, furnizând noi şi noi variante ale 
celei mai vechi şi mai importante evanghelii. Evanghelia 
noastră. Aşa că, atunci când sunt atacați de cei care nu au 


urechi să audă sau ochi să vadă, este misiunea noastră să-i 
apărăm şi să-i protejăm. 

— Este adevărat că Donatello a azvârlit unul dintre 
busturile pe care le realizase peste balconul palatului 
Signoriei? 

Cosimo râse. 

— Da, da. A făcut-o chiar săptămâna trecută, iar acesta 
este unul dintre motivele pentru care se află acum într-o 
aşa mare încurcătură. l-a speriat de moarte pe cetăţenii 
aflaţi jos în piaţă când bustul s-a spart într-un milion de 
bucăţi! Mi-ar fi plăcut să fiu acolo să văd! 

Lorenzo râse, dar mintea sa de nouă ani îi punea mereu 
întrebări. Nu era suficient să înţeleagă că Donatello era 
capabil de un asemenea umor zgomotos; el voia să 
înţeleagă totodată ce anume îl motiva să se comporte 
astfel. Încă din primele sale zile, Lorenzo fusese extrem de 
fascinat de comportamentul uman şi se străduise să-l 
înţeleagă. Cu siguranţă studiul unui caracter ca cel al lui 
Donatello ar fi fost un instrument de învăţătură grozav. 

— De ce a făcut-o, bunicule? 

— Patronul era un fanfaron prost şi un calic, explică 
Cosimo. Mai întâi, a insistat ca Donatello să aducă bustul 
la Signorie şi să-l care sus pe scări. Apoi, după dezvăluirea 
cu succes a bustului, când toată lumea a fost de acord că 
era deja o altă capodoperă sculptată, idiotul l-a tras pe 
Doni al nostru deoparte şi s-a plâns că lucrarea are 
defecte! Acum, gândeşte-te, nu erau defecte şi toată lumea 
ştia că nu erau. Idiotul a crezut că, dacă l-ar fi putut 
convinge pe Donatello că lucrarea sa era imperfectă, ar fi 
putut să nu-i mai plătească restul de bani. Pe scurt, voia să 
înşele un artist privându-l de suma pe care acesta o merita 
din plin. 

— Dar este un lucru teribil! 

Lorenzo era scandalizat. 

— Nu numai că este teribil, este totodată un furt, deloc 
diferit de jaful la drumul mare. Nu poţi lua ceea ce-i 
aparţine de drept unui om. lar aceasta este viitoarea ta 
lecţie ca protector al artelor, fiul meu. De artişti se profită 


=B 


întotdeauna - ei sunt înşelaţi de cei care nu înţeleg cât din 
inima, din sufletul şi din esenţa lor se regăseşte într-o 
operă de artă. Toată arta este nepreţuită, Lorenzo, iar noi 
o diminuăm de fiecare dată când îi aplicăm o valoare 
monetară. Dar aceasta este lumea în care trăim şi de aceea 
trebuie să fim nişte patroni exemplari. Dacă Dante ar fi 
trăit acum, cred că ar fi creat un nivel special al infernului 
pentru cei care-i înşală pe artişti. 

Cosimo vedea cum mintea ageră a lui Lorenzo 
înregistrează totul. Nimic nu-i scăpa copilului. 

— Şi astfel Donatello a simulat că vrea să vadă sculptura 
la lumină, pentru a inspecta defectele pe care omul 
pretindea că le descoperise. 

Cosimo se opri pentru un moment, râzând de ceea ce 
ştia că va urma. 

— Bustul a fost adus în balcon spre a fi inspectat, iar 
Donatello l-a mutat spre margine, pretinzând că acolo era 
lumina mai bună... apoi l-a azvârlit peste balustradă şi l-a 
privit sfărâmându-se! S-a întors după aceea spre omul 
nenorocit şi i-a zis: „Mai degrabă mi-aş vedea opera în 
milioane de bucăți decât în mâinile unui porc 
nerecunoscător ca tine”. 

Lorenzo se apropie de Cosimo, râzând de insulta lui 
Donatello la adresa acelui om odios, care încercase să-l 
înşele. 

— Desigur, omul îşi vrea acum banii înapoi, pe care eu, 
bineînţeles, i-i voi da pentru a-l proteja pe Donatello şi 
pentru a-l ţine departe de vreo celulă din Bargello. Dar el 
îşi face repede duşmani, iar după ce îi vom lua astăzi 
apărarea în consiliu, îi vom face o vizită şi-i vom cere să se 
comporte cum se cuvine, înainte să aducă în pragul 
falimentului banca de Medici din cauza plăţilor care 
trebuie restituite! 

Lorenzo porni la plimbare spre Palazzo Vecchio 
împreună cu bunicul său, care continua să-i povestească 
aventurile lui Donatello şi motivul pentru care această 
misiune deosebită de astăzi era atât de importantă. Mai 
mulţi patroni furioşi din cauza lui Donatello se uniseră 


ip ei 


pentru a depune o plângere împotriva lui, iar acum avea 
nevoie de intervenţie diplomatică. 

— Nu înţeleg de ce anume îl acuză, bunicule! 

Cosimo îşi pregăti cu grijă explicaţia. El insistase ca 
Lorenzo, deşi foarte tânăr, să-l însoţească în acea zi, 
pentru a conştientiza importanţa adevărului, chiar şi- 
atunci când acesta deranjează. Poate mai ales atunci când 
deranjează. Acest caz era delicat pentru cineva atât de 
tânăr şi totuşi, ca întotdeauna, Lorenzo era capabil să 
înţeleagă lucrurile mult mai bine decât un copil obişnuit. 

— După cum ai observat sau poate nu, Donatello îi 
apreciază foarte mult pe tinerii frumoşi. Ei îl inspiră. La fel 
de inspirat a fost atunci când l-a creat pe magnificul nostru 
David. 

Lorenzo încuviinţă. Sculptura din bronz a lui David 
realizată de Donatello era piesa de rezistenţă din curtea 
din Via Larga a familiei de Medici. Cu toţii erau de acord 
că era o capodoperă, o sculptură de o frumuseţe 
extraordinară şi deosebit de cutezătoare, prima figură 
nudă sculptată în întregime din Antichitate încoace. 

— Ei bine, în Signorie există oameni obtuzi şi 
duşmănoşi, care nu-l apreciază pe David al nostru sau 
poate nu apreciază faptul că pe Donatello îl inspiră şi 
bărbaţii. Ţine minte, băiatul meu, motivul pentru care l-am 
ales pe David ca personaj central se datorează faptului că 
el este păstorul pur, care-i înfrânge pe cei corupti şi 
puternici cu orice preţ. Şi asta e ceea ce trebuie să facem 
noi astăzi. Să-l apărăm pe cel pur împotriva celor care şi-ar 
folosi puterea pentru a-l înfrânge. 

Cosimo, renumit în Florenţa pentru temperamentul său 
echilibrat, era foarte îndrăgit de oamenii obişnuiţi şi de 
nobilime deopotrivă. Majoritatea membrilor de bază din 
Signorie erau copleşiţi de influenţa şi de strălucirea sa. Şi 
astfel, în timp ce părea să fie răbdător cu privire la ordinea 
procedurilor din camera consiliului, începu să deţină 
repede controlul camerei şi să-i atragă spre problema pe 
care voia să le-o prezinte. Lorenzo privea plin de venerație 
fiecare mişcare a bunicului său, iar în minte i se întipărea 


fiecare moment al acelei zile. 

Bărbaţii cu plângeri împotriva lui Donatello îşi spuseră 
fiecare oful împotriva sculptorului, care - bineînţeles - nu 
se afla acolo. Această absenţă era o altă idee sclipitoare 
de-a lui Cosimo, care ştia că prezenţa lui Donatello în 
camera consiliului ar fi fost dezastruoasă. Cosimo tăcu 
iritat ascultându-i pe acuzatori. Fiecare sugeră că 
„imoralitatea” lui Donatello era o influenţă negativă asupra 
Republicii Florenţa şi că el îşi etala homosexualitatea într- 
un asemenea chip, încât îi încuraja şi pe alţii să devină 
sodomiţi. Ei ştiau că, acuzându-l pe artist pe un temei care 
ținea de moralitate, i-ar fi atras cea mai aspră 
condamnare. 

Apoi Cosimo se ridică şi se adresă Signoriei. Membrii 
acesteia se aşteptau să audă un discurs măsurat şi 
inteligent. Dar, în acea zi, Cosimo de Medici îi ului pe toţi 
cei din consiliu. El trebuia să scoată în evidenţă o idee - 
pentru Florenţa şi pentru nepotul său, care avea să 
conducă într-o bună zi în locul lui - şi nu fu deloc cumpătat 
în apărarea lui Donatello. 

— Cum îndrăzniţi? răcni bătrânul de Medici în timp ce 
lovea cu mâna masa grea din faţa sa. Cum îndrăzniţi - 
oricare dintre voi - să vă arogaţi dreptul de a vă crede 
experţi cu privire la cine poate fi iubit sau nu de către un 
om?! Cum îndrăzniţi să fiţi atât de obraznici încât să 
afirmaţi ce poate şi ce nu să constituie sursa de inspiraţie 
în artă a unui om?! 

În cameră se lăsă o linişte mormântală când Cosimo îşi 
coborî glasul. Începu să-i arate cu degetul pe diferiţi 
indivizi din cameră. 

— Tu, Poggio. Şi tu, Francesco. Amândoi aţi luat cina în 
casă la mine şi aţi admirat sculptura lui David care 
împodobeşte centrul logiei. Spuneţi-mi, care a fost reacţia 
voastră în faţa acelei opere de artă? 

Primul, Poggio Bracciolini, era un aliat pe care Cosimo îl 
adusese în Signorie în acea zi. Poggio era un umanist 
devotat şi un patron al artelor şi, deloc întâmplător, un 
membru de referinţă al Ordinului. Răspunsul său fu exact 


— 84 — 


cel scontat. Ulterior, Cosimo avea să-i explice lui Lorenzo 
această strategie: niciodată să nu adresezi o întrebare în 
public dacă nu eşti sigur dinainte că răspunsul va fi în 
favoarea ta. 

— Sculptura este o capodoperă. Nu am mai văzut 
niciodată ceva atât de desăvârşit precum David, creat 
special pentru acest palazzo, răspunse la fix Bracciolini. 

Cel de-al doilea om dădu un răspuns similar şi alţi câţiva 
membri ai consiliului aprobară. Florentinii, în ciuda 
defectelor lor, erau iubitori înfocaţi ai artei. Cosimo profită 
de moment şi continuă: 

— Da, David al lui Donatello poate fi chiar principala 
operă de artă pe care o vedem în vremea noastră. De la 
Praxiteles încoace, sculptura nu a mai avut un asemenea 
caracter divin. Şi astfel, mă adresez vouă tuturor: cine 
sunteţi voi, cine sunt eu, care dintre noi poate să pună sub 
semnul întrebării inspiraţia acestui om? Dacă Donatello 
este capabil să creeze cele mai sublime opere de artă 
pentru că este inspirat de dragoste, atunci acesta este un 
dar de la Dumnezeu pe care niciunul dintre noi nu are 
dreptul să-l pună la îndoială. Pe cine alege ca muză a sa nu 
mă priveşte, cum nu trebuie să vă privească nici pe voi. Şi 
cum alege să iubească acea muză cu atât mai puţin trebuie 
să ne privească sau să ne-ndreptăţească să-l judecăm. 
Iubirea este iubire. Este dăruită de Dumnezeu şi este 
sacră. Nimeni nu are dreptul s-o judece. Sunt de acord cu 
asta şi pot să afirm că-i mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare 
zi pentru orice om care poate iubi atât de profund, încât să 
fie capabil să creeze opere de artă care sunt evident 
divine! 

Peste discursul lui Cosimo se lăsă liniştea, căci cine 
putea să combată cu atâta elocvenţă ceea ce tocmai fusese 
invocat în acea cameră? 

Donatello fu iertat, iar Lorenzo rămase cu una dintre 
cele mai puternice lecţii din viaţa sa şi cu o dovadă de 
înţelepciune care avea să-i răsune în urechi pentru tot 
restul vieţii. 

Iubirea este iubire. Este dăruită de Dumnezeu şi este 


sacră. Nimeni nu are dreptul s-o judece. 


Lorenzo îl însoţi apoi pe bunicul său la atelierul lui 
Donatello, pentru a-l anunţa că procesul se terminase cu 
bine. Uşa atelierului nu fu deschisă de temperamentalul 
artist, ci de un om calm şi prietenos, un bărbat pe care 
Lorenzo îl mai întâlnise şi cu alte ocazii şi pe care îl 
plăcuse nespus. Era Andrea del Verrocchio, un maestru 
sculptor şi un profesor de artă în toată regula, dar - şi mai 
important de atât - un membru-cheie al Ordinului şi unul 
dintre cei mai de încredere artişti ai lui Cosimo. 
Verrocchio fusese dat odinioară ca ucenic lui Donatello şi 
era unul dintre puţinii care rezistaseră furtunii. 

— Andrea, ce surpriză minunată! Cosimo îl îmbrăţişă cu 
blândeţe pe bărbatul înalt. Ce-ţi veni să te întorci la acest 
nesuferit maestru? 

— Am auzit ce-ai spus! 

Vocea inconfundabilă a lui Donatello răsună din camera 
alăturată. 

— Trebuia să auzi, strigă Cosimo. Şi eşti bun să ne spui 
dacă intenţionezi să ne încânţi cu prezenţa ta? Am o 
comandă pentru tine, dar i-o pot da lui Andrea aici de faţă 
dacă preferi. 

_ Puteau să audă agitația şi gălăgia din cealaltă cameră. 
În ciuda temperamentului său, Donatello îl venera pe 
Cosimo şi nu l-ar fi lăsat niciodată să aştepte prea mult. 

Verrocchio se întoarse pentru a chema un tânăr, un 
adolescent care fărâmiţa pigmenţi în cameră. Tânărul era 
frumos: acoperit cu bucle aurii şi cu ochi adânci de 
chihlimbar, avea înfăţişarea unui leu tânăr. El veni, se 
înclină grațios, recunoscând imediat că se află în prezenţa 
unor oameni demni de toată stima, apoi se uită la mâinile 
sale şi spuse scuzându-se: 

— Vermillon. Se ia, aşa că nu îndrăznesc să ating pe 
nimeni. 

Verrocchio făcu prezentările: 


— Cosimo şi Lorenzo de Medici, vi-l prezint pe 
Alessandro di Mariano Filipepi. Noi îi spunem Sandro. Veţi 
mai auzi de el foarte curând, întrucât pot spune cu 
siguranţă că n-am mai văzut probabil niciodată un 
asemenea talent natural la un novice. 

Sandro, foarte conştient de talentul său şi totuşi hotărât 
să pară umil, făcu o grimasă înspre Lorenzo şi ridică din 
umeri. Era un gest timid şi totuşi ciudat de încrezător 
pentru cineva atât de tânăr. Lorenzo râse, plăcându-l 
imediat, şi-i ceru lui Sandro să-i arate cum se prepară 
pigmentul vermillon. Lorenzo se mânji de vopsea, privindu- 
i în extaz pe toţi marii artişti care făceau parte din 
gospodăria de Medici, protejaţi de Cosimo şi de Piero 
deopotrivă. Fusese fascinat întotdeauna de pisarea 
mineralelor şi de mixtura elaborată care intra în crearea 
tabloului şi era entuziasmat de posibilitatea de a-şi 
murdări el însuşi mâinile un pic. 

Cosimo ridică o sprânceană întrebătoare în direcţia lui 
Sandro, în timp ce băieţii se îndepărtau. Verrocchio 
răspunse cu vocea scăzută: 

— Este extraordinar. N-am mai văzut pe nimeni ca el. 
Nu e vorba doar de talentul său, ci şi de capacitatea sa de 
înţelegere. Este natural. 

— Angelic? 

Verrocchio încuviinţă. 

— S-ar putea ca el să fie ființa angelică pe care am 
aşteptat-o. Abilitățile sale sunt ieşite din comun. 
Supranaturale. Voi lucra cu el în prealabil, dar - dacă 
lucrurile decurg cum cred eu - va avea nevoie de o 
instruire la un nivel mai înalt. Este vrednic de Maestru, aş 
zice eu. 

Cosimo se uită spre locul în care cei doi băieți se jucau 
cu pigmentul - Lorenzo sfărâma şi pisa vesel mortarul cu 
pistilul, în timp ce Sandro îi indica tehnica. Era o aură în 
jurul celor doi, un simţ al sorții plutind în aer, care nu se 
pierdea nici pe deasupra lui Cosimo sau a lui Andrea. 
Aceşti băieţi erau destinaţi să fie prieteni. Într-adevăr, 
părea că deja sunt. 


— 87 — 


— Dacă băiatul este ceea ce spui, ar trebui să-l mut în 
palazzo şi să-l cresc ca pe un de Medici. 

Conversaţia fu întreruptă de intrarea sonoră şi 
dramatică a lui Donatello. 

— Ah, patronul meu, salvatorul meu! Spune-mi că ai 
venit să-mi aduci veşti despre exonerarea săracului, 
umilului tău artist, faţă de filistinii florentini. 

Cosimo răspunse: 

— Nu eşti nici sărac, datorită mie, şi nici umil, datorită 
talentului tău. Dar ceea ce ai tu este libertatea. Da, ai fost 
exonerat şi vei trăi să mai sculptezi. 

Donatello îl îmbrăţişă pe Cosimo. 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! Nu a existat niciodată 
vreun patron mai blând şi mai îndrăgit decât mărinimosul 
meu de Medici! 

— Eşti binevenit, Doni! Dar acum cred că trebuie să ne 
înţelegem să nu mai iei comenzi venite din vanitate, căci 
nu sunt spre folosul nimănui. Mai mult, am decis să-ți 
monopolizez timpul cu o comandă de-a mea. Vreau să 
creezi o sculptură a Doamnei Noastre, Regina 
Compasiunii. 

— Maria Magdalena? 

— Da. În mărime naturală. Va fi un dar pentru Maestru 
din partea noastră, a tuturor. 

Donatello încuviinţă. 

— Şi care sunt cerinţele? 

— Nu ai niciuna de la mine - trebuie numai să-ţi foloseşti 
inima în timp ce o sculptezi şi să-ţi reverşi în capodoperă 
toată iubirea pentru Doamna Noastră. Nu-mi pasă ce 
procedeu foloseşti şi-ţi voi lăsa ţie toate deciziile artistice. 
Numai s-o faci magnifică şi memorabilă, un adevărat 
simbol al Ordinului şi al învățăturilor pe care le susţinem 
noi. Şi, bineînţeles, îţi voi plăti în avans, ca să nu fii tentat 
să iei alte comenzi care-ţi vor distrage atenţia şi care vor 
duce la un anumit dezastru. Aceasta să ne fie înţelegerea, 
Doni! 

Artistul îl îmbrăţişă din nou pe Cosimo. 

— Da, scumpul meu patron! O voi sculpta pe Doamna 


— 88 — 


Noastră aşa cum n-a mai fost văzută vreodată. Lasă totul 
în seama mea! 
S$ 

Donatello îşi petrecuse cea mai mare parte a anului 
sculptând-o pe Maria Magdalena. Se hotărâse să o facă din 
lemn, o provocare remarcabilă pentru o creaţie în mărime 
naturală. Alesese plopul alb pentru flexibilitatea sa, iar 
găsirea unei bucăţi de lemn suficient de mari pentru a-i 
îndeplini viziunea fusese o sarcină care îi luase câteva luni 
bune. 

Sculptase într-o absolută singurătate şi taină. Nimeni - 
nici măcar asistentul său cel mai apropiat - nu avea voie să 
intre în camera în care cioplea şi sculpta figura Mariei 
Magdalena. Când Cosimo îl întrebă în ce stadiu se află, 
Donatello zâmbi doar, cu o sclipire îndepărtată în privire. 

— O să vezi, îi răspunse el simplu. 

Sosi ziua dezvăluirii, iar Cosimo puse să fie mutată 
sculptura, la îndemnul lui Donatello, în vila din Careggi, 
pentru o întâlnire a Ordinului. În seara aceea avea să fie 
prezent şi Maestrul, iar creaţia urma să le fie înfăţişată lui 
şi celorlalţi. Donatello era zăpăcit de entuziasm şi-n acelaşi 
timp uşor temător. Deşi era renumit pentru încrederea 
enormă în propriul talent, lucru mai mult decât justificat, 
această comandă fusese neîndoielnic cea mai mare 
provocare a vieţii sale artistice. Işi pusese sufletul şi inima 
în această lucrare şi, ca toţi artiştii Ordinului, folosise 
tehnica numită  „fuziune”, pentru a-şi transfera 
sentimentele în operă. Dacă trecerea era făcută aşa cum ar 
fi trebuit, efectul mergea dincolo de vizual, iar arta 
transmitea intenţiile emoţionale şi spirituale ale artistului 
către privitor. Era o alchimie artistică, ceva ce putea fi 
obţinut doar de către maeştrii ca Donatello, care 
desăvârşise procesul. 

Şi astfel, Mariei Magdalena i se insuflaseră tot 
devotamentul şi înţelegerea pe care artistul le nutrea 
pentru ea. El ştia că, dacă ar fi existat această posibilitate, 


ea şi-ar fi transmis esenţa către privitori. Dar, mai întâi de 
toate, ei ar fi trebuit să treacă peste ceea ce vedeau cu 
ochii, căci Magdalena sa era diferită de orice fusese creat 
înainte. 

Donatello nu intenţionase să o înfăţişeze în acest mod. 
Dar ea insistase. O putuse simţi de fiecare dată când 
mâinile sale atingeau lemnul; aproape că strigase la el cum 
voia să arate. Iar el depusese un jurământ, ca fiecare artist 
de până atunci din rândul Ordinului, începând cu 
Nicodemus însuşi, de a proteja moştenirea Madonnei 
Magdalena mai presus de orice. El făcuse întocmai, creând 
arta pur expresivă, ascultând exact ceea ce ea îi cerea în 
timp ce o sculpta. 

Adunarea începu cu o binecuvântare rostită de maestrul 
Fra Francesco, urmată de rugăciunea Ordinului Sfântului 
Mormânt: 


Îl dăm slavă lui Dumnezeu, rugându-ne să vină 
vremea 

în care aceste învățături să fie primite 

cu bucurie de toți oamenii 

şi să nu mai existe martiri. 


După rugăciune Cosimo ţinuse un scurt discurs, 
dedicând acea nouă operă de artă lui Fra Francesco şi 
elogiindu-l în acelaşi timp pe Donatello pentru 
devotamentul şi geniul său. 

Donatello începuse să se teamă, căci în marea sală de 
recepții din Careggi se făcuse o linişte absolută. Sculptura 
urma să fie dezvăluită. Dacă membrii Ordinului care 
veniseră la întâlnire se aşteptau s-o vadă pe Regina 
Compasiunii înfăţişată în toată frumuseţea ei luminoasă, 
aveau să fie pe deplin dezamăgiţi şi mai mult decât şocaţi. 

În sculptura lui Donatello, Maria Magdalena era de-a 
dreptul jalnică. 

Corpul ei era sfrijit şi gol sub o masă de păr, care o 
acoperea în cea mai mare parte şi care-i atârna până la 
picioare. Era extraordinar că până şi în lemn şi fără niciun 


— 90 — 


fel de vopsea, artistul redase perfect faptul că Magdalena 
era nespălată şi cu părul încâlcit. Ochii ei priveau în gol 
disperaţi şi aproape că n-avea dinţi. 

— Arată ca o cerşetoare! şopti o voce de femeie. 

— Este o blasfemie la adresa Ordinului! şopti destul de 
tare o voce de bărbat. 

Maestrul Ordinului Sfântului Mormânt se ridică de pe 
scaun şi se apropie de sculptură. Işi trecu uşor degetele 
peste părul sculptat într-un mod atât de complicat al acelei 
teribile, tragice sculpturi. După ce o contemplă îndelung, 
se întoarse spre Donatello. N 

— Este perfectă. Este artă. Iti mulțumesc, fiule, pentru 
această binecuvântare de neegalat pe care ne-ai oferit-o 
tuturor. 

Donatello începu să plângă în faţa dragostei Maestrului. 
Presiunile din ultimul an, nevoia de a-şi desăvârşi 
sculptura cântăriseră greu asupra spiritului său. Ştia că 
exista o şansă îngrozitoare ca statuia lui să fie greşit 
înţeleasă, iar comentariile şoptite la început îl făceau să se 
teamă că într-adevăr aşa fusese. 

Copilul prezent printre ei îi sări în cele din urmă în 
apărare. Folosindu-şi inteligența remarcabilă şi 
sensibilitatea spiritului, Lorenzo de Medici, în vârstă de 
doar nouă ani, interpretă arta pentru cei care nu aveau 
ochi s-o vadă. Se mişcă înspre sculptură, parcă fascinat, şi 
rămase înaintea ei, aplecându-şi un pic capul în timp ce o 
privea pe Maria Magdalena, căreia îi era profund devotat. 
Ordinul reunit îl privea pe Lorenzo într-o linişte absolută. 
El era Prinţul lor Poet, iar interpretarea lui ar fi fost 
extrem de importantă. 

Donatello, aflându-se cel mai aproape de sculptură, îi 
şopti lui Lorenzo: 

— O auzi, nu-i aşa? 

Lorenzo încuviinţă, neluându-şi ochii nicio clipă de la 
sculptură. Se plimbă în jurul ei, privind-o din fiecare unghi, 
părând să asculte în acelaşi timp vocea unei fantome pe 
care nimeni altcineva din cameră n-o mai auzea. Se opri în 
sfârşit şi se întoarse să înfrunte adunarea. O singură 


ze la 


lacrimă îi aluneca pe obraz. 

— Spune-ne ce vezi şi ce auzi, Lorenzo! 

Era vocea Maestrului, caldă şi încurajatoare. 

Lorenzo îşi drese glasul, nedorind să plângă în faţa 
Ordinului reunit. Începu şovăitor, apoi vocea îi redeveni 
fermă, continuând ce avea de spus: 

— Este... prezentată aici aşa cum a cerut să fie. Pentru 
că ea este într-adevăr astfel. Nu cum mi se pare mie sau 
vouă. Pentru noi, ea este cea mai frumoasă femeie care a 
trăit vreodată; este regina noastră. Dar lumea nu o vede 
aşa. Nu aşa şi-ar dori Biserica să fie percepută de către 
lume. Ei aruncă în ea cuvinte jignitoare, spun minciuni 
despre ceea ce a fost. l-au luat viaţa, iubirea, copiii. Au 
transformat-o într-o păcătoasă. Au luat această femeie care 
ne-ar salva pe toţi prin curajul, înţelepciunea şi dragostea 
ei şi au transformat-o într-o cerşetoare. Magdalena pe care 
Donatello a sculptat-o aici este jalnică fiindcă a fost 
transformată astfel de cei care nu au ochi de văzut şi 
urechi de auzit. Este de datoria noastră să schimbăm asta 
şi s-o readucem pe tronul ei de Regină a Raiului. lar pentru 
a face asta, trebuie să ne amintim cum o văd alţii şi nu 
cum o vedem noi. 

Glasul lui Lorenzo era acum înăbuşit de începuturile 
unui suspin, căci devotamentul pe care îl simţea era 
copleşitor. Toate privirile erau încă fixate asupra lui, în 
timp ce rostea ultima propoziţie, consolidând ceea ce 
majoritatea celor care aşteptau deja ştiau: Lorenzo de 
Medici devenea un prinţ mai remarcabil decât şi-ar fi putut 
imagina oricare dintre ei. 

— Eu cred... Lorenzo îşi reţinu lacrimile şi privi spre 
Donatello. Cred că este cel mai frumos obiect de artă pe 
care l-am văzut vreodată. 

Şi, pentru a marca momentul, Donatello căzu în 
genunchi şi suspină uşurat. „Fuziunea” funcţionase. Arta 
lui fusese înţeleasă. Mai mult decât orice, mesajul ei fusese 
transmis. 


Sediul Frăției Magilor 
— 92 — 


Florența 
6 ianuarie 1459 


— Cum arăt, mamă? 

Lucrezia de Medici se uită la fiul ei, care tocmai îşi 
sărbătorise cea de-a zecea zi de naştere, şi se abţinu să nu 
plângă. Erau lacrimi de bucurie şi de mândrie, care o 
copleşeau în timp ce îi îndrepta haina brodată cu aur, 
astfel încât să vină perfect peste pantalonii băiatului ei 
care creştea. Întotdeauna avea să creadă că fiul ei cel 
mare era absolut perfect, în ciuda faptului că moştenise 
nasul turtit de Tornabuoni şi infama călcătură inversă a 
dinţilor de la familia de Medici. Deşi Lorenzo nu era un 
copil cu o frumuseţe tradiţională, avea o anumită aură care 
era de necontestat. În plus, era extraordinar de politicos şi 
extrem de responsabil pentru vârsta sa. 

Şi tocmai acest simţ al responsabilităţii îl măcina în timp 
ce se agita în costumul său sofisticat din mătase şi damasc, 
pe care avea să-l poarte la parada din acea zi a Magilor. 
Era sărbătoarea Epifaniei, ziua în care cei trei regi 
veniseră să-l venereze pe copilul lisus în iesle. În fiecare 
an, în Florenţa, acest eveniment binecuvântat era reînnoit 
de Frăția Magilor cu o procesiune magnifică pe străzile 
oraşului, urmată de un festival. Celebrarea avea să fie în 
acel an mai grandioasă ca niciodată, mai elaborată şi mult 
mai extravagantă: Cosimo ceruse astfel şi supraveghease 
totul în cele mai mici detalii. Deoarece membrii familiei de 
Medici erau fondatorii şi liderii acestei frăţii, Lorenzo 
urma să joace în ziua aceea rolul regelui de aur cel tânăr, 
cunoscut drept Gaspar. El îşi luase sarcina foarte în serios, 
ştiind că pe umerii săi supli atârna o greutate. Nu era doar 
un rol de jucat într-o paradă; el ştia acest lucru şi o ştiau şi 
oamenii din Florenţa. Nu, aceasta era de fapt petrecerea 
ieşirii în lume a lui Lorenzo, anunţul către lume al familiei 
de Medici cum că Lorenzo se pregătea să poarte mantia 
solemnă a Prințului Poet. Coroana pe care o purta astăzi îi 
atârna foarte greu pe cap. Fără îndoială că avea să-i lase 
semne pe piele în următoarele zile. 


FE e ve isi 


În Toscana, frăţiile deveniseră o parte integrantă a 
societăţii, inima spirituală a oraşelor. In unele dintre 
oraşele importante - în frunte cu Florenţa -, frăţiile 
deveniseră forţe distincte de putere politică şi de 
bunăstare socială. Tipul de frăţie din care cineva făcea 
parte putea spune multe despre familia sa şi despre 
interesele şi devotamentul acesteia. Prima frăţie înfiinţată 
în Florenţa fusese închinată arhanghelului Rafael, iar 
membrii săi săvârşeau acte de caritate legate de 
vindecare. Alte frăţii fuseseră înfiinţate pentru a cinsti 
memoria unui anumit sfânt. Cele mai extreme se bazau pe 
penitenţă şi cereau acte de schingiuire a trupului. 

Familia de Medici înființase Frăția Magilor, pentru a 
oferi un mijloc prin care oamenii să-şi exprime deschis şi 
public credinţa în ezoteric, fără să supere populaţia 
catolică. În ciuda ereziilor lor secrete, fiecare lider din 
familia de Medici, începând cu domnia lui Carol cel Mare, 
fusese expert în păstrarea aparenţelor. Cosimo făcuse 
parte din nu mai puţin de zece frăţii şi îşi instalase recent 
o chilie numai pentru el la mănăstirea dominicană din San 
Marco. Periodic, se retrăgea acolo pentru rugăciune şi 
meditaţie, împreună cu fraţii. Faptul că risipise o avere, 
atât pentru a extinde clădirile, cât şi pentru a-l angaja pe 
tăcutul şi totuşi strălucitul călugăr Fra Angelico ca să 
picteze locul cu fresce duse până la perfecţiune, nu fusese 
pierdut din vedere de populaţia catolică recunoscătoare a 
Florenței. În ciuda scopurilor sale publice, Cosimo de 
Medici era cel mai devotat dintre catolici şi era dornic să-şi 
dovedească devotamentul prin extraordinara sa 
generozitate. 

Sărbătoarea Epifaniei nu trebuia însă să fie o zi solemnă 
sau a penitenţei. Era o zi care avea să celebreze venirea 
Prințului. Cosimo făcuse donaţii generoase breslelor şi 
comitetelor din tot oraşul în onoarea evenimentului, dar şi 
în numele nepotului său. La vârsta de zece ani, Lorenzo 
era unul dintre cei mai generoşi donatori din Florenţa. 
Generozitatea sa nu era trecută cu vederea de oamenii 
obişnuiţi, care-l îndrăgiseră foarte repede. 


ey. NR 


Lucrezia de Medici îi mai strânse lui Lorenzo încă o dată 
coroana încrustată cu bijuterii şi-l sărută pe frunte înainte 
de a-l da în grija tatălui său, care avea să-l escorteze până 
la armăsarul alb, împodobit special pentru tânărul rege 
Gaspar. Ea oftă văzându-l plecând, cu trupul îngreunat şi 
stângaci din cauza mătăsurilor masive care atârnau pe el. 
Deşi era copilul unei profeţii divine, el rămânea tot 
băieţelul ei. 

— Lorenzo, fiul meu! strigă ea după el. Nu uita să te 
distrezi! 


e 

Florența - oraş cunoscut pentru festivalurile sale 
elaborate, chiar decadente - nu mai văzuse niciodată o 
Sărbătoare a Epifaniei ca cea din 1459. Procesiunea 
Magilor înşişi era uluitoare, avându-l în fruntea ei pe 
Cosimo, călare pe un catâr de un alb imaculat, precum 
bătrânul rege Melchior. Un şir de care pline de cufere cu 
bijuterii şi mătăsuri colorate venea în urma lui, iar o 
cămilă adusă din Constantinopol cu cargobotul încheia 
alaiul. Susținătorii familiei de Medici, toți membri secreți 
ai Ordinului, veneau ca însoțitori ai lui Cosimo. Cel mai 
credincios prieten al lui Cosimo, renumitul scriitor şi 
umanist Poggio Bracciolini, conducea grupul. Fiul său, 
Jacopo Bracciolini, era de-o seamă cu Lorenzo şi astfel 
fusese ales să meargă la paradă alături de prințul de 
Medici. Cei doi băieţi erau prieteni şi-i avuseseră profesori 
pe aceiaşi oameni de seamă din Florenţa. Jacopo era un 
copil frumos, cu părul auriu şi cu tenul deschis la culoare, 
cu trăsături atât de delicate, încât erau de-a dreptul 
fermecătoare. Având un corp suplu şi agil, Jacopo 
contrasta fizic cu brunetul şi robustul Lorenzo. 

Jacopo făcuse nazuri atunci când fusese inclus în 
procesiune ca servitor al lui Lorenzo, aşa că - pentru a-i 
linişti egoul - i se dăduse rolul de Supraveghetor al 
Pisicilor. Astfel, i se permisese să meargă pe una dintre 
pisicile exotice africane cu picioare lungi, o pisică sălbatică 


206 


nărăvaşă care arăta ca un mic leopard. 

— Hei, Lorenzo, ia uite ce poate să facă pisica asta! 
strigă Jacopo către Lorenzo, aflat pe un uriaş armăsar alb. 

Trase brusc de căpăstrul de catifea al pisicii, ataşat la o 
zgardă încrustată cu bijuterii. Pisica urlă, dar se ridică 
pentru a merge pe cele două picioare din spate. Şi chiar 
făcu astfel câţiva paşi. Jacopo izbucni într-un râs 
amestecat cu satisfacţie. 

Lorenzo râse pentru a-şi domoli prietenul, dar în sinea 
lui era preocupat ca nu cumva pisica să sufere vreun 
disconfort sau vreo umilinţă. Incercă să-i distragă atenţia 
lui Jacopo, arătându-i alte animale din procesiune, dar fu 
în zadar. Jacopo captase atenţia unui mic public cu 
giumbuşlucurile sale cu pisica şi era clar că adora să fie în 
centrul atenţiei. Începu să strige de fiecare dată când 
trăgea de căpăstrul bietului animal: 

— Păzea! Eu sunt Stăpânul Pisicilor! 

Lorenzo, mândru în şa ca un tânăr rege, nu cedă şi-l lăsă 
pe Jacopo în urmă să facă pe bufonul. El era steaua 
incontestabilă a paradei, figura care atrăgea ovaţiuni din 
partea poporului florentin. În momentul în care Lorenzo 
trecu, călare pe calul său alb şi înveşmântat ca un tânăr 
rege de aur, mulţimea izbucni plină de adulaţie. La început 
foarte serios în rolul său, Lorenzo fu atras în cele din urmă 
de entuziasmul şi de măreţia momentului. Zâmbi 
oamenilor, oamenilor săi, cu surâsul său molipsitor, pentru 
care într-o zi avea să devină faimos. Le făcu cu mâna 
florentinilor, iar ei îi răspunseră la fel, rostind 
binecuvântări şi aruncând cu trandafiri. 

— Este magnific! strigă o femeie din mulţime, iar ceilalţi 
repetară după ea. 

— Magnifico! Magnifico! 

Până când procesiunea ajunse la destinație, la 
mănăstirea din San Marco, unde fusese pregătit un 
spectacol al Naşterii Domnului, Lorenzo avea deja locul 
asigurat în inima florentinilor. 

El avea să fie cunoscut pentru totdeauna după numele 
care reprezenta atât o profeție, cât şi un elogiu, fiind 


destinat să devină astfel în mod spectaculos: Lorenzo il 
Magnifico. Lorenzo Magnificul. 


New York 
prezent 


SUNETUL unui mesaj o trezi pe Maureen Paschal 
devreme în dimineaţa zilei de 22 martie. Pipăi orbeşte pe 
măsuţa de lângă pat, până ce descoperi sursa zgomotului 
supărător. De fapt, nu se simţea deranjată, deşi fusese 
privată de somn. Fără îndoială că era unul dintre dragii săi 
prieteni din Europa, nerăbdător să fie primul care s-o 
contacteze în acea zi specială pentru ea şi care calculase 
greşit diferenţa de fus orar. Apăsă butonul telefonului 
pentru a citi mesajul. Scria: 


LA MULŢI ANI! AM UN CADOU PENTRU TINE. 


Maureen se aşeză pe pat. Se frecă la ochi pentru a 
alunga somnul şi se întrebă cine-i trimisese mesajul; nu 
recunoştea numărul. Mesajul fusese trimis de cineva din 
Europa, de pe un număr de telefon italian. 

Maureen merse tiptil până în bucătăria mică, pentru a-şi 
face cafeaua. Cafeină mai întâi de orice; totul trebuie să 
aibă o ordine. Căută adormită prin dulapuri. Boabe de 
cafea prăjită, închise la culoare, o râşniţă şi o presă 
franţuzească o aşteptau la locul lor pentru a o revigora. 

Maureen zâmbi în sinea ei când se gândi la asta. Ar fi 
putut să pună pariu că lui Berenger nu-i lipseau niciodată 
două lucruri: cafeaua de calitate şi vinul bun. Avea 
dreptate în ambele privinţe. Cu o seară înainte aruncase o 
privire la colecţia mică - dar selectă - de vinuri pe care o 
păstra într-o cameră răcoroasă, construită în mod 
tradiţional în afara sufrageriei. Deloc surprinzător, erau 
vinuri din diferite podgorii din Languedoc, vinuri de 
calitate superioară, de colecţie, care nu erau exportate în 
condiţii normale. Dar deţinătorul acestei colecţii speciale 
de vinuri nu era un client obişnuit. 


ey 


Berenger cumpărase apartamentul de pe Fifth Avenue 
cu ani în urmă, datorită poziţiei sale extraordinare: uşa 
principală a apartamentului se afla faţă-n faţă cu intrarea 
în Muzeul Metropolitan de Artă. Bérenger era un 
cunoscător de artă devotat şi făcuse o pasiune din a 
cumpăra proprietăţi pretutindeni în lume, în special în 
apropierea muzeelor renumite. Deţinea o proprietate pe 
Rue de Rivoli, peste drum de Luvru, şi avea un mic 
apartament în Madrid, după colţul dinspre Prado. Dar 
Berenger avea o pasiune specială pentru Met?. Programul 
îi îngăduia rareori să mai meargă la New York, aşa că 
fusese bucuros să-i dea cheile de la apartamentul său de 
pe Fifth Avenue scumpei sale Maureen - care fusese 
bucuroasă în egală măsură să le primească. Cariera sa de 
scriitoare o aducea la New York în mod constant, iar 
apartamentul devenise locul perfect căruia să-i spună 
acasă. 

Maureen deschise punga cu boabe de cafea italiană de 
import pe care o găsise în al doilea dulap şi inhală aroma 
bogată. Mirosul de cafea era suficient de puternic pentru 
a-i trezi simţurile şi se simţea deja în stare să gândească 
mai clar. Pe cine cunoştea ea în Italia care să fi ştiut că era 
ziua ei? Să fi fost mentorul ei spiritual, enigmaticul 
profesor Destino, cel care-i trimitea mesaje misterioase şi 
avea un comportament secretos? 

Puse apă la fiert şi înşfăcă mobilul. Apăsă pe butonul de 
răspuns şi trimise înapoi un mesaj scurt: 


ÎȚI MULŢUMESC. CINE EŞTI? 


Maureen luă telecomanda televizorului şi nimeri o 
emisiune matinală naţională. Aceasta făcea referirile 
obişnuite la cultura pop şi transmitea ştirile zilnice. Îl lăsă 
pornit în timp ce-şi făcea cafeaua. Atenţia îi fu reţinută 
pentru un moment de o ştire care le făcu pe toate femeile 
din studio să forfotească. Supermodelul de origine nobilă 
Vittoria Buondelmonti avea să facă în cursul zilei un anunţ 


2 The Metropolitan Museum of Art (n.tr.). 
— 98 — 


foarte aşteptat de tabloide. Regina italiană a modei era 
mama unui băieţel de doi ani pe care, până atunci, îl ţinuse 
ferit de ochii presei. Paternitatea băiatului fusese subiectul 
speculațiilor încă din primele zile ale sarcinii sale, iar 
Vittoria îşi menţinuse hotărârea de a nu dezvălui cine era 
tatăl copilului ei. Ea fusese implicată într-un şir de relaţii 
intens mediatizate înainte de naşterea fiului ei, iar ziarele 
speculaseră fără încetare pe seama paternităţii copilului, 
prezentând fotografii cu Vittoria şi numărul mare de 
bărbaţi cu care luase cina: un star internaţional de fotbal, 
un idol al rock and rollului, un pilot de Formula 1, un 
miliardar grec, un magnat al petrolului, o persoană dragă 
din copilăria ei petrecută în Florenţa. 

A doua zi, Vittoria Buondelmonti avea să dezvăluie 
identitatea tatălui copilului său în faţa presei 
internaţionale. De ce se hotărâse să facă asta acum era 
neclar. Dar, în timp ce Maureen butona toate canalele 
pentru a urmări dacă se petrece ceva mai interesant sau 
mai important de atât în lume, descoperi că Vittoria şi 
copilul ei iubit erau cea mai tare ştire din toate emisiunile 
matinale. Maureen apăsă plictisită butonul telecomenzii. 

Uită toată drama Vittoriei legată de paternitatea 
copilului său, când un alt mesaj sosi pe telefon ca răspuns 
la întrebarea ei: 


SUNT O PRIETENĂ A LUI DESTINO. ŞI A LUI 
BERENGER. NE VEDEM DISEARA. 


— Curios, foarte curios, spuse ea cu voce tare. 

În ultima perioadă, Maureen obişnuia să îl citeze deseori 
pe Lewis Carroll, pentru că simţea că ea însăşi căzuse în 
gaura iepurelui, probabil fără a se mai întoarce la realitate 
vreodată. Realitatea, din câte se părea, era un lucru care 
aparţinea trecutului. Nu era sigură că se va obişnui 
vreodată cu întorsăturile suprarealiste pe care le luase 
viaţa ei. 

Călătoria începuse în urmă cu câţiva ani, când Maureen 
îl întâlnise pentru prima dată pe Berenger Sinclair; el o 


— 99 — 


introdusese în lumea misterioasă a ereticilor şi-a istoriei, 
pe care o conducea în sud-vestul Franţei din casa sa 
ancestrală. Viaţa ei se schimbase în momentul în care 
descoperise un manuscris antic într-un orăşel francez 
numit Arques, o evanghelie legendară scrisă de însăşi 
mâna Mariei Magdalena. În timp ce alţii căutaseră acest 
document timp de aproape două mii de ani, mulţi credeau 
că fusese destinul lui Maureen să-l găsească. In cadrul 
acestei lumi a istoriei creştine ascunse, care i se dezvăluia 
lui Maureen pe măsură ce se cufunda mai adânc în 
societăţile secrete ale Europei, funcționau o serie de 
profeţii care fuseseră transmise generaţii de-a rândul. 
Profeţia Celei Aşteptate vorbea despre o femeie care urma 
să redescopere învăţăturile adevărate şi nepublicate ale lui 
lisus şi pe cele ale descendenților Săi şi să le 
împărtăşească lumii întregi când avea să vină timpul. 

Maureen era Cea Aşteptată. 

Era o experienţă ameţitoare, electrizantă şi adesea 
periculoasă. Descoperirea de către Maureen a ceea ce era 
cunoscut acum drept Evanghelia din Arques o determinase 
să scrie primul ei bestseller internaţional despre 
moştenirea Mariei Magdalena. Manuscrisul, un document 
controversat, pretindea că Magdalena fusese căsătorită 
legal cu lisus şi că fusese mama copiilor săi. Însă probabil 
cea mai importantă revelaţie pe care o conţinea nu era 
despre sânge sau despre căsnicie, ci mai degrabă despre o 
moştenire spirituală. Evanghelia din Arques a Mariei 
Magdalena declara că ea era succesoarea aleasă a lui 
lisus, apostolul căruia El îi încredinţase cele mai sfinte 
învățături ale Sale. Înainte de moartea Sa pe cruce, lisus îi 
dăduse Mariei Magdalena un manuscris de-al Său, pe care 
el îl numise Cartea iubirii. 

Faptul că lisus scrisese o evanghelie cu propria-i mână 
era cea mai controversată revelaţie pe care Maureen o 
avusese vreodată. Cum era posibil să se fi păstrat o carte 
despre învăţăturile lui lisus, scrisă chiar de El, şi totuşi 
nimeni să nu fi auzit vreodată de acest lucru? În timp ce 
căuta răspunsul la această întrebare, Maureen descoperise 


— 100 — 


că această Carte a iubirii era atât de controversată, atât de 
zdruncinătoare, încât era absolut necesar să fie păstrată în 
secret de cei care o venerau - şi de cei care o dispreţuiau. 
Dorinţa de a afla cât mai multe despre carte o purtase prin 
documentele Inchiziției şi prin istoriile Franţei şi Italiei. 
Maureen descoperise că o societate secretă, numită 
Ordinul Sfântului Mormânt, protejase Cartea iubirii şi pe 
cei care juraseră să păstreze evanghelia pierdută a lui 
lisus Hristos şi să transmită mai departe învăţăturile 
cuprinse în aceasta. Descoperirea întunecatului Ordin - 
care încă mai exista - o ajutase să afle despre existenţa 
Matildei de Canossa, o contesă toscană care trăise în 
secolul al XI-lea. 

Matilda era produsul acestei moşteniri secrete. Născută 
în spiritul profeţiei Celei Aşteptate, la echinocțiul de 
primăvară, ea deţinea aceleaşi puteri ale profeţiei şi 
viziunii care nu-i dăduseră pace nici lui Maureen încă din 
copilărie. Iar Matilda fusese crescută în spiritul mesajului 
eretic al Cărţii iubirii. Ea era deținătoarea devotată a unei 
versiuni a acestei evanghelii, o copie făcută în secolul I de 
către apostolul Filip, adusă apoi şi în Italia. Pentru Matilda 
şi pentru generaţiile următoare de eretici italieni, 
evanghelia era cunoscută drept Libro Rosso - Cartea 
Roşie. Libro Rosso conţinea de asemenea o serie de 
profeţii transmise prin intermediul femeilor, din neam în 
neam, întocmai ca şi poveştile lor personale şi 
documentele privitoare la descendență. Libro Rosso, cu 
păstrarea detaliilor despre descendenţii direcţi ai lui lisus, 
era neîndoielnic cea mai valoroasă carte din istoria 
omenirii. Matilda se aflase la un moment dat în posesia ei 
şi o folosise pentru a schimba lumea. 

În timp ce căuta date despre Matilda, erau momente în 
care Maureen simţea că se identifică total cu aceasta. Ea 
simţea durerea şi bucuria Matildei în timp ce scria şi îi 
observa viaţa în cele mai mici detalii. Era cumva ca şi cum 
şi-ar fi scris propriile memorii, amintindu-şi momentele 
intime ale celor mai profunde iubiri şi ale celor mai strânse 
prietenii, înţelegându-i în mod direct năzuinţele şi temerile 


— 101 — 


cele mai profunde. Conştiinţele şi amintirile lor se 
combinaseră întrucâtva şi se contopiseră pentru a deveni 
unice, după cum scria Maureen. 

Şi nu era prima dată când o încercase acest sentiment. 
Maureen avusese aceeaşi experienţă palpitantă şi 
tulburătoare şi când scrisese despre Maria Magdalena, în 
prima ei carte. Vizualizarea secolului I prin ochii Mariei 
Magdalena aproape că o adusese în pragul nebuniei pe 
Maureen. Cu siguranţă nu putea pretinde ceva atât de 
extravagant cum că ar fi fost Maria Magdalena într-o viaţă 
anterioară. Nu, ceea ce simţea ea era ceva cu totul diferit, 
un dar al povestirii, ciudat şi totuşi magic, ce le fusese 
transmis femeilor dinaintea sa de mii de ani. Ea percepuse 
acest lucru ca pe un tip de memorie genetică, o conştiinţă 
colectivă ce exista în ADN-ul acestor femei cu care fusese 
binecuvântată să se afle în legătură, o memorie pe care o 
putea pătrunde. Ca atare, era exaltată într-un mod unic. 
Toate acestea făceau ca trecerea timpului pur şi simplu să 
nu mai conteze, ca şi cum toate perioadele istorice puteau 
fi accesate simultan, de parcă toate se întâmplau în acelaşi 
timp. 

Era un miracol de o frumuseţe teribilă, dar şi o 
responsabilitate  intimidantă. Nu putea blestema 
experienţa în sine, care părea să vină de la Dumnezeu 
însuşi, dar îşi petrecuse cea mai mare parte din ultimii 
patru ani încercând să înţeleagă totul. Maureen ezitase să 
discute acest lucru cu altcineva în afară de Berenger, căci 
numai el înţelegea perfect tot ce se întâmpla cu ea. În 
acest fel descoperise că el era sufletul ei pereche, cealaltă 
jumătate a inimii şi a spiritului ei. Între ei exista o 
comunicare extraordinară, aşa că ea încă se minuna de 
acest lucru, pe care îl adora. Berenger devenise refugiul ei 
într-o lume care nu-i putea înţelege darul şi, prin urmare, 
căuta să i-l distrugă. 

Matilda din Canossa o obsedase pe Maureen în ultimii 
doi ani. Pusese stăpânire pe ea încă de când Maureen 
citise autobiografia controversatei contese şi continuase pe 
toată durata cât scrisese ultima sa carte, în onoarea 


— 102 — 


acestei remarcabile femei. Timpul se întoarce: moştenirea 
Cărţii iubirii detalia aventurile şi faptele Matildei. Ziua 
aceea era data oficială a publicării ediţiei nord-americane 
şi de aceea venise Maureen la New York chiar de ziua ei. 
Seara urma să aibă loc o recepţie la Cloisters, 
departamentul medieval al Met, în onoarea lui Maureen şi 
a Matildei. 


W 


Domnind asupra părţii de nord a Manhattanului, cu o 
privelişte de neegalat asupra Hudsonului, Muzeul Cloisters 
putea fi considerat sora mai elegantă a Muzeului 
Metropolitan de Artă, din partea de sus a oraşului. 
Expoziţia sa uluitoare de piese de artă şi arhitectură din 
Europa medievală era păstrată într-o clădire magnifică şi 
unică, creată prin utilizarea unor elemente arhitecturale 
autentice, împrumutate de la mănăstirile medievale 
franceze. Deşi comorile care pot fi văzute printre cele 
aproape cinci mii de artefacte expuse în Cloisters sunt 
nenumărate, atracția sa de neegalat o constituie totuşi 
tapiseriile unicornului. Cele şapte tapiserii expuse pe 
pereţi, create în Flandra pe timpul Renaşterii, înfăţişează 
în detalii extrem de clare povestea unei vânători 
organizate pentru uciderea brutală a unui unicorn 
maiestuos. 

Maureen văzuse replici ale acestor tapiserii în Franta, 
atunci când îl întâlnise pentru prima dată pe enigmaticul 
profesor spiritual cunoscut drept Destino, la sediul 
Ordinului Sfântului Mormânt. Pentru Ordin, unicornul era 
simbolul învățăturilor pure ale lui Iisus Hristos, transmise 
descendenților săi prin Cartea iubirii. Seria Uciderea 
Unicornului era o carte de texte a Ordinului, un manual de 
învățături deosebit de frumos, ţesut cu fire de lână, pentru 
a ilustra teribila tragedie care are loc atunci când 
frumusețea este distrusă şi adevărul este pierdut. Dacă 
scrierea adevărului în limbaj clar era o erezie şi însemna 
cu siguranţă moartea, Ordinul găsise alte mijloace de 


— 103 — 


comunicare - prin simboluri şi coduri secrete - pentru cei 
care aveau ochi să vadă şi urechi să audă. Uciderea 
Unicornului reprezenta distrugerea învățăturilor autentice 
ale lui lisus, Calea iubirii, după cum reieşea din simbolism. 

Maureen petrecu o vreme privind tapiseriile rafinate din 
Cloisters înainte de a se întoarce la îndatoririle ei publice 
în calitate de oaspete de onoare al recepţiei. 

În timp ce era preluată de publicistul ei şi readusă în 
prezent la realitatea treburilor pe care le avea de făcut în 
seara aceea, gândurile ei se concentrau în jurul ideii că 
acea serie de tapiserii nepreţuite şi rafinate erau un 
memento tragic al faptului că trăim într-o realitate în care 
dragostea nu este onorată precum ar trebui să fie - iar 
oamenii au înclinația de a ucide unicornii. 


M, 


W 


Maureen o simţise înainte de a o vedea. Intuiţia ciudată 
care o salvase în atâtea rânduri era o parte a vieţii ei. 
Freamătul care îi atrăsese atenţia în timp ce semna o carte 
pentru un cititor avid o avertizase că avea să se întâmple 
ceva semnificativ. 

Oamenii care aşteptau să primească autografe de la 
Maureen se înghesuiau prin edificiu şi prin grădinile 
uluitoare, în care se regăseau aceeaşi floră şi aceeaşi 
faună ca cele înfăţişate în tapiseriile cu unicornul. Alături, 
o văzu pe femeie - era complet diferită de restul 
oamenilor. 

Înaltă cam de un metru optzeci şi cocoţată pe tocuri de 
zece centimetri, femeia era uluitoare - părea reîncarnarea 
unei zeițe. Păşea cu graţia şi cu autoritatea cuiva care ştie 
că toată lumea se opreşte pentru a o privi în timp ce se 
apropie - întotdeauna se întâmpla astfel. Părul lucios şi 
negru îi atârna până la talie şi îi încadra faţa de o 
perfecţiune unghiulară. Ochii de pisică, de culoarea 
chihlimbarului, perfect aliniaţi, priveau spre Maureen din 
partea opusă a încăperii, fără să clipească. 

Maureen îşi ţinu respiraţia - o recunoscuse pe femeia 


— 104 — 


care era în prezent preferata întregii mass-media. Vittoria 
Buondelmonti trecu uşor, într-un mod regal, pe lângă 
mulţimea de gură-cască ce aştepta în rând să primească 
autograful lui Maureen. Toată lumea o recunoscuse pe 
femeia care era o celebritate a momentului şi câţiva 
oameni îndrăzniră s-o fotografieze cu telefoanele. Vittoria 
îi ignoră pe toţi şi, cu o fluturare a mâinii, îi dădu lui 
Maureen un plic mare. Accentul ei italian curgea ca mierea 
din cuvintele pe care le rostea: 

— La mulţi ani, Maureen! lată darul pe care ţi-l 
promisesem. Îţi recomand însă să nu-l deschizi până când 
nu vei fi singură. 

Maureen văzu că plicul era legat cu o panglică groasă. 
Nu-l putea deschide fără un cuţit sau o foarfecă, deşi era 
foarte curioasă în legătură cu conţinutul acestuia. 
Întrebarea ei fu inspirată de textul mesajului primit mai 
devreme: 

— Eşti prietenă cu Destino? Şi cu Bérenger? 

— Desigur. Îi cunosc foarte bine. Ca şi tine, vor găsi 
interesant acest dar. Gesticulă cu braţele ei lungi şi 
elegante înspre mulţime. Felicitări pentru succesul tău! 
Bérenger mi-a spus că eşti... cea aleasă. 

Pufni sceptic înainte de a se întoarce pentru a-şi face 
ieşirea. 

— Buona sera şi buon compleanno, rosti ea peste umăr, 
în timp ce se strecura să iasă pe uşă fără a privi înapoi. 

În cele două ore chinuitoare în care nu se mişcă de la 
locul în care dădea autografe şi le vorbea cititorilor, părea 
că plicul cere să fie deschis. Era imposibil să nu-i fie 
distrasă atenţia de ceea ce s-ar fi putut afla înăuntru. 
Vittoria nu fusese prea călduroasă şi nici prea sinceră cu 
urările de ziua ei şi, cu toate acestea, pretindea că este 
prietenă atât cu Berenger, iubirea vieţii ei, cât şi cu 
Destino, profesorul în care avea încredere deplină. 

Odată ce termină de semnat ultima carte, Maureen se 
grăbi spre maşina care aştepta şi care avea s-o ducă înapoi 
pe Fifth Avenue. Se folosi de forfecuţa de unghii din poşetă 
pentru a tăia plicul. Scoase cu grijă ceea ce părea a fi un 


— 105 — 


ziar îndoit. Despăturindu-l, descoperi un exemplar al unui 
tabloid britanic, ce urma să apară a doua zi dimineaţă, 
judecând după dată. Titlul era îngroşat: 


Vittoria declară: Sinclair, moştenitorul petrolului, este 
tatăl copilului meu! 


O fotografie se întindea pe prima pagină. O înfăţişa pe 

Vittoria în braţele lui Berenger Sinclair. 
AC 

— Este o minciună, Maureen! 

În timp ce îi povestea lui Bérenger evenimentele profund 
supărătoare petrecute cu ocazia zilei ei de naştere, 
Maureen încerca să nu plângă gândindu-se la posibila lor 
legătură. El negă totul. 

— O cunosc pe Vittoria, dar nu m-am culcat cu ea. Şi, 
poate că nu crezi asta, dar nici nu-mi doresc s-o fac. Eu pe 
tine te iubesc. Vreau să fiu cu tine. 

Maureen oftă, reţinându-şi cu greu lacrimile. 

— Asta poate fi adevărat acum. Dar cum am fost separați 
atât de multă vreme... 

— Ne-am separat pentru că tu ai vrut asta. Ţi-am lăsat 
spaţiul cerut şi te-am aşteptat. 

Maureen nu putea să-l contrazică în această privinţă. Ea 
fusese cea încăpăţânată, cea hotărâtă să-l ţină pe Bérenger 
la o anumită distanţă în prima parte a relaţiei lor. Ea se 
temuse şi încă era speriată de legătura puternică ce se 
crea între ei. O înspăimântase atât de tare, încât dăduse 
bir cu fugiţii. Fuseseră separați aproape un an. 

— Perioada coincide perfect cu vârsta copilului, continuă 
ea. Este posibil să fi fost conceput în timpul în care am fost 
separați. 

Berenger răbufni din cauza stresului, mai mult decât ar 
fi intenţionat. Această revelaţie a Vittoriei îl lovise pe 
neaşteptate şi era încă ametit din cauza şocului. 

— Eşti gata să mă condamni în legătură cu asta, chiar 


— 106 — 


dacă îţi spun cât pot de răspicat că Vittoria nu înseamnă 
nimic pentru mine şi nici nu va însemna vreodată! Tu eşti 
singura femeie din lume pentru mine. Dragostea vieţii 
mele. Inima şi sufletul meu. 

— Şi cum rămâne cu fotografiile de pe prima pagină a 
ziarului News of the World? Şi din Daily Mail? 

Berenger îi răspunse cu o răbdare nemărginită: 

— În primul rând, este o singură fotografie, în care o 
îmbrăţişez. Nu facem sex. A fost făcută la Cannes, în faţa a 
aproximativ cinci sute de oameni. Am fost acolo cu fratele 
meu ca să reprezentăm interesele familiei într-un film 
despre moştenirea mistică a Scoției. Vittoria era şi ea 
acolo; familiile noastre se cunosc de multă vreme. Ea este 
de viţă nobilă. 

— Este ce? 

— Nu ştiai? Vittoria este o prinţesă de viţă nobilă. Mama 
ei este o baroană austriacă din neamul habsburgilor. 
Baroana este cea care mi-a înlesnit accesul la muzeul din 
Austria, unde căutam date despre Lancea destinului. Tatăl 
ei este din viţa Buondelmonti, o familie străveche foarte 
înstărită, originară din Toscana. Eu şi Vittoria ne-am 
învârtit practic în aceleaşi cercuri ezoterice şi sociale din 
Europa. 

Explicaţia lui înrăutăţi şi mai tare lucrurile. Mult mai 
tare. Nu numai că Vittoria era una dintre cele mai 
frumoase femei din lume, dar era, de asemenea, fiica unei 
fascinante familii nobile. Cele două linii ale familiei sale de 
viţă nobilă pretindeau că descind din uniunea dintre lisus 
şi Maria Magdalena. Nu întâmplător aceste familii - 
incluzând şi familia Sinclair - erau unele dintre cele mai 
înstărite şi mai influente familii din lume. Berenger şi 
Vittoria aveau foarte multe în comun. Acest lucru o făcea 
pe Maureen să se simtă pur şi simplu un outsider. 

— Vittoria susţine că-l cunoaşte pe Destino. 

Era de-a dreptul dureros să se gândească la faptul că 
această femeie pretindea că-l cunoaşte pe îndrăgitul ei 
profesor. 

— Este foarte posibil. Eu nu ştiam despre Destino când 


— 107 — 


am văzut-o ultima dată, aşa că nu-ţi pot spune asta. 
Maureen, ascultă-mă! N-am mai avut nicio treabă cu 
Vittoria de când a fost făcută acea fotografie, iar lucrul 
acesta ridică mai multe semne de întrebare. 

— Cum ar fi? 

— De ce minte în legătură cu asta? Şi de ce s-a dat atâta 
în spectacol venind personal la tine? 

Berenger se opri pentru o clipă şi Maureen îl auzi 
respirând greu în timp ce se gândea la asta. Apoi continuă: 

— Nu cunosc răspunsul la niciuna dintre aceste 
întrebări, dar îţi jur că-l voi afla cât de repede pot. Şi-mi 
pare rău că ai fost târâtă în asta. Dar, între timp, am 
nevoie să crezi în mine. Te iubesc! Şi n-am să las nimic să 
intervină între noi şi mă rog ca şi tu să faci acelaşi lucru. 

— Bine, şopti Maureen repede. 

Era extenuată şi rănită de evenimentele care avuseseră 
loc de ziua ei şi simţea că are nevoie de un timp de 
gândire. În după-amiaza următoare, în avion, se chinui 
singură, pe toată durata drumului pe deasupra 
Atlanticului, cu posibile scenarii, cele mai multe avându-l 
în centru pe iubitul ei ademenit de picioarele imposibil de 
lungi ale celui mai în vogă supermodel din lume. 


Sediul Frăției Sfintei Apariţii 
Cetatea Vaticanului 
prezent 


FELICITY DE PAZZI scrâşni din dinţi în timp ce îşi 
înfigea adânc unghia ascuţită în palma stângă. Sângera şi 
mai abundent acum, lucru care o ajuta să obţină crusta 
uscată şi cicatricele de care avea nevoie în seara aceea. 
Timpul însemna totul pentru stigmatele ei. Rănile 
necesitau câteva ore până să formeze crusta, astfel încât 
să poată sângera din nou când le-ar fi deschis, în timpul 
apariţiei sale publice. Mâna stângă ar fi avut nevoie de o 
oră înainte să o poată pansa şi să înceapă zgârierea mâinii 
drepte. 

Felicity văzuse primele urme ale stigmatelor pe vremea 


— 108 — 


când era la şcoală în Anglia. Avea viziuni periodice şi 
cădea la pământ în extaz atunci când Sfântul Spirit punea 
stăpânire pe ea. Cu toate acestea, directoarea nu fusese 
nici convinsă, nici amuzată de ceea ce ea numea „crizele” 
lui Felicity. Abia după ce fusese trimisă la consiliere şi 
ameninţată cu exmatricularea apăruseră stigmatele. 

În ziua în care rănile sângerânde începuseră să apară în 
palmele lui Felicity, ea plânsese de bucurie. In sfârşit, 
aceasta era dovada fizică a faptului că se născuse pentru a 
fi mesagerul lui Dumnezeu. Toată lumea era nevoită să o 
creadă acum; cum ar fi putut cineva să nege asta? Rănile 
puteau fi văzute de oricine. 

Şi totuşi, când Felicity le arătase rănile colegilor săi, 
directoarei şi apoi consilierului, toţi o priviseră cu un 
amestec de milă şi oroare. Nimeni nu era capabil să-i vadă 
stigmatele. 

La început, Felicity fusese devastată şi plânsese până 
când se înecase din cauza violenţei furiei şi dezamăgirii ei. 
Cum putuse Dumnezeu să o trădeze în felul acesta? Cum 
era posibil ca ea să vadă rănile lui Hristos atât de clar pe 
propriile mâini, iar ceilalţi să nu le vadă? 

Şi-n cea mai întunecată oră a celei mai agonizante nopţi, 
Felicity înţelesese. Oamenii din jurul ei erau, în cea mai 
mare parte, fără Dumnezeu; cu siguranţă nu aveau harul 
ei. Cu siguranţă nu puteau avea viziunea a ceva atât de 
sacru, ce-i fusese conferit de stăpânul ei, lisus Hristos. Era 
darul ei special, împărtăşit de ea şi de salvatorul ei. Şi, 
totuşi, aceşti oameni obişnuiţi erau cei pe care trebuia să-i 
cucerească dacă voia să-şi asume rolul de copil special al 
Domnului. Înţelegând aceasta, ştiuse ce trebuie să facă. 

Trebuia să ajute masele ignorante să vadă rănile 
sângerânde lăsate de cuiele de fier ascuţite, astfel încât 
nimeni să nu se mai îndoiască. 

Începuse în acea noapte, în baia din dormitorul său. Nu 
avea la îndemână cuie, aşa că furase lama unui aparat de 
ras din trusa de toaletă a uneia dintre colegele sale. Nu 
era însă cel mai potrivit obiect, pentru că era nevoie de o 
anumită îndemânare ca să creezi impresia unei găuri 


— 109 — 


lăsate de un cui, dar reuşise destul de bine să-şi facă o 
rană. Din nefericire, leşinase la prima ei încercare, iar asta 
dusese la exmatricularea ei din şcoală şi la întoarcerea 
grăbită la familia ei în Italia. 

Acum îşi îmbunătăţise tehnica. După mai bine de zece 
ani de practică, şi-o perfecţionase complet. Când apărea 
înaintea mulţimii venite s-o vadă, pasiunea se revărsa din 
interiorul ei şi atrăgea negreşit atenţia tuturor celor din 
jur. Când vorbea în felul ei, era charismatică şi 
convingătoare. Fanatică, da, dar îţi era greu să-i întorci 
spatele dacă erai înclinat să crezi că trebuie să ai teamă de 
Dumnezeu şi că ai doar puţin timp la dispoziţie pentru a fi 
salvat. Dar drama a început atunci când i-a vorbit direct 
Sfântului Duh, devenind astfel cunoscută peste tot în 
Roma, iar cozile au început să se formeze la uşa frăţiei cu 
mult înainte ca întâlnirile să înceapă. În momentul în care 
îl convoca pe Sfântul Duh, Felicity cădea la pământ şi se 
zvârcolea oribil, iar stigmatele din mâinile sale se 
deschideau şi începeau să sângereze. Alte dăţi, însăşi 
vocea Sfintei Felicita se revărsa dinlăuntrul ei într-un soi 
de posesiune extatică. 

Ba chiar erau unii membri din rândul frăţiei care se 
refereau la ea ca la Sfânta Felicity, pe atât de convinşi 
erau că această mică profetesă era adevăratul mesager al 
lui Dumnezeu. 

Felicity, expertă acum în ceea ce trebuia să facă pentru 
a câştiga atenţia celor care veneau s-o audă, putea 
manipula o mulţime în doar câteva minute. lar ea ştia 
exact cum să facă găurile crestate în carnea ei pentru ca 
necredincioşii să poată înţelege în cele din urmă cât de 
mult suferă pentru viziunile ei. Pentru Felicity, această 
suferinţă era de o importanţă maximă. A fi profetesă 
pentru Dumnezeu era sarcina unui martir, una care 
necesita agonie şi penitenţă constantă. Numai prin 
schingiuirea cărnii, castitate totală şi o înclinare absolută 
către experienţa fizică a suferinţei puteau fi oamenii 
asiguraţi că viziunile ei erau autentice. Ei aveau nevoie să 
înţeleagă câtă durere era necesară pentru a auzi vocea 


— 110 — 


Domnului. 


Paris 
prezent 


MAUREEN O ÎNTÂLNI PE TAMMY la hotelul său din 
Paris, o construcţie mică şi liniştită în care Maureen 
obişnuia să stea când se afla în capitala franceză. Ea adora 
acest hotel, care fusese odinioară o dependinţă de pe 
marginea estică a complexului Luvru. Era fermecător, fără 
prea mulţi turişti, şi putea ajunge pe jos în aproape toate 
locurile care o interesau. 

Prin ferestrele deschise ale camerei sale de hotel, care 
dădeau spre o privelişte frumoasă, garguiele păreau gata 
să sară în cameră dinspre biserica medievală învecinată. 
Fiecare gargui avea o personalitate unică - unele erau 
fioroase, altele erau comice. Toate îi erau prietene şi se 
simţea protejată de ele în mod ciudat atunci când dormea. 
Aleea care separa clădirile era atât de îngustă, încât 
aproape că putea să se întindă şi să atingă câinii săi gotici 
de pază. Această particularitate a camerelor de pe partea 
aceea a hotelului era preferata lui Maureen. 

În după-amiaza sosirii ei se întinse pe pat, uitându-se pe 
geam spre un aspersor de primăvară din Paris. O aştepta 
pe Tammy, care se îmbrăca în camera alăturată. 

Atunci când ploua, garguiele aruncau stropi. Maureen se 
minuna de tehnologia arhitecţilor medievali, care creaseră 
garguiele nu ca decoraţiuni, ci ca sisteme de drenaj. 
Conductele de drenaj porneau din acoperiş, cu anumite 
deschizături, pentru a elimina apa de ploaie care curgea 
prin sculpturile garguielor şi ajungea în gurile lor 
deschise. Ea auzise că termenul gargui, provenit din 
franceză, avea legătură cu gargouille, care însemna „canal 
de scurgere”. 

Bătaia în uşă o făcu să tresară şi se ridică să-i deschidă 
lui Tammy. 

Tammy ţinea strâns în mână un dosar cu fişe, în timp ce 
păşea grațios peste pragul uşii. Părul ei lung şi negru era 


— 111 — 


strâns la spate într-o coadă de cal lucioasă. Era îmbrăcată 
lejer în ziua aceea - purta doar jeanşi şi un tricou alb cu 
gulerul în T, pe care scria cu litere negre „Erezia începe cu 
EA”5. Cele două femei erau complet diferite: Tamara 
Wisdom era o frumuseţe statuară, cu pielea măslinie, 
voluntară, deschisă şi vioaie; Maureen era roşcată şi cu 
pielea albă - deşi îndrăzneață în stilul ei irlandez, avea 
totuşi o expresie ceva mai rezervată. Din punct de vedere 
spiritual însă, erau surori în cel mai profund mod, 
împărtăşind o mare iubire, atât pentru munca lor, cât şi 
una faţă de cealaltă. 

— Vrei să vorbim despre Berenger mai întâi? 

Tammy nu era genul de persoană care să vorbească pe 
ocolite sau care să evite conflictul. 

— Pentru că am o idee. 

— Sunt sigură că ai şi mă gândesc că are legătură cu el. 

Tammy şi Roland trăiau la castel împreună cu Berenger 
şi se considerau cu toţii o familie. Ea era extrem de 
protectoare cu Bérenger, pentru că el fusese foarte 
generos cu ea - atât financiar, cât şi spiritual - pe tot 
parcursul prieteniei lor. Erau foarte rare situaţiile în care 
ea nu-i lua apărarea şi tocmai la asta se aştepta Maureen 
şi acum. 

— Încetează! Te iubeşte. Numai pe tine. Total, etern, 
complet. Tu știi asta. Dumnezeu v-a făcut unul pentru altul 
şi o ştii foarte bine. Dacă s-a culcat cu Vittoria în perioada 
în care n-aţi mai fost împreună, ce importanţă are? Este 
bărbat - şi încă unul sănătos. Se mai întâmplă. 

Maureen se gândi la asta un moment. 

— Da, dar... mă iubea în momentul în care a făcut-o. 
Dacă asta s-ar fi întâmplat înainte să ne întâlnim, aş fi 
putut să accept cu uşurinţă. Dar el era deja sigur că eu 
sunt sufletul lui pereche - îmi spunea în repetate rânduri 
că sunt singura femeie pe care şi-ar dori-o vreodată. Se 
pare că a uitat să menţioneze că excepţie fac 
supermodelele italience. 

— L-ai rănit, Maureen, îţi aminteşti? Ai insistat să te 


3 Heresy begins with HER (n.tr.). 
— 112 — 


separi de el, iar el a fost distrus când ai făcut asta. 

— Mda... A fost atât de distrus, încât a făcut un copil cu 
Vittoria în perioada cât a stat departe, ca un act de 
consolare. Trebuie să fie vreun obicei european cu care nu 
sunt familiarizată. 

Tammy păru iritată. 

— A făcut o greşeală. Şi din greşeala lui a rezultat un 
copil, dar copilul nu este vinovat. 

Maureen scutură din cap. 

— Nu, bineînţeles că nu este. Dar dacă e copilul lui, 
trebuie să-şi asume responsabilitatea şi să-i fie tată. 

— Şi tu ce ai de gând să faci? 

Maureen dădu din cap. 

— Depinde ce va face Berenger. El neagă chiar şi faptul 
că s-ar fi culcat cu Vittoria, dar eu nu îl cred. Il cunosc 
prea bine şi îmi dau seama când mă minte. Aş fi preferat să 
fie cinstit şi să-şi recunoască deschis greşeala. Şi, fiindcă 
veni vorba, de ce ar minţi Vittoria în legătură cu asta? 

— Glumeşti? Pot să mă gândesc la peste un miliard de 
motive pentru care ar minţi. 

Maureen scutură din cap. 

— Este o moştenitoare pe ambele linii şi în plus are o 
carieră din care câştigă foarte bine. Motivul ei nu sunt 
banii. Şi dacă ai fi văzut-o... Nu pot să explic asta, Tammy, 
dar avea ceva în privire în momentul în care mi-a dat plicul 
acela. Nu era tocmai răutate, dar era privirea unei femei 
care părea foarte hotărâtă să îndeplinească o misiune. lar 
în momentul acela, singura ei misiune era să mă rănească 
pe mine. Altminteri, de ce ar fi ales ziua mea de naştere şi 
un loc public pentru a-şi face apariţia? 

— Nenorocita! rosti Tammy scurt. Îmi pare foarte rău că 
a trebuit să treci prin asta. Dar ai dreptate, a calculat totul 
cu grijă. Mie-mi sună a gelozie. Jumătate dintre persoanele 
importante din Europa te dispreţuiesc pentru că l-ai smuls 
pe Berenger din sânul lor. Nu lua asta prea personal. 

— Mă străduiesc să n-o fac... 

Maureen se opri la jumătatea propoziției, când observă o 
privire ciudată pe chipul lui Tammy. 


— 113 — 


Fără să mai scoată vreun cuvânt, Tammy ţâşni pe lângă 
Maureen şi intră în baie, închizând uşa după ea. Maureen 
o auzi vomitând, brusc şi violent. Îngrijorată, ciocăni la uşă 
după câteva clipe. 

— Eşti bine? 

Auzi apa curgând şi, la scurt timp după aceea, Tammy 
ieşi din baie cu faţa udă. 

— Ce zic soțiile bătrâne când îşi spun poveştile? Cu cât 
îţi e mai rău, cu atât e mai probabil să fie băiat? Sau fată? 
Nu pot să ţin minte niciodată. 

Maureen strigă şi-şi îmbrăţişă prietena. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Momentul nu părea să fie foarte nimerit. Nu m-am 
gândit că bebeluş ar putea fi unul dintre cuvintele pe care 
aveai tu nevoie să le auzi în acel moment. Dar... îţi spun 
acum. 

Cele două femei se îmbrăţişară cu căldură. Maureen o 
copleşi pe Tammy cu întrebări la care ea răspundea 
răbdătoare. Da, ea şi Roland erau extrem de fericiţi, chiar 
dacă sarcina fusese neplanificată şi neaşteptată. Da, 
Bérenger ştia şi fusese sfătuit să nu-i spună un cuvânt lui 
Maureen, lucru care nu-i convenea, dar Tammy intenţiona 
să-i spună personal. Şi da, Tammy se simţea aşa de rău 
mai tot timpul, dar spera că din al doilea trimestru se va 
simţi mai bine. 

Şi da, aveau de planificat o nuntă la începutul verii, 
înainte ca Tammy să ia proporţii şi să nu mai poată 
îmbrăca o rochie nemaipomenită pe mărimea ei. 


= 
WW 


Maureen o lăsă pe Tammy să moţăie la hotel şi o luă în 
sus pe Rue de Rivoli, prin ploaie. Trecu de Luvru şi de 
magazinele cu suvenire aflate în drumul ei spre galeriile 
Galignani, pline cu cărţi. Încă de la prima ei vizită în Paris, 
în adolescenţă, Maureen devenise dependentă de această 
librărie cu cărţi în limba engleză, prima înfiinţată în 
Europa, datând tocmai din anul 1801. Putea să găsească 


— 114 — 


aici, printre paginile dedicate marilor figuri europene de-a 
lungul istoriei, adevărate comori, bijuterii rare pentru 
cercetările sale, care nu-i erau la îndemână în librăriile 
americane. 

In timp ce se apropia de Galignani, Maureen se opri 
brusc, cu o exclamaţie involuntară. Acolo, în vitrina celei 
mai elegante librării cu cărţi în limba engleză din Europa 
continentală, se afla ediţia britanică a ultimei sale apariţii, 
Timpul se întoarce. Cartea ei se afla pe un raft alături de o 
versiune comentată a Culegerii de texte a lui Alexandre 
Dumas şi chiar sub capodopera romantică a lui Emily 
Bronte, La răscruce de vânturi. Sperând că ploaia îi va 
masca lacrimile neaşteptate, rămase câteva momente în 
dreptul vitrinei, gândindu-se. Să fie pe acelaşi raft cu 
Dumas şi Brontë în acest loc... ei bine, era mai mult decât 
putea cere, era împlinirea perfectă a visului său de a 
deveni scriitoare, pe care îl avea încă din copilărie, când 
câştigase primul concurs literar. Dumas era unul dintre 
eroii săi literari; lui Maureen abia îi apăruseră dinţii când 
citea aventurile lui D'Artagnan şi ale muşchetarilor, ale 
contelui de Monte Cristo şi ale nefericitului om cu mască 
de fier. lar Emily Brontë o făcuse să plângă ore-n şir, aşa 
cum le făcuse să plângă pe multe alte femei tinere, de la 
apariţia poveştii ei clasice de iubire. Maureen chiar 
memorase părţi din povestea de dragoste mistuitoare 
dintre Heathcliff şi Cathy, întrebându-se mereu dacă acel 
tip de pasiune epică şi nemuritoare ar putea să existe 
vreodată în lumea modernă în care trăim. 


El nu va şti niciodată cum îl iubesc... pentru că el 
este mai mult eu însămi decât mine. Din orice ar fi 
făcute sufletele noastre, sufletul său şi al meu sunt 
la fel... El este mereu, mereu în mintea mea - nu ca 
o plăcere... ci ca propria mea făptură... Bântuie-mă, 
înnebuneşte-mă... Numai să nu mă laşi în acest abis 
în care nu te pot găsi!... Nu pot trăi fără viața mea! 
Nu pot trăi fără sufletul meu! 


— 115 — 


Atât de frumos şi totuşi atât de sfâşietor! De ce era 
dragostea însoţită atât de des de durere? De ce sunt 
poveştile tragice de iubire cele pe care ni le amintim şi pe 
care le preţuim mai presus de celelalte? Cei nefericiţi sunt 
mereu cei care rezonează cel mai profund în spiritul 
nostru. 

Lui Maureen îi apăru atunci în minte, pentru scurt timp, 
chipul aristocratic al lui Berenger Sinclair, care într-o 
singură secundă îţi vorbea despre trecut şi despre viitor, 
despre ceva sacru şi etern. 


Din orice ar fi făcute sufletele noastre, sufletul 
său şi al meu sunt la fel... 


„Da, aşa sunt”, îşi şopti ea. Era absolut sigură de acest 
lucru. Indiferent ce ar fi făcut Berenger în trecut, ea ştia 
cu toată inima şi cu tot sufletul ei că el o iubea şi că ea îl 
iubea. Aceasta avea să fie provocarea ei, iar ea o ştia: 
putea să pună iubirea mai presus de încercările pe care 
aveau să le înfrunte în lumina acelui nou scandal? 

Işi închise umbrela şi-şi întoarse faţa spre cer, 
permiţând ploii uşoare să se prelingă peste ea preţ de 
câteva clipe. Sunt momente în viaţa noastră când ar trebui 
să ne lăsăm pradă pur şi simplu unor lucruri mai puternice 
decât umanitatea noastră limitată. Dumnezeu avea un plan 
şi El era suficient de blând în iubirea şi milostenia Sa încât 
să-i dea lui Maureen semne că se află pe drumul cel bun. 

Aceea era o astfel de zi, iar acela era un astfel de 
moment - o ajuta să meargă mai departe atunci când 
credinţa în atât de multe lucruri complet necunoscute şi 
imposibil de aflat era tot ce avea. 

„ţi mulţumesc”, şopti ea către cer, văzând o rază de 
soare străbătând printre nori. Poate că era doar o iluzie a 
luminii, dar părea să lumineze vădit coperta cărţii ei 
despre iubire, aşezată în vitrina unei librării de pe o stradă 
pariziană. 


Castelul pomilor albaştri 
— 116 — 


Arques, Franţa 
prezent 


LANCEA DESTINULUI. 

Era arma legendară a lui Longinus Centurionul, pe care 
acesta o folosise pentru a-l străpunge într-o parte pe 
Hristos răstignit. Berenger Sinclair dedicase o parte a 
bibliotecii sale acestui artefact, întrucât îl obsedase încă 
de când era adolescent. Se afla în posesia fiecărei cărţi în 
care se scrisese vreodată despre acesta, indiferent de 
limbă, făcuse parte din echipele de cercetare care se 
reuniseră pentru a autentifica exemplare despre care se 
pretindea că ar fi piese veritabile ale lăncii şi chiar avea 
mai multe replici create şi expuse. 

Era una dintre cele mai mari legende din istoria 
creştinătăţii, iar el avea acum şansa de a merge direct la 
sursă pentru a afla adevărul. Destino era cel care putea să- 
i spună ce se întâmplase cu adevărata Lance a Destinului. 
Dar ar fi divulgat el un asemenea secret după atâta timp? 

Lancea devenise o ţintă a căutărilor întreprinse de-a 
lungul istoriei, fiind în aceeaşi categorie cu Sfântul Graal şi 
Chivotul Legii, numai că despre lance se credea că ar avea 
puteri extreme cu influenţă negativă; unii spuneau chiar că 
era posedată de un demon rău. Rea sau nu, la ea râvneau 
liderii militari care credeau că deținerea armei le-ar fi adus 
victoria în luptă. Legenda spunea că Charlemagne folosise 
lancea drept talisman secret pentru a câştiga mai bine de 
patruzeci de bătălii, până când cel mai mare dintre 
împărații europeni scăpase lancea pe câmpul de bătălie, în 
timpul celei de-a patruzeci şi opta altercaţii a sa. li căzuse 
la pământ într-o încăierare. Fusese o pierdere fatală, căci 
Charlemagne murise în aceeaşi bătălie. Soarta sa 
consolidase statutul legendar al marelui artefact. Se 
înţelegea acum că deținerea Lancei Destinului putea duce 
la o victorie nelimitată, chiar până la cucerirea lumii. 
Pierderea ei însă se dovedea fatală pentru omul care ar fi 
lăsat-o să-i scape printre degete. 

Printre cei mai faimoşi doritori era Adolf Hitler, care 


— 117 — 


râvnise la lance şi-şi luase angajamentul s-o obţină pentru 
nazişti. Hitler povestise că ar fi văzut artefactul pentru 
prima dată în timp ce vizita palatul imperial Hofburg din 
Austria. Fusese literalmente fermecat de lance, simţindu- 
se de parcă şi-ar fi pierdut cunoştinţa atunci când fusese 
copleşit de puterea acesteia. Se spune că Hitler ar fi zis: 
„M-am simţit de parcă eu însumi aş mai fi tinut-o înainte, 
într-un secol trecut al istoriei. Ca şi cum aş fi declarat-o 
odinioară talismanul meu de putere şi-aş fi ţinut în mâinile 
mele destinul lumii”. 

In urma acelei experienţe, Adolf Hitler devenise obsedat 
de Lancea Destinului. El credea că trebuie să se afle în 
posesia acesteia pentru a-şi atinge ţelurile dominatoare. 
Unii spuneau că dobândirea lăncii era cea mai mare idee 
fixă a sa. Imediat după aducerea Austriei sub control 
nazist, în 1938, Hitler ceruse ca lancea să-i fie adusă la 
Nürnberg. Pe măsură ce Aliaţii câştigau teren în Europa, el 
mutase lancea într-un buncăr subteran construit special 
pentru a o proteja, împreună cu restul colecţiei sale de 
artefacte. In 1945, forţele americane au obţinut controlul 
asupra buncărului şi au confiscat Lancea Destinului. După 
două ore, Adolf Hitler era mort. 

Liderul militar american de la acea vreme, generalul 
George Patton, era absolut convins că puterea lăncii este 
reală. O studiase în profunzime, rememorând istoria şi 
legendele legate de ea. O evocase chiar şi-n versuri. Dar 
Lancea Destinului fusese în cele din urmă înapoiată, 
împreună cu restul colecţiei Hofburg, muzeului din 
Austria, unde a şi rămas. 

Bérenger Sinclair făcuse parte dintr-o echipă de 
cercetători reuniți în Viena, care încercaseră să evalueze 
vârsta şi autenticitatea Lăncii Destinului din colecţia 
Hofburg cu un deceniu în urmă. Cercetarea fusese 
finanțată de mama Vittoriei Buondelmonti, baroana von 
Habsburg, care se asigurase de asemenea că Berenger va 
face parte din echipă împreună cu fiica ei. Atunci se 
întâlniseră cei doi pentru prima dată; de fapt, Bérenger şi 
Vittoria deveniseră destul de apropiaţi în vara aceea, în 


— 118 — 


Austria. În ciuda diferenţei de douăzeci de ani dintre 
frumoasa Vittoria şi scoţianul miliardar în petrol, familia 
tinerei era mai mult decât dornică să înlesnească o 
căsătorie între cei doi. Era o adevărată partidă în sânul 
societăţii secrete, una care avea să combine cea mai 
înstărită linie de descendență cu cea mai pură din Europa 
- şi care avea să ajute la păstrarea unora dintre cele mai 
mari secrete. Mai mult, între Berenger şi Vittoria exista o 
compatibilitate reală, cel puţin în aparenţă. Ea era foarte 
pasionată de cercetare şi ambii împărtăşeau un entuziasm 
viu în ceea ce priveşte artefactele religioase şi posibila 
aplicare a acestora în istoricul familiilor. 

Rezultatele testării ştiinţifice au fost o mare dramă, căci 
în cele din urmă s-a stabilit că lancea Hofburg nu era 
suficient de veche pentru a fi arma autentică mânuită 
odinioară de Centurionul Longinus. Metalul nu avea cum 
să fie forjat înainte de secolul al Vil-lea. Cea mai 
dezamăgită fusese baroana însăşi, care susţinea cu 
mândrie că habsburgii se aflaseră în posesia acestei lănci 
timp de sute de ani. Berenger îşi amintea că Vittoria 
avusese şi ea emoţii copleşitoare cu privire la rezultatele 
cercetării; ea plânsese amarnic când se stabilise că lancea 
Hofburg era contrafăcută, în cel mai rău caz, şi o replică, 
în cel mai bun caz. 

Când proiectul de cercetare se încheiase, Berenger se 
întorsese în Franţa, iar Vittoria în Italia. El nu era interesat 
să continue o relaţie cu Vittoria, căci ea era doar o 
fetişcană. li aprecia frumuseţea şi spiritul, dar la vremea 
aceea avea jumătate din vârsta lui. Urmărise cu interes 
cum cariera ei în modeling o catapultase pe copertele 
revistelor din lumea întreagă, dar nu o mai văzuse până la 
acea întâlnire fatidică de la Cannes, cu aproape trei ani în 
urmă. 

Se gândea la întâlnirea lor de atunci, când îi sună 
telefonul. 

— Ce naiba ai de gând, Vittoria? 

Berenger scrâşni din dinţi, căci recunoscuse numărul ei 
de telefon. Incercase ore întregi să dea de ea şi o 


— 119 — 


bombardase cu mesaje imediat după discuţia supărătoare 
cu Maureen. 

— Nu am nimic de gând! Este adevărat. Dante este fiul 
tău. 

— Nu sunt idiot. Datele nu se potrivesc. S-a născut pe 1 
ianuarie, în urmă cu doi ani. Ultima dată când ne-am 
întâlnit a fost atunci, în mai, la Cannes. E de apreciat 
efortul, dar nu are sens. Înseamnă că erai deja gravidă 
când m-ai sedus. 

Vittoria îi răspunse complet netulburată: 

— Te-am sedus? Haide, Bérenger! Laşi să se înţeleagă 
că totul a fost o strategie, un plan. Dificil chiar. Să nu-mi 
spui că nu a existat întotdeauna o chimie între noi. 

— Încetează să mai ocoleşti subiectul. Dante s-a născut 
prea devreme ca să-mi fie fiu. 

— Ai dreptate într-o privinţă. Dante s-a născut devreme. 
A fost prematur. Certificatul lui de naştere indică 
greutatea de un kilogram opt sute a unui prematur. Dar 
adevărata dovadă o vei primi atunci când îl vei vedea, 
Berenger. Nu există persoană care să nu recunoască de 
îndată sângele Sinclair în acest copil. Te-am protejat în 
legătură cu asta cât de mult am putut. Dar copilul creşte şi 
va începe să întrebe de tatăl său. Era timpul să aflaţi 
amândoi. 

— Şi-atunci de ce nu ai venit la mine într-un mod 
civilizat? De ce ai târât-o pe Maureen în asta? Îţi dai seama 
ce i-ai făcut? 

Vittoria pufni: 

— Ea este singurul motiv pentru care am procedat 
astfel. Ţi-am făcut o favoare. Nu este potrivită pentru tine, 
Bérenger. Nu este ca noi. Nu s-a născut pentru viața şi 
pentru lumea pe care noi le împărtăşim. Tu şi eu suntem la 
fel. Ne potrivim. Işi coborî tonul până la o şoaptă: Dacă-ți 
aduci aminte, am petrecut nişte momente plăcute 
împreună. Familia mea te adoră şi întotdeauna a sperat că 
noi ne vom căsători. Nu există niciun motiv pentru care n- 
am putea încerca să facem relaţia noastră să meargă şi să-l 
creştem pe Dante împreună. 


— 120 — 


— Există un motiv cât se poate de întemeiat. Sunt 
îndrăgostit de o altă femeie, indiferent ce crezi tu despre 
ea, şi n-am s-o las niciodată să plece. Vittoria, dacă Dante 
este fiul meu, îmi voi asuma responsabilitatea în ceea ce-l 
priveşte. Dar va trebui s-o dovedeşti. Vreau testele ADN şi 
le vreau în afara Italiei. 

— De ce? 

— Din acelaşi motiv pentru care tu le vrei în interiorul 
Italiei. Rezultatele pot fi cumpărate. Iar în Italia, familia ta 
poate cumpăra orice. 

— Nu am nevoie să cumpăr rezultatele. Ştiu că Dante 
este fiul tău şi o voi dovedi. Şi când o voi face, Bérenger, 
ce se va întâmpla atunci? Ţi-a trecut vreodată prin minte 
că un copil al nostru ar aduce laolaltă toate cele trei linii 
sfinte de descendență? Habsburg, Buondelmonti, Sinclair. 
Fiul nostru are la ora aceasta cel mai albastru sânge din 
Europa. 

Berenger rămase fără cuvinte un moment, cu gândul la 
ceea ce ar fi putut să implice acest lucru. Îi adresă 
următoarea întrebare cu grijă: 

— Ce spui? Vrei să spui că a fost premeditat? Că ai pus 
la cale conceperea unui copil care să combine viţele 
noastre nobile? 

— Încetează să mai pretinzi că nu ţi-a plăcut. Nu te prea 
plângeai în momentul conceperii. Gândeşte-te, Berenger, 
gândeşte-te! Dante este un copil special. Este frumos şi 
strălucitor. Şi este un prinţ. 

Aşteptă un moment înainte de a-i servi ultima veste: 

— De fapt, el este un Prinţ Poet. De aceea i-am pus 
numele Dante, după marele nostru poet toscan. Verifică-ţi 
e-mailul, Bérenger. Ţi-am trimis ceva prin FedEx din New 
York. Sună-mă după ce vei vedea ce ţi-am trimis. 

Berenger rămânea rareori fără cuvinte, dar Vittoria îl 
uimise în asemenea măsură, încât pur şi simplu se simţea 
redus la tăcere din cauza ultimei informaţii. Ea îşi cobori 
apoi tonul până la sunetul mieros pe care publicul italian îl 
devora şi adăugă: 

— Ştii ce înseamnă asta, nu-i aşa, dragul meu? Un Prinţ 


— 121 — 


Poet care este fiul unui alt Prinţ Poet. 

Nu făcu nicio pauză care să-i îngăduie lui Berenger să-i 
răspundă. 

— Acum te rog să mă scuzi, dar trebuie să merg să-l 
hrănesc pe fiul nostru, pe care probabil că-l auzi scâncind 
pe-aici. Poate că arată el ca un Sinclair, dar - în ceea ce 
priveşte temperamentul - este un adevărat Buondelmonti - 
şi-un prinţ din cap până-n picioare. 


Bérenger se afla în biroul lui împreună cu cel mai 
apropiat prieten al său, Roland Gelis. Roland ţinea la 
Berenger ca la un frate, dar gestul lui de a-şi duce mâna 
uriaşă la frunte arăta clar că este iritat. 

— Deci, pe lângă tot ce s-a întâmplat aici, ai şi minţit-o 
pe Maureen. 

Bérenger încuviinţă din cap cu oarece dificultate. 
Dumnezeule, ura lucrul acesta. 

— De ce? 

— De ce? Pentru că o iubesc dincolo de orice rațiune şi 
sunt îngrozit de ideea că aş putea s-o pierd. Ştiam că 
datele nu aveau cum să se potrivească, iar copilul s-a 
născut prea devreme ca să-mi fie fiu. Şi pentru că eram 
sigur că testele ADN mă vor dezvinovăţi, am decis că cea 
mai bună strategie pe care puteam s-o adopt cu Maureen 
era să-i spun că nu am făcut niciodată sex cu Vittoria. Nu 
era necesar să ştie asta dacă acest lucru nu putea fi 
dovedit. Ar fi rănit-o inutil. Pe lângă asta, acum suntem 
mai uniţi şi nu o voi mai înşela niciodată. Niciodată. 

— Dar te-ai culcat cu Vittoria. 

— Da. Şi... dacă spune adevărul şi Dante s-a născut într- 
adevăr prematur, atunci acest copil chiar ar putea fi al 
meu. Ea spune că arată exact ca mine, dar încă nu am 
văzut fotografii. Fără îndoială că Vittoria păstrează 
fotografiile ca pe aşii din mânecă în relaţia cu presa. 
Dumnezeu ştie când şi unde îi vor fi de folos. 

Roland îl privi furios pe prietenul său, în timp ce 


— 122 — 


gesticula spre masă. 

— Şi acum... trebuie să ne ocupăm de asta. 

Pe birou, între ei, se afla coletul FedEx al Vittoriei. 
Conţinea certificatul de naştere, care confirma greutatea 
mică a bebeluşului la naştere, aparent din cauza venirii 
premature pe lume, şi o hartă astrologică pentru bebeluş 
cu o analiză ataşată. Berenger se dădu înapoi când văzu 
titlul de pe foaie: „Informaţii despre naşterea lui Dante 
Buondelmonti Sinclair”. 

Cei doi bărbaţi citiră din nou rezultatele. Conform 
profeţiilor antice ale Ordinului, erau specificate toate 
caracteristicile astrologice pentru un Prinţ Poet: 


EL care este un spirit al pământului şi al apei, născut 
pe tărâmul complex al Capricornului 

şi având descendența celor binecuvântați. 

El, care va ascunde influenţa lui Marte 

şi va preamări influenţa lui Venus 

pentru a întruchipa triumful asupra agresiunii. 


Potrivit acestui document, dacă era să-i dai crezare 
Vittoriei, Dante îndeplinea toate condiţiile profeţiei, exact 
în acelaşi mod în care o făcuse şi Berenger. El se născuse 
sub semnul astrologic al Capricornului, ţapul de mare, iar 
harta sa astrală era un amestec de elemente de pământ şi 
apă. Planeta Marte fusese „ascunsă” în semnul de apă al 
Peştilor, iar Venus se afla într-o poziţie „preamărită” în 
momentul naşterii lui Dante. Venise pe lume în prima zi 
din ianuarie, ca şi cel mai măreț dintre Prinții Poeti, 
Lorenzo de Medici. 

— Berenger, nici nu trebuie să-ţi spun cât de serios este 
lucrul acesta. Eşti un slujitor al Graalului. Nu poţi ignora 
asta, indiferent ce implicaţii are asupra ta. 

Bérenger Sinclair încuviinţă cu amărăciune. Nu putea 
ignora un copil care era sânge din sângele lui. Dar dacă 
Dante se dovedea într-adevăr fiul lui, iar harta sa astrală 
reflecta cu acuratețe poziţia planetelor la naşterea 
bebeluşului, lucrurile se complicau într-un mod nou şi 


— 123 — 


neaşteptat. Berenger Sinclair era moştenitorul unui uriaş 
imperiu al petrolului; el era, de asemenea, moştenitorul 
unei tradiţii spirituale puternice, care data de pe vremea 
lui lisus şi a Mariei Magdalena şi care aparţinea celor mai 
mari familii din istoria Europei. Devotamentul său faţă de 
învăţăturile neamului era absolut, iar el jurase să protejeze 
şi să apere acele tradiţii cu viaţa sa atunci când depusese 
jurământul de cavaler al Sfântului Graal, sub călăuzirea 
bunicului său. O făcuse exact în acel castel, îngenunchind 
lângă Roland când erau amândoi adolescenţi. 

Dacă bebeluşul Dante era copilul acestei profeţii, 
Berenger ar fi trebuit să se implice activ în creşterea 
băiatului, pentru a-şi îndeplini promisiunea. Implicarea sa 
ar fi fost un imperativ moral şi spiritual. 

Era oare posibil să i se ceară să-şi sacrifice propria 
fericire pentru a face ceea ce era necesar? Nici măcar nu 
era sigur ce anume trebuia să facă în acel moment. Dar 
furnicăturile din stomacul său îl conduseră la o constatare 
deplorabilă: că era posibil să fie de datoria sa să se însoare 
cu Vittoria şi să-l crească pe Dante pentru a-şi îndeplini 
destinul de Prinţ Poet. 

Asta şi pentru că în joc mai era un lucru care nu fusese 
încă discutat - un element despre care Vittoria ştia cu 
siguranţă şi de care Berenger se temea mai mult decât 
orice. Exista şi o a doua parte a profeţiei Prințului Poet, 
care spunea că viitorul omenirii atârna pe umerii acestui 
băieţel - şi pe cei ai lui Bérenger Sinclair. 

Berenger nu mai avu timp să analizeze groaznica 
posibilitate, că telefonul sună din nou. Recunoscu de 
îndată numărul reşedinţei familiei sale din Scoţia şi ridică 
receptorul. 


Districtul Marais 
Paris 
prezent 


CARTEA POŞTALĂ îi era specifică lui Destino: hârtia pe 
care o prefera el era inscripționată cu designul A&E în 


— 124 — 


onoarea lui Asherah şi El, urmat de mesajul-ghicitoare. Cu 
un scris de mână lizibil, Maestrul spunea: 


Eşti înțelept precum Solomon? 


Dacă da, Vârsta de Aur te aşteaptă. Veniti cu toții 
la Florența când Primavera este cea mai frumoasă. 


Veniţi cu toţii, spusese el. Peter nu avea nicio îndoială că 
verişoara lui, Maureen, precum şi toţi camarazii ei din 
această mare aventură care devenise viaţa aveau să dea 
curs chemării lui Destino. Rolul lui Maureen era clar şi 
central, la fel şi cel al lui Berenger. Aveau multe de aflat 
despre elementele care îi apropiau şi îi despărţeau în 
destinele lor. Fiecare era copilul unei profeţii antice într-o 
lume modernă; fiecare nutrea o dorinţă mare de a dezvălui 
adevărul şi de a ameliora condiţia omenirii prin lucrarea 
lor. Tammy şi Roland împărtăşeau aceleaşi pasiuni şi toţi 
patru deveniseră o forţă dinamică în cercetare şi 
explorare. 

Dar Peter era încă oarecum neştiutor cu privire la locul 
său în această poveste. 

Destino, în maniera sa remarcabil de intuitivă, i se 
adresase lui Peter în următoarea propoziţie, ştiind că el ar 
fi putut să aibă nevoie de încurajări suplimentare pentru a 
se alătura acestei adunări deosebite: 


Vino, Peter, păşeşte pe urmele lui Lorenzo şi vezi 
unde te poate duce drumul său. 


Oare unde l-ar fi dus drumul său? 

Viaţa lui se schimbase radical în ultimii doi ani şi era 
încă într-o stare de incertitudine. După o viaţă dedicată 
slujirii Bisericii în calitate de dascăl iezuit, Peter era acum 
un refugiat de la Vatican. În urmă cu doi ani, împreună cu 
o echipă restrânsă de cardinali italieni, furase Evanghelia 
din Arques a Mariei Magdalena chiar din cripta bisericii 
lor. Ei se temeau că puterea actuală de la Roma va încerca 


— 125 — 


să discrediteze Evanghelia Mariei Magdalena sau, mai rău, 
s-o distrugă. Peter fusese prezent când o descoperiseră şi 
fusese primul care o tradusese. Ştia că era autentică şi îi 
cunoştea bine conţinutul. Mai mult decât orice, el 
înţelesese perfect prin ce trecuse Maureen pentru a 
descoperi Evanghelia şi pentru a propovădui mesajul ei de 
iubire şi iertare către lume. Pentru a fi cu conştiinţa 
împăcată, el nu putea să stea deoparte şi să îngăduie o altă 
muşamalizare, nu atâta timp cât îi stătea în puteri s-o 
oprească. Aşa că jurase să păstreze adevărul indiferent de 
riscuri, aşa cum făcuseră şi ceilalţi bărbaţi care i se 
alăturaseră. 

Şi plătiseră cu vârf şi îndesat pentru asta. 

Peter petrecuse optsprezece luni într-o închisoare 
franceză pentru furt calificat. Complicii săi la infracţiune, 
bărbaţi mai în vârstă pe care Peter îi respecta, petrecuseră 
numai şase luni. Peter fusese de acord să ia asupra lui cele 
mai dure acuzaţii, pentru a-i salva pe ceilalţi. La început 
sentinţele fuseseră mult mai grele. Apoi avuseseră loc 
negocieri intense şi probabil un şantaj tacit pentru a le 
reduce pedeapsa. Peter ştia unde erau îngropate câteva 
persoane, în preajma Cetăţii Vaticanului. Şi, deşi Biserica 
era hotărâtă să-l facă să plătească pentru infracţiunea pe 
care o comisese, nu îndrăznise în cele din urmă să meargă 
prea departe. Cel mai important, Evanghelia din Arques a 
Mariei Magdalena era în siguranţă, fiind în prezent sub 
protecţia tacită a unei familii din Belgia, cu legături în 
rândul Ordinului datând din urmă cu o mie de ani. 

După ce fusese eliberat din închisoare, Peter îşi 
petrecuse ultimele şase luni lucrând ca să-i ajute pe 
Maureen şi Berenger în calitate de cercetător, în timp ce ei 
îşi continuaseră căutarea pentru a dezvălui şi păstra 
secretul învățăturilor pierdute ale lui lisus. Se avântase 
singur în această chestiune, ca un câine de pază pentru 
Maureen, în pregătirea publicării noii sale cărţi, atât de 
controversate. Zâmbi gândindu-se la verişoara lui, care-i 
era mai mult ca o soră. Maureen era uneori atât de naivă! 
Chiar credea că va scăpa cu una cu două după publicarea 


— 126 — 


unei cărţi care pretindea că ar conţine învățături secrete 
de-ale lui lisus, fără să suporte repercusiunile? Uneori, 
asta îi plăcea cel mai mult la ea: era extraordinar de 
hotărâtă să spună adevărul şi niciodată nu-i trecuse prin 
minte vreo altă opţiune. Maureen nu era capabilă să 
înţeleagă de ce ar găsi cineva aceste învățături ca fiind 
periculoase sau ofensatoare. Ele erau nişte lecţii frumoase 
despre iubire, credinţă şi comunitate. De ce ar găsi cineva 
că aceste idei ar putea fi dăunătoare? 

De ce, într-adevăr? Peter fusese preot pe toată perioada 
vârstei adulte şi cunoştea răspunsul într-un mod personal 
şi visceral, pe care Maureen nu l-ar fi putut înţelege 
niciodată: acele idei puneau la încercare cele mai stabile 
valori. Ele reprezentau un potenţial cutremur, care ar fi 
putut duce la ruinarea a două mii de ani ai unui imperiu 
fondat pe bani, putere, politică, superstiții, ego. Iar 
lucrarea lui Maureen ameninţa pe oricine avea o miză în 
asemenea instituţii, cum era cazul Vaticanului. 

Drept urmare, Maureen era ameninţată mai mult decât 
putea  conştientiza. Peter descoperise nouăsprezece 
ameninţări cu moartea la adresa ei doar în ultimele şase 
luni. Majoritatea păreau să fie farse fără importanţă, dar 
câteva necesitau mai multe investigaţii. 

Se simţea uşurat că ea era pe drum, ba chiar fericit că 
cel mai probabil aveau să se îndrepte cu toţii spre 
Florenţa. Dacă în preajma lui Maureen se aflau tot timpul, 
de-o parte şi de alta, Peter şi Berenger, aceştia o puteau 
apăra mai uşor. Şi, deşi cele mai mari ameninţări păreau 
să vină la acea vreme dinspre Statele Unite, Maureen nu 
era niciodată în siguranţă în Italia, şi cu toţii ştiau asta. 

Peter avea televizorul pe canalul CNN în limba engleză. 
Nu-i acordase prea multă atenţie până-n momentul în care 
îl auzise pe crainic rostind numele „Sinclair”. Ridicându-şi 
privirea, văzu o înregistrare video cu un om având cătuşe 
la mâini, escortat afară din ceea ce părea a fi o clădire 
elegantă de birouri. 

— A fost o săptămână dificilă pentru familia Sinclair, 
magnații petrolului din Scoţia, spunea crainicul. Astăzi, 


— 127 — 


Alexander Sinclair, preşedinte al Sinclair Oil, a fost arestat 
în Marea Britanie, fiind acuzat de corupţie. Aceasta este o 
ştire de ultima oră, iar detaliile privind pretinsa activitate 
infracţională sunt insuficiente. Vă vom transmite mai multe 
informaţii pe măsură ce le vom avea. Poate vă amintiţi că 
cel mai mare dintre fraţii Sinclair, Berenger, a dat de 
bucluc ieri, când  supermodelul italian Vittoria 
Buondelmonti a anunţat că este tatăl băieţelului ei. 

Peter nu se putu clinti în primele clipe - era înmărmurit. 
Berenger o venera pe Maureen, ar fi murit pentru ea. Sau 
aşa crezuse. Peter, care-şi luase angajamentul unei vieţi de 
celibat, nu înţelegea întotdeauna treburile bărbaţilor în 
asemenea chestiuni. Avea telefonul în mână de câteva 
secunde bune, dar nu reuşea să dea de Maureen. Încercă 
apoi să-l sune pe Berenger, dar intră imediat căsuţa 
vocală. 

Se duse să citească încă o dată invitaţia lui Destino, 
contemplând întrebarea: „Eşti înţelept precum Solomon?” 
Răspunsul său imediat fu un „nu” simplu. În momente ca 
acelea nu ştia ce să facă şi cum să le vină în ajutor 
oamenilor pe care îi iubea. Preoţia nu-l pregătise pentru 
multe dintre cele mai complicate probleme ale vieţii, 
incluzându-le aici pe cele referitoare la relaţii şi 
sexualitate. 

Dar Peter ştia de asemenea că, atunci când era vorba 
despre Destino, fiecare întrebare era încuietoare. 


Frăția Sfintei Apariţii 
Cetatea Vaticanului 
prezent 


— Sfânta Fecioară a permis ca singurul ei copil să moară 
în chinuri! Şi El a murit pentru voi toţi, în durere! strigă 
Felicity către mulţimea înghesuită în sala de întâlniri a 
frăţiei. 

În seara aceea, venise mai multă lume ca oricând. De 
aceea, organizatorii fuseseră nevoiţi să întoarcă oamenii 
din drum, de teamă că brigada de pompieri va interveni şi 


— 128 — 


va anula întâlnirea. Felicity întinse o mână şi arătă spre 
adunare. 

— Câţi dintre voi aţi face acelaşi lucru? Câţi dintre voi 
aţi suferi pentru Dumnezeu? 

Nu era timp pentru ca publicul să răspundă. După ce 
Felicity strigă următoarea întrebare, ochii începură să i se 
dea peste cap. Mulțimea rămase în tăcere, aşteptând să 
vadă ce se întâmplă. Asta doreau ei să vadă - o mare 
dramă a posedării de către sfinţi şi Sfântul Duh. 

Felicity începu să se bâlbâie într-un tip ciudat şi aspru 
de galimatias. 

— Vorbeşte în limbi! strigă cineva din mulţime, dar fu 
imediat liniştit de restul oamenilor, care aşteptau să vadă 
ce avea să mai urmeze. 

În anticiparea spectacolului, nimeni nu remarcase că 
vocea venea de la sora Ursula, cea mai în vârstă călugăriţă 
responsabilă cu Frăția Sfintei Apariţii. Alături de Felicity, 
ea reînviase organizaţia după ce Girolamo de Pazzi nu se 
mai putuse implica din cauza bolii sale. Sora Ursula fusese 
protectoarea lui Felicity din ziua în care aceasta se 
întorsese în Italia. O protejase pe fată şi-i alimentase 
viziunile, sub o supraveghere atentă, timp de un deceniu. 
În cadrul apariţiilor publice, sora Ursula juca un rol-cheie, 
asigurându-se că mulţimea era îndrumată în cea mai 
potrivită direcţie emoţională. In încăpere se mai aflau şi 
alţi membri ai frăţiei, care aveau acelaşi scop. 

Un mormăit visceral ieşi din gâtul lui Felicity, urmat de 
un țipăt atât de forţat şi plin de agonie, încât făcu să 
zăngăne ferestrele sălii de întâlnire. 

— Copiii mei! se jeli ea din nou, în timp ce entuziasmul 
din sală începea să crească. 

Ei veniseră să o întâmpine pe cuvioasa Santa Felicita, 
care vorbea prin intermediul fiinţei alese pentru 
transmiterea mesajului ei. 

— Copiii mei nu au murit în zadar! l-am dat lui 
Dumnezeu ca pe un sacrificiu, în numele Său sfânt. Fiecare 
a suferit şi a sângerat pentru onoarea de a fi martir în 
numele lui lisus Hristos! 


— 129 — 


Căzu în genunchi, jelindu-se şi smulgându-şi părul din 
cap, în timp ce îşi continua tirada: 

— Mame care sunteţi aici, plângeţi pentru mine? 

În mulţime erau murmure şi strigăte de „Da! Desigur!” 
şi „Dumnezeu să te binecuvânteze!” 

— Nu! strigă ea apoi către mulţime. Am fost fericită în 
ziua în care copiii mei cei curajoşi au ales să sufere în loc 
să-şi renege Dumnezeul. Precum Sfânta Fecioară dinaintea 
mea. Am fost în extaz la moartea fiilor mei. Copiii mei vor 
trăi de-a pururi! 

Ochii lui Felicity se dădură peste cap, apoi ea se prăbuşi 
la pământ, zvârcolindu-se. Spatele i se arcui, mâna îi căzu 
grea pe podeaua de ciment, iar rănile stigmatelor se 
deschiseră. Mulțimea oftă când picături de sânge îi 
împroşcară pe cei care se aflau mai aproape de ea. Când 
se opri din zvârcolit, strigă cu o nouă voce: 

— Cu toţii trebuie să începeţi să vă pregătiţi! Nu vă mai 
gândiţi la viaţa asta pământească ce nu înseamnă nimic! 
Viaţa de apoi este mult mai măreaţă decât orice vă puteţi 
imagina pe acest pământ teribil. 

Sora Ursula strigă: 

— Este vocea Sfântului Duh! Slăviţi-l pe Dumnezeu 
pentru această binecuvântare! Slăviţi-l pe Dumnezeu 
pentru această sfântă care suferă pentru noi! 

Mulțimea i se alătură acum, cuprinsă de atmosfera 
frenetică a momentului. Începură cu toţii să strige: 

— Slăviţi-l pe Dumnezeu! Slăviţi-i pe sfinţii Lui! 

Felicity se răsuci pe o parte, extenuată şi încă 
sângerând, dar continuând să predice în bombănitul ei 
ciudat: 

— Vă puteţi păstra locul în Rai, dar trebuie să-i arătaţi 
lui Dumnezeu că sunteţi vrednici. Trebuie să-L. apăraţi atât 
pe El, cât şi sfântul Său adevăr. Toţi aceia dintre voi care 
luptaţi pentru a înfrânge răul şi pentru a distruge 
blasfemia vă veţi primi răsplata. Dar există un rău imens 
care ne ameninţă calea cea sfântă, o erezie ce trebuie 
oprită. 

Energia ţâşni din ea când se pregăti să-şi piardă 


— 130 — 


cunoştinţa şi să leşine în întuneric. Şopti, chiar înainte să-i 
alunece capul pe spate: 

— Opriţi hulitorul. Opriţi adulterii care ar minţi despre 
castitatea Domnului nostru. Trebuie... oprit... 

Felicity îşi pierdu cunoştinţa înainte să poată termina 
propoziţia. Membrii din frăţie, foarte bine pregătiţi în 
asemenea împrejurări, aduseră o targă în faţa încăperii şi 
o scoaseră afară, în frenezia şi entuziasmul mulţimii 
rămase în sală. 

Sora Ursula profită de moment şi înşfăcă microfonul de 
pe podiumul din mijlocul camerei. 

— Fraţii şi surorile mele, nu plecaţi fără să înţelegeţi 
avertismentul care ne-a fost dat de către Sfântul Duh! 
Există o mare blasfemie care ne ameninţă, cineva rău, un 
demon al minciunilor şi-al amăgirii care trebuie distrus. 

La un semnal, un grup de voluntari din frăţie începu să 
împartă fluturaşi tuturor celor prezenţi, în timp ce sora 
Ursula continua să strige în microfon în mijlocul 
vacarmului. 

— Te îndemn să primeşti această informaţie şi să iei 
atitudine! Locul tău în ceruri depinde de asta. Opreşte-l pe 
Satana să mai răspândească minciuni! Ajută-ne să nimicim 
diavolul! Ne vom întâlni aici în fiecare seară din 
săptămâna aceasta pentru a discuta planul de acţiune 
propus aici. 

Fluturaşii erau înşfăcaţi cu lăcomie de către membrii 
participanţi, mai motivaţi ca niciodată să-şi găsească calea 
spre cer. 

Pe fluturaşi scria cu litere îngroşate: „Opriţi blasfemia!” 

Dedesubt era o fotografie a noii cărţi a lui Maureen 
Paschal, Timpul se întoarce, şi o alta a demonului adulter. 


Careggi 
primăvara 1463 


SOARELE ÎNCĂLZEA pietrele din Careggi până la un 
auriu roşiatic, în timp ce Lucrezia Tornabuoni de Medici îşi 
privea fiul cel mare călărind pe afară. Rămase la fereastră 


— 131 — 


până când călăreţul cu părul negru şi lucios ce-i flutura pe 
spate nu se mai văzu. Ca şi cum ar fi simţit privirea mamei 
sale, Lorenzo se întoarse în şa şi făcu cu mâna spre casă 
zâmbind larg, înainte de a o lua la un mic galop prin 
pădure. La paisprezece ani, Lorenzo devenise un tânăr 
foarte rafinat. Era înalt şi bine făcut, atletic şi extraordinar 
de charismatic. 

El reprezenta combinaţia rară dintre o minte strălucită 
şi o inimă iubitoare, iar Lucrezia supraveghea cu atenţie 
educaţia lui, pentru a se asigura că acele atribute erau atât 
protejate, cât şi bine dezvoltate. 

Lucrezia devenise o femeie profund pioasă, deşi - după 
propriile cuvinte - „nu una plicticoasă”. Scria poezii 
religioase care izvorau din inima şi din spiritul său, căci 
era profund îndatorată Domnului pentru darurile pe care 
le acordase familiei sale. Brodase cu mâna ei fină un citat 
din Psalmul 127, care împodobea dormitorul pe care îl 
împărțea cu soţul ei, Piero. 


Copiii sunt un dar al Domnului; sunt o răsplată de la 
El. 


Erau, într-adevăr, iar darurile lui Dumnezeu pentru ea 
fuseseră din belşug. Avea cinci copii remarcabili: trei fiice, 
Maria, Bianca şi Nannina, care mai de care mai frumoasă 
şi mai inteligentă, şi doi fii absolut fermecători. Lorenzo 
era cel mai mare dintre băieţi şi-i semăna cel mai mult la 
înfăţişare şi intelect. Lucrezia Tornabuoni nu era propriu- 
zis o femeie frumoasă, dar avea o graţie şi o prezenţă care 
depăşeau orice ideal superficial de perfecţiune fizică. [i 
transmisese însă lui Lorenzo cea mai nefericită trăsătură 
de familie: nasul lung şi turtit, care le diminua simţul 
mirosului, precum şi orice şansă de a cânta. Dar Lorenzo 
mai primise de la mama lui şi alte însuşiri, precum 
înălţimea impunătoare şi postura regală, îmbinate cu o 
minte strălucită, ceea ce făcea din Lucrezia cea mai 
desăvârşită mamă florentină. Din punct de vedere 
intelectual, Lorenzo era de neegalat de oricare alt copil pe 


— 132 — 


care-l văzuse vreodată. Dragostea lui de a învăţa era 
neîntrecută, abilităţile sale lingvistice erau aproape 
supranaturale, iar capacitatea lui de a memora şi de a 
înţelege cele mai complexe lecţii era uimitoare. Primul său 
profesor, renumitul intelectual Gentile Becchi, spunea 
odată că „nu există suficiente superlative pentru a-l 
descrie pe Lorenzo ca elev”. 

Ca şi mama lui, Lorenzo avea o charismă extraordinară, 
care-i depăşea cu mult orice deficiență fizică. Era o 
însufleţire pe chipul său, născută din pasiunea lui absolută 
pentru viaţă, ce era de-a dreptul fascinantă. Era foarte 
popular printre oamenii de altfel cinici ai Florenței, care 
vorbeau despre el cu afecţiune, spunându-i „prinţul 
nostru”. Chiar dacă era la o vârstă încă fragedă, Lorenzo 
dusese deja la îndeplinire misiuni diplomatice importante, 
atât pentru familie, cât şi pentru statul florentin. 

— Mamă, unde se duce Lorenzo? 

Vocea dinspre uşă o făcu pe Lucrezia să se întoarcă 
zâmbind. Fiul ei mai mic, Giuliano, cu patru ani mai tânăr 
decât Lorenzo, era bosumflat. Lacrimile îi inundau ochii 
mari, căprui. 

— Argatul a venit acasă să-i spună lui Lorenzo că 
răsfăţatul său cal este neliniştit şi nu vrea să mănânce din 
altă mână decât cea a stăpânului său. Lorenzo s-a dus să 
hrănească animalul şi să-l pună să execute câteva exerciţii. 

— Mi-a spus că mă va lua la călărit astăzi, se îmbufnă 
Giuliano. Mi-a promis! De ce nu m-a luat? 

— Sunt convinsă că se va întoarce după tine dacă ţi-a 
promis. Lorenzo nu-şi încalcă niciodată vreo promisiune. 

Acesta era adevărul. Lorenzo era de mare încredere şi 
îşi ţinea mereu cuvântul, în special faţă de fratele său mai 
mic, pe care îl iubea necondiţionat. 

Lucrezia îi ciufuli cu afecţiune cârlionţii închişi la 
culoare. Giuliano primise toate binecuvântările fizice de 
care Lorenzo fusese privat. El era un copil cu adevărat 
frumos, fiind înzestrat cu o natură blajină, dacă nu chiar 
prea sensibilă. Şi totuşi, lui Piero îi plăcea să-i spună, în 
intimitatea odăilor lor: „Dumnezeu ştie ce a făcut când ni l- 


— 133 — 


a dat pe Lorenzo ca prinţ. Lorenzo a fost făcut pentru asta. 
Giuliano, pe de altă parte, nu va avea niciodată spirit de 
conducător. Este prea dulce, prea delicat”. 

Ei îl urmăreau cu atenţie pe Giuliano să vadă dacă 
acesta are vocaţie pentru Biserică, lucru care ar fi servit 
scopurilor familiei de Medici din mai multe puncte de 
vedere. Şi totuşi, deşi Lucrezia era un factor-cheie de 
decizie în sânul celei mai puternice familii din Florenţa, 
era, totodată o mamă devotată, care voia să găsească 
fericirea pentru copiii ei într-o lume dură. Nu l-ar fi forţat 
pe Giuliano să urmeze calea Bisericii, ci mai degrabă i-ar fi 
îngăduit să ia această decizie el însuşi, dacă simţea că are 
o asemenea chemare. Încă o dată, acesta era privilegiul 
faptului de a fi al doilea născut, liber de povara unei 
profeţii enorme şi amenințătoare. Giuliano avea mai multe 
de spus în privinţa destinului său decât fratele său mai 
mare. Şi totuşi, Lucrezia îl vedea pe Lorenzo mai clar 
decât tatăl lui şi se speria uneori de propria viziune. Ea 
recunoştea inima blândă dincolo de simţul 
responsabilităţii; vedea şi înţelegea că în prinţul cel 
puternic se ascundea un poet delicat. Deşi Dumnezeu avea 
un plan pentru Lorenzo, Lucrezia se temea pentru fericirea 
lui. Avea să fie el capabil să îndeplinească rolul de 
conducător, de bancher, de politician şi de om de stat al 
unui de Medici şi să găsească pacea şi bucuria personală 
în toate acestea? 

Dar, mai presus de toate, exista cealaltă 
responsabilitate, una despre care li se vorbea numai celor 
mai de încredere membri ai cercului lor intim: redutabila 
şi înfiorătoarea sfântă profeție, pe care Lorenzo fusese ales 
de Dumnezeu s-o împlinească. Nu încăpea nicio îndoială că 
era un Prinţ Poet din ziua conceperii sale perfecte şi a 
naşterii sale în luna ianuarie, sub semnul Capricornului, 
avându-l pe Marte în Peşti, exact aşa cum specificaseră 
Magii. Lorenzo era pe cale să devină conştient de rolul 
său. Cosimo de Medici, patriarhul legendar al familiei şi 
bunicul lui Lorenzo, se asigura că planul Ordinului era dus 
la îndeplinire în mod exemplar. 


— 134 — 


Chiar şi la o asemenea vârstă fragedă, povara destinului 
începea să apese pe umerii largi ai lui Lorenzo. Cosimo era 
pe moarte, iar moştenitorul său, Piero, nu se simţea nici el 
prea bine; de altfel, el nu fusese niciodată deosebit de 
sănătos,  potrivindu-i-se porecla  florentinilor, care îi 
spuneau Piero Gutosul. 

Lucrezia oftă când îl conduse pe Giuliano spre uşă. El nu 
avea să ştie niciodată cât de norocos era că se născuse cu 
toate privilegiile şi cu atât de puţină responsabilitate. Nu 
acelaşi lucru se putea spune însă şi despre Lorenzo. „Ah, 
bietul meu prinţ!” Se uită spre fereastra de unde-l zărise 
ultima dată. „Bucură-te de libertatea ta de-acum, fiule! 
Inainte ca realitatea a ceea ce eşti şi a ceea ce trebuie să 
înfăptuieşti să te acapareze în întregime.” 

Întorcându-se spre Giulano, îl apucă de mână. 

— Haide, micuțul meu. E timpul să stai lângă Sandro ca 
să ne termine frumosul tablou. Şi de data asta fără 
vânzoleală! 


= 
WW 


Lorenzo de Medici bătu uşor din călcâie, îndemnându-l 
pe Morello să meargă la galop mic. El nu-şi lovea şi nici 
nu-şi biciuia vreodată caii. li venera pur şi simplu, iar unii 
spuneau că avea chiar capacitatea de a comunica cu ei. 
Marsilio Ficino, medicul şi astrologul lui Cosimo, notase pe 
harta astrală a lui Lorenzo acest talent. Lorenzo era un 
semn de pământ guvernat de miticul ţap de mare denumit 
Capricorn. Ficino spunea că acest semn, combinat cu alte 
elemente favorabile de pe harta lui Lorenzo, îi dădea o 
extraordinară afinitate pentru animale, adăugând că 
acestea vor apărea în destinul său în cele mai neaşteptate 
moduri. 

Lorenzo se simţea confortabil mai ales în prezenţa 
cailor, iar ei păreau să-i răspundă cu aceeaşi afecţiune. 
Caii familiei de Medici nechezau atunci când îl simțeau pe 
Lorenzo apropiindu-se de grajduri. Calul său preferat, 
nobilul Morello, refuza să primească ovăz din altă mână 


— 135 — 


decât cea a lui Lorenzo, mai ales dacă simţea prezenţa 
tânărului său stăpân în reşedinţa din Careggi a familiei. 

Indemnându-l pe Morello în pădure, Lorenzo urmă o 
potecă pe care o ştia bine. li promisese fratelui său mai 
mic să-l ia să călărească în după-amiaza aceea, aşa că nu 
trebuia să întârzie prea mult. Ştia că-i va frânge inima 
dacă nu-şi va respecta promisiunea, iar el nu putea suporta 
acest lucru. Giuliano îl venera, iar Lorenzo nu i-ar fi dat 
vreun motiv de supărare. Avea însă nevoie de momente de 
singurătate, în care să călărească prin soare şi să simtă 
arşiţa prin păr, să asculte sunetele primăverii însufleţind 
pădurea. El compunea în secret un sonet dedicat 
anotimpului şi voia să-i simtă cât mai mult savoarea înainte 
de a-şi termina compoziţia. Primăvara, anotimpul noilor 
începuturi, timpul promisiunii... Florentinii celebrau Anul 
Nou odată cu venirea primăverii, calendarele lor începând 
pe douăzeci şi cinci martie, de Bunavestire. Mai erau trei 
zile până atunci şi Lorenzo şi-ar fi putut termina sonetul 
pentru marea sărbătoare. 

Dar ce era zgomotul acela? 

Trase blând de hăţurile lui Morello, pentru a-l îndemna 
să se oprească, şi ascultă. În bătaia vântului, se auzi din 
nou un sunet neobişnuit pentru acel loc. Lorenzo se 
îndreptă în şa, neliniştit. Acelea erau domeniile familiei de 
Medici şi, deşi acolo se simţea mai în siguranţă decât 
oriunde în altă parte, o familie care beneficia de o 
asemenea bogăţie şi putere avea mulţi duşmani. Nu putea 
să nu aibă grijă. Auzi din nou zgomotul - cu siguranţă un 
sunet omenesc - şi se relaxă puţin în timp ce asculta. 
Sunetul era grav şi trist, nu ameninţător. Îndreptându-l 
încet pe Morello în direcţia zgomotului, se opri brusc când 
auzi un icnit. 

Cea mai frumoasă creatură pe care o văzuse vreodată 
stătea pe frunze şi se uita la el. 

Apropiată de vârsta lui, poate ceva mai tânără, fata 
arăta ca una dintre nimfele pe care Sandro le schiţa pentru 
el, atunci când discutau despre marile legende greceşti pe 
care le iubeau amândoi atât de mult. Cel mai frumos chip 


— 136 — 


în formă de inimă, cu trăsături delicate şi o gură perfectă 
de forma arcului lui Cupidon, era încadrat de un nor de 
zulufi castanii, nuanţaţi cu arămiu-auriu. Avea frunze în 
păr, iar hainele îi erau răvăşite, însă era clar că ţinuta sa 
era nouă şi scumpă, în ciuda stării ei actuale de dezordine. 
Lacrimile din ochii ei strălucitori sporeau extraordinara 
nuanţă de căprui-deschis a acestora. Lorenzo avea să afle 
mai târziu că aceşti ochi îşi schimbau culoarea în funcţie 
de starea ei, uneori în chihlimbar, apoi în cel mai 
strălucitor verde-cenuşiu. Dar în acel moment, cel mai 
mare mister era ea însăşi. 

— De ce plângi? 

Ea se mişcă pentru a-i arăta că ţine ceva în mână, ceva 
care fâlfâia şi uguia, împrăştiind în jur pene albe. 

— Un porumbel? Ai prins un porumbel? 

— Nu l-am prins, rosti ea scurt, surprinzându-l cu 
schimbarea tonului, ce deveni furios. L-am salvat. A fost 
prins într-un laţ, sus în copacul acela. Dar este rănit. Cred 
că are aripa frântă. 

Lorenzo o măsură cu privirea pe agera nimfă a pădurii, 
care stătea ţinând porumbelul lângă trupul ei delicat, 
cercetându-l cu atenţie. Faptul că pasărea fusese prinsă în 
cursa unui braconier era o informaţie pe care el ar fi 
trebuit să i-o transmită tatălui său ceva mai târziu. Dar 
lucrurile erau mult mai subtile. Descălecă grațios şi atinse 
cu mâna pasărea ce se zbătea, mângâindu-i gâtul cu 
blândeţe. 

— Ssst, micuţule! Totul e în regulă. 

Spre surprinderea fetei, pasărea se calmă şi îi îngădui 
lui Lorenzo s-o mângâie. 

— Lorenzo de Medici, spuse nimfa, cu o notă de 
venerație în vocea ei lirică. 

Era cel mai frumos sunet pe care-l auzise vreodată - 
numele lui pe buzele ei. 

— Da, spuse el brusc şi neobişnuit de timid. Dar ai un 
avantaj nedrept, căci e limpede că tu mă cunoşti, iar eu nu 
te cunosc pe tine. 

— Toată lumea din Florenţa te cunoaşte. Te-am văzut în 


— 137 — 


timpul procesiunii Magilor, călărind acelaşi cal. Făcu o 
pauză înainte să întrebe: Mă vei aresta pentru că ţi-am 
încălcat proprietatea? 

Părea foarte serioasă în timp ce rostea întrebarea. 

Lorenzo încetă să mai râdă zgomotos şi păstră o mină 
ceva mai sobră, apoi o întrebă: 

— Şi toată lumea din Florenţa spune că sunt un tiran? 

— Oh, nu! N-am vrut să spun asta. Doar că... oh, îmi 
pare rău, Lorenzo! Toată lumea din Florenţa spune că 
eşti... magnific. E adevărat că tata îmi spune să rămân pe 
pământul nostru, dar pădurea ta este mult mai îmbietoare, 
aşa că uneori trec pe-aici când nimeni nu se uită şi... 

O întrerupse, într-un efort de a-i alina disconfortul 
evident. 

— Vrei să mă lămureşti şi pe mine cine este tatăl tău? 

— Mă numesc Donati. Lucrezia Donati. 

Făcu o uşoară reverență, încercând să jongleze cu 
porumbelul. Cu siguranţă, fata era extrem de educată. 

— Ah, o Donati! 

Ar fi trebuit să ghicească după cum era îmbrăcată. 
Pământurile Donati se învecinau cu cele ale familiei de 
Medici, ba chiar le depăşeau ca suprafaţă. Era familia cea 
mai apropiată de regalitate din Toscana, cu o moştenire 
ilustră cu rădăcini până în Roma Antică. Venerabilul poet 
toscan Dante se căsătorise cu o Donati, adăugând încă un 
semn distinctiv numelui de familie deja venerat. 

— Ei bine, Înălţimea voastră... Lorenzo făcu o plecăciune 
adâncă şi îi zâmbi. Dat fiind faptul că familia ta este una 
dintre cele mai aristocratice din această parte a Italiei, nu 
cred că un biet de Medici are vreo şansă să te aresteze. 
Oricât de mult mi-aş dori. În schimb, pedeapsa ta este să- 
mi dai mie acel porumbel. 

— Dar... ce vei face cu el? N-ai să-l mănânci, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu! Dumnezeule, oare ce crezi despre 
mine? I-l voi duce lui Ficino. El este unul dintre profesorii 
mei, dar în acelaşi timp şi doctor. Este maestru în multe 
arte. Dacă există cineva care să poată vindeca această 
aripă, atunci acela este Ficino. Şi locuieşte chiar peste 


— 138 — 


deal, în Montevecchio, în spatele casei noastre. 

Lucrezia îl judecă gânditoare înainte să afirme, mai 
degrabă decât să întrebe: 

— Vin cu tine. În fond, am trecut prin toate astea căzând 
dintr-un copac pentru a-l salva. Aş spune că merit să vin. 
De altfel, astăzi este ziua mea şi ar fi teribil de crud să-mi 
interzici asta. 

Lorenzo îi zâmbi din nou făpturii isteţe şi încântătoare 
din faţa sa. 

— Domnişoară Lucrezia Donati, mă îndoiesc că voi avea 
vreodată tăria de a-ţi interzice ceva. Nu te-ai rănit când ai 
căzut din copac? 

— Nu atât de mult pe cât mă va lovi mama când va 
vedea ce i-am făcut noii mele rochii. 

Indepărtă cu mâna murdăria şi frunzele, aranjându-şi 
rochia în acelaşi timp. 

Lorenzo o cercetă, folosind această scuză pentru a-i da 
târcoale şi pentru a măsura fiecare milimetru al frumuseţii 
ei. 

— Cred că de data asta ai avut mult noroc, observă el cu 
o seriozitate simulată. Murdăria se va lua şi nimic nu este 
rupt. Tonul vocii i se însenină în timp ce adăuga: lar dacă 
Mona Donati întreabă, spune-i că neîndemânaticul tău 
vecin Lorenzo de Medici a căzut de pe cal şi că tu i-ai sărit 
în ajutor. Eu îi voi spune tatălui meu acelaşi lucru şi toată 
lumea te va copleşi cu daruri de ziua ta! 

Acum fu rândul lLucreziei să râdă, dezvăluindu-şi 
delicatele gropiţe din obraji. 

— Este un plan bun, Lorenzo, cu excepţia faptului că ai 
uitat un lucru: abilităţile tale de călăreț sunt legendare, 
aşa că nimeni nu va crede nicio clipă că ai căzut de pe cal - 
mai cu seamă de pe acest cal. Nu, trebuie să-mi asum vina 
pentru ce am făcut. Pe lângă asta, nu mă pricep deloc să 
mint. Mi se potriveşte mult mai bine onestitatea. 

— Atunci eşti o femeie nobilă în toate sensurile 
cuvântului. Ştii să călăreşti? 

Incuviinţă scuturându-şi părul castaniu şi-şi înălţă bărbia 
înspre el: 


— 139 — 


— Bineînţeles că ştiu să călăresc. Crezi că familia ta este 
singura din Florenţa care-şi educă fiicele? Porumbelul se 
agită din nou în braţele ei, iar ea se dezumflă: Deşi s-ar 
putea să fie dificil dacă va trebui să-l ţinem şi pe micuțul 
nostru prieten. 

Lorenzo se gândi la o soluţie. O ajută pe Lucrezia să 
încalece pe Morello, care fu foarte cooperant. Încălecând 
în spatele ei, cuprinse umerii fetei cu braţele sale pentru a 
o aşeza dreaptă, în timp ce ea ţinea porumbelul strâns lipit 
de corpul ei. Călăriră împreună agale pe sub soarele de 
primăvară, asemenea tinerilor copleşiţi de prima iubire de 
la începutul lumii. 

“$ 

Marsilio Ficino se uită la Lorenzo cu mare băgare de 
seamă, dacă nu chiar pe ascuns, în timp ce examina 
pasărea rănită. El fusese însărcinat să aibă grijă de starea 
intelectuală şi filosofică a lui Lorenzo încă de când acesta 
era mic copil şi-l cunoştea şi-l iubea ca pe propriul său fiu. 
Niciodată nu-l mai văzuse atât de ametit şi de sfios cum 
era în prezenţa moştenitoarei Donati. Cel puţin ea era 
demnă de el, şi nu fiica vreunui fermier din Pistoia. Pe de 
altă parte, această pereche avea complicațiile ei. Ce 
sentimente avea să încerce bătrânul Donati în legătură cu 
zbenguiala  nepreţuitei sale fiice prin pădure cu 
moştenitorul familiei de Medici? Deşi familia lui Lorenzo 
era cea mai înstărită şi prin urmare cea mai influentă din 
Florenţa, nu era nobilă. Pentru elita regală din Italia, cei 
din familia de Medici erau nişte negustori care se 
îmbogăţiseră brusc, pe când Donati provenea dintr-o 
antică viţă nobilă. Clasa negustorilor faţă în faţă cu 
aristocrația: era foarte puţin probabil că Donati va aproba 
vreodată ceva mai mult decât o prietenie între aceşti doi 
copii. Poate că nici măcar atât. 

— Are aripa ruptă, dar am văzut şi cazuri mai grave, 
declară Ficino cu vocea sa blândă. 

Privi cum faţa Lucreziei se înseninează la auzul acestei 


— 140 — 


veşti. 

— Poate fi salvat? Poţi să-l vindeci? 

Speranţa care iradia dinspre fată era molipsitoare. 
Ficino, în ciuda felului său de-a fi, fu înduioşat de căldura 
ei. Zâmbi către ea. 

— Depinde doar de Dumnezeu dacă această făptură se 
va vindeca, draga mea! Dar noi vom face tot ce ne stă în 
putinţă, folosindu-ne toate abilităţile umane, şi vom vedea 
ce va urma. Lorenzo, ţine-l puţin până voi aduce nişte 
legături. 

Ficino îi înmână pasărea lui Lorenzo, care o luă cu 
prudenţă, uguind între timp spre porumbel. Îşi ridică 
privirea şi văzu din nou ochii Lucreziei, strălucitori şi 
înlăcrimaţi. Se grăbi să o liniştească. 

— Va fi bine, ştiu că va fi. Maestro îl va ajuta, iar tu şi 
eu... ne vom ruga împreună pentru vindecarea lui. 

Ficino se întoarse cu două bețe mici şi cu câteva fâşii de 
pânză şi legă aripa păsării aproape de corp. Lorenzo ţinu 
porumbelul în timp ce profesorul său îl îngrijea. Lucrezia îi 
privea pe amândoi cu ochii fascinaţi, larg deschişi. 

— Îl voi păstra aici, dar va avea nevoie să fie hrănit din 
palmă, explică Ficino simulând iritarea. Nu am timp să fac 
pe dădaca cu această pasăre, aşa că depinde de voi doi 
dacă va fi bine hrănită. 

Lorenzo o privi în treacăt pe Lucrezia, care încuviinţă 
solemn din cap: 

— Voi veni zilnic dacă voi putea. 

Tatăl ei îşi petrecea zilele în Florenţa, iar mama ei era 
suficient de indulgentă cu fiica ei cea libertină atunci când 
se aflau la vila de la ţară. Lucrezia putea să plece oricând, 
cu condiţia de-a nu-i da niciun motiv de îngrijorare familiei 
ei, lipsind prea mult de acasă. 

— Voi veni şi eu, promise Lorenzo. Mă voi întâlni cu 
Lucrezia pe domeniul ei şi-o voi aduce aici, călare pe 
Morello. 

Ficino încuviinţă din cap, scoțând un mormăit. 

— Sună destul de bine. Şi-acum valea cu voi amândoi, 
căci bătrânul acesta are treabă. Traduc ceva de mare 


— 141 — 


importanţă pentru bunicul tău, iar legendara sa nerăbdare 
nu a fost diminuată de boală. Şi să nu mai intraţi în vreun 
bucluc, cel puţin nu astăzi. 

Lorenzo o apucă blând pe Lucrezia de mână şi o conduse 
afară. 

— Pe aici, şopti el. 

— Unde mergem? 

— Sstt... Vei vedea. 

O conduse pe o cărare întortocheată, cu multă vegetaţie, 
dând la o parte ramurile joase de copac care amenințau să 
le întunece calea. Lorenzo însă putea să găsească acest loc 
cu ochii închişi. Era locul lui preferat de pe tot pământul şi 
aşa avea să rămână pentru tot restul zilelor sale. După o 
ultimă cotitură, o conduse prin deschizătura unui zid. 

— Ce loc este acesta? 

Se aflau la marginea unei grădini circulare mari şi 
împrejmuite. În mijlocul florilor încurcate se afla un templu 
în stil grecesc: era un dom susţinut de coloane. În centru 
se afla o statuie a lui Cupidon aşezată pe un pilon. Pe o 
plăcuţă de pe pilon era scris motoul Amor vincit omnia. 

— Dragostea învinge totul, traduse Lorenzo. Vergiliu. 
Inscripţia, la ea mă refeream. Şi... la încă ceva. Templul a 
fost construit de către marele Alberti. 

— Este păgân! exclamă Lucrezia şocată. 

— Serios? râse Lorenzo. Vino încoace. 

Lorenzo o conduse într-o parte a grădinii, unde fusese 
construit un altar din piatră. Era baza unei uluitoare scene 
din marmură ce reprezenta răstignirea. 

— Făcut de mâna maestrului Verrocchio. Acesta este 
creştin. 

— Este uimitor. 

Lucrezia era copleşită de un sentiment de venerație. 

— Dar... nu-l înţeleg. 

Lorenzo îi zâmbi. Era absolut interzis să aducă acolo pe 
cineva nefamiliarizat cu spiritul Ordinului, dar Lorenzo 
voia să împărtăşească cu ea acel loc magic. El ştiuse 
instinctiv că ea va învăţa să-l iubească, aşa cum o făcuse şi 
el... şi că, într-un fel, ea aparţinea acelui loc. Făcea parte 


— 142 — 


din locul acela la fel cum făcea şi el. Era un lucru pe care-l 
ştiuse din prima clipă în care îşi ridicase privirea asupra 
ei. Ea aparţinea fiecărui loc îndrăgit de el, alături de el. 

— Ficino ne învaţă că înţelepciunea anticilor şi 
învăţăturile Domnului nostru pot şi ar trebui să trăiască 
împreună în armonie. Că toate cunoştinţele divine provin 
din aceeaşi sursă şi ar trebui celebrate împreună, pentru 
ca noi să devenim nişte oameni mai buni. Anthropos. 
Acesta este un cuvânt grecesc. Înseamnă să devii cel mai 
bun om cu putinţă. Similar lui humanitas din latină. 
Bunicul meu şi-a dedicat viaţa acestei credinţe, iar eu sper 
să fac acelaşi lucru. 

Lucrezia chicoti. 

— Bunicul meu ar spune că este o erezie. 

— Iar bunicul meu ar spune că este armonie. Dar acesta 
este locul în care vin să mă rog, deci este, de fapt, cât se 
poate de sfânt. Din acest motiv te-am adus aici. Să ne 
rugăm pentru porumbelul nostru. M-am gândit că... s-ar 
cuveni. 

Lucrezia admiră minunata sculptură dinaintea ei. Pipăi 
cu mâna baza de marmură rece şi latura crucii cât de sus 
putea ajunge, apoi făcu asta din nou. Începu să vorbească, 
dar fu copleşită dintr-odată de timiditate. Lorenzo, care 
avea să se obişnuiască însă cu stările ei pentru tot restul 
zilelor lui, observă: 

— Ce este? 

Ea îşi ridică privirea spre chipul frumos şi îndurerat al 
Domnului nostru, sculptat de maestrul artizan, şi şopti: 

— Mi-a apărut în vis. 

— Ce anume? 

— Răstignirea. O văd de parcă aş fi fost acolo. Plouă şi 
privesc cum totul se petrece în ploaie. Am visat asta de trei 
ori, din câte-mi aduc aminte. 

Pentru o clipă Lorenzo o privi ciudat, dar nu răspunse 
imediat. 

— Vino cu mine, spuse el în cele din urmă. 

O conduse printre tufele de trandafiri albi parfumati 
spre un alt altar mai mic, unde se afla statuia de marmură 


— 143 — 


a unei femei. Un porumbel se odihnea pe mâna ei întinsă. 

— Este frumoasă, gâfâi Lucrezia. Cine e? 

— Maria Magdalena, Doamna Noastră, Regina 
Compasiunii. 

Lucrezia icni. 

— Oh! Şi ea îmi apare în vis! 

— Ai şi vise cu Maria Magdalena? 

Era rândul lui Lorenzo să-şi tragă răsuflarea. 

Ea încuviinţă din cap solemn, apoi întrebă: 

— E rău? 

— Nu, râse Lorenzo. Este, cred eu, foarte bine. 

Lorenzo o luă din nou de mână şi îngenunche în faţa 
statuii, sugerând că şi ea ar trebui să facă acelaşi lucru. 
Lucrezia se supuse, fără să-i dea drumul la mână. Ea nu 
înţelegea amestecul ciudat de simboluri păgâne şi creştine, 
dar era oricum încântată de locul acela. Avea acolo un 
sentiment al magiei şi al armoniei, după cum îi vorbise 
Lorenzo. lar dacă el venea aici să se roage, cu siguranţă 
nu putea fi un loc rău. 

— Lorenzo, vrei să mă înveţi despre toate acestea? 
Despre semnificaţia lor? 

El îi zâmbi şi încuviinţă. 

— Roagă-te cu mine. Mai întâi îi vom adresa mulţumiri 
lui Dumnezeu, pentru că l-a cruțat pe porumbelul nostru 
până acum. lar apoi... 

Făcu o pauză de o clipă, copleşit de timiditate. Când 
continuă, cuvintele îl asaltară şi nu le mai putu opri: 

— Îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a adus 
împreună. 

— Mă voi ruga bucuroasă pentru ambele lucruri şi-i voi 
mulţumi lui Dumnezeu pentru că mă iubeşte atât de mult, 
încât mi te-a adus de ziua mea. 

Lucrezia Donati se îmbujoră delicat când îi scutură 
mâna, apoi îşi plecă capul pentru a se ruga. Lorenzo făcu 
acelaşi lucru, iar în momentul acela soarele atinse 
marmura, luminând statuia dinaintea lor. Undeva, în 
depărtare, auziră amândoi uguitul unui porumbel. 


— 144 — 


Lucrezia Donati îşi respectă cuvântul. Găsi o cale să 
plece de-acasă aproape zilnic, alergând să-l întâlnească pe 
Lorenzo la marginea proprietăţii familiei ei şi să meargă 
împreună călare pe Morello, spre Ficino. Acolo hrăneau cu 
grijă porumbelul, care părea să se refacă bine sub 
protecţia lor. Terminau fiecare zi cu o plimbare prin 
grădina secretă, Templul Iubirii, după cum le era cunoscut 
celor din familia de Medici. 

În fiecare zi, Lorenzo îi împărtăşea o parte din educaţia 
sa solidă. Lucrezia era o elevă isteaţă şi dornică să înveţe, 
memorând cu uşurinţă tot ceea ce o învăţa Lorenzo şi 
punând multe întrebări. 

Într-o asemenea zi, Lucrezia îl surprinse cu o rugăminte. 

— Lorenzo, vreau să mă înveţi limba greacă. 

— Vrei să înveţi greaca? Serios? De ce? 

— Da, serios. Eu am primit o educaţie temeinică pentru 
o fată şi-ţi vei da seama că sunt o studentă bună, spuse ea 
cu inima plină de mândrie, ceea ce-l impresionă plăcut pe 
Lorenzo. Vreau s-o învăţ pentru că tu o iubeşti şi vreau să 
ştiu şi eu tot ceea ce iubeşti tu. Vreau să experimentez şi 
să ne împărtăşim unul altuia cunoştinţele. Vrei să mă 
înveţi greaca, Lorenzo? 

— Te voi învăţa tot ceea ce-ţi doreşte inima. Vom începe 
mâine, după ce-l vom vizita pe înaripatul nostru rătăcit. 

A doua zi, Lorenzo îi aduse în dar un abecedar grecesc 
strâns într-o panglică roşie de mătase. Fu răsplătit de 
Lucrezia cu un zâmbet larg, care îi dezvăluia gropiţele, şi 
cu entuziasmul ei molipsitor. Lecţia începu în mod serios şi 
el descoperi că ea era, într-adevăr, o elevă uimitoare. La 
sfârşitul celei de-a patra săptămâni, Lorenzo îi arătă 
Lucreziei câteva litere greceşti, pe care le scrise pe un 
pergament. 

— Ce este asta? 

— Lecţia de astăzi. Vreau să traduci întrebarea pentru 
mine, apoi să răspunzi la ea. În greacă, bineînţeles. 


— 145 — 


Lucrezia îşi arcui o sprânceană, concentrându-se. Studia 
din greu, dar trecuseră doar câteva săptămâni. Se încurcă 
la câteva litere, dar îi îngădui lui Lorenzo s-o corecteze cu 
blândeţe. În cele din urmă, îşi dădu seama ce scrie pe 
pergament şi suspină de încântare. 

Cuvintele lui spuneau: „Pot să te sărut?” 

Ea răspunse în greacă, cu unul dintre cuvintele pe care 
le ştia foarte bine: 

— Nai. Da. 

“4 

La sfârşitul celei de-a treia săptămâni, întrucât era sigur 
că porumbelul se vindecase, Ficino îi sfătui pe amândoi să- 
i dea drumul. Lorenzo şi Lucrezia erau ameţiţi de bucuria 
succesului lor. Întocmai ca la prima întâlnire, Lucrezia 
călări în faţa lui Lorenzo, protejată de braţele lui, cu 
porumbelul strâns la piept. Morello îi duse la marginea 
pădurii, unde descălecară. Lorenzo desfăcu blând fâşiile de 
pânză cu care fusese legată pasărea, în timp ce Lucrezia o 
ţinea pe loc. Beţele căzură, iar porumbelul îşi încercă 
aripa, uguind spre ei. 

— Îşi exprimă recunoştinţa, observă Lorenzo cu mirare. 

Lucrezia mângâie pasărea pe ceafă, iar lacrimile îi 
umplură ochii: 

— La revedere, micuţule prieten! O să-mi fie atât de dor 
de tine! 

Lacrimile ei căzură pe aripa abia vindecată. Când îşi 
ridică privirea, văzu că ochii lui Lorenzo erau şi ei 
înlăcrimaţi. 

— Eşti gata? şopti el. 

Lucrezia încuviinţă din cap şi înălţară împreună 
porumbelul în aer. El dădu din aripi de mai multe ori, 
întinzându-şi aripa vindecată, ugui din nou, apoi zbură 
într-un nor de pene albe. Ei îl priviră cum zboară, la 
început un pic nesigur, apoi tot mai sigur şi mai puternic. 
În cele din urmă, ateriză pe ramura unui copac, uguind din 
nou spre ei. 


— 146 — 


— Lorenzo, priveşte! A aterizat pe un copac de laur! 

Lorenzo dădu din cap de uimire, atât datorită locului pe 
care alesese să se aşeze pasărea, cât şi datorită percepţiei 
acute a simbolismului de către Lucrezia. Copacul de laur 
era emblema lui personală, căci cuvântul laurel şi 
versiunea latină a numelui său, Laurentius, aveau aceeaşi 
rădăcină. 

— Te cinsteşte pentru că i-ai salvat viaţa. 

Lorenzo se întoarse dinspre pasăre spre frumoasa 
tânără care stătea în faţa lui. j 

— Tu eşti cea care l-a salvat. In acest porumbel se 
regăseşte o parte din spiritul tău. 

Îi prinse bărbia în mână şi o sărută cu tandreţe. 

După o clipă se opri şi îşi potrivi ţinuta. 

— Tocmai mă gândeam la ceva. 

— La ce? întrebă ea cu răsuflarea tăiată, aşa cum se 
simţea mereu când el o săruta. 

— M-am gândit cum să te strig. Numele mamei mele 
este Lucrezia şi nu pot să-ţi spun la fel. Dar porumbelul 
acesta a rezolvat problema. lţi voi spune Colombina. 
Porumbiţa mea. 

— Este cel mai frumos nume pe care l-am auzit 
vreodată, şopti ea. 

De data aceasta, ea fu cea care îl sărută, înălțându-se pe 
vârfuri ca să-i întâlnească buzele. In acel moment, în 
pădure, cu promisiunea primăverii şi a reînnoirii vieţii din 
jur, îşi declarară iubirea unul altuia cu voce tare, pentru 
prima dată. Era o iubire ce avea să reziste vieților lor 
turbulente şi căii adesea dificile pe care Dumnezeu avea să 
le-o înfăţişeze, fiecăruia dintre ei şi amândurora. 

Era o dragoste care avea să dăinuie pentru veşnicie. De 
la începutul timpului până la sfârşitul timpului. 


> 


În atenţia Madonnei de Humilitas, numită de asemenea 
Madonna del Magnificat. 


— 147 — 


Madonna Lucrezia m-a însărcinat să realizez un 
portret al familiei sale, ca dar pentru celebrarea 
celor douăzeci de ani de când ea şi Piero şi-au unit 
destinele. 

Am pictat-o ca pe Madonna. Care Madonna? Are 
vreo importanță? Nu este în definitiv doar una 
singură? Mama eternă Doamna Noastră a 
Compasiunii şi a Smereniei. Și totuşi, aceasta este o 
celebrare a maternității într-un mod ce nu poate fi 
redat cu ajutorul unei fecioare. Într-adevăr, această 
Madonna este doamna noastră Lucrezia, 
portretizată ca Magdalena. Ea scrie Magnificatul, un 
imn de laudă pentru Dumnezeu, deoarece Lucrezia 
este ea insăşi o mare poetă şi există o legendă în 
legătură cu scrierile Magdalenei înseşi. I-am făcut 
părul Madonnei din aur pur, pentru ca lumea să 
cunoască strălucirea femeii care a inspirat această 
operă de artă. 

Este bine să fii patronat de familia de Medici! 

Printre îngerii care o înconjoară pe Doamna 
Noastră, l-am pictat pe Lorenzo ţinând călimara în 
mână, întrucât el este Prinţul Poet, deținătorul noii 
inspiraţii. Pentru acest tablou, l-am schițat pe 
Lorenzo din profil în timpul uneia dintre lecţiile 
noastre, când nu ştia că-l privesc. El il privea pe 
maestru, care povestea legenda lui Longinus 
Centurionul. Am vrut să-l surprind pe Lorenzo într- 
un moment de cucernicie, astfel încât energia 
acestei emoții să fie transmisă prin operă. lar din 
profil Lorenzo este mai frumos. 

Angelicul Giuliano sprijină cartea şi-l priveşte 
îndelung pe fratele său mai mare, cerând călăuzire. 
Acesta va fi întotdeauna rolul lui Giuliano: el îl va 
ajuta pe Lorenzo şi va avea o deosebită consideraţie 
pentru el. Dacă este înțelept, va învăţa de la el. 
Giuliano are chipul unui înger şi-n acest fel l-am 
reprezentat. Nu a fost un lucru uşor să stea 
nemişcat tot timpul cât a fost necesar pentru a fi 


— 148 — 


surprins din acest unghi. De aceea a fost nevoie de o 
promisiune şi de ajutorul Madonnei Lucrezia. Este la 
vârsta la care nu este deloc uşor pentru un băiat să 
stea nemişcat. 

Cea mai mare dintre surorile de Medici, Maria, îşi 
ține mâinile pe fiecare dintre fraţii săi îndrăgiți, 
protectoare, căci aceasta este firea ei adorabilă. 
Celelalte două fete, Nannina şi Bianca, sunt îngerii 
care ţin coroana deasupra capului Madonnei. Primul 
nepot al lui Piero şi al Lucreziei îi reprezintă pe toți 
copiii de aur ai înfloritoarei linii de descendență de 
Medici. Mâna copilului este aşezată pe cuvântul 
„Humilitas”. Este una dintre marile virtuţi, potrivit 
cărţii Libro Rosso, opusul mândriei şi al hybrisului. 
Este mesajul pe care Madonna Lucrezia l-a ales ca 
fiind cel mai important de urmat de către copiii săi 
în acest moment. Pentru a fi un lider cu adevărat 
mare, trebuie să cunoşti smerenia. 

Copilul ţine în mână o rodie. După cum ne-a 
învăţat maestrul - iar Ficino o confirmă prin studiile 
sale profunde asupra grecilor -, rodia este simbolul 
căsătoriei indisolubile. Este emblema unui mariaj ce 
nu poate fi distrus. Ceea ce Dumnezeu a unit niciun 
om să nu despartă. 

Căsătoria lui Piero şi-a Lucreziei este cea mai 
indisolubilă din câte am văzut. Ei păşesc, într- 
adevăr, pe urmele Domnului  şi-ale Doamnei 
Noastre. 

A fost o bucurie pentru mine să pictez trăsăturile 
Madonnei Lucrezia ca pe cele ale iubitei noastre 
Magdalena. Mi-am îngăduit o anumită libertate în 
aplicarea culorilor şi am îmblânzit-o un pic, 
înfățişând-o pe Lucrezia de Medici aşa cum ne apare 
nouă, celor care o adorăm: radioasă, de aur şi 
desăvârşită. 

Pe fundal am pictat pârâul ce curge direct spre 
Careggi, căci acest loc este adăpostul celor mai mari 
învățături şi un refugiu pentru cei care vor putea sã- 


— 149 — 


şi deschidă ochii şi să-şi ascută urechile în faţa 
marilor adevăruri. Acestea transpar la femeile de 
viță nobilă ca un izvor de viață şi de frumuseţe 
pentru toți aceia dintre noi care au ochi să vadă şi 
urechi să audă. 


Rămân al dumneavoastră sincer, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut drept „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Montevecchio 
1463 


ÎN TIMPUL ŞEDERII SALE în Careggi, Lorenzo o aduse 
pe Lucrezia la locul de reculegere al lui Ficino din 
Montevecchio, micuța vilă pe care Cosimo o construise 
pentru el ca sediu al Academiei Platonice. Sub călăuzirea 
lui Ficino, Academia era înfloritoare, devenind un edificiu 
educaţional solid pentru colegii lor florentini care doreau 
să studieze clasicii într-un mediu social relaxat, în care se 
puteau desfăşura adevăratul dialog şi adevărata dezbatere. 
Poeti, filosofi, arhitecţi, artişti şi savanţi se îngrămădeau 
spre locuinţa lui Ficino, de fiecare dată când acesta anunţa 
că va organiza o întâlnire a Academiei. Intre acele 
evenimente, Ficino folosea Montevecchio ca şcoală pentru 
Lorenzo şi uneori pentru Sandro, când cel din urmă nu se 
afla în Florenţa ca ucenic al lui Verrocchio. Sandro 
petrecea mai mult timp în Careggi la insistența lui Cosimo, 
întrucât bătrânul de Medici voia să-i expună acestuia 
tehnicile deosebite de exprimare artistică ale lui Fra 
Filippo. Şi, câtă vreme Sandro era împins spre noi zări de 
desăvârşire artistică, Cosimo simţea că era timpul să mai 
adauge ceva şi la educaţia sa temeinică. 

Lucrezia Donati, căreia toţi îi spuneau acum Colombina, 
îşi convinsese părinţii să vină mai des la Careggi, pentru a 
învăţa să brodeze de la Madonna Lucrezia şi fiicele ei. 


— 150 — 


Mona Lucrezia era renumită pentru îndemânarea ei şi a 
avea o asemenea profesoară ilustră era o adevărată 
împlinire pentru moştenitoarea Donati. Părinţii ei erau 
mult prea preocupaţi de statutul lor social în oraş ca să se 
mai îngrijoreze în legătură cu locul în care se afla fiica lor. 
Iar atâta timp cât considerau că ea se afla într-o companie 
feminină corespunzătoare, alături de alte femei influente şi 
respectabile, o lăsau în pace. 

Lorenzo, Sandro şi Colombina deveniseră nedespărţiţi şi 
adesea îşi petreceau timpul împreună înainte şi după lecţii. 
Sandro o adora pe Colombina - şi se pare că toată lumea o 
adora - şi adesea o schiţa ca sursă de inspiraţie pentru 
diferitele madone la care lucra în atelier. Reticenţa de la 
început a lui Ficino faţă de Colombina se topise de mult în 
căldura strălucirii ei, dar şi datorită interesului ei faţă de 
clasici. Mai mult decât orice, ea se exprima în mod natural. 
În plus, Colombina scotea tot ce era mai bun din Lorenzo, 
care studia şi mai mult pentru a o impresiona. Cât despre 
el, Lorenzo nu înceta niciodată să o încurajeze pe fată şi 
să-i arate cât de mândru este de realizările ei, care erau 
multe şi din ce în ce mai remarcabile. 

Lui Ficino îi plăcea să-i spună Colombinei că, dacă ea ar 
fi fost bărbat şi ar fi avut o minte atât de ageră şi un spirit 
atât de îndrăzneţ, ar fi condus lumea. Şi totuşi, ca unul 
dintre protectorii neoficiali ai lui Lorenzo, avea grijă să nu 
încurajeze devotamentul unuia faţă de celălalt dincolo de 
ce era literalmente platonic. El se referea la cei doi ca la 
Apollo şi Artemis, accentuându-le legătura de frate şi soră 
şi considerându-i o pereche ce putea aduce lumină în 
Florenţa prin soarele masculin şi luna feminină. El spera 
că această accentuare continuă îi va ajuta în viitor, când 
aveau să se confrunte în cele din urmă cu realităţile aspre 
ale căsătoriilor aranjate şi ale alianțelor politice care-i 
aşteptau pe florentinii înstăriți. Dacă puteau să găsească 
bucurie în rolurile lor de fraţi spirituali, probabil că acea 
energie ar fi putut fi canalizată în munca lor continuă spre 
cauza comună din cadrul Ordinului, pe care el era sigur că 
fata l-ar fi îmbrăţişat cu un zel extraordinar odată ce i s-ar 


— 151 — 


fi vorbit despre el. 

Uneori, Jacopo Bracciolini lua parte la lecţii. Lorenzo îl 
cunoştea pe Jacopo de când erau mici copii. Cei doi se 
întrecuseră în turnir pe ponei, se luptaseră în noroi când 
se jucau de-a cavalerii Cruciadelor, folosind cozi de mătură 
drept lănci, şi mărşăluiseră împreună la parade. Jacopo 
fusese Supraveghetorul Pisicilor în procesiunea Magilor, 
când băieţii erau amândoi în vârstă de zece ani; în anii 
adolescenţei sale, el continuase să-şi dezvolte un simţ al 
umorului macabru, ca şi nevoia avidă de atenţie. 

Uneori era cu adevărat amuzant, iar alteori era pur şi 
simplu plictisitor. Sandro abia îl tolera pe Jacopo, dar 
Lorenzo îl preţuia ca pe un frate spiritual şi-l apăra 
împotriva răutăţilor lui Sandro. Nu numai că Jacopo era 
unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi, dar tatăl băiatului, 
Poggio, era un membru de elită în cadrul Ordinului, după 
Cosimo. Doar acest singur fapt îl făcea să fie considerat 
parte din familie, iar Lorenzo era foarte protector în 
privinţa tuturor aspectelor legate de familie. 

Colombina era amabilă cu toată lumea şi, în ciuda 
faptului că Jacopo era întotdeauna poznaş şi făcea mereu 
vreo şmecherie sau vreo glumă pe seama altcuiva, ea avea 
o slăbiciune pentru el. Acesta râvnea după atenţie, dar 
avea, de asemenea, o minte strălucită, fiind capabil să 
poarte o conversaţie profundă şi pătrunzătoare. Odată, 
Jacopo băgase o broscuţă în călimară şi izbucnise în râs 
când biata creatură reuşise în sfârşit să se elibereze, 
lăsând urme de cerneală peste traducerile importante ale 
maestrului Ficino. Dar Jacopo putea să fie şi foarte serios 
atunci când discuta despre gloria Florenței şi despre 
importanţa ei în istoria Europei. Bracciolini era o familie 
florentină legendară şi nobilă, iar Jacopo era mândru de 
moştenirea sa. 

Cu toate acestea, prezenţa lui schimbase armonia micii 
lor trinităţi, iar acesta era unul dintre motivele pentru care 
Sandro se simţea deranjat de el. Acest lucru era evident 
astăzi, în timpul lecţiei lui Ficino despre Egloga lui 
Virgiliu. 

— 152 — 


„Dragostea cucereşte totul; să capitulăm înaintea 
iubirii.” Ficino citase cel mai faimos vers al lui Virgiliu şi 
ceruse fiecărui învățăcel să ofere o interpretare a ideii 
fundamentale. Colombina explicase că dragostea era cea 
mai mare sursă de putere din univers. Lorenzo, deloc 
surprinzător, fu de acord cu ea şi discutară în continuare 
despre contrastul dintre cucerire şi capitulare. Cu toate 
acestea, Jacopo nu se regăsea în niciuna dintre ipostaze şi 
începu să denatureze cuvintele. 

— Dragostea îi cucereşte pe toţi proştii; să nu capitulăm 
deloc, glumi Jacopo usturător. 

Tânărul Bracciolini părea deosebit de turbulent în acea 
zi, ca şi cum lecţia despre iubire ar fi fost pentru el un spin 
în ochi. Ficino se război cu el ceva timp, dar decise că nu 
avea dispoziţia necesară pentru a suporta farsele băiatului. 
Erau mormane de traduceri care-l aşteptau de la Cosimo. 
Astfel, le dădu copiilor drumul mai devreme şi observă că 
Jacopo ţâşneşte pe lângă ei, fără ca măcar să se uite înapoi 
sau să spună „la revedere”. 
S$ 

Cu toate acestea, Lorenzo nu plecă atât de repede. El îl 
îndemnase pe Ficino să vină cu Colombina ca să-l 
întâlnească pe Maestrul Ordinului Sfântului Mormânt 
pentru încuviinţare. Ficino ştia că era inevitabil, dar - 
întrucât Cosimo era din zi în zi tot mai slăbit - el nu prea 
mai avea timp şi pentru altceva decât completarea 
traducerilor importante ale manuscriselor antice destinate 
patronului său şi instruirea lui Lorenzo. Cosimo deschisese 
biblioteca de Medici pentru savanții din Florenţa, fiind 
pentru prima dată când o bibliotecă privată era deschisă 
publicului. El dorea să adauge mai multe manuscrise şi 
traduceri ale unora dintre documentele rare greceşti ce 
fuseseră dezgropate în cadrul numeroaselor misiuni de 
cercetare ale familiei de Medici în Orientul Apropiat. 
Ficino era presat să termine aceste traduceri pentru 
Cosimo. Potrivit înţelegerii tacite dintre ei, Cosimo voia să 


— 153 — 


vadă el însuşi traducerile şi să le citească, înainte de a 
părăsi această viaţă pentru următoarea. 

Lorenzo avusese o lecţie de astrologie înainte de eşecul 
cu versurile din Virgiliu şi acest lucru îl determină să-i 
ceară lui Ficino să se uite peste aspectele hărţii sale 
astrale şi pe cea a Colombinei. Ficino bombăni în legătură 
cu acest lucru, dar scoase înţelegător o carte de astrologie, 
un dar de la Cosimo. Frunzări enorma carte, o 
enciclopedie care detalia amplasarea planetelor, notând 
unde se aflaseră corpurile cereşti atunci când se născuseră 
cei doi copii. Scriind în grabă, cu înflorituri, şi analizând o 
vreme numerele, în cele din urmă se pronunţă. 

Ficino îşi drese glasul şi deveni foarte serios. Astrologia 
era pasiunea lui, iar entuziasmul său natural sporea atunci 
când discuta despre asta în detaliu. Fiind un bărbat de o 
integritate deplină, el ştia de asemenea că, în ciuda ezitării 
pe care o simţea, trebuia să spună adevărul despre 
descoperirile sale. 

— Văd ceva aici care este... unic. Dragostea voastră unul 
pentru celălalt va creşte în timp şi va dura... o veşnicie. 
Este o dragoste divină. Dată de la Dumnezeu. Dumnezeu v- 
a făcut unul pentru celălalt. Şi niciun bărbat sau femeie nu 
va putea vreodată să vă ia asta. 

Lorenzo apucă mâna Colombinei şi o duse la buzele sale, 
sărutându-i iute degetele lungi şi frumoase. 

— Aş fi putut să-ţi spun toate acestea şi fără ajutorul 
stelelor. 

Colombina îi zâmbi, dar se întoarse spre Ficino, brusc 
serioasă. 

— Ne aduci nişte veşti atât de frumoase! Cuvinte despre 
Dumnezeu şi despre dragostea divină care durează o 
veşnicie! Şi totuşi, ni le aduci cu tristeţe. De ce, Maestro? 

Ficino întinse mâna pentru a-i aşeza un deget sub 
bărbie, înclinându-i capul, asemenea unui sculptor care se 
pregăteşte să lucreze, înainte de a-i răspunde în felul său 
gânditor şi şovăielnic: 

— Pentru că, draga mea copilă, dragostea voastră nu va 
fi susţinută de circumstanţele în care v-aţi născut. Tu şi el 


— 154 — 


veţi avea de înfruntat multe provocări de-a lungul vieţii. 
Destinul lui Lorenzo... 

Se opri, uitându-se la una dintre înfloriturile de pe 
hârtie, apoi întinse cerneala de deasupra acesteia cu vârful 
degetului. 

— Sunt alţii care vor lua asemenea decizii pentru voi. 

Zăpăceala lui Lorenzo de mai devreme se spulberă când 
se uită la dragostea lui cu tristeţe. 

— Tatăl meu, spuse Colombina simplu. 

— Ai dreptate. Şi totuşi... te îndemn să-ţi aminteşti un 
lucru, copila mea: ceea ce Dumnezeu a unit... niciun om nu 
poate despărţi. 

Cu inima grea, Marsilio Ficino îi privi plecând pe cei mai 
îndrăgiţi elevi ai săi. Ştia mult mai multe decât le 
împărtăşise tinerilor îndrăgostiți. Dar, cu toată 
înţelepciunea lui, înţelesese că aici se întâmpla ceva ce era 
mai presus de educaţia şi de experienţa sa. Exista un 
singur om în viaţă care i-ar fi putut ajuta acum, singurul 
om care merita pe deplin să fie numit Maestru. 

Ficino îşi luă capa uşoară şi plecă în căutarea lui Fra 
Francesco. 


WW 


Marsilio Ficino nu fu nevoit să-l caute foarte departe pe 
Fra Francesco, întrucât acesta era instalat în locuința sa 
micuță din Montevecchio şi rareori se aventura în afara 
grădinilor, unde avea un labirint elegant din pietre de 
pavaj. Fra Francesco folosea labirintul pentru a se plimba 
în timpul rugăciunilor şi, în plus, preda lecţii în interiorul 
acestuia. Astăzi însă era acasă în biroul său, de parcă ar fi 
anticipat venirea lui Ficino. 

— Cum este posibil să nu fi ştiut despre această fată 
Donati? 

Întrebarea adresată lui Ficino de Fra Francesco nu era o 
mustrare, căci acest lucru nu era în firea lui, ci doar o 
întrebare sinceră şi curioasă. 

Totuşi, faptul că nu observase asta mai devreme îl irita 


— 155 — 


pe Ficino. De ce nu se gândise să se uite înainte la harta ei 
astrologică? Stelele erau foarte clare. 

— Cei din familia Donati sunt tradiţionalişti, răspunse el. 
Nu au credinţa noastră şi nu ar primi învăţăturile noastre 
cu dragă inimă. Sunt nişte catolici înverşunaţi şi se vor 
gândi că ceea ce facem noi este o aberaţie gravă. 

— Şi cel mai mare păcat este că fiica lor e posibil să fie 
Cea Aşteptată. Suntem siguri că nu pot fi influenţaţi? 

Ficino se ridică, surprins că Fra Francesco se 
pronunţase astfel fără ca măcar s-o întâlnească pe fată. 
Maestrul observă şi continuă: 

— Se înţelege de la sine că ea este, dată fiind obsesia lui 
Lorenzo pentru ea. Ea face parte dintr-o familie toscană 
nobilă, una antică şi totodată una în care s-a căsătorit 
Dante. Toate familiile toscane vechi sunt de viţă nobilă, 
Marsilio; să nu uiţi asta niciodată. Toate cele trei mari 
dinastii sfinte s-au stabilit în Toscana şi în Umbria şi acesta 
este singurul loc din Europa unde s-a întâmplat aşa ceva. 
De aceea acest loc este mai solemn decât oricare altul. 

— Din acelaşi motiv există atâta vrajbă şi rivalități între 
familii, observă Ficino. 

— Da, da, este un adevăr trist. Dar este, de asemenea, 
lucrul pe care încercăm să-l reparăm prin toate căsătoriile 
pe care le-am sprijinit. Cine şi-ar fi închipuit că Albizzi şi 
de Medici vor forma vreodată o familie, prin căsătorie? Şi 
Pazzi? Dar se întâmplă! Poate îl putem convinge pe Donati 
să-i dea mâna fiicei sale lui L.orenzo. 

Ficino scutură trist din cap. 

— Putem încerca, dar nu sunt prea optimist în privinţa 
succesului. Nu pentru că este dihonie între cele două 
familii. Donati şi de Medici sunt destul de liniştiţi ca vecini, 
deşi Donati sunt cam nestatornici, zic eu. Problema este 
însă statutul lor. Sunt elitişti şi, totodată, catolici. Aceasta 
este o combinaţie dificilă. Cu toate că familia de Medici 
este una dintre cele mai înstărite şi mai influente familii 
din Europa... 

— Şi adevărata regalitate a acestui ţinut, îi aminti Fra 
Francesco, făcând referire atât la originea veche a familiei, 


— 156 — 


cât şi la naşterea solemnă a lui Lorenzo. 

— Da, dar nu poţi să-i determini pe nobilii Donati să fie 
de acord cu tine. Din perspectiva lor, de Medici sunt nişte 
negustori şi se află cu multe trepte sub ei în ierarhia 
omenirii. 

— Fata aceasta... Spui că este inteligentă? 

Ficino încuviinţă din cap. 

— Este la fel ca Lorenzo, Maestre! Ţi-aş spune numai ţie 
asta, dar chiar aşa este. Pe lângă horoscopul ei, pot vedea 
că ea este sufletul lui pereche după modul în care învaţă şi 
după materiile la care excelează. Uneori sunt atât de 
asemănători, încât devine deranjant. Simetria alăturării lor 
tinde spre perfecţiune. Şi totuşi... pot vedea, de asemenea, 
că nu sunt destinaţi să fie împreună. Astfel de lucruri mă 
fac să-mi pun întrebări legate de Dumnezeu şi de credinţă. 

Fra Francesco încuviinţă din cap. 

— Foarte adevărat, băiatul meu, foarte adevărat. Am 
văzut multe lucruri în îndelungata mea viaţă care m-au 
făcut să îmi pun întrebări în legătură cu voinţa lui 
Dumnezeu, iar cele mai multe se referă la iubire. De ce 
sunt două suflete făcute unul pentru celălalt, apoi sunt 
separate? Este vrajba iubirii, Marsilio. Vrajba iubirii în 
visul pe care-l numim „viaţă”. Dar totul are un scop, iar 
acel scop este acela de a căuta uniunea. Suntem încercaţi 
pentru a vedea dacă avem tenacitatea de a ne lupta cu 
iluzia şi de a descoperi iubirea la sfârşitul visului. Iar când 
o facem, visul devine realitate. Atunci nu este nimic mai 
frumos. 

Ficino, care nu fusese niciodată îndrăgostit în toată viaţa 
sa, abia încuviinţă din cap, întrucât nu avea nimic de 
adăugat. El era un suflet singur, cel mai fericit atunci când 
se cufunda în studiile şi în cărţile sale, nu unul căruia să-i 
fie distrasă atenţia de aleanul iubirii. Era pur şi simplu 
ceva ce nu-şi dorea. 

— Iubirea pământească nu este misiunea tuturor, 
bineînţeles, continuă Fra Francesco. Există un număr de 
îngeri, ca tine, care au venit aici să lucreze cu un singur 
scop. Tu nu râvneşti la iubire pentru că nu ai fost înzestrat 


— 157 — 


cu un suflet-pereche. Tu nu cauţi pe nimeni, deoarece nu 
există nimeni pentru tine. 

— Sunt fericit aşa cum sunt, Maestre. 

— Bineînţeles că eşti! Mama şi Tatăl nostru ceresc nu 
fac greşeli şi nu sunt niciodată cruzi. Nu te-ar trimite aici 
fără un suilet-pereche, pentru ca apoi să-ţi dea dorul teribil 
de a găsi pe cineva. În schimb, ei te-au trimis aici singur, 
ca să te poţi concentra asupra muncii tale, singura ta 
iubire adevărată. Şi asta te face complet fericit, după cum 
a fost menit să fie. 

Maestrul râse, iar cicatricea crestată de sub barba sa se 
mişcă în sus şi-n jos. 

— Şi de aceea menirea ta este să-i predai pe clasici şi să 
explici problemele de lingvistică, în timp ce treaba mea 
este să predau despre iubire. Lucru care ne aduce înapoi 
la subiectul nostru. Ce să facem cu această nouă şi 
încântătoare Cea Aşteptată, singura şi adevărata iubire a 
lui Lorenzo? Ai discutat despre ea cu Cosimo? 

Ficino scutură din cap dezaprobator. 

— Mă îngrijorează sănătatea lui Cosimo, iar eu nu 
doresc să îl împovărez cu acest lucru până când nu eşti 
sigur că ea este ceea ce credem noi că este. 

— Bine, atunci nu mai rămâne decât un singur lucru de 
făcut. Adu-o la mine cât de repede poţi, ca să decidem asta 
o dată pentru totdeauna. 

AC 

Colombina fu adusă a doua zi, împreună cu Lorenzo, în 
Montevecchio, pentru prima dată în prezenţa Maestrului. 
Desigur, ea auzise multe poveşti despre el, iar Lorenzo îl 
venera la modul absolut, considerându-l cel mai înţelept şi 
mai blând om care trăise vreodată. El o avertizase în 
legătură cu înfăţişarea sa antică şi severă, dar acest 
detaliu nu o afectase deloc. Colombina era un spirit pur, 
iar ea îi aprecia pe ceilalţi pentru ceea ce reprezentau în 
adâncul sufletului lor, şi nu pentru ceea ce erau la 
suprafaţă. 


— 158 — 


Toţi patru petrecură împreună prima oră în atelierul de 
desen din casa lui Ficino. Maestrul o studie pe Colombina 
în timp ce interacţiona cu Lorenzo şi cu Ficino, interesat s- 
o observe în toată naturaleţea ei. Uitându-se la ea, realiză 
că nu o poate vedea în alt fel: era total lipsită de artificii. 

Maestrul zâmbi micii adunări, apoi anunţă că venise 
timpul să-i vorbească doar Colombinei. Ficino se scuză şi-l 
trase pe Lorenzo după el. Aveau de făcut o mulţime de 
pregătiri pentru întâlnirea din acea săptămână a 
Academiei Platonice. 

Odată plecaţi Ficino şi Lorenzo, Fra Francesco întrebă: 

— Deci, draga mea, Lorenzo mi-a spus că ai avut vise cu 
răstignirea şi cu Doamna Noastră Magdalena. Când au 
început acestea? 

Colombina încuviinţă ascultătoare şi-i răspunse: 

— Prima dată s-a întâmplat anul trecut, cu o noapte 
înainte de a-l întâlni pe Lorenzo. Şi-mi amintesc pentru că 
era ajunul zilei mele de naştere şi m-am trezit plângând. 
Mama a fost cea mai supărată. „De ce plângi când este 
ziua ta şi începutul primăverii?” m-a întrebat ea. l-am spus 
că avusesem un coşmar, dar nu i-am povestit nimic. Mama 
este foarte credincioasă şi nu mă îndoiesc că, dacă i-aş fi 
spus ce vis am avut, m-ar fi trimis la o mănăstire! 

— Mie vrei să-mi povesteşti despre vis? 

— Oh, da. Nu cred că tu mă vei trimite la mănăstire! 

Râse. Fra Francesco râse şi el. 

— Pot să te asigur că asta nu se va întâmpla niciodată. 

— Ei bine, îl văd pe Domnul Nostru pe cruce şi plouă 
foarte tare. Şi o văd pe Maria Magdalena la picioarele 
crucii plângând mult, iar eu încep să plâng odată cu ea. 
Mai văd acolo şi alte femei: pe Maica Sfântă şi pe alte 
Marii. Toate plâng, dar niciuna nu poate simţi ceea ce 
simte Magdalena. Eu... 

Făcu o mică pauză, uitându-se la mâinile din poala ei, 
ezitând să discute partea visului care ar fi putut s-o trimită 
negreşit într-o mănăstire. 

— Continuă, draga mea. Nu ai de ce să te temi de mine. 

Ea îi adresă atunci un zâmbet strălucitor, cu gropiţe în 


— 159 — 


obraji, care încânta pe oricine o vedea. 

— Ştiu asta, Maestre! Am ştiut asta din momentul în 
care am păşit peste pragul uşii. Doar că următoarea parte 
a visului nu este atât de uşor de explicat. Dar... simt ceea 
ce simte Magdalena în vis, de parcă aş fi ea, şi totuşi ştiu 
că nu sunt ea. Dar este ca şi cum ea ar vrea ca eu să-i 
cunosc mintea şi inima şi astfel le împărtăşeşte într-un fel 
cu mine. Ar fi fost destul de ciudat dacă aş fi visat asta 
doar o singură dată, dar am avut visul acesta de trei ori. 

Fra Francesco încuviinţă. 

— Este un vis remarcabil, micuță porumbiţă. Un vis 
binecuvântat. Vezi vreunul dintre soldaţii romani în vis, din 
întâmplare? Le vezi feţele? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, nu foarte clar. Sunt conştientă că ei sunt acolo, 
dar nu-i văd. Sunt conştientă mai ales că Magdalena este 
acolo. 

Maestrul încuviinţă din nou satisfăcut. Colombina 
avusese într-adevăr visul identic al răstignirii pe care toate 
Cele Aşteptate dinaintea ei îl experimentaseră. Iar dacă nu 
fusese capabilă să vadă feţele centurionilor, cu atât mai 
bine: asta îl scutea să mai explice de ce faţa lui Longinus 
Gaius era o versiune mai tânără a propriei sale feţe, cu 
acea cicatrice teribilă pe obrazul stâng. 

Fără îndoială, Colombina era autentică, o fiică a sfintei 
profeţii. Şi, ca toate profetesele de viţă nobilă, nu numai că 
o vedea pe Magdalena, ci o şi simţea. Cum ar fi putut însă 
s-o îndepărteze de părinţii ei şi s-o instruiască în spiritul 
Ordinului? Ce rol ar fi putut să joace această fată dacă nu 
se putea mărita cu Lorenzo, lucru foarte puţin probabil? 

Fra Francesco o îmbrăţişă, apoi o lăsă să-şi petreacă 
restul după-amiezii cu dragul ei Lorenzo. El zâmbi când îi 
văzu îndepărtându-se de grădină, ţinându-se de mână. Era 
un lucru binecuvântat să-i vezi împreună. Îi dădea 
speranţă şi-i umplea inima-i bătrână cu dragoste, în ciuda 
predicţiilor cumplite ale lui Marsilio. 

— Dragostea cucereşte totul, copiii mei, şopti el în urma 
lor. Dragostea cucereşte totul. 


— 160 — 


“7 PARTEA A DOUA 3 
Miracolul Unui Singur Lucru 
Cu adevărat, fără Amăgire, cu siguranţă şi absolut... 


Ceea ce este dedesubt corespunde lucrului de deasupra 

şi ceea ce este deasupra corespunde lucrului de 
dedesubt, 

în îndeplinirea Miracolului Unui Singur Lucru... 


Tatăl său este Soarele. Mama lui este Luna. 

Vântul l-a purtat în pântecele sale. 

Hrana sa este Pământul. 

Se înalţă de la Pământ la Ceruri, 

apoi coboară din nou pe Pământ 

şi primeşte Putere de deasupra şi de dedesubt. 

Astfel vei avea Gloria întregii Lumi. 

Toată întunecimea îţi va deveni clară. 

Aceasta este Puterea inexpugnabilă a tuturor Puterilor. 


În acest mod a fost creată lumea. 

De aici vor fi cereri uimitoare, 

pentru că acesta este Modelul. 

Prin urmare, mi se spune Hermes Trismegistus, 
având cele trei părţi de înţelepciune ale întregii Lumi. 


TĂBLIŢA DE SMARALD A LUI HERMES 
TRISMEGISTUS 


Antica Torre, cartierul Santa Trinită 
Florenţa 
prezent 


PE MALUL râului Arno se întinde un cartier cunoscut 
drept Santa Trinită, o zonă dedicată Sfintei Treimi. O 


— 161 — 


comunitate de călugări discretă şi misterioasă, cu legături 
în interiorul Ordinului, construise aici o mănăstire în 
secolul al X-lea, sub patronajul lui Siegfried de Lucca, 
legendarul stră-străbunic al Matildei de Canossa. Călugării 
nu numai că erau solidari cu originile Ordinului, dar unii 
dintre ei descindeau chiar din cele mai puternice familii de 
viţă nobilă, fiind membri legaţi prin jurământ. Aici erau 
păstrate învăţăturile din Libro Rosso, iar sacralitatea 
uniunii şi adevărul Trinității erau înţelese ca pietre de 
încercare ale adevăratelor învățături. 

Turnurile antice ale familiei Gianfigliazza stătuseră 
strajă la marginea cartierului cunoscut drept Santa Trinită 
timp de aproape opt sute de ani. Acum, ambele turnuri 
erau perfect restaurate, situându-se de-o parte şi de alta a 
străzii moderne cu prăvălii, denumită Via Tornabuoni după 
numele de fată al mamei lui Lorenzo de Medici. Într-unul 
dintre turnuri se afla un muzeu al modei şi magazinul 
central al  sofisticatului designer italian Salvatore 
Ferragamo. În celălalt turn fuseseră amenajate un hotel şi 
o serie de apartamente private. La un etaj al turnului 
dinspre sud, se afla apartamentul în care trăia Petra 
Gianfigliazza; apartamentul era, de asemenea, sediul 
actual al Ordinului Sfântului Mormânt. 

Petra, o blondă sofisticată şi cu stil, cumpărase acest 
apartament din turn într-un efort de a recâştiga 
proprietatea străveche a familiei sale în Florenţa, folosind 
banii pe _ care îi economisise pe când lucra ca model în 
Milano. Li trecuse vremea pentru a mai fi model, dar era 
încă mult mai frumoasă decât majoritatea fetelor care 
defilau pe podium şi care aveau jumătate din vârsta ei. De- 
a lungul anilor, lumea modei se schimbase prea mult 
pentru gustul ei - Petra nu putea fi de acord cu încurajarea 
fetelor de a se înfometa şi de a folosi stimulenţi artificiali 
pentru a-şi tempera apetitul. Ea lucrase în lumea modei 
atât cât putuse rezista. Fusese încântată când Destino o 
sunase ca să-i spună că voia să se întoarcă din Franţa la 
Florenţa. Nu-l mai văzuse de câţiva ani, deşi ţinuseră 
legătura încă de când ea era doar o copilă şi apoi pe toată 


— 162 — 


perioada cât fusese o studentă devotată. Familia ei încă 
deţinea o proprietate nu departe de Montevecchio, unde 
Destino păstra artefactele Ordinului şi unde locuise ultima 
oară când se aflase la Florenţa. 

De la întoarcerea sa în Italia, Destino locuise cel mai 
mult în Montevecchio. Petra era îngrijorată că el locuia 
singur în casa aceea. Îmbătrânise teribil de când îl văzuse 
ultima oară şi părea într-adevăr foarte fragil. 1 se luase o 
piatră de pe inimă când Destino hotărâse că era o idee mai 
bună să stea în oraş, după sosirea lui Maureen şi a 
prietenilor săi. Existau în Florenţa mai multe obiective 
care aveau legătură cu Ordinul şi ar fi fost mult mai uşor 
dacă se găseau cu toţii în acelaşi loc. Petra era bucuroasă 
că, în acelaşi timp, putea să-l şi supravegheze. 

lar acum, după ultimul şiretlic mişelesc al Vittoriei 
Buondelmoniti, Petra se simţea mai protectoare ca 
niciodată cu Destino. Ea încercase s-o întâlnească pe 
Vittoria după ce se purtase atât de cumplit în New York şi- 
şi exprimase pretenţiile exagerate potrivit cărora Berenger 
Sinclair era tatăl copilului ei. Vittoria nu-i răspunsese la 
apeluri. Încă. Dar avea s-o facă, în cele din urmă. Petra 
fusese mentorul Vittoriei atât pe podium, cât şi în cadrul 
Ordinului, întrucât ambele proveneau din familii toscane 
străvechi înrudite între ele. Relaţia lor făcuse ca acţiunile 
excentrice ale Vittoriei din ultima săptămână să fie din ce 
în ce mai supărătoare. 

Între timp, Petra îl protejase de ştiri pe Destino. 
Sănătatea îndrăgitului ei profesor era mai şubredă ca 
niciodată şi nu voia să-l şocheze povestindu-i ultimele 
evenimente. Destino îşi iubea toţi studenţii ca pe propriii 
copii, aşa că, atunci când unul o apuca pe căi greşite, aşa 
cum se pare că făcuse Vittoria, el devenea foarte abătut. 
Petra se temea că încercarea evidentă a Vittoriei de a o 
distruge pe Maureen şi relaţia ei cu Berenger îl va afecta 
profund pe Destino. Ştia că nu-i poate ascunde asta prea 
mult timp, întrucât Maureen era cu siguranţă nevoită să-i 
ceară sfatul în această problemă dacă Berenger nu o făcea. 
Petra trebuia să-l pregătească înainte, dar mai întâi de 


— 163 — 


toate trebuia să lămurească lucrurile cu Vittoria. 

În prezent, Destino locuia în spaţiosul apartament al 
Petrei, în timp ce Maureen şi prietenii săi erau cazaţi în 
hotelul alăturat. Întâlnirile puteau să aibă loc fie în livingul 
Petrei, fie pe acoperişul turnului, care oferea o privelişte 
extraordinară, ce dădea spre Duomo pe o parte şi spre 
Ponte Vecchio pe cealaltă parte. 

Aici, pe acoperiş, Destino şi Petra, conducătorii moderni 
ai Ordinului Sfântului Mormânt, se întâlniră mai întâi cu 
grupul lui Maureen, din care făceau parte Tammy, Roland 
şi Peter. Berenger era bineînţeles absent, fiind nevoit să 
zboare în Scoţia pentru a cerceta acuzaţiile împotriva 
fratelui său. Nimeni nu auzise de el în ultimele douăzeci şi 
patru de ore şi erau cu toţii nerăbdători să afle amănunte 
despre ultimele evenimente din familia Sinclair. 

Grupul, fără Berenger, se adunase acum sub lumina 
soarelui florentin. Sub privirile lor se ridica Biserica Santa 
Trinită, unde contesa Matilda îl avusese profesor în urmă 
cu o mie de ani pe acelaşi bărbat care stătea înaintea lor, 
dacă era să i se dea crezare. 

Petra, o gazdă ireproşabilă, alesese pentru oaspeţii ei 
vinuri locale şi diverse specialităţi de brânză. Se 
prezentase cu modestie ca fiind secretara lui Destino şi, 
pentru moment, păru foarte mulţumită să rămână în 
umbră. În ciuda deferenţei ei însă, ea era o prezenţă 
puternică, de care erau conştienţi toţi cei care luau parte 
la întâlnire. 

Destino deschise întâlnirea cu rugăciunea Ordinului, aşa 
cum o făcuse timp de două mii de ani: 


Îi dăm slavă lui Dumnezeu rugându-ne să vină 
vremea 

în care aceste învățături să fie primite 

cu bucurie de toți oamenii 

şi să nu mai existe martiri. 


Apoi începu lecţia. 
— Copiii mei, bărbatul şi femeia pe deplin realizaţi - 


— 164 — 


anthroposul - ştiu care le este menirea şi lucrează cu 
conştiinciozitate la împlinirea ei. Fiinţele mai puţin 
luminate rătăcesc pe pământ fără vreun ţel spiritual. Ele 
nu realizează că au făcut o promisiune, aşa că nu şi-o pot 
păstra. Dar voi înţelegeţi cu toţii, în mod conştient sau nu, 
şi de aceea vă aflaţi aici. Misiunea noastră este aceea de a 
ne păstra promisiunea de a restaura vârsta de aur, redând 
lumii adevăratele învățături. Lorenzo şi „familia sa de 
spirit” ne-au netezit calea. În ciuda măreției şi frumuseţii 
care au ieşit la iveală din vieţile lor, ei n-au izbutit să 
îndeplinească misiunea complet. Vom studia viaţa lui 
Lorenzo şi vom învăţa din ea. Vom înţelege unde anume a 
eşuat şi ce a reuşit, astfel încât să putem continua lucrarea 
restabilirii frumuseţii în lume. Faptul că aţi venit aici cu 
toţii este un mesaj pentru părinţii noştri din ceruri că fiii 
lor sunt recunoscători, ascultători şi pe deplin pregătiţi să- 
şi îndeplinească misiunea pe pământ. Sunt sigur că Raiul 
se bucură astăzi. Timpul se întoarce. 

— Timpul se întoarce, spuseră cu toţii la unison. 

Şi, în timp ce Peter Healy înălța paharul pentru toast, 
observă ochii căprui ai Petrei Gianfigliazza examinându-l 
foarte îndeaproape. 


gi 

Peter frunzări traducerea cărții Libro Rosso, până când 
găsi pasajele indicate de Petra să le studieze. Pentru o 
clipă se gândi la ea şi la toate întâmplările din ultimele 
zile. Petra Gianfigliazza era o femeie impresionantă, iar 
devotamentul ei faţă de Destino era de admirat. El, care-şi 
petrecuse cea mai mare parte a vieţii sub semnul preoţiei, 
nu mai avusese până atunci vreun profesor femeie. 

Şi, negreşit, Petra Gianfigliazza era profesoară. Deşi se 
prezentase ca fiind secretara lui Destino, fusese imediat 
clar pentru toată lumea că ea era o forţă în cadrul 
Ordinului în noul mileniu. 

El deschise cartea la paginile despre Solomon şi Sheba 
şi citi: 


— 165 — 


Și aşa s-a făcut că regina din sud a devenit 
cunoscută drept regina din Sheba, cu alte cuvinte, 
regina înțeleaptă a oamenilor din Sabea. Numele 
care-i fusese dat era Makeda, care în limba ei 
însemna „cea pătimaşă”. Ea era o regină-preoteasă 
care se închina unei zeițe a soarelui, ce trimitea 
strălucirea frumuseții şi a abundenței asupra 
poporului voios cunoscut drept sabean. 

Oamenii din Sabea erau mai înţelepţi decât cei 
din alte popoare şi înțelegeau influenţa stelelor şi a 
numerelor sacre trimise de zeitățile lor cereşti. 
Regina era fondatoarea unor mari şcoli de predare a 
artei şi arhitecturii, iar sculptorii care lucrau pentru 
ea erau capabili să creeze imagini în piatră ale 
zeilor şi ale oamenilor, de o frumuseţe excepțională. 
Poporul său era literat şi devotat cuvântului scris, ca 
şi gloriei scrisului. Poezia şi cântecul au înflorit pe 
tărâmul ei plin de compasiune. 

S-a întâmplat ca regele Solomon să audă despre 
această inegalabilă regină Makeda printr-un profet, 
care-i spusese: 

— O femeie care-ţi este egalul şi completarea 
domneşte într-un ţinut îndepărtat din sud. Ai avea 
de învățat multe de la ea şi ea de la tine. Destinul 
tău este s-o întâlneşti. 

La început, el nu a crezut că o asemenea femeie 
ar putea exista, dar curiozitatea l-a îndemnat să-i 
trimită invitaţia de a-i vizita regatul pe muntele 
sfânt Sion. Mesagerii care au venit la Sabea s-o 
sfătuiască pe măreața şi pătimaşa regină Makeda în 
legătură cu invitaţia lui Solomon au descoperit că 
înțelepciunea lui era deja legendară în ţinut, la fel 
cum era şi splendoarea curții sale. Profetesele sale 
au prevăzut că într-o zi ea va călători departe pentru 
a-l găsi pe regele cu care va săvârşi hieros-gamos, 
căsătoria sacră ce îmbina trupul cu mintea şi spiritul 
în actul uniunii divine. El avea să fie fratele geamăn 


— 166 — 


al sufletului său, iar ea avea să fie sora lui mireasă, 
jumătăţi ale aceluiaşi întreg, complet numai atunci 
când aveau să se reunească. 

Dar regina din Sheba nu era o femeie uşor de 
câştigat şi nu s-ar fi dăruit într-o uniune sacră decât 
bărbatului pe care l-ar fi recunoscut ca parte a 
sufletului său. În timp ce se afla în călătorie spre 
muntele Sion cu cămilele ei, Makeda s-a gândit la o 
serie de teste şi de întrebări pe care să i le pună 
regelui. Răspunsurile lui ar fi ajutat-o să stabilească 
dacă el era jumătatea sa, sufletul său geamăn, unic 
în zorii eternității. 

Pentru cei care au urechi de auzit să audă. 


LEGENDA LUI SOLOMON ŞI A SHEBEI, PRIMA PARTE, 
DUPA CUM A FOST PASTRATA IN LIBRO ROSSO 


Peter făcu o pauză înainte de a citi partea a doua. Îi 
rămăsese în minte acea frază de la sfârşit, „sufletul său 
geamăn, unic în zorii eternității”. Îl lovise şi îi atinsese 
totodată o coardă sensibilă. Niciodată nu crezuse în acest 
concept al sufletelor-pereche şi-al dragostei predestinate. 
Ca preot, toată dragostea lui era pentru Dumnezeu, pentru 
fiul lui Dumnezeu şi pentru Sfânta Sa Mamă. El depusese 
jurămintele de celibat la o vârstă foarte fragedă şi le 
respectase cu desăvârşire. În cea mai mare parte a vieţii 
sale, Peter simţise că era unul dintre acei oameni 
deosebiți, creaţi de Dumnezeu pentru un scop şi pentru 
îndeplinirea anumitor sarcini. Foarte rar simţea altfel. 
Totuşi, în profunzimea sufletului său, dacă era să fie 
complet onest cu sine însuşi, avea anumite momente de 
îndoială. Erau scurte, dar existau. Ele apăruseră atunci 
când văzuse fericirea unui cuplu plimbându-se de mână 
peste Pont Neuf în Paris sau o tânără familie jucându-se în 
parc. Acele momente îl făcuseră să se întrebe dacă nu 
cumva omisese ceva, vreun aspect de viaţă pe care 
Dumnezeu ar fi vrut ca el să-l experimenteze. 

Dar Dumnezeu nu putea să-l trimită pe ambele căi, nu-i 


— 167 — 


aşa? Dacă într-adevăr chemarea lui Peter era să fie preot, 
atunci cu siguranţă nu era chemarea lui să se 
îndrăgostească şi să aibă familie. Cel puţin, asta crezuse în 
cea mai mare parte a vieţii lui. 

Cele optsprezece luni petrecute într-o închisoare 
franceză îi dăduseră părintelui Peter Healy mult timp de 
gândire. Evanghelia din Arques a Mariei Magdalena, 
documentul pentru care-şi riscase viaţa şi libertatea, 
dovedea că lisus cunoscuse iubirea umană şi o 
propovăduise. Peter era ferm convins de acest lucru, chiar 
fiind profund devotat vocației sale şi catolicismului său. Se 
luptase cu ideea, desigur, dar găsise o cale de a trăi cu ea 
astfel încât să nu-şi încalce jurămintele. Totuşi, aceste 
învățături din Libro Rosso, ce includeau o evanghelie 
despre care se susţinea că fusese scrisă de însuşi lisus, 
subliniau faptul că principalul motiv pentru întruparea 
umană era experimentarea iubirii în toate formele ei, 
umană şi divină, platonică şi erotică. 

Cu cât citea mai mult, cu atât mai puternic îi răsuna în 
minte învăţătura. 

În ultimii patru ani, aproape tot ceea ce Peter susţinuse 
ca fiind adevărat se năruise. Mai era el preot? Vaticanul 
nu-i retrăsese colarul, dar el nu-l mai purtase de când 
fusese eliberat din închisoare şi nici nu avea de gând să şi-l 
mai pună. Nu era interesat pentru moment să predea şi cu 
siguranţă nu avea s-o facă într-un mediu catolic. Peter 
Healy era acum un om fără vocaţie. El rămăsese cu 
Maureen şi cu ceilalţi pentru că ei erau familia sa de sânge 
şi de spirit, cei cu care împărtăşea aceleaşi convingeri. 

Peter încă încerca să stabilească rolul său în acea 
misiune mai amplă despre care Destino le vorbise mai 
devreme. Misiunea pe care evident că Petra o îmbrăţişase 
cu bucurie şi entuziasm. El înţelesese că făcuse o 
promisiune şi că se afla acolo pentru a o respecta - dar 
care era, mai exact, acea promisiune? Continuă să studieze 
ceea ce Petra îi recomandase, intrigat peste măsură de 
această poveste, care apăruse într-un moment de restrişte 
din viaţa sa şi care îl tulbura. 


— 168 — 


Continuă să citească: 


Makeda, regina Shebei, a sosit în Sion cu daruri 
pentru marele rege Solomon. A venit la el fără 
prihană, căci era o femeie a purității şi a adevărului, 
incapabilă să înşele sau să dezamăgească. Aşa că 
Makeda i-a povestit lui Solomon tot ceea ce avea pe 
suflet. Când s-a uitat în ochii lui, a ştiut că el era o 
parte din ea, de la începutul şi până la sfârşitul 
eternității. 

Solomon a fost sedus de frumuseţea şi de 
prezența de spirit a Makedei şi dezarmat în 
totalitate de sinceritatea sa. Intelepciunea pe care a 
văzut-o în ochii ei o reflecta pe a lui şi a ştiut 
imediat că profeții avuseseră dreptate. Acolo se afla 
femeia care era egalul său. Cum altfel ar fi putut să 
fie, când ea era cealaltă jumătate a sufletului său? 

Atunci, regina Shebei şi regele Solomon s-au 
contopit în hieros-gamos, căsătoria care-i uneşte pe 
mireasă şi pe mire într-o căsnicie spirituală potrivit 
legii divine. Zeita Makedei i s-a alăturat zeului lui 
Solomon într-o uniune foarte sacră, unirea 
masculinului şi a femininului într-o singură fiinţă. 
Prin intermediul lui Solomon şi al Shebei, El şi 
Asherah s-au împreunat încă o dată. 

Mirii au stat în dormitorul nuptial în timpul 
ciclului complet al lunii, într-un loc al încrederii şi al 
conştiinţei, nelăsând să intervină nimic în uniunea 
lor, şi se spune că în acest interval de timp le-au fost 
revelate secretele universului. Împreună au 
descoperit misterele pe care Dumnezeu le-ar 
dezvălui lumii, celor care au urechi să audă. 

Solomon a scris peste o mie de cântece inspirate 
de Makeda, dar niciunul la fel de vrednic de laudă 
precum Cântarea Cântărilor, cea care poartă în sine 
secrete ale uniunii hieros-gamos, ale modului prin 
care Dumnezeu se implică în aceasta. Se spune că 
Solomon avea mai multe soţii, dar numai una era o 


— 169 — 


parte a sufletului său. Deşi Makeda nu i-a fost 
niciodată soţie după legile oamenilor, ea i-a fost 
singura soție după legile lui Dumnezeu şi ale naturii, 
adică după legea Iubirii. 

Când Makeda a plecat de pe sfântul munte Sion, l- 
a lăsat cu inima grea pe cel pe care-l iubea. Aceasta 
a fost soarta mai multor suflete-pereche de-a lungul 
istoriei, aceea de a se întâlni la anumite intervale de 
timp şi de a descoperi cele mai adânci secrete ale 
iubirii, dar de a fi în cele din urmă separate de 
destinele lor. Poate că aceasta reprezintă cea mai 
mare încercare şi cel mai mare mister al iubirii: 
înțelegerea faptului că nu există separare între 
adevărații îndrăgostiţi, indiferent de împrejurări, 
timp sau distanţă, viaţă sau moarte. 

Odată ce  hieros-gamosul este consumat de 
sufletele predestinate, spiritele îndrăgostiților nu 
sunt niciodată departe unul de celălalt. 

Pentru cei care au urechi de auzit să audă. 


LEGENDA LUI SOLOMON ŞI A SHEBEI, 
i | _ PARTEA A DOUA, 
DUPĂ CUM A FOST PĂSTRATĂ ÎN LIBRO ROSSO 


Peter închise cartea şi se ridică. Avea nevoie să se 
gândească şi avea nevoie să se plimbe. Substraturile 
poveştii lui Solomon şi a Shebei erau profunde - şi într-un 
fel tulburătoare pentru el. Îl făceau să pună la îndoială tot 
ceea ce ştiuse până atunci. Işi aminti privirea fixă pe care 
i-o aruncase Petra Gianfigliazza în momentul în care îi 
dăduse tema. Ea ştia că-l punea la încercare cu aceste 
pasaje, ştia că-i dăduse un subiect de gândire nou pentru 
el. Fără îndoială că Destino îi povestise pe scurt despre 
toate personalităţile care veneau la Florenţa, dar în acelaşi 
timp fusese o alegere bazată pe intuiţie. 

Peter îşi puse pantofii şi se hotări să facă o plimbare de- 
a lungul râului Arno. Florenţa era nemaipomenită pe 
timpul nopţii şi poate că tocmai de aceea avea nevoie ca să 


— 170 — 


poată asimila informaţiile. 


Peter împinse enorma uşă de siguranţă din lemn, ce 
separa reşedinţa privată din Antica Torre de lumea din 
afară. Când o deschise, zări o tânără femeie alergând de-a 
lungul străzii spre el, care îi făcea cu mâna. 

— "Ţine uşa, te rog! 

Cu respiraţia întretăiată, aceasta zâmbi spre el şi apucă 
uşa înainte de a se închide. 

— Mi-am uitat cheile, explică ea arătând spre 
încuietoarea magnetică ce securiza intrarea. Magneţii. Imi 
demagnetizează cărţile de credit, aşa că nu pot să-mi ţin 
cheia în geantă. Trebuie s-o ţin separat. Este atâta bătaie 
de cap! 

Peter încuviinţă, preocupat de gândurile sale. 

— Noapte bună, spuse el politicos, în timp ce tânăra 
femeie îi făcu cu mâna şi intră în clădire, îndreptându-se 
spre ascensor. 

Dacă nu ar fi fost atât de distrat, poate că Peter ar fi 
observat că în locul în care femeia atinsese uşa era sânge. 


N 
M, 
T: 


< 
WW 


Era o noapte magică în Florența. Aerul catifelat mirosea 
a primăvară târzie şi o briză uşoară adia dinspre Arno. 
Tamara şi Roland stăteau pe acoperişul de pe Antica Torre, 
inspirând aerul în timp ce acoperişurile clasice ale 
Florenței prindeau viaţă sub luna plină. Dacă vreodată 
fusese creat un loc în care doi îndrăgostiţi să petreacă o 
seară liniştită, atunci acesta era terasa specială unde se 
aflau. 

Roland îşi petrecuse ultimele zile ajutând-o pe Tamara 
cu lucrarea ei, investigând şi analizând aspecte ale 
legendei lui Longinus. Încă încercau să stabilească dacă 
să-i ceară lui Destino să vorbească despre ceea ce 
pretindea a fi sau dacă să aştepte să aducă el vorba. 


— 171 — 


— Care sunt normele după care trebuie să te porţi cu un 
om care pretinde a avea două mii de ani? întrebă Tammy. 

Roland râse împreună cu ea. Ca membru al unei 
societăţi secrete, cunoştea el însuşi câte ceva despre 
etichetă. 

— Aşteptăm şi vedem ce se întâmplă. Destino va avea 
mai mare încredere în noi dacă nu-l presăm sau dacă nu 
pare că-l lucrăm pentru a obţine informaţii. lar el ne-a 
adus aici cu un motiv, aşa că sunt suficient de bucuros să 
aflu care e acesta. 

— Crezi că Berenger îl va întreba despre lance? 

Roland se gândi un moment înainte de a încuviinţa. 

— Sper că da. Trebuie să facă asta. Cred că-i va fi greu 
să reziste, şi asta nu doar pentru scopurile cunoştinţelor 
ezoterice. 

— Ci pentru că Bérenger se confruntă acum cu propriul 
său destin, completă Tammy gândurile lui Roland, aşa cum 
făcea adeseori. 

Roland încuviinţă din nou. 

— Aşa este. Eu am crezut întotdeauna că Lancea 
Destinului este un simbol al luptei interioare a fiecărui om. 
Are un soi de energie sau vibraţie care amplifică trăirile 
celui care o mânuieşte. Un om bun devine măreț, ca 
Charlemagne, iar un om cu intenţii rele poate deveni un 
monstru, ca Hitler. 

— Bérenger este un om bun care ar putea deveni măreț. 

Roland aprobă din cap, dar sprânceana i se ridică din 
cauza gândurilor apăsătoare care-i umpleau capul. 

— Dar care este calea măreției pentru el, Tamara? Ce ar 
trebui să facă? Ar trebui să se-ngrijească de propria 
fericire şi de cea a lui Maureen? Sau ar trebui să-şi asume 
responsabilitatea acestui copil, care pare să se fi născut 
sub o configuraţie astrală specială? 

Tammy era descumpănită. Îl iubea pe Roland şi credea 
că-l cunoaşte şi că-l înţelege foarte bine, dar el încă avea 
puterea s-o şocheze. Fusese crescut în lumea ciudată şi 
complexă a societăţilor secrete europene. Însuşi tatăl său, 
conducătorul societăţii clandestine a Merelor Albastre, 


— 172 — 


fusese ucis cu brutalitate ca urmare a intrigilor aferente. 
Lumea în care trăia Roland era una în care asemenea 
intrigi nu erau jocuri sau ritualuri lipsite de sens; ele erau 
secrete de viaţă şi de moarte, cu impact asupra istoriei şi 
umanităţii. Uneori era greu pentru ea, ca americancă 
trăită în mediul urban, să înţeleagă pe deplin profunzimea 
şi pericolele acestei lumi. Asistând la căutarea de către 
Maureen a nepreţuitelor evanghelii pierdute, cunoscuse în 
ultimii ani multe pericole şi, totuşi, fiecare zi părea să 
aducă un mister şi mai mare. Uneori acesta era un element 
incitant al noii sale vieţi alături de Roland; alteori era 
frustrant şi chiar înspăimântător. 

Tammy se bâlbâi pentru o clipă înainte să rostească 
întrebarea: 

— Tu... doar nu vrei să spui că Berenger ar trebui să se 
însoare cu Vittoria! 

Când o privi, în ochii blânzi ai lui Roland se citea durere, 
dar şi înţelegerea a ceva profund şi străvechi pe care ea 
nu-l putea pricepe. 

— Tamara, te iubesc! Iar Bérenger o iubeşte pe Maureen 
în acelaşi fel, aşa că trebuie să ştii că mi se frânge inima 
când spun asta. Dar... tu nu ai fost crescută în stilul vechi 
al acestor meleaguri. Tu îi înţelegi pe oameni, da, şi ai 
învăţat să-i iubeşti şi să-i accepti. Tu nu ai cunoscut 
legendele rudelor masacrate, ale martirilor care au murit 
pentru credinţa noastră. In Languedoc, acelea sunt 
poveştile noastre de adormit copiii. Noi am crescut cu 
legendele conducătorilor noştri catari, care au fost 
suficient de curajoşi încât să meargă prin flăcări, să sufere 
şi să moară pentru credinţa lor în iubirea lui lisus şi a 
Mariei Magdalena, să rişte totul pentru a păstra vii 
învăţăturile Căii iubirii. 

Tammy protestă. 

— Ştiu toate astea. Dar nu văd ce relevanţă au aici. 

Roland continuă în stilul său răbdător: 

— Bérenger a fost crescut în Languedoc, un urmaş al 
acestei moşteniri. Şi ce anume se află în centrul tradiţiilor 
noastre? Cum s-au întâlnit Bérenger şi Maureen? Ce au ei 


— 173 — 


în comun? 

Lumina înţelegerii începea să se ivească pe chipul lui 
Tammy şi ea răspunse prompt: 

— Profeţiile. 

— Da, profeţiile. Profeţiile Celei Aşteptate şi ale 
Prințului Poet i-au ghidat pe oamenii noştri timp de două 
mii de ani. Întotdeauna am trăit în funcţie de acestea, ne- 
am ales liderii în funcţie de ele şi ei nu ne-au dezamăgit 
niciodată. În fiecare zi din copilăria lui Berenger, bunicul 
său îi amintea că el este prinţul de aur al acestei profeţii. 
Acest lucru l-a bântuit toată viaţa. El trăieşte cu teama de 
a nu-şi îndeplini destinul, de a-i dezamăgi pe ceilalţi, de a 
eşua. lar acum, dincolo de toate acestea, are răspunderea 
unui copil care s-a născut conform aceleiaşi profeţii. Şi mai 
este ceva ce tu încă nu ştii... 

Tammy asculta, dar sunetul insistent al telefonului său 
celular îi distrase pentru un moment atenţia. Apăsă pe 
buton, pentru a citi cu voce tare mesajul care tocmai îi 
fusese trimis. 

— Mesaj de la Destino prin intermediul Petrei: „Ne 
întâlnim cu toţii mâine dimineaţă la 9 a.m. la Uffizi, pentru 
o lecţie despre Botticelli”. Acum, ce spuneai? 

Tammy şi Roland erau atât de cufundaţi în discuţia lor, 
încât n-o observară pe tânăra femeie care stătea nu 
departe de ei, scriind în ceea ce părea să fie jurnalul ei de 
călătorie. Ei nu văzură că ea nota tot ce spuneau ei şi nici 
nu îi zăriră palma mâinii drepte, din care picura sânge pe 
pagina caietului său. 


= 
WW 


— Maestre, sunteţi bine? întrebă cu blândeţe Petra în 
timp ce intra în camera lui Destino, unde acesta stătea 
aşezat pe patul său simplu, într-o contemplaţie profundă, 
cu ochii închişi. 

Destino nu folosea iluminatul electric, preferând numai 
lumânări şi lămpi cu gaz. El insista să trăiască simplu, în 
ciuda adepților săi înstăriți, care ar fi fost dispuşi să-i 


— 174 — 


aducă orice lucru i-ar fi fost necesar. Dar lui nu-i trebuia 
prea mult. O parte a penitenţei pe care şi-o impusese 
singur în urmă cu mulţi ani era să trăiască într-o manieră 
austeră şi întotdeauna ţinuse acest legământ. 

Pentru că Destino adormea uneori după rugăciune, 
Petra verifica în fiecare seară ca lumânările să fie stinse şi 
lămpile în siguranţă. 

— Intră, draga mea! Şi încetează să-ţi mai faci griji 
pentru mine. Ştiam că va veni pe lume şi este binevenit din 
partea mea. 

Petra îi zâmbi în semiîntuneric. Bineînţeles că ştia. 

— Dar cine este binevenit, Maestre? Copilul însuşi? Cel 
de-Al Doilea Prinţ? 

Destino deschise încet ochii. 

— Este binevenită oportunitatea. Sunt binevenite 
testele. Sunt binevenite învăţăturile care pot şi vor veni de 
la el. 

— Dar Vittoria... 

— Vittoria joacă un rol, rolul adversarului, al 
provocatorului. 

Petra înţelese şi răspunse într-o doară: 

— Piei din calea mea, Satana! 

Destino încuviinţă. 

— Satana înseamnă literalmente adversar, după cum 
bine ştii, şi în această privinţă ea este acum Satana 
personală a lui Berenger. Dar să nu te gândeşti la Vittoria 
ca fiind rea. Ea este prost îndrumată şi intenţiile ei sunt 
corupte, dar ceea ce face este apreciat de oamenii noştri. 
Niciun erou nu şi-a dobândit coroana de lauri fără să se 
confrunte cu o opoziţie puternică şi periculoasă. Dacă 
Berenger trece prin asta dobândind o înţelegere a 
adevăratei lecţii, va fi demn de acea coroană. El va merita 
să devină moştenitorul spiritual al lui Lorenzo. 

— Şi dacă nu reuşeşte? 

Ochii lui Destino, fără culoare şi umezi din cauza vârstei, 
se întunecară când scoase un oftat adânc şi aspru. 

— Atunci ar trebui să mai rămân în viaţă atâtea 
generaţii câte vor fi necesare pentru găsirea prinţului 


— 175 — 


demn de acea profeție. 


S$ 

Bérenger o sunase pe Maureen de la aeroportul din 
Edinburgh, pentru a-i spune că era în drum spre Florenţa 
în avionul privat al Sinclair Oil. Fratele său, Alexander, era 
în arest preventiv. Deoarece existau acuzații de conspirație 
care implicau guvernul, era reţinut în condiţii speciale şi 
nu se accepta cauţiune. Lui Berenger încă nu-i era clar 
care erau de fapt acuzaţiile, dar judecătorul îi spusese că 
nu-l poate vedea pe Alexander pentru încă trei zile. N-avea 
niciun rost să rămână în Scoţia cu mâinile în sân, plin de 
frustrare. Nu câtă vreme trebuia să-şi refacă relaţia cu 
Maureen. 

Acum se aflau pe mica ei terasă de la Antica Torre, cu 
Domul strălucind în spatele lor, rostindu-şi confesiunea. 

— Te-am minţit! 

— Ştiu. 

Berenger dădu din cap, uitându-se adânc în ochii ei. Ştia 
că nu va putea niciodată să o mintă în faţă. Era imposibil. 
Erau prea apropiaţi, prea legaţi unul de celălalt. Ea avea 
să vadă întotdeauna direct în sufletul lui cu ochii ei verzi 
pătrunzători, iar el avea să dorească mereu asta. Aceasta 
era concluzia care-i venise în minte când se aflase acasă, 
în Scoţia; nu voia să mai ascundă niciodată nimic de ea. Îşi 
dorea să devină un cuplu atât de unit, încât nimic să nu 
poată interveni între ei. Berenger se grăbise la Florenţa 
pentru a fi cu ea, pentru a-i explica şi pentru a-i cere 
iertare. 

Dar ea nu-l făcu s-o roage. 

Şi Maureen ajunsese la o concluzie în ultimele câteva 
zile. Stând pe terasă cu Destino în acea zi, îi dusese teribil 
dorul lui Berenger. El era o parte integrantă a acestei 
călătorii nebuneşti, neprevăzute, binecuvântate, la care se 
înhămaseră împreună. A fi fără el era ca şi cum i-ar fi lipsit 
o mână. Ea citise şi recitise paginile din Libro Rosso care 
detaliau relaţia sufletelor-pereche, create din aceeaşi 


— 176 — 


esenţă, unul pentru altul. Era cea mai frumoasă învăţătură 
a Ordinului, iar ea descoperise adevărul acesteia prin 
modul în care o iubea Berenger. Ea nu doar credea, ci şi 
ştia: ştia că Berenger era sufletul său geamăn, ştia că 
destinele lor erau împletite ca şi minţile şi spiritele lor. Iar 
dacă ştia că acest lucru e adevărat, cum putea să fugă din 
calea sa? Nu putea. Ar fi fost o ofensă la adresa darului de 
dragoste pe care Dumnezeu îl făcuse amândurora. 

— Maureen, tu m-ai învăţat ce înseamnă iubirea. Tu m-ai 
transformat, m-ai învăţat să trăiesc. Îmi pare rău, mai mult 
decât pot spune, pentru ce s-a întâmplat cu Vittoria. Şi... 
trebuie să-ţi spun că este posibil ca acel copil să fie al meu. 

— Ştiu şi asta, spuse Maureen. 

Păşi de pe terasă înapoi în dormitor, pentru a scoate un 
plic din măsuţa de toaletă. 

— Vittoria l-a lăsat pentru mine astăzi. 

Berenger deschise plicul şi scoase din el trei fotografii 
de opt pe zece. Înfăţişau un băieţel frumos, care abia 
învățase să meargă şi care avea puţin peste doi ani. 
Bérenger îşi ţinu respiraţia în timp ce privea fotografiile, 
una câte una. Băieţelul din fotografii, cu părul său lung, 
cârlionţat şi închis la culoare şi cu ochii săi albaştri-verzi, 
arăta ca o versiune în miniatură a lui Berenger Sinclair. 

— Nu l-ai mai văzut, constată Maureen în timp ce-i 
studia reacţia neaşteptată, plină de emoție, la vederea 
fotografiilor. 

— Nu. 

Vocea lui părea înăbuşită după ce privise pentru prima 
dată fotografiile cu fiul său. 

— Ce ai de gând să faci? 

Berenger rămase tăcut pentru un moment. Fotografiile 
cu Dante îi spulberaseră instantaneu hotărârea dinainte. 
Nimic n-ar fi putut să-l pregătească pentru impactul 
vederii acelei versiuni perfecte, în miniatură, a sa. Ceea 
ce-l neliniştea când se uita la copilul din fotografie era 
ceva aproape de mâhnire. În clipa aceea realiză pe loc că 
viaţa sa se schimbase complet. Pierduse orice control 
asupra ei. Dante era al său, iar el nu avea de gând să-l 


— 177 — 


renege. 

Vocea lui Berenger tună când răspunse în cele din urmă: 

— Este fiul meu, Maureen... numai uită-te la el. Nu am 
nevoie de un test ADN câtă vreme am ochi. Şi... 

— Şi ce? 

— Este un copil al profeţiei. Nu trebuie să-ţi spun ce 
înseamnă asta şi nu pot să întorc spatele importanţei 
acestui lucru. Şi mai e ceva, ceva ce tu încă nu ştii. 

Maureen se rezemă, aşteptând explicaţia sa. Tremura. 
Întreaga ei lume se năruia în jurul său şi era sigură că 
ultima lovitură era pe cale să spulbere ceea ce mai 
rămăsese intact din castelele ei imaginare. 

— Profeţia. Maureen, mai există o parte a profeţiei. Este 
rareori recitată, pentru că evenimentul despre care 
vorbeşte nu s-a mai întâmplat niciodată înainte. Se 
numeşte Cel de-Al Doilea Prinţ. 

Se opri pentru a-şi trage sufletul un moment înainte de a 
i-o recita: 


Fiul Omului se va întoarce 

ca Cel de-Al Doilea Prinţ. 

Când timpul va veni şi stelele se vor alinia, 
un Prinţ Poet se va naşte dintr-un Prinţ Poet 
şi va deveni încă o dată Regele Regilor. 


Deşi extrem de familiarizată cu puterea profeţiei, căci 
funcţionase în însăşi viaţa ei, Maureen era terifiată. Nu 
voia să-şi asume riscul de a interpreta greşit ceea ce el 
încerca să-i spună. După un moment de linişte teribilă 
aşternută între ei, ea întrebă şoptit: 

— Ce anume vrei să-mi spui, Bérenger? 

El îi luă ambele mâini într-ale sale, strângându-le atât de 
tare, încât Maureen tresări când lui Berenger i se umplură 
ochii de lacrimi. 

— Niciun Prinţ Poet nu s-a mai născut vreodată dintr-un 
altul. Nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria oamenilor 
noştri ca un tată şi un fiu să împărtăşească amândoi toate 
calităţile profeţiei. Prin urmare, Cel de-Al Doilea Prinţ... 


— 178 — 


— Este cel de-al doilea care vine. 

Maureen îşi termină propoziţia cu o finalitate vagă, cu o 
voce pe care nu şi-o mai recunoştea. 

— Maureen, ştiu că sună a nebunie, dar gândeşte-te prin 
câte am trecut împreună. Am văzut atâtea lucruri 
imposibile. Profeţiile nu au eşuat niciodată. Dacă există 
măcar o posibilitate ca Dante să fie... 

Berenger se opri. Nici măcar nu era capabil să rostească 
acest lucru cu voce tare, atât de tulburătoare era ideea. 

Continuă: 

— Dacă Dante este cu adevărat special, atunci are 
nevoie de mine. Şi nu doar să-l vizitez ocazional sau să-i 
dau bani, ci să-i fiu tată. El va avea nevoie de o călăuzire 
constantă şi de cineva care să ţină în frâu ambițiile mamei 
sale. Acest lucru face ca prezenţa mea constantă să fie 
necesară. 

Maureen simţi buşteanul arzând ca un cărbune fierbinte 
în ceafa sa când repetă întrebarea al cărei răspuns nu şi-ar 
fi dorit niciodată să-l audă: 

— Ce vei face? _ 

— Ceea ce se cuvine. Îmi pare rău, Maureen! Îmi pare 
rău. Dar trebuie să mă dovedesc demn de poziţia pe care o 
deţin. Trebuie să trec acest test. 

Vărsă lacrimile pe care se luptase până atunci să şi le 
reţină, apoi spuse cu o voce care părea să vină din altă 
parte: 

— Poate că obligaţia noastră este să fim nobili înainte de 
a fi fericiţi. 

Maureen se ridică încetişor, încercând să înţeleagă cum 
un moment atât de fericit se transformase, în doar câteva 
secunde, într-un coşmar. Într-o clipă îşi afirmau natura 
veşnică şi nepieritoare a iubirii ce şi-o purtau; în 
următoarea, Berenger o alunga pentru o viaţă alături de 
Vittoria şi de copilul lor. 

Îşi înăbuşi un suspin în timp ce îi întoarse spatele. Fu în 
stare să stea pe picioarele ei şi fugi de pe terasă. 


Arezzo, Toscana 


— 179 — 


21 iulie 1463 


ALESSANDRO DI  FILIPEPI se simţea foarte 
recunoscător pentru viaţa sa. La vârsta de optsprezece ani 
fusese ucenicul celor mai mari artişti din Italia şi se 
dovedea a fi egalul oricărui pictor din Florenţa. Poate cel 
mai important lucru dintre toate era că fusese adoptat de 
familia de Medici şi, fără să le poarte numele, trăia şi lucra 
sub acoperişul lui Piero şi al L.ucreziei de Medici, ca un 
frate mai mare al Prințului Poet însuşi şi al tânărului 
Giuliano. Lorenzo şi Sandro deveniseră nedespărţiţi şi-l 
însoţiră plini de entuziasm pe Cosimo în pelerinajul său 
spre Sansepolcro, casa spirituală a Ordinului Sfântului 
Mormânt. Cosimo era slăbit, dar se raliase ideii de a-i duce 
pe băieţi acolo. Era posibil să fie ultima sa călătorie, căci 
guta îl împiedica aproape cu desăvârşire să mai 
călărească. Era acum călare pe calul său blând şi alb şi 
mergea la pas alături de Fra Francesco, care acceptase 
aceeaşi provocare. Erau o companie perfectă unul pentru 
celălalt în această călătorie. Şi, deşi băieţii erau dornici să 
meargă mai repede, amândoi îi venerau prea mult pe 
Cosimo şi pe Maestru pentru a-i grăbi în vreun fel. 

Data nu era una întâmplătoare, desigur; nimic nu era 
vreodată la întâmplare în ceea ce priveşte Ordinul şi pe cei 
care-l orchestrau. A doua zi, pe 22 iulie, era sărbătoarea 
Mariei Magdalena, care avea să fie celebrată de frăţia 
oficială ce-i purta numele. Lorenzo şi Sandro aveau să fie 
martori la procesiunea organizată în onoarea femeii pe 
care amândoi o venerau ca pe unul dintre marii lor lideri 
spirituali. Ei aveau să omagieze sărbătoarea printr-o 
săptămână de studiu intens sub oblăduirea Maestrului şi în 
prezenţa marilor relicve ale Ordinului pe care fusese 
fondat Sansepolcro. 

Dar toate acestea urmau să se petreacă mai târziu. În 
ziua aceea, băieţii împreună cu Cosimo şi Fra Francesco se 
îndreptau spre reşedinţa Ordinului, unde urmau să-l 
întâlnească pe marele artist Piero della Francesca. El era 
sursa evlaviei şi a recunoştinţei lui Sandro. Piero della 


— 180 — 


Francesca era cel mai mare „angelic” în viaţă, descoperit 
de mic de însuşi Fra Francesco; el fusese prevestit de 
către Magi şi se născuse în ciudatul orăşel sfânt 
Sansepolcro. Piero era un artist de fresce fără egal şi 
tocmai termina un grup în vechea biserică San Francesco, 
sediul Ordinului din Arezzo. Elaboratele fresce, înalte de la 
podea până la tavan şi ornamentând o capelă enormă în 
spatele altarului, înfăţişau legenda Crucii Adevărate şi 
întâlnirea dintre Regele Solomon şi Regina Sheba. Pentru 
membrii Ordinului, acesta din urmă era cel mai sfânt 
moment. Din uniunea lui Solomon şi a Shebei fuseseră 
transmise în istoria omenirii unele dintre cele mai mari 
învățături, principii de dragoste şi înţelepciune care 
schimbaseră total vieţile oamenilor. Ordinul predica faptul 
că multe dintre învăţăturile secrete pe care lisus le 
împărtăşise adepților săi fuseseră transmise pe linia de 
descendență a lui David, al cărui moştenitor era lisus. 

Practica sacră a Ordinului, cunoscută drept hieros- 
gamos - conştientizarea faptului că Dumnezeu se află în 
camera nupţială atunci când un bărbat şi o femeie se 
unesc într-un loc al încrederii şi al conştiinţei -, se trăgea 
din uniunea lui Solomon şi a Shebei. Într-adevăr, Cântarea 
Cântărilor din Vechiul Testament, poemul esenţial al 
afirmării pasiunii şi uniunii sacre, îi era atribuită lui 
Solomon. 

Maestrul le vorbi tinerilor când intrară în biserica în stil 
romanic, ridicată în secolul al XIII-lea în onoarea Sfântului 
Francisc din Assisi. 

— Deşi astăzi percepem profeția Prințului Poet ca pe un 
concept creştin, ca şi venirea oamenilor care vor restaura 
şi proteja adevăratele învățături ale lui Hristos, nu a fost 
întotdeauna astfel. Profeţiile sunt antice. Ele nu au 
noţiunea timpului. Sunt date de Dumnezeu şi se referă la 
bărbaţi şi la femei - în timp şi spaţiu - care vor veni şi vor 
îndeplini lucrarea lui Dumnezeu - fie că sunt evrei sau 
creştini, musulmani, hindustani sau păgâni. Nu are 
importanţă. Solomon şi David au fost amândoi Prinţi Poeți. 
Gândiţi-vă la asta pentru un moment: David a scris Psalmii, 


— 181 — 


iar fiul său Solomon a scris sute de poeme, inclusiv 
solemna noastră Cântare a Cântărilor, şi amândoi au 
schimbat lumea în felul lor. Iisus a fost într-adevăr un Prinţ 
Poet, dar în niciun caz nu a fost primul. El a fost unul 
dintr-un lung şir de Prinţi Poeți şi fără îndoială 
excepţional, dar cu siguranţă nu a fost primul sau singurul 
- şi nici ultimul. 

Îi zâmbi lui Lorenzo. 

Îi opri pe tineri, care se aflau acum în mijlocul naosului. 

— Priviţi în sus, spre altar. Opriţi-vă aici pentru a vedea 
ceva foarte important creat de Piero al nostru. Înainte să-i 
permiteţi privirii să observe magnificele fresce, uitaţi-vă 
mai întâi la fiecare parte a altarului. 

Pe ambele părţi ale uriaşului altar se aflau coloane lungi 
şi înguste. Pictate printr-un soi de simetrie şi perfect 
potrivite, erau nişte portrete mai mari decât mărimea 
naturală - al lui lisus, pe partea stângă, şi al Mariei 
Magdalena, pe partea dreaptă. Acestea îi prezentau ca pe 
nişte egali, dar şi ca pe un cuplu. 

— Portretele adevăraţilor îndrăgostiţi. Egali în faţa lui 
Dumnezeu, se auzi o voce blândă de bărbat din spatele lor. 

Piero della Francesca, ţinând în mână o pensulă şi 
stropit cu vopsea, zâmbi prietenos spre tineri în timp ce îşi 
explica opera: 

— Nu eu am creat portretele originale ale Domnului 
nostru şi ale Doamnei noastre. Ele au fost făcute de către 
un alt originar din Arezzo, un mare pictor care m-a 
precedat aici, pe nume Luca Spinello. Din nefericire, 
lucrarea lui s-a deteriorat, dar eu am restaurat-o. Sper că 
i-am făcut dreptate. A fost un geniu care a învăţat de la 
Giotto. Piero înclină capul spre Fra Francesco, în timp ce 
continuă: Probabil ar trebui să spun că a învăţat să picteze 
de la Giotto. În rest, a învăţat totul de la Maestrul nostru. 

Piero făcu o pauză pentru a-l saluta pe Cosimo cu 
respectul cuvenit unui patriarh de Medici. Deşi originar 
din regiunile sudice ale Toscanei, Piero della Francesca se 
instruise considerabil în Florenţa sub patronajul lui 
Cosimo. Deşi familia de Medici voia să-l ţină pe Piero în 


— 182 — 


Florenţa, ei înţeleseseră că Maestrul avea nevoie de el în 
Arezzo şi în Sansepolcro. Se cuvenea ca, în calitate de 
scrib oficial al Ordinului, să realizeze nişte lucrări de artă 
durabile în această regiune sfântă, pentru a păstra 
învăţăturile. 

Aceasta urma să fie o parte a instruirii pe care aveau s-o 
primească Sandro şi Lorenzo în săptămâna ce urma. Ei 
aveau să dobândească o mare înţelegere a ceea ce Piero 
realizase prin poveştile sale de neegalat, redate prin 
intermediul frescelor. Arezzo era locul de testare pentru 
aceste tipuri de învățături „ascunse la vedere” pentru 
Ordin. Depindea acum numai de florentini să extindă 
această abordare, să înfăţişeze acelaşi tip de capodopere 
puternice şi simbolice unui public cât mai larg şi mai 
complex. Ordinul făcea paşi uriaşi pentru a cuceri Florenţa 
prin intermediul familiei de Medici şi al armatei lor de 
artişti angelici. Dacă şi-ar fi îndeplinit ţelurile în Florenţa, 
s-ar fi extins apoi în toată Italia - şi-n cele din urmă ar fi 
avut în vedere chiar Roma. 

Frăția puternică creată de Lorenzo şi de Sandro avea să 
înceapă revoluţia spre o vârstă de aur a artei şi a 
educaţiei. Misiunea era restaurarea adevăratelor 
învățături ale primilor creştini prin lucrări de artă epice. 

Lui Ficino îi plăcea să le amintească studenţilor săi, 
atunci când deveneau infatuaţi în legătură cu importanţa 
misiunii lor, că nu ei o începuseră. Ei erau moştenitorii 
binecuvântaţi ai unei mari averi, dobândite prin sângele şi 
sacrificiul oamenilor remarcabili care existaseră înaintea 
lor. El îl cită pe marele savant şi conducător al Ordinului 
din secolul al XII-lea, Bernard de Chartres: 

— „Amintiţi-vă, suntem doar nişte pitici pe umerii unor 
uriaşi.” 


Florenţa 
prezent 


„Amintiţi-vă, suntem doar nişte pitici pe umerii unor 
uriași.” 


— 183 — 


Peter Healy îl cita adesea pe Bernard de Chartres, 
dornic să-şi amintească măreţia celor care existaseră 
înainte şi dăruiseră totul, pentru ca noi să nu trăim în 
întuneric. Dar citatul părea deosebit de potrivit, întrucât el 
stătea în faţa statuilor care-i înfăţişau pe Cosimo Pater 
Patriae şi pe Lorenzo Magnificul, în apropierea Galeriei 
Uffizi. 

Peter şi Maureen se plimbaseră de-a lungul râului 
înainte de a se întoarce spre Uffizi, unul dintre cele mai 
mari muzee de artă din lume. Intrarea spre acest tezaur al 
artei renascentiste era flancată de statui ale artiştilor care 
modelaseră Florenţa: pictori, scriitori, arhitecţi. Trecură 
de Donatello şi de Leonardo, iar în sus, spre capătul 
îndepărtat al intrării în piaţă, se afla statuia lui Cosimo, 
reprezentat într-o atitudine  înţeleaptă şi totodată 
surprinzător de călduroasă, alături de nepotul său. Statuia 
lui Lorenzo era la fel de meşteşugită şi de însufleţită - 
Magnifico era înfăţişat cu mâna pe un bust al Minervei, 
zeiţa înţelepciunii. 

Maureen rămase în faţa imaginii din piatră a lui Lorenzo 
de pe piedestal şi-l studie pentru un moment, în tăcere. 
Corpul i se înfioră atunci când îi privi chipul: sculptura 
surprindea prin trăsătura ciudată pentru care era Lorenzo 
faimos, nasul lung şi turtit. Şi totuşi, în ciuda faptului că se 
spunea despre el adesea că e banal sau chiar urât, 
Maureen era şocată de frumuseţea lui. Avea pe chip o 
nobleţe extraordinară, exprimată chiar şi în acea bucată de 
piatră, ce fusese modelată la sute de ani de la moartea sa. 

Era, fără îndoială, magnific. 

Ea tremură, deşi soarele anunţa o zi de mai pârjolitoare 
în Toscana. 

Peter văzu că tremură. 

— Ce este? 

Maureen înghiţi în sec, simțind dintr-odată că se sufocă. 

— Arată... arată ca el. Ceea ce vreau să spun e că am 
văzut portrete cu el şi n-am avut nicio reacţie, alta decât să 
mă gândesc la faptul că arată ciudat. Dar acesta... acesta 
este Lorenzo. Este ca şi cum ar fi încastrat în piatra aceea. 


— 184 — 


Este imaginea lui. Perfectă. 

Maureen rămăsese cu privirea încremenită la Lorenzo, 
încercând să-şi înţeleagă propriile simţăminte. 

— Nu pot să explic, de fapt, dar când mă uit la acest 
bărbat, mă simt complet devotată lui. Ca şi cum l-aş urma 
într-o bătălie împotriva diavolului însuşi. Aş face orice 
pentru el. Iar acesta nu este singurul înţeles al cuvântului 
„devotat” pe care-l percep. El a fost cel devotat. Cauzei lui, 
misiunii sale. Şi acest lucru a inspirat devotamentul altora. 
Lorenzo nu ar fi cerut nimănui să facă ceva ce lui nu i-ar fi 
stat în putere să facă. Mă uit la această statuie şi pur şi 
simplu ştiu asta. El este unul dintre uriaşii pe umerii 
cărora ne aflăm, adăugă Maureen, reflectând în acel 
moment la semnificaţia Prinţilor Poeți, a devotamentului şi 
a datoriei. 


Maureen şi Peter intrară în Uffizi, urcând masivele 
trepte care-i puneau la încercare chiar şi pe cei mai voinici 
turişti. Gâfâind, ajunseră la controlorii de bilete. 

Maureen observă în dreapta un alt bust de-al lui Lorenzo 
de Medici, exact la intrarea în galeria de artă. Acesta 
reprezenta, de asemenea, o portretizare puternică a 
marelui om. Era ciudat că, atunci când se afla în faţa 
tuturor acelor imagini ale lui Lorenzo, se simţea de parcă 
se uita la un om pe care-l cunoştea foarte bine. Deşi mai 
fusese conectată şi înainte cu subiecţii despre care 
scrisese, acest lucru se întâmpla de obicei în starea de 
visare sau atunci când era foarte cufundată în scrisul ei. 
Dar niciodată nu i se întâmplase să trăiască o stare atât de 
viscerală, pe deplin conştientă. 

Imaginile cu Lorenzo de Medici o făcură pe Maureen să 
se simtă de parcă ar fi fost îndoliată după dragostea ei 
pierdută. 

Îşi dădu seama că Destino, care-i aştepta puţin mai 
încolo împreună cu Tammy şi cu Roland, o privea intens. li 
făcu semn să li se alăture, zâmbi pe jumătate şi îi spuse: 


— 185 — 


— Odată ce vei intra, vei înţelege mult mai multe decât 
înainte. Acesta este un muzeu de artă şi, de asemenea, o 
bibliotecă ce conţine cele mai importante cărţi. Zidurile 
Muzeului Uffizi adăpostesc unele dintre cele mai mari 
secrete din istoria umanităţii. 


Borgo Sansepolcro, Toscana 
22 iulie 1463 


LEGENDA OFICIAL CONFIRMATĂ a înfiinţării oraşului 
Sansepolcro relatează că acesta a fost întemeiat de doi 
sfinţi, Sfântul Egidio şi Sfântul Arcano. Cel din urmă s-a 
întors în Toscana în 934, venind din Ţinutul Sfânt. Cei doi 
au adus cu ei moaşte valoroase de la Sfântul Mormânt şi 
au construit aici primul paraclis pentru a le proteja. Era un 
loc ciudat şi îndepărtat în care să aduci asemenea moaşte, 
destinate a fi venerate de către creştinii evlavioşi din toată 
Italia. 

Sau nu era aşa? Legenda secretă a oraşului Sansepolcro 
spunea exact opusul - acest orăşel ascuns între dealurile 
de sud ale Toscanei fusese ales tocmai pentru că era 
îndepărtat şi greu de găsit. Era mai simplu de apărat şi de 
protejat, un loc pe care numai aceia care ştiau de existenţa 
sa - şi de ceea ce se găsea acolo - ar fi putut să-l viziteze. 
Sfintele moaşte aduse de la lerusalim nu fuseseră 
niciodată expuse publicului. 

Era un loc potrivit pentru a afla secrete, iar Lorenzo şi 
Sandro vibrau amândoi de energia făgăduinţei care-i 
aştepta. Ei se aflau în casa lui Piero della Francesca, iar 
acesta examina steagul procesional ce urma să fie purtat 
în acea seară în fruntea paradei. 

— Nu-i aşa că-i minunată? 

Piero scutură din cap când se află în faţa imaginii în 
mărime naturală a Mariei Magdalena, maiestuoasă, 
frumoasă şi şezând pe tron. În poala ei se afla un crucifix 
splendid, dar nu acesta era punctul de atracţie al 
steagului. 

— Cred că este una dintre cele mai importante opere de 


— 186 — 


artă create vreodată. Nimeni nu a surprins-o pe Doamna 
Noastră atât de bine. Marele Luca Spinello Aretino a creat- 
o pentru Frăția Mariei Magdalena, care - după cum ştii - 
reprezintă Ordinul în această parte a Toscanei. Uneori 
stau pur şi simplu înaintea ei pentru a mă inspira. Uită-te 
la faţa sa, are expresia serenităţii - şi totuşi a puterii. Nu 
este nimic penitent la această Magdalena! Nu, acesta este 
portretul unei regine. Regina noastră. 

— Toţi cei din frăţia voastră poartă astfel de glugi? 

Acum Lorenzo era curios, întrucât bărbaţii care se 
închinau la picioarele Mariei Magdalena păreau a fi 
penitenţi. Şi totuşi, Ordinul era foarte clar în privinţa 
faptului că Magdalena nu trebuia văzută în felul acesta. [i 
diminua adevăratul statut şi era o invenţie a Bisericii 
Catolice. 

— Este un simbol, fraţii mei. Şi este important de reţinut 
pentru tine când pictezi, Sandro, explică Piero răbdător. 

Felul său de a fi calm şi echilibrat făcea din el un 
profesor adevărat. 

— Spinello şi toţi marii maeştri artişti au folosit straturi 
peste straturi de simbolism pentru a păstra mesajul nostru 
clar. Vezi ulcioarele de pe mânecile lor? Un memento în 
legătură cu cine este de fapt Magdalena. Ea este femeia 
care-l miruieşte pe lisus, pentru că ea îi conferă 
demnitatea de rege şi pentru că ea este soţia Lui. 
Magdalena este înălţată la cer. Dar aceştia poartă glugi 
pentru a ne reaminti că adevărul despre ea este încă 
învăluit în mister şi că este o erezie ca noi să ne 
autoidentificăm în public ca fiind adepţii ei. 

— Acum, vedeţi acolo unde veşmintele sunt descheiate 
pe spate, de parcă urmau să se autoflageleze într-un act de 
automutilare? Aceasta este o referinţă la ceea ce Spinello a 
creat pe spatele steagului. 

li conduse pe băieţi de jur împrejur, pentru a vedea 
cealaltă parte a steagului. Era o secvenţă a flagelării, cu 
Hristos legat de un pilon şi bătut de doi soldaţi romani. 

— Flagelarea este, de asemenea, o alegorie pe care 
Spinello o foloseşte, realizând un efect grandios, iar eu 


— 187 — 


sper să o pot imita. Mesajul a fost creat de el în timp ce 
lucra cu Maestrul. Ei au stabilit că flagelarea este o 
reprezentare simbolică a ceea ce i se întâmplă lui lisus de 
fiecare dată când negăm adevărul vieţii Sale şi învăţăturile 
Sale. Este torturat perpetuu. Adevărata flagelare a lui 
Hristos a fost de fapt dezmoştenirea familiei Sale şi a tot 
ceea ce avea de oferit lumii. 

— Acelaşi lucru este oglindit în fruntea stindardului prin 
veşmintele „penitente”, care lasă loc liber biciului să 
înfăptuiască un act al automutilării. Mesajul aici este că ne 
rănim pe noi înşine, neacceptând rolul învățăturilor acestei 
frumoase regine. Frumos, nu-i aşa? 

Sandro Botticelli stătea în faţa Magdalenei, care era 
îmbrăcată într-o rochie roşie, venerându-i frumuseţea şi 
simțindu-se copleşit de încărcătura de simboluri pe care 
artiştii dinaintea lui se străduiseră atât de mult să o 
cuprindă în opera lor. Dar Piero nu terminase. 

— Sandro, văd că eşti înmărmurit în faţa ei, la fel cum 
sunt şi eu din perspectiva unui pictor. Te holbezi la ea plin 
de venerație şi te întrebi de ce-ţi stârneşte o asemenea 
emoție, în afară de faptul că este atât de frumoasă. Ştii de 
ce? 

Nu degeaba fusese Sandro studentul lui Fra Filippo 
Lippi şi al lui Andrea della Verrocchio. Încuviinţă cu un 
zâmbet când acesta dădu răspunsul corect: 

— Pentru că a fost creată folosind tehnica „fuziunii”. 

— Foarte bine, frate! Aşa este. Iar abordarea „fuziunii” 
de către Spinello a fost una cu adevărat specială. Dacă vrei 
ca madonele şi zeitățile tale să coboare din lucrare şi să-şi 
spună povestea aşa cum o face aceasta, va trebui să înveţi 
această tehnică. 

Râseră cu toţii, cunoscând răspunsul. Lorenzo se 
pregătea să plece şi să le permită celor doi artişti să-şi 
continue insolita lecţie. Urma să-i întâlnească pe bunicul 
său şi pe Maestru, pentru ultimele pregătiri dinaintea 
festivităților de seară. 


— 188 — 


Un zumzăit sobru de cântece se-nvolbură în întuneric, în 
timp ce procesiunea solemnă îşi croi drum pe străzile 
înguste şi pietruite ale oraşului Borgo Sansepolcro. 
Bărbaţii care mărşăluiau în procesiune purtau torţe. Erau 
acoperiţi din cap până-n picioare cu rasele lor cu glugi 
separate, care le acopereau capul în întregime. Rasele 
erau imaculate, datorită materialului lor alb ca zăpada. Pe 
mâneca fiecărei rase se afla o emblemă brodată cu fir 
stacojiu -  ulciorul din alabastru care simboliza 
devotamentul lor faţă de Maria Magdalena şi faţă de 
Ordin. _ 

Procesiunea înainta pe străzi. În centrul paradei, doi 
oameni cu glugi purtau maiestuosul stindard Spinello, 
pictat cu imaginea în mărime naturală a Magdalenei 
şezând pe tron. Într-adevăr, ea era înfăţişată cu o 
grandoare fără egal, ca o ipostază feminină a lui 
Dumnezeu însuşi, fiind aclamată când trecea în paradă de- 
a lungul străzilor. 

— Madona Magdalena! Madona Magdalena! A 

Lorenzo privea procesiunea împreună cu bunicul său. În 
ciuda nerăbdării sale tinereşti, pentru el era o ocazie 
solemnă. Cosimo era pe moarte, iar Lorenzo ştia că acesta 
va fi ultimul eveniment major la care va mai avea ocazia să 
participe alături de bătrân. Din acest motiv alesese să nu 
meargă cu Sandro - nu voia să-l lase singur pe Cosimo în 
timpul  procesiunii sacre. Era ceva ce dorea să 
împărtăşească cu bunicul său mult iubit, o amintire pe 
care voia s-o păstreze pentru totdeauna. 

Lorenzo era mişcat de diversitatea emoţiilor pe care le 
simţea în acele momente: mâhnire pentru pierderea pe 
care avea să o sufere, ce avea să spulbere lumea ştiută de 
el; un devotament profund religios pentru femeia pe care o 
numeau regina lor. Toate aceste lucruri se îmbinară în 
promisiunea pe care Lorenzo i-o făcu lui Cosimo în noaptea 
aceea. Lacrimile-i şiroiau pe faţă în timp ce privea 


— 189 — 


procesiunea apropiindu-se de ei. În ochii lui era o lumină 
când rosti promisiunea cu voce tare: 

— Nu te voi dezamăgi, bunicule. Nimic nu mă va opri. 
Nu-i voi dezamăgi pe Domnul nostru şi pe Doamna noastră 
şi nu voi fi nedemn de moştenirea numelui de Medici. 

Cosimo îşi puse un braţ în jurul lui şi-l trase aproape 
pentru o clipă, realizând, de asemenea, că acela era un 
ultim moment petrecut împreună. 

— Ştiu asta, Lorenzo! Ştiu mai bine decât am ştiut 
vreodată ceva. Nu vei eşua, pentru că destinul tău este să 
reuşeşti. Tu vei fi salvatorul nostru al tuturor. Vei fi cel mai 
mare Prinţ Poet care a trăit vreodată. Deja eşti. 

Stindardul ajunse acum în faţa lor, iar Lorenzo văzu că 
Sandro mărşăluia exact în spatele lui. Privirile li se 
întâlniră şi Sandro începu să gesticuleze de zor pentru ca 
Lorenzo să i se alăture şi să meargă împreună în restul 
procesiunii. Lorenzo se uită la bunicul său, care îi zâmbea. 

— Du-te! spuse el şi îl împinse în joacă pe Lorenzo spre 
locul unde se afla Sandro. Du-te să-ţi arăţi devotamentul 
faţă de Regina noastră a Compasiunii, mărşăluind în 
parada ei! 

Lorenzo îi zâmbi şi el şi îşi croi drum prin mulţime ca să 
ajungă alături de Sandro. În momentul în care începu 
procesiunea, unul dintre purtătorii de torţe se apropie, 
iluminând spatele stindardului. Uitându-se în sus la 
capodopera lui Spinello ce înfăţişa flagelarea lui Hristos, 
Lorenzo observă ceva ce nu văzuse mai devreme. Lumina 
surprinse chiar din faţă imaginea unuia dintre centurionii 
romani. Luca Spinello pictase o cicatrice zimţată pe partea 
stângă a feţei sale. 

€ 


Colombina. 

Ea a fost prima mea muză. Prima femeie 
adevărată care m-a inspirat s-o pictez de 
nenumărate ori. Ea era frumuseţea în principiul său 
activ - cu care ţi-e drag să lucrezi şi pe care n-o 


— 190 — 


subestimezi niciodată. De pe vremea când avea 
şaisprezece ani până în momentul de faţă, n-am mai 
cunoscut o femeie cu o asemenea tărie de caracter. 
Și totuşi... ea este Frumuseţea ce reprezintă 
Curajul. Este o putere neagresivă, mai degrabă una 
care izvorăşte din bunătatea ei. Când istoria zilelor 
de aur va fi scrisă, mă tem că numele Colombinei nu 
va fi amintit în anale. Ea va fi ca atâtea alte femei 
dinaintea ei care s-au pierdut în ciclul istoriei, unde, 
într-un fel sau altul, femeile au fost abandonate. 
Astfel, ea poartă sandalele binecuvântate ale sfintei 
mirese, Doamna noastră Magdalena. 

Jumătate din natura şi din moştenirea noastră 
spirituală ca ființe umane a fost eradicată prin 
omisiunile istoriei. 

Dar nu voi îngădui ca şi Colombina să fie pierdută. 
Am pictat-o, folosind tehnicile de „fuziune“, pentru a 
reține puterea ei unică şi devotamentul faţă de 
cauza noastră - şi fată de prinţul nostru -, astfel 
încât lumea s-o cunoască cu adevărat într-o zi. 

A fost o zi măreață, plină de o delicioasă 
sincronizare, când mi s-a dat sarcina să pictez 
personificarea Curajului. 

Judecătorii care alcătuiesc marele Tribunal al 
Negustorilor au comandat picturi ale celor şapte 
virtuți care să decoreze pereții sălii lor, sperând că o 
asemenea artă îi va inspira să ia decizii înțelepte 
atunci când gestionează certurile mai mult sau mai 
puțin importante din branşa lor. Comanda pentru 
toate cele şapte tablouri i-a revenit iniţial lui Piero 
del Pollaiuolo. Deşi este un pictor competent, 
numele său indică faptul că descinde din crescători 
de găini. Sunt anumite momente în care mă uit la 
opera sa şi mă gândesc că mai bine ar fi să fim 
serviţi cu mai mulţi pui la masă decât să avem 
tablouri de-ale lui Pollaiuolo. 

Unii ar spune că sunt prea aspru. Și totuşi, 
întâmplarea a făcut ca Piero Găinarul să nu poată 


— 191 — 


realiza toate cele şapte tablouri. Eu am fost chemat 
- cu siguranţă datorită mijlocirii lui Dumnezeu şi a 
familiei de Medici - să reprezint cea de-a şaptea 
virtute, cea în legătură cu care nu era suficient 
inspirat: Curajul. 

Și aşa a ajuns Colombina să-mi fie model oficial şi 
formal, aşezată în acea postură care mă inspiră atât 
de mult, cu capul aplecat pe gâtul ei lung, cu faţa sa 
adorabilă, mai înţeleaptă decât ar trebui la vârsta ei, 
în contemplarea grandioaselor îndatoriri care o 
aşteptau. Având-o pe Colombina în faţa ochilor mei, 
am considerat că cel mai important era să-i surprind 
culoarea extraordinară a ochilor, pe care eram 
hotărât să o reproduc. Lumina se reflecta în auriul 
rochiei sale de catifea, iar ochii ei aveau culoarea 
chihlimbarului în soare. Și totuşi, după cum facem 
mereu, am râs atât de des şi atât de puternic, că nu 
puteam tine întotdeauna pensula dreaptă pentru a o 
picta. 

In onoarea Ordinului nostru şi ca o referinţă la 
marele Piero della Francesca, am executat drapajul 
rochiei într-o manieră similară tabloului său, 
Magdalena din Arezzo. Era suficient de subtil încât 
să înțeleagă plecăciunea numai aceia dintre noi care 
au ochi să vadă, dar eu mă amuz mult din pricina 
unor astfel de lucruri - după cum o face şi Lorenzo. 

Lorenzo a fost atât de încântat de portretul 
Colombinei, încât a amenințat că va comite acte 
constante de ofensă în calitate de negustor, doar ca 
să fie adus în fața tribunalului şi să aibă astfel 
ocazia de a vedea tablourile! I-am spus că ar fi mult 
mai simplu dacă mi-ar comanda să realizez o lucrare 
mai mare pentru el. 

Ceea ce a început ca o glumă între mine şi fratele 
meu de suflet a evoluat într-o discuţie serioasă în 
legătură cu ce va reprezenta tabloul fundamental: 
perfecta îngemănare dintre artă şi înţelepciune, 
frumuseţe şi energie. Atunci am cântărit 


— 192 — 


posibilitățile, entuziasmați de ideile care ne 
inspirau. A fost o discuție care a condus la cel mai 
măreț tablou pe care am pus pensula şi-n care am 
pus suflet, perfecta reprezentare a lui le temps 
revient... 

Dar asta este o altă poveste, pentru o altă zi, care 
merită să fie povestită separat. 


Rămân al dumneavoastră credincios, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Florenţa 
prezent 
Galeria Uffizi 


CU TOŢII se plimbară prin galeriile Uffizi. Destino se 
afla în frunte, cu mersul său amuzant, din altă epocă, 
Maureen alături de el, ascultând cu atenţie, iar Peter, 
Tammy şi Roland se aflau în apropierea lor. Muzeul era 
copleşitor în privinţa numărului mare de extraordinare 
capodopere italiene strânse într-un singur loc. Era 
amenajat în funcţie de epoci, începând cu galeria Evului 
Mediu, unde o Madonă enormă de Cimabue îi saluta pe 
vizitatori încă din prima cameră. De acolo începea un 
labirint de camere şi de coridoare, fiecare ducând spre o 
altă epocă în artă. 

— Îmi pare foarte rău să vă grăbesc pe aici, întrucât 
fiecare operă din acest muzeu merită o consideraţie 
atentă, spuse Destino. Dar noi avem o destinaţie spre care 
trebuie să mergem dintr-un anumit motiv, să vedem câteva 
tablouri deosebite. 

li conduse prin ultima cameră, care reprezenta Evul 
Mediu, până când ajunseră într-o încăpere dominată de 
şapte tablouri similare, fiecare dintre acestea fiind 
portrete mai mari decât mărimea naturală ale unor femei 


— 193 — 


maiestuoase şezând pe un tron. 

— Virtuţile. 

Maureen le  recunoscu imediat după iconografia 
fiecăreia. Justiţia îşi purta sabia; Credinţa ţinea un potir. 
Dar era clar că şase dintre tablouri erau identice în 
privinţa stilului şi-a execuţiei. A şaptea virtute era cea 
distinctă, complet diferită în esenţa ei de cele şase surori 
ale sale. 

Tammy fluieră, uitându-se de jur împrejurul camerei, 
apoi fredonă un cântecel din copilărie. 

— Uh, „Unul dintre aceste lucruri se deosebeşte de 
celelalte”. 

Din cele şapte tablouri din cameră, şase fuseseră pictate 
de acelaşi artist. Şi, deşi erau deosebite în felul lor, erau 
eclipsate în totalitate de cel de-al şaptelea. 

Tabloul Curajului strălucea ca diamantul Speranţei 
printre agatele în stare brută. Acest artist folosise mai 
multă culoare vibrantă şi un detaliu cu mult mai elaborat, 
iar în execuţia sa se observa o graţie care-ţi tăia pur şi 
simplu respiraţia. Dar ceea ce înnobila tabloul era modelul. 
Tânăra femeie înfăţişată era o combinaţie extraordinară de 
frumuseţe eterică şi de crâncenă putere. Era uluitoare. 

— Prima comandă a lui Botticelli, explică Destino 
arătând spre tabloul Curajului. Era hotărât să facă dovada 
capacităţii sale, de o calitate mult superioară celorlalţi 
artişti care pictau în Florenţa. S-a dedicat la acea vreme 
trup şi suflet acestui tablou. Bietul Pollaiuolo. Când a văzut 
cum lumina Colombinei ca reprezentare a Curajului eclipsa 
toate celelalte şase tablouri, a intrat într-o depresie adâncă 
şi n-a mai pictat luni în şir. 

— Aceasta este Colombina? 

Maureen rămase în faţa tabloului cu respiraţia tăiată. 
Destino o pregătise cu poveşti despre Colombina şi 
Lorenzo când erau copii, începute seara după cină şi 
terminate a doua zi la primele ore ale dimineţii. Maureen 
era copleşită de povestea Colombinei, a lui Lorenzo şi a lui 
Sandro, ca unul dintre fraţii lor. Renaşterea prindea viaţă 
într-un mod pe care nu şi-l imaginase vreodată... atât de 


— 194 — 


uman, atât de real. Era uşor să te gândeşti la aceste 
personaje uimitoare din istorie ca fiind imaginare, uitând 
în acelaşi timp că fuseseră oameni în carne şi oase, cu 
bucuriile, iubirile şi eşecurile lor. Destino schimba istoria 
pentru ea într-un mod încântător şi neaşteptat. 

— Aceasta este cu siguranţă Colombina, spuse Destino, 
cu ochii ieşindu-i din orbite în timp ce privea tabloul. Şi 
Sandro a făcut ceea ce şi-a propus. A surprins-o. Şi pentru 
că a pictat-o de multe ori, cea mai faimoasă versiune a sa 
te aşteaptă în următorul salon - acesta este portretul care 
mă face să-i duc dorul cel mai tare. 

Maureen rămase încremenită în faţa Colombinei. Femeia 
„vorbea” deja cu ea. O putea simţi alunecând în acea stare 
în care fuziona cu subiecţii săi. Incepuse să experimenteze 
ceea ce Colombina simţise în acea perioadă a vieţii ei în 
care Sandro îi surprinsese imaginea pe pânză. Era un timp 
plăcut, dar, totodată, plin de suferinţă. Ea simţea iubire, 
dar şi o durere puternică în inimă. Durerea recentă a lui 
Maureen se amestecă însă cu eforturile Colombinei, care 
ajungeau la ea dincolo de timp şi de spaţiu prin magia 
artei lui Botticelli. Maureen ştia că de-abia începea să 
înţeleagă complexitatea acestei „mici porumbiţe”, muza 
neelogiată a marilor oameni ai Renaşterii. 

Maureen realiză apoi că destinul ei era cumva împletit 
cu cel al frumoasei şi totuşi enigmaticei femei care o 
privea de pe pânză. 


Careggi 
vara, 1464 


— Timpul se întoarce. 

Fra Francesco începu lecţia cu această afirmaţie, 
predându-le astăzi lui Lorenzo, lui Sandro şi Colombinei. 
Era deosebit de fericit să-i înveţe când cei trei erau 
împreună. Când aceste trei spirite se aflau în acelaşi 
spaţiu, se forma o armonie deplină, apărea un simţ al 
familiei şi al comunităţii. Dragostea lor unul pentru celălalt 
era de admirat. Şi totuşi, îşi lansau provocări reciproce 


— 195 — 


într-un mod în care numai cei care au încredere totală unul 
în celălalt pot să o facă. 

Ficino era principalul lor profesor, instruindu-i în 
gramatica limbii greceşti şi chestionându-i neobosit în 
legătură cu alegoriile şi cu lecţiile lui Platon, dar cu toţii 
erau foarte mulţumiţi când Maestrul Ordinului Sfântului 
Mormânt venea să le ţină o lecţie. În zilele acelea, 
Colombina se asigura că poate să iasă din casă pentru a-l 
întâlni pe Lorenzo şi pentru a se alătura lecţiilor. 

Ca profesor al lor, Fra Francesco trebuia să fie deosebit 
de creativ şi de cutezător când cei trei elevi erau prezenţi. 
Pentru el era o adevărată provocare şi de aceea alesese 
esenţa filosofiei Ordinului pentru lecţia lor din acea zi. 

— Acum, copiii mei, să începem. Traduceţi-mi „timpul se 
întoarce” în limba trubadurilor. 

— Le temps revient, repetă Lorenzo în franceză. 

Deşi franceza sa nu era fluentă, învățase foarte mult 
citind poezia trubadurilor şi studiind idealurile iubirii 
curteneşti. 

Maestrul încuviinţă din cap, apoi începu să prezinte 
tema. 

— Timpul se întoarce este învăţătura noastră cea mai 
prețioasă, pentru că are multe niveluri şi fiecare dintre 
acestea se aplică unui tip diferit de iubire. Pentru noi toţi, 
este de înţeles că iubirea pământească se întoarce în cele 
din urmă la iubirea divină, apoi iubirea divină reia ciclul 
pentru a ne oferi darul iubirii pământeşti. Acesta este 
drumul sufletului. 

In timp ce Colombina şi Lorenzo luau notițe, Sandro 
făcea schiţe. În felul acesta învăţa, îşi amintea şi-n cele din 
urmă avea să exprime aceste învățături prin pictură. În 
timp ce Maestrul vorbea, Sandro desena un peisaj cu 
personaje care se mişcau circular - din Rai spre pământ şi 
din nou înapoi. 

— Acum, pot să vă învăţ ceva ce încă nu ştiţi? „Timpul se 
întoarce” se referă la seriile de reîncarnări, de la începutul 
până la sfârşitul timpului, în care sufletele se reîncarnează 
în căutarea altora, pentru a se reuni cu „familia spiritului 


— 196 — 


lor” şi îndeosebi cu partenerul lor, care - aşa cum se spune 
în Cartea iubirii - este „sufletul lor geamăn”. 

Colombina întrebă: 

— Maestre, noi suntem o „familie de spirit”? 

— Tu crezi că suntem, draga mea? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Îmi iubesc familia de sânge, bineînţeles, dar este un 
lucru diferit. Când sunt cu Lorenzo, Sandro, cu Maestrul 
Ficino şi cu tine, simt ceva extrem de profund şi de frumos. 
Vă iubesc atât de mult, încât ştiu în inima mea că suntem o 
familie adevărată. 

— „Singurul lucru mai dulce decât uniunea este 
reuniunea”, cită Lorenzo din Cartea iubirii. 

— Da, fiul meu. Şi este clar pentru oricine are inimă că 
acesta este adevărul pentru voi doi. Şi, după cum scria 
odată unul dintre marii poeţi trubaduri, această iubire este 
creată Des le debut du temps, jusqu’à la fin du temps. 
Spuneţi asta împreună cu mine. 

Le vorbi din nou în limba franceză, iar ei repetară până 
când reuşiră să pronunţe corect. Şi, începând din acea zi, 
cuvintele unui trubadur necunoscut care cântase odinioară 
cântece ale iubirii desăvârşite pentru propria sa domniţă 
deveniră adevărul legăturii dintre Lorenzo şi Colombina: 

De la începutul timpului până la sfârşitul timpului. 


ta 

Mai târziu, Sandro le arătă Colombinei şi lui Lorenzo 
ceea ce schițase în timpul lecţiei. Prima era Colombina: îi 
surprinsese capul aplecat pe gâtul ei frumos şi lung în timp 
ce era atentă la lecţie. Îi schiţase cu grijă adorabilele 
degete lungi, aşezate în jurul condeiului. 

— Este o postură în care te-am mai văzut înainte şi una 
pe care am încercat s-o pictez din memorie, spuse Sandro. 

Ca un artist dibaci, cu un ochi format pentru frumuseţea 
în stare pură, el o adora pe Colombina, care îi devenise 
muză. Într-adevăr, ea era muză pentru toţi; îi inspira 
fiecăruia un aspect diferit al iubirii conform învățăturilor 


— 197 — 


Ordinului. Pentru Lorenzo, ea era atât eros, cât şi agape, 
inspirând iubirea inimii, a sufletului şi a trupului. Pentru 
Sandro, ea era muza frumuseţii în principiul ei activ, o 
forţă, ca Venus însăşi, care transforma totul în jurul ei. Dar 
era, totodată, sora lui spirituală, esenţa iubirii cunoscute 
ca philia. Pentru Maestrul Ordinului Sfântului Mormânt, ea 
devenea o muză specială după modelul femeilor de viţă 
nobilă care existaseră înainte - profetesele şi femeile scribi 
care nu numai că aveau să păstreze adevăratele învățături, 
dar aveau să şi contribuie la acestea într-o lume nouă. Iar 
ea era ca fiica lui, inspirându-i iubirea cunoscută ca 
storge“. 

Împreună, profesorul şi elevii, împărtăşeau iubirea care 
transformă lumea prin acţiune şi compasiune, aşa-numita 
eunoia. 

— Tu eşti muza desăvârşită, Colombina! Tu eşti totul 
pentru noi. Tu eşti Magdalena noastră. 

Sandro o sărută pe obraz. Rareori arăta cuiva această 
latură blajină a sa, dar sufletul său de artist fusese foarte 
mişcat văzând-o în timpul lecţiei din ziua aceea. 

Lorenzo era înduioşat privindu-i pe amândoi. Luă 
desenul de la Sandro şi-l admiră îndeaproape. 

— Pot să-l păstrez? Este minunat. A 

— Mă tem că nu, frate, zise Sandro înşfăcând desenul. Îl 
voi folosi ca inspiraţie pentru faţa viitoarelor madone şi 
zeițe ale curajului. Dar te asigur, o voi picta pe Colombina 
noastră de multe ori - atât în această postură, cât şi în 
altele. 


Careggi 
1464 


— LORENZO, avem un duşman. 

Colombina venise să-l întâlnească pe Lorenzo în locul 
obişnuit, de unde mergeau împreună spre vila lui Ficino 
pentru lecţii. El observă de îndată că fata nu era în apele ei 
în ziua aceea. Lorenzo descălecă şi o îmbrăţişă, iar ea îşi 


4 Ataşament, afecţiune (în limba greacă) (n.tr.). 
— 198 — 


îngropă faţa în umărul său şi începu să plângă. 

— Iubirea mea, ce este? Ce s-a întâmplat? 

Ea sughiţa deja din cauza plânsului. În alte împrejurări, 
Lorenzo ar fi găsit chiar adorabil acest lucru, dar în acel 
moment era complet preocupat să-l identifice şi să-l 
înlăture pe duşman. 

— Cineva - nu pot să-mi dau seama cine este - s-a dus la 
tatăl meu şi i-a spus despre noi. 

— Ce i-a spus? 

Sughiţatul reîncepu, mai intens de data aceasta. 

— Oh, Lorenzo, este oribil. Tata m-a întrebat astăzi dacă 
m-am dăruit ţie complet. Poţi să-ţi imaginezi cum e să auzi 
o asemenea întrebare de la propriul tată? I s-a spus că mă 
vei face târfa ta doar pentru a dovedi puterea familiei de 
Medici, doar ca să arăţi că poţi să faci orice şi că poţi să ai 
orice doreşti. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— l-am spus adevărul: nu! Nu m-am dăruit ţie complet, 
deşi e tot ce-mi doresc mai mult pe lume. Dar, Lorenzo, îmi 
va interzice să te mai văd. Mă trimite la oraş, ca să nu fiu 
ispitită de tine sau de locurile acestea. Ce vom face? Nu 
pot suporta ideea de a nu fi cu tine, cu Sandro şi 
Maestrul... 

El o îmbrăţişă strâns şi-i îngădui să plângă, mângâindu-i 
părul în timp ce o alina. 

— Este în regulă, Colombina! Nu vei fi niciodată fără 
mine. Mă voi gândi eu la ceva. 

În acel moment, chiar nu ştia ce ar fi putut fi acel ceva. 
Dar nu se născuse degeaba în familia de Medici. 


i” 
M, 
T 


< 
WW 


— Lorenzo, nici nu încape discuţie. 

Piero de Medici îi răspunse ferm fiului său. Madona 
Lucrezia privea abătută în timp ce confruntarea continua. 

— Nu putem să ni-i facem duşmani pe Donati. Ei sunt 
puternici şi respectabili, nu numai în Florenta, ci în toată 
Italia. 


— 199 — 


— Atunci îngăduie-mi să mă căsătoresc cu ea. 

— Este imposibil, fiul meu. 

Piero era exasperat. Şi el era un de Medici şi nu-i plăcea 
să piardă, dar în cazul acesta era sigur că va pierde. 

— Donati nici nu va dori să audă. Nu crezi că am pus şi 
eu problema? Aproape că m-a scuipat. Pentru ei, noi facem 
parte din clasa negustorilor şi întotdeauna va fi astfel. Ei 
nu vor îngădui ca fiica lor să se căsătorească cu un bărbat 
care nu poartă un nume nobil. Sunt oameni limitați şi 
conservatori. 

— Ea este una dintre Cele Aşteptate, insistă Lorenzo. Şi 
tu ştii ce spune Libro Rosso. „Când Cea Aşteptată şi 
Prinţul Poet se reunesc, ei vor schimba cursul lumii prin 
alăturarea lor. La fel ca Solomon şi Sheba, ei vor descoperi 
secretele lui Dumnezeu şi ale omului şi vor lucra neobosit 
în misiunea lor de a aduce Raiul pe pământ.” 

— Familia ei nu crede asta. Nici măcar nu înţeleg despre 
ce este vorba, iar dacă încercăm să le explicăm, vor veni la 
porţile din Careggi cu torţe, cerând capetele noastre ca 
eretici. Gândeşte-te, Lorenzo, gândeşte-te! Avem prea 
multe de pierdut şi nu doar noi. Trebuie să protejăm 
Ordinul şi misiunea noastră. Nu putem risca în privinţa 
asta, chiar dacă asta ar însemna sacrificarea fericirii tale. 

— Atunci, ce rost mai au învăţăturile Ordinului? 

— Lorenzo! 

Madona Lucrezia nu putu să-şi ascundă şocul. Niciodată 
nu-l văzuse nerespectuos faţă de tradiţiile lor spirituale. 

— Vreau un răspuns, mamă. Dacă într-adevăr Cartea 
iubirii ne învaţă că eu şi Colombina am fost făcuţi unul 
pentru altul, de Dumnezeu însuşi, încă de la început, şi că 
ceea ce Dumnezeu a unit niciun om să nu despartă, atunci 
de ce? De ce suntem despărțiți? 

Piero încercă să-i răspundă: 

— Învățăturile Domnului nostru ne spun totodată să ne 
iubim aproapele mai presus de orice, iar Donati sunt 
aproapele nostru. Ei ne ameninţă pe noi şi tot ce ne este 
drag dacă nu-i respectăm, ţinându-te la distanţă de fiica 
lor. Şi aşa trebuie să facem. 


— 200 — 


Lucrezia încercă o tactică mai blândă: 

— Lorenzo, înţeleg că tu eşti de părere că fata Donati 
este sufletul tău geamăn. Iubirea tânără poate fi foarte 
puternică. Dar... 

— Ştiu că ea este sufletul meu pereche, mamă. Şi ea o 
ştie. Şi Fra Francesco o ştie. Aşa că cineva trebuie să mă 
facă să înţeleg de ce, de-a lungul timpului, atât de multă 
iubire a fost dezbinată. De ce toate marile poveşti de 
dragoste sunt despre durere şi despărţire? Nu vreau să am 
aceeaşi soartă. Vreau s-o schimb. Vreau să schimb modelul 
pentru întregul univers. Nu este aceasta menirea mea? Nu 
de aceea m-am născut, conform acestei profeţii preţioase 
care mă îngrădeşte în fiecare zi a vieţii mele? 

— Oh, Lorenzo! Cum poţi spune asta? 

— Pentru că este adevărat, mamă. 

Piero răspunse: 

— Uneori, fiul meu, obligaţia noastră este de a fi nobili 
înainte de a fi fericiţi. A trăi în pace cu familia Donati este 
un lucru important pentru fiecare familie din Florenţa. Nu 
ne putem întoarce la luptele sângeroase pe care am 
încercat să le eliminăm de atâta timp. Dacă dăm curs 
conflictului, oraşul va fi divizat şi vor exista vărsări de 
sânge şi lupte între florentini de-a lungul generaţiilor care 
vor veni. Tu şi cu mine ştim prea bine că nu putem îngădui 
să se întâmple una ca asta. 

Cu toţii se opriră din vorbit când îl văzură pe Cosimo 
ivindu-se în pragul uşii, cenuşiu la faţă şi cu un aer de 
muribund. Şi totuşi, deşi mai avea câteva zile până să 
moară, stătea nesprijinit, iar vocea sa era deosebit de 
puternică. Le ceru cu amabilitate, dar ferm, lui Piero şi 
Lucreziei să plece, sugerându-le că doreşte să-i vorbească 
între patru ochi nepotului său. Îl luă pe Lorenzo pe divan şi 
se aşeză lângă el. Oasele îi trosniră când se aşeză, dar el 
nu păru să ia în seamă acest lucru. Ca de obicei, atunci 
când avea o misiune, Cosimo era concentrat numai asupra 
unui singur ţel. 

— Lorenzo, vreau să te gândeşti la unii dintre 
conducătorii Ordinului din istoria noastră. Marea Matilda a 


— 201 — 


fost în secret măritată cu papa! Ei nu puteau fi niciodată 
împreună în public, de-a lungul vieţii lor memorabile. Şi 
totuşi, au găsit o cale de a-şi alimenta iubirea departe de 
ochii lumii. 

— Ce vrei să spui, bunicule? Că ar trebui s-o fac pe 
Colombina amanta mea, adică exact lucrul de care se teme 
cel mai tare tatăl ei? 

— Spun că dragostea adevărată găseşte o cale, Lorenzo! 
Mă doare pentru tine, băiatul meu. Mi se frânge inima să 
ştiu că este posibil ca tu să nu cunoşti niciodată adevărata 
fericire şi mulţumire, pentru că nu poţi fi cu femeia care 
crezi că a fost făcută de Dumnezeu pentru tine. Aşa că 
ceea ce spun e că trebuie să găseşti o cale pentru a fi cu 
ea. Şi ea cu tine. Şi trebuie să priveşti dincolo de regulile 
pe care societatea le-a creat pentru voi. Nu Dumnezeu a 
creat aceste reguli. Oamenii au făcut-o. Biserica a făcut-o. 
Şi ale cui reguli vei alege să le urmezi? Ale lui Dumnezeu? 
Ale omului? Tu spui că vrei să schimbi tiparele demodate şi 
să creezi un nou model? Atunci fă-o! Asta face parte din 
destinul tău, băiete! 

Cosimo făcu o pauză pentru a-şi trage respiraţia, 
meditând preţ de o clipă înainte de a continua: 

— Acum îmi dau seama că nu ţi-am spus niciodată 
povestea Magdalenei mele, frumoasa femeie care este 
mama lui Carlo. 

Carlo era fiul nelegitim al lui Cosimo, născut din 
legătura sa scandaloasă cu o sclavă cercheză. Soţia lui 
Cosimo, Contessina, îl luase pe băiat în familie şi îl tratase 
cu multă bunătate, astfel încât să poată fi crescut ca un de 
Medici şi să poarte numele familiei. Ea nu se plânsese 
niciodată şi nici nu fusese văzută purtându-se urât cu 
Carlo. Dar era o lege nerostită în familie ca originile lui 
Carlo să nu fie niciodată discutate. Faptul că avea pielea şi 
ochii mai întunecaţi decât ceilalţi băieţi era un lucru care 
amintea mereu de originea sa diferită. 

— Nu vorbesc despre asta în sânul familiei, căci ar fi o 
mare supărare pentru bunica ta. Dar este timpul ca tu să 
ştii adevărul, băiete. Mama lui Carlo reprezintă, în acelaşi 


— 202 — 


timp, bucuria şi durerea mea cele mai mari. Ea este 
dragostea vieţii mele; este partenera mea perfectă. Şi 
totuşi, este o sclavă născută departe, pe care nu o pot face 
să fie acceptată. Spune-mi, Lorenzo, ce-a gândit 
Dumnezeu? De ce ar crea Dumnezeu pentru mine pe 
cineva perfect, pentru ca apoi să facă imposibilă legătura 
noastră? 

Lorenzo era uluit. El crezuse că-l înţelesese pe Cosimo 
mai profund decât oricine altcineva, şi totuşi descoperea 
acum că exista o latură a vieţii şi a caracterului bunicului 
său pe care nu o bănuise niciodată. 

— Am întâlnit-o în urmă cu mulţi ani, pe când locuiam în 
Lucca pentru o afacere. Ea era sclava unui cuplu nobil de 
acolo. Deşi era cel mai frumos lucru pe care-l văzusem 
vreodată, am fost uşurat să constat că bărbatul din casă nu 
părea să observe asta. Am crezut, în concluzie, că prefera 
mai degrabă bărbaţii decât femeile. Drept urmare, fata nu 
fusese niciodată abuzată de vreun bărbat, cel puţin nu de 
când fusese vândută acestei familii. Era tratată 
corespunzător şi avea o stare de spirit bună. Şi, întrucât 
stătuse în Toscana timp de câţiva ani, stăpânea bine limba. 
Chiar excelent. Mi-am dat seama repede că nu era o sclavă 
ignorantă. Avea o minte şi un spirit deschise pentru 
învăţătură cum nu mai văzusem niciodată la o femeie. Avea 
un simţ al umorului care făcea ca ochii să-i strălucească şi 
o înţelepciune care-i depăşea anii şi originea. 

Am stat în casa aceea o săptămână, apoi am continuat să 
găsesc motive pentru a mă întoarce acolo. După ce-am 
făcut asta timp de câteva luni, mi-am dat seama că eram 
fără speranţă, îndrăgostit total şi până peste cap. Mai rău, 
am înţeles de asemenea că această femeie era „sufletul 
meu pereche”, după cum se spune în Ordin şi în Cartea 
iubirii. Dar cum? De ce? Şi am realizat, în cele din urmă, 
că nu avea importanţă. Dumnezeu o pusese acolo, iar eu o 
găsisem şi atunci depindea numai de mine să stabilesc 
dacă aş fi putut sau nu să fiu cu ea. lar regulile jocului - 
noblețea, politica - spuneau că nu. Eram căsătorit cu 
Contessina. Aveam copii. Şi eram Cosimo de Medici. 


— 203 — 


Făcu o pauză înainte de a continua, pentru a-i îngădui 
lui Lorenzo să asimileze enormitatea celor dezvăluite. 

— Dar fie ca niciun om să nu despartă ceea ce 
Dumnezeu a unit. Şi astfel, am cumpărat-o pe fată de la 
familia din Lucca, pe un preţ de trei ori mai mare decât ar 
fi fost vândută pe piaţă. l-am cumpărat o casă în Fiesole şi 
am instalat-o acolo ca amantă a mea şi acolo se află până-n 
ziua de azi. Am refuzat să-i spun pe numele ei de sclavă şi 
am început s-o numesc Maria Magdalena, căci ea era 
pentru mine Regina Compasiunii. Când cearta din politica 
florentină mă copleşea, mă refugiam la Magdalena mea să 
găsesc alinare. 

Am suferit când a trebuit să-l iau pe bebeluşul Carlo de 
la ea. Să nu crezi că ea n-ar fi vrut să-l crească. Dar dorea 
totodată tot ce era mai bine pentru el şi ştia că a-l 
încredința familiei era cel mai mare dar pe care i-l putea 
face. Şi astfel, Lorenzo, eu şi Magdalena mea am trecut 
printr-o durere mare şi o suferinţă cumplită şi totuşi... n-aş 
schimba pentru nimic în lume clipele petrecute cu ea. Ea 
este muza, dar şi cea mai mare iubire a mea. Şi într-o zi, 
când timpul se va întoarce, vom fi împreună într-un alt fel, 
dacă Dumnezeu o doreşte şi dacă acest fapt slujeşte 
misiunii noastre. 

Lorenzo rămase fără cuvinte preţ de o clipă. Îşi muşcă 
buza gândindu-se la ceea ce Cosimo tocmai îi dezvăluise, 
apoi îl întrebă: 

— Ce-ai face dac-ai fi în locul meu, bunicule? 

Răspunsul lui Cosimo fu rapid şi fără nicio ezitare: 

— l-aş găsi un soţ. 

— Poftim? 

Lorenzo practic îşi strigă răspunsul. Cosimo îl privi 
deranjat. 

— Încetează să mai gândeşti ca un băiat cu inima frântă 
şi începe să gândeşti ca un prinţ. Ca un prinţ de Medici. 
Trebuie să joci mai bine decât duşmanul tău. Strategia ta 
trebuie să pară întotdeauna mai evoluată cu un an... doi 
ani, cinci ani. Familia Donati nu-ţi va permite să le vezi 
fiica şi, atâta timp cât ea se află sub controlul tatălui ei, el 


— 204 — 


poate dicta toţi paşii pe care ea îi face. Aceasta este 
realitatea. Cum vei schimba asta? Alterând circumstanţele, 
ca să-ţi fie ţie mai bine. Controlul parental este inexistent 
odată ce devine femeie măritată. O matroană florentină, în 
special una cu statutul social al familiei Donati, poate lua 
propriile decizii cu privire la felul în care îşi petrece timpul 
liber. Şi, deşi nu mai poate să petreacă alături de tine în 
Careggi, nu există niciun motiv pentru care ea să nu 
devină apropiată, dintre toţi prietenii ei, de nobila familie 
Gianfigliazza. Într-adevăr, adorabila Ginevra organizează 
mai tot timpul un fel de eveniment caritabil, ce reprezintă 
un mod acceptabil pentru o tânără femeie măritată şi 
bogată, aidoma Lucreziei Donati, de a-şi petrece timpul 
liber. lar acest lucru o va face să petreacă un timp 
îndelungat la Antica Torre din Santa Trinită. Mă auzi, 
băiete? 

Lorenzo încuviinţă. Nu-i plăcea ideea, dar începuse s-o 
înţeleagă. El învăţa în fiecare zi să gândească şi să 
acţioneze ca un de Medici. 

În noaptea aceea, Lorenzo se duse acasă şi începu să 
aştearnă pe hârtie, plin de tristeţe, o poezie. Scrise 
primele rânduri din ceea ce avea să devină una dintre 
marile sale lucrări, un poem numit Triumful. 


Ce dulce este tinereţea 

Dar cât de repede se duce! 

Fie ca cel fericit să rămână mereu aşa 

Pentru că ziua de mâine este atât de nesigură... 
Ziua de mâine este atât de nesigură... 


S$ 

De multă vreme Cosimo nu se mai simțea bine. Guta, 
care era marele blestem al bărbaților de Medici de mai 
multe generaţii, făcuse ravagii de când îi invadase trupul, 
în urmă cu un an, astfel încât fiecare mişcare a sa devenise 
dificilă. Era irascibil din cauza disconfortului, dar avea 


— 205 — 


mereu obsesia că erau prea multe de făcut într-un timp 
mult prea scurt. 

Când Cosimo realiză că sfârşitul îi era foarte aproape, îşi 
adună familia în jurul său la vila din Careggi, unul câte 
unul, pentru a-şi lua la revedere, dar şi pentru a le da 
ultimele instrucţiuni. Cel mai drag şi mai credincios 
prieten al lui Cosimo, Poggio Bracciolini, era cofondator al 
comunităţii platonice din Florenţa, dar şi un membru-cheie 
al Ordinului. În ultimele două decenii, el şi Cosimo 
petrecuseră nenumărate ore împreună, influențând 
societatea florentină astfel încât să devină mai învățată, 
mai tolerantă şi mai artistică. Cei doi erau cei mai 
importanţi umanişti şi inspiraţia pentru o nouă lume care, 
prin autoritatea lor, prindea contur în Toscana. Poggio 
venise să-i citească din istoria Florenței, pe care o scrisese 
el însuşi în latină. 

— V-am inclus pe tine şi pe tatăl tău în carte, spuse 
Poggio. Şi-ţi voi dedica această ediţie ţie, întrucât eşti 
istoria vie a Florenței. A fost o bucurie pentru mine să mă 
numesc prietenul tău în toţi aceşti ani. 

Cosimo atinse mâna lui Poggio, în timp ce-i răspunse: 

— Plăcerea este de partea mea, căci ai fost un prieten 
loial şi o companie strălucită în umanism şi erezie. Mă rog 
ca tu să continui să încurajezi prietenia care înmugureşte 
între Jacopo al tău şi Lorenzo al meu. Il voi ajuta pe 
Lorenzo să cunoască binecuvântarea şi puterea prieteniei 
cu un Bracciolini. 

Poggio Bracciolini promise să-i supravegheze pe băieţi şi 
să le încurajeze educaţia împreună, întrucât era posibil ca 
ei să conducă Florenţa într-o zi, conform principiilor 
umaniste predicate atât de Ordin, cât şi de neoplatonicieni. 
Pierderea lui Cosimo ar fi generat o durere personală nu 
numai familiei Bracciolini, ci şi întregii comunităţi 
florentine, căreia îi păsa cu adevărat de progresul social şi 
artistic. Lorenzo ar fi trebuit să îmbrace cât mai repede 
pelerina purtată de cei din familia de Medici dacă dorea să 
păstreze memoria bunicului său. Poggio spera ca 
strălucitul său fiu, Jacopo, să fie alături de Lorenzo atunci 


— 206 — 


când tânărul de Medici avea să preia rolul de conducător 
al Florenței. 

Poggio încuviinţă spre Marsilio Ficino, care aştepta la 
uşă să-i vină rândul, şi plecă după ce-şi sărută pe ambii 
obraji prietenul muribund, abia reţinându-şi lacrimile. 

Ficino îl vizita zilnic pentru a-i citi din recent tradusa 
Corpus Hermeticum, cartea înţelepciunii egiptene, care îi 
plăcea lui Cosimo atât de mult. Corpul îl trădase, dar 
mintea n-ar fi făcut-o niciodată; până-n ultimul moment în 
care mai avu suflare, Cosimo fu înzestrat cu o acuitate 
mentală ieşită din comun. După lectura zilnică, ei discutau 
despre viitorul lui Lorenzo şi analizau planurile pentru 
misiunea lor de a îmbina înţelepciunea lumii antice cu 
învăţăturile Ordinului şi de a le aduce în zorii epocii de 
aur. 

Cosimo îşi petrecuse cea mai mare parte a ultimelor sale 
zile cu Lorenzo. În unele zile, discuţiile lor erau lecţii 
serioase despre domeniul bancar, politică şi planuri de 
viitor ale familiei de Medici. În alte zile, Cosimo voia doar 
să-l audă pe Lorenzo citind din ultimele sale scrieri. Chiar 
la această vârstă fragedă, poezia lui era lirică şi plină de 
substanţă. El începea să devină demn de titlul său. Era cu 
siguranţă produsul unei mame înzestrate, care-i 
transmisese copilului său propriile talente şi ştiuse cum să- 
l educe în spiritul acestora. 

— Niciun bărbat nu a fost vreodată mai mândru de un 
copil cum sunt eu de tine, Lorenzo al meu, şopti Cosimo în 
ultima sa zi de viaţă. Mi-ai adus atât de multă bucurie! Şi 
cred cu toată convingerea în viitorul tău. Dar mă şi tem, 
totodată, că va trebui să devii bărbat foarte repede. Tatăl 
tău va avea nevoie ca tu să devii un de Medici desăvârşit. 
El se va ocupa de chestiunile bancare, iar tu... ţie-ţi 
rămâne să te ocupi de restul, căci el nu va mai avea timp. 
Lucrează cu Verrocchio, mergi înainte cu şcoala şi 
călăuzeşte-i pe angelici. E important tot ce ai clădit până 
acum. Arta va salva lumea, băiatul meu. Sub patronajul 
familiei de Medici. 

Atelierul lui Verrocchio era la vremea aceea plin de 


— 207 — 


artişti străluciți care promiteau şi care fuseseră identificaţi 
şi recrutaţi de către Cosimo şi Piero. Sandro era, desigur, 
cel mai talentat, dar erau şi nume noi demne de reţinut. 
Tânărul Domenico Ghirlandaio făcea dovada unei mari 
abilităţi în realizarea frescelor, iar între el şi Sandro se 
năştea o rivalitate aprinsă. Împreună, alături de fiul lui 
Lippi, Filippino, ei erau cei trei copii teribili ai lumii 
artistice. Un nou artist înzestrat din Umbria tocmai intrase 
în atenţia publică: el era Pietro Vannucci, căruia i se 
spunea Perugino după oraşul în care se născuse. Şi mai 
era Leonardo, din oraşul din sud, Vinci, care se distingea 
prin talentul său remarcabil. Lorenzo se putea aştepta să 
aibă mult de lucru. 

Luând mâna bunicului său într-a sa, Lorenzo îi mulţumi 
pentru tot ceea ce-i dăruise. Zâmbi înspre Cosimo, 
privindu-l cu ochii săi întunecaţi care se umpleau de 
lacrimi. 

— Bunicule, începu el, înecându-se din cauza tristeţii 
care sălăşluia în el în acele ultime zile. Din tot ceea ce mi- 
ai dăruit - numele, învăţăturile, marea educaţie de la cei 
mai buni profesori, totul -, ştii ce apreciez cel mai mult? 
Timpul în care am fost împreună, doar tu şi cu mine. 
Plimbările în Careggi, discuţiile despre cărţi, lectura 
poeziei. Preţuiesc faptul că eşti bunicul meu mai mult 
decât orice altceva. Şi asta îmi va lipsi mai presus de orice. 

Zicând acestea, Lorenzo nu-şi mai putu controla 
lacrimile, iar Cosimo îl trase pe iubitul său nepot aproape, 
mângâindu-i părul neted şi închis la culoare şi plângând 
împreună cu el până când, în cele din urmă, îşi pierdu 
cunoştinţa şi se duse. 

S 

Funeraliile lui Cosimo de Medici erau o chestiune de 
stat, cu demnitari sosind de peste tot din Europa pentru a-l 
onora pe marele om. Toţi cetățenii Florenței erau pe 
stradă în ziua aceea, luând parte la procesiunea care pleca 
de la palatul de Medici pe Via Larga spre San Lorenzo. 


— 208 — 


Oamenii scandau Palle, palle, palle, ca o referire la 
cercurile sau mingile care împodobeau blazonul de Medici. 
Servitori în uniformă purtând aceleaşi însemne anunțau 
sosirea sicriului lui Cosimo, purtat pe umeri de către 
Lorenzo şi tatăl său, împreună cu verii familiei de Medici. 

Andrea Verrocchio, care fusese chemat în grabă să 
proiecteze monumentul funerar al lui Cosimo de Medici, 
prezentase schiţe ale unui frumos mozaic încrustat în 
marmură, având culorile oficiale ale Ordinului - roşu, alb şi 
verde - şi pe care era scris un epitaf simplu, dar totodată 
remarcabil: 


PATER PATRIAE. TATĂ AL ŢĂRII 


Pentru prima oară de la Cicero, unui cetăţean italian i se 
acordase dreptul formal de a folosi acest titlu. 

Verrocchio avea să înceapă construcţia monumentului 
imediat după înhumarea lui Cosimo de Medici, sub altarul 
din San Lorenzo. El avea să lucreze singur, întrucât 
vechiul său prieten şi marele său profesor, Donatello, era 
atât de îndurerat de pierderea patronului său, încât jurase 
că nu va mai lucra niciodată. 

— Îmi doresc doar să fiu îngropat la picioarele marelui 
Cosimo, se tângui Donatello în acea zi, căzând în genunchi. 

Suspină în bazilică atunci când sicriul cu rămăşiţele 
pământeşti ale patronului său trecu pe lângă el, în drum 
spre locul de veci. 

— Voi găsi o cale să-l slujesc în Rai, să-l slujesc pentru 
totdeauna. 

Ţinându-se de cuvânt, Donatello nu mai sculptă 
niciodată şi păru să-şi piardă interesul faţă de propria 
viaţă, atât de profunde erau devotamentul şi doliul după 
patronul său. La doi ani de la moartea lui Cosimo, el pur şi 
simplu se stinse. Conform ultimei sale dorinţe, Donatello fu 
înmormântat lângă patronul şi prietenul său, marele 
Cosimo de Medici, în bazilica din San Lorenzo. 


Careggi 
— 209 — 


1464 


LORENZO îl văzuse primul pe băiatul care mergea pe 
drumul dinspre vila de Medici spre refugiul lui Ficino din 
Montevecchio, dar nu se gândi prea mult la asta şi trecu 
făcând cu mâna. Lorenzo era amabil, desigur, aşa cum era 
întotdeauna cu servitorii. lar băiatul pesemne că era 
servitor, căci niciun ţăran simplu n-ar fi călcat atât de mult 
proprietatea privată a familiei de Medici. El observă că 
acest băiat, apropiat de vârsta lui sau poate cu un an sau 
doi mai tânăr, avea o faţă suavă şi un zâmbet timid, dar 
pesemne că nu fusese încă angajat oficial de către familie. 
Hainele lui erau zdrenţăroase şi era limpede că nu fusese 
îmbrăcat cu uniforma purtată de ceilalţi din gospodăria de 
Medici. Dar un băiat nou la grajduri nu era un lucru cu 
care Lorenzo să-şi bată capul, cel puţin nu în ziua aceea. 
Avea mult prea multe lucruri de discutat cu Ficino, printre 
care poezia sublimă pe care tocmai o descoperise, opera 
unui poet toscan încă necunoscut. 

Cu o zi înainte, în Florenţa sosise un mesager cu un 
manuscris din satul Montepulciano din vârful colinei. 
Acesta conţinea o scrisoare de laudă la adresa lui Lorenzo 
şi a familiei de Medici de la un bărbat care se numea 
Angelo Ambrogini şi care afirma că tatăl său murise în 
slujba lui Cosimo cu câţiva ani în urmă. Omul preciza, cu o 
eleganţă remarcabilă în scris, că dorea să vină la Florenţa 
pentru a sluji familia de Medici, aşa cum o făcuse 
odinioară şi tatăl său. Deşi Lorenzo citise multe asemenea 
scrisori ce pretindeau o loialitate de nezdruncinat faţă de 
familia de Medici, aceasta îi reţinu atenţia mai mult decât 
oricare alta. Împreună cu scrisoarea, era şi o colecţie de 
poezii foarte reuşite. Poetului, acestui Angelo, i se potrivea 
perfect numele; era clar unul dintre angelici, o fiinţă cu un 
talent supranatural într-o formă omenească. El scrisese 
atât în latină, cât şi în dialectul toscan, după cum o 
făcuseră Dante şi Boccaccio, dar şi Lorenzo. Din punct de 
vedere lingvistic şi alegoric, el făcea referiri la greacă, 
într-un mod fluent, savant şi complet nou în abordare. 


— 210 — 


Lorenzo nu mai fusese niciodată atât de entuziasmat 
datorită unei scrisori. Asta şi pentru că, deşi familia sa şi 
Ordinul căutaseră colaboratori angelici care să redea 
adevărul şi frumuseţea prin artă, nu întâlniseră pe nimeni 
cu adevărat special în domeniul literaturii. Nu se 
întrezărea niciun nou Dante la orizont. Până atunci. 

Acum, principalul obiectiv al lui Lorenzo era să 
descopere cine era acest înger din Montepulciano, de unde 
dobândise o asemenea educaţie aleasă şi cum putea să dea 
de el. În timp ce descăleca, extrăgând cu grijă noul şi 
preţiosul manuscris din săculeţul său, auzi, din spate, 
vocea sarcastică a prietenului său din copilărie. 

— Ai învăţat ceva? 

Jacopo Bracciolini continuase să ia parte la lecţii 
împreună cu Lorenzo şi cu Ficino ori de câte ori le 
îngăduia programul fiecăruia. Dar de când tatăl său, 
Poggio, îi promisese lui Cosimo aflat pe patul de moarte că 
va încuraja prietenia dintre fiul său şi Lorenzo, cei doi 
petrecuseră mai mult timp împreună. Având în vedere 
faptul că amândoi erau străluciți şi competitivi din naştere, 
precum şi faptul că fuseseră crescuţi în familiile unor 
bărbaţi renumiţi pentru geniul lor academic, între ei se 
născuse o rivalitate. 

Lorenzo îşi plesni fruntea cu dosul palmei. Uitase că 
Ficino îi aştepta în ziua aceea pe amândoi să recite textul 
Tabla de smarald a lui Hermes Trismegistus. Şi, deşi 
Lorenzo iubea studiile ermetice, ura învățatul pe de rost. 
Fusese atât de distras de poezia elegantă care sosise cu o 
seară înainte, încât uitase complet că în ziua aceea urmau 
să fie examinaţi. 

Tabla de smarald era un artefact legendar din 
Antichitate, despre care se credea că ar conţine secretele 
încifrate ale universului. Acestea fuseseră inscripţionate 
pe o dală mare din piatră verde de însuşi marele zeu 
Hermes. Exista o poveste din Antichitate potrivit căreia 
Marea Piramidă din Gizeh fusese construită pentru a 
adăposti învăţăturile lui Hermes, cunoscut egiptenilor sub 
un alt nume, Thoth. Acest artefact fabulos, cu o putere 


— 211 — 


nebănuită, fusese cândva păstrat în camera regelui. Tabla 
originală fusese de mult pierdută pentru umanitate, iar 
Cosimo trimisese în van mesageri peste tot prin lume 
pentru a da de urma ei. El risipise o avere întreagă în 
căutarea comorii pierdute a lui Hermes. 

Forma cea mai apropiată pe care o obținuse Cosimo în 
locul legendarei table verzi era un document din secolul al 
X-lea, descoperit lângă Constantinopol, o traducere în 
latină a scrierilor originale. Limbajul care fusese 
inscripţionat de Hermes pe Tabla de smarald originală era, 
de asemenea, unul dintre misterele istoriei. Era posibil să 
fie un limbaj simbolic, unul antic şi pierdut pentru 
omenire. Şi totuşi, o parte a textului fusese transmisă, pe 
cale orală, secole de-a rândul. 

Această traducere în latină din secolul al X-lea a 
versiunii orale era cea pe care băieţii fuseseră rugaţi s-o 
memoreze cu o zi înainte. Era o după-amiază frumoasă, iar 
soarele strălucea pe pietrele de pavaj care duceau la 
reşedinţa de vară a lui Ficino. Se aşezară pe o bancă din 
lemn sculptată, sub o boltă de trandafiri albi, încadraţi de 
câţiva portocali mici; simbol al familiei de Medici, aceşti 
pomi creşteau din belşug pe fiecare proprietate deţinută 
de familie. Pe atunci erau în floare, iar mirosul dulce al 
florilor de portocal răspândea în aer un parfum magic. 

Lorenzo râse. 

— O, nu. N-am învăţat. Dar cred că ştiu destul de bine 
încât să trec examenul fără să-l nemulţumesc prea mult pe 
Ficino. Tu? 

Jacopo începu exerciţiul de memorare pentru a vedea 
dacă Lorenzo putea, într-adevăr, să ţină pasul cu lecţia din 
ziua aceea. 

— Tabula Smaragdina. Verum, sine mendacio, certum et 
verissimum... 

Lorenzo traduse imediat: 

— „Tabla de smarald. Adevărat, fără amăgire, sigur şi 
absolut...” 

Rosti următorul rând pentru Jacopo: 

— Quod estinferius est sicut quod est superius, et quod 


— 212 — 


est superius est sicut quod est inferius, adperpetranda 
miracula rei unius. 

Jacopo zâmbi cu îngâmfare în timp ce traduse: 

— „Ceea ce este dedesubt corespunde cu ceea ce este 
deasupra şi ceea ce este deasupra corespunde cu ceea ce 
este dedesubt, în împlinirea miracolului unui singur lucru.” 

Incepu să-i servească următorul rând lui Lorenzo, fără 
nicio ezitare: 

— Pater eius est Sol. Mater eius est Luna. Portavit illud 
Ventus in ventre suo. 

— „Tatăl său este Soarele. Mama sa este Luna. Vântul l- 
a purtat în pântecele sale.” 

Lorenzo se opri brusc, realizând dintr-odată că nu putea 
să-şi amintească următorul rând. Făcu o pauză, 
pătrunzând adânc în propria memorie pentru a găsi rândul 
lipsă şi pentru a câştiga jocul. Îşi muşcă buza, cufundat în 
gânduri, când o a treia voce se alătură provocării. Era o 
voce necunoscută, a unui băiat mai tânăr, care-i făcu pe 
amândoi să tresară: 

— Nutrix eius Terra est. „Hrana sa este Pământul.” 

Lorenzo icni când văzu că vocea - într-o latină 
ireproşabilă - venea de pe buzele băiatului prăfuit de la 
grajduri, care trecuse pe drum în ziua aceea. Băiatul îşi 
cobori privirea timid, dar reuşi să adauge: 

— Ador acest vers. Este atât de frumos! Ne aminteşte că 
Pământul ne hrăneşte cu frumuseţea sa. 

Lorenzo întinse mâna şi i se prezentă băiatului, care o 
luă şi o apucă cu blândeţe. Ochii săi imenşi şi strălucitori, 
ochi care văzuseră prea multe pentru cineva atât de tânăr, 
erau plini de lacrimi atunci când spuse: 

— Ştiu cine eşti. 

Lorenzo încă îl ţinea de mână când îi prinse umărul cu 
cealaltă mână a sa şi îi spuse: 

— Atunci eu sunt în dezavantaj, pentru că nu ştiu cine 
este acest frate din faţa mea, care la vârsta lui are atâtea 
cunoştinţe şi ştie atâtea despre poezie. 

Băiatul, cu ochii deja înlăcrimaţi, căzu în genunchi, 
plângând la picioarele lui Lorenzo. 


— 213 — 


— Am venit să te slujesc, Lorenzo! Şi să studiez cu 
maestrul Ficino dacă va dori. 

Jacopo Bracciolini îşi dădu exasperat ochii peste cap în 
faţa linguşitorului. 

— Ridică-te, băiete! Nu este nici rege, nici papă, ci doar 
un de Medici. 

El îl apucă de o mână şi Lorenzo de cealaltă, apoi îl 
ridicară uşor pe tânăr în picioare. 

— Cum te numeşti, frate? Şi de unde vii? întrebă blând 
Lorenzo. 

Dându-şi la o parte de pe faţă părul greoi şi ştergându- 
se la ochi, tânărul străin răspunse molcom: 

— Angelo. Numele meu este Angelo Ambrogini şi mă 
trag din Montepulciano. 

— Ah, văd că v-aţi întâlnit, băieţi. Minunat! Acum ne 
putem apuca serios de treabă. E bine aşa, căci marelui 
Hermes nu-i place să fie lăsat să aştepte. 

Marsilio Ficino, aflat în apropiere, auzise schimbul de 
replici dintre nou-venitul Angelo Ambrogini şi ceilalţi doi, 
mai mari decât el. Era încântat că Lorenzo îl acceptase 
imediat pe băiat şi spera ca şi Jacopo să o facă, fiindcă 
avea nevoie de stimularea unor minţi la fel de 
strălucitoare. Şi puţine erau minţile care puteau pretinde 
că sunt la egalitate cu acest tânăr. Ficino îl urmărea pe 
Angelo de ani buni, la sugestia lui Cosimo. Tatăl său fusese 
ucis într-o luptă sângeroasă, înjunghiat brutal în faţa lui 
Angelo când acesta era doar un băieţel. Membrii familiei 
Ambrogini fuseseră slujitori devotați ai familiei de Medici 
vreme de două generaţii. Într-o perioadă în care Cosimo se 
afla în exil şi luptele făceau ravagii în Florenţa, patriarhul 
de Medici locuise împreună cu familia în Montepulciano. În 
acest interval, avusese ocazia să-l observe pe băieţelul 
timid şi totuşi - în mod evident - atât de strălucit, care 
făcea deja dovada unui intelect nemaipomenit. Cosimo 
discutase despre aptitudinile copilului cu tatăl său şi 
fusese uluit să audă că băiatul conversa deja în latină şi 
vorbea cu naturaleţe greaca. Era ca şi cum Lorenzo ar fi 
avut un frate geamăn, născut câţiva ani mai târziu, dincolo 


— 214 — 


de Toscana. 

După execuţia brutală a tatălui său, Angelo primise o 
educaţie secretă din partea lui Cosimo - şi sub 
supravegherea atentă a lui Ficino. Inainte să se 
îmbolnăvească, Cosimo intenţionase să-l aducă pe tânărul 
Angelo la Florenţa şi să-l integreze în familia de Medici. 
După moartea acestuia însă, intelectul tânăr şi strălucit al 
băiatului începuse să pălească în sălbăticia Toscanei. Când 
Angelo îi scria în disperare lui Ficino, profesorul îi trimitea 
scrisorile lui Lorenzo. Ficino nu spusese nimic despre asta, 
preferând să vadă cum păşeşte Lorenzo pe urmele lui 
Cosimo ca ultimul patron al artelor. Ar fi recunoscut el 
talentul angelic încă de la început? Era el oare egalul - 
dacă nu cumva superior - bunicului său atunci când venea 
vorba să descopere şi să cultive talentul? 

Ficino fusese cuprins de emoție văzând că la vârsta 
fragedă de cincisprezece ani Lorenzo era perfect capabil 
să îndeplinească unicul rol la care numai el putea să 
aspire. Într-adevăr, promitea să devină cu adevărat un 
Prinţ Poet. 

Lorenzo şi Jacopo se holbau acum la Ficino, nedumeriţi 
că acesta îl aşteptase pe Angelo de la început. Ficino 
zâmbi şi-i pofti să intre, iar Sandro Botticelli li se alătură şi 
el la lecţie, făcând o reverență înaintea lui Jacopo şi 
prezentându-i-se lui Angelo. Sandro ştia că timpul petrecut 
în compania profesorului îl ajuta să devină un pictor mai 
bun, căci dobândea mai multe elemente de poveste pe care 
le putea introduce în opera sa artistică. Lua parte la 
lecţiile la care era prezent Ficino oricând era cu putinţă. 
Şi, deşi Sandro nu-l plăcea prea mult pe arogantul 
moştenitor Bracciolini, putea să-şi dea seama după 
încărcătura emoţională din cameră că-n ziua aceea avea să 
li se predea o lecţie ce nu trebuia ratată. 

— Haideţi atunci, băieţi. Tabula Smaragdina ne 
aşteaptă. 

Ficino Îi pofti pe toți în anticamera care servea ca sală 
de clasă. 

Repetă exercițiul de memorare pe care Jacopo şi 


— 215 — 


Lorenzo îl învăţaseră în grădină. Deşi ambii băieţi 
trecuseră examenul, niciunul nu era la fel de rapid sau 
fluent ca Angelo Ambrogini, fie în memorare, fie în 
înţelegerea contextului. 

— „Ceea ce este deasupra este şi dedesubt”, spuse 
Ficino. Prin ce alt mod putem - şi o facem adesea - să 
redăm aceste cuvinte? 

Lorenzo răspunse imediat la întrebare. 

— Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. 

— Întocmai, răspunse Ficino. Şi ce ne spune asta despre 
legătura dintre învăţăturile Domnului nostru lisus Hristos 
şi învăţăturile anticilor? 

— Că există numai asemănări şi nicio deosebire, 
răspunse Jacopo. 

Aceasta era teoria favorită a lui Ficino şi toţi studenţii 
lui o ştiau bine. 

— Şi? se uită Ficino înspre Angelo. 

Era curios dinainte să audă care va fi răspunsul 
acestuia. 

Deşi Jacopo şi Lorenzo erau amândoi străluciți, între ei 
luase naştere un soi de interacţiune care avea legătură mai 
mult cu rivalitatea decât cu lecţiile. Sandro era un student 
tăcut şi rareori vorbea în timpul lecţiilor. Un intelect 
superior, pe lângă celelalte trăsături, era tot ceea ce-i 
trebuia lui Lorenzo pentru a-l ajuta să treacă la un alt nivel 
de învăţare. 

Angelo se uită la colegii săi de clasă şi ezită. Era nou- 
venit şi cel mai tânăr dintre toţi. Era, de asemenea, pe o 
treaptă socială inferioară şi foarte nesigur de poziţia lui. 
Lorenzo simţi asta şi-l încurajă. 

— Haide! Spune-ne ce crezi, Angelo. 

— Cred că nu contează. 

El vorbea calm, dar ferm, iar ceilalţi, profesori şi 
studenţi, erau tăcuţi şi-n stare de şoc în faţa elocvenţei cu 
care continuă: 

— Toată înţelepciunea vine de la Dumnezeu şi acesta 
este adevărul. Nu are importanţă dacă vine de la Hermes 
sau de la lisus, sau cine a spus-o primul ori în ce limbaj a 


— 216 — 


fost formulată. De aceea Tabla de smarald începe cu 
aceste cuvinte: „Adevărat, fără amăgire, sigur şi absolut”. 
Pentru că asta este natura oricărei legi divine. 

Ficino îl întrebă: 

— Şi atunci asta înseamnă că lisus a fost un student al 
Tablei de smarald? Că ştia despre învăţăturile greceşti? Şi 
este asta o erezie? 

— Nu sunt preot şi nu-ţi pot spune ce este sau nu erezie, 
răspunse simplu Angelo. Dar spun încă o dată că nu 
contează dacă lisus a obţinut înţelepciunea Lui de la un 
filosof elen sau de la Dumnezeu însuşi. Adevărul pur şi 
desăvârşit al vieţii este că ne aflăm aici pentru a crea Raiul 
pe pământ, pentru a aduce perfecțiunea de sus în jos la noi 
şi, făcând aceasta, să ne transformăm ca fiinţe umane în 
ceva grandios şi frumos. 

Lorenzo se aplecă spre Angelo, fiind întru totul de acord 
cu spusele sale. Se grăbi să adauge ceva: 

— Să devenim pe deplin anthropos, îi explică el repede 
lui Angelo. Pe deplin umani, starea noastră desăvârşită. 
Pentru a fi pe deplin realizat trebuie să ştii cine eşti şi 
pentru ce te afli aici, să îndeplineşti conştient şi activ 
făgăduinţa ta faţă de Dumnezeu şi faţă de tine însuţi, să-i 
găseşti pe ceilalţi din familia ta spirituală şi să-i ajuţi să 
facă la fel. 

— Este un cuvânt grecesc, anthropos. Îl ştiu, răspunse 
Angelo. Dar nu-l ştiu în contextul în care îl foloseşti tu. 

— Atunci va trebui să te învăţăm, spuse Lorenzo. La fel 
cum se pare că tu trebuie să ne înveţi pe noi. 

Sandro rămăsese tăcut tot timpul lecţiei, însă Lorenzo, 
care îl cunoştea mai bine decât oricine, era sigur că acesta 
schiţase tot timpul. Sandro întoarse pagina pentru a-i arăta 
lui Angelo desenul său. Îl schiţase pe băiat ca pe însuşi 
Hermes, uitându-se în sus, spre cer. Într-o mână ţinea un 
baston şi părea să agite norii cu el. 

Angelo se îmbujoră când remarcă frumuseţea desenului. 

— Mă flatezi comparându-mă cu Hermes. 

— Eu desenez ceea ce văd, frate. Şi ceea ce văd este 
strălucirea ta, atenţionându-ne pe noi, cei de jos, în 


— 217 — 


legătură cu adevărul de deasupra, dar te văd de asemenea 
agitând un pic lucrurile în Florenţa noastră slăbită! Acesta, 
din întâmplare, este un detaliu încântător. 

Jacopo Bracciolini păru deranjat de toată linguşeala de 
pe lângă cel nou-venit, dar îşi ţinu gura. Cei din familia de 
Medici erau renumiţi pentru că adoptau poeţi vagabonzi şi 
filosofi ca pe animalele de casă. 

— Bine ai venit în familia noastră de spirit! spuse 
Lorenzo, prinzându-l de mâini pe Angelo. 

Mai tânărul băiat era hotărât să nu plângă din nou, dar 
pentru prima dată de la moartea tatălui său, Angelo 
Ambrogini simţi ceva vecin cu bucuria. 

Pe măsură ce lecţia continua, Marsilio Ficino simţea o 
înfiorare pe şira spinării. El nu era profet, dar văzuse 
destule în lume pentru a şti că, în prezenţa acelor trei 
minţi strălucite - prinţul, pictorul şi poetul - se afla într- 
adevăr în pragul unei noi ere. Florenţa era pe cale să 
renască şi urma Italia, poate chiar tot restul lumii. 

Lui Ficino nu-i scăpă faptul că Jacopo Bracciolini, pe cât 
era de strălucit, stătea deoparte, separat de acea trinitate 
uluitoare. Jacopo, în ciuda tatălui său excepţional, nu 
împărtăşea ideea de familie care înmugurea acolo. El era 
un tânăr foarte dotat intelectual, dar Ficino îl urmărise 
atent de-a lungul anilor. El observase că, deşi Jacopo îşi 
punea mintea agilă la contribuţie, părea complet incapabil 
să se conecteze cu inima. 


Florenţa 
1467 


COLOMBINA dădu buzna în holul de la intrare, simțind 
o strângere de inimă. Sora ei, Constanza, o anunţase cu 
sufletul la gură că misteriosul Fra Francesco venise în 
vizită la casa din oraş a familiei Donati. Ce făcea el în casa 
părinţilor săi? Cu siguranţă aceasta nu era o chestiune 
oficială de-a Ordinului. Să i se fi întâmplat oare ceva rău 
lui Lorenzo? 

— Maestro! Ne onoraţi cu prezenţa dumneavoastră aici. 


— 218 — 


Ce vânt vă aduce? 

— Mă aflam în vecinătate. 

Înfăţişarea lui relaxată o făcu să se destindă şi îi zâmbi 
călduros bătrânului. 

— Sunteţi un om prea important ca să minţiţi. 

El răspunse zâmbetului ei şi ridică din umeri într-o 
doară. 

— Şi tu eşti prea tânără ca să fii atât de înţeleaptă. Dar 
fiindcă eşti, îţi voi spune adevărul. Ştiai că atunci când stai 
pe Ponte Santa Trinită, chiar la amiază, soarele străluceşte 
perfect în centrul lui Ponte Vecchio? Şi - ce coincidenţă - 
acum este aproape miezul zilei. 

Colombina clipi din ochi înspre el. 

— O adevărată florentină trebuie să ştie asemenea 
lucruri. Îmi iau pelerina şi vă las să-mi arătaţi. 

S$ 

Colombina şi Fra Francesco se plimbară de-a lungul 
râului Arno, prin cartierul Lungarni care-l mărginea, spre 
podul de la Santa Trinità. Santa Trinità devenise un cod 
pentru Ordin, dată fiind asocierea sa cu începuturile 
Ordinului în Florența: era locul unde membrii actuali luau 
parte la întâlniri secrete care celebrau preţioasele lor 
tradiții. Când era pomenită Santa Trinità, cu siguranță 
trebuia păstrată discreţia. 

Maestrul aborda cu delicateţe subiectul. 

— Am auzit că tatăl tău doreşte să te logodeşti. Curând. 

Colombina încuviinţă simplu din cap. 

— Da. Şi nu cu Lorenzo. 

— Te aşteptai la asta. 

— Da, Maestro! Am ştiut dintotdeauna că nu mi se va 
permite să mă mărit cu Lorenzo. Nu este... destinul nostru. 
— Hmm... Şi ce te-am învăţat eu despre destin, copilă? 

— Că stelele ne călăuzesc, dar nu ne obligă. Liberul 
nostru arbitru este cel care stabileşte rezultatul tuturor 
lucrurilor. Dumnezeu nu ne impune voinţa Lui, ci mai 
degrabă şi-o face cunoscută şi ne lasă să alegem dacă o 


— 219 — 


vom urma sau nu. 

— Şi care este fraza din latină care reprezintă această 
idee? 

— Elige magistrum. Alege un maestru. 

— Corect şi bine grăit. Deci cine este maestrul tău? 
Inima ta? Destinul lui Lorenzo? Voința lui Dumnezeu? 
Viitorul Florenței? Unde te afli tu în această situaţie? 

Colombina se uită spre râu. Soarele amiezii scânteia 
într-adevăr dinspre râu şi strălucea spre venerabilul Ponte 
Vecchio, întocmai cum spusese Fra Francesco. El avea 
întotdeauna dreptate. 

— Dumnezeu a făcut ca destinul lui Lorenzo să fie 
cunoscut încă din ziua naşterii sale. Chiar dinainte de 
naşterea sa. Pe de altă parte, părinţii mi-au vorbit deschis 
despre viitorul meu. Ei cred că nu mă pot mărita decât 
într-o familie la fel de nobilă, iar de familia de Medici nici 
nu poate fi vorba. Liberul nostru arbitru constă în a stabili 
dacă putem trăi cu această decizie sau nu. Trebuie să 
alegem. 

Fra Francesco încuviinţă din cap cu înţelepciune. 

— Şi totuşi Lorenzo îmi vorbeşte - destul de serios - 
despre dorinţa lui de a fugi cu tine. Ar alege iubirea şi şi-ar 
abandona destinul. Ar renunţa la tot ceea ce are şi la tot 
ceea ce este pentru a fi cu tine. 

— Nu, n-ar face asta. lar eu nu i-aş permite s-o facă, 
chiar dacă ar avea de gând, ceea nu este cazul. 

Lacrimile începură să-i curgă repede, fierbinţi şi 
neaşteptate. Îşi trase mantia pe faţă şi plânse câteva clipe. 

— Of, Maestro! Este atât de greu. Vreau să fiu puternică 
pentru Lorenzo, dar ideea de a-l şti logodit cu o altă femeie 
mă face să-mi doresc să sar de pe acest pod. Noi visăm să 
fim împreună, să scăpăm de responsabilităţile destinului 
său, dar amândoi ştim că nu vom face niciodată un 
asemenea lucru. El va păşi pe urmele lui Pater Patriae, la 
fel de sigur precum faptul că este nepotul lui Cosimo şi un 
prinţ născut în ianuarie. 

— Ambele circumstanţe pe care le menţionezi sunt date 
de la Dumnezeu şi prin urmare o parte a voinţei divine şi a 


— 220 — 


destinului lui Lorenzo. Ce însemnătate are asta pentru 
viitorul lui? 

Lucrezia îşi şterse faţa şi încercă să se liniştească, 
atentă mereu să-i facă pe plac profesorului său. 

— Este guvernat de Saturn, planeta obedienţei şi a 
sacrificiului, planeta tatălui şi a paternităţii. Principala sa 
prioritate sunt şi vor fi întotdeauna familia sa şi obligaţiile 
aferente. Şi ca moştenitor al lui Cosimo, el are... tot ce-i 
trebuie pentru a merge înainte, pe lângă conducerea 
Florenței. Lorenzo îşi va sacrifica mereu fericirea 
personală pentru a-şi îndeplini responsabilităţile. Semper. 
Intotdeauna. 

— Da, copila mea. O va face. Dumnezeu a ştiut ce a făcut 
când Lorenzo s-a născut la acea dată şi-n acel moment. A 
dat Florenței un prinţ care, cu siguranţă, îşi va împlini 
destinul. Dar pot vedea că ne-a dat, de asemenea, o 
prinţesă care va fi la fel de puternică şi de curajoasă în 
împlinirea propriului ei destin. Căci vezi tu, draga mea 
copilă, acest lucru are legătură cu destinul tău la fel cum 
are legătură cu cel al lui Lorenzo. Este important că te-ai 
născut la echinocţiu, pe cuspida* Peştilor şi a Berbecului, 
punctul alfa-omega al zodiacului, începutul şi sfârşitul. 
Peştii îţi conferă competenţa profundă a subconştientului 
de a auzi clar şi de a simţi la profunzimi neobişnuite. 
Berbecul îţi dă puterea, hotărârea şi absenţa fricii pentru a 
merge înainte cu misiunea ta, chiar şi-atunci când este 
foarte dificil să o faci. 

Colombina încuviinţă descrierea propriului ei rol în 
această mare dramă care-i aparţinea lui Dumnezeu. 

— Nu-l voi dezamăgi. Nu voi dezamăgi Florenţa şi nu voi 
dezamăgi... credinţele noastre. 

Inainte de a-şi încheia gândul, se uită înapoi înspre 
Santa Trinità şi înspre turnul de piatră al familiei 
Gianfigliazza aflat lângă mănăstire. 

— Acum, lucrarea Ordinului înseamnă pentru mine mai 
mult decât orice altceva. Trebuie să fie pe primul loc. Dar, 


> Moment în care un semn al zodiacului se termină şi începe următorul 
(n.tr.). 


— 221 — 


Maestro, sunt zile în care toate astea dor extrem de tare. 

— Ştiu, draga mea. Ştiu. Şi am venit aici pentru a-ţi 
spune care au fost ultimele cuvinte ale lui Cosimo, legate 
de tine, pe care mi le-a adresat. 

Colombina gâfâi. 

— Pater Patriae? M-a menţionat pe patul morţii? 

— O, da, draga mea! Mi-a zis să vă spun ţie şi lui 
Lorenzo că ceea ce Dumnezeu a unit niciun om să nu 
despartă. Şi astfel, dacă nu poţi să te căsătoreşti conform 
legilor omeneşti, eşti liberă să faci ceea ce doreşti, după 
legile lui Dumnezeu. 

Colombina era uluită. Cu siguranţă nu sugera că... 

Fra Francesco se uită înspre Santa Trinită. 

— Ginevra Gianfigliazza are cheia. Pot să-l trimit pe 
Lorenzo mâine seară la tine. În fond şi la urma urmei, 
căsătoriile secrete sunt o tradiţie a Ordinului. 

Desigur, se referea la cea mai infamă dintre nunțile 
secrete, aceea a Matildei de Toscana cu Papa Grigore al 
VII-lea. Era o legendă în Toscana şi una dintre poveştile 
sacre ale Ordinului. 

Colombina pronunţă ceva nedesluşit, neştiind ce să 
adauge. Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui şi începu să 
plângă, mulţumindu-i din suflet. 

— Cu plăcere, draga mea. Cât despre viitor, în zilele 
foarte întunecate, vreau să ştii că voi fi întotdeauna acolo 
pentru tine. Pentru voi amândoi. Semper. Şi aminteşte-ţi 
asta mai presus de orice: atunci când este mai întuneric, 
poţi vedea stelele cel mai clar. 


Santa Trinită 
Florenţa 
1467 


BISERICA ce slujise încă de pe vremea Matildei drept 
centru secret al Ordinului strălucea în lumina slabă a unei 
duzini de lumânări. Ei aleseseră să ţină ceremonia cu 
discreţie într-una dintre micile capele laterale, cea care-l 
înfăţişa pe lisus încoronând-o pe iubita Sa Maria 


— 222 — 


Magdalena ca soţie şi ca regină a Sa. Lorenzo şi 
Colombina stăteau în spaţiul central, faţă în faţă, cu 
mâinile întinse, în timp ce Maestrul se afla într-o parte, cu 
Libro Rosso deschisă la o pagină din Cartea iubirii. Părea 
să citească din ea, deşi nu avea nevoie, căci de mulţi ani 
ştia aceste cuvinte pe de rost. 

Fiind instruit dinainte, în vederea ceremoniei, de către 
Maestru, în cadrul unei repetiţii improvizate în drum spre 
Florenţa dinspre Careggi, Lorenzo îi recită Colombinei 
poemul de Maximinus cu toată dragostea lui: 


Te-am iubit înainte, 
Te iubesc astăzi 
Și te voi iubi din nou. 
Timpul se întoarce. 


Lacrimile începură să curgă şiroaie pe faţa de porțelan a 
Colombinei atunci când îi repetă în şoaptă aceleaşi cuvinte 
lui Lorenzo. Indiferent ce s-ar fi întâmplat după ziua aceea, 
cei doi erau uniţi de către Dumnezeu. 

Odată ce jurămintele fură rostite, Ginevra Gianfigliazza, 
o respectată profesoară a Ordinului, cunoscută drept 
Doamna hieros-gamosului, începu să cânte un cântec 
francez despre dragoste al trubadurilor, pe care legendara 
Matilda îl indusese în propria ei ceremonie de nuntă 
secretă cu Papa Grigore al VII-lea. În timp ce cânta, vocea 
Ginevrei era dulce şi clară: 


Te-am iubit mult timp 
Nu te voi uita niciodată... 
Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt. 


Când Ginevra termină de cântat, Maestrul îi invită pe cei 
doi să schimbe darurile tradiţionale de nuntă: nişte 
oglinjoare aurite care fuseseră găsite repede de către 
Ginevra, exact la ţanc, pentru ceremonie. În tot acest timp, 
Fra Francesco recită una dintre învăţăturile sacre ale 
uniunii: 


— 223 — 


— În propria ta reflecţie vei găsi ceea ce cauţi. Pentru că 
voi veţi deveni Unul, îl veţi găsi pe Dumnezeu reflectat în 
ochii celui drag şi pe cel drag reflectat în ochii proprii. 

Maestrul încheie ceremonia cu frumoasele cuvinte din 
Cartea iubirii, cele care sunt incluse de asemenea în 
Evanghelia lui Matei: „Căci nu mai sunteţi doi, ci unul 
singur în trup şi spirit. Şi ceea ce Dumnezeu a unit fie ca 
niciun om să nu despartă”. 

Se întoarse apoi spre Lorenzo. 

— Mirele poate să-i dea acum miresei nashakhul, sărutul 
secret care uneşte spiritele. 

Lorenzo plângea atunci când o cuprinse pe Colombina în 
braţele sale şi o trase strâns la pieptul său. Cu toate că 
acela ar fi trebuit să fie momentul lor cel mai fericit, era 
unul plin de o profundă tristeţe. Pentru că, deşi Lorenzo 
era convins că nimeni în afară de Colombina nu avea să fie 
vreodată mireasa inimii sale, ştia, de asemenea, că în zori 
aveau să fie despărțiți de realităţile crude în care se 
născuseră. Căsătoria lor avea să fie validă numai pentru ei, 
în inimile lor. Nu avea să conteze după ce vor fi părăsit 
încăperea aceea. Era un secret numai al lor, o mică 
rebeliune prin care puteau să-şi împărtăşească adevărul 
iubirii lor: indiferent în ce direcţie îi împingea soarta, ei 
aveau să ştie că fuseseră uniţi în secret într-o legătură 
spirituală pe care numai Dumnezeu o putea desface. 

Dar pentru tinerii îndrăgostiţi fericirea nu se terminase. 
Ei aveau să-şi petreacă noaptea la Antica Torre, casa 
familiei  Gianfigliazza, unde Doamna  hieros-gamosului 
urma să-i instruiască pe amândoi, înainte de a închide uşa, 
pentru a-i lăsa în intimitatea lor. Familia Gianfigliazza era 
una dintre cele mai înstărite şi apreciate familii din 
Toscana, prin urmare părinţii Colombinei nu ezitaseră 
când Ginevra le ceruse ca Lucrezia să rămână peste 
noapte la ea, în legendara casă a familiei. Era o invitaţie 
socială mult râvnită, pe care înţelepţii Donati nu ar fi 
refuzat-o niciodată. 

Şi aşa se făcu că Lorenzo şi Colombina se dăruiră unul 
altuia în acea noapte, căsătoriţi în ochii lui Dumnezeu şi ai 


— 224 — 


fiecăruia dintre ei, consacrându-şi unul altuia trupul şi 
spiritul. Amândoi plânseră de bucurie şi extaz pentru 
dragostea lor, jurându-şi printre lacrimi că nimic n-avea 
să-i despartă vreodată. 

Libro Rosso era foarte strictă în privinţa învățăturilor lui 
Solomon şi ale Shebei: „Odată ce hieros-gamos a fost 
consumat de sufletele predestinate, îndrăgostiţii nu vor fi 
niciodată separați în spiritele lor”. 

Galeria Uffizi, Florenţa 
prezent 


MAUREEN oftă când intră în uriaşul salon cunoscut 
drept Salonul Botticelli, elementul central al colecţiei 
Uffizi. Era impresionant, întrucât conţinea cele mai alese şi 
emblematice picturi ale Renaşterii. În mijlocul încăperii se 
afla un loc în care puteai să te aşezi, într-o adâncă 
venerație. 

— Amintiţi-vă, astăzi nu suntem turişti şi nu vom încerca 
să luăm la rând şi să înţelegem fiecare tablou din această 
încăpere. Ar fi o pierdere de timp. Fiecare dintre aceste 
tablouri necesită multe zile de dezbatere, întrucât sunt 
pline de înţelepciune, emoție şi concepte. Aşa că, oricât de 
tentaţi aţi fi să rătăciţi şi să luaţi totul în seamă, vă rog să 
n-o faceţi. Vă promit că ne vom întoarce în fiecare zi cât 
timp sunteţi aici şi vom continua lecţiile cu noi picturi. Veţi 
fi mai pregătiţi pentru această abordare. Trebuie să mă 
credeţi. 

Lui Tammy i se pusese un nod în gât şi-i dădu un ghiont 
lui Maureen. Să se afle în această încăpere şi să nu vadă 
fiecare operă de artă, măcar în trecere, era un fel de 
tortură pentru ei toţi. 

Maureen spuse: 

— În această încăpere ai sentimentul extraordinar al 
desăvârşirii acestui om, al devotamentului său. Este uluitor 
să creezi atâtea opere de artă într-o viaţă. Pare imposibil. 

— Şi este numai o parte din tot ce a creat Sandro, 
sublinie Destino. El a fost mai prolific decât se ştie. O fiinţă 
cu adevărat angelică, într-un trup de bărbat. De-a lungul 


— 225 — 


vieţii sale a creat aproape două sute de tablouri. Prin 
comparaţie, Leonardo da Vinci a realizat, probabil, 
cincisprezece. Şi totuşi, oamenii de rând vor pronunţa 
numele lui Leonardo ca fiind cel mai mare artist 
renascentist! Este o crimă. 

Destino era rareori atât de categoric, aşa că fură cu toţii 
uluiţi să-l audă discreditându-l pe Leonardo în felul acela. 

— Este de datoria noastră să corectăm greşelile istoriei, 
iar lipsa de apreciere a adevăratului geniu al lui Botticelli 
este una dintre ele, răspunse Destino feţelor lor 
neîncrezătoare. 

— Vă voi spune - şi vă voi arăta - mai multe despre asta. 
Veniţi aici. 

Conduse grupul în dreptul Buneivestiri de Botticelli. 
Tablourile cu Bunavestire erau foarte populare în Italia 
medievală şi renascentistă, surprinzând momentul din 
Evanghelia după Luca în care arhanghelul Gabriel apare 
pentru a-i spune Sfintei Fecioare că urmează să-i dea 
naştere Fiului lui Dumnezeu. 

Madona din capodopera lui Botticelli era extrem de 
graţioasă - elegantă şi puternică şi totuşi plină de 
smerenie în momentul primirii veştii divine. Arhanghelul 
Gabriel, înflăcărat de parcă ar fi fost în ceruri, se afla în 
genunchi înaintea Mariei, închinându-se graţiei ei. 

— Aşezaţi-vă în faţa acestui tablou, chiar aici. 

Destino îi îndrumă pe toţi spre cel mai bun loc în care 
puteau să simtă esenţa imaginii. 

— Îngăduiţi-vă să simţiţi puterea acestui moment. Nu 
admiraţi această operă de artă doar cu privirea. Admiraţi-o 
cu inima şi cu spiritul vostru. Lăsaţi-o să-i şoptească 
sufletului vostru. A fost creată să facă toate aceste lucruri 
pentru cei care au urechi de auzit. 

Cu toţii rămaseră în faţa Buneivestiri, privind-o acum cu 
alţi ochi. Destino îi urmărea atent, observând că Roland şi 
Maureen se conectaseră imediat. Ambii aveau lacrimi în 
ochi, căci grandoarea momentului, surprinsă perfect de 
Botticelli, începuse să-i emoţioneze. Tammy şi Peter nu 
erau nici ei departe de asta. În două minute, se aflau cu 


— 226 — 


toţii în diferite stadii ale plânsului. 

— Arta este experienţă. Când este creată de o forţă 
angelică, transcende vizualul şi devine în întregime 
viscerală. Nu-i aşa? 

— Da, şopti Maureen, încă prinsă de momentul exprimat 
în opera de artă dinaintea ei - era momentul emotionant în 
care o femeie acceptă maiestatea promisiunii ei de a da 
naştere Mântuitorului lumii şi a tot ce înseamnă El pentru 
omenire. 

— Acum, că sunteţi cu toţii în această stare de 
beatitudine, urmaţi-mă cu grijă în următoarea încăpere. 
Vom face o comparaţie. 

Traversară Salonul Botticelli şi intrară în încăperea 
învecinată, care purta numărul 15. Pe peretele îndepărtat 
se afla un alt tablou al Buneivestiri. Era frumos, fără 
îndoială, dar foarte diferit de tabloul lui Botticelli. 

— Acum staţi aici, înaintea acestui tablou, şi spuneţi-mi 
ce simţiţi. 

Cu toţii admirară minunatul tablou, dar nu fură capabili 
să simtă starea de beatitudine şi conectarea pe care le 
simţiseră în faţa operei lui Botticelli. 

— Nu simt nimic, spuse Peter. Din punct de vedere 
intelectual, văd că este frumos şi-l pot admira ca fiind 
desăvârşit, dar nu trezeşte niciun sentiment în mine. 

Ceilalţi încuviinţară, iar Maureen adăugă: 

— [i lipseşte emoția. Madona de aici este frumoasă, dar 
pare a fi făcută din marmură. Este rece, absentă. Mie nu- 
mi transmite nimic. 

În versiunea aceea a Buneivestiri, mâna Mariei se 
odihnea pe cartea aşezată pe piedestal, de parcă se temea 
să nu piardă pasajul. 

Tammy observă: 

— Arată de parcă este mai preocupată să nu piardă 
semnul din carte, ca şi cum îngerul ar fi întrerupt-o şi ea 
abia aşteaptă ca el să plece şi să-şi termine lectura! 

— Lipseşte, de asemenea, reverenţa în faţa Doamnei 
Noastre, comentă Roland. Aici, Gabriel pare să fie un 
personaj mai puternic sau cel puţin egalul ei. Nu se simte 


— 227 — 


deloc că Maria ar fi centrul harului divin aici. 

Destino încuviinţă. 

— Nu poţi transmite ceva ce n-ai simţit niciodată. Acest 
artist nu venera femeile şi nu avea niciun fel de ataşament 
emoţional faţă de ideea Buneivestiri. Şi astfel, deşi este 
executat perfect din punct de vedere tehnic, nu te învaţă 
nimic, nu te impresionează emoţional sau spiritual, nici nu 
te mişcă. 

— Pe când, în cazul lui Botticelli, interveni Maureen, 
simţi dragostea lui faţă de subiect şi faţă de femeia pe care 
o pictează. 

— Sandro iubea şi venera femeile. Era devotat şi extrem 
de pasionat să celebreze divinitatea feminităţii. Aceasta 
este ceea ce simţi în legătură cu opera lui, dar de ce opera 
celuilalt artist te lasă rece? 

— Cine este acest artist? întrebară Tammy şi Maureen în 
acelaşi timp. 

Destino lămuri ceea ce începuse să exemplifice în 
Salonul Botticelli: 

— V-am arătat arta lui Sandro Botticelli şi lucrarea lui 
Leonardo da Vinci. Unul a fost un geniu tehnic, iar celălalt, 
un maestru angelic. Acum ştiţi diferenţa. 

Destino îi călăuzi pe toţi în Salonul Botticelli şi-i rugă să 
meargă de-a lungul perimetrului, indicând o serie de 
Madone diferite, dar având toate o înclinare a capului 
similară, o piele de porțelan şi ochi căprui-deschis. O 
vitrină din centrul camerei conţinea două tablouri micuţe 
ce ilustrau viaţa eroinei Judith din Vechiul Testament, 
după ce-l omorâse şi-l decapitase pe uriaşul numit 
Holofern, care-i teroriza poporul. Aceeaşi fată frumoasă 
fusese, cu certitudine, modelul neînfricatei Judith în 
această lucrare. 

— Peste tot Colombina? întrebă Maureen. 

Când Destino încuviinţă, Maureen întrebă: 

— Cum se face că nu auzim niciodată despre ea? Doar e 
vorba de cineva care a inspirat atât de mult munca lui 
Botticelli! Dacă te uiţi la aceste tablouri de aproape, este 
evident că ele înfăţişează acelaşi model. 


— 228 — 


— Sunt două motive, răspunse Destino. Primul este că 
tot ce ţinea de Colombina era prea controversat pentru a fi 
înregistrat de istorie. Al doilea este că Botticelli a 
descoperit mai târziu o altă muză, mai faimoasă, care le-a 
eclipsat pe toate celelalte. 

Destino îi mută pe toţi în faţa unuia dintre cele mai 
emblematice tablouri din istoria artei. In Nașterea lui 
Venus, o zeiţă goală a frumuseţii soseşte pe pământ, stând 
pe o cochilie zimţată, iar părul ei de aur pluteşte peste 
corpul său. 

— Prieteni, permiteţi-mi să vă prezint o soră din trecut, 
Simonetta di Cattaneo Vespucci. Dar puteţi să-i spuneţi 
Bella, căci noi aşa îi spuneam pe atunci. 


Genova 
1468 


ÎNTR-O FAMILIE renumită pentru frumuseţea femeilor 
ei, tânăra Simonetta di Cattaneo era gloria încoronată. Nu 
mai existase niciodată o fată atât de adorabilă, cu trăsături 
şi culori atât de alese. Părul era un element al înfăţişării 
sale pe care toată lumea îl remarca: până la vârsta de zece 
ani, îi atârna până la talie în valuri groase de culoarea 
caisei, o nuanţă uluitoare de caisă aurie, nu chiar roşiatic, 
dar nici blond în sensul tradiţional al termenului. Ca toate 
celelalte trăsături ale tinerei femei, supranumită „la Bella”, 
„Frumoasa”, ochii ei fuseseră creaţi de Dumnezeu astfel 
încât Simonetta să fie de neegalat prin frumuseţea ei. Ei 
erau de un albastru aproape translucid, cu puncte arămii, 
şi străluceau de bună dispoziţie. 

Pielea Simonettei era neobişnuită pentru o italiancă, 
chiar şi pentru una cu o ascendență atât de renumită. Avea 
culoarea smântânii, punctată grațios cu pistrui fini, în 
locuri strategice de pe corp şi de pe faţă. In familia sa, 
acestea erau numite „săruturi angelice”, căci erau ca nişte 
puncte fine care sporeau frumuseţea pe care i-o conferise 
divinitatea. Era înaltă chiar de când era copilă, mlădioasă 
şi suplă, mişcându-se cu graţia unei sălcii în primele brize 


— 229 — 


ale primăverii. 

Şi pe lângă perfecțiunea ei fizică, Simonetta avea un 
caracter ireproşabil. Era o fată blândă şi foarte sensibilă. 
Mulţi ani mai târziu, mama sa avea să povestească cum 
într-o după-amiază de primăvară o auzise pe fiica ei 
plângând şi, pentru că suspinele Simonettei se înteţeau, o 
căutase cu disperare. Fata plângea cu sughiţuri în grădina 
cu trandafiri, ca în mijlocul unei mări de flori colorate. În 
jurul ei înfloriseră portocalii şi trandafiri în nuanțele 
roşietice ale amurgului, iar o mulţime de flori albe mai 
mici completau peisajul. În ziua aceea erau şi fluturi în 
grădină, cu aripi mari şi galbene cu pete negre, fâlfâind 
peste capul Simonettei. Scena era idilică şi frumoasă, iar 
adorabila fată, cu părul ei de culoarea caisei strălucind, 
avea faţa îndreptată către soare. Plângea neconsolată. 

Madona Cattaneo alergă spre fiica ei şi o îmbrăţişă, în 
timp ce corpul fetei se cutremura lângă al ei. Fata se luptă 
să vorbească printre lacrimi: 

— Nu-i aşa că este... minunat? plânse Simonetta, 
retrăgându-se de lângă mama ei pentru a gesticula înspre 
grădină. Florile, fluturii... Tot ceea ce Dumnezeu a creat 
pentru noi. Ce-ar putea fi mai frumos de atât? Cât de 
binecuvântaţi trebuie să fim, căci Dumnezeu ne iubeşte 
atât de mult! 

Copila Simonetta plângea de bucurie în faţa creaţiei lui 
Dumnezeu şi pentru frumuseţea lumii. Cu toată puritatea 
vârstei ei, în fiecare zi a existenţei sale aprecia natura 
prețioasă a vieţii pe pământ. Acel farmec din interiorul 
fiinţei sale radia, strălucind ca un far luminos, care într-o 
zi avea să atingă lumea, influențând milioane de oameni 
timp de secole, în viitor. În ziua aceea, în grădină, se 
prefigură rolul Simonettei ca viitoare muză a Renaşterii. 

Chiar în noaptea precedentă, părinţii ei cântăriseră 
opţiunile pentru căsătoria fiicei lor. Ea era o Cattaneo, 
lucru suficient pentru a reprezenta o partidă puternică 
oriunde în Italia. Dar faptul că era extraordinar de 
frumoasă reprezenta un avantaj mai presus de florini şi de 
bijuterii. Frumuseţea era necesară pentru a încheia o 


— 230 — 


căsătorie într-una dintre familiile florentine importante. 
Pentru o fată dintr-o familie străină nu era uşor să se 
mărite cu cineva din Florenţa; era o tradiţie care cerea 
frumuseţe, inteligenţă şi prezenţă de spirit din partea 
femeilor lor, pe lângă o zestre generoasă şi legăturile de 
familie. Era destul de uşor să dai în căsătorie o fată simplă 
în Roma sau în regiunile exterioare ale Lombardiei dacă 
banii şi influenţa paternă erau aşa cum se cerea. Însă nu 
acelaşi lucru era valabil şi în Florenţa. 

Familia Cattaneo reprezenta regalitatea anticului oraş 
Genova. Ei erau descendenţii unei ilustre dinastii romane, 
una în care femeile aveau un rol secret şi totuşi puternic. 
Ele erau învăţătoare şi tămăduitoare, profetese cu o 
moştenire tainică de rugăciuni şi tradiţii care trimiteau la 
primele zile ale creştinismului. Femeile Cattaneo purtau 
un simbol ţesut în hainele lor şi gravat în bijuterii, care 
făcea referire la această moştenire. Simbolul era 
reprezentat de un cerc de stele dansând în jurul unui soare 
central. Era simbolul Mariei Magdalena, denumit pecetea 
Magdalenei, şi fusese folosit de către femeile din Ordinul 
Sfântului Mormânt vreme de aproape o mie cinci sute de 
ani. 

Membrii familiei erau membri ai Ordinului, trăgându-se 
din conducătorii legendari ai primilor creştini, din Sfântul 
Petru şi din nenumăratele sale nepoate numite Petronella. 
Acest element al ascendenţei lor influenţase decizia 
familiei Cattaneo. Soţul Simonettei trebuia să provină din 
Toscana, unde Ordinul avea cea mai mare influenţă, dar 
mai cu seamă din Florenţa. Bineînţeles, Maestrul fusese 
consultat. Şi când luară cu toţii în considerare decizia de a 
o mărita pe Simonetta în dinastia de Medici, Lorenzo se 
pregătea pentru o altă logodnă, iar pentru Giuliano se 
aştepta o funcţie de conducere în interiorul Bisericii. Şi 
astfel, se decisese că cea mai bună alegere pentru 
Simonetta ar fi Marco Vespucci, fiul liniştit al unei dinastii 
toscane nobile şi înstărite. El era învăţat şi bine educat, ca 
şi ea. Averea şi proprietăţile familiei sale îi asigurau grijă 
şi protecţie unicei comori a familiei Cattaneo. Copiii 


— 231 — 


rezultați din această uniune ar fi fost cea mai nobilă 
combinaţie a liniilor de descendență şi, pe cât de frumoşi, 
pe atât de inteligenţi. 

Chiar în ziua în care Simonetta Cattaneo plânsese 
pentru frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, părinţii deciseră 
s-o trimită la Florenţa. Ea avea să studieze acolo cu 
Ordinul şi cu Doamna  hieros-gamosului, Ginevra 
Gianfigliazza, în vederea pregătirii căsătoriei ei cu Marco 
Vespucci. Familia Cattaneo era bucuroasă să afle că 
Simonetta nu avea să fie complet singură în timpul 
pregătirii. O fiică a familiei Donati, renumită de asemenea 
pentru frumuseţea ei trupească şi spirituală, aştepta să o 
salute pe Simonetta lor ca pe o „soră”. Prin graţia Tatălui 
şi-a Mamei din ceruri, fetele aveau să devină prietene, iar 
preţioasa fiică a familiei Cattaneo nu avea să fie atât de 
singură, departe de florile şi de fluturii pe care-i îndrăgea 
atât de mult. 

co 


La Bella Simonetta. 

Până şi numele ei, pe care-l şoptesc în timp ce 
pictez, este o artă, chiar şi-n aceste zile după ce ne-a 
părăsit. 

O voi surprinde vreodată aşa cum merită? 
Desăvârşită, întru totul pură şi totuşi reală, o 
expresie vie a frumuseții? 

Îmi amintesc când am văzut-o prima dată, la 
Antica Torre, când Ordinul a celebrat venirea ei în 
Florenţa. În primele ore n-am putut nici să respir, 
nici să vorbesc. Întruparea unei asemenea magii 
eterice părea ireală. Şi, fără a greşi, nu era vorba 
numai despre perfecțiunea ei fizică. Strălucirea sa, 
dulceata ei divină aveau să mă bântuie până la 
sfârşitul timpului, până când aş fi surprins-o perfect. 

Este o căutare fără sfârşit.  Surprinderea 
Simonettei este un ţel pe care nu-l voi atinge 
niciodată şi pe care niciodată nu voi înceta să-l 


— 232 — 


urmăresc. 

Și totuşi, în acea noapte, în castelul construit de 
familia Gianfigliazza, am văzut-o nu ca pe o 
perfecțiune singulară, ci ca parte a unei trinităţi a 
esenței feminine divine pe care venisem să o 
venerez. În acea seară magică am privit-o pe 
Simonetta dansând cu Colombina şi cu Ginevra. Le- 
am schițat în mişcare, bucuros că am avut 
instrumentele de desen la mine. 

Am văzut că aceste trei femei reprezentau câte un 
aspect al divinității feminine şi le-am schiţat în 
conformitate cu acest lucru: Simonetta era 
puritatea, Colombina era frumusețea, iar Ginevra - 
desfătarea. Dansând împreună, tinându-se de mâini 
ca surorile, reprezentau, ca şi cele trei grații, 
dragostea în formele sale telurice. 

Cât voi trăi nu voi uita acea noapte şi am jurat să 
le pictez pe cele trei împreună, într-un mod care să 
surprindă magia pe care aceste femei o revărsau 
asupra noastră. Prezenți acolo, Lorenzo şi Giuliano 
erau fermecați de frumuseţea care ne înconjura. 
Eram o familie de spirit, preocupată de misiunea 
căreia îi eram devotați, frenetici şi recunoscători 
pentru perfecțiunea lumii. 

Ce trecătoare este o asemenea frumuseţe, cât de 
efemeră! Cu atât mai mult trebuie s-o iubim, s-o 
venerăm şi să o celebrăm atâta timp cât este printre 
noi. 


Cu devotament, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Galeria Uffizi, Florența 
prezent 


— 233 — 


— NICIO PRIMAVERA. Destino era ferm. Nu astăzi, mai 
târziu. Maureen, Peter, Tammy şi Roland se răzvrăteau. Ei 
se aflau acolo, în salonul Botticelli, unde un perete era 
dominat de uriaşa capodoperă aproape murală a lui 
Botticelli, cel mai adesea cunoscută drept Primavera sau 
Alegoria primăverii. Era un tablou pe care îl îndrăgeau cu 
toţii atât de mult, încât Berenger instalase în castel o copie 
a tabloului având aceleaşi dimensiuni uriaşe. Interdicţia de 
a vedea tabloul de aproape părea o cruzime, dacă nu o 
prostie. Cum putea să nu doară? 

— Găsiţi-vă disciplina interioară, copiii mei! Dacă 
aceasta este cea mai dură sarcină pe care v-o cer acum, ar 
trebui să fiţi cu toţii recunoscători. 

Deşi în glasul lui Destino era un anumit umor, lucrurile 
fuseseră spuse foarte clar. Dacă cea mai mare încercare 
spirituală a lor era să nu poată privi de aproape tabloul, ar 
fi trebuit să se simtă norocoşi. 

— Nu aveţi încă toate informaţiile necesare pentru a 
aprecia Primavera în toată profunzimea ei. Vă asigur că va 
însemna mult mai mult şi că impactul va fi de durată dacă 
vă îngăduiţi aşteptarea. 

— Dar pentru a mai îndulci această aşteptare, dă-ne voie 
să ne uităm la Madonna Magnificat. 

II urmară pe Destino până în dreptul tabloului, care 
fusese comandat de Lucrezia Tornabuoni pentru 
sărbătorirea a douăzeci de ani de la căsătoria sa cu Piero 
de Medici. Cu toţii ascultau concentrați, în timp ce Destino 
le explica pentru care dintre diferiţii îngeri fuseseră 
modele copiii de Medici. La stânga lui Maureen, o tânără 
femeie se apropie de grup, încercând evident să audă 
comentariul. Era tânără şi cu o înfăţişare neobişnuită - 
avea părul închis la culoare şi tuns scurt şi ochi mari de 
căprioară. Era extrem de slabă, după moda tinerilor din 
Italia de la acea vreme, şi purta blugi şi o cămaşă neagră 
cu mâneci lungi. Maureen observă, de asemenea, că purta 
mănuşi negre din piele şi ţinea o agendă - sau posibil o 
tăbliță de schiţat - şi un condei. „Trebuie să fie o italiancă, 
studentă la arte”, se gândi Maureen, dar nu-i acordă prea 


— 234 — 


multă atenţie, căci îl asculta pe Destino. 

Destino tocmai răspundea la o întrebare adresată de 
Roland, când fata cu mănuşi o bătu pe Maureen uşor pe 
umăr. Aceasta fu surprinsă de engleza sa excelentă, cu un 
uşor accent britanic. 

— Am auzit că unii cred că aceasta este Maria 
Magdalena şi nu Maica Domnului, spuse fata. 

Maureen zâmbi şi ridică din umeri. 

— Este cea mai frumoasă Madonă pe care am văzut-o 
vreodată, indiferent care dintre ele este, răspunse 
Maureen. 

Era foarte atentă să nu intre în discuţii contradictorii cu 
străinii, mai ales în public. Fata părea destul de nevinovată 
şi era foarte posibil să fie una dintre cititoarele ei, dat fiind 
faptul că Maureen fusese autoarea care, în prima ei carte, 
emisese teoria că Madona din tablou era, într-adevăr, o 
reprezentare a Magdalenei lor. 

— Cele mai frumoase Madone pe care le-am văzut 
vreodată sunt cele ale lui Pontormo, în pictura sa murală 
din Biserica Santa Felicita. Le-ai văzut pe acelea? izbucni 
tânăra femeie. Magdalena lui poartă un văl roz, mai 
degrabă decât unul roşu. Este uluitoare. Şi este unul dintre 
puţinele tablouri care o înfăţişează pe Sfânta Veronica la 
poalele crucii. Ar trebui să te duci să o vezi dacă ai timp. 
Se află chiar peste râu, după Ponte Vecchio, la zece minute 
de mers pe jos de aici. 

Maureen îi mulţumi fetei, fiind întotdeauna interesată să 
descopere noi opere de artă. Fără îndoială că Destino ştia 
câteva lucruri şi despre tabloul lui Pontormo. Dar 
menţionarea Veronicăi era cel mai interesant aspect 
pentru Maureen. Veronica era un personaj important în 
legendele Ordinului şi cu toate acestea era deseori trecută 
cu vederea. 

Tânăra rupse o pagină din agenda ei, unde avea scrisă 
adresa Bisericii Santa Felicita. I-o înmână lui Maureen, 
care-i mulţumi. 

— Cu plăcere. Bucură-te de şederea în Florenţa, spuse 
ea suav şi, fluturând mâna înmănuşată, ieşi din Salonul 


— 235 — 


Botticelli fără a se mai uita la vreo operă de artă. 


Mâinile lui Felicity de Pazzi tremurau în mănuşi în timp 
ce ieşea din Uffizi. O făcuse, forţase contactul cu 
uzurpatoarea cea rea, cu duşmanul ei. Fusese o senzaţie 
ciudată să se afle faţă-n faţă cu femeia pe care o numea în 
mintea sa Târfa Babilonului, să o vadă în carne şi oase. 
Felicity era dezamăgită. La ce se aşteptase? La ceva mai... 
demonic? Nu, Maureen Paschal era doar o femeie 
obişnuită, cu excepţia culorii părului ei care îi marca 
originea nobilă. 

Dar acela era trucul, nu-i aşa? Satana era viclean. Nu s- 
ar fi cuibărit în corpul unui demon care să poată fi 
recunoscut cu uşurinţă. S-ar fi ascuns mai degrabă în 
spatele imaginii unei femei de rând, una cu care oamenii 
ar fi putut să interacţioneze astfel încât să poată să-i 
ademenească prin minciunile ei neînsemnate. Felicity nu 
trebuia, nici măcar pentru un moment, să-şi îngăduie să 
subestimeze răutatea nenorocitei de Paschal. Ea era o 
hulitoare, instrumentul Satanei. 

Se grăbi în jos pe scări şi ieşi pe uşă în căldura unei 
după-amiezi toscane, îndreptându-se peste pod spre Santa 
Trinită. Nu ştia dacă Maureen avea să înghită momeala, 
dar spera să o facă. Intre timp, la parohie, în acea după- 
amiază, era o adunare florentină a canonicilor din frăţie. Ei 
aveau să voteze în ziua aceea pentru a hotări dacă să 
continue redeschiderea cazului beatificării celui mai sfânt 
călugăr al Renaşterii sau al oricărei perioade de timp, 
Girolamo Savonarola. Felicity intenţiona să controleze acel 
vot. Când era prezentă, nimeni din organizaţie nu i se 
opunea. Venise timpul să răscumpere numele sacru al 
strămoşului lor, cel mai mare reformator care trăise 
vreodată în Italia. 

Felicity suspină şi iuți pasul, corectându-şi propriile 
gânduri: cel mai mare reformator care trăise vreodată în 
Italia... până atunci. 


— 236 — 


Cartierul Ognissanti 
Florenţa 
1468 


MÂNA LUI DUMNEZEU se simţea adesea intervenind în 
afacerile lui Lorenzo de Medici. Fra Francesco îl învățase 
că, atunci când cineva trăieşte în armonie cu făgăduinţa 
făcută lui Dumnezeu, oportunităţile apar şi uşile se deschid 
fără nici cel mai mic efort. Noaptea aceea nu avea să fie 
vreo excepţie în viaţa lui Lorenzo. 

Taverna era un birt din cartierul Ognissanti, nu departe 
de bottega lui Sandro Botticelli. Era un loc de întâlnire 
bine ştiut al lui Lorenzo şi Sandro, un refugiu unde cei doi 
mari prieteni puteau să se relaxeze şi să vorbească despre 
artă şi viaţă într-o atmosferă vibrantă, dacă nu întrucâtva 
stridentă. Lorenzo prefera acest loc mai mult decât 
elegantele stabilimente florentine, unde era în mod 
constant sub lupa verificării comportamentului politic şi 
social. Acolo nu era primul fiu al Florenței, ci doar un alt 
patron. Şi, de altfel, rafinatul Lorenzo avea o latură 
pământească ce-i dădea o afinitate pentru lucrurile triviale 
petrecute în locuri ca acela. 

Fratele său mai mic, Giuliano, acum în vârstă de 
cincisprezece ani, îl însoțea în ziua aceea. Era prima sa 
experienţă într-un asemenea loc şi fără îndoială că 
Lucrezia de Medici ar fi fost supărată pe Lorenzo că îi 
dusese copilul acolo. Dar Lorenzo simţea că e de datoria 
lui să-l iniţieze pe Giuliano în treburile lumeşti. În plus, era 
complet în siguranţă avându-i pe Lorenzo şi pe Sandro 
alături de el. Ambii erau înalţi, robuşti şi foarte respectaţi. 
Împreună formau un duo formidabil, cu care niciun 
florentin în toate minţile nu s-ar fi luat la harţă. 

Agitaţia de la bar le atrase atenţia celor trei din grupul 
de Medici. Un bărbat misterios şi chipeş, fălindu-se şi 
păşind ţanţoş după un cocteil amestecat cu alcool, era 
sărbătorit de către prietenii săi. Cu timpul, guralivii de la 
bar deveniră din ce în ce mai zgomotoşi, efect evident al 


— 237 — 


excesului de băutură. Filfizonul din centrul grupului 
spunea o poveste gesticulând excesiv, întărindu-şi spusele 
prin aruncarea banilor pe masă într-o expunere ostentativă 
a bogăției, a norocului şi a lipsei totale de bun gust. 
Lorenzo îl privi atent timp de câteva minute, trăgând cu 
urechea la discuţia gălăgioasă, în timp ce fratele său îl 
asculta pe Sandro discutând detaliile ultimei sale comenzi. 

— O Madonă foarte tipică şi un copil. Nu-i cine ştie ce de 
interesant, dar e destul de rentabil. O să adaug pe ici pe 
colo câte un element interzis ca să-l pigmentez, o carte 
roşie probabil. 

Zâmbi răutăcios, făcându-i cu ochiul lui Giuliano. 

— Incomozii catolici pioşi care l-au comandat nu vor şti 
niciodată diferenţa. 

— N-ai face-o! 

Giuliano era plin de evlavie faţă de Sandro şi-l venera ca 
pe un zeu. Îi sorbea fiecare cuvânt, iar Sandro îşi 
înfrumuseţa poveştile pentru a fi pe placul tinerei sale 
audienţe. 

— Ba da. O fac tot timpul. Nimeni nu ştie asta şi mă 
amuză. De ce crezi că le îmbrac pe toate în roşu? Când 
sunt binedispus, pictez cu mai multă pasiune şi 
perseverenţă, aşa că în final este cu atât mai bine pentru 
client. Toată lumea câştigă. 

Giuliano îl înghionti pe Lorenzo, neatent la o conversaţie 
care, în mod normal, i-ar fi plăcut enorm - artă şi erezie, o 
combinaţie delicioasă şi preferată de toţi cei din familia de 
Medici. Lorenzo îi făcu semn să tacă şi-l înghionti pe 
Sandro. 

— Cine este fanfaronul de la bar? 

Sandro îşi lungi gâtul pentru a vedea mai bine, apoi se 
strâmbă înfiorat şi mormăi, recunoscând personajul în 
discuţie. 

— Îngrozitor de plictisitorul Niccolò Ardinghelli. Era 
insuportabil şi înainte să meargă într-o călătorie de afaceri 
cu unchiul său, dar acum e şi mai nesuferit. Ai zice că este 
unul dintre Argonauti şi că a găsit Lâna de Aur, după felul 
în care face pe grozavul. 


— 238 — 


— Ei bine, atunci să-l chemăm aici pe sofisticatul nostru 
Jason. 

Sandro făcu o faţă teribilă. 

— Spune-mi că glumeşti. Te rog! 

— Nu, nu glumesc. Cheamă-l aici. 

Văzând că Lorenzo vorbeşte serios, Sandro cedă, 
bombănind, în ciuda prieteniei lor frăţeşti, Lorenzo era 
prinţul şi patronul său. Medici îi dăduse un ordin, iar el 
avea să se supună. Sandro se înclină cu o expresie 
bombastică. 

— Cum doreşti, Magnifico. Dar îmi rămâi dator pentru 
asta. 

Sandro se apropie de mulţime şi fu salutat de câţiva 
oameni care îl recunoscură, inclusiv de Ardinghelli, care 
strigă: 

— Ei bine, nu cumva e însuşi Micul Butoiaş? 

Sandro îşi reţinu iritarea, dar îl corectă repede: 

— Fratelui meu i se spune Micul Butoiaş, nu mie. 

Fratele lui Sandro, Antonio, era cunoscut după această 
poreclă deloc măgulitoare din cauza aspectului său, fiind 
scund şi îndesat. Sandro, cel mai tânăr dintre fraţii 
Filipepi, era mult mai înzestrat în privinţa înfăţişării sale - 
era înalt, bine clădit, cu trăsături mai fine şi părul mai 
blond. El devenise, de asemenea, teribil de înfumurat şi de 
intolerant cu proştii care întreceau măsura, aşa că era 
afectat de faptul că porecla „Micul Butoiaş” sau 
„Botticelli” părea să i se potrivească şi lui destul de bine. 

— Cum o mai duci, Micuţule Butoiaş? îşi întinse Niccolò 
mâinile pentru a-l saluta pe Sandro, cu un pic prea multă 
vigoare. 

Sandro bătu în retragere. Unul dintre bărbaţi, mai 
cherchelit, strigă: 

— Hei, atenţie la mâinile lui! Cu ele pictează cele mai 
grozave nimfe! Mi-aş dori să fi fost pictor şi să pot şi eu să 
invit femei dezbrăcate, care să se tolănească în bottega 
mea sub pretextul muncii. Ce mai viaţă trebuie să fie asta! 

— Nici n-ai idee, bombăni Sandro. 

Niccolò Ardinghelli, sensibil numai la ceea ce avea 


— 239 — 


legătură cu el, sări să-şi exprime un gând: 

— Sandro, trebuie să pictezi ultima mea întâlnire cu 
piraţii Barbary! Va fi o comandă nemaipomenită! 

Un alt compatriot se băgă în discuţie, dându-i lui Niccolò 
o palmă pe spate: 

— Da, şi îţi va comanda să faci asta cu banii pe care i-a 
furat din cuferele lor pline de comori, odată ce a învins 
şarpele de mare, a distrus-o pe Afrodita şi s-a luptat cu 
Poseidon! 

Bărbaţii izbucniră din nou într-un râs hârâit, dar Niccolò 
era mândru de atenţia care i se dădea. 

— Mai multă băutură pentru toată lumea! Şi daţi-i 
Micuţului Butoiaş de aici un butoi mare! Trebuie să 
înceteze să mai fie atât de serios! 

Sandro se întoarse din nou spre locul de unde fraţii de 
Medici, chicotind, asistau la nenorocirea sa, amuzându-se 
copios. Îi aruncă o privire aspră lui Lorenzo şi-şi dădu ochii 
peste cap, înainte de a se întoarce la misiunea sa. 

— Niccolò, am un prieten care vrea să audă în detaliu 
aventurile tale. 

— Foarte bine, cheamă-l imediat! 

— Cred că ar prefera să te duci tu la el. 

Niccolò începu să protesteze, umflându-şi pieptul ca un 
porumbel îndesat în zi de târg, în timp ce se întoarse să 
vadă lângă cine stătea Sandro. Când văzu cine erau 
tovarăşii lui, se mai dezumflă. 

— Ah, înţeleg! Şi sunt fraţii de Medici chiar atât de buni 
încât să ni se alăture mie şi prietenilor mei? 

Sandro se întoarse pentru a se duce înapoi la masa lor, 
răspunzând scurt, în şoaptă: 

— Da, chiar sunt. 


Niccolò Ardinghelli era un fanfaron şi un lăudăros, dar - 
chiar şi cu toată băutura care i se urcase la cap - nu era 
chiar prost. Era florentin şi îşi dădea seama perfect când 
trebuie să răspundă unei invitaţii. Se scuză în faţa 


— 240 — 


prietenilor săi de la bar şi se apropie de masa unde se 
întreţineau fraţii de Medici. 

Sandro făcu prezentările. Primul vorbi Lorenzo, care-l 
primi călduros pe Niccold. Îl bătu pe umăr cu mâna stângă, 
iar cu dreapta îi dădu mâna. În timp ce vorbea, se uita fix 
în ochii lui Niccolò. Era un truc diplomatic pe care Lorenzo 
îl învățase de la Cosimo. „Atunci când te întâlneşti prima 
oară cu cineva, conectează-te fizic cu ambele mâini şi fii 
concentrat întru totul asupra persoanei cu care vorbeşti” îl 
învățase bunicul său. „Reţine-i privirea şi dă-i de înţeles 
că-ţi pasă de fiecare cuvânt pe care-l rosteşte, de parcă ar 
fi singura persoană din oraş care contează în momentul 
respectiv. Şi întotdeauna rosteşte-i numele. Este un lucru 
atât de mic, dar acest tip de conexiune este rară şi va 
câştiga loialitatea unui om în doar câteva secunde.” 

Lorenzo îi urmă sfatul întocmai. Pentru Lorenzo 
umanistul, aceste acţiuni erau sincere. Îşi concentra toată 
atenţia asupra cetăţenilor cu care vorbea, iar în acele 
minute ei erau cele mai importante persoane din oraş. 
Învăţase că, făcând asta, câştiga nu doar loialitatea 
oamenilor, ci şi o mare cunoaştere a naturii umane. 
Întocmai unui cameleon de pe pietrele văratice din 
dealurile toscane, el putea să-şi schimbe culoarea în 
funcţie de mediu. Într-o companie rafinată, cu savanţi şi 
poeţi, era atât savant, cât şi poet. În preajma 
ambasadorilor devenea un om de stat, cu artiştii era 
fratele lor în artă şi putea să le vină de hac celor mai 
josnici oameni dacă era necesar, devenind în acel moment 
la fel de desfrânat ca şi ei. Rezultatul era că bărbaţii din 
Florenţa, aparţinând diverselor straturi sociale, se simțeau 
perfect confortabil în prezenţa lui Lorenzo. Acesta era unul 
dintre motivele pentru care, la o vârstă extrem de fragedă, 
era deja denumit „Magnificul”. 

— Ardinghelli. Este un nume venerabil, prietenul meu. 
Practic, faci parte dintr-o familie regală. 

— Una dintre cele mai vechi şi mai măreţe din Toscana. 
Mă onorezi recunoscând acest lucru. 

— Onoarea este de partea mea, Niccolò. Spune-mi ceva: 


— 241 — 


intenţionezi să duci această viaţă de aventurier pentru 
totdeauna? Sună... foarte atrăgător. Te rog, spune-mi mai 
multe despre asta. Abia aştept să aud poveştile tale 
remarcabile. 

Sandro îl lovi pe Lorenzo pe sub masă. Tare. Giuliano îşi 
înăbuşi râsul, vărsând puţin din băutură. Niccolò, încântat 
să aibă audienţă, nu observă acest lucru, iar Lorenzo 
rămase concentrat asupra prăzii sale, zâmbind binevoitor. 

— Pentru un bărbat adevărat, nu există o viaţă mai bună 
decât asta! 

Niccolò continuă să-şi ţeasă marile născociri până când 
Lorenzo, care deţinea complet controlul conversatiei, îl 
opri cu o nouă întrebare. 

— Cum se face, prietene, că având o asemenea 
ascendență nobilă, tatăl tău nu-ţi cere să te căsătoreşti şi 
să duci mai departe numele familiei? 

— Ah, căsătoria! Niccolò făcu un gest de indiferenţă, 
care îi însoţi dezgustul de pe chip. Nu mă interesează 
deloc şi, totuşi, bineînţeles că ai dreptate. Este obligaţia 
noastră nobilă. Probabil că voi fi forţat să mă căsătoresc în 
cele din urmă. Dar mă voi întoarce în Florenţa doar atât 
cât va fi necesar ca să-mi fac datoria de bărbat, după care 
mă voi duce din nou pe mare! 

Lorenzo încuviinţă gânditor. 

— Dar, Niccolò, ce-ar fi dacă soţia ta ar fi extraordinar 
de frumoasă? Nu ar putea o zeiţă a dragostei cu pielea ca 
marmura să te reţină în Florenţa, aşteptându-te în pat? Nu 
ar fi suficient pentru a nu te mai întoarce pe mare? 

— Niciodată! Citeşti prea multă poezie şi eşti încă tânăr, 
de Medici. Trebuie să ţii minte asta: femeile sunt nişte 
sirene care-i împiedică pe bărbaţi să-şi vadă de aventurile 
lor. Iar femeile florentine sunt cele mai rele dintre toate, 
cu ideile şi pălăvrăgeala lor. Prefer de departe o tăvăleală 
sălbatică şi rapidă cu o sclavă cercheză. Ai avut vreodată 
una din astea, Lorenzo? Părul negru, ochii întunecaţi şi 
buzele ca rodiile. Delicioase şi sălbatice. Şi-şi cunosc locul 
şi nu mă plictisesc cu pălăvrăgeala lor după aceea. Am să 
te duc la Pisa când vine următorul vas cu sclavi, şi acolo 


— 242 — 


putem găsi una şi pentru tine. O să-mi mulţumeşti pentru 
asta, îţi jur. 

— Eşti foarte amabil, Niccolo. 

— Relaţiile cu femei frumoase sunt o necesitate pentru 
bărbaţii ca noi, Lorenzo! Este dreptul nostru din naştere. 
Dar este o trăire destul de scurtă şi îndrăznesc să spun că 
este una care poate fi înlocuită. Marea, de cealaltă parte, 
este eternă. Ochii săi începură să sticlească de entuziasm. 
O aventură de neegalat de la care nicio femeie, nici 
Afrodita însăşi, nu ar putea să mă reţină. 

Lorenzo îi zâmbi, cu o expresie sinceră şi luminoasă. 

— Perfect, spuse el, fără teamă că Niccold l-ar mai 
asculta, căci acesta ajunsese deja cu povestea la culorile 
Mării Adriatice la apus. 

Lorenzo le zâmbi lui Giuliano şi lui Sandro. 

— Dumnezeule, este absolut perfect! 


“A 


`= 
WW 


Logodna Lucreziei Donati cu Niccolò Ardinghelli fu 
anunțată peste câteva săptămâni. Familia Donati era 
mulțumită să găsească o familie nobilă şi la fel de 
respectabilă în care s-o căsătorească pe fiica lor. Şi ca dar 
de logodnă, binevoitorul şi generosul Lorenzo de Medici 
comandă un vas foarte folositor noului său prieten, 
Niccolò, unul care l-ar fi ţinut pe acesta, în cea mai mare 
parte a anului, departe de Florenţa, imediat după căsătoria 
sa. 

După cum spusese Niccolò, nicio femeie - nici cea mai 
dorită femeie din Florenţa - nu l-ar fi putut face să renunţe 
la aventura sa. 

Lorenzo avusese dreptate: era absolut perfect. 


— Este insuportabil. 
— E temporar. Şi necesar. Colombina, odată ce v-aţi 
rostit jurămintele, s-a terminat. El se urcă pe vas şi tu eşti 


— 243 — 


liberă din nou. 

Lucrezia Donati îi întoarse spatele, ducându-se la 
fereastra camerei lor din Antica Torre. Era furioasă pe 
Lorenzo că intervenise în aranjarea logodnei ei. Deşi de 
Medici erau renumiţi pentru înlesnirea căsătoriilor în toată 
Florenţa, nu se aşteptase ca Lorenzo să se implice atât de 
mult în a sa. Cum suportase să facă un asemenea lucru? 

— Dar... cum ai putut? 

Lorenzo se îndreptă spre ea, la fereastră, şi priviră 
împreună, peste Mănăstirea Vallambrosan, crucea de la 
Santa Trinită strălucind în soare. Lorenzo îşi petrecu o 
mână în jurul ei pentru a o linişti şi-i explică răbdător: 

— De ce să nu pot? Dacă sunt nevoit să te împart, 
dorinţa mea este să găsesc circumstanţele cel mai puţin 
opresive. Un soţ absent ani în şir este soluţia perfectă. O 
soluţie dată de Dumnezeu. Sunt recunoscător pentru 
aceasta, Colombina! 

— Dar, Lorenzo, cum voi suporta acea noapte? 

— Îl vom îmbăta de-a binelea pe soţul tău, lucru care, 
îndrăznesc să spun, nu e prea greu de făcut, şi totul se va 
termina repede. Dacă ne iese, s-ar putea să nu se întâmple 
deloc. Am încercat mai întâi să-l trimit pe Niccold pe mare 
şi să vă căsătoresc prin procură, dar el nu a acceptat. Cel 
puţin nu este complet orb. Tot ce-am putut să fac a fost să- 
l trimit pe mare a doua zi. Îmi pare rău, iubito, dar nu 
există altă cale. 

— Atunci ai face bine să mă îmbeţi şi pe mine la fel de 
tare. 

Lorenzo o sărută pe frunte. N 

— Nu crezi că şi pe mine mă omoară asta? Inlesnesc 
căsătoria femeii pe care o iubesc cu un alt bărbat. Mai 
degrabă mi-aş smulge dinții. Este probabil cea mai 
îngrozitoare sarcină pe care am îndeplinit-o vreodată, dar 
trebuie îndeplinită, pentru noi amândoi. Ar trebui să fim 
recunoscători că Dumnezeu ne-a dat această opțiune, că ni 
l-a scos în cale pe bărbatul care să fie pe placul familiei 
tale şi care, în acelaşi timp, să nu ne stea în cale. Şi nici nu 
este vreun cocoşat sau vreun ticălos, e doar lăudăros. Iar 


— 244 — 


unele femei chiar te invidiază, din câte am înţeles. Ele îl 
văd chipeş şi neînfricat. 

— Femeile din Florenţa nu mă invidiază pentru Niccolo 
Ardinghelli. 

Lucrezia îşi plimbă degetul peste nasul lui plat, înainte 
să se aplece să-l sărute. 

— Ele mă invidiază pentru tine. 

— Prostii! Nu voi fi niciodată atât de atrăgător ca 
Niccolò, cu nasul lui perfect. 

— Opreşte-te! Nu se poate să fii gelos pe el. Pe lângă 
asta, tu eşti cel mai frumos bărbat din lume. 

— Atâta timp cât tu crezi asta, nu-mi pasă de nimeni 
altcineva. 

Lorenzo se opri un moment înainte de a o întreba, cu o 
curiozitate sinceră: 

— Ştie toată lumea, atunci? Despre noi? Serios? 

Lucrezia oftă, nevenindu-i să creadă. 

— Lorenzo, te rog! Pentru un om atât de strălucit, pierzi 
uneori din vedere cele mai evidente lucruri. Tot oraşul ştie 
despre noi. Probabil cu excepţia bietului Niccolo. 

Râseră amândoi de acest lucru, dar mintea lui Lorenzo 
era deja preocupată de altceva. 

— Acesta ar putea să fie un lucru bun, Colombina. 

— De ce? 

Veni rândul lui s-o tachineze. 

— Pentru o femeie atât de strălucită, pierzi uneori din 
vedere cele mai evidente lucruri. 

Deveni serios uitându-se din nou pe fereastră, de data 
aceasta fix, în direcţia Bisericii Santa Trinită. 

— Pentru că, dacă oamenii cred că tu şi cu mine ne 
întâlnim în secret numai pentru că suntem îndrăgostiţi, ei 
nu vor mai avea ochi pentru acţiunile primejdioase pe care 
le avem de dus la îndeplinire împreună. 


Antica Torre, Florența 
prezent 


— DE CE faci asta? 
— 245 — 


Petra Gianfigliazza, cunoscută pentru răbdarea sa 
imperturbabilă, se strădui să nu-şi piardă cumpătul în 
discuţia cu tânăra frumoasă şi arogantă care o înfrunta. 

— Ce vrei de fapt, Vittoria? A 

— Îl vreau pe Bérenger, răspunse Vittoria. Întotdeauna l- 
am vrut. El este sufletul meu pereche şi l-am iubit de când 
eram o copilă. Şi tu ştii asta. 

— Nu, nu ştiu. Petra scutură din cap în semn de negare. 
Nu cred asta nicio secundă. Te cunosc de prea mult timp şi 
mult prea bine. Nu eşti îndrăgostită de el. Nu eşti 
îndrăgostită de nimic altceva în afara carierei tale şi în 
afară de puterea ta. De aceea Destino a refuzat să te mai 
înveţe. 

Vittoria se răsti la ea: 

— Eu sunt cea care l-a adus pe Berenger în atenţia lui 
Destino. Datorită mie l-a descoperit pe preţiosul său Prinţ 
Poet şi, mai cu seamă, pe nesuferita aia roşcată. Şi iată 
cum îmi mulţumeşte. 

— Ce urmăreşti de fapt, Vittoria? Vei economisi şi timp, 
şi bătaie de cap dacă vei fi cinstită cu mine. 

— Dante este fiul lui Bérenger şi este un Prinţ Poet, 
şuieră ea. Vreau ca fiul meu să poarte numele tatălui său 
legitim. El este cel de-Al Doilea Prinţ, Petra. A/ Doilea 
Prinț. Tu înţelegi ce-nseamnă asta? Pentru noi toţi? Pentru 
întreaga lume? 

Petra încuviinţă din cap, înțelegând brusc totul. 

— Să-nţeleg că vrei ca Bérenger să se căsătorească cu 
tine? 

— Este de datoria lui în calitate de tată al lui Dante şi de 
moştenitor al profeţiei. Şi vreau ca fiul meu să fie 
recunoscut de însuşi Destino pentru cine şi ceea ce este. 

— De ce îţi pasă dacă Destino îl recunoaşte sau nu? 

— Pentru că Dante este adevăratul moştenitor al puterii 
Ordinului. Artefactele ar trebui să fie ale lui după ce moare 
Destino. 

Artefactele. Deci asta era adevărata comoară pe care o 
viza Vittoria. 

Petra puse următoarea întrebare fără să încerce să 


— 246 — 


renunţe la tonul neîncrezător din vocea sa: 

— Crezi că Destino îţi va da ţie Libro Rosso? 

— Trebuie să-i parvină Prințului Poet care domneşte, 
răspunse Vittoria. Este legea Ordinului. 

Petra se gândi la acest lucru preţ de o clipă. Vittoria 
putea să fie vicleană, dar nu era proastă. Răspunse: 

— Legea Ordinului este cea pe care Destino o face. 
Acestea fiind spuse, Berenger este actualul Prinţ Poet. 
După logica ta, el ar trebui să deţină Libro Rosso. 

— Dar Dante va fi moştenitorul său legitim. Totul ar 
trebui să-i revină lui Dante, căci el este atât fiul lui 
Berenger, cât şi primul copil în două mii de ani care a 
împlinit complet profetia. Perfect. 

— De ce? De ce vrei asta atât de mult încât eşti gata să 
rişti totul pentru a-ţi atinge țelul? 

— De ce? Vittoria era acum cea neîncrezătoare. Ţi-ai 
pierdut minţile, Petra? Dante va fi atunci prinţul cu cel mai 
înalt rang din Europa. 

— Şi ce importanţă are asta? Suntem în secolul al XXI- 
lea. În Europa nu mai există monarhie. 

— Asta pentru că nu a fost nimeni atât de demn încât să 
restaureze monarhia. Nu vezi? Dante al meu schimbă totul. 
Putem concentra puterea tuturor familiilor de viţă nobilă 
în spatele lui Dante: Habsburg, Buondelmonti, Sinclair. 
Prin unificarea averilor şi a puterii noastre în acest copil 
perfect, copilul meu, putem conduce Europa. 

Petra era uluită. Nu se aşteptase la asta. De sute de ani, 
societăţile secrete puseseră la cale diferite comploturi 
pentru a restaura monarhia în Europa. Strategia 
presupunea întotdeauna dovada faptului că un moştenitor 
al vreunei familii de viţă nobilă reprezenta un „rege 
pierdut” care avea să unifice Europa ca pe o super-putere. 
Dar scenariul Vittoriei, deşi exagerat, prezenta câteva 
posibilităţi care-ţi dădeau fiori. Deşi s-ar fi putut ca Dante 
să nu stea niciodată pe un tron recunoscut, el ar fi putut să 
unifice milioane de dolari şi o mare putere într-un singur 
proiect, dar cum avea să arate acel proiect? Şi cine avea 
să-l controleze? Şi, deşi nu menţionase aspectul mesianic 


— 247 — 


al acestui plan important conceput pentru fiul ei, acesta 
reieşea clar din spusele ei. Petra era înfiorată până-n 
măduva oaselor, gândindu-se că Vittoria nu putea să fie 
atât de deşteaptă încât să pună singură totul la cale. Cât 
de mare era această conspirație? Cât de multă putere şi 
avuţie se aflau în spatele acestei teribile idei? 

— Vittoria... 

Încercând o nouă tactică, Petra îşi modelă vocea astfel 
încât să sune ca aceea a unui mentor: 

— Ajută-mă să înţeleg ce vrei să faci aici. Ordinul nu 
este o organizaţie politică, ci una spirituală. Puterea 
temporară nu face parte din planul nostru. 

Lumina fanatismului crescu în ochii Vittoriei atunci când 
reacţionă. 

— Distrugerea Bisericii face parte din plan şi putem s-o 
înfăptuim dacă suntem uniţi. Putem aduce la lumină 
învăţăturile din Libro Rosso şi le putem arăta Europei o 
dată pentru totdeauna. Putem înfrânge minciunile care au 
domnit la Roma prea mult timp. Este o misiune 
binecuvântată, soră. 

Vittoria i se adresa intenţionat Petrei cu apelativul 
„soră”, care era o regulă a Ordinului. 

— Putem face asta împreună - tu şi eu, Bérenger, 
Destino şi Dante. Fie ca noi să înfăptuim această nouă eră 
a renaşterii. Timpul se întoarce. Să terminăm ceea ce a 
început Lorenzo. Aceasta este de fapt misiunea. 

Petra dădu din cap tristă. Cum devenise Vittoria atât de 
nechibzuită? 

— Distrugerea Bisericii nu a făcut parte niciodată din 
planul nostru. Lucrul la care aspirăm noi este să trăim în 
pace cu alte credinţe şi asta am încercat să facem tot 
timpul. Aceasta este Calea iubirii. 

Vittoria mormăi frustrată: 

— Tu eşti Doamna hieros-gamosului, conducătorul unei 
tradiţii pe cale de dispariţie, probabil cea mai puternică 
tradiţie din istoria umanităţii. Ai de gând să stai cu mâinile 
încrucişate şi s-o laşi să moară, Petra? Pentru că eu spun 
că ar trebui să o apărăm şi s-o menţinem vie. Noi 


— 248 — 


restabilim adevăratele învățături, folosindu-ne de toată 
puterea şi banii Europei. Eu şi Berenger vom conduce 
împreună, avându-l pe Dante ca moştenitor, iar protejarea 
Ordinului va fi pentru noi cea mai înaltă prioritate. Dacă 
Dante se află cu adevărat în posesia cărţii Libro Rosso, ca 
şi a... 

Vittoria se opri înainte de a-şi termina propoziţia, dar 
Petra, cunoscând-o foarte bine, înţelese. 

— În posesia cărţii Libro Rosso şi a mai ce, Vittoria? A 
lăncii? 

Vittoria era prea implicată ca să mai poată nega ceva. 
Clănţăni din dinţi. 

— Desigur. Lancea Destinului este arma esenţială a 
puterii pe Pământ. Cel care mânuieşte adevărata lance nu 
poate fi învins. Avem nevoie de ea pentru a ne asigura 
victoria. Dante are nevoie de ea. 

Petra respiră adânc şi răspunse cu grijă: 

— Lancea nu mai este menită să fie folosită ca o armă de 
război sau să mai provoace durere. A face asta ar fi o 
greşeală uriaşă şi o tragedie. Destino nu va pleca niciodată 
cu lancea autentică, cel puţin nu până în ziua în care va 
alege un moştenitor care să fie demn de puterea acesteia. 

Cuvintele Petrei rămâneau fără ecou. Vittoria se 
întoarse ca o vijelie, extrem de frustrată, dând să iasă din 
apartament. Se opri apoi în prag pentru a mai insista 
asupra unui aspect: 

— Destino are nevoie de Dante. Ordinul are nevoie de 
Dante. El este acel moştenitor. Nu poţi pune la îndoială 
harta sa astrală sau ceea ce este el. Cu cât tu şi Destino 
veţi înţelege mai repede acest lucru, cu atât mai uşor va fi 
pentru toată lumea. 

În ciuda milosteniei ei şi-a diplomaţiei, Petra nu 
devenise un lider în rândul Ordinului din cauza lipsei 
curajului. Ea îi răspunse, pronunţând fiecare cuvânt clar şi 
cu autoritate: 

— Aminteşte-ţi cine sunt eu, Vittoria, după cum ai spus-o 
şi tu. Eu sunt Doamna hieros-gamosului. Misiunea şi 
destinul meu sunt să transmit învăţăturile despre puterea 


— 249 — 


iubirii şi să recunosc sufletele gemene. Berenger şi 
Maureen sunt suflete gemene. Işi aparţin unul altuia. Şi 
ceea ce Dumnezeu a unit fie ca niciun om să nu despartă. 
Aceasta este legea care domneşte peste oricare alta. 

In loc de răspuns, Vittoria trânti uşa; Petra înţelesese 
totul: Destino refuzase să o mai înveţe pe Vittoria, pentru 
că ea fusese întotdeauna înclinată către putere şi niciodată 
către dragoste. Ea era produsul unei familii care, de-a 
lungul căii tumultuoase a istoriei, pierduse adevăratul 
înţeles al Ordinului. Această strategie perversă pe care o 
prezenta clarifica perfect lucrurile. Fanatismul, la orice 
nivel al său, era un lucru periculos. 

Şi totuşi, rămânea problema copilului. Dante 
Buondelmonti Sinclair era, într-adevăr, un Prinţ Poet şi 
astfel prezența şi destinul său nu puteau fi ignorate de 
nimeni din Ordin. Mai rămânea să se confirme dacă el era 
Al Doilea Prinţ legendar. 

Dar dacă era? Ce s-ar fi întâmplat atunci? 


Florența 
primăvara, 1469 


— Această fată din familia Orsini este cea mai apropiată 
de regalitate din toată Roma. Ei au cel mai mare număr de 
cardinali printre ascendenţii lor şi cei mai mulţi papi. Sunt 
bogaţi şi influenţi şi vor conferi familiei de Medici un 
prestigiu şi o influenţă importante, cum n-am mai avut 
niciodată înainte. 

Lucrezia de Medici ştia că Lorenzo ura discuţia aceasta, 
după cum o ura şi ea, dar totuşi trebuia să aibă loc. Tocmai 
se întorsese de la Roma, unde fusese să caute o soţie 
potrivită pentru Lorenzo. Faptul că familia de Medici căuta 
în afara Florenței era unul controversat; faptul că se 
dusese la Roma să-i caute o soţie lui Lorenzo era 
nemaiauzit. 

Lucrezia, care devenise o adevărată de Medici în anii ei 
de căsătorie, continuă: 

— Nu este frumoasă, dar nu este nici urâtă. Şi nu este 


— 250 — 


florentină, deci nu este nici cultivată, nici nemaipomenit de 
sociabilă. 

— E din ce în ce mai rău, mamă! Pentru că, dacă-i aşa, 
lasă-mă să mă duc să beau cu Sandro şi să mă întorc apoi 
să aud restul poveştii când voi fi îndeajuns de amortit. 

— Încetează! Gândeşte-te la asta ca la o afacere a 
Ordinului. E numai atât, Lorenzo! O afacere. O mireasă din 
familia cea mai nobilă şi mai apropiată de papalitate este 
următorul pas pentru tine. Pentru noi toţi şi pentru ceea ce 
dorim să creăm. Rolul fetei este acela de a face copii. Rolul 
ei este să-ţi dăruiască prunci cu sânge roman, care ne vor 
ajuta să ne asigurăm locul în cercul papal. Cu ajutorul 
familiei Orsini, îl vom introduce pe Giuliano în acel cerc şi 
vom propune un cardinal de Medici. Dacă această fată 
Orsini este suficient de fertilă, fiii tăi vor urma drumul 
început de Giuliano la Roma. Gândeşte în perspectivă, 
prinţul meu! 

Lucrezia îl apucă pe fiul ei mai mare de umeri şi-l sărută 
straşnic pe ambii obraji. Nu-i dădu drumul până când nu se 
făcu înţeleasă. 

— Pricepe asta, Lorenzo. Nu dorim altceva decât un 
papă din familia de Medici. Tatăl tău este prea bolnav 
acum pentru a-ţi da îndrumări şi pentru a lucra la strategia 
noastră. Acum atârnă pe umerii mei, în calitate de 
matroană de Medici, să duc la îndeplinire marele plan, 
până când vei merge pe urmele bunicului tău şi vei 
conduce Florenţa. Un papă de Medici, Lorenzo. Închipuie- 
ţi! Asta îi va permite Ordinului accesul la tot ce este ţinut 
secret în Roma, tot ce a fost ţinut departe de noi şi care ne 
aparţine de drept. S-ar putea să ne dea chiar puterea de a 
schimba Biserica Catolică. Iar tu vei fi patriarhul care va 
înfăptui asta. 

Lorenzo asculta mai atent acum. O căsătorie aranjată 
era inevitabilă, deci ce mai conta cu cine se căsătorea? 
Oricine în afara Colombinei ar fi fost incompatibil cu el, 
aşa că putea fi o femeie care să ducă mai departe ambițiile 
familiei lui şi ale Ordinului. 

Răspunse calm: 


— 251 — 


— Această fată pe care mi-aţi ales-o tu şi tata îmi 
convine, mamă. Fă tot ce trebuie ca să oficializezi relaţia. 
Dar să ştii un lucru: nu voi participa la o ceremonie 
formală de depunere a jurămintelor împreună cu ea. Nu 
voi sta înaintea lui Dumnezeu declarând devotament sau 
loialitate faţă de nicio altă femeie în afară de Colombina. 
Căsătoreşte-ne prin procură. Dă orice petrecere sau 
spectacol e nevoie pentru a linişti această familie romană 
şi arată-le onoare, numai nu mă forţa să depun jurăminte. 
Spune-le celor din familia Orsini că sunt prea ocupat cu 
afacerile de stat pentru a lua parte la o ceremonie cu 
jurăminte, mai ales acum, că tata este extrem de bolnav. 
Cu siguranţă vor înţelege. 

Madona Lucrezia ştia foarte bine că nu trebuie să 
forţeze nota cu Lorenzo. El acceptase ca ei să-i aleagă 
soţia şi acesta fusese obiectivul discuţiei. Lucrezia 
obținuse ceea ce trebuia pentru viitorul dinastiei de 
Medici. 

— Bineînţeles că vor înţelege, fiul meu. Voi face imediat 
toate aranjamentele. 


În dimineaţa următoare, după o noapte lungă şi 
nedormită, Lorenzo plecă în căutarea lui Angelo. In 
săptămâna aceea, Sandro era cu Verrocchio, lucrând din 
greu la un număr de comenzi importante, aşa că Angelo 
era portul său pentru acea furtună. El şi micul poet din 
Montepulciano deveniseră imediat prieteni de nedespărţit. 
Angelo era plăcut şi inteligent, loial şi timid. li era în 
întregime devotat lui Lorenzo. Iar acesta avea în Angelo 
mai mult decât un nou confident de încredere; avea un 
partener în ale scrisului, un poet de un asemenea talent şi 
discernământ, încât avea să îl ajute să-şi perfecţioneze arta 
scrisului. 

Faptul că nu avea timp să continue cu scrisul era a doua 
mare tristeţe din viaţa lui Lorenzo. Era extraordinar de 
înzestrat şi, când participa cu poemele sale la concursurile 


— 252 — 


florentine de scriere, întotdeauna era apreciat. Lorenzo 
participa la aceste concursuri folosind diverse 
pseudonime, astfel încât organizatorii să nu-l premieze 
doar pentru că era un de Medici. El voia ca poezia lui să fie 
corect apreciată. Şi de fiecare dată concluzia era aceeaşi: 
era un poet extrem de înzestrat. 

Dar când Angelo Ambrogini venise la Florenţa, nu era 
nimeni care să-l bată la răsucirea perfectă a frazei sau la 
folosirea cât mai lirică a limbajului. Lorenzo nu era deloc 
invidios - departe de el acest gând. El fusese cel care-i 
cultivase abilităţile prietenului său şi-l îndemnase să scrie. 
Abilităţile lui Angelo ca poet deveniseră renumite atât de 
rapid, încât era acum cunoscut sub un nou nume în toată 
Florenţa. Era o tradiţie ca artiştii cei mai înzestrați să fie 
onoraţi cu un nume profesional, care era format din 
numele lor urmat de o referinţă la numele oraşului lor 
natal. Astfel se născuse numele poetic de Angelo Poliziano, 
care însemna „Angelo din Montepulciano”. 

Lorenzo îl găsi pe Angelo lucrând la o traducere greacă 
în studiolo, pregătit special pentru el în palazzo de pe Via 
Largo. 

— Angelo, sufăr îngrozitor. Urmează să mă căsătoresc 
cu o fată simplă din Roma, care se pare că nu este deloc 
cultivată. Ce-o să mă fac? 

Angelo îi zâmbi. 

— Revarsă-ţi tristeţea în poezie, căci toţi marii scriitori 
au făcut-o în trecut. 

— Am încercat. Am stat treaz toată noaptea şi am lucrat, 
dar nu pot să-mi dau seama singur dacă este valoroasă sau 
dacă nu cumva sunt doar indulgent. 

— Aceasta este frumuseţea darului pe care l-am primit, 
Lorenzo, scopul artei noastre - să exprimăm emoția prin 
poezie. Chiar dacă nu este reuşită şi trebuie s-o arunci, cel 
puţin a servit scopului tău, acela de a te ajuta să-ţi petreci 
noaptea. Şi, pe lângă asta, ce plictisitor ar fi dacă singurul 
motiv pentru care am crea poezie ar fi să celebrăm 
primăvara, florile şi curcubeul! 'Toate aceste lucruri sunt 
adorabile, dar nu sunt artă decât dacă au un contrast. Las- 


— 253 — 


o pe această nouă soţie din Roma să facă o schimbare. 
Cum o cheamă? 

Lorenzo se opri un moment, gândindu-se. Clătină din 
cap şi răspunse: 

— Nu ştiu. Nu am întrebat. Lorenzo oftă cu putere. Nu- 
mi pasă. Angelo, nu pot scrie poezii despre o femeie care 
nu mă inspiră. 

Angelo era strălucit, dar era tânăr şi nu fusese niciodată 
îndrăgostit. Asta era limpede. Lorenzo continuă: 

— Nu pot să scriu decât despre cineva care mă inspiră. 
Şi, gândindu-mă la acest dezastru în care mă aflu, mi-am 
dat seama că pe Colombina o va răni şi mai mult să ştie că 
mă căsătoresc. Aşa că am decis să scriu un poem pentru şi 
despre ea, pentru ca ea să ştie întotdeauna adevăratele 
mele sentimente, indiferent de împrejurările în care ne va 
duce soarta. Vrei să arunci o privire şi să-mi spui cum ţi se 
pare? 

— Desigur, încuviinţă Angelo, apoi citi ultima poezie a 
lui Lorenzo. 

Tăcu pentru o clipă, făcându-l pe Lorenzo să se simtă 
neliniştit din cauza nesiguranţei. 

— Nu-ţi place? 

— Nu, Lorenzo. Este uluitoare. Minunată. Tocmai mă 
gândeam că, dacă aşa scrii când te simţi mizerabil, atunci 
se pare că Dumnezeu a ştiut exact ce face când ţi-a dat o 
soţie dezagreabilă! 

€ 


Cu privire la stindardul lui Lorenzo. 

Familia de Medici a ales să organizeze un 
spectacol în cinstea căsătoriei lui Lorenzo cu Clarice 
Orsini, care avea să fie atât de fastuos şi atât de 
memorabil, încât locuitorii Florenței aveau să 
vorbească despre el până în secolul următor. 
Desigur, Lorenzo nu dorea să aibă nimic de-a face 
cu asta. El se simţea îngrozitor din cauza ideii unei 
căsătorii aranjate şi era de datoria mea ca frate să-l 


— 254 — 


înveselesc, să nu-l las să alunece în prăpastie. Am 
inventat căi secrete pentru a include ereziile noastre 
în turnir, ca o modalitate de a ne amuza. 

Urma să se organizeze o intrecere şi o serie de 
jocuri, în care tinerii nobili ai oraşului se pregăteau 
de luptă ca în vremea cavalerilor. Fiecare cavaler 
avea o insignă şi un stindard şi purta cu sine darul 
uneia dintre femeile frumoase ale Florenței. În 
această situaţie s-a stabilit că va fi aleasă oficial o 
Regină a Frumuseții, care ar fi stat pe un tron într-o 
rochie sofisticată, ca însăşi zeiţa Venus în mijlocul 
evenimentelor. Desigur că regina noastră era 
Colombina. Cine altcineva? Și nimeni din Florența 
nu putea să-i conteste frumuseţea de neegalat. Doar 
Simonetta putea să concureze cu ea, dar ea era încă 
o prezenţă nouă în oraş şi o străină. Si nu-i 
aparținea lui Lorenzo. 

Mie şi ucenicilor din atelierul lui Verrocchio ne-a 
fost dată comanda de a crea drapelul pe care 
Lorenzo avea să-l poarte în turnir. Astfel, am creat 
schița după care aveam să lucrăm, Colombina fiind 
model pentru Venus şi introducând simbolul 
porumbelului în imagine, ca o aluzie la numele cu 
care o strigam cu toţii. Eu şi Lorenzo am hotărât 
împreună că vom folosi motoul Ordinului în limba 
franceză, „Le temps revient”, ca un ultim act al 
ereziei noastre. 

Și astfel, Colombina s-a aşezat pe un tron, de 
unde l-a încoronat pe Lorenzo cu violete, simbolul 
familiei ei din timpuri străvechi, şi i-a legat de braţ 
panglici în culori alese de ea. El s-a întrecut în felul 
său în cadrul turnirului, purtând stindardul pictat cu 
imaginea ei şi cu vechiul moto al Ordinului şi 
declarând că ceea ce Dumnezeu a unit niciun om să 
nu despartă. Era o afirmaţie publică extrem de 
îndrăzneață, dat fiind faptul că marea lui dragoste, 
Colombina, era acum măritată cu Niccolò 
Ardinghelli. Aşa că totul era realizat sub auspiciile 


— 255 — 


trubadurilor, întărind noţiunea de iubire 
curtenească şi idealul frumuseții de neatins. 

Astfel avea Lorenzo de Medici să-şi întâmpine 
noua soție din Roma. 


Rămân credincios, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca Botticelli 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Florenţa 
iunie 1469 


CLARICE ORSINI fu măritată cu Lorenzo de Medici prin 
procură, în Roma, unde un reprezentant al familiei de 
Medici rostise jurămintele în numele lui Lorenzo, având 
asupra sa un document cu blazonul de Medici prin care era 
împuternicit să o facă. Hârtiile fură semnate şi legalizate 
de către un trimis al papei însuşi, iar căsătoria fu declarată 
legală. Totul a fost foarte bine organizat. Clarice a fost 
escortată din Roma la Florenţa ca o adevărată prinţesă. 
Giuliano de Medici, ca membru al escortei, încercase din 
greu să o calmeze pe mireasa neliniştită şi să lege o 
conversaţie amabilă cu ea de-a lungul drumului spre nord. 

Nu era lucru uşor. Clarice Orsini de Medici, noua sa 
soră, nu era prea vorbăreaţă de felul ei, iar în clipele 
acelea era foarte speriată. Această stare era accentuată de 
faptul că unii florentini spuneau lucruri licenţioase pentru 
a lăuda bărbăţia lui Lorenzo, indicând plăcerile la care 
trebuia să se aştepte mireasa. Clarice era copleşită de 
teamă şi de ruşine şi refuză să vorbească prea mult în 
timpul călătoriei. 

v$ 

Recepţia de nuntă se ţinu în palazzo de Medici de pe Via 

Larga şi totul fu organizat cu mare fast. Carnea fusese 


— 256 — 


pregătită cu câteva zile înainte, în aşteptarea 
evenimentului. Fuseseră aduse dulciuri din Orient şi o sută 
de butoaie cu vin. Portocalii din ghivecele de teracotă, 
care reprezentau simbolul familiei de Medici, erau decoraţi 
cu panglici şi împrăştiaţi pe toată proprietatea. 

Mireasa fu adusă prin porticul principal în rochia ei 
elegantă din dantelă şi damasc, mişcându-se lent, într-un 
efort de a-şi echilibra acoperământul pentru cap plin de 
pietre preţioase, un dar de nuntă din partea părinţilor ei. 
Deşi lui Clarice îi fusese refuzată o ceremonie tradiţională 
de depunere a jurămintelor, cei din familia Orsini erau 
hotărâți ca ea să fie o apariţie rafinată în ziua ceremoniei. 
Florentinii erau forţaţi să accepte că această fată romană 
era la fel ca ei şi demnă de locul său ca mireasă de Medici 
şi ca Primă Doamnă a Florenței. 

Clarice se opri brusc cu un gâfâit, văzând statuile care 
dominau curtea centrală: David al lui Donatello, în toată 
goliciunea sa glorioasă, stătea alături de Judith a lui 
Donatello, surprinsă tăindu-i capul lui Holofern. Ei erau 
simbolurile  femininului şi masculinului într-o formă 
superioară, aşezaţi aici de către unul dintre cei mai mari 
artişti ai lumii, la comanda celui mai legendar patron. 

Lucrezia de Medici, care o escorta pe noua ei noră în 
cadrul recepţiei, se opri, îngrijorată că fata romană era pe 
cale să leşine. 

— Ce s-a întâmplat, Clarice? 

Clarice gesticulă înspre statuie îngrozită. 

— Acele... imagini oribile! De ce sunt acolo în ziua nunţii 
mele? 

— Ele sunt mereu aici, Clarice. Sunt obiecte de artă 
remarcabile şi o parte a colecţiei de Medici. 

Clarice se-nfioră şi părea că e gata să plângă. 

— Sunt vulgare! 

Lucrezia îşi concentră toată răbdarea, o apucă pe 
Clarice mai ferm de încheietura mâinii şi o călăuzi înainte 
în mijlocul recepţiei. Integrarea unei fete romane 
conservatoare în cultura glorioasă şi artistică a Florenței 
se dovedea a fi mai mult decât o provocare pe care ar fi 


— 257 — 


putut cineva s-o anticipeze. 


Clarice de Medici era aşezată lângă un grup de fete 
tinere, măritate, după cum era obiceiul pentru mireasă la o 
recepţie florentină, unde bărbaţii şi femeile stăteau 
separat. Clarice avu norocul să stea lângă o tânără femeie 
nobilă şi foarte plăcută, cu gropiţe în obraji, care i se 
prezentase drept Lucrezia Ardinghelli. Femeia era foarte 
frumoasă - Clarice nu putea să nu observe asta - şi destul 
de amabilă cu ea. Părea să ştie foarte multe despre 
Lorenzo, căci fuseseră prieteni încă din copilărie. Aici avea 
o aliată, se gândi Clarice. Şi cum această biată Lucrezia 
Ardinghelli era soţia unui marinar, era adesea singură 
acasă luni întregi. Probabil că ea avea să-i fie prima 
prietenă adevărată din Florenţa. 

Clarice îndrăzni să fie optimistă în privinţa legării unor 
noi prietenii, până când sosi momentul definitoriu al serii, 
când Lorenzo se apropie de masa lor şi le salută pe toate 
femeile aflate de faţă. Deşi era excesiv de politicos cu 
fiecare dintre matroane, nu-şi luă deloc ochii de la 
Lucrezia Ardinghelli şi nici ea de la ai lui. Intre cei doi 
exista o legătură limpede. 

Clarice Orsini de Medici putea să fie tânără şi 
neexperimentată în treburile lumeşti, dar nu era oarbă. 

Identificase inamicul. 

În camera nupţială, după cum era obiceiul, Clarice fu 
îmbrăcată în cămaşa ei de noapte de către femeile care 
luaseră parte la petrecerea de nuntă. Absența Lucreziei 
Ardinghelli nu era de neobservat. Femeile prezente o 
tachinau cu bunăvoință şi sporovăiau ştrengăreşte despre 
masculinitatea legendară a lui Lorenzo, înghiontind-o pe 
Clarice şi reamintindu-i că era cea mai norocoasă femeie 
din Italia, având privilegiul unei asemenea experienţe. În 
timp ce o fată florentină s-ar fi alăturat pe loc distracţiei 
frivole, pentru prinţesa Orsini acest gen de discuţie era de- 
a dreptul scandalos. Femeile începură să-şi dea seama că 


— 258 — 


mireasa era emoţionată până în punctul de a leşina, astfel 
că o lăsară mai moale cu comentariile. Işi terminară 
repede treburile şi o lăsară pe fata romană singură, dând 
toate din cap, în timp ce părăseau dormitorul nupţial de 
Medici. 

— Ce risipă a unui om magnific, şopti una dintre ele, iar 
celelalte izbucniră în râs, cu totul de acord. 

În anii care urmară, avea să existe multă bârfă pe seama 
frigidităţii soţiei romane, aceasta conducând la o mulţime 
de oferte din partea femeilor florentine, care erau mai mult 
decât dornice să-i arate lui Lorenzo aprecierea pe care 
ştiau că n-o primeşte de la soţia lui. 

Clarice fu lăsată singură, aşezată pe marginea patului, 
crispată şi îngrozită. Iat-o acolo, măritată cu un bărbat 
pentru care fiecare femeie nobilă din Europa o invidia, iar 
ea nu-şi dorea nimic altceva decât să fugă, cât de departe 
şi cât de repede ar fi putut, înapoi în siguranţă, la Roma. 
Deşi era fiica uneia dintre cele mai nobile şi mai legendare 
familii din Italia, era totuşi o fată de şaisprezece ani, sub o 
presiune imensă, înconjurată de străini şi de o cultură pe 
care nu o înţelegea. Florenţa era la fel de exotică pentru 
ea precum Africa sau Orientul îndepărtat. Iar acum avea să 
se confrunte cu realităţile fizice terifiante ale acestui tânăr 
viril, despre care i se vorbea în termeni de-a dreptul mitici. 

Până-n momentul în care Lorenzo intră în cameră, 
Clarice suspină continuu de teamă. 

El se apropie de ea cu o grijă sinceră. Evenimentele serii 
probabil că fuseseră copleşitoare pentru toată lumea, dar 
el avea o mare înţelegere pentru circumstanţele în care se 
găsea ea, aflându-se sub cercetarea teribil de atentă a 
florentinilor. Avea să-i ia ceva timp să se obişnuiască 
acestei fete tinere, care cerea protecţie. 

— Nu ţi-e bine, Clarice? A fost prea mult pentru tine 
această seară? 

Intărindu-se pentru ceea ce avea să urmeze, ea îşi ridică 
bărbia ca o sugestie a mândriei sale romane de neatins şi 
răspunse: 

— Nu. Sunt o Orsini. Nu mă tem de florentinii tăi. Şi-mi 


— 259 — 


voi face datoria faţă de tine ca o soţie creştină, Lorenzo. 
Am jurat înaintea lui Dumnezeu să fac asta, să-ţi fiu 
credincioasă, şi voi fi. 

Lorenzo se apropie de ea cu aceeaşi blândeţe cu care s- 
ar fi apropiat de un cerb din pădure. li atinse părul cu 
delicateţe, în timp ce începea să-i îndepărteze agrafele 
care-l ţineau strâns la spate. 

— Ai un păr adorabil, Clarice. Aş vrea să-l văd despletit. 

Mâna ei se ridică pentru a-l opri. 

— Nu face asta! 

El se opri, retrăgându-şi repede mâinile. 

— Cu ce am greşit? 

Inima ei bătea ca cea a unei vulpi prinse în capcană din 
toate părţile şi înconjurate de câini de vânătoare. Incercă 
să împiedice inevitabilul. 

— Părul despletit este semnul unui comportament 
depravat. 

— Clarice, sunt soţul tău acum. Poţi să mi te arăţi fără 
frică. 

Ea se retrase când el se apropie din nou, de parcă ar fi 
lovit-o. E 

Lorenzo inspiră adânc, încercând să fie răbdător. li 
explică încet: 

— Ştii, unele femei găsesc de fapt plăcere în asta. Poate 
va veni timpul când vei simţi şi tu acelaşi lucru, căci aşa 
trebuie să fie. Dacă poţi să-mi dai o şansă să fiu un soţ cum 
se cuvine pentru tine, anii noştri împreună ca soţ şi soţie 
vor fi mult mai buni. Chiar plăcuţi. 

Clarice se îndreptă din nou, având şira spinării ţeapănă 
ca oţelul. 

— Confesorul meu spune că destinul unei femei este să 
sufere, mai întâi în patul marital, apoi la naştere. Este 
blestemul Evei. 

Lorenzo îşi puse în gând să-l trimită pe confesorul ei 
înapoi la Roma imediat ce se lumina. Cu un cal rapid. 

— Nu trebuie să fie astfel, Clarice. Lasă-mă să-ţi arăt. 

Răspunsul ei fu plin de trufie: 

— Fă-ţi datoria ca soţ al meu. lar eu mi-o voi face pe a 


— 260 — 


mea. Dar să nu te aştepţi să-mi şi placă. 

Lorenzo o lăsă fără grai, căci se ridică repede şi se 
pregăti să plece. 

— Unde te duci? 

— Nu te voi avea împotriva voinţei tale, Clarice. 
Căsătorit sau nu, sunt un bărbat decent. Nu voi forţa 
niciodată o femeie, sub nicio formă. Când mă poţi primi în 
patul nostru nuptial în calitate de soţ al tău, mă voi 
întoarce şi-mi voi face datoria după cum spui. Te asigur, 
această situaţie nu îmi este mai puţin neplăcută decât îţi e 
ţie. Şi nu-i voi permite propriei soţii să mă transforme într- 
un violator. Nu-mi stă în fire. 

Clarice era şocată de limbajul său aspru şi terifiată acum 
de ideea că făcuse ceva de neiertat. 

— Nu poţi să pleci! Ne vei face de ruşine pe mine şi pe 
familia mea. 

Începu să ţipe: 

— Mâine vor veni după cearşafuri şi nu vor vedea nicio 
urmă de sânge pe ele. Oamenii tăi vor crede că nu mi-am 
făcut datoria faţă de tine. Sau... chiar mai rău. Tu trebuie 
să rămâi, iar eu... eu trebuie să fac asta. 

Lorenzo se uită înspre uşă cu nerăbdare, apoi din nou la 
virgina înspăimântată care stătea tremurând pe patul său. 
Îşi permise un răstimp în care se gândi la învăţăturile 
Ordinului. Cartea iubirii sublinia că zămislirea unui copil 
atunci când nu exista nici încredere, nici conştiinţă în 
camera nupţială l-ar fi putut condamna la o viaţă dificilă. 
Cumva trebuia să o cucerească pe această femeie pe care 
destinul i-o alesese ca soţie, din cine ştie ce motiv al 
voinţei neînţelese a lui Dumnezeu. 

Respiră foarte adânc înainte de a se întoarce la ea, cu o 
hotărâre răbdătoare. Îngenunche lângă pat şi-i luă mâna. 

— Clarice, trebuie să ai încredere în mine ca bărbat şi ca 
soţ al tău. Niciodată nu-ţi voi face rău şi am făgăduit să te 
protejez şi să-ţi împrumut din toată puterea mea. Voi face 
toate aceste lucruri şi chiar mai mult decât atât. Eşti o de 
Medici acum şi eşti familia mea. Fiecare copil pe care-l 
vom concepe va fi iubit şi îngrijit din toată inima mea şi din 


— 261 — 


tot sufletul meu. Şi tu vei fi la fel de îndrăgită ca mamă a 
lor. Acesta este jurământul meu faţă de tine. 

Ochii ei căprui erau plini de lacrimi, dar în expresia ei se 
zărea mai multă îmbunare decât înainte. 

— Uită-te la mine, Clarice. Spune-mi, dacă nu e vorba de 
nimic altceva, că vei învăţa să te încrezi în mine ca soţ al 
tău. 

Îşi duse mâna în dreptul feţei ei şi-i zâmbi, mângâindu-i 
obrazul cu degetul mare pentru a-i şterge lacrimile. 

Ea încercă să zâmbească la rândul ei. 

— Eu... am încredere în tine, soţul meu. 

Se întinse apoi să-i ia cealaltă mână într-a ei şi o scutură 
cu toată puterea, dorindu-şi ca frica să-i părăsească trupul. 

El se apropie de ea cu multă blândeţe şi cu infinită 
răbdare, fiind atent să n-o rănească sau s-o sperie, 
rugându-se tot timpul ca lucrurile să meargă mai bine pe 
măsură ce zilele lor ca soţ şi soţie aveau să se înmulțească. 
Ştia că ea va plânge când o va pătrunde, provocându-i 
sângerarea ce avea să fie analizată în amănunţime 
dimineaţă pe cearşafuri. Încercă să fie cât mai blând cu 
putinţă, dar nu exista nicio modalitate prin care s-o 
scutească de acea durere. Clarice se înfioră şi-şi întoarse 
faţa de la el, apoi rămase nemişcată şi-şi ţinu ochii strâns 
închişi. Lorenzo, pentru binele lui şi al ei, se retrase din ea 
repede. O pătrunsese suficient de mult ca să îndeplinească 
obligaţia consumării căsătoriei, căci era la fel de terifiat de 
împrejurări pe cât era şi noua lui soţie. Înainte să plece, 
Lorenzo o întrebă, destul de amabil, dacă se simte bine. Ea 
încuviinţă din cap fără a rosti vreun cuvânt, încercând din 
răsputeri să nu plângă din cauza indecenţei a ceea ce 
tocmai se petrecuse. Ea nu era capabilă să-şi imagineze 
cum ar putea găsi o altă femeie acest lucru tolerabil. 
Duhovnicul ei avusese dreptate. Destinul unei femei era să 
sufere. 

Lorenzo oftă din greu, îşi puse pantalonii şi ieşi din 
cameră fără să se mai uite la ea şi fără să mai rostească 
vreun cuvânt. 

Rămasă singură în patul conjugal, tânăra femeie, care 


— 262 — 


era de-acum Clarice Orsini de Medici, soţia magnificului 
bărbat din Italia, îşi mai permise un singur gând înainte de 
a adormi înlăcrimată: niciodată, în niciun moment, soţul ei 
nu încercase s-o sărute. 


“= 
WW 


Lorenzo insistase ca, după banchetul de nuntă, 
Colombina să-şi petreacă noaptea în palatul de Medici. Ea 
se împotrivise, nedorind să se afle în aceeaşi clădire în 
care el era forţat să se culce cu o altă femeie - o femeie 
care era acum tot ceea ce-şi dorise ea vreodată să fie 
pentru el. Dar Lorenzo o rugase şi ea se înduplecă, aşa 
cum făcea mereu când el era insistent. Astfel că, după 
coşmarul cu Clarice, Lorenzo se îndreptă imediat spre 
camera în care Colombina fusese instalată ca oaspete. 

Se aruncă cu o disperare teribilă în braţele singurei 
femei pe care o iubise vreodată, încurajat şi revigorat de 
răspunsul ei pasional. 

— Colombina mea, şopti el în timp ce o săruta, 
pierzându-se în vâltoarea părului ei. 

Lorenzo începu să-i recite din Sfânta Scriptură, din 
Cântarea Cântărilor, şoptindu-i la ureche. Avea nevoie de 
răgazul tradiţiei lor, în care-şi găsea refugiul din povara 
responsabilităţilor lui. Printre cuvinte, gura lui îi desena 
săruturi pe umăr: 

— Cât de frumoasă eşti, dragostea mea! Cât de 
frumoasă eşti! Cu ochii tăi de porumbiţă... 

Vocea sa accentua cuvintele - atât de pierdut era în 
răceala acelei nopti. 

Colombina ştia, ca întotdeauna, ce greu apăsau 
asemenea responsabilităţi pe inima poetului. Ea ştia că 
ceea ce se petrecuse în patul său conjugal fusese mult mai 
dificil pentru Lorenzo decât fusese pentru Clarice - infinit 
mai dificil. In calitate de iubită a sa, rolul ei avea să fie 
întotdeauna acela de a-i permite libertatea descătuşării 
celor mai ascunse sentimente şi de a-l lăsa să-şi descarce 
energiile. Era un rol pe care-l preţuia. Colombina răspunse 


— 263 — 


la cântecul sfânt, ţinându-l pe Lorenzo în braţe în timp ce 
fredona strofa despre primăvară şi reînnoire, cu vocea ei 
vioaie şi senzuală: 


Vino acum, iubirea mea, 
Căci iată, a trecut iarna; 
au incetat ploile şi s-au dus. 
Se arată florile pe câmp, 
a venit vremea cântării vesele 
şi se aude uguitul turturelei în câmpiile noastre. 


Îi mângâie părul când îi şopti ultimul vers, cu emfază şi 
cu ochii în lacrimi: 


Iubitul este al meu şi eu sunt a lui. 


Lorenzo plânse când o dezmierdă, în acest unic răstimp 
de încredere şi de conştiinţă pe care avea să-l cunoască 
vreodată. Orele răpite pentru ea vor fi întotdeauna dulci- 
amare. De ce Dumnezeu crease pe cineva perfect pentru el 
şi totuşi nu le îngăduise să fie împreună? Acesta era 
aspectul care avea să-i pună la încercare credinţa şi să-l 
tortureze în fiecare zi a vieţii lui. 

Îi cuprinse faţa între palme, uitându-se în ochii ei în timp 
ce o pătrundea. 

— Este întotdeauna primăvară când sunt cu tine, şopti 
el, în timp ce se mişcau împreună în ritmul desăvârşit al 
iubiţilor  predestinaţi. Tu eşti singura mea iubită, 
Colombina! Singura mea soţie în ochii lui Dumnezeu. 
Semper. Întotdeauna. 

Apoi timpul pentru cuvinte se isprăvi, căci prin buzele 
moi şi cercetătoare se amestecau respiraţiile lor, într-un 
chip care se potrivea cu trupurile lor, şi-n cele din urmă cu 
sufletele lor, suflete care fuseseră unite încă dinainte de 
începutul timpului. 


Părinţii Simonettei Cattaneo ar fi fost cu adevărat 
încântați de prietenii care o aşteptau pe iubita lor fiică în 
Florenţa. Lucrezia Donati, cunoscută de cei dragi drept 
Colombina, Micuța Porumbiţă, o luă pe frumoasa şi timida 
tânără sub aripa ei protectoare. Ea o primi şi o incluse pe 
adorabila Simonetta în comunitatea lor şi privi cu destul 
umor cum bărbaţii din Ordin cădeau la picioarele ei de 
fiecare dată când aceasta îşi făcea apariţia. 

Colombina îi împărtăşi Simonettei disciplina Ordinului, 
aşa cum o învățase şi ea, minunatele învățături de 
dragoste şi comuniune care-i îndulciseră propria viaţă 
dincolo de orice imaginaţie. Stătea aşezată şi o ţinea de 
mână pe prietena sa în timpul lecţiilor sacre ale uniunii, 
predate de Doamna hieros-gamosului, Ginevra 
Gianfigliazza. Aceste lecţii ale interacțiunii fizice profunde 
dintre un bărbat şi o femeie erau descurajante, chiar 
terifiante pentru cineva atât de delicat precum Simonetta 
Cattaneo. Ea era o fiinţă romantică şi avea un spirit blajin; 
în aceeaşi măsură avea şi un corp delicat. Deşi înaltă, 
Simonetta era extrem de subţire şi de palidă, ba chiar 
slabă. Nu mânca bine sau suficient de des, iar uneori era 
cuprinsă de accese de tuse care o ţintuiau la pat. Şi, deşi 
îşi consumase căsătoria cu Marco Vespucci, Colombina şi 
Ginevra ştiau că acesta fusese singurul moment în care 
avusese loc o uniune fizică a cuplului. Simonetta pur şi 
simplu nu se simţea suficient de bine încât să încerce să 
rămână gravidă. Din fericire, soţul ei era blând şi răbdător, 
dispus să meargă la orice doctor din Toscana pentru a-i 
îmbunătăţi starea sau chiar a-i reda sănătatea. 

Pentru o altă femeie cu un caracter diferit, prezenţa 
unei perfecţiuni fizice ca a Simonettei ar fi fost o 
ameninţare sau cel puţin un lucru supărător. Dar 
Colombina nu cunoştea sau nu simţea invidia. În studiile 
sale cu Maestrul, ea învățase bine pericolele celor Şapte 
Modele ale Gândului Ucigător, iar cel mai usturător dintre 
acestea era invidia. Invidia era un afront la adresa lui 
Dumnezeu. A simţi invidie însemna a crede că Mama şi 
Tatăl tău din ceruri nu reuşiseră să te creeze perfect. A 


— 265 — 


simţi invidie însemna să-l acuzi pe Dumnezeu că se 
îngrijise de altcineva mai mult decât de tine, iar aceasta nu 
era natura unui părinte iubitor. Părinţii trebuiau să-şi 
iubească în mod egal copiii, iar acest lucru era cu 
siguranţă adevărat în ceea ce-i privea pe divina Mamă şi 
pe divinul Tată. 

Nu,  Colombina nu simţea nicio invidie faţă de 
frumuseţea Simonettei sau faţă de atenţia primită de 
aceasta din partea bărbaţilor. Ea ştia foarte bine cum era 
să fii obiectul admiraţiei intense a bărbaţilor şi nu era 
întotdeauna un rol uşor de jucat. Femeile frumoase, 
indiferent cât de virtuoase ar fi fost, erau adesea subiectul 
cercetării atente şi al bârfei. Colombina le răspunsese 
obraznic mai multor matroane florentine despre care 
auzise că lansau defăimări la adresa virtuţii prietenei sale. 
O înfuria faptul că unele femei florentine înguste la minte - 
şi cu siguranţă geloase - ajungeau imediat la concluzia că 
Simonetta era metresa lui Giuliano de Medici doar pentru 
că acesta îi făcuse curte în timpul unui turnir. Bărbaţii din 
familia de Medici - şi într-adevăr toţi bărbaţii din Ordin - 
onorau tradiţiile trubadurilor de celebrare a frumuseţii. In 
timpul giostreif lui Giuliano, turnirul care celebra 
majoratul său, Simonetta fusese aleasă să o reprezinte pe 
Regina Frumuseţii, la fel cum fusese aleasă odinioară 
Colombina pentru Lorenzo. Era ceva simbolic, un tron 
festiv şi mitic ocupat de femeia considerată de tinerii din 
Florenţa a fi cea mai apropiată întruchipare a lui Venus. 

lar din ziua în care Simonetta îi fusese prezentată lui 
Sandro Botticelli, zvonurile din Florenţa deveniseră şi mai 
maliţioase. 

Sandro îşi pierduse minţile din cauza ei. Pur şi simplu nu 
mai dormea noaptea, într-atât era de chinuit de 
perfecțiunea ei fizică. Ea devenise unica lui muză, modelul 
pentru fiecare nimfă şi zeitate pictată. li desenase faţa la 
nesfârşit în timpul nopţii, încercând să-i surprindă 
contururile şi modul magic în care părul ei se lăsa în jurul 
chipului, într-o ramă de bucle aurii şi strălucitoare. Işi 


ê Luptă, turnir (n.tr.). 
— 266 — 


imaginase corpul ei pe sub rochiile grele florentine, ştiind 
că perfecțiunea sa mlădioasă era mai frumoasă decât tot 
ce văzuse vreodată înainte. Nu dorise să dea naştere 
niciodată unui asemenea scandal, dar în Florenţa 
începuseră să circule zvonurile că Simonetta poza nud 
pentru Sandro. Cei care erau duşmanii Ordinului otrăveau 
şi mai mult aceste zvonuri, înflorindu-le pentru a crea 
legende ale orgiilor în care Simonetta îşi dăruia trupul mai 
întâi lui Sandro, apoi fraţilor de Medici. 

Colombina era complet dezgustată de aceste lucruri. 
Zvonurile îi puneau la încercare credinţa potrivit căreia 
trebuia să acţioneze numai prin iubire: erau momente în 
care îi era foarte greu să-i iubească pe cei care îi insultau 
familia. Şi, fără doar şi poate, membrii Ordinului erau 
familia ei, mai mult decât ar fi fost oricare rude de sânge. 
Ea ţinea la Simonetta ca la o soră şi voia s-o protejeze de 
răutatea celor invidioşi şi intoleranţi. Şi totuşi, una dintre 
multele lecţii pe care Colombina avea să le înveţe în viaţa 
ei urma să fie de la frumoasa fată din Genova. 

După ce auzi la piaţă un zvon infam despre Simonetta, 
Colombina le abordă în public pe cele două fete florentine 
duşmănoase care erau sursa zvonului. Era revoltată că 
dulcea Simonetta devenise un subiect constant de bârfă. 
Mai mult, Colombina era deosebit de sensibilă, căci fusese 
ani întregi victima zvonurilor care se refereau la ea cu 
titlul pe care-l purta în spatele uşilor închise din Florenţa - 
„târfa lui Lorenzo”. 

Simonetta auzi povestea, care în oraş se transforma în 
legendă, şi veni s-o viziteze pe prietena şi protectoarea sa. 

— Se spune că micuța porumbiţă are gheare, glumi ea 
blând cu prietena ei. 

Colombina o îmbrăţişă. 

— Nu m-am putut abţine. Fetele acelea erau atât de 
otrăvitoare în gelozia lor, atât de pline de ură în 
nedreptăţile pe care le spuneau despre tine! N-am putut 
lăsa lucrurile aşa. 

Ochii Simonettei erau strălucitori, dar nu plânse. 

— Mă deranjează mai puţin decât crezi, sora mea, şi cu 


— 267 — 


siguranţă mai puţin decât te deranjează pe tine. Ştiu ce 
spun acele femei despre mine - dar şi despre tine. Însă nu 
are importanţă. După cum ne-a învăţat Maestrul, este 
efortul tuturor elementelor frumuseţii să fie recunoscute şi 
protejate în această lume. Nu trebuie să le permitem să ne 
rănească sau să ne scoată din pepeni. Nu a fost numită 
„târfă” de atâţia binecuvântata noastră Magdalena? 

— Încă este, răspunse Colombina. 

Faptul că se făcea referire la Maria Magdalena, iubita 
lui lisus şi apostolul apostolilor, ca la o păcătoasă 
penitentă şi chiar ca la o prostituată era o nedreptate care 
o mâhnea pe Colombina. Studiind-o pe Maria Magdalena, 
ajunsese să înţeleagă pentru prima oară atacurile teribile 
cărora învăţăturile Căii iubirii trebuiseră să le ţină piept 
de-a lungul secolelor. Maria Magdalena devenise 
periculoasă pentru biserica întemeiată la Roma încă din 
primele zile ale creştinismului. Ea întruchipa o latură 
întunecată a creştinismului, un set de învățături care nu 
erau supuse strategiilor politice sau ţelurilor economice 
ale Bisericii Romane. Calea iubirii era pură, deprinsă din 
Cartea iubirii şi din ediţiile ulterioare ale cărții Libro Rosso 
- şi cel mai adesea era predată de femei. 

Colombina avea un rol special în cadrul Ordinului. Ea 
era noul scrib, înregistrând vechile profeții ale 
descendenţei Mariei Magdalena sub călăuzirea lui Fra 
Francesco. Era responsabilitatea Colombinei să se asigure 
că tradițiile Ordinului nu muriseră. Sarcina ei actuală era 
aceea de a înregistra povestea profetesei franceze, Ioana, 
care fusese arsă pe rug pentru erezie cu o generație în 
urmă. Colombina simțea o conexiune specială cu micuța 
fecioară din Lorraine, pe care o visa periodic. Uneori, 
Ioana o vizita în visele ei şi-i vorbea despre adevăr şi 
despre curaj, dar Colombina discuta aceste lucruri numai 
cu Fra Francesco şi cu Lorenzo. 

Alături de Ginevra, Colombina se transforma într-o forță 
extrem de puternică şi devotată cauzei ereziei absolute în 
Florenţa. 


— 268 — 


Florenţa 
1473 


— CLARICE DE MEDICI este însărcinată din nou. Îţi 
vine să crezi? 

Constanza Donati, sora mai mică a Colombinei, abia 
aştepta să aducă veştile. Constanza era o fată drăguță, dar 
o bârfitoare devenită şi mai maliţioasă din cauza geloziei 
pe care o încerca faţă de sora ei mai frumoasă. 

— Cât de mult o invidiez, suspină Colombina. Mă întreb: 
oare preţuieşte acest lucru? Că îi poartă numele şi că se 
trezeşte în braţele lui în fiecare zi, atât de natural precum 
răsăritul soarelui. Că... îi poartă copiii. 

Vocea i se stinse la aceste ultime cuvinte, întrucât ele 
exprimau o durere teribilă şi personală, pe care nu şi-o 
mărturisise în faţa nimănui şi cu siguranţă nu înaintea lui 
Lorenzo. 

— N-ai de unde să ştii că se trezeşte în braţele lui. Tonul 
Constanzei deveni conspirativ. Ştii ce se spune, nu-i aşa? 
Farmacistul său personal amestecă o tinctură care-l face 
pe Lorenzo şi mai potent, aşa că, atunci când este forţat să 
se culce cu deplorabila lui soţie, o fertilizează imediat. 
Apoi poate să se dispenseze de ea pentru următoarele zece 
luni. 

— Asta este o bârfa neîntemeiată, surioară. Lorenzo este 
cel mai nobil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. Îşi 
tratează soţia ca pe o regină. Ea este mama copiilor săi, iar 
el o venerează pentru asta. 

— Oh, desigur că Madona Clarice nu duce lipsă de 
nimic, spuse Constanza dramatic, înainte de a adăuga: Dar 
creatura aceea este mai rece decât o bucată de marmură 
de Carrara şi la fel de fadă ca o supă fără gust. Nu este 
nici pe departe ceea ce eşti tu, iar Lorenzo te venerează ca 
pe un altar, să-i spunem aşa. 

Colombina toleră pentru un moment chicoteala fără 
noimă, apoi îşi reluă gândul de mai înainte. Constanza nu 
era o ascultătoare prea bună, dar făcea parte din familie şi 
era în general loială, în ciuda naturii sale meschine. Iar 


— 269 — 


Colombina simţea nevoia să vorbească. 

— Dar tu ştii ce vreau să spun, nu-i aşa, Stanza? Clarice 
trăieşte în casa lui, iar blazonul său este gravat pe patul 
nuptial. Ce n-aş da să ştiu cum e să simţi asta. 

Surprinzător, Constanza părea să asculte cu adevărat. 
Următorul ei comentariu fu chiar profund: 

— Ştii care-i tragedia? Sunt convinsă că ea te invidiază 
şi mai mult. Poţi să-ţi imaginezi cum e să ai ca soţ un 
asemenea om magnific şi să ştii că nu-l vei satisface 
niciodată în vreun fel? Că nu are niciodată ochi pentru tine 
şi că se gândeşte la o altă femeie de fiecare dată când te 
atinge? Pun pariu că nu o sărută niciodată. 

Colombina  păli. Constanza nu avea să înţeleagă 
niciodată câtă dreptate avea. Sărutul era considerat un 
mare sacrament în tradiţia hieros-gamosului, cunoscut ca 
împărtăşirea sacrei respiraţii. Era un act care îmbina două 
spirite prin combinarea energiilor şi nu trebuia împărtăşit 
cu nimeni altcineva în afara celui iubit. 

— Nu, sunt aproape sigură că n-o sărută. 

— Ei bine, aceasta ar fi o tortură pentru orice femeie 
măritată cu un bărbat ca Lorenzo, chiar şi pentru una 
lipsită de inimă precum Medeea romană. 

— Nu-i chiar atât de rea, să ştii. 

Lucrezia chiar o compătimea pe Clarice, care era, în 
felul ei, tot o victimă a circumstanțelor, la fel ca ea şi 
Lorenzo. 

— Dincolo de acea răceală romană, Clarice este chiar 
amabilă. Şi nu cred că-i pasă atât de mult de ceea ce simte 
Lorenzo sau cu cine se culcă, atâta timp cât este discret şi- 
şi întreţine familia. Iar el face asta foarte bine. Lorenzo 
spune că ea este cea mai fericită atunci când o lasă în 
pace, lucru care lui îi convine de minune. 

— Ce părere ai despre faptul că este însărcinată din nou, 
atât de repede? Trebuie să recunoşti, il Magnifico este 
extrem de viril în relaţia cu soţia lui. 

Constanza o privi explicit pe Colombina, care în mod 
vădit nu rămăsese niciodată însărcinată în timpul 
îndelungatei ei aventuri cu Lorenzo. Ceea ce nu ştia 


— 270 — 


Constanza era că acelaşi farmacist amesteca o tinctură la 
fel de eficientă şi pentru ea, pe care o folosise de multe ori 
ca să forţeze sângerarea. Era aceeaşi poţiune folosită de 
înaltele curtezane din Veneţia, care nu-şi puteau permite 
ca o sarcină să le strice afacerile. Clienţii lor, nobili de 
rang înalt şi mai mulţi cardinali ai Bisericii, plăteau cu 
mărinimie pentru ca doamnele lor să rămână frumoase şi 
fără cusur. Colombina încerca să nu se concentreze asupra 
acestui detaliu, asupra ideii că era văzută de mulţi dintre 
cetăţenii Florenței ca fiind curtezana personală a lui 
Lorenzo, deşi una de viţă nobilă şi extrem de fină. Nimeni 
nu îndrăznea să vorbească despre asta de teama furiei 
Magnificului, dar ea nu era naivă. Colombina ştia ce 
vorbeau despre ea cei care nu aveau niciun sentiment de 
afecţiune pentru familia de Medici. Şi totuşi, nu lăsa acest 
gând s-o tulbure prea mult. Ea jurase să fie a lui Lorenzo 
pentru eternitate şi nimic nu era mai important pentru ea. 
Blestemaţi să fie florentinii invidioşi şi maliţioşi! 

Cu toate acestea însă, dimineaţa devreme, când ceața 
acoperea râul Arno şi Florenţa era încă liniştită înainte de 
freamătul zilei, obişnuia să se plimbe de-a lungul râului şi- 
şi permitea să plângă din cauza situaţiei nedrepte în care 
se afla. 

De fiecare dată când sângera, Colombina se ruga la 
Maria Magdalena s-o ierte pentru încălcarea legilor 
Ordinului şi suspina după copilul pierdut pe care ar fi dat 
orice să-l poată purta în pântece. 


După ultima sa călătorie, Niccolò se întoarse acasă în 
Florenţa. Acestea erau întotdeauna cele mai grele 
momente pentru Colombina. 

Când era plecat, ea era stăpâna absolută a destinului ei, 
petrecându-şi cea mai mare parte a timpului cu Ginevra, 
cu Simonetta şi cu Maestrul, când acesta se afla în oraş şi 
se ocupa de afacerile Ordinului. lar cele mai dulci şi 
tainice momente erau acelea în care Lorenzo putea s-o 


— 271 — 


întâlnească la Antica Torre. Aici erau amândoi în lumea 
lor, împreună ca cei mai intimi prieteni şi înflăcăraţi iubiţi. 
Era încântător. 

Dar când Niccolò se întorcea din aventurile sale pe 
mare, era de aşteptat ca ea să fie acasă cu el, aşa cum se 
cuvenea să fie o soţie. Era îngrozitor. 

În noaptea aceea, Colombina se gândi că nu avea să fie 
niciun pericol dacă se întâlnea cu Lorenzo, în timp ce 
Niccolò ieşise la tavernă cu prietenii săi, pentru a-i desfăta 
cu ultimele sale poveşti despre pirați şi comori pierdute şi 
poate cu câteva detalii obscene despre sclavele şi târfele 
din Constantinopol. Nimic din toate astea nu o deranjau şi 
nici măcar nu o interesau atâta timp cât Niccolò nu se afla 
prin preajmă pentru a-i cere atenţia în chip fizic sau 
emoţional. Când el hotărâse că-şi dorea să-şi exercite 
drepturile conjugale, fusese relativ rapid, lucru pentru 
care Colombina îi era recunoscătoare, deşi îi părea rău 
pentru toate femeile din lume care nu aveau să cunoască 
niciun altfel de soţ, nu aveau să ştie niciodată cum era să 
ai un bărbat cu care să faci dragoste trup şi suflet, aşa cum 
făcea ea cu Lorenzo. Atât de multe femei cunoşteau doar 
căsătorii aranjate cu toţi acei Niccolo de care era plină 
lumea şi care ar fi putut la fel de bine să aibă o gaură în 
pat pe post de soţie în carne şi oase. 

La asta medita Colombina în timp ce se întorcea acasă, 
după seara mult prea scurtă petrecută cu Lorenzo. Se 
gândea cât de binecuvântată era că-l găsise şi cât de mult 
se îmbogăţise viaţa ei prin intermediul învățăturilor 
Ordinului. Ce mult şi-ar fi dorit să le poată împărtăşi 
aceste învățături despre iubire şi egalitate tuturor femeilor 
care nu aveau să cunoască nimic din toate acestea! Era 
unul dintre obiectivele Ordinului şi, cu siguranţă, visul 
Colombinei - să vină o vreme în care căsătoriile aranjate 
să fie văzute ca o crimă comisă împotriva femeilor, iar 
copiii de parte femeiască să nu mai fie trataţi ca nişte pioni 
în jocul bogăției şi al puterii familiei. A 

Când Colombina o coti spre casa lor, se opri brusc. În 
biroul lui Niccolò era lumină. De ce era acasă atât de 


— 272 — 


devreme? Trebuia să se gândească rapid la ceva pentru a- 
şi explica absenţa într-o noapte ca aceea. Ştia că este 
riscant să-l vadă pe Lorenzo în perioadele în care Niccolò 
se afla acasă, dar era cu mult mai dureros să fie separată 
de iubitul ei pentru prea mult timp. Intotdeauna era gata 
să rişte. Scrâşni din dinţi şi intră în casă, rugându-se ca el 
să fie ocupat cu vreo nouă hartă sau cu vreo idee de 
călătorie. 

— Unde ai fost noaptea, atât de târziu? 

Niccolò o aşteptase şi era băut. 

— Am fost cu doamnele din familia Gianfigliazza să 
facem pregătiri pentru ajunul carnavalului Sfântului Ioan. 
Avem atât de multe de făcut, încât am pierdut noţiunea 
timpului. Îmi pare rău, Nico. Să te servesc cu ceva? Mai 
mult vin? Haide să bei nişte vin împreună cu mine şi să-mi 
povesteşti cum ţi-ai petrecut seara. 

De obicei era destul de uşor să-i distragă atenţia, dar nu 
şi în noaptea aceea. Ceva - sau cineva - ajunsese la 
Niccolò Ardinghelli. 

— Tu... eşti o mincinoasă! strigă Niccolò, în timp ce o 
plesni atât de tare, încât o făcu să se împleticească. 

Îşi continuă tirada, urmărind-o prin toată camera: 

— Crezi că nu ştiu unde ai fost? Unde te duci când sunt 
plecat din Florenţa? Crezi că nu ştiu că eşti târfa lui de 
Medici oricând ai prilejul şi că faci asta de ani în şir? 

O lovi din nou. De data asta, forţa loviturii o dobori. 

Colombina se ridică, cu o expresie ce reflecta un 
amestec de demnitate şi de sfidare. Îşi înfruntă soţul şi 
spuse cu o încrâncenare potolită: 

— Nu sunt târfa lui de Medici. Mă dăruiesc lui pe 
degeaba. Întotdeauna am făcut-o şi întotdeauna o voi face. 
Lorenzo are inima mea; de ce n-ar trebui să-mi posede şi 
trupul? 

Soţul ei o privi cu neîncredere. Închise ochii, încercând, 
în starea lui de ebrietate, să înţeleagă raţionamentul. 

— Pentru că... pentru că eşti soţia mea. 

— Tocmai ai spus că sunt o târfă. 

— Te comporti ca una. 


— 273 — 


Pentru prima dată, Lucrezia lăsă amărăciunea anilor 
petrecuţi alături de el să-i răzbată din cuvinte: 

— Poate că ai dreptate într-o privinţă. O târfă se culcă 
cu un bărbat pentru că trebuie să supravieţuiască. Este un 
act de împerechere goală, întreprins de o femeie care nu 
are încotro. Deci dacă sunt târfa cuiva, atunci sunt a ta. 

Niccolò bolborosi un moment, fiind luat prin surprindere 
de o sfidare pe care nu o mai văzuse niciodată la o femeie, 
cu atât mai puţin la soţia sa. Orbit de furie, îşi luă avânt şi 
o lovi cu pumnul drept în faţă. Terifiat de ceea ce făcuse, 
fugi din cameră şi se închise în biroul său. Colombina se 
ridică de jos, atingând uşor locul în care fusese lovită. 
Indreptându-se spre oglinda care împodobea holul de la 
intrare, îşi examină faţa. Lovitura lui Niccolò avea să-i lase 
o crestătură şi o vânătaie adâncă şi neagră pe obraz în 
zilele următoare. lar peste trei zile urma o întâlnire a 
Ordinului. 


S 

După trei zile, Colombina sosi la întrunirea Ordinului de 
la Antica Torre. Niccolò o evitase din seara în care o 
bătuse, dintr-un amestec de vinovăţie, furie şi umilință. 
Efectul pozitiv al acestei stări de fapt era că putea să ia 
parte la întâlnire fără să-i ceară lui permisiunea. 

Ea făcuse tot ce-i stătuse în putere ca să ascundă 
semnul lăsat de Niccolò pe faţă, frecându-l cu gheaţă şi cu 
un ulei de la spiţer. Deşi era mai puţin vizibil decât înainte, 
rămăsese totuşi o umbră purpurie, imposibil de mascat în 
întregime. Ştia că Lorenzo ar fi observat imediat şi i-ar fi 
cerut explicaţii. Ea îşi pregătise una, dar nu pentru că îi 
păsa să-l protejeze pe Niccolo, ci pentru că îi păsa să-l 
protejeze pe Lorenzo. El avea destule pe cap şi nu era 
nevoie ca victimizarea ei să-l împovăreze şi mai tare. Pe 
deasupra, era convinsă că soţul ei avea o adevărată 
mustrare de cuget. Deşi era un fanfaron, Niccolò nu era un 
om rău din fire, iar ea credea sincer că acela fusese un 
incident izolat şi că nu avea s-o mai lovească niciodată. 


— 274 — 


Colombina trebuia să-l ierte, căci aceasta era Calea iubirii. 
Pe deasupra, Niccolò avea să plece din nou, în curând. Nu 
trebuia decât să aibă răbdare. 

Având grijă să între în Torre în prezenţa celorlalți, 
pentru a nu fi nevoită să-i răspundă lui Lorenzo personal, 
Colombina ştiu că nu va putea să evite problema la 
nesfârşit. Când acesta veni să o întâmpine cu un sărut, se 
opri brusc şi ridică uşor degetul arătător, ducându-l încet 
peste faţa ei. Intrebarea lui fu amăgitor de blândă: 

— Ce-ai păţit aici, Colombina? 

Nu putea să se uite la el şi să-l mintă. Plecându-şi 
privirea, răspunse: 

— Nimic. O servitoare neglijentă nu a uscat bine 
podelele după ce le-a spălat. A lăsat apă pe marmură, iar 
eu am alunecat. M-am lovit cu o parte a feţei de trepte. 

Lorenzo nu zise nimic. În schimb, îşi folosi acelaşi deget 
fin pentru a-i ridica bărbia şi pentru a o sili să-l privească. 
li reţinu privirea pentru un moment şi Colombina se 
cutremură de ceea ce văzu în ochii lui. Niciodată în tot 
timpul pe care-l petrecuseră împreună nu se certaseră. 
Dragostea lor era atât de puternică şi atât de 
dezinteresată, încât nu existase niciodată vreo minciună 
sau vreo trădare între ei. Dar ochii întunecaţi ai lui 
Lorenzo erau precum cărbunii aprinşi când se adânceau 
într-ai ei. Ii dădu drumul cu blândeţe şi merse mai departe. 
Tot restul serii rămase aşezat în partea opusă a camerei, 
refuzând să-i vorbească. Era morocănos şi participă foarte 
puţin la conversaţia serii. Când vorbi, o făcu în şoaptă, în 
fraze scurte. Era clar pentru toată lumea că il Magnifico 
nu se simţea prea bine şi întâlnirea se termină brusc, cu 
foarte puţină socializare la final. 

În timp ce adunarea se risipea, Colombina se uită spre el 
în celălalt colţ al încăperii, cu ochii plini de lacrimi. Nu 
suporta să-l vadă în felul acela şi cel mai mult ura faptul că 
ea era pricina. li văzu pieptul umflându-i-se într-un oftat 
când se îndreptă încet spre ea. Trăgând-o într-un colţ al 
camerei, îi vorbi în cele din urmă. Vocea sa era caldă, 
aproape o şoaptă, total incompatibilă cu duritatea 


— 275 — 


cuvintelor sale: 

— Lucrezia... 

Folosirea numelui ei de botez de către Lorenzo era 
pentru ea o lovitură mai dureroasă decât tot ce îndurase 
din partea lui Niccolò. 

Din zilele copilăriei lor, când se întâlneau în pădure, el 
nu-i spusese niciodată altfel decât Colombina, chiar şi în 
public. Liniile de expresie de pe faţă îi erau adâncite şi el îi 
vorbi încet, fără emfază, deloc în tonalitatea lui obişnuită: 

— Deşi înţeleg de ce m-ai minţit, mă rog să nu mai faci 
asta niciodată. Puţini oameni sunt aceia în care mă încred 
întru totul şi nu cred că aş putea îndura ca tu să încetezi să 
fii unul dintre ei. 

Cu instinctul femeii îndrăgostite, ea se apropie de el. 

— Lorenzo, te rog... 

Era clar că în seara aceea nu va avea parte de intimitate 
cu bărbatul care se lupta cu demonii puternici ce 
amenințau să-l atace. Îşi ridică mâna blând, dar ferm, 
pentru a o împiedica să se mai apropie. 

— Nu am terminat. Am un mesaj pentru soţul tău şi 
vreau să i-l transmiţi cu exactitate. Spune-i lui Niccolo că 
ai fost cu mine în seara asta - e limpede că ştie că suntem 
încă împreună - şi spune-i că în această seară Lorenzo a 
făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu. Spune-i că am 
jurat că, dacă te mai loveşte vreodată, am să-l omor cu 
mâna mea. 


Antica Torre 
prezent 


MAUREEN PLÂNSESE ÎN TIMP CE DESTINO le 
relatase povestea lui Lorenzo şi a Colombinei şi a teribilei 
suferinţe cauzate de separarea lor forţată. El o invită în 
apartamentul Petrei pentru a-şi petrece ceva timp cu el, 
după ce o văzuse conectându-se atât de puternic la 
experienţa Colombinei din Uffizi. 

— Timpul se întoarce, nu-i aşa? îl întrebă ea. Colombina 
şi Lorenzo nu au putut fi împreună conform tradiţiei din 


— 276 — 


cauza împrejurărilor. lar acum acelaşi lucru este valabil şi 
pentru mine şi Berenger. Din nou şi din nou, ciclul se 
repetă: lisus şi Magdalena, Matilda şi Gregory, Lorenzo şi 
Colombina. Şi, la fel ca ei, nici eu şi Bérenger nu vom 
putea fi împreună aşa cum visasem - suntem doar un alt 
cuplu separat de circumstanţele pe care trebuie să le 
onorăm. Acesta este deci testul meu? 

— Ce anume vezi tu ca fiind testul tău? 

— Pot eu să fiu la fel de altruistă precum Colombina? Pot 
eu să accept că destinul lui Berenger este să fie un Prinţ 
Poet - şi să mai crească unul - şi că acest lucru este mai 
important pentru lume decât propria noastră fericire? 

Se luptă cu lacrimile în timp ce continuă: 

— Dar de ce? Asta vreau să ştiu, Maestre. De ce? 

Destino auzise această întrebare de mai multe ori de-a 
lungul secolelor - era o întrebare la care nu avea voie 
niciodată să răspundă direct. Nu-i stătea în fire să le dea 
studenţilor săi răzvrătiți răspunsurile de care aveau 
nevoie, deoarece nu era nicio învăţătură în asta, nicio 
schimbare permanentă a sufletului. Ei trebuiau să 
găsească răspunsurile de unii singuri şi să facă propriile 
alegeri. În nenumărate rânduri îndurase suferinţa de a-i 
vedea pe cei dragi căzând şi se ruga ca asta să nu se mai 
întâmple. 

— Vezi tu, draga mea, aici e miezul chestiunii. Timpul se 
întoarce. Dar nu trebuie s-o facă. Este o alegere. 

Maureen dădu din cap confuză. 

— M-ai pierdut. 

Destino explică în felul său înţelept, întotdeauna atent 
să-şi împărtăşească ştiinţa şi totuşi hotărât să nu lase să 
transpară răspunsurile. 

— Dacă ar trebui să aleg singurul factor care a făcut ca 
marele nostru plan pentru Renaştere să eşueze, mai mult 
ca oricare altul, acesta a fost separarea forţată dintre 
Lorenzo şi Colombina. 

Maureen era şocată să audă acest lucru. 

— Într-adevăr? Mai mult decât politica, puterea şi 
religia? 


— 277 — 


— Da, pentru că separarea lor a fost cauzată de toate 
aceste lucruri. Dacă de Medici s-ar fi luptat să-i permită lui 
Lorenzo să se căsătorească din dragoste, mai degrabă 
decât pentru putere şi alianţe, poate că lumea ar fi arătat 
altfel acum. Da, Donati s-au opus uniunii, dar eu cred că ar 
fi putut fi cumpăraţi. Piero a fost slab şi Cosimo era bolnav, 
aşa că nu am insistat pe ideea căsătoriei cât de mult ar fi 
trebuit. Cu toţii suntem vinovaţi pentru acest eşec. Nu am 
susţinut puterea iubirii. 

Maureen asculta, luptându-se cu circumstanţele, cu 
conceptele, cu propria ei durere şi frustrare. 

— Deci ce vrei să spui? Că timpul se întoarce, dar n-ar 
trebui? Că se întoarce tocmai pentru că noi continuăm să-l 
înţelegem greşit? 

— Eu spun că ceea ce Dumnezeu a unit niciun om nu ar 
trebui să despartă. 


“= 
WW 


Dimineaţa era luminoasă şi frumoasă, iar Tammy şi 
Maureen o luară la stânga, pe la Ponte Santa Trinità, ca să 
meargă de-a lungul râului Arno. Aveau să treacă râul pe la 
Ponte Vecchio, podul pitoresc şi legendar al negustorilor, 
una dintre cele mai îndrăgite embleme ale Florenței. 

Tinerele se hotărâseră să se plimbe dincolo de râu 
pentru a vizita Chiesa di Santa Felicita, biserica despre 
care studenta la arte îi povestise lui Maureen cu o zi 
înainte, în Uffizi. Maureen îşi petrecuse cea mai mare 
parte a nopţii cu Tammy, discutând în detaliu despre 
sesiunea ei cu Destino şi încercând să înțeleagă ce-i 
spusese acesta. Bérenger sunase de cinci ori cu o zi 
înainte, dar ea tot nu-i răspunsese. Maureen avea nevoie 
să înţeleagă foarte clar cursul evenimentelor înainte de a o 
face. Încă nu ştia foarte bine despre ce era vorba. O 
plimbare de-a lungul râului părea să fie o modalitate bună 
de a-şi începe ziua, în timp ce-şi continua discuţia cu 
Tammy. 

— Colombina a fost bucuroasă să fie amanta lui Lorenzo, 


— 278 — 


să fie cu el în orice împrejurări s-ar fi ivit, în ciuda oricăror 
piedici. Nu ştiu dacă eu am aceeaşi tărie. 

Tammy răspunse: 

— Colombina n-a fost nevoită să aibă de-a face cu 
insuportabila şi nenorocita de Vittoria. 

Maureen se opri şi privi spre locul în care soarele 
scânteia în râu, poleind reflectarea lui Ponte Vecchio în 
Arno. 

— Dar Colombina nu a trebuit să aibă de-a face nici cu 
Al Doilea Venit. 

— Nici tu nu trebuie să ai de-a face. 

— Ce vrei să spui? Nu crezi în profeţii? 

Tammy dădu din umeri. 

— Cred în profeţii. Nu cred în Vittoria. Ceva e putred în 
Florenţa, dar nu pot spune cu precizie ce anume. Este doar 
o bănuială. 

Când se apropiară de destinaţie, puseră punct 
conversaţiei. Santa Felicita era cea de-a doua biserică 
veche din regiune, construită în secolul al IV-lea şi 
dedicată unei sfinte din Roma care fusese martirizată în 
secolul al II-lea. Maureen fusese întotdeauna fascinată de 
poveştile cu femei de la începuturile Bisericii: de obicei, 
erau multe de învăţat din substraturile legendei, dacă erai 
capabil să faci săpături destul de adânci. Cazul acestei 
sfinte Felicita părea deosebit de tragic: ea fusese o mamă 
care îi pierduse pe toţi cei şapte fii ai săi în timpul 
persecuțiilor romane, înainte de a fi executată ea însăşi. 
Maureen voia să citească despre ea cât mai multe, pentru 
a descoperi şi alte detalii; dacă biserica pe care o vizitau 
astăzi ar fi inspirat-o, ea avea să noteze acest lucru în 
agenda ei, în vederea unui studiu mai amănunţit. 

In timpul Renaşterii, Biserica Santa Felicita fusese 
decorată cu opere de artă ale marilor artişti, cum ar fi Neri 
di Bicci, Depunerea de pe cruce de Pontormo era 
considerată una dintre cele mai semnificative lucrări ale 
începutului stilului manierist. Maureen găsea uimitor 
faptul că atât de multe dintre cele mai importante opere de 
artă din Italia erau expuse la vedere în bisericile care 


— 279 — 


împânzeau oraşul la fiecare sută de metri. Fiecare biserică 
în care intra era un muzeu de talie mondială în miniatură. 

Santa Felicita nu făcea excepţie. Capodopera lui 
Pontormo decora capela concepută de marele 
Brunelleschi, geniul responsabil pentru maiestuosul şi 
inegalabilul Duomo. În jurul ferestrei, o frescă aparţinând 
tot lui Pontormo  înfăţişa scena binecunoscută a 
Buneivestiri, cu o Marie frumoasă şi primitoare, care afla 
veştile  îmbucurătoare de la îngerul Gabriel. Însă 
supremaţia o deţinea fresca ce acoperea întregul zid, 
surprinzând momentul în care trupul lui lisus este 
îndepărtat de pe cruce. Versiunea lui Pontormo era într- 
adevăr unică; culorile erau strălucitoare şi vibrante, 
femeile fiind împodobite cu nuanţe de albastru profund şi 
roz vibrant. În stilul manierist de la începuturi, ele aveau 
membrele lungi şi graţioase, iar personajele păreau să se 
contopească într-un dans ciudat şi liric al doliului. Maria 
Magdalena, îmbrăcată în roz, îl ţinea pe lisus de cap şi de 
umeri, ajutată de alte personaje mai greu de identificat, în 
timp ce mama sa leşinase de durere. Sfânta Veronica era 
prezentă, cu spatele la privitor, şi părea să se întindă cu o 
mână înspre Maica Sfântă, ţinându-şi cu cealaltă voalul. 

Era o operă de artă frumoasă şi demnă de toată 
admiraţia şi totuşi, după ce petrecuseră o zi în prezenţa lui 
Botticelli, Maureen şi Tammy nu se simțeau atât de 
inspirate pe cât ar fi fost într-o altă zi. Ele explorară 
biserica, păşind de-a lungul naosului şi admirând restul 
operelor de artă şi de arhitectură ce împodobeau lăcaşul 
sfânt. Tammy, mergând înaintea lui Maureen, se opri în 
dreptul unui tablou uriaş de pe peretele din dreapta. Pe 
chip avea întipărită o expresie de groază. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Maureen, în timp ce se 
apropia de ea şi de tablou. 

— Maureen, fă cunoştinţă cu Sfânta Felicita. 

Tabloul era maiestuos, tragic şi înfiorător. Felicita se 
ridica precum pasărea Phoenix dintre trupurile fiilor săi 
morţi, care erau împrăştiate în jurul ei, în diferite posturi. 
Erau însângeraţi şi contorsionaţi; unii dintre ei erau 


— 280 — 


decapitaţi. Felicita stătea în mijlocul lor, cu mâinile întinse 
spre cer. Postura ei era mai degrabă una de sfidare decât 
cea a unei mame îndurerate. Pe genunchiul ei se afla 
trupul fiului ei mai mic, un băieţel frumos cu părul auriu, 
nemişcat şi fără viaţă. 

Maureen era înspăimântată de tablou. Tammy se simţea 
îngrozită. Dar niciuna dintre ele nu-şi putea lua ochii de la 
el. 

— Frumos, nu-i aşa? 

Tresăriră amândouă la auzul accentului englezesc care 
venea din spatele lor şi se întoarseră s-o vadă pe studenta 
de la arte din galeria Uffizi. Maureen observă că încă purta 
mănuşile din piele, în ciuda vremii călduroase. Fata îşi 
privi mâinile, conştientă pentru o clipă, şi spuse simplu, ca 
o explicaţie: 

— Eczemă. Apoi continuă, explicându-şi prezenţa: 
Lucrez aici ca voluntar pentru Frăția Sfintei Apariţii. 
Canonicii florentini se reunesc aici. Felicita este una dintre 
patroanele noastre. Deşi nu a fost o vizionară ca atare, ea 
a auzit glasul lui Dumnezeu îndeajuns de clar pentru a-şi 
sacrifica copiii pentru El. Cunoşti povestea ei? 

— În afară de faptul că toţi cei şapte fii ai săi au fost 
ucişi de faţă cu ea, nu mai ştiu nimic. Nu ştiu restul. 

Felicity începu să-i spună povestea Sfintei Felicita, 
menţionând detaliile conform cărora sfânta încurajase 
moartea copiilor ei, îmbărbătându-i chiar. Termină cu un 
citat din Sfântul Augustin: 


Minunată este imaginea aşternută înaintea ochilor 
credinţei noastre, o mamă care a ales pentru copiii 
ei să-şi încheie viața pământească înaintea sa, 
contrar tuturor instinctelor noastre omeneşti. 


Tammy nu mai putea suporta. Ea nu se pricepea să-şi 
ţină gura nici în cele mai bune momente, darămite acum, 
că stătea acolo cu un copil drag ce creştea în pântecele ei. 
Întregul ei spirit se răzvrăti. Inconştient, duse o mână şi îşi 
acoperi burta, ca şi cum ar fi vrut să-şi protejeze copilul de 


— 281 — 


oroarea poveştii lui Felicity. 

— Îmi pare rău, dar totul este greşit în atât de multe 
privinţe, încât nici nu aş şti de unde să încep. Nicio femeie 
sănătoasă nu ar permite suferinţa sau moartea copilului ei. 
Nicio mamă nu ar privi cum fiul ei este omorât înaintea 
ochilor ei dacă are puterea de a opri acest lucru. Şi nici nu 
cred că asta vrea Dumnezeu de la vreunul dintre noi. 

Felicity îşi miji ochii când se uită la tablou şi apoi la 
Tammy. 

— Crezi că ştii ce vrea Dumnezeu? întrebă ea încetişor. 

— Cred că Dumnezeu nu vrea ca noi să îngăduim 
moartea sau rănirea copiilor noştri, căci El ne 
încredinţează sarcina de a deveni mame şi protectoare ale 
fiinţelor inocente. Nu cred că Dumnezeu vrea să fie vărsat 
sângele celor inocenți. Niciodată. 

Felicity refuză să se uite la Tammy sau la Maureen şi-şi 
fixă din nou privirea asupra perspectivei terifiante a Sfintei 
Felicita, înconjurată de trupurile copiilor ei. Când vorbi, o 
făcu într-o cadență ciudată, rostind pe de rost o incantaţie: 


Ea nu şi-a îndepărtat copiii, ci i-a trimis la 
Dumnezeu. Ea a înțeles că ei îşi începeau viaţa, nu 
şi-o sfârşeau. Nu numai că a asistat la sfârşitul lor, 
dar i-a şi încurajat. A dat mai multe roade prin 
curajul ei decât prin pântecele sale. Văzându-i că 
sunt puternici, şi ea a fost puternică; şi, prin victoria 
fiecăruia dintre copiii săi, ea a fost victorioasă. 


Tammy părea îngrozită, iar Maureen rămăsese fără 
cuvinte. Carevasăzică, această tânără femeie din secolul al 
XXI-lea era de părere că acest comportament era nu doar 
acceptabil, ci de-a dreptul evlavios? Părea de necrezut! 

Înainte ca oricare dintre ele să poată vorbi din nou, 
Felicity se întoarse să plece. Spuse peste umăr: 

— Organizăm aici un eveniment în onoarea unuia dintre 
cei mai mari eroi ai Florenței, la sfârşitul acestei 
săptămâni, pe 23 mai. Este aniversarea morţii sfântului 
frate Girolamo Savonarola şi se anunţă a fi chiar un 


— 282 — 


eveniment. Sunt fluturaşi în faţa bisericii, dacă doriţi mai 
multe informaţii. Bucuraţi-vă de şederea aici. 

Tammy se sprijini de unul dintre scaune, ţinându-se 
acum de burtă cu ambele mâini. Felicity plecase, 
dispărând undeva într-o zonă închisă a bisericii, 
neaccesibilă publicului. Tammy expiră adânc şi-i spuse lui 
Maureen: 

— Cred că-mi vine să vomit. 


Maureen încuviinţă. Întâlnirea fusese foarte 
tulburătoare pentru amândouă. 
— Acesta - arătă spre tabloul cu Sfânta Felicita 


înconjurată de copiii nevinovaţi masacrați - este tot ceea 
ce înseamnă răul în fanatismul religios. Acest lucru 
exemplifică modul în care învăţăturile Căii Iubirii au fost 
abuzate şi corupte. Acesta, prietena mea, este duşmanul. 

Se îndreptau acum spre ieşirea din biserică, 
nerăbdătoare să plece de acolo şi să se încălzească sub 
razele tămăduitoare ale soarelui florentin. Tammy se opri 
la o masă mică din apropierea sfintei cristelniţe, unde 
acatistele erau împrăştiate alături de un morman de 
fluturaşi pentru evenimentul menţionat de Felicity. Tammy 
luă unul de jos şi gemu: 

— Nu, draga mea, îi spuse ea lui Maureen. Eu cred că 
aceea este duşmanul. 

Tammy gesticulă spre locul unde dispăruse Felicity, 
înainte de a-i înmâna lui Maureen fluturaşul supărător. 
Sub detaliile de comemorare în onoarea martiriului 
sfântului frate Savonarola era o fotografie a ultimei cărţi a 
lui Maureen, Timpul se întoarce, însoţită de porunca 
fermă: „Opriţi blasfemia!” 


Florenţa 
1475 


ÎN NOAPTEA ACEEA, TAVERNA din Ognissanti era mai 
calmă ca de obicei. Vremea era nemaipomenită, o seară 
blândă florentină în care aerul mângâia pielea ca o 
cuvertură de mătase. Pentru toscani, era de neconceput să 


— 283 — 


stai acasă într-o noapte perfectă ca aceea. Şi totuşi, pentru 
Lorenzo, aceste ocazii de relaxare descătuşată cu Sandro 
erau nişte momente sacre. lar Sandro era într-o formă 
excelentă după o zi plină de evenimente petrecută în 
atelier, în compania lui Andrea del Verrocchio şi a fraţilor 
săi artişti. 

Sandro Botticelli era prins într-o spirală magnifică a 
creativităţii: cu cât picta mai mult, cu atât mai mult dorea 
să picteze. Era complet devotat misiunii sale ca artist. În 
ciuda cinismului său, Sandro era un bărbat cu o credinţă 
profundă şi stăruitoare. El îi mulțumea lui Dumnezeu în 
fiecare zi şi adesea de mai multe ori pe zi pentru talentul 
cu care fusese înzestrat şi pentru mijloacele prin care 
putea să-l exprime. De asemenea, îi mulțumea lui 
Dumnezeu pentru Lorenzo şi familia de Medici şi se ruga 
pentru siguranţa lor, astfel încât misiunea îmbinării artei 
cu credinţa să dăinuie pentru totdeauna. 

Atelierul lui Verrocchio era locul de instruire a 
angelicilor, iar Sandro lucra în interior, fiind ochii şi 
urechile familiei de Medici. 

El îi aducea lui Lorenzo la cunoştinţă, în mod constant, 
detalii despre progresul membrilor, unii bine stabiliţi în 
rândul Ordinului, alţii încă testaţi pentru zelul lor. 

— Domenico este clar cel mai înzestrat. După mine, 
desigur, începu Sandro. 

El avea multe calităţi, dar modestia nu era una dintre 
acestea. Şi totuşi, nu-şi exagera talentul. Pe atunci era de 
neegalat oriunde în Florenţa, în ceea ce priveşte tehnica şi 
randamentul. Nimeni nu putea să contrazică acest lucru. 
Dar, ca o consecinţă, Lorenzo ştia că se poate încrede în 
fiecare cuvânt rostit de Sandro despre ceilalţi artişti care 
voiau să intre în Ordin. 

Ei discutau lucrările lui Domenico Ghirlandaio, un 
familist convins, misterios şi chipeş, care se trăgea dintr-o 
dinastie artistică florentină desăvârşită. 

— Tehnica frescei sale este de neegalat. Frescele la care 
lucrează pentru familia mamei tale la Santa Maria 
Maggiore sunt uluitoare. Trebuie să mergi acolo să le vezi 


— 284 — 


în aceste stadii incipiente, căci a-l privi în timp ce lucrează 
este un lucru de-a dreptul copleşitor. El însuşi are chipul şi 
aerul unui înger, ceea ce se adaugă la plăcerea de a-l 
urmări în timp ce creează. L-aş fi folosit ca model dacă nu 
era deja înclinat să picteze el însuşi. Este un pic înfumurat. 
Un pic înfumurat, dar unul care păşeşte întotdeauna 
ţanţoş. Acestea fiind spuse, nu este atât de nesuferit ca 
pasărea aceea ciudată din Vinci. 

— Leonardo? 

Sandro încuviinţă şi-i făcu semn servitoarei să-i aducă 
mai multă bere. 

— Hmm... Leonardo. Nu sunt sigur de nimic în ceea ce-l 
priveşte, Lorenzo, chiar dacă schiţele sale sunt 
remarcabile şi are o precizie tehnică foarte interesant de 
analizat. Încă nu m-am decis cum să-l descriu. Este... din 
altă poveste. Nu e unul de-ai noştri. 

— Nu crezi că are un talent angelic? 

— Nu cred că are un temperament angelic. 

— Nici tu, în cea mai mare parte a timpului. 

— Ha! Foarte amuzant. Şi este un lucru bun că tu 
cumperi berea, altfel nu m-aş împăca cu tine. Leonardo 
este diferit de ceilalţi, diferit de mine, mai mult ca sigur. 
Este un singuratic. Asta nu este însă o crimă. Donatello era 
nebun şi singuratic, şi totuşi era angelic. Diferenţa devine 
evidentă atunci când îi priveşti creând. Dacă Donatello se 
află în faţa unei bucăţi de lemn sau de piatră, poţi să vezi 
divinitatea revărsându-se asupra lui când are primul 
contact cu sursa artei sale. Fra Lippi este la fel, după cum 
bine ştii. Dumnezeu lucrează prin el când pictează; totul 
este atât de veridic, încât aproape că poţi vedea ieşind 
divinitatea din degetele sale. Dar cel mai bine ştiu eu 
însumi cum se simte asta. Este ceva care cuprinde inima şi 
spiritul în combinaţie cu mintea, înainte de a se revărsa 
prin vârful degetelor. 

— Şi Leonardo nu face asta? 

— Nu poate. L-am privit şi lucrează numai de la gât în 
sus. De asemenea, are o părere foarte bună despre el 
însuşi şi nu ascultă pe nimeni. 


— 285 — 


Lorenzo era oarecum iritat de faptul că Sandro s-ar fi 
putut pripi să minimalizeze talentul lui Leonardo din cauza 
conflictelor de personalitate - sau din pricina geloziei. 
Răspunse: 

— Andrea spune că Leonardo creează nişte schiţe 
perfecte din punct de vedere tehnic, cum n-a mai văzut 
vreodată. Avem nevoie de acest fel de talent, Sandro. 
Trebuie să lucrăm cu el. Maestrul are nevoie de acest 
talent pentru ceea ce creăm noi. 

Sandro îi răspunse impetuos prietenului său: 

— Eu pot şi voi crea orice are nevoie Fra Francesco. Lui 
nu-i trebuie serviciile cuiva care nu are nicio stimă pentru 
Domnul nostru. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ţi-am spus. Leonardo nu este unul de-ai noştri. El nu 
poate să picteze din inimă când i se dau sarcini care-i 
implică pe Domnul nostru sau pe Doamna Noastră. El este 
dintr-o ţară protestantă, Lorenzo. Partea extremă. El crede 
că loan a fost întotdeauna adevăratul Mesia. 

— Nu a susţinut asta când am vorbit cu el pentru a veni 
în atelierul nostru. 

— Am spus că este ciudat, dar nu e prost. Ştie că aici 
există mai multe oportunităţi pentru el decât oriunde în 
Italia şi ştie, de asemenea, că nu va fi niciodată admis în 
Breasla Sfântului Luca dacă nu-ţi va fi pe plac. 

Breasla Sfântului Luca era enclava artiştilor, 
responsabilă cu supravegherea tuturor marilor comenzi de 
tablouri din Florenţa. Pentru a-ţi face un nume şi pentru a 
avea o viaţă bună ca artist, trebuia să fii membru al 
Breslei. Şi, ţinând cont de faptul că breasla avea legături 
cu Ordinul şi cu familia de Medici, a fi în relaţii bune cu 
ambele era absolut necesar pentru a fi membru. 

— Dar va trebui să meargă undeva, să ştii. Poate că e 
strălucit, dar nu este capabil să producă repede sau 
nemaipomenit atunci când subiectul nu este pe placul său. 
Lucrează la o schiţă a Magilor de luni întregi. Şi, deşi 
continuă să-i adauge personaje, nu ajunge nicăieri. Aş 
paria pe orice florin pe care l-am câştigat vreodată că nu 


— 286 — 


va termina tabloul. Un asemenea geniu nu ne este de folos, 
Lorenzo, dacă nu se poate concentra asupra scopurilor 
noastre. Eu pot să pictez de zece ori ceea ce el schiţează 
într-o lună. 

Lorenzo încuviinţă. Sandro era mândru de propriile sale 
abilităţi, dar avea tot dreptul să fie. El nu era doar un 
geniu creator care înţelegea cu adevărat învăţăturile 
Ordinului, ci era şi de neegalat în productivitatea sa. Era 
mai prolific decât oricare alt artist pe care-l văzuse 
Lorenzo vreodată. Şi aceasta era o dogmă a Ordinului: să 
creezi pentru Dumnezeu, cât mai des posibil şi cu oricâtă 
pasiune şi devotament puteai să investeşti în artă. Artiştii 
angelici nu erau dăruiţi numai în privinţa calităţii, ei erau 
capabili să şi producă în cantităţi mari fără a sacrifica arta. 

— Leonardo nu este prolific. În timp ce noi, restul, 
făurim frescele noastre şi lucrările majore, el încă 
desenează maşinării bizare pe tabla sa de schiţe - 
instrumente gigantice pentru excavarea mizeriilor sau 
arme de război pentru a face un om bucăţi. Poate că acelea 
sunt utile şi chiar interesante, dar nu servesc misiunii 
noastre. Mai mult, nu este deloc interesat de învăţăturile 
Ordinului şi nu-l ascultă pe Andrea când acesta dezvăluie 
anumite taine. 

Sandro îi captase acum toată atenţia lui Lorenzo, după 
cum ştia că se va întâmpla. Era important că Leonardo nu 
se conecta cu învăţăturile Ordinului şi că se opunea 
probabil adevăratelor învățături. Scopul cultivării acestor 
artişti nu era doar de dragul artei; era acela de a forma un 
grup de creatori dăruiţi de divinitate, care puteau traduce 
învăţăturile sacre în capodopere pentru viitor. 

— Crezi că este periculos? Sau spion? 

Sandro scutură din cap. 

— Nu văd neapărat vreo şiretenie în el. Dar asta nu 
înseamnă că nu poate fi folosit de cei care au destui bani 
de irosit. Pur şi simplu nu cred că are capacitatea de a-ţi fi 
loial ţie sau Ordinului. Noi nu suntem o prioritate pentru el 
şi nici nu cred că putem fi vreodată. 

Lorenzo reflectă la asta şi adăugă: 


— 287 — 


— Jacopo spune că Leonardo este cel mai mare artist 
care a trăit vreodată. 

— Bracciolini a spus asta? 

Sandro nu încercă să-şi ascundă disprețul. 

— Ar face-o. Au acelaşi fel de-a fi. Cerebrali. Genii 
intelectuale separate de orice este mai înalt decât ceea ce 
se găseşte în propriile lor minţi. 

— Deci crezi că Leonardo nu ar trebui avansat la 
următorul nivel, măcar pentru a vedea cum se descurcă? 
întrebă Lorenzo. Aveam de gând să-l trimit la o întâlnire 
privată cu Maestrul, pentru evaluare. 

Sandro ridică din umeri. 

— N-ar fi rău să vedem ce are de spus şi Fra Francesco 
despre el. El este cel mai mare cunoscător al caracterului 
unui om de pe pământ. Dar nu mi-aş face prea mari 
speranţe în privinţa acestui Leonardo. Am menţionat între 
altele că scrie de-a-ndărătelea ? Ca într-o oglindă? Deşi 
este o îndemânare interesantă, care ar fi scopul unei 
asemenea străduinţe, dincolo de faptul că e un truc de 
salon? Mi-ar plăcea să văd ce s-ar întâmpla dacă şi-ar pune 
mintea la contribuţie pentru ceva mai diferit. 

Lorenzo încuviinţă, înțelegând totul. Se simţea deranjat 
de această relatare. Leonardo da Vinci era un talent rar, 
un geniu extraordinar. Lorenzo avea mari speranţe să-l 
aducă în breaslă. Şi cu prilejurile cu care se întâlneau, îl 
găsea întotdeauna pe Leonardo elegant şi politicos, un 
tânăr înzestrat cu darul vorbirii şi cu o inteligenţă şi o 
profunzime extraordinare. Era supărător să afle despre 
aceste provocări neaşteptate. Avea nevoie să le discute 
atât cu Andrea, cât şi cu Fra Francesco. 

— Oh, mai este un lucru pe care nu ţi l-am spus! Urăşte 
femeile. 

— Cum adică urăşte femeile? 

— Dispreţuieşte sexul feminin. Nu suportă să le vadă. 
Mi-a spus despre ele că sunt nişte târfe înşelătoare şi 
şmechere. Vorbeşte ca un copil care a fost abandonat în 
leagăn şi probabil că aşa a şi fost. Nu a cunoscut dragostea 
maternă, lucru evident când constaţi că este incapabil să 


— 288 — 


deseneze o Madonă cu pruncul ei. Nu are nicio înţelegere 
pentru legătura dintre mamă şi copil. Şi nu va sta în 
aceeaşi încăpere cu o femeie care pozează. Aşa că nu cred 
că va fi entuziasmat de învăţăturile Ordinului odată ce va fi 
îndemnat treptat s-o venereze pe Doamna Noastră. Deci, în 
afară de faptul că vei putea să obţii de la el nişte tablouri 
foarte frumoase cu loan Botezătorul, cred că s-ar putea să 
nu fie cel mai bun portretist pentru îndrăgitele noastre 
Madone. 
w$ 

Leonardo da Vinci avea un aer radios, o energie 
controlată şi totuşi prezentă. După ce petrecuse câteva ore 
cu el în atelier, Lorenzo nu avea nicio îndoială că Leonardo 
era un angelic. Talentul său era extraordinar. Schiţele sale 
uluiau prin fineţea preciziei cu care lucra. Şi, la fel ca toţi 
ceilalţi care fuseseră identificaţi de Lorenzo şi de bunicul 
său înaintea lui, Leonardo avea o anumită charismă, care 
se întâlnea la toţi artiştii dăruiţi de divinitate. La prima 
vedere, nu era nimic la acest om care să nu fie incitant şi 
care să nu promită pentru toţi cei ce apreciau talentul 
artistic. lar el era neobosit de politicos, atât faţă de 
Lorenzo, cât şi faţă de Maestru. Deşi Sandro şi ceilalţi 
artişti se plânseseră că temperamentul lui Leonardo era 
adesea vulcanic, Lorenzo nu observase asta. 

— Mă onorezi, Magnifico, spuse Leonardo cu o voce 
caldă, cu inflexiuni din sudul Toscanei. Vreau să creez într- 
un mod care să fie pe placul tău. 

Lorenzo îi mulţumi lui Leonardo în timp ce se uitau 
împreună peste schiţe. Infama schiţă a Adoraţiei magilor, 
în legătură cu care se plânsese Sandro, făcea obiectul 
discuţiei lor. Era într-adevăr o schiţă foarte aglomerată, 
dar totodată una măreaţă. Perspectiva era magnifică şi în 
lucrare era întreţesută o poveste elaborată. Era frumoasă 
şi puternică şi totuşi, pe măsură ce Lorenzo o analiza, 
începea să înţeleagă ce intenţionase să spună Sandro 
atunci când afirmase că va fi întotdeauna incompletă. 


— 289 — 


— Nu-ţi place, Magnifico? 

Leonardo da Vinci părea cu adevărat preocupat. Nici de 
data aceasta Lorenzo nu asista la mândria de care ceilalţi 
artişti îl acuzau şi nici nu părea să facă pe inocentul în faţa 
patronului său. Şi totuşi, se întâmpla ceva cu acest artist, 
un lucru pe care Lorenzo nu-l mai experimentase în 
prezenţa niciunuia dintre ceilalţi angelici. Cu ceilalţi 
artişti, chiar şi cu cei extrem de temperamentali, era uşor 
de comunicat. Împărtăşeau şi celebrau cu toţii pasiunea 
pură pentru artă şi procesul transmiterii divinului în 
lucrare. Această pasiune nu se vedea la Leonardo, în ciuda 
talentului său extraordinar. 

Lorenzo privi Adoraţia magilor, dorind ca mintea şi 
spiritul său să lucreze împreună, pentru a-l ajuta să 
identifice ce anume lipsea din schiţă. După cum relatase şi 
Sandro, nu exista niciun sentiment al relaţiei dintre 
Madonă şi pruncul ei. Totuşi altceva era acolo supărător, 
iar Lorenzo încerca să-şi dea seama ce. Leonardo aştepta 
răspunsul său şi era crud să laşi un artist să creadă că 
lucrarea sa nu a fost apreciată. 

— De fapt, Leonardo, îmi place foarte mult. Ceea ce ai 
creat aici - acest fundal cu scara, caii de aici, care ajută şi 
ei la crearea perspectivei, regii aşezaţi în prim-plan de 
fiecare parte - este de-a dreptul uluitor. Cu adevărat 
magnific. Numai că... 

Lorenzo îşi plimba degetele pe marginile hârtiei în timp 
ce o analiza, apoi sări când se tăie într-un colţ şi-i curse 
sânge. Pentru a opri sângerarea, supse sângele de pe 
degetul rănit preţ de o clipă şi îndată îi veni ideea. 

— Numai că... toate aceste personaje par înspăimântate. 
Aici este o scenă a celui mai sacru eveniment din istoria 
umanităţii, naşterea Domnului nostru, prinţul care ne va 
arăta cea mai divină iubire. Şi totuşi, tu le-ai conferit 
tuturor celor care asistă la sfântul eveniment o expresie 
temătoare. 

Leonardo tăcu o vreme înainte de a răspunde: 

— Eu nu o percep ca fiind teamă. O percep ca fiind 
venerație. 


— 290 — 


Lorenzo se gândi la asta pentru un moment, apoi 
răspunse: 

— Veneraţie? Serios? Dar uită-te la acest personaj de 
aici, Regele Baltazar, indică Lorenzo, animat dintr-odată 
atât de realizarea faptului în sine, cât şi de provocarea pe 
care o reprezenta. Se ghemuieşte în faţa pruncului lisus. 
Clar, aceea este teamă mai degrabă decât venerație. Şi 
acest personaj de deasupra Pruncului Sfânt. Pare să dea 
înapoi, aproape îngrozit. Mă tem, prietene, că nu înţeleg 
aceasta ca fiind o celebrare a naşterii Domnului nostru. 

Leonardo ridică din umeri, cu gura aproape zvâcnindu-i, 
întrucât era pentru prima dată când îşi lăsase garda jos cu 
grijă. Probabil că evaluarea cinstită a lucrării de către 
Lorenzo îl făcuse să se prăbuşească. Când răspunse, vocea 
lui era blândă, dar fermă, deşi nu putea să-l privească pe 
Lorenzo în ochi în timp ce vorbea. 

— Poate că nu toată lumea e de părere că naşterea lui 
lisus este un eveniment ce trebuie celebrat. Poate că 
pentru unii este un eveniment de care trebuie să se teamă 
sau pe care trebuie să-l dispreţuiască. Dacă arta este 
menită să fie adevăr, atunci voi picta întocmai. 

Lorenzo fu luat prin surprindere de afirmaţia sa 
supărător de eretică. [Işi ridică privirea spre Fra 
Francesco, care rămăsese tăcut, un observator a ceea ce 
simţea a fi o mare dramă ce se încheia în linişte, înaintea 
lui, în atelierul lui Andrea del Verrocchio. 

— Nu crezi că naşterea lui lisus este un eveniment care 
trebuie celebrat, Leonardo? 

Lorenzo îşi menţinu vocea obişnuită, foarte calmă. Dorea 
un răspuns sincer, nu o reacţie. 

— Nu contează ce cred eu, Magnifico. Dacă eşti patronul 
meu şi vrei personaje zâmbitoare la naşterea lui lisus, 
atunci este de datoria mea să-ţi fac pe plac. Pot să te 
asigur că, atunci când aceste imagini vor fi transpuse în 
pictură, voi ajusta expresiile faciale pentru a îndeplini 
orice îmi ceri. 

Era un răspuns atent şi strălucit. Leonardo nu-i 
răspunsese la întrebarea legată de ceea ce credea sau nu. 


— 291 — 


O evitase complet, dând răspunsul corect pentru a-i face 
pe plac patronului său. 

Lorenzo zâmbi şi-i mulţumi, asigurându-l din nou pe 
Leonardo că era un artist de o abilitate desăvârşită şi că el, 
Lorenzo, aştepta cu nerăbdare să vadă ce va crea în viitor. 
Apoi îl chemă pe Andrea pentru a stabili o întâlnire cu el şi 
cu Maestrul ceva mai târziu, în acea după-amiază, în Via 
Larga, la cină, pentru a discuta ceea ce se numea acum 
„problema Leonardo”. 

u$ 

Andrea del Verrocchio fusese cât se poate de loial față 
de trei generații de Medici, dar nu avea de gând să-l 
piardă pe cel mai mare artist pe care-l instruise vreodată, 
fără să lupte pentru el. 

— Leonardo este un talent rar, Lorenzo. Este un geniu. 

— Sunt conştient de asta. Am ochi, Andrea. Şi, de 
asemenea, am urechi. Ai auzit că a spus despre naşterea 
Domnului nostru că este un eveniment de temut, care 
trebuie disprețuit? Poate că-i un geniu, dar din nefericire 
nu este geniul nostru. 

— Lasă-mi mai mult timp cu el. Lucrăm bine împreună. 
Poate că-l putem aduce la modul nostru de gândire... 

— Nu poţi face dintr-un om ceea ce nu este. 

Lorenzo zâmbi stins înspre omul pe care-l iubea şi-n care 
avea încredere deplină. 

— Nici măcar tu, prietenul meu, oricât ai fi de strălucit 
ca profesor, nu poţi transforma un om care nu vrea să fie 
schimbat astfel. Niciun om nu a dobândit vreodată 
adevărata măreție folosindu-şi doar mintea. Trebuie să pui 
şi suflet în ceea ce faci. Nu cred că Leonardo va face asta, 
pentru că pur şi simplu nu doreşte. 

Andrea se uită la Fra Francesco, cel care-i învățase pe 
amândoi semnificaţia iubirii, după cum le fusese transmisă 
tuturor prin intermediul învățăturilor lui lisus Hristos. 

— Tu ce crezi, Maestre? 

Fra Francesco răspunse atent: 


— 292 — 


— Ce cred eu? Sau ce simt? Pentru că despre asta este 
vorba, nu-i aşa? Leonardo ştie cum să gândească, dar nu 
ştie cum să simtă şi alege să se izoleze. Nu cred că cineva 
îl poate face să-şi schimbe alegerea, căci ţine morţiş la ea. 
Este o întunecime mare în inima aceea, o întunecime care 
vine din tristeţe. Nu vine din ceea ce face, dar e acolo tot 
timpul. 

— Crezi că este un angelic? fu întrebarea lui Lorenzo. 

— Fără îndoială, răspunse Maestrul, făcându-i pe 
amândoi să tresară prin siguranţa sa. 

Niciodată vreun artist, oricât de greu i-ar fi fost, nu 
fusese concediat dacă darurile sale angelice erau 
recunoscute. Ar fi insistat atunci Fra Francesco să-l 
păstreze? 

— Dar cred că este un înger care a fost rănit de 
experienţele sale umane, iar asta s-a întâmplat la o vârstă 
foarte fragedă. Va fi nevoie de foarte multă iubire pentru 
a-l face să-şi deschidă inima şi să elibereze divinitatea pură 
ce este captivă în spiritul său. Nu prevăd ca asta să se 
întâmple. Cu toate acestea, cele mai măreţe rugăciuni ne 
învaţă că iertarea trebuie să fie pentru toţi oamenii şi noi 
trebuie, prin urmare, să-i îngăduim lui Leonardo să 
continue o vreme sub supravegherea lui Andrea. li vom 
arăta dragoste, toleranţă şi iertare, după cum ne-a învăţat 
Domnul nostru prin poruncile sale, şi vom vedea dacă asta 
îi va pricinui vreo schimbare. 

— Şi-n caz contrar? întrebă Lorenzo. 

— În caz contrar, spuse Fra Francesco zâmbind uşor, îi 
vom găsi un nou patron, în altă parte a Italiei, vreo familie 
nobilă de favorurile căreia vrei să te asiguri şi care va 
celebra numele de Medici pentru că aţi renunţat în mod 
altruist la cel mai talentat tânăr artist al vostru, ca dovadă 
de prietenie. 

Lorenzo înălţă paharul în cinstea bătrânului cu faţa 
cicatrizată. Asta chiar fusese ceva genial. 


Anul 1475 se dovedea a fi unul important pentru 
Lorenzo, unul în care binecuvântările lui Dumnezeu 
copleşiseră întreaga Toscană prin sosirea pe lume a mai 
multor copii, socotiți a avea potenţiale daruri angelice, 
bazate pe obârşia lor combinată cu poziţia stelelor din 
momentul naşterii lor.  Predicţiile astrologice şi 
numerologice ale Magilor prevestiseră că acela avea să fie 
un an special. Într-adevăr, Clarice aştepta din nou un copil, 
menit a se naşte în decembrie, iar Magii prevedeau un fiu 
al cărui destin avea să fie transmiterea misiunii Ordinului 
în viitor. Lorenzo îşi făcea mari speranţe în privinţa acestui 
copil, întrucât fiul său mai mare, micuțul Piero, dădea deja 
semne că este o progenitură a mamei lui. Era ursuz şi 
răsfăţat, iar Lorenzo se certa tot timpul cu Clarice în 
privinţa educaţiei băiatului, care lăsa de dorit. Era încă 
prea tânăr pentru a duce aceste bătălii cu fermitate, dar în 
următorii câţiva ani Lorenzo trebuia să fie foarte hotărât în 
trasarea direcţiei educaţiei lui Piero. Clarice voia ca el să 
fie şcolit numai din Psaltire, să înveţe să citească şi să 
scrie numai din învăţăturile sfinte ale Bisericii. Lorenzo, 
desigur, dorea ca Piero să se familiarizeze imediat cu 
clasicii. 

Marea bucurie a lui Lorenzo ca părinte venea însă din 
partea fiicelor sale. Cea mare, numită după mama ei, 
Lucrezia, era o fată dulce, căreia îi plăcea să cânte pentru 
tatăl ei. Dar bucuria vieţii sale era micuța Maria 
Maddalena. Madi era precoce şi jucăuşă şi-l avea pe tatăl 
său la degetul ei cel mic. Primul lucru pe care Lorenzo îl 
făcea când intra în palazzo la sfârşitul unei zile era s-o ia în 
braţe şi s-o salte încoace şi-ncolo până ce ea scâncea de 
plăcere. Maddalena era specială, nu doar pentru 
personalitatea ei luminoasă şi îndrăzneață - era născută în 
zodia Leului, pe 25 iulie -, ci şi pentru că ea îi vindecase 
lui Lorenzo inima rănită după pierderea gemenilor. Cu un 
an înainte, Clarice dăduse naştere unor băieţi gemeni, dar 
aceştia fuseseră micuţi şi slăbiţi şi nu supravieţuiseră mai 
mult de câteva zile. Fusese distrus din cauza pierderii, la 
fel şi Clarice. Dar sosirea Maddalenei îl întremase. În mod 


— 294 — 


ciudat, Clarice avea o reacţie contrară şi nu părea dispusă 
s-o favorizeze pe Maddalena mai mult decât pe ceilalţi 
copii. Acest lucru îl făcea pe Lorenzo s-o răsfeţe şi mai 
mult pe Madi. 

Cu toate acestea, dinastia de Medici avea nevoie de 
băieţi pentru a continua măreţul plan al familiei, îndeosebi 
de unul pe care puteau să-l consacre Bisericii. Piero nu 
părea să aibă personalitatea, temperamentul sau 
inteligenţa tatălui său. Era încă tânăr şi avea potenţial 
pentru a se schimba, dar era într-o asemenea măsură 
copilul lui Clarice, încât un asemenea lucru părea 
imposibil. Lorenzo avea nevoie de un fiu cu inteligenţa şi 
temperamentul Maddalenei. Se ruga zilnic pentru naşterea 
în siguranţă a acestui nou fiu. Şi se ruga şi pentru celălalt 
bebeluş. 

Colombina aştepta şi ea un copil. 

Ei nu se mai preocupau acum de păstrarea aparenţelor 
în privinţa lui Niccolò, dar pentru restul Florenței şi pentru 
numele şi viitorul acelui bebeluş era absolut necesar să se 
asigure că Niccolò Ardinghelli se aflase în Florenţa 
suficient de mult pentru a părea că el îşi lăsase soţia 
însărcinată. Apoi Lorenzo îl îmbarcă din nou. Avea acum o 
înţelegere cu Niccolò, care era foarte avantajoasă pentru 
familia  Ardinghelli. Drept urmare, Niccolò menţinu 
aparenţa cu privire la el şi la Colombina, comportându-se 
în public ca soţ şi soţie, exact cum îi ceruse Lorenzo. Mai 
mult decât orice, Lorenzo insistase ca ea să aibă absoluta 
libertate de a trăi unde doreşte. 

Cu toate acestea, în Florenţa se zvonea peste tot că 
mariajul Ardinghelli era o păcăleală. Susţinătorii familiei 
de Medici îl apărau, dar detractorii lor se grăbeau să 
bârfească, scoțând în evidenţă diferitele dovezi care 
indicau că Lorenzo şi Madona Ardinghelli trăiau în adulter 
şi făceau asta de ani buni. Sandro aproape că fusese 
întemnițat pentru că-i spărsese nasul unuia dintre cei cu 
gura mare, un vechi tovarăş de pahar de-al lui Niccolò din 
zilele de burlăcie, în Taverna Ognissanti. Bădăranul 
comentase maliţios despre faptul că Madona Colombina 


— 295 — 


era însărcinată: 

— Socotelile lui de Medici sunt într-adevăr pretutindeni 
în Florenţa - dar mai ales în Lucrezia Ardinghelli! 

Omul acela dezgustător şi-o făcuse cu mâna lui, spusese 
simplu Sandro în apărarea sa. Pe lângă asta, era un mare 
risc pentru mâinile oricărui pictor să lovească pe cineva 
atât de tare. Sandro suferise suficient pentru ofensă. 
Judecătorul, ales dintr-un şir lung de susţinători ai familiei 
de Medici, consimţise să-l lase pe Sandro să plece fără 
nicio pedeapsă. Ba chiar îl pedepsise aspru pe reclamant 
pentru că încercase să murdărească numele Madonei 
Ardinghelli. Judecătorul primise apoi un portret adorabil al 
soţiei sale, realizat de recunoscătorul Sandro. 

Devotamentul lui Lorenzo faţă de singura lui iubire 
adevărată nu se clătinase niciodată, iar pentru el era 
devastator că nu putea să fie cu ea în timpul sarcinii. Cu 
acest copil în pântece, Colombina era mai frumoasă ca 
niciodată. Lorenzo îl trimise pe Sandro să o deseneze, căci 
dorea să o vadă surprinsă în acest stadiu al frumuseţii 
desăvârşite, ca o încarnare a lui Venus însăşi. Desenele cu 
care se întorsese Sandro erau uluitoare. Le cercetase cu 
atenţie împreună cu Lorenzo preţ de ceasuri întregi, 
încercând să determine cu precizie cum puteau realiza un 
tablou care să împodobească biroul lui Lorenzo. 

Dar abundența de copii binecuvântaţi nu se limita doar 
la Florenţa. Magii erau şovăielnici în legătură cu 
predicțiile lor referitoare la naşterea unui copil în familia 
Buonarroti din sudul Toscanei. Buonarroti, descendenţii 
Matildei de Toscana, erau priviţi îndeaproape de Ordin, 
căci copiii lor erau adesea foarte înzestrați, într-un fel sau 
altul. Printre Magi se afla un Buonarroti, astrologul care 
realizase harta astrală a băieţelului ce venise pe lume la 6 
martie 1475, lângă Arezzo. Horoscopul acestui copil era 
atât de deosebit, încât Magii recomandaseră să i se dea un 
nume special pentru a fi identificat ca angelic încă din 
momentul naşterii sale. Astfel, bebeluşul fu botezat cu 
numele neobişnuit care-l evoca pe Arhanghelul Mihail. 

Michelangelo. 


— 296 — 


Era interesant de urmărit evoluţia acestui băieţel, iar 
Lorenzo şi Ordinul recompensaseră familia Buonarroti cu 
generozitate, pentru a le asigura mutarea la nord, în 
Florenţa, unde copilul putea fi educat şi observat. Lorenzo 
era entuziasmat de perspectivă. Cu siguranţă un băiat 
numit după cel mai mare dintre arhangheli era o 
promisiune extraordinară pentru viitorul Ordinului. 


> 


Le temps revient. 


De ani buni, eu şi Lorenzo am discutat meritele 
creării unei opere de artă fundamentale, care să 
cuprindă toate învăţăturile ce ne erau atât de dragi, 
o operă pe care am fi numit-o Timpul se întoarce. 
Trebuia să fie suficient de mare pentru a surprinde 
toate conceptele pe care le-am fi aşternut şi, astfel, 
în cele din urmă, el a comandat o pictură murală 
care să acopere cea mai mare parte a peretelui din 
al său studiolo. 

Sarcina Colombinei a inspirat acest tablou. Era 
nespus de frumoasă în plenitudinea ei, esenţa 
mamei-zeițe în floare. Când am desenat-o, am plâns 
din cauza frumuseţii ei atât de evidente în acel 
stadiu al maternității apropiate. Astfel, am aşezat-o 
pe Colombina, ca o întruchipare feminină al lui 
Dumnezeu, în centrul lucrării. Poţi s-o numeşti cum 
vrei, căci nu are nicio importanţă. Este Venus, este 
Asherah, este mama noastră care ne călăuzeşte şi 
ne hrăneşte, oricum s-ar numi ea. Este Frumuseţea 
Divină. Am înveşmântat-o în mantia roşie a Doamnei 
Noastre Magdalena, brodată cu diamantele uniunii 
divine, şi poartă sandalele la care se face referire în 
Cântarea Cântărilor: „Cât de frumoase iţi sunt 
picioarele în sandale, iubirea mea”, îi spune sfântul 
mire miresei sale veşnice. 

Doamna noastră se află în fruntea ciclului de 


— 297 — 


suflete care experimentează frumuseţea iubirii 
umane aici pe pământ, înainte de a se ridica la 
iubirea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să se întoarcă 
din nou pe pământ, unde totul reîncepe. Grădina ei 
este luxuriantă şi magică, plină de simboluri ale 
familiei de Medici şi de florile şi plantele care cresc 
în grădinile din Careggi pe care le iubim atât de 
mult. Ea ne binecuvântează cu mâna ei dreaptă şi 
totuşi ne atenționează, de asemenea, să ne mutăm 
atenţia înspre dansul celor trei Graţii. Acesta este 
dansul vieţii, o celebrare a iubirii pământeşti în cele 
trei aspecte ale sale: puritatea, frumuseţea şi 
desfătarea. Puritatea sau castitatea nu trebuie să 
rămână aşa odată ce apare dragostea adevărată şi 
astfel Cupidon pluteşte pe deasupra scenei cu arcul 
întins înspre  Castitate. Curând, ea va deveni 
Frumuseţea şi apoi Desfătarea, întrucât se mută în 
ciclul întreit al iubirii. 

Desigur că am folosit desenele pe care le-am făcut 
Ginevrei, Simonettei şi Colombinei în noaptea în 
care au dansat impreună în felul acesta, în Antica 
Torre. 

Un alt desen pe care l-am folosit pentru acest 
portret de familie, dacă este să-l numim astfel, este 
cel pe care i l-am făcut lui Angelo al nostru, în ziua 
în care a sosit în Careggi, înfățişându-l precum 
Hermes, agitând diverse obiecte. Am folosit această 
idee referitoare la Angelo, dar am combinat-o cu 
faţa şi cu silueta lui Giuliano de Medici, care este un 
model mai potrivit pentru un zeu frumos. Aici 
Mercur/Hermes tulbură vremea, dar are totodată 
rolul de legătură între cer şi pământ. El este 
întruchiparea propriilor sale învățături cuprinse în 
Tabla de smarald: ceea ce este deasupra este şi 
dedesubt, întrucât cu toţii ne reunim pentru a 
îndeplini miracolul Lucrului Unic. 

Și care este acest Lucru Unic? Este crearea 
Raiului pe pământ prin aprecierea deplină a 


— 298 — 


Frumuseții în toate formele sale, prin vălul iubirii. 
Aceasta este Calea. 

În dreapta tabloului, am continuat să aduc un 
omagiu Tablei de smarald a lui Hermes prin 
imaginea vântului Zefir. „Vântul o poartă în 
pântecele sale” este o alegorie a miracolului vieții, 
care întoarce sufletul pe pământ. Aici, Zefirul îi dă 
naştere lui Chloris, adevărata lui iubire. Potrivit 
maeştrilor greci, Zefirul şi Chloris erau suflete 
îngemănate de către Dumnezeu pentru a stăpâni 
împreună asupra vremii, şi astfel i-am folosit pentru 
a ilustra acest concept al unui suflet geamăn care-i 
dă naştere celuilalt, aceasta fiind esenţa a ceea ce 
se întâmplă când adevărații îndrăgostiţi se reunesc. 
Ei renasc. Chloris face trecerea de la tărâmurile 
cereşti la cele pământeşti. In cele din urmă, este 
întruparea  Florei, ilustrând ciclul întreg al 
întrupării, întrucât intră în rolul ei ca pământeană 
pe deplin realizată. Flora este anthropos, este 
humanitas, adică tot ceea ce e frumos în legătură cu 
omenirea. Florile din şorţul ei sunt ținute deasupra 
pântecelor, pentru a indica fertilitatea, căci ea este 
îmbătată de viaţă. Ea aruncă florile în jurul ei, 
împrăştiind bucuria prin înțelegerea şi celebrarea 
Frumuseții în forma ei cea mai specială. 

Simonetta, desigur, a fost modelul meu pentru 
Flora, frumusețea ei delicată inspirându-mă ca 
întotdeauna. Am realizat o licenţă artistică în 
reprezentarea ei, făcând-o să vibreze de sănătate, 
sperând întrucâtva că tabloul meu va crea alchimia 
magiei vindecătoare şi conferindu-i Bellei noastre 
aceeaşi imagine radiantă. Dar, vai, ea a trebuit să se 
întoarcă la odihnă după doar câteva ore petrecute 
cu mine. Puterea ei nu s-a întors încă, însă speranța 
noastră pentru ea este eternă ca şi primăvara din 
tablou. 

Și aşa s-a făcut că am desăvârșit capodopera vieții 
mele, în care mi-am pus inima şi sufletul; i-am 


— 299 — 


înfăţişat pe oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, 
reproducând totodată învăţăturile pe care le 
venerez. Lorenzo a fost foarte încântat de pictură, 
mai mult decât l-am văzut vreodată în faţa oricărei 
alte opere de artă. A instalat-o imediat în al său 
studiolo, spunându-mi că nimic, în afară de 
Colombina însăşi, nu i-a adus vreodată o asemenea 
înțelegere a naturii Frumuseții. 


Rămân credincios al dumneavoastră, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Florenţa 
prezent 


— CE ESTE GENIUL? 

Maestrul le adresă tuturor această întrebare, în timp ce 
se cinsteau cu Chianti pe terasa acoperişului. 

— A fost Leonardo un geniu pentru că avea o tehnică 
mai experimentată decât cea a altor artişti? Il face asta un 
geniu? Cu siguranţă, avea o capacitate intelectuală cum 
rareori s-a mai întâlnit la vreun om, în orice moment al 
istoriei. Deci, este asta suficient pentru a-l numi un geniu? 

Luând parte la provocarea Botticelli versus Leonardo 
care avusese loc în Uffizi la începutul săptămânii, niciunul 
dintre ei nu avea să intervină în favoarea lui Leonardo, 
considerându-l un geniu. Petra completă lecţia: 

— Niciun om nu a atins măreţia folosindu-şi doar mintea. 
Trebuie să-şi folosească şi inima. 

— Într-adevăr, este limpede. Randamentul lui Leonardo 
era sporadic şi incomplet. Era incapabil să termine mare 
parte din ceea ce începea şi totuşi nimeni nu vorbeşte 
despre acest aspect al caracterului său. Un geniu sau un 
om matur Îşi abandonează vreodată majoritatea 
proiectelor pe care le are cu mult înainte de a le 


— 300 — 


desăvârşi? Nu cred asta. Leonardo nu putea să creeze la 
nivelul lui Ghirlandaio şi Botticelli, nici pe departe. Şi, cu 
toate astea, este creditat cu mult mai mult a fi un geniu 
decât cei doi la un loc, el având cea mai strălucită minte 
din Renaştere. Este una dintre cele mai remarcabile 
nedreptăţi ale istoriei. 

— Ce s-a întâmplat între Leonardo şi Lorenzo? întrebă 
Maureen. 

Destino continuă povestea: 

— Lorenzo şi-a păstrat promisiunea, aşa cum o făcea 
mereu, în acest caz atât faţă de mine, cât şi faţă de 
Leonardo, permițându-i să stea în Florenţa pentru câţiva 
ani. Şi asta în ciuda faptului că nu era niciodată cu 
adevărat productiv pentru de Medici şi nu crea nimic care 
să poată fi folosit în cadrul Ordinului. În plus, îi era extrem 
de necredincios lui Lorenzo, deşi Lorenzo nu era niciodată 
neloial faţă de el. De fapt, Leonardo avea multe motive să-i 
iubească pe de Medici, dar niciodată nu a simţit nevoia s-o 
facă. Devenise clar că Leonardo nu mai era un tip blajin. 
Nici măcar Andrea, care-i luase apărarea ani întregi, nu 
mai putea tolera otrava pe care o vărsa din ce în ce mai 
des. A rezistat mult timp, dar în 1482 a devenit absolut 
necesară scoaterea lui din Florenţa, o dată pentru 
totdeauna. L-am trimis la Milano, ca un dar pentru 
puternica familie Sforza. Alianţa lor s-a întărit pe toată 
durata vieţii lui Lorenzo datorită acestui cadou generos - 
trimiterea celui mai mare artist al său la Milano! 

— Şi povestea se termină aici? întrebă Petra. 

Ochii lui Destino se înceţoşară din cauza nuanţei 
supărătoare a amintirii sale. 

— Mă tem că nu. Mulţi ani mai târziu am descoperit că 
Leonardo fusese un adevărat duşman în mijlocul nostru. 
Era un spion al Romei, transmițând secrete ale Ordinului 
la Vatican. Nu voi şti sigur niciodată care îi era motivaţia. 
Fie a făcut-o pentru bani, fie din duşmănie sau pentru vreo 
idee sucită venită dintr-o convingere religioasă, 
intenționând să favorizeze declinul Ordinului nostru... nu 
ştiu nici până-n ziua de azi. Poate că cel mai mare geniu al 


— 301 — 


lui Leonardo a fost că va rămâne mereu o mare enigmă. 
Leonardo da Vinci este o lecţie grozavă pentru noi toţi. Ani 
în şir am avut remuşcări pentru noaptea în care am 
insistat ca Lorenzo să-l păstreze. Dacă l-am fi izgonit când 
a fost identificat pentru prima dată ca fiind un pericol 
pentru noi, poate că lucrul îngrozitor care s-a întâmplat 
după aceea nu s-ar mai fi întâmplat niciodată. Poate că 
nemernicul de Sixtus n-ar fi avut arsenalul necesar ca să-l 
atace pe de Medici aşa cum a făcut-o. Ceea ce am simţit eu 
a fost iertare, dar s-a dovedit a fi de fapt lipsă de judecată. 
Şi aceasta este lecţia, copiii mei: întotdeauna trebuie să 
ierţi şi să-i tratezi pe ceilalţi cu iubire. Dar asta nu 
înseamnă că trebuie să păstrezi un lup care-şi arată colții 
printre miei. Căci Leonardo, deşi înşelător, nu a fost cel 
mai mare trădător, în mijlocul nostru era unul şi mai mare, 
şi mai periculos. 


Florenţa 
decembrie 1475 


CLARICE nu putea să dea de Madona Lucrezia şi intrase 
în panică. Născuse de suficiente ori pentru a şti că acest 
bebeluş avea să vină pe lume în curând şi că avea nevoie 
de o moaşă. Era săptămâna festivalului şi servitorii casei 
erau liberi, aşa că erau mai puţini oameni prin preajmă 
care s-o ajute cu copiii şi cu gospodăria. Lorenzo era prea 
generos cu servitorii şi, prin urmare, pe umerii ei atârnau 
întotdeauna sarcini suplimentare. Rareori se plângea de 
asta, ştiind că soarta unei soţii era să sufere, dar în cea de- 
a noua lună de sarcină a ei, Clarice era complet 
nerăbdătoare. 

Ştia că nu avea voie să intre în biroul lui Lorenzo. Exista 
o tradiţie florentină potrivit căreia soțiilor nu le era permis 
accesul în spaţiile private ale soţilor lor, iar până acum 
Clarice respectase această regulă fără să crâcnească. Dar, 
în starea ei de panică provocată de travaliul prematur, 
avea nevoie de ajutor şi era disperată să-l găsească pe 
Lorenzo. Alergă spre studiolo şi trânti uşa de perete fără a 


— 302 — 


mai ciocăni. 

Se opri din mers şi se albi la faţă din cauza imaginii 
dinaintea ochilor săi: o imagine uriaşă a Lucreziei Donati 
însărcinată domina un perete cu un păgânism atât de 
obscen, încât Clarice era convinsă că vor ajunge cu toţii 
imediat în iad din cauza prezenţei tabloului în casă. 

Lorenzo îşi ridică privirea spre ea - tocmai verifica 
conturile de la Banca de Medici din Lion. Era surprins şi 
îngrijorat s-o vadă pe soţia sa acolo. 

— Te simţi bine, Clarice? Copilul? 

Clarice îşi întinse mâinile peste abdomenul umflat şi 
încuviinţă, dar nu-şi luă ochii de la bijuteria lui Sandro 
Botticelli care acoperea peretele. Când vorbi în cele din 
urmă, vocea îi tremura: 

— Lorenzo, nu vreau chestia aia la mine în casă! 

— Aceasta este casa mea, Clarice. 

Lorenzo era deranjat, cum era de obicei în prezenţa ei, 
dar nu se precipită. 

— Iar acesta este biroul meu personal. Eu voi stabili ce 
pot să am şi ce nu pot să am aici, fără a mai avea nevoie de 
sfatul sau acceptul altcuiva. Îţi permit să decorezi în altă 
parte. Acesta este singurul spaţiu pe care-l controlez 
complet. Lasă-mă! 

— Dar nu-i cinstit, Lorenzo! ţipă ea, starea în care se 
afla sporindu-i isteria. Imi ceri prea mult să îndur un 
asemenea lucru. Este crud. Te mândreşti că ai simţul 
judecății şi al umanităţii. Cum se face că nu ai fost 
niciodată capabil să aplici aceste principii cu mine, cu 
soţia ta? 

Era multă patimă în răbufnirea ei, o emotie pe care 
Lorenzo nu o văzuse niciodată în anii petrecuţi cu ea. 
Clarice continuă: 

— Nu trece o zi din viaţa mea în care să nu îndur chinul 
de a şti că n-o să mă iubeşti niciodată. Sunt trei oameni în 
această căsnicie, iar eu sunt cea mai puţin importantă 
dintre ei. Ştiu asta, trăiesc cu gândul acesta şi încerc, în 
suferinţa pe care o trăiesc, să nu-mi pierd prospeţimea. În 
schimb, găsesc lumina în copiii mei. Copiii noştri. Nu cer 


— 303 — 


prea mult, Lorenzo. Dar dacă nu îndepărtezi acel obiect 
oribil, păgân, mă duc înapoi la Roma şi iau copiii cu mine. 
Inclusiv pe preţioasa ta Maddalena. 

Lorenzo nu era genul care să fie mişcat de ameninţări 
sau de impuneri şi totuşi cuvintele lui Clarice despre 
dreptate îşi atinseseră scopul. În toţi acei ani, nu se 
gândise niciodată la durerea ei. Nici măcar nu-i trecuse 
prin minte că ei i-ar păsa prea mult, căci fusese cât se 
poate de indiferentă în toată căsnicia lor. Îndurase nevoia 
împreunării lor pentru a popula dinastia de Medici exact în 
acelaşi mod în care pregătea prânzul sau repara o pernă: 
fiecare era o sarcină ce trebuia îndeplinită de soţie. Dar, 
odată cu această răbufnire, văzuse că ea era rănită şi că el 
o rănise. Remuşcarea sa era sinceră. 

— Îmi pare rău, Clarice, răspunse el blând şi cu oarece 
tandreţe în voce. 

Lacrimile începură să-i curgă pe neaşteptate în timp ce 
stătea înaintea soţului ei, dorindu-şi ca el să vină la ea, s-o 
îmbrăţişeze, să-i asigure căldura şi confortul pe care visase 
că le va găsi la el când venise la Florenţa, ca o străină 
speriată, pentru a se mărita cu un străin. Dar ei erau prea 
îndepărtați pentru asemenea gesturi; războiul lor tăcut se 
purta de prea mult timp. Lorenzo putea să facă pentru ea 
cel mult o concesie, căci stătea înaintea lui sleită de puteri 
din cauza sarcinii. Răspunsul lui fu blând, dacă nu chiar 
călduros: 

— Voi pune să fie îndepărtat tabloul mâine dimineaţă. 
Noapte bună, Clarice! 

În cel mai minunat moment al vieţii lor conjugale, 
Clarice îşi încercase norocul, lucru care o costase scump: 

— Lorenzo, nu vrei... nu poţi să-mi spui măcar un cuvânt 
de iubire? 

Lorenzo părea complet nedumerit. 

— Iubire, Clarice? În toată căsnicia noastră nu te-am 
auzind o dată folosind acest cuvânt. Datorie, da. Iubire... 
niciodată. lartă-mă dacă nu găsesc logica pentru această 
cerere a ta. 

— Lorenzo, eşti soţul meu... iar eu... eu te iubesc. 


— 304 — 


Lorenzo oftă, simțind un amestec de milă şi de tristeţe 
pentru rolul pe care-l juca în nefericirea ei dată de soartă. 
Ea nu era, în ciuda defectelor sale, o femeie odioasă. Era 
doar un produs al familiei şi al credinţei sale. Răspunsul 
lui, deşi nu explicit de crud, era tot ce putea să-i ofere: 

— Atunci, Clarice, îmi pare sincer rău. 

Ea alergă din studiolo, suspinând, şi se întoarse în casă, 
unde o găsi Madona Lucrezia şi o aşeză în pat pentru a 
aştepta moaşa. 

A doua zi, Lorenzo îndepărtă din palazzo de pe Via Larga 
capodopera pe care el şi Sandro o numeau Timpul se 
întoarce. Lorenzo puse să fie scoasă rama şi să fie 
încastrată într-o piesă de mobilier elaborată, pe care era 
hotărât s-o ofere ca dar de nuntă vărului său, Lorenzo di 
Pierofrancesco. Acest Lorenzo era şi el un admirator al 
clasicilor şi cu siguranţă ar fi apreciat elementele mitice 
ale lucrării. Lorenzo îi ceru lui Sandro să personalizeze 
cumva lucrarea, astfel încât să pară că tabloul fusese creat 
pentru familia lui Pierofrancesco. Întrucât emblema 
familiei lor era un anume tip de sabie, Sandro pictă pur şi 
simplu această armă atârnată la mijlocul lui Hermes. 

Lorenzo di Pierofrancesco şi soţia lui au fost în delir 
datorită generozităţii acestui grandios dar de nuntă trimis 
de minunatul lor văr. 

Lorenzo de Medici, pe de altă parte, a fost devastat din 
cauza pierderii celei mai mari opere de artă pe care 
Sandro Botticelli o crease vreodată. Consolarea lui fu 
aceea că, pe data de 11 decembrie, Clarice dădu naştere 
unui băieţel sănătos şi vioi, pe care-l botezară Giovanni. 


N 
M, 
P 


< 
WW 


Colombina dădu naştere fiului ei în prezenţa surorii sale, 
Constanza, şi a Ginevrei Gianfigliazza. Niccolò era plecat 
pe mare. 

Tatăl biologic al fiului său nu putea să fie de faţă. 

Colombina plânse în durerile facerii, dar plânse şi mai 
tare dezmierdându-l pe frumosul băieţel pus la căpătâiul ei 


— 305 — 


mai târziu, în seara aceea. Avea un nas perfect şi trăsături 
fine, arătând mai degrabă ca o versiune masculină a ei. 
Din fericire pentru toţi, copilul nu se născuse cu 
supraocluzia verticală a familiei de Medici sau cu nasul 
turtit specific familiei Tornabuoni. El nu avea să fie 
catalogat drept bastardul târfei lui Lorenzo, pentru că nu 
avea acele trăsături nefericite.  Colombina era 
recunoscătoare că urma să fie scutit de asta. 

Şi totuşi, când se uita la el, îşi dorea, măcar puţin, ca el 
să semene mai mult cu Lorenzo. 


Florenţa 
aprilie 1476 


GINEVRA GIANFIGLIAZZA stătea pe canapeaua de la 
geam, privind înspre Arno. Era o vreme ploioasă în ziua 
aceea, întunecată şi mohorâtă, şi ea simţea umezeala în 
oase. Nu se ridică de la locul ei când intră Colombina. 
Femeile erau prea apropiate ca să mai ţină cont de 
formalităţi şi fiecare înţelegea dispoziţia celeilalte într-un 
fel în care numai femeile tinere care şi-au împărtăşit multe 
secrete ar fi capabile. Colombina nu o salută pe prietena 
ei, ci doar o sărută pe obraz înainte de a se aşeza în faţa ei, 
într-o poziţie la fel de avantajoasă, care îi îngăduia să 
privească spre râu. 

În cele din urmă, Ginevra îşi ridică privirea, având ochii 
roşii şi umflaţi. Văzu, fără să fie surprinsă, că şi ai 
Colombinei erau la fel. 

— Şi tu ai observat, spuse Ginevra simplu. 

Colombina încuviinţă, apoi izbucni în lacrimi. Îşi prinse 
capul între palme cât timp emotia îi înfioră trupul, înainte 
de a încerca să vorbească. 

— Este atât de bolnavă, Ginevra. Şi ştie, dar nu vorbeşte 
despre asta. De ce nu spune nimănui că este pe moarte? 
Cum e posibil ca ei să nu vadă? 

Ambele femei vizitaseră familia Vespucci separat, pentru 
a o vedea pe Simonetta, care în ultimele zile fusese ţintuită 
la pat. Tusea ei se înrăutăţise şi scuipa sânge. Cu toate 


— 306 — 


acestea, familia ei părea să nu-şi dea seama că Simonetta 
era atât de grav bolnavă. Se purtau cu ea de parcă ar fi 
avut o uşoară indispoziţie, dat fiind faptul că avea o 
constituţie atât de fragilă. 

— Pentru că se ascunde atât de bine! Iar Simonetta este 
atât de frumoasă, încât la ea umbrele de pe faţă îi fac 
pielea să fie şi mai transparentă. Strălucirea lor nu indică 
febra, ci îi amplifică mai degrabă culoarea neobişnuită a 
ochilor. 

Colombina încuviinţă. 

— Nu ştiu ce să fac cu Sandro sau cu Lorenzo şi cu 
Giuliano în această privinţă. Ei vor fi înnebuniţi de durere, 
aşa cum vom fi toţi. Dar cel puţin tu şi cu mine suntem 
pregătite pentru asta. Am văzut cum moartea îi dădea 
târcoale în ultimii ani, am văzut cum se apropia tot mai 
tare de draga noastră fată. Dar bărbaţii din mijlocul nostru 
sunt nepregătiţi. Ei ştiu că este fragilă, dar nu cred că 
vreunul dintre ei ar accepta cu adevărat că o vom pierde. 

— Şi în curând, se cutremură Ginevra. 

— Peste cât timp, mă întreb? Simt nevoia să o îmbrăţişez 
încă o dată, să-i spun că este sora mea spirituală şi s-o 
asigur de marea iubire pe care i-o port. 

— Atunci îţi sugerez s-o faci de îndată, Colombina. După 
cum am văzut-o astăzi, nu cred că va mai fi cu noi prea 
mult timp. Probabil ar trebui să le trimitem un mesaj lui 
Lorenzo şi lui Giuliano. Şi ei vor dori s-o vadă. 

Colombina păli. 

— Oh, Dumnezeule, ei nu sunt aici! Sunt amândoi în 
Pisa, cu treburi. Dar se vor întoarce peste câteva zile şi le 
voi lăsa un mesaj pentru când vor reveni în Florenţa. Nu 
crezi că... o vom pierde atât de curând, nu-i aşa? Oh, te 
rog, nu spune asta! 

Ginevra, de obicei foarte puternică, începu să plângă. 
Simonetta îi era ca o soră mai mică şi ea ajunsese, cu 
timpul, s-o iubească. Să o piardă ar fi fost o încercare grea 
pentru toţi, o încercare a credinţei lor. Ce planuri avea 
Dumnezeu dăruind lumii o asemenea frumuseţe, pentru ca 
apoi să o ia înapoi la El în felul acesta? 


— 307 — 


Mesagerul pe care Colombina îl pregătise pentru a-l 
trimite la Lorenzo şi la Giuliano parcurse, în cele din urmă, 
lungul drum spre Pisa, cu vestea de care ea se temuse cel 
mai mult: Simonetta Cattaneo Vespucci murise brusc în 
aceeaşi zi, 26 aprilie 1476. 

Nimeni nu avusese ocazia să-şi ia la revedere. 

Lorenzo şi Giuliano făcură o plimbare lungă în noaptea 
aceea, vorbind despre Simonetta şi împărtăşindu-şi 
mâhnirea în legătură cu tânăra femeie care îi impresionase 
pe toţi cu puritatea şi cu blândeţea ei. Cu toţii o iubiseră 
foarte mult; ea devenise surioara oficială a Ordinului. 

— 26 aprilie. Aceasta va fi mereu o zi de tristeţe în 
lumea noastră, Giuliano. Trebuie s-o comemorăm mereu în 
această zi. 

Giuliano încuviinţă şi arătă spre cer. 

— Vezi acolo? Steaua care este mai strălucitoare decât 
toate celelalte? Este Venus? 

— Probabil, răspunse Lorenzo. Sau poate că Simonetta 
noastră este cu Dumnezeu şi lumina sufletului ei s-a 
contopit cu acea stea pentru a zămisli ceva la fel de frumos 
şi de strălucitor pe cât era ea. 

— Nu voi avea niciodată darul poeziei ca tine, frate. Pot 
să spun doar că o iubeam şi că-mi va fi dor de ea, şi că mă 
rog să fie înconjurată acum de aceeaşi frumuseţe şi de 
aceeaşi graţie pe care ni le-a dăruit ea nouă, tuturor. 

Lorenzo îi zâmbi fratelui său mai mic. 

— Cine a zis că nu eşti un poet? 

Întorcându-se în camera lui în noaptea aceea, Lorenzo 
plânse din cauza pierderii frumoasei lor surori. Aşa cum îl 
îndemna mereu Angelo, se folosi de durerea sa pentru a 
scrie un poem ce avea să fie unul dintre preferatele 
poporului toscan: O, Chiara Stella - „O, dragă stea”. 

Acum, Simonetta făcea parte din Rai. 


Funeraliile Simonettei Cattaneo de Vespucci fură o 
procesiune sumbră şi fastuoasă. Sicriul ei fu purtat de 
acasă la biserica din Ognissanti de bărbaţii din familiile 
Vespucci şi de Medici, care o iubiseră. Mii de oameni îşi 
făcură apariţia în oraşul Florenţa pentru a o plânge. Poate 
că participarea numeroasă la funeraliile ei era un indiciu 
că, la sfârşitul vieţii ei prea scurte, oamenii din Florenţa 
înţeleseseră cu adevărat că pierduseră o comoară unică. 

Marco Vespucci o plânse, dar se recăsători repede. 
Noua lui soţie era o femeie de casă, deşi cam rigidă, o 
fiinţă dârză, cu care se putea împreuna pătimaş şi procrea 
activ. Într-o noapte, în timp ce se cinstea în taverna de la 
Ognissanti, fusese auzit spunând: 

— Zeiţele sunt menite să fie venerate, nu să devină soţii. 
Simonetta nu a fost niciodată de mine. Ea aparţinea lumii 
întregi. În ultimă instanţă, îi aparţinea lui Dumnezeu 
însuşi, iar El a chemat-o înapoi acasă, căci Raiul era 
incomplet fără ea. 

€ 


La Bella Simonetta. 

Era ființa cea mai aleasă pe care am văzut-o 
vreodată. Fa era muza trubadurilor - perfectă, 
intangibilă, divină. 

Oamenii spun că eram îndrăgostit de ea. 
Bineînţeles că eram. Toată lumea din Ordin era. 
Simonetta întruchipa iubirea şi oricine o cunoştea 
simţea acea iubire. Dar nu era într-atât de simplu pe 
cât ar fi definit-o Eros. Nu era dorinţa arzătoare de a 
poseda ceva atât de adorabil. Simonetta ne 
impresiona dincolo de asta, făcându-ne să înţelegem 
natura aspectului feminin al lui Dumnezeu pe 
pământ. Cred cu tărie, cu toată inima şi sufletul 
meu, că Simonetta era adevărata întrupare a lui 
Venus. Și astfel am pictat-o. 

În grădina lui Lorenzo există o statuie din Roma 
Antică numită Venus Medici. Este întruchiparea 


— 309 — 


perfecțiunii, mâna ei dreaptă acoperindu-i parţial 
sânii, iar stânga ascunzându-i cea mai intimă zonă 
feminină. Am folosit acea statuie ca model pentru 
trupul Simonettei, dar restul îi aparţine: părul auriu 
şi lung, pielea catifelată, ochii ei cu stropi arămii. Ea 
se ridică din mare într-o scoică dantelată, simbol al 
lui Asherah, mama noastră din ceruri care este 
însăşi Frumuseţea; mai târziu, ea este cunoscută ca 
Afrodita la greci şi Venus la romani. 

La stânga, Zefirul şi Chloris suflă viaţă în ea, 
ajutând-o să se întrupeze atunci când se mută din 
ceruri pe pământ. Este înconjurată de picături de 
aur adevărat, un memento pentru privitor că ceea ce 
vede aici, Frumuseţea Adevărată, care înseamnă de 
asemenea  lubire, este  nepreţuită şi trebuie 
venerată. 

La dreapta, o femeie soseşte s-o acopere cu o 
mantie roşie brăzdată de flori. Femeia este 
Colombina, care o reprezintă aici pe sora ce o 
protejează împotriva asprimii lumii. Deşi Colombina 
ştie că ea este frumoasă în goliciunea ei, ştie de 
asemenea că lumea nu va înțelege şi că o va insulta 
pentru asta, şi de aceea caută s-o înveşmânteze 
pentru a o feri de ochii unei lumi care nu o merită. 

Am împodobit-o pe Colombina cu simbolul lui 
Lorenzo, frunzele de laur, şi i-am dat o cingătoare 
din garoafe roz. Aceste fiori sunt un joc de cuvinte, 
căci au în numele lor rădăcina cuvântului 
incarnație.” 

Naşterea lui Venus este tributul meu adus nu doar 
Simonettei, ci şi relaţiei frumoase dintre surori care 
există în sânul Ordinului. Este personificarea iubirii. 

Am cerut să fiu îngropat la picioarele Simonettei, 
în acelaşi fel în care Donatello a ales să-şi petreacă 
eternitatea lângă Cosimo. Voi formula cererea în 
scris, adresându-i-o lui Marco Vespucci, pentru a 
dovedi că vorbesc serios. Nu mă îndoiesc că până şi 


7 În limba engleza, cuvântul „carnation” înseamnă garoafă roşie (n.tr.). 
— 310 — 


oasele ei vor fi frumoase şi mă vor inspira în 
eternitate. 
A fost, într-adevăr, Inegalabila. 


Al tău, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Florenţa 
prezent 


— ARANJAMENTELE au fost făcute, Berenger. Ne 
întâlnim mâine după-amiază, la ora două, la Palazzo 
Vecchio, îi spuse Vittoria la telefon. Vom fi căsătoriţi de 
ofiţerul stării civile în Sala Rossa. Salonul Roşu. Odinioară, 
aici era dormitorul lui Cosimo de Medici. Acolo şi-a 
conceput copiii. Potrivit loc, nu-i aşa? 

— Vittoria, de ce atâta grabă? De ce trebuie să facem 
asta mâine? Am nevoie de timp. Pentru numele lui 
Dumnezeu, fratele meu este în închisoare şi familia mea 
este într-un mare haos! 

— Ţi-am spus, Bérenger, este doar o căsătorie civilă la 
primărie. Doar între noi doi. Vreau să-ţi văd devotamentul 
faţă de fiul nostru şi faţă de destinul lui. Nici măcar nu 
trebuie să ştie altcineva. Şi totuşi, vom pune la cale o 
petrecere de nuntă despre care toată lumea va vorbi timp 
de un an întreg. Luna octombrie este minunată în Toscana. 

— Vittoria, te rog. Am nevoie... 

Ea nu asculta niciun cuvânt din ce-i spunea. 

— Nu am de gând să-ţi permit să mă cumperi - sau să 
încerci să-mi iei fiul. Suntem la pachet, Berenger, iar tu ne 
vei avea pe amândoi. Ar trebui să fii recunoscător pentru 
asta. Tu ştii câţi bărbaţi ar da orice ca să aibă şansa de a 
se căsători cu mine? 

Incercă o altă tactică. 

— Vittoria, vreau să ne vedem diseară, înainte de 


— 311 — 


căsătorie. Doar ca să vorbim. Pot să vin la tine? Undeva 
după zece? 

Vittoria fu încântată de o eventuală întâlnire cu 
Berenger noaptea târziu, în apartamentul ei. În cele din 
urmă va veni, după cum ştia că o va face. Bărbaţii o făceau 
întotdeauna. Întotdeauna. 

S 

Timpul se întoarce. Aceasta era lozinca favorită a 
ereticilor, nu-i aşa? Era motoul lor molipsitor, care data 
încă dinainte de creatura antichristică Lorenzo de Medici 
şi de târfa lui adulteră. Era o vreme când unchiul ei, 
părintele Girolamo, nici nu putea să rostească numele de 
Medici fără să-i stea în gât, atât de dezgustătoare era 
moştenirea acelei familii pentru el şi pentru strămoşii săi. 
lar combaterea acelei moşteniri eretice era motivul 
principal pentru care, cu atâţia ani în urmă, în Florenţa 
fusese creată acea frăţie sacră, care-i purta numele, 
Girolamo Savonarola. 

Călugărul dominican venise în Florenţa în 1490, ca o 
ironie a sorții, chiar la invitaţia lui Lorenzo de Medici 
însuşi. Era neclar de ce Lorenzo l-ar fi primit pe 
predicatorul focului şi al pucioasei, instalându-l în fruntea 
mănăstirii din San Marco, refugiul atât de îndrăgit al lui 
Cosimo de Medici. Predicile lui Savonarola împotriva 
păcatului şi frivolităţii erau şocante pentru florentini, care 
nu erau obişnuiţi să vadă mânia lui Dumnezeu revărsându- 
se asupra lor în condiţiile în care o invoca Savonarola. 
Lorenzo avea să îşi regrete decizia de îndată ce Savonarola 
i-a numit pe de Medici tirani şi a predicat despre influenţa 
nefastă a artei. Madona era pictată ca o târfă exagerată, 
strigase el, cerându-i lui Botticelli să dea socoteală pentru 
splendida şi inegalabila Madonna del Magnificat. El avea 
să înteţească această campanie cu abominabilele focuri ale 
vanităţii, parodiind evenimentele măreţe ale festivalului 
pentru care de Medici şi implicit Florenţa fuseseră 
odinioară faimoşi. În Florenţa lui Savonarola, în timpul 


— 312 — 


„festivalului”, adepţii săi băteau la uşi cerând obiecte ale 
vanităţii - obiecte luxoase de orice fel -, care să fie puse pe 
focul imens aprins în Piazza della Signoria. Dar adevărata 
comoară pentru adepţii lui Savonarola, care erau numiţi de 
către oamenii intimidaţi ai Florenței „Piagnoni” 
însemnând „sclifosiţii” -, o reprezentau arta şi literatura. 
Nimic nu alimenta mai bine flăcările lui Savonarola decât 
tablourile şi poezia. Aceste instrumente ale ereziei 
trebuiau înlăturate cu orice preţ. Şi Girolamo Savonarola 
fusese expert în distrugerea a sute de opere de artă, care 
ar fi valorat milioane. 

O acţiune justă pentru eliminarea mizeriilor periculoase, 
se gândi Felicity. După cum stăteau lucrurile, prea multe 
dintre ele supravieţuiseră. 

Acum, că unchiul său îşi pierduse credinţa, depindea 
numai de Felicity să continue războiul sfânt împotriva 
celor care ar fi perpetuat blasfemia începută aici de cei din 
familia de Medici, cu cinci sute de ani în urmă. Ea avea să 
fie cea care va continua munca lui Savonarola. Mai mult ca 
sigur ar fi fost o nouă Renaştere, dar aceasta n-avea să fie 
una dintre ereziile lui Lorenzo, prin intermediul blasfemiei 
târfei de Paschal. Avea să fie o reînviere a marilor eforturi 
ale lui Savonarola de a curăța Florenţa de păcate. Ea ar fi 
recreat focul vanităţilor, începând cu comemorarea pe 
care o găzduia frăţia în săptămâna aceea, în onoarea 
aniversării morţii lui Savonarola. 

După ce obținuse permisiunea de a face focul în curtea 
din spate a Bisericii Santa Felicita, Felicity îi provocase pe 
membrii frăţiei să adune obiecte ale vanităţii, în special 
cărţi considerate eretice şi blasfematoare, pentru a 
alimenta flăcările. Ea adusese exemplare din tot ce 
publicase vreodată Maureen Paschal. Avea versiuni în 
engleză şi în italiană. 

Între timp, campania din America dăduse roade. 
Membrii  frăţiei de aici, din Italia,  mobilizaseră 
organizaţiile surori din State ca s-o atace pe Maureen 
Paschal online, în orice forum posibil. Unii erau plătiţi, alţii 
erau doar adepţi credincioşi dispuşi să facă orice pentru a 


— 313 — 


distruge blasfemia creată de ea. Dar ei fuseseră rapizi şi 
eficienţi în răspândirea zvonurilor născute în Roma 
împotriva lui Maureen - şi în a instiga la ameninţări cu 
moartea. Ameninţările cu moartea erau cireaşa de pe tort, 
un adevărat deliciu. 

Când în întreaga mass-media răsunase povestea că 
Maureen fusese ameninţată, echipa frăţiei bombardase din 
nou internetul cu ştirea că editorul lui Maureen inventase 
acel zvon pentru a-şi face publicitate şi pentru a câştiga 
mai multă simpatie. Era un minunat cerc vicios, ce părea 
să ştirbească în chip eficient reputaţia lui Maureen. Şi 
acesta era doar începutul. Aveau să se întâmple lucruri şi 
mai grave. 

După ultima întâlnire cu blasfematoarea şi cu grupul ei, 
Felicity era mai hotărâtă ca niciodată să-şi intensifice 
campania împotriva păgânismului lor. Din nefericire, 
Antica Torre, unde trăiau ei în Florenţa, era relativ 
impenetrabilă. Încă lucra la planul ei, la mijloacele prin 
care ar fi putut să elimine blasfemia pentru totdeauna: 
prin eliminarea blasfematoarei. 

Timpul se întoarce? se gândi ea. Să fii sigură de asta! 


Frăția Sfintei Apariţii 
Cetatea Vaticanului 
prezent 


PĂRINTELE GIROLAMO DE PAZZI făcea ultimele 
pregătiri pentru plecarea sa la Florenţa. Era obosit, atât de 
obosit încât nu-şi dorea decât să rămână în sfinţenia 
însorită a Romei pentru tot restul zilelor lui. Dar în 
Toscana erau atâtea treburi stresante de făcut şi el nu-şi 
permitea să stea degeaba. 

Cu siguranţă trebuia să se ocupe de Felicity, dar asta nu 
era principala sa prioritate. Ştia că aveau să se ia măsuri 
pentru eliminarea problemei Buondelmonti, iar el trebuia 
să fie în Florenţa pentru a se ocupa de repercusiuni. Frăția 
Sfintei Viziuni existase timp de aproape cinci sute de ani 
şi, deşi scopul ei public era să studieze şi să celebreze 


— 314 — 


viziunile Binecuvântatei Fecioare Maria, ea avea un scop 
mai profund, mai personal. Frăția devenise un element 
negativ, lucrând în afara Vaticanului şi luând propriile 
decizii pentru a proteja Biserica. De îndată ce era 
percepută o ameninţare, acea ameninţare era eliminată 
sistematic. 

Inainte de atacul cerebral, Girolamo de Pazzi fusese cel 
mai eficient şi mai nemilos conducător al frăţiei din ultimul 
secol. Era o vreme când aprobarea sentinţei la moarte a 
oricărui duşman al Bisericii se făcea fără niciun efort. 
Protejarea credinţei era necesară, o misiune sfântă de care 
nu se dezicea. Şi, deşi încă mai credea cu pasiune în 
Biserica sa, evenimentele din ultimii trei ani îl schimbaseră 
mult. Nu mai era dispus să ia vieţi atât de repede sau cu 
atâta uşurinţă. Acest lucru cauzase ruptura dintre el şi 
Felicity, ba chiar dintre Girolamo şi restul frăţiei. Îl 
trecuseră pe planul doi imediat ce stabiliseră că fusese 
prea blând cu Maureen Paschal în timpul dezastrului 
provocat de Cartea iubirii. 

Deşi era un bătrân venerabil şi demn de tot respectul, îi 
fusese revocată calitatea de a lua decizii operaţionale 
pentru frăţie. Cu toate acestea, noii lideri ai frăţiei îl 
abordaseră pentru a se consulta urgent cu el cu privire la 
problema legată de Vittoria Buondelmonti. Părintele 
Girolamo era expert în familiile de viţă nobilă, în Ordin şi 
în toate tainele lor. Credea el oare că Vittoria 
Buondelmonti este un pericol pentru stabilitatea Bisericii? 
Ce plănuia ea să facă cu toată această afişare publică 
referitoare la copilul ei? De ce era atât de importantă 
paternitatea acestui copil? Agenţii lor secreţi fuseseră 
îndeajuns de eficienţi pentru a înţelege că ea reprezenta o 
ameninţare, dar nu pricepeau substanţa complotului ei. 

Expunerea făcută de Girolamo de Pazzi fusese 
incomodă. Se părea că există o conspirație la nivel înalt în 
rândul mai multor familii nobile din Europa, care voiau să 
se unească în spatele acestui copil, despre care pretindeau 
că ar fi un Mesia - poate chiar A Doua Venire a lui Hristos 
-, şi această strategie era clar o ameninţare la adresa 


— 315 — 


Bisericii. Părea să fie o ameninţare foarte serioasă, 
întrucât familiile implicate aveau acces la foarte multe 
secrete legate de originile creştinismului. De asemenea, se 
aflau în posesia unor nepreţuite relicve sfinte. Forţele din 
rândul frăţiei încercaseră de sute de ani să pună mâna pe 
Libro Rosso şi pe Lancea Destinului. Țelul lor era să 
împiedice ca acestea să fie cunoscute în afara societăţilor 
secrete, să preîntâmpine dovedirea autenticităţii lor. Libro 
Rosso era cea mai dăunătoare dovadă care existase 
vreodată împotriva Bisericii, în timp ce Lancea Destinului 
deţinea puterea victoriei asupra oricărei opoziții. Ambele 
erau nepreţuite şi merita să te lupti pentru ele, indiferent 
de dezastrul colateral. 

Amenințarea Buondelmonti era reală şi se stabilise, prin 
urmare, că Vittoria şi copilul ei trebuiau îndepărtați de la 
masa de joc. Vittoria fusese urmărită şi monitorizată de 
frăţie încă de când făcuse anunţul despre fiul ei. Când se 
aflase, prin intermediul operaţiunilor de spionaj, că 
Vittoria avea să se întâlnească în seara aceea cu Berenger 
Sinclair în Florenţa, fusese pus în acţiune un plan. 

Puteau să împuşte trei iepuri dintr-un singur foc. 

Girolamo de Pazzi nu ar fi dat ordinul de a le face rău 
Vittoriei, lui Berenger şi copilului. El nu mai era un astfel 
de om. Dar ştia că avea să se găsească întotdeauna cineva 
din conducerea frăţiei care să fie dispus să facă orice era 
necesar pentru a asigura securitatea situaţiei şi pentru a 
elimina orice ameninţare. În fond, frăţia atrăgea oameni de 
felul acesta, cele mai fanatice elemente, soldaţii 
autoproclamaţi ai lui Hristos, care ar fi luat orice măsură 
pentru a apăra Biserica. 

Vittoria Buondelmonti mersese prea departe şi, în 
consecinţă, avea să moară, la fel şi bebeluşul, şi tatăl 
acestuia. El nu se îndoia de asta şi nici nu putea opri acest 
lucru. 

Ei erau socotiți o treime păgână care ameninţa Biserica 
şi, prin urmare, era necesar să fie eradicaţi. 


Florenţa 
— 316 — 


1477 


LORENZO SUSPINĂ ADÂNC şi luă o altă duşcă din vinul 
tare care se afla în pocalul elegant de pe biroul său, 
grijuliu să nu-l verse peste documentul oficial care-i 
captase toată atenţia. Această bucată specială de 
pergament reprezenta unul dintre cele mai provocatoare 
puzzle-uri diplomatice din viaţa sa. 

În rolul său de şef al Băncii de Medici, acum cea mai 
profitabilă şi mai puternică instituţie bancară din lume, lui 
Lorenzo i se solicita adesea să dea împrumuturi care erau 
riscante sau neobişnuite. Cel mai adesea, aceste cereri 
veneau de la personaje puternice: regi, cardinali sau 
negustori influenţi, care ştiau cum să se folosească de 
puterea lor. Lorenzo învățase de la bunicul său cum să se 
descurce cu aceste probleme dificile. lInvăţase, de 
asemenea, uitându-se cum conducea tatăl său acele 
negocieri, făcându-şi uneori duşmani de temut prin 
soluţionarea defectuoasă a cererilor. Lorenzo înţelesese că 
echilibrul în asemenea negocieri era esenţial. Iar această 
cerere specială, de la nimeni altul decât Francesco della 
Rovere, avea să fie cea mai dificilă pe care o întâlnise 
vreodată. 

Nu era nimic măreț la acest Francesco della Rovere. Era 
un om masiv, aspru, aproape complet ştirb şi brutal în 
maniere, aşa cum erau oamenii cu prea multă îngăduinţă 
de sine. Foarte puţin din vorbirea lui putea fi numită 
elocventă, în ciuda faptului că primise o educaţie aleasă. 
Era isteţ, aşa cum toţi cei din familia Rovere erau renumiţi 
a fi: şiret, manipulator, extrem de ambițios şi foarte 
îngâmfat. Această isteţime ridicase familia din satul 
pescăresc lovit de sărăcie în care îşi avea obârşia şi o 
adusese în poziţia privilegiată pe care o deţinea în 
societatea romană. Dar niciunul din clanul Rovere nu 
ajunsese atât de sus precum grosolanul, neplăcutul şi 
narcisistul Francesco della Rovere. 

De fapt, el nu mai era cunoscut drept Francesco della 
Rovere. Din 1471 fusese numit Papa Sixtus al IV-lea. 


— 317 — 


În perioada ascensiunii sale pe tronul Sfântului Petru, 
omul cunoscut drept Sixtus dăduse mită, făcuse afaceri, se 
descurcase prin mijloace ilegale şi promisese că-şi va face 
drum prin labirintul politicii romane. Nimeni nu profitase 
mai mult decât propria sa familie, în special rudele surorii 
sale, familia Riario. La câteva luni de la obţinerea titlului 
de Papa Sixtus al IV-lea, el le acordase celor şase nepoți ai 
săi titlul de cardinal. Această acţiune condusese la apariţia 
unui termen care avea să fie folosit secole de-a rândul 
pentru a ilustra deprinderea coruptă de a-i răsplăti pe 
membrii nedemni ai familiei cu o poziţie şi o putere care li 
s-ar fi potrivit mai bine altora. De la cuvântul italian pentru 
nepot - nipote - evoluase cuvântul nipotismo, nepotism. 

Unul dintre aceşti „nepoţi” era sursa necazului din 
prezent al lui Lorenzo. De fiecare dată când era pomenit 
numele lui Girolamo Riario, se zâmbea în colţul gurii. Deşi 
era recunoscut ca fiind unul dintre nepoţii importanţi ai lui 
Sixtus, se zvonea că Girolamo era, de fapt, fiul nelegitim al 
papei. Spre deosebire de ceilalţi băieţi Riario, care aveau 
un anumit farmec şi oarece cultură, deşi fiecare era 
ostentativ şi lăudăros, Girolamo era obraznic şi destrăbălat 
şi avea, de asemenea, tendinţe de îngrăşare într-un mod 
care indica o asemănare grozavă cu „unchiul” său, papa. 
Adesea se bârfea în Roma că înfăţişarea lui Girolamo şi 
manierele sale dovedeau că aşchia nu sare departe de 
trunchi. 

Faptul că sora lui păstrase  scandalosul secret, 
pretinzând că Girolamo era fiul ei, era unul dintre 
numeroasele motive pentru care Sixtus îi era îndatorat şi 
dispus să le facă favoruri nepoților săi. 

lar acum, politica de familie încurcată şi adesea 
necinstită a familiilor Rovere şi Riario aterizase drept în 
mijlocul afacerilor lui Lorenzo. Aceşti oameni şi corupţia 
lor îl făceau să se cutremure de repulsie şi totuşi acestea 
erau familiile importante din Roma. Când Sixtus fusese 
înscăunat, Lorenzo luase drumul Vaticanului pentru a-şi 
prezenta omagiile şi pentru a reafirma poziţia membrilor 
familiei de Medici ca principali bancheri ai Curiei. Erau 


— 318 — 


bancheri de trei generaţii, din zilele în care străbunicul 
său, Giovanni, influenţase pentru prima dată politica 
papală prin acordarea de împrumuturi strategice Bisericii. 
Papa Sixtus îl îmbrăţişase pe Lorenzo, urându-i bun-venit 
şi asigurându-l că poziţia familiei de Medici era mai 
puternică decât oricând în Roma. 

Lorenzo avea nevoie ca ea să rămână astfel. Afacerile 
bancare cu Biserica erau un punct forte al profitului 
familiei de Medici. De asemenea, îi consolida puterea şi în 
alte zone din Europa. 

Toţi aceşti factori cântăriseră mult în mintea lui Lorenzo 
când analizase cererea papală ce sosise printr-un mesager 
de la Roma în acea dimineaţă. Papa Sixtus al IV-lea solicita 
un împrumut de patruzeci de mii de ducați - o sumă 
enormă - pentru aşa-zisul său nepot Girolamo. Era un 
împrumut în vederea achiziţionării unei proprietăţi 
imobiliare, căci acaparatorul Girolamo dorea să cumpere 
oraşul Imola pentru a-l adăuga pe lista posesiunilor sale. 

Nu banii erau problema aici. Banca îşi putea permite 
lesne împrumutul şi acesta ar fi fost garantat de 
autoritatea papală, deci în această privinţă nu existau 
riscuri prea mari. Factorul care complica lucrurile era 
poziţia Imolei şi natura instabilă, agresivă a lui Girolamo 
însuşi. Imola se afla într-o poziţie strategică, chiar în afara 
Bolognei, prin urmare între Florenţa şi bogata regiune 
Emilia-Romagna. Era punctul perfect din care cineva îşi 
putea extinde posesiunile dacă ar fi fost înclinat să 
cucerească şi să dobândească teritorii. Şi, din ceea ce ştia 
Lorenzo despre Girolamo Riario, asta era exact ceea ce 
intenţiona el să facă. Mai mult, cea mai mare arteră care 
lega Florenţa de zona de nord trecea prin Imola şi ar fi fost 
în întregime controlată de stăpânul Imolei. 

Mai presus de toate, dacă Lorenzo îi dădea acest 
împrumut lui Girolamo Riario, punea în pericol teritoriile 
înconjurătoare, aflate sub protecţia Florenței. Florenţa sa. 
Iar acesta era un lucru pe care n-avea să-l facă niciodată, 
nici sub ameninţarea Curiei. 

Lorenzo îi refuză aşadar împrumutul. Trimise un 


— 319 — 


mesager la Roma cu o scrisoare redactată cu atenţie, 
explicând că banca de Medici trecea la acel moment 
printr-o serie de schimbări de structură şi, prin urmare, 
împrumuturile care se ridicau la o asemenea sumă erau 
temporar în aşteptare. Se eschiva şi toată lumea o ştia - 
inclusiv Papa Sixtus al IV-lea. 


Roma 
1477 


— ACEL FIU DE NEGUSTOR al unuia lovit de gută şi-al 
unei târfe florentine! 

Papa Sixtus răcni de furie când primi răspunsul lui 
Lorenzo. Sfărâmă bolul de fructe din faţa sa, iar boabele 
de struguri şi cireşele zburară peste masă în timp ce el 
gesticula sălbatic: 

— Cum îndrăzneşte să mă refuze? 

Girolamo Riario era bosumflat. Luă o boabă de strugure 
şi o aruncă într-un acces de duşmănie. 

— Vreau Imola. Am nevoie de Imola. 

— Ştiu asta, nerecunoscătorule, rosti scurt papa. Nu vezi 
că lucrez la asta? De Medici nu sunt singurii bancheri din 
Italia. Trimite după Pazzi. Ei sunt întotdeauna fericiţi să 
ciupească din afacerile lui Lorenzo. 

Pazzi, al căror nume tradus din toscană însemna 
„nebuni”, erau o familie rivală de bancheri din Florenţa, 
profund invidioşi pe monopolul deţinut de familia de 
Medici. Fără îndoială că bancherii Pazzi ar fi fost 
entuziasmați de oportunitatea de a intra în grațiile cercului 
papal. Ei erau o familie de escroci, măcinată în plus de 
invidie şi de lăcomie. Exact ceea ce-i trebuia lui Sixtus în 
acel moment. 

— Atunci, o să-i aduc pe Pazzi aici, mormăi Girolamo cu 
vocea sa stridentă şi smiorcăită. Dar nu e de ajuns. Vreau 
ca Lorenzo să fie pedepsit pentru ofensa pe care mi-a 
adus-o mie... hmm, ţie. Cum îndrăznesc de Medici să se 
ridice deasupra Sanctităţii Tale? 

„Cum îndrăznesc, într-adevăr?” îşi spuse Sixtus în timp 


— 320 — 


ce Girolamo pleca cu treburile lui. 

Papa analiză situaţia actuală cu atenţie. Deşi ar fi fost 
mult mai simplu ca de Medici să fi acceptat şi să fi jucat 
jocul conform planului, în urma acestei răsturnări de 
situaţie puteau să apară anumite beneficii. Lorenzo era 
foarte puternic în toată Europa, bucurându-se de acelaşi 
respect ca şi bunicul său. Expansiunea băncilor de Medici 
în Bruges şi Geneva, tratativele curente cu Londra, toate 
acestea erau o dovadă că averea lor devenea într-adevăr 
problematică. Şi nu ăsta era cel mai rău lucru dintre toate. 
Mai era şi marele secret deţinut de familia de Medici care-i 
proteja pe tot continentul, acele legături regale pe care le 
aveau şi care ajunseseră din Paris la Ierusalim şi chiar 
până mai departe, la Constantinopol. Până şi regele 
Franţei se referea la Lorenzo ca fiind „vărul” său, iar 
afurisiţilor de negustori din Florenţa li se permisese să 
folosească floarea de crin regală în blazonul lor. Era modul 
în care capetele încoronate franceze îşi arătau veşnica 
loialitate faţă de familia de Medici. Dar de ce? 

Papa Sixtus al IV-lea ştia de ce. Işi pusese în minte să 
afle de ce. Nu ajungi pe cel mai puternic tron din lume fără 
să devii stăpân pe serviciile de informaţii. 

Papa Sixtus avea spioni în Ordinul Sfântului Mormânt. 

În marea mocirlă a luptelor dintre familii şi a geloziilor 
extreme care întunecaseră istoria Florenței, găsirea cuiva 
potrivit să-i atace pe de Medici nu fusese dificilă - nici 
foarte costisitoare. Sixtus avea să se folosească de 
informaţia privitoare la erezia marilor de Medici ca armă 
fundamentală împotriva lor, dar la momentul potrivit şi 
atunci când ar fi beneficiat cel mai mult de pe urma 
acesteia. Avea să-l nimicească pe Lorenzo şi, făcând asta, 
şi-ar fi îndeplinit cel mai important ţel al său: să aducă 
aroganta şi independenta Republică a Florenței la 
picioarele sale şi să facă din ea un stat papal. Nu avea să 
existe o achiziţie mai mare în istoria papalității. Florenţa 
avea să fie bijuteria strălucitoare din tiara papală. El avea 
să o posede şi niciun de Medici nu avea să-l oprească. 

lar papa ştia exact de unde să înceapă. Avea să-l 


— 321 — 


lovească pe Lorenzo într-un mod foarte personal, doar ca 
să-i atragă atenţia şi să-i reamintească cine deţinea 
adevărata putere în Italia. 


Florenţa 
1477 
ANGELO POLIZIANO veni cu sufletul la gură în studiolo. 
— Lorenzo. Un mesaj. Sixtus... încearcă să ia 
Sansepolcro. 


Lorenzo îl invită pe prietenul său înăuntru, punându-i 
liniştit o mână pe umăr, în timp ce îi făcea semn spre un 
scaun. 

— Ia loc, Angelo. Respiră. Acum, ia-o de la capăt. 

Angelo încuviinţă. 

— A sosit un mesager din Sansepolcro. Papa a trimis 
forţe la Città di Castello. L-a excomunicat pe Niccolò Vitelli 
pentru erezie şi şi-a anunţat intenţia de a-şi instala 
propriul om acolo. Pretinde că acum este o proprietate 
papală. 

— El nu vrea Città di Castello, afirmă Lorenzo, ceea ce 
era evident. Şi, de fapt, nu se ceartă cu Vitelli. Aceasta 
este o răzbunare împotriva mea şi a Florenței. 

Oraşul Cittă di Castello, deşi de interes strategic, fiind 
situat la graniţa de sud a Toscanei, era important pentru 
Lorenzo dintr-un alt motiv: era avanpostul cel mai apropiat 
de Sansepolcro. Sixtus trăgea un foc de avertizare către de 
Medici, amenințând Ordinul. Nu îndrăznea să invadeze 
direct Sansepolcro, care era o posesiune florentină, 
întrucât aceea ar fi fost o declaraţie clară de război. Dar să 
iei cel mai apropiat avanpost şi să-l insulţi pe comandantul 
acelei regiuni, care era un aliat al lui de Medici, era un 
atac foarte calculat. 

— Ce ai de gând să faci? 

Lorenzo nici măcar nu trebuia să se gândească la asta. 
Dacă Sixtus avea de gând să declare război atât de 
devreme în regiunea lui, atunci aşa să fie. Florenţa nu avea 
de gând să îngăduie atacul asupra teritoriilor ei sau asupra 


— 322 — 


aliaţilor săi. El avea să convingă consiliul să-l apere pe 
Vitelli şi oraşul Cittă di Castello. Pentru început, şase mii 
de trupe florentine erau suficiente. 

S$ 

În ciuda eforturilor lui Lorenzo şi ale Florenței de a-l 
apăra pe Vitelli, Città di Castello căzu în mâna armatei 
papale. Înfrântul Niccolò Vitelli fu primit în Florența ca un 
erou, lucru care era văzut de papalitate ca o altă declarație 
de război. Dar nu mai avea importanță. Nimic din ceea ce 
ar fi putut să facă Lorenzo sau Florenta nu ar fi ajutat la 
stingerea urii clocotitoare a Papei Sixtus al IV-lea. Lorenzo 
de Medici devenise aproape o obsesie singulară pentru el. 
Arogantul bancher din Florenţa continua să-şi etaleze 
averea şi puterea în moduri pe care Sixtus le considera nu 
numai ostentative, dar şi nişte insulte personale repetate 
împotriva sfintei sale persoane şi a ilustrei sale familii. 

Diviziunea dintre Florența şi Roma deveni un adevărat 
abis când unul dintre nepoţii Riario muri brusc. Piero 
Riario, care deținea funcția de arhiepiscop al Florenței, 
fusese ultimul pion della Rovere puternic în republică. 
Moartea lui fu un şoc şi o lovitură neaşteptată pentru 
planurile Papei Sixtus al IV-lea. Inainte ca Roma să se 
poată amesteca în treburile Florenței, Lorenzo îl numi ca 
nou arhiepiscop al Florenței pe fratele lui Clarice, Rinaldo 
Orsini. Inainte ca intenția să fie anunțată, un Orsini fu 
instalat foarte rapid în funcţie. 

Papa era indignat că nu fusese consultat. Drept 
răzbunare, el îl numi pe omul său, Francesco Salviati, ca 
nou arhiepiscop al Pisei. Dar profitabilul oraş-port Pisa era 
o fortăreață florentină, iar legile republicii specificau că 
papa nu putea să intervină în treburile ei democratice fără 
consimţământul expres al Signoriei. Acel consimţământ 
fusese refuzat, iar papei i se spusese în termeni clari că 
Francesco Salviati nu avea să devină prea curând 
arhiepiscopul Pisei. De fapt, Signoria hotărâse că omul 
papei nici măcar nu avea voie să păşească pe teritoriul 


— 323 — 


florentin. 

Lorenzo tocmai adăugase un alt duşman veninos 
complicatei situaţii. Francesco Salviati, căruia i se refuzase 
dreptul de a-şi lua în primire funcţia de arhiepiscop al Pisei 
şi de a-şi arăta recunoştinţa faţă de Papa Sixtus, îşi 
manifestase frustrarea la Roma. Neobrăzarea celor din 
familia de Medici întrecuse orice măsură. Cu siguranţă 
trebuiau pedepsiţi pentru afrontul lor. 

Dar Lorenzo nu simţea că făcuse tot ce-i stătea în 
putinţă. După ameninţarea papei asupra îndrăgitului 
Sansepolcro, devenise clar pentru el că Sixtus pricepea 
scopurile Ordinului. Găsirea trădătorului din Florenţa care 
îi furniza informaţii Romei era unul dintre obiectivele 
prioritare ale lui Lorenzo. Dar înainte de toate, el trebuia 
să-şi protejeze republica şi democraţia de alte imixtiuni 
papale. Convocând o reuniune a conducătorilor din Milano 
şi din Veneţia, el propuse un Tratat de Nord dominant şi 
intimidant. Acordul fu semnat şi mesajul era clar: 
republicile nordice ale Italiei, Florenţa, Milano şi Veneţia, 
se reuneau împotriva oricărei ameninţări a tiraniei papei. 
Şi exista un substrat, unul pe care Papa Sixtus al IV-lea nu- 
l pierdu din vedere: Lorenzo de Medici era mai important 
între conducătorii Europei decât era el. 


h. 


> 
WW 


Pazzi era una dintre cele mai vechi familii din Florenţa şi 
una dintre cele mai bogate. Îşi făcuseră averea din afaceri 
bancare, în acelaşi fel în care o făcuse şi familia de Medici, 
dar nu avuseseră la fel de mult succes în investirea banilor 
pentru a-şi atrage puterea politică şi influenţa socială. 
Erau mai degrabă nişte cheltuitori infami, prăpădind sume 
exorbitante pentru a construi monumente spre gloria 
familiei. Acest lucru era în contrast cu modelul de succes 
al familiei de Medici, care investea în schimb în 
comunitatea florentină, într-un mod care inspira mândria 
civică, stimula economia şi proteja artele. 

Jacopo de Pazzi, patriarhul actual al familiei, nu 


— 324 — 


îndrăgea pe nimeni din familia de Medici, deşi îi cunoscuse 
bine pe Cosimo şi pe Piero şi niciodată nu avusese vreun 
conflict cu aceştia. Nu prea avea rost. Era mai bine să fii 
un aliat al familiei de Medici decât un duşman al lor. 
Jacopo nu era un om extrem de ambițios; el nu căuta să 
extindă averile Pazzi dincolo de ceea ce poseda deja, atâta 
timp cât se simţea confortabil. Işi pierdea vremea ca 
jucător de noroc înrăit, fapt care-i consuma destul de 
multă energie. 

Astfel, când nepotul său, Francesco de Pazzi, sosise în 
Florenţa cu dări de seamă de la banca Pazzi din Roma, 
bătrânul Jacopo nu fusese deloc interesat să asculte 
declamaţia sa despre răsturnarea familiei de Medici. Era o 
idee ridicolă, născută din tinereţea şi lipsa de experienţă a 
lui Francesco. 

— Dar unchiule, nu vezi? 

Tânărul, nervos şi plin de importanţă, se plimba furios 
prin cameră. 

— Putem să-i detronăm pe de Medici o dată pentru 
totdeauna. Descotoroseşte Florenţa de Lorenzo Tiranul. 

Jacopo ridică din umeri. 

— Lorenzo nu este un tiran, iar tu o ştii foarte bine. Nici 
oamenii din Florenţa nu cred asta. Este o treabă 
prostească, Francesco. Şi una periculoasă. Noi am 
dobândit afacerea lui Sixtus pentru banca noastră şi sunt 
foarte mulţumit de asta. 

Francesco se făcu alb ca varul. 

— Am asigurat afacerea lui Sixtus! Am făcut-o pentru că 
sunt în Roma şi ştiu cum stau lucrurile aici. Ştiu ce 
urmăreşte Sixtus. El vrea sfârşitul familiei de Medici. 
Aceasta este cea mai mare ocazie pe care o vom avea 
vreodată. 

— Să facem ce? 

— Să-l omorâm pe Lorenzo. 

Jacopo scuipă vinul pe care abia îl dusese la buze. 

— Vrei să-l omori pe Lorenzo de Medici? Asta e o 
nebunie! Şi, chiar dacă n-ar fi, dacă ar trebui să mă 
gândesc la asta măcar pentru un moment - ceea ce nu voi 


— 325 — 


face - el are un frate. Dacă-l omori pe Lorenzo, Giuliano va 
fi moştenitorul, şi fă tu asta ţinând cont de simpatia 
poporului Florenței pentru ei. Căci oamenii aceia nu te vor 
sprijini. 

— li vom omori pe amândoi. Ne vom asigura că nu va 
mai exista nicio ameninţare din partea familiei de Medici. 

— Nu vreau să mai aud asemenea vorbe la mine-n casă. 
Du-te înapoi la Roma, Francesco. Un asemenea complot nu 
are ce căuta în republica noastră. 

— Familia noastră nu va avea niciodată vreo putere în 
acest stat atâta timp cât conduc de Medici. Şi, fiind 
catolici, trebuie să-l apărăm pe papă. Lorenzo l-a jignit 
profund pe Sfântul nostru Părinte. El este un eretic care 
aduce insulte Curiei la orice pas şi-l împiedică pe vrednicul 
episcop de Pisa să ocupe funcţia de păstor peste sufletele 
toscane. 

Jacopo se ridică să-l conducă pe nepotul său spre uşă. 
Auzise destule în ziua aceea. În plus, îl aştepta un joc cu 
zaruri în taverna sa favorită din Oltrarno. 

— Păstrează-ţi cuvintele făţarnice pentru cineva care nu 
te cunoaşte de când te-ai născut, Francesco. Nu voi susţine 
nicio conspirație a asasinatului, nu pentru că i-aş îndrăgi 
prea tare pe de Medici, ci pentru că este sortită eşecului. 
Nu mai vorbi despre asta cu mine, iar eu voi pretinde că 
nu am auzit nimic. 

— Dar unchiule... 

— Pleacă! 

Jacopo îşi împinse nepotul pe uşă şi o închise apoi 
trântind-o. Spera că aceea era ultima dată când ar fi auzit 
despre o idee atât de ridicolă precum o lovitură de stat 
împotriva familiei de Medici. 


Camerele personale ale Papei Sixtus al IV-lea 
Roma 
1477 


GIAN BATTISTA DA MONIESECCO nu se simţea 
confortabil. În primul rând, era un om imens care stătea pe 


— 326 — 


un scaun mult prea mic şi era nevoit să se sucească la 
fiecare minut sau două pentru a-şi aranja corpul greoi, 
astfel încât să nu cadă de pe scaun. lar disconfortul său 
fizic îi pătrunsese în minte şi în spirit. 

Montesecco era un războinic îndârjit, un mercenar care 
nu cunoscuse niciodată altceva decât război şi sânge. Pe 
toată perioada maturității sale, se aflase în serviciul Curiei, 
moştenind ambițiile familiei della Rovere odată cu 
ascensiunea lui Sixtus al IV-lea la tron. Cea mai mare parte 
a ultimilor ani şi-o petrecuse în serviciul sclifositului şi 
exigentului nepot al papei, Girolamo, care era acum 
stăpânul Imolei şi care nu scăpa nicio ocazie să amintească 
acest aspect ori de câte ori avea ocazia. Tocmai acest 
„stăpân” se văicărea la el acum: 

— Conducerea mea în Imola nu face nici cât o ceapă 
degerată atâta timp cât Lorenzo este în viaţă. Mă înfruntă 
cu orice prilej; se asigură ca nimeni din Romagna să nu 
aibă de-a face cu mine. 

Montesecco tăcu. În calitate de condotier, de comandant 
militar, ştia că singura strategie în astfel de împrejurări 
era de a stabili poziţia fiecărui om din încăpere înainte de 
a scoate vreun cuvânt. De ce ar fi fost nevoie să moară un 
om? Pentru ce ar omori un om? Până nu ştiai răspunsul la 
aceste întrebări, nu era bine să vorbeşti. Se uită la ceilalţi 
doi aflaţi în mica anticameră din afara apartamentului 
privat al lui Sixtus. Unul, Francesco Salviati, era 
nesuferitul arhiepiscop de Pisa. Montesecco nu era 
surprins că această nevăstuică de om nu avea aproape 
nimic sfânt. Ochii lui Salviati, ca nişte mărgele, aşezaţi 
prea aproape unul de celălalt, deasupra unui nas acvilin şi 
a unei guri cu călcătura inversă, îi dădeau un aspect de 
rozătoare care uneori îţi distrăgea atenţia când vorbea. 

— Oamenii din Florenţa se vor ridica împotriva tiranilor 
de Medici dacă-i conducem noi! li vom elibera de Lorenzo 
şi de acoliţii lui, grăi rozătorul. 

Montesecco era un soldat, dar nu unul ignorant. Ştia că 
Lorenzo era foarte iubit de poporul său, care-l numise il 
Magnifico încă de pe când era un adolescent. De Medici se 


— 327 — 


purtaseră întotdeauna bine cu oamenii de rând şi făcuseră 
donaţii generoase pentru cauzele care-i susțineau pe cei 
nevoiaşi. Despre ce acoliţi vorbea Salviati, împotriva 
cărora credea că s-ar fi ridicat florentinii? Artiştii? 
Filosofii? Poeţii? Dar omul-rozătoare tot îi dădea înainte. În 
cele din urmă, Montesecco, deranjat, îl întrerupse: 

— Fereşte-te să te iei de întreaga Florenţă! Este... un loc 
mare şi nesupus celor care nu fac parte din ea. Şi nimeni 
nu se află mai în miezul lucrurilor decât Lorenzo de 
Medici. 

Salviati îşi încreţi nasul, dezgustat, accentuându-şi 
înfăţişarea de rozătoare. 

— Îndrăzneşti să mă provoci în legătură cu treburile din 
Florenţa? Eu sunt arhiepiscopul Pisei. Un toscan! Cunosc 
Florenţa mai bine decât oricine din Roma şi vorbesc în 
numele poporului atunci când spun că simt sigur că ne vor 
privi ca pe eliberatorii lor dacă-i distrugem pe de Medici. 

Montesecco încuviinţă, dar nu spuse nimic. Avea să 
rabde până ce aveau să fie chemaţi în camerele papale 
pentru întâlnirea lor cu Sixtus. La sfârşitul zilei, avea să fie 
mercenarul papei şi să îndeplinească voinţa Curiei. Dacă 
Sixtus i-ar fi spus să-l omoare pe Lorenzo, atunci Lorenzo 
ar fi fost ca şi mort. Cu toate acestea, având în vedere 
calibrul omului din camera aceea care urma să 
dobândească puterea, dacă de Medici ar fi fost distruși... 
atunci ar fi fost vai de florentini! 

Cei trei bărbaţi fură escortaţi în camerele papale, unde 
Montesecco fu extrem de fericit să-şi întindă picioarele şi 
să se aşeze pe o canapea capitonată, mai confortabilă şi, 
cu siguranţă, mai mare. Girolamo Riario se aşeză pe un 
scaun în apropierea unchiului său, în postura sa tipic 
bosumflată, în timp ce arhiepiscopul Salviati se aşeză pe 
canapeaua de lângă Montesecco. Papa Sixtus al IV-lea 
stătea în spatele unei mese poleite, desfăcând o rodie din 
care mâncă în tot răstimpul întrevederii, scuipând 
seminţele, printre cuvinte, într-un vas de argint. 

— Aşadar, oameni buni, despre această afacere a 
Florenței... Montesecco, sunt extrem de nerăbdător să 


— 328 — 


găsim o cale să... ca să spunem aşa... să neutralizăm 
ameninţarea teribilă pe care ereticul nemernic de Lorenzo 
de Medici o reprezintă pentru mine şi funcţia mea. 

Sucul de rodie i se scurse de pe bărbie când se întoarse 
spre Salviati. 

— Arhiepiscoape, ce spui? 

— Sfinte Părinte, spun că există o singură cale de a 
elimina familia de Medici, şi anume omorârea ambilor 
fraţi. 

Papei Sixtus al IV-lea îi căzu rodia şi se bătu cu mâna pe 
piept în mod dramatic: 

— Nu pot aproba crima, arhiepiscoape! Nu-i şade bine 
funcţiei mele. Şi, cu toate că Lorenzo este un ticălos 
sinistru şi toţi cei din familia lui sunt nişte eretici, nu pot 
cere moartea nimănui. Eu cer doar o schimbare în 
guvernarea Florenței. 

Girolamo, stând acum drept în scaun, interveni în 
discuţie cu vocea lui smiorcăită: 

— Desigur, unchiule, ne dăm seama că nu ne spui să-l 
omorâm pe Lorenzo. Nu-i aşa, domnilor? Aşteptă 
încuviințarea lor înainte de a continua: Dar noi cerem doar 
ca, în cazul în care un asemenea lucru s-ar întâmpla - 
accidental, în cursul tentativei de schimbare a guvernului 
Florenței -, tu să ierţi pe oricine ar fi implicat direct sau 
indirect în moartea acestor de Medici. 

Papa Sixtus al IV-lea se uită de-a curmezişul spre 
bărbatul care arăta ca o versiune a sa mai tânără. Expresia 
de pe faţa lui era de un dezgust suprem, de parcă nu şi-ar 
fi dorit nimic altceva decât să azvârle restul de rodie în 
Girolamo Riario. 

— Eşti un prost şi insist să nu mai spui niciun cuvânt 
despre asta în prezenţa sfintei mele persoane. 

Îşi întoarse privirea spre Salviati şi Montesecco. 

— Voi, domnilor, m-aţi auzit clar. În nicio împrejurare, 
eu - moştenitorul tronului Sfântului Petru - nu am 
comandat vreo crimă. Am spus doar că o schimbare în 
guvernare pentru a îndepărta otrăvitoarea familie de 
Medici de la putere ar fi foarte pe placul Sfintei Biserici. 


— 329 — 


Montesecco, am încredere în tine că vei face asta şi voi 
încredința detaliile în mâinile tale capabile. Îţi voi furniza 
toate trupele de care ai nevoie pentru a susţine un 
asemenea efort. Asta e tot. Acum afară cu voi! 

Se uită fix la Girolamo. 

— Cu toții! 

Cei trei conspiratori se mutară în apartamentele 
arhiepiscopului Salviati, pentru a pune la cale cu 
minuţiozitate atacul împotriva familiei de Medici. Cu toţii 
căzură de acord că auziseră acelaşi lucru în odăile papale: 
dacă trebuie, omoară-l pe Lorenzo şi pe membrii-cheie ai 
familiei sale, atâta timp cât acea vărsare de sânge nu 
implică în vreun fel Vaticanul. 

Montesecco fu trimis în regiunea Romagna pentru a 
începe adunarea trupelor care să susţină atacul asupra 
Florenței, în eventualitatea în care Salviati nu avea întru 
totul dreptate că cetăţenii republicii vor susţine cu 
entuziasm asasinarea cu sânge rece a prinţului lor 
preferat. Din dorinţa de a-l studia pe omul pe care urma 
să-l omoare, Montesecco avea să-i ducă lui Lorenzo o 
scrisoare din partea lui Girolamo Riario, prin care acesta 
din urmă îi întindea o mână prietenoasă şi iertătoare în 
calitate de stăpân al Imolei. Aceasta avea să îi ofere 
condotierului posibilitatea de a-l vedea pe Lorenzo la el 
acasă şi de a evalua caracterul țintei sale, luând în 
considerare, în acelaşi timp, slăbiciunile sale potenţiale. 

Lorenzo se afla la vila sa din Caffagiolo alături de câţiva 
membri ai familiei Orsini, întrucât unul dintre fraţii lui 
Clarice murise subit. In ciuda atmosferei sumbre din casă, 
Lorenzo îl primi pe acest vizitator neaşteptat şi fu o gazdă 
cât se poate de amabilă şi de ospitalieră. Il invită pe 
Montesecco să i se alăture la cină şi-l angrenă pe bărbat 
într-o conversaţie lungă şi interesantă despre istoria sa 
militară. Făcând aceasta, Lorenzo era el însuşi: interesul 
său faţă de natura umană era una dintre marile sale 
calităţi - atât ale poetului, cât şi ale prinţului. Toată viaţa 
lui considerase că ai întotdeauna ceva nou de învăţat de la 
orice persoană pe care o întâlneşti. Lorenzo, ca şi bunicul 


— 330 — 


său, păstra amintiri despre oameni şi despre experienţele 
lor. 

Montesecco fu complet luat prin surprindere de reacţia 
neaşteptată a lui Lorenzo de Medici. Soldaţii căliţi care 
ucideau pentru a-şi câştiga pâinea nu erau atât de uşor de 
fermecat. Dar acest om, acest prinţ florentin, era diferit de 
toţi cei pe care-i întâlnise până atunci. Niciunul dintre aşa- 
zişii oameni evlavioşi pentru care lucrase vreodată în Curie 
nu avea o asemenea eleganţă, graţie şi ospitalitate 
impecabilă. În timpul serii petrecute în Caffagiolo, 
Montesecco îl privi pe Lorenzo jucându-se cu copiii săi, 
arătându-i afecţiune dragului său frate, purtându-se cu 
mama sa cu o dragoste extraordinară şi cu un respect fără 
margini, îngrijindu-se aparent fără efort de o gospodărie 
întreagă de oaspeţi şi servitori. Tot timpul serii, 
condotierul fu nevoit să-şi amintească în mod repetat: 
acest om este duşmanul. Slăbiciunea lui este familia. Nu 
poartă arme asupra sa, este relaxat şi se simte confortabil 
în mediul său. În mod clar, uciderea sa - şi a timidului, 
amabilului frate mai mic, Giuliano - ar putea fi săvârşită 
cel mai bine în casa lor lipsită de apărare. Putea să aducă 
arme cu uşurinţă la o petrecere de-a familiei Medici, având 
în vedere tot ce-i fusese dat să vadă în seara aceea. 

Şi totuşi, în ciuda complotului, Montesecco nu putea să 
se detaşeze de regretul că fusese ales să omoare un 
asemenea om. Lorenzo era plin de umor, foarte abordabil 
şi un partener strălucit de discuţie; când vorbea despre 
oamenii din Florenţa, nu se simţea nicio înfumurare sau 
dispreţ, se simţea numai o îngrijorare justificată - şi chiar 
dragoste. Pe scurt, era demn de numele pe care i-l dăduse 
poporul său. 

Lorenzo era magnific. 


Montesecco era soldat şi mercenar, iar această 
combinaţie de obedienţă şi materialism îi conferea starea 
emoţională neobişnuită pentru el de regret în legătură cu 


— 331 — 


uciderea lui Lorenzo. Trebuia să se grăbească şi să facă 
ceea ce-i ceruse papa, şi anume să aducă o schimbare în 
guvernul florentin. Acest lucru putea să se întâmple numai 
prin eliminarea lui Lorenzo de Medici şi a fratelui său. 

În cadrul familiei Pazzi avuseseră loc o serie de întâlniri, 
la care luase parte şi bătrânul patriarh Jacopo. El continuă 
să respingă ideea crimei pentru câştigul personal al 
familiei sale, până când Montesecco îl convinse că efortul 
avea binecuvântarea papei. Drept dovadă stătea numărul 
de trupe care fuseseră mobilizate spre Florenţa pentru a 
tine în frâu dezordinea ce avea să izbucnească în mod 
sigur în stadiile primordiale ale haosului, întrucât lovitura 
de stat avea să afecteze republica. 

În cele din urmă, Jacopo de Pazzi se dădu bătut şi trecu 
de partea conspiratorilor. Deşi nu era tocmai entuziasmat 
de ideea crimei, era destul de oportunist pentru a continua 
complotul, dacă acesta era într-adevăr autorizat de papă. 
Eliminarea lui Lorenzo şi a lui Giuliano i-ar fi îngăduit 
familiei de Pazzi să pună stăpânire pe cele mai importante 
bănci din Italia şi să devină cea mai importantă familie a 
Florenței, sub aspectul unor „eliberatori”. Ba chiar se lăsă 
convins de nepotul său Francesco că ei ar merita acel titlu. 
Oare oamenii din Florenţa aveau să realizeze cu adevărat 
că fuseseră sub călcâiul unui despot odată ce vor fi fost 
eliberaţi? 

Pentru a-i omori pe fraţii de Medici, Jacopo 
recomandase primul plan dintr-o serie de planuri eşuate. 
În opinia sa, uciderea lui Lorenzo la Roma era mult mai 
eficientă şi nu avea să inspire proteste pe străzile 
Florenței. De asemenea, ocupându-se separat de fraţi şi 
folosind două echipe de asasini, scădeau şansele de a-l rata 
pe vreunul dintre ei. Din nefericire, această idee nu putu fi 
aplicată, fiindcă Lorenzo refuză toate invitaţiile de a merge 
la Roma. Avea prea multe treburi presante acasă, aşa că 
ultimul lucru de care avea nevoie era să ia drumul spre 
sud, spre un loc pe care-l considera cel mai adesea anost. 

După eşecul acestei abordări  „desparte-şi-ucide”, 
Montesecco insistă asupra observaţiilor sale conform 


— 332 — 


cărora familia de Medici era complet neprotejată la ea 
acasă şi era posibil ca ambii fraţi să fie ucişi simultan în 
toiul vreunei petreceri la una dintre vile. Cunoscând 
reputaţia lui Lorenzo în privinţa ospitalităţii şi simțind el 
însuşi acest lucru în prezenţa sa, recomandă elaborarea 
unui scenariu conform căruia de Medici trebuia să joace 
rolul gazdei pentru o mulţime însemnată. 

Odinioară ezitantul Jacopo de Pazzi fu acela care creă un 
nou scenariu. El sugeră să fie invitat la Florenţa nepotul 
cel mai tânăr al papei, Raffaelo Riario, în vârstă de 
şaptesprezece ani, pentru a sărbători faptul că tocmai 
fusese miruit cardinal. Titlul era ridicol pentru cineva atât 
de tânăr, dar se pare că era imposibil să fii nepotul lui 
Sixtus al IV-lea fără să te bucuri de un asemenea 
privilegiu. Raffaelo studia la Universitatea din Pisa, aşa că 
era în mod convenabil găzduit în Toscana. Totodată, el era 
foarte tânăr şi prea inocent ca să înţeleagă că reprezenta 
momeala perfectă pentru o capcană otrăvitoare. Tânărul 
Riario se duse bucuros la Florenţa, entuziasmat să se afle 
în centrul unei asemenea atenţii. Odată instalat confortabil 
în casa lui Jacopo de Pazzi, el îi trimise lui Lorenzo de 
Medici o scrisoare prin care se prezentă. 

După cum era de aşteptat, Lorenzo îl invită imediat pe 
Raffaelo la vila sa din Fiesole, unde stătea cu Giuliano 
pentru câteva zile, la cererea fratelui său. Complotul de a-i 
omori pe de Medici putea începe. Tot ceea ce conspiratorii 
mai aveau nevoie să stabilească erau mijloacele crimei: 
arsenic sau pumnale înfipte în inimă? 


Villa de Medici la Fiesole 
1478 


LORENZO era îngrijorat în privinţa fratelui său. Giuliano 
se purtase ciudat în ultima vreme şi pentru prima dată în 
viaţa lui nu putuse să se încreadă în el. El îl rugase pe 
Lorenzo să vină la Fiesole, promiţându-i să-i explice despre 
ce era vorba odată ce s-ar fi aflat amândoi acolo, departe 
de bârfele din Florenţa. Dar Giuliano nu îi dezvăluise nimic 


— 333 — 


până atunci. De fapt, în mod ciudat, el dispăruse în zori, 
fără să spună o vorbă nimănui în afara grăjdarului care-i 
pregătise calul. 

Lorenzo aşteptase răbdător o zi sau două şi se bucurase 
de linişte - şi de priveliştile de neegalat ale Florenței, cu 
magnificul Duomo în depărtare. Cosimo fusese principala 
forţă din spatele finanţării capodoperei arhitecturale care 
atrăgea nobilimea din întreaga Europă pentru a-i admira 
măreţia. Într-adevăr, marile opere de artă din centrul 
oraşului erau toate tributuri aduse viziunii lui Cosimo. 
Uşile masive din bronz ale baptisteriului, extinderea 
catedralei şi domul fără precedent, care era la vremea 
aceea cel mai mare şi mai înalt din lume, fuseseră 
concepute sau cel puţin finanţate parţial din banii familiei 
de Medici. 

Lorenzo, fericit să-i lase pe Clarice şi pe copii în oraş cu 
mama lui, îl luă cu el pe Angelo pentru a-i ţine companie. 
Poate că aveau să găsească ceva timp să lucreze la 
ultimele sale poezii. Poezia lui Lorenzo suferea în ultima 
vreme din cauza strategiilor politice complexe pe care era 
nevoit să le ducă, iar el tânjea după timpul în care se putea 
concentra asupra creaţiei sale. Deşi Lorenzo sperase să 
găsească o cale de a o aduce pe Colombina pentru o zi la 
Fiesole, nu avusese sorţi de izbândă. Li era tare dor de ea, 
dar devenise aproape imposibil s-o scoată din Florenţa. Pe 
lângă îndatoririle pe care le avea faţă de fiul ei, Colombina 
era devotată activităţilor ei cu Maestrul, care locuia în 
oraş, aproape de ea. 

I se punea un nod în gât de fiecare dată când se gândea 
la băieţelul cu ochi întunecaţi care avea acum trei ani şi o 
inteligenţă precoce, după cum spunea toată lumea. 
Lorenzo nu prea avea timp să se gândească la marea 
tristeţe din viaţa sa personală, dar aceasta îl însoțea ca o 
negură  statornică ce-i învăluia existenţa, atât de 
privilegiată de altfel. 

Il căută pe Angelo imediat ce auzi agitaţie la grajduri. 
Strigăte, multe strigăte, şi cai nechezând. 

Alergând spre locul agitaţiei, lui Lorenzo îi sări inima din 


— 334 — 


piept văzându-l pe Giuliano complet nemişcat, purtat pe o 
targă de către doi rândaşi şi un alt bărbat, pe care nu-l 
cunoştea. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el către toţi. 

— A căzut de pe cal, spuse omul necunoscut, care se 
prezentă ulterior ca fiind majordomul unei familii 
învecinate. Eram pe afară inspectând pământurile, când l- 
am găsit. Respiră şi nu pare că şi-a rupt nimic, dar 
pesemne că s-a lovit foarte tare la cap, căci a fost 
inconştient tot timpul. Este un doctor în sat care a fost 
deja chemat, dar bănuiesc că vei dori să-l chemi pe al 
Domniei Tale. 

Lorenzo începu să ţipe, poruncind să fie trimis după cel 
mai bun medic din Florenţa, apoi să i se ducă mamei sale 
un mesaj, astfel încât casa să fie pregătită pentru ca 
Giuliano să se simtă cât mai confortabil. Odată ce fratele 
său fu întins pe pat, Lorenzo se aşeză la căpătâiul lui, 
ştergându-i fruntea cu o cârpă umedă şi vorbindu-i domol. 
Giuliano începu să se agite, gemând de durere, întrucât 
începea să-şi recapete cunoştinţa. 

— Giuliano, cum te simţi? îl sâcâi Lorenzo cu blândeţe, 
căci văzu pleoapele fratelui său mişcându-se. 

Chiar dacă Giuliano avea douăzeci şi cinci de ani, el avea 
să fie mereu frăţiorul lui Lorenzo. 

— Hmm... mă simt... Călăream prea repede şi nu era... 
chiar lumină afară. Oh, capul meu! 

Giuliano se apucă cu mâinile de cap şi se răsuci în pat de 
durere. 

— Ce altceva te mai doare? 

— Piciorul stâng. Am căzut pe el. 

Recăpătându-şi pe deplin cunoştinţa, Giuliano îşi pipăi 
coapsa stângă până la genunchi. 

— Pot să-l îndoi şi nu cred că este rupt, dar este răsucit. 

— Ei bine, n-o să mai călăreşti nicăieri pentru câteva 
zile, aşa că mai bine te-ai face comod. Şi cum în momentul 
de faţă n-ai nimic altceva mai bun de făcut, poate îmi poţi 
spune de ce te porţi aşa de ciudat. 

— Fioretta, spuse Giuliano simplu. 


— 335 — 


— Ah, o femeie! 

Lorenzo bănuise asta, dar nu fusese pe deplin convins. 
Deşi Giuliano era obiectul dorinţei tuturor fetelor 
florentine, el nu arătase niciodată vreun interes particular 
faţă de vreuna şi rezistase tuturor tentativelor de 
însurătoare. Din nou, era binecuvântat cu privilegiile celui 
de-al doilea născut: avea numai beneficii şi nicio 
responsabilitate. Giuliano era liber să se distreze, şi asta 
făcea. Ducea o viaţă lipsită de griji, spre deosebire de cea 
a lui Lorenzo, şi totuşi nu exista invidie de nicio parte. 
Ambii fraţi îşi trăiau vieţile care le fuseseră hărăzite şi 
erau mulţumiţi de asta. 

— Fioretta Gorini. Trăieşte sus, pe deal. Este fiica unui 
păstor, Lorenzo. Săracă. Puţină educaţie. Niciodată n-aş 
putea fi cu ea. Dar este dulce dincolo de cuvinte. Inocentă, 
adorabilă... ca un înger. Are ochii de culoarea 
chihlimbarului. 

Pentru un moment se abătu de la subiect, iar Lorenzo se 
întrebă dacă era din cauza căzăturii sau dacă Giuliano 
suferea, de fapt, din dragoste. 

— La început, am crezut că este un capriciu trecător. 
Dar nu este. Când nu sunt cu ea, nu mă gândesc la nimic 
altceva. După ce am fost cu ea, e şi mai rău. 

Giuliano încercă să stea în capul oaselor pentru a-i 
descrie sentimentul, dar mâinile puternice ale fratelui său 
îl întoarseră într-o poziţie culcată. 

— Vai, Lorenzo, nu am înţeles pe deplin cum era cu 
Colombina, dar acum înţeleg. Şi-mi pare rău pentru tot 
ceea ce ţi-a fost interzis, frăţioare. 

Lorenzo încuviinţă, surprins de lacrimile care ardeau în 
spatele ochilor săi, în timp ce fratele său îi vorbea pentru 
prima dată despre sentimentul dragostei adevărate. 

— Cunogşti acel sentiment, Lorenzo, după ce ai fost cu 
femeia pe care o iubeşti? Poţi încă să-i simţi prezenţa 
întipărită în trupul tău; este prezentă în fiecare por. Poţi 
să-i simţi mirosul pielii pe a ta şi să-i simţi atingerea de 
mătase sub tine... 

Închise ochii pentru un moment, pierdut în magia iubirii, 


— 336 — 


înainte de a continua: 

— Aceasta este Fioretta. Şi eu am venit aici... te-am adus 
aici... pentru că ea este cu copilul. Copilul meu. A trecut 
prin durerile facerii noaptea trecută şi eu am călărit dis- 
de-dimineaţă să văd dacă a născut în siguranţă. Lorenzo, 
trebuie să trimiţi imediat pe cineva la ea. Te rog! Trebuie 
să ştiu dacă e bine şi trebuie să ştiu dacă s-a născut copilul 
meu. 

Doctorul din Fiesole sosi tocmai când Giuliano îşi 
termina dezvăluirea. Lorenzo îl conduse pe doctor la 
fratele său şi, în timp ce părăsea încăperea, îi spuse 
îndatoritor: 

— Acum voi trimite pe cineva care să adune informaţiile 
de care ai nevoie, frate dragă. Încearcă să dormi şi nu-i da 
de furcă doctorului. 

Lorenzo ştia exact pe cine va trimite, dar mai întâi avea 
de îndeplinit o misiune. 


S$ 

Casa Gorini era mică şi cu siguranţă modestă, dar era 
frumos îngrijită şi emana iubire. Nişte flori de primăvară 
plantate cu grijă absorbiseră ceea ce mai rămăsese din 
soarele de după-amiază. Misiunea îi luase lui Lorenzo mai 
mult decât anticipase, dar era satisfăcut că reuşise să 
obţină ceea ce căuta. 

Un copil se juca în grădină, o fetiţă de vreo zece ani. Ea 
zâmbi spre Lorenzo când acesta cobori de pe cal. 

— E blând calul tău? 

Era destul de îndrăzneață ca să-i vorbească. 

— Este blând mai ales dacă-i mângâi nasul. Lorenzo îi 
zâmbi fetiţei. Uite, eu am să ţin hăţurile, iar tu poţi să-l 
mângâi foarte uşor, chiar acolo. Se numeşte Argo. 

Fetiţa, care avea oasele mici şi delicate, ca o pasăre 
firavă, cu părul lung şi negru, se apropie cu grijă de Argo. 
Întinse mâna pentru a atinge nasul catifelat al 
armăsarului, în timp ce Lorenzo îl ţinea în frâu. După o 
clipă, îşi întoarse ochii întunecaţi către Lorenzo. 


— 337 — 


— Ai venit să vezi bebeluşul? 

Lorenzo încuviinţă. 

— A venit pe lume? 

Fetiţa zâmbi, entuziasmată că poate să discute despre 
copilul nou-venit. 

— A venit în dimineaţa asta. L-am văzut numai pentru o 
clipă. Era lipicios şi acoperit de sânge, dar plângea foarte 
tare şi mama a spus că este bine. Fioretta dormea, aşa că 
am ieşit în grădină. 

Sunetul uşii din faţă care se deschise îi făcu pe amândoi 
să tresară. O femeie mai în vârstă o strigă aspru pe fată: 

— Gemma! Cu cine vorbeşti...? 

Vocea femeii se stinse treptat când văzu fața 
vizitatorului. Cel mai faimos bărbat din Florenţa se afla în 
grădina sa. 

— Il Magnifico... 

Îşi şterse mâinile de şorţ - care părea pătat cu sânge de 
la naştere -, dar nu se mişcă din prag. Părea uluită când 
încercă să continue: 

— Eu... Oh! Ai venit să iei bebeluşul? 

Lorenzo nu era sigur ce voia să spună. Răspunsul său fu 
simplu: 

— Am venit să o văd pe Fioretta şi să-i transmit iubirea 
fratelui meu. A călărit încoace în dimineaţa asta pentru a fi 
cu ea, dar a căzut de pe cal. 

Femeia îşi duse mâinile la faţă şi oftă. 

— Este... 

— Se va face bine, Madona Gorini. Are vânătăi şi s-a 
lovit rău la cap, dar pare să-şi revină într-un mod 
îmbucurător. Niciun os rupt. Dar este foarte nefericit 
fiindcă nu a primit nicio veste despre Fioretta şi copilul 
său. 

Femeia începu să vorbească, apoi izbucni în lacrimi. 
Alergă spre locul în care Lorenzo stătea cu Argo. 

— Oh, Magnifico, te rog să mă ierti! Eu... eu i-am spus 
Fiorettei că fratele tău nu are să vină. Că nu-i va păsa 
niciodată de o biată fată de păstor şi de bastardul ei. N-am 
vrut să-şi facă speranţe că vreunuia dintre de Medici îi va 


— 338 — 


păsa de noi. 

Lorenzo înfăşură frâiele lui Argo de pilonul de la gard şi 
se duse să pună mâna pe umărul mamei Fiorettei, liniştind- 
0. 

— Îi pasă foarte mult. Ca şi nouă, de altfel. 

Femeia suspina şi mai tare acum. 

— Atunci, te-am văzut aici şi am crezut că... Doamne, a 
venit să-i ia Fiorettei copilul. Asta ar omorl-o. lar naşterea 
a fost deja atât de grea pentru ea... Este atât de slăbită... 

Lorenzo era acum cel care se simţea şocat. Nu-i trecuse 
prin minte că Fioretta ar putea să fie în pericol la naştere. 

— Cum? Se simte bine? 

— A pierdut mult sânge, iar copilul este mare. Voi, 
bărbaţii de Medici, sunteţi înalţi, iar Fioretta mea are 
oasele fine... 

Lorenzo îşi aminti pentru un moment de vestea aducerii 
pe lume a copilului său de către Colombina, în urmă cu trei 
ani. Şi acel bebeluş fusese mare pentru mama sa firavă. 
Săptămâni întregi fusese îngrijorat de moarte că mama 
copilului nu avea să-şi revină. g 

— Sunt doi doctori acum la noi acasă, în Fiesole. li voi 
trimite pe amândoi la Fioretta imediat. Se simte destul de 
bine încât să-i vorbesc? Şi pot vedea bebeluşul? 

Madona Gorini încuviinţă din cap, ştergându-şi nervoasă 
mâinile pe şorţ, apoi îl invită pe Lorenzo Magnificul în 
bordeiul micuţ al păstorului unde trăia cu dragile ei fiice. 

AC 

Lorenzo se întinse după micuțul ghemotoc şi râse tare 
când copilul fu aşezat în braţele sale. 

— Seamănă cu Giuliano! Norocos băiat! A luat ce era 
mai bun din familia de Medici, ignorând ce e mai rău. 

Lorenzo se referea întotdeauna la sine ca la de Medici 
cel urât, în timp ce fratele său Giuliano era cel frumos. Dar 
acest bebeluş era clar un de Medici - avea trăsături 
puternice, nasul lung, ochi întunecaţi şi pătrunzători, mult 
păr negru şi lucios. 


— 339 — 


O voce subţirică din camera de alături îl întrerupse: 

— Giuliano? 

Vocea era slăbită şi obosită. Şi atât de plină de speranţă. 

Lorenzo se uită la Madona Gorini, care-i luă bebeluşul 
din braţe şi-i spuse să meargă în dormitor pentru a vorbi 
cu Fioretta. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, zâmbi Lorenzo când 
intră în cameră. 

Aceasta era probabil singura femeie din Florenţa care 
era dezamăgită să-l vadă pe Lorenzo de Medici intrând în 
dormitorul ei. 

— Oh! Fioretta se chinui să se ridice în capul oaselor. 
Lorenzo! Eu... 

Apoi tăcu, fiind prea slăbită pentru a mai continua. 
Lorenzo veni la marginea patului ei şi îngenunche alături. 

— Odihneşte-te, soro! 

Îi zâmbi, iar ea îl privi ciudat. 

Chiar dacă era extrem de palidă şi slăbită din cauza 
naşterii, Lorenzo putea pricepe ce-i plăcuse atât de mult 
fratelui său la ea. Fata era frumoasă într-un mod absolut 
pur. Pielea ei era albă ca laptele, iar părul ei des şi negru, 
deşi legat la spate, era strălucitor şi foarte lung. Dar ochii 
săi îi reţinură cu totul atenţia. Giuliano avea dreptate, erau 
de culoarea chihlimbarului de la Marea Baltică. Cu ochii ei 
mari şi clari, ea îl privi cu atenţie în timp ce îi spuse: 

— Soră... şopti ea. Ce n-aş da să fiu... 

— Deja eşti, îi spuse Lorenzo afabil, mângâindu-i mâna. 
Tu eşti mama fiului lui Giuliano, Fioretta. Prin asta faci 
parte din familia noastră. Dar mai mult decât asta, fratele 
meu te iubeşte. 

— Dar nu a venit. 

— Ba da, a venit. 

Lorenzo îi relată evenimentele din dimineaţa aceea, 
asigurând-o pe Fioretta că Giuliano îşi va reveni. Suferinţa 
ei la aflarea veştii că Giuliano se rănise era sinceră şi 
profundă. 

Ochii ei de chihlimbar se umplură de lacrimi când se 
uită la Lorenzo. 


— 340 — 


— El este viaţa mea. Inima mea, sufletul meu, tot ceea 
ce sunt! Giuliano este totul pentru mine. Îl iubesc atât de 
mult! Aş vrea ca el să nu fi fost un de Medici. Să nu mă 
urăşti că spun asta, Magnifico! Dar, dacă el ar fi un om 
simplu, ca mine, am putea fi împreună. Ne-am căsători şi 
ne-am creşte copiii... copiii noştri, probabil. 

Se opri, căci lacrimile îi curgeau tot mai tare. 

— Dar asta n-o să se întâmple niciodată, o ştiu. 

Ochii lui Lorenzo erau pătrunzători. Cât de bine 
cunoştea el acest sentiment, când îţi doreai să mori mai 
curând decât să fii despărţit de unica persoană din viaţa ta 
care reprezenta soarele, luna şi stelele. Nu exista nicio 
lumină fără ea. Nicio viaţă. 

— Fioretta, Giuliano mi-a dat ceva pentru tine. Uite. 

Lorenzo scoase un săculeţ din catifea grea din buzunarul 
său adânc de la pieptar şi i-l înmână fetei epuizate. O ajută 
să se sprijine pe un braţ pentru a elibera şiretul 
săculeţului. O cascadă de chihlimbar se revărsă peste 
pătura din lână. 

Fioretta gâfâi când luă darul între degetele sale. Era un 
lanţ pe care erau înşirate mărgele de chihlimbar şi perle 
fără cusur, colierul unei regine. Valora o avere. 

— Giuliano a spus că mărgelele din chihlimbar au 
culoarea ochilor tăi, iar perlele reprezintă frumuseţea ta 
eternă, ca şi cea a Afroditei, şi că dragostea lui pentru tine 
este mai adâncă decât marea însăşi. 

Fioretta plânse de parcă i s-ar fi frânt inima şi strânse 
mărgelele la piept. 

Lorenzo continuă: 

— Este promisiunea lui faţă de tine, Fioretta, 
promisiunea lui de dragoste ce nu va fi nicicând dată 
uitării. Şi împreună cu ea îmi dau şi eu cuvântul. Tu eşti 
sora mea, iar pe copilul tău îl voi iubi ca pe propriul meu 
fiu. Indiferent ce va fi, scumpo, tu vei face parte pentru 
totdeauna din familia de Medici. 

Ca pentru a sublinia legământul lui Lorenzo, bebeluşul - 
care avea să se numească Giulio - începu să plângă după 
mama sa, fiindu-i foame. 


— 341 — 


Madona Lucrezia de Medici luase în grija sa treburile de 
la Fiesole până la întoarcerea lui Lorenzo. Se agita pe 
lângă Giuliano, copilul ei de-a pururi. Dar Lorenzo sesiză 
efortul pe faţa mamei sale. În ciuda forţei pe care o emana, 
era cea mai blândă femeie din lume atunci când era vorba 
despre familia ei. Era îngrijorată mai mult ca niciodată în 
privinţa fiilor ei. 

— Tot copiii tăi rămân, Lorenzo, i se adresă ea fiului mai 
mare. Cunoşti temerile naturale pe care un părinte le are 
atunci când copiii sunt mici. Dar să nu crezi că lucrurile 
devin mai uşoare, fiule. Este şi mai greu atunci când copiii 
tăi cresc. Lumea devine mai aspră pentru ei şi îi pândesc 
mult mai multe pericole. Ceea ce mi-am dorit cel mai mult 
pentru voi a fost să fiţi fericiţi şi în siguranţă. Şi totuşi, 
aceste două dorinţe sunt greu de îndeplinit chiar şi pentru 
cei mai devotați părinţi. 

Lorenzo era încântat că mama lui se gândea la sănătatea 
şi la bunăstarea copiilor şi vorbea despre asta. Intenţiona 
să abordeze un subiect dificil, iar ea îi deschisese o portiţă. 

— Mamă, ştiu că mi-ai dat tot ceea ce ţi-a stat în putere, 
iar ceea ce nu mi-ai putut da nu a depins de tine. 

Nu trebui să-şi termine gândul. Mama sa cunoştea 
foarte bine suferinţa pe care Lorenzo o îndurase ca urmare 
a despărțirii lui de Colombina. El avea în general o relaţie 
de compatibilitate cu Clarice, iar ea era o soţie foarte 
competentă şi o mamă excelentă. Dar Lucrezia de Medici 
ştia că ea şi soţul ei îl condamnaseră pe fiul lor mai mare 
la o viaţă lipsită de iubire atunci când îi aranjaseră 
căsătoria. 

— Ceea ce încerc să-ţi spun este că ai şansa să îi oferi 
acea fericire lui Giuliano. Lasă-l să se căsătorească cu 
Fioretta. Lasă-l s-o aducă în familie şi să-l crească pe micul 
Giulio ca pe un de Medici, ceea ce şi este. 

Lucrezia tresări. Când auzise despre fata de păstor şi 
despre nepotul ei bastard abia născut, nu fusese în 


— 342 — 


întregime surprinsă. Nu era deloc neobişnuit ca băieţii de 
familie aleasă să se îndrăgostească ocazional de fete din 
popor. Prin urmare, provincia era plină de copii din flori. 
Până şi Cosimo făcuse un fiu bastard cu o sclavă cercheză. 
Acel copil, Carlo, fusese crescut într-adevăr ca un de 
Medici şi fusese acceptat până şi de soţia lui Cosimo, 
Contessina. În consecinţă, Lucrezia se referea adesea la 
soacra sa ca la Sfânta Contessina. 

— Lorenzo, sunt bucuroasă să-l cresc pe copil în familia 
noastră. El are sângele lui Giuliano. Dar nu este nevoie ca 
el să se căsătorească cu fata. Il vom adopta şi-l vom educa, 
şi vom avea grijă să aibă tot ceea ce-i trebuie. 

— Nu la asta m-am referit, mamă, rosti scurt Lorenzo, 
mai aspru decât avusese de gând. 

Revolta sa din trecut, adânc înrădăcinată, răzbătea 
acum în conversaţie. 

— El o iubeşte, mamă. Nu este doar o fată cu care s-a 
tăvălit când a întâlnit-o pe câmpuri într-o zi la vânătoare. 
Şi ea nu este o femeie neîngrijită. Sunt îndrăgostiţi unul de 
altul. Şi, măcar o dată, nu ar fi minunat dacă cineva din 
această familie ar avea voie să se căsătorească din 
dragoste? Să se implice total şi să îndeplinească idealurile 
şi credinţele la care ţinem cu toţii atât de mult? Am făcut 
tot ce ai vrut. M-am însurat cu cine ai vrut şi am asigurat 
moştenitori atât pentru familie, cât şi pentru Ordin. 
Giuliano nu trebuie să facă nimic din toate acestea. 

— Dar el este destinat Bisericii, Lorenzo! 

— Este? Cu adevărat? Are douăzeci şi cinci de ani, 
mamă, şi nu a depus jurămintele pentru că nu vrea. Şi nu 
va fi capabil să dobândească o poziţie în Biserică atâta 
timp cât criminalul de Sixtus se află pe tronul Sfântului 
Petru. Aşa că poate a venit vremea să fim cu toţii oneşti. 
Lasă-l pe Giuliano să-şi trăiască viaţa într-un mod care îl 
face fericit! Nu ar trebui ca măcar unul dintre noi să facă 
asta? 

Madona Lucrezia rămase fără cuvinte. Lorenzo ridica 
rareori tonul la mama sa, pe care o adora până la 
venerație, aşa că, atunci când o făcea, efectul era sigur. 


— 343 — 


Dar el îşi expusese punctul de vedere şi avea acum nevoie 
să iasă din atmosfera apăsătoare a vilei. O lăsă pe mama 
sa să se gândească la ceea ce-i spusese şi plecă să facă o 
plimbare sub stelele din Fiesole. 

Lorenzo îşi aminti că în seara următoare trebuia să 
organizeze acolo o cină pentru tânărul nepot al papei şi 
pentru membrii familiei Pazzi. Era necesar să trimită un 
mesager la Florenţa pentru a o anula. Giuliano nu avea să 
se simtă în formă pentru a primi oaspeţi cel puţin câteva 
zile. 

y 

Gian Battista da Montesecco era un om supărăcios din 
fire, irascibil şi chinuit sufleteşte. 

Îşi petrecuse seara precedentă bând într-o tavernă din 
districtul Ognissanti. Sperând să scape de orice rezerve cu 
privire la misiunea pe care o avea de îndeplinit în Florenta, 
îşi băgase capul în pământ precum cârtiţa, pentru a-şi 
distrage atenţia în felul în care o făceau soldaţii: cu prea 
mult vin şi femei ieftine. 

Era ca şi cum Dumnezeu râdea de el. Ai fi zis că toată 
lumea din tavernă - de la bătrânul care-şi dezmierda 
băutura într-un colţ şi până la târfa cochetă de la bar care- 
şi punea poalele-n cap într-o cameră de la etaj - ştia o 
poveste despre Lorenzo de Medici. Fiecare avea o 
istorisire sublimă despre mărinimie care le întrecea pe 
celelalte: Lorenzo nu i-a condiţionat niciodată împrumutul 
tatălui meu, Lorenzo a reconstruit biserica noastră când 
tavanul a cedat, il Magnifico a fondat frăţiile care le 
îngăduiau băieţilor săraci din ţinutul nostru accesul la o 
educaţie aleasă, familia de Medici era motivul pentru care 
Florenţa era cel mai frumos oraş din Europa. Şi aşa mai 
departe timp de ore întregi. Bărbaţii îl venerau şi femeile 
leşinau după el. Era dezgustător. Şi deprimant. 

Ce carte trăsese, ce destin teribil era în joc dacă fusese 
ales să ucidă o asemenea persoană? De ce fusese aleasă 
mâna lui pentru a înfige un pumnal în inima celui pe care 


— 344 — 


aceşti oameni îl numeau prinţul lor? Un om care, după 
toate probabilitățile - inclusiv după propria observaţie a lui 
Montesecco -, era într-adevăr un slujitor deosebit al 
poporului, nobil şi generos? 

Şi de către cine fusese el ales? Cine voia să-l omoare pe 
prinţ? Fiul gras, dezgustător, arogant şi lacom al unui 
pescar, care ajunsese prin manipulare pe scaunul Sfântului 
Petru, şi bastardul său şi mai gras, şi mai dezgustător. O 
nevăstuică aspră şi turbată de om care credea că deținerea 
titlului de arhiepiscop îl făcea întru câtva imun în faţa 
legilor lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi un bancher 
vrednic de dispreţ, lipsit de scrupule, care avea mai multă 
ambiţie decât conştiinţă. Aceste personaje ar fi trebuit să 
susţină o faptă nobilă, poate chiar sfântă, prin autoritatea 
lor. Autoritatea era lucrul după care tânjea un soldat - 
abilitatea de a inspira oamenii şi de a fi intransigent şi 
neînfricat. El văzuse această calitate la Lorenzo, fără 
îndoială. Dar nu la Papa Sixtus al IV-lea şi nici la cei din 
anturajul său. Niciunul dintre aceşti oameni nu avea să 
inspire pe cineva prin autoritatea sa. Ei doar manipulau 
prin intermediul fricii. 

Pe când noaptea se transforma în zi şi Montesecco se 
afunda tot mai tare în băutura sa, intră într-o conversaţie 
care îi era oarecum neclară acum, în lumina aspră a zilei, 
simţindu-şi capul de parcă peste el ar fi trecut un cal. 
Omul din colţ îl chemă alături de el. Era un bătrân ciudat, 
cu o înfăţişare ponosită, care stătuse singur toată noaptea, 
aşteptând parcă ceva. Montesecco se împletici spre masa 
lui şi se aşeză de parcă primise instrucţiuni, întrebându-l 
pe bătrân: 

— Eşti cumva soldat? 

Bătrânul zâmbi uşor şi încuviinţă; partea stângă a feţei 
sale se încreţi când râse, întrucât o cicatrice imensă îi 
acoperea obrazul. 

— Aia arată ca o cicatrice din război, bătrâne. 

— Într-adevăr, aşa este, prietene. Pentru că am dus un 
război teribil cu mine însumi şi cu conştiinţa mea, la fel 
cum o faci şi tu acum. 


— 345 — 


Montesecco era beat, dar era încă destul de conştient 
încât să fie luat prin surprindere: 

— De unde ştii la ce mă gândesc, bătrâne? 

— Pentru că sunt bătrân. Şi pentru că recunosc privirea 
unui soldat care se frământă. Te întrebi dacă ai ales 
înţelept, nu-i aşa? Dacă eşti de partea cui trebuie în 
războiul tău? Ține minte, războinicule, că deşi eşti soldat şi 
asculţi ordinele, Dumnezeu ţi-a dat o minte, o inimă şi o 
conştiinţă, astfel încât să faci tu însuţi alegerile de viaţă şi 
de moarte. La final, singurul război adevărat este cel între 
tine şi sufletul tău. Alege cu înţelepciune, prietene. Alege 
înţelept. 

— Sunt mercenar. Nu există decât o singură parte, iar 
aceea este partea de unde vin banii. 

— Într-adevăr? Şi ce-ţi vor aduce acei bani dacă-i câştigi 
pe toţi şi-ţi pierzi sufletul? Sau dacă mori în acea 
încercare? 

— Orice război are riscul său. Şi moartea face parte din 
misiunea mea. 

— Da, dar şansele sunt împotriva ta de data asta, 
prietene. Ăsta nu este un război pe care să-l poţi câştiga. 
Te afli de partea greşită. Oponentul tău este mai puternic 
decât îţi poţi da seama. 

Montesecco, prea absorbit de vinul său ca să fie discret, 
se lupta cu propriii demoni. Lovi masa cu mâna pentru a-şi 
accentua spusele: 

— Dar sunt angajat de papa însuşi! Lupt de partea 
Bisericii! Cine ar putea să fie mai puternic? 

Bătrânul scutură din cap înaintea războinicului soldat şi 
suspină cu sunetul aspru şi vechi al unui om care văzuse 
prea mult din războiul cu pricina. 

— Dumnezeu este adversarul tău. Nu poţi câştiga acest 
război, soldatule, căci adversarul tău este un om aflat sub 
protecţia lui Dumnezeu. 

Montesecco auzise destul, iar ceea ce îi spunea acest 
bătrân deconcertant îl făcea să se agite. Îi râse bătrânului 
în faţă când se ridică să părăsească masa. 

— Dumnezeu, nu-i aşa? Şi presupun că urmează să-mi 


— 346 — 


spui că Lorenzo de Medici este unul dintre arhangheli! 

Şi, după ce condotierul îi întoarse spatele bătrânului 
străin cu faţa brăzdată de cicatrice, i se păru că-l aude pe 
acesta spunând în urma lui: 

— Nici nu ai idee câtă dreptate ai. 


La începutul după-amiezii, Montesecco se întoarse în 
casa şi în compania lui Jacopo de Pazzi şi a nesuferitului 
său nepot, privind chipul jalnic al arhiepiscopului Salviati 
în timp ce tuna şi fulgera: 

— De Medici ne scapă din nou. La naiba cu Giuliano şi 
cu neîndemânarea lui pe cal! li voiam pe amândoi morţi 
până-n seara asta. 

Montesecco se gândi la bătrânul din tavernă. Poate că 

Dumnezeu îl împinsese pe Giuliano de Medici de pe calul 
său cu o zi în urmă, ca să-l scape de asasinat. Işi alungă 
din minte gândul, oftând în sinea lui, căci acel incident 
încă îl afecta foarte tare. 
_ — Avem nevoie de un alt plan, spuse Francesco de Pazzi. 
Incă mă gândesc să-l folosim pe tânărul Raffaelo Riario ca 
momeală. Lorenzo are o slăbiciune pentru studenţi - îi 
place să le împuie urechile cu absurdităţile lui Platon -, iar 
acesta este nepotul papei. li vom trimite lui Lorenzo o altă 
scrisoare de la Raffaelo, în care acesta îi va spune că ar fi 
interesat să vadă colecţia lor de artă de la Palazzo de 
Medici. Este stabilit ca Raffaelo să participe la prima sa 
liturghie aici duminica viitoare, aşa că putem sugera un 
banchet în onoarea sa, care să coincidă cu Liturghia 
Solemnă de săptămâna viitoare. 

În acel moment, Montesecco îşi dădu seama că nu voia 
nimic mai mult decât să-l lovească pe Francesco de Pazzi 
în faţă. Spuse mai calm decât o simţi: 

— Duminica viitoare este Paştele. l-aţi omori pe fraţii de 
Medici de sărbătoarea învierii Domnului Nostru? 

Arhiepiscopul Salviati răspunse repede: 

— Noi facem lucrarea lui Dumnezeu, eliberând Florenţa 


— 347 — 


de un tiran şi protejând Sfânta Biserică. Alegerea unei zile 
sfinte pentru misiunea noastră ne va aduce numai noroc în 
îndeplinirea ţelurilor noastre. 

Jacopo de Pazzi se uită la Montesecco de partea cealaltă 
a camerei, cu o privire dură şi atotştiutoare. Cei doi 
bărbaţi se uitară unul la altul suficient de mult pentru a şti 
că fiecare avea mari rezerve în legătură cu planul acela. 
Nu la asta se înhămaseră. Şi, cu fiecare zi ce trecea, 
lucrurile păreau să se înrăutăţească. 

S$ 

O săptămână mai târziu, conspiratorii erau din nou în 
palatul de Pazzi, frustraţi ca şi mai înainte. Francesco de 
Pazzi mersese la Palazzo de Medici de pe Via Larga ca să 
verifice aranjamentele pentru banchetul dat în onoarea 
tânărului cardinal. Se hotărâseră asupra otrăvii: arsenicul 
acționa cel mai rapid. Prin urmare, era necesar ca 
dispunerea la masă să fie discutată cu Lucrezia de Medici. 
Soția lui Lorenzo, Clarice, nu era niciodată consultată în 
privința banchetelor. Obiceiurile sale romane nu fuseseră 
niciodată bine primite în Florența, iar ea prefera să se 
ocupe de problemele gospodăriei şi de copii. Astfel, mama 
lui Lorenzo, competentă şi ospitalieră, era cea care se 
ocupa de organizarea banchetelor familiei de Medici. 
Francesco se precipită în legătură cu protocolul şi discută 
preferinţele dispunerii la masă cu Lucrezia. El insistă ca 
Montesecco, care fusese atât de impresionat de Lorenzo, 
să stea lângă el, pentru a putea conversa în timpul cinei. 
Mai mult, arhiepiscopul Salviati dorea să discute chestiuni 
legate de Biserică cu Giuliano, despre care ştia că este 
priceput la asemenea lucruri. Desigur, ceea ce doamna de 
Medici nu înţelegea era că Francesco punea doi asasini - 
fiecare dintre ei având asupra lui arsenic - lângă dragii ei 
fii şi pocalele lor cu vin. 

Dar Madona Lucrezia îl ului pe Francesco, spunându-i că 
Giuliano nu va lua parte la banchet în seara următoare. 

— Piciorul lui este chiar umflat şi, mai mult, i-a apărut o 


— 348 — 


inflamație a ochiului care se pare că este contagioasă, căci 
i-a transmis-o micuţului Piero. Aşa că presupun că cel mai 
bine e să mai stea în pat câteva zile. 

Francesco de Pazzi se strădui să nu lase să i se 
întrevadă panica pe chip. Acest complot funcţiona doar 
dacă ambii fraţi puteau să fie omorâţi în aceeaşi noapte. 

— Dar... îngăimă el, încercând să gândească repede, 
tânărul cardinal este nerăbdător să-l întâlnească şi va fi 
dezamăgit dacă nu se va afla acolo. 

Lucrezia de Medici zâmbi. Giuliano era atât de agreabil 
şi de fermecător, încât mulţi aveau să fie dezamăgiţi dacă 
el nu ar fi luat parte la banchet. Dar adevărul era că 
Giuliano, fiind un pic înfumurat, considera că inflamaţia 
ochilor săi nu era ceva de arătat la un banchet. Ea speră 
să-l liniştească pe Francesco cu răspunsul ei. 

— Cardinalul va avea ocazia să-l vadă pe Giuliano la 
Liturghia Solemnă. El nu ar vrea să rateze slujba de Paşti, 
având în vedere că are suficiente motive pentru a fi 
recunoscător, şi nu vrea nimic mai mult decât să celebreze 
glorioasa înviere a Domnului Nostru. Dar se va întoarce la 
palazzo imediat după aceea, fără îndoială extenuat şi 
suferind, căci de la accident nu s-a dat încă jos din pat. 

Francesco de Pazzi se oprise din ascultat. Din nou se 
schimbase totul. Acum nu mai era decât un singur lucru de 
făcut; direcţia era clară. Fraţii de Medici trebuiau să fie 
asasinați în catedrală în timpul Liturghiei de Paşti, în 
dimineaţa următoare. 


— Eşti nebun, ţi-o spun eu. Nebun. 

Răcnetul lui Montesecco zgudui pereţii palatului Pazzi 

— Nu-l voi ucide pe niciunul dintre ei. Te joci cu nervii 
mei. Nu voi adăuga un sacrilegiu la crimele mele, pentru 
numele lui Dumnezeu! Nu voi omori un om - niciun om - în 
timpul Liturghiei. Într-o catedrală. În duminica de Paşti. 
Nu auzi ce spui? Nu a rămas nicio fărâmă de decenţă în 
tine? 


— 349 — 


Salviati îşi încreţi nasul de rozătoare. 

— Cum îndrăzneşti să ne vorbeşti astfel? Nu avem de 
ales şi, de vreme ce se pare că Dumnezeu ne-a forţat 
mâna, trebuie să presupunem că asta este voinţa Lui. 

Jacopo de Pazzi era obosit. Era prea bătrân pentru asta 
şi nimic nu mai era pe gustul său. 

— Montesecco are dreptate. E prea de tot. 

Francesco de Pazzi era aproape isteric. 

— Tu nu înţelegi! Aceasta este singura noastră şansă! 
Montesecco, tu însuţi ai spus că trupele din Imola şi din 
regiunile înconjurătoare ale Romagnei sunt în marş şi se 
vor afla la zidurile Florenței mâine până la sfârşitul 
Liturghiei. Trebuie să planificăm asta în aşa fel încât 
trupele să poată sări imediat în ajutorul nostru. Tu îl vei 
ataca pe Lorenzo în bazilică, iar eu îl voi ataca pe Giuliano. 

Jacopo de Pazzi clipi anevoios înspre nepotul său, de 
parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— Tu? Tu vei mânui pumnalul care-l va ucide pe Giuliano 
de Medici? 

— Desigur, răspunse Francesco de parcă era cel mai 
natural lucru din lume. Voi fi aclamat ca un erou, ca unul 
dintre oamenii care au fost suficient de curajoşi încât să 
înlăture ameninţarea de Medici şi să elibereze Florenţa de 
tirani. 

„Oh, Dumnezeule, se gândi Jacopo, scuturând din cap. 
Francesco este chiar nebun.” 

În acel moment, fiecare dintre bărbaţii implicaţi în ceea 
ce avea să fie cunoscut în istorie drept Conspirația Pazzi 
trebuia să ia o decizie. Pentru Francesco de Pazzi şi 
arhiepiscopul Salviati, amândoi orbiţi de lăcomie, de 
invidie şi de o ambiţie neînfrânată, exista un singur curs al 
acţiunii. Ei erau hotărâți, chiar entuziasmați, să-i omoare 
pe fraţii de Medici exact cu ocazia Paştelui. Şi, deşi 
Salviati nu ar fi mânuit niciun pumnal, el avea propriul său 
rol. El era cel care, imediat ce s-ar fi dat semnalul de la 
catedrală, s-ar fi dus la Signorie şi-ar fi pus mâna pe 
guvernare. El avea să fie ajutat de un alt conspirator, a 
cărui sarcină era să dea semnalul intrării trupelor în oraş, 


— 350 — 


în timp ce ar fi mers cu arhiepiscopul pentru a cere 
controlul Signoriei. Ei aveau să fie însoţiţi de mercenari 
din trupele lui Montesecco, pregătiţi cu toţii să omoare pe 
orice membru al consiliului care ar fi încercat să-i 
oprească. Aceasta era o revoluţie. Era război. Aveau să 
moară oameni. Era calea lumii. 

Dar pentru Gian Battista da Montesecco, complotul se 
dizolvase irevocabil în sacrilegiu şi demenţă. El căutase o 
cale pentru a se autoexclude din plan. Chiar dinainte de a-l 
întâlni pe bătrânul din tavernă, ştia că se află de partea 
greşită. Nu voia să-l omoare pe Lorenzo de Medici. Nu voia 
să fie el acela care ar fi curmat o viaţă atât de nobilă. De 
fapt, în acel moment, îi trecu prin minte să-i omoare pe 
Francesco de Pazzi şi pe arhiepiscopul Salviati, pentru a le 
asigura securitatea fraţilor de Medici pentru mai multă 
vreme. Mai târziu, avea să aibă mai multe motive să-şi 
dorească să fi acţionat conform acelui instinct. 

— Eu am ieşit din asta. 

Montesecco se uită dezgustat la ceilalţi trei bărbaţi. 

— Jacopo, cred că şi tu eşti în afara acestui lucru, dar 
eşti bărbat şi trebuie să iei propria decizie. Cât despre voi, 
ceilalţi doi... - scuipă pe jos în timp ce se pregătea să plece 
- vă veţi ţine companie unul altuia în iad. Transmiteţi-i cele 
bune Diavolului şi spuneţi-i că nu voi fi foarte departe în 
urma voastră. 

Şi înainte ca cineva să poată obiecta, Montesecco ieşi pe 
uşă şi plecă din Florenţa. Fără să se mai uite în urmă, 
zbură cât putu de repede pe calul său înapoi în Romagna. 


E 
WW 


Jacopo Bracciolini căzuse în dizgrație. 

El fusese odinioară, când erau mai tineri, partenerul lui 
Lorenzo de Medici în ermetism şi erezie, dar devenise 
între timp un bărbat chipeş, decadent şi complet corupt. 
Era chinuit de propria-i nesiguranţă şi măcinat de invidia 
pe care o simţea faţă de viaţa glorioasă a lui Lorenzo de 
Medici, care era cel mai respectat şi mai dorit bărbat din 


— 351 — 


Florenţa. Tânărul Bracciolini  moştenise inteligența 
sclipitoare a tatălui său, dar nimic din caracterul nobil al 
acestuia; era un geniu cerebral, dar genul periculos: un om 
complet lipsit de inimă. Deşi era capabil de realizări 
intelectuale extraordinare, n-avea de gând să-şi folosească 
mintea pentru ceva ce nu era amuzant sau distractiv. 
Pentru a scăpa de datoriile cu care se pricopsise la jocurile 
de noroc, furase de la tatăl său, vânduse în întregime 
bijuteriile mamei sale şi-i şterpelise zestrea surorii pentru 
a ieşi din necazul în care era mereu înglodat. Luându-şi 
numele de Ultimul Hedonist al Florenței, organiza orgii 
sălbatice, ascunse, la care aducea cele mai întunecate 
elemente ale oraşului în nopţi de plăceri destrăbălate şi 
adesea de neconceput. Nu exista nimic care să nu fi 
încercat, niciun risc pe care să nu şi-l fi asumat, şi afirma 
adesea cu satisfacţie că experimentase cu statornicie toate 
păcatele mortale. Aşa că, atunci când fusese abordat de 
Francesco de Pazzi pentru a participa la lovitura de stat 
pentru răsturnarea guvernului Florenței, fusese încântat 
de perspectivă. 

— Mie ce-mi revine? fusese prima lui întrebare, pe care 
o punea în orice împrejurare. 

Iniţial, Francesco de Pazzi îi oferise lui Bracciolini o 
sumă ridicol de mare pentru a-i atrage atenţia. Apoi îi 
înşirase un număr de stimulente suplimentare care ştia că 
aveau să fie pe placul păgânului hedonist: o casă la ţară, 
sclave cercheze - fecioare, desigur -, precum şi diferite 
comori care să-i gâdile vanitatea. 

Dar Bracciolini, deşi era un narcisist îngrozitor, nu era 
deloc prost. Îi adresă întrebarea-cheie: 

— De ce eu? Nu sunt priceput în război şi nici în politică. 
Sunt savant de profesie şi hedonist în practică. Singura 
dată când am ţinut o sabie în mână a fost într-unul dintre 
turnirurile lui Lorenzo, şi asta pentru amuzament. De ce 
vrei să conduc eu această rebeliune împreună cu tine? 

— Ordinul Sfântului Mormânt, spuse Francesco de Pazzi, 
privindu-şi prada fix în ochi. 

Lui Bracciolini îi îngheţă zâmbetul pe buze. Dumnezeule, 


— 352 — 


cât de tare ura Ordinul şi pe toţi cei care făceau parte din 
el! Simpla pronunțare a numelui său făcu să i se întoarcă 
stomacul pe dos. 

— Înţeleg. Şi cum Lorenzo este Prinţul Poet, băiatul de 
aur al evlaviosului Ordin, ştii că nu am nicio remuşcare să-l 
văd mort, ghici Bracciolini. 

Nu pomeni gândul care-i stăruia cel mai puternic în 
minte în clipa aceea: nimic nu l-ar face mai fericit decât s-o 
vadă pe nemernica aia mică pe care o numeau Colombina 
aruncându-se în Arno, îndurerată de moartea lui Lorenzo. 
Acest lucru singur valora pentru el mai mult decât toţi 
banii care-i fuseseră făgăduiţi. 

Francesco încuviinţă. 

— Da, ştiu. Dar mai sunt şi multe altele. Te aşteaptă şi 
mai multe bogății în viitor dacă accepţi să ne ajuţi. Papa 
însuşi îţi cere ajutorul. 

Ah, acum punea punctul pe „i”. Să fii pe statul de plată 
al papei însemna să ai viitorul asigurat şi pavat cu aur. 

— Ce vrea de la mine? 

— Spionaj. Vrea să vii la Roma şi să-i spui tot ce ştii 
despre Ordin şi despre de Medici, în calitate de 
conducător. Vrea orice relicve sau documente pe care tatăl 
tău este posibil să le fi păstrat şi care au legătură cu 
Ordinul, precum şi orice carte sau hârtie pe care Cosimo i- 
a dat-o tatălui tău. 

Tatăl lui Bracciolini, Poggio, fusese cel mai apropiat 
prieten şi aliat al lui Cosimo de Medici. Avusese un rol 
esenţial în Ordin. De fapt, familia Bracciolini fusese legată 
de Ordinul Sfântului Mormânt generaţii de-a rândul, iar 
Jacopo fusese crescut în spiritul tradiţiilor lor sacre. El 
chiar petrecuse ceva timp în prezenţa Maestrului cu 
Lorenzo, când erau copii. Dar fusese mereu diferit: 
niciodată destul de capabil să fie atent sau să deprindă 
lecţiile de iubire şi comuniune care erau elementele 
centrale ale cărţii Libro Rosso. Nu ajuta cu nimic faptul că 
era comparat în mod constant cu Lorenzo şi cu Sandro, 
care erau nişte elevi sclipitori şi nişte iniţiaţi devotați. 
Bracciolini era gelos pe poziţia lui Lorenzo şi pe talentul 


— 353 — 


lui Sandro, căci el nu deţinea nimic din toate acestea. 
Intenţionase odată să fie pictor, dar timpul său petrecut în 
ateliere dovedea că era mai potrivit să sfărâme minerale 
pentru a amesteca pigmenţii. 

Când Lucrezia Donati - cunoscută numai în Ordin drept 
Colombina - se alăturase Ordinului, la vârsta de 
şaisprezece ani, ceva se frânse în mintea deja pervertită a 
lui Bracciolini. Era cea mai frumoasă creatură pe care o 
văzuse vreodată. Când se uita la Colombina, putea chiar să 
creadă cu adevărat în învăţăturile Ordinului despre 
divinitatea femeii. Dar adoraţia lui nu ţinu mult, căci văzu 
că ea îi aparţinea în mod vădit lui Lorenzo. Acesta era un 
alt mare privilegiu de care Lorenzo se bucura şi la care 
Bracciolini nu putea avea acces. Clocotea de invidie şi de 
ură. Bracciolini se dusese acasă la Donati şi îl informase pe 
tatăl Colombinei că neguţătorul de Medici intenţiona s-o 
transforme pe preţioasa, nobila sa fiică în umila sa amantă, 
dacă nu cumva o folosise deja în felul acela. Informarea lui 
fusese motivul pentru care Donati îi interzisese lui Lorenzo 
să mai aibă vreun contact cu fiica lor. Mai târziu, 
Bracciolini avea să fie de asemenea informatorul care îi 
dusese lui Niccolò Ardinghelli ştirea despre Colombina şi 
Lorenzo. O făcuse în mod repetat. Informaţia sa, care 
includea un imbold crud cu detalii inventate, dusese la 
lovirea Colombinei de către soţul ei furios. 

Într-o noapte, după ce se îmbătase straşnic, o aşteptase 
pe Colombina afară din Antica Torre. Ea era noua prinţesă 
a Ordinului, Cea Aşteptată şi prețioasă, studenta de aur a 
Maestrului. Dar el ştia ce era ea în realitate. Era târfa lui 
Lorenzo. lar cum Lorenzo se afla la acea vreme la Milano 
într-o misiune diplomatică pentru tatăl său, lui Bracciolini i 
se părea logic că fata avea nevoie de un înlocuitor cât timp 
Lorenzo era plecat. O înşfăcase când ea trecu pe mica alee 
care separa Antica Torre de Santa Trinită şi-i pusese mâna 
la gură înainte ca ea să poată striga. Ea îl muşcase, dându- 
i sângele. Şi nu terminase astfel cu el. Scumpa, fragila 
Colombina se dovedise a fi o luptătoare. Îşi scosese broşa 
din mantie şi-l înţepase tare cu ea, acul săpând adânc în 


— 354 — 


carnea lui. Bracciolini strigase atât de tare, încât un 
membru al familiei Gianfigliazza ieşise din turn şi sărise s- 
o ajute pe Colombina. 

Bracciolini o ameninţase, o şantajase, venise cu orice 
idee detestabilă pe care o putea inventa pentru a o face să 
tacă, dar în zadar. Colombina, vocea adevărului, cerea ca 
el să plătească pentru atacul asupra ei şi refuzase să-i 
permită să arunce vina asupra ei. Ea nu avea să fie victima 
minciunilor lui şi nici nu i-ar fi îngăduit să scape basma 
curată şi să-i facă asta vreunei alte femei. Nu numai că 
făcuse de ruşine numele de Bracciolini, ci încălcase 
grosolan orice regulă posibilă a Ordinului. lar pentru 
blândul, devotatul său tată, aceasta era cea mai mare 
crimă pe care şi-o putea imagina. Jacopo fusese ostracizat 
de către familia sa şi, prin urmare, dezmoştenit. 

Fiecare secundă de durere pe care Jacopo Bracciolini o 
încercase vreodată în viaţa sa venise de la Lorenzo de 
Medici, mica sa târfă şi binecuvântatul lor Ordin. 

lar acum el se gândi, pentru o clipă, la norocul lui. Era 
oare posibil? I se oferea cu adevărat o sumă frumuşică de 
bani pentru a-i distruge pe Lorenzo şi Ordinul? 

— Care sunt intenţiile papei? îl întrebă pe de Pazzi. Vrea 
să-i declare eretici? 

Ce minunat avea să fie! Poate că aveau să-l ardă pe rug 
pe Lorenzo, ca pe căţeaua aia nebună franceză pe care o 
aminteau mereu. Poate că şi târfa lui Lorenzo avea să fie 
arsă, iar el avea să se ducă să privească. Poate că-i va 
recomanda asta papei. Cu siguranţă, va accentua rolul 
Colombinei de eretică şi de adulteră în timp ce-l va 
informa pe Sfinţia Sa de crimele comise continuu de Ordin 
împotriva Bisericii. 

— Nu depinde de mine să spun ce va face Sfântul 
Părinte cu informaţia, răspunse de Pazzi. Dar presupun că 
dorinţa sa cea mai mare este să elimine erezia în toate 
formele ei. 

— După cum este şi a mea, Francesco. Aşa că poţi să mă 
consideri partenerul tău şi spune-i papei că, dacă mă va 
găzdui confortabil, îi voi oferi toate dovezile de care are 


— 355 — 


nevoie. Şi poate chiar mai mult decât se aşteaptă! 


Jacopo Bracciolini făcu o scurtă vizită la Palazzo de 
Medici de pe Via Larga, la scurt timp după întâlnirea sa 
secretă cu Francesco de Pazzi. 

Deşi Lorenzo avea cunoştinţă despre reputaţia de 
intrigant a tânărului Bracciolini şi nu l-ar fi iertat niciodată 
pentru ceea ce-i făcuse Colombinei, încuviinţă să-şi vadă 
prietenul din copilărie în secret, în al său studiolo, în 
numele vechilor legături de familie. Cu toate acestea, se 
întreba cât va dura conversaţia cu Bracciolini până va 
ajunge în punctul în care acesta îi va cere bani împrumut. 

— Lorenzo, vechiul meu prieten! 

Bracciolini îl îmbrăţişă şi-l sărută pe ambii obraji înainte 
de a continua: 

— Am venit să repar greşelile din trecut. Au trecut mulţi 
ani de când m-am purtat cu Colombina într-un fel de 
neiertat. l-aş cere iertare eu însumi, întrucât evenimentele 
din acea noapte nu mi-au dat pace în toţi aceşti ani, dar 
ştiu că nu vrea să mai audă de mine. Speram că tu-i vei 
spune cât de rău îmi pare. Te asigur, sunt alt om. 

Lorenzo încuviinţă binevoitor. Scuzele păreau destul de 
sincere. El nu avea să le judece, ci mai degrabă voia să 
vadă ce turnură va lua întâlnirea lor. Rămase tăcut şi-l lăsă 
pe Bracciolini să vorbească. 

— Ştiu că te întrebi de ce sunt aici. Pun pariu că te 
aştepţi să-ţi cer chiar un împrumut. Ei bine, te înşeli dacă 
asta crezi. N-am venit să-ţi cer nimic altceva decât 
iertarea. Şi să-ţi ofer un dar. 

Bracciolini scoase din săculeţul său o carte frumos 
legată şi i-o înmână ceremonios lui Lorenzo. 

— Istoria Florenței, scrisă de tatăl meu, Poggio 
Bracciolini. După cum bine ştii, scria în latină. Dar inspirat 
de dragostea ta pentru limba toscană, am tradus întreaga 
carte în dialectul nostru local. Am lucrat la ea ani întregi. 
Şi ţi-am dedicat această versiune toscană ţie, pentru a 


— 356 — 


încuraja limba noastră şi pentru că tu faci parte acum din 
istoria Florenței, la fel ca şi bunicul tău. 

Lorenzo era uluit. Ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat 
din partea acestui membru notoriu al nobilimii florentine 
era un dar de o asemenea însemnătate. Lorenzo răsfoi 
frumoasa carte, o adevărată capodoperă de traducere şi 
istorie. Poate că încă mai exista speranţă pentru 
Bracciolini. Incă era capabil de realizări academice 
extraordinare, în ciuda risipirii sale din ce în ce mai mari, 
şi fusese destul de amabil încât să adauge în carte pasaje 
despre faptele măreţe ale lui Lorenzo. 

Lorenzo îi mulţumi şi aduse mai multe sticle din vinul 
său cel mai bun. Cei doi bărbaţi băură până noaptea târziu, 
vorbind despre vremurile bune, când erau mai tineri. 
Lorenzo se relaxă când discutară despre Platon şi despre 
zilele lor de demult cu Ficino şi râse la unele dintre 
năzdrăvăniile lor ca băieţi. Era atât de convins că 
Bracciolini încerca sincer să-şi schimbe viaţa, încât îi 
aduse la cunoştinţă prietenului său din copilărie ultimele 
noutăţi ale Ordinului şi planurile lor de viitor. 

În ciuda anilor săi de conducător absorbit în pericolele 
politicii florentine, Lorenzo voia întotdeauna să descopere 
ce e mai bun în oameni. Nu era sceptic din fire şi credea că 
fiecărui om trebuie să i se dea o şansă să se căiască pentru 
trecut şi să se izbăvească prin viitorul său. Trăsătura 
aceasta făcea parte din educaţia sa spirituală, dar era 
totodată o parte esenţială a caracterului său. Faptul că 
Lorenzo era atât de nobil şi de iertător era ceea ce-l făcea 
atât de mare. Dar şi ceea ce-l făcea vulnerabil. 


[i 
M, 
Pa: 


= 
WW 


Jacopo Bracciolini îşi ţinu cuvântul faţă de conspiratorii 
de Pazzi, aducându-i lui Sixtus al IV-lea mai multe dovezi 
decât îşi putuse imagina vreodată în legătură cu erezia lui 
Lorenzo. Îşi pregătise perfect vizita la Lorenzo şi-l 
cunoştea destul de bine ca să ştie că-i va plăcea cartea. 
Totul mersese conform planului şi Lorenzo îi dezvăluise tot 


— 357 — 


felul de secrete când îşi lăsase garda jos. 

În conversaţia acelei seri se verificaseră toate 
informaţiile lui Bracciolini despre Ordin. Înflorise puţin 
raportul pe care i-l trimisese Papei Sixtus, doar ca să facă 
informaţiile mai preţioase. Apoi ceru dublul plăţii iniţiale, 
drept răsplată pentru o asemenea dovadă perfectă de 
erezie împotriva familiei de Medici şi a susținătorilor 
acesteia. Fusese plătit în monede de argint, ca o glumă din 
partea Curiei. 

Bracciolini era foarte hotărât să atace Signoria cu 
Salviati, arhiepiscopul Pisei, în momentul asasinatului. 
Urma să fie o lovitură de teatru dramatică şi una în care 
avea să îi placă să joace rolul principal. Aproape că spera 
să întâmpine rezistenţă ca să poată omori un membru al 
consiliului, ca parte din spectacol. Niciodată nu înfipsese o 
sabie într-un om; era o experienţă nouă şi incitantă, pe 
care o aştepta cu nerăbdare. 

Cu Bracciolini pe deplin dedicat planului, Francesco de 
Pazzi mai avea acum nevoie să găsească şi câţiva asasini. 
Pierderea lui Montesecco era o lovitură uriaşă, dar nu 
insurmontabilă. Se consultă cu arhiepiscopul Salviati, care 
veni cu o soluţie. Poate că era imperfectă, dar era totuşi o 
soluţie. Arhiepiscopul găsise doi preoţi dornici - chiar 
entuziasmați - să-l ucidă pe Lorenzo de Medici. Primul era 
Antonio Maffei, un omuleţ certăreţ din Volterra - o 
posesiune florentină ce trecuse printr-un război civil. 
Răzmeriţa sângeroasă de acolo ucisese mai mult de 
jumătate din populaţie. Maffei îşi pierduse propria mamă şi 
surorile, care fuseseră ucise de prădătorii veniţi în 
Volterra. Prădătorii erau mercenari plătiţi, aduşi de familia 
de Medici ca să potolească răzmeriţa acolo, în timp ce 
armata florentină era risipită pe la frontiere. Deşi nu era 
vina lui Lorenzo că mercenarii se dovediseră a fi nişte 
tâlhari şi nişte criminali, el era cel învinuit pentru 
devastarea Volterrei de către aceştia. Lorenzo vizitase 
Volterra de mai multe ori de atunci, oferind despăgubiri 
personale oamenilor de acolo, în urma vărsării de sânge. 
Cheltuise o avere din banii personali pentru a restaura 


— 358 — 


oraşul şi pentru a-i despăgubi pe cetăţenii rămaşi în viaţă. 
Iar vinovăția îl chinuia; Lorenzo avea regulat coşmaruri cu 
Volterra. Era cel mai mare regret al carierei sale politice. 

Dar pentru tânărul preot Antonio Maffei, Lorenzo de 
Medici era un ticălos odios. Dacă putea să joace un rol în 
moartea unui asemenea om, ar fi fost un erou pentru 
Volterra. Fu de acord să mânuiască pumnalul fără niciun 
fel de compensatie, în afară de iertarea papei după 
săvârşirea faptei. 

Lui Maffei avea să i se alăture un alt preot, un bărbat 
foarte îndatorat băncii familiei Pazzi, căutând o cale de a-şi 
şterge datoria. Stefano da Bagnone fusese de acord să-l 
sprijine pe Maffei, în eventualitatea în care ar fi fost nevoie 
de mai mult de un singur om pentru a-l dobori pe Lorenzo. 
Întrucât Liturghia de Paşti era un eveniment formal de 
stat, era de aşteptat ca Lorenzo să fie îmbrăcat în 
conformitate cu ocazia. Straiele formale din Florenţa 
includeau o sabie. Iar Lorenzo, desăvârşitul atlet, nu purta 
sabia doar ca pe un ornament. Ştia cum s-o mânuiască. 
Prin urmare, planul era ca cei doi preoţi să-l surprindă pe 
la spate, înainte ca el să poată scoate sabia din teacă. 

Împreună cu arhiepiscopul, cei doi puseră la cale un 
plan strălucit pentru a-şi asigura succesul. Semnalul 
pentru a-i ataca pe fraţii de Medici avea să vină în timpul 
Liturghiei, când ostia era ridicată pe altar în pregătirea 
Sfintei Împărtăşanii. Nu numai că era un semnal ce nu 
putea fi ratat, fiind marcat şi de sunetul clopotelor, dar în 
acel moment pioşii florentini aveau să se uite cu toţii în jos, 
rugându-se. Asta avea să le dea asasinilor suficient timp ca 
să lovească din spate, fără a avea imediat martori. Două 
pumnale în gâtul lui Lorenzo în acel moment le va fi 
garantat succesul acţiunii. 

Faptul că acum erau în slujba papei doi preoţi şi un 
arhiepiscop care plănuiau uciderea sângeroasă a celor doi 
fraţi în Duminica de Paşti - eveniment ce avea să se 
întâmple în momentul în care sfânta ostie era ridicată pe 
altarul unei bazilici - nu îi încărcase niciodată conştiinţa 
vreunuia dintre conspiratori. 


— 359 — 


Nici prin minte nu îi trecu vreunuia dintre cei implicaţi - 
cel puţin ca o ironie a sorții - că singurul om care stabilise 
că un asemenea complot era complet diabolic, singurul om 
care se retrăsese din ceea ce considerase a fi absolut 
diavolesc era ucigaşul profesionist. 


Palazzo Medici, 
Florenţa 
25 aprilie 1478 


LORENZO zâmbi din toată inima când Giuliano intră 
şchiopătând în studiolo. 

— Trăieşte! Merge! 

Lorenzo se ridică de la biroul său şi se grăbi spre fratele 
său, îmbrăţişându-l cu putere. 

— Cum te simţi? 

— Mult mai bine. Mă cam doare. Mi-a fost greu să cobor. 
Trebuie să mai treacă ceva timp până să mă simt ca 
înainte, dar sunt pe drumul cel bun. 

Giuliano se opri pentru un moment şi Lorenzo văzu că 
ochii săi, încă roşii din cauza inflamaţiei, erau totodată 
neobişnuit de strălucitori. Îngrijorat, duse mâna la fruntea 
fratelui său: 

— Ai febră? Te dor ochii din cauza inflamaţiei? 

Giuliano râse, dând la o parte mâna fratelui său în timp 
ce se ducea să se aşeze pe canapeaua roşie tapisată, aflată 
odinioară sub capodopera lui Botticelli, Timpul se întoarce. 

— Nu, nu! Mă simt bine. Asta şi voiam să-ţi spun, frate. 
Tocmai vin de la capelă, unde - în ultima oră - m-am rugat 
în faţa cărţii Libro Rosso, aşa cum m-ai sfătuit să fac. Am 
ascultat îngerii şi ei mi-au vorbit. Ei îmi spun s-o iau pe 
Fioretta de soţie, să aleg numai iubirea. Să-mi recunosc şi 
să-mi cresc copilul ca fiind al meu. 

În timp ce asculta, Lorenzo simţi un nod în gât. Îi luă un 
moment până să-i răspundă: 

— Sunt atât de fericit să te aud spunând asta! Şi cred că 
i-ai auzit bine pe îngeri. Ce altceva ar spune îngerii în 
afară de faptul că iubirea învinge totul? 


— 360 — 


— Dar nu ai auzit încă cea mai importantă parte! Poate 
că nu vei crede, dar este un miracol. Mama... nu se opune! 
M-a aşteptat după ce am terminat în capelă şi mi-a spus că 
şi-a cercetat propria inimă şi că îşi doreşte numai fericirea 
mea. Îţi vine să crezi? Mă voi căsători cu Fioretta! 

Lorenzo îl îmbrăţişă cu putere pe frăţiorul lui. Pentru o 
clipă, erau din nou copii. Inocenţi, fericiţi, jucându-şi 
rolurile de frate mai mare protector şi de frăţior mai mic, 
scump şi răsfăţat. Când se desprinse din îmbrăţişare, 
Lorenzo avea lacrimi în ochi. 

— Sunt... atât de fericit pentru amândoi. Pot doar să-mi 
imaginez cum se va simţi Fioretta când îi vei spune. 

— M-am hotărât să-i cer mâna mâine, dacă ochii mei 
sunt mai bine. Va fi surpriza ei de Paşti. Voi merge călare 
la Fiesole dis-de-dimineaţă şi o voi surprinde. Şi pe fiul 
meu. 

— Nu vii la Liturghia Solemnă de mâine? Tânărul 
cardinal, nepotul papei, vine şi el. A cerut în mod expres să 
te vadă acolo, întrucât nu vei fi la banchet mâine seară. 

Giuliano se gândi un moment. 

— Poate că voi veni şi mă voi duce la Fiesole după 
aceea. Depinde cum mă simt. Nu sunt sigur cum va fi 
piciorul meu după drumul până la catedrală şi înapoi; 
poate fi prea dureros pentru mine să mai călăresc. Dar 
acum trebuie să mă duc să aplic pe ochi compresele pe 
care mi le-a dat doctorul, astfel încât să pot sărbători cel 
mai binecuvântat Paşte din viaţa mea. 


Florenţa 
Duminica Sfintelor Paşti 1478 


CATEDRALA începu să se umple cu câteva ore mai 
devreme, căci florentinii soseau să ocupe un loc la 
Liturghia Solemnă din Duminica Paştelui. Locurile din faţă 
erau întotdeauna rezervate elitei conducătoare, de Medici 
având cel mai înalt rang. Locul rezervat lui Lorenzo se afla 
exact în faţă, înaintea altarului. El urma să participe la 
eveniment alături de cei mai apropiaţi prieteni şi de fratele 


— 361 — 


său, mai degrabă decât alături de familia sa, întrucât 
Liturghia de aici, din centrul Florenței, era întru câtva un 
eveniment de stat. Mama, soţia şi copiii lui aveau să ia 
parte la o slujbă separată, la bazilica lor de acasă, din San 
Lorenzo. 

Francesco de Pazzi îl văzu pe Lorenzo intrând în 
catedrală cu Angelo Poliziano. Se uită împrejur după 
Giuliano şi începu să intre în panică, căci nu văzu silueta 
înaltă, inconfundabilă a fratelui mai mic al lui de Medici. 
De Pazzi se apropie de Lorenzo, care îl anunţă că Giuliano 
se simţea foarte rău în acea zi şi decisese că plimbarea 
până la catedrală nu-i făcea tocmai bine piciorului 
suferind. 

Alergând pe lespezile lungi de la catedrală, apoi în jos pe 
Via Larga spre palatul de Medici, Francesco de Pazzi fu 
primit de Madona Lucrezia, care se pregătea să plece cu 
nepoţii săi la slujba lor locală. De Pazzi îi spuse cu 
respiraţia întretăiată că tânărul cardinal Riario întreabă de 
Giuliano şi că încă mai e timp ca el să ia parte la Liturghie, 
astfel încât să nu jignească familia papei. Lucrezia îl invită 
înăuntru, ca să-i vorbească personal lui Giuliano. Fiul ei 
era bărbat în toată puterea cuvântului şi perfect capabil să 
ia propriile decizii. 

Francesco de Pazzi cunoştea bine caracterul lui Giuliano 
de Medici. Toată lumea din Florenţa îl cunoştea. Era 
renumit pentru firea lui plină de farmec şi manierele sale 
ireproşabile. De Pazzi profită de această calitate, dându-i 
de furcă lui Giuliano. 

— Cardinalul este cel mai tânăr dintre puternicii săi 
fraţi, având şaptesprezece ani. Este convins că-i vei da 
nişte sfaturi nepreţuite despre cum să-şi asume un 
asemenea rol şi să fie demn de un nume de familie cu 
prestigiu. Iar eu nu am nicio îndoială că papa va fi şi mai 
amabil cu Lorenzo în viitor, dacă îi acorzi nepotului său 
preferat această mică audienţă. Doar câteva minute după 
Liturghie, după care te vei putea întoarce în pat cât se 
poate de repede. 

Giuliano oftă. Într-adevăr, piciorul său se simţea mult 


— 362 — 


mai bine în ziua aceea şi era capabil să meargă până la 
catedrală, deşi şchiopăta. Se luptase ca să ajungă la 
Fiesole mai devreme, căci era extrem de entuziasmat să fie 
cu Fioretta şi cu bebeluşul lor. Dar dacă ceea ce susţinea 
Francesco era adevărat, dacă nepotul papei voia neapărat 
să petreacă un timp cu el, atunci era nevoit să meargă la 
Liturghie. Mai presus de toate, ar fi fost spre binele lui 
Lorenzo să aibă un aliat în familia papei. Şi nu avea să-l 
reţină prea mult. În fond, avea multe lucruri pentru care să 
fie recunoscător şi, prin urmare, o oră petrecută în 
genunchi în cinstea învierii Domnului era cel mai mărunt 
lucru pe care-l putea face. De fapt, se simţise destul de 
vinovat că ratase slujba. Poate că Dumnezeu îl trimisese pe 
Francesco de Pazzi ca să se asigure că Giuliano va merge 
la biserică în ziua aceea! 

Mai mult, în timp ce se îmbrăca, Giuliano îşi aminti că 
era 26 aprilie. În urmă cu doi ani, draga lor Simonetta 
trecuse în lumea de dincolo. Oare ce spusese Lorenzo? „26 
aprilie va fi întotdeauna o zi de tristeţe pentru noi.” Avea 
să meargă la Liturghie să se roage deopotrivă pentru 
sufletul Simonettei şi pentru familiile Cattaneo şi Vespucci, 
care încă o plângeau. 

Se îmbrăcă repede şi fu un pic surprins când Francesco 
îl îmbrăţişă strâns în timp ce ieşea din încăperile lui, 
exprimându-şi bucuria că tânărul de Medici se simţea 
destul de bine pentru a-l însoţi în acea zi frumoasă. Ceea 
ce nesuspiciosul Giuliano nu avea de unde să ştie era că 
Francesco îl verificase de arme şi de armură. Dar pentru 
că se îmbrăcase atât de repede şi nu voia o greutate 
suplimentară pe trupul său care abia se însănătoşea, 
Giuliano se hotărâse să renunţe la ţinuta formală şi să lase 
acasă efectele militare. Lorenzo avea să le poarte, fără 
îndoială, în maniera sa magnifică, şi el va reprezenta 
familia aşa cum o făcuse întotdeauna. 

Giuliano şchiopătă în jos, pe Via Larga, spre magnifica 
bazilică, cu faţada din marmură roz şi verde strălucind în 
lumina soarelui. O adevărată capodoperă, Duomoul din 
cărămidă roşie era un loc îmbietor, care îi găzduia în 


— 363 — 


interiorul său pe toţi florentinii veniţi să venereze acea zi 
sfântă. 

Intrară în catedrală, dar - cum se făcuse târziu - locurile 
din jurul lui Lorenzo se ocupaseră deja. Giuliano era nevoit 
să se aşeze în altă parte, ceva mai în spate. Fratele său îl 
zări şi ridică dintr-o sprânceană, neexplicându-şi prezenţa 
lui la Liturghie, iar Giuliano ridică din umeri şi arătă înspre 
de Pazzi. Lorenzo îi zâmbi şi făcu un semn din mână ca şi 
cum ar fi spus „îmi explici mai târziu”, apoi se întoarse la 
locul său. Îşi îndreptă sabia şi teaca astfel încât să stea în 
poala lui în timpul Liturghiei şi să nu se lovească de 
scaune. În timp ce făcea asta, Lorenzo observă că în 
spatele său se aflau doi preoţi. Nu-i recunoscu, dar le 
zâmbi politicos şi le ură o sărbătoare pascală fericită 
înainte de a se întoarce pentru a se pregăti să asculte 
slujba. El comentă cu Angelo că nepotul papei, recentul 
cardinal Riario, era foarte tânăr şi părea foarte nervos 
acolo, la locul său din altar. Fără îndoială că nu mai 
asistase niciodată la o Liturghie Solemnă într-un loc atât 
de grandios precum minunata lor catedrală Santa Maria 
del Fiori. 

Giuliano îl urmă pe Francesco de Pazzi înapoi spre 
partea nordică a catedralei, în apropierea corului, şi se 
aşeză lângă el. Încercă din greu să se concentreze la 
slujbă, dar adevărul era că se gândea numai să o vadă pe 
Fioretta. Când clopotul sacristiei bătu pentru a anunţa 
sosirea ostiei, el îşi plecă în reverență capul, aşa cum 
făcură majoritatea credincioşilor. 

Giuliano de Medici, pe cale să înceapă o rugăciune în 
cinstea Domnului pe care îl iubea atât de mult, nu văzu 
pumnalul îndreptându-se asupra lui. Francesco de Pazzi 
lovi tare, cu puterea dată de adrenalină, înfigând pumnalul 
în gâtul tânărului de Medici cu o asemenea forţă, încât îl 
despică. 

Dorinţa de a vărsa sânge pusese stăpânire pe Francesco 
de Pazzi în asemenea măsură, încât el continuă să-l 
înjunghie pe Giuliano de Medici cât de tare şi de repede 
putu, grohăind din cauza efortului. Era atât de turbat în 


— 364 — 


atacul său, încât îşi despică propria coapsă, confundând-o 
cu cea a lui Giuliano în timpul unei lovituri. 

În catedrală era acum haos şi se auzeau ţipete, în timp 
ce sângele îi împroşca pe enoriaşii aflaţi în partea de nord 
a catedralei; oamenii începuseră să se risipească. Cei doi 
preoţi din spatele lui Lorenzo atacaseră simultan, dar 
preotul-devenit-asasin Antonio Maffei făcu o greşeală 
tactică. În timp ce trase cu o mână pumnalul din mâneca 
robei sale, îşi menţinu echilibrul apucându-l pe Lorenzo cu 
cealaltă mână. 

Lorenzo de Medici avea reflexe rapide ca fulgerul, bine 
antrenate în anii de vânătoare şi de atletism. În momentul 
în care fu atins din spate, el sări, făcând ca forţa loviturii 
lui Maffei să fie mult diminuată. Deşi pumnalul se înfipse 
în gâtul lui Lorenzo, nu-i provocă acestuia o rană fatală. 
Victima-ţintă putu să-şi scoată sabia din teacă şi să se 
apere, înainte ca celălalt agresor să mai poată lovi. 

Pentru Angelo Poliziano, acesta era un moment crucial: 
pe când era doar un băieţel, asistase la înjunghierea 
tatălui său, cel mai însemnat izvor de dragoste şi de 
înţelepciune pentru un copil. Acum Lorenzo de Medici, 
care devenise douăzeci de ani mai târziu cel mai 
semnificativ izvor de dragoste şi de înţelepciune din viaţa 
sa, era ameninţat în mod similar de asasini cu cuțite. Dar 
de data aceasta, Angelo avea să intervină. 

Nu era un bărbat masiv, iar anii petrecuţi în slujba 
poeziei nu-i conferiseră o construcţie atletică sau vreo 
tărie fizică, însă Angelo Poliziano avea altceva: hotărâre. El 
îl lovi pe unul dintre asasini cu latul mâinii drepte, 
suficient de puternic încât să-l facă să-şi piardă echilibrul, 
apoi îl apucă pe Lorenzo de mâna sa liberă pentru a-l trage 
înapoi din calea loviturilor. Cei doi preoţi, stupefiaţi şi 
terifiaţi de reacţiile rapide ale lui Angelo şi Lorenzo, se 
întoarseră şi fugiră din catedrală înainte ca cineva să-i 
poată opri. 

— Vino! ţipă prin haos Angelo către Lorenzo, care 
sângera abundent din zona gâtului rănit, nefiind în stare să 
facă nimic decât să se supună. 


— 365 — 


Grupul îl trase imediat pe Lorenzo şi-n urma lor se 
trântiră uşile uriaşe de bronz ale sacristiei. La început 
Lorenzo fu în stare de şoc, apoi fu cuprins cu adevărat de 
groază, când începu să strige după fratele său. 

— L-ai văzut pe Giuliano? îl întrebă disperat pe Angelo. 

Dar prietenii lui Lorenzo nu aveau niciun răspuns pentru 
el. Frăţiorul lui stătuse în spatele lor la stânga, prea 
departe pentru a vedea ce se întâmplă, în nebunia 
atacurilor şi-n graba de a-l proteja pe il Magnifico. Până în 
acel moment, celorlalţi nu le trecuse prin minte că 
Giuliano putea fi şi el o ţintă. Într-adevăr, cine ar fi vrut să- 
l asasineze pe apoliticul, blândul Giuliano? Nu avea nicio 
noimă. Anturajul loial lui Lorenzo era concentrat în clipa 
aceea exclusiv asupra conducătorului lor. Tânărul său 
prieten Antonio Ridolfi îi supse rana de la gât. Dacă 
agresorii ar fi fost cu adevărat îndemânatici, pumnalele lor 
ar fi fost otrăvite. Ridolfi ar fi înghiţit bucuros otrava dacă 
asta ar fi însemnat salvarea Magnificului. Într-o zi, poate 
că Florenţa avea să-i fie recunoscătoare pentru sacrificiul 
său. 

— Giuliano! 

Lorenzo era slăbit din cauza sângelui pierdut şi Angelo 
încerca să-l facă să stea drept, în timp ce îi înfăşa gâtul cu 
pelerina sa. 

— Este în siguranţă? 

Lorenzo era înnebunit. Trebuia să afle ce se întâmplase 
cu fratele său. 

Un alt vechi prieten al familiei de Medici, Sigismondo 
Stufa, sări pe o scară şi se căţără în loja corului, pentru a 
vedea mai bine haosul care transformase Duminica 
Paştelui într-o baie de sânge. Cineva strigă că domul avea 
să cadă şi oamenii se călcau în picioare în efortul de a 
scăpa din bazilică. Lui Sigismondo îi luă un minut lung de 
căutare până când privirea i se fixă pe imaginea teribilă pe 
care avea să şi-o amintească pentru tot restul vieţii în 
coşmarurile sale. 

Giuliano de Medici, aproape de nerecunoscut în propria 
baltă de sânge, zăcea fără viaţă pe culoarul dinspre nord. 


— 366 — 


Fusese făcut bucățele, înjunghiat cu cele mai violente 
lovituri, de nouăsprezece ori. 

Nu era însă vreme pentru plâns. Nimeni nu ştia cine 
erau atacatorii sau câţi fuseseră. Trebuiau să-l scoată pe 
Lorenzo în siguranţă. lar dacă Lorenzo ar fi ştiut că 
Giuliano fusese masacrat pe podeaua catedralei, nu l-ar fi 
putut scoate niciodată de acolo. Sigismondo îi spuse că nu- 
l văzuse pe Giuliano din loja corului, dându-i lui Lorenzo 
falsa speranţă că fratele său scăpase. Minciuna îi frânse 
inima lui Sigismondo, dar era singura cale prin care putea 
să se asigure că Lorenzo va părăsi bazilica şi se va 
întoarce în siguranţa Palatului de Medici cât de repede 
puteau să-l ducă acolo. 

Mai târziu, Sigismondo avea să pretindă că nu minţise 
când spusese că nu-l văzuse pe Giuliano în catedrală. În 
teroarea momentului, îi venea foarte greu să-şi închipuie 
că teribila masă de carne şi sânge de pe podea era cel mai 
bun prieten al său din copilărie şi partenerul său de turnir. 
Acea grămadă de resturi umane nu era Giuliano de Medici. 
Cum ar fi putut fi? 


Cel de-al doilea element al conspirației Pazzi 
presupunea ca arhiepiscopul Salviati şi Bracciolini să se 
ducă la Signorie ca să-şi pregătească lovitura de stat. Erau 
însoţiţi de o trupă de mercenari nemiloşi din Perugia. 
Apropierea acestor lepădături de soldaţi  deranjase 
Signoria, în ciuda faptului că erau conduşi de un 
arhiepiscop. Actualul gonfaloniere, comandantul-şef al 
Republicii, era un bărbat dur şi neînfricat, care se numea 
Cesare Petrucci. Petrucci servea masa când arhiepiscopul 
şi brigada sosiră şi cerură o audienţă. Inteligentul Petrucci 
îi primi, dar îi despărţi pe arhiepiscopul Salviati şi pe 
Bracciolini de banda de tâlhari perugieni, cerând ca 
această „gardă de onoare” să aştepte într-o cameră 
alăturată. Ceea ce arhiepiscopul nu realiză era faptul că 
încăperea în care li se ceruse mercenarilor să aştepte era o 


— 367 — 


celulă de detenţie foarte înţelept mascată. Odată aflat în 
acea cameră, mai puteai scăpa doar dacă un membru al 
Signoriei te elibera. 

Arhiepiscopul Salviati îl anunţă pe Petrucci că are un 
mesaj de la papă. Începu să ţină o cuvântare întru câtva 
absurdă despre eliberarea Florenței, dar nervii îl doborâră 
şi se încurcă în cuvinte. Dar Petrucci auzise suficient. 
Cuvinte ca „a răsturna” şi „tiran” erau tot ce avea nevoie 
pentru a şti că acolo clocotea primejdia. Pe lângă asta, era 
deja freamăt în piaţă şi el putea să audă haosul de pe 
străzi. Strigă după gărzile Signoriei şi, în timp ce făcea 
asta, fu atacat brusc de un Bracciolini nebun şi 
neîndemânatic, care-şi trase prea târziu sabia din teacă. 

Petrucci, un om voinic şi un războinic priceput, nu fu 
deranjat de sabia acestuia. Îl apucă pe Bracciolini de păr 
şi-l aruncă la pământ în doar câteva secunde. Gărzile din 
Signorie se îngrămădiră în cameră şi-l îngenuncheară, 
împărţindu-i în acelaşi timp câteva lovituri arhiepiscopului 
de Pisa, care fu şi el arestat. 

— Trage vacca! strigă Petrucci. 

Vacca era clopotul enorm din turnul Signoriei, căruia i 
se dăduse acel nume din cauza sunetelor ciudate şi adânci 
ca nişte mugete pe care clopotul le scotea când era tras. 
Era un sunet de o importanţă gravă pentru florentini. 
Vacca se trăgea numai atunci când în oraş era o criză. Era 
un ordin care-i făcu pe cetăţenii Republicii să dea năvală în 
Piazza Signoria, ca să afle motivul pentru care clopotul 
fusese tras. 

Când vacca bătu sunetul său jos, călăreţi purtând 
uniforma familiei Pazzi atacară piaţa, strigând: „Libertate! 
Moarte tiranilor de Medici! Pentru poporul Florenței! 
Pentru popor!” 

În cazul în care conspiratorii Pazzi sperau că cetăţenii 
Florenței li se vor alătura, ei aveau să fie extrem - şi 
periculos - de dezamăgiţi. Vestea teribilei crime a lui 
Francesco de Pazzi, care îl omorâse cu sălbăticie pe 
Giuliano de Medici, se răspândea cu viteză, provocând 
groaza întregului oraş. În timp ce mai mulţi complici ai 


— 368 — 


familiei Pazzi intrau călare în piaţă, strigând „libertate”, 
populaţia Florenței năvăli masiv în piaţă, strigând în 
schimb „Palle! Palle, Palle! Pentru dragostea familiei de 
Medici!” Pe măsură ce mulţimea devenea tot mai greu de 
stăpânit, susţinătorii călare ai familiei Pazzi erau atacați cu 
pietre. Detaliile despre moartea lui Giuliano continuau să 
se răspândească, din ce în ce mai exagerate: „A fost tăiat 
într-o sută de bucăţi! A fost împrăştiat pe toată suprafaţa 
altarului! Ochii i-au fost scoşi şi nasul tăiat de către 
lepădătura de Pazzi!” 

Teribila măcelărire a blândului Giuliano de Medici nu 
avea să rămână nepedepsită în Florenţa în ziua aceea. 
Gărzile palatului îi omorâseră deja pe mercenarii perugieni 
şi le retezaseră capetele pentru a le aşeza în ţepuşe, ca un 
avertisment pentru toţi cei care aveau să mai amenințe 
pacea în această republică civilizată. Primul conspirator 
oficial care avea să cunoască răzbunarea fu uluitul 
Bracciolini. Nu aşa anticipase implicarea sa în lovitura de 
stat care trebuia să-i sfârşească viaţa lui Lorenzo şi domnia 
familiei de Medici. El începu să vorbească precipitat şi să 
promită informaţii complete despre toţi conspiratorii, dacă 
avea să fie cruțat. Petrucci ascultă aproape un minut 
înainte să fie întrerupt de vestea morţii lui Giuliano de 
Medici pe altar, în timpul Liturghiei Solemne. Îl scuipă pe 
Bracciolini şi făcu semn gărzilor palatului. 

— Faceţi un exemplu din el. Şi faceţi în aşa fel încât să 
conteze. 

În câteva secunde, gărzile găsiră o funie straşnică şi 
legară un capăt de-al acesteia în jurul grinzii transversale, 
de-a curmezişul ferestrei. Celălalt capăt fu adus repede în 
jurul gâtului lui Bracciolini. Îl azvârliră afară pe fereastră, 
fără ca măcar să se obosească să privească atunci când se 
ciocni de latura aşa-numitului Palazzo Vecchio, rupându-şi 
gâtul şi dinţii dintr-o singură mişcare. Fu lăsat să se 
clatine în afara ferestrei, ca un prim exemplu. Dar era 
numai primul. 

După aceea, îl înşfăcară pe arhiepiscopul de Pisa. El 
ţipă, lovi şi invocă protecţia papală, până când unul dintre 


— 369 — 


gardieni îi rupse falca pentru a-l face să tacă. Gărzile îl 
trimiseră lângă Bracciolini exact în acelaşi mod. El nu muri 
atât de repede, dar detaliile înspăimântătoare ale morţii 
sale lente şi agonizante aveau să fie povestite mai târziu de 
Angelo Poliziano - arhiepiscopul se desprinsese violent din 
funie şi nimerise peste sângele rece al lui Jacopo 
Bracciolini, iar ultimul său gest fu acela de a-şi înfige dinţii 
în carnea mortului. De ce o făcuse constituia un mister şi o 
faptă macabră pe care florentinii aveau să o speculeze ani 
întregi. Cei mai mulţi presupuneau că arhiepiscopul credea 
cumva că se putea salva prin acel act final, îngrozitor. 
Dacă acesta fusese planul său, acesta eşuase, la fel ca şi 
celelalte. 

Gloata cerea acum sângele membrilor familiei Pazzi şi se 
formase un val care se deplasa spre palazzo-ul lor. 
Francesco de Pazzi se ascunsese acolo, dar nu îndeajuns 
de bine. Rana de la coapsă sângera abundent şi fu destul 
de uşor să i se ia astfel urma - fu găsit sub un pat, unde se 
ascunsese. Gloata îl dezbrăcă în pielea goală şi-l târi pe 
străzi, oprindu-l în dreptul Signoriei ca să li se alăture 
tovarăşilor săi în execuţia lor instantanee. Ca şi în cazul 
celor care-l precedaseră, Francesco de Pazzi fu lăsat să 
atârne în afara ferestrei Signoriei, dintr-un ştreang care, 
deşi improvizat, fu extrem de eficient. 

În timp ce gloata se deplasa şi zvonurile se răspândeau, 
oamenii din Florenţa cerură să ştie dacă magnificul lor 
Lorenzo era încă în viaţă. Sute de oameni mărşăluiau acum 
pe străzi, în drum spre Palazzo de Medici, scandând: 
„Magnifico! Magnifico!” Mulțimea sporea, cu mai multe 
ţipete şi mai multe cereri ale dovezilor că Lorenzo trăia. 

În interiorul gospodăriei de Medici, se făcură imediat 
planuri pentru scoaterea lui Clarice şi a copiilor în afara 
Florenței, într-una dintre vile, cât mai repede posibil şi-n 
cea mai mare discreţie. Lorenzo nu voia ca familia lui să se 
afle în oraş în timpul haosului care avea să continue, cu 
siguranţă, până la aflarea adevărului despre acea zi 
teribilă şi pricina ei. El se rugă ca mama lui să accepte să 
plece cu ei şi totuşi ştia că n-o va face. Lucrezia era în 


— 370 — 


stare de şoc, fiind incapabilă să mai vorbească de la 
aflarea veştii că băiatul ei, Giuliano, fusese măcelărit cu 
brutalitate. 

Medicul personal al lui Lorenzo, intrând în grabă printr- 
o uşă din spate a palatului, îi examină cu grijă rana de la 
gât. 

— Eşti chiar iubit de Dumnezeu, Lorenzo, spuse doctorul 
scuturând din cap. Este de neconceput că ai supravieţuit, 
deşi ai fost rănit cu pumnalul drept în gât. Dar uită-te la 
asta. 

Doctorul scoase din rană bucata din lanţul de argint pe 
care o tăiase. Încă agăţat la gât, deşi acoperit de sânge, 
era colierul cu relicva Adevăratei Cruci, pe care Lorenzo îl 
primise pe când era copil. Îl purtase până când crescuse 
suficient de mare ca să-l aprecieze - era un dar nepreţuit 
de la regele René d'Anjou, ce îi aparținuse odinioară Ioanei 
d'Arc. 

— Arată ca şi cum pumnalul a tăiat lanţul, drept urmare 
lovitura a fost deviată şi a ajuns mai sus pe gât, deasupra 
arterei. Este foarte posibil ca acest colier să-ţi fi salvat 
viaţa. 


Florenţa era în haos - pretutindeni răzmeriţă şi 
masacru, căci cetăţenii reacţionau la zvonurile conflictuale 
ce se învolburau în aerul toscan încărcat. Sute de oameni 
înconjurau palazzo-ul de pe Via Larga, cerând să ştie dacă 
Lorenzo este viu sau mort. 

Angelo devenise legătura dintre străzi şi palazzo, 
raportându-le oamenilor din Florenţa că Lorenzo se afla în 
grija doctorului şi cerându-le să continue să se roage 
fierbinte pentru supraviețuirea acestuia. Dar, pe măsură ce 
după-amiaza se scurgea, mulţimea în continuă creştere 
devenea din ce în ce mai agitată. Ei îl voiau pe Lorenzo. Îl 
cereau pe Lorenzo. 

În timp ce doctorul îi pansa rana, Colombina şi Fra 
Francesco fură lăsaţi să intre în cameră. Când îl văzu pe 


— 371 — 


Lorenzo, Colombina căzu în genunchi la picioarele lui, 
prinzându-i mâna şi plângând. 

— O, Lorenzo, mulţumesc lui Dumnezeu! Îi mulţumesc 
lui Dumnezeu că eşti viu! 

El o mângâie pe păr şi plânse atunci când o întrebă: 

— Ai aflat despre Giuliano? 

Ea încuviinţă, dar nu putu să spună nimic altceva, fiind 
prea copleşită de mâhnirea pricinuită de moartea lui 
Giuliano şi totodată uşurată pentru salvarea lui Lorenzo. 

Următoarea întrebare a lui Lorenzo îi fu adresată 
Maestrului său: 

— Cum să împac lucrurile, Maestre, prin învăţăturile 
Ordinului? Unde a fost Dumnezeu astăzi, când fratele meu 
s-a dus să venereze, să sărbătorească învierea lui lisus şi 
să aducă mulţumiri pentru viaţa sa? De ce a fost luat 
dintre noi frumosul, inocentul meu frate? 

Fra Francesco, care văzuse mai multă tragedie şi 
violenţă decât i-ar fi fost dat oricărui suflet să vadă, îşi 
aşeză uşor mâna pe umărul lui Lorenzo. 

— Fiule, nu pot să-ţi spun decât atât: este uşor să ai 
credinţă într-o zi în care totul merge bine. Este foarte greu 
în schimb să ai credinţă într-o zi în care suntem înconjurați 
de tragedie. Nu pot să-ţi spun de ce Dumnezeu nu l-a 
salvat pe Giuliano, dar este clar că a existat o intervenţie 
divină în salvarea ta. Aşa că, mai degrabă, în loc să-l 
certăm pe Dumnezeu pentru ceea ce nu a făcut, eu aş zice 
să-i aducem mulţumiri pentru ceea ce a făcut. Sunt 
recunoscător că Madona Lucrezia nu îşi plânge ambii fii în 
această zi. Şi aşa simte întreaga Florenţă, după cum se şi 
aude. 

Lorenzo încuviinţă, apoi şopti: 

— Sunt recunoscător pentru viaţa mea, Maestre. Dar... 
îmi va lua ceva timp ca să aplic învăţăturile de dragoste 
asupra oamenilor care au făcut asta. 

— Dar este exact ceea ce trebuie să faci, Lorenzo, şi 
trebuie s-o faci acum. A fost nevoie de mai bine de o mie 
patru sute de ani pentru oamenii care aveau doar scopul 
de a dezlega adevăratele învățături ale lui lisus şi de a 


— 372 — 


distruge Calea iubirii. Iar tu nu vei fi capabil să repari totul 
pe parcursul vieţii tale. Dar ceea ce poţi să faci acum este 
să stabileşti un exemplu pentru poporul tău şi pentru 
viitor, oferindu-le un mesaj de pace. 

Colombina îi strânse mâna şi îl privi, apoi spuse: 

— Oamenii din acest oraş sunt îngroziţi că s-a întâmplat 
ceva cu tine şi acum guvernează acolo legea gloatei. 
Florentinii nevinovaţi sunt răniţi şi, în climatul acesta, ne 
putem aştepta la un măcel şi mai mare. Dar ei te iubesc pe 
tine, Lorenzo, şi te vor urma. Vorbeşte-le şi ei te vor 
asculta! 

Lorenzo încuviinţă. Prima încercare de a se ridica în 
capul oaselor fu neizbutită. Era ametit din cauza sângelui 
pierdut şi a şocului. Cei trei aflaţi în încăpere - Colombina, 
Maestrul şi doctorul - îl ajutară să încerce din nou şi-l 
ţinură sprijinit, până ce-şi recăpătă echilibrul. Angelo veni 
răsuflând din greu, anunțând că mulţimea era mai agitată 
şi mai de necontrolat ca niciodată. El le spusese că 
Lorenzo va face o declaraţie prin intermediul lui şi venise 
pentru ca el să scrie una. 

— Voi face declaraţia eu însumi, Angelo. Dar s-ar putea 
să trebuiască să repeţi pentru mine dacă nu voi putea fi 
auzit din cauza zgomotului. 


— lată, Lorenzo trăieşte! 

Mulțimea nerăbdătoare din afara palatului aştepta mai 
multe informaţii de la Angelo, când fereastra de la etajul al 
doilea, din stânga uşii principale, se deschise şi acolo 
apăru Lorenzo. Gâtul său pansat arăta dramatic şi hainele 
lui aveau pete de sânge închegat; era alb la faţă din cauza 
şocului. Chiar şi de la distanţă, era clar că i/ Magnifico 
fusese grav rănit în atac. Cu toţii îşi traseră răsuflarea 
văzându-l pe Lorenzo cum se luptă să rămână pe picioarele 
sale şi să-şi ţină discursul. Angelo stătea lângă el. Ceea ce 
mulţimea nu putea vedea era că, din spate, Colombina şi 
medicul îl susțineau bine ca să nu cadă. 


— 373 — 


— Fraţii mei şi surorile mele! 

Lorenzo îşi adună toate puterile pentru a fi auzit, în timp 
ce oamenii Florenței îşi făceau semn unul altuia să tacă, 
într-un efort de a asculta. 

— O crimă teribilă a fost comisă astăzi. Un afront adus 
lui Dumnezeu, o rană făcută Republicii şi o crimă 
împotriva familiei mele. După cum unii dintre voi este 
posibil să ştiţi, fratele meu Giuliano... este mort. A fost... 
omorât în catedrală în timpul Liturghiei din această zi 
sfântă. 

Mulțimea izbucni la anunţul oficial al morţii lui Giuliano 
de Medici. Lorenzo, ale cărui puteri slăbeau văzând cu 
ochii, continuă după o pauză uşoară, forțând mulţimea să 
se liniştească pentru a-l putea auzi. 

— Dar noi suntem un popor civilizat. Ca atare, nu 
trebuie să mai adăugăm alte crime celor care au fost deja 
comise în această zi teribilă. Noi, Republica Florenţa, 
suntem văzuţi de cetăţenii din întreaga Europă ca lideri ai 
unui stat progresist şi independent, renumit pentru cultura 
şi educaţia sa, dar - mai presus de toate - pentru legile 
sale. Şi, după cum stau lucrurile, trebuie să continuăm să 
instituim un exemplu prin promovarea unui sistem 
legislativ drept şi a unei ordini eficiente, şi să ne asigurăm 
că toţi criminalii vor răspunde în faţa legii. 

Ţipetele se înteţeau la auzul cuvântului „lege”, înainte 
ca Lorenzo să poată continua. 

— Lăsaţi-mă să subliniez că nu putem aplica această 
lege pe străzi, indiferent cât de mult simţim nevoia să 
răzbunăm aceste acte pline de cruzime. Nu aceasta este 
abordarea la care recurge o republică civilizată. Libertatea 
noastră vine din devotamentul nostru faţă de justiţie. Aşa 
că, haideţi să rămânem liberi şi, totodată, drepţi. In timp 
ce familia mea apreciază manifestarea voastră de iubire şi 
de loialitate în asemenea măsură încât nici nu am cuvinte 
să mă exprim, trebuie să vă rugăm, în acelaşi timp, să nu 
comiteţi acte de răzbunare în încercarea de a vă dovedi 
această loialitate. Aceia dintre voi care l-au cunoscut pe 
fratele meu ştiu că el era un om blând şi amabil. Detesta 


— 374 — 


violenţa şi nu ar fi vrut niciodată să vadă vărsări de sânge 
în numele său. Mai mult decât orice, vă cer ca în aceste 
timpuri de încercări teribile să rămâneţi uniţi ca o 
comunitate. Aveţi grijă unul de celălalt. Apreciaţi fiecare 
moment preţios pe care-l petreceţi cu familia voastră... 

Pe Lorenzo îl înăbuşi brusc plânsul, doborât de 
pierderea lui Giuliano. Fu nevoit să-şi scurteze cuvântarea. 

— Acesta este singurul mesaj care contează acum. lubiţi- 
vă unul pe celălalt! Şi vă mulţumesc. Vă mulţumesc tuturor 
pentru loialitatea şi susţinerea voastră! 

Mulțimea suspină când Lorenzo leşină în faţa lui Angelo. 
Fu transportat în patul său, în timp ce toţi cetăţenii 
Florenței îl aclamau, scandând pe străzi „Il Magnifico” şi 
„Palle, palle, palle”. Compasiunea faţă de Lorenzo şi 
familia sa nu fusese niciodată mai mare. Papa Sixtus, 
familia sa şi adepţii lor erau dispreţuiţi, fiind consideraţi 
criminali. Cetăţenii Republicii Florenţa aveau să rămână 
de partea lui Lorenzo, indiferent ce decizie ar fi luat 
acesta. Consiliile tradiţionale au fost abolite sau pur şi 
simplu desfiinţate, locul lor fiind luat de un consiliu format 
din zece susţinători ai familiei de Medici, ca o măsură de 
urgenţă pe timpul perioadei tumultuoase care a urmat 
imediat după masacrul din catedrală. Acel consiliu, care 
avea să existe doar temporar, a devenit forţa conducătoare 
într-un oraş care-şi pusese complet încrederea în de 
Medici. 

Pentru următorii zece ani, Florenţa i-a aparţinut în 
exclusivitate lui Lorenzo, iar el a devenit cel mai puternic 
om din Europa care nu a deţinut niciodată un titlu oficial. 


» 
M, 
Pa: 


< 
WW 


Într-una dintre numeroasele întorsături ale sorții din 
istoria familiei de Medici, Fioretta Gorini muri din cauza 
febrei şi a sângelui pierdut, în patul ei, în aceeaşi 
dimineață în care Giuliano fu omorât în catedrală. Ca o 
binecuvântare, ea nu a ştiut niciodată despre masacrul în 
care Giuliano îşi pierduse viața. Ultimul mesaj primit de 


— 375 — 


Fioretta de la Giuliano fusese unul de dragoste şi de 
speranţă - el îi spusese că familia lui consimţise asupra 
uniunii lor. Ea adormise la scurt timp după primirea 
acestei veşti, visând la viitorul frumos pe care urma să îl 
aibă ca soţie a lui Giuliano şi ca mamă a unui copil de 
Medici. Nu se mai trezise niciodată din visul acela. 

Dacă Giuliano s-ar fi dus la Fiesole în dimineaţa aceea, 
ar fi ajuns la timp pentru a-şi ţine de mână iubita pe care o 
pierdea treptat, în timp ce aceasta se întorcea la 
Dumnezeu. 

Acum ajunseseră împreună în Rai. 

Lorenzo de Medici adoptă bebeluşul, pe Giulio, cu 
permisiunea şi binecuvântarea familiei Fiorettei. Pentru 
tot restul zilelor lor, Gorini fură trataţi ca membri ai 
familiei de Medici şi nu duseră lipsă de nimic. Bebeluşul 
Giulio fu crescut împreună cu fiul preferat al lui Lorenzo, 
Giovanni, iar cei doi băieţi deveniră apropiaţi de parcă ar fi 
fost gemeni. Se jucau şi învățau împreună şi îşi lansau 
provocări unul altuia. Îşi terminau unul altuia propoziţiile 
şi comunicau în propriul lor limbaj inventat. Şi, la fel ca 
multe perechi de gemeni naturali, aveau tipuri opuse de 
personalitate: Giovanni era senin şi dulce, pe când Giulio 
era serios şi posomorât. Deşi Lorenzo îl trata întotdeauna 
pe Giulio cu aceeaşi afecţiune pe care le-o arăta şi 
propriilor copii, băiatul părea să aibă un resentiment nativ 
faţă de lumea care-l privase de părinţii săi. Adesea era 
necesar ca fratele său, căruia îi spunea Gio, să-l scoată din 
starea în care cădea, înveselindu-l. 

Destinele acestor doi băieţi se întrepătrunseră în 
asemenea măsură, de parcă ar fi ieşit din aceleaşi pântece. 


> 


Biserica este un monstru hibrid. 

Tradiţia în artă a fost de secole întregi să 
înfăţişeze Biserica intr-o asemenea manieră - cel 
mai adesea ca un minotaur, creatura care trăia în 
centrul labirintului din Creta şi-l devora pe cel 


— 376 — 


nevinovat. Căci aşa poate fi descrisă Biserica, nu-i 
aşa? Un tip misterios de monstru hibrid, pe jumătate 
hidos şi pe jumătate supus mântuirii; pe jumătate 
bazat pe adevăr şi pe jumătate bazat pe minciună. 
Un hibrid al dragostei şi al urii, al binelui şi-al 
lăcomiei. Acest monstru trăieşte în mijlocul unei 
fortărețe impenetrabile şi se hrăneşte cu sângele 
celor inocenți. 

Eu am pictat monstrul meu hibrid ca pe un 
centaur. Este abject şi lipsit de înţelepciune, căci îi 
reprezintă pe Sixtus şi creaturile hidoase care vor 
duce la îndeplinire planul de a-l măcelări pe cel 
nevinovat în Duminica Paştelui. El se agaţă fără 
speranță de arma sa, căci ştie că deja l-a lăsat la 
greu. Este prins. Adevărul iese la lumină. 

Centaurul este controlat uşor de mâna măreţei 
Pallas Atena, care reprezintă zeița eternei 
întțelepciuni. În acest mod susțin că ea va triumfa, 
căci ea reprezintă adevărul. Am imbrăcat-o într-o 
rochie făcută în întregime din accesorii de Medici - 
inelele de nuntă ale lui Lorenzo prinse unul de altul 
-, în timp ce am înveşmântat-o în frunze de laur. 
Este clar pentru oricine are ochi de văzut că această 
zeiță înţeleaptă şi puternică il favorizează pe 
Lorenzo al nostru. Fie ca întotdeauna să fie astfel. 
Am creat acest tablou ca pe un talisman care să-l 
protejeze atât pe el cât şi întreaga familie de 
Medici. 


Rămân credincios, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Florența 
prezent 


— 377 — 


— Papa Sixtus al IV-lea l-a excomunicat pe Lorenzo la 
scurt timp după uciderea lui Giuliano în catedrală. 

Destino le preda lecţia tuturor celor adunaţi acasă la 
Petra în seara aceea: Petra, Maureen şi Peter, Roland şi 
Tammy. 

— Din ce motiv l-a excomunicat? vru Peter să ştie. 

— Pentru că supravieţuise. Râdeţi, vă rog, pentru că este 
ridicol. Dar acesta este adevărul. Sixtus a fost atât de 
furios că Lorenzo îndrăznise să supravieţuiască încercării 
sale de a-l omori, încât l-a excomunicat pentru actul 
supravieţuirii. lar când cetăţenii Florenței nu au 
recunoscut anatema împotriva Magnificului, Sixtus a 
excomunicat întreaga Republică Florenţa. 

— Poftim? întrebară cu toţii la unison, neîncrezători. 

Peter, fostul preot care slujise odinioară la Vatican, 
adăugă: 

— Nu poţi excomunica un oraş întreg! Şi, cu siguranţă, 
nu din pricina unui singur cetăţean din acel oraş! 

— Da, ştiu că este absurd, dar tot ceea ce a făcut acel 
papă a fost de necrezut. Şi întotdeauna a scăpat 
nepedepsit. Autoritatea papală fiind ceea ce era la vremea 
aceea şi papa fiind infailibil, putea să facă tot ce dorea, şi 
aşa a şi făcut. Puteţi înţelege de ce Lorenzo a devenit din 
ce în ce mai hotărât să înlăture autoritatea papală 
absolută, în timp ce căuta tot mai multe modalităţi pentru 
a destabiliza structura Bisericii Catolice. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Roland. Şi-au acceptat 
cetăţenii Florenței excomunicarea? 

— Desigur că nu. Pentru florentini, Sixtus era un 
criminal şi, prin urmare, nimic din ceea ce spunea sau 
făcea nu cântărea prea mult pentru cetăţenii de rând. 
Consiliul Signoriei i-a trimis o scrisoare de răspuns papei, 
spunându-i că mai degrabă l-ar urma pe Lorenzo decât pe 
el. Era afrontul suprem! Mi-ar fi plăcut să-i văd faţa lui 
Sixtus când s-a confruntat cu scrisoarea aceea! 

— Povestea lui Giuliano şi a Fiorettei este atât de tristă! 
spuse Tammy. Şi totuşi, este ceva extrem de poetic în 
faptul că au murit în aceeaşi zi. 


— 378 — 


— Erau suflete-pereche, desigur, spuse Petra. Ei au 
părăsit această lume împreună şi nu am nicio îndoială că s- 
au regăsit imediat în Rai pentru a fi din nou împreună. 

Peter studiase materialul din Libro Rosso în legătură cu 
această idee a sufletelor-pereche. Il fascina, îl tulbura şi 
mai ales îl deconcerta. 

— Deci vrei să spui că toţi oamenii au câte un suflet- 
pereche? Citind legendele lui Solomon şi Sheba din Libro 
Rosso, văd o trimitere repetată la „sufletul-pereche al 
fiecăruia”. Fiecare are câte un suflet-pereche? 

Petra îl privi pentru câteva momente, cu un zâmbet uşor 
schiţat pe buze. Când răspunse, o făcu cu o fineţe pe care 
ceilalţi n-o mai văzuseră la ea: 

— Da, Peter. Toate sufletele sunt gemene şi alcătuiesc 
perechi perfecte. Toate. Cu toate acestea, nu ne încarnăm 
împreună în fiecare viaţă, acest lucru depinzând de 
misiunea pe care o are sufletul. Să-l luăm pe Sandro 
Botticelli ca un exemplu perfect. Sandro era un personaj 
singuratic. El nu a existat pentru a-şi găsi sufletul-pereche, 
întrucât era devotat doar misiunii sale. Adevărata dragoste 
- şi pasiunea autentică a lui Sandro - era creaţia sa şi din 
acest motiv a fost atât de prolific. Asta a fost valabil şi 
pentru mulţi dintre cei mai mari angelici: Donatello, 
Sandro, Michelangelo. 

— Devotamentul faţă de dragostea altuia este o sarcină 
specială prin ea însăşi, iar pentru unii este o parte din 
misiunea lor - sau poate chiar misiunea însăşi. Pentru alţii 
însă, este o distracţie. Dar frumuseţea acestui lucru constă 
în aceea că cei care doresc să-şi găsească sufletele- 
pereche o fac pentru că au un suflet de găsit. Cei care nu 
sunt deloc interesaţi de asta n-o fac, pentru că nu face 
parte din misiunea lor. Destino îţi va spune că Sandro a 
fost unul dintre cei mai mulţumiţi oameni pe care i-a 
cunoscut vreodată, chiar dacă a fost complet singur. Lui i-a 
plăcut să rămână astfel, pentru că orice altceva interfera 
cu arta sa. 

— Aşadar, nu pricep întreaga idee. Sandro nu avea un 
suflet geamăn? Credeam că toată lumea are, zise Peter, 


— 379 — 


încercând încă să salveze conceptul. 

— Îngerii nu sunt atât de uşor de înţeles, nu-i aşa? 
întrebă Destino. Dar acest lucru este adevărat şi pentru 
mulţi dintre angelici. Într-adevăr, toată lumea are şi, prin 
urmare, şi Sandro avea un suflet-pereche. Dar acea 
persoană nu a fost în viaţă în timpul Renaşterii şi astfel el 
a trebuit să-şi canalizeze iubirea şi pasiunea numai în arta 
sa. 

— Dar, continuă Petra cu emfază, şi acest lucru este la 
fel de important de înţeles: el nu a trăit acel sentiment de 
dor pe care cineva îl simte atunci când se află în căutarea 
altcuiva. Asta se datorează faptului că sufletul său geamăn 
a ales să rămână în tărâmurile angelice şi să-l ajute de 
deasupra. El făcea apel la energia celeilalte jumătăţi de 
fiecare dată când lucra, iar perechea sa era chiar acolo cu 
el. De aceea, randamentul său a fost extraordinar: pentru 
că, în esenţă, lucra ca doi oameni, unul deasupra şi altul 
dedesubt, pentru a îndeplini miracolul lucrului unic! Şi tot 
din acest motiv simţea acel extaz atunci când picta, care a 
condus la randamentul său de neegalat. El nu suferea de 
vreun dor sau de singurătate. Acea durere specifică este 
resimţită numai când sufletele-pereche sunt încarnate în 
acelaşi timp şi nu se pot reuni; atunci apare dorinţa 
puternică de a se regăsi. 

Peter o privea cu fascinaţie. Era atât de fermecătoare: 
strălucitoare, intensă, cu o conştiinţă completă a sinelui şi 
a celor din jurul său. În timp ce o privea, se întrebă: „Este 
ea oare unul dintre angelici? Este atât de devotată misiunii 
ei încât nu şi-a îngăduit să cunoască dragostea fidelă, 
omenească?” 

Maureen era şi ea curioasă în legătură cu acest lucru, 
gândindu-se la unii prieteni care erau încă singuri şi 
nefericiţi. 

— Deci, cu alte cuvinte, spuse ea, oricine se simte singur 
are sentimentul că de fapt există acolo cineva pentru el 
sau pentru ea? 

— Intocmai. Dumnezeu este bun tot timpul, Maureen. El 
nu ne-ar permite să ne încarnăm în durere, simțind 


— 380 — 


singurătate din cauza unui tovarăş pe care nu-l putem 
găsi. 

Peter arătă înspre Roland şi Tammy. 

— Pot crede cu tărie că ei s-au născut ca să fie 
împreună. Dar sunt ei doar norocoşi? Sunt întru câtva mai 
binecuvântaţi decât alţii? Pot eu să cred că fiecare are 
potenţialul de a trăi o asemenea fericire? 

Petra inspiră adânc şi se aşeză foarte dreaptă, 
pregătindu-şi răspunsul. Era un îndrumător înnăscut. 
Peter, care predase timp de douăzeci de ani, recunoştea 
darul acesta când îl vedea la alţii. 

— Tuturor ne este dat să ne găsim sufletele gemene, la 
fel cum ne este dat să ne împlinim ţelurile cele mai înalte. 
Dar se întâmplă să nu facem nimic din toate acestea, iar 
cele două sunt legate între ele. Deci, ceea ce vreau să spun 
este următorul lucru: este inutil să-ţi cauţi în mod deliberat 
sufletul-pereche, pentru că niciodată nu-l vei găsi în acest 
mod. Există o singură cale de a-l găsi, iar aceasta constă în 
a te găsi mai întâi pe tine. 

Petra continuă lecţia: 

— Vă voi spune ceva personal. Eu nu am experimentat 
binecuvântarea iubirii divine în această viaţă şi totuşi cred 
cu tărie că ea mă aşteaptă. Ştiu că prin predarea lecţiilor 
despre hieros-gamos şi făcând asta pe înţelesul celor care 
şi-au găsit iubirea, ca şi pentru cei care nu au găsit-o încă, 
eu creez calea pe care propriul meu suflet-pereche să-şi 
facă apariţia. Dar dacă aş fi rămas în industria modei, care 
nu era adevărata mea chemare, probabil că aş fi fost 
singură sau aş fi sfârşit lângă cineva care nu ar fi fost 
adevăratul meu suflet-pereche. 

Peter reflectă la asta pentru o clipă. Totul era atât de 
nou pentru el! Străin şi în acelaşi timp incitant. 

— Îl vei recunoaşte când îl vei vedea? Va fi dragoste la 
prima vedere? 

— Există o taină a acestor lucruri, Peter, răspunse 
Destino la întrebare. Adeseori unul dintre parteneri îl 
recunoaşte pe celălalt prea devreme. 


— 381 — 


În seara aceea, tocmai când se pregăteau să plece, Petra 
se apropie de Tammy şi o întrebă: 

— Pot să-ţi ating abdomenul? Vreau să văd dacă pot 
simţi bebeluşul. 

— Desigur, spuse Tammy. Dar este încă prea devreme 
ca să-l poţi simţi. 

— Nu este dacă eşti Petra, spuse Destino. 

Petra se aplecă şi-şi puse blând mâinile pe abdomenul 
lui Tammy, închizând ochii. Mişcându-şi palmele foarte 
uşor, inspiră adânc şi apoi le mişcă din nou. Repetă 
această mişcare pentru încă un minut înainte de a 
deschide ochii. Dădu din cap încetişor, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi limpezească gândurile, şi reveni la realitate. 

Zâmbind cald spre Tammy, spuse simplu: 

— Serafina. 

— Serafina? 

Petra încuviinţă. 

— Este fată. Ştiai? 

Tammy făcu semn cu capul că nu şi se uită entuziasmată 
la Roland. 

— Ţi-am spus că este fată! zise el. 

— Este. Una de aur. O angelică. Este una dintre 
serafimi, îngerii strălucitori care înconjoară tronul Mamei 
şi al Tatălui nostru din ceruri. Cuvântul „serafim” 
înseamnă „cel arzător”, iar dacă studiezi Libro Rosso, îl vei 
recunoaşte ca fiind numele originar al reginei Sheeba. 
Makeda, cea arzătoare. Căci ea a fost una dintre serafimii 
care au luat viaţă pe pământ pentru a schimba lumea cu 
ajutorul sufletului ei geamăn. La fel cum va face şi acest 
copil. 

— Încerci să-mi spui că bebeluşul meu este reîncarnarea 
Reginei Sheba? 

Petra râse. 

_ — Cam aşa ceva. Oricum, are o energie asemănătoare. 
În italiană, un înger de parte femeiască din acest ordin se 


— 382 — 


numeşte serafina şi este un lucru foarte binecuvântat. 

— Serafina... 

Tammy îi zâmbi Petrei când mâinile ei se plimbau pe 
burtica sa şi izbucni în lacrimi de bucurie. 


"A 


= 
WW 


Când Petra îi conduse pe ceilalţi, îl opri pe Peter la uşă. 

— Pentru ceilalţi, conversaţia despre sufletele-pereche 
este distractivă, dar nu folositoare. Ei şi-au găsit sufletele- 
pereche, în fond şi la urma urmei! Dar pentru tine, cred 
eu, este mult mai importantă. Dacă ai vrea să continuăm 
discuţia, ar trebui să mai luăm o sticlă de vin. 

Peter râse. 

— Cum aş putea refuza o asemenea ofertă? 

— Speram să nu poţi, spuse Petra. 


E, 
WW 


Maureen urcă pe acoperiş şi inspiră frumusețea 
panoramică a cerului Florenței, care o înconjura. Când îi 
văzu silueta în colţul îndepărtat, se opri brusc. Stătea cu 
spatele la ea, căci era cu faţa înspre Duomo, dar ea nu 
avea nevoie să-i vadă faţa ca să ştie cine este. Briza 
călduţă îi răvăşea buclele întunecate, iar umerii săi largi ce 
se zăreau de sub cămaşă se îngustau într-un spate şi o 
talie perfecte. 

— Bună! 

Fu singurul lucru pe care se gândi să i-l spună în timp ce 
se apropie de el şi-l mângâie cu mâna pe spate. 

— Dumnezeule! strigă el surprins, căci nu o simţise 
venind din spatele său. 

Maureen fu confuză la început, pentru că el se trăsese 
atât de brusc înapoi. Il privi şi clipi, scuturând din cap 
pentru un moment. Bărbatul care stătea în faţa ei arăta ca 
o copie aproape identică a lui Berenger. Dar... 

— Nu eşti Bérenger, spuse ea stânjenită. Imi cer scuze... 

Bărbatul râse. 


— 383 — 


— Nu e nevoie. Mi s-a întâmplat asta toată viaţa. Sunt 
Alexander Sinclair, fratele lui Berenger. Tu trebuie să fii 
Maureen. 

Maureen era încă în stare de şoc. 

— Parcă aţi fi gemeni. 

— Berenger este cu doi ani mai mare, dar întotdeauna 
am fost confundați unul cu celălalt. Obişnuiam chiar să 
facem farse pe această temă când eram copii, până când 
Bérenger şi-a dat seama că ieşea mereu cu faţa şifonată, 
căci eu intram mereu în buclucuri. 

— Ştie că eşti aici? 

— Acum da, răspunse o voce similară, căci Berenger 
păşi pe terasă. 


— Acuzaţiile au fost inventate, complet fabricate, îi 
explică Alexander fratelui său. 

După apariţia surprinzătoare a lui Alex, Maureen îi lăsă 
să vorbească pe acoperiş între patru ochi. Berenger ardea 
de nerăbdare să discute cu ea, dar apariţia fratelui său 
fusese complet neaşteptată. Extenuată, Maureen se dusese 
la culcare, cu promisiunea că vor lua împreună micul 
dejun. Avea nevoie de puţin somn înainte să ia decizii 
importante în legătură cu viitorul ei. 

— Este clar că dovezile se bat cap în cap şi de aceea m- 
au eliberat atât de repede. N-ar fi trebuit să fiu arestat 
niciodată, iar ei ştiu asta. Acum trebuie doar să stabilim 
cine a fost răspunzător pentru crearea acestui haos. Şi 
cine a avut puterea să mă aresteze pe mine. 

— Şi de ce. 

Bérenger asculta atent, încercând să pună piesele cap la 
cap. Alexander era preşedintele companiei Sinclair Oil, dar 
era o figură mult mai puţin controversată decât Berenger. 
Deşi Alex era puternic în industrie şi în societate, nu era 
renumit ca făcându-şi duşmani. lar arestarea unui lider din 
mediul de afaceri britanic nu era o sarcină uşoară - 
necesita dovezi perfecte, iar în cazul acesta nici nu putea fi 


— 384 — 


vorba. 

— Ai idee care ar putea fi motivul, Alex? Trebuie să fie 
cineva care vrea să te elimine, cel puţin temporar. Cine? 

Pentru un moment, Alexander se uită în jos, privindu-şi 
stânjenit pantofii. 

— lată de ce am venit aici. Nu doar ca să te văd pe tine, 
ci şi ca să lămuresc lucrurile cu Vittoria. 

— Vittoria? Nu înţeleg. 

Alex ezită uşor înainte de a vorbi. 

— Eu sunt cel care s-a culcat cu Vittoria în urmă cu trei 
ani. În martie, după o petrecere din Milano. Berenger, a 
fost exact cu patruzeci de săptămâni înainte de ziua 
naşterii lui Dante. Şi cu două luni înainte de a te seduce pe 
tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Dante este cu adevărat un Sinclair, 
dar nu este fiul tău. Este fiul meu. La Cannes, Vittoria era 
deja gravidă în două luni şi cred că te-a sedus pentru că 
voia să te forţeze s-o iei de nevastă şi să-l accepţi pe Dante 
ca moştenitor al tău. 

— Dar şi tu eşti un Sinclair. 

— Da, dar eu nu sunt Bérenger Sinclair. Tu eşti 
fermecătorul bărbat misterios, nu eu. Eu sunt omul de 
afaceri plictisitor. Întotdeauna a fost înnebunită după tine 
şi, de fapt, ştiu că singurul motiv pentru care m-a dorit a 
fost pentru că eram un substitut al tău. Şi, bineînţeles, tu 
eşti moştenitorul ezoteric, nu-i aşa? Prinţul Poet. 

Berenger se aşeză din nou şi se lăsă pătruns de această 
nouă realitate. Dacă Dante nu era al său, totul avea să se 
schimbe. Copilul era un Sinclair şi un Prinţ Poet, dar nu 
era moştenitorul unui element mai perturbator al profeţiei. 

— Dar bebeluşul... a fost prematur. Ar putea fi al meu în 
acest caz. 

— Nu a fost prematur. A fost subponderal. Vittoria este 
model. S-a înfometat şi a fumat în perioada cât a fost 
gravidă. Dante era mic şi bolnav când s-a născut, dar s-a 
născut la termen. 

— De unde ştii toate acestea? 


— 385 — 


— Nu sunt idiot. Şi mai sunt şi altele. Am ştiut atunci 
când Dante s-a născut că este al meu, dar Vittoria nu mi-a 
răspuns niciodată la telefon. Şi cred că ea este motivul 
pentru care am fost arestat. 

— Nu sunt sigur că-ţi pot urmări raţionamentul. 

Alexander explică răbdător: 

— Am fost arestat în ziua în care ea a anunţat că tu eşti 
tatăl lui Dante. Vittoria ştia că te-aş fi sunat imediat şi că 
ti-aş fi spus adevărul, aşa că a trebuit să pună la cale un 
scenariu care să mă îndepărteze imediat din jocul ei. Nu 
am nicio îndoială că familia ei a tras nişte sfori pentru a 
face ca asta să se întâmple. Sunt perfect capabili de aşa 
ceva. 

Bérenger încuviinţă. 

— Dar ei nu au anticipat că vei ieşi atât de repede. Cu 
siguranţă, nu înainte de ziua de mâine, după ora două. 

Berenger se gândi la soarta care-l aştepta în Salonul 
Roşu al palatului Signoriei şi se înfioră. 

— Categoric. Aşa că am venit fiindcă ştiam că eşti aici şi, 
prin urmare, era posibil ca şi Vittoria să fie. Ai văzut-o? 

— Nu, răspunse Berenger. M-a bombardat cu cereri să 
ne întâlnim, dar am tot amânat-o. Aveam nevoie de câteva 
zile pentru a-mi pune la punct strategia. Dar am o întâlnire 
cu ea diseară. 

— Unde? 

— Are un apartament chiar în josul străzii, ceva mai 
departe de Via Tornabuoni. 

Alexander îi zâmbi cu un aer conspirativ. 

— Ai ceva împotrivă dacă merg la întâlnire în locul tău? 

— Nu, absolut nimic. Dar ce plănuieşti să faci? 

Alexander ezită un moment. 

— Ştiu că pare o nebunie după tot ce ţi-a spus, dar am 
de gând să-i cer să se mărite cu mine. 

— Ce?! Ţi-ai pierdut minţile? Femeia aceea este 
otrăvitoare. Mortală. 

Alexander dădu din cap dezaprobator. 

— Nu, Bérenger, nu cred asta, chiar în ciuda a tot ce mi- 
a făcut. Cred că este pierdută şi cred că a avut creierul 


— 386 — 


spălat de părinţii ei... şi este, în felul ei, o victimă a 
nebuniei existente în această societate secretă pe care o 
ştim prea bine. 

Alexander nu împărtăşea pasiunea sau devotamentul lui 
Bérenger pentru moştenirea eretică a familiei lor. 
Niciodată nu o făcuse. Alex privise cum Berenger se făcea 
nevăzut în Franţa în fiecare vară a copilăriei lor, pentru 
„instruirea” pe care el nici nu o înţelegea, nici nu o 
primea. Berenger era copilul de aur, Prinţul Poet, iar Alex 
doar un băieţel normal. Şi, deşi nu-şi învinovăţise niciodată 
fratele pentru că el primise mai multă atenţie, faptul în 
sine îi lăsase o impresie de neşters. 

— Mai mult decât atât, Vittoria este mama copilului 
meu. Vreau să fac parte din viaţa lui, iar cea mai bună cale 
de a face asta - de a mă asigura că primeşte educaţia 
optimă pentru el - este să mă căsătoresc cu Vittoria. Vreau 
să-l protejez de nebunia lumii şi să-i ofer o viaţă normală. 
Şi, oricât de aiurea ar suna asta, sunt îndrăgostit până 
peste cap de ea. Întotdeauna am fost. Ce e rău în a te 
însura cu cea mai frumoasă femeie din lume? 

Berenger îşi petrecu următoarea oră încercând să-i 
scoată din cap lui Alexander această idee, dar fu în zadar. 
Era prins în capcana Vittoriei şi nu putea fi salvat. De câte 
ori nu văzuse oare cum bărbaţi, de altfel străluciți, îşi 
pierd minţile în faţa frumuseţii fizice a unei femei? Şi el 
înţelese că în acest caz mai erau în joc şi alte elemente 
pentru Alexander. Poate că Bérenger nu pricepuse 
niciodată în întregime profunzimea geloziei fratelui său. 
Aceasta era o cale pentru Alex de a redobândi ceva 
ereditar. Fiul său era acum prinţul cu cel mai albastru 
sânge din Europa. Să se căsătorească cu Vittoria şi să-l 
crească pe Dante, deşi lui Berenger i se părea un coşmar, 
ar fi fost un vis împlinit pentru Alexander. 

Berenger îi comunică lui Alex adresa şi ora la care 
fusese fixată întâlnirea cu Vittoria. Alexander avea să 
meargă în locul lui, la unsprezece seara, şi s-o surprindă 
pe Vittoria. 

Bérenger Sinclair îşi îmbrăţişă fratele şi-i ură succes. 


— 387 — 


Dar, după ce Alexander plecă, nu putu să se abţină să nu 
se gândească la acea idee ca fiind una foarte proastă. 
$$ 

Maureen avea o durere de cap teribilă şi se simțea 
extenuată după zilele de nesomn şi de frământări. Era prea 
agitată ca să se poată odihni, adormind câte puțin şi 
trezindu-se des. Era de asemenea o mare visătoare, aşa 
cum fusese întotdeauna. Multe dintre visele lui Maureen 
erau profetice şi duseseră la descoperiri uimitoare în viaţa 
ei, aşa că exista totuşi o anumită binecuvântare în acest 
blestem al somnului neliniştit. 

Se pare că nici noaptea aceea nu avea să fie vreo 
excepţie. N 

Maureen oftă şi se ridică din pat. Îşi duse mâinile la faţă 
şi se uită după ceas. Era 10:50 seara. Se afla în pat de o 
oră. Telefonul său mobil era pe noptiera de alături. Il 
înşfacă şi formă repede numărul lui Bérenger. 

El răspunse de la primul apel, evident entuziasmat că ea 
îl suna. Dar nu era vreme pentru discuţii lungi. 

— Coşmar! Berenger, ceva e rău şi o implică pe Vittoria. 

— De ce? Ce-ai văzut? 

— Foc. Un fel de explozie. La început am crezut că eşti 
tu; am văzut pe cineva din spate. Dar s-a întors şi am ştiut 
că era Alexander acolo cu ea. 

— Şi tu crezi că se va întâmpla acum? Aici? În Florenţa? 

Visul avea o intensitate şi o urgenţă pe care Maureen nu 
le mai simţise înainte. 

— Da. Sună-i! Acum! Trebuie să-i avertizăm. Şi pe 
Vittoria. Ai numărul ei? 

Berenger răspunse afirmativ şi-l sună imediat pe Alex. 
Avu speranţe mari când telefonul sună, dar după patru 
apeluri intră căsuţa vocală. li trimise apoi un mesaj, 
sperând că va ajunge la el mai repede. Adesea era dificil să 
ai semnal în spatele zidurilor din cărămidă grea ale 
construcţiilor europene antice, aşa cum era Palazzo 
Tornabuoni. 


— 388 — 


Încercă apoi s-o contacteze pe Vittoria. Ea era 
recunoscută pentru faptul că rareori puteai să dai de ea, 
întrucât îşi ţinea telefonul deschis numai dacă voia să sune 
pe cineva şi nu răspundea niciodată. Formă numărul ei, 
dar imediat intră căsuţa vocală bilingvă. 

— Dante, spuse Bérenger deodată, realizând că şi 
băiatul ar putea fi în pericol. 

O sună în grabă pe Maureen. 

— Mă duc acolo. E doar la câteva blocuri mai încolo, în 
josul străzii. Trebuie să ajung la ei. 

Nu se îndoia niciodată de Maureen sau de viziunile ei. A 
o crede era la fel de natural ca şi instinctul de a-şi salva 
fratele şi nepotul. Iar Maureen nu ştia încă despre Alex şi 
Vittoria, lucru care făcea ca visul ei să fie şi mai înfiorător 
în acurateţea sa. 

leşi pe uşă înainte de a închide telefonul. 


“A 


`= 
WW 


Bérenger Sinclair trecu pe lângă magazinele sofisticate, 
apoi traversă pe la vechea biserică cu giganticul blazon de 
Medici şi alergă în jos pe Via Tornabuoni. Vechiul palazzo, 
care fusese odinioară casa mamei lui Lorenzo de Medici, 
era acum transformat în apartamente foarte costisitoare. 
Renovarea era încă în plină desfăşurare şi doar câteva 
locuinţe luxoase erau finalizate. Vittoria Buondelmonti 
fusese una dintre primele persoane care cumpăraseră un 
apartament în acel complex, ca o investiţie pentru viitor. 
Locuia rareori acolo, căci zgomotele şantierului erau 
extrem de supărătoare, dar era totuşi mai convenabil şi 
mai intim decât în cazul hotelurilor. Vittoria trăia pentru 
paparazzi, dar îi şi plăcea să-i controleze. Erau însă 
momente, în special cu Dante, când voia să scape de 
celebritatea ei şi să devină mai puţin vizibilă. Îi spusese 
asta lui Berenger în momentul în care îi descrisese 
clădirea şi-i dăduse instrucţiuni despre intrarea ascunsă de 
la stradă. Tocmai de aceea, după ce trecu de primele 
schele, el ştiu exact pe unde s-o ia. 


— 389 — 


Nu ajunse foarte aproape. Mingea de foc explodă sub 
cerul nopţii, iluminând Florenţa cu o strălucire gazoasă 
gălbuie, iar Berenger Sinclair ajunse sub o ploaie de 
sfărâmături. 


Florenţa 
1486 


LORENZO se afla în biblioteca sa din Careggi, lucrând la 
un sonet destul de complicat, când în încăpere intră 
Clarice. El suspină, sperând să nu se audă prea tare, şi-şi 
îndepărtă ochelarii de la ochi. Putea ghici de pe chipul 
soţiei sale că avea să se işte o ceartă. 

Clarice i se adresă în maniera ei romană formală, la care 
recurgea rareori, chiar şi după şaptesprezece ani de 
căsnicie şi şapte copii. 

— Lorenzo, eşti de acord că sunt o soţie ascultătoare şi o 
mamă devotată copiilor noştri? 

El ştia că asta era un fel de capcană, aşa că trecu direct 
la subiect. 

— Desigur, Clarice. Despre ce e vorba? 

— Lasă-mă să termin, Lorenzo. Nu e ceea ce crezi. 

Lorenzo nu mai spuse nimic şi o lăsă să continue. 

— Am învăţat de mult să trăiesc cu spectrul constant al 
Lucreziei în dormitorul nostru. Ea este o rană care nu se 
va vindeca niciodată în întregime şi care totuşi nu mai 
sângerează. Ştii, nici măcar nu pot s-o urăsc. Ea te iubeşte. 
Ce femeie n-o face? Dar nu am venit aici ca să-ţi vorbesc 
despre ea... 

Clarice părea acum nesigură, lucru care îl irita oarecum 
pe Lorenzo. Ce putea fi atât de periculos încât ea să nu 
vrea să pună clar problema pe tapet? Se săturase să mai 
aştepte. 

— Atunci despre ce este vorba? o întrebă el. 

Clarice inspiră adânc şi apoi izbucni: 

— Angelo! 

Lorenzo crezu că nu auzise bine. 

— Angelo? Angelo al meu? 


— 390 — 


Neîncrederea lui părea să-i alimenteze hotărârea. 

— Da, şi poate fi Angelo al tău cât vrei. Nu pot să 
stabilesc pe cine numeşti tu prieten. Dar pot şi voi stabili 
cine să-mi educe copiii şi cine să trăiască în casa mea. Nu 
vreau ca bărbatul acesta să le mai împuie mintea copiilor 
mei cu oricare dintre ideile sale eretice. Astăzi, micuța 
noastră Maddalena mi-a adus la cunoştinţă că a fost 
botezată după soţia lui Iisus. 

Lorenzo ridică din umeri. 

— Aşa a fost. 

— Nu-i adevărat! A fost numită astfel după mama mea, 
care a fost o femeie nobilă şi pioasă, dintr-o ireproşabilă 
familie cu sânge roman. lar mama mea a fost numită aşa 
după o sfântă, Maria Maddalena, sfânta penitentă şi 
păcătoasa mântuită, după cum este recunoscută de Sfânta 
Biserică. 

— De ce spui asta, Clarice? De ce acum? 

— Pentru că nu vreau să înveţe copiii mei aşa ceva. Dacă 
vrei să te joci cu misiunile tale secrete şi cu ereziile tale, 
eu nu te pot opri. Dar nu le voi permite copiilor mei să mai 
ia parte la asta. 

Lorenzo îşi pierdu dintr-odată răbdarea: 

— Dacă nu cumva mi-ai ascuns ceva, cred că sunt şi 
copiii mei. 

— Lorenzo! Cum îndrăzneşti? 

Pe moment, fu uluită din cauza insultei - Lorenzo era 
rareori nemilos, dar uneori ea-i solicita nervii la maxim. 

— Copiii mei... copiii noştri... nu vor fi subiect al 
blasfemiei. 

— Nu este blasfemie. Definiţia blasfemiei constă în a lua 
numele lui Dumnezeu în deşert. De fapt este o erezie. Dacă 
vrei să mă acuzi de ceva, cel puţin formulează învinuirea 
corect. 

— Nu-i voi mai îngădui acelui bărbat să-i mai înveţe pe 
băieţi vreo erezie. Giovanni este hărăzit Bisericii! 

— Da, este. Dar cărei biserici, Clarice? A ta? Ori a mea? 

— Vorbesc serios. Il voi da pe Angelo afară din casă. 

— Mergi prea departe, draga mea. 


— 391 — 


— Nu, nici nu am mers suficient de departe. Lorenzo, nu 
crezi că mă tem şi pentru tine? Nu ştii că mă rog pentru 
nemurirea sufletului tău, mă rog ca tu să nu ajungi în iad? 

Lorenzo oftă profund îndurerat. 

— Prea târziu, Clarice. Sunt deja în iad. 


[i 
M, 
T: 


< 
WW 


Războiul dintre Clarice de Medici şi Angelo Poliziano 
răbufni, fiind alimentat de fiul mai mare al lui Lorenzo, 
Piero, care nu-l iubea deloc pe profesorul său. Angelo era 
nerăbdător cu el şi-l silea să studieze. Piero, foarte răsfățat 
de mama lui, era leneş şi nu prea interesat să muncească 
intens, aşa că i se plângea adesea acesteia în legătură cu 
insultele reale şi imaginare, pentru a se sustrage lecţiilor 
cu Angelo. 

Lorenzo, săturându-se de cicăleala lui Clarice, găsi o 
soluţie de compromis. Il mută pe Angelo într-o altă vilă, 
unde Clarice venea rar, şi se hotărî să supravegheze el 
însuşi educaţia lui Piero. Angelo se simţea uşurat, căci a 
avea responsabilitatea educaţiei lui Piero era o treabă 
riscantă. Şi, deşi Lorenzo era conştient de defectele fiului 
său mai mare, Piero era încă moştenitorul familiei de 
Medici. Angelo putea doar să-l prevină pe Lorenzo în 
legătură cu lipsa utilității educaţiei pe care băiatul o 
resimțea. 

Dar Lorenzo nu fu nevoit să intervină prea multă vreme 
între cei doi. La începutul anului următor, Clarice de 
Medici se îmbolnăvi, sănătatea i se deterioră rapid şi slăbi, 
apoi începu să tuşească, scuipând sânge. Muri subit la 
vârsta de treizeci şi patru de ani. Când ea muri, Lorenzo 
era plecat la hotarul de vest al Toscanei şi rămase acolo 
cât ea fu înmormântată. Şi totuşi, în ciuda tristeţii anilor 
petrecuţi împreună, el notă în jurnalul său cât de profund 
îndurerat fusese după moartea ei. În ciuda lipsurilor pe 
care le avea ca soţie şi tovarăşă a lui, fusese o mamă 
devotată pentru copiii lor. Deşi mâhnit din cauza pierderii 
ei, Lorenzo nu se simţi vinovat pentru că nu-i oferise o 


— 392 — 


viaţă atât de fericită pe cât ar fi putut să aibă. 

Lorenzo îl mută pe Angelo înapoi la Careggi, pentru a se 
concentra asupra educaţiei lui Giovanni şi a fratelui său 
Giulio. Acum, avându-i literalmente pe cei mai mari 
profesori din lume - Angelo, Ficino şi Maestrul -, ei 
primeau întocmai educaţia pe care Lorenzo şi-o dorea 
pentru ei. lar „gemenii”, după cum îi numea Lorenzo, nu 
erau singuri. Adoptase un alt băiat de treisprezece ani, un 
angelic special pe care el şi Ordinul îl urmăriseră încă de 
la naştere. Michelangelo Buonarroti ajunsese un talent 
extraordinar, cum nimeni nu mai văzuse la o asemenea 
vârstă, şi fu stabilit ca el să fie crescut ca un de Medici. 

Michelangelo se alătură cu reticenţă familiei lui 
Lorenzo. Era teribil de timid, dar progeniturile gălăgioase 
îi urară bun-venit şi el învăţă repede să se adapteze. Fetele 
mai mari îl adorau şi-i făceau curte, iar cei mai mici îl 
deranjau cerându-i să le deseneze cai şi flori. Când se 
aşezau la masă, Michelangelo stătea în dreapta lui 
Lorenzo. Din clipa în care intră pe uşă, el fu tratat ca un 
fiu. 

— Este un elev uimitor, îl informă Angelo pe Lorenzo. E 
bun la toate materiile. Ficino îl învaţă ebraica şi studiază 
împreună Vechiul Testament, iar băiatul este prolific. 
Abilităţile lui lingvistice sunt extraordinare şi poate reţine 
aproape cuvânt cu cuvânt poveştile pe care le-a auzit doar 
o singură dată. lar Maestrul este în culmea fericirii 
datorită percepţiei spirituale a lui Michelangelo. Spune că 
s-a născut cu înţelegerea tuturor acestor învățături. Ştia că 
aşa are să fie. Este ca şi cum ar fi reîncarnarea 
Arhanghelului Mihail. 

— Poate că este, spuse Lorenzo. 

Şi nu glumea. 


Michelangelo se afla în grădină, realizând o schiţă, când 
apăru Lorenzo. Acesta rămase în spate, privind un moment 
cum băiatul ţine în sus o statuetă mică, pe care părea că o 


— 393 — 


analizează. Semăna cu statuia unui sfânt, fiind înaltă de 
aproximativ treizeci de centimetri şi foarte veche. O ridică 
în lumină, o întoarse, apoi o aşeză jos şi începu să schiţeze. 
O ridică din nou, privindu-i atent faţa, apoi îşi reluă 
schiţele. 

— Cine este muza ta, băiete? îl întrebă Lorenzo arătând 
spre statuie. 

Michelangelo se arătă surprins să-l vadă. 

— Bună dimineaţa, Magnifico! Statuia este Sfânta 
Modesta. Este comoara familiei mele, căci i-a aparţinut 
marii contese Matilda de Toscana. 

Lorenzo era impresionat. 

— Pot s-o văd? 

— Desigur. 

Lorenzo apucă statueta şi o examină. Pricepu imediat de 
ce Michelangelo era atât de atras de chip. Era frumoasă - 
trăsăturile ei delicate şi blânde făceau să transpară 
deopotrivă înţelepciunea şi tristeţea. 

— Ce anume schiţezi? 

— O pietă. Este tema pe care ne-a dat-o Verrocchio. Aş 
dori să creez una care să nu fie considerată tradiţională, ci 
care să celebreze mai degrabă învăţăturile Ordinului. 
Priveşte... 

Michelangelo îi arătă lui Lorenzo desenul. Frumoasa 
Maria, pe care o schiţase cu dulcele chip al Modestei, îl 
ţinea pe Iisus în poală, într-o manieră clasică de pietà. Dar 
această lucrare avea ceva diferit: o eleganţă şi o tristeţe pe 
care Lorenzo nu le mai remarcase până atunci. 

— Uimitor, fiule. lar chipul ei întruchipează 
perfecțiunea. Şi totuşi... este destul de tânără pentru a fi 
mama lui lisus, nu-i aşa? 

— Este, Magnifico. Dar aceasta se datorează faptului că 
nu e Sfânta Fecioară Maria. Este Maria Magdalena. Am 
creat o pietà care o reprezintă pe Regina Compasiunii 
noastre, ce deplânge pierderea iubitului ei. Durerea ei este 
durerea noastră; este durerea iubirii atunci când apare 
suferinţa despărțirii, pe care o resimt toţi oamenii pe 
pământ. Aş vrea să surprind acest sentiment printr-un mod 


— 394 — 


nou de a interpreta povestea. Într-o bună zi aş dori să 
sculptez asta în piatră şi să-i dau viaţă pe deplin. 

Când vorbea, în ochii lui strălucea o lumină. O asemenea 
inspiraţie ar fi fost extraordinară la un adult care primise o 
anumită educaţie şi dobândise o anumită experienţă de 
viaţă, dar să vină de pe buzele unui băiat de treisprezece 
ani era cu totul neaşteptat. Şi în întregime divin. 

Răspunsul lui Lorenzo fii simplu: 

— Îţi mulţumesc, Michelangelo. Îţi mulţumesc! 


Florenţa 
prezent 


AERUL NOPŢII era deosebit de catifelat, iar lumina lunii 
licărea pe ţiglele roşii ale Duomoului. Petra şi Peter 
sorbeau din Brunello în timp ce îşi continuau discuţia. 

— Mai eşti preot, Peter? 

Surprins de această întrebare atât de directă, Peter 
ezită, apoi puse paharul jos. 

— Hmm... Am ezitat pentru că nu am spus asta nimănui 
răspicat, nici mie, nici altcuiva. Dar nu. Nu sunt preot. Nu 
mai cred în niciunul dintre lucrurile pentru care am depus 
jurămintele iniţiale de credinţă. Şi, deşi sunt un creştin 
mai devotat decât am fost vreodată, nu mai sunt catolic. 
Cel puţin, nu unul orb. Am multe întrebări pentru propria- 
mi Biserică. 

— Când erai preot ţi-ai pus vreodată la îndoială vocaţia? 

— Vrei să spui dacă m-am simţit singur? Dacă am ratat 
ceva pentru că nu am avut o relaţie? Ca să fiu sincer, da. 
M-am simţit. Dar am refuzat să mă gândesc la asta şi-am 
pus-o pur şi simplu pe seama diavolului care-mi vorbea. 

— Ai fost vreodată ispitit? 

— Nu, zise Peter, scuturând din cap dezaprobator. 

Nu era ca şi cum n-ar fi avut nenumărate ocazii. 
Avusese. Peter era un bărbat foarte chipeş, cu trăsături 
„black Irish”: părul închis la culoare şi ochii de un albastru 
profund. El era preotul după care mureau întotdeauna 
studentele. Dacă tot trebuia să înveţi latina sau greaca, 


— 395 — 


puteai cel puţin să participi la cursul părintelui Peter. 

— Doar că nu m-am gândit niciodată la asta. Am o 
autodisciplină riguroasă - când mă dedic unui lucru, o fac 
trup şi suflet. 

— Lăudabil şi rar, spuse Petra. Dar acum, că nu mai eşti 
preot... 

— Dacă sunt cumva ispitit? 

Intrebarea lui era blândă, dar ţintită. 

Ca şi răspunsul ei. 

— Da. 

El dădu din cap, uitându-se la ea pe deasupra paharului 
cu vin. 

— Cunoşti deja răspunsul. 

Ochii ei mari şi căprui deveniseră dintr-odată foarte 
strălucitori. 

— Eu... am ştiut dinainte să vii şi mi s-a confirmat când 
ai intrat pe uşă. Amândoi am fost profesori şi am fost siliţi 
să ne părăsim ocupaţia de bază şi să ne regăsim prin Calea 
iubirii. 

Ea râse, uşor nervoasă acum, gândindu-se la miracolul 
vieţii. 

— Dumnezeu are simţul umorului şi ne lasă asemenea 
lucruri, ştiind că cel mai adesea suntem adormiţi. Tu eşti 
lingvist. Ştii că Petra este versiunea feminină a lui Peter. 
Că... sunt versiunea ta feminină. 

El îi zâmbi. 

— Aşa este, şi deja îmi trecuse asta prin minte. Nu m-am 
gândit la nimic altceva de când am sosit în Florenţa. Chiar 
m-am chinuit cu gândul la asta, ca să fiu sincer. 

Ea se întinse spre el şi-i prinse mâna. 

— Nu are rost să grăbim nimic, Peter. Este ceva nou 
pentru tine şi mă aştept să ai îndoieli. 

— O, dar nu am... 

El o uimi cu siguranţa sa. 

— De niciun fel. Evanghelia din Arques şi Cartea iubirii 
m-au făcut să înţeleg că există o altă cale şi ştiu că este 
calea lăsată de lisus. Este Calea iubirii. Aceasta este calea 
lui Dumnezeu, motivul pentru care ne aflăm aici. Şi eu am 


— 396 — 


nevoie să continui să o înţeleg ca să pot preda într-o 
manieră nouă unei noi lumi. 

— Sunt fericită să fiu profesoara ta. Să putem preda 
împreună această nouă cale unei noi lumi. 

— Atunci sunt fericit să fiu învăţat. Dar va trebui să ai 
răbdare cu mine. Nu pentru că am rezerve, ci pentru că 
sunt lipsit de experienţă. Nu am niciun sistem de referinţă 
pentru relaţia cu o femeie. 

— Atunci va trebui să-ţi ofer unul, spuse ea apropiindu- 
se de el. În fond şi la urma urmei, sunt Doamna hieros- 
gamosului. 

Dar când Petra se apropie pentru a începe instruirea lui 
Peter, acoperişul fu iluminat de o explozie uriaşă şi de o 
străfulgerare în imediata lor apropiere. 


Ph. A 


W 


Explozia de la apartamentele din Palazzo Tornabuoni 
făcu Florenţa să vibreze. Fu un accident tragic, iar cauza 
avea să fie investigată vreme îndelungată. Se pare că mai 
devreme în cursul acelei zile, în timpul unor lucrări, o 
conductă de gaze fusese perforată, provocând o scurgere. 
Faptul că majoritatea apartamentelor nu erau ocupate încă 
era o binecuvântare în acea teribilă tragedie. 

Supermodelul Vittoria Buondelmonti şi un prieten aflat 
la ea în vizită, despre care se credea iniţial că ar fi 
Berenger Sinclair, fuseseră răniţi în explozie. Mai târziu, 
ştirile dovediseră că era vorba despre Alexander Sinclair, 
preşedintele companiei Sinclair Oil, aflat în stare gravă la 
spital, împreună cu Vittoria. 

Deşi Berenger fusese aproape îngropat în dărâmături, 
reuşise să se adăpostească sub intrarea unui palazzo 
învecinat. Avusese nevoie de tratament doar pentru răni 
minore şi pentru starea de şoc, apoi fusese eliberat în 
braţele lui Maureen, care-l aştepta. 

Ca o ironie a sorții, spitalul din Florenţa desemnat să 
îngrijească victimele era cel din Careggi. Era, de fapt, vila 
de Medici în care Cosimo şi Lorenzo îşi trăiseră vieţile 


— 397 — 


împlinite şi care fusese renovată cu scopul de a deveni 
unul dintre spitalele Florenței. 

O altă ironie a sorții avea să fie dezvăluită în acea 
noapte. Copilul, Dante Buondelmonti Sinclair, nu se afla în 
clădire în momentul exploziei. Zgomotul şantierului din 
apropiere îl făcea irascibil, iar bona îl dusese în vizită la 
bunicii săi, la vila lor din apropiere de Fiesole, cu doar 
câteva ore înainte de tragedie. 


Careggi 
aprilie 1492 


MĂRUNŢELUL CĂLUGĂR dominican Girolamo 
Savonarola ridica din ce în ce mai multe probleme. Îl 
blestemase public, de la amvon, pe Lorenzo, numindu-i 
tirani pe cei din familia de Medici şi prezicând sfârşitul lor 
din cauza unui Dumnezeu mânios. 

Savonarola sosise cu două zile înainte, când fusese 
invitat la Florenţa de către Lorenzo şi instalat confortabil 
în splendida mănăstire San Marco, care fusese restaurată 
şi decorată la indicaţiile lui Cosimo Pater Patriae. Când 
Lorenzo luase pentru prima dată decizia de a-l invita pe 
Savonarola, ştiu că este o acţiune riscantă. Călugărul era 
renumit pentru stilul său violent de a predica, fiindcă 
obişnuia să răcnească împotriva frivolităţii şi a corupţiei. 
Semăna cu un spiriduş şi avea o înfăţişare dezagreabilă. 
Cu toate acestea, charisma radia în jurul lui atunci când 
deschidea gura. Chiar şi cei care nu-i apreciau mesajul 
rămâneau adesea încremeniţi când vorbea Savonarola şi 
nu puteau să-i întoarcă spatele. 

Lorenzo fusese convins de prietenii săi din mişcarea 
umanistă să-i permită lui Savonarola să vină la Florenţa 
din două motive. Primul era că micul călugăr adunase cea 
mai mare furie împotriva corupţiei papalității; aveau, 
aşadar, un inamic comun. Şi, deşi actualul papă era un 
aliat, de la moartea ticălosului de Sixtus, tot era nevoie de 
reformă la Roma. Dacă Savonarola putea fi controlat sau 
cel puţin influenţat, ar fi putut să devină un instrument util 


— 398 — 


în crearea acelei reforme. Al doilea motiv era tocmai acela 
că Lorenzo nu era un tiran. El nu voia să se vorbească în 
afara Florenței că-l excludea pe Savonarola pentru că se 
temea de mesajul acestuia. Primindu-l pe controversatul 
dominican, el putea să fie cu ochii atât pe mesaj, cât şi pe 
mesager, şi poate chiar să exercite controlul asupra 
amândurora. 

Probabil că Lorenzo de Medici ar fi rezolvat problema 
reprezentată de Savonarola dacă trupul său nu s-ar fi aflat 
într-un stadiu de deteriorare rapidă. El suferea de gută, 
boală care-i chinuise pe toţi bărbaţii din familia de Medici 
şi îi omorâse atât tatăl, cât şi bunicul. Lorenzo avea doar 
patruzeci şi trei de ani şi spera că ar fi putut să trăiască 
măcar cât Cosimo dacă se îngrijea de ceea ce mănâncă și- 
şi respecta tratamentul. Piero era mult prea naiv ca să 
conducă imperiul de Medici, iar Giovanni - care devenise 
cel mai tânăr cardinal din istorie, la vârsta de doar 
paisprezece ani - era încă prea necopt ca să preia totul. 

Dar Lorenzo avea prea puţină energie sau putere ca să 
mai lupte cu Savonarola şi, prin urmare, predica virulentă 
a călugărului continuă nestăvilită, apoi se înteţi. 

Angelo se întoarse furios şi abătut de la Duomo, unde 
Savonarola adunase o mulţime dis-de-dimineaţă. 

— Trebuie oprit, Lorenzo. Face pe profetul acum. Şi, 
deşi tu şi eu ştim că inventează profeţii pe care le poate 
înfăptui, cetăţenii de rând din Florenţa nu îşi dau seama de 
asta. Dacă Savonarola spune că ziua de mâine va veni, 
adepţii săi idioţi se vor ridica şi vor aclama cu toţii soarele 
de mâine, spunând: „Fra Girolamo a avut dreptate! Ziua de 
astăzi a venit!” 

Lorenzo se afla în pat, extenuat. Fusese plecat la 
Montecatini pentru o cură de ape minerale, căci acestea 
păreau să-i amelioreze guta într-o oarecare măsură. Dar 
drumul înapoi prin Toscana fusese prea greu pentru a 
merita efortul. 

— Lasă-l să urle, Angelo. Nu-mi pasă. 

— Trebuie să-ţi pese. Îţi prezice moartea. 

— Serios? 


— 399 — 


— Da. Şi foarte curând. Spune că Dumnezeu te doboară 
şi că dintr-odată vei fi martorul unei schimbări de situaţie 
şi vei muri imediat. 

— Ei bine, n-am de gând să mor, Angelo. Aşa că va 
trebui să dovedim o dată pentru totdeauna că Savonarola 
este un mincinos. 

— Sper asta, Magnifico. Sper. 


M, 


W 


Starea lui Lorenzo se înrăutăţi. Ca şi-n cazul lui Cosimo, 
durerea sa devenise atât de acută când stătea în picioare, 
încât rămăsese țintuit la pat. Dar era clar că nu era pe 
moarte. El şi doctorii lui erau siguri în această privință. Şi 
totuşi, încercau orice tratament posibil împotriva gutei, 
incluzând o mixtură bizară de perle naturale şi excremente 
de porc, fierte în vin condimentat. Era atât de 
dezgustătoare, încât Lorenzo insista că mai degrabă ar 
suporta în continuare guta. 

În timpul acelor zile şi nopţi de stat la pat în Careggi, 
Lorenzo se afla în compania celor pe care-i iubea cel mai 
mult. Angelo şi Ficino îi citeau; Giovanni şi Giulio îşi 
exersau împreună greaca şi latina. Fetele îl copleşeau cu 
iubirea lor. Michelangelo veni şi se aşeză lângă el cu 
naturaleţe, fericit să fie lângă omul care-i era mai mult 
decât un tată. Uneori făcea schiţe; alteori punea întrebări 
despre viaţă, artă sau Ordin. El era o companie plăcută şi 
binevenită pentru Lorenzo, care se referea la el spunându-i 
„fiul meu”. 

Colombina venea cât de des putea, vizitându-i atât pe 
Lorenzo, cât şi pe Maestru în acelaşi timp. Îl săruta pe 
Lorenzo pe frunte şi-i cânta, iar uneori doar îl ţinea de 
mână în timp ce dormea. În acest răstimp, se ruga la 
Dumnezeu cât de fierbinte putea ca să-l vindece pe prinţ, 
astfel încât să-şi poată continua misiunea împreună, iar ea 
să aibă ocazia să-l iubească cât mai mulţi ani. 

Sandro venea cu noile lui schiţe pentru pictură, iar 
vizitele lui îl înveseleau cel mai adesea pe Lorenzo. Sandro 


— 400 — 


încă reuşea să-l facă să râdă pe prietenul lui, mai mult 
decât oricine altcineva, şi o făcea fără vreun efort prea 
mare. 

Sandro se întoarse la Florenţa într-o seară de la 
începutul lunii aprilie, împreună cu Colombina, lăsându-l 
pe Lorenzo în grija familiei sale şi a lui Angelo. Pentru tot 
restul vieţii ei, Colombina avea să se întrebe ce s-ar fi 
întâmplat dacă ea şi Sandro n-ar fi plecat. Ştia un singur 
lucru: niciunul dintre ei nu i-ar fi permis lui Savonarola să 
intre nesupravegheat în camera lui Lorenzo. 


ge 

O situaţie neprevăzută îi asigura circumstanţe atenuante 
lui Angelo. Călugărul cel mărunţel venise complet 
neanunţat, iar în clipa în care deschise uşa la Careggi, 
Angelo nu se aşteptase să dea ochii tocmai cu Girolamo 
Savonarola. În plus, printre cei trei călugări din San 
Marco, însoțitori ai lui Savonarola, se afla unul pe care 
Angelo îl cunoştea. Gândindu-se retrospectiv, era posibil 
ca acest lucru să fi făcut parte din plan. Cum Angelo avea 
o legătură mai strânsă cu unul dintre fraţi, îi primi repede 
înăuntru şi se supuse pretențiilor acestora mai repede 
decât ar fi trebuit s-o facă. 

— Aş vrea să-l văd pe Lorenzo, spuse simplu Savonarola, 
cu vocea sa aspră. 

Faţă în faţă şi în afara teatrului de la amvon, era mai 
puţin intimidant. Era mic de statură şi uşor gârbovit. 
Angelo se gândi că, dacă ar fi trecut pe lângă el pe stradă, 
i-ar fi fost milă de el sau i-ar fi strecurat un bănuţ în palmă. 

— De ce? 

— Pentru că am auzit că e pe moarte. 

— Nu este adevărat. E bolnav, într-adevăr, dar Cosimo a 
trăit mulţi ani în starea asta. Şi cu Lorenzo va fi la fel. 

— Îndrăzneşti să spui că ştii care e voinţa lui Dumnezeu? 

— O proclami în fiecare duminică în Duomo. 

— Eu sunt instrumentul lui Dumnezeu! Eu trebuie să fac 
asta! Nu tu, poetule! Dar n-am venit aici ca duşman al tău 


— 401 — 


sau al lui Lorenzo. Voi arăta indulgenţa mea şi a lui 
Dumnezeu, oferindu-i consolare în acest timp întunecat. 

Angelo se gândi la asta pentru o clipă, întrucât călugării 
care-l însoțeau pe Savonarola murmurau la unison că se 
aflau acolo pentru a-i conferi confort şi pace patriarhului 
de Medici. 

— Cred că va dori şi el să mă vadă, spuse Savonarola. 
De ce nu-l întrebi să vezi ce zice? 

Angelo încuviinţă. Dacă Lorenzo era într-adevăr treaz, 
asta era cea mai bună acţiune care putea fi întreprinsă. Nu 
era nimic în neregulă cu mintea Magnificului, chiar dacă 
trupul lui clacase. Şi dacă s-ar fi simţit suficient de 
puternic, ar fi putut să găsească această întâlnire ca fiind 
foarte interesantă. 

Când intră în încăpere, Angelo îl găsi pe Lorenzo treaz şi 
neliniştit. 

— Ce se întâmplă, Angelo? Simt o forfotă în casă. 

— Poţi să-i spui şi aşa. Ai un vizitator. Un vizitator 
neaşteptat. Girolamo Savonarola. 

— Serios? 

Lorenzo începu procesul dureros de a se aşeza în capul 
oaselor în patul său. 

— Atunci, trimite-l neapărat înăuntru. Sunt nerăbdător 
să-i arăt că nu sunt pe moarte. Oh, şi Angelo, adu-ne nişte 
vin, te rog. Nu pot să nu fiu ospitalier cu vizitatorul meu. 


— Trebuie să fiu singur cu el, insistă Savonarola. Ceea 
ce trebuie să discut cu Lorenzo este o problemă personală 
cu privire la sufletul său. Nu trebuie să avem alţi martori 
în afară de Dumnezeu. 

Angelo îl conduse pe călugărul gârbovit în dormitorul lui 
Lorenzo şi închise uşa în urma lui. Dacă Lorenzo era 
cumva îngrijorat că va rămâne singur cu Savonarola, n-a 
arătat-o. 

Nu a existat niciun martor la ceea ce s-a întâmplat în 
acea cameră şi-n acea noapte, întocmai după cum ceruse 


— 402 — 


Savonarola. Sau cel puţin nu a existat niciun martor ştiut 
de cineva. Studenţii la istorie aveau să dezbată aceste 
evenimente în următorii cinci sute de ani, fără a avea 
vreodată beneficiul unei informaţii esenţiale. 

Michelangelo, în vârstă de treisprezece ani, veşnicul 
înger al lui Lorenzo, schiţa în linişte în camera alăturată, 
separat doar de o draperie. Nimeni nu ştia că se află acolo. 

El auzi totul. 

Girolamo Savonarola năvăli afară din vila de Medici din 
Careggi, făcându-le semn fraţilor lui să-l urmeze rapid. 
Rosti scurt, peste umăr, înspre Angelo: 

— Ai face bine să trimiţi după doctorul lui. Şi după 
oricine vrea să-şi ia rămas-bun de la el. Ţi-am spus că este 
pe moarte. Ai fost un nătărău că nu m-ai crezut. 

Ceea ce nimeni nu văzu când se grăbi să iasă pe uşă la 
caii care-i aşteptau afară fu pocalul cu vin pe care-l ţinea 
pe sub haină, cel împodobit cu blazonul lui Lorenzo, 
simbolul celor trei inele de nuntă, împletite. 

Lorenzo avea convulsii. Se tânguia de durere, tremurând 
incontrolabil şi fiind incapabil să vorbească. 

Michelangelo le-o luase deja înainte. Doctorul se 
stabilise în Careggi, chiar în camerele din josul holului 
dinspre Lorenzo. Băiatul aşteptase, tremurând, până ce 
bărbatul acela oribil ieşise din cameră; alergase apoi pe 
hol pentru a-l aduce pe doctor. 

Doctorul îşi adormi pacientul pentru a opri convulsiile şi 
Lorenzo se linişti. Respira greu, dar încă respira. Cu toate 
acestea, prognoza era supărătoare şi şocantă: părea că 
Lorenzo chiar era pe moarte. 

Angelo trimise un mesager în oraş, pentru a-i aduce pe 
Colombina şi pe Sandro. Mesajul spunea: „Nu aşteptaţi 
până la răsăritul soarelui”. 

Ei nu voiau să facă aceeaşi greşeală pe care o făcuseră 
cu Simonetta, când nimeni nu avusese şansa să-şi ia 
rămas-bun. Din nefericire, nu era timp suficient pentru a-l 
înştiinţa pe Maestru. El nu avea să-l mai prindă pe Lorenzo 
în viaţă. 

Lorenzo se trezi, slăbit şi extenuat, înainte de răsăritul 


— 403 — 


soarelui. Îşi chemă copiii unul câte unul, pentru a li se 
adresa, vorbindu-i fiecăruia despre viitorul său. Il incluse 
şi pe Michelangelo, tratându-l ca întotdeauna ca pe unul 
dintre copiii săi naturali. Michelangelo nu avea să 
vorbească în public despre ziua aceea decât pentru a 
spune două lucruri: „Lorenzo de Medici mi-a fost tată mai 
presus de orice” şi, cel de-al doilea lucru, „voi fi bântuit 
până la moarte de vocea lui Girolamo Savonarola”. 

Lorenzo li se adresă apoi „gemenilor” Giovanni şi Giulio. 
Destinele lor erau întrepătrunse şi era bine că Lorenzo le 
dădea amândurora ultimele sfaturi. Ei îi făgăduiră tatălui 
lor că-i vor îndeplini dorinţele - neclintiţi şi fără teamă - în 
numele Ordinului. Nu degeaba se născuseră să fie de 
Medici. 

Într-o bună zi, jurămintele făcute în acel dormitor aveau 
să schimbe cursul lumii occidentale. 

După ce băieţii îşi luară rămas-bun, ieşind înlăcrimaţi 
din încăpere, Angelo, Sandro şi Colombina intrară 
împreună în odaia lui Lorenzo. 

— Voi sunteţi singurele persoane din lume în care am 
încredere. Singurii care ştiţi totul. Vreau să juraţi cu toţii, 
aici şi acum, că lucrarea noastră va continua. Nu ştiu dacă 
nebunul de călugăr m-a otrăvit sau nu. Nu pot s-o 
dovedesc. Dar am băut din acele cupe de acolo, după cum 
puteţi vedea... 

Lorenzo arătă spre masă şi, când văzu că acolo se afla 
doar o singură cupă, se prăbuşi înapoi în patul său. 

Sandro lovi cu pumnul în masă, iar Angelo arăta mai 
mult decât tulburat. El avea să se învinovăţească toată 
viaţa pentru că îngăduise să se întâmple lucrul acela. 

— Îl voi înfrunta până la moarte, Lorenzo, şuieră Sandro. 

Lorenzo încuviinţă. 

— Dar fii înţelept, frate! zâmbi slăbit. Fii acel de Medici 
creat de mine! 

Colombina îşi pierduse interesul pentru orice discuţie 
despre Savonarola sau despre răzbunare. Era clar pentru 
ea că Lorenzo era pe moarte şi nu voia decât să-şi petreacă 
ultimele clipe cu el în pace, mărturisindu-i iubirea sa 


— 404 — 


eternă. Dar, înainte ca Sandro şi Angelo să-i lase singuri, 
îşi împreunară cu toţii mâinile şi spuseră rugăciunea 
Ordinului împreună: 


Îl cinstim pe Dumnezeu rugându-ne pentru un timp 
când aceste învățături vor fi primite 
în pace de către oameni 
şi nu vor mai fi martiri. 


— Făgăduiţi-mi, dragii mei! Făgăduiţi-mi că vom fi din 
nou împreună când Dumnezeu va alege şi când timpul se 
va întoarce. Mă veţi întâlni aici, pe acest frumos tărâm, ca 
să terminăm ceea ce am început. Este o promisiune pe 
care am făcut-o cu toţii în Ceruri, cu atât de mult timp în 
urmă, şi una pe care trebuie s-o păstrăm pe pământ pentru 
viitor. Pe pământ, ca şi în Ceruri. Promiteţi-mi! 

— Promit! spuseră ei la unison. 

Sandro şi Angelo îl sărutară pe Lorenzo pe ambii obraji, 
fiind cu toţii înlăcrimaţi în timp ce îşi luau rămas-bun. 

— Eşti încă cea mai splendidă femeie care a trăit 
vreodată, Colombina, îi şopti Lorenzo. Te-am iubit din 
prima zi în care ochii mei au întâlnit frumuseţea ta. Iar 
acum, când mor, te iubesc mai mult ca niciodată şi, cu 
Dumnezeu martor, te voi iubi în veşnicie, numai şi numai 
pe tine. Des le debut du temps, jusqu’à la fin du temps. 

Ea îi prinse mâinile. Odinioară atât de puternice, mâinile 
lui slăbite avură suficientă forţă cât să le apuce blând pe- 
ale ei. Colombina îşi plecă încet capul, cu gura lângă a lui, 
astfel încât respiraţiile lor să se unească. li spuse şoptit: 

—De la începutul vremurilor până la sfârşitul 
vremurilor. 

Ea îi duse mâna la buze, îi sărută degetele şi începu să 
plângă. 

— Oh, Lorenzo, te rog să nu mă părăseşti! Ne-am înşelat 
oare în privinţa lui Dumnezeu? Căci cum poate El să fie un 
Dumnezeu al iubirii, când ne-a ţinut despărțiți pentru atâta 
vreme, iar acum te va lua cu totul de lângă mine? 

— Nu, nu, Colombina mea. 


— 405 — 


Se folosi de puţina putere care-i mai rămăsese pentru a-i 
mângâia părul. 

— Nu e momentul să ne pierdem credinţa. Credinţa este 
tot ce ne-a rămas şi trebuie să ne-o păstrăm. Eu nu pretind 
că înţeleg încercările la care ne supune Dumnezeu, dar am 
convingerea că acestea au un motiv. Poate că a fost un test 
pentru a vedea cât de puternică poate fi dragostea noastră, 
în ciuda tuturor opreliştilor. Pentru a vedea dacă iubirea 
noastră are forţa Domnului nostru şi a iubirii Sale. 

Ea îi mângâie faţa palidă şi lăsă lacrimile să-i curgă. 

— Atunci cred că am trecut acest test, Lorenzo. 

— Este mai bine aşa, porumbiţa mea. 

Colombina era extenuată, agonizând dincolo de orice 
înţelegere. 

— Nu spune asta, Lorenzo! Nu voi înţelege niciodată că 
a te pierde nu e nimic altceva decât un chin pentru fiecare 
dintre noi. 

— Dar este. 

Lorenzo păru să găsească o fărâmă de putere în aceste 
ultime cuvinte. 

— În vieţile noastre de muritori, Dumnezeu a găsit de 
cuviinţă - pentru cine ştie ce motiv de-al Său - să ne 
despartă. Dar, odată ce am trecut de obstacolele acestei 
lumi, sunt aproape sigur că Dumnezeu îmi va îngădui să fiu 
cu tine pentru totdeauna. Vezi, Colombina, niciodată nu 
vom mai fi despărțiți. Nu este oare mult mai bine? 

Ea nu mai putea să vorbească din cauza lacrimilor, dar 
el continuă: 

— Voi smulge cea mai mare făgăduinţă de la tine, 
Colombina. Promite-mi că, atunci când timpul se va 
întoarce, indiferent unde şi când, mă vei găsi şi nu vei 
renunţa niciodată la mine. Exact ca şi acum... tu nu ai 
renunţat niciodată, iar eu ţi-am dat atâtea motive să n-o 
faci... 

— Nu, scumpul meu prinţ. Nu există niciodată vreun 
motiv pentru a renunţa la iubire. Nu la genul de iubire pe 
care o împărtăşim noi. Este mai profundă decât toate 
provocările cu care ne vom mai confrunta vreodată, în 


— 406 — 


orice viaţă sau timp. Este eternă, este de la Dumnezeu. 

— Tu eşti sufletul meu. Trebuie să-mi promiţi, 
Colombina. Trebuie să ştiu că într-o bună zi, altundeva, te 
voi ţine din nou de mână. 

— Oh, Lorenzo, iubitul meu, şopti ea cu o hotărâre 
blândă. Te voi iubi din nou. Aşa voi face. 

Lacrimile ei se amestecară cu ale lui. 

El era prea slăbit ca să mai răspundă, dar ochii săi îi 
spuneau totul. Foarte tandru, ea îl sărută pentru ultima 
oară. Era ultima dată când îşi amestecau sufletele prin 
respiraţia comună, astfel încât Lorenzo să poată lua o 
parte din ea cu el, iar Colombina să păstreze o parte din el 
cu ea. 

El avea să o ţină astfel până când aveau să fie din nou 
împreună în spirit sau trup, cum va fi fost voia Domnului. 

Colombina se îndepărtă în linişte de camera lui Lorenzo, 
exact când în Florenţa răsărea soarele. Angelo şi Sandro 
stăteau în faţa uşii, încordaţi şi îngrijoraţi. Deschizând 
gura să vorbească, se sufocă din cauza suspinului care-i 
cutremura corpul şi se grăbi să plece din casă. Nu avea 
vreo destinaţie anume, ci doar alerga orbeşte, pentru a 
fugi cât mai departe de locul în care murise Lorenzo. 
Nimeri în logie, şi acolo încercă să se sprijine de un stâlp 
mare de piatră, dar nu era niciunul suficient de puternic 
încât să-i susţină durerea. Se prăbuşi la pământ şi lăsă 
agonia suferinţei să pună stăpânire pe ea, iar primul său 
suspin răzbătu imediat într-un strigăt nepământesc. 

Urletele ei se auzeau în întreaga vale. Tânguieli 
lamentabile şi zguduitoare, pline de decenii întregi de 
durere şi de iubire pierdută, îşi făceau auzit ecoul prin 
pădurile din Careggi, unde ea şi Lorenzo se întâlniseră 
prima dată, când erau copii, cu mulţi ani în urmă. 

Sandro fu cel care veni să o consoleze în cele din urmă, 
după ce o lăsase un timp singură. 

— Sandro, ce mă fac? Cum va trăi oricare dintre noi fără 
el? Cum va trăi Florenţa? 

— Vom trăi pentru a-i împlini viziunea, Colombina. După 
cum am făgăduit. 


— 407 — 


— Dar cum vom găsi puterea să facem asta? Fără 
păstorul nostru, suntem nişte oi pierdute. 

Sandro o privi, nu fără compasiune, şi totuşi răspunsul 
său pentru ea fu puternic, căci ea se lăsă în genunchi, iar 
el o prinse de ambii umeri: 

— Ascultă-mă. Te-am pictat de multe ori şi de fiecare 
dată cu un motiv. Ca întruchipare a Curajului, căci puterea 
scopului tău nu am mai regăsit-o la nicio altă femeie. Te- 
am pictat ca Zeița Iubirii, nu doar pentru că Lorenzo a vrut 
asta, ci pentru că dragostea ta pentru el întruchipează tot 
ceea ce Venus ar trebui să însemne pentru noi. Te-am 
pictat ca Judith, pentru că eşti neînfricată şi nu te vei da 
înapoi de la nicio sarcină care-ţi este încredinţată în 
numele a ceea ce crezi. Şi de multe ori te-am pictat ca 
Madona noastră, ca o celebrare a graţiei tale. Ai fost o 
muză strălucită, mică porumbiţă, tocmai pentru că deţii 
toate aceste calităţi. lar acum trebuie să faci apel la toate 
acestea - la curajul, la dragostea, la credinţa şi la 
neînfricarea ta. Trebuie s-o faci pentru tine, pentru 
Lorenzo şi pentru lucrarea pe care am promis să o 
desăvârşim. 

Colombina ridică mâna pentru a-i îndepărta din ochi 
claia de păr auriu. 

— Eşti cel mai bun frate pe care şi l-ar dori cineva, 
Alessandro. 

— Le temps revient, soră. Haide, Judith. Acolo se află un 
uriaş care trebuie decapitat, iar tu eşti fata potrivită s-o 
facă. 


E 
WW 


În primele ceasuri ale zilei de 9 aprilie 1492, în timp ce 
Lorenzo de Medici aduna promisiuni de la cei dragi pe 
patul său de moarte, o serie de evenimente inexplicabile 
avură loc în oraşul Florenţa. Se porni o ploaie cu trăsnete 
puternice, iar fulgerul lovi clopotniţa Giotto, făcând ca 
bucăţi mari de piatră şi de marmură să zboare de pe turn 
şi să aterizeze în centrul Florenței. În mijlocul acestui 


— 408 — 


haos, cei doi lei care simbolizau emblema Florenței şi care 
trăiseră de ani buni împreună în pace, lângă Piazza della 
Signoria, începură să ragă şi să se agite în cuşca lor. Se 
atacară unul pe altul şi se luptară cu violenţă. Ambii 
muriră până dimineaţă. La fel şi Lorenzo de Medici. 

Oamenii din Florenţa văzură toate acestea ca o 
prevestire rea. Majoritatea erau susţinători ai familiei de 
Medici, care se temeau de ce era mai rău odată ce Lorenzo 
murise. Nu exista niciun conducător care să-i calce pe 
urme, iar perspectiva domniei de teroare a lui Savonarola 
se întrevedea amenințătoare asupra oraşului. 

La rândul său, Girolamo Savonarola, manipula 
evenimentele de pe 9 aprilie într-o altă direcţie, şi o făcea 
cu măiestrie. 

— Dumnezeu a vorbit! răcnea el în următoarea 
duminică. L-a lovit pe Lorenzo de Medici, inegalabilul 
eretic şi crudul tiran. El ne-a arătat mânia Lui şi disprețul 
pentru frivolităţile în voia cărora se lăsa Lorenzo. 
Dumnezeu ne-a arătat răul din artă, din muzică şi din 
fiecare carte din care nu răzbate cuvântul Său sfânt. El ne- 
a arătat prin fulgerul Său că va răpune întreaga Republică 
Florenţa şi a omorât leii din acest oraş ca pe primele Sale 
sacrificii. Vreţi să fiţi următorul Lui sacrificiu? 

Călugărul cel scund îşi revărsa focul din amvonul 
Duomoului aglomerat. Temători, credincioşii care asistau 
la aceasta răspundeau răcnind: 

— Nu! 

— Nu am prezis eu că Lorenzo va muri înainte de 
schimbarea anotimpurilor? Nu v-am spus eu că Dumnezeu 
nu va mai îngădui să continue tirania şi blasfemia familiei 
de Medici? 

Dar Savonarola nu se mulţumi doar să-şi legitimeze 
propria profeție. El inventă o poveste a ultimelor sale 
minute cu Lorenzo, relatând cum, pe patul de moarte, 
ereticul refuzase să se căiască, în ciuda călătoriei 
dezinteresate la Careggi a lui Fra Girolamo, pentru a-i 
oferi mângâierea iertării păcatelor. Lorenzo de Medici 
rămăsese un eretic până la ultima lui suflare şi murise cu 


— 409 — 


păcate grele pe suflet. Călugărul nu avusese de ales şi 
refuzase să-l împărtăşească pe patul de moarte, căci 
bărbatul rămăsese până la sfârşit un eretic nepocăit. 

Mesajul era clar: erezia duce la moarte. lar de Medici 
erau eretici. 


Florenţa 
prezent 


SOARELE apunea peste Arno, transformând vârfurile 
acoperişurilor din Florenţa într-un mozaic strălucitor de 
teracotă. Berenger şi Maureen se ţineau de mână, 
bucurându-se de privelişte şi de faptul că erau împreună. 

— Venisem aici în după-amiaza aceea să-ţi spun că nu 
mă voi căsători cu Vittoria, indiferent ce avea să fie, îi 
explică Bérenger. Chiar dacă Dante era fiul meu, chiar 
dacă Dante era Cel de-Al Doilea Venit, după cum spunea 
profeția. Am ajuns la concluzia - cu ajutorul lui Destino - 
că cea mai nobilă faptă pe care aş putea s-o fac ar fi să 
celebrez iubirea. Cel mai bun exemplu pe care l-aş putea 
da oricui ar fi să am curajul să susţin singurul lucru despre 
care ştiu că este adevărat în viaţa mea: iubirea mea pentru 
tine. 

Maureen se întinse să-l sărute uşor, apoi spuse: 

— Timpul se întoarce, deşi nu e nevoie. 

— Exact. E timpul să rupem cercul acela, Maureen, şi 
tocmai asta am şi făcut. Este timpul pentru o nouă 
Renaştere, o vârstă de aur a secolului al XXI-lea, o 
renaştere a căii în care credem. Este timpul să renaştem 
prin dragoste şi numai prin dragoste. Legându-mi destinul 
de cel al Vittoriei, aş fi perpetuat ciclul pierderii şi aş fi 
întors spatele darului perfect de care se poate bucura 
cineva. N-aş fi făcut decât să-mi sporesc suferinţa şi, după 
cum ştim, nu asta vrea Dumnezeu de la noi. Ar fi fost un fel 
de martiriu. 

Înțelegerea acestui fapt o impresionă profund pe 
Maureen. Ea pricepea într-un fel nou exact ceea ce Destino 
încercase să le transmită multora dintre studenţii săi de-a 


— 410 — 


lungul timpului. Spuseră rugăciunea Ordinului în acelaşi 
glas: 


Îi dăm slavă lui Dumnezeu, rugându-ne să vină vremea 
în care aceste învățături să fie primite 
cu bucurie de toți oamenii 
şi să nu mai existe martiri. 


Felicity de Pazzi îşi  înfăşură strâns mâinile. 
Comemorarea în onoarea martiriului lui Savonarola se 
derulase minunat. Numărul fraţilor fusese chiar mai mare 
decât în Roma, iar stigmatele sângeraseră perfect şi la 
timp. Focul, deşi mic, fusese suficient de puternic încât să 
distrugă cărţile care fuseseră adunate. Erezia şi blasfemia 
erau mistuite de flăcări, înteţite de combustibilul pe care 
Felicity îl turna dintr-o canistră. 

Luă canistra şi o duse înapoi la maşina ei. Mâinile o 
dureau şi avea nevoie de ele pentru ceea ce plănuia să facă 
după aceea. Ar fi trebuit să înceteze să mai sângereze 
pentru a le putea folosi. Dar mai rămăseseră câteva ore 
până să se întunece complet. Avea timp. Însă nu foarte 
mult. 


Florenţa 
1497 


— ESTE FIICA TA, Girolamo, fie că vrei s-o recunoşti, fie 
că nu. 

Fra Girolamo Savonarola nu putea suporta priveliştea 
micuţei haimanale, nici pe cea a târfei de mamă-sa. 
Această târâtură mizerabilă, care se găsea în chilia sa din 
San Marco cu o fetiţă subnutrită şi costelivă, era un 
instrument al diavolului. Îl sedusese într-un moment de 
slăbiciune, iar creatura micuță şi murdară era progenitura 
rezultată în urma teribilei greşeli. Acest copil era acum o 


— 411 — 


ameninţare la adresa viitorului său în calitate de 
conducător al austerei Republici Florenţa. Trebuia 
neapărat să rămână un secret. Ar fi avut foarte multe de 
pierdut din cauza aceasta. 

În cei cinci ani de la moartea lui Lorenzo, Fra Girolamo 
Savonarola distrusese cu succes familia de Medici. Nu-i 
fusese greu, odată ce Lorenzo murise. Fiul său cel mare, 
Piero, era aproape un idiot. Nepregătit să preia 
conducerea imperiului de Medici, el condusese sistematic 
spre prăbuşirea lui fără să aibă nevoie de prea mult ajutor, 
slăbind ceea ce mai rămăsese din familie şi înlesnindu-i lui 
Savonarola trimiterea lor în exil. Îi fusese chiar permis să 
scotocească prin Palazzo de Medici de pe Via Larga, în 
căutare de combustibil pentru focurile sale în aer liber, şi 
găsise acolo tot ce-l interesa. Tablouri, manuscrise, toate 
manifestările ereziei şi ale păgânismului odios fură 
confiscate din palazzo şi aruncate în flăcările mistuitoare 
care ardeau cu regularitate în Piazza della Signoria. 

Savonarola devenise faimos pentru focurile în aer liber, 
denumite focuri ale vanităţii. Avea acum mii de adepţi. 
Poporul Florenței îi numea Piagnoni, ceea ce însemna 
„Plângăreţii”. Sarcina acestor Piagnoni era să adune 
obiectele vanităţii pentru a le pune pe foc. Orice ţinea de 
vanitatea fizică - parfumuri, creme, îmbrăcăminte şi 
podoabe - era sortit focului. Şi toate instrumentele 
muzicale aveau aceeaşi destinaţie, având în vedere că erau 
folosite pentru celebrări profane şi stimulau dansul, apoi 
împreunarea. Toate cărţile care nu erau Biblii sau lucrări 
ale părinţilor Bisericii erau aruncate în foc, mai ales cele 
clasice ale păgânismului. 

Dar Savonarola avea un loc special în inima sa pentru 
distrugerea artei. Era arta pe care familia de Medici o 
cultivase, arta care conţinea indiciile ascunse ale ereziilor 
lor şi ale Ordinului. Prin distrugerea artei la scară mare, el 
ar fi eliminat instrumentele de învăţare ale blasfemiei. 

La trei ani de la eliminarea lui Lorenzo, Savonarola îi 
expulzase pe de Medici din Florenţa, deşi cei doi pe care 
nu-i putea controla, Giovanni şi Giulio, erau acum cardinali 


— 412 — 


la Roma. Actualul papă era un Borgia şi un susţinător al 
familiei de Medici, lucru care era de aşteptat. Borgia era 
singura familie din Italia mai coruptă decât de Medici, în 
opinia lui Savonarola. Aşa că, în timp ce Savonarola 
fierbea, fraţii de Medici, departe de Florenţa, prosperau 
sub conducerea Papei Alexandru al VI-lea. Până în 1495, 
Savonarola ajunsese conducătorul necontestat al republicii 
florentine. El  concepuse o nouă constituţie şi 
implementase noi legi de moralitate şi austeritate. Acum 
era ilegal să ieşi pe stradă purtând orice fel de podoabă. 
Vanitatea era cea mai mare crimă împotriva lui Dumnezeu. 

Nimeni nu îndrăznea să i se opună şi puterea lui creştea. 
Dar existenţa acestui copil era o problemă ce trebuia 
soluţionată imediat. 

— Am aranjat pentru copil să fie adoptat de familia de 
Pazzi, spuse el fără să se uite prea mult la târfa de maică- 
sa. 

Imaginea ei îl îmbolnăvea. De Pazzi fuseseră aliaţii lui în 
eliminarea familiei de Medici şi erau uşor de manipulat. Ii 
erau datori cu multe favoruri şi-i convinsese s-o ia pe fetiţă 
fără să pună vreo întrebare. 

— Pentru nevoile tale îţi dau o sută de florini, ca să pleci 
şi să nu spui nimănui niciun cuvânt despre asta, şi nici n-o 
vei mai vedea vreodată pe fetiţă odată ce va deveni o 
Pazzi. 

Femeia încercă să obiecteze, dar Savonarola scoase un 
săculeţ cu florini de aur, demni de răscumpărarea unui 
rege. 

— Accepti această înţelegere, femeie? 

Ea încuviinţă fără a scoate un cuvânt, întinzându-se să 
apuce săculeţul. 

El îl scăpă pe podea şi râse când monedele se 
împrăştiară. Femeia fu nevoită să le adune stând în patru 
labe. 

— Lasă fata în hol! Îi voi pune pe fraţi s-o ducă la familia 
Pazzi. 

Părăsi încăperea fără să se mai uite nici măcar o singură 
dată la mamă sau la fetiţă. Aceasta, cu ochii ei mari din 


— 413 — 


cauza a tot ceea ce văzuse într-o viaţă mult prea dură, 
continua să se holbeze la el. Dacă Savonarola ar fi stat să o 
privească, poate c-ar fi observat ceva tulburător în ochii ei, 
ceva ce semăna cu o licărire timpurie a nebuniei. 


"A 


= 
WW 


Colombina asuda de efort, dar continuă să lucreze 
alături de camarazii săi Piagnoni. Încărcau obiectele 
pentru foc, ce fuseseră adunate în căruţe în zilele 
precedente. Piagnoni făcuseră descinderi peste tot prin 
Toscana în căutarea obiectelor  vanităţii şi-a 
combustibilului eretic pentru focurile lui Savonarola. 
Fiecare manuscris pe care Colombina îl pregătea pentru 
ardere îi întorcea stomacul pe dos. Fiecare operă de artă 
pe care o încărca în căruţe o făcea să-i vină să plângă. Dar 
nu putea să-şi exprime alte emoţii în afara bucuriei că 
acele teribile ofense la adresa lui Dumnezeu aveau să fie 
înghiţite de flăcări. 

Cinci ani le trebuiseră Colombinei şi lui Sandro pentru a 
deveni membri de încredere ai adepților Piagnoni. La 
început, Savonarola nu avusese încredere în niciunul 
dintre ei, dar - având în vedere că se dovediseră a fi unii 
dintre cei mai dedicați lucrători şi unii dintre cei 
credincioşi, precum şi faptul că erau implicaţi îndeosebi în 
arderea obiectelor - devenise cu timpul convins de 
sinceritatea şi de convertirea lor. Sandro Botticelli chiar 
aruncase în flăcări câteva dintre tablourile sale cu Madone 
reprezentate ca nişte târfe, pentru a-şi dovedi 
devotamentul pentru cauză. Atât Sandro, cât şi Colombina 
erau consideraţi acum lideri ai Piagnoni şi astfel puteau 
vedea tot ce avea să fie aruncat în foc. 

În ziua aceea lucrau împreună, pregătindu-se pentru cel 
mai mare foc, în onoarea Postului Mare. Tezaurul era atât 
de mare şi de impresionant, încât Savonarola însuşi venise 
să-l inspecteze. 

— Ah, uitaţi-vă la asta! Voi fi foarte bucuros să-l văd în 
flăcări. Inălţaţi-l ca să-l pot vedea. 


— 414 — 


Doi Piagnoni ridicară ceea ce părea a fi un drapel 
procesional. O femeie, o sfântă, stătea pe un tron, 
înconjurată de adulatori aflaţi la picioarele ei. Sandro 
înghiţi în sec, căci recunoscu capodopera lui Spinello 
Aretino din Sansepolcro. El şi Lorenzo mărşăluiseră în 
urma acestui drapel când erau copii, în onoarea femeii 
reprezentate atât de frumos pe el, Regina Compasiunii lor, 
Maria Magdalena. 

— Dar înainte de asta trebuie să fac o incizie, declară 
Savonarola, scoțând din rasă micuțul pumnal pe care-l 
folosea la mese. 

Drapelul o înfăţişa pe Maria Magdalena ţinând un 
crucifix. Savonarola înfipse pumnalul în pânza drapelului, 
sfâşiindu-l. Tăie vârtos în jurul feţei pictate a lui lisus pe 
cruce, protejând imaginea lui Hristos. 

— Nu voi lăsa imaginea Domnului nostru pradă 
flăcărilor. Dar puneţi târfa pe foc! 

Ceilalţi Piagnoni aplaudară dramatismul scenei, în timp 
ce Savonarola păşi afară din curte. Sandro se uită la 
Colombina şi apoi de jur împrejur. Erau trei căruţe şi de 
fiecare se ocupau câte doi Piagnoni. Sandro fugi să ia 
drapelul în căruţa sa şi nimeni nu se împotrivi. Reuşiseră 
să facă asta, dar drapelul era mare şi trebuiau să aibă 
grijă. Aşteptând ca ceilalţi Piagnoni să ia o pauză de masă, 
Colombina şi Sandro făcură mutarea. Luară drapelul din 
vârful grămezii şi-l ascunseră sub căruţă. Un spaţiu special 
fusese prevăzut la aceste căruţe chiar cu scopul acesta. De 
la introducerea focurilor în aer liber, Sandro şi Colombina 
salvaseră cele mai fine obiecte de artă şi de literatură ale 
Renaşterii, unul câte unul. 

Odată ce drapelul fu în siguranţă, răsuflară uşuraţi 
amândoi. Era ceva foarte periculos, dar merita riscul. Iar 
când puteau să salveze ceva sacru pentru Ordin, cu atât 
mai bine. Colombina se uită spre cer şi-i zâmbi lui Lorenzo. 
El o ajuta în fiecare zi, la fiecare pas. 


În noaptea aceea, Sandro şi Colombina se întâlniră la 
Antica Torre pentru a termina pregătirea documentaţiei. 
Salvarea artei nu era obiectivul lor principal, deşi era 
foarte important. De cinci ani construiau un caz împotriva 
lui Savonarola, înregistrând tot ceea ce-i ieşea pe gură în 
timpul predicilor şi în întâlnirile private cu Piagnoni. 
Declaraţiile sale deveneau din ce în ce mai virulente în 
timp ce puterea sa creştea. Aroganţa îl făcea să devină 
nepăsător. 

Savonarola fusese criticat de către papă, care-l 
ameninţase cu excomunicarea. Singurul motiv pentru care 
Alexandru al VI-lea nu luase deja atitudine era acela că nu 
avea dovezi solide împotriva celui pe care toţi îl numeau 
acum „Călugărul cel nebun”. Savonarola, în ciuda nebuniei 
sale tiranice, era încă cel mai puternic om din Florenţa. În 
afară de Florenţa, mai controla o mare parte a Toscanei, 
iar Alexandru ştia că ar fi avut nevoie de foarte multe 
probe pentru ca excomunicarea să apară legitimă. 

Colombina şi Sandro erau convinşi că documentaţia pe 
care ea o pregătise cu grijă în toţi aceşti ani era suficientă 
nu doar pentru a institui declararea anatemei, ci chiar şi 
pentru a-l acuza pe Savonarola de erezie. Execuţia lui şi 
abolirea completă a domniei terorii asupra Florenței erau 
singurul deznodământ acceptabil după cei cinci ani în care 
republica aproape că fusese subjugată de Piagnoni. 

Colombina îl chemă pe fiul ei. Deşi numele său era 
Niccolò Ardinghelli, orice om cu ochiul format ar fi văzut 
că băiatul era un de Medici. Trăsăturile lui erau fine, ca ale 
mamei lui, dar avea ochii lui Lorenzo - şi destul de mult 
din spiritul lui Lorenzo. Niccolò era cel care avea să ducă 
pachetul la Roma. Avea să-l prezinte mai întâi fraţilor săi 
din Ordin, Giovanni şi Giulio, apoi toţi trei aveau să-i 
înfăţişeze Papei Alexandru al VI-lea probele adunate timp 
de cinci ani. 

Colombina îl îmbrăţişă şi-i ură drum bun, asigurându-se 
că purta amuleta pe care Lorenzo i-o lăsase moştenire - 
micul medalion protector ce conţinea aşchia din Adevărata 
Cruce. Aceasta avea să-l ocrotească. 


— 416 — 


Florenţa 
prezent 


— TIMPUL SE ÎNTOARCE, Felicity. 

Felicity îngheţă. Se afla în prezbiteriul de la Santa 
Felicita, pregătindu-se să plece, când unchiul său apăru în 
prag. Mergea cu ajutorul unui baston şi un preot mai tânăr 
îl susţinea. Era şocată să-l vadă, dar şi mai deranjată era 
de ora nepotrivită. Se grăbea. 

— Ce faci aici? Şi cum îndrăzneşti să-mi citezi acea 
blasfemie? 

— Nu este blasfemie, copila mea. Este adevărul. Fie că 
tu crezi sau nu, fie că oricine crede sau nu, este pur şi 
simplu adevărul. Şi se întâmplă, Felicity. Peste tot în jurul 
nostru. Timpul se întoarce şi ne va mătura pe toţi dacă nu 
învăţăm din trecut. 

Ea încercă să ţipe la el, dar el o opri înainte să poată 
spune ceva. 

— Trebuie să mă asculţi înainte să fie prea târziu. Acest 
lucru este mai mare decât tine, copila mea. Mă auzi, copila 
mea? 

Felicity se aşeză, căci un sentiment de teamă puse 
stăpânire pe ea. Ştia ce urma să spună el, chiar înainte de 
a o face. 

— Nu sunt unchiul tău, Felicity. Sunt tatăl tău. Mama ta 
a fost... este Sora Ursula. 

Atunci totul deveni clar pentru ea... mai cu seamă 
motivul pentru exilul ei în internatele din altă ţară. 
„Mama” care n-o dorise niciodată era, de fapt, o mătuşă 
foarte  năpăstuită. Sora Ursula, riguroasa şi totuşi 
simpatica măicuţă care-i înţelegea viziunile şi o ajuta să şi 
le cultive, era mama ei biologică. 

Ca şi Savonarola, Girolamo de Pazzi comisese un păcat 
în urma căruia i se născuse o fiică. Ea era sămânţa acelui 
păcat. 

Oh, Doamne! Timpul se întoarce. Chiar era adevărat. 

Felicity de Pazzi fugi din prezbiteriu în grădină. Căzu în 


— 417 — 


genunchi şi începu să vomite, tremurând din tot corpul. 
Părintele Girolamo nu se duse după ea. Era prea obosit 
şi gata să leşine din cauza bolii şi a extenuării. Nu putea 
decât să se roage ca dezvăluirea pe care i-o făcuse lui 
Felicity să oprească întru câtva ceea ce ea pusese la cale. 
Dar în noaptea aceea, când închise ochii într-un efort de 
a adormi, văzu în visele sale numai foc. 


Montevecchio 
prezent 


SE AFLAU în confortabila cameră de zi a căsuţei de 
lemn de lângă Careggi a lui Destino. Destino îi invitase pe 
toţi în după-amiaza aceea, spunându-le că are lucruri 
importante să le arate, ce nu puteau fi aduse în Florenţa, 
dar care i-ar fi putut ajuta să-şi revină după evenimentele 
tragice din luna precedentă. Trecuseră două săptămâni de 
la explozia care zguduise Florenţa şi care-i rănise pe 
Vittoria şi pe Alexander. 

Destino le spuse uimitoarea poveste a lui Savonarola, 
sperând că, dacă vor afla această poveste extraordinară şi 
secretă a Renaşterii, se vor mai destinde puţin. El ştia că 
cel mai mare balsam pentru suflet era să facă un lucru 
îmbucurător pentru sine, aşa că le lansă provocarea de a 
discuta despre importanţa lui Savonarola şi pericolele 
fanatismului. Era o lecţie importantă pentru viitor. 

— Pe la 1999 a existat o mişcare de beatificare a lui 
Savonarola în Biserica Catolică, le spuse Peter după ce 
Destino terminase de relatat o parte din poveste. 

— Cineva a vrut să-l sanctifice pe Călugărul nebun? 

Lui Tammy nu-i venea să creadă. 

Peter încuviinţă. 

— Îmi amintesc bine pentru că ordinul meu - iezuiţii - s- 
a opus vehement. Ei ştiau clar ce era Savonarola. Istoria 
este dispusă să-l evoce ca pe marele reformator al 
Bisericii, dar el a fost de departe un tiran mult mai mare 
decât de Medici sau decât oricare alt conducător din 
Florenţa. 


— 418 — 


— A fost fără îndoială un ticălos, spuse Destino. Un 
criminal periculos. Nu doar un fanatic, ci şi un narcisist. 
Nu-l interesa decât puterea şi nimic altceva. Şi nimic nu l- 
ar fi oprit s-o dobândească. 

— Întotdeauna m-am întrebat ceva, Destino, spuse 
Bérenger. Cărțile de istorie spun că Botticelli şi 
Michelangelo au devenit adepţi ai lui Savonarola şi că 
Sandro chiar şi-a aruncat în foc unele dintre tablouri. 
Având în vedere poveştile pe care le spui în legătură cu 
conlucrarea lor cu familia de Medici, găsesc că acest lucru 
este greu de crezut. 

— Istoria spune, de asemenea, că Maria Magdalena era 
o prostituată, glumi Petra, cu un zâmbet crispat pe buze. 
Câtă precizie şi corectitudine găseşti oare în istorie în 
vremurile astea? 

— Am citit că Michelangelo a spus, când era pe moarte, 
că încă mai putea auzi vocea lui Savonarola răsunându-i în 
urechi, adăugă Berenger. Acum încep să văd diferit 
lucrurile. 

Destino încuviinţă. 

— Michelangelo era prezent în acea încăpere şi a auzit 
lucrurile teribile pe care Savonarola i le-a spus lui Lorenzo 
- modul în care l-a numit şi jurământul lui Savonarola de a- 
i distruge pe copiii lui Lorenzo. Călugărul era viclean, ca 
de obicei. A început să toarne vin şi i-a oferit lui Lorenzo 
un pahar, în numele prieteniei. Au vorbit despre lucruri din 
Florenţa pe care le ştiau amândoi şi care contau pentru ei, 
iar Lorenzo s-a relaxat mai mult decât ar fi trebuit. Abia 
după ce Savonarola a fost sigur că Lorenzo băuse suficient 
vin - vin în care turnase otravă -, a început să dezvăluie 
adevăratul motiv pentru care se afla acolo, acela de a-l 
chinui pe Lorenzo pe patul morţii. Era sadic. Meschin. Şi 
astfel, când Michelangelo a spus la bătrâneţe că încă mai 
putea auzi vocea lui Savonarola răsunându-i în urechi după 
toţi acei ani, la asta se referea. Din nefericire, aşa ne 
dezamăgeşte istoria. Comentariul a fost interpretat ca şi 
cum el ar fi fost adeptul lui Savonarola, iar predicile sale 
îndreptăţite încă îl mai inspirau! Nimic nu putea fi însă mai 


— 419 — 


departe de adevăr! 

— Şi Sandro? întrebă Maureen. 

— Ah, Sandro... Mai este încă o parte a acestei poveşti 
care trebuie spusă. 


Piazza della Signoria, Florenţa 
23 mai 1498 


— PIAGNONI, PIAGNONI! scanda mulţimea, în timp ce 
flăcările se înteţeau. 

Sandro Botticelli stătea cât îndrăznea de aproape. Era 
cunoscut ca un simpatizant, aşa că era în interesul lui să 
rămână în afara mulţimii până după execuţie. Mai târziu şi- 
ar fi răscumpărat reputaţia în Florenţa. Dar în ziua aceea 
voia doar să aprecieze succesul luptei îndârjite din ultimii 
cinci ani şi roadele muncii sale. 

Colombina nu era cu el, întrucât femeilor nu le era 
permis să stea în piaţă în timpul execuțiilor. Erau ţinute la 
distanţă, pentru propria lor protecţie. Mulțimea era 
violentă şi periculoasă şi mai era loc de răzmeriţă şi de 
vărsări de sânge. 

Girolamo Savonarola ardea în centrul Florenței, găsindu- 
şi moartea în aceeaşi manieră şi în acelaşi loc ca şi arta, 
literatura şi cultura pe care le distrusese în ultimii cinci 
ani. Era o ironie savuroasă în asta, se gândi Sandro în timp 
ce constata data. 23 mai avea să rămână pentru el Ziua 
Renaşterii Artei. 

Pachetul cu documente pentru Papa Alexandru al VI-lea, 
alcătuit cu atâta grijă de Colombina, fusese primit cu 
desfătare. Conţinea mai multe dovezi decât ar fi fost 
necesar pentru a-l acuza şi pentru a-l condamna pe 
Savonarola de erezie. lar momentul era perfect, întrucât 
oraşul Florenţa începuse să răbufnească de resentimente 
din cauza opresiunii sale. Anii de austeritate făcuseră 
ravagii şi chiar fusese pusă la cale o rebeliune împotriva 
călugărului nebun, care fusese odinioară salvatorul lor. 
Mulţimile erau foarte nestatornice. Astfel, când Savonarola 
fusese arestat, oraşul divizat izbucnise în haos şi 


— 420 — 


răzmeriţă. 

După cum arăta mulţimea în ziua aceea, toată lumea 
susţinea decizia papală de a-l declara pe Savonarola eretic. 
Printre strigătele zeflemitoare de „Piagnoni”, se putea auzi 
de asemenea „Florenţa este liberă”. 

Mirosul de carne arsă îi provocă greață lui Sandro, care 
nu era un bărbat violent. În acele momente, se lupta aprig 
cu spiritul său. Acum, că sarcina sa fusese dusă la 
îndeplinire, trebuia să se întoarcă la arta sa. Trebuia să 
găsească puterea de a ierta şi de a merge mai departe. Dar 
nu în ziua aceea. Avea s-o facă în ziua următoare. 

În ziua aceea, avea să sărbătorească la taverna din 
Ognissanti, care se redeschisese dimineaţă, pentru prima 
dată de la închiderea ei forţată, la comanda lui Savonarola. 
Avea să se aşeze la masa unde stătuse de atâtea ori cu 
Lorenzo şi să închine un pahar în cinstea prietenului său, 
care-i fusese ca un frate, pentru ceea ce făcuse pentru el, 
pentru Florenţa şi pentru lumea întreagă. Avea să scrie 
mai degrabă decât să schiţeze, să scrie despre fratele care 
îl inspirase şi despre arta pe care o creaseră împreună. 
Apoi, poate că va mai picta din nou. Trecuse multă vreme, 
dar în acea zi renăscuse. 


AC 

Aproape în fiecare dimineaţă de duminică, Colombina 
călătorea la Motevecchio. Îşi începea ziua în rugăciune în 
grădina secretă din Careggi, un loc care fusese sanctuarul 
său spiritual încă de pe vremea în care Lorenzo i-l 
prezentase, cu mulţi ani în urmă. Statuia Mariei 
Magdalena, Regina Compasiunii, strălucea cu o patină 
frumoasă, în ciuda deceniilor care trecuseră peste ea, căci 
Colombina o curăța şi-o lustruia ea însăşi în timpul fiecărei 
vizite. 

După rugăciunile sale săptămânale, Colombina i se 
alătura lui Fra Francesco, Maestrul, acasă la el, unde îşi 
îndeplinea datoria de scrib al Ordinului. Ea scria pe 
măsură ce Maestrul dicta, atentă să redea întocmai 


— 421 — 


cuvintele sale. Ceea ce ei creau acolo era sacru şi complex, 
o capodoperă codificată a învățăturilor şi istoriei Ordinului. 
Colombina trebuia să se concentreze, căci Maestrul 
folosea o combinaţie ciudată de cuvinte din latină şi 
italiană, recurgând uneori şi la greacă. Pe lângă 
transcrierea poveştilor alegorice întocmai cum i le dicta, 
Colombina se folosea de fineţea minţii ei pentru a organiza 
desenele elaborate şi datele arhitecturale, care erau 
fundamentale pentru completarea volumului. Acesta 
devenea consistent. 

Fra Francesco Îi explicase: 

— După ce vom termina, Îl vom duce la Veneția, la un 
conducător al Ordinului de acolo, pe nume Aldus, care ni-l 
va tipări. Pentru prima dată în istoria Ordinului, vom avea 
o colecție a învățăturilor noastre care să poată fi arătată 
publicului. Biserica o va lua drept o erezie, dar va fi atât de 
bine codificată, încât nu vor putea niciodată s-o 
dovedească. 

Şi astfel, lucrarea continuă în felul acesta timp de şapte 
ani de la moartea lui Lorenzo: Colombina transcria cu grijă 
textul şi insera desenele şi lucrările de artă care fuseseră 
adunate de Maestru de la unele dintre cele mai strălucite 
minți ale Renaşterii. O mare parte din propria poveste a lui 
Lorenzo şi a Colombinei era ţesută în această alegorie: 
legenda unui bărbat care pleacă într-o călătorie, într-un 
decor oniric şi fantastic, şi care găseşte adevărul vieţii prin 
dragoste, o dragoste care întâmpină şi depăşeşte multe 
obstacole. 

Colombina lăsa să se întrevadă mult din spiritul ei în 
această scriere şi adesea simţea prezenţa lui Lorenzo în 
cameră, lângă ea, în timp ce lucra. În ziua în care se 
apropiase de terminarea uriaşei lucrări, ea îl întrebă pe 
Maestru: 

— Ce titlu ai de gând să-i dai capodoperei tale? 

El îi zâmbi şi cicatricea de pe faţă i se răsuci în vârful 
bărbiei când răspunse: 

— Nu este capodopera mea, Colombina. Ne aparţine 
tuturor, fiecărei minţi şi fiecărei vieţi care a contribuit la 


— 422 — 


această poveste. Apartine fiecărei fiinţe umane care alege 
să şi-o însuşească, să înveţe din ea şi să devină eroul 
propriei epopei. 

Se opri pentru un moment, reflectând. 

— Astfel, eu cred că ar trebui să primească un titlu 
universal, care să vorbească despre aventura întregii 
omeniri, amintindu-ne de ceea ce este real şi ceea ce nu e. 
Mă gândeam la Strădania iubirii într-un vis. 

Colombina, care luptase enorm pentru iubire, încuviinţă. 

— Pentru că dragostea este singura realitate şi restul 
este numai un vis? 

— Desigur, încuviinţă Maestrul. Şi pentru că dragostea 
învinge totul. 

€ 


Prințul Poet 

A fost prietenul meu, a fost fratele meu. 

Am pictat profeția, profeția lui, într-o alegorie a 
lui Venus şi Marte, folosindu-i ca modele pe cei doi 
oameni pe care Lorenzo îi iubea cel mai mult: 
Colombina şi Giuliano. 


Fiul Omului va alege 
când timpul se va întoarce pentru Prinţul Poet. 
EL care este un spirit al pământului şi al apei, născut 
pe tărâmul complex al capricornului 
şi având descendența celor binecuvântaţi. 
El care va scădea influenţa lui Marte 
Și va exalta influenţa lui Venus 
Pentru a întruchipa graţia împotriva agresiunii. 
El va inspira inimile şi minţile oamenilor 
Încât să lumineze drumul serviciului divin 
Și să le arate Calea. 
Aceasta este moştenirea sa, 
Aceasta şi cunoaşterea unei mari iubiri. 


Colombina este Venus, desigur, şi ea este 


— 423 — 


luminoasă şi specială în frumuseţea ei, după cum 
afirmă profeția. Marte este înfăţişat aici dormind, 
pentru a arăta că a intrat în imersiune. Micile 
creaturi ale zeului Pan, simbolizând Capricornul, 
zboară dintr-o scoică pentru a oferi alte indicii ale 
imersiunii. 

Dragostea dintre Venus şi Marte este epică şi este 
clar aici că ea i-a dăruit graţie în locul agresiunii. Ea 
i-a arătat Calea şi este, într-adevăr, o dragoste 
mare. 


Rămân al dumneavoastră sincer, 
Alessandro di Filipepi, cunoscut ca „Botticelli” 


DIN MEMORIILE SECRETE ALE LUI SANDRO 
BOTTICELLI 


Montevecchio 
prezent 


ERA ca un muzeu - cel mai magic şi mai extraordinar 
muzeu pe care-l văzuseră vreodată. Destino şi Petra erau 
şovăielnici în timp ce rulau vechiul covor persan, pentru a 
scoate la iveală trapa din podeaua căsuţei lui Destino. 
Aceasta ducea la o scară, un fel de scară mobilă, pe care 
coborâră toţi în şir indian. 

Casa, odinioară proprietatea familiei de Medici, era 
construită peste una dintre pivnițele pentru păstrarea 
merelor din Montevecchio, similară aceleia în care Cosimo 
îl încuiase odinioară pe Fra Filippo pentru a-şi onora 
comenzile. Dar Destino îşi păstrase comorile aici de secole 
- tablouri ale lui Botticelli şi schiţe ale lui Michelangelo, 
bijuterii de nepreţuit şi artefacte. Erau sute de documente. 
Sortarea obiectelor din pivniţă, catalogarea şi analizarea 
lor ar fi durat ani în şir. 

— Dumnezeule, Destino! Ai nevoie de un sistem de 
securitate de nivelul celor de la galeriile naţionale de artă. 
Această colecţie este nepreţuită. 


— 424 — 


Destino râse. 

— Dumnezeu este sistemul meu de securitate. Nimeni 
nu va fura de aici de la mine. Nu s-a întâmplat în cinci sute 
de ani şi nu cred că se va întâmpla acum. Dar haideţi, am 
daruri pentru fiecare dintre voi. Mai întâi Tammy şi 
Roland. 

li conduse spre un colţ al încăperii, unde pe podea se 
afla un obiect acoperit cu o pătură grea. Îi făcu semn lui 
Roland să-l ajute şi împreună dezvăluiră cu grijă obiectul 
de sub acoperământ. Era un leagăn de copil meşteşugit de 
mână, cu cea mai mare măiestrie. Pe laturi purta 
încrustată pecetea Magdalenei. 

— Acest leagăn a fost realizat pentru naşterea Matildei 
de Canossa. Va fi un loc potrivit în care să doarmă 
bebeluşul tău. Va fi pătimaşă, după cum spune Petra, exact 
cum era Matilda noastră. Şi în el va avea vise angelice 
după ce va veni în lumea noastră. 

Tammy, care era deja în genunchi examinându-l, izbucni 
în lacrimi. 

— Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut 
vreodată. 

— Cum îţi putem mulţumi pentru asta? şopti Roland. 

— Crescând-o pe fiica voastră în spiritul iubirii, pentru 
ca ea să-şi împlinească destinul pătimaş şi să schimbe 
lumea în modul în care crede ea de cuviinţă în cadrul 
misiunii sale unice. Acesta este singurul lucru de care are 
nevoie oricare dintre noi. 

li chemă apoi pe Peter şi pe frumoasa Petra şi le înmână 
o cutie mare, spunându-le s-o deschidă împreună! Ei 
făcură întocmai şi găsiră un set de oglinzi de mână, antice. 

— Pe măsură ce veţi redescoperi eterna iubire, veţi 
vedea adevărul: şi anume că îndrăgostiţii sunt întotdeauna 
o reflexie a celuilalt. Acestea au fost folosite la nunta 
secretă a lui Lorenzo cu Colombina. Mă bucură foarte mult 
să ştiu că unirea destinelor voastre nu va trebui să fie un 
secret. 

Următoarea cutie era pentru Maureen, care avea deja 
ochii înlăcrimaţi datorită miracolelor care se întâmplau în 


— 425 — 


jurul ei. Fiecare obiect din încăperea aceea era viu prin 
puterea poveştii din spatele său. Bérenger o tachină: 

— Poate că ar trebui să iei loc pentru asta. 

Destino încuviinţă. 

— Da, spuse el blând, cred că ar trebui să stea jos 
pentru asta. 

li arătă un scaun foarte frumos sculptat, cu tapiserie de 
catifea, fără îndoială un obiect de mobilier cu propria sa 
istorie. Destino îi aşeză în mâini un cufăraş de lemn şi-i 
făcu semn să-l deschidă. Maureen se conformă şi îndepărtă 
cu grijă fiecare strat de mătase roşie care acoperea 
obiectul din interior. Când îndepărtă ultimul strat şi ajunse 
să vadă obiectul în întregime, suspină adânc. 

Era un ulcior din alabastru. 

Se uită la Destino şi aşteptă explicaţia, temându-se de 
ceea ce ar putea ţine în mâini. 

— Deja ştii ce este, draga mea, spuse el încetişor. 

Toţi cei din cameră erau nemişcaţi şi tăcuţi. Maureen 
ridică cu grijă ulciorul din cufăraş. Alabastrul părea să 
strălucească, dând ulciorului o nuanţă rozalie. Ea deschise 
capacul şi, deşi ulciorul era gol, conţinea aroma slabă a 
unei miresme antice, savuroase şi sacre. 

— Este ulciorul din care Regina Compasiunii noastre şi-a 
miruit iubitul, mai întâi la nuntă, iar mai apoi la 
înmormântarea lui. A fost transmis de la o femeie la alta 
multe secole de-a rândul, înainte să ajungă să se 
odihnească în Sansepolcro, alături de relicvele Ordinului. 
Toate acestea au fost mutate la Florenţa în timpul domniei 
lui Lorenzo, când ne-am temut că Sixtus va pune stăpânire 
pe Sansepolcro şi va confisca totul. Dar acum îţi aparţine. 
Sunt sigur că ea şi-ar dori să-l păstrezi. 

Atunci Maureen şi toţi ceilalţi din cameră înţeleseră. 
Destino chiar era ceea ce pretinsese a fi: un om condamnat 
să trăiască veşnic într-o lume care avea să nu-l înţeleagă 
niciodată. Existenţa şi supraviețuirea sa erau cel mai mare 
miracol, un memento al faptului că orice era posibil şi că 
existau straturi ale realităţii dincolo de ceea ce suntem 
capabili să înţelegem. 


— 426 — 


Maureen observă că Destino arăta foarte obosit, dar mai 
avea un cadou de dăruit. Se duse la Berenger şi-i puse 
mâinile la ochi. 

— Acum este timpul tău, prinţul meu. Timpul să devii 
ceea ce eşti, timpul să devii liderul care ai fost născut să 
fii. Vreau să iei acest sceptru simbolic. Tu vei fi lider într-o 
nouă epocă, o nouă lume a dragostei şi a iluminării. 
Aminteşte-ţi că Dumnezeu ţi-a dat binecuvântări 
extraordinare, astfel ca tu să-ţi dedici restul vieţii acestei 
misiuni de restabilire a Căii iubirii. Poţi să promiţi că vei 
face asta? 

— Pot, şopti Bérenger. 

— Atunci ţie îţi dăruiesc adevărata Lance a Destinului. 

Destino luă o cheie masivă de fier dintr-un cârlig de pe 
perete şi deschise lacătul unei cutii care se întindea pe 
jumătate din lungimea pivniţei. Îi făcu semn lui Bérenger 
să-l asiste la deschiderea ei. Când ridică capacul, o lumină 
albastră străluci din cutie. Palidă la început, devenind apoi 
tot mai scânteietoare, se transformă în final într-un indigo 
intens care se roti prin cameră înainte de a se întoarce la 
obiectul de la care provenea. I] giavelotto di destino. 
Lancea Destinului. 

— Spre deosebire de lăncile false, cu legendele lor cu 
spirite rele şi moarte, această lance, cea pe care am 
purtat-o atunci când am comis cea mai mare crimă 
împotriva umanităţii, este un obiect al binelui şi al puterii 
pozitive. Este un obiect al transformării. Priveşte aici, 
ridic-o şi priveşte-o atent. Haide, Berenger! Tu eşti cel 
care o va mânui de acum. 

Bérenger ridică reverenţios lancea, în timp ce Destino 
arăta înspre vârful ei. Era sânge închegat. 

— Sângele Lui m-a transformat. După cum a făcut-o şi 
dragostea Lui. Această lance este emblema modului în 
care până şi cel mai deznădăjduit suflet poate fi 
transformat prin dragoste. Aceasta este lecţia supremă a 
Căii, lecţia pe care cu toţii trebuie să promiteţi că o să v-o 
amintiţi şi că o veţi face cunoscută lumii. 

Cu toţii aveau acum ochii în lacrimi, lacrimi de bucurie 


— 427 — 


şi de venerație în faţa miracolelor care se întâmplau în 
acea mică pivniţă magică, în timp ce pe pământ totul era 
un adevărat infern. 


— Foc! 

Roland îl simţi primul, dar în timp ce privea în jur şi 
încerca să-i avertizeze pe ceilalţi, auziră trosnind şi căzând 
o bârnă. Căsuţa din lemn era veche şi ardea repede. 
Trebuiau să iasă repede din pivniţă. Roland urcă primul, 
pentru a putea să le ajute pe femei, iar Peter şi Berenger 
le împinseră repede din fundul pivniţei. Cele trei femei se 
căţărară în grabă, Maureen învelind în bluza ei ulciorul de 
alabastru. Petra făcu acelaşi lucru cu oglinzile. Tammy se 
uită înapoi înspre leagăn; nu mai era timp să-l salveze. 
Odată ce femeile fură în siguranţă, Berenger şi Roland îi 
făcură semn lui Destino să vină după ei. 

El dădu din cap dezaprobator. _ 

— Haide! strigă Berenger. Nu mai avem timp! În curând 
tot locul se va nărui. 

Bérenger era panicat. Auzea dezastrul ce se dezlănţuise, 
în timp ce focul trosnea prin toată casa. Fumul devenea tot 
mai gros. 

— Nu! strigă Destino. Voi veni ultimul. Trebuie să te 
asiguri că Maureen este în siguranţă, la fel şi lancea. 
Pleacă. Acum! 

Bérenger îi dădu lancea lui Roland şi se căţără cât de 
repede îl ţinură picioarele. 

— Maureen! strigă el fără să poată vedea nimic. 

Casa era înghițită de flăcări şi de fum. li auzi vocea 
slăbită, abia ţipând: 

— Sunt aici, sunt afară, urmează-mi vocea. 

Bérenger se îndreptă spre Peter, care ieşea din pivniţă, 
şi-i dădu o mână de ajutor. Amândoi se uitară în jos pentru 
a-l prinde pe Destino, dar în timp ce făceau asta plafonul 
se prăbuşi peste ei. Săriră repede într-o parte, dar uşa 
pivniţei fu complet acoperită de flăcări şi de lemn arzând. 


— 428 — 


Nu puteau să ajungă la Destino. Iar el ştiuse asta. 

Bérenger şi Peter nu mai vedeau nimic acum, dar 
alergau în direcţia vocilor care-i chemau prin haos. 
Berenger, ţinând în braţe Lancea Destinului, simţea cum 
aceasta îl împinge înainte. Îşi urmă instinctul, înşfăcându-l 
pe Peter cu cealaltă mână şi alergând în direcţia în care îl 
ducea lancea. În numai câteva secunde, se treziră afară în 
noaptea toscană, unde puteau respira. Ceilalţi îi aşteptau, 
plângând de teamă şi de bucurie, numărându-se unii pe 
alţii şi stabilind că toată lumea este în siguranţă. Toată 
lumea în afară de Destino. 

— Oh, Doamne! strigă Maureen. L-am pierdut. 

Nu era timp de jelit. Un strigăt de agonie străpunse 
aerul, iar ei alergară în spatele casei, unde izbucnise un 
foc violent. Micul grup, asudând şi negru de fum, se opri 
terifiat în faţa imaginii dinaintea lor. 

Felicity de Pazzi se afla în mijlocul flăcărilor. 

Ea fusese pe acoperiş şi, în timp ce golea pe şindrilă 
canistra cu benzină, se stropi din neglijenţă pe o parte din 
haine şi pe bandajele care-i înveleau mâinile rănite. Focul 
se răspândise, prea fierbinte şi prea repede, prinzându-i în 
vâltoare hainele. Extenuată şi ameţită din cauza sângelui 
pierdut, ea nu se mai mişca atât de repede pe cât ar fi 
trebuit. Aceasta ar fi fost însă singura ei şansă de a-i 
elimina pe toţi în acelaşi timp - pe fiecare membru rămas 
în viaţă din Ordinul Sfântului Mormânt. Asta era pentru 
gloria cea mare a lui Dumnezeu, darul suprem pe care-l 
putea oferi Domnului ei. Nu putea să-l. dezamăgească 
acum. 

Când acoperişul cedă înainte ca ea să se poată 
îndepărta, fu complet înghițită de flăcări. Benzina de pe 
hainele ei îi anunţa o moarte rapidă. 


Destino nu simţea nicio durere, nicio frică. Simţea numai 
tristeţea de a-i părăsi pe minunaţii oameni care-l însoţiseră 
aici, la sfârşit. Ei aveau să-l plângă, deşi el nu dorea asta. 


— 429 — 


Era pregătit. Viaţa lui fusese extraordinară, cu mult mai 
extraordinară decât îşi puteau imagina sau decât puteau 
înţelege cei mai mulţi dintre oameni. lar acum misiunea sa 
fusese îndeplinită. Era aproape sigur că cei şase care 
rămăseseră aveau să-şi îndeplinească promisiunile: către 
Dumnezeu, către ei înşişi şi către el. Ei aveau să lucreze 
pentru restabilirea Căii iubirii pentru lume şi aveau să facă 
asta împreună. 

Timpul se întoarce. 

Şi timpul său se întorcea. El se întorcea la Mama şi la 
Tatăl său din ceruri. Era înconjurat din nou de lumina 
albastră şi învăluit de un sentiment de dragoste universală, 
căci omul cunoscut după atâtea nume de-a lungul timpului 
- Longinus, Fra Francesco, Maestrul, Destino - închidea 
ochii pentru ultima dată în viaţa sa pământească. 


Florenţa 
prezent 


DESTINO uitase un ultim dar. 

Libro Rosso, binecuvântata carte roşie care păstrase 
tradiţiile secrete ale lui lisus Hristos şi ale descendenților 
săi pentru două mii de ani, fusese transferată în 
apartamentul Petrei înainte de incendiu. 

O ultimă notiţă era fixată sub coperta cărţii şi-i era 
adresată lui Peter. Spunea simplu: 


Eşti înțelept precum Solomon, căci ai ales-o pe Sheba. 
Restabileşte aceste învățături 
rugându-te că vor fi bine primite 
în pace de către oameni 
şi că nu vor mai fi martiri. 


N 
ui 


(43 
TE 


W 


Bérenger Sinclair dădu mâna cu Pietro Buondelmonti, în 
timp ce Maureen Îi şoptea cuvinte de consolare soției lui, 


— 430 — 


baroana von Hapsburg. Vittoria era încă în comă. Ea şi 
Alexander căzuseră de la balcon două etaje în timpul 
exploziei. Alexander avea fracturi multiple şi ar fi trecut 
luni bune până să meargă din nou, şi poate chiar mai mult. 
Dar lovitura de la cap a Vittoriei fusese mai serioasă. 
Recuperarea ei era încă incertă. Amândoi scăpaseră de foc 
datorită căderii şi aceasta fusese o binecuvântare a sorții. 

Fusese o decizie grea pentru baroană şi pentru soţul ei 
să fie de acord cu propunerea lui Berenger, dar amândoi 
ştiau că aşa era cel mai bine pentru Dante. Semnară actele 
în biroul avocatului, după ce termenii fuseseră stabiliţi 
spre mulţumirea tuturor. Dante Buondelmonti Sinclair 
avea să fie crescut de către unchiul său, Berenger Sinclair, 
la castelul său din Franţa, până când părinţii lui aveau să- 
şi revină şi ar fi fost capabili să aibă grijă de el. Urma să-şi 
petreacă verile cu bunicii săi în Austria şi în Italia şi să 
deprindă limbile, cultura şi moştenirea celor trei familii 
nobile din care se trăgea. 

Dante avea să devină în mod simbolic fratele mai mare 
al Serafinei Gelis, fiica nou-născută a Tamarei şi a lui 
Roland Gelis. Copiii aveau să înveţe împreună din Libro 
Rosso şi să-şi împlinească împreună destinele angelice. 

Moştenirea Prințului Poet avea să înflorească în viitor, 
având ca unic profesor iubirea. 


Roma 
1521 


Papa Leon al X-lea stătea tăcut în biroul său, uşurat să 
fie singur după multe zile de întâlniri şi consilii urgente. 
Bău până la fund vinul roşu şi gros din cupa sa, care avea 
gravate, în mod ironic, inelele de nuntă împletite. Era vinul 
său preferat, din Montepulciano, şi adusese acolo mai 
multe sute de litri. Pontiful nu putea suporta poşirca 
apoasă pe care locuitorii Romei o numeau vin şi, pe 
oriunde mergea, refuza să o servească. De ce să bea apă 
clocită când putea să bea nectarul zeilor? 

Zâmbi şi se gândi că profesorul său, Angelo Poliziano, ar 


— 431 — 


fi râs dacă ar fi fost acolo să asiste la referinţa păgână. 
Desigur că Angelo avea să fie primul care să sărbătorească 
evenimentele din ultimii câţiva ani, folosind cu siguranţă 
vinul ce provenea din oraşul său natal. 

Se auzi un ciocănit uşor la uşă şi Leon oftă din greu. N- 
avea chef de nicio companie în seara aceea şi totuşi era 
inevitabil. Guta nu-i dădea pace şi nu simţea nevoia să se 
ridice, aşa că abia rosti un „Intră”, sperând ca vizitatorul 
să fie cineva cu care chiar ar fi vrut să aibă de-a face într-o 
seară ca aceea. 

„Dumnezeu este într-adevăr bun”, se gândi el când văzu 
silueta înaltă a vărului său, cardinalul Giulio de Medici. 
Giulio era singura persoană pe care ar fi suportat s-o vadă 
în acel moment. Era, de fapt, singura persoană pe care 
avea chef s-o vadă în cea mai mare parte a timpului. Era 
singura persoană în viaţă în preajma căreia se simţea liber 
să gândească şi să vorbească. 

— Intră, vino să bei cu mine. Avem multe de sărbătorit 
astăzi. 

Giulio primi invitaţia, turnându-şi vin într-o cupă 
asemănătoare. Încuviinţă, privind înspre portretul de pe 
perete înainte de a lua prima înghiţitură. 

— L-am simţit astăzi, Gio. 

Giulio i se adresa întotdeauna papei cu numele său de 
botez. Era un privilegiu de care se bucurau doar cei 
apropiaţi din familie. 

— A fost ca şi cum s-ar fi aflat aici, privindu-ne, dorind 
ca noi să facem lucrurile potrivite. La fel cum a făcut-o el 
întotdeauna. 

Papa Leon al X-lea se uită la portretul tatălui său şi 
ridică paharul. 

— Asta este în cinstea ta, tată. Totul este în cinstea ta. 

Ochii întunecaţi ai papei, aproape negri, erau identici cu 
cei ai bărbatului din portret. Se umplură de lacrimi în timp 
ce se gândea la tatăl său, de care îi era încă foarte dor. 

— Giulio, pentru ceea ce s-a întâmplat astăzi, istoria nu 
va fi blândă cu mine. Pentru tot ce s-a întâmplat în aceşti 
ultimi trei ani. 


— 432 — 


Giulio, întotdeauna cel mai serios dintre copii, făcu acum 
un gest extrem de rar: zâmbi. 

— Dar am făcut-o, Giovanni. Am făcut-o. 

— Ei bine, am început. Încă mai sunt multe de făcut, dar 
într-adevăr ne-am îndeplinit promisiunea astăzi. lar dacă 
istoria mă evocă ca fiind slab, incompetent şi indulgent, 
atunci aşa să fie. A fost promisiunea mea să duc acest 
lucru la îndeplinire şi am făcut-o. Ştiam ce avea să mă 
coste, dar este un preţ mult prea mic pe lângă victoria 
finală. 

Amândoi sorbiră din cupe, reflectând la evenimentele 
din săptămânile precedente. Cu patru ani în urmă, un 
preot impertinent şi rebel, profesor de teologie în 
Germania, pe numele său Martin Luther, declarase un fel 
de război sfânt împotriva Bisericii Catolice. Într-un act de 
geniu, el a adunat laolaltă oamenii de rând, prin lipirea 
unui document pe uşa catedralei din Wittenberg. 
Documentul lui Luther, denumit Cele nouăzeci şi cinci de 
teze, condamna Biserica pentru un număr de delicte, 
dintre care unele fuseseră instigate şi încurajate de către 
Papa Leon al X-lea şi de vărul acestuia, cardinalul Giulio. 

Papa Leon al X-lea i se opusese lui Luther pentru 
îndrăzneala sa, dar o făcuse foarte lent. li trebuiseră trei 
ani ca să investigheze şi, în cele din urmă, să-l excomunice 
pe eretic, a cărui intenţie deloc grandioasă era, în chip 
lămurit, aceea de a încerca să distrugă Biserica Catolică. 

Pontiful fusese aspru criticat de mulţi dintre fraţii săi 
cardinali şi de către alţi conducători ai Bisericii din 
Europa, care insistau ca el să ia o poziţie mai fermă şi mai 
rapidă împotriva lui Luther şi împotriva mişcării sale 
reformatoare care lua amploare. Dar Papa Leon al X-lea 
fusese ferm, apreciind că asemenea evenimente trebuie 
luate în considerare şi tratate doar după mult timp de 
gândire. El trimisese în Germania soli papali - prieteni şi 
susţinători ai familiei de Medici - pentru a-l investiga pe 
Luther, dar aceste evenimente păreau doar să-i incite pe 
reformatori şi să adauge mişcării şi mai mulţi membri 
înverşunaţi. Până în momentul în care Luther fu 


— 433 — 


excomunicat, adepţii săi deveniseră atât de numeroşi şi cu 
un spirit atât de puternic, încât decretarea anatemei 
împotriva lui Luther fu purtată ca o emblemă de onoare şi 
celebrată de toată mişcarea reformatoare. 

Să fii excomunicat de Biserica pe care o dispreţuiai era o 
binecuvântare. 

În ziua aceea, într-o serie de dezbateri aprinse, Papa 
Leon al X-lea decretase să nu mai fie luată nicio măsură 
împotriva lui Martin Luther. El proclamă că sentinţa 
excomunicării era suficientă; fără îndoială, reformatorii 
aveau să fie descurajaţi de această măsură, iar mica lor 
rebeliune avea să piardă din intensitate. Erau alte 
probleme pe masa de lucru de care Leon al X-lea voia să se 
ocupe - reconstruirea Sfântului Petru, noile sale comenzi 
pentru Michelangelo şi pentru celălalt angelic al lor, 
Rafael, în timp ce un alt artist promiţător al şcolii 
venețiene, un bărbat pe nume Tiziano, promitea o educaţie 
specială. 

Cardinalii conservatori erau îngroziţi. Era oare papa 
complet nebun? Cum de nu putea să vadă că Biserica 
Catolică se confrunta cu o revoluţie cum nu mai văzuse 
până atunci? Mai mult, deja tocase averi impresionante pe 
comenzi arhitecturale şi de artă, consolidându-şi reputaţia 
frivolităţii şi înteţind focul reformatorilor. Nu înţelegea 
papa gravitatea circumstanțelor? Chiar nu realiza că 
viitorul catolicismului putea fi ameninţat de acei 
protestatari? 

Dar cercul cel mai intim al papei ştia că Papa Leon al X- 
lea pricepea foarte clar ameninţarea. Cei care vorbeau 
despre incapacitatea sa şi proferau injurii la adresa lipsei 
spiritului său de conducător al Bisericii nu aveau să ştie 
niciodată cât de strălucit, de devotat şi de consecvent era 
Papa Leon al X-lea în fiecare alegere pe care o făcea. De 
fapt, el pusese la cale un plan foarte bine orchestrat încă 
din momentul în care fusese numit, la vârsta de 
paisprezece ani, cel mai tânăr cardinal din istorie. 
Partenerul complotului era vărul său, cardinalul Giulio, 
copilul posac care de o viaţă îi purta pică Bisericii ce 


— 434 — 


autorizase uciderea tatălui său în timpul Liturghiei 
Solemne din duminica Paştelui. Dar nu ei erau iniţiatorii 
complotului; erau abia ultimii dintr-un lung şir de 
uneltitori. 

— Trimite cel mai de încredere mesager al nostru la 
Wittenberg, i se adresă papa lui Giulio, cu un mesaj către 
Luther, prin care să fie înştiinţat că sarcina sa a fost bine 
îndeplinită şi că suntem mai mult decât recunoscători. A 
slujit Ordinul în chip desăvârşit. Dar, mai întâi, vino şi bea 
cu mine! Un toast final pentru omul care a pus totul la cale 
cu atâta curaj. Lui Lorenzo il Magnifico, un tată minunat şi 
cel mai mare Prinţ Poet care a trăit vreodată. Ne-am ţinut 
promisiunea faţă de tine! 

Ridică cupa înspre Giulio, care făcu la fel. 

— Pentru Lorenzo, spuse Giulio, înainte de a adăuga: Şi 
în memoria tatălui meu, Giuliano, pentru ca astfel de crime 
să nu mai fie comise niciodată în numele vreunei autorităţi 
papale. 

Şi primul papă de Medici, Leon al X-lea, închină un toast 
împreună cu cardinalul Giulio de Medici. Un băiat devenit 
odinioară orfan din cauza faptelor unei Biserici corupte 
avea să-l urmeze într-o bună zi pe vărul său pe tronul 
Sfântului Petru, pentru a deveni Papa Clement al VII-lea. 

În fond, nu degeaba erau nişte de Medici. 


— 435 — 


EPILOG `+ 


Anglia 
1527 
Nu caut pe nimeni altcineva 


Anne citi scrisoarea încă o dată, rostind cuvintele cu 
voce tare şi savurând fiecare silabă, plină de pasiune. 


De acum înainte, inima mea îţi va aparţine doar ţie. 
Aş vrea ca şi trupul să-ţi fi aparţinut. Dumnezeu o poate 
face 
dacă-l este pe plac - şi Lui mă rog în fiecare zi în acest 
scop, 
sperând ca într-o zi rugăciunea mea să fie auzită. 

Aş vrea ca timpul să fie scurt, dar mă tem că va fi lung 
până când ne vom vedea din nou. 

Scrisă de mâna celui care cu inima, trupul şi voinţa 
este servitorul tău loial şi cel mai devotat. 


Peţitorul bolnav de dragoste, care se numea pe sine 
servitorul loial şi cel mai devotat al lui Anne, îşi semna 
declaraţia cu o propoziţie din franceza medievală, 
împrumutată din cântecele de dragoste ale trubadurilor: 
Aultre ne cherse. „Nu caut pe nimeni altcineva.” 

Ea suspină gândindu-se la frumuseţea scrisorii şi apoi 
încă o dată, de durere. Căci, chiar dacă pasiunea ar fi fost 
reciprocă, obiectul afecțiunii ei era de neatins după legile 
ținutului. El era un bărbat însurat şi tată, fiindu-i prin 
urmare interzis. Şi totuşi scrisoarea preciza că „Dumnezeu 
o poate face dacă-l este pe plac”, parcă pentru a o asigura 
că dragostea lor era atât de puternică şi de predestinată, 
încât Dumnezeu va interveni pentru a schimba 
circumstanţele. La curţile europene, unde îşi petrecuse 
tinereţea, Anne fusese învățată că dragostea învinge orice. 
Respectând această credinţă, se duse să ia de pe noptieră 


— 436 — 


Cartea Orelor. 

Un zâmbet şovăielnic apăru pe buzele lui Anne în timp 
ce răsfoia preţioasa ei carte de rugăciuni. Era o 
capodoperă splendidă de artă flamandă, un volum personal 
strălucit dăruit de marea sa profesoară, Margaret de 
Austria. Dar nici partea artistică, nici valoarea 
sentimentală a cărţii nu făcuseră să-i apară acel zâmbet pe 
buze. Ci adnotările scrise de mână de pe margini. Anne şi 
iubitul ei inventaseră o metodă inteligentă prin care să-şi 
transmită mesaje unul altuia - în timpul slujbelor de la 
biserică, prin cartea ei de rugăciuni. Ultimul său mesaj 
fusese scris pe o pagină care-l înfăţişa pe lisus Hristos 
după biciuire, ca un om al suferinţei, bătut şi însângerat. 
Scria în franceza ei preferată: 


Dacă aminteşti iubirea mea în rugăciunile tale atât de tare 
pe cât te ador eu. 
Cu greu voi fi uitat, căci sunt al tău pe vecie. 


Mesajul lui era clar: sufăr pentru iubirea ta. 

Anne îşi cântări răspunsul cu grijă. Alese să răspundă pe 
o pagină frumos ilustrată a Buneivestiri, în care adorabila 
Madonă este anunţată de îngerul Gabriel că va avea un fiu. 
Compunând un distih rimat în engleză, ea scrise: 


Zilnic dovadă iţi voi da 
Să fiu iubitoare şi bună doara ta. 


Simbolismul era evident; Anne alesese cu înţelepciune. 
Alegerea Buneivestiri era o evidenţiere a evenimentului 
glorios prin care Dumnezeu îi dăruia un fiu unei femei prea 
binecuvântate. Aceasta era promisiunea pe care i-o făcea 
iubitului ei: ea va fi atât iubitoare, cât şi bună cu el, şi-i va 
dărui în plus fiul mult dorit. Deşi iubitul ei era un bărbat 
însurat şi tată, soţia lui îi dăruise numai o fiică. 

Pentru a-şi accentua promisiunea sacră, Anne adăugă o 
semnătură finală, una pe care ştia că el o va înţelege 
imediat. De această dată scrise în franceză, invocând 


— 437 — 


tradiţia trubadurilor - şi, în plus, un jurământ secret pe 
care doar el l-ar fi putut recunoaşte - Le temps viendra. 
Timpul se va întoarce. 

Îşi completă semnătura cu desenul micuţ al unui 
astrolab, un simbol al timpului şi al ciclurilor sale, o 
emblemă a timpului care se întoarce, înainte să-şi scrie 
numele cu înflorituri: 


Je? Anne Boleyn 


Mai târziu, în după-amiaza aceea, în timp ce preotul 
regelui rostea cuvintele Liturghiei în faţa micului grup 
adunat în capela regală, Anne Boleyn îi dădu cu discreţie 
cartea de rugăciuni iubitului ei secret. Tatăl lui Anne, sir 
Thomas Boleyn, fu mesagerul ei. Importanţa lui sir Thomas 
la curte în calitate de confident al regelui îi oferea 
privilegiul de a sta lângă suveranul său în timpul slujbei. 
Acesta era mai mult decât dornic să încurajeze afecțiunea 
dintre fiica sa mai mică şi rege. 

Henric al VIII-lea, regele Angliei, primi mesajul adresat 
lui şi duse cartea la inimă. Lacrimile din ochi îi înceţoşară 
privirea când se uită la femeia pe care o iubea şi şopti în 
capelă spre ea: „Timpul se va întoarce, Anne a mea. Ne 
vom convinge că aşa va fi”. 

Cum se ajunsese la dezastrul acela? 

Anne avea destul timp ca să analizeze această întrebare 
în timp ce stătea în celula ei, aşteptându-şi momentul 
execuţiei. Călăul francez sosise din Calais, pregătit pentru 
misiunea lui grotescă; avea să îi separe capul de gâtul ei 
cel delicat, dintr-o singură lovitură a armei sale ascuţite. 
Era ultimul dar al lui Henric pentru iubita sa. In timp ce-i 
semna condamnarea la moarte, regele îi îndulcise un pic 
sentinţa: Anne Boleyn, regina Angliei, nu va fi arsă pe rug 
ca o eretică sau ca o trădătoare. Într-un act neaşteptat de 
mărinimie, Henric trimisese în Franţa după un călău care 
ar fi putut să pună capăt atât vieţii ei, cât şi nefericirii lui, 
rapid, eficient şi cât se poate de nedureros. 


8 Eu, în lb. franceză (n.tr.). 
— 438 — 


Trecuseră nouă ani de când Anne şi Henric îşi făcuseră 
jurământul că timpul se va întoarce. Anne ţinea în mână 
aceeaşi carte de rugăciuni, trecându-şi degetele peste 
cerneala care se ştersese de pe acea făgăduinţă de aur, 
despre care ea crezuse odinioară - despre care amândoi 
crezuseră - că va schimba lumea. Negreşit, Henric fusese 
la fel de devotat misiunii ca şi ea. Iubirea lor fusese reală 
şi de o forţă de neoprit, atât la bine, cât şi la rău. 

Anne se opri asupra astrolabului pentru a contempla 
trecerea timpului. li rămăsese atât de puţin... Un singur 
lucru mai avea de îndeplinit înainte de a părăsi această 
viaţă, un act final de devotament faţă de misiune. Trebuia 
să găsească o cale pentru a o proteja pe preţioasa, micuța 
şi roşcata ei fiică. Luând pana în mână, Anne începu să 
scrie o scrisoare în franceză: 


Iubită Marguerite, 


Până-n momentul în care vei primi această 
scrisoare, îţi vei da seama cât de mult te-am 
dezamăgit. Mi-a rămas însă atât de puţin timp 
pentru a-mi exprima tristeţea şi regretul... Și totuşi, 
nu este totul pierdut. Am îndeplinit multe pentru 
atingerea țelurilor noastre şi nu trebuie să îngăduim 
ca moartea mea să stăvilească şuvoiul care spală 
acest mare ţinut. 

Iti scriu pentru a-ţi reaminti afecțiunea şi 
admiraţia pe care ţi le port şi pentru a te implora, în 
numele ultimei mele dorinţe, ca tu să găseşti o cale 
să impărtăşeşti viziunea ta, viziunea noastră, fiicei 
mele. Lasă-mă să te asigur că Elizabeth este copilul 
de aur al viselor noastre, concepută perfect şi 
imaculat într-un loc al încrederii şi al conştiinţei, 
după toate regulile Ordinului. 

Te implor să nu eşuezi în privinţa ei. Chiar şi 
acum, ea dă dovada unei puteri şi-a unei străluciri 
fără egal. Dacă Elizabeth este protejată, ea singură 
se va asigura că „Timpul se va întoarce”. 


— 439 — 


Anne 


Arques, Franţa 
prezent 


MAUREEN SE TREZI în zorii unei noi zile peste 
dealurile din Arques. Se ridică uşor, ca să nu-l trezească 
pe Berenger care dormea lângă ea, dar în zadar. Berenger, 
atât de obişnuit cu stările şi cu energia ei, deschise ochii 
de îndată ce ea se mişcă. 

— Eşti bine, iubirea mea? _ 

Maureen se uită la el şi scutură din cap. Îşi duse mâinile 
în dreptul gâtului şi şopti: „Şi am un gât atât de mic”. 

— Ce spui? 

Berenger se ridică, acum îngrijorat. 

— Asta a spus în timp ce îşi aştepta execuţia. Probabil că 
s-a petrecut repede, pentru că avea un gât micuţ. 

— Cine a spus asta? Ce execuţie? 

— Anne Boleyn. 

Atunci lucrurile deveniră clare pentru el. 

— Iar ai visat. 

Ea încuviinţă. Acela fusese cel mai ciudat şi cel mai 
intens vis pe care-l avusese Maureen vreodată. Nu doar că 
o vedea pe Anne Boleyn în Turnul Londrei, era Anne 
Boleyn. Trăia gândurile, sentimentele şi amintirile uneia 
dintre cele mai renumite regine din istorie, care se 
pregătea să moară. 

Maureen nu era expertă în istoria Angliei, dar fusese 
profund fascinată de povestea regelui Henric al VIII-lea şi 
a celor şase soţii ale sale. Anne fusese catalizatorul 
Reformei în Anglia, căci Henric îl sfidase pe papă pentru a 
fi cu ea. 

Istoria nu o pomenea cu blândeţe pe Anne Boleyn. Era 
adesea portretizată ca o adulterină uneltitoare, de o 
ambiţie depravată şi fără margini. 

Dar Anne din visul lui Maureen era o femeie diferită. 
Maureen putea simţi nodul ei din gât şi lacrimile 
dureroase, în timp ce îşi amintea durerea chinuitoare şi 


— 440 — 


disperarea tragicei regine din turn. 
Ştia că va da curând o nouă versiune a istoriei, care o 
aştepta sub straturile a cinci secole de minciuni. 


— 441 — 


NOTELE AUTOAREI 


În timp ce-am scris această carte, m-am gândit adesea la 
zicala populară despre vopsirea podului Golden Gate: este 
o sarcină care nu e niciodată completă. Aş putea să-mi 
petrec tot restul vieţii scriind o carte despre cum a luat 
fiinţă Renaşterea şi să nu o termin niciodată. Există foarte 
multe personaje, fire narative şi informaţii adiţionale care 
ar fi putut - şi poate că ar fi trebuit - să fie incluse. Gama 
largă de artişti şi de lucrări ale lor, de umanişti şi de 
patroni, de poveşti şi anecdote în care sunt învăluiţi, totul 
este descurajator în aceeaşi măsură în care constituie o 
sursă de inspiraţie. 

Un prim exemplu este influenţa consistentă şi 
hotărâtoare a lucrărilor lui Dante (ca şi ale lui Petrarca şi 
Boccaccio) despre bătrânul Cosimo de Medici şi mai târziu 
despre Lorenzo şi cercul său. Cu toţii merită laude, dacă 
nu o analiză minuțioasă, însă eu am fost nevoită să omit 
acele elemente, căci mă îndepărtau de ceea ce se 
transformase deja într-o poveste complicată. 

Punctele fine ale neoplatonismului în Renaştere sunt 
demne de volume întregi, şi într-adevăr le-au inspirat, dar 
totuşi am diminuat influenţa lui Platon, într-un efort de a 
accentua erezia. Şi, în timp ce cred că nicio persoană 
inteligentă nu poate argumenta că mişcarea neoplatonistă 
nu a fost decisivă în configurarea artei renascentiste, eu 
sunt de părere că a fost un element între altele, iar cel mai 
important dintre acestea a fost erezia. Neoplatonismul a 
fost adesea un paravan pentru adevăratele învățături 
eretice care au fost păstrate în aceste mari capodopere. 
Conceptul gnostic de a deveni anthropos - un om pe deplin 
realizat şi iluminat - este identic cu ceea ce noi numim 
astăzi umanism. Diferenţa este că pentru a fi anthropos 
trebuie să ajungi la o legătură personală cu Dumnezeu, să 
devii pe deplin uman prin acea conexiune directă. Erezie! 

Iniţial, exista o întreagă intrigă secundară în această 
carte despre enigmatica capodoperă literară din secolul al 


— 442 — 


XV-lea, cunoscută ca Hypnerotomachia Poliphili, şi despre 
felul în care Lorenzo a inspirat-o şi a influenţat-o. Din 
nefericire, Hypnerotomachia este un subiect atât de 
complicat, încât a trebuit să păstrez informaţia pentru un 
alt moment, un alt timp şi o altă carte! Cei familiari cu 
această carte este posibil să fi surprins referirea la ea, 
atunci când Colombina îşi încheie viaţa scriind pentru 
Destino. 

Bibliografia pentru cărţile din seria Magdalenei constă 
în sute de volume (o listă parţială este postată pe site-ul 
meu, www.kathleenmcgowan.com). Dar diamantul 
speranței din biblioteca mea este volumul scris de 
profesorul Charles Dempsey, The Portrayal of Love: 
Botticelli's Primavera and Humanist Culture at the Time of 
Lorenzo the Magnificent (Princeton Press). După ani de 
cercetare a comentariilor despre Botticelli, în care fiecare 
nouă autoritate o contrazice în mod şocant pe cea 
precedentă, descoperirea lui Dempsey a fost unul dintre 
marile momente de victorie din cariera mea de cercetare. 

Cartea lui Dempsey este strălucită şi sunt 
recunoscătoare pentru iluminarea pe care mi-a oferit-o - şi 
totodată îi cer scuze profesorului Dempsey pentru 
concluziile extreme pe care le-am tras şi care sunt numai 
ale mele. Deşi Dempsey nu stabileşte definitiv că Lucrezia 
Donati ar fi personajul central din Primavera, ca fiind 
personificarea iubirii, se referă la ea ca la o posibilitate 
distinctă. Aş dori, de asemenea, să afirm că am ajuns la 
propriile concluzii despre poziţia prestigioasă a Lucreziei 
în lucrarea lui Botticelli cu mai mulţi ani înainte de a-l citi 
pe Dempsey. 

Dempsey este, de asemenea, singurul istoric de artă 
care admite o asemănare între femeia ce reprezintă 
Curajul şi femeia din centrul lucrării Primavera. Asta a 
fost, de fapt, propria mea observaţie în Galeria Uffizi, în 
primăvara lui 2001, după ce am plecat din încăperea care 
adăpostea cele două mici piese Judith şi Curajul şi m-am 


? Charles Dempsey, Ilustrarea iubirii: Primăvara lui Botticelli şi cultura 
umanistă în vremea lui Lorenzo Magnificul (n.tr.). 


— 443 — 


dus în camera principală. Deşi Uffizi a schimbat recent 
colecţia în acele încăperi, mutând-o pe Judith în principalul 
Salon Botticelli, în galerie obişnuia să fie un loc magic la 
care mă refeream ca la „spaţiul Lucreziei Donati”. Oricine 
ar sta în faţa vitrinei lui Judith ar putea să observe 
versiunea întreagă a Curajului şi figura centrală din 
Primavera pe aceeaşi linie vizuală. Făcând asta, am fost 
încredinţată că aceeaşi femeie era modelul pentru toate. 
Chiar şi înclinarea capului lor este aceeaşi, dar într-o 
imagine în oglindă de la Primavera la Curaj. Şi, mulţumită 
stăpânirii de către Botticelli a tehnicii fuziunii, am 
descoperit că simţeam ceva pentru această femeie, că 
încercam ceva din caracterul ei atunci când mă aflam 
înaintea tablourilor. Am început să mă uit la acele tablouri 
cu alţi ochi şi sunt convinsă că în toate trei este Lucrezia 
Donati. Cred că înclinarea specifică şi şarmantă a capului 
Colombinei se regăseşte, de asemenea, în câteva dintre 
primele Madone ale lui Sandro. 

Acestea fiind spuse, nu sunt un istoric de artă şi nici nu 
pretind că aş fi, deşi sunt o entuziastă foarte înflăcărată şi 
devotată artei şi am fost binecuvântată să petrec o mare 
parte din ultimele două decenii rătăcind prin marile muzee 
de artă ale lumii. Şi am ochi. Uneori este atât de simplu... 

Consider că foarte multe dintre dovezile din care 
istoricii de artă îşi trag concluziile sunt în mod necesar 
circumstanţiale şi totuşi presupunerile lor mă uimesc 
adesea prin simplitatea lor şi - îndrăznesc să spun - prin 
iresponsabilitate. De exemplu, mulţi experţi în artă cred că 
Primavera nu a fost comandată de către Lorenzo 
Magnificul, ci mai degrabă de către vărul său, 
Pierofrancesco de Medici. Motivul acestei supoziţii este că, 
după moartea lui il Magnifico în 1492, s-a făcut un 
inventar şi la acel moment Primavera se afla în casa lui 
Pierofrancesco. Însă există nenumărate motive pentru care 
picturile comandate de Lorenzo Magnificul în timpul vieţii 
sale să nu se fi aflat în colecţia sa personală în momentul 
morţii sale, aşa că a afirma definitiv că nu a fost patronul 
unui asemenea tablou - imens, costisitor şi personal -, 


— 444 — 


doar pentru că vărul său îl avea în 1492, mi se pare un 
lucru iresponsabil. 

Am făcut o pasiune din admirarea unora dintre cele mai 
mari capodopere ale lumii, pentru a putea asculta personal 
diferiţii ghizi, critici şi experţi comentând asupra acestora. 
Am petrecut ore întregi în Salonul Botticelli, ascultând 
diferitele explicaţii ale lucrării Primavera. Invariabil, 
fiecare expert oferă o explicaţie definitivă a semnificației 
tabloului. Şi, tot invariabil, aceste explicaţii diferă - adesea 
radical. Erau momente în care mă delectam cu ideea că 
arta este atât de vastă, încât ne oferă o oportunitate 
aproape infinită de a face interpretări; altele în care 
disperam la ideea că nu voi înţelege niciodată care au fost 
adevăratele intenţii ale artistului. Odată ce am descoperit 
conceptul de „infuzie” şi am învăţat să simt arta, nu numai 
să o văd, aprecierea mea faţă de aceste capodopere s-a 
perfecţionat nespus de mult. 

O mare parte din ceea ce citiţi despre familia de Medici 
în engleză face referire la ei în termeni negativi: tirani, 
hedonişti şi chiar mai rău de atât. Am menţionat acest 
lucru recent, la un eveniment din Italia, iar comentariile 
mele au fost primite cu neîncredere. Lorenzo de Medici a 
fost părintele Renaşterii, apărătorul limbii italiene şi un om 
cunoscut pentru generozitatea sa şi pentru modul luminat 
de a trăi. Majoritatea italienilor cu care am discutat asta 
nu înţeleg cum este posibil ca istoria să-l vadă pe Lorenzo 
într-o altă lumină. Descoperind măreţia lui Lorenzo şi, 
înaintea lui, a lui Cosimo, am devenit o apărătoare înfocată 
a familiei de Medici. Cred că o mare parte a confuziei 
provine de la generaţiile de Medici care i-au urmat lui 
Lorenzo şi care erau într-adevăr corupte. Cred că Lorenzo 
însuşi ar fi fost oripilat, întristat şi dezamăgit să vadă că 
descendenţii săi au rătăcit calea şi au abandonat 
principiile iubirii, frumuseţii şi anthroposului, pe care el şi 
bunicul său se străduiseră atât de mult să le păstreze. 

Am dat peste unele referinţe potrivit cărora de Medici „îi 
încuiau pe artişti în pivnițe şi-i forţau să picteze”, apoi am 
descoperit aceste poveşti fantastice despre cum Donatello 


— 445 — 


şi Lippi îi erau profund devotați lui Cosimo. Folosesc 
cuvântul devotament în special pentru că se referă la 
iubire: aceşti artişti îşi iubeau patronii, nu doar îi slujeau. 
Donatello chiar s-a rugat să fie îngropat la picioarele lui 
Cosimo şi este îngropat lângă el în San Lorenzo. Acestea 
nu sunt faptele unui artist care a fost abuzat. Mi-am dat 
seama că relaţia adesea comică dintre Cosimo şi Fra Lippi 
ar putea să fie greşit interpretată de istorie şi m-am 
hotărât să înfăţişez frumuseţea ei. 

Am fost uluită să descopăr în cercetarea mea că atât 
Botticelli, cât şi Michelangelo au trăit în tinereţea lor ca 
membri ai familiei de Medici. Lorenzo l-a adoptat pe 
Michelangelo la vârsta de treisprezece ani fără să-i 
schimbe numele, iar băiatul era complet devotat tatălui 
său adoptiv. Există păreri potrivit cărora Sandro Botticelli 
a fost „adoptat” de asemenea de către Lucrezia şi Piero şi 
crescut ca frate al lui Lorenzo, după cum l-am înfăţişat 
aici. Foarte puţin s-a păstrat despre viaţa personală a lui 
Botticelli, dar prestigiosul istoric britanic Christopher 
Hibbert face această afirmaţie în cartea sa The House of 
Medici’, oferind şi informaţii despre comanda lui Botticelli 
de a crea Madonna del Magnificat pentru Lucrezia 
Tornabuoni de Medici. 

Conştientizarea faptului că Michelangelo şi Botticelli au 
fost membri ai „familiei de spirit” de Medici m-a făcut să 
înţeleg perioada Savonarola. Arta şi istoria afirmă că aceşti 
doi mari artişti eretici au devenit adepţi ai lui Savonarola. 
Niciodată nu voi crede asta, nici măcar pentru un moment. 
Amândoi erau pe deplin devotați familiei de Medici şi 
misiunii, şi niciunul dintre ei nu s-ar fi alăturat unui om 
care căuta să-l distrugă pe Lorenzo. Ceea ce cred este că, 
la început, Savonarola a fost primit în Florenţa ca o 
persoană care ar fi putut să fie un instrument în 
revoluţionarea Bisericii şi în eradicarea corupţiei din Roma 
instituite de Papa Sixtus şi de haosul creat de întreaga 
familie Riario. Lucrurile au mers într-o direcţie greşită. 
Michelangelo este citat adesea spunând: „Voi auzi vocea 


10 Familia de Medici (n. tr.). 
— 446 — 


sa răsunându-mi în urechi până-n ziua în care voi muri”. 
Citatul este interpretat de experţii în artă şi istorie ca un 
indiciu al faptului că Michelangelo a fost un adept al lui 
Savonarola. Îndrăznesc să contrazic acest lucru. Cred că 
Michelangelo a spus acest lucru pentru că, în cele din 
urmă, ştia că Savonarola l-a distrus pe Lorenzo şi tot ceea 
ce sperau să împlinească împreună. 

Îmi dau seama că afirmaţia mea despre faptul că 
Savonarola a grăbit moartea lui Lorenzo este 
controversată, dar cred că acest lucru este posibil. Chiar 
dacă nu l-a otrăvit fizic pe Lorenzo, cu siguranţă a făcut-o 
din punct de vedere spiritual. Cred că vocea lui Savonarola 
l-a bântuit pe Michelangelo pentru că i-a răpit tatăl adoptiv 
şi principala sursă de inspiraţie. Influenţa Ordinului şi-a lui 
Lorenzo poate fi observată peste tot în Capela Sixtină, 
unde abundă elemente ale ereziei. Cine este acea femeie 
de lângă lisus în Judecata de Apoi? Îţi pare a fi într-adevăr 
mama Lui? Şi, bineînţeles, Michelangelo a sculptat-o pe 
Maria Magdalena ca figură proeminentă în Pietà 
florentină, pe care a creat-o pentru propriul său mormânt 
şi care cred că este foarte grăitoare cu privire la credinţa 
artistului. 

Sandro îi era şi mai devotat lui Lorenzo, care îi era ca un 
frate şi patron, prin urmare cred cu toată tăria că timpul în 
care este menţionat ca fiind un Piagnoni a fost unul în care 
Sandro a lucrat ca agent dublu, după cum l-am înfăţişat şi 
aici. Arta sa foloseşte această temă, iar şi iar. 

Povestea Sfintei Felicita a început să mă obsedeze după 
o excursie mai recentă la Florenţa. Stând în faţa tabloului 
sfintei şi a celor şapte fii ai săi morţi, am avut aceeaşi 
trăire pe care o are Tammy în carte: mi-a produs greață. 
Experienţa personală a fost amplificată de faptul că cel mai 
tânăr copil, pictat mort în poala mamei sale, semăna cu fiul 
meu mai mic. Ceva s-a lămurit în mine în acel moment, o 
înţelegere tragică a modului în care lucrurile au sfârşit 
atât de rău, a modului în care învăţăturile iubirii sunt 
pierdute în focurile fanatismului. Am vrut să tip la acel 
tablou: Totul este atât de greşit aici! Nu asta vrea 


— 447 — 


Dumnezeu de la noi! 

Am scris prologul pentru a ilustra versiunea fanatică a 
vieţii lui Felicita, mai degrabă decât pentru a o celebra ca 
pe o martiră. M-am luptat multă vreme cu acel prolog. 
Este o poveste violentă şi m-am gândit s-o atenuez - până 
când am navigat pe internet pentru a o investiga pe Sfânta 
Felicita şi modul în care este văzută ea de adepţi în secolul 
al XXI-lea. Am fost uluită şi foarte dezgustată să descopăr 
o sugestie postată de către o mamă în onoarea zilei Sfintei 
Felicita: ea susţinea să iei şapte dintre jucăriile preferate 
ale copilului tău şi să le distrugi în faţa lui, accentuând că 
asta este ceea ce Felicita a îndurat şi că acestea sunt 
sacrificiile pe care trebuie să le facem pentru Dumnezeu. 

Chiar şi scriind ultima propoziţie mă simt extrem de 
dezgustată. Nu pot să cred că o femeie cu mintea întreagă 
consideră că aceasta este o lecţie de iubire pe care 
Dumnezeu ar dori-o pentru oricare dintre copiii săi. 
Realizarea faptului că acest tip de fanatism încă ne 
influenţează copiii în timpurile moderne a dublat hotărârea 
mea de a spune povestea lui Felicita în toată violenţa sa. 
Am vrut s-o arăt aşa cum este şi sper că oamenii se vor 
gândi la ea. Cu siguranţă, pe mine m-a făcut să reflectez şi 
a devenit esenţială pentru tema acestei cărţi, întrucât atât 
Felicita, cât şi Savonarola ilustrează pericolele 
fanatismului împotriva toleranţei. Unele dintre cuvintele 
lui Felicita sunt luate ad litteram din mărturii mai vechi ale 
Bisericii. 

Am devenit complet devotată lui Lorenzo il Magnifico în 
timpul cercetării mele, până-n punctul în care am ajuns la 
ceea ce era, uneori, o obsesie literară febrilă. Ştiam că 
trebuie să scriu o mare parte din această carte în Florenţa, 
pentru că aveam nevoie să simt energia lui Lorenzo în 
jurul meu. Nicio zi din ultimele stadii ale scrierii în 
Florenţa nu a trecut fără să nu-l fi „vizitat” pe Lorenzo într- 
un fel. Plimbarea de dimineaţă mă purta pe lângă statuia 
sa din faţa Galeriei Uffizi. Uneori intram în muzeu doar ca 
să văd portretul făcut de Vasari (reprezentarea mea 
preferată), deşi este prost expus într-o vitrină, aşa că mi s- 


— 448 — 


a părut frustrant să-l privesc în felul acesta. Şi totuşi, ador 
faptul că se află lângă o reprezentare a lui Cosimo. În cele 
din urmă, am cumpărat o copie după Vasari, am înrămat-o 
şi l-am păstrat pe il Magnifico pe biroul meu când scriam 
(mă uit la el chiar acum) şi chiar am luat cu mine peste tot 
imagini ale portretului său. 

Am vizitat zilnic palatul de Medici de pe Via Larga 
(acum Via Cavour), pentru a mă afla în locul în care a fost 
depozitată pentru ultima oară Libro Rosso, în minunata 
capelă Gozzoli şi în saloanele lui Lorenzo care au devenit, 
pentru turişti, un punct de atracţie foarte modern, 
multimedia şi interactiv. La început mi s-a părut 
problematică această dezvoltare, dar am ajuns la concluzia 
că orice face istoria interactivă şi interesantă este un lucru 
bun şi că probabil şi lui Lorenzo i-ar fi plăcut dacă ar fi fost 
astăzi aici. A fost, în fond, un pionier al artelor. 

Vizitele mele regulate la Uffizi au început să semene cu 
nişte vizite la prietenii mei şi adesea începeam cu locul 
rezervat Lucreziei Donati, ducându-mă apoi în principalul 
Salon Botticelli pentru a vorbi cu Sandro. Chiar am început 
să cred că Lorenzo şi Colombina sa mă îndemnau să le 
spun povestea într-un mod cât mai uman, înconjurându-i 
de oamenii care-i iubeau cel mai mult. Intâmplarea a făcut 
ca acei oameni să fie tocmai cei mai mari artişti şi cele mai 
luminate minţi ale Renaşterii. Şi, bineînţeles, cât m-am 
aflat la Florenţa, am stat în exclusivitate în Antica Torre 
Tornabuoni, astfel încât să calc pe urmele îndrăgitului 
cuplu şi pe urmele Ordinului care i-a inspirat. Jur, sufletele 
lor pereche rătăcesc pe acoperişul acelui turnuleţ care dă 
înspre Santa Trinità şi care oferă cea mai înălţătoare 
privelişte pe care am văzut-o vreodată. Nu prea mă ia 
somnul când stau acolo, dar ştiu că voi fi întotdeauna într-o 
companie aleasă. 

Cât despre Lucrezia Donati, se ştiu foarte puţine despre 
viaţa ei. Vieţile femeilor din Renaştere, dacă nu erau 
regine, nu erau foarte cunoscute. Un factor ar putea fi 
acela că Lorenzo însuşi ar fi dorit s-o ţină departe de ochii 
publicului pe cât de mult posibil, iar eu cred că avem de-a 


— 449 — 


face cu o confuzie deliberată. 

Este acelaşi principiu care stă la baza activităţii unei 
societăţi secrete. Nu există dovezi documentare pentru 
mare parte din activitatea sa, pentru că nu s-a dorit să 
existe vreuna! De aceea se şi spune că este secretă. Eu am 
descoperit-o pe Colombina prin intermediul artei şi al 
poeziei timpului şi am încercat s-o văd şi să-i cunosc 
trăirile prin ochii lui Lorenzo şi ai lui Sandro. Dar, ca şi în 
cazul Mariei Magdalena şi al Matildei înaintea sa, ea a 
devenit foarte reală pentru mine şi am fost cuprinsă de 
pasiunea de a-i spune povestea atunci când am scris 
despre perioada aceea. 

Eu vorbesc despre istorie ca despre un mozaic, iar 
pentru mine a fost unul foarte frumos. Mici fragmente se 
adaugă şi completează tabloul. Câteva propoziţii din cărţile 
pe care le-am cercetat au modificat adesea cursul 
înţelegerii acestor personaje şi a vieților lor. O carte 
despre colecţia de artă a lui Lorenzo vorbeşte despre fiul 
Lucreziei Donati, care căuta disperat un tablou al mamei 
sale - comandat de Lorenzo şi aflat în colecţia sa 
personală. Acest lucru m-a dus pe calea investigării 
paternităţii băiatului. Nu pot dovedi că Lucrezia Donati a 
avut un fiu cu Lorenzo de Medici, dar cred că este 
adevărat. 

O altă piesă prețioasă din mozaicul meu a venit dintr-un 
jurnal de artă care se referea la titlul original al operei 
Primavera ca fiind Le temps revient. Frumos! Legenda 
drapelului lui Lorenzo şi motivul pentru care marele 
apărător şi susţinător al limbii italiene avea un moto 
misterios în franceza medievală i-a uimit pe istorici timp de 
cinci sute de ani. Acest lucru se datorează faptului că 
istoricii au pierdut din vedere elementul-cheie al societăţii 
secrete, înțelegerile eretice ale Ordinului şi legătura 
familiei de Medici cu aceste erezii. Drapelul m-a făcut să 
descopăr legăturile dintre Cosimo şi René d'Anjou, precum 
şi legătura strânsă a lui Piero şi Lorenzo cu regele francez 
Ludovic al XI-lea, care în mod inexplicabil se referă la cei 
doi de Medici ca la „veri” în corespondenţa intimă dintre 


— 450 — 


ei. Drapelul lui Lorenzo m-a condus, de asemenea, la Anne 
Boleyn şi la Henric al VIII-lea, lucru neaşteptat, iar 
povestea lor uimitoare şi complet necunoscută va fi 
explorată în cartea a IV-a a acestei serii. Legarea acestor 
elemente şi potrivirea lor mi-au oferit o adevărată bucurie. 

Restricţiile de spaţiu m-au făcut să editez elementele 
complexei conspirații Pazzi. Nu am avut de ales şi a trebuit 
să elimin câteva personaje infame care au participat la 
asasinarea lui Giuliano şi la tentativa de asasinat asupra 
lui Lorenzo. Le cer scuze celor pasionaţi de istorie care pot 
considera acest element ca fiind deconcertant. In schimb, 
am ales să mă concentrez asupra acelor personaje despre 
care am simţit că au fost în centrul conspirației şi mi-am 
menţinut hotărârea de a prezenta crima în toată oroarea ei 
prin intermediul acţiunilor lor. Faptul că un asemenea atac 
oribil şi laş a fost dus la îndeplinire în timpul Liturghiei 
într-o catedrală, permis de către papă şi plănuit de către 
un arhiepiscop folosind preoţi ca susţinători este una 
dintre marile atrocități ale istoriei - şi, totuşi, aceasta este 
foarte rar discutată sau se scrie foarte rar despre ea în 
afara biografiilor de Medici. Am fost şocată de ironia 
ucigaşului profesionist care ar fi acţionat ca voce a 
raţiunii, lucru care ne parvine din punct de vedere istoric 
prin confesiunea lui Montesecco dinaintea execuţiei sale. 
Şi, desigur, am fost adânc impresionată de povestea 
curajului lui Lorenzo, care, deşi rănit, a vorbit mulţimii 
făcând apel la calm, exact în ceasurile care au urmat 
uciderii dragului său frate. 

Este posibil ca experţii - atât în istoria, cât şi în arta 
renascentistă - să arunce cu pietre în mine pentru că am 
violat tot soiul de coduri academice, dar le îngădui s-o 
facă. Li se pot alătura exegeţilor biblici care iau în 
derâdere versiunea mea asupra evenimentelor din Noul 
Testament. Rolul meu este să arăt partea secretă şi umană 
a istoriei, iar aceasta este cea mai minunată ocupaţie la 
care mă pot gândi. 

După cum spunea Destino, niciun om nu a dobândit 
vreodată măreţia folosindu-şi doar mintea. Trebuie să-şi 


— 451 — 


folosească şi inima. Astfel, m-am străduit să vă arăt inima 
Renaşterii şi poate puţin din inima mea. 

Şi, desigur, mi-am arogat libertăţi. Am menţionat că 
aceasta a fost ficţiune, nu-i aşa? 

Il cinstesc pe Dumnezeu şi mă rog pentru un timp când 
aceste învățături vor fi primite în pace şi nu vor mai fi 
martiri. 


Kathleen McGowan 
22 noiembrie 2009 


— 452 — 


MULŢIUMIRI 


Deşi am lucrat la această carte în Florenţa timp de 
câteva săptămâni în ultimii ani, am terminat-o într-o 
căbănuţă ciudată din munţi, în afara oraşului Los Angeles. 
Este o casă pe care bunicul meu, BB Rhodes, a construit-o 
pentru bunica mea, Ethel Rhodes, un fel de monument al 
dragostei lui pentru ea. Este un loc plin de frumuseţe şi de 
linişte, dar energia dragostei familiale este atât de vie 
între pereţii săi, încât scrisul este cea mai mare bucurie. 
Vreau să le cinstesc memoria prin această carte, căci 
spiritele lor sunt o parte integrantă din ceea ce am 
realizat. Ei au fost suflete-pereche, după cum au fost şi 
ceilalţi bunici ai mei, Katy Paschal şi W. Joe Harkey, creaţi 
de către Dumnezeu unul pentru altul în zorii timpului. Ce 
binecuvântată am fost să beneficiez de asemenea influenţe 
când am fost tânără... 

Binecuvântarea de neegalat pe care aceste frumoase 
suflete-pereche au creat-o a fost aceea a părinţilor mei, 
Donna şi Joe Harkey, care mi-au dăruit totul - în mod 
repetat - pentru ca eu să înfloresc, să cresc, să iubesc şi să 
experimentez viaţa la toate nivelurile. Scrierea acestei 
cărţi m-a făcut să mă gândesc la importanţa părinţilor şi a 
bunicilor şi la tot ceea ce mi-au oferit ai mei, aşa că le 
dedic această lucrare lor, cu multă dragoste şi 
recunoştinţă. 

În timp ce am făcut cercetări pentru această carte, am 
devenit o admiratoare devotată a lui Cosimo de Medici, 
marele patron al artelor şi umanismului. A fost realmente 
un om fără egal. Dar, în timp ce scriam despre el, am 
realizat că mă inspiram din viaţă: o mare parte din 
caracterul lui Cosimo - căldura sa, umorul său, strălucirea 
sa - a fost inspirată de agentul meu literar şi prietenul meu 
Larry Kirshbaum. Larry este un Cosimo al timpului nostru, 
un susţinător al artelor şi-un apărător al noilor voci în 
literatură. Ca şi Donatello şi Lippi, îi sunt complet devotată 
şi etern recunoscătoare pentru dragostea şi generozitatea 


— 453 — 


sa. 

Editoarea mea, Trish Todd, continuă să-şi manifeste 
răbdarea, intuiţia şi talentul cu fiecare carte pe care o 
scriu şi trebuie să-i fiu foarte recunoscătoare că m-a 
îndemnat cât a fost necesar pentru a se asigura că aceste 
poveşti sunt spuse cu toată acurateţea. 

În incredibila călătorie care a fost această carte, unde 
arta şi viaţa s-au împletit pentru mine, ca şi pentru 
Maureen, am descoperit o muză de neegalat într-un autor 
şi cercetător belgian, pe nume Philip Coppens. Philip a fost 
cutezător, devotat şi de nădejde, împărtăşindu-mi iubirea 
pentru Renaştere şi pasiunea pentru misiunea Ordinului. 
El a adus cercetarea mea - şi ulterior această carte - la 
viaţă, în moduri pe care nu le-aş fi putut îndeplini fără el. 
Are toată dragostea şi recunoştinţa mea. Des le debut du 
temps jusqu’à la fin du temps. 

Propria mea familie de spirit m-a susţinut până la capăt 
şi, ca întotdeauna, le transmit dragoste şi recunoştinţă - 
lui Stacey, Dawn, Mary, Patricio. Şi mulţumiri lui Larry 
Weinberg, care îmi este atât un mare prieten, cât şi un 
avocat minunat, precum şi lui Kelly Cole, pentru 
înţelepciunea şi susţinerea ei. 

Tot ceea ce creez este pentru copiii mei, pentru ca ei să 
fie inspirați în propria lor călătorie, la fel cum continuă să 
mă inspire pe mine într-a mea: aşadar, lui Patrick, Conor şi 
Shane, să ştiţi că sunteţi cele trei muze constante ale mele, 
care mă inspiră în tot ceea ce fac. 

Folosesc procesul de fuziune al lui Destino în scrierea 
acestei serii de cărţi. Deşi se traduce diferit în tipăritură 
decât în pictură, aflu că încă funcţionează. Nenumăratele 
scrisori pe care le primesc de la cititorii mei din lume, 
indicând faptul că opera mea îi face să simtă ceva nou sau 
incitant sau frumos, sunt o dovadă a acestui lucru. Astfel, 
vreau să mulţumesc pentru puterea şi inspiraţia pe care le 
primesc din acele scrisori, de la cele scrise de mână până 
la e-mailuri, la postările de pe website-ul meu şi de pe 
Facebook. Nu pot răspunde fiecăreia dintre ele, dar le 
citesc pe toate şi înseamnă foarte mult pentru mine. Aşa că 


— 454 — 


le transmit cititorilor mei mulţumiri din inimă. Vă rog să 
ştiţi că mă faceţi să simt ceva magic cu fiecare cuvânt pe 
care mi-l trimiteţi. Voi sunteţi muza mea colectivă, cea 
care mă susţine să lucrez. Datorită vouă, am decis să 
extind într-o serie mai amplă ceea ce a fost odată doar o 
trilogie. Sunt atâtea poveşti de spus, atâtea emoţii de 
împărtăşit! Vă mulţumesc tuturor pentru că voi continuaţi 
să-mi inspirați şi să-mi susţineţi călătoria. 


Demori! 
Rămân a dumneavoastră sinceră, KMcG 


— 455 — 


În acest roman spectaculos, Maureen Paschal, cercetând 
cu înfrigurare Confreria Sf. Maria Magdalena, descoperă 
niște informații explozive despre evanghelia cunoscută 
drept Libro Rosso şi despre Ordinul Sfântului Mormânt. 
Se duce numaidecât la Florența unde Destino, maestrul ei 
spiritual, îi dezvăluie un secret despre Lorenzo de Medici, 
printul poet, părintele Renașterii. Se pare că Lorenzo 
se căsătorise în taină cu Lucrezia Donati, Colombina 
care apare în câteva dintre tablourile lui Botticelli. 

De asemenea, Maureen trebuie să facă fată problemelor 
pe care le are Berenger Sinclair, sufletul ei pereche, 
un magnat scoțian al petrolului, după ce o fostă iubită 
de-a acestuia declară ca este tatăl fiului ei. 
Această fantezie istorică ne poartă din prezent în trecut 
cu o ușurință remarcabilă. Fanii acestui gen de fictiune 
vor fi încântați de teoriile romantice 
ale conspirației înfățișate în carte. 


O MOSTENIRE ERETICĂ 
UN SACRIFICIU PERICULOS 
TIMPUL SE ÎNTOARCE 


el 
a. 


ISBN 978-606-609-387-3 


editura rao 


— 457 —