Alexandre Dumas — Familia De'Medici

ALEXANDRE DUMAS 
FAMILIA DE MEDICI 


Capitolul | Farnura vârstrică, 

Ce a tost măreț în lume a încercat să-şi sporească măreția prin 
începuturi fabuloase. Atena s-a lăudat că ar îi fost întemeiată de 
zeița Atena, luliu Cezar a pretins că ar cobori în linie dreaptă din 
zeița Venus, 

fsa s-a întârnplat şi cu famila de Medici, Se zice că unul din 
strămoşii ei, pe nume Averardo de'ledici, se găsea în Italia pe la 
sfârşitul secolului VIII, în zuita lui Carol cel Mare 41! 

P.ceastă campanie a regelui franc avea, după cum se ştie, scopul 
de a-i învinge pe barbari care, la acea dată, cotropeau Italia, 
Averardo, provocat de un urias lombard, numit Mugello, a acceptat 
înfruntarea şi a iegit învingător, După obiceiul timpului, n-a 
mogtenit astfel doar armele învinsului, ci şi toate bunurile sale. De 
aici provin castelele, vilele şi pământurile pe care farmlha de Medici 
le-a posedat din vechime în hnutul florentin ce poarta, de atunci, 
numele uriagului. O lomitură a măciuzii lui Mugello irnprirnaze pe 
scutul lui Averardo urma a şase bumbi de her. Averarda a făcut din 
acestea emblema sa. Tradiţia nu spune cur aceste găuri concave 
z-au transformat în sermstere convexe, dar aşa suna povestea, 

În realitate, neamul de' Medici apare mereu măreț şi popular din 
cele rnzu vechi tirnpuri. De-a lungul tuturor zbuciurnurilar care au 


Pi) d oo 1 Pi 


ALEXANDRE DUMAS 
PAMILIA DE'MEDICI 


Capitolul I Ramura vârstnică. 

Ce a fost măreț în lume a încercat să-şi sporească măreţia 
prin începuturi fabuloase. Atena s-a lăudat că ar fi fost 
întemeiată de zeiţa Atena; Iuliu Cezar a pretins că ar cobori 
în linie dreaptă din zeiţa Venus. 

Aşa s-a întâmplat şi cu familia de'Medici. Se zice că unul 
din strămoşii ei, pe nume Averardo de'Medici, se găsea în 
Italia pe la sfârşitul secolului VIII, în suita lui Carol cel Mare 
11). 

Această campanie a regelui franc avea, după cum se ştie, 
scopul de a-i învinge pe barbarii care, la acea dată, 
cotropeau Italia. Averardo, provocat de un uriaş lombard, 
numit Mugello, a acceptat înfruntarea şi a ieşit învingător. 
După obiceiul timpului, n-a moştenit astfel doar armele 
învinsului, ci şi toate bunurile sale. De aici provin castelele, 
vilele şi pământurile pe care familia de'Medici le-a posedat 
din vechime în ţinutul florentin ce poarta, de atunci, numele 
uriaşului. O lovitură a măciucii lui Mugello imprimase pe 
scutul lui Averardo urma a şase bumbi de fier. Averardo a 
făcut din acestea emblema sa. Tradiţia nu spune cum aceste 
găuri concave s-au transformat în semisfere convexe, dar 
aşa suna povestea. 

În realitate, neamul de'Medici apare mereu măreț şi 
popular din cele mai vechi timpuri. De-a lungul tuturor 
zbuciumurilor care au făcut să se-n înroşească de sânge 
albul crin al Republicii 42), niciodată familia de'Medici nu 


şi-a schimbat numele sau blazonul, ceea ce dovedeşte că n- 
a fost niciodată ghibelina 43). Când Totila (4) a cucerit 
Florenţa, de'Medici au părăsit oraşul şi s-au refugiat în 
ţinutul Mugello. După ce Carol cel Mare a reclădit Florenţa 
şi i-a dat o oarecare importanţă prin protecţia sa, fugarii s- 
au reîntors în oraş. Întâi au locuit în Forumul regelui, care a 
fost numit mai târziu Mercato Vecchio (Târgul Vechi) şi care 
era, la acea vreme, cartierul nobilimii. Primele lor case şi 
primele lor turnuri au fost ridicate în Piaţa Suchiellinai, deja 
numită Piaţa de'Medici. 

În ceea ce priveşte blazonul, acesta a rămas mereu 
acelaşi, după cum am spus mai sus. Duşmanii lor susțineau 
că era vorba despre pilulele unuia dintre strămoşii 
de' Medici, care fusese medic şi care, bucurându-se de o 
oarecare faimă, îşi luase numele şi blazonul de la profesia 
pe care o exercita, oricum ar fi fost, nu există poate nici o 
altă familie din vreo ţară a lumii care să fi ocupat în istoria 
neamului său un loc mai important decât acela ocupat de 
familia de'Medici în istoria Florenței. 

Într-adevăr, magistratura supremă fiind creată în 1282 şi 
gonfalonieratul (5) cu zece ani mai târziu, un Ardingo 
de'Medici de Buonaventura era deja magistrat în 1291 şi 
gonfalonier în 1295. Familia de'Medici a numărat, printre 
membrii săi, şaizeci şi unu de magistrați şi treizeci şi cinci 
de gonfalonieri. 

Vreţi să ştiţi ce se petrecea cu familia de'Medici către 
sfârşitul secolului XIV? Să auzim ce spune despre ea unul 
din cei mai iluştri fii ai săi, Fuligno di Conte. El se adresează 
urmaşilor săi astfel, într-un manuscris ce poarta ca dată 
anul 1370: „Şi vă mai rog să păstraţi nu numai marea 
avere, dar şi situaţia înaltă pe care strămoşii noştri au 
cucerito. Printre ei s-au numărat oameni de seamă, dar iată 
că, în prezent, scade numărul celor îndrăzneţi. Puterea 
noastră a fost atât de mare încât oricărui om care se 
deosebea prin însuşirile sale i se spunea: «Eşti la fel de 
mare ca un de'Medici». Judecata noastră era atât de 


dreaptă încât, ori de câte ori se vorbea despre un act de 
violenţă, se spunea: «Dacă unul dintre de'Medici ar fi făcut 
aşa ceva, ce s-ar fi zis?» Şi oricât de în declin ar fi, familia 
noastră este tot prima în ceea ce priveşte poziţia, clienţii şi 
bogăţia. Fie ca Domnul să o ţină mereu astfel! Mulțumită lui 
Dumnezeu, în zilele în care scriu toate acestea, mai suntem 
încă vreo cincizeci de oameni de caracter din rasa noastră”. 

Este adevărat că Fuligno di Conte de'Medici scria aceste 
rânduri la vremea marii epoci a Republicii, adică între 
Farinata de Uberti 46) care a fost Coriolanul 47) timpului 
său şi Pietro Capponi (8), care a fost Scipio 197 alvremii 
sale. 

Lui Fuligno di Conte, cunoscut pentru Memoriile sale, i-a 
urmat Silvestre de'Medici, cunoscut pentru faptele sale. El 
se născuse imediat după moartea lui Dante. Copil fiind, se 
jucase la piciorul Campanilei lui Giotto*, care se înălța 
semeaţă, îi cunoscuse pe Petrarca şi pe Boccaccio* care, la 
o diferenţă de un an unul de celălalt, porniseră să-l 
întâlnească pe Dante. Fusese contemporan cu acel Coluccio 
Salutaţi, despre care Visconti spunea că o singură scrisoare 
de-a sa era mai de temut decât o mie de cavaleri florentini. 
Asistase la acea stranie conjurație a ciompilor care 
schimbase totul în Republică, ridicând tot ceea ce era umil 
şi coborând tot ce era aristocrat. Văzuse căzând capetele 
lui Piero Albizzi, Jacopo Sacchetti, Donato Barbadori, 
Cipriano Mangioni, Giovanni Anselmi şi al lui Filippo 
Strozzi, străbunicul acelui Strozzi care, peste două veacuri, 
avea să moară pentru Republică. L-a văzut pe Michele di 
Lando (10) plecând în exil, a auzit povestindu-se în ce fel 
Giovanna di Napoli, duşmana lui, fusese sugrumată în 
castelul de la Muro. Locuise în permanenţă în Florenţa, 
acest centru al politicii italiene, si, totuşi, reuşise să treacă 
prin toate acestea, fără a pierde din popularitate, fără a-şi 
pierde demnitatea în rândurile nobilimii. Preceptele lui 
Fuligno di Conte, scrise fără îndoială pentru sine, le-a 
urmat, aşadar, îndeaproape; Giovanni de'Medici, ajungând 


gonfalonier, a constatat că, în mijlocul tulburărilor, Casa 
de'Medici se întărise. Giovanni de'Medici a fost într-adevăr 
omul în stare să continue măreţia familiei. Dacă deschidem 
cea de a patra cane din Istoriile florentine ale lui 
Machiaveâli, care, după cum se ştie, nu e prea darnic cu 
laudele, iată ce găsim consemnat despre Giovanni 
de'Medici: „El a fost milostiv în toate; nu numai că dădea 
pomeni celor care i le cereau, ci venea chiar în 
întâmpinarea nevoilor celor ce nu cereau. Îi iubea cu 
aceeaşi dragoste pe toţi concetăţenii săi, lăudându-i pe cei 
buni şi plângându-i pe cei răi. Nicicând nu a cerut vreo 
distincţie, dar le-a avut pe toate. Niciodată nu se ducea 
nechemat la palat, dar era chemat pentru fiecare problemă 
importantă, îşi aducea aminte de cei nefericiţi. Niciodată, în 
mijlocul unor jafuri generale, el nu şi-a făcut parte din 
avutul Statului şi nu s-a atins de bunurile publice decât 
pentru a le spori. Afabil cu magistraţii, cerul îi dăduse 
înţelepciune mai multă decât elocinţă. Deşi la prima vedere 
părea melancolic, de la primele cuvinte îşi arăta firea 
voioasă”. 

S-a născut în anul 1360, a fost de două ori ales magistrat, 
o dată gonfalonier şi o dată în Consiliul de război al Celor 
Zece, Ca ambasador pe lângă regele Ungariei, Ladislau, pe 
lângă papa Alessandro al V-lea şi în Republica Genovei, el îşi 
va duce misiunile la bun sfârşit şi mai mult, dând dovadă de 
o mare prudenţă în cele mai importante discuţii, puterea şi 
prestigiul sau vor spori neîncetat, înţelepciunea i-a fost 
recunoscută mai ales cu prilejul războiului împotriva lui 
Filippo Visconti, căci el s-a opus acestei lupte, prevestindu-i 
sfârşitul fatal. Când evenimentele i-au confirmat prezicerile 
şi când impozitelor şi taxelor deja existente a fost nevoie să 
li se adauge încă un tribut, el l-a stabilit astfel încât să fie 
plătit de toţi, în egală măsură, în acest moment al vieţii sale 
se bucura de o popularitate atât de mare încât ar fi putut 
lua, oricând, puterea. Mulţi l-au şi sfătuit s-o facă, dar el le-a 
răspuns mereu acestor răi sfetnici că nu dorea în Republică 


altă autoritate decât aceea pe care legea o acorda, în mod 
egal, atât celorlalţi cetăţeni cât şi lui Giovanm de' Medici a 
fost întru totul binecuvântat de Dumnezeu, a avut-o ca soţie 
pe Pic-carda Bucn, o femeie demnă de el şi care i-a dăruit 
doi fii. Lorenzo, supranumit mai târziu cel Bătrân şi Cosimo, 
supranumit Părintele Patriei. 

Giovanm de'Medici a murit în februarie 1428 şi a fost 
înmormântat în bazilica San Lorenzo - care data din secolul 
IV şi care fusese incendiată în anul 1417. 

Mai demult, enoriaşii se deciseseră s-o reclădească, iar 
Giovanm, cel mai bogat şi mai strălucit dintre toţi, 
nemulţumit de planul meschin care îi fusese prezentat, l-a 
chemat pe messer Filippo Brunelleschi* cel care va deveni 
nemuritor prin cupola domului de la Santa Maria del Fiore, 
ridicată cu treizeci de am mai târziu Giovanm i-a comandat 
lui Brunelleschi, pe cheltuiala sa, un monument măreț. 
Arhitectul a început să lucreze, dar, oricât de repede s-au 
desfăşurat lucrările, bazilica nu a fost gata la data la care 
Giovanm a murit. 

Funeraliile lui Giovanni i-au costat pe fiii săi trei mii de 
florini 411) de aur; l-au condus pe ultimul drum douăzeci şi 
opt de rude apropiate şi toţi ambasadorii diverselor ţări 
care se aflau pe atunci la Florenţa. 

Acum este momentul în care în arborele genealogic al 
Medicilor se produce o despărţire. Ramura glorioasă a 
Republicii va continua să se ridice împreună cu Cosimo, fiul 
cel mai mare al lui Giovanni de'Medici şi îl va da pe ducele 
Alessandro. Ramura fratelui mezin, Lorenzo, îl va da pe 
Cosimo |. 

Epoca de strălucire a Republicii florentine sosise. Artele 
înfloreau pretutindeni. Brunelleschi* ridica biserici, 
Donatello* îşi dăltuia statuile, Masaccio* picta capelele, şi, 
în fine, prosperitatea publică, mergând mână în mână cu 
progresul artelor, făcea ca Toscana să devină nu numai 
ţinutul cel mai puternic al Italiei, dar şi cel mai fericit. 
Cosimo s-a născut, deci, sub auspicii favorabile. Moştenind 


averea personală a tatălui său, el moştenise şi influenţa 
acestuia în treburile publice. Partidul cu care strămoşii săi 
simpatizaseră şi pe care şi el intenţionase să-l sprijine era 
cel al familiei Alberti. La fel de prudent ca şi tatăl sau, dar 
mai ferm decât el, Cosimo acţiona cu mai multă vigoare, 
discursul său era mai liber. Nu ataca, dar nici nu linguşea 
guvernul. Ştia ca, dacă acţiona bine, guvernul îl va lăuda şi 
că, dacă va greşi, îl va blama. Iar lauda şi blamul erau 
pentru el de mare importanţă, căci bogăţia şi clienţii săi îi 
dădeau lui Cosimo o influenţa asemănătoare celei a unui 
personaj public. Nu era încă şeful guvernului, dar era 
cenzorul său, ceea ce însemna, poate, mai mult. 

Omul de la cârma afacerilor din Florenţa era, pe atunci, 
Rinaldo de Albizzi. Caracterul acestuia era diferit de al lui 
Cosimo. Rinaldo era nerăbdător şi orgolios, iar tot ceea ce 
răzbătea dincolo de masca de imparţialitate a rivalului său 
îl irita. Tinerii care îi stăteau alături manifestau şi ei aceeaşi 
nerăbdare şi nu aşteptau decât primul prilej pentru a-l 
izgoni pe Cosimo din oraş. Erau însă ţinuţi în frâu de mâna 
puternică a celui ce îmbătrânise în mijlocul zbuciumurilor 
Republicii şi încărunţise în mijlocul revoltelor populare: 
Niccolo d'Uzzano. Acesta era şeful Republicii şi îi văzuse pe 
florentini cum, sătui de guvernarea sângeroasă a ciorapilor, 
se aliaseră cu cei care le-au promis o guvernare mai 
liniştită; dar şi aceştia îşi depăşiseră mandatul şi cetăţenii 
se îndepărtaseră de ei. În ceea ce îl priveşte pe Cosimo, 
când a simţit că împotriva lui s-au adunat norii întunecaţi ai 
nemulțumirii celorlalţi, nici n-a privit înspre direcţia de 
unde ameninţa furtuna, ci s-a concentrat mai departe 
asupra terminării capelei San Lorenzo, a clădirii bisericii 
unei mănăstiri dominicane, a fundațiilor palatului Riccardi... 
Iar când duşmanii au trecut la atacuri deschise, Cosimo a 
părăsit Florenţa şi s-a refugiat în ţinutul Mugello, unde a 
ridicat mănăstirea San Francesco, vilele somptuoase de la 
Careggi, Cafaggiolo, Fiesole şi Trebbio. A înfiinţat un spital 
pentru sărmanii pelerini la Ierusalim, apoi s-a întors la 


Florenţa pentru a vedea în ce stadiu se afla frumosul său 
palat de pe Via Larga. 

Toate aceste clădiri imense s-au ridicat în acelaşi timp, 
ocupând un număr enorm de muncitori, meşteri şi arhitecţi. 
A cheltuit peste cinci sute de mii de scuzi 412), sumă 
fabuloasă pentru acea vreme, fără ca el să fi sărăcit ca 
urmare a pierderii acestor bani, înghiţiţi de palate şi 
biserici. Cosimo a fost mai bogat decât mulţi regi din epoca 
sa; tatăl său îi lăsase o moştenire de patru sau cinci 
milioane şi el, prin operaţii bancare, îşi mărise patrimoniul 
de vreo zece ori. Avea, pe numele său sau al clienţilor săi, 
vreo şaisprezece bănci prin Europa, în Florenţa avea la 
mâna lui o mulţime de datornici, căci punga sa era deschisă 
oricui. Generozitatea lui era atât de mare încât, în ochii 
unora, părea un calcul. Se spunea chiar că obişnuia să 
pledeze în favoarea războiului pentru ca cetăţenii ruinaţi să 
fie nevoiţi să apeleze la el. Aşa a făcut cu prilejul mai multor 
războaie şi Varchi a spus despre el ca, prin virtuțile lui 
evidente şi prin viciile lui ascunse, Cosimo a devenit 
conducător şi aproape prinţ al unei republici mai mult 
sclave decât liberă. 

Trebuie să înţelegem cât de mare era influenţa unui astfel 
de om care, negăsind ce să mai cheltuiască în patria sa, a 
întemeiat la Veneţia o bibliotecă a călugărilor de la San 
Giorgio şi i-a împrumutat trei sute de mii de scuzi lui Henric 
al IV-lea, regele Angliei, care a recunoscut că, graţie acestei 
sume, a reuşit să-şi redreseze ţara. 

Cu cât puterea lui Cosimo învăluia mai mult Florenţa ca 
într-o plasă de aur, cu atât sporea ura lui Rinaldo de Albizzi, 
iar Niccolo d'Uzzano sfătuia ca nimeni să nu se atingă de un 
om care deţinea o avere atât de mare. Dar Niccolo 
d'Uzzano a murit şi Rinaldo de Albizzi, rămas la conducerea 
partidului, nu mai aştepta decât ca hazardul să dea 
Republicii o Signoria 413) în care partizanii săi să fie 
majoritari. 


Întrucât tragerea la sorţi a magistraţilor avea loc o dată la 
trei luni, erau şanse de unu la paim ca norocul să-i surâdă. 
Nu avea de aşteptat decât şase luni, cel mult un an. 

Previziunile lui Rinaldo de Albizzi s-au împlinit. 
Gonfalonier al intervalului septembrie-octombrie 1433 a 
fost ales Bernardo Guadagni, care împreună cu alţi opt 
nobili, toţi duşmani declaraţi ai lui Cosimo, i-au asigurat lui 
Rinaldo majoritatea. Guadagni, căruia Rinaldo îi plătise 
datoriile, era în întregime devotat acestuia. 

Intensitatea urii l-a împiedicat pe Rinaldo să mai aştepte. 
Sigur de majoritate, l-a convocat la palat pe Cosimo 
de'Medici, în ziua de 7 septembrie 1433. Prietenii lui 
Cosimo s-au speriat şi l-au sfătuit să fugă sau să-şi înarmeze 
oamenii. Niciunul din aceste sfaturi nu se potrivea cu firea 
lui Cosimo. A luat o sumă mare în aur, pe care a ascuns-o 
asupra sa şi s-a prezentat în faţa Signoriei. 

Îl aştepta un tribunal; a fost învinuit de deturnare de 
fonduri, pe durata ultimului război şi această acuzaţie 
însemna pedeapsa cu moartea. A fost arestat şi închis în 
turnul palatului. 

În acest turn, care mai există şi astăzi, Cosimo a petrecut, 
fără îndoială, cele mai grele patru zile ale vieţii sale. În tot 
acest timp nu a mâncat şi nu a băut nimic, de teamă să nu 
fie otrăvit. Observând aceasta, paznicul a gustat el mai întâi 
mâncarea, pentru a-l convinge că putea fi liniştit. Văzând că 
paznicul îi arăta prietenie, Cosimo i-a trimis prin el o mie de 
florini lui Bernardo Guadagni, pentru ca acesta să ceara 
exilarea lui şi nu execuţia. 

Rinaldo de Albizzi a convocat un alt tribunal, care să vină 
în sprijinul Signoriei pentru judecarea criminalului acuzat 
de înaltă trădare şi de complot împotriva statului. 
Tribunalul se dorea imparţial, dar când Signoria convoca 
poporul, acesta ştia dinainte în ce scop era convocat. Se 
prezentau, în consecinţă, toţi cetăţenii ale căror opinii erau 
în concordanţă cu scopul propus de Signorie, iar opozanţii 
nu veneau de teama de a nu fi îndepărtați prin forţă. Aşa s-a 


întâmplat şi cu Cosimo; cei două sute de aleşi ai poporului 
au fost toţi partizani ai lui Rinaldo de Albizzi. 

Rinaldo era sigur că avea să se răzbune. Cosimo a fost 
adus în faţa tribunalului şi Guadagni l-a acuzat că ar fi 
provocat pierderea războiului de către florentini, întrucât 
dezvăluise proiectele Republicii lui Francesco Sforza, 
prietenul său. Dar, spre marea uimire a lui Rinaldo, 
Guadagni a cerut exilul pentru Cosimo şi nu moartea. Cei o 
mie de florini ai lui Cosimo fuseseră semănaţi într-un teren 
bun şi profitul adus a fost chiar viaţa celui care îi investise. 

Cosimo a fost exilat vreme de zece ani la Veneţia. Ela 
părăsit Florenţa în noaptea zilei de 5 octombrie 1433 
împreună cu familia şi prietenii săi apropiaţi. Ajungând pe 
teritoriul Veneţiei, au fost întâmpinați cu toate onorurile. 

Florenţa a primit cu mare nemulţumire proscrierea unuia 
din fiii ei cei mai iluştri. Fără Cosimo, capitala Toscanei 
părea fără inimă. Banii, acest sânge comercial al 
popoarelor, secaseră odată cu plecarea lui. Toate 
construcţiile splendide începute de el au fost întrerupte. 
Lucrătorii rămaşi fără pâine se adunau zilnic în faţa 
palatelor neterminate. Niciodată Cosimo n-a fost mai 
prețuit decât în perioada de după plecarea lui. 

Fidel politicii sale, Cosimo le-a cerut debitorilor săi, cu 
fermă blândeţe dar fără ameninţări, sumele pe care ei le 
datorau, motivându-le că numai exilul îl obliga să facă 
aceasta. Dacă ar fi rămas la Florenţa şi şi-ar fi condus 
afacerile de acolo, desigur, n-ar fi fost nevoit să recurgă la 
aceasta măsură. Nemulțumirea cetăţenilor debitori s-a 
alăturat celei a muncitorilor rămaşi fără lucru. 

La numai un an după exilarea lui Cosimo, nepopularitatea 
guvernului era la apogeu. Şi atunci, aşa cum se întâmplă 
aproape mereu în existenţa providenţială a statelor, şansa, 
care fusese de partea lui Albizzi cu un an în urmă, a devenit 
şansa lui Cosimo de'Medici. În septembrie-octombrie 1434, 
a fost ales gonfalonier Nicola de Corso Donaţi şi alături de 


el au mai fost aleşi alţi opt nobili, cunoscuţi ca partizani ai 
Medicilor. Florenţa a salutat cu bucurie această alegere. 
Rinaldo de Albizzi a înţeles ce însemna această 
demonstraţie populară. După obicei, trebuia ca trei zile să 
treacă de la numirea noilor aleşi până la intrarea lor în 
exerciţiu. Rinaldo de Albizzi mai era stăpân, deci, doar trei 
zile. A vrut să profite de ele pentru a convoca un tribunal 
care să anuleze alegerile. Dar chiar şi partizanii lui Rinaldo 
au înţeles cât de devastatoare ar fi putut fi lupta în care ar 
fi curs prea mult din nobilul sânge al Florenței, aşadar au 
întâmpinat planul amicului lor cu o mare indiferenţă. 
Lui Rinaldo nu i-a mai rămas decât să aştepte. 
Evenimentele au sosit, prompte şi de neînlăturat, ca 
fulgerul. Imediat după ce şi-a preluat funcţiile, Donaţi l-a 
învinuit pe predecesorul sau tot de deturnare de fonduri, 
aşa cum şi acesta îl învinuise odinioară pe Cosimo Rinaldo a 
fost convocat la palat, dar, în loc să urmeze exemplul lui 
Cosimo, întovărăşit de Nicola Bardoni, de Ridolfo Peruzzi şi 
de cei câţiva dispuşi să-l susţină, s-a dus înarmat în Piaţa 
San Polinari. Corso Donaţi nu se aşteptase la o confruntare 
armată atât de rapidă şi, neavând în oraş forţe suficiente 
pentru a se lupta cu rebelii, a început să ducă tratative cu 
ei. Aceştia au făcut greşeala de a negocia, în loc de a ocupa 
imediat palatul, în timpul tratativelor, gonfalonierul i-a adus 
în Florenţa pe toţi soldaţii răspândiţi prin împrejurimi. Când 
s-au simţit destul de sprijiniți, noii aleşi au convocat poporul 
încă o dată. De data aceasta, prietenii Medicilor au făcut 
ceea ce nu cu mult timp în urmă făcuseră prietenii 
Albizzilor: s-au dus cu toţii la palat. Ei au votat pentru 
izgonirea lui Rinaldo de Albizzi şi rechemarea lui Cosimo. 
Rinaldo a înţeles că el şi ai săi erau pierduţi, astfel încât s- 
a retras întunecat şi tăcut, dar fără rezistenţă sau proteste. 
Odată cu ela căzut oligarhia care smulsese Florenţa din 
mâinile însângerate ale ciompilor pentru a o urca pe culmi 
de glorie şi de prosperitate. Trei membri ai familiei Albizzi, 
Maso de Albizzi, Niccolo d'Uzzano şi Rinaldo, se 


succedaseră la putere, timp de cincizeci şi trei de ani, fără a 
fi încetat de a fi simpli cetăţeni, înţelepciunea lor calmă şi 
rece, integritatea lor ereditară, patriotismul lor de 
nezdruncinat au zădărnicit o jumătate de veac proiectele de 
agresiune ale ducilor de Milano, ale regelui din Napoli şi ale 
lui Filippo Maria Visconti. La Florenţa ca şi la Roma, valul 
aducea viitorii tirani ai patriei, întoarcerea lui Cosimo, este 
adevărat, a reprezentat victoria democraţiei asupra 
aristocrației, dar învingătorul era, prin averea sa, cu mult 
deasupra celor care îl aleseseră, începând cu reîntoarcerea 
lui Cosimo, Florenţa, ce îşi aparținuse ei înseşi mereu, avea 
să devină proprietatea unei familii care, izgonită de trei ori, 
a revenit de trei ori şi a adus oraşului robia în lanţuri de 
aur, apoi de argint şi, în final, de fier. 

Cosimo a revenit în toiul unor sărbătoriri fastuoase, dar s- 
a pus imediat pe treabă: negoţ, bănci, construcţii. A lăsat 
susținătorilor săi grija de a-l răzbuna. Şi răzbunarea a fost 
crudă. Antonio, fiul lui Guadagni, acela care îl salvase 
pentru o mie de florini, a fost decapitat împreună cu alţi 
patru prieteni ai săi. Cosimo Barbadori şi Zanoli Belfratelli 
au fost prinşi la Veneţia, pentru a fi urcați apoi pe eşafod, în 
fiecare zi se dădeau noi sentinţe de exil, mai blânde sau mai 
severe, după cum familiile în cauză erau mai bogate sau 
mai sărace. Represaliile au fost atât de numeroase, încât un 
prieten i-a spus odată lui Cosimo că va sfârşi prin a 
depopula oraşul. Cosimo şi-a întors privirile de la un calcul 
de schimburi bancare, a pus mâna pe umărul prietenului şi 
i-a răspuns, cu un zâmbet imperceptibil: 

— Prefer să păstrez oraşul cu mai puţini locuitori decât să- 
l pierd. 

Cosimo a murit în vila sa de la Careggi, la l august 1464, în 
vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, fără ca imensa lui 
popularitate să fi scăzut, în timpul său, artele şi ştiinţele au 
făcut paşi enormi: Donatello, Brunelleschi, Masaccio 
lucraseră sub ochii săi şi Ia îndemnul său; Constantinopolul 
a căzut parcă înadins pentru a-i da prilejul de a-i adăposti la 


palatul Riccardi pe savanții greci, care frigeau de teama lui 
Mahomed al II-lea şi care au adus cu ei moştenirea lui 
Homer, Euripide şi Platon. În fine, propria sa ţară l-a 
încununat pe Cosimo cu acea aureolă care înşeală 
posteritatea şi l-a numit, pe patul său de moarte, Părintele 
Patriei. 

Din cei doi fii pe care i-a avut de la contesa Bardi, soţia sa, 
doar unul i-a supravieţuit. Piero nu moştenise de ia tatăl său 
decât spiritul comercial. EI s-a mulţumit, deci, să sporească 
avuţia familiei, între Cosimo Părintele Patriei şi Lorenzo 
Magnificul, Piero a rămas în istorie sub numele de Piero 
Gutosul. 

Piero a avut de la soţia sa Lucrezia Iornabuoni doi fii, care, 
cu toate recomandările făcute de el de a fi condus, pe 
ultimul lui drum, fără fast, în biserica San Lorenzo, le-au 
ridicat, lui şi unchiului lor Giovanni, un mormânt minunat. 
Aceşti fii nu erau la vremea aceea decât doi copii: Lorenzo 
şi Giuliano. 

Sănătatea şubredă şi zgârcenia lui Piero au fost fatale 
Republicii. Timp de cincisprezece ani, după unii, sau şase 
ani, după alţii, cât a fost succesorul tatălui său în fruntea 
Republicii, Florenţa a încetat să mai dirijeze politica Italiei 
aşa cum făcuse până atunci şi a coborât de pe primul loc pe 
al doilea. Singura dovadă de apreciere pe care Piero a 
primit-o din partea celorlalte state ale Europei a fost, poate, 
scrisoarea de la Ludovic al XI-lea care îi permitea să 
transforme una din sferele de pe blazonul Medicilor în cele 
trei flori de crin ale Franţei. 

În timpul perioadei ce poate fi fixata între 1464 şi 1470, 
cei care au guvernat Florenţa au fost Andrea di Pazzi, 
Tommaso Soderini, Matteo Palmieri şi Luigi Guicciardini. În 
ceea ce îl priveşte pe Piero, reţinut de boală şi de calculele 
lui bancare într-una din vilele sale, el nu venea la Florenţa 
decât cu prilejuri deosebite şi pentru ca poporul să nu-l uite 
cu totul. Sosea atunci purtat într-o litieră, de unde saluta ca 
un rege. 


La moartea lui, cei care guvernaseră în timpul vieţii sale 
au fost siguri că vor păstra puterea. Lorenzo, fiul cel mare 
al lui Piero, se născuse la lianuarie 1449 şi avea abia 
douăzeci şi unu de ani; nu putea avea pretenţia de a-i 
influenţa, imediat, pe magistraţii care îmbătrâniseră în 
funcţiile publice. Tommaso Soderini, care fusese recunoscut 
ca şef în mod tacit, nu s-a temut de cei doi moştenitori şi le- 
a trimis ca ambasadori, la moartea lui Piero, doar nişte 
simpli cetăţeni ai Florenței, care, de altfel, au fost primiţi cu 
atâta modestie încât nimeni nu s-a temut pentru viitor. Şi, 
într-adevăr, şase sau şapte ani au trecut în linişte fără ca 
Lorenzo sau fratele său, ocupați cu desăvârşirea studiilor şi 
cu colecţionarea de statui antice şi de tablouri ale scolii 
florentine, să fi dat vreun semn care să-i neliniştească pe 
vechii republicani. De 'Medici erau atotputernici, dar 
păreau să ignore ei înşişi această putere, de care nu 
abuzau. Din timp în timp, de 'Medici ofereau poporului 
sărbători atât de fastuoase şi într-un fel care părea atât de 
dezinteresat, încât popularitatea lor se păstra neştirbită. 

Abia deveniseră stăpânii uriaşei averi lăsate de tatăl lor, că 
s-a şi prezentat o ocazie pentru ca cei doi fraţi să dea 
dovadă de măreţia lor. În primăvara anului 1471, s-a 
anunţat că ducele Galeazzo (14), împreună cu soţia sa 
Bona de Savoia, duce de Milano, va face un pelerinaj la 
Florenţa. S-a zvonit că plecaseră cu un fast încă necunoscut 
până atunci: douăsprezece litiere acoperite cu baldachine 
aurite erau purtate pe spinări de catâri prin Apenini, pe 
potecile pe care nu puteau trece trăsurile. Litierele erau 
precedate de cincizeci de iepe micuţe, pentru ducesă şi 
femeile sale şi de cincizeci de cai, pentru duce şi garda sa. 
Procesiunea era încheiată de cinci sute de fantasini (15), 
de o sută de soldaţi şi de cincizeci de spadasini. Cinci sute 
de valeţi ţineau în lesă cinci sute de perechi de câini de 
vânătoare şi alţi douăzeci şi cinci de valeţi purtau pe braţ 
douăzeci şi cinci de şoimi, din aceia despre care ducele 
spunea că nu i-ar da nici pe două sute de florini de aur 


pentru fiecare, în sfârşit, o sumă uriaşă de bani constituia 
avutul menit să sprijine etalarea puterii aceluia ce avea să 
fie asasinat mişeleşte în biserica San Ambroggio din Milano. 

Republica nu a vrut să rămână mai prejos în ceea ce 
priveşte măreţia primirii: s-a hotărât ca întreaga suită a 
ducelui să fie găzduită şi hrănită pe cheltuiala statului. 
Lorenzo a cerut onoarea de a-l primi pe Galeazzo ca 
oaspete în palatul Riccardi. 

Acolo, luxul artificial al ducelui milanez a fost eclipsat de 
magnificenţa burghezului florentin. Lorenzo nu avea 
hainele pline de aur şi de diamante ca ilustrul său musafir, 
dar sălile palatului său adăposteau toate minunile artei 
antice şi moderne. Lorenzo nu avea în jurul lui curteni şi 
valeţi, dar era înconjurat de o serie de oameni iluştri, de 
savanţi şi de artişti, aşa cum nici un rege din vremea sa nu 
mai avea. Este vorba despre Andrea Mantegna, Perugino, 
Bramante, Leonardo da Vinci, Lascaris, Ermolao. Ducele de 
Milano a fost uluit de aceste comori şi a recunoscut că se 
poate dobândi o măreție mai strălucitoare decât a sa. 

Deşi n-a stat mult la Florenţa, a fost uimit de splendoarea 
oraşului şi a vieţii sale. Lorenzo a simţit plăcerea întregului 
oraş şi a înţeles ca Florenţa era de vânzare, ca o curtezană 
şi că putea fi a lui, dacă va fi destul de bogat pentru a o 
cumpăra. 

De atunci, Lorenzo s-a depăşit în dărnicie şi splendoare: în 
fiecare zi oferea o altă sărbătoare, care avea drept menire 
să cufunde poporul în moleşeală şi să-l facă să renunţe la o 
viaţă activă, cum fusese aceea dusă mai înainte. Este 
adevărat că florentinii, obosiţi de afaceri, abandonau cu 
plăcere mâinilor care îi distrau guvernarea Republicii, care 
devenea tot mai străină politicii generale a Italiei, Totul 
căzuse într-o toropeală neobişnuită. Florenţa, oraşul 
disputelor gălăgioase, al răscoalelor populare, nu mai 
răsuna de strigăte sau de ameninţări, ci doar de cântece de 
laudă şi de încurajare. Lorenzo îi oferă serbări, Lorenzo îi 
cântă versuri, Lorenzo îi organizează spectacole. Ce-i 


trebuie mai mult Florenței? Ce nevoie ar avea să se 
obosească muncind, dacă de'Medici veghează şi muncesc 
pentru ea? 

Dar mai existau câţiva care, mai mult din propriul interes 
decât din dragoste pentru binele public, nu priveau cu ochi 
buni acţiunile lui Lorenzo şi ale fratelui său. Aceşti oameni 
erau cei din familia Pazzi. 

Să privim în urmă şi să împărtăşim cititorului de unde 
venea ura ce a determinat conspirația despre care va fi 
vorba în curând. 

În anul 1291, poporul, obosit de disensiunile încăpăţânate 
ale nobilimii, de refuzul de a se supune judecății democrate, 
de violențele ei zilnice, a dat, sub denumirea de Gli 
Ordinamenti di giustizia, o hotărâre care excludea pentru 
totdeauna de la accesul la înalta magistratură treizeci şi 
şapte de familii vestite ale Florenței. Mai mult, Signoria 
avea dreptul de a adăuga şi alte familii celor treizeci şi 
şapte, ori de câte ori ar fi considerat acest lucru necesar. 
Membrii celor treizeci şi şapte de familii proscrise au fost 
denumiți magnați, titlu onorabil odinioară, dar care a 
devenit infamant cu această ocazie. 

Proscrierea dura de o sută patruzeci şi trei de ani, când, în 
1434, Cosimo de'Medici, după ce-l izgonise pe Rinaldo di 
Albizzi din Florenţa, împreună cu familiile nobile care 
guvernaseră cu el - a hotărât să-şi mărească numărul 
susținătorilor, chemând alături de ei şi câteva din familiile 
proscrise, care au fost repuse în drepturi. Printre acestea a 
fost şi familia Pazzi, Uitând că aveau o nobleţe de spadă, cei 
din familia Pazzi au adoptat cu totul noua poziţie, 
deschizând şi ei o bancă, devenită în curând una din cele 
mai vestite în Italia. 

Astfel, familia Pazzi, superioară prin rang familiei 
de'Medici, i-a devenit rivală şi în domeniul bancar. Cinci ani 
mai târziu, Andrea di Pazzi, şeful familiei, a ajuns în 
rândurile Signoriei, de unde strămoşii lui fuseseră izgoniți 
de un secol şi jumătate. 


Andrea di Pazzi a avut trei fii: unul din ei s-a însurat cu 
nepoata lui Cosimo şi a devenit cumnatul lui Lorenzo şi al 
lui Giuliano. Atâta vreme cât a trăit, bătrânul ambițios s-a 
purtat cu ginerele lui ca şi când ar fi fost propriul său fiu, 
căci, văzând cât de mult se îmbogăţea familia Pazzi, dorea 
ca ea să-i fie aliată şi prietenă. 

Familia de'Medici sporea şi în număr şi în bogăţie, căci cei 
doi fraţi care se însuraseră aveau, unul cinci copii, altul trei. 
Contrar politicii tatălui său, Lorenzo de'Medici s-a gândit că 
era în interesul lui de a se opune unei creşteri mai mari a 
puterii şi a bogăției familiei Pazzi. În curând s-a ivit o ocazie 
de a aplica această nouă politică. Giovanni di Pazzi se 
însurase cu una din cele mai bogate moştenitoare ale 
Florenței, fiica lui Giovanni Buonrromei. La moartea 
acestuia, Lorenzo a dat o lege prin care moştenitorii bărbaţi 
erau preferaţi fetelor. Noua lege, aplicată soţiei lui Giovanni 
di Pazzi, făcea ca aceasta să-şi piardă moştenirea, care 
revenea unor veri îndepărtați. 

Casa di Pazzi nu a fost lovită doar în această direcţie. 
Existau în familie nouă bărbaţi care aveau şi vârsta şi 
calităţile necesare pentru a deveni magistrați, dar toţi 
fuseseră îndepărtați de Signorie, cu excepţia lui Jacopo, 
acela dintre fiii lui Andrea care nu se însurase niciodată şi 
care fusese gonfalonier în anul 1469, adică pe vremea lui 
Piero Gutosul. Un astfel de abuz de putere l-a supărat în 
aşa măsură pe Francesco di Pazzi, încât el s-a exilat de 
bunăvoie la Roma, unde s-a ocupat de o sucursală a băncii 
sale. Acolo, a devenit bancherul papei Sixtus al IV-lea şi al 
fiului său, Girolamo Riario, cei mai puternici duşmani pe 
care familia de'Medici îi avea în întreaga Italie. Rezultatul 
acestor trei duşmănii reunite a fost o conspirație de felul 
aceleia care, cu doi ani în urmă, adică în 1476, îl omorâse 
pe Galeazzo Sforza în catedrala din Milano. 

Odată hotărâți să rezolve totul prin spadă, Francesco di 
Pazzi şi Girolamo Riario au pornit în căutare de complici. 
Unul din primii găsiţi a fost Francesco Salviati, 


arhiepiscopul Pisei, pe care de'Medici nu doriseră să-l vadă 
arhiepiscop din cauza unor duşmănii de familie. I-au găsit 
apoi pe Carol de Montone, fiul faimosului condotier 416) 
Braccio, cel care fusese gata să cucerească Siena, dacă 
de'Medici nu l-ar fi oprit; Giovanni Battista Montesecco, 
şeful zbirilor din serviciul Papei; bătrânul Jacopo di Pazzi, 
care fusese pe vremuri gonfalonier; alţi doi Salviati, un 
frate şi un văr de-ai arhiepiscopului; Napoleone Franzesi, 
Bernardo Bandini, prieteni devotați şi tovarăşi de petrecere 
ai tinerilor Pazzi; în fine, Stefano Bagnoni, episcop şi 
profesor de limba latină şi Antonio Maffei, preot la Volterra 
şi scrib apostolic. Un singur Pazzi, Renato, nepot al lui 
Jacopo şi fiu al lui Piero, a refuzat să intre în complot şi s-a 
retras la ţară, pentru a nu putea fi învinovăţit de 
complicitate. 

Totul era convenit şi mai rămânea doar ca Lorenzo şi 
Giuliano să se afle împreună, într-un loc public, departe de 
prietenii lor. Papa a sperat să pricinuiască o astfel de ocazie 
prin ridicarea la rang de cardinal a nepotului contelui 
Girolamo, Raffaello Riario, care, în vârstă de optsprezece 
ani, abia îşi terminase studiile la Pisa. 

Un astfel de eveniment trebuia să fie prilejul unor serbări 
deosebite, căci, deşi de'Medici erau duşmanii Papei în sinea 
lor, ei păstrau ostentativ toate aparențele unei prietenii 
între Republică şi Sfântul Scaun. Jacopo di Pazzi l-a invitat, 
deci, pe proaspătul cardinal la Florenţa, la un banchet, pe 
lista invitaţilor figurând şi Lorenzo cu Giuliano. Asasinatul 
trebuia să aibă loc la sfârşitul banchetului, dar Lorenzo a 
venit singur. Giuliano, reţinut de o întâlnire amoroasă, îl 
rugase pe fratele său să-l scuze. A fost necesar să se amâne 
îndeplinirea complotului. Ocazia următoare s-a prezentat 
foarte curând, căci Lorenzo, nelăsându-se mai prejos de 
familia Pazzi, l-a invitat, la rândul său, pe cardinal la Fiesole 
şi împreună cu el pe toţi cei care au asistat la banchetul dat 
de Jacopo, Dar şi de data aceasta Giuliano a lipsit, căci îl 
durea un picior. Complotul a trebuit să se amâne din nou. 


În fine, totul a fost restabilit pentru 26 aprilie 1478, după 
cele consemnate de Machiavelli. În dimineaţa acelei zile, 
care era de sărbătoare, cardinalul Riario trebuia să asiste la 
slujbă, la catedrală şi, întrucât îi anunţase de intenţia sa pe 
Lorenzo şi Giuliano, aceştia nu puteau lipsi. Toţi 
conspiratorii au fost preveniţi şi instruiți, fiecare învățând 
pe de rost rolul pe care avea să-l joace în această tragedie 
sângeroasă. 

Cei mai înverşunaţi împotriva Medicilor erau Francesco di 
Pazzi şi Bernardo Bandini şi, deoarece erau şi cei mai 
puternici şi cei mai îndemânatici, l-au cerut pentru ei pe 
Giuliano, căci se spunea că acesta, fiind mai şubred, purta 
mereu, sub haine, o platoşă, ceea ce făcea ca uciderea lui să 
fie mai dificilă. Şeful zbirilor pontificali, Giovanni Battista 
Montesecco, care primise şi acceptase sarcina de a-l ucide 
pe Lorenzo şi în celelalte proiecte de asasinat, aflând că de 
data aceasta complotul avea să se execute într-o biserică, a 
refuzat să participe la un astfel de sacrilegiu iară a avea, 
înainte, o iertare din partea Papei. Şi cum nimeni nu se 
gândise să obţină un act atât de important, cu toate 
insistenţele, Montesecco a refuzat. Misiunea de a-l omori pe 
Lorenzo le-a fost încredinţată atunci lui Antonio Volterra şi 
lui Stefano Bagnoni care, „în calitatea lor de preoţi - spune 
cu naivitate Antonio Galii - aveau mai puţin respect pentru 
locurile sfinte!”. Momentul ales pentru a acţiona a fost acela 
în care preotul va ieşi din altar cu Sfintele Daruri. 

Dar, odată cu moartea celor doi fraţi, nu era câştigat totul. 
Era nevoie ca Signoria să fie cucerită, ca magistraţii să fie 
siliţi a accepta asasinatul imediat după înfăptuirea lui. 
Această sarcină i-a revenit arhiepiscopului Salviati, care s-a 
dus la palat împreună cu Jacopo Bracciolini şi vreo treizeci 
de conspiratori. A lăsat douăzeci la intrarea principală şi 
aceştia, amestecați în mulţimea care venea şi pleca, urmau 
să rămână neobservaţi până în momentul în care, la un 
semnal, vor bloca uşa. Alţi zece conspiratori au fost 
introduşi în palat, cu misiunea de a acţiona şi ei la semnal, 


pentru a fi alături de arhiepiscop când acesta avea să-l 
aresteze pe gonfalonierul Cesare Petrucci. 

Slujba divină începuse şi, încă o dată, prilejul răzbunării 
părea să le scape conspiratorilor, căci venise doar Lorenzo. 
Francesco di Pazzi şi Bernardo Bandini s-au hotărât să 
meargă după Giuliano. Drept pentru care s-au dus la el 
acasă şi l-au găsit cu o iubită. Degeaba a pretextat el 
durerea de picior, cei doi l-au convins că nu era cu putinţa 
să lipsească din catedrală, căci absenţa sa l-ar ofensa pe 
cardinal. Cu toate privirile imploratoare ale iubitei sale, 
Giuliano s-a hotărât să-i urmeze pe cei doi tineri. Şi-a pus la 
centură cuțitul de vânătoare pe care îl purta de regulă, dar, 
cum vârful acestuia îi lovea piciorul bolnav, l-a scos şi l-a dat 
unui servitor. Atunci, Francesco di Pazzi şi-a trecut un braţ 
în jurul umerilor lui Giuliano, gest obişnuit între prieteni şi 
a constatat că, în ciuda obiceiului său, tânărul nu-şi mai 
pusese acum nici platoşa protectoare. Sărmanul Giuliano se 
oferea asasinilor săi fără arme şi fără apărare. 

Cei trei tineri au pătruns în biserică în momentul citirii 
Evangheliei. Giuliano s-a dus să îngenuncheze alături de 
fratele său. Cei doi preoţi erau la postul lor şi, de asemenea, 
Francesco şi Bernardo. Au schimbat între ei o privire care 
spunea că erau pregătiţi. 

Slujba a continuat. Lumea care umplea până la refuz 
biserica le dădea prilejul asasinilor să stea cât mai aproape 
de cei doi fraţi. De altfel, aceştia erau foarte liniştiţi şi se 
credeau la fel de în siguranţă ca şi în vila lor de la Careggi. 

Preotul a ridicat ostia, în acelaşi timp, s-a auzit un strigăt 
îngrozitor. Giuliano, lovit în piept de Bernardo Bandini cu 
pumnalul, s-a ridicat plin de sânge şi s-a prăbuşit după 
câţiva paşi, în mijlocul mulţimii înlemnite. Francesco di 
Pazzi s-a năpustit asupra lui şi l-a lovit cu atâta furie încât s- 
a rănit chiar pe sine, ceea ce l-a înverşunat şi mai tare, 
astfel încât îl mai lovi încă de vreo câteva ori pe bietul 
Giuliano, care nu mai era decât un cadavru. 


Lorenzo fusese mai norocos decât fratele sau. Când a 
simţit o mână pe umărul său, s-a întors şi a văzut sclipind 
lama pumnalului din mâna lui Antonio Volterra. Instinctiv s- 
a retras şi tăişul n-a făcut altceva decât să-i atingă puţin 
gâtul. S-a ridicat şi, scoţându-şi spada, i-a chemat în ajutor 
pe cei doi scutieri ai săi. La chemarea stăpânului lor, 
Andrea şi Lorenzo Cavalcanti s-au năpustit cu spada în 
mână într-acolo, la care cei doi preoţi, văzându-se în 
pericol, şi-au azvârlit armele şi au luat-o la fugă. La 
zgomotul pe care îl făcea Lorenzo apărându-sc, Bernardo 
Bandini, ocupat tot cu Giuliano, şi-a ridicat capul şi a văzut 
ca victima principală era pe cale de a le scăpa. L-a părăsit 
pe cel mort pentru cel viu şi s-a îndreptat spre altar. Dar 
aici i-a tăiat calea Francesco Nori, pe care l-a rănit mortal. 
Oricât de rapid a fost atacul, Lorenzo a avut timp destul 
pentru a scăpa de doi dintre duşmani. Bernardo s-a găsit 
singur în fata a trei oameni. Francesco a vrut să-i sară în 
ajutor, dar era rănit şi nu s-a mai putut mişca. Poliziano l-a 
împins pe Lorenzo în sacristie şi împreună cu cei câţiva 
prieteni care erau alături de el au încuiat pe dinăuntru 
porţile de bronz. Antonio Ridolfi, unul din cei mai devotați 
prieteni ai lui Lorenzo a supt rana de la gâtul tânărului 
de'Medici, de teamă să nu fi fost otrăvit. Văzând că totul era 
pierdut, Bernardo Bandini l-a luat de braţ pe Francesco di 
Pazzi şi l-a tras în urma sa, pe cât de repede îi era posibil 
rănitului să meargă. 

În biserică avu atunci loc un moment de tulburare, uşor de 
înţeles. Oficiantul fugise acoperind ostia şi toţi participanţii 
la slujbă se năpustiseră în piaţă, folosind toate ieşirile. Vreo 
opt sau zece partizani ai Medicilor se adunaseră într-un colţ 
şi, cu spada în mână, s-au apropiat de sacristie, 
promiţându-i să-l conducă la palat pe Lorenzo, în deplină 
siguranţă. 

Dar Lorenzo nu s-a grăbit să răspundă acestei invitaţii, 
suspectând un nou şiretlic al duşmanilor pentru a-l face să 
cadă în capcana din care tocmai scăpase. Atunci Sismondi 


della Stufa a urcat pe scara care ducea la orgă, până la o 
fereastră, de unde a putut privi în biserică. Era complet 
pustie, cu excepţia prietenilor lui Lorenzo care îl aşteptau la 
uşa sacristiei şi a trupului lui Giuliano, deasupra căruia 
hohotea o femeie atât de palida încât ar fi putut părea şi ea 
un cadavru, dacă plânsul nu i-ar fi zguduit pieptul. 

Sismondi della Stufa a coborât şi l-a informat pe Lorenzo 
despre ceea ce văzuse. Atunci, acesta a ieşit si, împreună cu 
prietenii săi, a ajuns cu bine în palatul de pe Via Larga. 

În momentul prezentării Sfintelor Daruri, clopotele 
sunaseră ca de obicei. Acesta era semnalul aşteptat de cei 
de la palat. Arhiepiscopul Salviati a intrat în sala în care se 
afla gonfalonierul, spunându-i că ar avea să-i comunice o 
veste secretă din partea Papei. 

Acest gonfalonier era Cesare Petrucci, acelaşi care, cu opt 
ani în urmă, fusese surprins într-o conspirație de către 
Andrea Nardi. Evenimentul îl marcase atât de puternic 
încât rămăsese de atunci în permanentă alertă. Deşi nimic 
nu se aflase despre faptele ce se petreceau în catedrală, 
văzând emoția de pe chipul arhiepiscopului ce venea spre 
el, în loc să-l aştepte, Petrucci s-a năpustit spre uşă - dar s-a 
ciocnit acolo de Jacopo Bracdolini. Gonfalonierul, care era 
puternic şi cu o mare prezenţă de spirit, l-a prins de păr pe 
Jacopo, l-a trântit la pământ şi a strigat după ajutor. Gărzile 
au apărut de îndată şi conspiratorii care au vrut să-l salveze 
pe Bracciolini au fost respinşi. Trei au fost ucişi, doi 
aruncaţi pe fereastră şi doar unul a luat-o la fugă. Cei care 
erau în cancelarie au vrut să-l ajute pe arhiepiscop, dar uşa 
pe care o trăseseră în urma lor avea o încuietoare cu un 
„mecanism secret de funcţionare, pe care nu îl cunoşteau. 
Astfel, s-au văzut în imposibilitate de a-i sări în ajutor 
arhiepiscopului, în acest timp, Cesare Petrucci a ajuns 
teafăr până în sala în care magistraţii îşi ţineau audientele 
şi a dat alarma. 

Aceştia s-au înarmat, fiecare cu ce a găsit la-ndemână. 


Datorită veşmintelor sale sacre, arhiepiscopul a străbătut 
fără piedici sala plină de cadavre, unde Bracciolini era ţinut 
prizonier. I-a făcut un semn că-l va elibera. A coborât să-i ia 
pe conspiratori de la poartă, dar tocmai atunci venea spre 
ei un grup de partizani ai Medicilor strigând: Palie! Palie! 
117). Salviati şi-a dat seama că nu mai era vorba de a-l 
scapă pe Bracciolini, ci de a se salva pe sine. 

Lucrurile se inversaseră acum şi urmăritorii deveniseră 
cei urmăriţi. Cei doi preoţi care reuşiseră să fuga fuseseră 
prinşi şi ucişi de prietenii Medicilor. Bernardo Bandini 
plecase din biserică împreună cu Francesco di Pazzi, grav 
rănit, aşa cum am spus. Ajuns în faţa casei sale, acesta din 
urma s-a simţit într-atât de lipsit de putere încât nu a mai 
putut să meargă, în timp ce Bernardo o luase la fugă, 
Francesco s-a întins în pat şi a aşteptat derularea 
evenimentelor. 

În ciuda vârstei sale înaintate, Jacopo a încercat să-l 
înlocuiască pe nepotul său; s-a urcat pe cal şi, în fruntea a 
peste o sută de oameni, a început să gonească prin oraş 
strigând din toate puterile: „Libertate! Libertate!” Dar 
Florenţa nu mai răspundea la această chemare, ca altădată. 

Cei care nu ştiau încă ce se petrecuse în catedrală, îi 
priveau cu uimire pe Jacopo şi pe oamenii săi; cei care 
aflaseră despre crimă, îl amenințau şi căutau să-l 
urmărească. Jacopo a văzut ceea ce conspiratorii văd 
întotdeauna prea târziu: stăpânii nu vin decât atunci când 
popoarele vor să fie sclave. A înţeles că nu avea de pierdut 
nici o clipă şi că trebuia să-şi găsească un adăpost. A făcut 
stânga-împrejur cu trupa sa şi a ieşit din oraş. 

Lorenzo n-a participat la urmărire; s-a retras la el şi a 
lăsat poporul să acţioneze. 

Lorenzo avea dreptate: şi-ar fi pierdut pentru totdeauna 
popularitatea dacă s-ar fi răzbunat singur, mai ales în felul 
în care îl răzbuna poporul. 

Tânărul cardinal Riario, care ştiuse despre complot, dar nu 
şi despre felul în care avea să fie pus în aplicare, ceruse 


sprijinul preoţilor bisericii şi fusese condus într-o sacristie, 
vecină celei în care se refugiase Lorenzo. Arhiepiscopul 
Salviati, fratele său, vărul sau şi Jacopo Bracciolini, arestaţi 
în palatul Signoriei au fost spânzurați la ferestre. Francesco 
di Pazzi, găsit în patul său după ce pierduse mult sânge, a 
fost târât la palat în huiduielile mulţimii pe care o privea cu 
dispreţ. Fără să fi spus un singur cuvânt, a fost spânzurat 
alături de Salviati. Giovanni Battista Montesecco, cel ce 
refuzase să-l înjunghie într-o biserică pe Lorenzo şi astfel, 
întrucâtva, îl salvase, lăsându-l pe mâinile celor doi preoţi, a 
fost decapitat. Renato di Pazzi, singurul din familie care 
refuzase să intre în conspirație şi care se retrăsese la ţară, 
n-a putut să se salveze: a fost arestat şi spânzurat la o 
fereastră a palatului. 

În fine, Jacopo di Pazzi, prins împreună cu trupa sa în 
Munţii Apenini, a fost readus la Florenţa şi, cu toată suma 
uriaşă pe care a oferit-o pentru a nu fi ucis, a fost şiel 
spânzurat alături de Renato. 

Execuţiile au durat vreo cincisprezece zile. Şaptezeci de 
persoane au fost omorâte de populaţie şi cadavrele lor 
târâte pe străzi. Corpul lui Jacopo di Pazzi, care fusese 
depus în mormântul strămoşilor săi, a fost scos de acolo sub 
pretextul că cineva îl auzise blestemând în momentul morţii 
şi a fost înmormântat în pământ nesfinţit, în lungul unui zid. 
Dar nici acolo Jacopo nu şi-a găsit odihna, căci nişte copii l- 
au scos şi l-au târât, pe jumătate descompus, pe străzile 
Florenței, apoi l-au aruncat în fluviul Arno. 

Mulțimea este pretutindeni la fel, fie că răzbună libertatea 
sau regii. 

Revenindu-şi treptat din şoc, Lorenzo şi-a adus aminte de 
femeia pe care o văzuse aplecată deasupra trupului fratelui 
său. A dat ordin ca ea să fie căutată. Cercetările au fost 
anevoioase, căci femeia se retrăsese ca să rămână singură 
în durerea ei. Până la urmă, a fost găsită. Lorenzo i-a 
declarat că avea să-l ia în grija lui pe fiul ei, pe care tocmai 


îl născuse. Acest copil avea să devină, peste ani, papa 
Clement al VII-lea. 

Doi ani trecuseră de la această nenorocire, când, într-o 
dimineaţă, mulţimea a văzut un cadavru spânzurat la una 
din ferestrele palatului Bargello. Cadavrul era al lui 
Bernardo Bandini. Acesta se refugiase la Constantinopol, 
dar sultanul Mahomed al II-lea i-l predase lui Lorenzo, ca 
semn al dorinţei de a avea pace cu Florenţa. 

Conspirația căreia Giuliano i-a căzut victimă a fost singurul 
pericol care l-a ameninţat pe Lorenzo în întreaga sa viaţă şi 
tocmai acest lucru a făcut ca el să fie şi mai îndrăgit de 
popor. Pacea pe care a semnat-o în 5 martie 1480 cu 
Ferrante, rege în Napoli, l-a dus în culmea puterii sale. 
Liniştit în ceea ce privea atât interiorul cât şi exteriorul 
Republicii, Lorenzo s-a putut dărui pasiunii sale pentru 
artă, răsplătindu-i pe artişti întotdeauna cu dărnicie. Este 
adevărat ca a fost mai puţin scrupulos decât bunicul său şi 
atunci când nu mai avea bani în vistieria sa personală, lua 
fără remuşcări din cea a statului. La întoarcerea sa de la 
Napoli, mai ales, a fost nevoit să recurgă la această soluţie. 
Călătoria lui fusese asemeni aceleia a unui rege şinua unui 
simplu cetăţean particular, în afara cheltuielilor privind 
echipajele şi suita, a cadourilor făcute artiştilor şi savanților, 
Lorenzo mai înzestrase şi o sută de tinere fete care urmau 
să se căsătorească în timpul şederii sale la Napoli. 

Restul vieţii lui Lorenzo nu a mai fost tulburat de alte 
evenimente importante. La moartea lui Sixtus al IV-lea, 
duşmanul său încrâncenat, noul papa, Inocenţiu al VUl-lea, 
s-a grăbit să se declare prietenul Medicilor, alegând-o drept 
soţie a fiului său, Franceschetto Cybo, pe Maddalena, fiica 
lui Lorenzo. El i-a mai făcut o serie de promisiuni lui 
Lorenzo, promisiuni pe care, după obiceiul său, nu le-a 
ţinut. Lorenzo s-a preocupat de ştiinţe şi de arte, i-a adunat 
în jurul său pe Poliziano, Pico della Mirandola, Marcello 
Puici, Landino Scalficino, Andrea Mantegna, Perugino, 
Leonardo da Vinci, Sangallo, Bramante, Ghirlandajo 


precum şi pe tânărul Michelangelo*. Să adăugăm că, în cei 
douăzeci de ani cât a guvernat Florenţa, Lorenzo i-a văzut 
născându-se pe Giorgione, fra Bartolomeo, Rafael, 
Sebastiano del Piombo, Andrea del Sarto* glorii ale artei 
secolului ce se sfârşea cât şi a aceluia ce venea, în mijlocul 
acestei lumi de savanţi, poeţi şi artişti, retras la vila sa de la 
Careggi, Lorenzo a simţii cum moartea se apropia, cu toate 
îngrijirile de neînchipuit ale medicului său, Piero Leoni da 
Spoletto, care doza medicamentele nu numai după boala 
cât şi după bogăţia pacientului. Lorenzo a înghiţit până şi 
soluţii de perle şi pietre preţioase, dar care nu l-au ajutat, 
în momentul ultim, cu puţin înainte de a părăsi această 
lume, şi-a dat seama că sosise timpul să se gândească şi la 
viaţa de dincolo şi, pentru a-şi netezi calea spre cer, l-a 
chemat pe dominicanul Girolamo Savonarola“. 

Această alegere era ciudată: în mijlocul corupţiei clerului, 
fra Girolamo Savonarola se păstrase pur şi auster; în plină 
aservire a patriei, Girolamo Savonarola îşi amintea de 
libertate. 

Lorenzo era pe patul său de moarte, palid şi nemişcat 
asemenea unei făpturi de marmură, când Girolamo 
Savonorala s-a apropiat de căpătâiul său. Lorenzo se 
sfârşea, dar călugărul, mistuit de posturi, veghe şi extaz, 
era mai palid decât el. 

Savonarola mai era şi profet: el prezisese sosirea 
francezilor în Italia şi avea să-i prezică lui Carol al VII-lea că 
va trece munţii înapoi. Asemenea acelui profet care, înainte 
de asediul Ierusalimului, străbătuse oraşul sfânt, strigând 
timp de opt zile: „Nenorocire lerusalimului!” şi a noua zi: 
„Nenorocire mie!” - lui Savonarola îi era dat să-şi prezică 
propria moarte. De mai multe ori se trezise din somn, vrăjit 
dinainte de flăcările rugului său. 

Călugărul i-a cerut lui Lorenzo un singur lucru în schimbul 
iertării păcatelor sale: libertatea patriei. Lorenzo a refuzat 
şi călugărul l-a părăsit, cu chipul îndurerat 118). 


O clipă după aceasta, Lorenzo a fost găsit mort, 
îmbrăţişând un crucifix pe care-l smulsese de pe perete, ca 
şi când ar fi implorat Domnului iertarea pe care i-o refuzase 
călugărul inflexibil. 

Astfel a murit, lăsând Florenței o luptă de treizeci şi opt de 
ani împotriva familiei sale, cel pe care posteritatea avea să-l 
numească Lorenzo Magnificul. 

Şi cum moartea sa avea să aducă multe neajunsuri, cerul a 
trimis semne amenințătoare: fulgerul a căzut deasupra 
cupolei unei biserici când Rodrigo Borgia a fost ales Papă. 

Piero a fost succesorul tatălui său, un succesor prea firav 
pentru moştenirea lăsată de Lorenzo. Născut în anul 1471, 
în consecinţă doar de douăzeci şi unu de ani, Piero era un 
tânăr frumos, influenţabil în loc să fie bun, curtenitor în loc 
să fie adulator, risipitor în loc să fie darnic. 

În situaţia în care se găsea Europa, ar fi fost nevoie, 
pentru a merge înainte, de politica înţeleaptă a lui Cosimo 
Părintele Patriei sau de voinţa puternică a lui Cosimo |. 

Piero nu semăna cu niciunul din aceştia doi şi astfel s-a 
pierdut pe sine riscând să piardă şi Italia. 

Istoricul Guicciardini spune că Italia nu mai fusese atât de 
fericită, de bogată şi de liniştită ca în 1492, din vremea 
împăratului August, care adusese propăşirea a o sută 
douăzeci de milioane de oameni. Domnea o pace aproape 
generală în acel an, 1492. Călătorul care cobora din Alpii 
piemontezi şi se îndrepta spre Veneţia prin Lombardia sau 
cel care mergea de la Veneţia spre Roma în lungul 
Adriaticei, cât şi cel care se îndrepta până în capătul 
Calabriei - vedea pretutindeni câmpii cultivate, dealuri 
acoperite de vii, oraşe bogate, cu mulţi locuitori care, dacă 
nu erau cu toţii liberi, cei puţin erau fericiţi. 

Neglijenţa şi invidia Florenței nu făcuseră încă mlaştini din 
pieţele Pisei, marchizul de Marignan nu distrusese încă o 
sută douăzeci de sate doar pe teritoriul Sienei, războaiele 
dintre familiile Orsini şi Colonna nu schimbaseră încă 
ţinuturile fertile ale Romei în deserturi aride. 


În ceea ce îi priveşte pe ţăranii italieni, ei erau la acea 
vreme, fără îndoială, cei mai fericiţi din lume. În timp ce 
şerbii din Germania şi ţăranii francezi Trăiau sau răspândiţi 
şi aciuaţi în colibe sărăcăcioase sau înghesuiți ca nişte 
animale în sate mizerabile - italienii locuiau în târguşoare 
împrejmuite de ziduri, cu vitele şi uneltele lor puse la 
adăpost de agresori. Locuiau în condiţii bune, aveau arme, 
o vistierie comună, magistrați aleşi. Când se luptau, ştiau că 
fac aceasta pentru a-şi apăra căminele şi patria. 

Orăşenii nu erau mai puţin fericiţi, în mâinile lor se afla 
comerţul şi, de la un capăt la altul, Italia era un bazar 
imens, în 'loscana se aflau ateliere în care erau prelucrate 
lâna, cânepa, pieile, sulful şi bitumul. Produsele străine 
veneau dinspre Marea Neagră, Egipt, Spania sau Franţa 
prin porturile din Genova, Pisa, Napoli şi Veneţia. Aceste 
produse erau schimbate pe unele indigene sau plecau mai 
departe, dar prelucrate, astfel încât valoarea lor se tripla 
sau se împătrea. Forţa de muncă nu lipsea. Bogaţii aduceau 
mărfurile, săracii contribuiau cu munca lor. Nobilii 
schimbau pe bani produsul acestor asocieri. 

Privind la recoltele bogate, la atelierele înfloritoare şi 
raportându-le la popoarele sărace, barbare şi grosolane din 
jur, suveranii Italiei înţeleseseră că nu era departe ziua în 
care vor deveni o pradă bună pentru celelalte naţiuni, în 
acest sens, încă din 1480, Florenţa, Milano, Napoli şi 
Ferrara semnaseră între ele un pact ofensiv şi defensiv 
pentru a face faţă pericolului, fie că venea din interior sau 
din exterior. 

Aceasta era situaţia, când Rodrigo Borgia a fost ales papă 
şi s-a urcat pe Sfântul Scaun sub numele de Alessandro al 
VI-lea. 

Cu prilejul fiecărei alegeri a unui nou papă, obiceiul era ca 
toate statele creştine să trimită la Roma câte o ambasadă 
solemnă, pentru a reînnoi, individual, jurământul de 
credinţă şi ascultare faţă de Sfântul Părinte. Fiecare oraş- 


stat italian şi-a numit ambasadorii şi Florenţa i-a desemnat 
pe Piero de'Medici şi pe Gentile, episcopul de Arezzo. 

Fiecare din mesageri primise misiunea cu mare bucurie. 
Era un prilej nimerit pentru ca Piero de'Medici să-şi arate 
luxul, iar Gentile, elocinţa. Piero i-a pus la lucru pe cei mai 
buni croitori din Florenţa, ca să-i facă haine splendide, 
toate brodate cu pietre preţioase. Averea familiei celei mai 
bogate în perle, rubine şi diamante, se presărase până şi pe 
hainele pajilor. Unul din ei, chiar, purta la gât un colier în 
valoare de o sută de mii de ducați. Gentile îşi pregătise 
discursul şi amândoi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce 
impresie vor face. Dar atunci au aflat că Lodovico Sforza 
văzuse în alegerea noului papă nu numai prilejul de a întări 
mai mult Liga din 1480, ci şi acela de a o face să apară cât 
mai unită. 

În acest scop, el hotărâse ca cei patru ambasadori să-şi 
facă apariţia în aceeaşi zi, iar cel din Napoli să ia cuvântul 
în numele tuturor, având şi acordul lui Ferrante, regele din 
Napoli, 

Acest plan răsturna însă cu totul ceea ce plănuiseră Piero 
şi Gentile. Dacă cei patru ambasadori soseau în oraş în 
acelaşi timp, eleganța şi bogăţia lui Piero de'Medici trecând 
pe străzile Romei s-ar fi estompat între ale celorlalţi. Dacă 
trimisul din Napoli lua cuvântul, discursul lui Gentile era 
pierdut. 

Aceste interese personale au schimbat faţa peninsulei şi 
au adus cincizeci de ani de războaie în Italia şi prăbuşirea 
libertăţii florentine. lată în ce fel: Piero şi Gentile, nevrând 
să renunţe la efectul pe care intenționau să-l provoace, au 
obţinut din partea regelui Ferrante să-şi retragă cuvântul 
dat lui Lodovico Sforza. Acesta, care cunoştea politica 
tiranică a bătrânului rege din Napoli, a luat drept cauză a 
încălcării cuvântului dat cu totul altceva decât cauza reală. 
A crezut că Ferrante era pe cale de a constitui o altă Ligă, 
îndreptată împotriva lui; şi atunci Lodovico s-a retras din 
vechea înţelegere şi a format o nouă alianţă cu Papa 


Alessandro al VI-lea, cu ducele Hercule al III-lea din 
Ferrara şi cu Republica Veneţia. Această alianţă trebuia să 
întreţină o armată de douăzeci de mii de cai şi zece mii de 
fantasini, pentru păstrarea păcii. 

La rândul său, Ferrante s-a speriat de această Ligă şi n-a 
văzut decât un mijloc de a-i anihila efectele: acela de a-i 
smulge lui Lodovico Sforza regența pe care o exercita în 
numele nepotului său, regență care, în pofida tuturor 
uzanțelor, se prelungise deja până la vârsta de douăzeci şi 
doi de ani a prinţului. Drept care, în calitatea sa de tutore, 
Ferrante l-a incitat pe ducele de Milano să predea puterea 
în mâinile nepotului său. 

Sforza, care era un om hotărât şi care nu pregeta de la 
nimic, cu o mână i-a oferit nepotului său o băutură otrăvită 
şi cu cealaltă mână a semnat un tratat de alianţă cu Carol al 
VIII-lea. 

Tratatul sublinia că: 

— Regele Franţei va încerca o cucerire a regatului Napoli, 
asupra căruia cerea drepturile Casei de Anjou, uzurpată de 
Casa de Aragon; 

— Ducele de Milano va permite regelui Franţei trecerea 
prin statul sau şi îi va asigura o escortă de cinci sute de 
soldaţi; 

— Ducele de Milano va permite regelui Franţei să aibă la 
Geneva câte vase va dori; 

— Ducele de Milano va împrumuta regelui Franţei două 
sute de mii de ducați, plătibili în momentul plecării sale. 

Carol al VIII-lea a promis şi el: 

— Să apere autoritatea personală a lui Lodovico Sforza 
asupra ducatului Milano împotriva oricui ar atenta la 
dreptul său; 

— Să menţină la Asti, oraş aparţinând ducelui de Orleans 
de pe urma moştenirii de la Valentina Visconti, bunica sa, 
două sute de soldaţi francezi, gata oricând să sară în 
ajutorul Casei Sforza; 


— Să-i lase aliatului său principatul Tarento, de îndată ce 
Napoli va fi cucerit. 

La 20 octombrie 1494, Gian Galeazzo murise şi Lodovico 
Sforza a fost proclamat duce de Milano. 

La | noiembrie, Carol al VIII-lea se afla în faţa Sarzanei, 
cerând trecere şi găzduire prin statele 'Toscana şi Florenţa. 
Piero şi-a amintit că, într-o situaţie relativ asemănătoare, 
tatăl său Lorenzo semnase cu regele Ferrante o înţelegere 
favorabilă Florenței. S-a hotărât să imite acest exemplu, a 

constituit o ambasadă, cu el în frunte şi s-a dus să-l 
întâmpine pe regele Carol al VIII-lea. 

Lorenzo fusese, însă, un om de geniu, familiarizat cu 
politica şi diplomaţia; Piero nu era decât un novice care nu 
cunoştea desfăşurarea acelui mare joc de şah după care 
acţionează lumea. Fie din teama, fie din prostie, Piero a 
făcut greşeli peste greşeli. Trebuie să nu uităm, totuşi, că 
regele Franţei s-a purtat cu el aşa cum nu erau obişnuiţi 
de'Medici. 

Carol al VIII-lea l-a primit călare şi l-a întrebat, de sus, ca 
de la stăpân la supus, cum de aveau îndrăzneala, el şi 
concetăţenii săi, să discute trecerea sa prin Toscana. Piero 
de'Medici a răspuns că era vorba despre vechi înţelegeri, 
despre consimţământul însuşi al regelui Ludovic al XI-lea 
faţă de cele stabilite deja între Lorenzo de'Medici şi regele 
Ferrante din Napoli. Plin de umilinţă, Piero a declarat că nu 
ţinea să respecte întru totul aceste vechi înţelegeri şi că era 
gata să facă ceea ce dorea regele. Carol al VIII-lea, care nu 
se aştepta la o astfel de cedare, a cerut să-i fie date oraşul 
Sarzana, precum şi cheile oraşelor Pietra Santa, Pisa, 
Librafatta şi Livorno. 

În fine, pentru a fi siguri de protecţia regală, republica 
florentina să-i împrumute şi suma de două sute de mii de 
florini. 

Piero de'Medici a fost de acord cu totul, deşi nu avea 
instrucţiuni care să-l împuternicească în acest sens. Atunci, 
Carol al VIII-lea i-a ordonat să încalece şi să purceadă la 


remiterea fortăreţelor. Piero s-a supus şi armata franceză, 
condusă de urmaşul lui Cosimo Părintele Patriei şi al lui 
Lorenzo Magnificul, şi-a început marşul triumfal prin 
Toscana. 

Ajungând la Lucea, Piero de'Medici a aflat că toate 
concesiile pe care le făcuse regelui Franţei nemulţumiseră 
Florenţa. El a cerut permisiunea lui Carol al VIII-lea să-l 
preceadă la intrarea în oraş, pretextând solicitarea 
împrumutului de două sute de mii de florini. Regele avea 
deja în stăpânirea sa toate oraşele pe care le râvnise, astfel 
încât n-a văzut nici un inconvenient în acordarea acestei 
permisiuni unui om care părea atât de devotat cauzei 
franceze. El l-a anunţat pe Piero că va fi şi el în Florenţa, 
peste câteva zile. 

Piero a plecat din Lucea şi a ajuns noaptea în Florenţa, 
intrând în palatul său de pe Via Larga fără ca nimeni să-l fi 
recunoscut. 

A doua zi dimineaţă, la 9 noiembrie 1494, după ce s-a 
sfătuit cu prietenii şi rudele, care erau cu toţii descurajaţi, 
Piero a vrut să încerce o ultimă acţiune şi s-a dus direct la 
palatul Signoriei. Dar palatul era închis şi în piaţă l-a găsit 
pe gonfalonierul Jacopo Nerli, care îl aştepta şi care l-a 
sfătuit să nu meargă mai departe arătându-i-l pe 
magistratul Lucas Corsini, ce stătea cu spada în mână la 
una din porţi. Era o reacţie clară împotriva puterii 
Medicilor. 

Piero s-a retras iară a spune un cuvânt, fără a se ruga, 
fără a ameninţa, ca un copil căruia i se porunceşte să plece 
şi care ascultă cuminte. S-a retras în palatul de pe Via 
Larga şi i-a scris cumnatului său Paolo Orsini să-i vină în 
ajutor, cu oamenii săi. Scrisoarea fiind interceptată, 
Signoria a văzut în ea o tentativă de rebeliune şi, din 
fericire pentru Piero, a citit-o cu glas tare în public, 
chemând cetăţenii la arme. Aflând acestea, Orsini a venit în 
grabă cu oameni înarmaţi şi, în fruntea lor, i-a scos pe Piero 
şi pe Giuliano, fratele său, prin Porta a San Gallo. Cardinalul 


Giovanni, care a devenit mai târziu papa Leon al X-lea, mai 
războinic decât fraţii săi, a mai făcut o ultimă încercare de a 
aduna pe partizanii Medicilor, strigând: Paliei Palie! Dar 
aceste cuvinte, cu efect magic pe timpul lui Cosimo 
Părintele Patriei şi al lui Lorenzo Magnificul, n-au mai avut 
nici un ecou. 

Ajungând pe strada Calzajoli, cardinalul bătăios a văzut că 
era blocată de mulţimea care îl ameninţa şi îl huiduia. 
Dându-şi seama că era primejdios să meargă mai departe, 
s-a retras, dar poporul s-a luat după el. Având un cal bun, 
Giovanni a câştigat teren până ce, în faţa lui, a zărit 
apropiindu-se o altă trupă care urma, inevitabil, să-l 
oprească. A sării de pe cal şi a intrat într-o casă a cărei 
poartă era deschisă. Din fericire, casa comunica cu o 
mănăstire de franciscani. Unul din călugări i-a dat 
îmbrăcămintea sa fugarului; astfel deghizat, Giovanni a 
putut părăsi oraşul ostil şi i-a regăsit pe fraţii săi ascunşi în 
Munţii Apenini. 

De'Medici au fost proclamaţi trădători ai patriei. 

Un decret i-a numit rebeli, le-a confiscat toate bunurile şi a 
promis cinci mii de ducați aceluia care avea să-i aducă 
prinşi pe fugari sau cel puţin capetele lor. Toate familiile 
izgonite odinioară, la revenirea din 1434 a lui Cosimo şi 
după eşecul conspirației familiei Pazzi din 1478, s-au 
reîntors acum în Florenţa. Giovanni şi Lorenzo de'Medici, 
fiii lui Pierfrancesco şi nepoți ai celor alungaţi, pentru a nu 
mai avea nimic comun cu ei şi-au repudiat numele 
de'Medici şi l-au luat pe cel de Popolani. Şi-au schimbat 
până şi blazonul, adoptându-l pe cel al guelfilor. 

După aceste prime măsuri, au fost trimişi ambasadori la 
Carol al VIII-lea. Aceşti ambasadori erau Piero Capponi, 
Giovanni Cavalcanti, Pandolfo Rucellai şi fra Girolamo 
Savonarola - acela care îi refuzase ultima împărtăşanie şi 
iertarea păcatelor lui Lorenzo Magnificul, pentru că n-a 
vrut, cum îl rugase părintele, să redea libertatea Florenței. 


Ambasadorii l-au găsit pe Carol al VIII-lea ocupat să le 
redea independenţa celor din Pisa, care erau de optzeci şi 
şapte de ani sub dominaţia Florenței. 

Cel care a vorbit întâi a fost Savonarola: el a folosit acel 
ton de entuziasm profetic ce îl caracteriza şi, de obicei, 
producea un efect atât de puternic asupra auditorilor săi. 
Dar Carol al VIII-lea, care era mai puţin rafinat şi care nu 
auzise vorbindu-se despre ilustrul dominican, a ascultat 
promisiunile şi amenințările acestuia ca pe o predică, iar 
când discursul s-a încheiat, şi-a făcut semnul crucii şi a spus 
că le va aranja pe toate la Florenţa, într-adevăr, la 17 
noiembrie, seara, regele s-a prezentat la poarta San Friano, 
unde era aşteptat cu mic cu mare de întreaga Florenţa. A 
găsit toată nobilimea în haine de sărbătoare, clerul cântând 
imnuri şi mulţimea care, mereu avidă de schimbare, credea 
că va afla în căderea Casei de'Medici ceva din vechea ei 
libertate. Carol al VIII-lea era întâmpinat cu un baldachin 
de aur, sub care s-a oprit pentru a rosti câteva cuvinte 
evazive ca răspuns la urările lor de bun sosit. Apoi, luându- 
şi spada din mâinile scutierului său, a dat poruncă de 
intrare în oraşul pe care l-a străbătut aproape în întregime, 
urmat de armată şi de artilerie. S-a dus să se instaleze în 
palatul de pe Via Larga. 

Florentinii crezuseră că întâmpină un oaspete, dar Carol 
al VIII-lea, cu spada în mână, le dăduse să înţeleagă că 
venea în chip de cuceritor. A doua zi, când s-a trecut la 
negocieri, lucrurile s-au arătat mai clar. Signoria dorea să 
ratifice tratatul Medicilor, dar regele francez a răspuns că 
tratatul nu mai era valabil în urma căderii celui care îl 
semnase. A mai declarat că nu hotărâse încă nimic cu 
privire la Florenţa şi că cei de la Signorie nu aveau decât să 
vină a doua zi pentru a afla dacă se va răzgândi sau nu cu 
privire la înţelegerea încheiată cu de'Medici. 

Răspunsul era îngrozitor, dar florentinii nu îşi uitaseră 
încă vechile lor virtuţi. Ca din întâmplare fiecare din marile 
familii îşi adunase în jurul ei toţi slujitorii şi prietenii, nu cu 


intenţia de a începe ostilitățile, ci cu hotărârea de a se 
apăra, dacă francezii aveau să atace, încă de la intrarea sa 
în oraş, Carol al VIII-lea fusese cam mirat de forfota de pe 
străzi şi de la toate ferestrele caselor. Signoria a dat noi 
ordine şi, în noaptea de aşteptare în care soarta Florenței 
urma să se decidă, populaţia oraşului a mai crescut cu o 
treime. 

A doua zi, la ora convenită, deputaţii s-au prezentat la 
rege. L-au găsit aşezat pe tron, cu capul acoperit şi avându- 
| la picioarele sale pe secretarul care ţinea în mână tratatul. 
După ce fiecare şi-a luat locul, secretarul a început să 
citească, articol cu articol, condiţiile impuse de regele 
Franţei. Abia începuse, că deputaţii florentini l-au şi 
întrerupt şi au început să protesteze într-un glas. Întrucât 
discuţiile acestea îl oboseau pe Carol al VIII-lea, el a zis: 

— Domnilor, dacă veţi continua astfel, am să pun să sune 
trompetele! 

La aceste cuvinte, Piero Capponi, care era secretar al 
Republicii, nemaiputându-se stăpâni, a smuls din mâinile 
secretarului regelui capitularea ruşinoasă care le era 
propusă, a rupt-o în bucăţi şi a răspuns: 

— Ei bine, Sire, puneţi să vă sune trompetele. Noi vom 
pune să se tragă clopotele. 

Azvârlind tratatul rupt, a ieşit urmat de toţi ceilalţi 
ambasadori, pentru a da ordinul care avea să facă din 
Florenţa un câmp de luptă. 

Acest răspuns îndrăzneţ a salvat Republica prin însăşi 
cutezanţa lui. Fie din teamă, fie din generozitate, Carol al 
VIII-lea l-a rechemat pe Capponi. S-au dezbătut alte 
condiţii, care, acceptate şi semnate de cele două părţi, au 
fost comunicate la 26 noiembrie, în timpul slujbei de la 
catedrala Santa Maria del Fiore. 

lată care erau acele condiţii: 

— Signoria se angaja să-i plătească regelui Franţei, cu 
titlu de contribuţie de război, suma de o sută douăzeci de 
mii de florini, în trei rate; 


— Signoria se angaja să ridice sechestrul de pe bunurile 
familiei de' Medici şi să revoce decretul care punea un preţ 
pe capul lor; 

— Signoria se angaja să-i ierte pe locuitorii Pisei, dacă 
aceştia aveau să se supună din nou Florenței; 

— În sfârşit, Signoria recunoştea drepturile ducelui de 
Milano asupra Sarzanei şi asupra oraşului Pietra Santa. 

Regele Franţei se angaja să restituie fortărețele care îi 
fuseseră remise de Piero de'Medici, de îndată ce avea să 
cucerească regatul Napoli şi avea să încheie o pace sau o 
înţelegere de neagresiune pentru doi ani. 

Peste două zile, Carol al VIII-lea a părăsit Florenţa şi a 
înaintat spre Roma, pe drumul Sienei. În această perioadă, 
probabil, i-a cerut lui Leonardo da Vinci să-i facă portretul. 

Cele unsprezece zile pe care le petrecuse în palatul de pe 
Via Larga fuseseră îndeajuns pentru a jefui splendida 
colecţie de tablouri, statui, medalii adunate cu mare 
cheltuială de către Cosimo şi Lorenzo. Fiecare senior din 
suita regelui luase ceea ce dorise, nu după valoarea 
obiectelor, ci după propriul capriciu. 

Astfel datorită ignoranței curtenilor, au fost salvate multe 
lucruri preţioase. 

În ce îl priveşte pe Piero de'Medici, el şi-a refăcut restul 
vieţii care, de altfel, a fost de scurtă, în încercări de a reveni 
la Florenţa, fie prin şiretlic, fie prin forţă, într-o zi, s-a aflat 
că a murit lamentabil, aşa cum trăise: în timpul unei 
traversări a râului Garigliano, pontonul pe care se afla s-a 
scufundat şi Piero de'Medici s-a înecat, în urma lui, 
rămânea un fiu, numit Lorenzo, pe care îl avusese cu soţia 
sa Alfonsina Orsini. 

Acesta a fost Lorenzo, duce de Urbino, al cărui unic merit 
a fost acela de a fi fost tatăl a două personalităţi marcante: 
al Caterinci de 'Medici, celebră ca autoarea nopţii negre a 
istoriei Franţei, Noaptea Sfântului Bartolomeu 119) şi al lui 
Alessandro, cel care a înăbuşit ultimele zvâcniri ale 
libertăţii florentine. Mai adăugaţi la acestea faptul că 


doarme într-un mormânt sculptat de Michelangelo. Statuia 
sa este mai cunoscută decât el însuşi şi mulţi dintre cei care 
nu ştiu cine a fost sărmanul şi laşul duce de Urbino ştiu 
totul despre statuia numită Pensiero. 

Exilul Medicilor a durat optsprezece ani. În 1512, ei s-au 
întors la Florenţa, readuşi de spanioli. Dar au fost primiţi nu 
ca nişte prinți, ci ca simpli cetăţeni. 

Înainte ca de'Medici să se reîntoarcă, vreo douăzeci şi 
cinci sau treizeci de partizani ai familiei, uimiţi de gloria 
literară a Magnificului, în cele două decenii de revoluţii şi 
tulburări care zguduiseră Italia după moartea lui, făcuseră 
în grădinile lui Bernardo Rucellai un fel de academie şi 
vedeau în succesorii lui Lorenzo continuatorii gloriei sale. 
Ei au hotărât să le dea acestora o putere mai mare chiar 
decât aceea pe care o pierduseră. Prin urmare, în frunte cu 
Bartolomeo Valori, Rucellai, Paolo Vettori, Francesco 
Albizzi, 'Tornabuoni şi Vespucci, ei au pătruns înarmaţi, în 
dimineaţa zilei de 31 august, în palatul Signoriei, până la 
apartamentul gonfalonierului Soderini. L-au dus cu forţa 
până la casa de pe cheiul fluviului Arno, a lui Paolo Vettori. 
Ştiindu-l la loc sigur şi bine păzit, ei au convocat Signoria, 
căpeteniile guelfilor şi păstrătorii legilor, somându-i pe toţi 
să fie de acord cu îndepărtarea lui Soderini. Spre marea lor 
surpriză, doar nouă din şaptezeci au votat pentru. Atunci 
Paolo Vettori a ridicat vocea: 

— Cei care au votat pentru menţinerea lui Soderini, au 
votat pentru moartea sa; căci, dacă nu-l putem demite, îl 
vom ucide. 

La un al doilea tur de scrutin, s-a votat în unanimitate 
pentru demiterea lui Soderini. 

Peste două zile, Giuliano de'Medici, fratele lui Piero, 
nevolnicul gonfalonier ce se înecase în râul Garigliano, s-a 
reîntors în Florenţa, rară a mai aştepta ca o sentinţă a 
noilor magistrați să anuleze decretul de izgonire a familiei. 
S-a instalat în palatul familiei Albizzi. La sugestia lui, s-a 
prezentat în Signorie o lege nouă, prin care funcţia de 


gonfalonier dura doar un an, iar Marele Consiliu avea 
funcţii mult reduse fiindcă deasupra lui se înființase alt 
Consiliu. Gianbattista Ridolfi, o rudă apropiată a Medicilor, 
a fost ales gonfalonier cu majoritate de voturi. Cardinalul 
Giovanni, care aşteptase la Prato rezultatul acestor 
demersuri, a intrat şi el în Florenţa, la 14 septembrie 1512, 
înconjurat de fantasini din Bologna şi de soldaţi şi nu 
înconjurat de preoţi şi călugări. Cu această gardă, s-a 
instalat în palatul de pe Via Larga, primind timp de două 
zile omagiile supuşilor săi, aşa cum ar fi făcut un suveran. 
De abia în cea de a treia zi, cardinalul Giovanni de'Medici s- 
a prezentat la Signorie, cu escorta sa. Signoria nu avusese 
încă timpul să-şi reorganizeze gărzile, astfel încât soldaţii 
lui Giovanni au blocat nestingheriţi toate ieşirile. Giuliano a 
cerut Consiliului Signoriei să convoace poporul. 

Acesta s-a prezentat şi a făcut tot ce s-a dorit, într-atâta 
era de dornic de a servi. S-au abolit toate legile de după 
1494, adică de după exilarea lui Piero. Gianbattista Ridolfi, 
care pe vremea lui Savonarola se arătase cam prea plin de 
zel pentru libertate, a fost silit să abdice din funcţia de 
gonfalonier, ceea ce a făcut la data de | noiembrie. 

Astfel, guvernul florentin a trecut de la un regim 
constituţional şi de la libertatea republicană la o oligarhie 
îngustă. Acestea au fost „lanţurile de argint” despre care 
am mai vorbit. 

Datorită acestei revoluţii, ceilalţi de' Medici s-au întors 
curând după fiii lui Lorenzo Magnificul, Giuliano şi 
cardinalul Giovanni. Dintre repatriaţii de atunci amintim de 
Lorenzo al II-lea, fiul lui Piero, cel care se înecase în râul 
Garigliano, singurul descendent legitim, alături de unchii 
săi, al lui Cosimo Părintele Patriei. S-au mai întors: 
Alessandro, fiul său bastard, care a devenit duce de 
Florenţa; Hippolito, bastardul lui Giuliano II, care a devenit 
cardinal şi, în fine, Giulio, cavaler de Rhodos, bastard al lui 
Giuliano, fratele Magnificului, asasinat de către Pa/zi. El 
avea să devină papa Clement al VII-lea. 


Peste şapte sau opt luni, puterea Medicilor s-a întărit prin 
alegerea lui Leon al X-lea în tronul pontifical. 

La aflarea acestei veşti, Giuliano, negând ca în faţa sa se 
deschidea o carieră mai frumoasă şi, mai ales, mai sigură la 
curtea fratelui său, a lăsat în mâinile nepotului său Lorenzo 
guvernarea Florenței şi a plecat la Roma. Acolo, Leon al X- 
lea l-a făcut gonfalonier, căpitan general al Bisericii şi vicar 
al Modenei şi al Parmei. 

Aceasta nu era încă totul: Giuliano întindea deja un braţ 
spre ducatul Milano şi celalalt braţ spre regatul Napoli. O 
febră puternică l-a lovit în momentul în care, în fruntea 
armatei sale, se îndrepta spre Bayard 120) şi La Palice 
121). A lăsat, cum spuneam, conducerea nepotului său 
Lorenzo şi a cerut să fie dus la mănăstirea din Fiesole; a 
murit la 17 mai 1516, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, 
după o agonie îndelungată şi dureroasă. 

Cam cu un an înainte de moartea sa, se căsătorise cu 
mătuşa din partea mamei a regelui Francisc I, sora ducilor 
de Savoia, Filibert şi Carol. Nu a avut copii de la ea şi 
singurul său urmaş a fost un fiu bastard, Hippolito. Cât 
priveşte ducatul de Nemours, pe care Francisc 1 i-l oferise 
cu prilejul căsătoriei, acesta a revenit coroanei Franţei, la 
moartea lui Giuliano. 

Dragostea sa pentru artă a făcut din Giuliano un fiu demn 
al lui Lorenzo Magnificul. Cât timp a stat la curtea din 
Urbino, Pietro Bembo* a făcut din el un specialist în limba 
toscană. 

La 18 august, Lorenzo de'Medici, succesor al unchiului 
său, a obţinut ducatul de Urbino. Apărându-şi acest 
domeniu, el a fost rănit la cap, în timpul asediului de la 
Mondolfo. Florenţa, care l-a crezut mort, s-a bucurat, dar 
când, după patruzeci de zile de convalescenţă petrecute la 
Ancona, Lorenzo a reapărut, oraşul s-a convins de 
vindecarea lui. S-a mai spus, după istoricul Giovio Cambi, că 
mulţi florentini l-au crezut în continuare mort pe Lorenzo şi 


cel care le apăruse în faţă era considerat un strigoi 
însufleţit de demon. 

Dar cei care îi doreau moartea cu atâta ardoare n-au avut 
mult de aşteptat. Ducele de Urbino se căsătorise cu 
Madeleine de la Tour d'Auvergne şi era deja atins de boala 
pe care francezii le-au reproşat-o italienilor şi italienii 
francezilor. I-a transmis-o şi soţiei sale, iar femeia, slăbită, s- 
a stins la 23 aprilie 1519, când i-a dat naştere Caterinei 
de' Medici, viitoarea soţie a lui Henric al II-lea - cea care, în 
schimbul familiei sale pe cale de a se stinge, avea să dea 
trei regi Franţei şi o regină Spaniei. 

La cinci zile de la naşterea fiicei sale şi de la moartea soţiei 
sale, adică la 28 aprilie 1519, Lorenzo a murit, la rândul 
său. Leon al X-lea, singurul descendent legitim al lui Cosimo 
Părintele Patriei, a văzut cum ramura vârstnică a familiei 
de'Medici nu mai era reprezentată decât de trei bastarzi: 
Giulio, care era deja cardinal, Hippolito şi Alessandro, care 
erau pe atunci doar doi copii de opt şi nouă ani. 

Din această cauză, la Florenţa se spunea cu voce tare, că 
trebuia dărâmată casa în care locuia cardinalul Giulio, 
împreună cu cei doi nepoți ai săi, şi, în locul rămas, să se 
facă o piaţă, pe care s-o numească „Piaţa Trei Catâri”. 

Ca răspuns la această ironie, în acelaşi an, la 11 iunie 
1519, s-a născut un băiat care a primit la botez numele de 
Cosimo şi care, peste douăzeci de ani, avea să adauge 
numelui său şi calificativul de cel Mare. 

Acest an a fost acela al marilor evenimente. La şaisprezece 
zile după naşterea acestui copil, care avea să aibă o 
influenţă atât de mare asupra Toscanei, a fost ales ca 
împărat Carol Quintui, după ce alesul de Saxa şi Francisc 1 
au fost îndepărtați. 

Florenţa, care nu putea citi în viitor ce nenorociri avea să-i 
aducă noul împărat şi la ce supunere şi umilinţe o va obliga 
băiatul abia născut, se vedea scăpată de Casa de'Medici 
pentru totdeauna, văzându-l pe Leon al X-lea pe tronul 
pontifical şi ştiind că neamul lui Cosimo Părintele Patriei era 


aproape stins. Dar Papa dispusese deja ca Toscana să-i 
revină cardinalului Giulio, vărul său. Lorenzo nu murise 
încă la data la care Giulio venise de la Roma pentru a-şi lua 
în primire moştenirea. 

Totuşi, florentinii au câştigat ceva la moartea lui Lorenzo: 
cardinalul Giulio a anunţat în mod public magistraţilor că 
intenţia lui nu era de a le reda libertatea pierdută, ci de a 
respecta libertatea care le mai rămăsese. Contrar obiceiului 
celor ce vin la putere, el a făcut mai mult decât să-şi ţină 
aceste promisiuni. Giulio a lăsat guvernul oraşului să ia o 
oarecare aparenţă republicană, ceea ce i-a adus o mare 
popularitate. De îndată însă ce a ajuns papă, sub numele de 
Clement al VII-lea, el şi-a câştigat un renume cu mult mai 
strălucit decât popularitatea de până atunci. 

Moartea, însă, intrase în familie. 

La 21 noiembrie 1521, când bubuitul tunului de la castelul 
San Angelo anunţa căderea revoltatului Milano, Leon al X- 
lea s-a simţit pe neaşteptate cu mult prea rău pentru a 
putea fi dus la Vatican, din grădinile sale de la Miliana, unde 
se afla. Şi-a adus aminte că, în ajun, Bernardo Malespina, 
paharnicul său, îi servise un vin cu gust ciudat, care îi 
făcuse rău imediat ce-l băuse. Doctorii, alertaţi, i-au aplicat 
fel şi fel de antidoturi de otravă, dar, desigur, era prea 
târziu. Starea papei se agrava şi la l decembrie, după ce a 
aflat vestea cuceririi Parmei (care fusese atât de mult timp 
dorinţa sa arzătoare încât spusese la un moment dat că ar 
plăti-o şi cu propria sa viaţă), a murit la orele unsprezece 
ale serii. 

A doua zi, în zori, paharnicul Bernardo Malespina a 
încercat să iasă din Parma, ţinând doi câini în lesă, ca şi 
când s-ar fi dus la vânătoare. Gărzilor li s-a părut ciudat ca, 
imediat după moartea papei, unul din cei mai intimi slujitori 
ai săi se gândea la o distracţie cum era vânătoarea, astfel 
încât l-au arestat şi l-au azvârlit în închisoare. De îndată ce 
a sosit la Parma, cardinalul Giulio de'Medici l-a şi eliberat 
pe Bernardo Malespina, de teamă (spun, cu naivitate, atât 


Nardi în Istoria florentină cât şi Paris de Grassis în Analele 
Ecleziastice) ca numele unui mare prinţ să nu fie amestecat 
în crima paharnicului şi, devenind cunoscut, să nu aducă 
noi duşmani puternici familiei de'Medici. 

Leon al X-lea a domnit opt ani, opt luni şi nouăsprezece 
zile şi a lăsat descendența lui Cosimo redusă la trei 
bastarzi. 

Este adevărat că, la optsprezece luni de la moartea lui 
Leon al X-lea, unul din aceşti trei bastarzi s-a urcat pe 
tronul pontifical, nu sub numele de Giulio al II-lea, cum era 
de aşteptat, ci sub numele de Clement al VII-lea, El s-a 
grăbit să-şi asigure duşmanii, anunţându-şi intenţia de a 
practica cea mai sfântă virtute regală. 

De-abia suit pe tron, unchiul şi-a concentrat toată atenţia 
şi dragostea asupra celor doi nepoți, Alessandro şi 
Hippolito. De altfel, se zice că, deşi primul trecea drept fiul 
lui Lorenzo, ducele de Urbino, era, de fapt, rodul unei iubiri 
din tinereţe a cardinalului Giulio, de pe vremea în care era 
doar cavaler de Rhodos. Noul papă s-a străduit ca să-şi 
folosească întreaga influenţă pentru a menţine într-o poziţie 
înaltă, ca aceea pe care o ocupaseră de'Medici la Florenţa 
şi aceste rămăşiţe nelegitime ale ramurii mai vârstnice a 
familiei. 

Din păcate, acela pe care îl numise tutore al celor doi 
tineri şi pe care, de altminteri, îl numise şi şef provizoriu al 
Republicii, Silvio Passerini, cardinal de Cortone, nu avea 
nici o calitate care să-i facă pe florentini să uite 
resentimentele lor faţă de familia de'Medici. Era avar şi 
imprudent, iar prin acţiunile sale i-a îndepărtat şi pe ultimii, 
din cei şi aşa destul de puţini, care rămăseseră devotați 
Medicilor. 

Pe de altă parte, Clement al VII-lea a adoptat o politică 
total contrară celei pe care o practicase Leon al X-lea. În loc 
să declare, ca predecesorul său, că nu se va simţi liniştit pe 
tron decât atunci când francezii nu vor mai stăpâni nici o 
palmă de pământ în Italia - el s-a aliat cu francezii. Aceasta 


a făcut ca Roma, nemulțumită, să-l închidă pe papă în 
castelul Sant' Angelo şi să-i oprească brutal influenţa, între 
timp, florentinii s-au revoltat şi i-au alungat, pentru a treia 
oară, pe de'Medici. Aceasta s-a întâmplat însă abia în mai 
1527. 

Clement al VII-lea a scăpat vânzând şapte pălării de 
cardinali, iar cu banii şi-a plătit eliberarea. A fugit din 
Roma, îmbrăcat cu hainele unui valet şi s-a ascuns la 
Orvieto. Florentinii se considerau fericiţi pe viitor, văzându-l 
învingător pe Carol al V-lea şi pe papă fugind. 

Dar ceea ce interesul a divizat poate fi din nou apropiat, 
tot de interes. Carol al V-lea, ales împărat în 1519, nu era 
încă încoronat de papă şi această solemnitate era deosebit 
de importantă în momentul schismei lui Luther, pentru 
interesele regelui catolic. S-a convenit, deci, că papa 
Clement al VII-lea îl va încorona pe împărat şi că acesta îl va 
pune în fruntea Florenței pe bastardul Alessandro, căruia 
Carol i-o dădea de nevastă pe fiica sa bastardă, Margareta 
de Austria, în ceea ce îl privea pe celălalt bastard, Hippolito, 
Clement al VII-lea avusese grijă de el, făcându-l cardinal. 

Cele două înţelegeri au fost respectate cu stricteţe: Carol 
al V-lea a fost încoronat la Bologna, în 24 februarie 1525, zi 
dublu aniversară, căci era ziua lui de naştere şi a victoriei 
sale la Pavia. După un asediu crâncen asupra Florenței, în 
31 iulie 1531, ducele Alessandro a intrat în viitoarea 
capitală a marelui său ducat. 

După cum am mai spus, Cosimo încătuşase Republica cu 
lanţuri de aur, Lorenzo, cu cele de argint, iar Alessandro i le 
va pune pe cele de fier. 

Alessandro avea cam toate viciile unui nobil al epocii sale 
şi prea puţine virtuţi ale neamului său. Fiu al unei 
arăboaice, moştenise de la ea pasiunile arzătoare; era 
constant în ură şi uşuratic în dragoste; a încercat să-l 
asasineze pe Piero Strozzi, l-a otrăvit pe vărul său, 
cardinalul Hippolito. Acesta fusese, după spusele 
contemporanilor, un tânăr frumos şi agreabil, cu o fire 


fericită, generos şi liberal ca Leon al X-lea, în stare să-i dea 
pe loc o rentă de patru mii de ducați lui Francesco Maria 
Molza, nobil din Modena, priceput în studiul marilor 
literaturi din greaca, latină şi toscană. 

În timpul celor şase ani de domnie a lui Alessandro, au 
avut loc multe conspirații împotriva sa. Filippo Strozzi i-a 
dat o sumă mare de bani unui frate dominican, care, se 
zicea, avea o mare influenţă asupra împăratului Carol al V- 
lea şi ar fi putut să-l convingă să elibereze Florenţa, 
Gianbattista Cybo, arhiepiscop al Marsiliei, a încercat să se 
folosească de iubirea lui Alessandro pentru sora sa, care, 
despărţita de soţ, locuia la palatul Pazzi. Aşadar, a vrut să-l 
ucidă pe Alessandro, într-o zi când acesta venea la palat să- 
şi vadă iubita. Se ştia că Alessandro purta sub haină o 
platoşă lunga, ce-l apăra de loviturile de pumnal sau de 
spadă; atunci, Cybo s-a gândit să umple cu praf de puşcă o 
ladă din camera frumoasei şi să-i dea foc. Dar nici această 
conspirație şi nici altele nu au reuşit, cu excepţia aceleia 
care a avut un singur autor, ce a făcut totul, de la început 
până la sfârşit. Acest conspirator a fost Lorenzo de'Medici, 
cel mai mare din ramura mezină a familiei - ramură care se 
îndepărtase de trunchiul arborelui genealogic odată cu 
Lorenzo, fratele lui Cosimo Părintele Patriei - şi care, în 
dezvoltarea ei paralelă cu cea vârstnică, se despărţise la 
rândul ei în două încrengături. 

Lorenzo se născuse la Florenţa, la 25 martie 1514, 
avându-l drept tata pe Pierfrancesco de'Me-dici (de două 
ori nepot al lui Lorenzo, frate al lui Cosimo) şi drept mamă 
pe Naria Soderini, femeie de o înţelepciune exemplară şi de 
o prudenţă bine cunoscută. 

Lorenzo a rămas de timpuriu fără tată şi educaţia lui s-a 
făcut sub supravegherea mamei. A ieşit însă repede de sub 
această tutelă feminină, căci uşurinţa lui de a învăţa l-a 
ajutat să-şi însuşească în scurtă vreme cunoştinţele primite 
din partea mamei. A trecut apoi în grija lui Filippo Strozzi şi 
de atunci a început să se dezvolte caracterul său straniu: un 


amestec de zeflemea, nelinişte, dorinţe, îndoială, umilinţă şi 
dispreţ. Nici cei mai buni prieteni ai săi nu l-au văzut de 
două ori sub acelaşi chip, atâta vreme cât n-a avut încă 
nimic de ascuns. Fiind amabil cu toată lumea, nestimând pe 
nimeni, iubind tot ce era frumos, fără deosebire de sex, el 
era una din acele fiinţe hermafrodite pe care natura le 
produce în epocile de decadenţă. Din timp în timp, din acest 
compus de elemente eterogene, ţâşnea câte o dorinţă 
fierbinte de nemurire, neaşteptată la o fiinţă atât de fragilă, 
aproape feminină, precum a celui numit de toţi Lorenzino, 
Nici cei mai apropiaţi nu-l văzuseră nicicând râzând sau 
plângând, ci doar luând totul în zeflemea sau blestemând. 
Atunci, chipul său, mai mult grațios decât frumos, de obicei 
melancolic, lua o expresie infernală, care îl străbătea o clipă 
ca un fulger şi îi îngrozea pe toţi. La vârsta de 15 ani, ela 
fost iubit în mod straniu de papa Clement care l-a chemat la 
Roma, dar pe care ela avut intenţia, de mai multe ori, de a-l 
asasina. Apoi, la întoarcerea în Florenţa, a început să-l 
curteze pe ducele Alessandro, cu atâta dibăcie şi umilinţă, 
încât a devenit, poate, singurul său prieten. 

Este adevărat că, avându-l pe Lorenzino în apropiere, 
Alessandro putea să se lipsească de ceilalţi. Lorenzino era 
bun la toate: era bufonul său, valetul, spionul şi amantul 
său. Doar atunci când ducele Alessandro dorea să facă 
exerciţii de scrimă, prietenul său de nedespărţit îl părăsea 
şi se culca în câte un pat moale, zicând că armurile îi 
apăsau pieptul prea tare şi că armele erau prea grele 
pentru braţul său. În timp ce Alessandro se lupta cu cei mai 
iscusiţi spadasini ai epocii, Lorenzino se juca cu un cuţitaş 
ascuţit şi subţire, din cele ce au de obicei femeile. Spunea 
că aceea era spada lui şi că nu dorea să aibă nicicând alta. 
Văzându-l atât de moale, lipsit de vlagă şi de laş, curtenii au 
transformat diminutivul Lorenzino în altul, mai ironic: 
Lorenzaccio. 

Ducele Alessandro avea o încredere oarbă în Lorenzaccio, 
dovada fiind că-l făcuse intermediarul tuturor aventurilor 


sale amoroase. Indiferent de dorinţa lui Alessandro, fie că 
era vorba despre cineva din lumea buna sau de foarte de 
jos, fie că era o frumuseţe profană sau una ascunsă într-o 
mănăstire, fie că era o tânără nevinovată sau vreo soţie 
adulteră - Lorenzaccio se ocupa de toate şi izbândea. Acest 
lucru a făcut ca în Florenţa, după duce, el să fie cel mai 
puternic şi cel mai detestat. 

La rândul sau, Lorenzaccio avea un om care îi era la fel de 
devotat pe cât era el faţă de duce. Acest om era un anume 
Michele del Tovallaccino, un zbir, un asasin pe care îl 
graţiase cândva pentru un omor. El era supranumit 
Scofonconcolo, din cauza bizareriei sale. Omul intrase în 
serviciul lui Lorenzaccio după grațiere, făcând parte din 
suita sa şi îi rămăsese pe veci recunoscător. Şi era atât de 
devotat încât, într-o zi, când Lorenzaccio se plânsese că un 
intrigant oarecare îl deranjează, Scoronconcolo i-a spus: 
„Stăpâne, dă-mi doar numele intrigantului şi mâine nu te va 
mai deranja”. Şi cum Lorenzaccio s-a mai plâns o dată de 
acelaşi intrigant, servitorul a insistat: „Vreau să-i ştiu 
numele şi, de-ar fi chiar un favorit al ducelui, îl voi ucide!” 
Iar când Lorenzaccio s-a plâns a treia oara, asasinul a 
exclamat: „Numele, numele lui! De-ar fi şi Hristos, tot l-aş 
ucide!” Dar nici de data aceasta Lorenzaccio nu i-a spus 
nimic. Nu sosise încă vremea. 

Într-o dimineaţă, ducele I-a chemat la el pe Lorenzaccio 
mai devreme decât de obicei. Lorenzaccio a sosit imediat şi 
l-a găsit pe duce încă în pat. Cu o seară în urmă, văzuse o 
femeie foarte frumoasă, soţia lui Leonardo Ginori şi o dorea. 
De aceea îl chemase pe Lorenzaccio şi conta pe el, cu atât 
mai mult cu cât femeia era chiar mătuşa lui. 

Lorenzaccio a ascultat propunerea cu aceeaşi 
impasibilitate ca şi când ar fi fost vorba de o străină, apoii-a 
răspuns lui Alessandro, ca de obicei, că banul deschide 
toate porţile. Alessandro i-a răspuns amicului că ştia el şi 
singur unde îşi ţinea avuţia şi că n-avea decât să ia ce-i 
trebuia, apoi a plecat în altă cameră. Lorenzaccio a ieşit. 


Dar, înainte de a ieşi, fără ca cineva să-l vadă, a ascuns sub 
haină splendida platoşă de zale care era pavăza de preţ a 
lui Alessandro şi, mai târziu, a aruncat-o într-un puț. 

A doua zi, ducele l-a întrebat pe Lorenzaccio în ce stadiu 
se găsea cu misiunea sa, iar acesta i-a răspuns că, având de 
a face cu o femeie cinstită, lucrurile puteau să întârzie. A 
adăugat, râzând, că Alessandro n-avea decât să se distreze, 
între timp, cu călugărițele sale. Într-adevăr, ducele 
sedusese mai întâi stareţa unei mănăstiri, apoi restul 
călugăriţelor şi îşi făcuse acolo un fel de serai Tot în acea zi, 
Alessandro s-a plâns că şi-a pierdut platoşa de zale, care se 
ajustase atât de bine pe corpul său încât nici n-o mai simţea 
când o purta Lorenzaccio l-a sfătuit să-şi comande alta, dar 
ducele i-a răspuns că meşterul care o făcuse nu se mai afla 
la Florenţa şi că nici un altul nu putea face o lucrare atât de 
buna. 

Câteva săptămâni au trecut astfel, ducele întrebându-l 
mereu pe Lorenzaccio ce progrese făcuse pe lângă signora 
Gmon, acesta, însă, amânându-l mereu, dorinţa lui 
Alessandro crescuse peste măsură în dimineaţa zilei de 6 
ianuarie 1536, Lorenzaccio l-a chemat pe Scoronconcolo să 
ia masa cu el, aşa cum făcea uneori, când era bine dispus 
După ce au golit împreună câteva sticle, Lorenzaccio a zis 

— Să ne întoarcem acum la duşmanul acela de care ţi-am 
tot vorbit. Te-ai oferit, nu o dată, să-l lichidezi - ei bine, a 
sosit momentul Diseară te vei duce într-un loc unde vei 
putea da lovitura Mai eşti la fel de pornit s-o faci? 

Asasinul şi-a reînnoit promisiunea, întovărăşind-o cu 
jurăminte nelegiuite, aşa cum fac oamenii de teapa lui în 
astfel de ocazii. 

Seara, stând la masă cu ducele şi multe alte persoane, 
Lorenzaccio care stătea, ca de obicei, alături de Alessandro, 
i-a şoptit la ureche cum că, în fine, după multe insistente, 
frumoasa era dispusă să-l primească, dar cu condiţia de a 
veni singur, în camera lui Lorenzaccio. Era dispusă să facă 
aceasta pentru duce, păstrând însă toate aparențele virtuţii 


Lorenzaccio a adăugat că era important ca nimeni să nu-l 
vadă intrând sau ieşind, căci signora Gmon dorea ca 
secretul să fie păstrat Alessandro era atât de încântat încât 
a promis orice. Atunci Lorenzaccio s-a dus pentru a pregăti 
totul, după cum spusese. 

Imediat după supeu, ducele s-a retras în camera sa şi s-a 
înfăşurat într-o frumoasă haină de satin, căptuşită cu 
zibelină i-a cerut valetului său mănuşile 

— Să vă dau mănuşile de război sau pe cele de întâlniri 
amoroase l-a întrebat acela. 

Avea, pe aceeaşi masă, mănuşile din zale şi mănuşile 
parfumate. 

— Dă-mi-le pe cele de întâlniri amoroase, a cerut ducele. 

Şi valetul i le-a dat pe cele parfumate. 

Apoi a ieşit din palatul Medicilor cu o escortă de doar 
patru persoane, căpitanul Giustimano de Cesena, unul din 
confidenţii săi, pe nume tot Alessandro şi două din gărzile 
sale, unul Giomo şi altul numit Ungurul. Când a ajuns la 
piaţa San Marco, i-a concediat pe Giustiniano, Alessandro şi 
Giomo, reţinându-l doar pe poreclitul Ungurul, sub 
pretextul că dorea să fie singur. După aceea s-a întors la 
casa lui Lorenzaccio, palatul Sostegni. I-a poruncit 
Ungurului să-l aştepte acolo până în zori şi să nu se mişte, 
indiferent de ce ar auzi sau pe cine ar vedea intrând sau 
ieşind din palat. Dacă până ce se lumina de ziuă nu va ieşi, 
Ungurul putea să se întoarcă la palatul lui Alessandro. 
Omul, care era obişnuit cu astfel de aventuri, nici n-a mai 
aşteptat zorile, ci s-a întors de îndată la palatul ducelui, 
ştiindu-l pe acesta la adăpost, în casa lui Lorenzaccio care îi 
era, doar, prieten. S-a culcat de îndată pe o saltea care era 
adusă în flecare seară în camera ducelui şi a adormit. 

În acest timp, Alessandro urcase în camera lui 
Lorenzaccio, unde ardea un foc mare şi îi aştepta stăpânul 
casei. El şi-a scos spada şi s-a aşezat pe pat. Lorenzaccio a 
luat spada şi a răsucit în jurul ei centironul, astfel încât să 
fie greu de manevrat şi a pus-o la căpătâiul patului. I-a spus 


ducelui să aibă răbdare, căci pleca s-o aducă pe cea pe care 
o aştepta. Lorenzaccio a închis uşa în urma lui şi cum 
această uşă era cu arc, Alessandro a rămas prizonier fără 
să-şi dea seama. 

Lorenzaccio avea întâlnire în colţul străzii cu 
Scoronconcolo, care era la post. Plin de veselie, 
Lorenzaccio l-a bătut pe umăr: 

— Frate, i-a zis, ceasul a sosit, în camera mea este închis 
cel de care ţi-am vorbit. Mai eşti hotărât să mă scapi de el? 

— Să mergem, a fost singurul răspuns al gorilei. 

Şi amândoi s-au reîntors în casă. Ajunşi la jumătatea scării, 
Lorenzaccio s-a oprit: 

— Să nu iei în seamă dacă bărbatul acela este prieten cu 
ducele şi nu mă părăsi sub nici un motiv. 

Pe palier, Lorenzaccio s-a oprit din nou: 

— Indiferent cine ar fi, mă auzi? 

— Indiferent cine ar fi, a răspuns nerăbdător 
Scoronconcolo. Chiar dacă ar fi ducele însuşi! 

— Bine, bine, a murmurat Lorenzaccio, ţinându-şi sabia 
scoasă din teacă, ascunsă sub manta. 

A deschis uşa încetişor şi a intrat urmat de zbir. 
Alessandro era culcat în pat, cu faţa Ia perete şi probabil 
aţipise. Lorenzaccio s-a apropiat de el şi l-a întrebat: 
„Domnule, dormiţi?”, apoi l-a lovit cu atâta putere încât 
spada i-a străpuns pieptul. 

Deşi primise o lovitură mortală, ducele, care era puternic, 
a sărit în mijlocul camerei şi s-a îndreptat spre uşa 
deschisă, dar atunci Scoronconcolo l-a lovit în tâmplă. 
Ducele s-a clătinat şi Lorenzaccio l-a trântit în pat, 
apăsându-l cu toată greutatea trupului său. Alessandro, 
care nu scosese încă nici un cuvânt, a strigat după ajutor, la 
care Lorenzaccio i-a băgat pumnul în gură. Instinctiv, 
Alessandro a strâns dinţii cu atâta putere, încât oasele 
mâinii lui Lorenzaccio au fost sfărâmate; aşadar a strigat şi 
el, la rândul său. Deşi pierdea sânge prin cele două răni, 
Alessandro a tăbărât pe adversarul său, îndoindu-l ca pe o 


trestie şi încercând să-l sugrume, înfigându-şi hotărât 
amândouă mâinile în gâtul trădătorului. A urmat un 
moment de spaimă, căci cei doi erau atât de strâns 
îmbrăţişaţi încât zbirul nu-l putea lovi pe unul fără a-l lovi şi 
pe celălalt. N-a putut decât să sfâşie haina ducelui. Atunci 
şi-a adus aminte că avea asupra lui şi un cuţit. S-a năpustit 
asupra celor doi care se luptau în semiobscuritatea focului 
din cămin şi a căutat grumazul lui Alessandro pentru a 
înfige cuțitul. Văzând că nici aşa ducele nu se prăbuşea, 
atâta a răsucit cuțitul, că aproape i-a despărţit capul de 
trup, după cum va povesti istoricul Varchi. În fine, ducele a 
scos un ultim horcăit. Lorenzaccio şi Scoronconcolo s-au 
privit, speriaţi chiar şi ei de sângele de pe haine şi de 
paloarea de pe chipurile lor. 

— Cred că a murit, a spus zbirul. 

Lorenzaccio l-a mai împuns de câteva ori cu spada, dar 
ducele îşi dăduse duhul. 

Aşadar, l-au luat amândoi, i-au pus pe pat şi l-au acoperit 
cu o cuvertură. Gâfâind şi simțind că i se face rău, 
Lorenzaccio a deschis o fereastră pentru a respira, dar şi 
pentru a vedea dacă zgomotul pe care îl făcuseră nu trezise 
pe cineva. Desigur că vecinii auziseră ceva, mai ales Maria 
Salviati, văduva lui Giovanni şi mama lui Cosimo, care se 
mirase de tropăiala neîncetată de alături. Dar, din 
prevedere pentru ceea ce avea să se întâmple, Lorenzaccio 
făcuse nopţi de-a rândul un zgomot îngrozitor în camera sa, 
ţipând şi înjurând, astfel încât vecinii se obişnuiseră cu 
aceste apucături ale aceluia pe care îl considerau un 
smintit, aşa că nici în noaptea cu pricina nu l-au luat în 
seama. 

Lorenzaccio şi Scoronconcolo au ieşit din camera pe care 
au închis-o şi cu arcul şi cu cheia. Lorenzaccio a luat toţi 
banii pe care îi avea în casă şi împreună cu zbirul şi cu încă 
un servitor, numit Freccia, au încălecat pe cai şi nu s-au 
oprit până la Bologna. Acolo au făcut un popas doar pentru 
a bandaja mâna zdrobită lui Lorenzaccio, ale cărei degete s- 


au sudat la loc, dar i-a rămas pentru totdeauna o groaznică 
cicatrice. De la Bologna au mers mai departe, până la 
Veneţia, unde s-au dus la Filippo Strozzi, exilat de vreo 
patru sau cinci ani. Lorenzaccio i-a dat cheia camerei sale şi 
i-a spus: 

— Iată cheia camerei în care zace cadavrul ducelui 
Alessandro, ucis de mine. 

Filippo Strozzi, la început nu crezu un cuvânt, dar când 
Lorenzaccio i-a arătat hainele pătate de sânge şi mâna 
mutilată, a avut certitudinea faptului împlinit. 

Atunci Filippo i-a sărit de gât numindu-l „Brutus 422) al 
Florenței” şi i-a cerut imediat mâna celor două surori ale 
sale, pentru cei doi fii ai lui. 

Astfel a fost asasinat Alessandro de'Medici, primul duce al 
Florenței şi ultimul descendent al lui Cosimo Părintele 
Patriei. Clement al VII-lea murise în anul 1534, iar 
cardinalul Hippolito în 1535. Cu prilejul acestui asasinat, s-a 
remarcat un lucru straniu şi anume, combinaţia fatidică a 
numărului 6. Alessandro a fost asasinat în anul 1536, la 
vârsta de douăzeci şi şase de ani, în ziua de 6 ianuarie, la 
ora 6 dimineaţa, cu 6 răni, după o domnie de 6 ani. 

Sosise dimineaţa zilei de duminică şi, spre amiază, Giomo 
şi Ungurul, văzând ca ducele nu apare, au început să se 
îngrijoreze. Au alergat la cardinalul Cybo, mânaţi de 
bănuială. Cardinalul a trimis un om la episcop spre a afla, 
fără a-i spune în ce scop punea întrebarea, dacă nu 
părăsise cineva oraşul în timpul nopţii. Episcopul 
răspunzând că Lorenzaccio de'Medici, cu doi din apropiații 
săi, luase drumul Bolognei, cardinalul n-a mai avut nici o 
îndoială cu privire la asasinat, Aflându-se izolat şi aproape 
fără soldaţi într-un oraş în care ducele era detestat în 
general - s-a temut de o mişcare populară. El cunoştea bine 
faptul că, dacă nu erau luate măsuri ferme, poporul putea 
să izgonească, fie numai azvârlind cu pietre, pe toţi cei care 
luaseră parte la tirania lui Alessandro. În consecinţă, fără a 
mai deschide camera pentru a se convinge că ducele era 


mort, cardinalul a scris la Pisa, lui Lorenzo, fratele său, să 
vină cu câţi oameni putea aduna; i-a scris şi lui Alessandro 
Vitelli să părăsească Cită di Castello şi să vină în goană la 
Florenţa, împreună cu garnizoana sa; acelaşi lucru i l-a 
cerut şi lui Jacopo de'Medici, guvernator la Arezzo. În acest 
timp şi pentru a îndepărta orice bănuială, a pus să se 
arunce nisip în faţa palatului şi când, după obicei, curtenii 
au venit să asiste la trezirea ducelui, li s-a răspuns că acesta 
a petrecut noaptea în petreceri, dormea încă şi a cerut să 
nu fie trezit. Ziua a trecut astfel, fără ca nimeni să 
bănuiască ceva. Seara, camera lui Lorenzaccio a fost 
deschisă şi, după cum era de bănuit, ducele a fost găsit 
mort. Înfăşurat într-un covor, a fost dus în sacristia capelei 
San Lorenzo şi datorită întunericului nimeni n-a văzut 
nimic, în timpul nopţii, trupele cerute de cardinal au intrat 
în Florenţa pe mai multe porţi şi, astfel, el s-a văzut în 
măsură să facă faţă oricărui eveniment. 

Era şi timpul: anunţul morţii ducelui s-a răspândit în oraş 
cu repeziciunea cu care se răspândesc toate veştile 
îngrozitoare. Şi, deşi vestea produsese o bucurie pe care 
nimeni nu se străduia s-o ascundă, totuşi ea nu a declanşat 
nici o reacţie, căci deja, până atunci, o ştire asemănătoare 
fusese făcută cunoscută pentru a se dovedi falsă de îndată. 
Oamenilor le era teamă să nu cadă într-o capcană în care ar 
fi putut să-şi piardă libertatea sau chiar viaţa. Când s-a 
înserat, însă şi cetăţenii au văzut că vestea nu fusese 
dezminţită, au început să iasă prin pieţe. Formând grupuri 
mai mult sau mai puţin animate, oamenii au început să 
discute despre forma de guvernământ care ar fi bine să fie 
substituită celei ce căzuse odată cu ducele, despre cine ar fi 
mai demn să fie numit gonfalonier. S-a discutat, apoi, 
despre cei care ar fi trebuit să fie recompensaţi sau 
pedepsiţi, după cum fuseseră credincioşi Republicii sau 
trădaseră idealurile de libertate. Şi cum toţi sporovăiau 
astfel, fraţii dominicani de la San Marco s-au amestecat în 
popor, spunând că timpurile anunţate de prea-fericitul 


martir Savonarola sosiseră şi că, acum, puteau fi verificate 
profeţiile sale. Florenţa avea să-şi recâştige vechea şi sfânta 
libertate şi toate favorurile pe care le anunţase martirul. 
Mulţi credeau, într-adevăr, ceea ce spuneau călugării, alţii 
se prefăceau doar. 

Toate acestea se petreceau în timp ce cei patruzeci şi opt, 
chemaţi la palatul Medici (numit azi palatul Riccardi) de 
cardinalul Cybo, trebuia să hotărască ce era de făcut. Mulţi 
din ei văzu-seră agitația poporului şi împărtăşeau 
speranţele acestuia, alţii se temeau de emigranții din afara 
cetăţii şi, în general, părerile celor patruzeci şi opt erau 
atât de împărţite, încât nu ar fi putut să cadă de acord 
nicidecum, în fine, unul din ei, Domenico Canigiani, a cerut 
cuvântul şi când s-a făcut linişte, a propus ca în locul 
ducelui Alessandro să fie ales fiul său natural, Giulio. La 
această sugestie, fiecare a început să râdă, căci cel propus 
nu avea decât cinci ani şi era clar că puterea urma să fie 
remisă în mâinile tutorelui, adică ale cardinalului. Cu toţii 
au clătinat din cap negativ, astfel încât cardinalul, văzând 
efectul neplăcut al propunerii, a fost primul care i-a cerut s- 
o retragă. Atunci a fost sugerat tânărul Cosimo de'Medici, 
acela care se născuse în anul 1519 şi care avea 
şaptesprezece ani. La această propunere, râsetele au 
încetat ca prin farmec şi toţi şi-au dat seama că, pe lângă 
simpatia faţă de cel propus, mai era şi dreptul lui, căci 
Lorenzaccio fugind, Cosimo devenea ruda cea mai 
apropiată a ducelui Alessandro şi, prin urmare, 
moştenitorul principatului. Văzând cu câtă mulţumire 
fusese primit numele lui Cosimo, Palia Rucellai, partizan al 
lui Filippo Strozzi, nu a mai cutezat să pună în discuţie 
numele patronului său, dar a cerut să nu se meargă mai 
departe cu deliberările, întrucât mulţi dintre iluştrii izgoniți 
ai Florenței erau absenţi. Acest raţionament a fost respins 
atât de Francesco Guicciardini cât şi de Francesco Vettori. 
Totuşi, Palia Rucellai nu s-a dat bătut şi a făcut astfel încât 
şedinţa să se termine fără să se fi hotărât altceva decât că 


puterea avea să fie încredinţată cardinalului pentru trei 
zile. 

Această nerezolvare care lăsa totul să plutească în aer, nu 
a satisfăcut pe nimeni şi poporul şi-a făcut auzit glasul: 
„Dacă nu ştiţi, nu vreţi sau nu puteţi să vă îndepliniţi 
funcţiile publice - strigau oamenii celor ce luaseră parte la 
deliberări - chemaţi-ne pe noi, căci noi vom şti ce să facem.” 

Florenţa era stăpânită de o mare nelinişte, un freamăt 
trecea de la un capăt la altul al oraşului, când s-au auzit 
strigăte de bucurie şi mulţimea s-a îndreptat spre poarta 
San Gallo, în întâmpinarea unui tânăr frumos, care venea 
călare urmat de o suită numeroasă şi care avea o astfel de 
prestanţă, spune Benedetto Varchi, încât părea să merite 
stăpânirea. Tânărul acela era Cosimo de'Medici care, 
înştiinţat de prietenii săi, plecase din palatul său de la 
Trebbio, unde se afla, pentru a azvârili în balanţa în care 
erau cântărite treburile publice, greutatea prezenţei şi a 
popularității sale. 

Într-adevăr, Cosimo era mult iubit, atât pentru el cât şi 
pentru bunicul său, căci acesta fusese Lorenzo, fiul lui 
Averardo şi fratele lui Cosimo Părintele Patriei, iar tatăl său 
era faimosul căpitan Giovanni de'Medici. lată, în doua 
cuvinte, cine era acest ilustru condotier: Era fiul unui alt 
Giovanni de'Medici şi al Caterinci, fiica lui Galeazzo, duce 
de Milano. Tatăl sau a murit tânăr şi mama, rămasă văduvă 
în anii tinereţii, i-a schimbat numele de botez care era 
Lodovico, în Giovanni, pentru ca soţul ei mort să retrăiască 
în fiu. Ea a avut temeri atât de mari pentru acest fiu iubit şi 
erau interese atât de mari ca ultimul moştenitor al acestei 
ramuri să nu dispară, încât, pentru a-l feri de primejdii, l-a 
îmbrăcat în haine femeieşti şi l-a ascuns în mănăstirea 
Annalena. La fel a făcut şi Thetis 4123) pentru fiul ei Ahile - 
dar nici zeiţa, nici femeia nu au putut înşela destinul: cei doi 
copii erau sortiţi să devină eroi şi să moară tineri. 

Când băiatul a împlinit doisprezece ani, n-a mai fost cu 
putinţă să fie lăsat printre tinerele călugăriţe. Fiecare 


cuvânt, fiecare gest trăda minciuna ascunsă sub hainele 
sale. S-a întors la casa mamei, apoi a deprins meşteşugul 
armelor în Lombardia, câştigând de timpuriu renumele de 
„invincibil”. La scurtă vreme a fost făcut căpitan al 
Republicii. S-a reîntors în Lombardia, cu funcţia de căpitan 
al Ligii pentru regele Franţei, când, în apropiere de 
Borgoforte, a fost rănit deasupra genunchiului, în acelaşi 
loc în care mai fusese rănit şi în altă bătălie. Rana a fost atât 
de gravă, încât a trebuit să i se taie piciorul. Şi cum era 
noapte, Giovanni nu a vrut ca altul decât el să ţină torţa 
care să-i lumineze pe chirurgi, ţinând-o până la sfârşitul 
operaţiei, fără ca mâna să-i fi tremurat. Dar fie că rana a 
fost mortală, fie că operaţia a fost prost făcută - peste două 
zile, Giovanni de'Medici a murit, în vârsta de douăzeci şi 
nouă de ani. 

Această moarte le-a adus o mare bucurie germanilor şi 
spaniolilor, care se temeau de Medici. „Până la el - spune 
Guicciardini - infanteria italiană era nulă şi ignorată. 
Giovanni de'Medici a organizat-o şi a făcut-o celebră; a iubit 
atât de mult trupele sale încât le-a lăsat mereu toată prada, 
păstrând pentru el doar gloria.” Soldaţii îl iubeau şi ei cu 
înfocare şi-i numeau stăpân sau tată. La moartea sa, au fost 
cu toţii îndoliaţi şi au jurat să nu mai părăsească doliul 
niciodată, jurământ pe care l-au ţinut cu stricteţe, astfel 
încât Giovanni de'Medici a rămas cunoscut, de la acea 
vreme, ca Giovanni al Trupelor Negre. 

Acestea erau recomandările cu care se prezenta Cosimo la 
succesiunea lui Alessandro şi, de aceea, a fost întâmpinat cu 
mari demonstraţii de bucurie, aşa cum am mai spus. 
Poporul, în rândul căruia se mai aflau foşti soldaţi care 
luptaseră în Trupele Negre ale tatălui său, l-a condus pe 
Cosimo până la palatul mamei sale, strigând: „Trăiască 
Cosimo!” 

A doua zi după ce Cosimo intrase în oraş (era într-o marţi), 
cardinalul l-a chemat la palat. Atunci, mama sa care nu-l 
avea decât pe el şi care îşi pierduse soţul atât de tânăr, deşi 


avea o inimă mare şi nobilă, l-a rugat pe fiu să rămână 
alături de ea. Dar Cosimo a întrerupt-o, spunând. 

— Cu cât soarta acestui ţinut nefericit este mai grea, cu 
cât pericolele ce mă pândesc sunt mai mari, cu atât mai 
mult trebuie să mă expun lor. Şi fac aceasta cu gândul la 
tatăl meu, seniorul Giovanm, care nu a clipit nici în faţa 
celor mai crâncene primejdii, cu gândul la mama mea, fiica 
lui Jacopo Salviati şi a Lucreziei de'Medici, care mi-a spus 
întotdeauna că, atâta vreme cât mă voi teme şi-l voi cinsti 
pe Dumnezeu, nu voi avea altceva de ce să mă tem. 

Cu aceste cuvinte, şi-a îmbrăţişat mama şi a plecat pe jos. 
Abia ieşit în stradă, oamenii l-au înconjurat, l-au purtat în 
triumf, pe braţe, până la palat. 

L-a găsit acolo pe cardinal, care, de îndată ce l-a văzut, l-a 
tras în dreptul unei ferestre, l-a copleşit cu laude şi l-a 
întrebat dacă, în cazul în care avea să fie ales duce, va 
respecta patru lucruri şi anume: l. Să facă dreptate în mod 
egal, atât bogaţilor cât şi săracilor; 2. Să nu accepte 
niciodată să ridice autoritatea lui Carol al V-lea, 3. Să 
răzbune moartea ducelui Alessandro; 4. Să se poarte cum 
se cuvine cu seniorul Giulio şi seniora Giulia, copiii săi. 

Cosimo a răspuns că cele patru cerinţe i se păreau juste şi 
că, prin urmare, se angaja să le respecte. Atunci cardinalul 
a intrat în sala de consiliu rostind aceste doua versuri din 
Vergiliu, din care primul a devenit, mai târziu, deviza lui 
Cosimo: „. Primo avulso, non deficit alter Aureus; et simili 
frondescit virga metallo.” 4124) Aluzia era vizibilă: o 
majoritate impunătoare a aplaudat şi, pe loc, s-au stabilit 
următoarele: 1. Seniorul Cosimo, fiul seniorului Giovanni 
de'Medici, este ales, nu ca duce, ci ca şef şi guvernator al 
Republicii; 2. Seniorul Cosimo va trebui să-şi lase un 
locţiitor în perioadele în care va lipsi din oraş şi acest 
locţiitor va fi întotdeauna un florentin şi nu un străin; 3. Se 
va plăti seniorului Cosimo suma de douăsprezece mii de 
florini de aur (sumă ce nu va putea fi mărită niciodată) 
pentru serviciile sale de şef şi guvernator al Republicii. 


S-au mai ales opt cetăţeni pentru a forma un consiliu cu 
care să dezbată treburile statului. Aceşti opt cetăţeni au 
fost: Francisco Guicciardini, Matteo Niccollini, Roberto 
Accianoli, Matteo Strozzi, Francesco Vettori, Giuliano 
Capponi, Giacoppo Gianfigliazzi şi Raffaello de'Medici. 

Cosimo a acceptat toate cele de mai sus cu modestie şi 
poporul l-a primit pe Cosimo cu entuziasm. 

La 28 februarie 1537, a sosit un trimis al lui Carol al V-lea 
care a spus că principatul oraşului Florenţa aparţine atât 
seniorului Cosimo, în calitatea sa de fiu al lui Giovanni 
de'Medici, cât şi succesorilor săi legitimi, având în vedere 
că era moştenitorul cel mai apropiat de răposatul duce 
Alessandro. 

lată cum a încetat domnia ramurii vârstnice a familiei 
de'Medici şi cum s-a suit pe tron ramura mezină. 

Capitolul II Ramura mezină. 

Ca şi în cazul lui Cosimo s-a întâmplat ceea ce se întâmplă 
cu toţi oamenii de geniu pe care revoluţia îi aduce la 
putere, pe cea mai de jos treaptă a tronului, ei acceptă 
condiţiile altora, pe cea mai înaltă treaptă, ei sunt cei care 
impun condiţiile. 

Situaţia aceasta, la intrarea lui în arena politică, era 
dificilă trebuia să lupte în acelaşi timp cu duşmanul din 
interior şi cu cei din exterior. Trebuia să instaureze o 
guvernare fermă, o putere unitară şi o voinţă durabilă în 
locul guvernărilor fără vlagă sau tiranice, în locul tuturor 
puterilor contradictorii care se distruseseră între ele, în 
locul voinţelor fluctuante, între aristocrație şi democraţie, 
pe care nu se putea edifica nimic trainic. Si, în acelaşi timp, 
trebuia să se păstreze libertatea tuturor, astfel încât nici 
nobilii, nici cetăţenii, nici artizanii să nu simtă mâna 
stăpânului. Trebuia o guvernare cu o mână de fier, într-o 
mâănuşa de catifea. 

Cosimo era, din toate punctele de vedere, omul potrivit 
pentru a duce la bun sfârşit o astfel de lucrare. Era ascuns 
ca Ludovic al XI-lea, pasionat ca Henric al VIII-lea, curajos 


ca Francisc I, perseverent precum Carol al V-lea, magnific 
ca Leon al X-lea - avea toate viciile care fac ca viaţa 
particulară să fie întunecată şi avea toate calităţile pentru 
ca viaţa publică să fie strălucitoare. De aceea, familia sa a 
fost nefericită, dar poporul a fost fericit. 

lată ce putem povesti privind latura întunecată: Cosimo a 
avut cinci fii şi patru fiice. 

Fiii au fost: Franeesco, cel care a domnit după el; 
Fernando, care a domnit după Franeesco; Piero, Giovanni şi 
Garcias. Nu mai vorbesc despre un alt Piero, care nu a trăit 
decât un an. 

Cele patru fiice se numeau Maria, Lucrezia, Isabella şi 
Virginia. 

Să spunem, pe scurt, în ce fel moartea a secerat această 
familie numeroasă, în care şi-a făcut intrarea violent, printr- 
un fratricid. 

Giovanni şi Garcias vânau o dată în munţi. Giovanni, care 
nu avea decât nouăsprezece ani, era deja cardinal; Garcias 
nu era altceva decât favoritul mamei sale, Eleonora de 
Toledo. Restul curţii era la Pisa, unde Cosimo, ce instituise 
cu o luna în urmă ordinul San Stefano, venise să fie 
recunoscut drept mare maestru. 

Cei doi fraţi, roşi de multă vreme de o anumită duşmâănie 
unul faţă de celălalt (a lui Garcias împotriva lui Giovanni, 
care era favoritul tatălui - şi a lui Giovanni faţă de Garcias, 
care era favoritul mamei), s-au luat la ceartă din cauza unei 
căprioare pe care fiecare pretindea că ar fi ucis-o el. În toiul 
disputei, Garcias, pierzându-şi cumpătul, l-a lovit pe fratele 
său cu un cuţit de vânătoare. Giovani, rănit la coapsă, a 
căzut, strigând după ajutor. Oamenii din suita celor doi 
prinți au sosit şi l-au găsit pe Giovanni singur, scăldat într-o 
baltă de sânge. L-au transportat la Livorno, unde a sosit 
degrabă şi tatăl său. Acesta, având cunoştinţe medicale, l-a 
îngrijit cu mâna lui, dar Giovanni a murit în braţele tatălui 
său, la 26 noiembrie 1562, la cinci zile după ce fusese rănit. 


Cosimo s-a reîntors la Pisa fără să scoată un cuvânt şi 
nimic din cele întâmplate nu se putea citi pe masca de 
bronz a chipului său. Garcias, înspăimântat, ajunsese 
înaintea lui şi se refugiase în apartamentul mamei sale, care 
îl ţinea ascuns. După câteva zile, văzând că soţul ei nu 
scoate o vorba despre fiul ucis, ca şi când n-ar fi existat 
niciodată, ea l-a încurajat pe ucigaş să se arunce la 
picioarele tatălui său şi să ceară iertare. Dar tânărul era 
îngrozit doar la gândul de a se afla în faţa judecătorului 
său; pentru a-i da curaj, mama sa i-a promis că-i va însoţi. 

Cosimo stătea gânditor într-unul din cele mai îndepărtate 
apartamente ale palatului. Fiul şi mama au intrat; la 
vederea lor, Cosimo s-a ridicat. Fiul s-a azvârlit la picioarele 
sale, i-a îmbrăţişat genunchii şi a cerut iertare, hohotind. 
Mama rămăsese în prag, cu braţele întinse a rugă spre 
soţul ei. 

Cosimo şi-a scos pumnalul şi l-a lovit pe Garcias, spunând. 

— N-am nevoie de un Cain în familia mea! 

Nefericita mamă a văzut strălucind lama pumnalului şi s-a 
repezit spre Cosimo să-l oprească, dar, la jumătatea 
drumului, fiul i s-a prăbuşit în braţe şi, rănit de moarte, a 
strigat: 

— Mamă! Mama! 

În aceeaşi zi, 6 decembrie 1562, Garcias a murit. 

Din clipa în care băiatul şi-a dat duhul, Eleonora de Toledo, 
mama sa: s-a întins alături de el, a închis ochii şi n-a mai 
vrut să-i deschidă; peste opt zile a murit şi ea - de durere 
au zis unii, de foame, au zis alţii. 

Cele trei cadavre au fost aduse noaptea, fără fast, la 
Florenţa. S-a spus că cei doi băieţi şi mama lor au fost 
victime ale aerului nesănătos al regiunii Maremma. 

Numele de Toledo era un nume care aducea nenorocire; 
fiica lui don Garcias, naşul acelei Eleonora de Toledo despre 
care tocmai am vorbit, venise de tânără Ia curtea mătuşii 
sale şi acolo a înflorit, sub soarele Toscanei, ca una din acele 
flori frumoase care au făcut renumele Florenței. Se şoptea 


la curte că marele duce Cosimo s-ar fi îndrăgostit de ea de 
cum 0 văzuse şi cum iubirile lui Cosimo erau cunoscute, se 
mai spunea că îi cumpărase cu aur sau îi speriase cu 
ameninţări pe slujitorii tinerei şi astfel pătrunsese 
nestingherit în camera ei, de unde nu mai ieşise până în 
zori. Revenise în nopţile următoare şi adulterul făcu atâta 
zarvă încât el a căsătorit-o pe tânăra şi frumoasa amantă cu 
fiul său, Piero. Hotărârea a fost luată fără ca Piero să fie 
consultat, dar căsătoria a avut totuşi loc. 

Apoi, fie din cauza zvonurilor care circulaseră despre 
frumoasa lui soţie, fie din cauza plăcerii pe care Piero o 
găsea în compania băieţilor tineri, noii căsătoriţi erau trişti 
şi trăiau despărțiți, Eleonora era tânără, frumoasă şi îi 
curgea prin vine sânge spaniol, clocotitor. Neglijată de soţ, 
ea s-a îndrăgostit de un june pe nume Alessandro, fiul 
celebrului căpitan florentin Francesco Gogi, dar această 
primă iubire n-a avut sorţi de împlinire. Prevenit că o 
legătură între el şi Eleonora putea să-i aducă acesteia multe 
necazuri din partea soţului, Alessandro s-a retras într-o 
mănăstire şi şi-a înăbuşit dragostea. 

În timp ce el se ruga încă pentru sufletul Eleonorei, 
aceasta îl şi uitase. Interesul ei s-a îndreptat spre un tânăr 
cavaler al ordinului San Stefano, care, mai indiscret decât 
sărmanul Alessandro, a lăsat să se înţeleagă că era iubit. 
Din acest motiv sau poate fiindcă îl ucisese într-un duel pe 
Francesco Ginori, el a fost exilat pe insula Elba. Dar exilul 
n-a ucis iubirea şi, neputându-se vedea, cei doi îndrăgostiţi 
îşi scriau. Una din epistole a ajuns în mâinile marelui duce 
Francesco. Amantul a fost adus, în secret, la închisoarea 
Bargcllo, unde îl aşteptau într-o celulă un preot şi un călău. 
Preotul l-a spovedit, apoi călăul l-a sugrumat. A doua zi, 
Eleonora a aflat vestea chiar din gura cumnatului ei. 

Plângea moartea iubitului de unsprezece zile, fiindu-i mai 
ales teamă pentru ea însăşi, când, în ziua de 10 iulie, a 
primit poruncă de a se prezenta la palatul Cafoggiolo unde 
locuia, de un timp, soţul ei. Din acea clipă, a bănuit că totul 


se sfârşise în ceea ce o priveşte, dar a hotărât să se ducă, 
totuşi, căci n-avea nici unde să se refugieze, nici cui să 
ceară sprijin. A cerut răgaz o zi, apoi a stat lângă leagănul 
fiului ei Cosimo şi a plâns. Pregătirile de plecare au ţinut o 
bună parte din zi, astfel încât Eleonora nu a plecat decât 
după-amiaza. A ajuns spre seară la Cafoggiolo, unde, spre 
marea ei uimire, a găsit casa pustie. 

Vizitiul a deshămat caii şi, în timp ce slujitorii descărcau 
bagajele, Eleonora de Toledo a intrat singura în frumoasa 
vilă, care, neluminată, i s-a părut tristă şi întunecată ca un 
mormânt. A urcat scara în tăcere, ca o umbră şi s-a 
îndreptat spre camera ei. Ajungând în prag, a văzut cum 
din spatele unei draperii s-a ridicat un braţ cu un pumnal; 
s-a simţit lovită, a strigat şi a căzut. Murise. Piero o 
asasinase cu mâna lui, nelăsând altuia grija de a-l răzbuna. 

Văzând-o nemişcată, într-o baltă de sânge, ela ieşit din 
spatele draperiei, a căzut în genunchi lângă cadavru şi, 
ridicând la cer mâinile însângerate, a cerut lui Dumnezeu 
iertare pentru crima pe care tocmai o înfăptuise şi a jurat, 
spre expierea păcatului, să nu se mai însoare niciodată. 
Jurământul era ciudat, căci pentru unul care nu 
manifestase niciodată vreun interes faţă de femei, pedeapsa 
pe care şi-o aplica nu era prea aspră. 

Apoi călăul a devenit cioclu: a pus corpul într-un sicriu 
gata pregătit, l-a închis şi l-a trimis la Florenţa. Eleonora a 
fost îngropată noaptea, în secret, în capela bisericii San 
Lorenzo. 

De altfel, Piero nici măcar nu şi-a ţinut jurământul, în 
1593, la şaptesprezece ani după asasinat, el s-a căsătorit cu 
Beatrix de Mennesser. 

Să-i lăsăm acum deoparte pe bărbaţii la care vom reveni 
mai târziu, obligaţi de otrăvirea lui Francesco şi Bianca 
Capello şi să vedem ce s-a întâmplat cu fetele lui Cosimo. 

Maria, cea mai mare, era, la şaptesprezece ani, una din 
cele mai frumoase flori ale primăverii Florenței”, cum a 
spus Shakespeare despre Julieta. Tânărul paj Malatesti al 


marelui duce Cosimo s-a îndrăgostit de ea. Biata copilă l-a 
iubit şi ea, cu acea primă iubire ce nu ştie să refuze nimic. 
Un spaniol bătrân i-a surprins pe cei doi îndrăgostiţi şi i-a 
raportat lui Cosimo ce văzuse. 

Maria a murit otrăvită la vârsta de şaptesprezece ani şi 
Malatesti a fost azvârlit în închisoare. După vreo zece ania 
reuşit să evadeze şi s-a dus în insula Candia, unde tatăl său 
comanda trupe venețiene. Două luni mai târziu, a fost găsit 
într-o dimineaţă asasinat la colţul unei străzi. 

Cea de a doua fiică a fost Lucrezia. La nouăsprezece ani s- 
a căsătorit cu ducele de Ferrara. Într-o zi, la curtea din 
Toscana a sosit un mesager care a anunţat că tânăra 
prinţesă murise subit. La curte s-a spus că a murit ca 
urmare a unei febre mari. În popor s-a vorbit că ar fi fost 
ucisă de soţ, într-un moment de gelozie oarba. 

Isabella a fost cea de a treia fiică şi cea mai iubita de tatăl 
ei. 

Într-o zi în care Vasari, ascuns de schelărie, picta plafonul 
unei săli din Palazzo Vecchio, a văzut-o pe Isabella intrând 
în sală. Era spre amiază, aerul era încins şi, neavând idee 
că nu era singură, ea s-a culcat pe un divan, a tras 
perdelele şi a adormit. La scurtă vreme, în aceeaşi încăpere 
a intrat Cosimo. S-a apropiat uşor de divan, a tras perdelele 
şi şi-a privit fata dormind. Sub privirile lui, fata a tresărit şi 
deşteptându-se, cu dânsul în faţă, a dat un mic strigăt de 
surpriză. 

Vasari era încolţit şi s-a simţit în mare pericol. N-avea cum 
să iasă din încăpere fără să-şi piardă viaţa. 

Cosimo şi-a amintit ca în acea sală picta Vasari. Şi-a ridicat 
privirile spre tavan, a văzut schelăria. I-a venit o idee. A 
urcat încetişor pe scară şi a ajuns pe platformă, unde l-a 
văzut pe Vasari care, cu faţa la perete, se prefăcea că 
doarme adânc. Cosimo a înaintat spre el, a scos pumnalul şi, 
apropiindu-l încet de pieptul pictorului, a vrut să vadă dacă 
acesta dormea într-adevăr sau se prefăcea. Vasari, cu 
înţelepciunea omului fata în fată cu moartea n-a făcut nici o 


mişcare, respiraţia sa a rămas calmă şi egală. Cosimo, 
convins că pictorul său favorit dormea, şi-a ascuns pumnalul 
şi a coborât de pe schela. 

Vasari a plecat la ora la care pleca de obicei şi a revenit a 
doua zi, tot la ora sa obişnuită. Acest sânge rece l-a salvat. 
Dacă ar fi fugit, ar fi fost pierdut. Oriunde s-ar fi dus, 
pumnalul sau otrăvurile Medicilor l-ar fi găsit. 

Acestea se petreceau prin anul 1557. 

Anul următor, întrucât Isabella împlinea şaisprezece ani, 
trebuia să se mărite. Dintre preten-denţii la mâna sa, 
Cosimo l-a ales pe Paolo Giordano Orsini, duce de 
Bracciano; una din condiţiile căsătoriei a fost, se zice, ca 
Isabella să petreacă cel puţin şase luni din an în Toscana. 

Căsătoria a fost rece şi vizibil impusă. Nu se ştia cum să se 
explice indiferența unui soţ tânăr faţă de o femeie atât de 
tânără şi de frumoasă. Gurile rele vorbeau despre 
infidelitatea Isabellei, dar prea bine nu se ştia nimic, în fine, 
oricare ar fi fost motivele, răceala între soţi exista şi Paolo 
Giordano Orsini petrecea mai tot anul la Roma, lăsându-şi 
soţia la curtea din Toscana. Tânără, frumoasă, pasională, în 
mijlocul uneia din cele mai galante curţi ale lumii, Isabella a 
făcut să fie uitată vina ei iniţială, fiind acuzată de multe 
altele. Totuşi, Paolo Giordano Orsini tăcea, căci atâta vreme 
cât trăia Cosimo, el nu se putea răzbuna pe fiica lui mult 
iubită. Cosimo a murit abia în anul 1574. 

Paolo Giordano Orsini îşi lăsase soţia, în grija unei rude 
întrucâtva apropiate, Troilo Orsini şi, de la o vreme, acel 
paznic al onoarei sale, îi scria că Isabella avea purtări 
corecte, aşa cum se cuvenea unei doamne în situaţia ei. 
Paolo Giordano aproape că renunţase la proiectele sale de 
răzbunare când, într-o ceartă particulară şi fără martori, 
Troilo Orsini l-a ucis pe Lelio Torello, paj al marelui duce 
Francesco, ceea ce l-a obligat să fugă. 

Atunci s-a aflat de ce Troilo îl ucisese pe Lelio: erau 
amândoi amanţii Isabellei şi Troilo dorea să rămână fără 
rival. Paolo Giordano, la rându-i, a aflat despre dubla 


trădare: a rudei sale şi a soţiei. A plecat imediat spre 
Florenţa şi a ajuns acolo tocmai când Isabella (care se 
temea de o moarte ca aceea a cumnatei sale Eleonora de 
Toledo, asasinată cu numai cinci zile în urmă) se pregătea 
să părăsească Toscana şi să fugă la Caterina de'Medici, 
regina Franţei. Sosirea ne-aşteptată a lui Orsini i-a stricat 
planurile. 

La prima întrevedere, Isabella s-a liniştit: soţul ei părea să 
fi venit nu ca un judecător, ci ca un vinovat. El i-a mărturisit 
că greşise şi că era dornic să ducă o viaţă mai fericită şi mai 
calmă, iar pentru aceasta trebuia să-şi ierte reciproc 
greşelile, în situaţia în care se afla, acest târg i s-a părut 
mult prea avantajos Isabellei, ca să-i treacă prin minte să-l 
refuze. 

În ziua următoare, 16 iulie 1576, Orsini a invitat-o pe soţia 
sa la o vânătoare, pe una din proprietăţile sale. Isabella a 
acceptat şi a sosit, împreună cu însoţitoarele ei. Soţul i-a 
oferit o pereche de ogari splendizi, îndemnând-o să-i 
folosească la vânătoarea de a doua zi. Apoi s-au aşezat la 
masă. 

Orsini a fost mai vesel ca niciodată, copleşind-o pe soţia sa 
cu atenţii, ca un adevărat îndrăgostit. Oricât era Isabella de 
obişnuită să vadă în jurul ei oameni prefăcuţi, a căzut în 
capcană. Totuşi, când, după masă, soţul ei a invitat-o pentru 
prima oară la el în cameră, a fost cuprinsă de frisoane şi s-a 
făcut palidă, întorcându-se spre doamna ei de onoare, a 
întrebat-o: 

— Să mă duc sau să nu mă duc? 

La vocea soţului său, care se întorsese să o cheme, s-a 
simţit încurajată şi l-a urmat. 

În cameră, nu văzu nimic neliniştitor: soţul ei avea chipul 
lui obişnuit şi, singur cu ea, a părut mai tandru. Isabella, 
înşelată de aceste aparenţe, s-a oferit mângâierilor lui. 
Atunci când n-a mai fost în stare să opună vreo rezistenţă, 
Orsini a scos de sub pernă un ştreang pe carei l-a trecut în 


jurul gâtului şi, înainte ca Isabella să fi apucat să ţipe, a 
sugrumat-o. 

Acesta a fost sfârşitul Isabellei. 

Rămăsese Virginia, cea de a patra fată. Ea a fost dată de 
soţie lui Cesare d'Este, duce de Modena, lată tot ceea ce se 
ştie despre ea. Fără îndoială că a avut o soartă mai bună 
decât aceea a surorilor ei. Istoria nu-i uită decât pe cei 
fericiţi. 

Aceasta a fost latura sumbră a vieţii lui Cosimo. S-o vedem 
acuma pe cea strălucitoare. 

Cosimo a fost unul din cei mai învăţaţi oameni ai vremii 
sale. În afară de aceasta, ne spune Baccio Baldini, cunoştea 
o sumedenie de plante de leac, ştia locul în care cresc, 
timpul în care se dezvoltă, înfloresc, fac fructe, le ştia 
calităţile tămăduitoare, atât pentru rănile oamenilor cât şi 
pentru cele ale animalelor, întrucât mai era şi un chimist 
excelent, din plantele cunoscute bine de el, făcea şi 
siropuri, esențe, uleiuri, medicamente, balsamuri, pe care 
le împărțea cu dărnicie tuturor celor care aveau nevoie, fie 
că erau bogaţi sau săraci, toscani sau cetăţeni străini, fie că 
locuiau în Florenţa sau în altă parte a Europei. 

Cosimo iubea şi proteja artele, în anul 1541, a pus 
temeliile Academiei florentine, pe care o numea mult iubita 
şi preafericita sa Academie. 

Acolo se citea din Dante şi Petrarca; Ia început şedinţele 
aveau loc în palatul de pe Via Larga, apoi Academiei i s-a 
dat marea sală din Palazzo Vecchio, care nu mai era folosită. 

Universitatea din Pisa, protejată de Lorenzo de'Medici, 
avusese cândva o anumită strălucire dar, abandonată de 
urmaşii Magnificului, fusese închisă. Cosimo a redeschis-o, 
i-a acordat mari privilegii pentru a-i asigura existenţa şi a 
mai înfiinţat, pe lângă ea, un colegiu în care să fie educați, 
pe cheltuiala sa, patruzeci de tineri săraci, dar dovedind 
aplecare spre studiu. 

Cosimo a pus la dispoziţia savanților toate manuscrisele şi 
cărţile Bibliotecii Lorenziene pe care papa Clement al VII- 


lea începuse să le aşeze în ordine. 

Cosimo a asigurat, dintr-un fond special, existenţa 
universităţilor din Florenţa şi din Siena. 

A deschis o imprimerie şi l-a chemat din Germania pe 
Lorenzo 'Torentino, care a scos câteva ediţii splendide ce îi 
poartă numele. 

I-a găzduit pe Paolo Jove, care era pribeag şi pe Scipio 
Ammonato (cel Vechi), care era proscris. Cel dintâi a murit 
la curtea sa şi Cosimo a comandat pentru el o statuie, 
aşezată deasupra mormântului. 

Cosirno dorea ca fiecare să scrie liber, după gustul, 
părerile şi puterile sale şi i-a încurajat pe Benozzo Varchi, 
Filippo Nerli, Vincente Borghini şi pe atâţia alţii. Din 
volumele care i-au fost dedicate de istoricii, poeţii şi savanții 
vremii, s-ar putea face o întreagă bibliotecă. 

În fine, a mai obţinut ca Decameronul lui Boccaccio, 
interzis de Conciliul de la Trento, să fie revizuit. Papa Pius 
al V-lea a murit în timp ce lucra la el şi i-a urmat Gregorio al 
XIII-lea, care şi-a dat acceptul pentru publicare. Frumoasa 
ediţie din 1573 a Decameronului este rezultatul cenzurii 
pontificale. Cosimo a mai urmărit aceeaşi restituire şi 
pentru operele lui Machiavelli, dar moartea sa a survenit 
înainte ca să fi obţinut ceea ce dorea. 

Cosimo era îndrăgostit de artă şi un pasionat colecţionar; 
şi n-a fost vina lui dacă a trăit în epoca în care toţi din 
strălucitoarea pleiadă care luminase domniile lui luliu al II- 
lea şi Leon al X-lea se sfârşiseră, cu excepţia lui 
Michelangelo. 

Cosimo a făcut tot ce a putut pentru a-l avea la curtea sa: 
i-a trimis un cardinal pentru a-l convinge, i-a oferit suma de 
bani pe care artistul ar fi cerut-o, titlul de senator sau orice 
altă funcţie din Florenţa. Dar papa Paul al III-lea îl ţinea pe 
Michelangelo numai pentru el şi nu dorea să-l lase să plece. 
Neputându-l avea pe uriaşul geniu florentin, Cosimo a 
adunat tot ceea ce a găsit mai valoros: inginerul său 
Ammanato a construit, după planurile lui Michelangelo, 


frumosul pod Santa Trinită şi i-a cioplit în marmură 
Neptunul din piaţa marelui duce. 

I-a comandat lui Baccio Bandinelli un Hercule, statuia 
papei Leon al X-lea, statuia papei Clement al VII-lea, statuia 
ducelui Alessandro, a lui Giovanni de'Medici, tatăl său şi 
propria sa statuie. 

Cosimo l-a rechemat din Franţa pe Benvenuto Cellini, 
pentru a-şi turna Per seul în bronz, pentru a-i şlefui pietre 
de agată şi pentru a-i grava medalii din aur. Benvenuto 
Cellini însuşi povesteşte cum, întrucât se găsiseră în 
împrejurimile oraşului Arezzo o mulţime de figurine de 
bronz la care le lipsea sau capul, sau câte un braţ, sau câte 
un picior, Cosimo le curăța de rugină cu mâna lui, plin de 
grijă, într-o zi, Cellini l-a găsit pe Cosimo înarmat cu ciocane 
şi foarfeci, iar acesta l-a rugat să ciocănească una din piese, 
în timp ce el o curăța pe alta, astfel încât nu păreau un 
suveran şi un artist, ci doi artizani care lucrau cot la cot la 
aceeaşi masă. 

După multe cercetări în domeniul chimiei, Cosimo a 
regăsit, împreună cu Francesco Ferrucci din Fiesole, arta 
de a şlefui porfirul, uitată din vremea romanilor. A profitat 
imediat de aceasta pentru a face frumosul bazin al fântânii 
din palatul Pitti şi statuia Justiţiei din piaţa Santa Trinita, 
amplasată pe coloana de granit pe care i-o dăduse papa 
Pius al IV-lea chiar în locul unde se afla când a aflat despre 
victoria căpitanilor săi asupra lui Piero Strozzi. 

EI l-a găzduit şi l-a folosit pe Jean de Boulogne, care a 
devenit mai târziu arhitectul fiului său Francesco. 

Cosimo s-a ocupat de Bernardo Buontalenti pe carei l-a 
dat ca profesor de desen tânărului mare duce. 

A încredinţat arhitectului Tnbolo (?) întreţinerea clădirilor 
sale şi a grădinilor de la Castello. 

A cumpărat palatul Pitti căruia i-a lăsat numele, dar în 
interiorul căruia a făcut o frumoasă curte. 

L-a chemat pe Giorgio Vasari, arhitect, pictor şi istoric, 
căruia i-a comandat o istorie a artelor, l-a pus să picteze în 


Palazzo Vecchio şi să construiască coridorul care leagă 
Palatul Pitti cu Palazzo Vecchio, precum şi faimoasa galerie 
Uffizzi (destinată iniţial să cuprindă într-un singur loc 
diferitele tribunale ale magistraţilor, risipite prin tot 
oraşul). Această clădire i-a plăcut atât de mult lui Pignatelli, 
pe vremea în care nu era decât nunțiu (25) la Florenţa, 
încât atunci când a devenit papă, sub numele de Inocenţiu 
al XII-lea, a cerut ca la Roma să se ridice Curia 
Innocenziana după acelaşi model. 

În fine, Cosimo a adus în vechiul palat de pe Via Larga, în 
Palazzo Vecchio şi în Palatul Pitti, toate tablourile pe care a 
putut să le adune. Acestea erau, în mare parte, comorile 
adunate de Cosimo Părintele Patriei, de Lorenzo Magnificul 
şi de ducele Alessandro şi care fuseseră împrăştiate şi 
jefuite de două ori. Prima dată, cu prilejul trecerii prin 
Florenţa a lui Carol al VIII-lea, a doua oară, cu prilejul 
asasinării ducelui de către Lorenzaccio Astfel, partea 
tenebroasă a vieţii suveranului a devenit neînsemnată în 
faţa strălucirii protectorului artelor, ştiinţelor şi literelor. 

Trebuie să remarcăm faptul că printre contemporanii lui 
Cosimo au fost Henric al VIII-lea, Filip al II-lea, Carol al IX- 
lea, Christian al II-lea, Paul al III-lea. 

Cosimo a murit la 21 aprilie 1574, lăsând tronul fiului său 
Francesco ÎI, pe care îl asociase la putere de câţiva ani. De 
fapt, îi netezise bine calea şi nici Ludovic al XIV-lea n-a găsit 
un drum mai bine netezit de către Richelieu decât noul 
mare duce. Acesta venea pe un loc bine consolidat de omul 
de geniu care murise la cincizeci şi patru de ani, după o 
domnie de treizeci şi opt de ani. 

Primii zece ani ai guvernării lui Cosimo au trecut în 
strădania de a domoli vechea furtună florentină, care ridica 
valurile populare, ori de câte ori adia o boare firavă de 
libertate. Chiar în anul venirii sale la putere, el dăduse o 
lege care obliga pe fiecare cetăţean să lumineze noaptea în 
faţa casei sale şi interzicea să se iasă după miezul nopţii pe 
străzile Florenței fără un permis special. 


Altă lege, care a urmat celei de mai sus, a fost aceea care 
interzicea ca în caz de răzmeriţă să se iasă din casă. 

Încălcarea acestor legi era pedepsită cu amenzi 
importante. 

O a treia lege, împotriva ucigaşilor, îl punea pe vinovat în 
afara tuturor celorlalte legi şi acorda o recompensă celui 
care l-ar fi ucis pe asasin. Acesta, dacă scăpa de moartea 
publică sau de cea secretă, era condamnat să nu se mai 
întoarcă niciodată în patrie, cu excepţia cazului în care ar fi 
ucis la rândul său, în folosul Florenței, un rebel sau un 
exilat periculos, în acest caz, porţile Republicii i se 
deschideau iarăşi. 

Nu era de ajuns să pedepseşti răzmeriţa sau uciderea unui 
om, Ci era necesar ca acestea să fie prevenite. Cosimo a 
împărţit oraşul (pe care îl dezarmase printr-o lege 
precedentă) în cincizeci de cartiere. Fiecare cartier avea un 
denunţător oficial, schimbat în fiecare an şi tras la sorţi 
dintre cei mai buni spioni. Nu aveau un salariu fix, dar erau 
recompensaţi proporţional cu serviciile aduse. 

După politică, a urmat religia; după supunerea fată de 
marele duce, respectul faţă de Dumnezeu. S-a dat o lege 
care condamna pe orice blasfemitor să aibă limba 
străpunsă cu un cui. 

Francesco Ia găsit Florenţa calmă; fortăreaţa de la San 
Miniato o ţinea în frâu. Cavalerii ordinului San Stefano 
(înfiinţat de Cosimo) izgoniseră de pe coastele toscane 
corsarii turci şi barbari. Cosimo fortificase oraşele Livorno 
şi Porto Ferraio. Toţi cei alungaţi din Florenţa erau obosiţi 
de exil, Lorenzaccio (Bnitlusul lor) fusese asasinat la Veneţia 
de către Bebo şi Riccio da Volterra, iar Filippo Strozzi 
(Catonul 426) lor) îşi luase viaţa în închisoare. 

În ceea ce priveşte comerţul florentin, din sărac şi ruinat 
cum ajunsese, Cosimo l-a refăcut strălucitor şi bogat. Când 
s-a urcat pe tron, nu a găsit în Florenţa nici ateliere de 
sticlă, nici manufacturi de lumânări. Cu prilejul căsătoriei 
sale cu Eleonora de Toledo, a fost nevoit să comande la 


Napoli toată argintăria. Patria lui Benvenuto Cellini nu mai 
avea specialişti în topirea metalelor, nici artişti pentru a le 
cizela. Până şi arta țesutului (această veche sursă de 
bogăţie a florentinilor) căzuse atât de jos încât nu mai 
existau decât vreo şaizeci de ateliere. Peste vreo zece ani, 
atelierele depăşiseră suta. 

În pofida legilor severe, pe care le-a promulgat încă de la 
începutul domniei sale, murind Cosimo, el a lăsat poporul 
mai ataşat de Casa de'Medici decât s-ar fi putut bănui. 
Nimeni nu putea uita cum, în timpul foametei din 1550- 
1551, Cosimo hrănise pe spezele lui până la o mie de săraci 
pe zi. Această generozitate nu l-a împiedicat să-i lase fiului 
său o avere imensă atât în lingouri de aur şi de argint, cât şi 
în piaştri 427) şi florini. 

Întreaga administraţie era bine pusă pe roate şi pregătită 
să mai funcţioneze aşa mulţi ani, astfel încât Francesco, 
ajungând pe tron, nu a avut să se ocupe decât de plăceri şi 
de amoruri, în afară de Camilla Marielli, amanta tatălui sau 
pe care a azvârlit-o în închisoare, de cumnata lui, Eleonora 
de Toledo, cu a cărei asasinare a fost de acord, de sora sa 
Isabella, a cărei sugrumare a tolerat-o şi de Girolamo, care 
din ordinul său a fost asasinat cu un pumnal otrăvit - 
domnia lui Francesco a fost destul de liniştita. O întâmplare 
neaşteptată a făcut din viaţa sa un lung roman. 

Într-o zi, în care Francesco trecea călare prin piaţa San 
Marco, o floare a căzut în faţa sa. Şi-a ridicat privirile şi a 
zărit, în spatele unei perdele ridicate, chipul blond şi 
fermecător al unei fete de şaptesprezece sau optsprezece 
ani. Chipul a dispărut, dar nu atât de repede ca prinţul să 
nu fi fost izbit de frumuseţea fetei. 

Francesco nu avea nici el pe-atunci decât vreo douăzeci şi 
doi de ani: vârsta iubirilor subite şi a pasiunilor fierbinţi. El 
n-a vrut să vadă o simplă întâmplare în floarea căzută la 
picioarele sale: era frumos, răsfăţat de femeile de la curte şi 
a fost convins că floarea căzută era o provocare de care 
trebuia să profite. 


În ziua următoare, la aceeaşi oră, Francesco a trecut din 
nou, dar perdeaua era trasă şi tânărului i s-a părut că în 
spatele ei scăpărau doi ochi negri. 

A trecut şi în zilele următoare, dar perdeaua rămânea în 
permanenţă trasă. Atunci, Francesco l-a pus pe unul din 
valeţii săi să afle cine locuia în casa cu pricina. Valetul a 
spus că în casă locuiau doi soţi bătrâni, pe nume 
Bonaventura, care, de câtăva vreme, găzduiau o tânăra şi 
un tânăr. Nimeni nu ştia daca erau frate şi soră sau soţ şi 
soţie, după cum nici numele lor nu le era cunoscut. 
Francesco şi-a dat seama că nu putea scoate mai mult de la 
valetul său şi a înţeles că trebuie să se adreseze altcuiva. 

Această alta persoană a fost un mare senior, pe jumătate 
spaniol şi pe jumătate napolitan, care se numea don Fabio 
Arazola, marchiz de Mont Dragone. Prinţul i-a chemat la el, 
i-a mărturisit că de o săptămână se îndrăgostise nebuneşte 
şi i-a spus unde locuia cea pe care o iubea. I-a cerut să-i 
faciliteze o întâlnire cu dânsa. Mont Dragone i-a cerut 
cincisprezece zile, pe care le considera absolut necesare. 
Francesco a fost de acord cu Mont Dragone, care îi fusese 
profesor şi s-a angajat să nu întreprindă nimic pentru a o 
vedea pe frumoasa necunoscută până la sfârşitul acestui 
termen. 

Mont Dragone s-a dus gânditor acasă şi i-a povestit 
nevestei sale ce-i ceruse prinţul, totodată i-a dat să 
înţeleagă ce profit puteau să scoată din această afacere. S- 
au sfătuit, apoi i-a cerut soţiei să pătrundă în casa cu 
pricina şi să încerce să se împrietenească cu bătrâna 
Bonaventura. 

Chiar a doua zi, marchiza s-a dus devreme, dis-de- 
dimineaţă şi s-a postat într-un colţ al pieţei San Marco. Pe la 
ora opt, bătrâna Bonaventura a ieşit, cu un coş sub braţ, 
spre a merge, desigur, la piaţă. Mont Dragone a urmărit-o 
cu trăsura şi, la un moment dat, a trecut atât de aproape de 
bătrână, încât aceasta s-a speriat, a căzut şi a început să 
ţipe. Marchiza s-a dat jos din trăsură, a pretins că bătrâna 


fusese lovită din cauza ei, a părut disperată că fusese cauza 
accidentului şi a silit-o pe bătrână să urce în trăsură; a 
condus-o acasă, a intrat odată cu ea în locuinţă, oferindu-i 
tot felul de servicii. Cei doi bătrâni erau uimiţi că o doamnă 
din cea mai înaltă societate se arăta a fi, totodată, atât de 
bună. 

În ziua următoare, marchiza a revenit pentru a cere veşti 
despre cea pe care fusese gata să o strivească în dimineaţa 
trecută. De data aceasta a stat mai mult şi a spus, ca din 
întâmplare, că soţul ei era profesorul tânărului prinţ 
Francesco. Cei doi bătrâni au schimbat o privire care n-a 
scăpat marchizei. La plecare, aceasta a promis să se 
întoarcă. 

Şi a revenit, într-adevăr, a doua zi. Marchizul aflase între 
timp că cei doi Bonaventura aveau un fiu la Veneţia şi că 
acest fiu, acuzat de a fi răpit o fată dintr-o familie de vază, 
fusese surghiunit din Republică. Nu mai încăpea îndoială că 
tânăra ce lăsase floarea să cadă, frumoasa necunoscută 
ascunsă cu atâta grijă, nu era alta decât nobila din Veneţia. 

În timp ce vorbea, marchiza a întrebat-o pe bătrâna 
Bonaventura dacă avea veşti de la fiul ei, Piero. 

Biata femeie s-a făcut palidă şi a întrebat: 

— Deci, ştiţi totul? 

Marchiza Mont Dragone i-a răspuns că nu ştia nimic, dar 
că era în măsură s-o ajute pe lângă prinţul Francesco. 
Atunci, bătrâna Bonaventura i-a spus marchizei o poveste 
atât de stranie, încât ar fi părut de necrezut dacă 
povestitoarea nu ar fi fost de o bună-credinţă evidentă. 

lată mărturisirea ei: Cu optsprezece luni în urmă, Piero 
Bonaventura plecase să-şi încerce norocul la Veneţia. Acolo, 
datorită unchiului său, Battista Bonaventura, a intrat casier 
la o bancă a familiei Salviati, una dintre cele mai bune şi 
bogate bănci ale Serenissimei Republici. Banca se afla în 
faţa palatului lui Bartolomeo Cappello, un gentilom venețian 
nobil şi stimat. Acest gentilom avea o fiică minunat de 
frumoasă, pe nume Bianca. Întâmplarea a făcut ca 


mansarda în care locuia Piero să dea spre camera Biancăi şi 
ca tânăra fată, curioasă şi imprudentă, aşa cum eşti la 
cincisprezece ani, să nu-şi fi ţinut fereastra închisă. 

De ce frumoasa şi mândra moştenitoare a nobililor 
Cappello s-a îndrăgostit de sărmanul Bonaventura - acesta 
este un mister al inimii, simţit de inimă şi neputând fi 
explicat de rațiune. Fie că l-a luat drept un Salviati, fie că i- 
a cunoscut condiţia umilă, fapt este că Bianca l-a iubit cu 
acea iubire înflăcărată a Julietei, care, văzându-l pe Romeo, 
a spus: „Voi fi a lui sau a mormântului.” Bianca a fost a lui 
Piero. 

Nu exista nici o posibilitate pentru ca Bonaventura să 
pătrundă în palatul Cappello, care era păzit ca o fortăreață 
sau ca un harem. Bianca a fost cea care a venit la el. În 
fiecare noapte, ieşea din camera ei, cobora desculţă scara, 
deschidea uşa, traversa strada ca o umbră şi îşi întâlnea 
amantul în mansarda lui. Cu o oră înainte de ivirea zorilor, 
se întorcea la palat, pe uşa pe care o lăsa întredeschisă. 
Aceasta a durat câteva luni, până în dimineaţa în care 
tinerii îndrăgostiţi n-au calculat prea bine ora plecării şi un 
brutar, venit să întrebe la ce oră să aducă pâinea la palatul 
Cappello, a tras poarta după el. Găsind poarta închisă, 
Bianca şi-a dat scama că, dacă striga pe cineva, era 
pierdută. Atunci a luat cu mare repeziciune o hotărâre. S-a 
reîntors la amantul ei, spunându-i că erau amândoi pierduţi 
dacă nu fugeau pe loc. Bonaventura, care cunoştea orgoliul 
familiei Cappello, a înţeles pericolul. S-a îmbrăcat în goană, 
a luat puţinii bani pe care îi avea, a coborât cu Bianca, a 
chemat o gondolă şi s-au dus la podestat 128) pentru a 
cere un permis de ieşire din port A pretextat că trebuie să 
meargă urgent la Ferrara, pentru o afacere importantă a 
băncii Salviati şi podestatul, care îl cunoştea, nu a avut nici 
o bănuială Bonaventura s-a reîntors plin de veselie alături 
de Bianca, ce-l aştepta în cabina gondolei Când au trecut 
prin dreptul bisericii San Giorgio, orologiul a bătut ora cinci 
a dimineţii Era luna decembrie, mai aveau o oră de noapte 


şi nu le trebuia mai mult pentru a fi pe drumul Ferrarei încă 
patru ore aveau să se scurgă până ce dispariţia Biancăi va fi 
descoperită Când vor începe s-o caute, ci aveau să fie deja 
departe într-adevăr, au trecut de Piovega şi au ajuns la 
Chiozza Acolo, Piero l-a concediat pe gondolier, a luat o 
barcă mai comodă, a ieşit fără dificultate din port şi a ajuns 
seara la Ferrara Cei doi îndrăgostiţi erau salvaţi. Chiar 
presupunând că ar fi fost urmăriţi, nimeni nu i-ar fi căutat 
în oraşul care tocmai era într-o dispută aprinsă cu Veneţia, 
pentru nişte teritorii. S-au odihnit în timpul nopţii la 
Ferrara, apoi au plecat în zori şi peste patru zile au sosit la 
Florenţa, fără nici un incident S-au prezentat imediat la 
bătrânii Bonaventura care, deşi n-aveau nevoie de cheltuieli 
în plus, i-au primit aşa cum părinţii îşi primesc copiii Au 
concediat servitoarea şi mama a preluat toată gospodăria 
Din putina agoniseală d lui Piero, Bianca şi-a luat mătase şi 
fir de aur şi de argint, pentru a broda Piero şi-a procurat o 
muncă de copiere de acte pe care putea s-o facă în casă, 
fără a fi obligat să iasă în oraş Peste câteva zile, un preot, 
amic al familiei, i-a căsătorit. 

Bianca nu se înşelase toată politia Veneţiei era pe urmele 
lor Bartolomeo Cappello, care nu numai prin el însuşi, dar şi 
prin cea de a doua sa soţie (mama vitregă a Biancăi), avea 
un rang de prim ordin în Republică, a cerut să se facă 
dreptate în răpirea fiicei sale A fost arestat sărmanul 
Battista Bonaventura, ca şi când el ar fi fost răspunzător de 
faptele nepotului său şi a fost condamnat la plata unei 
amenzi importante Au fost trimişi zbiri în căutarea 
amanţilor, cu promisiunea unei recompense de cinci sute de 
ducați 129) aceluia care avea să-l aducă mort pe 
Bonaventura şi de o mie de ducați aceluia care avea să-l 
aducă viu. 

lată cum stăteau lucrurile când Bianca lăsase să-i cadă 
floarea, din greşeală, la picioarele prinţului şi când 
marchiza se infiltrase în casa Protecţia pontului le era 
foarte necesară şi marchiza a văzut imediat câte foloase 


putea ea să tragă din această situaţie. Ea s-a arătat foarte 
înduioşată de nefericirile frumoasei Bianca şi a întrebat 
dacă n-o putea vedea pe fată. Nu i se putea refuza nimic 
soţiei unui favorit al prinţului si, deci, Bianca a fost chemată 
De la prima vedere marchiza a hotărât că cea pe care o 
avea în fată avea să fie amanta prinţului. 

Prin urmare, i-a spus tot felul de drăgălăşenii tinerei, 
invitând-o să-i facă şi ea o vizită, dar Bianca i-a răspuns că 
era cu neputinţă să iasă din casă de teamă de a nu fi 
recunoscută Pe de altă parte, nobilă şi orgolioasă venețiană, 
nu-i făcea plăcere să se prezinte sărăcăcios îmbrăcată într- 
un palat care avea să i-l amintească pe celaltatălui ei 
Marchiza a zâmbit la aceste argumente şi a doua zia trimis 
trăsura ei, cu o rochie frumoasă pentru Bianca A mai trimis 
şi o scrisoare în care îi spunea că soţul ei era dispus să-i 
facă rost lui Piero de un permis de liberă trecere, dar că 
dorea s-o vadă pe cea de care soţia sa se interesa atât de 
mult şi mai dorea să afle, chiar din gura ei, povestea 
aventurilor sale, bătrâna Bonaventura era şi ea invitată cu 
nora sa. 

Bianca dorea mult s-o viziteze pe marchiză. Viaţa pe care o 
ducea i se părea apăsătoare, faţă de aceea pe care o dusese 
în palatul tatălui ei. Poate că în sufletul ei arzător palpita şi 
acea dorinţă de necunoscut care, pentru bărbaţi este 
izvorul faptelor mari, iar pentru femei este izvorul marilor 
greşeli. 

Bianca s-a îmbrăcat cu hainele frumoase trimise, s-a privit 
într-o oglindă şi şi-a dat seama că era de o mie de ori mai 
frumoasă decât în rochia sărăcăcioasă dinainte. Din acea 
clipă, a fost pierdută, fiica Evei muşcase din măr. 

Cele două femei s-au urcat în trăsură şi s-au dus la palatul 
Mont Dragone Marchiza le aştepta într-un salonaş şi a 
trimis imediat un valet să-l aducă pe soţul ei Valetul s-a 
întors spunând că domnul nu putea veni, întrucât era 
aşteptat de prinţ Marchiza i-a poruncit valetului să-i 
precizeze soţului ei că persoanele sosite la ea în vizită erau 


Bianca Cappello şi soacra ei. Câteva momente mai târziu, 
Mont Dragone a apărut. 

Marchizul a fost impresionat de frumuseţea Biancăi 
întrucât aceasta, la anii ei fragezi, era cu-adevărat o 
minune. 

Bianca a vrut să-i povestească marchizului ceea ce soacra 
ei îi povestise deja marchizei, dar de la primele ei cuvinte, 
Mont Dragone a întrerupt-o, zicându-i că el credea tot ceea 
ce i-ar spune, întrucât o gură atât de fermecătoare caaei 
n-ar fi putut minţi, iar ochi atât de frumoşi nu puteau înşela. 
I-a promis Biancăi să vorbească tânărului prinţ cu prima 
ocazie şi să obţină un permis de liberă trecere pentru Piero. 
După multe alte complimente marchizul s-a retras, fugind 
apoi la prinţ să-i spună că Bianca se afla la el acasă. 

Bătrâna Bonaventura şi Bianca, emoţionate de primirea 
făcută, de promisiunile auzite, au mulţumit din suflet şi au 
încercat să plece, dar marchiza le-a reţinut protestând că, 
dacă ar fi plecat atunci, aceasta însemna că nu veniseră 
decât pentru soţul ei şi nu pentru ea. Acest argument le-a 
convins pe vizitatoare. 

La un moment dat, marchiza a luat-o de mână pe Bianca şi 
i-a spus: 

— Trebuie să-mi vezi casa cu amănunţime şi să-mi spui, 
apoi, dacă se apropie de splendoarea palatelor din Veneţia. 
Mama ne va aştepta aici, căci o goană prin toate sălile ar 
obosi-o. Ne întoarcem curând! 

Cele două femei au ieşit, ca două bune prietene şi bătrâna 
Bonaventura a mulţumit cerului pentru fericirea nesperată 
care dăduse peste ele. 

Marchiza şi Bianca au traversat o mulţime de încăperi, 
una mai bogată decât alta şi s-au oprit într-un salonaş 
încântător, ale cărui ferestre dădeau spre o grădină plină 
de flori. Stăpâna casei a scos dintr-un dulap o casetă plină 
de bijuterii: diademe, coliere, inele, cercei, toate din 
diamante şi safire. S-a distrat s-o împodobească pe Bianca 


şi aceasta, ca o copilă vanitoasă ce era, s-a lăsat în voia 
mâinilor marchizei. 

— Mă duc să-ţi aduc nişte rochii venețiene, i-a spus 
doamna de Mont Dragone. Aşteaptă-mă aici. 

Bianca a rămas singură, fără nici o bănuială. A mai probat 
câteva bijuterii, privindu-se într-o oglindă imensă. Deodată 
a văzut în oglindă, un bărbat: era tânărul prinţ. Dânsa a 
ţipat, speriată şi a vrut să fugă spre uşă, dar Francesco a 
oprit-o. Atunci, Bianca şi-a dat scama de ceea ce se 
petrecea şi, îngenunchind a spus: 

— Seniore, dacă Dumnezeu a voit să mă îndepărtez de 
părinţii mei, care nu mă mai pot apăra, a voit să-mi pierd 
poziţia, averea şi patria, dacă nu-mi mai rămâne decât 
onoarea, o las spre apărare în grija alteţei voastre. 

— Nu vă temeţi, doamnă - a zis Francesco, ridicând-o - n- 
am venit aici cu intenţii laşe, ci atras de situaţia în care vă 
aflaţi Pot să vă ajut? 

Priviţi-mă ca pe un protector şi ca pe un frate şi în această 
dublă calitate cereţi-mi orice, căci veţi obţine tot ce stă în 
puterea unui bărbat, a unui prinţ sau a unui rege de a oferi. 

Pentru a nu o speria pe Bianca mai mult, el s-a înclinat în 
faţa ei, plin de respect şi a plecat, 

Tânăra fata era încă zăpăcită de această întâlnire când s-a 
înapoiat marchiza. Aceasta a găsit-o palidă şi cuprinsă de 
un tremur, neputând murmura altceva decât: 

— Prinţul! Prinţul! 

Marchiza a zâmbit. 

— Ah, prinţul a fost aici? A întrebat. Să nu fi mirată, el vine 
adeseori pentru a se sfătui cu soţul meu în probleme de 
stat. Intră pe această uşă secretă, pentru a nu fi văzut. 
Negăsindu-l pe Mont Dragone, te-a întâlnit, în schimb, pe 
tine; cu atât mai bine, căci, cunoscându-te, te va putea ajuta 
mai mult. Bianca s-a uitat la marchiză cu o privire trista şi 
profundă, care părea să pătrundă până la cele mai secrete 
gânduri. Apoi acoperindu-şi faţa cu mâinile, a rostit: 

— Vai, doamnă, mă veţi împinge la pierzanie! 


— lau dinainte păcatul asupra mea, a răspuns marchiza 
îmbrăţişând-o şi sărutând-o pe frunte. 

Bianca a tresărit, ca şi când ar fi simţit în jurul ei 
strânsoarea unui şarpe. 

Tânăra s-a întors în casa mizeră din piaţa San Marco şi 
sărăcia cu care, aparent, se obişnuise, i s-a părut deodată 
greu de îndurat. Plecase de la palatul Mont Dragone 
hotărâtă să-i spună totul soţului ei, dar nu i-a spus nimic. 
Peste opt zile, Piero Bonaventura nu mai avea de ce să se 
teamă, dar nici Bianca nu mai avea nimic de pierdut. 

Prinţul a găsit o mie de mijloace pentru a veni în sprijinul 
sărmanei familii. Pe Piero l-a făcut valet, ceea ce nu l-a 
mirat, căci în afară de întâlnirile dintre soţia sa şi prinţ, el 
cunoştea totul despre influenţa lui Mont Dragone asupra lui 
Francesco. Bietul om încă mai credea în binele pe care 
cineva putea să-l facă în mod dezinteresat! 

O mare durere o aştepta pe Bianca. Tânărul mare duce 
avea douăzeci şi trei de ani şi, încă înainte de sosirea ei la 
Florenţa, căsătoria lui cu loana de Austria fusese hotărâtă. 
Data căsătoriei sosise şi prinţul trebuia să se supună legilor 
politicii. De altfel, pe atunci, Cosimo mai trăia şi tot ceea ce 
el hotărâse era implacabil ca destinul. Hotărâse căsătoria 
fiului său cu loana de Austria: căsătoria a avut loc. 

Francesco a consolat-o pe Bianca cum a putut, asigurând- 
o că dacă titlul de mare ducesă va fi al alteia, iubirea lui îi 
va aparţine pentru totdeauna. Bianca era ambițioasă: a 
simţit pentru prima dată că nu se putea mulţumi doar cu 
iubirea unui prinţ, ea, care se mulţumise cu dragostea unui 
simplu funcţionar de bancă. A trecut însă sub tăcere acest 
simţământ, începând să ştie a se preface. 

Francesco şi-a ţinut promisiunea, căci în timp ce Piero era 
reţinut la palat de funcţia lui de valet, prinţul se întâlnea 
aproape noapte de noapte cu Bianca, la palatul Mont 
Dragone. Despre aceste întâlniri ale fiului său a aflat şi 
Cosimo, care i-a scris, la 25 februarie 1569, astfel: 
„Plimbaările solitare şi nocturne pe străzile Florenței nu sunt 


bune nici pentru onoare, nici pentru siguranţă, mai ales 
atunci când ele devin un obicei. Nu pot spune la ce 
rezultate proaste poate duce o astfel de purtare.” 

Francesco şi-a zis, desigur, că tatăl său avea dreptate, 
căci, la câteva săptămâni după căsătoria sa, fără a se mai 
ascunde, a pregătit pentru Bianca un palat încântător, pe 
Via Maggio. Rămânea Bonaventura: problema cu el s-a 
rezolvat mult mai uşor, căci avea şi el o iubită în oraş. 
Atmosfera de la curte îl făcuse pe Piero îngâmfat şi 
obraznic. Susţinut de tânărul prinţ, care îi tot dădea bani, 
Piero îşi petrecea zilele distrându-se şi nopţile depravându- 
se. S-a îndrăgostit de una din primele doamne ale Florenței, 
al cărei nume ne este necunoscut dar al cărei chip poate fi 
văzut în capela familiei Cavalcanti, reprezentând-o pe 
Maddalena. Rudele doamnei nu găseau scandalos ca ea să 
aibă un amant, dar nu le plăcea un amant de condiţie atât 
de modestă şi astfel s-au opus amorului lui Bonaventura. 
Acesta se obişnuise să nu fie contrazis şi, luându-se la harţă 
cu un nepot al doamnei, i-a ameninţat că îl va ucide, dacă se 
va mai amesteca în treburi care nu îl priveau. Nepotul, care 
nu dorea să se înfrunte cu un om de condiţie atât de 
vulgară, dar ştiind că era protejatul ducelui Francesco, a 
făcut o plângere la Cosimo. Acesta l-a ascultat, plin de 
calmul şi răceala lui obişnuite şi i-a făcut un semn 
reclamantului să se retragă. Peste opt zile, pe când se 
întorcea noaptea acasă, Piero Bonaventura a fost atacat de 
nişte oameni înarmaţi. A fost găsit mort, dimineaţa, într-o 
fundătură din apropierea podului Santa rinita, 

Trecuse multă vreme de când iubirea de tinereţe a celor 
doi fugari din Veneţia se stinsese. Bianca s-a consolat 
repede cu moartea fui Piero sau, dacă l-a regretat în 
adâncul inimii ei, n-a lăsat să se vadă nimic. Ea ştia câtă 
nevoie avea Francesco de un chip zâmbitor, după timpul 
lung şi obositor pe care îl petrecea alături de tatăl său, cu 
problemele conducerii cetăţii. Tânărul mare duce nu-şi 
iubea soţia. Prinţesa Ioana era foarte frumoasă, dar avea un 


temperament diferit de al soţului ei. Crescută la curtea 
severă a Austriei, cu educaţia pioasă a prinţeselor germane, 
ea a constatat cu groază moravurile slobode ale oraşelor 
italiene şi nu a putut înţelege bucuriile nebune şi plăcerile 
iară sfârşit care sunt o necesitate vitală pentru inimile 
meridionale. Francesco n-a avut deci, nici un obstacol în a-şi 
ţine făgăduinţa faţă de Bianca. Relaţiile sale cu soţia se 
limitaseră la datorie şi, de fapt, Bianca singură era marea 
ducesă a Toscanei. loana se plângea în permanenţă şi 
nemulţumirile ei, în loc să-l apropie pe soţ, îl îndepărtau mai 
mult. Ducesa s-a plâns şi lui Cosimo, care avusese de 
reproşat celor doua soţii ale sale mult mai multe astfel de 
păcate. El s-a mulţumit să răspundă nurorii sale că nu 
trebuie să creadă tot ceea ce se spunea şi că, de altfel, 
tinereţea avea drumul ei, dar în mod cert fiul său nu se va 
purta niciodată rău cu ea. Soţia neglijată n-a fost 
mulţumită, fireşte, cu un astfel de răspuns. Ar fi preferat ca 
soţul ei să se poarte rău cu ea, dar s-o iubească. Dorinţele 
de răzbunare s-au adunat, treptat, în inima ei. 

Ioana de Austria a murit după o naştere, lăsându-i soţului 
ei trei fiice şi un fiu. Înainte de a muri, l-a chemat pe 
Francesco la căpătâiul său; ducele a izbucnit în lacrimi şi 
atunci, privindu-l cu ochii strălucind de ultimele flăcări ale 
iubirii care o devorase, i-a spus: 

— Nu mai am nici o scăpare, de altfel, sunt bucuroasă că 
mor îţi las în grijă pe copiii mei şi pe toţi cei care m-au 
urmat plecând de la curtea tatălui meu în ceea ce te 
priveşte, în numele cerului, poartă-te mai creştineşte decât 
până acum şi nu uita niciodată că eu am fost singura ta 
soţie în fata lui Dumnezeu şi a oamenilor şi că te-am iubit 
din tot sufletul. 

După aceste cuvinte, şi-a îmbrăţişat şi şi-a binecuvântat 
copiii şi făcând un ultim efort pentru a-şi apropia buzele de 
cele ale soţului ei, a murit cu braţele petrecute în jurul 
gâtului lui. Aceasta s-a petrecut la 10 aprilie 1578. 


Această moarte l-a impresionat mult pe Francesco. Primul 
lui impuls a fost să urmeze ultimele dorinţe ale soţiei sale şi 
a plecat din Florenţa, închizându-se într-unul din palatele 
pe care le deţinea. Dar trecerea de la viaţa lui anterioară la 
cea nouă a fost prea bruscă. Hotărârea lui n-a putut fi de 
lungă durată. Scrisorile Biancăi i-au zdruncinat proiectele 
de retragere din lume, iar prezenţa ei a făcut restul de- 
ndată ce a revăzut-o, ea şi-a reluat influenţa asupra lui. 
Totuşi, conştiinţa îl chinuia A consultat un preot în care avea 
încredere şi acesta i-a dat soluţia ideală pentru a-i linişti 
scrupulele aceea de a se căsători cu Bianca, într-adevăr, în 
18 iunie 1579, adică abia după cincisprezece luni de la 
moartea Ioanei de Austria, Francesco s-a căsătorit, în 
secret, în capela Palatului Pitti, cu aceea pe care jurase să 
n-o mai revadă. Cosimo murise de cinci ani. 

Pentru marele duce această căsătorie a fost un prilej de 
desprindere a poporului de el şi de discordie în familia sa. 
Cu toţii o îndrăgiseră din milă pe tânăra prinţesă germană 
asupra căreia, în mijlocul uneia dm cele mai corupte curţi 
ale lumii, nici o calomnie nu avusese vreun efect. Cu toţii 
văzuseră cum biata floare a nordului pălise şi se frânsese 
sub un soare prea puternic pentru ca şi deasupra 
mormântului ei curseseră multe lacrimi tăcute şi pline de 
regret. Uitarea şi încălcarea jurământului de către 
Francesco a apărut poporului ca un sacrilegiu. 

Tot pe acea vreme, pentru realizarea ambițiilor sale, 
cardinalul Fernando nu vedea între el şi tron decât un copil 
slăbănog şi debil, care a şi murit în vârstă de patru sau cinci 
ani. Această moarte l-a descurajat, dar a trezit ambițiile 
Biancăi, care ceruse să fie recunoscută public ca mare 
ducesă, la l septembrie 1579 şi care dorea să dea, cu orice 
preţ, un moştenitor coroanei. 

O evreică, ce nu o părăsea aproape niciodată pe Bianca, şi- 
a dat toată osteneala cu descântece, filtre şi blesteme, fără 
nici un rezultat Bianca s-a hotărât să ia gata făcut 
moştenitorul pe care nu-l putea naşte ea. Astfel, la 


începutul anului 1576, adică la treisprezece ani după 
începutul legăturii ei cu ducele, a pretins că prezintă toate 
simptomele fireşti ale unei sarcini. 

Francesco, în culmea bucuriei, nu s-a îndoit nici o clipă de 
adevărul simptomelor şi a împărtăşit tuturor bucuria sa. 

Vreme de nouă luni, Bianca a jucat comedia, mimând 
indispoziţii aproape permanente, stând în pat săptămâni 
întregi, astfel încât până şi cei mai increduli au fost 
convinşi. Noaptea de 29 august a fost aleasă pentru 
naştere. 

Din zori, Bianca s-a prefăcut că avea dureri şi Francesco a 
venit imediat lângă ea, nedorind s-o lase singură în 
chinurile facerii. Bianca a mimat suferinţele până spre ora 
trei dimineaţa, oră la care prinţul a fost sfătuit să meargă să 
se odihnească puţin. Se înţelege că abia rămasă singură, 
Bianca a născut, fireşte, un băiat. Francesco a fost anunţat 
imediat. Copilul a fost numit Antonio, Bianca atribuind 
sfântului cu acest nume favoarea pe care o obținuse din 
ceruri. 

lată cum, mai apoi, s-a dezvăluit această taina: toată 
intriga fusese condusă de o guvernantă din Bologna. 
Bianca, începând s-o bănuiască că ar putea vorbi, i-a dat o 
sumă mare de bani şi a trimis-o acasă. Pe drum, guvernanta 
a fost atacată, rănită, dar fără a fi omorâtă pe loc. Dusă la 
Bologna ea a mai putut spune că ucigaşii nu fuseseră hoţi, 
ci soldaţi florentini, că marea ducesă nu fusese însărcinată 
niciodată şi că moştenitorul tronului era fiul unei amărâte 
care fusese adusă în ascuns la palat şi care primise o mie 
de ducați. Guvernanta se simţise datoare să mărturisească 
acest adevăr, în momentul în care sfârşitul i se apropia. 
Această declaraţie a ei a fost trimisă la Roma, cardinalului 
Fernando, care şi-a propus s-o folosească în favoarea sa. 

Când cardinalul i-a dezvăluit faptele Biancăi lui Francesco, 
acesta n-a vrut să creadă şi de atunci, între cei doi fraţi a 
intervenit o răceală. Ei au schimbat scrisori amare, s-a 
vorbit chiar despre o dezminţire publică pe care cardinalul 


ar fi trebuit s-o facă. Bianca şi-a dat seama că era pierdută, 
dacă povestea avea să devină publică şi s-a hotărât să-i 
împace pe cei doi fraţi, însuşi cardinalul i-a dat acest prilej. 

Fernando era risipitor şi neputând trăi din veniturile sale, 
aşa cum credea că se cuvenea rangului său, îi ceruse de 
mai multe ori bani, în avans, fratelui său. Atâta vreme cât 
cei doi fraţi au fost în relaţii bune, Francesco i-a trimis 
avansurile fără a spune o vorbă. După ce a izbucnit cearta, 
Fernando l-a refuzat cu brutalitate, astfel încât cardinalul 
se găsea la Roma, foarte strâmtorat. Atunci a primit o 
scrisoare din partea Biancăi, în care îi propunea ca ea să fie 
mediatoarea conflictului, cerându-i cardinalului 
promisiunea că va veni să-i vadă în toamnă. Cardinalul, care 
avea nevoie de bani, a promis orice. Bianca, ce n-avea decât 
să ceară pentru a obţine, i-a trimis cardinalului dublul 
sumei cerute. 

În toamnă, cardinalul a sosit. Marca ducesă şi soţul ei erau 
la vila lor de la Poggio Cajano. Cardinalul s-a dus acolo şi a 
fost primit de frate şi de cumnată, ca şi când nici un nor n- 
ar fi umbrit vreodată bunele lor relaţii. Bianca mersese atât 
de departe încât se informase care erau mâncărurile 
preferate ale cardinalului şi a aflat că-i plăcea o anume 
plăcintă, pe care ştia chiar ca s-o facă foarte bine. 

Ora cinci a sosit. Cei trei erau singuri la masă; era o cina 
de familie şi de aceea a fost foarte veselă. Bianca l-a servit 
pe cardinal, cu mâna ei şi acesta mânca plin de încredere şi 
bună dispoziţie. 

Femando avea la deget un inel foarte frumos cu un opal; 
era un dar de la tatăl său, Cosimo. Acest opal, datorită unei 
anumite tratări chimice căreia îi fusese supus, avea 
proprietatea de a se înnegri, ori de câte ori se apropia de 
ceva otrăvit. Opalul rămânea limpede şi strălucitor, cina se 
desfăşura în continuare, cardinalul mânca plin de veselie. 

A sosit şi desertul, plăcinta favorită a cardinalului. Cu toate 
protestele Biancăi, Francesco a spus că ea făcuse plăcinta, 
tocmai pentru că ştia cât de mult îi plăcea cumnatului ei. 


Fernando s-a înclinat în faţa Biancăi, i-a lăudat 
drăgălăşenia, dar s-a declarat dezolat că nu mai putea 
mânca: nu-i mai era foame. 

Fernando apropiase opalul de plăcintă şi opalul se 
înnegrise. 

— Ei bine, a zis Francesco, dacă nu vrei să guşti din 
plăcinta ta favorită, o voi mânca eu. 

Şi şi-a pus în farfurie un sfert de prăjitură. 

Bianca era prinsă în propria ei capcană: daca îl oprea pe 
soţul ei şi-i mărturisea totul, era pierdută. Dacă îl lăsa să 
mănânce şi murea, era de asemenea pierdută, căci ştia cât 
de mult o ura Fernando. Cu hotărârea de care a dat dovadă 
întotdeauna, şi-a servit şi ea o bucată pe care a mâncat-o. 

În ziua următoare, Bianca şi Francesco muriseră. 

Cardinalul Fernando a anunţat la Florenţa că fratele şi 
cumnata sa pieriseră din cauza unui aer vătămător care 
bântuia prin zonă, şi-a azvârlit cât colo pălăria de cardinal 
şi s-a urcat pe tron. 

Francesco a fost un biet prinţ fără minte şi fără curaj. 
Mogştenise de la tatăl său dragostea pentru chimie şi timpul 
pe care nu-l petrecea în plăceri, îl petrecea în laborator. 
Acolo discuta cu miniştrii săi problemele statului, în timp ce 
inventa câte un procedeu de topire a unor cristale sau de 
fabricare a unui porțelan aproape la fel de frumos ca şi cel 
chinezesc sau japonez. Mai inventase şi bombe, precum şi 
modul de a le face să explodeze la timpul dorit. Ela 
transmis acest secret lui Filip al II-lea şi lui don Juan de 
Austria, care s-au temut, însă, să se folosească de el. Tot 
Francesco a introdus în Florenţa arta incrustaţiilor în pietre 
dure şi a confecţionat mese pe care le-a oferit prietenilor 
săi. Se pricepea să monteze bijuterii, (în stilul lui Benvenuto 
Cellini de la care luase lecţii în tinereţe) imitând pietrele 
veritabile şi înlocuindu-le cu unele false. La fel ca şi tatăl 
său, datorită unor cunoştinţe temeinice de botanică, ştia să 
pregătească balsamuri, esențe, uleiuri, otrăvuri şi 
antidoturi de otrăvuri. 


În ceea ce priveşte artele, Francesco aparţinea unei epoci 
în care orice prinţ era dator să fie un bun cunoscător. Până 
la vârsta de douăzeci şi trei de ani făcuse chiar progrese 
rapide în arta desenului. Fra Ignacio Dante îi dăduse 
noţiuni de cosmografie; Piero Vettori îl învățase greaca şi 
latina, îndeajuns de bine spre a le vorbi curent; în fine, 
Giovanni din Bologna, după ce îi dăduse lecţii serioase de 
desen, devenise arhitectul său favorit şi proiectase pentru 
el palatul şi grădinile de la Pratolino. O statuie uriaşă, care 
mai poate fi văzută şi azi acolo, este o mostră a decadenţei 
gustului epocii: când apar coloşii, arta pleacă. Colosul din 
Rhodos, colosul lui Nero şi colosul de la Pratolino aparţin 
celor trei epoci ale decadenţei artei: greacă, romană şi 
toscană. 

Francesco a continuat lucrările la galeria Uffizzi începută 
de tatăl său şi i-a adăugat, după desenele lui Buontalenti, 
acea frumoasă sală a tribunei, pe care Venus a familiei 
de'Medici, Venus a lui Tizian şi portretul Fornarinei au 
schimbat-o într-un adevărat sanctuar. 

Daca Francesco ar fi murit singur, poate ar fi fost regretat 
de florentinii care şi-ar fi adus aminte de faptele bune din 
tinereţea sa; dar a murit în acelaşi timp cu Bianca şi 
datorită acestui fapt moartea lui a fost o adevărată 
sărbătoare. 

Cât despre Antonio, nici n-a mai fost vorba despre el ca 
moştenitor al coroanei: bietul copil, care nu ceruse să fie 
ceea ce fusese făcut, a tras ponoasele ambiţiei mamei sale. 1 
s-a propus să-şi păstreze rangul, în schimb să renunţe la 
orice pretenţie la tron şi să intre în ordinul Crucii de Malta 
130). A murit în vârstă de douăzeci şi unu de ani, ca 
urmare a unei vieţi destrăbălate. 

Am omis să spunem că marele duce Francesco a fost şi 
tatăl faimoasei Maria de' Medici, care a devenit soţia lui 
Henric al IV-lea şi mama lui Ludovic al XIII-lea, bunica pe 
linie maternă, deci, a familiei Orleans. 


Domnia lui Fernando a fost liniştită. Florentinii deveneau 
tot mai ascultători şi resturile opoziţiei republicane, greu 
lovite de Cosimo, agonizante în vremea lui Francesco, s-au 
stins sub Fernando. Singurele lui expediţii războinice au 
fost luarea castelului If, incendierea câtorva vase ale 
corsarilor în portul Alger şi asediul Ciprului, în îndelungata 
lui domnie, de douăzeci şi unu de ani, a avut tot timpul să se 
ocupe de agricultură, comerţ şi artă. 

În privinţa agriculturii, el a fost primul care a început 
lucrările de asanare a zonei mlăştinoase Maremma. După o 
foamete şi o epidemie, el a atacat frontal acest duşman 
vechi al Toscanei, care, în fiecare vară, îşi trimitea miasmele 
ucigătoare prin ţară. Sumele uriaşe adunate de 
predecesorii săi au fost puse în joc pentru această lucrare 
măreaţă, la care au fost chemaţi să colaboreze mulţi 
cetăţeni. S-au publicat noi legi agrare şi noile pământuri 
din regiune au fost date acelora care trudiseră să le scoată 
de sub apă. În timp ce asana Maremma, Fernando iriga 
teritoriile din Fucecchio şi Pistoia, devia gura de vărsare a 
fluviului Arno şi ridica acele apeducte admirate şi azi, care, 
cu apa lor proaspătă, au adus salubritatea în Pisa. 

În ceea ce priveşte comerţul, Fernando s-a ocupat mai ales 
de Livorno; acest oraş, pe care familia de' Medici îl 
considerase mereu de mare importanţă, fusese protejat şi 
mărit succesiv de Clement al VII-lea, ducele Alessandro şi 
marele duce Cosimo. Acesta din urmă a plănuit lucrări 
demne de vechii romani pentru adâncirea portului dar, din 
păcate, moartea l-a surprins chiar pe când abia începuse 
construcţiile. Lipsa de orizont, lenea şi zgârcenia lui 
Francesco au făcut ca portul să rămână în starea în care îl 
lăsase Cosimo. Fernando a reluat opera tatălui său şi a 
hotărât să facă din Livorno nu numai un bastion de război, 
ci şi o piaţa de desfacere care avea să-şi aibă antrepozitele 
la Pisa. Toate lucrările au fost conduse cu o stăruinţă 
admirabilă şi, încă din vremea lui Fernando, Livorno a 


început să fie o cetate comercială, iar azi a devenit una din 
reginele Mediteranei. 

În domeniul artelor, Fernando a fost succesorul demn al 
tatălui său: savant şi om de litere el însuşi, a protejat 
ştiinţele şi literatura nu numai cu banii săi, dar şi cu 
priceperea sa (modul cel mai sigur pentru a duce la 
înflorirea lor). La Roma, pe vremea în care era doar 
cardinal, înființase propria sa tipografie de limbi orientale şi 
îl trimisese pe Battista Vacchetti în Egipt, în Etiopia şi în 
Persia, pentru a căuta manuscrisele preţioase ale Orientului 
- piese ce constituie şi astăzi în biblioteca de'Medici una din 
cele mai faimoase colecţii din lume. Ostilio Ricci, care a fost 
primul profesor de matematică al celebrului Galilei, a 
obţinut pentru marele său discipol catedra de Ia Pisa, pe 
care a făcut-o vestită între 1589 şi 1592. În urma invidiei 
colegilor şi a neînțelegerilor cu Giovanni de'Medici, Galilei a 
fost nevoit să se exileze la Padova, unde a fost recomandat 
de marele duce. A fost rechemat în Toscana, în anul 1608. 
Primele muzee de botanică şi ştiinţe ale naturii datează din 
această perioadă. Muzeul din Pisa, de care s-a ocupat 
personal Fernando, a devenit un model pentru toate 
celelalte. 

Muzica, mai ales cea dramatică, a datorat mult şi ea lui 
Fernando. Pasionat, ca toţi cei din familia de'Medici, de 
reprezentațiile teatrale pe care Magnificul le introdusese în 
Toscana sub şi care, pe vremea lui Cosimo (şi datorită lui 
Machiavelli), s-au ridicat la rangul de comedii sau de 
drame, Fernando a cerut arhitecţilor Giovanni din Bologna 
şi Buontalenti să-i ridice un teatru cu o scenă în care s-au 
folosit toate secretele mecanicii. Marele duce şi-a amintit de 
tragediile antice, cu acele coruri care reprezentau poporul 
şi cântau o melodie continuă, acompaniind dialogul sau 
monologul. A vrut să se facă astfel de spectacole şi în 
teatrul său şi aşa s-a ajuns la naşterea operei, cu un 
recitativ, arii, duo-uri şi coruri. Prima încercare de montare 
a unei lucrări de acest gen a avut loc în 1594. A fost 


Daphne, operă pastorală de Ottavio Rinuccini. Următoarea 
operă a fost Euridice, a aceluiaşi autor şi s-a interpretat cu 
prilejul căsătoriei reginei Maria de'Medici. Acest spectacol 
a stârnit un astfel de entuziasm şi curiozitate încât a fost 
tipărită partitura, cu o prefaţă de Jacopo Peri, cu povestea 
poemului şi chiar povestea fiecărui actor. Reprezentaţia a 
avut un asemenea răsunet încât toţi suveranii au dorit să 
aibă muzicieni ca ai Toscanei. Şi întrucât Fernando 
întreținea aproape trei sute de muzicieni, a trimis câţiva din 
ei, la cererile lui Henric al IV-lea şi Filip al III-lea, la curţile 
Franţei şi ale Spaniei. 

Fernando a făcut tot ce a putut pentru a opri arta picturii 
şi a sculpturii de a cobori panta decadenţei. La îndemnul 
lui, Buontalenti a deschis şcoli, s-au restaurat biserici, s-au 
cumpărat din Orient cele mai frumoase marmure şi pietre 
preţioase, s-a ridicat statuia în bronz a lui Cosimo I. Când 
această statuie a fost expusă privirilor publicului, în piaţa 
din faţa lui Palazzo Vecchio ea a suscitat un astfel de 
entuziasm încât Henric al IV-lea, invidios, şi-a dorit una de 
acelaşi artist, pe care s-o instaleze pe Pont Neuf 131) care 
abia se construise. 

Fernando a schimbat destinaţia galeriei Uffizzi, fondând 
un muzeu şi transportând acolo tot ceea ce adunase în 
timpul cât fusese cardinal la Roma. 

La fel ca tatăl şi fratele său, nici Femando nu a trăit până 
la adânci bătrâneţi. Tatăl lui a murit în plină putere şi 
temut, fratele a murit disprețuit, dar pe Fernando l-au 
regretat cu toţii, căci dărnicia, bunătatea, simţul dreptăţii 
făcuseră din el un prinţ iubit şi respectat. De-a lungul 
întregii sale domnii nu a avut de ce să se teamă pentru viaţa 
sau puterea sa. Cosimo al II-lea, cel mai mare din cei nouă 
copii pe care i-a avut de la Christine din casa de Lorena, i-a 
succedat. 

Cosimo al II-lea a moştenit de la tatăl său cele trei virtuţi 
care, întrunite de un suveran, fac din el fericirea poporului: 
generozitatea, justiţia şi clemenţa. Este adevărat că aceste 


însuşiri au fost, la el, mai mult rezultatul unei firi foarte 
bune decât al unei idei înalte. Cosimo al II-lea a avut o mare 
admiraţie pentru tatăl său şi l-a imitat în toate. A făcut tot 
ce a putut dar, ca orice imitator ce călca pe urmele altcuiva, 
nu a ajuns atât de sus, pe cât ar fi dorit. 

Domnia lui Cosimo al II-lea a fost, ca şi aceea a tatălui său, 
o perioadă de fericire şi de linişte pentru popor, deşi era 
evident că noua ramură a familiei de'Medici dăduse 
maximul din vigoarea sa pentru a-l zămisli pe Cosimo | şi că 
de acum slăbea treptat. 

Timp de opt ani, cât a stat pe tron Cosimo al II-lea, totul a 
fost o copie palida a domniei de douăzeci şi unu de ani a 
tatălui său. A continuat lucrările de la Livomo, a încurajat 
ştiinţele şi artele, a asanat mlaştinile din regiunea 
Maremma, le-a trimis lui Henric al IV-lea şi lui Filip al III-lea 
statuile comandate lui Giovanni din Bologna. L-a trimis pe 
Constanzo dei Sevi, pictor, inginer şi arhitect, în 
îndepărtata Persie, la cererea regelui de acolo. Asemenea 
bunicului Cosimo I şi tatălui său, Fernando, Cosimo al II-lea 
a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a sprijini artele. El 
însuşi desena cu îndemânare, dar aprecia în mod deosebit 
pictura, sculptura şi arhitectura. De câte ori trecea prin 
faţa unor monumente sau statui aparte, cerea ca trăsura să 
încetinească, pentru a le putea admira mai bine. Piero 
Tăcea, elev al lui Giovanni din Bologna, era la mare preţ la 
curte, asemenea şi arhitectul Giulio Parigi. Simpatia lui cea 
mare o revărsa asupra pictorilor şi i-a adăpostit la curte pe 
Cigoli, Domenico Passignani, Allori, Rosselli ale căror opere 
au fost expuse la Uffizzi. I-a încurajat, de asemenea, pe 
gravorul Jacques Callot, pe Gaspar Mola, specialist în a bate 
monezi, pe Antelli, renumit pentru minunatele sale 
incrustaţii în pietre dure. 

Deviza lui Cosimo al II-lea a fost o cunună de lauri cu 
cuvintele: Non juvat ex facili 4132). 

Cu toate strădaniile sale, tot ce s-a realizat în artă sub 
domnia sa, au fost opere ale unor artişti de rang secund. 


Singura descoperire mai importantă din vremea sa a fost 
cea făcută de către Galilei a sateliților lui Jupiter, cărora 
savantul, în chip de recunoştinţă faţă de rechemarea sa în 
Toscana, le-a dat numele de „stelele familiei de'Medici”. 

Deja suferind de boala ereditară a Medicilor, ce avea să-i 
aducă sfârşitul, Cosimo al II-lea a cerut să pună prima 
piatră la aripa nouă pe care o ridica la palatul Pitti. 1 s-a 
adus piatra în camera sa, a fost binecuvântată în prezenţa 
sa, apoi bolnavul a acoperit-o cu mortar, folosind o mistrie 
de argint. Piatra a fost pusă la temelia clădirii, împreună cu 
o casetă plină de medalii şi monezi cu efigia muribundului. 
Abia s-a ridicat zidul de deasupra lor şi bunul Cosimo al II- 
lea a murit, la treizeci şi doi de ani, mult regretat de toţi. 

Cosimo al II-lea a lăsat în urma sa cinci fii şi două fiice. Cel 
mai mare i-a succedat sub numele de Fernando al II-lea, 
dar cum nu avea decât unsprezece ani, i s-au dat ca 
regente bunica, marea ducesă Christine de Lorraine şi 
mama, arhiducesa Maria-Magdalena de Austria. Din Casa 
de' Medici mai erau cardinalul Carlo, prinţul Lorenzo, 
prinţesa Claudia şi prinţesa Maddalena, fraţi şi surori ai lui 
Cosimo ÎI, cât şi don Juan, fiul său şi don Antonio, presupusul 
fiu al lui Francesco şi al Biancăi, care a murit tânăr. 

Prima grijă a lui Fernando al II-lea, după ce a împlinit 
optsprezece ani şi a ieşit astfel de sub tutelă, a fost să 
meargă la Roma si, ca un bun prinţ creştin, să-l recunoască 
pe Urban al VIII-lea 133) ca şef al bisericii catolice. S-a dus 
şi în Germania, spre a cere binecuvântarea unchiului 
dinspre mamă, Ferdinand al II-lea. S-a întors atunci, spre a- 
şi guverna ţinutul. 

Nu era greu să-i conduci pe toscani, la acea vreme: 
cetatea turbulentă a lui Farinata degli Uberti şi a lui 
Rinaldo di Albizzi 434) dispăruse la fel ca acele oraşe 
acoperite de cenuşă deasupra cărora se clădesc altele, fără 
ca din adâncuri să se mai audă vreun oftat. 

Începând cu Fernando I, Toscana n-a avut, propriu-zis, o 
istorie. 


Lunga domnie a marelui duce Fernando al II-lea a trecut 
cu strădania de a menţine pacea în propriile state, dar şi în 
cele vecine. A fost un scut între conflictele diferiților prinți, 
s-a luptat să păstreze statele ducelui de Parma, a protejat 
republica de la Lucea împotriva atentatelor lui Urban al 
VIII-lea şi ale nepoților săi, a încercat să-l reconcilieze pe 
ducele Farnese cu papa, în fine, a fost mediator între 
Alessandro al VII-lea şi Ludovic al XIV-lea, Astfel, dacă 
uneori s-a pregătit de război, aceasta a fost doar fiindcă 
dorea pacea şi în acest scop a înviorat marina, şi-a antrenat 
trupele şi a terminat fortificațiile de la Livorno şi Porto 
Ferraio. 

Tot restul timpului l-a dedicat ştiinţelor, literelor şi artelor. 
Galileo este maestrul său, Carlo Daţi este oracolul său, 
Giovanni de San Giovanni şi Piero di Cortone sunt favoriţii 
săi, emulul sau este cardinalul Leopold. Cheamă de 
pretutindeni savanţi, oameni de litere şi pictori. Şi nu este 
vina celor doi fraţi care domnesc împreună, s-ar putea zice, 
dacă Italia începe să se epuizeze fiind îmbătrânită şi dacă 
celelalte state răspund prea puţin chemărilor, fiind încă 
prea tinere. 

lată ceea ce au făcut pentru ştiinţe Femando şi Leopold: 
Au întemeiat Academia del Cimento, l-au îmbogăţit pe 
Evangelista Torricelli, succesorul lui Galilei şi i-au dat un 
lanţ de aur cu o medalie pe care au gravat: Virtutis Praemia 
135), l-au ajutat să-şi tipărească opera pe Gianalonso 
Borelli; l-au făcut pe Francesco Redi medicul lor personal; 
au acordat stipendii multor oameni de ştiinţă, pentru ca 
aceştia să-şi poată realiza cercetările şi studiile fără a avea 
grija traiului cotidian, în fine, au înfiinţat congrese ale 
savanților la Pisa şi la Siena, astfel încât Toscana, neputând 
juca decât un rol secundar în politica europeană, să devină, 
în schimb, capitala ştiinţifică a lumii. 

lată câteva exemple din ceea ce au făcut pentru litere: I- 
au admis printre apropiaţi pe Gabriello Chiabrera, 
Benedetto Fioretti, autorul lucrării Progin-nasmi poetici, 


Alessandro Adimari, autorul parafrazării Odelor lui Pindar, 
Girolamo Bar-tolomei, autorul poemului Atnerica, 
Francesco Rovai, autorul unui volum de Canzoni, Lorenzo 
Lippi, autorul volumului Malmantile. În fine, pe Antonio 
Relatesti, Giaccomo Gaddi, Lorenzo Panciatichi, Leopold i-a 
făcut şambelanii săi. Pe Lorenzo Franceschi şi pe Carlo 
Strozzi, Fernando i-a făcut senatori şi alcătuiau societatea 
obişnuită a celor doi prinți, căci îi chemau adeseori la masă 
pentru ca „să-şi hrănească atât trupul cât şi spiritul”, după 
cum spuneau ei. Aceasta l-a făcut pe Lodovico Rucellai să 
zică în discursul funebru ţinut la moartea lui Fernando: „A 
fost ceva cu adevărat minunat să vezi cercul poeţilor, care, 
la masa lui, îl înconjura ca o coroană splendidă. Şi nu era 
mai puţin minunat să-l vezi printre aceşti oameni de geniu, 
strălucind prin memorie, limpezime a spiritului şi 
promptitudine a judecății, ridicându-se, în toiul discuţiilor 
înalte, la nivelul sublimului, urmărind calculele cele mai 
abstracte, luminând cu razele puternice ale experienţei 
adâncul sufletului pierdut sau întunecat de atâtea păreri 
false sau îndoieli.” 

lată ce au făcut fraţii pentru arte: Au ridicat statuia 
ecvestră a marelui duce Fernando ÎI, începută de Giovanni 
din Bologna şi terminată de elevul său, Piero Tăcea. Tot 
acestuia i s-a comandat o statuie a lui Filip al IV-lea, rege al 
Spaniei, pe care au trimis-o ca dar acestui prinţ. Le-au 
cerut lucrări lui Curradi, Rosselli, Balassi, pentru galeria 
Uffizzi, au comandat frescele de la parterul palatului Pitti. 
Au cumpărat din multe oraşe, peste două sute de 
autoportrete ale unor pictori şi au început, astfel, o colecţie 
originală, pe care Florenţa e singura din lume ce o are. În 
fine, au cumpărat la Bologna, Roma, Veneţia, câte statui 
antice au putut găsi, cât şi tablouri moderne, printre care 
capodopera ce se află în sala Tribunei: Venus a lui Tizian. 

Si, întrucât aproape că domniseră împreună, amândoi au 
murit aproape în acelaşi timp şi cam la aceeaşi vârstă: 


marele duce Fernando în 1670, la şaizeci de ani şi 
cardinalul Leopold în 1675, la cincizeci şi opt de ani. 

Cosimo al III-lea i-a succedat lui Fernando al II-lea: era 
vremea domniilor lungi. A sa a durat cincizeci şi trei de ani, 
adică aproape tot atât cât aceea a lui Ludovic al XIV-lea, 
Regele Soare. Aceasta este marea epocă a decăderii 
familiei de'Medici; arborele viguros al lui Cosimo, care 
dăduse unsprezece urmaşi, se usucă, din lipsă de sevă. 

Începând cu domnia lui Cosimo al III-lea, se pare că 
Dumnezeu a hotărât stingerea rasei de'Medici. Nu mai 
există ameninţarea mâniei populare, ci doar aceea a 
furtunilor interne şi personale, care o zguduie şi o 
dezrădăcinează. O fatalitate pare să-i lovească, unul după 
altul: bărbaţii sunt neputincioşi şi femeile sterpe. 

Cosimo al III-lea s-a căsătorit cu Margareta-Luiza de 
Orleans. El fusese crescut de mama sa, Vittoria della 
Rovera, care era atât de neliniştită, bănuitoare şi 
superstiţioasă, pe cât era Fernando al II-lea de afabil, cinstit 
şi direct. Cosimo al III-lea a avut toate defectele mamei şi 
prea puţin din calităţile tatălui. Din indolenţa sa 
binecunoscută, Fernando, care nici nu mai trăia cu 
Margareta-Luiza, i-a lăsat acesteia în întregime grija fiului 
lor. Viitorul mare duce a fost crescut în singurătate şi 
contemplaţie şi (datorită lui Volumnio Bandinelli din Siena, 
preceptorul său) a primit mai degrabă o educaţie de teolog 
decât de prinţ. 

Când se logodise, Margareta-Luiza de Orleans era o 
tânără veselă şi frumoasă, de vreo paisprezece- 
cincisprezece ani, din familia Burbonilor, împrospătată de 
Hernie al IV-lea, a cărui nepoată era. Crescuse în mijlocul 
agitaţiilor a două războaie civile şi tot ceea ce înconjurase 
leagănul ei, nobilime şi popor, a fost stăpânit de puterea 
tinerească tipică statelor în ascensiune. Această căsătorie a 
fost dorită de marele duce Fernando, iar Gaston, tatăl 
logodnicei, a fost de acord, cu mare bucurie. După cum 


spunea el, făcea deja parte din Casa de'Medici, întrucât 
suferea şi el de gută (36). 

Domnişoara de Montpensier a venit cu sora ei până la 
Marsilia. Acolo aceasta era aşteptată de prinţul Matteo, cu 
galere toscane, si, după primirea cadourilor de logodnă şi 
după sărbătorile de adio, tânăra s-a suit pe vasul principal 
iar peste trei zile de navigare liniştită, a debarcat la Livorno 
unde a întâmpinat-o, sub arcuri de triumf ridicate tot la o 
sută de paşi distanţă, ducesa de Parma cu un cortegiu 
numeros. Tânăra prinţesă şi-a căutat zadarnic logodnicul în 
mulţime Cosimo fusese nevoit să rămână la Florenţa, tocmai 
fund bolnav de pojar. 

Margareta-Luiza de Orleans a continuat singură drumul 
spre Pisa şi a intrat în acest oraş în mijlocul florilor şi al 
focurilor de artificii. Apoi, în fine, s-a întâlnit cu marea 
ducesă şi cu tânărul prinţ, care veneau spre ea urmaţi de 
marele duce şi de cardinalii Leopold şi Giancarlo întâlnirea 
a fost o adevărată reuniune de familie, plină de amintiri din 
trecut, de bucurii pentru prezent şi de speranţe pentru 
viitor Căsătoria, care avea să se destrame într-un fel 
straniu, s-a celebrat sub cele mai fericite auspicii. 

Dar nu se scurseseră nici două luni şi prinţesa începuse să 
manifeste o ciudată răceală fată de tânărul ei soţ Aceasta se 
datora faptului că, la curtea Franţei, ea se îndrăgostise de 
Charles de Lorrame, care era un prinţ frumos şi nobil, dar 
cu totul lipsit de avere Cei doi tineri mărturisiseră 
dragostea lor ducesei de Orleans, dar aceasta era un 
reazim cu mult prea şubred fată de slăbiciunea soţului ei, 
Gaston şi fată de hotărârea lui Ludovic al XIV-lea Odată 
stabilită căsătoria, era obligatoriu să aibă loc Cosimo a 
trebuit să îndure necazul tuturor iluziilor de fericire pe care 
le pierduse soţia sa. 

Masca de veselie pe care orgoliul o aşezase pe chipul 
logodnicei a căzut repede si, foarte curând, ea a început să- 
i urască pe italieni şi întreaga Italie, râzând de obiceiuri, 
dispreţuind stilul de viaţă, neluând în seamă convenienţele 


Nu avea prieteni decât printre cei care veniseră cu ea din 
Franţa şi care îi vorbeau în limba sa maternă De altfel, 
Cosimo nu era cel mai potrivit pentru a-şi aduce soţia la 
sentimente mai bune Ascet, dispreţuitor, trufaş, nu 
cunoştea acele cuvinte dulci care sting ura şi fac ca 
dragostea să-i ia locul. 

Aşa fund situaţia, prinţul Charles de Lorraine a sosit la 
Florenţa. Aceasta se întâmpla prin februarie 1662 
Dezgustul tinerei ducese fată de soţ a sporit în prezenta 
celui pe care îl iubea cu-adevărat - dar cum nimeni nu 
cunoştea această iubire, nici măcar Cosimo, nimeni n-a avut 
nici o bănuială Mai mult, spre sfârşitul anului, ducesa a 
declarat că era însărcinată şi o mare veselie a urmat 
tristeţii mohorâte de la curtea toscană, tristeţe care se 
instaurase odată cu venirea Margaretei-Luiza de Orleans. 
Antipatia faţă de soţ era tot mai accentuată şi, la plângerile 
fiului său, Fernando a răspuns că faptul se datora, desigur, 
stării în care era. Şi deşi relaţiile s-au înrăutățit după 
plecarea lui Charles de Lorraine, Cosimo a avut răbdare, în 
9 august 1663 prinţesa a dat naştere, în cele mai bune 
condiţii, unui fiu care s-a numit Fernando, după bunicul său. 

După cum se poate bănui, bucuria a fost mare, dar repede 
stinsă de disensiunile dintre cei doi soţi. Până la urmă, 
marele duce a atribuit toate certurile influenţei 
însoţitoarelor din Franţa pe care prinţesa Margareta-Luiza 
le adusese cu ea şi le-a trimis pe toate înapoi, încărcate de 
cadouri, pentru a le domoli supărarea. Acest fapt a înfuriat- 
o peste măsură pe prinţesă şi durerea ei s-a transformat în 
deznădejde. Ruptura dintre soţi a devenit evidentă şi 
publică. Pentru a-şi însenina fiul, Fernando l-a sfătuit să 
facă o călătorie în Lombardia şi i-a scris lui Ludovic al XIV- 
lea. 

De aproape, ca şi de departe, Ludovic al XIV-lea avea 
obiceiul să fie ascultat. El a ordonat soţiei rebele să se 
supună şi, în aparenţă, ea a ascultat porunca. Spre sfârşitul 
anului 1666, şi-a anunţat în mod oficial o nouă sarcină, în 


acelaşi timp s-a vorbit despre o legătură cu un francez din 
clasa de jos şi s-a răspândit zvonul că prinţesa dorea să 
fugă cu el. În urma acestui zvon, ea a fost supravegheată 
îndeaproape şi a fost surprins, la scurtă vreme, un plan de 
evadare. Deghizată în ţigancă, prinţesa trebuia să fugă în 
mijlocul unei şatre. 

Un astfel de plan l-a uimit pe marele duce, mai ales fiindcă 
prinţesa era însărcinată de vreo patru luni. Paza în jurul ei 
a devenit şi mai severă şi atunci o dorinţă ciudată pentru o 
mamă a pus stăpânire pe ea: a vrut să avorteze, întâi, a 
început să călărească cei mai nărăvaşi cai şi, când acest 
lucru i s-a interzis, a mers pe jos, prin câmpuri de curând 
arate, mai mult de şapte leghe 437) pe zi. Când toate 
mijloacele de a scăpa de sarcină au fost epuizate, ura ei s-a 
întors spre ea însăşi şi n-a mai vrut să mănânce. A fost 
nevoie de prudenta şi de blândeţea marelui duce Fernando 
pentru ca ea să ajungă la termenul sarcinii şi să o aducă pe 
lume pe prinţesa Ana-Maria Luiza. 

Apoi, marele duce a folosit o metodă care deja îi reuşise: o 
nouă călătorie şi o nouă scrisoare către Regele Soare. Prin 
urmare, în luna octombrie, când s-a asigurat că repulsia 
soţiei faţă de el era aceeaşi, a plecat incognito în Germania 
şi Olanda. A vizitat Innsbruck, a coborât pe Rin, i-a uimit pe 
savanții olandezi şi germani cu limba latină perfectă pe care 
o vorbea, a întâlnit-o la Hamburg pe regina Cristina a 
Suediei şi a revenit în Toscana, unde toţi, cu excepţia marii 
ducese, soţia sa, l-au primit bine. A plecat din nou, în Spania 
şi Portugalia, Anglia şi Franţa. A petrecut un an departe de 
Florenţa şi nu s-a întors decât chemat urgent pentru că 
tatăl său intrase în agonie şi urma să se urce pe tron, în 
locul său. De data aceasta, depărtarea şi poruncile lui 
Ludovic al XIV-lea şi-au produs efectul şi între soţi a avut loc 
o tandră întâlnire. La 24 mai 1671, aniversarea zilei în care 
Cosimo al III-lea se urcase pe tron, prinţesa a născut un al 
doilea fiu, care a primit numele de Giovanni Gaston, după 
bunicul din partea mamei. 


Dar disensiunile s-au reluat. Cosimo, având doi fii şi fără 
teama că rasa i se va stinge, lipsit de speranţa ca marea 
ducesa să revină la sentimente mai bune faţă de el, plictisit 
de ea (după cum şi ea se plictisise de mult de el!), i-a permis 
să se reîntoarcă în Franţa, cu condiţia de a se retrage la o 
mănăstire aleasă de dânsul, dar cu care ducesa a fost 
imediat de acord: aceea din Montmartre, unde stareță era 
Madeleine de Guise. La 14 iunie 1676, marea ducesă a 
părăsit pentru totdeauna Toscana şi, abia sosită în Franţa, a 
declarat că soţul a gonit-o şi că nu se consideră obligată să- 
şi ţină promisiunea de a intra la mănăstire. Din toată 
această poveste, cel mai rău a ieşit Cosimo, disprețuit 
pentru slăbiciunea şi orgoliul său. 

Cu începere din acest moment, totul se întoarce, parcă, 
împotriva lui Cosimo, într-un fel fatal. Este evident că un 
blestem apasă asupra casei de'Medici şi că aceasta va fi 
învinsă. Abia ieşit din adolescenţă, fiul lui, Femando, este 
căsătorit cu Violanta de Bavaria, prinţesă virtuoasă, dar 
stearpă. Imposibilitatea de a avea urmaşi a fost pretextul 
pentru ca Femando să se dedice unei vieţi destrăbălate, 
căreia îi cade repede pradă. 

Cunoscută fiind sterilitatea Violantei, Cosimo s-a grăbit să-l 
logodească pe cel de al doilea fiu cu prinţesa Ana-Maria de 
Saxa-Lauenburg. Tânărul pleacă spre Diisseldorf, unde 
trebuia să aibă loc căsătoria şi acolo, spre marea sa 
deziluzie, în locul unei femei suave, graţioase şi elegante, ca 
aceea pe care o visa, găseşte un fel de amazoană, cu voce şi 
purtări aspre, obişnuită să trăiască în pădurile pragheze şi 
în pustietăţile Boemici, neavând alte plăceri decât călăria şi 
vânătoarea. Ea îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
prin grajduri, vorbind cu animalele. N-are nici o 
importanţă, Giovanni Gaston este bun, gusturile lui nu au 
însemnătate, dacă este vorba de interesele tării. Se 
sacrifică şi o ia în căsătorie pe noua Antiope 1387. Dar 
aceasta, luând blândeţea lui drept slăbiciune şi curtoazia lui 
drept umilinţă - îl priveşte ca fiind mult sub nivelul ei şi îl 


dispreţuieşte. Mândra prinţesă bavareză refuză să se 
supună şi căsătoria devine un prilej de discuţii şi dezbinări. 
Revoltat că, din dorinţa de ascultare, ajunsese un sclav al 
nevestei sale, tânărul s-a azvârilit într-o viaţa desfrânată, 
pierzându-şi averea şi sănătatea. În scurtă vreme, Cosimo 
va fi încunoştinţat de doctori că starea în care se afla 
Giovanni Gaston îl împiedica să mai dea, vreodată, un 
moştenitor coroanei. 

Atunci, nefericitul Cosimo şi-a întors privirile spre fratele 
său, cardinalul Francesco Maria, care nu avea decât 
patruzeci şi opt de ani şi care se afla, deci, în puterea 
vârstei: acesta va face ca ramura familiei de'Medici să 
reînverzească. Francesco Maria renunţă la onorurile 
ecleziastice, consimte să se căsătorească şi, foarte curând, 
a fost celebrată logodna sa cu prinţesa Eleonora de 
Gonzaga. Bucuria reapare o clipă în familie, dar aceasta era 
de mult condamnată. Refuzul vreunei intimităţi conjugale, 
impus de prinţesă în primele zile de după căsătorie, 
considerat la început ca o dovadă a pudorii, s-a prelungit 
dincolo de termenele admisibile. Francesco Maria şi-a dat 
seama că soţia sa era hotărâtă să împlinească doar 
obligaţiile exterioare ale căsătoriei. El a folosit autoritatea 
paternă, a recurs la ajutorul preoţilor, s-a rugat, a 
ameninţat - totul a fost inutil. Şi în timp ce Fernando 
deplânge sterilitatea prin natură a soţiei sale, Francesco 
Maria îi scrie fratelui său spre a-i anunţa sterilitatea voită a 
soţiei lui. Cosimo şi-a plecat capul cărunt, a recunoscut 
voinţa lui Dumnezeu care porunceşte ca şi cele mai măreţe 
lucruri omeneşti să aibă un sfârşit şi a încercat să redea 
Florenței vechea ei libertate. A găsit sprijin din partea 
Olandei şi a Angliei, dar piedici mai ales în Toscana. Fiul 
ereditar al lui Cosimo se sfârşeşte, urmat de Francesco 
Maria. Apoi Cosimo însuşi moare, la 21 octombrie 1723, 
după ce asistase la funerariile propriei sale rase. 

Tot ce se clătinase sub domnia lui Fernando al II-lea, s-a 
prăbuşit sub Cosimo al III-lea. Încăpăţânat, superstiţios şi 


risipitor, acest mare duce şi-a îndepărtat poporul din 
orgoliu, în urma avantajelor date clerului, a impozitelor 
exagerate. Sub Cosimo al III-lea toţi au devenit venali: cine 
avea bani, cumpăra privilegii; cine avea bani, cumpăra ceea 
ce familia de'Medici nu vânduse niciodată: dreptatea. 

Artele au fost supuse şi ele influenţei caracterului lui 
Cosimo al III-lea. Pentru el, ştiinţele, literatura, pictura, 
existau doar în măsura în care îi flatau imensul orgoliu şi 
vanitatea. De aceea, sub domnia sa, nu s-a creat nimic 
măreț. Singurul lucru bun a fost că, la îndemnul lui Paolo 
Falconien şi Lorenzo Magaloitti, a dispus să se continue la 
galeria Uffizzi opera tatălui şi a unchiului său. Prin urmare, 
a mai adăugat colecţiei toate tablourile şi medaliile 
moştenite de la ducii de Urbino şi de la Casa Rovere. 

Savanţii din timpul domniei lui Cosimo al III-lea au fost: 
Fizicianul Magalotti, anatomistul Bellini, matematicianul 
Viviani, medicul Redi, anticarul Noris şi bibliomanul 4139) - 
Magliabechi. 

Oamenii de litere au fost: Părintele Bandieri, doctorul 
Antonio Cochi şi poetul senator Filicaia. 

Pictorii au fost: Domenico Galiani, Piero Dandini, Tommaso 
Redj. 

În fine, sculptorii au fost: Maximiliano Soldani, Fogini şi 
Marcellini. 

Din toţi cei enumeraţi mai sus, poate doar Filicaia a 
păstrat o oarecare celebritate şi aceasta s-a datorat 
cântecului funerar prin care a plâns prăbuşirea Italiei. 

Marele duce Cosimo a avut ca blazon o corabie pe mare, 
călăuzită de stelele familiei de'Medici şi purtând inscripţia 
Certa Fulgent Sidera (40). Este ciudat că această deviză a 
fost aleasă chiar în momentul în care stelele erau pe cale de 
a se stinge şi corabia era gata să se scufunde. 

Toscanii au văzut cu oarecare teamă cum Giovanni Gaston 
a ajuns Ia putere. Destrăbălările prinţului, deşi ascunse în 
sălile de jos ale Palatului Pitti, erau cunoscute şi dincolo de 
ziduri. Se vorbea despre orgii monstruoase, iar prinţul avea 


o turmă de curtezane şi de „favoriţi” adunaţi din clasele 
cele mai de jos. Cu toţii aveau un salariu fix, dar acesta 
putea fi mărit sau micşorat după calitatea plăcerilor pe care 
ei le ofereau. Femeile erau numite ruspante, iar bărbaţii 
ruspanti. Scrierile vremii consemnează, în stilul cinic al 
epocii, miile de episoade ale saturnaliilor despre care ai fi 
zis că sunt capriciile forţei, deşi nu erau decât 
destrăbălările epuizării. 

Când s-a urcat pe tron Giovanni Gaston, totul era mort în 
jurul lui şi el însuşi era muribund. Totuşi, aşa după cum o 
făclie îşi regăseşte întreaga strălucire înainte de a se stinge, 
prinţul şi-a concentrat toată puterea pentru a corecta ceva 
din greşelile tatălui său: i-a gonit de la curte pe toţi 
vânzătorii de posturi şi pe spioni. A abolit pedeapsa cu 
moartea, foarte frecventă pe vremea tatălui său, dar de 
care scăpau toţi cei cu bani. Neavând urmaşi, el a făcut tot 
ce a putut pentru ca Ioscana să-şi aleagă un succesor din 
sânul ei şi să se sustragă, astfel, triplei dominaţii exterioare 
a Franţei, a Spaniei şi a Austriei. Dar, încă pe când era în 
viaţă şi nesocotindu-l cu totul pe Giovanni Gaston, i-a fost 
dat ca succesor prinţul don Carlos, fiul mai mare al lui Filip 
al V-lea, regele Spaniei, care, prin bunica sa, Maria 
de'Medici, părea să aibă drepturi depline la tronul Toscanei. 
La 22 octombrie 1731, Giovanni Gaston a primit de la 
împărat o scrisoare care îi anunţa alegerea prinţului spaniol 
ca succesor şi prin care era numit tutore. 

Giovanni Gaston a mototolit scrisoarea şi a azvârlit-o cât 
colo, murmurând: 

— Da, da, îmi fac hatârul de a mă numi tutore, dar se 
poartă cu mine ca şi când aş fi eu însumi sub tutela lor. 

Oricât a suferit Giovanni Gaston, a trebuit să se supună. 
Şi-a plecat capul şi şi-a aşteptat succesorul, care a sosit în 
portul Livorao, la 27 decembrie 1731. 

Giovanni Gaston l-a primit pe tânărul viitor mare duce la 
palatul Pitti şi fără a se ridica din pat, mai mult pentru a se 
scuti de protocol decât din suferinţă reală. Don Carlos era 


un tânăr de şaisprezece ani, frumos ca un Bourbon, 
generos ca un de'Medici, deschis ca un descendent al lui 
Henric al IV-lea. Giovanni Gaston, pe care nimeni nu-l mai 
iubea de mult şi care nu mai avea pe nimeni să iubească, l-a 
îndrăgit repede pe copilul pe care iniţial îl respinsese. 
Atunci când acesta a fost chemat în Regatul celor Două 
Sicilii, Giovanni Gaston l-a văzut plecând, cu ochii plini de 
lacrimi de durere. 

Succesorul lui don Carlos a fost prinţul Francisc de 
Lorraine. Marele ducat al Toscanei îi era oferit ca o 
compensație pentru pierderea statelor sale, definitiv 
ataşate Franţei. Giovanni Gaston nici nu fusese consultat cu 
privire la această alegere a succesorului, într-atât de puţin 
mai valora în ochii celorlalţi. Si, de fapt, el era doar un 
muribund. Zdrobit de suferinţă şi de umilinţe, nu mai putea 
umbla şi era purtat pe braţe, într-un scaun, dintr-o cameră 
în alta. 

Cu câteva zile înainte de a muri, Giovanni Gaston s-a simţit 
mai bine şi forţele au părut să-i revină, tocmai în momentul 
în care, de fapt, îl părăseau. Prinţul s-a arătat la ferestrele 
Palatului Pitti şi lumea, care se aduna zilnic în piaţă pentru 
a avea veşti despre sănătatea lui, l-a aclamat. Această 
manifestare de simpatie a fost un balsam pentru inima 
deznădăjduită a sărmanului muribund. El a azvărlit spre cei 
adunaţi sub ferestrele sale, galbeni şi arginţi, dar miniştrii 
săi i-au interzis această risipă nebunească. Atunci, 
înfuriindu-i, Giovanni Gaston a anunţat că va cumpăra orice 
i se va aduce spre vânzare. Prin urmare, o piaţă ciudată, un 
bâlci nemaivăzut s-a instalat în nobila piaţă Pitti. Dimineaţa, 
Giovanni Gaston urca cu mare greutate scara ce ducea la 
ferestrele palatului şi cumpăra, plătind în aur, tot ceea cei 
se aducea: tablouri, medalii, obiecte de artă, cărţi, mobile. 
Acesta a fost un procedeu gândit de el pentru a da înapoi 
poporului ceva din ceea ce tatăl sau îi smulsese prin dări 
exagerate, în fine, la 8 iulie 1737, el n-a mai apărut la 
fereastra-i binecunoscută şi, a doua zi, a fost anunţată 


moartea sa. Cu ultimul lui suspin s-a stins marea familie 
de' Medici, ale cărei vicii au ţinut de timpuri, dar ale cărei 
virtuţi au sfidat vremurile. 

Francisc I al Ravennei a devenit marele duce al Toscanei. 

În mijlocul tuturor necazurilor de familie şi al tracasărilor 
politice care i-au măcinat viaţa, Giovanni Gaston găsise 
câteva momente pentru a se gândi şi Ia artă. Ela depus la 
galeriile Uffizzi o colecţie de peste trei sute de pietre 
preţioase, minunat lucrate şi a avut ideea acelei superbe 
lucrări, care a fost încheiată în anul 1762, sub titlul de 
Museum florecntinum şi care a fost dedicată succesorului 
său. 

Poate apărea ciudat că am zăbovit atât de mult asupra 
istoriei unei familii. Dar trebuie să spunem că arta s-a 
înălţat şi s-a prăbuşit împreună cu această familie, urmând 
perioadele ei de lumină şi de umbră. 

Astfel, odată cu ascensiunea lui Averardo Bicci de'Medici, 
Giovanni Bicci de'Medici şi Cosirao Părintele Patriei, se 
ridică şi arta lui Cimabue, Giotto şi Masaccio. Cu Lorenzo 
Magnificul, arta îşi reia avântul: apar Leonardo da Vinci, 
Michelangelo, Tizian, Rafael şi Andrea del Sarto. În vremea 
lui Leon al X-lea, tot ceea ce promitea se împlineşte, tot ce 
era floare devine fruct. Sub Cosimo Î, ajuns în culmea 
puterii, arta atinge apogeul după care, arta împreună cu 
de'Medici, nemaiputând urca, încep să coboare. Familia 
de'Medici coboară cu Fernando I, Cosimo al II-lea şi 
Fernando al II-lea; arta coboară cu Vasari, Barroccio, Allori, 
Rossclli. Apoi se prăbuşesc împreună, familia de'Medici cu 
Cosimo al III-lea şi Giovanni Gaston, arta cu Gabbiani şi 
Dandini. 

Dar fie ca cei din familia de'Medici să doarmă liniştiţi în 
mormintele for de marmură şi de porfir, căci au făcut 
pentru gloria lumii mai mult decât oricare prinţ, rege sau 
împărat de dinaintea lor sau de după ei! 

Capitolul III Cronologie şi concordanţe Se naşte, la 
Florenţa, Dante Alighieri, scriitor italian cu mare rol politic 


în oraşul său natal. 

Autorul Divinei Comedii. Moare la Ravenna în 1321. 

Se naşte Giotto di Bondone, pictor şi arhitect italian. 
Moare în 1337, la Florenţa. 

Cea de a VIII-a Cruciadă. 

Începe ridicarea catedralei Santa Croce din Florenţa. 

Guelfii iau puterea la Florenţa. 

Se naşte, la Arezzo, Francesco Petrarca, poet şi umanist 
italian. Moare în 1374, la Arca. 

— Sediul papilor este la Avignon. 

Se naşte Giovanni Boccaccio, primul mare prozator al 
Italiei. Autorul Decameronului. Moare în 1375, la Certaldo. 

Giotto pictează fresca de la capela Bardi, din Florenţa. 

— Andrea Pisano ridică poarta de sud a Baptisterului din 
Florenţa. 

— Giotto începe construcţia Campanilei din Florenţa. 

— Falimentul băncilor Bardi şi Peruzzi din Rorenţa. 

— L355 - Războiul între Genova şi Veneţia. 

— Apare Noua Ligă lombardă. 

— Se naşte Giovanni Bicci de'Medici. Fiul bancherului 
Averardo Bicci de'Medici. 

— Andrea da Firenze pictează frescele de la Santa Mana 
Novella din Florenţa. 

— L380 - Domnia regelui Carol al V-lea, cel înţelept, în 
Franţa 

— Se naşte Filippo Brunelleschi, arhitect italian, marele 
iniţiator al Renaşterii. Moare în 1446, la Florenţa. 

— Este ales papă Urban al VI-lea (1389). Începutul Marii 
Schisme în biserica catolică. 

— Se naşte, la Florenţa, Lorenzo Ghiberti, sculptor, pictor, 
arhitect, giuvaergiu italian. Moare în 1455. 

— L422 - Domnia regelui Carol al VI-lea, în Franţa. 

— Deteriorarea regimului democratic la Florenţa. 
Averardo de'Medici îşi consolidează influenţa în oraş. 

— Se naşte Donatello (Donato di Beito Bardi), sculptor 
italian. Moare în 1466. 


— Se naşte la Florenţa Cosimo de' Medici, fiul lui Giovanni, 
conducătorul Florenței cu începere din 1434. Supranumit 
Părintele Patriei. 

— Este ales papă Bonifaciu al IX-lea (1404). 

— Giovanni de' Medici devine şeful opoziţiei faţă de familia 
Albizzi, la Florenţa. 

— Se naşte Gutenberg (Johannes Genfleish), tipograf 
german care pune la punct maşina de imprimat cu 
caractere mobile. Moare în 1468. 

— Se naşte Masaccio (lommaso di San Giovanii) pictor 
italian, egalul lui Brunelleschi şi Donatello în măiestrie. 
Moare în 1428. 

— L405 - Ghiberti lucrează basoreliefurile porţilor 
Baptistenului din Florenţa 

— Este ales papă Inocenţiu al VII-lea (1406) 

— Florentinii cuceresc Pisa şi obţin acces direct la mare. 

— Se naşte Leon Battista Alberti, umanist şi arhitect 
italian. Moare în 1472. 

— Se naşte Filippo IJppi, pictor italian Moare în 1469. 

— Este ales papă Gregono al XII-lea (1415) 

— Se naşte la Florenţa Piero de'Medici (Piero Gittowl), fiul 
cel mai marc al lui Cosimo. Moare în 1469. 

— Se naşte Piero della Francesca, pictor italian, cel mai 
reprezentativ artist din Quatirocento. Moare în 1492. 

— LA425 - Se ridică Profeţii lui Donatello, pe Campanila'de 
la Florenţa 

— Este ales papă Martin al V-lea (1431) 

— Se naşte Andrea del Sarto, pictor italian. Moare la 
Florenţa, în 1457. 

1421-1424 - Brunelleschi ridică Domul din Florenţa 

— Giovanni de' Medici, fiul lui Averardo, preia funcţia de 
magistrat municipal 

— Domnia lui Carol al VII-lea (până în 1461), fiul lui Carol 
al VI-lea, în Franţa. 

— Liga dintre Veneţia, Florenţa şi papa împotriva 
ducatului Milano. 


— Se naşte Andrea Mantegna, pictor şi gravor italian. 
Moare în 1506. 

— Se naşte Ferrante, rege în Napoli Moare în 1494 

— Este ales papă Eugenio al IV-lea (1417) 

— Se naşte Luigi Puici, poet şi umanist Moare în 1484 

— Plecarea în exil a lui Cosimo de'Medici. 

— Reîntoarcerea lui Cosimo de'Medici, care preia puterea. 
Este începutul domi-naţiei familiei de'Medici la Florenţa. 

— 1452 Michelozzo ridică la Florenţa biserica San Marco. 

— Brunelleschi începe construcţia palatului Riccardi, al 
Medicilor, la Florenţa 

— Se naşte Giuliano Sangallo, primul dintr-o familie de 
arhitecţi (mort în 1516) care i-a mai dat pe Antonio 
Sangallo, fratele lui (1445-1534) şi pe Antonio Sangalio cel 
tânăr, nepotul primilor doi (1484-1546) 

— Se naşte Bramante (Donato d Angeh), arhitect italian, 
mort în 1514. 

— Se naşte Sandro Botticelli, renumit pictor italian. Moare 
în 1510. 

— Este ales papă Nicolae al V-lea (1455). 

— Se naşte Perugino (Psetro Vannucci), pictor italian. 
Moare în 1523. 

— Se naşte Ghirlandajo (Domenico Bigordi), pictor italian, 
vestit pentru atelierul său din Florenţa. Moare în 1494. 

— L ianuarie. Se naşte la Florenţa, în palatul de pe Via 
Larga, Lorenzo de'Medici, fiul lui Piero de'Medici şi al 
Lucreziei 'Tornabuoni, rămas în istorie sub numele de 
Lorenzo Magnificul. 

— Se tipăreşte prima carte în Europa: Biblia cu 42 de 
rânduri (întrucât fiecare pagină avea 42 de rânduri). 

— Se naşte Leonardo da Vinci, pictor, sculptor, arhitect, 
inginer, scriitor italian, autorul Giocondd. Moare în Franţa, 
în 1519. 

— Se naşte Lodovico Sforza, zis Maurul, duce de Milano 
(1494-1500). Moare după 8 ani de captivitate în Franţa, în 
1508. 


— Se naşte Girolamo di Savonarola, dominican, predicator. 
Stăpâneşte Florenţa între 1494-1497, după care papa 
Alessandro al VI-lea îl excomunică. Este ars pe rug, la 
Florenţa, în 1498. 

— Căderea Constantinopolului în mâinile turcilor care au 
făcut din capitala impe-riului bizantin propria lor capitală 

— Se naşte Poliziano (Angelo Ambrogim), umanist italian. 
Moare în 1494. 

— Este ales papă Calist al II-lea (1458). 

— Este ales papă Pius al II-lea (1464). 

— L463 - Benozzo Gozzoli pictează capela familiei 
de'Medici. 

— Domnia lui Ludovic al XI-lea (până în 1483) în Franţa, 
fiul lui Carol al VIII-lea. 

— Se naşte Pico della Mirandola, umanist, scriitor italian 
care se dezvoltă în mediul neo-platonician de la curtea lui 
Lorenzo de'Medici. Moare în 1494. 

— 1471 

Este ales papă Paul al II-lea (1471). Moare, la vila sa de la 
Careggi, Cosimo I de'Medici, supranumit Părintele Patriei. 

Se naşte Niccolo Machiavelli, om politic, scriitor şi filosof 
italian, autorul Principelui şi al Istoriilor florentine. Moare 
în 1527. 

Moare Piero de'Medici. 

Alberti termină faţada bisericii Santa Maria NoveâJa din 
Florenţa. 

Se naşte Pietro Bembo, cardinal şi umanist italian, 
secretarul lui Leon al X-lea. Moare în 1547. 

Este ales papă Sixtus al IV-lea. Moare în 1484. Se naşte 
Piero de'Medici, primul fiu al lui Lorenzo şi al Clarisei 
d'Orsini, poreclit Nenorocosul. Succesorul lui Lorenzo. 

Papa Sixtus al IV-lea confirmă privilegiile bancare ale 
familiei de'Medici şi îi încredinţează perceperea veniturilor 
papale. Familia Pazzi devine „bancherul” Florenței, funcţie 
ocupată până atunci de familia de'Medici. 


Se naşte Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, 
arhitect şi poet. Moare în 1564. Lorenzo de'Medici îşi 
însuşeşte bunurile familiei Pazzi. 

Se naşte Giorgione (Giorgio di Castelfranco), pictor italian. 
Moare în 1510. Conjuraţia familiei Pazzi împotriva familiei 
de' Medici. Este ucis Giuliano de'Medici, fratele mai mic al 
lui Lorenzo. 

— Excomunicarea lui Lorenzo de'Medici de câtre papa 
Sixtus al W-lea. 

— Înfiinţarea la Florenţa a Consiliului celor Şaptezeci, prin 
intermediul căruia Lorenzo de'Medici exercită o conducere 
despotică. 

— Domnia lui Carol al VIII-lea (până în 1498) în Franţa, 
fiul lui Ludovic al XI-lea. 

— Se naşte Martin Luther, teolog şi reformator german. 
Moare în 1546. Punctul de plecare al Reformei se consideră 
în 1517. 

— Se naşte Rafael (Raffaello Sanzio), pictor italian. Moare 
în 1520. 

— Este ales papă Inocenţiu al VIII-lea (1492). 

— Se naşte Sebastiano de! Piombo, pictor italian, prieten 
cu Michelangelo. Moare în 1547. 

— Ghirlandajo execută (până în 1496) decorarea unei 
părţi din Santa Mana Novella din Florenţa. 

— Se naşte Tiziano Vecellio, pictor italian. Moare în 1576. 

— Se naşte Lorenzo al II-lea de'Medici, duce de Urbino, 
fiul lui Piero de'Medici, nepot al Magnificului şi tată al 
Caterinci de'Medici, regină a Franţei. Moare în 1519. 

— Moartea, la Careggi, a lui Lorenzo de'Medici, 
Magnificul. 

— Este ales papă Alessandro al VI-lea de Borgia (1503). 

— Descoperirea Americii de către Cristofor Columb. 

— Izgonirea lui Piero de'Medici din Florenţa. Plecarea 
întregii familii de' Medici în exil, izgonită de Savoriarola 

— Domnia lui Ludovic al XII-lea în Franţa, până în 1515. 

— Este ales papă Pius al III-lea. 


— Este ales papă Gmlio al D-lea (1513). 

— Se naşte Alessandro de'Medici, fiu bastard al lui 
Lorenzo al II-lea de'Medici. 

— Se naşte Giorgio Vasari, pictor, arhitect, istoric de artă. 
Moare la Florenţa în 1574. 

— Readucerea familiei de'Medici la Florenţa, după 18 ani 
de exil. 

— Este ales papă Leon al X-lea, care făcea parte din 
familia de'Medici (1521). 

— Domnia lui Francisc I, în Franţa (până în 1547). 

— Se naşte Cosimo I de'Medici (Cel Mare) din ramura 
mezină. 

— Se naşte la Florenţa, Caterina de'Medici, viitoarea soţie 
a fui Henric al II-lea, regele Franţei. Moare în 1589. 

— Carol 1 este ales împărat al „Sfântului imperiu roman de 
naţiune germană”, sub numele de Carol al V-lea (Carol 
Quintul). 

— Este ales papă Adrian al VI-lea (1523) 

— Este ales papă Clement al VIII-lea, din familia de'Medici 
(1534). 

— Răscoala din Florenţa împotriva casei de'Medici. Cea de 
a treia izgonire a familiei. 

— Pacea de la Cambrai. Regele Francisc Il al Franţei 
renunţă la pretenţiile asupra Italiei. Veneţia restituie 
Ravenna, Florenţa este constrânsă să accepte 
reîntoarcerea lui Alessandro de'Medici. 

— Este ales papă Paul al III-lea (1549). 

— Asasinarea lui Alessandro de'Medici, ultimul descendent 
direct al lui Cosimo Pă-rintele Patriei 

— Se naşte Francesco I de'Medici, fiul cel mare al lui 
Cosimo I şi succesorul sau. Moare în 1587 

— Domnia regelui Henric al II-lea al Franţei (până în 
1559) şi a Caterinei de'Medici. 

— Se naşte Fernando I de'Medici, al doilea fiu al lui 
Cosimo 1. Îi succede fratelui sau în 1587. Moare în 1609. 


— Domnia lui Francisc al II-lea (până în 1560), fiul 
Caterinei de'Medici. 

— Domnia lui Carol al IX-lea (până în 1574), fiul Caterinei 
de'Medici, în Franţa. 

— Este ales papă Pius al V-lea (1572). 

— Cosimo I de'Medici cucereşte Siena şi primeşte de la 
papa Pius al V-lea titlul de mare duce al Toscanei. Este 
constituit marele ducat al Toscanei. 

— Este ales papă Gregorio al XIII-lea (1585). 

— Noaptea de 23-24 august, rămasă în istorie sub numele 
de Noaptea Sfântului Bartolomeu, a masacrului 
protestanților executaţi în Paris şi în provincii, la instigarea 
Caterinci de'Medici; aproximativ 3000 de victime; celebrată 
ca o victorie a catolicismului de Filip al II-lea al Spaniei şi de 
papa Gregorio al XIII-lea. 

— Se naşte la Florenţa Maria de'Medici, fiica marelui duce 
al Toscanei Fernando 1 de'Medici. 

— Domnia lui Hernie al III-lea (până în 1589), în Franţa. 

— Papa Gregorio ai XIII-lea introduce calendarul 
gregorian. 

— Este ales papă Sixtus al V-lea (1592). 

— L609 - Cârmuirea lui Fernando I de'Medici, mare duce 
al Toscanei, reprezintă o dezvoltare a economiei şi 
adăpostirea în Toscana a maurilor expulzați din Spania. 

— Se naşte Cosimo al II-lea de'Medici, fiu şi succesor al lui 
Fernando I. Moare în 1621. 

— Se urcă pe tronul Franţei Henric al IV-lea (până în 
1610). 

— Este ales papă Clement al VIII-lea (1605). 

— Arderea pe rug din ordinul Inchiziției a filosofului 
panteist Giordano Bruno. 

— Căsătoria Măriei de'Medici cu Henric al IV-lea. Regele 
Franţei. 

— Este ales papă Paul al V-lea (1621). 

— Se naşte Fernando al II-lea de'Medici, fiu şi succesor al 
lui Cosimo al II-lea. Moare în 1670. 


— Regele Ludovic al XIII-lea ajunge pe tronul Franţei 
(până în 1643) Este fiul Mariei de'Medici, care a fost şi 
regentă după asasinarea lui Henric al IV-lea. 

— Este ales papă Gregorio al XV-lea (1623). 

— Este ales papă Urban al VIII-lea (1644). 

— Izgonirea din Franţa a Măriei de'Medici. 

— Se urcă pe tronul Franţei Ludovic al XIV-lea, Regele 
Soare (până în 1715). 

— Este ales papă Inocenţiu al X-lea (1655). 

— Se naşte Cosimo al III-lea de'Medici, fiul lui Fernando al 
II-lea şi succesorul său. Moare în 1723. 

— L735 - Se succed pontificatele lui: Alessandro al VII-lea, 
Clement al XX-lea, Clement al X-lea, Inocenţiu al XI-lea, 
Alessandro al VIII-lea, Benito al X-lea şi Clement al XII-lea. 

— Se naşte Giovanni Gaston de' Medici, succesorul lui 
Cosimo al III-lea şi ultimul de'Medici din ramura mezină. 
Moare în 1737. 

— Pacea de la Viena. Toscana este dată ducelui Franz 
Stephen de Lotharingia. 


SFÂRŞIT 


11) Carol cel Mare (747-814) - rege al francilor (768-814) 
şi împărat al Occidentului (800-814). Învingător al 
lombarzilor, devine stăpân al nordului Italiei (774). 

12) Republica - se referă la Florenţa. 

13) Ghibelini - membrii unei grupăn politice din Italia 
care sprijinea pe împărații germani împotriva puterii papale 
şi a guelfilor (sec. XH-XV). 

14) 'Totila sau Baduila - rege al ostrogoților (541-552) care 
şi-a extins dominaţia asupra Italiei de nord. 

15) Gonfalonier - titlu de magistrat suprem în guvern. 

16) Farinata de Uberti - căpetenie a Republicii Florenţa. 


17) Coriolan - general roman, intrat în legendă (sec. Vi. 
H.). 

18) Pietro Capponi - căpetenie a Republicii. 

19) Scipio - consul în 147, adept al stoicismului şi al 
culturii Greciei. 

* A se vedea anexa. 

110) Michele di Lando - conducătorul revoltei ciompilor, 
din 1378 (ciompi = toţi meşteşugarii, în special dărăcitorii 
de lână). 

111) Florin - denumire a unor monede de aur şi de argint; 
azi, unitate monetară în Olanda. 

* A se vedea anexa. 

112) Scuzi - monede franceze vechi, din aur sau din 
argint. 

* A se vedea anexa. 

113) Signoria - formă de stat în Italia (sec. XIV-XV). 

114) Cian Galeazzo Sfona (1444-1476) mort asasinat. 

115) fantasini - militari ai infanteriei. 

116) condotier - conducător al soldaţilor mercenari în 
Italia. 

117) Sloganul familiei de'Medici, după stema familiei 
reprezentată prin şapte sfere (xette palie). 

118) Dumas foloseşte cele consemnate de Pacifico 
Burlamachi, care nu a fost un martor imparţial, ci chiar un 
duşman feroce al Casei de'Medici şi un discipol înflăcărat al 
lui Savonarola. Pohziano a afirmat că, după un schimb de 
vorbe liniştit, fra Girolamo s-a rugat împreună cu 
muribundul şi l-a binecuvântat. După moartea amândurora, 
a apărut şi s-a amplificat legenda unei confesiuni şi a unei 
absolviri negate (n.tR. După Luigi UgoJim). 

119) Noaptea Sfântului Bartolomeu - noapte în care a 
avut loc masacrul (instigat de Caterina de'Medici) între 
catolici şi protestanți (a se vedea anexa). 

120) Bayard - nobil războinic francez (1476-1524), 
celebru pentru războaiele din Italia. 


121) La Palice - mareşal francez (1470-1525), participant 
la războaiele din Italia. 

* A se vedea anexa. 

122) Brutus - om politic roman (85-42 Î. H.) prietenul lui 
Cezar, care, împreună cu Cassms (?) a făcut parte din 
conspirația care a dus la moartea împăratului. 

123) Thetis - cea mai frumoasă Nereidă. A avut de la 
Peleu un fiu, Ahile. Pentru a-l face invulnerabil, l-a 
scufundat în râul Styx, dar, ţinându-l de călcâi, această 
parte a piciorului i-a rămas descoperită şi eroul a murit 
atins de o săgeată în acel loc, singurul vulnerabil. 

124) „. Rupând una, nu lipsea alta, tot de aur; şi ramura 
înfrunzea de acelaşi metal.” (Virgiliu, Eneida, VI, 143-144 - 
traducere de A. I. Odobescu). 

125) nunțiu (sau nunțiu apostolic) - prelat însărcinat cu 
reprezentarea papei, pe lângă un guvern străin. 

126) Calo (234-149 Î. H) - roman, om de stat. Unul din 
primii mari scriitori de limbă latină. A fost simbolul politicii 
conservatoare. 

127) piastru - unitate monetară în multe ţări, a cărei 
valoare a variat în timp. 

128) podestat - prim magistrat al anumitor oraşe ale 
Italiei secolelor XIII şi XIV. 

129) ducat - monedă de aur sau argint (italiană la ongme) 
care a circulat în mai multe ţări din Europa. 

130) Crucea de Malta - ordin fondat în 1070,] a Ierusalim 
şi care se ocupa, iniţial, de opere cantabile. 

131) Pont Neuf - unul din podurile peste Sena, în Paris. 

132) Desfătarea nu e la îndemână (latină). 

133) Urban al VIII-lea - florentin, din familia Barbenm. 

134) Reprezentanţi ai unor familii duşmane ale Casei 
de'Medici. 

135) Cel mai merituos (latină). 

136) guta - boală ereditară (de la Cosimo Părintele 
Patriei) a celor două ramuri ale familiei de'Medici. Poate că 


n-a fost nici un membru al ei care, depăşind vârsta de 
patruzeci de ani, să nu fi suferit de gută. 
137) o leghe - unitate de măsură variind între 4 şi 5,5 km. 
138) Antiope - regina amazoanelor, în mitologia greacă. 
139) biblioman - colecţionar de cărţi împătimit. 
140) Astrele strălucesc totdeauna (latină).