Ion Gheorghe- Poeme din Paginile Revistei Rezistenţei Naţionale

PPP 


“HYPeRBORECA 


Dee >: L 


O lon Gheorghe - Revista Rezistenței Naţionale © POEME ÎN REPORTOFON ©. 


e Covoare, glii verzi... e Ciuhoiu — monumentul nevizitat e Ceea ce ne lipseşte e Prea-aproapele lor e Beretele ver: 
e Cei bravi, în Spirală e Spaţiul vital e Ţăranii, patria mea e Legănaţi-mă, gherghini... e Manifest 4 e Fluviul Roşu 

e Noua cronologie e Toast pe Ciuhoiu e Spectacolul norilor e Despre Orfeu e Schimbarea cămăşii e 
Magnitudinea de zece sfere de jad e Undergraund eTopoi-Logoii eBenefica regresie eUniforme pătate e 

Templul Adevărului Absolut eldolatrie cu Tracii eBotezuleCrucile Istriței e Cavalerii cu vexile de crengi e 
Cabireum eTimp de-o floare eCinele de coleaşă eBuriculum Mundi eHeraldicăe Meditaţie e 


Covoare, glii verzi... 


Urc şi cobor, cobor şi urc pe Istriţa, scara mea de pajere. 

Trăiesc pe-aici cum demult m-a văzut zăganul, vulturul cu privirile-i agere. 
Temple-au fost pe Ciuhoiu, pe Gruiu Dara, chiliile de reculegere şi retragere, 
Magii multor ordine, iniţiaţi sacri aducându-şi ofranda, 

Dava de temei a ţării mele Dacia-Caucalanada. 


Este locul Ochiul Boului, urmă de sanctuar 

Cu stema zimbrului vârtej în fruntea bivolului statuar. 

Intre aceste pietre m-am întors să rog zeii mei, strămoşii călători pe Nori. 
Aurele şi numele lor furate le poartă astăzi sfinţii bizantini, minori. 

Aici mă aşez în genunchi mai copleşit de crezul meu decât orice creştin 

In beatitudinea miresmelor de plante mai tari decât orice vin. 

Seara, când soarele se face un bujor purpuriu în glastră, 

De jos, din Câmpia Gherghiţei, dealul se vedea lungă navă albastră. 

Dorul, durerea de simţire, arzătoare năzuinţă 

Frisonau trupul meu tânăr, sufletul da să iasă din propria fiinţare în neființă. 
Acolo, în Câmpuri, la chindie, plângeam din senin cu ochii la corabia străfulgerată 
Pe puntea căreia năzuiam fără încredințare că voi ajunge vreodată. 

Nu ştiam pe-atunci de Mia Măntoiu, elevă la Şcoala Normală de Fete, 


Nici nu cercetasem să înţeleg viaţa omului dată în seama astrelor şi-a lucrării lor secrete. 


Să fi fost ca oricare alta: clipă de rătăcire în primăvară 

Când am citit poeme la o întrunire literară. 

Coborând în sală, mi-a fost arătată de zei 

O fată cu groasă coada de păr împletită — ca biciul din trei funii de tei 

Până la mijloc pe spate, vitele în pleaznă, harapnic de pluguşor — 

Cât m-a flagelat mai apoi cravaşa aceea să mă scoată din prezentul meu viitor! 
Tinea în poala-i o crenguţă de merişor 

Cu degetele-i de ţărancă de-un curent cald vag scuturate 

De-o ciclică furtună tresărind, imprevizibilă electricitate 

Cât pe-aci să mă electrocuteze, să mă scrumească pe la amiaza vieţii jumătate. 
Cine-i dăduse ei să-mi aducă lăstarul acelui arbust 

Nu mi-a dorit pacea nici fericirea, decât un fagure din care să gust. 

În mitosul sofic acel pomişor cu frunze rotunde şi mărunte 

Este adorat ca plantă funerară a crezurilor ce ne-au ţinut cu faţa spre munte. 
M-am aplecat fără vorbă, nici cu vreun semn 

Am rupt o smicea din poala ei şi-am trezit pe geniul Sacrului Lemn 

Ca-n poveste a vuit Dumbrava, paznicii au mormăit mânioşi 

Spunându-ne la cei zece Zei Salii-Zalmosis, strămoşi; 

Constată mai marele lor magistrat eponim: s-au întâlnit, 

Ajunseră, o să-i fericim-nefericim cât vom putea să-i ferim, 

Urmăriţi-i îndeaproape să nu facă neghiobii, greşeli 

De care oricine, oricât de mare ai fi, nu te mai speli. 


La o mie de paşi de casa părinţilor ei şade movila de nisip — 

Curg din ea pietre ciudate, a le opri altcineva nu-i cutezanţă, nu-i chip. 

La diferite lumini se văd în ele bărbaţi, copii, sofine cu prunci 

Tot felul de fiare, simboluri şi-alegorii ale Lumii de-Atunci. 

Peste cincizeci de ani, poet mare, cum zic despre el alţii cu mai mult curaj şi renume, 
lon Gheorghe striga către toţi surzii lumii culte, oculte: 

Am descoperit cea mai veche civilizaţie din lume! 

Şi nu se opreşte nimeni la plânsul său să-l respingă ori să-l asculte; dar ştiu să-l insulte. 
Acum calc pe covorul de iarbă gros de două-trei şchioape. 

Au fost ploi mari anul acesta, inundaţii, au lucrat rău zeii cu tot felul de ape, 

Gliile adânci precum covoarele lui Ceauşescu din Casa Poporului mult blamată 

În care ofiţerimea de pază şi-n civil, adică tagma cea înarmată, 

Îşi lasă urmele blacheurilor şi-ale potcovitelor cizme. 

Mersul meu de-acum prin iarba Istriței aromate 

Ridică val de mireasmă din strivitura ce fac prin holdele de izmă 

Năucind detractorii doctrinei şi operei mele, de tot felul de schisme. 


lată cum urc pe Istriţa, cum pe Istriţa cobor, 

N-aş da acest mers al meu pe umbletul asupra niciunui covor! 

Calce şefii de state, directorii, generalii pe carpetele lor persiene... 

Eu, pe unde trec, închei o epopee, pe când ei trăiesc scenete în replici obscene. 
Umble coţcarii politici pe mochete adânci şi groase covoare 

Sub care se aud troznind oasele propriilor mulţimi migratoare. 

Nimic nu are valoarea acestor glii verzi ce mi le-a aşternut Patria la picioare, 
Nici cosmonautul luri Gagarin, de l-a primit Hruşciov cu mare îmbrăţişare, 

N-a călcat asemenea chilimuri cu atâta inegalabilă, inspirată lucrare. 


P.S. Mâine vine Nistor Tănăsescu, facem film cu pietrele mele — 
Căci, Doamne al credinţei ce mi-ai încredinţat, se lasă pe umerii mei tot mai grele. 
4.X.2006 


Ciuhoiu — monumentul nevizitat 


Mă uit în luminile din ochii câinilor de pe la stâni 

Mai inteligenţi şi de credinţă decât ofiţerii români. 

Zice ăla, din Elită, că opera mea este un monument nevizitat 

Adică dat la spatele istoriei întrucât elogia pe amărâtul de ţăran-soldat. 


Pentru gradati, mărimile grangurilor la mălai cernut prin sită 

La masa mea n-am pus nici apă, nici sare, nici pită — 

Am aruncat cocoloaşe de pâine în generali, colonei — marea gaşcă pe istorie mucalită. 
Mi-au distrus aleile, şoseaua ce mi se construise spre cuvenitele înţelesuri, 

Mi-au răsturnat pavilioanele înţelepţilor cât munţii cu chipuri spre şesuri, 

Apoi au vărsat remorcile cu sămânță de holeră şi scai 

Pe unde se legăna holda Patriei mele cu părul lung şi bălai, 

Mai apoi au tras gard cu sârmă ghimpată, 

Au pus placarde cu avertismente, ştampile cu Marea Pată, 

Pe tărâmul meu dădură drumul dulăilor de la armată. 


Tot aşa au demolat de pe Istriţa satul Ciuhoiu 

Ca fiarele băgându-şi labele la faguri de mi-au împrăştiat roiul 
Spăimântând cu alunecările de teren ale istoriei şi-ale ţării spre Răsărit 
După ce-au plecat echipele de lămurire şi convingere precum au venit. 


Întâia noapte gradatii, cu bidoane de petrol, 

Au stropit gardurile singurei ulite, cu Alexandru Drăghici în control — 
El însuşi a scăpărat din bricheta de paisprezece carate 

Ridicând lancia torţei celei mai înflăcărate 

Asupra ălui mai necăjit dintre sate. 


A doua noapte au dat drumul pe uliţă tanchetelor cu tricolor 

Zguduind bine casele de chirpici, să cadă peste locuitorii lor 

Ce iute-i copleşesc pe ţărani pânzele cu vopselurile cele trei zise naţionale, 
Mai cumplit decât cutremurile ce aruncă lumea la şapte postii devale. 
Oricâtă nedreptate şi jaf ar aduce stăpânirile asupra lor 

Primesc biciul vremii năuciţi de steagul Tricolor. 

Pune-le biruri, ia-le pământurile, aşează patrulă pe singurul izvor, 

Scoate-i la o mie de verste din propriul meleag, 


Spune-le orice nerozie, numai să fie bine adusă din steag — 

Cu trei culori vânturate cel mai urât gealat le cade cu tronc şi-l mănâncă de 
drag... 

Cu un vagon de astfel de palavre, năroade platitudini şi banalităţi 

l-ai putea duce iar până la Cotul Donului să-i laşi acolo pe toţi... 


A treia noapte au instalat antene cu pâlnii şi oglinzi rotative 

Pe Pământul-izlaz din tată-n fiu al gospodăriei cooperative 

Bătând tot timpul din capetele lor de cai însângeraţi de muşte, 

Radarurile s-au dedat la oi, la vaci, să le sugă, să le muşte, 

Îngrădind cu sârma ghimpată a spaimei cisternele cu vinuri ale acelor aşezări 
Lăsând în secetă țărănimea evacuată sub ocupaţia armată a propriei ţări — 
Câţiva copii nătângi, care de-abia treceau clasa, 

Au fost atunci recrutaţi pentru Şcoala de la Băneasa. 


Acum, între două antene de radar de la Nenciuleşti la Pietroasele, 

A rămas spaţiul meu stilistic peste gigantul trezit de-i pârâie oasele: 

În Biserica lui Heros Soteros, în Catedrala Cuminţeniei Pământului 

Ridică mici gorgane popândăii, căţeii şi vulpile vântului. 

Sfânta Sophie a Geţilor cu Zeul Prunc la sân 

M-au proclamat a toată Istriţa Fecior şi Frate Bun 

Peste Bazileeatele Salice înscrise în marile statuete ce-am filmat astă vară — 
Dar cât o să mai pot duce singur atâta năpraznică povară? 

Hulit de şarlatanii Muzeului Militar şi ocolit de toţi 

Mă gândesc dacă insul de geniu poate supravieţui propriei libertăţi. 

Vorbesc în reportofon despre toate acestea pe Istriţa, cu ochii la ţinutul Geţiei 
de Amiază — 

Cine umblă Dealul Mare îmbătrâneşte de tainele istoriei, moare şi înviază. 

Da, ofiţerimea-i elită semidoctă ce i-a urât mereu pe ţăranii cu fire dreaptă. 

Pe scurt, vom zice că de-aici încolo nici Marele Oracol al Phytiei nu ştie ce ne aşteaptă, 
Dar eu mă uit în luminile din ochii câinilor de la stani 

Mai inteligenţi şi de bună credinţă decât toată tagma ofiţerilor români. 


5.X.2006 


Pa. 


Ceea ce ne lipseşte 


Printre ciobanii de pe Istriţa trăiesc ceva tehnicieni de garnizoană 


Trimişi cu schimbul de Ţara însăşi cu fumuri de mare cucoană 

Să-i păzească maşinile cu ghiulele teleghidate 

Când coşciugele zburătoare ale Migurilor Lenzer ară cu aburi peste sate 
De la apus la răsărit aruncate de catapultele romane de la Bobocul 
După calcule în bobi şi măiestrii cu ghiocul. 


Acest spaţiu aerian până mai ieri aparţinea generalului Guşă 

Ducând seara cu elicopterul până la maică-sa urna cu propria-i cenuşă 
Cu ore înainte îmi luau graiul la telefon 

Slugoii făcând prin văzduh de planton. 


Neam prost generalul şi mai neamuri proaste bravii lachei — 
Republica Socialistă le fusese predată la chei. 

Astăzi oraşul mişună de ofiţerii obraznici deghizați, 

Brutali ca toţi ocupanţii vremelnici peste ţările de la Carpaţi, 

Gata să se îmbarce din fugă la prima trompetă 

Evacuarea este-o tradiţie la trupele române cu uniformă cochetă — 
Încă de la Cotul Donului şi Odessa 

O rup ofiţerii la fugă uitând să ne lase adresa. 


În sat, câţiva ţărănoi tineri, şoferi reangajaţi, 

Umblă cu maşinile şefilor pe cât de nătângi pe-atât de înfumuraţi, 
La Monteoru curge pârâiaş de petrol printr-o cavernă vestită, 
Ţăranii s-au dat la o parte pentru câte-o bucată de pită 

Pe după acele pavilioane de tratament ale băii sărate 

Unde femeile lor veneau şi zăceau să-şi dreagă oasele fărâmate; 
Activişti de partid, colonei, generali, elita din Securitate 

Le-au capturat prin licitaţii şi subtile fraude 

Stilizându-le ţigăneşte de nu mai ştiu cum să se laude. 


La Dobrileşti sapă forezele cu lung burghiu 

De pe unde-am scos eu statuetele despre care scriu şi tot scriu, 

Data trecută au pus nemţii lacome sonde 

Pe colinele rotunde ca mameloanele cu silicon ale actriţelor blonde 

Îşi dau aere secreţii răspândind folclor 

Că ocupantul a renunţat prin mult subtilul sabotaj al lor. 

De data asta, canadienii ar face prospecţiuni 

Căutând izvoare să dea apa de-a gata la toţi oamenii buni; 

După nămolul ce-l varsă forezele, albastru, gras ca osânza pe porcii mistreți 
Eu recunosc zăcământul vulcanului ce-şi fierbe terciul în poiana Purcăreţi, 
De-aici şi până la munte, unde s-a născut doamna Mocanu, la Păcuri, 
Mocnesc pe culmile Patriei mele aceleaşi neadormite focuri 

Şi încă într-o seamă de mai tăcute locuri. 


Data trecută, norocul pe care nimeni n-a mai putut să-l împiedice 

A venit pe tancuri purtând rubaşca trupelor sovietice — 

Toată Istoria Românilor este opera paradoxală a nenorocirilor miraculoase — 
Vom pune iarăşi câteva mii de barili în motorul luptei de clasă 

Şi-o să-i vezi pe ăştia din Elite 

Rescriindu-şi autobiografiile, angajamentele, anii şi opera pe sărite. 


Ca şi-n vremea când eu eram tânăr şi-ncrezător în ceea ce lumea petrece 

Trăind epopeea celor patru ostaşi sovietici prin strâmtoarea Bhering, sorbiţi de Oceanul Cel Rece 
Câteva săptămâni în toate derivele climaterice şi-ale punctelor cardinale 

Pierduţi de Patrie s-au împotrivit căderii în beznele fiinţării ca animale, 


Au supravieţuit mâncându-şi cizmele, centiroanele, burduful de piele al unei armonici 
Indată devenind fii ai istoriei faţă-n faţă cu marii lor conducători anacronici. 


Au ajuns în America fără să ceară azil politic sau religios, regim special, 
Primiţi ca bravi bărbaţi modelatori ai nesăbuitei spiţe umane, 

Prin tevatura yanchee sobri şi demni ca Petru Cel Mare pe cal 

Au impus Rusia asupra mult trâmbiţatei civilizaţii americane 

Cerându-se în patrie cuviincios şi profund construiți de-acea probă, 

S-au înscris la universităţi, le-au absolvit, au fost investiţi cu uniformă şi robă 
Topindu-se după aceea în dulcele satisfacţiilor curente şi-n anonimat. 


Povestea a-ndulcit puţin convieţuirea dintre Roş-Împărat şi celălalt Împărat 
Dar meritul mare a fost pe viu că omul pre om de foame nu s-a mâncat. 
Arată-mi la Români patru inşi sănătoşi, educați prin academiile militare 

A nu se fi lucrat cu mâncătorii blând-creştineşte într-o împrejurare oareşicare. 
Întru toate astea doar atât aş mai avea de spus: 

Ceea ce ne lipseşte nouă, Românilor, este miseriosul caracter rus. 


6.X.2006 


Prea-aproapele lor 


Data viitoare am să mut Palatul Cotroceni din prea-aproapele de-Academia Militară. 
Când îi este mai dragă lumea blondă şi-n giugiuleli de ţară 

Se-aude zăngănitul de linguri flămânde încăierându-se prin gamele — 

Pe mesele acelea umezeşte sarea-n solniţe de lacrimile Patriei mele. 


Mirosul năpraznic de orez la copanul de curcan 

Pe el îl face să creadă că poporul o duce pe picior mare în stil american; 
La toate zaiafeturile îşi dă frâu liber ca-n Ziua Recunoștinței, 

Vodă Lăpuşneanu pune pilaful cu mărgăritare să-şi lepede boierii dinţii. 


De râsul poporului, lumini, strălumini perverse reverberaţii, 
Porunceşte consilierului să pregătească decretul cu ordine, medalii, decoraţii. 


O.K! Scutierii lui Papură-Vodă se sprijină ciobăneşte în halebarde 

Pe marile panouri electronice Baba se piaptănă şi Ţara arde. 

Atâta suliman şi-atâtea vopseluri politice pe faţa Mătuşii!... 

Data viitoare nu pe tancuri — cu deszăpezitoarele pluguri vor trebui să intre Ruşii. 
Să radă un mileniu jegul ridicând nămeţii cât Munţii Semenicului 

Să nu mai rămână nimic, nimic, nimic din nimicul nimicului. 


Slavă, slavă, pururea slavă! — să cântăm Inamicului! 
2.X.2006 


Beretele verzi 


Legiunea Gemina, mercenarii, prin dumbrăvile noastre sacre, 

Se dădeau cerşind pâine şi miere de la naivi. 

Iscodeau templele, Scaunele de conclav ale celor zece Salmosişi, senatorii-zeuşi, 
Îndeosebi cercetau locurile cămării cu odoare şi numisme, 

Tezaurele celor cinzeci şi cinci de Bazileeate din Federaţia Burebistană. 


Republica Ducilor bătuse monede proprii necum câpii după tetradrahme şi denari, 
Statuile străbunilor reduse la capete şi măşti de aur şi de argint, 

Potirele de legământ, căucele de botez cu apă din Botiza, 

Scăldătorile de rit cu lapte de căprioară ale Prințesei Sofine, albiile zeului prunc, 

Pe toate puneau ochii, din cetate-n cetate umblând iscoadele după ascunzătorile de preţ. 
Ţeseau intrigi, asasinau bazileii vigilenţi şi pe urmaşii de ispravă, 

Pe magistraţii incoruptibili, pe eponimii cu numele Burebista — 

Astfel pregătiră ei războaiele câteva generaţii până în anii lui Balcus Decebalus Scorilo. 


Istoricii militari într-o doagă ne leagă la ochi cu otreapa mitului roman, 

La Academiile Militare, în şcolile secrete de cadeți 

Se exaltă cultul ocupaţiei şi-al legiunilor ce-au jefuit Dacia, 

Nici un cuvânt pios, nici o polemică în favoarea alor noştri: 

În ce limbă vorbeau, cum au trăit, unde îşi aşezau morţii, copiii cum şi-i creşteau. 


Câteva mii de ani de poveşti subversive preamărind invadatorul, 

Vreo şapte cărţi cu titlul Getica îngropate în pivnițele Vaticanului 

În ele se recunoştea latinitatea primordială de la Baltica până la Micene şi Troia, 

Şi, de asemenea, obârşia patricienilor alăptaţi de lupa capitolina, la Tărtăria. 

Cum să fi uitat limba mamelor noastre Miresele din Târgul de Fete de pe Muntele Găina şi de pe Moma? 


Intimidaţi de-un pretins prestigiu roman acceptat fără discernământ şi fără pudoare 
Dacii s-ar fi dizolvat în terciul demografic de creştini şi hoţi 

Ca un pumn de sare aruncat în fiertura cosmopolită — 

Coleaşă de vorbe fără dovadă, aburind pe mesele îngălate de carcalaci 

Ale popotelor în care se nutresc ofiţerii pretinzându-se găunos de viţă romană. 


Acest soi infect de bărbaţi umblă descheiaţi la prohab în aule şi colocvii 

Ei pot susţine orice porcărie, nu-i ceartă nimeni, nici moartea nu-i trage la răspundere. 

Ei sunt imuni, cu biografiile secretizate, oricâte regimuri ne-ar bântui, 

Breasla lor n-a cunoscut pudoarea, meritul din propria vocaţie, 

Tagma lor mediocră dă la o parte pe cei cuviincioşi, cu dreptul sacru la îmbrăţişarea patriei, 


Mint cu neruşinarea exersată, iniţiaţi de belferi-doctori în tot felul de coţcării: 
Furturi de documente, uzurpări de titluri şi bunuri. 

Ei au dreptul să comită, să suspecteze, să pună la cale prinderea în flagrant, 
Să urmărească, să răscolească prin rufele intime ale cetăţeanului oarecare; 
Când sunt prinşi cu cioara vopsită, cu mâna în sacul de bani publici 

les basma curată, cad în picioare tot timpul, 

Triumfă peste tot cu cizma pe grumazul bărbaţilor de curaj. 

Cu un simplu număr de telefon li se scot cătuşele de la mâini, 

les pe uşa principală cu pieptul plin de medalii, pretind şi li se aduc scuze 
Întrucât la orice crimă sau găinărie socială ei se dau în misiune 

Pentru Patria în care nu cred şi pe care o părăsesc la greu. 

La abjecţiile din bordeluri, cu spărgătorii de bănci, 

Cu traficanţii de droguri şi documente secrete pretind că lucrează Pentru Patrie, 
Prinşi cu mari deturnări de fonduri în răsunătoare scandaluri, 

Bătuţi de bărbaţii uzurpaţi din propriul pat, 

Aruncaţi de la etaje, de pe unde au pătruns prin efracţie şi parole sustrase, 
Trăind cu voluptate cele mai abjecte împrejurări ale vieţii 

Se ridică proaspeţi cu feţele strălucindu-le de satisfacția reuşitei sub toate orânduirile. 
Pe ei nu-i ating consecinţele, ei nu dau seama de faptele lor în nici-o instanţă, 
Dar trag la răspundere pe oricine, tes intrigi, întind tuturor curse, 

Prinşi cu ocaua mică avansează în grad, sunt trimişi în misiuni peste hotare. 


Au trădat marile bătălii ale patriei, au vândut hărţile, agendele secrete, 

Au întors spatele orânduirii care i-a ridicat de la cele mai de jos munci, 

Au fugit cu cheile temniţelor în care ne strânseseră din invidie 

şi hatâr — 

Şi-acum se bucură de reputaţie, restituiri de bunuri — 

Ei se dau mereu în misiune pentru patrie şi întrucât ei sunt urmaşii Romei. 
27.IX.2006 


Cei bravi, în Spirală 
Adepţilor MISA 


l-am cunoscut protestând cu pancarte modeste, decente insigne. 

Blândeţea mieilor duşi la abator, dar nici intimidaţi, nici inconştienţi de pericol, 

Intre garduri de fier strânşi ca fiarele, cu adevărul lor sufocat de gălăgiile perverselor predici 
Ale celor ce urăsc omul neînduplecat şi care-şi caută lumina proprie până cad cu ochii pe foc. 


lronizaţi de toţi ghiftuiţii, de belferii ce-şi dau ifose, 
De inşii prea siguri pe cele din cer şi-asupra celor de pe pământ, ca toţi idioţii — 
Au intrat implacabil în istoria patriei jefuiţi de cărţi, de bunuri, de onoare. 


M-am apropiat laudându-i de gând, i-am numit bravii celor mai nimicitoare lupte 

Pentru că înfruntă cu preţul suprem sub hulă şi oprobiu nerod 

Pe cei din speluncile vopsite de analfabeţii zugravi în stil bizantin, 

Pe cei din pustiul boltelor în care şi-au lătrat poruncile ofiţerii în sutane şi patrafire, 

Pe cei ce trăiesc şi astăzi dându-şi doctoratele din spovedaniile văduvei şoptite în microfon. 


l-am admirat pe câmpurile de meditaţie şi reculegere 

Mai de preţ decât tranşeele de la Băneasa unde s-au întors armele prima dată, 

Între lanurile de rapiţă şi pe după liziera căii ferate, 

Mai de onoare decât toate poligoanele de instrucţie ale cadeţilor 

În care dorm şerpii ispitei de-a se întoarce a doua oară în contra Comandantului Suprem — 


Pe cei bravi, în Spirală, desfăşuraţi ca vârtejul în jurul sacrului nucleu — 
li laud pentru meritele de-a nu-şi fi părăsit învățătorul şi propriul zeu. 


Oricare dintre ei poate călca apele să ţină predica pe hulă politică, 

Oricare dintre ei poate preschimba apa tulbure şi nămoloasă a istoriei în Vinul Vieţii, 
Oricare poate hrăni mulțimile înfometate numai cu cinci peşti şi pâinile adevărului, 
Oricare femeie, în Lotusul ei energetic plutind peste pustiul mediocrităţii, 

Poartă marama zugrăvită de la sine cu chipul patriei în suferinţă neostoită — 

Ce bine le face lor ura şi calomnia găinilor cu epoleţii secreti. 


Ca uraganele rotind energii colosale pe apele etern zbuciumate 
Simbolul Spiralei lor, un sorb cosmic de bărbaţi şi femei 

În mireasmă de garoafă înveşmântaţi la suflet şi la trup 

Precum Călăreţii Daciei în emblemele numismatice pe caii la capete lupi. 


Trup lângă trup, adică întrupare uriaşă de energie şi joncţiuni, 

De-a dreptul şezând pe glia patriei s-o ridice în poalele marei furtuni 

Din toate patru zările mai puternici decât bântuitele Americi — 

Forţa lor de pământ, de apă, de aer, de foc, o cometă sferică 

Naşte cumplit, nesubversiv, spre binele acestei lumi împilată de învăţăturile eretice. 


Revoluţiile s-au poticnit, clasele orbecăie, corporaţiile sub laba serviciilor secrete, 
Cine să măture lumea cu toate templele învățăturilor ei prea stricate? 

Popoarele, ce înălţară lăcaşul istoriei descălecând din goana calului, 

Nu mai pot sparge Zidul Berlinului ciumat al Capitalului, 

Sinucigaşii curaţi încingând centurile cu iarba de puşcă a morţii 

Nici cât Hanibal nu vor zgudui din ţâţână porţile; 

Ce cred opresorii? Că de-atâta dărâmare de orânduire şi lipsă de profeţi şi-nvăţători 
Popoarele se vor întoarce în genunchi la Cristosul Scripturilor?... 


A venit rândul Spiralei năzuind în rotire de sine — 
Se strânge, se destinde arcul de ceasornic, resortul de aprindere şi stingere al Creatorului de sine însuşi dornic, 
Dă mişcare materiei în colosale trombe pe nucleul timpului spornic... 


Noul lagăr capitalist de turnuri nalte-n Drumul lui Mahomed 

Se va prăbuşi cu mincinosul lui aparat de fotografiat pe trepied... 

Degeaba îşi afundă braţul pe mâneca beznei momindu-ne chipurile la universalul surâs. 
Cronologia de la Cristos şi tot răgazul lui istoric s-au dus! 

Ne-ntoarcem întru glorioasa Spirală a bravilor calomniaţi şi hăituiţi anonimi. 

Ei toţi vor fi Cronoşii neamurilor în rangul de incoruptibili Magistraţii Eponimi. 

30. IX. 2006 


Spaţiul vital 


Cercetez graurii, le urmăresc întinsul prin care umblă 
Fluierând haiduceşte prin clopotniţele arborilor întunecaţi de umbră. 
Cât ţine teritoriul De Unde-Până Unde 

Tălăzuieşte vara miresme de tei, vârtejuri şi unde, 

Lungi rotocoale de melodii eroice fără final 

Porneşte corala, răzbate, se-ntoarce cât sieşi răspunde 

Cupolă sonoră înălţând peste spaţiul nostru vital. 


Ţările păsărilor sunt însă eclectice: 

Turturelele, porumbeii sălbatici, guguştucii 

Cântă în hamacul firelor electrice 

Se vaită şi ocupă cu un ou, două în cuibare toţi nucii 

Pe antenele televizoarelor bocind languros 

Ardoarea împerecherii după ritul lor cuviincios, 

Alungaţi din pădure cântă peste noi cucii 

Până-n pragul lunii iunie când răguşesc şi se îneacă precum Ceauşescu-n discurs, 
Un spaţiu de viaţă întreţinând cu graiuri fluctuante, mereu în recurs, 
Vrăbioii încăierându-se cad grămadă la sol încleştaţi 

De-i prind pisicile şi-n moarte se regăsesc fraţi. 

Mâţele însele se pripăşesc pe unde-i hrană şi mângâiere, 

În câteva zile îşi arogă dreptul unei ţări cu straşnice frontiere, 

Fată pe prispa noastră, alăptează patru, cinci pisoi 

Cu arta linguşirii nevinovate prin tot felul de tumbe, jocuri, giumbuşlucuri, 
Încet, încet pun stăpânire pe noi, 

Pe tot spaţiul în care am aşezat spre folosinţă tot felul de lucruri, 
Scaunele, pietrele-statuete, galeria pe care mai uităm câte-o carte 
De-acum le aparţinem şi la toate ale noastre cer parte. 


Urcă în părul aproape uscat până la orga de vânt 

Sub cântecul căreia îmi petrec şi eu gândurile, ca un bonz, 

Atrase irezistibil de elicea care bate cele cinci tuburi de bronz — 

Cu mare ştiinţă şi artă ne-au supus propriilor viziuni şi discernământ. 

Astfel am ajuns să fim Patria lor susţinută prin cântece, gimnastici, arte marţiale. 
Mai apoi cotoii marchează acel spaţiu urinându-se cu încordare 

Să ocrotească pisicuţele şi-acel domeniu cu mirositorii lui stâlpi de hotare, 

Aşa că pomii, curtea, noi stăpânii de vară ai acelui deal 

Devenim simple repere specifice ale spaţiului lor vital. 


Instigaţi de firea şi lucrarea vietăţilor de-a acapara un loc de viaţă, 
Inspiraţi, să zicem, de exemplul naturii de-a răspunde celor curente acum şi-aici de faţă 


Fost-am cuprinşi de-o nemulţumire la vechea stare 

Şi-am început să schimbăm lucrurile în camera despre care la ţară se zice Casa Mare: 
Am mutat după uşă dulapul unde bătrânii ţineau straiele de sărbătoare, 

In locul lui am pus lada goală de suluri şi acte, 

Hârtii cu tot felul de timbre fiscale intacte, 

O margaretă spirală, brazi din puncte şi linii gravaţi cu fierul la foc mare — 

Din respectul pentru acele simboluri şi vechea lucrare 

Am aşezat cufărul la anume peretele 

Pe care mai apoi am ridicat în cuie noi portretele; 

Neam vechi prin care-au trecut legiunile şi-au judecat lictorii 

Costică Toma Cizmarul şi Margheoala, brutăreasa — am ales numai ctitorii 
Înregistraţi pe chitanţa de comandă la fotograful ce-i retuşase, iscălindu-se ca pictorii, 
Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici 

Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici. 


Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău, 

După întâi lanuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău: Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, sc 
Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii, 

Nici chiar manualul de geografie 

Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie. 

Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări, 

Le vor da numele filozofilor, cavaleriilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări: 
Piscul Bler, Muntele Buch, Văgăuna Ema Nicolson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren — 

Comisarii şi monitorii, ctitorii acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren: 

Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen! 

8.X.2006 


Ţăranii, patria mea 


Când s-au spart cooperativele agricole cu netrebnicul îndemn 
Fost-au împărţite şi băncile acelea lungi, de lemn... 

Se ştie-n sat care ce-a prins: ţigle, cărămizi şi scânduri, 

Vacă, purcel, două, trei oi o dată şi-n mai multe rânduri. 

Şubredele bănci de blăni de brad negeluit 

Cui le-a apucat la-nceput n-au trebuit, de nici un folos s-au dovedit. 


Curând începură să cadă ţăranii de amintiri şi de vârstă 
Sufletele lor se înnegriră ca bivolii în tău, 

Le crăpă vremea pe trup şi pe fire, dureroasă crustă, 
Şi-acum se uită înapoi cu mare căinţă şi vorbire de rău. 


În locul camioanelor se-ntoarseră căruțele cu tot felul de cai, 

Mârţoagele istoriei, necum cei mândri, cu steaua-n frunte, murgi sau bălai, 
Cu potcoave de-argint, găteală din cap şi până-n picioare 

Pe care ieşiseră ei pe poarta vremii, cu pământurile moştenite. 


Câte unul, doi pe săptămână căzură ţăranii, care la care nu te-aşteptai, 
La fel şi ţărăncile biruite de soarta bărbaţilor şi de netrai. 

Tot mai rari se adună la mesele funerare 

Ca-ntr-un vehicol ce-i duce înapoi la asprele munci pe ogoare 

Stând pe-acele vechi bănci precum în camionul fără prelată 

La ultima defilare, la serbarea cea ne-nduplecată — 

Nu mai este nici veselia nici înghesuiala de-altădată. 


O nostalgie atroce, cu nodul de lacrimi în gât 

Îi face totuna din răul şi binele prin care au trecut. 

La grămadă, nici numiţi, nici numărați măcar, 

Bărbaţii erau urcați în camionul militar — 

Oricum făceau parte din categoria socială a celor fără de număr — 
Mulțimea anonimilor trăind viaţa umăr la umăr 

Îmbulzindu-i pe-acele laite de scândură nelucrată 

Pentru că Patria n-a fost mama lor bună niciodată, 

Mai atenţi s-au dovedit mai marii cu cirezile duse la abator, 
Ţăranii aparţineau de la sine Statului, ca trupe de rezervă, 
Mulţumindu-se cu o pâine şi-o cutie de carne cu fasole, conservă. 


Când ajungeau la barieră, la Buzău, se numeau muncitori 

Faţă de care subofiţerul n-avea nevoie să zică un lucru de două ori 
Vărsaţi din camion la fabrica de sârmă şi alte metalurgice — 

Şi-au dat Patriei nerecunoscătoare suferinţele demiurgice. 


De luni, din zori, luaţi de-acasă cu parole şi-n secret aranjament 

Ei lucrau până duminica pe şantierele fabricilor de armament 

Hrăniţi la cantine, dormind în barăci cu ferestrele orbite de var, 

În condicile de muncă trecuţi salahori la fabrica de geamuri şi sârmă, 
Lăsaţi fără pensii după atâta trudă-n zadar, 

Dispreţuiţi ca răufăcătorii, s-au dus fără urmă. 


Câţi mai trăiesc pe spezele femeilor lăsate acasă la muncă, 

La sapă, la scos sfecla, la răsadniţele de tutun 

Agonisind câte-o jumătate de zi din timpul cel mai bun — 

Partea de încă cincizeci de procenti 

Trecută fiindu-le în contul bărbaţilor absenţi, 

Mistificare de scripte pentru acoperirea lucrărilor militare secrete 
La fabricile de mitraliere, tancuri şi rachete. 


Dormir-ai şi tu, Patria tagmei, să dormi 

Somnul ţăranilor în camioane, pe la toate hotarele să te sfărâmi, 
Înecată să fii din piscuri şi până la tărmi 

De-a-mpicioarele să cazi cum zăceau ei somn urât 

Înfăşuraţi în pânza de cort a ploilor, de le-ai pus mâna în gât. 

Daţi-ar zeii somnul iepurelui hăituit 

Dinspre hotarele de apus şi până la fruntariile de răsărit! 

Daţi-ar zeii odihnă-n istorie câtă are puiul de dropie prins de dihor, 
Daţi-ar să-ţi dea liniştea puiului de ciocârlie ridicat de uliu într-un picior, 
Atâta înălţare să ai tu, Patria Tagmei, în viitor, 

Atâta mângâiere şi tihnă câtă primiră ţăranii în camioanele fără prelată 
Duşi la muncă fără nici-o răsplată! 


De la Turtucaia şi până la rătăcirile cu Mareşalul prin viscolitele stepe 
Numai ambiţii de castă în aroganță şi pretenţii sterpe. 

Condusă de strategi mediocri, generali dezertori cu piciorul în ghips 
În două întoarceri de arme stânga-mprejur 

Din apocalips ieşind şi iar intrând în apocalips 

Armata a distrus țărănimea cu tot aşezământul blând şi pur 

Pentru că dezbrăcaţi înfăptuind România Cea Mare 

Ţăranii au umilit casta ofițerimii înfumurate şi-n desfrânare, 

Invidioşi, scrobiţii prin Colegiile germane şi franţuzeşti, 

l-au aruncat în lupte fără muniţie şi fără căşti. 


Deportările la oraş în camioanele fără prelată 

Dacă le-am pune cap la cap ar întrece Basarabia de Stalin strămutată. 
Să zicem că odată şi-odată cineva trebuie tras cu un glonţ la răspundere 
De-atâta risipă de ţărani câtă au încăput stepele şi tundrele, 

Să zicem că i-ar prinde pe ofiţeraşii cu vipuşca neagră, verde, albastră 
Şi i-ar spânzura de felinare prin vreo budapestă de-a noastră, 

Însă pe-acolo binecuvântau răzbunarea cei pastori 

Nu popii încheiaţi la anterie cu microfoane în loc de nasturi, 

Dacă şi-au vândut ei tancurile, tunurile, numitele guri de foc, 

Înseamnă că s-a terminat România şi n-are cine s-o mai facă la loc! 


Pe toate le-au plătit ţăranii în tăcere şi resemnare 

Acum tot mai rari se întrunesc la mesele funerare 

Strângându-se unii într-alţii pe-acele bănci de lemn, prin gerul istoriei duşi, readuşi 

Dinspre ruşi către nemti, dinspre nemti către ruşi 

De-o nostalgie atroce măcinaţi, cu nodul de lacrimi în gât 

Ei sunt totuna cu mine şi rămân Patria mea în răul şi fără de binele prin care istoria ne-a trecut. 
11.X.2006 


Legănaţi-mă, gherghini... 
D-lui Profesor Gh. Al. Cazan 
Pe Gruiu Dara — muncel cu lespezi pardosit — 
Caută arheologii ceea ce nu-i de găsit, 
Dau orbeşte peste ceea ce n-au învăţat să caute. 
Le ţiuie urechile de titere oficiale şi flaute, 
Instinctul fostu-le-a năucit de psaltichiile bizantine — 
Inventează ocupaţia romană ascunzând adevărul ce nu le convine. 


Găsesc vase de bronz, capodopere de ceramică 
Ne-ncrezători le tremură mâna, bolnavi de panică, 

Le scapă din braţe şi nu desvăluie decât hârburi, 
Neconcludente frânturi peste câteva cuțite de pluguri — 
Sub robia Romei ţin Dacia panoramică. 


După fiece expediţie cu hârleţul în straturi 

Se-ntorc în banalitate zăpăciţi şi imaturi 

Şchiopătând pe niveluri de timp şi spaţiu 

În loc să se cuprindă feciorelnic de-acel divin nesaţiu 
Se-ntorc împovăraţi în nebiruita mediocritate 

La gaşca pârvaniată rezemaţi de stupide citate. 


Părăsiţi de Muza Clio, zâna revelaţiilor generoase, 
Rămân cu arogantă în propriile tenebre. 

Lasă pe deal grămezi de cioburi şi oase, 

Tibii de animale, fălci şi vertebre; 

Niciunuia nu i s-a dat pătrunderea de gând, 
Sclipirea ochiului ciclopic al vocației, fremătând. 


Eu, dintr-un singur os astragal — 

Mosorul de os de la genunchiul unui ied — 

Pot alcătui albumul muzeului integral: 

Cu toate datinele şi cu poporul în care cred, 
Fructierele cu tipsiile fumegând seu şi răşină de molid, 


Vasele ca nişte binocluri prin care vederea poate sparge un zid, 

Cănile în chip de păsări, paharele cu înfăţişare de fiară de herb, 

Potirele în care torentele sângelui fierb, 

Toate felurile de-ncălţăminte pentru drumul fără întoarcere 

Şi pentru cărările vieţii întortocheate, 

Şi cosoarele, şi arcurile şi foarfecele ce le-au folosit Parcele, 

Topoarele şi portretele marilor şi micilor cronoşi locali, 

Cavernele de sub Gruiu Dara cu portaluri şi grinzile-n capete de cai şi batali. 


Am nevoie de-un fotograf de bunăcredinţă, ca Domnul lon Cucu, 

Să ne apucăm o vară întreagă de lucru. 

Vom întâlni Urma Uriaşului Puruşa, pecete de talpă-n zăpadă, 
Văgăunile Exilelor Hadice 

În care Fiii Timpului descindeau să se vadă în chip de Cerbi Feciori şi alte fiinţări sălbatice 
Cu Euridicele din ceremoniile Nunții Pelasgice, 

Porţile Teritoriilor Paradisiace 

Cu Feciorii de împărat Căpriori în metamorfosis absolvind, înalta Pace. 
Mesia Spic de Grâu, cel cu barda-n cingătoare, 

Şi Fecioara Flora — cine i se uită-n faţă moare — 

Până vine Fătul Mugure de Măr să-i pună pe gură o floare — 

Un astfel de os era o cronică, un tratat citit dintr-o suflare, 

Ceea ce lipseşte arheologilor aş numi neostoita sete a omului de aflare. 


Pe coama Istriței o seamă de lespezi, temelii de incinte 

Despre care neruşinarea catedrelor ne minte. 

Eu, vara, leg hamacul între doi arbuşti de gherghin 

Şi mă leagăn ca pruncul ametit de-o gură de vin — 

In beatitudinea ce mi-o dă ştiinţa locului asupra tărâmului din care vin. 


Lespezi cu şanţuri şi canaturi de porţi 

Pe care morții veneau la cei vii, iar viii se întorceau la morti 
După cum primeau misiunea prin tragere la sorţi. 

Sub leagănul meu, trepte de piatră, praguri de lăcaşe 

Pe care istoricii le-acoperă mediocri cu tot felul de ipoteze laşe. 


O lume cu nume înscrise în Rumne: 

Senaturile deceneice câte şi-au susţinut veacul; 

Din stâlpii de templu retezaţi, din columne, 

Dat-au lăstari de pomi în care eu îmi leg hamacul: 

Legănaţi-mă, gherghini, pomii lui Gheorghe cel hulit, 

Că m-am întors într-o patrie ce nu mi-ar fi trebuit, 

Voi duce mărturie cum toate columnele şi portalurile de multă cetate 
Le-au înregistrat arheologii ca lemne de foc în neruşinatele tratate. 


Din vârful Istriței dovedesc, prin statuetele mele, netrebnicele fraude 
Prin care istoricii copleşesc invadatorul cu supreme laude, 

Cu liste de cuvinte ciugulite din trecătoarele graiuri 

Luminând calea Romei cu făina lor de putregaiuri, 

Prin tabele de glose năstruşnice ne insultă cu teoria Limbii Pierdute 
Umplând muzeele cu steaguri mucegăite nicicând pe redute. 


Eu sunt mântuit, edificat în întregimea acestei vieţi: 
Istoria oficială este-o mârşavă catedrală 

Peste gropile comune ale bazileilor geţi 

Sfârtecaţi cu gladiul de belferii lacomi de titluri şi fală, 


Dar timpul se zbate cu toate trei capetele de cerber în lanţ, 

Sări-va şi la gâtul lui lorga rupându-se din pripoane: 

Înaintea Bizanțului şi după Bizanţ 

Fost-au Bisericile Sfintelor Sofii din cele cincizeci şi şase de Cogaioane. 
14.X.2006 


Manifest 4 


Brindisi este o glosă cimeriană. 

Are înţelesul: locul cu brânduşi, 
Aşezare de păstori fugiţi de iarnă 

In sudul din care n-au mai fost aduşi. 


Din Paradisurile cu zmeură şi mere 
Fusese alungată şi gintea lui Spartacus — 
Genus mândru, piatră de întemeiere, 
Hiperboreean, adică dacus. 


Acolo şi-a pus tabăra armata protoproletară, 
Sediul tuturor luptelor noastre de clasă. 

Nu vezi cum ştiu ai noştri să moară 

In locuri cu numele aduse de-acasă?! 


După acea bătălie pierdută de sclavi 

Se aşternu pe lume o depresie uriaşă — 
De-o rătăcită fericire se cuprinseră cei bravi, 
Adepții Gnosei nordice pe Cina de Coleaşă. 


Lumea deveni o triremă 

Pe care cântă în lanţuri vâslaşii, 

Moartea este percepută ca fericire supremă 
De care nu se tem decât laşii. 


Astăzi trăim în catacombele din munţi, 
Mitul lui Isus Cristos a căzut, 

Dar suntem din ce în ce mai mulţi 
Care dobândim şi gladium şi scut. 


Pe arena însângerată a lacomei istorii 
A intrat leul cel greu de labe, 

În şaua lui venim tot noi, gladiatori, 
Alergând pe toate nisipurile lumii arabe. 
13 X 2006 


Fluviul Roşu 


Zăpuşeală ca-ntr-o altă climă; ascult poporul greierilor 

Ascuns în frunze ca luptătorii Vietnamului, când aveam eu treizeci şi cinci de ani. 

l-am dat azi telefon lui D.R. Popescu: Mai Bai Mi Caki Hanoi — avioane americane se îndreaptă spre Hanoi... 
Alarma celor bravi înfăşuraţi în snopi de iarbă, în lăstari de bambus 

Încât oriunde-şi mutau frontul cu muniţiile-n răniţi şi arma pe umăr 

Erau patria lor în fiinţă şi-n moarte cu arsura de secetă, cu sărutul gloriei pe buze. 


În seara asta, orga de vânt nu mai scoate un sunet, pâlpâie de foc, 

Pe masa din camera de dormit păstrez casca de plută, 

Un dar al prietenilor noştri la despărţirea pentru totdeauna, 

Am adus-o la ţară; dacă urmaşilor mei le va rămâne măcar libertatea amintirilor, 
Casca mea de luptător în junglă ar putea să-i instige la suferinţă pentru Patrie. 


Astăzi, toate posturile de radio au ţinut predici despre intrarea în Europa — 

Suntem în vârtejul climelor, alertă meteorologică. 

Bătrânii ca mine, suferinzii de inimă sunt sfătuiţi să stea pe la casele lor 

Să nu se mai bage în vorbă despre iminenta primire în Uniunea Europeană — 

O fantezie troțkistă care se va înăbuşi în faşă ca un copil tâmpit ce şi-a înghiţit suzeta. 


Inundații, arşiţe, surpări de poduri, geografia răvăşită politic şi natural, 

Pe mine mă ţine în vigoare, faţă de clima turbată, experienţa vietnameză: 
Am trăit mari temperaturi ale istoriei, beau apă fiartă cu frunze de ceai — 
Acum sunt ucişi mii de inşi de soarele furios în toată Europa — 

Uite că intrarea mult lăudată nu scuteşte pe nimeni de moarte, 

Mai sigur sunt eu sub cei doi nuci de vârsta mea. 


Când şi când lumină departe şi tunete promițând ploile mângâierii — 

Parcă rachetele sovietice lovesc avioanele americane ce se îndreaptă spre Hanoi... 
Oricât am ignora istoria, din oportunism, din mizerabile calcule, 

Din laşitate faţă de neobrăzata contestare a beţivilor cetăţii, 

Oricât ar dori cineva să se ferească de trecutul în care fost-am tineri, 

Istoria se va mişca-n el cu atrocea durere precum circulă în vinele răniților 
Măzărichea de oţel a sinistrelor bombe cu bile, 

Numai la români generaţiile se calcă una pe alta-n picioare; copiii îşi insultă părinţii. 


Sunt gânduri pe care le murmur în reportofonul ca o piatră legat la gât — 

Înregistrez lungi secvenţe de timp şi de spaţiu din marele oratoriu al greierilor — 

Tot aşa lucrau lăcustele holdelor în jurul aeroportului din Yunan, 

Aşteptam singura cursă aeriană spre ţara bătută cu fier şi foc de avioanele Americii... 


Când şi când sesizez arcurile de sub perna şezlongului vuind de-ncordare: 

Nu zicem noi îndeobşte că ne-apasă amintirile? 

lată, gravitatea aducerii aminte are efect ponderal: 

Mă aflu în camera de hotel, noaptea târziu, în mijlocul oraşului Hanoi, 

Peste drum de fosta cazarmă colonială franceză, 

Un snop violet de flori de lotus, mesaj secret dinspre Hiperboreea, 

Şi astăzi, după oarece vârstă şi istorică vâltoare, 

Îmi aduc aminte mireasma tare şi cum ghidul ne-a sfătuit să nu dormim cu ele-n cameră 
De parcă ne-ar fi recitat un verset de morală şi decenţă socială, 

De parcă se vorbea despre fiare ce-ar putea să ne devore peste noapte. 


Despre guşterii verzi aurii umblând în voie pe toţi pereţii 

Să culeagă insectele acelei clime umede şi fierbinţi 

Nu ne-avertizase şi-am dormit cu oarece grijă. 

Acum îi prind pisicile scoțându-i dintre lianele tufei zisă “mâna maicii domnului”, 
Guşteri de zmarald, bijuteriile reginelor sarmatice — 

Însuşi totemul acelor neamuri dacice de la Marea Baltică la Bosfor. 


Eram în delegaţie cu D.R. Popescu în Vietnam 
Când gazdele ne-au dus într-o peşteră cu săli de catedrală, 


Atunci am căzut prima oară în braţele Herei, fiica lui Cronos, 
In Illo Tempori, cum susţine savantul, în spaţiul hiperboreean. 


Memoria vieților anterioare nu-i o poveste s-o risipească teologii — 

Ne-au trecut într-o incintă de oaspeţi, o ceremonie puseseră la cale pentru noi 

Lăsându-şi armele de pe umăr şi uitând de avioanele americane ce se îndreaptă spre Hanoi, 
Au sărbătorit zilele noastre precum descoperiseră în paşapoarte: 

Eu, pe 16 august, D.R. Popescu ceva mai în sus câteva zile, 

Treizeci şi cinci de ani împlineam: de la amândoi adunând fac etatea de 70, 

Deci, eram atunci chiar în miezul vieţii, înmiresmat, pufos, dulce-acrişor 

De mare fruct pe masă între tot felul de fructe ale Paradisului. 


A urmat ospăț decent; spre sfârşit ne-au dat desertul intrării şi ieşirii de bună voie din timp: 
Compotul de seminţe (o fasole miresmată şi dulceagă) de lotus, 

De-atunci pe mine nu m-a mai sărbătorit nimeni în ţară şi peste hotare. 

M-am despărţit tot mai temeinic de mitologia Scripturilor, 

Mi-am zidit propria credinţă pe relicvele Hiperboreei, cea mai veche civilizaţie. 


Mă gândesc în cunoştinţă de cauză la istoria ce mi-a fost hărăzită 

Ca sumă de prilejuri de-a mă întoarce la rostul meu obârşial, 

Câţi mai fac astăzi faţă la teribila catastrofă istorică 

În bărbăţie de luptător, fără a se dezice de propriul trecut? 

Am în vedere ceea ce aş numi sociologic: prăbuşirea sistemului comunist. 


În Vietnam a fost apogeul, pentru noi puseseră zeii totul la cale, 

După noi a-nceput revocarea, intrigile secrete au dat peste cap orânduirea. 
Noutatea şi vechimea sunt însămânţate laolaltă-n firea fiecărui ins, 
Prezentul nu există decât ca simplă cameră de trecere la ceremonie. 


Fluviul Roşu curge şi astăzi în Vietnam, spală cu mâlul roditor plantațiile de orez, 
Iluzia că socialismul decurge din capitalism este nefondată. 

Când vom lua-o de la capăt, refăcând lumea cu deplină cinste şi loialitate, 

larăşi ne-om scălda în Golful Halong şi-n miresme de oleandri, 

Şi-ntre noi, un tânăr general civil, purtând cămaşă albă cu mâneci scurte, 

Blond ca Serghei Esenin, foarte sigur pe sine şi întru totul Rus. 

17.X.2006 


Noua cronologie 


Seara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite vibrații 

Din crăpăturile caselor, din ierburi, din tufele de sulfină. 
Oratoriul gâzelor, lăudând luminile rotitoarelor spaţii, 
Înveleşte dealul şi lumea cu pânza-i de păianjen lină 
Astăzi, 16 August, Anul Şase, Era Postereştină. 


Pe caldele plaje de frunze şi flori 

Verde scânteindu-şi razele, umblă licuricii 
Ispăşindu-şi metamorfoza de vierme, biruitori, 
Sub riguroasele astrelor auspicii. 


Sforăie pisicuţele, care în scaun, la masa unde lucrez eu domneşte, 
Care pe mânuşile ce le port la treburi impure, 

Acolo, pe galerie, somnul are miros de pâine cu peşte, 

In palmele-acelea de uriaş se visează ele înapoi, prin uitata pădure 


Când motanii de linx, cotoii din cotloane rupestre 

Pe vetrele altarelor primeau daruri de ofrandă şi sacrificiu 
Sub constelația Armăsarului Pegasus, cel cu şapte căpestre, 
Rupându-le vara în libertate neatins cu biciul. 


Ca şi-atunci, umblă Călătorii pe Nori, cei preafericiţi, 
Grindinele spărgând, vijeliile scoţându-le din lucrare 
Peste ţara Sarmaţilor şi toată Dacia Călătorilor Sciţi, 
Îmblânzind marile dezordini ale aerului, curenţii în tulburare. 


Tot aşa umblam eu cu haitele animalelor nemoleşite de vreme 
Până în veacurile firii din care omul le-a scos 

Lăudându-le, ridicându-le-n steme, 

Inaltul respect dându-le şi urmându-le cu folos. 


Când zeii cei mari înşişi purtau capete de fiare încununate 

După ce oamenii le-au luat libertatea dându-i uitării ingraţi: 

Lupii, capete de steaguri urlând în furtunoase armate, 

lepele, stindarde ale senatului şi-ale marilor magistrați, 

Leii din peşterile Hiperboreei până-n Mikene, 

Columnele ţinându-le cu labele late; 

De la o mare la alta păstorii,cu baltage şi arcuri, ai lumii cimeriene, 
Stindardele cu himere, schimbători sfinxi înălţând din cetate-n cetate. 


Tot mai aproape focul sparge cerul sumbru, 

Peste noi, către sud, a ieşit luna în bolțile de safir 

Şi-un luceafăr ca-ntre coarne de zimbru 

Precum în stemele Moldovei lui Dimitrie Vodă Cantemir... 


O adiere opri greierii, flutură cântecul rupt 

Ca o perdea smucită pe fereastră de-o mare trecere de curent, 
Bubuie tunetul prin ceruri până hăt, dedesubt, 

Cu stânca-i sonoră lovind magmele pe sub continent, 

Din Pomul noii Înţelepciuni cade auriu, fierbinte, Marele Fruct. 


Într-o clipită de pleoapă, flacără universală ne dă pe toţi în vileag 
Ca o luare în braţe, la piept săltaţi din banalitate, şi contingent, 
Numaidecât scăpaţi de la sân cu întregul nostru meleag 

După ce zeul ne cercetase şi ne cântărise atent 

Într-o fracțiune de secundă datu-şi-a seama că se înşală — 

Nu meritam noi ridicarea din mult milenara greşală... 


Ce drept avea omul să tulbure sălbăticiunile firii 

Schimbându-le obiceiurile, linguşindu-le cu mărire de herb, 

Numai Orpheus Tracul, feciorul cel imberb, 

Cu lira lui de aur strigând sylenii şi satirii 

Binecuvintează omenirea de la Templul Feciorului de Împărat Cerb. 


lubind ca şi mine nevinovatele vieţuitoare 

Sub Arborele Cosmic în edenica demult grădină 

Un Cristos mai pur se va înălța peste popoare 

Cu începere din 16 August, Anul Şase, Era Postcreştină, 
Precum făcut-am noi această îndeobşte însemnare. 
22.X.2006 


Toast pe Ciuhoiu 


Captaţia de la Căşărie, cele şapte cisterne, 

Pe vâna unui torent cu izvoare eterne — 

Le-au spart de curând, le-a năpădit izmă, tot felul de tufe 
Unde păstorii obştei ţineau grămezile de burdufe, 

Sacii cu sare, căzile cu proaspeţii caşi, 

În devălmăşie şi orânduială de buni părtaşi. 


Tot timpul, pe zestrea Comunelor Cimeriene Pastorale, 
Oamenii cunoşteau rândul şi curgerea lumii în sacre simboale, 
Măsurile cu vase de lemn sub peceţile zodiacale, 

Pe bâte crestate, pe bastoanele de ştafetă, 

Toată evidenţa contabilă într-o scriere până astăzi secretă. 


Numai eu, din numisme, din prigonitele-mi statuete 

Am băut învăţăturile cu milenară poftă şi sete, 

În fiecare zi mari sorbituri în căucele sacre 

Cu nesaţiu, zer, lapte de capre, 

Sunt umed şi-nmiresmat, ca păstorii, pe piept 
Astupându-mă la gură cu palma, să nu trec de înţelept... 


Nu scria Herodot despre suprema dreptate la Geţi? 
Pământul, precum ne spune poetul Vergil, 

Sta sub sceptrul Ducilor întru totul corecti, 

Senatul celor zece Sălii Salmosis îl dădea cu împrumut 
Întrucât aparţinea patriei lor cu datinile de temut 

Să-l lucreze cu spor şi să-1 ţină fertil, 

Încredinţându-li-se loturi şi păşuni cu măsură 

Rusticii sau Gliacii erau mândri argaţi 

Pentru anume timp strict, doi, trei ani sub lucrare 

Să nu deprindă lipiciul vicios al proprietăţii, considerată prin sine impură — 
Şi nimeni n-a lăsat mărturie că orânduielile lor sunt barbare... 


Cu vremea, se aşternu întocmirea romană, de lacom ocupant, 
Din patera de piatră retezat-au lujerul de acant, 

Viţa apoteozei celor cu dăruire de sine pentru cetate 

Crescuţi la sânul sfintelor orante sofine preacurate. 


Au prigonit pe socotitorii curaţi, pe iconomii dibaci, 
Înşelatu-i-a cu ceva pământ pe rusticii daci 

Calomniind pe vârstnicii de ispravă, pe tinerii cei cuminţi 
Care cunoşteau pietrele de hotar cu învoielile dintre ginti. 


Peste Dacia Mare vorbitoare de Latina Prisca 
Mai bine de două sute de ani hiperboreeni ţipă gâscă. 


Până la Marea Nordului se risipiră Geţii-Gutani 

După cârdurile văduve de gâscâni, 

Sub faima câteunui bazileu Burebista 

Reclădind cetăţile pe unde le lovise balista, 

De la Alutus, tot nordul sacrelor principate, 

Deceneii adunau cu toiagele episcopale stâncile detunate 


Izvoare dezlegând proaspete, izbucuri ale obârşiei noastre curate, 
Precum Iordanes, rigurosul cronicar, ne învaţă 
In vremurile-acelea fiind martor, la toate de faţă... 


Văd astăzi, pe Ciuhoiu, despicătura adâncă 

Lucrată de-un preot salmosis c-o simplă lovitură de brâncă; 
În fiecare vară intru-n fântână, pocal vechi pun la izvor, 
Beau ziua de azi, vremea de ieri şi încă muult viitor. 

Mai dăruit de zei decât însuşi grecul Heraclit 

Primesc adăparea la timpul încă nepornit, 

Limpezire de gând, vedere, iluminare, 

Mă copleşesc şi-mi inspiră discursuri catilinare. 


Cine se mai bizuie astăzi pe ofiţerimea română? 

Şi-au băgat mâinile coloneii în vasele noastre cu miere şi lapte, 
Aroganţi, generalii se ling pe degete de smântână 
Lăudându-se cu tot felul de fapte şi nefapte... 


Pe colinele unde-ar fi trebuit să-şi susţină marile lupte 
Scos-au conductele de fontă, vechile apeducte, 
Netraşi la răspundere pentru greşeli de neiertat, 

Prin tranşeiele din care-au dezertat 

îngroapă furtunuri, monstruoase artere, 

Să tragă apa satelor şi ultimul strop de putere. 


Ţăranii s-au împrăştiat, casele sunt înghiţite de râpe, 
Jecmănită-i Patria de hoardele propriilor trupe! 

Ici, colo, meri sălbatici, pâlcuri de sacri arbuşti, 

Nici de-o înghiţitură să muşti, să guşti — 

Adepții gnoselor, toţi magistraţii auguşti 

Îndură mistificarea istoriei, de la Baltica la Pontul Euxin, 
Toată Istriţa este înecată de amărăciunea holdelor de pelin. 


Transfigurat în Muntele Cogaion Penteleu, se uită în vale, tot mai în vale 
Un străbun Curier al Comunei Cimeriene Pastorale, 

Declamă calendele-i, edictele, convocări, revocări de titluri cetăţeneşti, 
Cheamă la ordine sub toiagul dreptăţii getice, strămoşeşti... 


Suntem abia la-nceputul celui mai năpraznic Ciclu Nefast! 

Eu, ajuns la senectute, aş ridica paharul de la piatră să declam un toast, 
Nu mă trage inima de-a risipi în faţa acestor vremuri nici un strop, 

Poate doar s-ajut cu o lacrimă implacabilul potop! 

25.X.2006 


Spectacolul norilor 


Coline, terase, înclinate podişuri la apă, 

Îmbătrânit-au livezile de pruni, lespezile scapă 

Dintre rădăcinile pomilor doborâţi de moştenitori, 

Alunecă tărâmurile cu grădini pline de flori, de mâniji, de miori, 

De ani buni, la cisternele de piatră ale Patriei, domneşte marele haos, 
Zisu-i-am locului Valea Ulcioarelor, după un topos eroic din Laos 

Ţară de combatanți de când eu eram june şi luam istoria drept adevăr, 
Cavaler purtând solie cu snop de grâu în furcă de lemn de măr — 


O alegorie stanţată pe numismele de argint 
A fost viaţa mea prin istoricul labirint. 


Între doi pomi de încredere îmi legasem hamacul, 

Deasupra timpului mă legănam în năvodul cât veacul, 

O zeiţă mă alăpta ţinându-mă-n poală să m-arate la munţi 
Copleşit de nostalgia obârşiei de care ne-am îmbolnăvit mulţi... 
Penteleul, piramidă retezată, Mălaia, stog de grâu, şură de mei, 
Poduri de argint de la unul la altul întindeau marii zei 

Până departe sub stele pe Muntele Muşa — 

Cogaionul casei bazileice a Muşatinilor — 

Între colinele pe care timpul îşi troienise cenuşa 

Mişcată de viscolul ambițiilor şi-ale tuturor patimilor. 


Astfel urmăream într-o zi aburul verii, tot cursul norilor, 

Deasupra piscurilor, un fluviu mâna undele cronologiilor şi-ale măsurătorilor: 
Cetăți, turnuri, parapete se ridicau de foc şi lumină 

Şi numaidecât cineva le ştergea prefăcându-le în ruină — 

Deschidere de timp şi sparte spaţii nemeritat dând celor ce-aveau să vină. 


Grădini prin care umblau perechi de tineri asemenea 

Atleţilor şi dansatoarelor cimeriene cu trupurile cum este cremenea, 
Reci, întunecat-arămii, dar cu mare focul interior 

De-au incendiat preistoria implacabil cu invaziile lor. 

Flăcăii rupeau fructe dându-le fetelor, de mijloc gâtuite cu braţul, 
Întâi muşcau efebii din merele cele domneşti 

De la care spita umană primi saţiul şi nesaţiul 

Înţelepciunii şi contestatiei cele fireşti. 


Astfel, fecioarele sofine luau darul de căpătâi 

Adăugându-se la muşcătura junilor cugetători 

Prin dumicatul fructului sacru pregătite a zămisli pe Salvatorul Dintâi 

Cu monastia pe ruinele unde Negru-Vodă hotărî lăcaş acestei ţări — 

Pe rămăşiţele de la Argeş stau temeiurile marilor noastre fiinţări şi desfiinţări. 


Cât gândeam toate acestea, pometurile norilor începuseră să se mişte 
Înapoi, în sacrul nord, ca o stingere de foc la restrişte, 

Dureroasă moştenire mă trezea din dulcele aromit 

De-a dreptul alungat din Paradisul în care abia fusesem primit, 

În adâncă resemnare căzând nedreptăţit... 


M-am zbătut în plasa mea de repaos ca delfinul pe țărm, 

S-a rupt creanga de care aninasem năvodul acela să dorm. 

Abia respirând, mi-am tras sufletul adunându-mă parte cu parte 
La loc punându-mi alcătuirea faţă de moarte, 

Cu trudă mi-am strâns bivuacul s-ajung iute acasă 

Cât încă durerea lucra blând respinsă de zestrea mea sănătoasă: 
Mijlocul se otrăvise, coloana vertebrelor se tulburase, 

Îngrijorare, nesiguranţă de sine, panica răcea substanţa din oase, 
Da, neglijenta în lucruri mărunte ne răsplăteşte drastică. 
Urmat-am vara întreagă o veche gimnastică 

Incins cu brâie de frunze de tulipan, 

Sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor — Pan — 
Încet, încet, vertebrele şi-au regăsit aşezarea în fire. 


O viziune, ca un gând, mă urmăreşte însă, ca o nedumerire: 

Acolo, în spectacoul cerului un tânăr atlet am zărit, 

Din nouri şi mai în nouri fusese-aruncat la adopţiunea de rit, 

Şapte juni, purtând frigiene căciui şi lăncii scurte în mâinile lor 
Precum în celebrele tablouri votive ale Zeului Erou Cavaler Vânător. 


Când astfel aruncat părinţilor zei, tânărul nordic intra-n apoteoză 

In mijlocul livezii de meri sub viscolirea roză — 

Eu m-am trezit peste coline dând strigătul meu de durere, 

Cu mine semăna el, leit, poleit, în grădina legendarelor mere, 

La vârsta când conspirația creştină m-acuza fără îndreptăţire 

Că urmez pe marele filozof al Imperiului de Mijloc, în viaţă şi-n simtire, 


O minune că m-am ridicat pe coloana cu mosoarele otova, 
Mai jos, în timp, lui Nicolae Labiş i-au ştrangulat măduva, 
Spartu-i-au columna de mercur a termometrului virilităţii, 
Precum se cunoaşte, aruncat sub tramvai de ofiţerii Securităţii. 


Josnica misiune de-a răsturna poeţilor Columna Vertebrală 

Asupra mea n-a izbutit pentru că eu dobândisem adevărul fără îndoială 
Despre mitul aruncării în lăncii a Curierilor Sacri 

Cum că este-o minciună ticluită de grecii invidioşi pe zeii vechii lor patrii. 


Dacii nu-i ucideau pe cei mai buni dintre ei sau pe cei mai înzestrați 

Întrucât confreriile salmoxiene erau sub învăţătura celor mai drepţi magistrați, 
Aruncarea în lăncii era un spectacol de brezaie demotică, 

O păpuşă mare de pânză, de iarbă, la datină periodică, 

Să pună pe gânduri zeii cu privire la Decada Haotică... 

Simulacrul aidoma tânărului bazileu la chip şi-n toate cele, 

Nefastele predicții le-ntorcea încăierându-le între ele, 

Ducele adevărat pe calul alb plecase de ieri 

La rudele cimeriene din Creta, la Eleusis, în Rodos, Macedonia toată, de vis, 
Cu mesajul nordic al Crengii înflorite din Mărul Eternei Primăveri, 

Până la Teba, la Memfis şi-n marele turneu la Sais, 

De zece ortaci însoţit, cărările munţilor cunoscându-le oricât de-ntortocheate, 
După cum era crezul fiecăruia, pe câte zece bazileeate. 


Neruşinat mint grecii în istoriile despre oamenii şi zeii din nord, 
Însă nebunia belferilor de-academii stă în slugarnicul acord 
Şi-n încredințarea fără discernământ într-acele izvoare 

La care adapă tineretul fără temei şi verificare. 


Vedeţi câte mistificări răsucind cursul şi decursul 

Evenimentelor la care fost-am de faţă, de ne-a rupt timpul în braţe, ca ursul, 
Mediocri de-alde Mircea Dogaru, mărunt scrib la armate, 

Mestecă pelteaua să iertăm ofiţerimea de trădările repetate — 

Doar istoricii militari nu lucrează sub jurământul lui Hipocrate. 

27.X.2006 


Despre Orfeu 
Au existat mai mulţi Orfei! 
De unde ştiu aceasta? Pentru că am fost printre ei. 


Unii căutau cetăţile arhetipale: Ultima Thule 

Cu izvoare de miere, de lapte, bucate destule, 

Cu prunci născuţi în iesle şi-n pătule, 

Prin fortărețele paradisiace, printre munţii de ruine şi rămăşiţe 

Ale teritoriului de leagăn acestei nefericite spiţe 

Care nu ştie de unde vine, unde se duce şi cu ce scop 

Întrucât Istoria este submarinul din care ne uităm după noi înşine prin periscop. 


Admiteţi că Atlantida nu s-a scufundat 

Şi veţi fi mai înţelepţi decât însuşi Platon, sublimul bărbat. 
Patria aceea umblă şi astăzi cu plutele în derivă 
Plimbându-şi popoarele cu faţa la piramida festivă — 

lată coloanele templului au înfrunzit în stivă, 

Lespezile zac încrustate cu sacrele numere, 

Sofinele pe la stâni sunt împăsonate cu pruncii care să le poarte pe umere, 
O mie de fraţi-fârtaţi de-ai lui Herakle 

Au să se dea la iveală dintr-o mie de racle 

Însă fără cântecele celui de-al O Mie Unulea Orfeu, 

În zadar se vor văita fecioarele că sunt pline de zeu. 


La mese de seminţe crude şi legume 

Pe hârşii de capre, Orfeii întocmeau hărţile celorlalte tărâme. 
De unde mă îndemn eu la acestea şi afirm cu toată tăria? 
Decriptaţi şi voi şi tălmăciţi ca mine Tabletele de la Tărtăria! 


La cinele cu imne şi pâine cu faguri şi caş dulce 

Ei aflau numele ţărilor în care coborau să se culce, 

Dar mai cu seamă cetăţile acelor sofine fecioare 

În care vor fi renăscuţi şi ridicaţi în picioare 

Ţinuţi o vreme la sân şi-aruncaţi,în lepădare de sine, până la soare. 


Pentru ei, fiinţa Ordinul Surorilor Euridice 

Care păstra secretul renaşterii prin cutume şi învoieli complice, 
Acestor fete li se-ncredinţa misiunea viitoarei întrupări 

A Celui ce-a fost unul de-o mie de ori, 

Menirea de matcă a suferinţei de-a zămisli pe Marii Feciori. 


După Agapa ultimă, la acordarea cununilor, 

Aveau grijă să afle grecii că ei au plecat la sufletele străbunilor 
Descinzând pe frânghii, pe trepte de piatră, pe scări de lemn, 
Ca parte gimnastică a modului de-a trăi demn — 

De la izvoare până la vărsarea Styxului în Ocean 

Topografi au fost ei întocmind atlasele Tărâmului Diafan. 


La-ntoarcere preaslăviţi, mai puri decât zăpada, 

Erau prădaţi de învățături şi de toate meritele, în Elada, 

Precum acel Zalmoxis ce-ar fi fost sclav lui Pitagora, 

Carele, revenind el din Egipt şi încercând să vorbească în Agora, 
Câţiva atleți tocmiţi l-au luat scoţându-l pe sus... 

De unde ştiu eu acestea, cine să mi le fi spus? 


Cercetaţi eposul sofic al ţăranilor dunăreni 

Care ne arată faptele şi pătimirile călătorilor subpământeni, 
Decriptaţi, ca mine, monedele getice ale Călăreţilor pe cerbi şi reni, 
Acolo se-arată fete răpite de zmei 


Trăind fără întoarcere şi bucurându-se de nemurire cu ei, 
Când ajunge la ele un făt din Gnosa lui Orfeu 
Refuză eliberarea şi rămân a fi mereu... 


Dinastia neamului Dis era veche cât toata vecia, 

De pildă, Dis al VIl-lea a fondat Tărtăria, 

Cetate pe Mureş, atlantidică, de colonişti 

Alungaţi din endostructurile planetei, săraci şi trişti; 

Sub toţi Munţii Daciei îşi plimbă astăzi cariatida 

Tinerele fete din Gnosa Persefonelor, castă din Atlantida... 


Povestea grecească despre Orpheus, chitaredul trac, 

Are în vedere pe ultimul iniţiat din veac, 

Precum că el cânta divin încât să îmbete fiarele 

Şi-a fost mâncat de preotesele sale prin sfâşiere cu gherele. 


Este-o altă minciună grecească, 

O formă de exorcism asupra nordicilor pe care nu pridideau să-i urască 
Luând emblemele metamorfozelor drept poveşti cinegetice 

Din acelaşi dispreţ mânios faţă de doctrinele getice. 


Preotese hiperboreene fost-au Euridicele, 

Câte zece femei identice, ca mamele, surorile şi fiicele, 
Adunau grâul şi meiul cu secerile, strângeau şi treierau spicele, 
Dusul şi întorsul lui Orfeu după iubita lui neferice 

Este modul simplu de-a pricepe şi-a zice 

Despre acei feciori şi miresele cele de rit 

În care-au trăit Milenarii şi s-au nemurit. 


De unde ştiu eu şi-am aflat toate acestea? 
Din statuetele mele de piatră, ce să mai lungim povestea! 
31.X.2006 


Schimbarea cămăşii 


lată, am ajuns iar la izvor, pe Ciuhoiu, la Vână, 

Artera de apă limpede, a timpului, cutreierând Patria cea mai bătrână, 
Astfel, urcând Istriţa am transpirat ca un cal 

Bătut cu călcâiele de ţăranul cu pruncul bolnav la spital. 

Aici lucrurile şi simbolurile sunt legate de acelaşi cordon ombilical, 
Rotund rodeşte pântecul realităţii din sămânţa faptului banal 
Fătându-l într-o zi pe nefericitul Tantal 

Cu apele până la gât de sete mistuit colosal, 

Perpetuu chinuit de netrebnica foame 

Sub crengile aplecate de mustoasele poame 

Ale înşelătorului Arbore al Universului, Primordial. 


Acolo mă dezbrac de cămaşă storcând-o de urcuşul pe deal, 
O clipă mă îngheaţă suflarea vântului boreal, 

O sfială mă copleşeşte ca-n Sâmbetele cele de scaldă 

Când mama mă despuia peste albia cu apă caldă 

De-a dreptul răsturnându-mă din sacul de in 

Frisonat la-nceput de aerul rece până-ncepeam să-mi revin... 


Prin aburul ce umplea casa, înmiresmat de pelin, 

Mă smiorcăiam de usturimea ochilor clăbuciţi de săpun 
Până când eram scos pe albă pânză de tort, 

Înfăşurat ca mumia unui străbun 

Pe care mama-l recunoştea fără efort, 

Abia tras de pe apele ce curgeau de sub Istriţa spre Infern 
Mă ascundea în veşmântul prietenos şi matern. 


Aici, pe Deal, totul este întoarcere, coborâre 

În timp şi-n spaţiu, cât poate firea să-ndure, 

Între simbolul sacru şi profanul fapt de viaţă 

Nu se află deschidere, decât o strungăreaţă, 

Distanţa dintre dinţii copilului în muşcătura mărului fără dulceaţă. 


lată, eu mi-am schimbat straiul prea ud 

Să nu mă umple de boală vântul rece alergând către sud 
Şi dintr-o dată mă loveşte gândul cu aripă mare 
Tulburându-mi pacea, vremelnica mea împăcare: 


Ah, zeii mei, aceasta fu singura mea lepădare, 
Consideraţi-mă demn de-a voastră lapidare, 

In zilele de-acum se petrece desbrăcarea de piei, 
Bolnavă osârdie cuprinse Istoria contemporanilor mei, 
Nu este împrospătarea ca la şerpii cei legendari, 
Doar trădare a tot şi-a toate pentru câţiva dinari! 


La ce te poţi aştepta de la acest popor 

De două mii de ani robind răbdător 

In Biserica apostoului cel ce la primul cântat de cocoş 
S-a dezis de învățătorul său, fără reproş?! 


Singur am rămas în vârful timpului meu 
Aşteptând s-aud ţipătul Fătului din Gineceu, 
Că voi fi eu acela cu alt nume de zeu 

Nu-mi este nici uşor să aleg, nici greu. 


Contemporanii mă ocolesc, se fac a fi uitat de mine, 
Sunt tot mai singur şi îmbătrânesc bine, 
Neruşinarea lor s-a preschimbat în prigoană, 
Calomnii de tot felul îmi toarnă sare pe rană, 

Tot mai mulţi pângăriţi se dau fără prihană, 

Eu ştiu cu ce gânduri lucrează cel mai netrebnic ins: 
Dacă nici lon Gheorghe n-a rezistat şi s-a dat prins 
Noi cum să fi rămas curaţi şi de neînvins? 


Eu, mai întâi, am luat asupra mea acel război social 

De care s-au dezis toţi, purtându-1 din tribunal în tribunal, 
Trăiesc mai departe greşelile şi izbânzile timpului meu, 
Unii mă cred nebun, alţii zeu. 


Într-adevăr, singurătatea este-o stâncă uriaşă, 

O duce Sisiful meu până-n vârf primenindu-se de cămaşă, 

Nu refuză povara istorică, din braţe n-o scapă, 

Din piatra lui izbucni-va, odată şi-odată, cel mai curat izvor de apă. 


2.X1.2006 


Magnitudinea de zece sfere de jad 


În poiana Purcăreţi mă cunoaşte un măr, 
Mai mult decât frate sunt cu-acest pom, 
Simbol susţinând doctrina unui mare adevăr 
Cu privire la timp, la fapte şi la om. 


Când eram tânăr veneam vara cu iarba-n răspăr 

Până la brâu, până la subsori, până la gât, 

Mă primea-n împărăţia sa deschizând porţile numaidecât, 

Îmi dădea să stau pe scăunelul Cugetătorului de la Hamangia 
Învăţându-mă s-ascult sferele cum îşi urzesc demiurgia, 

Cercetam opera fructelor ridicate din sâmburi şi reduse iarăşi la sâmburi 
Sprijinindu-mi capul în mâini până mă lua ameţeala de gânduri... 


La jumătatea zilei soarele tăia cu bariera-i de foc 

Timpul şi spaţiul într-o iute şedere pe loc. 

Scoteam pâinea, desfăceam o cutie de pateu de ficat din Cehoslovacia, 
Ţară dublă pe care Istoria a spintecat-o mai apoi cu lancia, 

Beam apa împinsă de vâna dealului spre gârlă 

Încă palpitând rece, verde guşă de şopârlă. 


Îmi căutam apoi de lucru să nu mă-nşele cu somn fermecat 

Genii pădurii, şi le făceam parte la câte-un dumicat, 

La câte-o picătură de miere şi lapte, 

Să mă povăţuiască la flori, la ierburi, la rogodele, poame necoapte, 
La toate deprinderile anotimpurilor împinse spre toamnă şi noapte. 


Mai deasupra şedea mărul, fârtatele meu pur, 

Pe malul unui verde lac de zece paşi jur împrejur 

De parcă la el fusese legat un cal uitat de stăpân, 

Din ajunul timpului până-n ziua Oului strălucind sub Păun... 


Neputând să-şi rupă frânghia de poprire 

Calul a fugit în jurul pomului acela de când era cât trestia subţire 

Până mai acum, de nu-l pot cuprinde cu braţele şapte bărbaţi, 

S-a scufundat pământul pe după el până la morţii uitaţi, 

A izvorât, cu vremea, dându-şi roată, un lac, 

Poţi auzi sămânţa clipei căzând, încolţind şi răsărind în el veac după veac. 


A rămas mărul columnă în vârful unui ostrov rotund 

Pe după care licăreşte inelul saturnian al apelor fără fund, 

Acum tună fructele lovindu-l, cercuri crescătoare mânând către mal, 
Întortocheate spirale învârteşte lichidul astral... 


La ce sunt eu de faţă, despre ce mărturisesc? 

În tinereţile-i făcea poame de aur Mărul Domnesc 
Lepădându-le-n iezerul timpului, se prefăcură în peşti, 
Cine să fi fost de faţă, ascultând pleznetul acela vâscos, 
Explozia-n jerbe a sferelor vii, de cristal, 


Expulzându-le pe orbite şi dându-le cursul spiral; 
Să fie acesta începutul unui cosmos mai norocos? 


Mai apoi, obosi creşterea, galbene-s merele pădureţe, 
Măsura vârstei acum o percep, aproape să mor de tristeţe, 
Ariile cosmice se risipesc, măsurile lumilor scad, 

Imi vin în minte firoscoasele sfere de jad 

Ţinute pe limbă de genii guşteri şi broaşte, 

La înțelesurile pe care omul european nu le cunoaşte — 
In alegoria planiglobului cu lumile ce se sting, se disting, 
In Muzeul Observatorului Astronomic din Beijing: 

Când le scuturau evenimentele tectonice 

Emblemele sauriene înregistrând tensiunile cronice 
Scăpau din gură sferele cu luciu de cap de bonz 

Urlet muzical stârnind în sacrele vase de bronz 

Astfel arătând mărimea şi durata acelui seism. 


Dar oare prăbuşirea Istoriei înapoi, de la Socialism la Capitalism, 
Prietenii mei, ce m-au urcat cu laude pe Marele Zid, 
Să nu fi cunoscut lucrarea politică a timpului cel perfid? 


Să nu fi moştenit ei un aparat de previziuni sociale 

Cum ar fi ciclurile Revoluţiilor, mărirea şi decăderea bravelor noastre răscoale? 
Măcar aproximativ la anul şase şaizeci şi şase după fatalul două mii, 

Asupra Capitalului să nu se întoarcă teribilul tsunami? 


Ei, care ne-au apărat cu Premierul Ciu Enlai 

Oprind la Prut trupele lui Brejnev, prin tărie de grai, 

Ei, care pregăteau cu protocolul lor vechi şi subtil 

Ceremonia primirii lui Ceauşescu a-l găzdui în exil? 

Să nu aivă ei azi cunoştinţă de cutremurul cu magnitudinea de zece sfere de jad 
Care va scoate totuşi popoarele lumii din lad? 

3.X1.2006 


Undergraund 


Pot mărturisi că Istoria nu-i decât povestea 
Încăierărilor dintre haite şi turme, 

Întotdeauna, după acestea, 

Rămas-au oasele, năprasnice urme. 

Apoi vin religiile şi doctrinele — 

Cârduri de hiene lacome să scurme, 

Să curețe mulţimea de răul ce nu pot să-l curme, 
De la niciunele însă nu decurge pe lume binele. 


Numai Cenuşăreasa prinţesă, Poezia, ridică 
Lucrurile şi întâmplările oarecare 

La simboluri şi fapte fără de frică 

Adunând neamurile la divina lucrare; 

Cum altfel să fi ajuns lupul, 

Zimbrul, cerbul, creaturi ale fiinţării sălbatice, 
Simulacrele zeilor cu firea şi cu trupul, 
Steme, blazoane, insigne heraldice? 


Credinţa în Metamorfoze, în Transmigraţie, 

Călătoria sufletelor în astre, purgatorie, 

Au ridicat catedralele de înţelepciune şi graţie 

In mileniile codrilor de preistorie: 

Coborând în străfunduri ne ridicăm lumile în memorie. 


Asemenea descinderi în vechile adâncuri 

Din tot eposul sofic te întâmpină, 

Obiectele, acolo, nu mai sunt lucruri — 

Simboale de probe, învăţătură şi cumpănă... 
Ridici lespedea grea, de metal, 

Calci trepte şi-ţi dai drumul prudent, 

Eşti în Tărâm, flutură pletele de leu ale zodiei tale 
Turbat smulse de crivățul transcendent, 

Pocalul însuşi merită o legendă cu faurii celți 
Care te iscodesc pe după arborii zvelţi 

Lipind vasul de stânca ştirbă 

Numaidecât se umple de istorie şi cronologie, 

Un elixir de care te poate lua ameteala deobşte, beţie şi scârbă: 
Noi, din tată-n fiu, moştenim nedreapta urgie 
De-a urma cursul războaielor, soarta păcilor 
Numai după izvoarele Romanilor şi-ale Grecilor. 


Doar eu, pe Ciuhoiu, beau la vâna de sevă, 
Măsurat, cu sorbituri rare, 

Ciclopic ochii mei cresc, mi se relevă 

Mituri, fapte de arme, ceremonii funerare, 
Întrunirile magistraţilor, divinele ospeţe 

Pe Doctrina Vasileea, a Morţii Eroice fără tristeţe. 


Sinuciderea lui Decebal este nuntă, sângele-i astringent 
Miroase-a must de struguri şi-a mied, 

Nu ştii ce-i amintire, ce-i fapt diurn şi curent, 

Zeita Istoriei însăşi se clatină pe trepied: 

Totul devine Odată ca Niciodată. 

Eu am găsit ceea ce alţii caută toată viaţa 

Şi nu află decât urmă, zgârietură, pată 

De la care înțelesurile şi-au întors faţa. 


Nu urmaţi naratorii de istorioare 

Dând duşcă trecutul cu stacanul de lacrimi amare, 
De la academiile cadeţilor până la Cercul Militar 

Ca beţivanii golind buteliile de insecticid din greşală: 
Nespălată sandaua romană au ridicat pe altar 

Cât se tăvăleşte de râs pehlivanul Păcală. 


Simpla istorie vulgară le-a năclăit limba, 

Faptele apostolilor i-au smintit, 

Praful şi pulberea şi-au aşternut trâmba 

Unde nu cântă Pasărea Măiastră a străvechiului mit. 
Nu vedeţi elitele în râvnă impură 

Asupra cazierelor din arhivele Securităţii? 

Pe zeci de kilometri de neruşinare şi pâră 

Rup sângeroase hartane în ghiftuială cu hoţii. 


Numai eu mă păstrez în curăţenie la sânul zeiţei Clio 

De cum răsare soarele până apune şi până iar se luminează de ziuă, 
Umblu pe lume călare pe armăsarul Pegasus, ca însuşi Bellerophon, 
Astfel s-au născut aceste Poeme în reportofon. 

7.X1.2006 


Topoi-Logoii 


De câte ori ajung la izvor, cu măsură de timp, 
Aplec prevăzător spre foşnetul apei 
Reportofonul bine legat cu şnur de mătase, 
Inregistrez cinci minute vorbirea adâncurilor 
Pentru urmaşii de-afară în ziua aceea; 
Bolboroseală la gura stâncii, astfel 

Li se pare celor superficiali şi neinstruiţi. 


Multe învăţaturi am înţeles şi-am deprins 
Ascultând ore întregi profundele dizertaţii, 
Conferinţele sale de presă, marile cursuri, 
Căci apele toate cursuri susţin, 

Predici păgâne, vorbiri ale popoarelor 

Care pe-acolo trecând, odată cu scalda 

Şi potolirea interioarelor bântuiri, 

Lăsară la faţa locului cuvinte, rămăşiţe de grai. 


O gnosă cu o mie de aripi de cloşcă sălbatică, 
Gotca, harnica găinuşă în codri de fagi, 

A geților răsăriteni denumiți de aceea Gotcani 

Şi mai apoi Gutani, de ritul Topoi-Logoilor; 
Adepții aveau înţelepciunea, datina şi ritualul 
Vorbirii în amfiteatre cu faţa la ape, 

Întru acestea lăsându-şi numele învăţătorilor, 
Ale tuturor sofinelor, paredrelor şi orantelor, 
Munţilor, apelor, văilor, cu jurământ încredințate. 


Preotesele pithii oracole alcătuiau la gurile izvoarelor cu izbândă, 
Martor aduc un râu tare sfios şi cuminte — 

Topolog — undeva într-o vale spre Argeş. 

Glosa are-nţelesul: locul care vorbeşte, spaţiul convorbirii, 

Adică unde se-ntâlnesc înţelepţii soliilor, 

Neguţătorii de pilde, ziceri, firoscoşenii de grai 

Bărbaţii care ştiau să numească un fapt, lucrul abia palpitând, 
Femeile dătătoare de nume, adesea în strigături încâlcite cu tot dinadinsul: 
Nu rareori, purtătorii de nume, strigare şi invocaţie 

Demult erau pulbere, cioburi, dar cuvintele, ce le-a primit, să fiinţeze, 
Ţineau, ca şi stelele după moarte, nestinsă lumină: 

Graiul, de fapt, al unui popor nu-i decât fluviul 

Pe care se lasă la vale tot felul de cufere, lăzi cu odoare, de zestre, 
Cine le-a dat drumul pe apa sâmbetei nu mai este-n fiinţă, 

Cine le-a adunat fericit fi-va după ce va suferi în puritate 

La Monastirea păgână hrănind o seamă de fiare, 

Nici prea fierbinte, nici rece să nu dea terciul sau carnea, 

Apoi să le spele la gură, labele afundate în blide, 


Ca Orfeu să le cânte până le-adoarme pofta de sânge. 


Astfel adun eu la capătul verii casetele, 

O straiţă de multe dovezi cu ce spune izvorul 

Nedesluşit odihnind până la iarnă: 

Poemele, cărţile despre gnose, eresuri şi-alte înţelepte-ntocmiri 
Primind limpezirea prin viu grai a delirului sacru. 


Limpedea vorbire-i menirea, darul şi datoria oricărui izvor, 
Sunt unul dintre supraviețuitorii din urmă 

Care mai ştie limba izvoarelor, şederea la vorbă cu apele 
Tălmăcind graiurile-acelea mereu actuale, 

Mai riguros decât orice belfer de limbi răposate: 


Interviuri, memorii, care pot da peste cap arhivele statelor, 
Numele mult schimbătoare pe seama patriei unice, 

Despre clanurile ferocelui bour, edenicele neamuri din nord, 
Despre semizeii străbuni, o seamă de Cronoşi sincronici, 
Despre marea migraţie cimeriană de la Simeria şi Maramureş, 
Despre Moşia clanului Bindea Negru de Râmnicele Argeşului, 
Despre clanul Blahilor, purtători de cap negru-n blazon 

Şi iarăşi ţările noastre-n schimbare de nume. 


În tinereţe, reporter am fost la ziarele vremii, 

Intre timp s-au adunat o seamă de caiete cu însemnări: 

Nume de bărbaţi şi femei muncind pentru nici-o răsplată 

Grânele de pe cântar erau smulse pentru hambarele patriei, 

Ţăranii plătind nesăbuinţele ofiţerilor mediocri, 

Caii la rechiziţie, oile, poloage de lână, vacile cu ugerii dând de pământ 
Acoperind Armistițiul, isprava întoarcerii armelor. 


S-au pierdut carnetele mele de însemnări 

Dar plânge izvorul Ciuhoiului pe banda magnetică, 

Decenii de istorie fără folos, ambiția de-a fi mareşal, 
Desrobitor de teritorii pierdute la ruletă de alt mareşal, 

Nici-un muşuroi de furnici să nu se numească /on Antonescu! 
Nici-o muşină de şoareci, pe câmp, să nu poarte numele ăla. 
Ceea ce ascult la izvor până la prânz, toată ziua pe deal, 

Aud seara când mă-ntorc, la buletinul de ştiri, 

Avansul de-o zi îmi dă dreptul de-a fi fost la cuvânt primul. 
9.X1.2006 


Benefica regresie 
Istoria s-a oprit, cronologia nu mai are nici-un temei, 
Cu oricare dintre noi începe-o altă eră, 
Nu s-ar fi ales nimic din Romani, oricât s-ar fi dat zei, 
Dacă Decebal avea o singură mitralieră. 


Astăzi păşteam oile pe cele şapte coline 

Ca movilele de steril din jurul Combinatului Chimic de la 
Valea Călugărească, 

Limba Dacilor, mama bătrânei latine, 

Învelea lume multă cu hlamida-i împărătească. 


Dealul Istriţa-i mormântul Patriei mele sub pădurea de mărăcini, 
Inflorit-au brânduşele ridicând violete lumini, 

Năvală dă vântul, trânteşte uşile, 

Copilul timpului abia merge de-a buşile, 

Capra ce-l alăpta, lupul o prinse, oasele-i roade, 

Intocmirile politice sunt găunoase şi tare năroade. 


Lumea nebună a dat toate ferestrele de pereţi, 

Păsările, sălbăticiunile umblă plângând urmele Zeilor Călăreţi; 
Cum împlineau străbunii aceia calendarele mai multor vieţi 
Când noi nu ducem până la capăt ce ni s-a dat 

Scăpând totul din braţe răsuciţi de vântul turbat? 


De la generaţie la generaţie opera toată se surpă, 

Steagul Patriei atârnă prin parcuri solemna lui cârpă, 

Fabricile pe care flutura, şantierele, turnurile aburind 

S-au umplut de cucuvăi hăulind sinistru colind. 

Eu tânjesc alungat înapoi, cu stânele din Munţii Gramos şi Pind: 
Hai să ne-ascundem, fraţi de idei şi de luptă, 

Osia Istoriei îşi tremură sfârleaza în ultima volută. 


Spiritul locului doarme-n piatra cu chip de homuncul, 

Răstoarnă statueta şi-ai s-o vezi pe Sfânta Sophie alăptându-şi pruncul, 
Pot intra în lucrare la Cuminţenia Pământului 

Întrucât am fost dăruit cu toate tainele cuvântului. 


În vizuină de popândăi, sub movilele de ţărână, 
M-aş opri să gust îndelung odihna bătrână, 

La rădăcina mărului văd gaura largă de şarpe, 
Aş intra şi eu acolo, dar încă nu mă încape, 
Poate în crăpătura unei lespede feciorelnice, 
Ca o sămânță aruncat la pieptul zodiei prielnice. 


Mi-ar fi bine toată iarna în adormire uşoară 

Până se topeşte zăpada călcată părelnic de căprioară, 
De însăşi Marea Sofină încununată Zână Primăvară 
Din partea Eresurilor Fireşti cu bătrânele Mnemosine 
Să hibernez corectând timpul cum se cuvine, 


Toată iarna dându-mi custurea minţii pe gresie 

De firul vieţii trăgând ghem înapoi, în regresie, 

Până când sirenele locomotivelor, în gara Ulmeni, 

Fluierând contemporan peste nemuritorii dolmeni, 

Spre filozofii muncitorilor care vedeau Istoria ca un vehicol cu vapori, 
Curele de transmisie, biele, pistoane, 

Din legile fricţiunii sociale, deprinse la mitinguri şi demonstraţii cu flori 
Precum zgudui secolul al douăzecelea, patru sezoane... 


Mă gândesc la toatea astea, în refacere, pe-o căpiţă de fân, 

Cât bine poate să-mi facă plaiul îngrijit de stăpân! 

Urmăresc pârtiile de paşi, ai omului, din efigia veche, de clasă, 
Cum s-a dus el cu tălpile adânc în pământ trăgând oblu la coasă... 


Şi iarăşi rana istorica otrăveşte pacea-mi de schimnic, 
Intorc ochii către ruinele marelui combinat chimic, 


Contorsionate structuri de metal, frânte grinzi de oţel, 
Lumea întoarsă din ideal şi fără ultimul ţel — 

Nici rachetele cu fosfor ale Americii în Irak 

N-au distrus atâta istorie şi-atâta speranţă de veac. 


Un demon a dat cu pumnul în balanţă rupând echilibrul, 
Capitalismul, mai sângeros decât tigrul; 

In locul uzinelor se ridică deşertăciunea catedralelor, 
Depresia pustieşte sufletul sănătos al popoarelor. 


S-a terminat România, viitorul nostru-i pierdut, 

Umblă prin codri de-aici până dincolo de Prut 

Ca Negru-Vodă şi-a tras gluga întunecată pe faţă: 

În Pădurea Vlăsiei ce-au tăiat-o cârmulitorii sub reaua povaţă 
Junele s-a umplut de furuncule până-n mustață. 


Nu-l jinduieşte nici-o înțeleaptă fecioară 

Să-i prindă calul de frâu ridicându-se a-i săruta spicul pârguit de grâu, de secară, 
Nici un triumvirat de cântăreţi de Calende la Teba-n turneu 

Nu va pleca să dea de veste cronologia noului zeu-basileu: 

Au fost lepădate din cuget şi din fapte legile şi cutumele, 

Patria nu va mai renaşte până când n-o să-şi schimbe iarăşi numele — 

Dacia se va chema, reîntregită din toate fărâmele. 

11.X1.2006 


Uniforme pătate 


Mă odihnesc pe-o stâncă lină 

Despre mine cântă păsările lunii mai, 

O livadă cu stupi e lumea, nesfârşită grădină 
Prin care se hârjonesc tinerii cai. 

Sunt aţâţaţi de mânzele adolescente, 

Cu steagul cozilor, de borangic bălai 
Apărându-se de norii gâzelor fosforescente 
Îşi lovesc şoldurile încă pure, 

Coapsele pietroase scuturându-şi cu înfiorare, 
De la nechezatul centaurului legat în pădure; 
| se-aude piedica de lanţ la picioare 

Când calcă pământul, când sare 

Umilit de neprielnica împilare. 


Deodata-mi vine-n minte Patria in durerea Electrei 
Focul răzbunării mocnind, ca lumina de chihlimbar, 
Să îmblânzesc împunsăturile pietrei 

Aştern sub mine o veche vestă de militar. 


Între două beatitudini petrec: 

Dogoarea lespedei şi-a soarelui vipie, 
Un fagure şi-o pulpă friptă de berbec 

Şi secara nedospită, a pâinii lipie, 

Ar trebui s-aşez cuminte la altar 

Zeului Cavaler cu doi luceferi pe pieptar. 


Dintr-o dată mă umileşte propriul strai — 


Am s-arunc îmbrăcămintea asta de mercenar, 

A doritorilor de pradă şi bun trai 

În taberele de la Nasyria şi Kandahar, 

Prin ţări străine în bătaia cicloanelor 

Troieni-va nisipul pe oasele batalioanelor, 
Îmbrăcămintea ca pielea leopardului din junglă — 
Eroarea este scurtă, pedeapsa fi-va lungă... 


Când eram tânăr şi nu prea înţelept 

Am cumpărat, să-mbrac, această vestă 
Încredinţat c-o să mă strângă Patria la piept 
Apărându-mă de cei ce mă contestă. 


Târziu am înţeles că nu-i prea bună mamă: 
Se laudă cu cei neghiobi şi laşi, 

Toţi delatorii şi secreţii lor de-o seamă 
Sărutaţi şi răzgâiaţi ca nişte copilaşi, 
Care-o linguşeau şi-i respectau tipicul 

Au părăsit-o azi, lucrând cu inamicul. 


Nu m-a lăsat inima să-i lepăd straiul, 

Vântul pe Istriţa se supără din senin, 

Ca o bundă ţărănească îndulcindu-mi traiul, 
Lungul buzunar din spate îl umplu cu pelin, 

Cu fân de vară, cu buchet de miresmată mentă — 
Puţine lucruri mă împacă pe deplin, 

Vesta bălţată s-a contopit cu viaţa mea curentă. 


Militarii nu băuseră cupa trădărilor, 
Ţineau ceremoniile muncitorimii, 
Toţi la o masă, buni fii ai ţării lor, 
Deopotrivă şi ultimii şi primii. 


Ne-au vândut invocând salvarea bietei Patrii 


împroşcându-ne cu otrava creştină, pe noi, idolatrii, 


Astăzi ei mor în uniforme pătate, 

Ucigaşi plătiţi la străin, 

Au ajuns de ruşine cele mai brave armate, 
Ele însele pe drept contestate 

Trăind viaţa lumii în irevocabil declin. 


Balaurul globalismului înghite popoarele 

Ca pe cârdurile cântătoare de broaște, 

Ciclic apunând şi răsărind cu soarele 

Totuşi naţiunile vor renaşte. 

Vă spun eu, Dac după mamă şi după tată: 
Mâine voi da foc hainei mele de pânză pătată, 
O mie de ani mă jur să nu mai port 

Strai militar şi toate cele croite din foaie de cort. 


Cum să fi cutezat cohortele Romei pân’ la păduri, 
In fustanele, cu pulpele goale, ca muieretul stricat, 


Templul Adevărului Absolut 


Încălţămintea, de curele grăbit împletite; 

Prin tufele de gherghini şi măceşi ghimpati, vreji de mure, 
Ca vrăbioii împiedicându-se în vegetalele laţuri, 

Cum să fi trecut creasta Istriței în Istoria tuturor Geţilor? 


În domeniile de dincolo de apa sărată 

Sunt luminişuri de vetre şi astăzi cu spuza fierbinte, 

Ştiubeiele-n scorburi cu miere, streaturile 

De scroafe şi vieri cu plăpânzi godănaci 

Râmă-n Purcăreţi nămolul de păcură albastră, 

Gliile răstoarnă după cepele de brânduşe, tuberculi de tot felul, mustoşi, 
Milenare cetăţi ale Geţilor dinspre câmpuri 

Mistificate-s de geografii nătângi, aşezând peste tot castre romane. 


Uite, pe Gruiu-Dara nedesluşita fortăreaţa de schit 

A magilor priveghetori la altarele feciorilor de împărat, câteşitrei, 

Uite, Cabirii lucrând în pecetele Tărtăriei: 

Glosele ne vorbesc despre trei preoţi năzuind să cunoască ziua de mâine 
După cum păsările zburau, după înțelesurile din strigătul lor, 

Augurii, marii prelați ai prevestirii, susțineau auspicii 

Braţul drept ridicând către stoluri venind şi plecând; 


Trei capete de bărbaţi într-o statuă, cuşma dacica “naltă, 
Braţul drept ridică întins, lată palma cu gheară de lup, 

La mijloc, încins cu chimir, brâu de lână, chingă de rege, 
Până la genunchi se ridică uşor din pământ, 

Spre dreapta-n rotire, pasăre mare — pelicanul greoi — 

Şi-n straiţa-i de bucate, Feciorul Acela, pe care-l duce la cuib 
Dându-l afară din sine, Zburător, cu picioarele lungi, 
Pelazgos, preotul cel din Hiperboreea, pe Soare-l salută, 
Braţul zvâcneşte până la fructul în pârgă, 

Talpa-i de stâncă reazimă să n-o rupă talazul. 


Păstorii din riturile Focului, de moarte purificându-se, 

Straiul, de colbul exilurilor hadice de pe stânci scuturând; 
Intoarcerea la Drobeta, pe drumul cel scurt; 

Căderea de bunăvoie în dragoste c-o muritoare de rând 

A Zburătorului, lumină din Sirius ruptă, 

Luceafăr de Seară vine acasă, pasărea sufletului, cu înviere, 
În zori la steaua porcilor, peste păstorii de scroafe, 

Repezit, braţul drept, salută fiii cerului şi-ai pământului. 


Paris, marele jude, magistrat eponim, de la Troia se-ntoarce, 
Greşală făcu el de n-o alese pe Hera drept frumuseţea supremă; 
Geţii nu erau cei mai drepţi, n-au pierdut ei atâtea prilejuri 

De dragul adevărului pur, istoria rătăcindu-şi-o 

După ce patriarhul vrăjit dădu mărul cui nu trebuia? 


Înţelegând că războiul Danailor este de neocolit se-ntoarse în Dacia 
Întinzând braţul drept peste cetatea cu iapa la poartă; 

Adepții i-au ridicat Templul Adevărului Absolut 

Pe care frumuseţea muierii îl zăpăceşte: 


Un mozaic dedicat judecății imparţiale, cu marele duce, 
Cuşma dacică, toga de magistrat, hârşie de oaie purtând; 


Păstratu-s-a în sala verdictelor juste ale cetăţii zeilor gemeni 
Ţinând Basileeatele bacilor în asprimile direptăţii cu orice preţ. 


Sarmisegetuza nu-i prea departe de Gruiu-Dara, pe la icoana din pietriş colorat 
A strămoşului Paris judele, toţi ducii şi magistraţii 

Făceau rând, cuşma ţinându-şi sub braţ, fruntea plecându-şi la pildă, 

O veche scriptură, credinţa-n onoare şi-n eroica moarte a Geţilor, ridicând, 
Iliada, în fragmentele de păstori declamată de la Gramos la Pind. 

Ei, ridicând braţul drept peste crestele cetăților cimeriene, 

Dădeau şi primeau salutul de la Soare la Soare — 

Romanii au furat şi-acel obicei, mai dinaintea marelui jaf de odoare. 


Jumătatea zilei de azi, spre sud s-a-ntunecat, 

La răsărit, zeul păstrează munţii clari, 

Albaştri, verzi, pe nouă valuri neînduplecate 

Stau Daciile Libere, turnurile celor temerari, 

Jur împrejur se ridică piscurile mirificei curburi, 
Tărâmul a rămas valea paradisurilor păduroase, 
Ape dulci întorc pietrele, precum cloştile de vulturi; 
Ascultând ţipătul dinlauntrul sferelor şi ovalelor, 

Îşi orânduieşte penetul constelația Găinuşa 
Câte-un fulg de lumină scăpând peste codri, 
Curând vor începe să curgă stelele 

Stingându-se fumegos într-un pumn de cenuşă: 
Cum să fi cutezat cohortele Romei pân' la dumbrăvi? 
16.X1.2006 


Idolatrie cu Tracii 


Viscol era timpul, neadunat încă-n troian 

De pe când la Tărtăria se născuse salutul roman, 
Azi am întâlnit, pe deal, o capră legată, 

Din rana uscată, cornul stâng îi lipseşte 

Însă cel drept a-ncolţit voiniceşte, 

Un spin cu muguri, un ciot de muşcată, 

Floare purpurie răzbătând din trecut 

Doi luciferi va zămisli odată şi-odată. 


Stoluri ţipă dincolo de norii în flăcări, 

Păsările se miră de lipsa păstorilor, 

Deopotrivă le-ngrijorează aceste locuri 

Cât de puţin seamănă cu ce le-au spus învățătorii lor; 


Lunga spadă purtând la cingătoare 

Emblema celor doi tapi îngenuncheaţi faţă-n faţă, 
Regi erau păzitorii caprelor, fondatori de popoare, 
Izvoratori de obârşii, doctrine de moarte şi viaţă. 


Tragos — bătăiosul mascul, glosă şi siglă, 

Aduna Tracii sub auspiciile Capricornului, 

Trei bărbaţi de Brezaie duceau simulacrul prin sihlă, 
Zburător era unul, la fecioare căzând pe hăul hornului. 
Intr-a doua tabletă-pecetar, dintr-atâtea şi-atâtea, 

Stă fiul de împărat sub blestem, 


Părintele său încercându-i dragostea şi vârtutea 
Să-i încredinţeze străbunul totem: 


Jumătate flăcau, tap jumătate, 

Himeră cimeriană de templu şi vast cimitir, 

Stemă ocrotitoare la intrarea-n cetate 

ledul din Munţii Fagaraşilor paşte vâzdoagă şi calomfir. 


În turnee de an ale nordului de vechi colinde 
Cutreierau sudul Triumviratele Cabirilor cu Cerbii flăcăi, 
Daruri adunau pentru Frăţii, bucate, merinde, 

Datoriile faţă de Patria de obârşie şi zei. 

De la Marea Baltică pe axele apelor, 

Din Munţii Hemus pe râuri, pe plai, 

La Danuwviu se întâlneau în Agapele lor, 

La Cinele Terciului de caş vechi şi mălai 

Fruntaşii dând mai întâi mâna la ce hotărau ei între ei, 
Ce puneau la cale, cu sprijin de mare temei. 


Din pragul Sarmisegetusei până sub leii cetăţii Mykene 
Şi până-n nesparte porţile llionului 

Neştirbită orânduiala lumii hiperboreene 

Pe-atot puternică, a toate stăpână Legea Talionului, 

In Prisca Latina ducilor Paris şi Eneea 

Cele trei zile de taină şi după aceea. 


La întâlnire se sărutau pe obraz, asemenea la despărţire, 
Bărbăteşte curaţi la gânduri, fire şi simtire 

Trei câteşitrei Feciorii de Moștenire, 

Mirii Miresei împărătesei din mijlocul Mesei — 

De-un ochi plânge de altul râde — 

Cu Alesul Alesei Nu Se Vede Nu Se-Aude... 


Adunările lui Donar statornicind datine, 

Ca Olimpiadele grecilor mai târziu, alegerea cântăreților şi atleţilor — 
Mai degrabă munţii să se clatine 

Decât legile şi orânduiala aceasta a vieţii lor; 


Lungi recitări de oraţii, numele străbunilor înscrise în tabule 
Pe Eposul Sofic străvechi amintiri, 

Înainte de Esop îşi povesteau fabule, 

Cântau baladele despre ziditorii celei dintâi monastiri: 
Strămoşi, nouă preoţi ai armelor, bravi Sălii, 

Şi-n fruntea lor al zecelea salmosis, Mesia Manole, 

Cu dansatoarele sofine Rusalii 

Aruncându-l pe El până-n norii celestei cupole; 


Însă pe Dânsa, de-şi rupsese în danţuri zece perechi de călţuni, 

Au zidit-o cu vorbire mieroasă-n Lucrare: 

Când glăsuiau despre ei Orpheus întâiul, din Frăția sinucigaşilor în genuni, 
O săptămână plângeau Tracii, murind mulţi pe loc de supărare. 


Ce spune Herodot despre ei, că sunt fără unire, 
Este mai mult o năzuinţă grecească, 
Viaţa lor era neoprită înălţare în stare şi fire 


Pe măsura omului dator sieşi să izbândească. 


Reugşita insului ţinea de legătura cu străbunii, de zodie sfântă: 

De cum umbla Capricornul după capra Amalteea cerând-o cu nuntă 
Incepeau împlinirile-n toate asupra Istoriei oricât de cruntă. 

18.XI. 2006 


Botezul 


Până la Okeanos Potamos începea împrospătarea-n izvoare, 

Până la Bucura Lacul şi pân’ la Ohrida, 

Pe apele turmelor, izbucuri, tăuri tămăduitoare, 

Zeii Cavaleri asupra atoate-şi fluturau hlamida, 

Toţi erau în faptă, primeau apă umezindu-le buza, 

Cu asinii adusă de la Botiza şi din râul ce trece pe la Sarmisegetuza, 
La datina numelui cel de pe urmă — 

Omul la turma-i de oi, ca oaia în turmă... 


Dădeau şi primeau apă lrugii piscurilor, 

Atleţii de fugă şi de-aruncarea discurilor, 

Gladiatorii-n arena înroşită de sânge, 

Strigătorii de versete pentru Lumina ce nu se stinge, 

Declamatorii de incantaţii la lucoarea Lunii, când mierea-şi prelinge, 
Popii vinului Soarelui din zorii pe care curge, 

Haruspeii cu ochii la păsările întâmplărilor ce vor decurge. 


Primeau apă din piatră, cu gâlgâit înspumat, 
Erugii de la Templele Pisicilor, cele sub stânci, 
Leliţele orante crescătoare de prunci, 
Preotesele circine mâncătoare de terci şi păsat 
Cu flori şi ierburi fierte şi-n aspre porunci. 


Erugii Peştelui şi-ai Soarelui întunecat; 

Goi până la brâu în apele ce n-au strâns în braţe om înecat, 

Nici mrenele şerpuind în jos şi-n sus prin sânurile lor să nu fi lunecat, 
Toţi îşi primeau ultimul nume aspru, secret, 

Cine-l află moare, cine-l spune-i mare proclet... 


Se botezau cu trei picuri de rouă în creştet 

Bolnavii schimbându-şi deodată chipul veşted, 

Cu sare câtă apuci cu cele trei degete, pe umeri adusă-n desag, 
Erau presăraţi lrugii — aprinzătorii rugului de fag. 

Un pumn de cenuşă de la gurile peşterilor, 

De la preoţii eponimatelor primeau junii creşterilor şi-ai descreşterilor, 
Cu bucata de glie pe cap, cu un pumn de ţărână 

Umblau lucrătorii pământului din spiţa cea mai bătrână. 


Păstorii cu turmele albe de la Bârsana, 

Bacii cu zutinele mioarelor din Ţara Bârsei 

Treceau prin ape botezându-se, vindecându-şi tristeţea şi rana 
Asupra lor luând greşelile şi lauda regilor de obârşie, 

Din ţara de leagăn şi templu al zeiţei Mioare, 

Prin toate apele primeau şi dădeau nume păstorii de popoare. 


Se botezau frăţiile Feciorilor Firii, 

În puterile focului tată şi-al focului fiu 
Încredinţându-li-se întemeietorilor monastirii 
Cu numele necunoscut al lui Orfeu Cel Târziu. 


Oranţii Rugului, sofinele Purei Văpăi, 

A Focului Cel Nestins, din adâncuri, 

Se botezau trecând nesupăraţi prin codrul de pălălăi, 
Cele cu blândă ardere în fiinţe şi-n lucruri, 

Vrăjitorii cagulaţi care cu vorba ridicau apele îngheţate 
Şi apele numite fierbeau cu 'nalţi aburi — 

Se botezau cu foc şi apă, frate cu frate 

Din gnosele cu nume de zece pomi şi zece arbori... 


Se botezau de la sine cine îngropa seminţele cu călcâiul 
Până la glezne afundându-se în brazda umedă, 

Care mai de la-nceput şi mai dintâiul 

Asupra neamurilor, cu bună lucrare, se-ncumetă, 
Aducătorii de grâu din Egipet 

Purtând la piept răsadul verde-n blide 

Să treacă peste ei Pasărea Soarelui cu mare tipet. 


Şi Mutul — când râde plânge, când plânge râde, 
Cu întemeietorii de holde, dumbrăvi şi livezi 

Se botezau găsindu-se cu arborii fârtaţi şi rude 
Asupra lor luând numele cele de pomi, 
Grăunţele focului cerului, cele peste dovezi, 
Pasărea Sufletului să-l treacă prin vămi. 


Se botezau marii preoţi ai sevelor, ai musturilor şi-ai aromelor: 
Afin şi Dafin, Măr şi Păr, cu Siminoc şi Petrea Steblă de Busuioc — 
Străbunii seminţelor stătătoare pe loc, 

Strămoşii copacilor şi-ai tuturor pomilor. 


Apele primeau nume de la bărbaţi şi femei, 

Femeile şi bărbaţii se-strigau în lume ca apele 

Să se bea, să se scalde, pe mal să iasă zei 

După ce le-au sărutat Ştimele, Sirenele, gura şi pleoapele. 


Asupra tuturor, Pan — cel ce strigă la viaţă din toate păsările cântând 
Cu uriaşul său nai de-o mie de trestii, 

Prin stoluri,seminţelor toate dându-le rând, 

Din plaiuri dulci până-n prăpăstii, 

Cu Syrius Feciorul Muririi în Cer, 

Între Fratele Decuseară şi între Păstorul porcilor — Zorilă — 

Trag semănăturile după ei la caldul Prier 

Îndemnaţi de lumina untdelemnului din feştilă 

Şi de-a uleiului ardere în opaițul de pe cer... 


Se botează Mulgătorii de lepe şi Mulgătorii de Mule 

Cu Sfânta Fecioara Sophia a Frăţiilor noastre iconodule 
În braţe cu lon Gheorghe pe nedrept cel mai hulit bărbat — 
Fie numele lui în vecii vecilor lăudat. 

18-19.X1.2006 


Crucile Istriței 


Calc Istriţa toată, pas mărunt pân’ acasă, 
Dinspre sud bate câmpia, talaze, talaze, 
Corabie-i Dealul, se ridică, pe hulă se lasă 
Împins către nord în negura mândrei extaze. 


Despre crucile de-aici să fi întocmit monografie!... 
Scârbit, spiritul meu se lasă în contemplare, 
Fiinţa istorică a popoarelor căzu în teologie, 
Izvoarele lucrurilor bolborosesc tot mai neclare. 


lată, columnele-nalte în vârf cu lăzi de zestre, 

Casetele cu cenuşa Giganţilor restituită. 

Istoria credințelor este un morman de palimseste: 

Răşluite numele mântuitorului cel dintâi şi-al acolyţilor din sacra suită, 
O singură hârcă s-a ales din muntele acelor teste... 


Crucile mijlocii, nesmulse complet din trunchi de gorun, 
Crucile-n cârduri, ca lebedele cu doi pui plăpânzi, 
Şi-un răstignit, peşte de la brâu în jos, morun bătrân, 
Faţa lui în aură, doi păstrăvi cu blânzi ochi profunzi: 


Un principiu înoată în jos, alt prihcipiu se-aruncă-n sus — 
Emblema celor două cauze mai dintâi, taoiste — 

Care-o fi Cristos şi care se-adevereşte Isus 

Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste. 


Cum ajungi pe Ciuhoiu, în dreapta porţii 

Cruce de lespede cu cinci vechi cercuri, 

Ai zice: o floare de cireş primeau morţii 

Din tagma Curierilor la Sfânta Miercuri, 

Dar cei din Gnosa Sfintei Vineri, 

Dar cei în credinţa preacuratei Sfintei Duminici, 
Şi bătrânii albi ca mioarele 

Şi cei cu părul de aur curati şi tineri, 

Efebii Herei care întruchipau Soarele? 


Ţineau fie de Bisericile lui Platon, fie de cercurile bravilor cinici, 
De frăţiile stoicilor aşezate în Munţii Hercinici, 

De pustnicii salmoxieni cu ospețţele lor fruste — 

Pe vechile pergamente s-au scris vieţile mâncătorilor de lăcuste... 


Gnosele nordicei Circe care pe Ulyse l-a scos din fire 

Convertindu-i năierii la mesele cinei de terci 

Stăpâneau aceste plaiuri cu cinci cercuri de mennhire 

Ca-n toată Hiperboreea mâncătoarelor de muguri, de flori, de ciuperci. 
Grecii spun că i-ar fi vrăjit preschimbându-i în porci, 

Astfel au înţeles ei masa cuminecării de mei fiert şi caş 

Pe când insulele din Marea Sarmatică li se păreau, o seamă de bărci 
Între cele nouă ape ale trufaşului plutaş 

Al împărăției de unde, oricine-ai fi, nu te mai întorci. 


Religiile Dacilor proclamau cultul străbunelor moaşte, 

Cimitir înseamnă pământul cimerian cu cenuşi, 

Un ogor semănat din care omul renaşte 

In pragul toamnei, ca-n poiana Purcăreţi albastră-roşie de brânduşi. 


lată, eu calc mauzoleul Istriţa sub tulpinile zilelor retezate de coasă, 
Ascult timpul troznind putred în toate, 

Dintr-odată mă cuprinde ameţeală periculoasă 

Faţă de ceea ce omul încearcă şi nu poate, 

lată, astăzi adevărul până la capăt nu face bine... 

Eu trag de-o lume de dincolo spre mine, 

Cineva ţine proptă şi smuceşte timpul spre sine; 

În copilărie, mama mă chema să-i dau ajutor 

Să-ntindă pânza abia scoasă din lucrare, 

Lăsându-mă pe spate, mă sprijineam într-un picior 

Trăgând trâmba cu ambiţie şi fală mare, 

La celălalt capăt împăturea albele poloage 

Lăsându-mă-n voie, cu cercetare, cât pot eu trage, 

Când scăpăm pânza din strânsoare, slăbit de efort, 

Cădeam râzând pe grămada de tort 

Până venea mama să mă despresoare de pânza timpului mort. 


Astăzi, încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a dat, 
Trag de trâmba timpului lungind spre viitor. 

În toate am avut măsură de simplu soldat 

Rămas de pluton şi declarat dezertor... 


Mi-am umblat viaţa pe jos în izbânda de duh 

A vechilor înţelepţi şi-a tinerelor sofine 

Plecate din Dacia, de la Toc-Chereluş, 

Cum umbla mama la muncile câmpului, în fiinţă cu mine, 
Până-n Egipt, la secerişul grânelor, duse de-un spiriduş 
Fugit cu ele de la cei din văzduh... 


În ţara Faraonului Ra, pe filacteriile pelazge, 

Ele erau fiicele lui Cronos din care însuşi Cronos se retrage: 
Plecaseră de-acasă sprijinite de 'naltul toiag 

Până ajungeau la Memfis rămânea un ciot, 

Astfel, timpul nemăsurat şi vag 

Prefăcea lemnul acela în sceptrul puterii peste tot; 


La-ntoarcere, decum le-adulmecau apele tânărului Istru — 

Cârja episcopală dădea frunze, făcea flori: 

Cele nouă Calfe Alfe ale monastirii şi serenissimul magistru 
Le-ntâmpinau cu marea Cruce a celor Patru Sori — 

Pe drumul în Ether al gâştelor sălbatice 

Deasupra insulelor cu munţii până la brâu în apele Mării Sarmatice. 
22.X1.2006 


Cavalerii cu vexile de crengi 
Abia punând pasul, mângâind pământul cu talpa, 


Durerea dăm pietrelor călcate, întreagă, 
Ne aflăm în tărâmurile dinspre Alfa, 


Ni s-a dat teritoriul nostru pân' la Omega: 

Ferice de cei care înţeleg ce nu înţeleg, 

Ferice de cei care ştiu ce nu ştiu — 

Intr-aceştia trăieşte şi moare Creatorul pururea viu. 


Cresc stelele ca sâmburii în fructele grele, 
Planetele-n preajmă îşi mişcă pietrele-n râu... 

Pe unde să fie, dacă viază, planeta obârşiei mele 
În toată Calea Laptelui cu luminile scăpate din frâu? 


lată, pe Istriţa, lespezi la tot felul de întâmplări 

Martore sub călcătura calului cu iute copită. 

De la începutul până la finele acestei ţări 

Vine Primăvara de la căldura cuptoarelor de pită 

Şi de la somnul ursului în peştera bine-ntocmită, 

De la făgaşul fierbinte al roţilor de care cu lemne 

Unde cenuşa osiilor fumegând cade lină, 

Cineva, priceput în tot felul de semne, 

Are să pornească pe dâra lăsată de-această neagră făină. 


Pe trunchiul arborilor a pus timpul pojghiţă verde — 

Cine cunoaşte nordul, de-i om, ajunge la om, vremea nu-l pierde. 
De-acum încolo vom spune lucrurilor pe şleau: 

Încă din Vârste, în cunoscutele şi necunoscutele Ere, 

Toate triburile noastre scriau 

Cu semne de temei, cu cifre de întemeiere, 

Din crengi de pom, din rădăcini de plante 

Alcătuiau figurine, umbre mirobolante, 

Ideile lui Platon scăpând din peştera eternă 

Se instalau în sâmburi şi-n semne, ca-n propria cavernă. 


Păsări, fiare, bărbaţi, femei şi prunci 

Strânşi ca uleiul limpede în miezul unei singure nuci, 
Arcuri, sape, scări, săgeți, toiage, columne 

Cu firea lucrării şi-a morţii cuprinsă de nume, 

Lumea şi întâmplările încredințate unei singure Rune 
Care merge-napoi şi-nainte, de-Acum pân-Atunci. 


Plăcută lucrare în scrieri aparte 

Erau tabulele cu alfabete din nuiele şi ramuri 
Unde viaţa şi moartea alcătuiau o singură carte 
În care şi-au uitat numele o seamă de neamuri 
De care nici Creatorul nu se mai desparte. 


Când plecau de-acasă puneau în prag lăstar verde, 
Unde apucau o cărare aşezau un vreasc, 

De unde până unde urma nu se mai vede 

Şi de-acolo până dincolo, de alţii vin şi nasc 


Puterea lumii, obşteasca autoritate, 

Ridică fascii, snop de nuiele legate, 

O croznie de încrengături poartă-n spate 
Zeul Cavaler cu vexila în mâna dreaptă 
Dând de-nţeles ce are de gând şi de faptă. 


Din câteva frunze, sub fumegosul voal, 

Se-ncinge vatra furnalului vegetal, 

Caldă carnea tânără a sacrului curier 

Dă viață mlădiţelor şi le umple de flori 

Dinspre câte-s pe pământ şi câte vor veni din cer, 

De la nemuritori ca muritorii în vieţile noastre coborâtori... 


Cei ce lovind cremenea dau scânteie uşoară, 

Cei ce folosesc blândeţea căldurii de fiară 

Dormind în viscole şi-acoperindu-se cu nămeţii, 
Însemnare de câteva rămurele pun să-i ajungă drumeţii 
Intrucât din iezle s-au uitat primii la soare 

Vin să primească de la Apărătorii Vieţii 

O creangă anume aşezată-n cărare. 


O steblă de rozmarin în poarta oilor, la mulsoare, 

Cele trei fluiere ale păstorului în adormirea cu mare dobândă 
Nu-s Testamentul pe Doctrina Vasileea pururea în izbândă, 
Naiul zeului însuşi din trei cucute şi lemne 

Cât o mie de pagini de litere şi semne? 


Să spună feciorii purtând colacul de vipt 

În chip de trei şerpi împletiţi, 

Cu vexila rotundei lor cruci plecând în Egipt 
Şi-n toate cetăţile Persiei păzite de Sciţi, 

La ceremonia aruncării pruncilor 

Ca pâinile în cuptorul sublim 

Creanga de salcie ţinea semnul poruncilor 
Dărâmând porţile până-n slăvitul Erusalim, 
Păduri întregi în braţele sacerdoţilor, 

Cu Luna, trei Luceferi şi Soarele pe cămăşi 
De-i numeşte eposul sofic Feţi Frumoşi 

In calea cărora se închinau zeii cei mari ai cetăților. 


Purtători ai vexilelor de crengi şi ramuri 
Din Cimeria plecând, în Cimeria întorcându-se timp de-o mie de neamuri. 
23.X1.2006 


Cabireum 


Ce-a cunoscut pietrarul a cioplit şi învederat. 

Două râuri vin la-ntâlnire, pereche de şerpi, 

Mierea sărutului şi-au împărţit, munţii s-au scuturat, 
Nu vor rămâne oi mânzări nici copaci sterpi — 

Se pune la cale nunta fetelor de împărat. 


Şi-au unit focurile şi-acum pleacă în jos 

Palizi veştejindu-şi tinerii lujeri, 

S-au apropiat necuvenit de rugul primejdios, 
De-ar primi laptele dintr-o mie de ugere 

Tot n-ar potoli-n ei vijelioasele fulgere, 

După orice împerechere vine marea distrugere... 


De la Antipozi căutând întâmpinarea spre sud 


Ca Fokienii şi Dorienii în exilul zălud: 

Pe bărbat l-a luat cu sine femela 
Desfăşurându-l de pe trunchiul pomului crud, 
Cel abia lăstărit din buturuga Mărului Acela. 


Vor avea o patrie comună, 

Mulţi urmaşi, temple mari, 

Preaslaviţi purtând pe creştete dublă cunună, 

Cu preoţii, cântăreții şi bazilei, generali, 

Lăudându-se unii pe alţii cu aur, cu frunze de lauri, 

În stemele cetăților fi-vor făuriţi în chip de tineri balauri... 


Preotesele, boresele Spiritului Pitonicesc 

Mulgându-şi sânii în cupe de-argint 

Vor împărtăşi pe cei ce zac şi tânjesc, 

Patria toată va primi înaltul alint 

Când alţii vor rupe din ea, cerul lăsându-i-l tot mai strâmt. 


Vremuri vor trece, se vor spune poveşti neruşinate, 
Un urmaş al păstorilor noştri din Capadochia 
Zugrăvit fi-va din bazilici până-n palate, 

În bordeiele câmpului unde cloceşte dropia: 
Îmbrăcat în fustar şi platoşă de oştean bizantin, 

Ne va ucide Duhul în chip de Dragon 

Aruncându-i trupul în Istrul pururea cristalin, 

Cu lespezi va închide peştera ultimului Cogaion. 


Uzurpatorul va lua chipul Cavalerului Trac 

Până-n steagul de oști al bazileului moldav, 

Ca-ntotdeauna întâmplarea fi-va capăt de veac: 

Cu tulburări de popoare, dărâmări de temple — timpul bolnav... 


La urmă, va veni judecata şi punerea-n drepturi 

A celor mai dintâi în merite şi virtuţi, 

Săgeţile Fraţilor Sarmis-Sigitus de la Sighetul bravei Marmaţii 
Vor ajunge cu moarte până la piepturile 

Milenarei ipocrizii, în care fost-au sfinţii noştri vânduți 

La conclavele destrăbălatei conjuraţii. 


Pe unde râurile Patriei cu Istrul s-au întâlnit 
Acest Altar Cabireum va să rămână 

Aşa cum eu cu dalta l-am întocmit, meşterit, 
Pe apa cetăţii dormind în fântână, 

Pe toate izvoarele străbunului cel umilit, 

Din propriul templu alungat şi din propriul rit. 


Acum, într-altă răscruce de milenii eu sunt primul argat 
Urmând curgerea Istoriei în Duhul Pitonicesc... 

Sub piscurile interioare balaurul timpului doarme încovrigat, 
Umiliţi-mă voi şi mă nedreptăţiţi la câte eu izbândesc! 


Sunt moştenitorul lui Dromichaites Drako, fondator de veac, 
La Sâmbră, eu timpul în blidul de lapte-l dumic, doi şerpi împletiţi într-un colac, 
25.X1.2006 


Timp de-o floare 
În pâlcuri de gherghini, pomi săraci, 
Altare vechi pe Istriţa poţi să-ntâlneşti, 
Dedicatii pe calendele bazileilor daci, 
Scara timpului cu trepte ştirbe, 
Poţi s-o-ntregeşti cu nume de stirpe, 
Faptele lor, pe codul sofic, umblă-n tomurile de poveşti: 
Cercetând cele de-atunci, din cuget şi fapte, 
Poţi s-auzi pasul timpului către cine se-ndreaptă. 


Adesea pun tâmpla la piatră caldă 

S-ascult fluviul venind cu apele-n care multă lume se scaldă, 
Închid ochii, văd focuri sub copita celestului cal, 

Pietre cu multe chipuri pe prispa casei mele se clatină, 

Din susul înspumat şi din josul fără mal 

Vine rostirea păgână a colindului întru datină 

Şi mereu acest tropot al piciorului drept pe lespedea de altar: 
Ajuns-a la Pom, Cavalerul, cu închinare şi dar. 


În grădină, unde-am aşezat o seamă de statuete, 
Totul se umple de chipuri şi larmă, 

De bună seamă, energiile vieţii nicicând desuete 
Nu mai au somn, lucrurile vechi se îndeamnă, 

O movilă de înfăţişări, popor de portrete, 
Agonisesc până vine lumina de toamnă. 


Ca Atlas ţin omenirea aceea în spate 

Şi nimenea nu se grăbeşte să ne dea nouă dreptate. 
De mult puteam s-o lepăd să se ducă de-a rostogolul 
Nimicnicia fără capăt să-şi pună peste voi golul, 

Însă ei, Cavalerii Danubieni, sfinţi uzurpaţi, 

Au nume de piscuri, ape, locuri, cât ţin Munţii Carpaţi, 
Strigă: aşteptaţi, nu vă grăbiţi, mai înduraţi, 

Timpul nostru nu suportă măsurătoare. 


M'aşez la lucru copleşit de-o uriaşă răbdare — 
Mai este timp de-un mugure, 
Mai este timp de-o floare, 
Mai este timp de-un măr pârguit — 
Lasă trupul tău să se bucure, 
Dă cugetului tău marea înflăcărare, 
Orânduit rămâne ceea ce am rânduit. 


Pe Istriţa se-aude zurgălău la gât, 

Caută fluviul de lapte pe care păstorii l-au strecurat; 
Ajunge s-asculţi cântecul bronzului nevinovat 
Recunoşti baladele prin care am trecut: 

După muntele de caşi în albe pânze cuprins 

Din adâncul turmelor adunat, smuls, 

Un popor de stăpâni: care ce-a păscut, care ce-a muls 
Intr-o zilnică sforţare şi-o voinţă de ins. 


Cineva respinge omul prea sigur de el. 
Este timp şi după noi, pentru toate... 


Pe monedă de-argint Călărețul poartă în braţe un miel, 
Intre o eternitate şi altă eternitate 
Opreşte la poarta pietrelor mele şi-mi dă dreptate. 


În capitolul Perioada celor trei preşedinţi de nimic 
Au să consemneze cronicile Istoria de care eu mă dezic. 
27.X1.2006 


Cinele de coleaşă 


În preziua plecării sub datina Exilelor Hadice 

În Hiperboreea se ţinea Cina ultimă, de Coleaşă: 

Matriarhele tinere, la templul străbunei capre sălbatice, 
Cunoscând pe capii ginţilor din faşă, 

Pregăteau cuminecarea depărtării de neam 

Mulgând lapte din proprii sâni, cu blândă magie, 

Îi molipseau pe toţi alungaţii de-o năprasnică nostalgie — 

Mii de ani, coloniile aşezate-n noile continente 

În tot ce puneau la cale întorceau faţa spre nord, înapoi, 

Cu ochii în lacrimi la Dacia în care-au rămas nemernicii de noi... 


Era înainte de cearta regelui Cronos cu ai săi, pentru succesiune, 
Precum se-arată în Tabletele Tărtăria, a l-a şi-a Ill-a, 

Când Zeus, fiul uzurpator ascuns în peşteră, sta ied sub Amalteea, 
La zece mii de ani depărtare nebună 

De războaiele Danailor în poartă la Troia, 

Când Hera, una dintre hierodulele sacre cu trei purităţi, 

Capu-i de iapă, lung nechezând, ridica-n piaţa acelei cetăţi 

Asupra căreia îşi orânduise cu dragoste şi dreptate puterea şi voia. 


Pe Istriţa rotundă-i colina Patriei, cea mai de seamă 

Coloană scurtă-i sfârcul neprihănit 

Ca o boală s-ar putea să se-ntoarcă setea de lapte de mamă, 
De izvorul de nectar şi ambrozie la care zeii s-au hrănit. 


Mă tem să nu-şi ia seama balaurii la antipozi 
Înnodaţi la capete şi despletiţi la cozi, 

Când este vorba de lapte, şarpele se răzgândeşte, 
Se-ntoarce înfăşurându-se-n recele apelor 
Strigându-l pe aproapele său în şi mai aproapele 
Cel cu ochiul şi firea de peşte... 


Cum s-ar zice în firoscosul Fisiolog: 

“Deci, lângă şarpe când, cine ajunge 

Să recunoască fericitul zălog 

De-a nu-i aduce ofrandă de sânge, 

Tot timpul să-i stea gândul la blidul cu lapte, 
Cu un simplu fir de iarba-fiarelor pe limbă 


Sparge lacătele temniţei în care zace Istoria, cursul popoarelor schimbă”. 


Rotundă, movila-i sânul Patriei, ca o pâine de mei, uriaşă, 

Aburind abia răsturnată din vasul fierbinte, 

A rămas întreagă lucrarea vechilor preotese ale Cinelor de Coleaşă, 
Sanctuarul nestrămutării şi-al obârşiei de ginte. 


Emigra 


Patria-i ca boresele Celor Trei Purităţi, 

Patria-i Matriarhiile Milenare 

Dându-ne cu ţâţele-i pe la bot cât să ne-ajungă la toţi 

De saţiu, de îmblânzire, de alinare, 

Rupe din trupul străbunului mai dintâi semănătorul de mei, 
Din trupul fratelui său, semănătorul de grâu, 

ŞI-I ghiftuieşte pe Prâslea, păstorul de mioare şi miei, 

Cel cu trei fluiere cântătoare la brâu 

Ca Unul Singur împăratul întreg în câteşitrei. 


Lebăda pe cuibul cu ou de aur, ou de argint, ou de aramă — 
Vârsta celei mai dintâi frăţii sfinte: 

Ce n-am da noi să-nţelegem graiul în care ne cheamă _ 

Să ne pună pe buze seminţele acelor prime cuvinte!... 


Despre cetele de bouari din sacra Marmaţie, 

Despre ciobanii din secularele ducate sub regii păstori 
Istoria — ca mişcare a lumii aruncată-n migraţie, 

Istoria — ca legănare-a popoarelor de azi către mâine şi ieri, 
Timpul perpetuu în propria-i peregrinare. 


În vârful colinei cât pâinea sacră pe mesele de temei, 

Ca o planetă odihnindu-se în zbucium adânc, 

Voi ridica monumentul sânului Patriei cu aţâţare de prunc, 
Al tuturor exilaţilor muncii, contemporanii mei, 

În bejenie prin livezile de portocali şi măslini 

Bucata de pită câştigându-şi-o prin străini. 


Măcar să le fi făcut cineva parte la sacra Cină de Coleaşă 
Din care se-nfruptă ca porcii, râgâie şi se îngraşă 
Căpeteniile ţării, măsluind Istoria ucigaşă, trufaşă. 
30.X1.2006 


Buriculum Mundi 


În creştetul Istriței, piatră — cucuruz de brad — 

Poţi distinge fagurul seminţelor vremii, 

Timpul, un muşuroi de furnici foindu-şi coconii ca viermii. 
De-aici apele toate capătă vad, 

Urcă cetăţile Dacilor, castrele cotropitorului scad. 


De-aici izvorăsc mările, ţările, câte sunt de la pornire, 
Pe-aici erupe Istoria, fântână arteziană, 

Magma duratei în vulcanul celest 

A-ncremenit ridicând prima coloană, 

Trunchiul timpului cu frunzişul rotund ca un test 

Pe rana durerii abia învelită de crusta subţire. 

De-aici se coc pitele zilnice, pâinile pentru cealaltă hrană, 
Deasupra'n catapeteasmă stă Sfinxul, himeră cimeriană, 
Mâncând lumea ca pe-o grămadă de peşti, 

Mai rămâne bucata de carne vie, o mreană 

Apărată de preceptele filosoficeşti... 


Palicarul Pitagora aflase de la păstorii din Cogaionul Cibin 
Că acel lhtyos, ca un phalus brav de cioban divin, 

Nici o gnosă nordică nu-l pune pe masă, 

Din sacră pudoare şi înţelegere firoscoasă. 


La acestea adaugă el interdicţia mâncării de bob, 
Că acele fasoli ar semăna cu porţile Universului, 
Păcălit de-un Salmosis ce l-ar fi-nsoţit rob 

În Egipet să-i numere-n praf amprentele mersului... 


Mai abitir grecul scrise gogomănia enormă 

Că doar oligarhii au dreptul firesc la cunoscuta legumă, 
Cât despre intrările şi ieşirile-n cosmos, de-o anume formă, 
Dacul mărturisise câte ceva, fiind totul o glumă... 


În numismele de argint, călcate maestru de ştanţe 

Ori vărsate fierbinte-n anume tipare, 

Se văd Porţi şi Portaluri între munţi şi distanţe, 

Între plaiuri şi nemăsurata zare 

Ale cărora înţelesuri ne-au dat scara mântuitoarei speranţe — 
Dar nu seamănă cu fuduliile la om sau la fiare... 


Maramureşul tot a păstrat modelul acelor porţi: 

Cu intrările mici ale viilor, cu ieşirile mari către morţi 

Care cum plecând şi rupându-se printr-alte părți... 

Au acoperiş de case, iar unii le consideră vămi 

Trec păsările sufletelor după ce, câtăva vreme, odihnesc în pomi, 
Mai înainte primesc petrecere cu bob de mâncare 

La îndemâna oricărui muritor pe ogoare, 

Cu felie multă de mămăligă de mei 

Ruptă de la gura preafericiţilor zei. 


Acea întocmire de hrană este-o moviliţă de făină fiartă izvorâtă din râjniţă, 
Are forma pietrei de altar buriculum mundi: 

Muntele peste fiii săi legaţi cu beznele din pivniţă — 

Inceputul Istoriei — de unde-i până unde-i. 


O seamă de astfel de pietre am scos eu în grădină, 

Am alcătuit centrul lumii şi mă odihnesc în trecut 

Astfel am rupt scara pomului în care se urcase cronologia creştină: 
Cine-a petrecut, cine-a mâncat, cine-a băut, 

Cu mine la prânz cine-a stat, şi la cină, 

Are loc în viitorul pe care l-am hotărât, 

Cine m-a ocolit să-i fie ţărâna uşoară, ducă-se-n propria-i vină. 


Eu, de la-nceput şi până de-aici încolo 

Mă aflu în grațiile perpetuei adolescente Hera — 

Fiica lui Cronos l-a inspirat şi pe Apollo — 

Numai timpul în jurul nostru se-aude rostogolindu-şi sfera: 

Are vuiet de roţi de car îmbrăcate-n şine de fier, 

În rest, Istoria contemporană pentru mine nu mai are nici-un mister. 
1.XII.2006 


Heraldică 


Străluceşte Istriţa, cupola celor patru elemente. 

În vârful celestei Basilici se roteşte corb 

Înfăşurat în vârtejul neostoitelor evenimente 

Care ne smulg din Istorie, ne sorb, ne absorb 

Şi iarăşi ne-aruncă pe crugul vieţii noastre ardente. 


Parcă aş purta coiful de la Ciumeşti 

Rostogolit din creştet cu pasărea marelui Druid, 
Aş scrie veacurile într-una mie de poveşti 

Pe care le-ar cânta templele pe psalmii lui David, 
Mai veridice decât basna despre marele vid 

Pe care l-ar fi lăsat în Dacia împăratul fugar 
De-a trecut Istrul cu limba scoasă ca un ogar... 


Între ani, mereu sub cumpănă de balanţă 

Crapă oul de corb al nopţii, 

De la nemăsurată adâncime şi distanţă 

Se-aud popoarele noi ridicându-se în toate părţile vieţii şi morţii. 
Orfeu cel din urmă, în Infern coborând, 

A biruit să le dea cronologie, rânduială şi rând. 


Dacii de neamuri multe şi lumină de aur până-n bărbi, 
Născuţi din Miresele Târgului de Fete sub Cogaionul Găina, 
Cu vexile şi flamuri cu emblema femelelor de corbi 
Ridicatu-şi-au cetăţi din ramuri şi lut pe toată ruina, 

O seamă de Vlahii şi mai multe Muntenii 

Întemeiară sub bazileii ce-au supt laptele aceleiaşi rudenii. 


Gravate sunt în Medalionul Rosetti: 

Cincizeci şi şase de insigne şi fibule, 

Cincizeci şi şase de mantii de investitură ducală a bravelor căpetenii — 
Din toate corbul ridică şarpe cu legendarele-i mandibule, 

Sub gadine stă munte Cogaion cuprins de blândul foc, 

Pământul, aerul, apa elaborând operă la un loc. 


Au pângărit misionarii Byzanţului şi-acest sigiliu: 
Smuls-au şarpele şi i-au înfipt crucea-n plisc, 
Pasărea, când vultur, când uliu, 

Mistifică lumina Sofiilor ce străluceau din pisc în pisc. 


Din Edenul Negreştilor, dumnezeesc tărâmul Oaş, 

Sub steagul lui Dromichete, bazileul Federatelor Nilului, 
Neamurile Corbului taie vad uriaş 

Intorcându-se de sub arşiţele Exilului. 


Cu toţii plecaseră din Muravi — 

Tărâmul fermecat între ziduri de munţi — 
Pe şapte turnuri pasărea grânelor se nărăvi 
La stârvurile înecaţilor cei mulţi... 


Şi era o singură fortăreață de cremene, 
Pietrele lumii, cu focul în ele.. 

Pe vremea Corbului, trei surori Hekate gemene 
Ţineau răscrucile dintre pământ şi stele, 


Toate trei sunt matriarhiile gintelor mele. 


Acum se-aşteaptă o altă mare piatră de foc 

Să lovească lumea dându-i firea la loc, 

Din chingile timpului făcându-i făgaş în spirală 

De unde-a scăpat Oul negru cu noaptea lui ancestrală, 


Bântuie somnul în tagma înţelepţilor, 

Cei mincinoşi au să moară de insomnie, 

Pasărea cosmosului s-a-ntunecăt de mânie — 

Vine noaptea tuturor nopţilor, 

Stema, din ce în ce mai cârnică şi sălbatică, 

Va întinde pe câmpuri matele mistificatorilor de heraldică. 
2.XI1.2006 


Meditaţie 


Pe Istriţa, lumina astrului la crepuscul, 

Din toate culorile înalţă Patrie roşie fără hotar, 

Pe gorunii în vârstă, lujeri strâmbi ridică vâscul; 

Aici, la cotul munţilor, s-a uitat înţelesul de har 

Al plantei Druizilor, plină de boabe de mărgăritar; 

Între ani, alte dăţi, aşezată la grindă 

Semn dădea bărbaţilor să-nceapă marea colindă 

Spre Muravi, prin zidul de cremene şi prin cel de cenuşă, 
Porneau cântând întâmplările strămoşilor din uşă-n uşă. 


Pe unde-aveau să intre, pe unde să iasă 

Vasileii Cetăţeni bouari, cei de fire aleasă, 

Din Ţara Chiuarului şi din Ţara Vişeului; 

Cunoşteau pragurile deosebite cu semnele zeului — 

În toate măsurile Muravi, în adâncime, în sus şi-n întindere 
Ca şi gândul intrau fără porţi şi ieşeau de pretutindene... 


În jurul Mărului Roşu se închidea primul inel: 

Cine cunoştea zicerea despre apele păstorilor trecea ca şarpele prin el; 
Urma brâul bourului, cerc de pietre rotunde: 

Cine ştia cântarea despre păşunile cuvenite junincilor, miorilor, 

Trecea ca pasărea prin pâcla norilor; 

Urma cârcel de lespezi cu urmele ursului, late: 

Cine cunoştea intra-n moştenirile preoţilor, toate. 


Toţi erau aduși de vârtejul scărilor adânc sub cetate: 

Suntem Ares Întâiul, Ares al II-lea şi al treilea Ares, 

Până la al zecelea preot al armelor se strigau între ei s-arate ce fiare-s 
Sărind şi lovindu-se în toiage 

Încrustate cu stemele strămoşilor, care din cine se trage... 

Pe după toţi ridică seara, pe Istriţa, crenelele sale de fum, 

Din timpul uriaşilor a rămas steagul roşu fluturând postum. 


Este dreptul Patriei să-şi ascută ghearele acelei himere 

În care zeul poporului Zarne-Agrestos şi-a orânduit brava-i putere: 
Roşu era brâul de lână al semănătorului de mei, 

Mult roşu, cu albastru, galben, purtau junele femei 


Pe fote şi obreguri şi catrinţe, 

Sfială şi dulce aţâţare dând întregii fiinţe, 

Cingători de piele strânse-n brăcinari — 

Păstorii de capre, de miei, de vite mari — 

În chimirele cimeriene aducând cenuşa înapoi 

A bazileilor muriţi prin Macedonia şi Troia, cetăţile cuprinse de oi, 
Roşul brâu al giganţilor pe care fulgerul i-a răpus 

Strămoşul steagurilor sub ducii hiperboreeni 

Îşi flutură pe Istrita dragonul cu cap de bour şi râtul de urs. 


Castele Patriei fost-au trădate de militarii vicleni. 

Am rămas eu lângă roşu, cu Zeus Demos şi Vasileii Cetăţeni, 
Am fost cel de tagma lui Salmosis dând seama în faţa Căluşei. 
La sfârşitul mandatului secular m-adăugară la zidul cenuşei — 
Istriţa-i doar o parte din parapetul de scrum — 

Vârtejurile timpului ridicat-au turnul de-acum: 

Aici doarme Istoria în patul Patriei postum, 


De-ar ajunge iar corbul, pasărea de ogor, 

Să scape-acolo câteva seminţe curate, 

O holdă de grâu pentru pâinile tuturor 

Ar răsări şi-ar pârgui spărgând dinlăuntru întunecata cetate; 


Un Salmosis cu Acolyţii culegând spice:; 

In palme treierându-le blând, 

Ar putea, acel turn de strâmbă învoială, să-l strice, 

De la sine încolo popoarele şi faptele numărând 

Precum cântau Psalmul despre Osiris secerătoarele la Sais 
Cu femeia lui, frumoasa Isis, căutând pre cel ucis — 
De-atunci intrau Căluşarii în grâne 

Cât douăsprezece cruci păgâne. 


Eram în garda trofeului purtând creanga de brad 

A Caprei-Dragon, divină, proteică, 

Să dau de veste faraonilor anii în care cad — 

Trimis al ţării de baştină nordică — Domenia Basareica... 


Pietrele ce le-am aşezat în loc de cărţi la mine-acasă 

Susţin Istoria aceea înfruntând lumea de-acum netrebnică şi primejdioasă. 
La urma urmelor, pentru toate gnosele de orice rit 

Roşul de crepuscul este tatăl Roşului de Răsărit. 

3.XI1.2006