Alecu Russo — Scrieri postume — Ed.Scrisul Romanesc, Craiova

CLASICII ROMANI COMENTATI 


SUB INGRIJIREA D'" N. CARTOJAN - PROF. UNIVERSITAR 


TA t. Du 


AL RUSSO 


SCRIERI POSTUME 


TRADUSE DE: 


V ALECSANDRI 
AL ODOBESCU 
MIHAIL SADOVEANU 


PUBLICATE DE: 


p pem E VIA NEUES 


EDITURA SCRISUL ROMANESC. CRAIOVA 


AL. RUSSO 


SCRIERI POSIUME. 


TRADUSE DE. 


V ALECSANDRI 
AL. ODOBE SG U 
MIHAIL SADQVEANU 


PUBLIGATE DE: 
PETRE V HANES 


EDITURA SCRISUL, ROMANESC, CRALOVA 


INTRODUCERE 


Scrierile postume ale lui Al. Russo. 


Inceputurile lite- Trebue puse in aie cu mis- 
rare ale lui Russo, Cârea intelectuală din Iaşi provo- 
—————————— cată de pregătirea revistei Dacia 
Literară, care a și apărut în 1840. Mihail Kogălni- 
ceanu, întors din străinătate în 1838, după ce a 
încercat o colaborare cu Gh. Asachi, s'a decis să 
scoata singur o publicaţie. Deciziunea a luat-o după 
consfătuiri cu C. Negruzzi, care locuia la Iași, cv 
V. Alecsandri si cu Al. Russo. Poetul se 'ntorsese 
si el din stráinátate in 1839 si dobándise un post 
la sámesie. Russo se întorsese din Elveţia în 1835 
si locuise când la ţară, când la Iași, dar: in 1839 se 
găsea la Iași. Din acest an datează scrierea lui „La 
pierre du tilleul” (Piatra Teiului), publicată însă 
mai târziu (1908); din 1839—1840 există ,,Jassy et 
ses habitants en 1840” (Iașii şi locuitorii săi în 1840); 
din 1840 Studii Nationale, câte și trei «în spiritul 
pe care grupul de mai sus îl stabilise pentru viitoarea 
ublicatie a lui M. K., si anume: inspiraţie din 
egendele populare (Piatra Teiului, Studii Naţionale) 
și din obiceiurile ţării (Iașii si locuitorii săi). Prima 
bucată cuprinde chiar la urmă câteva rânduri de 
unde reiese clar că avea să fie în curând publicată 
(v. mai departe pag. 53): „Soarta a vrut ca amin- 
tirile unui călător să ajungă obiect de publicare”. 
Călătorul era R., care, împreună cu V. Alecsandri, 


III 


Mihail Cuciureanu si alții, făcuseră o excursiune în 
împrejurimile frumoase ale orașului Piatra din ju- 
deful Neamţ (această excursiune au descris-o fiecare 
separat si au publicat-o, afara de R., care n'a pu- 
blicat-o). Revista lui M. K. a și anunţat că operele 
lu R. vor fi tiparite: „La cantora Daciei Literare 
vor ieşi în curând Poeziile d-lui Mihail Cuciureanu, 
Scrierile d-lui R...“ (a se vedea în prefața volumului 
Scrieri de Al. R. din colecţia de faţa excesul de dis- 
cretie al scriitorului nostru ori-de-câte-ori era vorba 
de persoana lui). 

Din 1842 avem „Palatul lui Duca Voda“. Tot 
între 1839 40 putem pune si Le rocher du corbeau 
(Stânca Corbului), tot rod al unei excursiuni, poate 
chiar al aceleiași, — publicată și ea mult mai târziu. 
In 1846, R. a scris Soveja, aparută însă tot după 
mortea lui. 

Alte scrieri, apărute și ele după moartea lui, nu 
le mai putem data: Poezia Populara, Decebal și 
Stefan cel Mare. Totuși ţinând seama cá R. începe 
să publice în 1846 şi continuă până în 1856, cu 
trei ani înaîntea morții, am fi îndemnați sa admitem 
că şi pe acelea le-a scris între 1840 şi 1846. 

Dar de ce n'a publicat R. scrieri de atâta valoare, 
când pentru publicare fuseseră scrise şi când Dacia Li- 
terară a și anunțat apariţia lor? Poate din cauza unor 
atacuri contra unor stări de lucruri de atunci, poate 
din cauza unor atacuri personale, ca în contra lui G. 
Asachi! Sau poate pentrucă R. n'a găsit pentru ele un 
traducător ca pentru Cântarea României? Dintre 
ele, „La pierre du tilleul“, „Jassy et ses habitants“, 
„Soveja“ și „Le rocher du corbeau“ sunt scrise în 
frantuzeste, există manuscriptele lor pentru primele 
trei, iar ultima a apărut într'un ziar francez (urmeaza 
îndata indicatiuni bibliografice). 

„Poezia *Populară”, „Studii Naţionale”, „Palatul 
lui Duca Vodă“, „Decebal și Stefan cel Mare" şi câteva 


IV 


fragmente din alte scrieri s'au publicat în româneşte de 
V. Alecsandri după moartea lui Russo, de sigur tradu- 
cându-le el, fiindcă limba seamană mult cu limba 
operelor lui şi se depărtează de a operelor lui Russo. 
Lipsesc arhaismele si moldovenismele acestuia si 
abunda în schimb neologisme, ca „proporţii arhitec- 
torale“, „balcon“, „apartament“, „remarcabil“, „nivel“ 
(în Palatul lui Duca Vodă). Poetul şi-a strecurat și pe 
favoritul sáu „onor“ (în Cugetări scrise în închisoarea 
dela Cluj), pe care R. niciodata nu l-a întrebuințat. 

Aşa se face că tocmai primele scrieri ale lui R. 
au apărut postum. | 

Redăm titlurile tuturor cu anume indicatiuni ne- 
cesare: 


1. POEZIA POPULARĂ apărută cu acest titlu 
si cu subtitlul de „Studiu literar” în Foaia Soc. p. 
lit. si cult. rom. în Bucovina din August—Octomvrie 
1868 și în Albina Pindului din Octomvrie același an. 
S'a publicat de V. Alecsandri, care desigur a și 
tradus-o din limba franceză. 


2. STUDII NAŢIONALE. Poartă data 1840, dar 
au fost publicate abia în 1868 în Foaia Soc. p. lit. 
si cult. rom. în Bucovina, numerele din Iunie și Iulie 
si republicate în 1873 în Convorbiri Literare. Cu- 
prind anecdote despre haiduci, 


3. PIATRA TEIULUI. Poartă data 1839 și se 
pastrează încă în original în limba franceză în biblio- 
teca Academiei Române, sub no. 311. A fost publi- 
cată în original în ediţia din 1908 a Scrierilor lui 
R. După această data a fost tradusă de C. Margári- 
tescu şi apoi de M. Sadoveanu. Acesta a publicat 
traducerea în Biblioteca Minerva. Textul său s'a re- 
produs și aici. 

4. STÂNCA CORBULUI cuprinde legenda unei 
stânci din judeţul Neamţ. A fost scrisă în limba fran- 


V 


ceză nu ştim prin ce an, dar a fost publicată abia în 
1863 in ziarul La voix de la Roumanie. Peste cinci 
ani (1868) a fost publicată în traducere în Foaia. Soc. 
p. lit. si cult. rom. din Bucovina, traducere făcută. de 
sigur de V. Alecsandri, iar peste alți cinci ani, tra- 
ducerea s'a reprodus în Convorbiri Literare, de si- 
gur tot după stăruința lui Alecsandri. 


5. IASII SI LOCUITORII SAI IN 1840. Origi- 
nalul francez se păstrează si acum în Biblioteca Aca- 
demiei Románe sub no. 311. A fost publicat ín 
ediția din 1908 a Scrierilor lui R. A fost tradus în 
românește de C. Märgäritescu în 1900 si apoi de 
M. Sadoveanu, in Biblioteca Minerva. Textul sáu 
S'a reprodus si aici. 


6. SOVEJA cuprinde descrierea drumului dela Iași 
la Soveja, schit în județul Putna, precum si a şe- 
derii lui acolo în anul 1846, când a fost surghiunit. 
Textul francez se păstrează în biblioteca Academiei 
Române, sub no. 311. Traducerea, datorită lui Al. 
Odobescu, s'a publicat în 1863 în Revista Română, 
de sub direcţia sa, după îndemnul lui V. Alecsandri. 
In 1908 s'a publicat și originalul francez în ediţia 
Scrierilor lui R. i 


7. DECEBAL SI STEFAN CEL MARE, o splen- 
didä paralelă între cele două figuri istorice. S'a pu- 
blicat numai în traducere în Foaia Soc. p. cult, și lit. 
rom, din Bucovina, 1868, după stăruința lui Alec- 
sandri, care de sigur că a făcut şi traducered. 


8. PALATUL LUI DUCA VODA a fost scrisă în 
1842, de sigur în frantuzeste, si a fost publicată în 
traducere abia în 1874 în Columna lui Traian, no. 1. 
Traducerea se datorește de sigur lui Alecsandri. 


9. [OFIȚERI FRANCEZI IIN MOLDOVA], tra- 
ducerea din frantuzeste de Russo a unui fragment din- 


VI 


tr'o descriere de cälätorie la noi a unor ofiteri fran- 
cezi. Descrierea este din 1822 gi traducerea din 
1856, când R. a trimis-o lui M. K., ca s'o publice în 
ziarul sáu Steaua Dunării. Nu s'a publicat însă și a 
rămas între hârtiile prietenului său. (Ms. Kog., no. 13, 
biblioteca Academiei Române). S'a publicat în ed. 
din 1908 a Scrierilor lui R. 


10. CUGETARI, SCRISORI, FRAGMENTE: 

a) Cugetări scrise în închisoarea dela Cluj. Au fost 
traduse de V. Alecsandri și publicate în Foaia Soc. 
p. cult. pop. rom. din Bucovina în 1868, apoi re- 
publicate în Convorbiri Literare din 1873. 

b) Alte şase cugetări, citate de V. Al., când a 
vorbit despre R. (în aceeaşi revistă din Bucovina). 

€) Scrisoare către V. Alecsandri, 1846, înainte de 
a pleca R. în surghiun la Soveja. 

d) Scrisoare către N. Bălcescu, Sibiu 1848. 

e) Bilet către V. Alecsandri, 1848, din închisoarea 
din Cluj. 

f) Protest către consiliul de räzboiu din Cluj, 1848. 

g) Profest către contele Vay, comisarul guvernului 
în Cluj, 1848. 


Al. Russo si poe- In „Piatra Teiului”, scrisă Rules 

R. vorbeste cu entuziasm despre 
zła populară. jocurile țărănești si despre cânte- 
cele populare. 


In aceeași bucată citează 4 versuri din balada lui 
Ion Chetraru, în traducere franceză. 

La sfârșitul bucății „Le rocher du corbeau”, rod, 
probabil, al aceleiași excursiuni, din care a ieșit 
„Piatra Teiului”, ne spune că s'a întors cu o colecţie 
de doine; iar în cuprinsul bucății atrage atentiunea 
că țăranul care conducea excursiunea cânta doine. 

In „Studii Naţionale”, care poartă data 1840, 


VII 


stránge la un loc anecdote despre haiduci. Intelegem 
din ele cá R. culesese balade privitoare la acestia 
din urmä. 

In Soveja (1846) vorbese de două ori despre 
cântecele populare: 1) Odată, descriind ţinutul prin 
care trecea, adaugă: „Căci aici e fara tálharilor, șer- 
puită de pârae, scăldată de Putna și de Sirat, așa de 
mult lăudate în cântecele bătrânești” (1 Martie); 

2) Altă dată ne spune că în acea zi (Duminică 10 
Martie) a ascultat toată dimineaţa cântece oltenești 
dela țiganii din satul Soveja si le-a înţeles. Apoi a 
hotărît ca a doua zi unul din ei să vie la schit, unde 
sedea R., şi să-i explice mai pe larg cântecele. 

A venit însă nu un țigan, ci un mocan cu cimpoiul 
şi i-a cântat tot felul de arii: moldovenești, munte- 
nești, ardeleneşti, apoi doina. 

Dela acest mocan a cules de sigur R. multe 
balade populare, fiindcă Alecsandri spune în ediţia I 
a Poeziilor Populare că de la Soveja i-a adus R. 
Mioriţa. 

In „Poezia Populară”, pe care o bănuim ca scrisă 
tot la Soveja sau nu târziu după aceea, povesteşte 
tot o scenă din satul Soveja, dela un iarmaroc, cu 
lăutari şi cântece populare, citează versuri dintr'a- 
cestea și se ridică la cel mai înalt ton admirativ. 

In 1848, când a stat închis la Cluj, trimițând 
unor prieteni din lagi informatiuni despre starea 
lui, îi ingtinfeazá că recită mereu următoarele versuri: 


Inchinare-ag şi mam cui, 
Inchinare-aş murgului, 

Dar mi-i murgul cam nebun 
Şi de fugă numai bun. 
Inchina-voiu uimilor, 

Urieşii culmilor, 

Că sunt gata să-mi răspunză 
Cu freamät voios de frunză: 


VIII 


Ulmii cá s'or clátina, 
Frunza cá s'a scutura, 
Trupul cá mi-a astupa. 


Sunt versurile cu care se încheie balada Toma 
Alimos (sau Toma lui mos, cum zice el in Studie 
Moldovaná). 

In acelasi an, R. a cules cántece populare din 
Muntenia, unde a stat cátáva vreme, dupá fuga din 
Moldova. Aflăm faptul dela V. Alecsandri. Acesta 
a trimis în 1880 lui V. A. Urechiă pentru Albumul 
macedo-român un cântec popular despre Alexandru 
Machedon, „reîntocmit”, zice poetul, „pe cât s'a 
putut, din câteva fragmente de poezii populare cu- 
lese la anul 1848 de răposatul meu amic A. Russo 
în călătoriile sale pe malurile Dunării”. ` 

In 1851—52, în ziarul din lași, Zimbrul, apare 
scrierea lui R. „Studie moldovaná". In ea citim de 
trei ori admiraţie pentru poezia populară: 1) „Cui 
nu-i place un cântec popular editat de prietenul 
meu Aleesandri?", — zice autorul. 2) ,,Mioara, 
Naframa, Mihail, Bujor, Toma lui mos, Codreanu 
vor trai cát va fi un Román pe lume”. 3) „Incheierea 
mea este, ín pufine vorbe, ceea ce se face pentru 
Balade, trebue sá se facä si pentru toate traditiile 
noastre: cántece si traditii fac una, ele se tálmácesc 
si se întregesc” — pe atunci Alecsandri pregătea 
prima sa ediţie de Poezii Populare. 

In 1855, în „„Cugetări” nu odată recomandă limba 
firească din cântecele populare, opunánd-o limbii 
artificiale a unor contemporani. In Cugetari, partea 
II, no. 2 (v. volumul de Scrieri din această colecţie, 
pag. 164) zice: „Toate scoalele noastre [literare] tre- 
bue să pornească dela cânticele ce le hulesc, ca să a- 
jungă la clasici, si „Simţim că mare avutie, inspiraţie 
Si linguisticä este în cântecele dispretuite in Ar-' 
deal“ (pag. 165). 


IX 


In acelaşi an, în „Amintiri” si anume într'a II-a 
citează 18 versuri din „balada lui Donciu“ (v. 
Scrieri, pag. 65). 

In Martie 1856 R. trimite lui M. Kogălniceanu o 
scrisoare din Piatra-Neamţ vorbindu-i despre ziarul 
Steaua Dunării, Şi începe așa; 

„M'am dus spre ţară, pentru a räsufla și pentru a 
zice ca acel cântic, cântic mai moldovenesc decât 
toate cânticele: 


Vară, vară, muma noastră, 
Je bruma de pe fereastră 
Si západa de pe coastä, 

Si o fà iar rotogoalá, 

Sá má mai dau ici de vale, 
Să mai clänfäiu din pistoale. 
Sá vád soarele lucind, 

Să mai văd iarba dând, 
Codrii înverzind, 

Saud copilaşii chiuind, 
Ciobänasul fluieránd. 


R. a început să scrie în 1839 si a încetat să mai 
scrie în 1856. In tot răstimpul acesta s'a preocupat 
stăruitor de problema poeziei populare şi a tradiţiilor, 
mai stăruitor decât oricare dintre contimporani. 

Răsunetul preocupărilor sale n'a fost însă puternic 
atunci. Il simțim numai în generatiunea urmatoare 
lui şi anume la Teodorescu Gh. Dem și la d-rul 
Rudow. Cel dintâiu începe prefata la marea sa co- 
lectiune de Poezii Populare (1885) cu o citatie avân- 
tată din studiul lui R. „Poezia Populară” și continuă: 
„Astfel simțea Al. R. despre marele tezaur al muzei 
noastre populare si astfel vorbea mai acum o jumă- 
tate de secol (1835—1839)", pag. 5. Am văzut 
mai sus că studiul lui Russo s'a publicat abia în 
1868, nouă ani după moartea autorului, dar cu- 
prinsul ni-l arată compus în anul 1846 la Soveja, 


X 


ori nu prea tárziu dupá aceea. Totusi Teodorescu 
Gh. Dem. îl datează 1835—1839. Pe ce se va fi în- 
temeiat? 

Cu alt prilej, si anume in prefata scrisá pentru 
volumul ,Le romancero roumain“ de Jules Brun, 
spune: „Al. R. se puse a culege din gura lăutarilor 
legende si cántece populare. In timpul inchisorii lui 
politice la mănăstirea Soveja, in 1846, el nu incetá 
să se ocupe cu această operă, glorioasă între toate”, 
Reiese de aici că și-a întemeiat afirmatiunile ‘pe bucata 
Soveja a lui A. R., apărută în traducerea lui Odobescu 
din Revista Română a acestuia (1863). 

D-rul Rudow în , Geschichte des rumänischen 
Schrifttums" (1892) spune cä R. ,a cules cántece 

pulare, dar toate s'au pierdut" (sammelte auch 
Volkslieder doch ist alles verloren, pag. 90). Izvorul 
acestei afirmatiuni nu-l cunoaştem. 

Gh. Adamescu în „Noţiuni de istoria limbii și 
literaturii române“ (1899) spune că R. e „acela care 
a atras cu entuziasm atenfiunea la productiunile po- 
porului". 


Colaborarea Russo Sa precizám acum rolul lui R. în 
Alecsandri. culegerea poeziilor populare pu- 
————— blicate in prima editiune a colectiei 
lui V. Alecsandri. In aceasta privință iată ce găsim 
înainte de 1900, dată dela care R. intrat în rândurile 
scriitorilor români. 

Teodorescu Gh. Dem. în prefata citată dela „Le 
romancero roumain” a lui Jules Brun spune: „Al. R 
se pilse a culege din gura lăutarilor legende si cân- 
tece populare. El își fncredintase manuscriptele unuia 
dintre amicii săi. Acesta, cu talentul său bine cu- 
noscut, dete acestei culegeri lustrul care le lipsea şi le 
publică în două broșuri, sub aceste titluri: Poezii 
populare, balàde si cântece bătrânești, culese si în- 
dreptate de V. Alecsandri (1852—1853, lași). 


XI 


G. Adamescu, in cartea mai sus citatá, spune si 
el cá R. „a îndemnat si pe Alecsandri să se ocupe cu 
strángerea si publicarea .operelor populare". 

Izvorul acestor informatiuni nu ni se comunicá. 
Poate cá pe la 1880 1890 ele circulau între cu- 
noscätorii problemelor de literatură populară ro- 
mâneascä, 

Să încercăm a aduce lamuriri, completând pe 
cele din 1901 din studiul despre Al. Russo. 

Am scos mai sus în evidență că în „Piatra Teiu- 
lui“ (1839), R. citează în traducere franceză 4 
versuri privitoare la haiducul Ion Chetraru. O baladă 
cu acest subiect nu se găsește în colecția Alecsandri, 
prima ediţie. Intr'a doua ediție apare o doină, dar 
fară versurile reproduse de R. 

In „Studii Naţionale” (1840), R. relatează o anec- 
dotă despre acest haiduc (v. mai departe, pag. 13—15), 
reproducând și versurile din „Piatra Teiului” (date 
aici în românește, ca şi toată scrierea, de V. Alec- 
sandri). Anecdota se sfârşeşte cu unele informatiuni 
şi constatări, pe care le vom găsi si la Alecsandri. 
Russo zice: „Banda aceasta fu prinsă peste câteva 
luni. Unal din ei primi să devie calău, pentru ca să 
scape de moarte, însă el era ţigan. Românul se face 
ispravnic, se face judecător, dar calău niciodată”. 
Alecsandri spune și el la 1866 ,...el fu spânzurat în 
câmpul dela Frumoasa de însuși tovarășul său ' Gavril 
buzatul, țigan de soiu, care primi a se face calău, 
pentru ca să-și scape vieata. Aci e locul să facem o 
observaţie, că niciodată un Român nu s'a dedat la 
trista meserie de calău”. 

In 1846, R. cunoștea balada ,,Päunasul Codrilor” 
(Conv. Lit., an. XXXV, 1901, pag. 669), pe care V. 
Al. o publică în 1849 în ziarul Bucovina. 

In studiul „Poezia Populară”, scris de sigur între 
1846—1848 (deși publicat abia în 1868), R. atrage 
atentiunea asupra unor imagini și versuri frumoase 


XII 


populare în termeni pe care-i găsim mai târziu si 
la Alecsandri. 1) Russo zice: „Nu poti să nu ad- 
miri calul lui Codreanu, care, când fugea, văile se 
limpezea”. Alecsandri relevă aceste două versuri: 
„Astfel murgul meu fugea || Văile se limpezea" şi 
adaugă imediat: „Imagină minunată de repezimea 
calului“ (pag. 93, nota 5, ed. 1866).'2) La R. găsim 
scoase în evidenţă versurile: „Aşterne-te drumului || 
Ca si iarba câmpului || La suflarea vântului”, pre- 
cedate de această observatiune: „Nu poți să stai 
nesimtitor la auzul armoniei limbii poporului, când 
Toma Alimos, zice murgului său”. Alecsandri relevă 
si el exact aceleași versuri și urmează cu această 
observatiune: „In toate baladele unde se pomenește 
de alergari de cai, poeţii poporului se întrec în ima- 
gini de © sublimă frumuseţe” (pag. 76, nota 5, 
ed. 1866). 

La R. găsim balada Ghimiciu. La Alecsandri din 
prima edifiune n'o găsim, dar o gasim în cea de a 
doua. 

R. a influenţat pe Y. Al. și în modul de a 
grupa poeziile populare. In „Poezia Populară”, el 
le grupează în: 1) Cântece bătrânești, 2) Cântece de 
frunză, 3) doine şi 4) hore. Alecsandri le-a grupat 
și el la început tot în patru categorii: 1) Cântece bă- 
trânești (balade), 2) Doine sau cântece de dor, 3) 
Cântece haiducesti sau de codru, 4) Hore sau cân- 
tece de joc (în Zimbrul, 1851 din 25 Ianuarie, pag. 
210). Dar peste 15 ani (1866) a redus grupările la 
3, desfiintánd cântecele haiducesti: 1) Cântece bă- 
tránesti sau balade, 2) Doine, 3) Hore, — nu mai sta 
acum sub influenţa prietenului sau, mort din 1850. 

Alecsandri a recunoscut ca R. l-a ajutat în cu- 
legerea Poeziilor Populare (prefata ed. II), dar soco- 
tim cá a recunoscut prea putin. Deși prieten bun cu 
R., i-a lăsat în umbră activitatea-i în această prri- 
vintá, desi s'a luptat barbäteste să-i apere dreptul 


XIII 


de autor asupra Cântärii României. Caracteristice, în 
această privinţă, sunt trei fapte: 1) La 2 August 1863, 
Al. trimite dela Iași la București lui Al. Odobescu 
manuscriptul operelor „Le Pierre du tilleul“ si ,,So- 
veja“, ca acesta să le traducă și să le publice în 
Revista Română, iar la 14 Septembrie 1863, în ace- 
laşi scop, „Jassy et ses habitants" şi sfârșitul Cuge- 
tărilor, netipärit în România Literară (1855), din 
cauza dispariţiei acesteia (textul Cugetărilor era ro- 
mânesc şi nu mai trebuia tradus). Odobescu a pu- 
blicat fragmentul din Cugetări, a tradus si a ti- 
părit Soveja, dar n'a mai avut vreme să mai tra- 
ducă și să mai tipărească şi pe celelalte, findcă și 
revista sa și-a 'ncetat apariția. Dar de ce Alecsandri 
n'a trimis si manuscriptul bucății „Le rocher du ccr- 
beau“ și l-a, trimis, în schimb, ziarului francez La 
voix de la Roumanie? De ce n'a trimis și manus- 
criptul studiului Poezia Populară? (Scrisorile către 
Odobescu se află reproduse în studiul despre Al. R. 
al comentatorului ediţiei de faţă). Bánuim că dintr'o 
consideratiune tot în legătură cu rolul lui R. în des- 
groparea poeziei populare. Bucata Le rocher du cor- 
beau spunea la urmă — cum am mai relevat — că 
autorul se "ntorsese din excursie și cu o culegere de 
doine, deci era preocupat de astfel de chestiuni; iar 
studiul „Poezia Populară“ îl arată, pe același autor, 
un serios cunoscător al problemei. 

2) De ce tocmai în 1868 a publicat V. Al. a- 
cest studiu? Fiindcă tinuse să-i apară și ediția II-a 
di colecţia sa, a cărei însemnătate ar fi fost mult 
slăbită de apariţia anterioară a studiului lui R. De 
altfel, tot în acel an, Al. traduce și „Le rocher du 
corbeau“ şi-l trimite odată cu „Poezia Populară“ ace- 
leiaşi reviste, Foaia Soc. din Bucovina, insofindu-le 
de o scrisoare, unde, e adevărat, recunoaște ajutcrul 
dat de R., deși primise mai mult decât ajutor: „Acest 


XIV 


amic al meu care mi-a ajutat la culegerea poeziilor 
populare“. 

3) De ce în prima ediţie, Al. n'a adnotat poe- 
ziile si de ce adnotärile din ediţia Il-a seamănă de- 
seori prea mult cu observatiunile făcute de R. în 
studiul despre Pcezia Populară? Fiindtă până la 
1852—53, data primei editiuni, n'a dispus de ma- 
nuscriptele lui Russo care conțineau acele observatiuni. 

Are dreptate Ov. Densușianu, când spune la ca- 
pitolul despre R. în „Istoria literaturii moderne": 
„Meritul lui în această privință i-a fost numai în 
parte recunoscut de Al... Colaborarea lui R. este mult. 
mai mare decât rezultă din informaţiile date de Al. 
Multe din poeziile culese de R. se găsesc în variata 
colectiune a lui AL". 

In studiul consacrat lui Al. Russo, gomentatorul 
ediției de față propunea ca numele scriitorului să fie 
asociat cu al lui Alecsandri, când e vorba de cu- 
legerea si adnotarea poeziilor populare, iar colectiu- 
nea cunoscută numai sub numele poetului s'o de- 
numim „Colecţia Russo-Alecsandri". Propunerea îşi 
are, cred, locul şi acum. 


Textul Comentatorul editiunii de față a pu- 
- Sovejel blicat de mult Soveja în Biblioteca pentru 
2—— toti. Cum de atunci s'a retipărit fără con- 
trolul său, atrage aci atentiunea asupra numeroaselor 
deosebiri de text, dintre care unele destul de grave, 
pentru a fi ținute în seamă la o nouă retipărire: 


4 


Textul lat Russo ín traducerea Textul din Biblioteca pentru tofi 
lui Al. Odobescu. 
secvestrat secfestrat 
cu ca 


ar putea crede cineva că mă ar putea crede cineva că mă 
aflu în Siberia, cu atât mat mult aflu in Siberia, cu cât... 
în Siberia, cu cât... 


nevoile . puterile 


XV 


primblu 
oricárui 


De aceea nu pot crede că cei de 
seama mea au scris 


actori 
Primesc dimineața visita 
ştiu iarăși că 


censură, știu în sfârșii că legea 
e dreäplä și că acolo unde se 
află impusă 


răzvrăteşti 
acestea 
domniei tale 
paveul 
cuartal 


pentru complofart de romanf, 
pentru mari măsuri 


ca s'ajungá mai curând la culcuş 
cârmuitori 
la temniceri la cazaci 
cu vreo câteva zile 
socoteala 
uniformitatea 
otcupului 


cu curiozilate, sau ca pre o cu- 
riozilale, Nu ştiu 


era şi glumet Bătrânul. Am uitat 
negutätori 


la 


XVI 


plimb 
fiecärui 


De aceea nu cei de seama mea 
au scris 


eroi 

primesc vizita 
ştiu că 

censură, impusă, 


räscolesti 
aceasta 
dumitale 
parcul 


suburbie 


pentru mari mäsuri 
ca s'ajungá la culcug 
prefecti 

la cazaci 

cu cáteva zile 
seama 

conformitatea 


stăpânului 


cu curiozitate. Nu ştiu 
era şi glumef. Am uitat 
negustori 

de 


sburlise 
vornic 
s'aprinzá 
domniata 


cápitanul gi ceata lui, dar era 
voinic om căpitanul, și inimos 
tare] 


dejunăm 
Verzii 
Aci 


priveşte-l la față si 'mtreabă-l 
de vieatä 


are cu ce mă reclama 
ofisul domnesc 
ispăşania 


mi-i urit, Au venit ceva visite; 
mi-e uril şi de dânsele 


mai dau 
ait cuvânt 
parabolă orientală de însemnat 
i se cam vede ştirbenia 
simplitate 


ca să să poflească pe nimeni la 
masă la dânsul, fără ca să mai 
vada vreun om 


nesupunere 
d'a-sila 
untrofiter 


oameni 


2 Al, Russo, Scrieri Postume 


släbise 
mine 
s’aducä 


dumneata 


căpitanul şi ceata lui 
mâncăm 

Verdea 

Mi 


priveşte-l şi 'ntreabă-l de vieatä 
avem ce mai reclama 
afisul domnesc 


ispăşirea 


mi-i urit şi de dánsele. 
ivealä 

pretext 

parabolá orientalà 

i se vede stirbenia 


simpatie 


ca sá mai vadá vreun om 
neruşinare 

deosebire 

subofițer 


Români 


XVII 


ca s'arunc o privire ca sá privesc 


două săptămâni zece — cinsprezece zile 
obidit obosit 
mi-a nua 
gi până atunci eu o să mă ages 
pe sofa, ca să-ți ascult istoria s'ascult istoria 
deterá dádurà 
mamá tulpinà 
niste taraci tärusi 
cufundă înfundă 
se jucau, pe scenă tainele sau 
misterele se jucau misterele 
Limba scrierilor Bucätile Poezia Populară, Stu- 


dii Naţionale, Stânca Corbului, De- 
posteme: cebal si Stefan cel Mare, Palatul 
lui Duca-Vodá au fost traduse de V. Alecsandri. 
Limba lor se datoreste deci acestuia. 

Bucata Ofiteri francezi in Moldova e o traducere 
facutá chiar din frantuzeste. 

Soveja a fost tradusa de Al. Odobescu. Acestuia îi 
revine deci limba scrierii. 

Piatra Teiului, Iașii şi locuitorii săi s'au tradus 
de M. Sadoveanu. Limba sa o regasim aici. 


Petre V. Haneș 


XVIII 


POEZIA POPORALA 
I. 


Datinele, povestile, muzica gi poezia sunt arhi- 
vele popoarelor. Cu ele se poate oricánd reconstitui 
trecutul întunecat, 

Din studiul lor ne vom lămuri despre originea 
limbii noastre, de naşterea nationalitätii române, 
de plăcerile naturii cu care este înzestrat poporul 
şi de luptele ce le-au susţinut coloniile romane 
pân'a nu se priface în locuitorii de astăzi ai vechei 
Dacie. 

Intre diferitele neàmuri răspândite pe malurile 
Dunării, niciunul nu are, ca neamul românesc, 
o poezie poporală atât de frumoasă si atât de 
originală, atât de variată şi atât de strâns unită 
cu suvenirile anticitätii. 

Născut din sânge meridional, strămutat de subt 
un soare fierbinte într'o ţară nouă, neamul român 
a păstrat o închipuire fecundă, vie, gratioasá, o 
agerime de spirit, care se traduce în mii de cugetări 
fine şi înțelepte, o simtire adâncă de dragoste 
pentru natură, şi o limbă armonioasă, care exprimă 
cu gingásie şi tot odată cu energie toate aspirările 
sufletului, toate iscodirile minţii. 

Să luăm de exemplu aceste versuri dintr'o baladă: 

Vieaja omului 
Floarea câmpului 


Câte flori p'acest pământ 
Toate se duc la mormânt; 


Insă floarea lacului 
Stă la uşa raiului 
De judecă florile 
Ce-au făcut miroasele? 


1 AL Russo Bcrieri Postume, 1 


Mult am cerceta în literaturile cele mai înaintate 
şi în operele poeţilor celor mai eminenti, fără a 
găsi o ideie atât de minunată şi aşa de frumos 
zisă. O asemenea ideie este rezumatul cumintiei 
omeneşti, relevarea simțului de nemurire, exprimat 
prin glasul poporului. Vox populi, vox Dei! 


II. 


Poezia poporalá este întâia fază a civilizaţiei unui 
neam, ce se trezeşte la lumina vieţii; iar când acest 
neam cade din vechia sa civilizaţie, poezia poporală 
devine ffdladüim al limbii şi al obiceiurilor siră- 
mosesti. Pentru noi, ea este şi o fază si un paladium, 

De vom deschide pe Virgil şi pe Ovid, ne vom 
găsi, pot zice, acasă. la noi. Virgil, istoricul didactic 
şi poetic al vieţii agricole, autorul Georgicelor, 
descrie însăşi vieata cámpeneascá a Românilor de 
astăzi. Ovid este izvorul credințelor mitologice 
ce sunt răspândite între noi prin poveşti şi tradiţii. 
In ele găsim, ca şi în gura poporului nostru, fete 
şi flăcăi schimbaţi în brazi, în păuni, în dafini, 
dobitoace care grăiesc, păsări máestre etc. etc. 

Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică 
s'au adáogit un al treilea poet, păstoriul câmpiilor 
şi al munţilor noştri, care a produs cea mai fru- 
moasă epopeie păstorească din lume: Miorița. 
Insusi Virgil şi Ovid sar fi mândrit cu drept 
cuvânt, dacă ar fi compus această minune poetică. 


III. 


Poporul e un mare neolog, cánd íi face trebu- 
infä; el răstoarnă sistemele fnvätatilor, când ele 
nu sunt întemeiete pe logică, si îşi formează o limbă 
curată, expresivă, armonioasă, căci îi place armonia. 
El cată a cuprinde în puţine cuvinte o lume de 


2 


idei, fiind vorba lungă sărăcia omului, adică sără- 
cia gândului; prin urmare tocmai în forma frazelor 
lui descoperim rudirea limbii noastre cu limba 
latină. 

Poporul înparte poeziile sale în cântice bătrâneşti, 
în cântice de frunză, în doine şi hore. 

Cele mei multe balade, ce le-avem, datează de- 
la seculi XVI, XVII şi XVIII, precum: Toma 
Alimoş, Gruia Grozovan, Codreanul, Ghimiciu, 
Novac, etc. 

Societatea de pe atuncia era războinică; toţi 
oamenii erau înarmaţi şi în picioare, toate ideile 
pornite spre luptă cu duşmanii ţării. Principatele 
noastre de-abia ştiau că au tractate cu ţările vecine; 
lovirile erau zilnice când cu Leşii, când cu Ungurii, 
când cu Tátarii, când cu Turcii şi, ce e mai trist, 
când chiar cu Românii. Arăturile se făceau cu 
o mână pe coarnele plugului şi cu una pe pală, 
căci Tatarul sta la pândă în marginea ţării. Când 
Tatarul prăda în ţară, Românul găsea cu drept 
să-şi întoarcă paguba cu dobândă; aşa el era mai 
mult prin Bugeac, decât pe acasă. 

Cánticele bátránesti adeveresc cronicile, însă cân- 
ticele au un ce care te mişcă pânän suflet; nu 
poti sta în neuimire, când auzi pe Gruia Grozovan 
zicând: 

Alei! tu Ghirai bătrân, 
Lasă cel hamger la sân, 

Că eu sunt puiu de Român 
Şi nu-mi pasă de păgân! 


Nu poţi să nu admiri calul lui Codrean, care 
când fugea: văile se limpezea! 

Nu poti să stai nesimtitor în auzul armoniei 
liimbii poporului, când Toma Alimoş zice murgului 
său: 

Aşterne-te drumului 
Ca și iarba câmpului 
La suflarea vântului! 


Frumoase timpuri de vitejie au fost acelea unde 
Românul intra în doi ca în doisprezece si unde 
hanul Tatarilor trimitea jalobá cátrá domnii Mol- 
dovei cu rugáminte ca sá porunceascá Grozovenilor 
de pe atuncia de a nu le mai opri calea, cánd. se 
întorceau cu pradă din Tara legeascá! 

Insă, roata norocului se întoarce! Starea Princi- 
patelor se schimbă; neatârnarea lor piere; poporul 
sufere, vitejia lui amorteste şi trece dela gloate 
la cete, dela cete la indivizi, şi prin urmare baladele 
strămoşilor sunt înlocuite prin cântece de frunză, 
cântece hotesti. 


IV. 


Poezia poporală este nu numai expresia cea mai 
vie a caracterului naţional, dar ea aruncă şi o 
lumină asupra comerțului din timpurile trecute: 


Măiculiţa tot mă "ntreabá, 
Care muncă mi-i mai draga? 
Un cal bun de călarie 

Şi arme de Veneţie. 


Nici Miron, nici Neculcea, nici Ureche în croni- 
cile lor nu pomenesc de comerţul Venetienilor 
şi al Genovezilor cu ţările noastre; însă cântecul 
poporal îndeplineşte acea lacună cu doui cuvinte. 

El asemenea arată dragostea nemărginită a Ro- 
mânului pentru frumuseţile naturii, ca o moştenire 
virgiliană: 

Primă-vară, mama noastră, 
la zăpada de pe croostä, 
larba verde să mal crească 
Sufletu-mi să-mi räcoreascé; 


Să-mi aud ceriul tunând, 
Să mai văd turme păscând! etc. 


Este dar nevoie de a mai analiza simţirea expri- 
matá ín aceste ránduri si poetica lor frumusete? 
Este oare vreo introducere mai minunată în lite- 
ratura modernă, un tablou mai omerie decât această 
strolă care începe un vechiu cântec haiducesc? 


Sub poale de codru verde 

O zare de foc se vede, 

Si 'mprejurul focului 

Stau haiducii codruluil... etc. 


Este mai simplá, mai coloratá, mai frumoasá 
descriere decát aceasta din balada Badiului? 


Pe luciul Dunării 

La scursurile Gării, 

La coiitura mării, 

lan, mări, că mi-și venea... 
Un caic lung, sinuit, 

Pe dinuntru poleit, 

Cu postav verde 'nvălit 

Si 'n caic sedea lungit 
Taietorul Frâncilor, 
Macelariul Turcilor!... etc. 


Poezia poporalá se mai deosebeste si printr'o 
cunoştinţă psihologică, care denotă spiritul obser- 
vator al poporului. 

De voieşte să arate cochetăria femeiascä, cán- 
tecul zice: 

Puica trece si zâmbește 
Şi-a mă zari nu voieșe, etc. 

In balada Păunaşul Codrului, femeia privind 
lupta pe moarte a doi voinici, care o iubesc, zice 
cu mândrie: 

Din doi care-a birui 


Eu cu dânsul m'oiu iubi, 
Barbajel voios mi-a fi, etc. 


La notițele preţioase despre relaţiile (referin- 
tele) noastre politice şi comerciale, poezia poporală 


5 


mai adaugá o largá prescriere de starea moralä, 
de obiceiurile vietii intime si de organizarea soci- 
ală a Principatelor; prin urmare poezia poporală 
trebue să fie obiectul studiilor noastre serioase, 
dacă vrem să aflăm cine am fost şi cine suntem. 


V. 


Albia literaturii noastre e atât de îngustă, că, 
de-aş zice că nici o scriere nouă nu posedă condiţiile 
unei scrieri nemuritoare, aş zice un adevăr supără- 
tor pentru tagma literatilor, şi adevărul, de când 
lumea, umblă cu capul spart, însă mărturisesc că 
privind babilonia linguistică din zilele noastre, mă 
îngrijesc pentru viitoriul nostru literar şi mă mân- 
gâiu numai cu credinţa că acest viitor îşi va găsi 
loc de scăpare în poezia poporalä! 

Imi închipuesc cá sunt un străin venit în Mol- 
dova sau în Valahia, cu dorinţa de a studia istoria, 
datinele, natura şi geniul neamului românesc. Cum- 
păr o bibliotecă întreagă de cărţi scrise în feliurite 
jargonuri, istorie, poezie, jurnalistică, etc. 

Deschid o carte istorică, şi văd în ea nume, date, 
pomeniri de războaie, însă nicio ideie de mişcare 
sotialá, de instituturi, de gradul civilizaţiei dife- 
ritelor epoce. Nemultámit má duc sá vizitez monu- 
mentele, dar nu voiu descoperi un vestigiu! din lu- 
mea trecută: monumentele lipsesc! Mă întore deci 
la limba şi la literatura de astăzi!. Aicia mă cu- 
prind fiori de ghiatä! 

Gramaticile îmi par nişte seci disertatiuni 
de linguistică latină, franceză, italiană... însă nu 
adevărate gramatici româneşti. 

Cercetez literatura şi dau de o amestecătură 
indigestă de limbile neolatine, de o sumă de idei 
luate fără niciun sistem dela străini, şi prin urmare 
nu-i găsesc niciun caracter original. 

1. urmă, 


Unde este dar românismul? Unde să-l caut, 
pentru ca să-mi fac o ideie exactă de geniul român? 

Din întâmplare má primblu într'o zi printr'un 
iarmaroc, şi deodată mă cred în altă lume. Văd 
oameni şi haine ce nu văzusem în oraşe; aud o 
limbă armonioasă, pitorească şi cu totul străină 
de jargonul cărţilor, De unde eram la îndoială 
dacă Românii sunt o natie sau o colonie cosmopolită 
modernă, un soiu de Algerie franco-italiano-gre- 
cească, încep a întrevedea adevărul, 

Iată un om cu fizionomia veselă, El întră ínir'o 
colibă de frunze, scoate de sub suman un instru- 
ment, ce-i zice lăută, şi se pune a cânta. Multime de 
oameni se îndeasă împrejurul lui şi îl ascultă cu 
dragoste, căci el zice balade strămoşeşti!,,. Ochii 
mi se deschid; o naţionalitate întreagă se desvă- 
leşte în graiul, în hainele, în tipul antic, în cân- 
tecele acelor oameni, 


Lăutarul cântă: 


Pe câmpul Tinechiei, 

Pe zarele câmpiei, 
Răsărit-au florile 

Odata cu zorile? 

N'au rasarit florile, 
Şi-au scos badea oile 
De-au împlut văile... etc. 


Și dinaintea mea se desfásurá un tablou care 
mă încântă; mai pe urmă lăutarul, vrând să mă 
aducă în extaz, începe balada Mioriţei: 


Pe-un picior de plaiu 
Pe gură de raiu, 

lată vin în cale, 

Se cobor la vale 

Trei turme de miei 
Cu trei ciobünei... etc. 


Si când el sfârşeşte, toată nedumerirea s'a şters 
din minte-mi; rămân convins de naționalitatea ro- 
mână, de geniul român, de adevărata literatură 
română. 

Inteleg dragostea Românului pentru tara lui; îl 
înţeleg de ce zice el: 


In neagra străinatate 
Dorul m'apucă de spate. 


Inţeleg puterea legăturilor de familie, când el 
suspină în modul cel mai poetic: 
Bate vântul printre brazi 
Şi-mi aduce dor de fraţi; 
Bate vântul printre flori, 
lmi dă dor dela surori; 
Bate vântul printre munţi 
lmi dă dor dela părinți... etc. 


lată poezie! Iată adevărata literatură, de care 
se pot mândri Românii! 

Fie forma versurilor uneori defectuoasă, ele 
îmi par mie poleite cu razele geniului. Privighe- 
toarea nu e frumoasă, dar cântecul ei este din raiu. 


STUDII NATIONALE, 
(1 8 4 0) 


Toate natiile in decădere sau în stare încă necultá 
au avut si au hoţi pe care poeţii si romanțierii! 
îi idealizeazá. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt 
chiar astăzi cutrierate de bande înarmate, ce se 
tin la drumuri, viețuiesc în codri şi sunt groaza 
călătorilor. Grecia au avut cleffii săi, care, subt pre- 
text de a se răzbuna asupra Turcilor, trăiau 
mai mult din jafurile făcute asupra creştinilor, 
şi însă numele de cleft este sinonim cu numele 
de brav. 

De unde vine această influenţă magnetică, pe 
care o simţim când se pomeneşte de acei oameni 
ieşiţi din calea dreaptă? Pentru ce suntem dispuşi 
a da simpatiile noastre acelor prigoni(i de aspri- 
mea legilor? Ne place oare traiul lor svánturat? 
Am vrea, ca dânşii, să dormim prin păduri cu capul 
răzimat de rădăcina unui stejar, cu mâna pe otelele 
pistoalelor? Am vrea să stăm de pândă pe vârful 
unei stânce, să ne expunem zilele necontenit la 
trude, la pericole, la lupte? Ne încântă ideia unui 
om ce are curajul a se revolta în contra sotietätii 
întregi şi a o combate cu singurele lui mijloace, 
sau în sfârşit există în sufletul nostru un glas 
tainic, care îndeamnă a lua partea celui mai slab 
în contra celui mai tare? 

Oricum să fie, popoarele au o admirare plină 
de dragoste pentru unii hoţi şi chiar un cult pentru 
vitejiile lor, căci tot curagiul naţiilor căzute se 
concentrează în acei oameni energici. 


1. romancierii. 


Unii din aceştia au fost împinşi în calea hotiei 
prin vreo nedreptate, de care ei au voit să-și rüz- 
bune. Alţii au fost conduşi de spiritul lor neastâm- 
părat, de natura lor activă, alţii de farmecul codru- 
lui care îl atrage pe Român cu o putere neînvinsă. 
Cine ştie dacă, născându-se în alte timpuri, în alte 
locuri şi în alte condiţii, ei n'ar fi ajuns oameni 
însemnați prin fapte márete! 

Moldova are şi ea analele sale, scrise pe frunzele 
codrilor; şi ea are eroii săi de drumul mare, ale 
cărora balade sunt cu drag cântate de popor, căci 
poporul vede în ei pe nişte apărători meniţi a res- 
tabili cumpăna dreptăţii. 

Tara Muntenească (numită astfel în glumă, căci 
cea mai mare parte din ea nu este decât un şes) 
au avut asemenea hoți înfrăţiţi cu poporul. La anul 
1830 a fost prins şi executat în Bucureşti unul din ei. 
Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar când 
drama fu săvârşită pentru satisfacerea sotietätii, 
un ţăran se puse în genunchi lângă trupul mortului 
şi începu a plânge amar. 

— „Ce ai?" îl întrebară cei care-l încungiurară. 

— Ce să am? Mă doare sufletul, căci acesta 
mi-a fost binefăcătoriul meu. 

— Cum? 

— Acum e o lună, îmi aram ogorul; unul din 
boi căzu mort de osteneală si de căldură!... Incepui 
a-mi smulge părul de desnádájduire, când omul 
ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: „Ține, 
särmane, şi nu te mai cáina!; cumpärä-fi alt bou..." 
şi îmi dete 12 galbeni fără a aştepta măcar să-i 
multámesc ?. 


e 
& LU 


1. plánge, váita. 

2. A se vedea Alezsandri, poezia „Groază“. 

Faptul cá gi aici R. se ocupá de haiducul Groazá ar putea fiun 
indiciu mai mult cá i se poate atribui şi scrierea Groază haiducul 
(volumul Scrieri, tot în colecţia de față). 


10 


Ori fi vreo patruzeci de ani, de cánd o bandä de 
trei hoţi vestiți domnia Moldova; pe atunci nu 
exista poliţie, şi comunicațiile între ţinuturi erau 
foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda ţara 
în ziua mare fără grijă de poteri. El era compus 
de Bujor şi de doi boieri din cele mai întâi familii! 

Prinşi în sfârşit de arnáutii hátmániei!, Bujor, 
mojicul 2, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până 
"n momentul morţii, fură, descápátánati? în câmpul 
Copoului. Cu toate acestea cronica pretinde că 
doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor 
pentru ca să-l studieze, şi cá n'a dat nici o letcae 4 
pe tidvele boiereşti. 

Acest Bujor şi-a primblat vitejia prin Valahia, 
prin Bucovina şi prin Basarabia fără frică de 
catane5 sau de cazaci, iar când se arăta in Mol- 
dova poporul zicea: 


S'a ivit Bujor în ţară., 
Pe «iocoi mi-i bagă ’n fiară, etc. 


Şi atunci boierii mergeau cu câte doi, trei arnáuti 
plini de arme din cap până?n picioare. 

Cuconul A... ducându-se la Bacău cu .nevasta 
d-sale, care dormea în trăsură, se văzu deodată 
oprit în mijlocul drumului. Bujor cu şase tovarăşi 
îi atinea calea. 

Arnăutul de pe capră vru să se posomorascá, 
însă nu-i dete vreme unul din hoţi, căci îl smunci 
de sus şi-l culcă în tärânä sub genunchiul său. 

— „Ce vreţi?” întrebă boierul. 

— Ca să ştii ce vrem, cucoane, află că eu sunt 
Bujor. 


. administraţiei militare. 
+ om de jos, de rând. 

. li s'au tăiat capetele, 

. niciun ban cát de mic. 
. soldaţi, 


O1 iR CO D me 


11 


— Bujor? 

— Bujor! 

— „Am înţeles”, adáugi boierul. „lată punga, 
însă vá rog să nu-mi treziti nevasta”, 

— N'ai grijă, noi nu spăriem femeile... Câţi gal- 
beni ai cu d-ta? 

— 150. 

— Numai? 

— Numai! 

— Impárátesti. 

— Prea bine... Multámesc.. Unde mergi? 

— La Bacáu. 

— Să spui ispravnicului închinăciuni! din par- 
tea mea. Hai, incalecá, flácáu, si călătorie bună, 

Surugiul de cuvânt? se asvârli pe cal; arnáutul 
se acátá pe capră cu sprâncenele posomorite si 
boierul rásuflá mai usor. 

— ,,9tati”, ráeni Bujor... 

— „Ce mai este”, întrebă boieriul îngrijat. 

— M'am răsgândit, că poate să ai nevoie de 
parale la drum; iată zece galbeni dela mine. 

Zicând acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură. 
Caii plecară cu fuga, iar. cucoana, trezindu-se si 
văzând monedele de aur împrăştiate pe perne, 
începu a râde întrebând dacă a căzut vreo ploaie 
cu bani, în vreme cât dormise. 

— „Da” 3, răspunse bărbatul ei; „mi-au căzut din 
senin nişte Bujori de gälbänasi”. 


e ? e 
Láutarii tigani, ca vechii rapsozi, cántá poporului 


baladele sale strämosesti pe un ritm monoton si 
melancolic: Poporul le ascultä din copilárie páná la 


1. salutäri, 
2. numai decát. 
3, în text „dar“. 


12 


adânci bátránete, fárá a se sätura de ele, precum 
nu se saturá de apa limpede a izvoarelor, cáci 
poezia e pentru dánsul o apá rácoritoare, care-i 
indulceste inima. 

Care sunt însă autorii acelor balade? Poporul 
însuşi, poporul întreg!... De aceea poezia lui cu- 
prinde atáte frumuseți, care încântă şi minunează 
auzul. Un singur om nu ar avea o comoară aşa 
de bogată în imagini poetice, în idei márefe, în 
simtiri duioase. 

Câte odată se întâmplă ca hoţii să fie şi poeti; 
ei atunci îşi fac cântecul după, plac şi îl răspândesc 
în ţară prin gurile lăutarilor. loan Petrariul din 
ţinutul Neamţului a compus însuşi balada lui cu 
câtva timp înnainte de a muri: 

Cine trece lunca mare? 

loan Petrariul călare 

Cu celmaua despre soare... 

Cu trei rânduri de pistoale... etc. 

La anul 1834, o brişcă înhămată cu trei cai venea 
despre Siret cătră pădurea Strungei. In brişcă se 
vedea un om cărunt, desbrăcat de surtuc şi cu 
toate acestea aburit de cáldura admosferei: el era 
maiorul Bacinschi. 

Maiorul Bacinschi a fost un tip în sotietatea 
noastrá, insá un tip original si plácut. Polon de 
nastere, el fusese de tânär inrolat in oastea ruseas- 
că, făcuse campaniile Franţei! şi ale Italiei sub 
comanda lui Suvarov, şi la 1834, după încheierea 
păcii între Turcia şi Rusia, el se.aşeză la Moldova 
în calitate de staroste rus. 

Câţiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful 
corpului pompierilor, pe care-l organiză prea bine. 
Cine nu-şi aduce aminte de maiorul Bacinschi aler- 
gând la foc, când călare pe calul sáu roib, când 
călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, 


1. în text „Franciei“, 


după cum îl apuca vremea. Adevărul este cá pom: 
pierii noştri făceau minuni sub direcţia lui. 

Maiorul Bacinschi era un bon vivant, şi avea 
un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le 
povestea într'o limbă moldo-ruso-leşească de multă 
originalitate. Toţi îl iubeau în societatea Iaşilor 
şi teti voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el 
aducea pretutindene acea veselie plăcută ce izvo- 
răşte dintr'o inimă bună. 

Ajungând în deal la Strungă, maiorul se opri 
putin ca să se răsufle caii şi privi cu multämire 
întinsa panoramă, ce se desfăşura sub ochii lui! 
„Precrasnai!” zise el după obiceiul sáu, şi lăsând 
brisca pe deal, începu a coborî singur în vale 
cu pusca în mână, Păsările ciripeau în umbra 
copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plă- 
cut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos 
sub un tufan de măcieş, aşteptând ca să vie trăsura. 
Deodată tufarul se deschide si dete drumul la vr'o 
12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militariu. 

— „Domnule!” îi zise unul din ei, „nu cumva se 
întâmplă să ai vreo pungă de prisos?” 

— „Şto?” întrebă maiorul. 

— A! eşti Rus? No davai rubla, căpitane! 

Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vr'o câţiva 
sorocoveti. 

— „Par'că ai şi un ceasornic”, observă hoţul... 
„adu-l încoace... Nu-i vr'un lucru... o ceapă... al 
meu e mai boieresc”. Hoţul scoase din sân un 
breguet de aur. 

— „Vrei să schimbi cu mine?” întrebă maiorul. 

Hoţii începură a râde, iar căpitanul lor zise: 

— Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu dela 
lagi... ai scăpat de foc casa unui neam al meu 
din Păcurari. Na-ti o carboavă de drum. 

— Dar cine esti d-ta? 


14 


— Eu sunt Ion Petrariul! 

— À, precrasnai! D-ta hot, dar om cinstit! 

Banda aceasta fu prinsá peste cáteva luni. Unul 
din ei primi sá devie cáláu, pentru ca sá scape de 
moarte, însä el era Tigan! 

Románul se face hot, se face ispravnié, se face 
judecător, dar cäläu niciodatä!1 


1. Despre maiorul Bacinschi a mai vorbit R. si in bucata Holera 
dar indicándu-l numai cu inițiala (v. volumul Scrieri, tot în colecţia 
de față), 


15 


DECEBAL ŞI STEFAN CEL MARE 
STUDIU ISTORIC 


Strălucite şi mult märete figuri sunt ale aces- 
tor doi eroi în cadrul istoric al Daciei vechi şi al 
nouei Dacie! Inchipuirea se pierde în sbor, când 
cearcä a se urca până la înăltimea lor, şi :însă 
numele unuia dintre aceşti bărbaţi legendari este 
în toate gurile, pe când celălalt este acoperit cu 
vălul uitării. 

Fanatismul patriotic şi ignoranta atribue lui Ste- 
fan tot ce i se pare minunat, tot ce-i este necunos- 
cut: orice zidire veche, un pod de piatră dărâmat, 
o movilă de pământ râdicatä în mijlocul unui ses 
întins, o ruină de cetate, biserici, schituri ete... tot 
zice Românul, e făcut de Ştefan Vodă. 

Dar istoria este mai nepărtinitoare; ea ne arată 
imaginea maiestoasă a lui Decebal strângând cu 
o mână rana deschisă, în pieptul sáu şi cu cealaltă 
chemând popoarele în contra poporului-rege. 

Stefan e un luceafăr luminos; Decebal este un 
soare întunecit; însă umbra lui Decebal se întinde 
mai departe decât lumina lui Ştefan. 

Ştefan este un om gigantic ce împle ochii; Dece- 
bal se înalţă în zarea trecutului ca o zeitate nevá- 
zută si neînteleasä. 

Şi unul şi altul au avut acelaşi ţel, aceeaşi 
idee sublimă: neatârnarea patriei lor! Amândoi 
sunt eroi, însă Stefan un erou mai local, un erou 
moldovan, când Decebal este eroul lumii! 

In válmásagul seculelor trecute nu e rar de a 
vedea unele staturi! mici sustinându-se şi márindu- 


1, state, 


16 


se chiar prin ajutorul politicii. Astfel Stefan, ame: 
nintat din toate părţile de hoardele sălbatice ale 
Tatarilor si de nenumáratele fiare asiatice ce nävä- 
liserá in Europa la glasul lur Mahomet al II-lea 
şi al lui Baiazid, poreclit Fulgerul, atacat fără 
răgaz de Leşi! si de Unguri, sub pretext de oare- 
care drepturi fictive, Ştefan, zic, se opuse dugma- 
nilor când cu puterea, când cu dibăcia unei inge- 
nioase diplomaţii. El se uni cu Leşii ca să, bată 
pe Unguri, cu Ungurii ca să alunge pe Lesi şi 
cu amândouă aceste neamuri ca să reziste Turcilor. 

Intelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face din- 
tro ţară, de păstori o ţară de războinici spăimântă- 
tori, şi, cu singurele lui mijloace, el fulgerä pe 
Baiazid Fulgerul, combätu cu succes pe Matias 
Corvinul, smulgându-i o parte din Ardeal, mătură 
Leşii de pe pământul românesc luând Podolia şi 
Pocuția si puse stăpânire pe şesurile goale ale 
Bugeacului şi chiar pe o parte din câmpiile Vala- 
hiei (Ţării Romanesti): 


In mijlocul tăcerii de moarte în care lumea 
era cufundată pe timpul lui August, se vede râdi- 
cându-se deodată în fața imperiului roman un om 
nou şi un popor nou, pe care vechii cetăţeni ai 
Romei îi numea barbari. 

Insă şeful barbar se numeşte Decebal. El are 
o inimă ce ar putea cuprinde lumea întreagă, el se 
sprijineşte cu mândrie pe arcul libertății. Popoa- 
rele stau în mirare cu ochii tintiti asupra acestui 
barbar care se másurá cu împăratul, găsindu-se 
deopotrivă cu dânsul, si care umileste Roma silind-o 
să-i plătească tribut. Domițian Dacicul, Particul 
etc., seacă comorile sale, ca să cumpere pacea 
dela Decebal, însă Decebal sgâlțâe puternic colo- 
sul roman, färă a-l putea răsturna; el combate cu 


1. Poloni. 


17 


neincetare influenta romaná, márirea romaná, dom- 
nirea romană si în fine cade glorios sub braţul 
divului t Traian. 

Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face po- 
porului său: el se ucide pe ruinele patriei sale! 

Decebal e ca stelele acelea călătoare ce se ză- 
resc pe cer, fără a se şti de unde vin si unda 
se duc. Necunoscuti pe lume, el si poporul sáu, 
până în momentul când încep lupta cu Roma, ei 
dispar în curând şi de abia numele lor rămâne în- 
scris în unele pagini de ale lui Tacit. 

Ştefan şi Decebal au fost oameni de aceia care 
nu au nici strămoşi, nici mosteni. 

Decebal mort, Dacia cade, fecioară încă, în trista 
condiţie de provintá? depărtată. Stefan coborit în 
mormânt, Moldova, pe care el o râdicase la culme, 
se întunecă încet, încet, pierde rangul său, drep- 
turile sale, hotarele sale cele vechi şi nu mai 
conservă decât numele său şi suvenirile Domnului 
Ştefan. 

Remareabilà asemănare de destinuri ale ţării la 
două epoce atât de depărtate, după moartea aces- 
tor doi oameni! 

Ştefan şi Decebal au lăsat testamenturi patri- 
otice. “Testamentul lui Decebal a fost moartea 
lui... Stefan, prevăzând moartea ce amerinfá? pa- 
tria sa, a dictat cu limbă de moarte povätuiri izvo- 
rîte din durerea inimii si din luciditatea cugetärii 
celei mai înalte, 

După unsprezece secole, Ştefan a râdicat spada 
sângeroasă care căzuse din mâna lui Decebal. Cine 
oare va fi chemat a râdica spada purtată cu atâta 
glorie de Stefan cel mare? 

Si cánd?... 

1. dumnezeescului. 


2. provincie. 
3. ameninţă. 


18 


PIATRA TEIULUI 
LEGENDA 


— Fragment dintr'o cälätorie in Muntii Moldovei — 


I. 


Multi dintre compatriotii nostrii s'au dus, se 
duc si se vor mai duce poate ín sträinätate. Cälä- 
toria e un lucru frumos si bun, care ne desvälue, 
cu mult mai bine decât cărţile, vieata intimă a 
civilizatiilor. Putini sunt care sá nu fi másurat 
geometriceste lungimea Praterului, dela cea din 
urmă casă de pe Jügerzeile până la rotondá; care, 
oricât de încăpățânat le-ar fi fost tactul lor muzi- 
cal, să nu fi simţit fără voie piciorul lor drept 
bătând măsura, pe când ascultau pe Wasser-glanz, 
pe-o frumoasă lună plină, unul din acele dulci 
valsuri ale lui Lanner ori Strauss, care leagănă 
intro uşoară somnie bătrâna şi molateca Vienă. 

Foarte mulţi dintre tinerii noştri, întorşi la că- 
minul părintesc, vorbesc despre întâmplările pe 
care Italia le-a semănat în calea lor şi amintirile 
acestea sunt ca o palidă răsfrângere a parfumului 
frumosului ei soare. Care dintre noi n’are la înde- 
mână o anecdotă auzită la Paris, o aventură la 
Viena, o lovitură de stilet la Veneţia, un ceas de 
dragoste la Florenţa şi o plimbare în golful Neapo- 
ului, în voia unei vele latine, care se leagănă 
capricios la lumina miilor de facle a voluptoasei 
cetăţi, scânteind ca stelele atârnate de bolta cerească, 
electrizat de o mândră napolitană cu iubirea arză- 
toare ca un Sirocco dim ţara ei, pu ochii aruncând 


19 


flăcări, adese tot aşa de grozave ca ale Vezuviului. 
Apoi un drum printre sfărâmăturile şi bucăţile 
împrăştiate ale columnelor de marmoră, ale fân- 
tânelor secate şi ale arcurilor de triumf din întris- 
tata Romă! Cine nu şi-a muiat mâna, plecat pe 
marginea luntrei, în limpedea undă a frumosului 
Leman, cel cu contururi gingase, ca gâtul unei 
lebede, cu vile răcoroase şi vesele pe tärmurile-i 
fericite, a acelui frumos Leman care slujeşte de 
oglindă Muntelui Albi, ca unei bătrâne cochete, 
mare şi poetic prin el însuşi şi mai mare de când, 
în entuziasmu-i de poet, Voltaire zicea: „Lacul 
meu e întâiul”. Cine n'a trecut printre însem- 
nările-i de călătorie efectul soarelui în cascada 
dela Giessbach, cine n'a admirat şi n'a descris 
un sfârşit de soare la Rhighi, cine n'a simţit 
nimicnicia omenirii şi micimea omului în faţa uri- 
aşilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeață 
întunecoasă, ca un simbol de nelămurit? 

Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia rásáriti la 
fata pământului, ne-am dus să ne plimbám trân- 
dăvia ori nefericirile până şi prin pădurile fecio- 
relnice ale Lumii-Nouá; şi după ce am străbătut 
o parte a lumii, după ce am grămădit nume de 
oraşe şi atâtea poziţii geografice, numai ţara noas- 
irá nu ne-o cunoaştem, ţara noastră care, după 
gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. 
De ce oare? Ca Moldovan ce mă aflu şi pentru 
amorul meu propriu, n'ag vrea să fiu şi eu cuprins 
în deslegarea problemei puse... 

Sar putea oare să fie cineva aşa de nedrept 
şi să spue ori să creadă că Moldova ar fi un 
ţinut de stepă, în care soarele se trudeste în zári 
fără sfârşit, in care verdeata slabă şi pălită te 
întristează? Nu, Moldova cuprindetot felul de 
vederi, vesele, întunecoase, cámpenesti, imbogátite 


1 Mont Blanc, 


20 


Al. Russo — Facsimile No. 2 


Coperta manuscriptului „LA PIERRE DU TILLEUL“ (Ms, 311, din 
biblioteca Academiei Románe, fila 93), 


(À. Routh. 


Fg Puno S 
e /439. 
"d pr da 2 an. ^ 
Z cnt Maii RN " 


A 


4 


de lan à 4 
Jt lvo 9 AA 


A. Rousso 
Fragments d'un voyage 
dans la haute Moldavie 


en 1839 


La Pierre du Tilleul 


legende montagnarde 


de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter 
de suavá melancolie, ca parfumul unei flori delicate. 
Âre un nu stiu ce primitiv în prietenia colinelor 
ei, care te fac să-ţi uiti vieaţa cu necazurile-i de 
fiecare clipă şi te adorm într'o blândă şi mută 
admirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme du~ 
rerea subt un văl de uitare, găseşti pe costişele-i 
singuratice, în fánaturile-i deşerte, în pădurile ace- 
lea care nu cântă decât pentru ele; din toate 
izvorăşte parcă o cântare sublimă de păreri de 
rău şi de resemnare, de amară milă, apoi de zâm- 
bet şi mai amar încă. In tăcerea câmpiilor ei simţi 
poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate si necon- 
tenite ale aceluia care singur se plânge pe sine; 
parcă vezi pe un om cum moare şi-şi întoarce 
ochii topiti către soarele vesel pentru alţii, dar 
palid şi fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în 
icoanele 1 ce te înconjoară stângerea tinereţii, me- 
lancolia unei luciri slabe pe un lac liniştit. Stărueşte 
în natura aceasta singuraticá o simtire adâncă de 
descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a 
unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire 
sfioasá, în ceata zării, către viitor! Simti parcă în 
bocetul înăbuşit şi fără, contenire svâcniri de nădej- 
de, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de 
slavă, o poezie fără nume, care te pătrunde, pe 
care o respiri cu aerul, dar care n'ar putea fi 
tălmăcită în nicio limbă omenească, ceea ce marele 
poet a numit , Voci interioare"?, sfátuind între 
ele, vorbindu-si o limbă necunoscută, față de care 
limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie. 

Amintirile istorice, legendele castelelor, care sunt 
farmecul călătoriilor în Elveţia, de pildă, unde 
sunt? Nu lipsesc nici acestea: sapă urmele rás- 
pândite ici-colo şi o să ai a scutura pulberea 

1. In original paysages. 

2. Voix intérieures. 


21 


de pe vreo cetate romaná; o sá gäsesti ságeata 
unui are dacic, ori frántura unei sábii a lui Tra- 
ian, un turn, un pod, cáteva lespezi cu vechile 
lor inscriptiuni latine, singurele anale pe care ni 
le-au läsat neamurile de odinioarä; amintiri mari 
şi simple, ca si natura care le înconjoară, tácute, 
cu gândirea gravă, singuratice si împrăştiate în 
furtuna tulburărilor care au frămânat biata noastră 
patrie. Vei găsi locuri sfintite de oasele străbu- 
nilor ori de vitejiile lor. Fă-ţi drum din gândirile 
tale, ori aruncă în trecere o privire de admiraţie 
înlăcrimată spre Neamţ, lasă altă lacrimă în locul 
acela cu nume poetic care se chiamă Valea-Albă, 
pe unde rătăcese umbrele războinicilor lui Stefan! 

Ce-mi pasä mie, Moldovean ruginit, de scenele 
voastre din ltalia, de serile voastre pariziene, de 
amintirile voastre din străinătate, de fantomele 
voastre nemtesti, de comediile voastre imitate si 
de povestirile voastre traduse şi adaptate! Zugră- 
viti-mi mai curând, o icoană din ţară, povestiti-mi 
o,scená dela noi, pipáratá ori plină de poezie, o 
mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul 
şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se întâlnesc la 
fiecare pas. O să găsiţi în nevinovatele credinti 
populare oricâtă fantezie voiti, iar în năravurile 
amestecate ale claselor de sus, stofă destulă. Si 
în loc să-mi plimbaţi prin laşi un personaj de-al 
lui Balzac, care sar îneca în glodul dela noi, dati 
mai bine eroului nostru o giubea largă, un anteriu 
din vremurile vechi şi bune, în vorbire o läudä- 
roşie naivă, în felul de a se purta o asprime 
firească şi puneţi în juru-i vieata orientală, alcă- 
tuită din despotism casnic şi din traiu patriarhal. 
Apoi pe un divan, ori în căruţă de poştă, ori 
în rădvan, dacă-i dă mâna, faceti-l pe acest Mol- 
dovan să lucreze, faceti-l să se mişte prin fara lui. 

Imitaţia necugetatá ne strică mintea şi inima 


22 


şi încet-fncet va ruina şi patriotismul, dacă este 
patriotism! Imitatia care ne face să dispretuim ce 
e naţional şi pământul nostru ne încarcă creierul 
de idei cu neputinţă de pus în legătură cu lucru- 
rile vieţii zilnice. 

Dacă din întâmplare ar cădea în laşi o broşură 
tipărită la Paris, ori chiar la Cernăuţi, intitulată: 
Un drum prin Moldova, schiţă ori altceva, în care 
autorul ar spune cam acestea într'o frază lungă 
şi sforáitoare: „Intr'un ţinut nestiut al Europei, 
ori necunoscut bine, am găsit un popor bun şi 
naiv încă, poetic în tradiţiile lui de obârşie, poe- 
tic chiar prin sälbatica-i nestiintä, un popor cu 
bun simţ, din care ai putea să faci tot ce vrei, 
impresionabil, locuind o ţară pe care destinul a 
înfrumuseţat-o si a îmbogăţit-o; e o comoară mă- 
reafä de tablouri nouă acest popor, această ţară, 
în care oamenii sunt azi ca şi 'n ziua în care natura 
a sfármat tiparul în care i-a creat, această ţară cu 
împestritarea raselor ei deosebite, cu dialectele ei, 
cu îmbrăcămintea şi obiceiurile ei...” atunci, ca 
desteptati dintr'un vis, am găsi şi ţara noastră 
vrednică de ceva. 

Eu cel care vorbese acum şi critic, şi eu multă 
vreme am petrecut, nu criticând această biată 
ţară, dar necunoscând-o. Câte odată cugetam pri- 
vind cu ochianul în zări de pe dealul Copoului: 
„Aş vrea să fiu lângă stânca aceea uriaşă, înroşită 
de cele din urmă luciri ale soarelui, pe care o văd. 
în depărtări, atârnând parcă din cer...” dar n'aveam 
decât o dorinţă nedesluşită, aşa cum îţi vine câte 
odată în mijlocul leneviei care tese vieata noastră 
ieşană şi care-i face farmecul. 


23 


II. 


Şi iată cá într'o zi las din nevoie sgomotele 
nedeslusite ale oraşului nostru, zumzuind ca un 
stup gata de roit, desfăşurându-şi strălucirea, glo- 
dul, gunoaiele şi luxul, jidovii murdari şi preten- 
fille ridicule; şi părăsind rohatca şi îndreptând 
din surghiunul meu un rămas bun acestui târg, 
pe care-l iubesc şi-l urăsc, văzând cum se şterge 
în zare cea din urmă clopotniţă, încercam o sim- 
fire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, 
dar şi de una şi de alta, amestecate cu curiozitatea 
şi cu râvna fantastică de a merge înainte şi în 
acelaşi timp dorind să ştiu ce fac prietenii mei 
cei buni; adică mai curând dorind să fiu de faţă 
nevăzut la vieafa aceea de liniştită turburare, să 
bag de seamă la toate mişcările acelei yieti de 
mici nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici 
cancanuri şi vorbe rele, de taine mărunte care se 
şoptesc la ureche şi pe care tot târgul le ştie, 
de toate lucrurile mici care alcătuesc temeiul înde- 
letnicirilor şi plăcerilor capitalei noastre. 

Si'ntr'adevár că nimic din toate acestea nu gá- 
seam în Dacul spătos care sta călare ca o stană pe 
calul lui, numai braţele i le vedeam mişcându-se, 
iar tipátu-i sălbatec nu sämäna de loe cu glasurile 
eleganţilor i mostri. 

Vă rog să má iertati deocamdată de toate cuge- 
tările, observaţiile şi tablourile, căci şi-aşa mi-i 
destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingasa 
căruţă în care mă aflu. La fiecare hop stau gata 
să călătoresc în aer: e foarte plăcut. Până la Piatra 
surugiul m'a răsturnat numai de două ori. Am făcut 
adânci studii mineralogice şi nemárginit progres 
în psihologia oamenilor. 


1. In original dandys. 
24 


4 Sepiemvrie. Am venit foarte rápede, şi-i de 
mirare când te gândeşti la caii care fac slujba, 
Iatá-má la Piatra, ori mai curând deasupra Pietrei. 
Iată cele dintâi căsuțe care stau atârnate pitoresc 
pe coastele Chetricicái!, ca nişte capre. Opreşte, 
Dacule, nu ştii tu cá adierea aceasta de vieatá 
care suflá dela munte a uscat lacrimile copilăriei 
mele, a desmierdat visurile mele de tânăr şi mă 
găseşte iar, după lungă despărţire, tânăr îmbă- 
trânit? cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, 
desamăgit. Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât 
de frumoase erau visurile mele şi gingaşe, ca şi 
trăsăririle acelea uşoare pe care le stârnea piatra 
mea pe undele Ronului! Lasă-mă să rásuflu! O, te 
recunosc adiere dulce! Cât de bine îmi umpli piep- 
tul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? 
Suflä, haide, joacá-te în părul meu, räcoreste-mi 
fruntea înfierbântată! Te salut ca pe un credincios 
prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amin- 
tire a zilelor frumoase, care a venit să-mi zâmbea- 
scă! E multă, multă vreme de când nu ne-am văzut! 

7 Septemvrie. O plimbare pe podul de pe Bis- 
trita. Am fugit din groapa aceasta rău mirositoare, 
care se chiamă Piatra. Să, răsuflăm aici. Da, Bistriţa 
limpede şi măreaţă vine şi-şi sfarmă valurile de 
stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al 
munţilor. Soarele în asfintit se joacă cu undele. 
Iată-l cum le aureşte ca pe niște solzi, iată-l intr'un 
snop de raze lăsându-se la vale şi de câte ori 
valul bate ţărmul, parcă rămâne o rază la mal. 
Intre munţii care o strâng, ape lunecă pe subt o 
plută uşoară, pe care o cârmueşte un copil, repe- 
tându-şi refrenul, modulat ca şi plângerea pitulicei, 
enigmă dureroasă de îndoială, de nădejde de pre- 
lungă tristetä, trágánat, pe care munteanul îl suierá 

1, Pietricica, munte lângă Piatra-Neamţ. 

2. Russo era de 20 anil 


25 


de când începe să rostească cuvântul de mamă! 
Intunecată şi îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coas- 
tele brăzdate de râpe, care se prefac la topirea 
zăpezilor în guvoaie mánioase, rostogolindu-se cu 
tunete, şi trezind în fuga lor nebună ecourile, se 
prelungeşte la stânga lanţul Cernergurei, numit 
aşa fel în limba figurată a ţării, pentrucă culmea 
lui cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită 
de aburi; din dreapta între Cozla şi Chetricica, care 
par două străji puse de paza oraşului încă din 
copilăria lumii, se desfăşoară Piatra. Incet-incet 
sgomotele tac; numai clipotele undelor, pe care 
vântul întărit le bate de țărm, se mai aud şi vuietele 
necunoscute ce străbat noaptea şi înfioară pe cio- 
banii care se chiamă şi-şi răspund de pe munţi. 

Intinerar. Piatra, care a răpit Nemţului! prero- 
gativa de a fi capitală, deşi, prin vechimea lui, acest 
târg ar avea dreptul întâietăţii, are însemnătate 
prin comerţul ei mai ales. E schela lemnelor de 
construcţie, care coboară din Carpaţi pe Bistriţa; 
altfel e urít târg, neprietenos, murdar, rău clădit şi 
plin de ovrei. Pentru un om obişnuit cu capitala, care 
n'ar avea ce face în laşi, o sedere de două-trei zile 
aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sunt foarte bine 
primiţi, sárbátoriti şi, ciudat lucru, cinstiţi. Femeilor 
din Piatra le-a mers vestea pentru frumuseţea lor. 
Se pare că clima e prielnică desvăluirii ei. Altfel, 
cu adevărat petreci numai în casa domnului pre- 
fect şi a preşedintelui tribunalului judiciar. Aici 
te găseşti ca între cunoscuţi şi asta îţi face plăcere, 
căci la urma urmei te plictisegti să tot râzi de ridico- 
lele femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, 
de pornirea lor în a maimutári modelele şi traiul în 
mare şi de obiceiul. ce-l au de a râde de oamenii 
pe care nu-i cunosc — Moravuri de provincie prea 
plăcute de descris. — In Piatra grozav ţin oamenii 


1. Târgul Neamţului. 
26 


la etichetă. — Curiozitäti: Podul de pe Bistriţa, 
proprietatea domnului general Lucescu — plimbare 
măreaţă — Clopotnița şi biserica sfântului Ion, zi- 
dite de Stefan, proteul popular al gloriei naţionale. 
— Partide de plácere la mânästirea Bistrita, unde 
se vede mormántul ctitorului ei Alexandru cel Bun. 
Când má aflam în Piatra, nu se vorbea încă de 
planul de a întemeia o fabrică de hârtie. Dorim 
domnului Asachi, pe care n'am cinstea să-l cunosc, 
izbândă pentru această patriotică operă. 

Poezie. Deşi până azi Piatra nu s'a prea deosebit 
în frumoasele arte, o zicătoare veche a ținutului 
place străinilor: 


Bistripá, apă dulce, 
are be, nu se mai duce. 


Avem de a face cu poezie primitivá, in care nu 
mă pricep. Si intr'adevár, nu ştiu dacă înrâurirea 
apei şi primirea ce fi se face te leagă de Piatra. 
Piatra trebue să rămâe în amintirile mele, căci aici 
am văzut din nou, am atins şi am simţit munţii. 


11 Septemvrie. Aici intrăm în inima muntelui. 
La stânga nu se văd decât coaste acoperite de 
brazi, şi piscuri ascuţite, cele de mai multe ori 
ascunse în nouri. La dreapta, pe tärm,unde e aşter- 
nut drumul, muntele se abate catre miazăzi şi 
lasă slobodă câte o bucată de pământ sbârcită, unde 
plugarul îşi samáná päpusoiul, inul şi cânepa, sin- 
gura bogăţie a acestor ţinuturi. La jumătate de 
leghe de Piatra, munţii se lárgesc deodată şi alcá- 
tuesc o trecătoare pitorească, unde se vede faimoasa 
mânăstire Bistriţa, care slujeşte de hagialâc şi de 
petrecere paşnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe 
de mânăstire, cele două lanţuri de munţi se apro- 
pie încet-încet şi nu lasă lângă locul numit Viişoara 
decât o trecătoare strâmtă, plină de stânci uriaşe, 


27 


prin care Bistriţa îşi face loc vuind înăbuşit. Aici 
avem de ales două drumuri: 

Unul, trecând Bistriţa. La stânga stă un monument 
veşnic al călătoriei pe care măria-sa Domnitorul a fă- 
cut-o în munţi. Cu această împrejurare din satele pe 
care le udă Bistriţa au fost scoşi oameni la beilic. Fără 
îndoială că au îndurat multe necazuri oamenii, că 
fiecare bătaie de cazma a fost însoţită de multe 
sudălmi, pe care Moldovenii le au la îndemână 
cu prisosintá; dar azi, când necazurile au încetat, 
când (ceea ce de când lumea nu s'a văzut în 
aceste ţinuturi) trăsurile şi căruțele, de bine de 
rău, pot umbla pe aici, sudălmile au făcut loc 
binecuvântărilor şi, mai ales, unui tract spornic. 
Viişoara e o crâşmă urîtä, aşezată pe un dàmb 
oblu, la poalele căruia bat valuri fără hodiná. Ii 
zice aşa, pentrucă odată un călugăr bătrân dela 
mânăstirea Bistriţa a sădit aici un cârlig de viţă, 
care a prins rădăcini şi a rodit struguri — lucru 
nevăzut la Piatra şi în munţi. Din pricina vremii, 
ori din lipsa de îngrijire, via s'a uscat, a pierit, 
însă, locului aceluia i-a rămas numele şi are să-i 
rămâe pentru totdeauna. 

Cărarea de coastă e largă tocmai cât poate päsi 
calul. Incercam un fel de plăcere netärmuritä, vázán- 
du-mă astfel deasupra prăpastiei, în fundul căreia 
se sbate Bistriţa verzue, acoperită de spumă. Ca 
o ultimă înfrumusețare a icoanei, natura, cu puter- 
nicu-i bra ala sămănat la fata apei stânci, care, 
ca Scylla şi Charybda celor vechi, par că-şi aşteaptă 
prada. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un 
pas greşit acuma, şi rămas bun lumii! rămas bun 
plăcerilor, şi prietinilor, petrecerilor, şi balurilor 
iernii, care mi-s aşa de dragi, când muzica te 
ameţeşte, când te înăbuşi în saloane, pe când afară 
ninge în fulgi mari şi vântul biciueşte geamurile 
îngheţate, când, ca într'o seră, parfumurile ţi se 


28 


urcä la cap; rámas bun ín sfârsit acestor zâmbete 
femeesti poate îndreptate altora, dar ce-are a face 
— rămas bun observaţiilor mele tăcute, care, ur- 
mând jocul înfăţişării celor mai de seamă actori, 
vin să-şi ia loc lângă atâtea altele, în portofoliul 
meu... Toate acestea má vor despăgubi poate de 
truda cälätoriei mele. 

Fericire, bucurie, plácere nu existä decát prin 
contrast! Ce pref ag pune pe vana fericire pe 
care până azi n'o cunosc decât din nume, dacă 
întradevăr m'aş servi de ea? Numai durerea 
cunoaşte bucuria; şi cred că trebue să fie tare nesă- 
rată o vieatá de plăceri necontenit înnpite. Astfel, 
după tulburarea fără voie care mă cuprinse trecând 
pe poteca Viişoarei, răsplata a fost în adevăr mă- 
reatá. La dreapta, munţii se depărtează din nou si 
fac loc unui tápsan udat de câteva suvite de apă 
şi închis de pădure amesticată. La stânga un lanţ 
de munţi înalt şi lung, de pe culmile căruia se svârl 
şuvoaie bolovănoase; sub noi, Bistriţa mugind în- 
tr'una rostogoleşte valuri spumoase pe subt podul 
umblător, legănându-l; apoi, sguduită deodată, apare 
la cotitura unei stânci o plută, pe care stă un 
băietănaş cu mâna pe cârmă. În urmă caravana 
care se înşiră spre potecă, cu călătorii cei mai 
leneşi ori cei mai fricosi călări, cu alţii trăgându-şi 
calul de cäpästru şi alţii în sfârşit, mai cu cap, 
cu cozile cailor în mână, lăsându-se târîţi, spre a 
fi scutiţi de truda urcuşului. Ar fi de făcut o 
descriptie întreagă. 

Când am trecut întâia oară prin aceste locuri, 
era o vreme cumplită; ai fi zis că-i haosul; o ploaie 
cu găleata, glod, ceaţă, de nu se vedea om pe om; 
toată natura, azi aşa de verde şi frumoasă, nu 
era atunci decât o pânză nelămurită. Se auzeau 
sgomotând fioros valurile tulburate ale Bistriţei. 
Vântul şuiera prin codri şi, din vreme în vreme, 


29 


rácnetul unui plutas trágánd la mal, se râdica 
deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire sálbaticá. 
Ceea ce se povesteste despre Bistrita in ceasurile-i 
rele te cutremurá: poduri, case, mori, copaci, totul 
rupe si duce; si când vin zilele de linişte, țărmurile 
sunt acoperite de sfárámáturi, de plute, de stânci 
uriase, de trupuri sdrobite de plutasi! 

Poteca Viigoarei dá pe un plaiu sterp, presárat 
cu câţiva rari mesteceni şi câteva colibe; drumul 
dosit de o ridicătură dă de-a-dreptul la un izvor, adă- 
postit subt un cerdac. Sus, deasupra unei icoane 
grosolane a Maicii-Domnului, stau scrise patru sti- 
huri, care n'au alt merit decât că sunt poezie de 
ocazie: întemeietorul, un călugăr, pofteste pe dru- 
meti să-şi potolească setea şi să se roage pentru 
sufletul lui. 

De aici drumul urcat la o mare înălțime dea- 
supra Bistriţei se strecoară prin păduri de frasini 
care ascund vederea, până ce deodată se luminează 
la coborîşul rápede, care se chiamă Scăricica. 

Aici vederea e fără păreche. Poteca e strânsă 
la dreapta de o coastă repede încununată de un 
mănunchiu de copaci, la stânga de o prăpastie 
oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstriă 
ale râului; în faţă, munţii aburind parcă înalţă 
văzduhul şi soarele care răzbate prin brădeturile 
culmilor arginteazá spuma valurilor. O, poezie ne- 
spusă stăpâneşte priveliştea aceasta. Albastrul întu- 
necat al munţilor, şuvoaiele care saltă în arcuri 
din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui 
ses larg şi înverzit, liniştit şi zâmbitor, cu nenu- 
mărate ogoare de păpuşoi, care-şi leagănă spicele 
în voia vântului uşor. O plută singuratică trece 
răpede: o întovărăşeşte ecoul care răspunde cân- 
tecului plutasului. In fundul zării departe, spriji- 
nită parcă pe vârful Chetricicăi, scânteiază pentru 
cea din urmă oară crucea argintată a clopotniţei 


30 


Sfântului Ion si, dincolo, în faţă, târgul oprit întâiu 
de un piept, desfăcut dintr'un brâu lung de munţi, 
care se abat în partea din potrivă, se întind pe 
şesul larg, în fundul căruia se zăresc cele dintâi 
case ale Pângäratilor, iar mai aproape, dincoace 
de Bistriţa, se vede satul Vaduri. Poteca strâmtă 
a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe si 
numai de puţină vreme s'a hotărît stăpânirea să 
aşeze un parmaclâc în lungul prăpăstiei: 

Inselat de întunerec un negustor tânăr, care se du- 
cea în munţi, plecând târziu din Piatra, căzu în groa- 
pa adâncă ce se vedea la marginea drumului şi care 
mănâncă din zi în zi din potecă. Steaua lui cea bună 
l-a apărat: a căzut pe moale de sus, dela o înălțime 
de zece metri, pe o surpătură proaspătă de năsipiş. 

Faimoase sunt locurile acestea şi prin tâlhării, şi 
într'adevăr cá ar fi greu să se găsească un loc mai 
potrivit pentru asemenea meserie. 

Scăricica îşi merită numele pentru iuteala po- 
várnisului, pentru îngustimea ei şi pentru prăpăs- 
tile care o înconjoară. De puţină vreme a fost 
deschis un drum. Poteca veche n'o pot compara 
decât cu cărarea de pe Filia, care coboară de pe 
Montanvert i la izvoarele Arveronului; dar nici com- 
paratia asta nu poate da ideia; oricât de rápede 
ar fi Filia, ea totuşi ocoleşte coastele muntelui, 
pe când aici cărarea dă deadreptul pe un răpezuş 
de prund si năsip, care-ţi fug de sub picioare. 
Aşa încât... dacă vreodată am ştiut ce-i amefea- 
la... apoi am ştiut atunci când urcam Scăricica. 
De la poalele Scăricicăi, udate de un pârâu limpede 
şi rece ca ghiata, care lasă între pietre un mâl 
negru, în care scânteiază firişoare de argint, începi 
a merge fără nici o trudă urmând un drum împo- 
triva cursului Bistriţei. Aici îţi iei rămas bun pe 
o bucată de vreme dela Arvul moldovenesc, care 

1. In Franţa la Chamonix, la poalele lui Mont Blanc, 


31 


vine din dreapta, dintr'o strâmtoare, îi întorci spa- 
tele si intri in Pângăraţi, aşezat intr'o vale, pe 
unde curge sgomotánd usor párául rápede care 
dá numele satului. 

Pângäratii nu-ţi înfăţişează nimic deosebit, afară 
de mânăstirea pitorească, aşezată pe coasta unui po- 
vârniş rápede. Inconjuratá de frasini bătrâni, cu 
turnulefele ei, cu zidurile-i nalte si groase, mánás- 
tirea avea ínfátisarea unei cetăţi. Pângăraţii e si 
întâiul popas, — de aici până la Piatra sunt două 
ceasuri bune de drum. 

Aici începi a te simţi cu adevărat în munţi. 
Poteca pietroasă începe să fie tot mai grea. Munţii 
se apropie, brazii îşi scutură mireazma răşinoasă, 
vulturii bat stâncile cu aripile lor, şi caravana 
înaintează tăcută. Totul se schimbă — oamenii, 
vorba, portul şi obiceiurile. 

La jumătate de ceas, după ce treci de sat, ajungi 
in fata grohotişului, pisc prápástios pe care trebue 
să-l treci. Îndată ne coborîm de pe cai şi începem 
un urcus anevoios pe un pământ fugar, în care 
picioarele se încurcă în glod şi pietre. Mai adaugă 
înfăţişarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de 
surpări, adâncituri aspre, 

Este alt drum, al Domnitorului, primprejurul 
muntelui, dar trebue şase ceasuri încheiate ca să 
se poată sui până în vârf un car cu şase boi, 
aşa încât cei cäläri se folosesc mai bucuros de 
potecă. 


III. 


Am auzit deseori oameni comparánd  Carpatii 
nostri cu muntii Sviterei, desi cei care spuneau 
asta n'au văzut niciodată, nici măcar în vis, fru- 
moasa Elvetie. Eu ce să spun? Intr'adevár munții 
nostri sunt frumosi, märeti, arátánd mii de vederi 


32 


pitoresti, dar singuratice, care-ti plac numai dacä 
esti intr'adevár indrágostit de aga ceva, si acoperite 
de valul acela nebulos de melancolie, care alcátu- 
este deosebirea peisajelor noastre, vederi, dar nu 
tablouri largi, puncte când strânse si încadrate 
parcă anume, când desfășurându-se în depărtare cu 
păşunile lor grase, aşa cum natura le-a sămănat 
în Elveţia. Este şi măreție şi sublim în culmile 
ce se înalță încununate de brazi întunecoşi cu 
coastele mâncate de şuvoaie, care acoperă văile 
de stânci şi ruine, dar nu-i măreţia Alpilor. In 
fata munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: 
ca 'ntr'o elegie fără sfârşit, parc'ai vedea măriri 
căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care 
au încercat desamăgirile vieţii. 

Am crezut multă vreme cu mulţi oameni că 
drumurile, călătoriile, înveselesc. Astăzi cred din- 
potrivă că întipăresc în sufletul nostru un fel de 
simfire de nedesluşită şi atrăgătoare tristeţe. In trá- 
sură, plecat putin pe un cot, îmi place să-mi atin- 
tesc ochii în zări. In mişcarea regulată, toate amin- 
tirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut 
şi visez la zilele duse. Toate micile întâmplări 
care alcătuesc vieata unui om se desfăşoară domol. 
E un farmec vieata aceasta de oboseli şi de lene, 
de mişcare şi de somn, care învederează sistemul 
lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simţi 
decât după câteva sguduituri mai tari ale cárufei, 
în care omul blând legănat soarbe aerul.cu plăcere 
şi-şi deschide sufletul impresiilor pe kare i le stâr- 
nesc icoanele ce se perindă; o vedere veselă îl 
face să surádá; o stâncă cumpănită deasupra unei 
prăpăstii, un brad străvechiu pe care braţul vijeliei 
l-a desrădăcinat şi care îşi întinde ramurile pe 
pământ ca un atlet învins, îl umplu de melancolie. 
Călătoriile în Moldova, la munte mai ales (căci 
la şes, civilizaţia s'a amestecat în toate) samănă cu 


8 Al. Russo, Scrieri Postume, 33 


hagialâcurile la Meca, ori cu acelea pe care odi- 
nioará crestinii cuviosi le fáceau la locurile sfin- 
te. Se fac totdeauna in caravanä mare, cu caii 
încărcaţi de merinde, cu oamenii înarmaţi cu puşti 
şi cu pistoale, cu săbii şi iatagane. Din vreme în 
vreme vezi pe câte un călător întârziat ocolind 
coasta unui munte, cátárándu-se pe piscul unei 
culmi, ori trăgându-şi calul de căpăstru la un 
coborâs... Apoi toti drumeţii din convoiu veseli, 
vorbind, râzând, fumánd, îşi trec de-a călare din 
mână în mână o ploscă cu băutură, aceea aşa 
de înviorătoare, care se chiamă rachiu şi care e aşa 
de trebuitoare şi aga de obişnuită! în munţi. O obser- 
vatie prea adevărată si al cărui temeiu dovedeşte 
o patriarhală moştenire din vremurile vechi şi bune, 
care pare născută firii Moldovanului, este aproape 
egalitatea care domneşte pe drum între stăpâni 
şi oamenii lor. In călătorie, la noi, ca şi robii celor 
vechi în vremea Saturnalelor, cei mici au dreptul 
să înceapă vorba, să facă observaţii, să râdă, să-şi 
amestece glumele şi sudălmile cu ale stăpânilor, 
cu o încredere de copii räsfätati. Intorgi acasă, 
toate intră în obişnuita rânduială, fără ca aceasta 
binevoitoare slobozenie să fi adus atingerea respec- 
tului şi supunerii, Lámuriti şi D-v, cum vá place, 
de unde vine asta. Când caravana ajunge la un 
izvor, toţi călătorii descalecă şi de data aceasta 
cu ierarhică rânduială — dobitoacele mai întâi, 
apoi stăpânii, după aceea ceilalţi oameni îşi poto- 
lese setea. lar când întâlnesc o munteancá rotun- 
joară, rumáná ca o rásurá, încălecată bärbäteste 
pe cälutul ei, toţi cu veselie îi răspund la priete- 
neasca salutare, adáogánd şi-o glumă în doi peri. 

In tinuturile acestea primitive şi sălbatice şi 
omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros 
şi spinarea adusă a plugarului, nici íncetineala 
adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprin- 


34 


ten, potrivit cu legäturile lui, mai mult muschi 
decát carne, vesel din fire, glumet si plin de pá- 
trundere. Obiceiurile sálbatice se potrivesc cu îm- 
brácámintea lui. E violent, sgomotos, incápátánát 
pânä la ráscoalá si iubitor mare de rachiu, pentru 
care îşi da jidovului toată munca si mai mult 
chiar de cát poate munci. De o energie grozavă, 
totuşi îl îmlădiezi, când ştii să-l iei cum trebue. 
Muntenii! totdeauna au avut în Moldova faima 
de zurbagii. Chiar azi, când stăpânirea i-a strâns 
mai de-aproape şi tot sunt încă departe de liniştea 
locuitorilor dela şes. Vecinătatea graniţei le-a uşu- 
rat totdeauna îndrăzneala. Dacă um proprietar vrea 
să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopţii, 
mânându-şi de dinapoi vitele, trece dincolo! Aşa 
încât ei se poartă, ca dela egal la egal cu subpre- 
fectorasii de plasá. Ciocnesc un pahar cu cazacii, 
a cáror sabie si galoane le au ín mai mare cinste. 
Afará de proprietari, tuturor celorlalti oameni, care 
ar veni între ei, fárá deosebire, le spun ciocoi. 
Deosebesc numai pe cei îmbrăcaţi în vechile straie 
moldoveneşti, care au multă trecere nu numai pe 
lângă munteni, dar şi pe lângă ceilalţi locuitori 
ai ţării. Hainele acestea le privesc altfel, le respec- 
teaza: amintirea lor e încă vie, şi afară de asta 
au şi-o prejudecată, care leagă hainele acestea de 
adevărata boierie. 

In deobşte munteanul e frumos, cu privire îndrăz- 
neatá. La dânsul nu întâmpini supunerea dobi- 
tocească a plugarilor. Pe lângă aceasta e şi mare 
vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova, 
fiecare sat îşi are cârmuirea lui. Cu toate că sunt 
destul de filosofi în ceea ce priveşte preoţii, totuşi 
aceştia au cea mai mare înrâurire în afacerile sate- 
lor. Salbatici ca şi băstinaşii Americei, muntenii 
aceştia niciodată n'au pierdut din vedere codrii lor 


1, Oamenii dela munte, 


35 


şi piscurile nouroase si în limba lor simplă zic 
capitalei noastre Satul lui Vodă. 

Spunea un bătrân cu barba lungă unui târgovet 
cu pantaloni şi redingotă: „Voi, ciocoii, veniţi în 
munţii noştri să ne înşelaţi, şi să ne furati, după 
aceea vă duceti în Satul lui Vodă şi vă faceţi 
case aşa de mari, încât de pe ele poţi ajunge cu 
mâna la cer". 

Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cu- 
mătrii şi nunţi. La un asemenea prilej, ulcioarele 
de vin şi măsurile de rachiu, rachiu stricat, două 
părţi tutun şi una piper, trei zile umblă din mână 
în mână într'o grămădire deasă de bărbaţi, femei 
şi copii. In voia bună a chefurilor acestora să cer- 
cetezi firea bună a munteanului. După ce tinerii 
sau săturat de jucat mândrele dansuri naţionale 
— împresură cu toţii pe cimpoiaşi ori pe bardul 
muntean cu scripca stirbä şi cu arcuşul de el 
aleátuit — läutarul care, ca si trubadurii de odi- 
nioará, umblă din sat în sat, din crâşmă în crâsma, 
din petrecere în petrecere, si pentru un adăpost, 
un pahar de rachiu si putinticá platá, zice cántecele 
bätrânesti ale haiducilor de demult. E ca o legáturá 
de dragoste intre cántecele de vitejie si multimea 
care ascultă cu luare-aminte. Adesea, în clipe de 
înălţare, sunete dumnezeesti prin măreţia şi melan- 
colia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri 
în văi, şi o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai 
láutarului. Poezia aceasta feciorelnicá a baladelor 
noastre populare e în adevăr sublimă. Din cânte- 
cele acestea, din poveştile acestea în stihuri, izvo- 
răşte ca o mireasmă a ţării, o mireasmă veche, 
răspândită pe întregul pământ moldovenesc, în ele 
găseşti obiceiurile bătrâneşti şi simţi farmecul ne- 
spus al cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume 
azi e al lui Chetraru. La partea aceea aşa de mare 
şi de naivă, unde un drumeţ întreabă: 


36 


Cine trece 'n lunca mare 
Cu trei ránduri de pistoale 
Care stralucesc la soare? 
lon Chetraru călare, 

Din ţinutul Neamţului, s. a. 


ascultătorii, între care s'ar găsi la nevoie o sută 
ca Chetraru, intovárásesc cântecul läutarului cu 
glasuri murmurate, lar aláuta sună mai duios, cân- 
táretul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi şi înto- 
vărăşeşte în tact, ca întrun suspin dureros, cân- 
tarea monotonă. 

Printre toţi ţăranii dela munte, locuitorii dela 
Hangu se deosebesc prin bogăţia, cinstea şi liniştea 
lor. Satele cele multe aşezate pe amândouă malurile 
Bistriţei, întinderea, numărul oamenilor au făcut 
nume mare acestui ţinut şi numele de Hangan, e 
un nume obştesc pe care-l poartă toti muntenii 
şi chiar mocanii din Ardeal, care vin să ierneze la 
şesuri. Hanganul,cu deosebire de ceilalţi fraţi ai lui, 
e liniştit, cumpănit, domol la vorbă şi cu temeiu în 
ce spune. Aceasta se datoreşte oblăduirii cuminţi a 
prinţului Cantacuzino. Afară de 412 ori 5 lei de 
cap, după cât ştiu, pe care vornicia satului îi orân- 
duieşte după stare fiecăruia şi afară de câteva clăci 
fără însemnătate, ţăranul e slobod să facă ce-i place, 
numai vechilul prinţului să aibă la cunoştinţă toate 
învoielile, ca omul să nu se încurce niciodată. Ast- 
fel prinţul e în acelaşi timp şi oblăduitorul şi privi- 
ghetorul! supuşilor lui. Ispravnicul nu se amestecă. 

Vechilul orândueşte totul. 

Când întrebi pe un ţăran: 

— Al cui esti dumneata? 
£l îţi răspunde cu oarecare fudulie: 

— A cneazului. 

— Şi de unde esti, voinicule? 

—j,De la Hangu” — îţi răspunde mândru. 


1, conducătorul, şeful, 


37 


Printul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al 
Ceabhlăului. Cuvântul Cneaz e rostit ca ceva sfânt 
dintr'un capăt la cellalt al muntelui. E patriarhul 
Ceahläului. 

In munteni vezi pe băstinaşii dintru început ai 
ţării: au în vinele lor sânge scitic. Trupul, trásátu- 
rile vioaie ale feţei, fruntea mică, asprimea vorbirii 
şi o mulţime de cuvinte care n'au curs decât pen- 
tru dânşii şi a căror obârşie e pierdută — apoi 
multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, mora- 
vuri mai poetice, o grămadă de eresuri şi de poveşti 
pe care din străvechi le păstrează şi pe care le 
amestecă cu rânduielile şi ideile creştine — do- 
vedesc aceasta, 


IV. 


O frumoasă şi sălbatică înfăţişare are şesul lung 
care porneşte dela Buhalniţa şi se pierde dincolo 
de satul Hangu, — mărginit de doi munţi, între 
care curge Bistriţa. Mai largă şi mai îngustă pe 
măsură ce munţii se depărtează ori se apropie, 
Bistriţa, urmându-si pornirea capriciilor ei, gând 
izbindu-se de o stâncă, svârle în snopi argintii 
valurile-i spumate; când, urmărind un povârniş mai 
domol, îşi rostogoleşte în solzi pânza scânteietoare; 
apoi măreaţă, bătând molcom cu undele ei tärmu- 
rile înflorite, fuge la vale scăldând cotiturile coastei 
printre ogoare, fânafuri ori poiene, ducându-se să 
deştepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră, rătă- 
cită în mijlocul apei, ori de pe ţărmul pe care-l 
scaldă ea, mii de păsări mărunte,cu penele negre 
lucind şi cu guşa albă, cărora oamenii din partea 
locului le zic pescari, se cufundá necontenit gi ies 
pe luciu bătând din aripi. Domn între toate măgurile 


38 


care alcătuesc parcă în juru-i o strajă de onoare, 
Ceahlăul măreț, care şi-a păstrat dela Daci numele 
de botez, cunoscut abia în câteva colţuri întune- 
coase ale geografiei moderne, sub numele de munte- 
Je Pion, îşi înalţă capul pleşuv către soare si răs- 
pândeşte apoi în juru-i cu dragoste bogăţiile bătrâ- 
nelor lui coaste înverzite, până la câmpia pe care 
între toate parcă o iubeşte — ca pe o fiică mai 
mare a lui. 

Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oamenii, lucru- 
rile neinsufletite au aceeaşi soartă. Din pricină că 
vederile acestea n'au avut pictor, nici poet, pentrucă 
itinerarii mincinoase n'au arătat artiştilor amatori 
cărări necunoscute spre locuri feciorelnice şi sălba- 
tice, atinse mumai de paşii sfioaselor căprioare, a 
sperioşilor cerbi şi a pletoşilor ciobani, din această 
pricină nici poeţii, nici pictorii, nici călătorii n'au 
venit să le salute. 

Frumos în frágezimea şi tinereţea lui, desfăcân- 
du-se pe nesimţite dela poalele Ceahláului, şesul 
larg al Hangului se desfăşoară cu ogoare bogate 
cu livezi verzi, cu sate pitoreşti, tăiat ici colo de 
ate subţiri de apă cu-dulce murmur, care merg 
să sporească limpezile unde ale Arvului moldove- 
nesc. La stânga se înalță, cu gingăşie tăiat, un 
runc verde, întâia treaptă a Ceahläului, ascunzând 
văilor capu-i pletos, care, văzut dela depărtare de 
80 de leghe, samănă cu zidurile fabulosului turn 
al lui Babel! La dreapta Bistriţei, culmi acoperite 
cu păşuni, pe care pasc sute de turme, se ridică 
treptat-treptat făcând loc la râpe adânci, albiile 
obişnuite ale şuvoaielor mânioasse, care lasă de 
obiceiu pe urmele lor sfărâmăturile smulse munti- 
lor şi pădurilor, şi se împreunează deasupra Han- 

ui la trecătoarea Dealul-Doamnei, — zisă aşa 
pentru acelaşi lucru pentru care singurului drum 
de trăsuri, care trece prin aceste ţinuturi, i se zice 


39 


drumul Domnitorului, ín amintirea cälätoriei pe 
care Máriile lor au făcut-o pe aici. Molatic şi par- 
fumat, ca o frescá, — legánat parcă de şuvoaiele 
lui, ţărmul stâng al Bistriţei îmbrätiseazä cu dra- 
goste largile poale ale Ceahlăului, şi adună ‘parcä 
capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni 
— unde câteva căsuțe albe se adăpostesc la umbra 
brazilor care le-au văzut înălțându-se, Râul, oglin- 
dind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit 
şi larg îi încing mijlocul. Uşoară ca o săgeată, o 
plută — schelet întocmit din coastele bătrâne ale 
munţilor, — se răpede în salturi pe povârnişul apai 
şi ecoul valurilor şi ecoul glasului aspru al cârma- 
ciului, care duce pluta, se pierd în depărtări. Apoi 
când soarele îşi grămădeşte focurile în văi, când 
ogoarele şi fánaturile, cetinele coastelor împădurite 
şi crucea de alamă a unei umile chinovii, scânteiază, 
şi când zarea se tulbură şi împrăştie pe munţi 
vălu-i de aburi, te crezi ca'ntr'un vis al închipuiri, 
în care, dormitând uşor, sufletul singur parcă se 
bucură si se lasă dus ca de o lenesá voluptate. 
Dacá nu vrei sá urmezi drumul nou, ci treci podul 
îndrăzneţ aruncat peste Bistriţa, aproape ín faţa 
curţii boiereşti, dai prin frumosul sat Răpciuni, 
zâmbind în verdeață; şi după ce ai lăsat în stânga 
într'o întunecată adáncáturá săhăstria dela Hangu, 
care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e 
cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe 
malul Bistriţei şi mergi în drept cu drumul cel 
mare care urcă si coboară, se pierde şi se arată 
iar, urmând frământările munţilor sterpi în care 
e săpat. Priveliştea se schimbă şi după ce ai 
trecut prin vad Bistricioara mâloasă şi iute, care-şi 
cară prin ţara ungurească undele, după ce ai lăsat 
îndărăt sătişorul Călugăreni, poteca nu mai înfă- 
tigeazá deoparte decât o râpă adâncă, care se pre- 
lungeşte până la apa tăcută şi rece, largă şi ver- 


40 


zue aici, si de cealaltă parte un clin rápede. Ş'aici, 
printr'un capriciu, muntele impádurit din stánga se 
trage domol îndărăt, alcătuind "un arc regulat, si 
Bistriţa aruncându-se deodată de partea ceastălaltă, 
cu un vuet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte 
ale rápei ei drepte. 

Cam la trei bătăi de puşcă, în faţa unei adânci- 
turi, unde din nou cele două râuri vrăjmaşe se 
apropie, se zăreşte stând drept, cáruntá ca un turn 
singuratic, o stâncă uriaşă care pare cá răsare 
din ses si se svárle indrázneatá spre culmi. O ra- 
murá säracä de teiu, pe care o clatiná vântul, se 
catárá pe coastele ei. Inaltá de patruzeci de picioare, 
asezatä pe o temelie rotundá, potrivit táiatá, multi 
cälätori, ca si mine, la întâia ocolire, o vor lua 
de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din 
străvechi vremuri; dar când te uiţi la aşezarea ei 
în şes, departe mai mult de 500 de paşi de orice 
înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cununa dintr'o 
bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un 
fel de muschiu gălbuiu, rămâi tăcut si mic în fata 
máretului uriaş; ai de-a-face cu una din stâncile 
Scápate din mâinile titanilor trásniti, ori chiar cu 
un titan amenințând iarăşi Olimpul, subt o nouă 
formă. La treizeci de picioare de pământ, o muchie 
mai ieşită a stâncii alcătueşte ca un îel de cerdac, 
deasupra căruia se înalță creasta, putintel încovo- 
iată şi încununată de o mladă plecată de teiu, care 
a şi dat pietrei numele lui, mai mult spre a face 
să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l 
rosteau decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni 
creştini. 

Ca un adevărat ,turist" care a cercetat Svitera, 
fara turnurilor, şi ca un om care ştie pe de rost pe 
Dumas, descălecai repede de pe cal şi scoțând din 
buzunar cuțitul, spre marea uimire a însoţitorilor 


41 


mei si a unui ţăran care se alăturase de noi, sgâ- 
riai pe zidul curat un nume necunoscut. 

— „Boierule”, strigă ţăranul svârlindu-si în sus 
căciula de oaie, „nu vezi colo lângă rădăcina teiu- 
lui, ceva care samănă cu un baltag"? 

— Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica. 

— Nu se poate, boierule; este. 

— Ei, şi ce lucru grozav e coada aceea de baltag? 

Săteanul mă privi cu un fel de batjocură, pe 
care o ghiceam subt respectul pe care ţăranii îl 
arată de obiceiu boierimii, — şi batjocura se vădi 
mai ales în titlul pe care mi-l dete el după aceea; 

— „Domnule”, urmă el, „pot să-ţi spun în două 
vorbe istoria mănunchiului aceluia pe care eu şi 
toţi muntenii îl vedem”. 

„A fost odată în munţii nostri un voinic între 
voinici, groaza graniţelor; ispravnicii, zapciii, cazacii 
şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau 
„Vasile cel mare”. După ce Vasile cel mare — 
(pe capul lui se pusese 1000 de galbeni) — schim- 
ba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce 
prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate 
unguteşti la graniţă, după ce spărgea o mânăstire 
şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac 
încăpățânat, — venea cu tovarășii lui aici lângă 
piatra asta, şi se luau la întrecere, să vadă cine-a 
svârli mai sus baltagul. Intr'o zi, bărdiţa s'a înfipt 
în capul uriaşului şi-a rămas în, ramurile teiului; 
şi acolo-i şi astăzi!” 

Mă prefäcui c'o văd, — dar ciceronele meu 
vedeam eu cá nu mă iertase. 

— „la ascultă, voinicule”, începui eu iar după o 
tácere lungá si tot privind stánca, dupá ce toate 
celelalte forme fuseseră imfplinite; „poţi să-mi spui 
de unde a venit piatra asta pe pământul Hangului, 
— căci, după cát mi-i socotinta, n'ei fi adus-o 
dumneata”? 


42 


— jFereascá Dumnezeu!” strigă omul cu nevi- 
novăţie, făcându-şi cruce. 

— Atunci de unde-i? 

— Apoi când te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi 
dumneata singur de unde a fost smulsă de altă 
mână, nu de-a mea. 

— Si altceva nu mai ştii despre dânsa? 

— „Ba da,domnule, cum nu?... dar...” Si muntea- 
nul se scărpină după ureche. 

— Ei, spune... 

— Apoi asta-i poveste necuratá, si popa nu ne 
lasá.s'o spunem.... 

— Ia ascultă, prietene, tare as vrea să aflu ce 
nu te lasă popa să spui; uite banul ista, să-l dai 
popei să-ți citească o moliftä, şi istälaltul, ca să má 
pomeneşti când íi cinsti un pahar de rachiu... 

— Atuncea îngădue să-mi fac întâiu cruce, căci, 
vedeţi dumnea-voasiră, istoria asta i-o istorie gro- 
zavă pentr'un creştin, pentru un locuitor din valea 
asta pe care o hrăneşte Bistriţa.... 

— Bine, fá-ti cruce, dar grăbeşte-te.... 

M'am lungit în iarbă, cu capul rázimat de stâncă, 
cu luleaua în mână gi cu ochii îndreptaţi spre 
crâşma pitorească din Gura Largului, şuvoiu lat 
şi mánios pe vremea desgheturilor, care se lasă 
în vale dintr'un gâtlej întunecos, bântuit noaptea 
— zic muntenii — de duhuri necurate, care se arată 
drumetilor íntárziati. 

Daco-Romanul — cáci acuma-i hotárit cá noi sun- 
tem un amestec de urmaşi ai Romanilor cu coboritorii 
lui Decebal — îşi duse mâna la cuşma uşor plesnită 
intr'o parte la vârf, aşa cum se vede întrun tablou 
al domnului Asachi, primi banii, îi puse cu grijă, 
după ce-i privi şi pe faţă şi pe dos, în chimiru-i 
larg, şi se pregăti în picioare să-mi spue povestea, 

Era un flăcău frumos munteanul, subtire'n mij- 
loc, cu pieptul păros descoperit, ochii îi scânteiau 


43 


de vieatá si cutezare; de pe capui ras de trei 
degete deasupra fruntii mici şi uşor încruntate, scá 
pătau plete lungi castanii, care cădeau pe umerii 
lui largi. Faţa-i sălbatică era deschisă, ca la toţi 
oamenii dela munte, cu un zâmbet amar totuşi, 
care nu se vede numai la munteni, ci la toţi ţăranii 
Moldovei. O pornire firească, ori o amintire le pune 
această pecete. Un chimir lat de piele de căprioară, 
cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului; un 
cuţit frumos, o lulea, o pungă şi un amnar lung 
legat de cingátoare c'o cureluşă ori cu un läntugel 
de fier, — strânge în jurul coapselor o cămaşă 
lungă, cu mâneci largi, cusută la gât cu arnici 
felurit colorat şi căzând peste itarii groşi. O traistà 
cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag şi un 
suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau 
îmbrăcămintea. Nu-i asta oare îmbrăcămintea pri- 
mitivă, pitorească şi îndămânoasă, obiect de mirare 
pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul 
e nevinovat, simplu şi frumos în poporul acesta 
incult; el însuşi gi obiceiurile-i de om primitor 
şi cu inima deschisă, credinţele-i şi eresurile-i din 
vremi păgâne amestecate cu tainele creştinismului, 
vieaţa-i aspră şi sbuciumată, bunul lui simt, cu 
învätäminte cuminţi, pe care, deşi lipsit de invátá- 
tură, i-l dau obiceiurile patriarhale, tradiţiile de 
vremuri mai bune şi deprinderile-i libere. Nu-i oare 
ruse ca nişte străini să-şi fi aruncat mai întâi 
chii asupra poporului nostru, pe când ai noştri 
petrec copiind pe străini şi calcă în picioare şi nu 
bagă în seamă o comoară aşa de bogată? 

E cu neputinţă să dau simplicitatea energică a 
vorbirii daco-romanului, ale cărui plete aruncate 
pe spate fâlfâiau în voia unui vânt uşor, venind 
dinspre Bistriţa. Vorbirea moldovanului e scurtă, 
ca şi a latinului, vioaie si înflorită, cu amestecu-i 
de idiome scitice. A încerca să traduci dintr'o 


44 


limbă, însamnă să abati un pârâu din albia-i de 
muschiu; în canalul curat săpat, apa nu mai are 
murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice. 


V. 


Când soarele rumeneşte piatra aceasta intune- 
cată, ori o păsărică fără grijă cântă pe o ramură 
subţire a teiului deşteptarea zorilor, noi trecem pe 
aici fără grijă, şuierând. Dar când umbra umple 
încet-încet văile, şi muntele în limba lui spune 
poveşti tainice brazilor bătrâni, iar Bistriţa, îna- 
inte de a adormi, îşi suspină rugăciunea de sară, — 
atuncea -din coastele uriaşului scapătă vuiete a- 
dânci, glasuri melămurite, blesteme grozave, ca la 
o beţie mare, şi scrâsniri de dinţi, care înspaimân- 
tă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde iná- 
buşit; rásete de spaimă, ca ale pedepsitilor din 
iad, deşteaptă în cutremur toată suflarea.... şi la 
lucirile focurilor, ciobanii văd tremurând cum se 
înalţă o stafie uriaşă. Apele Bistriţei fierb şi bat 
înfiorate ţinuturile cu spumă sângerată, mugesc vân- 
turile, brazii îşi încovoaie crestele mândre, fiarele 
urlă în codri, şi luna pălită se ascunde dincolo 
de zári.... 

— Pentrucá, vezi dumneata, piatra asta-i piaira 
dracului! 

— Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zice a 
teiului? 

— De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se gă- 
sesc multi prin părţile noastre, şi-a pus în gând 
să scape stânca din ghiarele necuratului. Intr'o zi, 
şi-a luat baltagul pe umăr, şi-a pus în glugă merinde 
pe o săptămână — si a coborit, s'a dus în pădurile 
dela sesuri. De acolo a adus un puiu de teiu, care 
prin munţii noştri mu se află. Şi după ce a dat 


45 


la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe 
atuncea stânca blestemată, s'a aburcat voiniceşie 
până deasupra. Cátárándu-se de crengi, întepenin- 
du-se cu mâinile şi cu picioarele, a răsădit sus 
teiul, — dar jos nu s'a mai coborit... Mlada a prins 
rădăcini, dar de atâtea veacuri iacă cum o vezi, 
tot închircită a rámas.... ; 

— Ei, si ce s'a întâmplat cu ciobanul? 

— Nu se stie, domnule. 


In vremea de demult, oamenii uitaserä înte- 
leapta vieatä a pärintilor, páráseau slujba Dom- 
nului şi trăiau în ticälosie şi nelegiuire, uitând până 
şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. 
În vremea aceea, diavolul s'a dus într'o zi la 
Dumnezeu. Domnul l-a privit cu toată cinstea, aşa 
cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Caci 
adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului şi al 
pământului, dar diavolul se luptă şi el pentru 
stăpânirea pământului cu vrednicie şi chiar şi dom- 
neşte el în lume ş'o poartă cum îi place, iar Dumne- 
zeu e stăpân numai cu numele, şi are dreptul să 
orânduiască mersul vremii, primăvara, vara şi cele- 
lalte, în care, de altfel, şi diavolul îşi vâra coada 
destul de des. Amândouă mărimile purtau pe faţă 
pecetea grijilor şi îndeletnicirilor lor. Dumnezeu 
era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor 
din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă-i 
erau plini de bunătate şi era gata să ierte. lar 
diavolul sta dârz si înţepat, zâmbind cu räutate, 
căci trebile lui mergeau mai bine decât oricând şi 
în împărăţia lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoli 
şi alţi oameni de toată mâna. S'au pus la masă, 
şi după ce-au băut acolo câteva paliciuri de vin 
de Cotnari şi de Odobeşti, li sau mai descretit 
fruntile, si au prins a vorbi de una, de alta. 

— „Doamne”, zice diavolul, umplándu-si a patra 


46 


oară paharul. „Ferice trebue să fie fara unde se 
face vinul ista de Cotnari”. 

— „Nu prea”, răspunse Domnul, „abia acum 
începe să se desmorteascä, dar i-a merge mai bine 
după cât nádájduesc". 

— Hei, şi istalalt vin de Odobeşti nu-i rău, 
are dulce miroaznă. 

Au mai cinstit ei aşa câteva butelci, după aceea 
au prins să vorbească politicale — aşa precum se 
obisnuieste la mese boiereşti. Dumnezeu se jeluia 
de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de 
sus până jos, de minciună, de lene, de fätärnicie 
— căreia boierii îi zic ,,politete” — de nerusinarea 
femeilor, de sgârcenie şi destrăbălare, de îngânfare, 
care se reazimă nu pe destoinicie, ci pe parale. 
Iar diavolul dimpotrivă arăta — şi ştia el de ce 
— că toate merg strună şi că tocmai omenirea e 
cel mai de căpetenie lucru pe care l-a făcut Dum- 
nezeu pgelume. După cum se stie, smerenia nu 
prea-i partea diavolului. 

Cam ametit de băutură, a început să strige: 

Ştii ce”, Doamne? Măria-ta eşti prea bun, de 
te mai necăjeşti cu asemenea ticăloşi... 

Da, meştere satana, ticăloşi cât vrei, dar sunt 
copiii mei. 

— Halal copii, n'am ce zice. Dar mai degrabă-s 
ai mei, căci, deşi le-ai trimis potop, războaie şi 
arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele. 

Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu linişte: 

— Tocmai asta mă mâhneste mai mult. 

Diavolul deocamdatá n'a ráspuns nimic, ochii lui 
însă scânteiau năpraznic. Cu glas tremurator şi 
prefăcut vorbi: 

— La urma urmei, Stăpâne, toţi oamenii aceştia 
sunt nişte nemultámitori şi nişte răi. Ia uită-te cum 
merge lumea: bisericile cad în risipă, cälugärasii 
se duc şi popii nu mai cred. Duminica nu se mai 


47 


înalţă tămâe la cer. Sá fiu în locu-ţi, Stápáne, le-aş 
trimite iar, ca'n vremile vechi, o pedeapsá, sá 
le vie mintea la loc. Ştii, Doamne, cá mie îmi place 
să te slujesc. Dacă binevoiesti — pot să mà însăr- 
cinez cu pedepsirea oamenilor. 

Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra 
neamului omenesc cu tăcuta máhnire a lui Dum- 
nezeu, voia să-şi potolească ura aceasta sdrobind pe 
oameni. Pe puterea lui punea el mare preţ. 

— „Ei, Stăpâne”, zice iar, văzând că Domnul 
tace, „ ce zici? Primesti?”. 

— Primesc, răspunde Dumnezeu, dar co toc- 
meală. 

— Bine, să vedem. 

— Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor dela mine. 

Diavolul zàmbi cu dispreţ. 

— Asta — jur. 

— Pe ce juri, diavole? 

— Chiar pe mine, Stăpâne. 

Diavolul se socotea măreț în clipa aceasta, si 
obrăznicia lui sporea. 

— Mai mult chiar — adăoga el eu ti-oiu pe- 
depsi pe ticálosii aceştia chiar fără să mă slujesc 
de toate puterile mele. 

Si grăind, apásá asupra vorbelor acestea. 

— Da ştii tu, jupân satana, că eşti cam lăudaros 
pe ziua de azi? 

— Se poate, dar e aşa cum spun eu, 

— Nu cred. 

— Cum? 

— De ce mijloace vrei tu să te servesti? 

— De unul singur, de potop. 

— Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem de apă, 
de când au iscodit vapoarele.... Potopu-i lucru 
vechiu... 

— Tare bine, îl întineresc eu. 


48 


Ia ascultă, iti mai spun încă odată cá n'ai 
sá faci nimic. 
Ba má pun rámásag cá fac. 

— Pun si eu prinsoare cá nu faci... 

— Bine, dar pe ce ne prindem? 

— „Ascultă”, zice Dumnezeu, „mă ştii darnic 
şi blajin. Toti au slăbiciuni — şi slăbiciunile tale 
sunt obrăznicia şi o fudulie fără păreche. Dacă 
pierzi rămăşagul, uit tot ce s'a petrecut între noi 
şi te fac iar mai mare între îngeri”. 

Atunci, cu nerusinare, Satana a slobozit un râs 
prelungit; şi oamenii de pe pământ socoteau că a 
tunat în ceruri. 

— Ia ascultă, jupáne satana, ştii ca esti obraznic? 

— Mă rog de iertare, Stăpâne, dar la noi în iad 
uiţi cum să te porţi cu lumea. 

— Atuncea adä-ti aminte de-acum înainte. 

— lartă-mă iar, Stápáne, dar pe când hotárim 
ziua? 

— De azi în trei zile. 

Tare bine; am două zile şi douăzeci şi patru 
de ceasuri fără câteva clipe, — mai mult decât 
îmi trebue. 


După vorbele acestea, întovărăşite de un zâmbet 
drăcesc, satana şi-a luat rămas bun dela Dumnezeu, 
şi desfäsurându-si aripele uriaşe își dădu drumul 
în văzduh, şi se duse să stea de vorbă cu nişte 
filosofi fără nicio para în pungă, care cu orice 
preţ voiau să adune pe pământ bunătatea din vre- 
murile vieţii, şi mai ales râvneau împărţirea bunu- 
rilor. 

Si a treia zi, noaptea, era vreme de furtună si 
munţii păreau că se clatină din temelii. Vuietul văi- 
lor se amesteca cu mugetele tunetului; prin pânza 
luminoasă şi răpede a fulgerelor, cădea ploaia cu 
găleata. Suvoaiele crescute deodată se rostogoleau 
din măruntaiele munţilor, mânioase; în drumul lor 


49 


nebun si rátácit duceau bucäti de stáncá gi brazi 
întregi, desrädäcinati de vijelie. Sgomotând cu gro- 
zave răsunete, brazii pârâiau în codri, dárámati ca 
subt lovituri de secure, şi vântul prăvălit în hău 
mugea cu îndrăcită mânie. 

Dar încet-încet furtuna se domoleşte, ploaia con- 
teneşte. Luna, gânditoare si mâhnită, ca o mireasă 
părăsită, îşi mişca încet fata argintată deasupra 
Ceahlăului şi se ascundea în dosul vreunui nour, 
rămăşiţă a furtunei, pe care un vânt uşor îl mâna 
cătră Miazănoapte. Florile scuturau ca boabe de 
mărgăritar picăturile ploii, răspândind mireasmă 
dulce şi subţire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau 
încet, şi glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din 
vreme în vreme. Umbra uriaşă a Ceahlăului bătrân 
se lungea pe vale, însă ca o înfiorare pentru fire... 
Iei-colo raze pălite de lună străbăteau printre 
nouri, albeau undele fugare şi intrau iar în ascun- 
zişul lor din văzduh. Intreaga fire, aşa de frumoasă 
de obiceiu, aga de gingaşă, cu miresmele ei, cu 
zámbetele ori cu plángerile ei, care picurau dupá 
furtună de pe orice frunză părea în noaptea aceea 
în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca un om care 
ar trece nepăsător pe lângă o femeie frumoasă. 

In vremea asta, pe malul drept al Bistriţei, de- 
asupra Buhalnitei, pe piscul Grohotişului, un cioban, 
desteptat de furtună, igi atáta iar focul, ca sa-şi 
usuce opincile. Un tâne dela stână, mânios, porni 
o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cum- 
plită spaimă. In tare, oile, berbecii şi caprele se 
sbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite 
— Hu-hu, — care alungă fiarele. Răsunetul tre- 
murátor se desteptá ín munfi; din rápá în rápá, 
vuetul se prelungi; dar în loc să se svârle spre 
pădure, cânele, cu coama sbârlită şi cu spume 
la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu 
mai aveau astâmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei 


30 


ori, socotind ín gándul lui cá nu-i lucru curat. Se 
uită in juru-i, şi deodată, pe nesimţite îşi atinti pri- 
virile, ca fermecat, asupra Ceahläului. 

Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era 
cufundatä în întuneric, numai fruntea pleşuvă a 
Ceahlăului luminată, se desfăcea albă din umbra 
nopţii, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprin- 
sese şi coastele şi se urca încet-încet spre vârfuri. 
In spre partea văii, pe marginea stâncii, care încu- 
nunează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. 
Alene, aplecat într'o rână, cu mâna dreaptă se spri- 
jinea de un bolovan, adus în sus, anume pus a- 
colo spre a sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii 
îi scânteiau, ca focuri rătăcite pe munţi, şi că: 
tau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zu- 
grăvea pe stâncile mai înalte care împresură mu- 
chia spre ţara ungurească, creştea şi scădea pe 
măsură ce trupul se mişca. Şopotul izvorului lim- 
pede si rece care tâsnea dintr'o stâncă, părea că-l 
leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era 
târzie; se zărea geana de ziuă. 

Un sgomot grozav se auzi, şi cu mâna tot răze- 
mată de stâncă, umbra svâcni în picioare. „Hai! 
zise, „a venit ceasul, am câștigat rămăşagul; a 
mea e lumea”. Aici iar rátáci un zâmbet drácesc 
pe buzele ei. „Şi poate”, urmă, „poate n'are să ma 
mai pună în capul cetelor îngereşti...” 

La vorbele acestea, diavolul (căci el era) îşi des- 
fäeu aripile. 

Râdicând dintro clátináturá stânca, pluti o clipă 
pe deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre gura Bis- 
tritei, — când o chemare ascuţită sună în văi. Era 
cântecul de veghe al cucoşului. Si ştii dumneata, 
domnule, că noaptea e a diavolului de cu sară până 
la cântători. lacă aşa. Diavolul se cutremură, îşi 
desclestä ghiarele, şi stânca pe care o vezi a căzut 
greu. 


51 


Trei zile si trei nopti a plouat cu mánie. Suvoaiele 
duceau departe pe Bistrita revársatá bucáti de case, 
brazi färmati, stejari uriasi si trupuri sdrobite. Nu- 
mai piatra a rámas pe loc si se impotriveste si ful- 
gerului, când trăzneşte pe vâriul ei. 

Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa 
din cale, şi apele, crescând într'una din clipă în 
clipă, să reverse şi să înece lumea. 

Câte odată, în nopţile urîte, se aşează iar pe 
stânca de sus. Atunci, ca o vrajă, toate tac, gi fo- 
curile se stâng... 


Daco-Romanul îşi isprăvise povestea. Eu mai 
stătui încă câteva clipe în faţa uriaşului, în admi- 
rare, trăgând din ciubucu-mi drag şi suflându-i 
în nas liniştite şi märete învăluiri de fum. Apoi după 
ce mai trecui odată cu cuțitul peste numele pe care-l 
scrijeluisem, de teamă să nu se şteargă prea curând, 
mă svârlii pe cal, lăsându-l în sama diavolului. 


Pe când treceam în vad Bistriţa, ca să mergem 
să facem cunoştinţă cu rachiul prinţului Cantacu- 
zino dela crâşma din Gura Largului, ţăranul meu 
îmi zise: 

— Ciudat lucru ai mai făcut şi dumneata, dom- 
nule... 

— Ce lucru, măi voinice? 

— Apoi ce fáceai cu cuțitul dumitale...? frumos 
cuţit, n'am ce zice... 

— Imi însemnam numele. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru ca alţi călători, ce-or veni după mine, 
să-l vadă. 

— Muncă prăpădită, domnule, ori vrai să şă- 
guesti... 

De douăzeci şi cinci de ani, de când cunosce Piatra 
Teiului, deşi trec pe-aici o mulţime de boieri şi de 


52 


ciocoi, n'am vázut pe unul mácar oprindu-se, dar 
încă să-şi scrie numele!... 


Cititorule şi respectabil public, pentrucă soarta, 
care orándueste aşa de ciudate lucruri când îşi dă 
osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngro- 
pate în portofoliul lui, şi care nu-s cu adevărat 
frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de 
publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că 
eu má dau frumuşel deoparte şi las pe diavolul 
să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. 
“Treaba lui şi a dumneavoastră. Am zis. 


53 


STÀNCA CORBULUI 


— Legendă culeasă la Bicaz — 


Vizitând valea Bicazului, care dă în valea Bistri- 
fei, caii nostri se'nsirau pe cărări înguste şi pie- 
troase, conduşi fiind de un călăuz muntean. Acesta 
era tipul românului din Carpaţi, tânăr, vesel, sprin- 
ten, dibaciu, lipsit de învăţătură, însă înzestrat 
cu bunul simţ al strămoşilor nostri. El îşi purta 
calul în joc şi ne povestea în graiul sáu poetic vieata 
lui de copil al munţilor, vânătorile sale la urşi şi 
chiar îndrăgirile inimii lui, spunându-ne tot odată 
numele piscurilor şi admirând ca noi märetele aşe- 
zături stâncoase, care ne înconjurau ca un amfi- 
teatru uriaş. 

Strâmtoarea în care curge pârâul Bicazului este 
una din cele mai frumoase din Carpaţi. Natura 
pare că a voit a aduna la un loc tot ce a putut 
crea mai grațios, mai pitoresc si mai grozav. 

Tablou magic şi demn de penelul lui Salvator 
Rosa! Soarele asfintind întrun ocean de lumină 
înfocată. Câţiva plăieşi trecând printre copaci. 
Câţiva vulturi sburând roată împrejurul vârfului 
Ceahlăului şi jos, lângă o înaltă stâncă, caii noştri 
adăpându-se în apa limpede a Bicazului! 

— Priviţi”, ne zise cáláuzul nostru, „acea pă- 
dure neagră ce se întinde în dreapta şi în stânga, 
colo în zare spre Ceahlău... Ea este linia hotarului 
Moldovei şi în ea facem ades vânat la căprioare, 
la urşi... ba chiar şi la Unguri câte odată. 

— La Unguri? 


54 


— Da! Plăieşii nostri, din timpurile vechi şi 
pâna în timpurile de azi, au preschimbat glonturi 
cu catanele nemtesti.. Hei! multi brazi ascund la 
rădacina lor trupuri omeneşti şi printre răsunetele 
spărioase, ce ies noaptea din codri, trebue să fie 
şi glasurile celor ucişi. 

— Bine, dar pentru ce acele ucideri? 

— Pentru ce?... Pentru un cuvânt, pentru o 
căprioară care trece hotarul, pentru ura în contra 
Secuilor, ce ne pradă pământul pe nesimţite... 

Această expresie energică a prădării pământului 
ne făcu să ne gândim cu mâhnire la nepásarea gu- 
vernului care permite vecinilor de a strămuta necon- 
tenit linia de fruntarie a ţării în paguba noastră. 


* * * 

Unul din noi, insá, mai mult admirator de po- 
doabele naturii, decát de faptele oamenilor, intrebá 
pe cälauzul nostru cum se numea stánca dreaptá 
ca un zid, lángá' care ne aflam. 

„Piatra Corbului”, răspunse el. 
Are vreo legendă? 
Ce să aibă, domnule? 

— Are vreo istorie, vreo basnă, vreo... 

— Ah! înţeleg. Are, ca toate stâncile câte le 
vedeţi. 

— jSpune-o, spune-o”, ziserăm cu toţii, apro- 
piind caii noştri de ai lui, 

Românul îşi clätina pletele, tinti ochii sai vultu- 
reşti pe várful stâncii şi povesti: 


Stânca asta încununată cu plopi şi mesteacăni, 
precum o vedeţi, a fost martoră unei întâmplări 
foarte jalnice, de care se pomeneşte la noi din 
neam în neam. 

Cică pe timpul strămoşilor, un străin, pribegind 
dela dealul Corbului despre Borsec, a venit să se 


55 


aseze la Bicaz. El igi durá o cásutá mai de-o-parte, 
pentrucá pe aicea pe la noi, fiecare cátun e locuit 
de un singur neam si străinii nu sunt primiţi ín 
sánul lui. 

Pribeagul avea o fată, căreia Bistritenii îi daseră 
numele de Corbiţa, întru aducerea aminte a dea- 
lului, unde ea se născuse... Ce fată! Ce bujor de 
copilă! Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică 
guriţa ei era un fagur de miere. Cică ochii ei strá- 
luceau ca focurile ce le aprind ciobanii noaptea in 
întunerecul codrilor. 


Mulţi flăcăi umblau să-i vâneze dragostea. Mulţi 
cântau doine în childa t ei, dar din toti numai unul, 
un plăieş cu pletele lungi şi cu chipul de fät-frumos, 
avu norocul să tadä drag Corbitei. Părinţii lor se 
primiră a se încuscri şi îi logodiră după obiceiu. 

Pe atuncea, spun bătrânii, că se făceau adese 
năvăliri de Tátari în ţară şi că în urma lor rămâ- 
neau numai cenuşă şi sânge. Păgânii dracului! 
Cică mâncau carne de cal şi beau lapte de iapă. 

Intr'o zi, o ceată de Tătari, pătrunzând în munţi, 
ajunseră până în valea Bicazului, prádánd, uci- 
gând tot ce era în calea lor. Tatăl Corbitei si lo- 
godnicul ei cäzurä morti lângă copila pe care ei 
voiau s'o apere, căci Tătarii auziseră de frumuseţea 
ei şi aveau de gând s'o ducă poclon hanului dela 
Bugeac. 

Corbiţa însă scăpă ca apa printre degetele lor 
şi o apucă. la fugă spre munte, urmărită de Tătari 
ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată alerga pe 
după stânci şi din când în când se oprea puţin, ca 
să se mai rásufle, dar n'avea vreme să 'nghitá măcar 
o duşcă de aer, căci Tătarii îi cálcau din urmă. 

Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază si de 
durere, se îndreptă spre stânca asta şi ajunse 


1. pilda, — gândind la ea. 


56 


curând pe marginea ei. Áici ea se opri o clipá 
si cătă în urmă. Tátarii se apropiau cu fuga. 

Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui D-zeu 
să-i vie în ajutor... Zadarnică rugăminte... Mâna 
unui Tătar se întinse s'o apuce, însă ea, ridicán- 
du-se drept în picioare, cu pärul despletit în vânt, 
cu ochii aprinşi, cu faţa albă ca un crin, zise: 
„Atunci s'ajungeti voi, când iti pune mâna pe 
Corbita!" — şi deodată ea se aruncă în prăpastie. 
Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, sdrobin- 
du-se de bolovani, iar Tátarii rámaserá încremeniţi 
şi fură ucişi chiar pe muchia stâncii de o ceată 
de plăieşi, care alergaserá în ajutorul Corbitei. 

De atunci locul acesta se numeşte Stânca Cor- 
bului. 

In zilele de sărbători, pe când fragii sunt cop(i, 
fetele de prin cătunele învecinate se adună pe 
piscul stâncii şi cântă, doina Corbitei; iar in nopţile 
luminoase ale primăverii, păstorii zăresc adese o 
umbră albă clătindu-se pe vârful stâncii ‘si apoi 
lunecánd de-a-lungul ei până în apa Bicazului. 


Călăuzul tăcu, lăsându-ne subt o impresie adâncă. 
Si nu ştiu cum se întâmplă, căci în noaptea aceea, 
somnul. nostru, legánat de vuetul valurilor Bistri- 
tei, fu totodată şi frământat de visuri neplăcute. 
Pare că o stâncă mare ne apăsa pieptul, în vreme 
ce o ceată de Tătari ne amenințau scrágnind din 
dinţi şi o copilă gingasä întindea mânile spre noi. 


57 


IAŞI SI LOCUITORII LUI IN 1840, 


Iasii au început de câtva vreme să afâte curiozi- 
tatea publicului european, nu ín chip excentric, 
prin el însuși, ci ca scaun al principatului nostru! 
Si deci ca un punct al marei chestiuni a orien- 
tului. 

Până in 1830, oraşul acesta, — aga de interesant 
prin moravurile tuturor popoarelor care au cälcat 
pámántul celor douá principate, dela dacul ráta- 
citor si sälbatic, dela romanul de pe Tibru, dela 
toate hoardele nomade care-si croiserä prin vechia 
Dacie pierdutá o cale sángeratá, spre a se nápusti 
in inima imperiului?, páná la musulman, leah, 
şi ungur, până la grec si în sfârşit până la rusul 
de azi, care se pretinde regeneratorul nostru politic, 
moravuri necunoscute, adaptate la moravuri necu- 
noscute, obiceiuri barbare altoite pe obiceiuri antice, 
patriarhalismul pastoral topit în servitutea feodală, 
misterele creştinismului încrustate pe miturile pă- 
gâne, superstiţiile poetice ale evului mediu încrus- 
tate ín secátuitoarea necredintá a veacului, tot ce-i 
vechiu şi ce-i nou, occidentul şi orientul, topite 
într'un tot nedespärtit, cimentat de vremi si îm- 
prejurări aşa fel, încât clădirea s'ar dărâma, daca 
ai scoate o singură piatră, — laşii, încă odată, până 
în 1830 nu erau cunoscuţi lumii decât din buletinele 
armatelor imperiale ruseşti şi, în cercurile literare, 
din câteva relaţii scurte şi nu tocmai exacte ale 
câtorva călători, baronul Troot şi alţii. Un italian, 


1. al Moldovei, 
2. roman. 


98 


Al. Russo — Facsimile No. 1 


Inceputul din ,[ASSY ET SES HABITANTS .. (Ms, 311, din biblioteca 
Academiei Románe fila 6) 


Ig, Mie dat Rat 
e. po fnm Z^ up 


fry A (0797 IOS AAt CA. Syp taat genat sari arrg d ai D ie 


7 


s [if Vas pusti a sv eas 272727 ne gp an ke -~ 
onem, pap piara EE uuo di 
eno I Van is 
Liege” em 7732 pre vel A VETAT Re a fan ran 
LL 
cé Pie a de des Lou aora te cotta M our aa P hs Latte m TMR ats 
LA een] "v es go ADT 
3 lo pip 5 pr [pot des ie! aste ai ^s 
au mana Re d pui C or ATL) Ja A pa 
ubr Le hordes Cp AR qu PE nyn" a Barans a Puh 
“E cu im bo EC an CE parer freins dan Le coeurs dr 
7 og Lida a 


tan [pem RE pue 
Ps de a 


P d DID 0€4 29 93 caza guta au A 


Jassp et ses habitants 
en 1840 par A. Rousso 


Jassy a commencé depuis quelque temps à exci- 
ter la curiosité du public européen non pas excen- 
triquement par elle-même, mais parce que, comme 
capitale de notre principauté, c’est aussi un point 
de la grande question d'Orient. 

Jusqu'en 1830, cette ville, si intéressante sur le 
point de vue de ses moeurs et de ses contumes, 
recueil vivant des contumes et moeurs de tous les 
peuples qui ont foulé le sol des deux principantés 
depuis le Dace errant et sauvage, depuis le Romain 
du Tibre, depuis toutes les hordes émigrantes qui 
s'étaient frayé à travers la vieille Dacie perdue 
une route sanglante pour fondre sur le coeur de 
l'Émpire, jusqu'au Musulman farouche, au Polonais, 
à l’Ilongrois, jusqu'au Grec, enfin jusqu'au Russe 
moderne qui se prétend notre régénérateur poli- 
tique, moeurs inconnus adaptés à des moeurs in- 
connus contumes, 


de numele cáruia nu-mi aduc aminte, care petrecuse 
in Moldova cu nádejdea vaná de a stránge rápede 
avere, în povestirile lui amestecă amáráciunea desa- 
măgirilor lui personale; consulul Wilkinson, afara 
de câteva personalităţi !, inexact; unul singur, un 
neamt, cu numele Wolf, în lucrarea lui a rezumat 
cu discernământ şi cu gust moravuri, istorie, ca- 
racter, guvern; dar cartea aceasta acum e veche, 
şi, afară de oarecare lustru local, toate s'au schim- 
bat. Wolt era bun pentru vremea ín care scrie, 
astăzi însă, când se judecă si se privesc lucrurile 
dintr'alt punct de vedere, ar duce în rătăciri, fără 
voie, pe cititorul care n'ar putea să-l pue față în 
faţă cu propria-i experienţă. 

Totuşi dela tratatul de Bucureşti, din 1812, dela 
lupta libertăţii şi emancipării elenice, a cărei primă 
scânteie pornită de pe malurile Prutului a făcut să 
izbucnească imensul vulcan al Eteriei, în sfârşit dela 
cel din urmă războiu împotriva Turcilor, oraşul 
nostru ieşi puţin din adâncul întuneric, din care 
nu l-a putut scoate nici moartea lui Potemkin. 

Tradițiile populare, fragmentele informe si risi- 
pite ale câtorva cronici vechi se contrazic fără în- 
cetare, şi se contrazic mai ales cu un rest de 
inscripţie găsită, nu de mult, pe o marmoră ciun- 
tită, în săpăturile vechiului fort roman Caput Bo- 
vis, la Galaţi. Tradițiile duc întemeierea lui la 
nişte vremuri foarte depărtate: Cantemir, care e 
autoritate în ceea ce priveşte Moldova, pune obâr- 
şia lui în sama lui Ştefan al V-lea cel Mare, şi 
vorbeşte astfel în capitolul IV al Descrierii Mol- 
dovei. 

„Acesta este scaunul Țării, pe care l-a mutat 
Stefan-Vodá acolo din Suceava, ca să poată apăra 
tara mai bine din mijlocul ei, de către năvălirile 
Turcilor si ale Tátarilor, pentrucá el prea bine 


1, chestiuni de persoane. 


59 


vedea cá nu putea sá se apere aga lesne din Su- 
ceava, deoarece este depärtatä de hotarul turcesc. 
Mai nainte de aceasta era tárgul numai ca un sat 
prost, întru care abia se aşezase trei ori patru 
gospodari, şi avea şi o moară în care era un morar 
bătrân, căruia-i zicea Ion (sau după cum se zice în 
limba proastă, Jag). Numele acestui om, Domnul 
l-a dat oraşului pe care l-a făcut, întru care a zidit 
întâiu şi o biserică întru cinstea sfântului Nicolai, 
care este acum biserica cea mare, şi după aceea 
şi alte palaturi pentru dânsul şi pentru boierii lui 
a clădit. lar Radu-Voevod l-a împrejmuit cu zid...” 


Astăzi nu se mai zäreste nici urmă de ziduri şi 
alte infrumusetári de care vorbeşte Cantemir, afară 
de ruinile impunătoare ale Palatului Domnilor noş- 
tri— care însă nu e vechiu si a ars în 1821, în 
focul ce a distrus aproape în întregime târgul. 
Dintre biserici, vrednică de luare-aminte e Trei- 
Ierarhi, prin îndrăzneaţa-i structură gotică şi prin 
sculpturile bizare care-i impodobesc zidurile din 
afară, —cu atât mai mult, cu cât asemenea monu- 
mente sunt rare la noi. Cu privire la biserica aceasta, 
se povesteşte de un fapt destul de curios: 


Evlavia Domnilor şi boierilor împodobise Trei- 
Ierarhii — mai cu osebire între toate celelalte bi- 
serici, Zidurile pe dinăuntru erau bogat zugrăvite 
şi aurite. Pe vremea Eteriei greceşti, Turcii, pá- 
trunzând cu putere înăuntru, îi” deteră foc, soco- 
tind ín neştiutoarea lor lăcomie că zidurile erau 
de aur masiv; dar văzând că aurul nu curge, stân- 
seră ei singuri focul. 


lată acum pe ce se întemeiază cea din urmă 
părere, care pune în sama Romanilor zidirea orasu- 
lui mostru şi care ar părea probată prin restul 
acela faimos de inscripţie găsit în ruinile cetăţii, 
Caput Bovis: 


60 


cue HOC GRAT == 
— — NUNTIA — — — 

— — — (LEG: ESSENS) 

— — — ỌVARES HAN — — 
m0 ROG xs icm 


Un patriot luminat, d. Sáulescu, profesor la Aca- 
demia din laşi, a demonstrat cá legiunea lassii, 
tăbărînd în acel loc, s'a alcătuit aici un târg, care 
încet încet, ca şi alte oraşe dace, a dobândit dela 
Roma privilegiul de a fi recunoscut oraş municipal 
sub numele de Municipium lassiorum. 

Simţimântul domnului Săulescu şi acel al lui 
Cantemir, oricât de depărtate ar părea unul de 
altul, se pot totuşi împăca destul de bine. E fapt 
cunoscut că după năvălirea popoarelor, legiunile 
dace şi dunărene au fost retrase şi ţara rămăsese 
fără apărare. laşii, ca şi atâtea alte târguri, se supun 
soartei, şi aşezat fiind la marginile împărăției şi a 
Daciei, în drumul hunilor, slavilor şi tătarilor, se 
stânse cu desăvârşire. Asa fel Stefan cel Mare a 
putut sá fie intemeietorul lui. Datá fiind lipsa de 
istorici, dat fiind întunericul nestiintei si al bar- 
bariei, nu-i de mirare să fi rămas ca o tradiţie ne- 
desluşită numele las, atribuit unui morar, — nume 
pe care Ştefan l-a dat târgului său, fără să ştie că 
aşa îi zicea de veacuri. Când eroul leşilor, So- 
bieski, a pustiit lasii în retragerea lui din 1867,— 
se mai puteau vedea încă urme de ziduri. 

Dar lăsând feluritele păreri asupra întemeierii 
şi obârşiei Iaşilor, şi încercările veacurilor, cărora 
sunt supuse toate lucrurile omeneşti, după eterna 
lege, — să aruncăm o privire asupra aşezării, asupra 
moravurilor şi locuitorilor lui, asupra amestecului 
de inovaţii altoite pe vechile datini, care alcätuesc 
un fel de mijlocie pitorească între moravurile asia- 
tice şi moravurile occidentului. laşii sunt ca magi- 
nile acelea complicate, cărora trebue să le cunoşti 


61 


amánuntele si resorturile ascunse, färä sä-i pricepi 
ansamblul. 

Regulamentele nouá care stápáneau Moldova, a- 
tingerea cu armatele rusesti, care au brázdat princi- 
patele, vizitele cátorva cälätori, roiul acela de tineri 
care au petrecut în oraşele europene în mijlocul 
unei vieţi şi al unor obiceiuri diametral opuse obi- 
ceiurilor şi vieţii liniştite şi aşezate din patria lor, 
au schimbat fata Iaşilor, introducând alte vederi, 
alte idei şi un alt fel de a privi lucrurile. Ca în 
orice ţară pe cale de regenerare, sunt la noi două 
principii care stau în luptă, o luptă înăbuşită, însă 
uriaşă şi necontenită, între bătrân şi tânăr, între 
obiceiul căzut şi vested şi inovaţia cutezátoare, plină 
de putere si de vieatä, o luptă pe moarte între ve- 
chiu şi nou, în care biruința greu câştigată va fi 
a celui din urmă. 

După părerea mea, aici e un vrednic subiect 
de cugetare pentru observatorul filosof: de-o-parte 
geniul unui secol care nu se sprijină decât pe 
amintirea trecutului; şi de-alta, geniul unui secol 
al vremii nouă, puternic şi nervos, — desi e înlă- 
surat în scutecele copilăriei si a imitatiei necuge- 
tate. In punctul acesta am ajuns noi astăzi. Las 
pe altul mai dibaciu decât mine să aleagă nuanțele. 
si să deducă urmările necesare şi fireşti. 

Tocmai în clipa regenerării noastre politice şi 
intelectuale a apărut printre noi d. Girardin. Scri- 
sorile lui au dat Europei noţiuni precise, eloquente, 
însă nu destul de întinse. D. Girardin a dat probă 
de un nou tact de observatie finá, limpede, rápede 
ca gândul si adevărată, — dar domnia-sa a petre- 
cut prea puţin printre noi, ca să poată vedea con- 
trastul oraşului nostru bizar. Moravurile, obiceiu- 
rile noastre, caracterul nostru sau acela pe care ni-l 
dau împrejurările ar fi un material nou, original; 
şi cu toate că până acum n'a apărut nimic în 


62 


aceastá privintä, trebue sá nadájduim cá va veni 
într'o zi un Român care va umbla prin ţară, cer- 
cetând toate pietrele, toate mänästirile, intrebánd 
amintirile înmormântate, întorcând poalele redingo- 
tei si antereului, benişul şi jiletca, calpacul umflat 
şi pantalonul modern, spre a le întreba de taina 
amestecului lor şi de soarta care le aşteaptă. 


E supărător pentru noi că după d. Girardin am 
primit vizita domnului La Battu. Puținele lucruri 
care privesc Moldova —cu părere de rău o măr- 
turisim, — sunt neexacte. S'ar părea cá cei opt 
cai care purtau răpede pe d. La Battu prin prin- 
cipate, l-au împiedecat să vadă ceva, şi frica de 
friguri, alungându-l din laşi după puţine zile, l-a 
făcut să nu-şi mai poată revedea notele. De altfel 
aşa fac mulţi călători; câte odată proverbele au mult 
bun simţ. 


Jasii se întind domol pe spinarea uşor înclinată 
a unei coline lungi, îşi cufundă brâul in ráugorul 
Bahluiului, málos în cursul lui; ca şi la izvor, şi 
se întinde până în mahalaua zisă a Tätärasilor, unde 
oraşul se opreşte deodată, lângă o râpă adâncă 
străbătută de o aţă de apă gălbuie şi murdară, 
deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decât 
priveliştea pe care o înfăţişază de departe acest 
Tătăraş, faimos între toate mahalalele oraşului, din 
pricini pe care nu-i nevoie să le mai înşirăm aici. 

Grămezi de căsuțe albe şi cochete stau împrăş- 
tiate ici şi colo, înconjurate de pajişti verzi, de 
grădini, de arbori, câteva biserici contrastând cu 
micimea cásufelor, înalţă cruci argintii; şi deasupra 
crestei dimpotrivă un tufis de copaci pe verdele 
câmpului stăpâneşte totul. Dacă ar fi o punte de 
sârmă peste râpă, ar fi Friburgul din partea de 
miazănoapte, fără sălbatica şi limpedea Sarină. Ori- 


63 


ce iluzie însă încetează pe dată ce încerci a intra 
în dedalul acelor aşa zise străzi..... 

Iasii înşişi este un monstruos amestec de clădiri 
masive ori elegante, de palate şi de magherniti îm- 
prejmuite de ográzi nemásurate; pe ulițele lui fur- 
nică lucruri dela ţară, lux îmbielşugat, echipaje 
răpezi, livrele, toalete pariziene ori vieneze, sdrente 
franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, 
felurit îmbrăcate, ca pentru bal mascat. Populaţia 
lui de 60.000 de suflete e tot aşa de felurită ca şi 
costumele, şi un observator de moravuri, stând la 
fereastră o jumătate de ceas, ar avea de observat 
destul, ca să poată face cunoştinţă cu zece po- 
poare şi să călătorească totodată în Franţa, în 
Germania şi în Orient, 


Ici deosebesti pe ovreiu cu antereul negru din- 
tr'o stofă căruia poporul îi zice p'elea-dracului, lipit 
pe trup, cu cusma blänitä de osebite forme, cu cei 
doi zulufi indispensabili coborînd în lungul tâm- 
plelor şi încurcându-se de obiceiu într'o barbă so- 
ioasă, pe care niciodată m'o rade. Pantalonii de 
nanchin, legaţi la genunchi cu nişte susäniti care 
atârnă; cältuni şi papuci, care au fost odată albi, 
completează pe ovreiu, afară de şărlătăniile, şiretli- 
curile şi înşelăciunile lui, care par a-i alcătui ca- 
racterul national. Totusi ovreiul, această fiinţă de- 
gradată si rătăcitoare, alungată de pretutindeni, 
vârîndu-se si plictisind, fiinţa aceeasta pe care 
societatea a pus-o la index, şi totuşi nu se poate 
lipsi de ea (la noi, se "ntelege), — îți insuflá milă: 
ovreiul e bátut si batjocorit de multime, josnicia 
lui târîtoare stá in fata netolerantei si a prejudecá- 
tilor sálbatice ale norodului, el n'are demnitatea 
amará a raselor decázute; frica lui a ajuns pro- 
verbialá. Ovreicele sunt cunoscute ín toată creşti- 
nătatea peniru frumuseţea lor, — numai trebue să 


64 


ai grijă să le speli, să le fereduesti si să le par- 
fumezi; altfel e zadarnicá orice iluzie. 

Colo stă armeanul, adevărat copil al leneşului 
orient, grav şi tăcut ca un turc, cu picioarele în- 
crucişate pe tarabă; îmbrăcămintea lui mai păs- 
trează nepretuitii salvari, în care la nevoie sar 
putea ascunde zece parizieni de-ai noştri, giubeaua 
largă şi anteriul elegant şi uşor. Dacă nivelarea 
înnoirilor a pătruns în magazia lui, stă lungit pe 
divan, cu un aer stângaciu, fumând şi vânzând 
paşnic tutun turcesc, care aici se fumează în canti- 
täti uriaşe. 

Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiti din 
Rusia. O ramură a lor numeroasă, fugită, sub nu- 
mele de rusnaci, a populat Galiţia. Sunt oameni 
nalţi, sălbatici la înfăţişare; şi-au păstrat îmbră- 
cămintea, adică o bluză în cadriluri, coborînd peste 
nişte pantaloni largi, zişi „pantaloni căzăceşti”, şi 
poartă barba „mujicilor”, sunt birjari, grădinari, 
zidari şi beau foarte mult, precum arată si o zică- 
toare moldovenească. 

Uite dincolo neamtul, liniștit şi meşter, lucrând 
conştiincios la părechia de ghete, şi care, neavând 
bere de Ratisbona, îi place totuşi să tragă planuri de 
războiu pe masa umedă şi judecă campaniile lui 
Napoleon, desertándu-si paharul de vin moldove- 
nesc. Pentru dânsul toti muşteriii sunt măria-ta, 
înălțimea voastră, ori domnul conte şi domnul ba- 
ron, are mare dragoste pentru conti şi baroni, măcar 
că la noi nu se află aga ceva. 

Pe ici pe colo sunt semänati mii de indivizi, 
greci, sârbi, bulgari, neamuri corcite, care sunt 
láutari, pitari, hangii ori mai curând crâşmari-bu- 
cătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu Ovreii care 
se amestecă în orice meşteşug, în haine bizare, 
împrumutând dela un popor comanacul, dela altul 
surtucul, de ici antereul cu pantaloni cu chingi. 


Al. Russo, Scrieri Postume, 65 


In sfârsit vin copiii faraonilor, enigmaticii egip- 
teni, ori bohemieni, cum le zic franzujii, gitanos, 
zingari în spanioleste, figani pe moldoveneste, 
care au dat gata pe un tinerel fruntaş al literaturii 
nationale t; amestecați cu sânge indigen ori cu alte 
rase curate, cu fetele severe si intunecate, vorbind 
pe nas, cu pieptul descoperit, nepurtánd alt vest- 
mánt decát ceea ce trebue pentru a nu cálca cele 
dintái principii ale bunei cuviinti, cu femeile lor 
neruşinate şi înspăimântător de murdare, popor 
ciudat cu care vietuim de veacuri fără să-l cu- 
noaştem încă, nenorocit şi gol, trăind totuşi vesel 
şi fără grijă subt cortul nomad, furând, cântând 
din scripcă prin crâşme, necunoscând altă religie 
şi altă patrie decât satra şi cerul. Deşi redusi la 
o robie adesea mai mult închipuită decât reală, 
țiganii rătăcitori, adevăraţi beduini ai deşerturilor, 
sunt mai putin dispreţuiţi decât ovreii, pe care-i 
dispreţuesc. Porecla umilitoare de ţigani, care avea 
în ea tot ceea ce închipuirea castelor mândre voia 
să arăte mai josnic, nu mai este în zilele noastre 
aşa de temută. Tiganii se apropie pe nesimţite de 
localnici; cea mai mare parte din cei care locuesc 
in oras sunt potcovari, lucrätori, slugi ín casele 
stăpânilor lor şi lăutari minunaţi; dacă ar fi sa 
credem ceea ce spune d. G.,—apoi sunt mai buni 
muzicanți decât Couna, Schultzer, Verner şi alţii, 
care desfáteazá Iagii. Tiganii aceştia aşezaţi şi-au 
uitat limba lor. 

Cu căciula pe o ureche, nalt şi voinic, cu vorba 
deschisă, pitorească şi energică, vine daco-romanul, 
care a păstrat dela părinţii lui Daci îmbrăcămintea 
şi dela Romani graiul. 

Odihna oraşului, belşugul prăvăliei, el le dispre- 
fueste; lui îi trebue aer; copil al lui Cincinatus, 

1. M. Kogälniceanu publicase in 1837 brogura Esquisse sur les 
Cigains. 


66 


lui îi trebue stuhul satului, îi trebue boi, vaci, oi, 
turme mugitoare, ori plugul hrănitor. O pădure de 
păr lung, castaniu, ras ori scurt tăiat deasupra unei 
frunti de mărime mijlocie, umbreste un cap expre- 
siv pe un gât mic, însă cu muşchi puternici, îm- 
plântat si el pe un bust potrivit... In mişcări e 
domol; e liniştit— însă fără milă, brutal şi sălba- 
tic, ca un puhoiu revărsat, când se răscoală pentru 
dreptul lui; ca un miel, când ştii cum să-l iei; igno- 
rant, nu din vina lui, ci din pricina unui lanţ lung, 
de împrejurări, păstrând totuşi in ignoranta lui 
un bun simţ preţios şi o judecată dreaptă, adesea 
filosof, cu atâi mai surprinzător, cu cât mai puţin 
te aştepţi la aşa-ceva; ascunzánd sub învălişul a- 
cesta, care pare gros la prima vedere, simtimántul 
soartei lui nedrepte; de altfel slobod în critica lui, 
îşi strigă cu glas tare tânguirile. Sá dám cármuirii 
de azi dreptul ei: pe cunoştinţa caracterului si 
simţimintelor poporului moldovenesc a aşezat orán- 
duielile dintre proprietari şi vecini şi cum la noi 
ţăranul nu e proprietate şi poate să se mute unde-i 
place, proprietarul care-şi înţelege interesele are 
totdeauna grijă să se poarte bine cu muncitorul de 
pământ. Imbrácámintea daco-romanului e simplă, 
ca şi moravurile-i pastorale; o cămaşă lungă cu 
mânici slobode i se scoboară până deasupra genun- 
chiului, acoperind vara izmene largi şi iarna ifari 
strâmti, încreţiţi pe picior,— şi peste acestea un 
chimir lat de piele de căprioară, împodobită cu fe- 
lurite alămuri, după gusturi; un cuţit lung face 
parte numai decât din îmbrăcămintea lui; mai a- 
daogă la asta o lulea scurtă şi o pungă cu băieri; 
şi cele dintâi încălțări pe care le-au näscogit ciu- 
botarii localnici 1, opincile străvechi, îi apără picioa- 
rele. Pe ploi şi vreme rea, el aruncă în voie pe 
umeri un suman scurt, strâmt, dintr'o stofă de 


1 in textul traducerii găsim pământești, 


67 


lână impermeabilă, pe care o fabrică el singur; 
iarna, ca şi ţăranii ruşi, poartă cojocul, care e o 
blană de oaie, cusutá si înilorită cu ros şi galben. 

Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după 
o datină moştenită fără îndoială dela vrednicile 
matroane romane, poartă capul împodobit cu un 
ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa 
solemnă a cununiei, şi care totuşi nu ascunde tot- 
deauna amatorilor o faţă albă, fragedă, obraji ru- 
meori, ochi vii, smaltul curat al dinţilor şi zâmbetul 
ruşinoş şi cochet al tárancelor. Fetele umblă cu 
capul gol — drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. 
Imbrăcămintea şa unora ş'a altora se alcätueste 
dintr'o cămaşă foarte curată, lungă până la glesne: 
o bárneatá le încinge mijlocul scoțând şi rotunjind 
sâni elastici, şi prinzând o catrinţă închisă la cu- 
loare, aşezată cu mugtegug şi aga de strânsă pe 
şolduri, încât le zugrăveşte foarte bine toate for- 
mele bogate. Un picior când micuţ, când mare, 
după capriciul naturii, de obiceiu gol, intră într'un 
papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz, amestecate cu 
salbe, fac parte din găteala lor. Vă incredinfez cá 
sunt unele mândrute de acestea strânse în catrinti, 
care te pot face să-ţi pară rău cá în Moldova, unde 
sunt destule obiceiuri şi frumoase privilegii, po- 
porul n'a vrut niciodată să recunoască gingaşul 
„drept al seniorului”. 

Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în 
limba lor: ruseste, nemteste, greceste, leşeşte, şi "n 
alte idiome stâlcite şi barbare ale tuturor limbilor 
şi ale tuturor timpurilor; peste toate stăpânește 
româneasca, limba limbilor pentru popor. Boierii cei 
mai de sus au dat limbii frantuzesti stăpânire în, 
saloane şi în corespondentele intime; de graiul mol- 
dovenesc se slujesc la tribunale şi cu oamenii lor; 
iar greceasca o vorbesc numai acei care nu pricep 
nici frantuzeste, nici moldoveneste. După pilda 


68 


doamnelor elegante si fashionabile, boierimea de a 
doua máná nu vorbeste decát de Balzac si Soulié, 
de Lamartine si Hugo, de Kock si Dumas; mai ales 
pe Paul de Kock îl adoră! Päsind pe urmele boierimii 
de al doilea rang, boierii de treapta a treia, a patra, 
a cincia, etc. (căci nu ştiu bine câte spiţe sunt la 
scara boierimii), n'au ajuns decât la clasici, aşa 
încât o să auzi în laşi pe toată lumea vorbintd 
frantuzeste fără să 'mţelegi un cuvânt. Cei cărora le 
plac echivocurile au de lucru în laşi. Gramaticii 
găsesc o limbă minunată cu inversiuni poetice, cu 
construcţii îndrăzneţe, neauzite, amestecată cu nem- 
teste, greceste, rusește şi moldoveneste. In gene- 
ral noi suntem vrájmasii purismului. Accentul gro- 
tesc si schimonosirea de cuvinte a Nemtilor si mai 
cu seamá a Tiganilor si Ovreilor sunt puse zilnic 
la bir, si de ele se leagá, cu vorbe vesele si cu douá 
înţelesuri, o mulţime de anecdote locale, expresive, 
dar cu neputinţă de tradus. Avem şi noi Englejii 
noştri. 

Intre toţi oamenii aceștia se amestecarä, care 
sus, care jos, o mulţime de profesori şi de artişti 
de tot felul si din toate ţările, aducând şi ei figu- 
rile şi costumele lor între aceste costume şi figuri 
heteroclite. Dintre ei, prea puţini se întorc la pereţii 
lori, pentrucă pe nesimţite iau şi ei înfăţişarea 
ţării şi caracterul pământesc ?. In sfârşit peste toate, 
înconjurată de toate prestigiile aristocrației de naş- 
tere, de bogăţie, de demnități, de slujbe, pluteşte 
rasa nobilă, rasă cu deosebire amfibie, care îşi pe- 
trece jumătate de vreme în droşcă, şi cealaltă parte 
alene pe un divan moale.  ' 

Inchipuiţi-vă acum amestecătura tuturor acestor 
rase, popoare, caste, cu culoarea lor locală, cu cos- 
tumele pestrite, cu moravurile lor particulare, cu 


1 acasă la ei, 
2 local. 


69 


infátisárile foarte deosebite, intr'o atingere zilnică, 
întâlnindu-se, salutándu-se pe uliti, grámádindu-se 
într'o anticamerá, strângându-şi mâna întrun sa- 
lon, fără uimire, nici curiozitate. Infätisati-vä pe 
cazacul cu pantaloni largi şi cu fireturi roşii bând 
cun ţigan pe jumătate gol, pe grenadirul din oştire 
cu un ţăran, un cavaler modern umblând în trăsură 
alături de o antichitate, a cărei haină este un vis 
al închipuirii pentru alte popoare; un boier cu 
anteriu dând o audienţă interesată unui ovreiu ori 
armean. Caste, popoare, rase cu trăsuri distincte, 
care ar merita fiecare câte o carte! Păcat că lite- 
ratura indigenă nu exploatează mina fecundă pe 
care o are sub ochi şi petrece scâlciind producţiile 
străine! Poate aici e momentul prielnic să strecu- 
răm câteva linii ale unuia dintre Dumaşii literaturii 
moldoveneşti, e o traductie ad-litteram şi nimic mai 
mult: 

„Nimic”, zice d. N., intr'o spirituală critică a 
societăţii ieşene, „nimic nu-i mai plictisitor decât 
„oraşul Iaşilor pentru un călător străin, care mwar 
„avea un nume cu particula de, şi care ar fi mai 
„ales împovărat de afaceri şi nu şi-ar putea îngădui 
„să cultive pe locuitorii semi-civilizati ai acestei 
„capitale. Dar dacă călătoreşte ca poet, ca artist, 
„dacă are avantajul să fie colaboratorul vreunui vo- 
„devil monstruos, care s'a jucat la teatrul de va- 
„rietăţi ieşean, dacă numele lui a fost tipărit în 
„coada câtorva versurele, într'o culegere sau în- 
»tr'un foileton în Journal des Débats, ce fericit mu- 
»ritor! Indatá e bine primit, sárbátorit, plimbat, 
„cocolit; găseşte plăceri în societăţile acestea semi- 
„europene; se obişnueşte să bea cafea turcească, 
„să fumeze dintr'un ciubuc lung, vede chiar multă 
„poezie în forma islicului (căruia un rus, om de 
„Spirit, i-a zis l'éteignoir du bon sens) şi in îm- 
„brăcămintea antică, şi strigă si el între bărbile 


70 


„bătrâne si cárunte, numind vandalism mâna gro- 
„zavă a inovaţiilor care le atacă. In sfârşit, dacă e 
„tânăr şi nu tocmai urit, n'o să se poată opri ca 
„să nu mărturisească că străzile oraşelor Europei, 
„trase la linie, au prea multă monotonie, pe când 
„laşii, având puncte nouă de vedere din zece în 
„zece paşi, arată o admirabilă varietate. După ce 
„a umblat până la glezne prin colb, cu riscul de 
pa fi călcat de cäruti şi droşti, scapă într'o uli- 
„Cioară întortochiată a unei mahalale, ajunge la o 
„căsuţă cunoscută, unde era aşteptat, îşi scoate 
»galosii la scară, intră obosit, sdrelit, si vede că 
„i se înfăţişază tablaua cu dulceti! Ce bun obi- 
„ceiu! 


„La epoci apropiate, trei focuri grozave au distrus 
„laşii. Ar fi putut fi recládit pe un plan nou si 
„regulat, dar nimeni nu s'a sinchisit, si după a noas- 
»trá părere foarte bine s'a făcut. „Ce! să-mi cládesc 
„O casă pe linie dreaptă, aşa ca sgomotul trásurilor 
„şi a gurilor-cască să-mi strice somnul de după 


„masă?! [esenilor le place liniştea si un moale 
„farniente, care alcătueşte cea mai mare parte a 
„existenței lor; osteneala îi ucide. De ce să umblu 
„pe jos, dacă am trăsură? Ce răspuns poţi găsi la 
„O judecată aşa de dreaptă? 

„Oricum ar fi, bunul nostru oraş începe a-și 
„Schimba straiul oriental; la drept vorbind ne pare 
„rău, căci e urit aşa, pe jumătate în haine europe- 
»nesti, jumătate cu salvari roşii, întocmai ca ofiţerul 
„acela pe care l-am văzut când cu formarea mili- 
»tiei, cu pinteni, c'o şapcă roşie, şi c'o sabie în- 
„cinsă peste o blană roasă”. 

Atâta am găsit în repertoriul indigen, cu privire 
la localitate. 

Dacă din întâmplare faci o plimbare sentimen- 
tală pe colinele care încing laşii la apus; dacă-i 
dai osteneala să urci până la feluritele mănăstiri, 


7 


si cu deosebire la Galata, care, o spunem cu umi- 
lintá, tine de Sfântul Mormânt, dacă te opresti la 
câţiva pagi dedesuptul ruinelor palatului Ipsilanti, 
căzut în zorii lui ca şi stăpânii, uimirea ce te cu- 
prinde e mare, pe cát-de frumoasă e panorama pe 
care o desfăşoară Îasii. Poetule, ascuteste-ti cre- 
ionul; artist, pregäteste-ti penelul.— ..Apropiat de 
coborisul räpede .al colinei, privirea se cufundă 
într'o largă si nemărginită vale cu covor de iarbă, 
încărcată la hotarul ei din sus de bălți întinse, pe 
faţa cărora vântul clatină pămătufurile gingaşe cu 
puf auriu ale unei păduri de stuh; din vreme în 
vreme, sboruri de rate şi singuratice gáste sălbatice, 
speriate cu nepusá masă de vreun vânător neamt, 
se înalţă, chemându-se cu strigăte aspre. Mâlos, 
Bahluiul ieşind din balta pe care a format-o stră- 
bate domol câmpia, scăldând, la dreapta şi la 
stânga, fânețe si imaşuri, pe care pasc turme de 
oi, de vaci şi de bivoli hâzi, bălăcindu-se toată 
ziua în noroiu; apoi atinge din fugă poala murdară 
a mantiei Iaşilor. Culcatä alene pe colina ei, ri- 
' dicándu-se în amfiteatru, moale şi voluptoasă în- 
tro poză de curtizană, orientala cetate a Iaşilor 
zâmbeşte cochet de departe admiratorilor săi, — 
surâs foarte perfid când o cunoşti de aproape, — 
şi răsfrânge fără altă simetrie decât capriciul în- 
tâmplării crucile nenumăratelor ei clopotnite în 
razele soarelui; zidurile albe, care se zugrávesc 
în partea de sus ‘a amfiteatrului desemnează ori- 
zontul; întunecatele şi pitoreştile ruine ale pala- 
tului vechiu pe o esplanadă prăpăstioasă, în josul 
căreia se adăpostesc bordeie umile, contrastează 
cu înfăţişarea proaspătă şi curată a locuinţelor 
care le împresoară. Apoi la dreapta, vezi cum se 
alungeşte ca un şarpe ín crefuri încolăcite şi 
fantastice un şir de coline, ale căror coaste şi 
vârfuri sunt ocupate de mănăstiri ascunse în vii 


72 


şi de căsuțe boiereşti. Intre aceste coline, subt o 
înfăţişare sombră, ruptă brusc din lanţ şi înaintând 
în promontoriu, se zugräveste gratioasä şi veselă 
vila domnească. Pe nesimţite, platoul înclinat al 
Iaşilor şi colinele acestea se apropie aicea şi strâm- 
tând valea nu mai lasă decât o privire îngustă 
spre cerul albăstriu şi îndepărtat al Rusiei. Dar 
niciuna din toate aceste împrejurări nu înfăţişează 
acele grădini zâmbitoare, acele pavilioane pitoreşti 
şi lămpi vesele, care fac pe cei ce se plimbă să 
le placă. împrejurimile Vienei, atrăgând mulţimea 
naivă a tárgovetilor, aici totul e sălbatic, câm- 
penesc şi incult. Rareori zăreşti câte un neamt 
flegmatic cu pantaloni albi şi haină veche, care 
socoate să găsească pe aici Hitzing ori Brigitenau. 

In deobşte popoarele-copii sunt puţin pornite 
să se bucure de frumuseţile naturii; tot aşa e şi cu 
leşenii, aşezaţi mai aproape de natură, decât de 
civilizaţie. Din pricina unei manii, pe cât de proastă, 
pe atât de ridicolă, Moldovenii boieri urasc tot 
ce le aminteşte de ţară; mania aceasta au adus-o 
de contrabandă, aşa bănuesc, cu multe lucruri bune 
de altminteri, câteva din somitätile noastre cálá- 
toare. Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă 
n'avem plimbări! — Blestem! Dar tot ce vă încon- 
joară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte 
de vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi 
de păduri cu blânde taine, e adevărat fără artă, 
fără alei ajustate şi năsipite, dar cu ascunzişuri 
umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de 
macieşi şi toporaşi. Şi valea sfârşită cu iazul zis 
al Mitropolitului, aşa de poetic, aşa de plăcut în 
sălbătăcia lui, aşa de melancolic în asfintit, când 
razele tremurătoare ale soarelui îşi stâng în el ul- 
timele lor focuri! Cu mare cheltuială, stapânirea 
a plantat o grădină regulată, cu boschete, cu bănci, 
cu pavilioane, cu drumuşoare bine îngrijite, pe care 


73 


picioarele delicate ale cucoanelor noastre pot să le 
atingă fără a-şi face rău. Fi bine, cea din urmă 
dată când am fost acolo, am găsit pe un biet 
neamt care, fumánd tutun turcesc, era disperat 
că nu găseşte bere Drei Kónig, bucätärita unui 
vecin al meu şi doi ori trei cavaleraşi, slujbaşi prin 
birouri, — altă, rasă cu instincte particulare între 
rasele şi semi-rasele ciudatului nostru oraş. Dom- 
nitorul a deschis publicului grădina lui dela Socola, 
o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu 
ape tâsnitoare si răcoroase, cu izvoare care mur- 
murá, cu párae în cascadă, In cele dintâiu zile 
era îmbulzeală şi toată fantastica bogăţie de cos- 
tume se plimba grav în grupe pestrite pe aleele 
cotite; acuma întâlneşti acolo numai târgoveti cu 
cataveicä şi pantaloni strâmti urmărind cu ochi 
miraţi plimbările frumoaselor lebede; somitätile 
puţine, care mai vin, plimbă un obraz morocănos şi 
plictisit, şi “asta mai mult din politică decât din 
gust. Oare din pricina permisiunii care s'a afişat 
că nu e învoită plimbarea decât de două ori pe 
săptămână, — să se fi încetinit înflăcărarea schim- 
bătoare a publicului? Se poate. E şi asta în natura 
noastră, să părem nepăsători faţă de lucruri adese 
dorite, de care însă ni se hotărăşte să ne bucurăm 
la zile ori ceasuri anumite. De altminteri o gră- 
dină, oricât de mare ar fi, dacă e închisă şi are 
margini, ne-ar expune semetia noastră, aristocratică 
să umble pe jos si să se amestice cu făpturi obiş- 
nuite să se uite de jos la noi, atingându-ni-se 
hainele, am simţi atinsă mândra noastră demni- 
tate şi, după cum se ştie, nu trebue să dăm prilej 
prostimii, astăzi plecată, să se uite mai de aproape 
la noi. Aşa încât boierimea a preferat grădinii publi- 
ce, grădinii dela Socola, Copoul, aristocraticul Copou, 
pe care această boierime nerecunoscătoare îl aco- 
peră de un ridicol care trebue să cadă numai 


74 


asupra ei, pentrucá se bucură de el fără să-l inte- 
leagá. Copoul e o pajiste usor inclinatá, atárnatá 
intre rápa Cárligului si larga vale a Bahluiului, pe 
care o domineazá máret, oprind privirea asupra 
oraşului, asupra colinelor înconjurătoare, cu má- 
năstirile singuratice ca nişte măriri decăzute, şi 
asupra leicei întunecate a Socolei, alcătuită din 
coborisurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă 
decât lată, această pajişte ţine de partea de sus 
a târgului, apoi se întinde întâi goală si. nerodi- 
toare, şi se pierde în păduri tufoase. Ca si gloriile 
în ruină, ori mai curând ca generaţiile caduce ale 
societăţii noastre, care nu mai trăiesc decât din 
amintiri risipite, Copoul n'are nici umbrare mă- 
rete, nici tufişuri singuratice, nici alei cotite; ci 
este o câmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roţile 
boiereşti întipăresc urme numeroase sara. Şi toată 
această simplicitate, la sfârşitul zilei, când obisnuitii 
se plimbă în grupe izolate şi când vântul aduge 
miresme de flori şi parfumuri trecând prin părul 
frumoaselor noastre cucoane, când lumina índoiel- 
nică se amestecă cu azurul sombru al munţilor 
şi răspândește aerul acela de voie-bună si de poe- 
zie cu neputinţă de exprimat, sămănând cu energia 
unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc îm 
clipa când au să tacă pentru totdeauna, — Copoul, 
îşi ridică par'că glasul şi murmură imnurile nopţii 
în domoala mişcare a căleştilor vieneze, care-şi 
măsoară umbletul după pasul prietenilor. Copoul 
care împărţeşte pe sesul lui vanitäti, pretenţii ri- 
dicole, antice si moderne, oameni mari si boierime, 
femei cu sufletul infocat si celebritáti ale zilei, — 
este ránd pe ránd poetic, suav, tablou de moravuri, 
imbrácat cu haina bizará, care poate sluji de cheie 
caracterului national. 


Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este tea- 
trul unde tânărul debutează în lume, sentimental 


75 


culcat într'o elegantă caleaşcă, cu obignuita ţigară 
în vâriul buzelor, cu mâna sprijinită alene pe basto- 
naşul elegant şi arătând trásurilor care se încru- 
cişează cel dintâiu pantalon al său, croit de d. 
Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză dela Ma- 
gazinul Mecouli et Comp., ori dela fraţii Bogus, aşa 
zise pălării venite dela Paris, după anume comandă. 
Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, 
mari şi mici, tinere şi bătrâne, uríte ori frumoase, 
se întrec în strălucirea toaletelor. 

In sfârşit e Tuilleriile, Câmpiile Elisee, pădurea 
Buloniei, bulevardele Iaşilor! Ce de mai toalete 
proaspete, ce de fefe gingaşe, ce de mai femei 
gratioase, ce de cochete, si cátá caricaturá, Doam- 
ne sfinte! 

Locuitorul laşilor este — cel putin aşa crede el — 
adânc blazat față. de toate, fără a cunoaşte ce-l 
înconjură şi fără a se cunoaște pe el însuşi; boala 
plictisului îl chinueşte! Şi care să fie pricinile? Eu 
le găsesc: întâiu ín vieaţa turcească, vieafa de 
nelucrate, de lene, în care inteligenţa veşnic: doar- 
me, vieafa care nu stie sá- şi ascufeascä prin activi- 
tate si muncä pläcerile si zilele ei uniforme. Noi 
nu trăim; noi vegetám într'o intepenealá letargica, 
între slujbe uşoare si venituri îndestulătoare, pen- 
tru a ne tine în acelaşi fatal dolce farniente; al 
doilea, în dezastrosul ridicul de a dispretui tot 
ceea ce miroase a moldovenesc, ceea ce îndeamnă 
să ne jertiim plăcerea pentru amorul propriu de a 
arăta cá totu-i rău; al treilea, in ignoranfa socie- 
tăţii noastre care opreşte energic orice mișcare invo- 
luntară a gândirii, a maşinii. Pornind de aici, ve- 
dem că ignoranta e o leprá ruşinoasă, care pătează 
toate treptele sociale ale ţării, şi amestecată cu 
nesáfioasa iubire de argint devine o plagă de nevin- 
decat. Această ignoranță adâncă, răspândită, ob- 
ştească, intovárágitá de toate prejudecățile rutinei, 


76 


de vorbárile färä rost, de pedantismul ridicol, 
înnăbuşa glasul celor câţiva oameni, puţini, si a 
celor câţiva tineri care au agonisit în străinatate 
bogatii intelectuale. Din respect pentru amorul pro- 
priu ori părul cărunt al unei rude, trebue să taci; 
pentru a nu călca cele dintâi principii de politeţă, 
nu ai decât liberul zâmbet sardonic al celui care 
se respectă, când auzi scăpând năzdravănii necon- 
tenite din gura unei cunoştinţe onorate, ori a une. 
persoane pe care, din pricina unei legături intime, 
trebue s'o respecţi. Aşa încât tinerii care nu se pot 
hotărî să treacă drept tâcniti — sau, după termenul 
tehnic ieşan, drept berbanfi,— se găsesc în chip 
necesar într'o poziţie falsă; ascunzându-şi simtirile 
şi felul lor de a vedea lucrurile, pretäcându-si to- 
nul, falsificându-şi mişcările, la urma urmei ajung 
să se dea după curent, ajung să-şi piardă una câte 
una credinţele nobile pe care le primiseră cu învăţă- 
tura, şi după o bucată de vreme, observându-se, văd 
cu mirare cá nu se mai recunosc. Pe nesimţite se 
strică; învăţătura lor se toceşte prin ea însăşi, 
pentrucă nu mai găseşte ecou, şi atunci caută să-şi 
înşele gusturile. Cu aerul, respiri lenea şi letargia; 
facultatile adorm, ş'ajungi ca şi ceilalţi: maşini care 
umblă, beau, dorm, vorbesc de rău,—ş'atâta tot. 
In sfârşit, cu toate aceste prefaceri, la unii domoale, 
la alţii răpezi la vedere, ca decorurile de operă, 
dacă, scapă acestor tineri oarecare semne de desgust, 
vreo vorbă, care să contrazică moravurile locale, 
vreo mişcare involuntară împotriva absurditätilor 
în fiinţă, dacă-şi înfrânează obiceiuri respingătoare 
pentru cel ce nu-i obişnuit, apoi cad în disprețul 
opiniei publice. Ignoranta, ca toate micimile, cu idei 
mărginite, strâmte şi cicălitoare, atinsă de tainicul 
ei amor-propriu, îşi urcă în par susceptibilitatea în- 
cäpätânatä şi ajunge prețioasă, le dă tinerilor aces- 
tora lovitura măgarului, cu o vorbă perfidá prin 


77 


înţelesul care se leagă, de ea si pe care o socoteste 
quintesenta ironiei fine: franfuzul/ neam[ul/ Ceea 
ce insemneazá anume cá sunt räu crescuti, pentrucá, 
la sase sute de leghe de lagi, n'au fost invátati 
sá stea drept, tapeni ca nigte caporali, inaintea ta- 
tälui, mamei, mätusei si unchiului lor; pentrucá 
n'au fost deprinsi sä-si pue buzele pe mána celui 
dintáiu venit, fie ea curatá ori murdará, pentrucá 
n'au fost opriti sá aibá o opinie, o párere a lor; 
pentrucä n'a fost innábugitá in ei francheta, des- 
voltánd, in acelasi timp, fineta si fätärnicia, care 
la noi sunt toatá stiinta vietii si toatá educatia. In 
sfârşit, ca ultimă lovitură de mäciucä, bătrânii 
repetă cu emfază fiilor şi nepoților cum cá nu ştiu 
nimica. „Aţi deprins şi voi două-trei vorbe fran- 
tuzesti si vă credeţi învăţaţi!” Asta o spun pe 
tonul demnităţii unui mare senior; şi — bizară eon- 
trazicere! — oamenii aceştia pretuesc învăţătura 
după numărul mai mare ori mai mic de limbi, pe 
care ajunge cineva să le vorbească; pentru dânşii, 
ştiinţa şi arta, cugetarea şi sentimentul sunt lucruri 
necunoscute. Ce să zici faţă de aceste lucruri? 
Trebue să taci, să te strângi în tine însuţi. Dar 
să vezi călcat tot ce-ai crezut mare şi nobil, să te 
vezi disprețuit de ignoranță si de stupiditate, nu-i 
oare un martiriu? 

Nu este nicio vieatä în Iaşi. Ideile nouă, pri- 
mite fără voie, introduse ca prin surprindere, şi 
urma, încă puternică, a obiceiurilor vechi, alcă- 
tuese un haos nedeslusit, în care totu-i încurcat. 
Avem părinţi şi rude care au apucat alte vremuri 
şi trebue să-i respectám, ar fi şi nedrept să sfárámi 
dintr'odată afecțiunile atâtor vieţi. 

Societatea europeană se sprijină în primul rând 
pe familiaritatea afectuoasá si pe reciprocitatea sen- 
timentelor care existä între membrii unei familii, 
izvor prim, din care iau ei caracterul de blándete, 


78 


de usoarä nepásare, de politetä lesnicioasá si slo- 
bodá si gustul sociabilităţii, care e necunoscut în 
tinuturile mai apropiate de Orient. Pärintii nostri 
insá au fost crescuti in maximele turcesti, adicá: 
fiul nu € prieten al tatălui sáu, ci i-i primul rob, 
pe care trebue sá-l struneascá cu atât mai tare, 
cu cát într'o zi trebue să-i scape. De aici respectul 
acela silit, tăcerea poruncitá, intepeneala aceea im- 
posibilă intipáritá pe frunti, care se cer copiilor; 
tinerii de aceea ajung falsi si stupizi — nenorocite 
extremităţi! Printr'o reactiune firească, robul, la 
rândul lui, devine tiran. Urmarea educaţiei aceştia 
este izolarea indivizilor. Ajunşi în sfârşit mari, 
fără legăturile acelea, aşa de dulci dela şaisprezece 
ani, cu inteligenţa si imaginaţia niciodată destep- 
tate, cu inima goală, ei nu mai fac decât legături 
de interes; oamenii aceştia fără copilărie n'au nici 
amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un pre- 
zent material, fără forme, cu totul pozitiv. „Fă 
cum au făcut şi părinţii tăi”, asta e fraza bana- 
lí. Ei tin la respectul silit: „Vreau ca copiii mei 
să se teamă de mine; de iubit, mor iubi pe urmă, 
dac'or crede de cuviință... " îmi spunea într'un rând 
o mamă; „De ce să nu facă si el ca noi si ca stră- 
moşii noştri? Noi nu trăim în Franța, domnule”. 
Vorbele acestea rezumă sistemul de educație do- 
mesticá si pot sluji de lámurire caracterului obstesc 
al cetätenilor nostri. 

Asa se explică monqtonia aceea, singurătatea, 
golul spăimântător pe care-l simţi — gol, cu atât mai 
adânc, cu cât inovațiile au aruncat ridicolul lor 
asupra petrecerilor de altă dată, când bunicii noştri, 
ducându-se călări la palat ori la judecătorie, se 
opreau la colţul unei uliti ca să bea la crâşmă un 
pahar de rachiu. 

In niciun oraş din lume nu s'a putut aplica mai 
bine vorba: a căuta să-ți omori vremea. Cei dintâi 


79 


tineri veniţi din Franţa si Germania au pus în mis- 
care societatea noastră si au cáutát să răspân- 
dească o primă şi slabă scânteie de lumină. Dar 
o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se 
preface asa de rápede. Boierii cei bátráni, lume 
aparte, tin la obiceiurile vechi, cum tinem noi la 
obiceiurile nouá, cu putere, cu disperarea unei cauze 
amenintate de apropiata şi inevitabila descompunere. 
Boierii mai din coace s'au deşteptat înaintea reorga- 
nizatiei suh influenţa vechii stări de Jucruri, si 
mai ţin la trecut, deşi mai slab; iar noi, fii ai unei 
epoci de civilizaţie, care ne-am încălzit la focarele 
Europei, nu ne-am eliberat încă de prejudecățile 
noastre de rang, de drepturi, de interese, de mică 
vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu pla- 
cere le găsim la întoarcere: noi mai găsim încă 
farmec în vechile abuzuri care lovesc sin justiţie 
şi'n judecată, şi născuţi cu civilizaţia, noi avem 
o scăpare minunată în obiceiurile și deprinderile 
țării împotriva lucrurilor care ar putea să stânje- 
nească bunul nostru plac. Si toţi câţi suntem, pa- 
rizieni pretenţioşi, republicani svitereni, cumpliti 
studenţi dela Heidelberg şi Stuttgart, toţi suntem 
mari reformatori cu gura, până ce vor veni şi fap- 
tele să răspundă. Boierii bătrâni şi partizanii lor 
privesc: cu dispreţ tinerimea, ca şi cum ea n'ar fi 
chemată să-şi joace rolul. 

La noi nu este vieatä publică. Sfera plăcerilor e 
foarte mărginită iarna şi fără nicio urmare în 
vremea verii. Boierii cei bătrâni, în afară de tri- 
bunale, de partida de wist şi de macaua prea iubită, 
la care îşi minează familiile mângâindu-si cu plă- 
cere bărbile lungi, iar cei tineri răsucindu-şi mus- 
tata — sunt nuli pentru societate; se multämesc să 
fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineaţa si după 
somnul de după prânz dulceti (minunat obiceiu!) si 
să soarbă cafeaua turcească, batjocorindu-şi cu toată 


energia moldovenească tigani si slugile. Tinerii, 
dacă se întâmplă să se adune câte odată doi ori 
trei, se aşează metodic în jurul unei mese de joc 
şi merg pe urmele babacilor ori cască, blestemând 
nevătămătorul laşi, care nu le poate da nicio pe- 
trecere. 'Trebue să mai adăogim la numeroasele ri- 
dicule ale oamenilor noştri de duh şi faptul că 
învinuesc tara de lipsa ei de mişcare si nu se 
gândesc că chiar ei sunt cea dintâi pricină. Trufia 
aristocratică găseşte atâtea placeri secrete în izo- 
larea aceasta! Printr'o fatalitate oarbă şi foarte 
convenabila, pentrucă toate familiile cu trecere sunt 
înrudite mai de departe ori mai de aproape, infelege- 
rea a fost surghiunită din oraş. Fiecare casă e o 
cetatue înarmată cu ţepi, limbile ascuţite ale tuturor 
partizanilor, atât femeeşti, cât şi bărbăteşti. Ugurá- 
tatea şi vorbele rele sunt îndeletnicirea cucoanelor; 
şi lenea, deschisă sgomotelor străzii si noutätilor 
cronicei moravurilor, partea bărbaţilor. Câteva per- 
soane înzestrate cu formele figurii şi ale spiritului, 
care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să 
introducă şi în laşi bon-ton-ul şi manierele elegante, 
au vrut să formeze saloane alese. Dar într'o socie- 
tate meschină şi plină de vorbării, ca a noastră, a 
îndrăzni să te deosebesti de concetäteni, ori, ce e 
$i mai ráu, de membrii acestei vaste familii care prin 
ramificatiile ei, mai mult ori mai putin depártate, 
alcätueste boierimea mare,— a indrázni sá arunci 
obiceiurile si datinile vechi, a voi sá creezi o reu- 
niune aleasá, insemneazá sá te pui ráu cu lumea 
bună. Chiar aşa s'a întâmplat. Aşa unul din aceste 
saloane (salonul doamnei Elena Sturza), pe cât de 
renumit, pe atât de vrednic de a fi cunoscut şi cer- 
cetat de Ieseni, salon care s'a declarat campionul 
bon-ton-ului şi al eleganfei europene, unde esti 
primit, dupá cát se spune, cu toatá amabilitatea si 
gingäsiile cerute pentru a face onorurile unei case 


‘81 


nobile, a fost si este zilnic tinta ságetilor neputin- 
cioase ale unei invidii tare prostufe — de asta rás- 
pund eu, — mai ales pentru acei cärora prea putin 
le pasá de vorbele unora sau altora. Dusmänosii, 
protivnicii, ealomniatorii interesati, ori cei care sunt 
astfel numái pentrucá vor sá flecäreascä, au în- 
cercat sä-l därâme prin sarcasm. Partizanii însä 
dimpotrivá il ridicä in slavá. In sfârsit între cele 
douá partide, a treia, alcátuitá din bátráni gi din 
cáteva spirite indiferente asupra locului unde se 
adună, cu condiţia numai să-și poată petrece sara 
ori să poată avea bucuria unei întâlniri, — oameni 
care se duc oriunde, fără să îmbrätiseze certurile 
vreunei coterii, l-au sancţionat în tăcere. Oamenii 
vechiului regim, adică boierii, întâi şi-au bătut joc, 
căci bietii oameni habar n'aveau de croiala unei 
haine, de forma călcâiului ori de várful unei cisme, 
de culoarea unei părechi de mänusi, ei care se 
cufundă cu atâta plăcere în blana lor orientală, cu 
calpacul istoric pe capul ras, cu picioarele în pa- 
puci de marochin galben, contrastând cu rosul ín- 
focat al fundului nădragilor lor turcești, ei care 
preferă mánusi de jandarm mánugilor de Jaque- 
mart, numai pentrucă acelea sunt mai trainice. Dar 
un salon ales ca acesta nu-l pot ei ierta, mai cu 
samă pentrucă e oprit cu desăvârşire fumul ciubu- 
celor, care âr putea să întunece strălucirea înflori- 
turilor lui aurite, işi pentrucă nu sunt îngăduite de 
loc sudálmile naţionale; ei, care sunt buni mol- 
doveni şi buni patrioţi, otova şi fără fasoane, sunt 
în neputinţă să zică cu gingäsie: „drace!” ori ,.mor- 
bleu!” Nu-i destul de răsunător şi nu-i nici logic. 
In privinţa asta, e drept, nu-i tocmai bine, căci 
sudalma e tot aşa de trebuincioasă moldovanului, ca 
apa peştelui, aerul păsărilor şi pânea tuturor oa- 
menilor. Străbunii ne-au lăsat moștenire Moldova 
cu energia ei eroică si noi, ca drepţi urmaşi, ne silim 


82 


foarte mult sá implinim diata!, mai ales in ce pri- 
veste sudálmile. 

Salonul de care-i vorba poate prea e de bon-ton, 
dacă mi-i îngăduit să ne exprimăm astfel, pentru o 
țară în care un fel de lasă-mă să te las si un soiu 
de patriarhalism bătrânicios alcătuesc sulimanul mo- 
ravurilor; dar la urma urmei, aceasta e şcoala 
noastră de eleganţă şi existenţa ei trebue să facă 
epocă în istoria prefacerilor societăţii noastre ? 

După pilda salonului acestuia s'au format şi al- 
tele, cu toate că în măsură mai mică, însă succesul 
şi faima lor au durat prea puţin. 

S'a întâmplat cu salonul acesta ca şi cu oamenii: 
cei însemnați cu pecetea puterii şi geniului se ridică, 
cu toate chelălăiturile; oamenii nehotärîti, care um- 
blă pipáind, se poticnese de toate haturile vieţii. 
Prea sfioase spre a-şi crea o stare neatârnată, neîn- 
destul de cutezătoare pentru a se înălța deasupra 
ridicolelor banale şi a glumelor mai banale, căzute 
în fata izbândelor crescânde şi a influențelor par- 
fumate ale faimosului salon, zânele acestor semi- 
temple au văzut cum curtea lor se risipeşte încetul 
cu încetul. Căci, pentru a atrage pe amatori, nu-i 
îndestulător să deschizi un salon şi să zici: intraţi, 
domnilor; trebue acel nu ştiu ce, care cucereşte şi te 
răpeşte, trebue ca un glas dulce, un surâs amabil şi 
fin împărţit fără părtinire, o gingaşă mişcare a 
capului, să te îndemne. E mare artă, fără îndoială, 


1 testamentul. 

- 2 Noi, care suntem înainte de toate patrioţi, găsim că salonul 
acesta e prea aristocratic, prea select, are preg puțini inițiați admı- 
sibili, poate să degenereze de aceea in coterie; un salon care ar 
voi să se impue publicului, ar trebui să fie nu popular, pentrucă 
asta n'o voiii — ceace de altminteri n'ar fi un rău prea mare —, 
dar mai intins, mai liber; ar trebui să găseşti in el pe reprezentanții 
tuturor claselor ridicate ale ţării, toate păsurile, toate costumele cu 
contrastul lor, toate numele, toate celebrităţile, în sfârşit ar trebui 
să n'aibä infatisarea prea feapänä si măsurată, Care se reprosazä 
acestuia : credefi-mà, mamierele alese se câștiga, însă incet-incet si 
nu dintr'odatä. 

83 


sá stii a primi lumea, dar, ca s'o poti (ine, trebue, 
credem, talent unit cu tact foarte delicat. In multe- 
din saloanele acestea, oricât de bine s'ar primi, — 
receptiunea nu e deopotrivă, şi stăpâna casei par'cá 
ar vrea să-şi potrivească zâmbetele şi semi-grima- 
sele echivalente, cu locul pe care-l ocupă oaspeţii pe 
scara ierarhică a societăţii, mijloc mare de a te 
plictisi acolo sau acasă, lipsă mare de tact, care 
arată un defect al sufletului ori al educaţiei în pro- 
cedeele delicate, în atenţiile acelea gingaşe şi fireşti 
pe care suntem obişnuiţi să le privim ca un dar al 
femeii. Cred că va fi mult bon-ton la laşi, când 
saloanele vor fi saloane şi nu birouri de genealogie, 


ori case de schimb. 


Diplomaţia cea mai rafinată, aceea care degene- 
rează în intriga casnică, este codul uzual adoptat nu 
numai în afacerile care cer cap şi tact, dar chiar în 
cele mai mici relaţii, până la părăsire între amici 
şi în familie. De aceea marele nostru regenerator 
politic, generalul Kisseleff, zicea adesea că: „dacă 
e bine să te duci ori la Viena ori la Paris, ca să te 
instrueşti, ar trebui să vii la laşi, ca să-ţi desăvâr- 
şeşti educaţia şi să. înveţi cum să trăieşti în lume”. 
Cei care ne-au vizitat, ori acei care trăiesc printre 
noi să demaşte asertiunea aceasta, dacá pot, cáci 
e adeväratä. La cea dintâi vedere, oragul nostru pare 
alcătuit numai din frati buni, dar cercetati-l mai de 
aproape si pe urmă să staţi cu mine de vorbă. 

Sunt trei ani de când caut sá desleg o problemă 
foarte importantă: care este onoarea Moldovenilor, 
compatrioţii mei? Precedeul algebric niciodată nu 
mi-a dat ceva onorabil. 

Am eu o mică idee despre lucrul acesta, dar o 
păstrez pentru mai târziu, căci, pentru a ajunge 
la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o epocă ante- 
rioară epocii noastre; ar trebui de asemenea să scru- 
tez conştiinţa şi principiile multor oameni, dacă. 


84 


mai este constiintá si dacá sunt principli. Si de 
sigur fiind Moldovan si cunoscând codul diplomatic 
şi urmările lui, nici prin gând nu-mi trece să mă 
laud cu meritul meu. La laşi, când vorbeşte ori 
când lucrează cineva, dela cel mai neînsemnat omu- 
sor până la boierul cel mai mare, care se läfäeste 
în scaunul lui prezidenţial, mai întâi îşi spune: „la 
stai, nu sunt eu aşa de prost să mă sfădesc cu toată 
lumea!” frază aşa de adevărată, aşa de bine pusă 
în practică, aşa de obşteşte răspândită şi întipă- 
rită pe buzele tuturor castelor, tuturor oamenilor, 
încât o aud rostită şi de copiii de zece, ori doispre- 
zece ani; căci la lagi şi copilul e învăţat să fie 
diplomat, chiar de când începe a silabisi dulcele cu- 
vânt de mamă! Așa încât noi avem diplomaţi dela 
copilul în scutece până la moşneagul căzut... Să nu 
se mire nimeni de uscăciunea boierilor noştri, care 
preţuesc traiul lor lenevos şi se bucură când văd 
adânci şi repetate saluturi de pălării... Spre a nu 
face vreo stângăcie, apoi pornesc deodată vorba 
despre anotimpuri, despre schimbările vremii, des- 
pre vremea urîtă şi frumoasă, cei mai îndräzneti 
încercând un echivoc asupra vremii, despre holde, 
despre grâul turcesc, despre tăierea proiectată a 
unei păduri, în sfârşit sunt un fel de termo-baro- 
metre agricole de salon ori culegători de noutăţi în- 
vechite mistuite de Albina moldovenească, gazeta 
politică, comercială şi literară, altă netulburată pros- 
tie între prostiile în mijlocul cărora trăim ca într'un 
element trebuitor higienei noastre. 

Acuma rezumati liniile pe care le-aţi străbătut, 
priviți ca printr'o lanternă magică cum defilează 
rând pe rând toate aceste popoare, rase, caste, toate 
aceste clase amestecate la un loc, în costumele lor 
deosebite, dela bogatele blănuri de orient până la 
condurul turcesc de marochin rog ori galben, până 
la opincile grosolane ale daco-romanului; dela fus- 


85 


tanela fálfáitoare a albanezului până la ifarii si 
cămaşa ţăranului, şi o să credeţi că sunteţi de faţă 
la o fantasmagorie, ori la o scenă a judecății 
din urmă, când toţi se vor ridica în limba şi îmbră- 
cămintea seminţiei lor. Fiecare, potrivit cu mijloa- 
cele, obârşia ori cu afacerile lui, trece ca un fulger 
pe pavajul grunzuros ori păşeşte grav: Buccengiii, 
al căror număr e mare, îşi strigă marfa, ducând 
după ei din uliţă în uliţă, din ogradá in ogradá, o 
potaie de cáni, care par a avea, mai ales asupra 
ovreilor, aceleasi prejudecäti sálbatice si brutale 
pe care le are poporul nostru. Ici bärbierul-bäias în 
straie franco-moldovenesti, cu mánecile anteriului su- 
flecate, cu farfuria de aramá la subsuoará, cu'n 
prosop mare cusut şi înflorit in stil turcesc într'o 
mână, c'o cutie de piele bătută în cuie de alamă 
plină cu piepteni, brice şi foarfece, se duce la un 
muşteriu sosit dela ţară, ori la unul din ruginitii 
nostri, care se mai rad încă în cap. Dacă erupenismui 
(cuvânt tehnic la laşi) a lovit în vechile moravuri, 
apoi cei mai în suferinţă au fost bărbierii; de aceea 
au şi poreclit ei drept născocire a diavolului, nas- 
cocire ticăloasă, nevrednică de nişte boieri tineri, 
bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani şi 
prostime, moda pletelor si mania înjositoare de 
a-ţi purta singur briciul pe obraz; moravurile bár- 
bierului moldovan sunt paşnice, şi contrar obiceiului 
confratilor lui din alte ţări, la o parte lăsând pe 
vienez, bărbierul nostru e cumpătat la vorbă. După 
ce a pus de-oparte briciul, aşteaptă liniştit la ușă, 
fumând. Numai un bărbier, desmierdatul şi favoritul 
bărbilor bătrâne, pe care le spală de mulţi ani, 
susţine reputaţia ştergarului. Glumele lui naive şi 
ieremiadele lui asupra vremurilor vechi şi bune, nu 
mai au sfârşit. Când are el curaj, apoi întreabă 
pe pacient: ,,Cucoane, vrai să-ţi fac barba turcește?” 
Şi Petrache, starostele bărbierilor, înşfacă capul 


86 


máriei sale si-i trece pe gát dosul briciului! — gin- 
gäsii de mult gust, fatá de care bátránii nostri se 
táválesc de rás, astázi cánd nu mai au a se teme 
de turci. De aici pornesc atingátoare amintiri ş'o 
familiaritate aproape egală între boier şi bărbier. 
— „Petrache, iti mai aduci tu aminte de vremea când 
eram tânăr şi mă învârteam în jurul vornicesei? 
Pe-atunci má rádeai pe cap în fiecare zi — căci tare 
mai era frumoasă si cu nuri!.." şi aici o sudalmă, 
pentru a arăta admiraţia... — „Hei! cum să nu-mi 
aduc aminte, cucoane!? Pe-atuncea era de trăit! 
Când s'or mai întoarce vremurile acelea!” 

Apoi pe ici-pe colo, sus şi jos, în toate părţile, se 
strecoară grecul cu tablaua-i uriaşă pe cap, poftind 
plăcinte amatorilor; ovreiasi, strigând bere cu ghia- 
tá, ori fructe; fetițe întinzând panere cu turtă dulce; 
români ducându-se domol la târg în carele lor; 
neamtul cu ciubotele în mână; frantuzul cu redin- 
gotele si pantalonii; cáteva rämäsiti din arnäutii 
aceia cu amintiri eroice si sángeroase, cu turbanul pe 
ureche, cu iataganul si pistoalele la bráu; o multime 
de birji încrucişându-se, cucoane elegante oprindu-se 
pe la magazinurile de modă, gătite, cufundate în 
cáleste cu patru cai, aruncând în dreapta si'n stânga 
gingase surâsuri, semne usurele cu mâna, ori un 
simplu salut; toate acestea întovărăşite de sgomotul 
nedeslusit al glasurilor celor care se sfădesc, al 
trăsurilor care umblă, în sfârşit de vuetul înfrigurat 
al unui târg nou; toţi se prăjesc la soare, îşi şterg 
obrazul de pulbere şi, din vreme în vreme, se ră- 
coresc, când o boare de vânt adie prin copacii care 
impodobesc mai toate casele. Roagá-te lui Dumne- 
zeu, dacă eşti evlavios, ori chiamă pe dracul — ca 
nu cumva vántul sá tie prea mult; cáci atunci ai fi 
luat intr'un vârtej de colb, care te orbeste, îţi sbâr- 
leste pieptănătura, îţi pătează redingota şi-ţi strică 
tot mestesugul favoritilor. Deasupra coperisurilor 


87 


de toate formele a palatelor, a colibelor, a bordeie- 
lor — ca acelea ale muntenilor din Caucaz, — pa- 
late fără altă simetrie decât gustul ori capriciul 
proprietarului, se leagănă semnele pestrite ale pute- 
rilor, — tricolorul şi steagul englezesc, rusesc, aus- 
triac şi prusian. 

Cam pe la ceasurile două după amiază, sgomotele 
se potolesc; numai arare câte o birjă mai umbla pe 
străzi; băcanul intră în casă, boierul de asemenea, 
negustorul își închide prăvălia şi toţi se due să 
manânce şi să-şi facă tabietul. Somnul de dupa masă 
intra în toate sistemele de fericire pe care şi le 
poate alcatui un locuitor al Iaşului. Nu te duce la un 
ministru ziua, dacă nu şi-a dormit somnul; nu cere o 
mică îndatorire unui boier — prieten al dumitale în 
orice altă împrejurare — căci îi trebue trei zile ca să 
dreagă vremea pierdută şi să-și pue iar la cumpănă 
mintea; chiar negustorul nu-ţi vinde marfă decât 
morocănos şi căscând. 

Dar când soarele se apleacă la orizont, când un 
aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii 
băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca sa-şi 
crute marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea 
uşilor, atunci laşii îşi schimbă găteala. Sgomotul, 
glasurile se aliná încet-încet, ori sunt acoperite de 
duruitul necontenit si nedeslusit a două siraguri 
lungi de trăsuri, care se salută, se anină si se în- 
curcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer şi să as- 
culte muzica. Ici jocheul unei caleste cu patru cai 
strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; 
colo, două trăsuri s'au atins, spre cea mai mare 
groază a cucoanelor, stăpâni şi vizitii sudue si nu 
vor cu niciun preţ să ferească; colo fashionabili ar- 
vonesc de două zile o birjă şi isprávesc convorbirea 
moldoveneşte, când franfuzeasca nu le mai ajunge; 
apoi târgovetii, în îmbrăcămintea lor jumătate euro- 
peană, jumătate orientală, aşa de pitorească în con- 


88 


trastul ei, naivi în disprețul ori nestiinta lor faţă, de 
gusturile noastre; apoi tiganii nomazi ín sdrente, 
cu pletele unsuroase si încâlcite, cu pieptul desco- 
perit si páros, bátándu-se în mijlocul ulitelor cu în- 
dârjire sálbaticá; femeile lor, vrednice tovaräse, cu 
mâinile în solduri, rivale însemnate cu pecetea neco- 
mensurabilei superioritäti a cucoanelor dela hală, 
svârl asupra trecătorilor nenorocoşi complimentele 
acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, 
şi care ating de aproape sublimul. 

Cât priveşte lucrul acesta din urmă, iau martori 
pe moldovenii poligloti, pé nemfii cercetátori, pe 
italienii artisti, pe parizienii cälätori, care ne cu- 
nose. Dacă literatura noastră e săracă în expresii 
sin energie, şi dacă e neindestulátoare, atunci ascul- 
taţi pe surugiul acesta, dac adevărat, înalt, voinic, 
cu înfăţişarea îndrăzneață şi sălbatică, cu braţele 
goale, cu pletele si cu mânicile largi ale cämäsii 
fâlfâind în voia vântului, rádicándu-se în scări si 
pornind din harapnic în tact pe uliti, aşa de tare, 
încât 'înnăbuşă sgomotul scripcilor a cincizeci de 
lăutari, 

Mai departe bulgaro-sârbii, aşezaţi la pământ 
grecesle, cu fesul lor mare, ros, pe-o ureche, cu sal- 
varii largi, bortiti, cârpiti, de culoare îndoielnică, 
dupá cum e vremea de colb si de noroiu, dreg cal- 
darámul în haosul de trăsuri care se încrucişează cu 
o iufealá necunoscută nicăieri; se perindează în 
sfârşit toate tablourile de vieatá burgheză şi ele- 
gantă, de moravuri protivnice, cu atingerea pito- 
rească a tuturor naţiilor îmbrăcate în felul lor, care 
fac din oraşul nostru un lucru ideal pentru cine nu 
l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orien- 
tale, moi, domoale, strâns legate cu ideile de po- 
runcă, de inferioritate, de despotism şi umilire, de 
boierie şi de supunere. Aşa bună-oară, tiganul dä 
inapol înaintea dacului, dacul inaintea bácanului, 


89 


acesta în fata boierinasului ori a slujbasului, sluj- 
basul si boierinagul se pleacă înaintea unui boier 
mare, şi acesta se închină până la pământ în faţa 
unuia încă şi mai mare; numai ovreii se dau în lă- 
turi înaintea tuturor; şi, lucru ciudat, fiecare simte 
pe cel mai puternic decât el, fără să se încurce, şi în 
chipul cel mai simplu şi cel mai firesc cu putinţă. 

Totuşi de câtăva vreme egalitatea pare a-şi face 
loc. Ca în toate ţările, parvenitii sunt obraznici, 
poporul, cu bunul lui simţ si în antipatia-i vădită în 
potriva lor, îi numeşte ciocoi, adică slugi; şi chiar 
de multe ori cei mai mulţi aşa încep; puţin câte pu- 
tin, prin protecţia stăpânilor şi dibăcia cu care la 
noi se nasc, de a se târî, a lingusi, a sluji, ajung să 
dobândească oarecare slujbe; după asta se numese 
oamenii de casă ai stăpânilor lor. Pe nesimţite își 
fac drum aşa fel, încât după o bucată de vreme 
ajung să se sărute cu stăpânii lor, ori, după câţiva 
ani, să le protejeze fiii. Vin apoi nemți îmbrăcaţi 
în straie de sărbătoare, ovrei, ţigani care vorbesc 
de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a 
sfârşi tabloul— trec şi droşti cu repeziciune, cu 
boierul lungit şi cu sluga care ţine ca o lance, cu 
înfăţişare voiniceascá, ciubucul. 

In toate tárile, femeile sunt mobilul revolutiuni- 
lor, mai ales în ceea ce priveşte moda. De aceea 
şi la noi, cucoanele au schimbat costumul grecesc, 
frumos, bogat si măreț. Tot aşa printre ovreii noştri, 
aşa de neclintiti când e vorba de uniforma lor, care 
e pentru ei articol de lege şi care ar vrea să moară 
cum S'au născut cu tichia soioasă de catifea si cu 
toate celelalte rämäsiti din evul mediu, ei care nu 
vor să înțeleagă că, reformándu-gi costumul, nu 
s'ar mai expune aşa noroiului şi injuriilor norodului, 
ovreii chiar încearcă şi ei o revoluţie. Credincioa- 
sele întru Moisi s'au împărţit în două taberi: fe- 
meile, de obiceiu foarte frumusele, ale ovreimii a- 


90 


ristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o 
numi finanța noastră şi care prin muncă si economie 
şi deci prin galbeni a ajuns la un fel de egalitate cu 
boierimea noastră — au primit de-adreptul toaletele 
nouă. Totuşi, după o lege a talmudului, femeile 
măritate sunt obligate să-şi radă părul capului. 
Pentru a lecui inconvenientul acesta, ele se împodo- 
besc aşa de aristocratic cu panglici de tafta, încât 
nu observi şiretlicul decât foarte de aproape. Peste 
tafta prind deasupra frunfii, cu bolduri, un văl, de 
orice culoare, dar de o țesătură prea fină şi foarte 
delicată, care pluteşte capricios şi fără griji, ju- 
cându-se cu vântul ori desmierdând o ceafă mi- 
nunat rotunzită, albă şi cochetă, şi le dă parcă 
un aer fantastic... 

Dacă e adevărat că rasele şi mai ales rasele 
pribege, degenerează mai mult ori mai puţin, tre- 
bue să mărturisim, după ceea ce cunoaştem, că 
filistenii şi confrații lor aveau mare dreptate să tie 
în robie rasa ovreiascá; şi oricât de căzute ar fi 
în opinia lumii fecioarele Sionului, de multe ori eşti 
ispitit să alcátuesti o parafrază modernizată după 
Cântarea Cântărilor. 

Cealaltă tabără se alcätutste din matroanele o- 
vreimii aşezate mai jos, care au păstrat costumele 
pe care le vedem în tablourile vechi ale şcoalei fla- 
mande; corsajul roş cu tivel de aur, foarte scurtă, 
Sort si diademă de mărgăritare, feluritá ca formă 
şi bogăţie, moştenire dela cucoane la fete, din gene- 
ratie în generaţie, din străvechi vremuri Când fe- 
meia e tânără şi frumuşică, îmbrăcămintea aceasta 
îi stă bine; dar sluteste bizar pe cele urite şi bă- 
tráne; si eu cred cá costumului acestuia, ciudat în 
fara noastră, se datoresc superstitiile populare de 
vrăji, de copii creştini cărora babele ovreice le 
scot sângele picătură cu picătură, împungându-i cu 
acele la sărbătorile Paştelor. Clasa aceasta are ceva 


91 


respingátor, întărit încă cu necuráfenia rău mirosi- 
toare de care e îmbâcsită. Ar trebui ovreilor mol- 
dovenesti si legesti un om mare, destul de puternic, 
ca să-i facă să-şi schimbe costumul; aceasta ar face, 
fără îndoială, ca mulțimea să nu mai aibă pentru 
ei simtiminte aşa de dusmánoase. 

Dintre curiozităţi nu trebue să uităm harabalele 
jidoveşti. In alte oraşe, la alte neamuri, clădirile mai 
mult decât oamenii sunt arătate curiozitátii publice; 
la noi, numai oamenii: arhitectura şi toate artele 
frumoase n'au prins încă rădăcină. Intr'o căruţă 
înaltă şi uriaşă, care are numai: lărgimea drept 
eleganţă, frumuseţe şi comoditate, acoperită pe ju- 
mătate c'o pânză cenușie, la care sunt înhämati patru 
cai alături împotriva obiceiului ţării, cai sdraveni, 
să-i dai jos c'un pumn nu tocmai tare, se grámádesc 
în fund, dinainte, pe capră, pe draghini, aşezaţi în 
în capul oaselor, culcati pe vine, în picioare, câte 
zece, douăzeci, treizeci şi patruzeci de indivizi, 
putind a usturoiu și-a ceapă, de toate vârstele, de 
toate sexele, scuipând, dând din mâini, vorbind toţi 
odată, întrun jargon sălbatic, alcătuit din toate 
idiotismele, în care predomină însă nemfeasca; mur- 
dari, descheiati si rupti, rugându-se, cu harhat ră- 
pezit si bátándu-se tare cu pumnul în piept în semn 
de umilinţă, ori de durere. Ovreiul este cel care se 
roagă în casă, în pragul uşii, se roagă si pe uliţă 
plimbându-se. In vremea asta conducătorul acestei 
arce a lui Noe pe roţi învârte deasupra capului o 
biciuşcă aninată într'o prăjină şi tot smuceste hă- 
turile slabe de cânepă şi îndeamnă cälutii cu glas 
ascuţit. Un ovreiu ostenit, aşezat pe draghină, cu 
picioarele atârnate afară, îşi razemă capul pe covil- 
tirul tremurător care adăposteşte de ploaie ori de 
soare pe cei dinăuntru. In vremea 'asta unii cască, 
alţii stupesc şi-şi suflă nasul în poalele laibărelor, 
aşa de soioase, încât au ajuns impermeabile. Ovreiul 


92 


care nu şi-a făcut ruga de dimineaţă se ridică 
drept, fără să bage de seamă că a călcat pe un pi- 
cior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, 
închinându-se de trei ori în piept. După, aceste preli- 
minarii, îşi trece pe după gât, cum ar face o cucoană 
cu un boa pe care nu-l răsuceşte, un şal de in. 
foarte fin lucrat şi amestecat cu mătase şi fire de 
aur şi c'o mulţime de ciucuri la capete — care sunt 
un fel de amulete pe care orice bun ovreiu trebue să 
le răsucească pe degete şi să le sărute după ce le-a 
înnodat. După asta, scoate din buzunări două cu- 
tiuti cubice, pe care mai întâiu le tot sărută cu 
evlavie; pe una pe urmă o leagă la frunte, şi pe 
cealaltă, legată cu două curăluşe înguste de ma- 
rochin negru, o tot împinge pe sub cămaşă până 
ce o sue la subsuoara stângă. După cât am putut 
înţelege dela un ovreiu gras, cu care mă aflam ală- 
turi într'o brişcă de soiul acesta, cutiufa dela frunte 
ar fi un simbol al fabernacolului; iar celei de a 
doua mi-a fost cu neputinţă să-i descopăr emblema; 
presupun însă că cuprinde numele celor douăspre- 
zece seminţii. Deseori întreruptă, — rugăciunea o- 
dată terminată, ovreiul desleagă întâia cutiutä, scoa- 
te si pe a doua din mânică, sărută iarăşi curálu- 
şele anume rânduite, apoi le trece altuia, care în- 
cepe dela capăt, şi astfel cutiutele şi salul fac încon- 
jurul întregei încărcături; harabagiul le ia şi el la 
rândul lui, si'n locul lui se aşează altul. Vineri sara, 
târgul străluceşte de lumini, ca la o luminatie, şi un 
sgomot înnăbuşit ca al unui stup gata de roit era de 
pe toate ulițele, din toate casele. Tot ce câştigă me- 
seriaşul ori muncitorul cu mâna în şase zile, chel- 
tueşte în ziua a şaptea pe mâncare bună si lumânări; 
în orice căsnicie se găseşte sfeşnicul cu şapte 
ramuri, 

Dacă cineva ar avea intenţia să scrie o carte asu- 
pra Iaşilor, ori chiar două, nu i-ar lipsi stofă pentru 


93 


asta. Noi aicea n'am arátat decát trásáturile izbi- 
toare, colturile cládirii. Dacá nefácánd altceva ni- 
mic, aş avea putinţă să mă ocup eu cu asta, nu-i 
stradă, nu-i casă, fie nobilă, fie de rând, nu-i om, 
care nu mi-ar pune la îndemână un ridicul ori o 
lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman 
serios ori o farsă, o dramă ori o elegie. Am credinţa 
în Dumnezeu cá într'o zi am să-mi dau silinţa, cá 
o să pot desvăli umbrele de pe acest tablou cam 
prea întunecat, în care s'ar putea crede că intră mi- 
zantropie ori fiere. Fiecare ridicol, fiecare prostie, 
care se vede, are latura-i poetică; şi dacă nu le-am 
însemnat, pricina au fost marginile puse paginilor 
noastre; ele au fost piedica. Dar dacă, după această 
destăinuire, s'ar găsi printre cititori unul singur 
care ar putea demasca adevărul observaţiilor mele, 
dacă publicul ar avea poftá să se scandalizeze şi 
să conchidă ceva displăcut împotriva autorului, dacă 
unii ar voi să găsească în ce-am spus chestiuni 
personale şi aluziuni, — atunci aş ridica mâna îm- 
potriva judecății şi, tare prin nevinovăția mea, aş 
zice întâiu publicului: 

Unde vezi tu chestie personală ori scandal, nu 
este. O privire generală asupra caracterelor, care 
pot îi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, 
mar putea alcătui o chestie personală, prin ur- 
mare nici scandal. Dar critica e prea amară, prea 
aspră; se poate, — dar dacă e adevărată, nu-ţi aduc 
eu oare un serviciu? Bun şi onorabil public, pe care-l 
stimez, fii îngăduitor de data aceasta şi pătrunde-te 
de axioma aceea a înţeleptului: cá cel care poate să 
audă adevărul fără să se supere a şi pornit pe 
drumul înţelepciunii. Iti fágáduesc şi contrastul 
tău, în curând. O să mai primeşti, nu-i vorbă, o 
sfârlă, două, dar acelea n'au să te facă să suferi 
prin țesătura de poezie, prin vremurile primitive, 


94 


blánurile de zibeliná, moliciunea vrientalá si toate 
fleacurile cu care vreau să le învăluesc. 

Dacă, judeci, fii drept şi aminteste-ti cá în proces 
vei fi si împricinat şi judecător şi că, oricare ti-ar 
îi hotărîrea, efectul se va răsfrânge tot asupra ta. 


SOVEJA 


I. Martie. lată-mă dar pus la ’nchisoare si sin- 
gur. Temnicerul meu a pornit azi la laşi... Am rămas 
rămas dar singur... adică secvestrat într'o viezuiná 
färä orizont, unde soarele abia pătrunde în silá 
printre nişte brazi stârciţi... vântul şuieră toată 
ziua; omătul acopere cu un giulgiu întristat coastele 
aprige ale munţilor Oamenii umblă aci acoperiţi 
cu nişte vestminte sălbatice de piei de oaie; ar putea 
crede cineva că mă aflu în Siberia, cu atât mai mult 
în Siberia, cu cât sunt aici pe temeiul unei legi 
care nu are fiinţă... Dar, ce să zic! nici partea mea 
nu e tocmai de lepădat, căci iată-mă cu puţină 
cheltuială preschimbat în jertfă politică... Suferind 
lipsuri, bântuit de exil şi de arbitrar, cine mă va 
putea opri de a mă. declara un om mare prigonit?... 
De n'ar fi pilda cam primejdioasă, eu n'aş avea alta 
decât a râde de aceste împrejurări... şi dacă nu 
mi-ar lipsi cărţile, de n'aş fi pus la popreală, dacă 
aş avea cu mine straie si rufe, în sfârşit dacă nu 
mi-ar fi aga de urît si aş mai putea să văd câte 
odată vreo figură cunoscută, apoi, zău, nu ştiu de 
n'as fi aici tot asa bine ca şi în laşi... 

Neavând ce să fac, îmi frământ capul cu gânduri 
de tot felul; printre toate aceste cugetări roşii, 
verzi si impestritate, punctul meu de plecare, că- 
lătoria şi sosirea mea aici mi se ivesc ca nişte 
visuri. Spre a le risipi şi a putea dormi, trag la 
tutun, nu ca un turc, ci ca patru, căci, negreşit, în 
starea de exilat, omul are drept de a-şi cheltui 
puterile în fumuri. Când însă nici fumul, nici ciu- 


96 


bucul nu pot sá-mi mai aline urítul, atunci, caf pe 
fereastră şi ochii mei se atintesc pe o bisericuţă 
umilitá, care de două sute de ani, de cánd e înăl- 
fatá, a văzut multe si care si ieri şi azi a stat față 
la câte o înmormântare... ieri un unchiaş... azi un 
copil!... 

Vieata si bătrâneţele... nădejdea si desgustul!... 
unuia-i zâmbea viitorul, cum zic poeţii, celălalt 
trecuse prin toate nevoile... şi ce nevoil.. ale sá- 
racului. Sărmani trufaşi ce suntem! Noi credem 
că vom trăi în veci... închipuim planuri nemárginite... 
Credem că vom face sgomot pe lume;... şi-apoi o 
lopată de pământ acopere tot ce am fost şi s'a mân- 
tuit!.. Niciodată n'am putut să-mi desluşesc lămurit 
aceste două cuvinte: moarte şi nimicire. Poate cá 
vecinătatea acestei vechi bisericuțe şi acele două 
înmormântări au răspândit o aşa mare linişte în 
cugetările mele... nicio mâhnire, niciun răcnet de mâ- 
nie, nicio tânguire n'au trecut încă prin buzele mele. 

Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era 
o mângâiere mare pentru mine; îmi povestea mereu 
la basme în felul Halimalei şi fiecare din povesti- 
rile sale, adunate în mult încercata sa vieatá, co- 
prindea axiome din morala orientalilor. In ziua 
dintâi, când ne-am văzut, el trăgând din ciubuc, 
îmi zicea în chip de mângâiere: „Nu te mâhni; 
toate acestea vor trece, supărarea nu este de nici- 
un folos; la astfel de împrejurări trebue să faci 
ce-i face, ca să te uite lumea. Când cu zavera, un 
turc, bănuit cum că avusese amestec cu räsvräti- 
torii, fusese surghiunit pe ţărmul Asiei mici. Trei 
ani se petrecură şi bietul turc tot aştepta să-i vie 
ştire că s'a mazâlit! vizirul, duşmanul lui; dar, 
— cu totul împotriva obiceiului sultanilor, — vizirul 
sta pe loc în slujba lui şi turcul se prăpădea cu 
firea. In sfârşit rudele acestuia, prin deosebite unel- 


1 a fost scos din funcţiune. 


97 


7 Al. Russo, Scrieri Postume, 


tiri, ajunseră până la vizirul şi-i dară o jalbă, ru- 
gându-l să-l ierte pe osânditul şi să-i. dea drumul 
a se 'napoia acasă. — „Mohamed să trăiască!” zise 
vizirul, „Ce? n'a murit câinele acela? Indată să 
meargă să-i taie capul”. La turci, unde-i vorba, 
acolo-i şi fapta... Peste trei zile însă vizirul fu 
mazilit şi altul veni în locul sáu. Ei, spune-mi 
acum, rogu-te, nu e mai bine să-şi caute omul singur 
mângâierea ?..." 

N'am de fel ce face; să mă primblu nu pot, căci 
prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt 
de a trage tutun, de a mânca mult şi mai cu seamă 
de a dormi; dar vai! i se urăște omului şi cu som- 
nul. Mă bucur “am putut fura un petic de hârtie 
dela acest om de treabă, care mă păzeşte aici, 
si “am găsit şi eu o peaná pe care, îmi lipseşte 
însă un briceag, spre a o mai subtia! cu dânsele-mi 
petrec vremea puind negru pe alb. Deşi nu mi-ar 
lipsi subiecte de descriere, voiu spune însă împre- 
jurarea care m'a adus aci. 

Nu ştiu ce pornire împinge în veci pe om către 
păsul său... oare este aceasta spre a-şi aduce sieşi 
mángáieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar spre 
a-şi atrage luarea aminte a celorlalţi şi a-i îndemna 
să te bage în seamă, să-ţi prindă mila sau să te 
laude?... pare c'aş crede aceasta, mai ales când 
má gândesc la dramul de zădărnicie si de trufie, 
ce zace în fundul inimii oricărui om, şi mai cu 
seamă a oamenilor care, spre rău sau bine, sunt 
căzuţi la boala condeiului... De aceea nu pot crede 
că, cei de seama mea au scris vreodată întâmplările 
lor fără de un interes cu totul personal. Nu voiu 
însă să aduc pilde politice... de vreme ce ar fi 
de râs a amesteca politica într'o treabă ca aceasta; 
apoi cine voieşte însă să cunoască pricinile, împre- 
jurările şi urmările unor asemenea [treburi], mare 
decât a citi cele ce s'au petrecut cu Mirabeau 


98 


si vor cunoaşte dintr'acelea toate părerile mele în 
asemenea materie. 

S'apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine dela 
cäpätâiul lor: 


La 25 ale lunii Februarie s'a jucat pentru întâia 
oará Privincialul dela Teatrul Nafional. Sala era 
plină... aplaudári din toate părţile, numai autorul 
nu aplauda... mai întâi de modestie, apoi fiindcă 
nu era mulţumit nici de bucată, nici mai ales de 
actori, care, cei mai mulţi, nu-și cunoșteau rolurile, 
şi în sfârşit nici de censură, care ştersese aproape 
a treia parte din bucată. 

Subiectul, dacă voiti să-l ştiţi, era numai o scenă 
de haiduci moldoveni, cu îmbrăcămintea şi graiul 
lor, cu cântece de ale lor, care la sfârşit se ucideau 
toţi. Autorul voia să facă o epigramă în contra 
dramelor ce au copleşit scena, dar epigrama avea 
însăşi să se schimbe în dramă adevărată, precum 
veţi vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi 
şi autor. Aceasta va fi, cred, întâia oară când 
acei actori se vor fi identificat aşa de bine cu eroii 
ce înfățișau. 

26. Februarie. — Primesc dimineaţa vizita direc- 
torului teatrului... Mai întâi mă felicită asupra suc- 
ceselor dobândite în seara ajunului.. Ii răspund că 
el nu pricepe nimica din ale teatrului şi că viitoarea 
‘mea bucată nu va fi desigur jucată în prăvălia lui 
de pehlivani!. Zicând acestea îmi dau pe gât ca- 
feaua, iar d. director, cu poruncă dela Ministru 
către dânsul, mă roagă să-l împrumut cu bucata. 
Nu văd nicio greutate într'aceasta; ştiu că bucata 
e censurată, ştiu iarăși că actorii au lăsat pe din 
afară jumătate din ceea ce a rămas nesters de 
censură, ştiu în sfârşit că legea e dreaptă şi că 


1 acrobafi. 


99 


acolo unde se află impusă sau primită, nu mai 
poate fi răspundere pentru autor. Dau dar bucata 
şi ies din casă, fără a mai gândi la aceasta. 

La 1112 ceasuri mă întorc ca să mă culc; aflu 
că d-l agá! miar fi căutat şi că mă pofteşte a trece 
pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie 
şi literatură, precum rare ori se petrece în fru- 
moasele adunări ale frumoasei noastre capitale ?, 
şi dau peste o invitaţie dela aga; contrastul era 
ciudat,... dar fie!... Intru în trăsură şi má duc la 
d-l aga, deşi nu ştiam să fi avut vreo daraveră cu 
pristavii agiei?.. Nu-l găsesc însă acasá,.. dar cre- 
zând că poate fi ziua d-lui aga, las slujitorului un. 
bilet de vizită, zicându-mi că poate să prindă bine, 
şi mă, întorc acasă... Vreo câţiva prieteni mă aş- 
teptau cu o partidă de şah. Abia începusem partida, 
când deodată intră pe uşă aga... Slujbaşilor statului 
se cade a li se face oarecare cinstiri... Sluga aduce 
ciubuce, dulceţi;... Eu jucam mereu înainte. Nu se’n- 
tâmplă nici şah, nici mat, partida se sfârşi prin- 
trun craiu despuiat. Ne sculăm. Aga mă ia de mână 
şi mă pofteste a merge cu dânsul până la ministru; 
dar de vreme ce voieşte a fi luminat, eu îi sunt la 
porunci; de aceea îndată îmi iau pălăria, mânuşile 
şi biciuşca. Toată adunarea lua aminte la noi; cu- 
riozitatea sta zugrăvită pe toate obrazele, iar eu, 
plecând, poruncesc în gura mare să pună masa 
pentru cină. Fram vesel ca o ciocárlie. — „Russo”, 
îmi zise un prieten, apucându-mă de mâneca hainei, 
„fii cuminte fără d'a te "njosi, fii teapän şi nu 
svăpăiat. Ştii că extremităţile se lovesc în cap; nu 
trebue omul să fie nici infumurat, nici slugarnic”. — 
»Lasá-te pe mine”, îi răspund; ştiu eu seama; dacă 
va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din această 

1 şeful poliţiei. 

2 Iași. 

3 agenţii poliției. 


100 


dilemá: ori este censurá, ori nu este!" Má suiu cu 
aga în trásura lui şi má pune la dreapta, drägutul! 
Nu-mi aduc aminte vorbele färä sir ce am schimbat 
cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se 
pregătea si mai ales de locul de unde aveam a scrie 
acestea; nu stiu sá-l fi zárit vreodatá pe vreo 
hartá geograficá. 

Sosim la d-l ministru; tindele erau pline de slu- 
jitori, de gens-d'armes (oameni ce sunt astfel numiti, 
fiindcă n'au umblat serios cu vreo armă în mână), 
de comisari şi alte feluri de infracţiuni ale stă- 
pânirii, însărcinaţi cu paza orânduielii publice. Toate 
aceste nu má deşteptară de fel asupra enigmei mele., 
Intru... Sub lumina îndoioasă a unei lampe, zăresc 
împrejurul unei mese doi miniştri şi un director; 
mai multi slujbaşi şi directorul teatrului stau în 
picioare, iar în mânile ministrului recunosc o bro- 
şură. Mă înaintez salutând până la masă, şi ur- 
mätoarea întrevorbire se începe între mine si mi- 
nistru: 

— Domnule, dumneata vrei să, räzvrätesti fara? 

— Eu, domnule ministru? Zău nu vă înţeleg! 

— Dumneata ai scris o bucată, care atacă orân- 
duiala publică şi întocmirea ţării. Va să zică dum- 
neavoastră, domnilor, nu voiti să vă astâmpärati si 
să trăiţi fără de a turbura oránduiala! . 

— Má iartá, domnule ministru, noi toti dorim sá 
fie dreptate si buná oránduialá.. dar nu prea cu- 
nose pricina pentru care m'ati chemat aci: oare 
spre a da ceva lámuriri despre bucata mea, sau 
spre a mă învinovăţi? 

— Dumneata eşti párit de a fi poruncit, sub a 
d-tale ráspundere, actorilor, sá rosteascá unele cu- 
vinte şterse din bucată de către censurá. 


Directorul teatrului. — Vezi, d-le Russo ce ne-ai 
făcut? 
Eu. — Si cine m'a pârit? 


101 


Ministrul. — Actorii... 

— [a sá vedem. 

— Grefier, citeşte 

Aci un pácátos scoate un terfelog de hártie, care 
cuprindea márturisirea actorilor; intr'insul sta scris 
cá eu, sub a mea răspundere, i-aş fi îndemnat a 
rosti unele pasajii, dar cá ei, temándu-se de ur- 
mári, le-ar fi tácut. (Ba bine cá nu! ei uitase jumá- 
tate bucata). Eu răspund la acestea cá acea hârtie 
n'o pot lua în seamă, fiindcă mai întâi e stoarsá 
dela ei prin îngrozire, apoi fiindcă coprinsul ei de 
sineşi se desfiinţează şi în sfârşit fiindcă nimic din- 
trinsa nu mă priveşte pe mine.  : 

— „Dacă d-l ministru pofteste, îi pot dovedi cá 
censura n'a ştiut ce face si că toate cele şterse de 
dânsa se află: mai pe larg desfăşurate în cursul bu- 
cátii.." şi spre dovadă întorceam foile brosurii. 

— Orisieum, dumneata nu trebuia să alegi ase- 
menea subiect... el aduce tulburare; mai ales în ast- 
fel de vremi. 

— Aceasta nu mai e treaba mea, d-le ministru, 
ci a censurii. Dacă ea nu este în stare a cunoaşte 
ceea ce se jartă şi ceea ce nu, apoi sunt eu de 
vină? 

— Măria Sa e supărat. 

— Imi pare rău, dar nu e vina mea. Ori e cen- 
surá, ori nu e. Dacá censorul e un neghiob, care 
nu-şi ştie meseria, spânzurati-l, ca să fie de pildă... 
Eu socoteam, d-le ministru, că m'aţi chemat aci 
spre a sta gi eu față când veţi sudui pe direcţia 
teatrului, care nu răspunde la încrederea publicului 
şi pune în joc bucăţile, fără ca actorii să le ştie 
bine pe de rost şi fără de a îngriji buna lor 'execu- 
tare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, 
apoi tac, căci nu am nimic de spus asupră-i. 

Ministrul, care era foarte aspru la începutul în- 
trevorbirii, se alinase mult în urmă. După acestea 


102 


el îndoi broşura, o puse în buzunar si ieşi cu ce- 
lalt ministru, zicánd: 

— N'ar trebui domnia-voastrá, domnilor, $á vá 
tineti de asemenea secäturi. 

Ciuda însă mă înăbuşise si, spre a o potoli, cerui 
un ciubuc; ne mai deteră şi dulceti pe d'asupra. 
Rămânând singur cu aga, cu directorul ministeru- 
lui şi cu Leon adiotantul, aceştia má cam înştiinţară 
despre ceea ce mă aştepta. Nu mai/tin minte glu- 
mele ce fácurám împreună: eu rádeam mai tare — 
şi aveam pentru ce, — iar ceilalţi din „când în când 
stau de mă jăleau. Imi mai rămâned o nădejde... 
Miniştrii se dusese la vodă, ca să cerce a 'nlătura 
pacostea după capul meu. Pe la două ceasuri, ei se 
întoarseră plouati, parc'ar fi căzut păcatul pe dân- 
şii... Nu ştiu dacă aceasta venea din inimă rea, 
unde mă porneam sub o osândă politică, sau din 
cáintá pentrucá săvârşeau o faptă nelegiuită (dar 
aceasta n'o prea cred...) Vodă voia cu orice pret 
să facă cu mine o pildă, chiar dacă în urmă s'ar 
îndura a mă recunoaşte de nevinovat. Trebuia să 
mă pornească... unde?... zău, eu nici nu gândeam! 
Porunca pentru exilarea mea era gata de după. 
prânz... hârtiile toate stau pregătite... căruțele erau 
în curte. In minutul plecării, oamenii stăpânirii 
se gândiră că aş putea să deger de frig pe drum... 
şi stăpânirea voieste îndreptarea si nu pieirea vi- 
novatului. Cerui să mă întorc pentru cinci minute 
acasă; dar nu-mi învoiră; şi domnia-lor şi eu eram 
în drepturile noastre, eu de a cere, dumnealor de 
a-mi refuza. În scurt, aga îmi puse pe umăr blana 
sa; ministrul îmi dete o căciulă, galoşi, un ciubuc 
şi tutun, şi fiecare din cei de acolo îmi deteră ceva 
bani. Voiu înapoia banii la întoarcerea mea sau 
altcândva, iar darurile ministeriale le păstrez, căci 
un ministru nu dá în toate zilele. Auzit-ati până 
acum un exilat să plece la locul osândei sale cu 


103 


o căciulă pusă ín capu-i de mână de ministru?... 
La urmă, după ce se sfârsirä imbráfigárile în dreapta 
sin stânga, după ce se liniştiră încredinţările de 
slujbă, mărturisirile de máhnire şi mângâierile date 
şi primite împreună cu strângeri de mână cu gră- 
mada, ieşii din acea odaie, în care cu două ceasuri 
mai ’nainte intrasem slobod sau ca şi slobod, iesii 
prizonier si prizonier de stat. Frumoasá pradä, 
zău!... si eu m'as fáli cu dânsa. Dar cu aceste nu 
se mántuise nápastiile mele. In tindá, domnii actori, 
gata ca si mine a întreprinde un drum de seară, 
má salutará cu un concert de cobituri: 


— lată, domnule Russo, ce păţim „din pricina 
domniei-tale. 


In minutul acela afurisii censura si mă asvárlii 
în căruţă. Surugiul scoase un răcnet sălbatec, care 
în acea prilejire mi se păru o cobe rea; caii se 
porniră cu iufealá şi abia deosebii un glas, ce-mi 
striga: „Nu uita blana mea... la Focşani!” Plecam 
în loc de exil! Să-mi fie calea ugoará!... 

Aci se sfárgesc faptele şi încep impresiile. Noi 
coborîm paveul pe trăpşor; am cu mine un cazac, 
părtaş la căruţă, şi picioarele noastre se ceartă 
pe un mănunchiu de fân, ce ni s'a aşternut spre a 
îi mai pe moale. In urma noastră merge altă că- 
ruţă, purtând încă o fractie a puterii armate. Doi 
cazaci călări, sub comanda unui comisar de cuartal, 
merg pe-de-lături... Noaptea e întunecoasă; cade 
o burá de ploaie, târgul e liniștit, felinarele lipsesc, 
căci eforia pusese temeiu pe fágáduinfele de calen- 
dar ale lunii; tropotul cailor si plesnetul bicelor 
au un răsunet jalnic; e o noapte numai bună pentru 
fapte rele, pentru comploturi de romant, pentru 
mari măsuri de stat. Eu însă salut cu duiosie în 
dreapta si 'n stánga bietele case din ulita mare, 
care dorm somnul dreptilor, fárá de a sti ce se pe- 


104 


trece pe uliţă. Sosesc la barieră, un om în cămaşă 
râdică iute cumpăna, surugiii înjură, comisarul ne 
urează călătorie: bună... Incă un pas... cumpăna, 
se lasă îndărătul nostru... comisarul dă zor calului 
său, ca S'ajungă mai curând la culcuş. El era 
singurul fir care mă mai lega de societate. D'acum 
înainte eu nu mai sunt un om. ci un lucru, care 
va trece din mână în mână, dela ,privighetori" 1, 
la temniceri, la cazaci... la cârmuitori... 

Aceste cugetări nu-mi veniră pe dată; nu mă pu- 
team gândi la nimic; atât numai îmi aduc aminte 
că simţeam o mare bucurie d'a má duce din laşi. 
Pre cât caii sporeau la drum, ideile îmi veniră cu 
grămada, de toate felurile şi de toate feţele. Tre- 
când pe la Socola, deşi era întuneric, zării pala- 
tul numit Petit Séjour şi má ’nchinai cu smerenie, 
puindu-mi nădejdea în dreptatea oamenilor, a legilor 
şi autorităţilor. Mi-adusei aminte că cu vreo câteva 
zile mai "nainte mă preumblasem de vreo două ori 
pe acolo şi, fără de voie, imi făcui cruce. Cât finu 
acea seară până la întâia poştă, numai odată îmi 
veni în gând o glumă; una e cam puţin în împre- 
jurări aşa de glumete. Era cam ruginită, în adevăr, 
dar tot o voiu spune, cu atât mai ales că lucrurile 
ruginite sunt totdeauna bune; dovadă: romanii şi 
grecii, care sunt foarte vechi şi ruginiti, exilau; 
modernii exilează şi dânşii! Aşa dar îmi dete şi 
mie prin gând a glumi cu nevinovăție asupra călă- 
toriilor.pe socoteala statului şi mai adăogii cu aceeaşi 
nevinovăție că neapărat ministerul doreşte să afle 
părerea mea asupra gradului de temperatură în nop- 
file lui Februarie prin Moldova. 

Sosind sdrobit si muiat la cea dintâi postá, abia 
dobândii prin rugăminte, prin ameninţări, prin spri- 
jinul eazacilor si mai vártos prin ajutorul unei ju- 


1 administratori de plasá. 


105 


mätäti de galben, patru coti de pánzá de cálti, cu un 
pumn de paie tocate intr'insii, purtând numele 
amăgitor de pernă. Trásurile, ce stăpânirea dă 
pentru slujba exilatilor, ar cere neapărat nişte oase 
de fier; meşterii care le pregătesc cu atâta meşte- 
sug, n'au prins încă de veste că sunt pe lume 
arcuri şi leagăne. 

D'aci până la Vaslui nu mai ştiu nimic; am cam 
dormit, dacă se poate numi somn acea necontenită 
sdruncinare, care te asvârle la un stânjen de pe 
locul tău... Când scosei gluga din cap la Vaslui, era 
ziua mare. 

27 Februarie. — Până să pună caii, má dau jos 
la poştă, unde găsesc un căpitănaş de poştă căscând 
şi frecându-se la ochi. Voia nemernicul să capete 
ştiri si, pretuindu-má după cojocul de drum — pre- 
cum fac aceşti oameni — începu a má cerceta cu 
oarecare dispret. Eu íi ráspund cá sunt surd; el 
dá din cap si urmează a se îmbrăca mormăind. 

Trebue să ştiţi că omul nu este în stare a merge 
cinci poste pe neräsuflate, având şi-o osândă po- 
litică pe capu-i, fără de a simţi trebuintä d'a se 
drege la inimă; de aceea ne oprim într'o ulicioară, 
la Hanul Bogdănesei, unde ni se dau cafele turceşti 
foarte bune, dulceti şi rachiu, totul pe 60 de parale. 
Acolo găsii şi doi Turci trăgând din ciubuce cu 
o adâncă seriozitate... 

De mult era de când doream să încerc si eu caii 
de poştă, despre care atâtea s'a vorbit. Cu prilejul 
acesta má încredinţai că caii sunt buni şi cá surugii 
nu şi-au furat buna lor reputaţie. Totdeauna am 
gândit şi am spus că surugiii noştri merită a avea 
o istorie a lor şi eu trag nădejde că va veni ziua 
când se va scrie Fiziologia surugiului, precum s'a 
scris aceea a uriui mare număr de chipuri mai putin 
interesante şi mult mai interesate. Mi-a dat în gând 
să-i pun pe scenă... Câte ar mai zice ei despre 


106 


persoanele ce au purtat cu olacul. Dar lecţia mi-a 
fost spre învăţătură; de acum înainte urăsc teatrul; 
calea lui e plină de spini, şi chiar de nu duce la 
glorie, apoi de sigur duce în «exil! 

Alergasem vreo şapte ceasuri în goana mare, 
când, trecând pe lângă o trăsură, cunoscui obrazul 
unui prieten; într'o clipă ne făcurăm semne şi stă- 
turăm. E de prisos a-i spune numele: e bălaiu, rău 
scris la stăpânire şi, poartă adesea căciulă tur- 
cănească, 

— „Unde mergi?" fu întrebarea sa. 

— „In exil”, fu răspunsul meu. 

— Ce spui? 

— Priveşte la tovarăşii de drum. 

— Unde? 

— Dincolo de Dunăre. 

— Pentru ce? 

— Reactie a întâmplărilor dela 25 Ianuarie. 

— Bine, tu nu erai amestecat în ele. 

— Ce face aceasta? Vă pedepseşte pe voi în 


— Altceva? 

— Mai întâi aceasta ar fi de: ajuns. Apoi se 
fac arestatiil în toate părţile şi pe tot minutul. 
Astă noapte toţi caii de poştă au fost puşi pe cer- 
cetári. 

— Mai sunt si alţi exilati? 

— Doisprezece... 

— Nu şugueşti? 

— Aş vrea să pot. Călătorie bună! Dar stai, 
tu unde mergi? 

— Mă duceam la Bârlad ; dar acum am schimbat 
părerea. Mă întorc la Iaşi. 

— '[in'te bine... au să te pună la gros. 

— Cale bună! 


1 arestări, 


107 


— Aşijderea! 

— Să trăiască întâmplările dela 25 si reacţia! 

— Formele s'au păzit? Judecata a fost lungă? 

— Cât să mă urc în trăsură... Dar ce gândeşti 
tu, iubitule? 

Mă pornii pe râs la exclamatia radicalului (?) 
meu: mânile noastre se mişcară în aer ca nişte tele- 
grafe, pe când surugiul cu un chiot mă sbură în 
poştă. 

Priveliştea locului ce străbat e tristă, stearpă şi 
pustiită; sunt tot câmpii întunecate de criváf si 
semănate pe ici pe colea cu delulefe şi movile, care 
nu schimbă. întru nimic uniformitatea locului. D'a- 
lungul drumului nu e casă, nici sat; la dreapta 
şi la stânga se zăresc în depărtare câteva colibe, 
ruşinoase — s'ar crede — d'a se arăta. Timpul «e 
întunecat si, de frig, bag nasul în blană şi strig 
surugiilor a goni şi mai tare... 

La Bârlad întârziem un ceas; un sfert ca să 
cumpăr pâne, să 'nghit un păhăruş de rachiu, îm- 
preună cu escorta mea şi trei sferturi la poştă spre 
a da căpitanului vremea de a-şi face tabietul după 
masă şi a-şi trage ciubucul. Ce să-i faci? Omului îi 
place a trái bine!.., 

Până la Tecuci vremea se schimbă, când spre 
vânt, când spre ploaie; pulberea şi glodul se luptă pe 
rând asupră-mi. N'am nimic de spus despre aceste 
două târguri; mi se părură aşa murdare, aşa des- 
puiate, încât nu plătesc nici vorba. Să facem însă 
o deosebire: la Tecuci se găsesc covrigi minunafi, 

D'aci până la Focşani ploaia pică fără 'ncetare; 
la cea din urmă poştă era noapte adâncă: nu mai 
ştiam unde mă aflu, nice ce fel de ţară străbatem, 
Când ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin 
putinţă a mă cobori din trăsură; glodul ce se 
strânsese pe mine mă oprea d'a mă mişca; nu pu- 
team să înţeleg ce este în căruţă; a trebuit să 


108 


aducă o lumânare, ca să mă descurce, si opt braţe 
ca sá má desnomoleascá. Domnul ispravnic citeste 
poruncile; escorta mea má dá pe mánile d-sale si 
primeşte o adeverinţă, ca si când as fi fost un 
colet de mărfuri. Mă spál pe obraz de glod si de 
pulbere şi fiind abia 81⁄2 ceasuri, má duc să má'n- 
chin cu plecăciune la domnul ispravnic şi la toată 
sindrofia; erau vreo şase-şapte inşi, cărora le plă- 
tesc buna lor primire prin câteva ştiri nouă, care 
trec din gură în gură, şi apoi mă duc să mă cule 
întrun pat de minune. In exil nimic nu e de le- 
pádat si niciodatá un pat bun si un pahar de ceaiu 
n'au mai mult pret. 

28 Februarie. Abia la zece ceasuri m'am trezit; 
usa se deschide si vád intránd un cap de cazac; 
má recunosc cá sunt al lui. Văzând cá nu mai 
dau un semn, s'au fost temut ca nu cumva să fi 
luat-o la fugă noaptea. Mă îmbrac în grabă si, 
ieşind, întâlnesc pe contracciul poştelor, pe care 
nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului t 
său; în sfârşit mă pregătese a mă porni la Soveja, 
unde este soarta mea d'a merge; ce-i mai de tre- 
buintá sunt albiturile; cumpăr dar groaznic de scump 
opt cămeşe — pentru un exilat de agiuns — două 
duzine de coltuni — e cam mult — şi tutun — e 
de prisos! Si cát mai rămâne din ziua aceea stau 
de mă odihnesc şi dorm. Se aprind lumânările; 
sindrofia se adună; nu voiu descrie acea sindrofie, 
că e tot ceea pe care o 'ntâlnim în toate târgurile 
noastre de prin ţinute, ba încă chiar şi "n lagi. 
P'aici se vorbeşte mai mult pe munteneste. 

Se deschide usa şi intră un boier bătrân, care 
pare a fi un patriarh al locului... e îmbrăcat mol- 
doveneşte şi eu stau de-l privesc cu curiozitate, 
sau ca pre o curiozitate. Nu ştiu pentru ce, de 
câte ori întâlnesc câte unul din acei sălbatici care 


1 serviciul, instituţie, 


109 


au pástrat vechile straie, mi se pare cá ín felul lor 
ei judecá foarte sänätos si au ín sinesi un ce pito- 
resc; iar când vorbesc, graiul lor, şi de mar fi 
plăcut, e plin de originalitate. Azi numai ei au rămas 
care să vorbească pe moldovenie. Văzând pe acesta, 
eu mă aşteptam c'a să înceapă a povesti şi nu mà 
înselai. 

In tot ţinutul nu se vorseste de alta decât de un 
intreit omor, sävârsit in impréjurári groaznice de 
către şapte insi dintr'un sat, prin care am să trec 
mâne. Acei oameni s'au prins si d-l ispravnic ne 
arată armele ce s'au găsit la dânşii: un cuţit tare 
tăios, cu ascutisul de două palme lung, o páreche 
de pistoale rele şi un frumos iatagan cu mănun- 
chiul de argint săpat, care negreşit că este de furat. 
Crima sluji de temă şi fiecare înşiră numele tâlha- 
rilor pe care i-a cunoscut; Voicu, Petreanu şi alţi 
reînviase, şi mai mult de cincizeci de ori auzii re- 
viind în vorbă numele Olteanului. Tara de gios a 
Moldovei e înteţită de tâlhari, sau că locuitorii ei 
au păstrat aceasta ca un rămas din vechia lor 
vitejie şi din obiceile de jaf ale războaielor din 
trecut; sau că le-a dat pronia o aplecare firească 
aşa de nenorocită; dar sunt sate întregi, ba şi 
ocoale, care se bucură de o reputaţie foarte în- 
doielnică, fără ca aceasta să le fie spre ponos. 

Veni şi rândul unchiagului d'a povesti; povestea 
lui e cam lungă, dar am tinut-o minte, osebit numai 
de gesticulatia lui, de câteva înjurături si de acel 
pitoresc al limbii, căci era si glumet bătrânul. Am 
uitat numele tâlharilor, numirea satelor şi locu- 
rilor, dar prescriu aci istoria, cu nădejde că se vor 
găsi şi acelea, dacă nu voiu putea însumi a le pune 
cu vremea la locul lor: 

..La 183... ceata aceea străbătea ţinutul Putnei 
în toate părţile. Era vară şi mare lipsă de păpuşoiu 
în tara de gios; căile erau cutrierate de neguţători” 


110 


si de care, ce mergeau sá ia merinde in fara de 
sus... Intr'o zi, ceata de care e vorba întâlneşte pe 
drum, pe lângă Adgiud, doi Turci, îi calcă, îi je- 
fuieste întrun minut si încalecă apoi, luând d'a- 
lungul malurile Siretului in gios. D'asupra Márá- 
sestilor întâlneşte vreo şaizeci de care moldoveneşti 
şi muntenesti, ce se duceau să cumpere păpuşoi; 
pe dată ce tâlharii rostiră un cuvânt şi arătară 
pistoalele, toţi cárufasii o rupseră la fugă care'n- 
cotro putu, unii puindu-se cu burta la pământ, alţii 
ascunzându-se prin mărăcini, alţii alergând cât îi 
finurá picioarele, hoţii traseră pistoalele mai mult 
în vânt, nimeni nu fu atins; dar numai spaima... Ei 
adunară vreo şapte mii de lei, care tot sunt cevaşi 
pentru nişte tâlhari şi care sunt foarte mult pentru 
nişte ţărani. Nemultámindu-se însă pe atâta, ei, tot 
în ziua aceea, cârmesc în spre munţi şi apucă dru- 
mul d'adreptul prin câmpie;... aveau cai buni hoţii!... 
Pe la apusul soarelui, iată-i că sosesc la un sat: pe 
câmpie nu daseră peste altcineva decât peste un 
biet răzeş ce-şi treiera grâul. Hoțul milă mare! 
Unul din ei luă binisul din spinarea Românului 
şi-l puse pe al lui; apoi intrară în sat. 

„Tocmai în ziua aceea, pentru păcatele mele, ve- 
nisem si eu de prin ţară; într'o căruţă cu un cal 
si trásesem la hanul din sat, ca sá noptez acolo cu 
vreo patruzeci de care, ce-si fäceau .conacul. Stiam 
cá locurile sunt cutrierate zi si noapte de hoti 
si má feream de vreo pacoste.... Vremea era cam tul- 
buratá, tuna cam infundat si începuse a pica stro- 
pituri late de ploaie. Nu era cu putintá sá má adá- 
postesc in cârciumă, de multi ce erau într'însa... 
Mă ’nfäşurai si eu într'o ipingea veche de aba, 
má stárcii în căruţă si cárciumarul îmi asvárli 
d'asupra o rogojiná. Doar cá apucasem sá má cule, 
rásuflánd abie-abie, si simtii ccă se ridică rogojina; 
o mână îmi dete ipingeaua în lături si má pomenii 


111 


faţă în fatá cu căpitanul cetei de hoţi... Numai cát 
avusei vreme să asvárl la dracul punga mea cu vreo 
două sute de usluci; îndată mă si scol şi intru în 
cârciumă în urma căpitanului... Era tare întuneric;... 
hoțul chiamă pe cârciumar şi-i porunceste s'aprinzá 
lumânarea. 

„N’am lumânare”, răspunde arendariul, „dar de-i 
aştepta puțin, m'oiu duce să iau dela vornic...” 

Auzii răsunând o palmă; unul din hoți scoase 
o legătură de lumânări, şi scăpărând cu amnarul 
aprinse două. Una mi-o deteră mie în mână, porun- 
cindu-mi s'o tin. Mă fäcuserä sfesnic tálharii! drept 
să spun că ighemoniconul meu de boier se cam 
sburlise; dar oprii paraponul pe seama mea. Pe 
cealaltă lumânare o lipirá de sobă... Nu tin minte 
să fi văzut vreodată in vieata mea chipuri asa mân- 
dre; ai fi jurat că nu-s tâlhari. S’apoi ce arme, ce 
straie la dânşii! Numai firuri şi săpături de aur, 
împrumutate de pe la călători... Eu, biet, stam în 
mijlocul casei numai cu cámaga si anteriul pe mine 
si cu cismele ín picioare! salul dela brâu se desfá- 
surase ín val-vártej dela 'nceput.. Sase hoti ie- 
şiră afară... apoi îndată începură a intra în odaie 
ţăranii, tovarăşii mei de conac şi de pagubă, câte 
unu-unu; tofi sezurä pe laviţa dela părete, fără să 
cárcneascá; după dânşii veniră şi hoţii, care înce- 
pură a cerceta pe fiecare şi a scormoni prin buzu- 
nare şi prin chimire. Despre parte-mi cu mare foc 
şi grijă cătam la toate câte se petreceau. Pe dată 
ce vreunul era jäfuit gata, mi ţi-l asvárleau pe un 
crivat mare, ce era intre sobá si párete, de ajunsese 
acolo să stea grämäditi ca nişte saci de făină. Când 
mântuiră această posnă, doi dintre tâlhari luară 
pistoalele în mână şi ieşiră afară de strajă. Ceilalţi 
şase chemară din nou pe cârcimar şi-i porunciră să 
aducă din pivniţă vin şi o putinică de icre moi, care 
trebuia să se afle acolo... Diavolii cunoşteau bine 


112 


locurile, căci în adevăr icrele erau aduse pentru 
privighetor!. Cârcimarul aduse o mescioarä ro- 
tundă cu trei picioare, vin, pâne şi icrele cerute. 
Căpitanul se rázimá de o crăpătură ce era în 
părete şi slujea drept fereastră; şi ceilalţi sezurä 
împrejurul mesei. Imi făcură semn să m'apropiu, 
ca să le fac lumină, şi se puserá pe o mâncare fea- 
pănă şi foarte adesea stropită la măsea... Intelegeti 
domnia-voastră că Dumnezeu n'a făcut pe boieri ca 
să stea în picioare pe când mănâncă mojicii; de 
aceea începusem eu a mă cam sfenahorisi, când 
deodată s'auzi un sgomot mare despre sat. Prinsese 
de veste că la cârcimă au călcat hoţii şi veneau 
oamenii armati cu furci şi cu báte, tácánd larmá 
mare... Tâlharii însă nu se clintirá.. Sgomotul 
creştea mereu, dar doi insi, strigând mai tare, 
ziceau în gura mare: „Măi oamenilor, cätati-vä de 
treabä! Mergeti pe la casele voastre; care aveti 
neveste, cu muierile voastre; care n'aveţi, cu ale 
celorlalti!... Apoi răsunară două pistoale slobo- 
zite tot odată în vânt, şi bărbaţi, femei, copii, toţi 
tăcură... Hoţii din odaie îşi căutau de bere şi de 
mâncare; peste puţin însă alte strigăte se auziră, 
împreună cu împuşcături. Fugarii luase într'ajutor 
mai multă lume şi veneau de această dată cu o larmă 
groaznică. Strejele strigará: ,egiti". La aceste cu- 
vinte, căpitanul sări peste masă cu aşa multă furie, 
încât mă, trânti pe gios. Până să n'apuc a mă aşeza 
pe picioare, toţi dase năvală afară şi stau pe prispă 
dinaintea uşii. Huetul se făcuse aşa de mare, încât 
socotii că toată cárcima era cuprinsă de gloată; 
şeasesprezece focuri răsunară de rând şi se făcu 
iarăşi tăcere. De astă dată tâlharii se ’napoiarä 
în odaie, îşi umplură armele şi se puseră iară la 
masă... 

— „la spune, boierule”, întrerupse aci unul din 


1 administrator de plasă. 


113 


ascultători, „te aud povestind multe şi mărunte; dar 
despre buşelile ce vei fi căpătat si domnia-ta în 
válmáseag nu pomeneşti de fel." 

— Sá mă ierti domniata; eu n'am căpătat nimic. 
Drept să vă spun că m'a prins şi pe mine mi- 
rarea, când m'am văzut scăpat tefer printre pică- 
turi. Dar tâlharii erau veseli şi foarte multämiti de 
prada zilei; nu le-a mai stătut să se lege de mine... 
După o jumătate de ceas, ei încălecară, ca să iasă 
din sat, dar tocmai la capul satului era o cârcimă 
în bordeiu, ce-o tinea un muscal, anume Ivan... Doi 
Turci se odihneau acolo... Auzind împuşcăturile, ei 
socotiră — păgânii — cá este vreo nuntă ín ve- 
cini, măcar că. era în postul Sân-Petrului, spuseră 
lui Ivan să meargă să vadă ce e p'afară şi iar se 
culcară. La o fugă de cal dela sat, Ivan se întâlni 
cu hoţii. 

— „Să-ţi fie noaptea bună, bäditä”, zise unul 
lui Ivan, „dar cine eşti tu?” 

— [van cârcimarul, mă duc în sat să văd ce-i 
p'acolo... 

— Dar pe la tine ce veste, bade Ivane? 

— Ce să fie? Nimic. Ia doi Turci au mas la 
mine la adápost. 

— Fä-te 'ndárát acasá! 

Tálharii deterá pinteni cailor, lásánd pe Ivan 
să-şi urmeze calea sau să se întoarcă, după plac. 
La cârcima pomenită, ei descălecară şi traseră cu 
urechia; nu s'auzea alt sgomot, decât bătaia unei 
mori ce era nu mai departe de o asvârlitură de 
puşcă; la moară lucea o zare de lumină; altmintrelea 
peste tot era tăcere şi noapte mândră din luna lui 
Iunie. Hoţii s'apropiară de bordeiu şi, văzând usa 
deschisă, se îndemnau unii pe alţii să intre mai întâi, 
căci se temeau de vr'o cursă; dar Ion, cumnatul 
căpitanului, cel cu binişul de căpătate, apucă îna- 
inte şi după el merg cu toţii. Ardea în láuntru un 


114 


fel de candelá, ce d'abia lumina; pe pat dormeau 
dusi amándoi  turcii, cu armele lángá dânsii; unul 
bătrân si celălalt tânăr, ca de vreo 19—20 de anişori. 
Hoţul cu binisul luă mai întâi armele; apoi, ridi- 
când de urechi pe turcul cel tânăr, îl dete pe 
mâna unui tovarăş de ai săi, care-l trecu altuia, 
şi astfel bietul băiat, până să n'apuce a se trezi 
bine din somn, se pomeni mort, fără d'a zice nici 
kârk! Turcul cel bătrân, deşi dormea ca un turc, 
dar Ion nu nemeri tot aşa de bine cu dânsul; era 
mai feapán, mai voinic turcul, şi şiret; căci simțind 
unde vor să ducă treaba, el se lăsă greu, de pică 
pe gios, şi amăgi într'astfel pe ucigaşi. Nu ştiu dacă 
vam spus că, osebit de pistoalele si de cutitele ce 
tâlharii purtau la brâu, apoi mai aveau şi câte 
unele legate cu găitan de fir şi aninate de gât, ca să 
le fie pentru scăparea din urmă... Pe când sta de 
se lupta Ion cu turcul, acesta, răsturnat pe gios, 
dete cu mâna peste pistolul hotului, care se legána 
de gâtul lui, şi apucându-l fără veste îl slobozi 
în pântecele tâlharului... Lovitura fu teapänä, căci 
glontul străbătând pe Ion se înfipse întrun tovarăş 
dai lui. Ion soväi şi căzu gios... Tâlharii se pă- 
trunsese de groază şi turcul se furisä şi fugi a- 
fară... Ion se váieta infágurat in binisul lui... ,,Cum- 
nate Ioane”, îi strigă căpitanul, ,,stäpâneste-ti fi. 
rea... las’ că te-om răzbuna!” Precum zise, aşa şi 
făcu. Turcul speriat, neştiind încotro s'apuce, dase 
fuga spre focul ce se vedea la moară; dar în raza 
luminii hoţii dau cu pustile şi cu pistoalele într'însul 
ca la semn... Ameţit de frică si cătând tot la moară, 
turcul căzu în scocul morii şi roata îl ridică sdrobit 
şi sângerat. Acum cel puţin se credea el scăpat, 
dar oamenii dela moară, deşteptându-se din somn 
de atâta huiet, ori că au socotit că-i vreo stafie, 
ori că au crezut că-i vreun hoţ, se repeziră cu cio- 
megele pe dânsul şi-l uciseră de tot... Peste un 


115 


ceas muri si Ion... Ceata îşi urmă drumul înainte; 
când se revărsă de ziuă, ea trecu hotarul muntenesc, 
unde muri de oboseală şi de pierdere de sânge ce- 
lălalt hot, ce se rănise. Căpitanul şi tovarășii lui 
plătiră moartea acelor doi hoţi, ucigând un biet 
om nevinovat, şi se duseră în cale lungă până din- 
colo de Craiova... Nu ştiu ce mai făcu căpitanul 
şi ceata lui, dar era voinic om căpitanul şi inimos 
tarea. 

Istoria fusese cam lungă, mai ales cá si mie mi-au 
scăpat din minte multe din amáruntele ei. Unspre- 
zece ceasuri sunase si mai toti ascultátorii se apro- 
piaseră de uşă, cu säpcile si cu cáciulile in mâni 
(la Focşani pălăriile se obişnuesc numai duminica 
şi zilele de sărbătoare). Povestitorul luă sapca în 
mână, dar pe pragul uşii el sfârşi într'astfel is- 
toria: 

— „Să vă mai spuiu însă cá eu, rămâind sin- 
gur — căci trebue să ştiţi cá toţi ţăranii fugiseră 
unul după altul — mă pusei pe: gânduri, aprinsei 
un foc mare-mare, întinsei un covor dinainte-i şi 
mă lungii. Fram acuma singur stăpân şi chiriaş al 
casei, de vreme ce chiar si cârcimarul fugise. Mă 
uitam cum ardea focul şi stam de mă gândeam. 
Cam peste o jumătate de ceas, intră un biet păcătos 
de neamt şi se apropie de foc; îşi scoase căciula; 
îi mulţumi. 

— Ce veste, domnule neamtule? 

— Până să nu intru în sat, m'am întâlnit cu o 
ceată de oameni călări, care.mi-au cerut pipa. 

—- Ei, şi-ai dat-o? 

— Ba eu n'am vrut şi m'am pomenit cu două 
gârbace pe obraz... 

— Multämeste lui Dumnezeu c'ai scăpat cu atâta. 
Aceia erau hoţi; acumá iesirá d'aci din cârcimă, 
unde au játuit o sumedenie de oameni. 

— Ah! mein Gott, strigă neamtul si, fără s'as- 


116 


culte ce-i mai spuneam, si-a luat geanta gi bätul si 
s'a pornit neamtul ca o săgeată. 


` . . . . . . . . , 
2 


— ,,Vorbä de pomană la moşneagul acesta”, îmi 
zise ispravnicul, dupá ce iesi bátránul boier. Asa 
are el obiceiu sá tot spuná la secáturi. 

Nu eram cu totul de párerea domnului isprav- 
nic... dar starea mea de osândit politic nu mă 
ierta să am păreri deosebite, Dădui dar din cap 
cu un zâmbet de învoire, şi cu capul plin ca o 
banitá de aceste povestiri, mă dusei să mă culo... 

Seara de azi şi patul de ieri vor rămânea ca 
amintiri plăcute, 

1 Martie. — E ziua plecării... Dejunăm în pripă. 
Ispravnicul mai dă ceva porunci şi ne pornim în- 
sotiti de patru cazaci... In dreapta şi în stânga 
norodul cu căciula în mână se ’nchinä la noi... când 
zic noi... înţeleg pe ispravnic şi nici pe dânsul, 
ci pe cazacii noştri, sau mai bine tot sgomotul ce 
făceam. Din zi de dimineaţă vremea e frumoasă, dar 
cam ger!. Trage un vânt rece, de usturá.. Eu 
multámesc în mine d-lui Catargiu pentru blana sa 
si ispravnicul multämeste ursului în care e'"nvelit... 
cu dânsul el cuprinde mai toată trásura.. Eu mă 
stárcesc întrun coltisor, fără d'a cárcni.. Crivätul 
suflá aspru din partea muntilor, ale cáror culmi se 
vád albind de omát.. Drumul ne duce prin niste 
câmpii ce par pustii, niciun copaciu, nicio casă; 
ici şi colea nişte pârâiaşe, ce le trecem fără pod, 
nişte căsuțe sărăcăcioase; pretutindeni o privelişte 
de pustietate şi un ce jalnic... Poate că starea mea 
îmi arată toate într'astiel. P'alocurea în câmpie, 
mai ales lângă vaduri, se zăresc nişte cârcime 
ticăloase, de-o înfăţişare îndoielnică, din ale căror 
ceardace, în dalbele zile ale verii, ochesc tâlharii pe 
călător şi râd, pititi la umbră, de oamenii stăpâ- 
nirii.. căci aici e tara tâlharilor, şerpuită de pâ- 


117 


raie, scáldatá de Putna gi de Siret, asa de mult 
láudate în cântecele bătrâneşti, adăpostită sub plaiu- 
rile cu poteci ascunse şi cu colnici nerăzbătute, în 
dreapta sunt poalele munţilor care'ncing fara Vran- 
cei, acea vatră de oameni îndrăzneţi, cu obiceiuri 
patriarhale păstrate dela străbuni, care de veacuri 
au păzit ţara de Unguri şi neatârnarea lor de 
boierii pământeni... Dincoace pe coasta aceea, stear- 
pă azi, mâne, la vară, se vor înălța mii de vite, 
mândria ţării şi'mbilşugarea locului, căci aci se 
chiamă că sunt Odobeştii. Vinul bun dela podgorie, 
vecinătatea âmbelor hotare, muntenesc şi unguresc, 
blândeţea si starea umilitä a ţăranului, avutiile 
pământului, toate adunate la un loc au făcut ca câm- 
pia Putnei să fie cuibul vestit al hotilor. Toţi tàl- 
harii cei mari s'au cutrierat pe aci... aci au voinicit 
Voicu şi tovarășii lui... de abia un sfert de ceas 
d'aici e locul unde s'a dat prins după o zi de luptă 
crâncenă; alături de mine stă chiar acela care 
povăţuia 1 pe biruitorii lui. Pe dată ce vezi malurile 
Siretului, tármurii Putnei, înfăţişarea câmpiei şi a 
muntelui, te pătrunzi lesne despre mişcarea ce ele 
dau acestor locuitori, în veci pribegi şi răsipiţi... 
Infätisarea cârcimilor îţi spune de sineşi tot ce 
s'a petrecut în ele şi ce are să se mai petreacă; 
parcă se şi aud chiotele beţiei, înjurăturile tálha; 
rilor, râsul lor grosolan si väietärile bietilor îm- 
pilafi.. S'apoi, spre a vă desăvârși priveliştea, în 
laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede 
înălțându-se din fáráná fumul unor colibe, care 
şi acele sunt cârcime de altă fire... Printre locuitorii 
locului s'au amestecat o mulţime de sârbi, de bul- 
gari cu fete mohorîte, care nu se ştie de unde vin 
şi nu se ştie cum íi chiamă... lată-mă sosit, după 
ce am trecut Putna, la un sat slut şi jigărit, ce-i 


1 comanda, 


118 


zice Gárlile, si unde s'a petrecut mai deunázi un 
groaznic măcel. Pana se scârbeşte a povesti aseme- 
nea uricioase cruzimi; Casa pătimaşului e spartă 
şi bortitá!... Un sârb cu nevasta, cu mosul şi cu 
un copil al sáu, au fost măcelăriți... Făptuitorii 
sunt la isprăvnicie şi tăgăduesc... să trecem înainte! 

Vântul tot suflă tare, noi trecem Şuşiţa, un på- 
râu, a căria obârşie e depărtată cu un ceas de 
locul ce-mi este hotărît... Cat la el ca să-i prinz 
cunoștința şi, după apele-i repezi si tulburate, după 
prundişul din matca lui, nu-mi lasă îndoială că e 
fecior de munte... Atât de mult cat la dânsul, 
încât nici bag în seamă cam părăsit câmpia şi cá ne 
oprim la gura unei văi, prin care Şuşiţa iese în 
dreptul Panciului... Apoi iar luăm Susita în sus, 
pe o cale ce s'ar numi mai bine chiar patul pâ- 
râului.... Alături unul cu altul vin satele Varnița 
şi Verzii, sat rázágesc.. P'aci's locuitori mulţi... 
Apa prin care îmblăm sapă muntele după placu-i, 
räsletindu-se si îngustându-se, despicând văi rásfá- 
fate si restrângându-se deodată în maluri... Din ne- 
norocire pe cer plutesc nori posomoríti; viscolul ne 
vine de pre culmea munţilor şi în dreptul Răcoasei 
omătul pică cu fulgi îndesaţi; noaptea se apropie; 
zăpada întunecă cerul; trăsura abia se mișcă; vântul 
răstoarnă pe surugii. Copacii se acopăr cu alb. 3 = 
sifa mugeste cu jale. Adevărată zi de exil. Is- 
pravnicul înjură, iar eu scot capul din trăsură afară 
şi râd văzând cum pică omătul şi cum se zugră- 
vesc pe cer crestele munţilor; răsuflu aerul şi mă 
grăbesc a mă împrieteni cu locurile ce mă vor 
găzdui. 

Era noaptea adâncă, când ajunserăm la Câmpuri, 
unde se'ncep adevărații munţi... Vremea era tot 
rea... ar fi fost cu primejdie a înainta... şi Moldo- 
venaşul meu de ispravnic n'avea pentru ce-şi pri- 
mejdui pielea... Stăm acolo de cinäm si ispravnicul 


119 


trimite de ştire egumenului mânăstirii, care e de- 
părtată de un ceas; iar eu încep exilul dormind pe 
un pat fără pernă, fără saltea, fără oghial..! Aci 
se'ncep zilele mele de ’ncercare şi cu toate acestea 
am dormit până s'a făcut a doua zi, ziuă mare 
şi luminoasă, 

2 Martie. — Egumenul soseşte călare... Priveşte-l 
la faţă şi'ntreabă-l de vieaţă!... El vine în odaie 
cu o pipă nemfeascá în gură şi ne dă ziua bună 
şuguind... La urmă vin formalitátile: Ispravnicul má 
trádá? lui, precum má primise dela escorta mea 
din laşi... sub luare de adeverinţă. Acum nu má 
mai poate pierde şi, dacă s'o întâmpla una ca aceasta, 
are cu ce mă reclama. Se citeşte ofisul domnesc, 
care zice: „Să se închidă Alecu Russo, ca un răs- 
vrátitor al orânduielii publice din fara sa; să se 
privegheze zi si noapte de cátre doi jandarmi destoi- 
nici si nemitarnici?, să se ţie la cea mai aspră 
oprealá, färä a i se da de scris sau a primi el scri- 
sori, şi a se aseza pe hrană de fasole si pe canon 
de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăință si la ispá- 
sania pácatelor". 

Mă uit cu jind la d. ispravnic, care se'ntoarce 
acasä la d-lui, si, fmpreunä cu noul meu temnicer, 
apuc calea închisorii. Si calea şi vremea merg tot 
stricându-se din ce în ce mai mult... Suntem în zilele 
Babelor, adică nouă zile d'arándul are să fie şi fru- 
mos şi urît, are să plouă, să ningă şi să bată 
vântul, şi din când în când soarele se va arăta rân- 
jind cu razele sale... Sosim pe omát... în preajmá-mi 
văd numai brazi şi stânci... locul îmi pare întristător. 
Indatá dar mă şi duc de mă culc... seara la cină 
mă trezesc... dar numai decât adorm din nou, fără 
de a căta împregiur. 

1 plapomă. 

2 dete, 

3 care nu iau mită, 


120 


3 Martie. — Vremea e pe schimbare. Desi e vànt 
si omát, má strecor p'afará.. privelistea nu e ve- 
selitoare; satul stá in fundul unei vái scobite de 
apa Susitei.. casele nu se văd, dar fumul din 
ogeacuri stă chezaş pentru ele... schitul, deşi mai 
înălţat decât satul, stă, rezemat de nişte munţi, care 
cu păduri, care despuiaţi... unii parcă sunt bolnavi... 
N'am nicio carte şi mi-i tare urit!... T'emnicerul meu 
se porneste máine.. cat pe fereastra odáii mele... 
şi văd chiliile mănăstirii şi biserica... Se face o în- 
gropáciune. Totul aci e trist. 

Nu ştiu de ce sunt tot posomorit. In zadar îmi 
tot povesteşte părintele la istorii; mi-e urit. Au 
venit ceva vizite; mi-e urit. Mi-i urit chiar de a 
scrie... Altădată vă voiu povesti istoriile părintelui 
şi obrazele vizitatorilor mei. 

5 Martie. — Mă aflu cu totul singur... De urit 
spun să-mi aducă din biserică o carte, pe care în 
zadar o rásfoiesc, fără de a putea citi un moment 
pe dânsa... Trag tutun şi mănânc de patru ori pe 
zi... Îmi spun că sunt două ceasuri turceşti şi eu 
am şi mâncat de seară... Mă culc... dar de dormit 
nu-i nădejde; în zadar cat de un ceas a îmblânzi pe 
Morfeu.. Aud sgomot.. mă scol; un trimis dela 
Focşani îmi aduce rufe şi straie... Mă pun iarăşi în 
pat, ca să citesc... 

6 Martie. — Şi să nu cred în semne! Aseară, 
până să nu vie trimisul dela Focşani, fegtila lu- 
mânării de seu trosnea si eu ziceam în mine: „A 
să vie cineva; de mar fi hoţii; ştiu c'ar păţi-o, 
sărmanii; un biet exilat! ce mai pomană!” Dar n'am 
vreme să scriu... citesc, căci mi-au venit şase bro- 
sure şi un Théophile Gautier... sunt bogat! 

7 Martie. — Timpul e întunecat, dar gata pe 
schimbare... les în pridvor... aerul e primăvăratec 
şi se aude cântând în pădure... Cat la munţii ai 
căror brazi i-am şi numărat, şi visez a câmpie... 


121 


Mă "ntorc în odaie şi má pun la fereastră... Iatá bi- 
serica; schitul şi biserica sunt zidite de Matei Vodă 
Basarab... Au spoit acum din mou vechia biserică... 
e simplă, de un stil ce nu-i pofi zice nici într'un fel... 
Este şi o pisanie! veche de când cu clădireal.. 
dar e slavonească... Din slavoneşte ştiu numai două 
vorbe ruseşti, şi alte două leşeşti, şi acelea sunt 
pentru trebuintele mele particulare, de aceea nu mă 
pot îndeletnici cu citirea pisaniei... 

Un slujitor al schitului sosi acum dela Casin?, 
patru ceasuri de-aci... zice că sunt acolo trei boieri 
puşi sub paza satului; douăzeci de săteni îi păzesc 
pe rând, strejuind câte doi, zi şi noapte la uşa 
lor. Pricepui îndată cine are să fie. Aceasta do- 
vedeşte că ispravnicul de Bacău, pe care-l cunoaştem 
toţi, a luat lucrurile serios şi că a dat acelor boieri 
o însemnătate pe care ei, sărmanii, desigur n'o 
merită 8. í 

Această poveste mi-a adus aminte pozna din 
săptămâna trecută, pe care o si uitasem si acum 
stau de mă gândesc la două lucruri... Mai întâi la 
cursa întinsă de d-nii miniştri, în care d. aga m'a 
tras cu aşa multă dibácie..; a fost o adevărată 
comedie de părete... Păcat însă că se cam da de 
gol marafetul comediantilor.. Se zice cá oamenii 
răi sunt bánuitori... apoi, zău, nu-s om rău, căci n'am 
bănuit nimic... Apoi iar mă gândesc la purtarea 
domnilor actori sau artişti şi nu mă pot domiri 
cum nişte oameni, care de atâtea ori au rostit atâtea 
frumoase maxime şi învățături presărate prin drame, 
comedii, tragedii şi vodeviluri, mau mai multă inimă 
şi n'au înţeles că li se cuvenea a fi cát mai mândri, 
căci orişicum tot li s'ar fi întâmplat ceea ce au 


1 inscripţie. 

2 în original greşit Caşău. 

3 E vorba probabil de actorii care jucaseră in piesa lui Russo 
şi care fuseseră închişi la mânăstirea Cașin. 


122 


pätit, şi cá cu sau fără hârtia ce au iscălit aşa de 
mársáveste, ei tot erau sá fie exilati. Sármani nepri- 
cepufi, care n'au înţeles cá, în toată această istorie, 
numai eu eram pe d'asupra, ca fuiorul popii, şi cá 
n'am fost, biet, decât prilejul de a li se răsplăti 
pentru trebile de mai mainte; în sfârşit că, dacă 
n'as fi ieşit eu la maidan, s'ar fi găsit vreun alt 
cuvânt! oarecare. Stăpânirea voia cu tot dinadinsul 
a se juca cu dânşii d'a ascunsele. (Pricepeti cuvântul 
cum vă va tăia capul!) Intelepciunea turcească, după 
cum îmi spunea mai deunăzi temnicerul meu, zice 
aşa: „Stăpânirea goneşte iepurele cu carul cu boi 
şi-l prinde...” Parabolă orientală de insemnat!... 

Paznicul meu cel mare, adică ispravnicul din 
Focşani, nu mă uită... chiar acum îmi trimise tutun 
şi câteva rânduri prea drägästoase. 

8 Martie. — Vremea e minunată. Baba a 'nti- 
nerit... ea ne zâmbeşte, dar tot i se cam vede ştir- 
benia... Adineauri stätui faţă la prânzul slujitorilor 
mânăstirii si al lucrătorilor, afară la aer... Am 
mântuit cărţile ce mi-au venit dela laşi; era un 
volum în şase broşuri al Magazinului istoric pentru 
Dacia, tipărit în Tara Muntenească... N'am ce spune 
despre publicație şi despre scopul ei... e frumos, e 
mare, e folositor. E multă simplitate în cronica lui 
Constantin Cápitannul, multe muscäri împotriva 
Moldovenilor; dar e ieftin la vorbá si tare ostenitor; 
nu pläteste cát Miron si altii. Am citit foarte mult 
osebitele bucäti datorite ‘redactorilor si m'am unit 
cu párerile lor, cu privirile lor istorice; dar aceastá 
citire a lăsat în mine o întipărire rea... iat-o: Peste 
zece de ani mare să mai fie limbă românească; 
vom avea românească italienizată, frantozitá şi nimic 
mai mult... De mult ce voiesc a curäti limba, a o 
îmbogăţi şi a o apropia de izvorul ei, s'a format o 
altă limbă, pe care tara n'o 'ntelege si nu o va ’n- 


1 motiv. 


123 


telege pe veci.. Pricep ca Francezii sä-si fi alcätuit 
o limbá din latineasca stricatá si din idiomele galice, 
germanice, celtice si altele; dar n'aş pricepe ça 
cineva să se apuce a strica acum limba franceză. 
De e vorba să priimim ziceri şi termeni care să 
înlocuiască pe cele ce ne lipsesc, sau care sunt de 
baştină slavonă, atunci luaţi cel puţin rădăcinile 
latine si daţi-le o înfăţişare românească. 

Răsfoind pe Théophile Gautier, am dat peste 
fata 75, editia din Bruxella, unde zice: ,un cou- 
vent est un monde, etc...” Dau iertáciune lui Gau- 
tier, căci nu cunoaşte Soveja... si mai ales fiindcă 
nu ştie ce va să zică a fi la Soveja fără de voia-ti... 
In Franţa se exilează numai dinastiile şi miniştrii... 
Când eşti exilat, chiar raiul ti-ar părea iad... n'ai 
şedea într'însul sub zăvor, nici trei zile... Tocmai 
despre aceasta părintele Ácati îmi povesti, până să 
nu plece, următoarea istorie: 


„In oarecare ţară, al cărei nume istoria nu-l spu- 
ne, trăia un om bogat, care, ca toţi bogatii, murea 
de urit. Intro zi, sátul de huet, de politică, de 
clevetiri, de petreceri şi de adunări, el hotări să-şi 
schimbe traiul, şi 'ndată se şi închise în casă, fără, ca 
să mai pună piciorul afară, fără ca să pofteascá pe 
nimeni la masă la dânsul, fără ca să mai vadă 
vreun om pe lume. Schimbarea păru tuturor ciudată, 
toti în toate părţile nu vorbeau decât de aceasta, 
şi oraşul fiind mic şi lumea dintr'însul mult vorbi- 
toare, ştirea ajunsese până la urechile domnului, 
craiului, împăratului, sultanului, sau cum îi va fi 
zicând fericitului muritor, care mustruluia acea fru- 
moasă ţară, Istoria îi páru si lui ciudată şi, spre a se 
încredința însuşi mai bine, el trimise către ipochi- 
menul nostru un adiotant al său, poftindu-l ca să 
vie să prânzească cu Înălţimea sa. El însă răspunse 
că roagă pe Măria Sa să-l ierte, fiindcă nu-i stă 
prin putinţă a ieşi din casă afară. A doua poftire, 


124 


a treia poftire şi acelaşi răspuns... Invederat se 
simţea că stăruința lui era îndărătnică, mai ales cá 
şi ţinea acum de trei săptămâni. E însă cunoscut că, 
dacă supusii au uneori stáruinfá, apoi şi domnitorii 
au voință şi —ce e mai mult— au putinţă de a-şi 
îndeplini vointele. Aşa şi prinţul despre care vor- 
bim, supărat peste măsură de aşa nesupunere, îşi 
aşternu într'o zi voinţa într'un luminat ofis, prin 
care poruncea să se pună la popreală omul care nu 
priimise cinstea de a ospăta cu Măria Sa şi să-l ţină 
închis în casă, neiertându-i câtusi de putin a ieşi 
afară. Un ministru, un agă sau un adiotant — nu se 
spune lămurit care din toti — fu însărcinat să-i facă 
cunoscut luminata poruncă şi să-l ţină sub pază. 
Dar îndată ce citi ofisul, boierul nostru îşi trânti 
căciula în cap şi cu mânile în şolduri începu să 
strige: „Ce va să zicál.. Ba, ia, acum am să ies... 
„mu voiu să stau acasă cu d'a-sila.. Ce am stricat 
„eu, rogu-te?... lacá voiu să mă primblu în ciuda 
„tuturor... Măria Sa împăratul mare dreptul să 
„orânduiască aşa de şineşi, fără judecată... Ce, 
„adică legi npi nu mai avem în ţară?” Şi ieşi să 
se primble. 

Las la chibzuirea fiecăruia morala ce izvorăşte 
dintr'aceasta. 

9 Martie. — Sunt bolnav. Către seară primesc 
o mulţime de vizite, adică pe untrofifer!, pe un 
vameş ciung şi trei cucoane: una e o mätusä groasă, 
ce se crede încă tânără şi face nazuri, are în crestet 
un pieptene, deşi e cu părul sburlit; poartă rochie 
neagră, care a fost de mătase, şi un sal, iar negru. 
Cealaltă e munteancă; nu-i slută, dar e sulimenită 
şi înzorzonată şi târăşte după sine o mantelufá ce 
pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată cu 
straie jumătate vechi şi jumătate nouă, înfăţişează 
curat chipul acelei frumoase şi puternice denumiri 


1 subofițer, 


125 


românești ce aseamănă pe femeia slutá cu ciuma... 
Ele vorbese mult despre locurile de pe aci... se 
plâng că nu pot găsi slugi. Se vede că oamenii 
locului nu vor să slujească pe ciocoi; iată cuvântul 
pentru care aceştia îi numesc proști; eu, dimpo- 
trivă, îi cred, pentru aceea, oamenii sdraveni. D'aci 
în sus se începe a se găsi sămânță de adevăraţi 
oameni, pre cât a mai rămas în poporul moldo- 
vinesc. 

10 Martie. —. Azi am făcut chef şi veselie!... 
Aşa se şi cuvenea, azi e Duminică... în ziua Dom- 
nului toată fiinţa cată să se veselească... chiar şi 
exilatii. 

Dimineaţa am ieşit în cerdac, ca să s'arunc o pri- 
vire... timpul era frumos şi ascultam cu plăcere 
cântecul cocoşului, colo în sat. Deodată, aproape de 
mine, aud plânsete şi văietări şi zăresc la picioarele 
mele intr'o ogradă, dare este totdeodatä loc de pă- 
şune al cailor, livede „de pruni şi cimitir, vreo 
douăsprezece muieri stând în picioare pe nişte mor- 
minte şi bocindu-se cu foc. Aşa e obiceiul la ţară; 
vreo două săptămâni după moartea bărbatului, co- 
pilului sau vreunei rude, muierile vin pe toată ziua 
şi la orice vreme să plângă pe mormânt... Am intrat 
în odaie, ca să nu mai aud văietări, şi mi-am adus 
aminte de o descriere, cam în felul acesta, în Cel 
din urmă Mohican de Cooper. 

Am petrecut dimineaţa ascultând cântecele olte- 
neşti ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toţi 
cu luare aminte. Mâne au să vie să-mi povestească 
toate mai cu amănuntul. 

lată programa concertului. Variaţii pe fluier, im- 
provizate de un concertant al locului. E un mândru 
voinic din acel soiu de oameni ce se numesc mocani, 
adică oameni dela munte şi care par a face oare- 
care deosebire între neamul lor şi al oamenilor dela 
câmp. Graiul lui, ce nu e moldovinese, nu-i nici 


126 


muntenesc, ci e apásat si se aduce cu al Ardelenilor. 
El cântă tot felul de cântice, si moldoveneşti si 
mocánesti şi ardelenesti şi în sfârşit stie a o în- 
toarce şi pe struna acelei poeme aşa de simple și 
nevinovate, aşa de dulci şi pline de dor şi duioşie, ce 
se chiamă doina’ lată şi povestea ei pe scurt: 

Era odată un cioban, care albise păscând oile 
la munte şi cu mult chin şi nevoie igi agonisise 
vreo douăzeci de oife si tot pe atâtea capre, pe 
care le păştea zi şi noapte păzindu-le cu acea în- 
grijire ce poartă, biet, creştinul, bunului căpătat 
cu sudoarea fruntii sale. El le mâna în livezile cele 
mai mănoase, le adăpa la izvoarele cele mai lim- 
pezi, şi pe când turma pástea şi se adăpa, el 
cânta cu fluierul”. Aci mocanul se opreşte din po- 
vestire şi cântă din fluier un cântec cu viers alene 
şi prelungit; apoi iar începe: 

„Intro zi, măre, obosit de îmblet si de nevoi, 
ciobanul mi se culcă sub un copaciu şi adoarme de 
somn adânc şi doarme dus, încât nici că bagă "n 
seamă când turma lui, păscând iarbă pe ici şi colea, 
se pribegeşte în râpe depărtate. Trece pe acolea 
un creştin şi văzând pe cioban că doarme singur 
şi sforăe la soare, îl trezeşte din somn... Mai întâi 
el cată să-şi vază turma; apoi pune mâna pe fluier 
şi, plin de jale, cântă un cântec de dor ardelenesc. 
(Aci povestitorul cântă iarăşi). După aceea se scoală 
ciobanul şi privind în toate părţile, ca să-şi ză- 
rească oitele, el zice aşa în sineşi: „Bun e Dumne- 
zeu!... El mi le-a dăruit, el o să mi le înapoiască, 
ori o să-mi dea altele la loc!” Si apoi iar s'apucá 
de cântat, îmblând cam obidit pe cărări pustii”. 
(Mocanul cântă iarăşi, şi râdea voinicul, povestin- 
du-mi acestea). Deodată se pare că-şi zăreşte pe un 
piunte oile şi caprele si dă zor să le ajungă cân- 
tând din fluier un cântec de danf: iac'aşa. (Aci 
cântă vesel povestitorul meu). „Da, dar degeaba, 


127 


càci era numai o nálucá; nu fusese nici oi, nici capre, 
ci numai stáncile de piatrá care albeau si rogeau 
la soare...” Acum iar se tângueste si iar cântă cu 
dor (asa face si mocanul), pânä cánd soseste pe 
muchia unui munte gi de acolo, într'o râpă depár- 
tată, zăreşte oile păscând. Atunci ciobanul cântă 
vesel din fluier si se pune pe dant. ` 
Povestitorul nu juca, dar p'aci, p'aci, căci dege- 
tele-i se'ncordau pe fluier cu iufealá şi coatele lui 
se săltau după mișcarea rápide şi sărită a cánticului, 
Finalul programei. Vătatul părintelui Acati intră 
în odaie, tiind în mână o piatră, ce se cunoştea 
a fi marmoră neagră; pare a fi frântă dintr'o 
lespede. Il întreb dacă mi-a adus-o ca s'o mănânc 
de prânz, iar el îmi răspunde râzând: 
— „Ba nu! Dar această piatră are şi ea o istorie 
a ei.” — „Ce spui frate!” zic eu, „dacă. e aşa, aprin- 
de-mi un ciubuc şi până atunci eu o să mă asez pe 
sofa, ca să-ţi ascult istoria”. Iat-o si pe aceasta: 
„Era odată, nu ţin minte când, un om de-i zicea 
Bucur” (vezi întâia broşură a Magazinului istoric 
pentru Dacia, faţa 32), „şi el era craiu peste plaiu 
şi peste câmpie; el îşi alese adăpost pe muntele 
de colea, care pe atunci era acoperit cu păduri şi 
despre care v'am spus mai deunăzi că pare a fi 
bolnav... Acest munte e astăzi hotarul între Soveja 
şi o altă mânăstire ce-i zice Vizantea. Spre mai 
multă înlesnire, el îşi făcuse umbrar din doi copaci 
apropiaţi, care ieşeau din aceeaşi tulpină — cum 
zice Românul — ca doi fraţi dintr'o mamă; — d'a- 
colo el pândea ziua pe călători şi noaptea acolo se 
odihnea... Peste sute de ani după aceea, când copacii 
ajunseră de se putreziră şi căzură, nişte ciobani 
găsiră într'o zi, la rădăcina lui, un iatagan minunat, 
dar cam stirbit pe alocurea. lataganul se făcu ne- 
văzut... dar de atunci oamenii tot deteră bănuială 
de vreo comoară... Sunt acum vreo doisprezece ani, 


128 


stăpânirea aflând despre vorba ce mergea ín partea 
locului, sculă toate satele megieşe şi, după spusa 
vorbei vechi, începură a cerceta fără niciun spor. 
Ba încă au şi mutat matea unui pârâu, zicând că 
este o poartă ascunsă sub apă şi altele multe de-alde 
acestea. Trei luni d'arândul au muncit oamenii 
p'aci de geaba şi abia atunci se lăsară... 

„Dar lăcomia de comoară e mare... Acum un an, 
nişte locuitori d'aici începură, iarăşi a săpa într'altă 
parte şi deteră peste o lespede mare de piatră; ei 
înfipseră, între piatră şi pământul de dedesubt, nişte 
taraci si vrurá s'o ridice; dar din nenorocire, pá-. 
mântul se cufundă; o bucăţică din piatră se rupse 
şi lespedea căzu iar la loc... Călugării dela Vi- 
zantea, aflând de iscodirile ce se făceau pe pământul 
lor, se ’mpotrivirä şi acum stau toti la îndoială 
dacă această bucată de piatră, ce s'a adus d'acolo, 
e frântă dintr'o lespede care acoperea haznaua! 
sau dintr'o stâncă fără niciun preţ”. 

11 Martie. — Toată noaptea a bătut un vânt 
groaznic; drept mângâiere îmi spun că nu e nimic 
pe lângă val-vârtejul ce se obişnuieşte pe aci. Nu 
mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă 
cinstească în pat cu un nou concert de fluier. In- 
trarea se plăteşte cu un zwantig.? 

Ziua se petrece tare încet, dar până'n sfârşit se 
petrece. 

22 Martie. — E foarte dimineaţă, am fost în bi- 
serică să ascult slujba. Biserica e mică, goală şi pre- 
făcută mai în totul din nou... din vechia clădire au 
rămas numai lespezile de pe jos şi pisânia de care 
am mai vorbit... Ináuntru am găsit numai pe slu- 
jitorii bisericii şi pe o babă. 

Am luat din biserică două volume; le-am răsfoit, 
fără de a le citi. lată ce sunt: unul e o carte, pe 


1 comoara, 
2 sfanf, monedă austriacă, 


9 Al. Russo, Scrieri Postume. 129 


care o recomand ca monument de artá si de naivi- 
vitate; ai zice cá e scrisă şi tipărită prin veacul de 
mijloc, pe când se jucau pe scenă faine sau mis- 
teruri: 

Oglinda omului celui din lăuntru, întri care fieste- 
carele pre sine se vede, cunoaşte starea sufletului 
Său şi după aceea poate iconomisi îndreptarea sa, 
pusă înainte în 10 figuri cu arătarea lor... 

Tălmăcită din cea rusească în sfânta monastire 
Neamful şi tipărită cu blagoslovenia pre sfinfitului 
mitropolit al Sucevei şi al Moldovei kirio kir Ve- 
niamin. Prin osârdia pre cuviosului arhimandrit şi 
stareț al sfintelor monastiri Neamţului si Säcului, 
hir Dometian, în sfânta mănăstire Neamful 1833, de 
shimonahul Isaia tipograful. 

Nu mi-e cu putintá a trage aci cáte ceva din 
acea carte gi mai ales a descrie figurile; de curioase 
ce sunt, trebue sá le vazá omul. Pe scoarta din 
náuntru se aflá numele stápánului cártii si la sfârsit 
stă următoarea însemnare: „Să fie ştiut că la 1840 
Genar 25 au fulgerat şi tunat”. 

Primii scrisori dela laşi. Ştiri rele... După amiază 
m'am aşezat în cerdac, ca să-mi sorb cafeaua... 
Era vreme frumoasă... In curte, un stol de porum- 
bite, albe ca zăpada, se giugiuleau si se jucau; 
găinile sgâriau pământul; cocoşii se băteau, lucră- 
torii lucrau cu stäruintä. La doi paşi, în biserică 
e slujbă; vreo câteva fete din sat intră în biserică 
şi eu ascult cântarea bisericească, ce se cântă a- 
colo, de sunt acum două sute de ani... Auziţi, eu 
conspiratorul, cu ce mă îndeletnicesc!... Când Ba- 
sarab aşeză cea dintâi piatră la clădirea sa, oare 
bănuia el că într'o zi unul din stränepotii săi va 
exila aci pe unul din stränepotii supuşilor săi? E 
ceva jalnic în monotonia cântării bisericeşti; ai 
zice o veşnică plângere, o durere adâncă ce nu 
mai are putere de a scoate un strigăt tare. 


130 


1 Aprilie. — Vremea e rece; s'ar crede cá vine 
iarna înapoi. Către seară vin doi oameni dela Ca- 
sin! cu vestea cá îrichişii de acolo au fost sloboziti; 
îndată au şi sburat. Trebuia să mă aştept şi eu 
la ceva asemeni, după cele coprinse în cea din urmă 
scrisoare a ispravnicului din Focşani, care mi-a dat 
de ştire că va veni în curând să mă vază. 

2 Aprilie. — Până la una ca aceasta, adică până 
să-mi vie voia de a fugi de aici, eu rásfoiesc vieţile 
sfinţilor. Iată, titlul cărţii: 

Kiriacodromion sau învățătoare care are întru 
ie cazanie la toate duminicile preste an, şi la pnaz- 
nice domneşti şi la sfinţii cei numiţi acum, întru 
acesia chip tipărit şi diortosit mai luminat în limba 
rumânească. Întru întâiul an al cei de Dumnezeu 
înălțatei domnii prea luminatului şi înălțatului domn 
nostru lo Kostantin Nicolai Voevod. 

Apoi vine binecuvântarea mitropolitului si leatul 
dela 1732, la Bucureşti. 

In capul precuvântării se află 'versuri in lauda 
Domnului: 


Stihuri politici asupra stemii preluminatului, slă- 
vitului şi blagoslovitului domn Io Constantin Voevod. 


Strasnic si ínfricogat sámn ce s'au arătat. 
Marelui Constantin creştinului împărat, 

O cruce de stele pe cer închipuită, 
Asupra vräjmasilor arme nebiruite, 

Cu slove prejur scrisă în limba românească, 
Pre toții protivnicii săi să-i biruiascä, 
Acuma şi corbul în pecete e arătat 
Domnului încă tr'această dată, 

Dându-i lui şi putere cu nădejde plină, 
Tara să stăpânească, că-i dă viţă bună. 


Armele Țării Româneşti sunt coprinse între ver- 


1 în original Casäu. 


131 


suri şi titlul închinării. Precuvântarea, care începe 
iarăşi cu titluri şi laude în cinstea domnului Ungro- 
Vlahiei, pomeneşte de Seneca şi de alţi filosofi. Pe 
scoarță se citeşte următoarea naivitate: „Acest Ki- 
riacodromion este a sf. mn. Soveja şi cine să va 
ispiti să o fure să fie blestemat şi afurisit de toți. 
1840 Mart. în 15". 

3 Aprilie. — Nimic.. Nu mi-e bine. 

4 Aprilie. — Má trezeste un trimis cu stiri. Li- 
bertatea imi vine cálare in persoana privighetorului ! 
şi a doi cazaci. Am lăsat plecarea pe mâne. 

Am făcut vizita-mi din urmă la biserică; e plină 
de lume, căci suntem în săptămâna mare; biserica 
e săracă, despuiată; câteva lumânărele abia o lu- 
mineazá; dar cei ce sunt într'însa sunt cu credință 
adevărată. 

Aşa dar pe mâne! Tot nu mi-a fost aşa tare 
urit! 


1 administrator de plasá. 


132 


Al. Russo, Facsimile No, 3 


O paginä din ,SOVEJA“, cu text românesc (vechiu) si francez, (Ms. 311, 
fila 162 din biblioteca Academiei Române), 


0 Puga Amin e fut Dm ja ap pat, 162 
chagohrs ef mana privea ten [Paga d 
doge P Eaman a p 
Lin Epa lg ma tahap“ Agrim ^n pr ma 
dantes Go ep f Brp a ape adi 
do snakes Af Pane f^ Depr fn Res Sr i 
Dna lr Be Bop dp Map i 
Gopa t Can mrifo ue D bgp frar — 
L, anme ve la Palau uu EL EL 4 mens 
eL l ls bc ukens = 
ole pupus tous de rene Areg Ca ett 
& (C konnin ^. PAR Hope - Pl. w~ ph bee 
do a la protege — Mer da lus où Le ar 
han rit ep eo Mp: Arp? (fn a G* mă Che a fea 
en be de bi n o gpp ^tvb* Neyn L apam n o hgh 


1648 fray) ifft - 
b 4 Man Ze ma feat are em ty gm dm Ign, 
pe Ft m erm a Han ud Pd b part mete ^x Le par” 


«f^ da Jo, lat app — Pau um a` Pe au: 4 hepat. 


Strasnic si înfricoşat sämn ce s'au arătat 
Marelui Costantin crestinului impárat, 

O cruce de stele pre ceru închipuită, 
Asupra vräjmasilor arme nebiruitä, 

Cu slove prejur scrisă limba râmlenească, 
Pre toţi protivnicii săi ca să-i biruiască, 
Acum şi corbul în pecete e arătatu, 
Domnului Constantin încă, tr'această dată. 
Dându-i lui şi putere cu nădejde plină, 
Tara să stăpânească că-i de viţă bună. 


Les armes de la Valachie sont intercalees entre 
les vers et le titre dédicatoire. 


La preface commence de nouveau avec titres et 
louanges à l'honneur du Prince Hongro-Valaque et 
cite Sénéque et les philosophes. Sur la reliure on 
lit cette naïveté: Acest chiriacodromion este a Sf. 
măn. Soveja si cine să va ispiti să-l fure să fie 
blestemat si aforisit de toti sfintii. 1840 Mart în 15. 


Le 4 Mars. Je me réveille avec un exprés et des 
messages. La liberté m'arrive à cheval dans la 
personne du soupréfet et de deux cosaques. J'ai 
remis à demain le départ. 


PALATUL LUI DUCA-VODA 


Jui V. Alecsandri 
Maiu, 1842. 


Amice, îţi scriu dintr'o ruină care odinioară a 
fost palat domnesc; de pe o înălţime unde odinioară 
veghiau cete de ostaşi viteji, tintind ochii în calea 
Tätarilor, şi unde astăzi se îngraşă dormind câţiva 
călugări în compania buhnelor. Am venit să vizitez 
palatul lui Duca-Vodă în Cetăţue, şi iată ce-am 
găsit: 

Acest fost palat, râdicat spre partea zidului din 
faţă cu Iagii, este întreg de piatră cu bolți de cără- 
midă. El nu întruneşte proporţiile arhitecturale care 
dau unei clădiri aspectul de monument, dar po- 
sedă un ce misterios care spune multe imaginaţiei. 
Ferestrele, prea mici, sunt împrăştiate fără nicio 
simetrie pe fațada lui, însă pe timpul luptelor, atunci 
când Românul era totdeauna cu zilele în mână, 
locuinţele aveau nevoie mai mult de metereze, decât 
de ferestre largi. 

Înălţimea lui e caede două rânduri, dar numai 
unul, adică cel de sus, apare ochilor, căci partea 
mijlocie cuprinde tainite întunecoase, iar sub acestă 
vin beciuri săpate în pământ. O scară de vreo 12 
lespezi, strâmtă şi lipită de păretele din afară a 
palatului, duce pe un balcon mic, sub care se des- 
chide usa beciurilor. 

Pe acest balcon de piatrá o altá usä, rotundá, 
îngustă şi scurtă, dá pas in o tindă boltită, pardo- 
sitá cu cárümizi exagonale, si luminatá prin o fe- 
reastrá din fund. In dreapta si ín stánga tindei, 


133 


două uşi dau intrare în două mici apartamenturi: 
cel din stánga cuprinde o salá destul de mare cu trei 
ferestre spre ogradá, boltită si pardositá cu cără- 
mizi. In unghiul de-a stánga, cum intri, se vede. 
locul unei sobe ce s'a dárámat. Acea salá servea 
pentru primiri şi sfaturi; ea comunică cu o cameră 
luminată prin 2 ferestre, tot despre ogradă, asemi- 
nea boltită şi pardosită cu lespezi de cărămidă. In 
unghiul din fund, în dreapta, se vede o uşă mică 
ce, se crede, că ar fi comunicat prin o scăricică să- 
pată în zid cu tainitele de desubt. 

Celălalt apartament, din dreapta tindei, se com- 
pune iarăşi de două camere, însă mai mici. Cea 
dintâi are două ferestre spre ogradă, boltă şi par- 
doseală de cărămizi. In unghiul de-a-dreapta uşii 
se găseşte încă o sobă ce samănă cu vetrele tárá- 
nesti, deşi mai bine lucrată, mai elegantă şi mai 
ridicată. A doua cameră, numită Odaia lui Vodă, 
primeşte lumina din partea oraşului lagii. Pe pereţi 
apar nişte flori roşii zugrăvite cu puţină artă; însă 
aceste vestigiuri! arată că apartamenturile au fost 
acoperite cu frescuri, peste care s'a látit mai în urmă 
varul vandalismului călugăresc. 

In unghiul din fund, în dreapta camerei din 
fund, este o uşă foarte îngustă şi scurtă care se 
deschide în zidul despre ogradă. O scăricică săpată 
în acel zid, şi luminată numat prin o ferestuicá ro- 
jundá, duce în o cameră numită Etacul Doamnei, 
şi care se găseşte sub Odaia lui Vodă. Acea cameră 
misterioasă, boltită cu piatră, puţin râdicată şi lumi- 
nată prin două metereze, are în fund un soiu de 
scobire în zid, ce servea de vatră. Ferestrele ei pri- 
vesc în partea Prutului. : 

Asa dar, rándul de sus al palatului se compune 
din cinci camere, dintre care una tainicä si sub- 
aşezată. 


1 urme. 


134 


Intrarea ín beciuri este pe din fatá, adicá din 
partea ográzii. Ele sunt săpate în pământ, boltite 
$i zidite de-a-curmezigul palatului, in numár de cinci 
sau sase, dar nu au nimic remarcabil. 

Iar intrarea în tainife se găseşte în peretele pa- 
latului care priveşte spre oraş. O uşă mică, ro- 
tundă si rádicatá dela pământ ca de vreo doi coti 
duce într'un fel de tindă îngustă, în a cărei fund 
se deschide o vizuine ce are multă asemănare cu un 
cuptor de pitărie; nivelul ei e mai râdicat decât 
acel al tindei. In stânga se vede o cameră boltită, 
tupilată, întunecoasă, în al cărei colţ, de-a-stânga, 
se arată o gaură prin care de abia încape omul, 
pentru ca să între în o altă cameră aseminea în- 
tocmai ca cea dintâi. Amândouă sunt zidite pe 
aceeaşi linie cu tacul Doamnei. Care a fost me- 
nirea acestor tainite?.. Las această întrebare pe. 
seama arheologilor; eu constat numai cá bolțile sunt 
lucrate cu multă măestrie, că forma ferestrelor este 
rotundă, şi că arhitectura palatului, deşi străină re- 
gulelor arhitecturale, are un sigil. de originalitate, 
şi poate să ne facă a întrevedea în trecut soiul lo- 
cuinţelor adoptate de strămoşi pe timpul periculos 
în care trăiau. 

In pervazurile uşii balconului se cunosc încă 
bortele scobite în zid pentru capetele drugului ce 
servea a întări uşa pe dinăuntru, când era închisă 
noaptea; obiceiu care s'a păstrat până astăzi în 
casele ţărăneşti. 

In Odaia lui Vodă, la ambele colţuri, în partea 
ferestrei, sunt doi stâlpişori de piatră, puţin râ- 
dicati, care ţineau loc de picioare pentru un pat. 
Asemenea se obişnueşte şi la ţărani, cu deosebire 
numai că stâlpii sunt de lemn. 

Din dosul palatului, se găseşte o cişmea seacă, 
făcută în zidul ce înconjură Cetăţuia. 

Poarta Cetăţuii se deschide în partea zidului ce 


135 


catá spre dealul Pietrăriei. O clopotniță se înalță 
pe dânsa, însă nu are nimic mai însemnat decât 
toate celelalte clopotnite de pe la mânăstiri. In 
fruntea porţii, pe din afară, este săpată în piatră 
stema ţării: cap de zimbru, purtând o coroană pe 
coarne şi între coarne o stea; dedesupt o cruce şi 
prin prejur o inscripţie încă bine păstrată. Gră- 
bească-se arheologii să o copieze, căci timpul ma- 
cină, 

In stânga porţii se înşiră nişte case mari cu 
douá ránduri, ce par a fi mai moderne; iar de 
acestea se tin un ránd de case vechi, care au o 
salá lungáreatá de o frumoasá arhitecturá. Propor- 
fille sunt bine chibzuite, iar mai cu seamă bolțile, 
de stil gotic, $unt demne de admirat. Sub ea, se 
aflá pivnite lungi, largi si trainice. ` 

In dreapta porții, lângă zidu! Cetätuii, despre 
Prut, este o zidire de formă rotundă, a cărei boltă 
este o adevărată minune de eleganță si de máestrie. 
Lumina o primeşte pe deasupra, ca domul Pan- 
teonului. Ce păcat că acel unic cap de operă de 
arhitectură servá, precum se spune, de bucătărie! 

Biserica se râdică mai în mijlocul ogrăzii. Ea 
seamănă cu biserica Goliei din lagi. Pe zidul din 
lăuntru, deasupra uşii, sunt zugrăvite portreturile 
lui Duca-Vodá şi a familiei sale. Domnul fine in 
mâna dreaptă planul bisericii. 


N. B. — Se zice cá o parte din dealul Cetätuii 
s'ar fi dármat — nu ştiu când... şi cá in acea dármare 
ar fi dispărut si un palat cu două rânduri... (?). 

Pe zidul Cetăţuii este un foişor luminat cu trei 
ferestre mari, din care turistul se bucură de o mi- 
nunată panoramă. Lângă acel foişor se deschide în 
zid o portitä ce dă drumul afară din Cetátue... 
Câte scene romantice s'ar putea cládi pe acel foişor 
şi acea porti(á misterioasă!... 


136 


A]. Russo — Facsimile No. 4 


Partea finală din „OFIȚERI FRANCEZI IN MOLDOVA“ (Ms. 1178 
(Kogălniceanu), fila 315 verso din biblioteca Academiei Române). 


Arad ; os pi pa tipa Éi foe) 64 Coge” de te 
e m í a Pony dn 7 a ^ AX apa. 
pe get de 7 FT ; ; 
b ae rpm Z^ Partijai man mapis An gi D 
atoh pus! W a a gu agranal fpa igr Tu pti 
en Vua fa, Te hama ja Cod aa PIE pail E ennt pi 
Zi DA LATTES hr Cind ne pr se A n C a 


Kus Qut bena Br aise xS m Micro af 
: " J P mi 7 
mper Jo apr epa a Pea aho ne dn pr P s 
i de Cuor y, Rao op dn nea DERE OJE 
zt 7 IS TT ; 
34 domblas” Da Mnh ao ua à uam o ha rt - Lg 


Ara g^ dr m ae A P a A Ara fa Trat ~ 
VLLL Eua ii M mr bgaa VA e ; Vana a , 
me pie gi o ta 1 Pete e 
Fu Ao opinan lp hons A P) mg Pip da 1 


[Bi yn À. 


17 Popa Kana nd Zid tera la landes du Joanne rase 
den fc do Ka af Tan Li Tp Font fr D Pr darem. pa Gaba 


lipsá; nálucirea era íntreagá, cánd ín zori de zi 
fui trezit de un ofiter al domnului, care ne poronci 
a-l urma la spatariul, mai marele slujbaş a poliţiei 
şi a puterei armată. Intrebati ce vroem în Moldova, 
ne lămurim îndată de trista noastră înşălăciune: nici 
gând nu era de organizaţie militară în Moldova. 

Opresc, iubite redactore, aicea călătoria şi las la 
giudecata şi inima ta doă dislegări: Ce este acest 
miros de primire a Moldovenilor, această inimă pe 
palmă deschisă ce se fnduiosäste la orice ne- 
norocire, acest miros care pătimaşii îl simt încă 
până a nu agiunge la graniţă... Oare pentrucă şi 
noi suntem fără de noroc şi că numai nenorocitii 
lumii gâcese durerea nenorocirii? A] doilea este a 
giudeca despre huietul organizării militare a Mol- 
dovei pe atuncea: huietul era oare nădejdile patrio- 
filor ca Táutu, a republicanilor ca Dimitrie Sturdza 
sau o cercare a rezmeritei greceşti ce izbucni la 
1821, dar care cocea mai de mult, precum istoria 
noastră o mărturiseşte? 


(Va urma) A. R. 


[OFIŢERI FRANCEZI IN MOLDOVA] 


Intoväräsiti de doamna baroneasá D.., ofiferii 
din no. 23 a Stelei!, amăgiţi de un huiet răspândit 
cá Moldova vrea a organiza o armie, pornirá din 
Cracovia, şi după multe întâmplări, precum se 
întâmplă nenorocitilor fugari, neinvoiti a se odihni 
în Cernăuţi mai mult decât un ceas, apucară dru- 
mul spre Moldova. 

lată din cuvânt în cuvânt călătoria lor: 

După ce făcusem pe toväräsifa noastră a înghiţi . 
o litră de pâne de făină de päpusoiu, muiet într'o 
butelcă ? de vin, duşi de un ţăran ce ne silisă poliţia 
a lua cu plată, pornirăm la nouă ceasuri searía spre 
a întra în Moldova. Vremea era frumoasă, dar 
noaptea întunecată şi drumurile grele. Fratele-meu 
da braţul baronesei mergând din apoia trăsurii; eu 
eram înainte cu călăuzul nostru arătându-i vârfurile 
pistoalelor, căci mărturisesc că cugetam că sila fă- 
cută nouă de a porni noaptea era pentru a ne 
prăda la graniţă. Mergeam de mai multe ceasuri 
de-a-lungul Prutului, picând de osteneală, când calul 
nostru pică în năsip. Zadarnică fu truda de a-l mai 
scula, calul pieri îndată. Nu ştiu în vieta me să 
fi petrecut un ceas mai greu. Eram pe un drum 
neştiut, prin o noapte întunecată straşnică, cu un 
călăuz ce nu ne putea înţelege. Lucrurile noastre, 
vrând a rădica trăsura, fură răsturnate. Călăuzul 
plângea vita lui, baroneasa fápa cât o ţinea gura, 
iar frate-mio, intr'o disperatie cumplitá, ocára dre- 

1 al Stelei Dunării, — vezi lămuriri in prefata acestui volum. 

2 sticlá. 


137 


gătoriile austriace, care puteau încă să ne auldă 
şi să ne tragă în vreo temniţă. Pentru mai multă 
nelinişte, cáláuzul nostru se făcu nevăzut!! Ne 
hotărîm a tábári până în ziuă în loc: cu perinele 
de paiu a trăsurii, un oghial! în rea stare şi o 
prostire?, ne îndeletniceam a face un pat, ferit de 
frig, pentru nenorocita noastră továrágitá, când au- 
zirám ín apropiere tropotul unor cai si glasul a 
mai multor oameni. „Antona” strigai la fratele meu, 
,ie-fi arma, au să ne lovească”. Huietul apropiin- 
du-sá, strigai cu un glas tare si poruncitor: 

— Stai, cine e acolo! 

— Un prieten şi iubitor de Frantuji, care vă 
vine în ajutor. 

Adevărat, acesta era un boier moldovan, vorbind 
prea bine limba noastră, pe care călăuzul nostru 
fusese să-l roage a ne veni într'un agiutor în poziţia 
desnădujduită unde era. Boierul porunci slugilor 
ce îl întovărăşau de a înhăma doi cai la trăsura 
noastră, ne duse în casa sa, nu depărtată de drum, 
şi căută prin toată îngrijirea a ne face să uităm 
chinurile poliţiei austriace şi relele închipuiri în 
care ne aruncase întâmplările călătoriei noastre şi 
care semănau ê a ne deschide calea în Moldova. 

Mărinimosul Moldovan, care venise cu aşa inimă 
călduroasă în agiutorul nostru, şi ne primi cu atâta 
bunătate la dânsul, ne îndreptă încă până la Iesi, 
capitala Moldovei, unde agiunserăm în 22 Iunie 
1817 (16 Iunie al nostru). 

Neştiind unde ne îndreptat, scoborisem ín cel 
întâiu han ce văzurăm, aşteptând ca întâmplarea să 
vie a ne lămuri şi a agiuta în scoposul cálátorie[i] 
noastre. Prânzul fu 'vesel pre cât noapte[a] de pe 

1 plapomá. 

2 cearceaf, 


3 păreau, 
4 unde să ne îndreptăm, 


138 


Prut fusese urîtä; baroneasa, incántatá de a ajunge 
la telul cálátorie[i] sale, primi mulfumirile noastre 
pentru necazurile ce-i pricinuisem; ea se multumi 
cu atâta pentru cheltuielile träsurii, iertându-ne nu- 
mai a da călăuzului nostru un ce pentru a-și cum- 
păra alt cal, lucrul ce din morocire nu ne costisă 
foarte 1. Visurile de o nădejde, multă vreme deşartă, 
ne ferici toată noaptea aceasta; mă vedeam în capul 
unui batalion de greci sau turci, învăţaţi de noi 
în tactica evropenească; gradurile, banii, cinstile, 
nu ne lipsá?; nălucirea era întreagă, când în zori 
de zi fu[i] trezit de un ofiţer a domnului, care ne 
poronci a-l urma la spatariul?, mai marele slujbaş 
a poliţiei şi a puterei armată. Intrebati ce vroem 
în Moldova, ne lămurim îndată de trista noastră 
insáláciune: nici gând nu era de organizaţie militară 
în Moldova. 

Opresc, iubite redactore, aicea călătoria şi las 
la giudecata şi inima ta doă dislegări: Ce este acest 
miros de primire a Moldovenilor, această inimă pe 
palmă deschisă ce se înduioşăşte la orice nenoro- 
cire, acest miros [pe] care pătimaşii îl simt încă 
până a nu agiunge la graniţă...? Oare pentrucä si 
noi suntem fárá de noroc, si cá numai nenorocitii 
lumii gácese durerea nenorocirii? Al doilea este 
a giudeca despre huietul organizării militare a 
Moldovei pe atuncea: huietul era oare nădejdile pa- 
triotilor ca Täutu, a republicanilor ca Dimitrie 
Sturza, sau o cercare a riezmeriţei greceşti ce izbucni 
la 1821, dar care cocea mai de mult, precum istoriea 
noastră o mărturiseşte? 4 

1 nu ne costă prea mult. 

2 lipseau, 

3 Ofiţerul confundă „hătmănia“ cu „spătăria“ din Valahia, unde 
vom vedea că au călătorit, precum contundă moldovenii cu grecii. 
(nota lui Russo). 

4 N'am găsit nicăieri continuarea acestei traduceri a călătoriei 
ofițerilor francezi; poate că Russo nici n'a mai făcut-o, ori poate 


s'a pierdut (a se vedea in facsimilele No. 4, la urma volumului, cá 
R. insemnase «va urma»), 
139 


FRAGMENTE 


a) SCRISOARE CĂTRE V. ALECSANDRI. 


In 1846, după reprezentarea piesei sale Jicniferu! Vadră sau 
Provincialul la Teatrul Național, Russo a fost exilat, cum am vă- 
zut în bucata Soveja, în munţii Vrancei, la schitul Soveja. Inainte 
de a pleca, a lăsat lui Alecsandri, care se găsea la Bucureşti, scri- 
soarea de mai jos. 


Iubite, 


Nu-mi rămâne decât timpul necesar ca să-ţi ves- 
tesc că, guvernul şi-a pus în minte să facă din mine 
un om important şi demn de exil. I s'au näzärit 
guvernului, precum se năzare cailor cu'nárav, şi 
dar el a găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă con- 
damna, ca să capăt simtiri religioase în fundul 
unei mânăstiri. O! guvern părinte! el nu are alt vis 
decât fericirea noastră, nu are alt ţel decât a ne 
face demni de împărăţia cerului. lată pentru ce el 
ne înfundă aşa de des în sânul sihástriilor. 

Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic Ro- 
mânii, şi întreprind un voiagiu gratis, multämitä 
îngrijirii guvernului; aşa dar, iubite, tu nu mă vei 
găsi la întoarcerea ta, lungit pe divanul tău şi dân- 
du-mi aer de pasä. Când te vei revedea cu plăcere 
sub cerul patriei şi sub tavanul apartamentului tău, 
vei simţi. un mare deşert în suflet, căci amicul tău 
Russo îţi va lipsi. Ah! această idee m'ar face să 
vărs lacrimi amare, dacă nu mi-ar plăcea mai bine 
să râd în fața prigonirii! Mângâie-te, frate, căci 
toţi cei ce poartă numele de Russo sunt destinaţi a 
fi persecutați; omonimul meu Jean Jacques au pă- 


140 


timit mult in vieata lui! Ce asemánare mägulitoare 
pentru mine! 

Lucrurile mele sunt în boccea; căruţa de poştă 
mă aşteâptă în curtea ministrului din läuntru, de 
unde am sá plec; dga fumeazá ciubucul sáu de ia- 
somie şi mă îndeamnă să mántuiu această scrisoare, 
în vreme ce fratele tău îmi cântă din vioară aria 
franceză: Partant pour la Syrie. 

Alea jacta est! a zis Cesar când a trecut Ru- 
biconul; eu am să trec Bahluiul! prin urmare voiu 
zice: amice! gândeşte la bietul exilat şi declamă 
ades versul celebru: L'amitié d'un grand homme 
est un bienfait des cieux. 

Adio! má duc sá gust plácerile vietii contempla- 
' tive a sfinţilor apostoli si má,despart de lume fără 
amărăciune în contra oamenilor, fie Domni, ‘sau... 
creditori! 

Singura mustrare de cuget, ce cearcá a má munci 
în acest moment este cá bietii actori împărtăşesc 
osânda mea. Teatrul românesc la mănăstire! Ferice 
de ţara al cărei guvern luminat produce asemenea 
desánfate întâlniri! 

Adio! încă odată; spune amicilor că fi scutesc de 
a se îmbrăca în haine negre... etc. 


b» SCRISOARE CĂTRE N. BĂLCESCU. 


Dragă Bălcescule, 


Vivat! Victorie! Sunt mândru de voi ceilalți si 
gloria revoluţiei voastre se restrânge şi asupra 
noastră şi asupra tuturor Românilor! Incă odată, 
vivat şi glorie, viitorul poate să nu fie pentru noi, 
dar nu vom! dispărea fără să lăsăm o ultimă amin- 
tire despre noi! Dar ce! vorbesc rău despre viitor. 
Nu, iubite! Mâna nu este atât de îndemânatică ca 


141 


să urmeze închipuirea frumoaselor planuri pe care 
le întrevăd: 

Un mare popor cu o mare ca întăritură, două 
fluvii care se numesc Dunărea şi Nistru drept cen- 
tură, cu sânge roman în vine şi mici Moldovă cu 
fiicele ei 1, nici Transilvanie ori Banat, ci un pământ 
românesc cu o mare capitală, care s'ar chema Roma, 
dacă vrei, cu mari pieţe numite Piaţa Poporului, 
Piaţa Traiană, Piaţa lui Ştefan, Piaţa lui Mihai, 
Piaţa Moldovei, Piaţa Banatului, Piaţa Ardealului! 
Şi apoi putere, fericire, mărire, glorie! Fericiti ne- 
potii noştri! Şi noi, fericiţi că am putut, bine ori 
rău, contribui la acest lucru. 

Abia ieri am aflat despre revoluţie. De patru 
săptămâni m'am pierdut în Ungaria şi în Banat, 
unde, vai! libertatea nu este decât un nume! Dra- 
gul meu, am puţin timp să-ţi scriu, fiindcă plec în 
Bucovina să-mi întâlnesc şefii şi camarazii, dar 
cred folositor pentru interesul public să-ţi spun câ- 
teva cuvinte despre Ungaria şi libertăţile sale... 
. Ungaria este un cuvânt gol, pentru cine n'o cu- 
noaste decât din ziare, ori din härtile geografice 
si cu libertatea s'a desfágurat steagul martial. fii 
ungur ori moartea... iată lozinca. In toate părţile 
unde a pătruns libertatea maghiară, Standrecht-ul 
a însoţit-o, pentrucá 1.500.000 maghiari şi 3.000.000 
de alti renegati din toate naţiunile vor să-şi impună 
limba, legile, obiceiurile la 4.000.000 de Români 
şi la 8—10.000.000 de Slavi şi de Germani, cărora 
putin le pasă. Maghiarismul vrea să ajungă o forţă, 
o. putere care sá se sprijine pe Marea Neagră şi pe 
Adriatica, care vrea să moştenească Austria şi vi- 
sează imperiul lui Átila... pentru aceasta trebue ca 
celelalte popoare să-şi uite origina, limba mamelor 
lor, să-şi forţeze hotarele lor naturale şi obiceiurile 


1 Basarabia și Bucovina. 


142 


lor, ca sá se maghiarizeze. Din nenorocire pentru 
ei, neputinta lor le depäseste sfortärile lor de 
imaginatie si visurile lor de márire. 

Ceea ce m'a fácut sä-ti spun aceste lucruri este 
noutatea care s'a ráspándit prin ziare cá guvernul 
nostru provizoriu a trimis un agent la Pesta! Dragá, 
eu stiu cá ei trebue sá facá primul pas: cu Du- 
nárea, ei vor fi totdeauna la dispozitia noasträ. 
Gândiţi-vă la demnitatea tinerei şi puternicei noastre 
renaşteri. Impresiunea acestei ambasade a fost foar- 
te neplăcută Românilor. De altfel este antipatică 
naţiunii noastre din toate colţurile. Le e frică să nu 
ne lăsăm încurcaţi în relaţii care ne vor îngreuia. 
Ungurii sunt la aman, ultimatum-ul nostru trebue să 
fie: dacă nu independenţa aparte ori cu noi a Ro- 
mânilor de aici, cel puţin recunoaşterea unei na- 
tionalitáti deosebite a Banatului, a Transilvaniei 
şi a Românilor din Ungaria, care, toţi, se ating 
prin teritoriu, cu limbă, instituţii, reprezentare. 
Românii speră în noi! Desfacerea Ungariei este 
inevitabilă... Aşa că sunt la ultimele mijloace, fur- 
cile, violenţa şi terorismul. Şi unde aceasta? In Ba- 
nat, Transilvania şi la Românii care locuesc din- 
coace de Tisa. Să nu uităm că suntem 12.000.000. Cu 
cât ne vom ţine mai tari, cu atât ei vor acorda... 
căci Slavii mu gândesc nimic mai puţin decât să-i 
inghitá, ori să-i nimiceascá...! Deocamdată Românii 
de aici se sbat în neputinţă şi în sărăcie. Nu uita că 
Ungaria îşi zice regina fostei Valahii. Trăiască Ro- 
mânia, 

Adio, bunul meu, bravul meu... Sărută steagul 
din partea mea. V'aţi purtat bine. Sárutá pe toată 
lumea. Noutăţile dela voi au fost primite de duşma- 
nii noştri cu duşmănie. 

La revedere curând la Focşani 
A. Sauvegea 


1 Felul cum sunt reprezentați în adunări, 


143 


Valentineanu, Báláceanu, Filipescu si toti, salu- 
tare si frátie nu... frätia ungurească. 


4 Iulie 1848 Sibiu. 


P. S. Dragă, Cu prima ocazie trimite-mi la 
laşi, pe adresa d-lui Constantin Duca, bagajul si 
geamantanul. Adio! Când ne vom revedea, îţi voiu 
povesti multe lucruri de aici şi cum, după ce am 
izbutit să scap de Sturdza +, era să fiu spânzurat în 
Ungaria. 

Deviza aici este: libertate... frátie maghiară sau 
moartea! 


c) BILET DIN INCHISOAREA DIN CLUJ CĂTRE 
V. ALECSANDRI. 


Iubite A...., In Ungaria liberă mi-am pierdut 
libertatea! Strigátul maghiar: Ellpen sabaciag 1 în- 
semnează lanțuri pentru Români. Ergo, am fost a- 
restat la Dej, şi chiar acum mi se pregăteşte 
un alaiu de nafionalisti-gardisti ca să mă ducă la 
Cluj; însă nu fii îngrijit, dragul meu, căci am o 
tainică şi sigură presimtire cá nu mi se va întâmpla 
nimic. Această siguranţă îmi vine din credinţa că 
Românul nu piere cu una cu două... Furia ungu- 
rească e atât de desäntatä si de comică; lungimea 
pintenilor şi a mustätilor maghiare e atât de exa- 
gerată, încât, departe de a înspăimânta, ele îmi 
inspiră un râs nebunesc, etc.... 


1 Mihail Sturdza, Domnul Moldovei. 
2 vivat libertatea (nota lui Alecsandri). 


144 


d) BILET DIN INCHISOAREA DELA CLUJ CĂTRE 
PRIETENII DIN LAŞI. 


Fraţilor, nenorocirea care prigoneşte ţara noas- 
tră mă apasă şi pe mine. De săptămâni întregi stau 
închis fără a cunoaşte culpa mea. Am aşteptat drep- 
tatea şi dreptatea nu vine! 

Iubitii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de 
nu voiu muri de máhnire sau de boală, pierderea 
libertăţii mele mă opreşte de a fi ţării de folos... 
şi dar, eu mă consider ca un om şters din cartea 
vieţii. 

De trei zile cânt necontenit aceste versuri din 
balada lui Toma Alimoş; să fie oare o presimtire? 


Inchinare-aş şi n'am cui 
Inchinare-as murgului; 

Dar mii murgul cam nebun 
Si de fugă numai bun. 
Inchina-voiu ulmilor 

Uriaşii culmilor, 

Că sunt gata să-mi răspunză 
Cu freamăt voios de frunză: 
Ulmii că s'or clătina, 

Frunza că s'a scutura, 
Trupul că mi-a astupa. 


e) PROTEST CĂTRE CONSILIUL DE RÁZBOIU 
DIN CLUJ. 


Domnilor, 

Am aflat că aveţi să vă ocupați chiar astăzi de 
chipul cel mai repede prin care socotiți să mă tri- 
meteti într'o lume mai bună. Unii membri mai mi- 
loşi din consiliul d-v. înclină pentru spânzurătoare; 
alţii, mai artişti în gusturi, opinează pentru ţeapă. 


145 


Pricep cá spectacolul unui román spánzurat ori chiar 
tras in teapá trebue sá fie dulce si plácut in ochii 
unui maghiar, dar nu protestez cu mai micá hotä- 
rire în numele dreptului ginţilor si mai ales în nu- 
mele lui Kossuth contra oricărui fel de execuţie 
aplicată persoanei mele. 

N'am gust pronunţat nici pentru ţeapă, nici pen- 
tru spánzurátoare; şi, făcându-vă această decla- 
ratie, cu toată sinceritatea care mă caracterizează, 
má măgulesc, domnilor, cu nădejdea că impártásiti 
în totul gustul meu. Drept care semnez cu ho- 
tărîre. 

A. Russo 


Cetăţean liber al României, 
Cunoscut de aproape al marelui Kossuth. 


f» PROTEST CĂTRE COMISARUL GUVERNULUI 
DIN CLUJ. 


Domnule Conte! — Refugiat de trei luni în Un- 
garia, am asistat ca un simplu spectator la eve- 
nimentele acestei ţări, bucurându-mă de ospefia 
ce-o primisem; şi dorind în fine ca să mă întore 
în patria mea, am luat drumul cel mai drept, adică 
pe la Dej; se vede însă că în Ungaria drumul cel 
mai direct nu-i nici cel mai scurt, nici cel mai si- 
gur, căci deodată m'am trezit arestat, despoiat 
de lucrurile mele, cercetat până la piele, şi întem- 
nitat!.. Trist şi neaşteptat efect al ospetiei ma- 
ghiare! 

In zadar am protestat, în zadar am cerut să mi 
se spue motivul unei asemeni maltratări; niciun 
membru al autorităţii nu a găsit cu cale să-mi 
răspundă oficial. Iată însă prepusurile zeloşilor îm- 
piegati, care mi-au deschis porţile închisorii: 


146 


1-iul prepus. — O femee m'au vázut fácánd semne 
misterioase în Dej!.. Cui? 
Al 2-lea prepus. — Sunt Român! 


Al 8-lea prepus. — Corespondenta gásitá in va- 
liza mea este în limba franceză! 

Al 4-lea prepus. — In acea corespondentä nici 
nu se pomeneste numele de Ungaria! 

Al 5-lea prepus. — Trebue sá fiu emisar rus! 

Al 6-lea prepus. — Trebue sá fac parte din 


comitetul croato-slovaco-sârba-valaco-saxon format 
contra Ungariei! 

Pe temeiul acestor grave prepusuri, domnii jude- 
cători îşi frecară mâinile cu mulţumire şi má întem- 
niţară cu convingerea naivă că şi-au salvat patria! 

Domnule Conte! veţi găsi negreşit că am tot 
dreptul să protestez în contra unui asemenea act 
arbitrar al autorităţilor subalterne din Dej, eare, 
după ce au pus mâna pe mine, şi-au apropriat tot- 
odată şi valiza mea ca una, ce după socotinta lor, 
conținea destinul si vieafa Ungariei! 

Protestez dar în numele legilor, în numele li- 
bertätii individuale, în numele dreptului gintelor 
şi cer o satisfacere deplină în contra agenţilor care 
au atacat în persoana mea principiile cele mai 
sacre ale dreptăţii, ete., ete., etc. 

Această protestare a mea va părea poate cam 
lungă, domnule conte, însă nu cred să vă pară 
atât de lungă, precum mi-a părut mie lungi aceste 
opt săptămâni de captivitate, «etc. 


147 


CUGETARI 
SCRISE IN INCHISOAREA DELA CLUJ, 


Fiecare revoluţie trebue să nască un adevăr pe 
lume, şi fiecare criză prin care a trecut omenirea 
a produs un bine sau germenul unui bine, dar nimic 
până acum nu a putut să desființeze falsul pa- 
triotism. 

Falsul patriotism este masca egoismului în tim- 
purile de tulburare. 

Aceia care speculă libertăţile popoarelor, care nu 
au alte principii decât interesul personal, alt Dum- 
nezeu decât pre sine însuşi, altă profesie de cre- 
dinţă decât noi prin noi si pentru noi; aceia care 
nu cred nici în popor, nici în libertate, nici în sa- 
crificiuri, nici în devotament, se acopăr cu haina 
patriotismului în zile de lupte, în zilele cele mari 
ale popoarelor. Ei par cá fac sacrificiuri, dar nu 
sacrifică nimica, ci pun la dobândă. 


Frazele sunátoare ale acelor ce grăiesc mult as- 
cund adese ori precugetări urîcioase. Adeväratii 
oameni ai poporului, aceia care gândesc ca dânsul, 
vorbesc puţin, lucrează cât pot şi plâng, când alţii 
tot gráiesc! Poporul sufere şi geme; poporul lucrea- 
ză, poporul nu grăieşte decât prin tăcerea lui. 

Când adevărații oameni ai poporului au gráit 
şi cu umărul poporului au răsturnat o lege despo- 
tică, un rege, o instituţie nedreaptă, falsii patrioţi 
se îndeasă la paradă, apucă partea cea mai mare... 
şi atunci devin lucruri neauzite, de care natiile se 
ruşinează mai pe urmă. 


Sub cuvântul de adevăr şi de bine comun, falsii 
patrioţi sună în toate părţile, şi în sânul gloate- 


1 în text „devotamîntt, 


148 


lor se gásesc oameni buni, insá slabi de minte, care 
se exaltă la vorbele lor, se räspândesc prin ţară 
şi tulbură conştiinţa concetätenilor. 

Gloatele sunt îndurătoare, căci ele simt puterea 
lor. 

Toate popoarele au asemănare între ele, căci au 
aceleaşi suferinţe; ele au instincturi generoase. 

Hulă şi blestem asupra celor ce înşală popoa- 
rele! 

+ 

Oamenii libertăţii sunt pentru respectul şi me- 
violabilitatea omului; falsii patrioţi sunt pentru mă- 
surile de sânge, de inchizitie, de turburare!. 


* 


Libertatea nu poate tot odatä sá fie binele su- 
prem si sá sufere arbitrariul. 

Arbitrariul ucide libertatea, si adeseori el se 
naste din excesul libertätii, din licentá. 

* 

Adese ori aceia care strigă în contra aristocrafiei 
sunt mişte aristocrati ascunsi în sdrentele demago- 
giei, niste falsi patrioti. 

Aceşti aristocrati de uliţă, de noroiu, de patimă 
sunt cei mai aprigi dusmani ai libertätii. Ei decre- 
teazá legile de proscriptie, ei măsură şi vând li- 
bertatea ca o marfä; ei aruncá pietre oamenilor 
de pace si de onoare?; ei acuzá de trádare pe cine 
nu vrea sá scoboare ín rándul lor. 

Adeväratii patrioti sunt senini, cáci adevärul este 
senin ea cerul zilelor frumoase; sunt îndurători, 
căci libertatea este mizericordioasă; sunt drepţi, 
pentrucă libertatea este însăşi dreptatea. 

Evanghelia este cartea libertăţii. Hristos nu a 
zis: „Ucideţi pe aceia care nu vreau să creadă în 


1 in text „turbare, 
2 în text „onor“. 


149 


mine"; Hristos a zis: ,Cuvántul este pentru toti 
acei care vreau sä-l asculte“. 
Dacă Hristos s'ar cobori astăzi pe pământ, falsii 
patrioţi l-ar răstigni în numele libertăţii. 
P * 


O, libertate, tu esti strigátul lumii, dar nu esti 
încă credinţa sa! 

+ 

Nu bunele legi, dar bunii judecători apără al- 
tarul libertăţii. 

Judecătorii care discută legea, aceia care gân- 
desc la înaintări si sunt muscati de şarpele am- 
bitiei, aceia care consideră legea ca un mijloc fo- 
lositor „pentru sine, sunt mai periculoşi decât pla- 
gele Egiptului. 

Judecătorii care se gândesc la siguranţa societăţii, 
la suferinţele omenirii, la mărirea sacerdotiului ce 
sunt chemaţi a exercita, acei judecători, însemnați pe 
frunte cu degetul lui Dumnezeu, sunt adevărații 
stâlpi ai templului Dreptăţii; ei sunt gloria unei 
natii. 

Natia lucrează pentru toti, judecătorul trebue să 
lucreze pentru fiecare. 

+ 

Când judecătorii vor înțelege caracterul sacru 
al misiei lor, atunci numai libertatea va domni în 
lume! 

Zelul degeneră în patimă şi patima în nedrep- 
tate. Judecătorii extra-ordinari, tribunalele excep- 
tionale, puterile discretionare, etc., nu fundeazá li- 
bertatea, ci terorismul. 

Dacă sunt oameni de bună credință, care cred în 
asemeni mijloace, plángeti-i! dar mai cu seamă 
plángeti popoarele care îi sufăr! 

+ 

Terorismul naşte despotismul în numele liber- 

tátii! Despotismul naşte o suferinţă surdă, ce des- 


150 


chide in inimi izvoare nesecate de urá si de ráz- 
bunare. 
* 

Interesele leagá pe oameni, dar interesele trebue 
sá fie reciproce. 

Fondati programul libertátii pe aceastá bazá sim- 
plä si nu va mai exista dusmänie intre natii, mici 
urá intre oameni. i 

Nu ziceti „fiecărui partea sa”; dar ziceti: ,tu- 
turor aceeaşi parte“! 

+ 


Când şefii natiilor se vor gândi serios la fericirea 
popoarelor şi vor înţelege că mărimea lor adevărată 
consistă în binele comun, atunci ei vor fi cei dintâi 
care vor proclama libertatea, căci prin libertate 
mijloacele fiecăruia se întind, puterile-i se înze- 
cesc, dorinţele nobile îşi iau sbor şi inimile se u- 
nesc într'o sinceră frätie. 

Insă a înjosi pe unii pentru a înălța pe alţii, nu 
este un act conform cu principiile fraternității, nici 
cu principiile dreptăţii. 

Şefi ai natiilor, judecători, patrioţi! voi toti care 
aspirafi a fi mari în lume, gânditi-vä în actele voas- 
tre că nu este mai sfânt, mai simplu, mui dumne- 
zeesc adevăr decât acesta: Nu face altuia ceea ce 
n'ai voi să fi se facă fie! 

* 


Dacă as avea să-mi fac testamentul politic, as 
zice concetáfenilor mei: 

„O, fraţilor, alegeţi judecători buni! 

„Opriţi birocraţia de -a deveni o putere despo- 
tică; căci ea nu trebue să fie decât servitoarea pu- 
blicului care o plăteşte. 

»Astupati-vá urechia la glasul falsilor patrioţi. 


— Astfel ţara va fi scăpată de trădători si de călăi“. 


+ 


151 


Cu cât dobándese experienţă, prin studiul ome- 
mirii, mă conving că libertatea absolută este cu ne- 
putinţă în lume, fără o deplină transformare a nea- 
mului omenesc. 

* 

Printre institutiile moderne, garda nationalá este 
una din cele mai frumoase si tot o datá mai peri- 
culoase. 

O gardă naţională inteligentă, serioasă, lipsită de 
fanatism politic reprezintă siguranţa! publică, or- 
dinea, respectarea legilor, libertatea individuală şi 
nedependinta patriei. 

O gardă naţională neinteligentă devine instru- 
mentul orb al falsilor patrioţi. Ea poate să pue 
în pericol libertăţile publice, înlocuind despotismul 
tronului prin despotismul ulitei. 

* 


Dintre toate despotismele, niciunul nu e mai urit 
decât acel ce catá prin fereastră înăuntrul familiilor, 
se amestecă în afacerile private şi face a depinde 
siguranţa, liniştea şi chiar vieata concetátenilor dela 
protegearea indivizilor, iar nu dela scutul legilor. 

* 


Libertatea în mâna mulţimii este o armă cu două 
tăişuri. 

* 

Acolo unde principiul egalitátii, desi consacrat 
prin lege, nu a prins încă rădăcină în moravuri, 
minoritățile vor fi adesea victimele majoritätilor, 
căci gloatele sunt mefiante (neîncrezätoare), ne- 
luminate si lesne de a pleca urechia la minciunile 
şi la perfidia celor răi. 

* 

In aşa stare de lucruri, ades libertatea este înlo- 

cuitá prin brutalitate; si egalitatea prin silnica redu- 


1 in text ,securitatea*, 


152 


cere a tot ce este mare la o másurá micá si degra- 
toare. 
* 

Lumea aspiră a se reînnoi! Cine poate însă pre- 
vedea toate daunele, toate suferinţele ce sunt re- 
zervate lumii! Numai atunci omenirea va hălădui 
în bine şi în pace, când caritatea evanghelică îşi 
va relua locul ce i se cuvine în organizarea so- 
cietátilor. 


h) ALTE CUGETARI. 


Nu e nimic mai dulce pe lume deċât o duscä de 
aer liber. 
* 
Prefer de o mie de ori cărarea dela munte decât 
cariera deschisá dinaintea mea. 


* 


Câinele este cea mai sublimá expresie a desávár- 

şirii omeneşti, 
1 

Pentru unele popoare ticăloase, cuvântul revo- 
lufie însemnează: să spânzuri pe oameni şi să atárni 
adevărata libertate pe prăjina desmätului. 

O! Vlad Ţepeş, unde eşti ca să 'mpodobesti cum 
trebue toate aceste ţepi înfipte în pământ românesc 
de duşmanii Românilor. 


* 


Chiar dacá scapi dia noul alunecos al spánzurá- 
torii, în prima zi eşti pe jumătate strâns de gât. Sá 
fie un efect al gâtului? Ah! dacă n'am avea gât, 
cum am râde de spânzurătoare! Rămâne teapa, e 
adevărat, 


153 


SCRIERE ATRIBUITĂ LUI RUSSO 


GROAZĂ 
ULTIMUL HAIDUC ROMÂN 


Hoţia se părea că a părăsit Valahia şi Moldova, 
adăpostindu-se numai doară în munţii Bosniei şi Al- 
baniei, pământul sáu de predilectiune. De zece ani 
tribunalele române n'au avut a judeca decât pe nişte 
tâlhari şi ucigaşi de a doua mână. Tipul de haiduc, 
tinzând a dispare dela tratatul de Adrianopol în- 
coace, a reînviat însă, în persoana lui Nicolae Groază, 
în care s'au renăscut Kârjaliii şi Jienii de altă 
dată, cei mai feroci dintre teribilii munteni ai Ol- 
tului. 

Aspectul animat al sălii de audienţă arată că 
drama judiciară ce are să se joace excită cel mai viu 
interes. O mulţime de burghezi şi de militari se 
îndeasă în desordine, iar la locuri reservate stră- 
lucesc câteva frumoase doamne, nobile jumătăţi 
ale boierilor. 

Toate privirile se indrepteazá asupra băncii mar- 
torilor. Acolo se vede mai întâiu o săracă bătrână 
octogenară, a cărei atitudine denoată o adâncă du- 
rere. Catrinta-i, sortul, celelalte particularităţi ale 
costumului indică o femeie dela munte. Ea poartă 
aninâte la gât şapte mici medalionuri cu icoane 
de sfinţi şi sfinte. Lângă dânsa şade o femeie tâ- 
nără şi frumoasă, care atrage asupră-i atenţiunea. 
publicului. Cu un prunc în braţe, cu ochii lăsaţi în 
jos, ea numai din când în când aruncă câte o căută- 
tură plină de lacrimi asupra copilaşului ce-i zârâ- 
beşte. Portul său este de asemenea dela munte: 


154 


o catrintä scurtă si de coloare închisă, o cămaşă 
eu altitä albă ca zăpada, un colan roşu strángánd 
o talie sveltă, o salbă de märgean, pe gât, iar la cap, 
în loc de acele capricioase cosite ce onduleazá pe 
umerii fetelor, figurează grava năframă a neveste- 
lor, albă şi împodobită, cu capetele lăsate pe spate. 

Lângă aceste două femei stă un băiat ca de şapte- 
sprezece ani, purtând largi ifari arnäutesti, un 
turban pe cap, o sabie turcească la coapsă, două 
pistoale în brâu, şi sprijinindu-se cu mândrie pe 
vârful puştei. . 

Aceste trei persoane sunt toată familia lui Ni- 
colae Groază: bătrâna este maică-sa; băiatul e fiu- 
său din prima căsătorie; femeia cea tânără este a 
treia nevastă a haiducului, mama pruncului pe care 
îl ţine în braţe. 

Şedinţa se deschide. Tribunalul se compune din- 
trun preşedinte, doi judecători, un procuror si un 
grefier. Procurorul, a cărui funcţiune nu diferă 
întru nimic de a ministerului public din Franţa, este 
d. Constantin Brăiloiu. Astfel compus, tribunalul 
judecă, fără asistenţa juratilor, fiind totuşi în drept 
de a micşora pedeapsa în consideratiunea circum- 
stantelor atenuante. In celelalte, procedura este a- 
proape identicá cu aceea prescrisá de codul fran- 
cez, nefiind in cea mai mare parte decát o simplá 
copie. 

Pe masa tribunalului stá o cruce de ivoriu. Doi 
dorobanţi introduc în sală pe Nicolae Groază. Este 
un om ca de cincizeci de ani; înalt, capul argintit 
de cáruntealá, barba si mustata negre ca pana cor- 
bului, ochii mari exprim o nuanţă de ferocitate, 
oaches, nas de şoim, frunte înaltă, mai pe scurt 
toate trăsăturile denunţă un amestec de nobletá, 
vitejie şi cruzime. Frumuseţea formelor sale, deşi 
ascunsă sub lărgimea hainelor, aminteşte pe un 
antic gladiator. El aruncă asupra judecătorilor şi 


155 


publicului o cäutäturä ca şi când ar voi să po- 
runcească. 

Grefierul se scoală şi dă citire următorului act 
de acuzatiune: 

„Nicolae sin-Petru, poreclit Groază, născut în 
vechiul banat al Craiovei, actualmente Mica-Valahie, 
în vârstă, de 52 ani, fiu al Mariei Tudoreasca şi al 
lui Petru sin-Petru, carele fusese căpitan la Princi- 
pele Ipsilante şi a fost ucis în lupta dela Târgovişte. 

„După o vieatä furtunoasă în mijlocul bătăliilor 
şi hotiilor, fiind acuzat la 1828 de asasinat comis 
asupra tinerei sale neveste, Groază a fost osândit 
pe zece ani la ocnă. In Martie 1830 s'a întâmplat 
că un subofițer rus, numit Mostenicov, voind să vi- 
ziteze salinele Valahiei, s'a pogorit în galeria unde 
Groază era singur, căci buna-i purtare de până 
atunci îi procurase din partea administraţiei această, 
favoare de a nu lucra la un loc cu ceilalți osândiţi. 
Pe când subofiterul examina cu :atenţiune nişte 
cristalizatiuni, Groază a profitat de acest moment 
pentru a-l izbi în cap cu un bloc de sare, l-a trântit 
jos, i-a umplut gura cu sare pentru ca să nu poată 
striga, l-a despuiat cu repeziciune de uniformă, s'a 
îmbrăcat într'însa, şi, astfel travestit, reuseste a 
ieşi din salină şi dispăru fără a fi recunoscut. Abia 
seara, guarzii găsiră scăldat în sânge pe subofiterul 
Mostenicov, care le-a povestit toate amănuntele eva- 
ziunii lui Groază. S'a cercetat pretutindeni, dar nu 
i s'a dat de urmă. 

„Au trecut după aceea cinci ani fără să se auză 
ceva despre Groază. La 1835, în luna lui Septemvrie, 
pe drumul cel mare dela Piteşti spre Craiova un 
Evreu din laşi, Abraham, a fost atacat spre ziuă- 
n'ameazá de către cinci hoţi, care l-au legat pe el 
şi pe surugiu, au luat dela dânsul 40.000 lei, parte 
în monedă sunătoare, parte în bacnote ruseşti, şi 
apoi lăsându-i pe amândoi legaţi s'au depărtat în 


156 


direcţia Târgovistei. Peste două zile un om îmbră- 
cat în scumpul costum de magnat unguresc se pre- 
zintă, la mânăstirea Curtea de Argeş, şi scomptează 
acolo dela călugări pe galbeni astriaci 20.000 de 
ruble în bacnote ruseşti. Bogatul călător, după cum 
s'a aflat mai târziu, nu era altul decât Groază. In 
adevăr, un ţigan numit Chitră, oarecând spion în 
banda faimosului Kârjaliu, devenind acum clopotar 
al mănăstirii recunoscu în pretinsul senior maghiar 
pe Groază, altă dată unul din cei mai viteji tovarăşi 
ai lui Kárjaliu; dară hoţul îi aruncă o astfel de cáu- 
tătură, încât bietul ţigan se simţi mut. La ieşire 
din mânăstire, Groază i-a dat în treacăt un pumn de 
galbeni, zicându-i: „trage clopotele pentru sufletul 
răposatului nostru căpitan şi pentru sănătatea mea”. 
Numai după câteva zile, tiganul a îndrăznit să-l de- 
nunfe stareţului. Administratiunea s'a pus să caute 
pe hoţ, dar toate fură în deşert. Atâta numai s'a 
putut constata, prin numerele bacnotelor primite 
în schimb de cătră călugări, cum că ele sunt toc- 
mai cele sustrase dela Evreul Abraham. 

„Nu mai era îndoială că Groază a început ve- 
chia-i meserie de hoţ. Din acest moment treizeci şi 
opt de crime de această natură s'au urmat una 
după alta pe diferitele drumuri din Oltenia...”. 

Aci grefierul citeşte amănuntele tuturor acelor 
hoţii, numind persoanele despuiate, descriind mij- 
loacele stereotipe întrebuințate pentru a le prinde, 
şi adăogând că totalul sumelor prădate a fost de 
600.000 lei. 

Urmăm înainte cu actul de acuzatiune: 

„S'a observat că niciodată n'a comis omor, ci 
numai bătăi sau răniri. Cele mai multe din victimele 
lui Groază recunosc ele însele că căpitanul bandei 
exercita toată autoritatea asupra hoţilor pentru a 
nu-i lăsa să maltrateze pe cei despuiati. 

„Poliţia şi puterea armată n'au fost în stare de 


157 


a-l prinde, căci ţăranii, căpătând totdeauna gene- 
roase daruri dela Groază, nu numai că nu-l denun- 
tau, dar încă îi serveau drept spioni, prevenindu-l 
despre primejdiile ce-l ameninţă sau înştiinţându-l 
despre ocaziunile cele favorabile de a face o bună 
pradă. Şi apoi ţăranii români în genere sunt dispuşi 
a considera pe haiduci ca pe apărătorii lor fireşti 
contra apăsării, 


„Sătul de a hoţi numai în România, Groază în- 
tro zi cu o ceată de treizeci tovarăşi trecu Dunărea, 
atăcând pe teritoriul bulgar casa lui Soliman-Kara, 
agă turcesc dela Karaman. Pe lângă acesta servea, 
ca un fel de arnăut, fiul lui Groază, Ion-sin-Petru. 
In lupta ce se încinse între Turci şi Români, mai 
multi au fost ucişi, aga fu rănit, locuinta-i dată flă- 
cărilor, lada cu bani căzu în mâinile hotilor, pre- 
cum şi toate femeile din harem. 


„După acest act de violenţă, Groază s'a întors 
în România. Una din cadânele răpite dela aga din 
Karaman, o tânără bulgară Maria Hagiu, îi plácu 
până la nebunie. Intrând în târgul Bráncoveni, Groa- 
ză sili pe preotul Pavel să-l cunune cu Maria. După 
aceea. se retrase cu toată prada şi cu fiu-său în 
munţii Olteniei, îşi schimbă numele şi se decise 
a petrece restul vieţii în linişte la locul naşterii sale, 
unde mai trăia încă bătrâna sa mamă. 


„Pe la începutul lui Martie 1838, Groază apare 
dinaintea mamei sale, pe care n'o văzuse de zece 
ani, de când fusese trimis la Ocnă. Intrând el îi zice 
cu un aer sinistru: „Mamă, recunoşti tu pe fiul tău 
Nicolae, singurul tău copil...?” Dar pe când sărmana 
voia să-l fmbrätiseze cu efuziune, el făcu un pas 
îndărăt si arătându-i cuțitul scăldat în sânge ce nu 
se închiegase încă, îi strigă: — ,,Nu te apropia, 
mamă! Afuriseşte-mă! Eu am ucis pe fiul meu, pe 
singurul meu copil! Du-te de-l înmormântează. Il 


158 


vei gási in Pestera ursului.." si zicând aceste, dis- 
páru. 

„Speriată, biata bătrână alergá la pârcălab şi-i 
spuse cele întâmplate. Mai mulţi oameni au plecat 
îndată la locul numit Peştera ursului şi după ce 
luară toate precautiunile dictate de superstiție, căci 
se zice cá dracul locueşte acolo, au intrat în, grotă. 
Inaintând puţin, ei auziră de departe gemete, zărind 
apoi la lumina faclelor o nare lespede ce astupa 
gaura, o deteră jos şi văzură în fundul peşterii o 
frumoasă femeie plângând lângă corpul unui tânăr 
muribund. Frau Maria Hagiu, nevasta lui Groază, 
şi Ion sin-Petru, fiul haiducului. 

„Rănitul a fost dus si dat pe seama unui me- 
dic. Rana era gravă, dar nu mortală. Fierul stră- 
punsese ca o frigare corpul băiatului, fără însă a 
atinge inima ! şi plămânii. Făcându-se interogatoriul 
Mariei Hagiu, ea a mărturisit că, pe când se afla 
încă în haremul lui Soliman-aga, se iubea cu fiul 
lui Groază, atunci osta$ în garda arnäuteascä. Tur- 
cul, bănuind între dânşii o înţelegere, a bătut pe 
băiat. Pentru a răzbuna pe fiul său, Groază veni 
să prade casa lui Soliman. Căzând în mâinile hai- 
ducului, Maria nu cuteză să-i spună nimic despre 
legătura de mai înainte cu fiul lui. Deprinsă, ca 
toate femeile turce, a se supune orbeşte stăpânului, 
ea deveni nevasta lui Groază, şi de atunci, deşi tot 
iubea pe fostul său amant şi era iubită de dânsul, 
totuşi protesta de a nu fi întrerupt cu el orice rela- 
fiune. Amorul însă n'a scăpat de pătrunzătorul 
ochiu al lui Groază. El se făcu posomorit şi tăcut. 
Intro zi Maria si Ion şedeau unul lângă altul, vor- 
bind despre timpii trecuţi ce le aduceau aminte 
furişile lor întâlniri în casa lui Soliman, când iată 
intră Groază cu ochii scánteind de furie. Fiul sáu 


1 în text „corduli, 


159 


se scoală. Fără a zice un cuvânt, haiducul scoate 
cuțitul şi-l înfige în pieptul băiatului, care cade... 

„Peste două zile după această catastrofă, un 
oarecine se prezintă înaintea colonelului Solomon, 
capul miliției din Oltenia. Era Groază. Intrând, el 
aruncă gios armele şi zice: — ,,Solomoane, tu esti 
cel mai viteaz dintre Români, tie am venit să má dau 
prins... sunt Groază”. Colonelul îl priveşte uimit. 
Atunci haiducul adaugă cu vigoare: — „Nu mă cu- 
nosti oare? Altă dată, adu-ti bine aminte, ne-am 
luptat amândoi unul lângă altul pentru ţară sub 
steagul Domnului Tudor. Astăzi eu sunt hoţ, uci- 
gas, omorîtor chiar al fiului meu! Ia-màá, dá-má 
pe mána dreptätii omenesti; dreptatea cealaltá o va 
face Dumnezeu!... Inchis întâi in temnita dela Cra- 
iova, Groazä s'a adus acum la Bucuresti, acuzat de 
tentativá de asasinat asupra subofiterului rus Mos- 
tenicov, de evaziune din ocnă, de cele 38 hoţii enu- 
merate mai sus si comise toate peste Olt, de ata- 
cul de asasinat, incendii si rapt asupra casei lui 
aga Soliman-Pasa din Karaman pe teritoriul Ma- 
jestátii Sale Suveranul nostru, si in fine de proas- 
păta încercare de omor asupra propriului sáu fiu". 

Aci se încheie actul de acuzatiune. 

In intervalul lecturii, Groază conserva o atitudine 
plină ca de mândrie. 

O scânteie străluci în ochii haiducului, când gre- 
fierul citi cuvintele prin care Groază amintea colo- 
nelului Solomon că s'au luptat amândoi unul lângă 
altul pentru ţară, sub steagul Domnului Tudor. 

Se începe acum următorul interogator: 

Preşedintele: Vârsta şi numele d-tale? 

Groază: Nicolae sin-Petru, 52 ani. 

Preşedintele: Meseria d-tale? 

Groază: Ostaş fără stăpân care ascultă numai 
de glasul ţării. 

Preşedintele: Locuinţa d-tale? 


160 


Groază: Pretutindeni unde se găseşte un petec 
de pământ românesc. 

Preşedintele: Eşti invinovüfit că te-ai fost incer- 
cat de a omori pe subofiterul rus Mostenicov? 

Groază: Nu, n'am voit să-l omor. Dacă aş fi pof- 
tit moartea lui, nu era greu unui şoim de a sfâşia 
o vrabie. Am voit numai să fac pe muscal să guste 
sarea românească, pentru ca să se desvefe odată 
aceste lăcuste de a se tot încuiba pe pământul 
nostru. 

Preşedintele: Si totuşi te-ai folosit de această 
faptă ca să fugi din ocnă. 

Groază: Apoi de, e proastă acea pasăre care poate 
să sboare din colivie şi nu se duce. 

Preşedintele: Ce ai făcut după fuga d-tale din 
ocnă? 

Groază: Am umblat cu fruntea sus pe pământul 
românesc, pe când voi fáceafi temenele la Muscali 
şi le multumeati că petrec cu nevestele şi cu fetele 
voastre. Ei vă despuiau pe voi, eu îi despuiam pe 
dânşii, fiecare făcea ce ştia. 

Preşedintele: Ai jefuit pe Evreul Abraham? 

Groază: A, era un jidan! Dintâi aveam poftă de 
a-l trimite pe ceea lume, dar apoi îmi luai seama 
că tot al dracului o sá fie, şi am lăsat să şi-l ia 
dracul fără ajutorul meu. 

Preşedintele: Nu tägäduesti celelalte hoţii, de 
care eşti învinovăţit? 

Groază: Negreşit că nu. Precum este adevărat că 
soarele încălzeşte pământul, tot aşa e de adevărat 
că m'am îmbogăţit şi eu din pradă. Ceea ce s'a citit 
de logofătul este foarte drept. 

Preşedintele: Unde sunt tovarăşii d-tale? 

Groază: Unii pe pământ, alţii în iad, o seamă 
poate în raiu, dacă se vor fi popit înainte de 
moarte. 


11 Al. Russo, Scrieri Postume. 161 


Preşedintele: Pentru folosul d-tale, dá pe faţă 
dinaintea dreptăţii numele lor. 

Groază: Nu se poate. Voi ziceţi cá sunt hoţ; 
va Xi! dar meseria de trădător mam învăţat-o. 

Preşedintele: De ce ai silit pe femeia Maria 
Hagiu ca să-ţi fie nevastă? 

Groază: Niciodată. N'am silit-o. l-am spus curat 
româneşte! Vrei să fii a mea? şi ea s'a aruncat în 
braţele mele. M'am dus la popă cu galbeni într'o 
mână şi cu cuțitul în cealaltă. l-am zis: „alegeţi 
una din două: aur sau fier”. El şi-a ales aurul si 
ne-a cununat. 

Preşedintele: De ce te-ai încercat a ucide pe 
fiul d-tale? 

Groază: Da, aceasta-i o nelegiuire, o adevărată 
nelegiuire! Eu nu ştiam că aceşti doi copii se iu- 
bese de mult. Dacă ei mi-ar fi spus-o înainte de 
cununia mea, eu n'aş fi astăzi dinaintea voastră! 
Dar aşa a fost se vede voia lui Dumnezeu! Eu cre- 
deam că pedepsesc o fără-de-lege, şi căzui în fără 
de-lege eu însumi. Nu-mi mai vorbiti de aceasta... 
Osândiţi-mă... nu-mi mai vorbiti! 

Preşedintele: (către mama lui Groază): D-ta ce 
ai de zis, nevastă sin-Petru? 

Bătrâna: Să-mi daţi înapoi pe fiul meu, atâta 
tot. El a fost totdeauna aşa de bun fiu şi aşa de 
bun Român! Daţi-mi-l înapoi şi Dumnezeu o să vă 
răsplătească. 

Preşedintele (către nevasta lui Groază): Femee 
Maria Hagiu, spune dacă este adevărat că Groază 
te-a silit la căsătorie? 

Maria Hagiu: Nu, eu lam luat fără să ştiu ce 
fac. Imi era stăpân şi am fost deprinsă a mă su- 
pune stăpânului. L-am iubit ca pe un tată şi i-am 
fost cu credinţă. Acest copilaş, pe care-l vedeţi în 
braţele mele, este al lui Groază. Dragostea mea a 


162 


fost pentru Ion, dar voi rámáne totdeauna credin- 
cioasá lui Nicolae. 

lon (aruncându-se în braţele lui Groază, si plân- 
gând): Tată, iartă-mă dacă am îndrăznit a iubi pe 
Maria! O să mă duc în lume şi tu vei fi fericit. 

Groază (zâmbind cu tristeţe): Iubeste-o, Ioane. 

Preşedintele: Ion sin-Petru, răspunde cum de 
s'a întâmplat că ai fost rănit de tatăl d-tale! 

lon-sin-Petru: Tata n'a voit să mă lovească; eu 
singur m'am aruncat asupra cutitului. 

Terminándu.se acest interogatoriu, procurorul ia 
cuvântul cerând condamnarea acuzatului. Pe când 
el vorbeşte, nevasta şi fiul lui Groază se'neacă în 
lacrimi; bătrâna e dusă pe gânduri, ca şi când n'ar 
auzi nimic; haiducul stă, liniştit şi mândru. 

Giunele Vakaholo, advocatul lui Groază, aduce 
aminte acea parte frumoasă din vieata acuzatului, 
când el combătea pentru libertatea ţării. Kârgialiu, 
Farmaki si alti căpitani vestiti din 1821 fuseseră 
şi ei haiduci. Pe atunci civilizatiunea — zice ad- 
vocatul — nu pătrunsese încă în ţară. Să nu se 
uite, afară de aceasta, că prima crimă a lui Groază, 
omorul nevestei sale din a doua căsătorie, s'a jus- 
tificat la 1828 printr'o anchetă, constatându-se a- 
tunci că el o prinsese în flagrant delict de adul- 
teriu cu un ofiţer rus, ce era la dânsul în gazdă. 
Terminând, advocatul invoacá clementa judecáto- 
rilor pentru acest om în adevăr culpabil, dar plin 
de rare calităţi şi carele făcuse servicii ţării. 

Preşedintele întreabă pe Groază dacă are ceva 
de adaus. 

„Nu”—răspunse haiducul—,,voiese numai să mul- 
ţumesc apărătorului meu cá a dat la lumină ceea ce 
se atinge de omorul nevestei mele, arătând că nu 
era vina mea". 

Grefierul suná clopotelul. Publicul se retrage. 
Dupá douá ore de deliberare, sedinta se redeschide 


163 


si grefierul citeste sentinta, care declará culpabili- 
tatea lui Nicola sin-Petru asupra tuturor punctelor 
de acuzatiune, dar, în vederea unor circumstanţe ate- 
nuante, îl condamnă numai la ocnă pe vieatá. Groa- 
ză ascultă fără emotiune această sentinţă şi în- 
treabă pe avocatul său dacă condamnarea rupe le- 
gătura sa de căsătorie. Primind un răspuns negativ, 
el zice: „atunci o voiu rupe eu însumi, căci voiesc 
ca aceşti doi copii să fie fericiţi cât mai sunt încă 
tineri”. Inainte de a ieşi din sală, Groază strânge 
la piept pe mama-sa, ce-l binecuvântează, pe ne- 
vastă-sa, pe Ion si pe copilasul cel mic. Citirea 
sentintei si ultima scená produce o profundä im- 
presiune asupra poporului, care nu se poate stá- 
pâni de a nu simpatiza pe acest tip cavaleresc de 
haiduc. 

Când Groazá fu recondus ín temnitá, administra- 
fiunea se pregătea a lua precaufiuni pentru ca să 
nu poată fugi. „Oare credeţi voi cá eu as vrea să 
scap?” zise el. „Nu, nu, fiţi liniștiți; vă jur cá de 
aice nu voiu mai ieşi!” Peste câteva minute, văzân- 
du-se singur, îşi izbi capul cu atâta putere de fia- 
rele ferestrei, încât i-au fágnit creierii. Transportat 
la spital, muri...! 


164 


INDICE 


Atragem atentiunea că volumul acesta din Russo cuprinde 
numai scrieri de ale lui traduse de altii, deci cuvintele 
care urmează prezintă interes numai pentru înţelesul, 
nu şi pentru forma lor. 


Actori, 104 

Adamescu (Gh.), XI, XII. 
Adgiud, 111. 

Adriatica (marea), 142. 


aer liber, 


alauta, 37. 

Alb (muntele — Mont Blanc), 20. 

albanez, 86. 

Albina Pindului, V. 

Albina Românească, 85. 

Albumul macedo-român, IX. 

Alecsandri (V), UL V, VI, VII, 
IX, XIL XIII, XIV, XV, 
XVII, 133, 140, 144. 

Alecsandru cel Bun, 27. 

Alpi, 20, 33. 

America, 35. 

amnar, 

amor propriu, 77. 

anale, 10. 

anecdote, 69. 

anteriu, 70. 

antichitate, 1. 

Ardeal, IX. 

ardelenești (cântece), 127. 

argint (iubire de), 76. 

arhaisme, V. 

arhive, 1. 


arii (ardelenești), VIII; — (mol- 
dovenești), VIII; —  (munte- 
nesti), V 

aristocrație, 149. 

armonie, 2, 3. 

arnaufi, 11, 87. 

artist, 70; artişti, 69. 

Arv (râu în Elveţia), 31, 39. 

Arveyron (pârâu în Elveţia), 31. 

Asachi (Gh), III, IV, 27, 43. 

Atila, 142. 

August (Octavian), 17. 

Austria, 142. 


Babaci (plur. dela babacă), 81. 
Bacinschi (maior), 13, 14. 

Badíul (balada), 5. 

Bahluiu, 72, 75, 141. 

Baiazid, 17. 
balade, IX, XIII, 3, 4, 7, 10, 
12, 36; — (autorii lor), 13. 

balta, 72. 

baluri, 28. 

Balzac, 22, 69. 

Banat, 142, 143. 
Battu(la), 63. 

bacan, 89; bácani, 88. 
Bălăceanu, 144. 
Bălcescu (N.), VII, 141. 
barbieri, 86. 


165 


bätränesti (cántece), XIII, 118. 
Bârlad, 108. 


bârneaţă, 68. 
Parbati, 77. 
bere, 8 


Biblioteca Minerva, V. 

Bicaz (râu), 54; — (vale), 56. 

biserică, 

Bistricioara, 40. 

Bistrița, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 
37, 38, 39, 40, 41, 43, 

44, 45, 50, 52, 54. 

bivoli, 72. 

Bogus (palărieri), 76. 

boier, 70; boieri, 68, 69, 80, 
85 


82, 85. 
boierime, 81, 85, 91. 
boierinas, 90. 
bon-ton, 81, 83. 
bordeie, 72, 88. 
Borsec, 55 
brazi, 2. 

Brăiloiu (C.), 155. 
Brigitenau, 73 
brişcă, 93. 

Brun (Jules), XI. 
brutalitate, 152. 
Bruxelles, 124. ' 
buccengiu, 86. 
Bucovina, 142. 
Bugeac, 3, 
Buhalnifa, 38, za 
pue (balada), — (haiduc), 
Ps sârbi, 89. 

Bulonia (bois de Boulogne), 76. 


Cafea, 80, 106. 

Calabria, 9 

calpac, 82. 

Cantacuzino (pin), 37, 38. 
Cantemir (D. ) 5 9, 60. 
caporali, 78. 

caput bovis (fort), 59. 
caritate, 


3. 
Carpaţi, 26, 32, 54. 
166 


Casin (mën.), 122, 131. 
Catargiu, 117 

catrinta, 68. 

Caucaz, 88. 

cazac, 70. 

Calugareni 40. 

camaşă, 

Capitanul [m 123. 
carujá, 22, 

câine, 1 
cámpeneasca (vieaja), 2 


Compila Elisee (Champs Elisés), 
76. 


Câmpuri (sat), 119. 

Cântarea României, XIV. 

cântăreț (popular), 37 

cântece (populare), IX; — (bătra- 

36; — (de ud 
XIII; — (de nm, XIII, 
f Chotesti), 4 

cárciume, 118. 

Cârligului (rápa), 75. 

Ceahlău, 38, 39, 40, 43, 45, 
50, 51, 54. 

Cel din urmä ML USE 126. 

celtice (idiome), 1 

censura, 99, 101, 10. 104. 

cercei, 68. 

Cernaufi, 23. 

Cernegura, 26. 

Cetăţuia, 133, 135. 

chefuri, 36. 

Chetraru d. ), VII, XII, 36, 37; 

v. si Piatraru 

Chetricica (Pietricica), 25, 26, 30. 

chimir, 44, 67. 

cimpoiu, VIII; 

Cincinatus, 

cioban, 127. 

ciocoi, 35, 90, 126 

ciubuc, 80, 82, 90, "97, 103, 106; 
ciubuce, 100. 

EH 2. 

clefti, 9. 

clopotnite, 72. 

Cluj, VII, VIII, 144. 


cimpoiagí, 36. 


cachetărie, 5. 

cod (francez), 155. 

Codreanu (balada); IX, 3; — (hai- 
duc), X 

codru, 10. 

cojoc, 68. 

colibe, 88. 

coline, 71. 

colonii romane (luptele lor), 1 

Columna lui Traian (ziar), V 

comedii, 22, 122. 


comer], 4; comerciale (relaţii), 5. 
concetajeni, 

condeiu, 98. : 

Convorbiri Literare, V, VI, VII. 
Cooper, 126 


copilarie, 79. 

Copou, 11, 23, 75, 76, 88. 
Corbita, 56, 57. 
Corvin (Matias), 17. 
Costin (Miron), 4, 123 
costume, 

coterie, 82. 

Cotnari, 46, 47. 

Cozla, 26. 

Cracovia, 137. 
crestinism, 44. 

criticá, 94. 

cronici, 3, 59. 
Cuciureanu (M.), IV. 
cucoane, 74. 

cununie, 68. 


Dac, 24, 25, 89; Daci, 66. 

Dacia, 1, 16, 58, 61. 

Dacia Literară, HU, IV. 

daco—roman, 43—44, 52, 66—67; 
daco-romancá, 68. 

dafini, 2. 

datine, 1, 6, 81. 

Dealul Doamnei (trecătoarea), 39. 

Decebal, 17, 18. 

Dej, 144, 147. 

demagogie, 149. 

Densuşianu (Ov), XV. 

Descrierea Moldovei, 59. 


despotism, 105, 152. 

diavol, 46, 48, 51. 

dilema, 101. 

disertafii, 6. 

divan, 22, 69. 

doină, VIII, 127; doine, XIII. 
dolce farniente, 

Domițian, 17. 

Donciu (baladă), X. 

dor (cântece de), XIII, 127. 
dramá, 94, 99; drame; 122. 
droscä, 71. 

drum, 32. 

Duca (C), 

dulceţi, 71, b 100, 103, 106. 
Dumas, A, 69. 

Dumnezeu, 46, 49. 

Dumnezeu, 46, 49. 


Dunare, 


Educaţie, 79. 
egalitate, 152. 
Egipt, 150. 

egoism, 

elegie, 94. 

Elveţia, HJ, 21, 32. 
englezi, 

epigramă, 99. 

elerie, 59. 
europenism, 86. 
evanghelie, 149. 
excursiune, IV, VII. 


exilări, 124. 
Fanatism, 152. 


farniente, 71. 
Farmachi (hof), 163. 
farsá, 94. 
fashionabili, 88. 
fățărnicie, 78. 

fânețe, 72. 

feodală (servitute), 58, 
fete, 2. 

figuri, 69. 

Filia (râu), 31. 
Filipescu, 144. 


167 


finetä, 78. 

fläcäi, 2. 

Florenja, 19. 

fluier, 127. 

Focsani, 108, 121, 123, 131, 143. 

Foaia ne din Bucovina; V, 
VII, 

franceza up 47; 

franchefá, 7 

Franja, 64, bo 80, 124. 

frantuz, 78, 87; franțuji, 138. 

franfuzeascá (limba), 68. 

frescuri, 134. 

Friburg, 63. 

Frumoasa (măn.), Xll. 

fustanelă, 85. 


Galata, 72. 

galice (idiome), 124, 
Galiţia, 65. 

Gall (d-r), 11. 

galosi, 71. 

garda națională, 452. 
Gauthier Tha a 124. 
Gárli'e (sat), 1 

geniu, 8. 

genovezi, 4. 

geografica (hartă), 101. 
Georgice, 


germani, 142, Germania, 64, 80; 


germanice (idiome), 


francezi, 


Geschichte des rum. Schrift., Xl. 


Ghimiciu (balada), XIII, 3. 
Giessbach (cascada), 20. 


Girardin (S-t Marc de), 62, 63. 


glod, 24 

Golia (biserica), 136. 
gotic (stil), 136, 
gramatici, 6, 69. 

grec, 87; greci, 105. 


grefier, 

grenadir, 70. 
Groazä (haiduc), 10. 
Grohotis, 50. 

Gruia (balada), 3 


168 


gunoaie, 


24, 
Gura Largului, 43, 52. 


Haiduc, 154; haiduci, VIII, 36, 
99; haiducești (cântece), XIII. 

Halima, 97. 

Hangu, 37, 38, 40; Hangan, 37. 

hanul Bogdèmesei, 106. 

harabagiu, 93; harabale, 92. 

hatmänie, 11. 

Heildelberg, 80. 

Hitzing, 73. 

hore, XIII. 

hoți, 9; hojie, 154. 

Hugo (Victor), 69. 


lad, 124. 

iarmaroc, VIII, 7. 

lași, IN, VI, 23, 84; ieşeni, 73, 
1, 

lazul mitropolitului, 73. 

Ignoranja, 76, 77. 

imasuri, 72. 

imitație, 22. 

inchizitie, 149, 

inovații, i 

lpsilanti (pala), 72. 

ironie, 78. 

ispravnic, 117. 

istorie, 6. 

islic, 70. 

ltalia, 9, 19, 22: 

ijari, 44, 67. 


italiani, 89. 


Imbräcäminte, 67, 
Invätatura, 77. 


Jaloba, 4, 
jargon, 6, 7 
Jägerzeile (Viena), 19. 
Jicniterul Vadră, 140, 


joc (cántece de), XIII. 
Jaurnal des Débats, 70. 
judecátori, 150, 155. 


Kárjaliu, 157, 
Kiriacodromion, 
Kiseleff, 84. 

Kock (Paul "n 


Kogälniceanu (M X 
Kossuth, 146. 


l, VH, X. 


Lamartine, 69. 

lautá, 7; lautar, 129; lăutari, 12. 

legende "(inspirație din), lil. 

legi, 150, : 

Leman (lac), 20. 

lene, 77; lenevos (traiu), 85. 

Lesi, 3, 1 

leturghie, 77. 

libertate, 17, 149, 150, 151, 152. 

limba românească (origina ei), 

linguisticá (babilonie), 6; — (ins- 
piratie), IX 

lipoveni, 65. 

literar (viitor), 6; literare (şcoli), 


IX. 

literatură, 8, 100; — (indigenă), 
70. 

logică, 2. 

lulea, 44. 

lupte (ale poporului), 1. 

ux, 


Macà, 80. 

Magazinul istoric, 123, 128. 
maghiarism, 

Mahomet al I- lea, 17. 
Maistre (Xavier de), 33. 
majorităţi, 152. 

Marea Neagrá, 142. 

Matei Basarab, 122. 
matroană, 68; matroane, 91. 
maxime, 79.: 

mänästiri, 71, 72. 

mănuși, 

Mărăşeşti, 111. 
Margăritescu (C.), V, VI. 
eca, 34. 

Mécouli (pälärier), 76. 


melancolic (ton), 12; me'ancolie, 20. 


163; Kârjalii, 154. 


meserias, 93. 
Mihail (balada), | 
minorități, 125. 


Mioara (balada) IX; Mioriţa, VIII, 


2, 
Ml, 98. 
misteruri, 130, 
mitologice (credințe), 2. 
mocan, VIII, 126, 127; 
nesti (cântece), 127. 


mocă- 


modă, 

moarte, 97. 

Moisi, 90. 

Moldova, IX, 6, 23, 62, 142; 
doveni, 73, 89; moldovenești, 


127; moldovenisme, V. 
monoton (ritm), 
monumente, 
Montanvert, 31. 
Mostenicov (subofițer rus), 156. 
muncitor, 
Municipium lassiorum, 61. 
Muntean, 34, 36; Muntenia, IX. 


muzicá, 1. 


Naframa (balada), IX. 

Napoleon, 65. 

națiuni, 151; naţionalitate 7; — 
românească (naşterea), 1; 

naționale (dansuri), 36. 

neamt, 73, 74, 78, 87; nemți, 69, 
89, 90; Neamt (cetatea), 22; 

— (târgul), 26 

Neapole, T5 

Neculce, 4. 

Negruzzi (C), III. 

neolatine (limbi), 6. 

neolog, 2: neologisme, V. 

nimicire, 97. 


Noe, 92. 
Novac (balada), 3 


Obiceiuri (inspirație din), III. 
Odobescu (AI), VI, XIV, XVIII. 
Odobeşti, 46, 118. 


ofis domnesc, 120. 


169 


tOglinda omului, 130. 
oi, è 
Olimpul, 41. 
Oltemul (tälhar), 110. 
onoare, 84; onor, .V. 
Orient, 64. 
orientali, 97. 
Ortgier (croitor), 76. 
vid, Z. 
69, 86,. 90, 92; 
—65. 


ovrei, ovreice, 


Paladium, 2. 

palate, 72, 88. 

papuc, 68; papuci, 82. 

Paris, 19, 23, 76, 84; parizieni, 
80, 89 

parveniji, 90. 

patriarhalism, 58, 83. 

patriotism, 23, 148. 

Pe (falsi), 148, 149, 150, 151, 


Pasti, 91. 

părinți, 79. 

püstor, 2. 

päuni, 2. 

Pângăraţi, 31, 32. 

pedantism, 77. 

peisage, 33. 

Petit Séjour (palat la Socola), 105. 


Petrariu (1.), 13, 15; v. şi Che- 
fraru. 

Petreanu (tálhar), 110. 

petreceri, 

Testa, 143. 


Piatra-Neamţ, IV, X, 24, 25, 26, 
27, 28, 31. 

Pieträria (deal), 136. 

ion, 

plăceri, 28; — (ale poporului), 1 

plugari, 35, 

plută, 30. 

Pocuția, 17. 

Podolia, 17. 

poet, 70; poezie, 1, 8, 13, 100; 
'poezii populare, VIII, X, 1, 2; 


170 


— (felurile Jo 
parea lor), X 

politeță, 77. 

politică, 17; politice (relaţii), 5 

popoare, 151. 

populare (credinţe), 22. 

poste, 109. 

Potemkin, 59, 

povestiri, 22. 

poveşti, 1, 2. 

Prater, 19. 

preoți, 35. 

prieteni, 28. 

privighetoare, 8. 

pristavi, 100. 

procuror, 155, 

profesori, 69. 

prostime, 75, 86. 

Provincialul la teatrul naţional, 19, 


Prut, 137. 

psihologică (cunoştinţă), 5. 

pungă, 

purism, 69. 

Putna (judet), VI, 110; 
pie), 118. 


3; — (qru- 


— (câm- 


Rachiu, 106. 

raiu, 124. 

rapsozi, 12. 
Ratisbona, 65. 
Răcoasa (sat), 119. 
rădvan, 

Răpciuni, 40. 

regim (vechiu), 82. 
Revista Română, VI, 
revoluție, 148, 
high 1 


rob, 79. 

Roma, 18, 20, 142; roman, 94; 

romani, 66, 105. 

romancieri, 9. 

românesc (neamul), 1; românească 
(limba), 123. 

români, 142, 143; România, 143; 


românism, 7. 


XI, XIV. 


Románia Literara, XIV. 

Ren, 25. 

Rosa (Salvator), 54. 

Rousseau (Jean Jacques), 140. 

Rubicon, 141, 

Rudow, (d-r) X 

Rusia, 65, 73 

Sadoveanu (M), V, VI, XVIII. 
salbe, 68. 

salen (al Elenei Sturdza), 81, 83, 
saloane, 28, 68, 81. 

saluturi, 85. 

sarcasm, 82. 

Sarina, 63. 

satana, 49; v. si diavol. 

satul lui Voda, 36 

saturnale, 34. 

Săulescu (Gh.), 61. 

Scäricica, 30, 31. 

schimb (case de), 84. 

scripcä, 36. 

Seneca, 132. 

sere, 74. 

Steaua Dunárii, X. 

sfegnic, 93. 

Sf. loan (biserică), 27, 31. 

St. Mormänt, 72. 

Sibiu, 144. 

Sicilia, 9 

sirocco, 19. 


slugi, 81, 126. 
slujbasi, 74, 90. 
Siberia, 96. 

Sobieschi, 61. 

socială (organizare), 6 
societate (vechia), 3. 
Socola (grădină), 74, 75, 105. 
Solomon (colonel), 
somn, 71, 

Soulié, 69. 

Soveja, s 

Spania, 9. 

Steaua Dunării, VII. 
Sturdza (D.), 139. 


Sturdza (M.), 144, 
Stuttgardt, 80. 
Suceava, 60. 
sudalma, 82, 87. 
surugiu, 89. 
Suvarov, 13, 


salvari, 71. 

Stefan cel Mare, 22, 59, 61. 

stergar, 68. 

Susita (râu), 119, 121. 

Svitera, 32, 41; v. şi Elveţia; svi- 
Jerieni, 80. 


Tabernacol, 93. 
Tacit, 18. 
talmud, 91. 
Tatari, 3, 17. 
Tatarasi, 63. 
Tautu (I), 139. 
tâlhari, 110, 117. 


teatru, 107; — (de varietaji), 70. 
Tecuci, 108. 

terorism, 150. 

Teodorescu (Gh. Dem), X, XI. 
Tibru, 


Tinechiel (câmpul), 7 
tineri, 79, 80, 81. 


tiran, 79. 

Tisa, 143. 

Toma Alimos, IX, XIII, 3, 145; 
Toma lui mos, 

tradiţii, IX, X, 2, 59. 

Traian, 18, 22. 


tragedii, 122. 


Transilvania, 142, 143. 
träsuri, 88. 
frecutul, 1, 80. 


Trei-lerarhi, 60. 
tribunale, 68. 

Troot (baron), 58. 
trufie, 81. 

Tuilerii (Tuileries), 76. 
Turci, 


turist, 136. 
171 


turme, 


tutun, À 98, 109. 


Tärancä, 


68. 
tigani, 66, 69, 70, 81, 89, 90. 


Ungaria, 142, 144, 147. 
unguri, 3, 17, 118, 143. 
Ureche (Gr), 4 
Urechiă (V. ÀJ, IX 


Vaci, 7 

Vede (resp, 163. 
ri, 

Valahia, 6, 17, 143. 

Valea-Albă, 22 

Valentineanu, 144. 

vandalism, 71. 

Varnița (sat). 

Vasile (hot), 42. 

Vaslui, 106. 

vânător, 72. 

Venetia, 19; venețieni, 4. 


Verzii (sat), 119. 


172 


Vezuviu, 20. 


vieață (de nelucrare), 76; — (tur- 
cească), 76. 

Viena, 19, 73, 84; vieneze (ca- 
lesti), „75. 

Viişoara, 27, 28, 29, 30. 

Virgil, 2. 


Vizantea (mănăstire), 128, 129. 
Vlad Tepes, 153. 

Vladimirescu (Tudor), 160. 
vodevil, 70; vodeviluri, 122. 
Voicu tálhar), 110. 

Voix de la Roumanie (ziar), VI. 
Voltaire, 20. 

Vorbärie, 77. 


Waser-Glanz (Viena), 19. 
Wilkinson (consul), 59. 
wist, 80. 

Wolf, 59. 


Zavera, 97. 
Zimbrul, IX 


CUPRINSUL 


Introducere. 


i. Inceputurile literare ale lui R . ....... 


2. A1 R. si Poezia popularä 

3. Colaborarea Russo-Alecsandri 
4. Textul Sovejei 

5. Limba Scrierilor Postume 


Scrierile publicate în timpul vieţii. 


1. Poezia Populară 

2, Studii Naţionale 

3. Decebal şi Ştefan cel Mare 
4. Piatra Teiului 

5. Stânca Corbului 

6. Iaşii in 1840 

7. Soveja : ; 
8. Palatul lui Duca-Vodä 

9. Ofiteri francezi in Moldova 
10. Pragmente . 


a) Scrisoare cátre V. Alecsandri 


b) Scrisoare cátre N. Bälcescu 


c) Bilet din închisoarea din Cluj către 


V. Alecsandri . . . . . 
d 


=~ 


prietenii din Iaşi 


Bilet din închisoarea dela Cluj cátre 


e) Protest cátre Consiliul de Räzboiu din Cluj 145 
f) Protest către Comisarul Guvernului din Ciuj 146 


g) Cugetări scrise în închisoarea dela Cluj 


h) Alte cugetări .... 


Scriere atribuită. Pagina 


Groază © s sar aeii eraa 154 
Ilustrații. 

Facsimile No, 1 (Inceputul din Iasii în 1840) . 59 
Facsimile No. 2 (Coperta manuscriptului La pierre 

du tilleul) s : 21 
Facsimile No. 3 (O paginä din Soveja) 133 
Facsimile No. 4 (Partea finală din Ofiţeri francezi 

în Moldova) i iti ; 139 


174 


COLECŢIA CLASICII ROMÂNI COMENTAŢI 
subt îngrijirea D-lui N. CARTOJAN, Profesor universitar. 


AU APĂRUT: 


V. ALECSANDRI: 


Călătorii si Misiuni Diplomatice, (ed. 11), 
comentate de Al. Marcu, Prof. univ. 
Teatru, (ed. |l), comentat de Alex. lordan, 

Bibliotecar la Academia Română. 
Proză, (ed. |l), comentatá de Al. Marcu, 
Profesor universitar. 

Drame istorice, comentate de G. Baiculescu, 
Bibliotecar la Academia Română. 
Poezii (vol. | şi |l), comentate de D-na 

El. Rădulescu-Pogoneanu, 


GR. ALEXANDRESCU: 


Poezii, coment. de D-ra V. Ghiacioiu, Prof. 


N. BĂLCESCU: 


Scrieri istorice, (ed. Il), comentate de 
P. P. Panaitescu, Profesor universitar. 


|. L. CARAGIALE: 
Teairu, (ed. 11), comentat de D. Murăraşu, 
Doctor in litere, Profesor. 
Nuvele, schițe si note critice, (vol. | si II), 
comentate de M. Paulian și 


T. D. Măruţă, Profesori. 


-. CRONICARI SI ISTORICI ROMANI DIN 
TRANSILVANIA: 


Şcoala Ardeleană: Vol. I şi |l, coment. 


de Dr. |. Lupaș, Profesor universitar. ' 


DOI SCRIITORI BĂNĂŢENI: 
Victor Vlad Delamarina si loan Popovici- 
Bănăţeanul, comentaţi de A. Bistriţeanu, 
Profesor secundar, 


M. EMINESCU: 

Scrieri politice, (ed. Il), comentate de 
D. Muráragu, D-r in litere, Profesor. 
Scrieri literare, (ed. 1l), comentate de 
Murärasu, Doctor in lit, Profesor. 
Literatură populară, comentatá de D. Mu 

rärasu, Doctor in litere, Profesor, . 
Poezii, (ed. 11), comentate de C. Botez, 
f. Inspector generol al Invaf. secundar, 


ON. FILIMON: 


| Ciddi ni şi moi; roman social, coment. 
„de. G. Baiculescu, Bibl: la Acad. Rom. 


| ent EMIL GARLEANU 


o8 Bücaji alese, comentate de Gh. Vrabie, 


Profesor. 


ION GHICA 
Amintiri din Pribegia după 1848, 
(vol, III comentate de Olimpiu 
Boitos, Doctor în litere, 


P. ISPIRESCU: 
Legende sau basmele Românilor, (ed. Il), 
comentate de N. Carlojan, Prof. univ. 
M. KOGALNICEANU: 


Scrieri si discursuri, (ed. 11), comentate de 
N. Carlojan, Profesor universitar. 


ION NECULCEA: 
Letopiseţul Ţării Românești (vol. | si 11), 
(ed. II), comentat de Al. Procopovici, 
Profesor universitar, 


C. NEGRUZZI: 
Păcatele tinereţelor, comentate de 
D-ra V. Ghiacioiu, Profesoară. 


A. I. ODOBESCU: 


Psevdo-Kyneghetikos, (ed. 11), comentat de 
Al. Busuioceanu, Conferenţiar univer- 
sitar. 


ANTON PANN: 
Povestea vorbei, coment. de D-r M. Gaster. 
ION ELIADE RĂDULESCU 


Scrieri. literare, comentaté de G. Baicu- 
lescu, Bibliotecar la Academia Română, 


AL. RUSSO: 


Scrieri postume, À comentat de Petre 
Hanes, Protesor. 


Scrieri; i fiecare volum 


MIHAIL SADOVEANU: 
Culegere de povestiri. 


GR. URECHE: 


Letopiseţul Țării Moldovei, (ed. 11), co- 
mentat de C. C. Giurescu, Prof. univ. 


AL. VLAHUȚĂ: 


Pictorul N. I. Grigorescu, ilustra! cu 
reproduceri; cu -o introducere de 
I. D. Ştefănescu, Profesor universitar, 


DUILIU ZAMFIRESCU: 
Nuvele. 
Poezii, (ed. il). À 
Viaţa la țară, (ed. Il). 
Tănase Scaliu, (ed. ll). 
In  Războiu. 
Îndreptări. 
Anna. 
Fiecare volum comentat de 
D-na M. Zamfirescu-Rarincescu. 


ET LAKKASI