Russo, Scr. Lit. ed. 1996_pypdf2

AF 


Coperta colecţiei şi grafica: Val Munteanu | E | | E ALECU RUSS O 


SCRIERI LITERARE 


Ediţie îngrijită, postfață, tabel cronologic 
şi referinţe critice 
~ de 
TEODOR VÂRGOLICI 


I BIBLIOŤE CS ii 
(+ ACADEMIEI *) . 
NN ROMANE J 


EDITURA 100+1 GRAMAR Bu 


| Bucureşti, 1996 


L o0, i iss 


BARB 


Lector: Silvia Munteanu 
Procesare PE Ruxandra Munteanu 


ISBN 973-9223-40-0 


Tipatul executat sub cda. 337/1996 
la Imprimeria de Vest, R.A., 
Oradea, România -- 


© 


„NOTĂ ASUPRA EDIREL 


Ediţia de faţă cuprinde opera reprezentativă a lui Alecu Russo, atât 
cea scrisă în limba română şi apărută în timpul -vieții sale, cât şi cea 
scrisă în limba franceză, tradusă şi publicată postum. 

Textele sunt reproduse în integralitatea lor, introducând la locul 
cuvenit toate cuvintele, frazele şi pasajele eliminate de cenzură din 


„ediţiile anterioare. Transcrierea textelor s-a făcut după revistele şi 


ediţiile princeps în care au apărut, respectând particularităţile de limbă 
şi stil atât ale lui Alecu Russo, cât şi ale traducătorilor. Astfel, am 
reprodus: i 

Cântarea României din România literară, laşi, an I, 1855, nr. 38,1 
octombrie, p. 445;-nr. 39, 8 octombrie, p. 456; nr. 40, 15 octombrie, p. 
471; nr. 42, 29 octombrie, p. 487; nr. 45, 19 noiembrie, p. 520 şi nr. 
47, 3 decembrie, p. 533. 

Amintiri (fragment) din România literară, laşi, an |, 1855, nr. 13, 9 
aprilie, p. 159; nr. 14, 16 aprilie, p. 171; nr. 33, „24 septembrie, p. 435. 

Holera din Calendar pe 1853 - Buciumul român, Iaşi, p. 48. 

Soveja, postum, în traducerea lui A. I. Odobescu, din Revista 
română, Bucureşti, 1863, vol. III, p. 426. 

Stânca Corbului, postum, în traducerea lui Vasile Alecsandri, din 
Foaia soțietăţii pentru literatura şi cultura romand e în Bucovina, 
Cernăuţi, 1868, nr. 6-7, p. 141. 

Piatra Teiului şi laşii şi locuitorii lui în 1840, postum, ambele î în 
traducerea lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1915. 


T. V. 


CÂNTAREA ROMÂNIEI 


Dacă duşmanul vostru va cere legăminte 
'ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin 
sabia lui, decât să fiţi privitori împilărei şi 
ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri 
însă se va îndura de lacrămile slugilor sale şi va 

_râdica dintre voi pe cineva, cârele va aşeza iarăşi 
pre urmaşii voştri în. volnicia şi puterea de mai 
înăinte. -` 


i 


(Hronică moldo venească) 


aa 1 
Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s-a de lacrămile tale, 
norod nemângâiet, înduratu-s-a de durerea plămâilor tale, țara mea?... 
Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfâşiată? ` 
Văduvă de ficiorii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, 
precam plâng şi ii femeile dep etite pe săcriul mut a ii 


2 


Neamurile auziră ţipetul chinuirei tale; pământul se mişcă. 
Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?... Răzbunătoriul prevestit nu s-a 


născut oare? 5 ` 


Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de 


Domnul pre pământ? Care alta se împodobește în ailde de vară a 


flori mai a act cu grâne mai Donul 
4 
Verzi sânt dealurile tale; frumoase pădurile şi dumbrăvile 


spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin ceriul tău; munţii se 
înalță trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie pestriţe, ocolesc câmpurile; 


nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzduhul... Pentru ce zâmbetul . 


tău e aşa de amar, mândra mea ţară?... 
| 5 


Pe câmpiile Tenechiei răsărit-au florile?... Nu au răsărit florile, sânt 
turmele multe şi frumoase ce pasc văile tale; soarele înrodeşte brazda; 
mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete şi cu flori, 
cu avuţie şi cu frumusețe... Pentru ce gemi şi tipi, ţară bogată?... 


6 


Dunărea bătrână, biruită de părinții tăi, îţi sărută poala şi îţi aduce 


avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune; 
vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere; râurile 


cele frumoase şi spumegoase, pâraiele cele răpede şi sălbatice cântă 
neîncetat lauda ta... O, ie falnică ca nici una, pentru. ce Jala ţi-e 


îmbrobodită? 
7 
Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită?... N-ai ficiori mulţi care te 
iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului, şi viitorului înaintea ta?... 
pentru ce curg lacrămile tale?... 
8 


Pentru ce tresari? trupul ți se topeşte de slăbăciune, şi inima ți se 
frământă cu iuțeală... Cetit-ai oare în cartea ursitei?... Aerul mişcă 


8 


turburat... vântul dogoreşțe... Îngerul: peirei arătatu-ţi-s-a? Nopțile tale 
sânt reci, visurile torpare ca valurile mărei bătută de fortună,.. ce-ţi 
Doe stea 


9 
Priveşte la miazăzi, la miazănoapte, popoarele îşi rădică capul... 
gândirea să iveşte luminoasă pe deasupra întunericului... Gândirea, 
duhul dumnezeiesc, ce zideşte, şi credinţa ce dă viaţă... lumea veche se 


-prăvăleşte, şi pe a ei dărâmături slobozenia se înalță!... Deşteaptă-te! 


-10 4 
Mucenicii sângelui tău n-au zis oare: şi Domnul va scula pe unul 
dintre voi, care va aşeza pe urmaşii voştri iarăşi în volnicia şi puterea 
lor?... Uitat-ai sângele ce cură prin vinele ficiorilor tăi?... Mai erai - 
mândră odinioară, când strigai “ura” în bătăi... pieptul tău era tare ca 
de oţel, paloşul se tocea pe dânsul... soarele se întuneca de norii de 
pulbere ce râdicau războinicii tăi. 


11 


Poporul tău era îndrăzneț ca valtărul, războinic şi trufaş ca taurul 
neîngiugat... Rămasu-ţ-a oare numai umbra puterii şi aducerea-aminte 
a vitejiei tale?... 


12 


Cum a slăbit pieptul tău de oțel?... mâna ta cea tare cade de 
oboseală... şi molăşirea a întrat în lăcaşul voinicilor! 


13 - 


În vremea veche... de demult, demult... ceriul era limpede... soarele 
strălucea ca un fecior tânăr... câmpii frumoase, împrejurate de munţi 
verzi, se întindeau mai mult decât putea prinde ochiul... păduri tinere 
umbreau dealurile... turmele s-auzeau -mugind de departe... şi 
armasarii nechezau jucându-se prin rarişte... pe o pajişte verde, 
slobozenia, copilă bălăioară cu cosiţe lungi şi aurite, se giuca cu un arc 
destins. Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!... Era 


9 


= 


| vremea atuhcea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru; fără 
să-şi plece capul la àlt om; când umbra văilor, pământul şi aerul 


ceriului era deschişi tuturora; iar viața se trecea lină ca un vis; şi când ` 


agiungea pe om nevoile bătrâneţilor şi moartea, el se ducea, zicând: 
“mi-am trăit zilele”, şi era sigur că viaţa lui se va prelungi î în copiii şi 

, moştenirea lui... 

"Dar iată aerul se curbură... sul ce limpede se îmbrobodeşte cu 


„nori întiinecoşi... un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii... se . . 


aud vaiete... dobitoacele se învârtesc cum se învârtesc în nopţile 
vijălioase, când lupii urlă în păduri... caii nechează jalnic... mulţirne de 
glasuri se aud strigând... vădesc când primejdie, când nedejde, izbândă, 


când perdere, turbare, deznădejduire; vântul suflă şi norul se împrăștie 
“puţin... Doamne, fă-ţi milă!... Se vede amestecul unei bătălii!... Cei ce . 
au năvălit sânt îmbrăcaţi în fier... săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul 
ca două ascuţite taie în carne vic... dar pepturile goale stau împotrivă... + 
se luptă cu furie... se plec sabiei... inimile slăbesc... fug... țara slobodăa 


perit!... staţi... izbânda-i în måna Domnului... arcul se întinde din nou... 
hiptătorii se amestec şi se izbesc..: : pepturile goale de pavezile.. 
` capetele descoperite de coifurile... 


Departe-pe câmpie sé văd arcuri zdrobite, făşii de senin: apoi un, > 


cuşciug mare-mare se râdică, şi o pară grozavă înflorează ceriul... 
focul jărtfei se înalță în văzduh... învinşi şi învingători cad în 
genunchi, şi la lumină flacărei îşi dau dreapta şi se iau în braţe... fii cu 


- inimă bună... ţară, binecuvântată... Tu fusăşi altariul rudirei crivățului ` 


cu pustiá, a bărbăţiei cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din această 
- rudire frământată cu sânge şi sfinţită prin foc se naşte un popor n nou; 
Astfel povestesc bătrânii. 


Ed 
N 


14 

Oraşele se întemneiăză şi se pici din nou... oamenii cresc 
în îndestulare şi se înmulţesc ca năsipul mărci... pământul se acopere 
cu holde aurite... volnicia domneşte ca mai înainte, dar nu acea 
` volmicie pruncă, floare plăpândă a pustietăţii, ci slobozenia cea bărbată 


şi luminoasă, sau puternică şi cu rădăcină ţeapănă şi adânc înfiptă în _ 


pământ. sabia, acum nefolositoare, a războinicului' stă în coliba sa 

spânzurată... femeile zâmbesc dulce la pruncii lor... - chipul zbârcit al 
` bătrânilor se întinde de bucurie... pacea aduce legea care chizăşuieşte, 
iar nu asupreşte... legea, rod al slobozeniei... legea care apără pe cel 
slobod de nedreptate, şi nu apasă pe sărmanul în folosul bogatului... şi 


10 


multă vreme era numai Oameni fericiţi, deşi se aflau bogaţi şi mai 
săraci... căci nelegiuirea nu era cunoscută; şi cei bogați, şi cei mai tari |. 
nu făceau ei singuri legea, după cum le vinea lor mai bine, şi nu . - 
puteau călca dreptul altuia, şi junii ziceau, închinându-se cătră bătrâni: . 


“cinste fie părinților noştri, care s-au cd vitejeşte şi ni-au. lăsat de 
moştenire moşie şi slobozemer: 


15 


Cel ce mi cunoaște nevoia legei nu cunoaște ce e slobozenia, căci | 


nu poate fi slobozenie fără lege... Pa cca de duhul legei se 
leapădă de slobozenie. 


f a e i 
Pământ chinuit, te-a iubit legea... când te va lee Domnul? 
| 17 a B 
Slobozia ë îndoită: cea dinlăuntru şi cea dinafară. ele sânt surori, 


una fără alta nu pot trăi... slobozenia dinafară este neatârnarea moşiei, ` 
în care naştem şi-care ne hrăneşte, moşia de la care tragem numele 


` nostru şi dreptul de om, de subt biruirea oricării alte țări şi împărății. 
Pentru sângele ce ne dă, sânţem datori cu sângele nostru: Pentru. 
aceasta au fost bătăliele neamului nostru şi a neamurilor, bătăliele cele. ` 


vestite, scrise cu movile şi mănăstiri pe şesuri şi pe dealuri. Slobozenia 
dinlăuntni este legea, icoana dreptăţii durnnezeieşti, legea aşezată prin 
învoirea tuturor şi la care toţi deopotrivă se supun. Acolo unde nu e 
lege, nu e nici slobozenie, şi acolo unde legea e numai pentru unii şi 
ceilalţi sânt scutiţi de subt ascultarea ei, slobozenia a perit... şi fericirea , 
e stânsă... căci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile şi sărăcia izvorăsc 


în lume; atuncea lumea se împarte în săraci şi bogaţi, în stăpâni şi robi, 
“flămânzi $i îmbuibaţi... atuncea lumea stă în cumpănă de peire... căci. 
dreptatea dumnezeiască e vecinică; ea urăşte şi blastămă pe omul şi | 


neamul ce alunecă în calea nedreptăţei... străbunii noştri au fost 


„ blestămaţi de Domnul pentru strâmbătăţile lor, şi blăstămul a trecut din 


neam în neam până în zilele noastre... Privigheţi asupră-vă ca la 


candela ce arde, ca nu copiii voştri şi copiii copiilor voştri să zică de 


voi: blăstăm asupra părinţilor noştri, care au făcut strâmbătate!... 
strâmbătatea izvorăşte din siluire, din pizmă, din jefuire şi din 


> psi 11 


< 


neştiină... legea dreptăţei e frăţia, şi ce frăie poate fi între uliu şi prada $ 


“Tai, între răpitul şi răpitor, între dreptul şi nedreptil?... până când mai 


puteţi, voi, cei ce aţi călcat dreptatea, grăbiţi a întra în calea Domnului, - 
i căci va sosi ziua izbândirei, ziua când vrabia se va lupta cu uliul ma E 


birui... şi într-adevăr zic vouă, acea zi s-a apropiat. 


18 


Tot lucru lasă sămânţa sa prin care din nou se naşte: din tulpina 
bătrână şi putredă a fagului încolţeşte vlăstare tinere şi vioaie; aşa şi 


din robie se naşte slobozenia, din neorânduială [iese rânduiala]... jugul. 


aduce mântuirea, precum furtuna liniştea... Râdică capul, ţară bântuită 
de ville lumei, ţară legată de jugul e 


di 19 -T 


- Furtuna mântuirei straşnică are să fie... aveţi grijă de ziua aceea, şi 


grăbiţi-vă a vă îndrepta din vreme. Târziu va fi atunci a plânge şi a se căi; 


căci suferinţa îndelungată împetreşte inima omului şi ucide mila, şi o 


smulge dintr-însa... Cei mari şi puternici au toate zilele spre a se îngrăşa 


` din asupririle creştinilor... Norodul are un ceas numai, un ceas în care îşi 
izbândeşte, şi cu acest ceas răscumpără veacuri de chinuri... Deşteptaţi- 

vă... că vine groaza... n-aţi auzit prin somn ţipetele şi vaietele 
megieşilor?... blăstemele văduvelor sărace, sudoarea oamenilor aruncată 
ca pleava, hrana sărimanilor mistuită, moştenirea copiilor răpită; adunate 
„la un loc cresc furtuna omenească şi iuţesc răsplata cumplită a dreptăţii 
Domnului. Cei ce prin siliiire fac nelegiuiri, prin siluire pier... şi sabia 


Domnului e în mâna norodului... şi sabia atunci mănâncă carne şi nu . 


cruţă pe nimine, de la sugătoriul până la cel desăvârşit bătrân. Şi sângele 


curge ca un izvor, căci sângele îmbată mintea, ca spirtul şi ca vinul... Şi | 


în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de când lumea... 


şi sângele vărsat va cădea peste capul celor ce fac strâmbătate şi îşi spală - 


mânile, peste capul celor ce zic acum: ... nu este dreptate dumnezeiască... 
„carii precupesc dreptul văduvei şi vând cugetul lor şi sângele fraţilor lor. 


Lumea, întreagă are tot o poveste... strâmbătatea care se lăcomeşte 
la bunul altuia, şi sărmanul care sfarmă funia ce-l stango, gřea e 
strâmbătatea... şi răsplata ei cumplită este!... 


12 


21 


1 


`- Şi era viaţa dulce şi pacinică... 
înflorea... toţi fiii ţării trăiau în bine, căci unirea şi dragostea domneau 
cu ei... bogatul ajuta pe sărman; sărmanul nu pizmuia pe. bogat... 
fiecare om avea dreptul său şi era moşteân în ţara sa... legea era 
dreaptă şi tare; ea nimicea înlăuntru pe cei cu inima vicleană, şi era un 
zid de apărare de cătră duşmanul dinafară... fruntea ta, o, ţară mult 
dragă, nu se pleca atunci ruşinoasă înaintea străinilor, şi când grăiai, 
glasul tău se auzea de departe... numele străinilor nu te îngroza; şi deşi 
ziceau ei între ei: hai să punem în fiare pe ficiorii vulturilor şi să 
domnim asupra lor... căci noi sântem tari şi mai mulți la număr, şi 


_turmele lor vor fi a noastre... vom necinsti femeile şi fetele lor... şi 


vom batjocori perii cărunţi ai bătrânilor lor. Dar tu râdeai de labdele 
sălbaticilor... 
ei pereau, cum pere un nor de grauri când vulturul se leagănă prin 
văzduh... greu era de a răpune ficiorii tăi. Fiecare om era slobod şi 
plătea cât o sută de oameni, căci se lupta pentru dânsul... 
însuteşte puterea... numai cei mişei şi cei răi tin cu străinii şi cu 


apăsătorii... ; TES 
22 -a 
“Vântul de la miazănoapte bate cu furie... ceriul se întunecă... 
pământul se cutremură... în patru unghiuri ale lumei se văd înălţându- 


se stâlpi de flacără învăluită în nouri de fum... se aud armasarii 
nechezând, turmele mugind, zgomote de cară şi o larmă îngrozitoare 


de glasuri de tot feliul; limbele se amestecă şi oamenii nu se mai pot 


înţălege... popoarele se grămădesc şi se îndeasă unele pește altele... 
d-abia urma unora după pământ s-a şters, altele au năvălit în locul 
lor... pare că ziua d-apoi a lumei ar fi sosit... scrâşniri de dinţi, gemete 


şi ţipete de moarte se mai aude... Noroadele dau năvală peste noroade.- 


şi oamenii peste oameni... pustiirea păşăşte înaintea şi în urma lor... 
dreptatea stă în jaf... legea în sabie, noaptea cu beznele sale a cotropit 
omenirea... sângele curge pâraie... 
sabie... şi moartea săceră pământul... întunericimea se îndeasă şi mai 
mult... tot neamul omenesc se frământă şi se struncenează... urgia 
Domnului... dreptatea dumnezeiască trece pe pământ pustiind!... 


focul mistuieşte ce scapă din 


subt aribele: slobozeniei, legea 


că vulturii aveau aripi şi.căngi tari... când cătai la dânşii, 


 slobozenia | 


13. 


 * Afiseolul siluirei se întinde şi mai mult, şi jaful se întocmeşte... cei 


-` mai voinici dintre voinici vor să supuie şi pe soții lor, şi pe cei mai 
- slabi... sângele curge mereu... sabia domneşte în acea vreme... Setea 
de a stăpâni cuprinde pe oameni... Domnii şi boierii neamurilor se 


râdică ca nişte urieşi şi caută a zdrumica popoarele... o luptă mare şi . 


îndelungată se începe între om şi om, popor şi popor, şi între popoare 
cu căpiteniile lor cele hrăpitoare... oamenii de război se unesc toţi din 
„toate parţile între 'sine... atit se vinge pustierea se întinde 
peste tot locul. 


Din această frământare a popoarelor se naşte o fiară... Robia. 
XA i zi 
Inima şi tăria sufletelor bărbate... temelia dreptului şi ale 
slobazeniei nu per în veci!... în orice inimă rămâne un gând ascuns, un 
loc unde sămânţa bună încolţăşte... popoarăle îşi pierd sfaturile şi 
tătăcesc din calea dreaptă, sau adorm în durere, dar nu per. l 


/ Lumea răvăşită se întocmeşte iarăşi, dar cu încetul şi cu durere | 
mare; neamurile trec prin ispite şi cercări, până ce întră priceperea 


într-însele şi se înţăleg, aşa şi fierul numai prin foc se îmilădie, se 
netezăşte şi se face strălucitor. 


26. 


Se zice în carte că Domnul pre cei fărădelege; când voieşte a-i . 


prăpădi, îi orbeşte şi le însuflă cugete nebune şi neînţălepte de 
mândrie... Domnii şi boierii neamurilor ziseră între dânşii: să nu lăsăm 
popoarele noastre în odihnă, căci odihna deşteaptă gândirea, şi 
gândirea mână la faptă... să râdicăm stavili, să semănăm zavistia şi 


ura, şi să însuflăm lăcomia cuprinselor şi a prăzilor, şi să împingem 


neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea şi 


puterea noastră... şi neamurile se duşmăniră şi se pizmuiră între 


-dânsele, luptându-se mereu ca să slăbească pe cele mai tari, ca să 
înghită pe cele mai slabe, nu spre folosul lor, ce. spre folosul 


- asupritorilor pământului... astfel popoarele se făcură părtaşe la . 


> 


nelegiuirile şi nedumnezeierea căpiteniilor lor, sleiră Gt şi topiră 


carnea după oasele lor în luptă, până când, rănite şi sângerate, şi 


dându-și sufletul, cunoscură în sfârşit rătăcirea lor şi cum că toate 
limbele pământului sânt surori şi fiice iubite ale Domnului... şi vremea . .. 
neînţelegerei trecu!... | 


27 


Neamurile toate s-au cunoscut între sine... limbile t6ate s-au 


 amabrăţoşat... Numai pe tine, ţară de jărtfă, pământ de sânge şi de 


durere, nu te cunosc... mare ţi-a fost fala... dar amară îţi este 
răstignirea... Doamne, depărtează paharul... i 


28 

În mijlocul viscolului, ce făceai tu, pământ dezmoştenit?... 
Pământul ce acoperea cenuşa strămoşilor era frământat de lavă... 
vârtejul furtunos învăluia câmpia... talazurile acelui ocean fără , 
margini de neamuri, prăvălindu-se din toate părţile lumei, spinteca cu 
durere coastele tale... Mumă fără copii, ficiorii tăi, rătăciţi în vijelia 
omenească, pribegea în toate laturile, ducând cu dânşii numai limba şi 
dorul tău... moşia e cel mai dinâi şi cel mai de apoi cuvânt al omului; 
într-însa se cuprind toate bucuriile... simțirea ei se naşte odată cu noi 
şi e nemărginită şi vecinică, ca şi Dumnezeu. Patria e aducerea-aminte 
de zilele copilăriei... coliba părintească cu copaciul cel mare din - 
pragul uşii, dragostea mamei.. . plăsmuiri ale inimei noastre... locul 
unde am iubit şi am fost iubiţi... câinele care se giuca cu noi, sunetul 
clopotului bisericei satului ce ne vesteşte zilele frumoase de 
sărbătoar€... zbieratul turmelor când se întorceau în amurgul sării de la 

păşune.... fumul vetrii ce ne-a îricălzit în leagăn, înălțându-se în aer.. 
barza de pe streşină, ce caută duios pe câmpie... şi aerul, care nicăierea 
nu este mai dulce!... 

Şi sub cortul pribegiei, bătrânii ziceau copiilor: ... colo... în vale... 
colo... departe... mai departe... unde soarele se vede aşa de frumos... 
unde câmpiile sânt strălucite şi pâraiele răcoroase... unde ceriul e 
dulce, unde pământul e roditor şi giuncele sânt albe... copii, acolo e 
ţara!... şi la aceste cuvinte, voinicii prindeau armele... pruncii tresăreau 
în leagăne... femeile cântau patria depărtată şi durerea pribegiei... cei 
slabi: se îmbărbătau. Şi tn erai mândră atunci, o, tară nemângâietă... 
feciorii tăi erau un neam barbat... amiee tău era vestit noroadelor... 


15, 


Fă 


- războincii tăi erau vitejii vitejilor... dastea moşiei întărea caozade $ 


oţel latele lor piepturi şi braţele lor erau tari... câţi căuta la tine te 
pizmuia, şi duşmanii tăi însuşi îţi da laudă... când din nări sforăind şi 
din ochi scânțeind, taurul clătina coarnele, groaza se. răspâridea i în 
“toate laturile... 


29 


Lupta întăreşte pe cel slab, şi primejdia măreşte pe cel tare... tot. 


bunul are nevoile sale. Ghimpul se ascunde subt floare... aşa şi 


- slobozenia mulţi vrăjmaşi are... pentru că este partea cea mai 


frumoasă, cea mài roditoare din moştenirea părințească. Nu aurul este 
bogăţia neamurilor, nu neavutul este sărăcia oamenilor. Avuţiile de 


aur sânt peritoare, sărăcia harnică e o bogăţie ce nu se răpeşte; munca a 


e bogăţie vecinică. 


30 


Noi, săracii de legi, ca să păstrăm moştenirea aceasta, sau ca să o 
luăm. înapoi, când ni s-a răpit, trebuie: o mare stăruință şi privighiere, 
jărtfe necurmaie şi o unire strânsă între oamenii de acelaşi sânge... 
astfel ca toţi să stea pentru unul, şi unul pentru toți. 


e 


314 


Mai odihneşte-te, pământ al luptelor!... precum muncitoriul stă de 
răsuflă. Fruntea ta e plină de sudoare şi de pulberea bătăliei... mai 
răsuflă puţin, căci ai Si uaman mulţi la număr... şi soarta ta e o tpi 
necurmată. . 

Fost-ai multe veacuri volnică ca pasărea văzduhului, până când o 
seminţie iubitoare de cuprinderi râvni după patria ficioară a 
slobozeniei. Vulturul leghioanelor zdrobise lumea în ghearele sale... 
ca să te poată. cuprinde î în braţe, fu silita te lua de soţie!... seminţia 
pustiei cu seminţia ce năvălise peste dânsa s-a amestecat.. . acum 


slobozenia mai bărbată are arc şi sabie spre apărare... Ascute-ţi sabia | 


ca fulgerul şi încoardă-ţi arcul, o, ţara mea!... duşmanul se găteşte şi tu 
eşti straja lumei... lumea te-a părăsit şi s-a sculat asupră-ţi; noroadele 
s-a legat între ele, pentru a te batgiocuri şi a stânge dintre noroade 
l ponirnirea ta... o, patria mea, jărtfeşte-te! is 


16 i 


32 


Grăbeşte a mai prinde putere... iată, se mai apropie o furtună... De- 
abie vijelia omenească se mai potoli şi o întunerecime cât un grăunte 
se zăreşte despre răsărit... De ce merge, mai creşte... şi ca un nour se 
îndeasă şi se întinde... Ceriul se întunecă, viscolul izbucneşte... norul 
se varsă pe pământ ca un râu întărâtat şi, ca o mare fără margine, - 


_ înghite şi îneacă tot ce-i iese înainte... Spaima a cuprins toate 


neamurile... slobozenia şi legea popoarelor se zdrumică... potop de 
sânge este... pământul se umple de dărâmături... războinicii o iau la~ 
fugă... voinicii sânt cuprinşi de frică... semiluna străluceşte. 
„33 - R 

Pentru ce salți, Dunăre bătrână?... un biruitor îndrăzneţ venit-a 
oare, ca în zilele strămoşilor, să calce cu amândouă picioarele pe. 
amândouă malurile tale?... Leghioanele înviat-a şi mai vin să 
întemeieze de a doua oară patria?... apele tale se umflă, sar în sus şi . 
vâjâie îngrozite... nu... un turban se vede pe mal... armasarii 
Anadolului nechează, sărind în două picioare de nerăbdare... pala 
pustieşte ţărmul din å dreapta... popoarele de la miazăzi la miază- 
noapte, de la răsărit la apus plec capul lor sabiei şi se leapădă de legea 
părinţilor lor, ca să-şi scape- viaţa, şi cred Coranului... Mahomet ia 
locul lui Hristos... Sabia şi Coranul duc robia după dânsele... 


e 


34 


Pe râuri plutesc dărâmăturile palatelor şi a bisericilor... cu sângele 
se scurge rămăşiţa neatârnărei a douăzeci de popoare... Valurile izbesc — 
spumegând valurile, şi spuma lor e sângerată. Pe luciul Dunărei merge ` 


şi se întoarce, se afundă şi se râdică un iatagan scânteitor... şi valul / 


înfiorat azvârle pe țărmurile înspăimântate pe ficiorii prorocului... 
Allah! strigă ei... aice e pământul făgăduit celor credincioşi!... 


35 


Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci 
mai bine muriţi prin sabia lui decât sa fiţi privitori împilării şi 
ticăloşiei ţării voastre... Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de 


: 17 


Sa de allee e 


lacrimele dei sale şi va râdica dintre voi pe cineva, carele ` va 4 


aşeza iarăşi pre urmaşii voştri în volnicia şi paaa de mai nainte. 


Ea | _ vag 


Pustiirea se întinde pe câmpii... codrii cločotesc de o fâşiire 


duioasă... pe coastele dealurilor se văd numai sate arse şi turme de 
femei rătăcind cu pruncii la ţâţă... o, ţara mea! unde sânt acum voinicii 


_ tăi cei cu inima vitează şi cu braţul tare?... N-aud ei răcnitul tău... 
Vaietele femeilor... plânsorile copiilor... rugele ficioarelor?... leii ; 
. făcutu-s-au miei?.. . Paloşelecrunte ruginitu-s-au în mânele 4 
„războinicilor tăi?... şi femeile ziceau: vai nouă... vai!... bărbaţii -àu $ 
prăpădit inima,.. moştenirea copiilor noştri o să cadă în prada j 
vrăjmaşilor... şi copiii vor agiunge robii lor... şi ei se vor purta cu 4 
‘dânşii, sărmăneii, ca stăpânul cel rău cu cânele său... şi vom rămâne : 
de râsul şi de batjocura neamurilor... şi mumele ziceau la ficiorii lor: i 
‘cel ce. fuge dinaintea duşmanului este mişel... şi mişeii nu sânt din j 
; sângele nostru... cica de muriţi mai bine slobozi, decât să magin în 


robie şi ócară. 


37 


ye 


Vâjâie crivățul... se EEE saga. răsun 'buciumele... oamenii 


se izbesc cu oameni... zalele cu fierul... pepturile cu oţelul... vitejii cad 


morţi în ţărână... sângele desfundă pământul... leşuri plutesc pe râuri... 


pârjolul se învârteşte în toate părţile. Strigările luptătorilor şi ` 


clăncăirea paloşelor, încruceşându-se, răsun cu huict... ce te-ai făcut, 
mare vizir?... Unde-ţi sânt voinicii, paşă cu trei tuiuri? Vântul 
împotrivirei sfărâmă zabalele armasarilor tăi... năvala se trase înapoi, 


 spăimântată de pepturile goale a vitejilor!... l 
Cine fuge colo în vale cu brâul descins... cu turbanul desfăcut... cu | 
pala zdrobită?... Sultanul cel fălos... Sultanul groaznicul!... Fugi... şi | 


erai împăratul “împăraţilor... - numele tău îngrozea mai mult decât. o 
oştire... Paşii tremurau când vedeau trecând... Unde sânt cetele cele 
numeroase ca şi țările tâle, Ostaşii tăi, mai mulţi la număr decât stelele 
ceriului? Trăsnitul pică din mânile tale... numele tău de nebiruit peri... 

Fugi... şi, în goana fugei, căpitanii tăi nu mai'cunosc pe voinicul 


„ înfricoşător ce încura armasarul înaintea bătăliei. Caută î în urmă, vezi- 


ţi comorile prădatei.. haremul pângărit... caii nechezind în câmpie fără 


călăreţi... câte mume te vor blăstema, o, sultane Fulgere... credincioşii 


18 


- 


prorocului zac ncîngropaţi pe câmpuri... Dumnezeu s-a fost îndurat de $ 


lacrimele slugilor sale şi a thalcat pe acela cẹ le-a aşăzat iarăşi în 
volnicia şi puterea de mai înainte. 


38 
Eşti frumoasă, eşti avuţită... o, țara mea... ai copii mulţi la număr, 
care te iubesc... aee ca tie Şi vile a da 


„pentru ce curg lacrămile tale .. 


39 


4 d È . BE: 

Tresari, pare că trece pe zare năluca văielor... inima ţi se frământă 
cu iuţeală... cetit-ai în cartea ursitei, ori ca îngerul peng ți s-a 
năzărit?... i ; 

_ 40 

Pentru ce stai înmărmurită, o; ţară română?... nu-ţi mai aduci 
amirite de zilele cele vechi?... trăsnetul se zdrobea în -mânele celor 
nebiruiţi... turbanul se rostogolea în ţărână... străinul fugea ca de 
moarte când vedea amerinţătorul tău steag, un semn de dreptate, 
putere şi slobozenie... Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă 
între cadâne în harem... gaa în fuga calului, Tua tadini Arun 
pustiei! 


4l 
-Supt poalele unui munte se întindea o câmpie mare, şi un soare 
strălucitor lumina acea câmpie... Doi inşi se preumbla printr-însa... 


stau ades în loc... şi apoi pornea mai departe... precum spicurile, în l 
vremea secerei, zac unele peste altele, aşa şi-oase peste oase de morţi _. 


acoperea pământul..; petice sfâşiete şi acăţate de prăjina lor plecată de- 
e i ia E VAI ce coala. Ant ae de cca fâlfâja pe 
deasupra croncănind, vulturi mari se învârtejea în văzduh, ş-apoi 
deodată se azvârlea cu iuțeală peste oasele înălbite... nici o locuinţă nu 
se zărea în acea vale a morţei... ici-cole, movile semănaâte fără rând 
încreţeau ca nişte valuri luciul câmpiei... şi pe fiecare din acele movili 
era câte un semn deosebit... pe una, o cruce roşie plecată... pe alta, un 
turbari sângerat cu semiluna  nfiptă pe dânsul... mai departe, o suliță 


19 


tătărească sfarmată... şi acolo stau mormane grămădițe, după seminţii şi -: 
lege, oasele neamurilor care se întâmipinară pe acest câmp de bătaie... ; 
fiecare la un loc, ca un semn de izbândă pomenitoare... La marginea 
câmpiei era o pădure, iar din fundul pădurei se auzea o fâşiire ; 
neînțăleasă... o plângere ce semăna cu vaietele sufletelor chinuite... 


Copacii erau împestriţaţi de frunze feliurite, pline de o rouă roşie... şi în 
vârful unui stejar bătrân, un valtur alb fâlfâia şi scutura din aripi... şi la 
fiecare din acele mormane, cei doi oameni îngenunchea şi ziceau 
împreună: “.., 
cuvântătoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumătat să te 
supuie... 


sudoarea lor Dumbrava Roşie, panais sângelui!” - : 


42 
Cum de te-ai veştejit, floare a falei şi a slobozeniei?. 


vicleni făcură sfat între dânşii... Cugetul nedreptăţei şi al domniei întra 
în sufletul lor... 
semăna sămânţa gâlcevelor şi a împerecherilor... feciorii tăi te 
muşcară la inimă, o, ţara mea, şi îţi făzură rană mare... Străinul puse 
piciorul pe peptul tău, ca să te înăduşă... şi dete în mânele voinicilor 


tăi furca în locul paloşului de odinioară... şi tu, muşcată, te lăsaşi de 


bună voie în mîna celor ce nu putuse a te birui!... 


43 


În şesurile tale, duşmanii corturele ş-au întins... mândria numelui | 
tău a căzut, precum cade de pe deal stejarul cel îmbătrânit, şi nu-ţi ` 
lăsară de a răsufia fără numai atâta aer precât se îndurară ei. Domniile ! 


şi boieriile tale îngenuncheară înaintea lor. 


44 


: Erai un trup cu viaţă, şi ai agiuns umbra morţii... războinicii {ăi 


s-au făcut muieri, boierii tăi, robi a duşmanilor, şi steagul tău pieri 


dintre steagurele sui it 


„20 


Fală şi mărire ţie, ţara noastră, binecuvântată şi. | 


şi tu ai fost peştera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut să. 

înghită lumea... şi tu ai fost stavila lumei... un neam de viteji a râvnit la ; 
turmele tale şi la grânele aurite ale holdelor tale... şi tu ai legat pe viteji ; 
doi câte doi... şi ai arat cu dânşii țărâna... Gi ai senat stinge și cc, 


€ . Într-o zi 
vtuseşi să te odihneşti, ca omul obosit de muncă... şi feciorii tăi cei ; 


şi râvniră la armele şi avuţia fraţilor lor. Zavistia 3 


E 


Pentru ce te frămânţi oare? îţi este dor de vremea veche... vro rază 


. din fala trecută venit-a să lumineze fruntea ta?... Nu, ce frământarea e 


de durere!... ~ / 
45. 

Mândră şi vitează erai în bătălie, o, țară română... cu greu şi cu 
anevoie era a te birui... Ca să-ţi sugă sângele, feciorii tăi cei blestemaţi 
te deteră în prada duşmanului. Neamurile ce pizmuia puterea ta şi 
numele tău cel falnic se legară între ele, şi ziseră: - “Hai să zdrobim 
acest cuib de volnicie...” Ele te orbiră de ură şi de zavistie, puterea ta 
se toci pilită de trupul tău însuşi... urieşii se aruncară asupra trupului 
tău, şi îl tăieră în bucăţi, şi împărţiră între sine ca pe nişte turme pe 
ficiorii tăi: “şi aruncat-au la sorţi hainele lui Hristos”, zice Psaltirea. 


46 ` 


Mult mai înainte păgânul zisese: “Ca să zărobese acest trup ce mă 
aaa şi când nu se mişcă, să dau drumul asupră-i nemernicilor 

ei...” şi venetici, lepădaţi de Domnul, ca un nor de lăcuste, trecură 
minie şi se azvârliră peste tine, o, pământ a grelelor dureri, şi supseră 
sângele măduvei tale! ei aruncară pe copiii tăi în beznele 


întunericului... şi numele lor peri cu tine... Erai slobodă... şi te puseră |, 


în obezi... erai avută... şi se îmbuibară de carnea ta, ca nişte lupi 
flămânzi... erai vitează şi înfipseră mişălia în inima ta... erai vrednică 
şi lăudată... şi agiunseşi defăimată... erai curată... şi te Pângăriră cu 
tâthăria şi nelegiuirea! 


47 


Sângele feciorilor tăi s-a stricat, şi inima lor a putrezit... când erai l 
tare, era şi ei mândri de tine... dar de când s-au amestecat cu cei miṣăi 


“şi cu cei vicleni, s-au făcut şi ei vicleni şi mişei!... 


48 


Tu eşti ca corabia fără cârmă bătută de furtună... şi vâslaşii cei răi | 


care ş-au însuşit de a fi cârmaci te duc dintr-o nevoe într-alta şi mai 
mare, din fărădelege în fărădelege, din păcătuire în păcătuire... că sânt 


orbi-de strâmbătate... iarba se usucă pe unde călcăm... înţălepciunea : 


21 


N 


H noastră e minciuna... 
`. faptele iadului... şi am supus robiei pe fraţii noştri; am robit clăcei: 
_sângele nostru, şi am ofilit fruntea ta... strâns-am candela cu suflarea . 


de vreme.. 


isteciunea noastră, jăfuirea... faptele noastre, 


noastră de fărădelege... ce vei zice, o, țară de necazuri, Rabilă 


nemângâietă... când îi emih ce vei face când va veni ziua dreptăței şi _; 


a curăţirei? 


49 : 
“Jalnic e cânticul tău, româncă copiliţă!... ce zici ? Ienicerii trecut- 
au Dunărea?... 


pierdute, şi ungurul să-şi adune oasele răsipite ale ostaşilor săi?... 
lagodan cins-a aia strămoşesc?... Car? cânticul.... .- 


pA 50 


Doina şi iar doina!... 


Văzut-am flăcăii scuturându-şi pletele... şi fruntea lor a se încreţi fără, 
. florile de pe capul copilelor a se vesteji... şi poporul 
căutând în beţie uitarea necazurilor... 


plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi... cânticele se sfârşesc în 


- blăstămuri... şi copiii căinează naşterea lor. Poporul e stâlpul ţărei... 
fiecare părticică de pământ e văpsită cu sângele lui... şi într-o zi ni s-a 
zis: “Munceşte, române, de dimineaţă până în seară... şi rodul muncei ; 


nu va fi al tău!... tatăl tău ţi-a lăsat de moştenire o țarină şi arme... şi 


- nu te vei bucuña de dânsele... şi tu vei trăi vecinic robind... trupul şi 


sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine... vei plăti aerul ce 
răsufli... vei plăti soarele ce te încălzeşte şi locul unde zac oasele 
mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi 


"boul ce-ţi agiută la muncă... tipul tău se va gârbovi subt bătaie, -şi 


partea ta în lume va fi ocara!” Veneticii zisu-ne-au în limba lor: “Al 
nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul... 
câmpurile... ale noastre dealurile... ale noastre cotunele, satele şi 
târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea... Tu ai 


fost puternic şi viteaz în luptă... dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi $ 
de stricăciune... şi noi am cules rodul vitejiei tale... Vor veni ficiori cu! 
mângâieri mincinoase de ţ-or povesti că eşti şi tu un popor. Noi . 


22 . 


_ sântem păstorii... tu eşti turma chinuirilor...” toţi îșibat gioc de viaţa, 


Tatarul pustietor împrăştie oare spaima de-a lungul : 
ţărei?... Leahul călăreț venit-a să-şi izbândească de războaiele. : 


| cânticul meu e versul de moarte a poporului : 
la şezătoarea priveghiului... pământul îi e de lipsă... şi aerul îl îneacă..s ` 


Trist e cânticul în sărbătorile ` 
satului : “Birul îi greu, podvoada e grea!...” Bătrânii îşi ascund ochii -- 


ale noastre : 


„m 


munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calc peste trupul tău... cei ce zic 
că sânt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, şi ţie-ţi este frig, şi copiilor 
tăi le este foame!... Ei-fac legi, dar nu pentru dânşii, ci pentru 
împovorarea ta!... Doina şi iar doina!... Sântem pribegi în coliba , 
părinţească... şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!... 


Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele 


chinuite... Nădejdea! 
S1 


Era odinioară un neam dè frați născuţi tot dintr-o mumă şi dintr-un 
tată... şi veni acel neam într-o ţară lată şi mănoasă pe căile cerului de 
se pomeneşte şi astăzi... Şi fraţii se iubeau între sine şi creşteau în 
avuţie şi fericire... turme nenumărate ca stelele păşteau în câmpii 
întinse... vecinii şi hoţii pizmuiau unirea, puterea şi bogăţia lor, dar le 
era teamă de dânşii, căci bărbăţia lor îi îngrozea... şi astfel acesti fraţi 
trăiau fericiţi, şi copiii lor în moştenirea cea mare rămasă de la părinţii 
lor... Cînd vro-nevoie vinea dintr-o parte, ei alergau cu toţii într- 
acolo... cădeau cu toţii împreună, când vijelia mare îi dobora, dar se 
râdicau iarăşi cu toţii împreună şi izbândeau... astfel se pleacă şi se. 
râdică în timp de viscol vârfurile codrilor. l 

După ce trăiră într-acest chip vree multă, nepoţii ziseră într-o zi - 
între dânşii: “Pentru ce să mai trăim amestecați unii cu alţii, mai bine 
să împărţim moştenirea părintească, şi fiecare să ie partea sa...” 


Atuncea trasără cu funia şi-şi împărţiră moşia în mai multe părţi: una 


la miazăzi, alta la apus şi alta la miazănoapte... Săpară şanţuri şi 


„puseră râurile şi munţii hotare între dânşii... şi de atuncea fraţii nu se 


mai puteau vedè între ei... şi vecinii se umplură de bucurie... Nu trecu 
mult, şi fiecare, sezând închis în moşia Sa, agiunse că copii din aceiaşi 
părinţi uitară de tot unii de alţii, şi de vorbeau tot o limbă... dar nu se 
mai înţălegeau... şi când unele din ramurile acelui neam se stângeau de 


` pe faţa pământului, înecate de vecini, ceilalţi fraţi nu simțeau nici o 


durere... căci acum erau străini şi duşmani între Sa şi! se râdicau cu 


` duşmanii împotriva sângelui lor!... 


Şi aceste neamuri, care încă se numesc între sine români, în ochii |. 
celorlalte popoare sânt numai seminţii rătăcite, al căror izvor s-a stins 
din ţinerea minte a  oamenilor!... 


23 


52 


săcriul mut a soţilor. 


53 


x 


Neamurile auziră tipetul chinuirei tale... pământul se mişcă... 
Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?... Răzbunătoriul preursit nu s-a 
născut, oare? : l i ' i . 

54 


Care e mai mândră decât tine între toate ţările sămănate de 


Domnul pre pământ? care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori . 


maj frumoase, cu grâne mai bogate? 


55 


- 


Deşteaptă-te, pământ român! biruieşte-ţi durerea... E vreme să ieşi 


din amorţire, seminţie a domnitorilor lumei! Aştepţi oare, spre a înviă, | 


ca strămoşii să se scoale din morminte?... Într-adevăr ei s-au sculat, şi 
tu nu i-ai văzut... ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, 
câută şi!ascultă... ziua dreptăţei se apropie... 
mişcat... căci fortunia mântuirei a început... Vezi! cu cât ‘mai mult 


stas 


“tău... Din a , dreapta şi din a stânga, piticii şi urieşii râvnesc Ja tine, 


oricât de slabă şi zdrumicată eşti. 
s6 


+ Sfârşitul ispitelor s-a apropiet... căci vremea trece iute... şi semne 


s-au arătat pe ceriu... Şi blestemul a covârşit măsura... oamenii 
Ei înălţară trufia lor pe | 


sângiurilor ţ-au mistuit inima şi plămâiele... 
tâlhărie, avuţia lör pe foametea ta... mărirea lor pe zdrenţele tale... 
puterea şi strălucirea lor pe sângele ce ai vărsat într-o sută de bătălii, 


24 


Domnul Dumnezeul părinţilor. noştri înduratu-s-a de lacrămile tale, : 
ţară română?...Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de chinuită, - 
îndestul de sfâşiată? Văduvă de ficiorii cei viteji, plângi fără încetare 
pe mormintele lor, precum plâng şi jălesc ; femeile Aspin pe : 


toate popoarele s-au . 


unde părinţii lor nuse aflară !... ţine minte numele lor; o, țară a | 
grelno dureri, şi numele străinului! ` 


a ga 


Aurică copiliţă, cântă frunză verde, cântă floarea câmpului, cântă 
floarea muntelui, cântă nădejdea... nădejdea e glasul Domnului! Norodul 


- trebuie să se ispăşească şi să se curețe de păcatele sale, şi prin ispitele 


suferinței numai se curăţă noroadele... cele ce am făcut în vremea trecută 
nu sânt ispite, căci, dacă ne-am luptat şi am fost viteji, rodul luptei şi a 
vitejiei ne-au fost volnică şi numele nostru... ispitele sânt strâmbătatea: 


-giudecătorilor... despoierea şi mişălia, minciuna şi lăcomia, zgârcenia şi 


împilarea domnilor şi a boierilor... cumpăna nepotrivită a dreptăţei... 
uciderea proslăvită, ... robirea pentru unii şi desfrâul pentru alţii... toate , 
acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma şi Gomora, oraşe < 
şi ţări urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blăstămăţia lor!... şi toate _ 
aceste ispite le-ai cercat, pământ român... paharul fărădelegii s-a umplut 
peste margine şi palaturele de strâmbătate se prăvălesc surpate de 
blăstămul norodului! Făptuitorii, de tâlhării se spăimântează însuşi de 
faptele lor!... Domnul şi-a întors cu scârbă faţa de la dânşii, şi îngerii s-au 


depărtat cu groază de ei... Eşti searbădă şi slăbănogită... ai suferit toate... 


o, țară de chinuri!... Râdică-ţi capul strivit şi caută de vezi... semne s-au 
arătat pe ceriu... furtuna mântuirei a început!... 


Să nu ne scârbim de vremea trecută, când bătrânii povestesc 
bătăliile cele urieşe şi ne arată dărâmăturile cetăților; când ne spune 
lupta, zgomotul, sângele vărsat şi câmpiile acoperite de morţi, ciuma 
şi văpaia focului, foametea şi războiul, şi pe câmpiile pârjolite cetele | 
tătăreşti târând în fuga mare, legaţi de cozile cailor, pe femei, copii şi 
bătrâni!... Era acea vreme a luptei,... era viaţă, bărbăţie şi putere, 
vitejie şi jertfe... cei ce făceau faptele mari aveau o moşie... şi erau - 
umărul drept al moşiei şi râdicau stâlpi de biruinţi, şi tara era o ţară de 
fală şi zidul cel tare a credinței!... 


59 


Oraşele s-au întemeiat din nou, dărâmăturile turnurilor şi a curților 
nu se mai văd... alte curți şi alte turnuri s-au înălțat în locul lor... copiii 
i l 25 


robiţi întorsu-s-au iarăşi... dar oamenii sângiurilor nu-ţi deteră înapoi 

VOlniciă... pământ al grelelor durezi!... şi copiilor tăi le-a rămas robia... 
Pe câmpul de bătaie se văd oameni cu. braţele goale, cu pepturile 

dezvălite, zvârlindu-se peste ascuţitul paloşelor... şi în locul oricărui į 
om ce cade, în locul oricărui pept ce se despică, alt pept şi alt om se | 
pune în rând... carnea toceşte fierul... bătrânii robiţi cântă... femeile | 
blastămă pe cei mişei... Dar în otaşele cele nouă a tale, o, ţară română, 

nú se mai aude de vitejie... ci de lăcomie şi nedreptate... Pe câmpiile 
tale şi pe drumuri trec fete, serbede şi veştede, fluierând doine | 
iu ` E 


F : 50 


Viscolul: pustiirei a ‘aflat g pe acest pământ... sângele părinţilor în | 
vinele strâmte a a strănepoților asecal! O ` RRE 


Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se năşteau tari... d 
Pământul era acoperit de dărâmături şi de trupuri moarte... dar din 
acele, câmpii ce fumegau de pârjol şi de măcel se înălțau 'strigări de 4 

"biruinţi şi de ślobozenie... Ticăloşia şi moartea sânt şi acum... dar unde: 
sânt slobozenia şi biruinţa... şi strigările ce se înalţă sânt numai a4 
durerii! ce ar fi agiuñs pământul acesta dacă strămoşii noştri ar fi 
dormitat şi ei!.. 


LA 
7 


cual LE 62 


Deşteaptă-te, ERA român! biruie-ți. durerea, e vremea să ieşi din | 
amorţire, seminţie a domnitorilor lumei!... Aştepţi oare, spre a învia, $ 
ca strămoşii să se scoale din morminte?... într-adevăr, într-adevăr ei 
s-au sculat, şi ta nu i-ai văzut:.: Ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi 4 
coapsa ta, caută şi ascultă... Ziua dreptăţii se apropie... toate popoarele 
s-au mişcat... căci furtuna mântuirei a început!... = 3 


63. 

Nu ți s-a zis oare prin gura mucenicilor tăi: “Şi Domnul părinţilor 
'. voştri se va îndura de lacrămile slugilor sale şi va scula pe unul dintre ] 
26 | să 


voi, care va agza pe ura vogti arşi în volncia și puterea Ior de 
mai înainte?... Pa 


„64 


Deci timpul sosit-a. “Semne s-au ivit: pe ceriu... pământul s-a 
clătinat de bucurie... blestemul îndricogat s-a auzit despre sus, şi 


toate popoarele s-au deşteptat. 
65 


xs 


Cinge-ţi coapsa, țară română... şi-ţi întăreşte inima... sia cap 
şi miazăzi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunerecul, cugetul: 


dizbrăcător şi dreptatea: s-au luat la luptă... Urlă vijălia de pe urmă... 
Duhul Domnului trece pre pământ!... 


România literară, laşi, 1855, nr. 38, 39, 40, 42, 45, 47. 


27 


La 


| AMINTIRI 
(fragment) - 


Dec ce oare cu cât ceasurile, zilele. şi anii se > tammiljese asupra nui, cu 
atâta mai mult omul se uită în urma: sa, şi din căutătură în căutătură se 
` opreşte cu plăcere la cele mai depărtate” aduceri-aminte, aducerile-” 
_ aminte a tinereţii şi. a copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? 

păsăruicele nu cântă tot aceleaşi cântice voioase sau jalnice? frunzele 
nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu 
au acelaşi miros, câmpiile, dulcele privelişti duioase ce aveau? 
mişcarea vietăţilor alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu luceşte 
frumos, nici o floricică nu are. dulce miros, nici un fluier pe coasta 
dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de faţii nu are asemănare cu 
florile şi cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce 
bătea atunce, lacrimile ce se vărsa, se uit; din zilele trecute a rămas în 
închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare şi un miros 
neşters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi „pentru om 
mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinereţa şi tinereţa este 
fericire!... fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a 
„crede în frumosul şi în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste şi de 
multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu şti ce este viaţa şi ce 
neagră prăpastie este sufletul omului... Când se întoarce gândul spre 
zilele tinereţii, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei 
dintâi simțită, îmbătătoarele şoapte, primblarea încântătoare umăr de - 
umăr printre florile ce nu se zărea în acele minute, dar care acum răsar 
şi împodobesc suvenirul, voiniciile ce îşi făgăduia, patriotismul 
înflăcărat, visul măririlor căpătate prin osteneală, vrednice şi fapte 
mari, binefacerile ce se pregătea a revărsa pe lume, ca un soare 
„luminos şi roditor? - lucruri ce se schimb toate încet câte încet în 
cevaşi cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!... nici 
nălucirea visurilor acelora nu mai este! l 
“Din multele dulci ochiri a tinereții şi a copilăriei, două s-au 
întipărit î în inima mea, verzi şi vioaie, crescând iarăşi, an câte an, ca 
29 


— 


' mlădiţele copacilor; primăvara mi le aduce, pe când dă frunza, pe când 
fluturii încep a se giuca, când trandafirii îmbobociţi se deschid, când 
soarele încă dizmiardă şi nu arde, când de pe porumbei pică ninsoarea 
mirosâtoare. Una din ele, zâmbind în ceziul trecutului, cine nu o ştie? 


cine nu a avut optsprezece ani, cine nu s-a uitat la lună şi :nu a vorbit | 


cu stelele?... A doua aducere-aminte, ce iarăşi, ca toate aducerele- 
“ aminte, dulce luceşte între flori şi raze aurite, este un sat frumos, 
răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr 
mare în mijloc. De sânt mulţi ce nu ştiu poate de codrii Bâcului (căci 


`. de lungă vreme nu să mai vorbeşte în Moldova de ei!) şi mai mulți vor | 
. ficare nu-ştiu ce însămnează părul în mijlocul satului. Codrii era odată ; 
_aşezare de apărare ca plăieşia munţilor, salbă de zmarand a Basarabiei, | 


precum Basarabia era cuibul răscoalelor din ţară, moşia celor Novaci 


de răul cărora urdiile tătăreşti nu se putea înturna în Bugeag cu prada 1 
dip ţara leşească, şi cuibul voinicilor din cânticele vechi. Codrenii era | 


mândri şi nu purta numele nănaşilor lor. Cânticul zice: 
S-a aflat la Movilău, i 
De Codreanul cela rău!... Sa 
Părul din mijlocul satului era odinioară: când divanul unde sfătuia 
“satul, când locul unde poposea voinicelul străin, până a nu-şi găsi 


' gazdă, când locul giocurilor ale băieţilor, când spitalul unde zăcea; 
bolnavii nevindecaţi, părăsâţi în sărăcia lor de toţi şi de neamuri! 4 


Balada lui Donciu spune: l 
A -$ Sub cel păe mare din sat, 
“ Zace Donciu într-un pat; 
< Şi de mult zace, măi frate; 
Nouă ani şi giumătate, 
„Şi nouă zile de vară, 
Şi nouă de primăvară; 
-- : Pe de-o parte carnea-i cade, 
Pe de-o parte viermi îl roade. 
Neamurile l-au uitat, 
Toată lumea l-a lăsat! 
Numai soră-sa Stăncuţa, 
Numai soră-sa, drăguţa, ea E 
Nici l-ă uitat, nici lăsat, l 
Nouă ani că l-a cătat, 
Pernele că i-a mutat, - 
Când la umbră, când la soare, 
Când Ia cap, când la picioare, - 
Când la dalbe brăţişoare: 


A a E 
. poa 


De ce vorbese de părul satului? Vântul primăveri a bătut; peste 
dealuri, peste văi, peste ani, Gurul leagănului-mă agiunge; spre codru 
mi se întorc ochii, şi zăresc umbra părului copilăriei mele, care îşi 
întinde ramurile ca nişte braje şi îşi scutură florile pe inima mea cao ` 
ploiţă răcoroasă. Părul, cu locul bătut pinpregiurul de vitele satului lui 
ce singure astăzi mai țin Divan; curtea boierească, opcină - 
strămoşească ce nu se mai află, albind pe troscotul verde al -ogrăzii 


mari, mari şi întinsă; livada din dosul curţei, biserica cu ţinterimul 


pestrit de iarbă lungă, de sulcină aurită, şi de cruci negre; cumpăna ` 
fântânei de la poartă, aninată de răchita crengoasă; toate trec dinaintea. 
mea, vii şi în mişcare... lată pădurea unde alungam mierle, cireşul 
sălbatic unde mă băteam cu ţărănaşii; iată colo, colo în depărtare, în 
zarea luncei, pe deasupra. pârlazului, ţiganca cu desagii, o stahie 
uscată, prietină cu mama pădurei, ce vine să ieie băieţii, umbre ce mă 
fac să răsar şi acum, deşi îmi râd încet şi cu iubire. Cât de dulci sânt 
amintirile bătăilor de inimă, cât de învăpăioase sărutările tinereții 
înflorite... însă nu desfătează inima, nu descânt durerile lumei, nu 
mângâie de înşelăciunile vieţii ca dulcele soare a copilăriei, alinit prin 
depărtare, ca soarele ce se vede prin o ceaţă subţire. Dar sezile satului 


. meu, când luna se râdica asupră părului, şi cumpăna fântânei-se părea 


un cocostârc cu pliscul întins... ce sări sănine! Într-âmurgul se apropia 
cârdurile, aducând miroasele câmpurilor cu ele, turmele de oi zbierând 
cu ciobanii fiuierând; focurile se aprindea dinaintea caselor; fumul 
stuhului se împrăştia în văzduh cu mirosul teilor ce venea de la 
pădure; moşnegii spunea de turci şi de tătari, de moşul Adam cu barba. 
până la brâu, ce ţinea plăghiile pe genunchi, de Ileana Cosinzana, de 
fraţii din lună, de lupte şi de năvăliri: vedeam în lună chip de om rănit, 
culcat pe un pat frumos de scoarțe şi de lăicere, şi sângele bolborosind . 
îi pica alăturea într-un ciubăr spart; iar fratele ucigaş, osândit din - 
poronca lui Dumnezeu, până se va umplea ciubărul, a bea sângele . 
nevinovat ce nu încetează a curge de la începutul lumei... Auzeam ` 
picătura sângelui; zăream frații amândoi, unul lungit, al doilea cu. 


- capul plecat şi cu părul zburlit. De atuncea nu m-am uitat la lună 
„vreodată fără a-i vedea. Bătrânii spunea de aceste, fetele şi flăcăii 


vorbea de Măriuca... Măriuca! şesesprezece ani, faţă de trandafir şi 


-E spumă de lapte, ochi de muză, cămeşuică de omăt cu altiţioare supțiri, 


ca o creastă de rândunică, şi inimă de lăcrimioară; mult iubită, mult . 
sărutată de un nufăr frumos de pe iaz; ea era drăguliță tot satului... dar 
nuferii sânt înşelători ca unda mirătoare în care se nasc! Al nostru se 
duse la moscălie cu fagadă de întoarcere; 1ăcrimioara se veştezi... 


31 


părinţii o alungară... Un an, doi, trei ani, de sub părul satului, Măriu 
"se uita la drumul mare bătut de ochii ei; drumul aducea numai dorul; 
într-o zi, Măriuca clăti din cap ca o frunzuliţă vântuită, se culcă 
piciorul părului, cu ochii la drum, şi adormi pentru totdeauna!... 
H 

Pe lângă umbra Măriucăi, pe lângă vântul ce bate prin păr, 
` lângă chipurile trecutului ce se învârtesc în ochi-mi şi în inima mea, 4 
deasupra satului aud râdicându-se un huiet; alte huiete răspund şi 
clocotese pe dealuri şi prin văi; huiete vesele de fete şi flăcăi. ce vin j 
cu flori şi cu cordele; zi-întâi mai a sosit în sat şi bate la toate ugele, la 7 
bordeie, la case şi ła curte; ziua armindinei în care pelinului să, dă“ 
cep!... De-aş fi avut noroc să fiu şi eu din cei învăţaţi ce scriu în limbă 
frumoasă, de nu aş fi simţit în cutrieratul lumei că cea mai mare? 
nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când: 
cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a mângâia şi a-şi 3 
aduce aminte în dulcea limbă a mamei, în dulcea limbă a poveștilor, 
care au întipărit icoane drăgălaşe şi poetice în închipuirea copilăriei, ` 
aş fi putut spune că povestea din lună: e toânella Danaidelor,. 
tradițiune ovidică, augmentată de tradițiunea ebraică a rezbelului É 
fratricid, Capitul al IV din Opera prima a celebrului Moze, } 
reformatorul şi legislatorul inspirat al evreilor; v-aşi spune iarăşi că 
serbarea zilei întîi mai se leagă cu sărbătoarea unei zâne a câmpiilor $ 
latine, de pe vremea strămoşilor noştri romani şi a străunchiului : 
nostru, bunul Evandrw, care Evandru era un fel de Paăpură-Vodă latin; ; 
v-aş spune cum se jărtfea pe altare în acea zi mieii fără pată, fruntea $ 
turmelor! giunce albe, mândria imaşelor! şi cum să dăruia zânei colive 
de miere şi de făină, de trei ori cernută, de grâu spălat; dar nu sânt j 
învăţat şi spun în limba ce am dobândit odată cu lumina, odată cu . 
auzul, odată cu vederea soarelui, a codrilor, a câmpiilor, şi a florilor. - 
Câtă trudă, câtă vreme pune omul a învăţa limba neamurilor străine! ij 
dar acea străină nu-i vorbeşte de ţară, nici de părinţi, nici de fraţii ca | 
brazii, nici de surorile ca florile, nici-de primăvara cu verdeaţa ei şi ` 


turmele de oi cu ciobanii în capul turmilor, lăsându-se pe guri de rai, $ 


nici de plugutile cu şase boi; nici de copiliţe bălaie şi fete de împărați, 
cum vorbeşte. limba ce o învaţă şi o suge omul cu laptele vieței! 
În acea zi dar; părul satului păzea numai el casele; câţi flăcăi, câte 3 
fete mari şi codane, toți şi toate se împodobea cu flori şi cordeluţe, 1 
care la pălărie, care la codițe. Cu lilieci în mâni, cu garofe pe cap, cu | 


32 


busuioc verde în sân, fetele şi flăcăii părea flori mişcătoare; de cu 
seară fetele se la, flăcăii se pieptăna; iar în zori de zi, când se deschid 
lăcrimioarele, viorelele şi toporaşii se scutură de roua nopţei, văile se 
umplea de chiote; codrii clocotea de pocnite de frunze, de hohote, de 
cimpoaie; telingile răsuna în toate părţile de doine; mese numeroase se 
întindea pe sub copaci. 

‘Curțile boiereşti, locuite pe atuncea iarna şi vara, se gătea, se 
pospăia, se înalbea“la apropierea zilelor mari ca şi casele săteşti; 
sărbătoarea se primea cu aceeaşi bucurie de boier şi de ţăran, fiind 
uniţi în credinţă, în limbă şi obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare de 
rele, naiba, năbădaica şi urletul cânilor noaptea îi umplea de spaimă 
deopotrivă pe amândoi. Pare că văd încă acea icoană a trecutului: 
mare zgomot şi zbuciumală este prin curţi; ţiganii, până şi bucătariul, 
se fudulesc în cămeşi curate, oamenii în minteni şi mânicile suflecate, 
cu cordele la pălării fâlfâind în vânt, se păunesc prin ograda măturată! 
rochiile roşii şi tulpanele galbine de la Paşti ale ţiganilor se zăresc 
iarăşi; totu-i plin-de mişcare; toate feţele pline de veselie; giupânesele 
de la camară sânt pârjol de ameţeală, cucoana ţipă! După mult 
vălmăşag a nenumăratelor slugi, ameţite de alergătură, trăsurile cu caii 
împodobiţi trag la scară; în una se suie cuconul şi cucoana, în capră un 
arnăut cu ciubucul încălâfat în mână, şi cu pistoale la brâu; în a doua, 
giupâneasa cu vutcile şi dulceţile; în alta sofragiul şi ţigănaşul său 


` nedespărțiți, cu tacâmurile; în alta, stolnicul cu vinaţele, cafeaua, 


pânea şi pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întâi mai! apoi 
vine bucătariul cu merindele, ş-apoi gloata din casă, slugele, femeile şi 
cuconaşii. De se întâmplă vecini, adunarea nu se mai numără; drumul 
se acopere de trăsuri şi de călăreţi; strânsura, cu răcnite, chiote şi 
împuşcături, seamănă o nuntă de cele huioase, precum obicinuia 
părinţii noştri de toate treptele, călăreţii, balcoanele cu ficiorii 
boiereşti la obloane, braşovencele (de care ne-a scutit astăzi . 
Dumnezeu pentru odihna ciolanelor noastre), căruțele şi alaiul agiung 
într-o poiană mare şi frumoasă, în mijlocul codrului, unde iarba-i 
netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece în care steclesc 
fedeleşele. Mesele se întind: masa boierească, masa giupânesei şi a 
ficiorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor. Sub poalele codrului 
verde se vede un foc urieş, împregiurul focului muncesc bucătarii; 
mieii întregi se întorc în tepe de lemn; pârpălacul umple pădurea de 
miros. Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după 
pelin, vutca, fala gospodăriilor! vutca ce se taie cu cuțitul! vutca se 
schimbă cu vişinapul; vinul şi lăutarii întart boierii, paharele se umplu 


33 


-des, fesurile zbor în văzduh. Sânt manèle dulci, sânt mantie E înăduşită, neînțăleasă de bietul copi sata Sedii Sa în citate, ie 
i. i 5 copil, ; ace, într-un 


mângâioase, sânt manèle dureroase ce rup inimile: bătrânii închin, $ ceas, în focul mare şi luminos a româniei! 
tineritul bea în papucii cucoanelor şi se sărută cu lăutarii, iar Ferice de acei i : e ; 
cucoanele, cu ochii înecați în amor, cântă versuri frumoase, de se mare... ei nu au miii PELA ji 4 ea ai in st ge 
răsun codrii şi se trezesc păunaşii. Pe marginile poienii, arnăuţii dau şterge întâi plânsul dispărţirei, şi apoi eE a a a ale se 
din puşte şi din pistoale, slugele huiesc ca roii rătăciţi, surugiii se copilăriei lor... Ei nu au simțit durere şi mai mare, cum cae i 
îmbată. Porneala-i o amestecătură nespusă; de-abia prin mijlocul | limba, de te înăduşă cuvântul: "ţară", şi nu-l poţi i ti a E 
nopţii mai încep jarăşi a cânta privighitoarele spăriete de huiet şi de străină!... Dar dorul, dorul, al doilea suflet ce a dat ie oase Ş 
glasul lăutarilor!... AIR i românului, pentru a răsplăti cu durere rălele ce făptuieşte şi are 
Am văzut multe zile-întâi de mai de atuncea, în laşi şi la țară, dar făptui pe pământul românesc, dorul numai nu se șterge! pete a 
nu seamănă cu zi-întâi a mea; în loc de veselie am simţit dor şi 4 străinătate românaşi uitaţi de numele lor şi de limba leagănului iz 
amărăciune! i răsărind la auzul unui sunet român, ca calul de soi ce nechează la 
, a A S a auzul trâmbiței! Gura e prinsă... dar ochii învie... trupul tremură... şi 
prey . m no y E mima: ae bate cu iuțeală!... auzitu-i-am, neştiitori de gândul lor 
în i | | „Î  guierând doine, sorbând miroasele ce vinea pe aripele vântului despre 
l Dar anii trec... vine vremea ça copilul cel vesel şi slobod cao ţări, şi uitându-se cu jale, în nopţile steloase la calea cea : 
„_căpriţă să lesă câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi - care strămoşii urma împăratul cel mare, mare şi luminat ca un tatea 
şezătoarele satului şi să între în viaţa chinurilor prin cartea de Fericiţi aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei!... au crescut în 
învăţătură... Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana sărutările soarelui, în toată volnicia câmpiilor înflorite, în dizmesdările 
minei la uşa părinţească; multe veacuri ş-a primblat el cortul de pe ; limbei şi în toate bucuriile copilului... Sânt care aruncă pietre asupri 
şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul $ celor crescuţi de străini şi între străini... Va veni şi giudecata piei 
` strămoşesc... acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunei, şi trebuie în $ se va face parte, dreaptă tuturor; şi se va ţine în seamă. celor ce au pa 
neagra străinătate să-şi. agonisească putere pentru a mărturisi şi sfinţi ; mucenici din pruncie, dacă au purtat departe numele de român... dacă 
patria mult iubită, dar mult păcăjită, patria asta ce se clatină ca o lunte {$ nn au iubit românia ca nealţii!... şi ochii lor s-au umplut de lacrărni,, 
uşoară în toate părţile, şi-se întoarce când la apus, când la răsărit, când $. când au văzut Zarea departată a ţărei... şi inima lor a plâns când, după 
la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunele $ în şi iar ani, a cunoscut în sunetele de pe dealuri doinele jalnice ce 
toamnei... departe trebuie să câştige inimă şi pânea sufletească, ce $ şuiera odinioară; şi sufletul lor s-a amărât de amărăciunea tuturor... şi 
susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele sărine... căci $ toţi străinii nu le sânt plăcuți. i ) ' tia 
pânea sufletească şi inima sânt un rod scump şi rar a. pământului 4 „Bine şi frumos este în străinătate, noroade îmbršate şi voioase 


român, ist bogat de roduri.... Într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş, PI şcoale şi târguri mândre, podoabe, măriri, steaguri şi oaste fudulă, legi - 
şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, $ * giudecători buni, viaţă şi mişcare... dar românii nu s-au ruşinat E ; 
copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece 4 țara lor şi àu iubit-o în sărăcia şi în goliciunea ei. - 
într-o caretă... careta se mişcă... se tot mişcă... merge şi tot merge. i 
peste nouă ţări şi nouă hotare... icoana, tristă a vieţei politice a bietelor ; 
ţări... Dar lumea are sfârşit... careta s-a oprit... unde?... se trezeşte 4 
“copilul între feţe ce nu a. mai văzut, aude o limbă ce nu o ştie!... 4 
Inimioara i se sfâşie... multe zile lungi, gândul îi zboară acasă... dar; 
casa... călătoria, oamenii şi tucrurile nouă se amestec în închipui 
sa, viaţa lui ia alt curs, trecutul se şterge... şi de român îi rămâne; 
numai o scânteie în fundul inimei, o scânteie ascunsă, fugar 


România literară , laşi, 1855, nr. 13, 14, 33. 


34 
35 


HOLERA 


De o bucată de vreme încoace o ameninţare înfricoşată se leagănă 
pe populaţiile Evropei. Ca şi ciuma în timpurile trecute, ie, şi mai mult 
decât ciuma, holera îşi întinde stăpânirea pe toate țărmurile, înfruntă - 
toate climele şi se gioacă de toate pregătirile. Paza “sau nepaza, răceala 
sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă. Vine, se 
duce cu pricină şi fără pricină, se întoarce neaşteptat, zboară sau 
cloceşte... când ie-şi alege prada... când o iè de-a valma. 

Moldova a văzut holera de două ori şi n-o mai uită... ea care a uitat | 
ciuma, ea a avut-o veacuri.. „căci holera este legată cu hronicile 
timpului nou. 

Jar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră, holera a 
bătut țara leahului, Galiția, se presupune pe une locuri în țara 
neamțului. Teama a fost mare mai dăunăzi şi mult se lungise; holera a 
slujit de vorbă prin salonurile Ieşului. La acest prilej am auzit multă 
aducere-aminte a amânduror holere din Moldova. Din două sute de 
oameni, boieri şi ficiori de boieri, nici unul nu s-a găsit să nu fie 
voinicul unui epizod, însă eu, care am avut nenorocire de a rămâne 
sirigur viu din patruzeci persoane ce locuia într-o casă, să spui drept că 
nu crez epizodelor nouă de la 1848. Dar frica trezită în voinicii noştri 
cetăţeni mi-a adus aminte de o baladă şi de un om... cinstit... ` 

La întâmplări mari se arată fizionomia popoarelor şi se poate 
măsura puterea sufletească a omenirii. Atuncea se dizvăleşte dacă un _Ț 
popor îi dobitoc sau om. Aşadară, pe când treptele rădicate ale 
soţietăţei fug, se vaiet, se înflanelesc, pe cînd doftorii lipsesc şi 
spitalurile se închid, fizionomia obştei rămâne tot serioasă şi 
neschimbată... ca fatalitatea... zeul cel mare al strămoşilor ei 
Dogma zisă a Orientului, nu ştiu de ce este religia popoarelor... 
este să fie, tot a fi...” şi cu vorba aceasta românul cică, ii 
macar să peie lumea... 

Însă cu toată această stoică linişte, inima se moaie. „Relaţiile zilnice 
se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cât de mare este nebăgarea în 
samă esternă a naravurilor, la întâmplări care covârşesc închipuirea 


37 


ominească şi o ţintuiesc într-o nemărginită neputinţă, un ce nespus şi 


neputincios a spune aruncă o măreaţă şi jalnică apropiere. Doi prietini 
întâlnindu-să se strâng mai tare de mână, şi de intră în vro crâcimă nu 
numai închin paharele cu seriosul cunoscut al românilor, dară fac o 
adevărată libaţie morţii: “Să ne întâlnim pe ceea lume, măi frate”. 


” Balada care ne dovideşte aceste două feţe grave şi simţite ale . 


medaliii numită românul, ca toate baladele populare, începe cu 


espunerea cea măreaţă în două linii a sgetului,: de care numai . 


zicătorii satelor şi Omerii ştiu taina... 
i ' Sus pe malul Oltului - 
La casele Vâlcului 
Vâlcu bea şi veseleşte, 
De holeră nici gândeşte. 

Vâlcu “bea şi veseleşte”, Vâlcu, ionii care nu-şi schimbă nici 
faţa, nici obiceiurile în fiinţa primejdiei ce ameninţă curtea şi bordeiul, 
se găteşte de dus în câmpie Ía agonisit pentru copii, dupi mustrarea 
maicei i: sale bătrâne, care-i zice: 

E - Tu bei şi te vesăleşti 
| Şi de holeră nu gândeşti, 

Dar balada urmează: 

i ` Tată holera că sosea... i 

La espresia aceasta nu-ţi aduci aminte cum ne e închipuiara î în 
fragida noastră copilărie fiinţa ciumei... o femeie mititică la stat, 
îmbrăcată de sus până în picioare într-o pânză albă feştelită, înfăşurată 
până supt gâtiţă într-o cârpă iarăşi albă, încât nici obrazul, nici ochii, 
nici gura nu se vedea, o închipuire poporală, ca să tălmăcească că 
boalele sânt oarbe şi săceră tot, bunul şi răul, câteodată mai mult pe 
bunul, bătrânul şi tinereţa, şi pe cel nevoieş, şi cel carele nu cere altă 

` de la Dumnezeu decât viaţă îndelungată. De multe ori am visat chipul 
ciumei şi pe țiganca cea naltă, naltă ca copacii, care se primblă prin 
poiene cu desaga de-a umere de-amiază şi se uită în țarină peste 
Holera sosi... Aicea începe duelul între epidemie şi puterea 
sufletească. Aice obrazul cel de bronz al românului se topeşte şi 
rămâne omul cu simţirile lui... Orbul sau cerşitorul care a cântat întâi 
cântecul Holerei, prin o tranziţie minunată, se rădică de la 
metamorfoza ovidică şi mărimea epică a micului poem, la ceea ce 
inima unui om are mai simţit şi mai dureros. Românul -cel nepăsător, 
românul care, deşi se veseleşte când lumea se sfarmă, Vâlcu întreabă 
cu şaga cea vicleană care o cunoaştem toţi: - “He, Holeză, ce cauţi pe 


38 


4 


la noi?” - “Am venit, sociale baba încârpuită, am venit să-mi iau 
copilele.” Vâlcu ştia că poate să moară şi nu-i păsa: 
Dar de copile nu gândea... 

Roniânul piere, omul şi părintele se iveşte; balada nu se încurcă î în 
analiză, trece repede la țelul ei, căci ştie marele poet că omul se mişcă 
întâi la întâmplări şi apoi vin reflecţiile. Gândul, adică reflecţia, nu. 
este în obiceiurile românului, balada ne-a spus-o din capul locului. 
Vâlcu întră în tocmală cu Holera... o trăsătură foarte:repede, dară 
foarte: caracteristică a neamului nostru. Vâlcu plânge şi întră în 
tocmală... vra să deie ruşfert răului... şi ce js pci ruşfert părintesc. 

Lasă copilile... 
. Că mi-s dragi ca soarele 
Şi-mi ia zilele. SR 

Părintele şi românul au vorbit, căci la român, după api ce este în 
rândul drăgostei decât natura, câmpul, codrul şi soarele!... 

Holera cea puternică nu se îndură de lacrimele românului...Vâlcu, 
omul carele a gândit că nemic nu este mai scump decât bucuriile 


“sufletului, de la ruşfertul moral pică la ruşfertul cunoscut... el vra să 


deie carul... boii... oile... tot... numai să scape copilelă... care-i sânt 
dragi ca soarele... 

Dialogul cu Holera se mântuie în repetiţia acestei comparații, şi 
un rând mai gios, după ce ne arată Holera făcând semne, cu mâna la 
portiţă unei copiliţe bălăioară, balada adaoge fără altă zicere: că “sus”. 
pe malul Oltului” a rămas pustie : “casa Vâlcului 

Aţi văzut canevaua baladei, să vorbim şi de | cinstit, alla a un 
epizod... dară adevărat. 

Pe la anul 1838 sau 1839 mă întâmplasem într-o după-masă la 
polcovnicul M... unde o numeroasă adunare de militari. «şi particulari 
se îndeletnicea a bea ciubuce pe nişte lungi divanuri în odaia cea 
mare, care pe atuncea încă nu se chema, peste tot locul, salon. Fumul . 
întuneca odaia şi vorba felurită se curmezeşea. În mijlocul vuietului, 
uşa se deschide şi d. maior B... intră. Un ura îl primi şi vorbile îşi luară 
iar cursul lor. Iaşul la 1839, ca şi astăzi, nu se deosebea prin vreun 
entuziasm straşnic pentru nici o individualitate sau pentru vro pricină. 
Primirea d. B. mă miera... şi este de mierare, căci omul nu avea 
nimică de cele ce împune ò persoană soțietăței Iaşului. Nici înrâurire... 
nici bogăţie... nici linguşire... nici tinereţe, nici scandaluri politice sau 


i amoreză, hronica Iaşului, aşa de bogată pe acea vreme, nu-l ştia. 


Nesimţitoriu nu era maiorul, căci îşi întorcea capul când, întâlnea o 
femeie bătrână sau slută, iar cu cele frumoase vorbea multă vreme şi 


39 


4 


altele... Ce era dară domnul B., să însufle o aşa dragoste... Era pentru 
mulţi un original şi pentru toți... lucru rar... un om cinstit!... Domnul 
B. era de mijloc la făptură, dară aşa de ţigărit şi de slab că se videa 
printr-însul, şi să părea un urieş; o păreche de pantaloni largi peste 
toată măsura lui putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. Când se 
prirhbla mânile mergeau într-o parte, picioarele în altă, iar capul se 
legăna în toate părţile; întâlnindu-l pe uliţă dând peste trăsuri, 
încurcându-se în pavelele şi butucii cu care era podit Iaşul, se părea o 
_ stahie... Capul era dizbracat de păr şi numai în vârf viţe surii şi 
strălucitoare se clătina, fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfârşită cu o 
păreche de sprincene tufoase ca sacara de la Sânta Elena, se lega cu 
un nas coroietic. Ochii mititei şi scânteietori şi musteaţa sa neagră ca 
pana corbului şi dreaptă ca părul ariciului zburlit, doi favoriţi puternici 
cuprinzând ovalul obrazului, arat de vine albastre, făcea din d. B.o 
fizionomie neuitată. Pe lângă aceste era plin de distracţii, moale în 
mişcări, glasul întunecat şi slab, şi îşi mânca nesfârşit musteţele. 
Sufleteşte d. B. era bun, de treabă, harnic şi cinstit, de plesneai de 
- ciudă. 

Mi se pare că îl văd Toacă Cum şideam trântiţi pe divanuri în toată 
dizinvoltura moldovihească, maiorul se ţinea în picioare în apropierea 
unei mese, pe care îşi sprijinea o mână lungă şi dispoietă, pufăind 
nemţeşte dintr-un ciubuc. La şăgile noastre de taifetul său 
tiutiungeresc, întrolocate de reflecţii filozofice asupra fumului şi a 
măririlor, căci eram tineri toţi pe atuncea, maiorul zicea cu zâmbetul 
hii: “Totu-i fum în lume, fum pentru fum, mai bine îmi place a trage. 
cătinel şi „multă vreme diñ pipa asta, decât iute şi să se scurgă repede, - 
Cei care se suie vârtos pe o roată se scoboară aşijderea”. O rază de 
soare se giuca pe fizionomia maiorului şi se asemăna, aş zice dacă le- 
aţi cunoaşte, cu zugrăvelele lui Rembrandt, iar fiindcă mulţi nu 
cunosc acele zugrăvele, el se asemăna cu un chip din altă lume. 

„Fiecare din noi făcea monografia tiutiunului, spunea ziua, ceasul şi 
prilejul când începuse a deprinde puturosul narav. 

- Eu, zicea maiorul, nici gustul, nici pilda, nici îndemnul vreunei 
femei nu m-au adus la aceasta... căci sânt femei care s-ar socoti 
necinstite să iubească un om 'carile nu giuca biliard şi cărţi, şi nu 
trăgea tiutiun... Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujba mea de, 
a videa şi a trăi cu moartea în toate zilile în acea vreme, a rădica 
strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldaţii şi țivilii, rugasem pe 
doftorul ştabului să-mi deie vrun leac, socotind şi eu că ar putea fi 
vrun leac. Aşa-i omul... când zidirea lumei se sfarmă, omul cel mai 


40 


tare seamănă copil, necredinciosul aleargă la doftori, pe care înainte şi 


în urma primejdiei îi chemăm şarlatani. Câtu-i viaţa înflorită, o 


cheltuim nebuneşte; când moartea bate la uşă, stăruind la leacul ; 


hotărât ca un creditor îndărătnic, ne rugăm să mai aştepte o minută. 


Doftorul îmi dădu râzând un şipuşor şi-mi prescri să beu tiutiun: 
za zice el, e boala văzduhului, fumul. îl curăţă; fumă şi nu te 
teme... căci dacă e pe moarte, apoi holera nimereşte şi în curţele 
aerisite şi curate şi te vită şi lângă un bolnav; în mâna lui Dumnezeu 
e taina şi leacul...” Întărit aseminea de facultate, mă dădui 
îndatoririlor mele, fără a mai gândi la primejdie. Pipa în dinți, în 
buzunări leacuri şi flanele, doftoream şi încurajam soldații, care de 
multe ori mureau în brațele mele. Într-o zi însă am crezut că rândul 


„meu sosi.. 


Un soldat adusese holera în Iaşi, într-o clipală moartea îşi 
întinsesă aripele asupra marelui oraş. De multe ori slobozind unui 
soldat foaia la spital, se ducea la groapă. La început ocârmuirea, spre 
liniştea poporului, ascundea răul, dară răul îndoindu-se, însutindu-se 
în puţine zile, spaima apucă orășenii; începură oamenii a fugi ca în . 
bejăniile tătărăşti, cei care rămânea se înarma şi se strejuiau prin 
casele lor. Norodul rămase singur. Miliția, încă tânără, fu scoasă la 
Holboca, şi ca să nu rămâie târgul fără pază, se rânduisă din 
cincisprezece în cincisprezece zile câte o roată de grenadiri. Dar roata 
cea întâi rânduită, surpată de boală, nu întârzie a-şi cere schimbători... 
Gheneralul M. se făcu Dunăre... “De ce, striga ofiţerul cu raportul, de 
ce ai îmbrăcat uniforma... nu ştii că datoria cătră patrie se arată nu 
numai pe câmpul bătăliei, dară orişiunde se cere jertfa vieţei?... 
Soldaţi de-o zi, trebuie să vă botezați uniforma în orice primejdie.” lar 
ochii gheneralului fugeau când pe raport, când pe uliţă... Uliţile erau 
ceva de spăriet. Iaşul, cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, 
livrele, toalete, uniforme aurite, Iaşul în care se plimba sările pe toate- 
ulițele cu ghitara şi muzicile regimenturilor, cu râs, cu şagă şi amoruri, 


- acum se zbuciuma în ceasurile cele de pe urmă. Se auzea numai un 


vuiet înăduşit, pe care glasul clopotelor de moarte covârşea 
înfiorătoriu. În toate părţile se întindeau bolnavii, cerând agiutoriu, 
mame displetite strângând copiii lor morţi, stene de deznădăjduire, 


„ chihote drăceşti prin crâcime şi birturi, mulţi arşi de sete se târâiau pe 


la fântâni, se culca în glod, mulţi murea, câţiva se ducea sănătoşi. 
Înifricoşat lucru e boala prin oraşe! Pe toate ulițele, cară pline de 
trupuri, cu picioarele, mânele şi capitile î în toate părţile bălăbănind 
după umbiatul nepotrivit. În zilile Mnigeite, < auzirea morței de-abia îţi 


Al 


lasă o impresie tristă, dară să vezi cum duce la groapă sute şi mii, să 


vezi oamini tăvălindu-se în glod, să simţi că per familii întregi, ṣi. $ 


cunoștință, este peste închipuire de a se spune, şi, ce e mai de jale, 


„Poate că astăzi nici nu ni mai aducem aminte de aceste jertfe. 
La cea vreme vinisă şi rândul meu, deşi răul contenisă. Eram 
leitenant; într-o zi, ducându-mă în târgul de gios lao 'spiţerie, 


mea, domnul leitenant, aşa mi-e de scârbă să trăiesc singur, că mai 
bine moartea. Nu mai pot” | ce 
` Aşa de slab, aşa de mâncat era de holeră bietul om, că vedeam 


` pornisem şi văzui pe tânărul unterofiţer gălbenind ca ceara şi 


_ învârtindu-şi ochii... - “Ce ai?” strigai. - “Nimic - Tăspunsă un glas. 


e; fără a mai gândi mai departe, cu mânile mele îi făceam un. Í 


brâu şi strigai vezeteului să fugă la polcovnicul L..., care şedea în 


trecu prin vine şi o tremură mă cuprinsă, dar, domnilor, o frică 
grozavă, sângele se oprisă în mine şi simţeam cârcei în piciaare, 
muream... ; | 


Maiorul se opri în spunerea lui, sau pentru a se mai răsufla, sau . 


"pentru a depărta vreo impresie puţin veselă, căci îşi trecu de vro trei 

ori degitile lui ascuţite, prin rarele viţă, tuşi până din fundul pieptului. 
- Videţi, urmă maiorul râzând de un râs care numai maiorul î] 

avea, videţi gălbăciunea mea... nu-i nimică pe lângă gălbăciunea ce 


acasă mă apucam lä frecat şi la învălit cu-toate flanelele ce puteam 


găsi, dară ideea că aveam holeră mă urmări şi după ce trecu holera... | 


42 


— 


- Într-o zi dipä-masă, adăogi maiorul, fusăsem trimis în târg cu un 


raport cătră gheneralul M. Nu sânt în stare, domnilor, să vă descriu - 


tăcerea şi mâhniciunea ce înfăţoşa Iaşul. PEVAR Pee bazele 
cvartirul gheneralului întâlneam când şi se om e 
ceva în aer şi pe ulite din pustietăţile î care Maini spa să 
locul mulţimei de trăsuri, neguţitori, miimil Jidovi, 

tăcerea grozavă a unui oraş de şeptezeci mii de oamini, ce se rumpe 


`- numai de cârâiturile cioarelor, de urletul turmelor de câni sălbătăciți şi 


cătura calului meu. 3 o. l 
i i scutesc, domnilor, de reflecţiile mele... dară mare jale este pe 


vremi nenorocite, când un târg sau o ţară se topeşte într-o aro le 
doresc să nu agiungeţi aseminea zile... atuncea A irma ta 
cumpă o vorbă, ce este o strânsură de mână şi mă de > 
pe în oamini mari şi mici... Nenorocirea.ne rebotează iarăşi pe toți 
m i Ie E 
Se maiorului ne cam atristă şi conversaţia rămasă mai 
liniştită. | E 
Calendar pe 1853 - Buciumul român, laşi, p. 48 - 57. | 


43 


SOVEJA. 
Ziarul unui exilat politic la 1846 . 


-~ 4 martie, lată-mă dar pus la-nchisoare şi singur. Temnicerul meu a 

pornit azi la Iaşi... Am rămas dar singur... adecă sechestrat într-o 
viezuină fără orizont, unde soarele abia pătrunde în silă printre nişte 
brazi stârciţi... Vântul şuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu 
întristat coastele aprige ale munţilor. Oamenii îmblu aci acoperiți cu 
nişte vestminte sălbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva că mă 
aflu în Siberia şi cu atât mult în Siberia, încât sânt aici pe temeiul unei 
legi care nu are fiinţă... Dar, ce să zic! nici partea mea nu e tocmai de 
lepădat, căci iată-mă, cu puţină cheltuială preschimbat în jertfă 
politică... suferind lipsuri, bântuit de exil şi de arbitrar, cine mă va 
putea oare opri de a mă declara un om mare prigonit?... De n-ar fi 
pilda cam primejdioasă, eu n-aş avea alta decât a râde de aceste 
împrejurări... şi dacă nu mi-ar lipsi cărțile, de n-aş fi pus la popreală, 
dacă aş avea cu mine straie şi rufe, în sfârşit dacă nu mi-ar fi aşa de . 
urât şi aş mai putea să văd câteodată o figură cunoscută, apoi, zău, nu 
ştiu de n-aş fi aici tot aşa de bine ca şi în Iaşi... - 

Neavând ce să fac, îmi frământ capul cu gânduri de tot felul; 

printre toate aceste cugetări, roşii, verzi şi împestriţate, punctul meu 
de plecare, călătoria şi sosirea mea aici mi se ivesc ca nişte visuri; spre 
a le răsipi şi a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... | 
căci, negreşit, în starea mea de exilat, omul are drept de a-şi cheltui 
puterile în fumuri. Când însă nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi 
mai aline urâtul, atunci cat pe fereastră şi ochii mei se aţintesc pe o 
bisericuţă umilită, care de două sute de ani, de când e înălţată, a văzut 
multe, şi care şi ieri şi azi a stat faţă la câte o înmormântare... ieri un 
unchiaş... azi un copil!... Viaţă şi bătrâneţele... nădejdea şi 
dezgustul!... unuia-i zâmbea viitorul, cum zic poeţii; celalt trecuse prin 
toate nevoile... şi ce nevoi!... ale săracului. Sărmani trufaşi ce sântem! 
Noi credem că vom trăi în veci... închipuim planuri nemărginite... 
credem că vom face zgomot pe lume... şi apoi o lopată de pământ 


45 


şi nimicire, 


- acela? Îndată să mear i 
ace gă să-i taie capul!” i 
i şi fapta... Peste trei zile însă, viza Fene Ai üt Ea 
său. Ei! spune-mi acuma, rogu- 
Singur mângâierea?,.. “. 


ge îi vorba, acolo- 
ilit şi veni în loc 
te, nu e mai bine să-şi caute Si 


Nu ştiu ce ire îmni 
pornire împinge în veci 
a apesta spre a-i aduce sieşi mângâiere? clar tn loga 
“bage î spre a-şi atrage luarea-aminte a celorla rele ie 
ge în seamă, să-ţi prindă mila sau să te laude? 


aceea nu pot crede că cei de s 
46 sa 


Fi 


» Ce? n-a mai murit cânele | | 


Jor fără de un interes cu totul personal. Nu voi însă să aduc pilde 


politice... de vreme ce ar fi de râs a amesteca politica într-o treabă ca 
aceasta; apoi cine voieşte însă să cunoască pricinile, împrejurările şi 
urmările unor ‘asemenea, n-are decât a citi cele ce s-au petrecut cu 
Mirabeau şi vor cunoaşte dintr-acelea, toate “părerile mele într-o 
asemenea materie. , 4 : i i 

. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătâiul lor. 

La 25 ale lunii lui fevruarie s-a jucat pentru întâia oară 
Provincialul la Teatrul Național. Sala era plină... aplaudări din toate 
părțile, numai autorul nu aplauda... mai întâi de modestie, apoi fiindcă 
nu era mulțumit nici de bucată, nici mai ales de actori, carii, cei mai 
mulţi, nu-şi cunoşteau rolurile, şi în sfârşit nici de cenzură, care 
ştersese aproape a treia parte din bucată. d 

Subiectul, dacă voiţi să-l ştiţi, era numai o scenă de haiduci 
moldoveni, cu îmbrăcămintea şi graiul lor, cu cântice de ale lor, carii 
la sfârşit se ucideau toţi; autorul voia să facă o epigramă în contra 
dramelor ce au copleşit scena, dar epigrama avea însăşi să se schimbe 

în dramă adevărată, precum veţi vedea, nu pentru spectatori, ci pentru 
eroi şi autor. Aceasta va fi, cred, întâia oară când acei actori se vor fi 
identificat aşa de bine cu eroii ce înfățişau. 

26 fevruarie. Primesc dimineaţa vizita directorului teatrului... Mai 
întâi mă felicită asupra succeselor dobândite în seara ajunului... îi 
răspund că el nu pricepe nimica din ale teatrului şi că viitoarea mea 
bucată nu va fi- desigur jucată în prăvălia lui de peblivani.. Zicând 
acestea, îmi dau pe gât cafeaua, iar d. director, cu poruncă de la 
ministru către dânsul, mă roagă să-l împrumut cu bucata. Nu văd-nici 
o greutate într-aceasta; ştiu că bucata e cenzurată, ştiu iarăşi că actorii 
au lăsat pe dinafară jumătate din ceea ce a rămas neşters de cenzură, 
ştiu în sfârşit că legea e dreaptă şi că acolo unde se află o cenzură, 
impusă şi priimită, nu mai poate fi răspundere pentru autor. Dau dar 

bucata şi ies din casă, fără a mai gândi la acestea. ; 

La.11 1/2 ceasuri mă întorc ca să mă culc; aflu că d-l agă m-ar fi 
căutat şi că mă pofteşte a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind 
despre poezie şi literatură, precum arareori se petrece în frumoasele 
adunări ale frumoasei noastre capitale, şi dau peste o invitaţie de la 
aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru în trăsură şi mă duc la 
domnul aga, deşi nu ştiam să fi avut vreo daraveră cu pristavii agiei... 

Nu-l găsesc însă acasă... dar crezând că poate să fie ziua d-lui aga, las 

slujitorului un bilet de vizită, zicându-mi că poate să prinză bine, şi mă 

întorc acasă... Vreo' câţiva prieteni mă aşteptau cu o partidă de şah. 
| ; i 47 


stă, A. A . . ` . i 
sepia iapa cu păzirea orânduielei publice. Toate acestea nu 
maa deşteptară defel asupra enigmei mele... Întru Sub lumi 

: 1e... intru... ina 


- Domnule, domnia ta vrei să răzvrăteşti tara! 
; sinea ministru? Zău, nu vă înţeleg! 
ÎN pie iza i 4 a care atacă orânduiala publică şi 
rii. mnia voastră, domnilor, nu voiți să vă 
a Pi De ministru; BOL tofi dorim să fie dreptate şi bună 
prea cunosc pricina Pentru care m-aţi chemat aci; 


- Domnia ta eşti pârât de a fi poruncit sub a domniei tale 


răspunderea, actorilor, ca să rostească unele cuvinte şterse din bucată 


de către cenzură. l 
Directorul teatrului - Vezi, domnule Russo, ce ne- 
Eu- Şi cine mă pârăşte? 
Ministrul- Actorii. 
- Ia să vedem. 


- Grefiere, citeşte. i j f l 
Aci, un păcătos scoate un terfelog de hârtie, care coprindea 


mărturisirea actorilor; într-însul sta scris că eu, sub a mea răspundere, 
i-aş fi îndemnat a rosti unele pasagii, dar că ei, temându-se de urmări, 
le-ar fi tăcut. (Ba bine că nu! ei uitase jumătate bucată). Eu răspund la 


ai făcut? 


$ acestea că acea hârtie n-o pot lua în seamă, fiindcă mai întâi e stoarsă 


de la ei prin îngrozire, apoi fiindcă coprinsul ei de sineşi se 
desfiinţează şi, în sfârşit, fiindcă nimic dintr-îusa nu mă priveşte pe 
mine. 
- Dacă d-l ministru pofteşte, îi pot dovedi că cenzura n-a ştiut ce 
face şi că toate cele şterse de dânsa se aflu mai pe larg desfăşurate în 
cursul bucății... Şi spre dovadă întoarcem foile broşurei. | 

- Orişicum, domnia ta nu trebuia să alegi asemene subiect... el 
aduce tulburare, mai ales în astfel de vremi. l | 

- Aceasta nu mai e treaba mea, d-le ministru; ci a cenzurei. Dacă 
ca nu este în stare a cunoaşte ceea ce se iartă şi ceea ce nu, apoi sânt 


eu de vină? 


- Măria-sa e supărat. 
- Îmi pare rău, dar nu e vina mea. Ori e cenzură, ori nu e. Dacă 


cenzorul e un neghiob, care nu-şi ştie meseria, spânzuraţi-l, ca să fie 
de pildă... Eu socoteam, d-le ministru, că m-aţi chemat aci spre a sta şi 
eu faţă când veţi sudui pe direcţia teatrului, care nu răspunde la 
încrederea publicului şi pune în joc bucăţile, fără ca actorii să le ştie 
bine pe de rost şi fără de a îngriji buna lor executare. Dar de vreme ce 
este vorba de bucata mea, apoi tac, căci nu am nimica de spus asupră-i. 
Ministrul, care era foarte aspru la începutul întrevorbirei, se alinase 
mult în urmă. După acestea, el îndoi broşura, o puse în buzunar şi ieşi 
cu celalt ministru, zicând: 
- N-ar trebui domnia voastră, domnilor, să vă ţineţi de asemenea 
secături. . T 
Ciuda însă mă năbuşise şi, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai 
deteră şi dulceţi pe deasupra. Rămâind singur cu aga, cu directorul 
ministeriului şi cu Leon adiotantul, aceştia mă cam înştiinţară despre . 
49 


i o ie ea dn hu Nu mai ţin minte glumele NR făcurăm împreună: | 
când stau de mă ea tere sl 3 esa d a z 
D oa lee vam pete ră e met Pe 
în Pa aa iza aceasta venea din air i ae i 
nelegiuită (dar ip a. si cae pie | 


cu mine o pildă Chiar dacă în urmă s-ar î 
pildă, -ar îndura 
nevinovat. Trebuia dar să mă pornească... H a 


capu-i de mână de ministru!..: La 
i de mâ *-- La urmă, după ce se sfârsiră 
îmbrăţişările în dreapta şi-n stânga, după ce se liniştiră Taedia- 


de slujbă, mărturisirile de mâhnire şi mângâierile date şi primite j 


actori, gata ca şi mine a întreprinde un d seară, lutară 
` un concert de cobituri: iii ac a 


- T Boua Russo, ce pățim din pricina doniniei tale 
nutul acela afurisii cenzura şi mă azvârlii î á i 
scoase un răcnet sălbatic, care în acea prilejire mi : ma A 


| ea î pornită cu iuţeală, şi abia deosebii un glas, ce-mi striga: “Nu 4 
i ana mea... la Focşani!”... Plecam în loc de exil!... Să-mi fie 


calea uşoară!... 


Aci se sfârşesc faptele şi î i ii i 
l i i ŞI incep impresiile. Noi coborâm paveul 
trăpşor; am cu mine un cazac, părtaş la căruţă, şi picioarele sii să i 


apa pe un mănunchi de fân ce ni s-a aşternut spre a fi mai pe moale 
a noastră merge altă căruţă, purtând încă o fracţie a puterii 
50 l | 


aia A (aa et ae 
seem Porunca pentru exilarea mea era -gata de apă pri. ; 
ârtille toate stau pregătite... căruțele erau în curte. În minutul pl = 


armate. Doi cazaci călări, sub comanda unui comisar de cuartal, merg 
pe de lături. Noaptea e întunecoasă; cade o bură de ploaie, târgul e 


„ liniştit, felinarele lipsesc, căci eforia pusese temei pe făgăduinţele din . - 


calendar ale lunii; tropotul cailor şi plesnetul bicelor au un răsunet 
jalnic; e o noapte numai bună pentru fapte rele, pentru comploturi de 


. romanţ, pentru mari măsuri de stat. Eu însă salut cu duioşie în dreapta 


şi-n stânga bietele case din uliţa mare, care dorm somnul drepţilor, 
fără de a şti ce se petrece pe uliţă. Sosesc la barieră; un om în cămeşă 
rădică iute cumpăna; surugiii înjură, comisarul ne urează călătoria 
bună... încă un pas... cumpăna se lasă îndărătul nostru... comisarul dă 


zor calului său ca s-ajungă mai curând la culcuş. El era singurul fir . 


care mă mai lega de societate. D-acum nainte eu nu mai sânt un om... 
ci un lucru care va trece din mână în mână, pe la privighetori, la 
temniceri, la cazaci, la cârmuitori... | | 
Aceste cugetări nu-mi veniră pe dată, nu mă puteam gândi la - 
nimic, atât numai îmi aduc aminte că simţeam o mare bucurie d-a mă 
duce din laşi. Pre cât caii sporeau la drum, ideile îmi veniră cu 
grămada, de toate feliurile şi de toate feţele. Trecând pe la Socola, deşi 
era întuneric, zării palatul Petit Séjour şi mă-nchinai -cu smerenie, 
puindu-mi nădejdea în dreptatea oaminilor, a legilor şi a autorităţilor. 
Mi-adusei aminte că cu câteva zile mai nainte mă primblasem de vreo 
două ori pe acolo... şi, fără de voie, îmi făcui cruce. Cât ţinu acea seară 
până la întâia poştă, numai o dată îmi veni în gând o glumă; una e cam 
puţin în împrejurări aşa de glumeţe. Era cam ruginită, în adevăr, dar 
tot ó vă voi spune, cu atât mai ales că lucrurile ruginite sânt totdauna 
bune; dovadă: romanii şi grecii, carii sânt foarte vechi şi ruginiţi, 
exilau; modernii exilează şi dânşii!... Aşadar îmi dete şi mie prin gând 
a glumi cu nevinovăție asupra călătoriilor pe socoteala statului, şi mai | 
adăogii, cu aceeaşi nevinovăție, că neapărat ministeriul doreşte să afle 
părerea mea asupra gradului de temperatură în nopţile lui fevruarie 
prin Moldova. i 
Sosind zdrobit şi muiat la cea dintâi poştă, abia dobândii prin 
rugăminte, prin ameninţări, prin sprijinul cazacilor şi mai vârtos prin 
ajutorul unei jumătăţi de galbin, patru coţi de pânză de câlţi cu un 
pumn de paie tocate într-înşii, purtând numele amăgitor de pernă. 
Trăsurile ce stăpânirea dă pentru slujba exilaţilor ar cere neapărat nişte 
oase de fier, meşterii care le pregătesc cu atâta meşteşug n-au. prins 
încă de veste că sânt pe lume arcuri şilzagăne. 
D-aci până la Vaslui nu mai ştiu nimic; am cam adormit; dacă se 
poate numi somn acea necontenită zdruncinare,. care te azvârle la un 


51. 


a a a a AMI 


RE i Eara TT 


mare. . 
27 fevruarie. Până să pună caii, mă dau jos la poştă, unde găsesc 


un fel de căpitănaş de poştă, căscând şi frecându-se la ochi. Voia ĵ 
“nemernicul să capete ştiri şi, preţuindu-mă după cojocul de drum - ; 
precum fac aceşti oameni - începu a mă cerceta cu oarecare despreţ. j 
Eu îi răspund că sânt surd; el dă din cap şi urmează a se îmbrăca | 


monmăind, 


Trebuie să știți că omul nu este în stare a merge cinci poşte pe d 
 nerăsuflate, având ş-o osândă politică pe capu-i, fără de a simți 
trebuință d-a se drege la inimă; de aceea ne şi oprim într-o ulicioară, | 


la Xanga Borannrcuil unde ni se dau cafele turceşti, foarte bune, dul- ` 


ceţi şi rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo găsii şi doi turci trăgând din 4 


ciubuce cu o adâncă seriozitate... 3 e 
De mult era de când doream să încerc şi eu caii de poştă, despre 4 


carii atâta s-a vorbit. Cu prilejul acesta mă încredinţai că caii sânt buni j 


şi că surugiii nu şi-au furat buna lor reputaţie. Totdauna am gândit şi i 
am spus că surugiii noştri merită a avea o istorie a lor, şi eu trag 4 
nădejde că va veni ziua când se va scrie Fiziologia Surugiului, precum 4 
s-a scris aceea a unui mare număr de chipuri mai puţin înteresante: şi 
mult mai interesate. Mi-a dat în gând să-i pun pe scenă... Câte ar mai F 
zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul!... Dar lecţia mi-a fost ` 
spre învăţătură; de acum înainte urăsc teatrul; calea lui e plină de d 
spini, şi chiar de nu duce la glorie, apoi desigur duce în exil! E 

Alergasem vreo şapte ceasuri în goana mare, când, trecând pe E 
lângă o trăsură, cunoscui obrazul unui prieten; într-o clipă ne făcurăm 4 
semne şi stăturăm. E de prisos a-i spune. numele; e bălai, rău scris la 3 
stăpânire şi poartă adesea căciula țurcănească. 

~ Unde mergi? fu întrebarea sa. - 

- În exil, fu răspunsul meu. 

- Ce spui? i 

- Priveşte la tovarășii de drum. 

- Unde? . 

- Dincolo de Dunăre. 

- Pentru ce? 

- Reacție a întâmplărilor de la 25 ianuarie. 

- Bine, tu nu erai amestecat în ele. 

- Ce face aceasta? Vă pedepseşte pe voi în mine. 


1 Hanul Bogdănești 
52 


stânjen de pe locul tău... Când scosei gluga din cap la Vaslui, era ziua | 


- lar aceasta ar fi de ajuns. Apoi, se fac arestaţi în toate 

părţile şi pe tot minutul. Astă-noapte toţi caii de poştă au fost puşi pe 
- - Mai sânt şi alţi exilați? 
` - Doisprezece... 

- eşti? $ ; 

- a ai Călătorie bună! Dar stai! tu unde mergi? 

- Mă duceam la Bârlad; dar acum am schimbat părerea. Mă întorc 
la Iaşi.. À : l 
- Țin’te bine... awsă te pună la gros. 

- Cale bună! 

- Aşijdere! E Ă 

- Să trăiască întâmplările de la 25 şi reacţia! 

- - Formele s-au păzit? Judicata a fost lungă? , 

- Cât-să mă urc în trăsură... Dar ce gândeşti tu, iubitule, 

Mă pornii pe râs la exclamaţia radicalului meu: mânele noastre s 
mişcau în aer ca nişte telegrafe, pe când surugiul cu un chiot mă zbură 
să nai RR locului ce străbatem e tristă, stearpă şi pustiită; sânt tot 
câmpii întunecate de crivăj şi semănate pe ici pe colea cu deluleţe şi 
movile, care nu schimb întru nimic uniformitatea locului, D-a lungul 
drumului nu e casă, nici sat; la dreapta şi la stânga se zăresc în 
depărtare câteva colibe, ruşinoase - s-ar crede - d-a se arăta. Timpul e | 
întunecat şi, de frig, bag nasul în blană şi strig surugiilor a goni şi mai 
se Bârlad întârziem un ceas; un sfert ca să cumpăr pâne, să-nghiţ 


un păhăruş de rachiu, împreună cu escorta mea, şi trei sferturi, la 


poştă, spre a da căpitanului vremea desa-şi face a pă masă şi 
a-şi trage ciubucul. Ce să-i faci?! Omului îi place a T ` 

Pâņă la Tecuci vremea se schimbă, când spre vânt, c ànd 7 
ploaie; pulberea şi glodul se luptă pe rând asupră-mi. N-am nee e 
spus despre aceste două târguri, mi se părură aşa mur zi x 
despuiate, încât nu plătesc nici vorba. Să facem însă o deosebire: la 


_ Tecuci se găsesc covrigi minunaţi. 


D-aci până la Focşani ploaia pică fără-ncetare; la cea A RE 

poştă era noapte adâncă: nu mai ştiam unde mă aflu, nici ce fel ai 

- străbatem. Când ajunsei la dl. ispravnic, nu-mi sta prin putinţă a si 
coborî din trăsură; glodul ce se strânsese pe mine mă oprea citi 

mişca; nu puteam să înţeleg ce este în căruţă; a trebuit să aducă o 


53 


N 


lumânare, ca să mă descurc, şi opt brațe ca să mă deznămolească. Dl. | 
ispravnic citeşte poruncile; escorta mea mă dă pe mânile d-sale şi 
primeşte o adeverinţă, ca şi când aş fi fost un colet de mărfuri. Mă spăl | 
pe obraz de glod şi pulbere şi, fiind abia 8 1/2 ceasuri, mă duc să mă- | 
nchin cu plecăciune la dl. ispravnic şi la toată sindrofia; erau vreo | 
şase-şapte inşi, cărora le plătesc buna lor priimire prin câteva ştiri ; 
„nouă, care trec din gură în gură, şi apoi mă duc să mă culc într-un pat i 
de minune. În exil totul nu e de lepădat, şi niciodată un pat bun şi un j 
pahar de ceai n-au mai mult preţ! i 
28 fevruarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; uşa se deschide şi 
văz intrând un cap de cazac; mă recunoscu că sânt al lui. Văzând că nu f 
mai dam nici un semn, s-a fost temut ca nu cumva să fi luat-o la fugă : 
noaptea, Mă îmbrac în grabă, şi ieşind, întâlnesc pe contracciul i 
poştelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului | 
său; în sfârşit mă pregătesc a mă porni la Soveja, unde este soarta mea j 
d-a merge, ce-i mai de trebuinţă sârit albiturile; cumpăr dar, groaznic | 
de scump, opt cămeşe - pentru un exilat de agiuns ~- două duzine de 
colţuni - e cam mult - şi tutun - e de prisos! - şi cât mai rămâne din | 
ziua aceea stau de mă odihnesc şi dorm. Se aprind lumânările; 3 
sindrofia se adună; nu yoi descrie acea sindrofie, căci e tot ceea ped 
care o-ntâlnim în toate târgurile noastre de prin ţinute, ba încă chiar 3 
şi-n laşi. P-aici se vorbeşte mai mult pe munteneşte. l J 
Se deschide ùşa şi intră un boier bătrân, care pare a fi un patriarh al | 
locului... e îmbrăcat moldoveneşte, şi eu stau de-l privesc cu 4 
curiozitate. Nu ştiu pentru ce, de câte ori întâlnesc câte unul din acei d 
sălbatici carii au păstrat vechile straie, mi se pare că, în felul lor ei 
judecă foarte sănătos şi au în sineşi un ce pitoresc; iar când vorbesc ; 
- graiul lor, şi de n-ar fi plăcut, e plin de originalitate. Azi numai ei au 4 
rămas carii să vorbească pe moldovinie... Văzând pe acesta, eu mă ă 
aşteptam c-a să înceapă a povesti, şi nu mă înşelai. A d 
tot ţinutul nu se vorbeşte de alta decât de un întreit omor. 3 
săvârşit în împrejurări groaznice, de către şapte inşi dintr-un sat, prin 4 
care am să trec mâne. Acei oameni s-au prins, şi d. ispravnic ne arată j 
armele ce s-au găsit la dânşii: un cuţit tare tăios, cu ascuţişul de două 4 
palme lung, o păreche de pistoale rele şi un frumos iatagan cu 
mănunchiul de argint săpat, care negreşit că este furat. Crima sluji de 1 
temă, şi fiecare înşiră numele tâlharilor pe carii i-a cunoscut: Voicu, - 
Petreanu şi alţii reînviase, şi mai mult de cincizeci de ori auzii reviind ` 
în vorbă numele O/reanului. Ţara de gios a Moldovei e înteţită de E 


tâlhari; sau că locuitorii ei au păstrat aceasta ca un rămas din vechea î 


4 


lor vitejie şi din obiceile de jaf ale războielor din trecut, sau că le-a dat 
pronia o aplecare firească, aşa de nenorocită; dar sânt sate întregi, ba 
şi ocoale, care se bucură de o reputaţie foarte îndoielnică, fără ca 
aceasta să le fie spre ponos. i 
Veni rândul unchiaşului d-a povesti; povestea lui e cam lungă, dar 
am ţinut-o minte, osebit numai de gesticulaţia lui, de câteva înjurături 
şi de acel pitoresc al limbei, căci era şi glumeţ bătrânul. Am uitat 
numele tâlharilor, numirea-satelor şi locurilor, dar prescriu aci istoria, 
cu nădejde că se vor găsi şi acelea, dacă nu voi putea însumi a le pune 
cu vremea la locul lor. í E 
La 183... ceata aceea străbătea ținutul Putnii în toate părțile. Era 
vara şi mare lipsă de popuşoi în țara de gios; căile erau cutrierate de 
neguţători şi de care, ce mergeau să ia merinde în ţara de sus... Într-o 
zi, ceata de care e vorba întâlneşte pe drum, pe lângă Adgiud, doi 
turci; îi calcă, îi jăfuieşte într-un minut şi încalecă apoi, luând d-a 
lungul malurile Siretului în gios. Dasupra Mărăşeştilor întâlneşte vreo 
şasezeci de care moldovineşti şi munteneşti, ce se duceau să cumpere 
popuşoi; pe dată ce tâlhării rostiră un cuvânt şi arătară pistoalele, toţi 
'căruţaşii o rupseră la fugă care-ncotro putu, unii puindu-se cu burta la 
pământ, alţii ascuzându-se prin mărăcini, alţii alergând cât îi ţinură 
picioarele; hoţii traseră pistoalele mai mult în vânt; nimeni nu fu atins; 
dar numai spaima! Ei adunară vreo şapte mii de lei, care tot sânt 
cevaşi pentru nişte tâlhari şi care sânt foarte mult pentru nişte ţărani. 
Nemulţămindu-se însă pe atâta, ei, tot în ziua aceea, cârmesc înspre 
munţi şi apucă drumul d-a dreptul prin câmpie... aveau cai buni, 
hoţii!... Pe la apusul soarelui, iată-i că sosesc la un sat: pe câmpie.nu 
daseră peste altcineva decât peste un biet răzeş ce-şi treiera grâul. 
Hoţul milă n-are! Unul din ei luă binişul din spinarea românului şi-l 
puse pe al lui; apoi intrară în sat. ` 
Tocmai în ziua aceea, pentru păcatele mele, venisem şi eu de prin 
ţară, într-o căruţă cu un cal şi trăsesem la hanul din sat, ca să noptez 
acolo cu vreo pâtruzeci de care ce-şi făceau conacul. Ştiam că locurile 
acelea sânt cutrierate zi şi noapte de hoţi şi mă feream de vreo 
pacoste... Vremea era cam tulburată; tuna cam înfundat şi începuse a 
pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinţă să mă adăpostesc în 
cârciumă, de mulţi ce erau într-însa... Mă-nfăşurai şi eu într-o ipingea - 
veche de aba, mă stârcii în căruţă şi cârciumarul îmi azvârli deasupra 
o rogojină. Doar că apucasem să mă culc, răsuflând abia-abia, şi simţii 
că se ridică rogojina; o mână îmi dete ipingeaua în lături şi mă 


__pomenii faţă în faţă cu căpitanul cetii de hoţi... Numai cât avusei 


55 


te a a 


vreme să azvârl la dracul punga mea cu vreo două sute de usiuci,. 
îndată mă şi scol şi întru în cârciumă în urma căpitanului... Era tare j 
întuneric;... hoţul cheamă pe cârciumar şi-i porunceşte s-aprinză 4 


lumânarea. 


- N-am lumânare -~ răspunde"orendariul - dar de-i aştepta puţin, | 


m-oi duce să iau de la vornic... 


Auzii răsunând o palmă; unul din hoţi scoase o legătură de . 
lumânări şi, scăpărând cu amnarul, aprinse două. Una mi-o deteră mie 4 
în mână, poruncindu-mi să o ţin. Mă făcuseră sfeşnic, tâlhari! drept să j 
spun că izhemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar oprii i 


tin minte să fi văzut vreodată în viaţa mea chipuri aşa mândre; ai fi } 
jurat că nu-s tâlhari. Ş-apoi ce arme, ce straie la dânşii! numai firuri şi 4 
săpături de aur, împrumutate de pe la călători... Eu, biet, stam în ş 
mijlocul casii numai cu cămaşa şi anteriul pe mine, şi cu cizmele-n 4 
picioare; şalul de la brâu se desfăşurase în valvârtejul de la-nceput... : 
Şase hoţi ieşiră afară... apoi îndată începură a intra în odaie ţăranii, $ 


grămădiţi ca nişte saci de făină. Când mântuiră această poznă, doi. | 
„ dintre tâlhari luară pistoalele în mână şi ieşiră afară de strajă. Ceilalţi 


vin şi o putinică de icre moi, care trebuia să se afle acolo. 


Diavolii cunoşteau bine locurile, căci în adevăr icrele erau aduse E 


ce era în părete şi sluja drept fereastră, şi ceilalţi şezură împrejurul 
mesii; îmi făcură semn că m-apropii ca să le fac lumină, şi se puseră E 
pe o mâncare jeapănă şi foarte adeasea stropită la măsea... Înţelegeţi ` 


domnia voastră că Dumnezeu n-a făcut pe boieri ca să stea în picioare 
pe când mănâncă mojicii: de aceea începusem şi eu a mă cam ` 
stenahorisi, cînd deodată s-auzi un zgomot mare despre sat. Prinsese 
ce veste că la cârciumă au călcat hoţii şi veneau oaminii armaţi cu 
furci şi cu bâte, făcând larmă mare... Tâlharii însă nu se clintiră... 
Zgomotul creştea mereu; dar doi inşi, strigând mai tare, ziceau în gura 
mare: “Măi oamenilor, cătaţi-vă de treabă! Mergeţi pe la casele 


„56 


, carii aveţi neveste, cu muierile voastre; carii n-aveţi, cu ale 
Re E pietate două pistoale slobozite totodată = i i 
bărbați, femei, copii, toți tăcură... Hoţii din odaie îşi căutau a 
de mâncare; peste puţin însă alte strigăte se auziră, împreun. ie 
împuşcături. Fugarii luase într-ajutor mai multă lume şi veneau 


| această dată cu o larmă groaznică. Strejile strigară: “Ieşiţi”. La aceste 


cuvinte, căpitanul sări peste masă cu aşa multă furie, încât mă fr i 
gios. Până să n-apuc a mă aşeza bine pe picioare, toţi S ă 
afară şi sta pe prispă dinaintea uşei. Huietul se făcuse aşa 2 
încât socotii că toată cârcima era cuprinsă de gloată; PENE e 
focuri răsunară de rând şi se făcu iarăşi tăcere. De astă dată tâlharii 
se-napoiară în odae, îşi umplură armele şi se puseră iară la P e 
- Ja spune, boierule, - întrerupsé aici unul dintre ip a 
aud povestind multe şi mărunte; dar ma buşelile ce vei fi căpătat ş 
ia ta în vălmăşag nu ineşti defel... - 
pe sä prp padi ek it căpătat nimic. Drept vă D 
m-a prins mirarea când m-am văzut scăpat teafăr printre picături. inte 
tâlharii erau veseli şi foarte mulțămiți de prada zilei; nu le-a mai s 


` să se lege de mine... După o jumătate de ceas, ei încălecară, ca să iasă 


din sat; dar tocmai la capul satului era o cârciumă în bordei, pee 
un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzi 
împuşcăturile, ei socotiră, păgânii, că este vreo nuntă în a 
că era în postul Sân’ Petrului; spuseră lui Ivan să meargă să v a 
p-afară şi se culcară. La o fugă de cal de la sat, Ivan se-ntâlni cu c = 
- Să-ţi fie noaptea bună, bădiță - zise unul lui Ivan - dar cine eş 
? A | 
j - Ivan cârciumarul... mă duc în sat să văd ce-i p-acolo... 
- la tine ce veste, bade Ivane? ; 
S rogi ari Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adăpost. 
- Fă-te-ndărăt acasă! : d 
iu deteză pinteni cailor, lăsând pe Ivan să-şi urmeze calea sau 
să se întoarcă, după plac. La cârciuma pomenită, ei descălecară şi 
tráseră cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decât bătaia unei mori ce sa 
nu mai departe de o azvârlitură de puşcă; la moară, lucea s n ii 
lumină; altminterelea, peste tot era tăcere şi o noapte ue sr A 
lui iunie. Hoţii s-apropiară de bordei Şi, văzând uşa desc gard 
îndemnau unii pe alţii să intre mai întâi, căci se temeau de vro zi 
dar Ion, cumnatul căpitanului, cel cu binişul de cupatate, ia 
înainte, şi după el merg cu toţii. Ardea înlăuntru un fel de de pla 
d-abia lumina; pe pat, dormeau duşi anândoi turcii; cu armele lâng 
57 


dânşii; unul bătrân şi celălalt tânăr, ca de vreo 19-20 de anişori. Hoţul | 


cu binişul luă mai întâi armele, apoi râdicând de urechi pe turcul cel: 


tânăr, îl dete pe mâna unui tovarăş de ai săi, care-l trecu altuia, şi 3 
astfel bietul băiat, până să n-apuce a se trezi din somn, se pomeni 4 


` mort, fără d-a zice nici kârk! Turcul cel bătrân, deşi dormea ca un ture, 
dar Ion nu nemeri tor aşa de bine cu dânsul; era mai ţeapăn, mai. 


voinic turcul, şi şiret; căci, simțind unde vor să aducă treaba, el se lăsă $ 
greu, de pică pe gios, şi amăgi într-astfel pe ucigaşi. Nu ştiu dacă v-am E 
spus că, osebit de pistoalele şi de cuţitele ce tâlharii purtau la brâu, 


` apoi mai aveau şi câte unele legate cu găitan de fir şi aninate de gât, ca: 
să le fie pentru scăparea din urmă... Pe când sta de se lupta Ion cu 


turcul, acesta, răsturnat pe gios, dete cu mâna peste pistolul hoţului, 3 


care se legăna de gâtul lui, şi apucându-l fără veste îl slobozi în; 


„ pântecele tâlharului... Lovitura fu ţeapănă, căci glonţul, străbătând pe j 


Ion, se înfipse într-un tovaroş d-ai lui. Ion şovăi şi căzu gios... tâlharii ș 
se pătrunsese de groază, şi turcul se furişă şi fugi afară... Ion se văieta | 
` înfăşurat în binişul lui... *Cumnate Ioane - îi strigă căpitanul - 


stăpâneşte-ţi firea... las”- că te-om răzbuna!” Precum zise, aşa şi făcu; E 
turcul speriat, neştiind încotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se E 
vedea la moară; dar în raza luminii, hoţii da cu puştile şi cu pistoalele + 


într-însul ca la semn. 


Ameţit de frică şi cătând tot la moară, turcul căzu în scocul morii ; 
şi roata îl ridică zdrobit şi sângerat. Acum cel puţin se credea el E 
scăpat; dar oamenii de la moară, deşteptându-se din somn de atâta A 
huiet, ori că au socotit că-i vreo stafie, ori c-au crezut că-i vreun hoţ, 3 


„se repeziră cu ciomegele pe dânsul şi-l uciseră de tot... Peste un ceas i 
muri şi Ion... Ceata îşi urmă drumul înainte; când se revărsă de ziuă, 4 


ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseală şi de pierdere de -1 
sânge celălalt hoţ, ce se rănise... Căpitanul şi tovarăşii lui plătiră. 4 
moartea acelor doi soţi, ucigând un biet nevinovat, şi se duseră în cale 4 
lungă până dincolo de Craiova... Nu ştiu ce se mai făcu căpitanul şi 4 


ceata lui... dar era voinic om căpitanul şi inimos tare! 


Istoria fusese cam lungă, mai ales că şi mie mi-au scăpat din minte $ 
multe din amănuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, şi mai toţi 4 
ascultătorii se apropiase de uşă, cu şăpcile şi cu căciulele în mâni da 4 
Focşani pălăriile se obicinuiesc numai duminica şi zilele de 4 
sărbătoare). Povestitorul luă şi dânsul şapca în mână, dar pe pragul 4 


uşei, el sfârşi într-astfel istoria: 


- Să vă mai spui însă că eu, rărmăind singur - căci trebuie să ştiţi că 1 
toţi țăranii fugise unul după altul - mă pusei pe gânduri, aprinsei un 4 


58 | 


ai 


sii pitiţi la umbră, de oaminii stăpânirei... căci aici e ţara tâlharilor, 


+ 


foc ie. mare; întinsei un covor dinainte-i şi mă lungii. Eram acum 


singur stăpân şi chiriaş al casei, de vreme ce a şi cârciumarul 
fugise. Mă uitam cum ardea focul şi stam de mă gândeam; cam peste $ 
giumătate de ceas, intră un biet păcătos de neamţ şi se apropie de foc; 
îşi scoase căciula; îi mulţămii: A l f - 

- Ce veste, domnule neamțule? B ii 

- Până să nu intru în sat m-am întâlnit cu o ceată de amancala, 
cari mi-au cerut pipa. y e 

- Ei! ş-ai dat-o? i 

- Ba nu, n-am vrut şi m-am pomenit cu două gârbace pe obraz... | 

- Mulţămeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atâta. Aceia erau hoți; 
acuma ieşiră d-aici din cârciumă, unde au jăfuit o sumedenie. de 
- pr mein Gott! strigă neamţul şi, fără s-asculte ce-i mai 
spuneam, şi-a luat geanta şi băţul şi s-a pornit neamţul ca o săgeată. 


- Vorbă de pomană la moşneagul acesta! îmi zise ispravnicul, după 
ce ieşi bătrânul boier. Aşa are el obicei să tot spună la secături. 

Nu eram cu totul de părerea domnului ispravnic... dar starea mea 
de osândit politic nu mă ierta să am păreri deosebite. Dădui dar din 
cap cu un zâmbet de învoire, şi cu capul plin ca o baniţă de aceste 
povestiri, mă dusei să mă culc... i. 

Seara de azi şi patul de ieri var rămânea ca amintiri plăcute. 

I martie. E ziua plecării... Dejunăm în pripă. Ispravnicul mai dă 
ceva porunci, şi ne pornim însoţiţi de patru cazaci... În dreapta şi-n 
stânga norodul cu căciula în mână se-nchină la noi... când ei 
înţelege pe ispravnicul şi nici pe dânsul, ci... pe cazacii noştri, : 
da A ul ce făceam. Din zi de dimineaţă vremea e frumoasă, 

dar cam ger... trage un vânt rece, de ustură... Eu mulţămesc în mine d- 
lui Catargiu pentru blana sa, şi ispravnicul mulțămeşte ursului în care 
e-nvelit... cu dânsul, e] coprinde mai toată trăsura... Eu mă stârcesc 
într-un colţişor, fără d-a cârcni... Crivăţul suflă aspru din partea 
munților, ale căror culmi se văd albind de omăt... Drumul ne duce prin 
nişte câmpii ce par pustii, nici un copaciu, nici o casă; ici şi colea nişte 
pârâiaşe, ce le trecem fără pod, nişte sătuţe sărăcăcioase; pretutindeni 

- o privelişte de pustietate și un ce jalnic... Poate că starea mea îmi arată 
toate într-astfel. P-alocurea în câmpie, mai ales lângă vaduri, se zăresc 
nişte cârcime ticăloase, de o înfăţişare îndoielnică, din ale căror 
ceardace, în dalbele zile ale verii, ochesc tâlharii pe călător şi râd, 


59 


şerpuită pe pâraie, scăldată de Putna şi de Siret, aşa de mult [ăudate în! 
cânticele bătrâneşti; adăpostită sub plaiurile cu potici ascunse şi cui 
colnici nerăzbătute; în dreapta sânt poalele munţilor care-ncing țara | 
Vrancii, acea vatră de Oamini îndrăzneţi, cu obiceiuri patriarhale j 
păstrate de la străbuni, carii de veacuri au păzit ţara de unguri şi | 
neatârnarea lor de boierii pământeni... Dincoaci, pe coasta aceea, 3 
stearpă astăzi-mâne, la vară se voi înălța mii de viţe, mândria ţării şi- 
mbilşugarea locului, căci aci se cheamă că sânt Odobeştii. Vinul bun j 
de podgorie, vecinătatea îmbelor hotare, muntenesc şi unguresc 
blândeţea şi starea umilită a ţăranului, avuţiile pământului. toate | 
adunate la un loc'au făcut ca câmpia Putnii să fie cuibul vestit al 3 
hoţilor. Toţi tâlharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit 3 
Voicu şi tovaroşii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a 4 
dat prins după o zi de luptă crâncenă; alături cu mine stă chiar acela | 
care povăţuia pe biruitorii lui. Pe dată ce vezi malurile Siretului, j 
ţărmurii Putnii, înfăţişarea câmpiei şi a muntelui, te pătrunzi lesne 4 
despre mişcarea ce ele dau acestor locuitori, în veci pribegi şi | 
răsipiţi... Înfăţişarea cârcimilor îţi spune de sineşi tot ce:s-a petrecut în | 
ele Şi ce are să se mai petreacă; parcă se şi aud chiotele beţiei, f 
înjurăturile tâlharilor, râsul lor grosolan şi văietările bieţilor împilaţi... 4 
„Ş-apoi, spre a desăvârşi priveliştea, în laturile drumului. mare, pe j 
aproape de sate, se vede înălțîndu-se din ţărână fumul unor colibe, 4 
care şi acelea sânt cârcime, de altă fire... Printre locuitorii locului san 4 
amesticat o mulține de sârbi, de bulgari cu fețe mohorâte, care nu se ] 
„ştie de unde vin şi nu se ştie cum îi cheamă... lată-mă sosit, după ce 4 
am trecut Putna, la un sat slut şi jigărit ce-i zice Gârlile şi unde s-a E 
petrecut mai deunăzi un groaznic măcel. Pana se scârbeşte a povesti ş 
asemene uricioase cruzimi; casa pătimaşului e spartă şi bortită... un 4 
sârb cu nevasta, cu moşul şi cu un copil al său au fost măcelăriți... 4 
făptuitorii sânt la isprăvnicie şi tăgăduiesc... Să trecem înainte! d 
Vântul tot suflă tare; noi trecem Şuşiţa, un pârâu a căria obârşie e 4 
departată cu un ceas de locul ce-mi este hotărât... cat la el ca să-i prinz 4 
cunoştinţa şi, după apele-i repezi şi tulburate, după prundişul din 3 
matca lui, nu-mi lasă îndoială că e fecior de munte... Atât de mult cat ` 
la dânsul, încât nici bag în seamă s-am părăsit câmpia şi că ne oprim 4 
la gura unei văi, prin care Şuşiţa iese în dreptul Panciului... Apoi iar 4 
luăm Şuşiţa în sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul 
„pârâului... Alături unul cu altul vin satele Varnița şi Verzii... sat 
„ răzăşesc.. p-aici-s locuitori mulţi... Apa prin care îmblăm sapă muntele 
după placu-i, răzleţindu-se şi îngustându-se, despicând văi răsfăţate şi 


60 


restrângându-se, deodată, în maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc 
nori posomorâţi; viscolul ne vine de pre culmea munţilor, şi în dreptul 
Răcoasei omătul pică cu fulgi îndesaţi; noaptea se apropie; zăpada 
întunecă cerul; trăsura abia se mişcă; vântul răstoarnă pe surugii. 


" Copacii se acopăr cu alb; Şuşiţa muge cu jale... Adevărată zi de exil!... 


Ispravnicul înjură, iar eu scot capul din trăsură afară şi râd văzând 
cum pică omătul şi cum se zugrăvesc pe cer crestele munţilor; răsuflu 
aerul şi mă grăbesc a mă împrieteni cu locurile ce mă vor găzdui. 

Era noapte adâncă, când ajunserăm la Câmpii, unde se-ncep 
adevărații munţi... Vremea?era tot rea... ar fi fost cu primejdie a 
înainta... şi moldovenaşul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-şi 
primejdui pielea... Stăm acolo de cinăm şi ispravnicul trimite de ştire 
egumenului monastirei, care e depărtată de un ceas; iar eu îmi încep 
exilul, dormind pe un pat fără pernă, fără saltea, fără obială... Aici se- 
ncep zilele mele de-ncercare, şi cu toate acestea am dormit până s-a 
făcut a doua zi, ziuă mare şi luminoasă. | 

2 martie. Egumenul soseşte călare... Priveşte-l la faţă şi-ntreabă-l 
de viaţă!... el vine în odaie cu o pipă nemţească în gură şi ne dă ziua 
bună şuguind... La urmă vin formalităţile: ispravnicul mă trădă lui, 
precum mă priimise de la escorta mea din laşi... sub luare de 
adeverinţă. Acum nu mă mai poate pierde şi, dacă s-o întâmpla una ca 
aceasta, are cu ce mă reclama. Se citeşte ofisul domnesc care zice: “să 
se închiză Alecu Russo, ca un răzvrătitor al orânduielei publice din 
ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi gens-d'armi 
destoinici şi nemitarnici; să se ţie la cea mai aspră opreală, fără a i se 
da de scris sau a priimi el scrisori, şi a se ăşeza pe hrană de fasole şi pe 
canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăință şi la ispăşenia 
păcatelor”... | - 

Mă uit cu jind la dl. ispravnic, care se-ntoarce acasă la d-lui şi, 
împreună cu noul meu temnicer, apuc calea închisorei. Şi calea şi 
vremea merge tot stricându-se din ce în ce mai mult... sântem în zilele 
Babelor, adică nouă zile d-a rândul are să fie şi frumos şi urât, are să 
plouă, să ningă şi să bată vântul, şi din când în când soarele se va arăta 
rânjind cu razele sale... Sosim pe omăt... în preajmă-mi văd numai 


. brazi şi stânci... locul îmi pare întristător... îndată dar mă şi duc de mă 


culc... seara la cină mă trezesc... dar numaidecât adorm din nou, fără 
de a căta împregiur. CDR 
3 martie. Vremea e pe schimbare. Deşi e vânt şi omăt, mă strecor 
p-afară... priveliştea nu e veselitoare; satul stă în fundul unei văi 
scobite de apa Şuşiţa... casele nu se văd, dar fumul din ogeacuri stă 


61 


chezaş pentru ele... schitul, deşi mai înăţat decât satul, stă reziimat de: 
nişte munţi, care cu păduri, care despuiați... unii pare că sânt bolnavi. | 
N-am nici o carte şi mi-i tare urât!... Temnicerul meu se porneşte | 
mâne... Cat pe fereastra odăii mele... şi văd chiliile monastirei şi 4 
i ie ai se aia o îngropăciune... Totul Š e trist. d 
u ştiu de ce sânt tot posomorât. În zadar îmi ti S 3 
părintele ła istorii; mi-e oai Au venit ceva sigle E pa j 
dânsele. Mi-e urât chiar de a scrie... Altă dată vă voi povesti istoriile 2 
părintelui şi obrazele vizitatorilor mei. Di „4 


ponnnana se eeeacoeaesssseeaase 


„_$ martie. Mă aflu cu totul singur... De urât spun să-mi aducă din ` 
biserică o carte, pe care în zadar o răsfoiesc, fără de a putea citi uri | 
cuvânt pe dânsa... Trag tutun şi mănânc de patru ori pe zi... Îmi spun i 
că sânt două ceasuri turceşti, şi eu am şi mâncat de seară... Mă culc... 4 
dar de dormit nu-i nădejde; în zadar cat de un ceas a îmblânzi pe | 
Morfeu... Aud zgomot... mă scol; un trămis de la Focşani îmi aduce | 
rufe şi straie... Mă pun iarăşi în pat, ca să citesc... l: 


6 martie. Şi să nu cred în semne!... Aseară, până să nu vie trămisul 4 

de la Focşani, feştila lumâriării de seu trosnea şi eu ziceam în mine: 3 
A să vie cineva; de n-ar fi hoţii, ştiu c-ar păţi-o, sărmanii: un biet 
_ exilat! ce mai pomană!...” Dar n-am vreme, să scriu... citesc, “căci mi- d 


au venit şase broşure şi un Théophile Gautier... sânt bogat! E 
7 martie. Timpul e întunecat, dar gata pe schimbare... Ies în ` 


pridvor... aerul e primăvăratic, şi se aude cântând în pădure... Cat la 4 
munţii ai căror brazi i-am şi numărat, şi visez a câmpie... Mă-ntorc în F 


odaie şi mă pun la fereastră... Tată biserica; schitul şi biserica sânt - 
zidite de Matei-Vodă Basarab... au spoit acum din nou vechea 3 
biserică... e simplă, de un stil ce nu-i poți zice într-un fel... Este şi o d 
aa veche de când cu clădirea... dar e slavonească... Din 4 
Slavoneşte, ştiu numai două vorbe: ruseşti şi alte două leşeşti, şi 3 
A : là leşeşti, şi acelea . 
sânt pentru trebuinţele mele particulare; de aceea A s A 
cu citirea pisaniei... PASE mema d 
| Un slujitor al chitului sosi acum de la Caşin, patru ceasuri de-aci.. E 
zice că sânt acolo trei boieri sub paza satului; douăzeci de săteni îi d 
păzesc pe rând, strejuind câte doi, zi şi noapte, la uşa lor. Pricepui | 
îndată cine are să fie. Aceasta dovedeşte că ispravnicul de Bacău, pe 


care-l cunoaştem cu toţi, a luat lucrurile serios şi că a dat acelor boieri į 


0 însemnătate pe care ei, sărmanii, desigur n-o merită. 


Această poveste mi-a adus aminte pozna din săptămâna trecută, pe: 3 
care o şi uitasem, şi acum stau de mă gândesc la două lucruri... mai 4 


62 


întâi la cursa întinsă de d-nii miniştri, în care dl. aga m-a tras cu aşa 
multă dibăcie... a fost o adevărată comedie pe părere... Păcat însă că se - 
cam da de gol marafetul comedianţilor... Se zice că oamenii răi sânt . 
bănuitori... apoi zău, nu-s om rău, căci n-am bănuit nimic... Apoi iar 
mă gândesc la purtarea domnilor actori sau artişti şi nu mă pot domiri 
cum nişte oameni, carii de atâtea ori au rostit atâtea frumoase maxime 
şi învățături presărate prin drame, comedii, tragedii şi vodeviluri, n-au 
mai multă inimă şi n-au înţeles că li se cuvenea a fi ceva mai mândri, 
căci orişicum tot li s-ar fi întâmplat ceea ce au păţit, şi că, cu sau fără 


i hârtia ce au iscălit aşa de mârşăveşte, ei tot erau să fie exilați. Sărmani 


nepricepuţi, carii n-au înţeles că, în toată această istorie, numai eu 
eram, pe dasupra, ca fuiorul popii, şi că n-am fost, biet! decât prilejul 
spre a li se răsplăti pentru trebile de mai nainte; în sfârşit că, dacă n-aş -. 
fi ieşit eu la maidan, s-ar fi găsit vreun alt cuvânt oarecare. Stăpânirea 
voia cu tot dinadinsul a se juca cu dânşii d-a ascunsele. (Pricepeţi 
cuvântul cum vă va tăia capul!) Înţelepciunea turcească, după cum îmi 
spunea mai deunăzi temnicierul meu, zice “Stăpânirea goneşte iepurele 
cu carul cu boi şi-l prinde...” Parabolă orientală de însemnat!... 
Paznicul meu cel mare, adică ispravnicul din Focşani, nu mă uită... - 
chiar acum îmi trămise tutun şi câteva rânduri prea drăgăstoase. 
8 martie. Vremea e minunată. Baba a-ntinerit.... ea ne zâmbeşte; 
dar tot i se cam vede ştirbenia... Adineaori stătui faţă la prânzul 
slujitorilor monastirei şi al lucrătorilor, afară la aer... Am mântuit 
cărţile ce mi-au venit de la Iaşi; era un volum în şase broşure al 
Magazinului istoric pentru Dacia, tipărit în ţara muntenească... N-am 
ce spune despre publicaţie şi despre scopul ei... e frumos, e mare, e 
folositor. E multă simplitate în cronica lui Constantin Căpitanul, multe | 
muşcări împotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorbă şi tare ostenitor; 
nu plăteşte cât Miron şi alţii. Am citit foarte mult osebitele bucăţi 
datorite redactorilor şi m-am unit cu părerile lor, cu privirile lor 
istorice; dar această citire a lăsat în mine o-ntipărire rea... iat-o: peste 
zece ani n-are să mai fie limbă românească: vom avea româneasca 
italianizată, franţozită şi nimic mai mult... De mult ce voiesc a curăţi - 
limba, a o îmbogăţi şi a o apropia de izvorul ei, s-a format o altă 
limbă, pe care ţara n-o-nţelege şi nu o va-nţelege în veci... Pricep ca 
francezii să-şi fi alcătuit o limbă din latineasca stricată şi din idiomele 
galice, germanice, celtice şi altele; dar n-aş pricepe ca cineva să se 
apuce a strica acum limba franceză. De e vorba să priimim ziceri şi 
„termeni care să înlocuiască pe cele ce ne lipsesc sau care sânt de 


63. 


baştină slavonă, atunci luaţi cel puţin rădăcinile latine şi daţi-le o- ` 


nfăţişare românească... 


Răsfoind pe Théophile Gautier, am dat peste faţa 75, ediţia din | 
Bruxelles, unde zice: “un couvent est un monde” etc... Dau iertăciune ; 
lui Gautier, căci nu cunoaşte Soveja... şi mai ales fiindcă nu ştie ce va : 
să zică a fi la Soveja fără voia-ţi... în Franţa se exilează numai Ş 
dinastiile şi miniştrii... Când eşti exilat, chiar raiul ţi-ar părea iad... 3 
n-ai şedea într-însul sub zăvor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, i 


părintele Acati îmi povesti, până să nu plece, următoarea istorie: 


“În oarecare țară, al cărui nume istoria nu-l spune, trăia un om j 
bogat, care, ca toţi bogaţii, murea de urât. Într-o zi, sătul de huiet, de + 
politică, de clevetiri, de petreceri şi de adunări, el hotărî să-şi schimbe 
traiul, şi-ndată se şi îpchise în casă, fără ca să mai pună piciorul afară, 4 
fără ca să mai poftească pe nimeni la masă la dânsul, fără ca să mai $ 
vază vreun om pe lume. Schimbarea păru tuturor ciudată; toţi în toate 4 
părţile nu vorbeau decât de aceasta, şi oraşul fiind mic şi lumea dintr- | 
însul mult vorbitoare, ştirea ajunse până la urechile domnului, craiului, 3 
împăratului, sultanului, sau cum îi va fi zicând fericitului muritor care 4 
muştruluia acea frumoasă țară. Istoria îi păru şi lui ciudată şi, spre a se E 
“încredința însuşi mai bine, el trămise către ipochimenul nostru un A 
adiotant al său, poftindu-l ca să vie să prânzească cu înălțimea sa. El. i 


însă răspunse că roagă pe măria-sa să-l ierte, fiindcă nu-i stă prin 


putință a ieşi din casă afară. A doua pofiire, a treia poftire, şi acelaşi -| 


__ răspuns... Învederat se simţea că stăruința lui era îndărădnică, mai ales 


Că şi ţinea acum de trei săptămâni, E însă cunoscut că, dacă supuşii au j 
uneori stăruinţă, apoi şi domnitorii au voinţă, şi - ce e mai mult - au ; 
putinţa de a-şi îndeplini voinţele. Aşa şi prințul despre care vorbim, 7 


- supărat peste măsură de aşa nesupunere, îşi aşternu într-o zi voinţa 


într-un luminat ofis, prin care poruncea să se pună la popreală omul -ă 


Care nu priimise cinstea de a ospăta cu măria-sa şi să-l ţină închis în 
casă, neiertându-i câtuşi de puţin a'ieşi afară. Un ministru, un agă sau 
un adiotant - nu se spune lămurit care din toţi - fu însărcinat să-i facă 
cunoscut luminata poruncă şi să-l] ţină sub pază. Dar îndată ce citi 
ofisul, boierul nostru îşi trânti căciula în cap şi cu mânile în şolduri, 
începu să strige: “Ce va să zică! Ba! ia, acum am să ies... nu voi să 
stau acasă cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?.. Iaca! voi să mă 
primblu în ciuda tutulor... măria-sa împăratul n-are drept să 


aaa a i AEV E 
1 O mănăstire e o lume (fr) i 


EEE aşa de la sineşi, fără judecată... Ce! adică legi noi nu mai 


- avem în ţară?...” Şi ieşi să se primble. 


ibzuirea fiecăruia morala ce izvorăşte dintr-aceasta. PER 

EER Sânt bolnav. Către seară priimesc o mulțime de vizite, 

adică pe untrofițer, pe un vameş ciung şi trei cucoane: una eo T 

groasă, ce se crede încă tânără şi face nazuri; are în dia dea 

pieptene, deşi e cu părul zburlit; poartă rochie neagră, care ti 

mătase, şi un şal, iar negru. Cealaltă e miunteancă; nu-i slută, 
sulirhenită şi înzorzonată şi târăşte după sine o manteluţă ce pare a 


fost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată cu straie jumătate vechi şi 


jumătate nouă, înfăţişează curat chipul acelei frumoase şi puternice 
denumiri româneşti ce aseamănă pe femeia slută cu ciuma... Ele 


` vorbesc mult despre locurile de pe aci... se plâng că nu pot găsi slugi. 


Se vede că oamenii locului nu vor să slujească pe ciocoi, iată cuvântul 
pentru care aceştia îi numesc proști; eu, dimpotrivă, pică ze 
aceea, oameni zdraveni. D-aci în sus se-ncepe a se găsi sămânță de | 
adevăraţi oameni, pe cât a mai rămas în poporul moldovinesc. > 
10 martie. Azi am făcut chef şi veselie!... Aşa se şi (ie azi e 
duminică; ... în ziua Domnului toată fiinţa cată să se veselească... chiar 
. te .. f 
A prea am ieşit în cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era 
frumos şi ascultam cu plăcere cântecul cocoşului, acolo în ip A 
Deodată aproape de mine, aud plâasete şi văietări, şi zăresc la 
picioarele mele, într-o mare ogradă care este totdeodată loc de. ran ; 
al cailor, livede de pruni şi cimitir, vreo douăsprezece muieri s i 
picioare: pe nişte morminte şi bocindu-se cu foc. Aşa e obiceiul la țară; 
vreo două săptămâni după moartea bărbatului, copilului sau vreunei 
rude, muierile vin pe toată ziua şi la orice vreme să plângă pe 


mormânt... Am intrat în odaie, ca să nu mai aud văietări, şi mi-am 


adus aminte de o descriere, cam în felul acesta, în Cel din urmă . 
hican de Cooper. gr x | 
w petrecut dimineaţa ascultând cântecele oltenești ale lăutarilor 
din sat... i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mâne au să vie să-mi 
vestească toate mai cu amăruntul. zii | 
4 Iată programa concertului: Vatiaţii pe fluier, improvizate de un 
concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oamini ce se 
numesc mocani, adică oamini -de la munte şi carii par a face oarecare 
deosebire între neamul „lor-şi al oamenilor de la câmp.Graiul lui, ce st 
é moldovinesc, bu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca-a 
ardelenilor. El cântă tot felul de cântice, şi moldovineşti şi mocăneşti 


65 


E: 


“Era odată, nu ţin minte când, un om de-i zicea Bucur (vezi întâia - 


şi andefeneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe strana acelei poeme aşa 3 


de simplă şi nevinovată, aşa-de dulce şi plină de dor şi duioşie, cese 
cheamă doina! lată şi povestea ei pe scurt: J5 a 
“Era odată un cioban care albise păstorind oile la mnte şi, cu mult 


chin şi nevoie, îşi agonisise vreo douăzeci de oiţe şi tot pe atâtea 4 


capre, pe care le piiştea zi şi noapte, păzindu-le cu acea îngrijire ce 


poartă, biet, creştinul, bunului căpătat cn sudoarea frunții sale. El le Ă 
mâna în livezile cele mai mănoase, le adăpa la izvoarele cele mai 3 


limpezi, şi pe când turma păştea şi se adăpa, el cânta cu fluierul. (Aici 

alene şi prelungit; apoi iar începe.) Într-o zi, măre, obosit de îmbiet şi 
„de nevoi, ciobanul mi se culcă sub un copaciu şi adoarme de somn 
adânc şi doarme dus, încât nici că bagă-n seamă când turma lui, 

păscând iarba pe ici şi colea, se pribegeşie în râpe depărtate. Trece pe 
acolea un creştin şi văzând pe cioban că doarme singur şi sforăie la 
soare, îl trezeşte din somn.;.-Mai întâi el cată să-şi vază turma; apoi 
„pune mâna pe fluier şi, plin de jale, cântă un cântic de dor ardelenesc. 
| (Aici povestitorul cântă iarăşi.) După aceea se scoală ciobanul şi 

privind în toate părțile, ca să-și zărească oițele, el zice aşa în sineşi: 
“Bun e Dumnezeu!... El mi le-a dăruit... el o să mi le-napoiască, ori o 
să-mi dea altele la loc!” Ş-apoi iar s-apucă de cântat, îmblând cam 
obidit pe cărări pustii. (Mocanul cântă iarăşi, şi râdea, voinicul, 
povestindu-mi acestea.) Deodată îi se pare că-şi zăreşte pe un munte 


oile şi caprele şi dă zor 'să le ajungă cântând din fluier un cântic de 


dang: inc-aşa! (Aici cântă vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! căci 
era numai o nălucă; mi fusese nici oi, nici capre, ci numai stâncele de 


piatră care albeau şi roşeau la soarc.... Acum iar se tânguieşte şi iar . 


| cântă cu dor (aşa face şi mocanul), până când soseşte pe muchia uni 
. munte şi de acolo, într-o râpă depărtată, zăreşie oile păscând. Atunci 
ciobanul cântă vesel din fluier şi se pune pe dant” | 


Povestitorul mu juca, dar p-aci, p-aci, căci degetcie-i se-ncordan pe . : 
fluier cu injeală şi umerii şi coatele hai se săhau după mişcarea răpide - } 


şi sărită a cânticului.. .. A : 

Finalul programei: Vătaful părintelui Acati intră în odaie, țiind în 
mână o piatră ce se cunoaşte a fi marmură neagră; pare a fi frântă 
dintr-o lespede. Îi întreb dacă mi-a adus-o ca s-o mănânc de prânz, iar 
el îmi răspunde râzând: “Ba nu! dar această piatră arc şi ea o istorie a 
ci!” - “Ce spui, frate? zic ew, dacă e aşa, aprinde-mi un ciubuc, şi până 
atunci eu o să mă aşez pe sofa, ca să-ți ascult istoria”. Iat-o şi pe 
66, : 


broşură a Magazinului istoric pentru Dacia, faţa 32), şi ci era crai 
peste plai şi peste câmpie; el îşi alese adăpost pe muntele de colea, 


care pe atunci era acoperit cu păduri şi despre care v-am spus mai 


deunări că pare a fi bolnay... Acest muie e astăzi hotarul între Soveja 
şi o altă monastire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multă înlesnire, el îşi 
- cum zice românul - ca doi fraţi dintr-o mamă; - d-acolo el pândea 
ziua pe călători şi noaptea acolo se odihnea... Peste o sută de ani după 
aceea, când copacii ajunseră de se putrezită-şi căzură, nişte ciobani 
găsiră într-o zi, la rădăcina lui, un iatagan minunat, dar cam ştirhit pe 
alocure. lataganul se făcu nevăzut... dar de atunci oamenii iot deteră 
aflând despre vorba ce mergea în partea locului, sculă toate satele 
megieşe şi, după spusa vorbei: vechi, începură a cerceta fără nici ua 
spor. Ba încă au şi mutat matca unui pârâu, zicând că este o poartă 
ascunsă sub apă, şi altele multe d-alde acestea. Titi luni d-a rândul au 
“Dar tăcomia de comori e.mare... Acum an ari nişte locuitori d-aci 
începură iarăşi a săpa într-altă parte şi deteră peste o jespede mare de 
piatră; ci înfipseră, între piatră şi pâmântul de dedesubt, nişte tacaci şi . 
vrură s-o ridice; dar, din nenorocire, pământul se cufandă; o bucăţică 
din piatră se rupsc şi lespedea căzu iar ia loc... Călugării de fa 
Vizantea, aflând de iscodirile ce se făcean pe pămiiitul lor, se- 
mmpatriviră şi acum stau toţi la îndoială dacă această bucată de piatră, 


„ce s-a adus de-acolo e frântă dintr-o lespede care acoperea baznaca 


sau dintr-o stâncă fără nici un preţ N 
11 martie. Toată noaptea a băint an våit groaznic; drept niângâiere 


îti spun că nu e nimic pe lângă valvârtejul ce se obişmuie işruieşte pe aci. . 


Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar Veni să mă cinstească în pat cu . 
un nou concert de fluier. Intrarea se plăteşte cu an zwanțig., -` 
Ziua se petrece tare încet; dar până-n sfârşi! se petrece. 


nnnsnese sean oaoeeaneeeneeeaoeaceseseeeaeesagaceeeaaesooneoneaaeaeoțapasaeo ao sesgoaensaneoaesaessneeesose 


22 martie. E foarte dimineaţă, am fost în biserică să ascult slujba. 


_Bisezica e mică, goală şi prefăcută mai cu totul din nou... din vechea 


clădire au rămas numai-iespezile de pe gios şi pisania de care am mai 

vorbit... înlăuntru am găsit numai pe slujitorii bisericei şi pe o babă. 
Am luat din biserică donă volume; ic-am răsfoit, fără de a le citi; 
iată ce sânt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de artă şi ` 
za 67 


i | 2 tu 
de naivitate; ai zice că e scrisă şi tipărită prin veacul de mijloc, pe 
când se jucau pe scenă tainele sau misterele: 


OTAMHAG OMBASI AmnanSnTpS, AHTS Bape ditipeapeae npt 
CINE CE EtAt, KSHOAIE crapta cS$AETEASI h8 i ASNA autia, NOATE 
IKOHOMICI AMApinTraptă că, NCh pHainTE qu 10 dirspi K8 Apr- 
Tapta Aop...t - 3 


TRAMUITR AIN YA păctackn «pu chiuura Monacrips Hean sa 


-AI TINRBIT KS BAATOCAORIMHA NPEOCÈIHILITSASI MITpONOAIT AA 
¿C8uegii wi da MOAAOEI, KIpIO KIp BENIAMIN- NJIH OChpAIA npt- 
KBRICeSASI  apXiMAnApIT mi. craptu, da câinTtaop monaeripi 
HeamuSAs! mi CARSASI, Kip AOMETIaN. 4u chira monicript 
Heramysa 1833, — Ae cXimonaKSA leaa Timo pa$8a?. 


Nu mi-e cu putință a trage aci câte ceva din acea carte şi mai ales a 
descrie figurile; de curioase ce sânt, trebuje să le vază omul. Pe 


“scoarța dinlăuntru se află numele stăpânului cărții, şi la sfârşit stă |] 


„Ca ġie us na aa 1820. renap 25, 48 SavepaT un 'TSnar3 
Primii scrisori de Ja laşi. Ştiri rele... După-amiazi m-am aşezat în 


ceardac, ca să-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasă... În curte, un stol 


de porumbiţe, albe ca zăpada, se giugiuleau şi se jucau; găinele zgâiau 


- pământul; cocoşii se băteau; lucrătorii lucrau cu stăruință. La doi paşi, în 


biserică e slujbă; vreo câteva fete din sat intră în biserică, şi eu ascult 
cântarea bisericească ce se cântă acolo de sânt acum două sute de ani... 
Auziţi, eu, conspiratorul, cu ce mă îndeletnicesc!... Când Basarab aşeză 
icea dintâi piatră la clădirea sa, oare bănuia el. că-ntr-o zi unul din 


 strănepoții săi va esila aci pe unul din strănepoţii supuşilor săi?....E ceva 


jalnic în monotonia cântării bisericeşti; ai zice o vecinică plângere, o 
durere adâncă ce nu mai are putere de a scoate un strigăt tare... 

, aprilie, Vremea e rece; s-ar crede că vine iarna înapoi: Către seară 
vin doi oameni de la Caşin cu vestea că închişii de acolo au fost 
sloboziţi; îndată au şi zburat. Trebuie să mă aştept şi eu la ceva 


1 Oglinda omului dinlăuntru, întru care fieştecazele pre sine se vede, cunoaşte 
Starea sufletului său şi după aceia, poate iconomisi îndreptarea sa, pusă 
înainte în 10 figuri cu arătarea lor... 

2 Tălmăcită din cea rusească în sfânta monastire Neamţu! şi tipărită cu 


: blagoslovenia presfinţitului mitropolit al Sucevei şi al Moldovii, chirio chir 


Veniamin, prin osârdia precuviosului arhimandrit şi stareț al sfintelor 
monastiri Neamțului şi Săcului, chir Dometian.. În sfânta monastire Neamţul, 
1833, de shimonahul Isaia tipograful. i 

3 Să fie ştiut că la 1840, ghenar 25, au fulgerat şi tunat. i x= 


68 


asemeni, după cele coprinse în cea din urmă scrisoare a isprąvnicului 
din Focşani, care mi-a dat de ştire că va veni în curând să mă vază. 

- 2 aprilie. Până la una ca această, adică până să-mi vie voia de a 
fugi de aici, eu răsfoiesc viaţa sânţilor; iată titlul cărții:. a 


KIpÌAKOApOMIOH CAS AHRBUATOApE KApE ApE ARTOS. ÎE KASANJE 
AA TOATE ASMIHIUIAE NpECTE AH, sut AA NpASHIYE AOMtai M A4 
chinui uti HSmÍyi aKSM, AHTS ACTA KIR TinhpiTă Wi Ąiop- 
TICIPÉ MA ASMIHAT AH AMEA pSmaufacka. JÅNTOS rai 
AHS aa ufi At ASMNESES „purnauarii AMiD mpi ASminarSasi wi 
AWBAATSASH- AOAN HOCTS, IW KOHCTANTIN Hinoaăi KHornoat: i 


Apoi vine binecuvântarea mitropolitului și featul de la 1732, la București. 
-În capul precuvântării se aflu versuri în lauda Domnului: 


Criăspi noari 4cSnpa.. cTEmii RPEABMIHSTSASI CAARITSAB) 
UI) EAGrOUECTIRSASI AMI IW KOCTAHTIH ROEEOA:. 
` CTpAHHİKA. ui AHEpPİKOWAT CHMN YE C-a$ APhTAT, 
iWapeaSi KoneranTinS KpÉPINŞASI AMFAHATA, 
O pus AE CTEAE NpE YEp8- AHKINSITH, 
fleSnpa aprmaminopt apme ntzipSire? 
KS cAogt npixisp eKpich Mi AlMBA pAMAENEACK E, 
Hoe royi nporigniuii chi Ka ch-i BipSiackm; 
fKSMA mi KOpESA ph NEYETE £ 4phTATh, 
Anas-i ASi mi nS'repe RS HBAEXAE NANT. 
Iapa Ch eThihhtekb, Khi An BIYA BSHa.2 


1 Chiriacodromion sau învăţătoare care are întru iè Cazanie la toate 
duminicile preste an, şi la praznice domneşti şi la sfinţii cei numiţi acum, 
întru acesta chip tipărit şi diortisit mai luminat în limba rumânească, întru 
întâiul an al cei de Dumnezeu înălțatii domnii prealuminatului şi înălțatului 
domn nostru, Io Costantin Nicolai voevod. . 

‘2 Stihuri politici asupra stemii preluminatului, slăvitului şi blagoslovitului 
domn, Io Costantin voevod: TE i ; 
Straşnic şi înfricoşat sămn ce s-au arătat, 
Marelui Costantin creştinului împărat 
O cruce de stele pre cer închipuită 
Asupra vrăjmaşilor arme nebiruite, . 
Cu slove prejiur scrisă în limba râmlenească, 
Pre toţi protivnicii săi ca să-i biruiască; 
Acuma şi corbul în pecete e arătat, - 
Domnului Costantin încă-ntr-aceasta dată. 
Pându-i lui şi putere cu nădejde plină, 
Ţara să stăpânească, că-i dă viţă bună. 


69 


N 


Menn s care începe iarăşi cu tithari şi laude în 


cinstea domnului. Ungro- Valahiei, pomeneşte de Seneca şi de ali l 


filozofi. Pe scoarță se citeşte următoarea naivitate: | 


Buter xipiakoapomion sertaciţ. Mu. Conta ai uim en sa | 


-defivă ca o dpipe ca die caterimar usi afopieir At Toui chiauii 
1840, mar, pu da TIT D apiig 


- 4 aprilie. Mă trezeşte up icărnis cu ştii. Liberarea fani vine călare. | 


în persoana privighetoriilui şi a doi cazaci. Arn lăsat plecarea pe mêne. 


Asu făcut vizita-mi din-urmuă la biserică; e plină de lume, căci 4 
aătkesa fn săptămâna mare; biserica e săracă, despuiată; câteva | 
Iumânărele aia o unsinéază; dar cei ce sânt ate însa sânt cu credință ă 


adevărată. 


gi Postum, în traducerea Isi A. 1. Odobescu, în Revista română, 
| E Biicureşi, 1863, vol IM, p. 426-452. 


1 nm i si { n 
1 Acest chiriacodromion este a sf. mn. Soveja şi cine să va i iti 
io f: an. Soveja. ispiti să o fure să 
fie blestemat şi aforisit de togi sfinţii. 1840, mart. în 15. x 


79 


STÂNCA CORBULUI 


` | Legendă culeasă de la Bicaz 


Vizitând valea Bicazului, care dă în valea Bistriţei, caii noștri se- 


- înşirau pe cărări înguste şi pietroase, conduşi fiind de un călăuz 


mentcan. Acesta era tipul românului din Carpaţi, tânăr, vesel, sprinten, 
dibaci, lipsit de învățătară, însă înzestrat cu bunul-simț al strămoşilor - 
noştri. EI îşi purta calul în joc şi ni povestea în graiul său poetic viața - 

lui de copil al munţilor, vânărorile sale la urşi, şi chiar îndrăgirile 


„măreţele aşezături stâncoase, care ne încungiura ca un amfiteatru 


Strâmtoarea în care curge pârâul Bicazului este una din cele mai 
framoase din Carpaţi; natura pare că a voit a aduna la un loc tot cea 
Tablou magic şi demn de penelúl lui Salvator Rosa! Soarele 


` asfinţind într-un ocean de amină înfocată; câțiva piăieşi trecând prin 


copaci, câțiva vulturi zburând toată împregiurul vârfulai Ceahhiulai şi 
gios, lângă o naltă stâncă, caii noştri adăpând-se în apa limpede a 


- Bicazului! r 


"- Priviţi - ni zice căbiuzul nostru - acea pădure neagră ce se tetinde 


în dreapta şi în stânga, colo în zare, spre Ceahlău... Ea este Tinia 


Botarulii Moldovei şi în ca facere adese vânat la căprioare, la urşi... ba ` 


- chiar şi la ungari câteodată. 


- La unguri? a 25 | T 
- Da. Plăieşii noştri, din timpurile vechi şi până în timpurile de azi, 
au preschimabat glonţuri cu catanele nemjeşti... Hei!,.. mulți brazi 
asiund la rădăcina lor trupuri omeneşti şi printre răsunetele spărioase 
ce ies noaptea din codri, trebuie să fie şi glasuzile celor ucişi. i 
- Bine, dar pentru ce acele ucideri? ; : | 
- Pentra ce?... pentru un cuvânt, pentru o căprioară care trece - 
1. 


lui. 


Această expresie energică a prădării pământului ne făcu să gândim 
cu: mâhnire la nepăsarea guvernului, care permite vecinilor de a 
strămuta necontenit linia de fruntarie a țării în paguba noastră. 

Unul din noi însă, mai mult admirator de podoabele naturei decât 


de faptele oamenilor, întrebă pre călăuzul nostru cum se numea stânca 


dreaptă ca un zid, lângă care ne aflam. 
- Piatra Corbului, răspunse el. Zos 3 
- Are vreo legendă? l E 
„= Ce să aibă, domnule? oo 
s- Are vreo istorie, vreo basnă, Vreo... z 
- A! înțeleg; are, ca toate stâncele câte le vedeți. 
-Oşi? 
- Cum nu? Ce nu ştiu eu ? 
; _ ~ Spune-o... spune-o... ziserăm cu toţii, apropiind caii noştri de al 
Românul îşi clătină pletele, finti ochii săi vultureşti pe vârful 
stâncei şi povesti: pe i i ; 
- Stânca asta încununată cu plopi şi mesteacăni, precum o vedeţi, a 
fost martur unei întâmplări foarte jalnice, de care se poineneşte lanoi 


din neam în neam. . l 


Cică pe timpul strămoşilor, un străin, pribegind de la dealul 
Corbului despre Borsec, a venit să se aşeze la Bicaz. El îşi dură o 
căsuţă mai deoparte, pentru că pe aicea pe la noi, fiecare cotun e locuit 
de un singur neam, şi străinii nu sânt primiţi în sânul lui. x 

Pribeagul avea o fată, căreia bistrițeni îi daseră numele de Corbița, 
întru aducerea-aminte a dealului unde ea se născuse... Ce fată! ce 
bujor de copilă!... Cică era sprintenă ca o căprioară! cică gurița ei era 
un fagur de miere; cică ochii ei străluceau ca focurile, ce le aprind 


+ ciobanii noaptea în întunericul codrilor. 


-72 


E Mulţi flăcăi umblau să-i vâneze dragostea; mulţi cântau doine în 
pilda ei, dar din toţi numai unul, un plăieş cu plete lungi şi cu chipul 
de Făt-Frumos, avu norocul să cadă drag Corbiţei. Părinţii lor se 
primiră a se încuscri şi îi logodiră după obicei. 

Pe atuncea spun bătrânii că se făceau adesea năvăliri de tatari în 
ţară şi că în urma lor rămânea numai cenuşă şi sânge. Păgânii 
dracului! cică mâncau carne de cal şi beau lapte de iapă. de 

Într-o zi, o ceată de tatari, pătrunzând în munți, ajuhseră până în 
valea Bicazului prădând, arzând, ucigând tot ce era în calea lor. Tatăl 
Corbiţei şi logodnicul ei căzură morţi lângă copila pe care ei voiau să 
o apere, căci tatarii auziseră de frumuseţea ei şi avea de gând să o 


ducă plocon harului de la Bugeac. 


Corbiţa însă scăpă ca apa printre degetele lor şi o apucă la fugă 
spre munte, urmărită de tatari ca o ciută hăituită de lupi. Biata fată 
alerga pe după copaci, pe după stânci şi din când în când se oprea 
puţin, ca să se mai răsufle, dar n-avea vreme să înghită măcar o duşcă 
de aer, căci tatarii îi călca pe urme. zi, 


Corbiţa, înspăimântată, nebună de groază şi de durere, se îndreptă © ~ 


spre stânca asta şi ajunse curând pe marginea ei. Aici ea se opri o clipă 
şi cătă în urmă. Tatarii se apropia cu fuga. 

Atunci ea căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu să-i vie-m 
ajutor... Zadarnică rugăminte!... Mâna unui tatar se întinse să o apuce, 
însă ea, ridicându-se drept în picioare, cu părul despletit de vânt, cu 
ochii aprinşi, cu faţa albă ca un crin, zise: “Atunci s-ajungeţi voi, când 
îţi pune mâna pe Corbiţa!” - şi deodată ea se aruncă în prăpastie. 


` Trupul ei se 'cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar 


tatarii rămaseră încremeniţi şi fură ucişi chiar pe muchea stâncei de o 
ceată de plăieşi, care alergaseră în ajutoriul Corbiţei. - di 

De atuncea locul acesta se numeşte: Stânca Corbului! _ 

În zilele de sărbători, pe când fragii sânt copţi, fetele de prin 
cotunele învecinate se adună pe piscul stâncei şi cântă doina Corbiţei; |. 
iar în nopţile luminoase ale primăverei, păstorii zăresc adese o umbră 
albă clătinându-se pe vârful stâncei şi apoi lunecând de-a lungul ei 
până-n apa Bicazului. | | 

Călăuzul tăcu, lăsându-ne sub o impresie adâncă; şi nu ştiu cum se 
întâmplă, căci noaptea aceea, somnul nostru, legănat de vuietul 
valurilor Bistriţei, fu totodâtă şi frământat de visuri neplăcute. Părea 
că o stâncă mare ni apăsa pieptul, în vreme ce o ceată de tatari . ~ 
ameninţa scârşnind din dinţi, şi o copilă gingaşă întindea mânile spre 
noi. : i 


zi i | Postum, în traducerea lui V.Alecsandri, 


- în Foaia soţietăjei pentru literatura şi cultura română în Bucovina, - 
` 1868, nr. 6-7, 


73 


PIATRA TEIULUI 


-Fragment dintr-o călătorie î manji Moldovei 


$o. 

Mulý dintre compatrioții noştri s-au dus, se duc şi se vor mat duce 
poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos şi bun, care ne 
dezvăluie, cu mult mai bine decât cărţile, viața intimă, a civilizaţiilor. 
Puţini: sânt cari să ma fi măsurat geometriceşte lungimea Praterului, de: 
la cea din urmă casă de pe Jägerzeile până la rotondă; cazi, oricât de: 
încăpățânat le-ar fi fost tactul Ior muzical, să nu fi simţit fără voie: . 
piciorul lor drept bătând măsura, pe:când ascultau pe Waser-glaus, po> - 
o frumoasă lună plină, unul din acele dulci valsuri ale: lui Lanner ori: 
Strauss, care leagănă într-o: uşoară somnie: bitrina şi molatica Vient. 

Foarte mulţi dintre tinerii noştri, întorşi la căminul părintesc, 
vorbesc despre îniimplările pe care Italia le-a sămănnt în calea: lor, şi | 
amintirile: acestea sânt ca o' palidă răsfiângere a parfumului frumosului 
ei soare. Căre dintre noi. n-are la îmiemână o anecdotă auzită li Paris, 
o-aventură la Viena, o lovitură de stilet la: Veneţia; pir ceas de dragoste: 


“Ia Florenţa şi o plimbare în; golful Neapolului, în: voia: unei vele latine, 


care se leagănă. capricios: 1a lumina miilor de facle a voluptoagei cetăţi. - 
scânteind ca stele atârate de bolta cerească, electeizat de o mindi 
napolitană .cu iubirea arzătoare ca wr siroco' din ţara ei, cu ochii. 
aruncând flăcări, adese tot aşa de grozave ca ale Vezuviului. Apoi un 
drum. printre sfărâmăturile şi bucăţile împrăștiate ale columnelor de - 
marmoră, ale fântânilor secate şi ale arcurilor de triumf din întristat: 


“Romă! Cine nu şi-a: muiat mâna, plecat pe marginea unirii; în 


limpedea undă a frumosului Leman, cel cu contururi gingaşë ca gâtul 
unei lebede, cu. vile răcoroase şi vesele pe ţărmurile-i fericite, a acelui 
frumos: Leman care slujeşte de oglindă Muntelui: Alb, ca unei bătrâne 
cochete, mare şi poetic prin el însuşi, şi: mai mare de când, în. 
entuziasmu-i de poet, Voltaire zicea: “Lacul: meu e întâiul!” Cine n-a 


`- trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de 


4 


la Giessbach, cine n-a admirat şi n-a descris un asfințit de soare pe : 


Rhighi, cine n-a simțit nimicnici irii si mi 
iai i i 1a omenirii şi micimea omului în fi 
uriaşilor din Alpii cu piscuri de n aia 
; ea, cu brâul de verdeață î 
ca un simbol de nelămurit? ui de verdeață întunecoasă, 


Mai mult, noi, oameni fericiţi, abia răsăriț Ja faţa pământului ne. | 


i a a ne plimbărn trândăvia ori nefericirile până şi prin pădurile: 
zi ce ale Lumii-Nouă; şi după ce am străbătut o parte a lumii, 
upă ce am grămădit atâtea nume. de oraşe şi atâtea poziţii geografi i 
„numai fara noastră nu ne-o cunoaştem, ţara noastră care după deac 
a ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare? Ca moldovan ce 
„mă allu şi pentru amorul meu propriu, n-aş vrea să fiu şi eu cuprins î 
l dezlegarea problemei puse... r ERSS 
S-ar putea oare să fie cineva aşa de nedrept şi să spuie ori să 
pin E Moldova ar fi un țiriut de stepă, în care soarele se trudeşte în 
iai ei pă pi AA slabă si pălită te întristează? Nu, 
e i vederi, vesele, î cod âmpe i; 
îmbogăţite de podoabele naturii. Mai are aie pati E 
suavă melancolie, ca parfumul unei flori delicate. Are un nu ii í 
primitiv în prietenia colinelor ei, care te fac să-ţi uiţi Sine 
ac de fiecare clipă şi te adorm într-o blândă şi ie 
mirare. Visare a sufletului, care-ţi adoarme durerea subt un 'văl de 
| uitare, găseşti pe costişele-i singuratice, în fânaţurile-i deşerte, î 
pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele: din toate izvoră a 
sa O cântare sublimă de păreri de rău şi de resemnare, de ae 
i ă apoi de zâmbet şi mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simţeşti 
pa unui bocet, apoi lacrimile Întristate şi necontenite ale aceluia 
| care singur se plânge pe sine; parcă vezi pe un om care moare şi-şi 
l magi ochii topiţi cătră soarele vesel pentru alții, dar palid şi fe 
aze pentru dânsul, Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stângerea 
tinereţii, melancolia unei luciri slabe pe un lac liniştit, Stăruieşte în 
ma Sai singuratică o simţire adâncă dc descurajare, o veşnică 
ca sine însăşi a unei păreri de rău, a unei dureri apoi o privire 
sfioasă, în ceața zării, cătră viitor! Simţeşti parcă în bocetul cod şit i 
fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială teze ala 
cânturi de slavă, o poezie fără nume, care te pătrunde, pe are o res ici 
a aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o PE TO - 
eca ce marele poet a numit “voci interioare”, sfătuind între. e] 
vorbindu-şi o limbă necunoscută, faţă de care limba E 
omeriească nu-i decât o palidă copie. pi zi 


76 


` 


- Amintirile istorice, legendele: castelelor, .care. sânt farmecul 
călătoriilor în Elveţia, de pildă, unde sânt? Nu lipsesc nici acestea; 
sapă urmele răspândite ici-colo şi o să ai a scutura pulberea de pe vreo 
cetate romană; o să găseşti săgeata unui arc dacic, ori frântura unei 
săbii a lui Traian, un turn, un pod, câteva lespezi cu vechile lor 
inscripţii latine, singurele anale pe care ni le-au lăsat vremurile de - 
odinioară; amintiri mari şi:simple, ca şi natura care le înconjoară, 


-tăcute, cu gândirea gravă, singuratice şi împrăştiate în furtuna 


tulburărilor care au frământat biata noastră patrie. Vei găsi locuri ` 
sfinţite de oasele străbunilor ori de vitejiile lor. Fă-ţi un drum din 


gândurile tale, ori aruncă în tăcere o privire de admiraţie înlăcrimată 


spre Neaimţ, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se: 
cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ștefan! 
Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia, de 
serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de 
fantomele voastre nemţeşti, de comediile voastre imitate şi de 


"povestirile voastre traduse şi adaptate! Zugrăviţi-mi, mai curând, o 


icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de 
poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul şi 
emfaticul, adevărul şi ridicolul se întâlnesc a fiecare pas. O să găsiţi 
în nevinovatele credinţi populare oricâtă fantezie voiţi,; iar în 
năravurile amestecate ale claselor de sus, stofă destulă. Şi în lot să-mi 
plimbaţi prin Iaşi un personagiu de-al lui Balzac, care s-ar îneca în 
glodul de la noi, daţi mai bine eroului vostru o giubea largă, un anteriu- 
din vremurile cele vechi şi bune, în vorbire o lăudăroşie naivă, în felul 
de a se purta o asprime firească, şi puneţi în juru-i viaţa orientală 
alcătuită din despotism.casnic 'şi din trai patriarhal. Apoi pe un divan, 
ori în căruţă de poştă, ori în rădvan, dacă-i dă mâna, faceţi-l pe acest: 
moldovan să lucreze, faceţi-l să se miştc prin ţara lui. Imitaţia 
necugetată ne strică mintea şi inima, şi încet-încet va ruina şi 
patriotismul - dacă este patriotism! Imitaţia, care ne face să dispreţuim 
ce e naţional şi pământul nostru, ne încarcă creierul de idei cu 
neputinţă de pus în legătură cu lucrurile vieţii zilnice. i 
Dacă din întâmplare ar cădea în Iaşi o broșură tipărită la Paris, ori 
chiar la Cernăuţi, intitulată: Un drum prin Moldova, Călătorie în 
Moldova, Sckiţă, ori altceva, în care autorul ar spune cam acestea într- 
o frază lungă şi sforăitoare: “Într-un ţinut neştiut al Europei, ori 
necunoscut bine, am găsit un:popor bun şi naiv încă, poetic în tradiţiile 
lui de obârşie, poetic chiar în sălbatica-i neştiinţă, un popor cu bun 
simţ, din care ai putea să faci tot ce vrei, impresionabil, locuind o ţară 
77 


nu erăcând această biată țară, dar necuno Sa 


Câteodată Cugetam. 4 
ui: “Aş vrea să fiu ] 


Care țese viaţa noastră ieşană, şi care-i face farmecul 


ştie, de toate lucrurile mici care 
„ Şi-nte-adevăe.că nimic din toate Anii i tigaie 
care sta. călare-c; : wa nu g în dacul 
mişcându-se, iar Aaa a ul lui; numai braţele i le El 
eleganţilor nogiri. ii tic nu sămăna deloc cu glasurile 


Vă iertaţi , 
rog să mă iertați deocamdată de toate cugetările, observaţiile şi 


78 


şi eu multă vreme am petre E 


4 saptemvrie. Ama venit foarte răpede, şi-i de mirare când te 
gândeşti la caii care fac slujba. lată-mă la Piatra, ori mai curând 
apra Pietrei. lată cele dintâi căsuțe care stau atârnate pitoresc pe 


coastele Chetricicăi, ca-nişte capre. Opreşte, dacule - nu ştii tu că 


adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile 
copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar, 
după lungă despărțire, tânăr îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima 
stărâmată, dezamăgit! Cât de răpede trec zilele iluziilor! Cât de 
frumoase erau visurile mele şi gingaşe, ca şi tresăririle acelea uşoare 
pe care le stârnea piatra mea, pe undele Ronului! Lasă-mă să răsuflu! 
O, te recunosc, adiere dulce ! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce 
piscuri ai cules miresmele tale? Suflă, haide, joacă-te în părul meu, 
răcoreşte-mi fruntea înfierbântată. Te salut - ca pe un credincios 
prietin pe care-l socoteam pierdut, ca pe ò amintire a zilelor frumoase, 


“care a venit să-mi zâmbească! E multă, multă vreme de când nu ne-am 


văzut! © - ž 
7 septemvrie. O plimbare pe podul de pe Bistriţa. Am fugit din “ 
groapa aceasta rău mirositoare care se chiamă Piatra. Să răsuflăm aici. 
Da, Bistriţa. limpede şi măreaţă vine şi-şi sfarmă valurile de stâlpii 
podului, aducând cu ea aerul răcoros al munţilor. Soarele în asfinţit se 
joacă cu undele. Iată-l cum le aureşte ca pe nişte solzi, iată-l într-un 
snop de raze lăsându-se la vale, şi de câte ori valul bate ţărmul, parcă 
rămâne o rază la:mal. Între munţii cari o strâng, apa lunecă pe subt o 
plută uşoară, pe care o cârmuieşte un copil, repetându-şi refrenul, 
modulat ca şi plângerea pitulicei, enigmă dureroasă. de îndoială şi de 
nădejde, de prelungă tristeţă, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl 
„şuieră de când începe să rostească cuvântul mamă! Întunecată şi 
îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate. de râpe, care se prefac 
la topirea zăpezilor în şuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete, şi 
trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungeşte la stânga lanţul 
Cemegurei, numită aşa fel în limba figurătă a ţării, pentru că culmea ei'. 
- cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, 
între Cozla şi Chetricica, Care par două străji puse: de pază oraşului 
încă din copilăria lumii, se desfăşoară Piatra. Încet-încet, zgomotele 
tac; numai clipotele undelor, pe care vântul întărit le bate de țărm, se 
mai aud, şi vuietele necunoscute ce străbat şi noaptea şi înfioară pe 
ciobanii cari se cheamă şi-şi răspund de pe munţi. : = 
- Itinerar. Piatra, care a răpit Neamțului prerogativa de a fi capitală, 
deşi, prin vechimea lui, acest târg ar avea dreptul întâietăţii,, are 


- însemnătate prin comerţul ei mai ales. E şchela lemnelor de 


79 


construcţie, care coboară din Carpaţi pe Bistri ; altfel ât tâ 

neprietinos, murdar, rău clădit şi plin de ovrei. oa un piei 
cu capitala, care n-ar. avea ce face în Iaşi, o şedere de două-trei zile 
aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sânt foarte bine primiţi, sărbătoriţi 
şi, ciudat lucru, cinstiţi. Femeilor din Piatra le-a mers calea a 
frumusețea lor. Se pare că clima e prielnică dezvăluiri ei. Altfel, cu 
adevărat petreci numai în casa domnului prefect şi a preşedintelui 
tribunalului judiciar. Aici te găseşti ca între cunoscuţi şi asta-ţi face 
plăcere, căci la urma urmei te plictiseşti să tot râzi de ridicolele 
femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, de pornirea lor în a 


maimuţări modele şi traiul în mare şi de obiceiul ce-l au de a râde de 


oamenii pe care nu-i cunosc, - Moravuri de provincie, prea plăcute de 
descris. = În Piatra grozav ţin oamenii la etichetă. - Curiozităţi. Podul 
de pe Bistriţa, proprietatea domnului general Lascescu. - plimbare 
măreaţă. - Clopotnița şi biserica Sfântului Ion, zidite de Ştefan teut 
popular al gloriei naţionale. - Partide de plăcere la mănăstirea Bistri a 
“unde, se vede mormântul ctitorului ei Alexandru cel Bun Când A 
aflam în Piatra, nu se vorbea încă de planul de a întemeia a fabrică de 
hârtie. Dorim-domnului Asachi, pe care n-am cinstea să-l cuno 
izbândă pentru această patriotică. operă. - 3 
Poezie: Deşi până azi Piatra nu s-a prea deosebit î 
arte, o zicătoare veche a ținutulúi place tie dud gi iati 
pst „Bistriţa, apă dulce, Ta 
ze; Care bè, nu se mai duce, 
a de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Şi intr- 
: văr, nu ştiu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ţi se face te leagă 
e Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile: mele, căci. aici am 


ra de munţi se apropie încet-încet şi nu lasă lângă locul numit 

totu decât o trecătoare strâmtă, plină de stânci uriaşe, prin care 
istriţa îşi face loc vuind înăbuşit. Aici avem de ales două drumuri: 

80 ' l 


unul, trecând Bistriţa. La stânga stă un monument veşnic al cătătoriei 
pe care măria-sa domnitorul a făcut-o în munți. Cu această 
împrejurare din toate satele pe care le udă Bistriţa au fost scoşi 
oamenii la beilic. Fără îndoială că au îndurat multe năcazuri oamenii, 
că fiecare bătaie de cazma a fost întovărăşită de multe sudălmi, pe 
care moldovenii le au la îndemână cu prisosinţă; dar azi, năcazurile au 
încetat, când (ceea ce de când lumea nu s-a văzut în aceste ţinuturi) 
trăsurile şi căruțele, de bine, de Tău pot umbla pe aici, sudălmile au 
făcut loc binecuvântărilor şi, mai ales, unui tract spomic. Viişoara e o 
crâşmă urâtă, aşezată pe un dâmb oblu, la poalele căruia bat valuri fără 
hodină. Îi zice aşa, pentru că odată un călugăr bătrân de la mănăstirea 


„Bistriţei. a sădit aici un cârlig de viţă, care a prins rădăcini şi a rodit 


struguri - lucry nevăzut la Piatra şi în munţi. Din pricina vremii ori din 
lipsa de îngrijire, via s-a uscat, a pierit, însă locului aceluia i-a rămas 
numele şi are să-i rămâie poate totdeauna. . i 

Cărarea de coastă e largă tocmai cât poate, păşi calul. Încercam un 


- fel de plăcere neţărmurită,. văzându-mă astfel deasupra prăpastiei, în 


fundul căreia se zbate Bistriţa verzuie, acoperită de spumă. Ca o 
ultimă înfrumusețare a icoanei, natura, cu puternicu-i braţ, a sămănat 
la faţa apei stânci, care, ca Scylla şi Carybda celor vechi, par că-şi 
aşteaptă. prada.. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greşit 
acuma şi rămas bun lumei! rămas bun plăcerilor, şi prietinilor, şi 
petrecerilor, şi balurilor iernii, care mi-s aşa de dragi, când muzica te 
ameţeşte, când te înăbuşi în saloane, pe când afară ninge în fulgi mari 


- şi vântul biciuieşte geamurile îngheţate, când, ca într-o seră, 


parfumurile ţi se urcă la cap; rămas bun în sfârşit acelor zâmbete 
femeieşti poate îndreptate altora, dar n-ar a face, - rămas bun 
observaţiilor mele tăcute, care, urmând jocul înfăţişării celor mai de 
seamă actori, vin să-şi ia loc lângă atâtea altele, în portofoliul meu... 
Toate acestea mă vor despăgubi poate de truda călătoriei mele. 
Fericire, bucurie, plăcere nu există decât prin contrast! Ce preţ aş 
pune oare pe vana fericire pe care până azi n-o cunosc decât din nume, 
dacă în adevăr m-aş folosi de ea? Numai durerea cunoaşte bucuria; şi 
cred că trebuie să. fie tare nesărată o viaţă de plăceri necontenit 
înnoite. Astfel, după tulburarea fără voie care mă cuprinsese trecând 


pe poteca Viişoarei, răsplata a fost în adevăr măreaţă. La dreapta, 


munţii se depărtează din nou şi fac loc unui tăpşan udat de câteva 
şuviţe de apă şi închis de pădure amestecată.. La stânga un lanţ de 
munţi nalt şi lung, de pe culmile cărui se zvâri şuvoaie bolovănoase; 
sub noi, Bistriţa mugind întruna, rostogoleşte valuri spumoase pe sub 

81 


urmă caravana care se înşiră spre potecă, cu călătorii cei mai leneşi ori 


“oei mai fricoşi călări, cu alţii irăgându-și calul de căpăstru'și alții în | 


sfârşit, mai cu cap, cu cozile cailor în mână, lăsându-se târâţi, spre a fi 
scutiţi de truda urcuşului. Ar fi de făcut o descripție întreagă. Când am 


treciit întâia oară prin aceste locuri, era o vieme cumplită; ai fi zis că-i 4 


` haosul; o ploaie cu găleata, glod, ceaţă de nu se vedea om pe om; toată 


, natura, azi aşa de verde şi frumoasă, nu. era -atusici decât o pânză . 


nelănnurită. Se auzeau zgomotând fioros valurile tulburate ale Bistriţei. 
Vântul guiera prin codri, şi din vreme în vreme, răcnetul unui plutaş 
trăgând la mal se ridica deasupra vijeliei cu o izbucnire sălbatică, Ceea 
ce se povesteşte despre Bistriţa în ceasurile-i rele te cutremură: poduri, 
câse, mori, vite, copaci străvechi, totul mpe şi duce; şi când vin zilele 
de linişte, țărmurile sânt acoperite de sfărâmături, de plute, de stârici 
uriaşe, de trupuri zdrobite de phutaşi!.... E o e e 

‘`` Poteca Viişoarei dă pe-un plai șterp, presărat cu câţiva rari 
„mesteceni şi câteva colibe; drumul dosit de o ridicătură, dă deodată la 


un izvor, adăpostit subt un cerdac. Sus, dedsupra unei icoane E : 
grosolane a Maicei-Domnului, stau scrise patru stihuri, care n-au alt 4 


merit decât că sânt poezie de ocazie: întemeietorul, un călugăr, 
Ex fînge pe maeti să-şi potolească setea şi să se roage pentru sufletul 


De aici drumul urcat la o mare înălţime deasupra Bistriţei se 3 
strecoară prin păduri de frasin, care ascund vederea, până ce deodată E 


se luminează la coborâşul răpede, çare se cheamă Scăricica. 


Aici vederea e fără păreche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă 4 


Să 


-82 


podul umblător, legănându-l; apoi, zgnduită deodată, apare la-cotitura | 
unei stânci o plută, pe care stă un băietanaş cu mâna pe cârmă. În - 


„piept, desfăcut dintr-un brâu hing de munţi, care se abat din partea - l 


ri 


7 


dimpotrivă, se întinde pe gesul larg, în fundul căruia se zăresc cele. - 


dintâi case ale Pângăraţilor, iar mai aproape, dincoace de Bistriţa, se 
vede. satul Vaduri. Poteca strârată a fost deseori teatrul unor tragice 
catastrofe. şi numai de puţină vreme s-a hotărât stăpânirea să aşeze un. . 
parmaclâc în lungul prăpăstiei. Înşeiat de întuneric, un negustor tânăr, 
care se ducea în munţi, plecând târziu din Piatra, căzu în groapa 
adâncă ce se vede la marginea drumului şi caze: mănâncă din zi în zi 
din potecă; steaua lui cea bună l-a apărat: a căzut pe moale de sus, de 
la o înălţime de zece metri, pe o suzpătură proaspătă de năsipig. 
Faimoase. sânt locurile acestea şi prin tâlhării, şi-ntr-adevăr că ar fi 
greu să se găsească un loc mai potrivit pentru'asemenca meserie, > 

Scăricica îşi merită numele pentru iuţeala povârnişului, pentru 
îngustinzea ci şi pentru-prăpastiile care o înconjoară. De puţină vreme - 
a fost deschis drum.. Poteca veche n-o pot compara: decât. cu cărarea de 


` -pe Filia care coboară de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar 


nici comparaţia astă nu poate da ideea; oricât de repede ar fi Filia, ca 
totuşi ocoleşte coastele muntelui, pe când aici cărarea dă de-a dreptul 
pe un răpezuş de prund şi năsip, care-ţi fug de sub picioare. Aşa 
încât... dacă vreodată am ştiut în adevăr ce-i ameţeala... apoi: am: ştiut 
atunci când suiam. Scăricica. De la poalele Scăricicăi, udate de un 


"pârâu limpede şi rece ca gheaţa, care lasă între pietre un mâl negru, în 
- care scânteiază firişoare de argint, începi. a merge fără nici o trudă 


“urmând un drum împotriva cursului. Bistriţei. Aici îţi ini rămas bun pe 
o bucală: de vreme de la Arva moldovenească; cate vine din. dreapta, 
dintr-o- strâmtoare, îi întorci spatele şi. intri: în Pângăraţi, aşezaţi într-o 
vale, pe unde curge zgomotând uşor pârâul: răpede care dă numele 
satului. DIR Di ai . i ia 
Pângăraţii nu-ți înfăţişază nimic deosebit, afară de mănăstirea 
pitorească, aşezată. pe coasta. unui povârniş răpede. Înconjurată de 


. frasini bătrâni, cu turnuleţele ci, cu zidurile-i nalte şi groase, - 


mănăstirea avea înfăţişarea unei. cetățui.. Pângăraţii e şi întâiul popas, 
de aici până la Piatra sânt două ceasuri bune de drum. Aici începi a te 
simţi cu dfievăr în munţi. Poteca pietroasă începe să fie tot mai grea... 
Munţii se apropie, brazii îşi scutură mireasma răşinoasă, vulturi bat 


. stâncile cu aripile lor, şi caravana înaintează tăcută. Totul se schimbă - 


oamenii, vorba, portul şi obiceiurile. La jumătate de ceas după-ce treci 
de sat, ajungi în faţa Grohotişului, pisc prăpăstios pe care trebuie să-l 
treci. Îndată ne coborâm de pe cai şi începem un urcuş anevoios pe-un 
pământ fugar, în care picioarele se încurcă în glod şi pietre. Mai 
adaogă înfăţişarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de surpări;, 


a 83 


adâncituri aspre. Este alt drum, al domnitorului, prinprejurul muntelui, $ 
dar trebuiesc şase ceasuri încheiate ca să se poată sui până în vârf un $ 
car cu şase boi, aşa încât cei călări se folosesc mai bucuros de potecă. 3 


m 


Am auzit deseori oameni comparând Carpații noştri cu munţii 4 
Şvierei, deşi cei care spuneau asta n-au văzut niciodată, nici măcar în 4 
vis, frumoasa Elveţie. Eu ce să spun? Într-adevăr munţii noştri sânt 
frumoşi, măreţi, arătând mii de vederi pitoreşti, dar singuratice, care-ţi 4 
plac numai dacă eşti într-adevăr îndrăgostit de așa ceva, şi acoperite 
- de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuieşte deosebirea E 
peisagiilor noastre, Vederi, dar nu tablouri largi, puncte când strânse şi 4 
încadrate parcă anume, când desfăşurându-se în depărtare cu păşunile E 
lor grase, aşa cum natura le-a sămănat în Elveţia. Este şi măreție şi ş 
sublim în culmile care se înalţă încununate de brazi întunecoşi cu ] 
coastele mâncate de şuvoaie, care acopăr văile de stânci şi ruine, dar 4 
nu-i măreţia Alpilor. În faţa acestora ochiul rămâne uimit, judecata 4 


neputincioasă. În faţa munţilor noştri sufletul se lasă dus de visare: ca- 


titr-o elegie fără sfârşit. Parca-i vedea. măriri căzute, ori suflete răni | 


de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieţii. 


Am crezut multă vreme cu mulți oameni că drumurile, călătoriile | 


înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă că întipăresc în sufletul nostru un 


fel de simţire de nedesluşită şi atrăgătoare tristeţe. În trăsură, plecat j 
puţin pe-un cot, îmi place să-mi aţintesc ochii în zări: În mişcarea 3 
regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut şi . j 


visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viaţa unui 


om se desfăşoară domol. E un farmec viața aceasta de oboseli şi de E | 


lene, de mişcare şi de somn, cate învederează sistemul lui- Xavier de 
Maistre, în care trupul nu-l simţeşti decât după câteva zguduiri mai tari 
ale căruţei, în care omul blând legănat înghite aerul cu plăcere şi-şi 


deschide sufletul impresiilor pe-care i le-stârnesc icoanele ce se —< 


perindă; o vedere veselă îl face să râdă; o stâncă cumpănită deasupra 
unei prăpăstii, un brad străvechi pe eare braţul vijeliei l-a dezrădăcinat 
şi care îşi întinde ramurile de pământ ca un atlet învins îl umplu de 
melancolie. l z i - 
Călătoriile în Moldova, la munte mai ales (căci la şes, civilizația s-a 
amestecat în toate) samănă cu hagialâcurile la Meca, ori cu acelea pe 


care odinioară creştinii cuvioşi le făceau la locurile sfinte. Se fac ` 


totdeauna în caravană mare, cu caii încărcaţi de merinde, cu oamenii 
84 


înarmaţi cu puşti şi cu pistoale, cu săbii şi iatagane. Din vreme în 
vreme vezi-pe câte un călător întârziat ocolind coasta unui munte, 
căţărându-se pe piscul unei culmi, ori trăgându-și calul de căpăstru la 
un coborâş. Apoi toţi drumeţii din convoi veseli, vorbind, râzând, 
fumând, îşi trec de-a călare din mână în mână o ploscă cu băutura 
aceea aşa de înviorătoare, care se cheamă rachiu şi care e aşa de 
trebuitoare şi aşa de obişnuită în munţi. O observaţie prea adevărată şi 
al cărei temei dovedeşte o patriarhală moştenire din vremurile cele 
vechi şi bune, care pare născută firii moldoveanului, este aproape 
egalitatea care domneşte pe drum între stăpâni şi oamenii lor. În 
călătorie, la noi, ca şi robii celor vechi în vremea Saturnalelor, cei 


mici au dreptul să înceapă vorba, să facă observaţii, să râdă, să-şi 
- amestece glumele şi sudălmile cu cele ale stăpânilor, cu o încredere de 


copii răsfăţaţi. Întorşi acasă, toate igtră în obișnuita rânduială, fără ca 


„această binevoitoare slobozęnie să fi adus atingere respectului şi 


supunerii. Lămuriţi dumneavoastră cum vă place de unde vine asta. 

` Când caravana ajunge la un izvor, toţi călătorii descalecă şi de data | 
aceasta cu ierarhică rânduială - dobitoacele mai întâi, apoi stăpânii, 
după aceia ceilalţi oameni îşi potolesc setea. lar când întâlnesc o 
munteancă rotunjoară, rumănă ca o răsură, încălecată bărbăteşte pe. 
căluţul ei, toţi cu veselie îi răspund la prietineasca salutare, adăogând 
şi-o glumă în doi peri. n gta 

În ţinuturile aceste primitive şi sălbatice, şi omul are ceva deosebit. 

Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici 
încetineala adormită a ţăranului câmpiei: Munteanul e sprinten, 
potrivit în legăturile lui, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire, 
glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu 
îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpățânat până la răscoală 
şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidovului toată munca şi 
mai mult chiar decât poate munci. De-o energie grozavă, totuşi uşor îl - 
înralădiezi când ştii să-l iai cum trebuie. Muntenii totdeauna au avut în 
Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, când stăpânirea i-a strâns mai 
aproape, şi tot sânt încă departe de liniştea locuitorilor de la şes. 


„Vecinătatea graniţei le-a uşurat totdeauna îndrăzneala. Dacă un 


proprietar vrea să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopţii, 
mânându-şi de dinapoi vitele, trece dincolo! Aga încât ei se poartă ca 
de la egal la egal cu subprefectoraşii de plasă. Ciocnesc un pahar cu 
cazacii, a căror sabie şi galoane roşii le au în mai mare cinste. Afară 
de proprietari, tuturor celorlalţi oameni care ar veni între ei fără. 
deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei îmbrăcaţi cu 


85 


muateai, dar şi pe: lângă ceilalți locuitori ai țării. Hainele acestea le | 


au şi-o-prejudecată, care leagă hainele acestea de adevărata boierie. |. 


Îndeobste matcanul e fumos, en privirea îndrăzmeaţă. La dànsul | 
„nu întâmpini supunerea dobitoccască a plugarilor. Pe lâmgă aceasta e . | 
şi mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova ficeare sat îşi; E 
are cârnmirea lui. Cu toate:că sånt destu de filozofi în cera ce priveşte: | 
preoții, totuşi aceştia: aw cea mai mare înâurire în afacerile satelor. | 
Sătbatici ea şi băştinaşii Araericei, muntenii aceştia niciodată n-au Î 
pierdut din; yedere codrii lor şi piscușile neuroase, şi în limba lor < 
lungă unui târgoveţ cu pantalâni şi redingotă: “Voi, ciocoii, veniţi în 
munjii noştri să ne îngelaţi şi să ng furaţi, după aceia vă duce în Satul d 
lui vodă şi vă faceţi case aa de muri, încât de pe ele poţi ajunge cu | 


mâna la cer. | 


` Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumäiri şi nunţi. La ma 1 


asemenea prilej, uicicarele: de vin şi măsurile de rachiu; rachiu stricat, 


două părţi tutun; şi una piper, trei: zile umblă din mână în mână într-o. 4 | 
 rămădire deasă de bărbaţi, femei şi copii. În voia bună a chefurilor 3 


` dcestoră; să ceneetezi: firea munteanului. După ce. tinerii. s-au săturat: de 


jucat mândteje danari naţionale, împresură cu toții. pe ciimpoing ori pe 1 
paie e Aa OPE pE Cpo orn pe 
bardal muntean: cu scripca ştinbă şi cu: avcuguf de ef alcătuit - Tăutarul: 4 


care, ca şi trubadurii: de; odinioară, umblă; din sat în: sat, din, crâgmă în 


crâşnuă, din. petrecere în petrecere, şi pentru um adăpost, un pahar de. 3 


rachiu şi puțintică plată, zice cântecele b i ale liniducilor de 
demult. E ca o legătură de dragoste era cântecele: de viori și 
multimea: care ascultă cu. mare-aminte. Adesea, în clipe de înălțare; 
stranele vechi, ca: ecouri în văi, şi o lacrimă, se prelinge din ochii 
„vibleni ai lăutarului. Poezia aceasta fecioreliică a: baladelor noastre 


populare e în adevăr sublimă. Din cântecele acestea, din poveştile | 


acestea în stihuri, izvorăşte ca o mireasmă a ţării, œ mireasmă veche 
răspândită pe întregul pământ moldovenesc; în ele găseşti obiceiurile 
bătrâneşti şi simeşti farmecul nespus al cerniteior ei zie, Cântecul cel 
mai-cu nume azi e al lui Chetraru. La partea accea aşa de mare şi de 


naivă, unde un drumeț întreabă: ă 
- - Cine trece-n lunca mare 
Cu trei rânduri. de pistoale 
Care strălucesc în soare? 


privesc altfel, le respectează: amintirea lor e încă vie, şi afară. de asta - 


Jon Chetraru călate, 
| Din ţinutul Neamţului ş.a. 
ascultătorii, între cari s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovă- 
răşesc cântecul lăntarului cu glasuri murmurate, Jar alăuta sună mai 
duios, cântăreţul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi şi întovărăşeşte în 
Printre toţi ţăranii de la munic, locuitorii. de la Hangu se 
deosebesc prin bogăţia, cinstea şi liniştea lor. Satele cele multe aşezate 
pe amândouă malurile Bistriţei, întinderea, numărul oamenilor au 
făcut nume mare acestui ținut şi sumele de hangan e un nume obştesc 


“pe care-l poartă toţi muntenii şi chiar mocanii din Ardeal, care vin să - 


ierneze cu turmele la şesuri. Hangaaul, cu deosebire de ceilalți fraţi ai 


Jui, e liniştit, cumpănit, domol la vorbă şi de temei în ce spune, 


Aceasta se datorește oblăduirii cuminţi a prinţului Cantacuzino. Afară ~ 
de 4 1/2 ori 5 lei de cap, după cât ştiu, pe care vornicia satului îi 
orânduieşte după stare fiecăruia şi afară de câteva clăci fără 
însemnătate, ţăranul e slobod să facă ce-i place, numai vechilui 
prinţului să aibă la cunoştinţă toate învoielile, ca omul să nu se încurce 
niciodată. Astfel prinţul e în acelaşi timp şi oblăduitorul şi 
privighetorul snpuşilor lui. Ispravnicul nu se amestecă. 
Vechilul orânduieşte totul. | 


Când întrebi pe un țăran: 

` - Al cui eşti dumneata? 

El îţi răspunde cu oarecare fudulie: 

- A cneazului. . ' z“ 

- Şi de unde eşti, voinicule? `. de, 
- Da la Hangu - îţi răspunde mândru. f 


“Prinţul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului. Cuvântul 


- cneaz e rostit ca ceva sfânt dintr-un capăt la celalt al muntelui. E 


- În meanteni vezi băștinașii. dintru început ai ţării; au în vinele lor ` 
sânge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feţei, fruntea-mică, asprimea 
vorbirii şi o mulţime de cuvinte care n-au curs decât printre dânşii şi a 
căror obârşie e pierdută - apoi multe obiceiuri deosebite de ale 
plugarilor, moravuri mai poetice, o.grămadă de eresuri şi de poveşti pe 


care din străvechi le păstrează şi pe care le amestecă cu rânduielile şi 
ideile creştineşti - dovedesc aceasta. DE . ut 


IV 


O frumoasă şi sălbatică înfăţişare are şesul lung care porneşte dela i 
Buhalniţa şi se pierde dincolo de satul Hangu - mărginit de doi munţi j 


între” care curge Bistriţa. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce 


munţii se depărtează ori se apropie, Bistriţa, urmându-şi pornirea 4 
capriciilor ei, când, izbindu-se de-o stâncă, zvârle în snopi argintii 4 
valurile-i spumate, când, urmând un povârniş mai domol, îşi j 
rostogoleşte în solzi pânza scânteieoare; apoi, măreaţă, bătând 3 
molcom cu undele ei țărmurile înflorite, fuge la-vale scăldând 4 
cotiturile coastei printre ogoare, fâneţuri ori poieni, ducându-se să i 


i deştepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori 
de pe ţărmul pe care-l scaldă ea, mii de paseri mărunte cu penele negre 


` lucind şi cu guşa albă, cărora oamenii din partea locului le zic pescari, $ 


se cufundă necontenit şi ies pe luciu bătând din aripi. Domn între toate 
măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul 
„măreţ care şi-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în 
câteva colţuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de. 
muntele Pion, îşi înalţă capul pleşuv cătră soare şi răspândeşte apoi în 
juru-i cu dragoste bogăţiile bătrânelor lui coaste, învezrzite, până la 
Câmpia pe care între toate parcă o iubeşte ca pe o fiică mai mare a lui. 
 Stranie ursită a lucrurilor: ca şi oamenii, lucrurile neînsufleţite au 
aceeaşi soartă. Din pricină că vederile. acestea n-au avut pictor, nici 
poet, pentru că itinerarii minciunoase n-au arătat artişilor amatori 
cărări necunoscute spre locuri feciorelnice şi sălbatice, atinse numai 
-de paşii sfioaselor căprioare, a sperioşilor cerbi şi a pletoşilor ciobani, 
z această pricină nici poeți, nici pictori, nici călători n-au venit să le 


Frumos în frăgezimea şi tinerețea lui, desfăcându-se pe nesimţite ` 


de la poalele Ceahlăului, şesul larg al Hangului se desfăşură cu ogoare 
bogate, cu livezi verzi, cu sate pitoreşti, tăiat ici-colo de aţe subţiri de 
apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei 
moldoveneşti. La stânga se înalţă, cu gingăşie tăiat, un runc verde, 
întâia treaptă a Ceahlăului, ascunzând văilor capu-i pletos, care, văzut 
de la depărtare de 80 de leghe, samănă cu zidurile fabulosului turn 
Babel! La dreapta Bistriţei, culmi acoperite cu păşuni, pe care pasc 
„sute de turme, se ridică trepte-trepte făcând loc la râpe adânci, albiile 
obişnuite ale şuvoaielor mânioase, care lasă de obicei pe urmele lor 
sfărâmăturile smulse munţilor şi pădurilor, şi se împreunează deasupra 
Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, - zisă aşa pentru acelaşi 


„88 


Li 

lueru pentr care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste | 
ținuturi i se zice drumul domnitorului, în amintirea călătoriei pe care 
măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic şi parfumat, ca o frescă, - 
legănat parcă de şuvoaiele lui, ţărmurele stâng al Bistriţei îmbrăţişează 
cu dragoste largile poale ale Ceahlăului, şi adună parcă capricios, lao 
cotitură depărtată, satul Răpciuni - unde- câteva căsuțe albe se 
adăpostesc la umbra brazilor cari le-au văzut înălțându-se. Râul, 
oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit şi larg, îi 
încinge mijlocul. Uşoară ca o săgeată, o. plută - schelet întocmit din 
coastele bătrâne ale: munţilor - se răpede în salturi pe povâmişul apei 
şi ecoul valurilor şi ecoul glasului aspru al cârmaciului, cate duce 
pluta, se pierd în depărtări. Apoi când soarele îşi grămădeşte focurile 


în văi, când ogoarele şi fâneţurile, cetinele coastelor împădurite şi. 
crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, şi când zarea se ` 


tulbură şi împrăştie pe munţi vălu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al 


închipuirii, în care, dormitând uşor, sufletul singur parcă se bucură şi i 


se lasă dus ca de o leneșă voluptate. :. 

- Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneţ 
aruncat peste Bistriţa aproape în fața curţii boiereşti, dai prin frumosul 
sat Răpciuni, zâmbind în verdeață; şi după ce ai lăsat în stânga într-o 
întunecată adâncitură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea 
pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe 
malul Bistriţei şi mergi în drept cu drumul cel mare care urcă -şi 
coboară, se pierde şi se arată iar, urmând frământările munţilor sterpi 
în care e săpat, Priveliştea se schimbă şi după ce ai trecut prin vad 
Bistricioara mâloasă şi iute, care-şi cară prin ţara urigurească undele, 


- după ce ai lăsat îndărăt sătişorul Călugăreni, poteca nu mai înfăţişează 


de o parte decât o râpă adâncă, care se prelungeşte până la apa tăcută 
şi rece, largă şi verzuie aici, şi de cealaltă parte un clin răpede. Ş-aici, 


printr-un capriciu, muntele împădurit din stânga se trage domol * 


îndărăt, alcătuind un arc regulat, şi Bistriţa aruncându-se deodată de 
partea ceastălaltă, cu un vuiet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte 
ale râpei ei drepte. i 
“ Cam la trei bătăi de puşcă, în fața unei adâncituri, unde din nou 
` cele două râuri vrăjmaşe se apropie, se zăreşte stând drept, căruntă ca 
un turn singuratic, o stâncă uriaşă, care pare că răsare din şes şi se 
zvârle îndrăzneață spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină 
vântul, se caţără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată 
pe o teinelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia 


ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din . 


89 


Sieci ina ct po d Aa dă a 4 
- mak de 500 de paşi de oricare înălțime, când i-ai pipăit cu mâna + 
cremenca dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel | 


de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa mărețului uriaş; ai de-a 
face parcă cu una din stâncile scăpate din mânile titanilor trisoiți, ori 


chiar cu un titan amenințând iarăşi Olimpul, supt o nouă formă. La | E 
treizeci de picioare de la pământ, o-muche mai ieșită a stâncii ? 


alcătuieşte ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, 
 puțintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a şi 
dat numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care 
ciobanii mo- rostéšc decât în god și ficãadn-i orac ca buni 
creştini. 

Ca un adevărat “turist” care a cercetat Şviţera, țara taremăritor, 4 şi ca 
un om care știe pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cahi 
scoțând din buzunar cuțitul, spre marea uimire a însoțitorilor mei şi a 
unui sătean care se alăturase de noi, zgâriai pe zidul curat wn mume 
_ AEcunosczit, 

„= Boiezale - strigă țăranul 7vâstindu-şi în sus căciula de oaie - - W 
vezi colo lângă rădăcina teiului, ceva care seamănă cu un balag? 
i - Unde, voinice? Colo, sus? Ne văd nimica. 

_- Nu se poate, boierule; este. IE 

_- Ei, şi ce Iuera grozav e coada aceea de baltag? dai 
' Săteanul mă privi c-un fel de batjocoră, pe care o ghiceam sub 
respectul pe care țăranii îl arată de obicei boierimii - şi batjocora se 
väđi mai ales în titlul pe care mi-i dădu el după aceea: B 


- Domsule - urmă el - pot să-ți spun în două vorbe istoria 
mărunchiutui aceluia pe care cu şi toţi nmantenii îi vedem. A fost odată 4 


în manji noştri un voinic între voinici, groaza granițelor; ispravaicii, 
f zapciii, cazacii lor şi toţi ciocoii îi ziceau hoț, iar ciobanii îi ziceau 
“Vasile cei mare”. După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 


„1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după | i 


ce prăda vrein călugăr bogat şi pustia câteva sate unguregti la graniță, 


după ce spărgea o mănăstire şi dobota ca baltagul lui ascuţit pe vreun 


cazac încăpățânat - venea cu tovarăşii lai aici, lângă piatra asta, şi se 
„luau la întrecere, să vadă cine-a zvârtit mai sus baltagul. Într-o zi 


bărdiţa s-a înfipt în capul uriaşalui ş-a rămas în ramurile teiului; şi 
acolo- şi astăzi! 


90 


neeche. 


Mă prefăcui c-o văd - dar ciceronele meu vedeacă cu că nu mă E 


- da ascultă, voinice, fiocepui eu iar după o tăcere lungă şi tot 
privind stâńca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite; poți 
să-mi spui de mnde a venit piatra asta pe pământul Hangului - kei, 
dupii cât mi-i socotința, n-ei fi adus-o dumneata? 
- - Ferească Dumnezeu! strigă ommi cu nevinovăție, făcând dup 
Atenei de unde-i? 
- Apoi ciad wi i pe Cab ai că vizi vant singur de 


unde a fost smulsă de o altă mână, nu de-a mea. - . 


= Şi altceva su mai ştii despre dânsa? Z 
- Ba da, domnule, com aut. + dar... i atena e scapin dapă 


= EL, apane... 
Apoi asta-i biore proai; TEEPEE d ata | 
i a acută, pelin, tare aş vrea să aflu ce pu te lasă popa să spui; 


. {vite banu ista, să-i dai popei să-și citească o moliftă, şi istalalt, ca să, 


mä pomeneşti când îi cinsti un pahar de rachiu... 
— Atumcea îngăduic să-mi fac întâi cruce, căci, vedeţi 
dumarcavoastră, istoria asta i-o istoric grozavă pestiu un creştin, 


penca ine focitor din valea asta pe cate o briiogie intaia... 


` - Bine, B- emrte, dar grăbegie-te... 3 
Scari ni da it. ca apel ala di a <a tiu în. 
mână şi cu ochii îndreptaţi spre crâşma pitorească din Gura Largpdui, 


--guvoi lat şi mânios pe vremea dezghejurilor, care se iasă în vale dintr- 


un gâticj întunecos, bântuit noapica - zic muntenii - de duburi 


necurate, care se arată drumeţilor întârziaţi. 
- Daco-romanul - căci acuma- botărât că noi dia ei ae die 


__ armasi ai romanilor cu coborâtorii imi Denebal - îşi duse mâna la 


Cuşma uşor plesaită fatr-o pârte ia vârf, aşa cum se vede într-un tablou 
al domaubui Asachi, primă banii, îi puse cu grijă, după ce-i privi şi pe , 
PA pi pede, În Că E se Deta a EN e 


Ia e ia ine teal, stii ie ca pieptul păeoe 
descoperit; ochi îi scânieiau de viaţă şi cutezare; de. pe capu-i ras de 
teci degete deasupra frunţii mici şi uşor încruntaie, scăpătau plete 
lungi castani, care cădeau pe smerti lui largi. Faţa-i sălbatică cra 
deschisă ca la toți oamenii de la amante, cu un zâmbet amar togi, care 


firească, ori o amintire ie pune această pecete. Un chimir iat de piele 
l i E 3 


frumos, o lulea, o pungă şi un amnar lung legat de cin ătoare c-o 
curăluşă ori un lănţujei de-fier - strânge în iurul ie o cima 
lungă, cu mânici largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat şi căzând: 
peste ițari groși. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag 
ŞI un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau 


îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească şi - - 


îndămânoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? . 


Căci totul e nevinovat, simplu şi frumos în poporul acesta incult; el 


însuşi şi obiceiurile-i de om primitor şi cu inima deschisă, credinţele-i 


şi eresurile-i din vremi păgâne amestecate cu tainele creştinismului, . 
Viaţa-l aspră şi zbuciumată, bunul lui simţ, cu învăţăminte cumi ii pc 


care, deşi lipsit de învăţătură, i-l dau obiceiurile patriarhale, tradiţiile 


din vremuri mai bune şi deprinderile-i libere. Nu-i oare ruşine ca nişte | 


străini să-şi fi aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când 
at noştri petrec copiind pe străini şi calcă în picioare şi nu bagă în 
samă o comoară. aşa de bogată? E: 


E cu neputinţă să dau simplicitatea energică a vorbirii dako- A 


romanului, ale cărui plete aruncate pe spate fâlfâiau în voia unui vânt 
uşor, venind dinspre Bistriţa. Vorbirea moldovanului e scurtă, ca şi a 


latinului, vioaie şi înflorită, cu amestecu-i de idiome scitice. A încerca | 


să traduci dintr-o limbă, înseamnă să abaţi un pârâu din albia-i de 


nici âdierile-i singuratice. 


muşchi; în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, — E 


v 
Când soarele rumeneşte piatra aceasta întunecată, ori o păsărică 
fără grijă cântă pe o ramură subțire a teiului deşteptarea zorilor, noi 
trecem pe aici fără grijă, şuierând. Dar când umbra umple încet-încet 
văile, Şi muntele în limba lui spune poveşti tainice brazilor bătrâni, iar 
„„. Bistriţa, înainte de a adormi, îşi suspină rugăciunea de sară, - atuncea 


din coastele. uriaşului scapătă vuiete adânci, glasuri nelămurite, | 


blesteme grozave, ca la o beţie mare, şi crâşniri din dinţi, care 
înspăimântă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde înăbuşit; râsete 
de spaimă, ca cele ale pedepsiţilor din iad, deşteaptă în cutremur toată 
suflarea...şi la lucirile focurilor, ciobanii văd tremurând cum se înalță 
"o'stafie uriaşă. Apele Bistriţei fierb şi bat înfiorate țărmurile; cu spumă 
sângerată, mugesc vânturile, brazii îşi încovoaie crestele mândre, 
fiarele urlă-n codri, şi luna pălită se ascunde dincolo de zări... 
92 


- Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i-piatra dracului! . 

--- Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zice a teiului? O + 

„ - De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulţi prin părţile 
noastre, şi-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o 
bună zi, şi-a luat baltagul pe umăr, şi-a pus în glugă merinde pe o 
săptămână - şi a coborât, s-a dus în pădurile de şesuri. De acolo a adus 
un pui de tei, care prin munţii noştri nu se află. Şi după ce a dat la 
pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca 
blăstămată, s-a aburcat voiniceşte până deasupra. Căţărându-se de 
crengi, înţepenindu-se cu mânile şi cu picioarele, a răsădit sus teiul - 
dar jos nu s-a mai coborât... Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea 


„veacuri iaca, aşă cum o vezi, tot închircită a rămas... 


- Ei, şi ce s-a întâmplat cu ciobanul? - 
„Nu se ştie, domnule. 


În vremea de demult, oamenii uitaseră înţeleapta viaţă a părinţilor, 
părăseau slujba Domnului şi trăiau în ticăloşie şi nelegiuire, uitând 
până şi de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea 
aceea, Diavolul s-a dus: într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu 
toată cinstea, aşa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci 
adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului şi al pământului, dar 
diavolul se luptă şi el pentru stăpânirea pământului cu vrednicie şi 


-_ chiar şi domneşte el în lume ş-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e 


stăpân numai cu niunele, şi are dreptul să orânduiască mersul vremii, 
primăvara, vara şi celelalte, în care, de altfel, şi Diavolul îşi vâră 
coada destul de des. Amândouă măririle purtau pe faţă pecetea grijilor 


i _ şi îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina . 


nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă-i erau plini 
de bunătate şi era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz şi-nţepat, zâmbind 

cu răutate, căci trebile lui mergeau. mai bine decât oricând şi în 
împărăţia hui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii şi alţi oameni de 
toată mâna. S-au pus la masă, şi după ce-au băut acolo câteva paliciuri 
de vin de Cotnari şi de Odobeşti, li s-au mai descreţit frunţile, şi au 
prins a vorbi de una, de alta... . re SI 

- Doamne, zice Diavolul, umplându-şi a patra oară păharul. Ferice 
trebuie să fie ţara unde se face vinul ista de Cotnari. 

- Nu prea, răspunse Domnul, abia acuma începe să se 
dezmorţească, dar i-a merge mai bine după cât nădăjduiesc. | l 

- Hei, şi istalalt vin de Odobeşti nu-i rău, are dulce. miroaznă. . 


93 


“Aa mai cinstit ei aşa câtevă buieici, după aceea au prins să - 


vorbească politicale - aşa precum se obişnuieşte la mese boiereşti. 


Dumnezeu se jăluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de 
sus până jos, de minciună, de lene, de făţărnicie - căreia boierii îi zic. - 
“politeţă”, - de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de | 


îngânfarea care se razimă mu pe destoinicie, ci pe parale. Iar Diavolul 


dimpotrivă arăta - şi ştia el de ce - - că toate merg strună şi că tocmai | 
omenirea e cel mai de căpetenie iucru pe care I-a făcut Duranezeu pe g 
` lume. După cum se. ştie, smerenia nu prea-i partea Diavolului; Cam. ` 


ameţit de băutură, a început să strige: 


- Ştii ce, Doamne? Märia-ta opti prea bun, de e mai ode ca i | 


asemenea ticăloşii... 
- Da, meştere Satana, ticăloşi cât vrai, dar sânt copiii mei. 
- Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci deşi le- 


ai trimes potop, războaie şi “arhangheli, ei mai Sepaks urmează 3 


sfatarite melo. 

-Dumnezeu atresărit, apoi a spus cu linişte: 

"= Toomai asta mă mâhneşte mai mult. . 

- Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii Jui însă scânteiară 
năprasnic. Cu glas tremurător şi prefăcut vorbi: i 

- La urma urmei, stăpâne, toţi oamenii aceştia sânt- nigte 

neniulțărnitori şi nişte ăi. Ja mitä-te cum merge lumea, bisericile cad 

în risipă, călugăraşii se duc şi popii nu mai cred; duminica nu se mai 
înalţă tămâie la cer. Să fiu în locu-ţi, stăpâne, le-aş arăta eu - le-aş 
timete iar can vremurile vechi o pedeapeă, să le vie mintea la loc, 
Î ie, Doaanme, Că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoiegti - pot să 
mă însărciuez cu pedepsirea oamenilor. 

. Diavolul, poirivind ura pe care o are el asupra neamuhä omenesc 


l ia pe aamite a dai Dumnezeu, voia să-ţi potojescă ura aceasta E 


zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea cl mare preţ. 
- Ei, stăpâne, zice iar, văzând că Domma tace, ici Ac 
- Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocaneală. | 
. ~ Bine, să vedem. i 
- Dacă nu-i izbândi, să mu cei ajutor de la mine. 
Diavolul zâmbi ca dispreţ. 

_ - Asta- jur. : 
- Pe ce, jupâne Diavole? - 

- Chiar pe mine, stăpâne. 

Dino me ocea male în spa acu, şi te eta ii ai, 


- Mai mult chiar - adaoge el - ea ri pedepsi pe tiošlogii aceia 
chin Dică să at alice de tome patezile mele, 3 
Şi grăind, apăsa asupra vorbelor acestora. NE, 
"Da! sti tu, opâne Satana, că eg cam Iudea pe ziua de azi? , 
- Se poate, zisa e ua 
- Nu cred: 3 
. De ce mijloace vrai t să te stujegti? - 
- De unul singur, de potop. 


i - Ea lasă, dragă, acuz ase mai tem de pă e cind a iscodit 


vapoarele... Potopa-i luciu vechi... . 
- Tare bine, îl întineresc eu. 4 . 
: - Ta ascultă, i mai pam încă o dată că n-ai să faci ne. ~ 
- Ba mă pun rămăşag că fac. ud RI 
„= Pun şi eu prinsoare că nu faci... 
- Bine, „dar pe ce ne prindem? Si: 
- = Ascultă, zice Dumnezen, mă ştii darnic şi blajin. Toţi au 
slăbiciuni - şi slăbiciunile tale sânt obrăznicia şi o fudulie fără 


` păreche. Dacă pierzi rămăşagul, ai să rămâi ca şi până acuma; dacă 
câştigi, DC e picta Oe oa aa 10 fag Dn Bere pente 


PI 


îngeri. 
- AtORCI, cu Neruşinare, Satana a slobozit un râs prelungit; şi 


ceai de pe il sa ch a aa ci 

- Ia ascultă, jupâne Satana, ştii că eşti obraznic? 

- Mă rog de iertare, Sapha, Oat În no dul iad wip oa să te porți căi 
mea. Eg 
- Atancea ađă-ți aminte de-acu înainte. s 

- Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotărâm ziua? - 

- De azi în trei zile. 

- Tare bine; am două zile și dorăacci şi patru de ceasuri fără câteva 
clipe - mai makt decât îmi trebuie; 

După vorbele acestea, întorvărăşite de un zâmbet drăcesc, Satana 
şi-a luat rămas bun de la Dumnezeu, şi desfăşurându-şi aripele uriaşe 
îşi dădu dramul în văzduh, şi se duse să steie de vorbă cu nişte filozofi 
fără nici o para în pungă, care cu orice preţ voiau să aducă pe pământ 


bunătatea din vremurile vechi, şi mai ales râvneau împărţirea 


bunurilor. 
Ş-a tacia zi, noaptea, era vrerae de feriaaă şi mamii părea că se 
„clatină din temelii. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele 


tunetului; prin pânza lemninoasă şi răpede a fulgerelor, cădea ploaia cu 


" găleata. Şuvoaiele, crescute deodată, se rostogoleau din măruntaiele 4 


munţilor, mânioase; în drumul lor nebun şi rătăcit duceau bucăţi de j 


stâncă şi brazi întregi dezrădăcinați de vijelie. Zgomotând cu grozave | 
răsunete, brazii pârâiau în codri, dărâmaţi ca supt lovituri de secure, şi | 
vântul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mânie. `- - E 

` Dar încet-încet furtuna se domoleşte, ploaia conteneşte. Luna 4 
gânditoare şi mâhnită, ca o mireasă părăsită, îşi mişca încet faţa 4 
argintată deasupra Ceahlăului şi se ascundea în dosul vreunui nour, i 
rămăşiţă a furtunei, pe care un vânt uşor îl mână cătră miazănoapte, * 
Florile scuturau ca boabe de mărgăritare picăturile ploii, răspândind 
mireasmă dulce şi subţire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau încet şi 4 
glasul depărtat al şuvoaielor tăcea din vreme în vreme. Umbra uriaşă a. ! 


Ceahlăului bătrân se lúngea pe vale, însă ca o înfiorare peste fire... Ici- “4 
colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare E 
şi intrau iar în ascunzişul lor din văzduh. Întreaga fire, aşa de 4 


frumoasă de obicei, aşa de gingaşă, cu miresmele ei, cu zâmbetele ori: - 


cu plângerile ei, care picurau după furtună de pe orice frunză, părea în 4 


noaptea aceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca un om care ar trece ~< 


nepăsător pe lângă o femeie frumoasă. - : : : E 
În vremea asta, pe malul drept al Bistriţei,-deasupra Buhalniţei, pe E 


piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi ațâța iar focul, : 


ca să-şi usuce opincile. Un câne de la stână, mânios, porni o plângere E 


grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În arc, oile, berbecii 


şi caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote fungi şi cumplite - Hu- ` ş 


hu! = care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi; 
- dar în loc să se zvârlă spre pădure, cânele, cu Coama zbârlită şi cu 
spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai aveau 
astâmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că 
nu-i lucru curat.Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesimţite, îşi aţinti 
privirile ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după 
o.stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a 
Cehlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții, care stăpânea 
poalele muntelui, îi cuprinsese şi coastele şi se urca încet-încet spre 
vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează 
Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. Alene, aplecat într-o rână, cu 
mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă 
acolo spre a sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri | 
tătăcite pe munţi şi cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se 
~ Zugrăvea pe stâncile mai înalte cari împresură muchea spre: ţara . 
ungurească, creştea -şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Şopotul 


96 


t 


izvorului limpede şi rece care țâşnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă 
mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă. 
Un zgomot grozav se auzi, şi cu mâna tot răzemată de stâncă, 


umbra zvâcni în picioare. “Hai! zise, a venit ceasul, am câştigat 


rămăşagul; a mea e lumea.” Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe 
buzele ei. “Şi poate - urmă - poate n-are să mă mai puie în capul 
cetelor îngereşti...” A NE 

La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripele. 
Râdicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra 
Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei, - când o chemare ascuţită 
sună în văi. Era cântecul de veghe al cucoşului. Şi ştii dumneata, 
domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu sară până la cântători. Iacă 
aşa. Diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele, şi stânca pe care o 
vezi a căzut greu. Trei zile şi trei nopți a plouat cu mânie. Şuvoaiele 
duceau departe pe Bistriţa revărsată bucăţi de case, brazi fărâmaţi, 
stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se 
împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi 
făcuse planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, crescând întruna 
din clipă în clipă, să reverse şi să înece lumea. f a 

Câteodată, în nopțile urâte, se aşează iar pe stânca de sus... Atunci, 
ca la o vrajă, toate tac, şi toate focurile se stâng... | 


Daco-romanul îşi isprăvise povestea. Eu mai stătui încă câteva 
clipe în faţa uriaşului, în admirare, trăgând din ciubucu-mi drag şi 
suflându-i în nas liniştite şi măreţe învăluiri de fum. Apoi după ce mai 
trecui o dată cu cuțitul peste numele pe care-l scrijilasem, de teamă să 
nu se şteargă prea curând, mă zvârlii pe cal, lăsându-l în sama 
diavolului. 


Pe când treceam în vad Bistriţa, ca să mergem să facem cunoştinţă . 


cu rachiul prinţului Cantacuzino de la crâşma din Gura Largului, 
ţăranul meu îmi zise: . i 

- Ciudat lucru ai mai făcut şi dumneata, domnule... 

- Ce lucru, măi voinice? T 

- Apoi ce făceai cu cuțitul dumitale...? frumos cuțit, n-am ce zice... 

- Îmi însemnam numele. 

- Şi pentru ce? l 

--Pentru ca alți călători, care-or veni după mine, să-l vadă. 


- Muncă prăpădită, domnule, ori vrai să şăguieşti... De douăzeci şi 


cinci de ani, de când cunosc Piatra Teiului, degi trec pe-aici o mulțime 
D 97 


; de boieri şi de ciocoi, n-am văzut l E 
; pe unul măcar oprind -S€ î 
-Şi scrie numele!... ză Ste fise 4 


““Cititorule şi respectabil piiblic, pentru că soarta, care  orânduieşie E 
aşa de ciudate lucruri când î îşi dă osteneala, a vrut ca amintirile unui 


decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, „părăsind o orice E 
amor propriu, că eu mă dau frumuşel deoparte şi las pe Diavol să se 


descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ş-a - 
ăi dumneavoastră - Ara zis. B aTe 


Postum, în traducerea lui M. Sadoveanu, în Viaţa românească, 
DE a aa > Iaşi, 1911, nr.6 


IAŞII ŞI LOCUITORII LUI ÎN 1840 ” 


i eas N 
- Taşii a început de câtăva vreme- e ațâțe curiózitatea , publicului 
european, nu în chip excentric, prin el însuşi, ci ca scaun al 
principătului nostru şi deci ca un punct al marei chestiuni a Orientului. 

„_ Până în 1830, oraşul acesta = aşa de interesant prin moravurile 
tuturor popoarelor care au călcat pământul celor două | principate, de la 
dâtul' rătăcitor şi sălbatic, de la romanul de pe Titiru, de la hoardele 
nomade care-şi croiseră prin vechea Dacië pierdută o cale sângerată 
spre a se năpusti î în inima Imperiului, până la musulman, leah şi ungur, 
până la grec şi în sfârşit până la rusul de azi care se pretinde 


. regeneratorul nostru: politic, moravuri necunoscute adaptate la 


moravuri necunoscute, obiceiuri barbare altoite pe obiceiuri antice, 
patriarhalismul pastorăl topit în servitutea feudală, misterele _ 


"creştinismului încrustate pe miturile păgâne, superstiţiile poetice ale . 
„evului mediu încrustăte în secătuitoarea necredinţă a veacului, tot ce-i 


vechi: şi ce-i nou, Occidentul şi Orientul, topite într-un tot nedespărţit, . 
cimentate de vremi şi împrejurări aşa fel încât clăditea s-ar dărâma 
dacă ai scoate o singură piatră, - Iaşii, încă o dată, până în 1830 nu era 
cutioscut lumii decât din buletinele armatelor imperiale ruseşti şi, în 


' cercurile literare, din câteva relaţii scurte şi nu tocmai exacte ale 


câtoiva călători, baronul Trott şi alţii. Un italian, de numele căruia nu- 
mi aduc aminte, care petrecuse în Moldova cu nădejdea vană de-a 
strânge repede avere, în povestirile lui amestecă amărăciunea `“ 
dezamăgirilor lui personale; consulul Wilkinson, afară de câteva 
generalităţi, e inexact; unul singur, un neamţ cu numele Wolf, în 


lucrarea lui a rezumat cu discernământ şi cu- gust moravuri, istorie, 
carácter, guvern; dar cartea aceasta acuma e veche, şi, afară de 


oarecare lustru local, toate s-au schimbat. Wolf era bun pentru vremea 
în care scria; astăzi însă, când se judecă şi se privesc lucrurile din alt 
punct de vedere, ar duce în rătăcire, fără voie, pe cetitorul care n-ar - 
putea să-l puie faţă în faţă cu propria-i experienţă. 

“Totuşi, de la tratatul de Bucureşti, din 1812, de ia ta Ea şi 
emancipării elenice, a cărei primă scânteie pornită de pe malurile 


99 


7 


Prutului a făcut să izbucnească imensul vulcan al Eteriei, în sfârşit de 
la cel din urmă război împotriva turcilor, oraşul nostru ieşi puţin din 
adâncul întuneric, din care nu l-a putut scoate nici moartea lui 
„Potemkin. , . - 
Tradițiile populare, fragmentele informe şi risipite ale câtorva 
cronici vechi se contrazic fără încetare, şi se contrazic mai ales cu un 


rest de inscripţie găsită, nu de mult, pe o marmoră ciuntită, în | 


săpăturile vechiului fort roman Caput Bovis, la Galaţi. Tradițiile duc 


întemeierea lui la nişte vremuri foarte depărtate: Cantemir, care e E | 


autoritate în ceea ce priveşte Moldova, pune obârşia lui în seama lui 


Ştefan al V-lea cel Mare, şi vorbeşte astfel în capitolul IV al Descrierii 


Moldovei: í 


“Acesta este scaunul țării, pe care l-a mutat Ştefan-Vodă acolo din. j 


Suceava, ca să poată apăra ţara mai bine din mijlocul ei, de cătră 
năvălirile turcilor şi ale tătarilor, pentru că el prea bine vedea că nu 
putea să se apere aşa lesne din Suceava, deoarece este depărtată de 
hotarul turcesc. Mai nainte de aceasta era târgul numai ca un sat prost, 


“ întru care abia se aşezase trei ori patru gospodari, şi avea şi o moară în - 


Care era un morar bătrân, căruia-i zicea Ion (sau după cum se zice în 
limba proastă, Taş). Numele acestui om, domnul l-a dat oraşului pe 
care l-a făcut, întru care a zidit întâi şi o biserică întru cinstea 
Sfântului Nicolai, care este acum biserica cea mare, şi după aceea şi 
alte palaturi pentru dânsul şi pentru boierii lui a clădit. lar Radu- 
„ Voievod l-a împrejmuit cu zid...” l 


„Astăzi nu se mai zăreşte nici urmă de ziduri şi alte înfrumuseţări A 


de care vorbeşte Cantemir, afară de ruinele impunătoare ale palatului 
domnilor noştri - care însă nu e vechi şi a ars în 1827, în focul ce a 


distrus aproape în întregime târgul. Dintre biserici, vrednică de luare- - + 


aminte e Trei Ierarhi, prin îndrăzneaţa-i structură gotică, şi prin 
sculpturile bizare care-i împodobesc zidurile dinăfară - cu atât mai 
mult, cu cât asemenea monumente sânt rare la noi. Cu privire la 
biserica aceasta, se povesteşte de un fapt destul de curios: | l 
Evlavia domnilor şi boierilor împodobise Trei Ierarhi - mai cu . 
osebire între toate celelalte biserici. Zidurile pe dinlăuntru erau bogat 
zugrăvite şi aurite. Pe vremea Eteriei greceşti, turcii, pătrunzând cu 
puterea înlăuntru, îi dădură foc, socotind în neştiutoarea lor lăcomie că 
-zidurile erau de aur masiv; dar văzând că aurul nu curge, stânseră ei 
singuri focul. a PA . 
Tată acum pe ce se întemeiază cea din urmă părere, care pune în 
seama romanilor zidirea oraşului nostru şi care ar părea probată prin 


„100 sia E ai 


- căzut şi veşted şi inovaţia 


„restul acela faimos de inscripție găsit în ruinele cetăţii Caput Bovis:. 


-=---- NUNTIA ----- 
_=—— (LEG: ESSENS) --—- . + 
-—--- QVARES HAN —— 
----- C, ROC --—- Ge e i e 
„Un patriot luminat, d. Săulescu, profesor la Academia din laşi, a 


demonstrat că legiunea /assii, tăbărând în acest loc, s-a alcătuit aici un 


târg, care încet-încet, ca şi alte oraşe dace, a dobândit de la Roma 


privilegiul de a fi recunoscut otâş municipal sub numele de 


Maunicipinm Iassiorum. ` A BE 

Simţimântul domnului Săulescu şi acel al lui Cantemir, oricât de 
depărtate ar părea unul de altul, se pot totuşi împăca destul de bine. E 
fapt cunoscut că după năvălirea popoarelor, legiunile dace şi dunărene 
au fost retrase şi ţara rămăsese fără apărare. laşii, ca şi atâtea alte 


. târguri, se supune soartei, şi aşezat fiind la marginile împărăției şi a 


Daciei, în drumul hunilor, slavilor şi tatarilor, se stânse cu desăvârşire. 


` Aşa fel Ştefan cel Mare a putut să fie întemeietorul lui. Dată fiind 


lipsa de istorici, dat fiind întunericul neştiinţii şi al barbariei, m-i de 
mirare să fi rămas ca o tradiție nedesluşită numele aş, atribuit unui 
morar - nure pe care Ştefan l-a dat târgtlui său, fără: să ştie că aşa îi 
zicea de veacuri. Când eroul legilor, Sobieski, a pustiit Iașii în 


` retragerea lui din 1687, semai puteau vedea încă urme de ziduri. - 


Dar lăsând feluritele păreri asupra întemeierii şi obârşiei Iaşilor, şi 
încercările veacurilor, cărora sânt supuse toate lucrurile omeneşti, - 
după eterna lege - să aruncăm o privire asupra aşezării, asupra 
moravurilor şi locuitorilor hui, asupra amestecului de inovaţii altoite pe 
vechile datini, care alcătuiesc un fel de mijlocie pitorească între 


- moravurile asiatice şi moravurile. Occidentului. laşii e ca maşinile 


acelea complicate, cărora trebuie să le cunoşti amănuntele şi ` 
resorturile ascunse, fără să-i pricepi.ânsambiul. ; | 

-| Regulamentele nouă care stăpâneau. Moldova, atingerea cu 
armatele ruseşti, care au brăzdat Principatele, vizitele câtorva călători, 


| . roiul acela de tineri care au petrecut în oraşele europene în mijlocul 


unei vieţi şi al unor obiceiuri diametral opuse obiceiurilor şi vieţii 
liniştiţe şi aşezate din patria lor au schimbat faţa Iaşilor; introducând 
alte vederi, alte idei şi un alt fel de a privi lucrurile. Ca în orice ţară pe + 
cale de regenerare, sânt la noi două principii care stau în luptă, o luptă 
înăbuşită, însă uriaşă şi necontenită, între bătrân şi tânăr, e obiceiul 
OR > Viață; o 

` ; 101 


"PICA 


„luptă pe moarte între vechi şi nou, în care biruinţa greu câştigată va fi 


a celui din urmă. După părerea mea, aici e un vrednic subiect de 


cugetare pentru observatorul filozof: de o parte geniul unui secol care 
nu se sprijină decât pe amintirea trecutului, şi de alta, geniul unui 
secol al vremii nouă, puternic şi nervos - deşi e înfăşurat încă în 
scutecele copilăriei şi a imitaţiei necugetate. În panctul acesta am 


ajuns noi astăzi. Las pe altul mai dibaci decât mine să aleagă nuanțele - 


şi să deducă urmările necesare şi fireşti. Tocmai în clipa-regenerării 
noastre politice şi intelectuale a apărut printre noi d. Girardin 
Scrisorile lui au dat Europeihoţiuni precise, elocvente, însă nu 
îndestul de întinse. D. Girardin a dat probă de un issa: tact, de 


Ki observație fină, limpede, repede ca gândul şi adevărată - dar domnia - 4 


sa a petrecut prea puţin printre noi, ca să poată vedea contrastul 


oraşului nostru bizar. Motavurile, obiceiurile noastre, caracterul nosteu - | 


sau acela pe care ni-l dau împrejurările ar fi un imaterial nou, original; 
„Şi cu 1qate că până acum si-a apărut nimic în această privință, trebuie 
să nădăjduim Că va veni într-o zi un român care va umbla prin țară, 
cercetând toate pietrele, toate mănăstirile; întrebând amintirile 


„n mormântate, întorcând poalele redizigotei şi anteriului, benişul şi 4 


jiletca, calpacul umflat şi pantalonul modern, spre a le întreba de taina 
amestecului lor şi de soarta care le aşteaptă. i aa titi 

\ E supărător pentru noi că d irardin am primit vizita 

p i upă d. Girardin am primit vizita 
domnului La Battu. Puținele’ lucruri care privesc Moldova - cu părere 
de-rău o mărturisim  - sânt ncexacte. S-ar părea că cei opt cai care 
purtau răpede pe d. La Battu prin Principate, l-au împiedicat să vadă 
ceva, şi frica de friguri, alungându-l din Iaşi după puţine zile, l-a făcut 
să nu-şi mai poată revedea notele. De altfel aşa fac mulţi călători; 
Ce odată proycrhiele au mult bon-simi. ni pe 
> Laşii se întinde domol pe spinarea uşor înclinată a unei co i 
aşi x ' unei coline 

lungi, îşi cufundă brâul în râuşorul Bahluiului, mâlos în cursul lui ca şi 


la izvor, şi se întinde până în mahalaua zisă a Tătăraşiler,-unde oraşul | 


es opreşte -deodată, lângă o râpă adâncă străbătută de ò aţă de apă 
să bie şi murdară, deseori secată. Nimic mai pitoresc primăvara decât 
priveliştea pe care o înfăţişează de departe acest Tătăraş, faimos între 


„toate mahalalele oraşului, din pricini pe care nu-i nevoie să le mai “ 


înşirăm aici. Grămezi de căsuțe albe şi cochete stau împrăştiate ici şi 

colo, înconjurate de pajişti verzi, de grădini, de arbori; câteva biserici 
contrastând cu micimea căsuțelor, înalță cruci argintii; şi deasupra 
crestei dimpotrivă un tufiş de copaci pe verdele câmpului stăpâneşte 
totul. Dacă ar fi o punte de sârmă peste râpă, ar fi Friburgul din partea 
102 ` 


A k 


„de miazănoapte, fără sălbatica şi limpedea Sarină. Orice iluzie însă 
- încetează pe dâtă ce încerci a întra în dedalul acelor aşa-zise străzi.;. 


- Laşii însuşi este un monstruos amestec de clădiri masive ori 
elegante, de palate şi de magherniţi împrejmuite de ogrăzi nemăsurate; 


' - pe uliţile lui furnică lucruri de la țară, lux îmbielşugat, echipaje răpezi, 


livrele, toalete pariziene ori vieneze, zdrenţe franco-moldave, 


- fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru bal 
mascat. Populaţia: lui de 60.000 de suflete e tot aşa de felurită ca şi . 


costumele, şi un observator de moravuri, stând la fereastră o jumătate 
de ceas, ar avea de observat destul, ca să poată face cunoştinţă cu zece 


“ popoare şi să călătorească totodată în Franţa, în Germania şi în Orient. 


Ici deosebeşti pe ovrei cu anteriul negru dintr-o stofă căruia 
poporul îi zice piejea-dracului, lipit de trup, cu cuşma blănită de 


__osebite forme, cu cei doi zulufi indispensabili coborând în lungul 
tâmplelor şi încurcându-se de obicei într-o barbă soioasă pe care `` 


niciodată n-o rade: Pantalonii de nanchin, legaţi la genunchi cu nişte 
şuşăniţi care atârnă; colţuni şi papuci, care au fost odată albi, 
complectează pe ovrei, afară de şărlătăniile, şireclicurile şi 
înşelăciunile lui, care par a-i alcătui caracterul naţional. Totuşi ovreiul, 
această fiinţă degradată şi rătăcitoare, alungată de pretutindeni, 
'vârându-se şi plictisind, fiinţa aceasta pe care societatea a pus-o la 
index, şi totuşi nu se poate lipsi de ea (la noi, se-nţelege), ~ îţi:insuflă 


milă: ovreiul e bătut şi batjocorit de mulțime, josnicia lui târâtoare stă 


în faţa netoleranţei şi a prejudecăţilor sălbatice ale norodului; el n-are 
demnitatea amară a raselor decăzute; frica lui a ajuns proverbială.: 
Ovreicele sânt cunoscute în toată creştinătatea pentru frumuseţea lor, - 
numai trebuie să ai grijă să le speli, să le ferchezuieşti şi să le 
parfumezi; altfel e zadarnică orice iluzie. © © —— ~ 

” Colo stă armeanul, adevărat copil al lenegului Orient, grav şi tăcut 


ca un turc, cu picioarele încrucişate pe tarabă; în îmbrăcămintea lui - 


mai păstrează nepreţuiţii şalvari, în care la nevoie s-au putea ascunde 
zece parizieni de-ai noştri, giubeana largă şi anteriul elegant şi uşor. 
Dacă nivelarea înnoirilor a pătruns în magazia Îui, stă lungit pe divan, 
cu un aer stângaci, fumând şi vânzând paşnic tutun turcesc, care aici 
se fumează în cantităţi uriaşe. i ui fii e 

Ici vezi pe lipoveni, vechi sectari pribegiţi din Rusia. O ramură a 
lor numeroasă, fugită sub numele de rusnaci, a populat Galiţia. Sânt 
oameni nalţi, sălbatici la înfăţişare; şi-au păstrat îmbrăcămintea, adică 
o bluză în cadriluri coborând peste nişte pantaloni largi, zişi 


“pantaloni căzăceşti”, şi poartă barba “mujicilor”, sânt birjari, 


„103 


La 


7 


grădinari, zidari şi beau foarte mult, precum arată şi o zicătoare 


moldovenească, 


` tofi muşteriii sânt măria-ta, înălpimea vo i de aie şi ă 
să astră, ori domnul conte şi ă 
domnul baron; åre mare dragoste pentru conți şi baroni, măcar că la d 


noi nu se află aşa ceva. 


Pe ici pe colo sânt semănați mii de indivizi, greci, sârbi, bulgari, - 
neamuri corcite, care sânt băcani, pitari, hangii ori mai cuad 4 
crâşmari-bucătari, mijlocitori, în luptă de moarte cu ovreii care se E 

„ amestecă în orice meşteşug, în haine bizare, împrumutând de la un 4 
popor comanacul, de la altul surtucul, de ici antereul pe pantaloni a E 


la o robie adesea mai închipui iganii 
i a ca mai mult închipuită decât reală, ţiganii rătăcitori, 


buni muzicanți decât Co i tează 
ni muzica una, Schultze, Verner şi alții care desfă 
laşii. Ţiganii aceştia aşezaţi şi-au uitat limba lor. à | 


104 


In sfârşit, vin copiii faraonilor, enigmatici egipteni, ori bohemien; d 
ae le. zic franțujii, gitanos, zingari în spaniolește, tigani 5 3 
af lare care au dat gata pe un tinerel- fruntaş al literaturii 4 

nate; amestecați cu sângele indigen ori cu alte rase curate, cu: 4 


ăraţi beduini ai deşerturilor; sânt mai puţin dispreţuiţi decât 4 


Cincinatus, lui îi trebuie stuhul satului, îi trebuiesc boi, vaci, oi, turme 
muşitoare şi plugul hrănitor. O pădure de păr lung, castaniu, ras ori 
scurt tăiat deasupra unei frunţi de mărime mijlocie, umbreşte un cap 
expresiv pe un gât mic, însă cu muşchi puternici, împlântat şi el pe un 
bust potrivit... în mişcări e domol; e liniştit - însă fără milă, brutal şi 
sălbatic, ca un puhoi revărsat când se răscoală pentru dreptul lui; ca un 
miel când ştii cum să-l iai; ignorant, nu din vina lui, ci din pricina unui 
lanţ lung de împrejurări, păstrând totuşi în ignoranța lui un bun-simţ 
preţios şi o judecată dreaptă; adesea filozof, cu atât mai surprinzător 
cu cât mai puţin te aştepţi la aşa ceva; ascunzând subt învelişul acesta, 
care pare gros la prima vedere, simțământul soartei lui nedrepie; de 
altfel slobod în critica lui, îşi strigă cu glas tare tânguirile, Să dăm 
cârmuirii de azi dreptul ei: pe cunoştinţa caracterului şi simţimintelor 
poporului moldovenesc a aşezat orânduielile dintre proprietari şi 
vecini, cum şi la noi ţăranul nu e proprietate şi poate să se mute unde-i 
place, proprietarul care-şi înțelege interesele are totdeauna grijă să se 
poarte bine cu muncitorul de pământ. Îmbrăcămintea daco-romanului 
e simplă ca şi moravurile-i pastorale; o cămaşă lungă cu mânici 
slobode i se scoboară până deasupra genunchiului, acoperind vara 


- izmene largi şi iarna iţari strâmţi încreţiţi pe picior, şi peste acestea uri 
„. chimir lat de piele de căprioară, împodobit cu felurite alămuri, după 
- gusturi; un cuţit lung face parte numaidecât din îmbrăcămintea lui; * 


mai adaogă la asta o lulea scurtă şi o pungă cu băieri; şi cele dintâi 
încălțări pe care le-au născocit ciubotarii pământeşti, opincile ; 
străvechi, îi apără picioarele. Pe-ploaie şi vreme rea, el aruncă în voie 
pe umeri un suman scurt, strâmt, dintr-o stofă de lână impermeabilă, . 
“pe care o fabrică ei singuri; iarna, ca şi ţăranii ruşi, poartă cojocul, 


. care e o blană de oaie, cusută şi înflorită cu rog şi galben. 


Alăturea de daco-roman, umblă femeia lui; după o datină 
moştenită fără îndoială de la vreânicile matroane romane, poartă capul 
îmbrobodit cu un ştergar lung, pe care biserica îl impune în clipa 
solemnă a cununiei, şi care totuşi nu ascunde totdeauna amatorilor o 
faţă albă, fragedă, obraji rumeori, ochi vii, smalţul curat al dinţilor şi 
zâmbetul ruşinos şi cochet al ţărancelor. Fetele umblă cu capul gol - 
drept pe care abia aşteaptă să-l piardă. Îmbrăcămintea ş-a unora ş-a 
altora se alcătuieşte dintr-o cămaşă foarte curată, lungă până la glezne; 

o bârneaţă le încinge mijlocul scoțând şi rotunjind sâni elastici, şi 
prinzând o catrinţă închisă la culoare, aşezată cu meșteșug şi aşa de 
strânsă pe şolduri, încât le zugrăveşte foarte bine toate formele bogate. 
Un picior când micuţ, când mare, după capriciul naturii, de obicei gol, 


105 . 


intră într-un papuc. Cercei, şiraguri de hurmuz, amestecate cu salbe, F 
fac parte din găteala lor.Vă încredinţez că sânt unele mândruţe de. 


acestea strânse în catrinţe, care te pot face să-ţi pară rău că în 


Moldova, unde sânt destule obiceiuri şi frumoase privilegii, poporul | 


n-a vrut niciodată să recunoască gingaşul “drept al seniorului”... . 
- Neamurile acestea amestecate vorbesc fiecare în limba lor: ruseşte, 


graiul moldovenesc se slujesc la tribunale şi cu oamenii lor; iar 


Breceasca-0: vorbesc numai acei care nu pricep nici franțuzeşte, nici 
moldoveneşte. După pilda damelor elegante şi fashionabile, boierimea 
de a doua mână nu vorbeşte decât de Balzac şi Soulié, de Lamartine şi 


Hugo, de Kock şi Dumas; mai, ales pe Paul de Kock îl adoră! Păşind . 4 
pe urmele boierimii de al doilea râng, boierii de treapta a treia, a patra, | 
„a cincea etc. (căci nu ştiu bine câte spiţe sânt la scara boierimii), n-au 


ajuns decât la clasici, aşa încât o să auzi în laşi pe toată lumea vorbind 
franţuzeşte fără să-nţelegi un cuvânt. Cei cărora le plac echivocurile 
au de lucru în laşi. Gramnaticii găsesc o limbă minunată cu inversiuni 
poetice, cu construcţii îndrăzneţe, neauzite, amestecate cu nemţeşte, 


Breceşte, ruseşte şi moldoveneşte.. În general noi sântem vrăjmaşii . 4 


purismului. Accentul grotesc şi schimonosirea de cuvinte a nemților şi 


`- mai cu seamă a țiganilor şi ovreilor sânt puse zilnic la bir, şi de ele se_ E 


leagă, cu vorbe vesele şi cu două înţelesuri, o mulţime de anecdote 
locale, expresive, dar cu neputiriţă de tradus. Avem şi noi englejii 


noştri, | 


Între toţi oamenii aceştia se amestecă, care sus, care jos, o mulţime 
de. profesori şi de artişti ds tot felul şi din toate. țările, aducând şi ei 
figurile şi costumele lor: între aceste costume; şi figuri heteroclite. 


„Dintre ei, prea puţini se întorc la penaţii lor, pentru că pe neşimţite iau | 


şi ci înfăţişarea ţării şi caracterul pământean. În sfârşit, peste toate, 


„ înconjurată de toate prestigiile aristocrației de naştere, de bogăţie, de 


demnități, de: slujbe, pluteşte rasa nobilă, rasă cu deosebire amfibie, 
care îşi petrece jumătate de vreme în droşcă, şi cealaltă parte alene pe 
un divan moale. E ae E A i i Du 
Închipuiţi-vă acum, amestecul tuturor acestor rase, popoare, caste, | 
cu coloarea lor locală, cu costumele pestriţe, cu moravurile lor 


particulare, cu înfăţişările foarte deosebite, într-o atingere zilnică, ` 4 


întâlnindu-se, salutându-se pe uliţi, grămădindu-se într-o anticameră, 


106 


v> 


mi 


 stâmgându-şi mâna într-un salon, fără uimire şi curiozitate. Înfăţişaţi- 


vă pe cazacul cu pantaloni largi şi cu fireturi roşii bând c-un figan pe. 
sepia gol; pe grenadirul din oştire cu un ţăran, un DC... i 

lând în trăsură alături de o antichitate a cărei haină iz ali 
piesa pentru alte popoare; un boier cu anteriu dând > ain 
interesantă unui ovrei- ori armean. Caste, popoare, a NEES 
distincte care ar merita fiecare câte o carte! Păcat. a Dienn 
indigenă A exploatează mina fecundă pe care o are sub Pa aa î 
'scâlciind producţiile străine! Poate aici e momentul pr lore 
strecurăm câteva linii ale unuia dintre Damaşii litera rii 


D . . ` . + .. x . t 
` moldoveneşti: e © traducţie ad-itteram şi nimic. mai mul 


„+ “Nimic - zisexd. N., într-o spirituală critică a piine pilde 
nu-i mai plictisitor decât Bop mpi pia ete rule n-ar 
avea un nume cu particula de, şi care ar fi mai al împovi d e | 
i nu şi-ar putea îngădui să cultive pe locuitorii. serhicivilizaț ea 
ki ifale. Dar dacă călătoreşte ca poet, ca artist, dacă are avantaj în 
eain vreunui vodevil monstruos, care i rue că % 
varietăţi ieşan, dacă numele lui a fost găsit tipărit în e si 
'versurele, într-o culegere ari înte-ură foileton în a A 
fericit muritor! Îndată e bine primit, sărbătorit, plimbat, cocoli 


plăceri în societățile acestea semicuropene; se obişrmieşie paza 
- vaseească, să fumeze dintr-un ciubuc lung, vede chiar multă poezie 


forma işlicului (căruia un rus, om de spirit, i-a zis l'éteignoir du 
sens 1) şi în îmbrăcămintea antică, şi strigă şi el între. bărbil rbile bătrâne T 
` cărunte, numind vandalism mania grozavă a inovaţiilot care le pica i 
| sfârşit, dacă e tânăr şi nu tocmai urât, n-o să se poată opri tes 
mărturisească că străzile oraşelor Europei, trase la linie, au ap arse 
monotonie, pe când Iașii, având puncte nouă de vedere din zece ce 
i, arată o admirabilă varietate. După ce-a umblat până la gleme prin 
„ €olb, cu riscul de a fi călcat de cinei drosto; scapă intro ulicioară 
întortocheată a unei mahalale, ajunge la o căsuță cun A ef 
| etate îşi scoate galoşii la scară, intră obosit, zdrobit, şi vede i 
înfäțişază tablaua cu dulceți!-Ce bun obicei! To me aa 
- La i pace ba e focuri grozave au distrus Iașii. Ar fi putut RI 
fi reclădit pe un plan nou şi regulat, dar nimeni nu s-a sinchisit, şi 
ăi inè s-a făcut, a nieg A gt - 
după a noastră părere foarte binè s-a | | pate 
cei să-mi clădesc o casă pe linie dreaptă, aşa a er iei | 
şi a gurilor-cască să-mi strice somnul de după-masă?!» eş 


4 


7 
1 Omorâtorul bunului simţ (fr.) 


107 


- 


N ` n E ` i 
place liniştea ş-un moale far njen i 
; ; 1e, care alcătuieşte i 
B a ma lor; osteneala îi ucide. “De ce-să Se getea a 
Sina Ce răspuns poți găsi la o ju aşa de dreaptă? | 
SA Ee bunul nostru oraş începe a-şi schimba straiul oriental: 
ne 'oroind ne pare rău, căci e urât aşa, pe jumătate în haine. 
sc iei ard iapa şalvari roşii, întocmai ca ofiţerul acela pe 
„Care l-am văzut când cu formarea miliției, cu pinteni -o şapcă 
şi c-o sabie încinsă peste blana a. g - E E ai 
Atata am găsit în repertoriul indigen, cu privire la localitate, 
ia Dacă ta usi faci o plimbare 'sentimentală pe colinele care 
cing Iaşii la apus; dacă-ţi dai osteneala să urci până la feluritele 
aaa tiri, : cu deosebire la Galata, care, o spunem cu umilință, ţine 
m oi an t dacă te apreşti la câţiva paşi dedesuptul ruinelor 
A Ipsilanti, căzut în zorii lui ca şi stăpânii, uimirea ce te 
rara pe cât de frumoasă e panorama pe care o desfăşoară 
î i »-aScuţeşte-ţi creionul; artist, pregăteşte-ţi penelul 
sua E coborâşul repede al colinei, privirea se cufundă într-o 
A sie “ere ginită vale cu covor de iarbă, încărcată la hotarul ei din 
cură fi întinse, pe faţa cărora vântul clatină pămătufurile sp 
i ae a Ue păduri de tub: din vreme în vreme iri de | 
pată neamţ, irp ta pie dea pia 
r se cu strigăte aspre, Mă] hluiul ieşi 
din balta pe care a format sl ai 
a fa -o străbate domol câmpi â 
dreapta şi la stânga, fânețe şi imașuri. mpia, scăldând la 
„şi de bivoli hâzi, bătăcin ării E pai 
__ poala murdară æ mantiei laşil i; colină 
i za ea A or. Culcată alene pe colină ei, ridicându- 
eta cetate a Iaşilor zâmbeşte cochet de departe admiratorilor săi - 
foarte perfid când o cunoşti de aproape - şi Tăsfrânge fără altă 
apela ie Caprici pric ul întâmplării crucile nenumăratelor ei clopotniţe 
soarelui; zidurile albe, care se zugrăvesc în 


aci sea şarpe cu creţuri încolăcite şi fantastice un şir de 
sete lg pe ae vrut sânt ocupate de mănăstiri ascunse în 
iei crai E peee tre aceste coline, subt o înălţime sombră, - 

i. = in ant şi înaintând în promontoriu, se zugrăveşte 
grajioaa -$1 veselă vi/a domnească, Pe nesimţite; platoul Tackar al 


108 


Iaşilor şi colinele acestea se apropie aicea şi sirâmtând valea nu mai 


lasă decât o privire îngustă spre Cerul albăstriu şi depărtat al Rusiei. 


Dar nici una din toate aceste împrejurimi nu înfăţişează acele grădini 
zâmbitoare, acele pavilioane pitoreşti şi lămpi vesele, care fac pe cei 
ce se plimbă să le placă împrejurimile Vienei, atrăgând mulțimea- 
naivă a târgoveţilor; aici totul e sălbatic, câmpenesc şi incult. Rareori 
zăreşti câte un neaniţ flegrhatic cu pantaloni, albi şi haină veche, care 
socoate să găsească pe-aici Hitzing ori Brigitenau. ate 
Îndeobşte popoarele-copii sânt puţin pornite să se bucure de 


frumuseţile naturii; tot aşa e şi cu ieşenii, aşezaţi mai aproape de 


natură decât ce civilizaţie. Din pricina- unei manii, pe cât de proastă, 
pe atât de ridicolă, moldovenii boieri urăsc tot ce le aminteşte de țară; 
mânia aceasta au adus-o de contrabandă, aşa bănuiesc, cu multe 
lucruri bune de altminteri, câteva din somităţile noastre călătoare. 


“Cum vrei dumneata să mă plimb? Dacă n-avem plimbări! --Blăstăm!. 


Dar tot ce vă încunjoară nu e alcătuit din locuri frumoase, puncte de 
vedere când sălbatice, când înveselitoare; şi de păduri cu blânde taine, 


' e adevărat fără artă, fără alei greblate şi nisipite, dar cu âscunzişuri- 


umbrite de stejari, de tei mirositori, îmbălsămate de măcieşi şi 
toporaşi! Şi valea sfârşită cu iazul zis al Mitropolitului, aşa de poetic, 
aşa de plăcut în sălbăticia lui, aşa de melancolic în asfinţit, când razele - 
tremurătoare ale. soarelui îşi stâng în el ultimele lor focuri! Cu mare 
cheltuială, stăpânirea a plantat o grădină regulată, cu boschete cu- 
bănci, cu 'pavilioane, 'cu drumuişoare bine îngrijite, pe care picioarele 
delicate ale cucoanelor noastre pot să le atingă fără a-şi face rău. Ei 
bine, cea din urmă dată când am fost colo, am găsit pe un biet ncamţ 
care, fumând tutun turcesc, era desperat că nu găseşte bere Drei 
Kânig, bucătărița unui vecin al meu şi doi ori trei cavaleraşi, slujbaşi 
piin birouri - altă rasă cu instincte particulare între rasele şi semirasele 
ciudatului nostru oraş. Domnitorul a deschis publicului grădina lui de 
la Socola, o grădină ca un trandafir de îngrijită, cu sere, cu ape j 
ţâşnitoare şi răcoroase, cu izvoare care murinură, cu pâraie în táscadă. 
În cele dintâi zile era îmbulzeală şi toată fantastica bogăție de costume 
se plimba: grav în grupe pestriţe pe alcele cotite; acuma întâlneşti 
acolo numai târgoveţi cu caţaveică şi pantaloni strâmţi urmărind cu 
ochi miraţi plimbările frumoaselor lebede; somităţile puţine, care mai . 
` vin, plimbă un obraz morocănos şi plictisit, şi asta mai mult din 
politică decât din gust. Oare din pricina permisiunii care s-a afişat că 
nu e învoită plimbarea decât de două ori pe săptămână - să se fi 
încetinit înflăcărarea schimbătoare a publicului? Se poate. E şi asta în 
109 


x 


natura noastră, să părem nepăsători faţă de lucruri alei dorite, de : 


REIRE se hotărăşte să ne bucurăm la zile. ori ceasuri anumite. De 
 altmin o grădină, oricât de mare ar fi, dacă e închisă şi are margini, 


ne-ar expune semeţiă noastră aristocratică să umble pe jos şi să se | 


ti aa zu a 4 
amestice cu făpturi obişnuite să se uite de jos la noi; atingându-ni-se 


hainele, am simţi atinsă mânda noastră demnitate şi, după cum se ştie, - 


m a dăm prilej prostimii, astăzi plecață, să se uite prea 
pie pe pc Aşa încât boierimea a preferat grădinii publice, g 
Adinii a Socola, Copoul, aristocraticul Copou, pe care această 


boierime nerecunoscătoare îl acoperă i 
EERE SE de un ridicol care trebuie să cadă 
numai asupra ei, pentru că se bucură de el fără să-l înțeleagă. Copoule . 4 


5 Pes ua r înclinată, Pie între râpa Cârligului şi larga vale a 
ăluiului, pe care o dinear märet oriad anve oo 
oraşului, asupra colinelor înconjurătoare, i FR i gli ee a 


nişte măriri decăzule, şi asupra leicei întunecate a Socolci, alcătuită” E | 


pe tai e de. partea de sus a târgului, apoi se întinde, întâi 
go .neroditoare, şi se pierde în păduri tufoase. Ca şi ile î 
| pei ai N so Si e F st oriil 
igo ori dr veni ca generaţiile caduce ale societăţii Ai zA 
mu mai tr decât din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare 
n RE ma! işuri Singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă 
Aa arsă, iz fai sondă pi întipăresc urme numeroase sara. 
Şi toată această simplicitate, la sfârşitul zilei, când obişnuiţi se plimbă 
în grage izolate a când vântul aduce miresme de flori k d at 
ecând prin p 1:frumoaselor noastre cucoane lu 
= eena pr run t ne, când lumi 
A s ames stecă cu azurul sombru al munţilor şi Ela 
la de voie, bună şi de poezie cu neputinţă de exprimat 
aa each 
când acă pentru totdeauna, - Copoul îşi ridică parcă 
garal-gi aut RA po în domoala mişcare a RT 
y „ care-şi măsoară etul după pasul pietonilor. Còpo 
. . .. . i ` = CA poul care 
împărțegte pe oare său vanităţi, pretenţii ridicole, antice şi moderne 
i EPDS ni mari i şi. oierime, femei cu sufletul, înfocat -şi celebrități ale | 
zili, - este rând-pe rând poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu 
a bizari, sare poate sluji de.cheie caracterului naţional. | 
ERETTE cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tânăr . 
goain în. lume, sentimental culcat într-o elegantă çaleaşcă, cu 
ra cai țigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe 
| iz mie md arătând. .trăsurilor care se încrucişează cel întâi 
pantalon al său, croit de d. Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de 
110, să | e 


din coborâşurile verzi ale dealurilor. Mai mult lungă decât lată 


` 


Ja magazinul Mécouli & Comp., ori de'la frații Bogus, aşă-zise pălării 


venite de la Paris, după anume comandă. Copoul máj este arena în- 
care cudoanete noastre, mări şi mici, tinere şi bătrâne, ufât€ ori 
frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor. În sfârşit, e Tuileriile, 
Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iaşilor! Ce de-a 'mai 
toalete proaspete, ce de-a feţe gingaşe, ce de-a mai femei graţioase, ce 
de-a cochete, şi câtă caricatură, Doamne sfinte! . E a Pg o os 
Locuitorul Iaşilor este - Cel puţin aşa crede el - adânc blazat faţă de - 

toate, fără a cunoaşte ce-l înconjură şi fără a se cunoaşte pe el însuşi: 


„boala plictisului îl chinuieşte! Şi care să fie pricinile? Eu le găsesc: 


întâi în viața turcească, viaţă de nelucrare, de lene, în care inteligenţa 
veşnic: doarme, viaţă care nu ştie să-şi ascuţească prin activitate şi 
muncă plăcerile şi zilele ei uniforme. Noi nu trăim: noi vegetăm într-o 


” înţepeneală letargică, între slujbe uşoare şi venituri îndestulătoare, 


oz piiae 


opreşte energic orice mişcare involuntară a gândirii, a maşinii. 


`- ` Pornind de aici, vedem că ignoranţa e o'lepră ruşinoasă, care pătează 


toate treptele sociale ale țării, şi amestecată cu nesăţioasa iubire de 
argint devine o plagă de nevindecat. Această ignoranță adâncă, 
răspândită, obştească, întovărăşită de- toate prejudecățile rutinei, de . 
vorbăriile fără rost, de pedantismul ridicol, înăbuşă glasul celor câţiva 
oameni, puţini, şi a celor câţiva tineri care au agonisit în străinătate ` 
bogății intelectuale. Din respect penthi amorul propriu ori părul cărimt 


_ al unei rude, trebuie să taci; pentru a nu călca cele dintâi principii de 


politeţă, nu ai decât liberul zâmbet sardonic al celui care se respectă, 
când auzi scăpând năzdrăvănii necontenite din gura unei cunoştinţe 
onorate, ori a unei persoane pe care din pricina unei legături intime 
trebuie s-p respecţi. Aşa: încât tinerii care nu se pot hotărî să treacă “ 
„drept ţicniţi - sau, după termenul tehfiic ieşan, 'drept berbanţi - se 
găsesc în chip necesar într-o poziţie falsă; ascunzându-şi 'siriţirile şi 
felul lor de a vedea lucrurile, prefăcându-şi tonul, falsificându-şi 
mişcările, la urma urmei ajung să se deie după curent, ajuiig să-şi 
piardă una câte una credinţele nobile pe care le primiseră cu 
învăţătura, şi după o bucată de vreme, observându-se, văd cu mirare că 
nu se mai recunosc. Pe. nesimţite, se strică; învăţătura lor se toceşte 
prin ea însăşi, pentru că nu mai găseşte ecou, şi atunci caută să-şi 
înşele gusturile. Cu aerul, respiri lenea şi letargia; facultăţile adorm, 
141 


Fă 


ş-atâta tot. În sfârşit, cu toate aceste prefaceri, la unii domoale. la alţii 
răpezi la vedere, ca decorurile de operă, dacă scapă aceator tineri 


oarecare semne de dezgust, vreo vorbă care să contrazică moravurile —€ 


locale, vreo mişcare involuntară î i 
ale, + invol împotriva absurdităţilor în fiin 
seif aa obiceiuri respingătoare pentru cel ce nu-i ae 
pol cad în disprețul opiniei publice; ignoranţa, ca toate micimile, cu 


idei mărginite, strâmte şi cicălitoare, atinsă în trainicul ei amor . j 


propriu, îşi urcă în par susceptibilitatea încăpăţânată şi ajunge 


` prefioasă; le dă tinerilor acestora lovitura măgarului, cu o vorbă“ E 


perfidă prin înţelesul care se lea i 
in înţele se leagă de ea şi pe c z 

chintesența ironiei fine: franfuzul/ ie) Ceci ce SEENT 
a că sânt rău crescuți, pentru că, la-şase sute de leghe de Iaşi, 
„n-au fost învăţaţi să stea drept, ţapeni ca nişte caporali, înaintea tatălui, 
rapi mătuşei şi unchiului lor; pentru că n-au fost deprinşi să-şi 
puie, uzele pe. mâna celui dintâi venit, fie ea curată ori murdară: 
E că n-au fost opriţi să aibă o opinie, o părere a lor; pentru că n-a 
fo înăbuşită în ei francheţa, dezvoltând, în acelaşi timp, fineța şi 
Panik care la noi sânt toată ştiinţa vieții şi toată educația. În 
fârşit, ca ultimă lovitură de măciucă, bătrânii repetă cu emfază fiilor 


şi nepoților cum că nu ştiu nimica. “Aţi deprins şi voi două-trei vorbe 3 


franțuzeşti şi vă credeţi învăţaţi!” Asta o spun pe tonul demnităţii unui 


m. . a . 3 . . A 
are senior; şi - bizară contrazicere! - oamenii aceştia preţuiesc - ă 


daea Al le voce pe Ai me de Iri po ca une 
; n A ii, ti . . P `s 
au sânt lucruri aE Ce ep Pa 
3 en să taci, să te strângi în tine însuţi. Dar să vezi călcat tot ce-ai 
zut mare şi nobil, să te vezi disprețuit de ignoranță şi de stupidi 
„ nu-i oare un martiriu? | T 
z Nu este nici o viață în Iaşi. Ideile nouă, primite fără voie, introduse 
ei loc e iti Şi urma, încă puternică, a obiceiurilor vechi, 
i un haos nedesluşit, în care. totu-i încurcat. Avem părinţi şi 
ia ri BE cade vremuri şi trebuie să-i respectăm; ar fi şi l 
Să s intr-o dată afecțiunile atâtor vieti. Societ: 
mcnte o dati. ți. Societatea 
la se sprijină în primul rând pe familiaritaiea afectuoasă şi pe 
EO sentimentelor care există între membrii unei familii 
f or Ha m, din care iau ei caracterul de blândețe, de uşoară nepăsare. 
e po iteţă lesnigioasă şi slobodă şi gustul sociabilităţii care A 
E Pa ... tinuturile mai apropiate de Orient. Părinţii noştri însă au 
rescuţi în maximele turceşti, adică: fiul nu e prieten al tatălui său 
112 l | 


să zici faţă de aşa lucruri? - E 


t 


ci i-i primul rob, pe care trebnie să-l strunească cu atât mai tare cu cât : . 
într-o zi trebuie să-i scape. De aici respectul acela silit, tăcerea 
poruncită, înțepeneala aceea impasibilă întipărită pe frunți, care se cer 


- copiilor; tinerii de aceea ajung falsi ori stupizi - nenorocite.- 


extremităţi! Printr-o reacțiune firească, robul, la rândul lui, devine 
tiran. Urmarea educaţiei aceştia este izolarea indivizilor. Ajunşi în 
sfârşit mari, fără legăturile acelea, aşa de dulci de la şaisprezece ani, 
cu inteligenţa şi imaginaţia niciodată deşteptate, cu inima goală, ei nu 
mai fac decât legături de interes; oamenii aceştia fără copilărie n-au 
nici amintire, nici viitor; au numai prezent, dar un. prezent material, 
fără farmec, cu totul pozitiv. “Fă cum au făcut şi părinţii tăi”, asta e 
fraza banală. Ei ţin la respectul silit: “Vreau ca copiii mei să se teamă -` 
de mine; de iubit, m-or iubi pe urmă, dac-or crede de cuviință...” îmi 
spunea într-un rând o mamă: “De ce să nu facă şi ei ca noi şi ca 
strămoşii noştri? Noi nu trăim în Franţa, domnule”. Vorbele acestea 
rezumă sistemul de educaţie domestică şi pot sluji de lămurire 
caracterului obştesc al cetăţenilor noştri. . 
Aşa se explică monotonia aceea, singurătatea, golul spăimântător 
pe care-l simţi - gol, cu atât mai adânc, cu cât inovațiile au aruncat 
ridicolul lor asupra petrecerilor de altădată, când bunicii noştri, 


- ducându-se călări la palat ori la judecătorie, se opreau în colţul unei 


uliţi ca să beie la crâşmă un pahar de rachiu. | 
În nici un oraş din lume nu s-ar putea aplica mai bine vorba: a căuta - 


să-și omori vremea. Cei dintâi tinerii veniţi din Franţa şi Germania au pus 


în mişcare societatea noastră şi au căutat să răspândească o primă şi slabă 
scânteie de lumină. Dar o societate pe care au consacrat-o veacurile nu se 
_ preface aşa de repede. Boierii cei bătrâni, lume aparte, tin la obiceiurile 
vechi, cum ţinem noi la obiceiurile nouă, cu putere, cu disperarea unei. 
canze amenințate de apiopiată şi inevitabilă descompunere. Boierii mai 
dincoace s-au deşteptat înaintea reorganizaţiei subt influenţa vechii stări 

- de lucruri, şi mai ţin la trecut, deşi mai slab; iar noi, fii ai unei epoci de ` 
civilizaţie, care ne-am încălzit la focarele Europei, nu ne-am eliberat încă 
de prejudecățile noastre de rang; de drepturi, de interese, de mică 
vanitate, uitate în străinătate, pe care însă cu plăcere le găsim la 
întoarcere; noi mai găsim încă farmec în vechile abuzuri care lovesc şi-n 
justiţie şi-n judecată, şi născuţi cu civilizaţia, noi avem o scăpare 
minunată în obiceiurile şi deprinderile ţării împotriva lucrurilor câre ar 
putea să stânjenească bunul nostru plac. Şi toţi câţi sântem, parizieni, 
pretenţioşi, republicani, şvițereni, cumpliţi studenţi de la Heidelberg şi 
Stuttgart, toţi sântem mari reformatori cu gura, până ce vor veni şi faptele 
113 


„să răspundă. Boierii bătrâni şi partizanii lor privesc cu dispreț tinerimeà, 
ca şi Cum ea n-ar fi chemată să-şi joace rolul. î rS Ai 


„La noi nu este viaţă publică. Sfera plăcerilor e foarte mărginită iarna . 


şi fără nici o urmare în timpul verii. Boierii cei bătrâni, în afară de 
”. tribunale, de partida de wist şi de macauă prea iubită, lä care îşi ruinează 
familiile mângâindu-şi cu plăcere bărbile lungi, iar cei mai tineri 


răsucindu-şi miustaţa `- sânt nuli pentru societate; se mulţămesc. să - 


fumeze ciubuc după ciubuc, să ia dimineaţa şi după somnul de diipă 
prânz dulceţi (minunat: obicei!) şi să soarbă cafea turcească, 
batjocorindu-şi cu toată energia moldovenească țiganii şi slugile. 
_ Tinerii, dacă se întâmplă. să se adune câteodată doi ori trei, se aşează 
netodic în jurul unei mese de joc şi merg pe urmele babacilor ori cască, 
Blăstămând nevătămătorul Iaşi, care nu le poate da nici o petrecere. 
Trebuie să mai adăugim la numeroasele ridicole ale Gamenilor noştri de_ 
duh şi faptul că învinuiesc țara de lipsa ei de mişcare şi mi se gândesc că 
chiar ei sânt cea dintâi pricină. Trufia aristocratică găseşte atâtea plăceri 
secrete în izolarea aceasta! Printr-o fatalitate oarbă şi foarte convenabilă, 
pentru că toate familiile cu trecere sânt înrudite mai de departe, ori mai 
"aproape, înțelegerea a fost sutghiunită din oraş. Fiecare casă e o cetăţuie 
înarmată cu ţepi, limbile ascuţite ale tuturor partizanilor, atât femeieşti, 
cât şi bărbăteşti. Uşurătatea şi vorbele rele sânt îndeletnicirea. 
cucoanelor şi lenea, deschisă zgomotelor străzii şi noutăţilor cronice 
moravurilor, partea bărbaţilor. Câteva persoane înzestrate cù farmecele 
figurii şi ale spiritului, care au călătorit prin capitalele mari, au vrut să 


saloane alese. Dar într-o societate meschină şi plină de vorbării, ca a 
noastră, a îndrăzni să te deosebeşti de concetățeni, ori, ce e şi mai rău, 


de membrii acestei vaste familii care priri ramificaţiile ei, mai mult ori . A 


~ mai puţin depărtate, âlcătuieşte boierimea mare, - a îndrăzni să arunci 
obiceiurile şi datinile vechi, å voi să creezi ò reunire aleasă însemnează 
„să te pui rău cu lumea bună. Chiar aşa s-a întâmplat. Aşa, unul din 
aceste saloane (salonul doamnei Elena Sturza), pe cât de renumit, pe 
atât de vrednic de a fi cunoscut şi cercetat de ieşeni, salon care s-a 
declarat campionul Bon-ton-ului şi al eleganţei europene, unde eşti 
primit, după cât se spune, cu toată amabilitatea şi gingăşiile cerute 
„pentru a face onorurile unei case nobile, a fost şi este zilnic ţinta 

săgeţilor neputincioase ale unei invidi tare prostuţe - de asta răspund eu 
_- mai ales pentru acei cărora prea puţin le pasă de vorbele unora şi ale 
altora. Duşmănoşii, protivnicii, calomniatorii interesați, ori cei care sânt 
astfel numai pentru că vor să flecărească, au încercat să-l dărâme piin 
114 . à ; 


- sarcasm. Partizanii însă dimpotrivă il ridică în slavă. În sfârşit, între cele 


N 


două partide, a treia, alcătuită din bătrâni şi din câteva spirite indiferente 


` asupra locului unde se adună, cu condiţia numai să-şi poată petrece 


seara ori să poată avea bucuria unei întâlniri - oameni care se duc, 
orimâde, fără să îmbrăţişeze certurile vreunei coterii, l-au sancționat în 
tăcere. Oamenii vechiului regim, adică boierii, întâi şi-au bătut joc, căci 


`- bieţii oandeni habar n-aveau de croiala unei haine, de forma călcâiului 


ori de vârful unei cizme, -de culoarea unei părechi de mănuși, ei care. se 
cufundă cu atâta plăceze în blana lor orientală, cu calpacul istoric pe 


| ici î j hin trastând cu 
+ capul“ras, cu picioarele în papuci de marochin galben, contr u 
' roşul înfocat al fundului nădragilor lor turceşti, ei care preferă mănuşi 

- de jandarm mănuşilor de la Jagemart, numai pentru că acelea sânt mai 


” trainice. Dar un salon ales ca: acesta nu-l pot ei ierta, mai cu seamă 


r 


pentru că e oprit cu desăvârşire fumul ciubucelor, „care ar putea să 
întunece strălucirea înfloriturilor aurite, şi pentru că nu sânt îngăduite 
deloc sudälmile naționale; ei, care sânt buni moldoveni şi buni patrioți, 
otova şi fără fasoane, sânt în neputinţă să zică cu gingășie: “drace!” ori 
“morbleu!” Nu-i destul de răsupătar şi nu-i nici logic. În privinţa asta, e 
drept, nu-i tocmai bine, căci sudalma e tot aşa de trebuincioașă 
moldovanului, ca apa peştelui, aerul paserilor şi pânea tuturor 
oamenilor. Străbunii ne-au lăsat moştenire Moldova cu energia ci eroică 
şi noi, ca drepţi urmaşi, ne silini foarte mult să împlinira diata, mai ales - 


în ce priveşte sudălmile. = 


` Salonul de care-i vorba poate prea e de bon-ton, dacă ni-i îngăduit . 


` să ne exprimăm astfel, pentru o ţară în care un fel de Jasă-mă să te las şi 
un soi de patriarhalism bărtânicioș alcătuiesc sulimanul moravurilor; 


dar la urma urmei, aceasta e şcoala noastră de eleganţă şi existenţa ei 


trebuie să facă epocă în istoria prefacerilor societății noastre, + T 
` După pilda salonului acestuia s-au forinat şi altele, cu toate că în 

măsură mai mică, însă succesul şi faima lor a durat prea puţin. S-a | 

întâmplat cu saloanele acestea ca şi cu oamenii: cei însemnați cu 


1 Noi, care sântem înainte.de toate patrioți, găsim că salonul acesta e prea 
aristocratic, prea select, are prea puţini iniţiaţi. admisibili; poate să 
degenereze de aceea în coterie; un sâlon care ar voi să se impuie publicului 
“ar trebui să fie nu popular, pentru că asta n-o voifi - ceea ce de altminteri n-ar 


” - fi un rău prea mare - dar mai întins, mai liber; ar trebui să găseşti în el pe 


reprezentanţii tuturor. claselor ridicate ale ţării, toate părerile, toate i ie 
cu contrastul lor, toate numele, toate celebrităţile, în sfârşit ar trebui Ba 
n-aibă înfăţişarea prea ţeapănă şi măsurată, care se reproşează acestuia; 
credeţi-mă, manierele alese se câştigă, însă încet-încet şi nu dintr-o dată. | 
i 145 


. 


pecetea puterii şi geniului se ridică, cu toate schelălăiturile;- oamenii” A 


nebotărâți, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieţii. 
Prea sfioase Apre a-şi crea o stare neatârnată, neîndestul de cutezătoare 
pentru a st înălța deasupra ridicolelor banale şi glumelor şi mai 
banale, căzute în faţa izbândelor crescânde şi a influențelor parfumate 


B 


ale faimosului salon, zânele acestor semitemple au văzut cum curtea -. 


lor se-risipeşte încetul cu încetul. Căci, pentru a atrage pe amatori, nu-i 


îndestulător să deschizi un salon şi să zici: intraţi, domnilor; trebuie 4 


acel nu ştiu ce, care cucereşte şi te răpeşte, trebuie ca un glas dulce, un 


surâs amabil şi fin împărțit fără părtinire, o gingaşă mişcare a capului `", 


să te îndemne.. E mare artă, fără îndoială, să ştii a primi lumea, dar, ca 
s-o poţi ţinea, trebuie, cred eu, talent unit cu tact foarte delicat. În 
multe din saloanele acestea, oricât de bine s-ar primi - recepţiunea nu 


e deopotrivă, şi stăpâna casei parcă ar vrea să-şi potrivească zâmbetele _ 


şi seimi-grimasele echivalente cu locul pe care-l ocupă oaspeţii pe 
scara ierarhică a societăţii, mijloc mare de a te plictisi acolo sau acasă, 
lipsă mare de tact, care arată un defect al sufletului ori al educaţiei şi 


procedeele delicate, în atenţiile acelea gingaşe şi fireşti pe care sântem ` 


obişnuiţi să le privim ca un dar al femeii. Cred că va fi mult bon-ton la 
Iaşi când saloanele vor fi saloane şi nu birouri de genealogie, ori case. 
de schimb. 2 l i Pe i 
Diplomaţia cea mai rafinată, aceea care degenerează în intrigă 
casnică, este codul uzual adoptat nu numai în afacerile care cer cap şi 


tact, dar chiar în cele: mai mici relaţii, până la părăsire între amici şi în -- 


familie. De aceea marele nostru regenerator politic, generalul 
Kisseleff, zicea adesea că: “dacă e bine să te duci la Viena ori la Paris, 
„Ca să te instruieşii, ar trebui să vii la Iaşi, ca să-ţi desăvârşeşti educaţia 
şi să înveţi cum să trăieşti în lume”. Cei care ne-au vizitat, ori acei 
care trăiesc printre noi, să demaşte aserțiunea aceasta, dacă pot, căci e 
adevărată. La cea dintâi vedere, oraşul nostru pare alcătuit numai din 
fraţi buni, dar cercetaţi-l mai de aproape şi pe urmă să staţi cu mine de 
vorbă. e Ž 
Sânt trei ani de când caut să dezleg o problemă foarte importantă: 
care este onoarea moldovenilor, compatrioţii mei? Procedeul algebric 
niciodată nu mi-a dat ceva onorabil. Am. eu o mică idee asupra 
lucrului acestuia, dar o păstrez pentru mai târziu, căci, pentru a ajunge 
la concluzii, ar trebui să ne urcăm la o-epocă anterioară epocii noastre; 


- 


ar trebui de asemenea să scrutez conştiinţa şi principiile multor 


oameni, dacă mai este conştiinţă şi dacă sânt principii. Şi desigur, 


fiind moldovan şi cunoscând codul diplomatic şi urmările lui, nici prin 


116 


gând nu-mi trece să mă laud cu secretul meu. La Iaşi, când vorbeşte 
ori când lucrează cineva, de la cel mai neînsemnat omuşor până la 
boierul cel mai mare, care se lăfăieşte în scaunul lui prezidenţial, mai 
întâi îşi spune: “Ia stai, nu sânt aşa de prost să mă sfădesc cu toată 
lumea!” frază aşa de adevărată, aşa de bine pusă în practică, aşa de 
obşteşte răspândită şi întipărită pe buzele tuturor castelor, tuturor 
oamenilor, încât o aud rostită şi de.copiii de zece ori:de cincisprezece 
ani; căci la laşi şi copilul e învăţat să fie diplomat, chiar de când 
începe a silabisi dulcele cuvânt de mamă! Aşa încât noi avem 


„ diplomaţi de la copilul în scutece până la moşneagul căzut... Să nu se 
`- mire nimeni de uscăciunea boierilor noştri, care preţuiesc traiul lor > 


lenevos şi se bucură când văd adânci şi repetate saluturi de pălării... 
Spre a nu face vreo stângăcie, apoi pornesc deodată vorba despre 
anotimpuri, despre schimbările. vremii, despre vremea urâtă şi 
frumoasă, cei mai îndrăzneţi. încercând un echivoc asupra Vremii, 
despre holde, despre grâul turcesc, despre tăierea proiectată a unei 
păduri, în sfârşit sânt un fel de termobarometre agricole de salon ori 
culegători de noutăţi'învechite mistuite de A/bina moldovenească 
gazetă politică, comercială, şi literară, altă netulburată prostie între | 
prostiile în mijlocul cărora trăim ca într-un element trebuitor higienei | 

_ Acuma rezumaţi liniile pe care le-aţi străbătut, priviţi ca printr-o 
lanternă magică cum defilează rând pe rând toate aceste popoare, rase, 
caste, toate aceste clase amestecate la un loc, în costumul lor deosebit, i 
de la bogatele blănuri de Orient până la pantalonul cu chingă, de'la 
cizma ascuțită până la condurul turcesc de marockin roş ori galben, 
până la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela 
fâlfâitoare a albanezului până la ițarii şi cămaşa ţăranului, şi o să 


` credeţi că sânteţi de faţă la o fantasmagorie, ori la o scenă a judecății 


din urmă, când toţi se vor ridica în limba şi îmbrăcămintea seminției | 
lor. Fiecare, potrivit cu mijloacele, cu obârşia ori cu afacerile lui, trece - 

ca un fulger pe pavajul grunzuros ori păşeşte grav; buccengiii, al căror 
număr e mare, îşi strigă marfa, ducând după ei din uliţă în uliţă, din 


_ ogradă î i i pă i ales asupra 
în ogradă, o potaie de câni care pár a avea, mai à 
- - ovreilor, aceleaşi prejudecăți sălbatice şi brutale pe care le are şi 


nostru. Ici bărbierul-băiaş în straie franco-moldoveneşti, cu 
e ar anteriului suflecate, cu farfuria de aramă la subsuoară, e-un 
prosop mare cusut şi înflorit în stil turcesc: într-o mânâ, c-o cutie de 
piele bătută în cuie de alamă plină cu piepteni, brice şi foarfece, se: 
duce la un muşteriu sosit de la ţară, ori la unul din ruginiţii noştri, care 
| l 117 


ai rad încă pe cap. Dacă europenismul (cuvânt tehnic la Iaşi) a 

it în vechile moravuri, apoi'cei mai în suferinţă nu au fost bărbierii: 
de aceea au şi poreclit ei drept născocire a. diavolului născocire 
ticăloasă, nevrednică de nişte boieri tineri, bună doar, adaogă ei cu 
patos, pentru ciobani şi prostime, moda pletelor şi mania înjositoare de 
a-ţi purta singur briciul pe obraz; moravurile bărbierului moldovan 
sânt paşnice, şi contrar obiceiului confraţilor lui din alte ţări lao parte 
lăsând pe vienez, bărbierul nostru e. cumpătat la vorbă. După ce a pus 
deoparte briciul, aşteaptă liniştit la uşă, fumând. Numai un bărbier 
dezmierdatul şi favoritul bărbilor bătrâne, pe care le spală de mulți- 

_ ani, Susține reputația ştergarului. Glumele lui naive şi ieremiadele. lui 


asupra vremurilor vechi şi bune nu mai au sfârşit.Când are el curaj, 


” apoi întreabă pe pacient: “Cucoane, vrai să-ţi fac barb turceş 
st $ . o e f S EA Şi 
, Petgache, starostele bărbierilor, înşfacă capul măriei sale şi-i trece tal 


- gât dosul briciului! - gingăşii de mult gu; z d 
t gust, față de care bătrânii noştri 
se tăväălesc de râs, astăzi când nu mai au a se teme de turci. Dea : 


„pornesc atingătoare amintiri ş-o familiaritate aproape egală între boier 


şi bărbier. “Petrache, îţi mai aduci tu aminte de vremea când eram - | 
tânăr şi: mă învârteam în jurul vornicesei? Pe-atunci mă rădeai pe cap - 


în fiecare. zi - căci tare mai era frumoasă şi cu i”... şi aici 
ase a a arăta admirația...” Hei! pd eap ae pora 
B Pe oai era de war Când s-or ci întoarce vremurile 
Apoi pe ici pe colo, sus şi jos, în toate ile, se strecoară 
cu tablaua-i uriaşă pe cap,.poftind rela amatorilor; ein 
strigând bere cu gheaţă, ori fructe; fetiţe întinzând panéré cu turtă - 
dulce; „români «ducându-se domol la târg în carele lor; :neamţul cu 
ciubotele în mână; franţuzul cu redingotele şi pantâlonii; câteva 
a rămăşiţi din arnăuţii aceia cu amintiri eroice şi sângeroase, ca tacanel 
pe: ureche, cu iataganul şi pistoalele la brâu; o mulţime de. birji 
încrucişându-se, cucoane elegante oprindu-se pe la magazinurile de 
modă, gătite, cufundate în căleşte cu patru cai, aruncând în dreapta şi-n 
„stânga gingaşe surâsuri, semne uşurele cu mâna, ori un simplu salut; 
toate acestea întovărăşite de zgomotul nedesluşit al glasurilor celor 
care se sfădesc, al trăsurilor care umblă, în sfârşit de vuietul înfrigurat 
al unui târg mare; toţi se prăjesc în soare, îşi şterg obrazul de pulbere 
şi, din vreme în vreme, se răcoresc, când o boare de vânt adie pri 
copacii care împodobesc mai toate Casele. Roagă-te lui Da, 
dacă eşti. evlavios, ori cheamă pe dracul - ca mu cumva vântul să să 
__ Prea mult; căci atuncea ai fi luat într-un vârtej-de colb, care te orbeşte 
118 ui 


- 


~ 


Ra A 


‘Jti zbârleşte pieptănătura, îți pătează redingota şi-ţi strică tot 
` meşteşugul favoritelor. Deasupra coperişurilor de toate formele a 
` palatelor, a colibelor, à bordeielor - ca acelea ale muntenilor din 


Caucaz - palate fără altă simetrie decât gustul ori capriciul 


_ proprietarului, se leagănă semnele pestriţe ale puterilor - tricolorul şi -- 


steagul englezesc, rusesc, austriac şi prusian. 
: Cam pe la ceasurile două după-amiază, zgomotele se potolesc; 
numai arare câte o birjă mai umblă pe străzi; băcanul intră în casă, 
boierul de asemenea, negustorul îşi închide prăvălia şi toţi se duc să 
mănânce şi să-şi facă tabietul. Somnul: de după-masă intră în toate . 
sistemele de fericire pe care şi le poate alcătui un locuitor al Iaşului. 


“Nu te duce la un ministru ziua, dacă nu şi-a dormit somnul; nu cere o 
. mică îndatorire unui boier - prieten al dumitale în orice altă 


împrejurare - căci îi trebuie trei zile ca să dreagă vremea pierdută şi 
să-şi pună iar în cumpănă mintea; chiar negustorul nu-ţi vinde marfa 
decât morocănos şi căscând. . + i i 


_- Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros . 
urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât 
pentru ca să-şi cruțe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea . 


uşilor, atunci Laşii îşi schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină 
încet-încet, ori sânt acoperite de duruitul necontenit şi nedesluşit a 
două şiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină şi se încurcă: 
iese târgul la Copou, ca să ia aer şi să asculte muzica. Ici jocheul unei 
căleşte cu patru cai strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; 
colo, două trăsuri s-au atins, spre cea mai mare groază a cucoanelor, 


. ew, l 


moldoveneşte, când frantuzeasca nu le mai ajunge; apoi târgoveţii, în 
îmbrăcămintea lor jumătate. europeană, jumătate orientală, aşa de 


__ pitorească în contrastul ei, naivi în disprețul ori neştiinţa lor faţă de 3 
- gusturile noastre; apoi ţiganii nomazi în zdrențe, cu pletele unsuroase, 

` şi încâlcite, cu pieptul descoperit şi păros, bătându-se în mijlocul 
uliţelor cu îndârjire sălbatică; femeile lor, vrednice tovarăşe, cu mânile . 


în şolduri, rivale însemnate cu pecetea necomensurabilei superiorităţi 
a cucoanelor: de la hală, zvârl asupra trecătorilor nenorocoşi 


complimentele acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, şi 


care ating de aproape sublimul. - | 


Cât priveşte lucrul acesta din urmă, iau martori pe moldovenii 
poligloți, pe nemţii cercetători, pe italienii artişti, pe - parizienii -` 


călători, care ne cunosc. Dacă literatura noastră e săracă în expresii 
119 


şi-n energie, şi dacă e neîndestulătoare, atunci ascultați pe surugiul 


acesta, dac adevărat, înalt, voinic, cu înfăţişarea îndrăzneață şi - 
sălbatică, cu braţele goale, cu pletele şi cu mânicile largi ale cămăşii. 


fâlfâind în voia vântului, râdicându-se în scări şi pocnind din harapnic 


în tact pe uliţi, aşa de tare încât înăbuşă zgomotul scripcilor a cincizeci - 


de lăutari. . . K 

„ Mai departe bulgaro-sârbii, aşezaţi la pământ greceşte, cu fesul lor 
mare, roş, pe-o ureche, cu şalvarii largi, bortiţi, cârpiţi, de coloare 
îndoielnică, după cum e vreme de colb şi de noroi, dreg caldarâmul în 


haosul de trăsuri care se încrucişează cu o iuţeală necunoscută: 


nicăieri; se perindează în sfârşit toate tablourile de viaţă burgheză. şi 


elegantă de moravuri potrivnice, cu atingerea pitorească a tuturor. 


naţiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din oraşul nostru un lucru ideal 


pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri. orientale, _ 


moi, domoale, strâns legate cu ideile de poruncă, de inferioritate, de 
despotism şi umilire, de boierie şi de supunere. Aşa, bunăoară, ţiganul 


dă înapoi înaintea dacului, dacul înaintea băcanului, acesta în fața. 


_ boierinaşului ori a slujbaşului, slujbaşul şi boierinaşul se pleacă 


înaintea unui boier mare şi acesta se închină până la pământ în faţa | 


unuia încă şi mai mare: numai ovreiul se dă în lături înaintea tuturor: 
şi, lucru ciudat, fiecare simte pe cel mai puternic decât el, fără să se 
încurce, şi în chipul cel mai simplu şi cel mai firesc cu putinţă. Totuşi 
de câtăva vreme egalitatea pare a-şi face loc. Ca în toate ţările, 
parvebiţii sânt obraznici, poporul, cu bunul lui simţ şi în antipatia-i 
vădită împotriva lör, îi numeşte cíocoi, adică slugi; şi chiar de multe 
ori cei mai mulţi aşa încep; puţin câte puţin, prin protecţia stăpânilor şi 
dibăcia cu care la noi se nasc, de a se târî, a linguşi, a sluji. ajung să 
dobândească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai 
' stăpânilor lor. Pe nesimţite, îşi fac drum aşa fel, încât după o bucată de 
vreme ajung să se sărute cu stăpânii lor, ori după câţiva ani, să le 
protejeze fiii.. Vin apoi nemți îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ovrei, 
țigani care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a 
sfârşi tabloul - trec şi droşti cu repeziciune, cu boierul lungit, şi cu 
sluga care ţine ca o lance, cu înfăţişare voinicească, ciubucul. 
În toate țările, femeile sânt mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea 
ce priveşte moda. De aceea şi la îoi, cucoanele au schimbat costumul 
grecesc, frumos, bogat şi măreț. Tot aşa printre ovreii noştri, aşa de 
neclintiţi când e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, 


şi cari ar vrea să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea şi cu toate - 
celelalte rămăşiţi din evul mediu, ei care nu vor să înţeleagă că . 


120 


sp. its iati dul iuli i EAT 


E SERA Ia costumul nu s-ar mai expune aşa noroiului şi injuriilor. 


norodului, ovreii chiar încearcă şi ei o revoluţie. Credincioasele sia 
Moisi s-au împărțit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumuşele, 


- ale ovreimii aristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o numi . 


finanța noastră şi care prin muncă şi economie şi deci prin RE 
ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră - au e â 
dreptul toaletele nouă. Totuşi, după o lege a Talmudului, stai ai 
măritate sânt obligate să-şi radă părul capului. Pentru a le a 
inconvenientul acesta, ele se împodobesc aşa de artistic cu panglici 


- tafta, încât-au observi şiretlicul decât foarte de aproape. Peste tafta - 


ii j i loare, dar de o 
ind deas frunții, cu bolduri, un văl de orice col  € 
icsătară ape şi foarte delicată, care pluteşte capricios şi fără griji, 


jucându-se cu vântul ori dezmierdând o ceafă minunat rotunzită, albă 


şi cochetă, şi le dă parcă un aer fantastic. Dacă e adevărat că rasele, ia 
mai ales rasele pribege, degenerează mai mult ori mai puţin, trebuie 


` mărturisim, după ceea ce cunoaştem, că filistenii şi confrații lor aveau 


să ţie în robie rasa ovreiască; şi oricât de căzute ar fi în 
pici pe dea Sionului, de multe ori eşti ispitit să alcătuieşti o 
parafrază modernizată după Cântarea Cântărilor. ard 
Cealaltă tabără se alcătuieşte din matroanele ovrejmii aşezate miai jos, 
care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale r 
flamande; corsajul roş, cu tivel de aur, fusta scurtă, şorţ şi mo ri 
mărgăritare, felurită ca formă şi bogăţie, moştenite de la mame F 
din generație în generație, din străvechi vremuri. Când Sry sa 
frumuşică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar slujeşte bizar ay 
urâte şi bătrâne, şi eu cred că costumului acestuia, ciudat în țara ee z 
se datoresc superstițiile populare de vrăji, de copii creştini cărora ea 
ovreice le scot sângele picătură cu picătură, împungându-i cu ri 
sărbătorile Paştelor. Clasa aceasta are ceva respingător, întărit a a 
necurăţenia rău mirositoare de care e îmbâcsită. Ar ie GA = ă 
moldoveneşti şi leşeşti un om mare, destul. de puternic ca ot e 
schimbe costumul; aceasta ar face, fără îndoială, ca mulțimea să nu 
i i simţăminte aşa de duşmănoase, , , 
ge el el să uităm harabalele jidoveşti. În île 
oraşe, la alte neamuri, clădirile mai mult decât oamenii sânt sa 
curiozităţii publice; la noi, numai oamenii: arhitectura şi toate arte m 
frumoase n-au prins încă rădăcină. Într-o căruţă naltă şi uriaşă, P 
numai lărgimea drept eleganță, frumusețe si comoditate, B T 
jumătate c-o pânză cenușie, la care sânt înhămați patru cai i 
împotriva obiceiului ţării, cai zdraveni să-i dai jos c-un pumn - 


121 


E z 
tocmai tare, se grămădesc în fund, dinainte; pe capră, pe dmghini, 
aşezaţi în capul oaselor, culcaţi, pe vine, în picioare, câte zece | 
douăzeci, treizeci şi patruzeci de indivizi, puţind a usturoi ş-a ceapă, de 
toate vârstele, de toate sexele, scuipând, dând din mâni, vorbind toți 
, deodată, într-un jargon sălbatic, alcătuit din toate idiomele, în care 
„_ predomină însă nemțeasca; murdari, descheiaţi şi rupţi, rugându-se cu 


' harhat răpezit şi bătându-se tare cu pumnul în piept în semn de umilință . | 


ori de 'durere. Ovreiul este cel care se roagă mai mult dintre toate 


_ neamurile; se roagă în casă, în pragul uşii şi pe uliţă plimbându-se. În 
vremea asta conducătorul acestei arce a lui Noe pe.roți învârte deasupra l 


pia o biciuşcă ăninată într-o prăjină şi tot smuceşte hăţurile slabe 
e cânepă şi îndeamnă căluţii cu glas ascuţit. Un ovrei ostenit, aşezat 


"pe draghină, cu picioarele atârnate afară, îşi reazemă capul pe coviltirul 
„„..tremurător care adăposteşte de ploaie ori soare pe cei dirilăuntru. În- 


Vremea asta unii cască, alţii stupesc şi-şi suflă nasul în poalele 
Iaibărilor, aşa de soioase încât au ajuns. impermeabile. Ovreiul căre nu 
şi-a făcut ruga de dimineaţă se ridică drept fără să bage de seamă că a 


călcat pe un picior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, ` E 


închinându-se de trei ori şi bătându-se de trei ori în piept. După aceste 


preliminarii, îşi trece pe după gât, cum ar face © cucoană cu ùn boape . 4 


care nu-l răsuceşte, un şal de in foarte fin lucrat şi amestecat cu matasă 
şi fire de aur şi c-o mulţime de ciucuri la capete - care sânt un fel de 
amulete pe care orice buri ovrei trebuie să le răsucească pe degete i să 
le sărute după ce le-a înnodat. După asta, scoate din buzunări Jo 
cutiuți cubice, pe care mai întâi le tot sărută cu evlavie; pe una pe urmă 


- o leagă la frunte, şi pe cealaltă, legată cu două curăluşe înguste de - a 


marochin negru, o tot împinge pe sub cămașă până ce o suie la 


subsuoara stângă. După cât am putut înţelege de la un ovrei gras, cu. l 1 


care mă aflam alături într-o brişcă de soiul acesta, cutiuța de la frunte ar - 


- fi un simbol al tabernacolului; iar celei de a doua mi-a fost cu neputinţă 


să-i descopăr emblema; presupun însă că'cuprinde numele celor 
douăsprezece seminţii. Deseori întreruptă - rugăciunea odată terminată, - 
ovreiul dezleagă întâia cutiuţă, scoate şi pe a doua din mânică, sărută 
iarăşi curăluşele anume rânduite, apoi trece altuia, care începe de la . 


` capăt, şi astfel, cutiuţele şi şalul fac înconjurul întregei încărcături; 


harâbagiul le ia şi el la rândul lui, şi-n locul lui se aşează altul. Vineri 

sara, târgul străluceşte de lumini, ca la o luminație, şi un zgomot 
înăbuşit ca al unui stup gata de roit iese de pe toate ulițele, din toate 
casele. Tot ce câştigă meseriaşul ori muncitorul cu mâna în şase zile, 
122 ` l 


cheltuieşte în ziua a şaptea pe mâncare bună şi lumânări; în orice -* 
căsnicie se găseşte sfeşnicul cu şapte ramuri. E 

Dacă cineva ar avea intenția să scrie o carte asupra Iaşilor, ori 
chiar dóuă, nu i-ar lipsi stofă pentru asta. Noi aicea n-am arătat decât 
trăsăturile izbitoare, colţurile clădirii. Dacă nefăcând altceva nimic, aş 
avea putinţa să mă ocup eu cu asta, nu-i stradă, nu-i casă, fie nobilă, 
fie de rând, nu-i om care nu mi-ar puhe la-îndemână un ridicol ori o 
lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman serios ori o farsă, o . 
dramă ori o elegie. Am credinţa în Dumnezeu că într-o zi am să-mi 
dau silinţa, că o să pot dezvăli umbrele de pe acest tablou cam piea 
întunecat, în care s-ar putea crede că intră mizantropie ori fiere. 
Fiecare ridicol, fiecare prostie care se vede are latura-i poetică; şi dacă 
nu le-am însemnat, pricina au fost marginile puse paginilor noastre; 


-ele au fost piedica. ` 


Dar dacă, după această destăinuire, s-ar găsi printre cetitori unul 


l singur care ar putea demasca adevărul observațiilor mele, dacă 


publicul ar avea poftă să se scandalizeze şi să conchidă ceva displăcut 
împotriva autorului, dacă unii ar voi să găsească în ce-am spus , 


` personalităţi şi aluziuni - atunci aş ridica mâna îsiipotriva judecății şi, - 


tare prin nevinovăția mea, aş zice întâi publicului: Unde vezi tu 
persofialitate ori scandal, nu este. O privire generală asupra 
caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, 
n-ar putea alcătui o personalitate, prin urmare nici scandal. Dar critica 
e prea amară, prea aspră; se poate - dar dacă e adevărată, nu-ţi aduc cu 
oare un serviciu? ză e e 
© Bun şi odorabil public, pe care-l stimez, fii îngăduitor de data 
aceasta şi pătrunde-te de axioma aceea a înţeleptului: că cel care poate 
să audă adevărul fără să se supere a şi pornit pe drumul înţelepciunii. 
Îți făgăduiesc şi contrastul tău, în curând. O să mai prineşti, nu-i 
vorbă, încă o sfârlă, două, dar acelea n-au să te facă să suferi prin 
țesătura de poezie, prin vremurile primitive, blănurile de zibelină, ` 
moliciunea orientală şi toate fleacurile cu care vreau să le învăluiiesc. 
Dàcă judeci, fii drept şi aminteşte-ţi că în proces vei fi şi 
împricinat şi judecător şi că, oricare ţi-ar fi hotărârea, efectul se-va 
răsfrânge tot asupra ta. - ii 


Postum, în traducerea lui M. Sadoveanu, în Viafa românească, -- 
i | -o A 192m9 


123 


POSTFAŢA | 


` Cu excepţia poemului în proză Cântarea României, celelalte scrieri 
literare ale lui Alecu Russo au un pronunțat caracter memorialistic. 
Atestând o miare disponibilitate artistică, Alecu Russo apelează la 
modalități şi procedee compoziționale. variate, utilizează frecvent, în 
chiar una şi aceeaşi scriere, structuri interioare caracteristice mai 
multor genuri şi specii literare. Fundamentale rămân însă mijloacele 
literaturii subiective, din sfera niemorialisticii. Cu o dexteritate 
desăvârşită, modernă, inovatoare în proza românească din prima 
jumătate a secolului al XIX-lea, Alecu Russo reuneşte armonios 
rememorarea lirică şi pamfletul, meditaţia şi umorul, descrierile de 
natură şi dialogul, confesiunea şi interogaţia, tonul grav şi exuberanţa - 
narativă, jurnalul intim şi legenda populară, însemnările de călătorie şi 
poemul în proză. -> Set i 
Scriitor romantic, cu o intensă trăire interioară, predispus la cele 
mai mobile stări afective, Alecu Russo preferă formele literatuții 
_memorialistice deoarece acestea sunt prin excelenţă subiective, 
oferindu-i posibilitatea de a se exprima liber, neconstrâns de nicio 
regulă, în funcţie de coordonatele sale spirituale şi morale. Scrierile - 
sale literare sunt, în fond, amintiri, evocări, însenmări de călătorie, 
pagini de jurnal, tablouri de epocă filtrate prin prisma impresiilor 
personale. Fiind, în esenţă, un liric şi un meditativ, Alecu Russo 
apelează la mijloacele de expresie specifice literaturii memorialistice ~ 
deoarece acestea, pe de o parte, nu pun accentul pe preciziunea 
detaliului, pe elementele reale şi concrete, pe relatarea obiectivă, ci pe 
reacţiile sufleteşti, pe stările afective generate de contactul cu 
elementele reale şi concrete, pe ecoul ce-l au în sensibilitatea proprie; 
iar pe de altă parte, îi permit să introducă în conţinutul lor consideraţii 
de ordin psihologic, sociologic, filosofic şi etic. Totodată, modalităţile 
adecvate prozei memorialistice îi asigură libertatea ca, în cadrul 
aceleiaşi scrieri, să utilizeze laolaltă notația succintă, revenirile, 
contrastele, să treacă brusc de la o idee la alta, să imprime frazelor 


125 


` ritmuri variate, să folosească tonalități diferite, în concordanţă « 
necesitățile interne ale conținutului. ° E 
“În scrierile literare ale lui Alecu Russo, de factură preponderent: 
memorialistică, întâlnim multe ipostaze ale sensibilităţii şi viziunii < 
romantice. În Amintiri ni se relevă un senzitiv, rememorându-şi 
copilăria şi adolescenţa, în notații delicate, cu o discretă melancolie, ă 
cu înfiorarea nostalgică pe care o lasă regretul după fericiri pierdute: . : 
“De ce oare cu cât ceasurile, zilele şi anii se înmulţesc asupra lui, cu 
atâta mai mult omul se uită în urma sa, şi din căutătură în căutătură se. 
opreşte cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile- -` 
aminte a tinereţii şi a copilăriei? Nu-i soarele frumos şi astăzi? ;-. 
păsăruicele nu cântă tot aceleaşi cântice voioase sau jalnice? frunzele 
nu au acelaşi freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile:nu- - 
au acelaşi miros, câmpiile, dulcele privelişti ce aveau? mişcarea |! 
vietăţilor alinatu-s-a ? Nu; dar nici un soăre nu luceşte frumos, nici o` ` 
floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu $ 
răzbate, nimica în lumea de faţă nu are âsemănare cu florile şi soarele ` 


mă Va re N 


sabii 


zilelor văzute prin aducere-aminte.” Reîavierea copilăriei e făcută ” | 


într-un stil bogat în nuanţe, plin de lirism, în imagini de o cuceritoare 4 
expresivitate. Pe lângă senzațiile vizuale şi auditive, Alecu Russo 
aducea nou, în epica vremii sale, pe cele olfactive, termice şi tactile: ! 
“Dar serile satului meu, când luna să rădica asupra părului, şi 4 
cumpăna fântânei se părea un cocostâre cu pliscul întins... Ce sări . d 
sănine! Într-amurgul se apropia cârdurile, aducând miroasele 
câmpurilor cu ele,'turmele de oi zbierând cu ciobanii fluierând; ..3 
focurile se aprindea dinaintea caselor; fumul stuhului se împrăştia în 


cu 


văzduh cu mirosul teilor ce venea de la pădure...” Tonul duios, de 3 


discretă nostalgie, se transformă însă, treptat, în capitolele care evocă 
` anii studiilor în străinătate. Amintindu-şi de anul 1830, “anul slavei” 
"cum îl denumeşte, când mulţi tineri români porniră la şcolile din 
` Apus, devine înaripat în stil, patetic şi dinamic, armonizând mijloacele 
de evocare artistică cu entuziasmul şi înflăcărarea anilor adolescenţei 
sub semnul unor nobile idealuri. “Exprimându-şi atitudinea faţă de 
aspectele negative ale societăţii din acel timp, scriitorul devine sobru, 
folosind cu măiestrie modalităţile stilistice ale pamfletului: “Fericiţi 
aceia care nu au pierdut din ochi pragul casei! ... au crescut în 
sărutările: soarelui, în toată volnicia câmpiilor înflorite, în E. 
dezmierdările limbei şi în toate bucuriile copilului... Sânt care aruncă  Ş 
pietre asupra celor crescuţi de străini şi între străini... Va veni şi E 
giudecata aceia... şi se va face parte dreaptă tuturor; şi se va ţine în E 
126 i $ i 


| seamă celor ce au fost mucenici din pruncie, dacă au purtat departe 


numele de român... dacă nu au iubit România ca nealţii!... şi ochii lor 


s-au umplut de lacrămi,” cînd au văzut zareă depărtată a țărei... şi 


i şi iar-ani t în sunetele de 
inima. lor a plâns, când, după ani şi iar ani, a cunoscu 
pe dealuri aak jalnice ce şuiera odinioară; şi sufletul lor s-a amărât 
de amărăciunea tuturor... şi toţi străinii nu le sânt plăcuţi.. 


- Bine şi frumos este în străinătate, noroade îmbrăcate şi voioase, 


şcoale şi târguri mândre, podoabe, măriri, steaguri şi oaste fudulă, legi 


i şi giudecători buni, viață şi mişcare... dat românii nu s-au ruşinat de 


tāra lor şi au iubit-o şi în sărăcia şi în goliciuriea ei.” . 


- Remarcabilă prin împletirea plină de fineţe şi echilibru a 


. memorialuiui de călătorie cu-eposul popular şi descrierile de natură, 
Piatra Teiului se. distinge şi prin atributele specifice aa s 
romantice. Alecu Russo atestă un acut simţ al grandiosului, dar nu- 


iectează i lui obişnuit cu formele 
roiectează cu detaşarea observatoru $ | 
Siza ale sau arhitectonice, ci sublimează emoţiile prin rigla 
sensibilitate. El nu vede peisajul ca pe o strictă realitate obiectivă, ci i 
retrăieşte, îl transformă într-o stare de spirit, într-o ipostaz 


| sufletească. Precedându-l şi anunţându-l pe Mihail Sadoveanu, 


descifrează în natură umanitatea ei, îi atribuie coordonate iai 
“Stăruieşte în natura aceasta singuratică o simaţire pe e 
descurajare, o veşnică vorbire cu sine însăşi a unei păreri de rău, 


unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceața 7ării, cătră viitor!” Simţeşti. . 


î it şi i âcniri de nădejde, 
ă în bocetul înăbuşit şi fără contenire ZV 
Yrăpăsti de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără rap 
care te. pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea 
tălmăcită în nici o limbă omenească.” + - ce. : 
Alecu Russo pătrunde în tainele naturii, văzând-o în mişcare, în 


 trământările ei lăuntrice, în înfruntarea elementelor componente: “Dar * 
când umbra umple încet-încet văile, şi muntele în-limba lui spune - 
poveşti tainice brazilor bătrâni, iar Bistriţa, înainte de a adormi, îşi 


suspină rugăciunea de sară - atuncea din Goa e e scapătă 
vuiete adânci, glasuri nelămurite, blesteme grozave, ca lao ieri 
şi crâşniri de dinţi, care înspăimântă împrejurimile. Chiar FE 
răspunde înăbuşit; râsete de spaimă, ca cele ale pedepsiților din iad, 


deşteaptă în cutremur toată suflarea... Apele Bistriţei fierb şi bat . 


înfiorate țărmurile cu spumă însângerată, mugesc vânturile, i îşi 
încovoaie crestele mândre, fiarele urlă-n codri, şi luna pălit i 
ascunde dincolo de zări...” Alecu Russo are un deosebit simț 


nuanţelor, o evidentă disponibilitate imagistică, conturând cu precizie 


127 


ua 


îs 


şi fineţe diferite moduri specifice de manifestare a naturii, dovedindu- 
se un temperament meditativ, reflexiv, alternând profunzimea de 
. gândire şi melancolia cu entuziasmul afectiv. Prozatorul nu face abuz 
de culoare, ci apelează în mare măsură la puterea sugestiei, la 


expresivitatea metaforică, imprimând stilului cadență şi fluiditate. Ca 


scriitor romantic, e atras de reliefurile stranii, de piscurile solitare şi 
semeţia stâncilor, manifestă o vie predilecție pentru atmosfera. 
nocturnă şi peisajul selenar. Dezlănţuirea naturii îl umple de extaz, 
fiind în concordanță cu învolburarea sensibilităţii sale. Cu o 
remarcabilă putere de sugerare surprinde sarabanda stihiilor, într-o 
viziune fantastică, terifiantă: “Ş-a treia zi, noaptea, era vreme de 


furtună şi munţii păreau că se clatină din temelii. Vuietele văilor se - 


amestecau cu mugetele tunetului; prin pânza luminoasă şi repede a 


fulgerelor, cădea ploaia cu găleata. Şuvoaiele crescute deodată se- 


„rostogoleau din măruntaiele munților, mânioase; în drumul lor nebun 


şi rătăcit duceau bucăți de stâncă şi brazi întregi dezrădăcinați de ' 
vijelie. Zgomotând cu grozave răsunete, brazii pârâiau în codri, - 


dărâmaţi ca sub lovituri de secure, şi vântul prăvălit în hău mugea cu 
îndrăciță mânie.” | 
Reprezentant de seamă al generaţiei de la 1848, Alecu Russo. 


ilustrează totodată, prin scrierile sale, caracterul activ, militant şi . 


patriotic atât de specific romantismului românesc. Călătoriile în 
munţii Moldovei, de unde culege legendele Stânca Corbului şi Piatra 
Teiului, nu le întreprinde ca un pelerin bântuit de neliniști neînţelese, 
ci ca un om îndrăgostit de natura pământului românesc, aflând în 
mijlocul ei farmecul şi atmosfera cele mai adecvate sensibilităţii sale. 
În spiritul programului Daciei literare, scriitorul relevă, cu satisfacţie, 
că trecutul nostru istoric şi pământul patriei nu sunt cu nimic mai 
prejos. decât ale altor ţări, oferind momente de sublimă încântare, 
simţite organic, prin fibrele tainice ce ne leagă de însăşi fiinţa noastră 
naţională. Atitudinea entuziastă din Piatra Teiului, Stânca Corbului şi 
Ainintiri, de elogiere a naturii şi pământului -patriei, se transformă, în 
Iașii şi locuitorii lui în 1840, într-o severă blamare a aspectelor 
negative, degradante. Însufleţit de nobile idealuri democratice, Alecu 
Russo observă că în protipendadă domneşte o “viaţă de nelucrare, de 
lene, în care inteligenţa veşnic doarme, viaţă care nu ştie să-şi | 
ascuţească, prin activitate şi muncă, plăcerile şi zilele uniforme.” El e 
dezgustat de pretinsa aristocrație, de aşâ-zisa “rasă nobilă, rasă cu 
deosebire amfibie, care îşi petrece jumătate din vreme în droşcă, şi 
cealaltă părte alene pe un divan moale”. Spirit lucid, observator atent 


128 4 


al realităţilor înconjurătoare, prozatorul se plasează deschis pe poziţia 
înaintată a vremii sale. El combate “dezastruosul ridicol de a dispreţui 
tot ceea ce miroase a moldovenesc”, ironizează sarcastic ignoranţa, o 
lepră ruşinoasă, care pătează toate treptele sociale ale ap fi 
amestecată cu nesăţioasa iubire de argint devine o plag i e 
nevindecat.” Considerându-se un “observator filosof i scriitorul = 
zugrăveşte impasibil atmosfcra şi aspectele specifice al Iaşului din 


vremea sa, ci cu o pronunţată preocupare de a descifra resorturile şi 


legăturile cauzale ale evenimentelor şi realităţilor înconjurătoare. 
Declarând că urmează pilda lui La Bruyère, Alecu Russo precizează 
că observaţiile sale nu se raportează la cazuri şi aspecte izolate, 


întâmplătoare, ci au o funcţie generalizatoare, fizionomiile şi 


înfăţişate putând fi aplicate “la unii indivizi sau la o 
ie pt Deea Iaşului este făcută plastic, sugestiv, prin 
selectarea amănuntelor caracteristice şi prin distribuirea echilibrată a 
acestora în cadrul scenelor şi tablourilor. Valoarea scrierii respective 
este asigură, de asemenea, de autenticitatea imaginilor, de precizia şi . 
puterea de sugerare a detaliului, redând admirabil culoarea locală. M 

"Unda de umor care străbate aproape toate scrierile literare ale T 
Alecu Russo este, în fond, o dedublare psihologică specific E a 
Surghiunit la mănăstirea Soveja, scriitorul trece prin a gre aia 
cunoaşte o acută neliniște interioară, pe care însă o desimul ie 
maliţie fină. Peisajul şi atmosfera de la Soveja amintesc de reștriş 
poetului latin Ovidiu, exilat ia Tomis, la care se adaugă iai 
umorul aluziv: “Jată-mă dar pus la-nchisoare şi singur. Temnic 
meu a pornit azi la Iași... Am rămas dar singur... adecă sechestrat tipo 
viezuină fără orizont, unde soarele abiè pătrunde-n silă printre sa 
brazi stârciţi... Vântul şuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu 
întristat coastele aprige ale munţilor. Oamenii îmblă aci acoperiţi < 
nişte vestminte sălbatice de piei de oaie; ar puiè crede cineva că e 
aflu în Siberia şi cu atât mai mult în Siberia, încât sânt aici pe temeiul - 
unei legi care nu are fiinţă... Dar, ce să zic! nici partea mea pa 
tocmai de lepădat, căci iată-mă, cu puţină cheltuială preschimbat în 

j itică...” 

iri jumătate a secolului al XIX-lea, când îşi desfăşoară aaa 
Russo activitatea scriitoricească, literatura română îşi ii 
structura. ei modernă, având o situaţie specifică în râport cu alte 
literaturi europene. Cunoscuse şi asimilaşe valorile antichităţii, trecuse 
printr-o epocă umanistă, dar nu se dezvoltase într-o podacie o pia 
de tipul Renaşterii, de inspiraţie livrescă, ceea ce a apropiat-o şi 


129 


menţinut-o permanent în strânsă legătură cu folclorul K 

i i l , îndeoseb 
poezia populară. Faptul că literatura română, de la originile ei i până 
în contemporaneitate, a. fost permanent regenerată şi dinamizată de 


PE populară, este un adevăr unanim recunoscut, axiomatic. Titu ` 
/ Maiorescu sublinia; “Astăzi pot constata că partea lirică a vieții . | 


poporului a fost cea mai roditoare în dezvoltarea ulterioară a literaturii 
noastre culte, îndeosebi pentru Eminescu şi, prin mijlocirea lui, pentru 
urmaşii săi . Iar Ion Pillat afirma: “Fiecare generaţie de la Alecu 
Russo şi Alecsandri, de la Eminescu şi Creangă, de la Coşbuc şi 
Vlahuţă, de la Goga şi Iosif până la generaţia de -azi, a desluşit din 
ș comoara tot pierdută şi mereu regăsită a viersului popular o nouă 


îndrumare şi un sens poeziei româneşti”. Răsfrângerea folclorului 


asupra literaturii române, începută cu Dosoftei şi Neculce, nu devine o 


acţiune conştientă şi organizată decât spre sfârşitul primei jumătăţi a 


secolului a XIX-lea, după 1830, în e de ire şi î i 
revoluţiei de la 1848. Este epoca de ice pia E 
şi libertate, de unitate şi independență națională. Sentimentul patriotic 
al afirmării naționale, nanifestat în literatură în primul rând pri 
programul Daciei literare, din 1840, fundamentarea ştiinţei sale 
istorice, îndeosebi prin lucrările lui Nicolae Bălcescu, interesul tot mai 
accentuat şi mai sincer față de soarta țărănimii, care se confunda cu 
însuşi poporul român, năzuința de a crea o literatură originală care să 
reflecte. realităţile naţionale, au constituit cauzele principale care au 
determinat orientatea scriitorilor epocii spre creaţia populară Mulţi 
dintre scriitorii reprezentativi ai acestei epoci, printre care îi Alea 
Russo, formaţi din punct de vedere spiritual şi artistic, mai ales în 
timpul studiilor, în ambianța şi efervescenţa mişcărilor romantice din 
ţările apusene, au introdus în literatura română, aflată în faza 
modernizării ei, suflul nou al romantismului, în cadrul căruia interesul 


pentru folclorul naţional reprezenta o coordonată majoră. Scriitorii 


romantici au văzut în primul rând în poezia populară o sursă 
inepuizabilă a aspiraţiei lor spre concret şi particular, spre ceea ce este 
specific naţional, spre culoarea locală. Atracția spre natura autohtonă, 
interesul tot mai pronunțat pentru trecutul național, învierea tradițiilor 
proprii poponilui din care făceau parte, dorinţa nobilă de a oglindi 
dm ro iai propriei naţiuni, mai ales într-un moment de 
F lare a e orturilor pentru realizarea visului sublim al unităţii, 

emnităţii şi independenţei naţionale, - toate aceste coordonate 
specifice romantismului au aflat un puternic punct de sprijin în creaţi 
populară, care le oferea răspunsurile cele mai potrivite. 7 ai 
130 


- Alecu Russo este adevăratul şi primul descoperitor al tezaurului 
folcloric, în Moldova. Până în 1836, autorul Cântării României, îşi 
făcuse studiile la institutul lui François Naville din Vernier, lângă 
Geneva, unde asimilase nu numai o solidă cultură, ci şi principiile 
înnoitoare ale concepţiei romantice, în plină efervescenţă în acel timp . 
în ţările apusene. Desigur, luase cunoştinţă de ampla activitate 
folcloristică fundamentată de Herder, ale cărei ecouri pătrunseseră 
adânc în mişcarea romanţică europeană. Aceasta avea să aibă 
consecinţe salutare pentru opera lui Alecu Russo. Revenit în ţară, 
transpune în viață unul din principalele obiective romantice, şi anume 
întoarcerea la natură, la natura solului naţional. Contactul viu, direct 
cu frumuseţile naturii şi bogăţiile patriei constituie pentru el un 
adevărat izvor reîntineritor, imprimă preocupărilor sale sensuri nobile, 


- 4i dezvăluie un nou univers social-uman şi moral. Dragostea pentru 


folclorul românesc este prezentă la Alecu Russo nu numai în articolele - 


_ Poezia poporală şi Studii naţionale, ci este infuzată organic în toate 


scrierile sale literare. În Piatra Teiului se observă o admirabilă - 
încorporare a eposului popular în substanţa epică. Introducerea 
elementelor folclorice în cadrul naraţiunii nu are nimic forţat, 
distonant, ci urmează curgerea firească a relatării, nuanţează 
expunerea, lărgeşte sensurile, vibrația ideilor şi sentimentelor 
comunicate de scriitor. Aici introduce Cântecul lui Chetraru. Legenda 
despre Piatra Teiului a ascultat-o de la călăuza sa, însă nu o reproduce: 
aidoma, ci o transpune cu mijloacele epicii, păstrând aroma populară, 
viziunea folclorică. Redând discuţia dintre Dumnezeu şi Diavol, 
scriitorul excelează în a infuza naraţiunii suculenţa şi naturalețea | 
umorului popular, ca împletite de isteţime şi şiretenie ţărănească, 
izvorâte din experienţa şi înţelepciunea colectivă. De asemenea, în 
Stânca Corbului filonul folcloric apare transpus cu mijloacele de 
expresie ale epicii artistice. Ea excelează prin îmbinarea armonioasă a - 
eposului popular cu senzațiile şi cunoştinţele scriitorului cult: 


_ “Strâmtoarea în care curge pârâul Bicazului este una din cele mai 


frumoase din Carpaţi; natura pare că a voit a aduna la un loc tot ce a : 
putut crea mai grațios, mai pitoresc şi mai grozav. Tablou magic şi 
demn de penelul lui Salvator Rosa!” Trecerea de la senzațiile 
personale ale scriitorului la substanţa folclorică, la esenţa legendei, se 
realizează cu fineţe, printr-o întrepătrundere firească: T 

“Unul din noi însă, mai mult admirator al podoabelor naturii decât. 
de faptele oamenilor, întrebă pe călăuzul nostru cum se-numea stânca 
dreaptă ca un zid, lângă care ne aflam. = - | 


7 


131 . 


- Piatra Corbului, răspunse el. . 

- Are vreo legendă? 

- Ce să aibă, domnule? a 
- Are vreo istorie, vreo basnă, vreo... 

- A! înţeleg; are, că toate stâncele câte le vedeţi. 

- O ştii? î ek 

- Cum să nu?... Ce nu ştiu eu? | 


z z Spune-o... spune-o... ziserăm cu toții, apropiind caii noştri de al 
ui. l ; 
Legenda propriu-zisă e distilată de scriitor, e prelucrată artistic, dar 
păstrează o pregnantă tentă populară. săi 
Aproape toate scrierile lui Alecu Russo sunt construite pe motive 


şi elemente folclorice. În Holera, evocând întinderea flagelului în $ 


Moldova, intenţionează să demonstreze cele "două feţe grave şi 


simţite ale medaliii numită românul”, adică modul în care se comportă 


în faţa durerii şi suferinţei. Pentru a demonstra acest | | 
balada Vâlcului, "românul care nu-şi schimbă nici le sperau a 
în fiinţa primejdiei care ameninţă curtea şi bordeiul." În Amintiri 
evocarea copilăriei excelează prin proiecția folclorului asupra 
perioadei iniţiale a formării sale morale şi spirituale. 

Cea mai importantă şi mai valoroasă operă a lui Alecu Russo este 
poemul în proză Cântarea României, al cărui titlu a fost, din păcate 
compromis în epoca ideologiei comuniste, fiind transferat unei 
manifestări propagandistice de elogiere exacerbată a dictatorului. În 
prima-ei Versiune, apărută la Paris, în 1850, în revista România 
viitoare, această operă a adus un mare serviciu luptei desfăşurate de 
exilaţii politici în favoarea cauzei revoluţionare de la 1848. Retipărită 
i într-o nouă versiune, de către însuşi Alecu Russo, în România literară 
l din 1855, Cântarea României continua să slujească năzuinţele 

patriotice ale vremii respective, strădaniile pentru afirmarea şi unitatea 
! națională, pentru dreptate socială şi libertate națională. Poemul are în 
construcţia lui unele modalităţi de exprimare în stil biblic, în maniera 
lui Lammenais din Paroles dun croyant, fiind o operă de înflăcărat 
patriotism, de intensă vibraţie şi copleşitoare emoție în faţa 
„ suferințelor care sângerau trupul patriei. Primele yersete ale poemului 
conţin un elogiu al patriei, pe care o vedea însă cuprinsă de 
„ amărăciune şi durere, cu ochii scăldaţi în lacrimi. În versetele 

următoare, Alecu Russo explică de ce patria se afla în acea stare: 
asupra ci se abătuseră cruzimile şi jafurile asupritorilor interni precum 
şi jugul impilator al cuceritorilor străini. Scriitorul evocă, zguduit de 
132 


4 


emoție şi compasiune, acele tragice împrejurări, în versetul 50. Alecu 


„Russo nu se limita însă la a evoca elegiac suferinţele poporului român. 


El era conştient că societatea vremii sale se împărțea "în stăpâni şi 
robi”, ajungând la concluzia că dobândirea "slobozeniei", a libertăţii 
interne şi externe, se putea realiza printr-o luptă energică, lansând 
chemarea "Deşteaptă-te pământ român! biruieşte-ţi durerea... E 
Vremea să ieşi din amorţire... Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă... ziua 
dreptăţii se apropie... toate popoarele s-au mişcat... căci fortuna 
mântuirei a început..." 

Poemul în proză Cântarea României impresionează prin profunda 
şi tulburătoarea lui vibraţie lăuntrică, prin intensitatea sentimentelor şi 


` ideilor exprimate. Versetele care descriu jalea şi suferinţele poporului 


au rezonanţa sonorităţilor grave de orgă, sunt pline de un zguduitor 
dramatism. Cu o desăvârşită măiestrie, Alecu Russo reînvie trecutul 
de suferinţă prin imagini de o mare forţă de sugerare, prin metafore 
şocante, de natură terifiantă, apocaliptică. Dominantă este retorica 
romantică, proprie scriitorilor generaţiei de la 1848. Poemul are o 
dublă tonalitate, una elegiacă şi alta viguroasă, împletindu-se con- 
tinuu, ca într-o simfonie, în care repetarea laitmotivului corespunde cu 
reluarea versetelor. Ilustrând o coordonată. fundamentală din retorica 
romantică, reluarea; versetelor nu se reduce la un procedeu formal, ci 


` are rolul de a potenţa ideea de bază, de a-i face simțită prezenţa 


A 


continuu, asigurând totodată caracterul incantatoriu al poemului. 
Segmentarea frazelor, lăsarea multora dintre ele în suspensie pine tot 
de retorica romantică, imprimând poemului o curgere melodică, o 
armonie interioară imitativă, lărgind şi accentuând vibrația dramatică. 
"Ceea ce ar ajunge pentru a face din Russo unul din numele mari 


- -ale literaturii noastre - spunea N. lorga - e tânguirea intitulată Cântarea 


României... E o scurtă ochire asupra trecutului ţării în toată vitejia şi 
durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva 
ticăloşiilor timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra 
viitorului... O simţire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare 
putere de a concretiza în icoane gândurile de părere de rău sau de 
speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care anii n-au atins-o şi 
ñ-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de 
accente pentru a mângâia şi îmbărbăta maica în suferinţă «ţara cea 
dragă», şi, în acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în desfăşurarea 
evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic." i 


TEODOR VÂRGOLICI | 


133 


TABEL CRONOLOGIC i 


1819- 17 martie. Se naşte Alecu Russo, într-un sat de lângă Chişinău, . 
în Basarabia. Tatăl său, boierul Iancu Rusu, deţinea rangul de 4 
cavaler. | d i | | 

1830 - În timpul holerei, îşi sfârşeste viaţa mama lui Alecu Russo. | 

- Viitorul scriitor e trimis la studii în Elveţia, intern la institului 
condus de Frangois Naville, situat în localitatea Vernier de 
lângă Geneva. A E T 

1832 - Iancu Rusu, tatăl scriitorului, se stabileşte în ținutul Sucevei, la | 
una din moşiile sale. X l | 

1833 - 27 iunie. Într-un paşaport colectiv eliberat elevilor din institutul | 
lui François Naville, pentru a întreprinde o excursie dincolo de 
hotatele Elveţiei, figurează şi “Alexandre Russo - moldavien.” a Ă 

- Iancu Rusu se recăsătoreşte cu Maria Rosolimo-Lapierre, 
văduva fostului consul francez la Constantinopol, şi ea mama 
unei fete, Paulina, din prima căsătorie. Pentru Alecu Russo, 
Maria Rosolimo se dovedi, cu adevărat, o mamă vitregă, 
nefiind străină de complicațiile care au dezlănțuit înverşunatul 
şi niciodată potolitul conflict dintre scriitor şi tatăl său. 

1835 - 26 octombrie. Cu paşaportul eliberat la această dată, Alecu 
Russo părăseşte institutului lui François Naville şi Elveţia. Se 
opreşte o perioadă de timp la Viena, unde se numără, timp de 
aproape un an, printre. funcţionarii unei întreprinderi : 
„comerciale turceşti din capitala Austriei. A 

1836 - În timpul verii, la Viena, Alecu Russo compune, în limba 
franceză, poeziile La mort d'Alibaud şi Epitaphe d'Alibaud, ` 
omagiind pe republicanul care, printr-un atentat neizbutit, 
încercase să-l ucidă pe regele francez Ludovic-Filip. l 
Septembrie. La Viena, datorită probabil legăturilor sale cu 
reprezentanții organizaţiilor revoluționare, Alecu Russo suportă 
percheziţia poliţiei. Descoperindu-i-se versurile incendiare ale 
odei către Alibaud, este expulzat din Austria. ` l 

_ Soseşte la laşi. 


135 


1839 - Septembrie. Porneşte într-o călătorie prin munţii Neamţului. - 4 


1840 - 


1841 - 
„la un deznodământ dramatic, scriitorul fiind alungat din casa 


1842 - 


Ascultă poezii populare, doine, legende, cântece bătrâneşti, 
descoperind comorile folclorului românesc, moment hotărâtor 
în viața şi activitatea lui Alecu Russo. l 

Sub impulsul programului Daciei literare, scrie trei lucrări 
“importante: Piatra Teiului, Iaşii şi locuitorii lui în 1840 şi 
Studii naționale, primele două în limba franceză. 

Aprilie. Conflictul dintre Iancu Rusu şi fiul său, Alecu, ajunge 


părintească. 

15 aprilie. Alecu Russo se adresează domnitorului Mihail 
Sturdza, printr-o cerere scrisă, solicitându-i o slujbă. 
S august. Neprimind nici un răspuns, adresează o nouă cerere 
domnitorului. ; 

8 august. Mihail Sturdza aprobă cererea scriitorului. , 

17 septembrie. În sfârşit, Alecu Russo primeşte decretul de 
numire în funcţia de “cilen” (asesor) la judecătoria din Piatra 
Neamţ. 
4 octombrie. la în primire această funcţie. 

August. Primeşte vizita Jui Vasile Alecsandri şi Mihail 
Cuciuran, pornind toţi trei într-o călătorie prin munţii 
Moldovei. În această călătorie, Alecu Russo aude legenda 


pan 


l despre Stânca Corbului, pe care, -la îñtoarcere, o aşterne pe 


1843 - 


1844 - 


1845 - 


136 


hârtie, în limba franceză, La rocher du corbeau. Scrierea a fost 
publicată postum, în 1863, în ziarul La voix de la Roumanie, 
iar traducerea aparţine lui Vasile Alecsandri şi apare în 1868, 
în Foaia soţietății pebtru literatura şi cultura română în 
Bucovina. 

Dezgustat şi plictisit de izolarea şi măruntele obligaţii ale 
slujbei de asesor la judecătoria din Piatra Neamţ, Alecu Russo 
“începe să absenteze sistematic de la serviciul său, primind 
deseori admonestări din partea superiorilor săi. 

7 iunie. Alecu Russo este îndepărtat din funcţia de asesor Is, 
judecătoria din Piatra Neamţ. Se reîntoarce la Iaşi. 

5 octombrie. lancu Rusu î îşi sfârşeşte viaţa, vegheat la căpătâi 
de bunul şi nedreptăţitul său fiu, Alecu. 

"27 mai. De Sfântul Constantin, la Mânjina, moşia. lui Costache 
Negri, din apropierea“Galaţilor, se întâlnesc mulţi tineri 
moldoveni (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu 
Russo, Costache Negruzzi, Dimitrie Rolet etc.) şi munteni 


E. 
Ei 


- (Nicolae Bălcescu, Ion Ghica atc), plănuind viitoarele acţiuni 
revoluţionare de la 1848. 


1846 - 11 ianuarie. Are loc reprezentarea comediei - vodevil Băcălia 


ambițioasă de Alecu Russo, al cărei text, din păcate, s-a 
pierdut. 

17 ianuarie. În Albina românească, D. Gusti publică « o cronică 
dramatică la Băcălia ambițioasă, în care face şi unele obiecţii 
critice care-l nemulțumesc pe Alecu Russo. 

14 februarie. În aceeaşi revistă, Alecu Russo scadă lui 
D.Gusti, prin articolul Critica criticii, semnat A. Rusu, care 
constituie şi prima sa, scriere publicată. 

23 februarie. Se reprezintă drama - farsă Jignicerul Vadră sau 
Provincialul la Teatrul Naţional de Alecu Russo. După 
reprezentarea piesei, datorită unor aluzii critice pe care le 
conţinea ia adresa orânduirii din acel timp, domnitorul Mihail 
Sturdza porunceşte ca Alecu Russo să fie arestat şi trimis în 
surghiun la mănăstirea Soveja din ţinului Focşanilor. ` 
În timpul surghiunului la această mănăstire, Alecu sas se 
culege balada Mioriţa, pe care a încredinţat-o lui Vasile 
Alecsandri. > 

26 martie: În urma cererii de grațiere adresată lui Mihail 


` Sturdza de către vel-logofătul Iordache Ghica, Alecu Russo 


este eliberat din surghiun. Întorcându-se la Iaşi, redactează în 
limba franceză, sub forma unui jurnal intim, împrejurările care 
au dus la surghiunirea sa, precum şi experienţa de viaţă 
acumulată în zilele petrecute la Soveja. Scrierea a fost 
"publicată postum, în traducerea lui Alexandru Odobescu, în 
- Revista română, din 1863, cu titlul Soveja-ziarul unui exilat 
politic la 1846. | 


1848 - Martie. Participă la mişcarea revoluţionară din laşi. 


Aprilie. După înăbuşirea revoluţiei, Alecu Russo ia calea 
exilului, ajungând la Viena. | 

3/15 mai. Participă la memorabila adunare populară de pe 
Câmpia Libertăţii din Blaj. 

9 iulie. Ajungând la Dej, Alecu Russo este arestat de poliţia 
maghiară şi dus, sub pază, la închisoarea din Cluj. Aici, 
redactează o bună parte din Cugetări, publicate postum, de 


„către Vasile Alecsandri, în Foaia soțietății pentru literatura şi 


cultura română în Bucovina, în 1868. 
Septembrie. Alecu Russo îşi recapătă libertatea. 


137 


[ta 
/ 


„1849 - Alecu Russo se află la Viena. De aici porneşte spre Paris. 
1850 - 9 noiembrie. Apare la Paris revista România viitoare, în care se 
„publică prima versiune a lucrării lui Alecu Russo Cântarea 
României, cu o Precuvântare de Nicolae Bălcescu. 
1851 - Alecu Russo se reîntoarce la Iaşi. | 


Juke. Publică în gazeta Zimbrul lucrarea Studie mokevaak | 


| | semnată cu pseudonimul Terentie Hora. 
Septembrie. Printr-un decret emis de Departamentul Dreptăţii 
este înaintat “de la îndatorirea de candidat în Divanul de Apel 
la îndatorirea de cilen în acelaşi Divan”, adică. în postul de 
asesor, pe care-l va deţine până în toamna anului 1852. 

1853 - În Calendar pe 1853 - Buciumul român, publică scrierea 
Holera, semnând cu inițialele A. R. 


1855 - 73 februarie. În nr.7 din revista România, literară, Alecu Russo 


„începe să publice Cugetări, sub semnătura A.R. 
Aprilie. Publică î în România literară scrierea intitulată Amintiri, 
semnând tot cu inițialele A. R., la tabla de materii înscriin- 
„du-i-se însă numele A. Russo. . 
| 1 octombrie. Începând cu nr. 38, publică în România literară 
poemul în proză Cântarea României, într-o nouă versiune; 
semnând cu inițialele A.R., iar la tabla de materii A. Russo. 
1856 - 74 ianuarie. În nr. 5 din Steaua Dunării îi apare articolul 
Contra latinizanţiloi ardeleni. `- 
1858 - Cu trupul măcinat de boală, e țintuit pe patil de suferință. 


1859 - În noaptea de 4 spre 5 februarie, Alecu Russo îşi su gegte,, l 


viața. 
T. V. 


pm 


138, 


_ REFERINŢE CRITICE 


“Trimes la Soveja, mănăstirea din Putna a lui Matei Basarab, în 
1846, el înseamnă toate întâmplările şi gândurile sale, făcând glume 
pe socoteala cârmuirii care-l surgunise pentru o piesă ironică, 
Provincialul la Teatrul Naţional, reprezintată în februar din acel an, şi 
a sălbăticiei ce întâmpina în cale. Ca talent de observaţie, ca ironie 
fină, ca judecată dreaptă, ca punct de vedere înalt, aceste pagini sânt 
dintre cele mai bune ale literaturii noastre. Scurtele aprecieri asupra 
cronicelor muntene pe care le ceteşte cu acest prilej arată un spirit cu 
totul distins, având în el ceva din intuiţia fulgerătoare a unui Stendhal. 
(...). Cu acelaşi condei de miniaturist dibaci descrisese Russo. Iaşi şi 
locuitorii săi în 1840, îngrămădind glume nevinovate şi glume 
răutăcioase, satiră şi ironic, observație şi erudiție, şi, mai presus de 
orice, coloare romantică, asemenea cu aceea din paginile de călătorie 


ză ae lui Théophile Gautier.” 


+ 


N. Iorga: Istoria Literaturii Româneşti în veacul al XIX- Jea, vol. 1, 
Bucureşti, Minerva,1908, p.257. 


“Vocaţia lui Russo este în proza memorialistică. El şi-a însuşit 
până la virtuozitate maniera clasicilor târzii, a a lui Xavier de Maistre, a -` 
lui Pail-Louis Courier, umorul acela fin eseistic, scutit de dezordinea 


fantastică, nu însă scos cu totul din sensibilitatea romantică ce se 
strecoară în uşoara melancolie, în sentimentul grandoarei geologice. E. 


un contemplativ lucid, spiritual, cu o repede asociaţie întte lucruri 


aparent disparate." 


G. Călinescu: Istoria literaturii române, 
- Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 182. 


"Russo'a fost, desigur, o inteligenţă critică,’ reprezentativă, utilă în 
ceasul său şi un polemist viguros, admirabil prin justeţea şi înlănțuirea 
argumentelor; dar nu se poate trece cu vederea sensibilitatea sa 
deschisă peisajului si amintirilor, generozitatea inimii şi nobilul 


= 139 


entuziasm adus în serviciul ideilor de naţionalitate şi de progres. Prin 
aceste din urmă calităţi este un spirit înrudit cu N. Bălcescu”. 


Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu: 
Istoria literaturii române moderne,. 
Bucureşti, Casa şcoalelor, 1944, p. 25. 


"Numeroase consideraţii psihologice, sociologice şi filosofice 
întrerup mereu desfăşurarea faptelor, dar ele rețin totuşi prin 
„conţinutul lor deosebit de sugestiv. Russo procedează în felul tipic al 
romanticilor meditativi care comentează copios impresiile lor directe 
prin «cugetări» cu avântate salturi în generalitate, preţioase fără 
îndoială pentru întregirea caracterizării scriitorului. În cadrul acestei 


compoziţii nu prea strânse, se înşiruie priveliştile şi locurile. Ca un . 


logician aproape, Russo pornește de la impresii largi şi generale spre 
altele mai restrânse şi particulare. În lunga introducere a Pietrei 
Teiului, scriitorul se referă mai întâi la peisajul moldovenesc văzut în 
' ansamblul lui vast. Priveliştea nu interesează prin caracterele-i 
obiective, prin linii şi culori, prin detalii semnificative, prin puzderia 
însuşirilor proprii dezvăluite unui ochi de felul celui al pictorului; nu 
ne aflăm deloc în faţa unei ut pictura poesis, cu accent pe stratul 
primar al senzaţiilor, ci toată atenţia scriitorului se îndreaptă spre 
stările sufleteşti pe care natura i le sugerează, dar care nu sunt î în fond 
decât proiecția propriei sale interpretări emotive. Peisajul devine 
astfel, ca la romantici, «o stare de suflet», ci nu o realitate obiectivă, 
coloristică, sculpturală sau arhitectonică. Conţinutul spiritual pe care 
Russo îl împrumută priveliştilor Moldovei e însă plin şi greu de 
semnificaţii. Nu e nici pe departe vorba de vreo capricioasă 
răsfrângere subiectivă, ci de fapt de EE pe care istoria patriei o 
imprimă pee feat s îi 


x 


Al. Dima: Alecu Russo, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957, p.45. 


"Adevăratul talent al lui Russo se afirmă přin armonizarea 


fondului său liric cu acea permanentă dispoziție reflexivă. Din 
comentarea propriilor mişcări sufleteşti scoate el cele mai expresive 
pagini. Jurnalul trebuia să fie modalitatea literară indicată. Nu numai 
Soveja are structura unui jurnal, ci şi Piatra Teiului sau Jaşii şi 
locuitorii lui în 1840. Este modalitatea care-l absolvă 'de orice 
` protocol, permițându-i notația fugară, revenirile târzii, trecerile bruşte 


140 


de la stilul sobru-meditativ la stilul anecdotic, de la relatarea 
impersonală la interogație şi confesiune, de la ritmul domol al evocării 
la notația precipitată a restituirii imediate «pe viu». Russo are darul 
evocării rapide, reconstituind un tablou din memorie cu atâta mişcare 
încât parcă se şi desfăşoară înaintea privitorului." 


“Geo Şerban: Introducere la ediţia Scrieri alese, 
Bucureşti, E.S.P.L.A., 1959, p. XXXII. 


"Russo este mai cu samă reprezentantul curentului poporan şi celui 
istoric, care ambele la un loc alcătuiesc curentul naţional. Curentul 
poporan e dezgroparea literaturii populare, cel istoric e dezgroparea 
cronicarilor, familiarizarea cu limba lor şi întrebuinţarea lor ca 
Subiecte 


G. Ibrăileanu: Opera literară a lui A. Russo, în Opere, vol. 8, 

Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 226. 
"Spre sfârşitul zilelor sale, Russo devine ceea ce se cheamă un 
stilist şi un autor de şcoală, dovedindu-se încă o dată un precursor al 


scriitorilor savanţi din cea de a doua generaţie romantică." 


E Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române, 
Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p. 218. 


141 


E 
Bi 


„. .CUPR 


Notă asupra ediţiei /5 


Cântarea României / 7 
- Amintiri (fragment) / 29 
Holera / 37. . 
Soveja /45 
_ Stânca Corbului / 71 
Piatra Teiului / 75 
Iaşii şi locuitorii lui în 1840 / 99. 


Postfaţă / 125 
„Tabel cronologic / 135 
Referinţe critice / 139 


INS 


PAGINI ALESE . 


Literatura română 


Antologia literaturii române de la origini până azi prin texte  . 
fundamentale în ediţii destinate cu precădere elevilor şi studenților. 
Aparatul ştiinţific al edițiilor, alcătuit de istorici şi critici literari 
` cunoscuţi, cuprinde: studiu critic, tabel cronologic şi repere 
istorice, referinţe critice, bibliografia operei, glosar. 


Gr. Alexandrescu 
D. Bolintineanu 
Miron Costin 

Ion Neculce 


Cronicari munteni 


V. Alecsandri 


M. Eminescu 
B. Delavrancea 


Coperta colecției şi grafica: Val Munteanu l 


Suvenire şi impresii ° Meditaţii * Elegii 
‘e Epistole şi satire * Fabule ° 
Memorial de călătorie 

Legende istorice 

Letopiseţul Ţării Moldovei e 

De neamul moldovenilor * Viaţa Iumii 
O samă de cuvinte * 

Letopiseţul Ţării í Moldovei 

Letopiseţul Cantacuzinesc * Anonimul 
Brâncovenesc * Radu Greceanu * 

Radu Popescu * 

Stolnicul Constantin Cantacuzino. 
Teatru 

Poezii 

‘Teatru (Apus de soare, Viforul, Laceafžrul)