Mihail Sadoveanu — Departari (1930)

eez MIHAIL SADOVEANU B3 


DEPARTABI 


COLECȚIA LITERARA S 
KA CASEI ŞCOALELOR 


INSTITUT DE ARTE GRAFICE E. MARVAN B-DUL PRINCIPELE MIRCEA 10 — BUCUREŞTI 
www.dacoromanica.ro 


N 


Domnului N, Costăchescu, 


profesor universitar, ministru al şcolii, 
închin această carfe, care apare subf această 


înfăfişare datorită numai domnieisale. 


Mihail Sadoveanu 


6 Maiu 1930 
Copou 


www.dacoromanica.ro 


www.dacoromanica.ro 


Memoriul lui cuconu Ilie Leu 
despre o călătorie în locuri depărtate, 


tocmai la Deva 


CAP. I. — Se vede ce fel de om e onoratul nostru 
corespondent ; de ce n'a umblat încă în 
ţări străine şi de ce s'a hotărit să facă o 
călătorie în Ardeal. 


ucoane, eu în viaţa mea am fost un om tare curios, care am 

dorit să văd ţări şi să cunosc lume, dar din pricina împreju- 
rărilor am stat pe loc şi mușchiul începea să mă cuprindă, ca 
pe-o stâncă. Din tinereţă am fost împresurat de nevoi, părinţii 
nelăsându-mi pentru bătălia vieţii decât acest cap și aceste două 
braţe. lar acest cap n'a putut porunci inimii, în anii de primej- 
die ; şi braţele au trebuit să lucreze curând pentru soţie, care 
moştenise limbă şi pentru copii, care-i moşteniseră dinţii ei fru- 
moşi. 

Stând departe de târg, de politică şi de slujbe, nu m'am fo- 
losit nici de banul Statului nici de-al semenilor mei. Şi mi-am 
agonisit ce am în sudoarea frunţii, îngrijind niște livezi de meri 
şi o prisacă foarte frumoasă, unde te poftesc la vară, ca să guști 
un fagure de miere, lângă fântâna de subt mesteceni. 


www.dacoromanica.ro 


Carte multă n'am învăţat, însă am citit ce-au scris oamenii 
deştepţi şi de talent. Bine m'am aflat totdeauna cu acești prie- 
tini, când eram singur şi mâhnit. N'aşi putea spune că am răsfoit 
toate câte se tipăresc, cum nici filosoful nu putea sorbi Marea. 
Cărţile cele bune rămân tot puţine. Iar în ceiace priveşte patria 
noastră, ades m'am gândit că ar trebui întemeiată o lege pentru 


oprirea învăţământului scrierii. Ca să se poată ceti ce-i bun şi 
să nu mai fim copleșiți de autori şi gazete. Bine ar fi să înveţe 
tineretul limbi străine numai pentru cărţi, cum am făcut eu : 
inţelegându-mă cu viii, şi mai ales cu morţii, în tăcere. Așa, dela 
iubita mea soţie și iubitele mele copile, aud într'una şi fără con- 
tenire o limbă pe care n'au vorbit-o părinţii mei. Şi spun lucruri 
aşa de mărunte şi multe, încât simt că nu mai am loc; le las 
biruitoare pe câmpul de luptă, şi mă retrag, ca să fiu singur. 


www.dacoromanica.ro 


Intr'o vreme, din economiile mele, pusesem ceva deoparte, 
ca să pornesc într'o toamnă undeva, pe un țărm străin. Am un 
băiat mare, cărturar bun, şi voiam să-l iau şi pe el cu mine. 
Amândoi am-fi umblat şam fi privit tăcând, gândindu-ne cu 
bucurie că femeile urmează a vorbi undeva, departe, însă noi nu 
le mai auzim. De-atuncea sunt treisprezece ani. Chiar în toamna 
aceia au pornit pe continentul nostru războaiele. S'au măcelărit 


oamenii întăiu în Balcani; s'au săturat corbii și lupii şi s'au crușit 
apele de sânge ; — pe urmă au început să se măcelărească şi'n 
alte părţi. Pustiire şi moarte în Franţa, în Belgia şi Flandra, în 
Italia, în Rusia şi'n Polonia, în Sârbia şi la noi. Sa dărâmat 
ce-au clădit veacurile, — ș'a născut în om iarăși fiara cea dede- 
mult. Așa că sfărâmânduse rânduielile, vieții dealtădată și că- 
zând în rătăcire şi'n spaimă, într'atâţia ani n'am mai fost în stare 
să-mi împlinesc planul. Nici banii pe carei chivernisisem nu-i 


www.dacoromanica.ro 


mai aveam. lar soţia şi copilele mele urmau a vorbi franţuzeşte. 
Iată însă că'n vara asta, băiatul meu, văzându-mă așa de supărat, 
a avut un gând bun. 

— Ar fi bine, tată, mi-a zis el, să mergi cu mine. Roitul a 
contenit în prisacă şi merele încă nu s'au copt. Hai să petrecem 


o lună, la Deva... Am eu acolo treabă la o adunare de învăţători. 
Dumneata te plimbi şi vezi locurile şi oamenii. 

— Cam greu, Anastasie, i-am răspuns eu. Deacu am prins 
rădăcină şi nu ştiu dacă m'oiu putea desface de toate ale mele. 

Băiatul mă privea zâmbind cu mâhnire. l-am zis : 

— Ai dreptate. Cată să ies şi eu odată din bârlogul meu. 
Afară de târgurile din Moldova, eu n'am cunoscut nimica. Mà- 


www.dacoromanica.ro 


9 


car dincolo de munţi, în ţara Ardealului, să trec. Am să văd 
poate lucruri întrucâtva deosebite de ale noastre. 

Anastasie mi-a strâns mâna şi eu am rămas îngrijorat şi 
mișcat, căci îmi dădusem cuvântul. Iar la plecare, după ce mi-am 
pus în rânduială toate afacerile, eram vesel şi bine dispus. Nu 
înţeleg de ce nevastă-mea avea lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o 
întăiu pe ea, pe urmă pe fete. Eram tulburat, când mi-au strigat 
toate odată : Au revoir ! 

— Atuncea mi-am întors ochii spre băiat ; lam văzut zâm- 
bind, şam zâmbit şi eu liniştit. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. II. — Arată icoane nouă și un Sas cu lulea. 


Intăiu şi 'ntăiu trebuie să-ţi spun că am umblat noi cu tre- 
nul patruzeci şi patru de ceasuri, în luna lui August, pe nişte 
călduri umilitoare. Toate obrazurile din jurul nostru aveau o 
înfăţişare de ticăloasă suferință. Parc'am fi fost cu toţii într'un 
iad mişcător, la muncile topirii. Gâfâiam, ne răsuceam ca pe-un 
grătar, pufneam, rămâneam neclintiţi în colţuri. 

Trecând cu răbdare prin aceste încercări, mâncând eu 
şi Anastasie mulţi harbuji, în ziua de 11 am simţit răcoarea 
muntelui la Predeal. 

— Aici a fost graniţă veche, îi zic eu băiatului. Peraici ai 
luptat și tu cu oștile, şai fost rănit. Tu trebuie să te bucuri mai 
mult decât mine, că trăieşti, ca să vezi ţara Ardealului. 

— Mă bucur, îmi răspunse Anastasie, căci am scos-o din 
robie şi mizerie. 

Amândoi, dela fereastră, am început a privi brad şi munte, 
scânteeri de ape şi nişte sate mari şi bogate, cu case încăpătoare, 
acoperite cu ţigle roşii. Pe ici, pe colo, amintiri ale războiului, 
risipituri, urme de bombardări şi de gloanțe. Apoi drumuri cu- 
rate, ogoare pieptănate, margini de șosea şi cale ferată cosite cu 
îngrijire ca'n nişte grădini. 

— Ascultă, Anastasie, vorbesc eu cu îndoială : drept să-ţi 
spun, că nu înţeleg nimica. 


www.dacoromanica.ro 


11 


Băiatul tăcea, căci îmi cunoaște felul meu de a vorbi şi de 
a cugeta. lar eu urmăream cu ochii, printre munţi mici şi dea- 
luri, printre pomi cu grijă orânduiţi, aceleaşi grupuri cochete de 
case de cărămidă acoperite roş, aceleaşi sate cu înfăţişare străină. 
Femeile, muncind la câmp, purtau pălării de pae cu aripile foarte 


largi, încălțăminte în picioare, fote şi cămăși ca de sărbătoare. 
Cum se poate una ca asta ? — păream eu a cugeta. Dacă-s Ro- 
mâni, — atunce cam ce-aşi putea eu crede despre stăpânirea ve: 
che din Moldova noastră şi din Valahia ? lar dacă“s străini, — 
atuncea cum îndrăznesc să ne înfrunte ? — Erau însă şi Români, 
dintre foştii subjugaţi, îi cunoşteam prea bine. Şi erau şi nea- 


www.dacoromanica.ro 


12 


muri străine. Şi trăiau pe același pământ, subt același soare, fără 
să se omoare. Trebuie să fie la mijloc vre-o înșelătorie, ca să nu 
ne ticnească nouă, ca să stârnească îndoeli patriotice şi să dărâme 
glorii naţionale. 


Dar dacă ochii nu mă înșală, atunci am făcut bine că am 
ieşit din prisacă dela mine, comuna Merișor, ţinutul Neamţului. 
— Aşa“i că văd bine, Anastasie ? — am întrebat eu. 

— Fără îndoială, mi-a răspuns băiatul cu zâmbetul lui. 

-— Slavă Domnului. Să ştii, Anastasie, zic, că tot e bine să 
iasă omul din bârlogul lui. lată, eu în toată viața mea am poftit 
să văd ţări străine şi alți oameni, — ca să-mi sporesc puţina în- 
ţelepciune. Ș'acuma bag de samă un lucru de mirare, că țăranii 
aceştia de-aici par mai cuprinși și mai oameni, deşi nau avut 
boieri şi domni şi stăpânire dintre ai lor. 

— Pentrucă n'au avut... îmi şopti tainic feciorul meu. 

— Aşi mi se pare şi mie, Anastasie. Eu asta am bănuit-o. 
Dar nu vreau s'o cred nici acuma, ca să mai pot câţiva ani mânca 
miere dulce din prisacă dela noi. Şi ca să-mi fie şi mai bine, sunt 
în stare să dispreţuiesc chiar toate câte văd. Sunt gata și să mă 
supăr că omul care stă liniștit în partea cealaltă a vagonului și 
fumează dintr'o lulea lungă, nu înțelege româneşte. 

— E Sas. 

— Ei şi ce, dacă-i Sas? Nu trebuie să-mi răspundă ceri cu 
aşezarea aceia cu multe colori și turnuri care se vede dincolo de 
vale ? Ştiu, mi-ai spus că-i burgul medieval al Sighișoarei, că-i 
oraş nemţesc, lustruit și bine păstrat, artistic şi pitoresc. Dar eu 
în ţara mea am drept să mă supăr și să nu dau voie unor Nemţi 
să aibă aşaceva. Nici nu pot să-i sufăr să fumeze din asemenea 
lulele. 


www.dacoromanica.ro 


13 


Sasul, văzându-mă tulburat, s'a ridicat în picioare și a în- 
trebat politicos pe domni dacă au vre-o nemulțămire ori vre-o 
dorință. Fiind blajin de felul meu, îndată m'am liniştit şam in- 
trat în vorbă cu dânsul într'o limbă pe care absolut nimene n'ar 
fi putut-o înțelege. Dar noi, ca oameni de treabă, o înţelegeam. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. UI. — Despre un foc mare la Deva şi despre 
alte lucruri pe care cuconu Ilie nu le 


poate înţelege. 


Cătră Blaj, bag de samă că oamenii prin tren şi prin gări 
vorbesc numai româneşte. Mii dor de-un Sas mare, cu pipă 
lungă până la pântece și grăind o limbă neinţeleasă, dar nu-l văd 
nicăieri. Chelnerii de prin restaurante, copiii dela peroane ros- 
tesc cam sucit listele de mâncări și vorbele lor, dar nu pot să 
mă supăr, căci îmi zâmbesc, Auzisem dela unii și dela alţii că 
neamurile străine ne-ar fi urând și se încrustează în găocile lor. 
Nu înţeleg de ce m'ar uri pe mine, căci eu nu urăsc pe nimeni. 
Şi ştiu că chestia pânii e o problemă mai mare decât cea na- 
ţională. 

Vorbeam despre asta în puţine cuvinte, cu Anastasie, răs- 
foind gazetele dela Bucureşti. Drept să-ți spun, mie mi-i frică de 
foile acestea tipărite. Zece ani m'au otrăvit cu fel de fel de ştiri, 
care de care mai înfricoșate. Ajunsesem a crede că gazetele ho- 
tărăsc ce se petrece pe câmpurile de măcel. E adevărat că de 
multe ori hotărau lucruri ce nu se întâmplau, şi eu, cetitor, mă 
alegeam cu venin şi cu spaimă. De ce s'or fi bucurând oamenii 
aceia care le scriu de năcazurile și de catastrofele omenirii, ca 
să ni le aducă la știință cu atâta grabă, eu nu pricep. Așa în- 
torcând paginile din urmă, cu painjeni mari şi negri, abia îmi 
potrivesc ochelarii pe nas şi descopăr o grozăvie. 


www.dacoromanica.ro 


15 


— Vai de mine și de mine, băiete, îngân eu, uite dumneata 
ce nenorocire pentru nişte bieţi oameni şi ce întâmplare po- 
trivnică pentru noi ! 

— Ce este, tată ? ce s'a întâmplat ? 

— Poftim, ceteşte. Târgul Deva e în flăcări. Nici asta n'o 
înţeleg : să ardă un târg tocmai când mă duc eu să-l văd şi toc- 
mai când m'am hotărît să ies şi eu în lume, după o viaţă de 


aşteptare şi râvnă. 


— Nu se poate. 
— Ba se poate. Ceteşte şi te încredinţează. Scrie cu bu- 


curie şi cu slove mașcate. Deva e în flăcări încă de ieri. Comu- 
nicaţia telegrafică şi telefonică e distrusă, așa încât nimeni nu 
poate avea decât ştiri particulare. Munca de salvare pare nepu- 
tincioasă. Casele se risipesc una după alta, biruite, copleșite şi 
cucerite de un incendiu cum nu s'a mai pomenit. Populaţia în- 
grozită îşi caută adăpost pe malul Mureşului. Uite, 'aşa scrie în 
Adevărul ; așa scrie în Universul. Ce ne face noi, Anastasie ? 


www.dacoromanica.ro 


16 


Eu zic să ne dăm jos undeva şi să luăm trenu'napoi. Acasă la 
noi e mai bine. 

— Să vedem, să mai aşteptăm, să întrebăm, zise pe gânduri 
băiatul. 

Eu urmez a ceti informaţiile până ce se lasă întunecimea 
serii, şi nu mai văd nimica. Sa întâmplat să ne suim şi'ntr'un 
tren fără lumini. Şi stăm trişti amândoi în noaptea clătinată şi 
zgomotoasă a vagonului. Pe fereastra deschisă intră din când în 
când un miros înăbuşitor de cărbune ; apoi trece o adiere șir 
spală, aducându-ne mireazma caldă şi coaptă a câmpiilor. Scot 
capul, să-mi răcoresc fruntea, — și pândesc în zări, așteptând să 
apară o rumeneală depărtată de flacări. 

Intr'adevăr, mi s'a năzărit ceiace aşteptam să văd. 

— Priveşte şi tu, Anastasie, vorbesc eu cu inima strânsă. Se 
mai vede ceva, cele din urmă zbateri şi cele din urmă flacări. Se 
poate, Anastasie, să ardă așa un oraş şi să nu mai găsim nimica ? 
Şi mai stau și cuget de ceror fi spunând ei că populația îngrozită 
s'a adunat la malul Mureșului ? Ce să caute la malul Mureșu- 
lui ? Poate pentrucă“i cel dintăiu nume pe care lau găsit pe 
hartă, lângă Deva. 

— Cine ? 

— Gazetarii aceştia care mă îngrozesc, deși nu le-am greşit 
cu nimica. Totuși se vede zare de foc mare. Trenul s'a oprit. 
Să întrebăm pe șeful de tren. Domnule șef de tren, eşti bun să 
ne spui cât mai avem până la Deva? 

— Da, domnule. Mai avem zece kilometri. 

— Aşa ? Atunci e-aproape. Ai putea să-mi mai spui dacă 
pe-acolo-i bine-pace ? 

Conductorul mormăie ceva ungurește : borom-brom. Sa 
supărat. 


www.dacoromanica.ro 


17 


— Prietine, zic, nu te supăra. După cât înţeleg, la Deva 
s'a iscat un foc mare. 

— No, poate că să fie ; dar noi suntem de-acolo şi nu ştim 
nimica. 


Se duce să grăiască şi să râdă cu alţi oameni de-ai lui, din 
gară. 

Pornim şi curând mă încredinţez că aburul de foc e lumina 
electrică a unei alte staţii, de care ne apropiem repede şi unde 
ne oprim. 

Deva sar vedea ziua. Dac'ar fi să fie ce spun gazetele, s'ar 
vedea şi noaptea. In jurul trenului fără lumini, lumea îşi cată 
liniştită de treburi. Foarte departe însă, unde se scriu gazetele 


www.dacoromanica.ro 


18 


în vremea vacanței moarte, trebuiesc ştiri care să îngrozească 
pe un biet om bătrân ca mine. 

— Drept să-ţi spun, Anastasie, eu nici asta n'o pot înţelege. 

Am ajuns la Deva târziu, cătră miezul nopţii, şam găsit 
târgul într'un întuneric prea mare. Linişte, pace, — şun moș 
neag cu barba ţăpoasă şi cu luleaua scurtă în colțul gurii. Alt 
cineva. nimeni. Întrăm în vorbă cu el: ne'nţelegem. Om de 
treabă, cași pela noi. Vra să ne ducă el bagajele ; asta-i plăce- 
rea lui. 

— Acultă, moşule, îl întreabă băiatul, am auzit că în Deva 
ar fi fost un pojar grozav. 

— Apoi va fi fost, domnilor, pe vremea Iancului, când au 
ieşit la bătălie Moţii. 

— Nu atuncea. Am auzit că a ars acuma. 

— Da n'o ars nimica, domnilor, decât corhausu cel mare. 
Dar sunt altele, unde se pot duce domnii. Găsiţi sobe bune, plă- 
tiți şi durmiţi până mâni. Da de departe veniţi dumneavoastră ? 
Poate veniţi dela Bălgrad ? 

— Nu, noi venim dela Moldova. 

— Aşa ? Trebuie să fie departe. Pe-acolo cumu-i vremea ? 

— Bună. 

— Cald, cași pela noi. Secetă. Ce să faci? Asta-i dela 
Dumnezeu. Dar domnia voastră de ceraţi vint pe-aici, prin 
Deva ? Aşa, de plăcerea dumneavoastră ? 

— Da. 

— No, asta ţine parale multe. Eu socoteam că poateţi fi 
nişte profesări. 

După ce ajungem la corhaus la Orient şi-i dăm o cinste : 

— Acuri bun, se chiamă că aveţi unde durmi. Şi poate 
s'o'ntâmplat să aibă domnii o ţâră de duhan ? Mi-o ramas pipa 


www.dacoromanica.ro 


19 


goală. lar despre foc să ştiţi că s'o stâns după ce-o ars ; şi nimene 
nu s'o dus la Mureş, că n'avea ce căta acolo, și-i departe. Da o 
vint Murăşu odată în spre târg, într'o primăvară, când o adus 
ape mari ; şo înecat înspre Greci, la belitoare. 

Anastasie socotea că trebuia să-mi lămurească ce spune mo- 
şul, dar eu n'aveam nevoie de nicio lămurire şi înțelegeam totul. 
Lucru de care iarăşi nu puţin mă miram. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. IV. — Unde s'au însemnat unele vorbe, pri- 
velişti și năravuri ale țării. 


Folosind vorbe de-ale ținutului, pot spune că am găsit cu 
ușurință destul de bun cortel. Două chilii ne sunt îndestulătoare; . 
de culină n'avem lipsă. Linişte ca'ntr'o mănăstioară : nici curio- 
zitate, nici murdărie, nici chiţorani. Aproape de uliţă : n'are 
nevoie omul să se guie tocma la al doilea rând. Vipt am găsit la 
ospătărie, fără să spesăm prea mult. Ne-am deprins cu pardaisele 
umplute şi cu clătitele cu zămăchișă. Numai borşul nu-mi prea 
place, pentrucă-i zice chisăliță. Dimineaţa ne punem uneori la 
cale cu câte-un dărăb de pită cu clisă, şi trebuie să se ştie că 
slănina-i minunată prin partea locului. Multe plese nu mâncăm, 
fiind nelacomi şi eu şi Anastasie ; nici destupăm glaje de bere, 
nici deşertăm cante de vin. Mai bine ieşim în plimbare afară 
din târg şi bem în pumni apă rece dintr'un țîrău care izvorăşte 
de subt munte. La întoarcere facem popas în ăvlia unei biserici 
vechi, unde cresc mure şi prune brumarii, şi privim la un ariete 
cu coarnele răsucite care paşte iarbă grasă în umbra pomilor. 

Ii spun lui Anastasie : 

— De ce te îndeletniceşti, băiete, într'una cu însemnarea 
vorbelor acestora ? Când le-aud, eu am mai multă plăcere decât 
mirare. Ciudate mi se par altele. 

Ciudată mi se parte toată fiinţa liniştită, blajină şi veche 
a oraşului acestuia. Paşnică şi temeinică aşezare săsească. Ulitele 


www.dacoromanica.ro 


EILE pe PR, 
P n PAN 
(RAN 


» 


KPa DA ea 


www.dacoromanica.ro 


IZA 


22 


tăindu-se, despart târgul în grămezi de case compacte şi lipite. 
Cvartalul întreg stă casă lângă casă, neîntrerupt în patru părţi. 
La uiliți răspund din loc în loc uriaşe porţi boltite, care se 
închid cu o cheie grea și lungă, la trei ceasuri după ce înserează. 
Iar în mijloc, între locuinţi, se află ogrăzile și grădinile. Așa 
încât oamenii s'au statornicit ca'ntr'un fel de cetăţui, în care, 
noaptea, nimeni nu poate răzbate. 


— Foarte-mi place rânduiala asta, băiete, zic eu. Aicea 
oamenii au ştiut cum să se întovărăşească şi să se strângă 
împotriva zdruncinului şi tulburării vremilor, 

Cotind prin mijlocul târgului, prin livezi, pe subt temelii 
de piatră cenușie, pe subt sălcii și pe subt poduri vechi, curge 
un braţ din apa Cernei, cu meşteşug abătută dintr'un loc dela 
deal acu vreo două sute de ani. Apa asta-i curăţenia gospodă- 
riilor şi viaţa grădinilor. Şi învârte şi mori negre, aşezate la uliţi 
în rând cu prăvăliile. Așa valul vâjâie şi freamătă şi roata umblă 
zvârlind mărgele de lumină ; subt salcie s'a oprit căruța plină de 
saci şi caii strănută, iar omul se apropie de morar, care a ieşit 
în prag, şi grăiesc tare prin zvoana pietrelor ţinând în mâni 
pipele lungi. Şin prăvălia de-alături intră gospodine grăbite ca 
să cumpere papricaş ori zahar. Ş'un domn cu pălărie naltă trece 
prin partea cealaltă domol, cufundat în cetirea unei cărţi cu 
întâmplări de demult. 


— Asta iar îmi place, Anastasie. Dacă n'aşi fi prisăcar la 
Merişor, ţinutul Neamţului, ași vrea să fiu morar la Deva, şi, 
dacă-i nevoie, m'aşi pricepe să trag şi din pipă. Aşi vorbi rar, 
m'ași gândi mult ş'ași râde mâne de gluma pe care mi-o spui azi, 
dar, ca tot ce-i aici, aşi avea caracter, cum spuneţi voi în limba 
voastră. Acu de-aici hai să ne luăm încet, pe subt copaci bătrâni, 
şi să ne suim sus pe măgura cea rotundă unde se'nalță cetatea 


www.dacoromanica.ro 


23 


Devei. Acolo, în ziduri negre, au stătut întăiu Geţii, şi mai târziu 
boierii Ungurilor. A fost cuib de tăuni. Acuma- ca o chinovie 
a înălțimilor, de unde se văd munţii depărtării până la Zarand 
la miază-noapte şi până la Păring la miazăzi, şi apele din șesuri 
— Mureşul şi Cerna, — şi alte pâraie și bălți. Şi sate curat 


aşezate, şi ogoare rânduite cu compasul. Şi drumurile scrise cu 
alb, — şi pomi cu roadă pe marginea drumurilor. 

Acolo sus era o linişte ca'n cer. Şi stam între risipituri de 
pietre, în umbrare, privind târgul, satele şi depărtările, până ce 
începeau bisericile de jos să se certe cu toate clopotele lor. 

— Inchipuieşte-ţi, Anastasie, urmam eu a vorbi cătră băiat, 
că'n târgul ista unde ași vrea eu să fiu morar cu lulea, pe lângă 
osebite soiuri de Unguri şi Nemţi, sunt şi trei feluri de Români : 
Greci-orientali, Greci-catolici şi Romani. Pe lângă oarecare 


www.dacoromanica.ro 


24 


dihonii politice, mai adaogă pe cele religioase, fiecare avându-și 
biserică și adunare deosebită. Dintre Şvabi, dintre Saşi, dintre 
Ciangăi şi dintre Maghiari, unii sunt catolici, alţii protestanți, 
alţii reformaţi, alţii evanghelişti. Nu numai Dumnica, ci în 
fiecare zi, la toate bisericile şi templele sună așa clopote, 
certându-se cu hărnicie în văzduh, caşi drept-credincioşii pe 
pământ. Asta-mi place mai puţin. Iarăşi nu-mi place, Anastasie, 
că pe-aicea Creștinii nu ştiu ces patlagelele vinete şi maslinele. 
Aşi vrea să fiu morar, însă să mânânc imam-baialdi. Pe urmă, 
Anastasie, prea mulţi clerici, pe lângă aceste clopote neostenite. 

Băiatul mă întreabă de unde ştiu toate acestea, ca să şi le 
scrie în carnet. 

— Le ştiu dela părintele Bara, îi spun eu, cu care m'am 
împrietinit și dela care aflu multe. Aici nu-i om să nu intre la 
biserica lui şi să nu vie la confesiune. Vezi că tot trandafirul 
frumos îşi are spinii lui — şi se pare că aici totdeauna legea a 
fost aspră şi tare. Și părintele Bara aici e un om de care semenii 
lui se tem. Altfel pare blajin. Insă are principii, deşi pantalonii 
is cam scurţi şi i se vede puţintel alb subt jiletcă. Mergeam cu 
el ieri pe stradă, şi-mi lămurea că oamenii nu pot fi fericiți 
decât crezând şi supunându'se fără murmur. Mai ales, întărea 
el, oamenii din clasa de jos trebuie să creadă şi să se supuie. Şi 
cum mergeam vorbind, iată vin din urmă şi trec pe lângă noi 
două femei, tinere încă, şi nu urâte. Două femei din clasa de 
jos. Vorbeau şi râdeau. Asta nu i-a plăcut părintelui Bara. Sa 
încruntat. — Zicea una, subțirel : — „Femeilor grase nu le şade 
bine. — Nici mie nu-mi plac cele grase, răspunse soața ei ; dar 
nici cele mărunte și slabe. Domnilor mari însă li se şade“. Păreau 
a privi cu coada ochiului pe părintele, care-i om mare şi plin. 
— „Ba mie îmi plac şi domnii mărunți, spune cealaltă, când 


www.dacoromanica.ro 


25 


umblă șemeț'“... Vorba asta era poate pentru mine: mi-a plăcut 
şam zâmbit. Insă părintele Bara s'a uitat crunt şa mormăit 
vorbe aspre pentru oamenii din treapta de jos în deobşte şi 
pentru muierilelor în deosebi. Bănuiesc însă că nu era convins. 
Eu râdeam şi el a rămas supărat şi cu pantalonii prea scurți. 
Asta am putut afla despre amărăciunile oamenilor de-aici ; şi 
dacă socoţi că se pot îndulci, atunci scrie-le în carnet. 

Am stat sfătuind astfel în cetate până cătră asfinţit, șatunci 
ne-am coborit înspre satul din marginea Devei, pe lângă şoseaua 
cea scrisă cu alb. Nu vedeam câni nicăieri și gospodarii intrau 
liniștiți dela câmp. Aveau căruţi bune și cai mari. Şi dintr'odată 
am tresărit la răcnetul năprasnic al unui crainic care striga de 
pe-un dâmb sătenilor poruncă de sus. Era om cu mustață mare, 
nalt şi ameninţător. Şi răcnea prelung, cu modulaţii meşteșugite : 

— Saudă... saudă tot omu... și Şvabu... şi Unguru... şi 
Țiganu... că mâni nu se lucră ; că-i ziua Craiului ! 

Anastasie a însemnat numaidecât vorbele în cărticică ; iar 
eu ascultam cu uimire glasul stăpânirii. Pot să spun că, între 
altele, şi asta mi-a plăcut. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. V. — Cuconu Ilie Leu se duce la operă şi 
după aceia se minunează mai tare decât 
totdeauna. 


Intr'o sară, când ne-am dus la grădina publică de subt 
cetate şi de lângă castel, am avut o clipă simţirea că mă aflu 
iarăşi într'unul din târgurile dela noi. Veneau cucoane cu 
pălării şi se plimbau pe dinaintea noastră. — „Abia acum au 
început să se civilizeze astfel, îmi lămurea o cuconiţă vioaie 
şi frumuşică de prin părțile Romanului. Inainte, doamnele 
de-aici aveau obiceiu să vie cu capul gol, caşicum ar fi fost în 
grădina dela ele de-acasă. De când ne-au văzut pe noi, sau 
schimbat“. 

Vrednice de luare-aminte sunt aceste taine femeiești pe 
care eu nu le pricep. Neavând curaj destul, m'am arătat ticălos 
şi m'am făcut că mă bucur pentru moda pălăriilor. In vremea 
asta nişte lăutari negri îşi înstrunară coardele şişi sunară 
țambalele şi unul din ei porni să cânte cu glas mare, făcând 
bărbie şi scoțându-şi pântecele : 

Ce te fii aşa măreaţă ? 
Parcă n aşi şti cine eşti | 
Măta vinde zarzavat în piaţă, 
Tată-tu e'nchis la Văcăreşti. 


Ii zic lui Anastasie : 
— IÎnsamnă, băiete, degrabă ce ai de însemnat, şi hai să ne 
ducem de-aici. Văd mai în fund, la mese, oameni cuminţi bând 


www.dacoromanica.ro 


27 


bere. Ei vorbesc ticnit despre altele, şi femeile şi fetele lor încă 
nu cunosc legea pălăriilor. Ori hai dincolo, unde s'aud duruind 
popicile, — şi unde unul a strigat să se aducă glățe mai mari 
pentru cuglărie. Numai să nu mai aud cântece dela Bucureşti. 
Ştiu că sunt oameni noi, veniţi de curând, care au să se uite 
la mine cu dispreţ, amestecându-mă cu nenorociţii localnici ; dar 
nu-mi pasă, căci tot am dorit să fiu morar devale, pe Cerna. 


Teraşi mai îndemna, dacă vrai, să ieşim şi să ne oprim în altă 
parte, la cafeneaua ştiută, unde găsim totdeauna pe cei doi 
Unguri jucând şah. Tac ei, tăcem noi ; numai din când în când 
mormăiesc două silabe. Şi-mi place că zic reginei crăiță. 

Am ieşit cătră cafeneaua ştiută şam stat pe scaune de 
mlajă, subt copaci nalţi, în liniştea oraşului, cu câte-o bere uitată 
dinainte. lar cei doi se luptau la șah fără să ne vadă, pocneau 
uneori piesele cu supărare, apoi se linişteau cu tâmplele în 


www.dacoromanica.ro 


28 


pumni şi într'un târziu porneau a îngâna unul după altul o 
romanţă din tinereţă. Nu înţelegeam cuvintele, dar era ceva 
trist şi de demult, dintr'un colţ necunoscut de lume, unde 
oamenii au fost tineri şi pe urmă au devenit bătrâni. 

— Hai să mergem, Anastasie, la cortel. 'Tragem de clopot 
şi vine domnu Franţ, fără să se supere, să ne deschidă poarta cu 
cheia cea mare. 

Pe ulițile curate nicio mişcare şi paşii noştri sună amestecat 
pe lespezile de piatră. Trecem prin piaţa largă din mijlocul 
târgului, unde, la răsăritul soarelui, sosesc din sate gospodine 
grăbite cu lăptării şi legume. Un vardist negru face douăzeci de 
pași de colo-colo, ca'ntr'o pustie. Cordial şi respectuos poftește 
domnilor noapte bună. 

A-doua-zi dimineaţă, la ceasurile opt, când trec îndărăt cu 
Anastasie pe unde ne-a salutat vardistul, mă opresc, mă frec la 
ochi şi mă uit în juru-mi fără să pot crede că-i aieve ce mi se 
năzăreşte. Lume de pe lume umple piaţa, într'o zarvă domoală 
şi neîntreruptă. Sau ridicat corturi de pânză, unde negustori 
veseli chiamă norodul la mărfuri. Văd şi căruţe uriaşe lipscănești, 
ca'n iarmaroacele dealtădată dela noi : sunt pline de pânzeturi 
şi mărchidănărie. Și movile mari de cereale, porumb şi fructe. 
Şi toată brânza oilor din ţinut. Poloboace cu lucruri necunoscute, 
clădiri dibace de site, oale, farfurii şi cratițe, fierării și arămării 
şi alte lucruri de gospodărească trebuință. Căruţe cu lemne şi 
cu harbuji. Vite cornute şi cai. Şi oamenii ținutului Inidoara în 
porturi felurite, care de care mai vii şi mai frumoase. 

— Înţeleg, băiete, zic eu lui Anastasie, să găsesc pe 
neașteptate în piaţă flăcăi fuduli şi fete gătite, cu ochi aprinşi ; 
căci au umblat pe "'ntuneric şau fost aici când s'a zărit geană 
de ziuă. Dar toate clădirile acestea îmbulzite şi complicate par 


www.dacoromanica.ro 


29 


a fi răsărit din pământ. lată iarăşi ceva care-am să ţin minte. 

Vesel fiind de asemenea întâmplare am prins a umbla prin 
ulițele din preajmă, înţesate de popor. Ne opream ici, ne 
opream colo şi stăteam de vorbă cu unii şi cu alţii. Oameni care 
ştiu să răspundă curat şi cuviincios, în limba întru care m'a 
legănat şi mi-a cântat maică-mea. 

— Dacă n aşi fi în târg la Deva, zic, m'aşi crede la iarmaroc 
la Fălticeni, când eram în anii tăi, 

La o răspântie de patru uliţi, femei şi bărbaţi din munte. 
Se cunosc că-s Moţi, după port. Stau strânşi ca'ntr'o adunare, 
cu luare-aminte și gravi. Ş'ascultă pe-un cântăreț orb. Aşezat 
pe piatră, la marginea trotuarului, cu picioarele încrucişate, 
cântă subţire şi tremurat dintro armonică, întovărăşindu-şi 
viersul. 

— Balada asta trebuie s'o scriu, mormăieşte Anastasie, 
trăgându-şi din buzunar cărticica. lar eu, strâns în mirosul şi'n 
îngrămădirea omenească, tăceam ascultând cântarea aceia 
dintr'un veac negru, asupra căruia priveau ochii albi şi neclintiți 
ai cântărețului. 

— Acuma, Anastasie, îl îndemn eu ; după ce'ai scris tu 
şam ascultat eu, hai să ne tragem mai spre linişte. Incă de când 
ne-am sculat azi, ne-am făcut planul să ne abatem printr'o 
biserică de-acestea ale străinilor, despre care părintele Bara 
vorbește totdeauna cu iuți şi aspre cuvinte. 

Am intrat într'adevăr într'o uliţă tăcută şi plină de livezi ; 
şam dat de-o biserică cu turn ascuţit ; şi când am intrat subt 
bolți am simţit freamăt de orgă. Apoi murmurul zidurilor s'a 
stins, — şam găsit în bănci lustruite oameni deși, care-şi plecau 
umiliți fruntea pe cărți de rugăciuni, subt ochiul uscat al 
pastorului. Ne-am aşezat şi noi în fund, alături, — ş'am ascultat 


www.dacoromanica.ro 


30 


picurul unei rugi, apoi au izbucnit orga şi glasurile. Şi făcându-se 
iar pace, s'a ridicat dintr'un scaun o cucoană tânără, naltă şi 
frumoasă. A privit în juru-i cu ochi umbriţi, şa desfăşurat cu 
degete albe şi lungi un sul de hartie. Mă aşteptam să ne spuie 
ceva şi știam că n'am să înţeleg nimica. Deodată însă a început 
a cânta c'un glas cald și plin. Așa ceva am auzit eu uneori iarna 
la operă, când mă duceam cu nevasta la Ieş. Mi-am plecat frun- 
tea pe palmele împreunate, am închis ochii şam simţit bunăta- 
tea lui Dumnezeu în mine. 

Când a contenit glasul, am auzit pe Anastasie lângă mine 
oftând. 

Am ieșit târziu de-acolo în vârful picioarelor, fără să mă 
simt străin şi iertând pe părintele Bara pentru pantalonii lui 
prea strâmţi şi prea scurți. Şi punându-mă la masă, în ospătăria 
Neamţului, eram împăcat cu toate ale lumii şi zâmbeam. 

— Frate dragă, — zic chelnerului care se înfăţişase ; fii, te 
rog, bun şi adă-mi mie un păhărel de vinars şi câteva măsline. 

— No, să ierte domnii că aici la noi nu se găsesc măsline. 

Pe urmă, aducându-și aminte că făceam în fiecare zi aceiaşi 
glumă a prins a râde cu prietinie, cașicum ar fi fost gata să-mi 
strângă mâna şi să mă firitisească. Ne-a dat apoi felurite mâncări 
şi melșpaize, ca să ne fie de mulțămită. 

lar când am scapat de-acolo zic : 

— Să trecem încă odată, Anastasie, prin iarmaroc. 

Când am ajuns în piaţă, m'am oprit iar, caşi dimineaţă, şi 
m'am șters la ochi. Toate îmbulzelile, băratcile, căruțele, sodomul 
de mărfuri intraseră subt pământ, Nu mai era nimic. Niciun 
sătean, nicio vită. Tot locul larg dintre liniile caselor fusese cu 
îngrijire măturat și spalat. Ce: din urmă doi curăţitori plecau 
cu măturile în spinare, uitându-se fiecare dinaintea lui. 


www.dacoromanica.ro 


51 


Zic : 

— La asta, dragă Anastasie, drept să-ţi spun, nu m'am 
aşteptat. Da de plăcut îmi place. 

Şi voiam să mă mir. Însă nu puteam, şi fluieram încet, — 
caşicum nu găseam ce prăpădisem. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VI. — In care se vorbeşte despre o pescuire 


minunată. 


Acolo, la Deva, se află o şcoală normală, unde s'au adunat 
învățătorii ardeleni la cursuri de vară şi unde se duce şi Anastasie 
să ţie conferinţi. L-am întovărășit şi eu de câteva ori ; şi'ntr'o zi 
m'am pus la sfat cu domnu Johan Frick, portarul. E un om 
cărunt şi serios, fără vârstă desluşită, cu ochi şterşi şi cu vorba 
politicoasă. Grăieşte destul de rău româneşte. Ungureşte, iarăşi, 
după cât înţeleg, n'o descurcă mai bine. Dar nici nemţeasca nu 
s'ar putea spune căi limba lui de naștere ; ori poate a mai uitat-o 
şa amestecat-o cu celelalte. E un om al locului, nepăsător de 
ceiace tulbură pe alţii. 

— Şi ceai făcut dumneata, herr Iohan, în vremea buntului 
şa războiului ? — întreb eu. 

Când domnul Iohan a văzut bunt și războiu şa înţăles că 
har-directăr cel vechiu se pregăteşte de plecare, sa gândit că 
şcoala unde-i el slujitor rămâne tot şcoală și el are datoria s'o 
păzească până ce vine stăpânirea nouă. Aşa încât a pus deoparte 
şa apărat ce și-a închipuit că ar putea ispiti poate pe cei ce 
pleacă ; a închis odăile şi zestrea şcolii cu cheile ; şi-a aprins 
luleaua ş'a așteptat pân'ce-a venit har-directăr cel nou dela ţara 
românească. A scos șapca, a tras din buzunar cheile șa ţinut un 
discurs puţintel cam încâlcit : 


www.dacoromanica.ro 


33 


— Har-directăr, asta este cheile. Eu suntem portar şi 
salutăm pe dumneavoastră frumos. Şi rugăm pe dumneavoastră 
să primească sobele și lucrurile după listă și rânduială. Şi eu 
suntem cu supunere slujitor la şcola şi avem slujit douăzeci ani 
şi mai slujim cu dreptate până ce noi murim. 


—- Ce fel de neam de om eşti dumneata? — a întrebat 
domnul director. 

— Noi, har-directăr, fostem om bun şi necinstit. 

— Aşa este, înţeleg, însă de ce nație. Eşti ungur ? 

— Nem ; nu eşti ungur. 

— Atunci eşti şvab ori sas. 

— Poate, har-directăr, fost şvab ori sas, cum spuneţi la 


www.dacoromanica.ro 


34 


dumneavoastră, aber acuma este portar la școla, și chiama Iohan 
Frick. 

Domnu Iohan a ramas mulțămit şi supus la locul lui de 
zăvod credincios. Impăcat cu ce are, cu luleaua lui și cu 
ghiveciurile de flori, ascultă cu luare-aminte, în fiecare Duminică, 
predica la biserica comunităţii lui ; se teme de Dumnezeu şi de 
lege, respectă pe oamenii străini și pe orice domn învăţat ori 
nobil, şi e așa cum vrea părintele Bara şi cum l-a făcut Austria 
în veacuri de rânduială absolută. 

Ii spun eu asta lui Anastasie, și el scrie şi pe domnu Iohan 
în cărticică. 

Pe urmă, într'un rând, ne luăm noi şi pornim c'o trăsură 
uşoară spre pâcla nu prea depărtată a înălțimilor, într'un loc 
care se chiamă 'Tăul dela Cloamba Albă. Am oblicit că s'ar fi 
găsind acolo sus, în singurătăţi subt cer, o baltă adâncă, unde 
se pot prinde cu uşurinţă raci. 

Trebuie să ştii dumneata că eu, între puţine patimi, am şi 
pe asta. Imi plac racii : şi să-i mânânc, şi să-i prind. Şam deprins 
la acest îndoit meșteșug şi pe Anastasie. 

Am umblat noi în trapul cailor, pe drumul cel alb, printre 
ogoare trase cu șfoara și sate curate, vorbind din vreme în vreme 
cu vizitiul şi întrebându-ne pe ici, pe colo cu drumeţii, — până 
ce-am trecut de ciclul de munţișori mărunți care împresură 
Deva. Ş'apoi când ne-am apropiat de-am văzut muntele cel 
stâncos al Săcărâmbului, am făcut popas într'un sat cu gardurile 
împletite cu rugi de mure. Am mâncat fructe de-acestea acruţe 
şam simţit în nări mireazma pădurii. Șam pornit a urca pe jos, 
pe cărări prăpăstioase, pe subt stânci în care străluceau la soare 
cvarțuri aurii. Şi tocmai sus, departe, am dat de tău. Era o apă 
de munte, pe care acum două sute de ani au închis-o oamenii 


www.dacoromanica.ro 


35 


acolo, zidind cu stânci râpa şi întărind-o. Apele închise, adânci 
de douăzeci de metri, le puteau cu meșteșug și după voie slobozi 
pe dedesubt, pentru trebuința şteampurilor unde spălau aurul 
pietrelor. Intro vreme aurarii sau mutat spre Săcărâmb şi 
locurile au ramas pustii. lar tăul stă singur, oglindind cerul şi 
nourii. Şi noi am găsit între bolovani, pe malul lui, lângă apa 
neagră, numai pe-un moşnegel mărunt, care păzea nişte vite. 


Am stat de vorbă cu el şi l-am întrebat dinspre partea 
racilor. 

— Oare să se găsească, moşule, raci, în apa asta ? 

— Nu ştiu, domnişorilor. Poate să găsiţi. Dar eu n'am de 
unde şti. 

— Pe semne, moşule, că nu-ţi plac racii, şi nu-i prinzi. 

Moşneagul m'a privit cu uimire. 

— Cum să-mi placă, domnule ? Noi nu mâncăm gângănii 
de acestea. Așa că pot să fie cât de mulți. Nici mâna nu pun pe 
dânşii, — că nuri lucru curat şi nu se cade. lar dumneavoastră 


www.dacoromanica.ro 


36 


aţi venit aici pentru asta ? Ori aţi întrebat numa așa, ca să 
spuneţi o vorbă ? 

— Ba am venit, moşule, să prindem. Şi eu mă mir de 
vorbele dumitale. 

— Atuncea veţi fi fiind nişte boieri unguri, că numai pe ei 
îi ştiu că mânâncă dihănii. Puşcă iepuri pe câmp şi găinuşi. Le 
gătesc şi zic că-i bun. Da la noi nu se cade şi nici ne dă popa voie. 

— Ascultă, Anastasie, mă întorc eu către băiat ; şi scrie 
în cărticică la dumneata cum au învățat părintele Bara şi alţii, 
pe oamenii cei proşti din treapta de jos, că sunt oprite şi spurcate 
nişte lucruri așa de bune, ca să se poată înfrupta din ele numai: 
cei mari ai lumii trecătoare. Nu te supăra, moşule, că noi am 
venit aici pentru gângăniile tăului. Avem să ne așezăm între 
pietre, cu măistriile noastre în grabă alcătuite, cercând dacă se 
află ticăloşiile care nu-ți plac. 

— Poftesc pe domni și mă rog de iertare... a răspuns 
bătrânul cu bunătate şi cu umilință. 


Şi-a scuturat pletele şi şi-a aşezat în cap pălăria unsuroasă. A 
primit în mâna neagră şi aspră tutunul pe care i lam întins. 
Ne-a spus multam cu prietinie, — șa venit după noi să vadă 
meşteşuguri domnești şi pierdere de vreme. Fără să-l întreb şi 
numai din simpatie, începe să vorbească, pe când noi ne pregătim 
sforile cu carne şi meredeele. 

— Aicea, domnilor, eu trăiesc așa singur cum mă vedeți... 
— Şi glasul lui pare trist și învăluit. Şi numa câteodată mă cobor 
la vale. Iar când suie cineva sus, la mine, mă bucur. Duminica 
trecută, la vremea amiezii, a venit astfel șa stat cu mine de 
vorbă un fecioraş săriman, unu Pişta, slujitor la noi în sat. Şi 
dorind să se scalde, a lepădat de pe el straiele şa intrat în tău. 
Acu ce-a făcut, ce s'a'ntâmplat, nu pot bine să ştiu. L-am auzit 


www.dacoromanica.ro 


37 


numai, din poiană, ţipând de două ori. Pe urmă a tăcut, — şi 
nemai văzându/l, am înţeles că s'a dus la fund ş'a pierit... 

Tăcu o clipă, ca să-şi aprindă pipa şi să privească, cu ochii 
rotunzi, cum trăgeam cu grabă sforile încărcate cu ghirlănzi de 
raci şi le puneam dedesubt meredeele, ca să nu scape iar în apă. 


Uimit sunt şi eu. Mişcat pare şi Anastasie. Căci înţelegem că 
am dat de împărăţia cea mare a racilor. Nicăirea, în iazurile la 
care am poposit, nu ni s'a întâmplat asta. Abia am lasat şferile 
în tău şi le vedem vibrând iar, şi le tragem iarăşi încărcate. 
Aşaceva li se întâmplă pescarilor pătimași numai în visuri. 
Aţâţat, lucram fără întrerupere cu undiţile și cu meredeul, 
zâmbind şi gândindu-mă bucuros ce ospăț împărătesc ni se 


www.dacoromanica.ro 


38 


pregăteşte, şi mai ales cum am să povestesc asemenea întâmplare 
nemai pomenită unor prietini. 

— Balta-i părăsită şi nimenea nu-i pescuieşte, Anastasie, 
încercam eu să-l lămuresc pe băiat. Pentru aceasta, din vânat 
trebuie să dăm dajdie părintelui Bara. Şi trebuie să-l învăţăm 


cum să-i pregătească şi săi mânânce, — căci fără asta nici racul, 
nici omul nu preţuiesc nimica. 

Pot să spun că a fost cea mai bogată şi mai uimitoare 
pescuire pe care am făcut-o în viaţa mea, până în zilele în care 
mă aflu. Iar dela o vreme, moşul, aducându-și aminte că începuse 
o istorisire, şi-a pornit iarăşi glasu-i întristat şi învăluit. 

— Ş'aşa, domnilor, eu asemenea meșteșug nam văzut 
niciodinioară. Nici nu înţeleg ce-aveţi să faceţi cu atâtea gângănii 


www.dacoromanica.ro 


39 


care foiesc în sac. Eu m'am înfricoșat. Și mi-am adus aminte că 
feciorul acela care a venit la mine ş'a pierit, a ieşit de două ori 
din tău, în două nopţi. Sa aratat pe luciu, în negură, şa strigat 
spre mine... Dar nu l-am auzit bine ce-a spus... Strigă, că i-a fost 
dragă lumea şi viaţa, — şi-i pare rău că s'a dus... Dar aceia-i 
numai umbra lui. lar trupul trebue să il fi mâncat racii 
dumneavoastră... 

Bătrânul mi s'a părut serios şi dus pe gânduri, pe drumul 
fumului pipei. Nu spusese vorbele din urmă anume pentru nişte 
papistaşi şi nelegiuiţi ca noi. Totuși priveliştea muntelui mi s'a 
părut deodată întunecată, — ș'o lucire de amurg se ivi pe luciul 
neclintit al lacului, cașicum ar fi răsfrânt o taină a adâncurilor. 

— Să ne mulțămim cu vânatul pe care lam câştigat, 
Anastasie, zic eu băiatului şi să ne grăbim spre văi, căci sara se 
apropie. lar dela oamenii cei mici să învăţăm că între roadele 
pământului şi apelor, unele sunt curate și altele nu. 


www.dacoromanica.ro 


CAP. VII. — Despre cântecele dela apa Mureșului 


şi mormântul craiului celui vechiu. 


Intr'altă zi mă duce Anastasie în satele din preajma Devei, 
la Ciangăi și la Sintindraş. 

— E bine pe-aici, băiete, zic eu, şi nu uita să scrii toate. 
Bag de samă la gospodarul Zsok Gergely gospodărie cuprinsă, 
unde adună holde de pe douăzeci şi cinci de jugăre. Heiuri şi 
saraiuri mari în care putem socoti bun număr de cai, boi şi vaci. 
lată şi platformă de gunoiu, cum scrie la carte, şi maşini agricole 
din ţara nemţească. Lumină electrică în grajduri şi'n casă. Mașină 
de cusut ; plita bucătăriei cu plăci de faianţă. Covoare şi perini 
cu cusuturi alese. Portiţa ceasornicului se deschide, — iese un 
cuc mititel și ne cântă de opt ori. E vremea când gospodina 
trebuie să-şi hrănească cei şapte copii, fiecare cun cap mai 
năltuţ decât cellalt. Şi le pune dinainte la măsuţa joasă, în talgere, 
scrob cu smântână și mămăliguţă. Ce pot să spun eu de una ca 
asta, Anastasie ? Nu pot să spun nimica. Fără decât una, — că 
gospodarul, ca să aibă, trebuie să-i dai. Nu învățături 
şi sfaturi, broşuri şi dispoziţii administrative, ci pământ în- 
destulător şi putinţa să se poată ridica. Vorbim de cei 
vrednici, nu de cei nemernici. Acu, după ce-am văzut șa doua 
gospodărie, şa treia, la fel de cuprinse şi de bogate, cu cojoace 
înflorite prin cotloane şi cu cizme lustruite aninate în grindă, 
la loc de cinste, — hai şi la Sîntîndraş la Vasile Moraru şi la 


www.dacoromanica.ro 


www.dacoromanica.ro 


tr 


42 


Neculai Chirjcă. Văd şaici, Anastasie, case mari şi porţi cu 
stâlpi de piatră ; şi gospodine harpice şi fete oacheşe. Şi stând 
de vorbă cu oamenii şi cu partea femeiască, am așa o plăcere din 
tinereță şi din copilărie, când mai erau în sat la noi şi'n neamul 
nostru răzeşti de baştină cuprinşi şi dârzi. Acu să zic, Anastasie, 
că la Ciangăi, — să fi fost părtinire şi ajutor din partea vechji 
stăpâniri. Atuncea ş'aici, la Sintîndraş, a fost părtinire şi ajutor, 
pentrucă ţara se ţine cu plugarul şi muncitorul, nu cu vorbe. 
Ş'aşa, după cât văd, Anastasie, eu tot n'am să înțeleg o taină 
mare. Dacă nu mi-i dezlega-o tu, am să mă duc cu dânsa la noi la 
Merişor, ţinutul Neamţului, şi pe urmă în mormânt, unde ajung 
toți oamenii de toate limbile. 

Anastasie tăcea şi scria, şi eu nu mai ziceam nimica. 

Veneam înapoi spre târg, pe-un drum alburiu şi curat, pe 
subt meri cu roadă. Şi de ce, nu ştiu, dintr'odată m'a cuprins 
un dor de locurile mele, de munţii cei mari şi de apa Bistriţei, 
de Hangu şi de Piatra-Teiului. Mi-am adus aminte de anii de 
demult și de tinereţa cea fără de întoarcere. Şi le-am văzut toate 
frumoase, însă cântându-mi şn inimă ca din veacuri, cu mare 
mâhpjre, din pricina omeneştilor ticăloşii şi a smreduitoarelor 
vremi, 

lar cum mergeam așa singuri spre Deva, nu era departe 
apa Mureșului, cu luncile de sălcii cenușii. In tăcerea asfinţirului 
auzeam sunând sec piedicile cailor dela păşune. Apoi s'au ridicat 
glasuri subţirele, într'un viers vioiu, şi ne-am oprit. Erau băieți 
de-ai noştri, care se învățau să strige chiuiturile de horă. Caşi 
la noi. Cași mine, când eram flăcăuaş, şi mă trimetea tătuca în 
prund cu caii. 

Zic : 

— N'o trece cu vederea nici pe asta, Anastasie. 


www.dacoromanica.ro 


43 


Ascultam cu luare-aminte şi unele stihuri le'nţelegeam, — 
căci le strigasem şi eu, dincolo de munţi la apa Bistriţei. Mergând 
aşa înainte încet, iar nea împresurat liniştea; şi lucirea 
amurgului a apărut deodată în munţii de dincolo de Deva. Și 
după cum ne spuseseră şi ne arătaseră alţii, am recunoscut, în 
acea lumină surprinzătoare, linia deslușită a unui uriaş adormit. 

— Mormântul lui Decebal craiu, Anastasie, zic eu. Scrie-o 
şi n'o uita nici pe asta. 

Şi pe urmă am intrat în târg, odată cu vacile chirole, care 
se întorceau dela imaş, sunând din tălăngi cu felurite sonuri. 

Chiar în noaptea aceia dormind un somn bun, m'am trezit, 
căci visasem pe nevastă şi pe fete. Ș'am înțeles că multe zile nu 
mai avem a întârzia pe acele meleaguri. 


www.dacoromanica.ro 


Bazargic 
28 Maiu 1925 


mblăm o noapte întreagă într'un tren domol, care popo- 

sește îndelung prin staţiile Bărăganului. Abia tresare un 
glas în liniştea acestor răstimpuri — apoi rămânem suspendaţi 
în pustie, până ce pe ferestrele deschise şi răcoroase ne vin 
chemările pitpalacului, dela depărtări deosebite. Aţipim, — şi 
ne trezim iar în legănările şi'n zgomotele de fier ale vagoanelor. 
Prin umbra de subt stele, la faţa câmpiilor, bănuim holde bogate: 
pe lângă chemarea prepelițelor a rămas fixat în noi şi acel susur 
neostoit al gângăniilor pământului, sunând plin, şi răsuflul ravăn, 
ca de ape, al vegetației îmbielșugate. 

Când se luminează de ziuă, întradevăr vedem până în 
fundurile zării minunea ploilor de primăvară. lar mai ales după 
ce am trecut Dunărea, pământul Dobrogei, aşa de băntuit de 
secetă în alți ani, ne apare binecuvântat ca'n poveştile şi visurile 
de iarnă ale plugarilor. Orzul e'n paiu ca trestia şin spic ca 
vrabia, — iar săcara s'a înălțat până la coama murgului. Prin 
verdele delicat al ogoarelor se revarsă înfloriri galbene de rapiță, 
apoi pâlcuri de maci roşii ca sângele. Roşul acesta triumfal şi 
decorativ dă un caracter deosebit peisagiului dobrogean. 

Pe pășuni largi, umblă turme de oi. La cele dintăi stații ale 
Cadrilaterului, ne apar mocani în straie albe, cinstind bucuroşi 


www.dacoromanica.ro 


46 


vin în umbra salcâmilor. Cai voinici şi căruțe vopsite verde 
aşteaptă în laturea gărilor. Mocanii sunt elementul de cucerire 
dela miazănoapte. Au păşit aici cu mult înaintea războaielor. 
Ş'acuma vin în atingere cu Bulgarii, care au urcat dela Sud. 
Stăpânii mai vechi ai regiunii, Turcii şi 'Tătarii, au dat înapoi 
şi'n faţa unora şi a altora. Judeţul Constanţa e astăzi al mocanilor 


— printr'o cucerire pașnică şi harnică. Ţinutul Caliacra a 
cunoscut, subt regimul bulgăresc, un procedeu mai ghimpos, cu 
părtinirea vădită şi silnică a administraţiei, a justiţiei şi a armatei. 
Aici Turcii şi 'Tătarii au fost prigoniţi fără milă. Rezultatele 
n'au fost totuși prea deosebite. In tot cuprinsul acestor ţinuturi 
au rămas numai ţintirimuri musulmane. Peste ruinile satelor a 
trecut plugul. Procesul de înlocuiri şi eliminări a intrat într'o 
altă fază şi urmează neîntrerupt, caşi eri, caşi mai demult, decând 


www.dacoromanica.ro 


47 


ţine minte istoria. Şi Turcii şi 'Tătarii au expulzat de aici 
odinioară pe alţii. Cătră ţărmul acesta al Mării neamurile s'au 
purtat şi s'au schimbat necontenit. 


Deci iată mocanii economi de oi înaintând cu turmele lor 
spre Bazargic și spre Mare. Suntem și noi în trecere prin această 
capitală de ţinut. Trenul ne depune, pe o căldură covârșitoare, 
într'o gară cu puţină mişcare. In ocolul lung pe care-l face linia 
ferată am putut contempla în voie îngrămădirea de clădiri 
acoperite cu olane roşii, între plantaţii puţine şi sărace — și 
mahalaua țigănească dela margine : bordeie și cocioabe. 

Un prietin ne întâmpină, ne primește şi ne călăuzeşte. Ne 
dă şi multe deslușiri, — căci are aici o vechime de doisprezece 
ani. A venit la Bazargic în primul an al ocupaţiei, la 1913. E un 
om inteligent și liniştit, nu amestecă patimă şi fraze în ceiace 
spune. E un observator aproape indiferent și zâmbeşte cu 
îngăduință. 

Bem câte o cafea neagră la o cofetărie din centru şi ascultăm 
ce ne spune. Mai bem câte una, căci aici cafelele se absorb toată 
ziua şi nu dăunează nimănui. E adevărat însă că compoziţia lor 
e un secret al localnicilor. Cafeneaua este negustoria pe care o 
preferă fără nicio şovăire orice Turc, — dintre cei care au mai 
rămas în Bazargic. Omul cinstit trebuie să se îndeletnicească c'o 
negustorie. Asta li se pare 'Turcilor cea mai ușoară. O magher- 
niţă de bagdadia căreia te loveşti cu capul, nişte divanuri cu ro- 
gojini, o vatră cu cărbuni, subt spuză, un ibric şi câteva felegene. 
Instalaţia e gata. Vezi cafenele de acestea pe toate ulițele, una 
lângă alta, una peste drum de alta. Câţiva muşterii cu turban, 
gravi şi domoli sorb ciudata licoare caşicum ar îndeplini un 
oficiu şi rostesc din când în când câte un cuvânt. Ori mai 
degrabă tac. Stăpânul localului e şi el consumator şi tace ori 


www.dacoromanica.ro 


48 


vorbeşte foarte puţin. De câștig nu poate fi vorba, — însă 
negustoria este o îndeletnicire onorabilă și e deajuns atât. 
Indeletnicirile bănoase şi întreprinderile mari sunt ale Bulgarilor. 
Vechilor stăpâni le-au rămas cafenelele, Până ce le închid şi pe 
acestea și se duc spre Sud, la Constantinopol ori în Anatolia. 


Mocanul din ţinutul Constarţei e un om dârz, aspru și 
destul de lacom. Cu toate acestea cu dânsul te poţi împăca. 
Bulgarul însă e neînduplecat, Subt stăpânirea dinainte de 1913 
orice afacere venită înaintea judecătorului avea o singură soluție: 
Turcul păgubeşte, Orice chestie supusă administraţiei era 
rezolvată în dauna păgânului. Osmanlâul trebuie să plece. Ii iai 
pământul, îi împuţinezi ograda, îi spârcuiești vitele, el trebuie 
să încline fruntea, căci nu găseşte nicăieri lege şi dreptate. Rabdă 
totuși și stăruieşte în sărăcie și inerție. Atunci, rând pe rând și 
sistematic, încep să devie spurcate fântânile, 

Apa în aceste locuri e rară şi fântânile se fac cu cheltuială, 
Se fac nu ca să fie de pomenire. Sunt proprietate individuală, 
nu binefacere. Cine vine să scoată apă, plătește. Plăteau și 
Turcii la cele câteva fântâni din preajma mahalalei lor. Au şi 
ei singuri o fântână două. Intr'o dimineaţă, cel dintâi Turc care 
se duce la apă găseşte o bucată de slănină în ciutură. Jale și 
scandal. Apa-i spurcată, după legea profetului. Din fântâna 
aceia nu mai bea nimeni apă. In altă vreme se'ntâmplă același 
lucru şi cu alt izvor, Când apare slănina la cea din urmă fântână, 
Turcii își încarcă calabalâcul în căruțe şi se duc. 

Totuș au mai rămas. Ii vedem în cafenele, mişcând grav din 
cap, grăind domol, într'un fel de lene bolnavă. Prin umbra 
zidurilor fulgerate de soarele amiezii, trece o hanâm, în pantofi 
europeni și cu rochia cernită, dintr'un fald al căreia şi-a alcătuit 
o glugă, care-i închide obrazul ca într'un chenar. Întâlnim și alte 


www.dacoromanica.ro 


49 


înfăţişări mai triste și mai umilite, îmbrăcate cu șalvari colorați 
şi cu picioarele desculțe. Sunt ţigănci din mahalaua dela margine. 
In aceste părţi ţiganii se socotesc mahomedani, fără însă să 
cunoască legea și geamia. 

Atât femeile în șalvari cât şi cele în doliu alcătuiesc o 
categorie de harnice roabe. Turcii petrec grav şi nobil în cafe- 
nele : femeile lor muncesc, — ş'acasă și la câmp, pretutindeni. 


Aflu cu plăcere că Bulgarcele sunt scutite de aspra muncă 
a ogoarelor. Datoria aceasta este a bărbaţilor ; ele-și consacra 
căminului toată truda. Vrednic şi harnic neam de oameni, după 
cât ne spune prietinul și călăuzul nostru. Ş'aici cași'n alte părţi, 
Bulgarii dovedesc o încăpăţânată stăruinţă în lupta vieţii ş'o 
întunecoasă asprime. Seriozitatea este pecetea caracterului lor. 
Nu este cărturar bulgar, ori inginer, ori medic, ori advocat care 
să nu urmărească și o afacere, o întreprindere, o speculație, pe 
lângă profesia ori slujba lui. Oamenii aceștia privesc viaţa subt 
unghiul muncii și al economiei. De aceia toţi au bani și gospo- 
dării îmbielșugate. 

E adevărat, urmează zâmbind mentorul ncstru, — că în 
felul lor de a fi sunt lucruri pe care firea mai deschisă și mai 
diversă a Românilor nu le poate aprecia. Oamenii veniţi dela 
Nord zâmbesc. Bulgarii iși urmează legea şi rânduiala lor. Uneori 
cedează, dar grozav de puţin și încet. 

Acum zece ori doisprezece ani într'o casă de fruntaș din 
aceste părţi nu se cunoştea întrebuinţarea cuţitului și a furculiței. 
Celelalte lucruri ale civilizaţiei și a Europei nici atât. Cel mai 
bogat om trăia întocmai ca cel mai sărac. Deși avea o casă mai 
mare, întrebuința o singură odaie. Cusurul Românilor e altul : 
că cel sărac tinde la felul de traiu al celui bogat. Deșertăciunea 
și fala sunt maica şi sora noastră, cum ar fi spus Cantemir. 


www.dacoromanica.ro 


50 


Iată deci că la o masă de fruntaş, în acei dintăi ani ai ocu- 
paţiei româneşti, se aşază gospodarii pe bănci ori pe scaune de 
felurite forme, şi-şi potrivesc fiecare dinainte un talger de faianţă 
şi alăturea bucăţile de pâne. Soseşte fumegând într'un castron 
mare un borş de miel. Fiecare oaspete primeşte în talger o bucată 
de carne, pe care o consumă slujindu-se de degete și de un cuţit 
propriu, scos din buzunar. lar pentru sorbitură este lingura cea 
mare cu care s'a scos carnea. O întrebuinţează cu toţii pe rând. 


Nu s'ar mai putea spune că asemenea moravuri patriarhale 
stăruiesc încă. Buna şi simpla viaţă localnică a început a se 
strica. Oamenii noi au adus, pe lângă cuţit şi furculiță, pe lângă 
mobilele şi mărunţișurile indispensabile ticăloşiei lor, și alte 
stricăciuni. Femeile nu cunoșteau pălăria în 1913. Trei ori patru 
îndrăzniseră să aibă ceva asemănător. Acuma flagelul acesta e 
obştesc. 


www.dacoromanica.ro 


51 


La început, şefii autorităţilor nouă au făcut fruntaşilor 
localnici vizitele protocolare. Ciorbagiii nu se dumireau ce poate 
fi asta. De ce au venit ? Ce gând ascuns vor fi avut ? De ce şi-au 
adus cu ei şi muierile? Astăzi mi se pare că şi nenorocirea 
vizitelor începe să bântuiască la Bazargic. 

Se poate auzi şi un piano : altă mizerie ! Se văd şi automo” 
bile : asta e mai uşor de înțeles, căci e ceva de natură practică. 
Pe lângă noi trece o maşină frumoasă și puternică. In ea zărim 
o figură caracteristică, pe care o întâlnim şi dincoace de Dunăre 
destul de des. Un îmbogăţit. Insă un om de-acum câteva decenii: 
un jupân Dumitrache. Lângă el doamna, cu pălărie şi rochie de 
modă nouă. Au automobil, căci sunt oameni foarte bogaţi, 
multimilionari. Nu se ştie dacă întrebuinţează lavoarul şi peria 
de dinţi. Doamna aceasta, cu figură simplă şi simpatică, simțin- 
du-se într'o dimineaţă nu tocmai bine, a poruncit să-i vie maşina, 
— şi Sa prezintat la dispensarul comunal, la vizita medicală. A 
așteptat şi doctoriile gratuite, ca oamenii cei săraci. Poate n'a 
ajuns încă să ştie ce fac oamenii bogaţi, când se îmbolnăvesc. 

Toţi oamenii aceștia simpli vor afla, vai, în curând, toate! 
Şi cele bune şi cele rele ale vieţii oamenilor dela miază-noapte. 
Mă îngrozesc când cuget c'au să joace şi Foxrtrott şi Shimmy, 
şau să cunoască five-o'clocke-ul şi ceaiurile dansate. 

Până acuma viaţa lor e redusă şi închisă în cercuri strâmte, 
oneste şi monotone. Mănâncă cu degetele şi se şterg la gură cu 
dosul palmei. Sunt aşa de simpli şi de serioşi încât nu ştiu să 
spuie glume şi să povestească anecdote în limba lor. Intrebuin- 
ţează limba turcească. Dealtminteri şi cântecele şi divertismen- 
tele sunt tot ale foştilor stăpâni. 

Ascultam pe tovarășul și prietinul nostru şi simţeam în 
mine păreri de rău că colţul acesta de lume patriarhală se pierde 


www.dacoromanica.ro 


52 


şi mâne nu va fi decât o legendă. Nu-i femeie care să nu poarte 
pălărie. Şi s'a făcut și grădină publică. Sau efectuat lucrări 
edilitare. Ne acopere un nour sur de pulbere. Dar mâni, subt 
lumina electrică, și pulberea aceasta va fi stăpânită. Va fi ultima 
deșertăciune a deșertăciunilor şi moartea vechiului Bazargic. 


www.dacoromanica.ro 


Balcic 


ur) vedeţi, Bazargicul e un oraş monoton şi trist, fără apă 

şi cu puţine plantaţii,— ne zice prietinul care ne-a primit. 
La 1913 era şi mai trist. Căci aşa zisa grădină publică era jumă- 
tate din ce se vede acum, şi ce se vede acum e abia o intenţie. 
Căci străzile pe care le vedeţi acum pietruite erau mai mult nişte 
albii ale noroaielor. Ca să treacă cetăţenii dela un trotuar la 
altul, trebuiau să ia de acasă şi să poarte cu sine bucăţi de scân- 
duri şi bolovani. 

Totuşi erau trotuare... observă cineva dintre noi, cu 
uimire. 

Da, căci trotuarele erau o obligaţie a fiecărui pro- 
prietar de case. Erau, ca să depoziteze glodul ulițelor. Când nu 
se milostivea Dumnezeu cu ploi şi noroaie, aveam colbul. Şi 
acum vă puteţi da samă puţin de acest bielşug. 

Intr'adevăr, vântul stârnind un vârtej compact — simţirăm 
crâșnind în măsele țărâna şi nisipul Cadrilaterului. Privirăm îm- 
prejurimile printr'un văl cenuşiu și prin lacrimi. 

— Dacă nu era colbul, urmează prietinul nostru bazargi- 
cean, ați fi putut contempla unele din clădirile care adăpostesc 
autorități și instituţii. Colbul are cel puţin gust şi caracter; 
acelea n'au nici una nici alta, Dacă ne-am afla cu jumătate de 
veac îndărăt, am avea înainte-ne câteva icoane orientale. Turcii 
şi Tătarii însă s'au împuţinat şi, în locul seraiurilor lor, Bulgarii, 


www.dacoromanica.ro 


54 


www.dacoromanica.ro 


55 


îndârjiţi şi harnici cum îi ştiţi, au aşezat clădiri şterse și fără 
gust. Au destule calităţi, dintre cele mai solide — nu le pot 
avea și pe cele subţiri şi vane. Așa încât Bazargicul e bogat — 
însă fără caracter şi fără coloare. 

Are în orice caz, foarte mult soare. Şi când ne eliberăm 
ochii de pulbere, ni-i simţim săgetaţi și răniţi de soarele aprig 
şi de reverberaţia albă a zidurilor. Umblăm pe uliţi liniștite și 
tăcute. Trecem pe lângă o geamie, apoi pe lângă alta. Zărim 
printre acoperișuri, mai departe, şi alte minarete. Cafenele şi 
giamii : moştenire a trecutului. 


— Avem unsprezece geamii, urmează prietinul nostru, 
însă sunt mai mult ale mormintelor și ale celor pribegiţi. In 
ogradă la Cearşi-giami, trăiesc muftiul şi cadiul musulmanilor, 
cântând celor patru vânturi mărirea profetului. Cearşi-giami are 
vârstă patru sute de ani. E din vremea lui Soliman cel mare. Şi 
Agidura-giami și Ghiocere-giami, şi Inci-Odalar, şi Teké, nu mai 
înfăţişează decât amintiri. Realitatea ne-o înfăţişează cafenelele : 
melancolie, hrănită cu felegene de cafea — adică fiertură de 
orz prăjit. Creştinii, deşi alcătuiesc majoritatea, n'au decât două 
biserici. Mi se pare că nici acestea nu sunt prea cercetate. Bul- 
garii, oameni practici, sunt în legătură mai mult cu pământul 
decât cu cerul. De altfel aşa”i și'n cuprinsul ținutului. Cele mai 
multe sate n'au biserici. In schimb, vechea administraţie bulgă- 
rească a clădit pretutindeni şcoli. Ceeace ar fi urmat să chel- 
tuiască pentru cult și pentru altele, au cheltuit pentru armată. 
Şcoala şi armata : atât. 

Politică în adevăr impresionantă. 

Ce s'ar mai putea să vedem în afară de biserica veche, fără 
turn şi cu arcade ciudate — biserica sfântului Gehorghe din 
vremea domniei turceşti? — Nu mai putem vedea nimic. Doar 


www.dacoromanica.ro 


56 


biserica armenească, în treacăt subt căldura din ce în ce mai 
nemiloasă a amiezii. Incolo clădiri triste şi sărace în linii, pre- 
tenţios tencuite, cu aşa zisa înfăţişare modernă pe care o întâl- 
nim şi'n oraşele din cealaltă parte a Dunării. Aici mai modestă 
şi mai economă. 

— Trebuie numaidecât să vedeţi Balcicul... observă prie- 
tinul nostru. 


Facem întăiu un popas în salașul lui de pribeag, unde, cu 
tovarăşa vieţii, şi-a alcătuit un colțişor moldovenesc. Vorbind 
despre cele din țară şi gustând lucruri bune, nici nu ştim când 
trece vremea şi trebuie să ne grăbim. Pornim şi mergem cu hăr- 
nicie într'o maşină iute, străbătând câmpuri goale, cu holde 
bogate. Peisagiu monoton şi trist, ţintirimuri părăsite — îngră- 


www.dacoromanica.ro 


57 


mădiri de pietre strâmbe ; din când în când câte-o fântână cu 
cumpănă. E zi de sărbătoare creştinească : pe ogoare, ici-colo, 
numai grupe de musulmani la prașilă. Aproape de drum, căruţe 
cu coviltir şi cu puţină umbră pentru copii. Străbatem grabnic 
calea spre mare. Când ne'nclinăm fuga pe coasta unei râpe, între 
colţuri stâncoase— ne-apare deodată şi vechea aşezare turcească. 
Peisagiul platoului s'a rupt brusc ; intrăm într'o privelişte de 
piatră alburie, între tăieturi şi surpături uriaşe de calcar. In 
râpele acestea de munte stă Balcicul, clădire peste clădire, trepte 
peste trepte, ziduri capricioase, consolidări de râpi, grădiniţi 
suspendate, până la aria sinilie a Mării. 

Ceva cu totul nou şi neaşteptat, întrun decor romantic. 
Bazargicul a rămas în alt capăt de pământ! 

Marea aici e singuratică şi pustie, căci orăşelul n'are port. 
Când şi când numai, din lună în lună, câte un bastiment se 
opreşte în larg şi luntrile se duc spre mal ca nişte păianjeni de 
apă. Aşezarea, ferită ca o chinovie, ascultă apele fără de hodină 
şi dormitează în soarele sudic. 

Coborim pe străzi abrupte. Ne oprim pe-o terasă îngustă, 
la un otel curat și fără pasageri. In toate părţile, capricios aşe» 
zate, atârnă clădiri mici orientale, cu balcoane şi cu acoperișuri 
roşii şi sure ; din ţărâna cu grijă economisită între stânci, cresc 
în lumină flori şi arbori. Recunoaştem, pe povârnişul unei gră- 
diniţi, migdali și smochini. Pe lespezile caldarâmului trec cadâne 
şi ţigănci în şalvari. La cafenele scunde aceeaşi turci vechi, în 
poze hieratice, sorbind o cafea eternă. 

După ce ne-am depus bagajele şi îndeplinim nişte forma- 
lități polițienești care ni se par absurde şi anacronice, pornim 
spre țărm. Trecem pe lângă clădiri la care se intră de sus în jos. 
Portiţa uneia e la stradă. Trei grădiniţe în terasă, una deasupra 


www.dacoromanica.ro 


58 


alteia ; etajul al treilea al casei cel mai aproape de noi şi de in- 
trare. Cerdacuri, trecători, bolți de verdeață : cea mai compli- 
cată aşezare care s'a putut înjgheba pe coasta unei râpe, din 
bucăţi şi planuri suprapuse și întretăiate. 

La răspântii de uliți câte-o cișmea veche, cu inscripţie în 
caractere arabe. Fiinţe cu înfăţişare de robi din Halima așteaptă, 
cu găleți de aramă, să le vie rândul la apă. 


î e eee tea 

Cu toate că şi aici vechea populaţie musulmană a fost 
împuţinată de vitregia și asprimea fostei administrații bulgărești, 
— orăşelul şi-a păstrat pecetea orientală. Ochiul pictorului mai 
ales e fermecat de linii neaşteptate și colori bogate. 

Pe drum îngust, printre stânci şi risipituri de bolovani, ieşim 
către „vii“. Sunând și sclipind, coboară prin râpi un pârâu ; şi'n 
scobitura îngustă a văii, subt uriași plopi tremurători, se înşiră 
în lungul lui misterioase mori de piatră. Subt şandramalele lor 


www.dacoromanica.ro 


59 


aşteaptă căruțele cu grăunţe. Măgăruşi cu samare trec printre 
ele, având călare un copilandru care ţine în braţe şintre ge- 
nunchi un frățior mai mic. Apa vâjâie în lăptocuri și sună subțire 
la roţile înalte, împrăştiind bulgări fluizi și revărsând pânze 
mișcătoare. Şuvoiul trece de ici-colo, morile îl aşteaptă pitite în 


verdeață. Trecem pe punți mişcătoare, între zvonurile undelor, 
pe lângă un părete înalt de stâncă pe care scapă şi se prelinge 
la mare apa sfărâmată de roți — şi ieşind la țărm, mai privim 
odată în urmă spre dumbrava aceea minunată cu mori ciudate, 
care macină din veacuri în colţul acela de lume şi de pământ. 
Sunt mori dintr'o poveste, ori dintr'un vis. 


Zvonul lor s'a stins şi înainte-ne se mișcă nemărginirea 


www.dacoromanica.ro 


60 


apei celei mari. Uşor încreţită de vântișorul după-amiezii, Marea 
sună ritmic la țărm. Valurile ei înaintează și se retrag c'o liniște 
şi c'o indiferenţă tragică, în afară de lume şi timpul oamenilor. 
E singură şi pustie, până la orizontul cel nalt din fund. 

In dosul nostru, muntele de calcar. Colţurile capricioase şi 
meandrele orășelului. Casele şi grădinile în terase şi între plan- 
taţii. Şi `n partea cealaltă a râpei, mahalaua ţiganilor : căsuțe ca 
nişte cutii, grupate pitoresc, însă pe un fond gol şi stâncos. 
Par'că s'ar fi aşezat în trecere şi trebuie să plece, ori să lunece 
în Mare. 

Intre mori şi orăşel, falere abrupte. In fund, spre podişul 
câmpiei nevăzute, stânci şi rupturi de munte. În colțul acesta, şi 
ţărmul şi Marea au ceva sălbatic. Cu toate acestea de mii de ani 
omul şia- făcut aici aşezare. Despre Greci, Bizantini şi Turci, se 
ştie ceva. Dar înaintea Grecilor vor fi fost alţii şi alţii, până în 
afundul vremii, la locuitorii peșterilor. 

De-aceea mi se par aşa de vechi locurile și Marea aşa de 
melancolică... 


www.dacoromanica.ro 


Ecrene 


[DD peisagiul de cridă alburie şi olane roşii şi sure, dintre gră- 

dinile suspendate şi pripoarele stâncoase ale Balcicului, ieşim 
pe-un platou pustiu şi fără frumuseţe. Orizontul măreț al mării 
a dispărut : străbatem cu maşina un drum îngust, printre holde 
bogate, către miază-zi. Ici-colo femei în şalvari, la praşilă, şi 
copii în umbra coviltirelor şi-a căruțelor, în marginea ogoarelor. 

Grăbim pe lângă vestigiile unei dumbrăvi, prin tufărişuri 
păscute şi închircite, — şi de-odată, caşicum am fi ajuns la un 
hotar, îndată ce trecem de vegetaţia aceasta mizerabilă, cotim 
şi lunecăm la vale pe o şosea şerpuită. Am intrat în altă lume și 
tresare înainte-ne o privelişte uimitoare. Un circ imens cu po- 
vârnişuri moi, o vale închisă rotund de dealuri, — mai curând 
nişte munţişori simpatici decât dealuri. E o viziune din văile 
Carpaţilor, şi am o simţire de dulceaţă şi de plăcere nespusă. In 
valea aceasta circulară și largă, în ogoare şi lanuri, copaci rotaţi, 
decorativi şi egal răspândiţi pretutindeni. Un sat întins — îi 
zice Tekè — stă aşezat cu mâna parcă în cuprinsul circului și 
prin preajma lui trece râul Bătova, cotind grațios, tras cu un 
penel delicat. Vine din taina munţişorilor şi se duce la Marea. 
Confuzia aceasta de impresii : natură aeve şi pictură proaspătă 
ţine tot timpul cât coborim drumul şerpuit. Satul se apropie, 
oamenii se mişcă într'un fel de adunare, lângă o expoziţie de cai 
care aşteaptă o prozaică comisiune veterinară. Oprim mai de- 


www.dacoromanica.ro 


62 


parte, după cele din urmă gospodării, lângă ruini impunătoare 
şi lângă o mânăstire musulmană. 

E o chinovie veche : Achiazâli-Sultan. Inlăuntrul zidurilor 
ei, subt cupola arabă, se află mormântul sfântului Mehmet 
Nurulo. "Tovarăşul nostru trimite o rugăminte la hoge, într'o 
căsuţă modestă de-aproape, poftindul să vie cu cheia. Aşteptând 
sosirea preotului, trecem cătră ruina de-alături, cercetând zidu” 


ij 
i] 


rile masive cu două etaje, ferestrele şi uşile cu chenare de piatră. 
A fost o casă de găzduire şi ospătărie pentru închinătorii care 
se osteneau până acolo la mormântul sfântului. A ars şi sa rui- 
nat. Dar se cunoaşte că a fost o clădire cu artă şi cu grijă alcă- 
tuită. Vine cătră noi un moșneag cu barba albă, cu şalvari şi tur- 
ban, modest și sărăcăcios la înfățișare. Il întovărășeşte un turc 
mai tânăr care lămureşte că bătrânul e preotul și slujitorul sfân- 
tului : Ibraim lomer-Şeh, şi nu înţelege nici o vorbă românească, 
El e feciorul bătrânului şi-l chiamă Behadim Ibraim lomer. E 
ajutor al hogei şi tiirbedar, îngrijitor al chinoviei. Se poate înţer 


www.dacoromanica.ro 


63 


lege binişor cu străinii şi le poate tălmăci lămuririle bătrânului 
şeic asupra mutfacului ruinat pe care-l contemplăm. 

Ne pofteşte apoi în cuprinsul mănăstirii. Şi bătrânul Ibraim 
lomer Şeh începe a debita într'o limbă guturală şi ciudată lu- 
cruri cari iau alt sunet şi altă înfăţişare în gura lui Behadin 
tiirbedarul. 

Mausoleul e „foarte vechi“ şi sfântul e „foarte mare". 
Foarte mare şi mai ales făcător de minuni şi tămăduitor de 
boale. Şi mutfacul şi chinovia au fost zidite acum 470 de ani, 
pe vremea împăratului Selim. 


Aşa dedemult, acum 470 de ani, stăpânea peste otomani 
Mahomet, cuceritorul Constantinopolului. Poate e vorba de 
altă epocă, ori de alt sultan. — Nu; — Selim-Sultan a clădit 
mănăstirea şi casa oaspeţilor. — Care Selim ? întrebăm noi pe 
Behadin, feciorul şeicului. Selim cel sângeros ? — Selim beti- 
vul ? Behadin dă din umeri. El nu ştie. Poate bătrânul știe mai 
bine. Care Selim ? Nu ştie nici bătrânul care Selim. Fl a auzit 
de-un singur Selim-Sultan şi de 470 de ani. Toate întrebările şi 
toate îndoielile n'au niciun rost, cum n'au avut rost nici altă” 
dată, când s'au sculat Bulgarii şau tăgăduit pe sfântul Mehmet, 
scornind că'n mormânt sar afla îngropat marele mucenic Ata- 
nasie. Nu se poate să fie Atanasie, pentru că-i Mehmet. Bul- 
garii ridicându-se cu puterea, au alungat pe bătrânul şeic de- 
atunci, tatăl acestuia, — silindul să stea şapte ani la Varna, 
în pribegie. Dar după aceia judecătorii cei mari de la Sofia unde 
bătrânul s'a infăţişat cu acte şi dovezi, au dat dreptate închină- 
torilor Profetului. Ei pretind şacuma că-i tot sfântu Atanasie. 
Şi vin în pelerinaj de ziua lui şi de zintăi de Mai. Pun pe hoge 
să citească, îi dau bacşiş și comunică sfântului durerile și năca- 
zurile pe care le au, cerând mângâiere şi alinare. 


www.dacoromanica.ro 


M oo 

Intrăm în cuprinsul liniştit al zidurilor ; înconjurăm clădi- 
rea cu ferestre în frumoase chenare de marmoră. La intrare, un 
copac bătrân, în ramurile căruia închinătorii au aninat nenu- 
mărate bucățele de stofe şi pânzeturi colorate. Pătrundem până 
la blocul de ciment, subt care zac moaştele făcătoare de minuni. 
— Au fost şi săptămâna trecută nişte creştini, ne informează 


Behadin — şi s'au închinat șau dormit, după obiceiu, noaptea, 
lângă mormântul sfântului. Era unul din ei tare bolnav de pi- 
cioare. Şi când a plecat, era ceva mai bine. Sfântul de-altminteri 
a făcut felurite minuni, pe care le ştie toată lumea. Iar bătrânul 
Ibraim lomer ştie să citească și să cânte foarte frumos. 

Să vedem şi s'auzim. Il rugăm pe bătrân să ne citească şi 
să ne cânte. Sfinţia“sa nu face nici o împotrivire. A lăsat pe ne- 


www.dacoromanica.ro 


65 


credincioși să intre încălțaţi în sfântul locaş. Scoate dintr'un du- 
lăpaş din zid un coran ferfeniţos şi începe a mormăi şa cânta 
falş cu osebită hărnicie. După aceia lasă în mânile noastre ne- 
curate sfânta carte a Profetului. O răsfoim şi admirăm painjenii 
artistici ai tipăriturii, chenarurile şi înfloriturile colorate. Când 
o înapoiem, Ibraim lomer Şeh primeşte bacşişurile cu o așa de- 
desăvârşită îndemănare şi le strecoară aşa de nesimţit într'un 
buzunar adânc, încât nu mai putem avea nicio îndoială că în 
faţa noastră stă un cleric de cea mai pură și mai veche rasă. 

Behadin asistă nepăsător. Şi el dovedește vrednicie şi no- 
bleţă. Şi va moşteni cu cinste exploatarea sfintelor moaşte după 
ce părintele său va trece la Mahomet în veșnicie. 


Numele satului e turcesc : Teke. Gospodarii de astăzi sunt 
însă bulgari. E vădit că cinstitul paroh pravoslavnic al locului a 
avut pe vremuri ideia genială să facă și el o expropriere sfântă, 
după pilda exproprierilor lumești. Dacă Turcii și Tătarii au fost 
risipiţi şi alungaţi — de ce-ar mai fi îngăduit unor păgâni tică- 
loși şi prigonitori ai creştinătăţii să încaseze venituri grase pen- 
tru nişte ciolane ? Ideia acestei afaceri a devenit o chestie sfântă, 
în numele căreia s'au adunat la luptă drept-credincioşii. Oamenii 
sunt aceeaşi pretutindeni şi afacerile religioase și patriotice de 
cele mai de multe ori sunt pur şi simplu afaceri. 

Cinstitul şeic Ibraim lomer scoate dreapta din buzunarul 
adânc al şalvarilor, unde îngropase bacșişurile, și ne salută după 
moda orientală, ducând degetele la piept, la gură şi la frunte. Ne 
salută și Behadin moștenitorul moaştelor şi ne suim în automobil 
grăbind spre Ecrenă căci s'apropie amiaza. 

Suntem aproape de graniţă, între o pădurice la stânga, care 
merge până la malul Mării şi între înălţimi păduroase la dreapta. 
Aici pe vremuri au fost codrii mari şi copacii risipiţi în valea 


u 


www.dacoromanica.ro 


66 


râului Batova sunt rămășițe ale puterii de odinioară. Omul ia 
împuţinat. Mistreţii, stăpâni altădată, s'au împuţinat şi ei, totuşi 
mai luptă încă, ieșind din când în când din retragerile lor ca să 
devasteze ogoarele. 


` Şi 
Pa 


SD 


Câteva! mori de apă, câteva gospodării ale satului Ecrenè. 
Nume grecesc, însă tot gospodari bulgari. — Iată din nou Ma- 
rea neliniștită și agitată, mânând ritmic valuri mlădioase, cu 
sunet dulce, pe plaja alburie. Ne aflăm într'un loc care se chiamă 
Coasta-derargint, pe o bandă largă de nisipuri fine. Fundul zării 
în faţa noastră, se înalță sumbru. Marea se suie acolo la cer. La 


www.dacoromanica.ro 


67 


dreapta ţărmuri pustii, cătră Varna. La stânga, departe, spre 
miază noapte, în ceaţă, o dâră întunecoasă de uscat. Acolo“ 
Caliacra, cetate înaltă a Mării Negre. După ce ascultăm svonul 
blând de valuri, pe plaja aceasta singuratică şi fericită, așa de 
departe de lume, ca la o margine de pământ, — ne ducem acolo, 
la Caliacra, în ceața depărtării. 

Nicăieri, pe aria pustie, nu se zăreşte altă mişcare de cât a 
valurilor. Nicio luntre de pescari, nicio corabie la orizont. Aici, 
într'un pichet scund, aproape de valuri, trăiesc șapte grăniceri. 
Le vizităm locuinţa mică și foarte curată, cu cinci paturi. Cinci 
din ei se pot odihni. Doi totdeauna străjuesc și patrulează. Ochii 
lor sunt cenușii ca şi depărtarea, Nu-i aud vorbind. Imi par sin- 
guratici şi trişti, — cașicum ar aștepta din prăpăstiile de ape, de 
pe cellalt tărîm, un balaur necunoscut şi înfricoşat. 

Stau privind depărtările şi ascultând zvonurile. 

Cândva trebuie să iasă din adânc dihania aceea a eter- 
nității. 


www.dacoromanica.ro 


Caliacra 
29 Maiu 1925 


acem drumul îndărăt, prin valea cea minunată și caldă, liniş- 
tită și blândă ca un colţ de Mediterană. Cum suim drumul 
şerpuit și trecem pe platoul celeilalte regiuni, bate vântul şi se 
posomorăște zarea. Alergăm spre Cavarna, prin pustietatea hol- 
delor. Balcicul rămâne în dreapta, în prăpastia stâncilor lui, la 
Marea. 

Lumea nu ştie ce se petrece aici, subt acest cer dobrogean. 
Trecem printr'o linişte ş'o tăcere înșelătoare ; căci omul otră- 
veşte toate c'un războiu neistovit. Bazargicul fierbe ca un vul- 
can ascuns, de pildă, pentrucă stăpânirea plănuiește strămutarea 
capitalei ținutului la Balcic. Cetăţenii din Balcic se bucură cu 
semeţie şi pentru alte pricini. Pictorul Satmary a descoperit 
într'o zi linia frântă şi pitorească a orășelului lor, — ș'a început 
a aduce acolo oameni cu palete şi şevaleturi, care se năcăjesc, 
vara, să fure imaginea ciudată a acestui colţ oriental. Balcicul 
are însă o zână bătrână și răutăcioasă, care încurcă şi strâmbă 
liniile pictorilor şi le-amestecă bizar colorile. Nenorocirea înlă- 
turată pe calea aceasta, încearcă însă a-şi face loc în alt chip. 
Tovarășii domnului Satmary și amatorii peisagiilor lovite de 
bagheta babei şi au pus în gând să facă vile și să se aşeze în tim- 
pul vacanţelor acolo. Chiar o frunte încoronată pare că va avea 


www.dacoromanica.ro 


70 


un sălaș trecător în faţa Mării eterne, într'un colțişor al Balci- 
cului. Deci localnici au încă un prilej de semeţie. Ura Bazargi- 
cului e explicabilă şi făţişă. Iată însă că apare încă un duşman 
mai primejdios, pentrucă întrebuințează o strategie deosebită. 
Acest dușman e Cavarna, orăşelul cătră care ne îndreptăm acum. 


In faţa boieriei dela Balcic, Cavarna apare democratică. Ca- 
varna face gospodărie serioasă, şoseluieşte, plantează, împroprie- 
tăreşte văduvele şi orfanii de războiu, pensionarii şi slujbașii, 
clădeşte o hală frumoasă. Cavarna opune lenei orientale şi artis- 
tice munca şi seriozitatea. Mărturisesc că mă simt câștigat de 
partea ei, mai ales când, după toate manifestările vredniciei şi 
hărniciei de care vorbesc, ne apare înainte un om înalt, voi- 


www.dacoromanica.ro 


www.dacoromanica.ro 


VL 


72 


nic şi frumos, brun, cu ochi negri și mustața răsucită, — care 
ne primeşte cu prietinie și ne pofteşte la o masă împodobită cu 
trandafiri din grădinile comunei. Acest general simpatic e dom- 
nul Iordan Mahalinschi, primarele Cavarnei. 


Şi aşezarea aceasta veche are caracter : clădiri vechi, colţuri 
de bazar. Marea însă nu-i în preajmă. Nu face nimic. D-1 Iordan 
Mahalinschi zâmbeşte. Ooamenii vrednici pot îndrăzni toate. 
Marea se poate aduce la Cavarna, mai ales dacă clădeşte o Ca- 
varnă nouă lângă Marea. — La Balcic e lux și boierie. Aici 
piaţa şi locuinţele sunt mai ieftine — și pot îngădui şi oameni- 
lor mai săraci plăjă şi băi la mare, ceeace, în zilele noastre, nu-i 
un lucru fără importanță. 

Domnul lordan ne-a condus într'o clădire mare, foarte inte- 
resantă. In față, crâşma largă. Pe urmă o sală enormă de ospă- 
tărie. In fund cuptoare și jaruri, pui în ţiglă ; tocane în tăvi, 
peşti pe grătare. Domnul Mahalinschi face semne misterioase, 
toată lumea se înclină și înţelege. Domnul Mahalinschi ne pof- 
teşte la masă şi ne vorbeşte zâmbind despre viitorul Cavarnei. 

— Ce populaţie are orăşelul ? 

— Oraşul Cavarna, răspunde serios domnul primar, nu- 
mără şapte mii cincisprezece suflete. 

"Tovarăşul și prietinul nostru rectifică cu blândeță. 

— In adevăr, recunoaște râzând domnul Mahalinschi ; are 
cu mult mai puţin ; dar în curând va avea cât spun eu. 

Ii dorim cu plăcere acest spor al supușilor săi. 

Mâncarea-i minunată. Facem caz mai ales de luferi şi sta- 
vrizi peşti de mare. Amfitrionul nostru, om serios, a pus 
însă mai mult temei pe borşul de pui și pe friptură. Şi rupând 
o aripă cu dinţi albi și puternici, face planuri împotriva Balci- 


cului. 


www.dacoromanica.ro 


73 


Ca generalii cei mari, dumnul Iordan Mahalinschi nu cu- 
noaşte robia micilor viţii. Nu fumează. Nu bea vin. Nu-i place 
nici cafeaua. 

— Ceva însă îmi place grozav, mărturiseşte domnia“sa. Imi 
place să joc poker. De sara până dimineaţa ! 


Domnul Mahalinschi râde. Ii place pokerul ca unui copil 
bomboanele. Fără primejdie prea mare şi fără înjosire. Şi dacă 
nevoile războiului ar cere, — ar părăsi şaceastă plăcere nevi- 
novată. Deși vorbeşte foarte bine româneşte, domnul lordan 
nu-i român. Deşi-i vesel, glumeţ şi dispus, — domniasa e bulgar. 
De-aici înțeleg că Balcicul va fi biruit, — întăiu ; — şal doilea 
că sunt şi Bulgari veseli şi prietinoşi. E adevărat că Bulgarii 
aceştia sunt români. 


www.dacoromanica.ro 


74 


Indată după masă ne sosesc două rânduri de cafele dela 
două cafenele turcești. Domnul Iordan Mabhalinschi vorbeşte 
foarte bine limba vechilor stăpânitori şi ne predă şi nouă câteva 
elemente potrivite cu situaţia. Ceiace bem noi, sau ceiace ar 
trebui să bem, se chiamă pe turceşte cavè sade tatlt caimacli. 
Sunetul a se rosteşte lung, caşicum ar fi notat dublu. Şi toată 
fraza trebuie s'o îngâni leneş, caşicum ţi-ar fi somn. Înseamnă 
cafea curată și dulce cu caimac. 

După ce-am învăţat turceşte, ne grăbim să ne urmămă dru- 
mult şi ne dăm întâlnire cu domnul primar la Caliacra. Maşina 
ne duce iarăși printre ogoare puternice de orz și săcară. Trecem 
printr'un sat întins, bogat și frumos de găgăuzi, care se chiamă 
Ghiaur-Suiuciuc, adica fântâna creştinului. Schimbăm câteva 
păreri asupra populaţiei aceștia dobrogene, cu limbă turcă şi 
credință creştinească. Oameni harnici, deși nu tocmai prietinoşi, 
— cu interesante tradiții şi obiceiuri. Par a fi nişte triburi cu- 
mane rămase pe pământul acesta babilonic. 

Trecuţi dincolo de Ghiaur-Suiuciuc, intrăm în terenuri de 
bolovani risipiţi. Suntem aproape de Caliacra, veche cetate ; — 
şi risipirile acestea fantastice de pietre parc'ar fi rămăşiţile vre- 
unui oraş din preajma cetăţii. Nu-i palmac de pământ fără bulzi 
de cremene mari şi mici. Găgăuzii totuşi au tras cu plugul și 
ploile de primăvară au ridicat din pietrișuri orz destul de fru- 
mos. Şi printre oarze pâlcuri de flori, — maci ieşiţi ca din sân- 
gele morţilor, nu mă uita de coloarea mării ș'a cerului și spini 
înalți voiniceşti, cu canafuri roșii în vârfuri. 

Indată dăm, printre risipiturile de bolovani, de ruinele celui 
dintăiu zid al cetăţii, şi la o bătaie de puşcă intrăm pe poarta a 
doua. Aici au străjuit turnuri tari de piatră în patru muchi și 
stâncile cimentate au închis deoparte şi de alta promontoriul 


www.dacoromanica.ro 


75 


până'n prăpăstiile Mării. Deodată valurile neliniştite încep a 
suna subt noi şi de pe stânca înaltă a Caliacrei Pontul Euxin 
pare a avea ceva măreț, vechiu şi tragic. Cine-a închis cândva, 
în zorii veacurilor, stânca aceasta oablă și priporoasă, şa făcut 
aici, la o sută de metri de-asupra Mării, cuib de corsari şi vă- 
muitori ai Mării, — a fost un vânător tare înaintea Domnului. 
La nord Marea-i de-un verde închis aproape metalic şi valurile 


se sparg cu mânie în stâncile de calcar. In partea astălaltă de sud, 
țărmul se încovoaie alcătuind un golf liniştit şi însorit. Pe päre- 
tele oblu de piatră, podoabă deasă de smochini pitici. Infloresc 
de trei ori pe an şi din fructele lor necoapte se face dulceaţă. In 
apa golfului stau întinse taliane pescăreşti, în care cad scrum- 
biile. Acolo, pe lespezile cele mai de jos, se află şi sălaşul nevă- 
zut al pescarilor. Toată stânca aceasta înaltă, bătută de valuri 


www.dacoromanica.ro 


76 


în miile de veacuri, e plină de peşteri calcaroase. Sunt trei etaje 
de peşteri. Prin unele a răzbătut Marea şi'n tainiţile acestea 
mugesc şi gem valurile fără hodină. 

Străbat încet şi impresionat drumuşorul pe limba îngustă 
de pământ, pe lângă turnul farului alb, pe lângă fântânile pără- 
site şi fără fund şi'n capăt, printre zimţi de piatră, pe cărări ră- 
pezi, pășim cu fereală, spre locul unde-i mormântul Sfântului 
Neculai pescarul, patronul marinarilor. Cum şi Turcii au avut 
stăpânire pe apele Mării Negre, — ei pretind că'n mormântul 
acesta dela Caliacra a binevoit să hodinească Hagi-Baba, sfânt 
mahomedan. 


“Tot aici, în stâncile de deasupra, legenda turcă spune că s'ar 
fi aflând cârc-câz-capusi, poarta celor patruzeci de fete, care 
s'au aruncat în valuri ca să nu cadă în mânile biruitorilor cetăţii. 
Turcii pretind că fecioarele erau musulmane. Creştinii arată că 
sau aruncat în Mare din pricina păgânilor, deci erau drept- 
credincioase. In orice caz trăieşte în amintirea celor de azi o în- 
tâmplare tragică, — care-i legată de istoria foarte veche a ce- 
tăţii aceştia. Toată înfăţişarea locului, măreţia şi sălbătăcia lui, 
între cer şi ape şi'n cântecul veșnic al valurilor, se armonizează 
cu visul unor evocări sumbre. 

Au trecut pe-aici Greci şi Romani, Normanzi şi Genovezi. 
Alţii înaintea lor ; alții după dânșii. Toţi cei care au stat aici au 
avut ochiu ascuţit și mână întărită cu sabie. Date istorice încă 
tulburi ne arată în veacul XIV stăpân aici pe un cneaz Do: 
brotici, care a fost socru lui Mircea-Vodă și care ar fi dat zestre 
Dobrogea voievodului muntean. 

Istoria Caliacrei nu-i încă lămurită. De aceia cuibul acesta 
de vulturi și de pirați, învăluit în negură, are prestigiul lucruri- 
lor fantastice. 


www.dacoromanica.ro 


77 


Marea sună cu zvon adânc în stâncile dela miază-noapte, şi 
delfini mulţi, printre valuri spumate, se încovoaie în salturi. Ii 
întovărăşesc sboruri albe de pescăruși, cu ţipete certărețe. Şi 
depărtările Mării fug dincolo de zări și de visuri. 


www.dacoromanica.ro 


Dobrotici-Domn 


15 lalie 1925 


mi revăd însemnările acelui drum minunat şi rapid pe care, 
într'o singură zi, lam făcut străbătând coasta Mării dela 
granița de sud până la Constanţa. Balcic, Ecrene, Cavarna, Ca- 
liacra, Mangalia. Ziua frumoasă, Marea puţin agitată. Privelişti, 
convorbiri, amintiri : multe din aceste toate abia acum încep a 
se ridica spre suprafaţă, după ce s'au cufundat în mine ca'ntr'o 
apă tulbure. 

Caliacra pare a fi punctul cel mai măreț şi mai bogat al 
acestui colț de ţară. Trecutul a adunat în jurul lui legende şi'n 
negura care-l împresoară populaţiile de astăzi şacuma văd pe 
acel Dobrotici, voievod al bucății de pământ dintre Dunăre şi 
Mare. De ce lor fi făcând unii Român şi ior fi zicând Dobrotă, 
nu înţeleg. Se poate să fi fost Român, mai ales că nu se ştie ni- 
mic despre neamul şi obârşia lui, şi deci nimeni nu poate con” 
testa această afirmaţie. Dar se poate să fi fost Normand. E ade- 
vărat că numele e slavon, dar asta n'are însemnătate, pentrucă 
piraţii ajunşi în Pontul Euxin din mările nordice au putut ac- 
cepta limba oficială a acestor meleaguri, cum au făcut şi'n alte 
părţi ale Europei, la nord şi la sud, — şi Dobrotici poate să fie 
o poreclă, ori echivalentul altui nume. Se poate să fi fost însă 
şi Grec : căci şi din acest neam au ieșit celebri pirați şi vămuitori. 


www.dacoromanica.ro 


80 


Nui exclus să fi fost Bulgar ; și simplicitatea acestei afirmaţii 
ar cuprinde în ea toate argumentele, — mai ales că teritoriul 
dela sudul Dunării a fost şi'n evul mediu al acestui popor. 
Trebuie să fi fost Bulgar. Insă asta e prea simplu. Apoi, 
se poate ușor răspunde, Dobrogea n'a fost locuită de Bulgari 
în vremuri mai vechi. Bulgarii de astăzi sunt proaspăt veniţi. 


Dimpotrivă, toate celelalte neamuri şi limbi ale pământului şi-au 
găsit aici sălaşuri. Toate au fost trecătoare, pentrucă s'au alun- 
gat și sau înlocuit unele cu altele. Prin cotlonul acesta au po- 
posit hoardele asiatice necontenit, o mie de ani. Inaintea, acestor 
hoarde au fost Bizantinii. Inaintea Bizantinilor, Romanii. Inain- 
tea Romanilor, Grecii cei vechi. Inaintea Helenilor, Fenicienii. 
Şi după hoardele veacului de mijloc, — Normanzi, Turci, Ge- 
novezi. Au fost, se'nțelege şi Români, căci Mircea Voievod a 


www.dacoromanica.ro 


81 


stăpânit aici ; şi ochii lui au privit Marea neliniștită, poate tot 
din punctul de unde am privit-o şi noi. 

Nici Mircea nu e un vocabul românesc. Şi cu toate acestea 
nimenea nu va susţine că acest Basarab a fost Bulgar. Concluzia 
deci se impune. M'aşi simţi însă ademenit să susțin mai departe, 
cu argumente tot așa de tari, că acest Român a fost totuș un 
Normand, un Vareg dela Nord. A putut veni aici pe aria mä- 


rilor. Va fi putut veni pe calea uscatului, coboritor din îndrăz- 
neţii cuceritori ai teritoriilor slave din Rusia de astăzi. Dacă 
neamul acesta fără păreche de îndrăzneţ şi iubitor de aventuri, 
a putut ajunge la Egipet, punându-și spadele în slujba regilor 
Nilului, — dacă a putut alcătui corpul de gardă al porfirogeni- 
tilor dela Bizanţ, nu rămâne îndoială că a pătruns și'n cotloa- 
nele Mării Negre. Cetatea aceasta veche de piatră, numai pe 
asemenea bărbaţi teribili ia putut ispiti. Au restaurat zidurile, 


www.dacoromanica.ro 


82 


au înălţat turnuri nouă de piatră, ale căror urme se văd şacum ; 
şin preajma smochinilor care înfloresc de trei ori pe vară, şi-au 
ancorat dubasurile negre cu balauri de lemn sculptați la proră. 
Stăpânind acest cuib, s'au aşezat cu asprime domni peste hin- 
terland : populaţiile care plugăreau şi păstoreau au plecat cătră 
ei grumazul, şau dat zeciuială din toate ale holdelor ş'ale tur- 
melor, dintr'ale pescuitului şi stupilor. lar pe limanul Mării ni- 
menea nu putea îndrăzni a trece fără a se opri la vama stăpâ- 
nilor, fie că venea dela Cafa ori Trapezunt, fie că încerca să iasă 
din Crimeia ori limanul Nistrului, fie că neguțătorise la Dunăre. 


In cele trei rânduri de hrube şi de peşteri ale stâncii, stă- 
teau grămădite marile depozite ale prăzilor. Şi'n tainiţile cele 
mai de jos aproape de valurile Mării, gemeau robii de războiu, 
așteptând să fie răscumpăraţi ori vânduți. Căci după vechiul 
obiceiu, piraţii nu erau numai domni şi vameşi. Din când în 
când, cu zale şi arme agere, își răpezeau dubasurile cu cap de 
balaur spre ţărmul Asiei ori al 'Traciei, debarcau la margini de 
oraşe şi sate, — şi aduceau în cetate la Caliacra pradă, aur şi 
oameni. Pe acești robi din peşterile de jos îi stăpâneau în închi- 
soarea lor câni mari din neam de lup, a căror sămânță piraţii o 
aduseseră cu ei din ţinuturile cele depărtate dela miezul nopţii. 
Nu îndrăzneau a trece de gratii şi de uşi, căci fiarele acelea cu 
ochi crunţi rânjeau şi mârâitul lor avea o vibrare adâncă şi întă- 
râtată, caşicum ar fi răzbătut de pe celălalt tărâm, al morţii. 

Subt cerul înalt şi "ntre întinderile de ape, oamenii aceştia 
tari aveau şi zile de răgaz. Era în vremea blândă a sfârșiturilor 
verii, când valurile sună dulce la țărmurile de jos. Soarele-i blând 
şi prietinos şi Marea tremură oglinzi albastre şi verzi spre de- 
părtările răsăritene. Zboruri de pescăruşi albi, pătaţi cu negru, 
se învăluie în preajma stâncilor, cătră miază-noapte, Acolo Ma: 


www.dacoromanica.ro 


83 


rea- tără hodină şi talazurile ei sună neîntrerupt în colti și zimţi 
de piatră. Pescărușii fac alaiu delfinilor cu larmă, ţipete şi râsete 
subţirele. Din când în când, apar din zarea nordului convoiuri 
de gâște sălbatice. Domnul mustăcios și sprâncenat al cetăţii le 
priveşte pe gânduri. Zborul lor în unghiu se oglindește o clipă 


în ochii lui sumbri, —- o clipă, cât poate s'a gândit la peisagiile 
hiperboreene de unde sălbătăciunile aripate sosesc şi de unde 
odinioară au pornit şi strămoşii lui. 

Unul din oştenii şi tovarășii lui se apropie. E bătrân şi alb 
şi duce rânduielile cetăţii şi primeşte dăjdiile supușilor. Vesteşte 
pe măritul Domn al uscatului şi-al mării că s'au înfățișat la tur- 
nurile din afară ale cetăţii, soli cu cele dintăiu căruţe de struguri 


www.dacoromanica.ro 


84 


şi buţi cu vin nou, și se roagă de măria“sa să le primească im; 
preună cu cea mai umilită închinare a supușilor. 

Măria-sa Domnul Dobrotici cel prea slăvit şi temut cata- 
dixeşte să deie din cap, în semn că primește darurile și solii ne- 
mernicilor supuși ; îşi mângâie mustața căruntă şi se ridică mân- 


dru, ca să primească în jilț aurit, cu mâna pe spadă, pe aducă” 
torii de tribut. 

Gospodarii care s'au înfățișat la turnurile porţilor cu vin și 
struguri sunt dintr'un neam supus şi robace, îndărătnic scor- 
monitor de ţărână şi crescător de oi. Sunt Cumanii, rămaşi din 
revărsarea puhoaielor Asiei. S'au amestecat cu alte neamuri şi 
alți pământeni, s'au prefăcut în port, în limbă şi'n credinţă, au 


www.dacoromanica.ro 


85 


uitat și ei de plaiurile depărtate părăsite de strămoşi, şi se află 
acum gospodărind într'un mănos cotlon de pământ scitic, ple- 
când capul în faţa domniei trecătoare a lumii. Se închină cu 
umilință lui Dobrotici Domn, cum s'au plecat şi părinţii lor al- 
tora. Ei şi tot neamul Uzilor şi Găgăuzilor se roagă de milă şi 
de iertare, deşi n'au greşit cu nimic. 

Piratul se simţeşte într'o clipă de blândeță și mărinimie şi 
zâmbeşte prin mustața-i căruntă, încruntându-și însă uşor sprin- 
ceana ca să deie mai mult preţ milei lui. 

Atunci solii neamului Uzilor și Găgăuzilor îndrăznesc, ple- 
când adânc fruntea, să se roage de măritul Domn și stăpân al 
Pământului şi al Mării celei mari, să le îngăduie și anul ce vine 
să pescuiască în bălți și la Mare, să aşeze știubeiele în dumbrăvi, 
să iasă cu plugurile de lemn la arat, să împăneze cu turmele lor 
de oi pășunile. Şi dacă se poate să dea învoire tineretului în 
toamna aceasta să iasă cu răţelele, când trec marile stoluri de 
prepeliţi dela miază-noapte cătră sud. Işi vor da şi ei darea cu 
venită ; însă fără învoirea stăpânirii nu pot îndrăzni să iasă la 
vânat. lar bătrânilor, dacă se'ndură măria-sa, să le'ngăduie să 
iasă cu cânii la iepuri și la mistreți. Căci după ce s'au isprăvit 
lucrările câmpului, şau tras vinul din linuri, şau umplut jitni- 
tele, ş'au ales oile canarale de cele tinere, şau însemnat berbecii 
şi şi-au făcut toată datoria, bărbaţii doresc şi ei puţină petrecere 
şi dobândă, urmărind vânatul pe care l-a lăsat Dumnezeu omu” 
lui pe pământ. 

Bine ; fie ! se milostiveşte Dobrotici Domn și face semn cu 
mâna umiliţilor supuși, că pot să plece. 

Dacă m'ar fi fost, nu sar povesti. Statornicind deci adevă- 
rurile acestea din trecut, după metode tot așa de bune şi de vi- 
guroase cași ale altora, cred că îndoielile se împuţinează și ori- 


www.dacoromanica.ro 


86 


zontul frumoasei Caliacra se luminează. Intrebuinţând încă o 
metodă, — a verificării ştiinţifice, — observ cu surprindere că 
prezentul confirmă acest trecut aşa cum îl înfăţișăm noi. 

Delfinii şi pescăruşii albi pătaţi cu negru, evoluau în jurul 
stâncilor, şi i-am văzut cu ochii mei, caşi Dobrotici. Şi valurile 
Mării, în stâncile dedesubt, aveau răsunete fantastice ca ecouri 
de lătrături ale zăvozilor de odinioară. Satele de Găgăuzi stau 
mărturie şacum, — căci le-am străbătut pe rând. Şi toamna ies 
oamenii cu rățelele, ca să prindă prepelițe, la vremea marilor 
pasaje. Vânătorile acestea au loc chiar în preajma promontoriu- 
lui, şi chiar în stâncile Caliacrei, unde a stătut cu tărie Dobro- 
tici-Domn. ` 

Tote din trecut au căzut şi toate au pierit. Puteau nici să 
nu fie, şi era același lucru. Puteau cei tari de atunci să fie Nor- 
manzi, Greci ori Valachi,— acelaşi lucru. Soarele, vântul, Ma- 
rea, prefac iarăș totul în peisagiul uniform al începutului şi al 
veșniciel. 

Deaceea chiar totul părea așa de tragic şi de impresionant, 
— într'o zi de sfârşit de primăvară, între ape şi cer, la Caliacra. 


www.dacoromanica.ro 


Satul păcii 


ntr'o căruţă tătărască, cu roţi înalte și obezi sunătoare, trasă 
de doi cai iuți, — merg spre Kuciuc-Kainargi, satul păcii 
dela 1774, cu moş-Nuţu, dobrogean vechiu. 

Drumul, ca'ntr'o ţară nouă, merge la 'ntâmplare, peste 
ogoare omenești, ocolind gropile, făgașurile şi rovinele. Şi cum 
suntem după 1913, adică după orînduiri nouă, acest drum nu 
mai ţine samă de vechiul hotar. Trecem prin preajma foastelor 
pichete românești şi bulgărești. Goale și triste, căsuţele grănice» 
rilor se tupilează ici-colo, între păduri. Ne privesc cu ochi pustii 
şi morți şi rămân îngropate în singurătatea lor. 

Invăluiţi de pulberi mișcătoare, trecem înainte prin cotitu- 
rile văilor, şi din când în când la piepturi de deal, subt streşini 
de pădure, caii umblă la pas. 

Atunci Dobrogeanul întoarce spre mine abrazuri brun, cu 
mustață căruntă şi cu ochi ascuţiţi sprincenaţi negru. C'o voce 
gravă, începe să-mi vorbească despre nestatornicia lucrurilor 
omeneşti în acea parte de lume. 

— Doamne, boierule! ce-i lumea! zice filosoful meu cu șal- 
vari şi cu căciulă de oaie. Părinţii şi strămoșii mei s'au născut 
Şau trăit subt stăpânire turcească. Chiar eu am apucat slujitori 
dela Țarigrad şi oșteni cu turban și hamger. De când cu războiul 


Muscalului, la '77, iaca vine alt stăpân... 
— Bulgarii. 


www.dacoromanica.ro 


88 


— Da. Şi zic eu atunci : bine- şi subt Bulgari, că-s creştini 
cași noi. Şam trăit noi cu Bulgarii o viaţă de om. Da'acu altă 
răscoală : văd că sa schimbat hotarul şau venit Români de-ai 
noștri. 

— Asta cred că-i mai bine. 

— Da. Aşa zic și eu. Să vedem. — Iaca, așa nu-i nimica 
statornic pe lumea asta. Da'ntr'un fel, iar mă gândesc: măcar 
că se petrec schimbări, omui acelaşi. Când cu Muscalul, s'au 
pitulat prin cotloane păgânii, de nu le mai vedeam vârful fesului; 
şi Bulgarii noştri au prins a se întinde la soare, de parcă nu le 
mai ajungea pământul. 

— Da'acuma ? 

— Acuma ? îmi răspunse moşNuţu c'un zâmbet viclean. 
Acuma au plecat Bulgarii obrazul la pământ şau prins a ieşi 
Turcii de prin moșuroaie. Ridică capu'n lumină, sadună. Se 
uită'n colo, se uită 'ncoace. La primărie, jandarm român. Incep 
să zâmbească, se ploconesc. — Sabalairusum ! Noi prietin cu 
Român ! Turc bun, Român bun! — Dau mâna cu jandarmul, 
apoi, cu multă supunere, arată că au nişte năcazuri şi dureri. 
— Ce este ? întreabă jandarmul, căci el e pus acolo ca să facă 
lumii dreptate. — Uite ce este, bre... zice-un Turc. Colio Uzum 
datorește la mine zece leva şi trei baniţi grâu arnăut. Mergi, faci 
dreptate ! — Da’ dumneata ce vrai? — La mine, bre, Stoian 
Petcu dator douăzeci leva şi cinci baniţi grâu ! Mergi cu mine, 
cere datoria ; dam bacşiş... — Flăcăul nostru se uită la al treilea, 
la al patrulea. Ş'al treilea, şal patrulea au fireşte datorii vechi 
la Bulgarii din sat... Turcuri om cinstit. Are el poate şi alte so- 
coteli de regulat cu Stoian și cu Colio, — dar deocamdată el se 
mulțămeşte cu rânduiala jandarmului... Se duc la gospoda- 
rul bulgar, îl scot din casă în mijlocul curţii, îl judecă. Jandar- 


www.dacoromanica.ro 


89 


mul îi pune întrebări româneşti. Turcii lămuresc pe Stoian vå- 
rându-i degetele `n ochi. Gospodarul încruntă sprinceana şi tace. 
Apoi plăteşte banii care i se cer şi varsă în saci banițele de grâu. 
El tace şi nu se pune de pricină şi intră încruntat în bârlogul 
lui... 

Moş-Nuţu se opreşte. Eu îl întreb : 

— Dar datoria Turcilor e adevărată ? 

Se poate să fie adevărată, îmi răspunde c'o intonare 
ciudată Dobrogeanul. De ce să nu fie adevărată ? In treizeci-și- 
cinci de ani, cât au fost tari Bulgarii, au avut şi bieţii Turci des- 
tule de răbdat. Pe Stoian Petcu îl cunosc eu de mult. Era un 
biet plugar flenduros şi amărit, nu se putea fuduli decât c'o 
mustață mare, zbârlită şi neagră. Dar când ia venit apa la 
moară, s'a gândit ce s'a gândit și s'a dus la câmp. Şi-a ales loc 
de arat. Şi-a ales boi. A găsit plug. Sa făcut gospodar. 

— Cum şi-a ales loc şi boi ? 

Bine. Dela Turci. 

— Fără parale ? 

— Fără. (Filosoful mă privi cu milă). Stăi să vezi. Când 
sa mai înțolit, a avut gust să-şi facă grajd. A găsit cărămizi, a 
clădit grajd. A avut gust să-şi aducă cal de călărie în grajd. A 
adus cal de călărie. 

— Tot dela Turci ? 

— Se "'nţelege. 

— Cum aşa? îl oprii eu deodată, întăritat de liniştea şi 
seninătatea cu care-mi povestea. Ce ? era ţara în pradă ? Nu era 
orânduire ? nu era judecător ? Turcul nu striga ? nu cerea drep- 
tate ? 

— Cum nu? de ce să nu strige şi să nu ceară dreptate? 
Striga şi cerea dreptate. Dar așa erau vremurile. Să nu te superi 


www.dacoromanica.ro 


90 


dumneata, boierule. Uite, cât mă vezi pe mine de om gospodar 
şi detreabă, dar și eu m'am făcut în vremea mea Bulgar. 

— Cum te-ai făcut Bulgar ? întrebai eu cu mirare. 

— Foarte bine, foarte bine. La 78,— când au rămas mari 
Creştinii în părţile noastre, numai ce mi-am adus eu aminte că 


cunoşteam la Cuzgun pe un Turc bogat : unul Mehmet. Avu- 
sesem eu daraveri cu dânsul ; îl şi slujisem o vreme. Cum mă 
gândesc eu la asta, mă şi sfătuiesc cu câţiva din sat şi zic : Hai 
la Cuzgun. Atunci aşa se întovărăşeau Bulgarii şi se duceau la 
Turci. Pornim. Găsim într'un ceair nişte cai. Incălecăm pe de- 
şelate, le punem în cap brâiele și hai la Cuzgun, la efendi Meh- 
met. Acolo, vuiet, răcnet, foc de pistol, vorbă multă : Eşi până 


www.dacoromanica.ro 


91 


afară, efendi ! Iese Turcul. Ii tremura barba.— Ce este ? — Ce 
să fie ? nu-i nimica. Noi Bulgari! — (Da' noi eram Români, 
ca dumneata). — Şi ce poftiţi ? — Apoi uite ceri, 'Turcule, zic 
eu. Tu până acuma ai fost boier. Acuma a venit rândul nostru 
să fim boieri şi tu să fii slugă. Ține de ici calul. — Cum să-l ţin? 


îi dă Turcul ; că nare frâu. — Ține de motul din frunte ! — 
Nu pot! — Aşa ? atuncea ține] de coadă, că altfel vâr cuțitul 
în tine ! — Şi aşa Mehmet a ţinut calul, cât era el de mare şi 


de gras ciorbagiu ; iar noi am intrat în casa lui, am mâncat pi- 
laf şi am luat ce ne-a cerut inima ! 

— Aşa aţi făcut? 

— Așa am făcut, îmi răspunse cu nevinovăție moș-Nuţu. 
Şi după aceia ne-am pornit cu chef la sălaşurile noastre. Ş'apoi, 
pe drum, prin alte părţi, am mai văzut noi de acestea : c'apoi 
ieşise la petrecere toată lumea. Unul ia cai. Altul boi. Altul, 
după ce-a luat ce-i poftește gustul, pune pe Turc jos şi-i crestează 
o cruce pe frunte... 

Moş-Nuţu se opri o clipă şi mă privi cu coada ochiului. 

— Boierule, nu te supăra, îmi zise el râzând; căci tot eu 
ți-oiu spune despre vremurile când Turcu ridica pe creştinii 
noştri, cu foarte mare uşurinţă, în furca unui copac. Rău era 
că se mai afla la mijloc şun ştreang. Alţii erau mai dibaci să 
se slujască cu iataganul la capul omului. Așa-i lumea. De aceia 
stăteam eu şi cugetam la toate schimbările ; dar la urma urmei 
văd că deosebire mare nui. Atunci venea Stoian la Turc; 
şacuma se duce Turcu la Stoian. 

Apoi îmi arătă cu biciul zarea depărtată, cu cerul de toam” 
nă de coloarea pietrei de chiclaz. 

— Uite, colo, departe, îmi zise el; s'arată o perdea de pă- 
dure.... Unde se roteşte un vultur... După pădurea aceia, vine 


www.dacoromanica.ro 


92 


Kuciuc-Kainargi. Acolo zice c'odată, după războaiele între îm- 
părați — s'a aşezat pacea între oameni... — Se poate. — Cum 
ajungem acolo, ne ies Turcii înainte şi ne cinstesc cu cafea cu 
caimac. Le-a venit, şi lor apa la moară... urmă Dobrogeanul cu 
zâmbetu-i viclean. Dar apele se duc, păcile se strică şi toate ale 
oamenilor sunt schimbătoare... Cum scrie şi la carte. 

— Aşa scrie la carte ? 

— Aşa. La carte se scriu cele bune. Dar noi oamenii tot- 
deauna le facem pe cele rele. Și de vorbit ne pricepem a vorbi 
bine, caşi împărații, — dar la faptă facem și noi ce-au făcut ei 
la Kuciuc-Kainargi : cu dreapta iscălesc şi cu stânga ţin sabia la 
spate.» Eu ţi-oiu spune dumnitale una, domnule, sfârşi filosoful, 
dar mă tem c'ai să te superi. Dintre toate fiarele pământului, 
tot omui mai rău. Pentrucă azi râde și șăguieşte şi ieri a făcut 
ce-am făcut şi noi lui efendi Mehmet. Bine că nu suntem veş- 
nici... Cum spune hogea Tătarilor dela noi. Facem puţin bine, 
mult rău, pe urmă murim, şi gata... 

După ce-am ajuns în colbăria cenușie dela Kainargi, am 
băut într'adevăr cafea cu caimac, subt un şopron afumat ; iar 
moşNuţu, privindu-mă din când în când pe subt sprinceană, 
sorbea și el din felegean, și se dovedea a fi cel mai bun prietin 
cu Turcii care ne cinsteau. 


www.dacoromanica.ro 


Ostrov 


Ne cu căruța spre Ostrov, ridicând și coborind dealurile 

dobrogene. Peisagiul de toamnă, cu vii, ierburi şi corturi de 
pădure, pare ars şi prăfuit. Ici-colo, la margine de drum, apar 
ultimile flori albastre caşi cerul depărtării. 

Ştiu că merg în vecinătatea Dunării, care curge undeva pe 
dreapta, nevăzută. O socot încă departe, când dintr'odată la o 
cotitură, o vale se rupe brusc şi apele fluviului apar în revăr- 
sări încremenite lucind în soarele după-amiezii. Din loc în loc 
ostroave, lunci de salcii. Se văd cârduri de vite mărunte, saud 
picurând tălănci, într'o linişte mare şi'ntr'o lumină aurie. In- 
trun cotlon, între două răchiţi cu uriașe coroane verzi, se stre- 
coară o luntre de pescari. Pe deasupra trece un singuratic lar 
alb. Şi prin aburul subţire al apelor, dincolo pe ţărmul ialomi- 
ţean, se prevăd sate în zarea dreaptă în lungul tainicului bă- 
răgan. 

Cătră asfinţit, foarte departe, Silistra, cu suliţele minarete- 
lor, ca o icoană tulbure. Limba de pământ pe care e aşezată 
intră ca un zăgaz în latul Dunării. In faţă“i, peste întinderile 
apei, Călărașii, cu colţuri şi turnuri moderne, bănuit mai mult, 
ca un vis al pâclei de toamna. 

Numai târguşorul meu, Ostrovul, nu se vede încă. Până 
cătră el mai am de cutreierat dealuri cu vii, — şi căruța răsu- 
nătoare mă hurducă așa de tare, caşicum ași avea oase şi mä- 


www.dacoromanica.ro 


94 


sele de oțel. Căruţaşul meu de data asta e un Bulgar liniştut şi 
serios. El nu prețuieşte de loc sfaturile și vorba de clacă. Işi 
îndeamnă caii la deal, îi struneşte la văi, — sloboade din vreme 
în vreme câte un sunet gutural ; apoi, îndesându-şi mai bine în 
cap căciula-i rotundă, se învăleşte în tăcerea-i melancolică ca 
într'o manta sumbră. 

Apare şi modestul Ostrov, risipit dealungul Dunării. 


Intreb : 

— Acesta-i Ostrovul, Stanciule ? 

- Da, Ostrov, răspunde căruţaşul fără să clipească şi fără 
să'şi întoarcă capul. 

O îngrămădire orientală de căsuțe acoperite cu olane sure. 
Ici-colo câte-o clădire europenească care nu risipeşte impresia 
de tristeță. şi de singurătate a locului. Lângă oglinzile neclintite 
şi fantastice ale bălților Dunării, pare o aşezare din poveste, 
fermecată, încremenită şi pustie. 


www.dacoromanica.ro 


95 


— Sunt oameni pe aici ? întreb eu zâmbind. 

Stanciu tace, dispreţuitor. 

— Negoţ se face ? 

— Se face. 

— Pot găsi aici un birt ? un otel? 

— Se poate. Este. La Dobre. 

Şi căruţa dintr'odată începe a hurui îngrozitor prin bolo 
vani. Cânii sunt cea dintăiu dovadă că Ostrovul trăiește. Câteva 
obrazuri curioase, la porţi, — câţiva copii prin colbul uliţei, — 
arată cât de absurdă a fost întrebarea mea, la 'care Stanciu n'a 
catadicsit să răspundă. 

Curând omul meu opreşte şi mă descarcă la otelul lui 
Dobre : şi-mi arată cu mânari păroasă şi locuinţa lui Dobre. 

— Aici dormi şi mânânci, îmi zise el cu hotărîre. 

N'am ce face, trebuie să-l ascult; mai ales că de subt cortul 
de pânză care adăposteşte de soare ospătăria, iese zâmbind 
domnul Dobre, cun pântece uriaş şi cu fața unsuroasă, şter- 
gându-şi mânile de un şorţ couleur Isabelle. Fără multe fasoane, 
puse stăpânire pe mine şi mă vâri în locantă. C'o mână încă pe 
urmărul meu, întoarce capul şi zice gros lui Stanciu. 

— Tu ai loc în curte. Trage dindos. 

Apoi arătându-mi un scaun de lemn, mă împinge ușor 
spre o masă rotundă şi zice cu bunătate : 

— Astăzi avem roşii umplute. Avem tocană. Se poate face 
fleică la grătar. Listă nui ; listă sunt eu. 

-— Foarte bine, îi răspund cu recunoștință. 


Domnul Dobre, umblând destul de iute pe picioareleri 
scurte, se grăbeşte să puie pe masa mea o solniță de faianță în 
care sunt înfipți cu delicateţă nenumărați ardeiaşi verzi. Apoi 


www.dacoromanica.ro 


96 


se arată gata să mă servească cu ce voi pofti. După ce privesc 
pe gânduri în juru-mi la doi muşterii care mă fixează cu stă- 
ruință dela o masă și la stampele războinice de origine grecească 
şi bulgărească de pe păreţi, — întreb pe Domnul Dobre dacă 
ași putea să mânânc două ouă moi. 

— Avem... zise cu îndoială birtaşul legănându-se pe picioa- 
rele- scurte ; dar să vă spun un lucru : eu sunt negustor cinstit : 
dacă n'am lucru proaspăt, mai bine nu dau. Nu-i mai bine aşa ? 

— Fără îndoială. Atunci ce-mi poţi da ? 

— Ce pofteşti. Eu vă pot da orice. Dar v'ași sfătui să 
luaţi niște roșii umplute. 

— Nu prea obişnuiesc mâncarea asta. 

-— Vă asigur că sunt foarte bune. Nici la Bucureşti nu 
mâncaţi aşa ceva. Pe onoarea mea. 

— Cred, dar aşi prefera o tocană. 

— Se poate. Tocana, după roşii. Pe urmă friptură la gră- 
tar. Dacă doriţi, telemea proaspătă este. Vin rece cu sifon. 
Avem foarte bun. Intro clipă vă servesc. Cât despre roşii um- 
plute, vă asigur că o să-mi fiţi recunoscător !... 

După ce-mi dictă astfel menu-ul, domnul Dobre dădu dru- 
mul unui răcnet cumplit, după care apăru în bit un băiat 
spăriet cu capul buhos. Cum mă văzu, apucă cu dreapta şorţul 
de aceiași culoare cu al jupânului și-și şterse cu grijă şi c'un fel 
de evlavie nasul, prin două mișcări adânci şi apăsate la dreapta 
şi la stânga. 

— Adă răpede tacâmuri, îi strigă Dobre. Curate. Umblă 
iute |... 

Băiatul dispare. Intră pe aceiași uşă cu gravitate şi căru- 
ţaşul. Cei doi muşterii din colţ ridică capetele ; unul zice : 

Tu eşti, Stanciu ? 


www.dacoromanica.ro 


9/ 


— Eu, răspunde omul meu și se aşează și el la masa lor, cu 
spatele la mine. 

Băiatul cel zbârlit începe a căra față de masă, şervet, ta- 
câmuri, alergând de-afară înlăuntru şi dinlăuntru afară. Iar 
domnul Dobre, care probabil a întrerupt o interesantă convor- 


bire la sosirea mea, își îndreaptă pântecele spre masa din colț și 
rostește sentenţios ridicând degetul arătător în sus : 

Eu vă spun, domnilor, că asta nu se poate şi e impo- 
sibel. 

Ba se poate, nene Dobre, îi răspunde cu liniște unul din 
mușterii, slab, cu gâtul lung și cu nasul ascuţit. — Pe mine 


www.dacoromanica.ro 


98 


mă chiamă Ilie, vorbi el deodată cu alt ton, întorcându-se poli- 
ticos cătră mine. Dobre zice că nu se poate. Ba eu zic că se 
poate. Dă-mi voie ! dă-mi voie, nene Dobre, nu ridica degetul, 
dă-mi voie. Vreau să spun boierului cum stă chestia. Cine nu 
cunoaște aici la noi în Ostrov piatra sfântă? Daţi-mi voie. 
Dumneavoastră n'o cunoaşteţi. 

— Mărturisesc că n'o cunosc, răspund eu. 

— Se poate. Dar la noi şi copiii o ştiu. Este o piatră făcă- 
toare de minuni încolo, afară din târg. Un creştin i-a făcut casă 
cu cruce deasupra. Ei? O nepoată de-a mea, domnule,— Vasi- 
lica, iată o cunoaşte și Stanciu,— o nepoată de-a mea Vasilica 
era oloagă ; nu se putea purta pe picioare. Ei? Sa dus acolo. 
A dormit o noapte lângă piatră, şi sa tămăduit. A umblat cum 
umblu eu și cum umbli dumneata. Acu are patru copii. Scurt ! 
Are patru copii. Ce-ai să-mi mai spui acuma, nene Dobre, după 
această dovadă ? 

—Eu, domnule — răspunde birtaşul şi se întoarce şi el 
spre mine, eu zic așa : la mine nu merge. Ce-mi umblaţi mie cu 
fleacuri ? Ce poate o piatră, care n'are nici măcar electricitate ? 
Pe mine să mă slăbiți cu de-astea ? La mine nu merge !... 

— Nu aşa, nene Dobre, stai ; răspunde. S'a vindecat sau 
nu Vasilica ? Are patru copii ? 

— Are. 

Deodată se ridică căruţașul Stanciu şi se întoarse cu faţa 
la birtaş. Zise aspru şi cu seriozitate : 

— Dacă are, s'a isprăvit. Noi toti ştim că piatra-i sfântă. 
Dumnealui vine dela Bucureşti. Nu ştie. Mâni, când ne'ntoar- 
cem înapoi, îi arăt, şi are să vadă că-i adevărat... 

Zădarnic ţinu un lung discurs scepticul Dobre, — căru- 
ţaşul rămase încruntat şi tăcut, cu spatele încovoiat, cu barba 


www.dacoromanica.ro 


99 


în paharul lui. Băiatul cel zbârlit îmi aduse roşii umplute, apoi 
tocană, însfârşit o fleică minunată. Le mâncai. Apoi băui şi 
vinul. Ascultam distrat discuţia care nu mai lua sfârşit. Băgam 
de samă cu mirare numai că Stanciu tăcea cu îndărătnicie. 

Abia a-doua-zi, după o noapte bântuită de jivine mărunte, 
— Stanciu îşi descleştă gura ca printr'o minune. Prin pulberea 
de aur a soarelui de dimineaţă, făceam drumul înapoi spre 
Lipnița, şi, la jumătate de cale, el întinse biciul spre o casă de 
ceamur, aşezată pe un bot de deal. Răsărită parcă din pământ, 
dormita în singurătate, cu ferestrele prăfuite, îndreptate spre 
bolta tainică din fundul văii. La colțurile streşinei de olane, se 
ridicau cruci scunde, 

— Aici este! zise deodată căruțaşul meu. Eu tresării. 

— Ce? 

— Aici, în casa asta, e piatra cea sfântă... Când am venit, 
n'ai băgat-o în samă. Iat-o !... 

Işi lăsă caii în pas. Intoarse spre mine o faţă solemnă. 

— Dobre e om bogat, declară el; dar e un prost şun 
eretic. Aici o lume întreagă s'a tămăduit. Aici a fost cândva o 
piatră care a crescut din pământ. Era albă şi lucie. Nimeni nu 
ştia ce putere are. Odată purta prinprejurul ei oile un fecior de 
Mocan, pe care maică“sa îl născuse mut. Intr'o sară, — era lună 
— oile păşteau lângă baltă şi el a adormit lângă piatră. Când 
Sa trezit se zărea de ziuă. Şi-a strâns oile şi sa dus la ceilalți 
mocani. Cum a ajuns acolo, a deschis gura şi a început să vor- 
bească ca dumneata şi ca mine... Auzind, toţi sau spăi- 
mântat de minune şi au apucat-o la goană în toate părţile. Pe 
urmă s'au liniştit, s'au întors şi mutul le-a spus cum a fost... 
Atunci au priceput oamenii puterea lui Dumnezeu — și s'a dat 
veste — şi câţi bolnavi, ologi și ciungi au fost în ţară, toţi au 


www.dacoromanica.ro 


1U0 


venit, au dormit lângă piatra cea albă şi s'au vindecat. — Un 
Bulgar de al nostru, creştin bun, a zidit deasupra casa aceasta. . 
Aşa face Dumnezeu minuni când voiește el. 

Stanciu mă privi o clipă cu ochii lui negri şi melancolica 
—nu-mi ceru părerea cum mă aşteptam — şi atinse caii cu 
sfârcul biciului. 

— Asta este, zise el încet şi cu pătrundere. Și mai este o 
piatră, adăugi el, o sfărmătură dela cea mare. 

—Unde ? 

— Alăturea. A rămas afară. Aceia-i mai mică. Aceiari 
bună pentru vite. Aduc oamenii vite bolnave, le pun cu botul 
acolo şi ele se tămăduesc... Asta- !... sfârşi el iar, cu linişte şi 
hotărîre şi se afundă deodată în tăcerea-i hursuză. Mai privi 
odată lung îndărăt la trista şi misterioasa căsuţă de lângă baltă 
— apoi lunecă peste mine, şi-şi cufundă în gulerul ghebei capul 
păros. 'Târgurile depărtării, oglinzile Dunării — pieriseră. In 
juru-mi se întindea numai singuratatea dealurilor arse de suflă- 
rile toamnei, — subt un cer alburiu de secetă. 


www.dacoromanica.ro 


Însemnări despre o ţară 
depărtată 


uvintele scrise despre o ţară depărtată, pe care dealtfel n'am 

văzut-o niciodată, au deșteptat la unii mirări, la alţii o 
mare curiozitate. Ce-o fi fiind Argentina aceasta despre care 
până acum s'a auzit aşa de puţin ? Ce se petrece, în realitate, 
acolo ? Cât timp te duc până la ea vapoarele pe mări ? Căci mai 
sunt încă pe acest pământ oameni năcăjiţi, însă încă în putere, 
care s'ar hotărî să moară pe alte ţărmuri şi subt alt cer. 

Nu ştiu, necunoscutule corespondent, dacă vei face vreo- 
dată realitate dintr'un gând trecător. Poate, caşi mine, te vei 
mulțămi numai să visezi. La urma urmei, ţara visului e cea mai 
fericită şi cea mai fără primejdii. lar curiozitatea îţi poate fi 
potolită c'o carte ori un simplu articol de gazetă. Aici, în pă 
mântul părintesc, ai mai multe și mai tari rădăcini decât îţi în- 
chipui. Şi de murit poţi muri oriunde. Pustiul omenesc e 
același. 

Ca să petrecem, te voiu ajuta însă să cugeți la ţara asta cu 
viaţă lesnicioasă, cu izvoare nouă de bogăţie, ţara aceasta care 
ar putea să ne facă facă fericiţi pe unii dintre noi. In acest ar 
putea găsim mângâiere îndestulătoare. — Sunt foarte sigur, îmi 
zicea odată un prietin, că ducându-mă depildă în Argentina, în 
puţini ani ași deveni milionar. Sunt foarte sigur. Dar nu mă 


www.dacoromanica.ro 


102 


duc, pentrucă totuşi ar fi cu putinţă să pierd această iluzie. — 
Este şi'n cuvântul acesta al prietinului meu puţină înțelepciune. 

Ceaşi putea să-ți mai spun despre ţara asta de dincolo de 
ecuator ? Am răsfoit iar cărţi care m'au încântat, mi-am adus 
aminte de ce mi-au spus cei care s'au întors de-acolo. Şi văd că 
e mai ales ţara grânelor şa maşinilor. Dacă nu cumva a vitelor 
şa fructelor. In orice caz, caşi America de Nord, e ţara trenu” 
rilor exprese. 


In 1870, Buenos-Aires, capitala acestei bucăţi de continent, 
număra 150.000 de locuitori. Azi are două milioane. In vre- 
mea aceia, aşezarea se înfățișa ca un fel de Bucureşti dela înce- 
putul veacului trecut, cu poduri pe străzile principale, cu no- 
roaie groaznice pretutindeni, un fel de mahala uriaşă, cu căsuțe 
joase de lemn ori de ciamur. In epoca ploilor, orice fel de viață 
publică era întreruptă. Noaptea, oamenii umblau cu facle de 
râşină şi înarmaţi. — Avea asemănare şi cu vechile oraşe spa” 
niole. Femei frumoase stăteau gânditoare la zăbrele, urmărind 
pe trecători cu ochii lor trişti şi mari. Când nu stăteau la ză” 
brele, se duceau la biserică, ori petreceau cu mărunte treburi 
casnice. Şin mici adunări colorate, se tânguiau de amărăciuni 
de inimă, de singurătate şi de alte năcazuri femeeşti. Câteodată 
dansau, dar prea puţin, căci tango e mai mult o invenţie pari- 
ziană. In vremea asta bărbaţii se îndeletniceau cu oarecare afa- 
ceri, destul de sărace şi destul de puţine. Pe atunci Argentina 
era ţara vitelor. Dintr'un taur şi câteva vaci pe care, la 1500, 
cuceritorii le încredinţaseră pustiei, se prăsiseră milioane de cor- 
nute în vastele întinderi; cirezi întregi aproape se sălbătăciseră; 
şacuma colonii se osteneau cu oarecare negoț de piei. 

Pe păşunile destul de sărace, în pampa, păstori călări — 
gauchos — mai mult ştiau locurile cirezilor decât le suprave- 


www.dacoromanica.ro 


103 


ghiau. La vremea hotărită se apropiau de ele, le înconjurau, și, 
aruncând arcanul ori frânghiile cu boambe de plumb la capăt, 
le prindeau, le doborau la pământ şi le jertfeau. Nici n'aveau ce 
face cu carnea, până la oraşe era departe ş'acolo târgoveţii cum- 
părau cu un franc douăzeci de chilograme. Adunau numai 
pieile care aveau oarecare preț. Iar stârvurile rămâneau în pus- 
tie, pentru vulturi şi fiare. Oasele înălbeau cuprinsul, şi, după 
ce le spălau ploile, erau adunate pentru foc, în deșerturile lipsite 
de păduri. Câteodată, când turmele se înmulțeau prea tare, păs- 
torii porneau asupra lor războaie sângeroase cu coase şi topoare. 
Măcelul nevinovaţilor şi fumegările de sânge păreau aproape 
fără scop, aşa de neînsemnate erau câştigurile. Asta era viaţa 
Argentinei acum şaptezeci de ani. Grâul şi porumbul se sămănau 
aşa de puţin încât localnicii trebuiau să-şi aducă această hrană 
dela noi, din Europa, cu vapoarele. Intr'un ţinut cât jumătatea 
Europei vegeta o populaţie de câteva ori mai mare decât a 
Bucureștilor, risipită mai mult pe coasta Atlanticului, neştiutoare 
de bogăţiile nesfârşite ale unui pământ virgin dela zidirea lumii. 

Iar dincolo, departe, în pustiuri, cătră munţi, până la cel- 
lalt ocean, rătăceau ultimele bande de Indieni cu pielea arămie, 
sălbatici şi crânceni în lupta cu fata palidă, dormind subt stele, 
tovarăşi cu jaguarul, cu puma, cu bizonul şi cu celelalte sălbă- 
tăciuni ale singurătăţii. Alţi autohtoni, mai blajini, fii ruinaţi ai 
vechilor stăpâni de împărăţii, își plecaseră grumajii între cuce- 
ritori, îşi amestecaseră cu ei sângele, dând naştere, în fundurile 
Argentinei, spre Uruguai şi Paraguai, la o populaţie metisă, 
indolentă, iubitoare de cântece, de stofe colorate și cai frumoşi. 
Astăzi bat pe Europeni la jocurile olimpice dela Paris. 


Dar astăzi multe din cele de odinioară nu mai sunt. Puma 
şi jaguarul s'au retras adânc în nestrăbătute păduri, fugind 


www.dacoromanica.ro 


104 


dinaintea carului de foc. Iar din Buenos-Airesul de altădată s'a 
ridicat în jumătate de veac o metropolă modernă, curată, 
luxoasă, bogată și plină de mişcare. Populaţia i se notează cu 
şapte cifre. In locul căsuţelor cu ferestre zăbrelite se înalță spre 
cer palate cu multe rânduri. Câte zece mii de case se clădesc 
anual. Portul a fost construit, stricat și iar reconstruit ca pentru 
un oraș al viitorului, și din nou a rămas insuficient. Tramvaie 


electrice, metropolitan, — galopul unei vieţi înfrigurate. Jules 
Huret povesteşte, încă dinainte de războiu, că, plecând în in- 
terior, alăsat Piaţa Congresului strâmtă: o răspântie de străzi, 
înăbușită de clădiri. După trei luni, la întoarcere, în locul stră- 
zilor, a caselor, a unei căzărmi, a unui teatru, a găsit o piață 
imensă cu soare mult, grădini întinse, cu arbori plantați, cu 
pajişti înflorite. Bogăţie şi lux; automobile mai numeroase decât 
oriunde; cartier de mode ca la Paris ; bulevarde largi cu patru 


www.dacoromanica.ro 


105 


rânduri de copaci, cu squaruri mari la răspântii, adevărate gră- 
dini cu toţi arborii lumii, dela teiu la palmier. Aici se lăfăieşte. 
un popor de speculanţi : el are băncile care fac afaceri nenumă: 
rate, depozitele de maşini plătibile în rate, exploatările de tot 
felul şi mai ales liniile nouă de cale ferată, care pun în valoare 
pământuri nouă. Aici pompele lucrează cu putere — însă nu 
izbutesc să adune tot aurul unei ţări așa de bogate. Rămâne 
destul şi pentru producători. 


Un pământ, în pustie, un adevărat domeniu, se vinde cu 
1000 de lei kilometrul patrat (100 de hectare), adica 10 lei 
hectarul. Cum se construeşte o cale ferată prin apropiere, va- 
loarea hectarului creşte de zece ori, de o sută de ori. Aşa sau 
alcătuit averile mari, căci moşiile argentine numără sute de mii 
de hectare. O moşie de 10 până la 20 de mii de hectare e numai 
o biată moşioară. 


Pe aceste latifundii s'au întemeiat crescătorii sistematice de 
vite. Rase alese au fost aduse de peste ocean. Vechile animale 
sălbatice — depe când nu se cunoşteau laptele şi untul — au 
dispărut. Şi azi, într'o estancia mare se cresc cincizeci de mii de 
vaci, turme de sute de mii de oi. — Toate se fac în mare. —- 
Pentru aşa cirezi şi turme trebuiesc păşuni în proporţie. Vechile 
păşuni cu iarbă săracă au fost transformate în luţerniere, — 
nişte luţerniere de 100 de hectare, de 20 mii de hectare. Sunt şi 
de o sută de mii de hectare. Cifrele ajung fantastice. 


E o ţară nouă cu pământ mult, cu populaţie puţină. Pământ 
care va putea hrăni în viitor sute de milioane de oameni. Până 
atunci cei puţin de astăzi au ajuns să aibă în adevăr latifundii 
nemărginite şi turme ca'n poveşti. Puţini dintre cei puţini bine- 
înțeles, iar ceilalți se mulțămesc și cu ferme modeste, însă 


www.dacoromanica.ro 


1U6 


foarte îmbielşugate faţă de așezările sărace lăsate peste ape, în 
patriile vechi. 


Ar fi foarte multe de spus şi despre ţinuturile subtropicale, 
unde cresc viile, trestia de zahar, livezile de portocali, — despre 
pădurile cu esențe rare pe care expresul le străbate în treizeci şi 
şase de ore, despre quebracho, lemnul de fier, care e mai tare 
decât stejarul şi nu putrezeşte niciodată, nici în aer, nici în pă- 
mânt, nici în apă ; despre comorile din măruntaiele munților, 
despre toate bogăţiile care, în viitor, vor fi date la lumină. 


Argentina e pământ nou. Colonii de astăzi sunt energici 
şi lacomi. Au făcut totul în mare și cu ultima perfecţie. Cresc 
rasele cele mai bune de vite, în instalaţiile cele mai moderne. 
Intrebuinţează cele mai bune şi mai practice maşini pe cele mai 
mari întinderi. Fac caşi Americanii din Nord. Intemeiază o li- 
vadă de zece mii de meri ori de douăzeci de mii de caişi. Clă- 
desc o fabrică de zece ori mai mare decât una din vechiul con- 
tinent. Toate le-au făcut bineînțeles pe temeiul ştiinţei euro- 
pene, pe temeiul muncii de veacuri din ţările mame. — Ameri- 
canul știe însă să se mândrească şi să se uite cun ochiu dispre» 
ţuitor la sărmana Europă. — Doamnele elegante vin totuşi la 
Paris, în rue de la Paix, pentru mode şi nababii nu ştiu să-și 
cheltuiască aurul decât tot pentru fleacurile artistice ale lumii 
vechi. 


Colonul pus în condiţii de viaţă deosebit de prielnice, eli- 
berat de rutina de-acasă, nevoit a îndrăzni şi izbândind cu folos, 
lucrează după cele din urmă tratate de economie agricolă. Clă- 
deşte un grajd cu saloane şi nu uită instalația de bucătărie 
pentru vite. Reproductorii de rasă trăesc leneş între oglinzi, 
baie şi pieptene. Furopeanul sceptic zâmbeşte ; gospodarul 


www.dacoromanica.ro 


107 


cel tânăr însă are dreptate şi inundă pieţele lumii cu produse 
superioare, 

Lipsa de braţe în cultura pământului i-a făcut să caute so- 
luţii în maşini comode şi perfecţionate. Au pentru lanurile 
nesfârşite de grâu o maşină care seceră, apoi sfarmă spicele şi le 
vântură şi îndată le trece în saci. Sacii umpluţi şi legaţi la gură 
rămân pe brazdă. Producţia la hectar e mai mică din pricina 
pierderilor în aceste roate, zimţi şi valuri, — au găsit însă o 
soluţie la o stare de lucruri. O îndrăzneală duce la alte îndrăz- 
neli şi progresul n'are sfârșit, Se poate imagina o maşină care 
să şi macine în acelaş timp, — şi'n urmă să umble şun cuptor 
electric pentru copt pâne. Asemenea lucruri mă încântă, mai 
ales când mă gândesc că'n vechea şi nefericita noastră patrie 
europeană minţile cele agere se străduiesc să descopere mașinile 
cele mai distrugătoare și gazele cele mai asfixiante. 

Oamenii fericiți merg dintr'o ingeniozitate în alta. Un Ar- 
gentin a simplificat îngrăşarea porcilor. Intr'un lan de păpușoiu 
aproape copt a dat drumul miilor lui de mascuri. Peste câteva 
săptămâni când au ajuns în cellalt capăt al lanului, erau îngră- 
şaţi gata. Au venit vagoanele i-au încărcat şi i au dus la măce» 
lăriile cele imense de pe La Plata. Invenţia aceasta e ceva mai 
veche; — în Europa ea se practică asupra oamenilor, nu în 
ceiace priveşte îngrăşatul, ci în ceiace priveşte transporrrui ia 
imensele abatorii ale Morţii. 

Hai să inventăm o altă patrie pentru copiii noştri. 


www.dacoromanica.ro 


Americanism 


ineva vorbea despre sporturi şi despre Americani. 

Acum două veacuri cine ar fi putut să prevadă că'n largile 
pustiuri ale Lumii Nouă, între Atlantic şi Pacific, în nemăsu- 
rata domnie a naturii primitive şi sălbaticilor cu pielea roşie, se 
va ridica o naţiune tânără, din sânge european, având însă ca 
dogmă şi zeu, energia şi forţa ? 

Pionierii care au răzbit în acel pământ al minunilor au 
avut a trece prin aspre încercări. Selecţiunea, în lupta vieţii, s'a 
făcut după alte norme decât în îmbătrânita şi molatica Europă. 
Cei şovăielnici au căzut curând la fund. Cei tari au rămas în 
picioare şau imprimat generaţiilor următoare acea pecete de 
hărnicie febrilă, acea îndârjire şi îndrăzneală în afaceri care fac 
din Americani astăzi concurenţii redutabili şi aproape biruitori 
ai metropolei. 

Organismul sănătos al rasei a îndrumat afacerile publice 
pe calea unei democraţii solide. Elementele parazitare încet-încet 
au fost eliminate. Cuiburile de bandiți, celebre odinioară în 
unele centre americane au făcut loc celei mai luminate și mai 
serioase cetăţenii. 

Jules Huret, în una din cărţile lui, încă dinainte de răz- 
boiu, vorbeşte cu admiraţie de viaţa de sport violent a tinere- 
tului de peste ocean. Între alte multe pricini aceasta mai ales 
ar arunca o lumină de înțelegere şi de explicare a sforțării 


www.dacoromanica.ro 


110 


imense care pulsează necontenit în toate manifestările Lumii 
Nouă. 

Cultul energiei şi al forței. 

Se pare că măreaţa luptă de foot-ball, care are loc la sfâr- 
şitul lui Noembrie în fiecare an, între vechile universități dela 
Yale şi Harvard, ilustrează în chipul cel mai strălucit viața şi 
educaţia tineretului Americei. 

Nimic în Europa, nici alergările de cai, nici luptele de taur: 
şi nici marile serbări olimpice din anii din urmă, nu răscoleşte 
aici în aşa grad ca dincolo interesul și pasiunea mulțimilor. Tre- 
nuri după trenuri încărcate pleacă dela New-York la New-Ha- 
ve, ducând lume veselă şi însorită. Tineretul poartă după pre- 
ferință colorile celor două partide. Şi'n câmpul luptei zeci de 
mii de spectatori se îngrămădesc, tălăzuindu-se şi murmurând 
ca marea. 

E o înfrigurare, o strălucire de priviri, un interes aşa de 
grozav pentru lupta celor două partide de tineri — încât spec- 
tatorul european rămâne uimit şi înfricoşat. 

Alăturea cu imensele tribune ale publicului — relatează 
Hu:et — sunt îngrămădiţi gazetarii, ia mese de lemn, învăliţi 
în blăni, în ziua rece de iarnă. Sunt patruzeci, cincizeci de re- 
prezentanţi ai presei. Cu repeziciune îşi stenografiază primele 
impresii. Unul din ei se ridică şi trece alături la un aparat 
Morse, unde-şi ţăcăneşte manuscriptul. Firele telegrafului trec 
pe subt mese şi sunt legate printr'un sistem central cu biroul fie- 
cărui jurnal din New-York ori din alt mare oraş al Americei. 
In fiece clipă faptele petrecute se cunosc la New-York, Phila- 
delphia şi Boston. 

In mijlocul strigătelor şi aplauzelor, echipele își fac intra- 
rea în arenă, întăiu unsprezece tineri de la Yale în tricouri 


www.dacoromanica.ro 


www.dacoromanica.ro 


TIT 


112 


albastre, pe urmă cei dela Harvard în roşrinchis. Aclamaţii furi- 
bunde îi primesc. Aceste aclamații — lucru curios — nu izbuc- 
nesc spontan și neprevăzut ca'n Europa; ci au un ritm regulat 
ca de cântec. La poalele estradelor, din loc în loc, stau un soiu 
de şefi de orchestră, cae bat măsura cu niște drapele purtând 
colorile universităţilor respective. Din două în două minute 
dirijorii aceştia ai entuziasmului înalță braţele, agită fanioanele 
şi urletele mulțimii detună ritmic şi disciplinat. Cântecele — ca 
să zicem aşa — variază; răcnetele sunt totdeauna aceleași. Yale, 
de pildă, a împrumutat strigatul corului din Broaștele lui Aris- 
tofan, scondate ca un marş războinic : 

Brekekekex — Koex, Koex ! 

Brekekekex — Koex, Koex ! 

Ho-up ! ho—up! 

Parabolo ! Yale ! 

Finalul e un fel de lătrătură fioroasă, posafată de un țipăt 
care sparge nourii. 
Alternând izbucnește răgetul universităţii Harvard şi mai 

teribil : 

Rah — rah! — rah! rah! 

Rah — rah! — rah! rah! 

Harvard ! 


Douäzeci de mii de gâtlejuri urlă aceste silabe barbare, 
zvârlindurle în cer ritmic şi sacadat, la comanda capel-maiștrilor. 
Şi toată vremea cât durează partida de foot-ball, acelaș şi acelaş 
urlet de războinici cu pielea-roşie, îndemnând partizanii, ațâţând 
curajul luptătorilor, întrun delir, într'o nebunie până la la- 
crimi. 

Nicăieri, mărturisește Huret, n'a văzut atâta enervare la 
spectatori. Nicăieri n'a văzut atâta desfășurare de energie la 


www.dacoromanica.ro 


113 


concurenţi. Lupta pentru minge între cele doua partide e aşa 
de violentă încât se dislocă picioare şi braţe, curge sânge. Mul- 
timile gâfâie, urmărinde peripeţiile, se întind peste bănci cu 
urlete şi aclamații, respiră şi adulmecă cu entuziasm, 

Tinerii americani, educați în această atmosferă, fără în- 
doială nu au aparenţa unor blânzi mielușei. Sunt oameni de 
energie şi luptă. Au maxilare proeminente, priviri tăioase, 


mușchi de criță. Când vor intra în viaţă nu vor privi sfios şi 
galeş. Vor da şi vor primi lovituri în lupta cea mare a lumii. 
Figurile lor exprimă lealitate, curaj şi sânge rece. Toată educaţia 
aceasta a energiei tinde să facă din ei luptători tari şi cinstiţi. 

Da. Luptători tari şi fără milă mai ales. 

Zadarnic încearcă burghezia nouă a vechiului continent să 
adapteze subt cerul de dincoace furioasa energie americană. Ză- 
darnice luptele din arene, zădarnice exhibiţiile de box. Zădar- 
nice toate. Nu vom putea realiza niciodată asemenea uriașe şi 
sălbatice privelişti ; nici vom putea dansa fox-troturile şi jazz- 


www.dacoromanica.ro 


114 


bandurile de dincolo, cu acelaşi brio şi aceiaşi originalitate, Ză- 
darnic vor încerca orchestranţii contorsiuni şi dansatorii ani- 
malizări. Zădarnic poeţii pe de altă parte vor aduna silabe dis- 
parate care ţipă una lângă alta fără să spuie nimic. Nici viforul 
uzinelor, nici infernul oraşelor cu case în cincizeci de etaje şi cu 
trenurile aeriene, nici trepidaţia infernală a burselor nimic nu 
vom putea realiza, pentrucă vom fi numai nişte imitatori lipsiţi 
de seriozitate. 

Va trebui desigur să dăm mai mult aer, mai multă mişcare 
şi lumină generaţiilor tinere ; să nu uităm însă niciodată că alta 
este nobleţa Europei civilizate. Nici jazz-bandul, nici boxul nu 
vor face din copiii noştri suflete generoase, nici nu vor putea da 
aripi inteligenţii lor spre cer. Sufletul, această problemă a miilor 
de generaţii din pământurile vechi, acest foenix în veşnică înoire 
şi în îmbunătăţire, stă încă în patria martirilor şi filozotilor. 
Cei care trec oceanul dincolo, adeseori îşi aduc aminte cu tris- 
teţă că n'au putut lua cu ei nimic din el, şi simt nevoia să se 
întoarcă spre el ca'nspre un izvor de apă vie, 


Deraceia prietinul nostru Leon Feraru, emigrant dela 1906 
în America şi ajuns profesor la universitatea Columbia, cu toate 
extraordinarele privelişti ale vieţii de-acolo, cu toate matchu- 
rile, meetingurile, uzinele, gazetele formidabile, maşinismul şi 
toate minunile Americei, — s'a întors în năcăjita şi mica patrie 
dela Dunăre, ca să vadă morminte vechi şi să simtă bătând ini- 
mile de altădată, Acolo-i bielşug şi bine şi se va'ntoarce iarăşi ; 
aici subt multe raporturi încă-i jalnic şi descurajator, cu toate 
acestea aici, caşi `n alte părţi ale Europei, a rămas ceva de care 
el are nevoie, 

Leon Feraru pornise a tipări în marile publicaţii europene. 
Pe urmă sa oprit. Şa început, între limbi străine, a murmura 


www.dacoromanica.ro 


115 


versuri sonore în graiul cel de demult al copilăriei. O parte din 
ele au apărut la Cartea Românească subt titlul Magherniţa Ve- 
che. Şi-a găsit ş'o tovarășă de viaţă acolo, care deși se născuse 
la Iași, plecase în cel dintăiu an al vieţii în pribegie şi crescuse 
în limba patriei celei nouă. Prietinul nostru a simţit nevoia s'o 
audă vorbind limba copilăriei lui șa învăţat-o româneşte. Yără 
scop practic şi pentru acelaeş motive şi-a învățat și copilul să 
vorbească acolo o limbă numai pentru ei și pentru căminul lor. 

Această întâmplare a lui Leon Feraru ne învaţă câteva lu- 
cruri interesante, — mai interesante decât jazz-bandul şi alte 
drăcării exotice, Poate fi vorba şi de-o excepţie sentimentală, 
— Imbrăţişând însă pe prietinul nostru în patria lui şa noastră 
nu se poate să nu rămânem pe gânduri, urmărind ca într'un 
abur nelămurit o pasere fantastică cu pene azurii, care nu poate 
emigra din pământul idealului ş'al jertfelor. 


www.dacoromanica.ro 


Vânătoarea, acum o sută de ani, 


în Moldova 


oate mă înşel ; mi se pare însă că puţini au răsfoit amintirile 

lui beizade Neculai Suţu, mare logofăt al Moldovei, secretar 
de stat la externe în vremea lui Mihai Sturdza şi sfetnic intim al 
lui Grigore Ghica, personalitate foarte cunoscută în Moldova dela 
mijlocul veacului al XIX-lea. Lucrarea aceasta, tipărită în franţu- 
zeşte la Viena, subt aşa zisa îngrijire a unui fictiv Panaioti Rizos, 
cuprinde un material destul de voluminos (434 pagini), de cel 
mai mare interes pentru cei care vor să se documenteze asupra 
istoriei politice şi private în veacul trecut. 

Beizade Neculai Suţu (1798—1871), fiu al lui Alexandru 
Vodă Suţu, a fost un om erudit, inteligent şi fin. Grec din naş- 
tere, moldovean prin adopţiune, a făcut cinste şi celor de-un 
sânge cu el şi celor care l-au îmbrăţişat. A fost un bun şi cinstit 
slujitor al ţării şi a luat parte la treptatele-i desvoltări politice 
şi sociale care au dus-o dela Regulamentul Organic, când Neculai 
Suţu intră în serviciul Moldovei, pănă după Unire. După obi- 
ceiul vechiu al ţării, calitatea de moldovean şi-o câștigă prin 
căsătorie co pământeancă, din neam cantacuzinesc. Aşezarea 
lui în Moldova a avut loc în 1827. După unirea de subt Cuza- 
Vodă, a fost ales deputat al primelor adunări constitutive şi 
a funcţionat ca membru al comisiunii centrale dela Focşani. Pe 
urmă s'a retras din viaţa politică, fără însă a înceta să urmă” 


www.dacoromanica.ro 


118 


rească, cu privirea-i ageră, oameni în mijlocul noilor impreju- 
rări, — aşa cum făcuse toată viaţa. 

Mărturiile lui, judecăţile lui, portretele pe care le schițează 
de un realism fin şi sigur, trebuie să rămâe documente istorice de 
primul rang. Oamenii publici ai epocii Regulamentului Organic, 
în frunte cu Mihai Vodă Sturdza, sunt magistral zugrăviți, c'o 
reţinere ş'o sobrietate de stil, care dau și mai multă forță ex- 
punerii. i 

Titlul complect al cărţii este următorul: Memoires du 
Prince Nicolas Soutzo, grand  logothete de Moldavie 
(1798—1871), publiés par Panaioti Rizos, Vienne, Gerold & 
Cie, 1899. 

Lăsând la o parte materialul politic aşa de preţios pentru 
cercetătorul de azi, am reluat unele pagini izolate ale volumului, 
şi anume acele care vorbesc despre vânătoarea în Moldova. 

Neculai Suţu se vede că a fost un mare şi pasionat vânător. 
A şi rămas despre el amintire, şi numele lui l-am auzit rostit 
uneori, sara, la vânătoarele cele mari de pădure ; sau, în popasu 
rile de după amiază, în zilele line de toamnă, la iepuri, în tere 
nurile noastre dela Focuri, dela Erbiceni ori Balţaţi, unde vânăm 
noi acum, cum a vânat şi el odinioară. 


Moldova, în vremea aceia, spune beizade Neculai, în capi- 
tolul XVII al Amintirilor sale, era foarte bogată în vânat de 
tot soiul, deși nici o lege şi nici o rânduială nul ocrcteau. Dda 
Hălăuca pănă în ţărmul Dunării, dela Comăneşti pănă la Prut, 
munţii şi văile, pădurile şi câmpiile desfăşurau înaintea vânătoru 
lui toate neamurile de vânat cu păr şi cu pene cunoscute în Eu 
ropa. Lanţul carpatin care mărginea hotarul spre Austria era 
sălaş al ursului, al mistreţului şi cerbului ; pe unele ţancuri, se 
găseau şi capre negre. Cucoşul de munte, cucoșul de pădure şi 


www.dacoromanica.ro 


119 


ieruncile foiau în codrii de mesteceni şi brad dintre Siret şi 
Carpaţi. Căprioarele unpleau pădurile pănă în marginea Iaşilor. 
Dropiile le întâlneai pretutindeni în câmpii. Spâracaciul era îm- 
prăştiat mai ales pe colinele goale din preajma Galaţilor. Potâr- 
nichea cenuşie şi iepurii aveau răspândire bogată în tot cuprin- 
sul ţării. Lupul, vulpea, bursucul se găseau foarte des. Prepeli- 
tele soseau primăvara şi stăteau pănă în luna lui Octombrie. 
Sitarii se vânau la cele două pasage de primăvară şi de toamnă. 
Mlăştinile erau nespus de bogate în becaţine de toate speciile, 
puhoieri şi nagâţi. lazurile şi bălțile gemeau de rațe, lişiţe, gâște 
şi gâliți, lebede şi alte neamuri de sălbătăciuni aripate de apă. 

Aşa zisa „chasse à courre“ şi „les préceptes de la venerie“, 
n'au fost nici odată în cinste la Moldoveni. Sălbătăciunile stă- 
teau ascunse în adâncimea pustietăţilor : nu erau nici parcate, 
nici aduse în cuşti la locuri poruncite, anume amenajate. 

In privinţa asta şi noi cei de azi, mulțămim A-tot-Puterni” 
cului că am rămas ca strămoșii, fără alaiuri roşii, fără picheri, 
fără potăi, fără trompete, — şi nu am transformat în petrecere 
mondenă adunările prietineşti şi simple din împărăţia măreaţă şi 
nestricată încă a naturii. Acelor petreceri evropieneşti li se 
poate, la urma urmei, da numele de vânătoare, cum zice beizade 
Neculai, nu se vede însă în ele niciun vânător. 


Se mai practicau în acel timp în Moldova, la câmp, vânăto» 
rile cu ogari şi şoimi. Bătrânului nici acesta nu i-au fost dragi. 
Pentrucă nici el  caşi noi — n'a urmărit măcelul paserilor și 
animalelor de vânat, — ci ia plăcut, din îndcletnicirile acestei 
vechi si nobile bresle, în primul rând natura însăși, care-ţi apare 
cu splendorile-i neașteptate, subt toate luminile anotimpurilor. 
Urmărirea şi jertfirea vânatului e mai mult un pretext. Vână- 
torul străbate câmpuri, văi, codri şi munţi, intră pe cărări cotite, 


www.dacoromanica.ro 


120 


în desimi nestrăbătute, iese în soare arzător pe podişuri sterpe, 
— umblă singur şi cu puţini tovarăşi subt cer şi'ntre zări ; sufere 
seceta, arșiţa, truda, nesomnul, urmăreşte vânatul şi de cele mai 
multe ori e înșelat şi biruit în nădejdile lui : e o luptă de obo- 
seală, de isteţime, de viclenie, și'n definitiv preţios e popasul cu 
prietinii în blândeţa zilei de vară, la un corn de dumbravă, în 
preajma unui izvor, — sau, în serile de iarnă, într'o căsuţă pier- 
dută între codri, cu poveşti, amintiri, un păhar de vin şi bala- 
dele unei părechi de lăutari negri şi pe jumătate sălbatici. 

Şi este şi plăcuta mulțămire pe care o ai dela prietinul fără 
glas care te întovărăşeşte în expedițiile de vară şi toamnă. Pre- 
pelicarul e, pentru vânătorul adevărat, un prilej necontenit nou 
de a observa manifestările inteligenţii și devotamentului dela 
acest străvechiu aliat al cuceritorului lumii vizibile. Uneori vână- 
torul ajunge să comunice cu soţul său prin cuvânt, semn și sen- 
timent. Cânele ocupă în tovărăşiile, în popasurile, în povestirile 
vânătorilor un loc egal cu al oamenilor. Despre isprăvile lui sur- 
prinzătoare se vorbeşte fără sfârșit. Vânătorile de August și 
Septembrie devin adevărate romane, în care prepelicarii sunt 
eroi. De altminteri fiecare vânător îşi cântă eroul său ; şi trebuie 
să se ştie că fiecare vânător are un deosebit dar şi privilegiu al 
imaginației. 

La sosirea în Moldova a lui beizade Neculai Suţu, acum o 
sută unu ani (1827), vânătoarea cu arma și cu cânele era destul 
de rară. Vânătorii la picior fiind aşa de puţini, vânatul era de o 
bogăţie neistovită. Lângă vânatul de câmp, ieşenii aveau putinţa 
să găsească, în balta dela Cristești, lumea multiplă a paserilor de 
apă. Lebăda, gâsca, bâtlanul, lopătarul, lişițele, cufundarii şi toate 
soiurile de rațe populau ochiurile libere și desimile stuhului în 
„cantităţi nenumărate“. 


www.dacoromanica.ro 


121 


E interesantă descrierea amănunţită pe care ne-o dă beizade 
Neculai despre vânătorile în balta dela Cristești. Şi astăzi acest 
raiu al dihăniilor de baltă se găseşte la locul său, în preajma Ia: 
şilor : e un iaz natural, închis între Prut şi Jijia, şi hărnindurse 
din revărsările amânduror acest ape. Dela maluri pănă departe 
se întind desişuri de trestii, prin care pescarii au tăiat, cu tarpa- 
nele, canaluri pentru ciobăcile și luntrile lor. Dincolo de desimi 
încep a licări ochiuri pline de liane, lintiţe şi nuferi înfloriți. La 
mijloc se găseşte „luciul“, unde, pănă mai anii trecuţi, se înălța, 
construită pe piloţi, o şandrama pentru adunările vânătorilor. 
Acuma au ramas numai stâlpii negri de stejar, în care gângâniile, 
scoicile şi racii își fac salaş — pănă ce le va veni vremea să spo- 
rească mâlul bălții cu putregaiul lor. In preajma luciului, ochiuri 
mai mici misterioase, cu nume ciudate : — unul se cheamă Ar- 
suri, altul Vaca, altul Timircan. Luntraşul îţi propune în şoaptă 
să te ducă la pândă în coada Vacii. Dumneata te arăţi mulțămit 
şi-l cinsteşti c'o ţigară. 

Vânătorii veneau ş'atuncea, caşi azi, de cu sară în sat la 
Cristești şi găzduiau la o casă de pescar. Dormeau puţin. Mai 
mult vegheau, — pregătindu'şi halaturile de vânătoare, vorbind 
despre isprăvi trecute şi prubuluind isprăvi măiestre viitoare. 

Cu mult înainte de a se zări geană de ziuă coborau la 
malul bălții şi se suiau în ciobăci. Fiecare vânător într'o imbar- 
cație. Pescarul — cu ghionderul înţăiu, cu visla apoi, mâna pe 
canal, apoi în primele ochiuri de apă. Incet-încet întunecimea 
descreştea — şin răsărit se arăta linia de lumină prevestitoare 
zorilor. Ciobăcile se răspândeau spre ochiuri, după înţelegerea 
dela plecare, şi mai aveau de făcut, pănă în domnia gâştelor şa 
rațelor, drum destul de lung şi de cotit. Di când în când sar 
părechi de rațe spăriate de apariţia luntrii. Apoi, în lucirea 


www.dacoromanica.ro 


122 


răsăritului, scânteie ochiul cel mare unde se scaldă cârduri de rațe 
şi de gâşte. S'aud vâjâiri de zboruri : începe pasajul de dimineață. 

Balta aceasta dela Cristeşti e o regiune aparte, care n'are 
nimic comun cu lumea exterioară, — după cum declară, entu 
ziast, Neculai Suţu. Orizontul e mărginit de zid de trestii, vie- 
tăţile care locuesc aici sunt proprii acestui ţinut. Auzi sonul 
buhaiului de baltă, ţipătul pescăruşilor, chemarea găinușii care 
fuge pe faţa undelor, cloncul lişiţelor care bat apa cu labele lor 
dantelate cu aripioare de piele şi se năpustesc la trestii, în roiuri 
de stropi, măcăit şi şuşuit de rațe, găgăit de gâşte — în sfârşit 
zvonul şi cârcâitul tuturor păsărelelor cântărețe ale bălții care 
sar de pe pămătuf pe pămătuf după gâze, şi, ca un fond de orhes- 
tratie, murmurul nedesluşit, care nu ştii de unde vine al între- 
gului cuprins. 

Dimineaţa de Septemvrie e calmă şi lină, fără adiere de 
vânt. Lacu“i luciu ca o oglindă. Aburi uşori plutesc, străpunşi 
de primele lumini, risipindusre în forme variate şi înșelătoare. 
Se urcă pe pămătufuri şi închid câtva timp desăvârşit orizontul 
spre lumea cealaltă — dând iluzia unei retrageri misterioase și 
desăvârşite. In lumina ochiului, vânătorul de altădată deosebea, 
cu inima bătând, trei ori patru lebede, care pluteau solemn. 
Mirajul, sporind depărtarea și volumul, le făcea să samene cu 
nişte galiote antice sosite din ţara Tainei în apele dela Cristesti. 
Vânătorul cel vechiu le privea îndelung, fără să le tulbure 
ca pe una din minunile sacre ale naturii. 


Luntrasul se strecoară în Timircan ori la coada Vacii şi in 
tră cu îmbarcaţia-i ușoară în trestii ; abate pămătufurile, o mas- 
chează ; se așează la locul său, scapără, dă boierului să-şi a 
prindă ţigara ; îşi aprinde şi el ţigara de dar ; şi amândoi rămân 
neclintiţi, așteptând să cadă din cer norocul. Un vâjâit scurt 


www.dacoromanica.ro 


123 


www.dacoromanica.ro 


124 


de vânt şi stolul de rațe cade în lumina ochiului de apă. Vânătorul 
trage. Cea dintăiu rață împuşcată e culeasă și luntrașul o fixează 
cu ciocul într'o trestie ; cellalt capăt al trestiei îl înfinge în 
fundul bălții ; şi, după ce această nadă e lasată pe luciu, luntrea 
intră în ascunziș şi vânătorul îşi reia neclintirea. Stoluri mai mari 


şi mai mici se lasă vârtej spre tovarăşa înșelătoare şi vânătorul 
mascat are prilej să facă lovituri surprinzătoare, care vor fi 
povestite apoi la ieşirea de pe baltă, cu un ton care le asimi- 
lează. Iliadei şi Alexandriei. Orice lovitură greşită e imediat ui 
tată. Vânătorii au o mare capacitate de uitare. 

Incet încet soarele urcă pe boltă și loviturile de armă devin 
tot mai rare. Luntrea se pune în mişcare prin alte margini de 


www.dacoromanica.ro 


125 


ochiuri, spre luciul central, unde-i matiţa bălții. Ici-colo, sar 
câte-o păreche de rațe cânepii. Pe-alocuri trec stoluri de crihance 
trimise de focurile tovarășilor din alte părţi ale lacului. Insfârşit, 
în preajma luciului celui mare, unde adieri de vânt au început a 
tremura zimţi de apă, ciobăcile se arată şi vânătorii se văd dela 
distanţe mari. Acum se începe partida de cufundari : paserile 
se ţin la distanţă, dispar la detunături, apar numai cu pliscul la 
fața bălții... Şi încet-încet căldura şi lumina amiezii aduc un fel 
de lene în tot cuprinsul trestiilor și `n toate cotloanele ascunse. 
“Toate vietăţile se mistuie în tainiţi — a căzut şi vântul, ca o 
pânză ; şi după şase ori şapte ceasuri de înțepeneală şi poziţie 
încordată în ciobaca scobită în trunchiu bătrin de salcie, ca acum 
zece mii de ani, vânătorul simte în toate mădulările şi spinii 
trandafirilor plăcerii. 

Intr'o măsură oarecare, mai ales la pasajele imense ale gâş 
telor, după zăporul de primăvară, lucrurile se petrec şi astăzi la 
Cristești caşi acum o sută de ani. Ghionderul și vâsla le poartă 
Gheorghe Barnea ori Neculai Cojocaru — şi avea luntri bune 
şi comode, în care înţepeneala și amorţeala sânt la fel caşi "n cio- 
băcile primitive. Sântem mai puţin expuşi răsturnării. Dar câteo- 
dată avem şi această plăcere. — Barnea cel bătrân ne spune istorii 
dedemult de pe vremea lui beizade Neculai de sigur, cu lebede 
şi „baghiţe“, şi, pe lângă pelicani, cu alte dihănii fantastice care 
au fost cândva în lume — adică în balta dela Cristești — şi 
acuma nu mai sunt ! 

Dela baltă, Neculai Suţu ne suie la munte, în pădurile dela 
Slatina și Râşca : dela comedie la drama de mare spectacol. Na- 
tura şi-a împietrit cândva, în epoci străfunde, convulsiile. Şi pă- 
durea curge pretutindeni în râpi, unde tremură şi cântă şuvoaiele. 
Intr'o poiană mare din margini se adună şi se rânduiesc pușcașii 


www.dacoromanica.ro 


126 


şi hăitașii. Dacă muntele-i gol de omăt, nimeni nu poate cunoaște 
şi înconjura urma fiarelor : acţiunea se petrece în pustie, între 
rovini, culmi şi văi : gonașii cuprind o bucată de codru ca un 
voloc şi vin hăulind spre o potecă de opcină, unde se aţin puştile. 

Vânătorul s'a așezat sus, neclintit, ş'aşteaptă, în tăcerea co- 
drului, semnalul de corn şi cel dintäiu chiot. Pădurea stă solemnă 
în juru-i ; umbra ei e sarbădă şi pustie. Arare trece o pasere mä- 


runtă care sloboade un ușor țipăt straniu ; arare trece o veveriţă 
de pe o cracă de molid pe alta. Vânătorul aşteaptă visător, o ju- 
matate de ceas, ori un ceas, cel dintăiu chiot, care pătrunde. 
stins, abia perceput, din văi depărtate. 

Larma hăituielii creşte din ce în ce — și cca dintăiu bătaie de 
puşcă îţi zguduie inima. S'arată umbre răpezi prin rarişte : trec 
căprioarele. Apoi năvăleşte un lup în linie dreaptă spre tine cu 
ochii înflăcăraţi şi gura cruntă deschisă. Cade subt focuri; 


www.dacoromanica.ro 


127 


muşcă cu turbare țărâna şi-şi fâltâie coada ca un steag în cea din 
urmă zvâcnire de agonie. 

Țupăie în salturi nedumerite un iepure. Dar nimeni nu-l 
bagă în samă, căci trăsnetele de armă și zvonul întețit de glasuri 
dovedesc că s'a arătat vânat mare. Mistreţii au irupt pe linia 
puştilor ca niște demoni negri. A ieşit şi ursul şi caută o scăpare, 
măcinând în fălci mormăiri de tunet. 

Popasul de sară se face în cetățuia unei poieni — unde 
brazi aprinși pe picioare împrăștie artificii fantastice. Mâncarea 
și băutura, descarcate din care cu boi şi împrăștiate la grupe 
tolănite pe piei, cetini şi frunzare, evocă tablouri de preistorie. 


a 

Ca dovadă de bogăția vânatului în pădurile Moldovei, me- 
morialistul nostru pomeneşte despre o păţanie a proprietarului 
dela Comăneşti, care şi pe atunci era un Ghica. La Comănești, 
atunci caşi azi, se ținea în păduri mai mult vânat mare decât în 
alte părţi, pentru că boierul era vânător neobosit şi-şi păzea ho- 
tarele. Erau acolo mai ales căprioare așa de multe, încât intrau 
în ogrăzi, — ca iepurii în şesurile noastre. Într'un rând proprie- 
tarul îşi ia soţia şi copilul, ca să facă, în marginea pădurii, o mică 
plimbare după masă. Ca de obiceiu, n'a uitat pușca : poateri iese 
în cale o căprioară. In loc de această sălbătăciune delicată — 
iată însă că iese în cărare ursul. Işi poate închipui oricine cât de 
repede a căutat omul adăpost soției şi copilului şi cum s'a ferit 
să se slujească de armă, ca 'să nu ațâțe dihania. A lăsat-o să se 
plimbe ca în domnia ei, după smeură, şi a răsuflat în voie nu- 
mai când s'a văzut iar în cerdac, la curte. 

Intr'un rând se pusese la cale o vânătoare mare oficială, la 
Dobrovăț, foarte aproape de Iaşi. Era vorba să iasă multe căpri- 
oare. Toate autorităţile se aflau poftite — începând cu măria-sa 
Vodă Mihai Sturdza. Aşteptau trei sute de gonaşi și peste o 


www.dacoromanica.ro 


128 


sută de puști ţărăneşti. La asemenea petrecere, un vânător ade 
vărat nu se simte în largul lui. Mai întăiu că se amestecă oameni 
care nu sânt din breaslă, — ci vin numai așa, pentru petrecere, 
pentru vorbă, mâncare şi chef, — şi arma pe care o ţin în mână 
poate deveni o primejdie redutabilă. Acestora li se adaogă 
obrazele simandicoase ale stăpânirii : oameni bărboși, greoi şi 
comozi, care se aşează pe scaune, împrejuraţi de slujitorime : 


unii ţin pușca, alţii ciubucul, alţii se grămădesc fără rost: așa 
încât tii lehamite și de vânătoare şi de tot. S'ar putea spune că 
asemenea, partide sânt puse la cale de soborul animalelor pădurii. 
De aceia beizade Neculai şi cu câţiva alți vânători adevăraţi, 
după ce se alcătuiesc într'un mic divan, hotărăsc să se aşeze 
undeva, mai în afară de tumult, la o aripă, unde adevărații ini- 
ţiați se puteau recunoaşte între ei și simţi vânători, după toate 
legile și rânduielile vechi. Se puteau privi cu încredere şi se 
puteau încredința zâmbind că, printre puştile lor, nu poate trece 


www.dacoromanica.ro 


. 129 


nici paserea măiastră. Asta înseamnă că toți cei aleși se adună 
deosebit, în odăi aparte, vorbesc grav, îşi pun armele şi muni- 
tiile în siguranţă, se culcă devreme după cîteva minunate amin- 
tiri vânătoreşti de rigoare, pe când ceilalti fac gălăgie de prisos 
şi se foiesc zădarnic pănă într'un târziu : un adevărat scandal ! 

lată însă că sălbătăciunile pădurii mai aveau un aliat. In 
„ori de zi vânătorii cei buni crapă un ochiu şi bagă. de samă că 
afară plouă cenușiu, mărunt şi des. In ograda largă a conacului. 
ţăranii, cu sumanele în cap şi cojoacele întoarse pe dos, stau cin- 
chiţi în jurul focurilor şi spun taclale. Din când în când râd zgo- 
motos. Boierii cei veniţi în petrecere își iau îndată de samă că 
n'au ce face pe vreme de ploaie şi se pun şi ei la poveşti, la fumat 
şi la jucat cărţi; pe când „adevăraţilor'* le crapă inima de näcaz. 
Oftează și aşteaptă totuşi. Din când în când ies în cerdac şi pân” 
desc cerul, să zărească petec de azur şi rază de soare. 

Cătră amiază, în adevăr, ploaia conteneşte. Cei cu petrece- 
rile şi cu jocurile de cărți aşteaptă masa. Dar vânătorii adevăraţi, 
cu priviri de conspiratori, se chiamă, şoşotesc, aduc între ei pe 
stăpânul locului şi doi pădurari cunoscuţi şi pun la cale ceva, re- 
pede și nu departe de curte. 

Vre-o treizeci de gonaşi împresură un clin de pădure râpoasă 
chiar în vederea conacului. Beizade Neculai îşi ia o pușcă vie- 
neză cu ace, uşoară, ca pentru împrejurare, căci într'un asemenea 
loc apropiat nu puteau ieşi decât iepuri. Insă se vede că o mul: 
țămire nu poate fi niciodată pură. Complotul fusese desigur ob- 
servat şi vre-o câţiva ageamii se amestecaseră între puştile încer- 
cate. Unul din ei luase loc chiar în stânga vânătorului nostru. În 
dreapta beizade Neculai avea pe frate-său — dar dinspre stânga 
orice mişcare a puștii constituia o primejdie. Cercetând locul şi 
apreciind nefericita împrejurare, vânătorul se pune în siguranţă 


www.dacoromanica.ro 


130 


dinspre partea slabă — şi se dă după un copac gros. Asta-i lua 
jumatate din câmpul de vedere şi de bătaie a puștii. Ii asigura 
însă liniştea. 

Bătaia porneşte cu chiote şi larmă ca totdeauna — şi pe 
dată apare lupul. Cum era de aşteptat dela un mizerabil destin 
vânătoresc, dihania se prezentase ageamiului,— care însă aştepta 


iepure. Când văzu lupul se gândi întăiu să se caţăre într'un copac 
şi se făcu mititel în dosul tufii. lar dihania, ştergând cu blana 
copacul în dosul căruia se ferise Neculai Suţu, se întoarse spre 
linia hăitașilor. Când vânătorul îl văzu, era destul de departe. In 
pușcă n'avea decât halice de iepure. Trage totuşi. Sălbătăciunea 
primeşte în trenul posterior lovitura, însă își urmează fuga. 
Chiar atunci alt lup trecea pieziş la şaptezeci ori optzeci de 


www.dacoromanica.ro 


151 


pași. Înţelegând că frumoasa-i armă vieneză nu-i poate fi de 
folos faţă de asemenea vânat, beizade apleacă ţevile și se desfă- 
tează de ce se întâmplă în juru-i. Zece ori doisprezece lupi fuse- 
seră ridicaţi la primele chiote ale hăitaşilor — şi se risipiseră în 
togte direcţiile, fugind cu limbile scoase. Armele pârâiau ca ia 
nuntă, — într'un sfert de oră povestitorul nostru a numărat 
patruzeci şi cinci de focuri. Deşi nimeni nu era pregătit anume, 
trei lupi rămaseră pe câmpul de bătălie şi tabloul fu complectat 
cu trei vulpi ş'o duzină de iepuri. 

Își poate oricine închipui ce pregătiri s'au făcut pentru 
vânătoarea cea mare şi bine rânduită de a-doua-zi. Ce lupi, ce 
capre, ce vulpi şi ce iepurărie au visat măririle şi agiamiii. Cu 
ce solemnitate şi emoție le prezintau slujitorii, succesiv, ciubucele 
şi armele. A fost larmă şi chiot pe mari şi depărtate întinderi, în 
locuri prăpăstioase, unde, după cât spuneau pădurarii, a stat 
vânatul decând e lumea ; însă, potrivit cu aceiaşi logică cinege- 
tică, nu s'a văzut nici lup, nici căprioară, şi numai câţiva iepuri 
au ocolit prudent pipele fumătorilor, trecând spre aripă unde 
îi aşteptau puştile conspiratorilor din ajun. 

Beizade Neculai Suţu vorbeşte cu mare plăcere şi cu lux de 
amănunte despre vânătorile dela câmp, fie la sitari în sihle, fie în 
rădiacuri, la iepuri, cu copoii. Şi astăzi, şi noi facem aceste plă- 
cute expediţii la fel, când vin sitarii primăvara, la Păun, ori la 
Bârnova, ori mai departe la Tibana. Gonaşii sunt copii deprinși 
să străbată desimile. Glasurile lor subţiri anunţă zborurile pase- 
rii, prevenind pe vânători : Sitarul la dreapta, sitarul înainte ! 

La "Țibana, goana se face totdeauna cu acelaş trib de ţigani, 
care strigă numele sitarului în limba lor : Parpadoiu ! parpadoiu ! 

Caşi beizade Neculai, vânăm iepurele la rădiacuri şi vulpile 
la stuh. Deosebirea este că, acum o sută de ani, el găsea cu tova- 


www.dacoromanica.ro 


132 


răşii lui, în papura şi'n rogozurile Bahluiului, subt pămătufurile 
trestiei, lupi. Urmărindu-i cu copoli şi hăitaşii sistematic, ne po- 
vesteşte că numai în preajma Uricanilor, într'un singur an, dela 
Iulie pănă la Octombre, a ucis paisprezece. 

Dar partidele de iepuri la sărite prin păpuşoaie, prin pâr- 
loage, prin ierpuri, pe haturi şi prin spinării! Intâmplările se 
repetă tuturor generațiilor de vânători. Aşa Neculai Suţu 
povesteşte cu uimire, cum povestim și noi celor mai tineri decât 
noi, despre nemaipomenita şi ciudata întâmplare dintr'o zi când, 
flind cu văţyl Grigore şi cu alţii la iepuri. a avuţ un ghinion 
teribil. Se'nţelege că văzul Grigore era un trăgător mediocru. 
Nici nu-şi dădea sama de poziţie, ca să ştie sigur că în cutare 
loc trepue să se găsească dihania— așa cum fac vânătorii, care 
sânt cu adevăraţ vânţători. 

Ei bine, — lui văryl Grigore îi săreau iepurii fără rost şi 
fără noimă, ici-colo, în toate părțile. Şi cum punea pușca la 
ochiu și trăgea, iepurile cădea brusc, cașicum era înţeles cu uci- 
gaşul său. 

Pe când — închipuiţi-vă! un vânător experimentat ca 
peizade Necylai, pușcă de mâna întăiu, n'avea parte să tragă un 
foc. ŞI chiar când se întâmpla să sară iepurele, ori se arata cine 
ştie unde, ori făcea o cotitură bruscă... însfîrşit poate nici pulpe- 
rea nu era de bună calitate... Inţelegeţi ce era în sufletul unui 
pasionat breslaș când vedea asemenea dezastru. Lui nu-i sar 
iepurii — celuilalt îi sar. Lui, chiar dacă-i sar, nu poate trage. 
ŞI, chiar dacă trage, printr'o împrejurare neexplicabilă, iepurele 
scapă. — lar în vremea asta vărul Grigore își încarcă puşca 
râzând, ş'un iepure, venit din necunoscut, se aşează pe partea de 
dinapoi chiar în faţa lui şi-l aşteaptă să-și încarce arma, ca să-l 
ucidă şi pe el. Pe lângă toate, asemenea om cu noroc neexplicapil 


www.dacoromanica.ro 


133 


mai are cutezarea să râdă, să facă glume şi spirite pe sama unor 
vechi pușcași, încercaţi şi cunoscuţi vânători... 

E adevărat că asta nu s'a întâmplat decât odată vărului 
Grigore — odată într'o viață de om, dar a fost destul ca să-l 
facă pe el fericit şi să strecoare în sufletul vânătorului nostru o 
drojdie de venin pe care o simţea şi `n anii bătrâneţii, când ne 
povesteşte această bizară şi înțeleaptă întâmplare. 

Asta s'a petrecut la iepuri şi numai odată. Şi 'ncă odată s'a 
întâmplat, tot cu Grigore, — dar era la prepeliţi. 

„Intr'o vreme, zice beizade Neculai, în care treceam drept 
unul dintre cei mai bun trăgaci ai ţării, mă duc într'o zi de 
toamnă la prepeliţi, având de tovarăș pe acelaşi văr Grigore — 
cel cu iepurii. El nu era decât un începător — eu eram maiestrul 
lui, pentru că eu îl făcusem să-i fie dragă vânătoarea cu prepeli- 
carul. Am căutat lanul eu într'o parte, el în alta. Am tras câteva 
focuri, — le-am greşit. Mi-am sporit atenţia, — aceiași neiz 
bândă. Asta mă mira şi mă şi înciuda. Când ai, după lungă obiş- 
nuință, experiență de vânător, — ești sigur, după ce ai apăsat pe 
trăgaciu, că vânatul cade. Curios era că prepelicarul se purta 
foarte bine. Şi nici eu nu mă grăbeam la tras. Prepeliţele se 
duceau în zbor şi eu le urmăream cu ochii holbaţi, cu o uimire 
din ce în ce mai nespusă. Sângele a început atunci să fiarbă în 
mine. N'am mai lovit nicio piesă. M'am oprit scrâşnind, şam 
zvârlit pușca la pământ. Putea să se facă bucăţi. M'am grăbit s'o 
râdic, gândindu-mă că nu-i vinovată cu nimic. Fără s'o mai încarc, 
fără să mă mai uit la prepelițele pe care le stârnea cânele, — 
m'am dus cătră tovarășul meu. El făcuse șapte prepeliţi. Eu 
n'aveam decât două și trăsesem peste douăzeci de focuri. — 
Ascultă, Grigore, îi zic, eu nu mai umblu. Vrai să ne ducem 
pănă la trăsură, să gustăm ceva ? — Bucuros, îmi răspunse el, 


www.dacoromanica.ro 


154 


indulgent şi fericit — fericit de succes şi indulgent pentrucă mă 
biruise în ziua aceia. 

Ne-am luat gustarea pe malul unui iaz. Pe urmă m'am pus 
şi mi-am şters cu grijă pușca. Mi-am făcut cartuşe nouă. Şi după 
vreo două ceasuri de odihnă, am pornit iar. 


Dar acuma lucrurile se schimbaseră. Am tras la rând în şap- 
tesprezece prepeliți şi 'ntr'un iepure — fără de niciun greş. 
Vărul meu a mai făcut două bucăţi. Imi luasem revanșa. 

Vânătorii vor recunoaşte, în această mică anecdotă, accen- 
tul adevărat al familiei. După treizeci de ani se dau amănunte 
neânsemnate şi se numără loviturile. Variante ale istorisirii 
aceştia le auzim şi noi astăzi, căci și iazul e la locul lui cași 


www.dacoromanica.ro 


135 


miriştea cu prepeliți şi cristei, şi vânătorii sânt aceiaşi, numaicât 
îi cheamă altfel. 


Beizade Neculai Suţu vorbeşte însfârșit, în paginile lui, des- 
pre vânătoarea cu copoi şi despre vânatul de primăvară la prepe- 
liçi. Astăzi nu mai întrebuinţăm copoii la iepuri. Legea opreşte 
şi Ogarii. Şi aceiaşi lege ocroteşte prepelițele abia căzute din 
călătoria de la sud, — când, în iarba fragedă de primăvară, se 
cheamă sfioase încă şi-şi pregătesc cuibarele. Astăzi legea ocro- 
tește şi pe căprioare. Dealtminteri, cei care ne simţim astăzi 
vânători, pentru nimic în lume n'am apleca arma spre acest 
animal grațios și nevinovat. La vânătorile mari de pădure, le 
lăsăm să treacă în voie printre puşti şi le privim cu plăcere sal- 
turile sprintene şi mlădioase. Numai ţapul — după o expresie 
curentă — are dreptul să fie lovit. 


Dar în acele vremuri de pârloage nesfârșite şi de păduri ne- 
explorate şi neexploatate, în Molduva era un fel de raiu al vână- 
torilor. Era atât belșug de sălbătăciune, încât legea de ocrotire 
nu părea încă necesară. Așacă beizade Neculai îşi are scuzele lui 
de vânător făcute, atunci când istorisește expediţia de primăvară 
la prepeliţe, ori când povesteşte, cu amănute caracteristic vână” 
toreşti, cum a împușcat la o margine de crâng, o dropie şi puii 
dropiei. 


Cristești ori Cârniceni în preajma Iaşilor și bălțile de 
lângă Galaţi erau ţările de vis ale vânătorilor. Ci nu ştie 
trebuie să afle că în breasla aceasta omul păstrează în parte un 
suflet de copil şi de primitiv. Chiar un vânător cărunt îşi pe- 
trece cu nesomn și înfiorări nopţile care preced anume partide 
de vânătoare. Frânturi de vis fantastic populează somnul frag- 
mentar — şi `n acest vis apare vânatul nenumărat așa cum îl 


www.dacoromanica.ro 


136 


doreşte vânătorul actual şi 'aşa cum l-au apucat strămoşii în epoci 
străfunde. 

Așa îi apare lui Neculai Suţu, ca într'un asemenea vis, Mol- 
dova tinereţii lui, plină de vânat, aşa cum numai era la epoca de 
decădere când, plin de gută şi reumatisme, îşi scria memoriile. 
Fiecare generaţie de vânători apucă asemenea vremuri fericite, 
care corespund cu anume ani plini de forţă şi fantezie, şi fiecare 
generaţie recunoaşte decăderea contemporană. Interesant în toată 
chestia asta — cu toate scăderile pădurii şi îimpuţinarea sălbă- 
tăciei — e mai ales vânătorul. Şi eu îl văd retrăind, pe beizade 
Neculai cu istorisirile lui pasionate, în mulţi dintre tovarășii 
mei de azi. 


www.dacoromanica.ro 


Sorţul verde 


uconu Grigore Condrea e un bun şi vechiu vânător. Il stimăm 

şi mai ales îl iubim pentru calităţile și cusururile pe care 
le are, ca orice vânător. Domnia“sa însuşi e gata să-şi recunoască 
orice fel de cusur, afară de unul : imaginaţia. Vorbei aceştia cu- 
conu Grigore îi spune altfel. 

— Minciuna, dac'ar fi vânat, zice el, aşi urmări-o cu cea 
mai mare ardoare. lată cusurul capital al breslei noastre. Eu aşi 
vrea, cucoane, vânătorul să fie om; să nu-mi înşire cai verzi pe 
păreţi; să nu-mi combine nişte isprăvi de roman senzaţional, ca 
să rămân cu gura căscată, uitându-mă la dânsul. Stau, mă uit 
ş'ascult, şi-mi place; ştiu însă că nu-i nimic adevărat. Nici să nu 
mă asigure, în ceasul dintăiu când a făcut cunoştinţă cu mine, 
la un păhar de vin, că n'a tras greş niciodată. Ştie că are să 
umble alături de mine, are să sară vânat, are să tragă şi are să 
greşească ; cu toate acestea mă încredinţează că în viața lui aşa 
ceva nu i s'a întâmplat. lată ce fel de tagmă suntem noi. Și ciu- 
dat este că eu îl cred — așa i-i de respectabilă înfăţişarea şi de 
dulce vorba. Un om care în viaţa lui de toate zilele nu-și poate 
reproşa nimic, strict cu el însuşi, strict cu alţii, om al datoriei şi 
bun părinte, îmi afirmă pe onoarea lui o fantasmagorie, pe care 
eu atuncea, faţă în faţă, sunt forţat s'o cred. Pe urmă, când des- 
chid caietul, ca să însemn cele de cuviinţă, mi-i ruşine mie sin- 
gur de bazaconia pe care am auzit-o. 


www.dacoromanica.ro 


138. 


=a Asta la dumneata, cucoane Grigore, e cea mai mare ca- 
litate, i-a zis unul dintre noi într'un rând, sara, în popas yână- 
toresc de toamnă. 

— Cum ai zis, mă rog dumitale ? 

=a Asta la dumneata, cucoane Grigore, e cea mai mare ca- 
litate. Nu îndrăzneşti niciodată să treci dincolo de realităţi. Şi 
ca să sfinţeşti această disciplină, ştim că, de douăzeci-şi-opt ori 
treizeci de apj, ţii un jurnal al vieţii dumpjtale cinegetice, în 
care însempj cu ştiinţifică metodă, ca să zic aşa, loviturile, pier 
sele, împrejurările, curiozităţile. 

— Aşa este, mărturisi cuconu Grigore Çondrea. In acel 
caiet am însemnat tot ce se atinge de această îndeletnicire a 
vieţii mele. Deschid şi yăd câte prepeliţi, câte potârnichi, câţi 
iepuri, câte greşuri. Acolo nu-i exagerare, acolo-i contabilitate. 
La vânatul de pădure, îmi permit să adaog şi alte consideraţii de 
care yorbiţi domniile yoastre. Prima yulpe pe care o yoiu îm” 
puşca în sezonul acesta ya fi a nouăzeci şi şaptea. 

— Brayo ! Foarte frumos, cucoane Grigore. 

ma Ce-i frumos ? ne întrebă toyarășul nostru cu gravitate. 
Veţi vedea, în acel caiet şi câte am scăpat în douăzeci-şi-opt de 
ani de carieră. Acelea-s cu mult mai numeroase. Dac'am socoti, 
după ce-au scăpat de loyiturile mele, câţi puj au fătat, câte găini 
şi rațe au mâncat, ne-am pune mânile în cap. Geri frumos ? Nu-i 
nimic frumos. 

m E frumos strictul adevăr, cucoane Grigore. 

— Şe poate, răspunse zâmbind prietinul nostru, însă daţi-mi 
voie să mă contrazic şi să yä spun, la un păhar de yin, că eu sunt 
cel dintăiu care nu admir acest frumos şi strict adevăr. N'am ce 
mă face, căci sunt încăpățânat de felul meu şam luat o hotărire 
acumdouăzeci-şi-opt de ani ; dar să nu credeţi că n'o regret ade- 


www.dacoromanica.ro 


139 


seori. Rânduiala asta a mea, ţinându-mă în realităţi, m'a depărtat, 
dacă voiţi să ştiţi dumneavoastră, de una din plăcerile pe care 
dumneavoastră le aveţi şi eu nu le am. Eu nu pot înflori nimic. 
Pe urmă, când aşi deschide caietul, mi-ar fi ruşine. Dacă n'ar fi 
caietul —- clipa de fantazie ar da o nouă formă ş'o nouă coloare 
unor anumite împrejurări trecute ; şi aşi fi şi eu un adevărat vâ- 
nător. 

— Ştii că ai haz, cucoane Grigore ? strigă tovarășul care-l 
aţâţase la vorbă. Cine te-a pus atunci să întocmeşti acel caiet în 
care ai însemnat episoadele celor nouăzeci şi şase de vulpi ?... 

— Ce episod? nui niciun episod! se oțări cuconu Grigore. 

— Cine te-a pus să-l scrii ? 

— Cine m'a pus să-l scriu ? Asta, domnilor, e o istorie pe 
care nu m'aşi simţi în stare s'o trec în însemnările acelea pro- 
zaice ale mele. Cu toate acestea e o istorie importantă şi ar pu 
tea sluji de prefaţă caietului meu. Dacă doriţi, sunt gata să v'o 
spun, dar fără nicio înflorire şi fără de nicio pretenţie. 

Ascultaţi, 

Aveam nouăsprezece ani şi începeam să-mi fac ucenicia 
vânătorească. Îmi cumpărase babaca puşcă;  începusem a-mi 
dresa un căţel şi era un bătrân, moş Costache Pușcaşu, care mă 
iniţia în primele taine. Dela moş-Costache am învăţat că întăiu 
trebuie să scuipi şi să sudui vânatul și pe urmă să ridici puşca la 
ochi. Numai aşa poţi avea clipa necesară de calm. Așa s'a făcut 
că am izbutit a aduce acasă, făcând bucurie tatălui meu, cel din- 
tăiu iepure. Pot să vă spun că acest întăiu iepure l-am împuşcat 
la 11 Septembrie 1898. Mi-a sărit din nişte spinării, la o margine 
de ogor, pe-o vreme de pâclă. 

Intr'o zi, trece pe la noi un frate al mamei, mare moșier în 
ţinutul Brăilei, şi, aflând de debuturile mele, îmi vorbeşte de ră- 


www.dacoromanica.ro 


140 


ţăriile din nişte bălți de pe moșia lui, lângă Dunăre. — Acolo să 
vii să-ţi faci ucenicia, mânzule, zice el. Eu nu pun mâna pe pușcă 
şi nu ţiaşi putea fi învățător, însă ai să ai meşteri destui care 
să-ţi fie pildă, mai ales dacă vine într'o Sâmbătă, în preajma a 
două sărbători, Alexandru Ghenciu. Dela Alexandru Ghenciu 


ai ce învăţa. E o adevărată evanghelie. Imi place şi mie să-l as- 
cult, măcar că nu sunt de meserie. 

Vă închipuiţi ce bucurie mi-a făcut acea propunere a lui 
nenea Temistocle. Îndată mi-am pregătit pușca şi muniţiile şam 
fost gata să-l însoțesc. Nu mi-am luat niciun fel de bagaj ; am ți- 
nut numai să duc cu mine cățelul, pe care îmi propunear» să/l 
învăţ a scoate din apă rațele lovite. Am plecat dimineaţa ; şi pe 


www.dacoromanica.ro 


141 


la vremea amiezii am ajuns la Brăila. De-acolo am mai făcut un 
ceas cu trăsura. Ș'am intrat la un conac cu foarte multă rânduială 
întocmit. Mătuşa mea, soţia lui nenea "Temistocle, ma primit cu 
bucurie şi îndată a băgat de samă că-mi plac prăjiturile cu cremă. 
A-douarzi a văzut că-mi plac şi sarmalele: asta a bucurat-o foarte 
mult şi mi-a prevestit că am să mă fac voinic şi gras, ceiace s'a şi 
întâmplat, după cum vedeţi. Imi plac şacum sarmalele şi prăji- 
turile cu cremă și cântăresc o sută patru chilograme. 

Am fost la baltă chiar din ziua întăia, şi, după multe peri- 
peţii, am împuşcat o păreche de rațe de cele mari. Nu spun câte 
focuri am dat greş : asta-i altă chestie. 

In ziua a doua, cea cu sarmalele, s'a întâmplat să fie o Sâm- 
bătă. Nenea "Temistocle primeşte o telegramă foarte urgentă. O 
desface, îşi vâră nasul în ea, apoi mi-o întinde c'o mare plăcere. 

— Poftim, nepoate Grigri, zice, citeşte şi te bucură. Eşti 
băiat cu noroc. ţi vine profesorul, 

Telegrama era foarte laconică: „,Sosesc“ — Iscălit: 
„Alexandru“. 

Vine domnul Ghenciu ? întreb eu cu inima bătând. 

Aşa este, vine Alexandru Ghenciu, confirmă nenea Te- 
mistocle. La dânsul ai să găsești şi învăţătură, şai să vezi și apa” 
rate şi scule cum n'ai mai văzut decând eşti. Imi închipui că e cel 
mai expert vânător de paseri de apă din câţi se cunosc în ţară. E 
renumit. Scrie și articole, într'o revistă a lor vânătorească. Eu 
însă nu le-am citit niciodată. 

—— Mie, adăogă mătuşă-mea Caliopi, îmi place mai ales fru- 
moasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu. Ii ştiu tabieturile 
şi felurile pe care le preferă, încât imediat mă pun la lucru. Când 
îl văd degustând ca un adevărat cunoscător, şi pe urmă mâncând 
cu credinţă şi cu dreptate, — mă simt oarecum emoţionată şi-i 
sunt recunoscătoare. 


www.dacoromanica.ro 


142 


Sosirea domnului Ghenciu a fost salutată cu voie bună şi 
de slugi. Sa repezit feciorul la puşti, genţi, cartuşiere şi scule ; 
iar fata din casă la mantale și pleduri. li zâmbeau şi-l firitiseau cu 
dragoste, pe cînd se scobora grav din droşcă ; iar unchiul meu 
Temistocle şi mătuşă-mea Caliopi îl aşteptau sus, în capul scări- 
rilor, cu dinţii sticlind de râs şi soare. 

Domnul Alexandru Ghenciu, era un om nalt, uscat și subţire, 
însă prea dârz şi sănătos. Purta o frumoasă barbă blondă, în- 
spicată cu fire de argint, care-i dădea o înfăţişare cu deosebire 
respectabilă. Sui cu mânile întinse spre stăpânii conacului şi în- 
tâlnirea, cu efuziuni de adevărată prietinie, mi-a făcut o deo- 
sebită impresie. Foarte afabil, m'a recunoscut îndată discipol al 
său şi m'a bătut pe umăr c'o mână protectoare. 

Il priveam intimidat. 

— Ei, ce facem colega ? mă întrebă el încruntând spre mine 
sprânceana. Eşti dispus să mă urmezi ? 

— De abia ai căzut dela drum, frate dragă ! strigă mătuşă- 
mea Caliopi. Odihnește-te puţin ; reconfortează-te c'un păhar de 
vin şi cu puţină gustare. E de mirare câtă pasiune pui dumneata 
şi câtă energie cheltuieşti în acest sport ! 

— Adevărat, răspunse vesel oaspetele, asta-i singura mea 
pasiune. Eu nu înţeleg viaţa decât subt acest unghiu. Căci numai 
astfel pot colora tristeţa şi monotonia existenţei. Cuconu-Te- 
mistocle e fericit lângă batozele sale, eu sunt fericit, cu pușca în 
mână, în papură, la malul iazului. Trebuie să ştii — îmi lăcu el 
onoarea să mi se adreseze personal, — trebuie să ştii, tinere, că, 
între toate, eu prefer vânatul de baltă, pentru diversitatea lui, 
pentru şireclicurile lui, — frumuseţea peisagiului. Aşi putea zice 
că misterul acestui vânat nu-l cunoaşte şi nu-l preţuieşte nimeni 
pe lume mai bine decât mine. Aşa încât acord repaosului şi plă- 


www.dacoromanica.ro 


145 


cerii de a lua o gustare împreună cu dumneavoastră, un sfert de 
oră, pe urmă îmi daţi voie să-mi fac pregătirile. Cea din urmă 
rază a asfinţitului trebuie să fulgere în ţeava armei mele. E un 
precept dela care nu m'am abătut niciodată. 

A acordat înadevăr gustării timpul strict necesar pe urmă 
mi-a pus în vedere să mă pregătesc. Eu eram însă gata. Imi sco? 
sei de după o ușă pușca şi torba şi strigai pe Liuba, căţeluşa mea 
setter. 

— Asta înţelegi dumneata a fi gata, tinere? mă întrebă 
zâmbind cu prietinie domnul Ghenciu. Ai să afli mai târziu ce 
importanţă au în amor preliminariile. De asemenea şi vînătoarea 
își are pe ale sale, căci şi vânătoarea e o pasiune, cași amorul. 
Ceiace Stendhal a numit cristalizație, adică înflorirea în imagi- 
nație a obiectului pasiunii, are loc cu deosebită bogăţie mai ales 
la vânători. Deci ai să-mi dai voie să-mi scot din geamandane 
toate câte-mi trebuiesc pentru expediţie. 

Ii dădui voie fără îndoială, respectuos şi intimidat. Ora 
aceia o socoteam hotăritoare pentru mine. Îniţiaţii vechi încer- 
cau de sigur acelaşi sentiment de uimire şi recunoștință, când 
începeau a pătrunde în misterele eleusine. Cerui dascălului meu 
îngăduinţa să-l asıst. Il ajutai să deschidă geamandanele și să în- 
şire pe divanuri şi scaune o mulțime de obiecte necunoscute mie. 
Eu eram un primitiv şi începeam să mă ruşinez. li observai că 
adusesem cu mine o căţeluşă setter. 

La ce-ţi poate servi asemenea animal ? mă întrebă el pri- 
vindu-mă pieziș, c'un zâmbet care mi se pāru viclean. 

Imi scoate rațele din apă, îi răspunsei eu. 

Mare slujbă, importantă slujbă, într'adevăr, îmi întoarse 
el cuvântul. Vânătorul la baltă poate întrebuința un meșteșug 
mai bun : un țăran care stă în apropiere cu barca. După ce ai 


www.dacoromanica.ro 


144 


isprăvit de tras, se duce şi culege ce a căzut. Dacă dai drumul 
cânelui să umble şi să facă sgomot în timpul pasajului, te las să 
judeci singur ce ispravă poţi face, câte cârduri se abat şi-ţi scapă. 
Eu am un băietan, care aşteaptă cu luntrea, până ce isprăvesc. 

— Intr'adevăr observaţia mi se pare justă, m'am învoit eu. 

Aşa era : logic şi simplu. Pasajul de rațe, sara, ţine jumătate 
de ceas. Această jumătate de ceas trebuie consacrată tirului. 
Singurul meu lux, cânele, era deci prisoselnic. Priveam accesoriile 
desfăşurate în juru-mi şi mă feream să cer explicaţie dintr'un 
sentiment de mândrie, propriu celor timizi. 

Pe lângă nişte ghete enorme dintr'o piele puternică şi sgrun- 
ţuroasă, cu nişte tălpi de-un deget de groase ghintuite cu clon- 
turi şi fiare de oţel (specialitate engleză pentru vânătorile afri- 
cane, mă încredința domnul Ghenciu), pe lângă două măntăli, 
dintre care una de ploaie, pe lângă vălul de țânțari, pe lângă pă- 
lăria colonială, pe lângă mănuşile fine de castor, pe lângă un 
scaun pliant foarte comod, cercetai şi două gente pline de serii 
de obiecte necunoscute. Observai în una o trusă de bărbierit şi 
în alta nişte medicamente. Pe urmă rămăsei în admiraţie în faţa 
cutiilor de cartuşe : elegante, din piele groasă galbenă, închise 
cu lăcăţele de alamă. Erau două : în fiecare câte o sută de car- 
tuşe. Cartuşe aduse din străinătate, cu îngrijire drămăluite şi ser- 
tisate, nişte minuni de cartușe. 

— Dumneata de unde îţi aduci cartuşele ? mă întrebă dom- 


nul Ghenciu. 


— Dela Bucureşti, răspunsei eu, vag. 

Era însă o minciună, de care şacuma mie rușine Cartuşele 
mi le făceam eu singur, cum mă pricepeam şi cum da Dumnezeu. 

— Dela București ? zâmbi cu milă, tovarășul meu. N'am 
întrebuințat niciodată cartușele dumnealor. Eşti mulțămit ? 


www.dacoromanica.ro 


145 


— Da, am urmat eu a răspunde, cu obrajii împurpuraţi. 

Mă întrebam cine vor fi fiind „dumnealor“ şi-i compăti- 
meam așa, în abstract. 

Fiecare cartuş care trecu în cartuşieră fu verificat şi sunat 
la ureche. 

— Să ştii, îmi lămuri domnul Ghenciu, că nouăzeci la sută 
din vânat scapă din pricina cartuşelor proaste. 

In privinţa asta nu mai putea fi nici o îndoială; îi dam 
perfectă dreptate şi primii cu recunoştinţă adresa fabricei sale : 
Stewart & C-ie, Midleton, Sussex, England. Negreşit nu mă sim- 
ţeam în stare nici n'aveam intenţia să fac vre-o comandă ; însă 
tinereţa sufere obişnuit, în asemenea împrejurări, de lașitate şi 
vanitate, 

După ce se îmbrăcă într'un costum minunat, pe carei'l 
invidiam sincer, își trece pe el toate curelele şi halaturile și rân- 
dui pentru servitorii care aveau să ne întovărăşească toate cele- 
lalte boclucuri accesorii. 


Observai ş'o bucată de pânză de un verde gingaș, în forma 
unui dreptunghiu lungăreț, prevăzută cu două şnururi de mătasă. 
O priveam pentru a nu ştiu câtea oară şi nu îndrăzneam să cer 
lămuriri, 

Domnul Alexandru Ghenciu începu a râde cu bunătate şi 
mă cuprinse de bărbie, dezmierdându-mă ca pe un copil ce eram. 

— Mon cher ami, îmi zise el, întreabă, nu te sfii, căci un 
ucenic ca dumneata n'are de unde cunoaşte toate secretele meş- 
teşugului. Trebuie să ştii în deosebi că mai ales vânătoare la 
baltă se face c'un lux deosebit de pregătiri şi precauţiuni „Ai să 
mă întrebi de ce; şam să-ți răspund. In cincisprezece ani de când 
vânez, mai ales la baltă, am putut observa, întăiu, că rațele sunt 
cele mai viclene dintre paseri. Au privire ageră şi înţelegere su- 


10 


www.dacoromanica.ro 


146 


bită a situaţiei. Deci trebuie să-ţi iai toate măsurile. Nu-ţi mai 
spun că, după mine unul, nu există tir mai variat, mai dificil şi 
mai instructiv din punct de vedere vânătoresc, decât tirul de rațe 
în zbor. In deosebi am învăţat a cunoaşte rațele la pasajele de 
sară, când trec uneori ca aduse de vânt, alte ori în zigzaguri ful- 


gerate, alte ori ca nişte proiectile care se înşurubează în văzduh 
spre stele. Le cunosc toate vicleniile și toate calitățile de zbură- 
toare. Calităţilor de zburătoare un vânător nu poate opune de- 
cât un tir calm şi sigur. lar vicleniei, unele din aceste accesorii pe 
care le vezi. Masca, mănuşile, etc., au de scop să-mi menţie li- 
niştea necesară din spre partea ţânţarilor. Pânza aceasta verde pe 
care o vezi are şi ea un rost. E un şorţ. 


www.dacoromanica.ro 


147 


Il privii uimit. El zâmbi fin. 

— E un şorţ, e un şorţ, stărui el ; ai auzit bine, e un şorţ. 
Acest şorţ îl încing pur şi simplu. E de coloarea papurei. Ast- 
fel îmi sunt mascate picioarele. O observaţie îndelungă m'a făcut 
să ajung la concluzia acestei necesități. Acuma ştii tot ce trebuie 
şi putem merge la baltă, căci eu sunt gata. 


Mărturisesc că eram cu deosebire impresionat. Presimţeam 
că mi trebuieşte vreme ca să ajung la cunoştinţele depline, aşa 
de complicate, ale bieslei. Veniră doi slujitori ca să încarce ha- 
laturile. Apucai şi eu ceva în mână, ca să aduc un serviciu şun 
omagiu de supunere tovarăşului meu şi ca să nu par aşa de sprin- 
ten şi de sărac. Grămădirăm tot în trăsură, ne urcarăm şi noi, și 
cu inima îndoită lăsai pe Liuba acasă, chelălăind cu jale în bra- 
tele bucătăresei. Toate slugile conacului, cu stăpânii în capul 
scării, ne asistară, privindu-ne c'un interes în care desigur umila 
mea persoană intra c'o foarte mică parte. 

Ajunşi la baltă, coborîrăm cu deosebită rânduială. Eu eram 
liber şi gata să fac orice. Domnul Ghenciu însă prubului îndelung 
cea mai bună poziţie şi pune să i se transporte acolo toate ale 
sale. Porunci unde să se ascundă luntraşul cu luntrea şi-i dădu 
instrucţii severe în privinţa atitudinei pe care trebuia s'o păs- 
treze. Işi desfăcu scaunul, își încinse şorțul și se identifică ime- 
diat cu peisagiul într'o deplină neclintire. 

Eu mă trăsei mai la o parte, într'o aşteptare febrilă. Soa- 
rele se scufundase la asfinţit şi balta cu pădurile ei afunde de 
trestii începea să se acopere de lucoarea amurgului ca de-un fum 
de lumină. In ochiuri depărtate, în cotloane ascunse, izbucneau 
bătăi repetate de aripi şi măcăituri comice. Rațele se pregăteau 
să se înalțe subt cerul amurgului, încrucişându-se şi ţesându'se 
spre locurile de petrecere şi de hrană ale nopţii. 


www.dacoromanica.ro 


148 


Deodată îmi zbucni inima când văzui cel dintăiu cârd năvă- 
lind spre mine. Ştiind un meşter în preajma mea şi neavând vreme 
să scuip şi să le sudui, după rânduiala lui moș-Costache, le lăsai 
să treacă. Îndată auzii în partea cealaltă, unde se instalase tova- 
rășul meu, două focuri scurte şi precise, 

— Trebuie şi repeziciune şi prezență de spirit, pentru zbo- 
rul acesta fulgerător al rațelor, cugetam eu, şi inima urma să 
mi se zbată de tulburare. 

Insfârşit, îmi venea bine un cârdişor, drept pe deasupra pămă- 
tufului trestiilor. Stătui neclintit, le adresai în gând invectiva pe 
care o auzisem la moşneag, și izbutii să pun la umăr cu linişte 
arma. 

Uitasem să scuip, însă, după cât am văzut, asta nu-i numai” 
decât necesar. Una din rațe căzu. Indată mă liniştii deplin, în- 
fiorat de bucurie şi de mândrie. Imi trecusem cu bine examenul. 
Altele puteau să-mi scape. 

Era o înserare liniştită ; şi din afunzimile bălților începură 
să curgă cârduri de rațe de toate mărimile, ca nişte accelerate 
fantastice. "Trăgeam din când în când cu grijă, avui şa doua, şa 
treia mare bucurie. Fram atent și 'n spre locul unde rămăsese to- 
varăşul meu, şi-mi aduc foarte bine aminte că-i număram lovi- 
turile. Totdeauna erau duble : pac-pac, şi le judecam în sine-mi 
juste și precise. Curând trebuia să înceapă rolul luntrașului. 

Văzui curând pe omul din luntre venind spre mine. Intu- 
nericul serii creştea. 

— Ce este, Nicolae ? îl întrebai. 

— Conaşule, am venit să-ţi scot rațele, îmi răspunse el, 
Acuși se face întuneric şi nu se mai vede. Intru cu piciorul. Aici 
apa nu-mi ajunge nici până la glezne și ţi le scot numaidecât. Ai 
trei ; le-am văzut unde au căzut. 


www.dacoromanica.ro 


149 


— ţi mulțămesc, Nicolae, îi răspund eu. Dar cum se face 
c'ai lăsat luntrea ? 

— Am lăsat-o. Ce eram să fac acolo ? Cum au pornit ra- 
tele, am ieşit la mal şam băut o ţigară. Am văzut c'ai pușcat pe 
acestea trei. 

— Înţeleg. Dar de ce-ai lăsat pe boier ? 

— Da ce-am sări fac eu boierului ? 

— Te duci cu luntrea. Am auzit cel puţin douăzeci de fo- 
curi duble. Trebuie să-i culegi rațele, după cum ţi-a poruncit. 

— Care rațe ? Rațele s'au dus. Cum puşcă în ele, se duc 
mai năprasnic. 

— Nu înţeleg. 

— Apoi mata nu-l ştii, cuconașule, pe boierul nostru ? De 
câţi ani vine aici, cu toate ale sale, ne-am deprins cu el şi ni-i 
drag. Dar niciodată nu l-am văzut împuşcând ceva. 

Drept vă spun am avut eu o criză de jenă, şi nu înţelegeam 
cum am să pot da ochii cu tovarășul meu. Fără însă să pară de 
loc tulburat, domnul Alexandru Ghenciu veni spre mine mirân- 
duse de ghinionul pe care-l avuse. Bănuia întrucâtva şi cartuşele, 
şi era oarecum decis, dacă i se va mai întâmpla odată așaceva, să 
nu mai rămâie clientul lui Stewart & C-ie, Midleton, Sussex, En- 
gland. Păru cu totul lipsit de curiozitate pentru cele trei rațe 
pe care le scosese din baltă Nicolaie şi găsii şi eu de cuviinţă să 
le arăt acelaşi dispreţ şi aceiaşi indiferență, deşi abia aşteptam să 
fiu singur, să le cântăresc în mână şi să le observ penajul. 

In drumul spre casă, protectorul meu îmi împărtăşi un 
adaos de observaţii cinegetice, câștigate într'o lungă experienţă. 
Era puţintel mai rezervat și simțeam plutind asupra persoanei 
sale, asupra tuturor halaturilor, podoabei şi pestelcii verzi un fel 
de negură de mâhnire. Bănuiam însă că totul e trecător şi că 


www.dacoromanica.ro 


150 


după dezamăgirea şi tristeţa clipei, pendulul pasiunii sale va 
marca iarăşi arcul de ascensiune. 

Pentru tinereța şi firea mea, însă, ridicolul acestui măreț şi 
respectabil nenea Alexandru Ghenciu a fost o lecţie hotărâtoare. 
De atuncea am căzut în caietul meu de ticăloasă contabilitate. 
Cugetând însă bine văd că nenea Alexandru era vânător și eu 
nu sunt. 


www.dacoromanica.ro 


Veverita 


ânătorii ieşeni păstrează bune şi vechi obiceiuri. Unele le ţin 

încă de-acum o sută de ani, când beizade Alecu Suţu şi-a 
adus puști nouă dela Viena. Aşa, în primele zile însorite ale pri- 
măverii, caută sitari în pădurea dela Repedea. Şi-i caută cu 
aceiaşi rânduială de atunci nu cu câni, ci cu copii care intră 
în sihlă, bat cu bețele şi dau zvoană cu glasurile. Așa am ieşit şi 
eu a patra oară ieri, în 14 Aprilie, cu câţiva prietini; şi după 
ce-am străbătut Socola, am urcat printre vii în piscul cel mare, 
de unde se vede capitala Moldovei într'o panoramă fără pă- 
reche, pe trei coline. 

Acolo ne-am oprit puţin tot după o veche rânduială şi ne-am 
înduioșat, admirând Iaşii subt lumină de primăvară şi ceaţă; şi 
am primit cu toţii, adânc pătrunşi, părerea că aşaceva — Iașii, 
văzut dela Repedea — este unic pe lume. Îndată ni s'au înfă- 
ţişat, subt clădirile moderne şi subt lumina nouă, amintirile tre- 
cutului legate de ziduri vechi, pisanii şi mor.ninte. Acolo dorm 
voevozi şi Domniţe, boieri și cneaghine şi pulberile iubirilor. 
Soarele de altă dată zace închis subt pământ şi lespezi. 

După ce am jertfit ca totdeauna, tot după rânduială, acestui 
ticălos sentimentalism, ni s'a înfățişat Gheorghe Meiu, omul 
nostru, cu stolul lui de copii. Au ieşit mărunţei şi slăbuţi din 
iarnă, dar se adună în rând cu mare însufleţire, smârcâindusși 
nasurile şi ghiontindu-se. De-o sută de ori, în fiecare primă” 


www.dacoromanica.ro 


152 


vară, generaţiile de copii aşteaptă pe vânători. Unii intră în 
slujbă întăia oară în acest an și simţesc mândrie legitimă. Alţii 
îşi iau aere de şefi faţă de cei cu mai puţine drepturi. Iar Meiu 
are predilecție pentru unul pe care-l chiamă Motocel. La acela 
strigă, pe acela îl îndrumează, cătră acela îşi declară nemulță- 
mirile. 

Insuşi Gheorghe Meiu al nostru e un om rar. In viaţa lui de 
toate zilele şi între gospodarii din sat nu ştiu care i-i situația şi 
nici nu mă interesează. Gheorghe Meiu e omul sitarilor dela 
Repedea. Dintr'o întâmplare, a rămas cam beteag, şi şchioapătă 
puţin în dreapta; cu toate acestea urcă, scoboară şi ţine la drum 
cu nedomolită tărie. Dimineaţa şi sara, fără armă, la vremea 
aceasta a pasajelor, numai c'un bețişor în mână, intră în pădure 
şi observă dacă iau venit paserile cu plisc lung pe care le-aş- 
teaptă. Cum înțelege că se anunţă minunea, adică pasajul cel 
mare, pe care fiecare vânător îl aşteaptă toată viaţa, dă veste 
grabnică devale, la Ieș, şi boierii lui se şi înființează. 

— Sunt sitari, Meiule ? 

— Sunt, cucoane, slavă Domnului. Decând îi tot pândesc ! 
Acum au venit. Am stat asară în pârăie şi iam văzut cum 
zburau ca muştele. 

Şi vânătorii, şi copiii, şi Meiu pornesc c'o însuflețire extraor- 
dinară, ca să se vadă, după trei ceasuri de trudă prin smârcuri 
şi râpi, că sitarii — dacă au fost într'adevăr — s'au ridicat peste 
noapte şi şi-au urmat calea cătră munte. Câteodată însă îi iese 
şi lui Meiu dreptatea, şi atunci obrazul lui ars de trude şi năca- 
zuri se luminează. Sitarii sar din toate deşișurile, copiii fac o 
zvoană de s'aude până la cer, focurile de armă detună huruind 
în văi, iar Meiu are un aer de mulțămire şi de protecţie, parcă 
el ar fi crescut şi-ar fi păscut acele paseri străine. 


www.dacoromanica.ro 


153 


-— Nu le-am crescut şi nu le-am păscut, cucoane, dar eu 
stau aicea deauna și sunt străjerul lor. 

Aşa de ani de zile conduce pe vânători pe Repedea și `n 
Bârnova nu ca un salariat obișnuit, ci cu pasiune. Deşi nu 
poartă în mână decât vărguţa lui, el ia parte la toate peripeţiile 
şi emoţiunile expediției, îndeamnă, antrenează și încurajează pe 
vânători, îi pofteşte să nu piardă nădejdea şi să mai cerce un 
colț de sihlă, și 'ncă unu, și după aceia vălcica asta din dreapta, 
şi după asta coasta aceia din stânga. Urcă, scoboară cu noi, iar 
urcă şi scoboară şchiopătând în dreapta şi dăscăleşte pe Mo- 
tocel : 

— Măi Motocel, strigă, bre, la cei din stânga ta să nu gră- 
bească așa ! 

Copii se îndeamnă din glas: Hai-hăi!, bat în tufari, se 
strecoară printre lianele pădurii, se înghimpă în păducei și răsuri, 
se agaţă cu picioarele în ruguri de mure, şi înaintează cu hărni- 
cie ca nişte lighioi cu mişcări şi contorsiuni ciudate, până când, 
c'un fâlfâit mare de aripi, sitarul zvâcneşte printre crengi și saltă 
deasupra pădurii. 

— Sitarul la deai! sitarul la deal! izbucnesc şi băieţii, 
dând veste vânătorilor. 

In ziua de care vorbesc, am găsit soare în poienile dela 
Repedea şo căldură lină, cea dintâiu zi înadevăr blândă în 
această târzie şi schimbătoare primăvară. Din când în când suna 
vântul în crengi pe deasupra pădurii. Sticleau ochiuri de apă 
în încovoieturi de vâlcele și tăuri reci şi negre în funduri de râpi. 
Pela dosuri stăruiau încă grămezi de omăt. Frunzișul mort, bine 
ţesut şi bătut subt greutatea zăpezilor iernii, lucea în stropitu- 
rile de soare într'o coloare de sânge vechiu şi stâns. Incă nul 
înţepaseră colții ierbii și nul spărseseră florile Dar, pe la fet- 


www.dacoromanica.ro 


154 
inundate de lumină, zăream pâlcuri de viorele, ca niște fulgi 
de cer. 
Deși eram la jumătatea lui April, pădurea încă mărturisea 


suferința iernii. Pe alocuri deschidea hrube de întuneric. In 
tăurile negre parcă rămăseseră cuibarele şi ouăle părăsite ale 


balaurilor viscolelor şi furtunilor, care au trecut peste lumea 
noastră în luna lui Faur. Fagi şi plopi rupţi și dărâmaţi mărtu- 
riseau bătăliile trecute. Pădurea păstra încă în cuprinsul ei o 
mâhnire şo oboseală. Mierle şi brigheci zărisem numai în tufi- 
şurile dela margine. Aici, în adâncuri, nu fâlfâiau zboruri, nu 
ţârâiau glasuri. Era neclintire şi tăcere. 


www.dacoromanica.ro 


155 


Intrun tău, subt unghiul de omăt al unui clin, sticli uu 
glob de ghiaţă. In el văzui ca într'o crisalidă de diamant, vier- 
mele altei ierni cumplite care va veni după un veac. Iar în sufle- 
tul meu, ca şi'ntr'al pădurii, tresări spaima iernii care s'a dus. 

Iarna aceasta a anului 1929, care a adus peste noi şi peste 
pădurea aceasta, furtuna de ghiaţă dela Spitzberg şi Novoia- 
Zemlia, se păstra încă acolo, fulgerată de o rază de soare. Evoca 
urletele de groază, întrun fel de peşteră a morţii, cu sălbătă- 
ciunile pitite în covruri reci şi cu oamenii ghemuiţi dincolo în 
bordeiele lor şubrede, subt viscolul sfârşitului lumii. Deasupra, 
însă, fulgerau, în primăvara nouă, săgeţele de aur ale arcașului 
ceresc. 

Motocel, locotenentul lui Gheorghe Meiu, umbla înainte 
pe cărarea ce ducea în fundul râpei. Deodată se opri, în neclin- 
tirea pădurei pustii, şi dădu un strigăt de bucurie. Inălţă braţul 
şi arătă spre furca unui fag : 

— O veverița ! 

Ne oprirăm în cărare şi căutarăm cu privirile minunea pe 
care o descoperise copilul. 

Era întradevăr o veveriță, un ghem de blăniță de coloarea 
flacărei, cu coada stufoasă adusă pe spinare spre urechi, cun 
căpuşor minuscul în care licăreau ochişorii, ca două boabe de 
ploaie ori de lacrimi. 

La exclamaţiile noastre se mişcă brusc şi trecu în partea 
cealaltă a trunchiului, ca să se ascundă de privirile noastre. 
Apoi apăru mai sus, pe altă creangă. 

Tăcurăm. Ea era însă tot neîncrezătoare. Se furişă pe o 
ramură subţire, apoi, despringându-se de-acolo, trecu pe-un fag 
mai bătrân. Făcuse o săritură fără îndoială, de pe o creangă 
joasă, în înălțime; însă fără nicio sforțare, caşicum puful ei de 


www.dacoromanica.ro 


156 


flacără se desprinsese de-aici şi plutise în sus. Acolo, în fagul 
cel bătrân, se opri puţin cercetându-ne, atât cât puturăm să-i 
observăm cravata albă; apoi dispăru iar în partea opusă. 
De-acolo nu ne vedea ea, și-și închipuia, cu grăunciorul ei de 
înţelegere, că n'o vedem nici noi. 

Indată ce mă lăsai iarăşi la vale, o văzui însă iar. Rămăsei 
în urma tuturor, privind-o atent şi neclintit. Globul iernii era 
jos, în tăul negru; şi ea era sus, flacără măruntă a vieţii. Se temea 
încă de dușman ; rămăsese încă o clipă în ea amintirea dezas- 
trului şi a marei bătălii ; bănuia încă o primejdie acum când 
cânta soarele în crengi ; și stătea neclintită ca o frunză, lipită 
strâns de trunchiul fagului bătrân, şi, cu urechea grămădită în 
scoarță asculta un ceasornic care bătea acolo mărunțel, māsu- 
rând timpul. Nu era însă decât inimioara ei de puişor al fagului, 
al pădurii, şal primăverii. 

N'am simţit în acea clipită milă, nici bucurie ; ci am avut 
un simţimânt intens de simpatie pentru fărâma ei simbolică de 
viaţă, într'o fracțiune a eternității, în tristul şi scurtul timp al 
oamenilor. 

Am. lăsat-o în îmbrăţişarea ei prietinească, ascultându-şi 
inima ei şa pădurii, subt mângâierea soarelui, tatăl nostru al 
tuturora. M'am depărtat încet, cătră tovarășii mei. 


www.dacoromanica.ro 


Intrarea în viaţă a lui Nelu 


IL cunoşti pe Cezar. Trebuie să ştii că-și încheie cariera destul 
de frumos, mai frumos chiar decât mă aşteptam. 

Iţi amintești că un prietin mi l-a adus în dar şi avea şase luni 
trecute. L-am aşezat în plină lumină, în mijlocul ogrăzii, şi l-am 
judecat, împreună cu alţii cunoscători. Am hotărît că e un 
„pointer”, deşi avea destul amestec străin. Dar şacest amestec 
era nobil, adică vânătoresc. Era castaniu, pătat cu alb ; avea o 
fineță deosebită în toate membrele ş'o sprinteneală în alură, 
care la făcut, mai târziu, mare alergător. N'a concurat însă 
niciodată în stadionuri. Nu primise încă educaţia profesională. 
Prietinul mi-l adusese şi ca să-mi facă o plăcere, ştiindu-mă fără 
prepelicar, şi din pricină că Cezar nu ţinea să se statornicească 
în domiciliul care-i fusese hărăzit. 

— Ce să-ţi spun, cucoane ? Cam umblă fugar. 

Totuși, de vagabondaj n'am avut a mă plânge din partea 
lui. A acceptat cu destulă mulțămire familia de copii care la 
împresurat din primul moment şi, având cu cine petrece, n'a 
mai simţit nevoie să caute în afară de ogradă distracţii. Se vede 
că vagabondajele fuseseră provocate şi de unele măsuri coerci- 
tive luate cu prilejul începuturilor educaţiei lui. Acuma, vă 
zând şi simțind în jurul lui numai prietinie şi blândeţă, deodată 
sa deschis, a devenit amabil şi disciplinat. Dela început şia 
pus în valoare sprinteneala, amestecându'se în Jocurile cu min- 
gea ale copiilor. Refede a învăţat a prinde cucurile cu gura şi a 


www.dacoromanica.ro 


158 


aduce în joc mingea ieșită din cercul jucătorilor ori pierdută. 
Cu acest prilej a început a da reprezentații de sărituri şi salturi. 
Trebuia să apuce şi să coboare un obiect aşezat la înălţimi 
tot mai mari. Observând că plăcerea lui se acordă cu a prieti- 
nilor cu ochii albaştri și bucle bălăi care-l admirau şi | aplaudau, 
îşi dădea toată silința să realizeze acrobaţii din ce în ce mai sur- 
prinzătoare. La sfârşitul partidelor se așeza şi el în rând pe 
iarbă şi răsufla pripit cu ochii licăritori şi cu botul deschis din 
care atârna o limbă lungă şi trandafirie. 

Cum s'a deschis sezonul de prepeliţi, l-am scos, ca să-l fac 
să intre în adevărata lui îndeletnicire. Sângele generaţiilor de 
vânători pulsa cu putere în el. Fără să-şi dea samă de ce vreau 
dela dânsul, a început a cerceta şa adulmeca. Înstinctul miste- 
rios îi vibra în toţi nervii. La cea dintăiu prepeliță care trăsări 
în zbor deasupra ierburilor, rămase împietrit, cu botul înălțat. 
Dar cum auzi detunătura de armă, se prăvăli într'o parte şo 
rupse de fugă, cuprins de o panică nebună. S'a oprit cine ştie 
unde, pe-un dâmb, s'a recules, a privit în juru-i şi mi-a trimis 
din depărtare o privire de umilinţă. M'am îndreptat spre el, 
s'a depărtat. L-am chemat cu glas blând, m'a suferit să mă apro- 
pii. L-am mângâiat, i-am vorbit amical. A înţeles că nu vreau 
să-l asasinez. M'a urmat iar ; însă era neliniştit şi atenţia îi era 
aţintită numai spre groaza pe care o aştepta să izbucnească în 
el ori deasupra lui. 

La a doua detunătură, fuga ia fost mai îndârjită și mai 
lungă. Nu mă mai lăsa să mă apropii ; ţinea între noi o distanţă 
potrivită. Am avut rea inspirație să-i adresez câteva cuvinte 
supărate, apoi violente. Incepeam să mă conving că prepelicarul 
meu de dar poate să devie bun artist de circ, vânător însă 
niciodată. 


www.dacoromanica.ro 


159 


Istoria cu spaima şi cu fuga s'a repetat şa doua oară. Cum 
însă dragostea de stăpân și instinctul ascultării rămâneau covâr- 
şitoare, am izbutit să-l fac să mă urmeze cu uşurinţă şa treia 
oară, la câmp. Eram cu câţiva prietini, ai căror câni îşi mce- 
pură îndată cu hărnicie lucrul. Unul aretează o prepeliţă, altul 
alta ; îmi sare și mie una dela picior ; trei focuri detună în şir. 
Cezar s'aşterne pe linia unui hat, apoi în lungul drumului, cu 
urechile fâlfâind și mai ticălos decât oricând. In câteva clipe 
dispăru la cotitură şi nu l-am mai văzut. 


Până la locul de vânat venisem cu trăsurile, şi, după obi- 
ceiu, suisem în vehicul, alături de noi, şi cânii. Era cu neputinţă 
fugarului meu să găsească drumul spre casă. Ne aflam la o 
depărtare de oraş de cinsprezece kilometri. Deci trebuia neapă- 
rat să se prăpădească. imi părea întrucâtva rău, pentru copii. 
Din punct de vedere vânătoresc eram hotărît să mă resemnez. 
Camarazii mei mă mângâiau cu glume şi epigrame pe care nu 
eram în stare să le apreciez la adevărata lor valoare. Le soco- 
team chiar cu totul mediocre şi deşânţate, ţinând socoteală că 
ei erau bine serviţi şi se foloseau fără niciun scrupul de armele 
lor. Aveam un sentiment de suferință şi de umilire. Dacă s'ar 
fi înfăţişat atunci nefericitul meu prepelicar, aşi fi fost în stare 
să îndrept asupra lui arma. Era singurul mijloc de a nu o des- 
cărca în partea de unde veneau epigramele şi persecuția. 


După ce căzu soarele în lacul de aur şi purpură al asfinţi- 
tului şi simţii pe frunte o adiere cu mirezme de sulcină, supă“ 
rarea mi se alină. Mergeam spre trăsuri cu tovarăşii mei prin 
zvonul susurat al miriştilor şi primeam în trup odihna dulce a 
pământului. Prepelicarii tovarăşilor veneau după noi cu cape- 
tele plecate, ascultând şi ei cântecul vieţii afunde şi imense, din 
ţărână până la stelele umede care începeau a clipi în azurul serii. 


www.dacoromanica.ro 


160 


Imi părea rău după bietul meu tovarăş pierdut. 'Tot mai păs 
trasem nădejdea că instinctul strămoșilor va birui o slăbiciune 
trecătoare. Acuma însă totul era zădarnic; Cezar trecuse 
numai pe lângă mine, spre alt destin. Curând poate intră fără 
nume şi fără urmă în vârtejul necontenitei prefaceri : piere, sin- 
guratic, de foame, ori îl ucid ţăranii, ori îl sfâșie cânii dela o 
stână. 


“Tovarăşii mei făceau reflecţii care nu mai erau epigrama- 
tice. Mă simţeam împăcat cu ei, subt semnul breslei. 

Ne suim în trăsuri şi pornim spre oraş. După cotitura dru- 
mului, din nişte tufişuri, în negura serii, apare nefericitul meu 
prepelicar. Mă așteptase acolo toată ziua, ferit de ochi străini şi 
de persecuție, flămând şi însetat, înțelegând că-i va veni salvarea 
şi stăpânul pe același drum. Cunoscuse zgomotul trăsurilor și 
sonul glasurilor şi ne ieşea întru întâmpinare. Revederea a fost 
destul de mișcătoare și din acel ceas am rămas, până astăzi, buni 
prietini. Sânt încredințat că aceiași inteligență deosebită care 
lucrase în el în ziua aceia a despărțirii, l-a făcut să biruiască şi 


www.dacoromanica.ro 


161 


spaima de armă. La dragostea pentru stăpân, la încrederea în 
el, s'a adăogit desigur ş'o judecată. Clipa hotăritoare s'a produs 
când a aretat şa găsit cea dintăiu prepeliţă rănită. Atunci a 
pătruns în el curentul neamului lui vânătoresc, ca un izvor 
capriţios în albia râului. Nu mult după aceia numai vederea 
armei îl făcea să intre în crize de entuziasm. 

Chiar în sezonul acela (de-atuncea sunt nouă ani trecuţi) 
a devenit un vânător pasionat ; așa de pasionat și așa de incre- 
dinţat de rolul lui pe lume, încât n'am fost în stare să-l fac a 
pricepe că el trebuie să rămâie un element subordonat. Foarte 
des mi-a dat a înţelege că el se socoate vânătorul principal. Ne 
amuzăm împreună ; din când în când trag cu pușca; paseri și 
animale se lasă impresionate de sgomot și se opresc, ca să le 
poată el prinde ; dar, dintre noi doi, numai el e în stare să fugă 
săgeată și să urmărească până în zare un iepure care a apărut la 
capătul ogorului. Pasiunea aceasta de a urmări iepurele, rezis- 
tenţa dură la disciplină, mă fac să presupun că în virele lui 
curg destule picături de sânge de copoiu. 

Dar m'a servit destul de bine ca prepelicar, după cum ştii. 
A avut un nas fin și un aret ferm. Acum însă a început a îmbă- 
trâni. Auzul ia cam slăbit ; botul i-a încărunţit. Vechea lui 
ardoare totuși şi-a păstrat-o și a rămas prietinul nedespărțit de 
joacă al copiilor. 

Dintre defectele lui trebuie să semnalez răutatea faţă de 
cânii străini, mai ales îndârjirea împotriva cânilor de vânat. In 
trăsuri, ori în autobuze, ori la popasurile de amiază, când vână- 
torii se găsesc amestecați cu cânii lor, totdeauna Cezar s'a do- 
vedit un element de discordie. Dacă acest element de discordie 
ar fi rămas numai în domeniul hârâielii şal rânjetului, n'ar fi 
fost nimic. Dar așa trecea totdeauna dela ameninţări la fapte. 


1 
www.dacoromanica.ro 


162 


Fiind aprig, sprinten şi iute de colț, totdeauna colegii lui au 
avut a suferi dela el. Superioritatea răutăţii lui era uşurată și 
de faptul că prepelicarii sânt, în general, naturi blânde. Edu- 
caţia şi îndeletnicirea lor îi îndrumează către alte scopuri. 


Cezar şi-a păstrat colții lui ageri. Nimic, nici sfatul nici 
pedeapsa, nu l-a putut face să renunţe la atac. Deaceia, — lucru 
cu totul scandalos pentru un prepelicar liber, —m a devenit un 


câne redutabil de ogradă. Aici avea însă capriţii. |ntre oamenii 
care intrau pe poartă, el aprecia pe unii ca prietini, pe alţii ca 
dușmani. Pe târgoveţii decent îmbrăcaţi îi primea amical. Faţă 
de lucrători și de ţăranj avea o atitudine cu totul medievală ; 
celor zdrenţeroşi indeosebi îi plăcea să le înmulțească franju- 
rile. Această lipsă de sentiment democratic iam  reproşat-o 
deseori ; însă zădarnic. Maliţia lui se exercita uneori şi asupra 
femeilor şi a copiilor care treceau pe drum. Dosit lângă poartă, 
îi lăsa să se apropie ; şi dintr'odată tresărea zbârlit şi ameninţă” 
tor, cun lătrat groaznic. După ce producea efectul pe care/l 
dorea, se retrăgea, jubilând oarecum în sine. 


Propriurzis slujba de câne de ogradă n'o îndeplinea con- 
ştiincios și serios. Era un fel de amator ; voia şi el să facă ce 
făceau dulăii de pază, dar nu punea seriozitatea necesară. Făcea 
scandaluri de acestea numai când avea chef. Deci chestia asta 
era pentru el o petrecere. 

Cu vârsta, această înclinare ciudată, cum şi vrăjmăşia îm- 
potriva prepelicarilor tovarășilor mei s'au înrăutățit. Deaceia 
eram întrucâtva îngrijat la începutul verii trecute, când mi-am 
adus un căţel nou, menit să înlocuiască pe bătrân într'un an sau 
doi, — când va fi. 


Eram sigur că Cezar îl va primi rău, căci era din breaslă, 


www.dacoromanica.ro 


163 


Nu m'am înșelat. L-a privit dela început plictisit şi rău- 
tăcios. 

Cu toate acestea Nero — sau Nelu, cum îi spun, mai 
potrivit, copiii şi servitorii — era o fiinţă blajină și drăgălașă 
chiar dela început. Când lam primit din mânile unui prietin 
vânător, era numai cât un ghem, cu botul gros, cu labele mari, 
cu babinele dezvoltate, cu ochii severi şi c'un cucuiu proemi- 
nent în vârful capului. Distribuţia albului şa castaniului era 
alta decât la Cezar, mai mult în favoarea primei colori ; şi pielea 
era aşa de elastică, încât ar mai fi putut cuprinde în ea trei 
trupuri. 

Dela început acest nou oaspete s'a arătat cu totul prostuț. 
Sosit dintre zidurile oraşului, nu ştia ce-i lumina largă, vântul 
liber, verdeaţa grădinii. Se împiedica în troscot şi nalbă. Se uita 
holbat şi într'o parte spre umbrele mişcătoare ale frunzarelor ; 
se zbârlea şi fugea de ele, şi lătra scurt, şi nu înţelea nimic din 
această viață. O mare hărnicie şi înțelegere dovedea numai pentru 
mâncare. Orişicând avea putinţa şi cu orice prilej, era gata 
să hăpăiască indiferent ce, în cantităţi considerabile. După ce 
isprăvea în blidul lui, dădea năvală alătturi la străchinuţele mâ- 
telor. Nu băga în samă că scuipă ; lingea tot ce putea. Nu pre- 
geta să treacă şi la Cezar şi cu greutate înțelegea că trebuie 
să se retragă când bătrânul îi arăta colții galbeni, c'un hârâit 
rău. Când auzea descuindurse cămara, când auzea la bucătărie 
sunetul tacâmurilor, când răzbătea până la el mieunatul mâţelor, 
era de-o atenţie deosebită, înălțând cucuiul şi holbând ochii : 
ştia foarte bine că-i vorba de ceva mâncare suplimentară. Stă- 
pâna casei, servitorii, copiii, confirmau totdeauna această cre- 
dinţă a lui. La primele lecţii profesionale, eu, pe de altă parte, 
l-am deprins cu lucruri delicate și dulci, drept răsplată. Aşa 


www.dacoromanica.ro 


164 


încât cățelul şi-a putut într'una potoli foamea neistovită um- 
plând c'un trup din zi în zi mai mare pielicica-i elastică. In le” 
gătură cu această foame a deprins şi primele lecţii. Mai greu a 
fost cu educaţia bunei-cuviinţi. leșea destul de des la joacă pătat 
roş pe coasta pe care dormise în lădița lui. Copii îi reproşau 
necuviinţa şi cu vorbe aspre şi c'o vărguţă usturătoare: înțele- 
gerea, în privinţa asta, i-a rămas o bucată de vreme tulbure. I-a 


reproșat-o, într'un rând, şi Cezar, c'o lovitură de colț, când l-a 
prins în flagrant-delict, dar cățelul a persistat încă într'ale sale. 

Incet-încet aburii copilăriei şi întunericului s'au risipit şi 
Nelu a început a se deschide. După cele dintăiu dovezi cuviin- 
cioase, copiii l-au primit la joc, dându-i alte învățăminte. Dar 
cum labele, botul şi trupul crescuseră într'un chip absurd, mult 
mai mult decât agerimea minţii, cățelul şi-a închipuit că poate 
să-şi îngăduie cu cânele cel bătrân familiarități pe care i le per- 


www.dacoromanica.ro 


165 


mițeau copiii. Aţuncea s'a produs o caţastrofă. Ca răspuns la 
lapele la hămăirile și la muşcâţurile în glumă ale căţelandrului, 
păţrânul i-a aplicaţ o corecție iuțe şi sângeroasă. 

La chelălăiţurile de disperare ale lui Nelu, s'a precipiţat 
țoață casa. Venind şi eu la faţa locului, am făcuţ băţrânului o 
aspră musţrare și l-am obligaţ să primească alăţuri de el, þoț 
la þoț, pe, ţânăr. Inţăiu a mai încercaț să se impoţrivească 
mârâind în surdină, după aceia a înţeles că ţrepuie să se supuie 
şi a primiţ ţovărăşia. Am mângâiaţ pe căţel, care încă scâncea 
de durere, am mângâiaț pe băţrân şi iam lăsa. 

Ascuţimea inţeligenţei lui Cezar mi se dovedise în desţule 
împrejurări. Consţaţarea pe care o făcusem, că el mă socoaţe 
auxiliar al lui, pu putea să-l scadă în ochii mei. Asemenea iluzii 
au şi oamenii. Desigur că Cezar, observând agiţaţia frunzișur 
rilor şi simțind vânţul, era încredințaţ că vânţul e produs de 
frunzişuri. Toț aşa oamenii de pildă își închipuie că viaţa şi per- 
sonalițaţea suţleţească sunţ produse ale maţeriei ţrupeşţi. Când 
trupul îşi sfârşeşte evoluţia, aceiaşi oameni fac asupra suflețu- 
lui şi esenței vieţii reclecţia pe care o face Cezar asupra vânţu” 
lui. Şi asa au făcuţro şi o fac cugeţăţori respecţaţi. N'aveam 
de ce să mu respecţ inţeligenţa cânelui meu chiar când, uneori, 
ea se încredea prea mult în sine. Cu împrejurarea musţrării pe 
care i-o făcusem îmi dădu dovadă că puţeam avea încredere în 
el şi'n puţerea lui de păţrundere. Imţelese că ţânărul lui ţova- 
răș are drepţ, cași dânsul, să se pucure de favoarea moasţră. Ir 
frânându-şi simţirea de răuțaţe şi de gelozie îl accepţa deci şi 
lua dim acel ceas, sub proţecţia lui. 

A începuţ în viaţa celor doi câni o pună prieţinie dela 
mare la mic, dela înțelept la naiv. Cezar se lăsa, cu plândeţă și 
răbdare, ţuţuror dezmierdărilor şi obrăzniciilor lui Nelu. Ji per- 


www.dacoromanica.ro 


166 


mitea să-l muşte de urechi, să-l apuce de beregată, să sară asupra 
lui, hămâind vesel. Fugeau amândoi, ca şi cum ar fi fost înhă- 
maţi, până la pădurice şi acolo cercetau fornăind şi pufnind 
desișurile. Din zi în zi legătura şi prietinia lor era mai vădită. 
In fond o socoteam o înțeleaptă îngăduinţă din partea bătrâ- 
nului. O împrejurare îmi dovedi că nu era numai o îngăduință. 

Intrând într'a şasea lună, Nelu dobândise proporţii impu- 
nătoare. Era aproape mai mare decât Cezar. Era lăbos şi botos, 
grav şi sever ca un copil supărat, stângaciu şi nesigur în mișcări. 
Dintr'o pricină pe care nam putut-o descoperi, într'o după- 
amiază şi-a răsucit încheietura unui picior. Năvălind în odaie, 
se aburcă pe pat şi începu să schiaune jalnic. Adunândusse în 
juru-i un consult doftoricesc, s'a căutat locul dureros care a fost 
fricţionat cu spirt. Laba bolnavă a fost întinsă delicat pe o 
perină moale şi doftorii au rămas privindu-l cu interes şi aştep- 
tând urmările. 

Atunci a zgrepţenat, Cezar la uşă. I sa dat drumul şi a 
venit şi el la consult. Tânărul începând iar a ţipa şa geme, bä- 
trânul deodată a luat o înfăţişare extraordinară de atenţie. Agi- 
tându-se cu vioiciune a venit la prietinul lui mirosind, agitân- 
du-și botul, căutând, cerând explicaţii. Auzindu-ne vorbind, ne-a 
privit ca şi cum ne înţelegea; apoi sa liniştit şi s'a retras la o 
parte, căutând şi el un culcuş pe alt pat. 

Un nou acces de durere al celuilalt îi produse iar aceiași 
atenţie, grijă și neastâmpăr. Interesul și simpatia lui erau aşa de 
manifeste în muţenia lor, încât deveneau comice. 

Sclintitura lui Nelu a trecut ; simpatia între cei doi tova- 
răși a crescut. 

Tânărul era încă la începutul carierei şi avea încă multe 
de învăţat dela viață. Deşi începea să dovedească în deosebite 


www.dacoromanica.ro 


167 


împrejurări inteligenţă, natura lui pună şi naivă trepuia să-l 
ducă la experienţe qureroase. 

Viaţa lui cu Çezar şi cu ceilalţi trei dulăi ai ogrăzii mm Leu, 
Turcu şi Gerchez mm era numai joacă şi toleranță a năzbăâtiiilor 
lui. Dar lumea nu se isprăvea în ograda şin grădina noastră. 
In via de alături este un vier pe care-l chiamă domnu Çornea. 
Ş'acel vier şi-a întocmit o potaie ge câni de pază. Acea potaie 
n'are nici caracter, nici coloare, nici formă. Nişte derpedei gălă- 
gioşi şi grozav de răi, care ies n tovărăşie puluc la drumul mare, 
latră la drumeţi, năvălesc asupra cânilor singurateci, flocăindu-i 
şi sângerându-i fără motiv şi fără scop. Bătălia, urletul şi ura 
sunt parțea vieţii lor. Domnu Cornea [e distribuie mai mult lovi- 
turi decât mâncare; instinctele [or feroce sunt în continuă 
ațâţare. 

Intro după amiază, această ceată de rău-crescuţi s'a stre- 
curat în vie la mine prin jmprejmuirea ge sârmă ghimpată. Nelu, 
cunosând în ei semeni, a ţupăit fără grijă în mijlocul lor, cu ge- 
neroase intenţii de petrecere. Asupra entuziasmului şi prieteniei 
lui au tăpărit deodată ceilalți c'o vrăjmăşie diapolică. Intr'o clipă 
l-au amestecat cu ţărâna. Unii îl ridicau, alții įl dobporau, alții 
îl rostogoleau. Chelălăiturile nenorocittului erau așa de gespe- 
rate, încât au sărit lucrători din vie cu sapele și cu furcile, ca 
să-l scape dela moarţe. Era într'o jalnică stare, sângerat, cu 
armul piciorului ge dinapoi din stânga sfâşiat şi trăpuns de colți. 
Nu mai ştia pe ce lume- și se tânguia stins, cu Botuii Bun şi 
mare între laþele-i enorme. Çezar, sosit în pripă, îl privea cu 
nedumerire. Potaia urla încă şi zăpăia dincolo de gard. El se 
repezi zBpârlit şi cu rânjet într'acolo, apoi veni iar la prietinul lui 
rănit. Ceilalţi, provocaţi, se intoarseră la sârmă, cu gălăgie şi 
amenințare. Bătrânul fi privi neclintit, caşicum ţi număra şi le 


www.dacoromanica.ro 


168 


hotăra pedeapsa; apoi, auzind scheunat jalnic lângă el, atingea 
şi mângâia cu laba pe nefericitul său protejat. 

Acuma ascultă ce s'a întâmplat. 

După o săptămână de zăcere, cât rănile copilului s'au tămă- 
duit, a fost pace, Apoi Nelu, întors la zburdăciune, şi-a început 
iar jocurile, evitând însă cu grijă o anumită regiune primej- 
dioasă. Cezar îl priveghea. In amurgurile blând luminate ale 
toamnei aceștia, la petrecerea lor bătrânul îndemna și pe dulăii 
eliberaţi din lanţ și foarte dornici de distracție. Treceau în grup 
spre pădure, hârjonindu'se; se întorceau spre poartă, şişi împin- 
geau recunoaşterea peste şosea, până pe toloaca din față, 

In una din înserări, am observat în grupul cânilor mei o 
mişcare deosebită. Deodată își conteniseră jocul de pe toloacă 
şi se retrăseseră între stâlpii porţii, Cineva, care-i observa ca și 
mine, îmi atrase luarea-aminte că din via de alături au ieşit 
derbedeiii domnului Cornea, prigonind şi încolţind un biet câne 
pribeag, spre via lui Adamachi. Era într'acolo larmă şi învăl- 
măşeală. 

Cezar, ca un luptător încercat, observa neclintit din poartă 
scena aceia depărtată de vârtej. Adulmeca într'acolo cu nasul 
înălţat, Indărătul lui stăteau dulăii. La urmă Nelu, ca un pros- 
tănac. 

Cum socoti situaţia destul de favorabilă şi vârtejul destul 
de departe ca să poată tăia retragerea inamicilor, bătrânul iz- 
bucni înainte cu mare sprinteneală şi agerime. Dulăii, mai 
tineri, todeauna ascultători în atari expediţii îl urmau de-aproape. 
Se'nțelege că și Nelu se ţinea de ei, greoiu şi făcând salturi stân- 
gace cu tot trupul. Pentru el, fără îndoială, alergarea aceia era 
o joacă. 

Dușmanii simţiseră primejdia și ştiau că au de-aface cu 


www.dacoromanica.ro 


169 


luptători veritabili. Lăsând dintr'odată pe pribeag, încolăcit ca 
un vierme şi flocăit într'un colţ de râpă, se răsuciră într'o fugă 
disperată spre baza lor de operaţii. Dar era prea târziu. Răpe- 
ziţi ca din arcuri, bătrânul şi dulăii îi izbiră din fugă, bătânduii 
îndărăt. Atunci şi pribeagul cel de lângă râpă chelălăi cu mânie, 
se destinse și se înșurubă în învălmăşeală ca o dihanie apocalip- 
tică a răzbunării. A fost o bătaie măreaţă şi o revanșă complectă 
a partidei noastre. 

Nelu, băgând de seamă, din fuga lui dezordonată, că petre- 
cerea are înfățișarea păţaniei lui recente, se opri brusc, potic- 
nindu-se şi căzând în bot. Intr'o atittudine ruşinoasă de spaimă 
se propti apoi în labele-i enorme, aruncând spre bătălie două 
lătrături îndoielnice. După aceia dintr'odată sângele rasei în- 
cepu să fiarbă în el ; părul i se înfoie şi i se zbârli în jurul gru- 
mazului, şi se năpusti şi el spre vârtejul luptătorilor. 

Dacă n'ai văzut câni întorcându-se triumfători dela o bi 
ruință complectă, în care au zdrobit pe duşmani, atunci ești 
lipsit de o impresie care nu se poate uita. Ai văzut însă oameni 
în aceiași situaţie şi-ţi poţi face o idee. Veneau toţi fudui, cu 
capetele înălțate, și parcă ar fi avut labele în şolduri. lar tână- 
rul, după a doua experienţă, nu mai scheura, ci, așezându-se 
grav în poartă, începu ași linge cu liniște şi cu demnitate ră 
nile. 


www.dacoromanica.ro 


Cuprinsul: 


Memoriul lui cuconu Ilie Leu . 
Bazargic 

Balcic 

Ecrene . 

Caliacra i 

DobroticizDomn 

Satul păcii 

Ostrov . 

Însemnări despre o țară depărtată 
Americanism - 

Vânătoarea acum o sută de ani în Moldova 
Sorţul verde . 

Veverita 


Intrarea în viaţă a lui Nelu . 


www.dacoromanica.ro 


101 
109 
117 
137 
151 
157