Alexandru Vlahuță — România pitorească

ROMÂNIA 
PITOREASCĂ 


Alexandru Vlahuţă 


Versiune electronică de Scriptorium.ro 
http://www.scriptorium.ro 


Pe Dunăre 


Porţile de Fier 


Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par 
aprinse. Încet, se desfac şi s-aştern pe văi perdele de 
umbră. 

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşte- 
n curmeziş mai întâi o dungă, o coamă gălbuie şi creaţă. 
Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să 
vâjâie mânioasă, — e un zbucium ş-un clocot de valuri din- 
tr-un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari 
rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de 
gura unei vâltori, colo se umflă, se burduseşte şi urlă 
făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd. 

Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni 
stau la roata de la cârmă; amândoi comandanții sunt pe 
punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre 
gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare. Cu ochii închişi, 
te-ai crede întrun codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul 
ei se-ntind, pe sub valuri, nenumărate braţe de piatră, gata 
s-apuce vasul şi să-l farme-n bucăţi la cea mai mică 
nebăgare de seamă. Aici, sub volbura asta de valuri, e 
încheietura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor 
încleştaţi, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot 
cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Şi în 
vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că 
strigă, fiecare stâncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă 
de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pânză. Lupta, 
năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, cari de aci încolo au 


a purta străjile României, s-a încheiat. Munţii, învinşi, se 
dau la o parte. Zarea se deschide. Din stânga, de sub 
curmătura unui deal, vine râul Bahna să întâmpine, să sa- 
lute sosirea marelui fluviu la pragul ţării, cu al cărei 
pământ şi destin se leagă pentru totdeauna. Din ce 
depărtări scoboară şi cât a luptat Dunărea ca să străbată- 
ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în 
piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut, şi "Porţile de 
Fier" s-au deschis în faţa puterii eterne a valurilor ei. 

Acum vuietul conteneşte — biruitoare, apa s-aşază 
între maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpaţii îşi 
împing spre miazănoapte înălțimile învălite în codru. 
Câteva stânci curioase îşi mai ridică, din desişul verde, ca- 
petele pleşuve, ca şi cum ar vrea să mai privească o dată la 
potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta 
împotrivă. 


Turnu-Severin 


De la Vârciorova malurile se pleacă şi se netezesc. Întinse 
ogoare de porumb înverzesc zariştea. Linia ferată tiveşte 
drept, ca un chenar regulat, marginea apei până la Turnu- 
Severin, care s-arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor 
de teatru. Dunărea, lărgită, taie o curbă-n ţărmul 
românesc şi-mpinge oraşul pe-o înălţime acoperită de ar- 
bori, din desişul cărora ies la iveală, tot mai sus, tot mai 
mari, case albe-nvălite cu olane roşii. Fumuri groase, negre 
clăbucesc din coşurile fabricilor. De departe s-aud 
bocănind în şantiere ciocanele de fier. Pe mal, la schelă, 
furnică mulţimea, ca la bâlci. 

E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe-aici au 
curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite- 


a răsădi un popor nou în câmpiile pustiite ale Daciei. Aici 
şi-a întemeiat mai târziu Septimiu Sever straja răsăriteană 
a împărăției lui, "Castrele Severiane", din cari se mai văd şi 
astăzi urme (Turnul lui Sever) în grădina publică a 
oraşului, aşezată deasupra portului, pe-o terasă-naltă, de 
unde se deschide una din cele mai frumoase privelişti pe 
Dunăre. Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul 
vestiţilor bani ai Severinului, a căror obârşie se pierde în 
adâncimea vremii, dincolo de descălecătoare. Săpăturile ce 
se fac prin împrejurimi descopăr ziduri antice, chipuri de 
piatră, scule şi monede romane -răzlețe amintiri dintr-o 
lume de neasemănaţi viteji, cari-au adus ş-au împânzit în 
câmpiile Dunării lumina, graiul şi falnica putere a celei 
mai mari şi mai slăvite împărăţii din câte-au stat sub 
soare. 

Ce urme de uriaşi au lăsat legionarii lui Traian pe un- 
de-au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile 
munţilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi 
le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgo- 
motul celor dintăi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, 
însăşi măreaţa şi năprasnica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a 
dat învinsă în mâinile lor. Se văd şi astăzi căpătăile podului 
care-a făcut nepieritor numele lui Apolodor din Damasc, 
ieşind din valuri, ca două braţe de gigant întinse spre cer. 

Aici, pe pământul acesta, sfinţit de jertfe mari şi de 
preţioase amintiri, se ridică azi Turnu-Severin, unul din 
cele mai însemnate porturi ale României, oraş apusan, cu 
clădiri frumoase, cu şcoli măreţe, cu uliţi largi şi drepte — 
cetate întărită odinioară, apărată de-un şanţ adânc pe care, 
la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipală Dunărea, 
puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, 


strângând-o la sân, ca pe-un copil iubit, sub braţul ei 
ocrotitor. 

Şi ca şi cum ar fi fost scris, ca oraşul acesta, de care se 
leagă atâtea mari întâmplări, să-şi mai însemne o dată 
numele în istoria neamului nostru, iată că tot aici, unde a 
descălecat acum optsprezece veacuri împăratul Traian, 
pune întâiul pas pe pământul ţării româneşti tânărul prinţ 
Carol I, chemat să ia în mâna lui ageră şi norocoasă des- 
tinele acestui popor şi — redeşteptând în el strămoşeasca 
vitejie şi putere de muncă — să-l pregătească pentru o 
nouă fază de propăşire şi de glorie. 


Corbul. Hinova 


Vaporul spintecă netezişul apei, aurit de cele din urmă raze 
ale soarelui. Îndărăt, oraşul se pleacă, se cufundă-n valuri. 
Departe, spre miazănoapte şi apus, munţii, într-un nor de 
pulbere albastră, îşi ondulează coama pe poalele rubinii ale 
cerului. Malurile ies din apă într-o înclinare dulce, 
desfăşurând lanuri de grâu în limpezişul zărilor. Peste 
toate-o moliciune, o pace dumnezeiască se lasă de sus. 

Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Ea, 
liniştită, coteşte pe la capul dealului, bate-o bucată bună 
spre răsărit şi se-ndoaie-n formă de potcoavă în ţărmul 
românesc. În fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, 
în care un război între ruşi şi turci, spun localnicii, ar fi 
lăsat corbilor de mâncare leşuri pentru trei ani de zile. 

* 

Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul 
stâng, căsuțe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se 
scoboară la adăpat. În faţa pichetului Hinova, grănicerul 
nostru, cu arma la umăr, pare o statuie de bronz. Livezile 


satului se oglindesc în valuri. Cumpăna unei fântâni se 
pleacă şi se înalţă ca un cocostâre care bea apă. Orizontul 
se deschide, se lărgeşte din ce în ce. Ochiul străbate adânc 
în plaiurile țării, pe lângă dunga fumurie trasă de "Valul lui 
Traian", care, pornind din coasta Hinovii şi tăind spre 
răsărit dealul Stârminii şi viile Oreviţii, se-nfundă, dincolo 
de Padina, în inima Olteniei. Soarele-a asfinţit. Aerul 
miroase a pământ ars, stropit de-o bură de ploaie. Dru- 
muri albe se pleacă din sat, legând viaţa de pe pământ cu 
drumul mişcător al apei. Copacii, casele fug, se şterg ca 
nişte năluci în urma noastră. Farmecul nopţii se-ntinde ş- 
astâmpără toate zgomotele pământului. Malurile s- 
apropie, ca şi cum ar vrea să-şi şoptească ceva. Pe mar- 
mura vânăt-a apei luna cerne o pulbere de argint. Toate 
parcă se pregătesc să treacă din lumea realităţii în lumea 
basmelor. 


Ostrovul Mare. Ruini 


E noapte, — o noapte caldă, adâncă, liniştită. Nu se mai 
aude decât respirarea puternică a maşinei şi fâşiitul som- 
noros al apei. Luminile întârziate ale satelor clipesc, ca 
nişte licurici, printre crengile copacilor. Trecem pe lângă 
Ostrovul Mare. În bătaia lunei, turla bisericii, satul, viile, 
pădurea, toate au înfăţişarea fantastică a lucrurilor văzute- 
n vis. 

Or fi ştiind oare pacinicii locuitori de pe acest ostrov 
din ce vremi de vijelie au rămas zidurile năruite, valurile 
de pământ şi cele patru metereze din preajma satului? Or 
fi bănuind ei vrodată că, de pe monedele pe cari le găsesc, 
când îşi sapă via sau ogorul, îi priveşte chipul unui împărat 
roman şi că, sub vechile ruini, pe cari-şi întind năvoadele 


la soare, dorm atâtea scumpe amintiri din istoria neamului 
lor? 

De la Severin până dincolo de Galaţi, mai toate satele şi 
oraşele noastre de pe malul Dunării sunt ridicate pe ruini 
de acestea sfinte — ziduri surpate şi mormane de moloz — 
rămase de pe urma întinsei şi glorioasei împărăţii, ai cărei 
legionari au vânzolit limanurile mărilor ş-ascunzătorile 
munţilor, zguduind pământul sub tropotul cailor lor. 
Ţăranii dunăreni -plugari, pescari, împletitori de rogojini 
— îşi întăresc temeliile caselor cu cărămizi scoase din vech- 
ile zidiri romane, admirabilă simbolizare a închegării 
regatului român de azi, pe urmele şi din vlăstarele celei 
mai frumoase şi mai înfloritoare provincii romane, de 
acum două mii de ani aproape! 


La Calafat 


Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lamă sclip- 
itoare de oţel se-mplântă-n malul drept. E râul Timocului. 
Serbia rămâne la apus. Dunărea de-aci încolo pune în faţa 
României o nouă vecină — Bulgaria. Pe-o depărtare de 
patruzeci de kilometri malurile nisipoase bat spre răsărit, 
până la satul Cetatea, pe unde se îndoaie iarăşi un cot mare 
în ţărmul din stânga, scobit de valuri, până-n şesul 
Maglavitului. 

E miezul nopţii. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca 
nişte ochi somnoroşi, pe amândouă malurile. Un muget 
lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave: va- 
porul se opreşte la Calafat. Oraşul doarme sub straja lunii. 
Caselenşirate pe costişa prăvălită spre Dunăre îşi aştern 
umbrele negre pe uliţile largi, tăcute, pustii. Schelă de 
grâne în timp de linişte, cetate de apărare-n război — Cala- 


fatul îşi are de mult paginile lui de suferinţi şi de glorie în 
istoria ţării. În zidurile caselor vechi se cunosc şi azi 
urmele bombelor, — aşa rămân pe trupul ostaşilor bătrâni 
semnele războaielor în careau dat vitejeşte piept cu 
moartea. Asupra acestui oraş s-au aruncat cele dintăi 
obuze turceşti în primăvara anului 1877, când războiul nu 
era încă deschis, când România — liniştită în faţa furtunii 
ce se pregătea — nu făcea decât să-şi asigure paza 
graniţelor ei dunărene. Dar la glasul tunurilor din Vidin, ca 
la un cântec bătrânesc, deşteptător de amintiri măreţe, un 
dor adânc de luptă şi de biruinţă tresări în inimile ostaşilor 
din tabăra Calafatului. În ziua de 15 Mai, pe când cele două 
cetăţi îşi încercau puterile, aruncându-şi ghiulele peste 
valurile nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu şi se sparse 
la câţiva paşi înaintea Domnitorului Carol. — "Ura!" strigă 
voios tânărul Voievod, ridicându-şi chipul în vânt; un 
"ura!" puternic, mai răsunător decât bubuitul tunurilor, 
zbucni din pieptul tuturor oştenilor, şi muzicele regi- 
mentelor intonară imnul naţional. — Astfel salutau 
începutul războiului acei care, peste opt luni, după minuni 
de vitejie, aveau să intre biruitori în vechea cetate, care se 
grăbise să le-arunce cele dintâi bombe, şi la care, astăzi, 
priveşte cu fală vulturul de pe monumentul Independenţei, 
întru amintirea acelei zile, în mijlocul oraşului Calafat. 


Desa 


Vaporul lunecă-ntre malurile joase, acoperite de sălcii. 
Văpaia lunii se farmă de muchile valurilor; ici şi colo pe lu- 
ciul apei tremură stropi de lumină. De la Calafat, Dunărea- 
şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în ţărmul 
Bulgariei până-n faţa satului Desa, de unde iarăşi se- 


ndreaptă spre răsărit. Gorgane rotunde, depărtate unele de 
altele, se înşiră ca nişte străji în largul zariştei deschise. 
Noaptea e limpede, luminoasă, ş-atâta linişte e-n aer, că 
frunzele nemişcate-ale sălciilor îţi par înmărmurite ca de-o 
vrajă. Aici, pe măgurile Desei şi-au întins corturile, în vara 
anului 1877, escadroanele Olteniei, în aşteptarea 
războiului. Nici nu se putea alege un loc mai nemerit pen- 
tru a pregăti la fapte vitejeşti inimile acelora cari, peste 
două luni, aveau să se arunce cu pieptul deschis în foc şi-n 
grindină de gloanţe pentru mântuirea şi-nălţarea patriei 
lor. De jos, din marginea satului, ruinile unei cetăţi 
romane le spuneau din ce viţă strălucită-şi trag neamul; iar 
în faţa lor, peste zăvoaiele de plopi şi sălcii de pe malul 
Dunării, se întindea câmpia pe care, cu trei sute de ani 
înainte, Mihai Viteazu, spărgând duiumul oştilor turceşti 
şi, ca o vijelie năprasnică, spulberând steagurile verzi de pe 
pământul ţării lui, gonea dâra de sânge şi de turbane risip- 
ite până-n văgăunele Balcanilor. 


Gura Jiului. Bechetul. Celeiul 


Se crapă de ziuă. Negurile Dunării împiedică vederea 
malurilor. Privirile ostenesc căutând în deşert un punct de 
sprijin dincolo de zările apei, — pare c-am pluti în largul 
mării. Dar iată că dinspre răsărit un ţanc se aprinde, şi-n 
juru-i se desface-un rotocol de lumină alburie. Ceaţa se 
rupe-n pale argintii. Încet, de o parte şi de alta, se 
dezvălesc malurile plecate sub păduri de sălcii. Stoluri de 
rațe sălbatece îşi fâlfâie aripele greoaie pe deasupra apei. 
Un brâu de oţel, sclipitor în bătaia soarelui, taie lanurile 
din stânga. Este Jiul, copilul zburdalnic al munţilor, care-şi 
goneşte undele limpezi peste şesurile Olteniei, se 


prăbuşeşte urlând în săritoarea de la Zăval, şi de aci, 
părăsindu-şi vechea albie potmolită de nisip, îşi sapă alta 
nouă până-n faţa ostrovului Copaniţa, unde intră şi se mis- 
tuie în valurile tulburii ale Dunării. 

Ne-apropiem de Bechet. Căsuţele albe, luminoase, ale 
satului se ivesc una câte una de după perdelele de sălcii. 
Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile 
războaielor, speriate încă de viforul morţii, care de-atâtea 
ori şi-a făcut pod de gloanţe între cele două ţărmuri. În 
faţă, pe malul drept, e Rahova — port bulgăresc — 
odineoară cetate turcească, pe zidurile căreia de două ori 
au fâlfâit biruitoare steagurile luptătorilor români sub Mi- 
hai Viteazul la 1595, şi sub Domnitorul Carol la 1877. 

Razele soarelui bat pieziş, împrăştiind solzi de aur pe- 
ncreţiturile apei. Vaporul lasă-n urmă o cărare de spumă 
verzuie. Malul stâng se culcă, deschizând ochiului privelişti 
adânci în  şesurile Romanaţilor. Iată întinsa şi 
strălucitoarea balt-a Potelului, vestită pentru mulţimea şi 
varietatea peştilor ei. Iată Celeiul — vechea Malva, capitala 
Daciei Malvenze. Aici sunt ruinile celui mai mare şi mai 
însemnat oraş din perioada tracică; sub zidurile acestea 
zac scuticile poporului român de azi. Vase, statui şi 
monede romane, dezgropate de sub părăginile Malvei, 
dând la o parte negurile timpului, vin şi urzesc, cu 
mărturiile lor preţioase, începutul istoriei neamului nos- 
tru. Aici, la Celei, se văd urmele podului pe care l-a durat 
Constantin cel Mare peste Dunăre, pentru a pune în 
legătură Dacia cu Moesia. De-aici, din valea Malvei, pur- 
cede "drumul lui Traian", drum larg de piatră, care trece 
prin Romula şi se-nfundă-n munţi. Pe calea asta veche, 
povestesc ţăranii din Celei, se purta Craiul de rouă 


noaptea, pe lună, între Dunăre şi munte; ş-odată, pe când 
se-ntorcea devale, apucându-l ziua pe la locul unde-i acum 
satul Potopinu, cic-a întins soarele, care de mult îl căuta, 
numai o raz-asupra lui şi l-a băut dintr-o sorbitură. Ş- 
atunci "Uriaşii", cari hălăduiau în Malva, au pornit, ca 
stolurile de cocori, şi s-au dus pe alte tărâmuri, şi-n urma 
lor s-au năruit, de la sine, zidurile cetăţii, şi toate s-au iros- 
it, ca şi când n-ar fi mai fost... 

Cine ştie dacă, în această închipuire a poporului, nu e 
răsunetul depărtat al pustiitoarelor invazii, în faţa cărora 
împăratul Aurelian, gingaşul "Crai de rouă", a găsit că-i 
mai înţelept să-şi retragă legiunile din Dacia! 


Siliştioara 

Zăvoaie de sălcii prind iarăşi să îmbrace malurile, pân-aci 
dezvălite. În stânga, pe-o terasă verde, se văd liniile dru- 
mului-de-fier. Mai departe, o biserică îşi ridică peste co- 
paci turlele-i nalte şi strălucitoare. Iată-ne-n dreptul 
orăşelului Corabia, sentinelă dunăreană  aşezată-ntre 
măguri, port însemnat, legat de inima ţării printr-o linie 
ferată. Ceva mai la vale e satul Siliştioara, în faţa căruia s-a 
aşternut peste Dunăre podul de vase pe care-a trecut 
armata română în câmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 
1877. Mare, de-a pururea vrednic de aducere-aminte va 
rămânea momentul acela în viaţa neamului nostru. Sol- 
emne şi pline de bărbătească hotărâre erau chipurile 
pârlite de soare ale ostaşilor înşiraţi drept, umăr la umăr, 
pe şesul Siliştioarei. Ei simțeau că asupra lor, în clipa 
aceea, stau aţintite privirile duioase şi încrezătoare ale un- 
ui popor. Ei ştiau că în cutele drapelului lor duc mândria, 
şi grijile, şi speranţele unei ţări. Norod mult din toate 


părţile, şi preoţi de prin sate, şi fruntaşi din Bucureşti 
veniseră să-i vadă şi să-i binecuvânteze. Domnitorul Carol, 
călare străbătând rândurile, îmbrăţişează cu privirile-i de 
vultur iubita lui oştire: "Începem astăzi luptele glorioase 
ale străbunilor, grăieşte armatei Domnul şi Căpitanul ei, 
ridicând spre răsărit spada vechilor şi legendarilor Voiev- 
ozi. 

Faceţi dar să fâlfâie din nou cu glorie drapelul 
românesc pe câmpul de bătaie, unde strămoşii voştri au 
fost secoli întregi apărătorii legii şi ai libertăţii. Înainte dar, 
ostaşi români, înainte cu bărbăţie, şi în curând vă veţi 
întoarce în familiile voastre, în ţara voastră, liberă prin voi 
înşivă, acoperiţi de aplauzele întregii naţiuni”. 

Un "ura" puternic, clocotitor, zbucneşte din mii de 
guri. Şi podul se întunecă de şirurile voioşilor ostaşi, care 
— cu Domnul lor în frunte — cântând se duc în câmpiile 
morţii, se duc s-arate încă o dată lumii nepieritoare virtuţi 
ale României şi sfintele ei drepturi la viaţă şi la neatârnare. 

De mult Dunărea nu mai văzuse fluturând peste 
valurile ei steagurile acestei ţări. Ea tresare la cântecele 
soldaţilor ca o mamă duioasă la glasul celui mai ales şi mai 
iubit copil al ei. Mulțimea se uită cu drag pe urma lor, până 
când nu se mai vede decât un nor de praf — simbol al 
neliniştii care-n clipele acelea învăluia destinele ţării. 


Islazul 


Soarele e sus. Tot cerul e de-un albastru strălucitor. Os- 
troavele — grădini plutitoare — îşi răsfrâng în valuri 
răchitele argintii. Din lunci răsună tălăngi, fluiere s-aud 
doinind. În aerul căldicel e un miros dulce de fâneaţă şi de 
sulcină. Pe dealuri, departe, tarlalele-nguste par nişte 


velinţi întinse la soare. De-a lungul țărmului stâng se-nşiră 
satele în lanţ; case mici, tupilate, bordeie acoperite cu 
şovar, şi-n toate — un aer de umilinţă, de frică, parcă stau 
gata s-o rupă de fugă. Nimic din măreţia uimitoare a vech- 
ilor castele de pe malurile Rinului. Pe-acolo veacuri de 
linişte şi de siguranţă au îngăduit omului să-şi lege temein- 
ic viaţa lui ş-a urmaşilor lui de aceeaşi vatră, de-acelaşi colţ 
de pământ. Aici, pe valea Dunării, mereu au bântuit 
războaiele şi năvălirile de barbari. Sute de ani au bătut în 
părţile acestea vijeliile noroadelor flămânde şi pustiitoare, 
în urma cărora doar grămezile de cenuşă mai arătau pe un- 
de au stat gospodării şi sate. Cine să cugete la clădiri 
nepieritoare pe-un pământ aşa de nesigur! Abia acum 
începe să s-aşeze o viaţă mai statornică de-a lungul acestui 
țărm al Dunării, atât de des încercat când de foc, când de 
apă, când de înecul talazurilor de nisip purtate de vânturi. 
Trecem prin faţa Islazului, sat mare, frumos, aproape 
un orăşel, aşezat la vărsarea Oltului în Dunăre. Aici s-au 
sfinţit steagurile revoluţiei de la 1848. Aici s-au strâns întâi 
ş-au cuvântat în fața poporului conducătorii mişcării: Eli- 
ade, Magheru, Tel, Goleştii. Afară, în Câmpia lui Traian, 
numită de atunci "Câmpia Regenerării”, pe pristolul 
încunjurat de făclii aprinse, străluceau crucea şi evanghelia 
— simbol de jertfă şi de mântuire. Norodul îngenuncheat, 
cântecele preoților îmbrăcați în  odăjdii, lumina 
tremurătoare a făcliilor în razele soarelui, zornăitul 
cadelniţelor, fumul de tămâie ce se ridica în aer, toate 
dădeau clipelor acelora o măreție deosebit de sfântă şi de 
mişcătoare. Inimile băteau mai tare. Un sentiment nou, 
înălţător, de evlavie, de încredere, străbătea mulţimea. Se 
simțeau toţi mai buni, mai tari, gata de orice jertfă, 


înfrăţiţi întru acelaşi cuget. Un alt soare răsărise pe cer în 
ziua aceea de 9 iuniu. Frumoase şi de neuitat sunt cuvin- 
tele inspirate pe care le-a rostit atunci, în ascultarea 
cuvioasă a norodului, preotul şapcă din Celei: 
"Dumnezeule al puterei şi al dreptăţii, priveşte pe 
poporul tău îngenuncheat înaintea evangheliei şi crucii 
tale. El nu vrea alta decât dreptatea ta; ascultă şi 
binecuvântează rugăciunea sa. Dă putere braţului său, şi 
duşmanii tăi vor pieri. Varsă în sânul lui curajul, în inima 
sa încrederea, şi orânduiala în spiritul său. Dumnezeule al 
lumilor, tu, ce ai pus odinioară stâlpul de foc povăţuitor lui 
Moise în pustiu, porunceşte şi acum îngerului tău să se co- 
boare în mijlocul nostru şi să ne povăţuiască întru căile 
tale. Binecuvântează din înaltul cerurilor stindardele 
noastre, încoronate de crucea mult iubitului tău fiu, fă-le a 
se desfăşura pe drumul bunei orânduieli şi al adevăratei 
glorii”... 
Numele acestui preot mare la suflet şi iubitor de neam 
a rămas legat de reînvietoarea mişcare de la '48, şi ţăranii 
din Islaz îl pomenesc cu drag în cântecele lor: 
“Să trăiască popa Şapcă, 
C-a scăpat ţara de clacă, 
Şi Goleştii câte trei, 
Că ne-au dat câte-un bordei.” 


Tot aşa a rămas de-a pururea legat de biruinţile lui Mi- 
hai Viteazu numele unui alt preot oltean, popa Stoica din 
Fărcaş, pe care iarăşi îl cântă poporul: 

“Cântă ciocârlia-n vie, 
Eu credeam că-mi cântă mie. 
Cântă lui popa Farcaş, 


Care sare şapte paşi, 
Ce iese din leturghie, 
Taie la turci câte-o mie.” 


Şi la toate cumpenele, în toate întâmplările mari, 
găsim statornic în istoria poporului nostru amestecul 
acesta al celor sfinte cu cele lumeşti — adânca, 
nestrămutata legătură dintre cruce şi spadă. 


Turnu-Măgurele 


Încep să se desfăşure bogatele holde, nesfârşitele lanuri 
din Teleorman, unul din cele mai mănoase ţinuturi ale 
ţării. O lină suflare de vânt adie peste grânele coapte. 
Întinsa pădure de spice se-ndoaie în valuri sclipitoare. 
Dinspre miazănoapte, de subt un desiş de sălcii, apare Ol- 
tul. El vine-ncet, greoi, tăcut. În faţa Dunării se desface-n 
două braţe, ca şi cum ar vrea să se mai razime-o clipă pe 
pieptul celui din urmă ostrov înainte de a intra în marele 
fluviu. De partea ceealaltă, din codrii Balcanilor, vine 
Osma. În răspântia asta de ape, ţi se pare că Oltul, 
despicând voiniceşte torentele Dunării, a străbătut din- 
colo, pe ţărmul pietros al Bulgariei, şi trece-nainte pe sub 
zidurile Nicopolii. 

Suntem în faţa portului Turnu-Măgurele. Oraşul e re- 
tras mai deoparte, pe podişul luncii deschise între Dunăre 
şi Olt. În lunca aceasta a fost vechiul oraş Turris, de unde 
se cărau în sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care 
cuceritorul Daciei o împânzise dincolo de meterezile 
Carpaţilor. Din "Turnul lui Traian” nu se mai vede azi 
decât o movilă de pământ. Pe-aici şi-au făcut vad oştile 
turceşti, al căror şuvoi cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de 
un zid neclintit, de piepturile oţelite ale românilor. Lo- 


curile acestea au văzut la luptă pe cei mai mari şi mai 
slăviți voievozi ai noştri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad 
Ţepeş, pe Radu de la Afumaţi şi pe Mihai Viteazu, care- 
aştepta pân' ce iarna-i aşternea pod de gheaţă peste 
Dunăre ca să se răpadă ca o vijelie în oştile turceşti şi, 
învălmăşindu-le mai mult cu iuţeala decât cu puterea, să 
bată şi să supuie toate cetăţile lor din smârcurile Osmii 
până în talazurile mării. Ş-acum douăzeci de ani, tot pe- 
aici, prin locurile acestea de-atâtea ori stropite cu sânge, s- 
au întors ostaşii noştri biruitori din câmpiile Bulgariei. 
Rărite erau rândurile, şi steagurile zdrenţuite de gloanţe, 
dar pe chipurile uscate şi pline de praf ale acelor viteji cari 
văzuseră moartea aşa de-aproape strălucea ca o lumină 
dumnezeiască; toată lumea se descoperea cu respect 
înaintea lor — pe străzile oraşului flori li s-aruncau din bal- 
coane, şi ochii se umezeau de lăcrimi privindu-i, lăcrimi de 
iubire, de recunoştinţă, de admiraţie. Ei aduceau cu dânşii, 
din tăbiile Griviţii şi ale Plevnei, cele mai mari şi mai 
scumpe trofee cu cari s-a putut vrodată mândri o armată 
victorioasă — slava şi neatârnarea patriei lor. 


Zimnicea 


E cald — aerul fierbe de zăpuşală. Roata vaporului vântură 
pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndărăt malurile 
verzi; ostroavele parcă se învârtesc în loc. În dreptul in- 
sulei Bârzina se-ntinde pe ţărmul stâng marele iezer 
Suhaia, care porneşte din stuhărişul satului Vânătorii şi 
ţine mai bine de o poştă, până în platoul pe care-i aşezat 
orăşelul Zimnicea -veche şi bogată schelă de grâne — cap- 
itala ținutului Teleorman acum şaizeci de ani, când, pentru 
paza şi carantinele ţării, se orânduise ca oraşele de pe mar- 


ginea Dunării să fie reşedinţi de judeţe. Pe şesul ce se 
aşterne înspre apus, până în Rusca Lungă, a fost vechea 
cetate-a Zimnicii, din care nu se mai văd azi decât 
şanţurile de apărare. Aici se găsesc în pământ urne de lut 
pline cu cenuşă şi sfărămături de oase, scule şi rămăşiţi de 
podoabe femeieşti de pe vremea dacilor. Locul acesta — cel 
mai însemnat cimitir antic din câte s-au descoperit la noi 
— se numeşte şi azi de ţărani: "Câmpul morţilor”. Mai de- 
parte, pe măguri uşor înclinate, de-a lungul malului se 
desfăşură în soare galbene lanuri de grâu şi inişti albastre. 
Pe ţărmul din dreapta, înalt, râpos şi uscat, e şiştovul, 
orăşel şi port bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de 
alta, povârnite sub coperişuri de olane, au aerul unor 
moşnegi ce povestesc întâmplări pline de groază şi de jale. 
Dunărea se lărgeşte. În stânga ţărmul se lasă, deschizând 
privelişti nemărginite peste ogoarele şi suhaturile ținutului 
Vlaşca. Satele fug din calea revărsărilor şi s-aşază pe 
dealurile depărtate. Apele aburesc de căldură. Din desişuri 
întunecoase de sălcii ies lişiţi şi gâşte sălbatice, momite de 
soare. Sitarii vineţi şi becaţele cu cioc alb şi subţire se 
primblă fără frică pe lângă vapor. Încet vâslesc din aripi pe 
deasupra noastră guşaţii pelicani. Departe-nainte se văd, 
între cer şi apă, minaretele din Rusciuc — mai demult cet- 
ate turcească, azi oraş însemnat al Bulgariei — împins în 
Dunăre pe-o limbă de mal. 


Giurgiu. Călugărenii 

Sosim în faţa oraşului Giurgiu. Țărmurile se depărtează. 
Din coşurile înalte ale fabricilor gâlgâie rotocoale negre de 
fum ce se risipesc molatic în zarea nesfârşită. Dunărea 
liniştită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele 


soarelui. Un şes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E os- 
trovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic 
castel, zidit de genovezi — stăpânitorii mărilor de-acum o 
mie de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe câmpia 
din stânga, Giurgiul — sentinela capitalei la Dunăre — vec- 
hea şi zbuciumata cetate, stăpânită când de români, când 
de turci, bătută şi pusă-n flăcări când de unii, când de alţii, 
neştiind până pe la începutul acestui veac cărui dumnezeu 
să se închine, şi cui, şi-n ce limbă să-şi spuie durerile. În 
cinci sute de ani şia văzut de paisprezece ori bisericile 
prefăcute în geamii:creştinii trebuiau să s-ascundă prin be- 
ciuri ca să se poată închina în legea lor. 

Pe aici şi-a întins pod peste Dunăre acum trei sute de 
ani bătrânul şi nebiruitul Sinan-paşa — spaima 
creştinătăţii. El venea cu oaste multă şi cu vâlvă mare, 
hotărât să sfarme -o dată pentru totdeauna — stăvilarele 
române din poalele Carpaţilor, cuibul acesta de viteji, cari 
de-atâta timp stăteau străji neadormite la porţile Europei 
apusene şi nu lăsau puterea Semilunii să-şi întindă mai de- 
parte valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului 
nostru, pe vremea aceea domn în Ţara Românească era 
Mihai Viteazu, una din cele mai eroice figuri în istoria 
omenirii. Văzând el ce potop de oaste vine asupră-i şi 
cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu putinţă, se re- 
trase la câteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea 
Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, dru- 
mul spre Bucureşti trecea printre două dealuri acoperite 
de păduri. Valea era îngustă şi mlăştinoasă. La intrare era 
un pod lung de lemn peste băltoacele Neajlovului. Mihai 
trecu podul şi se aşeză în strâmtoarea aceasta ca-ntr-o cet- 
ate. Puţini erau la număr ostaşii lui, dar inimoşi, încercaţi 


în lupte, cu multă iubire de ţară, şi hotărâți cu toţii a-şi da 
scump viaţa. Împărţiţi în cete, aşteptau pe vrăjmaş şi-şi 
plănuiau lovirile. A patra zi, pe la nămiezi, pândarii de pe 
măguri zăriră dinspre Giurgiu un nor mare de praf 
întunecând văzduhul. Pe la toacă, oastea marelui vizir, de 
zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, era împânzită la 
gura vadului, dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, 
românii îşi măsurau vrăjmaşul cu care-aveau să dea piept 
a doua zi. Noaptea şi-o petrecură sfătuind împrejurul fo- 
curilor. Când se lumina de ziuă, toţi erau în picioare, 
nerăbdători, gata de luptă. 

Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se primblă 
printre ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi 
braţelor tărie. "Cu inimă, copii, şi nu pierdeţi nici o 
mişcare. Gândiţivă că în cumpăna bărbăţiei voastre atârnă 
azi destinele țării, mândria şi viitorul neamului nostru!..." 

* 

Cumplită a fost lupta, şi mult sânge s-a mai vărsat 
până să se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s-au 
izbit, din ce în ce mai îndârjite şi mai furioase, cele două 
armate. De trei ori nenfricoşatele şiruri ale lui Mihai se 
răpăd dincolo de pod şi-şi despică drum cu paloşele-n 
gloatele adânci şi dese ale lui Sinan. Înăbuşiţi însă de 
covârşitoarea mulţime a duşmanului, care părea că de ce-o 
tai, de ce sporeşte, românii se retrag, încet şi cu rânduială, 
în strâmtoarea în care turcii nu-ndrăznesc încă să se 
adâncească. Se lasă soarele spre asfinţit. Printre copaci se 
văd ostaşi legându-şi rănile-n pripă, nerăbdători de a-şi 
jertfi patriei cea din urmă picătură de sânge. În vale vier- 
muiesc turbanele. Sinan-paşa se pregăteşte să treacă podul 
şi să înainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji. 


În vremea asta, iată că soseşte în tabăra românilor o ceată 
de trei sute de puşcaşi ardeleni. Ajutorul acesta, venit la 
timp, e primit ca un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un 
moment de pierdut. Mihai îşi întocmeşte iute rândurile, s- 
aşază-n fruntea călăreţilor şi, smulgând o secure din mâna 
unui soldat, îşi face cruce şi dă pinteni calului. Un freamăt 
lung, ca de stârnirea unui vânt, cutremură pădurea. Turcii 
apucaseră a-şi trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mi- 
hai se repede voiniceşte-n ea şi-nvârtejindu-se îşi face loc 
cu calul şi cu braţul în mulţimeanspăimântată, rătează din- 
tr-o lovitură de stângaci capul lui Caraiman-paşa şi- 
nvălmăşeşte cu ai săi şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala 
izbirii. Sinan, fierbând de mânie, îşi ridică grosul armatei 
şi trece podul. Mihai se face că se retrage şi-l lasă 
sănainteze puţin în strâmtoare, unde mulţimea, 
neputându-şi desfăşura rândurile, nu mai era aşa de 
primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, când 
deodată se trezesc izbiţi în faţă de oastea învăpăiată a lui 
Mihai. Puterea, şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat îi 
opreşte-n loc; loviturile, cari curg, ca grindina, le ia văzul. 
Țipetele celor dinainte aruncă groază-n sufletele celor din 
urmă. Măcelul se-nfierbântă. Luptătorii sunt piept la piept. 
Ochii scapără, şi inimile se-ndârjesc de-o parte şi de alta. 
Adânc străbate în gloată fulgerătorul voievod, lăsând dâră 
de morţi pe unde trece; ostaşii lui ucid cu mânerul când li 
se rupe spada. Fi înaintează mereu, spărgând şir după şir, 
împrăştiind spaima şi neorânduiala în oastea păgână, car- 
encepe să dea-ndărăt şi să se-nvălmăşască. Cei din urmă, 
văzându-se-mpinşi spre pod, o iau la fugă. Sinan se răpede 
să-i întoarcă. El răcneşte, blestemă şi bate-n mişei cu ghio- 
aga-i de fier. Dar strigătul morţii răsună mai tare. Oastea 


vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. 
Românii lovesc orbeşte. Piepturi şi capete trosnesc 
sfărâmate sub copitele cailor. Mulțimea, nebună de groază, 
îşi caută scăparea-n fugă. Fricoşii târăsc pe eroi. La pod se 
înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni şi tunuri. Se 
face-o larmă ş-un învălmăşag, de nu mai ştiu încotro să se 
mişte. Toți poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Unii mor 
striviţi de-mbulzeală, alţii s-azvârl în mocirlă. Sinan, 
îmbrâncit, cade de pe pod şi-şi rupe dinţii, — un supus îl 
ia-n spate şi-l scapă. Soldaţi şi paşi fug laolaltă, lăsând şi 
arme şi steaguri în mâinile românilor, cari-i gonesc, 
lovindu-i de zor, până când noaptea ia subt ocrotirea 
întunericului ei sfărmăturile ce mai rămăseseră din marea 
oaste-a lui Sinan. 

Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Stelele clipesc 
peste bălțile de sânge. Bătrânul, cruntul vizir, boceşte-n 
cortu-i, rupându-şi hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce- 
i asta, aiurit de durere, geme clătinând din cap: "Alah, 
Alah!..." şi pe când spahiii lui tremură tupilaţi prin bălării, 
din tabăra românilor se-nalţă-n liniştea nopţii cântece de 
biruinţă. 


Intre țărmurile noastre 


De la Giurgiu în jos trecem printr-o largă alee de răchiţi. 
Dunărea-şi croieşte matca drept, pare c-ar fi canalizată. Pe 
lângă mal se mişcă-ncet şlepuri mari încărcate cu lemne. 
Nori albi, scămoşi, plutesc în albastrul cerului. Amurgeşte. 
Din stânga, în zidul de sălcii, se deschide-o poartă prin 
care intră, liniştit, Argeşul. Aici, în unghiul acesta de ape, 
pe ruinile Constanţiolei, veche cetate zidită de Constantin 
cel Mare, e târguşorul Olteniţa — schela de grâne a 


judeţului Ilfov. Malurile se teşesc. De-o parte şi de alta 
pământul se aşterne pustiu şi neted ca o apă. În depărtare, 
spre miazăzi, se pierd într-o lumină roşietică înălțimile 
Balcanilor. Ne oprim câteva minute la Silistra, port 
bulgăresc. De-aici, din faţa vechiului fort Arab-Tabia, 
amândouă țărmurile ni-s deopotrivă de scumpe. În 
dreapta încep să se desfăşure şesurile ondulate ale Dobro- 
gei, — în stânga, nesfârşitul câmp al Bărăganului, care-a 
văzut pe Alexandru Machedon, gonindu-şi falangele pe 
urmele geților înspăimântați, şi pe Mircea cel Mare, 
biruitorul de la Rovine, alungând de pe hotarele României 
oastea sfărâmată a trufaşului sultan Baiazid-Fulgerul. 
Deaici porneşte marele braţ al Dunării — canalul Borcea — 
care trece prin faţa oraşului Călăraşi şi, bătând spre 
miazănoapte, curge cale de cinci poşte între deşertul pur- 
urea-nsetat al Baraganului şi suhaturile mlăştinoase ale 
ostrovului Balta. 

Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. Luceferi mulţi 
răsar din fundul apei şi tremură pe valuri. Sub tainica 
mângâiere a lunei, Dunărea, culcată-ntre păduri, cari-i 
aduc aminte de izvoarele-i depărtate, pare că visează. 

Câte-a mai văzut, Doamne, şi câte mai ştie Dunărea 
asta a noastră, — când ar sta ea să le povestească pe 
toate!... Încă din vremurile tulburi, de pe când pământul 
nu-şi aşezase încă neamurile-n graniţi hotărâte, roiau 
popoarele pe malurile ei atrăgătoare. Şi n-a fost împărat 
mare să nu-şi poarte peaici doru-i de cucerire. N-a fost colţ 
de lume în care să nu fi străbătut faima "Frumosului Is- 
tros", fermecătoarele legende ale acestui minunat fluviu, la 
care se-nchinau atâtea noroade ş-a cărui apă — scrie So- 
focle — avea, în credinţile celor vechi, darul de a spăla de 


păcate. De-a lungul acestui torent, care spintecă Europa în 
două, au curs puhoaiele de barbari, oardele sălbatice ale 
pustietăţilor de la miazănoapte şi de la rasărit — popoare 
vechi s-au risipit, iar altele au odrăslit şi s-au ridicat pe 
sfărmăturile lor, şi crai din toate părţile lumii şi-au 
năpustit pe-aici oştile în războaie, din străşnicia cărora s- 
au dezlegat şi lămurit cele mai mari evenimente în istoria 
omenirei. Rămâi uimit când stai să cugeţi ce de noroade s- 
au vânturat pe malurile Dunării, şi câte frunţi încoronate 
s-au oglindit în undele ei, de la Dariu până la domnitorul 
Carol. 

Pe drumu-i lung, de trei mii de kilometri, Dunărea 
spală trei împărăţii, şase regate şi două principate, dă viaţă 
la 30 de oraşe, din cari trei sunt capitale, soarbe 120 de 
râuri, sparge două şiruri de munţi, şi în falnicu-i mers spre 
mare îşi ascultă gloria cântată-n şase limbi; dar doina, 
adânc mişcătoarea doin-a României, o farmecă într-atâta, 
că-şi dă acestei ţări cea mai frumoasă şi mai bogată 
jumătate din stăpânirea valurilor ei. Nici nu se putea visa 
un dar mai preţios şi mai binefăcător pentru patria 
noastră, pururea râvnită de atâţia megieşi puternici, ţintă 
atâtor vise lacome, Ileană Cosânzeană pusă de soartă în 
calea zmeilor înviforaţi, răpiți de frumuseţea ei! Dunărea e 
brâul vrăjit din basme, care-ncingând trupul mândru al 
acestei fecioare încremeneşte pe loc braţele vrăjmaşe 
întinse asupra ei. 


Podul de peste Dunăre 


Ne apropiem de Cernavoda. Înaintea noastră se-nalţă, alb, 
strălucitor în bătaia lunei, podul "Carol I". În liniştea 
nopţii, sub cerul limpede şi înstelat, frumuseţea şi măreţia 


acestei puternice întrupări a geniului românesc ne dau im- 
presia că suntem într-o lume de vrăji, în faţa unuia din 
acele minunate poduri de argint de cari ne vorbeau 
poveştile-n copilărie. Picioarele de sprijin, zidite-n piatră, 
sunt aşa de departe unele de altele ş-atât de înalte, încât 
toată uriaşa împletitură de fier, pe care aleargă zgu- 
duitoarele trenuri, pare că pluteşte în aer, uşoară ca o 
dantelă. Acum cele două maluri se împreună pentru tot- 
deauna sub măiestria acestui nepieritor arc de triumf, 
închinat bătrânului Danubiu de poporul care-atâtea vea- 
curi a luptat alăturea cu el şi de-atâtea ori şi-a amestecat 
sângele-n undele lui pentru ocrotirea civilizaţiei apusene. 
Dobrogia, vechea noastră Dobrogie, al cărei pământ e o 
comoară nesecată de amintiri istorice, după un somn de 
cinci sute de ani sub jugul străin, se deşteaptă la o nouă 
viaţă. Un domn tot aşa de viteaz ca şi Mircea, cuceritorul ei 
de odinioară, a venit şi i-a sfărâmat cu spada lanţul de 
robie. Acum România întinde asupra ei puternice braţe de 
fier peste valurile Dunării, şi cu drag strângând-o la sânu-i, 
mândră, încrezătoare, priveşte înainte-i deschise largi 
porţile răsăritului şi calea nesfârşită a mărilor. 

Ne oprim câteva minute la Cernavodă, port aşezat în 
scobitura malului drept, pe marginea vechii albii, prin 
care, cu mii de ani în urmă, îşi tăia Dunărea un drum mai 
scurt la mare. Noaptea-i aşa de luminoasă, parcă-i ziuă. 
Sclipitoare, tăcute, valurile se împing încet unele pe altele. 
Deasupra, Calea lactee, Calea lui Traian, cum îi zice 
poporul, albă, stropită de stele, pare-o răsfrângere a 
Dunării pe cer. De pe puntea vasului privesc visător în 
urmă spre dorobanţul de bronz, păzitor etern la căpătăiul 
podului dinspre mare. Între cele două maluri, peste 


bătrânul fluviu, îndrăzneţele arcuri de fier se-nalţă ca nişte 
aripi gigantice într-o falnică pregătire de zbor, ce pare a 
înfăţoşa închipuirii avântul şi speranţele ţării noastre. 
Brăila 

Se luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceață. 
Pământul se desface ca din scutice şi-şi dişterne priveliştile 
din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. În faţa por- 
tului Hârşova, aşezat pe malul drept, la poalele dealului 
Ciobanu, se împreună cele două braţe ale Dunării. Puțin 
mai înainte, din vale de ostrovul Gâsca Mare, despicând 
ogoarele, îşi aduce Ialomiţa dinspre apus undele-i galbene 
şi liniştite, — a patra solie din împărăţia Carpaţilor noştri. 
La sosirea ei, Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor 
adânc... Ce tânără şi falnică era când se bătea cu stâncile ca 
să-şi facă loc în lume! Ce dulce-i cânta freamătul codrilor 
întunecaţi! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele 
ei se răzleţesc şi se-mprăştie ca viţele unei funii despletite: 
unele apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogiei 
îmbrobodite-n negură, altele se-ndoaie spre apus, spre 
straşina Carpaţilor, ca şi cum, dornice de înălţimi, ar căta 
să mai întâlnească-n cale munţii aceia frumoşi, cu cari s-au 
luptat odinioară şi pe cari i-au lăsat învinşi. 

O luncă mare, scrijălată de privaluri şi spartă de bălți, 
s-aşterne-ntre aceste braţe, cari străbat astfel răşchirate o 
depărtare de trei poşte. Stufişuri de papură-naltă, deasă ca 
peria, astupă viroagele. Soarele răsare-ncet de după 
dealurile Măcinului. Văile fumegă în depărtare. În urma 
noastră, pe luciul apei, tremură vine albastre şi roşii. 
Păduri seculare de sălcii întunecă malurile. Intrăm într-un 
canal drept. De-o parte şi de alta, copacii, înşiraţi ca pe-o 


alee, se văd răsturnaţi în apă. Stoluri de grauri se vântură- 
n aer ca o pulbere vânătă. Încet, perdeaua de arbori se 
trage la o parte, deschizând ochilor una din cele mai 
încântătoare privelişti. În fund, pe-o colină ridicată în faţa 
înălțimilor fumurii ale Dobrogiei, se desfăşură, în toată 
măreţia ei, Brăila, vechea Proilava, unul din cele mai fru- 
moase oraşe ale țării noastre. Turlele bisericilor strălucesc 
în razele dimineţii ca nişte globuri de cristal. Aici orizontul 
se lărgeşte, se luminează din toate părțile. Avem impresia 
că suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantinopoli. 
Dunărea-şi împreună braţele cu zgomot. Valurile, stârnite 
de roata vaporului, fug speriate în urma noastră şi se 
izbesc de maluri. De pretutindeni s-aud fluiere, sute de 
steaguri fâlfâie-n aer, în faţa portului se-nalţă o adevărată 
pădure de catarguri. De-a lungul cheiului, şlepuri înşirate 
încarcă şi descarcă. Mii de braţe se mişcă în zorul de 
muncă al dimineţii. Movili de porumb se dau la lopată. 
Cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri s-azvârl huruind 
pe jgheaburi de lemn. Deasupra acestui furnicar de mun- 
citori, pe dealul culcat de-a lungul Dunării, se ridică oraşul 
cu străzile lui largi şi drepte, cu grădini frumoase şi clădiri 
măreţe, cari-i dau înfăţişarea unei capitale apusene. Ca la o 
bătaie de puşcă, cum ieşi pe bariera dinspre miazăzi, dai de 
parcul "Monumentului", o adevărată pădure, în mijlocul 
căreia se înalţă pe o movilă, între patru tunuri, o piramidă 
de piatră, ale cărei inscripţii amintesc că la 1828 fortăreaţa 
Brăila a fost luată de sub stăpânirea turcilor şi redată pen- 
tru totdeauna României. Puțin mai înainte sunt vestitele 
băi de la Lacul-Sărat. Cu treizeci de ani în urmă era câmp 
pustiu pe aici, doar bivolii se răcoreau pe arşiţă în 
mlăştinile sărate ale acestor bălți. Acum s-a ridicat un 


orăşel, cu grădini, oteluri şi băi, în mijlocul acestei câmpii 
nisipoase, lângă lacul al cărui nămol negru — un adevărat 
izvor de tămăduire — atrage vara mii de bolnavi din toate 
unghiurile ţării. 

Prin multe focuri şi prin mari greutăţi a trecut şi Brăila 
pe vremuri. Pusă aici, în pragul cel mai bântuit de prime- 
jdii şi mai greu de apărat al ţării, a trebuit şi ea, ca mai 
toate oraşele noastre dunărene, să-şi vadă adesea porţile 
sparte de ghiulele turceşti, bisericile-n flăcări, şi steagurile 
verzi ale Semilunii fâlfâind pe zidurile stropite de sângele 
vitejilor ei fii. Azi, după lupte şi suferinţi de veacuri, o altă 
Brăilă, liberă, mândră şi strălucitoare, se ridică pe vechile-i 
ruini, — un oraş nou, însufleţit de o nouă putere de viaţă, 
îşi înalţă-n cer uriaşele-i coşuri de fabrici — stindarde de 
pace, de muncă şi de propăşire. 


Galaţii 

Pornim. Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. O pulbere 
măruntă de aur pluteşte sub cerul albastru în zariştea- 
necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, ru- 
mene ale Măcinului par aprinse. Un val de pământ, 
aşternut de-a curmezişul înaintea noastră, ascunde 
vederea Galaţilor. Din stânga, despicând malul plecat şi 
gol, intră liniştit bogatul Siret, mănunchiul puternic în care 
se împreună toate apele curgătoare ale Moldovii. Nici unul 
din râurile cari străbat ţara noastră nu soarbe atâţia 
afluenţi în undele lui. Privit pe hartă, Siretul pare-un copac 
uriaş, culcat de-a lungul Moldovii, cu rădăcina-n Dunăre şi 
cu crengile răşchirate, înfipte prin crăpăturile munţilor. 
Cărăuş neobosit, el aduce corăbiilor catarguri şi umple 
schelele Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi. Zi şi noapte 


răsună vara frumoasele-i văi de doinele plutaşilor. 

Acum ni s-a deschis întreagă strălucitoarea privelişte a 
Galaţilor. Lunecăm încet pe dinaintea căzărmilor. În port 
stau sute de vase. Ne credem într-un oraş pe apă. 

Pe tot brâul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de 
limbi. 

Ciudată impresie îmi dau primii paşi pe uscat după 
atâta plutire. Mi se pare că pământul se mişcă, se leagănă 
cu mine. 

Aici, în partea aceasta de jos a oraşului, se vântură 
bogăţiile şi marele negoţ al portului. Aici sunt fabricile, 
gările, pescăriile şi docurile, cu largul lor bazin încunjurat 
de magazii de grâne şi de mărfuri, la uşa cărora trag 
corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-i vatra 
Galaţilor vechi, vestita schelă a Moldovii, "Veneţia Mării 
Negre", cum îi ziceau odinioară scriitorii străini. Pe-aici se 
întorceau domnii noştri cu pitacul împărătesc de la 
Țarigrad. De aici şi din limanul Brăilii, porneau în Răsărit 
corăbiile turcilor, încărcate cu zaherele strânse cu hapca de 
pe mănoasele noastre ţinuturi, pe vremea când firmanele 
lor numeau Moldova şi Valahia "hambarele sultanului”. 

Fruntea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a 
Galaţilor, se desfăşură-n sus, pe podişul ridicat între Siret 
şi Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte timpurile de groază şi 
de jaf prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. 
În centru se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, 
prăvălii bogate, cari te cheamă de pe drum. Mai pe de 
mărgini, în curţi largi, între copaci, case vechi, cu ziduri 
groase şi drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre 
şi cu balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de 
iederă, au aerul unor bătrâni gospodari cari-şi păstrează 


portul, firea şi datinile strămoşeşti neatinse de prefacerile 
vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline 
de soare ale oraşului, pe când gândurile mele mă poartă cu 
veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor, 
înainte de Dragoş-Vodă, descărcând pe pieţele ei bogăţiile 
Răsăritului şi ale Apusului, în zarva negustorilor adunaţi 
din toate politiile lumii. Văd pe Alexandru cel Bun 
petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu, împăratul 
Bizanțului; alai mare, şi muzici, şi călăreţi însoțesc pân' la 
corabie pe tânărul mosafir, care, mai târziu, ajungând 
împărat, îşi aduce aminte de frumoasa ospitalitate a ţării 
noastre şi trimete voievodului Moldovii titlul de rege şi 
coroană imperială, iar mitropolitului, mitră de patriarh. 
Văd pe Petru Rareş, cu pletele pe umeri, cu cămaşa 
desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateşului 
şincordân-du-şi braţele vânjoase pe măjile -ncărcate cu 
peşte: de unde să-i treacă prin cuget că, pe când el asudă 
trăgând la năvod, crainici trimeşi prin ţară îl caută de zor 
să-i spuie că sfetnicii Moldovii s-au strâns la Iaşi şi l-au 
ales domn!... Văd apoi tătari şi turci gonind pe uliţi 
mulţimea orbită de spaimă, călcând femei, copii şi bătrâni 
în copitele cailor, dând foc caselor părăsite, prefăcând 
bisericile-n grajduri şi înfigânduşi suliţele ude de sânge în 
ochii sfinţilor de pe icoane. De sub nori groşi de fum 
zbucnesc lungi, sfâşietoare ţipete de groază şi de jale. Şi 
iarăşi zarea se limpezeşte. S-aşază zile de pace şi de 
muncă. Pribegii se-ntore pe la vetrele lor. Oraşul prinde a 
se înfiripa. O nouă viață se urzeşte sub cârmuirea 
pârcălabilor înţelepţi şi harnici. Şi când, de pe cele două 
maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de fraţi să cânte: 


"Hai să dăm mână cu mână 


Cei cu inima română", 


Galaţii ne dau pe Costachi Negri, unul din cei mai 
învăpăiaţi apostoli ai Unirii; iar când cele două principate 
ridică-n mâinile lor o singură coroană şi cer un domn 
pământean, Galaţii le dau pe Alexandru Ioan Cuza. 


Tulcea 

"Varda!" Majă — aici: plasă (prin apropiere de mreajă). — 
şi punţile se trag cu zgomot. Roata izbeşte puternic în 
valuri, începe malul să fugă dinaintea noastră — casele 
parcă se-nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd 
pe cheiul plin de lume fluturând batistele, ca nişte aripi de 
porumbei. În stânga ne desparte de nemărginita oglindă a 
lacului Brateş un val de pământ clisos şi fără vegetaţie, de- 
a lungul căruia se aşterne albă vechea şosea a Prutului spre 
Reni. În dreapta învălese malul desişuri de lozii şi de 
trestie. De după munţii Dobrogiei soarele s-arată, în ceața 
dimineţii, ca o ghiulea de foc. Dunărea s-abate din drum, 
ca şi cum ar vrea să mai arunce-o privire — cea din urmă — 
înspre câmpiile Moldovii, şi-n larga îndoitură pe care-o 
face-n ţărmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecând prin 
faţa Galaţilor. De astă dată vedem pe deal tot oraşul ca 
într-o panoramă. Un vânt rece suflă dinspre miazănoapte 
— e crivățul Rusiei. Dintre maluri umbrite de sălcii iese 
Prutul, tulbure şi mâlos, cea din urmă solie pe care-o mai 
primeşte Dunărea de la Carpaţi. De-aici până în furca Ci- 
atalului țărmul stâng nu mai e al nostru. Neapropiem de 
munţii Isaccei. Vârfurile lor vinete, pleşuve trag linii 
colțuroase pe albastrul cerului, brâiele sunt îmbrăcate-n 
codru, iar jos, pe poale, se-ntind semănături, imaşuri şi 
livezi. Un braţ mic se rupe din Dunăre. Pe malu-i trăgănat 


se vede orăşelul Isaccea, vechiul Noviodunum, încunjurat 
de lanuri de grâu, şi mai în jos, fortăreaţa Eschi-cale, în 
preajma căreia au avut turcii, pe vremuri, multe războaie 
cu ruşii, care năvăleau aici uşor prin vadul Isaccea. Tot 
prin vadul acesta a fost venit şi Dariu împotriva sciţilor, cu 
cinci sute de ani înainte de Cristos; dar cum a venit, aşa s-a 
întors, căci sciţii s-au retras departe spre munţi, şi Dariu 
şi-a ostenit oastea zadarnic căutându-i. 

Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunărea se des- 
face-n două mari braţe, cari, încovoindu-se pe după o 
rarişte de sălcii, se depărtează, pentru a nu se mai întâlni 
niciodată. Braţul Chilia, râpos şi sălbatec, fuge la stânga şi 
spală hotarul nostru dinspre Rusia până la mare, unde-şi 
descarcă apele prin şapte guri. Noi apucăm la dreapta pe 
braţul Sulina, şi peste-o jumătate de ceas suntem în faţa 
portului Tulcea. Aici Dunărea face o curbă largă spre 
miazăzi şi-mpinge oraşul între două dealuri uscate, piet- 
roase, pe spinarea cărora morile de vânt, puse la rând, se 
arată în zarea albastră a cerului ca nişte cerşetori gârboviţi, 
cu braţele-ntinse. E o căldură năbuşitoare. Pe cheiul încins 
de soare, oamenii, caii de la trăsuri au o înfăţişare tristă, 
obosită şi de-abia se mişcă. În tot oraşul e o tăcere, o 
linişte de noapte. Casele dorm cu perdelele lăsate. Negus- 
torii se-ntind şi cască în fundul prăvăliilor fără muşterii. 
Mă primblu pe ulicioarele înguste ce se ridică din piaţă şi 
nu văd decât zaplazuri înalte, şi porţi închise, înnegrite de 
ploi şi de vechime. Mi se pare că mă aflu într-o mănăstire. 
Pe deasupra coperişurilor de şindrilă răsar mari şi rotunde 
turlele verzi ale bisericilor. Şi-n aerul acesta cald, încropit, 
mă urmăreşte pretutindeni un miros de muşeţel şi de piele 
rusească. Lungi, nespus de lungi îmi par cele trei ceasuri 


pe cari le petrec aici. 


Sulina 


Pe la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic şi plecăm 
înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vânt de pe 
dealurile Tulcii, şi iată că din ramul Sulinii se desparte un 
al treilea braţ — Sfântul Gheorghe — a cărui linie albă se- 
ndoaie spre dreapta şi se-nfundă-n stufăriş. În această 
rupere şi împrăştiere de valuri peste delta Dobrogiei, 
Dunărea pare c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de puterea 
covârşitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu 
strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul, e o 
luncă mlăştinoasă, acoperită de papură şi de sălcii. Braţul 
Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s- 
aşterne drept şi alb ca o trâmbă 

peste netezişul acesta verde, pustiu, nemărginit. Unde 
şi unde vezi pe mal câte-un conac de pescari, o hrubă lungă 
învălită cu malduri de stuh. Câte o barcă, cu pânzele- 
ntinse, se iveşte, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argin- 
tie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desişuri, 
scutură din cap şi se uită ţintă la noi cu un aer mirat, 
întrebător.  Pustietatea,  sălbătăcia acestor locuri 
neumblate, întinsele păduri de trestii cari-şi leagănă în 
vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare 
pe-ntregul cuprins, toate fac să te crezi departe de pământ, 
într-o planetă nelocuită. 

Cătră seară zărim înaintea noastră, mai întăi, câteva 
suluri de fum risipindu-se molatic în albastrul limpede, 
străveziu, al cerului, apoi catarguri ascuţite, din ce în ce 
mai multe, din vârful cărora atârnă reţele de frânghii ca 
nişte pânze de păiajin, apoi coşuri înalte, turnuri de biser- 


ici, coperişuri de case, — un oraş care iese din apă şi se 
ridicăncet, încet, atras în vază ca de puterea unei vrăji. 
Este Sulina, limanul fericit în faţa căruia trag corăbiile 
mării şi ale Dunării — poarta largă prin care trec bogăţiile 
tuturor continentelor, purtate de la un capăt la altul al lu- 
mii pe drumul neted şi fără pulbere al apelor. 

De-a lungul cheului sunt înşirate, cu privirea spre 
mare, otelurile, agenţiile, palatul Comisiunei dunărene şi 
toate clădirile mai de frunte ale oraşului. Două diguri largi 
de piatră călăuzesc valurile canalului înlăuntrul mării. Aici 
se sfârşeşte lunga şi glorioasa călătorie a bătrânului Istru. 
Aici mândria şi puterea fluviului-rege se farmă de 
talazurile grele ale mării, învălmăşind în vuietul acestei 
izbiri undele şi strigătele întregului popor de râuri pe cari 
le-a smuls din coapsele munţilor. Şi în sfada aceasta de ape 
neliniştite, deasupra volburei aceştia îngrozitoare, se 
leagănă pururea un clopot, a cărui bătaie dă de ştire mar- 
inarilor, pe vreme de ceaţă, să fie cu luare-aminte. 

E noapte. Sub cerul negru, fără stele, oraşul doarme. 
Ascult plescăitul somnoros al valurilor — vecinica şi 
deşarta frământare a mării. Departe, cele două faruri de la 
capetele digurilor licăresc în întuneric ca două candele- 
ntr-un cimitir. Din când în când mi se pare că aud glasuri 
tânguitoare bocindu-se pe valuri. Dangătul clopotului 
răsună rar, înduioşat, în fioroasa împărăţie-a nopţii. 


Pe Marea Neagră 


Pe Insula Şerpilor 


Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. 


Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul 
neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet 
Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catar- 
gurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă 
a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie 
a mării. 

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim 
înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De 
departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. 
La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi 
peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al 
acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, 
vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au 
sosit merindele de la Sulina. 

— Nu ţi-e urât aici, leat? — îl întreb ca să intru în vorbă 
— pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei. 

— Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe 
pământ străin... e tot ţara noastră. 

Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi 
fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: 
"A noastră-i toată". 

Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici 
de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit 
viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea 
frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi 
Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care 
curg, în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i 
spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la 
mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau 
toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos 
cu aripele. 


— Or fi astea, zise dorobanţul, zburătuind un stol de 
lari albi care ciuguleau în petecul de secară de pe podişul 
ostrovului. 

— Chiar ele... nu; dar strămoşii lor de bună seamă c-au 
cunoscut pe mândrul Ahile. 

— Ale naibii dihănii, — să le auzi cum ţipă. Domnule, 
juri că-s nişte copii care râd. 

Suntem pe vârf, lângă far. Nici un copac, nici o tufă nu 
se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui os- 
trov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de de- 
parte, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de 
coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi 
cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot 
mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie 
s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, 
se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al 
mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta 
lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se 
umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică 
rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Tim- 
pul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de 
legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, 
ca într-o biserică. 


Constanţa 


Aşa liniştită şi blândă s-arăta marea când am plecat din 
Sulina! şi cât ne-a prins în larg, a şi-nceput a se posomori 
şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştirile-i de valuri 
înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai 
vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul 
înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile 


negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele va- 
porului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi 
taie cale dreaptă pe marea învolburată. Şuieră-n vânt 
frânghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a va- 
sului mă ameţeşte. O căldură năbuşitoare îmi învăluie 
capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi 
încopcesc mâinile sub ceafă, închid ochii şi încerc să cuget; 
dar vijelia de-afară pare că împrăştie şi gândurile mele. E o 
larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uşi 
trântite. Aud paşi repezi pe punte, strigăte nedesluşite. C- 
un vâjâit năprasnic se-nalţă valurile aruncânduse pe 
podelele vaporului, şi-n hârtoapele ce se deschid, vasul 
scăpătând se pleacă într-o parte, pereţii trosnesc, strânşi 
între mişcătoarele dealuri de apă. O amăgire a simţurilor 
zăpăcite de spaimă: mi se pare că în loc să-naintăm, ne 
lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării. Mă uit 
la uşă, — peacolo are să năvălească apa, pe-acolo are să vie 
moartea. O aştept. Învălmăşit şi răpede, ca la lumina unui 
fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri ve- 
chi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe; 
cuvinte, şi lucruri, şi întâmplări la cari nu m-am mai 
gândit de mult vin acum, stârnite din depărtările vieţii, ad- 
use valvârtej ca de suflarea unei vijelii. Măsor cu gândul 
întinderea mării: peste talazurile-i furioase văd vasul nos- 
tru — o jucărie, o coajă de nucă, pe care iscusinţa omului o 
cumpăneşte ş-o poartă totuşi pe mări, înfruntând mânia 
furtunilor. În luptele-i de veacuri cu-atâtea primejdii şi 
greutăţi ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic 
năzdrăvan din poveşti pe care nimic nu-l înspăimântă. 
Cine poate prevedea până unde-şi va întinde într-o zi 
hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneţ şi neo- 


bosit! 

În albul zorilor ies pe punte. Furtuna s-a potolit. Marea 
e liniştită, — ostenită parcă de-atâta frământare în deşert. 
Un oraş frumos străluceşte înaintea noastră: Constanţa — 
farul României, aprins la porţile Răsăritului, în pragul 
apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat! 

Oraşul e revărsat pe-o ieşitură de mal împlântată-n 
valuri. Prin câte-a mai trecut, Doamne, şi colţişorul acesta 
de lume!... La început au aruncat ancorele şi şi-au aşezat 
liman aci fenicienii, cei dintâi colindători ai mărilor. După 
ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început 
năvala noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri 
s-au împins în căutarea "berbecului cu lâna de aur” de la 
gurile Istrului; vieţi peste vieţi s-au aşternut în trei mii de 
ani pe ţărmul acesta, şi vijelii după vijelii au bântuit şi-au 
spulberat aşezările lor din temelie. 

Constanţa de azi — chemată să devie peste câţiva ani 
unul din cele mai măreţe şi mai însemnate porturi din 
lume — stă pe mormântul vechiului oraş Tomi, a cărui 
întemeiere e învăluită în negura unei triste şi crude 
poveşti: "Frumoasa Medeea, fiica lui Aetes, regele Col- 
chidiei, fuge de la părinţi, luând cu ea şi pe micu-i frăţior 
Absirt. Furios, Aetes o urmăreşte pe mare. Iată-l, e gata s-o 
ajungă. Nebună de spaimă, Medeea, ca să scape de corabia 
prigonitoare, ale cărei pânze se văd tot mai aproape, ucide 
pe Absirt şi, sferticându-i trupul, i-aruncă bucăţile pe 
valuri. Nefericitul părinte opreşte mereu corabia, s-adune 
de pe apă bucăţile-nsângerate ale iubitului său copil, şi, 
când le strânge pe toate, plângând de durere, trage la țărm 
să le-ngroape. Limanul acesta, cu oraşul care s-a ridicat 
apoi aci, s-a numit Tomi (de la cuvântul grecesc bucată)." 


De pe atunci au trebuit să fie îmbelşugate şi 
atrăgătoare locurile acestea pentru ca să roiască şi să s- 
aşeze pe-aici popoare venite din depărtări aşa de mari. 
Inscripţii vechi, stâlpi de marmură dăltuiţi cu măiestrie, 
atâtea ruini de case, de temple şi de băi ce se dezgroapă de 
sub malurile acestea arată starea înfloritoare la care ajun- 
sese Tomi odinioară. O viaţă puternică, civilizată încolţise 
aci, şi cine ştie unde-ar fi ajuns azi dac-ar fi fost lăsată-n 
pace. Dar s-au pornit de la o vreme şuvoaiele de barbari, şi 
au curs, au curs încoace năprasnice şi pustiitoare, 
spărgând întăriturile romane, culcând cetăţile la pământ şi 
prefăcând în pulbere munca de veacuri a atâtor neamuri. 
Din năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, 
Constanţa, căreia mai târziu genovezii i-au redat, pentru 
câtva timp, vechea strălucire şi însemnătate comercială. 
Apoi a căzut sub stăpânirea turcească: cheul şi digurile de 
apărare, lăsate în grija vremii, s-au stricat, frumoasele 
clădiri ale portului s-au părăduit, toată mişcarea şi viaţa 
oraşului a început a tânji — un somn îndelungat şi greu, ca 
o robie, s-a întins peste întreaga Dobrogie. Valurile mării 
boceau stângerea unei lumi. 

Dar iată că dinspre Dunărea se-nalţă deodată, ca un 
freamăt reînvietor, cântecele de biruinţă ale românilor; 
stindarde ciuruite de gloanţe flutură-n vânt, şi aceleaşi 
braţe vânjoase cariau sămănat moartea în câmpiile Bulgar- 
iei vin acum să împrăştie viaţă, putere şi lumină în 
câmpiile şi oraşele Dobrogiei. 

Astăzi, în portul Constanţei, sirenele vapoarelor 
româneşti cheamă vijelioasele trenuri din depărtările Apu- 
sului: măreţul pod de la Cernavoda leagă pentru totdeauna 
căile uscatului cu ale mărilor, deschizând Europei drumul 


cel mai scurt înspre bogatele ţărmuri ale Gangelui. Din 
malul împodobit de vile strălucitoare pornesc diguri 
uriaşe, puternice braţe de piatră, cari înfrânează furia 
talazurilor şi dau liman liniştit corăbiilor. Azi Constanţa, 
renăscută, priveşte cu mândrie peste nesfârşita împărăție a 
mării. Pe schelele ei curg avuţii din toate climele; iar vara 
lume de pe lume se adună pe plajele ei calde. 

Soarele asfinţeşte, lungind pe mare umbrele oraşului. 
E o seară frumoasă, liniştită, una din acele dulci seri de 
vară în care simţi o adevărată fericire să te laşi în voia vis- 
urilor. Valurile, cu vâjâitul lor legănător, ţin ison orhestrei 
de pe mal, a cărei fanfară se-mprăştie lin în largul mării. 
Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa otelului 
Carol îmi lunec ochii pe sclipitoarea câmpie a mării şi cu- 
get la vremilendepărtate, la câte întâmplări şi prefaceri au 
curs după ele. Mă gândesc la blândul şi nefericitul Ovidiu... 
Aici şi-a plâns amărăciunile surghiunului gingaşul poet al 
Romei. Străin, bolnav, neînțeles de nimeni, el nu găseşte, 
în sufletu-i abătut, un cuvânt de laudă nici pentru locul, 
nici pentru poporul în mijlocul căruia e osândit să trăiască. 
În versul lui urlă crivățul iernelor grozave cari-ngheţau 
marea, pe lira lui suspină dorul de soţie, de prieteni, de 
patria lui pururea frumoasă şi surâzătoare, din care-a fost 
gonit şi pe care n-avea s-o mai vadă niciodată. 

Au trecut de-atunci nouăsprezece veacuri. Azi, poete, 
nu te-ai mai simţi aşa de străin în locurile acestea. N-ai 
mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcaţi în cojoace, 
nici marea prefăcută-n pod sunător de gheaţă. Sciţii s-au 
dus, şi Tomi s-a dărăpănat, şi toate s-au schimbat de- 
atunci. Patria ta, neamul tău a răzbătut încoace, şi o lume 
nouă a răsărit aici, pe pământul acesta stropit de lacrimile 


tale; un nou oraş s-a ridicat din valurile Pontului, subt un 
cer tot aşa de albastru şi de cald ca şi al frumoasei Italii. 
Din mijlocul acestui oraş, statua ta de bronz priveşte 
visătoare peste câmpia acoperită de ruinile cetăților şi 
lagărelor romane, sub zidurile cărora zac oasele 
compatrioţilor tăi. Azi te-ai primbla pe uliţi romane, 
printre vechi monumente, pe ale căror lespezi de marmură 
ai citi nume cunoscute şi scumpe inimii tale; pe scutul le- 
gionarilor de piatră ai revedea pe cei doi prunci aplecaţi la 
sânul lupoaicei, şi ai căuta cu noi în adâncimea vremii 
obârşia îndepărtată a gloriosului tău neam. Azi nu s-ar mai 
tângui aşa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui 
popor care ţi-ar fi drag, între oameni al căror chip ţi-ar 
aminti trăsăturile mândre ale cetăţenilor romani şi-n a 
căror limbă — mlădioasă şi sonoră ca şi versurile taleo— ai 
regăsi, cu atâta sfinţenie păstrate, urmele vii din graiul 
stâns de mult al poporului tău. 


In munţii noştri 


Pe Colibaşi 


De mânecate ieşim din Turnu-Severin pe şoseaua care-o ia 
pe sub Munţii Mehedinţilor şi merge la Târgu-Jiu. Valea în 
care scăpătăm de pe podişul oraşului se umple şi răsună 
toată de zuruitul zurgălăilor şi de tropotul uscat al cailor. 
Dorm încă vietăţile cuprinsului. Numai ciocârlanii, mai 
harnici, păşesc mărunţel pe marginea şanţului. De jur 
împrejur nu vezi decât holde şi livezi. Înaintea noastră 
drumul se aşterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o 
răcoare dulce ş-un miros sănătos de câmp şi de pădure. 


Nici un zgomot, nici o mişcare, nici o adiere de vânt nu se 
simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviți. Brobonit 
de rouă, pământul doarme încă în lumina umedă şi 
nehotărâtă a dimineţii. Peste-un ceas începem să urcăm 
dealul Colibaşi. Sub noi zarea se lărgeşte. Înainte, spre 
răsărit, cerul se dogoreşte ca de bătaia unei flăcări; o pul- 
bere fină de aur se ridică din spatele codrului şi se 
împrăştie în sus ca şi cum ar sufla-o gura unui vulcan. 
Câţiva nori zgrunţuiţi, ce plutesc în albastrul cerului, prind 
a se rumeni pe margini. Deodată, o suliță de foc străpunge 
perdeaua de arbori. Porţile zilei se deschid, şi, în valuri, 
curge lumina pe văi. Pământul tresare din somn, vesel şi 
plin de viaţă, sub calda binecuvântare a soarelui. 

Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. Privelişti 
largi, fermecătoare ni se desfăşură din toate părţile. Lanuri 
şi pajişti s-aştern în răzoare pe coaste de grinduri uşor 
trăgănate. Casele albe ale satelor, revărsate pe tăpşane, 
strălucesc printre livezile de pruni. Pe ogaşele verzi ale 
văilor pătate de umbră gârlele trag dungi tremurate, vinete 
şi sclipitoare ca oţelul. Departe, într-un albastru-fumuriu, 
se încalecă, încreţindu-se în valuri neregulate, din ce în ce 
mai dese, spinările mătăhăloase ale dealurilor acoperite de 
păduri. 

Vizitiul — un ţăran chipeş şi deştept din podgoriile 
Oreviţii — îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munţii, plaiurile 
şi apele Mehedinţilor şi îmi povesteşte, cu gart, legendele 
pe care le-a auzit şi el de la bătrâni. 

"Muntele Babelor... l-am lăsat în urmă, se vede bine 
din şosea, cum vii de la Vârciorova, pe lângă Schela 
Cladovii... nu-i aşa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el şi-a 
lepădat Dochia  cojoacele. Cică era baba asta o 


zgripţoroaică urâtă, şi bătăioasă, şi rea, de mama focului, 
— ş-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fată 
frumoasă, şi harnică, şi cuminte, de nu mai avea păreche; 
da' baba n-o putea suferi şi nu ştia cum s-o mai 
canonească, doar o face-o să-şi ia lumea-n cap. Într-o zi îi 
dă un caier de lână neagră să-l spele până l-o albi. Şi pe 
când zolea la fântână şi plângea biata nevastă de-nduioşa 
pietrele, iacă vine un moşneag, c-o barbă albă pân! la brâu, 
ş-o întreabă blând că de ce plânge; ea-i spune cum o 
prigoneşte ş-o haineşte soacră-sa şi cum tot la munci grele 
şi fără spor o mână, ca s-o pârască pe urmă la Dragomir că 
nu-i nici de-o treabă şi s-o izgonească din casă. Auzind una 
ca asta, moşneagu — care era chiar Dumnezeu — dintr-o 
vorbă-i nălbeşte caierul şi-i dă ş-o chită de ghiocei înfloriţi, 
să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a şi venit 
primăvara şi strigă: "Dragomire mamă, să ne pregătim de- 
amu să suim oile la munte, c-au prins a se ridica 
zăpezile..." A doua zi mână pe noră-sa c-un caier alb să-l 
spele pân' l-o face negru. Şi iar trece Dumnezeu pe la 
fântână, şi  făcându-i-se milă de biata nevastă, 
blagosloveşte încet cu dreapta, şi caierul, din alb, se face 
deodată negru ca pământul în desprimăvărat; apoi îi 
întinde o chită de fragi coapte şi-i zice: "Na, să le dai babei 
şi să-i spui că le-ai cules de pe câmp”. Când a văzut Dochia 
fragele, roşii ca sângele, nici n-a mai stat la gânduri: iute s- 
a încotoşmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir ş- 
au pornit cu turmele la munte. Ş-a dat Dumnezeu întâi trei 
zile de vară, şi pe urm-o moină ş-o ploaie caldă, c-a început 
baba să-şi lepede cojoacele, ude leoarcă şi grele de nu le 
mai putea duce, pân-a rămas numai cu unul. Şi atunci s-a 
lăsat deodat-un ger, ş-o lapoviţă, ş-un îngheţ de crăpau 


pietrele. Şi umblând baba de colo-colo, rebegită de frig, 
vede pe fecioru-său răzămat cu şalele de-o stâncă şi 
prinde-a-i grăi: "Aba, Dragomire maică, lumea se 
prăpădeşte de frig, şi tu stai şi cânţi din fluier!"... Da' el era 
mort, — înţepeniseacolo prididit de zloată, c-un ciubuc de 
gheaţă la gură. Ş-aşa, au îngheţat sloi şi baba, şi oile, şi s- 
au prefăcut toate-n stană de piatră, de se cunosc şi azi 
momâile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de- 
atunci se cheamă Babele." 

x 

Ascultându-l, mă gândeam că tot legenda asta, cu 
puţine schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele 
Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăştiate pe 
prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei. 


La umbră 


Pe la amiază conăcim în Broşteni, sat mare şi frumos, 
revărsat pe valea râului Motru. Vrednici, şi cuminţi, şi buni 
gospodari trebuie să fie oamenii prin părţile acestea. Văd 
căsuţele lor vesele şi curate, livezile îngrădite, curţile pline 
de păsări, fânul strâns cu îngrijire şi aşezat în pătuiace, vi- 
tele grase, femeile bine îmbrăcate şi copiii rumeni la față. 
Mă dau în vorbă c-un moşneag, care-mpleteşte la un coşer 
de nuiele. 

"Sunt, ce e dreptul, şi pământurile bune pe-aici, îmi 
spune bătrânul, dar ş-ai noştri s-au ales tot oameni harnici 
şi de ispravă. Noi pe la târg mai mult vindem decât 
cumpărăm, c-avem aici, slavă Domnului, tot ce ne trebuie. 
De-ale îmbrăcămintei lucrează nevestele în casă; opinci şi 
căciuli ne facem noi; şi de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de- 
ajuns şi de rămas. Uite-o cum stă podoabă pe dealuri 


hrana noastră, din belşug: numai sănătoşi să fim şi zile s- 
avem s-o mâncăm. Vezi dumneata, noi avem în comuna 
noastră, de şapte sute de suflete, patru biserici şi numai 
două cârcime. De aceea nici nu s-aud pe-aici gâlceve, ori 
bătăi, ori furtişaguri, cum sunt, de-o pildă, pe la Ponoare, 
unde sunt pruni mulţi şi unde oamenii beau ţuică şi-n loc 
de aghiazmă la Bobotează. Acolo cic-ar fi vrut odată 
sfântul Nicodim să le facă şi lor o biserică, şi ei, ticăloşii, ca 
să scape de sfânt, s-au apucat şi i-au vârât pe-ascuns un 
miel în traistă, ş-apoi au sărit să-l bată zicând că le-a furat 
mielul, ş-a plecat sfântul în lume blestemându-i să nu mai 
aibă biserică-n sat, ci numai de cimpoieri şi de toboşari să 
le facă Dumnezeu parte. Şi multă vreme cic-au rămas fără 
biserică. Acuma au, nu-i vorbă, s-a milostivit Cel-de-sus cu 
ei, dar ce folos, că tot cârcima li-i mai dragă!... Urât lucru 
mai e, Doamne, şi băutura asta. Lasă c-aduce şi pagubă, şi 
te sărăceşte de te lasă pe drumuri, da-ţi strică şi minte, şi 
sănătate, şi viaţă, şi tot, de-ajungi din om neom. Eu — 
mulțumesc lui Dumnezeu — iacă, sunt aproape de 
nouăzeci de ani, şi muncesc cât şi feciorii mei, şi nu ştiu ce- 
i boala. Când mi-i sete, mă duc colea la şipot, îi trag un gât 
bun de apă rece şi parcă-ntineresc..." 

Mă uit la figura blândă şi luminoasă a moşneagului, as- 
cult cu drag vorba lui aşezată şi cuminte şi mă gândesc că 
în el sunt întrupate toate bunele însuşiri ale poporului 
român. Câtă înţelepciune, ce de comori nu zac ascunse în 
sufletele acestea cinstite şi senine cari-au trecut de-atâtea 
ori prin cumpene mari, prin greutăţi şi nevoi cumplite, ş- 
au înfruntat cu bărbăţie vijeliile vieţii, ş-au ştiut pururea 
să-şi păstreze credinţa lor în bine şi-n dreptatea Celui- 
de-sus! 


Multe şi nepreţuite frumuseți ar descoperi acel care-ar 
putea străbate în sufletul acestui popor ales ş-atât de bine 
înzestrat de fire în adâncimile tăinuite ale inimii lui bune şi 
răbdătoare, unde s-au păstrat cu atâta sfinţenie credinţile, 
datinile, graiul şi virtuțile neamului nostru şi de unde-a 
izvorât cel mai cald şi mai duios cântec din câte vrodată s- 
au spus pe lume — dulcea şi fermecătoarea doină, în a 
cărei largă mlădiere pare că freamătă toţi codrii şi plâng 
toate izvoarele ţării. 

La plecare strâng, cu iubire şi cu adâncă recunoştinţă 
mâna aspră şi noduroasă a lui moş Dumitru. Cugetul meu 
îmi spune că cea mai mare parte din bunurile şi fericirile 
de cari mă bucur le datoresc acestei mâini harnice, cojite 
de soare şi de muncă. 


Valea Motrului 


Mergem o bucată bună pe marginea Motrului, ale cărui 
unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcăm pe- 
un podiş larg şi luminos. Miresme dulci, îmbătătoare, de 
sulcină şi de dumbravnic, se împrăştie în aer de pe fânețele 
bătute de soare. Un vânt căldicel adie, şi grânele coapte îşi 
leagănă spicele ca de vraja unui cântec. În depărtare se 
pierd liniile încâlcite ale dealurilor întunecate de desimea 
codrilor. Lanurile sunt împânzite de secerători. Cârduri de 
fete în cămăşi albe şi vâlnice roşii se pleacă muncii şi-şi 
mişcă braţele-n tactul unei doine. Dulce răsună valea de 
glasurile lor. Pe mirişti şi pe şesuri alunecă-ncet umbrele 
călătoare ale norilor. În urma noastră, Motrul, tolănit în 
spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, îşi tremură 
solzii sclipitori în soare. Copacii bătrâni s-apleacă pe un- 
dele lui sfătoase, să leasculte poveştile. El scoboară de sus, 


dinspre "Culmea frumoasă", de la poalele muntelui Oslea, 
unde-a stat în vechime încolăcit năprasnicul şarpe cu nouă 
ochi, de groaza căruia se cutremura toată valea Dunării, 
până când într-o zi iată c-a sosit acolo Iorgovan, voinicul 
fără seamăn, şi s-a aşezat întro groapă, cu calu-i năzdrăvan 
şi cu tolba-i de săgeți, şi, când şarpele, flămând, a ridicat 
capul să-nfulice-o turmă de vite ce păştea pe vale, Iorgov- 
an, întinzând arcul, l-a izbit c-o săgeată şi i-a scos un ochi, 
iar muntele s-a zguduit din țâțâni de zvârcolirile dihăniei. 
Şi tot aşa l-a pândit şi l-a săgetat, până când şarpele, 
rămâind numai c-un ochi, a rupt-o de fugă pe la Furca 
Alunului, pe unde se vede şi azi dâra lui, căreia îi mai zic 
unii şi "brazda lui Novac". Iorgovan s-a luat călare după el, 
şi unde-l ajungea, îi şi hărtănea cu paloşul o bucată din 
trup; la apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de 
cântecul unei zâne, iar capul şarpelui a trecut Dunărea pe 
la Cazane şi s-a ascuns în peştera neagră, de unde iese vara 
musca cea rea, care bântuie vitele de prin meleaguri. 
Departe, hăt, Motrul scapă-n luminiş, şi după ce 
soarbe undele Coşuştei, se îndoaie pe la capătul dealului 
Colibaşi şi trece, domolit şi gânditor, pe sub zidurile 
mânăstirii Strihaia, unde-a văzut într-o noapte pe Mihai 
Viteazu viind ostenit de război şi grăbindu-se să ridice 
până-n ziuă, pe ruinele castelului părintesc, o biserică, pe 
care, de zor mare ce-a avut, a greşit ş-a zidit-o cu altarul 
spre miazăzi. De-acolo, bătând spre răsărit, se lasă molatic 
pe şes deschis, printre imaşuri şi sămănături, până-n 
mânăstirea Gara Motrului, unde-şi descarcă undele-n Jiu. 
Mânăstirea, împrejmuită cu ziduri groase, sparte de vremi, 
e aşezată pe poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cu- 
viosului patriot Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici 


apostoli şi luminători ai neamului nostru pe la începutul 
secolului al XIX-lea. Pe porţile de fier de la intrare, 
mâncate de rugină, se cunosc încă urmele gloanţelor re- 
pezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, când, de 
frica lui, boierii greci se închiseseră acolo, ca într-o cetate, 
cu averi, arme şi arnăuţi. Pe toată valea Motrului ş-a Ji- 
ului, pornind din câmpia Padeşului, de pe plaiul Cloşani, 
unde s-a ridicat întâi steagul libertăţii în mântuitoarea 
răscoală de la 1821, şi până în şesurile Dunării, prin toate 
satele Olteniei auzi vorbindu-se de "Domnul Tudor”, ca şi 
cum ieri ar fi trecut pe-acolo, în fruntea puşcaşilor săi, aşa 
viu, şi mare, şi întreg a rămas în mintea tuturora "viteazul 
răzbunător” al poporului, eroul legendar care îmbrăcase 
"cămaşa morţii” pentru mântuirea neamului său. 


Mânăstirea Tismana 


De pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în 
desişul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă şi 
luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpuşală. Cerul pare 
că arde deasupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, 
desculți, cu frunze de brusturi pe cap, cu mânecile cămăşii 
de pânză aspră sumese până-n supţiori. Trecem prin satul 
Tismana, aşezat la poalele munţilor, între două vâlcele, de- 
o parte şi de alta a râului Tismana. Stârniţi de clingătul 
zurgălăilor, copiii aleargă de pretutindeni, se urcă pe gar- 
duri, zburdalnici, veseli, gălăgioşi. Câinii îşi amestecă 
lătratul în chiotele lor. Din sat ieşim într-o pajişte 
frumoasă, aşternută pe-o vale care se îngustează din ce în 
ce. În fund se deschide înaintea noastră ca o poartă în tain- 
ica şi întunecata domnie a codrului. Prin spintecătura 
aceasta a munţilor, drumul, şerpuind pe marginea râului 


Tismana, se adânceşte într-un desiş de castani seculari. 
Umbra ne învăluie din toate părţile. Un dulce miros de 
fâneaţă pluteşte în aerul răcoros. În liniştea sfântă a cod- 
rului, în măreţia şi sălbătăcia acestor locuri, şopotul som- 
noros al apei, uşoara clătinare a frunzelor, stropii de 
lumină ce picură din straşina de ramuri, toate te farmecă; 
inima-ţi bate de-un fior neînțeles, ca şi cum ai fi intrat 
într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitură a dru- 
mului, crengile se desfac — o ferestruie se deschide-n 
păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copa- 
cilor, un turn înalt şi galben. De-abia l-ai zărit însă — şi 
bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot 
mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moară, ş-un 
răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca 
la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte sus, pe 
vârful unei stânci fioroase, îţi apare, în toată fantastica ei 
măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu 
turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi 
înmărmurit, ca la o minune, şi nu ştii bine de-i aieve, ori e- 
n vis, când iată că o nouă privelişte te cheamă: torentul 
Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mânăstirii, s-aruncă 
vâjâind şi cade de la o înălţime ameţitoare peste-o 
grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi 
se preface într-o spumă fumurie, pe care-o ia ş-o duce-n 
undele-i repezi râul Tismana. 

Drumul ocoleşte-n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem 
un podeţ şi suim pe-un tăpşan, între două ziduri vechi, 
dărăpănate. În poarta mânăstirii ne iese-nainte "piticul 
Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu faţa zbârcită ca un 
hrib, o mogâldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi 
mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte 


de minune cu sălbătăcia locului în care ne aflăm. Intrăm, 
pe sub bolta înaltei clopotniţi, în curtea largă, tăcută, a fru- 
moasei mânăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule şi 
odoare vechi; pe uşile-i de stejar sunt săpate cu multă 
măiestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. 
În stânga, spre săritoarea Gurniei, senşiră, de-a lungul zid- 
ului împrejmuitor, încăperile stareţiei, şi chiliile cu două 
rânduri, în fund — arhondaricul. Aripa dreaptă e un mor- 
man de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri 
înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colţuri 
ale curţii, liniştita şi măreaţa lavră, ridicată aci, în locul 
acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele 
Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele 
vremuri. Spre miazăzi vederea e astupată de-o stâncă 
uriaşă, în al cărei părete drept se văd două spărturi negre, 
tăiate în chip de ferestre la o înălţime fioroasă deasupra 
peşterii, din care iese urlând şuvoiul Gurniei şi trece prin- 
tr-un canal pe dedesubtul mânăstirii. "Acolo sus, îmi 
spune piticul c-un glas piţigăiat ce n-are nimic din glasul 
omenesc, în chilioara aceea scobită-n piatră se retrăgea 
sfântul Nicodim, şi zile, săptămâni întregi se ruga în taină 
la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. El a venit de 
peste Dunăre, trimis încoace de-un înger care i s-a arătat 
în vis şi i-a spus şi locul anume unde să ridice mânăstirea. 
Ş-a umblat, ş-a rătăcit mult sfântul pân-a dat de săritoarea 
Gurniei. Erau ponoare pe-acolea şi-ntunecime mare, 
sălbătăcie şi desiş nestrăbătut. Şi el, singur, a curăţit ş-a 
netezit locul, şi-ntâi a făcut aici în faţa peşterei o bisericuţă 
dintr-un tis bătrân, ş-a potrivit să fie pristolul chiar pe 
rădăcina tisului. Pentru credinţa lui cea mare îl dăruise 
Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. Şi oricine venea, 


pătimaş de boală trupească ori sufletească, aici îndată-şi 
găsea alinare, cât se lăţise vâlva-n lumea-ntreagă de 
bunătatea şi harul cel mântuitor al sfântului. Ş-a venit pe 
vremea aceea din depărtările Apusului ş-un împărat păgân 
ce-i zicea Jigmond şi care avea o fecioară bolnavă rău, 
"bântuită de duhul cel necurat", şi cum au ajuns aici, s-a 
şindreptat fata. Apoi, într-o zi, cică primind împăratul plo- 
con nişte purceluşi, i-a dat bucătarului să-i gătească într- 
ascuns şi să-i aducă la masă într-un blid acoperit; şi vrând 
el să cerce puterea sfântului, i-a zis: "Blagosloveşte, 
părinte, aceşti păstrăvi". Iar sfântul blagoslovind, când s-a 
descoperit blidul, s-au găsit într-adevăr păstrăvi în loc de 
purcei. "Văd că este mare puterea ta, i-a zis împăratul, 
uimit, şi de aceea vreau să-mi mai faci o minune: dacă vei 
putea trece nevătămat prin foc, să ştii că eu cu toţi ai mei 
ne vom boteza în legea ta." Atunci sfântul cic-a poruncit de 
i-au adus lemne multe şi vreascuri din pădure, ş-a aprins 
un foc mare în faţa bisericii, şi-mbrăcând odăjdiile 
preoteşti, a luat crucea şi evanghelia, şi-ncet a trecut de 
trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar când a ieşit neatins din 
văpăi, împăratul cu toţi ai lui, spăimântaţi, i s-au închinat 
ş-au cerut grabnic taina botezului." 

Târgu-Jiu 

Pe la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câţiva nori fumurii 
călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Şoseaua 
dreaptă, bătută ca-n palmă, taie întinsa câmpie ce se 
desfăşură înaintea noastră. La răsărit se văd peste şirul de 
dealuri verzi înălțimile Vulcanului cari, împreunându-se 


pe la cheia Jiului cu măgurile cenuşii ale Parângului, 
alcătuiesc cununa muntoasă a judeţului Gorj şi graniţa 


României dinspre Transilvania. După un ceas de drum pe 
şes deschis, intrăm într-o pădure mare şi frumoasă de 
stejari seculari. Ne adâncim în ea ca-ntr-o lume tăinuită, 
plină de vrăji. Din desişul ramurilor se cerne întuneric. 
Treptat, aerul se răcoreşte. Crengile încep să se mişte, 
frunzele foşnesc de vânt. Fulgere dese, orbitoare, spintecă 
cerul din ce în ce mai posomorât, şi tunete prelungi se aud 
bubuind în depărtare. Când ieşim în limpeziş, vedem 
ploaia, ca o perdea de suliţi, dreaptă şi întunecoasă, viind 
dinspre munţi şi cotropind câmpiile c-un ropot de oştire 
îngrozitoare, năprasnică. Tunetele se-nteţesc, şi peste 
câteva minute un adevărat potop s-abate vijelios asupra 
noastră. Nu mai vedem nimic. Caii aleargă îndemnați de 
tipetele vizitiului, speriaţi de răpăitul stropilor cari cad, re- 
pezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. Într-un sfert de ceas 
toată câmpia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la 
Brădiceni, unde ne adăpostim subt umbrarul unei cârcime. 
Ţăranii desculți, cu iţarii sumeşi până deasupra ge- 
nunchilor, cu braţele goale încrucişate pe piept, stau în pi- 
cioare, neclintiţi, şi privesc cu jale la ogoarelenecate, la 
căpiţele risipite, la snopii desfăcuţi şi luaţi de puhoaie, la 
munca şi speranţele lor nimicite într-o clipală. Şi nimeni 
nu scoate-o vorbă, nimeni nu se tânguie. E în liniştea 
aceasta a lor o măreție de eroi de prin cărţi, o înţelepciune 
antică, înălţătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile 
lor uscate e întipărită răbdarea sfântă a românului, tăria 
legendară a neamului acestuia oţelit în dureri, care-a văzut 
ş-a îndurat atâtea, că nimic nu-l mai poate îngrozi. Încerc 
să mă dau în vorbă cu ei. Duşi pe gânduri, cu privirea 
pierdută-n văzduh, îmi răspund scurt şi silnic. De obicei 
ţăranul nostru vorbeşte puţin; nouă, mai ales, celor de la 


oraşe, foarte cu greu îşi deschide inima lui largă şi 
răbdătoare... 

Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în 
apă. Femei cu pruncii în braţe aleargă, ţipând, de-a lungul 
şanțului prefăcut în gârlă, pe care plutesc împrăştiate 
copăi, ţoale şi perine luate de şivoi. 

La asfinţitul soarelui intrăm în Târgu-Jiu. Oraşul este 
aşezat într-o vâlcea pe marginea Jiului. Un zăvoi mare de 
plopi şi de anini seculari umbreşte malurile frumosului 
râu. Străzile sunt largi şi drepte. E linişte ca la ţară; şi ce 
aer de bătrâni gânditori au unele case vechi, boiereşti, 
tupilate-n fundul curţii, în desişul lor de arbori! 

Se-nserează. Singur mă primblu prin aleile tăcute ale 
parcului. Unde şi unde, câte un felinar clipeşte-n frunzişul 
umed. Spre miazănoapte, Munţii Gorjului îşi crestează, pe 
albastrul-închis al cerului, vârfurile lor înalte, negre, 
neregulate. Şi-n tăcerea acestei nopţi de vară, freamătul 
plopilor, şuietul Jiului par glasuri omeneşti ce-mi 
povestesc întâmplări, amintiri dureroase din vremile de 
demult... Aici, în oraşul acesta retras, îşi căutau scăparea la 
1802 boierii Craiovii, goniţi de groaza lui Pasvantoglu, 
paşa Vidinului; ş-au năvălit atunci peste ei cârjalâii lui 
Manaf Ibraim, după ce-au spart bâlciul Clanovului ş-au 
prădat case, ş-au dat foc bisericilor, ş-au tăiat bătrâni şi fe- 
mei, şi prunci nevinovaţi. Pe aşa cumplite vremi s-a născut 
aici, în casa logofătului Broşteanu, George Bibescu, care 
peste patruzeci de ani avea să fie ales domn de boierii 
pământeni din Obşteasca Adunare, moment însemnat în 
istoria noastră: de-un veac şi jumătate nu se mai rostise 
glasul ţării pentru alegerea domnului ei. 

Aici amintirile istorice sunt vii, strânse cu pricepută 


grijă şi păstrate cu sfințenie. Nicăiri n-am găsit atâta iubire 
de ţară, atâta respect pentru trecutul neamului nostru ca-n 
oraşul acesta liniştit, unde toate parcă te îndeamnă la 
gânduri frumoase şi la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladi- 
mirescu — aşa de potrivit aşezată în faţa gimnaziului — 
această nepieritoare întrupare a vitejiei şi a jertfei, este şi 
va fi pururea cea mai minunată lecţie de patriotism pentru 
fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei. 


Pe Valea Jiului 


De dimineaţă o luăm în sus pe şoseaua care duce, prin 
Bumbeşti, la graniță. Drumul s-aşterne drept, între două 
rânduri de arbori, pe malul stâng al Jiului, tăind valea- 
mbelşugată ce pleacă de sub poalele munţilor şi se- 
mpânzeşte spre miazăzi, netedă ca o apă. Trecem prin 
Vădeni, sat vechi, harnic şi coprins, care-şi înşiră 
gospodăriile frumoase de o parte şi de alta a şoselei. În 
spatele caselor vesele se-ntind livezi mari de pomi roditori; 
de-a lungul prispelor atârnă pe culmi velinţi vărgate, 
cămăşi înflorite, scurteici şi zăvelci cusute cu fluturi. În pi- 
cioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la faţă, curat 
îmbrăcate, întind pe râşchitor firele galbene de borangic. 
Fetele nălbesc pânze mai devale între sălcii. De departe s- 
aude în răstimpuri ţipetul ascuţit şi răsunător al unui 
hierăstrău. Soarele, de-abia răsărit, cerne peste codrii 
munţilor ca o pulbere fină, albăstrie. Drumul, cărările, 
casele, copacii, toate par mai vesele şi mai frumoase, gătite 
ca de sărbătoare, în lumina dulce a acestei dimineţi senine 
de vară. 

După două ceasuri de drum în câmp deschis printre 
ogoarele şi fânețele spălate de ploaia de ieri, sosim în 


Bumbeşti, aşezare de moşneni muncitori şi cu dare de 
mână, sat întins şi bogat, care-şi desfăşură livezile şi viile 
aproape pe-ntreg plaiul Jiului şi-şi poartă vitele şi turmele 
în imaşuri până pe sub codrii Sadului. Aici, în coasta din- 
spre Jiu a Bumbeştilor, s-au descoperit, adâncite în 
pământ, rămăşiţile unei cetăţi dărăpănate, de pe vremea 
luptelor lui Traian cu dacii. Ceva mai sus, dincolo de 
schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane ş-ale unui 
drum de piatră tot de pe vremile acelea. 

Cum ieşim din vatra satului, cotim la stânga şi intrăm, 
pe spintecătura Jiului, în strâmtoarea munţilor. E de o 
frumuseţe negrăită drumul acesta până sus, la Polatiştea. 
Nicăiri n-am văzut desfăşurate cu atâta măiestrie, în 
acelaşi cadru, cele trei mari podoabe ale pământului — 
munţii, pădurile şi apan— ca în trecătoarea aceasta spre 
Petroşani. Şoseaua, o prispă netedă scobită-n brâul 
stâncos al muntelui, largă de două care şi lungă de 29 de 
kilometri, merge şerpuind pe marginea Jiului, care-şi taie 
voiniceşte albia-n piatră. Codrul răsună de vuietul undelor 
călătoare. De o parte şi de alta se desfac, în felurite 
îndoituri, înălțimile sălbatice ale Carpaţilor, unele goale, 
colţuroase — prăbuşituri deschise ca nişte răni în mijlocul 
desişurilor verzi —, altele rotunde, acoperite de păduri 
mari, întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc. Pe 
une locuri ne uităm cu frică-n sus la stâncile ieşite din zid, 
gata să se rupă şi să se prăvale peste noi. Privelişti 
neaşteptate, uimitoare, pururea altele, se dezvălesc la 
fiecare cotitură a drumului... Dar ce zgomot se aude- 
naintea noastră? Par urletele unei vijelii năprasnice, ş- 
amestec de glasuri, şi bubuituri de tunuri. Ai crede că-i 
pieirea lumii. Este Jiul, puternicul Jiu, care se zbate şi 


strigă, zugrumat între două stânci uriaşe, ce vor să-i aţie 
calea. Undele lui colcotă, sfărmate de bolovani, ş-azvârl în 
aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă; curcubeie subţiri 
tremură în pulberea străvezie a stropilor bătuţi de soare. 
Voinicul, frumosul râu se smulge din braţele monştrilor şi 
pleacă hăulind devale. Iată-l tolănit într-un larg boschet de 
plute. Apa lui, limpede şi potolită, pare-o oglindă culcată-n 
ramă de verdeață. Şi-n tăcerea adâncă a codrului, 
biruitorul doarme — o aţipire de-o clipă — sub grija 
bătăliilor viitoare. Din când în când îi vin ajutoare; pâraie 
repezi, desfundate din văgăuni întunecoase, gonesc 
curmăturile munţilor, şi-l caută, îl strigă de departe, şi Jiul 
le-aude, le cheamă şi le soarbe lacom în undele lui. 

Uneori, păreţii nalţi de pe de lături se desfac, 
deschizând deodată ca o spărtură largă în orizont. Toată 
valea se umple de lumină. Privirile noastre se pierd, uim- 
ite, peste mormanele depărtate, cari se urcă mereu, fac 
scară la cer, încălecânduse unele pe altele. Apoi iar se lasă 
perdeaua, şi umbra nenvăluie subt îngusta făşie de cer 
întinsă pe grebenii munţilor. 

După un ceas de drum vedem deschizându-se în 
dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e 
aşezat schitul Lainici — o bisericuţă şi câteva chilii 
împrejmuite cu leaţuri de brad, unde-şi fac mătania opt 
călugări bătrâni. 

— Aici, la noi, e bine — îmi spune stariţul — mai trece- 
o trăsură, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un 
schituleţ încolo, departe, pe munte, — unde-i zice la 
Răcoarelen— mergi patru ceasuri de-aici, şi tot prin locuri 
rele. Acolo în sălbătăcia şi pustietatea aceea, trăiesc patru 
schimnici în adevărata pusnicie, ca pe vremea sfinţilor. De 


cu toamnă îşi iau de la noi făină pentru toată iarna, că, de 
cum se lasă zăpada, nu mai e chip de răzbătut la ei. Stau, 
săracii, ş-ascultă, noaptea, cum le urlă lupii la fereastră. 

E soarele-amiazi. Codrii aburesc ca după ploaie. 
Nesfârşite se  desfăşoară-n zarea înaltă încovăierile 
munţilor, cu coamele-n lumină, cu brâie de umbră pe la 
încheieturi. Înaintea noastră, dunga vânătă a drumului, 
uşor trăgănată în suiş sencolăceşte pe grumajii măreţelor 
stânci, spărgând desişurile de fagi, şi merge una cu Jiul, 
nedespărţit, ca şi cum ar vrea să-i arate că mintea, şi 
stăruința, şi braţele omeneşti sunt tot aşa de puternice şi 
de străbătătoare ca şi undele lui nebiruite. Nici nu ştii un- 
de să te mai uiţi. Din toate părţile te cheamă privelişti cari 
de cari mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumuseţile şi 
minunăţiile acestei văi să le poţi dişterne în larg pestentreg 
cuprinsul unei țări pentru ca să faci din ea una din cele mai 
mândre şi mai fermecătoare podoabe ale pământului. 

De la cotul stâncos ce-i zice "Cârligul Caprii”, mergem 
o bucată pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea şoselei, 
şopârle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, 
ascultând şuietul adormitor al apei şi cântecul privighetor- 
ilor. Deodată valea se îngustează şi se-ntunecă. Doi munţi 
înalţi de piatră îşi apropie deasupra noastră vârfurile lor 
colţuroase. Între ei se deschide ca o poartă uriaşă, pe subt 
arcadele căreia Jiul trece maiestos, sunându-şi nahlapii de 
stânci c-un zgomot de fanfară ce ăuie prelung prin bolțile 
acestui castel din basme. 

Ne oprim la Păiuş, la vamă. Mai sunt şapte kilometri 
de-aici până la graniţă. E aşa de îngustă valea, că pe toată 
distanţa asta nu s-a putut găsi un loc aşezat pe care să se 
poată zidi o casă de vamă mai aproape de hotar. După 


prânz înaintăm prin strâmtoarea aceasta întunecoasă, pe 
fundul căreia Jiul curge ca pe un jgheab scobit în stânci. 
Poduri frumoase, tăiate ca-n marmură, aruncă şoseaua de 
pe-un mal pe altul. 

La graniţă, Polatiştea vine limpede şi grăbită dinspre 
răsărit, spintecând făgetul unei văi, şi se azvârle-n Jiu, sub 
podul de piatră care leagă malurile a două ţări. 

Seara vameşul ne ospătează cu păstrăvi proaspeţi şi cu 
ierunci. 

După masă ne primblăm pe şosea. În liniştea nopţii 
Jiul vuieşte mai tare. Mii de licurici zburători răsar din 
întunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor 
albăstrii şi trec în roiuri de pe un mal pe altul, ţesând peste 
luciul apei punți străvezii de jerbii fine şi tremurătoare. De 
departe se văd printre ramuri liniile albe ale podului 
aşternut între două stânci, deasupra unei prăbuşiri zzomo- 
toase a Jiului. Apa lovită de muchiile stâncilor se sfarmă în 
bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de 
argint se desfac în bătaia lunei. Şi toate-ţi par vedenii din- 
tr-o lume fermecată. În înălţimea zărilor munţii îşi taie pe 
albastrul cerului coamele lor neregulate. Pădurile dorm în 
şuietul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturând pe ape pul- 
berea luminii lor. 


Pe înălțimile Părângului 

De la Păiuş până la Novaci facem o jumătate de zi. Şoseaua 
e largă, dreaptă, netedă. Mai pe toată întinderea ei, 
începând de la Bumbeşti încolo, sunt înşiraţi de o parte şi 
de alta pomi roditori, cari-şi apleacă drumeţilor crengile 
lor încărcate de fructe răcoritoare. Cică binefacerea aceasta 
se datoreşte unui duhovnic de la Polovraci, care, în loc de 


mătănii, acatiste şi zile de post pentru iertarea păcatelor, 
hotăra fiecărui credincios să sădească un număr de pomi 
pe marginea drumului mare, şi vorba lui a fost lege. 

Pe la prânz intrăm în Novaci — un sat lung, de nu se 
mai sfârşeşte, aşezat la poalele munţilor, în frumoasa vale 
a Gilortului. Casele albe, învălite cu draniţă, răsar ici-colo, 
prefirate pe tăpşanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul sat- 
ului trece Gilortul, puind în mişcare, cu undele-i harnice, 
mori, pive şi joagăre, de-al căror vuiet răsună zăvoiul de 
anini, ce se-ntinde de-a lungul râului. De cu seară năimim 
cai, şi ne pregătim merinde pentru trei zile. 

* 

În zori pornim. Satul rămâne-n ceață. După un ceas de 
drum printr-o pădure de fagi şi de goruni ieşim în luminiş. 
Pe dealul sterp, acoperit de-o iarbă măruntă şi crăpat de 
arşiță, caii, gâfâind sub noi, iau pripoarele în piept. Doi 
plăieşi înalţi şi trupeşi merg pe lângă cai. Ei calcă uşor şi 
lin, ca şi cum ar pluti. Un drumeac îngust, săpat cu multă 
greutate, pleacă din coasta Novacilor şi urcă, şerpuind 
printre surpături şi vârtoape mâncate de şuvoaie, până la 
Titvele. Aici descălecăm, după cinci ceasuri de drum, şi 
intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acoperă ca o căciulă 
vârful ţuguiat al muntelui. În mijlocul acestei păduri, 
străbătută de izvoare, sunt câteva case de lemn — locuinţi 
de vară pentru iubitorii de linişte, de aer curat şi de natură 
frumoasă. Gustăm şi noi, două ceasuri, farmecul acestui 
colţ de rai şi pornim mai departe. Cum ieşim din pădure, 
apucăm la dreapta, şi — după un ceas de suiş anevoios — 
ne oprim pe vârful Păpuşii, munte gol şi singuratic, înfipt 
deasupra Titvelor ca o căpăţână de zahăr. De-aici, în zarea 
largă ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede 


coamele munţilor cum se înşiră în depărtări: spre 
miazănoapte şi apus ne îngrădesc piscurile pleşuve ale Vul- 
canului, cari pornesc din fund, din coastele Oslii, şi vin, în 
clocotişuri, până-n spintecătura Jiului, de unde-ncep să se 
ridice şi să se înlănţuie gheburile din ce în ce mai mari ale 
Parângului, falnicul munte acoperit odinioară de gheţuri, 
din a căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele de la 
Găuri turme de stânci albe, rotunjite de frecarea apelor, iar 
printre ele, lacuri albastre şi minunate căderi de izvoare, 
cari fac din acest munte una din cele mai frumoase 
podoabe ale Carpaţilor noştri. În fund, de la apus spre 
răsărit, se înşiră ca nişte sentinele uriaşele vârvare: 
Comanda Prisloapelor, Grivele, Mândra, care se ridică la o 
înălţime de peste 2.500 de metri, Gruiu, Pâclişa, Piatra 
Tăiată, Coasta lui Rusu. Din spatele Mohorului, grebenii 
Parângului se despart în două şiruri, şi apucând între ei 
undele Lotrului de la obârşie, le împreună mai încolo cu 
ale Lotriţii şi le duc în hiolă, devale, clăbucindu-le de 
stânci până dincolo de Brezoiu, unde Lotrul se varsă în Olt. 
Numai spre miazăzi privirea scapă şi se adânceşte în 
limpezişul văilor. Pe strunga aceasta de lumină, departe, în 
fundul zării, vedem cuibărite la un loc câteva pete argintii, 
sclipitoare, ca nişte cioburi de oglindă în bătaia soarelui. 
Acolo-i Târgu-Jiu. 

Ne scoborâm pe partea ceealaltă a Păpuşii şi scăpătăm 
pe-o tarniţă întinsă, acoperită de o iarbă subţire, uscată şi 
lunecoasă. 

Până pe la toacă mergem tot pe locuri deschise. De jur 
împrejur avem măreaţa panoramă a munţilor. Unde şi un- 
de vedem turme de oi presărate pe limpezişul plaiurilor; 
izvoare cu sclipiri de oţel tivesc poalele codrilor. Şi nici un 


zgomot nu s-aude; nici un fum nu se ridică în larga pusti- 
etate a zărilor. Cei doi plăieşi se uită mereu la soare — 
ceasornicul şi călăuza lor prin coclaurile acestea fără drum 
şi fără adăpost. Ne lăsăm în vale şi mergem o bucată de 
matcă bolovănoasă a unui pârău. Apoi facem la stânga şi 
intrăm într-o pădure de molifţi. Pădurea-i deasă şi pri- 
poarele râpoase. Ne dăm pe jos şi, cu caii de frâu, urcăm, 
urcăm din greu pe cărările încâlcite şi întunecoase, printre 
stânci prăbuşite, peste copaci doborâţi de trăsnete, lungiţi 
în neorânduială ca nişte leşuri de uriaşi după un război 
năprasnic. Începe să se-ntunece, şi noi horbăcăim mereu. 
În desişul nemărginit ochii noştri caută cu dor o zare de 
lumină. Tăcerea plăieşilor ne pune pe gânduri. 

— Nu ne-om fi rătăcit, nea Gheorghe...2— Aş, că doar 
am ajuns. De sus, de departe, s-aude un câine lătrând, apoi 
alţii. Înaintea noastră albeşte, ca o ferestruie, o geană de 
lumină, la marginea codrului. Mai suim un dâmb şi ieşim 
într-o poiană largă pe vârful Mohorului, unde ne 
adăpostim pe noapte la stâna lui Iordache. 


Pe coama Mohorului 

Se crapă de ziuă. Bacii îşi pregătesc găleţile pentru 
mulsoare. Oile behăiesc, înghesuindu-se la strungă. Văile 
sunt înecate de ceaţă. Pădurile, vârfurile munţilor parcă 
plutesc în aer. Departe, dinspre curmătura Oltețului 
slomneşte pe poalele cerului lumina albă a zorilor, şi norii 
arginţii prind a se rameni pe margini. Într-acolo zarea se 
limpezeşte, şi măgurile par dogorâte ca de bătaia unei 
flăcări. O geană roşie se aprinde la îngemănarea 
pământului cu cerul. Încet se saltă soarele, rotund şi 
scânteietor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite 


de rouă, par bătute cu diamante. 

Încălecăm s-o luăm înainte, pe coama Mohorului, spre 
Piatra 'Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată 
acum, de jur împrejur, îndoiturile Carpaţilor, cu crestele 
încununate de raze, cu văile adânci şi întunecoase, spintec- 
ate de izvoare repezi şi umbrite de păduri seculare. Mă uit 
uimit la vârfurile acestea stâncoase ce se înalţă-n cer ca 
nişte falnice turnuri de cetăţi, şi gândul mă duce cu sute de 
ani în urmă, în trecutul viforos al neamului nostru. Din 
câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii 
aceştia! Aici, în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au 
stat adăpostiţi aproape o mie de ani strămoşii noştri, când, 
prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, când 
noroadele sălbatice ale Asiei se năpusteau cu duiumul, 
împingându-se unele pe altele asupra Europei, jăfuind 
oraşele şi pustiind pământul pe unde treceau. În munţii 
aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc. 
Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază, 
cetatea sfântă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele, 
şi limba, şi datinile poporului nostru. În locurile acestea 
tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc 
umbrele strămoşilor noştri de-nainte de descălecătoare. 
Aici, în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a 
răsunat pentru întâia oară frumoasa noastră doină, şi nu e 
pârău, nici plai de care să nu fie legată o amintire scumpă 
sufletului nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul 
acesta, care să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui. 

Mai târziu, după ce-au contenit năvălirile şi s-au 
scoborât ai noştri iar la şesuri, de câte ori o primejdie mare 
ne-a ameninţat, munţii ne-au chemat în adăposturile lor, 
şi vai de duşmanul care ne-a urmărit în întăriturile cetăţii 


noastre! Când Carol Robert, trufaşul rege al Ungariei, şi-a 
împins oştile în câmpiile Olteniei şi, la sfatul de pace al 
blândului nostru voievod Alexandru Basarab, i-a răspuns 
semet că "el e păstorul oilor sale şi-l va scoate de barbă din 
vizuina lui", românii îl atraseră cu încetul într-o vale 
strâmtă şi întunecoasă din munţii Gorjului, şi deodată, ca 
prin farmec, cu bubuiri asurzitoare, stâncile începură a se 
rostogoli din înălţimi, şi toată falnica lui oaste, învălmăşită 
şi zdrobită sub grindina de bolovani, pieri în fundul acelei 
râpi. Şi-n sutele de ani cari-au mai curs de atunci, câte n- 
au văzut, Doamne, munţii aceştia, de câte ori n-au răsunat 
codrii şi văile acestea de buciumul vitejilor noştri plăieşi! 


În Novaci 


Suntem la Piatra Tăiată, la o înălțime de peste 2.200 de 
metri. În depărtare, munţii rotunzi se văd ca nişte 
muşuroaie, pe ei pădurile de brazi par pete de cerneală. Un 
vânt rece, cu lapoviţă, bate dinspre miazănoapte şi culcă pe 
jnepi palele albe de nori. Şi cum se schimbă de răpede vre- 
mea! Aci e soare, aci se-ntunecă. Se războiesc stihiile ca-n 
zilele babei. Tăcerea şi pustietatea în care ne aflăm, văile 
prăpăstioase prin cari am trecut, priveliştile uimitoare ş- 
atât de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac să 
ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, ş-un 
sentiment de nelinişte, de grijă, pare că-nvăluie dorul şi 
nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curând în Novaci. 

Ne lăsăm devale pe făgaşele puhoaielor, şi după vro 
două ceasuri de scoborâş prin ponoare şi desişuri, ce 
păreau că nu mai au sfârşit, sosim la obârşia Gilortului, 
sub Coasta Pietroasă, ş-o luăm oblu printre stânci pe 
matca prăpăstioasă a râului. 


Seara, târziu, ajungem osteniţi în Novaci. A doua zi, 
duminică, e horă mare la cârcima din mijlocul satului. Ce 
chipuri rumene şi frumoase au novăcenii, şi ce curat se 
poartă, şi câtă cuviinţă e în vorba, în privirea, în mişcările 
lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici 
stămburile oraşelor. Cămăşile albe, cusute cu arnici şi cu 
fluturi, maramele-nvârstate de borangic, scurteicile-nflor- 
ite şi sumăieşele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre, 
vărgate cu roşu, betele-nguste, cusute cu mărgele, iţarii de 
dimie albăn— toate sunt tesute şi lucrate-n casă. Şi ce 
bine-l prinde pe român portul acesta al lui, aşa de curat, 
aşa de simplu şi de frumos! 

Nevestele se piaptănă cu conci şi se-mbrobodesc cu 
ştergare lungi. De obicei ele nu joacă, ci stau deoparte, în 
picioare, şi privesc. Fetele-şi împletesc în cozi panglicuţe şi 
flori de câmp, la gât poartă şiraguri de mărgele colorate, şi 
la brâu busuioc — floarea dragostei. 

În picioare, doi ţărani tineri, novăceni, zic unul din 
scripcă şi altul din cobză. În jurul lor, în roată largă, se 
mişcă încet, în dulce legănare, strămoşasca horă, joc po- 
tolit, tacticos, în care se prind şi oamenii mai în vârstă, un- 
eori moşi cu barba albă, ca să-şi mai aduc-aminte de când 
erau şi ei tineri. La ţară hora e temeiul jocului. Ea 
înfăţişează, în închipuirea poporului, ca şi în cântecele 
poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturora într-un singur 
cuget, — e veche, de la întemeierea neamului nostru, ş- 
aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de români. Celelalte 
jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, ţâitura, joiana, bătuta, 
învârtita, ca la Breaza ş. a.) se mai amestecă, se mai 
schimbă după locuri. Unele sunt vijelioase, cu mişcări re- 
pezi şi smâncite, cu încleştări de braţe şi-nvârtejiri 


ameţitoare, ce parc-ar da să-nchipuie o luptă, o răpire, o 
rupere de fugă. 

Un farmec deosebit au "chiotele" sau "strigătele" pe 
care le rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumătate 
vorbă, jumătate cântec, flăcăii cei mai deştepţi din sat. 

Aici, la joc, îşi spun tare dorul şi păsul inimii lor, în 
versuri scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase şi 
gingaşe, pentr-o logodnică iubită: 

“Sucă-mi-te, suveicuţă, 
Dacă ştii că-mi eşti drăguță; 
Sucă-mi-te, suveicea, 

Dacă ştii că eşti a mea; 

Şi te sucă-ntr-un picior 
Dacă ştii toarce fuior, 

Şi te sucă-ntr-amândouă 
De ştii ţese pânză nouă!” 

glumeţe şi pilduitoare în pofida fetelor cari n-au rost la 
treabă: 


“Fetele dintre Vâlcele 
Spală iile-n ulcele, 

Şi le-ntinde pe zăbrele, 
Şi latră câinii la ele. 

Le ridică mai în sus — 
Latră câinii ca la urs.” 


înţepătoare şi fără îndurare cu cele cari se ţin numai de 
petreceri şi nu-şi văd de casă: 
“La argea nu ştiu să ţes, 
La horă mă-ndes, mă-ndes!” 


sau: 


“La drăguţa jucăuşă 

Stă gunoiul după uşă; 
La drăguţa-n joc voinică 
Spală oala tu, pisică!” 


Mânăstirea şi peştera Polovraci 


Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se 
culcă pe lângă poalele munţilor. Vremea-i frumoasă şi dru- 
mul bun. După vrun ceas de urcuşuri şi scoborişuri, 
printre porumbişti, dăm în satul Baia-de-Fier, aşezat pe-o 
costişă clisoasă, spartă de gropniţi — băi din cari se scotea 
odinioară fier pentru trebuinţele ţării. De-aici ne lăsăm în 
valea adâncă a Oltețului şi mergem puţin în sus, pe matcă. 
Râul curge repede şi zgomotos printr-o rarişte de anini 
subţiri şi zvelţi, ale căror ramuri se-ndoaie ş-acopăr dru- 
mul cu bolți de frunziş. Trecem prin vad şi urcăm pieziş 
malul înalt şi râpos din stânga. Deasupra ieşim într-un şes 
larg şi neted pe care e aşezat satul Polovraci. Mânăstirea, 
unde ne găzduim pe noapte, e retrasă mai în fund, într-o 
margine de crâng, la ieşirea Oltețului din munţi. Un zid ve- 
chi de piatră amestecată cu cărămidă împrejmuieşte acest 
adăpost liniştit, în care pusnicesc şapte călugări. O curte 
îngustă, acoperită de iarbă, în mijloc bisericuţa, zidită la 
1704 de jupân Danciu Părăianu; în tindă, pe peretele din 
faţă e zugrăvit iadul — spaima păcătoşilor; lângă uşă, pe 
uşorul din dreapta, stă scris cu slove vechi de mâna lui Tu- 
dor Vladimirescu: "Am venit şi eu, robul lui Dumnezeu, la 
această sfântă şi dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 
821 maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger 
Vladimirescu". De jur împrejur, chilii vechi, joasen— unele 


părăsite şi dărăpănate; aripa dinspre Olteț, mai înaltă, mai 
arătoasă, îşi înşiră în lungul pridvorului odăile arhond- 
aricului şi ale stareţiei, ale căror ferestre mici privesc ca 
nişte ochi bătrâneşti la cei doi molifţi înalţi şi falnici din 
faţa bisericii: puternici şi nepăsători de anii cari trec, ei îşi 
ridică în slăvi bogata lor podoabă de cetini pururea verzi, 
pe când în jurul lor toate se învechesc şi se părăduiesc. 

A doua zi de dimineaţă plecăm la Peşteră. Mergem din 
vatra mânăstirei ca o jumătate de ceas în sus, pe 
spintecătura Oltețului. O cărăruie sucită ne duce prin 
crăpăturile peretelui din stânga; ne urcăm pe brâie înguste 
de piatră, pe margini de prăpăstii, pe unde de-abia trecem 
agăţându-ne uneori cu mâinile de colţurile stâncilor; jos, 
sub noi, la adâncimi ameţitoare, urlă vâltorile Oltețului. 
Intrarea peşterei e largă şi se aseamănă cu tinda unei 
biserici mari, scobită-n piatră. Călugărul care ne însoţeşte 
aprinde-o lumânare de ceară şi păşeşte încet-naintea 
noastră. La slaba lumină ce joacă pe pereţii umezi şi 
întunecoşi ai peşterii vedem o bogăţie uimitoare de stalac- 
tite şi stalagmite — ciucuri mari de piatră atârnaţi de 
tavan, ca nişte ţurţuri de gheaţă, gata să se împreune cu 
alţii ce cresc de jos în sus — plăzmuirea minunată a 
picăturii de apă care, strecurându-se prin steiuri, în mii şi 
mii de ani de stăruinţă, ciopleşte stâncile, topeşte piatra şi 
face din ea ce vrea. Înaintăm mai bine de o jumătate de 
ceas în uriaşa hrubă, ale cărei bolți răsună fioros de paşii şi 
de glasurile noastre şi de pe ai cărei pereţi întunecoşi par 
gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice: balauri 
încolăciți pe stânci năruite, trupuri trunchiate, braţe 
întinse-n întuneric, animale diforme, monştri ce te privesc 
ameninţător din firidele lor negre, chipuri omeneşti 


învălite-n zăbranice de piatră. 

— Mai ţine mult aşa, părinte?m— Ehei, domnişorilor, 
zile-ntregi să mergem, şi nu-i dăm de capăt. Am auzit şi eu 
din vechi că sparge pe dedesubt două şiruri de munţi şi 
răspunde tocmai în Transilvania. 

Gândul că ne-am putea rătăci, c-am putea rămânea 
fără pic de lumină în boştura aceasta umedă şi fioroasă, ne 
taie pofta de a merge mai departe. 

Şi lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la 
întoarcere. Călugărul ne spune că-n vechime a fost aici 
capiştea păgânilor, şi — ca şi cum le-ar fi văzut aievea — ne 
povesteşte cum a trăit în tainiţa asta Zamolxe, zeul dacilor, 
cum o dată din bătrân s-a făcut tânăr ş-a mers de-a 
îmbărbătat poporul la luptă, cum, în sfârşit, după ce-au 
răzbătut pe-aici romanii şi s-au măsurat viteaz cu viteaz, ş- 
a văzut el prăpădul şi risipa norodului lui, de jalea 
înfrângerii a închis ochii şi s-a făcut duh, şi-n clipa aceea s- 
a dezlegat, aşa, din senin, o vijelie cumplită, şi s-au răscolit 
stihiile toate, cât, din învălmăşagul lor, pământul s-a 
lămurit cu altă faţă, cu alte neamuri şi cu alte legi, şi de- 
atunci ne tragem noi, românii, suflet nou şinvăpăiat, trezit 
în zile de vifor din zăngănit de paveze şi zbârnâit de 
săgeți... iar stropii ce se preling şi picură şi azi din 
steiurile-acestea sunt lăcrimile lui Zamolxe... 

În sfârşit!... Când ne-am văzut iar la lumină, ni s-a 
părut c-am înviat din morţi. Afară era soare. Codrii abur- 
eau. Un dulce miros de răşină îmbălsăma aerul căldicel. În 
vale răsuna, ca un tropot de cai, goana năprasnică a 
Oltețului. Sus de tot, în limpezişul cerului albastru, se 
învârtea încet, în roate largi, tot mai largi, un vultur cu 
aripele întinse. 


În Vâlcea 


Pe la nămiezi pornim înainte pe şoseaua netedă, care taie 
de-a curmezişul dealurile ce se lasă din poalele Parângului 
şi se-ntind buziş între Olteț şi Olt până-n câmpiile 
Romanaţilor. Văi şi coline sunt înecate de soarele arzător 
de iuliu, şi nici o abureală de vânt. Iarba şi tufele prăfuite 
de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. În 
depărtare, miriştile scânteiază. Pe imaşurile dezvălite, oile 
stau grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una într-alta, 
ca să-şi ţie umbră. Crâmpei de nor nu se zăreşte, — tot 
cerul pare că arde deasupra noastră. Aerul tremură de 
zăpuşală, şi ochii ne dor de-atâta lumină. Într-un nor de 
praf, şi urmăriţi de o droaie de câini cari ne asurzesc, 
străbatem satul Fometeşti, aşezat la curmătura dealului 
Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara; şi pe la toacă 
ajungem în târguşorul Horez, aşternut pe opcina 
Ursanilor, cu dughenile lui mici înşirate de o parte şi de 
alta pe-o singură uliţă. Mai mergem o jumătate de ceas 
printre dealuri acoperite de păduri şi sosim la mânăstirea 
Horez, întemeiată de familia Brâncovenilor cătră sfârşitul 
veacului al şaptesprezecelea. 

Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba 
mândrei Oltenii şi unul din cele mai frumoase ţinuturi ale 
ţării. Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în 
Vâlcea. Numai când îi străbaţi văile ei încântătoare, um- 
brite de livezi, spintecate de izvoare repezi ş-acoperite de 
lanuri îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi 
zideau locuinţile şi sfânta dragoste de pământ a vechilor 
moşneni, cari se întăreau, ca în nişte cetăţi, în culele lor 
înalte, şi în zile de nelinişte şi de năvăliri trăgeau plugul 


sub şopron, zăvorau uşile de fier şi s-aşezau cu flintele la 
metereze. S-au împărţit gospodăriile de odinioară, moşiile 
s-au dumicat pe mulţimea gurilor, multe din averi s-au 
înstrăinat, şi culele — micile castele ale Vâlcenilor — s-au 
părăginit. Astăzi urmaşul vechiului moşnean, stăpân pe-o 
palmă de loc — "boier încins cu tei", îşi pune drobul de 
mămăligă-n sân şi-ncalecă pe deşelate o umbră de cal; dar 
de supus nu-l supune nevoia, oricât de sărac ar fi, el slugă 
nu se bagă, şi când îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe 
ceafă şi-ţi răspunde semeţ: "Sunt vâlcean", ca şi când tot 
judeţul ar fi al lui. Şi are într-adevăr de ce să fie mândru. 
Acestei bogate făşii de pământ, ce se lasă din culmea 
Plătăneştilor ca o perdea lungă şi grea, cu falduri largi, 
natura i-a dat cu amândouă mâinile din toate frumuseţile 
şi din toate comorile cu cari-i înzestrată ţara românească. 
Pâinea şi sarea — simbolul strămoşesc al îndestulării şi al 
ospitalităţii patriei noastre — se găsesc în Vâlcea să saturi 
un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, vezi numai la- 
nuri de grâu, fânețe şi întinse ogoare de porumb. La 
miazăzi, chiar în pragul judeţului, cum vii dinspre 
Romanați, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii de la 
Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pruni împodobesc 
colinile cât vezi cu ochii; de la gura Cernişoarii în sus, între 
Olteț şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi 
străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele 
codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri 
albe şi netede, ce s-aştern ca nişte dungi de lumină pe 
brâiele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de privelişti 
atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui pământ 
binecuvântat au croit o fire mai deosebită ţăranului de aici. 
În privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul 


lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în vorba lui 
cumpănită şi dezgheţată şi-n felul cum te întâmpină şi te 
ospătează în cei patru pereţi ai lui are ceva din măreţia 
blândă a naturii care-l încunjoară, din dărnicia largă a 
pământului pe care trăieşte, din aerul curat şi sănătos pe 
care-l respiră. De la cea dintăi vorbă, de cum îşi zice "bună 
ziua", simţi că ai de-a face c-un om de ispravă, gata să-ţi 
dea un sfat bun, o mână de ajutor, dacă e nevoie, şi asta 
fără socoteli negustoreşti, fără nici un gând de răsplată, 
mulțumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. Şi câtă 
plăcere simţi să vezi cum îşi iubeşte ţăranul vâlcean toate 
lucruşoarele gospodăriei lui, cum caută să le 
înfrumuseţeze, şi în tot ce face să puie ceva din sufletul lui, 
din gustul şi priceperea lui, din darul mâinilor lui meştere 
şi răbdătoare. Mă oprisem la o casă ţărănească de pe valea 
Cernei şi mă uitam cu drag la poarta ogrăzii — o poartă 
grea de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se 
lucrau în vremile vechi şi bune uşile sfintelor biserici. 

— De cine e făcută poarta asta aşa frumoasă? întreb pe 
tânărul gospodar care ne ruga cu stăruință să poftim 
înăuntru. 

— A, e de mult, a fost la casa bătrânească... e făcută de- 
un unchi al tatei, Ilie Rotaru-i zicea lui. 

— Azi nu se mai fac lucruri de astea...m— Ba pe-aici se 
fac. Lucrăm şi noi, aşa, cât ne taie capu. Şi ne-a dus în 
casă, şi ne-a arătat un război de ţesut, ş-un gherghef, ş-o 
furcă de tors, şi multe alte scule de-ale casei, lucrate toate 
de mâna lui, împodobite cu tot felul de înflorituri săpate în 
lemn ca de cel mai iscusit meşter. 

Şi ce simplu, ce frumos ne spunea, zâmbind de mirarea 
noastră: 


— Astea iarna le lucrăm, când nu prea avem ce face... 
Stăm la vatră şi ciopârţim şi noi ba una, ba alta, ca să nu 
şedem degeaba şi ca să mai treacă ziua. Nu-i vorbă, tot 
atâta se toarce şi c-o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă 
mâna mai uşor pe-o sculă frumoasă, şi nu ştiu cum, iese şi 
lucru mai curat. Şi pe urmă rămâne la feciori, şi-şi aduc şi 
ei aminte, cum pomenim şi noi, bunăoară, pe unchiu tatei. 
De câte ori ne uităm la poarta lui, parcă-l vedem pe el... 

Grija aceasta de a-şi lega viaţa de-un lucrişor care va 
rămânea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag 
când el nu va mai fi, această duioasă întindere de braţe a 
celui care se duce spre cei cari or să vie este semnul unei 
simţiri alese ş-al unei bunătăţi largi, înălțătoare, pe care 
ţăranul vâlcean pare c-o respiră cu aerul sănătos al văilor 
şi al pădurilor cari-l încunjoară. 


Pe cheia Bistriţei 


De la mânăstirea Horez în sus, locurile se sălbătăcesc, 
văile-s tot mai înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite 
de păduri se-ncolăcesc, se-ncalecă, şi închid zarea din 
toate părţile. E aşa de adâncă şi de sfântă tăcerea, că 
înaintezi cu grijă, pare că ţie frică să nu deştepţi, cu zgo- 
motul trecerii tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de 
mii de ani în liniştea acestor pustietăţi. După vrun ceas de 
drum cotit prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un 
vuiet, o gâlgâire de izvoare, ca şi cum o stăvilă s-ar fi 
abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare, valea se 
deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, 
negrăit de mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul 
muntelui din faţă, răsar dintre copaci turnuleţele 
mânăstirei Arnota, sfânt lăcaş în care se odihnesc oasele 


bunului şi milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la 
poalele muntelui, pe malul drept al Bistriţei, s-aşterne o 
poiană de toată frumuşeţa, în mijlocul ei se ridică zidurile 
cenuşii ale mânăstirei Bistriţa, clădire mare, arătoasă, 
întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, 
ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii 
a Pârvuleştilor, cu care domnii de pe vremuri căutau să se- 
nrudească pentru mai bună pază şi îngrădire a tronului. 

De aici încolo nu mai poţi răzbate decât cu piciorul. 
Chiar din spatele mânăstirii intri în cheia Bistriţei, în 
lumea prăpăstiilor şi-a vâltorilor: tot muntele e crăpat de 
sus şi până jos, şi pe fundul acestei tăieturi, între înalții 
păreţi de piatră, s-azvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi nah- 
lapii de stânci, c-un zgomot asurzitor. În păretele din 
dreapta, la o înălţime ameţitoare deasupra torentului, se 
deschide peştera Sfântului Grigore. O potecuţă cu trepte 
scobite în piatră te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta 
muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te 
strecori şi mergi târâş prin întuneric ca vro zece paşi până 
dai subt o boltă înaltă care primeşte puţină lumină de 
afară prin crăpăturile păretelui din dreapta; apoi te cobori 
pe sfărmături de pietre în tinda peşterei, la paraclisul 
sfântului Grigore; de aici se despart două hrube adânci, 
întunecoase; una, "a liliecilor”, unde într-adevăr huzuresc 
aceşti zburători ai nopţii ca în propria lor domnie, alta, "a 
chiliei", care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioară 
părăsită, cu icoane şterse, cu pereţii afumaţi, acoperiţi de 
vechi pisanii — urmele pusnicilor cari, retraşi din lume, şi- 
au fost închis viaţa de bunăvoie în tainiţile acestea umede 
şi întunecoase. 

Toţi munţii de prin părţile acestea sunt sparţi şi 


scorboroşiţi de ape. Cărări înguste şi primejdioase te 
poartă pe mărgini de prăpăstii în adâncul cărora ţi-e frică 
să te uiţi. Pe une locuri pământul sună sub picior ca o 
boltă. Pe sus vezi stânci uriaşe scoase din zid, gata să se 
prăbuşească. Copaci chirciţi, schilozi, cu ramuri strâmbe, 
ies de prin crăpăturile păreţilor de piatră. Te crezi într-o 
lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. 
Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în 
tăcerea şi neclintirea atâtor ruini. 


Râmnicu-Vâlcii. Valea Oltului 


De la obârşia Bistriţei, de sub curmătura Văleanului, mergi 
mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se 
lasă din culmea Părângului, şi dai de cheia Recei, în pragul 
căreia se deschide fantastica peşteră Stogu. Te sui anevoie 
pe-o lungă scară de grohotiş până la intrarea ei largă, 
triunghiulară, din vârful căreia atârnă o stalactită de 
mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare, ce pare că 
înadins stă spânzurată acolo ca să te vestească de ce 
minunăţii ai să vezi mai departe. Într-adevăr, de-abia faci 
vro douăzeci de paşi în gârliciul peşterei, şi te găseşti 
înlăuntrul unei bolți uriaşe, din tavanul şi de pe pereţii 
căreia atârnă mii de stalactite lucii şi străvezii, candelabre, 
potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari şi per- 
dele horbotate, din încreţiturile cărora se preling şi cad 
picături de apă ("lapte de piatră”) pe creştetele stalagmite- 
lor de jos, ce cresc în felurite forme, înălțându-se spre 
podoabele de sus. Mai în fund găseşti tidve de urşi, oase ri- 
sipite de cine ştie câte mii de ani; pe sub păretele din 
dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, 
răsfirându-şi apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi 


netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de lături, 
tainiţi încâlcite se scoboară în adâncimile întunecoase ale 
muntelui, în cari înaintezi orbecăind, şi de la o vreme 
păşeşti tot mai încet, tot mai cu grijă — temeri nedesluşite 
te năvălesc, începi s-asculţi tăcerea pustiului, ca un copil 
lăsat singur în întuneric -dorul de lumina soarelui te 
cheamă îndărăt. 

Pe sub seară scoborâm în satul Olăneşti, vestit prin 
băile lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte 
în munte. A doua zi dimineaţă suntem în Râmnicu-Vâlcii. 
Oraşul se urcă pe un tapşan trăgănat pe malul drept al Ol- 
tului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre 
copaci; case vechi, tupilate sub coperişuri mari, înnegrite 
de ploi, par adâncite în amintirea bunelor vremuri de de- 
mult. În fund, dealul Capela îngrădeşte vederea spre 
munţi; în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată 
aici de pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo, 
spre miazăzi, se-ntinde "zăvoiul" — grădina publică a 
oraşului. Cum ieşi din Râmnic pe şoseaua ce suie spre 
Râul-Vadului, vezi în stânga "Cetăţuia", un schituleţ înfipt 
în vârful unui deal înalt şi ţuguiet, loc de strajă şi de 
apărare în zilele de viforoase-nvăluiri. Aici a fost prins 
Radu de la Afumaţi şi ucis, împreună cu fiul său, Vlad, de 
boierii ţării răsculați sub Neagoe Vornicul şi Drăgan 
Postelnicul la 1529. În faţa Cetăţuiei, de partea cealaltă a 
oraşului, se ridică, tot aşa în formă de stog, dealul Troian, 
pe vârful căruia generalul Magheru îşi aşezase tabăra de 
panduri gata de luptă în mişcarea de la 1848. Toată Valea 
Oltului, această mare cetate ocrotitoare a românilor în zile 
de primejdie, este plină de amintiri istorice. Nu e zidire 
veche, ruină, movilă de pământ de care să nu fie legat un 


cântec, o legendă, un nume de viteaz. Pe aici au străbătut 
romanii în inima Daciei, lăsând lagăre întărite la Pons 
Aluti, la Buridava şi la Praetorium. Sfinte ni-s văile şi 
măgurile acestea, — ele au văzut aievea chipul măreț al lui 
Traian, codrii lor au răsunat de tropotul cailor cari duceau 
la biruinţă pe cei mai mari şi mai îndrăzneţi cuceritori ai 
lumei; sfânt ni-i râul acesta, cu apa învolburată şi cu nisip 
de aur, în undele lui s-au oglindit lucitoarele scuturi cu cei 
doi prunci care sug la lupoaică — ostaşii secerători de pe 
columna lui Traian sunt legionarii care acum optsprezece 
veacuri, în drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au oprit în 
holdele părăsite de pe Valea Oltului ş-au secerat un lan de 
grâu ca să-şi facă provizie. 

Drumul larg şi neted şerpuieşte pe malul drept al Oltu- 
lui. Lungi s-aştern peste luncă umbrele plopilor înşiraţi pe 
marginea şoselii; sclipesc în soare ca nişte bănuţi de argint 
frunzele sălciilor aplecate pe apă, şi e linişte, n-auzi decât 
şuietul 

Oltului, în aer e un miros de fân şi de pădure, peste 
dealurile verzi ce se înşiră înaintea noastră se ridică uriaş 
muntele Cozia, cu creştetul pleşuv în soare. După un ceas 
şi jumătate de drum sosim în Călimăneşti, sat cuprins şi 
frumos aşezat pe malul drept al Oltului. În marginea de 
sus sunt băile şi marele otel, în care vara e atâta lume, şi 
zarvă, şi mişcare, că te crezi în mijlocul unui oraş. Ceva 
mai încolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefăcătoarele 
izvoare — vestitele ape minerale de la Căciulata. În faţa 
otelului e un ostrov cu fâneaţă şi drumuri printre copaci, în 
mijlocul ostrovului e o bisericuţă veche, zidită de Ion 
Neagoe-voievod pe la începutul veacului al şaisprezecelea. 
Sus, pe malul celălalt, e satul Jiblea; pe acolo trece noua 


cale ferată, care desfundă munţii şi răzbate prin strunga de 
la Turnu-Roşu în Transilvania. Între Jiblea şi Călimăneşti 
e un pod umblător. De-aici valea începe să se mai 
strâmteze, codrii se lasă din înălţimi până-n matcă Oltului, 
şoseaua pe une locuri e scobită-n stânci. Puțin mai în sus 
de izvoarele Căciulatei răsar din Olt sfintele ziduri ale 
mânăstirii Cozia. Clădită de Mircea-voievod aici, în 
spintecătura Carpaţilor, această mânăstire istorică a fost 
nu numai un loc de retragere şi de rugăciune pentru cei 
cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de prime- 
jdie. Vechile încăperi s-au schimbat, s-au refăcut, un turn 
întreg, din aripa stângă s-a desprins şi s-a prăbuşit în apă, 
numai zidul deafară, în care bat valurile Oltului de mai 
bine de cinci sute de ani, şi biserica din mijlocul curţii au 
înfruntat puterea stricătoare a vremii. Înlăuntrul acestei 
biserici, cu frumoasa-i catapeteazmă ce pare o horbotă de 
marmură, cu păreţii afumati, cu jilţuri de piatră lustruite 
de vechime, la puţina lumină ce străbate prin ferestrele-i 
înguste, nespus de triste ţi-apar chipurile sfinţilor, 
ciopârţite de suliţile păgâneşti, -din ochii lor zgâriaţi pare 
că vezi lăcrimi curgând. Aici, subt o lespede cu slove şterse, 
odihnesc oasele marelui voievod Mircea, şi tot aici e 
îngropată familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, 
doamna Florica şi Nicolae-vodă. Un călugăr bătrân ne 
spune că de lângă strana din stânga altarului se face-o 
hrubă-n jos care merge pe subt albia Oltului şi răspunde 
dincolo pe celălalt mal: pe-aici a scăpat Mircea-ntr-o 
dimineaţă, când au năvălit turcii pe neaşteptate, de-au 
spart zidurile mânăstirii, au jăfuit-o şi i-au dat foc, iar 
stânca pe care-a stat şi-a ospătat bătrânul voievod în ziua 
aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, 


se cheamă şi azi "Masa lui Mircea”. În dreptul mânăstirii, 
pe malul stâng, e locul numit Bivolari, unde s-au descoper- 
it ruini de băi romane, un izvor cald şi urmele unui drum 
vechi, ce se pierde printre stânci. Sus, pe brâul muntelui, 
ascuns în codru, e un metoh al Coziei, schitul Turnu; în 
apropiere, pe-o stâncă înaltă se văd părăginile unei zidiri 
îndrăzneţe — vro strajă romană pe Olt — călugării îi zic 
"Turnu lui Traian”. 

De la Cozia-n sus şoseaua urcă şerpuind prin 
spintecătura din ce în ce mai strâmtă şi mai prăpăstioasă a 
munţilor. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oţel, s-azvârl 
printre stânci în valurile grele, tulburi, gălbui ale mărețului 
Olt. Freamătă codrii de vuietul apelor. Departe, pe zările- 
nalte, vezi, peste pădurile posomorâte, câte-o poiană 
verde, bătută de soare. Drumul se dă după îndoiturile Ol- 
tului schimbând priveliştile ca într-o panoramă, aşa că nici 
nu bagi de seamă cum trec cele cinci ore pe cari le faci cu 
trăsura de la Râmnic până la graniţă. Cam pe la jumătatea 
acestui drum, cum scapeţi de după un morman de stânci 
năruite, deodată munţii se dau la o parte, o luncă veselă, 
luminoasă se deschide jos la poalele codrilor, vezi înainte 
un pod alb, mai departe drumul urcă iar şi, cotind pe după 
o coastă, se pierde ca o dungă de fum. În stânga se desface 
o vale largă, cu livezi şi ogoare de porumb aşternute la 
soare. Din fundul acestei văi s-aude viind un vuiet, ca un 
ropot de ploaie — e Lotrul, vijeliosul Lotru, care, izvorând 
din depărtatele steiuri ale Parângului, taie de-a curmezişul 
partea de miazănoapte a Vâlcii, deschide plaiuri frumoase, 
holde neaşteptate şi vetre de gospodari în ascunzişurile 
munţilor, mişcă mori, pive şi hierăstraie, şi vine mândru 
să-şi verse în Olt undele-i limpezi, ce parc-aduc cu ele 


coloarea pajiştilor, răcoarea şi freamătul codrilor prin cari- 
au trecut. De pe podul înalt, aşternut pe gura Lotrului, ne 
uităm cum undele verzui ale acestui râu învârstează pânză 
lată a Oltului, întinzând pe lângă malul din dreapta o făşie 
luminoasă, ca şi cum apele celor două râuri împreunate n- 
ar vrea să se amestece. 

La câteva minute de-aici, pe valea Lotrului, într-un 
adevărat colţ de rai, e aşezat satul Brezoiu. Mulţi orăşeni 
iubitori de natură, de linişte şi de aer curat vin să-şi 
petreacă vara aici. În faţa satului, dincolo de Lotru, se 
înalţă ca un foişor Ţurţudanul, de pe al cărui creştet pleşuv 
şi ascuţit se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor, 
peste spinările vinete ale munţilor şi pe văile înnoptate de 
codri, pe fermecătoarele văi, prin cari şerpuiesc, lu- 
minoase, cele două râuri. În spatele Ţurţudanului se văd la 
rând trei munţi golaşi, trei namile de stânci ce se rotunjesc 
în sus ca nişte turle uriaşe: oamenii de pe-aici le-au dat 
numele sfinţilor Mihai, Gavril şi Vasile. Tot pe Lotru, dar 
în fund detot, dincolo de meterezele Părângului, e 
Voineasa, sat mare şi bogat, tăinuit în mijlocul codrilor sil- 
hui, într-un luminiş adăpostit, unde iernile sunt dulci şi 
verile răcoroase, şi unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui 
cuib de români ne aminteşte aşa de bine veacurile petre- 
cute de strămoşii noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe 
când curgeau pe şesurile Dunării puhoaiele de barbari. 

De la gura Lotrului în sus şoseaua se îndoaie în 
urcuşuri trăgănate prin adânca deschizătură a Oltului, al 
cărui torent, rupând stăvilarele munţilor, aci, strâns între 
ziduri de stânci, goneşte devale cu zgomot de vijelie, aci, 
întins la poalele unui codru, se odihneşte molcom şi 
srtăveziu pe largi aşternuturi de nisip. Drumul nostru pe 


Valea Oltului se încheie la graniţa ţării, din sus de Râul- 
Vadului, la strunga de la Turnu-Roşu, care, în vechime, 
întărită de romani, purta măreţul nume de "Poarta lui 
Traian”. Aici Oltul desfundă munţii, spintecându-i din 
creştet până-n temelie, şi-şi deschide drum larg în văile 
noastre. Pe undele lui ne vin cântece duioase din Ardeal, 
glasuri de dor din Ţara Bârsei, tânguitoare doine din 
câmpiile Făgăraşului, pe undele lui ne vin amintiri sfinte 
din Avrig, din satul care ne-a dat pe cel dintâi dascăl 
român, pe nemuritorul Gheorghe Lazăr. De-aici ne uităm 
şi cu drag, şi cu durere în sus, pe albia Oltului... Dincolo de 
munţii aceştia sunt fraţi de-ai noştri, ş-acolo e o parte 
însemnată din istoria noastră. Câte steaguri n-au fluturat 
pe-aici, câte oşti n-au curs prin strunga aceasta în muntele 
şi sângeroasele războaie pe cari au avut a le purta 
strămoşii noştri cu neamurile megieşe! 


La Câineni 


Ne-ntoarcem devale-n Câineni, sat mare, aşezat de-o parte 
şi de alta a Oltului ca la o fugă de cal din pragul ţării. Aici e 
răspântia vechilor drumuri de şleau cari leagă Oltenia şi 
Valahia mare cu Transilvania, aici e întâiul popas al cher- 
vanelor ce vin de dincolo-ncărcate cu mărfuri şi umplu 
bătătura cârcimelor, toamna mai ales, pe vremea iarmaro- 
cului de la Râureni. Trecem de partea cealaltă a Oltului pe- 
un pod plutitor. 

Soarele scapătă-n asfinţit, puind cununi de aur pe 
creştetele codrilor. Acum, de pe ţărmul stâng, în pacea 
amurgului, aruncăm cea din urmă privire dincolo, pe 
pământul Olteniei, în acea grădină frumoasă, plină de 
podoabe, de cântece şi de legende, pe acel pământ 


binecuvântat în care râurile curg pe nisip de aur, munţii, 
înveliţi de codri nemăsuraţi, ascund în sânul lor comori 
necunoscute, dealurile sunt acoperite de vii şi de livezi, 
câmpiile — de holde îmbelşugate. În Oltenia şi-au înfipt 
romanii cele dintâi steaguri cuceritoare, şi tot în Oltenia 
am avut cel dintâi voievodat; iar la zile grele Oltenia nea 
dat pe Mihai Viteazu, pe fraţii Buzeşti, pe Tudor Vladi- 
mirescu, atâtea suflete mari, atâtea pagini frumoase şi 
înălţătoare în istoria neamului nostru. 

Închisă între Carpaţi, Dunăre şi Olt, partea aceasta a 
ţării, păzită chiar de hotarele ei, a fost mai puţin bântuită 
de năvălirile barbarilor şi mai apărată de amestecul 
popoarelor străine. În ea s-au păstrat neatinse şi firea, şi 
graiul, şi portul românesc. Casele, livezile, drumurile în Ol- 
tenia sunt mai îngrijite decât în alte părţi şi oamenii sunt 
mai dezgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă în 
Dumnezeu. Pe marginea şoselelor, pe la fântâni şi pe la 
răspântii, adesea vezi cruci zugrăvite, icoane aşezate prin 
copaci, sfinte semne de credinţă, cari amintesc că pre- 
tutindeni e casa Domnului — în faţa lor drumeţul se 
opreşte, îşi ia căciula în mâna stângă, îşi pleacă fruntea cu 
evlavie şi se închină. 

Păstor în munţi, plutaş pe Olt, plugar la câmp, sau 
precupeţ la târg, băştinaşul mândrei Oltenii e pre- 
tutindenea "cruce de voinic", român deştept şi vrednic, 
făcut să ţie piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el, 
gata să lupte morţiş pentru ceea ce i s-o părea lui că-i 
sfânta dreptate, — în firea lui aprigă şi zvăpăiată, în 
pornirea lui caldă la visuri mari şi la fapte îndrăzneţe are 
ceva din popa Farcaş, şi ceva din banul Mărăcine. 
Tinereţea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viaţă au 


făcut să se zică despre olteni că au "douăzeci şi patru de 
măsele”. 


Pe Argeş. Curtea-de-Argeş 

De mânecate pornim călări din Câineni pe drumul neted ce 
se lasă, şerpuind printre colinele plaiului Loviştea, în valea 
mândră şi bogată a Topologului. Trecem prin şirul de sate 
ce-şi aştern livezile şi holdele pe poalele trăgănate ale 
muntelui Cozia, şi pe la amiază scoborâm în Sălătruc, sat 
de cherestigii şi drăniceri, aşezat între păduri de brad pe 
apa  Topologului, ce izvorăşte de sub pripoarele 
Făgăraşului, taie-n lung toată partea muntoasă a judeţului 
Argeş până-n măgurile Pleşoiului şi se varsă în Olt, puţin 
mai sus de gura Luncavăţului. Pe valea asta, în satul 
Bălceşti, s-a născut, acum optzeci de ani, Nicolae Bălcescu, 
unul din cei mai mari scriitori ai noştri, înflăcăratul patriot 
de la '48 şi neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase 
zile din viaţa neamului nostru. 

De la Sălătruc lăsăm drumul mare ş-o luăm oblu, pe 
cărări de codru şi pe scursuri de puhoaie, peste culmea 
Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel mai 
înalt vârf al Carpaţilor noştri (2.547 m), şi-şi întinde spin- 
area ca un zid despărțitor între cele două văi frumoase şi 
rodnice ale acestui judeţ: valea 'Topologului şi valea 
Argeşului. Pe la toacă sosim în satul Căpăţineni. O dulce 
boare adie dinspre miazănoapte. Câţiva nori albi îşi lunecă 
umbrele pe desişul verde al codrilor. Freamătă valea de 
vuietul morilor şi-al hierăstraielor. În apropierea acestui 
sat, între doi munţi păduroşi, pe vârful unei stânci uriaşe 
deasupra râului Argeş, stă singuratică, pustie şi 


dărăpănată "Cetatea lui Vlad Ţepeş”, la zidurile căreia se 


zice c-au muncit, ca salahori, boierii târgovişteni, răzvrătiți 
împotriva cruntului domn. Tot pe valea asta, puţin mai jos, 
în dreptul satului Poenarii, se văd dărâmăturile palatului 
domnesc zidit de Ţepeş-vodă cu aceiaşi salahori. Pe 
vremile acelea de bântuire şi de jaf, aici, în locurile acestea 
depărtate şi sălbatice, în ascunzătorile acestea păzite de 
întunecoasa desime a codrilor, îşi închidea vajnicul voiev- 
od soţia şi averile, iar el se lăsa cu oastea la câmp şi sta 
vitejeşte în calea vrăjmaşilor ce ne călcau hotarele. 

În amurgit sosim la Curtea-de-Argeş. Cine-ar mai zice 
azi că acest orăşel retras, liniştit, cu căsuţele lui joase, 
împrăştiate pe coasta unui deal, a fost odinioară capitala 
ţării! Nimic -nici măcar ruinele nu i-au mai rămas din vec- 
hea-i mărime. În jurul Bisericii Domneşti, unde se odih- 
nesc oasele primului nostru voievod, Radu Negru, de-abia 
se mai văd din bălării urmele vechiului palat al Basarab- 
ilor. Şi, totuşi, călătorii din toate părţile lumii se abat cu 
drag prin părţile acestea. Ei vin să vadă minunata zidire 
care întrupează visul voievodului-artist de-acum patru 
sute de ani. În mijlocul unei lunci, ce se aşterne puţin mai 
în sus pe malul stâng al Argeşului, la poalele Carpaţilor, ca 
din vrăjirea unor basme, răsare uimitor de frumoasă, cu 
turlele ei zvelte aurite, încinsă de brâie albe sculptate în 
piatră, strălucitoare ca un juvaier, mândra biserică a 
Curţii-de-Argeş. Ridicată pe la începutul veacului al 
şaisprezecelea de înțeleptul şi cuviosul domn Neagoe Bas- 
arab, stricată apoi de vreme, de foc şi de cutremure, ea a 
fost din nou întemeiată şi împodobită după vechile-i iz- 
voade în zilele gloriosului nostru rege Carol. Zidită toată în 
piatră, îmbrăcată ca într-o reţea de sculpturi migălite cu o 
rară măiestrie, clădirea întreagă pare c-ar fi dintr-o 


singură bucată, şi, ori din ce parte-o priveşti, îţi înfăţişează 
o desăvârşită armonie de linii şi de proporţii. E fără 
îndoială una din cele mai frumoase biserici ale Răsăritului 
creştin. Vechea legendă spune că meşterul Manole, pentru 
ca s-o poată isprăvi, a trebuit să-ngroape de vie în zidurile 
ei pe buna şi scumpa lui soţie, vrând înţelepciunea popor- 
ului să ne arate cu aceasta câtă jertfă şi tărie de suflet se 
cere unui om ca să poată duce până la sfârşit o aşa de grea, 
o aşa de măreaţă şi de minunată lucrare. În faţa bisericii, 
pe partea cealaltă a drumului, e vestita şi binecuvântata 
cişmea, numită "Fântâna lui Manole”. 

Puțin mai la deal, în marginea luncii, e aşezat palatul 
episcopiei de Argeş, reînnoit o dată cu biserica. De la una 
din ferestrele acestui palat îmi las privirea-n jos, pe valea 
adormită sub farmecul lunei. Noaptea e limpede şi 
răcoroasă. Peste toate domneşte o linişte care te-ndeamnă 
la visuri. Numai Argeşul, călător fără odihnă, trece hăulind 
pe spintecătura văilor, şi undele lui vorbesc întruna, când 
mai tare, când mai încet. Vorbesc undele lui de măreţia şi 
frumseţile Negoiului, din coapsa căruia au izvorât, de 
codrii lui deşi, adânci, nestrăbătuţi, unde fiarele şed fără 
frică tolănite-n luminişuri ş-ascultă ca omul cântecul 
privighetorilor, unde muşchiul e moale ca perna de puf, şi 
izvoarele, albe ca spuma laptelui, şi brazii aşa de-nalţi, că- 
ţi cade căciula din cap când stai să te uiţi în vârful lor. 
Vorbesc undele Argeşului de străşnicia stâncilor de la Chei, 
pe care le-au biruit şi le-au lăsat în urmă ca pe nişte cetăţi 
dărăpănate, vorbesc de comorile pământului acestuia 
îngrăşat cu sângele atâtor viteji, de mândreţea plaiurilor, 
de rodnicia păşunilor şi holdelor pe cari le scaldă, de 
turmele pe cari le-au adăpat, de chiotele ciobanilor şi de 


tânguirea dulce-a doinelor, pe cari le-au ascultat cu drag în 
lunga şi zbuciumata lor călătorie. Trece bătrânul Argeş de- 
vale, îndoindu-şi albia spre răsărit, pe lângă oraşul Piteşti, 
unde s-au născut fraţii Dumitru şi Ion Brătianu — două 
figuri mari, luminoase în istoria politică a patriei noastre, 
— deaici, din ce în ce mai potolit, se lasă în largul neteziş al 
câmpiilor, şi, după ce-şi trage în matca-i nisipoasă din 
stânga Neajlovul şi Glavaciocul, din dreapta Vâlsanul, Râul 
Doamnei, Sabarul şi Dâmboviţa, abate spre miazăzi, taie 
şesul Ilfovului şi merge de se toarnă-n Dunăre, în dreptul 
Olteniţii. 


Câmpulung 

De la Curtea-de-Argeş o luăm de-a dreptul peste muscele 
şi, după şase ceasuri de umblet mai mult prin pădure, 
sosim pe la prânzul cel mare în Câmpulung. Oraşul se 
întinde pe-o vale răcoroasă la poalele munţilor. Dealuri 
acoperite de livezi îl adăpostesc de vânturi. Râul Târgului îl 
spală şi-l înveseleşte cu undele lui limpezi şi gălăgioase. 
Străzile sunt drepte, curate, umbrite de arbori — mai toate 
casele au grădină; unde te uiţi, vezi numai flori, răzoare de 
flori pe lângă ostreţe, glastre de flori în cerdacuri şi pe la 
ferestre — oraşul tot e împodobit cu flori. 

Aici, la locul acesta liniştit, retras, a descălecat acum 
şase sute de ani primul nostru voievod, Radu Negru, care 
s-a scoborât din Făgăraş pe matca Dâmboviţii ş-a venit să 
întemeieze "ţara nouă" dincoace de Carpaţi. Aici s-a aşezat 
cea dintâi capitală a României — cuibul de scurtă odihnă al 
legendarului vultur menit să despice atâtea vijelii cu 
zboru-i îndrăzneţ — aici s-a ridicat de norocosul 
descălecător cea dintâi biserică domnească, în amintirea 


acelor zile mari şi însemnate de la cari un alt drum ni se 
deschide şi începe o nouă istorie pentru neamul nostru. 

Mă opresc gânditor în faţa chipului de bronz al fal- 
nicului Basarab — păstor cuminte, care şi-a tras turma din 
bătaia fiarelor. Cum să nu te simţi mândru că eşti român şi 
cum să nu rămâi uimit de tăria neamului tău şi să nu-l 
slăveşti, când cugeţi la câte s-au petrecut de atunci... la 
câte primejdii au învăluit mâna aceasta de oameni, 
sămănată pe brâiele Carpaţilor — şase veacuri de lupte şi 
de zbucium, şase veacuri de neadormită şi dârză 
împotrivire la năvala atâtor vrăjmaşi, cari-aduceau în ţara 
asta blândă urgia şi jaful războiului cu toate cruzimile lui: 
stricarea gospodăriilor şi sălbăticirea oamenilor, izvoarele 
munţilor roşite de sânge, oraşele-n flăcări, femei desculţe, 
cu prunci în braţe, alergând pe lanurile pustiite, sute de 
leşuri zăcând nengropate pe marginea drumurilor!... Şi ce 
de viteji şi-au pus zilele lor punte biruinţii, până să răsară 
şi pentru noi mult aşteptata zi de mântuire şi de linişte! N- 
a fost pe lume un neam mai încercat ca al nostru. N-a fost 
popor care să-şi fi plătit mai scump dreptul de a trăi în ţara 
şi-n legea lui, popor pe care să-l fi împins la jertfe mai mari 
adânca dragoste de moşie şi dorul de neatârnare. 


Rucăr. Dâmbovicioara 


De la Câmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa şosea care 
s-aşterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiaşului, de un- 
de-n largi şerpuiri trăgănate se lasă-n valea Dâmboviţii, 
ascultă şuietul apelor şi zgomotul morilor şi joagărelor de 
la Dragoslave şi de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste 
măgurile umbrite de brazi şi trece, prin strunga de la Pa- 
jera, dincolo, în Ţara Bârsei. Ne oprim câteva minute la 


Nămăeşti, la mânăstirea de călugăriţe, adăpostită-ntre co- 
paci, cu vestita bisericuţă scobită în inima unei stânci, pe 
coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o 
panoramă, oraşul Câmpulung, cu mândrele-i împrejurimi. 
După două ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, 
aproape un orăşel, aşezat sub straşina Carpaţilor, la 
răspântia a două ape, în una din cele mai încântătoare văi 
ale judeţului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, 
freamătul pădurii, şuietul apelor, casele albe presărate 
printre copaci, înfăţişarea mândră şi voinicească a gos- 
podarilor, chipul rumăn şi luminos al rucărencelor, şi por- 
tul lor adevărat românesc, ţesut, lucrat şi înflorit de mâna 
lor c-o măiestrie pe care nu ştiu singure de unde-au 
învăţat-o. În jurul acestui cuib fericit munţii îşi desfăşură 
podoabele lor de o măreție sălbatecă, ţancuri ascuţite ies 
vinete din întunecimile pădurilor de brazi şi stau înşirate, 
ca nişte străji de veci, pe graniţile zării, la îngânarea 
pământului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre 
miazănoapte, îşi ridică Păpuşa creştetu-i înalt, rotund ca o 
turlă de bise 

rică. De-acolo, din coapsele Păpuşii, zbucneşte 
Râuşorul, şivoi puternic, care sparge meterezele de stânci 
ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, şi-n goana-i 
nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani 
ce vor să-i astupe matca -învolburat şi alb de spumă 
soseşte-n Rucăr, şi rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei 
au porumb de măcinat, sumane de bătut, buşteni de retez- 
at şi de-nfeliat în scânduri, şi Râuşorul, sprinten şi harnic, 
se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar când îşi 
isprăveşte de lucru, voios se duce de se culcă în patul larg 
al Dâmboviţii, râul norocos care-a călăuzit paşii celui 


dintâi voievod al Munteniei şi care străbate capitala unde 
s-a încoronat cel dintăi Rege al țării Româneşti. 

Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Şoseaua se 
urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoşi ai 
Scărişoarii, având în stânga zidul de piatră al muntelui, în 
dreapta desfăşurarea văilor, aci repezi, adânci, 
prăpăstioase, aci larg deschise în tăpşane regulate, acoper- 
ite unele de fâneaţă, altele de păduri răcoroase. De la 
Podul-Dâmboviţii, lăsăm şoseaua şi cârmim la stânga pe 
drumeagul pietros ce merge-n sus pe lângă hierăstraiele 
Dâmbovicioarei. Dar iată că în fața noastră se ridică un 
munte înalt şi drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e 
sfârşitul lumii. Ne-apropiem, şi deodată, la o cotitură, ni se 
deschide, printre două stânci colţuroase, intrarea 
înlăuntrul muntelui, cheia adâncă şi îngustă a 
Dâmbovicioarei. E răcoare, şi vuietul apei răsună aşa de 
tare, că nu-ţi mai auzi glasul. De pe fundul acestei 
prăpăstii ne uităm cu groază-n sus la namilele de stânci 
aninate de pereţii cheii ca nişte dihănii ce stau la pândă, 
gata să se prăbuşească peste noi. 

Deasupra noastră se zăreşte un petecuţ de cer sprijinit, 
ca un capac albastru, pe crestele ascuţite ale înaltelor 
ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veşnică. Pe sus vezi 
câte un brad ieşind strâmb şi chircit din crăpătura unei 
stânci, mirat şi el de fioroasa singurătate în care se găseşte, 
întinzându-şi cetenele-i triste, în aşteptarea zadarnică a 
unei raze de soare. Mergem aşa, în sus, pe matca 
întortocheată a râului, vreo jumătate de ceas, şi deodată 
cheia se lărgeşte: în păretele din dreapta, deasupra unei 
prispe de piatră, se deschide gura neagră a "Peşterei", în 
hăul căreia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric 


rece, umed, apăsător, din când în când auzi câte-un strop 
picurând din tavanul scund, şi-n jocul slabei noastre lu- 
mini, pe păreţii umezi şi scofâlciţi ai hrubei se-nşiră tot fe- 
lul de vedenii urâte. Mă cred într-o lume din basme. Un 
glas bătrânesc pare că vine de departe, din adâncul beznei, 
şi-mi spune: "În văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără 
lumină, goi, slabi şi-nfricoşaţi, cei dintâi oameni -strămoşii 
voştri ai tuturora — din fundul acestor tainiţi au izvorât 
încetul cu încetul miile de popoare ce-au împânzit 
pământul... Măsoară drumul pe care l-a străbătut, numără 
stepenele pe cari le-a suit omenirea de la sălbăticia şi 
întunecimea acestor vizuini până la puterea şi strălucirea 
ei de azi, şi vezi din ce depărtată obârşie te tragi, şi câtă 
muncă i-a trebuit vieţii ca să se desfacă din noaptea ce-o 
învăluia la început şi să iasă tot mai în larg, tot mai în 
lumină..." 

"Mai în larg, mai în lumină..." Înţelesul acestor cuvinte 
capătă aici o deosebită însemnare, şi mereu mi le rostesc în 
gând, nerăbdător de a ieşi mai curând din peşteră; mereu 
îmi revin pe buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a 
cheiei. Mi-e aşa de dor de cer, de soare, de arbori — un vac 
de om mi se pare de când n-am mai văzut pământ întins şi 
verde înaintea mea. 


Târgoviştea. Ruinile 

Dormim noaptea la Podul-Dâmboviţii, un sat cuibărit în 
fundul unei văi adânci, închis din toate părţile, ca o 
căldare. Pe creasta zidului de stânci dinspre miazănoapte 
se văd rămăşiţele unui vechi castel. Nu se ştie al cui a fost. 
Bătrânii spun c-aşa l-au apucat. Mulţi au căutat comori pe 
sub ziduri, căci mereu se zărea noaptea jucând o pară 


albastră, acolo, la "Ruina Pustie", cum îi zic ei. Ceva mai în 
jos, dincoace de ruinile cetăţii lui Negru-vodă, pe malul 
drept al Dâmboviţii, e satul Stoeneşti, unde s-a retras Mi- 
hai Viteazu, acum trei sute de ani aproape, să-şi 
odihnească mica lui oaste în urma strălucitei biruinţi de la 
Călugăreni. 

De la Podul-Dâmboviţii o luăm spre răsărit, pe cărări 
de turme, peste muscele; prin codri de brad şi de fag suim 
din greu muntele Leaota, care se desface din culmea Bârsei 
şi se lasă-n podişuri trăgănate pănă-n măgurile de var şi de 
cărbune de la şotânga. Mânem la o stână pe vârful Leaotii. 
A doua zi ne scoborâm în valea Ialomicioarei, şi pe la 
asfinţitul soarelui sosim la Târgoviştea. Oraşul e aşternut 
în limpeziş, pe malul drept al Ialomiţii. Un lung şir de 
coline, acoperite cu vii, îngrădesc zarea spre răsărit, iar în 
mijlocul acestor coline, pe vârful cel mai înalt, se vede 
ridicându-se falnică dintre copaci Mânăstirea Dealului; 
întreagă, strălucitoare, stă mândră în faţa oraşului, ca şi 
cum vremea ar fi adormit la pragul ei. Acolo, în tinda 
bisericei, într-o raclă de sticlă se păstrează capul lui Radu 
cel Mare, întemeietorul mânăstirei (acum patru sute de 
ani) şi capul lui Mihai Viteazu, pe-a cărui frunte a strălucit, 
în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai glorioasă 
coroană la care-a ţintit vreodată visul de mărire şi de 
dreptate al neamului românesc. 

Aici, în Târgoviştea, şi-a aşezat Mircea-vodă scaunul 
domniei cătră sfârşitul veacului al paisprezecelea, şi, fiind 
lunca deschisă şi fără apărare, a făcut şanţuri şi ziduri tari 
împrejurul cetăţii, şi 333 de ani a rămas aici capitala ţării. 
În vremea asta oraşul a fost adesea bântuit de oştile 
turceşti, şi cu toate nenorocirile cari l-au învăluit, a mers 


înainte, s-a râdicat şi s-a îmbogăţit mereu. Domni după 
domni l-au înfrumusețat şi l-au dăruit cu mitropolie, cu 
biserici, cu tipografie; subt înţeleapta şi blânda stăpânire a 
lui Matei Basarab, mulţimea norodului ajunsese la 60.000 
de suflete. 

Ce viaţă, ce zarvă trebuie să fi fost odinioară pe uliţile 
acestea, astăzi aşa de liniştite, aproape triste! Aici bătea in- 
ima ţării, cu toate grijile şi bucuriile ei. Aici veneau negus- 
torii din Veneţia, din Genova şi de la Țarigrad. Ei aduceau 
în acest "Damasc al României" scule şi covoare scumpe, 
mătăsuri cusute cu fir de aur, haine şi podoabe pentru 
mitropoliţii şi gospodarii ţării, pentru domniţele şi bogate- 
le jupânese de pe vremuri. Şi de-aici porneau, pe cele patru 
porţi ale cetăţii, chervanele-ncărcate cu lână, cu miere, cu 
sare şi cu zaherele, ce-mprăştiau vestea despre dărnicia şi- 
mbelşugarea pământului nostru pănă-n cele mai depărtate 
schele ale Europei. 

Acum Târgoviştea e un oraş de amintiri. Zidurile cetăţii 
s-au năruit, şanţurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau 
palatele şi edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar 
curțile domneşti, mândrele curţi de pe malul Ialomiţii, 
înlăuntrul cărora s-a urzit o parte aşa de însemnată din is- 
toria patriei noastre, au rămas părăginite, — un morman 
de ruini înecate de bălării, bolți surpate, grămezi de moloz 
sprijinind câteva ziduri afumate, în cari se văd ca nişte răni 
spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odaie îşi 
mai păstreză cei patru păreţi lăturalnici : din mijlocul ei se- 
nalţă doi salcâmi. În toate părţile se-ntind desişuri mari de 
bozii şi de urzici, de jur împrejur pământul creşte, ca şi 
cum ar vrea să năpădească şi să înghită şi aceste biete 
rămăşiţi din ceea ce-a fost odată fala şi podoaba 


Târgoviştii. Ce păcat că nu ni s-a putut păstra măcar pal- 
atul acesta, ca o mărturie scumpă a vremilor trecute! Am fi 
venit aici din toate unghiurile ţării, am fi alergat aici, ca la 
o şcoală înălțătoare, să ascultăm şoapta zidurilor sfinte şi 
să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi 
păşit cucernici prin sălile largi şi tăcute ale bătrânilor 
voievozi, ş-am fi putut zice: pe uşa asta a intrat marele 
Mircea când s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra 
asta se uita cruntul Ţepeş peste oraşul lui domolit şi spălat 
de fărădelegi; în jilțul acesta a stat viteazul Mihai, pe când 
în mintea lui cutezătoare se împânzea un vis mărețo— o 
țară întinsă, puternică şi glorioasă, toată suflarea 
românească subt un singur sceptru. Dar a bătut nemilos 
viforul vremii, mai aprig, decât războaiele şi decât focul, ş-a 
pustiit mândrele curţi, ş-a surpat zidurile falnicului palat, 
în încăperile căruia n-a stat nici un domn fanariot. Numai 
biserica a rămas, cu sfinţii ei zgâriaţi de suliţile turcilor, şi 
înaltul turn al Chindiei, unde vegheau străjile şi unde 
bătea meterhaneaua când s-aşezau domnii la masă. 

Doarme bătrâna Târgovişte, cetatea atâtor glorioase 
amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul 
veacului trecut, ş-a dat atuncea ţării trei poeţi însemnați, 
aproape în acelaşi timp: pe Eliade, pe Alexandrescu şi pe 
Cârlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai 
mişcat, să reînvie cetatea moartă, ca-n bunele vremuri de 
demult la cântecele lui Orfeu. 


Pe Ialomiţa. De la Târgovişte la Petroşiţa 


Şoseaua care se râdică din Târgovişte spre munţi merge pe 
stânga Ialomiţii, de-a lungul văii ce se deschide ca o albie 
între două şiruri de dealuri din ce în ce mai înalte, din ce în 


ce mai repezi şi mai împoncişate . E o dimineaţă senină şi 
răcoroasă de pe la sfârşitul lui august. Trecem pe sub viile 
şi livezile aşternute pe costişa din dreapta. De sus, de pe 
măgura cea mai înaltă, ne priveşte Mânăstirea Dealului. 
Puțin mai în fund, pe un alt vârf de măgură, stă mânăstirea 
Golgota, întemeiată de Pătraşcu-vodă, tatăl lui Mihai 
Viteazu, iar mai jos, la curmătura dealului, ferită de privala 
lumii, e Viforâta, mânăstire de călugăriţe. 

Dulce miroase în aerul dimineţii fânul de pe luncă, şi-i 
aşa linişte — nu se aude decât tropotul cailor pe drumul 
neted şi uscat. În urma noastră, Târgoviştea s-afundă, se 
şterg una câte una turlele numeroaselor ei biserici. Un 
farmec deosebit dă acestei văi priveliştea căsuţelor albe ce 
se ivesc dintre pomii încărcaţi de rod; sate mari, 
îndestulate, îşi întind gospodăriile de o parte şi de alta a 
râului până-n negura munţilor. Printre ele trece calea 
ferată la băile Pucioasa. Iată Doiceştii, sat vechi, care-şi are 
şi el istoria şi ruinele lui de întăriri şi de palate: se spune 
din bătrâni c-aici se trimiteau doicile cu pruncii domneşti 
când era război în ţară. Mai încolo, după un crâng de 
aluniş, şotânga îşi dişterne livezile de pruni şi ogoarele de 
porumb pe malul drept al Ialomiţii, pe trăgănatele tăpşane 
ce-ascund în sânul lor bogate straturi de cărbune. Iată 
Lăculeţele: în stânga, o fabrică mare -pulberăria statului, 
în dreapta, pe măgura ce se-nalţă chiar din marginea 
şoselii, sunt presărate vile frumoase, vesele, cu grădiniţi în 
faţă, cu drumuri prunduite ce se deapănă pe sus, în roto- 
coale largi, de la uşă la uşă — ai zice că un oraş nou stă să 
răsară, împins de comorile dinlăuntrul pământului. De- 
aici încep Glodenii, satul norocos sub care gâlgâie izvoarele 
de păcură: o sută de guri sorb afară bogăţia aceasta 


minunată, stoarsă din nămolul gras al vechilor mări, 
adunată picătură cu picătură în mii şi mii de veacuri, 
gonită din cine ştie ce depărtări, pe jgheaburi întunecoase, 
de uriaşele frământări ale globului şi strânsă aici, ca de o 
mână prevăzătoare, în tăinuitele cisterne ale adâncului. Un 
miros care nu e deloc plăcut ne vesteşte c-am intrat în Pu- 
cioasa, aşezare frumoasă, într-o vale deschisă, pe râul 
Ialomiţa, de o parte şi de alta dealuri uşor trăgănate, în 
fund, priveliştea munţilor acoperiţi de codri; dincolo de 
râu, de subt o ruptură de mal, ţâşnesc binefăcătoarele iz- 
voare de pucioasă şi de fier. Peste deal, spre apus, sunt 
băile de iod de la Vâlcana. Un izvor de pucioasă mai e şi la 
Bezdead, cel mai întins şi mai bogat sat din munţii 
Dâmboviţii. Acolo, în marginea de sus a satului, e un zid 
înalt de stânci foioase, numit — pentru ecoul răspicat şi 
puternic pe care-l dă — "Malul-de-răsună”. 

De la Moţăeni în sus valea începe să se strâmteze; 
şoseaua ţine mereu şerpuirile Ialomiţii, care de-aci încolo 
prinde-a lua glas: tot mai limpezi şi mai repezi s-azvârl un- 
dele ei printre bolovani, îmbrâncind pe unii cu mânie, 
mângâind pe alţii şi puindu-le pe creştet rotunde coifuri de 
oţel. Intrăm pe la amiază în Petroşiţa, sat mare cu mai 
multe cătune frumos revărsate pe brâiele plaiului — de jur 
împrejur case albe, din ce în ce mai rare, se urcă pe 
coastele dealurilor, ca şi cum s-ar fi luat la întrecere: care 
să privească mai de sus — în lungul apei, hierăstraie, mori, 
pive şi dârste, zorite, se strigă unele pe altele până hăt, în 
capătul de sus al Moroenilor, de unde-ncepe înalta pustiet- 
ate a munţilor, măreaţa şi liniştita împărăție a Bucegilor. 


Prin cheia Tătarului la schitul Peştera 


De la Moroeni părăsim şoseaua, care, încovăindu-se pe sub 
poalele unui munte frumos cu nume urât, răzbate prin 
bezna codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia, şi- 
naintăm pe jos, călăuziţi de-un pădurar, pe năprasnica 
spintecătură a Ialomiţii. Trecem anevoie peste prăbuşituri 
de stânci, chemând uneori şi braţele-n ajutor; urletul apei 
ne sileşte să vorbim tare. 

— Nu ne-om rătăci, bade Stane, să-nnoptăm pe-aici?! 
Pădurarul se uită liniştit la noi şi zâmbeşte; apoi, ridicând 
mâna, ne-arată la stânga-n fund, printre cheliile munţilor, 
un ţugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. 

— Stă soarele pe Zănoaga... avem destulă vreme. Acolo 
să vedeţi mândreţe. Sus detot, chiar pe vârful Zănoagei, s- 
aşterne-o pajişte frumoasă, care se cheamă "Podu- 
cu-florile”, că-i numai flori toată, şi la mijloc e un lac aşa 
cât faţa unei arii de mare, şi-i limpede, limpede apa, ca lac- 
rima, iar împrejurul pajiştii, pe mărgini, sute de stânci 
înalte şi colţuroase stau înşirate, parcă-s puse s-o păzească. 
Povestesc bătrânii că s-au fost ascuns odată acolo nişte 
domniţe pe care le fugăreau tătarii, şi când le-au dat 
păgânii de urmă, ele s-au suit sărăcuţele pe stânci şi s-au 
azvârlit în prăpastie, undeau pierit... 

Trecem printr-o rarişte de fagi şi ieşim la "Cheia 
Tătarului”. Aici Ialomiţa deschide vitejeşte porţile Buce- 
gilor şi se aruncă peste sfărâmăturile stăvilarelor, prin 
adânca desfundătură a muntelui, ce răsună ca un gang 
uriaş, de vuietul nahlapilor. Păşim cu grijă printre stânci 
prăbuşite, subt îngusta făşie de cer întinsă, trâmbă de lu- 
min-albastră pe crestele celor două ziduri de piatră ce se 
ridică, drepte, înalte, năprasnice, de-o parte şi de alta. 

Dar ce frumoasă şi veselă privelişte ni se deschide la 


ieşirea din cheie! Deodată valea se lărgeşte, desfăşurând în 
dreapta podişuri întinse, verzi, descoperite, pe legănarea 
cărora te uiţi ca pe valuri în sus, până-n cătarea Vârfului- 
cu-Dor, la stânga se-nalță trăgănat muntele Padina, în 
crestătura căruia se vede-o căsuţă albă, singură-ntre stânci 
— vama de la Strunga; în fund, în faţa noastră, peste 
dungile de brădet ce se diştern pe vale ca nişte grădini, se 
ridică, vinete şi prăpăstioase, meterezele Obârşiei. Aerul 
dulce, răcoros, miroase-a pajişte şi-a pădure. Soarele 
scapătă după muchea Padinei. Valuri de umbră îneacă 
valea. Trecem pe lâng-un hierăstrău părăsit, peste grămezi 
de leaţuri şi de scânduri înnegrite de ploi. Nu se aude decât 
şuietul potolit al apei, ce pare că stă s-adoarmă, culcată 
între răzoare de flori. Şi toate ni se par sfinte în 
singurătatea şi în măreţia acestui cuprins. Înaintăm tăcuţi, 
ca-ntr-un templu, în adânca linişte-a-nserării. Un călugăr 
ne iese-nainte şi ne urcă pe-o potecuţă tăiată-n brâul mun- 
telui din stânga. Suntem la schitul "Peştera". 

Pe-un prag ridicat deasupra vâltorilor Ialomiţii, o 
spărtură largă se deschide, boltindu-se în coasta stâncoasă 
a muntelui Bătrâna. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit 
ca un fund de corabie, e o bisericuţă, pe de lături, pe lângă 
păreţii umezi şi-nnegriţi de fum, câteva chilii scunde, 
întunecoase, adăpostesc vro doi-trei călugări, ale căror 
chipuri au împrumutat ceva din sălbătăcia peşterei. Un 
izvoraş limpede lunecă pe sub zidul din stânga. În fund 
tavanul se pleacă şi păreţii se apropie, ca şi cum ar vrea să- 
ţi închidă trecerea. Multă vreme nu s-a ştiut ce e mai de- 
parte. Mâna îndrăzneață şi scotocitoare a omului a spart în 
sfârşit şi încuietorile acestor tainiţi. Acum vestita peşteră 
te lasă să intri în toate cămările ei, să străbaţi departe în 


fioroasele-i adâncuri, s-auzi şopotul izvoarelor ascunse şi 
plescăitul răsunător al cascadei — o ploaie de pietre 
scumpe la lumina torţiilor — să vezi cele două lacuri ce 
dorm, limpezi, albastre, fără nici o-ncreţitură, sub mândre 
pologuri de piatră, din vârful cărora atârnă felurimi de 
ciucuri albi şi lucii ca de marmură, şi de-aici să te urci în 
marele dom al peşterii, subt uriaşa boltă împodobită cu 
stalactite, — în minunatul palat unde-au împărăţit 
odinioară "urşii speluncilor”, ale căror oase zac, de cine 
ştie câte mii de ani, risipite pe lângă păreţi. În fund de tot 
este o altă încăpere largă — cea din urmă — care, pentru 
frumuseţea şi bogăţia stalactitelor ei lungi şi sclipitoare, s- 
ar putea numi "sala coloanelor de marmură". 


Pe Obârşia. La Omul. Pe Valea Cerbului 


E frig; încă n-a răsărit soarele, şi noi de mult urcăm pe 
coastele uscate şi priporoase ale Obârşiei. Schitul a rămas 
departe-n urmă; la stânga, în jos, de-abia se mai zăresc, 
dincolo de spintecătura Ialomiţii, câteva pete negre de cod- 
ru, tot mai largă şi mai adâncă se cască năprasnica vale de 
sub noi; în dreapta se-nalţă surele metereze ale Bucegilor, 
turme de stane se-nşiră pe creste, pale de ceaţă se mişcă 
molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi decât 
spinări goale de munţi, întinsa domnie-a prăpăstiilor ş-a 
pustietăţilor de piatră, — nici un copac, nici un izvor, nici 
un petecuţ de verdeață pe care să-ţi odihneşti privirea. De- 
asupra "Babelor" o lumină albă se-mprăştie pe cer, un pisc 
înalt s-aprinde de cealaltă parte, apoi altul, — perdeaua de 
ceaţă se rupe, şun snop de raze, lungi suliți luminoase, 
săgetează văile. Încă două ceasuri de urcuş, şi suntem pe 
vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe creştetul plesuv al 


"Omului". 

Când te vezi aici, întâi te încearcă un fel de 
neastâmpăr, o dulce nelinişte, parc-ai fi gata să zbori. E în 
cuprins ceva aşa de măreț şi de sărbătoresc, că uiţi deodată 
şi osteneală, şi foame, şi sete, şi nu te mai înduri să stai jos 
— priveşti uimit în toate părţile, respiri din adânc aerul 
acesta proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, 
ochii tăi sorb cu nesaţ depărtările, şi nu ştiu ce sentiment 
de voioşie, de copilărească semeţie te face să-ţi ridici 
fruntea şi să cauţi falnic în jurul tău, ca şi cum ai fi lucrat şi 
tu la aşezarea atâtor podoabe, ca şi cum în clipa asta, 
anume pentru tine se-nalță-n slăvi de pretutindeni 
popoarele de munți... 

Ne oprim la picioarele celor trei namile de stânci 
înfipte în creştetul Omului — cea din mijloc, privită mai de 
departe, are într-adevăr ceva din chipul omenesc. În spate- 
le lor eo 

colibă de piatră, unde te poţi adăposti pe vreme rea. De 
jur împrejur bolovani risipiţi, — te-ai crede pe ruinile unei 
cetăţi fantastice. Şi-i linişte, nici o adiere de vânt, nici o 
pasăre în aer, soarele scânteie pe muchile Coştilei, ce-şi 
sprijine spinarea de cei doi uriaşi bătrâni: Morarul, pe cul- 
mea căruia poţi sta c-un picior în România şi cu altul în 
Transilvania, şi Caraimanul, cu ţancuri ascuţite, pe brâiele 
cărora cresc friguroasele steluțe de munte — "Floarea re- 
ginei". Şi vârfuri multe, nenumărate, răsar din toate 
părţile, unele din altele, se pleacă şi se-nalţă în limpezişul 
zărilor, ca şi cum ar da să spargă cu zimţii lor bolta 
albastră a cerului. Printre ele privirile coboară pe stepene 
de codri în depărtările văilor; unde şi unde se zăresc în 
pâlcuri locuinţile omeneşti, stropituri albe pe fundul 


adâncului, unele sclipitoare ca nişte cioburi de oglindă... 
Aşa trebuie să vadă vulturii oraşele noastre din mândra lor 
împărăție. 

De pe Omul, "o tulim o ţâră" — cum spune badea Stan 
— pe şeaua ce se-ndoaie spre Caraiman, şi după ce 
scoborâm câteva sute de paşi pe iarba lunecoasă, crescută- 
n fuioare, aşa de potrivit numită "barba-caprii", facem la 
stânga şi intrăm în Valea Cerbului, în uriaşa spintecătură a 
bucegilor, ce ţine din străjile Obârşiei până jos, în matca 
Prahovei. Păreţii crăpaţi, stâncoşi, sunt aşa de înalţi şi de 
repezi, poteca aşa de îngustă şi fără sprijin, că uneori te 
opreşti cu frică pe câte-un colţişor de piatră la mijlocul 
prăpastiei, te uiţi în jos şi parcă ţi se taie picioarele când 
vezi câtă adâncime e sub tine. În fund, pe treptele de 
stânci, s-azvârle pârăul Cerbului în sărituri mari, ce 
recheamă în închipuirea poporului goana speriată a unui 
cerb. Din când în când te uiţi înapoi şi ţi se pare că munţii 
se pornesc şi vin după tine. Şi mergi prin prăpastia asta 
mai bine de trei ceasuri; iar cine-a pierdut cărarea poate să 
rătăcească şi-o zi-ntreagă până să-i dea de capăt. Devale 
malurile se pleacă. Intrăm într-un codru de brazi. Acum 
păşim fără grijă pe cărarea largă, umbrită, brazde noi de 
muşchi ne îmbie să ne mai odihnim, izvoarele freamătă în 
toate părţile, ici-colo câte o rază piezişă de soare tremură 
prin cetini; de jos vine tot mai tare un sunet de clopot — 
neapropiem de Buşteni; încet, sufletele noastre încep să se 
reculeagă: priveliştea nemărginită din vârful Bucegilor, 
înălțimile acelea ameţitoare, nenumăratele castele ce 
despicau zările cu turlele lor albe şi neregulate, Valea Cer- 
bului, cu fioroasa ei măreție, toate frumuseţile şi 
minunăţiile pe care le-am văzut, acum, când ne revin în 


minte, pare că au ceva din farmecul lucrurilor visate. 


Pe Valea Prahovei: Predeal, Azuga, 
Buşteni, Sinaia 

Pe sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte şi 
mai frumoase vârfuri, se deschide de la miazănoapte spre 
miazăzi Valea Prahovei — pustietăţi şi întunecimi de codru 
acum două sute de ani — astăzi valea cea mai locuită şi mai 
bogată din ţară. Porneşte de la hotar, din dâmbul Pre- 
dealului, şi se lasă-n cotituri trăgănate printre munţi până 
dincolo de Câmpina, unde-şi topeşte malurile în largul 
neteziş al şesului. 

Cum intri din Transilvania, pe frumoasa şosea ce s- 
aşterne pe vale, ai, în stânga, clădirile mari ale gării ş-ale 
vămii, în dreapta — o cascadă de vile ce se revarsă pe sub 
poalele codrilor în jos pe tăpşanul verde, întins ca un covor 
la soare. Aici e Predealul, sat mare, aşezat în curmătura 
munţilor pe unul din cele mai înalte podişuri din marginea 
ţării. De-aici ţâşnesc de pe sub maluri izvoarele cari, mai la 
vale, se adună într-o singură albie şi dau fiinţă Prahovii. 
Şoseaua se lasă pe sub Clăbucetul Taurului, pe lângă 
schitul Predeal, taie satul Azuga, căruia îi dau o înfăţişare 
de oraş numeroasele fabrici ce-şi înşiră înaltele coşuri, 
înnegrite de fum, de sub coasta muntelui Sorica până în 
matca Prahovei. Păduri nesfârşite se ridică de o parte şi de 
alta. În lungul apei aleargă zgomotoasele trenuri, unele 
gâfâind la deal, altele, repezite la vale, în goană ameţitoare, 
desfundând munţii şi-nfiorând codrii cu şuierul maşinilor 
şi cu uruitul asurzitor al roţilor. 

Din Azuga şoseaua face o îndoitură largă spre dreapta, 
încunjură tunelul drumului-de-fier şi dă în Buşteni. Aici 


valea se mai deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s- 
aştern între izvoare. Case frumoase, vesele — un adevărat 
orăşel de munte — se răsfaţă la soare pe tăpşanul din 
stânga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului 
se ridică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu 
brâie albe de zăpadă şi cu ţancuri ascuţite, pe cari numai 
vulturii şi norii le ating. De nicăiri nu se văd aşa de bine şi 
de aproape uriaşii gemeni din faţa Zamorii, stâncoşii Jepi 
ce stau ca două străji la meterezele Bucegilor. Sub poalele 
Jepilor, din deal de PoianaŢapului, e frumoasa cădere de 
apă, vestita Urlătoare, unde pârăul se aruncă de sus, de pe 
o prispă de piatră, şi cade drept, de la o înălţime de 15 
metri — un sul lucitor de cristal, ce se sparge cu zgomot în 
volbura de jos. 

La şapte kilometri din Buşteni, tot pe partea dreaptă a 
Prahovei, e Sinaia — capitala de vară a ţării. Acum două 
sute şi mai bine de ani erau pustietăţi pe aici. Muntele 
Molomoţ (Furnica) era acoperit de păduri, un singur 
schituleţ era ascuns într-un luminiş, pe brâul muntelui, 
unde pusniceau câţiva călugări. Povestea spune că-n 
noaptea de Sfântă Mărie îngrijitorul schitului, ieşind de la 
utrină, ar fi stat puţin să se odihnească pe culmea dealului 
sub care e astăzi mânăstirea Sinaia, şi, fiind ostenit, ar fi 
aţipit, şi un vis preafrumos i s-ar fi arătat în somn. I se 
părea că din vale cântări îngereşti s-auzeau înălțându-se în 
slăvi, iar jos, pe o poieniţă, se făcea parcă o "lumină mare 
ca ziua, şi două cete de tineri îmbrăcaţi în alb, cu lumânări 
aprinse, cântau troparul adormirii, şi cum au încetat 
cântările, s-a pus iarăşi întunericul nopţii”. Mai târziu, 
auzind despre asta spătarul Mihai Cantacuzino, şi 
aducându-şi aminte că, pe când se afla ascuns de pri- 


gonirile turcilor în muntele Sinai din Arabia, cugeta că, de 
se va mai întoarce cu zile în ţară, să facă o biserică, a pus 
de-a zidit o mânăstire pe poieniţa aceea, din vale de schitul 
Molomoţ, şi i-a zis Sinaia, "după asemănarea Sinăiei cei 
mari”. Şi-a stat această mânăstire aproape două veacuri 
pitită în pustietatea codrului, până ce într-o zi, viind Dom- 
nitorul Carol I pe aici, şi plăcându-i mult frumuseţea lo- 
curilor, a hotărât să-şi facă aşezare de vară în valea asta 
liniştită şi răcoroasă. Copacii s-au abătut, un falnic castel 
s-a ridicat deasupra Peleşului, ş-un oraş a răsărit, ca-n 
basme, pe coastele muntelui Furnica. Stau astăzi bătrânii, 
vechii cărăuşi, care de pe la Orăţii până la "Slonul de 
piatră" de sub Zamora umblau cu chervanele numai prin 
pustietăţi, stau şi se uită ca la o minune la atâta sodom de 
case, care de care mai mândre, căţărate pe brâiele mun- 
telui, şi parcă tot nu le vine să-şi creadă ochilor... Iar 
noaptea, noaptea, când tot oraşul străluceşte la lumina 
lămpilor electrice, când cele mai frumoase stele parcă s-au 
coborât din cer ca să dea farmec văii aceştia, Sinaia pare o 
vedenie de prin alte lumi — Bucegii se-nalţă şi o privesc 
înmărmuriţi — un mândru colţ de rai aninat pe poalele lor, 
şi-şi zic şi ei, de bună seamă, vorba bătrânească: "Omul 
sfințeşte locul". Unde-i schivnicul de la Molomoţ, să-şi 
vază aievea visul lui de acum două sute de ani? 

De jos, din marginea parcului, o luăm încet pe şoseaua 
ce urcă trăgănat la deal, trecem prin curtea mânăstirii şi 
scoborâm pe valea Peleşului. Un tăpşan verde se ridică în 
faţa noastră şi sus, pe-o aşezătură deschisă la soare, svelt şi 
luminos iese din codru "Castelul Peleş” — podoabă uim- 
itoare, de o măreție şi de o frumuseţe cum nici prin basme 
nu s-a pomenit. Răzoare de flori îl încunjoară, molcom îi 


cântă şi-i sar împrejur izvoarele, şi-i aruncă pietre scumpe, 
iar soarele, la asfinţit, se opreşte pe "Piatra Arsă" şi lung, şi 
cu drag se uită în vale la minunea asta, şi parcă nu se 
îndură să mai plece. — Aşa, cătând spre castel, moşnegii 
Bucegilor au văzut într-o seară pe Regina noastră stând 
gânditoare la fereastră, şi i-au trimes veste prin crainicul 
Peleş, c-ar vrea să stea de vorbă — mărire cu mărire — că 
multe au de spus şi-s mii de ani de când aşteaptă o minte 
să-i priceapă. Şi le-a răspuns buna regină, că-i gata să-i as- 
culte. Şi s-au pornit atunci gureşul Peleş şi "Vârful cu dor” 
şi "Furnica", şi "Jepii" şi "Omul" şi toţi munţii, şi toate iz- 
voarele cuprinsului acestuia, şi şi-au spus tainele şi 
păsurile lor, de la Adam Babadam şi i-a ascultat Măria Sa, 
cu milă şi cu dragoste, pe fiecare, iar din spusele lor o 
măiastră carte a izvodit, o carte plină de adâncuri, nepier- 
itoare, ca şi munţii şi izvoarele, care i-au povestit-o. 


Câmpina. Valea Doftanei. Slănicul-Praho- 
vei 


De la Sinaia şoseaua se-ndoaie puţin pe vale, apoi coteşte 
la stânga, trece Prahova şi, amăgind dealul, se urcă tiptil 
pe brâiele-i încâlcite, dă stâncile la o parte, aşterne pod 
înalt peste Orăţii şi iese în luminişul de la Posada. De-aici 
se deschide cea mai largă şi mai frumoasă vedere pe Valea 
Prahovei în jos. Se trag perdelile munţilor în lături, şi-n 
depărtare, cât bate ochiul, vezi lunga şerpuire-a apei 
presărând pete de literare sub pseudonimul Carmen-Silva, 
printre care şi volumul Poveştile Peleşului argint din ce în 
ce mai mici, din ce în ce mai dese pe prundul alb, între 
malurile-i rupte, din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai 
strâmte — o lumină dulce, odihnitoare, limpezeşte valea, 


dealurile sure se topesc în adâncimea zărilor. De pe la 
Orăţii şoseaua e tăiată-n munte, din marginea ei se 
prăbuşesc în jos teancuri de lespezi uriaşe, cărţi răscolite, 
pe filele cărora a scris vremea istoria zbuciumată a 
pământului. Jos vâjâie Prahova, codrii clocotesc de zgo- 
motul trenurilor. Pe la Comarnic valea se mai lărgeşte, 
şoseaua trece de partea cealaltă, pe dealul din stânga, 
străbate Breaza şi se lasă trăgănat în jos, între malurile 
sparte şi-nnegrite de păcură de sub podişul Câmpinei. De 
aici încolo Prahova iese-n larg, soarbe undele Teleajenului 
din jos de Ploieşti, şi la hotarul judeţului se toarnă-n 
Ialomiţa, care duce Dunării toate apele Bucegilor. 

Părăsim şoseaua, urcăm dealul din stânga şi intrăm în 
Câmpina — un orăşel liniştit, aşternut la pragul munţilor 
pe-o colină dezvălită, bogată-n izvoare de petrol. Aici 
trăieşte într-o căsuţă retrasă, departe de zgomotul lumii, 
cel mai mare artist al neamului nostru — pictorul Grigor- 
escu. În ce lumină fermecătoare ni se arată frumuseţile 
ţării pe pânzele acestui maestru! Sub ceruri albastre, calde, 
pe-ntinse revărsări de plaiuri, pasc turme de oi; un cioban 
stă rezemat în bâtă pe o muche de deal; păduri ruginite de 
toamnă îşi scutură frunza, nori albi, uşori se mişcă pe 
deasupra lor; pe văi depărtate sclipesc râuri de argint; 
căsuțe albe, vesele, se ivesc dintre copaci; de pe coline 
coboară-ncet, alene, boi înjugaţi la care încărcate cu fân, 
într-un nor de praf trece pe drum o laie de ţâgani; o 
ţărancă-naltă, zveltă, păşeşte agale şi toarce, ducând la 
păscut un cârd de viței... Şi nu ştiu ce aer de bunătate, de 
linişte şi de curată şi înălţătoare iubire pluteşte în jurul 
acestei lumi ieşite din mâna artistului, — o lume 
sănătoasă, în care toate trăiesc: un colţişor de pajişte, o 


tufă subţire şi albă de mesteacăn, o gingaşă floare de câmp, 
vii te privesc din tablou, îţi surâd, îţi vorbesc cu drag, şi ce 
de lucruri frumoase-ţi spun de ţara ta! 

leşim înseninaţi din casa maestrului, ca dintr-o 
biserică în care ne-am rugat. Ni-s plini încă ochii de atâta 
lumină, şi când, după un ceas de urcuş prin pădure, 
coborâm în valea deschisă a Doftanii, ni se pare că luncile 
verzi, şi casele albe de pe poalele măgurilor, şi vitele ce 
pasc, şi cârcima de la drum, şi malurile rupte ce se 
depărtează în susul văii spre Teşila sunt podoabe desprinse 
de pe pânzele artistului. 

În stânga Doftanei se arată, pe încheietura colinelor, 
satul Telega, cu bogata-i ocnă de sare, la gura căreia vine, 
peste dealul Câmpinei, o ramură de drum-de-fier. Mai în 
sus, spre miazănoapte, într-o frumoasă deschidere de şes, 
e vechea mânăstire Brebu, îngrădită cu ziduri înalte, ca o 
cetate. Aici a stat odată, îngrijată, şi-a bătut mătănii pentru 
mântuirea ţării milostiva domniţa Elena, soţia lui Matei 
Basarab, pe când domnul, în lupta de la Finta, roşea lunca 
şi undele Ialomiţei cu sângele vărsat în deşert al bieţilor 
români, -crâncen şi nelegiuit război, care-a lăsat una din 
cele mai dureroase pagini din istoria neamului nostru. De 
la Brebu o retezăm călări peste culmea Negraşului, şi după 
un drum greu de patru ceasuri, ne lăsăm, printre 
huceaguri, pe plaiul Vărbilăului, la Slănicul din Prahova. 
Satul e aşezat pe vale, străbătut de apa Slănicului, în care 
se preling, izvoraşele ce mijesc de pe sub dealuri şi lasă pe 
iarba uscată cărări albe de sare. În dreapta sunt băile, ceva 
mai sus sunt clădirile mari ale ocnei. Ne scoborâm "cu 
hârzobul" pe gura strâmtă şi întunecoasă a ocnei: de jos 
vine răcoare ş-un năbuşitor miros de petrol, apoi s-aud 


ciocanele zingănind din ce în ce mai tare, deodată o lumină 
albă, scânteietoare, ne-mpresoară din toate părţile — am 
ajuns. Suntem aievea pe alte tărâmuri, în unul din acele 
palate de cristal cu care ne minunau basmele copilăriei. În 
uriaşele galerii deschise la o adâncime de aproape o sută 
de metri, sub lumina vie a lămpilor electrice, spărgătorii ce 
viermuiesc pe lângă pereţii înalţi şi strălucitori ai bolilor 
par nişte pitici care se joacă. Nimic nu se mai aseamănă cu 
ce ştim noi. Şi sunetele sunt altfel aici. Izbesc ciocanele- 
nteţit în sticloasele ziduri, blocuri mari, tăiate regulat, se 
răstoarnă greoaie în cărucioare, bubuie adâncul tot de zgo- 
motele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline 
din lume; sute de ani am putea îndestula pământul numai 
cu sarea de-aici. Ne ridicăm; c-un fior de nelinişte simţim 
golul crescând sub noi, tot mai departe şi mai înfundat 
auzim zingănitul topoarelor... Iată-ne iar la buna lumină a 
soarelui. Puțin mai la deal e ocna părăsită, hăul fioros şi 
răsunător, în fundul căruia nu te poţi uita. Alături se-nalţă, 
cât o biserică, o stană albă de sare, răbufnită din sânul 
pământului, — scapără-n soare muchile-i lucii şi străvezii, 
pe sus ploile au împodobit-o cu "arabescuri". 


Valea Teleajenului 


Prin frânturi de măguri, subt arşiţa soarelui, tăiem spre 
răsărit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sărate ce 
usucă iarba pe unde trec, şi ne lăsăm pe surpătura Runcul- 
ui în valea Teleajenului. Ne oprim puţin în Vălenii- 
de-Munte, orăşel vechi de peste şase sute de ani, aşternut, 
între izlazuri şi livezi de pruni, pe râuşorul Văleanca. Pe 
spintecătura asta se vede că şi-au făcut vad gloatele 
tătarilor când s-au năpustit încoace, pentru că toate satele 


de pe Teleajen, până-n cheia Bratocii, păstrează amintiri — 
doine, legende, nume de locuri — de pe vremile acelea de 
groază. De-aici o luăm pe apa Teleajenului, pe lângă Dra- 
jna-de-sus, unde s-au descoperit de curând, pe culmea 
dealului Gradiştea, urmele unui însemnat lagăr roman, şi 
după un drum de patru ceasuri, peste dealuri sparte de 
viiturile şuvoaielor, printre hârtoape prăpăstioase, ieşim la 
mânăstirea Suzana, aşezată-ntr-o poiană frumoasă, pe-o 
frunte de dâmb, sub care se azvârl în Teleajen pârăul 
Stanca din dreapta şi Epuraşul din stânga, tăind pe 
braniştea văii o cruce de argint. 

Toacă. Împodobite peste comanac, în lungi rase de 
şeiac, lin păşesc măicuţele spre biserica din mijlocul curţii. 
De jur împrejur, pe marginile întinsului covor de iarbă, se 
înşiră chiliile — căsuțe albe, curate, gătite ca de sărbătoare, 
cu flori multe, dintre care se înalță mai mândre tomnat- 
icele dumitriţe. Dulce, tânguitor, răsună în liniştea 
cuprinsului glasurile cântăreților de strană. În aer e un 
îmbătător miros de mintă şi de dumbravnic. Şi vorbe 
grăbite, neînţelese, bolborosesc pe sub pământ — e sfada 
apelor din vale. 

De la Suzana-n sus drumul se leagănă între dealuri 
îmbrăcate-n codru, pe-ndoiturile Teleajenului. Unde şi un- 
de se desfac luminişuri verzi, răcorite de izvoare limpezi. 
Urcăm un tăpşan, şi deodată, ca şi cum s-ar fi tras repede o 
perdea, înaintea noastră se face larg, ş-o privelişte 
neaşteptată ni se deschide. În fund un şir de munţi 
îmbrăţişează zarea; din desimea codrilor, ce-i învelesc pân' 
la brâu, falnic îşi înalţă grebenii colţuroşi, albi, ca sideful, 
desfăşuraţi în arc pe albastrul cerului; iar jos, în mijlocul 
acestei îngrădiri de codri şi de munţi, o încântătoare 


poiană s-aşterne pe malul stâng al Teleajenului, pe ea sunt 
presărate câteva case de ţară, mai la o parte-nspre pădure- 
i mânăstirea Cheia, dincolo, la sânul drumului, vama Bra- 
tocea. Descălecăm în pragul acestui rai, ascuns în pâlnia 
celor mai frumoşi munţi din şirul Tătarului. Deasupra 
noastră ţancurile zimţuite ale Tigăilor, aprinse de cele din 
urmă raze ale soarelui, par o cunună de flăcări. Amurgul 
iese din codri. Pe vale e pace, răcoare, ş-un dulce miros de 
fâneaţă. 


În Munţii Buzăului. Siriu 

De pe culmea Tatarului, unde se răzoresc hotarele noastre 
cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun de la mândreţele 
ținutului Prahova şi cătăm spre răsărit, peste clocotişul 
plaiurilor, la munţii cei plini de comori — la Carpaţii blânzi 
şi darnici ai Buzăului. În jurul nostru, în lumina limpede a 
zorilor, se înalţă mii de catedrale. Soarele răsare din spate- 
le Siriului. Turlele ascuţite prind a se rumeni. Sub noi 
ceața se risipeşte, pale fumurii plutesc pe creştetele 
codrilor, încep apele să se lămurească pe spintecătura 
văilor. 

De-aici pornesc şi se desfac în raze spinările răşchirate 
ale munţilor — ca printre degetele unui pumn uriaş 
ţâşnesc din toate părţile râuri furioase ce trag în matca lor 
şuviţele despletite ale pâraielor ş-arunc-o plasă de argint 
peste podoabele Buzăului. În depărtare, cât gonesc ochii, 
se desfac podişuri verzi, plaiuri luminoase ce se lasă în cas- 
cade pe stepenele munţilor, cătră satele răzleţite pe văi, 
târle de oi se zăresc pe sub poalele codrilor, mori şi 
hierăstraie de-a lungul apelor. Intrăm în trecătoarea de la 
curmătura Crasnei, scoborâm în valea Tătăruţului şi ieşim 


la cărare bătută de turme în mândra pădure de molift 
aşternută pe coastele muntelui Siriu; urcăm din uşor, pe 
sub bolți de cetini, printre înaltele ferigi iubitoare de 
umbră; calde, sfiicioase mângâieri de soare tremură pe 
trunchii arămii; în stânga se deschid luminişuri — din 
pragul lor cătăm în larg, spre miazăzi; departe în zări se 
desluşesc cătunele împrăştiate pe încheieturile măgurilor, 
întinsele obraţii ale Chiojdului-din-Bâsca, sat mare de 
moşneni cuprinşi, ale căror livezi şi izlazuri pornesc din 
pajerea hotarului şi merg una până hăt în pripoarele Ne- 
hoiului, 

aproape de apa Buzăului. După două ceasuri de suiş 
trăgănat ieşim deasupra, în înalta şi luminoasa pustietate 
de pe "Feţele Siriului". Ne odihnim la capătul podişului pe 
una din stâncele ce împrejmuiesc încântătorul lac al Siri- 
ului. Stă soarele la nămezi. Peste vrăjitul cuprins domneşte 
o linişte dumnezeiască. Uimiţi, ne uităm în apa lucie, în 
adâncul albastru al acestui crâmpei de cer încopcit în 
stânci, la picioarele noastre. Ş-o clipă trăim în basme. Aici 
spun ciobanii că vin vulturii, primăvara, de beau apă ca să- 
ntinerească, aici îşi învaţă puii să zboare, deasupra acestei 
oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripele-ntinse, 
trufaşii regi ai înălțimilor. 

Ne lăsăm în jos pe pârăul Mreaja, care-şi trage izvorul 
din apele lacului, trecem prin locuri râpoase, peste grumaji 
de stânci, ca să dăm mai de-a dreptul, ceea ce-i pururea 
drumul cel mai lung, cum spune-aşa de bine înțeleptul 
nostru popor. lată-ne în sfârşit pe frumoasa vale a Siriului, 
deschisă-ntre păduri de brad şi plaiuri vesele, cu întinse 
fânețe ce-ţi odihnesc ochii şi te-mbată de mireasma flor- 
ilor. Pe valea asta, aproape de apa Buzăului, ne-ntâlnim c- 


un tânăr învăţat francez, care umblă să afle vacul şi tainile 
pământului în cartea necercetată încă a munţilor noştri. 
Frumuseţile naturii, ca şi ale artei, împrietenesc pe oameni 
uşor. El vine tot din Prahova, pe altă vale însă, pe Bâsca 
Chiojdului, a văzut cam aceleaşi locuri pe care le-am văzut 
şi noi, şi de aci încolo facem o bună parte din drum 
împreună. 


Meledic 


După mai multe zile de călărie şi de zdruncen, şi nopţi de 
nesomn pe la stâne, să stai răsturnat într-un jilt moale, pe- 
o limpede seară de vară, în liniştea solemnă a munţilor, 
subt un cer învăpăiat de stele, şi s-asculţi pe un străin 
deştept care a umblat şi a văzut lume multă, să-l asculţi 
vorbindu-ţi cu uimire de ţara ta, de frumuseţile şi de 
bogăţiile ei, iată o fericire din acelea care-ţi lasă-n viaţă 
dungi neşterse de lumină, cărări de-a lungul cărora îţi 
porţi cu drag aducerileaminte. 

Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături 
din Carpaţii Buzăului. Măgura pe care stăm — un vârf înalt 
de unde privim toată valea Meledicului şi munţii depărtaţi 
cari-o înconjoară — se cheamă "Gruiul Haiducilor”. Un 
mândru castel se ridică pe marginea lacului, flori ne- 
mpresoară, stelele tremură-n lac, lin clincătă pe vale apele 
Slănicului. 

— Doamne, frumoasă ţară mai aveţi... Pământul d- 
voastră e într-adevăr o mamă care vă răsfaţă: el vă dă, 
aproape de-a gata — şi asta nu este totdeauna un bine — vă 
dă cu mâna largă fructele cele mai gustoase, grânele cele 
mai căutate în Europa şi vinuri despre cari noi, la Paris, 
vorbim ca de lucruri din poveşti. În alte părţi va să 


munceşti şi s-asuzi din greu, să te lupţi piept la piept cu 
pământul ca să smulgi şi tu ceva din bogăţiile lui, fără să 
mai vorbim de ţările friguroase unde glia e săracă şi unde 
oamenii sunt nevoiţi să ceară mărilor hrana pe care nu le-o 
poate da pământul. Aici am văzut păşuni întinse rămase 
nepăscute, păduri nemărginite ce par a fi crescut numai 
pentru podoaba munţilor şi adăpostul fiarelor, gorgane de 
sare şi râuri de păcură ce de sine au izbucnit din adâncuri, 
nerăbdătoare, viind ele la d-voastră. Eu am rămas pe 
gânduri ieri, la Lopătari, când am văzut pe deal limbile 
acelea de flăcări, străvezii, tremurătoare în bătaia soarelui 
— îmi închipuiam... poţi oare să nu visezi într-o ţară ca a d- 
tale?... îmi închipuiam că pe dealul acela al Smoleanului s- 
ar ridica un oraş care s-ar încălzi şi s-ar lumina c-un gaz 
aşa de curat, strecurat cu atâta grijă şi împărţit cu atâta 
dărnicie de bunul d-voastră pământ, şi că toţi munţii 
aceştia — frumoşii munţi ai Buzăului, care au lacuri, şi 
chihlimbar, şi aur — şi-ar deschide deodată ascunsele lor 
comori şi le-ar revărsa asupra acelui oraş, asupra ţării 
întregi... Ce noapte divină, şi cum te îndeamnă la vorbă şi 
la vedenii!... Spune drept dacă patria d-voastră — pe 
caremi închipui cât trebuie s-o iubiţi — nu vă dă adesea 
visuri de acestea, dintr-o mie şi una de nopţi. În orice caz, 
mărturiseşte că sunteţi un popor fericit. 

— Ar trebui să fim. Îţi spuneam însă ce istorie 
zbuciumată am avut, o luptă a fost aproape toată viaţa 
noastră, şi un câmp de jaf şi de măcel — pământul ţării. Şi 
azi găsesc plugarii noştri săgeți pe unde ară, şi pinteni şi 
zăbale ruginite, şi oase de cai cu oase de viteji amestecate. 
Pe când d-voastră munceaţi în linişte, şi ridicaţi altarele lu- 
minii apusene, noi păzeam — străji credincioase şi 


neadormite -la porţile Carpaţilor, noi ne luptam, sărmanii, 
neştiuţi şi neajutaţi de nimeni, şi apăram cu sângele nostru 
sfânta şi rodnica d-voastră pace... Gardă care moare — 
cum ziceţi în mândra d-voastră limbă — moare, dar nu se 
predă. Noi am fost garda aceea! Vedeţi dar că nu vă sun- 
tem tocmai străini, şi că am pus şi noi ceva — de departe — 
la lumina asta mare, spre care de-abia acum, de câţiva ani, 
putem să ne întoarcem faţa şi să ne adăpăm, la strălucirea 
ei, sufletele noastre aşa de-nsetate, de veacuri însetate. 
Poporul nostru e încă sub spaima primejdiilor prin care a 
trecut. El nu-i strângător, pentru că a strâns de mii de ori, 
şi de mii de ori a fost jăfuit; el nu-i încrezător în dreptatea 
şi rânduiala omenească, pentru că mereu s-a încrezut, şi 
mereu a fost înşelat, şi de oameni, şi de soartă. El e acum, 
bietul, ca un copil bătut, un copil bun, blând, înzestrat cu 
cele mai alese însuşiri — comori ascunse dorm încă în suf- 
letul lui, ca şi în pământul pe care trăieşte — şi în ziua 
când, înseninat şi trezit la adevărata viaţă, va fi chemat să 
şi le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai gener- 
os şi mai de ispravă ca poporul românesc. 


Muntele Penteleu. Mânăstirea Găvanu 


Soarele e de trei suliţi pe cer, spune moş Gheorghe, la noi 
sunt zece ore, şi când am plecat, nu se zărea vârf de suliță. 
Departe a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu 
băile ei, cu mândru-i castel şi strălucitoarele-i lacuri, vec- 
hea mânăstire şi posomorâtele ruine ale Cetăţii lui Vintilă- 
vodă de pe malul Slănicului. Numai legendele, minunatele 
legende ale Meledicului, merg cu noi pe plaiuri. Le poartă 
moş Gheorghe în tolbă. Şi cum le spune!... 

— De unde le ştii aşa, moş Gheorghe, că d-ta nu eşti de 


pe-aici?... 

— Ei, apoi au mai venit ele pe la noi... Vorbeşte rar şi 
aşezat. Din când în când îşi dă puţin capul pe spate, surâde 
pe sub mustață, ş-atunci toată faţa i se luminează. 

Un trup mijlociu, vânos, sprinten la mişcări; piciorul 
strâns bine în opincă, iţari de dimie, o cureluşă peste 
cămaşa de cânepă, scurtă-n poale, strâmtă în mânici, — un 
chip uscăţiv, fără vârstă, ars de soare, ochii vii, mustaţa 
roşcovană, tunsă puţin pe buze, chica retezată, şi o căciulă 
cât toate zilele, pe care o dă moş Gheorghe — la anumite 
vorbe — când pe ochi, când pe ceafă, când pe-o ureche. E 
pândar în Jitia şi-i zice lumea moş de când era mic, pentru 
că vorbea "în tâlcuri" şi tot cu oamenii mari îi plăcea să 
stea. Are un frate în Bucureşti, învăţat, însurat, procopsit 
acolo: de zece ani n-a mai venit în satul lui şi nu mai vrea 
să ştie de cei care şi-au luat mămăliga de la gură ca să-l dea 
la carte. 

— S-a făcut boier... Săracu!n— De ce sărac, moş Ghe- 
orghe, că zici c-a ajuns bine?0— Hm... bine să-i dea Dum- 
nezeu. Da' eu ştiu o vorbă ţărănească de-a noastră, şi mi-i 
dragă, ş-o spun şi la copii acasă: 


“Decât să-nting în unt 

şi să mă uit în pământ, 
Mai bine să-nting în sare 
şi să mă uit la soare!” 


Frumos şi-a dat căciula pe ceafă şi s-a uitat în sus, iar 
mie mi s-a părut că văd în el — în scăpărarea acelei clipe — 
toată mândria neamului românesc. 

Tăiem în lung înaltul dezvăliş de pe "Podul Calului”. În 
jurul nostru, ieşind din văi, codrii de brazi s-agaţă de 


stânci. Pe deasupra lor ochii scapără departe, în largul 
zărilor. Spre miazănoapte s-alungă şirul nesfârşit de 
măguri, ca valurile unei mări. Falnic şi luminos se ridică-n 
fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu 
cele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bog- 
ate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri 
moi, trăgănate, pare că-l vezi cum creşte, cum se desface-n 
sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe al- 
bastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, 
spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, 
răşchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari, 
descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Vâforâtul 
şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe 
luminişuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalţă-n faţa 
noastră muntele Cireşu. 

Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pământul us- 
cat şi vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe 
lângă arborii doborâţi de bătrâneţă. 

— Mai avem mult, moş Gheorghe, pân' la Găvan?0— 
Mai e niţel. Aşa, ca o fugă de iapă... până crapă. Urcăm din 
greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte 
de puhoaie, brazi de înălţimi uimitoare, fagi stufoşi cu ra- 


murile încărcate de jir, pe dâmburi deschise 
* 


mesteacăni albi, cu frunza măruntă, uşoară — o ploaie 
de bănuţi în aer; jos, în vale, s-aruncă vâjâind undele zbu- 
ciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe 
dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe 
spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea 
în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi coborâm în 
Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă a 


mânăstirii. 

— Uf, că greu a mai fost, zic eu, şchiopătând puţin de 
osteneală. 

Da' moş Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul, şi cu 
merindele în spinare, clatină din cap, surâde pe sub 
mustață şi mă priveşte lung. 

— Asta-i curat vorba aia: "În loc să geamă boii, scârţie 
caru". 

Mânăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura 
dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuță de 
lemn în mijlocul curții, pe de lături câteva chilii vechi, un- 
ele-n ruină, în fund, un izvor, de la care pleacă în deal o 
cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată 
vizuină, unde trăieşte singur — de optzeci de ani singur în 
această pustietate — schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat 
"cine mai domneşte pe ţară şi ce mai e pe lume". Acum un 
veac a fost cătană subt Ipsilante-vodă pe vremea pas- 
vangiilor. Ne-a spus că, înainte de-a veni aici, a fost 
călugăr la "Poiana Mărului". Ne-a vorbit cu dor de "curțile" 
şi biserica de acolo, ş-a dat să plângă, dar ochii lui nu mai 
aveau lăcrămi — a oftat adânc şi cu multă jale-a zis: "Cântă 
cucu la Poiana Mărului!" 


În Râmnicu-Sărat 

Din codrii Găvanelor ieşim pe-ntinsoare de plaiuri, spre 
răsărit, pe sub "Gropile de aur" din muntele Bisoca — Ab- 
rudul Buzăului — lăsăm în urmă sate, împrăştiate pe văi, şi 
lacuri cu ostroave plutitoare, şi izvoare sărate ce-aştern, pe 
unde trec, cărări de zăpadă, şi, după vro trei ceasuri de 
umblet tot pe locuri învălurate şi pe sub frânturi de dealuri 
descoperite, cotim la stânga şi dăm în măreaţa 


spintecătură a Râmnicului. Valea se deschide ca o carte, pe 
malurile-i revărsate, de-o uimitoare înălţime, se-nfig 
gospodării, căsuțe rare, fâneţengrădite cu leaţuri, fâşioare 
de livezi prinse pe clinuri înguste, gata parcă să se 
pornească şi să curgă toate de râpă. Aici, la capătul Bisocei, 
e schitul Poiana Mărului, ascuns în mijlocul pădurii ce- 
mbracă până jos malul drept al Râmnicului. Ne scoborâm 
în adâncul prăpăstios al văii şi trecem râul prin vad. 
Soarele asfinţeşte. În fund, pe Bisoca, norii aprinşi se 
farmă, bulgări de jăratic se-mprăştie pe cer — înaltul mal 
din faţa noastră e rumenit ca de bătaia unei flăcări. Urcăm 
pe cărări piezişe pripoarele descoperite — umbra-nserării 
neajunge din urmă, şi intrăm cu ea în satul Jitia. De aici 
încep să se ridice grebenii munţilor ce-ncununează partea 
dinspre miazănoapte a Râmnicului-Sărat. 

A doua zi dimineaţă o luăm în sus, cătră strunga de za- 
re ce se deschide printre "Piatra Vânătă" şi ţuguiul păduros 
al "Stejicului”. Ne lăsăm pe pârăul Cerbului — aceeaşi 
tăietură de maluri, acelaşi pământ scrupos, uscat, plesnit 
în toate părţile. 

— Nu ţi-e cald, moş Gheorghe, cu căciula aia 
mare?...01— Nu, că-s deprins. Şi-mi mai ţin răcoare ţidulele 
de bir, pe care le păstrez în fund, şi pacul de tutun... că ziua 
mi-i geantă, şi noaptea mi-i căpătăi, când dorm în ţarnă, 
pe pământul gol. Iar când sunt singur, şi mi-i urât, şi-mi 
urlă capul de nevoi, îmi pun căciula lângă mine şi stau cu 
ea de vorbă, cum ai sta d-ta c-un prieten... Hei, câte sfaturi 


bune n-am avut eu de la căciula asta! 
* 


Abatem la stânga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de 
soare. Căsuţe albe, rari, încep să se ivească pe trâmba de 


fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De 
sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile 
gospodării împrăştiate pe-ntinsul tăpşan. E satul Niculele, 
aşternut în lumină, în zarişte largă şi-n miros de flori. 
Ieşim din sat şi trecem pe lângă două stânci mari ce răsar, 
ca din senin, în mijlocul pajiştii. Sunt "Pietrele Fetei”. Moş 
Gheorghe nearată, spre stânga, vârful înalt şi colţuros al 
muntelui... 

— Iaca acolo şedeau şi se jucau, odată, doi copii de 
uriaş — o fată şi un băiat — şi cătând încoace, pe plaiul 
Niculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o zvârli mai de- 
parte, ş-au luat fiecare câte-o stâncă din ţancul muntelui, 
cum am lua noi o pietricică, ş-a aruncat întâi băiatul, şi pi- 
atra lui... uiteo lângă râpă, iar când a zvârlit fata, a zbârnâit 
stânca-n văzduh, ca scăpată din prăpastie, şi tocmai aici a 
căzut; ş-atunci băiatul, de necaz c-a rămas de ruşine, s-a 
repezit de sus şi numai o dată a izbit cu baltagu-n piatră ş- 
a despicat-o-n două, cum o vedeţi, iar fata s-a pus pe un 
râs de-au clocotit văile şi codrii până-n coclaurile Vrancii. 
Astea erau pe vremea "Jidovilor"”, cari păşeau pe munţi ca 
pe muşuroaie şi uscau râurile dintr-o sorbitură... Ce lume- 
o fi fost pe-atunci, că cică tot aşa un copil de uriaş, 
purtându-se pe meleagurile astea, a găsit într-o vale un sat 
de-ale noastre şi l-a strâns cu case cu tot în poala cămăşuţii 
ş-a dat fuga la mă-sa, bucuros: "Uite, mamă, ce-am găsit 
eu". Şi mă-sa, plecându-se pe micile gângănii ce furnicau 
în poala ţâncului, s-a uitat cu luareaminte şi i-a spus: "Du-i 
la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să 
stăpânească pământul". 

Străbatem codrul de brazi aşternut pe poalele muntelui 
Piatra şi ieşim iarăşi în luminiş. Ne ridicăm pe trepte largi 


de pajişte, valea se deschide din ce în ce mai mândră-n 
urma noastră, trecem un tăpşan, apoi altul, şi iată-ne sus, 
pe vârful Muntiorului. 

Aici suntem în pragul Moldovii. Din coapsa acestui 
munte zbucnesc, bolborosind, şi se împing spre răsărit un- 
dele Milcovului, care pentru multă şi amară vreme au cur- 
mat în două pământul ţării şi istoria neamului nostru. O 
dungă neagră aşterne Milcovul peste trecutul patriei 
noastre. Numele lui recheamă atâtea amintiri dureroase: 
războaie crâncene între ştefan cel Mare şi Radu cel 
Frumos, între Tomşa şi Petru şchiopul, între Mihai 
Viteazul şi Simion Movilă... aproape patru veacuri de luptă 
vrăjmaşă între fraţi! şi nu e apă pe albia acestui râu cât 
sânge şi câte lăcrimi s-au vărsat pe malurile lui. 

O iarbă subţire, culcată de vânturi, s-aşterne ca un cov- 
or pe largul, înaltul creştet al Muntiorului. Privirile 
noastre, însetate de spaţiu, zboară peste munţii a trei 
ţinuturi. Sute de piscuri răsar de pretutindeni, se desfac 
unele din altele, zimţuind zarea până în albastrul 
depărtărilor. Numai spre răsărit, în strunga ce se deschide 
pe lângă Zboina Frumoasă, s-astâmpără clocotul 
pământului, şi măgurile se pleacă, dând goană vederii pe 
valea netedă, fumurie a Siretului. 


In Vrancea 


Ne lăsăm spre miazănoapte, pe plaiurile umbrite ale 
munţilor, în "Ţara Vrancii”. Departe-naintea noastră se 
văd printre munţi şerpuirile apelor, şi-n lungul văilor albe, 
cu sclipiri de argint, se lămuresc satele ca-ntr-o panoramă, 
presărate pe sub frânturi de codru. Soarele scapătă cătră 
asfinţit, fuioare de nori izvorăsc din adâncuri, un vultur 


pluteşte, cu aripele-ntinse, în creştetul zării — pe coaste 
răsună tălăngi, şi glasuri de ape, şi doine din fluier. În tot 
cuprinsul e un farmec care ne spune c-am păşit pe pragul 
unei alte lumi. Descălecăm şi tăiem pripoarele de-a drep- 
tul; străbatem pădurea de brazi ce acopere poalele mun- 
telui şi, pe la aprinsul stelelor, ieşim în larg, pe valea 
Zăbalii, la satul Nereju. 

Într-adevăr, Vrancea e o altă lume. De aici s-abat 
Carpaţii, împingându-şi culmile spre miazănoapte. Din 
îndoitura lor se rup lungi şiruri de munţi: Giurgiul, 
Alunişul, Lapoşul, Culmea Neagră, Soveja, Zăbrăuţii, 
Lepşa, puternice braţe ce se desfac şi prind în arcurile lor 
mândrul plai al Vrancii, îngrădindu-i codrii, satele şi iz- 
voarele ca-ntr-o cetate uriaşă. O armată-n Vrancea s-ar 
bate c-o lume. 

"Era o babă vădană, ş-avea şapte feciori..." Aşa-şi încep 
vrâncenii frumoasa lor legendă. "şi cum sta bătrâna pe 
prispă şi torcea, cătră un amurg de seară, iată că tresare 
de-un tropot venit de pe deal, un călăreț se opreşte-n faţa 
ei, trudit, cu calul în spume. 

— Sunt ştefan, turcii ne-au călcat ţara, viu din război, 
oastea mi-i spartă... Şi-s singur. 

— Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la uşa mea. Am 
şapte feciori, frumoşi şi voinici, şi mi-s dragi ca lumina 
ochilor... ai tăi sunt, doamne. 

În zori sunau din corn, pe munţii Moldovii, cei şapte 
voinici. Curgeau plăieşii roiuri de pe sub poalele codrilor. 
Oaste nouă ieşi ca din pământ. Ş-a pornit domnul cu ea, 
într-un ceas bun, şi s-a lăsat pe neaşteptate asupra tur- 
cilor, cari se credeau stăpâni pe ţară. Atunci a văzut ştefan 
ce pot flăcăii Vrâncioaiei! Cădeau turbanele sub braţele lor 


ca spicele sub secere. De dimineaţă până-n noapte a ţinut 
lupta, ş-atâta măcel a fost, ş-atâţia păgâni au pierit, cât s- 
au cruntat apele de sângele lor. Iar când s-a întors marele 
voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea 
Neamţului, a chemat cu drag pe cei şapte voinici şi le-a zis: 

— Voi sunteţi şapte fraţi, în Vrancea sunt şapte munţi, 
ai 

* 

voştri să fie de veci, şi neam de neamul vostru să-i 
stăpânească-n pace!... 

Şi multă vreme răzeşii Vrancii bir n-au plătit, podvadă 
n-au făcut, singuri şi-au fost stăpâni." 

Iar sus domnii fanarioți spuneau cu fală: "Niciodată 
droşca unui Grec n-a ridicat colbul de pe drumurile 
noastre!" 

Închişi în munţi, departe de zbuciumul oraşelor, 
sănătoşi, deştepţi şi harnici, vrâncenii sunt, cu adevărat, 
mândri -mândri de noblețea lor militărească, de graiul şi 
de portul lor românesc, de doinele şi de legendele lor, de 
sculele, scoarţele şi alesăturile ce fac podoaba casei şi pe 
cari nu ți le-ar vinde pentru nimic în lume, mândri până şi 
de numele plaiului lor, voinicesc şi sonor ca un strigăt de 
trâmbiţă. Şi ce frumos s-au luptat vrâncenii în războiul de 
la '77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte. Ei ţineau să 
arate lumii că în dorobanţii Domnitorului Carol sunt su- 
fletele vechilor plăieşi ai lui ştefan cel Mare. 

De dimineaţă ne scoală morile şi fierăstraiele Nereju- 
lui. Încălecăm, s-o luăm în jos, pe Zăbala. Valea e-n ceaţă, 
munţii fumegă. Înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, 
trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împrăştiate de o 
parte şi de alta pe poalele munţilor, şi pe-aproape de 


nămiezi coborâm în Năruja, cea mai cuprinsă aşezare de 
pe valea asta, aşternută sub măguri de sare, la răscrucea 
apelor, unde s-aruncă pârăul Năruja în matca Zăbalii. E 
soare şi linişte. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii ro- 
botesc pe lângă casă, în aşteptarea mămăligii. Numai 
drâstele şi pivele toacă pe pârău. 

Rupte şi prăpăstioase se-nalță-n zări spinările 
munţilor. Pe unelocuri se văd ca nişte răni urmele vechilor 
codri. Valea se pleacă. Apele spumegă, din ce în ce mai zor- 
ite, sfărâmânduse de stânci în bulgări de cristal. Sosim la 
gura Zăbalii, în 

* 

satul Prisaca. De-aici o luăm la stânga, pe spintecătura 
noduroasă a Putnei. Alte privelişti încep, şi toate parcă-s 
mai măreţe. Acum urcăm în susul apei. Din când în când 
munţii se dau la o parte, ca să facă loc satelor. Ogoare şi 
livezi s-aştern pe podişuri întinse. Se-mbracă ponoarele-n 
păduri. Trecem prin Bârseşti, prin Tulnici — sate vesele, 
primitoare, în larg răspândite pe prispe de verdeață — şi 
ne oprim în prăbuşitura stâncilor de la "Săritoarea Putnei”. 
Aici munţii s-apropie, se strâng, să zugrume râul în 
zidurile lor de piatră; şi Putna se zbate, se smulge 
biruitoare din încleştarea lor; pe lespezi mari, culcate, 
coboară praguri-praguri, se toarnă toată-n copci adânci, şi 
fierbe de mânie, şi iar dau munţii s-o prindă, şi iar îi 
răpune; lung freamătă codrii de strigătele ei, — din când în 
când se lasă-n culcuşuri largi, odihnitoare, şi pare c- 
aţipeşte-o clipă pe căpătâiul stâncilor învinse. 

Urcăm prin strâmtoare, cărarea-i teşoasă, caii trudiţi, 
şi valea se-neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac 
de hierăstraie, pe Lepşa. A doua zi ne lăsăm, prin rarişti de 


codru, pe albia şuşiţii, şi pe la amiază sosim în Soveja, în 
dulcea Soveja, aşternută pe o luminoasă deschidere de 
plai, în mijlocul munţilor, între păduri de brad, la porţile 
Vrancii. Albe, curate, se saltă căsuţele dintre livezi, şi 
toate-ţi surâd şi te cheamă cu drag. Un tăpşan acoperit cu 
molifți desparte cele două cătune: Rucărenii şi Dragoslov- 
enii. Pe-ncheieturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare 
limpezi vin să s-arunce în matca şuşiţii. Pe sus, cărări ispi- 
titoare strătaie poienile şi s-adâncesc în desişuri. În fund 
munţii îşi rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub 
straşina Zboinii, deasupra pârăului Dragomira, dorm 
rămăşiţele vechii mânăstiri Soveja, unde Matei Basarab, 
domnul Munteniei, a zidit acum două veacuri şi jumătate o 
biserică mare, "afară de hotarele ţării lui, în locul moldove- 
nesc al Vrancii”, pe când domnul Moldovii, Vasile Lupu, 
înălța în Târgoviştea biserica Stelea, voind astfel cei doi 
voievozi să sfințească pacea încheiată-ntre ei după atâta 
hainie şi vărsare de sânge. 

Înserează. Valea răsună de mugete. În aer e un miros 
răcoritor de brad şi de fâneaţă. Şi parcă n-ai mai intra-n 
casă, şi parcă n-ai mai pleca de-aici... 


În Munţii Bacăului 

De pe larga tăietură a şuşiţii, o luăm pe la Câmpuri în sus, 
pe pârăul Negru, urcăm spre miazănoapte, pe sub coastele 
Tihăraielor, prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, 
scrijelate de rovine, şi ieşim, după două ceasuri de suiş, pe 
culmea Tempei, de unde ne lăsăm, ţiind matca Haloşului, 
la mânăstirea Caşin. De-aici începe lanţul frumoaselor sate 
de mocani, înşirate pe spintecătura Caşinului, până-n 
Trotuş. Vechea mânăstire s-a dărăpănat. Acum două sute 


cincizeci de ani se ridicau pe măgura asta, încunjurată de 
codri, curţile domnului Gheorghe ştefan, întărite cu ziduri, 
ca o cetate -au bătut vijeliile vremii şi le-au amestecat cu 
pământul. Din toată strălucirea de odinioară n-a mai 
rămas decât stema Moldovii săpată-n chenarul de 
marmură de la gârliciul tainiţii, prin care-au ieşit într-o 
noapte domnul şi curtenii de-au scăpat teferi sub pavăza 
codrului, pe când turcii, în gloată mare, trosnind din 
sineţe, spărgeau porțile cetăţii. 

Ne scoborâm pe valea Caşinului în satul Oneşti, veche 
aşezare de răzeşi, pe-un şes aşternut între dealuri, la 
răspântia 

* 

celor mai sălbatice ape ce se prăbuşesc din munţii 
Bacăului. Aici soarbe Trotuşul, din dreapta, undele Oituzu- 
lui şi ale Caşinului, din stânga, şioiul zbuciumat al 
Tazlăului şi, târându-le peste bolovani, le scoate la luncă, 
unde le primeşte, în patu-i larg şi nisipos. Siretul — 
Dunărea Moldovii. Pe-aici trece linia ferată care, urcând în 
sus pe strâmtoarea Trotuşului, despică munţii şi răzbate-n 
Ardeal prin strunga de la Palanca. Din vatra Oneştilor 
facem un ceas, cu trăsura, până-n Târgu-Ocna — un orăşel 
drăguţ, cuibărit pe apa Trotuşului, între măguri acoperite 
cu vii şi cu livezi. Lăsăm în dreapta gorganul vânăt, cu 
vestitele-i ocne, cari din timpurile cele mai îndepărtate şi- 
au deschis ţării nesfârşitele lor bogății de sare, ş-o luăm 
cătră apus, pe drumul uscat şi colburos al Slănicului. 
Soarele se apropie de codri. În urma noastră, cu faţa spre 
lunca Trotuşului, rămâne, singuratică, înfiptă-ntr-un mal, 
casa bătrânească a nemuritorului Negri. Ne uităm cu re- 
spect la zidurile acelea albe ce de-abia se văd dintre copaci 


— acolo a trăit, acolo a visat, acolo a muncit pentru binele 
şi fericirea noastră blândul preot al Unirei, omul pentru 
care iubirea de ţară şi de neam a fost o adevărată religie. 
Treptat, zarea se închide. Drumul îngust şerpuieşte pe sub 
stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi vâjâie 
clăbucite de pietre. Sosim, după un ceas, la vechiul "Cer- 
dac" — două căsuțe, între care s-aşterne, peste volbura 
apei, un umbrar de scânduri, mâzgălit de iscălituri. De- 
aicincolo se mai lărgeşte puţin: începe satul; mergem încă 
vrun ceas printre casele rare, înşirate de-a lungul pârăului, 
cotim la stânga, pe după o perdea de fagi, urcăm un dâmb, 
şi deodată înaintea noastră se descopăr, luminoase-n rama 
lor de codru, Băile Slănic — Sinaia Moldovii. 

Aici valea se-nchide din toate părţile: o horă de munţi 
o prind la mijloc, şi apele colcotă grămădite ca-ntr-o 
pâlnie. Pe fundul văii, de-o parte şi de alta a Slănicului, se 
înalţă oteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, 
drumuri albe, netede se-ndoaie molatic peste tăpşanele 
verzi, cărări pietruite se caţără pe brâiele măgurilor, pe sub 
bolți de ramuri; chioşcuri neaşteptate-ţi ies în cale; de sus 
te strigă vârfurile munţilor Cerbul, Puful, să-ţi arate 
poienele lor înflorite, şi largile lor privelişti, peste 
clocotişul codrilor, înspre Poiana Sărată de la trecătoarea 
Oituzului şi-nspre Poarta Vânturilor de la Nemira-Mare. 
Zbucnesc din stânci izvoarele binefăcătoare, descoperite 
acum o sută de ani de serdarul Mihalachi Spiridon, care 
vâna cerbi şi urşi pe unde ne primblăm noi azi în cântecul 
muzicei. Înaintăm, pe lângă băi, pe şoseaua ce şerpuieşte 
spre graniţă. Tot mai tare s-aude-naintea noastră vuietul 
apei. Suntem la cascadă. O punte s-aşterne peste Slănicn— 
de pe ea ne uităm, pe după o perdea de brazi, la valul sclip- 


itor ce se aruncă de pe pragul unei stânci şi cade plescăind 
pe-o lespede lată de piatră. Soarele aprinde curcubeie în 
norul de pulbere ce se ridică, împrăştiind în aer o răcoare 
dulce, -pădurea răsună ca de-o fanfară. 

Din Slănic pornim de dimineaţă pe cărăruia de codru 
ce suie-n pripoarele munţilor spre miazănoapte, trecem pe 
la obârşia izvoarelor sărate, peste vârtoapele sălbatice ale 
Nemirei şi ne lăsăm, după cinci ore de umblet prin 
pustietăţi, în cătunul Poiana de pe pârăul Uzului. De-aici 
ţinem spre răsărit şleaul apei şi ieşim, pe la Dărmăneşti, în 
mândra şi bogata vale a Trotuşului — Prahova Bacăului. 
Gonit din steiurile Solului, din Transilvania, Trotuşul 
sparge pe la Palanca meterezele Tarcăului şi, dând stâncile 
la o parte, deschide văi largi şi roditoare pe poalele 
munţilor şi le împodobeşte cu sate, cu fabrici, cu minunate 
castele şi parcuri, aşterne drumde-fier, desfundă izvoare 
de păcură, mine de cărbuni şi cariere de piatră, mişcă sute 
de herăstraie, cară plutele devale şi, strângând pâraiele 
codrilor, se lasă voios la luncă, unde, tolănit pe nisip, 
ascultă fluierele doinaşilor şi-şi joacă solzii de argint în 
razele soarelui. 

Ne urcăm la Comăneşti, sat mare, frumos aşezat între 
munţi, pe tăpşane deschise, uşor înclinat spre apa 
Trotuşului. Vuieşte valea de zgomotul morilor ş-al 
herăstraielor. În toate părţile e mişcare, zarvă — freamătul 
muncii. Sute de braţe harnice desfundă comorile 
pământului. Din când în când auzi, ca nişte vaiete pre- 
lungi, strigătele acelea de glasuri unite cu care obicinuiesc 
muncitorii a se îndemna la ridicarea greutăților mari; tăcut 
priveşte de pe podişul din stânga măreţul castel, care-şi 
întinde-n fund, spre codri, parcu-i întunecos, cu drumuri 


tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade şi cu 
boschete de portocali. 

Pe-nserate sosim la Moineşti, cea mai bogată schelă de 
petrol din Moldova. A doua zi luăm în sus calea Tăzlăului 
Sărat şi, după trei ceasuri de urcuş printre stânci, cârmim 
la stânga, pe sub Runcu Stânelor, străbatem codrii de brazi 
ce se lasă ca nişte plete pe umerii Goşmanului şi intrăm în 
sălbatica, prăpăstioasa spintecătură a Tarcăului. 


În Munţii Neamţului 

Ne lăsăm în jos pe la schitul Tarcău, pitit într-o poieniţă la 
gura Bolohănişului; păduri nestrăbătute atârnă pe laturile 
stâncoase ale văii. Un nor se opreşte deasupra noastră; din 
creştetul cerului soarele-l săgetează şi-l sparge; şi alţi nori 
se ridică, tot mai posomorâţi, de prin văgăunile munţilor; 
în aer se face răcoare, frunzele încep să tremure, un pod 
dentuneric s-aşterne în văzduh, şi câteva minute nu se 
aude decât foşnetul pădurii; deodată, ca un şarpe de foc se 
zvârcoleşte în nori, ş-un tunet groaznic zguduie cuprinsul; 
ne uităm îngrijaţi în urmă, ploaia vine perdea spre noi, şi 
toată valea se umple de ropot. Într-o clipă potopul ne- 
ajunge, fulger după fulger spintecă tăria, şi tunetele se- 
nteţțesc. Ne-adăpostim subt un fag — în credinţa poporului 
nostru fagul e un copac sfânt, apărat de trăsnet. Urlă 
Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s- 
aud grohotind bolovanii târâţi în valurile-i posomorâte, şi 
ploaia cade, cade vijelioasă, neostoită, răpăitoare ca o 
grindină, de crezi că se dărapănă munţii. Peste vrun ceas 
se răzbună, bolta se limpezeşte, pădurilencropite de soare 
încep să aburească. Ne lăsăm la conacul hierăstrăielor, de 
unde se-ntinde, pe malul drept al Tarcăului, o linie ferată 


pentru căratul lemnelor în vale. Jos, pârăul s-azvârle 
învolburat pe scările de lespezi. De-o parte şi de alta se- 
nalţă pripoare îmbrăcate-n codru; încet picură ploaia de pe 
ramuri, rari licăriri de soare tremură-n frunzişul umed, 
şopârlele gonite din culcuşurile lor de năvala apei tânjesc 
pe lângă drum. O strungă luminoasă se deschide-n faţa 
noastrăn— ieşim în valea Bistriţii. 

A doua zi plecăm cu trăsura de la Gura-Tarcăului în 
sus, pe frumoasa şosea ce se aşterne ca o prispă lată de-a 
lungul Bistriţii, pe sub poalele codrilor. Multe râuri s- 
aruncă din strâmtorile Carpaţilor în roditoarele noastre 
câmpii, nici unul însă nu deschide în băteliştea munţilor o 
vale mai luminosă şi mai fermecătoare ca Bistriţa Mol- 
dovii. Ea întruneşte-n întinsa-i domnie sălbătăcia Jiului, 
măreţia Oltului şi bogăţiile Prahovei. Călătorii străini cari- 
au străbătut-o pe plute, din Dorna până-n Piatra, o pun, cu 
drept cuvânt, printre cele mai frumoase ape din lume. În 
vechime curgea pe prund de aur şi purta numele de "Aur- 
ar". Drum larg despică printre măguri valurile-i repezi, şi 
falnic îi e mersul. Se-nalţă codrii s-o privească, sprinţare-i 
sar pâraiele-n cale, plutaşii îi cântă doine, satele huzuresc 
pe mândrele-i maluri: pădurile au căprioare, izvoarele 
păstrăvi, şi Bistriţa — lostriţi. Trecem Bicazul, Buhalniţa, 
Hangul, şi de la Răpciuni, lăsăm şoseaua ş-apucăm la 
stânga, pe pârăul Schitului, pe lângă jgheabul de scânduri, 
prin care-o lungă şuviţă de apă cară ghile şi dulapi din 
herăstraiele munţilor în schela Bistriţii. Urcăm un tăpşan 
întunecat de brazi şi ieşim în luminiş, în larga fâneaţă de 
pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună 
limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfinţit. 
Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Şuietele iz- 


voarelor s-aud bolborosind, ca nişte glasuri pe sub 
pământ. Măreţ, fantastic se ridică-n fața noastră, ca un 
dom uriaş, Pionulo— bătrânul rege al Carpaţilor Moldovii. 

Pornim, şir lung de călăreţi, pe cărarea ce taie la deal 
poiana schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbrobodite-n 
ceaţă. Şi-i linişte, o linişte sfântă, care face să te crezi pe alt 
tărâm. Miresme dulci plutesc în aerul răcoros al dimineţii. 
De pe zarea colnicului o luăm la stânga şi intrăm în 
pădure. Cale de-un ceas, până la "Fântâna Măcărescului", 
urcuşul e trăgănat, şi strunga ce spintecă desişul pare-o 
alee. Din deal de fântână se dezvăleşte din codru un tăpşan 
verde, de pe care privirile scapă în zarişte largă — vezi în 
depărtare şerpuirile Bistriţii, şi satele împrăştiete pe 
poalele măgurilor; la apus, "Pietrele Roşii” par ruinile unui 
castel, la miazănoapte, munţii Călimanului îşi rotunjesc 
spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. 
Deasupra noastră, Ceahlăul iese din neguri, soarele pune 
hlămizi de argint pe umerii stâncilor. Cărarea urcă-n cotit- 
uri prin beznă de codru, brazi lungi, doborâţi de bătrâneţe, 
zac pe pat de cetină, acoperiţi de muşchi; unii, în picioare, 
putreziţi, întind braţe negre, schiloade, cerşind parcă 


ajutor de la tovarăşii care îi încun 
* 


joară voinici, zvelţi, plini de viaţă. De pe Curmătura 
Arşiţii se deschide iarăşi privelişte largă spre munţi. Jos, 
sub brădişul atârnat de ţancuri, se vede schitul Durăului, 
cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. Înaintăm pe podişul 
descoperit, lăsând în stânga turma de stane albe — 
"Caprele", c-o mogâldeaţă mai răsărită-n mijlocul lor — 
"Ciobanul", şi din dreapta, "Scaunele" — o stâncă-naltă, 
singuratică, tăiată-n muchi regulate. Din nou ne adâncim 


în pădure, caii mărunți şi inimoşi se grapşină pe scări de 
bolovani, ne plecăm pe sub scobitura "Malului pestriţ”, un 
părete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, roşietice; 
înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariştea 
de brazi, mai urcăm un pripor, şi iată-ne sus, pe zarea 
Ceahlăului. Din jnepenii culcaţi de vânturi se înalţă de pre- 
tutindeni stânci uriaşe, ale căror forme ciudate au toate 
nume şi înţelesuri potrivite în închipuirea poporului: Do- 
chia, Tabăra Vulturilor, Turnu  Sihastrului, Căciula 
Dorobanţului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai 
frumoasă vedere pe Valea Bistriţii, Gardul Stânelor, ridicat 
pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare, şi-n mijlocul acestei 
salbe de stânci senalţă Panaghia, un sul măreț de piatră, 
scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creştetul pleşuv al 
Ceahlăului. Soarele e la nămiezi. În depărtări, o pulbere 
albastră pluteşte peste talazuri de codri. Spre răsărit, în 
limpezişul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Tre- 
cem, printre jnepeni, lunga tarniţă ce-ndoaie culmea de la 
Toacă până-n măgura Lespezilor şi ne lăsăm la Fântâna 
Rece. Aici ne odihnim pe muşuroaiele de iarbă din 
preajma şipotului, a cărui apă te taie la dinţi, atâta-i de 
rece. În faţa noastră se deschide în coasta muntelui o 
adâncă spintecătură, care se aseamănă foarte mult cu 
Valea Cerbului din Bucegi. De-aici încolo nu mai e cărare; 
lumea, de obicei, se întoarce la Durău tot pe unde a venit. 
Pe 

* 

noi însă ne momeşte farmecul necunoscutului şi, deşi 
nici unul din ţăranii cu care am venit nu se-nduplecă să ne 
întovărăşească, trimitem caii îndărăt şi încercăm, într-un 
noroc, o nouă scoborâre de pe Ceahlău. E ora două după 


prânz. Cerul e senin, şi în tot cuprinsul e o lumină şi o 
tăcere ca-n vis. Mergem înainte pe podina descoperită ce 
ţine zarea din movila de lespezi, pe la spatele cişmelei, şi 
ne lăsăm pe vale în codrul brăcuit de sub Piciorul 
şchiopului. Printre copaci trântiţi, printre hârtoape şi bo- 
lovani, scoborâm mereu, ca-n adâncul unei prăpăstii. Pe 
ferestruiele ce se deschid în coperişul de ramuri ne uităm 
în sus la stanele albe de pe vârful Ceahlăului: ele-s călăuza 
noastră. Peste două ceasuri începem s-auzim, tot mai 
desluşit, tot mai aproape, freamătul sălbatecelor ape. 
Treptat, valea se-ngustează. Din stânga se repede pe 
crăpătura unui zid de piatră un izvoraş, lungă şuviţă de ar- 
gint, ce cade făcându-se pulbere la picioarele noastre. Dar 
de unde vine-atâta vuiet?... Ne-ntoarcem privirile la 
dreapta şi rămânem uimiţi. O pânză lată de apă, albă ca 
laptele, desfăşurându-se ca de pe un sul, s-aruncă de la o 
înălţime ameţitoare într-o copcă de piatră, care o prinde la 
vreo zece metri mai sus de albie, ş-apoi o toarnă-n jos, 
răsfirând-o ca o coadă de păun, peste pieptul rotund al un- 
ei stânci. De la Duruitoarea ne lăsăm pe matca pârăului, şi 
după două ceasuri ieşim, printr-o rarişte de mesteacăni, în 
cărarea bătută ce taie poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim 
la Durău, unde lumea-ncepuse a se nelinişti de întârzierea 
noastră. 

A doua zi ne scoborâm în Răpciuni şi ţinem în sus dru- 
mul de şleau ce se aşterne pe malul drept al Bistriţii până 
la gura Bistricioarei; de-aici ispititoarea şosea cârmeşte pe 
brâul unei măguri şi străbate, pe la vama Prisăcani, din- 
colo, în valea Mureşului, iar noi apucăm drumeacul spart 
de puhoaie ce duce în Vatra Călugărenilor, trecem podul 
de la Gura-Largului, şi spunem Bistriţii: "La revedere..." 


Acum, înaintea noastră se deschide o vale pietroasă, pustie 
— de o parte şi de alta dealuri descoperite, uscate, din 
coastele cărora ies pe unelocuri lespezi foioase, teancuri de 
plăci negre şi bulgări de cărbune; un pârăuaş curge risipit, 
tăcut, printre bolovanii arşi de soare. Pe la nămiezi ajun- 
gem la înfundătura văii, în codrul de brazi şi de fagi ce- 
mbracă de sus până jos muntele Pătru-Vodă, pe care-a stat 
de s-a odihnit, într-o zi de cumplită-nvăluire-a sorții, 
semeţul Rareş, biruitorul de la Feldioara. În şerpuiri largi, 
pe sub bolți de ramuri, şoseaua senalţă trăgănat pe brâiele 
munţilor. Din zare ne uităm în urmă şi vedem, ca-ntr-o 
panoramă, toată măreaţa zidire a Ceahlăului, lămurindu-şi 
coroana-i de stânci pe albastrul cerului. Coborâm în Plo- 
tun: câteva căsuțe presărate pe-ncheietura măgurilor de-a 
lungul  pârăului ce se azvârle din  Pătru-Vodă, 
desfundându-şi calea printre rupturi de lespezi; ici-colo, 
câteun petecuţ de fâneaţă aşternut, ca un lăvicer, pe sub 
poalele brădetului; drumul se lasă-n hopuri pe malul înalt 
al Plotunului. Pe la toacă sosim în Pipirig. E duminică. Tot 
satu-i strâns la horă, în bătătura cârcimei de pe prund. 
Tineretul joacă de răpăie pământul. Bătrânii cinstesc pe 
prispă. Nevestele stau mai la o parte, tăinind de-ale lor. 
Încet, soarele scapătă în dosul Cotnărelului. În fund, pe 
Luciori, şi în faţa satului, pe rotunzişul pleşuv al Bompei, 
treptat se micşorează, până se şterg, cele din urmă pale de 
lumină. Hora se sparge. În pâlcuri, mulţimea se-mparte pe 
cărări; tot mai deasă-i umbra pe vale, tot mai rari şi mai 
depărtate răsună în dulcea linişte a-nserării chiotele 
flăcăilor. Vin vacile la muls, cu mugete lungi îşi strigă 
viţeii. Încep să s-aprindă luminile pe la case, şi stelele pe 
cer. 


Drumul se-ndoaie pe la capătul muntelui Bompa, pe 
pârăul Pipirigului, hrănit de undele Dolilor ş-ale Plo- 
tunului, străbate printre stâncile de la Dumesnic într-o 
luncă deschisă, din ce în ce mai largă; fânețe bogate şi 
ogoare de porumb s-aştern între cele două dealuri acoper- 
ite de păduri de fag. Mergem ca vrun ceas pe valea aceasta 
fermecătoare şi, lăsând drumul neted, apucăm la dreapta 
pe matca pietroasă a unui pârăuaş, ş-ajungem într-o 
înfundătură de codru, la mânăstirea Secu, zidită acum 
patru sute de ani de vornicul Nestor Ureche. Un călugăr 
bătrân ne poartă prin sălile mari, tăcute ale arhond- 
aricului, prin tainiţile întunecoase şi turnurile de apărare 
cu ferestrui înguste, ne-arată vechile odoare bisericeşti, 
frumosul "aer" cusut de Mitrofana, soţia lui Nestor Ureche, 
candele, potiruri şi cruci de argint împodobite cu pietre 
scumpe, ne spune prin câte valuri cumplite a trecut locaşul 
acesta pe vremuri, de câte ori a fost bântuit de turci, de 
tătari, de leşi, care dărâmau zidurile şi răscoleau şi cenuşa 
din vatră, căutând bogății ascunse, dezbrăcând icoanele, 
răpind tot ce era de preţ, arzând ce nu puteau lua... În una 
din chiliile acestei mânăstiri a murit, acum vro zece ani, cel 
din urmă călău, Gavril Buzatu, care, pentru ispăşirea 
păcatelor lui, a venit pe jos de la Iaşi şi s-a făcut călugăr. 

De la Secu ne-ntoarcem pe aceeaşi rovină în drumul pe 
care-l lăsasem, suim un tăpşan şi intrăm într-o frumoasă 
pădure de stejari: o ploaie de lumină argintie se cerne 
printre frunze, falnici şi drepţi se înalţă trunchii seculari, 
despletindu-şi în sus podoaba lor de ramuri, bolți largi, 
tăcute, stropite de soare, fac să te crezi înlăuntrul unui 
templu măreț. Abatem la stânga. Din marginea dumbrăvii 
se deschide ca o poartă, şi în fund, printre crăngi, se văd 


strălucitoare  turlele bisericilor de la Mânăstirea 
Neamţului. Scoborâm pe lângă cişmea în valea-mpestriţată 
de flori, culcată-ntre păduri de brad; o bună fugă de cal, şi 
iată-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate aşezări 
de monahi din tot cuprinsul ţării. Mânăstirea asta ţine 
minte de demult: ea era veche când a venit ştefan cel Mare 
de-a zidit Biserica Înălţării Domnului, după ce-a învins pe 
craiul Albert ş-a pus pe poloni să are şi să semene ghindă 
în telina îngrăşată cu sângele lor. Şi domni după domni au 
înzestrat-o. De avuţiile-i de odinioară vorbesc bătrânii ca 
de lucruri de pe alte lumi: se-ntindeau moşiile şi codrii 
mânăstirii din zările Grinţieşului până în cele mai 
depărtate ţinuturi ale Basarabiei, cirezile şi hergheliile 
umblau slobode pe imaşuri, ca în vremile de sălbătăcie, şi 
galbenii se măsurau cu baniţa la răzătoare... Curgeau din 
când în când puhoaiele păgâne, îi spărgeau zidurile, o 
prădau ş-o pustiiau, şi, cum se potolea urgia, se ridicau 
toate la loc: biserici, şcoli, spitale, fabrici, tipografie, bibli- 
oteci — un centru de lumină, de muncă şi de bogăţie, iată 
ce-a fost în Moldova Mânăstirea Neamţului aproape cinci 
sute de ani. Azi e linişte peste tot. Dorm largile-i încăperi, 
îngrădite-n ziduri de cetate, dorm căsuţele albe presărate 
pe tăpşanul deschis între păduri de brad, cum doarme dus 
şi lacul de pe luncă, acoperit de mătreaţă verde. 

Dăm iar în şoseaua ce trece prin dumbrava de stejari 
şi, de la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea 
Nemţişorului în satul Vânători şi ne oprim pe prundul Oz- 
anei, sub malul râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o 
coroană, fantastica ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe 
jos, prin strâmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce 
taie păretele din stânga, şi-ntrun sfert de oră suntem 


deasupra, la "porţile cetăţii”. Se văd încă urmele şanţului 
de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. Între cei patru 
stâlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste şanţ, un pod "de 
piele de bivol", noaptea se strângea, şi rămânea castelul 
încins c-un brâu de apă. Deasupra porţii şi pe la colţuri se 
ridicau turnuri înalte, cu ferestrui înguste, pe care cătau în 
vale ochii şi sineţele străjerilor. Trufaşa clădire-şi rânduia- 
ncăperile în patru aripi mari, lăsând între ele o curte, în 
mijlocul curţii o bisericuţă, din altarul căreia pornea pe 
sub pământ tainiţa scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea 
departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creştetul unui 
grind stâncos, având în spate întunecime de codru, în faţă 
prăpastie sub metereze-nalte, şi vedere largă pe toată 
valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a 
înfruntat adesea c-o mână de voinici oştiri năvălitoare, şi-n 
şase veacuri de nepătată mândrie, o singură dată şi-a 
deschis porţile fără de luptă, ş-atuncea nu unui cuceritor 
străin, ci falnicului domn al tuturor românilor — Mihai 
Viteazu. Pustii şi sparte de vremi, se mai înalță câteva 
ziduri peste mormanul de ruini prăbuşite-n curtea cetăţii, 
pe ai cărei păreţi au strălucit odinioară armurile grele ale 
cavalerilor din Malta. 

Închid ochii şi revăd cetatea-ntreagă. O pagină sfântă 
mi se lămureşte, ca şi cum toate câte-au fost s-ar smulge 
pentr-o clipă din umbrele trecutului ş-ar îmbrăca din nou 
viaţa de atunci. E noapte, şi-i linişte. Deodată, pe vale s- 
aude un tropot de cal. În turn străjerul sună din corn. Bate 
cineva la poartă. De sus se deschide-o fereastră şi întreabă 
doamnangrijată: "Cine-i?" "Sunt eu, răspunde-un glas os- 
tenit, sunt eu, ştefan, singur, rănit, învins...” Tresare 
sărmana doamnă; i se frânge inima de durere şi de milă, 


că-i fiul ei cel care-i vorbeşte; ci cugetă că-i româncă şi fiul 
ei e cel mai slăvit voievod al ţării, şi, năbuşindu-şi plânsul 
ce stă s-o podidească, îl roagă frumos să plece-ndărăt, să 
buciume-n munţi, să-şi strângă plăieşii şi s-arate 
duşmanului cum ştiu să moară, când nu pot birui, stăpânii 
şi apărătorii pământului acestuia. Ce popor are în istoria 
lui o pildă mai mare şi mai înălţătoare de jertfă şi de iubire 
de patrie?... Îmbărbătat, se-ntoarce ştefan să-şi reînchege 
oastea-i sfărâmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana 
nu-l mai doare. Din nou se strâng arcaşii în jurul viteazu- 
lui, şi, pe când turcii îşi socotesc pleanul, ca un stol de vul- 
turi se lasă asupra lor, un vaiet de moarte înfioară valea, şi 
cerul se întunecă tot de atâta grozăvie. 

* 

E a şaptea noapte de când domniţile se roagă-n genun- 
chi, le picură lăcrimile pe covor, şi chipurile lor par umbre 
sub slaba licărire-a candelei. Se roagă neadormite, mama 
pentru fecior, soţia pentru soţ, şi amândouă pentru ţară. Şi 
iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopții. 
Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn şi 
cântece de biruinţă, şi tunete de glasuri s-aud strigând: 
"Trăiască ştefan!" Ca de-un vis frumos se-nviorează 
domniţile, şi scoală pruncii din somn, şi-şi umplu mâinile 
cu flori, ş-aleargă la poartă, şi plâng, de bucurie primind în 
braţele lor fragede pe marele ştefan, lumina, mândria, 
odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strâng la piept, şi cum se 
uită la faţa lui senină, în ochii lui mari şi frumoşi, şi cum 
nu se-ncred că-l văd, şi, neputând spune-o vorbă, îi sărută 
fruntea, mâinile, colbul de pe haine. Târziu se sting lu- 
minile-n castel. E linişte-acum, şi fericire-n tot cuprinsul. 
Şoptesc încă domniţile-n iatac, mărită pare lumina can- 


delei de subt icoane. În odaia de alături doarme ostenit 
biruitorul, temutul ştefan, gloria Moldovii. 

Ce de lucruri n-ar şti să povestească de-ar avea grai ru- 
inile acestea! Când te gândeşti c-a fost atâta viaţ-aici... in- 
imi care s-au iubit, ochi care-au plâns, viteji care şi-au 
vărsat sângele pe zidurile acestea! La porţile acestei cetăţi 
s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul 
lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârzi în faţa lui 
Sobieţchi cei 19 plăieşi, luptând c-o oaste-ntreagă, 
preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii şi făcând pe 
poloni să creadă că-i o armată-n cetate. 

Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne 
uităm în urmă la zidurile cetăţii, măreaţă până şi-n ruina 
ei, şi, de la depărtarea asta, în forma pe care i-a cioplit-o 
vremea, ni se pare că vedem coroana lui ştefan cel Mare. 

Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un un- 
gher de văi, aşa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre 
miazănoapte o păzeşte de crivăţ o măgură-naltă, 
descoperită -"Muncelul cu Flori"; la apus se ridică zid 
întunecat de codru, şi-n față iarăşi pădure de brazi, 
străbătută de cărări ce te scot în luminişuri neaşteptate — 
"Poiana Mitropolitului", "Poiana Stariţii”, iar mai sus prin 
bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea 
privelişte de pe "Ciungi”, de unde vezi jos mânăstirea 
Văraticului, în dreapta băile Bălţăţeşti, în stânga Cetatea şi 
Târgu-Neamţului, în faţă larga, nemărginita vale-a Mol- 
dovii. 

Stă soarele pe strunga de la "Cruce". Din cerdacul arh- 
ondaricului îmi răcoresc privirea pe ierbuliţa verde ce- 
acopere curtea pătrată, îngrădită de toate părţile de 
încăperile albe, curate, tăcute ale mânăstirii. Din mijlocul 


curţii senalță strălucitoare "biserica cea mare", zugrăvită 
pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. 

E linişte, ca-n vis. De-odat' aud ca un semnal, un sunet 
clar, puternic, muzical: mă uit jos — în uşa bisericii văd o 
măicuţă bătrână, scundă, în mâna-i stângă cumpăneşte 
toaca uşoară la înălțimea umărului, în dreapta ţine-un 
ciocănaş de lemn, — a lovit o dată şi stă, pare că aşteaptă s- 
adoarmă răsunetul celei dintâi bătăi, apoi păşeşte încet pe 
lângă zidul bisericii, bătând în toacă, la început câteva lovi- 
turi tari, hotărâte, răzlețe, apoi treptat depărtarea dintre 
ele se micşorează, până ce nu mai auzi decât o ploaie de 
sunete mărunte, dulci, cadenţate, ca şoapta pripită a unei 
rugăciuni, şi parcă se duc, se topesc, şi iar vin aproape, iar 
se despart, tot mai rare, tot mai puternice, — ecouri lungi 
auiesc prin coridoare, prin sălile boltite ale chiliilor, 
întreaga mânăstire răsună ca o vioară. Iar eu, în taina care 
mă-mpresoară, simt cum toate loviturile acestea bat în suf- 
letul meu şi-mi redeşteaptă, ca dintr-o lume depărtată, 


dulcea şi sfânta evlavie a copilăriei. 
* 


În Munții Sucevii 

Pe la-ngânarea zorilor ieşim din cotlonul mânăstirii, pe 
poarta pârăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, 
trecem prin Târgu-Neamţului, printre dughenile ce-ncep 
a-şi ridica obloanele, deschizând ochi somnoroşi în uliţa 
pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la 
stânga "Băile Oglinzi", sub poalele codrului, şi dăm pe la 
satul Boroaia în frumoasa şi îmbelşugata vale a Moldovii. 
În dreapta noastră, legendarul râu, care-a chemat pe 
Dragoş descălecătorul din poghiazurile Maramureşului să- 


i urzeasc-o ţară nouă, se-ndoaie liniştit pe sub dealul 
învârstat de lanuri, tăindu-şi printre fânețe şi huceaguri o 
albie cu mult mai lată decât îi trebuie. În stânga, pe mar- 
ginile luncii, în falduri largi îşi lasă Carpaţii găteala lor de 
codri. Suntem în Suceava, în cel din urmă ţinut de munte 
al ţării. Cerul e de un albastru limpede, străveziu, câţiva 
noruleţi, prigoriţi de razele soarelui, se frâng încet în 
bulgări de rubin şi se topesc. Şoseaua, netedă şi albă, abate 
printr-o alee de sălcii, trece podul Moldovii şi urcă 
trăgănat dealul Spătăreştilor, de unde se lasă-n Fălticeni; 
iar noi ţinem înainte drumul Bogdăneştilor, pe sub poalele 
munţilor, dăm pe la Mânăstirea Râşca, pusă subt o 
sprinceană de branişte, la marginea şesului, întemeiată de 
episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareş, 
care-a înzestrat-o c-o biserică şi cu opt chilii. Ne oprim la 
Baia, sat harnic şi bogat, oraş de frunte pe vremea lui 
Dragoş-vodă, pământ frământat în sânge: plugarii de azi 
răstoarnă brazda peste mormintele a zece mii de unguri şi 
povestesc lucruri înălţătoare, auzite din bătrani. S-a sculat 
craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de 
vâlva lui ştefan cel Mare, şi, ridicându-şi toată oastea, a 
răzbătut 

* 

încoace prin pasul Oituzului, prădând satele în cale; s- 
a oprit şapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ş-a purces spre 
Suceava. Înserând pe valea asta şi fiind vreme de iarnă şi 
vifor, s-a tras cu oastea la adăpost ş-a tăbărât în Baia, să 
stea până s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l 
aştepta la porţile Sucevei, văzând zăbava craiului, n-a mai 
stat la gânduri, ci iute şi-a luat o mână de sprintenaşi şi, 
gonind dealurile, s-a lăsat, în puterea nopţii, ca o vijelie, în 


lagărul ungurilor, şi-atâta i-a izbit de năprasnic şi fără de 
veste, încât toată falnica oştire a lui Mateiaş, învălmăşită 
de spaima întunericului şi de grindina săgeţilor ce-o 
împroşcau de pretutindeni, a fost în mai puţin de-un ceas 
sfărâmată şi pusă pe fugă. Cic-a fost aşa măcel, că urla 
valea de vaiete, armele scăpărau fulgere-n beznă, pâlcuri 
întregi se abăteau stropşite-n picioarele cailor, şi 
oriîncotro fugeau bieţii unguri, tot de ştefan dădeau. Praful 
s-a ales până-n ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufaşul 
rege, care venise să cucerească Moldova, de-abia a scăpat, 
rănit de-o săgeată şi dus pe targă prin cărările munţilor. 
Pentru amintirea acelei biruinţi, ştefan a ridicat în Baia 
Biserica Albă — la ruinele ei, ţăranii cu dare de mână, 
păzitori unei sfinte datine strămoşeşti, duc în toți anii, în 
ziua de Sfântu Gheorghe, mâncări, băuturi, în vase nouă, 
împodobite cu flori, şi fac praznice pentru săraci. Ce oa- 
meni aleşi, şi ce gospodării frumoase sunt prin părţile as- 
tea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii şi pe vâlcelele 
şomuzului sparte de iazuri se-nşiră ca o salbă în jurul 
Fălticenilor mândreţe de sate, aşezări de moşneni, care 
păstrează cu sfinţenie portul, legendele şi bunele obiceiuri 
ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor 
mine de aur desfundate de romani, Sasca, Rădăşenii, cu 
vestitile-i livezi de meri, Brădăţelul, cu minunata-i pădure, 
în care doarme 

* 

un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomo- 
toase se prăbuşesc printre stânci — o bucăţică de munte, 
ruptă din Carpaţi şi răsădită aici, ca de-o putere 
dumnezeiască, să stea podoaba satului... Şi pe toate văile 
astea găseşti amintiri preţioase din trecutul neamului nos- 


tru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de ştefan 
cel Mare, de Petru Rareş... 

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ținutului Suceava 
— şi al ţării. Netedă şi albă ca marmura se întinde înaintea 
noastră şoseaua care merge la Dorna... Frântură de rai, 
scumpă inimii noastre, cântată de poeţi, ţărână sfântă în 
care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldo- 
vei, nespus de duios freamătă izvoarele tale — şi ce dulce-i 
umbra codrilor tăi!... tu eşti într-adevăr una din cele mai 
frumoase ţări de pe pământ, — dar numele tău ne doare 
să-l rostim şi -străbătându-ţi fermecătoarele drumuri — 
ochii noştri nu-ţi pot privi podoabele decât printr-o perdea 
de lacrimi. 


Pe plută de la Dorna la Piatra 


— Dă-i drumu! Comandă moş Vasile de la cârmă, şi Toad- 
er, desprinzând gânjul din pociumb, sprinten s-aruncă pe 
plută, îşi face cruce şi-nfige şi el lopata-n valuri. Un dulce 
fior ne străbate, codrii fug îndărăt, pe obraz simţim, ca o 
adiere de vânt, suflarea răcoroasă a mişcării. Nici nu ştim 
când s-a şters, în urma noastră, Dorna cea mândră, cu 
schela de la Gura-Arinului. Departe, înainte, răsar din ne- 
guri de brădet "Pietrele Doamnei”, turle de castele, 
scânteietoare în lumina rumănă a dimineţii; înalt şi 
întunecat, malul din dreapta ne astupă 

* 

vederea. Cu pălăria dată pe ceafă, cu brațele încordate 
pe coada lungă a lopeții, adus puţin de spate sub cojocelu-i 
fără mâneci, moş Vasile, cârmaci vestit, pe care-l cunoaşte 
Bistriţa de patruzeci de ani, cumpăneşte pluta în dunga 
nahlapilor, strigând lui Toader, "dălcăuşul" (care poartă 


cârma dindărăt): "La pădure! când e s-abată la dreapta; 
"La câmp!" când e să ţie spre stânga. Iar la cotituri ne 
vesteşte locurile pe unde trecem, şi strigătul lui, răsunător 
în pustiul apei, pare că porunceşte schimbarea 
priveliştilor. 

— Colţu Ortoaia! Deodată perdeaua de codru se dă la o 
parte: căsuțe vesele se ivesc pe podişul din dreapta, 
zăvoaie şi ceiruri străbătute de cărări; spumegând, cu vuiet 
spărgându-se de bolovani, undele Ortoaiei s-azvârl în 
Bistriţa, pe mal vedem femei torcând, înalte, zvelte, cu faţa 
luminoasă, ca într-un tablou de Grigorescu, catrinţe negre, 
strânse pe şolduri, cămăşi cusute cu arnici, pe cap bro- 
boade albe. 

Uşor alunecăm la stânga şi scăpătăm în genunea de 
sub "piatra Zmâculesei”. Plutaşii lasă "condeiele" din 
mâini şi privesc pe dealuri, nepăsători; apa e lină, adâncă, 
tăcută; câteva minute înaintăm încet, aşa de încet, că nici 
nu simţim că mergem. Dar iată că malul din dreapta pur- 
cede spre noi, râul se deşteaptă, cârmaciul înşfacă vâsla ş-o 
împlântă pieptiş în propta torentului... 

— Osoiu! ş-în foşnet de valuri trecem ca o săgeată prin 
lunca de arini, fuge tăpşanul cu satu-n spinare, fug oştile 
de arbori şi stâncile speriate — o goană nebună, fantastică, 
ameţitoare. Ca pe fus, munţii se învârtesc, macină izvoare 
şi le toarnă în Bistriţa. În vremea asta plutaşii luptă: în 
mişcarea braţelor 

* 

lor, în toată voiniceasca şi puternica încordare a pi- 
cioarelor ş-a trupului lor vânjos au ceva din măreţia statu- 
ielor antice ale gladiatorilor romani. Apa se domoleşte... 
Vâslaşii îşi dau binețuri cu oamenii de pe mal, se întreabă 


de-ale lor, iar bolțile pădurilor parcă vorbesc şi ele... 

— Gura Sunătorii! Sunând din unde s-aruncă pârăul pe 
praguri de stânci, o clipă se vede deasupra-i sătucul risipit 
pe poalele Palmeşului, ş-o nouă privelişte ni se deschide 
înainte. Pietrosul înalt, cu gheburile-i de cămilă, pare că 
stă în drum să ne-aştepte. 

— De ce i-or fi ţancurile aşa roşcate, moş Vasile?0— 
Acolo sus, în frig, sunt numa târşi uscați de vânturi, şi-i 
cetina lor aşa. 

În şerpuiri largi se îndoaie strălucitorul râu printre 
munţii întunecaţi de codru. ă...iî Din jos de Călinești, o 
lungă dâră de grohotiş, năruit din coastele Pietrosului, 
împinge Bistriţa, strâmtând-o, înghesuind-o în malul din 
stânga. Înaintea noastră, la cotul Căpriţii, apa se iuţeşte şi 
se învolburează, iar jocul valurilor albe, de departe, îţi 
pare-un cârd de gâşte care bat din aripi; peste clocotul lor 
repede alunecă pluta, hartuindu-se ca o sanie. Scăpătăm 
iar într-o genune — oglindă-n care vezi copacii cu vârful în 
jos. Moş Vasile bate cu muchea toporului în cuiele de la 
jug, apoi înfige tăiuşul în grindă, îşi leapădă cojocelul, 
scuipă-n palme şi apucă lopata. 

— Colţu Acrii! Ca printr-un farmec tabloul se schimbă, 
se trag, pădurile-n lături, ş-un minunat decor de stânci se 
înalţă-n faţa noastră. Mugeşte Bistriţa toată, năpustindu-şi 
valurile-n năprasnicile ziduri, şi dă să le spargă, din ce în 
ce mai-nverşunată, dar stâncile se joacă cu ea, o resping, o 
cheamă, o răsucesc în loc, buimăcită se-ncolăceşte ca un 


şarpe, şi, după un sfert de ceas, 
* 


se pomeneşte bătând, din spate, în acelaşi zid de care 
s-a izbit întâi, ca şi cum ar cerca, lovindu-l din amândouă 


părţile, să-l desfunde mai curând şi să deschidă cale 
dreaptă valurilor viitoare. Sus, deasupra noastră, îşi 
tremură frunzuliţa câţiva mesteacăni subţiri, crescuţi pe 
vârfurile stâncilor. Din cotul Colbului intrăm în 
strâmtoarea fioroasă de la Chei — gherdapurile Bistriţii. În 
huietul valurilor, luptând din răsputeri, moş Vasile mai 
găseşte timp să-mi strige numele locurilor... "Scara": din 
fruntea unei scăfârlii de piatră un brad îşi întinde ra- 
murile-n jos ca nişte braţe, de ele s-atârnă plutaşii şi scapă 
când li se sparg plutele de stânci. În păretele din stânga, 
"Coiful" îşi vârfuieşte turla-i vânătă pe gangul unei 
văgăuni. Sus, pe Zănoaga din dreapta, arde "comoara de 
argint" a Bogolinului, un ţugui ascuţit ce luminează ca o 
flacără albă, şi de subt el, dintr-o spintecătură de stânci, s- 
aruncă-n jos, înspumată, frumoasa cascadă numită 
"Moara Dracului". Şi toate minunăţiile acestea trec pe 
dinaintea noastră cu repeziciunea lucrurilor văzute-n vis. 
Ieşim din prăbuşiturile Cheilor. Bistriţa se odihneşte. Moş 
Vasile îşi şterge fruntea de sudoare. Toată figura lui e 
luminată de mulţumirea omului care-a luptat cu moartea 
ş-a biruit-o. Stă soarele-n răscruce. Lunecăm în linişte 
printre păduri, pe sus se desfac poiene verzi, rarişti de 
mesteacăni albi ca făcliile. La cârjoiul Dohotăriei malul din 
dreapta se pleacă dezvălind prispe largi de pajişte sub 
poalele brădişului atârnat de coastele Pietrosului. În urmă, 
peste norodul de măguri, în trei arcuri mari, îşi taie 
spinările pe cer Munţii Călimanului, cari-ncheie Carpaţii 
Moldovii. 

— Balta Fagului! Un grind întunecos s-abate la 
dreapta, şi iată-ne-n lumină. Suliţi de aur tremură pe 
pânza lată, lucie, a râului. Vâjâind vine pe-o râpă stâncoasă 


Pârăul Arămii, — hotar, pe stânga 

* 

Bistriții, între codrii Bucovinei ş-ai noştri. Trecem 
vâltoarea de la gura Piscului şi strunga ostroavelor de la 
Cojoci, de unde se ridică un drumeac spre schitul Rarău, şi 
de-acolo, prin pădure, spre minunatul podiş înflorit de la 
Pietrele Doamnei — trei turle ascuţite înfipte sus, în 
creasta cea mai înaltă a muntelui Rarău, pe care-a stat şi s- 
a adăpostit odinioară voievodul Rareş, cu domniţa lui, 
Elena. Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă-n faţa 
apei. Bistriţa, cuminte, îl ocoleşte, făcând un cot larg în 
dreapta pe sub coama vânătă, zimţuită a Pietrosului, se 
lasă molcom, strângându-şi undele-ntre două ziduri de 
codru, şi iese-n luminiş la cotul Liţului. 

— Căldarea! O horă de măguri dezvelite prind Bistriţa 
la mijloc. O clipă râul doarme tolănit la soare, în miros de 
fâneaţă. Încet, încet, ne soarbe brădişul din fund, cotim în 
umbră pe la gura Pârăului Rău, apa scade răsfirându-se-n 
larg pe matca-i bolovănoasă, grinzile-ncep să joace sub 
noi, se hârşcâie pe colții stâncilor, şi stăm. Foşnesc valurile 
de jur împrejur, un clocot e râul. 

— Am pus-o de mămăligă, zice moş Vasile, 
scărpinându-se în cap... Dă paru, Toadere, să săltăm grin- 
zile... 

Dar iată c-o plută ne-ajunge din urmă. Dălcăuşul îşi 
scoate iute cârma, să nu i-o rupă. Fără să vrem, închidem 
ochii. Un trosnet ş-o zguduitură puternică. Am pornit. 
Pluta care ne-a izbit rămâne înțepenită pe-aceleaşi stânci. 

— Dâmbul Colacului! Un munte-nvălit se-nalţă stog în 
faţa noastră, Bistriţa se îndoaie frumos pe sub codri, 
încovrigându-se în jurul lui ca un şarpe ce vrea să-şi muşte 


coada. Zarea se-nchide, se întunecă din toate părţile. 
Numai în urma noastră se rupe-o strungă în negura de cet- 
ini: prin ea se văd în fund, măreț încondeiate pe albastrul 
cerului, Pietrele Doamnei, încinse de soare. 

— La Cruce! Intrăm într-o genune largă. Munţii se 
descopăr. Privirile se odihnesc pe-nalte poiene scăldate-n 
lumină. Din stânga, de sub Tarniţa golaşă, vine 
spumegând Pârăul Crucii, din dreapta, Bărnărelul — sclip- 
itoare fâşie de argint. Trecem pe sub podul de lemn ce 
leagă cele două maluri, pe care stau presărate căsuţele un- 
ui sat. Lunecăm pe sub dealul Ursului şi iar năvălesc 
măguri din toate părţile, se muşuroiesc în jurul nostru 
greoaie şi mătăhăloase. Din clocotişul lor se-nalţă la 
dreapta mândrul Barnar, în stânga, Bâtca lui Târsână. 
Pâraie repezi s-azvârl cu vuiet în Bistriţa. Stânci mari, 
fioroase, îşi scot gâturile din întunericul codrilor şi s- 
apleacă în jos ca nişte cămile ce vor să bea apă. 

— Balta Câinelui! Râul face-un vârtej spre stânga, ş- 
amuţindu-şi valurile, ce rotesc în ochiuri, adoarme subt un 
mal înalt de piatră. Pluta pare că stă locului, atât de-ncet se 
mişcă. Moş Vasile mai bocăneşte-n chingi, cearcă tăria 
cârmei şi spune lui Toader să bage de seamă la cot. În 
mişcările, în vorba şi pe figura lui se vede reculegerea, grija 
omului care va să stea în faţa unei primejdii mari şi care-şi 
adună toate puterile pentr-o luptă hotărâtoare. Şi-n 
adânca, fioroasa tăcere a cuprinsului, ne uităm la munţii 
îmbrăcaţi în codru, la soare, la cerul albastru, ca şi cum am 
căuta un semn, o prevestire de sus a soartei care 
neaşteaptă. Alunecăm din ce în ce mai repede. Scârţâie 
vâslele-n juguri. Un grind înalt, ţuguiat stă drept înaintea 
noastră, din spatele lui se ridică două ţancuri vinete, 


ascuţite. Tot mai aproape, tot mai puternic s-aude într- 
acolo mugetul apei. 

— 'Toancele! Pluta izbeşte-ntr-un peş dunga şuvoiului 
şi, repezindu-se-n hart, şterge din fugă taraşii apărători de 
sub "Piatra lui Toader”, trece săgeată prin cotul arcuit spre 
stânga şi intră voiniceşte în groaznica strâmtoare de la 
Toance. Un 

* 

popor de stânci se ridică din fundul râului clocotitor şi 
sfâşie-n zdrențe toată pânza apei. Ca-n bolți răsună urletul 
valurilor între înaltele maluri de piatră. De pretutindeni, şi 
tot mai multe şi mai amenințătoare, se năpustesc 
dihăniile-n calea noastră. Moş Vasile pare că le- 
mbrânceşte-n lături cu lopata, aşa de voiniceşte, aşa de fal- 
nic îşi taie strungă printre ele, şi-n ameţitoarea iuţeală cu 
care trecem colții şi pragurile strâmtorii, bătrânul şi 
meşterul cârmaci pare-o făptură din basme, un năzdrăvan 
care a luat pluta-n tălpi şi zboară cu ea peste stânci. Gonim 
la stânga. Deodată valurile tac, se-ntinde Bistriţa-ntre 
codri. Îşi întoarce moş Vasile faţa-i luminată, se uită-n 
urmă la ţancurile 'Toancelor şi, prujind a râs, clatină din 
cap. 

— Hm! dihăniile naibii... să ne răpuie, şi mai multe nu. 
Lunecă pluta uşor pe la gura Căpriţii, în stânga se înalță 
Holda descoperită, în dreapta cade perdeaua de brazi 
până-n marginea apei. În urma noastră soarele se lasă pe 
zarea Barnarului. Lungi cărări de văpaie tremură pe 
trâmba de oţel a Bistriţii. Pale de umbră se lăţesc pe 
măguri; focuri clipesc în depărtări. Dălcăuşul îşi aprinde 
luleaua şi-ngână-ncetişor o doină haiducească... 


“Sub poale de codru verde 


Mititel foc mi se vede, 
Mititel şi potolit, 
Tot de voinici ocolit...” 

Ieşim în larg. Cârmaciul împlântă adânc lopata-n 
valuri: se-ntoarce pluta-n loc şi prinde la mal, în vatra 
Broştenilor. 

A doua zi plecăm pân-a nu răsări soarele. Trecem pe 
sub pod şi scăpătăm în arcul ce se îndoaie la stânga. Pe sus 
tiveşte poalele Hărăoaiei şoseaua care duce, peste muntele 
Scărişoara, 

* 

la Fălticeni. De-o parte şi de alta a râului se întinde 
mândra aşezare a satului Broşteni. De-aci încolo Bistriţa se 
îmblânzeşte. De trei ori şi-au ridicat Carpaţii falangele de 
stânci împotriva ei, de trei ori puternicele-i valuri au trecut 
biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbuşiturile 
uriaşelor zăgazuri. Falnică s-aşterne acum între bogatele-i 
maluri, împodobite de sate. De pretutindeni vin apele 
văilor să i se închine. Tot mai largă şi mai liniştită se lasă 
devale. Printre păduri tace, ca s-asculte cântecul privighet- 
orilor. În luminişuri cheamă casele fruntaşilor la prund şi, 
noaptea pe lună, le spune poveşti. 

Din jos de Cărpiniş, Bistriţa-şi taie calea dreaptă până- 
n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur 
pe creştetele codrilor. În urma noastră, pe măgurile 
depărtate, se văd bungetele de brădet înnegrind zarea ca o 
arătură proaspătă. Privelişti fermecătoare, care nu se pot 
spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, şi fug, alunecă 
fantastic îndărătul nostru, şi altele vin, şi cele care vin ni se 
par şi mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii 
noştri beau cu nesat frumuseţile acestea, care curg şi nu se 


mai sfârşesc, şi ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem 
cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lu- 
mina, în măreţia şi-n liniştea asta dumnezeiască, şi să 
spunem celor care nu le cunosc şi nu ne ştiu: "Iată ţara 
noastră!..." Atunci ar înţelege deodată — ca bătrânii de pe 
zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat 
atâtea lupte ş-atâta sânge s-a vărsat pentru "bucăţica asta 
de pământ". 

Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi 
aşterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă 
pârăul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s-aducă 
Bistriţii stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se-ntinde 
Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară 
buştenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ş-un 
pod peste râu. Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului 
şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă 
pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel, în jocuri şi 
cântece de valuri, intră în ţinutul Neamţului; leit în zale de 
oţel zoreşte Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-şi 
coama-i de argint s-azvârle Calul peste scările Cernegurii, 
şi-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact 
scârţâie cârma de la spate; ca o suveică alunecă pluta pe 
sub bolți de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra 
Călugărenilor, se-nalță o namilă de stâncă — "Piatra 
Teiului”. Cic-a vrut dracu odată să iezească Bistriţa şi, 
rupând un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fedeleşu şi s-a 
pogorât cu el în puterea nopţii, dar pe vale l-a prins 
cântarea cocoşilor ş-a zbughit-o Aghiuţă, lăsând stana-n 
bătătură, de s-au crucit oamenii când au văzut-o a doua zi. 
Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, şi 
deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a 


Ceahlăului. Singur şi posomorât, trufaş stăpânitor peste- 
un popor de munţi, ce par pe lângă dânsul muşuroaie, 
înălțându-şi creştetu-n cer, scărmănând norii în raghila de 
stânci înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mândrul uriaş farmecă 
râul cu puterea măreției lui şi-l face să-şi uite drumul şi 
dorul de câmpie. De pe la nămiezi până-n scăpătatul 
soarelui ne poartă Bistriţa tot pe lângă el — pleacă ea un- 
eori, hotărâtă să nu se mai întoarcă, şi iar se răzgândeşte, 
şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub poalele lui, 
rotindu-se-n loc, scuturându-şi platoşa-i strălucitoare, aci 
suspinând din adânc, aci privindu-l lung, strigându-l, dând 
freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. Într-un târziu îşi ia 
de seamă şi pleacă 

* 

dinți de fier şi prin care se trage cânepa sau inul 
melițat ca să se aleagă partea cea mai fină. mânioasă, 
vorbeşte singură, se bate de maluri, urlând s-aruncă toată, 
cât îi de lată, peste înaltele praguri de la Bicaz şi de la 
Lunca Strâmbului. Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, 
prin văi herăstraie, din întunecimi de codru răsar măreţe 
vechile mânăstiri: Pângăraţii, Bisericanii, castel fantastic 
pe vârful unei măguri, şi mai în vale, Bistriţa, după o per- 
dea de plopi. Înainte, Bâtca Doamnei s-abate la stânga şi 
ne-arată oraşuln— cel mai frumos oraş de munte al Mol- 
dovii — culcat între două străji înalte: Pietricica şi Cozla. 

La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pământul 
umblă cu noi. Ceahlăul, ridicându-şi falnic fruntea peste 
grinduri, ne priveşte încă din negurile depărtării. 


Valea Prutului 


Din cel din urmă arc al Carpaţilor, de sub poalele 
Călimanului, se lasă pe coasta despre răsărit a ţării, un 
lung şir de coline, care marg — ridicându-se şi culcându-se 
ca valurile unei mări — până la cătările Dunării. Pe la 
căpătâiul acestor dealuri, frumoasele şi roditoarele dealuri 
ale Moldovei — se îndoaie Prutul în şerpuiri mari, aşternut 
ca de pe întinsul unei stepe. Izvorât de departe, din 
Carpaţii Galiției, râul vine tulbure la hotarele noastre, 
sparge măgurile Mamorniţei şi-şi împinge apa-i gălbuie, 
lină, fără nici o încreţitură, în lunca largă, ce se desface de 
la Cotul Boianului de jos. 

Tăcut, posomorât, mâncându-şi mereu malurile-i nisi- 
poa-se, uneori părăsindu-le şi căutându-şi o albie nouă pe 
lăsăturile şesurilor, curgând, mai în toată lungimea lui, în 
câmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii, arareori 
umbrite de câte-un zăvoiu de sălcii, de câte un petecuţ de 
dumbravă, -Prutul n-are nimic din frumuseţea râurilor ce 
înveselesc pământul tării noastre. Întotdeauna apele mari 
— "drumuri care merg singure” — au atras aşezările oa- 
menilor pe țărmurile lor. Pe ele se înşiră toată strălucirea 
şi toată istoria lumii. Prutul e râul pe-ale cărui ţărmuri n-a 
înflorit nici un oraş şi, din câte scaldă pământul românesc, 
e singurul, pentru care blândele doine ale poporului n-au 
găsit nici o vorbă de bine. Îi tristă şi la vedere apa lui lată, 
molâie, veşnic întunecată, triste sunt şi amintirile pe care 
ni le deşteaptă, triste sunt şi văile pe care le străbate, şi 
puţinele aşezări ce-i caută-n cale, retrase mai toate pe 
dâlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au răpezit pustiitoare 
puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut 
Hunii în câmpiile Panonei, spulberând vetrele din văile 
Carpaţilor, lăsând siliştile albite de oase, ca un potop 


năprasnic gonind din calea lor sfărmăturile noroadelor, şi 
împrăştiindu-le pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor. 
De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului oardele 
Tătarilor flămânde de prăzi... În şuierul crivăţului ce culcă 
în valuri pădurea de papură crescută pe râu, grănicerul 
nostru ascultă noaptea zăngănit de arme şi vaiete de 
moarte. Ştie el bine, că dincolo e o bucată răşluită din tru- 
pul Moldovei, ştie că cei care trăiesc şi plâng acolo sunt 
fraţii lui, şi cu toate astea — privind uitit pe apa 
Prutuluio— îşi năbuşe dorul şi-un cântec amar şi plin de 
blesteme îi scapă de pe buze: 

"Prutule, râu blestemat, :Face-te-ai adânc şi lat, :Mal 
cu mal nu se zărească, :Glas cu glas nu se lovească, :Ochi 
cu ochi nu se-ntâlnească. :Duşmanii ţării, de-or trece, :La 
cel mal să mi se-nece, :lar tu-n valurile tale :Să-i tot duci, 
să-i duci la vale 

Lăsăm în urma noastră Herţa, unde s-a născut nemur- 
itorul Asachi, Darabaii, Rădăuţii, târguşoare ridicate pe 
dealuri, de-a lungul râului, şi-ajungem pe înnoptate, în 
ştefăneşti, cea mai veche şi mai de frunte aşezare de pe 
Prut, întemeiată de ştefan cel Mare, ca să stea strajă oştilor 
ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre şi Hotin. 
Orăşelul e aşternut pe poalele unui deal acoperit de vii şi 
de livezi. O măgură stâncoasă îşi împinge coastele-i vinete 
până în marginea râului, care mai în jos scapă din albie, 
prin stufişul de sălcii, şi presară bălți şi viroage pe şesul 
întins şi neted al Başeului. De la ştefăneşti drumul se- 
ndoaie peste frumoasele dealuri culcate între valea Jijiei şi 
valea Prutului. Păduri de stejar îmbracă tăpşanele, de jur 
împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale 
iazurilor, întinderi nemărginite de holde şi de fânețe, 


legănate în ondulaţii dulci, largi, odihnitoare. La Tabăra 
Mânăstirii, în apropiere de Bivolari, rămăşiţele vechilor 
tăbii ale Eteriştilor ne amintesc cele din urmă zile de 
groază şi de durere, prin care-a fost să mai treacă mult 
încercata noastră ţară. 

Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din 
dreapta Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele 
ce se răzoresc pe luncă. În stânga Prutul şerpuieşte în 
desişuri de trestie şi de lozii. Către apus, în fund, se ro- 
tunjesc pe poalele cerului ramurile răşchirate ale dealului 
Catelina ce-şi ridică trunchiul din mijlocul vestitelor 
podgorii ale Cotnarilor. Străbatem târguşorul Sculeni, 
aşternut pe malul plecat al Prutului, în faţa Sculenilor din 
Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului de la Stânca, 
aşezat în mijlocul unui parc întunecos pe creştetul unei 
măguri, şi pe la toacă sosim în Ungheni. Un pod de fier 
leagă cele două ţărmuri ale Prutului, şi cele două căi ferate: 
a României şi-a Rusiei. De aici luăm trenul — şi peste un 
ceas suntem în Iaşi. Frumosul oraş, care-a fost, timp de 
trei veacuri, capitala Moldovii, se- 

ntinde pe coastele revărsate spre miazăzi ale dealurilor 
"Copoul" şi "şorogarii”. În spate, un arc de măguri acoper- 
ite de codru se înalță din lunca Prutului şi-l apără de 
crivăţ. În faţă, peste valea Bahluiului ş-a Nicolinii, se ridică 
un alt şir de măguri, unele-mpodobite cu vii şi cu grădini, 
altele dezvălite, odihnind vederea pe pajiştea lor verde, 
întinsă, luminoasă. Pe costişele lor răsar vechile mânăstiri: 
Cetăţuia, Galata, Frumoasa, Bârnova, cu ruini de palate, 
sub zidurile cărora dorm atâtea amintiri de glorie şi de 
suferinţă din învăluitul şi mult zbuciumatul trecut al 
Iaşilor. Cuprins cu ochii de sus, de pe Răpedea, oraşul îţi 


înfăţişează una din cele mai frumoase privelişti. Biserici, 
case, străzi curg toate devale, nălbind, cu minunata lor 
cascadă, revărsarea celor două dealuri, din creştet până-n 
poale. Ce păcat că nu-i, în locul Bahluiului, o apă mai 
mare!... Să treacă Bistriţa peaici, n-ar fi pe lume-o aşezare 
de oraş mai mândră şi mai fermecătoare. Încep umbrele să 
se lungească. Soarele-şi împrăştie cele din urmă raze pe 
turlele bisericilor. Mă cobor încet pe strada largă, liniştită, 
ce spintecă oraşul din zarea Copoului până în valea Socolii. 
Trec pe lângă grădina publică, aşternută-n stânga pe 
podişul măgurii, şi pe lângă măreţul palat al universităţii, 
de-o parte şi de alta, în mijlocul curților cu parcuri în fund, 
se-nalţă case mari, bătrâneşti, a căror vechime şi 
strămoşască simplitate îţi duc gândurile departe, în lumea 
care-a strălucit odinioară, la viaţa povestită prin cronici. 
Parcă te aştepţi să vezi ieşind, pe balcoanelembrăcate-n 
iederă, chipuri de voievozi cu barbă albă, domniţe palide, 
visătoare, în rochii lungi de matasă, şi logofeţi, şi vornici, 
cârmuitorii ţării de pe vremuri. În vale, lângă mitropolie, 
se ridică, reînnoită de curând, biserica sfinţilor Trei Ierar- 
hi, durată de Vasile Lupu. Zidită toată-n piatră, cu zveltele- 
i turle, în minunata-i horbotă de sculpturi, aminteşte 
mândra podoabă a Curţii-de-Argeş. 

Mă opresc în faţa statuii lui ştefan cel Mare. Soarele-a 
asfintit. Încep să se aprindă felinarele. Treptat, zgomotele 
oraşului se depărtează, se sting. În evlavia acestei linişti, 
falnicul voievod, călare, cu coroana pe cap şi sceptrul 
întins, cum trage frâul cu stânga ş-apasă picioru-n scară, 
desfăcându-şi pieptul de sub manta-i de bronz, pare că s-a 
oprit dinaintea palatului, în răstimpul a două bătălii, să 
cuvânteze sfetnicilor ţării. În ţinuta, pe chipul şi-n gestul 


lui e mândria gravă a domnului, care cumpăneşte-n mână- 
i soarta unui neam, şi seninătatea biruitorului, care-a stat 
în lupte mari ş-a răpus vrăjmaşi ce îngrozeau lumea cu 
vâlva puterii lor. Privirea lui arată dusă, adâncită departe, 
dincolo de hotarele Moldovii. 

Din Iaşi ne lăsăm iar în valea Prutului. E o dimineaţă 
rece, umedă, fără soare şi fără cer. Drumul se încovoaie pe 
îmbinările colnicelor, ce iese, printre bălțile Jijiei, la satul 
Țuţora, unde acum trei veacuri şi jumătate boierii Mol- 
doveni, răsvrătiți împotriva lui ştefan al VII, domn crud şi 
asupritor, au năvălit într-o noapte asupra lui şi l-au ucis în 
cort. Pe atunci era aici pod stătător peste Prut, şi vad de 
oşti, şi cea mai deschisă trecătoare între Moldova de jos şi 
Basarabia. — Într-amurg sosim la Stănileşti, satul istoric, 
care a văzut sfărâmându-se în câteva ceasuri uriaşul plan 
al lui Petru cel Mare, visătorul unei împărăţii împânzite 
din pustietăţile Volgei până în fermecătoarele maluri ale 
Bosforului. Încă două zile de întinsoare pe lunca scrijălată 
de vigoare a Prutului, şi ieşim în larg, în faţa Brateşului, 
unul din cele mai mari şi mai frumoase lacuri ale 
României. Prutul face un ţăncuş adânc în pământul nos- 
tru, apoi se-ndoaie la stânga, înconjură lacul, şi se descarcă 
în Dunăre sub dumbrava de sălcii de lângă târguşorul 
Reni. Încet se desfac în ceaţă coşuri de fabrici, turnuri de 
biserici, catarguri de corăbii, — puternic şi strălucitor 
oraşul Galaţi răsare, se înalţă din valurile fluviului rege. 


Tara. Poporul 


Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare 
cari-ngrădesc pământul Țării Româneşti. Am fost trăit, pe 


vremuri, în graniţi mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, 
paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi 
şi peste Prut. Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, 
neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai 
încăpea lumea, au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să 
putem trăi — să ne mai strângem ţara, şi de la miazănoapte 
şi de la răsărit. 

Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în 
urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, 
am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare 
mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor 
veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor 
biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să 
răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — 
ne mai putându-se apara — şi-au dat o moarte aşa de 
măreaţă şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci 
au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut 
şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii 
cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu 
ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, 
dar nu ne-am rupt. 

Şi-am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai 
bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul 
acesta, scump tuturor românilor, scump pentru 
frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi 
înălţătoare care s-au petrecut pe el. 

Odihnească-n pace gloriosul ştefan, că n-au fost spuse 
în deşert cuvintele mândre şi-nţelepte pe care ni le-a lăsat 
cu limbă de moarte: "Dacă duşmanul vostru ar cere 
legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin 
sabia lui decât să fiți privitori împilării şi ticăloşiei ţării 


voastre. Domnul părinţilor voştri, însă, se va îndura de 
lăcrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva 
carele va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi 
puterea de mai înainte”. 

Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la 
Severin până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de 
viaţă, şi nenumărate pâraie se despletesc, în cărări de ar- 
gint, peste-ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile 
blânde ale Moldovii. Singură câmpia Ialomiţei s-aşterne 
tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul 
atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub 
şuierul vânturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. 
De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare: în 
zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului şi- 
ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele 
ape vrăjite, amăgitoare ale "mirajelor”, aşa de frumos nu- 
mite de popor "apa morţilor”. 

Călătorii străini care-au străbătut văile României pe 
drumuri hrintuite, în căruțele de poştă de-acum patruzeci 
de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au 
umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi 
Mare. Şi-ntr-adevăr, o ţară nouă s-a ridicat de-atunci în 
răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş-a lui ştefan, libera şi 
mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebiut 
să crească-n sus, şi saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii 
şi setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung şi-n lat, o 
prind acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite, şi linii 
ferate, înşirând pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de 
fabrici ce scot la lumină bogăţiile ţării. 

Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi 
atâtea veacuri, sporeşte — sigură şi puternică — în mijlocul 


câmpiei dunărene, ridicând palat lângă palat, pe unde-şi 
păştea odinioară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi 
deschid acum porţile altarele luminii — treptat poporul se 
înviorează, se deşteaptă, la o viaţă de pace şi de muncă 
roditoare. 

În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum 
optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea 
dintâi carte românească, se-nalţă falnic palatul 
universităţii, iar pe locul acela sfânt s-au aşezat trei statui: 
Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar — poetul, eroul şi 
apostolul. 

Două mari bulevarde taie-n cruciş oraşul. Dâmboviţa 
se minunează de strălucirea şi mândreţa-n care se desfac 
malurile ei, ascunse până mai dăunăzi sub rădiuri de sălcii. 

De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn 
gândurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase 
pe care le-am văzut îmi revin acum, învăluite în farmecul 
depărtării, şi parcă mă dojenesc, unele că n-am spus des- 
tul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe 
care nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se ridică mai luminos 
şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai 
aleasă şi mai mândră-ntre podoabele ţării, este poporul 
românesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în fo- 
cul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor 
lui cântece şi înţelesul istoric al trăiniciei şi stăruinţii 
noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de 
luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi-n inima lui caldă 
am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaltei 
chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a 
lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvălit în zloată şi-n 
bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptând ca să- 


şi apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în 
şes şi renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru, 
cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie, şi mă-ntreb: ce 
popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai 
zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai 
întreg în faţa atâtor dureri! 

Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace!... 

"O lacrimă-i tremură-n glas, şi graiul lui e un suspin”, 
zice Michelet vorbind de poporul român. 

În adevăr, suferinţile acestea au pus o blândeţă divină 
pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru 
cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri. 

Câtă gingăşie e în cântecul cu care-şi adorm ţărancele 
copiii: 

“Nani, nani, puişor” 

Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din 
care-au izvorât, îşi petrec morţii la groapă: 

“Dragile mamei sprincene, 
Cum o să fiți buruiene! 
Dragii mamii ochişori, 

Cum o să vă faceţi flori!...” 

Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, 
în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o 
adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici 
fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi 
spune: "Sunt român!"