Vintila Horia — Mai sus de miazanoapte

Vintila Horia 
MAI SUS DE 


MIAZĂNOAPTE 


cai it gie pet 
Penia dia T.t» ui 


VINTILĂ HORIA 


Mai sus de 
miazănoapte 


Monicăi Nedelcu, numele fidelității în exegeză, această 
fidelitate în creație 


„Că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea 


sa... 
GRIGORE URECHE 


„Deci, fraţilor cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre 
acest letopisăţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii 
şi veţi fi mai învăţaţi a dare respunsuri la sfaturi ori la taină...” 


ION NECULCE 


„Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, 
de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de 
scrisoare gându slobod şi fără valuri trebueşte. lară noi privim 
cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă”. 


MIRON COSTIN 


I. Închise ochii, ca să nu vadă cum cad cele două capete în 
seara caldă şi înnorată de Cuptor, nu destul de repede ca să 
poată împiedeca strălucita scurtă a săbiei de osândă, sclipind 
mută şi grăitoare, repezită ca un fulger rău către grumazul 
vinovat. Fulgerarea nedorită îi răni privirea şi-l pătrunse până în 
fundul sufletului. Noroc că nu mai aud bine, îşi zise, şi deschise 
din nou ochii, în semn de consolare. Câte capete, câte războaie, 
câte lăcaşuri, câte femei, câţi copii, cât năcaz! Viaţa, în această 
clipă de oboseală şi poate că de sfârşit, îi apăru ca o lungă 
rătăcire între cuvintele cu chip viu care-i trecură pe dinainte, 
luând, fiecare, zgomot şi făptură din propria-i întâlnire cu 
supraviețuirea în memorie. Daniil, Elena, Oltea, cele trei Mării, 
Luca Arbore, Frunteş Stolnicul, Matteo Muriano, Vărul Duma, 
Petru cel îndepărtat, Vaslui, Războieni, Voroneţ, Mateiaş, Vlad, 
Soliman... Şi iarăşi: Elena, cele trei Mării, Chilia, Neamţu, insula 
Leuke, peştera săpată în munte deasupra Voroneţului, frunzele, 
păsările, rugăciunea venită de la Roma, rana din glesnă, 
căzătura depe cal, fuga printre copacii prieteni, prin ceața 
aliată... Ziduri  înnegrite de timp, zâmbete pe buze 
tămăduitoare, cuvinte pe buze mustrătoare, gemete, clinchet de 
paloşe, şuerături de săgeți, durerea din glesnă, iarăşi şi mereu, 
ca un îndreptat în aducerea aminte, tot atât de îndelung simțită 
cât şi viaţa din el, visuri neîmplinite, dorinţa dublă, mai ales 
dorinţa dublă de a-şi tăia drum prin veac, domn peste izbânzi, 
sperietor de necredincioşi, atlet al lui Christos, dar şi dătător de 
supravieţuire Moldovenilor viteji, mânuitori neosteniţi de pluguri 
şi sâneţe, de coase şi de arcuri, Moldovenii lui de fiecare zi, 
adică de fiecare bătălie şi de fiecare cules, între Cotnar şi Valea 
Albă. Nu mai am nimic de făcut! Repetă de câteva ori acest 
gând iertător de sine, aruncă o ultimă privire către curtea 
înţesată de boieri şi de ostaşi, unde, drept în mijloc, lucea încă 
în asfinţit sângele celor doi răzvrătiți. El hotărâse din vreme cine 
avea să-i urmeze la domnie şi iată că, îndată, două tabere se 
alcătuiseră în jurul hotărârii lui. Căpeteniile celor două semeţii - 
unii urmau dorinţa domnului şi-l voiau pe Bogdan, alţii, 
dimpotrivă, îl sprijineau pe celălalt fiu, Ştefan, aflat la Țarigrad - 


fuseseră judecate în grabă. N'avea nevoie nici de susţinători, 
nici de vrăjmaşi. lute la mânie, îi scosese din zarvă pe amândoi, 
ca să nu pară legat de vreun hram pământesc, nici chiar acum, 
în pragul morții. 

Făcu semn cu dreapta, mai obosită dar mai atoateştiutoare, 
jilţul îi fu ridicat de patru mâini ostăşeşti şi dus parcă pe valuri 
de apă liniştită către fundul iatacului domnesc, de unde 
acoperea cu ochii partea de miazăzi a Sucevei, până dincolo de 
zidurile cu chip de răzeşi. Până şi turnurile bisericilor şi ale 
cetăților, din Hotin până la Neamţ, până şi creştetele munţilor, 
dela Ceahlău până'n Pocuția sau în Vrancea, aduceau a călăreţi 
şi a puşcaşi moldoveni. Brazii şi fagii păreau plete şi mustăţi, 
intrarea la Putna, dar mai ales turla dela Voroneţ, semănau a 
încordare bărbătească, erau ca o luptă înmărmurită pentru o 
clipă sub mâna meşterului pietrar. Totul, aici, fusese durat în 
aceeaşi clipă de Meşterul de sus, întru asemănarea Lui şi a 
omeniei pe care El, cu mâna Lui atotştiutoare, dinadins căutase 
a o aşeza pe acest ţinut şi nu pe altul. Aşa îi fusese parcă şoptit 
dintru început, cu mare taină, poate că de copil, atunci când, la 
Borzeşti, săgețile păgânilor curmaseră viaţa fragedă atârnată în 
şagă de o cracă, într'o joacă din care Turcii făcuseră un omor. 
Incă depe atunci înţelese că între ai lui şi ceilalţi, între Moldoveni 
şi restul lumii, se ridica o deosebire şi deci o veşnică îngăduinţă 
şi chiar o ispitire de înfruntare. Altfel cum să cuprinzi cu mintea 
toate cele întâmplate în lunga domnie care-i fusese hărăzită? 
Cum să poţi crede că, în afara acestei pecetluiri, biruinţele lui ar 
fi fost cu putinţă, chiar şi atunci când, împotriva a ceea ce 
Matteo Muriano numea „logica”, cuvânt scos din Aristot, un 
Moldovean putea să se bată cu cinci duşmani şi, culmea 
nefirescului, să-i învingă? 

Râse cu grijă, ca să nu rupă vreo ultimă legătură cu sângele 
viu care-l ţinea încă printre limpezimile de aici, însă râse cu 
mare poftă stăpânită, numai el ştia cât de tare, parcă împăcat 
cu toate întrebările pe care, în decursul acestor zile, şi le 
pusese, şi la care răspunsese cu mânia aprigă din totdeauna. 
Pentru putere? Doamne fereşte. Nu pentru putere războise timp 
de aproape jumătate de veac cu toţi vecinii, ci pentru a 
menţine, ca pe o firavă şi de nestins flacără de lumânare 
aprinsă dinaintea unei icoane, dorinţa de paşnică libertate a 
războinicilor plugari din care era alcătuită atât Ţara de sus cât şi 


cea de jos. Puterea nu-i fusese decât îndrituită poftă de săbuit 
ospăț omenesc. Nu năzuise cuceriri, ci numai îndreptări în 
numele unei legi pe care toţi ai lui o moşteniseră din foarte 
vechi timpuri. Visase odată la o întâlnire cu Mateiaş Corvinul şi 
cu Vlad. Dece numai cu ei şi nu şi cu alţii, domni sau regi peste 
alte neamuri? Poate pentrucă s'ar fi înţeles pe acelaş graiu, 
trăgându-se tus'trei din aceeaşi stirpe cu rădăcini în netimp. În 
depărtare, dincolo de coline şi de păduri, apăruse din ceaţă un 
munte falnic, parcă pus acolo de o mână şi nu de întâmplările 
fără rost ale cutremurelor şi ale potoapelor de ape. Un munte, 
cum îi spusese atunci cineva călărindu-i alături, care se chema 
Omu, din care se trăgea nu numai graiul de dincoace şi de 
dincolo, dar şi firea, culoarea pletelor, ascuţimea minţii, 
cântarea şi horitul, în sunet şi în mişcare, vitejia simplă, fără 
zorzoane, însă mai tare ca o criţă înduioşată de flacără şi 
devenită  ascultătoare pe nicovalele dela Toledo. Vârful 
muntelui, în învolburarea luminoasă a negurei de miazăzi, 
aducea a cap de bătrân privind cum treceau în vale călăreţii 
moldoveni, cândva, parcă după intrarea în Bucureşti... Insă nu 
destăinuise nimănui acel gând de împăciuire între Români, era 
ca un vis, într'atât i se păruse de nestatornic şi de nebunesc. Nu 
erau timpuri pentru vise. Ba da, odată, Măriei din Hârlău, ca să o 
facă să râdă, să o vadă râzând cu toţi dinţii ei albi în lumina de 
zori a pernelor, înainte de a o părăsi. Insă ea nu o luase a şagă, 
nici nu-l dojenise, ci-l trăsese către cosiţele ei castanii ca şi ale 
lui, bogate în mirosuri de livadă cosită în zumzet de albine. Aşa 
cum bărbaţii imitau munţii şi turlele, sau acestea pe bărbaţii 
moldoveni, muierile trăgeau a must, a trandafir sălbatec şi a 
miere, întregind astfel legătura cu firea şi întrecerea dintre om 
şi locul pe care fusese pus. 

Mai mult nu putuse. O linişte îl cuprinse parcă dinspre ziua 
trecută, atât de caldă îi era întâlnirea cu ceea ce fusese măcar 
în parte. Mai mult n'am putut, zise, nu către el însuşi de astă 
dată, ci către aliatul lui de sus. 


II. Era ca o mişcare nefirească, lină, care unduia de la 
pârcălabi şi boierime până la ostaşi. Nimic nu se afla de văzut şi 
poate că mulţi dintre noi nici nu simţeam ceva în vreun fel sau 
într'altul, însă mie îmi tremurau firele bărbii şi straiele depe 


mine şi parcă o lacrimă tremura şi ea în vârful nasului de fost 
pârcălab de Hotin, eu, fiul lui Duma, fiu al lui Vlaicul, pârcălab de 
Cetatea Albă, văr deci cu Domnul, martor al atâtor fapte de 
seamă şi părtaş la ele, încât poate că nimeni din cei care 
tremurau fără ştirea lor în curtea dela Suceava, în această seară 
înnorată de Cuptor, nu i-a stat lui mai aproape cu mai neştirbită 
credinţă. Toţi i-am fost la fel de credincioşi, toţi am murit pentru 
Măria Sa, tineri sau vârstnici, pentru că nu aveam altă alegere în 
credincioşie. Creşteam din el, ca nişte crengi dintr'un trunchiu 
cuvântător, şi din rădăcinile lui toţi ne trăgeam cu sete pofta de 
a trăi pentru noi şi de a muri pentru el. Eu eram pentru Bogdan, 
pentru că aceasta era voia Domnului, însă, mi-am dat seama 
dintru început de treaba asta, nimeni n'avea să se afle la 
adăpost de judecată, nici măcar acum, când din albul pletelor, 
din tremuratul mâinilor şi din durerea stinsă a glasului creştea în 
lumina amurgului slăbiciunea cea depe urmă a marelui Ştefan. 
Ar fi putut să cadă capul meu. Tremurul era de spaimă pentru 
unii, dar mai ales de încordare şi de lăturare. Parcă stăteam să 
intrăm într'o bătălie. Nici măcar acum, căutat de moarte, îndoit 
şi stropşit de viaţă, domnul nu era mai puţin aprig ca altădată, 
la Războieni, la Crăciuna, la Râmnic, la Lunca Mare, la Chilia. 
Acelaş tremurat care oţelea mâinile pe mânerul paloşului sau pe 
coarda arcului, învăluia acum curtea domnească. Il văd cum 
închide ochii - de oboseală, de mustrare, de părere de rău? - 
apoi cum îi deschide, vag cilipitori sub sprâncenele stufoase, 
după căderea capetelor. Oare numai el o fi obosit, vlăguit şi 
sătul de fapte, sau ţara întreagă după patruzeci şi patru de 
încăierări? Mă întreb ce va fi de bieţii de noi când el va trece 
dincolo, peste apa fără întoarcere. 

Tremuram şi atunci, ghemuiţi cu toţii în aceeaşi strânsoare, 
dar şi prinşi în ghiara gerului care se urnea dinspre câmpiile 
muscăleşti şi ardea ca un foc năpraznic feţele ostaşilor şi ochii 
cailor. Călărisem timp de cinci zile, dela Suceava până la 
Dunăre. Desluşeam, dincolo de noapte, atunci când vântul 
sufleca poalele negurei şi lăsa goluri de limpezime pe câmpia 
îngheţată, scânteieri de opaițe, zgomote de linişte ieşite din acel 
cuprins de ziduri înalte şi din aşezările dela picioare. Cu trei ani 
în urmă, domnul fusese săgetat în glesnă, pe aceleaşi 
meleaguri, şi fără biruinţă. Acum ducea cu el, în fiecare bătălie, 
o căruţă cu vătămături şi, călărind în preajmă-i, un vraci străin, 


venețian, frânc ori alaman, care-i lua durerea, însă nu izbutea 
niciodată să i-o tămăduiască pe de-a'ntregul. Aşa-i fusese scris, 
ca să nu se petreacă cu firea când izbutea în încercări şi nici să 
se uite în desnădejde atunci când fierul străin îl îndoia pe al 
nostru, lucru rar acesta, dar cu putinţă. Durerii fusese legat 
pentru a nu uita învăţătura creştinească. Nici trufaş în biruinţă, 
nici micşorat în fără ieşire. 

Făcurăm scurt popas. lIscoadele aşteptau la marginea 
drumului, nu departe de cele dintâi case ale cetăţii. Domnul 
însuşi îi supusese la lungi întrebări. Planul fusese dinainte pus la 
cale, încă din toamna trecută. Alte iscoade cu ştiinţă de 
măiestrii de oaste săpaseră un lagun, dela o casă de sub ziduri 
până sub poarta cea mare, şi-l înfundaseră cu mine, pregătite să 
arunce poarta în aer, dacă alte socoteli nu aveau să ducă la bun 
sfârşit. Părea însă, după cum Măria Sa mişca din pletele 
încărcate de chiciură, că lucrurile luaseră calea aşteptată. Mă 
chemă pe nume: Vere Duma! Mă apropiai, împingând uşor din 
pinteni, către buestraşul domnesc. Era iute la hotărâre, ca şi la 
mânie. Pornii cu o ceată de călări vasluieni către inima satului, 
conduşi de una din iscoade, luminaţi de un petec de lună 
gălbuie care stăruia printre nouri. Bătu un câine, nu departe, 
însă cineva îl amuţi, se vede, pentrucă tăcerea se întoarse peste 
lume. Într'un loc, parcă o încrucişare, descălecarăm cu toţii, 
traserăm săbii şi junghiuri din tecile strâmtate de ger, 
cuprinserăm pe toate părţile o casă mai mare, singura cu lumini 
în fereşti, de unde începuse a ajunge până la noi zgomot de 
petrecere. Va fi cel din capul mesei, unul din cei doi pârcălabi ai 
Chiliei. Dădurăm busna aruncând jos uşa, în zarvă mare de 
săbii, în timp ce încăperea se umplea de răcnete şi de făclii. 
Pârcălabul duse mâna la brâu, însă fu cuprins pe la spate, legat 
cobză, apoi adus în faţa lui Ştefan. Care apucase să înşface o 
armă fu ucis pe loc, care nu, urmase pe pârcălab, cu ochii uimiţi 
de spaimă, cu capul descoperit, călcând în ameţeală de 
petrecere prin zăpada murdară. Fără zgomot, abia clintindu-se 
din ţâţâni, împinsă de mâinile celor dinăuntru, poarta cetăţii 
începu să se deschidă, parcă surâzând moldoveneşte în miezul 
degerat al nopţii. Pătrunserăm mai întâi noi, curteni şi răzeşi, cu 
călăreţii noştri înşiraţi pe tăcere, apoi se clăti restul călărimii, în 
timp ce alţii înconjurau zidurile, dela Dunăre la Dunăre, într'o 
parte şi'ntr'alta, aşa cum fusese rostuit. Lupta pe ulite fu de 


scurtă durată. Nimeni nu apucase să dea de veste către Ţara 
Românească, aşa încât Muntenii, cu toată vitejia lor, surprinşi, 
parcă necrezându-şi ochilor, nici măcar n'avură timp să întoarcă 
tunurile către noi, cu atât mai mult cu cât ne aflam şi înăuntru şi 
în afara cetăţii. Pe ziua de douăzeci şi cinci a lui Gerar steagul 
Moldovei unduia pe toate turnurile Chiliei, drept acolo unde 
Ştefan primise dela soartă, cu trei ani mainainte, semnul 
neaşteptat. De astă dată biruise, însă durerea era tot acolo. 
Vedeam înaintând prin neaua pătată de sânge, apteca pe două 
roţi şi medicul care grăbea către castel ca să aline glesna 
deschisă. 

Cu patru ani mai mare, îmi era mai mic la stat cu cel puţin 
un cap. Fuseserăm nedespărţiţi în copilărie, apoi în tinereţe, la 
carte, la zarvă şi la benchetuială, dar mai ales la întreceri de tot 
felul, la călărie, la vânătoare de urşi şi de zimbri, din Neamţ 
până'n codrii Tigheciului, la cele dintâi încercări în de-ale oştirii, 
în faţa Tătarilor, încoace şi dincolo de Nistru. Era neobosit. Tinea 
pe cal mai mult decât calul subt el, iar când poposeam, prin 
târguri uitate de Dumnezeu, ori prin sate bogate, prin hanuri 
pierdute în mijlocul codrilor, aşezate parcă la răscruci de zâne 
sau de stihii, mai mult decât de încălcări omeneşti, atunci 
începea pentru el o altă bătălie. li plăceau muierile tot atât cât şi 
războiul. Le recunoştea ca ale lui dintr'o aruncătură de ochi, le 
cuprindea mijlocul de departe, în timp ce-şi mângâia mustaţa cu 
degete atotştiutoare. li erau pe plac femeile de talia lui, măreţe 
în rotunjimi, vorbăreţe şi pline de haz, care nu-l lăsau să scoată 
o vorbă. Mă hodinesc iubind, îmi spunea. Ceea ce într'un fel se 
întâlnea pe undeva cu înţelepciunea celor din vechi. Ajunşi fără 
veste, pe înnoptat, intrând în fuga depe atunci a tinereţii, într'un 
han, dacă crâşmăriţa era frumoasă, ea întâi se uita la el şi abia 
apoi la mine. N'aveam întâietate niciodată, deşi eram mai înalt, 
mai întunecat la păr, mai falnic. Dădea din el, ca dintr'o vietate 
ascunsă dincolo de pielea feţei, ca o apă vie care cuprindea 
împrejurimile lui de om ales. Nu era nimic de făcut. Însă, nu 
pentru asta îl slăveam mai puţin. Îmi era văr şi domn şi mi-ar fi 
fost de ajuns un singur cuvânt ca să-mi dau pentru el parte din 
trup sau viaţa întreagă. Cu mărinimie mi-a răsplătit întotdeauna 
credincioşiile şi nu mi-a pedepsit nestătoriile, cele mici vreau să 
spun, pentrucă de cele mari nu m'am făcut nicicând vinovat. 
Nici chiar la Chilia, când n'am putut pune frâu cuntenirii mele de 


până atunci. Îmi căzuse pe mână o rubedenie a pârcălabului 
prins cu o noapte mai 'nainte, venită de curând din Râmnic, 
dvoreană basarabă, îmbrăcată cu ifose de curte apuseană, 
parcă abia adeverită dintr'un vis venețian. De câte ori am călcat 
pământ muntenesc şi mai ales, cu ani mai târziu, Bucureştii, 
urmărind oştile lui Radu cel Frumos, am căutat să dau de ea, 
sau măcar să întâlnesc alta la fel, însă n'am avut noroc, sau 
poate l'am avut şi n'am ştiut să-l strâng cum trebuie lângă 
mine. Muieri zburdătoare mi-au ieşit adesea în cale, poate chiar 
mai chipeşe şi mai viforoase, însă pe Vidra n'am mai întâlnit-o 
niciodată. Pe semne că o doream tocmai fiindcă Măria Sa mi-o 
suflase de sub nări. 

Întâmplarea rămâne plină de taină. 

Mai marii cetăţii se aflau prinşi prin temnițe, cei care nu 
fuseseră tăiaţi în prima zi, prada fusese bogată, deşi Ştefan 
dăduse poruncă aspră să nu se ia celor săraci nimic din avutul 
lor, aşa cum făcuse mai totdeauna, atunci când nu păstra în 
suflet resturi de ură sau de răzbunare, cum se petrecuse în tot 
timpul urmăririi lui Petru Aron, aşa încât zarva cuceririi se 
potolise repede iar gerul cel cumplit ţinea în faţa focului pe 
supraviețuitori. Păstram  şubele pe umeri în sofrageria 
pârcălăbească a cetăţii, bărbaţi şi femei, deci în prima clipă nu i- 
am văzut decât privirea, plină de întunerec şi de lumină, 
mişcătoare în faţa flăcărilor din căminul uriaş, unde ardeau 
trunchiuri codreni, în timp ce slugile nu conteneau în a aduce 
tăvi cu vânat, iepuri şi cerbi, gătiţi după reţetele bizantine, altfel 
decât în Ţara de sus, şi căni de argint lucrate după îndepărtatele 
secrete şi perfecţiuni venețiene. Tot ce era lux pe atunci - 
vorbesc de vremea tinereţii mele - venea dela Bizanţ şi dela 
Veneţia - noi Moldovenii n'aveam decât caii cei mai iuți şi ostaşii 
cei mai viteji, cât şi arta de a ne bate cea mai înaintată în 
măestrii şi împotriviri din lumea-întreagă. Pentru a ne putea 
măsura cu Tătarii fuseserăm siliţi să ducem la capătul iscusinţei 
ultimele ascunzişuri ale putinţelor omeneşti. Din oameni, ca şi 
din cai, făcuserăm cetăţi umblătoare, durate în fulgere şi în oţel. 

Domnul nu venise încă. Era aşteptat de toţi cei de faţă, iar 
mâncările, ca şi vinul, fuseseră orânduite pe mesele puse de-a- 
lungul pereţilor. Zarva era de nepătruns. M'am apropiat de 
femeie, nu ştiu dacă cu sau fără voia mea, chemat de ochii ei 
adânci şi mi-a făcut loc lângă ea, în aşa fel încât să-i am în faţă 


tot ce flăcările şi lumânările puteau pune în lumină din fiinţa ei, 
chipul, umerii rotunjiţi de blana moale a hainei care părea o 
cabaniţă domnească întratât venea cusută cu fireturi şi 
împodobită cu fir. li luai mâna şi mă ridicai, cu gând să o trag 
după mine către iatacuri, ea mă urmă fără împotrivire. Eşti vărul 
Domnului, mă întrebă, însă eu nu-i răspunsei, grăindu-i numai 
cu ochii şi cu strânsoarea mâinii, când intră pe uşă Maria Sa. 
Curtenii şi fruntaşii oştirii se ridicară dela locurile lor, femeile se 
înclinară până la pământ, Ştefan, în loc să se îndrepte spre 
tronul din capul de lângă foc al mesei, veni către mine, salută 
femeia cu cap de domniţă basarabă, a cărei mână îmi ţinea încă 
mâna, un gând rece mă pătrunse până'n măduva oaselor, îi 
apucă mâna cea liberă, ea dădu drumul mâinii mele, fără ca, 
înainte, să-mi fi făcut vreun semn ca de înţelegere pentru o 
reîntâlnire după ospăț, era ca şi cum nici nu mă văzuse 
vreodată, trecu printre curteni condusă de domn, acesta îi făcu 
loc lângă el şi ospăţul începu, ca şi cum totul ar fi fost dinainte 
rânduit, în larga obişnuinţă care înconjura chipul şi obiceiurile lui 
Ştefan ca un nimb cunoscut, ca o lege a curţii. Se întâmpla ceea 
ce se întâmplase în atâtea rânduri şi ceea ce avea să se 
întâmple stătea parcă scris în surâsuri, precum şi în cobzele 
care urcau în spre tavanuri amărăciunile şi veseliile puţinelor 
noastre nopţi de răsfăţ. Nu mă dădui bătut. 

A doua zi o căutai prin castel şi prin cetate. Ştiam că 
petrecuse noaptea în crivatul domnesc şi închipuirea acelei 
nopţi care ar fi trebuit să fie a mea, mă scotea din fire. Către 
amiază mă chemă Domnul şi-mi porunci să mă ţin gata de 
plecare pentru a doua zi, că aveam de dus veşti şi porunci la 
Suceava, că în nimeni nu avea mai mare încredere decât în 
mine, ceea ce însemna îndepărtarea de Vidra, ruptura cu cea 
mai tare din amăgelile amoroase care-mi fusese dat să o 
trăiesc. Nu clintii. Domnul surâdea glumeţ, însă eu nu aveam 
chef de glume. Noaptea, înainte de plecare, o aflai în aşternutul 
meu, parcă nimic nu se întâmplase, plocon domnesc, nici cel 
dintâi nici cel depe urmă, cel mai crud, cel mai bogat, 
singuratec în felul lui, pentrucă de Vidra n'am mai apucat să ştiu 
în decursul lungilor mele zile de burlac, de atunci şi până în 
acest amurg de sânge şi de aduceri aminte. Acum, în preajma 
morţii lui, adun din urmă turmele de rupturi şi de adunături, de 
sudalme şi de binecuvântări din care ne e turnată trecerea 


peste îngusta faţă a pământului. 
Şi dacă totuşi a fost... 


III. Nimeni nu mai domnise atâta, poate doar regele din 
vechime care-l trudea în vis, cum i se întâmplase la Războieni şi 
la Baia, dar şi la Răuseni unde bătrânul voievod - „lo Ştefan 
Voievod”, şopti în barbă - era mai tânăr ca o fecioară şi unde 
Petru Aron tăiase capul propriului său frate, ca să devină domn. 
Mai tânăr şi fără de podagră, precum şi fără rana dela glesnă. In 
timp ce Matteo Muriano îi desfăcea faşele dela picior, îi veni în 
minte fuga dela Răuseni, împreună cu Doamna Maria şi goana 
prin codru, început de pribegie şi de drum către răzbunare şi 
domnie. Prinsese obiceiul de a nu se mai văita, într'atât durerea 
îi ajunsese nepăsătoare, doar scâncea din când în când, ca un 
copilandru răsfăţat, în timp ce gândul îi umbla la regele din 
Dacia, unde, în munţii depe unde se trăgeau Corvineştii, se 
împotrivise în darn Râmului şi-şi dăduse singur moartea, 
împreună cu boierii sarabi, atunci când împăratul izbutise să-şi 
treacă legiunile peste ziduri. Sarabii, zise cu voce tare. Ce spune 
Măria Ta? întrebă Matteo, care-i arsese mai an rana dela picior, 
fără să câştige pentru bolnav decât adaus suferinţei, pe care, de 
atunci, o îndura cu îngerească resemnare. Dela sihastrul Daniil 
aflase multe, ca şi dela învățații dela Cracovia, cu privire la 
neamurile lui din începuturi, cum le numea sihastrul, neamuri 
care îşi întinseseră stăpânirea, cu multe veacuri în urmă, între 
marea cea mare, locurile de miazănoapte ale descălecătorilor, 
în ţinuturile din Maramureş şi munţii din miazăzi, cei de peste 
Dunăre, unde Asăneştii duraseră împărăție până la hotarele cu 
Bizanțul. Muşatini, Basarabi, Asăneşti şi Corvineşti purcedeau cu 
toţii dela acelaş izvor de sânge şi de duh, destrămat apoi în 
uitări şi în neînţelesele hotărâri luate parcă dincolo de vrerile 
minţii omeneşti. Toate aveau să se lămurească, mai curând 
decât crezuse vreodată, aici în Suceava lui cu creneluri şi 
metereze de piatră, unde-i era pe plac să tragă după ostenelile 
de prin ţinuturile de jos, şi unde nimeni, în lungile lui lipsiri, nu-l 
trădase vreodată. Aşa de mult îşi iubise boierii, cât şi ţăranii, 
răzeşi ori ba, cu care pornise şi câştigase atâtea războaie, încât 
acuma, în pragul despărțirii, pe care-l simţea aproape, o 
înduioşare nedorită, nici voinicească, nici chemată, îi cuprinse 


acea parte de suflet pe care niciodată nu şi-o arătase, nici 
măcar femeilor care i-o căutaseră în priviri la capătul celeilalte 
războiri, tot atât de des câştigată ca şi cea depe câmpiile din 
văzul lumii. 

Încerca, astfel, să pună uitare peste uitare şi să şteargă din 
minte vărsările de sânge, vinovat sau nu, de care se făcuse 
platnic cu atâtă înverşunare şi dărnicie. Oare vărul Duma se 
foise şi el în gloata de curteni, mai adineaori, când căzuseră cele 
două capete pe lespezile curţii? Oare, dacă el fusese, îşi luase şi 
el privirea dela acea cumplită împlinire a direptăţii? Direptate, la 
locul ce se chiamă Direptate, biruise armatele lui Petru Aron, 
ucigaşul lui Bogdan. Aşa începuse, de fapt, lupta pentru domnie, 
şi aşa se terminase. Ba nu, şopti, dând din cap într'o parte 
şi'ntr'alta, în timp ce medicul îşi ducea meşteşugul la capăt, 
ridicând privirea către Măria Sa oridecâte ori bolnavul lăsa 
cuvintelor dinăuntru cale către în afară. Abia după Baia, când 
bătuse pe Mateiaş şi făcuse din Unguri un măcel atât de 
îngrozitor încât neaua se topea în valuri roşii pe marginea 
drumurilor iar corbii grăbeau cu pliscurile în hoiturile proaspete, 
şi tot în roşu părea îmbrăcat cerul în înserarea trasă către munţi 
ca o perdea fâlfâitoare, dintr'odată înţepenită în mirare sau în 
groază. Ca prin minune, Mateiaş nu-i căzuse în mână şi izbutise 
să fugă peste păduri, în goana cea mai de sârg. El îl urmărise 
prin trecători, răzbătu ca un viscol în Ardeal - era o iarnă nu 
prea grea din luna lui Andrea - prădase sate şi târguri săcuieşti 
şi, abia întors, trimisese vorbă lui Aron să treacă spre Moldova 
ca el, Ştefan, să-i dea domnia, sfătuit într'ăst fel de către boierii 
nemulţumiţi. Şi Aron căzuse în capcană. Venise, fusese prins, 
călăul domnesc îi scurtase trupul cu un cap, astfel cel ce-i 
ucisese părintele la Răuseni îşi aflase pedeapsă în direptate. 
Luarea cu propria mână a dreptăţii, îi spunea Daniil, e treabă de 
puternici şi de slabi. Oamenii de rând, dreptcredincioşii dela 
mijlocul neamului omenesc, cei ce fac viaţa cu putinţă, dincolo 
de sânge şi de trădare, nu-şi împart singuri direptatea. O cer 
Celui de sus şi judeţilor, puşi pentru aceasta în scaunele lor. 

Abia că trecuse prin Răuseni, parcă în toamnă, încă depe 
atunci sleit de dorinţi, şi, aşa cum glăsuia pisania şi aşa cum el 
ştia că trebuise să fie, ridicase acolo ultimul lăcaş, în amintirea 
celui ce-i dăduse viaţă: „lo Ştefan Voievod, din mila lui 
Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, a binevoit şi a început să 


clădească acest hram în numele tăierii capului Sfântului şi 
slăvitului prooroc, înainte mergătorului şi botezătorului loan, în 
acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan Voievod.” 
Capete căzute de sabie, capete urcate la cer de mâini 
neuitătoare, în cărţi sfinte sau în lăcaşuri către sfinţirea lor 
clădite. Pământul întreg nu putea fi decât o câmpie a direptăţii 
aici sau aiurea, unde oamenii căutători de bine, ca şi de rele, se 
lăsau târâţi spre nelegiuiri, invocând numele Legii. Sub ce semn 
greşise? Sub ce semn se făcuse iertat sau osândit? Fiecare cu 
raiul şi cu iadul legat la oblânc, într'o parte şi alta, când cu 
dreptul când cu stângul îndemnând armăsarul soartei către ce e 
bine sau către ce e rău, aşa cum fără greş de sus ne-a fost 
sortit. Numai celui depe cal, văzând mai departe decât 
pedestraşii, îi era dat să citească peste clipe. Adică lui, lo 
Ştefan... Râse iarăşi, uimit şi înveselit de această ultimă credinţă 
în nesăbuita lui nedeosebire, desigur, neplăcută lui Dumnezeu... 

Insă, fără ştire, mintea îl ducea, prietenoasă, parcă în 
cârdăşie cu un alt fel de memorie, către păcatele inocente ale 
tinereţii, unde şi vărul Duma îşi căpătase locul lui de cinste, 
începând tocmai cu întâmplarea dela Lerici şi, mai târziu, cu 
acea femeie pe care nu încetase de a o căuta prin viaţă ca 
printr'un codru cunoscut, dar nu destul, căci nicicând nu mai 
dăduse de ea, nici la Râmnic, nici la Bucureşti. Deşi, aşa cum îi 
mărturisise în mai multe rânduri... Ce-i mărturisise? Întâmplarea 
aceea nu-l mai găsea prezent. Duma îl conducea către altă apă, 
mult mai către soare răsare, parcă printre nouri negri şi 
duşmănii, dar şi printre bucurii fără nume, ostăşeşti şi lumeşti... 
La apa Niprului se afla o cetate enoveză, ţinută de Moldoveni 
aflaţi în slujba fraţilor Senarega, pe unde intrau mărfuri 
talieneşti către ţinuturile învecinate, încăpute pe mâna Tătarilor 
din Crim, dar şi către ţinuturile mai dela miazănoapte, din ţara 
muscălească. Nu departe de Mangop, parcă la capătul de jos al 
lumii, unde începea cu siguranţă alta, pentru care ţinuturile 
noastre nu puteau fi, la rându-le, decât alt capăt de sfârşit. Din 
necunoaştere în necunoaştere pare să fim sortiţi, gândea, 
vrăjmăşiei şi înfruntărilor, ca şi cum om cu om n'ar fi fost decât 
străinie faţă de altă străinie şi nu OM, într'un cuvânt, aşa cum 
încerca să rostească, pe deasupra negurilor şi a învrăjbirilor, 
acea fiinţă de piatră aşezată de Dumnezeu între [ara 
Muntenească şi celălalt ţinut românesc de peste munţi. Fugise 


dela Răuseni, după trădarea lui Aron şi nu mai cutezase să intre 
în Moldova, călărise cu o ceată în spre Pocuția, toţi boieri tineri, 
de douăzeci de ani cei mai bătrâni, călări pe cai iuți, cumpăraţi 
cu galbeni grei dela hergheliile cele mai vestite ale lui Luca 
Arbore, de unde aveau să iasă mai târziu caii izbânzilor dela 
Crasna şi Dumbrava Roşie. Trecuseră Nistrul prin vad, către 
Stănileşti, cât mai departe de Suceava, de teamă să nu fie prinşi 
şi se lăsaseră către miazăzi, cu gând de a găsi ajutor cine ştie 
pe unde şi dela cine, pentrucă totul era zarvă şi războiu, miros 
de praf de puşcă şi de apă înroşită, pretutindeni unde răul cădea 
peste bine, ca o gloată de arătări înceţoşate, ieşite din puterea 
nopţii, într'un joc care nu poftea sfârşit şi care avea să ducă pe 
oameni unii împotriva celorlalţi până la căpătuirea veacului sau 
a timpurilor. Nu se putea în alt fel. Aşa încât, ocolind aşezări 
tătărăşti, în câmpia fără zăgaz, ajunseră la marea cea mare 
către toamnă, când soarele cădea scurt peste ape şi căldura 
bătea nisipurile cu îndârjire văratecă şi când, ademenită de 
lenea ei, trăgând spre Brumărel, lumina obosea iute şi venea 
noaptea ca o corabie mânată de pânze negre către un viitor de 
întunecime. Işi amintea de vărul Duma şi de lon Ţamblac, pe 
care avea să-l trimită mai târziu la Veneţia. Şi de alţii, al căror 
chip îl păstrase limpede în aducerea lui aminte, însă al căror 
nume i se ştersese din văzul lăuntric, aşa cum apele sărate ale 
mării ştergeau urmele lor pe nisipurile unde-şi încurau caii în 
splendoarea asfinţiturilor coapte şi limpezi. Mânară către răsărit 
în căutare de adăpost la cetăţile greceşti, unde începuseră să se 
înghesuiască Bizantinii fugiţi de sub asuprirea turcească. Unii 
nimereau la Veneţia ori la Florenţa, alţii ajungeau, pe uscat, 
înfruntând mânia tătărască, pe care se sprijinea puterea 
necredincioşilor, pe cea a valurilor, alţii. Intâlniră cete de 
cavaleri, cu carele şi cu neamurile lor, dădură într'o zi peste 
oameni şi femei adunaţi pe malul de stânci, tot mai către 
răsărit, scăpaţi noaptea dintr'un naufragiu, încercând să adune 
printre pietre şi iarba de mare averile lor risipite printre scânduri 
rupte şi cadavre, plângând unii, suduind alţii cu ochii către cer 
sau către străfundurile înnegurate ale apei celei nemiloase, 
Pontul Euxin, cum îi spuneau încă, pe unde hălăduiseră, în 
vremuri de începuturi, strămoşii lor Acheii. Trecuseră, spuneau, 
pela o insulă numita Leuke, înainte de a fi luaţi de furtună şi 
duşi pe acel țărm necunoscut. li ajutaseră în căutarea lor fără 


speranţă, în timp ce unii ridicau cocioabe şi adăposturi cât mai 
departe de apa vitregă. Prinţese sau ce-or fi fost, gătite în straie 
scumpe, ude şi lipite de trupurile lor boiereşti, ca nişte ştergare, 
aduseseră cu ele până pe aceste ţinuturi sălbatece şi triste ceva 
din veselia bogată de unde veniseră şi pe care, nu peste mult, 
aveau să o încalce sălbăticiunile necredincioşiei. Când altă 
corabie grecească se apropie de mal, Ştefan şi ai lui îşi urmară 
calea, până ce dădură, după alte zile de mers, de un fluviu 
bogat în ape, unde, la vărsarea lui în mare, se înălța din pustie o 
cetate, pe turnul căreia flutura un steag necunoscut, alb, cu o 
cruce roşie în mijloc, acelaş, spunea Ţamblac, umblat prin Ţara 
Românească, pe care-l văzuse vânturând odată deasupra unui 
turn în portul dela Giurgiu, sau San Giorgio, zidit de Enovezi. 
Neguţători aprigi, iubitori de bogății pământeşti şi gata să le 
apere cu spada şi cu tunu’, întemeiaseră la vărsarea Niprului o 
cetate cu nume talienesc, aceea dela care porniseră către lume 
fraţii Senarega. Fură bine primiţi de Moldovenii care ţineau 
straja acolo, o mână de oameni de prin părţile Odobeştilor, fugiţi 
dela Tătarii care-i robiseră cu ani în urmă. Parte din megieşi 
însoțeau pe cei doi fraţi într'o călătorie cu multe care încărcate 
de bunuri sosite de curând din apus, aşa încât în cetate, nu mai 
era nimeni, în afară de câţiva străini cu familiile lor, decât câţiva 
Greci urgisiţi mai de mult dela Bizanţ, paznici ai bogățiilor care, 
zăceau prin pivniţi şi hambare şi pe care le cumpărau cu bani 
grei, sau pe grâne furate, Tătarii din împrejurimi. Alte vechi 
aşezări greceşti depe acelaş mal înfloriseră pe acolo sub 
oblăduirea aceluiaş negoţ, cu toată primejdia care păştea pe 
aceşti puţini pierduţi în cea mai cumplită şi îndepărtată pribegie. 
Oameni dârji şi hotărâți, care veniseră cu gând de a se îmbogăţi 
repede şi de a se întoarce la ai lor, strânseseră bani într'adevăr, 
însă în cartea vieţii, pesemne, nu le stătea scris despre 
întoarcere. Îşi clădiseră casă şi familie la adăpostul acelor ziduri 
nu prea înalte, bune mai mult împotriva vânturilor decât 
împotriva furiei omeneşti, însă bine apărate de bogăţiile 
dinăuntru, pe care Tătarii, chiar dacă le-ar fi jefuit, n'ar mai fi 
ştiut cum să le înlocuiască. Exista astfel un fel de pact tăcut 
între creştinii apuseni şi păgânii stepelor, şi acest fel de pace, 
care în alte părţi nu s'ar fi putut împicioroga, devenise aici 
legământ cuntenit, înţelegere mai degrabă între bunuri decât 
între făpturi omeneşti. Două corăbii pitice îşi legănau burţile, în 


aşteptarea întoarcerii Enovezilor, în apa molcomă a podului, 
strâns şi el între stâncă, nisip şi apele acelea nesfârşit de pustii. 
In piatră seacă, în mlaştini sau în străinătăţi fără cruţare pentru 
ierburi sau pentru fiare, omul prinde rădăcini, ca şi cum, fără 
voia şi fără ştirea lui, ar fi fost trimis pentru a da viaţă şi pentru 
a umple de asemănarea cu Dumnezeu meleagurile cele mai 
neomeneşti. 

încerca din nou să-şi amintească numele celor care-l 
însoţiseră în acea ciudată călătorie, însă nu mai vedea limpede 
decât în înşiruirea şi în înfăţişarea faptelor. Cine rămăsese la 
Lerici? Dintre cei paisprezece care veniseră cu el din Moldova, 
numai de lon Ţamblac şi de vărul Duma îşi mai amintea cum 
trebuie, ceilalţi îşi pierdeau până şi chipurile în depărtările anilor 
de atunci. Planul fu pus la cale împreună cu Moldovenii din 
cetate. Intr-o dimineaţă cu soare rece de Brumar siliră pe cei 
câţiva Enovezi să-şi lase armele şi să coboare steagul din turn, 
înlocuit pe loc cu cel al Moldovei. Fiul lui Bogdan deveni astfel 
căpitanul acelui port de negustori, prima lui cucerire paşnică, 
sau cea depe urmă, pentrucă toate celelalte aveau să se 
desfăşoare în sunet de moarte, aşa cum sunt toate grabele 
omeneşti când ies de sub ascultarea cuvântului. Trecuseră mulţi 
ani, fraţii Senarega îşi făcuseră de mai multe ori drum până la 
Suceava, până când el se îndurase de soarta lor şi le dăduse 
înapoi cetatea depe malul Niprului. La Războieni, sau la Vaslui, 
sau poate că în altă parte, cine ştie unde şi când, i se apropiase 
un arcaş bătrân şi-i spusese: — Măria Ta, să am iertare. Eu mă 
chem aşa şi aşa şi mă aflam cu Măria Ta la Lerici, când ţineam 
straja la Nipru. 

Nu îndrăznea să deschidă ochii pentrucă îi era bine aşa, 
aşezat printre înapoieri, domn peste trecut, atât de întins încât 
nicio împărăție nu-i ajungea la glesne, o împărăție peste timp, 
de care nimeni nu se putea atinge. Depe tărâmurile ei nimic nu i 
se ridica împotrivă şi nicio durere nu cuteza să-l încerce, ca şi 
cum tot ce fusese greu şi amar i-ar fi venit, odată pentru 
totdeauna, din vecinătatea cărnii şi a lucrurilor pieritoare, iar 
domnia peste amintire i-ar fi fost dăruită drept alean la 
bătrâneţe, târziu şi ultim’ popas între cele două tărâmuri. Era 
bine aşa, mai bine ca niciodată. Numele Țării de Sus îi apăru 
dintr'odată, dincolo de înghesuiala amintirilor şi a lipsei de 
durere, ca o învăţătură adunată în câteva litere. Ca o cheie. 


Toate locurile peste care domnise şi toate izbânzile lui pe 
pământ se închirceau speriete în cuprinsul celuilalt nume. Țara 
de Jos rămăsese în urmă şi nu-i mai aparţinea, i se îndepărta de 
mână şi de sceptru, în timp ce cea de Sus, nu numai ţinutul 
Sucevei şi nici măcar curtea şi curtenii, ci doar locul strâmt pe 
care-i şedea crivatul şi, deasupra-i, trupul sătul de viaţă, se 
ridica peste munţii şi câmpiile Ţării Moldovei şi parcă, dar nu era 
prea sigur, îi dădea voie să cuprindă totul cu privirea, cu pace şi 
înţelepciune, dar mai ales fără mânie şi fără vărsare de sânge. 
Astfel, din acea destrămare de neguri i se limpezi pe mare 
insula Leuke, la capătul furtunii cu acele oseminte albe trântite 
în ierburile cu miros de pierzanie. Plecaseră dela Lerici pe una 
din cele două corăbii. Lăsase acolo pe mai mulţi dintre ai lui, 
care aveau să ţină în stăpânirea lor cetatea până ce el avea să 
se îndure a o înapoia stăpânilor ei de drept, şi luaseră marea în 
piept tocmai când cerul trăgea a iarnă, cu vântul înverşunat în 
pânze suflând după voia lor grăbită. Gândeau că în scurtă vreme 
aveau să arunce ancoră la Cetatea Albă şi să aştepte acolo 
trecerea iernii însă vântul îi împinse, punând umărul la treabă şi 
puţina lor ştiinţă de carte întru ale călătoritului pe mare, dincolo 
de gurile Nistrului. Cu mare greutate trăseseră corabia la 
adăpost, de partea cealaltă a insulei, ferită de bătaia vântului, 
coborâseră după apă şi după oameni care să-i îndrumeze, însă 
nu se afla suflare vie pe tot întinsul ei. Abia după căderea nopţii 
o luminiţă se aprinse dincolo de coloanele risipite. Ascunsă de 
vederi, cu faţa către miazăzi, acolo unde nu ajungea crivățul, 
dădură peste o cocioabă şi înăuntrul ei peste un pustnic mare 
ştiutor de toate, venit acolo dela muntele Athos, după ce 
colindase lumea în căutarea unui răspuns pe care, până la 
urmă, îl găsise în Christos. Stătură îndelung de vorbă înainte de 
a se întoarce la țărm, pentrucă loc de dormit nu era în bojdeuca 
sihastrului. Vântul nu-i dusese prea departe de gurile Dunării, pe 
unde, dacă apucau să intre, ar fi putut afla la vreo cetate 
moldovenească popas pentru iarnă. Aici, le spunea, unde acuma 
nu mai vedeţi decât ruină şi tăcere, se ridica pe vremuri foarte 
îndepărtate templul lui Apolo, aici era centrul religios al vechilor 
Greci. 

Şi din nou fi stătu gândul, oprit în loc de îmbulzeala 
amintirilor, sau, mai degrabă, împiedecat de o neaşteptată 
alinare care i se suia în sus pe piciorul cuprins de podagră, cât şi 


pe celălalt, unde rana dela Chilia nu cunoscuse asfinţit. 
Umblatul în urmă, până la pustnicul dela Leuke, îl călăuzise 
către inima secretă a acelei întâmplări. Ştiuse încă din tinereţe 
că orice drum îşi avea ieşirea lui către o luminare neaşteptată şi 
necerută, o apropiere pe care Daniil i-o numise odată, în 
decursul nenumăratelor lor întâlniri, o ieşire către adevăr. Din 
câte astfel de ieşiri, adunate una lângă alta, ar fi putut acuma să 
închege un întreg? Ştiu, în acea clipă aleasă, în timp ce 
bunăstarea trupească i se suia pe picioare în sus ca un început, 
mai degrabă decât ca un sfârşit, că răspunsul dorit avea să-l afle 
abia dincolo şi că tot ce pusese la cale, cu sabia sau cu 
înţelepciunea cântărită în palma trecerii către adevăr, nu 
izbutea să cuprindă nici măcar o parte din ceea ce avea să-i fie 
zis. Era mâna lui, sau numai sfârşitul abia văzut, penele cele mai 
subţiri şi mai mângâioase ale aripei lui din totdeauna, niciodată 
atât de subtilă şi mai purtătoare de scântei binefăcătoare ca 
acuma? Deschise ochii şi avu ca un fel de tresărire în privirea 
vătămată de aripa luminoasă care se stinse de istov, lăsând 
totuşi în urmă farmecul ei doftoricesc. 

Fiecare om cu îngerul lui, ca şi fiecare neam. Lângă înger 
stătea întotdeauna, în priveghiu răutăcios şi potrivnic, duşmanul 
neamurilor, iar din bătălia lor erau făcute bătăliile noastre, din 
uitarea de o clipă uitările noastre, căderile în înfrângeri şi în 
păcat. Bătrânul stătea pe un scăunel cu trei picioare, în faţa 
focului mărunt parcă alcătuit din flăcări pe măsura cocioabei lui 
oropsite, încărcată de sfaturi, reculegeri şi urcuşuri, şi vorbea o 
moldovenească din care nu era greu să desparţi vorbe 
munteneşti şi chiar latineşti, fruct al lungilor lui peregrinări prin 
lume, dela Bizanţ la Roma dela Veneţia la Viena, cât şi prin 
toate părţile vechii Dacii. Aflase hodină la muntele Athos, însă 
acolo i se păruse că nu-i destul de singur şi se lăsase adus de 
corăbieri fugari dela Bizanțul încercuit de semilună pe insula cu 
iz de păgânătate, însă deschisă cerului, ca orice loc pământesc, 
botezată întru Christos, cum spunea el, de când Mântuitorul 
intrase, în aceeaşi clipă, murind pe cruce, în cer şi pe pământ, în 
străfundurile de sus ca şi în cele de jos. Unde pui piciorul, 
zisese, calci pe inima Domnului. Tu cine eşti? îl întrebase în cele 
din urmă. Ai mulţi ani şi grei, în faţa ta. Îngerul tău e tot atât de 
întins în aripi cât şi cel al ţării. Şi demonul tău (zicea demonul, 
pe greceşte, şi nu dracul, cine ştie dece, poate că între cele 


două cuvinte creşteau deosebiri, încă dela rădăcinile lor, pe care 
el nu le putea descoperi, nici înţelege), cel ce stă de pază lângă 
înger şi-l sâcâie fără încetare, şi el e tot atât de mare cât şi 
îndoiala din sufletul neamului tău. Oropsit neam, viteaz şi 
îndurător, sortit căderii sub viclenii şi socoteli străine de grea 
păcătoşenie, însă sortit în încercare în a fi pildă atât pentru el 
cât şi pentru alţii. Aşa le e să fie anumitor neamuri, fără zi nici 
clipă de repaus şi nici măcar de noapte liniştită sau de zi fericită 
pe de-a'ntregul. Din această încleştare nu veţi scăpa decât 
atunci când şi oamenii şi neamurile vor fi duşi la judecata cea cu 
răsplată. Până atunci veţi avea de îndurat tot ce unei fiinţe 
omeneşti, într'un singur trup şi în sute de mii împreună adunate, 
îi e îngăduit a îndura. 

Se oprea din cuvânt şi-l privea de parcă ar fi vrut să-l 
întoarcă pe dos ca pe o haină şi să-i citească în cusături. Il 
ţinuse să doarmă în cocioabă, pe jos, ceilalţi se întorseseră la 
corabie. Visase templul refăcut în întregimea lui, aşa cum fusese 
înainte de a fi fost părăsit de preoţi şi de sufletul credinţei celei 
vechi, aşteptătoare de înnoire, cu frizele povestind viaţa zeului, 
cu cele şapte coloane mai albe decât spuma mării, văzuse un 
cârd de lebede lopătând în văzduh, apropiindu-se în zbor drept, 
ca de săgeată, trecând apoi prin faţa templului, atât de aproape 
încât aripile mângâiau faţada sculptată şi-i dădeau un lustru nou 
sub soarele care apunea către Ţara Românească scoțând în 
relief acele trebi minunate, ca şi cum păsările uriaşe, 
ascultătoare de porunci neştiute de muritori, se aflau acolo ca 
să îndeplinească o solie poruncită undeva de zeul însuşi. 
Măturau astfel şi făceau să strălucească în liniile lor voite 
întocmai de artistul care le dăltuise, arătările sacre care cântau 
în marmură faptele lui Apolo. A doua zi pustnicul îi confirmă 
visul. Aşa se întâmpla cu adevărat, pe când templul ridica acolo 
mărturie de prezenţă divină şi când, în fiecare an, când preoţii 
sărbătoreau ziua de naştere a lui Apolo, lebedele zburau peste 
insulă şi peste templu, în semn de închinăciune. 

A doua zi de dimineaţă pustnicul îl dusese jur împrejurul 
insulei, care, zicea, stătea drept în faţa gurilor Dunării, parte 
înaintată în valuri din trupul însuşi al ţării, şi pe acolo aveau să 
se întoarcă la Moldova odată ce vântul avea să-şi ogoiască 
furiile. Era pământ stâncos, ridicat înspre mijloc, acolo unde se 
vedeau căzute în iarba săracă şi uscată de toamnă temeliile 


templului de altădată, atât de întinse încât îţi uşurau trecerea 
închipuirii către statul ei măreț, din care nu mai rămăseseră 
decât înconjurul bine înrădăcinat în piatră şi rămăşiţele de 
marmură albă rânduite în spaţii de pierzanie, aşa cum 
cutremure şi furtuni le hotărâseră geometria în decursul 
veacurilor. Către apusul insulei se rotunjea în mal un adăpost 
firesc, unde se legăna pe apă, aproape că în nemişcare, corabia 
lor de fugari. Încă înainte de războiul dela Troia, zicea pustnicul, 
pe când aceste aşezări erau, încă depe atunci, închinate lui 
Apolo, zeul luminii, insula se mai chemase şi Pidonixi, în 
înţelesul de insulă a Balaurului, deoarece, după ce învinsese pe 
şarpele numit Python, zeul îi luase numele, Pythios, după 
obiceiul celor vechi. Drept în faţă, peste ape, la vărsarea Dunării 
prin cele trei braţe ale ei, se afla Sulina, cetatea Lunii, sau a 
Letonei, mama lui Apolo, care-l născuse pe zeu pe insula Letea, 
în plină deltă a marelui fluviu. Nigra sau Nerea se numea marea 
dintre soare şi lună, dintre insula Leuke şi portul dela Selene. 
Tot cei vechi, dela care eu am aflat toate acestea, pretindeau a 
şti că steagul Dacilor nemuritori, cu un cap de lup în vârf, îşi 
trăgea puterea tot depe aici. Într'adevăr, Letona, fugărită de 
lunona, ajunsese pe aceste meleaguri sub formă de lupoaică, 
likena, aşa încât fiul ei era cunoscut şi sub numele de zeul lup, 
likios, în acelaşi fel în care Insula Albă, Leuke, avea pe ţărmul 
dimpotrivă o cetate cu acelaşi nume, în geografia sacră a 
acestor locuri, Leuki, sau Cetatea Albă. Negru, în acelaşi timp, 
este numirea adâncului înţelept, fertil în bogății de tot felul, 
pământul originar, de unde toate se trag, nereus, care s-a 
păstrat în numele descălecătorilor Ţării Româneşti. Negru îi 
chema pe toţi la început, sarabi zic unii, ducându-le baştina 
până'n depărtările moşilor mai mult decât străvechi, coborâţi la 
rândul lor depe meleagurile dela miază noapte, acolo unde s'au 
pus temeliile omenirii şi ale omeniei şi de unde, până în poalele 
muntelui Omu s'au scurs de-a-lungul mileniilor cei ce fugeau 
dela o aproape uitată prăbuşire în apele fără fund şi despre care 
vorbeşte Platon în dialogurile sale. Trecând peste ţinuturi 
nenumărate, acei fugari au mas în munţii Ripei, Carpaţii de azi, 
alţii au coborât mai către miazăzi atingând meleagurile Eladei, 
alţii, în sfârşit, au grăbit către Eghipet şi Etiopia, alţii către India. 
Noi cei de aici, zicea arătând spre gurile Dunării, stăm pe aceste 
locuri de atât de multă vreme încât nimeni nu s'a încumetat să 


le numere anii şi nici măcar veacurile. Înaintea noastră nu se 
afla nimeni între Suceava şi Insula Balaurului. Râdea în barba lui 
cu un schepsis de şagă şi de necutremurată ştiinţă, ca şi cum, 
povestind fugarilor istoria acelor pustietăţi, le-ar fi trecut în 
mâna lor, ca pe un bun al lor, de care până atunci nu avuseseră 
ştire. 

Îndreptar la toate, zise, arătând către o înşiruire de pietre, 
orânduite, pe cât cu putinţă în formă de cruce, dela un capăt la 
celălalt al templului. Cu mâna lui, atunci când nu-şi trecea 
timpul pescuind sau rugându-se, meditând sau contemplând 
valurile cu ritm de cântec misterios, aducător de adevăruri 
ascunse în neagra lor înţelepciune, ridica dintre ierburi pietre 
lustruite de timp şi le punea, una la capătul celeilalte, alcătuind 
astfel, în decursul anotimpurilor prielnice, acea formă care 
mântuia locurile sau, cum spunea el, le dădea ultimul lor chip, 
acela de intrare a pământului cu tot ce se afla pe el şi nu numai 
a acestei insule, în propria lor eternitate, care trebuia să fie, 
când nici nu te gândeai, sfârşitul timpurilor, aşa cum scria la 
Apocalipsă, şi care avea să se întâmple într'o zi, peste luni sau 
ani fără număr, numărul lor n'avea niciun rost să-l ştim, făcea 
parte din învrăjbirea noastră cu tăişul vremii. 

Din ce trăia în această neturburată singurătate? Din 
pescuit, din daniile corăbierilor care ştiau de sihăstria lui şi 
trăgeau la mal din primăvară şi până la căderea toamnei, 
lăsându-i merinde, mai cu seamă ulei de măsline de prin 
insulele Eladei, vin, făină, fructe uscate, miere şi alte bunătăţi 
de care nici nu avea mare nevoie, pentrucă nu ţinea la viaţă şi 
nici la prelungirea ei, mai ales acuma după ce îi fusese dat să 
vadă cu ochii, dar nu numai acuma ci mai cu seamă în nopţi de 
veghe, iarna sub suflarea trezitoare de morţi şi de fapte a 
viscolului, istoria viitoare a Ţării Moldovei. li pusese mâinile pe 
frunte apoi palmele pe creştet, şi-l binecuvântase, în timp ce ai 
lui, minunaţi de cele ce vedeau, căzuseră în genunchi şi i se 
închinaseră socotindu-l drept viitorul lor Domn. 

Bătrânul rămase pe țărm, în timp ce corabia lor, cu vânt 
bun în pânze, se îndepărta către apus. Când trupul pustnicului 
arăta încă a formă la îndemâna privirilor, Ştefan îl văzu 
întinzând braţele într'o parte şi într'alta, astfel încât, pe cerul 
limpede, semăna a cruce neclintită, la fel cu cea care el însuşi o 
încropise din pietre păgâne, pe podişul templului de odinioară 


închinat zeului lup, sau zeului luminii. În timp ce marea cea 
neagră îi ducea încet către tărâmurile de ei părăsite după 
tăierea capului lui Bogdan, reîntregind un cerc în cuprinsul 
căruia sensul unei vieţi întregi fusese scris în litere de întâmplări 
şi de încheieri. 

Parcă semăna cu Daniil, îşi zise, în timp ce, cu o mână 
îndoielnică şi sfioasă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu dea din 
nou glas durerii, îşi pipăi piciorul, încercă să-l mişte, nu îndrăsni 
decât în parte, apoi alunecă într'un somn scurt, şi binefăcător, 
ca şi cum amintirea acelei fugi care-l dusese acolo unde trebuia 
să ajungă, îi readusese nu numai în minte dar şi în trup, zvonuri 
de tinereţe înnoitoare. Dinspre cetate îl ajunseră, doar o 
frântură de clipă, dangăte omeneşti, aducătoare şi ele de 
întoarceri în urmă, la hanurile memoriei, ca şi cum mişcările lui 
prin fiinţa nopţii, trecerea lor paşnică dela o frântură de amintire 
la alta, i-ar fi fost de ajutor şi de leac, întocmai unor rugăciuni 
pentru el înadins înălțate. 

Era în zadar. Nu mai putea adormi, iar trecutul îl obosea 
peste măsură, ca şi cum ar fi cutreerat prin viaţa cea vie pe 
picioarele lui sănătoase din alte vremi. Chemă, întâi încet, apoi 
mai tare. O umbră se clinti prin întunerec. Nu m'a părăsit, gândi 
şi, parcă, înainte ca medicul venețian să-l fi întrebat ceva, se 
simţi uşurat, dornic chiar de a adormi din nou şi de a se rupe de 
acea năvală de chipuri şi de întâmplări, care, totuşi, împotriva 
nesocotitei lor îmbulzeli la ferestrele minţii, alcătuiau cu încetul 
ca un fel de drum limpede care, în loc să-l încurce şi să-l 
îndepărteze, îl apropia simţitor de socoteala cea dreaptă a 
întregului domnesc din care se ştia făurit. Cuvântul putere se 
amestecă dintr'odată cu acela de domnie, apoi cu propriul său 
nume, iar când Matteo Muriano îi luă mâna şi-i cercetă bătăile 
sângelui, întreaga alcătuire de vorbe pline se prăbuşi în 
întunerec şi rămase din nou izolat în noaptea suceveană care-i 
devenea leagăn şi mormânt. 


IV. Viaţa e încă în el, deşi mai liniştită ca niciodată, n'aş 
putea spune obosită sau pe terminate. Vreau să dorm, susură cu 
glas sigur de el. Deschid uşa iatacului şi chem către întunerecul 
unduitor sub flacăra făcliilor din perete, peste puţin intră o 
femeie cu un opaiţ aprins care-i bate trăsăturile bătrâneşti ale 


feţei, îi spun să grăbească la bucătărie şi să-mi aducă o infuzie 
de tilia plariphilia, mă corectez şi-i spun „de tei”, mă aşez la 
picioarele patului, cât mai pe margine, apoi mă ridic şi mă uit pe 
fereastra întredeschisă. Mai ard lumini pe ziduri şi o lună ştearsă 
stă să cadă în spre munţi. Când femeia aduce cana fierbinte cu 
miros de florar, îmi dau seama că Măria Sa a adormit, respiră 
regulat şi sănătos, îl aud clar în liniştea închisă din odaie. In faţa 
icoanelor flacăra aproape că nu clinteşte, doar aurul din jurul 
Adormirii Maicii Domnului palpită viu în rotunjimile lui de 
perfecţiune cerească. Peste câteva zile, peste câteva 
săptămâni, îmi voi strânge boarfele, cărţile, instrumentele, 
flacoanele, galbenii adunaţi în atâţia ani de slujbă credincioasă 
la curtea Moldovei şi voiu lua calea către Veneţia, de astă dată 
pentru ultima oară. O lungă istorie va rămâne în urma mea, 
dusă în spate ca o casă de melc codobelc, cum spun copiii pe 
aici şi, odată ajuns acasă, în via mea dela Pordenone, îmi voiu 
lua şi eu rămas bun dela lume, în aşteptarea întâlnirii cu Ştefan, 
dincolo de răni şi de îndoieli, în pacea pe care el m'a ajutat să 
mi-o agonisesc. Cine ar fi zis? 

Mă las încet pe spate, în jilţul din faţa crivatului, mi-e somn 
şi parcă şi frig, îmi trag pe picioare o haină de care dau bâjbâind 
cu mâna prin întunerec, nu ştiu dacă e a mea sau a voievodului 
şi cad în somn. Când deschid ochii întunerecul e la fel ca mai 
adineaori. Nopțile au început să se lungească, mă scol fără 
zgomot, îi ascult respiraţia, care nu s'a schimbat, caut cana cu 
infuzie de teiu, care s'a răcit şi o beau domol, apoi îmi reiau 
locul în jilţ, cald încă. Unde s'a dus râsul lui de dimineaţă 
curată? Unde acea putere care-l făcea de neînvins, mai ales în 
înfrângere? Totul, chiar şi puterile mele, a rămas în urmă, pietre 
fără număr pentru un templu nevăzut, clădit de fiecare în timpul 
lui limitat şi periculos. Omul ăsta, întins pe patul apropiatei lui 
nesfârşiri, a fost norocul meu, /a mia fortuna. Care-i cheia? Dar, 
mai ales, cum am putut trece nevătămat, ci dimpotrivă 
miracolosamente guarito, dela Lucrețiu şi dela Pomponio Leto, 
la învăţătura scrisă pe pereţii dela Voroneţ? 

De unde veneam şi unde ajunsesem? Când am dat cu ochii, 
pentru prima oară, de palatul dela Suceava, cu mintea plină încă 
de măreţiile dela San Marco, nu mi-am crezut, nici măcar 
închipuirii, celor ce vedeam, mă lăsam copleşit, pentru a câta 
oară, de falsul meu contact cu propria-mi viaţă de până atunci. 


Totul era aici pe măsura ţării, strânsă între munţi şi stepă, un 
nimic fragil în spaţiul de durere fără rost aparent al acestor 
ţinuturi depe care se retrăseseră legiunile lui Aurelian, nu de 
teama barbarilor, îmi închipuiam, ci de lung şi fără de leac 
plictis. Numai în interiorul dela Sfinţii loan şi Paul, dela Veneţia, 
încăpeau trei biserici moldoveneşti, chiar şi de ctitorie 
domnească. Până şi oamenii miroseau altfel, ca şi mâncările, 
fructele,  amurgurile,  primăverile. Domnitorul îmi  ghicea 
desamăgirea din priviri şi se uita la mine foarte serios şi princiar, 
însă cu o culoare glumeaţă în fund, dincolo de ochii lui, albaştri 
ziua şi căprui noaptea, parcă tăiaţi pentru două persoane 
deosebite. Ochi de nord, severi ca nişte cuțite, aspri, tăind 
lumea în bucăţi pentru a o mesteca mai bine între măselele 
minţii lui de înfometat. Asta am descurcat în el la prima 
întâlnire, în sala tronului dela Suceava, o nemărginită poftă de 
cunoaştere, pe care umaniştii talieni o satisfăceau citind pe 
Cicero sau contemplând statuile antice, în timp ce acest ciudat 
amestec de apus şi răsărit, de Bizanţ şi de Veneţie, cunoştea cu 
sabia care nu era de fapt decât o prelungire a privirii lui de zi. 
Pentrucă noaptea - când aveam să-l văd adesea, dincolo de 
tovărăşia ostaşilor şi a clinchetelor de paloş - noaptea privirea îi 
devenea adâncă şi blândă, căutătoare nu de adevăruri, ci de 
plăcere. Acum, în pragul sfârşitului, ochii lui, chiar dacă ar voi, 
n'ar mai şti să fie albaştri. 

Abia mult mai târziu, după ce-l însoţisem în atâtea aventuri 
diurne şi nocturne, între albastre şi căpruiu, am început să mă 
desmeticesc şi să pricep ce se întâmplă pe aceste ţinuturi de 
hotar. Europa se termină pe Nistru şi la gurile Dunării, acolo 
unde se termină şi Moldova, deci nu putea să fie altfel, nici în 
oameni nici în locuri. lar dincolo de orice posibilitate de 
asemănare sau de deosebire, altceva începea să se definească, 
ieşind ca un miez dintr'o nucă, în prima toamnă a culesului meu 
moldovenesc. Cred că toţi apusenii, rând pe rând, ar trebui să 
vină aici şi să petreacă un timp, ca să vadă cum arată lumea, 
dela margine spre centru şi nu invers. Moldova e ca un proces 
inițiatic, fără de care nicio aproximatio veritas, nu e posibilă. 
Ţara asta ar trebui transformată de umanişti în autocunoaştere. 
Eram lector fidel al lui Petrarca, al cărei Canzoniere mă însoțea 
pretutindeni ca o umbră fidelă. Ca şi cărţile lui Marsilio Ficino, 
Leon Battista Alberti, Pico della Mirandola sau Poliziano. 


Credeam că poesia îngheţase în veselele întristări ale lui 
Lorenzo il Magnifico şi proza latină în De secreto conflictu 
curarum mearum. Sau că dela Platon încoace nimeni nu mai 
trăsese cu arcul în adevăr. 

Mergeam grăbit de-a-lungul canalului, către San Moise, mă 
uitam din când în când în urmă, eram tânăr şi foarte ocupat cu 
mine însumi. Mă înşelam cu autoritate, însă nu se putea altfel, 
din astfel de înşelăciuni ne e croită cămaşa sub care ne tragem 
zilele către desbrăcarea cea depe urmă. Imi dau seama, 
gândind sine ira asupra acelei perioade din viaţa mea, că n'aş fi 
ajuns niciodată la ceea ce sunt dacă aş fi urmat altă cale. Totul 
este itinerar trasat de proprii noştri paşi către ţinuturile cele mai 
ascunse şi mai autentice din noi înşine. Nu se înşală de ţel decât 
cei născuţi în laşitate, din strâmbăturile cărora, adesea, e 
întreţesută istoria însăşi, deci adunarea de erori în nefericire a 
neamului omenesc. Ar fi de ajuns să recunosc că preferam lui 
Origen pe Simon Magul şi că, în bătălia pentru umanism sau 
contra lui, care se dădea între Florenţa şi Veneţia, luam partea, 
deşi născut la Veneţia, cetăţii depe Arno. Stăteam, astfel, în 
vântul care bătea cu furie peste toată peninsula. Bătălia nu s'a 
terminat, însă eu mi-am schimbat tabăra de când, pe acest 
tărâm binecuvântat şi dreptcredincios, am văzut soarele 
răsărind din altă parte. Grăbeam către casa unde ne întruneam 
pe atunci, ca să punem la cale, mai mult decât pe furiş, căderea 
celor răi, deci, în limbajul nostru fanatizat de o proastă 
înţelegere a tuturor lucrurilor, a dogelui, a guvernului 
Serenissimei, a patriarhului şi a clerului, ba chiar şi a artiştilor 
care, ca Bellini, pictau lumea într'o lumină care ne ustura 
privirile; privirile noastre însetate de perfecţiuni geometrice şi 
nu de adâncimi mistice. Eram discipolii, oarecum târzii, însă 
fideli, ai lui Pomponio Leto şi ai unui Platon scos din ţâţânile lui 
religioase şi coborât la nivelul magiei şi al neoplatonismului, mai 
ieftin şi mai primejdios decât o ruină deşănţată. Unul din noi, ni 
se spusese, avea să ne trădeze, deci ne aştepta pe toţi 
închisoarea şi călăul. Complotul putea, fi uşor trecut dela cultură 
la politică, ceea ce fusese dela început, astfel încât securea 
gâdelui, la capătul unei logici fără înşelare de sine, avea să taie 
nu gâturi individuale ci duşmănii de partid, căutătoare de 
schimbări în regimul însuşi al republicei. 

Cu ani în urmă, Papa Paul al II-lea arestase într'o noapte de 


carnaval pe Pomponio şi pe ai lui şi închisese Academia 
platonică dela Roma. Nu-i măcelărise şi nici măcar nu-i 
torturase, ci-i îndepărtase de scopurile lor imediate, care erau 
schimbarea la faţă a filosofiei, înlocuirea lui Aristot cu Platon şi 
întoarcerea la păgânism a popoarelor creştinate, duse, după ei, 
pe un drum greşit. Procesul începuse la Florenţa, unde pictura 
dădea prioritate formei, văzute prin ochii celor vechi şi unde 
traducătorul lui Platon în latineşte, cât şi discipolii săi, dăduseră 
politicei florentine o filosofie, pe care mult mai târziu, după 
moartea lui Lorenzo, avea să o transforme în tratat cotidian de 
ştiinţă politică şi de tehnică a loviturii de Stat, un obscur 
secretar, numit Nicolò Macchiavelli. Bătălia luase fiinţă sub 
stindardele albe ale filosofiei şi devenise roşu viu, pumnal încins 
la o nouă sau foarte veche flacără, cu ajutorul umaniştilor, care 
învăţaseră dela antici câtă artă de a fi se poate ascunde sub 
arta de a gândi. Stau strâmb şi gândesc drept, cum spun 
Moldovenii lui Ştefan, însă înţeleg foarte bine, deşi încărcat cu o 
pagubă de ani întunecaţi care-mi stă încă pe suflet, dece acele 
lupte dădeau naştere uneori la capodopere şi alteori la conflicte 
sângeroase sau la scene de infern pământesc, aşa cum se 
întâmplase atunci când mă îndreptam spre San Moise pe 
picioarele mele de umanist şi de conspirator, căutam de fapt o 
ieşire către altceva, însă pe care numai ciocnirea din acea 
noapte de groază avea să mi-o deschidă dinainte, fără voia 
mea, aşa cum e bine să fie scris în destinul fiecăruia. 

Rustico da Torcello era descendent în linie dreaptă din acel 
neguţător venețian care, împreună cu Buono di Malamocco, 
răpiseră moaştele sfântului Marcu Evanghelistul şi le aduseseră, 
la 828, dela Alexandria din Eghipet pe malurile lagunei, sub 
domnia  dogelui Giustiniano Partecipazio, pe vremea când 
sărăcia noastră nu ne îngăduise să-i ridicăm un lăcaş demn de 
însemnătatea lui. Abia după câteva secole, dogi mai bogaţi şi 
mai cu dar dela Dumnezeu în ale politicei şi ale religiei 
construiseră basilica monumentală care poartă numele 
protectorului Serenissimei. În casă la Rustico ne adunarăm 
câţiva şi aşteptarăm ca celelalte grupuri să se adune şi ele, 
fiecare la altă oră, pe o plajă dela San Michele, o insulă fără 
însemnătate şi pustie, la nord de Murano. Am ieşit către mare 
prin Sacca della Misericordia, astfel încât să atingem insula 
înainte de miezul nopţii. Depe undeva, din clopotniţa unei insule 


apropiate, se auzea bătaia orelor, aşa cum le urcase în turnuri şi 
le făcuse aritmetică sonoră Papa Silvestru, în plină epocă 
obscură. Eram cu toţii certaţi cu dreptatea şi nu ştiam decât de 
strâmbătate, ceea ce rima, atât de pătrunzător în măruntaiele 
răului, cu falsa omenie din textele noastre de căpătâiu, din care 
sper să nu rămână nimica în viitor, pentru liniştea sufletească a 
drepţilor şi, mai ales, pentru liniştita şi dreapta aşezare către 
mai bine a adunărilor omeneşti. 

Două gondole îşi vărsaseră pe mal încărcătura de înţelepţi 
şi de săbii, câteva clipe după sosirea noastră mai apăru una, 
venind dinspre Burano. Vinovatul, ca să zic aşa, se afla în 
aceasta din urmă şi nu ştia nimic de intenţiile noastre. Nu 
aprinseserăm torţe, ne era de ajuns lumina vestejită a unei luni 
pe trecute, care îngălbenea valurile şi nisipul. Eram atât de bine 
organizaţi, după modelul dela Roma, încât gândeam pe un 
singur gând, credeam într'o singură soluţie, bănuiam o singură 
vinovăţie, căutam o singură posibilitate în bine, sau în ceea ce 
noi numeam astfel, lucru greu de considerat pentrucă 
amestecat cu toate scoriile antice, cărora neoplatonicienii le 
dădeau formă de eschatologie şi de salvare. Duşmanii omenirii 
erau patru plus unu, sau doi plus trei, sau şapte minus cinci, 
fiecare din noi putea, după o îndelungată educaţie în acest sens, 
să umple numerele cu nume proprii. Amorul nu era păcat decât 
atunci când bărbatul îl dedica femeii, socotită drept născătoare 
de fii destinaţi a continua prin procreaţie relele depe pământ. 
Amorul platonic, sau cel de dincolo de familie, sau chiar şi 
sodomia constituiau, după Pomponio Leto, amorul perfect. 
Destrăbălarea în grup, amorul polifonic, cum îl numea Rustico, 
tindea a restabili echilibrul între, de pildă, stearpa orânduire a 
astrelor, alcătuiri dumnezeieşti, şi proasta ordine umană, 
deteriorată de creştinism, religie pentru fiinţe inferioare. Un aliat 
valabil putea fi Jupiter, dar şi zeul tenebrelor, separatorul, 
imitatorul fără pată, creatorul prin necreaţie. Ne aflam la 
extrema cealaltă a principiilor care făceau din Veneţia, sau 
făcuseră din ea până atunci, un model fără precedent al bunului 
guvern, iar din izolarea ei în lagună o vastă sihăstrie creştină. 

Viitorul, credeam noi, avea forma intenţiilor noastre, 
extrase din tot ceea ce omenirea avusese mai bun, în trecutul ei 
îndepărtat şi atât de aproape de posibilitatea noastră de a-l 
reface. 


Quator humores in humano corpore constant, 
Sanguis cum cholera, phlegma, melancholia. 


În noaptea depe plajă, în timp ce ne ascuţeam în gând 
pumnalele, speța umană îmi apărea tot mai clar adunată numai 
în două din cele patru umori prin care mă învățase să curarisesc 
şcoala dela Salerno: sanguis cum cholera. Eram convinşi 
dinainte că vinovatul era vinovat şi că, deci, trebuia să moară. 
Chiar dacă aş vrea, nu mi-aş mai putea aduce aminte numele 
bietului inocent, care, ca şi noi, crezuse în bunătatea viitorului. 
Rustico îl acuză imediat de a fi călcat prin trădare principiul 
fundamental al asociaţiei noastre: fidelitatea, redusă la 
ascultarea fără şovăială nici replică. Aş fi putut crede şi azi în 
acea gravă vinovăţie, dacă numele noastre ar fi apărut pe 
undeva, acuzate de vreun delict împotriva siguranţei republicei, 
dacă după acea crimă rituală, am fi fost arestaţi şi condamnaţi. 
Insă nu ni se întâmplă nimica. Scena se desfăşură în câteva 
clipe, după cum fusese dinainte pusă în scenă. Fiecare dintre 
noi, aproape că în acelaş timp, îşi împlântă pumnalul în trupul 
vinovatului, apoi, în sinistră cadență, câteva zile după aceea, 
începură să dispară unul câte unul, cei care luaseră parte la 
crimă. Cineva începuse să tremure, probabil că Rustico, şi 
elimina pe rând pe toţi martorii acelei nopţi de nebunie şi de 
sânge. Nu mai ieşeam decât ziua. Când cădea noaptea, mă 
zăvoram în casă, tresăream la fiecare zgomot, mă bătea gândul 
să denunţ poliţiei pe cel ce, sub scutul renovării şi al 
progresului, era cauza cea dintâi a asasinatelor şi care, sub 
scutul filosofiei şi al lui Platon, băgase teroarea în cetate, însă 
eu însumi mă făcusem vinovat de începutul acelei istorii şi apoi 
de succesul ei, ca să zic aşa, astfel încât nu aveam altă soluţie 
decât să tac şi să accept, aşteptând ca, într'o bună zi, să-mi vină 
rândul la tăiere. Nimeni din cei rămaşi în viaţă nu mai apărea pe 
nicăieri. Nu mai ştiam cine era viu şi cine fusese eliminat. 
Reuniunile noastre din casa lui Rustico, în San Moisé, încetaseră 
de a mai avea loc. Nu mai înţelegeam nimic. Tremuram în 
vinovata mea singurătate. 

Într'o dimineaţă, când pescarii dela Malamocco începeau să 
se întoarcă, după o noapte petrecută în larg, apărură din ceața 
alburie primele corăbii turceşti şi tunurile lor deschiseră focul, 


apoi, una după alta, ca nişte arătări ireale, dispărură în 
dimineaţa turbure. Panica în Veneţia depăşi orice închipuire. 
Flota noastră, comandată de dogele Andrea Vendramin, fu 
distrasă în parte şi împrăştiată, iar necredincioşii debarcară pe 
coasta de nord, invadară terra ferma şi devastară sate şi oraşe 
până în apropiere de Pordenone, unde moştenisem o fărâmă de 
vie dela o mătuşă necunoscută. Nici pe mare nici pe uscat nu 
mai aveam putere decât să ne jăluim a moarte. Când începură 
să cadă pe străzi şi în pieţe primele victime ale ciumei, semnele 
de pedeapsă prinseră în fiecare rădăcini de disperare şi, în alţii, 
cei mai tari dintre noi, impulsuri de pocăință. Ştiam de ciumă din 
Decameron şi din cărţile mele de medicină. La Veneţia, până 
atunci, nu ajunsese niciodată prăpădul care nimicise, cu un 
secol înainte, jumătate din populaţia Italiei. Mergeam din casă în 
casă, ziua şi noaptea, străbăteam norii de fum acru care ieşea 
învolburat din torţele aprinse la colţuri şi din focurile dela 
răspântii peste care megieşii aruncau din când în când boarfele 
celor răposaţi, crezând astfel că pun capăt molimei, vedeam 
focurile oglindindu-se în amurg în apa murdară din canaluri, 
încărcăm cu cadavre îndoielnice gondolele care mânau către 
cimitir, pescuiam în ape turburi trupuri uneori zbătându-se a 
viaţă, aruncate pe ferestre de fiii, de surorile şi chiar şi de soțiile 
bolnavilor încă necuprinşi de moarte, urlând de disperare, 
bălăcindu-se între valuri şi țărm cu gesturi de stingere lentă sau 
de furie disperată. Dogele murea printre blesteme. Veneţia 
agoniza între Turci şi molimă. Nu mai ştiam ce e nici foamea nici 
somnul, alunecam şi eu fără ştire către singurul repaus pe care 
mi-l mai puteam închipui, zăpăcit de neodihnă, prins ca într'un 
fel de dans macabru al cărui sfârşit părea strict legat de sfârşitul 
lumii, aşa cum noi înşine ni-l pregătisem şi la care şi eu 
pusesem umărul cu nădejde umanistă. 

Când ajunsei la Pordenone, către toamnă, satele fumegau 
încă în aerul molipsit şi el de boala oamenilor, căscând găuri şi 
ruine către cerul mai albastru ca niciodată, parcă purificat de 
suferinţele noastre şi aşezat de mâna Domnului la o înălţime de 
neajuns. Trecuseră relele peste noi şi nu ne venea să credem, 
hotărâți cu toţii să reluăm viaţa dela un capăt mai limpede şi 
mai demn de iertare. Moartea cosise de-a călare, aşa cum o 
pictaseră maeştrii zugravi din veacul trecut, în cimitirul dela 
Pisa, grăbită să care cu ea de-a valma sute de morţi dintr'un 


singur cosit. Hrăpăreaţă şi precipitată, îşi inventa viteze noui 
pentru foamea ei cu atât mai zdravănă cu cât agoniile noastre 
deveneau cu timpul mai neîmpiciorogate. Insă nu mai aveam 
răbdare de nimic. Venisem la vie ca să-mi iau moştenirea în 
primire şi să-i răcoresc degetele în primul cules sub stăpânirea 
mea, însă nici mustul, nici smochinele proaspete cu gust de 
paradis, nici fetele vesele, cu gust de fructă oprită, darnic oferită 
la marginea dolofană a acelui ritual dionisiac, nici liniştea parcă 
nelumească a acelui loc de viaţă bună, nu mă îndemnau să 
rămân. Mă purtasem cum trebuie, aşa cum era firesc să se 
poarte urmaşii lui Hipocrat, legat de un jurământ de propria lor 
datorie, venisem la Pordenone ca să pun o pauză între ciumă şi 
mine, însă, după două săptămâni de must şi amoruri fugare, mă 
întorsei la Veneţia, unde mă aştepta prima revelaţie, nu ştiu 
cum să-i spun altfel. Era ca un fel de introducere prin artă la 
noutatea din mine, a doua având a fi, după scurt timp, plecarea 
spre Moldova. Treceam în cealaltă parte a vieţii. 

Aveam un prieten călugăr, care lucra dimineaţa la botniţele 
de alături de biserică, dupămasa avea în grijă buna stare a 
lăcaşului închinat sfinţilor loan şi Paul. Fra Filippo Maria da 
Cremona îl chema şi-mi fusese tovarăş de studii la Padua. Se 
călugărise în timpul molimei, ca să se poată ruga mai bine 
pentru ai lui, după ce-i pierduse mai pe toţi. 

Am să-ţi dau să citeşti în cartea deschisă a Veneţiei, îmi 
spuse, în timp ce mă conducea prin penumbra răcoroasă a 
bisericii către cele două morminte; unul alb şi strălucitor, abia 
ieşit de sub dalta sculptorului, celălalt înnegrind uşor sub razele 
multicolore ţâşnind din vitralii, lecţii, ambele, de artă şi de 
istorie, profeţii în piatră, cum le numea Fra Filippo. Mormântul 
cel vechiu adăpostea resturile dogelui Tomaso Mocenigo, unul 
din Venețienii cei mai viteji şi mai cu scaun la cap din istoria 
Serenissimei, mort la 1424, atunci când se sfârşea domol, în 
timp şi în piatră, sufletul epocii numită „de mijloc”, situată de 
umanişti, ca o lespede imundă, între frumuseţile fără cusur ale 
antichităţii şi cele ale propriei ei imagini, refăcută de Platon şi de 
Florentini. Dogele zace, imperial şi împăcat, curajos şi înţelept, 
într'un mausoleu minuscul, aş zice că nedemn de măreţia 
răposatului. Insă mortul sculptat în marmură vorbeşte de 
virtuțile lui creştineşti cu o elocvenţă irezistibilă. E un rege, un 
suveran ştiitor de propria lui grandoare în modestie. Ochii închişi 


par deschişi către partea cealaltă, chipul îi e tot atât de 
domnesc ca şi mâinile, chinuit în chip creştinesc de gândurile 
omului asupra propriei lui existenţe şi a propriei lui morţi. Până 
şi vinele, până şi fineţea ascetică a frunţii, oglindesc zicerea 
către adânc a acestui om fără seamăn. Monumentul e mic de 
stat, însă teribil de împlinit şi de sigur de sine în ceea ce artistul 
a ştiut să facă să vibreze dinspre piatră către spectator. 

Celălalt monument funerar, de curând inaugurat, proaspăt 
în măreţia lui falsă şi adăugită cu forţa, e al dogelui Andrea 
Vendramin, mort în 1478, după doi ani de domnie lipsită de 
glorie şi de demnitate. Atât invazia turcească, cât şi ciuma, îl 
încleştaseră în nemiloasă contemporaneitate. Statuia îi fusese 
mai degrabă făcută de un negustor decât de un artist. Fra 
Filippo mă îndemna să mă urc pe scara rezemată de sarcofag. 
Dincolo de perspectiva celui care privea de jos în sus, vreau să 
spun dincolo de unghiul de vizibilitate normal, un spectacol de 
necrezută micime se deschidea către nefericitul curios care 
contempla de aproape partea interzisă a trupului sculptat, 
odihnind în aceeaşi poziţie ca şi dogele Mocenigo. Faţa mortului 
dinspre biserică era perfect redată, deşi în linii neconvingătoare, 
ca şi cum povestea istorisită de artist n'ar fi corespuns cu 
povestea vieţii lui Vendramin. Mâna care ne era dat să o vedem 
nu părea nici domnească nici ostăşească, aşa cum ar fi fost 
dacă dogele Vendramin ne-ar fi scăpat de Turci, măcar de acel 
fel de primejdie a cărei soluţie stă în mâna celor mari şi face 
parte din puterea lor de vindecare. E o mână molatecă, plină de 
detalii realiste, cu toate vinele şi unghiile adevărate puse acolo 
unde trebuie şi fără să lipsească una singură, însă pare pusă 
acolo mai mult ca să ascundă ceva după un voal de măestrie 
artistică, decât ca să vorbească despre adevărul omenesc care 
o pusese în mişcare, aproape niciodată pentru fericirea 
Veneţienilor. 

Filippo îmi făcea semn cu degetul, apoi cu glasul. Mai sus, 
uite-te bine în partea cealaltă! Mă uitai. In partea cealaltă nu era 
nimic de văzut. Sculptorul lăsase piatra neatinsă acolo unde nu 
ajungeau privirile celor care nu aveau să se urce pe o scară ca 
să se uite dincolo. Era o jumătate de trup, fără mână şi fără 
chip. Din motive necunoscute, poate pentrucă nu-i plătise cât 
ceruse, poate pentrucă această economie indica un fel nou de a 
concepe omul, în nefericita lui parţialitate, poate că o întreagă 


filosofie imitativă, lipsită de dărnicia cunoaşterii, obligaseră pe 
artist să se adapteze unei situaţii evident modificatoare de 
întregimi. La ce bun să modelezi o mână, un braţ şi o jumătate 
de chip pe care nimeni nu avea să le contemple niciodată? Dece 
însă corpul lui Mocenigo, lucrat cu cinci decenii înainte, se 
acomoda în mod natural unui fel de a contempla viaţa şi 
moartea ca pe un întreg? Eternitatea ne-o dăltuim în timp ce 
suntem trup, şi nu dincolo. Eternitatea nu ne serveşte pentru a 
ne mântui şi nici pentru a ne face iertaţi. Tot ce e nepieritor în 
noi ni-l sculptăm singuri atâta timp cât ne sbatem printre 
amănuntele suferinde ale existenţei de aici şi printre tentaţiile 
de a fi bun sau rău la care ne obligă, întrun fel sau într'altul, 
acest trup nemernic şi pieritor, într'atâta încât Dumnezeu însuşi 
nu s'a îndoit în a-şi exila Fiul în carnea pieritoare, „sima” cum îi 
spunea Platon, ca să afle despre măreţia întregimii de a fi. 

Cele două morminte vorbeau despre două feluri deosebite 
de a sta în timp. Veneţia fusese mare atâta vreme cât rămăsese 
credincioasă primului fel, când Mocenigo făptuia în ritm cu 
măreţia interioară a republicei, şi devenea mică, necredincioasă 
faţă de ea însăşi, atunci când începuse să reproducă în artă 
căderea în minor a Statului. Ceva se întâmpla în faţa ochilor 
noştri, o alunecare în mai rău, sau în mai puţin, iar noi nici nu 
vedeam, nici nu înţelegeam, deşi Turcii măcelăriseră Veneţieni, 
pe mare şi pe uscat, iar ciuma urmase pe acelaş ton, 
măcelărise, e adevărat, cu alte arme, însă victimele ei nu 
fuseseră nici mai puţin numeroase, nici mai puţin grăitoare. 

Coborâi depe scară, cutremurat de ceea ce văzusem. 

— Nu mai e nimic de făcut, spusei, ca să spun ceva. 

— Avem o mână mai puţin, îmi şopti Fra Filippo, parcă de 
teamă să nu-l audă cineva, deşi biserica era pustie la acea oră 
dintre două slujbe. 

— Depinde care mână. 

— Depinde care doge. 

Ne despărţirăm în prag, în ploaia care ştergea contururile 
caselor din cealaltă parte a pieţei. Traversai în grabă, sărind cu 
paşi mari peste bălțile de apă ciuruită de picături, însă mă oprii 
brusc în faţa puţului din mijloc şi aruncai o privire în adânc, pe 
deasupra marginei de piatră lustruită. Nu se vedea decât umbră 
deasă, noapte anunţată. Nu voiam altceva decât să iau act de 
simbolul acelei fântâni săpate în inima Veneţiei. Apa bună de 


băut din fundul ei se afla mai jos decât nivelul pământului firav 
pe care strămoşii noştri construiseră solul artificial, pur uman, 
făcut din dârza voinţă de a stăpâni, până dincolo de apele 
sărate ale mării. Era ca un fel de pact cu încredere în viitor, pe 
care simţeam nevoia să-l simt aproape, după înspăimântătoarea 
lecţie de uşurinţă şi neînțelegere pe care mi-o dăduse, cu 
câteva clipe mai 'nainte, statuia unui artist cucerit de vechile 
noutăţi ale epocii, aşa cum fusese şi Rustico, cu toţi ai lui, şi 
chiar şi cu mine. Rustico murise în timpul ciumei. Ca şi mine, de 
altfel, ca şi acea parte din mine care se credea încă în viaţă, 
însă în care amărăciunea, spaima, părerea de rău, 
încăpăţânarea în a crede că nu mă înşelasem, stăruiau pe suflet 
ca o prelungire în agonie a molimei, de care scăpasem numai pe 
dinafară. 
Acasă mă aştepta un mesager. 


V. L'am simţit întotdeauna de departe, tot atât de mult cum 
îl simţeam în mine de aproape. Ştiam că avea să vină, sau că 
nu. Măria, mă chema. Măria Ta, îi răspundeam. Fiecare cu Măria 
lui, îmi surâdea în cuvinte. Nu punea pază la poartă, nici la 
fereastră, ci numai la marginea Hârlăului, ca să i se aducă fără 
zăbavă veştile pe care le aştepta şi care-i ajungeau fără doar şi 
poate, aşa cum el pregătise de mai 'nainte faptele din care 
veştile se trag. Mă îndoia de mijloc sub greutatea lui şi ofta 
adânc în timp ce sorbea din mine liniştea de care avea nevoie, 
sau alte iele sau şoimane de care eu nu aveam ştire. Ofta în 
repetate rânduri, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul, ca şi cum eu i 
l'aş fi păstrat o clipă, lipit de prospeţimea din mine şi ca şi cum i 
l'aş fi readus în piept, împăcat cu el însuşi pentru cine ştie câtă 
vreme, prea scurtă pentru el, mai lungă pentru mine decât toate 
zilele de post puse laolaltă. Mărie! Era ca o mulţumire, abia 
şoptită, alteori mută, însă de care eu aflam fără greş, pitită cum 
mă aflam în umbra mea şi a lui, gata să-i sar într'ajutor. Apoi 
goneam, unul înfipt ca un piron în inima celuilalt, prin lumea 
fără hotare de dincolo de lumea de aici. Din această hălăduială 
îmi era făcută tihna mea de mai târziu şi din ea îmi umpleam 
zăcătorile sufletului, a acelui suflet risipit în carnea mea cea mai 
dătătoare şi cea mai primitoare. Mă călătoream cu el printre 
stelele nopţii până la ultimul hotar al firii de sus, printre fulgurări 


orbitoare şi sănătoase. Vedeam cum se nasc zodii şi cum se 
sting chiparoase de lumini învechite, auzeam un cântec pe care, 
chiar şi acuma, nu mi-ar fi greu să-l cânt, măcar că numai în 
şoaptă, o cântare a minunilor cereşti înscrise în cercurile lor 
trase de Dumnezeu chiar cu mâna Lui, pe câmpiile fără de 
sfârşit ale nesfârşirii. Strigam din când în când şi el îmi astupa 
buzele cu gura lui, nu ştiu dacă să tac sau dacă să-l duc şi pe el 
pe aceeaşi aripă de sunet. Când mă întorceam din călătorie, 
timp îndelungat după sfâşierea lui parcă pe trepte căzătoare, 
întocmai unei stele pe cerul verii, îl aflam dormind, cu buzele 
încă alipite acolo unde, între umărul drept şi gât, Măria Sa 
dădea mai repede de urmă Măriei. 

Acuma ştiu că n'are să mai vină, că n'am să-l mai văd pe 
aici, dar că, odată şi odată, cât mai curând cu putinţă, aşa cum 
trag nădejde, vom fi iarăşi unul, împreună, fără putinţă de 
despărţire şi fără nevoie de țipăt. Aud noaptea cum curge, ca un 
râu bun, dela el către mine. Îl chem prin întunerecul care ne 
desparte. Măria Ta! Şi-i aud glasul din totdeauna, însă parcă mai 
slab şi mai clar, răspunzându-mi prin lumina lui fără stingere: 
Mărie! 


VI. Îi era din ce în ce mai greu să deosebească între somn 
şi veghe, între a nu fi decât pentru scurt timp dincolo şi a fi 
acolo pentru totdeauna. Însă trezirea îi fusese de astă dată 
neobişnuită, parcă venită prin auz, dinafara lui. li rosti numele, 
încet, şi se ridică în capul oaselor ca să se uite pe fereastra 
deschisă către ţara de dincolo de ziduri, acolo de unde-l 
chemase Măria şi unde, de atâtea ori, înşelase înţelegerea lui cu 
puterea. Besnă şi stele. Nici din lună nu mai rămăsese decât o 
lucire spălăcită, către apus, în timp ce un foc se aprinse pe deal, 
către miazăzi, poate că se topea în flăcări vreo şură, vreo arie, 
vreun hambar, poate că nu era decât o părere, sau ciobani la o 
stână, însă stânele se mutaseră, încă dela începutul verii, către 
Vrancea şi Ceahlău. Nu era foc mare, deci nici veste de 
primejdie ci numai o îmbulzeală de văpăi către cer, pe care o 
pală de vânt le burzuluia către Suceava, apoi începură să-şi 
piardă din vigoare, pâlpâiră pe întunerec şi se dădură învinse. 
Mărie! şopti şi se lăsă din nou, cu toată greutatea trupului, 
pentru clipă iţită în susul pernelor, în făgaşul primului somn. 

Însă nu dormi şi nici nu trezi pe Matteo ca să-i ceară leac 


pentru somn. Gândi că avea să doarmă, oricum şi cu îndestulare 
pe lumea cealaltă şi că această învoire dela viaţă, în plină 
noapte, îşi avea şi ea potrivirea ei în socotelile Celui de sus, în 
marea Lui grijă pentru păcătoşii în prag de nemurire. 

O avu dinainte în mijlocul poienii, dincolo de focul care se 
stingea cu flăcări abia însufleţite de tăciunii înroşiţi de somnul 
lemnelor, cu iia sfâşiată pe piept, cu părul pe umeri, cu fota 
ruptă şi ea, lăsând în văzul lumii cămaşa albă, pătată de sânge 
şi pulpele rotunjite, pline de glod, ne la locul lor în acea adunare 
de bărbaţi şi de urâturi. În mâna dreaptă ţinea încă un hanger 
tătărăsc, depe vârful căruia şiruiau ca nişte lacrimi picături grele 
de sânge. Ochii îi avea încă încărcaţi de ură şi de spaimă. In ăst 
fel, sub acea înfăţişare sălbatecă şi pângărită, i-o scosese soarta 
dinainte... Venea cu ai lui de prin părţile Cotnarilor, dela o beţie 
îndelungată, în primii ani ai domniei, când mai avea răgaz şi 
pohtă de astfel de benchetuieli, pierzătoare de vreme, de care 
foarte curând se despărțise, strâns între faptele lui şi ale ţării ca 
într'o cingătoare tot mai strâmtă pe el cu cât anii îl îndepărtau 
de păcatele tinereţii. Poate că fusese după tăierea lui Aron sau 
după iarna dela Cetatea Albă, nu-şi mai aducea bine aminte. Se 
afla în fundul cramei, la un sfârşit de cules, cu vărul Duma ca o 
umbră lângă el, şi cu lon Ţamblac, fără doftorul dela Veneţia, 
care-i sosise mult timp după aceea la curte. Nici el, nici vărul 
Duma, nu izbuteau să-şi piardă cumpătul la astfel de adunări. 
Mâncau cu măsură şi beau la fel. Ajungea la un prag al 
pestemăsurii, dincolo de care nu trecuse niciodată. Era vesel şi 
vorbăreţ, aşa cum vinul te face să fii la începutul domniei lui 
peste tine, şi aşa rămânea ceasuri la rând, în timp ce alţii se 
rostogoleau pe sub mese şi sforăiau acolo până la crăpatul de 
ziuă. Îi plăcea să ajute, domn fiind, la cules, apoi, în cramă, la 
zdrobitul mărgăritarelor sub picioare, în sfârşit, la gustatul 
mustului celui dintâi, la sfatul cu fetele pe întunerec, la culcatul 
nevestelor printre butucii goi de poamă şi plini de noapte. In 
fiecare toamnă, când nu se afla prea departe, cine ştie prin ce 
codri, urmărind sau urmărit, venea la Cotnari ca la slujbă 
păgânească, de unde, de fapt, se pornea vinul pentru 
împărtăşanie către mai toate mănăstirile şi sfintele lăcaşuri de 
el zidite prin toată Ţara. Când ostaşul mărunt, cu chipul tras, 
intră pe poarta cramei, îi făcu semn să se apropie şi să 
vorbească, deşi ştiuse dinainte ce avea să-i spună. | se 


întâmplase de nenumărate dăţi. Cuvintele vestitoare dădeau din 
el înainte de a fi fost rostite. Tătarii trecuseră Nistrul fără veste, 
apoi Prutul şi începuseră să prade şi să dea foc dela Roman în 
jos. Făcuseră pagubă mare, însă numai într'un anumit ţinut, mai 
sus de Vaslui, prădaseră Hârlăul şi acuma se întorceau la ale lor, 
cu carele încărcate de averi şi de femei tinere. 

li ajunsese din urmă peste Prut, după o coamă împădurită, 
unde i se alăturaseră o gloată de răzeşi vasluieni cu streleţii lor, 
îşi aducea aminte de unul din ei, un om înalt şi voinic, cu plete 
albe, cu vorba plină şi bogată, adânc apăsată pe cuvinte, 
Constantin lacob îl chema, armăsarul i se vânzolea între pulpe 
ca un soiu de sălbăticiune abia prinsă în ochiul de funie, sforăind 
pe nări ca un balaur. Toţi ai lui călăreau cai năpraznici, care 
scânteiau din priviri şi scoteau pară călcând în copite cremenea 
cărărilor. Petrecuseră noaptea fără foc şi fără zarvă. O limbă de 
pădure îi despărţea de focurile tătărăşti. Trimisese iscoade, care 
se întorceau la fiecare ceas ca să-i dea limbă de cele ce se 
întâmplau peste coamă. Către zori se clintiră, fiecare pe drumul 
dinainte hotărât, Constantin lacob călărea în stânga, vărul Duma 
în dreapta, se strecurau cu mare grijă printre copacii care 
slobozeau frunze în acel început de toamnă răcoroasă, parcă 
ţesând covor molatec în faţa înaintării lor, amuţind în ăst fel 
călcătura copitelor şi a opincilor. Se vedeau focurile taberei, pe 
stinse, tremurând în pâlpâirea înceţoşată a zorilor. O perdea de 
negură subţire se aşezase peste partea din faţă a poienii, tăind 
calea către răsăritul soarelui. Se auzi un țipăt de femeie, apoi o 
larmă bărbătească, parcă şi alte ţipete, ca de copii sculaţi cu 
spaimă din somn, grăbiră paşii toţi de-odată, fără poruncă dela 
Domn, pentrucă acele ţipete erau moldoveneşti, ţâşneau buluc 
din poiana spurcată de Tătari, dar şi depe undeva din fundul 
sufletului, acolo unde fiecare îşi ţinea ascuns oftatul de moarte 
al unui aproape doborât de păgâni, anul trecut sau acum un 
veac. Nu, nu le dădură niciun pic de răgaz. Întâi ţâşniră focurile 
din sâneţe, apoi intrară în luptă săgețile şuerânde, când se 
aflară mai aproape, apoi năvala fu ca o lucire de fulger şi 
horcăiala din gâtlejurile tăiate de săbii se adună într'un singur 
răcnet prelungit printre iţele tot mai firave ale ceţii, peste care 
se ridica prima frunte a soarelui. Ţipătul fusese al ei. Tătarul se 
repezise asupră-i, sculat din somn de cine ştie ce gând păcătos, 
ea se dăduse repede într'o parte, ţinuse strâns hangerul cu 


ascuţişul lui în sus, astfel încât pătrunse dintr'o parte în cealaltă 
a pieptului care-i căzuse greşit deasupra. Păstra în ochi toată 
groaza acelei clipe neaşteptate, oglindind parcă moartea celui 
ce venise să o calce, ochi mari deschişi către el, îmblânziţi 
dintr'o dată, îmblânziţi de ochii lui care-i dădeau chezăşie de 
viaţă. Cosiţele îi fluturau pe umerii despuiaţi. Dădu drumu’ 
hangerului şi veni călare către el, ocolind focul care abia mai 
pâlpâia, stins de zori şi de cumplita răfuială. Cum te numeşti, 
femeie? Măria, Măria Ta. De unde eşti? Dela Hârlău. Într'un fel, 
de departe, se înrudea cu răzeşii din neamul vasluian al lui 
Constantin lacob, îi semăna în căutătura dreaptă şi îndrăsneală, 
dar şi la felul în care păşea fără stăpân peste lume. Arcaşii şi 
călării urmăreau încă prin pădure pe ultimii fugari. Carele fură 
întoarse către soare apune, bogăţiile fură înturnate sătenilor şi 
târgoveţilor dela care fuseseră jefuite, caii tătărăşti fură 
împărţiţi între ostaşi, împreună cu armele celor ucişi sau prinşi. 
Petrecu noaptea în casa ei dela Hârlău, acolo unde se învoise a 
petrece nopţile lui de popas între două bătălii sau la un capăt de 
călătorie, după un lung sfat cu boierii, după o scurtă judecată, 
după o furie, la sfârşitul unei bucurii sau al unei suferinţi. Oare 
iubise altă femeie în cei patruzeci şi şapte de ani de domnie? | 
se părea nouă, văratecă, ori de câte ori o îndupleca înspre sine 
la răsărit de iubire şi de noapte, taină vie şi de nepătruns, aşa 
cum i-o pusese în cuvinte Veneţianul cel ştiutor de multă carte, 
de leacuri şi tremurături omeneşti în vântul fără răspuns al 
soartei. 

Pe unde va fi zăbovind acuma sufletul Evdochiei, sora 
cneazului Simion, din Chiev, cu pletele ei aurii, cu ochii ei 
albaştri, nevinovaţi, purtători de alt soiu de taine, când 
îngereşti, când diavoleşti, aşa cum păreau a fi fost durate 
femeile de dincolo de Nistru? Ca şi bărbaţii lor, de altfel, cu care 
avusese îndelung de furcă, în pace şi în războaie, oameni blânzi 
şi turburi, dela care porneau către Moldova ştiri de prietenie sau 
tăceri de duşmănie, învăluite în vorbiri cu două tăişuri. 

Dar Maria, principesa din Mangop, nu departe de întâia lui 
cucerire peste hotare, de cetatea dela Lerici? Maria, domniţa din 
Bizanţ, înrudită cu foştii bazilei, rămaşi fără împărăție, 
surghiuniţi de destin către nordurile înceţoşate ale Mării Negre, 
aşteptând acolo ceasul căderii celor din urmă resturi de viaţă 
ale vechiului Râm? Pentru o clipă îi trecu pe dinainte chipul 


Olenei, fiica Evdochiei, însă îl înlătură cu durere, îndepărtându-l 
de el cu un gest al mâinii, ca pe o aripă de gânganie, ca pe un 
fum îndărătnic. Oricâte făcuse pentru a-i veni în ajutor, în darn 
fusese totul. Alunecă în spre cea de a doua Mărie, răpită la 
Bucureşti, fiica lui Radu cel Frumos, cu cosiţe de crăiasă 
adunate în jurul capului mic, ca de copil, neagră în priviri, 
coborâtoare în linie dreaptă din corbii întemeietori ai Ţării 
Româneşti şi din descălecătorii cu nume de noapte. 

Bătuse războiu cu toţi cei din jur şi niciodată nu se 
întrebase despre rostul lui în lume, măcar în cele văzute, 
pentrucă întru cele de nevăzut, oprite privirilor cât şi cântăririlor 
omeneşti, nici măcar nu căutase vreodată trecere către cuvinte, 
nici măcar celor întâmplate în decursul ultimilor ani şi alergături. 
Matteo Muriano, ca un venit din afară ce era, începuse să prindă 
un fir, cu ajutorul cărţilor pe care le cetise şi a drumurilor care-l 
duseseră în tinereţea lui, şi chiar şi mai târziu, până la Roma şi 
la Florenţa, unde, se pare, credinţa şi filosofia ajunseseră a se 
încontra într'un alt fel de bătălie decât cea dusă de Moldoveni, 
mai stearpă, fără doar şi poate, aşa cum o văzuse şi Daniil, însă 
mai uşor de aşezat la capătul unui gând şi al unui condeiu pe 
care aici nimeni n'avea nici timp şi nici chef de a-l muia în vreo 
cerneală sau în vreo iscodire logică. Matteo îi pomenise în 
nenumărate rânduri de amestecul diavolului în trebile lumeşti şi 
cum în acest veac mai acătării decât altele, izbutise să-şi vâre 
coada până şi în cele bisericeşti, odată cu aducerea la lumină a 
minunăţiilor în marmură a celor din vechi. Biserica dela Roma 
stăvilise relele timp de un mileniu, aflase în orânduirea 
arhitectonică a templelor ei un elocvent graiu în piatră şi dăduse 
adăpost sub bolțile îndreptate către Cel de sus atât rugăciunilor 
fiecăruia cât şi dorințelor omeneşti de a se asemui ordinei de 
dincolo, cerului făcut nu numai din sfinţi şi din nepătata 
iscusinţă a celor prea fericiţi, dar şi din putere dumnezeiască, 
dătătoare de noime pentru întregul cosmos, cum îi spunea 
Matteo pe elineşte. Căutarea numai către om a aşa zişilor 
umanişti dela Florenţa deschisese din nou diavolului drum către 
suflete, chiar şi către cele mai puţin demne de a fi bănuite. Aşa 
încât nu numai că răspunsurile la treburile cetăţii erau căutate 
în urmă, în scrierile înţelepţilor dela Atena, dar şi ideile 
călăuzitoare ale omului în decursul vieţii lui lumeşti aflau tot 
acolo alean şi lămurire, astfel încât nu numai Statele începeau 


să alunece în nimic, de îndată ce umanismul se arătase a fi 
împotriva popoarelor şi a înaintărilor pe care creştinii le 
descoperiseră şi le puseseră pe drum de îndeplinire la adăpostul 
catedralelor, mai lămuritoare decât orice carte, dar până şi 
libertatea fiecăruia părea a se înclina în faţa asupririi venite din 
umbra antică, nepotrivită cu niciuna din căutările oamenilor din 
veac, şi nici măcar cu visele lor cercetătoare de curată 
eternitate, aşa cum le fusese scris să fie încă din noutatea 
Evangheliilor. Întoarcerea la vechea mărturie reaşeză omenirea 
între zăgazurile fără speranţă ale legii celei vechi. 

L'ar fi trezit pe Matteo, ca să-i readucă în minte dialogurile 
lor platonice, aşa cum medicul le numise în atâtea rânduri, mai 
ales după ce se întorsese dela Florenţa şi dela Roma, unde el 
însuşi îl trimisese după veşti şi cărţi, însă sforăitul lui era atât de 
convingător şi oboseala lui atât de vădită, după zile şi nopţi de 
credincios priveghiu, încât îl lăsă în plata Domnului şi se 
întoarse singur la drumurile pe care medicul le bătuse în 
căutarea unei linişti lăuntrice pe care abia aici, departe de 
marmură şi de cărţile tipărite la Veneţia de Aldo Manuzio, o 
aflase. Nu izbutise niciodată să şteargă din amintire masacrul 
din catedrala dela Florenţa, pe care Matteo i-l definise odată ca 
pe „o răscoală a nebunilor”, pusă la cale de familia Pazzi, cuvânt 
care înseamnă pe talieneşte nebuni. Laurenţiu cel Mare, din 
familia Medicilor, domnea peste cetatea depe Arno cu hotărâtă 
severitate, numită măreție de prieteni şi tiranie de duşmani, 
când cei din partidul rival încercară să-l dea jos dela putere, 
plănuind uciderea întregei familii în timpul slujbei din ziua de 
Paşte, chiar în faţa altarului. Conjuraţii se vorbiră mai întâi cu un 
bandit, pe nume Montesceco, care, când auzi când şi unde 
trebuia să ucidă, fugi îngrozit, aşa încât fură tocmiţi pentru 
aceeaşi treabă, de către Pazzi, nişte preoţi care, în timpul sfintei 
liturghii scoaseră săbiile de sub sutane şi se asvârliră asupra lui 
Lorenzo şi a fratelui său Giuliano. Planul însă nu le izbuti, fie 
pentrucă clericii nu erau buni mânuitori de săbii şi pumnale, fie 
pentrucă prietenii tiranului, aflaţi în biserică, îi luară apărarea, 
iar sângele vărsat în acea înfruntare, ţâşnit din cadavre şi din 
rănile celor scăpaţi cu viaţa, împroşcă de sus până jos păreţii 
catedralei, aşa încât spălatul şi curăţitul lor dură mai mult de o 
săptămână. 

Nu cuprindea cu priceperea cum de asemenea fapte puteau 


avea loc şi cum slujitori ai lui Christos puteau scoate cuţitele de 
sub straiele lor de pace pentru a curma vieţi sub privirile Celui 
crucificat. Însă tot Matteo îi lămurise parte din acele mistere, 
povestindu-i istoria unui dreptcredincios, sihastru depe muntele 
Soracte, la miază noapte de Cetatea Eternă. Folosea în 
convorbirea lui cu trecutul cuvinte pe care Matteo le rostea cu 
grabă, într'o moldovenească amestecată cu multe vorbe 
talieneşti. Cu timpul îşi limpezise vorbirea, îi rămăsese pe limbă 
un fel al lui de a vorbi, un graiu pestriţ, amestec înflorit între 
limba de acasă şi cea depe locurile pe care dăduse de urma 
sufletului, cum zicea el. Uneori Ştefan vorbea ca el, ca să uite de 
ale lui, mai cu seamă înainte de a adormi, spunea „crivaţul” în 
loc de crivățul, „goi” în loc de Joi, „insemnatate”, „mana 
dreapta” pe limba lui cu mai puţine sunete decât a noastră, aşa 
cum Veneţianul se prăpădea de râs când îl ruga pe Domn să 
spună „anno della peste” iar el spunea „ano” până când 
Muriano îi lămurise diferenţa. 

Timp de câteva clipe rămase ca atârnat în aceste înălţimi 
din trecut, refăcând călare, sau pe jos, printre viile culese, 
glumind amândoi în amurgurile dela Cotnari, printre cântece şi 
chiuituri, dialogurile lor şugubeţe şi savante. Doftorul, cu arta lui 
învățată la Padua şi la Salerno, şi cu tot ceea ce cetise şi trăise 
în ţara lui ruptă în bucăţi după căderea imperiului dela Râm, 
acum mai bine de o mie de ani, îi fusese nu numai vindecător de 
dureri, dar şi învăţător întru ale filosofiei şi literelor. Ceea ce el 
însuşi îi trecuse medicului în minte, ca o îmbogăţire în schimbul 
celei primite, şi poate că şi dincolo de minte, mai în adânc, mai 
către haznalele sufletului, fusese putinţa de a crede fără cărţi şi 
fără platonisme aristotelice, cum zicea el, mereu în glumă, de a 
se ruga chiar şi mâncând sau dând cu buzduganul, de a accepta 
fără greutate misterul cel mare, acela al lui Isus pe cruce, mort 
şi apoi înviat, fără de care nici chiar cea mai meşteşugită dintre 
teologii nu avea niciun fel de putere de convingere şi, mai ales, 
niciun fel de legătură cu creştinismul. 

Aşa încât pustnicul dela Soracte, dela un loc foarte ascuns 
în munte, care se numea Sfântul Silvestru, se pusese într'o 
noapte de vară pe drumuri, către Roma, nu că ar fi fost sătul de 
singurătate, ci parcă împins de o mână nevăzută. Palingenio se 
numea sihastrul, acuma îşi aducea aminte, parcă din ce în ce 
mai limpede îşi aducea aminte de toate, ca şi cum întreaga lui 


viaţă de Domn ar fi încăput cu mare uşurinţă în vorbe amintite 
şi în chipuri limpezite de timp. Aşadar, coborând către colinele 
depe Tibru, îi ieşiră în cale trei umbre necunoscute, trei drumeţi 
ca şi el, şi intră în vorbă cu ei. Nu, nu era aşa. O luă cu gândul 
dela capăt, în încercarea lui de a rămâne credincios tuturor 
amintirilor, de a nu da greş nici măcar în domnia lui peste 
trecut. Destul am greşit în ceastălaltă, îşi zise. Palingenio cobora 
dela pustnic - cum era să-şi părăsească un pustnic pustnicia? - 
în tovărăşia căruia petrecuse mai multă vreme, şi se întorcea la 
Roma ca să scrie despre minunatele convorbiri avute cu sfântul 
în peştera lui depe Soracte. Aşa să fi fost? Aşa. Va să zică unul 
din cei trei călători întrebă pe Palingenio - acuma era sigur de 
cursul mai departe al povestirii - de unde venea şi acesta îi 
răspunse că dela înțeleptul depe munte. La care călătorul 
nocturn îi răspunsese, cu glas oarecum batjocoritor: Numai cu 
puţinătate de minte poţi crede că cineva pe lumea asta poate fi 
cu adevărat înţelept. Căci înţelepciunea stă în puterea unor 
aleşi, unor zeități, printre care şi noi trei ne numărăm, deşi am 
împrumutat pentru scurt timp înfăţişări omeneşti. Eu mă 
numesc Saracil, tovarăşul meu de drum e Satiel iar celalalt se 
numeşte lana. Locul de unde venim se află în vecinătatea Lunii, 
acolo unde alţi înţelepţi ca noi, mijlocitori între cele două lumi, 
ţin în palmă soarta pământurilor şi a mărilor. Ce aveţi de gând 
să faceţi la Roma? întrebă Palingenio. Să slobozim dintr'o 
închisoare trupească pe unul dintr'ai noştri, căzut în puterea 
unui slujitor al cardinalului Orsini. Apoi îi povestiră despre 
războaiele care se apropiau şi de bucuria lor cea mare, pentrucă 
cu cât moartea avea să secere mai multe vieţi, cu atât treaba 
lor pe pământ avea să fie mai cu vârf şi îndesat răsplătită. Dece 
la Roma şi nu în altă parte? Pentrucă cetatea a căzut de mult pe 
mâna noastră, tot înaintând pe calea pierzaniei trupeşti, a 
corupţiei şi a necredinţei. Şi pentrucă acolo se dă bătălia cea 
depe urmă între noi şi El. 

ÎI întrebase pe Matteo: Nu cumva e asta o poveste 
venețiană, născocită chiar de tine? Nu, Măria Ta, am citit-o în 
cartea lui Palingenio. Ar fi putut fi şi a mea, însă nu sunt tare în 
poveşti, ci numai în a istorisi născocirile altora. Italia e plină de 
astfel de poveşti, iar acuma, de când umaniştii au deschis uşa, 
astfel încât tot neamul diavolesc s'a năpustit peste noi, lăsând 
în urmă şi în umbră lumina Evului de mijloc, şi de când au dat 


jos templele durate în viers creştinesc pe care le înlocuesc cu 
imitații clasice sau păgâneşti, drumurile diavolului şi-au aflat 
peste tot deosebită uşurinţă de a trece către suflete. Măria Ta 
ştie prea bine că până şi basilica lui Constantin împăratul, 
părintele tuturor principilor creştini, deci şi al Măriei Tale, se află 
pe punctul de a fi dărâmată, pentru a se ridica în locul ei un 
templu păgân, cu o Cruce în vârful cupolei. Trăim timpuri de 
sfârşit, poate că de nou început. Dar ce fel de început va fi 
acesta, când preoţii ucid în catedrale şi diavolii ies înainte, la 
timp de noapte, păstrătorilor adevăratei credinţe? Curând după 
aceea omenirea intrase de-a binelea, aşa cum proorocise 
Matteo, într'un nou veleat, oştile regilor şi ale împăratului luptau 
pretutindeni, de când un călugăr alaman numit Martin Luther, 
aprinsese sufletele, unele împotriva celorlalte, sufletele 
creştinilor bine-înţeles, făcând astfel pe voia celor trei călători 
cu care Palingenio avusese nenorocul să se întâlnească în timp 
ce cobora dela peştera înţeleptului depe munte. Pârjol şi ocară 
în apusul albind sub noutăţile catedralelor zidite pe măsura 
geniului antic, dar înnegrind sub focurile care-i mistuiau 
măruntaiele duhovniceşti. El ar fi sărit demult în ajutorul Papei şi 
al împăratului şi poate, chiar, şi-ar fi convins poporul să se 
întoarcă la închinăciunea romană, dacă nu i-ar li stat dinainte, 
cu atâta neînţeleasă ură şi poftă de cucerire, deci de siluire a 
Moldovenilor, craii unguri şi cei leşeşti. Doctorul de la Veneţia îi 
păruse dintru început ca un trimis al cuiva, nu numai al dogelui, 
dar şi al altor puteri, mai puţin lumeşti, pentru a-i pune la 
încercare, după lungi şi întortochiate dialogări platoniceşti, 
legătura lui cu cele bisericeşti şi putinţa de a-l întoarce dela ritul 
bizantin la cel apostolic roman. El se ferise cum putuse şi, mai 
ales, nu se arătase nicicând duşman al Bisericii de apus, însă 
nici gata de a cădea în sfânta ei poală. Ştia că avea timp 
dinainte ca să ia odată şi odată o hotărâre fără întoarcere, însă 
timpurile, în loc să se limpezească, mai abitir se turburaseră. 
Nici Daniil, la care îşi spovedea neîntregirile, nu-l sfătuise în alt 
fel. Şi nici nu se împotrivise vreodată ca preoţi şi călugări 
catolici să ridice la noi lăcaşuri şi să câştige enoriaşi. Pentru el, 
ca şi pentru mulţi Moldoveni înţelepţi, creştinismul fusese rupt în 
două, însă fiecare din cele două jumătăţi o întregea pe cealaltă, 
în timp ce a doua ruptură nu-şi mai avea rost decât în pierzanie 
şi descompunere. Dacă din prima vrajă ieşiseră vărsări de sânge 


şi de venin, din aceasta din urmă nu puteam aştepta decât 
ispitiri fără putinţă de îndreptare. Oare când şi unde văzuse 
venind dinspre apus, de dincolo de munţi, poate că după bătălia 
dela Valea Albă, o perdea roşie trasă de o mână nevăzută peste 
Ţară? 

Totul, fie din izvoare trupeşti, fie din cele ale duhului cel 
mai de nepătruns, se îndreptase către neputinţele lui, din ce în 
ce mai sigure pe puterea lor, pe măsură ce vârsta îl îndepărta 
de vise şi de dreapta lor întruchipare. Pe deasupra mitropolitului 
Teoctist, uneori, sau dincolo de sfaturile lui Boldur sau ale lui 
Tăutu, sau chiar şi împotriva vărului Duma, care nu-l sfătuia dar 
încercase adesea a-l împinge uşor către o hotărâre sau alta, el 
simţea cum o mână de gânduri îl împingea să hotărască peste ei 
tocmai ca să nu dea greş, singur în singurătatea tronului şi în 
mânuirea dreaptă, cea din sceptru şi cea din fundul conştiinţei. 


VII. Toamna fusese lungă, însorită şi darnică în grâne, în 
poame şi în voie bună. Căzuseră ploi firave după toate 
culesurile, cu gând parcă de a răcori câmpiile şi de a hodini 
grumazurile aşa încât drumurile se întindeau netede, fără glod 
în hârtoape şi fără colb la cotituri, cât ţineai cu ochii, între Ţara 
de Jos şi Ţara Muntenească. Trecurăm Milcovul fără năcaz, căci 
armia muntenească se întărise pe un loc de peste Râmnic numit 
Cursul Apei, unde avea să se dea bătălia cea mare, însă Domnul 
mă trimise către miază zi cu un stol de oaste, ca să împiedec 
întăriri dinspre Brăila a se împreuna cu oştenii lui Radu. Treabă 
uşoară, căci puţinii care se urniră dinspre Dunăre nu apucară să 
treacă. Îi lovirăm în mai multe rânduri, în josul apei, aşa încât, 
hălăduiţi de începături şi de osteneli mai de ispravă, băteam 
câmpiile între un sat şi altul, tăiam drumurile şi mânecam pe 
unde ne apuca noaptea. Bătălia dela Cursul Apei dură trei zile, 
în care timp, departe de fierbinţeala ei - arare ascultam cum 
băteau tunurile, atunci când vântul le aducea până la noi şi când 
caii ciuleau din urechi şi întrebau cu copita pământul uscat - 
căutam a împlini porunca domnească. Dădurăm într'un amurg 
de un han, între apa sărată şi drumul Brăilei, soarele căzuse 
după munţi, hangiul ne primi cu mare bucurie. Moldovean şi el, 
de prin părţile Bacăului, în curte era trasă o butcă boierească, 
povârnită într'o rână, cu o roată frântă, pe care o ciocăneau 


slugi bine îmbrăcate. Când năvălirăm pe poartă, rămaseră cu 
toţii uluiţi, hangiul grăbise către noi cu vorbe de bun venit, 
speriat şi el, din degetele care-i tremurau pe piept până'n ochii 
holbaţi a groază. O părere de veşmânt femeiesc se furişă pe 
scări în sus, dispăru într'o clipită, furată de întunerec. Hangiul ne 
pofti înăuntru, în faţa unui foc de butuci şi ne puse în faţă căni 
de vin, pâine proaspătă, brânză albă şi pastramă de vițel. 
Ostaşii se pregăteau de înnoptat în jurul hanului. Oare cine mă 
însoțea din hătmănie în acea îmbulzeală la capătul căreia Ştefan 
avea să gonească pe Radu, ca să puie în locul lui pe Basarab cel 
Bătrân, zis şi Laiotă? Mi-a ieşit din minte tot ce se află legat de 
acele trei zile de luptă fără luptă, de încăierări răzlețe, zile pustii 
cu nopţile lor mai pline decât o cofă cu must, cu spuma lui cu 
tot. Nu o mai văd, dincolo de acele furişări omeneşti rămase 
fără chip, decât pe ea, dar înjumătăţită de taină, ca şi cum 
besna din prima noapte i-ar fi fost surată, ca şi cum nici buzele 
ei atotiubitoare şi nici vorbele rostite în auzul cel mai apropiat 
n'ar fi fost decât ale unei arătări venită din cine ştie ce ascunziş 
tenebros. Vidra. Era Vidra fără doar şi poate, însă nici atunci, în 
largul acelor nopţi de mare neagră, şi nici acuma, peste ani şi 
leghe, n'aş putea jura că fusese ea cu adevărat. Poate că era 
soră geamănă cu arătarea din mine ori o făptură venită, 
dinadins pentru mine, din fundurile ţinute de cel viclean la ferită 
depărtare, o ispită pentru pierderea mea în acel ţinut de care 
mă ferisem până atunci cu îndrăzneală de credincios. Ştefan mi- 
o răpise la Chilia, mi-o înapoiase pentru o noapte, şi acuma 
războiul mi-o scotea în cale, la capătul unui dor pe care, în 
întreg decursul vieţii mele, nu mai aveam să-l sting. A fost ca un 
basm niciodată auzit, de mine însumi făurit numai din 
rămăşiţele vii ale celor câteva întâlniri, mireasă a bătăliilor, 
fugară ca şi ele, dătătoare de bucurii numai de o clipă, aşa cum 
sunt şi biruinţele cele mai înşelător definitive. Din astfel de 
înşelări, atât de puternic încrustate în carnea mea iscoditoare şi 
atât de greu de convins, mi-a fost făcută nu numai căderea în 
iubire, sau înălţarea prin ea, ci şi întreaga mea viaţă de om, 
diriguit din umbră de amintirea femeii pentru care aş fi murit cu 
aceeaşi credincioşie cu care, în fiecare an, hotăram să-mi dau 
viaţa pentru vărul Ştefan. Mă întreb dece, din acea învălmăşeală 
de plăceri rare, dăruite de soartă cu neînţeleasă sgârcenie, nu 
am izbutit nicicând să-mi rostuiesc un destin întreg. Am rămas 


holteiu până la bătrâneţe şi holteiu voiu muri, cu inima în altă 
parte, pe drumuri fără soroc în împreunare, printre nălucile şi 
nădejdile, scrâşnetele şi sângerările depe văile şi dealurile Ţării 
Româneşti, iubit de basm, cum spunea Vidra între două sărutări, 
între două nesfârşite şi vane încercări de a rămâne împreună 
pentru totdeauna. 

Numai de ea, într'adevăr, îmi aduc aminte cum trebuie din 
tot acel amar de zile scurse între luptă şi dragoste. Cum ar fi 
putut fi altfel? Şi nici de prima noastră noapte în catul de sus al 
hanului, ci mai cu seamă de a doua zi, poate că în decursul celui 
de al doilea amurg, când, abia descălecat, plin de praf şi de 
oboseală, intrasem pe poartă, în întunerecul abia încăput şi el 
pe aceeaşi uşă, o mână mă trăsese către alt întunerec, 
coborâserăm treptele unei scări cu miros de beciu şi de butii, şi, 
din acea goană de-a v-aţi-ascunselea, în timp ce hanul zumzuia 
ca un stup în pregătirile lui de cină şi de noapte, ne oprirăm în 
dosul unei butii, unde, timp de o veşnicie, mă făcui dispărut 
între braţele ei, cu atâta dărnicie din partea amândurora încât 
nu mai rămase din noi, de atunci încoace, nici măcar o fărâmă 
de amintire din ceea ce fuseserăm dincolo de acea împreunare. 
Era ca un cules, ca un călcat de poamă, ca un băut de must, 
apoi de vin negru şi spumos, apoi ca o beţie necunoscută de 
mine până atunci, apoi ca o moarte dulce în care aflam, 
împerechiat, mântuire în eternitate. Din când în când tăceam, 
din glasuri şi din gesturi, o lumină slabă, de lumânare sau de 
opaiţ, se desemna printre butiile rotunde şi pline, se auzea 
şipotul vinului într'o cofă care nu se mai isprăvea de umplut, 
auzeam parcă şi spuma dela sfârşit, şi pumnul care izbea în cep, 
opaițul se micşora către scara dela ieşire şi rămâneam din nou 
singuri cu dorul nostru neostoit. Cine n'a trăit astfel de înţelegeri 
între suflete, n'a trăit, n'a fost decât o amăgeală şi nu o viaţă. 
Vină cu mine, îi şopteam, vină cu mine la Suceava. Îmi punea un 
deget pe buze, sau buzele ei mă amuţeau fără împotrivire. Cine 
eşti? Răspunsul repeta aceeaşi dorinţă a ei de a nu răspunde. 
Jupâniţă, îmi răspundeam singur, căzută fără voia ei, şi fără voia 
mea, sub greutatea fără ieşire a unui destin de întâlniri şi 
despărţiri, dacă într'adevăr Vidra fusese vreodată ea însăşi şi nu 
alta sau altele, asemănătoare ei, pe drumul care ne fusese 
hărăzit în acest chip şi nu într'altul. Niciodată, uneori nici măcar 
în vis, şi nici când, după bătălia de la Vaslui, rănit şi aproape că 


fără de leac, zăcui luni în şir, nu mă despărţii de ea. Cine ştie 
dacă mai e îţi viaţă, n'am avut niciodată veşti dela Vidra, sau 
cum o fi chemat-o, cine ştie pe unde o fi întrebând noaptea de 
mine, în neputinţa ei de a înţelege ce s'a întâmplat cu noi şi 
dece această dumicare, strânsă în durate de timp mai scurte 
decât o clipită din căderea unui fulger, mai îndelungi decât toate 
înfricoşările mele pe câmpiile de luptă. Nimeni n'a rămas mai 
tare împiedecat în mine, nici chiar vărul Ştefan, pentrucă din 
iubire, îmi închipui, ne este întocmită temelia însăşi a stării 
noastre pe pământ, din iubirea care singură poate şterge urâtul 
de a fi, urâtul care e încăpățânare în neputinţa de a înţelege. 

A treia zi, când mă întorceam cu ai mei din alergături, duse 
în acea zi până pe malurile Bălții Albe, curtea hanului era pustie, 
rădvanul Vidrei se făcuse una cu pustiul. Şi nimeni, nici chiar 
hangiul băcăuan, nu ştia către unde o purtaseră bidiviii ei 
sprinteni, mânaţi de slugile îmbrăcate ca de nuntă. Nuntă 
fusese, cu adevărat, însă nu pe pământ, pentrucă din adăstările 
ei mai îndestulătoare decât un ospăț, nu mai rămăsese nimica 
de-a-lungul şi de-a-latul câmpiei, nimic altceva decât mirosul ei 
împrăştiat pe dolmanul meu şi, dincolo de el, în pielea mea 
păstrătoare de focuri fără sfârşit. Cerui hangiului un opaiţ şi 
coborâi treptele beciului, căutai printre butii locul unde ne 
iubiserăm, dădui părelnic de el, ar fi putut fi butea de alături, 
era un loc către părete, unde o bancă de lemn dădea prilej de 
răgaz şi de chileală între un umplut de cofă şi altul şi unde, din 
visătoria noastră cea trupească sau, mai degrabă, din cea 
sufletească, se închegase un fel de poiană în întunerec. 
Indepărtai opaițul şi-l aşezai după altă butie, mai departe, însă 
poiana luminoasă, în fundul beciului, era tot acolo, ca o pată 
albicioasă care stăruia neclintită în întunerecul cu adiere de vin 
bun. Dădui bâjbâind peste un căuş, uitat de cineva chiar pe 
banca de lemn pe care stătuserăm în seara trecută, căutai cu 
opaițul o butie cu cepul împins în pântecele de stejar umed, îl 
învârtii către stânga, umplui căuşul şi-l dădui peste cap. Aşa de 
mai multe ori, până când simţii în mine o căldură binefăcătoare, 
foarte limpede aducătoare aminte. Vidra, scânceam în pragul 
beţiei, care nu-mi venea atâta din vinul băut cu nesaţ, ci mai cu 
seamă din mirosul amintirii care-mi stăruia în dolman, în piele şi 
până dincolo, în adâncimile mele necunoscute, de-atunci 
încoace legate cu jurământ de credinţă de cea care mă făcuse 


om nemuritor. 

Mă ridic din jilţ, înţepenit de atâta stat, caut pe fereastră, 
unde îmi ajung peste acoperişuri şi umbre, străluciri ciudate, 
parcă de focuri sau de făclii venind dinspre curtea domnească. 
Cobor treptele pe care ea nu şi-a pus niciodată condurii şi ies 
din casa mea pustie. Pe uliţi nu mai e nimeni, însă cetatea de 
scaun nu pare adormită, ci mai degrabă trează, în aşteptare 
înfrigurată la miez de noapte. La unele fereşti pâlpâie lumini, ca 
şi cum înăuntru ar fi rămas de veghe bărbaţi şi femei în noaptea 
paşnică. În piaţa din faţa palatului domnesc ard făclii, pe care 
ostaşi săritori le înlocuesc atunci când flăcările se sbat pe 
sfârşite. Străbat locul cunoscut, pe unde în atâtea rânduri am 
trecut, în drum spre surâsul sau spre încruntările vărului Ştefan, 
şi-mi dau seama că prin colţuri, alcătuind grupuri tăcute, stau 
oşteni şi curteni tineri, aşteptând o deslegare sau o amânare. 
Mă apropiu. E Bogdan, fiul lui Ţamblac, de lângă el îmi întinde 
mâna Ştefăniţă, fiul lui Boldur, apoi alţii, de urma cărora, întru 
recunoaştere, nu mai pot da în întunerec. Flacăra făcliilor le 
joacă umbre şi lumini în mustăţi şi în ochii în care încearcă să se 
ascundă o lucire încropită tot atât din tristeţe cât şi din nelinişte. 
Ce se va alege de noi fără el? E ca un cor de bocitoare care, în 
tăcere, ţipă mai tare decât cerul înnorat al Moldovei, un 
tremurat fără glas, însă nu mai puţin ameţitor, care dă socoteală 
de neştiinţa de viitor, de îndoiala de după Ştefan. De care şi eu 
sunt plin, însă în alt fel, pentrucă ştiu că odată cu Domnul mă 
voiu duce şi eu, într'o zi sau alta, însă nu către stingerea în 
amărăciune şi nici către apa desnădejdei, ci către bucuria de a 
nu mai fi singur. Vidra, zic în şoaptă, aşa cum am zis în atâtea 
rânduri. Mă despart de grupul de cunoscuţi şi mă îndrept către 
ziduri. Urc treptele de piatră zgrunţuroasă. Oştenii de pază mă 
salută, bătând sulița de pavăza strălucitoare sub reflexele 
făcliilor din curte. Mă îndrept către un colţ de întunerec şi arunc 
o privire către vale, peste cetatea în care, pe ici pe colo, cu 
toată noaptea înaintată, apar şi dispar lumini în borţile 
ferestrelor. Eşti tu, Vidra? o întreb. Şi ce dacă nu sunt, îmi 
răspundea printre aceleaşi buze cunoscute, întotdeauna altele. 
Văd un foc mai mare ridicându-se către miazăzi, poate că dând 
de veste, topindu-se în cele din urmă printre focurile nemişcate 
ale satelor. 

Mă aşez pe o ieşitură, între două metereze şi încetez a mă 


mai uita către cele vii. Din astfel de privelişti mi-a fost ţesută 
înşiruirea zilelor şi a nopţilor, de când, la Chilia, căzusem într'o 
capcană mătăsoasă, dătătoare de rod în gânduri şi în nădejdi, 
felurite în fioruri, unite într-o singură întruchipare femeiască în 
deplinătatea ei de foc şi pară. 

Oştirea se clăti către inema Ţării Munteneşti o zi după 
frângerea lui Radu cel Frumos la Cursul Apei. Satele şi târgurile 
ni se închinau cu pâine şi cu sare, parcă dornice de a sprijini un 
domnitor mai puternic şi mai demn de a fi susţinut în lupta 
contra semilunei, decât slabii urmaşi ai lui Mircea cel Bătrân. 
Cerui voie Domnului să calc pe urmele fugarului şi să nu-i dau 
răgaz nici măcar de a aduna o nouă oştire şi nici de a afla o 
noapte de hodină. Ştefan mă încuviinţă, surăzând, ca şi cum ar 
fi ştiut dece atâta volnicie în nerăbdarea mea, care devenise cu 
timpul o căutare desnădăjduită, plini de leacuri împotriva 
desnădejdii. Hanul de lângă Râmnic, cu pivniţa lui deschisă 
către cine ştie ce viitoruri de nebănuită desvăluire, îmi umbla 
prin minte cu mai mare potriveală decât tragerea mea către 
oştenie. Sate arse, fumegând în aurul toamnei, îmi călăuzeau 
paşii către fugarii care dădeau foc pe unde treceau şi, mai ales, 
astupau puţurile sau le înveninau. Megieşii se scurgeau în 
bejanie către codrii proteguitori, pe valea Buzăului, către 
Pietroasa ori către mai sus. 

Nu-mi fu sortit să le dau de urmă, şi nici de urma ei. Casele 
boiereşti căscau câtre mine guri pustii şi ferestre la fel. 
Intâlneam Rumâni osteniţi, care nu prididiseră să ia calea către 
codru, îi opream din drum şi-i întrebam de o jupâniţă şi de 
caleaşca ei. Făceau din cap, a neştire. Poate că mai la vale, 
poate că mai la deal... Dădeam de hambare pline, părăsite în 
grabă, le puneam pază şi le încunoştiinţam oştirii care mă urma 
la mai puţin de o zi de mers. Desfundam puțuri, dădeam să bea 
celor prinşi. Dacă nu cădeau morţi, otrăviţi de buruienile pe care 
ostaşii lui Radu le aruncau în apă înainte dea se face nevăzuţi, 
vesteam pe ai noştri ca să-şi adape setea lor şi a cailor în acele 
dovezi vii ale nelegiuirii care stăruia între noi. Eram cu mintea în 
acel războiu, însă cu sufletul în altă parte. Călăream ca un 
strigoi, mai că mă prăbuşeam depe cal la încropitul nopţii, 
dormeam sbuciumat, visam năpaste care mă făceau să mă 
trezesc urlând, în frigul dimineţii, ud de sudoare rece, ori fericit 
de vedenia care îmi fusese oaspete peste noapte şi care, până şi 


în nefiinţa ei înşelătoare, mă ducea către fiinţa ei adevărată. 
Poate că îmi arăta un drum către ea, care, a doua zi în zori, mă 
urnea din nou către căutările mele de apucat. Ostaşii mă 
priveau ca pe un ieşit din minţi, însă nu îndrăsneau să mi se 
pună în cale nici măcar cu o tăcută mustrare. 

Aşteptai grosul oştirii şi pe Ştefan într-o pădure, nu departe 
de Bucureşti, cu un lac limpede în mijloc. Snagov parcă se 
chema. Căzuseră frunzele din copaci, miriştile din jur păleau 
galbene sub ziua tot mai scurtă, cuvintele pătrundeau până 
departe printre trunchiuri şi printre crengile pustiite de anotimp, 
aşa încât aveam în faţă pădurea întreagă, goală însă întinsă 
dinainte-mi în toată fiinţa ei, aşa cum îmi este viaţa acuma, 
urcat cum mă aflu pe zidurile Sucevei, cu noaptea în faţa 
ochilor, dovadă vie de întunecime şi neînțelegere, goală şi ea, 
ca o coajă părăsită, dar o viaţă întreagă dinainte-mi, zidită din 
luminoase şi tot mai limpezi pentru mine bucăţi din mine însumi, 
strânse laolaltă numai şi numai de legătura fără rupere pe care 
soarta mi-o pusese în jurul sufletului. Vidra. Poate că nici nu mă 
cheamă aşa, îmi spusese odată, în fundul beciului depe Râmnic. 
Cum, atunci? N'am nume, nu mă cheamă în niciun fel, spune-mi 
iubită, cu asta îmi e de ajuns. Nu, nu-mi era de ajuns. Nimic nu- 
mi putea fi de ajuns în văpaia care mă cuprinsese şi în care ard 
încă, fără voie de a o stinge. 

Radu n'avu răgaz să-şi adune întru apărare ajutoarele 
dinspre Dunăre şi nici cele de peste munţi. li dădurăm peste cap 
încercările de a ne stăvili înaintarea, trecurăm vârtej peste o 
palancă de trunchiuri pe care o încropise în câmpie, dinaintea 
celor dintâi case ale cetăţii de scaun, nici puştile adăpostite în 
gropi şi nici sâneţile de după zăplazuri nu izbutiră a ne ţine pe 
loc. Năvălirăm pe uliţi în iureşe furtunoase, înconjurarăm curtea 
domnească, nu ne oprirăm din goană decât pe un deal, în 
cealaltă parte a târgului, unde mai apoi traseră oştile toate şi 
unde aflarăm mas pe tot timpul cât şezurăm la Bucureşti. Depe 
acel dâmb tineam târgul întreg sub vedere şi pază. Târg nout 
încă fără suflet, adunat cu sfială în jurul curţii domneşti şi a unor 
biserici lipsite de noimă grăitoare, totul mi se părea adunat 
acolo de un vânt bătând dinspre câmpia Bărăganului, gata să fie 
şters de alt vânt depe faţa pământului. În timp ce Suceava arăta 
moldoveneşte, Bucureştiul nu semăna nici cu Mircea cel Bătrân, 
nici cu duhul celei de a doua descălecări. Vlad Ţepeş îl voise 


aproape de Dunăre ca să deie mai cu vârtoşenie în 
necredincioşi, Radu îl ţinuse mai departe drept cetate de scaun 
ca să fie mai la îndemâna necredincioşilor care-l ţineau în scaun. 
Era o cetate bună la toate, ca orice înfiripare pripită. 

Mă aflam lângă Domn când rupserăm zăplazurile din jurul 
curţii şi când, din susul scării, ne ieşi înainte Doamna lui Radu, 
împreună cu Domnița Maria, o fetişcană sprâncenată care căta 
către noi cu ochi de nefrică. Aş zice că, încă depe atunci, puse 
stăpânire în vreun fel ascuns pe inima lui Ştefan. In timp ce 
Doamna avea ochii plini de lacrimi şi căzu în genunchi în faţa 
Măriei Sale, Maria rămase în picioare şi nu încetă de a ne privi 
dincolo de orice sfială. Toate comorile fugarului, toate steagurile 
şi hainele lui căzuseră în mâinile noastre, fără bătălie. Trei zile şi 
trei nopţi petrecurăm acolo în mare veselie. Parte din oştirea 
noastră luase drumul către Dunăre, unde nimici ajutoarele 
trimise de Turci, treizeci de mii, dintre care puţini la număr 
putură să scape, mulţi pieriră sub paloşele noastre, mai bine de 
două mii fură prinşi şi traşi în ţeapă, după obiceiul locului. Nu 
era chip ca vreo oştie, de orice neam ar fi fost ea, să se poată 
înfrunta cu oastea lui Ştefan. Noi ştiam asta şi ne uitam la el ca 
la un arhanghel căzut din cer. Laiotă Basarab fu înscăunat fără 
întârziere, astfel încât puterea Moldovei se întindea acum până 
dincolo de Olt. Nimic mai înşelător decât astfel de mândriri 
câştigate după astfel de izbânzi, pentrucă Moldova nu ţinea 
decât de un gând, supusă nu armelor ci amenințărilor 
neîncetate, care se îmbulzeau asupra noastră din toate părţile. 
Când răsuflăm la apus, trebuia să dăm buzna către răsărit, 
n'aveam, nici Domnul nici noi, decât numărate clipe de repaus 
acătării, iar când dădeam de ele ni le lungeam peste fire, ca şi 
cum, chiar a doua zi, altă veste avea să ne ducă în spre alte 
patemi. 

Dintre boierii lui Radu mulţi nu plecaseră din scaun şi ţineau 
casă deschisă, semn că luau parte lui Basarab, unde zi şi noapte 
curgea vinul şi zdrăngăneau cobzele şi se ascuţeau naiurile. Alţii 
plecaseră către Târgovişte sau se îndreptau către munţi, 
împreună cu ce mai rămăsese întreg din steagurile domnitorului 
şi din greimea sfârtecată la Cursul Apei. O fulguială urmată de 
un îngheţ prevestitor, însă nu de neaşteptat în acel crăpat de 
anotimp, ne dădea ghes să ne întoarcem la vetrele noastre. Cele 
trei zile de petrecere eu le dusei călare, dintr'o casă într'alta, 


căutând şi întrebând. Jupâniţa Viorica, o descoperi până la urmă 
o femeie bătrână, după multe vorbe. Alergam printre fulgii rari, 
pe ulițele pustii, încă nehotărâte de a lua o formă între case şi 
maidane. Alergam printre fulgii rari, pe ulițele pustii, intrai până 
la urmă, către seară, într'o curte nouă, cu garduri înalte, cu casă 
mare în fund, cu acareturi de o parte şi de alta, benchetuiala era 
în toiu. Mă strecurai printre oaspeţi, trăsei la o parte pe un 
slujitor cu un sfeşnic înalt în mână, cu toate lumânările lui 
aprinse, făcând de pază la uşă. Jupâniţa Viorica îmi arătă către 
fundul unei încăperi plină de lume, de fum, de miros de friptură, 
de sclipetul şi de clinchetul cupelor de argint. Nu era ea. 
Frumoasă şi tânără, împrejmuită de podoabe ca o icoană, râdea 
cu toţi dinţii ei mărgărităreşti, un ban de aur părea în mijlocul 
unei salbe de argint, un smaragd într-un inel de aur, o deosebire 
femeiască în acea îngrămădire de bărbaţi. li semăna la buze, 
când le ţinea închise, uneori, dacă te uitai mai bine, chiar şi la 
sprâncene sau la închisul ochilor peste o gândire pe care o voia 
ascunsă, părul şi-l pieptăna în alt chip, mai strâns pe urechi, şi 
nici mijlocul subţire, din care unduiau şoldurile ispititoare, către 
miază zi, urcuşul rotund al sânilor, către miază noapte, însă 
hotărât nu era ea. Mă privi peste umeri şi capete, în sfârâiala 
ameţitoare a lumânărilor din sfeşnice şi candelabre, însă nu 
păru a-mi recunoaşte vreun drept asupră-i şi nici măcar o 
uşoară aducere aminte în legătură cu beciul tainic unde 
gândeam că o cunoscusem aşa cum era ea cu adevărat. Eu 
eram încă plin de vinul de altădată, ardeam sub vechi mângăâieri 
neuitate, ea nici măcar nu stărui în încrucişarea privirilor, ca şi 
cum nu m'ar fi văzut, ca şi cum n'aş fi fost, în acea zarvă, 
altceva decât unul din cavalerii învingătorului, pe care fiecare 
jupâniţă şi fiecare fată avea în însărcinarea sângelui datoria de 
a-l ţine îmblânzit, cu preţul chiar al unei încălcări necinstite, 
cinstită de nevoia mai grea a supuşeniei prin înfrângere. Ceea 
ce bărbaţii pierdeau pe câmpul de luptă, muierile redobândeau 
adesea în iatacuri adânci ca uitările sau în întâlniri fugare, sub 
scări, în poduri, acolo unde o frântură de întunerec devenea o 
clipă de îmborobojită şi prefăcută supuşenie. 

Nu-mi desprinsei ochii depe dânsa, îi dădeam ocol ca să o 
prind mai bine în amintire, gâtul alb, sunetul glasului voios, 
tinzând a se frânge în căderi de melancolie, cerceii din urechile 
ascultătoare către alte tărâmuri, îmi venea să mă apropiu şi să-i 


strig numele în auzul tuturor. Vidra! Însă nu mă încumetam. Alte 
jupâniţe mi se apropiară. Rada, Oltea, Domnica, Mării şi Ilene cu 
duiumul, uneori ne încurcam în cuvinte care sunau deosebit de 
o parte şi de alta a Milcovului, râdeam cu zgomot între varză şi 
curechi, între pepene şi harbuz, între cismă şi ciubotă, însă ne 
bucuram înţelegându-ne în acelaş graiu. In ameţitoarea zarvă 
de cuvinte şi de hohote, jupâniţa Viorica nu părea turburată şi 
nici copleşită de păcătoase întoarceri în urmă. Vraciul venețian 
cuvânta, în mijlocul unui stol de tinere, despre poetul Ovidiu, 
care, dela Râm, fusese surghiunit prin părţile mării celei negre 
de către Chezarul August, pentrucă, prin stihurile lui, împinsese 
la preacurvie jupâniţe de soiu, chiar din neamul împăratului. Şi 
murise în urgia desţărării, printre gheţuri şi jale lăuntrică, după 
ce învățase a stihui pe limba strămoşilor noştri, Dacii cei 
nemuritori. Dece nemuritori? întrebau fetişcanele în cor. 
N'aveam răbdare să ascult. Mă îndepărtam, mă apropiam, îmi 
dădeam sama că jupâniţa Viorica începuse a simţi apăsarea 
ochilor mei şi că mai degrabă o stingheream decât altceva. Aşa 
încât mă dădui bătut în iscodirile mele, mă grăbii a strânge 
mâini prieteneşti sau necunoscute, zăboveam pe ici pe colo, pe 
marginea unei căni pline cu vin de Valea Călugărească şi de 
Pietroasa, cea din urmă, îmi ziceam, apoi ieşii în viscoleala 
parcă de şagă. În porţi auzeam flăcări rânjind în întunerec. La 
curtea de scaun petrecerea era şi mai întinsă. Arcaşi din ceata 
lui Constantin lacob făceau de strajă cu arcul pe spate, cu 
paloşul scânteind la umăr. Mă îndreptai către sălaşul care-mi 
fusese rânduit, treaz dintr'odată în gerul domolit care cădea 
peste cetatea fără iz de iarnă, speriat de greul sodom care se 
abătuse peste Ţara Muntenească sau numai sfiit de începătura 
de chiolhan care apropia pe oameni unii de alţii şi îndepărta, 
prin însăşi căldura lui de trupuri şi de pofte abia ţinute în ham, 
nepotrivirile firii. Îngheţurile şi neaua aveau să-şi iasă din 
oprelişti chiar a doua zi înainte de înserat, când molcomeala 
îngăimată între toamnă şi iarnă se porni peste târg cu viscolul 
dinainte ca o coasă rece. 

Dacă mă uitam în sus, ameţeam, dacă mă apropiam de o 
făclie şi-i priveam urcarea printre fulgi ameţeam şi mai rău. Mă 
sprijinii de un zăplaz. Băusem fără cumpăt, ca niciodată. Femeia 
încăpută în mine pe Râmnic mă stăpânea mai tare ca atunci 
când o ţinusem în braţe şi nici măcar nu-mi trecea prin minte să 


mă împotrivesc ei, sau să o alung, mă certam cu glas tare sub 
fulgii sglobii şi batjocoritori care mi se topeau pe buze şi-mi 
curmau ameţeala. Ani după noaptea dela Bucureşti nu mai 
aveam să mă las dus de vin pe valea răului, cum îi spunea 
răzeşul lacob. Dacă Vidra şi Viorica erau aceeaşi, nici acum nu 
ştiu. Şi dacă, aşa cum îmi spusese odată Matteo Muriano, eu nu 
umblam după un nume, ci după un anumit fel de femeie, şi dacă 
îndrăgisem nu una ci mai multe, după cum soarta mea şi a 
Moldovei mi le scosese dinainte? Poate hi. 


VIII. Mesagerul îmi înmână o scrisoare dela secretarul 
dogelui, prin care mi se aducea la cunoştinţă propunerea mea 
de numire ca medic pe lângă curtea dela Suceava. Trimisul 
depe atunci al Moldovei la Veneţia era lon Ţamblac şi venise la 
noi după ajutoare, bani, arme şi lovituri serenissime pe mare şi 
pe coastele greceşti, astfel încât sultanul să fie mereu prins 
aiurea şi să se gândească de trei ori înainte de a căuta pricină 
lui Ştefan. Trimişii Moldovei umblau pe atunci pela multe curţi, 
aşa încât, între Moscoviţi şi Frânci, trecând pela Viena şi pela 
Veneţia, diplomaţia lui Ştefan Vodă ţesea un du-te vino 
permanent, dând seama de grija Domnului în faţa amenințării 
tot mai năpraznice a Semilunei, care cuprinsese pretutindeni, pe 
pământ şi pe apă, ţinuturile şi cetăţile pe care odinioară le 
stăpânise împăratul dela Constantinopol. Şi, în acelaşi fel în care 
nu-şi mai afla răgaz în înaintare nici în Asia nici în Africa, încerca 
să se înfunde în inima Europei, ca un hanger cu două tăişuri. 
Greu ne era nouă să ne ţinem întregi, ba chiar ajunseserăm să 
vedem cum în fiecare an semiluna se înstăpânea pe câte o 
insulă sau pe câte o frântură de țărm venețian. Strigaserăm de 
groază în faţa pânzelor turceşti umflate de vântul ciumei în 
dreptul lagunei, iar alţii, Veneţieni ca şi noi, însă depe terra 
ferma, nu putuseră împiedeca pe necredincioşi să le spintece 
femeile şi copiii printre viile dela Pordenone, în timp ce Creta şi 
Cipru se pregăteau pentru un asalt definitiv, deci pentru cădere 
şi moarte. Ceea ce dogele la rândul lui ceru pe atunci lui 
Ţamblac fu ajutor dela Ştefan, astfel încât rezistenţa lui pe 
Dunăre, sau chiar mai sus, să ne ferească pe cât cu putinţă de 
furia necredincioşilor. Inţelegerea dintre Veneţia şi Moldova, cu 
toate insistenţele lui Ţamblac, lua fiinţă în cele din urmă pe un 


țărm, ca să zic aşa, de încredere reciprocă: niciunul din aliaţi nu 
avea să se dea înapoi de a ataca pe Turci sau de a li se opune, 
cu atât mai înverşunat cu cât unul dintre ei avea să se afle mai 
evident în primejdie de moarte; noi mai mult pe mare, Moldova 
mai mult pe uscat. Veneţia îşi lua angajamentul de a interveni 
pe lângă alte curţi europene în stare să dea Moldovei acelaş fel 
de ajutor, sau chiar şi mai mult. Fireşte, în mod natural, ar fi 
căzut în sarcina Polonilor şi a Ungurilor ajutorul zilnic, în oameni 
şi în arme, însă zavistiile locale şi certurile între principi, pentru 
o cetate sau pentru un bir, pentru o ambiţie sau pentru o 
insuliţă, erau, aş zice, tot atât de înfricoşetoare ca şi cele depe 
întinsul Italiei. Ceea ce dădea Turcilor prilej şi putinţă de a 
îngloba în sângerândul lor imperiu tot mai multe neamuri 
creştine, fără ca nimeni să poată imagina un sfârşit acestei 
înaintări pustiitoare. Deosebirea dintre noi stătea în faptul că 
Veneţia, sau Milanul, vedeau în răsărit numai învrăjbire între 
fraţi, duşmănie şi chef de harţă, care făceau cu neputinţă o 
înţelegere trainică în faţa Semilunei, fără să ne dăm seama, în 
superba noastră făţărnicie, că nici la noi lucrurile nu sunau mai 
pe creştineşte. 

Abia sosisem, tânăr medic înfumurat de cultură 
umanistă, oarecum înspăimântat de cele ce văzusem şi 
trăisem pe insula dela San Michele şi, mai apoi, de 
înverşunările ciumei şi ale Turcilor împotriva noastră, 
când, în timp ce spălam rana dela picior a principelui şi 
încercam să-i alin prin fel şi fel de leacuri durerea fără 
leac, puneam cap la cap supărările Veneţienilor 
împotriva gâlcevilor din răsărit şi căutam, în naivitatea 
mea de tânăr şi de apusean, să-i dau un sfat ultim pentru 
beleli care se aflau tot atât de tare certate cu adevărul 
ca şi rana lui cu sănătatea. Mă asculta fără să 
crâcnească, privind absent pe fereastră. Niciodată nu se 
uita la lucrul meu şi nici rănii nu-i acorda vreodată 
atenţie sau interes. Îi făcea rău să o vadă, am înţeles 
după mai multe luni de grijiri deosebite dar aproape că 
fără rezultat. Când îi rezemai piciorul de podea, oftă din 
fundul bojocilor, a mare trudă, sau poate că a uşurare, 
apoi mă întrebă: — Înţeleg că grija ta, ca şi a dogelui sau 
a principilor voştri talieni, vine din neputinţa noastră de 
a ne înţelege şi, mai ales, după câte pricep din neliniştea 


ta de om cu carte umanistă, de a ne înţelege între noi 
toţi cei care grăim acelaşi graiu de o parte şi de alta a 
Carpaţilor. Poate că ai dreptate. Ar trebui să fim acelaş 
neam, aşa cum am fost pe vremea regilor daci. De atunci 
au trecut veacuri şi chiar şi dela primul descălecat, când 
chezarul Traian ne-a unit cu Roma. Am fost un neam 
numeros şi puternic, iar dacă am socoti şi pe cei rămaşi 
dincolo de Dunăre, atunci am alcătui unul din neamurile 
cele mai de neclintit din Europa. Noi vorbim aici, în 
liniştea dela Suceava, de aceste fapte din trecut, culese 
mai mult din cărţi decât din viaţă, poate că şi alţii ca noi, 
la Veneţia şi chiar şi pe aceste meleaguri, îşi vor fi 
închipuind acelaşi lucru. E de ajuns să ne ascultăm unii pe alţii, 
în bătălii, în negocieri diplomatice, la târgurile de vite, în bejanii 
sau la horit. Am putea fi un întreg. Gândeşte-te că regele 
Mateiaş vorbeşte aceeaşi limbă ca şi mine, ca şi Laiotă Basarab, 
ca şi, pe vremuri, împărații Asăneşti de mai jos de Dunăre. Altfel 
nu poate fi. Te întreb: oare voi, cei care grăiţi aceeaşi limbă, la 
Veneţia ca şi la Florenţa, la Genova ca şi la Roma, dece vă 
bateţi mai înverşunat şi mai cumplit decât noi? Oare n'aţi fost 
un singur neam, şi încă cel mai tare şi mai întins din toată istoria 
lumii? Unii sunteţi cu împăratul alaman, alţii cu Frâncii, alţii cu 
Papa dela Roma, alţii, ca de pildă voi Venețienii, sau Genovezii 
ori Pisanii, cei cu puterea pe mare, vă înghesuiți în insule sau 
între ziduri măiastre şi nu vreţi să ştiţi nici măcar de vecinul cel 
mai apropiat, ba chiar vă bateţi uneori castel cu castel, mahala 
cu mahala, pentru o idee sau pentru o cramă. Dacă aţi vedea 
stâlpul din ochiul vostru, n'aţi mai trage cu atâta supărare la 
aşchia din ochiul nostru. 

Era adevărat, teribil de adevărat. Din gloria imperială de 
altă dată nu mai rămăsese în peninsulă decât o puzderie de 
stătuleţe şi nici măcar Papa nu izbutea să ne bage în cap nici 
măcar visul despre o unire. El stăpânea într'adevăr peste o 
imensitate de conştiinţe, însă îşi durase şi el un Stat în 
miniatură, pe măsura Statelor peninsulei, cu armata, poliţia şi 
vasele lui de războiu pe marea cea mare, imitație a Statelor 
laice, nici mai slab dar nici mai tare decât ele, pildă grăitoare a 
ceea ce n'ar fi trebuit să fie. 

Însă nu pentru a discuta despre treburi politice venisem la 
Suceava şi nici ca să îndrăgesc Moldovence în loc de Venețiene, 


să trec dela cosiţele roşcate la cele castanii, dela gondola abia 
dusă de vâslă la caii cei mai iuți depe pământ. Venisem aici 
mânat de un impuls tainic, într'un moment din viaţa mea când 
nimic nu-mi mai suna a nimic şi când, devenite ale mele 
minciunile celorlalţi, nu-mi mai găseam loc nici între oameni nici 
între culorile zilelor şi nici măcar în galbenul ceresc pe care 
Giovanni Bellini îl punea drept fundal nepământeştilor lui 
imagini. Poate că nu voiam altceva decât să mor mai repede în 
mijlocul neliniştei şi a durerii lăuntrice pe care învăţătura mea 
umanistă mi-o strecurase până în măduva oaselor ca pe o 
otravă lentă, cu gust de paradis pământesc. Uimirea mea începu 
la Vaslui, apoi se întări la Valea Albă şi îşi află ca un liman 
liniştitor în ziua în care, dus în creerii munţilor de însăşi Măria 
Sa, începui să aflu dela sihastrul Daniil răspuns împrăştierilor 
mele printre acei falsificatori ai timpurilor care stau, în mare 
măsură, la temelia cumplitului val de cruzime şi de distrugere cu 
care Poarta se prăvălea peste neamurile creştine. Toate îşi 
aveau izvor în mintea oamenilor, aşa cum începui a înţelege la 
Suceava, însă treaba nu era uşor de dus la capăt, ancorat cum 
mă aflam, ca un galion prost cârmuit, adânc înnămolit la un 
țărm fără ieşire. 

Era vorba de o înviere. Şi fiecare om şi-o trăieşte pe a lui, 
dacă Dumnezeu îi ascultă plângerea şi-l face să dea de lumină. 
Norocul meu, fapta mea cea bună, a fost acea clipă în care, 
poftit de secretarul Serenissimei de a pleca în Moldova, cu gând 
de a vindeca şi de a informa, şi, în faţa mirării lui că acceptam 
numirea fără să mă codesc, am simţit clar că altă cale nu aveam 
de ales. Acea trecere dela moarte la viaţă, cum să o numesc 
altfel decât înviere, fiecare om nefiind altceva decât o imitatio 
Christi? 

Parcă mă rătăcisem cu voia mea. N'ar fi trebuit să mă aflu 
acolo, nu era misiunea mea, ci mai degrabă aceea de a sta ferit, 
dincolo de izbiturile ostăşeşti. Era timp de iarnă în plinătatea 
luiim nu multe săptămâni după Crăciun, îmi lăsasem farmacia, 
aptica cum îi spuneau Moldovenii, cuvânt luat dela Braşoveni 
pesemne, călăream nu departe în urma Domnului, undeva pe 
lângă Vaslui. Abia se vedea prin ceața care urca întocmai unui 
fum molatec printre copacii desfrunziţi, într'o tăcere cum 
urechile mele nu mai ascultaseră vreodată. Armia turcească, 
condusă de Soliman Hadâmbul, număra peste o sută de mii de 


ostaşi, a lui Ştefan poate că nici patruzeci de mii, bătălia se 
dădea deci între unu şi trei. Era o zi de Marţi, îmi aduc bine 
aminte, cineva îmi spunea că nu e zi bună de războiu, eu îi 
răspunsei că nu o fi fost bună pentru necredincioşi, 
necunoscători întru ale celor vechi, pentrucă Marţi venea dela 
Marte, zeul războiului şi protectorul Romanilor, deci şi al 
urmaşilor lor, călcam prin mlaştini abia îngheţate, copitele cailor 
spărgeau suprafaţa ca de sticlă subţire, urcau corbi de prin 
crengi îmbrăcate în chiciură croncănind speriaţi, câte un cal 
răsufla tare pe nări, călăreţul lui le prindea repede în mână ca 
să nu dea de veste duşmanului, păream o oaste de fantome, din 
feţele călărilor nu se mai vedeau decât mustăţile albite de 
promoroacă şi căciulile lăsate pe ochi şi pe urechi. O parte din 
oastea moldovenească atacă drept în faţă pe Turci, însă trebui 
să dea înapoi, altă parte purcese dinspre răsăritul pădurii, când 
însă bătălia se dovedi nehotărâtă, Ştefan dădu pinteni calului şi 
izbucni dintre ai lui ca o nălucă înălbită de iarnă. Îl urmă o ceată, 
alcătuită din boieri şi din răzeşii depe acele locuri, deci puţin la 
număr, însă păreau mânaţi în luptă de un imbold negândit care-i 
schimba într-un singur om purtător al unui singur paloş, 
şuierător o singură dată în văzduhul îngheţat, însă prielnic lor. 
Izbitura fu zdruncinătoare, eu mă aflam ca dus în ea, mă 
băgasem în nefirescul şuvoiu ca o piatră într'un cutremur, ca un 
trunchiu într'o viitură de ape, dădui cu ochii lângă mine de 
Duma, vărul Domnului, care mă privea uimit, apoi îmi zâmbi 
prieteneşte, izbeam cu sabia în dreapta mea, nu luasem parte 
niciodată la o astfel de încălcare a legii doftoriceşti, oarecum 
împotriva giurământului lui Hipocrat, însă totul se desfăşura, de 
când călcasem pământul Moldovei, ca să zic aşa împotriva 
voinţei mele. Nu purtam sabie, ci eram purtat de ea. Imi ziceam 
în gând, în timp ce izbeam turbane şi tăişuri de iatagane, că 
acolo, în acea pădure atât de departe de lagună, aveam să-mi 
aflu mormânt necunoscut. Însă nici săgețile, nici iataganele, nici 
sâneţile păgânilor nu mă dibuiră prin ceaţă. Mă ţineam de calul 
lui Duma, în faţa mea vedeam pe Ştefan trecând ca un fulger 
prin mulţimea în stare de strigăt şi de huruit de oţeluri, ca un 
înger, mai degrabă, ca o arătare mistuitoare. Nu ştiu cât dură 
acea furtună. Mă aflam dincolo de ceaţă, după cine ştie câtă 
vreme, într'o poiană, acoperită de albul de necrezut al zăpezii. 
Domnul se oprise, întorsese armăsarul către locul bătăliei, şi se 


pregătea să reînceapă, cu toţi ai lui adunaţi în spate. Îi vedeam 
ochii încruntaţi şi râzători, fioroşi şi mulţumiţi. Însă înainte de a 
purcede la o nouă vânzoleală prin Turci şi negură, i se apropie 
un boier, ieşit şi el ca dintr'o poveste de Crăciun şi-i strigă ceva, 
nu auzii cum trebuie cuvintele, abia începusem să le învăţ 
limba, mă înclinai către Duma, îmi spuse că Turcii fugeau către 
miază zi, că nu mai opuneau niciun fel de împotrivire, că se 
scufundau cu cai şi cu tunuri în mlaştina neîngheţată, că 
pieriseră cu zecile de mii, că cei rămaşi în viaţă grăbeau către 
Dunăre, urmaţi de aproape de călării moldoveni, care-i prindeau 
din urmă şi-i tăiau pe unde apucau, că niciodată Turcii nu 
suferiseră o înfrângere mai cumplită. Atunci Domnul Moldovei 
sări depe cal, îngenunchie cu faţa către răsărit, cei din jur făcură 
la fel, se închină prelung, cu căciula în mâna stângă, cu dreapta 
făcând semnul crucii, în tăcerea fără hotar pe care pădurea o 
ţinuse ascunsă până atunci şi acuma o lăsa să cadă peste 
capetele descoperite, ca pe o binecuvântare. Mă întrebam, cu 
mintea mea ascuţită, de înţelept apusean, dece? Dece luptau 
astfel, pentru ce şi pentru cine, pentrucă ceva îmi era limpede 
după acea luare de cunoştinţă: nici pentru bogăţie, nici pentru 
trufie princiară, nici pentru încălcarea vreunei legi. In pădurea 
cu ajun de iarnă în crengi, lângă mlaştina în care se înfundau 
miile de necredincioşi cu caii şi cu puştile lor cu tot, Ştefan şi 
oamenii lui nu-şi doreau altceva decât să rămână liberi mai 
departe pe soarta lor, pe pământul hărăzit lor de Dumnezeu, 
aşa cum credeau, dincolo de orice falsă tocmeală omenească. 
Acei îngenunchiaţi care trăgeau pe piepturi cruci mai mari decât 
ei, mulţumeau Celui de sus pentru izbânda din acea dimineaţă 
prietenă cu ceața şi cu Moldova. Nu erau, nu voiau să fie decât 
oameni liberi, în afara cărţilor greceşti şi a întoarcerilor pe dos 
din care ne era voia de a fi, nouă celor din apusul îmbibliotecat 
în imitație şi dăltuit în marmură artistic aşezată în 
necredincioşie. Cât avea să poată ţine în faţa numărului fără 
număr al păgânilor, pe de o parte, şi a rătăcirii noastre pe de 
alta, acea stâncă vie înfiptă întrun pământ atât de supus 
clătinărilor din afară? Chiar şi acuma, în această noapte de vară 
târzie, cu făcliile aprinse la picioarele zidurilor, cu boierii tineri 
adăstând în întunerec, aşteptând poate că o minune, îmi pun din 
nou aceeaşi întrebare. Poate că şi eu şi el, Eccellenza 
Serenissima, cum m'am învăţat să-i spun, cum îi place să mă 


audă spunându-i, privim acelaş punct nevăzut ascuns dincolo de 
zidurile Sucevei, în inima însăşi a tenebrelor aparente. Poate că 
el a adormit, uşurat de durere cel puţin pentru câteva ore, deci 
am rămas singur în contemplaţia mea, acum când cetatea s'a 
liniştit, când mai palpită încă resturi de făclii la încrucişări şi în 
faţa porţilor şi când, de dincolo de întunerec, noutatea zilei 
viitoare îşi pregăteşte pe undeva reîntoarcerea în lume. Eu îi 
indicam punctul unu în cosmosul infinit, energia fără nume care 
pune astrele în mişcare, şi, odată cu ele, vieţile, visurile, apele şi 
pietrele, el râdea din plete şi din ochi şi-mi spunea: — Bădie 
Matteo, punctul unu are nume. Il chiamă Christos. Voi toate le- 
aţi întors pe dos. De-asta lumea merge aşa cum merge şi Turcii 
au intrat în Constantinopol. Nu înţelegeam ce voia să-mi spună, 
apoi, dintr'odată, mi se lămureau îndoielile şi siguranţele mele 
clădite pe texte ieşite din uz şi revenite fără socoteală la 
îndoielile unui prezent de cărturari lipsiţi de răspundere. Cu 
ajutorul lor mă îndepărtasem de mine şi m'aş fi îndepărtat şi 
mai tare, aş fi căzut în curând în săturarea de sine, mai acră 
decât o înfrângere, în aegritudo, întocmai lui Petrarca, dacă nu 
aş fi luat într'o bună zi drumul către Moldova, sau către 
Moldoviţa, aşa cum îmi spunea Măria Sa, atunci când îi 
povesteam despre ale mele şi despre ale timpului, după o 
bătălie, în plină pădure înaltă şi ascuţită în bolțile ei verzi 
întocmai unei catedrale zidite nu de mult de sălbatecii noştri 
strămoşi din veacul de mijloc. Trecerea mea în timp dela acea 
iluzie platonică din care-mi făcusem viaţa la Veneţia, la săgeata 
către cer a Voroneţului îmi devenea, cu timpul, itinerar inițiatic. 
Şi la noi sângele era sânge şi durerea durere, pe mare sau pe 
ţărmuri, însă aici filosofia despre ele şi despre rostul lor n'avea 
răgaz să treacă în scris. Moldovenii deveneau astfel gânditori în 
fapte, scriitori cu vârful paloşului, îndurători în însăşi piatra lor 
de carne şi de duh, maeştri în arta de a fi. Ceea ce însemna, 
fără doar şi poate, o trecere fugară şi dureroasă prin prezent, o 
fugă în alb către pădurile viitorului. Lorenzo Magnificul scria nu 
de mult în versurile lui de carnaval: „Di doman non c'é 
certezza”, aici se întâmplau lucrurile pe dos decât la Florenţa. 
Ziua de azi o trăiau în nesiguranţă şi în îndoială, fugărind pe 
Turci sau pe Tătari ca pe nişte clipe părelnice, pentrucă 
siguranţa lor îi aştepta dincolo de pădure, în ziua de mâine. „Di 
doman si, c'é certezza.” 


IX. Dar cine ar fi putut şti dinainte? Tu ai fost singura 
mea veşnicie, îmi spusese ultima oară, acum câtă vreme, 
în ce lună, că nici de ani nu-mi mai amintesc cum trebuie 
şi nici măcar de anotimpuri. Ultima lui veşnicie am fost, 
dacă în crugul rotund al vieţuirii cu o femeie, rotund ca 
al lunii, veşnicia poate fi altceva decât o părelnică 
înşiruire de tării. De tării fără zi de mâine, şi chiar şi fără 
de noapte. Şi totuşi niciuna din doamnele lui de scaun nu 
i-a durat cât i-am durat eu, cel puţin înflăcărarea, prinsă 
şi ea ca într'o horă în nestatornicia de ornic a arătărilor 
care vin şi se duc, şi iar vin. Eu am fost cea care i-a venit 
întruna sub gând, atunci când, batjocorit de soarta 
războiului, nu mai ştia de unde să-şi tragă împuterniciri 
pentru suflet. Când se apropiau de Hârlău Turcii sau 
Tătarii, mă trezeam, în toiul nopţii dacă era nevoie, cu 
oşteni în arme care mă luau de acasă şi mă puneau la 
păstrare, ca pe o comoară domnească, pela vreun schit 
sau pela vreo cetate, ferite din calea pustiirii. Când apele 
se potoleau, eram din nou întoarsă acasă. Plocoane îmi 
aducea chiar el, deşi nu-mi erau de nevoie, câte o salbă, 
câte o şubă de vulpi roşcate sau de alte fiare de prin 
vizuinile răsăritului. Eu n'am fost decât singura lui 
părere de veşnicie cu nume de muiere, pentrucă a avut 
altele, mai tari, mai pe măsura lui, cum a fost plăcerea 
de a se arunca în bătălii, de a ocârmui o ţară, acolo i se 
ducea vlaga cea mai aleasă, mai dihai decât cea din 
bărbăţia lui, care-l ţinea lipit de mine o noapte şi apoi îl 
azvârlea iar pe drumuri, către celelalte îmbieri, pe care 
le diriguia nu cu părţi din trup ci cu paloşul, cu porunca 
sau cu sclipire din coroana lui ţintuită cu nestemate. 

O noapte, să fi fost numai o noapte? Au fost nopţi de-a- 
rândul, însă numai o singură oară, când ne-am lăsat duşi deo 
plută, dela Slobozia Pruncului undeva pe lângă Suceava, până la 
Neamţ. Asta s-a întâmplat cândva, la început, tot între două 
războaie, ca întotdeauna, însă fără grabă, ca într'altă viaţă, tot a 
noastră, însă mai netrudită, scoasă de sub orice ameninţare, de 
sub orice apăsare de timp. A lăsat chiar el, cu meşteşug dovedit, 
pluta să se razeme de un țărm moale, năpădit de ierburi, între 


rădăcinile unui fag înalt cât o biserică, am mas într'o cocioabă 
depe mal, în faţa căreia el a aprins focul şi la al cărui jăratec eu 
i-am copt ştiuleţi de porumb adus cu noi într'o traistă, i-am 
încălzit pâinea şi i-am topit slana la flacăra cea depe urmă. Ziua 
rătăceam prin pădure, în soarele care cădea risipit şi blajin 
printre crengile cu uşoare lumini de îngălbenire, cu tăcere 
prevestitoare de sfârşit de vară, cu bufniţe care fugăreau în 
timpul nopţii stafii de păsări pe cărările lor dintre ramuri. 
Noaptea cădea repede, el aprindea focul în faţa cocioabei, ne 
strecuram subt un aşternut de hramuri şi de frunze, nu se 
sătura de mine până-n zori, când mă sculam de lângă el şi 
aruncam  crăci peste jăratecul aproape stins. Apoi mă 
zgribuleam lângă somnul lui şi adormeam până către miezul 
zilei, care fumega încă, adormită, în vraja ultimei stăpâniri a 
nopţii. Cine vorbeşte la noi de fericire? Am aflat de acest cuvânt 
dela doftorul venețian, pe care mi la trimis odată, când 
sufeream de vătămătură şi mă ţinea o durere în partea dreaptă 
a coastelor. Oamenii se nasc ca să fie fericiţi, îmi spunea. ŞI 
femeile? îl întrebam. El surâdea în barba lui scurtă şi roşcată şi 
mă învăţa despre jocul cu dragostea din apus, poate ca să fiu şi 
mai dragă Măriei Sale, poate ca să mă ispitească. Era chipeş 
bărbat şi plin de ascunzişuri la minte, ca un turn de cetate făcut 
pentru apărare, dar şi pentru a porni din hainie atacuri 
neaşteptate. Un om plăcut şi iubitor de obiceiurile şi de limba 
noastră, însă atât de şiret şi de măgulitor, atât de ştiutor 
într'atoate, încât răsuflăm uşurată când îmi săruta mâna şi se 
întorcea la Suceava, de unde venise. Mă tămădui, ce e drept, 
însă îmi şi lăsă în suflet un fel de îndoială asupra soartei omului 
pe pământ. Ce însemna fericirea aici, altceva decât câteva 
săptămâni de linişte pe an, între vuiete tătărăşti, leşeşti sau 
osmanlâie? Fericirea este ce rămâne viu în noi după lungi şi 
certăreţe lupte cu viaţa. De unde s'o mai apuci, când astfel de 
popasuri ne-au fost din totdeauna oprite, mai că necunoscute? 
Zilele din cocioaba depe malul Moldovei, două sau trei, dacă le 
pot numi aşa, au fost de fericire şi poate că am venit pe pământ 
numai ca să mi le dăruiesc mie însămi, plocon şi răsplată pentru 
celelalte zile, din miezul cărora mi-au rămas, aşa cum trebuia să 
fie, doar urme groase de păcură lipicioasă. Ce m'aş fi făcut fără 
el, deşi numai în umbră i-am trăit şi atât de scurt timp încât 
m'am învăţat să-l măsor cu alte măsuri decât cele ale timpului 


din cronici. 


X. Simţea nevoia să se dea jos din crivat, să se pună în 
genunchi pe podele şi să se roage, însă ştia că nu-l mai ţineau 
puterile pentru astfel de încercări. Incepu să se roage în minte, 
apoi cuvintele i se lăsară pe buze, repetă cu mare atenţie 
fiecare frază, în dorinţa lui adevărată de a se face auzit. Se văzu 
la Voroneţ, înconjurat de preoţi şi de mireni, cu altarul în faţa 
ochilor, aurit ca poarta raiului, în timp ce o voce cânta pe nas 
rugăciuni iar o cădelniţă umplea aerul încălzit de miresme 
cereşti. Dacă i-ar fi stat în putinţă, ar fi ridicat nu un lăcaş după 
fiecare biruinţă, ci după fiecare păcătuire, care, adunate 
împreună, nu fuseseră nici puţine nici uşoare. Atârnau în 
cântarul cel din urmă fapte de bine, şi rele cu duiumul. Tăieri de 
capete, trageri în ţeapă, năvăliri mânioase peste sate şi târguri 
unde oamenii grăiau aceeaşi limbă, măceluri de necredincioşi 
duse până la capătul cel mai fără de milă al urii. Se bizuia pe 
rugăciunile Moldovenilor, care aveau să-l facă iertat mai mult 
decât rugile lui neauzite şi pe zilele de pedeapsă care urmau 
unei înfrângeri, pe amărăciunea fără leac, coaptă ca o pâine de 
tărâţe la focul cel mai de jos al sufletului, pe rătăcirile prin codri, 
fugar, însoţit de puţini curteni, mai ales atunci, după Războieni, 
când îşi pierduse cu totul nădejdea în vreo putinţă de şiretenie 
sau măcar de ajutor venit de dincolo de faţa înşelătoare a 
acestei lumi. 

Incercă să gonească din minte zilele de răstrişte când, alt 
păcat fără de iertare, se lăsase părăsit de încrederea în el însuşi, 
în ai lui şi, mai ales, în Cel ce toate le vede şi le socoate după 
vrerea cea fără de greş care stă până şi la temelia stelelor şi a 
stihiilor. Se adunaseră în juru-i toate pedepsele şi toate relele, 
spre învăţătură de minte. După Războieni, Valea Albă... Un 
Christos bătut în cuie, cu braţele întinse dela Nistru până la 
Ceahlău, cu capul în pristolul dela Putna şi cu picioarele în apele 
turburi ale Dunării, aşa îi apăruse atunci trupul Moldovei. Un 
Christos răstignit, în trupul căruia duşmani nevăzuţi, însă cu 
nume cunoscute, băteau piroane de fier negru, ruginit, sub 
pătrunderea cărora ţâşnea sângele şi înroşea apele Bistriţei, ale 
Moldovei, ale Siretului, ale Prutului, ale Nistrului, ale Dunării, ale 
tuturor râurilor, pâraielor şi venirilor de ape, şi chiar şi ale 
puţurilor, budaielor şi heleşteielor. Ţara de Sus, ca şi cea de Jos 


se făcuseră una cu sângele şi cu trupul răstignit al Mântuitorului 
de oameni. Se întrebă dacă acea viziune îndepărtată însemna 
ceva, în pojarul clipei de acum. li venea să surâdă de fericire, 
fericirea lui de a-i fi fost dat de a fi domn peste astfel de 
întinsuri omeneşti, care, în faptă sau în închipuire, se potriveau 
ca două picături de apă vie cu oasele şi cu carnea Moldovei. 

Fiind creştinismul religie creată de Dumnezeu şi nu de 
profeţi sau de sihaştri, fiind deci religia cea depe urmă, 
înmânată omului de însuşi Fiul Atoatefăcătorului, este şi cea mai 
supusă trădărilor celor mai cumplite, aşa cum însuşi Mântuitorul 
a fost trădat nu din afara Lui, ci dinăuntru, dintre ai Lui. Îşi 
amintea adesea acea judecată a medicului venețian, oridecâte 
ori avea să se afle dinaintea proastei purtări a slujitorilor lui 
Dumnezeu. Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, dar şi în 
apus, în vasta catolichie, vlădici şi chiar şi Papi iluştri, 
încălcaseră Legea cea nouă şi ţinuseră astfel pe loc înaintarea 
omului către izvorul la care era sortit să se întoarcă, în ziua 
îndepărtată, dar limpede prevestită a Judecăţii de Apoi. 
Vinovăţia relelor stătea ascunsă tocmai acolo unde binele îşi 
avea aşezământul lui de drept, printre purtătorii sfintelor taine. 
Lucru greu de priceput, zicea Matteo, dar şi mai greu de 
acceptat, pentrucă binele şi bunătatea, legate amândouă de 
inima însăşi a credinţei şi deci a Bisericii, erau atât de întinse şi 
de încăpătoare, încât te mirai cum de mai puteau face loc în 
suflete potrivniciei celei mai distrugătoare. Dacă te gândeai 
bine, era lesne de înţeles cum de puteau sta împreună, la 
aceeaşi înălţime, binele şi împotrivirea la bine. În altă parte, răul 
nu-şi avea de fapt nici rost, nici putinţă de a fi. In acelaşi fel, 
zicea Veneţianul, după domni buni, rele cât ţii cu ochii. 
Principelui înalt de stat, înalt în morală şi în fapte de arme, îi 
stătea alături, în mod firesc nevăzută, umbra celui viclean, la fel 
de înaltă. Şi, tot astfel, în lumea care ne însoţeşte depe cealaltă 
parte a ei, arhanghelii luptă cu marii demoni, iar cei mici nu au 
de înfruntat decât îngeri mititei. 

Cum să se stingă în linişte, când îi era cu putinţă a 
ridica în faţa ochilor lăuntrici, după felul în care Matteo 
Muriano ştiuse a i-o înfăţişa, cu talienească limpezime, 
zugrăvirea în cuvinte a istoriei omeneşti, în pilduirea ei 
cea mai greu de îndurat pentru un muritor, meşteşugul 
de a domni? Astfel, domniei celei bune îi urma, mai 


totdeauna, domnia cea rea. După Mircea cel Bătrân în 
Tara Muntenească, ca şi aici în Moldova după Alexandru 
cel Bun, parcă suflase vântul iadului, în timpuri neegale 
dar asemănătoare ca rătăcire, din direptate. Şi numai el 
ştia câtă trudă, cât necaz şi câtă ieşire din minţi îl 
costaseră izbânzile în ţinerea legii celei drepte şi a 
hotarelor, şi câte vieţi moldoveneşti jertfise, între o 
margine şi alta a Ţării, ca nimeni din afară să nu se poată 
amesteca în treburile întocmite, în ăst fel şi nu într'altul, 
de moşii cei nemuritori. Erau păstrări pe care el le purta 
în vistieria de neschimbat a sângelui, din care se 
trăgeau, ca dintr'o apă de munte, tainele binefăcătoare, 
ascunse în fundul omului depe aceste meleaguri. Taine 
vechi, de care el ştia dela părinţi, dela sihastrul Daniil, dela unii 
boieri bătrâni, dela logofătul Tăutu şi dela Luca Arbore, ai căror 
moşi se învecinau cu ai lui în locuinţele nevăzutului. În vise, nu 
arare, i se întruchipaseră înaintaşii, alteori îi auzise aidoma, 
şoptitori în neliniştile lui, trecându-i cu sgârcenie şi îndoială veşti 
sau porunci, de care nimeni altul nu avusese împărtăşanie. Cine 
şi cum va fi după, numai asta îi mai lipsea să cântărească, 
numai cu asta îi mai lipsea să-şi îngreuneze trecerea, acum 
când soarta nemuririi lui îi ţinea inima în tocmeală, mai dihai 
decât a Moldovei. E clipa când darurile cu oglindire în fapte se 
şterg ca furate de o aripă de ceaţă şi nu lasă în vedenia 
sufletului decât darurile cele pentru tine, cu greutate de fier 
cântărind în talgerul fără putinţă de înşelăciune. 

Aveau să-l apere, sau să-l pârască Celui de sus, Evdochia şi 
Maria din Mangop? Dece nu venea alături de ultimele lui clipe, 
să-i fie ajutor în această încercare Maria cea din viaţă, fiica lui 
Radu cel Frumos? Răposaseră cele două dinainte de năcaz 
trupesc sau de inimă rea, ofilite în singurătatea lor dela Suceava 
sau depe la mănăstiri? Făcuse destul pentru Olena, fata lui şi a 
Evdochiei, dusă în căsătorie după cneazul Ivan, pierdută în 
stepele muscăleşti, de unde încercase în mai multe rânduri să o 
aducă, sau măcar să-i ştie de veste? Vărul Duma călătorise 
odată până la dânsa, cu cât amar de suferinţă se întorsese de 
acolo, cât amar de neiertată neputinţă îi lăsase pe inimă acea 
depărtare fără leac! Ai lui, cu nevestele şi cu copiii lor, cu 
Bogdan care-şi aştepta rândul la domnie, cu toţi ceilalţi de-a- 
lungul şi de-a-latul Ţării, ai lui erau mulţi, însă care dintre ei 


avea să i se asemene în putere, dar mai ales în a şti despre 
durerea de a sta în domnie? 

Anii puţini pe care-i împărţiseră la Suceava nu i-o şterseseră 
din minte. Când dăduse cu ochii de ea în sala de scaun, abia 
ajunsă acolo, întâi pe mare, apoi pe drumurile de praf ale unei 
veri secetoase, îi amintise de femeile depe malul mării, scăpate 
cu viaţă după scufundarea unui galion bizantin, în tinereţea lui, 
când mersese să cucerească cetatea dela Lerici, pe malul 
Niprului. Era îmbrăcată ca o domniţă bizantină ce era. Venea 
depe locuri sălbatice, unde părinţii şi fraţii ei duraseră o aşezare 
trainică, după chipul scaunului împărătesc, era ca o insulă albă 
într-o mare neagră, ca o pilduire de frumuseţe într'o întunecime 
de urâţenie. Păstra pe chip ceva din acea turburare în care se 
născuse şi în care îşi trăise primii ani ai tinereţii, aşteptând ziua 
în care turcimea avea să le împresoare cetatea, fără nădejde de 
scăpare, fără geană de îndurare la orizont, ci numai cu moarte 
pentru toţi ai ei. In ochii de culoarea cerului şi a cicoarei, cine 
ştie dela cine moşteniţi, îi cetise neştiuta pentru ea însăşi 
înfiorare, din care Stăpânul destinelor îi întemeiase viaţa. Ce vini 
purta, şi ea şi noi toţi, în sângele de domniţă cu chip îngeresc? 
Trecuse către Domnul într'o zi îngheţată de Andrea, pe când el 
se afla în bătălii pentru punerea pe tron, tot la Bucureşti, a lui 
Ţepeluş. Timpuri grele. Tempora pessima sunt, avea obiceiul să 
spună pe lătinie trimisul venețian, timpuri din cele mai rele sunt 
toate, într'un fel de neînţeleasă devălmăşie. Insă acuma, după 
ani de uitare, o avea limpede dinainte, parcă aşteptându-l 
dincolo de besnă, schimbată în înger, poate, tocmai depe urma 
durerilor ei pământeşti, poate că îndurătoare către Domnul 
pentru păcatele lui, călăuzitoare către propria lui zbăvire. 
Coroana tot o mai ţinea pe creştet, atât de grea pentru 
sfiiciunea trupească din care fusese turnată, întocmai unui 
giuvaer pentru alte vremuri şi alte locuri, mai puţin strivite sub 
griji. Noi ştim despre păcat mai mult decât voi cei depe aici şi cu 
atât mai vârtos păcătuim în măreţia acestei ştiinţe. Norocul 
vostru poate fi, îi spunea Matteo, tocmai neştiinţa despre păcat. 
Intr'adevăr, nu păcătuise cu ştiinţă decât rareori, pe vremea 
când nu vorbea cu nimeni despre vrute şi nevrute, aşa cum se 
învățase de când îi venise din apus acest sol al înţelepciunii, 
care lăsa în suflet mai multă îndoială decât statornicie în 
fidelitate. Nu mai ştim a sta în Evanghelii, îi mărturisea. Le-am 


întors de atâtea ori pe o parte şi pe alta, în lumina cea 
neadevărată a minţii, încât n'au mai rămas din ele decât buche 
de carte uitată şi prilejuri de proastă răstălmăcire. Voi n'aveţi 
teologi, ci numai ucenici de îngeri. Ucenic de înger se făcuse 
până la urmă şi el, îndoitul, aproape că necredinciosul meşter 
întru vindecări trupeşti şi în nedumeriri cărturăreşti, tăiate 
fiecare în patru, ca un fir nefolositor. Ultima oară, când îl 
trimisese în căutare de veşti despre adâncul lucrurilor, cum îi 
spusese la întoarcere, Matteo călătorise pentru el dela Veneţia 
în jos, până la Roma, trecând prin Florenţa. Un an întreg lipsise 
dela curte şi se întorsese încărcat de cărţi şi de noutăţi de tot 
felul, unele cu adevărat cutremurătoare, altele îmbucurătoare şi 
parcă povestitoare de viitor. Castilianii izgoniseră pe Mauri din 
Granada, după aproape opt veacuri de bătălii încrâncenate; un 
anumit Hristofor Columb, navigând tot către apus, dăduse peste 
mare de coastele Indiei şi adeverise vechea bănuială cum că 
pământul era rotund; Lorenzo Magnificul murise la Florenţa; 
Papa Alexandru al Vl-lea împărţise pământul în două, între 
Hişpani şi Portughezi, după ce răposase întru Domnul, în acelaş 
an, Papa Inocenţiu. Nimic însă nu-i fusese mai cu folos decât 
învăţătura pe care Matteo i-o împărtăşise dintru început la curte, 
punându-l drept în faţa noutăţilor care crescuseră în ultimele 
două veacuri din frământarea apusului şi mai ales din încercarea 
oamenilor lui celor mai cu limpezime la cap de a se scutura de 
Dumnezeu. In timp ce-l doftoricea cu mâna lui uşoară şi-i 
istorisea lunga poveste a vorbei, aşa cum ea se petrecuse în 
cetăţile depe unde îşi trăise traiul, medicul îi clădea cu încetul 
dinainte, zi de zi, an de an, jalnica istorie a propriei lui vieţi, 
trasă către malurile înţelepciunilor şi ale concluziilor de tot felul, 
însă din ce în ce mai încurcată în iţele fără descurcământ pe 
care învățătorii cei noui le ţeseau între om şi Dumnezeu. O lume 
de chinuită îndoială lua naştere din vechea aşezare a veacurilor 
de mijloc, peste care domnise, dincoace şi dincolo de 
sângerarea depe cruce, o mare siguranţă şi încredere, 
destrămată în ani puţini la număr şi îndreptată către credinţa în 
om. Acuma cărturarii şi artiştii, în tot atâta puţinătate de timp, 
păreau a-şi fi pierdut încrederea în drumul de ei descoperit şi a 
se sprijini pe o nouă întoarcere la cetăţile de gând depe vremuri. 
Insă nu era uşor de întors căruţa. Matteo îi istorisise cele 
întâmplate la Florenţa, cu răscoala lui Savonarola şi cu arderea 


lui pe rug, după ce, sprijinit de copii şi de unii cărturari de mare 
fală până atunci, arsese el însuşi, în cetatea de el închinată lui 
Christos, cărţi mincinoase şi obiecte de artă purtătoare de 
greşală şi ispite. Nu putuse să-şi crează auzului. Credinţa 
pierdută acolo, Matteo Muriano şi-o recăpătase aici, lucru ciudat 
şi făgăduitor, la care îi plăcea să se întoarcă cu mintea, acum 
când numărate bucurii mai avea de încercat, dacă bucurii 
puteau fi numite aceste arătări ale minţii. 

Parcă bătea cineva la uşă, atât de sfiicios încât Matteo îşi 
urmă somnul în linişte. Parcă se deschise uşa. Parcă cineva intră 
în odaie, nici în vârful picioarelor, nici cu îndrăsneală. Parcă se 
apropia de pat. Parcă rămase totuşi nemişcat la respectuoasă 
distanţă. Parcă deschise gura, ca să-i spună ceva. Parcă nu. 
Pentrucă nu avea nevoie de cuvinte ca să i se facă înţeles. Eşti 
tu? îl întrebă din fundul tăcerii lui, nici spăimată, nici prea cu 
linişte de sine. Bine ai venit, îi spuse cu gândul. Bine te-am 
găsit, îi răspunse, pe aceeaşi cale. 


XI. N'a fost decât o amăgeală, şi am ştiut că nu putea fi 
altfel din clipa chiar în care-i auzii glasul, însă amăgeală ca 
aceea n'aş fi vrut să trăiesc multe, presărate printre anii care se 
adunau între noi. Fusese robită în timpul unei năvăliri tătărăşti şi 
luată dela casa ei, dusă peste Nistru, vândută unui negustor din 
Pocuția, slobozită scurt timp după aceea de Moldoveni, 
împreună cu alte sute de femei, cu care ne întorceam printre 
pometurile încărcate (din toamna cărui an?), poate că înainte de 
Războieni, poate că scurt timp după. Viile fuseseră culese, cu 
belşug de struguri şi cu mare veselie în butoaie, poamele 
trăgeau crengile până la pământ, într'atât de aevea fusese 
dărnicia anotimpului. Maserăm pe o vale, la poalele codrilor 
Tigheciului, nu departe de unde Ştefan ridicase mănăstirea dela 
Căpriana, lăcaş bogat aşezat în mijlocul unui pomet şi al unor 
podgorii mai întinse decât o grădină boierească. Auzii glas de 
muiere strigând în amurg şi mă îndreptai către locul de unde 
venea gâlceava. Mă oprii la câţiva paşi, uluit de asemănare. 
Straiele depe ea atârnau făcute ferfeniţă pe umerii goi, 
picioarele desculţe se opinteau cu tărie în iarbă umedă de 
seară, în timp ce un bărbat firav, îmbrăcat în negru o apucase 
cu amândouă mâinile de brâul subţire care-i ţinea fota şi trăgea 


de ea. Femeia tipa ca din gură de şarpe: — Să vină Duma! Să 
vină Duma! Ostaşii o priveau nedumeriţi, câţiva se apropiaseră 
ameninţători de străinul care se ferea cum putea de loviturile 
care plouau pe capul lui, pălăria, neagră şi ea, îi căzuse depe 
pletele soioase, însă nu o slăbea din strânsoare, ca pe un bun 
care-i aparţinea şi de care era hotărât cu orice chip să nu se mai 
despartă. Când mă văzu, îi dădu drumul, femeia căzu în 
genunchi în faţa mea, îi luai capul în mâini, întorcându-i privirea 
către mine. Era Vidra. O ajutai să se ridice. Vidra schimbată de 
robie, cu straie de ţărancă pe trupul ei de boieroaică, însă gura 
şi ochii nu puteau fi ai alteia. Nu părea însă să mă recunoască, 
deşi mă chema să judec acea neînțelegere. Când îi auzii glasul 
de toate zilele, odată scăpată din mâna străinului, începui a mă 
clătina în nădejdile mele. Vorbea ca o codreancă, nu ca o 
bucureşteancă. Fusese vândută de Tătari neguţătorului din 
Pocuția, însă scurt timp după ce-şi pierduse din nou libertatea, 
un steag moldovenesc trecuse Nistrul şi luase cu el tot ce 
întâlnise în cale, apoi se alăturase greimii oastei noastre şi 
trecuseră cu toţii Nistrul prin vadul dinspre [Ţara de Sus. 
Neguţătorul urmărise de departe prada pierdută, o ajunsese din 
urmă şi acuma o voia înapoi, deoarece plătise femeia cu bani 
grei. Cât? îl întrebai. Plătii cât îmi ceru şi-i făcui semn să-mi 
piară din vedere. Femeia se înalţă în călcâie şi-mi sărută mâna. 
De unde eşti? Nu de departe, îmi răspunse, dintr'un sat de mai 
jos de Căpriana. Mâine, cu voia ta, mă voiu întoarce la ai mei. 
Cu voia mea nu. Eşti liberă. Soarta ta nu e în mâinile mele. Voia 
să ştie unde să-mi înapoieze galbenii plătiţi pentru ea, pentrucă 
avea de unde. Bărbatul ei era răzeş, avea pământuri şi arcaşi. 
Nu vreau nimica, femeie. Îmi luă din nou dreapta şi mi-o duse la 
sânul care se zbătea încă, după încăierarea cu străinul. 
Frumoasă era, n'aveam ce zice, frumoasă ca şi Vidra, parcă şi 
mai tânără. Mă privea aşa cum Vidra nu mă privise niciodată, 
vreau să spun că în plină lumină, aşa încât îi puteam şti pentru 
prima oară frumuseţea fără seamăn şi adâncimea ei încărcată 
de făgăduinţi. Îmi îndepărtai mâna depe sânul cu tărie de 
poamă şi-i răspunsei cu un surâs trist şi resemnat, curăţit de 
orice urmă de cunoaştere. Ţi-e inima în altă parte, boier Duma. 
Mi-e inima în altă parte. 

Aveam, astfel, semne dela Vidra. 

Era pe vremea când umblam prin sate, de o parte şi de alta 


a Prutului, cu alţi câţiva, mai tineri sau mai bătrâni, meşteri în 
ale războiului. Oşteam sătenii, uneori de din zori şi până la 
căderea nopţii. La tras cu arcul şi cu sâneaţa, la a se stoli cu 
rânduială în şiruri de neclintit, chiar şi în apropierea duşmanului, 
a lovi depe cal, cu paloşul, cu barda sau cu buzduganul, îi 
învăţam a mânui până şi hangerul scurt luat dela Tătari sau dela 
turci, a azvârli cu sulița dela mari depărtări. Luam ca ţinte 
trunchiuri îmbrăcate în păgâni. Pe călări îi pregăteam ca să 
întreacă hoarda pe de o parte şi pe de alta, sprijiniți pe iuţeala 
cailor moldoveneşti, astfel încât, odată întrecută, capetele se 
uneau din nou înaintea păgânilor şi întreaga lor oaste rămânea 
prinsă ca într-un cleşte. Era o desfăşurare atât de împlinită şi de 
frumoasă, legată de întinderea câmpului şi de virtuțile noastre, 
încât nu mă săturam niciodată să o împărtăşesc alor mei şi nici 
să o pun în mişcare în sunet de bătălie, atunci când era nevoie. 
În nenumărate rânduri, pe întinderile basarabene, între două 
poale de codru dar şi, mai dihaiu, dincolo de Nistru, pe câmpiile 
fără sfârşit, duceam la capăt tactica noastră străveche şi fără 
greş. Mă îmbăta goana furioasă, iureşul cu meşteşug pregătit 
dinainte, cu măiestrie de podgorean sau de zugrav de icoane, 
vedeam păgânii cum rămâneau în urmă, gonind în van către o 
scăpare pe care o ştiau cu neputinţă. Gloata lor era mai 
numeroasă şi pe numărul ei îşi duceau înainte ştiinţa lor întru 
ale războiului, noi eram puţini şi din acea puţinătate făcuserăm 
cutezanţă de aurfaur. Când ajungeam la capătul alergăturii şi 
struneam caii oprind cu încetul goana nebună, nu le mai 
rămânea decât să se dea de ceasul morţii, împrejmuiţi pe toate 
laturile, fără scăpare şi dacă era şi fără milă, vina nu putea fi a 
noastră. Noi nu le încălcaserăm niciodată pământurile, doar 
numai ca să ne răscumpărăm femeile răpite şi avuţiile hoţite. 
Înainte de a mă întoarce la Suceava şi de a da socoteală 
Domnului de tot ceea ce făcusem în toamna aceea, la războiu 
cât şi la oştirea tinerilor de prin satele care se pregăteau de 
vreme rea, sau de vremea bună, cum îi spuneau unii, pentrucă 
iarna le era greu Tătarilor să-şi iasă din bârlogurile lor de rătăciţi 
fără popas, trăsei o noapte la conacul lui Luca Arbore. Nu mă 
însoțea decât sluga mea, căzută mai târziu la Codrul Cosminului, 
după o viaţă întreagă de credinţă şi, aş zice, de prietenie. Mă 
întâmpină boierul în ceardac, mă pofti la o scurtă odihnă, apoi 
ieşirăm în curte şi mă purtă către grajduri, unde creştea 


armăsarii şi iepele de prăsilă, din care crescuse faima cailor lui 
până în îndepărtata Persie, unde se spunea că nu e nimica mai 
chipeş pe lume decât un tânăr persan călare pe un cal 
moldovean. Ţinea în fundul curţii, cuptoare în care se făureau 
paloşe, pinteni, arcuri şi săgeți, armuri de preţ şi tot ce din fier şi 
din oţel putea fi de folos armiei moldovene. Era un om în vârstă, 
cu o barbă căruntă cotropindu-i aproape tot întinsul pieptului, 
vorbea cu glas profund, călugăresc, asemănător întrucâtva 
glasului atotputernic şi parcă ieşit dintr'un puț, al sihastrului 
Daniil. Intr'altă parte ţinea şcoală de toate aceste meşteşuguri. 
Ţara, pe atunci, roia ca un stup şi nicio pagubă sau duşman nu 
putea fi în stare să ne năruiască deplinătatea, chiar şi după cea 
mai grozavă înfrângere. In grajdurile lungi şi scunde, ridicate 
împotriva crivăţului, sclipind de curăţenie, cu ferestre înguste 
dând către miază zi, stăteau, la două rânduri de iesle, armăsarii 
pieptoşi, mestecând grăunţele la acel ceas premergător ordinei 
de noapte. Nu ştiai dacă sforăiau pe nări sau pe ochi, atât de 
mari deschişi şi de înfricoşetori îi întorceau către mine. Argaţii 
trebăluiau, cu furci grele de paie, alţii cu găleți pline de ovăz, 
alţii rânind bălegarul şi strigând tare, ca la oaste: Primeşte! Sau: 
— Ţuri! după cum calul trebuia să se dea într'o parte sau 
îndărăt. Intr'o cămară din fund şedeau, în aceeaşi orânduială 
fără cusur, şeile de preţ, şeile de toate zilele, şeile de luptă, 
încrustate cu argint unele, croite din piei alese, cu scările 
sclipind a vitejie în semiîntunerec, chemătoare la trufie sau la 
luptă. Veneau neguţători de prin toată lumea, pentru cai mai 
ales, dar şi pentru arme, pe care boierul Luca nu le vindea la 
necredincioşi. Simţeam, între oameni şi animale, ca un hramăt 
de nelinişte, întocmai ca toamna în frunze, şi înţelegeam că se 
apropie, încă departe dar devenit aevea în aerul serii, anotimpul 
de iernat, când omul se retrage în reculegere, lângă nevastă şi 
copii, iar calul se lipeşte de omenie, în spaima lui de ger şi de 
lupi. 

Inchisei ochii, după cina prelungită până după miezul nopţii, 
peste chipul femeii codrene care, cu puţine zile înainte, îmi 
turburase împăciuirea cu anotimpul. 


XII. Mă trezesc după o visare de spaimă. Intrase cineva în 
iatac şi se aplecase peste Domn, eu dădeam să mă ridic şi să-l 


împiedec, însă nu izbuteam să mă cilintesc din jilţul în care 
zăceam, parcă bătut în cuie. Nu, nu era primejdie, însă eu 
trebuia să fiu alături de Măria Sa şi să împiedec acea apropiere 
necunoscută, de care însă el nu se ferea, sau cel puţin aşa mi se 
păruse în scurta întâlnire cu taina nopţii din mine. Mă ridicai din 
jilţ, mai mult ca să-mi dovedesc mie însumi că nu mai eram 
pradă somnului, mă apropiai de somnul domnesc, care îşi urma 
liniştit călătoria către ziuă şi către sfârşit. Primejdia nu venea de 
astă dată decât dinăuntru. Deschisei fereastra, mai era până la 
ziuă, pentrucă aerul nu se răcise îndestul. Făciliile tremurau în 
curte, vocile şoptitoare nu se clintiseră din locul lor de cu seară, 
umbre se perindau ca nişte bucăţi de întunerec în tăcerea ca de 
biserică. Mă lungii din nou în jilt. Unde rămăsesem? 

Trecusem într'o lume care părea o rămăşiţă de trecut, pus 
la păstrare pentru ca oamenii să nu uite cum sunt. Florenţa era 
clădită pe pământ, Veneţia pe ape, Moldova n'am ştiut niciodată 
dacă nu cumva se ridica mai degrabă în aer, în aerul unei 
cronici, de pildă, sau al unei Odisei, în paginile căreia eroi de 
foarte de demult continuau să taie capete care de fapt nu 
mureau, să repete vitejii care aveau să trăiască din nou dacă tu 
cetitorul întorceai pagina în urmă şi nu înainte. In felul acesta, în 
timp ce venețienii, ba chiar şi turcii, cădeau în moarte, dând 
astfel vieţii înţelesul ei obişnuit, Moldovenii se ţineau în aerul lor 
mănăstiresc ca nişte picturi depe ziduri şi, cel puţin în greşita 
mea apucătură de a-i vedea, nu mureau niciodată. Ori de câte 
ori mă întorceam din călătoriile mele în apus, ca trimis al 
Domnului, mă întâlneam undeva cu acelaş părete despărțitor. 
Undeva, după ce treceam munţii coborând pe valea Trotușului, 
se schimba ceva în aer, apoi pe chipuri, apoi chiar în mersul 
buestraş al cailor şi în felul în care lumina bătea pe crengi. N'aş 
fi ştiut a spune şi nici a scrie în ce stătea deosebirea, poate că 
graiul însuşi, deşi pe toate laturile Carpaţilor oamenii se 
înțelegeau pe aceeaşi limbă, punea pe cuvinte şi mai ales pe 
înfiriparea limpede a vocalelor, un amănunt care, dintr'o dată, 
ne muta pe toţi cei ce vorbeam pe lumea cealaltă. Mai târziu, 
când dădui la Voroneţ de zugrăvelile de pe dinafară, începui să 
pricep de unde mi se trăgea nedumerirea despre Moldova, şi 
chiar şi despre principele Ştefan şi toţi ai lui. În niciuna din 
cetăţile pe unde mă purtaseră paşii, prin Italia mai cu seamă, 
acolo unde se ţesea şi se croia noul straiu al veacului, icoanele 


ca şi vastele fresce dela Assisi sau dela Padua, unde Giotto 
dăduse Sfântului Francisc dimensiuni de descălecător, şi nici 
frumuseţile lui Giovanni Bellini sau ale lui Masaccio, ori cele, mai 
puţin cunoscute, ale zugravilor de biserici, nu se aflau pictate pe 
zidurile din afară. Nimeni nu s'ar fi încumetat la asemenea 
ispravă, nici chiar deschizătorii de drumuri din lumea culorilor şi 
nici cei din universul formelor bine desenate, mă refer la 
Veneţieni şi la Florentini. Aici, când culorile dela Voroneţ îmi 
ieşiră în cale şi patimile Domnului, sau povestirile din Biblie îmi 
luciră dinainte parcă îmbrăcate în soarele amiezii, începui a afla 
lămurire subtilităţilor mele de platonician şi de eretic. Coboram 
dinspre pădure, stătusem îndelung de vorbă cu sihastrul Daniil, 
în faţa peşterii lui din deal, nu departe de sfântul lăcaş. Poate că 
în acea zi se spărsese în mine buba cea veche şi călăream fără 
de ştire către un alt Matteo, pe care abia mai târziu aveam să-l 
pot cuprinde în marea lui schimbare la faţă, la faţa sufletului 
vreau să spun, pentrucă miracolul schimbării se făcuse mai întâi 
în ascunzişurile fără citire din care eram durat de fapt. 
Rătăcisem ani şi ani prin filosofii şi stihuri, printre culori şi torsuri 
de Carrara, mă lăsasem dus de apa vremii, nu fusesem fericit 
niciodată, îmi înfipsesem pumnalul în trupul nevinovatului dela 
San Michele, în acea noapte de pomină care anunţase şi ea, din 
adâncul măruntaielor ei profetice, sosirea turcilor şi a ciumei, şi 
trebuise să ajung tocmai aici, să trec graniţa între firea văzută şi 
cea nevăzută a omului, ca să dau de un răspuns. Lăcaşul 
odihnea în rama lui de verde, nu de multă vreme, fusese 
terminat mai an şi schelele zugravilor fuseseră înlăturate de 
foarte curând, când, ieşit în lumina poienii dintre crengile de fag 
ale pădurii, mănăstirea mă copleşi ca o vedenie, aşa cum se 
întâmplă, îmi închipui, în starea de mutare către mai sus a 
sfinţilor părinţi. Aevea nu putea fi, şi totuşi era. Biserica se 
aduna subt o streaşină de şindrilă prelungind acoperişul, deasă 
ca o zeghe de armură, care-i dădea ocol pe toate părţile, aşa 
cum sunt unele case mari la Florenţa, ca nu cumva ploaia să 
strice culorile, atunci când nu bătea vântul, pentrucă, îmi 
dădeam seama privind tot mai de aproape, cea mai uşoară pală 
de crivăţ ar fi ajuns din plin nu numai picioarele goale ale 
sfinţilor, dar şi aureola depe capetele lor. Culorile şi strălucirea 
aurului nu aveau să dureze în timp decât numai ţinute pe loc de 
credinţa celor care veneau acolo să se roage. Ca şi Moldova. 


Puteau să o bată viscole şi furtuni, deşi pusă la adăpost de 
cetăţile ei, dar de cetăţi firave, simbolice aş zice, zidite pe 
maluri de ape sau pe stânci înalte numai ca să marcheze în 
spaţiu numele ţării, nu de altceva, nici măcar din nevoi 
strategice. Piatra lor era însă mai tare decât a monştrilor ridicaţi 
în Italia de arhitecţi geniali. În acele ridicături abia schiţate, mai 
mult pe cer decât pe munte ori pe mare, de un arhitect 
necunoscut şi poate chiar nevăzut, credeau oamenii din ele şi 
cei din afara lor, cu aceeaşi credinţă în imposibilitatea lor de 
năruire ca şi credincioşii care veneau să se închine la Voroneţ 
sau la Putna, la Neamţ sau la Pobrata, la Căpriana sau la Tazlău. 
Zugrăveala de pe din afară arăta că totul se petrecea pe 
dinăuntru şi că tot întinsul Ţării Moldovei nu era o geografie, 
stabilită în legile ei de Aristot, ci mai mult un suflet decât un 
trup. 

Nu, nu spusei nimănui despre cele ce văzusem la Voroneţ, 
poate că aş fi supărat pe cineva, poate că nici nu era aşa şi că 
subtilele mele concluzii ţineau mai degrabă de mintea mea 
născocitoare de năluci platonice decât de legătura Moldovenilor 
cu realitatea. Însă ţineam în mână o cheie cu care şi acuma, 
cred, pot deschide către ei porţi de cunoaştere. Numai aşa, îmi 
închipui, nu s'au lăsat clătinaţi, deşi au dat peste ei năvălirile 
cele mai grele de păcate ale lumii, vreau să spun cele mai de 
necrezut şi mai de neîntâmpinat; ca şi cum acele zugrăveli dela 
Voroneţ şi de prin alte părţi, multe atât cât de ele toţi 
Moldovenii aveau nevoie, răspândeau puteri dincolo de culorile 
lor, până în ungherele cele mai îndepărtate ale Ţării. Altfel cum 
să înţelegi cele întâmplate după Războieni? 

Eu însumi, îmi dau seama în noaptea asta de prefacere a lui 
Ştefan în spirit pur, transformare din închisoare a sufletului în 
suflet desrobit, aşa cum ni se spune în Banchet, dar dece în 
Banchet şi nu în Evanghelia după loan? Eu însumi, zic, m'am 
dumirit asupra nemuririi mele tot în lumina acelor zugrăveli, că 
doar pentru aceasta venisem la Suceava. 

Au să te taie turcii în bucățele şi au să te facă pilaf la 
Țarigrad, îmi proorocise Domnul, când dădu cu ochii de mine. 
Am leac şi pentru asta, Măria Ta. Să-mi dai şi mie din el, doftore. 
Măria Ta n'are lipsă de astfel de leacuri. Dăduse pinteni calului 
şi trecuse, râzând în pletele lui, în timp ce boierul Duma, vărul 
Duma dar şi Duma Uşărul, Petre Mărgelat şi Toma Stolnicul 


grăbeau după el în înserarea de Cireşar, otrăvită de fumul care 
urca dinspre câmpia pe care ardeau satele şi holdele încă 
necoapte. Dela Dunăre la Războieni, undeva sub Cetatea 
Neamţului, totul fusese ars de Moldoveni, carele trase de boi cu 
coame lungi şi încovoiate, albi şi curaţi ca nişte arătări 
nepieritoare, ca idea de bou cum ar fi zis Marsilio Ficino într'o 
adunare a Academiei platonice, duceau femeile şi copiii către 
desişurile unde stejarii şi fagii făceau loc brazilor negri. Aici până 
şi brazii erau negri, aşa cum trebuiau să sune în culori până şi 
umbrele, chiar şi cele ale frunzelor, pe urmele neşterse ale 
Sarabilor celor negri. Acolo unde începea brădetul nu ajungeau 
niciodată turcii şi nici tătarii. Erau locurile moşilor, pesemne, 
înconjurate de farmece de nepătruns pentru păgâni. 

Locul fusese ales de Domn, o poiană pe trei părţi conjurată 
de râpi adânci, întocmai unei cetăţi naturale, unde turcii aveau 
să ajungă cu greu. Nu se putuse altfel, pentrucă acuma lupta 
avea să se dea între un Moldovean şi şapte necredincioşi. Cu 
atât mai mult cu cât sătenii, în cap cu răzeşii, ceruseră voie dela 
Ştefan să plece dela oştire ca să apere satele depe văi şi să-şi 
ducă la adăpost pe ai lor. lar Domnul încuviinţase, astfel încât 
rămăsese numai cu zece mii de boieri veniţi să-i dea mână de 
ajutor până şi de dincolo de Prut, pe unde începuseră să 
pătrundă, la chemarea Turcilor, cete de Tătari din ce în ce mai 
numeroase, pe care ostaşii plecaţi aveau să le nimicească cu 
încetul, aşteptându-i la poteci numai de ei ştiute şi bine 
pregătite dinainte pentru a da moarte oricărui fel de năvală. 

Aşteptam deci, printre copacii retezaţi, ale căror trunchiuri 
fuseseră folosite la ridicarea meterezelor către josul râpelor, 
aşteptam, cum zic, atât atacul necredincioşilor, cât mai ales 
întoarcerea ţăranilor plecaţi, arcaşi fără de care nicio rezistenţă 
şi nicio izbândă nu erau de crezut. Însă turcii sosiră înaintea lor. 

„lo con la mia corte”, scrisese Ştefan către senatul 
venetian, într'o epistolă dusă de ambasadorul lui dintotdeauna, 
lon Ţamblac. În amurgul de vară moldovenii începuseră să se 
retragă, folosind limba de pământ care-i lega de restul pădurii. 
Nici nu se putea vorbi de înfrânți şi de învingători, ci numai de 
zeci de mii de morţi, de o parte şi de cealaltă. Cum de n'am 
rămas acolo, făcut bucățele, aşa cum îmi profetizase Domnul? 
Cum de am izbutit să ies din învălmăşeală, nici măcar nu-mi 
dădeam seama ce era mai bine de făcut, pe unde mi se mai 


arăta o portiţă de salvare, nu făceam altceva decât să dau cu 
sabia în toate părţile, cât mai aproape de inima împotrivirii care 
se strângea în jurul Măriei Sale, boierii mai tineri care scăpaseră 
cu viaţă şi poate că şi altceva, parte din lumina în culori care 
străbătea printre copaci, venită tocmai dela Voroneţ, sau depe 
alt tărâm mai de aproape, dela Neamţ, şi care deschidea 
boierilor înverşunaţi care mai aveau putere de luptă, cărări către 
adâncurile pădurii, cărări care li se închideau în urmă, ca şi cum 
noaptea ar fi căzut dinadins, atât cât să dea timp ultimului 
cavaler să se furişeze luptând în urma lui Ştefan. Calea printre 
trunchiuri şi stânci devenea tot mai îngustă, astfel încât măcelul 
se întoarse aici împotriva turcimii. Nimeni nu mai scăpă cu viaţă, 
deşi în locul celor pieriţi se iveau alţii, îmbulzindu-se dinspre 
valea căzută pe mâna lor. Odată cu ei cădea întunerecul, astfel 
încât, la un moment dat, fu noapte către vale şi lumină printre 
noi, părea de necrezut, noapte care se retrăgea către munte 
odată cu fuga noastră, însoţindu-ne paşii, ca o bună aliată ce ne 
era. Se spunea la noi că într'o bătălie pe mare, tot cu turcii, însă 
mai demult, pe vremea când venețienii gândeau gotic, o perdea 
de întunerec se lăsase între noi şi flota semilunei, astfel încât ai 
noştri vedeau unde trăgeau cu tunurile în timp ce ei nu mai 
dovedeau să nimerească corăbiile noastre învăluite în mod 
misterios în acea besnă sau ceaţă prielnică. Şi nouă, pe mare, 
imediat după aducerea la San Marco a rămăşiţelor 
Evanghelistului legat de simbolul leului cu aripi, ni se 
întâmplaseră minuni în războaie, atunci când ne luptam pentru 
cruce mai vârtos decât pentru îmbogățirea trupului. Oare cine 
scria şi în ce carte, că Dumnezeu e lângă sabia oamenilor atunci 
când sabia oamenilor e lângă Dumnezeu? 

Unde am mas în acea noapte, pe unde am călărit orbeşte în 
zorii zilei următoare? N'am mas şi nici nu ne-am oprit să 
aprindem focuri pentru cină şi odihnă, nici măcar pentru a da de 
băut cailor, pentrucă Ţara urla de turci. Ne ajunse din urmă o 
armată trimisă de regele Matei Corvinul, însă prea târziu ca să 
ne mai fie de vreun folos, apoi ţăranii se întoarseră depe la 
vetre, după ce goniseră pe Tătari şi, între oastea lui Ştefan şi ei, 
resturile armatei turceşti, cei ce scăpaseră cu viaţă după aşa 
zisa victorie dela Războieni, se năpustiră către Dunăre, unde 
nădăjduiau, trecând-o, să afle scăpare. Măcelul dură zile de-a- 
rândul. Nici Suceava nu se plecase în faţa sultanului, nici 


Cetatea Neamţului şi nici cetăţile dela mare şi depe Dunăre. 
Toate fuseseră cercuite şi niciuna nu deschisese porţile, astfel 
încât marea năvălire, chiar şi după aparenta înfrângere a 
Moldovenilor la Războieni, se preschimbă într'o alergătură 
înnebunită de spaimă. lar până la urmă, lipsită de apă şi de 
merinde, slăbită de zădarnica ei trecere prin întreg trupul 
Moldovei, armia turcească, tot ce se mai afla pe picioare din 
uriaşa ei desfăşurare, căzu pradă ciumei, aşa că, în afară de 
sultan şi de dvorenii lui, puţini turci mai izbutiră să treacă peste 
Dunăre. 

Până acolo însoţii pe Domn, călare, oblojind cavaleri şi 
ostaşi de rând, atât cât îmi dădea voie braţul meu, care nu mai 
ştia să deosebească între paloş şi bisturiu, între steaguri şi 
legături însângerate, în timp ce apteca mea rătăcea, goală de 
medicamente, pe drumurile prăfoase, când pe stânga când pe 
dreapta Siretului, către Dunăre. Fluviul, cu toată seceta, curgea 
ca o mare de apă dulce, între Brăila şi Galaţi, despărţind 
pământurile cu căile ei curgătoare, învolburate în vârtejuri 
molcome, lăsând să sară în liniştea amurgului peşti cu burta de 
argint, din apă către văzduhul dospind de căldura zilei, înveninat 
de duhoarea cadavrelor care se topeau sub zăduf şi sub suflarea 
neauzită a molimei. Arme de tot felul zăceau pe ţărmuri, alături 
de hoituri de oameni şi de cai. Ultimele caicuri trăgeau la malul 
din faţă, printre răchite, vedeam şalvarii sărind pe nisip, 
desluşeam uneori cuvinte răcnite şi străine, strigate pe limba 
spaimei, sau chiar şi a bucuriei de a fi putut afla scăpare după 
raita neizbutită. Din glorioasa armată condusă de sultanul însuşi 
nu mai rămăseseră decât acele pâlcuri răzlețe, uitate de 
moarte. Din înfrângere, principele creştin îşi făcuse izbândă, ca 
în atâtea rânduri. Năvălirea turcească, sprijinită de tătari, 
devenise o fugă disperată, a unora peste Dunăre, a altora peste 
Nistrul desnădejdii lor din totdeauna. 

Mă apropiai, în acel amurg de neuitat, de calul lui Ştefan. 
Măria Ta, cum stăm cu rana dela picior. Tu nu vezi că nu mai am 
picior? Mi-au crescut aripi în locul picioarelor. Teamă mi-e că nu 
ştii să le oblojeşti. Niciodată, ca în seara depe malul Dunării, în 
duhoarea care urca din ape şi de pe pământ, nu mi-a fost dat 
să-l văd atât de asemănător chipurilor de pe zugrăvelile dela 
Voroneţ. Cuvântul lui rostit în şagă, înseilat pe buze de surâsul 
domnesc, preschimba piciorul bolnav în aripă gata de zbor. 


Iluzia nu dură nici măcar o frântură de clipă, bătuse soarele 
drept pe pinten, scânteiase ca un foc de puşcă, sau miracolul nu 
fusese decât o înfăptuire din cuvânt, aşa cum trebuia să fie, însă 
eu văzui atunci în scara de argint, aşa cum îi hodinea piciorul în 
ciubotă, cu pintenul prelungit nefiresc către pielea roşcată a 
murgului, văzui cum aripa luase locul cărnii purtătoare de 
durere. Aripi, fără doar şi poate, nu mă vedeam în stare să 
vindec. Şi nici nu mai era trebuinţă de leacuri lumeşti în acea 
treabă nefirească, venită din cealaltă putere, care pe toate le 
face cu putinţă. Inţelegeam de ce, după fiecare bătălie, când în 
istoria acelui om cuvintele prindeau, odată spuse, înţelesuri 
noui, Ştefan se simţea îndrituit să dedice câte un sfânt lăcaş. Nu 
era vorba de nicio mulţumire sau recunoştinţă, ci numai de 
simpla voroavă între cele două tărâmuri. 

Pe fereastra uşor deschisă intră o boare de vânt, aducând 
aer proaspăt pentru Măria sa, poate că de prin pădurile dela 
Voroneţ, poate că mult mai de sus. Bănuiam că sihastrul care 
mă făcuse să mă nasc a doua oară, stătea şi el treaz la acest 
ceas târziu, într'un ceardac ceresc, şi se ruga pentru uşurarea 
trecerii celui bolnav de prea multă viaţă. 


XIII. Nu-l mai văzuse de la Războieni, când în noaptea 
din ajunul bătăliei se aşezase alături, între el şi foc. 
Arăta cu siguranţă aşa cum arătase în decursul celei din 
urmă nopţi, înainte ca legiunile să fi pătruns în cetate. 
Purta căciulă de oaie, frântă într'o parte şi un brâu lat 
peste mijloc, opinci în picioare şi o lumină, ca o 
lumânare, în mâna dreaptă, care-i era de folos ca să 
nimerească drumul, la dus şi la'ntors, depe o lume pe 
alta. Nu fusese un vis, pentrucă îi rămăseseră limpezi în 
minte lucrurile din ajun şi auzea zgomotul de noapte al 
oamenilor şi al cailor. Ştiuse atunci, în timp ce regele se 
aşeză lângă el, că-l mai întâlnise, tot aevea, şi în alte 
dăţi, în copilărie, dar şi mai târziu, însă nu dăduse 
crezare decât puţinei lui credinţe în asemenea vedenii. 
Nu numai atât, dar prea puţin ştia despre înaintaşii lui, 
cei din veacurile creştine ca şi cei dela facerea lumii 
încoace. Aducea a ţăran, parcă de prin Vrancea, sau de 
prin ţinuturile Bistriței de dincolo de munţi, însă 


drumeţea în priviri ceva şi din privirea părintelui său 
Bogdan, după cum şi în fiul cu acelaş nume, care avea 
să-i urmeze la tron, recunoscuse uneori acelaşi fel de a 
se uita drept în fundul fiinţei, ca şi cum ar fi fost în stare 
să cetească în om ca într'un răboj. La Războieni îi 
spusese să nu se teamă, acuma îl auzea mestecând în 
barbă cuvinte asemănătoare, însă era vorba cu siguranţă 
de altă luptă, lipsită de duşmani trupeşti, însă nu mai 
puţin plină şi ea de ascunse primejdii. Oare în ce limbă 
grăia către el? Oricum, îl înţelegea ca şi atunci, fără 
greutate, şi se simţea uşurat şi liniştit pentrucă nu 
trebuia să-i răspundă, nici să-l întrebe. Riga cu căciulă în 
loc de coroană cuvânta fără răgaz, astfel încât, după un 
timp foarte scurt sau foarte lung, nu s'ar fi simţit în stare 
să-l măsoare, se lăsă să cadă în somn, fără să piardă din 
vedere pe războinicul trist, cu chip de domnitor, care, 
cine ştie dece şi de cine mânat către noaptea lui cea din 
urmă, venise din nou să-l întărească şi să-i arate unde 
avea să ajungă urmând calea cea mai dreaptă. 

Drumul, de altfel, îi era cunoscut. ÎI mai străbătuse şi 
în alte rânduri, pe acelaşi fir de întunerec. Călărea în 
susul unei ape repezi, străjuită de sălcii pletoase, trebuia să se 
îndoaie din mijloc ca să nu-i rămână cuşma aninată în crengi cu 
miros de primăvară, auzea desluşit râul curgând printre pietre în 
vâltori susurânde, malurile, către munte, coborau înflorite, 
unduind şi ele în zeci de culori, către cântarea apei, nu se vedea 
nici ţipenie, nici pe un mal nici pe celălalt, călărea singur şi se 
lăsa dus de trapul calului, care cunoştea drumul, ca şi cum s'ar 
fi întors scara la iesle, şi doar din când întorcea capul ca să 
smulgă o floare pe care o mesteca îndelung între dinţi şi zăbala 
de argint. Deşi nu grăbea, apa se strângea cu repeziciune, 
dealurile deveneau munţi, sălciile se închirceau, fagii din jur se 
făceau brazi, tot mai întunecaţi, aşa încât locurile, deşi ziua nu 
părea să scadă, se întunecau şi ele, trăgeau a negru, însă nu de 
noapte ci de cronici, aşa îi venea în minte să spună, ca şi cum 
povârnişurile, poienele, desişurile, florile tot mai stinse, n'ar fi 
fost lucruri de atins cu ochii şi cu mâna, ci adunări de clipe 
devenite dintr'odată povestire văzută. Timp. Şi totuşi, valea 
mirosea, apele bolboroseau şi dacă întindea mâna dădea de 
grumazul armăsarului, ud de năduşeală în opinteala lui către 


mai sus. Când ajunseră între stânci, acolo unde apa nu mai era 
decât un fuior mătăsos şi vânăt, pieriseră copacii cu totul şi 
schitul dela intrarea peşterii îi apăru dinainte parcă scris şi el pe 
o foaie de cronică. Îi dădu ocol, aerul nu mai mirosea a flori, ci 
numai a ape adânci, a sudoare de stâncă şi un ropot ca de 
urlătoare ascunsă în măruntaiele pământului îi ajunse în auz, 
apoi cărarea se îngustă într'atât încât trebui să descalece. Calul 
rămase în urmă, însă nu la el îi era gândul. Ştia că muntele de 
deasupra se numea Omu şi că în acea clipă înainta pe jos către 
inima lui, luminat de o făclie pe care o ducea fără mirare în 
mână, ca şi cum ar fi înlocuit cu ea hăţurile de până mai 
adineaori, ca şi cum l'ar fi dus, aşa cum îl dusese calul până 
atunci către acolo unde trebuia să ajungă. Poteca se lărgi cu 
încetul, se făcu drum prin piatră, tăiat cu măestrie parcă mai 
mult prin veacuri decât prin dedesubturile pământului. Făclii 
ardeau acuma şi pe pereţi. Nu mai avea nevoie de torţa lui, 
care-l părăsi tot aşa cum îi ieşise în cale. O arătare albă i se 
ivise dinainte, născută din besnă şi tot de ea dumicată şi 
înghițită, îşi aminti de o zi îndepărtată când, pe valea Moldovei, 
undeva pe lângă pădurile de lângă Cetatea Neamţului, în prima 
lui tinereţe, zărise fugind alene zimbrul alb de care voroveau 
bătrânii, când lumea se aduna la clacă în înnoptările timpurii şi 
cineva povestea despre descălecatul lui Dragoş şi despre 
zimbrul alb care se înecase odată cu Molda, dând nume Ţării şi 
ieşind în întâmpinarea celor ce aveau să fie Domni, şi nu 
tuturora. Moşul Moldovenilor e un zimbru alb. Întorsese capul, 
parcă glasul îi venise dindărăt, însă nu era nimeni în nesfârşirea 
subpământeană. Când ajunse la o zarişte şi socoti că muntele 
era găunos ca o coajă de nucă, mai făcu câţiva paşi şi se opri 
înmărmurit, deşi ştia bine către cine îl duseseră paşii. E lăcaşul 
Domnilor. Prin întunerecul abia luminat trecu în zbor alunecos şi 
fără grabă un corb purtând o cruce lucitoare în plisc. Pe pereţii 
tăiaţi cine ştie când se aflau înfipte cuie cu floarea mare cât un 
galben, poate şi mai mare, uneori cât o strachină, pe care ieşea 
în relief un pătrat ţesut cu fire de păianjen, atât de subţiri îi erau 
liniile, pe care stătea o cruce, ca făcută din patru pene smulse 
din coada unei pasări măiastre, deoarece străluceau şi ele în 
vibrația necontenită a flăcărilor, iar în centrul crucii, în mijlocul 
unor cercuri care se roteau concentric pe măsură ce înaintau 
către propria lor inimă, privea în nemişcare un ochiu ca un 


bumb, sticlos şi înfricoşător, de atoateştiutor, aşa cum părea să 
fie în neclintita lui înţelepciune. Din fundul zariştei, schimbată în 
aşezare ca de biserică, tot mai viu luminată şi mai călduroasă, îi 
îmblânzi auzul, ca o aşteptată bunăvenire, vocea rigăi, care 
acum nu mai şedea pe marginea crivatului dela Suceava, ci îl 
întâmpina, ca odinioară, depe scaunul lui de domnie. Cu 
siguranţă că ajunsese călătorind pe sub pământ până în inima 
Ţării, nici cea de Sus nici cea de Jos, ci doar cea din Mijloc, de 
sub aşezările dela Sarmisegetuza, de unde, ziceau bătrânii, 
regele cel vechiu purta în grijă, pe cât îi era cu putinţă şi cu 
învoire, de trebile urmaşilor. 

De astădată bătrânul, cu căciula lui frântă într'o parte, nu 
era singur. 


XIV. Cu toţi anii mei în cârcă, tot mai numeroşi pe măsură 
ce mi se împuţinează puterile, stau de strajă lângă metereze, 
parcă păzind cetatea de vreun rău nevăzut. Nu mi-e somn, nici 
nu mă simt obosit, ca şi cum, în noaptea asta, aş sta să-mi 
măsor puterile cu oboselile care se adună peste Moldova, ca şi 
cum din îndârjirea mea în faţa nopţii s'ar putea naşte, odată cu 
ziua, tăria Ţării, puterea ei de a stărui în jocul cu vrăjmăşiile, 
chiar dacă Ştefan n'ar mai avea să fie printre noi. E ca un 
rămăşag cu moartea, sau cu viaţa. Dacă îl câştig, toţi vor fi 
câştigători. 

Se clatină iarăşi lumini dincolo de ziduri, sosesc călări cu 
făclii, că o caleaşcă se opreşte în zgomot de roţi şi de strigături, 
poarta cea mare se deschide scrâşnind din încheieturi, aud roţile 
ferecate trecând peste pod. Trebuie să fie Doamna Maria, venită 
de sârg, înfruntând întunerecul, sosită dela Neamţ sau dela 
Putna, speriată, îmi închipui, de veştile negre care-o puseseră 
pe drumuri. Se aprind lumini palide în ferestrele iatacului 
domnesc, stăruie pe ele pălălaia opaiţelor, dvorenii din curte și- 
au întors cu toţii faţa către ferestre, Doamna se va fi urcat să 
vadă pe bolnav, va fi vărsând lacrimi cu mireasmă de văduvie. 
Mama urmaşului e neam de Basarabi. Din câţi fii şi fiice va fi 
avut vărul Ştefan Bogdan Vlad va urma la domnie, va lua dela 
capăt căderea în moartea cea trupească de care, după cum ştim 
noi creştinii, nu avem dece a ne teme. Dela capăt, ca şi cum nici 
măcar Ştefan Vodă n'ar fi stat cândva în viaţă şi n'ar fi ridicat 


sabia împotrivă. Dela capăt, cu tătarii peste Nistru, cu turcii la 
Chilia, cu ungurii peste munţi, cu leşii la Pocuția, cu muntenii 
peste Milcov. Între un secerat şi altul, câţi îl vor mai apuca pe 
următorul? Mă întreb: ce rost îşi vede dinainte omul depe aceste 
meleaguri? La ce atâta năpăstuire şi dela cine? Matteo ar spune 
că e omenesc să te întrebi despre om. Inainte de a-l fi auzit 
vorbind şi de a-l fi cunoscut, nu mi-ar fi trecut prin cap 
asemenea gânduri. A sădit în mine o sămânță de gâlceavă, aşa 
cum eu i-am lăsat în suflet un grăunte de covârşire în credinţa 
cea fără de întrebări. În acest fel ne-am fost de folos unul altuia, 
într'o vreme în care astfel de folosințe nu-şi au locul, ci oamenii 
tind să-şi fie de folos lor înşile smulgând viaţa, ca şi înţelegerea 
ei, din viaţa celorlalţi. Vreme de patemi fără înviere. 

Zice-se că Ştefan s'a trudit între trei Mării, ca nu ştiu pe 
care dintr'însele o fi îndrăgit-o mai tare, poate că pe cea fără 
pirostrii, Măria dela Hârlău, însă eu mă aflam acolo când dădu 
cu ochii de fiica lui Radu cel Frumos, la Bucureşti, nu mult după 
bătălia dela Cursul Apei, domniţă abia ieşită din oul copilăriei, 
pe care mi-o dădu în grijă, astfel încât, dela Bucureşti la 
Suceava, le purtai, pe mamă şi pe fată, printre zăpezi şi viforniţe 
şi le aşezai tefere pe treptele care acum duc prin întunerec 
înspre iatacul suferinţei domneşti. Parcă a fost ieri, parcă am 
fost altul. Dau să cred, totuşi, că dragostea cu domniţa basarabă 
vărul Ştefan a ştiut-o purta pe alte meleaguri decât cea dela 
Hârlău, vreau să spun pe meleagurile cele din văzul lumii. 
Fiecare Mărie cu tăria ei. 

Eu, în schimb, peste toate, am rămas prins în viclenia 
turburată a tinereţii şi din Vidra nu mi-a mai fost dat să ies, 
întocmai ca dintr-o urzeală de nedestrămat. Fiecare din micimile 
lui e făcut, chiar şi cei mari, ale căror fapte vor intra în cronici, în 
timp ce lucrările lor cele mărunte nu vor fi decât taina din care, 
de fapt, le-a fost clădită nu gloria cea de toţi cunoscută, ci 
fireasca lor ascundere în nopţile de nimeni cunoscute, acolo 
unde nici cronicarii nici iscoadele nu pătrund. Cine va şti de 
Măria din Hârlău şi de cuprinsurile de noapte ale vărului Ştefan? 
E adevăr ceea ce rămâne din noi în văzul tuturora, sau ceea ce 
din neştirea nimănui ne face pregătiţi pentru întâlnirea de 
dincolo, unde nicio făţărnicie nu ne va mai fi cu putinţă şi unde 
iertarea poate că din ele ni se va trage. Sau osânda veşnică. 

În fundul întunerecului, acolo unde nu mai ajunge să bată 


raza galbenă a lunii, şi ea pe topite, mişună nişte puncte 
luminoase. Sau e numai părere, suită în ochi din lăuntrul 
oboselii? Mă uit mai cu luare aminte şi-mi dau seama că 
luminiţe asemănătoare se clatină înspre cetate, parcă venind 
dinspre Siret, pe tot lungul câmpiei. Altele, mai arătoase, stau 
pe loc, în timp ce pâlpâielile tind să se apropie de cetate. Cum 
nici pe ziduri şi nici în turnurile de veghe nu se aud glasuri iar 
caleaşca Doamnei a sosit fără zvon de spaimă în roţi, s'ar putea 
ca acele flăcări să nu fie altceva decât dovada că ţărani cu 
carele lor încep să se adune de pretutindeni, puşi pe drumuri de 
vestea că Ştefan Vodă e pe moarte. Focurile mărunte sunt făclii 
în mişcare, cele mari dau semn de popas. Când se va lumina de 
ziuă se vor afla cu toţii în jurul Sucevei, pentruca, după 
săvârşirea Măriei sale să-şi presare carele între Cetatea de 
scaun şi Putna, de-a-lungul drumului, ca să-l petreacă astfel, 
între lacrimi de durere şi aduceri aminte de bătălii şi bejanii, la 
locul de veci. Boieri, răzeşi şi ţărani, toţi într'unul, bărbaţi şi 
femei, se strâng aici ca să-i fie lui de folos, nimeni nu ştie cum, 
însă toţi sunt gata din nou să-i dea tot ce din ei ar mai putea 
stoarce, chiar şi viaţa, dacă în astfel de clipe jertfa asta ar mai 
sluji sufletului în vreun fel. Pe acest întins de focuri şi de păreri 
de rău poate că Ştefan va păşi mai uşor către necunoscutul 
care-l aşteaptă. Nimeni nu mişcă la hotare, nici chiar păgânii, ca 
să nu cumva să turbure nevoia de linişte a duşmanului lor cel 
mai de temut. Ce va fi după, Domnul cu mila. 

Numai eu, în singurătatea mea, după o viaţă întreagă trăită 
în umbra lui, m'aş lăsa şi acuma urnit de porunca aşteptată. 
Dacă mi-ar spune: Vino! l'aş urma fără preget, aşa cum l'am 
urmat până acuma, dela un cap la altul al Ţării şi chiar şi dincolo 
de ea, de astădată fără nevoit de încălecat, nici de paloş, ci 
numai aburcându-mă către nevăzuta lui intrare în altă domnie. 

Parcă cerul ar fi coborât pe pământ, atât de multe stele, 
mai mari sau mai mici, s'au strâns în jur. Mi-au amorţit 
picioarele de atâta stat. Cobor treptele către curte, mă strecor 
printre focuri şi oameni, tai în două zumzetul de albine al 
glasurilor care suie cătinel către ferestrele de sus, e un murmur 
ca de rugăciune călugărească la miez de noapte, ies în uliţa din 
dreapta porţii şi cobor printre ferestrele aninate şi ele în 
sclipetele acestei nopţi văduvită de întunerec. Mi-e silă de 
singurătate. Mă gândesc la gâdele unguresc care locueşte într'o 


căsuţă de piatră dincolo de ziduri, plocon depe vremea când 
Ştefan se afla în bună înţelegere cu regele Mateiaş. Ce va fi 
visând în nopţile lui de burlac fără putinţă de rânduială întru 
cele omeneşti? Cum te faci gâde? Ce faptă de prag te aruncă 
dintr'odată în blestemăţie, ca într'un descălecat către mult mai 
jos? O meserie de iad, premergătoare de răutăţi scrise pe 
veşnicie. Nu e nicio asemănare între noi, însă şi eu am rămas 
fără rânduială. El din ură, eu din iubire. Incetinesc paşii. La 
colţuri de uliţă, din porunca pârcălabului, au fost aprinse focuri, 
la răscrucile de soiu, păreţii şi streaşinile pâlpâie în zvonul 
flăcărilor, astfel încât par vii în întovărăşirea lor de vecernie. Mă 
opresc. Uşa e deschisă şi, în pragul de umbră, stă rezemată 
rachieriţa, singură şi ea, însă de veghe, ca întreaga cetate. Fota 
neagră se amestecă cu întunerecul dinnăuntru, însă iia albă, cu 
râuri negre şi roşii curgând dela umeri în jos, albeşte ca o pată şi 
e singura mărturie despre ea în neliniştea din jur. Mă apropiu. 
Glasul ei mă ajunge cu o limpezime de arcuş: Boier Duma! Mă 
îndrept către ea, ca şi cum din întâmplare aş fi trecut pe acolo. 
Se dă la o parte din prag, ca să-mi facă loc. Atât cât să pot 
trece. Parcă ar fi mai bine dacă n'aş intra. Pe de altă parte, mă 
întreb cu glas numai pentru mine: dece m'am ostenit până aici? 
Trec pe lângă pieptul ei, altceva nu simt mai de sprijin, mă las 
să alunec în nesiguranța crâşmei, unde ziua a lăsat, ca şi tot ce 
s'a scurs până acuma din noapte, o duhoare de băutură 
râncedă, ca un rest de apă vie stricată, de podele călcate numai 
de opinci şi de ciubote bărbăteşti, de vorbe grele şi de sudalme, 
de mânii şi de strigăte descumpănite. li cer o cană de vin şi mă 
aşez la o masă pe care arde un opaiţ, singurul aprins în 
încăperea care-şi pierde fiinţa către gura din fund a pivniţei. 
Dacă nu mă uit bine la ea, dacă nu o aud, dacă mă las dus de 
greutatea nopţii acesteia, parcă aş zice că-i seamănă. Nu e 
întâia oară că mă las înşelat, spre binele răului din mine. Stai 
jos! şi ea se aşează fără să scoată un cuvânt, nici prea aproape, 
nici departe de mine, atât cât îi îngăduie straşnica urzeală a 
ceremonialului ce ne înconjoară. 


XV. Doamna Maria a intrat, l'a privit, i-a pus mâna pe 
frunte, Domnul doarme liniştit, între o horcăitură şi un oftat, la 
mine nici nu s'a uitat, poate că nici nu m'a văzut, apoi a ieşit, 


trăgând uşa după fotele fremătătoare ale Măriei Sale. Orice ne e 
dat să vindecăm, avea obiceiul să spună Fra Anselmo, la 
Salerno, numai de moarte nu putem vindeca. Contra vim mortis 
non est medicamen in hortis. Nici cu leacuri doftoriceşti, nici cu 
vrăjitorii. E ceva în fiecare din noi, ceva care nu ascultă de 
poruncă omenească. Tot ce au crezut despre puterea infinită a 
omului, odată liberat de apăsarea Bisericii şi a amenințărilor de 
dincolo, s'a dovedit cu prisosinţă a fi minciună, sau cel puţin 
amăgeală umanistă. Nici măcar de războaie n'au ştiut să ne 
ferească, şi ce să mai zic de ciumă, de holeră şi de alte 
vătămături! Simţeam cum, încetul cu încetul, se topea în 
oameni speranţa pe care Petrarca cel dintâi, apoi 
neoplatonicienii şi, odată cu ei, magii de toate chipurile şi 
asemănările, o aprinseseră dinspre Florenţa către restul lumii. 

In anul în care Ştefan mă trimise în apus ca să-i aduc veşti, 
cărţi şi leacuri pentru rana lui, mă aflam încă sub farmecul 
iluziilor mele din tinereţe, deşi Moldova mi le topea, una după 
alta, înclinată cum se afla către miezul pământului, care nu era, 
aşa cum Dante ne-o dovedise, decât o ieşire către cer. Era în 
1492. Ajunsesem primăvara la Veneţia, când trandafirii aruncau 
peste ziduri dorul lor colorat şi parfumuri chemătoare către 
tărâmul de dincolo de ape de care prindeau de veste numai 
când trandafirii dela Mestre lăsau duse de vânt către lagună 
miroasele lor dătătoare de siguranţe şi de ortodoxii. Păreau 
pictaţi de Ghirlandaio, ornamente neadevărate, imitații cereşti 
tinzând către ispite şi nesiguranţe. Întocmai lumii din care 
făceau parte. Rătăceam în gondolă pe căile de mare ale oraşului 
în care mă născusem, căutam în umbrele depe ziduri resturi din 
sufletul meu de copil, vedeam curtezanele aplecate spre 
trecători astfel încât să-şi facă văzute farmecele de sub 
pieptare, priveam după călugării care nu se mai minunau de 
nimica, cetatea închinată Evanghelistului părea acuma, în 
amurgul sfârşitului de veac, dedicată altor cucernicii, cu atât 
mai profane şi mai înrădăcinate în conştiinţe cu cât politica 
însăşi a Senatului şi a dogelui nu se mai trăgea din Scripturi, ci 
din aceea a cărţilor lumeşti. Veneţia, care rezistase cu tărie 
noilor învăţăcei, chiar şi în arta de a picta, curentelor de frig 
raţional care urcau dinspre Arno, se lăsa fără ştirea ei, obosită 
de atâta luptă pe mare şi pe tărâmul sufletului, către plecarea 
steagurilor. Avea să fie fericită, răsunătoare de veselii, între 


cântări şi lumini de baluri, însă mai nimic din strădaniile ei de 
odinioară, nici măcar aspra ei bătălie împotriva semilunei, nu 
mai erau decât istorie, parte din trecut, lipsită de orice fel de 
oglindire către viitor. Legile protejau pe curtezane, doar-doar 
bărbaţii, stricaţi de viţiile orientale, s'ar fi lepădat de sodomii, 
căutând, după moda turcească, dar şi după riturile filosoficeşti 
ale  Academiilor  platoniceşti, inspirată _liniştire în trupuri 
asemănătoare, în stearpa împreunare care ne ducea către 
sfârşit până şi pe această cale. Moartea noastră, ca şi a 
omenirii, putea veni din această proastă înţelegere a amorului, 
aşa cum fusese şi învăţătura albigensilor provensali sau a 
palatinilor milanezi. Procreaţia devenea păcat şi urâţenie, când 
fusese exact contrariul în epoca lui Dante şi a lui Giotto. Până şi 
în îmbrăţişarea prietenilor simţeam necurata progresiune, pe 
care nu o priveau astfel decât ultimii preacucernici care se 
refugiau în mănăstirile cele mai ferite, departe de centrul 
lagunei şi de chemările antichităţii. Anii, sau Moldova, ceea ce 
pentru mine era tot una, mă desvăţaseră de a mai fi venețian. 
Timpul meu se mutase în altă parte. 

Mi-au rămas clar în minte, din acea călătorie printre poeţi şi 
stranii muze, printre fanatici şi nebuni, un tânăr despre care nu 
am mai auzit nimic între timp, o femeie înălţătoare şi un călugăr 
dominican, despre care s'a vorbit în ultimul timp în Italia mai 
mult decât despre aflarea drumului apusean către India. Nicolò 
şi Girolamo. Amândoi la Florenţa, mai duşmani între ei decât un 
creştin şi un turc. Avea douăzeci şi unu de ani, umbla precedat 
de o frunte înaltă, pe care o urma, la respectuoasă distanţă, o 
faţă îngustă şi inexpresivă, ca şi cum acel om îmbibat de lecturi 
clasice, ar fi trăit mai mult din cărţi decât din bucate sau din 
amoruri. Sono il principe dei noncristiani, zicea despre sine, 
aruncând priviri dispreţuitoare în jur, chiar şi în faţa Signoriei, 
mai ales dacă trecea pe lângă noi vreun cleric sau vreun 
neguţător burtos. Venise de curând din satul lui, undeva prin 
Toscana şi se pregătea să tragă iţele cele mai subtile ale 
republicei. Se numea Nicolò Macchiavelli. Născut în sărăcie, 
zicea: m'am învăţat mai întâi să sufăr şi apoi să mă bucur. 
N'avea decât nişte cărţi într'o ladă drept singură bogăţie şi o 
minte atoate cunoscătoare. Un orgolios, produs tipic al epocii 
care, cu toate trufiile ei, dădea semne de oboseală, mai ales la 
Florenţa. Celălalt ajunsese prior la San Marco, începuse să fie 


privit drept un profet, aduna în biserici, când propovăduia, 
mulţimi însetate de adevăruri pe care nimeni nu le mai spusese 
depe timpul lui Toma din Aquino şi se duşmănea cu toţi 
atotputernicii care i se iveau în cale, începând cu Papa şi 
terminând cu Lorenzo Magnificul. La Roma domnea depe tronul 
Sfântului Petru un om al secolului, simbol al învăţăturii umaniste 
şi al viciilor care o rodeau pe dedesubt. Intre fratele dominican 
Girolamo Savonarola şi curtea dela Roma, ca şi între frate şi 
tiranul florentin, se aprinsese de ani de zile o polemică 
înverşunată. Orizontul era în flăcări, în spirit, şi în pieţe, ca şi 
cum nişte vreascuri vechi şi uscate ar fi luat foc, pe care lumea 
le venerase până atunci, considerându-le drept incombustibile, 
în timp ce învățături uitate, trase din cuvintele lui Isus, scoteau 
capul la lumina cea nouă, arzând şi vestejind pentru o clipă 
torsurile albe şi capitelurile scânteietoare de frumuseţe păgână, 
din care se trăgeau rigorile ca şi deşănţările cărturăreşti. 
Undeva, prin nordul atrăgător de desbinări şi de orgolii, cuvinte 
aspre se ridicau în acelaş timp, în cadrul unei bătălii care părea 
sortită să nu mai aibă sfârşit. Când îi povesteam lui Ştefan Vodă, 
odată întors la Suceava, acea încurcătură de idei şi de 
fanatisme, de speranţe şi de căderi în disperare, strângea din 
umeri: oricum ne-om întoarce, suntem sortiţi a înţelege numai o 
parte; din această neputinţă de a cuprinde totul ne vine şi setea 
de sânge. Cum spuneai? mă întreba. Antropofagie. Repeta 
cuvântul cu mare şi vizibilă plăcere. Suntem antropofagi din 
neputinţa de a ne sătura din nimicuri şi din bucățele. Dacă am 
şti, n'am mai avea nevoie de bătălii. Sângele altora ne e hrană 
neîndestulătoare, însă de alta nu putem da, nici în cărţi, nici în 
Bisericile în discordie, nici la capătul zăngănitului de săbii. 

Nici în faţa Turcilor, la Războieni, nu trăsesem o spaimă mai 
mare. Ne înconjurase o mulţime de piagnoni de-ai lui 
Savonarola, unii din ei auziseră de Nicolò proclamându-şi 
condiţia lui de necreştin, alţii dădeau mai multă crezare 
pumnalului meu al cărui mâner cizelat cu artă actuală părea a 
contrazice asigurările mele de om de bine, de venețian ortodox, 
cert este că unul din cei ce se apropiaseră mai mult de mine îmi 
smulse pumnalul din teacă şi-l aruncă în rugul care ardea în 
mijlocul pieţei. Altul, în acelaş timp, îl trăgea pe Nicold către foc, 
gata de a-l confunda cu o eterodoxie umanistă, cu o statuie 
păgână demnă de a lua şi ea calea focului. Se consumau în 


flăcări, dinaintea noastră, tablouri, cărţi, manuscrise, obiecte de 
tot felul, orice lucru socotit de către mulţimea de plângăreţi 
drept eretic şi deci anticreştin. Grupuri compacte colindau 
străzile Florenței în căutare, de victime artistice. Tot ce era 
considerat drept artă păgână, fruct al unui secol de rătăcire, era 
smuls depe pereţi, luat depe soclu, scos din sertare şi din rafturi 
şi aruncat în mijlocul rugurilor care ardeau zi şi noapte şi în jurul 
cărora grupuri de copii intonau imnuri sacre, în timp ce 
persoane mai în vârstă vărsau lacrimi de jale pe umerii secolului 
păcătos şi nevăzut, dar prezent în toate arătările către lume ale 
oraşului. Lorenzo murise de curând, nu în miros de sfinţenie, şi 
Fra Girolamo se înstăpânea peste suflete, încercând, aşa cum 
îmi mărturisea Nicolò, să facă din cetatea depe Arno un regat al 
lui Christos, un Stat puternic ridicat împotriva păgânităţii, chiar 
dacă aceasta venea dela Roma. Mai cu seamă în acest caz. Nu 
ne fu uşor să scăpăm din braţele care ne apucau de 
pretutindeni, să strigăm în gura mare adeziunea noastră la 
doctrina dominicanului şi să ne strecurăm către o străduţă care 
ne scoase dincolo de zarvă, cu hainele, dacă nu rupte, cel puţin 
în stare de mototolită nelinişte. Rămăsesem fără pumnal, 
aveam să-mi cumpăr altul a doua zi, nu asta era grija mea cea 
mare, ci acel tumult fanatizat de cuvintele Celui ce, e drept, 
adusese pace între oameni, dar şi sabia. Depindea de oameni 
interpretarea întrun sens sau într'altul. Savonarola întrupa 
violenţa purificatoare a mesajului evanghelic, trecând dincolo de 
liniştea adusă creştinătăţii de Sfântul Francisc din Assisi şi de 
care oamenii nu mai voiau să ştie. 

Caii ne aşteptau în uşa osteriei, bătând nerăbdători din 
copite, mai că se lăsase seara când ne îndreptarăm către 
Careggi. Nu departe de vila în care îşi dăduse sufletul Lorenzo, 
locuia, într'o casă dăruită de tiran, unde se instalase şi 
Academia platonică, Marsilio Ficino, maestrul şi izvorul tuturor 
schimbărilor, dacă astfel de schimbări pot descinde dintr'o 
singură sursă. Era un om agreabil, în plină maturitate (se 
născuse în Valdamo la 1433), oglindind pe faţa lui brăzdată de 
cute parcă pictate de cineva, parcă chiar de maestrul Masaccio, 
o nelinişte pe care o desvăluiam cu încetul în persoanele cele 
mai cunoscute sau mai reprezentative pe care le întâlneam în 
acea călătorie de pomină. Zic de pomină pentrucă nu-i găsesc 
un nume mai potrivit, vreau să spun mai modest. In decurs de 


câteva luni, între Aprilie şi Septembrie între Veneţia şi Roma, 
aveam să citesc acea îngrijorare, ca pe un sigiliu, pe chipurile şi 
mai ales în privirile contemporanilor mei italieni. Altfel întoarse 
către viaţă decât cele ale Moldovenilor. Deosebirea mi se părea 
demnă de a fi comunicată, şi din acea deosebire desfăşurai 
teme de lungi comentarii cu Măria Sa, în iarna anului 1492, după 
ce mă întorsesem, plin de noutăţi şi încărcat de presimţiri, din 
pelerinajul meu talienesc. 

Furăm poftiţi în biblioteca Academiei, unde putui descifra în 
grabă, înşirate pe polite de stejar lustruit, dominată perspectiva 
încăperii scufundată în umbră de bustul lui Platon: întâi operele 
gazdei, De christiana religione şi Theologia platonica, apoi 
Rimele lui Petrarca şi opera lui în proză latinească, De seculo et 
religione de Coluccio Salutari, Dialecticarum disputationum de 
Lorenzo Valla, Roma instaurata de Flavio Biondo, De rebus 
coeles de Giovanni Pontano, Oratio de hominis dignitate de Pico 
della Mirandola, De profundis şi Della famiglia de Leon Battista 
Alberti, Cântecele de carnaval, la loc de cinste, ale lui Lorenzo 
de Medici şi mai multe opuscule de Angelo Poliziano, care se 
afla acolo în persoană când sosirăm şi rămase cu noi până mai 
târziu, puţin înainte de plecarea noastră. Alte două busturi de 
marmură sprijineau rafturile cu cărţi, întratât păreau de 
solemne şi de sigure de ele însele, acelea, aflai dela Poliziano, 
ale lui Ghemistos Pleton şi Giovanni Argiropulo, fugarii bizantini 
care aduseseră cu ei în Italia pasiunea pentru filosofia platonică 
şi, în mare parte, erorile căzute în magie neagră ale lui Plotino; 
ale gnozei alexandrine şi ale magiei negre. Mi se părea ciudat 
cum de focul purificator care fusese pe punctul de a ne devora 
şi pe noi în decursul aceleiaşi zile, nu ajunsese până la Careggi, 
probabil numai pentrucă vila Medicilor se afla peste drum de 
Academie, instalată în toată splendoarea ei florentină, făcută 
din ce era mai vechiu şi din ce era nou, în centrul târgului. Din 
acel loc, aşezat între coline şi măslini, se revărsase peste lume 
tot ceea ce o înnoise, în ultimele decenii, până în fundul 
măruntaielor ei profane. Spre binele sau spre răul 
contemporanilor, era poate că prea devreme ca să pot judeca 
cu exactă cunoaştere a lucrurilor. Mă aflam acolo graţie relaţiilor 
pe care tânărul Nicolò le stabilise cu Ficino, nu de mult, e 
adevărat, însă între maestru şi învățăcel (n'aş şti cum să-i spun 
altfel, deşi Macchiavelli nu-şi recunoştea drept maeştri decât pe 


Cicero şi pe alţi câţiva, pe nimeni dintre cei vii, aşa cum avea 
să-mi mărturisească la plecare) se stabilise în mod vizibil o 
transmisiune în sens unic de gânduri şi poate chiar şi de 
influenţe. 

Să revin însă la chipurile celor doi umanişti. Conversaţia se 
desfăşură dela început, după o scurtă introducere asupra 
meseriei mele de medic al principelui Ştefan, pe care-l 
cunoşteau şi sub numele de „atlet al lui Christos” („dacă ne-ar 
apăra numai de Turci ar fi mai bine”, spuse Poliziano, şi nu 
înţelesei atunci ce voia să spună exprimând acel regret), 
trecurăm la evenimentele care cutremurau Florenţa din temelii, 
mai ales după moartea lui Lorenzo, întâmplată în vila de alături 
în Aprilie trecut. Îmi dădeam seama foarte bine, nu de geaba 
eram medic, de urmele pe care o adâncă nelinişte o ducea în 
afară, către trăsăturile feţei, atât la Ficino cât şi la Poliziano, 
concluzia trasă din lectura unor texte ale lui Petrarca, prezente 
încă în buna mea memorie de medic, astfel încât întrebai dacă 
între neliniştea vădită a gazdelor mele şi sentimentul de 
aegritudo de care vorbeşte poetul Rimelor în celebrul Secretum 
(mai precis De secreto conflictu curarum mearum) se putea 
stabili vreo legătură dela cauză la efect. Nicold schiţă o vagă 
dorinţă de a lua cuvântul, însă rămase cu gura închisă, nu fără a 
lăsa înscrisă pe faţă o vizibilă părere de rău, în clipa în care 
Angelo Poliziano începu să vorbească. Imi dădeam seama cu 
admiraţie că ar fi putut, tot atât de bine, să mi se adreseze în 
latină sau în greceşte şi că alesese toscana numai pentrucă aşa 
se exprimase dela început, rezervându-şi cunoştinţele de limbi 
clasice pentru conversațiile cu cei mari; probabil cu Lorenzo nu 
discuta decât pe limba lui Virgiliu, şi pe cea a lui Homer cu 
Ghemistos Pleton şi cu nobilii fugari veniţi dela Bizanțul ocupat, 
fugari de care e plină Italia încă şi acuma. De secreto conflictu 
curarum mearum, spuse, citând titlul întreg al cărţii lui Petrarca, 
pune în evidenţă, în conversaţia închipuită pe care poetul o 
întreţine cu Sfântul Augustin, atoateştiutorul întru cele 
platonice, de o îngrijorare care o anunţă pe a noastră, este 
evident, însă timpurile nu mai sunt aceleaşi, au trecut de atunci 
mai bine de un secol, şi deci preocupările noastre s'au modificat 
şi ele. Dacă ar fi trăit printre noi, Petrarca ar fi ieşit din Biserică, 
deci, cu siguranţă, incertitudinea lui permanentă între a rămâne 
fidel credinţei şi instituţiei pe care o slujea, pe de o parte, şi 


poesie, pe de alta, n'ar mai fi cunoscut-o, sau poate în alt fel, 
mai puţin dramatic. Din liniştea cu care, astfel, s'ar fi ales, 
dincolo de acea insuportabilă îngrijorare de eclesiastic copleşit 
de sentimentul păcatului, poate că nu s'ar fi tras nimica, nicio 
operă demnă de a ne fi fost păstrată în memorie. Din acea 
aegritudo petrarchiană s'au născut atât versurile în toscană cât 
şi operele lui latineşti, printre care Secretum nu e cea mai de 
lepădat. Ceea ce-l chinuia pe Petrarca, aşa cum el însuşi o 
mărturiseşte, e „comerţul cu Venus”, în măsura în care un om al 
Bisericii, prieten cu cardinalul Colonna şi protejat al Papii, nu 
numai că o cântă pe Laura dar, dincolo de acel amor platonic de 
toată lumea cunoscut, întreținea legături mai aristotelice, ca să 
zic aşa, cu alte femei, cu care de altfel a avut mai mulţi copii. Il 
neliniştea condiţia lui de cleric, supus votului castităţii, cât şi 
faptul poetic, închinat lui Venus atât în Rime cât şi, mai cu 
seamă, în peregrinările prin proza cotidiană. In plus, dedicat 
credinţei şi celor bisericeşti, îşi făcea din glorie o preocupare 
profană legată de fiecare clipă, obligat la aceasta de faptul că 
locuia într'o cetate ca Avignon, unde poetul, după cum el însuşi 
o mărturiseşte, se plictisea în mod cumplit. „Te domină o 
funestă boală a spiritului, îi spunea Sfântul Augustin, pe care cei 
moderni o numesc acidia iar cei vechi o cunoşteau sub numele 
de aegritudo.” Cum putea fi altfel între zidurile abia ridicate ale 
unui oraş lipsit de orice fel de amuzament şi de duh? 

Poliziano se ridică depe scaun şi, cu gesturi de cunoscut al 
locurilor, se îndreptă către bibliotecă, de unde scoase cu degete 
învăţate o carte groasă, pe care o răsfoi fără grabă, aflând însă 
imediat ceea ce căuta, şi ne citi următoarele: „Cine ar putea 
descrie cum trebuie lâncezeala şi plictisul zilnic al vieţii mele şi 
oraşul cel mai trist, mai turbure din lume, mică hazna plină de 
toate gunoaiele lumii? Cine ar putea închide în cuvinte aceste 
lucruri care, aici ca şi pretutindeni, stârnesc numai scârbă: 
ulițele împuţite, pe care îşi fac veacul împreună câini turbaţi şi 
porci murdari; scârţâitul roţilor făcând să tremure pereţii; după 
fiecare colţ îţi sare înainte o căruţă neaşteptată; lume de toate 
culorile; repugnantul spectacol al cerşetorilor şi, alături, desfrâul 
celor bogaţi: scufundaţi cei dintâi în amărăciunea lor, iar ceilalţi 
bălăcindu-se între plăcere şi preacurvie; şi, în sfârşit, atâtea 
cugete în vrăjmăşie şi stări de fapt atât de diferite, zgomot 
neîncetat de glasuri turburi, înghesuiala depe străzi între 


trecătorii care-şi dau brânci unii altora? Toate acestea omoară 
simţurile celui obişnuit cu ceva mai bun şi fură din liniştea celor 
care dispun de o stare de spirit mai înaltă...” 

Am tradus în grabă, adăugă, însă vă daţi seama cât de mult 
a avut de suferit poetul cel mai mare al tuturor timpurilor, după 
Virgiliu şi Oraţiu bine înţeles, exilat de bunăvoie într'un oraş 
croit la repezeală după nevoile unui Vatican şi el în exil. Ar fi 
putut atârna în cui straiele lui bisericeşti şi ar fi putut pleca la 
Veneţia sau în altă parte, acolo unde tipografi şi cititori de 
seamă i-ar fi creat în jur o curte demnă de propria lui măreție. 
Însă timpurile nu erau încă pregătite pentru astfel de liberări. 
Nici chiar acuma, după atâtea decenii dela moartea lui Petrarca, 
nu suntem în stare să spunem lumii pe nume. Uitaţi-vă în jurul 
vostru, la această biată Florenţă care şi-a pierdut conducătorul 
şi, odată cu el şi parte din spirit şi se lasă dusă în modul cel mai 
penibil de plângăreţii lui Savonarola, nomina odiosa. Nu, plictisul 
nostru, deşi se trage din suferinţele umaniste ale lui Petrarca; e 
mai mult decât atât. Noi ştim către ce anume mergem, am făcut 
o alegere, însă ţinta noastră nu ne stă dinainte ci ne cheamă din 
urmă. Şi la trecut nu te poţi întoarce. „Di doman non c'é 
certezza”, spunea foarte bine Lorenzo, siguranţa nu ne poate 
veni decât din neschimbatul trecut, însă cum să pui mâna pe 
ceva care-ţi scapă printre degete? Cred că niciodată, de când 
omul e fiinţă raţională, nu a existat o generaţie mai nefericită 
decât a noastră. Cuvântul aegritudo ne vine dela Petrarca, însă 
în fiecare dintre noi şi-a aflat răsădire în trup şi înflorire în suflet. 
Şi totuşi, dacă ne gândim bine, am avut norocul să trăim la 
Florenţa, în oraşul cel mai înţelept şi mai vesel din lume, alături 
de umbrele trecutului, am fi trebuit să fim oamenii cei mai 
veseli, cei mai siguri de ei şi de viitorul lor. Marele Petrarca a 
ştiut parcă să ne anunţe această siguranţă în nesiguranţă, când 
a spus: (deschise din nou cartea şi citi): „Mereu nesigur pe 
viitor, cu sufletul mereu în îndoială, nu-mi prea sunt pe plac 
fructele soartei.” 

Închise cartea cu zgomot mâniat, se îndreptă către rafturi şi 
o aşeză la locul ei, apoi reveni, se aşeză din nou pe scaun şi 
rămase mut până la sfârşitul întrevederii. Ceva, un sentiment 
brusc şi revelator, îl obligase să spună ceea ce spusese, poate 
că fără voia lui, victimă a unui impuls provocat de moartea lui 
Lorenzo şi ţinut subt obroc timp de câteva luni în şir. Prezenţa 


noastră la Academie, nevoia de a se destăinui, îi violase 
străfundurile şi discreţia. Tânărul Nicolò încercă să se facă 
remarcat, deschise gura, însă Marsilio Ficino, fără măcar să-i 
arunce o privire, îi luă vorba depe buze. Aegritudo non é 
malinconia, spuse. Am afirmat-o în atâtea rânduri. Noi toţi - şi 
mă refer în special la noi cei din Academie - ne-am născut sub 
semnul lui Saturn, suntem trişti pentrucă ne zbatem să 
cunoaştem, trăim sub semnul cunoaşterii şi facem din cercetare 
o aventură mai amuzantă decât aflarea şi descifrarea ei. A căuta 
e, pentru noi, mai valabil decât a găsi, asta vreau să spun. 
Pentru că e mai uman să cauţi decât să găseşti. Insă din 
nesatisfacţia unei căutări fără repaus se strâng în noi tristeţile 
melancoliei, care e un fel de depresiune morală. Din 
împerecherea dintre cultura clasică şi cea modernă am construit 
casa perfectă a unei „philosophia perennis” din care vor trăi 
generaţii fără număr, până când cineva, sau poate că o 
generaţie întreagă, peste două sau trei secole, va da o formă 
fericită acestei căutări, şi când, din melancoliile noastre se va 
putea ridica chiar şi o nouă societate, mai justă, mai curagioasă, 
bazată pe valorile filosofiei. Din neliniştea căutării, încă 
nesatisfăcută, ni se trage necazul pe care Petrarca îl numea 
aegritudo. El se află astfel la temelia întregei noastre mişcări 
către adevărul ultim. Însă până la el calea e încă lungă. Ce rost 
are să ne oprim pe drum între lacrimi şi regrete? Saturn era 
melancolic, însă nu disperat. Gândiţi-vă numai la această fericită 
ruptură, fruct şi ea a răsvrătirii noastre: din virtutea care ne este 
caracteristică şi care implică separarea între teologie şi 
philosophia perennis va lua fiinţă într'o zi o filosofie a naturii 
care va duce la autonomia ştiinţei, fără de care niciun progres 
real nu e cu putinţă. Metafizica va rămâne într'o parte, poate că 
împotmolită alături de teologie, în timp ce filosofia naturii, 
liberată de prejudecăţi, dusă de Lucrețiu acolo unde o minte 
umană o putea duce, va da naştere, aşa cum spuneam, unei 
noui posibilităţi de cunoaştere, dar şi unei societăţi desprinse 
pentru prima oară în cincisprezece secole de tiraniile pe care le 
ştim cu toţii şi cărora le-am fost toţi victimă, într'un fel sau 
într'altul. Lupta se dă chiar în această clipă, pe străzile Florenței, 
între metafizica lui Savonarola şi filosofia noastră. Uşor de ghicit 
cine va câştiga până la urmă, chiar dacă unii dintre noi (se 
referea, aşa cum aveam să aflu a doua zi, la Pico della 


Mirandola) s'au lăsat târâţi de falsele străluciri ale unei 
metafizici învechite. Omul este „copula mundo”, un intermediar 
între Dumnezeu şi cosmos, o permanentă încercare de a-i obliga 
să se înţeleagă. Nu putem să ne facem din asta motiv de 
aegritudo, ci numai bucurie de a fi trişti. 

li povesteam Măriei Sale mai pe scurt cele auzite la Careggi 
din gura celor doi umanişti, părinţi ai secolului, şi rămânea pe 
gânduri, parcă cuprins fără voie de amărăciunea timpului, deşi 
la atâta distanţă şi în cu totul alte împrejurări. Pela noi, spunea 
până la urmă, ne-a ferit Dumnezeu de astfel de îndoieli. Nu ştiu 
cum să înţeleg mai bine. Dacă ne ţine în nesfârşită bătălie, asta 
ar însemna că vrea să n'avem timp pentru risipit în pierzanii. 
Poate că atunci când înfruntarea cu turcimea şi cu păgânătatea 
ar da semne de osteneală şi când ar părea că înspre acele 
primejdii am fi aflat liniştire, atunci varsă peste noi încălcările 
creştinilor din vecini. Dacă am sta la gânduri mai mult de o 
clipă, între un secerat şi o cotropire, poate că şi noi am fi ispitiţi 
a cugeta la fel, vreau să spun că am cădea în acelaş păcat al 
întristării. Eu n'am timp să fiu trist, eu sunt omul cel mai vesel al 
creştinătăţii, de-asta Dumnezeu e cu mine şi mă ajută să-mi 
păstrez veselia dela o luptă la alta. lImbătrânea în plete, însă nu 
în răs. Credinţa, spunea până la urmă, nu vine din înţelepciune. 
Inţelepciunea din credinţă, asta da. Nu le-ai spus nimica atunci 
când umblau pe marginea adevărului? 

Nu, nu le-am spus nimica, deşi începusem de mai multă 
vreme să nu mai ostenesc în căutarea adevărurilor. Pentrucă 
aceasta era, în fond, marea înţelepciune: a căuta şi apoi a găsi 
adevăruri nu era decât o vană osteneală, deoarece adevărul nu 
e decât unul, pe deasupra ştiinţelor. Cum îl pui la plural, cum 
dispare. Petrecurăm noaptea la Careggi, la un han unde 
cinarăm, se făcuse atât de târziu încât nu mai puteam intra la 
Florenţa, ale cărei porţi se închiseseră demult. Tânărul Nicolò 
era grăbit să se întoarcă, pentrucă avea de pus la cale un negoţ, 
avea de gând, împreună cu un burghez bogat, să încerce 
„qualche  traficuzzo”. Cineva îi desenase un „pollaiolo”, o 
crescătorie de găini pe care voia să o instaleze undeva, în 
apropiere de Florenţa. Florenţa, la acea vreme, mişuna de astfel 
de personagii, care, pe de o parte, îi făcea posibilă strălucirea 
materială şi prosperitatea, iar, pe de alta, îi transforma spiritul în 
marfă de vânzare. 


Acea noapte părea că nu va mai avea sfârşit. Undeva, la 
orizont, cerul se clătina sub flăcările rugurilor, care urcau în 
intensitate, parcă şi în intensitate sonoră, pentrucă ajungeau 
până la noi, pe aripile brizei de seară, urletele mulţimii adunate 
în Piazza della Signoria, sau scădeau atunci când mulţimea, 
poate că obosită sau sătulă de atâta spectacol, abandona 
rugurile şi-şi strângea către casă catrafusele şi vociferările. La 
osteria dela Careggi, unde se mâncau cărnuri de toate felurile, 
cârnaţi şi şunci gătite după secretele bucătăriei toscane, 
stropite cu vin de Chianti, lumea stătea la mese şi comenta 
evenimentele din cetate. Vorbeau tare, pe italiana lor aspră, 
plină de sunete guturale peste care domnea litera H, beau 
vârtos după fiecare înghiţitură, o babă şi o fată ne serveau când 
le lăsau să ajungă până la noi localnicii zgomotoşi. Nicolò 
încercă să se lege de fată, însă ea nu părea atrasă de un om cu 
chipul, deşi tânăr, turnat în ciudăţenii puţin atractive, atunci îşi 
îndreptă atenţia către babă. Mare poftă de femeie trebuie că-i 
răscula sângele, ca să treacă atât de repede dela o cucerire 
imposibilă la o cedare fără probleme. De câte ori trecea pe 
lângă noi, baba îi făcea semne, cu singurul ochiu de care 
dispunea, şi-i punea în taler bucăţile cele mai arătoase. Aflai a 
doua zi că se culcase cu ea, părea plictisit şi chiar scârbit de el 
şi de noaptea petrecută, din hămeseală şi din tinereţe, în 
braţele obosite ale hangiţei. Avea barbă, îmi spunea în timp ce 
călăream către Porta Romana, şi semăna la gură cu Lorenzo de 
Medici. Râdea, mai cu poftă, mai cu greață. ÎI lăsai la negoţurile 
lui şi mă îndreptai către hanul unde trăsesem cu câteva zile 
înainte. Nicolò reveni către vremea prânzului, mâncarăm 
împreună într'o „bucca” depe lângă Ponte Vecchio, mă 
săturasem de atâta cărnăraie, apoi coborârăm de-a-lungul râului 
şi ne pierdurăm timp de câteva ceasuri printre copacii unei 
păduri cuprinsă între ziduri, făcând parte din aşezarea cetăţii, pe 
malul drept al apei. Când căldura începu să se moaie, şi soarele 
să se stingă după coline, către marea dela Pisa, ne îndreptarăm 
spre palatul Signoriei şi de acolo, pe o uliţă dreaptă, parcă trasă 
cu sfoara, plină de dughene cu încălțări de toate felurile, 
trecurăm prin faţa catedralei, străjuită într'o parte de clopotniţa 
lui Giotto şi ne îndreptarăm către mănăstirea dela San Marco, de 
ai cărei călugări avea grijă Fra Girolamo Savonarola. Mulțimea 
era de nepătruns, însă Nicolò îşi făcea loc dând din coate, până 


când izbutirăm să găsim loc, cu mare casnă, la picioarele unei 
coloane, drept în faţa amvonului de unde avea să vorbească 
duşmanul tiranilor şi al Papei, amicul lui Christos, cum îi 
spuneau unii. Interiorul templului zumzuia ca un stup şi 
zăpuşeala, întărită de lumânările pe care călugării le aprindeau 
în faţa altarului, devenea de nesuportat. Când apăru Fra 
Girolamo, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, ca o arătare, 
mulţimea încremeni într'o tăcere de sepulcru. Călugărul avea 
trăsături boccii, neprietenoase, mai mult scund de statură, 
aparent nepotrivit în rolul de trimis supranatural pe care-l juca la 
Florenţa, însă din ochii lui negri ţâşneau scântei de mânie divină 
şi dulci accente de iubire creştinească atunci când pomenea 
numele regelui cetăţii. Christo re! striga, şi mulţimea striga după 
el. Christo re! Apoi se aşternea peste căldură şi peste lumânări o 
tăcere mai densă decât seara de vară din biserică, Fra Girolamo 
îşi arunca privirea către fundul cerului, într'un gest al lui, iar 
când cobora din nou printre muritori se auzea sub bolți un 
murmur de admiraţie sau de spaimă, un ooooh! profund, ca şi 
cum fratele scund şi însufleţit de cuvântul divin s'ar fi îndurat în 
sfârşit să părăsească viziunea de sus şi să-şi reia firul întrerupt 
al vorbirii lui de înger deghizat. Zicea: Femei, soarta cetăţii e în 
mâna voastră. De virtutea voastră atârnă salvarea tuturora. Nu 
vă lăsaţi atrase de viţii, de bani, de păcat. Voi sunteţi sufletul 
Florenței şi dacă Florenţa izbuteşte să se mântuie, Italia însăşi 
se va mântui. Învăţaţi-vă fiii să trăiască întru Christos. Ei sunt 
speranţa noastră şi a lumii. Din oraşul nostru vom face un regat 
al lui Dumnezeu şi vom pune capăt, astfel tiraniilor omeneşti. 
Nici Papa şi nici cardinalii nu ne mai sunt de niciun ajutor. 
Corupţia a atins inimile celor mari, chiar şi a celor puşi de 
Dumnezeu să ne ferească de corupţie. Dacă aş putea să vă 
spun tot ce ştiu, tot ce se adună în mine ca într'un potir prea 
puţin încăpător! Ascultă-mă, Florenţă! astă seară ascultă 
cuvântul meu! Călugărul ridică din nou ochii lui negri, de astă 
dată peste mulţime şi, parcă pătrunzând cu privirea prin pereţii 
bisericii, ca şi cum s'ar fi adresat întregului oraş: Prin tine Italia 
întreagă se va mântui! Nu vă mai lăsaţi duşi de mână de 
scriitorii antici, nu mai luaţi seama decât la cuvântul Domnului, 
aşa precum EIl ni l'a lăsat în Evanghelii... 

Nicold îmi făcu semn cu cotul, apoi cu ochii îmi arătă către 
un tânăr care, rezemat de o coloană, nu departe de noi, asculta 


fermecat cuvintele fratelui dominican. Îmi şopti: E contele Pico 
della Mirandola. În acea clipă şi privirile lui Savonarola se 
îndreptară către el. O, tu, Florenţă, zicea, izvor al tuturor relelor, 
o Florentia, propter peccata tua venient tibi adversa. O teribilă 
furtună se apropie de zidurile tale. Pentru păcatele tale, pentru 
avariţie, pentru luxurie, pentru ambițiile tale fără frâu, tu care 
eşti principala cauză a tuturor căderilor şi care ai făcut să învie 
între zidurile tale spiritul păgânilor din vechime şi ai transformat 
credinţa în vană admiraţie artistică şi în deşartă bogăţie 
sufletească, o Florenţă, nu amuţi în aşteptare, ci strigă! Clama, 
cesses! Nu amuţi în aşteptare, strigă! Dumnezeu mi-a vorbit azi 
dimineaţă şi mi-a spus să strig şi eu către fiecare din voi în 
parte, ca să vă pocăiţi, să vă rugaţi şi să cereţi iertare plângând 
pentru păcatele voastre. Clama ad Dominum Deum tuum! lar eu 
mă întorc către tine, Doamne, Tu care ai murit ispăşind pentru 
păcatele noastre şi ai suferit pe cruce din dragoste pentru 
oameni şi deci pentru fiecare din noi în parte, strig iarăşi către 
Tine: Parce, Domine, populo tuo! lartă, Doamne, poporul Tău, 
iartă poporul dela Florenţa care vrea din tot sufletul să fie al Tău 
şi numai al Tău! 

Mulțimea cădea în genunchi şi vărsa lacrimi pe podelele de 
piatră, în timp ce călugărul în alb ridica braţele către înalt şi 
implora iertare pentru păcătoşii florentini, care-l părăsiseră 
învăţătura şi trecuseră la cea veche, făcând să izvorască din 
inima cetăţii tirania umanistă peste întreaga peninsulă şi mai 
departe, până dincolo de Sena, de Dunăre şi de Alpi. Contele 
Giovanni Pico della Mirandola căzuse şi el în genunchi şi părea 
cufundat în pocăință, cerând şi el iertare pentru credinţa lui în 
filosofii care-i înlocuiseră pentru un timp în minte adevărul cel 
adevărat. Mă simţeam şi eu purtat pe aripile acelei pătimiri 
arzătoare care cutremura sufletele şi le făcea să se întoarcă 
spre Dumnezeu, parcă ceva din inima Moldovei ajunsese până 
aici şi acei oameni bine îmbrăcaţi şi netemători de turcime, 
aşezaţi departe de primejdii exterioare, se transformau subt 
ochii mei într'o armată de dreptcredincioşi, gata să-şi dea viaţa 
pentru regele lor Isus. Ceea ce moldovenii făceau fără atâta 
discurs pe latineşte, florentinii împlineau în acea înserare de 
vară, dar nu cu sabia ci cu pocăinţa, care era şi ea, îmi dădeam 
limpede seama, un fel de a fi plăcut lui Christos. La Roma, peste 
scurt timp, aveam să înţeleg şi mai bine şi mai mult din patima 


însângerată şi fără de ieşire în care se scufunda omenirea, peste 
clinchete de arme şi frumuseți de marmură sau de literă scrisă, 
pentrucă trăiam cu toţii un fel de intrare în Apocalipsă şi nu 
ştiam dece. Doar aici, în biserica mănăstirii dela San Marco, 
parcă ceva începea să se întâmple, o lămurire şi o părere de rău 
luau formă în aerul serii, nu o aegritudo, ci o mâhnire 
creştinească, din care cine ştie ce avea să se nască, poate că o 
mântuire pentru toţi, aşa cum cerea Savonarola, poate că 
nimica, poate că o şi mai îngrozitoare întoarcere către rău. 
Călugărul ridică din nou braţele implorând mila Domnului pentru 
cetate şi pentru oamenii de pretutindeni, lacrimi mari îi curgeau 
de-a-lungul obrajilor înferbântaţi, scofâlciţi de posturi şi de 
suferinţele lui lăuntrice, lumea îşi îndreptase privirile către el şi, 
cum nu-i venea niciun semn, acea mulţime de bărbaţi şi de 
femei izbucni într'un plâns sfâşietor. Plângeau în şoaptă, parcă 
ruşinaţi de lacrimile lor mature, unii poate că uitători de ele încă 
depe ultimul prag al copilăriei, apoi văzând că şi fratele 
Girolamo plângea în amvon, plânsul li se urcă în gâtlejuri şi un 
huruit organic, un suspin ţâşnit din măruntaiele lor 
înspăimântate, umplu ca o inundație interiorul templului. 
Plângeam şi eu, fără să ştiu bine dece, luat de viitura lacrimilor 
ca de o apă mare. Când mi se uscară ochii şi nu mai putui 
lăcrima, în timp ce mulţimea uşurată îşi revenea în fire, mă uitai 
către Nicolo. Privea absent către acei viermi inferiori, care nu 
meritau nici măcar prezenţa lui acolo. Imi surâse, cu oarecare 
dispreţ, abia marcat pe buzele lui subţiri, obişnuite să pronunţe 
alt fel de cuvinte. Nu ştiu cum, în acea clipă atât de încărcată de 
revelații de tot felul, avui dintrodată imaginea lui pe 
dinnăuntru, ca un reflex fidel al figurii lui cea de din afară: părea 
o fiinţă venită din altă lume, rece şi distantă, pentrucă nu cu 
astfel de manifestări sentimentale îi era obişnuită mintea şi nici 
lacrimile nu intrau în felul lui de a păşi prin viaţă. Un înger, 
poate, dar nu dintre cei de sus. 


XVI. Nu mă prinde somnul, şi pace. Deschid ochii în 
întunerec, pe fereastra deschisă pătrunde palida lună gălbuie 
din care se vor aprinde zorii, cine ştie peste câte ceasuri. Mă 
gândesc că viaţa lui, atât de încărcată de griji şi de dureri de tot 
felul, s'a scurs, aşa cum el însuşi mi-a mărturisit odată, între 


sihastrul Daniil şi mine. Tot ce a fost mare şi sgomotos în el a 
încăput între două micimi. O femeie şi o scorbură săpată în 
piatră. Alerga astfel după două feluri de liniştiri. Pentru una îi 
era de ajuns lumina zilei şi osteneala genunchilor, pentru 
cealaltă lumina nopţii de aici. N'am stat niciodată la îndoială şi 
nici nu m'am îndoit sub pocăinţi, pentrucă nimic rău n'a stat 
niciodată între noi. Nu ştiu cum să spun. Dacă n'ar fi trecut din 
când în când pela mine, ar fi fost mai rău, mai rău pentru răii 
care i se ridicau înainte cu trădare şi cu prost ascunsă pe chipuri 
sete de domnie. Nu i-am fost nici mamă, nici soră, nici soţie, ci 
toate împreună, iar din bucuria cărnii nu mi-a rămas nimica, nici 
măcar în mintea cea mai de jos. Nu mai suntem tineri de multă 
vreme. Imi lua capul între mâini şi-mi mângâia strâns părul dela 
tâmple către ceafă, parcă ar fi vrut să-mi strângă şi mai mult 
îngustimea frunţii sau să mi-o mărească în spre întunecimea 
iubitoare a ochilor. Apoi, când părea sătul de ce văzuse, mă 
săruta pe buze, mai întâi cu ochii deschişi, ca să vadă mai 
departe frumuseţea din mine, apoi, din închizătura care-l 
acoperea ca o noapte ferecată în el însuşi izbucnea cu încetul şi 
trecea peste noi ca o pală de vânt suferind, un geamăt de 
bărbat încercat de soartă şi vindecat, cel puţin în parte, de 
îngemănarea dintre două fiinţe, unite prin deprinderea în iubire. 
In acea clipă începea cutreerarea prin lumea fără de sfârşit. Nu 
din altceva mi-e întreţesut cuprinsul vieţii. Când împreunările în 
uitare şi în desfacerea de lumea văzută deveniră tot mai rare şi 
când anii ne îndepărtară de mângâieri şi ne apropiară în 
înţelegeri de alt soiu, atunci îngemănarea se lăsă alcătuită din 
alte seve, mult mai iscusite şi mai curate, ca şi cum în 
trunchiurile noastre crescute în despărţire ar fi urcat acelaş dor 
de înălţime, pe urcuşuri altele, nevăzut curs de sânge sufletesc. 
Imi lua mâna şi mi-o săruta, stând la masă, sau iarna în faţa 
focului, atunci când venea să-mi povestească ciocnirile lui cu 
oamenii, cu cei răi ca şi cu cei buni, din care îi erau numărate 
zilele dela Suceava sau de prin câmpurile de bătaie. Totul în el 
era putere, din care se înfiripase cu timpul o nesuferită 
singurătate, care-i scruta zilele mai mult decât podagra din 
picioare şi decât rana dela glesnă. Mi-a mărturisit odată: 
Domnul pe care mai mult l'am iubit, când vrăjmaş, când prieten, 
a fost Vlad Ţepeş, omul cel mai bine făcut pentru domnie şi mai 
nedreptăţit de soartă. Dacă dela început am fi fost în înţelegere, 


altfel ar fi curs povestea domniilor noastre. Dacă am fi lovit 
împreună puterea turcească, am fi zdrobit-o pentru totdeauna, 
pentru binele creştinătăţii. L'altra Vlachia, aşa o numise Ştefan 
pe talieneşte într'o cuvântare pe care Ţamblac o ţinuse în faţa 
dogelui dela Veneţia, aşa cum tot el i-o lăsase în scris înainte de 
plecare şi cum Muriano i-o pusese în limba mărilor, aşa cum fi 
plăcea să o numească, ca şi cum talazurile ar fi glăsuit între ele 
pe acel graiu. L'altra Vlachia, adică Ţara Muntenească. Eu simt 
că mai e încă în viaţă şi că trimite către mine soli prin noaptea 
caldă de Cuptor, soli credincioşi cuvântului nescris care a stat 
între noi ca o lege veche şi de neşters, cuvânt care-mi ajunge de 
sârg şi mă face să ştiu că până şi acum îmi e tot atât de aproape 
ca şi altădată şi că tot ce a fost între noi şi-a avut un rost. Şi că 
moartea, cândva, ni-l va face şi mai lămurit amândurora, 
împotriva uitării care pare a stăpâni peste vieţile noastre. Şi că 
din noi doi, cândva, poate că tot se va strânge, dincolo de stele 
şi chiar printre ele, o singură şi bine unită bunăvoie de a nu 
muri. Va fi de râs pentru unii şi de plâns pentru alţii, însă atunci 
când patima care ne ardea începu a se stinge şi nu mai trăia din 
arderea trupurilor ci numai din văpaie de duh, Ştefan îşi 
schimbă învoirea cu prietenii şi starea de luptă cu duşmanii. Se 
rupse de leşi, a căror prietenie nu-i folosise la nimica, cuprinşi 
cum sunt de o goală şi pustietoare trufie, rămase în înţelegere 
cu Ungurii şi se apropie de turci, ba mai mult, începu a se 
înţelege cu Han Tătar. Nu era nimic de citit printre rânduri, însă 
mă întreb şi acuma ce ar putea să însemne această potrivire? 
Între sihastrul Daniil şi mine, mărimile puterii sunau altfel, n'aş 
zice a oboseală, poate că numai a înţelepciune, dacă aceasta ar 
avea ceva de împărţit cu anii mulţi, cu sfătoşenia care s'ar trage 
din firele albe ale bărbii. 


XVII. Căldura umblă după mine, ca o umbră. La Roma 
bătea scirrocco, mergeam pe străzi ţinându-mă cu mâinile de 
pereţi, simţeam că mă pierd în zăduful care nici nu începea nici 
nu sfârşea, bătea domol peste cetate şi năruia oamenii în ei 
înşişi. La 6 August cardinalii se închiseseră în Vatican, conclavul 
dura de patru zile, fumurile care ieşeau pe coş, deasupra 
Sfântului Petru, tremurau negre în vibrația aerului încins. Calea 
nu era prea lungă între ambasada venețiană, sub Capitoliu, şi 


Vatican, şi o străbăteam mai mult în zorii zilei, ceva mai pe 
răcoare, dacă se poate spune. Mâncam de obiceiu la osteria 
dell'Orso, unde trăsese şi Dante pe vremuri, când venea la 
Roma ca să se ia la harţă cu Bonifaciu al VIII-lea, apoi îmi reluam 
postul de observaţie în faţa catedralei, până seara, când se mai 
potolea arşiţa şi porneam către casă, străbătând mai întâi ulițele 
care separau Vaticanul de Tibru, treceam podul peste fluviu în 
faţa mormântului lui Adrian, rătăceam pe străduţe imunde, 
treceam prin faţa palatului familiei Orsini şi o luam pe uliţa 
aurfaurilor ca să ajung în Piaţa Navona şi, prin Via delle 
Botteghe Oscure, învăluită în mirosuri de usturoiu şi de 
mucegaiu milenar, ajungeam la ambasadă, în piaţa care purta 
numele Veneţiei, la al cărei balcon atârna neînsufleţit stindardul 
Serenenissimei, leşinat în aerul verii, parcă topindu-şi culorile în 
cumplita zăpuşeală romană. Fiecare zid, fiecare piatră, fiecare 
colţ, fiecare rest de marmură, fiecare turn îşi spuneau povestea, 
veche cât lumea şi cât păcatele ei. Etruscii, romanii, 
cartaginezii, barbarii de toate culorile, evreii din ghetto şi 
pelerinii veniţi din lumea întreagă, cerşetorii în zdrenţe, precum 
şi o gloată subtilă şi flămândă care dormea pe sub poduri sau 
printre ruinele din forum, formau o populaţie bizară şi secretă, 
trecută şi prezentă, care dădea Cetăţii eterne un aspect de 
fantomă vie. Palate uriaşe ţâşneau din nimicul străzilor 
abandonate şi încărcate de umbre, în timp ce cocioabe mizere 
adăposteau, alături, arătări umane, câini şi pisici scheletice, o 
mişunare continuă care se adunase acolo ca să-şi caute un 
nume şi un rost. Palatele şi bisericile se ridicau majestuoase din 
acea mlaştină de piatră şi de slin, care mai degrabă curgea 
decât stătea locului. Grandoarea şi decadenţa cea mai agonică 
se amestecau într'un peisaj care nu semăna cu nimic. Pentru un 
Veneţian, obişnuit cu ordinea şi armonia dela el de acasă, acea 
amestecătură de bine şi de rău în descompunere devenea 
insuportabilă şi fermecătoare. Nu puteam înţelege cum capitala 
lumii creştine se menținea în viaţă tocmai aici şi tocmai în acest 
fel, subt acea mască, întrun loc unde Romanii crescuseră 
odinioară către toate punctele cardinale, lăsaseră spiritul 
imperiului înscris cu litere săpate în marmură într'o Lex Reggia 
care pe timpuri străjuia şi justifica puterea Senatului, iar acuma, 
din spirit nu creştea spirit, ci descompunere, corupţie şi moarte. 
Îmi era greu să mă obişnuiesc. O luptă îngrozitoare, asurzitoare 


prin însăşi tăcerea ei vibrantă şi elocventă, se dădea pe străzi, 
în pieţe, înăuntrul palatelor. Ceva se sfârşea şi încerca să se 
nască. Auzeam, dar nu înţelegeam. 

In ambasadă se vorbea mult de drumul nou către India 
descoperit de un oarecare Christofor Columb, genovez 
spaniolizat şi care, dacă era adevărat, avea să schimbe căile pe 
apă dinspre orient înspre occident, şi să lovească în soarta 
Veneţiei. Nu ajunsese intrarea turcilor în Mediterana şi apoi 
înaintarea lor către inima Europei, acum se ivea din neant acest 
drum scurtat, care însemna, peste ani sau peste decenii, 
abandonarea drumului venețian şi ieşirea navigaţiei din 
Mediterana în spre oceanul Atlantic, socotit până atunci ca o 
cale fără ieşire. Pământul nu se mai mărginea, către apus, cu 
spaţii pe care cartografii scriau „hic sunt leones”, ci cu alte 
ţărmuri şi cu alte porturi, care ne scăpau de sub control. Timpuri 
grele se apropiau pentru toţi, nu numai pentru umaniştii dela 
Florenţa, dar şi pentru căutătorii de înlesniri materiale, în timp 
ce pentru alţii, ca spaniolii şi portughezii, ca şi pentru toate 
neamurile care dădeau către ocean, omenirea îşi afla dinspre ei 
şi nu dinspre noi, cum fusese până atunci, ieşire către spaţii mai 
mari şi poate că înspre adevăruri mai rotunde. Un aer de 
îngrijorare duhnea din căldura somptuosului palat de unde 
porneau zilnic în spre doge ştiri despre tot ce se întâmpla în 
lume şi mai ales, în acele zile toride, în conclavul adormit sub 
zăduf. 

În dimineaţa zilei de 11 August, trăgându-şi sufletul în 
adierea uscată care bătea dinspre Africa, respirând cu greutate 
nisipul din care părea a fi făcută atmosfera dimineţii, mulţimea 
din faţa Vaticanului văzu ridicându-se din coşul anume zidit pe 
acoperiş, fumul alb care însemna „habemus Papa”. Un murmur 
de satisfacţie sălbatecă luă fiinţă, smuls din suflete de fuiorul de 
fum alburiu, ca şi cum soarta celor de faţă avea să se schimbe 
începând din acea clipă, ca şi cum pâinea lor cea de toate zilele 
şi scoaterea lor din foamete şi plâns ar fi atârnat de numele şi 
de viitoarele hotărâri ale celui ales. Se deschise o fereastră 
către publicul din piaţă şi vocea maestrului de ceremonii strigă: 
„Abbiamo Papa, Alessandro VI, Rodrigo Borgia di Valenza.” Sub 
crucea ridicată în fereastră apăru noul pontifice, ale cărui 
trăsături abia le întrezăream dela distanţa la care mă aflam, 
apoi piaţa se ridică într'un strigăt ca de fiară gata să se arunce 


peste o pradă de mult aşteptată. În câteva clipe, într'o mişcare 
parcă studiată dinainte, cu o repeziciune aproape supranaturală, 
piaţa se goli de lume, mă lăsai şi eu împins de puhoiu, trecui 
Tibrul mai mult purtat pe sus decât pe picioarele mele, mă trezii 
în faţa unui palat somptuos, nel rione dei Banchi Veechi, îmi 
dădui repede seama că acea mulţime avea în faţă un scop 
precis, că nu aştepta altceva decât proclamarea numelui noului 
Papă ca să ştie unde să-şi îndrepte paşii. Poarta palatului fusese 
scoasă din ţâţâni cu pricepere, aş zice, de artă militară, 
pătrunsei şi eu în curtea interioară, apoi fui împins pe scări în 
sus, ajunsei până în iatacul lui Alexandru al VI-lea. Tot ce se afla 
la îndemână era smuls, adunat cu grijă, ascuns sub cămaşă, 
perne, lămpi, sfeşnice, haine, mantale, cărţi, tot ce putea fi dus 
acasă şi apoi vândut sau folosit dispăru înghiţit de gura fără 
fund a înfometaţilor. Nici urmă de paznici sau de servitori, jaful 
se desfăşura potrivit unui plan sau unei tradiţii, era ca o răsplată 
oferită de noul Papă poporului roman, al cărui episcop avea să 
fie, succesor al lui Petru. Din ameţeala vântului de sud trecusem 
la învălmăşeala cea mai de necrezut din viaţa mea şi cea mai 
originală în acelaş timp, pentrucă era vorba, cum înţelesei 
repede, de o prădare încuviinţată. Tocmai mă gândeam să pun 
mâna pe un obiect oarecare, ca apoi să-l înmânez stăpânului 
casei, când pricepui că totul fusese pregătit şi aşteptat, pe de o 
parte punerea în scenă organizată de familia Borgia, lăsând în 
urmă lucruri fără mare preţ, la nivelul mulţimii celei mai josnice 
care se înghesuia să prade, aşa cum în alte ocazii se înghesuia 
ca să ucidă, şi, pe de alta, împlinirea aşteptărilor şi goana 
desculţilor către palatul celui ales în conclav. Câte reşedinţe de 
cardinali fuseseră pregătite la Roma în aşteptarea fericită a 
aceleiaşi devastări? Cine le mai ţinea socoteală? Unde începea 
şi unde se termina sinistra comedie, care avea loc în Cetatea 
eternă, între zidurile unde Sfântul Petru se urcase la ceruri după 
ce fusese martirizat, pentru ca din sângele lui să poată să ia 
fiinţă făptura preacurată a Bisericii? Ce mai era viu în lume şi 
până când? Ce nu murise încă şi dece nu? Îmi amintii, în fugă, 
de Fra Girolamo şi de fulgerele lui florentine şi de copiii care 
intrau prin case nu ca să prade, ca mulţimea de aici, ci ca să 
dea flăcărilor surplusul de orgoliu şi de falsă înţelegere a 
mesajului creştin. Chipul lui aspru şi țărănesc, cuvântul lui de 
foc, biserica plină de lacrimi şi de pocăință, îmi trecură o clipă 


prin mintea dogorită de scirrocco şi ameţită de acea 
destrăbălare a săracilor. Era clar că în lumea creştină, undeva, 
într'o ascunzătoare bine ferită de orice atingere cu urâtul, 
cineva, în secret, ducea mai departe învăţătura, la adăpost de 
orice fel de compromisuri şi de spurcăciuni. N'avui timp să mă 
dedic îndelung acestor consolatoare meditații şi recente 
amintiri, pentrucă o femeie mă luă de mână şi mă trase către o 
uşă, ca şi cum ar fi vrut să mă scoată din învălmăşeală şi să-mi 
uşureze ieşirea. Era una popolana, cel puţin după felul cum se 
îmbrăca, bine făcută, rotundă la faţă, îi simţeam mâna durdulie 
şi totuşi foarte îngrijită, în mâna mea, strângându-mi-o cu 
oarecare exagerare şi  aruncându-mi priviri mai mult 
promițătoare de apropiere amoroasă, decât de spaimă sau de 
înţelegere în evadare. Părea a fi de-a casei. Se strecură cu mare 
siguranţă printre borfaşii care începuseră să se bată între ei, 
smulgându-şi din ghiare ultimele obiecte rămase, pătrunserăm 
într'un coridor dând către o curte interioară, deschise altă uşă, 
coborârăm o scară întunecoasă şi rece, mirosind a umezeală, de 
sus ne ajungea din urmă zarva tot mai îndepărtată a jafului, ne 
oprirăm la mijlocul scării, femeia mă împiedică să trec mai 
departe în timp ce mă împingea cu trupul ei care, în momentul 
acela, mi se păru făcut numai din sânii care mă apăsau pe piept, 
îmi prinse buzele într'un sărut din care, îmi ziceam în gând cu 
oarecare plăcută îngrijorare, nu aveam să mai ies niciodată. Era 
mai mult o artă decât o îmbrăţişare, un fel abil de a pune 
stăpânire, de a înlocui totul şi de a-l concentra într'un gest de 
acaparare absolută, ca şi cum a săruta ar fi însemnat a traduce 
lumea într'o limbă atoatecunoscătoare, ştiu eu, în limba 
păsărilor sau a frunzelor. Şi, într-adevăr, în puţinele şi foarte 
lungile clipe ale sărutului de pe scară, mi se aprinse o lumină în 
fundul creerului, care mă conducea în acelaş timp către ideea 
de a poseda femeia chiar acolo, pe treptele reci şi solitare, şi 
către o deschidere către lăuntrul necunoscut al lumii, opus cu 
totul lumii care mă înconjurase până atunci. Depe acea treaptă 
sensuală mă puteam apleca dintr'odată către o altă Romă. Nu 
intram într'un peisaj, nici în castelul lui Verde împărat, ca în 
basmele Moldovenilor, ci într'o sferă, un fel de soare la care mă 
puteam uita şi în care contemplai, fără pauză între vedenii, 
facerea lumii, cosmosul în mişcare, rotunjimea formelor celor 
dintâi, care palpitau ca nişte sâni agreabili de atins şi de văzut, 


ovalul perfect al constelaţiilor în orbitele lor înscrise pe albastru, 
trecerea timpului în toate ornicele şi ceasornicele din lume, paşii 
animalelor pe zăpadă în pădurile de iarnă ale unei Moldove fără 
sfârşit, dar şi timpul nemişcat pus la păstrare într'o cramă fără 
fund, cerul zugrăvit cu îngeri şi arhangheli, crucea depe Golgota 
stăpânind universul, nu-mi dădeam bine seama, pentrucă luam 
parte cu toate simţurile la toate schimbările şi neclintirile 
viziunii, apoi pătrundeam într-o barcă pe un râu care nu putea fi 
decât Nilul, cu piramide şi sfincşi pe o parte şi pe cealaltă a 
apelor, din râu intram, pe dedesubtul unei piramide depe mal, 
într'o peşteră boltită pe care apăreau picturi din care descifram 
fără niciun efort istoria lumii şi tot ce se întâmplase dela 
începuturile omului încoace, pe măsură ce o perdea venind 
dinspre răsărit acoperea şi întuneca totul, un cer de furtună 
izgonea oamenii îngroziţi care alergau pe o stepă infinită către o 
prăpastie dincolo de care se înălța o sferă, totul se rezolva într-o 
sferă care putea fi un soare viu sau ceva asemănător, deasupra 
căruia strălucea, într'o depărtare de neajuns, o cruce atât de 
mică şi atât de mare încât umplea cu forma ei, sau numai cu 
conţinutul, tot ce mai rămăsese din rămăşiţele speriate ale 
lumii. Viziunea luă sfârşit pe marginea dela urmă a sărutului. Cu 
siguranţă că mai văzusem şi alte scene pictate pe pereţii 
peşterii de sub piramidă, chiar şi chipuri cunoscute, poate chiar 
şi chipul principelui Ştefan al Moldovei cu coroana pe cap, însă 
nu-mi mai pot aduce aminte de toate, au trecut ani de atunci, 
deşi călătoria la Roma, ca şi popasul la Florenţa, îmi 
deschiseseră ochii către profunzimi săpate în timp, din care, nu 
peste mult, avea să se desprindă din mine omul cel nou, în 
durerile unei faceri care nu-mi era decât o a doua naştere. 
Simţeam pe mine pieptul pofticios al femeii. Odată rupt din 
sărut îmi purtai mâinile către mijlocul ei, armonios şi puternic, 
îmi venea să-i spun că era făcută numai din ochi şi din sâni, 
într'atât corpul ei forma o unitate din care şi sărutul făcea parte, 
introducere la ceea ce eu puteam visa despre ea. Insă nu se 
lăsă cuprinsă. Îmi îndepărtă mâinile şi mă trase către josul 
scării. Nu mai ştiam dacă în ameţeala mea mai supravieţuia 
ceva din vântul de sud sau numai ameţeala iscoditoare şi 
atoatecuprinzătoare pe care mi-o transmiseseră buzele ei, 
strălucind în semiîntunerecul prin care coboram. Mă lăsam dus. 
Într'adevăr nu mai era tânără, n'avea chip şi nici trup de fată, se 


afla pe pragul dintre tinereţe şi maturitate, depe care femeile 
aruncă în urmă priviri de nespusă părere de rău, dar şi de 
înţelegere prin iubire a misterelor lumeşti. Valentina, îmi spuse 
fără ca eu să o fi întrebat ceva, mă cheamă Valentina de 
Catanei. Mă înşelasem dând de ea în mijlocul mulţimii, nu era 
din popor, ci fără îndoială o femeie din aristocrația romană, 
împrumutând straie grosolane ca să se poată amesteca cu 
vulgul din palatul Papei. Luarăm dela capăt, aproape fugind, alt 
coridor tăiat şi el în stânca umedă, slab separat de tenebre de 
câte o făclie, aprinsă ici colo, atât cât să nu-ţi spargi capul în 
besnă cu miros de pivniţă. O trăgeam din când în când de mână, 
invitând-o astfel să ne oprim şi să ne întoarcem la sărutul de 
mai 'nainte - nu pot să cred că am trecut prin aventura de sub 
Cetatea eternă, chiar în ziua în care fusese ales Papă Alexandru 
al VI-lea, totuşi amintirea nu e închipuire, de asta sunt mai mult 
decât sigur -, însă ea mă ducea mai departe, ca şi cum o oprire 
ar fi putut însemna mai mult decât un sărut şi nu era timp şi nici 
loc potrivit pentru asta, nu înţelegeam dece mă alesese pe mine 
şi care era scopul acelei alegeri, la capătul altei scări stăruiau 
făclii pe pereţi, de astă dată stinse, şi ziua de afară pătrunse din 
nou, în alt fel de încăperi, aşezate şi ele deasupra pământului, 
dând seamă de o orânduială arhitectonică mai veche. Urcam 
acuma o scară îngustă şi întortocheată, o scară de turn, ai cărei 
pereţi construiți în patru unghiuri drepte arătau a alcătui o 
construcţie medievală, în care fuseseră folosite blocuri de piatră 
şi de marmură antică, resturi din gloria de altădată a Romei. Nici 
eu nu mai eram tânăr, trecusem bine, cred, de patruzeci de ani, 
însă mă păstrasem întreg la faţă şi la trup şi arătam cu zece- 
doisprezece ani mai puţin, deşi pela tâmple îmi răsăriseră fire 
albe, împotriva cărora ştiam să lupt cu dresurile mele venețiene. 
Şi nici ea nu mai era în floarea tinereţii, n'aş fi ştiut să-i traduc în 
ani trăsăturile şi nici frumuseţea, împlinită până la propria lor 
perfecţiune, a  şoldurilor şi a sânilor, a ochilor vioi şi 
pătrunzători, negri şi încărcaţi de femeieşti îndemnuri şi la 
ademenitoare oprelişti. 

La capătul scării se afla o deschidere formând ca o cameră 
de studiu, cu o vedere de necrezut asupra Romei. La o masă 
stătea aşezat un bătrân, care-mi făcu semn să mă apropiu, 
când, gâfâind, ieşii la lumină în acel spaţiu neaşteptat. Pe 
ferestrele deschise urcă până la noi murmurul cetăţii, zgomotul 


mulţimii încă nesătule care pusese stăpânire pe străzi şi pe 
pieţe şi sărbătorea în felul ei alegerea Papei. Valentina luă loc 
alături de prietenul sau maestrul ei, îmi făcu şi mie semn să 
stau, câtva timp bătrânul îmi cântări fiinţa în privirea lui de 
pasăre nocturnă. Ştiam că ai să vii, îmi spuse, după o lungă 
cercetare. De unde? întrebai. Dela ambasada venețiană. 
Trăgeam concluzia că misiunea mea în Italia nu era numai 
culturală şi că Ştefan Vodă mă folosea la un nivel mult mai 
tainic, ostaş şi el al unor armate mai ascunse, care luau fiinţă în 
văzduhul veacului nu numai la Războieni sau la Vaslui, dar şi în 
locuri şi în situaţii care erau ca nişte urmări ale acestora, aşa 
cum aveam să aflu mai târziu, puteau să se cheme Moldoviţa, 
Putna sau Neamţ, sau chiar şi în alte feluri, mult mai greu de 
descifrat. Un Christ de Cimabue domina, depe peretele dinspre 
răsărit spaţiul destul de redus din vârful turnului. Drept în faţa 
lui, pe fereastra deschisă către Tibru, apăreau aşezările 
Vaticanului. Nimic nu s'a pierdut din credinţa cea adevărată, nici 
la Veneţia, nici la Florenţa şi nici chiar la Roma, continuă 
bătrânul. Ştiu că te afli pe punctul de a ajunge acolo unde 
trebuie şi că, dela plecarea din Veneţia, atunci când te-ai pus 
nel servizio del principe Stefano, spuse cu un accent care 
curgea între toscan şi român, ai trecut prin îndoieli şi prin 
atingeri cu adevărul. Valentina te-a urmărit de când ai sosit la 
Roma, însă îi era teamă să ia contact pentrucă şi noi, la rândul 
nostru, suntem urmăriţi de aproape şi nu trebuia, nici în ruptul 
capului, să se ştie de venirea dumitale aici şi nici de legătura cu 
noi. Nu aveam altă cale. Cu atât mai mult cu cât prin boierul 
Luca Arbore ştiam de îmbunătăţirea sufletească la care singur 
te-ai supus. Nu-mi rămâne decât să-ţi încredinţez acest mesaj, 
mult mai complicat decât pare, însă, Luca va şti bine să-l ia aşa 
cum trebuie. Intinse mâna către două cărţi care se aflau pe 
masă, în faţa lui. lată: acest volum este un manuscris şi nu se 
ştie când va vedea lumina tiparului. E ca o Divina Commedia pe 
dos, o dovadă a inversiunii demoniace în care am fost 
scufundaţi. E vorba de Visul lui Polifilo de Francesco Colonna, 
opera culme a umanismului literar şi esoteric, plină de implicaţii 
nu uşor de descusut. Te sfătuesc să o citeşti înainte de a te 
întoarce la Suceava, pentrucă împreună cu boerul Arbore 
(spunea „nobiluomo”) să ştiţi de unde să se purceadă şi pentru 
ca lucrurile să fie limpezi mai 'nainte ca principele Ştefan să ia 


hotărâri într'un sens sau într'altul. Acesta, în schimb, după cum 
vezi, este un volum tipărit, Decameronul lui Boccaccio, 
deschide-l într'o seară şi citeşte cu foarte mare atenţie 
povestirea a doua din prima zí a cărţii. Nu e decât o cheie. 
Boccaccio ştia să scrie, ca şi maestrul său Dante. În texte 
fundamentale se află închisă doctrina sau, uneori, numai simple 
posibilităţi de interpretare a evenimentelor sau a epocilor. Ti- 
aduci aminte? 


O voi che avete gl'intelletti sani 
Mirate la dottrina che s'asconde 
Sotto il velame degli versi strani. 


Dădeam afirmativ din cap, ca şi cum totul mi s'ar fi părut 
normal şi dinainte ştiut sau cel puţin aşteptat, însă ameteala din 
scirrocco devenise acum o ameţeală a spiritului, nu mai ştiam 
bine pe ce lume mă aflam, dacă bătrânul sau chiar şi Valentina 
nu erau decât fiinţe de vis sau de boală, poate că deliram în 
patul meu dela ambasadă sau poate nu plecasem niciodată nici 
dela Veneţia spre Suceava, nici dela Suceava spre Roma. 
Valentina îmi apucă mâna, aşa cum procedase în goana ei pe 
sub palatele şi mizeriile Romei şi mă făcu să ştiu că nu deliram, 
că nu eram victima unei halucinaţii. Luai cele două volume, le 
cântării în palma rămasă liberă, Valentina îmi înţelese 
nedumerirea, imposibilitatea de a le ascunde în drumul meu de 
întoarcere, se ridică foşnind din fustele ei de popolana, cotrobăi 
întrun dulap, de unde scoase o geantă de piele, în care 
încăpură cele două cărţi şi mi-o atârnă de gât, ca pe o taşcă de 
student dela Padua. La pagina două sute trei a Decameronului 
se află, bine împăturită, o hârtie, la pagina două sute treizeci şi 
trei, alta. Ai să dai de mai multe în timpul lecturii. Fără de ele 
textul celor două cărţi nu e bun la nimic. Ele constituie un grilaj 
de lectură ascunsă. Citite în acest fel textele constituie indicaţii 
precise despre cum va trebui să se intervină, boierul Luca ştie 
când şi unde. Nu te mai rețin. Lumea în care trăim se află în 
mare pericol, nu uita acest lucru, însă totul, chiar şi în clipele 
cele mai grele, se desfăşoară între limitele bietelor noastre 
posibilităţi de a şti şi de a lua hotărâri în consecinţă. Cu un 
ajutor pe care nu întotdeauna îl merităm. Moldova, adăugă, în 
timp ce-mi luam rămas bun dela el, nu e numai o ţară. Ştiu, îi 


răspunsei cu glas cred că tremurând. 

Mă aplecai ca să-i strâng dreapta osoasă, pe deasupra 
mesei încărcată de cărţi şi, înainte de a-i întoarce spatele şi de a 
mă îndrepta către capul scării, Christosul crucificat al lui 
Cimabue îmi umplu privirea. Lucru ciudat, pe bucata de pânză 
de deasupra cununii de spini, acolo unde, de obiceiu, stă scris 
INRI, pictorul, sau altcineva, mai târziu, înlocuise cele patru 
litere cu alte patru: MMLI. Bătrânul, care nu-şi spusese numele 
până atunci şi nici mai apoi nu aveam să-l aflu, zâmbi dându-şi 
seama de nedumerirea mea. Sunt inițialele Evangheliştilor. 
Pune-le în cifre romane şi vei afla până când mai avem de 
îndurat, în permanentă stare de războire în profan. 


XVIII. Abia în astă noapte, după atâta amar de vreme, 
cântecul mi se destăinueşte. E şi mai frumoasă când cântă, îi 
sclipesc ochii, ca şi cum ar fi aprinşi dincolo de culoarea lor de 
zi, ca şi cum două luminiţe ar lua fiinţă şi ar da viaţă cuvintelor 
pe care le spune, lungite de zicerea cântată. Uneori, ca să dea 
mai multă patimă şi să o simtă şi ea, strânsă astfel în ceea ce 
vrea să-mi spună, închide ochii şi pare a vorbi prin somn, 
îndreptând către mine chipul ei adunat în zâmbetul trist care se 
varsă peste lume din cântarea venită din cine ştie ce întâlniri ale 
Moldovei cu chipurile de dincolo ale oamenilor. Abia acum, în 
noaptea asta de moarte, încep să mă desmeticesc, sau cel puţin 
să mă întreb despre ce spune Vioara în cuvintele pe care 
niciodată până azi nu am încercat a le desfereca. lar noi, oameni 
botezați, de Cuvânt am fost lăsaţi. Glasul ei e adânc şi 
împrumută cuvintelor un înţeles şi mai ameţitor. Dacă stai şi 
vrei să le deslegi dincolo de muzică, ele ar însemna că tocmai 
noi, oamenii botezați întru Christos, de Cuvânt am fost lăsaţi, 
adică părăsiţi, fie pentrucă am păcătuit prea cu neruşinare şi 
L'am supărat astfel cu ceva, fie că am fost puşi la o grea 
încercare în singurătatea lumii de aici, martori ai Cuvântului, 
ultimii. Aşa parcă înţelegeam până acuma, dacă vreodată, între 
vin şi braţele ei, aş fi avut răgaz de astfel de cimilituri. În 
noaptea asta desprind altceva depe buzele Vioarei. De Cuvânt, 
adică de Isus am fost lăsaţi, tocmai noi, pe pământ, ca din botez 
să facem faptă. Şi fiindcă Vioara cântă pe moldoveneşte şi deci 
pe graiul nostru au fost spuse aceste lucruri mari, „am fost 


lăsaţi” înseamnă că nu degeaba am fost aleşi noi şi nu alţii. 
Poate că vorbele cântecului să aibă două înţelesuri în acelaş 
timp. Am fost lăsaţi la un anumit veleat, atunci când ni s'a pus 
pe umeri o sarcină şi am fost împinşi apoi, cu ea în spinare, 
către valea de plângeri a lumii. Sarcină grea de înţelesuri, dar 
grea şi ca împlinire. Sarcina de a ţine dreaptă credinţă în 
Domnul nostru Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a murit 
pentru noi după ce a fost răstignit şi a înviat a treia zi, după cum 
scrie la Scripturi. Ce altceva putea fi? Era ca o trecere dela 
înţelesul slujbei dela biserică, la înţelesul de fiecare zi din care 
cântecul îşi întocmea o unealtă pentru ca sunetul poverii să ne 
rămână pretutindeni şi mereu în urechi, chiar şi în besna unei 
cârciumi, chiar şi în fundul întunerecului de patimi şi de 
alunecări din care e ţesută cămaşa suferinţei şi a bucuriei de 
fiecare zi. Dacă ştii să citeşti sau să asculţi, atunci pricepi că 
totul stă ferecat sub cheie şi că uneori chiar şi un cântec de 
inimă rea nu e decât umbra unei dezlegări. 

Intind mâna către mâna ei şi i-o strâng încet, ea deschide 
ochii, cântecul a ajuns la sfârşit, îmi surâde în lumina 
tremurătoare a opaiţului, apoi se apleacă şi-şi reazămă faţa de 
mâna mea. De unde vine cântecul ăsta? o întreb. Bunica îmi 
spunea că dela moşii bunicii ei. Poate că de şi mai departe. 


XIX. Ceea ce voi veţi zidi ziua, alţii vor dărâma noaptea. El 
ştia că ziua însemna domnia cea bună, iar noaptea domnia celor 
răi, că, deci, ziuă se putea numi domnia lui, plină de zidiri de tot 
felul, în oameni şi în lucruri, iar noaptea vremea ce avea să vină, 
mai curând sau mai târziu, după moartea lui. Deasupra căciulii 
frânte către dreapta, pe zidul săpat în piatră, dădu cu ochii de 
două litere zugrăvite cu aur: IO. In dreapta regelui stătea, pe un 
scaun mai mic, un moşneag în cămaşă albă, strânsă la mijloc de 
un brâu de piele, un chimir lat bătut în ţinte de argint. Ştia bine 
cine e, pentrucă şi pe el îl întâlnise atât în vise cât şi printre 
uncheşii care semănau toţi cu Constantin lacob sau cu boierul 
Luca Arbore, iar mai departe, până acolo unde chipurile lor se 
pierdeau în întunerecul fără fund al bisericii, o seamă de Domni, 
toţi cu un IO zugrăvit în spate, fără nevoie de alt nume mai 
lămuritor, deşi el ştia cum îi cheamă, Radu Negru, Dragoş sau 
Bogdan, Mircea sau Vlad, voievozi secundum ordinem Jani, 


Sarabi din foarte îndepărtată vechime a acelor locuri, Huniade, 
tatăl lui lancu şi bunicul lui Mateiaş, apoi Mateiaş însuşi şi lângă 
ei, un loniţă cu toţi ai lui, Asăneşti din miazăzi, IO prin funcţia 
lor, Janus fiind lon, purtând acelaş nume cu Botezătorul şi cu 
Evanghelistul, lăsând să se vadă o înrudire nu de sânge ci de 
duh, de care el ştia foarte bine atât dela Bogdan, cât şi dela 
Daniil, dar şi din visele lui de Domn care văzuse în pădure 
bourul alb al Moldovei, purtător de putere în umbra codrilor 
dintr'o parte şi din cealaltă a munţilor, până la hotarele cu 
Bizanțul. Moşii domneau peste patru ţinuturi vorbind toate 
acelaş graiu la un timp care nu mai era cel pământesc şi nu mai 
avea fiinţă decât aici, în inima fără de moarte a muntelui cu 
nume omenesc, de unde veneau către lumină, din veac în veac, 
şi poate că şi mai arare porunci neauzite, pe care Domnii cu IO 
dinaintea numelui trebuiau să le împlinească, chiar şi atunci 
când nimeni nu le aducea în scris şi nici măcar în vorbă auzită, 
ci li se puneau la îndemână în hotărâri şi în fapte, fără ca ei să 
ştie de unde şi dece. Pe firul sângelui cel neştiut. Riga îi spunea, 
în graiul ei nepronunţat şi limpede, că foarte arareori Domnii din 
Sarabi aveau să dureze regate sau împărații, deoarece alta le 
era chemarea. La picioarele tronului crăiesc se afla întinsă o 
scoarță înflorită, pe care ţesătorul ei desenase flori şi pasări în 
puţine culori, însă foarte vii în înţelesuri, deşi stinse în lumina 
slabă a acelei peşteri în formă de biserică. El citi, în înşiruirea 
însăşi a frunzelor şi a sburătoarelor, şi chiar în orânduirea 
măiastră a culorilor, o lege, ştia că e o lege pentru ai lui, şi că îşi 
trăgea fiinţa din traiul omului în codru, era ca un hronic nescris, 
dar povestit, pe care el, la acel ceas, era încuviinţat a-l citi. Până 
şi moartea lui, până şi cele trei Doamne din viaţa lui de Domn, 
până şi spânzuratul ciuruit de săgeți din stejarul dela Borzești, 
până şi firidele dela Moldoviţa şi ferestrele dela Putna, tot ce 
putea fi cuprins într'o carte fără litere era istorisit acolo cu cele 
mai mici amănunte. O muzică lină cobora din susul bolților, o 
cântare lui cunoscută şi auzită chiar şi la Cotnari, în nopţile de 
petrecere în tovărăşia vărului Duma, suna în acelaş fel în care 
frunzele depe scoarță povesteau ceea ce aveau de povestit. De 
Cuvânt am fost lăsaţi, am fost lăsaţi aici, ca să ducem la capăt 
fiinţa unui lăcaş, sau a unei ridicări asemănătoare, care ar fi 
putut fi o biserică ori o ţară, n'ar fi putut spune, însă undeva, în 
spatele minţii, lucrul devenea clar. Până şi zugrăvelile depe 


pereţii din afară, atât la Moldoviţa cat şi la Voroneţ, stăteau 
mărturie, în văzul tuturor, dar şi în auzul unor puţini, despre 
ceea ce IO avea de îndeplinit pe lume, chiar şi atunci când ceea 
ce el zidea ziua, se dărâma în puterea nopţii, pentru a fi din nou 
clădit către însăşi rostuirea lui. Mai ştia că în fundul nevăzut al 
bisericii, în chiar altarul ei, se afla un potir, pe care el nu-l 
văzuse niciodată, însă despre care ştia cu aceeaşi siguranţă a-l 
fi văzut în alt fel, potirul adus acolo tot de un rege din apus, 
potirul cu sângele Domnului nostru Isus Christos, care umbla 
prin grâu atunci când grânele trebuiau ferite de Tătari sau de 
Turci şi nu umbla prin ele atunci când trebuiau date flăcărilor. 
Mai ştia, deşi riga încetase de a vorbi, că peste două zile avea 
să fie încoronat sub bolțile de piatră săpate sub vârful Omului, în 
adâncimile muntelui. Îi trecu prin minte, în timp ce făcea calea 
întoarsă către Suceava, unde mai avea ceva de pregătit, 
pasărea, asemănătoare celei ţesute pe scoarţa săracă în culori, 
sburând prin pădurea dela Războieni, rupând în zborul ei frunze 
depe crengi, asemănătoare celor peste care luau fiinţă păsările 
zugrăvite parcă sub privirea lui, la picioarele scaunului regesc. 
Era ca un plan de bătălie, făurit nu numai pentru domnia lui, 
prea de scurtă durată în nesfârşirea veacurilor, ci tuturor celor 
ce-i fuseseră înaintaşi, cât şi celor ce aveau să-i urmeze la tron. 
La tronul sub care veneau să-şi unească curgerea sângele de 
sus, cel nevinovat, şi sângele de jos, ce e curat şi ce e necurat 
pe lume. 

Când deschise ochii şi se aşeză din nou în viaţă, îşi dădu 
seama că cineva trecuse pe acolo. Cine ar fi putut fi, la acest 
ceas şi cum de a intrat până în iatac? Inlătură gândul, sub 
proaspăta amintire a pasării şi a frunzelor şi chiar şi a acelei 
cântări, care îi veni limpede în auz, ca şi cum una cu alta ar fi 
avut mult de a face, ca şi cum aceeaşi mână, în cursul aceleiaşi 
hotărâri, le adunase pe toate în aceeaşi stemă. Stemă poate că 
nu era bine spus, ar fi vrut să se întâlnească cu alt cuvânt, apoi 
se mulţumi cu ceea ce mintea sa depe urmă îi scosese în 
întâmpinare din tainiţele sufletului. Stema, repeta, şi totul i se 
adună în închipuire, orânduindu-se ca o oştire în preajma unei 
bătălii, pasărea, frunzele, cuvântul, culorile, cântarea, ca şi cum 
o domnie sau un răstimp hotărât între o suire şi o coborâre, ar fi 
adunat într-o stemă întregul de fapte al unui destin regesc. 


XX. Nu putea fi altceva decât teaca unui paloş izbind în 
uscior, întorsei capul, la început nu-l deosebii de noapte în 
pâlpâiala palidă a opaiţului. Boier Duma, spuse şi se opri 
dinainte-mi. loan al lui lacob din Vaslui, îi răspunsei, 
recunoscându-l fără îndoială. Vioara se ridică în tăcere, dispăru 
o clipă pe lângă butiile ei, apoi ne puse dinainte o arămeasă de 
vin chihlimbariu şi două căni mai mici. Era fiul lui Constantin, pe 
care Măria Sa îl făcuse răzeş după o luptă, încă de mult, din 
vremea tinereţii, după o spăimată jăcuială tătărască, când lacob 
cu ai lui le spărsese masul de noapte, undeva pe malul Siretului 
şi-i alungase peste apă. De câte ori, la câte hramuri de bătălii şi 
de lăcaşuri sfinte, băuserăm împreună! Însă prietenie între noi 
se legase nu de mult, când vărul Ştefan mă trimisese la 
Moscoviţi, ca să aflu de Elena şi de Dimitrie şi să-i aduc veşti 
dela ei, sau chiar pe amândoi, dacă se aflau sătui de traiul 
printre străini. Multe aveam să ne spunem, pe măsură ce trecea 
vremea şi din aduceri aminte ne făceam sprijin unul altuia întru 
neuitarea întâmplărilor care se depărtau de noi ca alungate de 
hoarda anilor care le luau locul. 

Băurăm cu oarecare sfială, aşa cum se cădea într'o noapte 
ca aceasta, numai ca să ne fim mai aproape în ţinuturile din 
urmă şi să dăm la o parte, peste osteneala minţii, perdeaua care 
ne despărţea de acea călătorie, care, între timp, se şi lăsase 
trecută în letopiseţi. Cum stăteam aşa, umil în faţa celuilalt, cu 
cana de vin dinainte, deosebirile se ştergeau în aburii rotitori ai 
băuturii şi, la fiecare vorbă, veneau către noi şi rămâneau 
privindu-ne ca printr-un geam, aburit şi el de gerul depărtării, 
chipuri de oameni, nume de locuri şi de cai, spaime 
necunoscute şi bucurii greu de încercat în acele gheţuşuri în 
care te minunai cum de puteau trage din viaţă, ca dintr'o biată 
pâne uscată şi fără capăt, oamenii născuţi pe acele locuri. La noi 
se sfârşea apusul şi nu începea răsăritul, îi spusesem lui loan 
când apucarăm a trece Nistrul, la întoarcere; la ei se termină 
răsăritul, dar nu începe nimic. 

Eram doisprezece cu toţii, opt streliţi cu sâneţile lor pe 
umeri, cu paloşe şi hangere la brâu, urmaţi de o căruţă burtoasă 
trasă de patru cai, cu rosturi pentru dormit chiar şi sub ploaie 
sau zăpadă, cu de-ale gurii şi cu ierbărie în fundul ei cel mai 
uscat, cu iarbă proaspătă pentru sâneţile noastre noi nouţe, 


abia ieşite din fierăriile boierului Luca Arbore. Mânam către 
Moscova, cu patalamale dela Han Tătar, îndrituiţi a trece vaduri 
şi a alege calea cea mai scurtă către cetatea de scaun a 
Muscalilor, unde lucruri necurate duceau la apă nu numai 
ulciorul cel ce e cu trebuinţă să se spargă, dar şi capete 
omeneşti. Imi era încă mintea plină de ceea ce văzusem pe 
acolo, pe malul râului care trecea prin cetate, parcă nu mai an, 
ci în altă viaţă. Inţelegeam cum, uitându-mă demult după 
călărimea tătărască pierzându-se în văpaia câmpiei ca într'o 
ceaţă, îmi ziceam că acolo nu mai e ţinut omenesc, ci adăpost 
pentru duhuri rele. Pământul, credeam pe atunci, începea de 
ceastă parte a Nistrului, aflându-se dincolo numai păşuni pentru 
hergheliile celui viclean. Până şi dela craiul leşesc şi dela marele 
duce al Latviei aveam hârtii în desagă, astfel puteam oricând 
trece pe unde ne dorea inima, stând atunci Ştefan în pace cu 
vecinii şi încercând până şi cneazul moscovit să ne caute în 
coarne. Nu ţinură mult acele paşnice înşelăciuni dela o curte de 
scaun la alta, Ştefan îmbătrânea, şi eu pe urmele lui, ca 
întotdeauna, era ca şi cum legătura prin soli cu fiica lui din cea 
dintâi căsătorie i-ar fi luat din dureri şi l'ar fi ajutat să mai tragă 
o leacă din cofa cu viaţă. Un steag de Tătari ne însoţi până unde 
începeau pământurile moscovite, apoi streliţi din partea locului 
ne ieşiră întru întâmpinare şi ne duseră până în faţa cneazului, 
după zile de călărit prin lumina goală a stepei. Pe malul apei, în 
timp ce ne duceam către scaun, o mulţime de bărbaţi şi femei 
se adunase acolo strigând cuvinte de neînțeles pentru noi. Ne 
oprirăm nedumeriţi. Era către înnoptat, unii veniseră cu făclii 
aprinse şi se înghesuiau ca să vadă mai bine. Chiar pe malul 
apei mai multe femei bătrâne, ca un cârd de oi speriate, strigau 
cât le ţinea gura, în timp ce gâdele le apuca una câte una de păr 
şi le scufunda în apă, înţepenindu-le acolo până ce nu mai 
mişcau. Rând pe rând, gâdele le înecă astfel pe toate şi, după 
fiecare îndeplinire a osândei, asvârlea în noroiul depe țărm 
trupul celei ucise. Mă uitai la ostaşul moscovit de lângă mine, 
care începu să-mi vorbească pe limba lui, încercând să mă 
lămurească, însă, cum nu pricepeam o iotă, dădui pinteni 
calului. 

Elena Doamna ştia încă a grăi pe moldoveneşte, după 
atâţia ani la Muscali, ne primi în palatul ei, pe mine şi pe loan, 
stăturăm la masă în trei, apoi veni să ne dea bineţe principele 


Dimitrie, care aducea la ochi cu bunicul său Ştefan şi parcă şi la 
orânduirea castanie a pletelor care-i cădeau pe grumaji până 
acolo unde  straiele muscăleşti îl despărţeau de orice 
asemănare. Era ca un Ştefan mai înalt, mai firav, mai slab prins 
în ţăţâni, nu ştiu cum însă îi cetii în priviri soarta lui de mâine, 
care nu-i aduse multă fericire, şi nici maică-sii. Nu, nici gând, nu 
s'ar fi întors la Suceava, nici măcar pentru scurt timp, chiar dacă 
Ivan i-ar fi îngăduit o astfel de călătorie la tatăl ei, pentrucă 
avea de furcă cu o parte din boierime, condusă de jupâniţa 
Sofia, neam de Paleolog, dornică de a pune capăt puterii 
nobilimii şi de a aduna totul sub oblăduirea cneazului, aşa cum 
se petrecuseră lucrurile în ordinea de Stat a Bizanțului, nu de 
mult. În timp ce Elena îşi crescuse fiul în credinţa despre putere 
a domnitorului moldovean, aşa cum dânsa învățase la curtea 
dela Suceava, înainte de a se mărita şi de a se înstrăina. Lupta 
cea mare se dădea între fiu şi nepot, susținuți fiecare de grupuri 
de boieri şi de călugări, ortodocşi unii, „jodoviţi” ceilalţi, cum li 
se spunea celor dintr'o sectă ascultătoare mai mult de Vechiul 
decât de Noul Testament. Vasilie, fiul lui Ivan şi al Sofiei, pe de o 
parte, Dimitrie, nepotul lui Ivan al Ill-lea şi al lui Ştefan al 
Moldovei, pe de alta. Boierimea ţinea cu Sofia, pentrucă aceasta 
venea dela Țarigrad cu obiceiuri care nu mulţumeau pe lvan şi 
care desfăceau pe nobili de ascultarea către ţar, în timp ce 
Moldoveanca adusese cu ea dela Suceava poruncă de ascultare 
fără crâcnire către principe, lucru care era pe placul ţarului. 
Uneltirea mersese atât de departe împotriva lui Dimitrie, încât 
Sofia pusese la cale uciderea lui şi pentru aceasta tocmise nişte 
vrăjitoare care aduceau otravă mamei lui Vasilie, hotărâtă a 
îndepărta pe Dimitrie dela tron, folosind această viclenie, atât 
de umblată nu numai în apus dar şi pe aceste jalnice meleaguri. 
Setea de putere nu avea multe de ales pentru a-şi alina 
pătimirea. Insă Ivan descoperise complotul, tăiase capete de 
boieri şi dăduse pe mâna gâdelui pe babele aducătoare de 
otravă. Pe lângă acea ucidere în prag de noapte trecuserăm 
urcând pe malul Moscovei, abia intraţi în cetate, cu o zi înainte. 
Mai erau în joc şi bogății şi pământuri, şi averi mănăstirești, 
alianțele cu Latvia şi cu Moldova împotriva leşilor, precum şi 
socoteli bisericeşti, teologhie de peste cuprinderea minţii mele, 
în numele cărora îşi pierduseră capul, prin hrubele şi zăcătorile 
ascunse ale cetăţii, mai multe feţe bisericeşti, cu potcap cu tot. 


Doamna Elena era mulţumită de cum se întorseseră 
lucrurile, sigură de acum înainte pe coroana fiului său, în timp 
ce toţi din partidul lui Vasilie şi al Sofiei trecuseră la adăpost 
peste graniţe sau peste fruntariile lumii acesteia. Cu atât mai 
mult cu cât, cu zile înapoi, Dimitrie fusese uns de mitropolit 
drept „ţar” şi trimise sceptrul domniei, care făcea din el nu 
numai un principe lumesc, dar şi un apărător al tuturor drept 
credincioşilor, a celor care priveau la Rusia ca la a treia Romă şi 
care avea să fie şi cea din urmă, treabă care nu era pe placul lui 
Ştefan şi nici al mitropolitului Gheorghe cel Bătrân, dela 
Suceava, urmaşul preafericitului Teoctist. Eu ştiam cât de 
înţelepteşte stătea Măria Sa în mijlocul sfintei zavistii, care-şi 
înfunda rădăcinile până către despărţirea dintre Roma şi Bizanţ 
şi cât îl durea sufletul pentru gâlceava dintre creştini, sădită pe 
pământ nu de înalte certuri bisericeşti, ci pe blestemata pohtă 
de putere, atunci ca şi acum, acolo ca şi aici. Ştiam de asemeni 
câtă durere îi aducea pe suflet cearta cea mare, care rupsese în 
două inima creştinătăţii, în timp ce, nu demult, se iscase printre 
iscusite înţelepciuni alamane un izvor nou de sfadă, pe care 
Papa dela Roma nu mai ştia cum să-l pună subt obroc. Cu teama 
de a nu fi cauză de cădere, aşa cum tot acea sfadă fusese 
pricina cuceririi Bizanțului de către Turci. Cneghina Elena părea 
mulţumită de întorsătura pe care o luaseră întâmplările din 
urmă dela moscoviți şi ştia acuma cu îndrituită siguranţă că 
Dimitrie avea să domnească nu peste mult şi, astfel, să lege cu 
bunicul său înţelegere împotriva păgânilor şi a altor lifte greşit 
numite credincioase. Avea să vină la Suceava, numai ce vrajbele 
dela curte aveau să se istovească. Dumnezeu a vrut să fie aşa. 
Scurt timp după plecarea noastră înapoi către Moldova, Sofia şi 
Vasilie întorseseră cursul lucrurilor, astfel încât tot ce urzise 
domniţa Elena pentru binele lui Dimitrie, şi deci şi al nostru, se 
scufundă în apele cele rele, şi astăzi, aşa cum puturăm afla mai 
târziu, atât ea cât şi fiul ei, se aflau îndepărtați dela scaun şi 
surghiuniţi într'o cetate dela marginea dinspre miază noapte a 
lumii, acolo unde lumina n'are trecut şi nici drum către viitor, iar 
despre soarta lui Dimitrie noi nu am mai apucat a afla nimica. 
Măria Sa, în acest răgaz cu arătare de rămas bun dela viaţă şi 
dela domnie, s'o fi gândind, în ultima lui trecere prin tristeţe, la 
fiica sa şi la acel nepot fără de noroc, care ar fi putut fi ţar al 
ruşilor şi poate că părtaş la pacea pe care vărul Ştefan o dorea 


din suflet pentru acea parte a pământului. Nu, într'adevăr, aşa 
cum adesea ne spusese Domnul, cât şi Daniil în înţelepciunea 
lui, noi nu aveam drept la pace, nu se ştia bine dece, poate că 
pentru cumplita şi cu târzie răsplată a noastră încercare de a 
apăra ceea ce nu mai avea drept la apărare sau, dimpotrivă, 
pentrucă eram puşi acolo, în mijlocul încercărilor ca nişte paznici 
la o poartă pe care muritorii nu aveau încă dreptul de a o trece, 
nu ştiam bine de unde ni se trăgea ponosul sau cinstea, însă aşa 
părea a fi fost scris încă dela începutul hronicului lumesc. Nu-mi 
pot şterge din minte zâmbetul tihnit al Doamnei Elena, la acel 
ospăț în trei, dar nici trecerea pe lângă noi a firavului Dimitrie 
care, cu toată încrederea în izbândă a mamei sale, parcă ducea 
cu el o osândă necunoscută, care, nu peste mult, avea să-i fie 
adusă la cunoştinţă. Veştile pe care aveam să le duc Domnului 
erau bune, altă greutate în cântarul dreptăţilor şi al 
nedreptăţilor eu nu puteam avea, aşa încât plecarăm dela 
Moscova în ajunul căderii zăpezilor, cu vântul în spate, împinşi 
cu repeziciune către locurile noastre de iernat. Nici acuma, după 
atâta amar de ani împreună, nu dau de rost îndărătniciei care l'a 
ţinut pe Măria Sa în domnie atâta timp, fără să cadă în 
slăbiciune, nici în desnădejde, deşi mai nimica nu aducea pace 
şi nici măcar o slabă liniştire în ţara cea fără de leac, în viaţa lui 
fără de leac şi ea. Tot numai mâna lui Dumnezeu, pentrucă în 
alt fel mi-e peste putinţă să pricep nici tăria lui, nici pe aceea a 
bieţilor lui supuşi. 

Mă despărţeam de acele locuri cu o mare nelinişte în suflet, 
deşi toate păreau că se îndreaptă către o ieşire prielnică fiicei 
Măriei Sale. Era frig peste tot unde puneai piciorul, deşi iarna 
nici nu dăduse încă să înceapă, pe ulițele glodoase treceau ziua 
şi noaptea bărbaţi tineri, uneori şi femei, dându-se cu capul de 
păreţi, beţi turtă, blestemând pe limba lor, căzând în noroaie, de 
unde nimeni nu se pleca să-i ridice. Cum va fi fost iarna pe acele 
meleaguri, între nămeţi, viscol şi ger, în timp ce la noi pădurea, 
chiar şi acoperită de zăpadă, parcă îndulcea frigul năprasnic şi 
rupea din tăria viscolelor, iar dealurile frângeau cerbicia 
îngheţurilor şi îmblânzeau tocmelile anotimpurilor cu îngheţul ori 
cu zăpuşeala. Când trăgeam noaptea la câte un han nefericit, 
lovit de năpasta viforniţei, cu ochii ferestrelor închişi sub năvala 
frigului şi a vântoasei, ascultam înainte de a adormi şueratul 
necunoscut, năimit în rele încă dela obârşia lui întunecoasă, 


neîmpăcată cu omenia. 

Lupii nu ieşiseră încă la drumul mare. 

Duceam arare cana la gură. Boier Duma, dar de omul care 
se ruga de dimineaţă şi până seara, şi chiar şi în somn, îţi mai 
aduci aminte? Către miază zi vânturile se mai potoliră, încăpea 
atâta linişte pe câmpia pe care o tăiam în două în trap legănat, 
încât tropotul copitelor pe drumul gloduros părea că umple 
văzduhul, între câmpie şi fundurile zării, iar nechezatul unui cal 
închipuia tăria tunetului. Streleţii şăguiau între ei, eu schimbam 
cu loniţă (îi spuneam loniţă pe vremea aceea, atât de tânăr 
arăta sub cuşma de răzeş vasluian, frântă către dreapta şi care-i 
acoperea fruntea şi sprâncenele) jumătăţi de cuvinte, care-şi 
prelungeau ființa în aburii rotunzi ţâşnind de sub mustăţi. 
Înfofoliţi în şube, făceam una cu calul şi ne venea greu la 
popasuri să ne desfacem din şea şi din scări, înţepeniţi în trapul 
fără sfârşit. Într'un înserat, nu departe de Nistru - aveam să-l 
trecem a doua zi - ne împresură o negură nemiloasă, 
descălecarăm în întunerecul lăptos, ud de noapte şi tăcere, 
făcurăm focul lângă rădvanul pântecos, încărcat cu daruri dela 
Doamna Elena către Măria Sa şi cu tot felul de merinde pentru 
drum, când auzirăm cu toţii un glas bărbătesc sfâşiind 
nesfârşirea ceţei. Era mai mult o vorbire plângătoare decât un 
cântec, câteva vorbe pe care un Muscal rătăcit ca şi noi le 
arunca în spre spaima din el şi nădejdea de a da peste un auz 
prietenesc, un foc sau o aşezare omenească. li amuţi glasul 
când flăcările noastre îi ieşiră înainte şi-l văzurăm născându-se 
din fuioarele cenuşii, şchiopătând, strigând către noi, oprindu-se 
oarecum cu spaimă în faţa rădvanului nostru nemuscălesc, 
mirat peste fire de straiele noastre necunoscute, de chipurile 
noastre care poate că-i duceau mintea către arătări necurate. 
Aveam cu noi tălmaciu, încă dela plecarea din Suceava, un 
Vrâncean care fusese rob la tătari, apoi la muscali şi la leşi, om 
cu multă pricepere în mânuirea limbilor prin cuprinsul cărora îl 
dusese repezita şi nefericita lui soartă. li dădurăm să bea ţuică 
fiartă, îi întinserăm o jumătate de pâine şi o bucată de slănină, 
pe care o înfipse în ciomagul care-l sprijinea în năcazul lui de 
şchiop, nu mai zicea nimic, prins de potolirea foamei care îşi 
durase în el lăcaş credincios, cine ştie de când. Părea între două 
vârste, o barbă mare i se risipea pe tot pieptul, plete ca de 
femeie lăţoasă îi cădeau pe umeri, era încotoşmănat în zdrenţe 


de tot felul şi o desagă goală îi atârna pe şold. Venea dela un 
stareţ, de prin părţile Novgorodului şi avea de gând să treacă 
Nistrul şi să se îndrepte către Ţara Românească, apoi să treacă 
Dunărea şi să meargă la muntele Athos. Un om sfânt, în căutare 
de şi mai tare sfinţenie. Fusese om rău, zicea între două 
îmbucături, căzut adânc în darul beţiei, bătea şi suduia şi ar fi 
ajuns până la omor pentru orice i-ar fi adus prinos de vodcă. 
Până când un popă din satul lui îl sfătuise să citească 
Evangheliile, atunci când îl apuca pofta de băutură, lucru care 
se întâmpla în fiecare zi. Nu ştiu să citesc, părinte, îi zisese 
preotului, aşa încât acesta, se învoi a-i ceti din Scripturi, şi uita 
astfel să mai meargă la cârciumă. Mai citeşte, îl îndemna pe 
popă, acesta îi citea mai departe, până când, zi după zi, dorinţa 
de a afla despre cele sfinte crescu în el mai mare decât pofta de 
băutură. Apoi deprinse a sta aproape de Mântuitor, zicea, dela 
un stareţ din apropiere. Trebuia să rostească în fiecare 
dimineaţă, de mai multe ori în şir numele lui Christos, în felul 
următor: Doamne Isuse Christoase, fie-ţi milă de mine! Până 
ajunse a rosti acele cuvinte de mai multe mii de ori pe zi, între 
zori şi înnoptat, apoi de şi mai multe ori, până ce întreaga zi şi 
uneori chiar şi parte din noapte, o petrecea sub vraja acelor 
cuvinte. Plecă din satul lui şi rătăci până la capătul Rusiilor, din 
sat în sat şi din mănăstire în mănăstire, muncea din când în 
când, pe apucate, pentru hrană şi pentru o zdreanţă sau ca să 
afle adăpost pentru iernat, se ţinea numai cu pâine şi cu apă. 
Acuma înşfăca din slănină pentrucă simţea că e gata a trece pe 
lumea cealaltă înainte de a fi ajuns la Athos. Nu numai că 
intrase, folosind acele câteva cuvinte, în apropierea lui Isus, pe 
care-L simţea vecin de suflet şi de inimă, dar putea pricepe tot 
ce i se citea din Scripturi şi era în stare să vadă până dincolo de 
cuvinte. Dorinţa lui cea mare era aceea de a ajunge teafăr la 
muntele sfânt şi de a-şi petrece acolo ultimii ani ai vieţii lui de 
vierme păcătos, cel mai păcătos dintre viermii pământului. 
loniţă îl asculta în tăcere, dând din cap uneori a îndrituită 
învoială, dar cu o urmă de zâmbet ciudat pe marginea buzelor. 
la spune, bădie, îi zise prin tălmaciul vrâncean, ai mulţi ciraci 
prin satele pe unde ai trecut? Mulţi, dar nu destui, îi răspunse 
fericitul. Dacă toţi oamenii din ţinuturile moscovite ţi-ar urma 
pilda, ai fi mulţumit? Aş fi, dar nu e cu putinţă. Dacă ar fi? Atunci 
aş fi, pentrucă ar însemna că asta e voia Domnului. Să zicem că 


toţi muscalii s'ar lăsa de treaba lor de fiecare zi şi că şi-ar 
petrece vremea repetând cuvintele care tu le spui de mii de ori 
şi că toţi bărbaţii s'ar lepăda de muierile lor, iar acestea n'ar mai 
avea copii şi nici unii şi nici alţii nu s'ar mai duce la câmp să-l 
are şi să-l semene, şi nici de vaci şi de oi n'ar mai purta de grijă. 
Ce s'ar întâmpla atunci, bădie? N'ar mai fi Muscali pe pământ. E 
drept ce spun? Rusnacul căta către loniţă cu mirare, cu groază 
la început, apoi cu mânie duhovnicească. Nu, zise în cele din 
urmă, cu muscalii nu s'ar isprăvi pentrucă nu toţi s'ar învoi a mă 
urma. lar dacă şi în alte neamuri depe lume ar pătrunde 
învăţătura ta, atunci, peste puţine veacuri, n'ar mai fi picior de 
om pe pământ. Asta crezi tu că e voia Domnului? Voia 
Domnului, răspunse muscalul, este ca eu să mă desbar de rele, 
să mă îndepărtez de cele lumeşti şi să-mi aflu mântuire în post 
şi rugăciune. Atunci, spuse Ioniţă, ajuns la capătul gândului său 
fără iertare, atunci soarta celorlalţi muritori îţi e tot atât de 
îndepărtată, şi poate că şi mai mult, decât muntele Athos. 
lubirea de tine nu e un păcat? Cum aşezi tu în acelaşi taler al 
balanței mântuirea de om singur şi mântuirea celorlalţi? Eu 
înţeleg să mă rog şi să dau lui Dumnezeu ce e mai bun în mine, 
însă când peste noi năvălesc tătarii, dacă nu bat cu buzduganul 
cum trebuie, Dumnezeu se îndepărtează de mine. Ajută-te, 
zicem noi, şi Dumnezeu te va ajuta. Ce spui la asta? 

Pelerinul rus isprăvise de mestecat şi se gătea de răspuns, 
când ceața se învârti pe loc în rotiri suitoare, flăcările focului se 
înteţiră sub suflare, auzirăm în apropiere urlete de lupi, apoi 
umbrele lor mărite de foc şi de rotirea negurei ne apărură ca 
nişte arătări uriaşe urcând şi ele către înaltul cerului. Muscalul 
se trânti cu faţa la pământ, repetând cu glas tare rugăciunea lui 
întreruptă de întâlnirea cu noi, Ioniţă se ridică de lângă foc, 
apucă o sâneaţă şi o descarcă în spre urletul haitei. In acea 
tăcere a stepei detunătura luă şi ea mărimi de uriaşă pocnitură, 
lupii cuprinşi de spaimă începură a chelălăi ca nişte căţei şi se 
îndepărtară fugind,  pierzându-şi sunetele  spaimei în 
împrejurimile îngheţate. Încetă şi forfoteala ceţei, unul dintre 
streleţi aruncă lemne pe foc, crescu flacăra în unduiri vesele şi, 
odată cu ea şi căldura, necunoscutul ridică fruntea dela pământ 
şi ne privi ca pe nişte fiinţe străine de grijile lui. Cine sunteţi? 
întrebă cu glas sfios. Oameni buni, răspunse loniţă, credincioşi 
întru Domnul nostru Isus Christos, care şi-a pus crucea Lui pe 


săbiile noastre. Trase din teacă paloşul, cu sunet aspru de 
bătălie, îl apucă dinspre tăiş şi-l ridică în lumina vie a flăcărilor 
care îl învăluiră îndată în sclipiri de nestemate. Era ca o cruce 
orbitoare, crucea de toate zilele a izbânzilor şi a durerilor 
noastre, sub semnul căreia ne duceam prin veacuri, către o ţintă 
de noi neştiută, voinţa noastră de a trăi, întocmai lui lov, cel 
lipsit de bunuri pentrucă-i era drag lui Dumnezeu. 


XXI. Parcă a bătut cineva la poartă. Mă scol, îmi arunc un 
şal pe umeri, cu mâna pe clanţă întreb: Cine e? Nu răspunde 
nimeni. Strig către curte: Catincaaa! Nu se face lumină pe 
nicăieri. O fi fost mâţa sau m'a trezit un zgomot din vis, aşa cum 
mi se întâmplă de câtăva vreme încoace. Rămân afară, mă uit la 
luna galbenă, care trece către asfinţitul de descreştere din cel 
de al treilea pătrar. Căldura zilei a rămas în perete, aşa cum l'a 
bătut soarele în tot decursul dupăamiezii, nu-mi vine să intru, să 
mă bag din nou în pat, singură cu toate vrerile de altădată după 
mine, ca o haită neîndestulată. Nici măcar nu-i răcoare. Mă 
îndrept către livadă, trec pe lângă grajduri, deschid portiţa şi 
apuc pe cărarea îmbibată de rouă proaspătă care-mi răcoreşte 
tălpile goale. Mi-e foame şi sete în crugul nopţii, aşa cum nu mi- 
a fost niciodată. Bag mâna pe sub frunzele de viţă până în 
ciorchinii îndesaţi, care nu dau în copt decât după Cuptor, mă 
îndrept către fundul viei, unde o scară stă sprijinită de crengi, 
încă din luna trecută. O mai fi rămas ceva pe sus. Urc încet, să 
nu-mi alunece picioarele, luna bate printre frunze, cireşile stau 
aninate de urechile ei gălbui, ca nişte cercei de întunerec, le văd 
limpede, desenate pe cer, întind mâna şi le culeg una câte una, 
aud cum lovesc sâmburii pe care-i las să cadă în iarba udă. 
Peste copaci şi peste zăplazuri întrezăresc acoperişuri, nu m'am 
suit în pom de când eram foarte tânără şi-mi plăcea să măsor 
lumea dela înălţime. Eu stau şi mestec cireşi după miezul nopţii, 
ca o bufniţă, el ce-o fi făcând în crivatul lui domnesc şi 
singuratec, necunoscut mie? Ştiu că nu e cu putinţă să mai vină, 
niciodată de acum înainte, mă apucă o jale, ca o vătămătură 
sub coastă. Ce e bun se săvârşeşte în moarte, ca şi cum n'ar fi 
fost. Doamne Isuse Christoase, fie-ţi milă de mine, fie-ţi milă-de 
el. Mă umflă plânsul, mă rezem cu o mână de capul scării, ca să 
nu cad şi plâng în întunerecul îngălbenit de luna călătoare. 


Călătoare şi eu. Până când? Drumurile ni se sfarmă. Trupurile ni 
se vor sfărma şi ele, până când, din pulberea de oase şi de 
amintiri, la judeţul de apoi, ne-om aduna iarăşi din praful 
pieritor, praf pieritor dar îndrăgostit. Mă pătrunde frigul fără 
veste, pare-se că zorii stau la pândă prin vecini, de unde se 
ridică în spre noaptea din mine cântecul unui cocoş întârziat. 
Cobor cu greutate de lacrimi în tot trupul treptele scării şi reiau 
prin iarbă drumul către casă. Dă-mi mâna, îmi zice atunci, în 
pădurea depe malul Moldovei, nu-ţi fie teamă. Nu-s decât ochi, 
văzători prin întunecimea luminoasă din urmă. Cuprinsă în mâna 
lui, mâna mea se făcea deprindere. N'aveam să cunosc alta. Mai 
târziu, după multe alte nopţi, avea să se nască Petre. Pe unde o 
fi umblând? Poate că s'a dus la Suceava cu carele lui de peşte, 
urzind umblete şi el, ca o suveică, între Dunăre şi munte. Boier 
mare cu noroc mic, rătăcind pe cai fără ţel, chip din chipul lui 
Ştefan, dar şi dintr'al meu. A intrat un liliac în casă. Am să 
deschid fereastra către lună, ca să iasă mai repede. Casa, cu 
grădină şi cu livadă cu tot, cu acareturi şi cu cumpăna fântânii 
aşteptând o coborâre, mi se par pustii de suflet, taman acum 
când numai de lacrimi şi singurătate n'aveam nevoie. 


XXII. Încercai din nou să o prind în braţe, ea se feri fără 
mare împotrivire şi fără supărare evidentă, ceea ce mă făcu să- 
mi dau seama că sărutul de azi dimineaţă, aparent atât de 
pătimaş, nu trăgea după el nimic altceva decât poate cu totul 
altă semnificaţie, aşa cum faptul că Dante mânca în Vita Nova 
braţul iubitei sale Beatrice indica nu un act de antropofagie ci o 
intrare în cunoaştere, conform unui ritual inițiatic de care uzau 
şi abuzau poeţii din tagma numită fedeli d'amore. In acelaş fel, 
Filosofia era frumoasă, dar fără vârstă, tânără şi mai puţin, în De 
consolatione Filosophiae a lui Boeţiu. Tot astfel, dar nu e timpul 
încă să-mi amintesc de asta... De altfel, nu mai era timp de 
nimic, chiar dacă Valentina s'ar fi aflat mai puţin legată de o 
anumită simbologie, pentrucă, odată ajunşi la capătul zonei 
neluminate de torţe, acolo unde două căi subpământene ne 
propuneau o alegere pentru mine dificilă, o împuşcătură răsună 
atât de aproape, încât nu-mi fu greu să înţeleg că îmi era 
destinată mie, mie sau ei. Cineva, dela capătul tunelului, pe 
pereţii căruia torţele ardeau, ca şi la venire, cineva trăsese în 


noi. Valentina îmi făcu semn să o urmez şi, în fugă, o luarăm 
spre dreapta, lăsând în urmă răspântia primejdioasă. Paşi parcă 
de mai mulţi se îmbulzeau după noi, îi descifram clar în besna 
mucegăită. Insă Valentina cunoştea bine acele ascunzişuri 
subterane, nesigure şi suspecte, alerga fără ezitare, lăsând 
repede în urmă paşii urmăritorilor noştri, se opri brusc, după o 
cotitură, pătrunse într'o intrătură, mă trase după ea, atât de 
aproape încât, din nou, simţii lipită de mine îmbietoarea 
tentaţie. Erau în număr de trei cei ce se porniseră după noi şi ne 
voiau sfârşitul, trecură alergând prin faţa noastră. Zgomotul 
urmăririi se pierdu în direcţia în care până atunci alergaserăm, 
Valentina mă împinse afară din negura şi mai deasă în care 
găsisem refugiu, fugeam acuma în direcţia din care veniserăm, 
nu peste mulţi paşi o scară de piatră ne scoase în curtea unui 
palat, scufundat în întunerec şi în pace. Mă uitai către cerul de 
deasupra, îndepărtat în înălţimea lui cosmică, întocmai ca din 
fundul unui puț, era noapte adâncă, deci dela lumina dimineţii în 
care fusesem dus de mulţime în interiorul palatului familiei 
Borgia, şi până acuma trecuseră multe ore, simţii dintr'odată 
foamea care-mi rodea măruntaiele. Unde ne aflăm? întrebai. 
Aproape de Tibru. leşirăm într'o uliţă întortocheată, neagră şi ea 
de întunerecul proaspăt care preceda miezul nopţii şi mână în 
mână, părea un făcut, continuarăm a străbate străzi după străzi, 
pieţe pe care lumea ducea mai departe evenimentul zilei, în 
acelaş ritm de sărbătoare din dimineaţa trecută, cârciumi 
deschise de unde îmi ajungea în nări mirosul pătrunzător al 
mâncării romane, făcută, cum spuneau unii, pentru vin alb şi 
mate pestriţe. Mi-e foame, zisei într-o doară. Ai răbdare, ai să 
mănânci şi ai să afli totul. După câţiva paşi, ne oprirăm pe malul 
apei. Suntem în Porto di Ripeta, îmi spuse, apoi dădu la o parte 
o perdea slinoasă şi pătrunserăm într'un fel de trattoria sau 
osteria, cum i se spunea la Roma, parcă pustie, abia spart 
întunerecul de două opaițe plăpânde, încremenite în zăpuşeala 
nocturnă. Ne aşezarăm la o masă scundă, pe trei picioare, un 
hangiu aproape invizibil ne puse dinainte fără să ne întrebe o 
cană cu vin, apoi ne aduse două bliduri cu mâncare caldă, în 
care mă prăvălii fără să ştiu ce mâncăm, era ceva gustos şi 
hrănaciu, cum ar fi spus boierul Duma, dădui toată cana de vin 
peste cap fără să respir, Valentina se uita la mine şi, când 
terminai de băut, izbucni în râs. Parcă n'ai mâncat de trei zile. 


Poate că mai de mult, răspunsei, făcând aluzie la misterioasa 
călătorie din piaţa Vaticanului (azi dimineaţa numai?) până la 
această cină neaşteptată. Mă mir că mai trăiesc. Ea râse din 
nou. Ar trebui cu toţii să ne mirăm că mai trăim. Începu astfel 
mărturisirea ei, la capătul căreia aveam să-mi apar mie însumi 
ca un personaj de roman bizantin, dus de ielele lumii către un 
deznodământ în bine care nu putea fi decât cel spiritual. Chiar şi 
amorul trupesc devenea, în astfel de împrejurări simbolice, o 
pură introducere la spiritualitate. Erotismul meu venețian, deşi 
corectat de contactul cu Moldova, revenea brusc la originile lui, 
mă aflam într'o stare de excitație fără seamăn, ştiam că femeia 
din faţa mea, pe care, cu multe ore înainte o ţinusem în braţe, 
nu-mi mai promitea nimic, niciun fel de liniştire a simţurilor prin 
contopirea lor trupească, ci un act de iubire înscris în cu totul 
altă consumare. Îmi eşti foarte drag, îmi spuse. Îi luai mâna şi o 
dusei la buze, sine voluptate. 

Mult mai sus şi mult mai jos decât poţi să-ţi închipui, se află 
ei, pretutindeni. Mai sus, în sensul că au pătruns până şi în 
redutele cele mai interzise ale Bisericii, mai jos în sensul că 
numai văzându-i de jos, acolo unde stau cei căzuţi, îţi poţi face o 
idee despre locul de unde vin. /nferior, de unde infern. Nici dela 
actualul Suveran pontif nu ne va veni salvarea. Poate că vor 
trece secole înainte de a fi ales un Papă angelical, trimis de 
Arhanghel. Până atunci, cu rare excepţii grăitoare, ne vom 
scufunda, până la fundul cel mai de jos al umilinţei şi al 
disperării, poziţie supremă a martiriului şi a întoarcerii. Vom 
asista la cele mai cumplite înfrângeri ale spiritului şi la cele mai 
strălucite ajungeri la putere ale răului, însoţit în această 
escapadă victorioasă de întovărăşirea cu urâtul. Arta, oraşele cu 
case şi cu biserici, războiul, gândirea, convieţuirea între oameni, 
totul se va topi într'o animalică dorinţă de a nu mai fi decât 
carne  necredincioasă, plăcere în desfrâu, îmbogăţire pe 
spinarea celor umili, nedreptate ascunsă în spatele oarbei 
justiţii, sclavie ascunsă după libertate, mizerie şi minciună, 
deghizate în pace universală, niciodată ajunsă, mereu promisă. 
Spaţii bine tăinuite vor fi păstrate pentru un timp mai propice, 
insule de suferinţă şi fidelitate, tot atât de pretutindeneşti ca şi 
spaţiul vizibil al duşmanului. Când Isus n'a vrut să primească 
dela diavol domnia pe pământ, ştia la ce pericol supune pe 
oameni, însă altfel nu se poate, ca să ajungi la paradis trebuie 


să treci prin infern, ca Dante în cartea lui plină de învăţătură, 
scrisă pentru noi, să nu ai niciun fel de îndoială. Timpurile 
infernale au început demult, dela începutul venirii lui Isus pe 
pământ, din clipa însăşi în care şi-a spus cuvântul către oameni. 
De atunci a fost combătut fără cruţare, nici pentru El nici pentru 
cei nu au încetat de a'L urma. În cine au tras adineauri? întrebai. 
În El. Cine eşti tu? Cine e bătrânul din turn? Existaţi cu 
adevărat? Ce vreţi dela mine? Noi nu vrem nimic dela tine. Tu 
însuţi te-ai pus în calea noastră, atunci când ai acceptat să 
mergi la Suceava, să ai grijă de rana dela glesnă a principelui 
Ştefan. Nimeni nu e chemat decât dacă e în stare să se ridice 
până la nivelul chemării. 

Înţelegeam că o luptă crâncenă se ducea, de secole, pe 
dedesubtul istoriei şi că prima ei manifestare fusese răzvrătirea 
îngerilor şi luarea de poziţie în cosmos a celor încăpuţi sub 
comanda răzvrătitorului. Acolo unde se înfiripează împărăţiile, 
spunea Valentina, iau fiinţă fără întârziere posibilităţile de 
înfruntare cu ele, dacă, bine înţeles, împărăţiile cele noui sunt 
bune, dacă îşi propun apărarea binelui şi a frumosului. Tot ce 
stă în lumina creştină se poate numi filocalie, tot ce se 
alcătuieşte dedesubt, împotriva ei şi în numele răului distrugător 
de oameni şi mai ales distrugător al legăturii dintre ei şi 
Dumnezeu, se poate numi mizocalie, iubirea de frumos, pe deo 
parte, şi ura frumosului, pe de alta, frumosul nefiind, în acest 
context, decât partea cea mai vizibilă a binelui, arta, care vine 
dela arety şi înseamnă virtute. Nu ştiu cum să-ţi vorbesc mai 
limpede. Poate că înainte de a te întoarce în noaptea asta la 
ambasada venețiană, ieşind de aici, să-ţi afli moartea subt un 
pumnal. Ca şi mine, de altfel. Ei încearcă să se amuţească 
ucigându-ne. lar noi supravieţuim graţie Cuvântului care ne-a 
fost înmânat întru păstrare. Mulţi dintre noi au început prin a fi 
buni şi au terminat prin a se contopi cu răul. Aşa cum s'a 
întâmplat cu ordinul Templierilor şi aşa cum se va întâmpla şi cu 
altele, binele şi frumosul nefiind darnice şi nici protectoare, în 
timp ce răul şi urâtul implică alianţa cu ceea ce le este 
consubstanţial. Niciodată, însă, exterminarea noastră nu va fi 
posibilă. Totuşi arta noastră de a trăi e dificilă şi complicată, 
lăsată în aparenţă în mâinile noastre. Ni se cere un efort 
supraomenesc pentru a duce mai departe, până în ziua ultimei 
răfueli, mesajul primit, ascuns sub tot felul de semne. Moldova e 


unul din ele. A fost şi Veneţia, până nu de mult. Până când, îi 
luai vorba din gură, un sculptor de morminte a tăiat în piatră o 
jumătate de om, dând socoteală fără ştirea lui de începutul 
căderii. Aşa este, îmi răspunse, cu acelaş surâs pe buzele ei 
atotştiutoare, parcă neatinse de buze bărbăteşti deşi eu însumi 
trecusem prin ele ca printr'o apă de foc. Dacă am iubit vreodată 
o femeie, a fost acea Valentina romană, din care-mi trag de 
atunci destinul meu de mesager venețian, vreau să spun mai 
mult decât poate fi ambasadorul unui Stat, nefiind eu decât un 
trimis prin mine însumi. Soarta mi se desvăluia dintr'odată cu o 
claritate vertiginoasă. Toate timpurile fuseseră la fel de 
periculoase şi de pasionante, însă timpul meu era cel mai 
îngrozitor şi cel mai demn de a fi trăit, pentrucă mie îmi fusese 
scris a sta în el aşa cum trebuie şi pentrucă din modesta mea 
intervenţie în istoria lui aveau să devină posibile salturi uriaşe 
către un viitor mai bun, unul singur, de altfel, concentrat în 
momentul răfuelii ultime, cum spunea Valentina. Nu te mişca, 
îmi şopti şi-mi strânse mâna, apoi suflă în opaițul depe masă. In 
fundul ospătăriei se desprindea cu greutate silueta masivă, 
diformă, a cârciumarului, neclintit dintr'odată. La celelalte mese 
nu se mai afla nimeni. Dacă ciuleam urechea auzeam apele 
Tibrului şoptind în apropiere. Perdeaua se dădu la o parte, o 
umbră pătrunse prin golul vag luminat de stele, cineva întrebă 
cu glas puternic: E cineva pe aici? Nimeni, răspunse ospătarul 
din adâncimea burţii lui răsunătoare. Nu închide până nu mă 
întorc. Nu închid. Perdeaua căzu din nou peste golul din uşă. 
Rămaserăm singuri, în tăcerea cu miros de mâncare şi de vin 
prost. Ne ridicarăm dela masă. Cârciumarul se apropie de noi cu 
paşi de urs. Îi strecurai un ban în mâna aspră, ne scoase într'o 
uliţă dosnică, pe o uşă din spate. Nu, nu era întunerec de stele, 
ci de lună gălbuie, în cel de-al treilea pătrar, în vara nemiloasă a 
Romei. E un prieten, îmi spuse Valentina. Dacă ne trăda, nu 
ieşeam vii din cârciuma lui. O apropiai de mine, ea se lăsă 
cuprinsă, nu o sărutai ci o strânsei la piept cu o dragoste 
infinită. Eram atât de mult unul într'altul în acea îmbrăţişare 
nevinovată încât, dacă duşmanul ne-ar fi străpuns cu o spadă, 
pe amândoi deodată, n'am fi simţit decât o trecere împreună 
într'o moarte mai dulce decât viaţa, dacă ceva putea fi mai 
dulce decât acea îmbrăţişare. 

Nu era, desigur, o noapte făcută pentru asemenea 


comunicări. Cineva mă căuta prin întunerec. Nu ostenea în 
urmărirea lui; de azi dimineaţă? De la Florenţa? De când mă 
născusem? Ne lipirăm de zid, încleştaţi în spaimă. Nu te mai poţi 
întoarce la ambasadă, îmi şopti. Undeva, pe cerul dinspre 
Vatican, dincolo de fluviu, ardeau opaițe rotunde pe crenelurile 
şi pe streaşinile palatelor, le vedeam tremurând în aerul nopţii, 
sărbătoarea continua, noul Papă sărbătorea pe undeva alegerea 
la care-l dusese mâna Spiritului Sfânt, aşa cum se spune 
urmând firul tradiţiei, cine ştie dacă pe pământ mai era loc 
pentru asemenea coincidenţe cu cei de sus şi dacă alegerea nu 
era condusă de alte mâini, mai profane. Oricum, noi cei ce 
alegeam nu Papi ci credinţă pură, pe cât se putea în acest veac 
impur, tremuram între zidurile cetăţii eterne, nu de vânt şi nici 
de beatitudine sacră, ci de groază. Puteam fi prinşi şi ucişi 
tocmai pentrucă nu ne abăteam dela cuvânt şi încercam să-l 
ducem mai departe ca pe o flacără smulsă din opaiţele care 
ardeau între creneluri pentru alte ceremonii. Când nu mai 
rămase nici urmă de ameninţare şi paşii se îndepărtară către 
osteria de unde abia ieşiserăm, Valentina mă conduse către 
fluviu. Coborârăm câteva trepte, îmi spuse în repetate rânduri: 
bagă de seamă! Mă ajută să calc fundul unei bărci, desfăcu o 
frânghie care ţinea barca legată de mal, şi ne lăsarăm duşi, la 
adăpostul cheiului de piatră, fără zgomot de vâsle, parcă la voia 
întâmplării, însă nimic nu curgea la voia întâmplării sub mâna 
cunoscătoare care mă împingea de azi dimineaţă către un 
destin tot atât de precis cât o apă curgătoare între limite bine 
stabilite şi către o vărsare care nu putea fi alta. Poate că 
plutirăm astfel, de-a-lungul unor edificii obscure, a căror siluetă 
abia se desprindea depe fondul de besne, sau printre facle 
aprinse şi opaițe tremurânde care dădeau fațadelor un aspect 
de veselie şi de fast nocturn, trecurăm pe subt arcada unui pod, 
care trebuie să fi fost podul lui Nero, apa deveni mai repede în 
curgerea ei, se iuți şi mai tare într'un cot pronunţat al Tibrului, 
folosind o vâslă cu care părea că se afla în bune relaţii de 
strategie, Valentina lăsă barca să se hârşie de mal şi o sili astfel 
să se oprească la picioarele unei scări caree dispărea sub 
clipocitul apei. Sări pe o treaptă, priponi barca de un inel de fier, 
mă ajută să sar, urcarăm multe trepte, de astădată ca să ieşim 
la nivelul unei străzi. Luna apusese dincolo de sfântul Petru, 
stelele deveniseră mai puternic sclipitoare, iar întunerecul mai 


dens, în contrast cu lumina ferecată în înaltul cerului parcă 
pentru totdeauna. Mă simţeam purtat prin viaţă de o libertate 
fără cusur. Nu aveam niciun fel de îndatorire faţă de nimeni, 
uitat de mine, atârnând de fiinţa nopţii, de mâna Valentinei, de 
ultima decizie a unui pumnal itinerant şi invizibil, nu-mi păsa de 
nimic, mă transformasem într-un om care nu mai depindea de 
obligaţii bine scrise pe legile zilei, ci de nişte forţe aparent 
nevăzute, în fond mult mai clare şi mai bine scrise, legate de 
realităţi tainice din care, fără veste, făceam parte pentru binele 
celorlalţi şi pentru aşezarea mea în mijlocul focului primejdios la 
care se cocea esenţa lumii. Rătăcirăm prin oraşul pe care 
Valentina îl ştia pe de rost. Înaintam în inima întunerecului fără 
ezitări, cu opriri, doar, la câte o răspântie, când ea ascuţea 
auzul către zgomote pe care cu nu le ştiam desface de zarva 
nopţii romane. Într'o piaţetă mai luminată decât altele 
zăbovirăm câteva clipe printre beţivii care se aprindeau la sfat, 
polemizând fie pe marginea numelui noului Papă, fie pe alte 
nume şi probleme, locale sau universale. Drept în fund, acolo 
unde se întâlneau două străzi întrun unghiu vizibil numai 
datorită făcliilor din apropiere, izbutii să separ de întunerec un 
tors de marmură albă, la picioarele căruia se înghesuia parte din 
acea mulţime fără somn, beată de vin şi de vorbărie. E 
Pasquino, îmi şopti Valentina. Pe soclul statuii antice, fără cap şi 
fără picioare, romanii lipeau pamflete în versuri sau în proză, 
texte polemice, adesea usturătoare, uneori vulgare şi ofensive, 
alteori geniale, în care atacau ordinea romană a locurilor în care 
trăiau de milenii. Era felul lor de a lua atitudine, de a se simţi 
liberi. Cineva se apropiase de hârtia albă agăţată de gâtul lui 
Pasquino, altcineva înclina o făclie ca lectura să devină posibilă, 
altcineva striga către public îndemnându-l la tăcere, o voce 
începea să recite în mijlocul calmului nefiresc, numele lui 
Alexandru, al Lucreţiei şi ale celorlalţi fii treceau peste capete, 
loveau sonor în întunerecul dintre case apoi, ca nişte ecouri 
înzecite, coborau în piaţă sub formă de râsete homerice, piaţa 
se transformase într'o burtă de cimpoiu, prevăzută cu o gură de 
trombon şi parcă înseşi măruntaiele Romei chihoteau de râs sub 
pleasna cuvintelor deochiate. La capătul altei străzi, drept în 
fund, undeva la marginea de răsărit a cetăţii, cerul se lăsa 
invadat de mocnirea sfioasă a zorilor, vag descifrabile, discret 
seducătoare, apoi, din ce în ce mai accentuat, un luciu discret 


izgoni tăria nopţii şi se atotputernici pe o parte a cerului, pe 
măsură ce, în spre apus, stele întârziate însoțeau polemica 
nocturnă din jurul lui Pasquino şi parcă îşi aflaseră un rost ultim 
în a însoţi către casă pe beţivii zurbagii şi pe poeţii antipapali. În 
lumina slabă care amesteca profilurile, descifrai clădirile din faţa 
ambasadei şi coloanele din Forum amestecate cu siluete de pini 
şi de chiparoşi. Mai către dreapta se înălţau către ziuă zidurile şi 
acoperişurile depe Capitoliu. La fiecare colţ, către spaţiul 
dinspre piaţă, vastă cât o câmpie împrejmuită, stătea de veghe 
un cerşetor. Nu te mai poţi întoarce, aşa cum îţi spuneam. Toţi 
ăştia te aşteaptă pe tine şi fiecare din ei poartă sub zdrenţe un 
pumnal care ţi-e destinat. 

Astfel încât, prin licărirea nesigură a zorilor, pe aceleaşi 
străzi pe care veniserăm, ne întoarserăm pe malul râului şi 
Valentina, ajunşi de astădată mai la vale decât locul pe care 
puseserăm piciorul după fuga dela ospătărie, mă împinse către 
pântecele unei bărci mai arătoase, în timp ce, depe ţărmul opus, 
începeau să se înscrie pe cerul zilei de vară arătările încă pline 
de întunerec ale insulei Tiburtine. Aşa începu aventura 
întoarcerii mele la Suceava. Nu-mi aduc aminte să ne fi luat 
rămas bun. Mă trântii pe o grămadă de paie cu miros de câmpie 
arsă de soare şi adormii fără veste. Când mă trezii, deschisei 
ochii peste catargele din portul dela Ostia. Alte mâini mă ajutară 
să ies din barca ospitalieră, ca să mă îndrepte către o corabie 
venețiană. Zile şi nopţi de-a-rândul, legănat de ritmul mării 
antice, fără să mai ţin socoteală de timpul care mă îndepărta de 
aventura romană, mă lăsai dus de mâinile Valentinei şi de tot 
ceea ce prezenţa ei lângă mine îmi adăugase pe suflet, nu ştiu 
dacă îndrăgostit sau, poate că mai mult decât atât, aşezat 
definitiv în mine însumi, trecut brusc dela îndoială la înseninare, 
fără altă armă pentru noua bătălie decât pumnalul fără tăiş al 
înţelepciunii. 


XXXIII. Îi fusese cald în vis sau în amintire, nu mai ştia bine 
să le despartă una de alta, simţea cămaşa udă subt el, ca şi 
pieptul acoperit de sudoare. Ridică uşor oghialul ca să simtă 
cum se scaldă în aerul curat al nopţii, apoi îl lăsă să cadă din 
nou peste el, de teamă să nu-şi răcească trupul înfierbântat. În 
darn, îşi zise, totul e în darn, dacă mi-e frig, dacă mi-e cald, bine 


să-mi fie numai la suflet, şi nu-mi este. Avea prea multe de spus 
împotriva lui însuşi, ştia dinainte că, până şi atunci când se va 
înfrunta cu judeţul care-l pândea după colţul zilei, avea să stea 
la îndoială, ba nu, va porni dintru început a se învinui pentru 
toate relele pe care le săvârşise. Era un fel de a se alinta în 
propria lui singurătate, pentrucă păstra pentru la sfârşitul 
bătăliei acea iscusinţă salvatoare, sau poate că alte suflete de 
prin toate părţile ţării sau de prin meleagurile cereşti, leat cu 
înfăptuirile lui, aveau să-i ia apărarea şi să dea mărturie. Aşa 
cum obişnuia să pregătească cu mare grijă până în ultimul 
amănunt planurile de luptă în care atâtea mii de vieţi jucaseră 
între a fi şi a nu fi, tot aşa şi acuma, în clipele de limpezime 
care-i mai erau hărăzite, trebuia să pregătească planul ultimei 
lui bătălii. Să se învinuiască? Să se apere cu dârzenie? l-ar fi fost 
mai la îndemână dacă ar fi urcat acolo mai puţin singur, însoţit 
de ai lui, de spătari, de vornici, de pârcălabi, de arcaşi, de 
călăraşi, de curteni, de mitropoliți şi de călugări, dar mai cu 
seamă dacă i-ar fi stat aproape Daniil, sfetnicul şi alinătorul. 
Cum avea să iasă din creştinească încurcătură? Ce aveau să-i 
strige în faţă muierile cu care păcătuise, când o noapte 
însemnase pentru ele un prunc, uitat apoi, nevăzut, neştiut, 
părăsit dincolo de alte nopţi şi de alte muieri, lepădat printre 
bătălii şi scrâşniri din dinţi? Totul ar fi fost cum ar fi fost şi nimic 
nu i-ar mai tihni, nici măcar ridicarea din nimic a sfintelor 
lăcaşuri din cântarea de glasuri şi de culori a cărora aveau să se 
ridice către cer implorări de iertare şi de îngăduinţă, cel puţin 
asta îi era nădejdea cea depe urmă, nimic nu i-ar fi tihnit dacă 
n'ar fi trecut prin acea zi de neuitat, ziua cea mai limpede şi cea 
mai de nedescifrat din lunga lui viaţă de om şi de domn. Ce-o fi 
fost cu adevărat atunci, nimeni nu i-o desluşise, nici chiar Daniil, 
poate că doar dincolo cineva avea să se îndure către el şi să-i 
desvăluie taina. Din ea, poate că mai mult decât din lupta lui 
alături de creştinii cei drepţi să-i fi fost împinsă până la buza 
ulciorului setea lui de viaţă şi de războire. Ştia că luptase acolo 
unde fusese chemat să lupte şi că toţi cei asemănători lui, pe tot 
cuprinsul lumii creştine, îi vor sta alături, măcar acum, însă acea 
contopire de după Războieni îi era şi mai aproape, şi mai 
nedespărţită de ultima lui încredere în nădejdea de apoi. 

Bătuse cu buzduganul, fulgerase cu paloşul, se făcuse una 
cu calul, dădea pinteni, suduia, se ruga, striga în spre vărul 


Duma şi în spre cei ce mai rămăseseră în viaţă, arunca porunci 
în dreapta şi în stânga întocmai unor bubuituri de sâneaţă, nu 
mai ştia pe ce lume se afla, vedea bine că bătălia i se întorsese 
împotrivă şi că nu mai rămânea decât o cale, o singură ieşire din 
ponosul care duhnea a sânge până în înaltul cerului. Căzuseră 
cei mai buni, floarea boierimii moldovene, întoarse calul şi făcu 
semn ostaşilor, înconjurat de cavaleri se îndreptă către inima 
pădurii prin pusderia de luminiţe a amurgului, printre 
împuşcături, fum şi sminteli. Vărul Duma deschidea drumul între 
fugar şi desişuri de crengi şi de frunze. Aşa cum alergau în 
goana cailor, aplecând capetele către coama murgilor şi 
înfigând pinteni în burţile spumegânde, văzu ieşind din sihlă 
fuioare lungi şi dese de ceaţă, care le ocoleau calea şi se 
învolburau  orânduite către duşmanul care-i urmărea de 
aproape. Întoarse capul. Ceaţa se îndesea în spatele fugarilor, în 
ochiuri repezi, ca o apă supărată, alcătuind un nour des şi 
cenuşiu, prin care nu mai pătrundea privirea. Auzea izbituri şi 
răcnete, nechezături de moarte, ieşind din grămada de negură, 
semn că Turcii, nemaivăzând dinaintea lor, se ciocneau în 
trunchiuri sau se prăvăleau prin râpi şi costişe. De o parte şi de 
alta se deschidea în faţa lor drum neted, în timp ce, acolo unde 
ultimii fugari închideau retragerea, desişul cenuşiu împiedeca 
orice urmărire. Ar fi putut spune că după coada celui din urmă 
cal moldovean negura se închidea ca o poartă repezită între ei şi 
necredincioşi de o mână nevăzută. Tot astfel îşi dădu seama că 
frunzele fagilor se aşezau în acelaş fel, parcă ascuţindu-se către 
soare apune, ca şi cum ar fi vrut să le arate calea cea bună, 
frunzele se aplecau toate înainte, ca şi cum un vânt le-ar fi 
împins în acelaşi sens, parcă arătau dintr'odată mai subţiri, mai 
la fel, mai puţin verzi, frunze desenate pe desiş, închinându-se 
în calea celui care făcuse din pădure, ca şi din întreaga arătare 
a Ţării, un drum adunat, o cale către bine, o înţelegere 
împreună, un urcuş. Prin fuioarele de ceaţă, pe înnegurarea 
cărora frunzele apăreau şi mai limpede conturate, străbătură 
razele amurgului, roşii; palide la început, apoi din ce în ce mai 
pronunţate, făcând din acele culori puse una lângă alta un fel de 
covor lin, zugrăvit de un meşter fără pereche, fugit dela Voroneţ 
ca să facă din pădure perindare domnească, însemnând fără 
doar şi poate ceva, cu atât mai mult cu cât, atunci când el 
strânse din hăţuri şi, trăgând în urmă cu urechea, nu mai auzi 


nici glasuri nici zgomot de copite, zări mai întâi tocmai la 
marginea ceţei, apoi din ce în ce mai aproape, păsări zburând 
către aceeaşi ţintă, arătând aceeaşi ieşire din primejdie, păsări 
necunoscute, lipsite de nume şi chiar şi de fiinţă păsărească, 
aripi singure lopătând repede printre culorile şi formele scoarţei 
de negură şi de frunze, ca şi cum ar fi luat parte şi ele la 
frământarea pădurii şi la scoaterea Domnului din amarnica 
bulucire. Când ajunseră sub zidurile dela Neamţ, ridicate peste 
culmi, codrul rămăsese în urmă, cu ciudesele lui fără deslegare, 
o mare de neguri acoperea tot cuprinsul dintre cetate şi dealuri, 
tot ce-l despărţea de stropşitura dela Războieni, însă el avea 
inima în linişte, curățată de trecerea prin culorile mişcătoare ale 
crengilor. Mai târziu, după Dumbrava Roşie, tot într'o pădure, 
călărind printre trunchiuri şi printre zboruri de păsări 
asemănătoare şi dând cu mâna la o parte frunze de poveste sau 
de scoarță, i se arătase Sfântul Dumitru, cu atâta limpezime la 
chip şi la port, încât ştiu şi atunci că nu era singur şi că, de 
undeva, o putere fără greş îi ieşea în cale, fie ca să-l scoată din 
primejdie, fie ca să-i încununeze o izbândă. Află mai târziu că în 
nenumărate împrejurări, creştinilor li se întâmplaseră isprăvi 
aşişderea, cruci de lumină între coarnele cerbilor, sfinţi tăind cu 
paloşul capete de păgâni, călări pe cai albi, Sfânta Fecioară 
ajutând să scape din furtună corăbii cu crucea pe pânze. El 
ştiuse bine cum şi cu cine se înfrăţise dela început în cumplita 
bătălie. Aflase de curând dela soli aleşi cum se stingea şi ea, 
într-un foişor din Castilia, regina Isabel, cea care izgonise pe 
păgâni din Spania şi-şi vânduse giuvaericalele ca să pună pe 
calea apelor pe acel purtător al lui Christos care dăduse 
pământului forma lui rotundă, înscriind astfel, şi tot înlăuntrul 
învăţăturii, îndreptarul cel mare, cartea despre viaţă şi despre 
moarte pe care creştinii o duceau la capăt de împlinire atât în 
cele văzute cât şi în cele nevăzute, aşa cum era scris să fie. O 
fericire, asemănătoare celei încercate la începutul nopţii, de 
astădată zbucnită nu din trupul lui suferind şi nici din piciorul cel 
fără de leac, ci din străfundurile nedescifrate ale sufletului, îl 
năpădi cu atâta putere încât simţi cum nu mai poate ţine frâu 
lacrimilor. Doamne Isuse Christoase, murmură, fie-ţi milă de 
mine. Repetă de câteva ori cuvintele vindecătoare, simţi alături, 
în dreapta capului, aşezarea de aripi cunoscute, mai moi şi mai 
line decât o primăvară şi stătu aşa, în pacea alcătuită din fericiri 


adunate toate într'o singură clipă, care nu mai voia să treacă. 
Odaia se umplu de un miros ca de trandafiri. Când îl respiră 
până în fundul bojocilor obosiţi de atâta goană prin năcazul 
vieţii, simţea cum i se ogoiesc sbaterile, neliniştile, remuşcările, 
turburările, neîncrederile. N'ar trebui să trăim altfel, îşi zise, 
altfel decât în această tovărăşie, şi-şi aminti de ziua când, tot 
după o bătălie, luase drumul către peştera sihastrului. Insoţit de 
vărul Duma şi de Matteo Muriano. 

Era ca o reţea întinsă peste toate ţările creştine sau, mai 
bine zis, ca o urzeală pe dedesubtul lor, în care stăteau prinşi 
domnitorii. Alexandru cel Bun, moşul lui, ştiuse de ea, ca şi 
întâiul Bogdan, cu siguranţă că şi premergătorii lor din Ţara 
maramureşeană. Cine nu era bun nu făcea parte, tot aşa cum 
nu-i era dat să vadă bourul cel alb. Solul venit de atât de 
departe trecuse prin toate acele locuri, dela Toledo şi până la 
Suceava, pe unde stăteau în scaun Domnii cei buni, chiar dacă 
nu'n scaune domneşti. Astfel bătrânul dela Roma, de care-i 
povestise Matteo şi dela care-i adusese o cheie pentru domnit şi 
pentru războit, şi tot astfel preoţi din jurul Papei, sau dela 
Florenţa şi dela Veneția,  dvornici austrieci, dregători 
necunoscuţi, însă hotărâtori în cernerea neostoită a gândurilor şi 
a faptelor. După trecerea mării celei mari lucruri noui aveau să 
se întâmple şi urzelei îi stătea bine să se întărească, astfel încât 
să ţină la bătaie. Nimeni nu avea să lase înscrise în hrisoave sau 
letopiseţe vestea despre acea înţelegere în adâncime, însă lui îi 
fusese dat să ştie de ea şi să i se alăture. Că Dumnezeu nu în 
mulţi, ci în puţini arată puterea Sa, cum îi spusese în mai multe 
rânduri Daniil, făcându-l să înţeleagă dece fusese pus în inima 
urzelei. 

Deschise ochii cu greutate şi iscodi prin întunerecul pălind 
sub feştila lumânării de subt icoană. Matteo dormea căzut în 
jilţul de sub fereastra. Intinse mâna către masa scundă dela 
capul patului şi apucă Evangheliile pe latineşte, din care, când 
avea timp să citească, înţelegea mai cu uşurinţă decât din cele 
slavoneşti şi lăsă Cartea să se deschidă singură acolo unde îi era 
de trebuinţă. Frunza se afla la locul ei, o apucă uşor, cu vârful 
degetelor tremurânde şi-i simţi uscăciunea subţire şi aspră, tot 
mai vestejită în fiecare toamnă, ca şi cum ar fi împlinit acolo, 
între foile sfinte, cursul de afară al anotimpurilor. Are să se 
stingă odată cu mine, îşi zise. Arcaşul îi ieşise înainte scurt timp 


după trecerea prin negura din pădure, un flăcău; de unde eşti, îl 
întrebă, din Roman, îi răspunse punând genunchiul la pământ, în 
timp ce pletele îi căzură peste frunte şi peste tâmple. Ridică-te, 
spune ce veste. Arcaşul se ridică şi-i întinse o frunză, una din 
cele ce-i însoţiseră goana şi se lăsaseră văpsite de amurg, o 
frunză ascuţită, desigur că de fag, însă lungită şi schimbată de 
puterea care o rânduise împreună cu toate frunzele pădurii, în 
acel loc şi nu într'altul, arătând calea Domnului către ieşirea din 
primejdie. Nu ştiu atunci dacă blânda căldură care dădea din 
gingaşa ei alcătuire îi venea din mâna tânără care o strânsese 
sau din acea minunată alunecare în ajutorul lui. O puse bine, şi 
ani de-a-rândul o căutase printre paginile tipărite la Veneţia - 
Biblia era un dar din partea Dogelui - o căutase în clipe de gol 
sufletesc, găsind în ea ceea ce nici măcar izbânzile nu-i 
aduseseră cu atâta limpezime, un fel de alinare abia simțită, 
însă sigură şi neîntârziată. Nu o putea zări în întunerec, însă îi 
ştia pe de rost fiinţa, frunza de fag schimbată de o sfântă voinţă 
în frunză de rai. 

Îmbătrânise în barbă şi în plete, de când nu-l mai văzuse, 
nu însă în priviri şi nici în mâinile puternice, cu degete subţiri, pe 
care-şi sprijinea trupul osos şi-l ţinea drept în văzduhul de tihnă 
al peşterii, atunci când, în picioare, făcea din toiag legătura lui 
cu pământul. Oare nu suntem cumva rude? îl întrebase odată, 
într'atât ochii lor veneau din acelaşi adânc românesc, scos parcă 
dintr'un sfârşit de toamnă şi îmbinat cu duhul dreptăţii. Fi-vom, 
îi răspunsese, prin Sarabi, Măria Ta, şi poate chiar că mai din 
vechi. Chilia şi-o dăltuise singur, ani în şir, în stânca rotunjită de 
ploi, înăuntrul căreia nu se aflau de stat jos decât bucăţi de 
piatră pe care aşternea ştergare albe când primea oaspeţi de 
seamă. Nu-şi lua privirile dela Matteo, ca şi cum dela străinul 
atât de îngrijit în port avea să afle cine ştie ce noutate de mult 
aşteptată. Însă Matteo, în decursul acelei prime întâlniri dintre 
ei, nu deschisese gura. Abia la sfârşit, când se pregăteau de 
plecare, veneţianul îngenunchie în faţa pustnicului şi-i ceru să-l 
binecuvânteze. 

Fusese învins de păgâni şi venise la sihastru ca să 
afle ieşire din năpastă. Îi treceau prin minte zilele acelea 
de pierzanie, când Ţara zăcea pârjolită, cu oraşe şi cu 
sate cu tot, prădată, îngenunchiată, jăcmănită şi umilită. 
Toţi aşteptau un semn dela el. insă nu izbutise altceva, 


nu smulsese altă răzvrătire din sine însuşi decât drumul 
la Daniil, ca şi cum nu arme şi nici cai i-ar fi fost de 
trebuinţă, ci un îndemn fără vedeală şi o sabie fără tăiş. 
Îşi aducea aminte de acea zi neasemuită - cuvintele pe 
care Matteo le rostise în timp ce coborau spre Voroneţ, 
amintiri despre oameni şi întâmplări din care îi fusese 
atât de potrivit întreţesută călătoria în Italia. Niciodată 
acele câteva cuvinte nu i se şterseseră din minte. 
Undeva, pe drumul întoarcerii, un Castilian din Toledo, 
aflat în misiune la Roma sau în altă parte, îi adunase 
într'o zicală întreg felul de a crede şi de a lupta al 
neamului din care făcea parte: La Dumnezeu rugând şi cu 
buzduganul dând. Era felul de a se ruga fără încetare al 
acelor creştini dela capătul de apus al lumii, care se 
bătuseră cu necredincioşii timp de şapte veacuri şi care 
ştiau că Dumnezeu te ajută dacă tu însuţi ştii să le ajuţi, 
taină călăuzitoare şi în viaţa moldovenilor, spusă altfel şi 
folosită la fel. Nu înţelegea cum în sufletul lui nu simţea 
nici tristeţe, nici amărăciune, nici desnădejde, poate că 
nu era bine, poate că întâlnirea cu Daniil îl scosese din 
năcaz, ţinea calul în frâu ca să nu se poticnească în spre 
vale şi-şi trecea prin minte întâmplările cumplitei bătălii, 
unde pierduse atâţia boieri tineri şi bătrâni. Căzuse depe 
cal în plină furie otomană, cei din jur îl ajutaseră să 
încalece din nou, ţinând piept Turcilor care văzuseră pe 
Domn clătinându-se în şea, apoi amestecându-se cu 
ţărâna însângerată din poiană şi încercau să-l prindă, nu 
trecuse nici măcar printr-o clipită de spaimă, ci numai prin 
umilinţa de a se vedea aproape că fără scăpare în faţa 
duşmanului, nu mai ştia bine cum de izbutise să se pună la 
adăpost, bine ştia numai de goana printre frunze, culori 
nemaivăzute, şi păsări fără trup. lar acuma, grăind singur către 
un Ştefan care nu mai era decât glas de cronică, se întărea pe 
sine însuşi în acea lungă răscolire de întâmplări, adăstând mai 
cu seamă la cele petrecute în faţa bisericii de lemn în locul 
căreia avea să înalțe, zece ani mai târziu, Voroneţul pus acolo 
poate că numai în amintirea acelei zile de vară în care minunea 
dela Războieni avea să-şi înnoiască înțelesurile. Strigă înspre 
Veneţian cuvintele aduse dela spanioli: La Dumnezeu rugând şi 
cu buzduganul dând, însă dincolo de vorbe şi de râsul lui 


hohotitor printre stejarii depe costişă, îi stătea clar în cuget 
celălalt înţeles, şi mai adânc, de care se ştia adăpostit ca de o 
pavăză nevăzută. Îi fusese adus de Matteo într-o carte, tocmai 
dela Roma, ascuns între litere pe care le descifraseră împreună, 
nu fără greutate, cu ajutorul unui grilaj care scotea în văz numai 
cuvintele înadins alese pentru a fi citite. Era ca o rugăciune şi ca 
un farmec, care adevereau lucruri ştiute de el pe altă cale, încă 
din tinereţe, sau care-i adăugau înţelepciuni necunoscute peste 
lungile lui taifasuri cu adevărul, la sfârşit se afla o rugăciune 
către Arhanghelul Mihail, arhistrategul ceresc, apărător al 
tuturor ținuturilor creştineşti, dinspre uscat cât şi dinspre mare. 
Când ajunseseră în faţa bisericii de lemn le ieşi înainte un steag 
de călăreţi cu veşti de sârg dinspre izbânda necredincioşilor. Se 
îndreptaseră către Voroneţ în căutarea Măriei Sale. Erau rupţi de 
oboseală şi minunaţi că-l vedeau încă în viaţă. Nu-şi isprăvi 
ştreleţul voroava, când se şi iviră Turcii silind către ei din 
marginea pădurii. Rosti atunci rugăciunea pe care o ştiuse din 
totdeauna, dădu pinteni armăsarului domnesc şi, făcut una cu 
ostaşii lui, puţini la număr, se năpusti în oastea turcească. Zări o 
sclipire de soare în crucea din vârful clopotniţei când îi trecu pe 
alături, o  sclipire ca de paloş, însă atunci, în vâltoarea 
nebunească, n'o ţinu în seamă. Ciocnirea nu dură nicio clipă, 
nici nu apucară bine să se năpustească peste primii ieniceri, 
însă izbitura fu atât de cumplită, armăsarul negru ca noaptea, 
sclipirea paloşului domnesc în lumina dimineţii de vară, poate că 
şi altceva, o putere nescrisă pe limpezimea zilei, o aripă de 
înger păzitor pe deasupra capetelor, încât păgânii începură a 
răcni de groază, mulţi căzură sub săbii, în timp ce grosul acelei 
mici oştiri venită anume ca să-l prindă pe Ştefan, ştiut fără 
apărare, dădu bir cu fugiţii şi se făcu nevăzută sub poalele 
codrului. Aşa începu de fapt urmărirea cea mare. Dinspre Prut 
se îngrămădeau sătenii care se întorceau depe la casele lor şi 
care nu putuseră lua parte la bătălia dela Războieni, însă care 
acuma, împrospătaţi în puteri, alergau de pretutindeni ca să 
lovească în Turcii biruitori care se lăsau să cadă către Dunăre 
într'o uriaşă vălmăşeală din care nu aveau să scape cu viaţa 
decât sultanul şi cu mai marii lui. Ce vorbe sfinţite şi 
tămăduitoare alcătuiau acea rugăciune, care începea aşa: 
Doamne Isus Christoase, fie-ţi milă de mine, şi sfârşea cu 
numele marelui strateg? De când zăcea în patul lui cel depe 


urmă, cuprinsul acelei rugi îi fusese retras din minte, ca şi cum, 
în economia cerească, nu i-ar mai fi fost de folos, ci altuia i-ar fi 
venit bine, pe alte câmpuri de bătaie aflate sub oblăduirea 
crucii. Sfinţi anumiţi, strâns legaţi de o treabă bine chibzuită, 
stăteau în cer şi coborau pe pământ atunci când 
dreptcredincioşii ştiau să-i cheme. Astfel, în lungile lui întâlniri 
cu moartea, chiar şi în nenumăratele lui biruinţi, simţise aproape 
şi chiar zărise la marginea norilor sau pe dedesubtul lor, 
amestecați cu rotunjimile luminii, chipurile sfinţilor ostăşeşti, 
Gheorghe, Procopie, Dumitru sau marea vânturate de aripi şi de 
dangăte de săbii, ca de clopote ascuţite şi tăioase, ale 
arhanghelului ocrotitor, în amestec de întovărăşire întru 
apărarea Moldovei cu ceilalţi crai cereşti. Astfel letopiseţul Ţării 
Moldovei clocotea de zvon de arme şi de tunete dumnezeieşti. 

Cu mănăstirile şi cu locurile ei de sânge Moldova era ţinut 
de întâlnire aşa cum îi mărturisise altădată Daniil, tot în chilia lui 
de sihastru de deasupra Voroneţului, zece ani după Războieni. 
Impăratul Constantin deschisese calea către cruce, el îi era 
strămoşul în duh, aşa cum riga dela Sarmisegetuza, ori cel 
dintâi Bogdan, îi erau îndrumători din adâncurile fără fund ale 
sângelui. La Pătrăuți împăratul râmlean fusese zugrăvit alături 
de el, cu penelul înţelept şi din culorile meşteşugăreşti ale lui 
Gavrilă Uric, arătând cu limpezime cum cel dintâi apărător al 
crucii făurise încă depe atunci rosturi împărăteşti la care 
Moldova devenise părtaşă, atât din propria ei volnicie, cât şi din 
sfânta hotărâre a celor de sus. 

Ca şi atunci, cobora călare dinspre chilia pustnicului către 
lăcaşul abia ivit dintre schele. Ajuns în vedeala lui, trase de frâu 
şi opri calul, rămase încremenit în şea, curtenii se opriră şi ei în 
spatele Domnului. Nu putea să-şi creadă ochilor. În locul 
schitului de lemn, ridicat acolo încă pe vremea celui dintâi 
Bogdan, meşterii clădiseră, în două straturi de pricepere, aşa 
cum sunt toate cele aflate în strânsă legătură cu cerul, o cetate 
a lui Dumnezeu, atât de strălucitoare în forma ei pământească 
şi atât de plină de duh în cereasca ei mărturie, încât nu mai 
putea să-şi deslipească ochii dela ea. Biserica, cu toţi păreţii 
depe dinafară, zugrăvită în icoane peste care, din depărtarea 
dela care privea, părea un rubin însângerat căzut depe degetul 
unui înger pe pajiştea dintre dealuri. Zidurile întărite din jur 
sclipeau în alb, îi alcătuiau ca o îmbrăţişare de piatră, o 


cingătoare care punea în şi mai statornică confruntare de culori 
roşiatecă răsărire din pământ a minunatului lăcaş, în timp ce 
aşezarea omenească a zidurilor părea cuprinsă la rândul ei de 
verdele care cobora depe coamele din jur ca să îngenunche în 
faţa acelei arătări nelumeşti, deşi zidită şi zugrăvită de mâini 
omeneşti. Soarele o bătea în plin, aşa încât giuvaericala arătare 
stătea în lumina ei cea mai prielnică şi grăia credincioşilor pe 
cele două glasuri pe care meşterii i le puseseră pe buze: Biblie 
neştiutorilor de carte şi, totdeodată, tainică zicere despre cele 
de dincolo şi despre dreptul omului cu carte de a le şti. 
Descălecă, şi cu el curtenii din jur şi se îndreptă pe jos către cei 
ce-l aşteptau în faţa porţilor mănăstirii, meşterii zidari printre ei, 
meşterii zugravi, stareţul şi mitropolitul venit dela Suceava, 
precum şi episcopul catolic dela Siret. Ţăranii, în straiele lor 
albe, păreau ieşiţi din zidurile arhondaricului, boierii şi ostaşii 
din roşul rubiniu al bisericii, în timp ce codrul îşi arunca la 
picioarele acelui amestec de oameni şi de piatră haina lui 
sălbatecă şi credincioasă, ca şi cum Moldova întreagă s'ar fi 
adunat acolo ca să ştie despre ea în lumina dătătoare de ştiinţă 
care cădea fuior din cerul albastru şi din fiinţa fără cusur a 
laudei tuturora către Domnul. Când mitropolitul Gheorghe cel 
Bătrân ridică în spre Domnitor Cartea sfântă şi zise: Doamne 
Isus Christoase, fie-ţi milă de noi, Măria Sa căzu în genunchi şi 
odată cu el tot poporul şi un fior ca de plânset bucuros străbătu 
sufletele celor de faţă. Moldova părea ferită de toate relele, 
pentru totdeauna. 

Şi aşa fusese zeci de ani de-a-rândul. Când pălea credinţa, 
pălea şi puterea străjii cereşti. 

li plăcea să treacă prin faţa ochilor dinăuntru tot ce până 
atunci nu-i fusese altceva decât gândire lăturalnică în mersul lui 
fără răgaz, în mersul lui de homo viator, aşa cum îl descifrase în 
latineşte Matteo după ce se întorsese din Italia cu cartea lui 
încărcată de poveţe şi de izbăviri creştineşti. Îi plăcea mai cu 
seamă să se vadă pe el însuşi în zugrăvelile dela Pătrăuți, unde 
tot Gavrilă Uric, care-şi lega barbă după grumaz ca să nu şi-o 
umple de văpseli când se suia pe schelării şi picta întins pe 
spate sau cu ochii aproape că lipiţi de zidul umed, dusese până 
la capăt drumul Măriei sale prin lumea de aici. Cel depe calul alb 
nu era decât Arhanghelul Mihail, în straie de războinic protector 
al Moldovei, care întorcea capul către împăratul Constantin ca 


să-i arate pe un deal o cruce albă, semn că într-acolo aveau să 
curgă vrerile omeneşti, cele împuternicite a domni şi deci a 
dirigui pe oameni către singura lor poartă de scăpare. Crucii îi 
era de fapt închinat lăcaşul dela Pătrăuți, iar acel drum domnesc 
pe care înaintau împreună Marele Strateg şi împăratul nu se afla 
pus acolo în darn, ci pentru a arăta că drumul Moldovei, 
începând dela Pătrăuți ca dela o plecare statornicită dinainte, 
ducea către împlinirea în cruce. Soartă de drumeţ are tot omul, 
între naştere şi moarte, călăuzit de cel ce, prin putere, îi e 
hărăzit a-l călăuzi. Încercă să traducă în slavonă bisericească 
cele două cuvinte latineşti, apoi în leşească, însă nu se legau 
laolaltă. Repetă pentru el: Homo viator, apoi intră încet în cel 
din urmă somn al nopţii aceleia. 


XXIV. Bănuesc că nu doarme şi că ştie că nici eu nu dorm, 
însă nu mă cheamă, gândesc că nu mai are nevoie de mine, 
mâine în zori va veni mitropolitul să-l grijească şi să-l 
spovedească, să-i culeagă depe buze cea din urmă mărturisire, 
cea mai de preţ pentru mântuirea sufletului. Tuşesc cu palma la 
gură, cât mai tăcut cu putinţă, ca să afle de aşteptarea mea în 
priveghiu, în besna obosită a cămării domneşti, mă ridic, apuc 
între degete şi îndrept feştila tremurândă a opaiţului. Arunc o 
privire, în treacăt, înspre flăcările de afară, la fel de vii ca şi 
acum câteva ceasuri. Şi stau iarăşi în jilţul îmbibat de propria 
mea căldură, ca un culcuş de fiară sălbatecă. Corabia buimăcită 
de furtună, gata în mai multe rânduri să se scufunde, undeva 
de-a-lungul coastei toscane, îşi găsi în sfârşit adăpost, după trei 
zile şi trei nopţi de rătăcire sbuciumată, în portul dela Pisa. 
Mâna îndepărtată a Valentinei mă conduse într'un sat, pe un 
deal, unde, printre smochini, măslini şi chiparoşi, revenii la 
liniştea pierdută printre primejdiile romane şi pe apele răzvrătite 
de furtună. În vale, departe, întrezăream printre frunzele argintii 
ale măslinilor, cursul potolit al râului care unea Florenţa cu 
marea. În livada franciscanilor dela San Miniato al Tedesco îmi 
fu dat să deschid cartea lui Boccaccio, şi, aşa cum fusesem 
sfătuit de bătrânul dela Roma, să pricep ce se întâmpla cu 
sfânta Biserică. Nu mai aveam cu mine decât taşca cu cele două 
cărţi, pe cea de a doua nu îndrăsnii să o deschid şi abia la 
Suceava, odată ajuns în preajma Măriei Sale, mă aplecai 


împreună cu el peste paginile unde, dincolo de grilajul misterios, 
Domnul află mare uşurare pentru grijile sale, care luau naştere, 
în acelaşi timp, cum ar fi zis maeştrii mei dela Salerno, atât dela 
psyche, cât şi dela soma. Parcă trecusem printr'un nou botez, 
care durase ani, îşi schiţase primii paşi din momentul în care 
părăsisem Veneţia şi pe umaniştii căutători de gâlceavă şi 
belele, mă întovărăşisem cu ritmul moldovenesc într'atâta încât, 
vorbind limba mea dela naştere, descopeream în mine un fel de 
zaț de străinie care nici măcar nu-mi amăra sufletul. Aşteptam 
cu nerăbdare să mă întorc acasă, vreau să spun la Suceava. Tot 
ce mi se întâmplase la Florenţa şi la Roma îmi desăvârşise 
transformarea, metamorfoza cum ar fi spus Ovidiu, mai potrivit 
decât pentru schimbarea în copac tremurător a lui Daphne, 
atunci când zeul Apolo, cucerit de farmecele nimfei, îi pusese 
gând rău. 

Istorisirea lui Boccaccio, a doua socotind dela începutul 
Decameronului, se petrece la Paris, unde un tânăr neguţător 
florentin numit Giannotto de Civigni, vânzător de stofe, avea un 
bun prieten evreu, pe nume Abraham. Atât i se păru de cinstit şi 
de credincios, încât încercă să-l convingă a trece la legea lui 
Christos. Însă evreul susţinea sus şi tare că nicio religie nu i se 
părea mai sfântă decât cea iudaică şi că avea să trăiască şi să 
moară în legea lui, aşa cum îi trăiseră şi-i muriseră strămoşii, 
dela Adam încoace. Totuşi, după un anumit timp, zdruncinat de 
argumentele lui Giannotto, Abraham păru a se lăsa convins şi se 
hotărî, înainte de a primi botezul, să călătorească la Roma, ca să 
se convingă acolo, în centrul lumii creştine, „că legea voastră e 
mai bună decât a mea”. Când auzi aceasta, Giannotto se luă cu 
mâinile de cap, ştiind bine ce se petrecea la Roma, dându-şi 
seama, în acelaşi timp, că darurile cu care-l înzestrase Spiritul 
Sfânt pentru a-l convinge pe bunul său prieten, îi fuseseră 
retrase înainte de convertirea acestuia. Astfel încât Abraham se 
călători către Cetatea Eternă. Trecură deci mulţi ani până când, 
într'o bună zi, pe o stradă din Paris, Giannotto se întâlni din nou 
cu Abraham. Cum ţi s'au părut Roma, Vaticanul, cardinalii? îl 
întrebă. La care evreul răspunse că în niciun loc depe pământ 
nu aflase atâta preacurvie, lăcomie, avariţie şi falsitate ca la 
Roma, unde cele diavoleşti păreau mai solid aşezate decât cele 
dumnezeieşti şi unde, totuşi, religia voastră se află în fiecare zi 
tot în mai limpede avânt, crescând din acel loc către toate 


colţurile lumii şi dovedind astfel, prin Spiritul Sfânt, că religia lui 
Christos, împotriva tuturor relelor care o ameninţă chiar din 
mijlocul ei, este mai sfântă şi mai adevărată decât toate 
celelalte. Auzind acestea, Giannotto îl luă de mână pe Abraham, 
îl duse în catedrala dela Notre Dame, unde un preot îl boteză 
fără întârziere dându-i numele de loan, învăţându-l apoi 
Giannotto despre cele ce un creştin adevărat trebuie să ştie, 
într'o lume în care diferenţa dintre păcat şi curăţenie începea 
să-şi piardă hotarele. 

Vântul aducând veşti şi porunci dela Dumnezeu bate 
acolo unde trebuie să bată şi nu acolo unde noi muritorii 
cei fără de ştiinţă credem că ar trebui să ridice şindrile şi 
ţigle depe bietele noastre acoperişuri. Înţelegeam, după 
citirea acelei poveşti plină de noimă şi atât de grea de 
povaţă, că dincolo de încurcătura lumească din care 
părea a fi croită viaţa, şi mai ales pe malul drept al 
Tibrului, rămânea neatins adevărul ascuns şi puternic, pe 
care nicio greşeală omenească nu-l putea schimonosi. Nu 
numai atât, dar acel adevăr creştea tot mai vârtos, mai 
ales acuma când Christofor Columb aflase cale nouă 
către alte suflete însetate de cunoaştere şi de mântuire. 
Cine dintru început duşmănea adevărul sădit în legea lui 
Christos ştia prea bine cât de legat de voinţa lui 
Dumnezeu se afla acel adevăr şi că, oricât ar fi lovit în el 
cel viclean, cu toate ajutoarele de care dispunea pe 
pământ, până la urmă, ascuns sau pe faţă, cu sau fără 
voia oamenilor, Legea cea nouă avea să fie a tuturor, 
astfel încât Județul cel depe urmă să aibă în faţa 
judecătorului, în egală împrăştiere pe toate meleagurile 
pământului, suflete cunoscătoare şi nu suflete înşelate. 
Când? 

În timp ce mă plimbam printre măslini, pe o cărare 
care mă ducea către capătul grădinii călugăreşti, ajuns în 
faţa unei porţi de fier, ruginită şi de mult nedeschisă, 
descifrai, scrise cu var, literele latineşti de care-mi 
vorbise bătrânul la Roma: MMLI, şi pe care, aşa cum mi 
se spusese, trebuia să le traduc în cifre ca să înţeleg 
când avea să aibă loc Judecata. Matei, Marcu, Luca şi 
loan însemnau cele patru iniţiale ale celor patru 
Evanghelişti, ceea ce, în numere, dădea un an aşezat 


peste mai bine de cinci secole, tocmai în al treilea 
mileniu: 2051. Toate pe lumea aceasta, aşa cum intuise 
Pitagora, şi cum ştiuseră a tălmăci înţelepţii dintru începuturi ai 
legii, putea fi trecut în numere, adică în simboluri abstracte 
arătând legătura care ţinea împreună pe cei de sus cu cei de jos 
şi felul în care un semn, ca şi o culoare în amurg, sau o pictură 
pe un părete de biserică sau un neam care trăia în Ţara de sus 
şi nu în cea de jos, ca şi cum ar fi fost împărţit în două jumătăţi 
care se împlineau una pe alta, ori un chip cioplit cu înţelepciune 
de iniţiat, duceau mintea cititorului sau a vieţuitorului drept la 
rădăcina fără de care nimic nu e cu putinţă. Nu în van cei patru 
Evanghelişti se numiseră aşa cum se numiseră şi nu altfel, şi tot 
astfel scrierea latinească fusese transformată în limbă sacră 
pentru ca, întocmai celei greceşti, să zică oamenilor în diferite 
feluri despre cele văzute ca şi despre cele oprite vederii şi să 
afle despre toate numai cei ce aveau trecere către ele. 
Invăţătura era atât de grea de înţelesuri şi de cutremurătoare 
taine, încât numai cei tari puteau avea intrare la ea. Rămăsei 
înlemnit în faţa acelor semne, scrise parcă anume pentru mine, 
de mult sau de curând, pentru cineva care avea să întârzie 
asupra lor, un curios sau un trimis. Astfel, călătoria mea îşi 
descoperea depe o zi pe alta, încă de când plecasem dela 
Suceava, o ciudată justificare. Chiar şi primejdiile prin care 
trecusem, ca şi cum duşmanul ar fi încercat să mă oprească şi 
chiar să mă scoată din joc pentru totdeauna, n'ar fi fost decât 
crude şi trebuincioase puneri la încercare. 

Imbrăcat în călugăr franciscan, cu sandale lăbărţate în 
picioarele mele de venețian dedat eleganţelor umaniste, cu o 
chelie rotundă tonsurată în creştetul capului, călare pe un 
măgar, mai bine hrănit decât franciscanii dela San Miniato, mă 
îndreptai după trei zile de hodină către Florenţa, ţinând malul 
stâng al râului, cu ochii mari deschişi către primejdiile pitite 
până şi după umbrele lucrurilor. Cu orice preţ trebuia să ajung 
teafăr la Suceava. Umblam pe urzeala binefăcătoare, în timp ce 
urzeala rău voitoare îşi împletea dusul şi întorsul pe alte fire, în 
care, dacă m'aş fi încurcat, nu mi-aş fi găsit scăpare, întocmai 
unei muşte prinse într'o uriaşă pânză de păianjen. Şi astfel, din 
arhondaric în ospătărie şi din secret în taină, ajunsei într'un 
înserat de Septembrie pe malul Dunării, la Melk, unde, pe 
coastele îngălbenite, ţăranii culegeau viile printre chiote şi 


cămări. În vale curgea râul rotunjind coline mătăsoase, care-mi 
aduceau aminte de Pordenone şi de Cotnari. Mă aflam în 
împărăție şi peste câteva zile aveam să ajung la Viena cu o 
barcă, însă, cum salturile mele prin spaţiu aveau aerul dea mă 
duce către o împlinire, şi că fiecare pas al meu nu făcea altceva 
decât să calce pe o urmă însemnată înadins pentru mine pe un 
drum numai în aparenţă rătăcitor, de fapt bine stabilit, nu mă 
mai minunam de nimica. Aşa cum mi se deschideau porţile 
mânăstirilor franciscane pentru găzduire şi pentru nouă pornire 
înainte, tot astfel, din acele popasuri duhovniceşti scoteam, ca 
dintr-un puț fermecat, deschideri către mine însumi şi către 
putreziciunile din veac. Desfăcui într'o zi, lăsând să mi se 
încălzească oasele la soarele de Septembrie, maldărul de foi 
scrise cu mâna pe Care mi-l încredinţase bătrânul la Roma, 
împins nu de dorinţa de a descifra mesajul către Măria Sa, ci 
numai din curiozitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul acelei 
cărţi devenită celebră înainte chiar de a fi fost tipărită, text 
socotit drept cheie a epocii umaniste. Nu-mi era uşor să-l citesc, 
pentrucă fusese scris într'o limbă amestecată, înadins alcătuită 
din cuvinte toscane, latinești şi elineşti, aşa încât la fiecare frază 
trebuia să mă opresc din lectură ca să-i prind înţelesul, până 
când, dus de aceeaşi mână, înainte de a fi atins capătul textului, 
privind către dealurile cu cântece, mă simţii cuprins de legătura 
care se stabilise brusc între culesul viilor, sfârşitul de vară, 
belşugul de poamă, începutul de altceva, strugurele care avea 
să dea în vin, aşa precum şi în mine se întâmpla tot un cules, iar 
din vinul acelei curgeri către Suceava şi către mine aveam să 
mă aleg cu o transfigurare. Din cuprinsul simbolic, bătut de 
toate vânturile şi urgiile umanismului păgân, pe care cartea lui 
Francesco Colonna încerca să-l reînvie, eu fusesem călăuzit, 
către zidurile mânăstirii franciscane depe malul Dunării, exact la 
fel cum mi se întâmplase la Florenţa şi la Roma sau, şi mai 
demult, pe insula dela San Michele, către o deschidere creştină. 
Vinul care curgea ca o apă vie din strugurii culesului nu avea să 
mă ducă la beţiile cunoscătoare de întunecare ale lui Bacus, ci 
către vinul-sânge, semnalând în altare prezenţa Celui nou, 
pentru a cărui asemănare cu omul lumea întreagă fusese 
făcută. Eu nu culegeam din umanism struguri pentru Mater 
Matuta, aşa cum pretindea să stoarcă din efortul meu de cititor 
iscusitul Francesco Colonna, ci întoarcere la mântuirea prin 


Christos. Dacă filosofia Academiilor păgânizante dela Florenţa şi 
dela Roma tindea către uitarea învăţăturii creştine şi către 
întoarcerea omului la om, adică la un Platon falsificat şi la un 
Lucrețiu fără nicio ieşire, eu fusesem condus prin pădurea de 
simboluri a acelei cărţi spre o altă cheie. Imi era de ajuns să o 
iau depe jos, ca pe un ciorchine căzut. 

Abia închisesem cartea conţinând visul lui Polifilo, când se 
apropie de mine un franciscan şi intrai în vorbă cu el. Se 
născuse pe pământul sfântului, rătăcise şi el prin mai multe 
părţi ale lumii şi mergea la Viena, ca şi mine, unde avea de dus 
îndrumări către fraţii lui întru sărmanul depe valea Umbriei. Dar, 
mai cu seamă, spunea înscriu chipuri de îngeri pe zidurile 
spurcate de păgâni. Vino, îmi zise în cele din urmă, după ce 
începuserăm a ne cunoaşte mai bine. Ne îndreptarăm către 
biserica mănăstirii, clădită în secolul al XIII-lea, şi reclădită după 
noile tipicuri, aşa cum cereau timpurile, păstrându-se cele vechi 
numai acolo unde ruina nu pătrunsese în structura originală, 
forma ogivală a liniilor medievale, meterezele, unele capiteluri. 
În jurul unei coloane, Fra Egidio îmi arătă doi îngeri înclinați 
peste o violă la care cântau amândoi, unul ţinând-o între 
amândouă mâinile, iar celălalt atingându-i coardele cu arcuşul. 
Imagine a unei coincidenţe şi a unei tehnici pe care nimeni pe 
pământ nu ar fi fost în stare să o folosească. Eu i-am pictat, îmi 
mărturisi fără niciun fel de orgoliu în glas, deşi figurile erau cu 
adevărat îngereşti, parcă întruchipate din muzica ieşită din viola 
pe care îngerii cântau, înfrăţiţi în aceeaşi adoraţie. leri i-am 
terminat. Mă duc la Viena, tot la franciscanii noştri, ca să pictez 
alţi îngeri. Nu ştiu picta altceva şi numai în tovărăşia lor viaţa 
îmi e suportabilă. Avem nevoie de cât mai mulţi. Lumea e 
convinsă că merge înainte, mai repede şi mai sigur ca niciodată, 
este însă clar că ne îndreptăm către o lungă epocă de întunerec, 
pe care cei mai mulţi îl iau drept lumină. Şi nu mai avem 
înaintea noastră decât şase sute de ani, chiar ceva mai puţin. 
Făcea aluzie cu siguranţă la cele patru litere sau cifre din 
grădina dela San Miniato, pe care poate că el însuşi le scrisese 
pe poartă. 

Fra Egidio da Cortona a fost ultimul meu pas către o 
înţelegere, înainte de a apuca pe drumul întoarcerii. M'a însoţit 
până la Viena, lunecând pe apele Dunării într'o luntre lungă, 
încărcată cu poloboace de vin pentru băutorii însetaţi din 


capitala imperiului. Ne aflam strânşi între două puteri, spunea, 
în timp ce grăbeam pe apele turburi de ploi, una e cea oficială, 
apărătoare a credinţei şi a legii, Roma, Viena, Biserica şi 
imperiul, alta ascunsă şi învingătoare, ieşită din fundurile cele 
mai vechi ale înţelepciunii păgâne, alchimia ermetică, ştiinţa 
ocultă, Quabala, academiile neoplatonice, Marsilio Ficino 
traducând Corpus Hermeticum al lui Hermes Trismegistul, 
metoda linguistică a lui Pico della Mirandola destinată a atinge 
adâncurile ultime ale misterului. Arcanum. Cosmosul este o 
sumă de semne hieroglifice pe care le putem descifra, aşa cum 
descifrăm o problemă matematică, totul e număr miraculos, 
care, corect interpretat, devine raport logico-fantastic. Scrie 
Pico: „Din foarte vechea teologie a lui Hermes Trismegistul, din 
maeştrii chaldei şi pitagorici, precum şi din obscurele mistere 
ale Evreilor, am dedus multe lucruri până acuma necunoscute şi 
am descoperit şi altele cu ajutorul propriilor mele cercetări.” Din 
fericire Pico a fost scos din iluziile clasice de Fra Girolamo 
Savonarola, însă toţi ceilalţi au pus mâna pe putere chiar şi 
acolo unde, în văzul lumii, puterea aparţine încă ortodoxiei 
religioase şi politice. În spatele Papei e alt papă, în spatele 
împăratului alt împărat. Cine ştie că cei vechi nu mai au putere 
iar cei aşa-numiţi noui nu au destulă putere şi nici nu o vor avea 
vreodată, stă la mijloc, în tenebrele ascunzătoare, păstrătoare 
de adevăr. Inainte de a se împlini cele şase secole care ne mai 
despart de sfârşit, de termenul care ne-a fost dat pentru a trăi 
totul în om, se vor întâmpla căderi în şi mai rău, oamenii se vor 
ucide unii pe alţii în confuzia teribilă pe care o vor stabili între 
adevăr şi minciună, însă, pe dedesubt, pictorii de îngeri vor 
păstra neatinsă litera Evangheliilor. Pare ciudat ce-ţi spun. Totul 
se reduce la o simplă lectură. Isus pe cruce. Restul e literă 
moartă sau ucigătoare. 

Vorbea liniştit, ca un bun pictor de îngeri ce era. Pictez 
îngeri pentrucă numai aşa îmi păstrez calmul interior. Încercai 
să-i vorbesc de cartea lui Francesco Colonna, din care ieşisem 
limpezit, împotriva voinţei autorului. Ai văzut? E o plimbare 
printre misterele umaniste şi oculte. Lumea pe care o descrie e 
ca un cimitir plin de resturi antice, coloane, statui, obeliscuri, 
piramide, trecutul păgân în toată splendoarea lui stă acolo, bine 
păstrat în esenţele lui nepieritoare, aşteptând momentul 
renaşterii. Polifilo înseamnă iubirea de multiplu, aşa cum trebuie 


să stea în întregul cosmic umanistul corect, dispus şi pregătit să 
afle totul despre tot. Prin cunoaşterea totală a naturii, Mater 
Matuta, maica dimineţii sau a zorilor, a luminii care se revelează 
prin cunoaştere, omul va ajunge să cuprindă întregul. Prin 
raţional şi estetic va ajunge să contemple perspective mult mai 
vaste decât cele la care îl limitează teologia creştină. În 
imanent, nu în transcendent. Când vei vedea în mijlocul unei 
pieţe dela Roma un obelisc egiptean sau o piramidă, nu numai o 
biserică concepută în stil grecesc sau roman, vei şti despre ce e 
vorba. Totuşi, îi replicam, un cimitir e un cimitir. E ceea ce mi-a 
rămas din lectura lui Polifilo. Cimitir e şi tot ce s'a construit sub 
dictatura raţiunii clasice, în Italia şi împrejurimi. Ca un cimitir va 
apărea peste secole tot ceea ce s'a construit în această epocă 
numită modernă şi care este asemănată unei înnoiri. O înnoire a 
unor lucruri vechi, scoase din uz de creştini. Închipuie-ţi, îmi 
răspundea, ce infern se va instala pe pământ în momentul în 
care îi va da în cap cuiva să conducă o ţară după legile de bună 
păstrare ale unui cimitir. 

Ştia că mă întorceam la Suceava şi că pe acel pământ 
încercat de atâtea duşmănii şi neînţelegeri, şi tocmai datorită 
acestei încercări, anumite secrete sine qua non trebuiau bine 
păzite, puse în ziduri şi în picturi, în săbii şi în straie, în poeme şi 
pe muzică pentruca, sub acest aspect de neînțeles pentru 
umanişti, ca şi pentru cei cu mintea simplă, o posibilitate de 
salvare să rămână undeva intactă, păstrată pentru mai târziu. 
Crezi că principele Ştefan ştie? îl întrebai. Altfel cum ar fi stat 
atâta timp în picioare? îmi răspunse. Şi alţii ca el ştiu. 
Sâmburele pe care-l apără e ascuns în fructul vizibil, mistica 
crucii este uneori atât de bine pitită subt armurile şi vicleniile 
politicei încât nici chiar cei ce o apără şi-şi fac din ea scut şi 
paloş, nu ştiu de ea. Intocmai ca femeile dela ţară care tes 
scoarţe, fote şi bluze într'un anumit fel, folosind anume culori şi 
anume desene, fără să bănuiască vreodată că desenele şi 
culorile lor ascund altceva şi tind către alt scop decât 
frumuseţea estetică şi bunul gust. Nu poţi ajunge la cunoaştere 
dela întunerec spre lumină, ci silind lumina să cuprindă 
întunerecul, astfel încât să-i înmoaie şi să-i anuleze cu încetul 
fiinţa. A întoarce lucrurile pe dos e treabă diavolească, imitație 
maimuţărească, înjoseală. Mi-e teamă că oamenilor le e mai 
uşor să cadă decât să se ridice, iar în perioada de falsă 


iluminare uşurinţa de a cădea poate fi luată drept un magnific 
efort către mai sus. Un magnifico sforzo verso l'alto. 

Când ajunserăm la portul cetăţii de scaun a împăratului, se 
vedea clar țintuit pe amurg turnul gotic dela Sfântul Ştefan. Îmi 
tineam bine strânsă la piept traista mea cu cele două cărţi 
înăuntru, când o barcă se apropie de a noastră, cu un năvod 
mare proptit într'o margine şi cu un uriaş care îl clătina într'o 
parte şi'ntr'alta căutând momentul prielnic ca să-i dea drumul în 
apă, deşi ceasul mi se părea târziu şi deci nepotrivit pentru 
pescuit. Cineva mă îmbrânci pela spate şi căzui drept în mijlocul 
plasei, care fu repede trasă către interiorul bărcii, încercai să 
strig, auzeam strigând pe Fra Egidio, făcliile depe țărm se 
învârteau într'un cerc ametitor, când o izbitură în ceafă mă făcu 
să-mi pierd cunoştinţa. 


XXV. Din cană nu mai rămăseseră decât câteva picături pe 
fund, pe care le lăsai să cadă pe masă, între mine şi fiul lui 
Constantin lacob, ca şi cum, în acea noapte de veghe trecută de 
miezul ei le-aş fi închinat bătrânului răzeş, tovarăş de primejdii 
al Domnului care stătea să-şi dea sufletul în mijlocul cetăţii. 
Băuserăm cu măsură, numai ca să avem ceva viu între noi, şi 
vorbele să vină mai uşor pe buze către căldura de foc a vinului. 
Să stăm la vin ca la foc, avea obiceiul să zică, la începuturi de 
noapte şi de strajă, bătrânul vasluian, cu glasul lui adânc şi 
prietenos. Dacă el e atât de tânăr şi e fiul lui Constantin, oare eu 
câţi ani am? Am îmbătrânit în războaie, odată cu vărul Ştefan, şi 
în dragoste, cu Vidra. Flăcăul răzeşului se ridică, îşi ia rămas bun 
dela mine şi dela rachieriţă, la care se uită cu ochi pofticioşi, 
ştim amândoi că mâine poimâine ne vom întâlni din nou, în 
drum spre Putna, loveşte din nou paloşul în uşori, când iese, îi 
fac semn Vioarei să-şi reia locul lângă mine, o întreb: Câţi ani 
am? Mă priveşte pe sub sprâncenele ei de mironosiţă, cu părere 
de nevinovăție, însă cu zâmbet ascuns, de ştiutoare păcătuieli. 
Anii Măriei Sale, mai puţin ai mei, îmi răspunde. Măcar de-ar fi 
aşa, fată. Dece ai rămas holteiu, boier Duma? Ca să poţi să-mi 
ieşi în cale, îi răspund, însă ea ştie că mint, îmi surâde ca şi cum 
ar avea ştiinţă de vechiul dor, nu i-am vorbit niciodată de Vidra, 
nici de Viorica, dar nici măcar de Voichiţa, femeia, fata, arătarea 
dela prisaca de lângă Crăciuna, acum câţi ani, nici nu le mai ţin 


socoteala de mulţi ce sunt, cum era să mă însor când umblam 
după o umbră? N'aveam dece să mă mai ascund. Mi se aşază 
din nou alături, cu mânecile suflecate până mai sus de coate, cu 
râuri roşii şi negre curgând depe umeri către sânii mai tineri 
decât ochii, cu mijlocul prins în brânişor văratec. 

Va să zică plecasem dela Suceava către pârcălabul dela 
Crăciuna, în ultimul an al domniei lui Ţepeluş în Ţara 
Românească. Cu o leghe şi mai bine înainte de a intra pe poarta 
cetăţii, un roiu de albine a zburat pe deasupra capetelor 
noastre, nici aproape nici departe, atâta cât să-i aflăm de ştire. 
A rămas în urma noastră, dincolo de ziduri, ca şi cum cetatea nu 
i-ar fi fost pe plac, uitasem de el a doua zi, când am fost poftiţi 
la o nuntă în sat. Către miază zi se deschideau nesfârşituri 
printre dealurile în floare înspre limpezimile câmpiei, către 
miază noapte se întindeau spre culmi din ce în ce mai înalte 
pădurile Vrancei. Milcovul despărţea o lume de cealaltă, câmpia 
fără apărare de cetăţile din vechime, drumurile fără sfârşit de 
popasurile de dincolo de timp şi de spaime. Un soare de Florar 
bătea din culmile cerului peste case, peste pometuri, peste 
mulţimea adunată la curte, unde între mese întinse la umbră şi 
acoperite cu străchini, cu bliduri şi cofiţe, grupuri de bătrâni şi 
de femei priveau către tinerii care încinseseră o horă cum nu 
mai văzusem până atunci. Era o rotunjime albă care scria un 
cerc rotitor în pulberea cuprinsă şi ea de soarele care nu dăduse 
încă în pârgul verii şi abia ieşise din stânele lui de iarnă. Ca un 
car de foc încremenit în înalt, în jurul căruia, aici pe pământ, ca 
o prelungire a focului rotund din focul lui, fete şi flăcăi învârteau 
în joc rosturile cele mai adânci ale lumii. Nu-mi puteam deslipi 
ochii dela acea asemuire, pusă în mişcare de zumzetul tarafului 
de lăutari şi pornită a da seamă de legătura dintre oameni şi 
încropirile ascunse ale celor văzute, dar mai ales a celorlalte. 
Nimeni nu arăta mirat, bărbaţii, în grupul lor vorbeau de 
sămănături, femeile într'al lor de cele ale casei şi despre viitoare 
nunţi, erau ca două feţe, una din afară, alta lăuntrică, a aceleiaşi 
îndeletniciri, hora spunea şi ea acelaş lucru, însă pe altă 
unduire, când, pe deasupra capetelor drept deasupra horei, 
începu a da roate, parcă în aceeaşi măsură, roiul de albine din 
ajun. Când se urca, atras de lumina şi de căldura care veneau 
de sus, când cobora în mijlocul cercului de oameni şi de muzică. 
Eu stăteam cu boierii şi cu pârcălabul, în partea dinspre casă, la 


umbra unui nuc, însă în marginea ei, astfel încât mişcarea şi 
zumzuitul din aer îmi ajunseră neîntârziate, cu toată 
repeziciunea horei şi cu toată hărmălaia sărbătorii. N'ar fi 
trebuit să fie aşa, vreau să zic că zgomotul nunţii ar fi trebuit să 
astupe zumzetul albinelor, însă eu îl auzeam limpede în 
îmbunătura lui de Florar, albastră şi prietenă sunetelor. Nu 
numai eu, pentrucă un moş se ridică de sârg de cealaltă parte a 
horei, înspre roiu, punându-şi mâna streaşină la ochi şi strigă în 
gura mare: Oameni buni, vin Tătarii! Hora se rupse, nuntaşii, cu 
necazul în ochi, însă fără prea mare mirare, se împrăştiară pela 
casele lor, noi ne repezirăm către grajduri, în învălmăşeala care 
urmă, timp de câteva clipe lungi, satul, casa boierească, curtea, 
acareturile, acea lume aşezată la marginea veşnicei primejdii, 
pusă de Dumnezeu în calea prădăciunilor şi a tuturor 
nelegiuirilor, îşi refăcu rânduiala cu o repeziciune care şi azi, din 
fugară perindare a amintirilor îmi apare drept cea mai minunată 
şi mai curată plinire a legii, întru apărarea dreptăţii, împotriva 
turburării ieşită din nedreptate şi genune fără noimă. In câte 
veacuri la rând acei ţărani şi acei boieri care horeau laolaltă 
învăţaseră a face nunţi la graniţa cu moartea? De câte ori şi cu 
cât preţ de sânge greşiseră în repeziciune şi în orânduială acei 
Moldoveni care munceau, dormeau, secerau, culegeau, nunteau 
şi aduceau copii pe lume la marginea însăşi a întâlnirii dintre 
viaţă şi duşmana ei? Căruţele cu cai iuți se porniră către munţi 
şi către pădure, carele cu boi, între un hăis şi un cea, îşi 
îndreptară avuţiile către zidurile Crăciunei. Treci pela prisacă, 
boier Duma, îmi strigă cineva, şi-mi arătă cu mâna către o 
vâlcea, între sat şi cetate. Călăream cu pintenii în burta calului, 
însă nu-mi ieşea din minte bătrânul care citise în roitul albinelor 
vestea năvălirii. Înţelesei că, într'un fel, acelaş roi voise a-mi da 
de veste şi mie, cu o zi mai "nainte, nu ştiam despre ce, nu 
ştiam atunci despre ce, neînvăţat cum eram cu descifrarea unor 
astfel de semne. Trăisem, iubisem, dormisem, mâncasem în 
satele lui Ştefan Vodă, timp de cincizeci şi mai bine de ani, 
credeam a le cunoaşte până şi toaca din cerul lor pământesc, 
însă nicicând o astfel de împerechere nu-mi fusese dată a trăi. 
Moşul cunoştea printr-un fel de citire ascunsă vorbirea în aerul 
însorit a albinelor, după cum albinele, prin felul lor anumit de a 
scrie o veste în văzduh, veniseră deasupra horei ca să prevină 
pe săteni de năvălirea păgânilor. Mie, în ajun, ce voiseră să-mi 


spună? Cum nu le ştiam citi vorbirea misterioasă - poate că nici 
nu-mi era destinată mie - nu le înţelesesem rostul şi nici măcar 
nu eram pregătit să dau de urmă înţelegerii dintre ele şi 
Moldovenii dela Crăciuna. Din astfel de zapise fără iscălitură era 
ţinută în viaţă povestea de fiecare zi a Moldovei. 

În prisacă, îmbrobodită până peste ochi, o femeie dereteca 
aplecată, cu capul şi braţele în măruntaiele stupilor. Oprii calul 
în marginea poienii, murgul necheză neliniştit către zgomotul ca 
de ape care învăluia prisaca într'un aer greu şi ameninţător, 
femeia se ridică din mijloc, îşi dădu broboada peste cap şi mă 
privi cu mirare. Descălecai, parcă dus de o furtună, mă aruncai 
către ea, o apucai de subţiori, o aşezai între şea şi gâtul calului, 
încălecai şi-i prinsei cu o mână mijlocul cunoscut. Boier Duma, 
îmi zise, ce se întâmplă, oare dau Tătarii? Ce-i atâta grabă? Da, 
jupâniţă Vidra, dau Tătarii, şi-mi repezii telegaru către inima 
pădurii, către desişuri. Întoarse capul către mine, astfel încât 
cosiţele ei îmi mângâiară fără voie obrajii şi o mireasmă 
neuitată îmi vrăji tot cuprinsul trupului. Mă chiamă Voichiţa. 

Nu luai calea cetăţii, trecui doar prin faţa porţii prin care 
intrau în grabă ultimele care sosite din sat, şi îmi urmai drumul, 
pe urma căruţelor în bejanie, printre copacii dela margine, astfel 
ca să nu fiu văzut de cei din cetate. Incetinii. Vedeam cum 
megieşii lăsau hăţurile pe mâna femeilor, ca să se îndrepte 
către fundul pădurii, sau către altundeva, către ascunzişurile lor 
dintotdeauna, apoi se rânduiau de-a-lungul copacilor din 
braniştea stufoasă, cu arcuri şi sâneţe pregătite pentru a se 
înfrunta cu Tătarii care, bănuiam, nu mai erau departe şi care 
aveau să ajungă sub ziduri nu peste mult. După fiecare trunchiu 
stătea la pândă o săgeată ori o împuşcătură. Mai spre dreapta, 
îmi suflă în auz glasul Voichiţei. Călăream acuma dincolo de 
orice potică, printre fagii uriaşi ale căror coroane se înfundau 
către înălţimi, în aurul de sus, frunzele proaspete, de un verde 
crud, oglindeau beţia de lumină şi păsări ciripeau, înnebunite de 
primăvară prin crengi, cu aceeaşi înverşunare bucuroasă cu 
care sevele urcau către împlinirea din frunze. Dădurăm peste o 
poiană, pe o coastă înclinată către miazăzi, pe care stupii se 
lăfăiau în bătaia soarelui, un bordeiu la marginea de sus a 
prisăcii arăta că aici venea să doarmă prisăcarul în zilele în care 
avea de trebăluit în stupi, sau atunci când avea de scos, la 
sfârşitul verii, fagurii încărcaţi cu înţelepciunea anotimpurilor. 


Sării depe cal, ajutai femeia să se lase către mine de-a-lungul 
coapsei asudate a calului şi, înainte ca picioarele să-i atingă 
pământul, o cuprinsei în braţe şi o sărutai, căutând în ea urmele 
Vidrei din beciul depe malul Râmnicului, depe timpul intrării 
noastre în Ţara Românească. Tu eşti Vidra, ori Viorica, Vioara ori 
Voichiţa? o întrebai când izbutii să mă desfac de buzele ei. 
Surâse, cu ochii închişi şi mă căută din nou printre cuvinte şi 
veniri din urmă. Sau poate că numai din'nainte. 

Zumzetul albinelor era aici nu de războiu ci de pace, din 
umbra bordeiului nu se mai auzea nimic altceva decât acel roit 
fără contenire şi, din când în când, un cântec de cuc, atât de 
dincolo de lume încât păream singuri în adăpostul unde, după 
ani, îmi regăseam rostul pe pământ. Nu răspundea, nu întreba, 
în auz nu-mi ajungeau decât vorbe de dragoste care nu-mi 
spuneau nimic despre ea, parcă numai despre mine, adâncind 
nefireasca întâlnire. Intr'un colt dădurăm peste un ciubăr cu 
miere, un amnar, surcele şi crengi uscate. În timp ce Vidra căuta 
prin pădure ciuperci ieşite după ultima ploaie, cu aprinsei un foc 
plăpând, unde mai târziu, pe jăratecul fără fum pusei la copt 
ciupercile albe şi zemoase. Nu-şi aducea aminte nici de beciul 
hanului, nici de scara de lângă butoi, de scânteia de viaţă pe 
care o iscase în mine în acele zile îndepărtate pe care eu le 
ţinusem mereu aproape, nu era nici măcar boieroaică, nici nu 
avusese vreodată o caleaşcă cu argaţi îmbrăcaţi ca de nuntă. 
De unde era? De pe-aici, şi arăta cu mâna de jur împrejur, ca şi 
cum atât Dunărea cât şi munţii Vrancei sau dealurile dela 
Odobeşti ar fi fost ale ei. Insă eu ştiam că era ea, pentrucă nu se 
putea să fie altfel, cel puţin când apropierea dintre noi semăna a 
trunchiu de fag ieşit din două rădăcini pentru a străluci o clipă în 
focul unificator, ca apoi să se împrăştie din nou în crengile 
multiple ale vieţii despărţitoare. Nu puteau fi nici două guri la 
fel, nici o altă îndeletnicire asemănătoare cu horitul ei în jurul 
soarelui aprig pe care oamenii îl numesc dragoste, adunând într- 
un cuvânt ce nu pot numi altfel şi nici măcar aminti, odată 
sfârşită ceremonia, într'atât de cotropitoare e încercarea de a fi 
altceva, de a ieşi din vremelnicie şi de a atinge alte bolți şi alte 
nesfârşituri. Ce putea însemna întâlnirea mea cu o femeie care 
subt straie deosebite, puse şi scoase în ani despărțiți şi 
neasemănători, venea înspre setea mea atunci când nu o mai 
aşteptam, însă când desnădejdea din mine ajungea la cea din 


urmă a ei putere de îndurare. Uneori o puteam strânge în braţe, 
alteori nu era decât o înşelăciune. Totul se schimba sub trecerea 
nemiloasă a timpului, până şi trăsăturile ei mâncau din spuza 
anilor, însă ea nu trecea cum treceam eu şi parcă o tinereţe fără 
bătrâneţe îi sufla peste ochi şi peste şolduri astfel încât rămânea 
în sclipirea zilei, ca şi în umbra care ne învăluia sărutările, fără 
niciun fel de scădere, aidoma celei pe care o întâlnisem întâia 
oară. Ridica uneori ochii către cer, în timp ce nimic nu mai avea 
putere de a sta între noi, nimic altceva decât făgăduinţa 
nemuririi ascunsă într'o şoaptă sau într'o cutremurare, şi striga 
cu mlădiere de scâncet: poate că numai cuvinte fără şir şi fără 
noimă, pe care atunci le desluşeam fără greutate şi pe care 
acuma nu le mai pot înşira într'o rânduială înţelegătoare. Nu era 
altă limbă. Era totuşi un graiu pe care numai în astfel de 
împrejurări îl cuprinzi în întregul ei şi, în acelaş timp, îl ştii grai. 
Un grai care nu numai că se făcea auzit dar şi simţit, întocmai 
unui miros de floare târzie, de fruct copt, de miere scoasă din 
faguri tomnateci. O încercare de împământenire în cer. Vidra! 
Numele ei era ca o încheiere. Boier Duma! îmi răspundea între 
un sărut şi un surâs. De unde ştii cum mă cheamă? 

Către seară coborâi către aşezările de sub codru. Vidra 
rămase la prisacă, unde aveam să mă întorc înainte de a 
înnopta. Din margine, printre tufişuri, se vedeau zidurile dela 
Crăciuna şi oastea de păgâni care o împresurase, nu prea 
numeroasă şi care trecuse Nistrul, apoi Prutul, numai ca să 
prade. Băteau cu săgeți către creneluri, dădeau roată în iureşe 
şi chiote zidurilor neclintite, fără pagubă pentru cei dinăuntru. 
Cum dinspre sat nu se ridica fum, înţelesei că nu avuseseră 
răgaz să-i dea foc, sau că nu asta le era voia. Adunai toţi caii şi 
toţi bărbaţii înarmaţi, dădurăm semn cu un corn celor din cetate 
şi izbirăm pe neaşteptate pe Tătari, în timp ce poarta Crăciunei 
se deschidea, lăsând să iasă ostaşii care-şi aflaseră acolo 
adăpost înainte de amiazi. Prinşi între două focuri, păgânii nici 
nu încercară să ni se împotrivească, se îmbulziră către singura 
scăpare, cea dinspre câmpie, însă se poticniră în apele 
Milcovului venit mare după ploile de primăvară, aşa încât numai 
cei ce izbutiră a ajunge pe malul dimpotrivă putură să facă, cine 
ştie unde, cale întoarsă. Oare ce nevoie îi aruncase spre 
Moldova, poate că foamea desnădăjduită, poate că nu erau 
decât trimişi înainte, urmând să vină după ei grosul unei năvăliri 


mai socotite şi mai numeroase. Atât în jurul cetăţii, cât şi pe 
malul apei, hoiturile lor înroşeau câmpia, cu atât mai tare cu cât 
ţara înverzise pretutindeni şi punea focul sângelui în bătaia de 
contrast a culorilor. Mai bine de cincizeci de cai rămaseră în 
mâinile noastre. Carele cu fugari răsăreau de sub poalele 
pădurii, iar cei din cetate ieşeau pe poartă îndreptându-se către 
satul părăsit în timpul nunţii. Clopotul din turla bisericii începu 
să bată a liniştire şi a mulţumire către Dumnezeu în înserarea 
care cădea peste ţinutul Vrancei. Mă întorsei în goană la prisaca 
ascunsă în munte, înaintam în salturi descreierate printre 
trunchiurile şi crengile năpădite de amurg, lumina fugise din 
frunze, abia se mai zărea ici colo ca o urmă a zilei pe înaltul 
cerului, veveriţe săltau din fag în fag în drumul lor înalt către 
casă, peste poiană mai rămăsese aninată o pată de înserare, 
curată şi zumzuitoare, către care se înghesuiau să intre în 
stupuri, ca pe o poartă a lor, albinele la terminat de cules. Vidra! 
strigai. Nici iia ei albă şi nici fota de sărbătoare nu mai erau 
printre stupi. Mă aplecai să intru în bordeiu, strigai: Voichiţa! Nu- 
mi mai răspunse nici atunci, nici altădată. Nu-mi mai ieşi în cale, 
nici în alergările mele prin Ţara Românească, nici în alte locuri. 
Ca o umbră din umbra ei, mi-ai rămas numai tu, Vioara. Şi dacă 
aş fi eu, boier Duma? Atunci ar fi prea târziu, răspunsei 
răchieriţei, care se ridică de lângă mine, pentrucă alt ostaş ori 
boier izbi cu teaca paloşului în uşorul dătător de veste. 


XXVI. Stă să se crape de ziuă. O sabie de lumină, ca o lună 
nouă, se ridică dinspre Siret, abia văzută, abia simțită, în 
focurile care parcă scad din tărie şi în şoptirea de glasuri care a 
scăzut din adierea ei de adineaori. Măria Sa nu se clinteşte subt 
oghialul lui de agonie. Am amorţit în jilt, mă ridic, mă întind din 
toate oasele. Ce va fi mâine de mine? În aptica mea pe două 
roate am să-mi îndemn calul către Ardeal, apoi către Buda şi 
Viena, voiu ajunge la toamnă în via dela Pordenone, taman pe 
vremea culesului, cu puţin noroc. Însă ştiu bine, aşa, dintr- 
odată, că nimic şi nimeni nu mă va mai clăti de aici, unde, cum 
spune Măria Sa, am cunoscut feliuri şi feliuri de oameni, unii mai 
buni, alţii mai puţin, legaţi cu toţii la un stâlp de omenie care-i 
legea de temelie a ţării, aşa cum ar fi fost la Florenţa dacă 
Savonarola ar fi fost lăsat în pace şi dacă ar fi putut face până la 


urmă din Isus regele cetăţii. Aici Christos e domnitor fără ca 
nimeni să-l fi pus dinadins pe tron. Din obştească şi liberă 
hotărâre. 

Rămân cu ochii lipiţi de geana depe zori şi aştept ca 
Domnul să-mi facă un semn. Nimic din Măria Sa nu mai ţine de 
arta mea de a vindeca. Nici măcar rana dela picior. Când am 
deschis ochii mi-am dus mâna la cap. Mă durea ceafa, mâna o 
retrăsei plină de sânge lipicios, încă neînchegat. Cum de mă mai 
aflam în viaţă după lovitura primită? Cum de dormisem, atâta? 
Aegris dat somnum. Dece nu fusesem asvârlit în apele Dunării? 
Unde mă puteam afla? Desaga cu cele două cărţi nu-mi fusese 
smulsă depe umăr, dovadă că nu ştiau ce cuprindea. Zăceam pe 
paie umede, într'un întunerec fără milă, când, ca şi acuma, 
către crăpatul de ziuă, cineva întredeschise uşa temniţei şi-mi 
strigă pe limba nemţească, înţelesei că trebuie să mă ridic şi să- 
| urmez. Urcarăm scări, pătrunserăm într'o încăpere vastă, cu o 
luminiţă licărind în fundul îndepărtat, ne apropiarăm, când 
încetineam paşii mâna paznicului nevăzut mă îmbrâncea 
înainte, mă oprii în faţa unei mese pe care se afla un maldăr de 
cărţi voluminoase, dinaintea cărora o lumânare ardea către 
mine, astfel încât persoana din spatele lor îmi rămânea 
nevăzută, pitită în besnă. Un glas posomorât trecu peste vârful 
cărţilor, cu o întrebare în el, pe graiul pentru mine necunoscut. 
Răspunsei pe două limbi: Non capisco, nu înţeleg. Temnicerul 
care mă trezise din toropeală şi mă adusese până acolo începu 
să bâjbâie pe talieneşte, o conversaţie pe trei voci umplu de 
nedumeriri sala rece şi neprietenoasă. Cel nevăzut voia să ştie 
ce veşti duceam lui Ştefan Vodă şi dela cine. Niciuna. Sunt 
medic, nu mesager şi nici diplomat. Temnicerul mă îmbrânci cu 
răutate, de mai multe ori, apoi mă lovi peste mijloc cu un obiect 
tare, răcnii de durere, căzui în genunchi, însă nu mai deschisei 
gura. Mâinile îmi fură legate la spate, vocea nevăzută, tălmăcită 
de călău, îmi aduse la cunoştinţă că aveam să fiu înecat în 
Dunăre, deci că aveam să o păţesc aşa cum o păţiseră şi „alţi 
duşmani ai omului la fel de încăpăţânaţi ca tine”. Din nou dus pe 
scări în sus, urmat de cei doi, îmi ziceam că ceasul meu sunase, 
cu atât mai mult cu cât, în clipa în care ieşeam pe o uliţă pustie, 
încă astupată de întunerecul nopţii şi către cer şi către oameni, 
un clopot bătu de patru ori, poate că de cinci, nu prea mai 
băgăm în seamă altceva decât paşii mei cei din urmă, felul cum 


sunau a moarte pe caldarâmul umed şi nu la ceasul la care 
aveam să fiu despărţit de ei. Îmi era groază să mor înecat, mă 
consola gândul că era vară şi că apa avea să mă primească fără 
ură şi deci fără răceală. Frică nu-mi era, ca şi cum întâmplarea 
care mă adusese în acel prag al morţii nu mă privea decât în 
parte şi din fidelitatea mea către Ştefan Vodă sfârşitul nu 
reprezenta decât o dovadă în plus, un sacrificiu necesar pentru 
ca istoria să nu fie schimonosită de duşmanii omului. Nu eram 
altceva decât un instrument de nimic, însă mă simţeam făcând 
parte din ordinea fără cusur a lumii. Sunetele clopotului din 
turnul apropiat, clarobscurul depe uliţă, un alt brânciu în şale, 
fură ultimele semne ale suferinţei mele, pentrucă de o parte şi 
de alta a străzii se aprinseră lumini, dela o făclie la alta, până 
când totul în jur se aprinse cu încetul, făcui un pas înainte, 
temnicerul meu imploră în limba lui parcă iertare şi îndurare, în 
timp ce siluete mohorâte, cu paşi neauziţi, ca de fantome, ne 
înconjurau din toate părţile în pâlpâiala foşnitoare a straielor 
călugăreşti şi a torţelor de răşină bine mirositoare în 
întredeschiderea zilei. Apoi, între franciscanii care se puseseră 
în mişcare, ne urnirăm către capătul uliţei, unde, de dincolo de 
acoperişuri, ca ridicate de o mână uşoară, zorile suverane se 
porneau către lume. 

Aşa se termină povestea mea vieneză, călugării aflaseră 
dela Fra Egidio de răpirea mea şi, prin canalele lor subterane, de 
dincolo de viaţa dela suprafaţă a cetăţii, dăduseră în scurt timp 
de temniţa în care fusesem închis şi mă scoseseră din 
încurcătură. Din fericire, cei ce toate le ştiau, aliaţii 
întunerecului, nu bănuiseră că în desaga mea şi nu în minte 
stătea secretul călătoriei mele. Răscoliseră în ea, dăduseră 
peste cele două cărţi, care li se păruseră inocente şi chiar 
ortodoxe, văzute prin ochii lor de maimute ale lui Dumnezeu şi 
le lăsaseră la locul lor, aşa încât, trei săptămâni mai târziu, le 
încredinţai Măriei Sale şi începurăm de îndată a le descifra, în 
timp ce toamna, sub formă de ploaie măruntă, cădea peste 
acoperişurile cu chip de Moldoveni dela Suceava. Viaţă de 
purtător de cuvinte, nici măcar, de suveică între viaţă şi moarte, 
între boală şi sănătate, nu numai de trupuri, aşa cum îi stă bine 
unui medic născut iar nu făcut. Cam asta a fost şi soarta mea, 
îmi spusese odată Daniil, în ziua în care Măria Sa descoperise o 
asemănare între chipurile noastre, barba în mai puţin, sau în 


mai mult, după cum am fi fost priviţi. Altădată, când m'am dus 
să-l văd, singur, nu mult timp înainte de a muri, după ce Ştefan 
Vodă trecuse pela Voroneţ, ca să pună în mâna Domnului cel de 
sus acea măreție de culori şi de simboluri ocrotitoare, şi chiar 
câtva timp după întoarcerea mea din Italia, îmi adusese aminte 
de rostul meu pe lume. Mă gândeam pe atunci să trec la 
ortodoxie. La ce bun? mă întrebă. Care e deosebirea dintre noi? 
Că Duhul Sfânt purcede dela Tatăl şi Fiul, ori numai dela Tatăl, 
ceea ce e tot una, sau că voi aveţi un Papă şi noi mai mulţi, că 
ne închinăm cu două degete sau cu trei? Marile taine ale 
creştinismului sunt aceleaşi, la Râm ca şi la Bizanţ, iar cheia 
credinţei noastre e una şi aceeaşi: moartea lui Isus pe cruce şi 
Invierea Lui a treia zi după răstignire, ca şi credinţa că din 
aceste mistere se trage omul cel nou, întemeietor al unei Legi 
care, întocmai unui pod peste apa timpului, ne va duce pe toţi 
către intrarea în eternitate. Ne închinăm aceluiaş Dumnezeu, cu 
vorbe şi cu gesturi deosebite, ce e drept, însă priviţi din 
străfunduri arătăm la fel. N'a spus „gesturi”, bine înţeles, însă 
acuma sunt obosit, nedormit, şi nu-mi aduc aminte cuvântul pe 
care l'a folosit atunci. 

Intr'altă zi, acum câţiva ani, cred că după ce mă 
întorsesem din Italia cu sufletul turburat şi cu mintea 
liniştită, tot la vreme de prânz, parcă într'un sfârşit de 
Septembrie, m'am abătut din drum - mă duceam dela 
Suceava la Câmpulung - intrasem pe valea Moldovei, mai 
jos de Gura Humorului, trimis de Măria Sa ca să văd un 
boier bolnav, călăream printre galbeni foşnitori, risipiţi 
în crengile bătute de toamnă şi m'am oprit la Voroneţ. 
Nouă nouţă, mănăstirea, în rama ei de cetate, rivaliza în 
strălucire cu lumina din aer, era chiar mai tare, sau, aşa 
cum spun Moldovenii în basmele lor, la soare mă puteam 
uita dar la dânsa ba. Am urcat către chilia lui din stâncă 
şi l'am găsit afară, şezând pe prichiciu, cu ochii închişi, 
în bătaia dulce a soarelui, nemişcat, poate că dormitând, 
poate că rugându-se. Am aşteptat până ce a deschis 
ochii, mi-a făcut semn să iau loc lângă el, pe piatra 
încropită. A rostit, cu voce cam stinsă, avea să moară 
câteva luni după aceea, aceste cuvinte pe care apoi le- 
am înscris într'un ceaslov lătinesc, pe una din paginile 
goale dela sfârşit: un neam se stinge şi chiar piere depe 


faţa pământului atunci când se sting cei ce se roagă 
pentru el. Nu ştiu cum să spun, parcă voia să-mi 
transmită ceva, poate că nu era decât tăria unei 
convingeri sau numai, şi mai presus de orice, o ştire 
despre oameni şi neamuri care-i fusese împărtăşită de 
alt schivnic sau de îngerul de care-mi vorbi în continuare. 

Pe măsură ce mi-a scăzut vederea, mi-a spus, mi-a crescut 
în priviri putinţa de a vedea îngeri, nu numai de a-i simţi roind în 
jurul meu, ca şi deasupra mănăstirii din vale, încă înainte de a fi 
fost ridicată din temelii. Eu ştiu dela Origen că numărul îngerilor 
creşte odată cu mărimea unui neam, că, de pildă, dacă toţi cei 
ce vorbim româneşte am fi un singur trup, o singură domnie 
peste o singură ţară, îngerii s'ar îmbulzi în cerul nostru. Domnia 
ta nu poate şti cât le-a crescut numărul de când Ştefan s'a suit 
la domnie şi cât i-au stat de aproape în bătălii şi chiar şi dincolo 
de ele. Pentrucă, domnia ta se va fi întrebat desigur ce legătură 
este între bătăiosul Ştefan, cel cu sabia mereu scoasă din teacă, 
izvorâtoare de sânge, păgânesc e adevărat, dar şi creştinesc, şi 
ridicarea atâtor sfinte lăcaşuri. Sau, şi mai de neînțeles: cum se 
împacă în chiar sufletul lui, credinţa cu ispita cărnii? Ştefan e 
omul cel mai chinuit de astfel de întrebări, dintre sutele de 
Moldoveni care au venit să mi se spovedească, boieri sau ţărani. 
Sufletul său e o rană deschisă, ca şi cea dela glesnă, care nu-i 
altceva decât icoana vie, pusă în văzul domnitorului, dar şi a 
lumii, a rănii dinăuntru. Aşa e făcut totul, dacă stai să te uiţi 
cum trebuie la chibzuiala ascunsă a lumii. Acolo unde sunt 
chemaţi, acolo se duc în grabă, ca nu cumva să vină a le lua 
locul duşmanul din partea dinspre întunerec. Dece nu ne e dat 
să-i vedem, te vei întreba. Pentrucă nu numai dacă ne-ar 
strânge la pieptul lor ne-ar face să pierim în strânsoarea lor prea 
tare, dar nici în priviri nu le-am putea îndura tăişul. Ei ştiu 
despre ei şi despre noi, în timp ce noi nici măcar despre rostul 
nostru aici nu avem ştire deplină. Lunecăm între viaţă şi moarte 
ca într'o întrebare fără răspuns. Când treci dincolo, afli. În 
zugrăvelile depe păreţii bisericii stau scrise tot felul de lămuriri, 
eu am stat îndelung de vorbă cu pictorii aceia care, ca şi 
meşterul zidar al bisericii, călătoriseră prin multe ţinuturi şi 
străinătăţi şi ne-au adus din apus trupul în piatră al lăcaşului, 
însă trebăluit pe moldoveneşte, iar în picturile lor au dat suflare 
bisericii, trăgând către învăţătura bizantină. 


Aşa precum este Moldova dintru începuturile ei, o aşezare 
omenească fără seamăn, pentrucă e zidită din suflul a două 
lumi, vecine dar inamice, inamice pentrucă-s asemănătoare în 
credinţă, neînţelegându-se tocmai ca să nu se amestece una cu 
alta. Uneori, pentru încercarea celor mari, mai iuți la păcat 
decât cei mici, îngerul te lasă să cazi, pentrucă îndestularea în 
păcat te poate scoate din el mai de sârg decât pofta de rău. Imi 
vei spune că acel călugăr nemtesc, fratele Martin, îndeamnă la 
păcat cu acelaşi cuvinte: pecca fortiter et crede firmius. Nu e 
aşa, nu e la fel. Eu zic, ca şi Origen, că păcatul poate fi o punere 
la încercare, din care poţi să nu ieşi; nu o neîncetată căutare a 
păcatului, întemeiată pe o credinţă puternică. Devenim, în 
creştinismul adevărat, o adunare de oameni fără păcat, o Civitas 
Dei; în schimb, păcătuind fără încetare n'am deveni, chiar şi 
rămânând în credinţă, decât o obşte înfundată în păcat, un iad 
pe pământ. Ştefan Vodă şterge cu înfăptuirea binelui umbra de 
păcat care i se adună, ca o zgură, din îndeletnicirile lui ostăşeşti 
sau din toate celelalte. Işi apără ţara şi ridică biserici subt aripa 
îngerului, dând binelui tot ce poate fura răului. Insă nu are 
linişte. Şi nici nu va da peste ea decât în clipa în care, cum 
spune Platon, va ieşi din temniţa lui trupească. De ce culoare 
sunt ochii mei, dacă mai au vreo culoare? mă întrebă. 

Ridică privirea către cer, ca şi cum ar fi cerut o încredințare. 
Erau încă albaştri, asemănători culorii pe trecute a cerului de 
Septembrie. Dar ai domniei tale? mă întrebă, după ce-i 
confirmai asemănarea, ce culoare au? Tot albaştri. Măria Sa mi- 
a spus odată că ne asemănăm în priviri, domnia ta şi cu mine. 
Eu nu prea ştiu cum arăt. 

Venețienii din care mă trag sunt o stirpe venită dinspre 
miază noapte, zisei, aveau ochii albaştri şi erau numiţi „cei 
vineţi”, de unde numele nostru şi al cetăţii depe lagună. Veneaţi 
din ţinutul Hiperboreenilor, îmi răspunse, depe locuri depe unde 
purcedeau şi Dacii, strămoşii noştri. Poate că pe undeva suntem 
rude. Surâdea în barba lui albă, care pe vremuri fusese castanie, 
ca şi a mea. Nu pleca, spuse în continuare, când surâsul i se 
stinse pe faţă, nu pleca înainte de a căuta pe păretele de 
miazăzi al bisericii pe înțeleptul Platon. Eu cu pictorul care l'a 
zugrăvit am stat mult de vorbă şi din cuvintele mele a încropit 
pe zidăria de pe din afară destulă voroavă pentru mai târziu. Nu 
am înţeles atunci şi nici acuma nu-mi dau seama prea bine: 


când, mai târziu? Peste ani, peste veacuri? În ce măsură, mă 
întreb acuma, aici, în iatacul Domnului în agonie, în ce măsură, 
zic, se poate stabili un prag unic de cunoaştere între frescele 
dela Voroneţ şi filosofia platonică, sau între ele şi frunzele depe 
scoarţe, troiţele dela răscruci, horitul de Duminecă sau starea 
de cântare în cuvinte a tristelor poeme pe care ţăranii, ca şi 
boierii, le zic sau le cântă la adunările lor de iarnă, la clacă sau 
la chef, la nuntă sau la înmormântare? Ce însemna învăţătura 
platonică în anii de decadenţă ai Bizanțului şi de tărie a 
credinţei, şi în anii de început ai Moldovei? Dece Platon era aici 
un îndemn la credinţa creştină, şi la Florenţa o cheie de moarte? 
Dece se prăpădise atât de repede Lorenzo Magnificul, cu textele 
lui Platon în mână, şi dece principele Ştefan, cu Platon pe 
zidurile dela Voroneţ, domnea peste Ţară de aproape o jumătate 
de secol? 

Coborâi către mănăstire copleşit de gânduri de tot felul. Aşa 
cum soarele cobora înspre munţi, pustnicul coborâse în chilia lui 
de piatră, era el însuşi ca un soare apune, ca şi Ştefan, devenit 
suflet înainte de moarte, cu trecere fierbinte, deci, către cele 
nelumeşti. Mă întrebase la sfârşit: domnia ta ştii, bine înţeles, 
din ce tagmă faci parte? Da, părinte Daniil, mai ales acuma. Nu- 
ţi fie teamă, adăugă şi mă binecuvântă cu degetele ridicate în 
aerul care aştepta acel semn. 

Lăsai calul în grija unei slugi şi mă îndreptai către zidul de 
miazăzi, aşa cum fusesem îndrumat. Din biserică ieşea un 
călugăr, înalt şi tânăr, care mă întrebă dacă îmi putea fi de 
vreun folos. Îi împărtăşii curiozitatea mea. Mă privi cu oarecare 
interes, ca şi cum numele lui Platon i-ar fi trezit în minte o ştiută 
vorbire cu Daniil sau chiar cu călugării dela Voroneţ, un semn de 
recunoaştere într-o taină la care puţini aveau acces. Mă conduse 
prin lumina care bătea drept pe acel perete şi-mi arătă către 
silueta prelungită, ca de sfânt, a filosofului dela Academia cea 
autentică, cea dela Atena: era ca un Daniil mai tânăr, cu barba 
şi cu pletele castanii, cu obrazul care părea un portret, nu al 
unui muritor plecat de mult dintre cei vii. Ochii lui albaştri 
priveau în sus, către un punct sau o viziune către care arăta cu 
degetul. În apropiere, pe acelaş perete, Pitagora şi Socrate, 
înaintaşii celui ce scrisese Banchetul, ca şi cum dela o singură 
înţelepciune ne-am fi tras, sau dela o singură lumină 
premergătoare. Cele trei siluete cu coroane pe creştet făceau 


parte din „Arborele genealogic al lui Isus Christos”. Nu ştiu dacă 
domnia ta îşi dă seama, îmi zise călugărul într-un târziu, care 
semăna şi el cu gânditorii zugrăviți pe care bătea cu claritate 
amurgul moldovenesc. Imi dau seama, îi răspunsei. Ochii 
fuseseră pictaţi cu aceeaşi culoare pe care pictorul o folosise ca 
să zugrăvească cerul din jur pe care se proiecta silueta 
gânditorului unduitoare în azur sau în vineţiu. Chipul lui putea fi 
atât al meu, cât şi al pustnicului din pădure. Devenisem 
venețian în Moldova, ori mă născusem Moldovean la Veneţia, 
îmi era greu de desluşit în acea revelaţie unificatoare. În tot 
timpul cinei - aveam să petrec noaptea la arhondaricul 
Voroneţului - privirea înţeleptului, ca şi aceea a lui Daniil 
Sihastrul, nu-mi ieşiră din minte, nici chiar după aceea, din 
mintea secretă a somnului. Şi nici nu avea să-mi mai iasă 
vreodată. 

Un foşnet de aripi în zbor îmi ajunge în auz, mă apropiu de 
fereastra întredeschisă, în piaţa din faţa curţii domneşti focurile 
sunt pe trecute, cei adunaţi să-l vegheze pe Domnul lor au 
adormit de atâta nesomn, îmi trag capul înapoi, fără voie, 
speriat de zborul care aproape că umple cu fâlfâitul lui 
deschizătura ferestrei, mă aplec din nou în afară, o altă pasăre, 
sau aceeaşi, trece prin văzduh în zbor lin, atinge cu vârful 
aripilor peretele şi se pierde în partea cealaltă a clădirii, 
pentruca apoi, după o scurtă pauză, să revină, pare că tot cu 
aceleaşi intenţii. Imi dau seama că e vorba de mai multe păsări, 
lebede albe, un stol întreg, care parcurg aerul pieţii rămasă în 
întunerec, trec peste curte, nu înainte de a atinge cu aripa ceva 
din fiinţa palatului, zidul de deasupra ferestrei, dispar pentru o 
clipă dincolo de acoperiş, ca apoi, întrun cerc de fapt 
neîntrerupt, să repete zborul miraculos. De unde aceste lebede 
albe? Ce înseamnă atingerea cu vârful penelor, ca într'un ritual 
religios, a locului unde stă să-şi dea sufletul stăpânul acestor 
locuri? Poate că m'au văzut, însă ele nu-şi curmă elanul, nici nu 
par a se sfii de prezenţa mea în fereastră. Când aripile lor încep 
să oglindească trandafiriul depe prima geană a zorilor, atunci, 
una câte una, odată trecute dincolo de streaşina dinspre miază 
noapte, se duc de unde au venit. Mă aplec şi mai tare peste 
pervaz. Întreg peretele din jurul ferestrei a fost atât de 
conştiincios curăţat şi netezit încât pare văruit cu lumină în 
incertă predoslovie. Nu mai aud decât un geamăt firav, venit din 


fundul iatacului. Ce spui, Măria Ta? Domnul mă chemase încet, 
oricum părea că se trezise şi că-mi cerea ajutor. Poate că nu 
mie. Focurile, zicea, dece se sting focurile? Apoi şopti molcom, 
aproape că suflând cuvintele în urechea mea: Daniil! 


XXVII. Traseră carele lângă cursul apei, într'un crâng de 
plopi înalţi şi de sălcii înfoiate. Plecaseră din Galaţi în aşa fel 
încât să treacă noaptea pe malul Siretului iar a doua zi, înainte 
de amiazi, să intre în târg la Odobeşti şi să vândă cât mai 
repede marfa bine chitită în grămezi de ghiaţă, ca să nu se 
strice de zăduf. Gheţăriile lui Petru se întindeau la margini de 
târguri, cale de o zi una de alta, adânci şi răcoroase, aşezate la 
umbra paltinilor sau a nucilor, toate la fel, aşa făcute încât 
ghiaţa adunată în Februarie şi ţinută sub paie, într'o groapă mai 
scobită decât o pivniţă şi mai adâncă decât un puț, cu un 
acoperiş de şindrilă deasă deasupră-i, ca razele soarelui să nu o 
ajungă nici în luna lui Cuptor. Ducea astfel, în măjile trase de 
patru cai, peşte proaspăt până mai sus de laşi şi de Bârlad. 
Când trecea pela Hârlău, trăgea la maică-sa, în casa veche în 
care se născuse şi unde niciodată nu se întâlnise cu Ştefan 
Vodă. Ştia dela Măria că-i era tată şi că la tron nu avea să-i 
urmeze niciodată, pentrucă domnitorul hotărâse ungerea lui 
Bogdan, ca să nu aibă urmaşii de furcă nici cu mitropolitul, nici 
cu poporul. Când înnopta prin preajma vreunui sat, după miezul 
nopţii, vedea sclipind în întunerec ochii pisicilor care veneau 
aduse de nas de mirosul peştelui din căruţe. li era cald. Işi duse 
cojocul moale pe malul apei, unde mijea o adiere de răcoare, 
făcu semn unui slujitor să-i pună dedesubt un braţ de fân şi se 
trânti pe noul culcuş oftând a necaz mare, nu ştia nici el dece, 
amărât de soartă, surghiunit pe vecie, îndepărtat de adevărata 
lui îndeletnicire, mai chipeş decât Bogdan, cel orb cum i se 
spunea, mai iute la minte decât toate odraslele Măriei Sale puse 
laolaltă, însă lipsit de orice drept. Adormi cu greu, întârziat în 
năluciri. Auzi, înainte de a trece în somn, mestecatul cailor cu 
capetele scufundate în traista cu ovăz şi ţipătul unei bufnii în 
înaltul copacilor vecin cu luna. Când se trezi, parcă strigat, luna 
se lăsase peste dealuri, se frecă la ochi şi cătă în jur, se ridică în 
capul oaselor şi-şi aduse aminte de vis, care-i stătea încă în 
minte îndulcindu-i oasele, ca un foc blajin şi binefăcător. 


Ajunseseră pe un deal, în văzul Bârladului, care i se întindea la 
picioare, cu turle şi acoperişuri, scăldat în lumina soarelui, dar 
mai cu seamă de sclipirea care ţâşnea din dealuri. Când se uită 
cu mai mare băgare de seamă, simţi sub picioare aurul tare. 
Intregul deal era de aur, iar peste târg, în partea cealaltă a 
luminii, strălucea şi movila din faţă, durată în aur şi ea, în timp 
ce târgul cu toate clopotniţele şi cu casele lui, cât şi dealurile 
aurite, tot ce era suflare omenească în Bârlad sau fire 
neînsufleţită, cât cuprindeai cu ochii, i se închinau lui cu bună 
ştiinţă. Să fi murit Măria Sa, îşi zise şi se închină cu evlavie şi cu 
tristeţe. Totuşi, dincolo de presimţire, stăruia în el aurul din vis 
şi acea închinare obştească, purtătoare de cine ştie ce profeţii. 
Se ridică de-a binelea în picioare şi se întinse 
căscând cu glas tare. Bufna ţipă din alt copac, mai către 
susul apei. Aerul se răcorise, bătând mai mult dinspre 
Siret decât dinspre şes. În jurul focurilor, oamenii lui 
stăteau încă de voroavă. Trecu pe lângă ei şi se 
îndepărtă, chemat de un glas mai tare decât cel din vis şi 
decât strigarea bufnei, care stăruia şi ea în a-l pune pe 
drumuri la acel ceas de noapte târzie de care nimeni nu 
părea a ţine seama. Moldova întreagă ştia că Ştefan e pe 
moarte. Urcă un dâmb nisipos, picioarele i se înfundau ca în 
zăpadă, ajunse pe o culme joasă, cobori pe partea dimpotrivă, 
lăsându-se pe călcâie ca să nu alunece, copacii se răriseră, 
închipuiau ca o rarişte limpede ivită în lumina lunii care lăsa să 
curgă umbre netede către dealurile dinspre Odobeşti. Dincolo 
de copacii încărcaţi de noapte şi de ţipătul sburătoarei cu ochi 
de înţelept, Petru ştia că se întindeau viile şi nucii care-şi 
prelungeau până la el, prin văzduhul reavăn, mireasma de 
poamă şi de frunză. Se opri din mers odată cu ţipătul pasării. 
Nu-şi mai dădea bine seama unde se află şi dece se îndepărtase 
de focuri şi de ai lui, însă bănuia că, din măruntaiele nopţii ceva 
avea să ia cuvânt pentru lămurirea lui. La început nu-i veni să 
creadă, căscă ochii încă obosiţi de somn, îi frecă cu dosul 
palmei, îşi simţi picioarele şovăind subt el. Dintr'o parte în spre 
cealaltă a rariştei, cu paşi ca de om gânditor şi de fiară tânără 
sau mai degrabă fără vârstă, bourul alb ieşi de sub copaci, 
măsurând pământul pe sub copite ca şi cum ar fi ascultat de o 
muzică numai de el auzită şi dispăru în sihla din partea cealaltă, 
unde-l înghiţiră tăcerea nopţii şi umbra care-l adusese la lumină. 


Dădu într-un târziu să se întoarcă şi nu mai găsi calea. Se 
îndepărtase atâta, încât nici focurile nu le mai vedea. Auzi însă 
glasuri cântând şi se lăsă dus pe urma lor, aşa cum glasul bufnei 
îl dusese către unde trebuia să afle în acea noapte şi nu 
într'alta, în acel loc şi nu într'altul, vestea unei chemări la care 
nu se mai aştepta. Unul din oamenii lui cânta o cântare de el 
cunoscută, demult ne mai auzită, o cântare veche cât Moldova 
şi cât [ara Românească, poate că omul care cânta era Muntean, 
pentrucă cel ce nu murise pentrucă nu putea muri, aşa îi era 
soarta pentru binele dealurilor de aur, nu putea fi decât Negru 
Vodă, din care toţi ne tragem şi care glăsuia astfel Românilor 
adunaţi în jurul focului: 


Că mă duc stingher 
Numai către cer. 


Cântecul încetă o clipă, apoi omul îi reluă firul, în timp ce 
focul se stingea, adormit de cântarea monotonă şi plină de 
înţelesuri: 


Fraţilor, fârtaţi, 
Voi ciobani şi fraţi, 
Şi voi ciobăniţe, 
Fete şi băciţe, 
Eu vă poruncesc 
Şi vă sfătuesc, 
să nu mă vorbiţi 
Şi să nu minţiţi 
Că aş fi murit 
Ori că am pierit. 
Staţi şi m'ascultaţi 
Şi seama luaţi 
Că vin înapoi, 
Ca să stau cu voi 
Ca să isprăvim 
Şi să izbândim 
Ce-i de isprăvit 
Şi de izbândit. 


Petru Rareş se apropie de cercul din jurul focului, făcut 


acuma numai din licăriri de jăratec, când cel care cânta se opri 
din cântat. Câtă vreme trecuse de când se trezise din somnul de 
aur dela Bârlad? Dece nu se culcaseră căruţaşii? Tăcerea se 
adunase atât de mare şi de grea, încât nici caii nu mai dădeau 
semne de viaţă. Se ridicaseră cu toţii în picioare şi-l priveau 
altfel decât îl priviseră până atunci. 


Villalba, 10 August - 22 Octombrie 1991 


CUPRINS 


| SCEȚEN eco iati E i bl la a aa il aaa aaa d ab aaa 4 
ÎN CERTI Ec te aa A laici aaa tal a at ti lat a 6 
|| Stefami eneore E E SERE MIRE e pe 0 PRE POE Ra ES SS e E RR iii 11 
WV Matteo MürlaN Oi eeru aaa aaa aaa dd dz 0 dai ta 22 
V Maria din HâNnlaui cuie că ca ec ce ta a ati asa eta a alia aid 31 
BV RSKI ei [coc ceeace te cec a ee ae ea ua ea ue ln a aa da 32 
AVAN BAUN pp e RN REP PRO IRON RI SERII RR RICA IRI a III ORI 41 
VIl Maätteð- Müra NO enaena ial a asalt la 50 
IX Maña dimi FIE FU esa a a a a a NaS 56 
X Stefahi eierne aa Dos a E 00 aut late Atriul 58 
XI. DUMA seca atei tei ase a ata ta aaa 0 ace a e 62 
XII Matteo Muriano...........ceee eee ee eee eee eee eee raeaeae 66 
XII STELEI teza 3 oaia oi aE ded pi aaa Ea E E 72 
DIV DAUT AA East unt a alinn a ata e la a cual ut aia 74 
XV Matteo Muriă O: cozi et el bel Mitea cite it EEEE LERE 77 
XVI- Maña din Harla U ana eee tea aa a aci tă 90 
XVII MAT te OMILII ce aceea aaa eaaa da va ului alai 92 
XVIII DURA îi aaa aceea incit e aa bezea 80 eta 100 
XIX CETE NI: eroare taiata at el Ra O aaa 101 
DEX: DIVE FEEFEE ENAERE EEA AE EEEE S EE etala ala 103 
XXI Maria din FLAT Ur ese die ei aie as a ara e ea 111 
XXII Matteo MUTIanNO.. scării cre izola atata aaa aaa aa aaa dt a aa a pa 112 
XXII STEȚaN ceeace bn aaa a i it aa i i ai a e 119 
XXIV Matteo MUria O circ ceace ce eta a aaa 0 aaa ai el er 127 
XXV DOI Ea a ata tă otto ala CA e ec il 135 
XV | Stefana esa ot ia noa A 00 ah oaie 141 


XXVII Petru Ra ES 24 aia 0003305039 0aiaeoaaicadaadacaadae egaă 147