Ilie Tudor — Un an langa Capitan — 2013

ILIE PUDOR 


| 


p 


Fundatia Sfintii. închisorilor 


“Spune legenda, că, a, 
fost o țară, 

Cu holde de aur şi cer 
fermecat, 

Cu freamăt, de codri şi 
murmur de ape, 

Cu sfinte troițe la, uliți ) 
de sai,...” 


vie Tudor 
UN AN LÂNGĂ CĂPITAN 
Amintiri sfinte din lumea legionară 


Coperta: 
Maria Axinte 


O Ilie Tudor — 2013 
O Fundaţia Sfinţii Inchisorilor 
pentru prezenta ediţie 


Fundaţia Sfinţii Închisorilor 
Str. Negru Vodă 30, Piteşti, Argeş 
Tel. 0248/265381 
www .fundatiasfintiiinchisorilor.ro 


ISBN 978-606-93464-2-6 


ILIE TUDOR 


UN AN LÂNGĂ CĂPITAN 


Amintiri sfinte din lumea legionară 


Ediţia a V-a, 
revăzută şi adăugită, 
cu o prefaţă de 
Răzvan Codrescu 


Fundaţia Sfinţii Închisorilor 
Piteşti 
2013 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

TUDOR, ILIE 
Un an lângă Căpitan / Ilie Tudor ; pref.: Răzvan 

Codrescu. — 

Piteşti : Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, 2013 

ISBN 978-606-93464-2-6 


[. Codrescu, Răzvan (pref.) 


821.135.1-94 


PREFAŢĂ 


Într-un interviu acordat revistei Credința ilus- 
trată! (nr. 2, aprilie 2003), rapsodul Tudor Gheor- 
ghe (n. 1945), la întrebarea "Aţi trăit vreo minu- 
ne?", răspundea afirmativ şi relata: 

"Da. Am plecat din comuna mea, din satul meu, 
pentru prima dată spre Bucureşti, în uniformă de e- 
lev. Tata era deja închis, fiind condamnat 22 de ani; 
motive politice. Am dat examen la Institutul de Tea- 
tru. Eram atunci 1280 de candidaţi pe 35 de locuri. 
Un adevărat «măcel»... 

Repet: veneam pentru prima dată în Bucureşti, din 
provincie. Eram uimit, nu văzusem Bucureştiul până a- 
tunci. M-am dus cu toată puritatea copilului de la ţară şi 
cu credinţa că nu mi se poate întâmpla nimic. Ca să in- 
tri într-o facultate în vremea aceea, trebuia un anumit 
dosar. Tatăl meu fiind condamnat, şansele mele dintr-o 
dată scăzuseră. Aici începe minunea. După ce am luat 
prima probă, practică, la a doua probă am fost speriat, 
iar la a treia probă am avut un vis. Un vis foarte ciudat, 
pe care avea să mi-l povestească tata, după ce s-a întors 
din închisoare... Am visat acelaşi vis cu tata! 

Una din modalităţile de a-i înfrânge, spiritual vor- 
bind, pe cei din închisori, era să-i distrugă psihic. Şi pe 
tata l-au pus să semneze certificatul meu de deces, per- 
fect întocmit de Procuratură: «În urma unui accident ru- 


! Bste numele sub care a apărut iniţial magazinul ilustrat intitu- 
lat până astăzi Lumea credinţei. 


tier, minorul Tudor Ilie Gheorghe a decedat. Autopsia a 
constatat...» etc., ete. Închis, tata a primit hârtia asta. Si- 
gur că şocul a fost cumplit. Dar avea lângă el nişte oa- 
meni cu totul deosebiți, în închisoarea de la Aiud. I-au 
spus: «Fii cuminte, astea-s feluri de-a ne învinge!». Şi 
tata mi-a spus, după ce a ieşit, că m-a visat alergând 
printr-un lan de grâu, presărat cu maci. Aici e minunea, 
că înainte de a mă duce la cea de-a treia probă, la In- 
stitutul de Teatru, am avut acelaşi vis: singur, alergând 
într-un lan de grâu, cu maci! Stăteam atunci la un frate 
al mamei, căruia i-am povestit cât de frumos am visat. 
EI mi-a zis: «Bă, tu intri...». Şi am intrat..." 

Episodul mi s-a părut fascinant, iar impresia a fost 
la fel de putemică atunci când, doar câteva luni mai târ- 
ziu, am putut citi şi relatarea tatălui, în micul volum 
De sub tăvălug. Amintiri din temniţele României în- 
genuncheate (Editura MIM, Craiova, 2003): 

"_ Numele şi pronumele, starea civilă! Ai trei 
copii: Gheorghe, Valeria şi Elena? 

— Da. 

— Semnează că ai luat la cunoştinţă! 

Pe policioara vizetei mi s-a înmânat un certificat 
de moarte original, peste care mi-am aruncat ochii, 
neînţelegând. Era un certificat prin care mi se confir- 


! Interviul, intitulat "Şi eu am trăit o minune în viaţă” şi realizat 
de jurnalistul Răzvan Bucuroiu, este reprodus în recentul vo- 
lum Actorii şi credinţa. Interviuri şi evocări, ediţie îngrijită de 
Răzvan Codrescu, cu o prefaţă de Răzvan Bucuroiu, Editura 
Lumea Credinței, Bucureşti, 2013, pp. 13-22 (pentru pasajul ci- 
tat aici, cf. pp. 18-20). 

2 A se vedea, în volumul de faţă, Partea a doua, cap. "Sistem", 
din care rețin aici doar câteva pasaje. 


ma decesul minorului Tudor Gheorghe, elev la Li- 
ceul «Fraţii Buzeşti» din Craiova, în vârstă de 15 
ani, ca victimă a unui accident rutier! [...] 

M-am trezit în braţele părintelui Gornic; îmi tre- 
cea pe faţă o batistă udă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Preotul Dancu, zâmbindu-mi încurajator, mi-a 
răspuns: 

— Ei, dragul meu, încă o găselniţă a ocrotitorilor 
noştri! 

— Bine, părinte, dar am semnat de primirea unui 
certificat-tip, original, ştampilat, semnat! 

— Omule, n-ai trecut prin anchetă? N-ai semnat? 
Nu-i cunoşti? Chiar nu realizezi că e un sistem dră- 
cesc de a ne strivi psihic? 

Mi-a mai venit inima la loc. Era o posibilitate; 
mai ştii? Şi totuşi... certificatul? Îndoiala şi durerea 
au început să mă roadă, până când doctorul Amihă- 
esei, pe care-l găsisem cu doi ani în urmă în celulă 
şi care petrecea mai tot timpul în rugăciune alături 
de părintele Gornic, mi-a zis: 

— Tot mai crezi în povestea cu moartea copilu- 
lui? 

Am oftat adânc. 

— Nu ştiu! Nu ştiu, d-le doctor! 

— Atunci ascultă, roagă-te! Cu credinţă, cu frân- 
gere de inimă, şi nu se poate să nu ai un semn! Nu se 
poate! [...] 

Au avut dreptate camarazii mei de celulă. Într- 
una dintre nopţile ce au urmat, am avut un vis edifi- 
cator: prin mijlocul unui lan de grâu verde, care-i 


F 


trecea de genunchi, băiatul fugea spre mine cu bra- 
țele deschise şi mi-a strigat limpede: «Tată, nu sunt 
morti. M-am trezit înfiorat şi din clipa aceea am 
fost încredinţat că trăieşte. Nu m-a minţit visul”. 


Tatăl încarcerat la Aiud se numeşte Ilie Tudor şi 
este autorul cărţii de faţă. Prigonit mai toată viaţa ca 
legionar, n-a apucat să fie, de fapt, decât "frate de 
cruce" (cum a fost cazul multor deţinuţi politici din 
vremea comunismului, căci legionarii mai vârstnici, 
şi mai ales elita Mişcării, fuseseră deja decimaţi sau 
risipiţi prin lume de prigoanele anterioare). 

A fi "frate de cruce" nu însemna a fi mai puţin 
pătruns de crezul legionar, ci doar a fi implicat direct 
mai mult în acţiuni educative şi sociale decât în poli- 
tica propriu-zisă. Frăția de Cruce, în care tinerii (e- 
levi de liceu sau studenţi începători) erau cooptați 
după criterii destul de severe, era o formă ingenioasă 
de pedagogie practică, răspunzând cel mai bine nă- 
zuinţei lui Codreanu ca Legiunea să constituie, îna- 
inte de toate, o şcoală spirituală a eroismului şi a 
jertfei de sine, bine aşezată pe principiile moralei 
creştine. Această dimensiune paideică a legionaris- 
mului rămâne, de altfel, latura lui cea mai interesan- 
tă din perspectiva posterităţii şi ar merita mult mai 
îndeaproape cercetată, sine ira et studio, mai ales 
într-o vreme ca a noastră, de acută criză educaţională 
şi dezangajare civică, dacă nu chiar de disoluţie sau 
pervertire a sentimentului comunitar (naţional, dar şi 
religios). Dacă în planul politic, legionarismul — şi 
pe vremea lui Codreanu, dar mai cu seamă după 


moartea sa (1938) — a avut erorile şi exagerările lui, 

cu zel parşiv puse în evidență de adversari (până la 
contestarea sau ignorarea totală a oricăror virtuţi), în 

planul acesta formativ şi mobilizator a constituit un 

fenomen unic ca proporţii, complexitate, eficienţă şi 

durată, căci nu poţi să nu te minunezi până astăzi 

cum atâtea zeci de mii de oameni, aproape toţi peste 

medie, supraviețuitori ai celor mai cumplite prigoane 

şi nedreptăţi de-a lungul unei vieţi întregi, ajunşi 

octogenari şi nonagenari, îşi păstrează rectitudinea 
mărturisitoare şi mor neclintiţi în crezul tinereţii lor! 

Tar harisma lui Codreanu, dincolo de timpuria ei in- 
trare în legendă, rămâne vie şi prezentă în multe su- 
fiete alese, chiar dacă peste memoria lui s-au aglo- 
merat atâtea minciuni calomnioase, iar bietele lui 
oseminte, cândva îngropate la opt metri sub pământ 
şi scăldate în arsenic, deshumate şi reînhumate creş- 
tineşte pentru o vreme, au sfârşit prin a se pierde fără 
urmă, ca ale altor mii de martiri (de la Moţa şi Marin 
la Valeriu Gafencu şi toată pleiada mucenicească a 
rezistenţei creştine anticomuniste) pe care, iată, de 
trei sferturi de veac încoace, cioclii mereu reciclaţi ai 
neamului şi ai credinţei se căznesc cu disperare să-i 
îngroape în pământ şi în uitare, dar tot nu reuşesc pe 
deplin şi până la capăt! 

Cartea d-lui Ilie Tudor, scrisă din cea mai au- 
tentică experienţă, cu o clasică simplitate şi cu o cu- 
ceritoare cinste sufletească, ne ajută să înţelegem 
ceva mai bine acest fenomen unic din istoria seco- 
lului XX, atât prin prima ei parte (din care tot restul 
creşte organic), unde chipul de pe urmă al Căpitanu- 


F 


lui şi lumea legionară ne sunt înfăţişate în umanita- 
tea şi firescul lor cotidian (în str. Gutenberg 3, la 
Casa Verde — unde Codreanu însuşi locuia curent, cu 
soţia şi cu fiica adoptivă — sau în tabăra de la Car- 
men Sylva) cu percepţia proaspătă şi genuină a unui 
pui de oltean ajuns "copil al Legiunii" la 14 ani (la 
recomandarea popii din satul natal, în campania de 
pregătire a unui personal adecvat scontatei extinderi 
a comerțului legionar), cât şi prin radiografia — cu 
ochi de-acum matur — făcută universului concentra- 
ționar din faza târzie a "reeducării" de la Aiud! (mai 
puţin violentă, dar mai perversă şi mai parşivă, mi- 
zând pe uzura fizică şi psihică a deţinuţilor, dintre 
care unii încarceraţi de peste 20 de ani — arestaţi de 
Antonescu, predaţi ca atare "capitularzilor", apoi lă- 
saţi la cheremul comuniştilor). 

Memorialistul dovedeşte un admirabil instinct al 
esenţialului, discursul este concentrat şi nesofisticat, 
amintirile nu au lungimi şi se citesc lesne şi cu sufle- 
tul la gură. 

Dincolo de anecdotică, se impun cu pregnanță 
portretele (care cel mai adesea se întregesc în conşti- 
inţa cititorului din însumarea referințelor disparate, 
oarecum ca în "viul vieţii”, unde nu ajungi să cunoşti 
îndestul pe cineva decât urmărindu-i manifestările în 
timp, în felurite ipostaze și situaţii): în primul rând 
cel al Căpitanului (şi familiei sale), apoi cele ale u- 


! A se vedea, între altele, cartea d-lui Demostene Andronescu, 
Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din 
închisoare, cu o prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christi- 
ana, Bucureşti, 2009. 


10 


nor apropiaţi de-ai săi din deceniul al patrulea (gene- 
ralul Gheorghe "Zizi" Cantacuzino-Grănicerul, prin- 
țul Alecu Cantacuzino, Nicoleta Nicolescu, avocatul 
Bartolomeu Livezeanu etc.) şi, în fine, umanitatea 
răstignită a închisorilor (preoţii Gornic şi Stăniloae, 
prinţul Alecu Ghyka, Petre Ţuţea, dr. Mihai lubu, 
Pavel Trancă ş. a.). 

După Codreanu, cel mai prezent (în ambele părţi 
ale memorialului) şi mai bine conturat este poetul 
Radu Gyr (oltean, ca şi autorul), "bardul Legiunii”, 
marele transfigurator şi răscumpărător — liric şi mis- 
tic deopotrivă — al terorii penitenciare. Capitolul din 
partea întâi intitulat "Vânt de seară”! — cu păţania 
amuzantă a lui Radu Gyr într-o cârciumă, unde un 
taraf de ţigani lăutari îi stâlciseră romanţa, dar mai 
ales cu marea scenă a romanţei fredonate în amurg 
("Ce frumos cânta Căpitanul!"), pe malul mării, de 
patru oameni (Alecu Cantacuzino la vioară, Corneliu 
Codreanu, lon Banea şi Nicoleta Nicolescu din gură) 
care în decurs de un an aveau să fie asasinați cu toţii 
şi care atunci parcă şi-ar fi cântat laolaltă, cu antici- 
paţie, propriul recviem — este unul dintre cele mai 
bune ale cărţii... 


În zbor trec peste mine anii, 
Departe-ntre străini mă frâne, 
Imi plâng de milă măghiranii 
Și romanițele mă plâng. 


i Este, de fapt, titlul unei romanțe pe versuri de Radu Gyr, ves- 
tite în epocă, dar astăzi uitate. 


11 


Tu, vântule cu şoapte line, 
Ce aromeşti a busuioc, 
Du-mi către alte zări cu tine 
Și vis, şi dor, şi nenoroc! 


Vânt de seară, vânt de seară, 
Vânt hoinar de cireşar, 
Du-mi tristețea mea amară, 
Vânt de seară, vânt hoinar.... 


S-a făcut nu o dată observaţia că, sub semnul u- 
nui destin tragic, din vechea Legiune şi din floarea 
unei gensraţii s-a ales praful şi pulberea: întemeie- 
torii şi liderii au fost ucişi şi nici măcar nu se știe pe 
unde le-or fi oasele, ctitoriile şi monumentele le-au 
fost risipite, memoria le-a fost întinată cu cele mai 
josnice răstălmăciri sau mistificări, arhive întregi de 
documente au fost distruse ca să li se şteargă urma... 
Dar totuşi pe urmele primei generaţii legionare, aşa 
înecate în sânge, surghiunite în patru vânturi şi ca- 
lomniate propagandistic cum a fost, lupta şi idealu- 
rile au fost duse mai departe, cu alte mijloace, de ge- 
neraţia succesivă a fățiorilor de cruce, care au stră- 
bătut jertfelnic şi donquijoteşte istoria însângerată a 
secolului XX şi au ajuns să mărturisească până în 
pragul noului veac şi mileniu despre o altă posibilă 
dimensiune a umanului şi a românităţii, despre care 
este vorba, esenţial, şi în cartea de faţă. 


Răzvan Codrescu 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 


Cartea de memorii a d-lui lie Tudor (n. 3 martie 
1923, la Podari-Dolj) apare acum în a cincea ediție, 
revizuită şi substanţial adăugită. Grija retipăririi şi-a 
asumat-o Fundaţia Sfinţii Închisorilor, în speţă d-ra 
Maria Axinte, ca şi în cazul cărții d-lui Nicolae Pur- 
cărea (leat cu "nea Ilie”, camarad de crez, luptă şi su- 
ferință), Urlă haita |. „„ Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, 
Aiud, apărută în 2012 şi prefațată de d-na Aspazia 
Oţel Petrescu. 

Povestea cărţii este una destul de sinuoasă?. Un 
an lângă Căpitan a apărut prima oară în 1994, conţi- 
nând doar amintirile strict legate de Corneliu Z. Co- 
dreanu. Sub acelaşi titlu (Şi cu subtitlul Amintiri sfin- 
te din lumea legionară), textul s-a reeditat în 2000 


1 Să remarcăm, în treacăt, că şi în memoriile d-lui Ilie Tudor 
există un capitol intitulat "Urlă duşmanii”. "Urletul” îndrăcit al 
duşmanilor Legiunii, întins peste trei dictaturi (carlistă, anto- 
nesciană şi comunistă), cu ea până azi (când "urlătorii” se 
vor paznici "democratii" ai "corectitudinii politice”, "globali- 
zării" şi "Noii Ordini Mondiale. pe linia antinaţională şi anti- 
creştină a stângismului masonice şi a idiosincraziilor evreieşti), 
aduce aminte de "răcnetul” drăcesc la care făcea referire Sf. 
Ap. Petru: "Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, 
umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia [să- 
i] staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe le 
îndură şi fraţii voştri în lume" (7 Petru 5, 8-9; subl. n.). 

* Încerc s-o refac aici, dar nu sunt sigur că nu mi-a scăpat ceva. 


Nici autorului însuşi, cu care m-am consultat, lucrurile nu-i 
sunt mai clare. 


153) 


(prefaţă: George Popescu), 2007 (prefaţă: Radu Po- 
pescu) şi 2009 (cuvânt înainte: Aristide Lefa!; prefa- 
ță: Simona Niculescu”). În 2003 apărea şi De tei lă- 
vălug. Amintiri din temnițele României îngenun- 
cheate (prefaţă: Jean Băileşteanu), cu însemnările 
despre anii de detenţie (autorul a fost deţinut politic 
între 1958 şi 1964). Ediţia din 2009 (Ed. Autograf 
MJM), care, conform paginii de titlu, se considera a 
treia (deşi în realitate era a patra), reunea între co- 
pertele ei atât Un an lângă Căpitan (ce a dat şi titlul 
generic al volumului), ca primă parte (intitulată "Îna- 

inte"), cât şi memoriile din detenţie, ca parte a doua 
(intitulată: "Apoi”), cele două părţi fiind precedate 


Iată câteva spicuiri din cuvântul regretatului A. Lefa (la rân- 
dul său fost deţinut politic şi figură marcantă a luptei anticomu- 
niste); "La 14 ani, preotul satului, Dan Mihăilescu (mort în în- 
chisoarea de la Aiud), l-a trimis «copil de prăvălie» la o coape- 
rativă legionară, gest de caritate faţă de un copil sărac. Astfel a 
început să se depene o viaţă deloc banală, pe care o prezină cu 
toată sinceritatea şi cu deosebit talent. Merit cu atât mai mare 
cu cât diplomele şi dectoratele universităţilor nu i-au fost acce- 
sibile. [...] Aceeași sinceritate şi talentul de povestitor însoțesc 
şi conving despre tot ce a pătimit până la eliberarea din 1964". 

* Prefaţatoarea din 2009, din perspectiva altei generaţii, scria: 
"Nicicând România nu a fost atât de strivită — spiritual şi fizic — 
decât după ocupaţia comunistă. Chinurile descrise de către Ilie 
Tudor în a doua parte a cărţii pot lămuri chiar şi copiii neştiu- 
tori, cei ce acum banalizează drama noastră şi poartă tricouri cu 
Ceauşescu. Un pasaj din cântecul fiului său, Tudor Gheorghe, 
Vin colindătorii, pune în mod dureros întrebarea în numele 
martirilor români: «Mută-i întrebarea ce răsună-afară:/ Am mu- 
rit degeaba? Ce-aţi făcut din ţară?». La fel de dureros și premo- 
nitoriu este pasajul din acelaşi cântec: «Dacă stau la poartă şi 
nu zic nimica,/Domnilor de astăzi, să v-apuce frica!»”. 


14 


de un cuvânt al autorului ("Cuvântul meu”). Toate 
aceste ediţii au fost, din păcate, modeste şi stângace 
sub aspect editorial, unele apărând chiar fără consul- 
tarea şi acordul autorului. 

Ediţia de faţă — a cincea — păstrează, la indicaţia 
autorului, titlul şi structura celei din 2009, căreia îi 
adaugă însă o nouă secţiune (4ddenda), în care suni 
incluse două texte inedite cu caracter literar (unul în 
proză, intitulat în cele din urmă de autor "Cu capul 
pe genunchii Domnului"; altul în versuri/distihuri, 
întitulat editorial "Cugetări lirice”). Noile texte, deşi 
conţin referiri răzlețe la tinereţea legionară sau la ex- 
perienţa penitenciară a autorului, sunt de altă factură 
decât memoriile propriu-zise şi trebuie judecate în 
consecinţă, ca tentative târzii de lirism estetizant, cu 
savori de limbă şi stil care aduc aminte, mutatis mu- 
tandis, de scriitura unui Fănuş Neagu (mergând până 
la "beţia" metaforică a "zicerii", sub semnul unei 
gratuităţi artistice care lasă în suspensie planul strict 
memorialistic). 

Interesul predilect al volumului îl constituie, de- 
sigur, primele două părţi, cu amintirile din adoles- 
cenţă (1937-38, tangenţial şi 1940) şi apoi din anii 
de recluziune (mai ales de la Aiud şi Salcia). "Taina" 
originară şi fundatoare a întregii existenţe a autorului 
rămâne însă întâlnirea sa cu Codreanu şi cu lumea 
legionară, fapt ce explică şi îndreptăţeşte titlul şi 
subtitlul cărţii, căci experienţa penitenciară de mai 
târziu stă între aceleaşi linii de forţă ale crezului şi 
conduitei legionare, în afara cărora nici n-ar putea fi 
cu adevărat înţeleasă. 


13 


S-au îndreptat aici multe erori sau inconsecvenţe 
strecurate şi perpetuate în ediţiile anterioare, ceea ce 
face lectura mai lesnicioasă şi, sperăm, mai atrăgă- 
toare pentru tânărul cititor de azi şi de mâine, la care 
autorul — acum nonagenar — se va fi gândit cu predi- 
lecţie. Textele sunt sprijinite şi de un material foto- 
grafic consistent, chiar dacă nu întotdeauna şi de ca- 
litatea pe care ne-am fi dorit-o. Rămâne destul loc de 
îmbunătăţiri şi pentru eventualele ediţii viitoare. 

Chiar dacă nu au fost tocmai exemple de profe- 
sionalism editorial, se cuvine a le mulţumi totuşi tu- 
turor celor care, de-a lungul a aproape două decenii, 
s-au implicat în editarea, prefaţarea şi mediațizarea 
acestor amintiri, ce ocupă deja un loc de frunte în 
ansamblul literaturii legionare şi al literaturii închi- 
sorilor, prin puritatea sufletească şi prin darul scri- 
itoricesc al autorului. 


R. C, 


CUVÂNTUL MEU ÎNAINTE 


Sunt dator cu câteva limpeziri. Am încercat să 
încredinţez hârtiei o mică parte din evenimentele tră- 
ite în urmă cu peste 70 de ani, la o vârstă când abia 
deschisesem ochii spre o viaţă ce s-a dovedit mai 
mult decât vitregă. Am intrat în lume într-o căsuţă 
sprijinită de patru meri şi un nuc uriaş, dintr-o mar- 
gine de sat. Prima "binecuvântare" pe care mi-a ofe- 
rit-o viaţa a fost vitregia ceasului, a zilei, a vremii. 

Prima licărire de lumină mi-au dat-o şcoala şi bi- 
serica din satul de lângă Jiu, care mi-au fost, pe rând, 
prieten şi duhovnic. În 1937 — aveam 14 ani — preo- 
tul satului m-a trimis copil de prăvălie la o coopera- 
tivă legionară, gest de caritate faţă de un copil sărac. 

Acolo, în curtea generalului Gheorghe Cantacu- 
zino-Grănicerul, l-am văzut întâi pe Căpitan. Am so- 
cotit că am o datorie de suflet să însemnez ceea ce 
m-a impresionat atunci. Lucruri poate mărunte, dar 
care dezvăluiau o latură a vieţii trăite lângă cel care 
avea să rămână în conştiinţa mea — şi nu numai — 
"Arhanghelul Dreptăţii Româneşti”. 

Am vrut să fac cunoscut celor de azi şi mai ales 
celor de mâine, nume de oameni şi fapte pe care le- 
am trăit şi care m-au marcat pentru toată viaţa. 

N-a fost uşor să fii considerat — şi tratat ca atare 
— "copil al Legiunii" într-un sat din România. Iadul 
se strecurase sub formă de şarpe corcit în venin de 
seceră şi ciocan, în totala revărsare a urii, în ale cărei 


AI:7) 


valuri am înotat abia respirând. Am trăit în pădurea 
de suliți otrăvite, în urletele unor demoni roșii, cu 
gheare şi rânjete de şacal. 

Dialogurile le-am reconstituit, cât mai fidel po- 
sibil, din aduceri-aminte, şi dacă s-au pierdut unele 
nuanţe, de vină este timpul. Esenţialul însă a rămas. 
Am consemnat întâmplări de atunci, după cum se va 
vedea în cuprinsul cărţii. Eram prea necopt ca să pot 
înţelege uriaşa personalitate a Căpitanului. 

Căpitanul! Harismaticul trimis de Dumnezeu să 
trezească din amorţeală neamul românesc târât în 
prăpastie de marii şi mulţii lui duşmani. Omul care 
n-a cunoscut odihna în durere, care s-a situat la polul 
opus al nimicniciei, care a întrupat imperativul de "a 
vedea" — în sine, în jurul său şi mult mai departe. Şi- 
a supus fiecare act al său unui examen ce cuprindea 
totul: voință, cunoaştere, suferinţă. În zonele cele 
mai adânci ale fiinţei sale au stat: Dragostea de 
neam, Credinţa nestrămutată în Dumnezeul părinţi- 
lor noştri şi Nădejdea că fiara ce venea de la Răsărit 
va fi până la urmă zdrobită. Luptând cu răul din via- 
ţă, cu răul din ţară, s-a format — cu ce preţ! — eroul, 
martirul. 

Ultimele pagini încearcă să ridice o infimă parte 
din vălul negru ce a acoperit mulţimea fără de număr 
a celor ce nu s-au îndoit de dreptatea crezului lor; 
trupuri şi suflete strivite, dar care s-au ridicat vulca- 
nic împotriva torţionarilor. În afară de elita Mişcării, 
aproape în întregime ucisă, s-a ridicat mulţimea de 
eroi necunoscuţi. 

Crezul lor? Salvarea Ţării! 


18 


Ei, cei care juraseră să trăiască în sărăcie, să jert- 
fească permanent pentru țară, nu puteau fi cumpăraţi 
cu un blid de linte! Au arătat lumii că arma cea mai 
de temut pentru duşmani este propriul sânge vărsat 
din belşug de-a lungul unui sfert de veac, la Aiud, în 
Deltă, la Canal, în munţi, la minele de plumb. Am 
cunoscut, în temniță, oameni — şi nu puţini — care au 
refuzat "libertatea" oferită de "putere" după ce exe- 
cutaseră chiar 23 de ani de muncă silnică! Au prefe- 
rat să ducă mai departe jugul crucii, sub care au in- 
trat de bună voie, pentru mântuirea neamului tor. 

Am intitulat aceste însemnări Un an lângă Căpi- 
tan. Amintiri sfinte din lumea legionară socotind că, 
purtând pecetea adevărului (n-am inventat nimic), 
vor pătrunde mai uşor în inimile eventualilor cititori, 
de azi sau de mâine, cum spuneam mai sus. 

Ce a urmat după eliberarea din 1964 este o po- 
veste aparte, pe care am înfăţişat-o în a doua parte a 
cărţii, ştiut fiind că roata istoriei coboară ori ridică 
oameni şi fapte — care transcend fragila noastră ființă 
— după raţiuni care ne depăşesc şi pe care de multe 
ori nu le înţelegem. 


Ilie Tudor 


Partea întâi 


ÎNAINTE 


AȘA I-AM CUNOSCUT 


— Să ne rugăm lui Dumnezeu! Să ne ridicăm cu 
gândul la sufletele martirilor! 

Urma un şir de nume ale celor căzuţi, în frunte 
cu Moţa şi Marin. Cei prezenţi stăteau în picioare, cu 
faţa spre răsărit, unde pe perete era icoana Arhan- 
ghelului Mihail, sub care ardea o candelă. Mai jos, 
în partea dreaptă, tabloul unui bărbat cam la 35 de 
ani, cu privirea pătrunzătoare, cu fruntea înaltă şi pă- 
rul răvăşit, care purta un cojocel cu guler negru (por- 
tul naţional al bucovinenilor): Căpitanul! Pe pereti, 
fotografii ale multor tineri din diversele tabere de 
muncă, ce pe atunci împânziseră ţara. 


Noi, legionarii lui Codreanu, 
Din muncă ne-am făcut un crez 
Şi-n toate părţile pornit-am 
Echipele de cămăşi verzi... 


Aşa începea unul dintre cântecele cu care Mişca- 
rea Legionară reuşise în scurtă vreme să atragă şi să 
mobilizeze tineretul ţării. În brutăria lui Constantin 
Stanciu se amenajase sediul şi se înjghebase primul 
nucleu: un cuib compus din 13 oameni, în frunte cu 
preotul Dan Mihăilescu (jertfit şi el în temniţa de la 
Aiud, în perioada 1958-64). Nu prea înţelegeam eu 
la cei 13 ani ce se întâmplă, dar m-au vrăjit cântecele 
şi m-au mirat hotărârile ce se luau după terminarea 


23 


[= 


şedinţei, care se sfârşea tot cu o rugăciune şi cu un 
angajament benefic. 

Bunăcară în iarna anului 1936, înainte de Cră- 
ciun, s-a luat hotărârea ca în săptămâna ce urma să 
se pornească la ajutorarea copiilor lui Dumitru Tu- 
dor, care rămăseseră fără tată într-o împrejurare ce 
nu s-a lămurit nici până azi. 

Nea Dumitru era chirigiu. Căra lemne din pădure 
pentru depozitele din Craiova. Se formaseră echipe 
de 5-6 sănii (era iarnă), care plecau în grup. Erau 
lupi, răuvoitori, şi oamenii se apărau. Au plecat din 
pădurea Radovanului (20 de kilometri în sudul Cra- 
iovei) de cu seara şi dimineaţa au ajuns în sat. Pe e! 
l-au găsit mort împușcat; l-au adus acasă boii cu- 
minţi, în sania plină. I-au rămas 6 copii, toţi mărunți. 
Nu aveau de nici unele. În prag de iarnă, ei săraci, ce 
era de făcut? Anul fusese vitreg; bucate puţine... Ce 
facem, camarazi? Nu-i putem lăsa. Înainte de toate, 
suntem creştini. Şi s-a hotărât ca de săptămâna ur- 
mătoare să se pornească la strângerea de ajutoare din 
sat, să-i scoată din nevoie. Aşa s-a făcut. În fruntea 
comitetului parohial — în care majoritatea erau legio- 
nari —, preotul Dan a adunat un car de porumb şi alte 
bunuri cu care tuşa Ghiţa şi orfanii ei au ieşit cu bine 
din iarnă. 

În fiecare săptămână, măcar o faptă bună. Cât de 
mică, dar să se facă! Se repara un podeţ; o fântână, 
un drum... Se căutau şi se găseau destule ocazii în 
care să poţi face o faptă bună pentru aproapele tău. 


* 


Tot în iarna aceea o veste îngrozitoare a zguduit 
satul. Prin luna februarie, Anghel Marin, un om să- 
rac, tot din Podari, era angajat ca îngrijitor la anima- 
lele sălbatice din punctul zoologic aflat în parcul o- 
raşului şi care făcea bucuria copiilor. Alături de mi- 
nunatul lac înconjurat de pomi de toate soiurile, era 
un fel de puț larg, în care hălăduiau 3-4 urşi, îngrijiţi 
şi hrăniţi de oameni angajaţi special pentru aceasta. 
Marin Anghel, om harnic şi curajos, a intrat ca de o- 
bicei să le dea mâncare. Nu i-a mai închis după gri- 
lajul special amenajat — erau blânzi şi se cunoşteau 
demult. Nu se ştie ce s-a întâmplat, dar la urletul său 
de groază au sărit muncitorii din parc: l-au găsit cu o 
mână smulsă şi cu hainele sfâşiate. N-a mai putut fi 
salvat. I-au rămas şi lui 3 copii şi o casă fără sprijin. 

Şi iarăşi o iniţiativă de cuib. S-au strâns bani, i- 
au cumpărat o vacă. Ba încă d-l Sever Teodorescu, 
fiu al satului, care avea un magazin de textile în Bra- 
şov, a adus un camion cu lucruri şi a îmbrăcat copiii 
săraci din sat. Era şi el legionar. L-am întâlnit cu 
bucurie în preajma Căpitanului în 1937, la o coope- 
rativă legionară. 


Faptele de mai sus sunt reale şi mulți le cunosc. 
N-am schimbat nume, nici fapte, am socotit că aşa e 
bine. Aşa i-am cunoscut eu pe cei din satul nostru. 
Aşa m-am ataşat, cu toată curăţenia sufletească şi 
„elanul adolescentin, la îndemnul părintelui, care a în- 
cercat să pună şi bazele unei organizaţii de tineret 


TM 


(Prăţiile de Cruce), dar n-a mai fost vreme. 

In vara aceluiaşi an, 1937, s-a construit din teme- 
lie, în izlazul comunal, o fântână. "Fântâna Pandu- 
rilor" i se zicea înainte. O cişmea atât de necesară a- 
dăpării vitelor în arşiţa verii. Un izvor binecuvântat 
la vreo 3 kilometri de şoseaua Craiova-Calafat. A 
fost dărâmată de secretarul PCR Gh. Cătănescu, pen- 
tru că era construită de legionari şi avea pe frontispi- 
ciu deviza: "Hristos, Regele, Națiunea”. Au şters nu 
numai inscripţia, dar şi fântâna de pe faţa pământu- 
lui, mai ales că lumea îi zicea de-acum "Fântâna Le- 
gionarilor". 

Aşa se explică afluenţa intrării în Mişcare, care 
mai ales în judeţele Dolj şi Arad a fost masivă. 

La alegerile din toamnă succesul la urne a speriat 
puterea, ce, la drept vorbind, se afla în mâinile Re- 
gelui Carol al II-lea, care a şi decretat dictatura, din 
primăvară. A însemnat sfârşitul democraţiei în Ro- 
mânia, şi implicit sfârşitul tuturor acţiunilor Legiu- 
nii. 

Cât despre copiii lui Dumitru Tudor, ei au cres- 
cut mari cu greu, dar s-au realizat toţi; inteligenţi şi 
îndârjiţi, sunt gospodari la locul lor, cu copii şi cu 
nepoți. 


COPIII LEGIUNII 


În dimineaţa aceea de mai 1937, grupul nostru de 
copii, strânşi lângă un tânăr slăbuţ cu ochelari cu ra- 
mă groasă, urca în trenul Craiova — Bucureşti, cu o 
destinaţie precisă. 

Eram 16 copii din judeţul Dolj, de la ţară, cu că- 
măşuţe lungi şi câţiva cu pălării de paie, vioi, dar 
stingheri, supravegheați de comandantul legionar a- 
vocat Bartolomeu Livezeanu, însărcinat de Căpitan 
cu ducerea la îndeplinire a circularei emise cu o lună 
în urmă, privind organizarea comerţului legionar. A- 
ceastă circulară prevedea: "Pentru salvarea comer- 
ţului românesc, şefii de sectoare şi din organizaţiile 
de la sate vor alege copii de peste 14 ani, din Oltenia 
mai ales, cu care să formăm viitorii comercianţi ro- 
mâni...". 

Iată-ne, dar, la fereastra vagonului elegant. Cine 
mai văzuse un compartiment cu scaune de piele, cu 
arcuri moi? Stăteam retras şi îl ascultam mirat şi 
curios pe tânărul acesta cu ochelari: 

— ÎL veţi cunoaşte pe Căpitan. Veţi vedea clădiri 
mari şi frumoase, şi alți copii ca voi, din toată ţara. 
La început o să fiţi copii de prăvălie şi veţi învăţa tot 
ce trebuie în vederea formării voastre. 

În Bucureşti ne-a copleşit totul: forfota străzilor, 
clădirile pe care le văzusem doar în cărţile de şcoală, 
îmbrăcămintea oamenilor... 

Ne-am oprit în strada Gutenberg 3, într-o curte 


27 


£ 


pavată cu pietriş mărunt, cu un gard de fier verde, 
unde forfoteau o mulţirne de tineri. Eram acolo 70 
de copii din toată ţara, în curtea casei Generalului 
Gh. Cantacuzino-Grănicerul. 

Ne-a luat în primire o fată, înaltă zâmbitoare, 
care ne-a spus: 

— De acum înainte, eu sunt mama voastră. 

Era atât de caldă şi de atrăgătoare încât am iubit- 
o din prima zi. Se numea Nicoleta Nicolescu. 


* 


La început am fost învăţaţi cum să ţinem furcu- 
liţa, cuțitul. Cum să stăm la masă. Din primele zile s- 
a început pregătirea noastră în vederea formării ca 
viitori oameni, comercianți români, cu o morală le- 
gionară, creştină, cu un comportament corect. 

In săptămâna care a urmat am fost echipați cu 
treninguri şi ghete noi, dăruite de marele industriaș 
D. Mociorniţă, simpatizant al Mişcării. 

Intr-o dimineaţă am fost aranjaţi pe două rânduri, 
după înălțime. Eram printre ultimii 10. De pe scări a 
coborât un grup de tineri. În mijlocul lor, un bărbat 
cam la 35 de ani, înalt, cu părul răvăşit de vânt, cu o 
figură parcă cioplită din piatră, frumos şi impunător, 
a trecut cu pasul rar printre noi, privindu-ne pe fie- 
care în parte. Pe măsură ce înainta, faţa i se însenina 
şi un zâmbet duios i se întipărea pe figură. 

— Demult nu l-am mai văzut pe Căpitan aşa de 
vesel! — i-a şoptit Nicoleta inginerului Horodnicea- 
nu, şi el un fruntaş al Legiunii. 


28 


Căpitanul a trecut prin fața noastră. A ales 12 
dintre noi, printre care şi eu. Şi am plecat la Carmen 
Sylva. A venit cu noi şi Nicoleta. 

A trecut peste o jumătate de veac de când copiiul 
de la ţară se minuna de ceca ce i se întâmplase şi 1 se 
înregistrase în memorie şi în inimă pentru toată via- 
ţa. Amintiri care nu s-au şters, în pofida sălbaticei 
prigoane care a bântuit peste toată suflarea româ- 
nească, atâta amar de vreme. 


EA 


Bunicul de azi are nepoți studenţi, care se miră 
cum "tatae ăsta" cărunt şi chel a păstrat în tainiţele 
sufletului său atâtea întâmplări minunate de care ei 
nu au auzit. Îşi amintesc câteodată, plini de bucurie, 
cu câtă dragoste şi emoție, în serile lungi de iarnă, în 
basmele cu care-i adormea, le înfăţişa un Făt-Fru- 
mos care, urcând pe munţi de suferinţă, ori străbă- 
tând păduri cu fiare sălbatice, înfrângea zmei şi ba- 
lauri, viteaz şi neînfrânt. 

Adeseori începea aşa: 


Spune legenda că a fost o țară 

Cu holde de aur şi cer fermecat, 

Cu freamăt de codri şi murmur de ape, 
Cu sfinte troițe la uliţi de sat... 


URLĂ DUŞMANII 


Plouase de cu seara şi aleile așternute cu pietriș 
mărunt dintre corturile aliniate pe plaja de la Carmen 
Sylva străluceau umede în splendoarea unui răsărit 
de soare ce ieşea imens şi roşu din mare. 

Cortul Căpitanului avea în față o copertină de 2 
metri, sub care lucra. Scria până târziu în noapte, iar 
când ne trezeam noi, dimineaţa, îl vedeam tot acolo 
unde-l ştiam de cu seara. Era în curs de redactare 
volumul al II-lea din cartea Pentru legionari, pe care 
nu ştiu dacă îl va fi terminat... 

După fuga de înviorare — alerga cu noi — până la 
apă şi înapoi, vreo 500 de metri, treceam la lucru, 
fiecare unde era repartizat. Cortul nostru fusese fixat 
lângă cel al Căpitanului, el hotărâse aşa. 

In seara precedentă restaurantul fusese ticsit şi 
era destulă treabă. Pe la ora 11, ne întâlnisem cu un 
grup de studenţi proaspăt sosiți în tabără, care încer- 
cau să înveţe un cântec adus atunci de la București. 
Se chema "Răzbunare". 

Căpitanul s-a apropiat de grup. Se bronzase. A- 
vea un corp frumos, atletic, înalt, suplu, cu figura a- 
ceea inconfundabilă, ce ne era atât de dragă. A as- 
cultat, a fredonat cu noi, iar la sfârşitul cântecului s-a 
încruntat nemulțumit şi a zis: 

— Nu-mi place, camarazi! Melodia este splendi- 
dă, cuvintele însă... Răzbunare... Ce e aia? Răzbuna- 
rea este a lui Dumnezeu. Noi parcă vorbeam de iubi- 


30 


re, de dragoste creştină. Nu? 

Şi după o pauză mică: 

— Ştiţi "Urlă duşmanii"? 

— Da, Căpitane! 

Eram vreo 30 de persoane care, alături de el, 
risipeam în clarul dimineţii frumuseţea cântecului le- 
gionar care-i plăcea lui îndeosebi. Redau din memo- 
rie: 


Urlă duşmanii în cărare 
Și-şi arătă-n rânjet colții, 
Noi păşim cu nepăsare 
Și voioşi în calea morţii. 


Las'să urle, las' să geamă 

Și să drapăne cu gheara, 
Nouă nu ne este teamă 
Atunci când ne cheamă Ţara! 


Un gând sfânt pe noi ne strânge 
în ajertfelor echipă: 

Pentru cel flămând, ce plânge, 
Ne jertfim în orice clipă. 


Pentru gloria legionară 
înfruntăm mereu duşmanul, 
Jertfim totul pentru Țară 
Când ordonă Căpitanul. 


Tinde spada, Căpitane! 
Inimi de viteji aşteaptă 


SIL 


Să pornească milioane 
Pentru lupta ta cea dreaptă! 


Entuziasmul era ca un vulcan. Mai ales că la ver- 
sul "Tinde spada, Căpitane!" toţi îl priveam. A clipit 
des şi s-a depărtat tăcut spre apă. A luat-o la fugă şi 
a plonjat suplu în valuri. Era un înotător excelent. A 
făcut un ocol şi s-a dus în Jos, unde s-a amestecat cu 
mulțimea de pe plajă. 

Pe seară se înnourase. Lângă şevaletul aşezat în 
faţa cortului, o fată drăguță şi înaltă, cu pensula în 
mână, se plimba nemulțumită în sus şi în jos. Căpita- 
nul a săltat capul şi a întrebat-o: 

— Cum mai merge? 

— Ochii! Ochii, Căpitane! Nu pot să-i redau! Nu 
pot! 

EI a zâmbit şi a ridicat privirea spre ea. 

— Poftim! Ieri erau verzi şi acum au reflexe al- 
băstrii! Cum să fac? 

A privit-o dintr-o parte, amuzat. 

— De când ne cunoaştem, Nicoleta? 

Pe ea parcă o răcorea un zefir. Era una dintre su- 
tele de studente care şi-ar fi dat viaţa pentru el. Ceea 
ce a şi făcut până la urmă. Dar să nu anticipez. 

Între timp au venit doamnele Elena Codreanu şi 
Iridenta Moţa (sora Căpitanului) şi au plecat toţi pa- 
tru. Ea li s-a plâns, glumind, de necazul nereuşitei 
sale, apoi s-a îndepărtat râzând. 

După plecarea lor, ne-am uitat şi noi la pânza din 
care se desprindea, clară, imaginea Căpitanului, aşa 
cum îl văzusem cu o clipă înainte şi cum îl ştiam. 


Nouă ni s-a părut tabloul deosebit de frumos. Şi o- 
chii! Ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaş- 
tri, ci aşa cum îi ştiam; cu reflexe de oţel, când se- 
ncrunta; calzi şi blânzi, când vorbea cu noi. 

Peste câteva zile „pictorița" terminase tabloul şi- 
şi strângea pensulele şi culorile. Căpitanul tocmai 
venea. 

— Gata? 

— Gata, Căpitane. 

— Eşti mulțumită? Îţi place? 

Nu ştiu ce i-a răspuns, dar după salutul regle- 
mentar i-a întins mâna, a luat-o părinteşte de după u- 
măr şi s-au îndreptat spre grădina restaurantului nos- 
tru. 

Nicoleta! Eroina care în timpul prigoanei a fost 
arsă de vie în crematoriu de către zbirii puterii acelei 
vremi. Poate că atunci, în acele clipe tragice, ochii 
Căpitanului erau îndreptaţi către ea, încurajând-o. 


13 IULIE 1937 


Grădina restaurantului legionar din Carmen Syl- 
va, acum Eforie Sud, era situată în stânga şoselei 
Constanţa — Mangalia, între mare şi lacul Techir- 
ghiol. Staţiunea, pe atunci, se compunea din vile răz- 
leţe, străjuite de pomi fructiferi, răspândite pe o dis- 
tanţă de vreo 3 kilometri, şi din câteva unităţi comer- 
ciale înghesuite de-a lungul drumului nepavat, dar 
mărginit de salcâmi. 

Lângă localul nostru se afla un stabiliment foarte 
elegant al unui oarecare Braun. Acolo serveau chel- 
neri în fac, iar seara atmosfera era înveselită de un 
taraf şi de formaţii de teatru sau de revistă, venite 
din București, ce-şi etalau repertoriul pe o scenă lu- 
minată a giorno. Localul era de clasa întâi, aşa cum 
era şi scris pe firmă, la vedere. Grădina noastră era 
împrejmuită cu rogojini pictate, care ne apărau de 
vânt şi de soare, pe jos cu pietriş mărunt, curat şi în 
permanenţă umezit. Tocmai sta era una dintre sarci- 
nile noastre, ale celor 12 copii-ucenici. Din loc în 
loc, la vedere, erau puse afişe: "BACȘIŞ NU SE 
PRIMEŞTE! AICI SERVESC LEGIONARI!". 

Pe noi ne îndrumau în "meserie" chelneri de cali- 
tate: studenţi, medici, ingineri, avocaţi, profesori etc. 
Bunăoară simpaticul grataragiu, roşcovan şi mereu 
vesel, cald şi apropiat, cu o bonetă albă pusă pe 
sprânceană, nu era altul decât doctorul Bolintineanu, 
cunoscutul chirurg, care acum îşi zdrăngănea profe- 


sional cleştele cu care întorcea carnea încinsă! 

Acest om, recunoscut ca probitate profesională, 
păstra încă în suflet candoarea copilăriei. Astfel, în 
ziua de 13 iulie 1937, când se împlineau 6 luni de la 
eroica moarte a martirilor Moţa şi Marin, Căpitanul 
a hotărât ridicarea în grad a unui număr însemnat de 
instructori, ajutori de comandanţi şi comandanţi. 
Printre aceştia şi doctorul Bolintineanu. Când s-a au- 
zit strigat, a înlemnit în poziţia de drepţi, iar când 
Căpitanul l-a îmbrăţişat, s-a fâstâcit ca un copil. 

Solemnitatea s-a desfăşurat seara, târziu, după 
închiderea localului. Fusese o zi senină de vară, căl- 
duroasă. Pietrişul umezit încă mai păstra răcoarea 
din timpul zilei, când avalanşa de clienţi, într-un du- 
te-vino permanent, căutau o masă liberă. 

La vecinii noştri, cu toată eleganța serviciului şi 
cu tot meniul sofisticat, mesele libere nu erau o rari- 
tate. Ici şi colo, câte un grangur cu bani. 

La noi, începând cu ora 7 seara şi până după [| 
noaptea, nu puteai să-ţi tragi sufletul. Era şi mult mai 
ieftin. Se serveau fripturi, salată şi bere ca pe bandă 
rulantă. Nu aveam noi muzică, artişti sau dansatoare 
despuiate, dar era multă tinereţe, bună dispoziţie, cu- 
răţenie şi mai ales disciplină legionară, atitudine ci- 
vilizată şi bun-simţ. 

Îmi vine în minte o scenă de tot hazul, care are 
semnificaţia ei. Şirul de 25 de mese era debarasat de 
mine. Chelnerul era avocatul Bartolomeu Livezeanu, 
comandant legionar. La o masă, o doamnă destul de 
plinuţă şi care-şi etala eleganta toaletă şi pălăria ma- 
re, se fățâia nemulțumită pe scaunul de răchită şi, 


după câteva minute, a bătut în masă. 

— Chelner, aici! 

Aglomeraţia era mare şi noi alergam, încercând 
să mulţumim lumea. Impecabilul chelner s-a prezen- 
tat ceremonios, pentru a lua comanda. 

— Ce doreşte doamna? 

— Ce aveţi? 

După ce i-a adus la cunoştinţă meniul, clienta a 
ales ce dorea, iar chelnerul a notat în carneţel. Când 
a vrut să se îndepărteze, l-a oprit: 

— Ia stai! 

Acesta s-a întors imediat, atent, cu creionul pre- 
gătit, privind-o peste ochelari. 

— Da, vă rog! 

— De unde te cunosc? Ai servit cumva într-un lo- 
cal din Bucureşti? Semeni foarte mult cu un cunos- 
cut al meu, avocatul Livezeanu... 

— Eu sunt, doamnă! 

A sărit în sus, ca arsă. 

— la stai, frate! Am venit aici să fiu servită de un 
avocat? De unul dintre cei mai străluciți ai baroului 
Ilfov? Doamne fereşte! Ce s-a întâmplat?! Ce-aţi pă- 
țit?! 

El s-a îndepărtat grăbit spre grătar făcându-mi 
semn să-i aduc ce-i trebuia: tacâm, coşuleţul de pâi- 
ne etc. Când s-a întors, m-a întrebat zâmbind: 

— Unde e doamna? 

— Păi... după plecarea dvs. s-a ridicat, parcă spe- 
riată, şi a fugit nedumerită, neînţelegând ce s-ar fi 
putut întâmpla cu avocatul Livezeanu de a ajuns... 
chelner! 


36 


Tot pe rândul nostru, la ultimele mese din mar- 
ginea dinspre mare, s-au aşezat Căpitanul, Ilie Gâr- 
neaţă, profesorul Ion Zelea Codreanu şi cei cinci în- 
torşi din Spania: inginerul Gh. Clime, prinţul Alecu 
Cantacuzino, Bănică Dobre, Nicolae Totu şi preotul 
Dumitrescu-Borşa, împreună cu doamnele Ana-Ma- 
ria Marin, Elena Codreanu şi Iridenta Moţa, care e- 
rau în doliu. Uniseră trei mese şi aşteptau. Era pe la 
ora 9 seara. Restaurantul era ticsit. La un moment 
dat, Nicolae Totu se ridică impunător — era om mare, 
înalt — şi, după ce şi-a privit ceasul, a rostit cu o voce 
de bariton, care a dominat larma din local: 

— Domnilor! Toată lumea, drepţi! Toţi legionarii 
pentru onor înainte! 

Braţele au răpăit pe piepturi, au săgetat aerul şi 
au ţâşnit spre cer. 

— Păstrăm un moment de reculegere în memoria 
eroilor Moţa şi Marin. 

Liniştea s-a întins ca o apă. Privirile nedumerite 
ale clienţilor se plimbau împrejur, mulţi neînţele- 
gând ce se întâmpla. Nimeni n-a mai mişcat. Co- 
mandantul Totu, cu ochii pe ceas, a ordonat pe loc 
repaus, după care s-a adresat mulţimii: 

— Domnilor, vă rugăm să ne iertaţi! Azi, la ora 
aceasta, se împlinesc 6 luni de când camarazii noştri 
Ionel Moţa şi Vasile Marin şi-au dat viaţa pe frontul 
spaniol, pentru credința noastră, pentru Cruce şi Le- 
giune. Pentru noi, pentru legionari, a fost o zi mare. 
Poftă bună! 

Mulțimea a început să aplaude, iar noi am purces 
la activetatea firească. În minutul de reculegere, l-am 


337) 


n 


privit pe Căpitan. Era ca o stană de piatră. Primea o- 
norul celor câteva sute de legionari alături de eroii 
din Spania, dintre care doi răniţi; privirea îi era ridi- 
cată în sus, spre cerul senin, înstelat, de unde cei doi 
îi răspundeau la salut din eternitate. Îşi strângea făl- 
cile, stăpânindu-şi emoția, cu mâna ridicată, mai ales 
că doamnele, după momentul de reculegere, se pră- 
buşiseră pe scaune, cu batistele la ochi. 

Peste puţină vreme am dus şi la masa lor cina și 
câteva sticle de limonadă. Freamătul grădinii a în- 
văluit seara de iulie, senină şi caldă. După golirea lo- 
calului, în jurul orei 12, în lumina lunii, au rămas în 
jur de o sută de bărbaţi: cei ridicaţi în grad în ziua 
aceea. S-a întins o masă comună, binecuvântată de 
părintele Dumitrescu-Borșa. Până târziu, mult după 
miezul nopții, s-au întreţinut legionarii cu Căpitanul, 
care abia a atins mâncarea. A stat aproape toată vre- 
mea cu coatele pe masă, privind înainte, în el, unde 
cei doi erau prezenţi pentru totdeauna. 

Ne-am ridicat de la masa care s-a încheiat, ca în- 
totdeauna, cu rugăciunea "Cu noi este Dumnezeu” 
cântată în cor de cei prezenţi. Sonoritatea imnului 
sfânt plutea peste întinderea fără margini a mării, a 
nopții, a cerului, spre care gândurile şi sufletele noa- 
tre se ridicau, purificate prin rugăciune, ca să comu- 
nice cu cei căzuţi pentru biruinţa crucii lui Hristos şi 
a sfântului lor crez. 


20 IULIE 1937 


După emoţionantul moment din 13 iulie, când se 
făcuse pomenirea de 6 luni de la căderea lui Moţa şi 
a lui Marin în Spania, Căpitanul a plecat la Bucu- 
reşti. 

În tabără, activitatea era, ca întotdeauna, în toi. 
Muncă, disciplină, educaţie şi cântec. Creşteam în 
spirit legionar, care ne era din zi în zi mai necesar, 
mai drag, sub îndrumările neobositului avocat Barto- 
lomeu Livezeanu şi ale Nicoletei, însărcinaţi de Că- 
pitan cu aceasta. Ne luam la întrecere în zori de zi pe 
malul mării, ne căleam. Din cauza vârstei şi a origi- 
nii noastre, îl supăram deseori pe instructorul nostru 
cu inerentele "călcări de poruncă”. 

Eram 12 adolescenţi, toţi fii de ţărani, care ve- 
deam pentru prima dată marea şi care intrasem într- 
un ritm de viaţă total străin formării noastre de până 
atunci, un ritm miraculos. 


Era în dimineaţa zilei de 20 iulie, zi cu adieri de 
vânt cu iz de Techirghiol, cu un miros specific, parcă 
amar. După pregătirea grădinii pentru clienţi şi după 
gustarea de la ora 9, profitam de o oră de repaus. Mă 
retrăsesem într-un colţ, cercetând cu privirea ca să 
văd dacă mai e ceva de pus la punct. 

În vremea aceasta, a intrat un grup de vreo 10 


510) 


persoane şi au fost întâmpinați de comandantul Petre 
Ţocu cu emoție şi respect. Erau Radu Mironovici, 
Ion Zelea Codreanu, eroii din Spania, Ilie Gârmeaţă, 
generalul Gh. Cantacuzino şi Mile Lefter. O parte 
din elita Mişcării. 

Soarele se ridicase destul şi pietrişul începuse să 
se încălzească. Au căutat din ochi un loc potrivit Şi 
s-au aşezat în zona mea. M-am sculat, am salutat şi 
am încercat să mă îndepărtez, dar „chelnerul” meu 
m-a luat deoparte şi mi-a dat dispoziţie să stau pe a- 
proape şi, dacă e nevoie de ceva, să-l anunţ. Împre- 
ună cu alţi băieţi, am adus nişte răcoritoare. Cei de la 
masă discutau încet, cu gesturile calme ale unor oa- 
meni preocupaţi de probleme pe care eu nu aveam 
cum să le înţeleg. 

După vreo jumătate de oră a sosit şi Căpitanul 
împreună cu Nicolae Horodniceanu, urmaţi de Ilarie, 
şoferul Căpitanului. S-au îndreptat spre cort, ducând 
o valiză mică. La apariţia sa, toţi s-au ridicat în pi- 
cioare şi au strigat în cor; 

— Să trăieşti, Căpitane! 

Acesta s-a îndreptat spre ei şi le-a strâns mâinile 
pe rând. Mi-a aruncat din fugă pălăria; avea o pălărie 
neagră, cu borurile mari, pe care eu am prins-o din 
zbor. Eram cam la un metru, pe culoarul dintre me- 
se, când mi-a spus: 

— Adu-mi şi mie o apă minerală mare! 

Nu ştiam ce să fac cu pălăria. M-am uitat în jur 
şi imediat am ţâşnit spre cort, vreo douăzeci de paşi, 
după care m-am întors strângând în mână o sticlă de 
apă minerală. S-a aşezat între cei prezenţi, cu o lu- 


40 


mină în ochi din care se împărtăşeau toți cei cu care 
venea în contact. 

Aşa era Căpitanul. Avea o faţă deosebit de ex- 
presivă; privirea lui, când era bucuros, lumina. Când 
o undă de supărare îi trecea peste faţă, te făcea să 
priveşti în jos, indiferent dacă erai sau nu vinovat. 
Purta o bluză alb-crem şi pantaloni albi lungi. Şi-a 
şters faţa în timp ce-i privea pe ceilalţi. O pală rebelă 
de vânt îi răvăşea părul. 

La un moment dat, văd că-l priveşte ceva mai 
insistent pe Ilie Gârneaţă. Se adresează grupului cu o 
umbră de zâmbet: 

— Ce e azi, camarazi? 

Întrebarea nu era prea clară. 

— Ce zi e astăzi? 

— 20 iulie, Căpitane. 

— Exact, 20 iulie. Deci? 

S-au uitat unul la altul, oarecum nedumeriţi, şi 
deodată Radu Gyr sare entuziasmat: 

— Sigur că da! Este Sfântul Ilie! 

Apoi, îndreptându-se spre Ilie Gârneaţă: 

— La mulţi ani, bădie! Să ne trăieşti! 

Explozie de simpatie caldă. Toţi l-au felicitat. A- 
cesta, care probabil că şi uitase, le mulțumea. 

Stăteam deoparte cu d-l Livezeanu, care, cu şter- 
garul pe braţ, se retrăsese mai alături — era acum 
chelner, nu? Ne bucuram de atmosfera de destindere 
ce ne înconjura. Şi atunci... ţins-mă, Doamne! Căpi- 
tanul îmi face semn cu degetul să vin spre el. M-am 
oprit la doi metri în poziţia de drepţi corectă, aşa 
cum ne arătase el la Casa Verde, încă din mai, când 


al 


DI E E IEI ILIE Eine Dna 


Poma | 


| 


venisem la Bucureşti. De la vârful picioarelor pâna 
la poziţia capului, totul fără greşeală. Studiam în 
gând, în timpul acesta, cum stăteam: degetul mijlo- 
ciu pe vipuşca pantalonilor, capul drept, pieptul în a- 
fară, tot corpul uşor aplecat înainte, privirea deasu- 
pra orizontului la un metru, mâna dreapta sus. 

— Trăiască Legiunea! Să trăieşti, Căpitane! — şi 
am rămas cu privirea pironită pe el. 

— Spune-le şi dumnealor cum te cheamă. 

— Sunt "fratele de cruce” Ilie... 

— Bravo, iedule! La mulţi ani, ăl mic! 

Era bătrânul profesor Ion Zelea Codreanu, care 
mi-a şi strâns primu! mâna şi apoi m-a îmbrăţişat. 

— La mulţi ani, camarade, să te faci mare! 

Barba moale şi albă a generalului Cantacuzino, 
Cu uşor miros de tutun, mi-a mângâiat obrazul, M- 
am fâstâcit de tot, dar nu m-am mişcat. Alecu Can- 
tacuzino, cu mâna sănătoasă, m-a luat de după u- 
meri, a stat puţin cu mine şi m-a mângâiat. Mi-am 
explicat mai târziu gestul acesta de intimitate. Când 
intrau în grădină, d-l Livezeanu îmi şoptea la ureche 
cine sunt. 

=... Şi acela cu mâna în eşarfă este prințul Alecu 
Cantacuzino, rănit in Spania! 

La care eu am zis compătimitor: 

— Săracul de el! 

Se pare că d-l Livezeanu i-a spus şi răspunsul 
său a fost această frăţească strângere de umeri cu 
mâna sănătoasă, clipă ce nu se mai termina. Ba unul 
dintre ei, nu ştin care, m-a tras de urechi ca la noi, la 
olteni. Am făcut stânga-împrejur, oftând uşurat. 


De la bucătărie veneau spre masa lor Nicoleta 
Nicolescu, Smaranda Taşcă şi d-na Moţa cu o uriașă 
tavă de gogoşi, iar Pârâianu cu o baterie de vin rece 
şi cu paharele respective. S-a vorbit mult despre dra- 
goste şi disciplină. Mulţi nu şi-o pot imagina şi nu o 
pot pricepe. Era o trăire nouă, ivită, crescută şi apli- 
cată de geniul şi credinţa acestui harismatic condu- 
cător, el însuşi pătruns de o mare dragoste faţă de 
om, cum cred că numai în primele veacuri creştine s- 
a trăit. Aşa se explică de ce tineri din toate colţurile 
ţării, care se întâlneau pentru prima oară, se compor- 
tau de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea, fraţi ga- 
ta în orice clipă de a se ajuta reciproc în orice împre- 
jurare, fie ea cât de grea, ştiind fiecare că acesta este 
drumul pe care s-au angajat liberi şi conştienţi de ob- 
stacolele pe care le bănuiau şi pentru care unii şi-au 
dat chiar viaţa. Aceste grpuri venite din toate col- 
ţurile ţării se puneau la dispoziţia şefului taberei, ce- 
rând de lucru. Făceau de toate: gospodărie de tot so- 
iul, serveau în local cu îndemânare de profesionişti. 
Treceau la casă, la încasările zilnice, fară ca cineva 
să se îndoiască de cinstea lor, de corectitudinea fie- 
căruia. Toţi aveau în minte şi în suflete povaţa Căpi- 
tanului: "Atitudinea legionarului, oriunde şi oricând: 
ca-n Biserică!". 

Îmi amintesc o întâmplare, un fapt mărunt, care 
este grăitor. În bucătăria restaurantului se intra prin 
grădină. Acolo, şapte sau opt fete, studente la di- 
verse facultăţi, curățau cartofi, sau cine ştie ce treabă 
gospodărească făceau. Două tocmai intrau pe uşă cu 
un coş destul de greu, plin. În urma lor, camaradul 


Sat A pe Osea 


Pârâianu, şi el prin anul patru la Drept, cu o găleată 
în mână. La un moment dat, una dintre fete — logod- 
nica sa —, împiedicându-se, era să cadă. EI a interve- 
nit la timp, după care i-a dat, uşor, o palmă peste 
fund. Ea s-a înroşit toată şi l-a apostrofat. Întâmplă- 
tor, această scenă a fost observată de Căpitan, care 
m-a chemat cu: 

— Trimite-l pe Pârâianu la mine! 

După ce probabil că l-a mustrat pentru gestul sau 
indecent, l-a sfătuit să-şi aplice singur pedeapsa ce 
crede că i se cuvine. Aşa se făcea. Dacă un legionar 
călca disciplina ori legea moralei creştine, cu sau 
fără voie, se autopedepsea, verificat numai de conşti- 
inţa sa. - 

Pârâianu era gospodarul unităţii. Se ducea zilnic 
la Constanţa cu "Căprioara", o camionetă a noastră, 
pentru a face cumpărăturile. Începând din ziua ace- 
ea, se scula mult înaintea zorilor, se ducea şi se îna- 
poia pe jos de la Constanta, şi asta a făcut-o timp de 
10 zile, ca ispăşire. 

Camioneta îl ajungea pe drum, dar nu s-a urcat 
niciodată. Era cald şi era obosit, dar nu şi-a călcat ni- 
ciodată angajamentul. Conştiinţa lui îi era judecător 
şi controlor, pentru un fleac, am zice, Şi nu jignire 
faţă de fata care avea să-i fie soţie. Pentru tăria lui a 
fost felicitat de Căpitan. 

Aceasta era trăirea legionară: viaţa nouă preconi- 
zată şi aplicată de cel care trebuia să cadă jertfă la 
zidirea acestei vieţi, la transformarea morală ŞI spiri- 
tuală a Ţării. 


BARTOLOMEU LIVEZEANU 
ŞI NICOLETA NICOLESCU 


Nu eram la vârsta discernământului şi a înţele- 
gerii unor fenomene în care viaţa mă aruncase şi în 
care mâna lui Dumnezeu a avut rolul determinant. 
De aceeea, poate, anumite figuri de oameni mi-au 
rămas întipărite în memorie, şi mai ales în suflet, în- 
cât şi azi, după mai bine de o jumătate de veac, în- 
chid ochii şi-i văd aşa cum i-am întâlnit. 

Pe lângă uriaşa figură a Căpitanului, despre care 
am scris multe pagini, care se cunoaşte că a fost şi 
va rămâne Arhanghelul Dreptăţii Româneşti, cum 
bine spunea lon Aldea, voi vorbi despre două perso- 
nalități excepţionale. 

Încerc uneori să refac în minte figura celei care a 
fost Nicoleta Nicolescu, cea care ne-a adoptat la or- 
dinul Căpitanului, de cum am ajuns la sediul central 
din Gutenberg, aşezaţi unul lângă altul, în şir de vreo 
20 de metri. 

Căpitanul, după ce ne-a examinat pe fiecare — nu 
se grăbea —, s-a întors spre Nicoleta: 

— Îi vezi? De acum încolo, tu eşti mama lor. 

— Am înţeles. Să trăieşti, Căpitane! 

În urma ei, care venea spre noi, inginerul Smă- 
răndescu, secretarul Căpitanului, îşi potrivea paşii. 
Ilarie, şoferul, tocmai trăsese maşina lângă scară. 
Căpitanul, răspunzând la salutul tuturor, a ieşit pe 
poartă. 


CE 


TD oi mamroaaca 


PAT eee eri 


£ 


După plecarea lui, Nicoleta ne-a încoionat în şir 
de câte trei şi ne-am îndreptat spre cantina legionară 
de lângă Biserica Ilie-Gorgani, lângă Sediu — eram 
pe atunci cam 70 de copiii, ulterior ne-am înmulţit. 
Nicoleta: 

— Ei! Iată copiii, ce facem când ne aşezăm la 
masă? 

— Rugăciunea! — se auziră câteva glasuri. 

— Cine spune "Tatăl nostru"? 

Am săltat mâna... 

— Şi ne izbăveşte de cel rău... 

— Că a ta este împărăţia şi puterea şi slava, a 
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh! — a încheiat o 
voce baritonală. 

Era părintele Dumitrescu-Borşa, care a binecu- 
vântat masa şi pe noi. 

In timp ce mâncam, "Mama" trecea pe la fiecare, 
ne corecta poziţia pe scaun, ne arăta cum să ţinem 
furculița, cuțitul etc. 

— Copii, acum, la început, veţi fi piccolo — ajutor 
de chelneri, copii de prăvălie în magazinele noastre. 
Trebuie să învăţaţi cum să vă comportaţi. Civilizat, 
curat, cum se cere. 

Avea o voce blândă şi era cu ochii pe noi. Ba un 
nasture lipsă la haină, ba şireturile dezlegate, ba băs- 
cuţa de pe cap nu ştiu cum, pe toate le vedea. 

Aş vrea — cu slabele mele puteri — să fac, de ase- 
meni, portretul comandantului legionar Bartolomeu 
Livezeanu — avocat craiovean, prima aripă sub care 
ne-am adăpostit din primele zile ale urcuşului spre 
adevărata trăire legionară, care era, înainte de toate, 


o trăire creştină. 

Încă de la scara vagonului ce urma să ne ducă la 
Bucureşti, am fost ajutaţi cu o grijă de frate mai ma- 
re de tânărul acela ce avea ochelari cu ramă groasă şi 
un zâmbet care te încălzea. 

— Încet, fiţi atenţi! 


Dacă în tainiţele sufletului curat păstram figura 
primului învăţător, imediat alături era aşezat camara- 
dul comandant Bartolomeu Livezeanu, însărcinat de 
Căpitan cu educaţia şi formarea noastră, ca viitori 
comercianţi români, dar mai ales ca oameni. El şi 
Nicoleta. 

lată-l străduindu-se să ne convingă cât de sănă- 
tos e la mare, în faţa căreia nu ne lăsam convinși să 
ne lepădăm cămăşuţele lungi ori pălăriile de pe cap. 

Zvelt, cu un trup de sportiv, înotător excelent, se 
arunca în valuri din barca mult prea îndepărtată de 
țărm. Se afunda și ieşea hăt, departe, spre groaza 
noastră, a celor 5-6 pe care ne lua la plimbare. De 
ce-l iubeam? Prisosul de dragoste cu care ne învă- 
luia permanent. Grija cu care ne îndruma paşii, cu 
competenţa pedagogului, şi, mai ales, stăruința cu 
care ne urmărea evoluţia. 

După vreo 8 luni de zile, timp în care crescusem 
alături de Nicoleta Nicolescu, nu se mai cunoşteau 
"puştanii de la ţară", timizi şi timoraţi de noutatea 
vieţii în care fuseserăm aruncaţi. Devenisem în scurt 
timp nişte adolescenţi cu priviri îndrăzneţe, cu atitu- 


dini maturizate, cu un orizont limpede în cele ce a- 
veam de făcut. 

Incepusem să ne mişcăm cu siguranţă de profe- 
sionişti în îmbulzeala de fiecare zi a restaurantelor, a 
prăvăliilor de diverse specialităţi şi chiar lângă stan- 
durile mereu înmulţite, de toate felurile, din pieţe. 
Poate şi mândria de "a fi cineva”, în înţelesul vârstei 
noastre, 14-15 ani... Poate şi faptul că ştiam că avem 


în spate un sprijin puternic din partea unor oameni 
care ştiu ce vor. 


LUBENIŢA 


Duminica senină de sfârşit de iulie avea să fie 
plină ca de obicei de mulţimea de clienţi ce preferau 
restaurantul legionar din cauze binecuvântate. Ne 
terminaserăm treburile de dimineaţă — punerea la 
punct a grădinii — şi pe odihneam în voie. 

Se pripăşise printre noi, nu-mi amintesc prin ce 
împrejurare, un pui de tătar de vreo 12 ani, adus pro- 
babil de un ocrotitor. Era firav, cu puternice trăsături 
specifice rasei; ochii oblici foarte vioi, pomeţii ieşiţi. 
în sfârşit, o înfăţişare ciudată, mai ales pentru noi, 
care nu mai văzusem un pui de tătar. Îl chema Selim. 
Prilej de glume, mai mult sau mai puţin vinovate, 
după temperamentul celui cu care venea în contact, 
sau după situaţie. Stătea mai mult pe lângă mine. Îmi 
părea rău de el, mai ales când era luat în tărbacă de 
vreun coleg pentru cine ştie ce stângăcie. 

Se întâmpla câteodată să se trezească cu o bucată 
de şuncă lângă pâinea lui, sau cu câteva jumări 
rătăcite în farfuria cu ciorbă, fapt care-l îngrozea. Se 
ridica repede de la masă, stăpânindu-și greu senzaţia 
de vomă. Era musulman şi în religia lui — se ştie — nu 
se mănâncă porc. Sărmanul Selim! Se uita cu ochii 
mari, înspăimântați, în timp ce doi, trei năstruşnici 
dintre noi se amuzau. Venea lângă mine şi mă ruga 
aproape plângând să le spun ca el nu e păgân. 

= Zi-le matale, nene! 

Imi zicea "nene", deşi era mai mic ca mine cu 


£ 


dear doi sau trei ani... 

— Zi-le că eu nu vreau să mă spurc, că e păcat! 

Când au înţeles băieţii că nu fac bine, l-au lăsat 
în pace, ba încă îl şi ocroteau, înmulţindu-i în faţă 
brânză, ouă, roşii, mă Tog, ce mânca el. Se împlinise 
Selim la faţă şi la trup şi se simţea extraordinar de 
bine cu noi. Era ca o zvârlugă. Nu pregeta să fugă 
unde era chemat şi o făcea cu bucurie. 

Căldura începuse să se facă simțită şi căutam 
umbra. 

— Băieți, ce-ar fi să cumpăram o lubeniţă? — sări 
careva. Sunt în piață grămezi cât dealul, de toate 
neamurile! 

Am strâns de la fiecare mărunţişul necesar. A dat 
şi Selim. 

— Cine se duce? 

Ăla eu, ăla eu, dar nici unul nu se dădea dus! Am 
tras la sorţi şi a căzut pe mine. Cu cei 60 de lei se 
puteau cumpăra mai multe lubeniţe — cum îi ziceam 
noi, oltenii, la pepenelui verde, prilej de hohot pen- 
tru Selim şi pentru cei doi moldoveni dintre noi. 

— Neamule! Să iei una mai babană, mă! Că sun- 
tem şase! 

Am luat de la bucătărie o paporniţă şi m-am por- 
nit la piaţă, care era la circa 300 de metri de noi. M- 
am învârtit cunoscător pe lângă mormanele de lube- 
niţe verzi, am ciocănit câteva — lăsasem acasă o har- 
tă bună de bostănărie — şi am ales una vărgată, lun- 
guiaţă, de a cărei calitate eram sigur. Aş fi putut lua 
două, dar nu încăpeau în paporniţă şi nu le-aş fi pu- 
tut duce. Nu l-am lăsat pe cel care vindea să mi-o 


50 


crape, ştiam eu ce ştiam, aşa că m-am încărcat cu 
povara mea dulce şi... la drura! 

Străbătusem mai bine de jumătate de distanţă. 
Mă opream din când în când să mai răsuflu și, pe 
când mă tot coțopeneam — subapreciasem greutatea 
—, doi paşi elastici se apropiară din urmă şi un glas 
cunoscut îmi zise: 

— E grea? 

— Este. Nu... Nu este... Să trăiţi, Căpitane! 

— De ce ai plecat singur? 

— Aa... mie mi-a fost rândul; am tras la sorţi şi 
apoi ceilalți au mai avut treabă! 

— Cine e ofiţer de serviciu? 

— Camaradul comandant Nacu. 

— Care din ei, Mihai sau Vasile? 

Erau doi fraţi: Vasile, inginer silvic, şi Mihai stu- 
dent la Teologie. 

— Nu ştiu care din ei. 

— Bine. 

Pusesem povara jos cât am vorbit. Mă pregăteam 
să plec şi aşteptam să se îndepărteze. 

— la de-aici! 

Am luat-o amândoi. Nu prea ne potriveam. Dân- 
sul era înalt, iar eu abia de-i ajungeam la subsoară. 
Aşa că o ducea aproape singur, iar eu o purtam de 
partea cealaltă — să-l ajut. M-a mai întrebat nu mai 
ştiu ce şi, când am ajuns la poarta grădinii, mi-a dat 
cu grijă paporniţa, cu care am cotit spre interiorul 
grădinii restaurantului. Peste puţin timp a intrat şi 
dânsul, însoţit de ofiţerul de serviciu, Mihai Nacu, şi 
de alţi doi, cu care s-a îndreptat spre cortul său. 


Dl 


Băieţii mi-au ieşit înainte bătând din palme. Mi- 
au luat paporniţa, s-a întins o muşama pe o masă, în- 
tr-un colţ mai retras, şi am tăbărât pe lubeniţă, care 
la prima atingere a cuțitului a crăpat de la cap la coa- 
dă, roşie şi zemoasă, cu un gust nemaipomenii. 

Pe când ne înfruptam nu prea "domneşte", prin 
portiţa dinspre mare, desculţ, în pantaloni scurţi şi 
într-un maieu alb, Căpitanul venea spre noi. 

— Bravo! Aşa camaraderie! La mine v-aţi gândit? 

Am început, stingheriţi, să ne ştergem mâinile şi 
gura, neştiind ce să facem. Cel mai prompt a fost Se- 
lim. A tăiat o bucată bună de miez fără sâmburi — a 
înfipt cuțitul lung în ea şi a întins-o Căpitanului. Vă- 
zând însă că e gata s-o scape, Căpitanul a apucat la 
timp felia şi s-a aşezat cu noi la "ospăț. Ce să mai 
mănânci, că nu mai eram în largul nostru! Ne-a vă- 
zut stinghereala, a zâmbit şi a întrebat: 

— Cine a plătit-0? 

— Noi toţi. 

Şi către mine: 

— Cât a costat, iedule? 

— 20 de lei, Căpitane! 

A pus pe masă două hârtii de o sută, ne-a mulțu- 
mit şi s-a ridicat. Am căscat toţi ochii mari. La nedu- 
merirea noastră, a precizat: 

— S-aveţi de buzunar. 

Se uita după un ştergar, pe care imediat i l-am 
adus. A plecat la treburile sale, făcându-ne cu mâna. 
Când le-am spus băieţilor şi că dânsul mă ajutase să 
o aduc, nu le venea să creadă. 

— Bine, mă deşteptule! Cum ai îngăduit tu să te 


ajute Căpitanul? 

— Tu ce-ai fi făcut? 

Adevărat. Ce puteai să zici? Şi mai ales că era şi 
grea. 


Aceasta era atmosfera şi acestea erau raporturile 
noastre cu şeful Legiunii, care ne-a iubit atât şi care 
ne-a dorit un viitor frumos, demn şi mai ales cinstit 
şi creştinesc. Într-o lume care gonea după afaceri ve- 
roase — într-o lume în care cinstea şi dreptatea erau 
vorbe goale. Lumea aceasta, pe care dânsul o dorea 
transformată şi care l-a asasinat mişeleşte. 


VÂNT DE SEARĂ 


Inceputul toamnei se făcea simţit cu fiecare zi ce 
trecea. Frunzele celor cinci salcâmi din faţa grădinii 
noastre din Carmen Sylva începuseră să prindă cu- 
loarea pală a sfârşitului existenţei lor din vara ce tre- 
cuse. 

Era pe la chindie. Pregătisem localul în vederea 
sosirii clienţilor, ce începuseră să se rărească, căci se 
apropia închiderea sezonului. În mâini cu vreo şase 
coşuleţe goale de nuiele împletite, venea spre noi 
Nicoleta. Cu faţa arsă de soare, cu părul tăiat scurt, 
părea o fetiţă de 15-16 ani, ceva mai răsărită ca noi. 
Ne-a cuprins dintr-o privire, după care: 

— Prejbeanu, Tudor, Văduva, haideţi cu mine! 

Ne-a dat fiecăruia câte un coşuleţ şi am pornit 
după dânsa. Nu mai ştiu dacă Nicoleta era frumoasă. 
O văd ca ieri: o fată suplă, cu ochii mari, înaltă, me- 
reu cu zâmbetul pe buze, niciodată stând locului. 
Mie cel puţin mi se părea Ileana Cosânzeana. Nu o 
văzusem niciodată în pantaloni, de când eram în ta- 
bără. Acum purta o pereche de pantaleni închişi la 
culoare, un taioraş scurt, iar pe cap îşi aşezase o băs- 
măluţă uşoară, legată sub bărbie. 

Am ieşit pe portiţa ce da spre strada mare, unde 
ne aşteptau comandantul legionar Alecu Cantacuzi- 
no şi dr. on Banea. Primul nu mai avea mâna legată 
de gât cu o eşarfă albă, cum îl văzusem prin iulie. 
Era unul dintre cei opt legionari care luptaseră în 


Spania; fusese rănit şi se pare că acum era vindecat; 
ducea în mână o cutie de vioară, iar pe cap o băscuţă 
în carouri, cum purtau pe atunci tinerii din înalta so- 
cietate. Am fost întâmpinați cu: 

— Ne grăbim, Nicoleta? 

— Nu, camarade comandant. Am rezolvat. După 
ce camioneta se descarcă, noi trecem cu barca. A- 
vem vâslaş. 

Apoi cu un zâmbet: 

— Nu un oarecare! 

"Vâslaşul" — dr. Banea — era unul din cei mai a- 
propiaţi camarazi ai Căpitanului, senator legionar. 
Purta acum un tricou marinăresc, cu nişte brațe într- 
adevăr de "om al valurilor". Ne-a surâs şi am pornit 
spre locul unde trebuia să ajungem. Noi trei ne-am 
aşezat pe băncuţa dinspre vârf. In capul celălalt, A- 
lecu şi Nicoleta, iar la rame, bine înfipt cu picioarele 
în stinghia de jos, comandantul Banea. Lângă barca 
cu care am plecat era una de o persoană — cea a Că- 
pitanului, cu care trecea adesea la vie şi înapoi spre 
grădina restaurantului; era drumul mai scurt. 

Nu era departe. Cam 7-8 sute de metri în linie 
dreaptă, spre Techirghiol. Nu mai ştiu a cui era via 
la care mergeam. Poate a prinţului Alecu Cantacu- 
zino, sau a Legiunii, nu-mi amintesc... Ce ştiu sigur 
e că de multe ori Căpitanul înnopta la vie, unde era o 
căsuţă cu trei camere şi cu o prispă, "ca la noi". Via 
nu era prea mare: cam un hectar ori poate mai puţin. 
În faţa căsuţei era un loc viran, acoperit de iarbă ver- 
de, iar sub nucul uriaş, o masă de piatră — ca o ciu- 
percă — cu şase scaune. 


— Copii, culegem pe ales! Voi ştiţi cum se face? 

Toţi trei am strâmbat câte un zâmbet. Auzi vor- 
bă! Nu se gândise instructoarea noastră că Venisem 
de la ţară şi că fiecare lăsase pe o dungă de deal un 
petec de "răzăchie”... 

— Ce râzi, Tudore! Nu pricepi? 

Am dat din cap afirmativ. Mi-a venit în gând, ba 
Chiar a fost cât pe-aci să-i spun: "De-ai şti matale câ- 
te pârleazuri am sărit noi după ăștia timpurii şi cum 
ne sfârâiau călcâiele când apărea ă! cu via de pe un- 
deva!". Dar puteam să-i spun? 

Aici era viţă nobilă, bine lucrată, cu spalieri de 
beton la patru rânduri de sârmă şi stropită ca la carte. 
Dinspre mijloc se îndrepta spre noi Căpitanul, care 
ciugulea dintr-un ciorchine alb. 

— Bine aţi venit! 

— Să trăieşti, Capitane! 

A întins mâna prinţului; pe doctorul Banea, care 
luase poziţia de drepţi, l-a lovit prieteneşte cu mâna 
peste braţ, zicându-i: 

— Obosit? 

— Da' de unde, Căpitane!... Oare din ce? 

— Păi ai dus în spinare... cinci uriaşi. 

"Uriaşii" eram noi trei, Nicoleta (care nu cred că 
avea 50 de kilograme) şi Alecu Cantacuzino, care, 
deşi era oarecum înalt, venise slab de pe front. 

Am luat fiecare câte un coşuleţ, inclusiv Căpita- 
nul, şi am început să aşezăm în ele ciorchini frumoşi, 
care aveau cât mai puţine boabe uscate sau pălite (se 
mai întâmpla, totuşi). 

— Nicoleta, tu alege tamâioasă neagră, ştiu că 


sunt slăbiciunea domnului general. Să nu-ţi amăgeşti 
“amicul”... . 

"Amicul" Nicoletei, bătrânul genera! Gh. Canta- 
cuzino-Grănicerul, era cel care o tot şicana cu te miri 
ce. Avea o privire ageră, pătrunzătoare. O inteligenţă 
sclipitoare şi o experienţă de luptător bine cunoscu- 
tă, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, decorat de 
către Regele Ferdinand cu cele mai înalte distincţii 
militare. Nu degeaba fusese numit de Căpitan şef al 
Partidului "Totul pentru Ţară”. 

Generalul avea un umor deosebit. Lua în tărbacă 
pe oricine, după vrednicia ori după scăderile celui ce 
intra în vizor. Barem cu Nicoleta, pe care o iubea ca 
pe fiica lui, nu se putea împiedica a-i găsi ceva. Că- 
rau de obicei împreună, cu targa, pământ la cine ştie 
ce trebuinţă în tabără, ori cărămizi. "Amândoi, două 
nevoi!", le aruncase profesorul Ion Codreanu, tatăl 
Căpitanului, când se voiniceau să ducă o scândură 
cam sănătoasă. Era un moment de muncă în tabăra 
de la Carmen Sylva. 

— Uite cine vorbeşte! Te uiţi la fetița asta? Ia pu- 
ne mâna! 

Acesta a trecut la capătul unde era Nicoleta, săl- 
tând cu nădejde. Generalul a plecat şi el o dată cu 
Nicoleta, încât profesorul Codreanu — care, ce-i 
drept, era încă în putere — s-a trezit singur cu greu- 
tatea... Ce atmosferă de dragoste şi de bună voie era 
acolo unde munceau legionarii, numai cine a văzut şi 
a trăit poate înțelege. 

Să te ferească Dumnezeu să faci cumva aprecieri 
despre "forța fizică" a inimosului general! Numai că 


vedeai cum îşi zburleşte barba, ridicând din sprân- 
ceana ochiului sănătos, şi te binecuvânta cu vreo 
perlă de te lăsa uimit. Mai ales cu fetele, dintre care 
nu puţine îl zgândăreau, nu se putea să nu găsească 
ceva deosebit. Talentul de descreţitor de frunți când 
te apăsa ceasul era cunoscut. Sub masca de hâtru se 
ascundea un suflet uriaş, o inimă de părinte. Numai 
cu Căpitanul nu glumea. Cu pipa în colţul gurii, bo- 
nom, era deosebit de plăcut. Dragostea bătrânului în- 
țelept dădea peste pahar ori de câte ori se găsea în 
faţa vreunui fapt deosebit de demnitate sau vrednicie 
legionară. Căpitanul şi Senatul legionar îl aleseseră, 
cum am mai spus, şef al partidului, la a cărui condu- 
cere venise cu toată energia şi experienţa lui de lup- 
tător. 

— Parcă numai dumnealui îi place tămâioasa! — 
răspunse după puţină vreme Nicoleta, strivind cu 
plăcere şi ea un bob gustos în gură. 

— Avem niscaiva obligaţii, Căpitane? 

— Nu le-aş zice chiar aşa. Dar strugurii noştri şi- 
au făcut reclamă! 

Recoltarea a durat cam o oră. După ce am aşezat 
coşuleţele la rând lângă masă, ne-am spălat şi aştep- 
tam să vină Ilarie cu camioneta. 

Soarele începuse să se mărească în diametru Şi să 
se roşească. Alecu a desfăcut cu grijă cutia şi a scos 
Vioara, pe care a început întâi uşoare acorduri, după 
care, cu siguranță şi căldură, a pornit romanţa "Vânt 
de seară”: 


În zbor trec peste mine anii, 


Departe-ntre străini mă frâng, 
Îmi plâng de milă măghiranii 
Și romanițele mă plâng, 


Tu, vântule cu şoapte line, 
Ce aromeşti a busuioc, 
Du-mi către alte zări cu tine 
Și vis, şi dor, şi nenoroc! 


Vânt de seară, vânt de seară, 
Vânt hoinar de cireşar, 
Du-mi tristețea mea amară, 
Vânt de seară, vânt hoinar.... 


Glasul de bariton al doctorului Banea — lângă cel 
al Nicoletei, delicat şi uşor, domina împrejurimea. 
Vioara suspina cuminte sub degetele fine ale prin- 
țului Cantacuzino. Vocea de tenor a Căpitanului se- 
conda cu multă sensibilitate şi echilibru formaţia în- 
cropită în fugă. Se cânta încet, reţinut. Ce frumos 
cânta Căpitanul! Înlemnisem cu ochii pe el, care bă- 
tea uşor tactul pe marginea mesei. Arcuşul în mâna 
străvezie a executantului luneca uşor, cunoscător, şi 
melodia ploua din belşug peste noi, duioasă, purtată 
parcă de un vânt de seară înţelegător, care-şi făcea 
de lucru prin amarul frunzelor de nuc. 

Era un scurt moment de pace, atât de rar la oa- 
menii aceştia care porniseră cu trup şi suflet într-o 
luptă cu fărădelegea din ţară, luptă ce avea să-i stri- 
vească pe toţi. 

Frumos cânta Căpitanul! Oare din acel sfârşit de 


vară din 1937, din acea înserare plină de frumuseţe, 
o mai fi avut vreodată ocazia să cânte? Nu cred. Era 
sortit să fie copleşit de tristeţe, de obidă. Bănuia, 
poate, că cei pe care se hotărâse să-i arate ca pe nişte 
gheare ale hidrei îi pregăteau ştreangul. Eşecurile şi 
ura contemporană îl presau, mereu mai crude, mereu 
mai viclene... 

Vântul de seară se alinase. Vraja încă plutea, în- 
văluindu-ne. Eu cel puţin parcă nu mai puteam respi- 
ra. Vioara s-a pornit din nou, parcă nesigură la înce- 


put, după care un fior de jale strecurat în inimi, un 
tânguit de doină... 


Geme Jilava, neagra-nchisoare... 
C-a fost sortită pentru români... 


Nicoleta şi-a şters ochii, iar Căpitanul privea în 
sus, căutând parcă ceva printre frunzele neliniştite, 
oftând. Bărbia i se mişca abia zărită, iar comandan- 
tul Banea sfărâmase între dinţi o mlădiţă de viţă şi-şi 
frângea degetele. 

Alecu Cantacuzino nu era numai un luptător de 
teama căruia știau multe vârfuri ale Siguranţei, ba 
chiar şi Carol al II-lea începuse să se teamă. Nu era 
numai un prinţ de viţă, pentru care onoarea era su- 
prema virtute, dar era, cum vedeam acum, şi un sen- 
sibil artist. Avea o frunte lată, deasupra căreia părul 
începuse să se rărească, iar pe obrazul lui palid fiorul 
Viorii pare că punea peceţi de emoție. 

Vioara sensibilului interpret din seara aceea o 
mai fi tremurat vreo doină, vreun cântec de jale? Nu 


mai ştiu... 

Doctor avocat lon Banea, umăr la umăr cu cama- 
radul său de vis şi de luptă, Alecu Cantacuzmo, avea 
să cadă sub rafala nemiloasă de mitralieră, printre 
cei treisprezece de la Râmincu Sărat; inima, sufletul 
şi mintea lor îi puseseră hotărât, până la jertfă, în 
slujba crezului legionar. 

Dinspre drum s-a auzit un claxon scurt: era "Că- 
prioara", de la volanul căreia ne chema la treabă Ila- 
rie, şoferul Căpitanului. Am adus coşuleţele pline pe 
platforma maşinii şi ne-am urcat şi noi. 

Căpitanul şi cei doi au rămas acolo, sub mângâ- 
ierea "vântului de seară", să pună la punct cine ştie 
ce probleme, şi sigur nu aşa de senine precum cele 
pe care le-am descris până aici. 

Şi iată că îmi vine în minte o întâmplare care îşi 
are hazul ei. Întâmplarea ne-a fost povestită chiar de 
eroul ei, cu hazul şi harul cu care nu mulți sunt în- 
zestraţi. Era la o masă de prânz, la Casa Verde, şi-l 
aveam ca oaspete pe Radu Gyr. Avea marele poet un 
dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. 
Te vrăjea, 

— Eram într-o permisie, după nişte manevre în 
care regimentul! meu era la pământ. Soldaţii epuizați, 
ofiţerii nu mai puţin. Colonelul — om de treabă — mi- 
a văzut "'starea de rezistenţă" şi mi-a zis: "Sublocote- 
nent Radu Demetrescu!". "Ordonaţi, d-le cotonel!". 
"Acasă 5 zile! Şi să vii refăcut! Executarea!" Am fă- 
cut stânga-împrejur, răsuflând uşurat, sub zâmbetul 
înțelegător al colonelului. Cu dorință grabnică de re- 
facere, am intrat în prima cârciumă, rupt de obo- 


seală, de foame şi mai ales de sete. Nu mă aşezase 
bine, că "cioroii" au şi pornit spre masa mea. Proba- 
bil că uniforma şi starea mea generală i-a îndreptat 
spre mine. Vioristul s-a aplecat spre urechea mca şi 
m-a întrebat: "Aveţi vreo preferință, coane?”. Era 
numai ochi bulbucaţi, cu arcuşul în aer, gata de atac. 
"Maestre, ştii cumva «Vânt de seară»?". "Haoleo! 
Mâncaţi-aş ochişorii! Cum să nu!". Şi au "atacat" un 
"Vânt de seară" de-ţi venea să fugi! Cu melodia o 
mai dregeau, dar când au trecut la cuvinte... ce să 
spun?! Am început să privesc atent în farfurie, 
încercând să nu-i mai aud. Am scos suta de lei ŞI i- 
am dat-o sârguinciosului "capelmaistru”, care conti- 
nua să zgârie minunata romanţă. "Gata băieţi, mulţu- 
mesc! E bine!". Şeful, vădit jignit de nemulțumirea 
mea — încercasem să-l fac să creadă că mi-a plăcut, 
dar se pare ca nu am reuşit —, a luat dispreţuitor 
bancnota şi a zis către ai săi: "Hai măi de-acilea, ce 
ştie prăpăditul ăsta de Radu Gyr?!". Şi către mine: 
"Domnule, dumneata ştii cine a scris cântecul asta?" 
Am săltat din umeri. "Păi vezi? E al lui Radu Gyr, 
domnule! Ai auzit de e1?". "Nu...". "Se vede!". Şi s-a 
îndepărtat dispreţuitor. "Un pârlit de ofiţeraş! Ce pu- 
tea e! să ştie de Radu Gyr?!". M-am ridicat, salutând 
respectuos formaţia, şi am ieşit însoţit de zâmbetele 
compătimitoare ale "artiştilor", al căror şef se părea 
că le spune: "Uite, mă! Un ofiţer român, intelectual, 
să nu ştie cine este unul dintre cei mai mari poeţi de 
azi! Să nu preţuiască el «Vânt de seară» cântat de 
mine! De necrezut!". 

Cred că e necesar să precizez că pe melodia a- 


62 


mintită, tot el, sau poate altcineva, a scris cutremură- 
torul cântec legionar Căpitane, Căpitane,/ Din pum- 
nu-ți greu tu fă ciocane/ Și sfarmă zidurile tari...| 

De aceea înclin să cred că nici romanţa, care nu 
are nimic din lupta legionară, nu s-a mai cântat. E 
undeva înregistrată la radio, dar cine îndrăzneşte să 
cânte "Vânt de seară"? Cine? 


ÎNCHIDEREA ACȚIUNII 
"CARMEN SYLVA" 


Cu Ion Aldea m-am întâlnit întâmplător la Eforie 
Sud în urmă cu mulţi ani. Ne-am recunoscut în sta- 
țiunea balneară amintită. Fuseserăm acolo, în 1937, 
el student, eu piccolo în restaurantul legionar. 

Am început să ne amintim cam cum era la Car- 
men Sylva în urmă cu 40 de ani. Pe matca vremii s- 
au scurs, când redau hârtiei amintiri atât de înde- 
părtate, 70 de ani! E de crezut?! 

Soarele imens şi roşu răsare lin din acelaşi loc. 
Apa Techirghiolului nu mai e aşa de sărată. Şi nici 
viermişorii roşii de pe mal nu mai sunt aşa de mulţi. 

Cu fostul meu camarad de celulă de la Aiud şi 
din colonia Salcia, am încercat să stabilim, în acea 
caldă zi de august, cam pe unde erau grădina şi res- 
taurantul legionar în 1937. Ne încerca un sentiment 
de părere de rău că în 1974 nu mai era nimic din 
ceca ce a fost. Cădem de acord că unde este acum 
staţia de benzină erau grădina şi restaurantul nostru. 
Scotocesc avid în amintire şi calculez din ochi 
distanța peste lac unde era via spre care Căpitanul se 
îndrepta dimineaţa cu barca. Caut cu privirea vreun 
punct de reper pe străduţa al cărei cap dă în mare şi 
găsim cu emoție Vila "Rândunica”. Atunci, în 1937 
era singură, izolată, înconjurată de câţiva salcâmi fi- 
ravi ici şi colo, fără gard; câteva case cu puţină ver- 
deaţă împrejur, aruncate la distanţe mari una de alta, 


fără vreo aliniere. Acum Vila „Rândunica" e înghe- 
suită de mulţimea de proprietăţi, de case frumoase 
cu oameni gospodari, cu grădini şi boltă de viţă, îm- 
bietoare la odihnă. Grădinile se întind până aproape 
de piajă şi sisteme de irigat se văd peste tot. 

Aici, la Vila "Rândunica", era proprietar un oare- 
care Vârborea, simpatizant legionar, om bogat. Se 
pare că avea un automobil "Lancia", cu care pleca 
adeseori, cu Căpitanul şi cu alţi şefi legionari, spre 
Constanţa, ori unde aveau treabă. 

Căpitanul se trezea înaintea noastră, făcea câteva 
mişcări de înviorare şi alerga în mare. Inota câteva 
minute şi se întorcea la cort. Imi amintesc cum oda- 
tă, pe la sfârşitul lunii august, am ieşit din cort mai 
devreme. Căpitanul se întorcea din apă. S-a uitat la 
ceas. M-a zărit şi... 

— Iedule! Pe la ora 8 să te duci la Vârborea şi să-i 
aminteşti să vină să mă ia la 10! Ştie, dar mai bine 
să-l anunţi. Să tragă în față şi să nu uite roata de 
rezervă! Până la Bucureşti e drum! 

— Da, Căpitane! 

— Stai liniştit, e încă vreme. 

Eu încremenisem în poziţia de drepţi. A zâmbit. 

— Scoală-i şi pe ceilalţi — eram patru — şi fuga în 
valuri! 

Nu răsărise soarele. leşisem din cort la doi paşi 
pe lateral şi admiram splendida ieşire a uriaşului disc 
roşu din mare. E un tablou splendid. Întâi se lumi- 
nează treptat partea de cer care devine tot mai albă. 
Încet, zenitul se colorează devenind albastru, apoi tot 
mai deschis spre roşu. Pe măsură ce trec clipele, se 


face roşu aprins şi dunga subţire a discului solar apa- 
re timidă, ca treptat să se mărească şi să devină cât 
roata carului. Atunci soarele spintecă crestele valuri- 
lor, care se văd crescând argintii, creând un joc de 
culori la care nu te mai saturi privind. 


* 


Zilele de septembrie 1937 începuseră să se mic- 
şoreze și nopţile să se răcească. În corturi noaptea 
era răcoare; clienţii se răreau cu fiecare zi şi tinerii 
alei: care ne ajutaseră toată vara, au început să 

Rămăsesem circa 60 de persoane, permanenţii 
acestui început de luptă legionară împotriva necin- 
stei din comerţ şi pentru înscăunarea unui echilibru 
în toate aspectele sociale din acea vreme, aşa cum îl 
gândise şi începuse să-l aplice comandamentul Miş- 
cării, în frunte cu Căpitanul. 

Se încheia un asalt din care ieşeam învingători, 
dovedindu-ne nouă mai întâi că puteam fi şi comer- 
cianţi, şi patrioţi, şi legionari. Câştigul era nu numai 
material, dar mai ales moral, doctrinar şi spiritual. 
Era răspunsul dat, printre altele, profesorului Nico- 
lae Iorga, la a cărui sugestie s-a răspuns cu fapta. 

— ... ŞI pe evrei îi puteți învinge numai făcând ce 
fac ei!... — ne spusese marele istoric, referindu-se la 
unele greşeli făcute de câţiva tineri entuziaşti, fără 
experienţă, vizavi de mulţimea de negustori evrei 
care dominau nu numai laşul, dar şi comerţul şi in- 
dustria ţării în vremea aceea. 


Comerţul Legionar se extindea; începuse să do- 
mine piaţa şi se inauguraseră şi câteva magazine de 
manufactură pe lângă restaurantele şi băcăniile din 
Bucureşti. 

Lumea, ţara începuse să ne privească cu alţi 
ochi. Căci oriunde apăreau doi sau trei legionari, 
datorită atitudinii lor faţă de cei din jur, impuneau 
respect. Legea iubirii se aplica zi de zi mai pregnant, 
unul faţă de altul şi faţă de cei din jur, indiferent de 
culoarea lor politică sau poziţia lor socială. Ajutorul 
Legionar funcţiona, de asemenea, oricând şi în tot 
locul. 

Era a doua duminică a lunii septembrie, de dimi- 
neaţă. Corturile se strânseseră; mobilierul (mese, 
scaune, bănci etc.) se încărcase în camioane cu desti- 
nația Bucureşti, unde deja se amplificase, se lărgise 
reţeaua unităţilor noastre. 

S-a amenajat o masă lungă de vreo 20 de metri, 
în capul căreia se găsea conducerea — cei ce nu ple- 
caseră încă. Îmi amintesc că lângă Căpitan erau Ni- 
colae Horodniceanu, doctorul Grigoroiu (craiovean) 
şi inginerul Clime. 

Se închegaseră prietenii noi, se oficiaseră câteva 
logodne şi se stabiliseră câteva cununii ce au avut 
loc, nu la multă vreme, în Bucureşti. Tinereţea şi-a 
spus cuvântul ei firesc şi de necondamnat. 

Pe masa lungă s-au aşezat farfurii şi pahare. Res- 
tul veselei se împachetase, prilej de glume, cu care 
ocazie Căpitanul ni s-a adresat: 

— Acum să vă văd cum mâncaţi! O să vă arate 
camaradul Livezeanu, care prin închisori n-a prea a- 


vut parte de tacâm! 

S-a servit friptură rece, brânză, roşii, într-o atmo- 
sferă de bună dispoziţie şi seninătate. De undeva, din 
stradă, un ţigănuș cu o vioară sub braţ (un mic va- 
gabond), încerca pe lângă masă o melodie chinuită: 
1... Gheorghiţă, măi!...". 

Nacu cel mic, studentul de la Teologie, împreună 
cu Pârâianu i-au strecurat ceva în buzunar Şi la ure- 
che două versuri improvizate pe loc: Foaie verde 
iarbă grasă, / De-ar fi fost şi circulara 86! Țigănuşul 
a cântat cu glas înalt şi destul de clar versurile stre- 
curate în cântecul său, la care fetele, ruşinate cumva, 
şi Daicţii aplaudând, au răspuns cu strigăte de „Bra- 
vo!" 

Căpitanul, surprins, a ridicat sprâncenele, stăpâ- 
nindu-şi un zâmbet, şi a făcut cu degetul, mustrător, 
către cei doi: 

— Vă ţineţi de drăcii! 

Ce era? Cu câteva zile înainte, în circulara amin- 
tită, se făcea recomandarea întemeierii familiei legi- 
onare. 

Până seara am lichidat totul. Cu un tren de noap- 
te am plecat la Bucureşti. 

După o odihnă binemeritată de 15 zile la Casa 
Verde, aşa cum a apreciat Căpitanul, ne-am adunat 
într-o după-amiază în sala de la parter. Ne-am aşezat 
în rând, toţi cei 12 care luasem parte la "bătălia de la 
Carmen Sylva" — cum zicea Căpitanul —, şi cu co- 
mandantul Clement, administratorul Casei Verzi, au 
trecut prin fața noastră, cântărindu-ne pe fiecare. E- 


A e 


ram aliniați după înălțime; eu, penultimul. Căpitanul 


trecea prin faţa noastră cu paşi mari şi ne examina cu 
privirea. Pe primii patru i-a repartizat la restaurantul 
din Obor, pe care-l conducea doctorul Bolintineanu. 
Trei la unitatea din Basarab, condusă de Aurel Sera- 
fim, un bucovinean deosebit de frumos, cu părul 
blond ondulat, care vorbea perfect germana (împuş- 
cat în lagărul de la Miercurea-Ciuc, în 1939). Trei la 
restaurantul din Calea Griviței, iar eu şi cu Ion Prej- 
beanu din Glod — Dolj — am fost opriți pentru uni- 
tatea de coloniale de lângă Casa Verde, situată pe o 
stradă paralelă cu strada Niculescu-Dorobanţul (pe 
care era situată Casa Verde). 

Toamna lui 1937 a fost marcată de răsunătoarea 
victorie în alegeri a Partidului "Lotul pentru Țară”, 
la a cărui cârmă, în urma morţii generalului Cantacu- 
zino, a ajuns inginerul Clime, unul dintre cei şapte 
care luaseră parte la luptele din Spania. 

Eram într-o febrilă activitate. Dormeam la Casa 
Verde, unde se amenaiase un dormitor la mansardă. 
Acolo poposeau legionarii din provincie, veniţi în 
perioada electorală cu diverse treburi la centru. 

Era un du-te-vino permanent, de dimineață până 
seara. De multe ori cădeam frânţi, dar erau şi zile 
mai uşoare, şi atunci, mai ales duminica, zi în care 
unităţile noastre erau închise, ne întâlneam cu cei din 
Obor, de la Basarab ori din Gutenberg şi încingeam 
vreun meci de volei sau de fotbal pe iarba curată din 
curtea Casei Verzi, sub privirile înțelegătoare ale fa- 
miliei Codreanu, care ne urmărea întâmplător de la o 
fereastră a etajului unu. 

Aveam — sau mai bine zis Căpitanul avea — doi 


buni prieteni: un vultur domesticit şi un câine ciobă- 
nesc, Rarău, dăruit Căpitanului de nişte ciobani din 
Vrancea. Tocmai atunci îl pune necuratul pe unul 
dintre ai noştri - îl chema Alupoae Aurel, din Oni- 
ceni-Roman (nu l-am uitat nici azi) — să-mi arunce 
de sus, din dormitor, căciula, aşa cum îl rugasem. 
Cum n-a mai coborât, mi-a aruncat-o pe fereastră. 

Vulturul, mai rapid decât mine, s-a repezit şi, 
până să ajung eu, mi-a şi făcut-o ferfeniţă. Şi era o 
căciulă de miel de toată frumuseţea, mai ales că-mi 
plăcea s-o port "pe-o fâsnă", cum mi-a zis careva. I- 
am scos-o cu greu din gheare. Am început să plâng. 

Era pe seară. Căpitanul şi cu d-na Codreanu, care 
au văzut de la fereastră "tragedia", au prins să râdă, 
mai ales când m-au văzut răsucind-o disperat în mâ- 
nă şi bocind. Ceilalţi 7-8 n-au putut face nimic; unii 
râdeau. 

— Bine, mă Aurele, te durea mâna dacă o aduceai 
până jos?! 

Nici el nu s-a gândit. Mă lăsase în schimb cu ca- 
pul gol şi frigul se făcea simţit. 

A doua zi, la masa de seară, d-na Codreanu a in- 
trat în sufragerie, situată la parter, cu o căciulă nouă. 

— Vezi s-o aruncaţi şi pe asta la vultur! — şi l-a 
mustrat cu degetul pe Aurel, care, vinovat, şi-a ple- 
cat capul. 


ÎN GUTENBERG 3 


În prima jumătate a lunii iulie 1937 s-a pus te- 
melia sediului central! al Mişcării Legionare. O clă- 
dire nu prea impunătoare faţă de alte edificii din Bu- 
cureştiul acelor vremi. Cele şase niveluri, cu o arhi- 
tectură aparte, impresionau ochiul prin ineditul reali- 
zării. Curtea locuinţei generalului Cantacuzino avea 
o grădină spațioasă, unde se depozitaseră deja ma- 
terialele de construcţie: ciment, cărămidă, binale etc. 

Casa bătrânească a familiei Cantacuzino găzduia 
în vremea aceea sediul central al Legiunii. Era o ca- 
să veche, frumoasă, cu stucaturi aurite în interior şi 
cu o splendidă scară de marmură la intrare, ce avea o 
copertină de sticlă ce te proteja de ploaie. 

M-am mirat multă vreme cum de sediul cu şase 
etaje s-a ridicat atât de repede, mai ales că zestrea 
tehnică nu era aşa de însemnată. Răspunsul ne este 
la îndemână: uriaşa forţă a tineretului legionar, bine 
organizată de inginerul Clime, care a făcut să creas- 
că blocul frumos văzând cu ochii. Fațada, care dădea 
spre curtea casei vechi, era — şi mai este — în aşa fel 
gândită şi realizată încât pe etajele doi şi trei se ob- 
servă o uriaşă "gardă de fier" formată din reliefurile 
dintre ferestre. 

Cu câteva zile înaintea inaugurării, pictorul Bas- 
sarab a realizat un portret al Căpitanului înalt de 10 
metri şi lat de 7, iar pe latura dinspre stradă o icoană 
a Arhanghelului Mihail de aceeaşi dimensiune. Era o 


al 


construcţie impunătoare, măreaţă, ce te invita să intri 
ŞI să vizitezi expoziţia deschisă la parter. 

Precizez că la construire nu a fost nimeni plătit şi 
nici obligat să vină. Năvala de braţe de muncă era 
aşa de mare încât mulţi sosiți se întorceau acasă, 
sperând să participe a doua zi. Toate se cărau cu 
entuziasm până la etajul şase în şir indian, în ritmul 
alert al cântecelor legionare. Nu prea erau pe vremu- 
rile acelea trolii sau macarale, iar cele care se găseau 
erau insuficiente. 


Era într-o sâmbătă. De dimineaţă ne-am trezit 
cu: 

ca Băieți, azi sunteţi liberi! Închidem localul până 
luni, avem alte treburi — ne-a spus şeful de tură. 

— Ce facem? 

— Ce să facem? Haidem pe șantierul din Guten- 
berg, s-o găsi ceva şi pentru noi! 

Zis şi făcut! Iată-ne deci în forfota de tineri, cu 
dorinţa de a pune şi noi umărul... dragă Doamne! A 
zâmbit încântat inginerul Clement, pe care-l lăsasem 
la Casa Verde, şi ne-a trimis "La baraca aia, fuga!". 
Acolo ni s-au dat cleşti de cuie, cu care a trebuit să 
legăm suluri de carton asfaltat, pe care îl luau în spa- 
te alţi băieţi şi îl urcau undeva sus. 

Căpitanul venea câteodată singur, alteori însoțit, 
şi se amesteca printre "furnici". S-a oprit lângă noi şi 
a privit la amicul Văduva, ce se chinuia să strângă 
sulul de carton, care-i tot aluneca printre picioare. 

— Dă-mi mie cleştele! 

Acesta l-a întins şi, când a băgat de seama cine i- 
1 cere, s-a fâstâcit. După ce l-au strâns bine amân- 


doi, au răsucit sârma. l-a văzut palma. Avea bătături. 

— Cine v-a trimis aici? 

— Noi am venit, suntem liberi azi. La local se in- 
stalează ceva. 

— Bine, copii. Când isprăviţi şi vreţi să plecaţi, 
anunțaţi-l pe camaradul Livezeanu. Bine? 

— Da, Căpitane! 

S-a îndepărtat ştergându-şi mâinile de rugina de 
pe sârma cu care strânsese cartonul. Era un lucru o- 
bişnuit să stea alături de fiecare, să ajute unde era 
nevoie. 

Cu conducerea şi cu supravegherea bunului mers 
se ocupau tehnicienii şi inginerii; erau destui. 

La parter s-a înfiinţat un restaurant elegant, care 
de la deschidere şi până la devastarea lui a fost per- 
manent plin. În special la începutul toamnei lui '37, o 
dată cu deschiderea campaniei electorale al cărei re- 
zultat i-a speriat pe puternicii zilei. 

Ţara începuse să înţeleagă că din noroiul moral 
şi economic în care se zbătea numai suflul nou al 
Gărzii de Fier îi mai dădea speranţe de ieşire. 


E 


Atunci s-a văzut clarviziunea şi maturitatea poli- 
tică a lui Iuliu Maniu, care, întâlnindu-se cu Căpita- 
nul la Predeal, a încheiat pactul privind viitoarele 
alegeri. N-au avut noroc nici unul, nici altul. Căpita- 
nul a fost asasinat după cum se ştie, iar Maniu a plă- 
tit şi el cu viaţa în groaznica temniţă de la Sighetu 
Marmaţiei, într-un chin greu de imaginat. 


DE GARDĂ LA MORMÂNTUL 
MOTA-MARIN 


După înhumarea celor doi martiri în curtea Casei 
Verzi, adică din 1937 şi până în februarie 1938 — 
când Casa Verde a rămas pe mâini străine în urma 
arestării Căpitanului şi risipirii celor ce o locuiau — 
garda de onoare n-a încetat să existe permanent, 24 
de ore din 24, şi candela nu s-a stins. 

La cele patru colţuri, pe prima treaptă a mauso- 
leului, stăteau în poziţie de drepţi, nemişcaţi, patru 
legionari. De obicei, studenţi din organizaţia de tine- 
ret (EDC — Frăţiile de Cruce). Garda se schimba din 
două în două ore. Cei mai mulţi dintre tinerii care 
asigurau garda de onoare la mormânt locuiau chiar 
la Casa Verde. 

La parter se amenajase bucătăria, sufrageria, o 
sală de lectură şi studiu, iar alături, lângă intrarea 
principală, o librărie cu materiale documentare şi cu 
cărţi legionare, cu fotografii şi tablouri ale martirilor 
şi eroilor Legiunii. Librăria era plină toată ziua. La 
primul etaj era locuinţa Căpitanului. La etajul doi era 
o mare sală de consiliu, unde, ori de câte ori era ne- 
voie, se întâlneau senatorii şi elita Mişcării. La man- 
sardă era un dormitor pentru cei ce locuiau la Casa 
Verde, precum şi diverşi tineri veniţi din ţară cu tre- 
buri în Capitală. Tot acolo locuiam şi noi, o parte din 
copiii Legiunii, care fusesem aleşi să servim coope- 
rativa din Bucureşti; noi, ce ne aflam în apropiere şi 


care aveam cele două sectoare, de coloniale şi de 
manufactură. . 

Îmi amintesc cu emoție cum într-o seară, destul 
de târziu, a intrat în sala de lectură d-na Codreanu. A 
ocolit. cu privirea încăperea şi, dând cu ochii de mi- 
ne, m-a chemat cu un semn. Era atât de bună şi de 
frumoasă! Toţi o iubeam cu dragostea copilului stră- 
in. 

În timp ce-mi potrivea căciulița pe cap, mi-a zis: 

— Tudorică, am rămas fără pâine. Trebuie să pun 
masa. Căpitanul trebuie să vină şi e flămând. Mai a- 
veţi pâine la prăvălie? 

— Avem. 

— Du-te, te rog, şi adu-mi două pâini! 

Se lăsase noaptea. Până la magazin nu era de- 
parte. Pe stradă era întuneric şi pe mine nu mă prea 
înghesuia curajul. Dar din moment ce Căpitanul tre- 
buia să mănânce... 

Nu m-am oprit din fugă. Am deschis repede o- 
bloanele, uşa; am aprins lumina şi am ales două 
pâini frumoase. Tot în fugă m-am întors şi am urcat 
la primul etaj. Când să sun, uşa s-a deschis şi Căpi- 
tanul m-a întâmpinat cu: 

— Ce respiri aşa repede?! Ai fugit? 

— Da, Căpitane! 

A zâmbit înţelegător, mi-a mulțumit şi a închis 
ușa încet. Am rămas câteva clipe tăcut şi înfiorat în 
faţa uşii: întotdeauna întâlnirea cu el îmi provoca — 
şi nu numai mie — un sentiment de dragoste şi de 
respect, de supunere şi disciplină deosebită. 

În noaptea aceea trebuia să fac de gardă la mor- 


mânţ, în schimbul de la 4 la 6 dimineaţa. Am fost 
trezit de plantonul de serviciu şi m-am îndreptat vioi 
spre mausoleu. După ceremonialul stabilit, mi-am 
luat locul, controlându-mi atent poziţia, în colţul din 
dreapta-spate. În faţă erau doi tineri studenţi în uni- 
forme. Peste vreo oră s-a aprins lumina la ieşirea 
dinspre curte, s-a auzit zgomotul deschiderii garaju- 
lui. Ilarie pregătea maşina. Mormântul era la circa 
50 de metri în partea de răsărit a Casei Verzi, la care 
se ajungea pe o alee de pietriş mărunt. 

Se apropia cu paşi repezi. cu Rarău gudurându- 
se pe lângă el, Căpitanul. Copleşit de gânduri, s-a 
apropiat de cruce, pe care şi-a rezemat braţul stâng; 
a îngenuncheat şi vreme de 10-15 minute s-a rugat în 
tăcere. Era în zori. Din locul în care mă aflam, i-am 
putut vedea faţa. Era transfigurat. Atâta durere îi stă- 
ruia pe chip că mi s-a făcut inima cât un purice. Am 
respirat adânc. Să nu-şi arunce privirea spre mine, 
cumva... Privea în el, în jalea care-l învăluia ori de 
câte ori venea la mormântul iubiţilor lui camarazi de 
luptă şi de jertfă: Moţa şi Marin. A mai stat în ge- 
nunchi O vreme, apoi s-a ridicat greu, s-a închinat pi- 
os şi s-a îndepărtat spre poartă, parcă mai adus de 
spate. 

La ieşirea din schimb, m-am dus direct la co- 
mandantul Clement, un bărbat blond şi slăbuţ, care 
era inginer şi se ocupa cu administrarea treburilor 
gospodăreşti la Casa Verde. 

— Camarade comandant! 

— Ce-i, iedule? 

— Vă rog să nu mă mai puneţi de gardă când vine 


la mormânt Căpitanul... 

— De ce dragă? 

— Nu ştiu. Mi-e, aşa, parcă frică... Azi dimineaţă 
l-am văzut plângând! 

Comandantul legionar Gh. Clement, un bucovi- 
nean cu suflet de sfânt, a zâmbit duios şi m-a mân- 
gâiat înţelegător. 

— Bine, dacă vrei tu aşa! 

Zilnic se aduceau la morminte puzderie de flori 
şi mereu, a doua zi, se înlocuiau cu altele proaspete. 
Grupuri de tineri din toată ţara soseau în pelerinaj la 
mormântul! celor care-şi jertfiseră viaţa pe pământul 
Spaniei, în slujba credinţei în Hristos şi spre slava 
Bisericii sale. Se opreau câteva minute, aprindeau o 
lumânare, lăsau buchețelul de flori, salutau şi se 
îndepărtau cu ochii umezi. Aceasta se petrecea zilnic 
cât am stat acolo, adică din septembrie 1937 şi până 
în februarie 1938. 

Comandantul Clement a fost împuşcat împreună 
cu inginerul Gheorghe Clime, luptător şi el în Spania 
— şeful Partidului "Totul pentru Țară” după moartea 
generalului Cantacuzino-Grănicerul —, cu Nicolae 
Totu, şi acesta unul dintre luptătorii din Spania, şi cu 
alte câteva sute din elita Mişcării, de către cei care n- 
au înţeles şi n-au vrut să înțeleagă rolul Legiunii în 
transformarea sufletului românesc. 

Mausoleul, unde crucea masivă de stejar străjuia 
salvată ca prin minune de la incendiul care avusese 
loc în 1937 şi în care arseseră toate podoabele exte- 
rioare, se sprijinea pe patru căpriori carbonizaţi, la o 
înălţime de vreo 6 metri. 


La Casa Verde era o atmosferă pe care numai ci- 
ne a trăit-o o poate înţelege. E greu de descris; poate 
numai la Aiud, unde şi-au topit zilele mii de legio- 
nari, am mai întâlnit ceva asemănător. Să nu fiu înţe- 
les greşit. E vorba de starea de spirit a fiecăruia. E 
vorba de dragostea de frate pentru cel de lângă tine. 
E vorba de dragostea creştină trăită în toată plinăta- 
tea, ei conform învățăturilor Bisericii şi Legiunii. 


* 


în ziua în care-l mgasem pe comandantul Cle- 
ment să mă pună de gardă când nu vine Căpitanul, 
pe la prânz, greblam nisipul mărunt ce se afla îm- 
prejurul mausoleului şi strângeam resturile de flori 
din ziua precedentă, când, dinspre poartă, se îndrep- 
tară spre locul de odihnă al celor ce căzuseră la Ma- 
jadahonda, între alte grupuri de tineri, doi oameni 
mai aparte. Unul înalt, puţin adus de spate, cu o bar- 
bă aproape roşcată, având un mers elastic, şi altul 
slăbuţ, cu figura distinsă, senină. Au stat puţin, la o 
distanţă de câţiva metri, privind înălțimea crucii, du- 
pă care au îngenuncheat zguduiţi de o puternică e- 
moţie, pe care căutau s-o ascundă. S-au ridicat greu 
să plece, şi mai greu de la locul unde odihneau cei 
doi eroi. I-am recunoscut imediat; îi întâlnisem cu 
două luni în urmă la Carmen Sylva. Erau Bănică Do- 
bre şi prinţul Alecu Cantacuzino, ambii comandanţi 
legionari, răniţi şi ei în iadul din Spania. Au trecut 
atâţia ani, dar momentul a fost aşa de mare că mi s-a 
întipărit în minte şi în suflet pentru totdeauna. 


MEŞTERUL 


Într-o după-amiază, Ilarie, şoferul Căpitanului, 
ne-a chernat să descărcăm câteva baloturi de hârtie, 
pe care le-am depozitat în fundul sufrageriei. Au 
venit câţiva băieți mai mari din Gutenberg cu un fel 
de tipare din carton şi ne-au arătat cum să croim, să 
tăiem şi să lipim pungi ds hârtie de diferite dimen- 
siuni, de la un sfert până la 5 kilograme. Se lucra ca 
pe bandă. Era nevoie de 5 inşi. Se tăia după tipar, se 
îndoiau marginile de jos şi din dreapta, se lipea, se 
presa şi cei din urmă le legau şi le depozitau lângă 
perete, urmând a fi livrate. Se înmulţiseră băcăniile 
cooperativelor legionare şi era nevoie de ambalaj. 

Într-o altă dimineaţă au intrat Căpitanul, Nicoleta 
şi un al treilea, pe care nu-l cunoşteam. Au urmărit 
activitatea şi "procesul tehnologic". Unuia dintre noi, 
Nicoleta i-a spus: 

— Nu crezi că marginea trebuie să fie mai lată? 
Ar fi mai rezistentă punga. 

Căpitanul, urmărind execuţia: 

— Tudore, ce-ar fi dacă la faza aceasta aţi fi doi? 

La care cel care intrase o dată cu el: 

— la lasă-mă pe mine puţin! 

Cu o mare dexteritate, a reuşit repede să încheie 
o pungă. 

— Bravo, Radule! Tu şi cu hârtia sunteţi prieteni 
vechi. Te trec la pungi? 

— Dacă e ordin, trec, Căpitane! 


Acesta l-a luat de braţ zâmbind şi au ieşit. Nico- 
leta a mai rămas puţin, ca să ne mai îndrume. Înche- 
iam operaţia, număram şi făceam pachetele, urmând 
să fie legate şi stivuite. 

— Domnisoara Nicoleta! 

— Ce domnişoară, iedule! Parcă stabilisem cama- 
rada Nicoleta! 

Ştiam, dar parcă nu-mi era la îndemână. Era şefa 
pe Ţară a femeilor legionare şi eu să-i spun "cama- 
radă"? 

— Ai vrut să-mi spui ceva? 

— Da. Însă... 

— Ce? Spune-mi! 

S-a aplecat cu urechea mai aproape: 

— Bi? 

— Nu vă supăraţi, cine era urâtul ăla pe care l-a 
luat Căpitanul de braţ când au ieşit? 

Nicoleta a izbucnit într-un râs sonor, cu o veselie 
nedisimulată. 

— Nu-l cunoşti?! Tudorică dragă, „urâtul” ăla e 
Radu Gyr! Este comandantul legionar decorat cu 
"Crucea Albă", poetul Radu Gyr! Ştii vreo poezie 
de-a lui? 

— Cum să nu! Are tata o fetiță, luminiţă,/ Paşi de 
vis şi mânuşiță de crăiță... Este în manualul de clasa 
a 7-a, o ştiu toată! Şi altele... 

Îmi era parcă ruşine. ÎL făcusem "urât" pe Radu 
Gyr, cel pe care-l îndrăgisem în clasele primare şi 

pe care aveam să-l mai întâlnesc, după 25 de ani, 
doar în cumplita temniţă a Aiudului. 


RATA MAMII 


Câţi ani să fi avut atunci, în ianuarie 1938, 
Cocuţa — "fata mamii" — de care-şi amintea Căpita- 
nul cu dragoste şi durere în inimă la 1 mai 1938, în 
Însemnările de la Jilava? Cred că trei sau patru. 

Venisem de la slujba de Bobotează ce s-a oficiat 
cu bucurie creştinească în toate bisericile Ţării. Era o 
zi blândă şi razele unui soare curajos se luptau cu 
nămeţii de zăpadă de pe lângă borduri. 

Pe strada Niculescu-Dorobanţul, la nr. 38, era 
Casa Verde, unde locuia şi familia Codreanu, com- 
pusă din Căpitan, Doamna şi Cocuţa. Până la Calea 
Griviței, unde se termină strada, mai erau vreo 200 
de metri. în colţul din stânga al străzii se afla o pră- 
vălioară de coloniale, iar în partea cealaltă, o cofetă- 
rie în care ni se topeau toate economiile, câte aveam 
şi noi. 

Era după-amiază. Cocuţa ieşise din curte şi se 
lupta cu o săniuţă pe care, împreună cu alţi 5-6 ţânci, 
voia să o urce pe un derdeluş ce începea lângă gard 
şi ducea până-n mijlocul străzii. Maşini erau puţine, 
iar pe strada noastră nici nu prea treceau. 

— Nene, mă tragi şi pe mine? 

— Cum să nu, Cocuţa! Urcă-te şi haidem! 

Cu niște ochi mari şi cu năsucul cârn, cu obrajii 
roşii de frig, cu căciula mare şi cu cojocelul de oaie 
alb, parcă era o păpuşă. Se lupta voinicește cu derde- 
luşul. Am luat-o în braţe şi am încercat s-o urc, cu 


sanie cu tot, pe derdeluşul prăpădit. N-am reuşit; am 
renunţat. 

— Dă-o-ncolo de pârtie, nu e bună, e scurtă! Hai 
la colţ! 

Am luat-o la goană. Pe stradă, numai gheţuş. 
Chiuia de plăcere şi striga: 

— La o parte! 

Două, trei ture, după care: 

— Auzi, nene Ilie, de ce-ţi zice mama „iedule"? 

— Ştiu şi eu, Cocuţa? Poate fiindcă fug repede. 
Uite aşa! — şi am pornit-o din nou în galop, spre bu- 
curia ei, până la capătul străzii, unde era cofetăria. 

— Vrei o ciocolată? 

— Male? 

— Mare, dacă vrei. 

— Hai! 

Am intrat în cofetăria aproape goală. Patronul, 
pe care muşteriii îl strigau Kintal, tocmai turna, ten- 
cuind cu o lopăţică de lemn, ultimul strat de "com- 
poziţie”, un fel de cocă dulce, peste şirul de aţă îm- 
bulzit cu miez de nucă. S-a întors către noi zâmbind: 

— Ce doriţi, copii? 

— Dă-ne, te rog, o ciocolată de 7 lei. 

Era renumită ciocolată "Regina Maria", mare cât 
o carte poştală. Cocuţei îi străluceau ochii de plăcere 
privind la şiragul aburind de sugiuc, din care nu cred 
că gustase vreodată. M-a tras în jos de mână, ca să- 
mi spună la ureche: 

— De aia loşie ne dă? 

Cofetarul i-a văzut privirea pofticioasă, a înţeles 
şi ne-a tăiat cu foarfeca două bucăţi bune. 


— Asta de la mine! Să fiți sănătoşi şi să te faci 
mare, domnişoară! 

După firescul "săru' mâna", am ieşit bucuroşi, 
dedulcindu-ne cu formidabilul giugiuc. N-am mai 
fugit; am aşezat-o cu grijă în săniuţa cu talpa de şină, 
opera lui Ilarie, şi ne-am întors la Casa Verde. 

Din spate se apropia o trăsură — un taxi — a cărui 
cal, când a ajuns lângă noi, a sforăit tare de s-a spe- 
riat Cocuţa, iar din trăsură: 

— Ia te uită, vitejilor! Nu v-ajunge? De când sun- 
teți afară? 

— De vreun ceas, doamnă. 

— Nu mami, acuma am ieşit! 

D-na Codreanu, după ce-a plătit muscalul, a ve- 
nit la noi, care tocmai terminam delicatesele. 

— Ce mâncaţi acolo? 

— Giugiuc, mami. Ştii ce bun este? 

A zâmbit înţelegătoare, i-a potrivit căciulița ce-i 
căzuse pe ochi, a trecut împreună cu mine la "hăţuri" 
şi am tras împreună până acasă. A luat-o în braţe şi 
au urcat. Din balcon Căpitanul le-a făcut cu mâna, 
iar mie mi-a făcut semn să mă apropii. 

— Poţi deschide uşa de la garaj? 

— Da, Căpitane! 

— Bine, du săniuţa înăuntru şi mâine (de Sfântul 
Ion, când magazinele erau închise), dacă eşti liber, 
nu staţi mai mult de o oră. Da? 

— Da. 

Mi-a răspuns la salut şi s-a întors pentru a o lua 
în braţe pe "răsfăţata" care venise la el. Se vedea cât 
de mult o iubeau. Cocuţa era fetiţa unuia dintre cei 


şapte fraţi ai Căpitanului, pe care acesta a înfiat-o de 
mică, de la câteva luni. 

Am în faţă chipul său, cu fetiţa în braţe. De câte 
ori se întâmpla să fie afară când el cobora din ma- 
şină, îi sărea în braţe, îşi punea căpşorul pe umărul 
lui şi aşa, contopiţi, urcau scara. 

— Nene iedule, tu şi mami nu aveţi ţepi pe barbă! 
Tati are uneori şi mă zgârie! Uite, tu nu ai! 

Îi sărutam mânuţa mică şi curată. Lăsasem Şi eu 
acasă un "ghemotoc" de care-mi era dor. 

Mai treceam din când în când pe la domnul Kin- 
tal, până ce-a venit blestematul de aprilie 1938, care 
a lăsat-o orfană şi îndurerată, fata tatii, fără nici un 
sprijin. 

Cum o fi crescut? Cum o fi răzbit în viaţă du- 
când în spate destinul crud de fiică a lui Codreanu? 
Numai bunul Dumnezeu ştie. 


ULTIMUL CRĂCIUN 
LA CASA VERDE 


Nu-mi amintesc din ce cauză cooperativa noastră 
de pe lângă Casa Verde s-a închis în preajma Crăciu- 
nului. Drumul de la Bucureştii Noi până la restau- 
rantul din Calea Griviței — vizavi de Atelierele CFR, 
unde a fost deschis special pentru ceferişti — îl fă- 
ceam cu tramvaiul 6. Traversarea peste calea ferată 
se făcea, pe distanţa a o sută de metri, fugind la fel 
cu ceilalți călători. 

Erau sărbătorile Crăciunului. Fusesem la Bise- 
rica Sf. Ilie-Gorgani, de lângă sediul centrai, unde se 
ruga permanent Căpitanul. Nu mai ştiu, întâmplător 
sau chiar dinadins, în biserică eram la doi paşi în 
stânga sa şi l-am văzut că se căuta prin buzunare. M- 
a văzut, s-a apropiat şi mi-a şoptit la ureche: 

— Ai ceva bani la tine? 

— Da. 

— Dă-mi 50 de lei. 

l-am dat discret. Mi-a mulțumit din ochi şi, după 
ce a cumpărat lumânările, le-a aprins şi s-a îndreptat 
spre icoana Arhanghelului Mihail, unde a îngenun- 
+cheat smerit. Cine nu l-a văzut pe Căpitan în rugă- 
ciune nu-și poate închipui cum arăta. Te înfiora nu- 
mai cum ţinea ochii spre cer şi ce adâncă trăire şi 
comuniune, ce sfâşiere de suflet încerca în contactul 
cu Divinitatea, pe care el, martirul de mai târziu, 
avea să o trăiască cu toată fiinţa sa. 


Era spre sfârşitul Sfintei Liturghii când a plecat, 
strecurându-se printre mulţimea de credincioşi ce se 
rugau în biserică. 

La masa de seară, d-na Codreanu mi-a trimis 
prin unul dintre băieţi "datoria". 

— Dă-i banii ăştia lui Tudorică! Ştie el... 

La înapoierea de la biserică, doar ce coborâsem 
din tramvai, ne-am trezit înconjurați (eram doi) de o 
ceată de haidamaci care ne-au luat la pumni, aşa, 
fără motiv. Am încercat să fugim; ce să fugi, că erau 
mulţi! Ne ameţiseră când, deodată, au apărut câţiva 
studenţi, care, cunoscându-ne, i-au împrăştiat. Erau 
primele lovituri (care nu se comparau nici pe departe 
cu ce avea să urmeze) în viaţa ce ne aştepta. Viaţa a 
fost mai mult decât vitregă cu toţi cei ce au crezut în 
dreptatea legionară, în viitorul României creştine. 


E” 


La Casa Verde era o privelişte de basm. Bogăția 
zăpezii construia policandre albe din toţi pomii din 
curte şi de pretutindeni. în colţul garajului un salcâm 
gârbovit îşi purta semeţ mantia de hermină în care-l 
îmbrăcase noaptea precedentă. Troienele, ce se for- 
maseră după eliberarea aleilor, depăşeau un metru. 
Curăţisem aleea largă ce ducea la Mausoleu, pentru 
că în această perioadă a sărbătorilor ne aşteptam la o 
avalanșă de vizitatori, şi nu numai din Bucureşti. Nu 
trebuia să uităm nici de apropierea zilei de 13 ianua- 
rie, comemorarea scurgerii unui an de la data sacrifi- 
ciului lor. 


Lumina candelei de la Mausoleu, nicicând stinsă, 
se reflecta misterios în albul zăpezii. Am terminat de 
curăţat curtea. Era un Ajun de Crăciun ideal. În fri- 
gul moale, cei 30-40 de studenţi foloseau spornic 
bulgării de zăpadă. Voioşia era molipsitoare şi tota- 
lă. arie adusese de dimineaţă un cogeamite brad, 
care a fost aşezat în sufragerie, iar fetele s-au apucat 
să-l împodobească cu cele aflate în grămada de pa- 
chete pe care tocmai le descărcasem. 

Căpitanul s-a întors din oraş pe la ora prânzului, 
împreună cu d-na Codreanu şi cu inginerul Gh. Cli- 
me. Când a văzut maşina, bucuroasă, Cătălina — Co- 
cuţa —, un botic alb mişcător, care se încurca printre 
toţi, ba dând cu bulgăraşi, ba împiedicându-se de te 
miri ce, s-a repezit în întâmpinarea părinţilor ei. Că- 
pitanul a ridicat-o sus ca pe un fulg şi apoi a aruncat- 
0, prin surprindere, drept într-un troian de zăpadă. 
Fără să se sperie, s-a ridicat, suflându-şi nasul, şi s-a 
reîntors în braţele lui. 

— Tati, mai aruncă-mă o dată! 

îi străluceau ochii de plăcere. Căpitanul, şi el cu- 
prins de o bucurie rară cu ea in braţe, şi-a aruncat 
privirea către grupul de "lucrători" şi, zărindu-mă, 
îmi zise: 

— Tudore, ia o săniuţă şi trageţi o fugă-două până 
la colţ! 

— Da, Căpitane. 

Am alergat la garaj, am scos săniuţa, am aranjat- 
o cu grijă şi hai la galop! La cofetăria din colţ, unde 
intenţionam să ne oprim, era închis, aşa că ne-am re- 
luat plimbarea de câteva ori. 


Tocmai venisem de la biserică. Ne-am aşezat la 
masă cu toţii. Căpitanul ne-a urat tradiționalul "La 
mulţi ani!", a rostit "Tatăl Nostru" şi "Poftă bună!" 
pentru bucatele binecuvântate de preot, după care s-a 
retras. 

Nu masa în sine m-a impresionat, ci felul în care 
se împleteau colindele cu cântecele legionare, toate 
într-o atmosferă de măreție din care se torcea firul 
emoţiilor noi, necunoscute. Nu voia bună, nu belşu- 
gul mesei, ci starea de frăţie şi de entuziasm care ne 
unea în dragoste, în credință, în elan. Făclia aprinsă 
de Căpitan ardea cu strălucire în inimile atâtor tineri, 
făclie ce niciodată nu aş fi crezut că poate fi stinsă. 

Grupuri de tineri se îndreptau spre Casa Verde 
cu pachete pentru pomul de Crăciun. S-a tras un fel 
de cortină din cearceafuri, ce despărţea sala de locul 
bradului. Era o atmosferă de sărbătoare în care emo- 
ţia noastră creştea cu trecerea orelor ce ne apropiau 
de miezul nopţii. 

La căderea serii, au început, pâlcuri-pâlcuri, să 
vină colindătorii. Librăria, sufrageria, sala de intrare, 
într-un cuvânt tot parterul erau luminate ca ziua. La 
fel şi etajele şi curtea. Bogăția de lumină cu care era 
aşteptată Naşterea Domnului depăşea puterea mea 
de închipuire. Nu mai văzusem aşa ceva! Şi nici aţâţi 
colindători! 

Cei peste 100 de sosiți din conducerea Legiunii 
au urcat la primul etaj. La parter nu mai era loc. 
Colindele au pornit iureş; nu de glasuri firave de co- 
pii de 5-6 ani, ci de grupuri masive de tineri între 15 
şi 30 de ani. Vocile celor 50-60 de colindători, într-o 


armonie desăvârşită, umpleau totul. Era ceva ce de- 
gaja o forță şi o credință impresionante. Melodia co- 
lindelor se auzea până departe, cu toată larma oraşu- 
lui. Atunci rn-au înfiorat aparte "O, ce veste minu- 
nată!" şi "Linu-i lin”. Colindele plouau cu sfințenie 
şi mireasmă de zăpadă proaspătă peste toţi cei ce as- 
cultam cu sufletul la gură, vrăjiţi şi copleşiţi de prea- 
plinul bucuriei Crăciunului. Acel minunat "Domn, 
Domn să-nălțăm!"” se înălța formidabil, punctat de 
vocile de bariton ce făceau să se cutremure geamu- 
rile de te așteptai, din clipă în clipă, să apară cetele 
de îngeri care să te poarte spre peştera Betleemului, 
lângă păstori şi magi. Aşa noapte de Crăciun nu mai 
trăisem! S-au aprins luminile şi beculeţele din uria- 
şul brad sub care se îngrămădeau pachetele cu da- 
ruri. 

Aproape de miezul nopţii, printre noi a coborât 
un grup mare dintre invitaţii familiei Codreanu, ma- 
joritatea din elita Mişcării, în frunte cu Căpitanul. 
Senin, voios, îmbrăcat cu un pulover alb pe gât, a 
trecut prin faţa noastră şi ne-a învăluit cu privirea 
unui părinte în zi de sărbătoare. Eram aşezaţi în se- 
micerc, 40 de copii miraţi, curioşi, timizi. Eram pri- 
mii copii ai Legiunii. 

Nicoleta, d-na Moţa şi d-na Codreanu ne-au dat 
fiecăruia pachetul cu daruri. Erau de toate: haine, 
cărţi, dulciuri. Legiunea era ajutată de diverși simpa- 
tizanţi, mulţi cu stare, şi împărțea şi celor nevoiaşi 
din atelier cadouri, pentru ca bucuria Naşterii Dom- 
nului să fie simțită de cât mai mulţi. 

A fost cel din urmă Crăciun petrecut la Casa 


Verde, imaginea îmi este vie în minte ŞI acum, la 
peste 80 de ani, de parcă ar fi fost ieri. Măreţ, fru- 
mos ca nici unul de până atunci şi ca nici unul de du- 
pă aceea. Primul şi ultimul Crăciun cu Căpitanul, cel 
care nu a făcut altceva decât să nu se lase înşelat de 
amăgire. 

Nimic, ce-i drept, nu oboseşte mai mult ca efor- 
tul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. El s-a 
situat la polui opus nimicniciei. EL a abuzat de impe- 
rativul "a vedea" atât în sine, cât şi în jurul său; a 
pătruns nu numai în fondul unor idei, ci ŞI în al celor 
mai neînsemnate experienţe sau impresii. Nu şi-a 
supus el fiecare act unui examen ce cuprindea voin- 
ță, cunoaştere şi suferință? Pasiunea aceasta a Căpi- 
tanului pentru conştientizare, pentru pătrunderea în 
zonele cele mai adânci ale fiinţei sale, s-a concretizat 
in tot ce ne-a transmis chiar cu caracter ultimativ. 
Aşa s-a născut şi s-a format eroul, martirul. EI, cel 
devorat de dreptate, de adevăr, de dragoste. 


EL 


A vorbi despre el acum, după mai bine de o 
jumătate de veac de la zborul său spre veşnicie pro- 
vocat de răutatea contemporanilor, mi se pare o în- 
drăzneală. 

Omul acesta — Căpitanul — a intrat demult în le- 
gendă ca vizionar, ca profet, după cum adeveresc 
vremurile prin care trecem. Amploarea şi elocvenţa 
cuvântului său, pasiunea pusă în slujba unei cauze 
sfinte, îndârjirea de a descoperi nedreptatea, predi- 
lecţia pentru apărarea adevărului, toate acestea au 
făcut din persoana sa Arhanghelul Dreptăţii Româ- 
neşti. 

Este indiscutabil ceva elegant în geniul său. Cor- 
neliu Codreanu evoca nu numai imaginea unui pro- 
fet, dar şi pe aceea a unui luptător din secolul al 
XVIII-lea. Destul să amintim numai clarviziunea sa 
cu privire la partidul comunist încă din 1935: 

Dacă vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi 
învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să 
creadă, unde este mintea ce poate să susțină că ele 
vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică 
bolşeviza? Consecințele? Inutil să le mai discutăm! 

Mai este ceva de comentat? Noi, cei de azi, după 
50 de ani de bolşevizare, am simţit pe pielea noastră 
— şi nu numai noi — satanizarea "roşie", care ne-a 
împins înapoi cu sute de ani. Cei care au luptat îm- 
potriva îndobitocirii cauzate de programul celulei, 


nu 0 lună-două, nu un an-doi, ci zeci şi zeci de ani, 
şi-au cristalizat nişte gânduri, şi-au limpezit nişte i- 
dei, prin trăiri de asceţi. S-au limpezit cărări care la 
început păreau de netrecut. Prin claustrarea fiinţei, 
prin strivirea trupului, sufletul şi mintea, rămase ne- 
îngenunchiate, au căpătat noi aripi. Tristeţile şi dure- 
rile, acumulate în anii de teroare, au umplut golurile 
din inimi cum nici o bucurie nu o putea face. 

Era rezultatul rugăciunii permanente, al credin- 
ței, al nădejdii şi al dragostei sădite zilnic în şcoala 
cuibului legionar. Era rodul educaţiei gândite şi apli- 
cate de Căpitan: transformarea omului din temelie, 
în spirit cu adevărat creştin. 

Când l-am cunoscut pe Căpitan intram în adoles- 
cenţă; eram "copiii Legiunii", care, o dată cu trece- 
rea anilor, trebuia să punem umărul la zidirea altei 
vieţi în ţara noastră. El nu avea copii şi, în rarele mo- 
mente de destindere, ne lua pe câte unul dintre noi — 
eram 3-4 care-i plăceam mai mult — şi stăteam de 
vorbă. Povesteam despre viaţa de acasă, despre sat, 
despre şcoală. Ne inspira, mie cel puţin, un fel de 
teamă, în care dragostea şi respectul faţă de el erau 
amestecate. 

Anii au trecut cu plumbul lor, căci puţini au fost 
senini pentru noi, cei care ne adăpasem la izvorul cel 
pururea viu al credinţei în dreptatea cauzei sale. Ori- 
cât de crudă a fost prigoana, oricât de inumană tem- 
niţa, chipul Căpitanului ne era prezent în faţă, încu- 
rajându-ne când rezistenţa trupului ceda, când sufle- 
tul — îngenuncheat, umilit — se clătina. EI, cel sfâşiat 
de cruzimea temniţelor, cel care se jertfise conştient 


pentru cauza Legiunii ca slujitoare fidelă a principi- 
ilor creştine, ne era far în bezna celulei, în iadul pri- 
goanei. 

Căpitanul a simţit, a ştiut cu intuiţia vizionarului, 
că viaţa socială, şi mai ales viaţa creştină, copleşită 
de păcate şi fărădelegi, păleşte. Corupţia de la "viă- 
dică la opincă" era în floare şi ducea la dezastru. A- 
tunci a încercat introducerea unui suflu nou de viață 
activă, pe care l-a imprimat tineretului studios, ce în- 
cepuse să se mişte. 

Ce altă explicaţie se poate da fluxului masiv al 
studenţilor şi preoţilor în Mişcare? Noianul de do- 
vezi, avalanşa de argumente din dezvăluirile sale i- 
au pus pe gânduri pe cei vizaţi, pe puternicii zilei, în 
frunte cu un rege depravat, ce a pus la cale suprima- 
rea sa prin mâna lui Armând Calinescu. 

Nu există decât un mod de a inspira teamă celui 
vinovat: descoperind adevărul. Lucru pe care Căpita- 
nul îl face, cu argumente de necontestat, în discur- 
sul-mesaj publicat în Monitorul Oficial din 3 decem- 
brie 1931. 

Luciditatea Căpitanului nu a fost un dat primor- 
dial, un privilegiu; nu a fost nevoie s-o gândească 
pentru a aspira la ea. I-a fost predestinată. Era în el 
acea fulgerare de clarviziune ce l-a definit total. El 
nu s-a împleticit printre "păreri", printre semi-adevă- 
ruri asfixiante, printre jumătăţi de măsură. La Căpi- 
tan, ce era da era da şi ce era nu era nu. 

Loviturile de afară le-a aşteptat; le cunoştea sur- 
sa. Poate crede cineva că un om ca el, înzestrat cu 
calităţile amintite, nu ştia ce-l aşteaptă? Ar fi o nai- 


vitate! Căpitanul a fost gata de jertfă din clipa în ca- 
re a ridicat steagul redeşteptării naţionale. Convinge- 
rea sa izvora din credinţa nezdruncinată că "fără cru- 
ce nu se concepe mântuirea", fără Golgotă nu este 
înviere. A ales senin "calea cea strâmtă", care l-a dus 
la jertfa supremă şi, prin ea, la Hristos şi la învierea 
neamului. 

Ce înfăţişez eu aici nu sunt noutăți. S-au mai 
scris de condeiele pricepute ale unor minţi luminate 
şi de alţi legionari trecuţi prin focul prigoanelor. 

Strălucirea scurtei sale existenţe sociale dintre a- 
nii 1920-1938 a inspirat şi a înviorat personalităţi de 
marcă din acea vreme, de la Mircea Eliade la Petre 
Ţuţea, de la Nae Ionescu la Emil Cioran, pentru a-i 
pomeni numai pe unii, dintre care majoritatea s-au 
încadrat chiar în Mişcare, iar alţii, datorită poziţiei 
lor sociale, au fost doar simpatizanți. 

Căpitanul n-a murit, căci nu putea să moară! El 
este viu în inimile tuturor celor care i-au fost urmaşi 
şi soldați împotriva răului din țară şi din viaţă. 


ÎNTÂLNIREA DE PE URMĂ 


Sfârşitul anului 1937 se anunţa cu un nou şi se- 
rios pericol pentru cei mai mulţi comercianţi evrei, 
de care era plin Bucureştiul. Se simţea în dezvoltarea 
comerţului legionar forța de neoprit care urma să le 
clatine temelia. 

— Nu e de glumă cu legionarii ăştia! S-au întins 
peste tot! — se lamenta vecinul nostru, evreul Braun- 
stein, în al cărui magazin de coloniale din Calea 
Griviței se rărise clientela îngrijorător, în vreme ce la 
cooperativa legionară de vizavi, cu acelaşi profil, nu 
te puteai mişca. 

La 200 de metri mai sus, pe Calea Griviței, res- 
taurantul legionar "muncitoresc", după cum era scris 
pe firmă, şi deschis exact în faţa atelierelor C.F.R., 
devenea neîcăpător la ora prânzului. Năvala celor de 
la ateliere creştea zilnic, încât se stabilise de către 
conducerea unităţii, împreună cu reprezentanţii mun- 
citorilor, ca masa de prânz să se servească în două 
serii, pentru a se evita îmbulzeala. 

Se urmărea în primul rând uşurarea vieţii trudi- 
torilor de la C.F.R., care era, din zi în zi, tot mai 
grea. Afluenţa maselor de români în Mişcare creştea. 

Aşadar, Carol al II-lea, slugă a duşmanilor nea- 
mului şi ai Legiunii, a pornit ofensiva de distrugere 
prin instaurarea dictaturii sale, dictatură antiromâ- 
nească, ce va conduce şi la dezintegrarea țării în 
1940. Astfel, unii dintre simpatizanţii Mişcării Le- 


95 


gionare, mari industriaşi şi comercianţi en-gros, pre- 
cum Nicolae Malaxa si D. Mociorniţă la Bucureşti, 
Barbu Druga şi Jean Mihail la Craiova, care spri- 
jineau din umbră comerţul legionar şi implicit Legi- 
unea, şi-au încetat ajutorul. Au fost forţaţi să o facă. 

Prima măsură care a izbit nu numai în economic, 
ci, mai ales, în echilibru, a fost interzicerea comer- 
ţului legionar, confiscarea atâtor bunuri strânse cu 
trudă, arestarea şefilor de unităţi, cei 80 de copii ai 
legiunii risipiţi şi prigoana dezlănțuită cu furia celui 
ce simte că-i fuge pământul de sub picioare. 

Cu fiecare zi, Căpitanul era tot mai îngrijorat. 
Simţea pericolul care creştea şi ce va putea urma. De 
aceea, toate acţiunile sale urmăreau, înainte de toate, 
salvarea oamenilor, pe cât se putea, din valul de ură 
şi vitregie ce se pornise. Se investise atâta efort, atâ- 
ta energie! Câţi tineri entuziaşti nu puseseră umărul 
şi dragostea lor la încercarea de a opri dezastrul mo- 
ral şi economic în care se prăvălea patria? Şi iată că 
gura hulpavă a mişeliei se deschidea amenințătoare. 

Agenţii Siguranţei mişunau peste tot. Bunăoară, 
într-o dimineaţă din februarie 1938, imediat ce am 
deschis, doi civili au sosit şi au stat peste 3 ore cu 
câte o ţuică în faţă, la o masă, urmărind orice miş- 
care, cine intra sau ieşea. 

Pe la 11, Căpitanul a intrat şi l-a căutat cu privi- 
rea pe şeful unităţii. La intrarea lui, cei doi "clienţi" 
au părăsit precipitaţi localul. Ne-am aliniat în faţa 
tejghelei. Eram $ chelneri şi 6 copii. Nu-l văzusem 
de o săptămână pe Căpitan. Era tras la faţă şi trist. 
Foarte trist. A venit spre noi. Unuia i-a îndreptat băs- 


cuța de pe cap, altuia gulerul hainei, iar pe mine m-a 
prins de bărbie şi mi-a zâmbit: 

— Curaj, iedule! 

N-am mai putut să-i răspund: "Să trăieşti Căpi- 
tane!", căci un nod mi s-a urcat în gât şi ochii mi s- 
au umplut de lacrimi. Pe uşa din spate, comandantul 
Livezeanu a intrat şi s-a îndreptat spre Căpitan. A- 
cesta, după ce ne-a învăluit cu o privire caldă, plină 
de părere de rău că rămânem pe drumuri, s-a îndrep- 
tat spre ieşire împreună cu Livezeanu. Au stat de 
vorbă vreo 5 minute. Probabil că ni se hotărâse soar- 
ta, căci, din când în când, comandantul Livezeanu 
dădea aprobator din cap — îl vedeam prin vitrină — în 
timp ce Căpitanul, cu mâna pe mânerul uşii, ne-a 
mai privit pentru ultima oară fără să ne vadă — de 
parcă s-ar fi uitat prin noi — şi a ieşit repede. 

Aşa ne-am despărţit de cel care aproape un an 
ne-a fost părinte, ocrotitor, învăţător. 

Mă ispitise gândul de a-i sări în braţe când mi-a 
spus: "Curaj, iedule!", dar ceva m-a oprit. Poate o- 
Chii săi umezi, poate grimasa din colţul gurii, poate 
fruntea, de data asta foarte încreţită... 

La plecare, din stradă, de unde nu ne putea vedea 
după geamuri, a ridicat tăcut braţul în semn de salut. 
N-am mai apucat să-i răspundem. S-a urcat în maşi- 
na cu nr. 6095-B după ce Ilarie i-a deschis uşa. 

De atunci nu l-am mai văzut. 


CEA MAI SCUMPĂ 
NUNTĂ DINTRE NUNȚI 


Ca să putem înţelege destinul nostru ca neam 
trebuie să ţinem seama de vitregia istoriei românilor. 

Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene 
ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi 
europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai 
mare fluviu european, Dunărea. România este ulti- 
mul stat european în care constanta geografică se ve- 
rifică. Rornânii s-au alcătuit ca naţiune în decursul 
nenumăratelor invazii barbare, încă de pe la începu- 
tul secolului al XIII-lea. 

Destinul a făcut ca după o sută cincizeci de ani 
de năvăliri, mai ales tătăreşti, o nouă şi masivă ex- 
pansiune asiatică să aibă loc: apariţia turcilor oto- 
mani, care ocupau fulgerător statele balcanice şi tre- 
ceau Dunărea. În cele trei secole care s- au scurs de 
la bătălia de la Nicopole la asedierea Vienei, Occi- 
dentul a avut răgazul de a se întări. Nu-i greu să se 
înţeleagă de ce românii n-au putut face cultură şi n- 
au putut ţine pasul cu Occidentul. Invaziile se succe- 
dau una după alta şi oamenii nu numai că-şi pără- 
seau satele, dar le şi ardeau, retrăgându-se în munţi. 
Otomanii reprezentau nu numai o putere militară, 
dar şi o administraţie solidă. În faţa aceastei primej- 
dii, românii s-au închis în propriile lor tradiţii spiri- 
tuale şi n-au putut rodi decât la nivelul creaţiei popu- 
lare, adică în folclor. 


Capodoperele spiritualităţii româneşti aparţin 
folclorului. Deşi România modernă a avut norocul să 
aibă un poet de geniu în Mihai Eminescu, totuşi ca- 
podoperele liricii şi baladei româneşti rămân poezi- 
ile populare Miorița şi Meşterul Manole. 

Pentru a înţelege mai bine în ce măsură spiritua- 
litatea românească, deşi profund creştină, este soli- 
dară cu liturghia cosmică, un singur exemplu: acel al 
concepţiei morţii. Amândouă aceste capodopere pre- 
zintă moartea ca pe o valoare supremă, ca pe cea mai 
nobilă împlinire pe care o poate nădăjdui existența 
omenească. Ceea ce trebuie subliniat în special este 
forma literară cea mai reuşită, atât din punct de ve- 
dere spiritual, cât şi artistic. Este deci semnificativ 
că geniul popular românesc şi-a găsit expresia lui 
maximă tocmai în acest mit al jertfei creatoare. Şi 
aceasta deoarece, pentru români mai ales, moartea 
nu este o extinctie, nici măcar o împuţinare a exis- 
tenţei, ci un mod de a fi — o existenţă nouă pe un ni- 
vel mai apropiat de Dumnezeu. 

Trebuie amintit că România modernă şi indepen- 
dentă are 100 de ani de existență, iar ultimii 50 de 
ani au fost marele balast ce i-a strivit spiritualitatea, 
stâlcind-o spre un drăcesc materialism. Adevărata 
primejdie pentru poporul român a început abia după 
ocuparea teritoriului de către Soviete. 


%* 


Am făcut această sumară incursiune în istorie — 
într-o anumită latură a ei — tocmai cu scopul de a pă- 


trunde şi adânci cutremurătorul adevăr cuprins în ce- 
le două versuri ale "Sfintei tinereţi legionare”: Moar- 
tea, numai moartea legionară/ Ne este cea mai 
scumpă nuntă dintre nunți... 

Fără îndoială, s-ar putea crede de cei neştiutori 
ori rău intenţionaţi că versurile de mai sus sunt o fru- 
moasă metaforă folosită de Radu Gyr pentru a subli- 
nia poetic frumuseţea imnului Şi, prin aceasta, a tră- 
irii legionare. Se poate spune şi aşa, dar cunoscând 
elanul şi masivitatea afluenţei tineretului universitar 
şi a preoţilor în Legiune, nu poate fi acuzat de necu- 
noaştere, de naivitate. Această naivitate sau neştiinţă 
nu poate fi atribuită tinerilor studenţi legionari, care, 
în marea lor majoritate, şi-au făcut educaţia în cadrul 
Frăţiilor de Cruce, unde nu pridideau decât cei mai 
buni. Dovada este că cei gata de jertfă, conform da- 
toriei lor de conştiinţă, s-au îndreptat spre moarte cu 
fruntea sus (vezi echipa Miti Dumitrescu). 

Cum rămâne mai departe cu cei mulţi şi aleşi, 
dintre care toţi — şi când spun aceasta mă gândesc la 
elită, la gradele legionare — intelectuali de seamă, 
trecuţi prin focul vieţii şi al universităţilor române Şi 
străine, şi care, o dată înrolați în Mişcarea Legiona- 
Tă, ştiau, desigur, scopul ei final? Or, a susţine că oa- 
menii aceştia, care juraseră „să trăiască în sărăcie, să 
ucidă în ei poftele de îmbogăţire materială, să jert- 
fească permanent pentru țară”, nu ştiau ce vor, ar fi 
ori naivitate, ori rea-credinţă! Ei pătrunseseră în 
miezul adevărului legionar şi al menirii lui de con- 
struire a viitorului neamului românesc atât de total 
încât au mers fericiţi la moarte. Credinţa creştină a 


fost izvorul trăirilor lor. 

Calendarul creştin este plin de mucenici care au 
ştiut să moară pentru Hristos; pentru învăţătura Lui, 
care de două mii de ani: călăuzeşte omenirea spre în- 
vierea ce-o să vină. Martirii legionari — unii oameni 
simpli, dar cu suflete de stâncă, şi până la cărturarii 
valoroşi — au fost pătrunşi de acest veşnic adevăr: 
Prin moarte, învierea! 

Să mai amintesc şi: "Să nu lăsăm urmaşilor noş- 
tri o ţară fără ocrotirea lui Dumnezeu"; sau: 1... se 
trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos, se clătina 
aşezarea creştină a lunii... Puteam noi să stăm nepă- 
sători?"; sau: „Eu aşa am înţeles rostul vieţii mele. 
Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pen- 
tru EI!" (din Testamentul lui lon Moţa). 

Acest legământ nu era făcut de un fanatic — cum 
adesea se spune despre "legionarii înfocaţi”, termen 
ce aparține duşmanilor Mişcării —, ci de un cărturar 
cu capul pe umeri, ferm în credinţa lui. Fiul proto- 
popului din Orăştie, crescut şi educat în spirit creş- 
tin, înzestrat cu o minte ageră, avocatul, doctorul în 
Drept lon 1. Moţa cade, ca şi celălalt coleg de studii, 
Vasile Marin, pe frontul spaniol, în 13 ianuarie 
1937, la Majadahonda (nu departe de Madrid). 

Şi iată miracolul! Pleacă voluntari în Spania, pe 
frontul anticomunist, echipa de 8 legionari condusă 
de generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul, erou naţi- 
onal din Primul Război Mondial, echipă formată din: 
ing. Gheorghe Clime; prinţul Alecu Cantacuzino, a- 
vocat; preotul Dumitrescu-Borşa; avocat Neculai 
Totu, Bănică Dobre, licenţiat în Drept, şi cei doi, 


Moja şi Marin, căzuţi în luptă. 


%* 


In prigoana din 1939 toţi au fost împuşcaţi, afară 
de părintele Borşa şi de general, care decedase. Cât 
de "nepregătiţi şi neştiutori” erau aceşti oameni care 
au plecat pe frontul spaniol ca simpli soldaţi, cu toa- 
te că în armata română erau ofiţeri? Dar sutele Şi mai 
apoi miile de striviţi ai tăvălugului sovietic comunist 
în cei 50 de ani de prigoană satanică? 

Luptătorii crescuţi în duhul Căpitanului se în- 
dreaptă senini spre moarte ca spre poarta prin care 
năvăleşte lumina lui Hristos. Ei au crezut în învierea 
neamului românesc, în necesitatea jertfei ca singură 
temelie a acestei învieri, iar moartea le-a fost „cea 
mai scumpă nuntă dintre nunţi"! 

Călăuzitor şi far le-a fost el, cel căzut pentru cau- 
za sfântă al cărei steag l-a înălțat şi l-a purtat în scur- 
ta, dar exemplara lui viaţă, curmată de contempora- 
nii săi puşi în slujba răului. 


6 OCTOMERIE 1940 


Se împlinse o lună de la Biruința Legiunii, de la 
abdicarea regelui Carol al II-lea şi de la declararea 
Statului Naţional Legionar. Structurile administrati- 
ve abia începuseră să se închege. Legionarilor, cei 
mai mulţi intelectuali de calitate, Ii s-au încredinţat 
posturi-cheie în aparatul de stat, dar nu erau destul 
de pregătiţi în vederea conducerii; de unde experien- 
ță, din temnițe? 

Generalul Ion Antonescu, pus în faţa faptului îm- 
plinit, a trecut la primenirea vechiului aparat al țării. 
Trebuiau vindecate nişte răni mari şi adânci. Grani- 
țele ciuntite, Basarabia, Ardealul de Nord, Cadrilate- 
rul înstrăinate. Armata neînzestrată. Afacerea "Sko- 
da", în fruntea căreia regele Carol al II-lea câștigase 
miliarde, secătuise visteria țării: eram la pământ. In 
condţiile acestea disperate au trebuit legionarii să 
preia frâiele. În Europa se aprinsese focul celui de- 
Al Doilea Război Mondial. 

Haosul de afară dăduse tonul haosului intern. 
Oamenii politici de marcă, în frunte cu Maniu, au 
refuzat să ia răspunderea conducerii în situaţia tra- 
gică în care se găsea ţara. Regele Mihai — tânăr şi fă- 
ră experienţă. Economia patriei — la limită. Iar vis- 
tieria ţării, cum spuneam, golită de rijuliul tată al 
tânărului rege! 

Şi atunci generalul Antonescu — căruia nu i se 
poate nega dragostea şi marea grijă față de soarta 


țării —, indiferent de greşelile săvârşite, a socotit că 
singura salvare sunt entuziasmul şi tinereţea legio- 
nară. 

In dimineaţa zilei de 6 octombrie 1940, Gara de 
Nord gemea de suflare omenească şi de freamăt tine- 
resc. Cântecul legionar umplea văzduhul, acoperind 
larma mulțimilor. Din toată ţara, organizaţiile jude- 
țene mobilizaseră un fluviu de oameni care, cu fan- 
fara, una mai strălucitoare ca alta, s-au unit în gara 
ce devenise un furnicar. 

Ne-am încolonat din mers în cadenţa şi discipli- 
na legionară. Experienţa marşurilor se vedea. Orga- 
nizarea coloanelor s-a făcut de către comandanții le- 
gionari — câţi mai rămăseseră din cei exterminați la 
Tâncăbeşti, Vaslui, Miercurea-Ciuc, Râmnicu Sărat 


de-a lungul celor cinci kilometri ai coloanei, care 
creştea mereu. 

Nu este greu de înţeles. Imnul „Sfântă tinereţe 
legionară" era ştiut nu numai de legionari şi nu a fost 
greu să se obţină interpretarea exactă, deoarece com- 
ponenţii uriaşei fanfare erau muzicanți. Paşii s-au 
potrivit de la sine în euforia impusă de ritm şi am 
pornit spre centru. 

Când am intrat pe bulevardul Elisabeta, strigătele 
de "Ura!" aproape că dominau fanfara. Ne-am aşezat 
— era să spun înghesuit — în piața Palatului Regal. In 
jurul orei 11 au apărut în balcon Conducătorul sta- 
tului, generalul Ion Antonescu, Comandantul Horia 
Sima şi alţi comandanţi legionari, înconjurați de ofi- 
țeri superiori. Piaţa a explodat de urale. La un sem- 


Aa sau Braşov, unde căzuse elita legionară, în frunte cu 
zu Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii. 
dun Străzile pe care se scurgeau cămăşile verzi ge- 


nal, s-a făcut o linişte de mormânt. Organizatorul 
manifestaţiei, prinţul Alexandru Ghyka, a ordonat: 
— Drepţi! Pentru onor! Moment de reculegere! 


meau de lume. Cei care nu aveau uniforme s-au gru- 
pat după culorile hainelor. La început costumele po- 
pulare, pe regiuni, erau majoritatea. După care res- 
tul. Mă şi gândeam când şi unde s-a făcut repetiţie, 
de mergea totul ca la carte. Nu se făcuse însă nici o 
repetiţie. Dar cei care trebuiau să defileze prin faţa 
conducătorilor ţării erau legionari crescuţi şi educați 
în disciplină şi bun-simţ, caracteristici ale omului 
nou creat de Căpitan. Din zori şi până la ora 9, s-au 
organizat detașamente de câte 1000 de persoane. 
După "Atenţie! Drepţi!”, semnalul de pornire a 
izbucnit din cele peste o mie de trompete, au bubuit 
tobele și flacăra "Sfintei tinereţi” s-a ridicat uriaşă 


Şi după un minut au luat cuvântul generalul Ion 
Antonescu, Comandantul Horia Sima şi alţii. 

A urmat parada începută de unităţi militare, în 
frunte cu regimentul de grăniceri al cărui comandant 
fusese generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul, regi- 
ment ce-i purta numele. Parada militară a durat cam 
o oră. Marşul ce puncta cadenţa era "Deşteaptă-te, 
române!", cântat de fanfarele militare. A urmat o 
pauză de două-trei minute, care a produs un gol de 
circa 300 de metri. În piaţa astfel golită a început 
defilarea legionarilor. 

Prima formaţie: Corpul Moţa-Marin. Purtau uni- 
formele de paradă, cămăși verzi, pantaloni negri şi 


pelerine negre. În frunte, comandanții decoraţi cu 
"Crucea Albă”, urmaţi de instructori, fiecare cu gra- 
dul pe guler şi pe mâna dreaptă. Cu ei fanfara a por- 
nit "Imnul legionarilor căzuţi”: 


Plânge printre ramuri luna, 
Nopţile-s pustii, 

Căci te-ai dus pe totdeauna 
Și n-ai să mai vii... 


A urmat şirul, care nu se mai termina, al costu- 
melor populare din Ardeal, cu imnul lor: 


Prin brațe aprige de muncă 
Se-naltă drept şi sfânt altar, 
Se-nalţă din frânturi de stâncă 
Ardealul tânăr legionar! 


Venise rândul judeţelor din răsăritul țării, cu domo- 
lul şi melodiosul 


Ștefan Vodă al Moldovei 
Fost-a pe la noi prin munţi 
Și-a găsit în codrii noştri 
Şoimni viteji, războinici mulți... 


Pentru cine nu ştie, aproape fiecare judeţ îşi avea 
imnul său, unul mai frumos decât altul. Şi nu era o 
înşiruire de vorbe. Cântecele legionare vibrau toate 
de simţire şi elan, pe versurile genialului Radu Gyr, 
precum şi ale altor talentaţi poeți, prin ale căror 


creaţii au supravieţuit în neagra noapte a dictaturii 
comuniste mii şi mii de oameni. Nu degeava lui Ra- 
du Gyr 1 s-a zis "Bardul Legiunii" şi "Regele meta- 
forei”. 

Iată-i şi pe vajnicii olteni, cu al lor 


De sus, de pe Olt, din poiene, 
Din vârfuri de munţi cozieni, 
Sub verzile ceruri vrâncene 
Se strâng legionarii olteni! 


Ei vin de la Jiu şi din Vidra 
Să scape românul de jug 

Și calcă năpârcă şi hidra 
Ce sângele ţării îl sug. 


Paşii s-au înviorat în ritmul şi pe melodia 
splendidului imn al legionarilor olteni aplaudat, ca 
toate de altfel, de mulțimea de pe trotuare. 

În jurul orei 13 parada s-a încheiat de către cei 
din Capitală, nu puţini, cu 


Haite de bestii crude, flămânde 
Au năpădit al nostru pământ, 
Pui de năpârcă goniţi de oriunde 
Sug trupul țării, sug sânge sfânt. 


Hai, Căpitane, dă-ne semnalul, 
Prin foc şi apă te vom urma! 

Vrem reîntregirea neamului nostru, 
Vrem stăpânire pe glia sa! 


Nici urmă de oboseală. Durerea şi jalea din care 
abia scăpasem îşi ridica umbra peste sufletele cerni- 
te, peste răni nevindecate. Aplauzele nu mai conte- 
neau, atât din balconul Palatului, cât şi din sânul 
mulţimii, care vibra plouată de cântec şi trăire sfântă 
în care duhul Căpitanului plutea ocrotitor. Se şter- 
geau lacrimi de bucurie, de nădejde. Biruinţa suflu- 
lui legionar pătrundea în inimi şi suflete setoase de 
dreptate şi adevăr. 

In balconul Palatului, generalul Antonescu, îm- 
brăcat în cămaşă verde, şi Comandantul Mişcării, 
unul lângă altul, primeau dovada de dragoste şi pre- 
țuire a tineretului până mai ieri strivit, încătuşat în 
temnițe şi lagăre din care vântul morţii îi spulberase 
pe cei mai buni, în frunte cu Căpitanul însuşi. 


EX 


Răsărea un soare nou peste țara arsă de vrăjmă- 
şie şi ură. La orizont se buluceau însă norii negri, 
purtând în ei cumplite "furtuni prevestitoare de bles- 
teme" ce s-au împlinit; 50 de ani de teroare roşie în 
care au pierit sute de mii de patrioţi, în luptele din 
munţi şi în temniţele ori lagărele de muncă forțată. 

Ziua de 6 octombrie a fost fereastra ce s-a des- 
chis spre lumina care a năvălit uriaşă şi a îmbrăcat 
țara de la un cap la altul, încercând să vindece rănile 
de la hotarele țării şi până la hotarele răbdării celor 
obijduiţi. Vitregia vremii, ajutată consistent de poli- 
tica destrămată, a hotărât însă cum nu am visat noi, 
cum nu am sperat şi cum nimeni n-a crezut că se 


| 
| 
| 
| 


poate întâmpla. 

Aş vrea să precizez că unul dintre secretele cu 
care ideile Căpitanului au pătruns în mase a fost cân- 
tecul. Se ştie că stegarii au fost studenţii. lată ce spu- 
nea Căpitanul despre cântec: "Pentru a putea să 
cânți îți trebuie o anumită stare sufletească. O ar- 
monie a sufletului tău. Cel ce merge să fure, acela 
nu poate cânta; nici cel ce merge să facă o nedrep- 
tate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi vrăj- 
măşie faţă de camaradul său şi nici al cărui suflet e 
sterp de credință. Cântecul să vă fie un îndreptar. 
De nu veţi putea cânta, să ştiţi că e o boală care vă 
roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vre- 
mea v-a turnat păcate peste sufletul curat. lar dacă 
nu le veți putea vindeca, să vă daţi la o parte şi să 
lăsaţi locul vostru celor ce pot să cânte!" 

Cât adevăr şi câtă simţire creştină! 

Metafora-minune a lui Radu Gyr cădea peste i- 
nimi ca o mană din ceruri. Alături de muzica lui Ne- 
lu Mânzatu, atins şi el de aripa unui înger bun, aşa s- 
a născut, a crescut şi a înfiorat sufletele cântecul le- 
gionar. 

Se părea că geniul creator al neamului nostru şi-a 
găsit făgaşul. Altfel, de unde acel dor de transfor- 
mare a sufletului? În seceta politicianismului gregar 
şi uscat, spiritul legionar spărgea nişte tipare şi for- 
mule vechi, în care se bălăceau lăcomia, ura, necins- 
tea, goana după căpătuială, şi atunci această Sfântă 
tinerețe legionară/ Cu piept călit de fier şi sufletul 
de crin, acest Iureş neînfricat de primăvară,/ Cu 
fruntea ca un iezer carpatin au năvălit năpraznic 


spre lumină, ca o năvală grea de stânci. 

Pe cei vizaţi i-a cuprins frica; au dat apă la moa- 
ră comunisinului, care şi-a început opera de nimicire 
a sufletului românesc. Au reuşit? Pe cât se vede, nu. 
Căci iată, acum, după 50 de ani, tineretul României 
îşi scutură capul împuiat de minciună şi începe să se 
întrebe: Ce a fost? şi Cum a fost?, şi caută să afle 
adevărul. Şi-l va afla, mai devreme sau mai târziu. 
Noi, puţinii care am mai rămas, noi, care am trăit 
acest adevăr, li-1 vom arăta; căci avem credința care 
nu ne-a părăsit niciodată, nici în cele mai cumplite 
încercări, că steaua ocrotitoare a neamului nostru nu 
va apune. Ochiul lui Dumnezeu este deschis asupra 
noastră, căci noi nu L-am negat, am crezut şi credem 
în dreptatea Lui, în puterea Lui de nebiruit. 

"Cine crede în Mine nu va umbla întru întuneric 
şi va afla lumina vieţii!"”. Este încredințarea dată de 
Mântuitorul lisus Hristos celor care merg pe căile 
Lui. 

Prea multă suferință, prea multe jertfe. Or, se ştie 
că niciodată jertfele nu au fost în zadar — şi nu pot fi. 
Viitorul va să ne-o dovedească, încă o dată. 


Partea a doua 


APOI 


ANCHETATORII MEI 


Anchetatorii mei n-au fost mulţi şi nici răi. Adică 
nu erau fioroşi, cum auzisem că sunt majoritatea. 
Nu-i vorbă, n-au fost decât trei, dar aleşi pe sprân- 
ceană, printre care şi o femeie. Bunăoară primul, în 
al cărui birou am intrat exact la 30 de zile de la data 
arestării, era un bărbat ca de 30 de ani. N-avea ochi 
albaştri ca petlițele de la veston, ci nişte ochi negri, o 
faţă slăbănoagă, cu mâini butucănoase şi unghii ma- 
nichiurate. 

Fuma un tutun scump, de a cărui aromă era bi- 
roul plin. Se juca întruna cu o legătură de chei. Intre- 
barea o punea zâmbind, prieteneşte, şi care aparent 
nu avea nimic cu cauza pentru care te aflai acolo. Nu 
ameninţa. A făcut la început uşoare sondaje, pentru 
verificarea gradului de cultură, sensibilitate, credin- 
fă... 

Absolvise de curând Dreptul; era în 1958. Ba m- 
a întrebat, de câteva ori, dacă-mi place poezia lui 
Beniuc, Blaga, Arghezi, şi ce anume. Când i-am a- 
runcat, credeam subtil, că-mi plac blestemele lui Ar- 
ghezi, a zâmbit subţire şi a început să recite: Jar ție, 
Jivină gingaş gânditoare... 

Nu ştiam cum să mă adresez şi mi-a precizat că 
pot să-i spun "Domnule anchetator”. Am văzut din 
filele pe care mi le răsfoia în faţă că-l chema Kirilo- 
vici. În dosar era trecut doar Kiril. Numele întreg 1- 
am văzut abia la închiderea dosarului. 


— Cum ai putut, domnule, să ai încredere în acest 
Gavrilescu? In puştiul ăsta fără nici un căpătâi, în 
acest vagabond! 

Am tăcut. 

— Şi pe urmă, ce mai calea-valea, i-ai vorbit de- 
spre mişcarea legionară, despre organizarea ei — cu 
simpatie, desigur. Nu? 

Tăcerea mea nu l-a înfuriat. Dimpotrivă. Tot cu 
un zâmbet larg, continuă: şi iată sunt toţi aici. Ţop! 

— Da! Toţi 23, şi lângă ei şi profesorul Julea, care 
a semnat. Dacă vrei, îţi arăt. Ei.ştiu să scrie! Dum- 
neata? Recunoaşte cinstit, şi gata! Ai scăpat! Altfel... 

Işi încrunta sprâncenele, mă privea într-o dungă, 
abia stăpânindu-şi furia. Mă fixase în celula 31 din 
subsolul sediului Securităţii — noul sediu —, un bloc 
cu patru niveluri la suprafaţă, că în jos, pe cât mi-am 
dat seama, mai erau vreo patru. Deci la nivelul 3 
subteran, cu încă 6 nefericiţi. înclin să cred că-l sco- 
teau pe bietul Gogu Rotaru, un oglindar din Craiova, 
pe care-l pisau ca la carte, ca să ne sperie pe noi, cei 
rămaşi în aşteptare. 

— Nu vrei? Te priveşte! Ar fi bine să nu te joci cu 
răbdarea mea. Şi să-ţi intre în cap: timpul lucrează 
numai pentru noi! Gândeşte-te! 

Apăsa pe buton. Plutonierul de serviciu apărea în 
prag, cu nelipsiţii ochelari negri. Treceau două-trei 
zile şi iar la anchetă, mai ales noaptea. Acelaşi dichi- 
sit filfizon, cu chef de vorbă; totul calculat! 

Anchetatorul Kirilovici nu mi-a dat o palmă. Sis- 
temul lui era mai subţire. Se baza mai mult pe spai- 
ma pricinuită de alţii, pe care-i introducea în celulă 


măcinaţi ca la carte. Ba odată, ca să văd cât e el de 
umanist, m-a scos din biroul lui, m-a luat de braţ, 
bineînţeles nu cu brutalitatea plutonierului ce mă în- 
soţea spre şi de la anchetă, şi m-a condus ca să mi-l 
arate într-o cameră, vizavi de biroul lui, pe părintele 
Dan, cu spatele negru, gol, leşinat. Am crezut că e 
mort. M-am cutremurat. A simţit reacţia mea. Ne-am 
înapoiat în biroul de anchetă. 

— Vrei să ajungi aşa? Nu intenționez să te dau pe 
mâna "specialiştilor"! Sunt mai eficienţi, nu crezi? 
Ai văzut? Ai avut noroc că te anchetez eu, nu-mi 
plac brutalitățile. 

M-am uitat la el, părea sincer. Numai o ciudată 
luminiţă îi juca în ochii micşoraţi, cu care te privea 
încercând să înlăture fumul ţigării. 

— Domnule anchetator, nu ştiu ce interes aveţi să 
fie condamnaţi nişte elevi şi studenţi, care şi-au ma- 
nifestat poate vreo nemulțumire, dar de aici până a le 
arunca în spate aceste... 

— Lasă presupunerile şi semnează! 

— Dumneavoastră aţi semna? 

— Mă deşteptule, acum eu sunt aici şi tu acolo! 
Pricepi? Nu mă obliga să fiu cum nu ţi-aşi dori să 
mă cunoşti. Vrei să schimb foaia? 

Şi a schimbat-o d-1 Kirilovici. Ca şi metode... 

Redau mai jos o întâmplare dintre altele prin ca- 
re finalul anchetei a fost cel scontat de ei. După care 
a urmat procesul, unde competenţa şi eficiența şefu- 
lui anchetator Toma Popescu şi procurorului Ion Ar- 
deleanu şi-au spus cuvântul. Acesta (Ardeleanu) a 
devenit Procuror General al Republicii... 


Nici unul dintre cei 23 de acuzaţi din lotul nostru 
n-a luat mai puţin de 15 ani M.S. (muncă silnică). 
Numai fraţii Vasilescu — de 17 şi 15 ani — au fost 
condamnaţi la 12 ani, iar profesorul Nicolae Julea, 
un eminent muzicolog, la 8 ani de temniţă grea. Ga- 
vrilescu 25 — şef de lot — şi eu... autor moral... 22 de 


ani de muncă silnică, toţi pentru "Uneltire împotriva 
orânduirii sociale". 


O PROBĂ EFICACE 


Pumnul a căzut în moalele capului ca un baros. 
Stele verzi? Nu! N-am văzut. Înainte însă de a-mi 
pierde cunoştinţa, a început să mi se întreţeasă sub 
pleoape o pânză de linii de toate culorile, care se 
năşteau din bezna ce începuse să pună stăpânire pe 
toată fiinţa mea. De sus în jos, de la dreapta la stân- 
ga, în cercuri, mă cuprindea o senzaţie pe care nu o 
mai încercasem niciodată până atunci. Mă scufun- 
dam într-un puț adânc, în spirale care, pe măsură ce 
coboram, începeau să se lărgească, şi o stare de feri- 
cire mă învăluia ca o apă bună. 

Atunci au aruncat apă pe mine. M-am trezit cu 
părere de rău, într-un frig ce mă cuprindea şi creştea. 
Am deschis ochii şi cum eram trântit într-o rână, am 
văzut carâmbi de cizme lustruite, iar în nări îmi stă- 
ruia un miros de sânge cald şi de cremă de ghete. 
Mi-am săltat cu greu capul, ce devenise ca de plumb, 
şi i-am zărit pe cei patru "măcelari” cu mânecile 
suflecate, solizi şi masivi, care zâmbeau. 

Unul mare, pe ale cărui braţe pleznea mâneca tri- 
coului, îşi freca pumnii. Într-o fracțiune de secundă 
am înţeles totul. Am închis ochii cu un geamăt re- 
ținut, încercând să-mi recapăt respiraţia. O mână 
vânjoasă m-a ridicat ca pe un fulg şi m-a aşezat pe 
scaunul de metal fixat pe podea. 

— De ce nu semnezi, mă? 

Am ridicat ochii spre cel care mă întreba. 


117 


— Ce să semnez? 

S-au privit unii pe alţii şi, la un semn al maio- 
rului Curcă, alt anchetator al meu, trei au ieşit. Aces- 
ta a aprins o ţigară şi mi-a întins-o. Am dat din cap 
că nu-mi trebuie. 

Fereastra a început să se mişte şi tavanul se înăl- 
ţa încet în sus, până a dispărut. Cerul era albastru şi 
deosebit de clar. O seninătate îmi umplea sufletul, 
iar spirala în care mă învârteam iară urca în zbor lin. 
Pluteam ca un fulg — şi-mi era atât de bine! Era o 
stare de fericire pe care nu o mai trăisem. 

Imi căzuse, cred, capul pe piept, că imediat am 
simţit o arsură cumplită sub bărbie şi mâna ancheta- 
torului, care-şi stinsese ţigara, m-a obligat să-mi ri- 
dic capul! L-am zărit ca prin ceaţă. Era un tip înalt, 
negricios, ce zâmbea. Maiorul Curcă, al doilea an- 
chetator al meu, pe care-l cunoşteam. Era cositorar 
din Româneşti şi fusese sectorist la noi în comună. 

— Hai! Lasă prostiile şi fii atent! i-am atras a- 
tenţia de la început că, dacă semnezi, scapi şi tu, şi 
nu ne mai dai nici nouă bătaie de cap. Ai văzut, cu 
"sportivii" noştri nu se glumeşte... 

L-am privit în ochi intens. A plecat privirea şi s- 
a îndreptat spre birou, să-şi aprindă o altă ţigară. A 
tras un fum adânc, scoţându-l gros pe nas. E adevă- 
rat, nici el nu m-a bătut, în schimb cei trei care ieşi- 
seră îşi cunoşteau meseria. Erau maeştri! 

— Semnezi? 

— Dumneavoastră aţi semna să fiţi în locul meu? 

Exact ce-i răspunsesem lui Kirilovici, primul an- 
chetator. 


— Poftim? 

S-a făcut verde. Şi-a descheiat nervos gulerul 
vestonului, strivind apăsat ţigara, de data asta în 
scrumieră. 

— Domnule, să fiu cinstit, numai prost nu te şti- 
am! Acum ori eşti tâmpit, ori nebun! Când ştii că ai 
fost şeful F.D.C., că ai activat în comerțul legionar, 
şi mai ales că ai trăit în preajma lui Codreanu... 

— Şi ce rău am făcut? Cu ce am greşit? 

— Auzi obrăznicie! Păi nu e de-ajuns? In fond, te 
piiveşte, ce-mi bat eu capul! Voiam să te ajut! 

S-a îndreptat cu paşi largi spre birou, a apăsat pe 
sonerie, uşa laterală s-a deschis, iar cei trei cu mâne- 
cile suflecate au intrat. Ofiţerul a făcut un semn. A- 
ceştia au înţeles. Unul a zis: 

— Aha! Binee! 

M-am încordat, tot aşteptând lovitura, care însă 
n-a venit. Cu destulă griță, m-a ridicat unul de 
subsuori şi m-a culcat pe o masă cu rotile, adusă a- 
tunci în cameră. La unul din capete avea o scăriță cu 
3-4 trepte, în care mi-au fixat picioarele. Au verificat 
dacă sunt bine strânse nişte curele. În vremea aceasta 
unul scund cu mustață — semăna cu Stalin — mângâia 
un drug de fier de vreo 60 de centimetri, de grosimea 
unui deget, pe care-l trecea dintr-o mână în cealaltă. 
A verificat şi el dacă sunt bine legate şireturile de la 
ghete, şi... 

Lovitura a fost atât de bine calculată, nu eram 
primul, încât mi s-au desprins tălpile încălțărilor. 
Durerea nu am simţit-o la tălpi, ci undeva în creştet. 
Poate şi din cauza celei dinainte. În orice caz, a fost 


ceva în afara firii. Mii de ace împungeau pe dină- 
untru, încercând să spargă ţeasta, ca să iasă creierul 
afară. A doua lovitură, cu mai multă intensitate şi 
mai dură; de data asta m-a învăluit o flacără, un Şu- 
voi de foc ce mă străbătea de sus în jos peste tot tru- 
pul şi simţeam cum îmi ies ochii din orbite. 

Pe a treia n-am mai simţit-o. M-am trezit nu ştiu 
cum şi când, în altă cameră, gol pe cimentul rece, cu 
capul de plumb şi... fără picioare. Mi-am pipăit flu- 
ierele şi parcă erau de lemn. Tălpile încălțărilor se 
mai ţineau în tocuri. Cămaşa, zeghea şi pantalonii e- 
rau aruncaţi alături. N-am putut să mă îmbrac. De 
când eram acolo? Am aşternut, cu eforturi de ne- 
descris, zeghea sub mine şi mi-am lipit tălpile goale 
de zidul rece. Era bine. 

Era zi, era noapte? Nu ştiam. Becul mic ardea 
permanent — ca şi în celule — şi frigul mă cuprindea 
treptat, crescând. 

Am fost dus în celulă cu o targă. Oamenii m-au 
primit înfricoşaţi şi m-au aşezat pe priciul de Jos. De 
la gleznă în jos, picioarele erau negre. Încă din pri- 
mele zile mă frecţiona cu grijă doctorul Crişan din 
Caracal, care era medic, ştia ce să facă. A verificat 
întâi dacă nu e vreun os rupt. Mergeam spre W.C.-ul 
din fundul celularului în genunchi, ca ologii. 

Încet-încet, m-am întremat. Cinsprezece zile m- 
au lăsat în pace, după care, într-una din nopți, s-a 
deschis uşa. 

— Care eşti cu litera T? 

Mi-a trecut un fior prin inimă. Ce-o mai urma? 

— Hai la dans! 


—xq 


Am băgat de seamă că atunci când frica pune 
stăpânire pe tine — cel puţin în cazul meu — o crân- 
cenă durere de stomac mă apucă şi transpir tot. Iarăşi 
ochelarii orbi, iarăşi mâna plutonierului înfiptă ca o 
cange în braţ, coridoare cotite, trepte urcate şi cobo- 
râte, cu tălpile încă nevindecate. Călcam ca pe ace. 
Şi iată uşa capitonată a biroului de anchetă, în care 
stăruia un uşor iz de tutun scump. 

De data aceasta un tânăr locotenent, blond, cu 
părul briliantinat, cu ochii albaştri, vicleni, după ce 
mi-a scos ochelarii, m-a învârtit în loc şi mi-a zis: 

— Sunt noul anchetator. Am fost la Podari. Ai a- 
colo... — şi mi-a arătat o bocceluţă în care erau două 
schimburi. Mă uit la dumneata! Ai citit dosarul şi nu 
l-ai semnat. Te priveşte. Cu semnătură sau fără, tot 
vei fi condamnat, şi pedeapsa nu va fi mică. De aici 
nu poţi ieşi decât condamnat, în urma sentinţei tribu- 
nalului militar. Dacă semnezi, cine ştie? Poate se ţi- 
ne seama de nişte circumstanţe atenuante... 

Mi-a întins dosarul sub ochi. Răsfoiam filele şi 
nu-mi venea să cred. Ştiau tot — şi ce nu ne dăduse 
nouă prin cap! 

— Dacă nu ţi-e milă de dumneata, continuă aşa! 
Să ştii că "specialiştii" noştri n-au obosit. O pot lua 
oricând de la început. 

Am cerut stiloul şi am semnat, cu furie, hotărât. 

1... am organizat un grup format din 23 de tineri, 
elevi şi studenti, cu care la momentul necesar să in- 
tervenim la răsturnarea guvernului prin violenţa ar- 
mată! Celelalte grupări nu se cunosc între ele..." 

ŞI multe, multe amănunte pe care, ce e drept, le 


gândisem, dar nu se ajunsese la punerea lor în prac- 
tică. N-a mai fost vreme. 
Dar de unde ştiau toate acestea? 


PROBA DECISIVĂ 


Femeia se juca, pare-se, cu un obiect care era ce- 
va mai lung decât un creion chimic şi privea gândi- 
toare undeva înainte, peste biroul elegant acoperit cu 
o învelitoare de catifea vişinie. 

La câţiva paşi de birou, după uşă, un pupitru de 
anchetă, cu un taburet de fier vopsit în alb, iar pe 
scaun — cu mâinile în cătuşe şi ochelari orbi — anche- 
tatul. 

Era un tânăr ca la 35 de ani, cu faţa suptă de mi- 
zeria şi claustrarea impusă de peste 3 luni. Fusese 
ridicat de acasă în toiul nopții, după tipicul cunoscut, 
în decembrie 1958. Îndrăznise să gândească — ceea 
ce nu era conform cu "indicaţiile preţioase" — că o- 
rânduirea comunistă poate să fie înlăturată. 

Trecuse destulă vreme şi, cu toate probele de tor- 
tură, care de care mai diabolice, omul tăcea tăcea şi 
refuza să semneze actul de acuzare. Bătăia în varia- 
tele feluri şi moduri, cu diferite instrumente, de la 
funia udă şi vâna de bou, de la vergelele de fier de 
diverse lungimi şi grosimi, până la ţigările stinse pe 
faţa şi pe trupul gol, toate se dovediseră zadarnice. 

Nu mai departe de o săptămână în urmă, la plim- 
barea de la miezul nopţii, care se făcea într-un fel de 
camere de 4x4 m din sârmă împletită, undeva în cur- 
te, îi târâseră şi soţia la plimbare, cu alte 6 nefericite. 
Era lună plină şi, deşi la o distanţă de 12 m (era a 
treia cuşcă), a strigat-o pe nume. Îi cunoscuse, de 


1L2$) 


alttel, basmaua şi o bluză cu care probabil fusese ri- 
dicată şi ea în grabă. Cu orice risc, ca să se convin- 
gă, o strigase destul de încet ca să nu fie auzit de 
caraliu şi destul de tare ca să fie auzit de ea. 

Femeia a întors cu frică privirea spre locul de 
unde şi-a auzit numele rostit şi a izbucnit în plâns, cu 
un geamăt: "Copiii mei"! Cravaşa a vâjâit prin aer şi 
pielea de pe spatele "nedisciplinatului" a sângerat. 
Grupul de femei a fost împins spre intrare, cu bruta- 
litate, iar cel al "bandiţilor" de asemenea. Cel în cau- 
ză a fost lăsat acolo, în cuşca de sârmă, peste care 
zăpada cădea din belşug, izbită de un pui de vânt tă- 
10s şi rece. 

Dimineaţa, după deşteptare, l-au adus cu targa în 
celulă, îngheţat, țeapăn; numai pe el îl scoseseră în 
cămaşă, din dispoziţia organului de anchetă, ca fiind 
încăpățânat. 

Căpitanul anchetator Miţa Surdulea puse deopar- 
te "creionul chimic" şi îi făcu semn plutonierului 
însoțitor să iasă. Acesta, după ce-i descuie cătuşele, 
pocni călcâiele regulamentar şi se retrase, cu spatele 
la uşa capitonată, pe care o deschise uşor. 

— Scoate-ţi ochelarii! 

Osânditul încercă încet manevra de desprindere a 
ramelor de metal, ce-l determinară să-şi închidă iar 
ochii, răniţi de lumina bruscă şi puternică. Mişcă u- 
şor capul, examinând împrejurimea. Lângă fereastra 
mare, luminată cu zăbrele delicate de fier vopsit în 
alb, un cuier, în care se odihneau o manta de ofiţer 
cu peltiţe aibastre, pe ai căror umeri străluceau 4 ste- 
le. În braţul de sus, chipiul şi un fular de mătase 


124 


a 


kaki. Ochii îi alunecară în jos, unde, în faţa biroului 
masiv, o femeie ca la 30 de ani, elegantă, înaltă, cu 
părul strâns în coc la ceafă, îşi examina unghiile, aş- 
teptând. Mâinile agere încercau să-şi ascundă un tre- 
mur uşor răsfoind filele unui dosar destul de volumi- 
nos. Din când în când scutura scrumul țigării într-o 
mână întinsă, făcută căuş. O sculptură de metal ori 
de sticlă neagră, aproape plină de mucuri — unele ar- 
se doar pe jumătate. 

— Ai citit acuzaţia? 

— Da! 

— Şi de ce nu semnezi? 

Tăcere. 

— Nu-mi răspunzi mie, stimabile? 

Ochii bărbatului — doi cărbuni aprinşi — fixară 
chipul femeii, ce o dată cu trecerea clipelor devenea 
hidos. Se ridică uşoară, cu un zâmbet rău pe chip. 

— Nu-mi răspunzi mie, amice? 

Iarăşi tăcere grea. 

— Deci nu vrei să semnezi? Bineeee! 

Mâna cam bărbătească, cu degete scurte şi un- 
ghii roşite strident, apăsă grea pe butonul din colţul 
biroului, abia ascuns sub hârtii. Aproape imediat uşa 
laterală se deschise fără zgomot şi patru "sportivi" 
aduseră înăuntru un fel de aparat asemănător cu pa- 
ralelele din sălile de gimnastică, de care atârnau niş- 
te frânghii, fixându-l într-un loc mai dinainte stabi- 
lit. Unul dintre băieţii zdraveni îl ridică pe om de pe 
scaunul pe care de-abia se ţinea şi-l aduse lângă "a- 
parat". Bănuind cine ştie ce drăcovenie, ce diabolică 
invenţie de tortură, o sudoare rece îi învălui tot cor- 


145) 


pul şi frica puse stăpânire pe el. 

Încercă să-şi stăpânească tremurul şi senzaţia de 
greață din stomac. În vremea aceasta, femeia privea 
pe fereastră, trăgând cu voluptate din ţigara scumpă, 
pe terminate. Îi fixară picioarele şi mâinile în frân- 
ghii şi-l ridicară ca pe un butuc între cele două bare, 
cam la un metru de podea. Unul dintre cei 4 îi dădu 
jos pantalonii, lăsându-l gol. Mâinile erau fixate de 
glezne şi atârna pe o stinghie în balans, făcut covrig. 

După ce încăperea rămase goală, se auziră paşi 
uşori care se îndreptau spre cel legat fedeleş şi spân- 
zurat în ciudata alcătuire de lemn solid, drăceşte 
gândită şi realizată. Era legat la ochi, dar simţi pre- 
zenţa femeii dând ocol. Creionul chimic, scăpat din- 
tre degetul mare şi arătătorul celeilalte mâini, ţâşni 
ca din arc, plesni pielea fină, o dată, de două ori, 
când pe testiculul drept, când pe cel stâng. Durerea 
nu se poate descrie! Era cea mai eficace metodă, cu 
care tovarăşa căpitan Miţa Surdulea nu dăduse greş. 
A urmat pierderea cunoştinţei, leşinul. 


% 


Am semnat actul de acuzare, prin care am pece- 
tluit cei peste 20 de ani de muncă silnică, condam- 
nare cu care cei ce prezentau omul ca pe "cel mai 
preţios capital" au căutat să ne convingă cât de bine- 
făcătoare este orânduirea socialistă, cât de superioară 
şi umanistă politică are P.C.R.-ul, al cărui luminat 
geniu nu avea pereche în lume. 

Istoria şi mâna lui Dumnezeu au vrut însă altfel. 


FOAME! LA CRAIOVA? 


S-au scris şi se vor scrie multe pagini în care te- 
roarea închisorilor este înfăţişată cu mai mult ori mai 
puţin har. În fond, nu contează. Adevărul este atât de 
crud în realitatea lui încât, pentru cei ce nu l-au trăit, 
rămâne fie aproximativ, fie de neimaginat. 

În Craiova există două temnițe; cea veche, în for- 
mă de potcoavă, astfel că o dată intrat nu te mai poţi 
orienta. Din cauza curburilor, estul devine vest şi 
nordul sud. Cea nouă, unde este sediul Securităţii, 
are nu ştiu câte niveluri subterane. De patru sunt si- 
gur, pentru că le-am coborât în timpul anchetei. La 
suprafaţă, un bloc obişnuit, cu patru etaje. 

Aceste temnițe au rămas renumite prin cruzimea 
şi neomenia personalului, aici petrecându-se aseme- 
nea orori încât şi iadul ar păli în faţa lor. 

La început părea de neînțeles de ce trecerea obli- 
gatorie către locul de plimbare trebuia să se facă 
printr-o sală spațioasă, un fel de magazie, în care 
erau aruncate reziduuri de tărâțe şi mălai în putrefac- 
ție, folosite la argăsirea pieilor ce se prelucrau pentru 
penitenciar. Puţea îngrozitor. Formau o masă infor- 
mă, care căpătase chiar coajă. Era groaznic. Mias- 
mele din latrine se mai atenuau cu cloramina, dar 
aici... 

Grăbeam pasul şi ne ţineam de nas. Prin crăpătu- 
rile cojii alunecau, graşi şi gălbui, viermii, unii mai 
groşi decât degetul, care-şi căutau ascunzişuri prin 


galerii. 

Raţia noastră zilnică — o jumătate de gamelă de 
fiertură de varză stricată, cartofi mucegăiţi şi, rar, fa- 
sole neagră, în care, o singură dată, am reuşit să gă- 
sesc 17 boabe (record!), şi 100 de grame de pâine, 
ne adusese într-o stare de slăbiciune cruntă. Nu pu- 
team urca scările fără să ne ţinem bine de balustrade. 

Gardienii, dinadins, atunci când ne scoteau la 
plimbare, îşi mâncau în fața noastră gustările de aca- 
să, brânză, carne. Cu o mană mâncau, cu cealaltă 
mână — cea cu cravaşa — ne iuţeau. 

Târziu, pe la sfârşitul lunii, am băgat de seamă 
că grămada de putreziciune se micşorase vizibil. Şi 
atunci am înţeles! Trecând prin depozit spre ţarcul în 
care ne făceam "plimbarea", cei ce nu mai puteau în- 
dura luau, pe furiş, câte o mană de "hrană", cu care- 
şi ameţeau cumplita foame! Strecurată în sân ori în 
pumn, la intrare sau la ieşire, fără să fie văzuţi de ca- 
raliii care stăteau departe de uşi (îi gonea mirosul!). 

N-a mai durat mult şi ne-au pornit spre închisoa- 
rea de execuţie, Aiud, unde urma să-mi petrec cei 22 
de ani de muncă silnică cu care mă potcoviseră 
bolşevicii temporar biruitori, care uitaseră, atei fiind, 
că "omul propune, Dumnezeu dispune". 


AIUD, APRILIE 1959, DE PAȘTI 


După ce am coborât din duba C.F.R. care ne-a 
adus în zorii zilei într-o gară, am fost, înlănțuiți, 
aliniaţi doi câte doi. Penitenciarul din Craiova era 
renumit pentru cruzimea şi neomenia "caraliilor” 
locali. La plimbarea de un sfert de oră pe zi, sau cu 
ocazia vreunei deplasări, te trezeai sălbatic lovit. O 
făceau dintr-o plăcere sadică. 

Prezenţa şi dimensiunea lanțurilor sau a cătuşe- 
lor era determinată de mărimea pedepsei. Cei cu 
muncă silnică pe viaţă aveau şi mâinile legate. Cei 
condamnaţi la 20-35 de ani, printre care şi eu, pur- 
tam numai lanţuri la picioare, dar nu oricum, ci pri- 
poniţi câte doi cu alt lanţ: dreptul unuia cu stângul 
celuilalt. Dacă nu te potriveai cu vecinul la pas, era 
îngrozitor; brăţara de la glezne, confecţionată dintr- 
un fier striat, pătrat, muşca spornic din carnea vână- 
tă, dacă şi aceasta mai era! 

De aceea, după ce ne-au bătut niturile pe nico- 
vală, de comun acord cu fratele meu de chin de pe 
atunci, preotul Constantin Sârbu din Panaghia-Dolj, 
am stabilit să fim atenţi la orice mișcare, pentru a ne 
reduce suferinţa. 

O precizare: sunt oameni cu o deosebită sensibi- 
litate înnăscută, care nu pot urina în prezenţa altcui- 
va. Părintele Sârbu era unul dintre aceştia. În duba 
care ne ducea spre o destinaţie necunoscută, mi-a 
spus că vrea să meargă la W.C.- ul ce se afla la unul 


It29 


din capetele vagonului în care eram înghesuiți peste 
200 de oameni (ce stăteam în picioare, ca sardelele). 
Nu aveai cum să te aşezi. Şi ca să străbaţi acea mul- 
ţime, mai ales cu piciorul prins de al celuilalt, era de 
neimaginat. Noroc că printre deţinuţi erau şi oameni 
cu experienţă în suferință, înțelegători. Nu toţi pur- 
tau lanţuri şi ca să putem înainta s-a pornit înaintea 
noastră un profesor din Banat, Mihoc, ce ne înlesnea 
trecerea. Ei era autorul cântecului: Anina..., fetița 
mea cu păr bălai,/ îţi scrie mama ta,/ de aici, de un- 
deva,/ De unde toate gândurile dor/ şi totul se pră- 
vale-n calea lor... Ascultându-l, m-a cuprins un fior 
rece. Lăsasem acasă, în copaie, mezina de 11 luni. 
lar cântecul evoca tocmai povestea fetiţei rămase 
singură, fără părinţi, în lumea străină şi rea. 

Cum spuneam, omul ne-a înlesnit drumul, iar eu 
încercam să-i uşurez, pe cât se putea, înaintarea. Cu 
chiu, cu vai, biruind durerea, am ajuns. Dar zadarnic 
încerca sărmanul bătrân să se uşureze. N-a reuşit, cu 
toată stăruința celor din jur de a-i face, cât de cât, 
loc. Zadarnic! ÎL retezau dureri atroce, ce se accen- 
tuau cu fiecare oră ce trecea. Până când a leşinat; a- 
bia atunci, inconştient, a reuşit să se uşureze. 

Călătoria avea să dureze două zile şi o noapte. 
Nu ştiam unde ne vor duce. Cui îi pasă că poţi muri 
din lipsă de aer, de căldură, sau din pricina înghe- 
suielii? 

Părintele Sârbu, sub efectul leşinului său, se în- 
tinsese pe sub picioarele celorlalţi; şi mai ales nu ştia 
cum să-şi ceară iertare, ruşinat şi umil, când s-a tre- 
zit ud. Ne sprijineam unii pe alţii — neputându-se alt- 


fel — îndurând înghesuiala de nesuportat şi lipsa de 
aer. 

După căderea nopţii parcă s-a mai limpezit atmo- 
sfera. Viteza trenului şi apropierea munților împros- 
păta aerul viciat prin puţinul aer care mai pătrundea, 
cât de cât, prin ventilatoarele din tavanul vagonului. 

Primisem hrană rece pentru două zile; o jumătate 
de pâine, 200 de grame de marmeladă şi tot cam atâ- 
ta slănină sărată. Mulţi au terminat-o din prima zi. 
Flămânzii, care nu văzuseră atâta belşug de mâncare 
de cine ştie câtă vreme, nu s-au putut stăpâni. 

Pe înlănţuitul de piciorul meu drept a început iar 
să-l chinuie necesitatea firească. Urla de durere, mai 
ales că, de la leşinul său, trecuse o zi şi jumătate. I- 
am udat buzele cu apă. Nu voia să bea, cu toate că-l 
chinuia o sete grozavă, din motivul ştiut. 

În sfârşit, în zorii unei minunate zile de aprilie, 
uşa dubei s-a deschis. Cei ce nu purtau lanţuri s-au 
aliniat disciplinaţi, sub supravegherea unor caralii, 
cu un uşor de recunoscut accent ardelenesc. 

Erau chiar binevoitori aceşti caralii, faţă de cei 
pe care-i lăsasem la Craiova. 

— De unde veniţi? 

— De la Craiova. 

— Se vede! — a exclamat unul, privind mirat lan- 
țul ce unea doi osândiţi. N-au mai avut lanţuri! 

L-am privit mirat: era prima dată când un "ca- 
raliu" ne vorbea nouă, "bandiţilor", şi încă cu o urmă 
de compătimire! 

— Haideţi! Şi dumneavoastră, aşa! 

Auzi! Dumneavoastră! De când nu mai auzisem 


acest cuvânt?! Ba încă să pună mâna să te ajute ca să 
nu cazi! 

Am fost îmbarcaţi în patru camioane cu prelată. 
Se revărsau zorile. O adiere de vânt alina frunţile 
noastre trudite şi iarba de pe aleile aliniate din curtea 
în care am fost debarcaţi. Un cer, un cer nemaipome- 
nit de senin, ne-a acoperit câteva ore. 

Aşteptam nerăbdători, mai ales noi, "înlănţuiţii”, 
să ni se taie niturile şi să putem păşi. N-a durat mult. 
Fierarul era priceput şi câteva ciocane pe o nicovală 
mică ne-au scăpat de lanţ. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, cu disperarea pe chip, 
părintele Costică s-a adresat unui gradat: 

— Domnule plutonier, trebuie să ajung la W.C.! 
Acum! Vă rog! 

— Haide! 

Nu mult după aceea, soarele ajunsese cam pe la 
etajul doi al imensului celular cenuşiu cu ferestrele 
acoperite de jaluzele negre. Nu ştiam unde suntem. 
Am aflat de pe etichetele unor cutii cu marmeladă 
stivuite într-o o magazie pe lângă care am trecut: 
Aiud! lată-ne, deci, în vestita închisoare atât de mult 
pomenită în poeziile lui Radu Gyr! Mai bine zis, în 
blestemele lui... 

Era în jurul orei 9. Ne-a fost adusă mâncarea. 
Formidabil! Fasole cu carne! De cal, ce-i drept, dar 
carne, nu ciorbă lungă. Alături de o bucată de turtoi 
cald. Eram lihniţi, mulţi nu se puteau ţine pe picioa- 
re. Unii au înfulecat la repezeală, alţii savurând cu 
religiozitate acest dar ceresc. 

"Festinul" s-a desfăşurat pe iarba verde, în curtea 


largă, străjuită cu alei de regina nopții şi trandafiri. 
Am prețuit, pe lângă mâncarea deosebită, cadrul. Să 
te odihneşti liniştit pe iarba verde, fără lanţuri la pi- 
cioare, sub un cer dumnezeiesc şi cu paznici care-ţi 
spun "Dumneavoastră"! Mai sunt şi minuni pe lumea 
asta! 

Ce relative sunt toate, Doamne! Cum pot înşela 
speranţele! 

Dar să o luăm pe rând. 

Am fost introduşi într-o încăpere pe care am nu- 
mit-o "bombă", un fost hangar poate, care era imen- 
să. Lungă de vreo 50 de metri, lată de peste 20 şi 
înaltă de peste 8 metri. Ferestrele, undeva sus, cam 
la 6 metri, erau largi şi luminoase. Pe jos, ciment. 
Răcoare. De-a lungul zidurilor, saltele de paie. Lân- 
să uşile de la intrare, tinetele mascate cu paravane 
de rogojini. Între saltele se întindea "şoseaua", așa o 
numisem: un culoar larg de 2 metri, pe care se cir- 
cula în voie. 

Ca să intri înăuntru trebuia să treci prin două în- 
căperi în care se depuseseră bagajele: sarsanale, trăi- 
şti, valize, geamantane, pachete. Era depozitul "la 
vedere" al averii noastre, îngrămădite acolo în vede- 
rea repartizării în celular. 

Am mai găsit aici câteva sute de deţinuţi care 
încă nu fuseseră triaţi, cine ştie ce socoteli secrete 
ale celor care ne aduseseră aici. Ne-am făcut peste o 
mie. 

A fost o perioadă, pot să spun, de relativ bine, 
cea mai liberă din toată detenţia. Mulțimea de oa- 
meni, majoritatea cu hainele lor, de diverse profe- 


siuni şi vârste, cei mai mulți cu pedepse mari, erau 
în proporţie de 90% legionari. 

Programul, aproape omenesc. Dimineaţa, ieşeam 
în curte o jumătate de oră, ne spălam la nişte jghea- 
buri de tablă, apoi ne închideau şi până a doua zi 
nimeni nu ne întreba nimic. Aici am întâlnit poezia 
lui Radu Gyr. Aici am ascultat cu sufletul la gură 
"Balada codrului fără haiduc" din gura unui tipograf 
din București care o ştia pe de rost şi care, după cum 
aveam să mă conving, era o enciclopedie. 

Profesori universitari de diferite discipline: filo- 
zoti, chimişti, filologi, într-un cuvânt intelectualitate 
aleasă, care, într-un fel sau altul, au îndrăznit să zică 
"nu" totalitarismului comunist. Aici, în Aiud, în tem- 
niţa cruntă, şi-au început ei calvarul. 

Se formau grupuri la care te puteai ataşa şi învăța 
orice. De la motorul fără arbore cotit al unui inginer 
deţinut, ce ni-l desena pe ciment cu o bucăţică de 
ghips luată de la o priză, şi până la filozofia indiană, 
al cărei reprezentant, un discipol al lui Eliade, era 
aici. 

Îmi amintesc un num, printre alte nenumărate 
nume, profesorul universitar Alexandru Mironescu, 
fost membru al „Rugului Aprins", care timp de două 
săptămâni ne-a vorbit, de exemplu, despre viaţa par- 
ticulară a lui Napoleon. Câte şi câte valori se stin- 
geau încet, în uitare şi neputinţă! 

Duminica, într-o desăvârşită linişte, ascultam cu 
lacrimi în ochi clopotele bisericilor din Aiud. Toţi 
cunoşteam calendarul Sfântului loan Damaschin: pe 
încheieturile degetelor puteam calcula toate sărbăto- 


riie. Se stabilea cu precizie data Paştelui, ziua în care 
te-ai născut, totul. De altfel, prima grijă a oricărui 
nou-sosit era învăţarea alfabetului Morse, sistem mi- 
nunat de salvare, de păstrare a echilibrului mintal şi 
sufletesc. 

Se apropiau Sfintele Paşti. În Vinerea Mare a a- 
celui an, 1959, ne-au dat o mâncare cu carne. Știau 
mai marii temniţei că legionarii postesc şi o făceau 
special. În ziua de Paşti, o ciorbă lungă de cartofi 
stricaţi. În fond, nu aceasta ne interesa, ci sărbăto- 
rirea Învierii. În mulţimea din "bombă" erau trei 
episcopi, dintre care unul greco-catolic, şi peste 100 
de preoţi. S-a hotărât ca la ora 12, când începe slujba 
Învierii, să sărbătorim şi noi. Ne-am spovedit. Îm- 
părtăşanie? Câteva bucăţi de marmeladă puse la fer- 
mentat în câteva căni au asigurat, în mare taină, lin- 
guriţa de vin sfinţită de cei trei episcopi şi ds mulţi- 
mea de preoţi. S- au făcut slujbele Săptămânii Mari 
şi a Prohodului, pe cât s-a putut. 

În noaptea sfântă, fiecare, cât mai curat cu trupul 
şi cu sufletul, am improvizat în fundul camerei, pe 
un pat, un fel de masă. S-au aşternut prosoape cu- 
rate. Pe ele bucățele de pâine şi cănile de "vin". S-a 
dat binecuvântarea de către cel mai bătrân dintre 
episcopi. Unul dintre preoţi a "citit", fără greşeală, 
Evanghelia Învierii. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar 
trăirea era atât de vie încât, cum s-a dat binecuvân- 
tarea, am închis ochii, am văzut Penticostarul des- 
chis la noaptea Învierii şi am cântat, fără vreo omi- 
tere, slujba Învierii. Nu ştiam că ştiu canonul Învierii 
pe de rost! După fiecare ectenie cu "Hristos a înviat" 


îmi venea în minte stihira următoare! 

Bucurie dumnezeiască, lacrimi, sfinţenie. Cân- 
tam cu toţii încet, ca să nu se audă "afară". Am con- 
statat, mai târziu, că şi câţiva caralii au ascultat la fe- 
restre, Cine ştie, poate că şi în sufletul unora a avut 
loc Învierea Domnului... 

După ultimul Amin, au urmat îmbrăţişarea şi să- 
rutul frăţesc, conform tradiţiei, cu toată detaşarea de 
trup. Hristos a înviat şi pentru noi în acea noapte. Nu 
cred că greşesc spunând că a fost cea mai adevărată, 
mai curată slujbă de Înviere, cea mai atinsă de harul 
Duhului Sfânt din multele pe care le-am săvârşit ca 
slujitor al stranei. Oficialii nu ne-au deranjat. Sigur 
că ştiau ce se întâmplă. În fond, eram sub cheie. Pro- 
babil s-au făcut că nu observă. 

Nu m-a mirat când, a doua zi după numărătoarea 
de dimineaţă, episcopii, 13 preoţi, eu şi Mihali Zane, 
cântăreţul macedonean, am fost chemaţi şi cercetaţi 
cum a fost cu "Învierea", cine a inițiat-o... Se putea 
oare ca uda să nu-şi fi avut şi discipolii săi printre 
noi? Nu s-au mai întors în "bombă" doi episcopi 
(dintre care unul a fost P.S. Nicolae de la Râmnicu 
Vâlcea), 8 preoţi şi Mihali. După o izolare severă de 
10 zile, am revenit în bombă numai 2 preoţi şi cu 
mine. 

— Staţi că intraţi voi în celular şi or să vă iasă pe 
nas numai învieri! Bandiţilor! 

Era avertizarea făcută de către ofițerul politic, 
care, după ce ne-a adus înapoi cu haina în cap, rân- 
Jea rău şi atotputernic. 

Pe la jumătatea lui iulie ne-a înghiţit celularul. 


136 


Dată ce punea capăt perioadei de părelnică libertate 
în care intrasem în aprilie. 

Au trecut multe învieri, dar în celulă nu s-a mai 
putut oficia. Auzeam clopotele. Cântam în gând 
"Hristos a înviat" şi petreceam cu închipuirea toate 
frumoasele obiceiuri creştine din care fuseserăm 
smulşi de slujitorii Satanei. Ne mângâiam cu nădej- 
dea că suntem în talerul balanței de echilibru şi că 
totuşi contribuim cu suferinţa noastră la zidirea altei 
Ţări, visate de vizionarii noştri: creştină, frumoasă, 
"ca soarele sfânt de pe cer”! 

Se petreceau sub ochii noştri întâmplări de ne- 
crezut. Anchete diabolice erau menite... "să scoată 
tot". Nu contau metodele. Procese de care depindea 
viaţa celor bănuiţi de abateri faţă de "lume". Drame 
şi sfâşieri sufleteşti, teatrul politic bine regizat al 
cărui scenariu, iarăşi nu mai puţin drăcesc, era pus la 
punct de actorii crescuţi la şcoala lui Lenin. 

Toţi cei din "bombă", din celular, toţi cei din 
temniţe!e ţării, erau Sire ale sistemului comunist. 
Este sărac condeiul pentru a putea reda, măcar în 
parte, durerea şi jalea ce învăluise, ca o pânză nea- 
gră, destinele şi vieţile destrămate. 


SISTEM 


Întâi a troznit vizeta. Un glas poruncitor, răguşit, 
ni s-a adresat: 

— Care e cu litera T? 

Am ieşit în faţă eu şi profesorul Tănăsescu din 
Alba Iulia. 

— Rămâi aici cel de la Craiova! Restul, executa- 
rea! 

Ceilalţi, conform regulamentului, se așezau cu 
faţa la perete, cu mâinile la ochi. 

— Numele şi pronumele, starea civilă! Ai trei co- 
pii: Gheorghe, Valeria şi Elena? 

— Da. 

— Semnează că ai luat la cunoştinţă! 

Pe policioara vizetei mi s-a înmânat un certificat 
de moarte original, peste care mi-am aruncat ochii, 
neînţelegând. Era un certificat prin care mi se confir- 
ma decesul minorului Tudor Gheorghe, elev la Li- 
ceul "Fraţii Buzeşti" din Craiova, în vârstă de 15 ani, 
ca victimă a unui accident rutier! Am mai citit o 
dată, privind degetul ce-mi indica locul în care tre- 
buia să semnez şi care începuse să se mărească până 
când... nu mai ştiu. 

M-am trezit în braţele părintelui Gornic; îmi 
trecea pe faţă o batistă udă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Preotul Dancu, zâmbindu-mi încurajator, mi-a 
răspuns: 


138 


Ei 


— Ei, dragul meu, încă o găselniţă a ocrotitorilor 
noştri! 

— Bine, părinte, dar am semnat de primirea unui 
certificat-tip, original, ştampilat, semnat! 

— Omule, n-ai trecut prin anchetă? N-ai semnat? 
Nu-i cunoşti? Chiar nu realizezi că e un sistem dră- 
cesc de a ne strivi psihic? 

Mi-a mai venit inima la loc. Era o posibilitate; 
mai ştii? Şi totuşi... certificatul? Îndoiala și durerea 
au început să mă roadă, până când doctorul Amihă- 
esei, pe care-l găsisem cu doi ani în urmă în celulă 
şi care petrecea mai tot timpul în rugăciune alături 
de părintele Gornic, mi-a zis: 

— Tot mai crezi în povestea cu moartea copi- 
lului? 

Am oftat adânc. 

— Nu ştiu! Nu ştiu, d-le doctor! 

— Atunci ascultă, roagă-te! Cu credinţă, cu frân- 
gere de inimă, şi nu se poate să nu ai un semn! Nu se 
poate! 

Eu, care eram cel mai încrezător, cel mai vioi şi 
care-i încurajam pe cei deznădăjduiţi, acum deveni- 
sem tăcut, trist, doborât. = 

Au avut dreptate camarazii mei de celulă. Intr- 
una dintre nopţile ce au urmat, am avut un vis edifi- 
cator: prin mijlocul unui lan de grâu verde, care-i 
trecea de genunchi, băiatul fugea spre mine cu bra- 
țele deschise şi mi-a strigat limpede: "Tată, nu sunt 
mort!". M-am trezit înfiorat şi din clipa aceea am 
fost încredinţat că trăieşte. Nu m-a minţit visul. 


ŞAH! 


Poate ghinionul sau grija politicului au făcut ca 
nici în iarna ce a urmat să nu fiu scos la muncă; şi tot 
ghinionul, de data asta sigur, a făcut să fiu prins 
Jucând şah cu părintele Gornic. 

In celular regimul era aspru. Nu aveai voie să 
faci nimic. Te plimbai în cei doi metri pătraţi în cerc, 
până ameţeai. O sută de metri, fă dreapta, o sută, la 
stânga. Pe pat nu era voie să stai, nici să te razimi, 
Le era îngăduit numai celor bolnavi. De fereastră era 
interzis să te apropii, sau de uşă, şi totuşi mai încăl- 
cam aceste reguli inumane, deoarece ni se ascuţise 
atât de mult auzul încât îl auzeam pe caraliu când se 
apropia de la a treia celulă, cu toate că avea pâslari, 
aproape de fiecare dată. A nu-l fi auzit o dată, când 
Jucam şah, avea să ne coste 40 de zile de izolare. 

Aveam în dotare o cană de zinc cu care se bea 
apă, o lipeam cu gura de perete şi, cu urechea lipită 
de fundul cănii, comunicam cu cei din celula vecină. 
Aceasta pentru cei ce nu ştiau să bată Morse. De alt- 
fel, singurul şi foarte operativ mijloc de comunicare 
era acest sistem Morse pe care eu l-am învăţat relativ 
repede. La recepţie era mai greu. 

Eu şi cu părintele Gornic ne aşezasem sub uşă, în 
unghiul mort de unde nu se putea vedea prin vizetă, 
şi jucam şah. Ne confecționasem din turtoi şi pâine 
se mici de şah, iar pe o batistă cususem pătrăţe- 
ele. 


140 


Ne-am trezit împinşi. Uşile erau aşa de bine unse 
că nu-ţi dădeai seama când se deschid. 

— Stai aşa! 

Ce să mai mişti? Cum să negi? Obiectele delictu- 
ale, batista şi piesele, erau pe jos. 

— Va să zică, călcăm regulamentul! Cum vă nu- 
miţi? De când vă urmăresc eu! Să vă pregătiţi de 
izolare! 

Peste trei zile, pe la ceasul 10, a venit ofițerul de 
serviciu, însoţit de un gardian, şi ne-a luat. Am co- 
borât din celular cu haina pe cap, am străbătut o 
curte pietruită, vreo 50 de paşi, şi am coborât multe 
trepte de piatră. Uşa grea de metal s-a trântit şi iată- 
ne în gheţăria izolării! Acolo cred că s-a născut poe- 
zia În foamea voastră vâjâie păduri... 

Izolarea era o cameră lungă de 8 metri, largă de 
2 şi înaltă de 6. Geamul de la fereastra de sus era 
spart. În partea opusă, gaura burlanului de la o fostă 
sobă. Se făcea un curent de te tăia. În fiecare dimi- 
neaţă se arunca pe jos, pe ciment, apă caldă, care 
îngheţa imediat. 

La zece seara se dădea stingerea şi, conform re- 
gulamentului, trebuia să ni se dea o pătură şi o rogo- 
jină, ceva. La scoaterea din celular ni se reţinuseră 
pulovărul, cureaua şi şireturile. Ni s-au îngăduit şter- 
garul şi o batistă. Nu aveam decât zeghea veche pes- 
te cămaşa ferfeniță. 

Părintele Gornic îşi trăia ultimele zile. Avea un 
T.B.C. ganglionar, din cauza căruia nu mai putea în- 
ghiţi decât cana de ceai şi zeama caldă, când era. 
Izolare îi mai trebuia! N-am văzut până la el atâta 


141 


credință şi încredere în Dumnezeu. Ziua şi noaptea 
își făcea canonul, permanent, fără întrerupere, până 
la epuizare. Noaptea, după stingere, cobora din pat şi 
îngenunchea. Făcuse bătături la genunchi şi la nodu- 
rile degetelor. Ştia cum se numesc toţi ai noştri de a- 
casă. Pomenea vii și morţi fără odihnă. 

Mi-a comunicat prin Morse că e alături. Mă în- 
trebam cum va îndura frigul, mai ales în starea de 
slăbiciune în care se găsea. În ziua a doua a căzut. 
Am bătut disperat în uşă. 

— Care baţi mă? 

— Eu. La numărul 410! 

— Ce vrei? 

— Alături moare un om! Ce aşteptaţi? 

— De unde ştii? 

— L-am auzit căzând. 

— Ai auzit, ha? 

Şi trânti o înjurătură... 

L-au ridicat totuşi pe seară, am auzit paşii opin- 
tiţi care se depărtau. Am înţeles că l-au dus. Viu sau 
mort? Dumnezeu ştia. Eram aproape sigur că murise. 
Auzisem bufnitura căderii. 

La întoarcerea în celulă din celular am început 
să-l pomenim în rugăciunile noastre, la morţi. M-am 
"piimbat" 40 de zile şi de nopţi fără oprire de-a lun- 
gui celor 8 metri, pe gheaţa cimentului. 

Cine crede? Şi totuşi, m-am convins că omul este 
cea mai rezistentă fiinţă. Un animal ar fi murit. Se- 
cretul rezistenţei? Rugăciunea, care dă aripi sufle- 
tului, capabil să menţină viaţa în condiţii grele, la li- 
mită. Erau momente când, total epuizat, flămând (la 


142 


izolare se dădea o dată la două zile mâncarea din 
celular: 100 de grame de pâine, ciorba zilnică plus 
un litru de apă caldă, ce-i drept), mă biruia somnul, 
mă aşezam pe ciuci, cu pumnii fixaţi între spate şi 
zid, ca să mă odihnesc. Când simţeam că mă prăbu- 
şesc, mai ales în somn, săream în picioare şi conti- 
nuam plimbarea. Mulţi urlau sau se prăbuşeau, şi a- 
tunci, după destulă vreme, erau ridicaţi cu targa şi... 
duşi. 

Aşezarea lungit pe ciment, atât de ispititoare, era 
moarte sigură — ceea ce cred că se şi urmărea —, aşa 
încât instinctul de conservare s-a dovedit mai puter- 
nic; şi mâna lui Dumnezeu a fost mereu asupra noas- 
tră, a celor ce-am reuşit să ieşim vii din iad. 

Timpul trecea câinos şi cu fiecare zi bruma de 
rezistență se împuţina. Aşteptam moartea ca pe o iz- 
băvire. O doream cu bucurie chiar. Singura părere de 
rău era că trec în lumea drepţilor nespovedit şi neîm- 
părtăşit. Mâna lui Dumnezeu era însă acolo şi s-a 
chemat... Trancă Pavel! 


Intrasem la izolare pe 6 decembrie (Sf. Nicolae) 
şi-mi expira pedeapsa în jurul lui 15 ianuarie. Cu- 
noşteam calendarul Sfântului loan Damaschin şi şti- 
am precis zilele, lunile, anii. 

Erau zilele Crăciunului. După a doua zi de apă 
caldă, nu ştiam cât voi mai rezista. De altfel, şi ca- 
raliul deschidea tot mai des vizeta, ca să vină cu tar- 
ga. 


143 


Era după miezul nopţii. împăturisem ştergarul şi 
mă rugam în genunchi. Zgâriasem pe perete o cruce. 
La scurt timp după începerea canonului, mă cuprin- 
dea o căldură care venea de undeva din interiorul 
meu, şi tot corpul, deşi îngheţat, era cald. 

La un moment dat, se deschide vizeta, încet, nu 
ca de obicei, şi mi-au fost aruncate două bucăţi calde 
de turtoi, trei biscuiţi şi... două bucățele de zahăr! 
Vizeta iarăşi a alunecat uşoară şi s-a închis. 

Era în noaptea de Crăciun a anului 1961. Necre- 
zându-mi ochilor, am sărutat îndelung coaja caldă, 
privind cu ochii mari minunea celor două bucățele 
de zahăr, de care nu mai văzusem de câţi ani? Nu 
cutezam să le mănânc. O bucată de turtoi şi cei doi 
biscuiţi le-am învăluit în batistă şi le-am ascuns în 
gaura burlanului, 

Mi-am reluat plimbarea, aproape fluierând. Din- 
spre ziuă mi-a fost aruncat un cojocel, fără de care 
nu cred că aş fi ieşit viu din izolator. 

Dimineaţa, când goleam tineta la W.C.-ul din ca- 
pul coridorului şi-l vedeam pe caraliu cu cojoc mare 
peste manta şi pâslari peste cizme, îi zâmbeam com- 
pătimitor în faţă. Se uita mirat, neînţelegând ce fel 
de creaturi suntem şi de ce nu crăpăm, când toate 
condiţiile erau create pentru aceasta! 

La întoarcerea în celular, celula mi s-a părut rai: 
mă aşteptau 6 suflete îngrijorate; ştiau că vin şi-mi 
păstraseră carnea — bucăţile lor din mâncare — şi bu- 
căţica de marmeladă a fiecăruia, să-mi facă o bucu- 
rie. Nu aveam voie să dorm, mă păzeau cu rândul. 
Toţi ştiau ce este izolarea la Aiud şi m-au primit ca 


144 


pe un înviat din morţi. Eram ca o scândură. Uscat şi 
vânăt. Mi s-a dat voie să stau pe pat o săptămână. 
Dormeam cu capul în palme. M-au durut călcâiele 
până în primăvară. "Ajutorul legionar” funcţiona. 
Dragostea creştină, care stătea la baza fiecăruia din- 
tre cei cu care împărțeam soarta, nu era o vorbă goa- 
lă. Era trăirea de zi cu zi, era pârghia care a ţinut sus 
şi tare nădejdea eliberării. 

Părintele Gornic n-a murit. În paginile care ur- 
mează, vă veţi întâlni cu povestea lui. A vegheat şi 
asupra sa mâna Atotputernicului, Care nu-i părăseşte 
niciodată pe cei care-şi pun speranţa în E]. 


HAI, MOŞULE! 


În celularul de la Aiud, Radu Gyr era un deţinut 
cunoscut şi tratat ca atare. EI stătea, în perioada când 
l-am întâlnit acolo, în 1961, singur în celulă, cu ab- 
solut acelaşi tratament ca oricare dintre noi. Nu a 
fost uitat de "stăpânii zilei”, care i-au mai trântit o 
condamnare de 25 de ani pentru... "fascizarea puş- 
căriilor”, înfăptuită, chipurile, prin uriaşa sa creaţie 
poetică! 

Eu, de exemplu, am executat 40 de zile şi de 
nopţi (care sunt mai lungi decât zilele) de izolare, cu 
frig, foame, bătaie, pentru "Întoarcerea din cruciadă" 
a lui Radu Gyr, pe care tocmai o învăţasem şi co- 
piam ultimele strofe pe coajă de săpun, cu un pai din 
saltea. Dacă nu erau rugăciunile şi preocuparea ace- 
ea a ţinerii de minte, sufletul treaz prin exerciţiu zil- 
nic, mai scăpa cineva din această anticameră a infer- 
nului? Personal, cred că am compus mental mii de 
versuri, dintre care, evident, am uitat foarte multe, 
dar aceasta era hrana zilnică a echilibrului psihic. 

De altfel, este ştiut — şi noi chiar am verificat — 
că atunci când, cu voie sau fără de voie, trupul este 
pus la chin, mintea este mult mai trează şi sufletul 
mai aproape de Dumnezeu. 

Venisem de la izolare. Eram terminat. Să mărşă- 
luieşti 40 de zile şi tot atâtea nopți fără odihnă, cu 
100 de grame de pâine la trei zile şi numai în zeghe 
la o temperatură de minus 15 sau 20 de grade, fără 


pat, pe cimentul gol, ştiind că dacă ai fi îndrăznit să 
te culci nu te mai ridicai! Odihnă? Pe "ciuci", reze- 
mat de zid, şi când simţeai că te bimie somnul, re- 
pede în picioare şi iarăşi marş, căci oricât de groaz- 
nică ar fi viaţa, omul tot ţine la ea! 

M-am întors în celulă ca într-un palat. Aici a- 
veam, cel puţin, un pat şi o zeamă zilnică, se trăia. In 
două-trei săptămâni m-am întremat, nu hrana, nu 
căldura (părelnică şi ea), ci dragostea de frate cu ca- 
re am fost întâmpinat de camarazi m-a refăcut. Ei 
mi-au dat zilnic din raţia lor, şi aşa destul de ane- 
mică. 

Era prin februarie 1961. La un moment dat se 
deschide uşa. Conform instrucţiunilor, ne întorceam 
cu faţa la perete, apoi, la comandă, să reveneam. O- 
fiţerul de serviciu, un plutonier, se proţăpise în prag 
şi ne examina pe rând. Eram cel mai tânăr şi, faţă de 
celelalte schelete, probabil cel mai arătos, mai în pu- 
tere, deşi nici eu nu mă puteam lăuda cu cine ştie ce 
forţă. Totuşi: 

— Tu, hai cu noi! 

La încercarea mea de a-mi lua sarsanaua, loco- 
tenentul a ridicat mâna: 

— Lasă, hai că vii înapoi! 

Ofiţerul în faţă şi subalternul după mine. Am co- 
borât un etaj şi ne-am oprit în faţa celulei 604, pe 
care plutonierul a deschis-o încet. Din patul de jos s- 
a ridicat un bătrânel bolnav. Avea voie să stea pe 
pat, iar neputând să stea în picioare, s-a aşezat iarăşi. 
Era numai piele şi os. De altfel, 99% din ocupanții 
celebrului celular erau ca nişte stafii în care abia mai 


băcănea sufletul — singurul, de altfel, uriaş şi de ne- 
învins. 

Mi s-a părut că-l cunosc şi încercam să-mi a- 
mintesc de unde. N-am reuşit. 

— Ajută-l! 

M-am dus lângă pat şi l-am ridicat în picioare, 
obligându-l să se reazime de mine. S-a sprijinit, în- 
cercând să-şi păstreze echilibrul destul de precar... 
Aşteptam. 

— N-aveţi voie să vorbiţi! Ştiţi, nu? 

Am dat din cap afirmativ. Zeghea îi era nouă, ca 
şi boneta, care-i căzuse în jos, fiindu-i prea mare. L- 
am ajutat să se îmbrace, i-am băgat picioarele în bo- 
cancii militari pe care nu i-a putut duce, erau prea 
grei, aşa că omul legii, înțelegând situaţia, mi-a zis: 

— la-l în spinare! 

Plutonierul mi l-a pus în cârcă. Nu era greu. Am 
coborât încet scara şi ne-am îndreptat spre punctul 
medical situat în capătul coridorului din partea de 
nord. Am mers cam 200 de metri. Ne-au preluat alţi 
doi. Nu le-am văzut gradul; mergeam cu capul aple- 
cat. La un moment dat, unul dintre cei doi îndeamnă: 

— Hai, moşule! 

La care "povara mea" răspunde prompt: 

— Ce moş?! Cocoş! În faţa inamicului roş! 

Am respirat adânc, încordându-mi ultimele pu- 
teri. Mă aşteptam la un şut în spate ori la cine ştie ce 
brutalitate. Nu s-a întâmplat nimic. După câţiva paşi 
am ajuns în fața punctului medical de unde l-a luat 
în primire un sanitar îmbrăcat în alb. Am aşteptat cu 
faţa la perete vreo 10 minute, iar în acest timp mi-am 


| 


adus aminte (mai mult am dedus): era Radu Gyr. 

Mă învrednicise Dumnezeu să duc în spate fira- 
vul trup al bardului nostru, sufletul şi stegarul năzu- 
ințelor noastre. Avea — am aflat mai târziu — un pro- 
laps rectal care-l chinuia şi necesita, probabil, pre- 
zenţa sa zilnică la doctor. S-a deschis uşa şi sanitarul 
mi l-a pus pe umeri. Mergeam încet. M-a strâns de 
umăr şi mi-a şoptit: 

— Mă cunoşti, tinere? 

— Da, domnule comandant. Ultima oară v-am vă- 
zut la sediul central, lângă Căpitan. 

Ne-am privit câteva clipe; eu cu evlavia şi stima 
ce i-o purtam, el cu regretul că nu am putut vorbi 
mai mult. Mi-a strâns cu căldură fruntea de care se 
sprijinea; am micşorat, cât am putut, pasul. Plutonie- 
rul mergea înainte. Am urcat greu scara. L-am aşe- 
zat, uşor, pe patul de fier, sub privirile scrutătoare 
ale caraliului, care, după ce a închis uşa, m-a luat de 
ureche şi m-a dus până în celula mea. Nu prea tare; 
am înţeles că observase schimbul de vorbe. Călca- 
sem regulamentul. Nu m-a pedepsit. Mai erau, se pa- 
Te, şi printre ei oameni. 


Le-am povestit pe loc alor mei întâmplarea. Ce 
se întâmplase? Vecinul său de celulă era profesorul 
călugăr Dancu, fost redactor la Buna Vestire şi care- 
1 avea în grijă. Era absolvent al Facultăţii de Medi- 
cină şi intra la el în celulă ori de câte ori starea sănă- 
tăţii sale reclama ajutor. El I-a îngrijit tot timpul cât 


a stat în celular, dar, aşa cum am aflat mai târziu, în 
zilele acelea era şi el bolnav şi reţinut în spital. Aşa 
se explica de ce l-am transportat eu. Aşteptam să 
mai fiu chemat, pentru că voiam să-i comunic cu 
cine mă mai aflam în celulă. La ieşirea la plimbare, 
plutonierul m-a mustrat discret cu degetul, semn că 
nu uitase actul meu de indisciplină. 

Nu l-am mai văzut de atunci. Noi, cei mai tineri, 
am fost scoşi la muncă în Deltă, iar ceilalţi, printre 
care şi Radu Gyr, au rămas, ca "nereeducabili”, în 
Zarcă. 

După eliberare, am încercat să-l văd, dar nu am 
putut. Casa-i era supravegheată şi "veghetorii” m-au 
avertizat: 


— Nu fă prostii, că te-ntorci la Aiud! 


LA IZOLARE 
CU PĂRINTELE STĂNILOAE 


Deratizarea celularului era pe terminate. Ne-au 
adunat câte 6 şi ne-au înghesuit în izolările de lângă 
Zarcă. 

Frigul era crâncen. Din mulţimea de peste o sută, 
ne-au separat pe câţiva şi ne-au băgat într-o încăpere 
în care erau îngrămădite saltele vechi, din care, prin 
spărturi, mai ieşeau şomoioage de paie putrede. Pe 
seară au "uitat" să ne mai dea de mâncare. Ne-au în- 
cuiat. Geamurile erau sparte şi viscolul trimitea 
trâmbe de zăpadă, ce ne pudrau din belşug. După 
miezul nopţii eram ca lemnul. Câţiva am încercat să 
ne strecurăm în paiele din saltele, ca într-un sac de 
dormit. Zadarnic. După o oră de tremurat, când am 
ieşit din părelnicul culcuş, eram ca nişte coşari. Mi- 
am adus aminte cât de fericit era câinele nostru când 
ieşea din copca de paie în care dormea şi se tăvălea 
în omătul alb, sătul şi fără griji. Tot sistemul de a sta 
îngrămădiţi unul în altul era cel mai bun. 

Dimineaţa ne-au băgat cu ceilalţi, prilej de bucu- 
rie şi de cunoaştere. Mulţi nu se văzuseră de zeci de 
ani. Era ceva ce ne depăşea înţelegerea. Cu toate in- 
umanele condiţii în care eram obligaţi să supravieţu- 
im, înghesuiți pe cimentul gol, în camerele de izola- 
re, ne bucuram totuşi atât de mult de dorita întâlnire 
cu cunoscuţi şi necunoscuţi, ce era un fapt rar şi ne- 
aşteptat. 


Seara, după aşa-zisa stingere de la ora 10, strânşi 
unul în altul, cântam! Cântam încet, fredonam colin- 
de mai ales, căci erau zilele Crăciunului. Unele năs- 
cute acolo, cunoscute de toţi datorită minunatului 
Morse. Cu cât risc şi frică “furam” melodiile cu cana 
la zid, de unde vecinul din dreapta sau stânga le tre- 
cea mai departe! Parcă ne cunoşteam de când lumea! 
Ne purificam sufletele, ne îmbărbătam, toţi striviţi 
de ani de privaţiuni. Cântam uitând de frig şi foame, 
cu bocceluțele făcute ghem sub cap, cu zeghele 
sparte pat şi înveliş. În duhul în care crescusem, sfi- 
dam urgia. Supravegherea nu era chiar așa de strictă. 
Noaptea nu ne deranjau, aşa cum se obişnuia în celu- 
lar. Aşa că după stingere se activa. Ascultam, de obi- 
cei, conferințele ţinute de diverşii intelectuali ce um- 
pluseră Aiudul. Cu sufletul la gură, ascultam ici o 
baladă a lui Radu Gyr, pe care ne sileam s-o învăţăm 
repede (nu se ştia cât stăm), dincolo o relatare din 
viața atât de zbuciumată a Mişcării trăită de Petre 
Ţocu, ce-mi fusese şef la Carmen Sylva. 

Nu se pronunța niciodată numele Căpitanului sau 
al Mişcării, din prudenţă firească; "ciripitorii” atâta 
aşteptau. 

Totuşi, am avut noroc. Trancă Pavel, care urma 
să se elibereze după 15 ani executaţi, fiind de plan- 
ton, îmi strecurase prin vizetă un cojocel, un dar ce- 
resc. Ca să nu mă pătrundă răceala cimentului, îl a- 
şezam sub mine, să-mi apăr cât de cât plămânii. O 
parte bună era şi faptul că, înghesuiți fiind, ne încăl- 
zeam unul pe altul. 

Dimineaţa ne strângeam culcuşul, goleam tine- 


152 


o 


tele, ne spălam cu apă îngheţată şi — de bine, de rău 
— supravieţuiam, 

Lângă mine se nimerise un bătrânel, slab, deose- 
bit de sfios. Părea că-şi cere iertare pentru vreo stân- 
găcie involuntară. 

Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. 
Bătrânelul, despre care am aflat curând că este părin- 
tele Stăniloae (!), marele teolog, ne vorbise în fie- 
care seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de a- 
ceea se lăsa o linişte deosebită. Erau cu noi 8 preoți, 
printre care şi un episcop greco-catolic, care-i sor- 
beau frazele cu respect deosebit şi cu religiozitate. 
Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De sufe- 
rință sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai 
putea fi vorba de răzbunare sau de ură? Toate se 
topeau sub glasul blând, slăbit, al celui mai strălucit 
reprezentant al Ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea 
pentru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin 
rătăcit printre alţi osândiţi, şi ei apărători ai neamului 
şi ai Bisericii sale. În condiţiile acelea, vorba lui era 
balsam; un neaşteptat dar ceresc pentru mulțimea de 
martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la 
Aiud. 

Dragostea ce se revărsa din cuvântările sale ne 
încălzea şi ne ţinea de foame. 

Puteam eu oare — şi nu numai eu — să-l las să 
spele pe jos cimentul îngheţat sau să ducă tineta? E- 
ram încă în putere la cei 36 de ani şi nu mi-aş fi 
permis o altă atitudine decât cea pe care mi-o indi- 
cau educaţia creştină şi morala legionară. Am încer- 
cat să-i dau cojocelul, să-l pună sub dânsul, şi m-a 


153 


refuzat cu o hotărâtă ridicare a mâinii: 

— Nu dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voi- 
nici! Păstrează-te cât se poate, nu se ştie cât vom sta 
pe aici. Eu... voia Domnului! Peste câteva zile ne 
vom întoarce în celular. Acolo nu este aşa de frig, 
suntem mai apăraţi. 

Am insistat, dar nu l-am putut convinge. Noaptea 
ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam eu, ba-l 
simțeam cum încearcă el să mă ocrotească. Aşa fă- 
ceau toţi. Grija pentru celălalt era trăsătura caracte- 
ristică a atitudinii ce-o aveam. Dragostea creştină, 
spiritul de sacrificiu nu erau doar vorbe în temniţa 
Aiudului. Am stat acolo, în izolările dintre Zarcă Şi 
celular, cam 10 zile, cât a durat curăţenia generală. 

Doream tare mult ca părintele Stăniloae să cadă 
cu noi în celulă, dar n-a fost să fie; socotelile admi- 
nistraţiei erau altele, sau poate, cine ştie, întâmpla- 
rea... La întoarcerea în celular, părintele Stăniloae a 
nimerit la trei celule dincolo de noi. 

Aceasta nu însemnă că pierdusem contactul cu 
înţelepciunea sa; prin Morse, ne comunica, cu com- 
petenţă şi cu dragoste, însemnătatea Evangheliei din 
duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. 
Nu mai vorbesc de risc, atât pentru el, cât şi pentru 
cel ce recepționa. Era un izvor de înțelepciune. Era 
lumina din întunericul ce ne înconjura, hrana sufle- 
tească, sprijinul harului dumnezeiesc ce se revărsa 
peste noi prin robul său, preotul şi martirul Dumitru 
Stăniloae. Nu a mai fost adus printre noi nici la re- 
educarea din 1962. 


DIN REEDUCAREA DE LA AIUD 


Pe noi, cei cu pedepse mari, ne-au scos la reedu- 
care, la autobatjocură, cum i se zicea, o dată cu cei 
din Zarcă, din închisoarea veche unde îşi terminau 
zilele "Rezistenţii”. Aceştia erau gradele legionare — 
foştii comandanţi, în fruntea cărora se găseau Ale- 
xandru Ghyka, fost şef al Siguranţei Statului, Radu 
Gyr, Radu Mironovici şi mulţi alţii, care nici nu vo- 
iau să audă de reeducare. 

— O nouă manevră pentru a ne îngenunchea! — 
era credinţa lor. fe 

Cunoşteau prea bine sistemul, trecuseră prin atâ- 
tea ca să-i mai poată crede pe cei ce le distruseseră 
viaţa, idealurile, şi care căutau acum să le înfrângă şi 
credinţa. 

În sala în care ne-au stabilit, eram vreo 300, au 
apărut cearceafuri pe paturile suprapuse, paturi mai 
acătării, şi perne cu feţe. În celulă se dormea direct 
pe o zdreanţă de saltea, iar sub cap bocceluţa, cu ce 
brumă aveam, cămaşă, prosop când era... şi cam atât. 
De asemenea, ni s-au schimbat zeghele peticite cu 
altele mai bune, iar cămăşile, din reforma de la uni- 
tatea militară vecină, au fost schimbate. 

Se urmărea, prin îmbunătăţirea cât de cât a vieţii 
zilnice, să ne întremeze fizic astfel încât să putem 
ieşi la muncă şi noi, "ciumaţii"”, ceea ce s-a întâmplat 
în anul următor. 

Aşa se face că s-a amenajat şi o sală mare, în 


care paturile s-au aranjat pe lângă pereţi, lăsând spa- 
țiul interior, unde s-au aşezat trei rânduri de mese cu 
bănci, şi unde aveam voie să stăm de vorbă. Mânca- 
rea se primea în aceleaşi gamele militare, dar nu mai 
era nici una cu smalţul sărit. 

Era o zi frumoasă de aprilie. După ceaiul care şi 
el suferise transformări, uşile camerei se deschideau 
şi puteam ieşi în curtea pavată cu pietre de râu, în 
mijlocul căreia se găsea un jgheab de tablă unde ne 
spălam. 

Credeam că se ivesc zorii unei semilibertăți după 
care tânjea fiecare. Cu această ocazie, am putut să ne 
cunoaştem între noi, să vedem şi să simţim pe pielea 
proprie intenţiile binefăcătorilor "lămuriţi”, şi să mai 
verificăm încă o dată — dacă mai era nevoie — bunele 
intenţii ale celor ce ne aruncaseră aici. 

Dintre cei însărcinaţi să ne scoată din cap "ideo- 
logia duşmănoasă" era unul lon Mureşanu — ardelean 
— alături de amicul său Damian, care urmau să se eli- 
bereze. Aveau pedepse mici: 3 şi respectiv 4 ani. A- 
ceştia şi încă 5-6 inşi ne luau pe rând, foarte amical, 
de braţ, în timpul plimbării mai ales, căutând să ne 
lămurească mai abitir decât activiştii de partid. 

— Domnule, ai copii acasă. Nu vrei să-i vezi? 

Scormoneau în rănile sângerânde ale inimilor 
noastre, fără ruşine şi fără remuşcare. Cine nu dorea 
libertatea? Cine nu era secat de lacrimi? Şi veneau 
aceşti indivizi să ne convingă de "raiul" comunist! 
De "binefacerile" democraţiei proletare! Parcă noi de 
unde venisem?! Ne fluturau în față libertatea, şi cu 
ce preţ! 


156 


— Dacă nu dovedim că sunteţi vindecaţi de legio- 
narism, nu mai vedem lumina zilei! Înţelegi, domnu- 
le? Mai ales dvs., ăştia cu pedepse mari. 

Îl ascultam tăcut. De unde să ştim dacă în buzu- 
narul din care scotea ţigări şi bomboane nu era fati- 
dicul microfon? Tăcerea îl scotea din sărite. Voia 
dialog. 

— N-ai nimic de spus? 

Săltăm din umeri, ştiam ce hram poartă şi nici nu 
aveam interesul să mi-l fac duşman. O vorbă de-a 
lui, în aceasta părelnică libertate, cine ştie ce sfârşit 
putea să aibă? Una din două: ori înfundai Zarca 
laolaltă cu cei "nevindecabili”, ori ieşeai la muncă 
laolaltă cu cei "lămuriţi". 

Înainte şi în timpul reeducării se căutau şi se in- 
ventau diferite metode pentru a duce o intensă "mun- 
că de lămurire", mai ales cu amenințări fluturate in- 
sistent înaintea posibilei eliberări. 

Colonelul Crăciun, şeful penitenciarului Aiud, ne 
dădea lecţii de economie socialistă. 

— Măi, aţi fost proşti! — spunea el, Aţi avut numai 
suflet! Şi cu sufletul nu se face "o ţară ca soarele 
sfânt de pe cer", cum v-a băgat în cap Codreanu! 
Noi, comuniştii, avem şi cap! Cap economic! 

— Şi mai ales bâte, puşti şi ură! Toate convingă- 
toare! — a sărit, zeflemitor, Petre Ţuţea. V-aţi asigu- 
rat cât mai multe puşcării şi "oameni noi”. 

— Dar câte am construit noi ştii, mă filozofule? 

— Ştiu, am văzut, dar cu ce preţ? Şi mai ales, ce 
aţi făcut cu sufletul neamului? Cu elita intelectuali- 
tății româneşti? Unde sunt? 


157 


Dialogul ar fi continuat dacă, la un semn al lui 
Crăciun, profesorul Ţuţea n-ar fi fost luat pe sus şi 
dus la izolare. 

Fiecare deţinut fost legionar era silit să defăi- 
meze şi să condamne vehement, cât putea mai mult, 
"activitatea legionară”, şi aceasta public, în faţa altor 
deținuți politici. Tăceam. 

Ne aflam la o oră de defăimare a Căpitanului. 
Cei ce trăisem pe lângă el, care-i cunoscusem 0 pe- 
rioadă de viaţă şi de activitate, eram revoltați şi ne 
înghiţeam revolta. Ascultând mulţimea insinuărilor 
murdare şi nefondate ale denigratorului — un "lămu- 
rit", Damian pe nume —, n-am mai putut suporta. Cu 
toate că un deţinut de lângă mine a încercat să mă 
reţină, am explodat: 

— Ascultă, domnule! D-ta l-ai cunoscut pe Căpi- 
tan? 

Ieşirea mea l-a surprins neplăcut pe ins, nu se aş- 
tepta. Era o îndrăzneală pe care n-o gândise şi nu o 
credea posibilă. 

— Poftim?! 

— Ziceam: l-ai cunoscut pe Căpitan? 

— Nu. De ce? 

— Păi dacă nu l-ai cunoscut, cum îndrăzneşti să 
vorbeşti aşa?! 

Nu-i venea să creadă; se voia omul care ne dorea 
binele, care voia să ajute la eliberarea noastră, şi se 
găsise un fietecine să îndrăznească să-l contrazică, şi 
unde şi cum! Era omul administraţiei. Imi venise 
rândul să mă autoacuz şi să răspund unor întrebări 
tip din care să reiasă că... "Mişcarea Legionară a fost 


115 


o adunătură de derbedei care..." 

— Care este părerea dumitale? — m-a întrebat a- 
tunci lămuritul Mureşanu. 

— Dacă Mişcarea Legionară a fost cum spui d-ta, 
eu nu am cunoscut-o. Sunt unul dintre cei 70 de co- 
pii ai Legiunii. Domnii Alexandru Ghiyka şi Petre 
Ţuţea, aici de faţă, pot confirma. 

— NI s-a spus aici că şeful Legiunii a ordonat 
unui pictor să-i facă portretul în care să apară ca un 
arhanghel cu spadă de foc... 

— Cunosc această întâmplare; eram de faţă — cred 
că d-l Ghyka îşi aminteşte — când a intrat un tânăr 
pictor, care i-a cerut Căpitanului permisiunea să-i a- 
rate un tablou. Era o reproducere după icoana Ar- 
hanghelului Mihail, căruia îi pusese însă capul Căpi- 
tanului. Acesta, după ce l-a privit câteva clipe, a of- 
tat îndelung şi s-a luat cu mâinile de cap. M-a zărit 
lângă ușă şi mi-a zis: "Du-te la 3 (sala unde tocmai 
erau convocați o parte dintre instructorii care trebu- 
iau să plece în ţară pentru campania electorală din 
1937) şi să vină la mine cei prezenţi acolo!". Au in- 
trat în birou vreo 15 tineri. Pictorul înlemnise în po- 
ziţia de drepţi şi nu ştia ce să creadă văzându-l pe 
Căpitan îndurerat. Acesta a luat pânza, a desfăşurat- 
o în faţa tuturor şi a întrebat: "Vă place?". Încurcaţi, 
oamenii se priveau unu! pe altul, tot mai nedumeriţi. 
Căpitanul a luat un cuţitaş de pe masă, a tăiat tabloul 
şi, trist, s-a adresat celor prezenţi: "V-am spus de 
atâtea ori: sunt un om cu păcate, cu greşeli, sunt 
muritor ca toţi oamenii!". "Căpitane, e tânăr, entuzi- 
asmul vârstei, dragostea pentru tine..." Şi Căpitanul: 


115) 


aberante 
si azi oua 


ă 
i ete 


"Ştiu, Neculai (era comandantul Totu); ştiu şi de 
aceea nici nu-l cert, dar ce vor zice cei care tocmai 
aşteaptă să ne sugrume şi noi le dăm apă la moară 
din ignoranţă?". Acesta este adevărul trăit de mine, 
văzut de mine! Eram acolo, de faţă; d-ta poate nici 
nu te duceai la sediu, 

Vădit încurcat, mi-a răspuns: 

— Bine, camarade! — a apăsat ironic pe cuvânt. 
Când ai spus adevărul, pregăteşte-te să suferi! 

— Cine a spus? Apostolul Pavel parcă. Nu? 

Ce a urmat veţi citi în paginile următoare. 


UN PRIETEN ÎN ÎNTUNERIC 


În seara aceea, după stingere, m-a trezit un 
gardian şi m-a scos în curte. Era o noapte senină de 
vară, cu cer spuzit de stele şi aer curat. Linişte. Ne- 
am îndreptat spre celularul al cărui profil se mărea 
impunător pe cerul nopţii. Am intrat în atmosfera cu 
miros specific de temniţă grea. Stăruia izul de muce- 
gai amestecat cu clor, care încerca zadarnic să aco- 
pere miasmele de putreziciune şi mormânt. M-a dat 
în primire unui caraliu care m-a primit somnoros şi 
rău. 

— La neagra... 8! 

Mâna, ca o cange, mi s-a înfipt în braţ şi am ur- 
cat până la etajul 4. Becuri slabe de-a lungul corido- 
rului, din loc în loc. L-am privit pe caraliu. Era renu- 
mitul plutonier căruia noi îi spuneam "Rodica". ÎI 
credeam cumsecade, până când am avut ocazia să-i 
văd cumsecădenia pe pielea mea, cum s-ar zice. 

Uşa neagră a negrei izolări s-a deschis; un şut în 
spate şi o ploaie de lovituri venite de peste tot m-au 
făcut să nu mai ştiu de mine. 

M-am trezit, cocoloş, într-un întuneric deplin. 
Pierdusem noţiunea timpului. De când stăteam aici? 
E noapte? E zi? M-a trezit din leşin o lovitură de ciz- 
mă în coaste şi parcă o lumină gălbuie se ivea de 
undeva, mărindu-se ori micşorându-se, după cum se 
mişcau cei care încercau să mă aducă la viață. 

Au aruncat alături o mogâldeaţă, un pachet care 


161 


i PEEL cu 


IPEE RE 


E TREI 


a bufnit lângă mine, după care bezna a devenit de 
nepătruns. Peste puţin timp m-am trezit cu o durere 
crâncenă, care-mi sfredelea capul. Uşa s-a deschis 
din nou şi nişte braţe viguroase m-au imobilizat, în 
timp ce mi se strecura pe gât un lichid dulceag. De- 
clarasem greva foamei în urma tratamentului sălba- 
tic la care erau supuşi cei care rezistau la reeducare. 

Am suportat cu resemnare diabolica anchetă a 
Securităţii. Am ridicat senin privirea spre cer când 
glasul grefierului îmi anunța pedeapsa pe care mi-o 
acordase "justiţia poporului”. Eram pregătit sufleteş- 
ie să execut cei 22 de ani de muncă silnică alături de 
cei peste 4000 de legionari câţi se aflau la vremea 
aceea în Aiud, cu toată zdrobirea de trup şi de suflet 
ce se făcea cu ocazia vestitei reeducări conduse de 
P.C.R. prin colonelul Crăciun. Dar realitatea depăşi- 
se orice închipuire, oricât de neagră! 

Îl înfruntasem destul de "nepolitic" pe renumitul 
Mureşanu şi pe ajutorul lui întru fărădelegi, Damian, 
cei care se ocupau de legionarii din Aiud. Nemaipu- 
tând suporta insultele şi scornelile la adresa Mişcării, 
în fond a noastră şi mai ales a Căpitanului, am izbuc- 
nit, spontan, aproape fără să vreau, într-un moment 
de revoltă. Ce naivitate! Aveam noi dreptul să ne re- 
voltăm? Mai aveam noi vreun drept? Cu toată spai- 
ma celor din jur, am sărit din patul de sus — eram la 
4 rânduri — şi i-am înfruntat. Nu eram cine ştie ce 
voinic sau curajos. Nu eram grad legionar călit în 
lupte şi suferințe de durată. După cum aţi aflat, eu 
am avut o vechime de numai un an în Mişcare, şi nu- 
mai în comerțul legionar, dar acest an l-am petrecut 


în apropierea Căpitanului şi a fost de-ajuns pentru a 
fi condamnat. 

Cum spuneam, 2u aruncat alături pe cineva; un 
geamăt slab m-a făcut să stau nemişcat, atent la cel 
mai mic zgomot. Bezna din "neagra" era totală. Dacă 
aeru! din celular era de nerespirat, dărămite cel din 
această încăpere fără ferestre și a cărei uşă se des- 
chidea numai ca să-l primească pe nefericitul pedep- 
sit. Cam la câteva palme de mine, am auzit un gea- 
măt slab şi o respiraţie întretăiată. "Doamne Isuse 
Hristoase, a: milă de mine, de mine păcătosul” — 
repeta încet. ÎI durea ceva, căci, din când în când, 
gemea din greu. În condiţii deosebite, cum eram noi 
acolo, auzul se ascute. Am încercat să-mi înving 
propria slăbiciune şi să fac ceva. Cum stăteam reze- 
mat de zid, am întins mâna spre locul de unde ve- 
neau gemetele. Acelaşi lucru îl făcea şi omul de lân- 
gă mine. Ni s-au întâlnit braţele şi, prudenţi, am în- 
ceput să ne cercetăm. 

— Cine eşti, frate? 

— Dar dumneata? 

Cu multă grijă, am început să vorbim în şoaptă, 
cu capetele apropiate. Neîncrederea reciprocă s-a ri- 
sipit când ne-am dat seama cine suntem. EI stătea în- 
tr-o rână. Nu putea să stea în fund, fusese bătut cu 
funia udă. Pe mine mă dureau tălpile. 

— Eşti cumva tânărul care l-a înfruntat pe Mure- 
şanu săptămâna trecută? 

— Eu sunt. 

Mi-a strâns mâna cu căldură, înţelegător, frățeş- 
te, şi mi-a şoptit: 


163 


pa 


za 


e 


Liz 35 
ga 


az 


— S-ar putea să fie microfoane... Nimic despre 
"noi"! 

Nu după multă vreme, poate o oră, o lumină fio- 
roasă ne-a invadat. În ochi înțepau mii de ace. Invo- 
luntar, mi-am acoperit privirea. O clipă şi iarăşi bez- 
na de nepătruns. N-am apucat să-l văd bine pe Geor- 
ge Pivin, profesorul din Gârlenii Bacăului, pe care 
după scurtă vreme l-am întâlnit în celular, apoi la 
Salcia. 

Se jucau cu noi? Îşi băteau joc de suferinţa noas- 
tră? Oare şi acest sistem făcea parte din calculul lor 
diabolic? 

N-am stat împreună decât vreo două zile, după 
socoteala noastră, că n-aveai cum să ştii câtă vreme 
a trecut exact. În acest timp am aflat că profesorul 
Pivin lucrase la mina de plumb de la Cavnic, de un- 
de fusese adus fără dinți (efectul plumbului). Avea o 
condamnare mare, din care executase 15 ani. 


* 


Ulterior, noi, cei cu pedepse ce treceau de 20 de 
ani, am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia, 
din Balta Brăilei. Acolo a început o altă viaţă. Alt 
sistem drăcesc de exterminare, prin muncă. 

Dacă la Aiud şi în temniţele din interiorul ţării 
dorinţa cea mai puternică era să vezi o rază de soare, 
să fii cât de cât măcar o dată sătul sau încălzit, în co- 
lonia de muncă doream cu nespusă ardoare o oră de 
odihnă şi de linişte... 


DIN LEGIONARISMELE 
LUI TRANCA PAVEL 


Pe Trancă Pavel l-am cunoscut în timpul reedu- 
cării din Aiud. În noul nostru cadru pentru reedu- 
care, eram serviţi de către deţinuţii care-şi ispăşiseră 
pedepsele şi urmau să se elibereze. 

Printre ei un om mărunţel, negricios, cu ochii vii 
— căci numai ei îi rămăseseră nevătămaţi; pe cât era 
el de mărunt, pe atât de mare îi era sufletul. Irancă 
Pavel era cel ce-mi salvase viaţa la izolare şi cu care 
m-am găsit printr-o întâmplare. 

Era o zi de sâmbătă, după-amiază. Se făcea baie 
şi ne bărbieream. Au intrat în cameră 6 oameni cu un 
fel de cutii în care se găseau instrumentele de ras: 
pensule, săpun şi briciul pe care-l ţinea la el "frize- 
rul". Ne săpuneam unul pe celălalt. În faţa mea, un 
macedonean, Laie Mihali, cu care eram ca frații, 
dormeam cu paturile alăturate. Îl scuturam de câte 
ori sărea din somn urlând (se visa la anchetă), îl li- 
nişteam. Se potolea greu, îngrozit, şi se ţinea de cap. 
Apoi se culca ruşinat. 

— Ce mă făceam fără tine! Deranjez oamenii. 

Toţi cunoşteam cauza. Nu se supăra nimeni, mai 
ales că nu era singurul bântuit de fantasme. 

Trancă Pavel, cu mânecile suflecate, era pregătit 
să-şi facă treaba. De alături, Constantin Fulguşin, 
cizmar din Craiova, îi zice: 

— Să-l faci frumos, că-i oltean de-al nostru! 


165 


Nenea Chifu — aşa i se zicea lui Trancă Pavel, 
era numele lui de acasă — m-a privit şi mi s-a adresat 
respectos: 

— Sunteţi craiovean? 

— Aproape; sunt din Podari! 

Nea Chifu a închis atent briciul, l-a băgat în bu- 
zunar şi... mi-a căzut în braţe. 

— Tu eşti, mă Ilie? De când te caut! 

Întreba de mine la Morse, ştia că sunt în celular. 
Mi-a adus prima veste de acasă. Se întâlnise cu con- 
săteni de-ai mei arestaţi ulterior. A tot întrebat de 
mine, dar fiindcă eram mereu mutat, ba la izolare, ba 
în Zarcă, nu reuşisem să luăm contact. Executase 15 
ani, mai avea câteva luni până să se elibereze şi era 
trecut la munci active. Încă din iarnă, el împărțea 
mâncarea şi în fiecare celulă lăsa două-trei bucăţi de 
turtoi şi supliment de mâncare. A lui fusese mâna 
miraculoasă care-mi dăduse un cojoc pe când eram 
la izolare, fără să fi ştiut cui îi face acest bine. Era 
cunoscut pentru curajul cu care se străduia să ne 
poată uşura cât de cât viaţa de celulă. Îi apreciam toţi 
spiritul de sacrificiu cu care îmbrăcase în urmă cu 15 
ani cămaşa morţii acolo, în pădurea Radovanului, în 
luptele pe care le-a dus cu Securitatea în '45. 


PĂRINTELE GORNIC "VW" 


Se hotărâseră să ne scoată la muncă şi pe cei cu 
pedepse mari. Trec peste mulțimea de evenimente ce 
s-au desfăşurat în primăvara lui 1962 şi, întrucât e 
vorba de Părintele Gomic, revin la el. 

Curtea coloniei de muncă Salcia din Balta Bră- 
ilei. Ne spălam la jgheaburile de tablă, veniţi într-o 
sâmbătă după-amiază de la câmp. Dinspre poartă se 
apropia un grup de la construcţii, murdari de mortar 
şi vopsele, ce se îndreptau spre dormitoare. Între ei, 
mi-a atras atenţia un bărbat înalt, viguros, stropit de 
var. Eram cu Ştefan Mateescu, un inginer agronom 
din Vela-Dolj. 

— Nea Fănică, ia uită-te la omul acela, cu boneta 
de hârtie! Cu cine seamănă? 

— Cu părintele Gornic! 

— N-o fi el? 

— Vezi-ţi de treabă! Nu tu ai adus vestea că a 
murit anul trecut la izolare? 

Intre timp intrase în baracă şi se întorcea cu şter- 
garul pe umăr, îndreptându-se spre spălător. I-am ie- 
şit în faţă. 

— Nu se poate! Părinte Gornic? 

— Eu sunt, frate Ilie! 

I s-a luminat faţa şi ne-am îmbrățișat cu dragos- 
tea ce ne unea, născută din suferință, din toate prin 
câte trecusem împreună. Nu ne venea să credem; fie- 
care crezusem despre celălalt că era dus! Şi mai ales 


167 


eu, care ştiam cu ce boală intrase la izolare şi cum 
dispăruse. 

— N-ai murit, părinte?! 

M-a cuprins cu braţul de după gât şi am pornit 
împreună spre spălător. A ridicat degetul arătător în 
sus, unde se găsea "Marele Doctor”. 

— Vezi că nu! 

Cred şi astăzi că numai puterea credinţei sale l-a 
salvat. Credinţă, credinţă, dar el avea T.B.C. gangli- 
onar, şi cu microbul cum rămâne? 

Faptul că ne plimbam acum, aici, amândoi prin 
curtea coloniei de muncă Salcia, şi arăta cum arăta, 
adică sănătos, vindecat şi solid, era minunea pe care 
o vedeam şi nu-mi venea să cred. Dar unde vrea 
Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii, precum este 
scris! 

Ne-au salvat rugăciunea şi memorarea poeziilor 
lui Radu Gyr. Rugăciunea, mijlocul de comunicare 
cu Dumnezeu, nu se poate descrie. Atunci sufletul 
capătă aripi. Cu cât trupul e mai strivit, cu atât sufle- 
tul urcă spre slavă. De fiecare dată când deznădejdea 
îşi întindea ghearele, singura scăpare era contactul 
cu Marele Mângâietor, cu Domnul Slavei. 

„.. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă 
vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău minţind pen- 
tru Mine! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră 
multă este în ceruri! Cel ce crede în Mine, chiar de 
va muri, va fi viu... 


MARELE DOCTOR IUBU MIHAI 


Pe întinderile fără margini ale G.A.S.-ului Sa!- 
cia, din Balta Brăilei, prăşitul porumbului era în toi. 
Am început în mai şi prin octombrie tot se mai pră- 
şea. Creştea porumbul — dar şi bălăriile — ca din apă. 
Dacă luai un bulgăraş de pământ în mână şi-l fră- 
mântai printre degete, era gras ca untul. Țăranul din 
mine aprecia admirativ acest minunat sol, ideal pen- 
tru luxurianta vegetaţie ce se ridica văzând cu ochii. 
Târziu, în toamnă, nu se ajungea cu sapa la vârf, atât 
de mare şi de rodos era! Îmi amintesc că am găsit 
ştiulete care era lung de peste o jumătate de metru, 
de pe care am numărat peste 1000 de boabe! 

Şi este explicabil. După înălţarea digurilor, foste- 
le tractoare cu şenile deveniseră pompe, care irigau 
zi şi noapte. După ce s-a evacuat apa din Insula Ma- 
re a Brăilei, trunchiurile fără vârstă ale sălciilor s-au 
înlăturat, iar pământul virgin s-a redat agriculturii. 
Mână de lucru? Slavă Domnului! Numai în colonia 
de la Salcia eram în jur de 50900 de deţinuţi politici, 
cu care se făcea orice. Nu mai vorbesc de cei de la 
Periprava, Luciul Georgeni sau Stoeneşti. 

Ne obişnuisem. La ora 6, camioanele şi remor- 
cile ne descărcau la marginea tarlalelor şi începeam 
lucrul. 

Cei mai mulţi eram aduşi pe jos. Cei sănătoşi. 
Treceam în coloane "pe cinci" prin satul Agaua, pus- 


169 


facă vârful în echilibru precar, să aşeze snopii nu 
tocmai uşori, sau pe medicul cunoscut în oraş — tobă 
de carte — să prăşească! La început a fost greu, dar 
încet-încet oamenii au învățat. Orice meserie are se- 
cretul ei, şi până la urmă l-au prins. Nu mai simţeam 
oboseala. Prăşeam în neştire, devenisem automate, 
ştiind că dacă nu făceai norma nu mâncai şi te băga 


tiu la trecerea deţinuţilor politici. Oamenii ştiau şi, | 

când treceau coloanele noastre, intrau în case. E 
Brigăzile, organizate pe "specialităţi" se risipeau 

peste sutele de heciare, unii la cosit şi strâns fânul — 

cei mai nevoiaşi erau oameni care executaseră 15-20 

de ani de temniță —, alţii în grădinile de zarzavat, sau 

"3 la construcţii, sau la descărcatul şlepurilor cu diverse 


PARTII E 


CIA 
et apuc 


PE E z 


A materiale de construcţii (ciment, var, material lem- 


nos). 

Cel mai înfricoşător era descărcatul cărbunilor 
ovoidali. Praful se depunea pe piele, lucram goi până 
la brâu, în contact cu transpiraţia ustura de-ţi venea 
să urli. Spatele şi pieptul erau o rană. Noroc că fă- 
ceam cu schimbul, săptămâna!. Rămâneau în spitalul 
care se găsea în colonie 100-150 de oameni zilnic. 
Speciaiişti de tot soiul se găseau. Țărani mai puţini, 
e adevărat. Grosul îl formau intelectualii, care s-au 
dovedit până la urmă excelenți muncitori. Ce nu face 
deţinutul pentru o bucată de turtoi şi o ciorbă lungă? 
S-au învăţat să prăşească, să facă glugi, stoguri de 
fân ori uriaşe şire de coceni. Adevăraţii muncitori e- 
rau cei câţiva ţărani, cam 10%, ce-i iniţiau cu răbda- 
re pe ceilalţi. 

Aşa s-a făcut că am luat în dreapta pe generalul 
Manu, iar în stânga pe doctorul lubu Mihai din Cluj, 
pe care i-am învățat să prăşească. Le-am confecţio- 
nat hamuri pentru roabels ce trebuiau urcate pe digul 
înalt de peste 15 metri. Le-am ascuţit sape şi coase; 
de unde acasă nu eram un prea strălucit agricultor, 
devenisem "as", şi nu numai cu. Pune-l pe generalul 
de 80 de ani să se urce pe şira imensă de coceni, să-i 


170 


şi la carceră, o gheretă de sentinelă în care înghesu- 
iau 8-10 inși. Toată noaptea în picioare, ca a doua zi 
s-o iei din nou de la capăt. Generalul după vreo săp- 
tămână a rămas la spital, îl terminaseră. 

Doctorul lubu era un om delicat şi slăbuţ, cu niş- 
te ochi mari albaştri — icoană a nevinovăţiei şi a bu- 
nului simţ. Zâmbea larg, în toată vremea era îngădu- 
itor şi îndatoritor, gata oricând să dea o mână de 
ajutor. Mă lipisem de el cu tot sufletul. Se pricopsise 
cu 25 de ani de muncă silnică fiindcă-i dăduse lui 
Lucian Blaga cartela lui de mălai. Era unul dintre in- 
timii lui Lucian Blaga în perioada când acesta ajun- 
sese bibliotecar. Prin doctorul lubu am luat contact 
cu uriaşa poezie a lui Blaga. Ştia mii de versuri, pe 
ni le recita, sau ne povestea din viaţa de afară, unde 
trăise lângă marele filozof. Era deosebit de sensibil. 
Mâini de chirurg, acum pline de bătături şi arse de 
nemilosul soare dobrogean. Era unul dintre cei mai 
renumiţi medici O.R.L.-işti din ţară; în situaţii în ca- 
re specialişti renumiţi săltau din umeri, era chemat 
Iubu, care rezolva. Dar fiindcă îl ajutase pe "bandi- 
tul" Blaga — ajutor legionar — pierduse libertatea. Şi 
pentru cât timp! 

Regimul comunist îi hărăzise lui Lucian Blaga o 


ATL 


soartă mizeră. O mână de oameni, în frunte cu dr. 
Iubu, construiseră la via acestuia o cabană, unde se 
adunau la sfârşit de săptămână, când obligaţiile pro- 
fesionale le îngăduiau, şi acolo, pe dealul Feleacului, 
respirau aer curat şi se hrăneau din destui din înţe- 
lepciunea titanului. Deseori acolo, la vie, Blaga ră- 
mânea singur şi lucra. Ochiul dracului veghea însă. 
Nu după multă vreme, „periculosul grup" a fost ares- 
tat. Proces, pedepse exemplare — nici unul dintre cei 
nouă medici, trei profesori şi un inginer n-a luat sub 
10 ani temniţă grea. Şi iată-l pe doctorul Iubu ajuns, 
din Aiud la Salcia, să pună umărul entuziast şi vi- 
guros la construirea socialismului! Marea lui vină? 
Sprijinise — ca orice creştin — pe poetul-filozof urgi- 
sit şi sărăcit. De unde să bănuiască aceşti sufletişti, 
care au încercat din dragoste pentru marele gânditor 
să-i uşureze cât de cât existenţa într-un moment greu 
din viaţa sa, că acest gest normal constituia un peri- 
col pentru orânduirea socială? Pe profesor nu l-au a- 
restat, din cine ştie ce raţiuni. Poate din cauza marii 
lui personalităţi, ori pentru că nu aveau ce să-i pună 
în cârcă, deşi erau specialişti. Fapt este că l-au obli- 
gat să stea la umbra unor nulităţi înfipte în scaunele 
"nemuritorilor” de la Academie, unde Blaga nu mai 
avea acces. 

Era într-una din acele zile călduroase de iulie 
când soarele îţi cocea creierii, iar sapa devenea ca de 
plumb. Lujerii viguroşi treceau de umăr, iar noi îna- 
intam, înotam în valurile verzi, în care zăpuşeala te 
înăbuşea. Mereu înainte, spre marginea tarlalei, unde 
vegheau mitralierele, câinii graşi şi vigilenţi. Săpam 


ca nişte automate, fără preget şi odihnă, căci la doi 
metri în urma noastră caraliii controlau calitatea. În 
dreapta doctorului, Fănică Dragu, o sfârlează de ol- 
tean din Craiova, impunea ritmul. Ţineam cont de 
cei slabi şi neajutoraţi, dar aveam şi grijă să se facă 
norma, căci altfel, cum am spus mai sus, urmau con- 
secinţele. 

Doctorul Iubu era firav şi nu prea putea să-şi du- 
că rândul "fără cap" până să-l termine. La început îl 
aiutam, din ce în ce mai rar apoi, deoarece se ţinea 
după noi, fiindcă, fire demnă şi mândră, nu mai voia 
să fie ajutat. Era dârz, se încrâncena, dar îi era greu, 
ieşea deseori la capul rândului sleit. Mâinile fine ale 
doctorului se îngroşaseră. Palmele-i erau pline de 
bătături de la coada sapei, ce era adeseori negeluită 
şi strâmbă. Pielea de pe față, cândva albă şi întinsă, 
era acum numai zbârcituri, arsă de soare. 

Ştiam cât e ceasul cu precizie de minute. La ora 
10 fix coloniile de pelicani se ridicau în zbor greoi, 
dar lin, şi se îndreptau spre mare. În jurul orei 11 un 
helicopter a apărut deasupra noastră, căutând locul 
de aterizare. Spre mirarea noastră, s-a sunat aduna- 
rea. Se amenajase un pătrat ceva mai mic ca un teren 
de fotbal — de pe care se tăiase porumbul şi în care 
luam masa de prânz, şi câteodată şi pe cea de seară — 
pe care a aterizat helicopterul. Am făcut imediat ca- 
reul ştiut. Din helicopter au coborât trei civili, un 
colonel de Securitate şi comandantul coloniei Salcia, 
maiorul Nica, craiovean. 

Eram 9 brigăzi a câte 60 de oameni: peste 500 de 
truditori robi cu care puterea se îmbogăţea. 


— Alinierea! Ca la numărătoare! 

Eram aşezaţi în careul a cărui latură dinspre mia- 
zăzi era acoperită de aparatul de zbor. 

— Toţi medicii, un pas în faţă! 

Doctorul Iubu, care se găsea lângă mine şi Ştefan 
Mateescu din Vela-Dolj, ni s-a adresat încet: 

— Ce dracu vor ăştia? 

A făcut doi paşi în faţă. Din latura noastră au 
ieşit 14 medici, dintre care 3 veterinari. Din cea de 
răsărit — 8, iar din cea de miazănoapte — 21. 

— Toţi sunteți doctori, mă?! 

— Da, domnule colonel! 

— Mâna sus şi încă un pas în față O.R.L.-iştii! 

I-am numărat, erau 6. 

— Bun! Veniţi aici! 

Cei 6 s-au apropiat la distanţa cuvenită şi au 
rămas în poziţia de drepţi, conform regulamentului. 

— Este cumva printre dvs. doctorul lubu Mihai? 

Săracu' Iubu, parcă se făcuse mai mic! Îi era fri- 
că. Trecuse printr-o anchetă dură şi nu uitase. Orice 
întâlnire cu oficialii îl emoţiona. De altfel, tuturor ni 
se întâmpla la fel. Toţi încercam, în contact cu ei, 
teama. Cu o voce joasă, tremurândă, a îngăimat: 

— Eu sunt, domnule colonel! 

Cei patru oficiali s-au privit şi s-au holbat cu ne- 
încredere. 

— Precis? 

Privirea doctorului s-a ofilit. A tăcut demn. Nu le 
venea să creadă. Acest prăpădit de deţinut slab şi 
zdrenţăros, pârlit de soare şi trudă câinească, să fie 
cel "indicat"?! Unul dintre civili s-a apropiat de el, i- 


174 


a pipăit braţul, i-a examinat mâinile, după care a fă- 
cut semn plutonierului ce-i însoțea, să-i confirme. A- 
cesta, după ce a răsfoit un registru în care era pro- 
babil şi fotografia osânditului, a dat din cap afirma- 
tiv, 

— Bine! Hai! 

Subalternul l-a luat uşor de braţ şi au pornit, în 
urma cejor patru, spre helicopterul care s-a ridicat 
imediat. 

O oră de odihnă! Ne-am lungit care pe unde am 
putut în pătratul bătătorit, comentând evenimentul. 
La numărătoarea de seară, doctorul lubu a lipsit, şi 
în săptămâna care a urmat, la fel. În următoarea, 
după masa de seară, a intrat în dormitorul din baraca 
3 în halat alb, cu stetoscopul atârnat de gât, cu bo- 
netă albă, bărbierit proaspăt şi voios. Ne-am îngră- 
mădit lângă el, nemaicontenind cu întrebările. Era 
numai zâmbet, cu o nemărginită dragoste în ochii se- 
nini, din care se părea că dispăruse teama. S-a aşezat 
pe patul lui, scoțând din buzunarele halatului... ţi- 
gări, bomboane, zahăr, pe care a început să le îm- 
partă generos tuturor (în spital era o secţie pentru 
dreptul comun care primea pachete, şi unde el avea 
acces). 

Ce am aflat? Comandantului coloniei Salcia, ma- 
iorul Nica, pe când meşterea în atelierul mecanic 
ceva la un strung — fusese strungar înainte de a de- 
veni ofițer de securitate —, i-a sărit în ochi un şpan 
minuscul, într-o zonă în care nici un specialist n-a 
îndrăznit să intervină. S-a dus la diferiţi medici în 
Capitală şi şeful secţiei O.R.L. de la spitalul central 


1745 


al Securităţii l-a sfătuit să-l caute pe renumitul doc- 
tor lubu de la Cluj, singurul care se părea că ar putea 
să-i salveze ochiul. La Cluj a aflat că doctorul Iubu 
este arestat din 1958, fără să se ştie unde se află. De 
la Direcţia penitenciarelor a aflat că cel căutat este ia 
Salcia, unde execută o pedeapsă de 25 de ani muncă 
silnică. S-a întors cu sufletul la gură şi l-a aflat cum 
am văzut. 

Ceea ce am mai aflat merită menţionat. Helicop- 
terul cu dr. Iubu a aterizat în curtea spitalului din 
colonie, în care erau trataţi zilnic 150-200 de bol- 
navi. După verificările făcute de directorul spitalu- 
lui, secundat de dr. lubu, s-a constatat că spitalul nu 
are în dotare instrumentele necesare pentru operaţia 
şefului. După ce a fost pregătit cu grijă — medicul, 
nu pacientul — pentru înlăturarea tremurului mâinilor 
prin odihnă şi hrană aleasă, peste o săptămână s-au 
creat condiţiile pentru reuşita operaţiei. 

— In fond, băieţi, a fost un fleac! — ne relata doc- 
torul, mucalit. E adevărat că locul şi aşchia de şpan 
foarte mică puteau fi grave, dar... a scăpat. Cu ocazia 
aceasta m-am şi verificat dacă mai sunt sigur pe mâ- 
nă, după 6 ani! În sfârşit, i-am salvat ochiul maio- 
rului şi-l ţin sub observaţie. 

— De ce nu i l-ai scos şi pe celălalt, domnule doc- 
tor, că merită?! — a replicat răutăcios cineva... 

Zâmbetul îngăduitor al doctorului s-a lărgit şi l-a 
mustrat din ochi pe cel revoltat. După câteva zile, 
pacientului i s-a scos pansamentul şi doctorului i s-a 
îngăduit să rămână "oficiant sanitar" în spitalul colo- 
niei. | s-a dat un pat la una din secţii şi avea voie să 


circule prin curte, să intre în dormitoare în halat alb, 
doar că pantalonii erau de zeghe. Niciodată n-a dor- 
mit în "cabinetul amenajat” în spital, întotdeauna 
stingerea îl găsea în patul său din baracă, printre noi, 
gata să intervină cu cele necesare. Era în vara anului 
1963 şi datorită activităţii sale condiţiile noastre sa- 
nitare s-au îmbunătățit. 

Ne-am eliberat în urma decretului din 1964 şi 
doctorul Iubu a plecat spre Cluj. Credeam noi — și 
poate şi el — că se va întoarce la Cluj, dar realitatea 
este că a fost dirijat către Turda, unde a primit un 
"spital" cu 10 paturi! Am auzit că a fost victima unui 
"accident de circulaţie"! Cât de mult m-a durut ves- 
tea aceasta! Ce pot spune? 


NENE BANDITULE... 


Prin luna iunie a anului 1964, munca în colonia 
de la Salcia, din Balta Brăilei, era în toi. Prăşitul po- 
rumbului pe nesfârşitele tarlale ale G.A.S.-ului se 
desfăşura după program şi după plan. 

Alături de lagăr, între satul Agaua şi unul dintre 
braţele Dunării, unde am construit diguri mari şi so- 
lide, se construiau locuinţe pentru "cadre". Blocuri 
cu trei şi patru niveluri, ca de altfel în toată ţara, cum 
se ştie. Cei însărcinaţi cu paza deţinuţilor politici, şi 
pe urmă şi a celor de drept comun, se întreceau în 
râvnă, mai ales când se vedea câtă grijă are partidul 
de cei devotați lui. Câţiva din ai noştri — cei cu pe- 
depse mici şi care urmau să se elibereze curând — au 
fost scoşi mai întâi la munci exterioare coloniei. Mai 
pe urmă au început să ne scoată şi pe noi, cei cu pe- 
depse de peste 20 de ani. 

Aşa s-a făcut că au ales un grup de vreo 50 de 
oameni de toate categoriiie de muncă. Se mai slăbise 
chinga. De prin martie, când am început munca în 
agricultură, cei care urmau să se elibereze au putut 
să se întâlnească la o fântână cu apă dulce cu cei de 
drept comun. Aşa, ştiam şi noi ce mai e pe afară. Se 
făcuseră echipe pe specialităţi; prăşitorii, cosaşii, că- 
rătorii, ce trudeau fără istov pe tarlalele de peste 5 
kilometri ale numitului G.A.S., unde cei peste 3000 
de robi puneau umărul la dezvoltarea pe toate "pla- 
nurili" a republicii socialiste. Pe la jumătatea lunii 


iunie, iată-mă şi pe mine fierar-betonist! Se ridicase 
primul nivel al unui bloc şi se turna planşeul celui 
următor. Împrejurul construcției, ca în orice şantier, 
grămezi uriaşe de pietriş, nisip, saci cu ciment sau 
ghips. 

Printre cei care cărau cu roaba ori cu spatele se 
aflau în echipă cu mine (cât îmi amintesc) profesorul 
universitar Mironescu, preotul Iustin Pârvu, preotul 
Rusu din Galaţi, inginerul Mateescu din Vela, profe- 
sorul Mioc de la Lugoj, doctorul Mihai lubu şi alţii. 

Alături de truditori, se mai jucau pe acolo copiii 
mici ai milițienilor, ce urmau să devină locuitori ale 
noilor construcţii. Pe grămezile de nisip în special, 
îşi construiau şi ei căsuțe de nisip, şi garduri, şi râuri, 
ca orice copil crescut pe şantier, unde sunt atâtea po- 
sibilități de joacă. Printre ei, şi un ţânc de vreo 3 ani, 
care se căznea să-şi încalţe o ghetuţă în care intrase 
nisip şi nu putea. 

— Nene banditule, vrei să mă ajuţi şi pe mine? 

Nenea "banditul", care tocmai potrivise roata 
roabei pe o scândură lată ce ducea la planşeul de sus, 
a lăsat-o şi s-a apropiat de copilul care nu reușea să 
se încalţe. I-a scuturat ghetuţa de nisip, l-a încălţat, i- 
a verificat-o şi pe cealaltă, apoi i-a legat şireturile cu 
povaţa: 

— Vezi?! Nu prea umbla prin nisip, că iată ce poți 
păţi! 

— Nene banditule, pot să te întreb ceva? 

— Da, dragă! 

— Spune-mi şi mie ce e aia culvă! 

Banditul, care era doctorul Tubu, s-a uitat lung la 


el, nevenindu-i să creadă. 

— Ce m-ai întrebat?! 

— Ce e aia o culvă? 

Omul şi-a rotit ochii spre ridicătura de pământ, 
unde caraliul, care se dăduse-n vorbă cu un soldat 
(eram supravegheați şi de soldaţii din trupele de Se- 
curitate), era întors cu spatele spre cei doi. 

— Unde ai auzit tu vorba asta? 

— Aseară tati s-a certat cu mămica rău; a lovit-o 
cu bastonul de piele cu care te-a lovit şi pe tine ieri, 
când ai căzut şi s-a spart sacul cu ciment... 

Doctorul păru să zâmbească şi scoase un oftat re- 
ţinut. 

— Puişor, e o vorbă urâtă. 1 se spune unei femei 
urâte şi rele. 

— Păi... mama nu e urâtă şi e bună! De ce i-a zis 
aşa?! 

Cu ochii plini de lacrimi, a luat-o la fugă, supărat 
că tati a făcuse pe mami cuvă. 

Ce se întâmplase? În ziua precedentă, doctorul 
ducea un sac cu ciment în spate. Din depozit până la 
destinație erau vreo sută de metri. EI, ori că s-a îm- 
piedicat, ori din pricina epuizării, a căzut. Copilul a 
văzut sacul spart şi pe tatăl său punându-și în funcţie 
unealta de pedeapsă. 

— Mama ta de bandit! Sabotezi şi aici economia 
Republicii! Strânge-l imediat! 

A mai venit careva, au strâns cimentul, l-au în- 
cărcat în alt sac şi a fost dus unde trebuia, sus pe 
schelă. La coborâre, l-a căutat din ochi; plecase. 


CORNEL STOICA 


Uriaşa şiră rezultată după tăierea cocenilor la 
G.A.S. Salcia se ridica la înălțimea unui bloc cu do- 
uă etaje, fiind lungă de peste 100 de metri şi lată de 
peste 10. Cărau camioanele şi două-trei remorci, din 
zori şi până în seară. Cele cinci brigăzi de câte 60 de 
oameni lucrau fără preget, sub supravegherea nu nu- 
mai a caraliilor, ci şi a unui detaşament din trupele 
de Securitate, care formau un cordon mai larg împre- 
jurul punctului de lucru. 

Construirea unei aşa namile de glugă nu era de- 
loc uşoară. Până la 20 de metri înălțime se constru- 
ieşte relativ uşor: un dreptunghi care creşte pe măsu- 
ră ce se depozitează materialul şi unde snopii se a- 
şază cu cotorul în afară. Pe urmă se schimbă poziția 
maldărelor cu vârful în afară şi se trag treptat, în ve- 
derea amenajării vârfului. Greutatea abia acum înce- 
pe. Se trage treptat aliniat un fel de scară măruntă, 
fiecare rând, câte foarte puţin, în aşa fel ca la termi- 
nare să fie o piramidă perfectă (un acoperiş în două 
ape). 

Printre cei 300 de deţinuţi politici erau mulţi in- 
gineri de toate specialităţile, dar câţi dintre ei ridica- 
seră şire de coceni, mai ales de această dimensiune? 
Dintre cei 15-20 de țărani care se mai pricepeau, câţi 
ridicaseră mamuţi ca acesta? Şi totuşi ce nu învaţă 
omul, mai ales când are biciul la spate!... 

Era toamnă târzie. Bruma se aşeza mereu mai 


181 


bogată peste tot şi îngreuna munca. Alunecam pe 
povârnişul abrupt, mai ales până la prânz. Lucram în 
şir indian, iar ultimii 3-4 "specialişti" înaintam cu 
finisarea vârfului, care se lega cu mohor pălit, ca să 
nu pătrundă apa în interior. 

Incă de când a început culesul, adică de prin oc- 
tombrie, se mai slăbise chinga. Cei 30 de deţinuţi cu 
pedepse mici, şi care urmau să se elibereze în anul 
acela, cărau apa de băut de la o fântână din marginea 
satului. Agaua îi încolona pe fiecare cu câte două gă- 
leţi. Tot de la fântâna aceea luau apă şi cei de la 
drept comun. În timp ce-şi umpleau vasele, mai pu- 
teau schimba o vorbă; vigilența nu mai era aşa de 
strictă. Se bănuia — sau se ştia — că în curând se va 
da un decret, ceea ce s-a şi întâmplat în cursul anului 
1964. 

Aşa s-a făcut că unul dintre consătenii mei, Cor- 
nel Stoica, condamnat la doi ani de închisoare corec- 
țională pentru un accident de circulaţie ca şofer, era 
acolo şi a aflat că sunt şi eu la Salcia. Zadarnic am 
încercat a doua zi să mă strecor în grupul celor ce 
cărau apă, nu s-a putut. 

Cornel a stabilit cu unul dintre ai noştri cum ar 
putea să-mi transmită veşti de acasă. Era deosebit de 
riscant. Bunăoară, era lege: când trecea grupul de 
drept comun pe lângă şira de coceni care era situată 
cam la 10 metri de drum, la auzul ţignalului — un 
şuierat prelung —, noi ne aruncam cu faţa la pământ, 
acolo unde ne găseam, şi ei porneau în pas alergător. 
Când se apropiau de şiră, porneau repede, până se 
depărtau la o bună bucată de "bandiți", după care noi 


182 


ne ridicam la semnal şi ei îşi reluau mersul obişnuit. 

În ziua cu pricina, înaintea căderii serii, cei de la 
drept comun se întorceau de la punctul de lucru al 
lor. 

— Vezi că d-l Tudor este în vârful şirei, vine cu 
finisatul, are un pulovăr albastru! 

Aşa-i spusese prietenul meu Gaşca Gheorghe, 
contabi! din Bucureşti, Iui Cornel, care voia să-mi 
comunice ceva de acasă. El fusese arestat în primă- 
vară. 

— Vezi cum faci! E mare pericol, pentru amân- 
doi. La noi nu e de glumă. 

Cornel a zâmbit. 

— Las' pe mine! La noi e altfel. 

— Am stat de vorbă cu consăteanul tău — m-a 
înştiinţat prietenul. Mâine, când se întorc de la lucru, 
o să-ţi dea un semn, fă ceva să te vadă! 

Caraliul cu ţignalul era undeva jos, la baza şirei, 
şi n-avea cum să vadă sus, spre vârf, decât îndepăr- 
tându-se. Când am văzut că se apropie coloana, am 
săltat mâna sus, ca să fiu văzut. Ei tocmai porniseră 
în pas alergător. Când au ajuns în dreptul şirei, un 
glas clar a dominat răpăitul paşilor: 

— Nea Ilie! Acas!' e bine! Sunt toți sănătoşi! 

Deodată sunetul strident al ţignalului a ţâşnit 
speriat, a dat "alarma" (sunete scurte, întrerupte, re- 
petate des), ca, după ce s-au depărtat cei cu Cornel, 
caraliii ce ne supravegheau să sune adunarea. 

— Care eşti Ilie, mă? 

Cei unsprezece "Ilii" am încremenit în poziţia de 
drepţi, după ce alunecasem precipitat pe povârnişul 


183 


de coceni. 

— Care eşti, mă, Ilie?! 

Am început să ne prezentări: 

— Trancă Ilie! 

— Neagu Ilie! 

— Săvulescu Ilie! 

— Tudor Ilie! 

Ei se uitau unii la alţii, noi la fel, abia stăpânin- 
du-ne zâmbetul. 

— La care strigă, mă, ăla dintre hoţi? La care mă? 

— Ce ştim noi, domnule plutonier?! — i-a răspuns 
respectuos profesorul Săvulescu din Timişoara, care 
şi el trebuia să se elibereze peste două luni. Ei îşi 
permit să facă glume! N-aţi văzut cum râdean? Le dă 
mâna! 

Plutonierul s-a uitat la ceas, neştiind ce hotărâre 
să ia. 

— La lucru! Executarea! 

Ne-am întors la ocupaţia noastră, oftând uşuraţi. 

— Care eşti Ilie, mă? Bă nu zău, la cine strigă ăla? 

— La cine, la necine, e o veste bună! 

Şi ne-am văzut de treabă. 

Era prima veste pe care o primeam de acasă după 
6 ani de izolare totală; alții după peste 20 nu ştiau 
nimic de nicăieri. Câteva clipe după ce am auzit gla- 
sul lui Cornel, am început să tremur. Eram în genun- 
chi, în vârful şirei de coceni; mi-am înfundat faţa în 
foile aspre, stăpânindu-mi cu greu bătăile inimii şi 
hohotul ce mă inunda. Şuieratul strident al alarmei 
m-a adus la realitate şi am început să alunec cu cei- 
lalţi, la chemarea oficiantului, şi să mă opresc în gru- 


pul "Iliilor" chemaţi la cercetare. 

După eliberare m-am întâlnit cu Cornel Stoica. 
Ne-am îmbrăţişat - eu cu bucurie şi recunoştinţă 
pentru clipa rară de surpriză şi bucurie pe care mi-o 
oferise atunci, iar el bucuros, de asemenea, că am 
scăpat teafăr din "moara dracilor"”, cum li se zicea 
închisorilor de deţinuţi politici. 

— Ai păţit ceva după ce m-ai strigat? 

— Ce să păţesc? I-am băgat în mă-sa! Ce, crezi că 
la noi caraliii aveau voie să sufle? Se trezeau jugăniți 
când nici nu visau! N-am păţit nimic. N-au aflat pe 
cel ce strigase. Nu m-a trădat nimeni. Erau şi printre 
noi oameni cu suflet, mai ales că se ştia ce fel de via- 
ță duceţi! Si 5 

Culesese via. Ne-am mai depănat câteva amintiri 
de la "Facultatea neagră”, cum zicea Cornel, în timp 
ce ulcica cu care mă îmbia s-a golit fără măcar să bă- 
găm de seamă. 


CE FEL DE OAMENI SUNTEŢI?! 


Prima oară l-am văzut în biroul de anchetă de la 
Securitatea din Craiova, în 1958. Eu, încarceratul; el, 
tânăr locotenent, asistent al şefului anchetator Toma 
Popescu, mâna dreaptă a colonelului Socol, şeful Se- 
curității Judeţului Dolj. 

Nota într-un carneţel, probabil răspunsurile mele, 
pentru alcătuirea dosarului, care, în final, a dus la 
condamnarea mea. Se plimba tăcut prin birou şi se 
oprea contrariat ori de câte ori răspundeam la între- 
bările puse de anchetator. În toată această vreme nu 
mi-a adresat un cuvânt, din când în când strivind vă- 
dit contrariat ţigara într-o scrumieră. Anchetatorul îi 
era superior; schimbau priviri semnificative, aproba- 
toare sau nu, în funcţie de conţinutul filelor din do- 
sarul ce se mărea cu fiecare şedinţă. 

A urmat scenariul procesului, după care, în 
primăvara lui 1959, când se pregătea transferul unui 
lot masiv de la Craiova la Aiud — închisoarea de 
execuţie —, în grupul de ofiţeri ce supravegheau mu- 
tarea celor peste 800 de deţinuţi, din care o treime cu 
lanţuri la picioare, am l-am recunoscut imediat pe 
maiorul de atunci, Nicolae (celălalt nume nu-l ştiu). 
Drumul de la maşina-dubă până la vagon trecea pes- 
te câteva linii de cale ferată, vegheat de soldaţi cu ar- 
mele pregătite, de câini dresați şi mai ales de privi- 
rile scrutătoare ale grupului de ofiţeri ce urmăreau 
desfăşurarea acțiunii. El era — se părea — şeful, căci 


domina elegant şi plin de importanţă totul. 

Au trecut anii ca plumbul, cu ceața şi pârjolul 
lor. Am fost eliberat în 1964, în urma decretului e- 
mis atunci. 

În 1990, după revoluţie, pe la sfârşitul lui ianua- 
rie, într-o zi rece de iarnă, am văzut reflectat în gea- 
mul une! vitrine, pe care o priveam amândoi, o figu- 
ră cunoscută. Am întors capul, încercând să-mi a- 
mintesc de unde îl cunosc pe vecinul meu de privit. 
Cetăţeanul avea o faţă speriată, un fulgarin cam boţit 
şi o privire cumva rătăcită. A vrut să se depărteze, 
nehotărât, dar s-a răzgândit şi-a făcut un pas spre mi- 
ne. Era colonelul Nicolae, care încercase să mă întâl- 
nească după eliberare de câteva ori. Aveau planurile 
lor cu noi, foştii deţinuţi politici. Le-am simţit per- 
manent umbra vreme de vreo trei ani, după care m- 
au lăsat în pace. 

Vitrina în faţa căreia ne aflam reflecta doi oa- 
meni: unul senin, cu dor de viaţă, şi celălalt cu o pri- 
vire în care se oglindea frica. L-am privit intens. 

— Să trăiţi, domnul Tudor! Să trăiţi, ce mai fa- 
ceţi? Tot tânăr! Tot tânăr! 

— Precum se vede! Dar dvs.? 

— Eu? — şi a dat din mână a lehamite. Rău, tova- 
răşe... ăăă... domnul Tudor. Rău a! dracului! 

— De ce? 

— De ce? Păi nu vedeţi de ce?! Tocmai dumnea- 
voastră? 

Mi s-a părut că insistă pe "dumneavoastră". O 
făcea din viclenie, din teamă, nu ştiu exact; cert este 
că mi-a făcut milă. M-am pomenit că-i zic: 


— Domnule colonel, vă pot ajuta cu ceva? 

A deschis ochii mari. La orice s-ar fi aşteptat, dar 
la ce auzise, în nici un caz! A tuşit, vădit încurcat, şi 
a răspuns moale: 

— Ăăă... Da... Nu, mulțumesc! 

Nu a îndrăznit să-mi întindă mâna şi nici eu nu 
m-am grăbit. A săltat cu respect exagerat pălăria, sa- 
lutând mai mult cu spinarea la bună-ziua mea, fi- 
rească, fără ură. 

Şi iar au trecut ani, cu zilnica lor grijă, şi poate şi 
frică, cu nesiguranța şi cu negura lor, pentru cei mai 
mulţi dintre noi, care purtam stigmatul de "duşman 
al poporului muncitor"! Ce aberaţie, Doamne! 

1996, februarie: zi frumoasă de iarnă lungă şi 
grea. Cu soare atât de dorit şi prietenos. Mă oprisem 
în faţa unui stand de cărţi, care-mi dezvăluia mul- 
ţime de coperţi strălucitoare, ce îmbiau la lectură. 

— Ce aveţi de Mircea Eliade, Cioran? 

Vânzătoarea a săltat din umeri, cu "ce se vede!”. 
Undeva, mai la margine, acoperită pe jumătate, Gân- 
duri albe a lui V. Voiculescu. Am plătit şi am băgat- 
o în servietă, când... 

— Asta aţi citit-o? — şi-mi arată o carte deosebit 
de frumoasă, sclipicioasă, cu titlul şi autorul în re- 
lief. Sandra Brown... 

Glasul îmi era cunoscut, ca şi figura radioasă, 
deasupra unei cravate impecabile şi a unui guler alb 
imaculat. Purta azvârlit neglijent pe umăr un parde- 
siu cu dos kaki strălucitor, din care se degaja un par- 
fum "ca pe vremuri”. 

— A, d-l colonel Nicolae! 


— Care vă salută cu toată stima, domnule Tudori 
Nu vreţi să îmbătrâniţi? Care e miracolul? 

— Păi... cred că celula de la Aiud, unde cu "dra- 
goste tovărăşească” m-aţi pitulat o bucată bună de 
vreme, m-a ajutat să-mi păstrez tinerețea! 

S-a prefăcut că nu pricepe aluzia şi mi-a replicat 
prompt: 

— Nu glumiţi, că aşa e! Nu abuzuri, nu alcool, nu 
femei! 

ŞI a rânjit semnificativ. Probabil că în ochii mei 
a sesizat o undă de dispreţ, fiindcă imediat şi-a dres 
glasul, prietenos. 

— Ce mai faceţi, soţia, copiii? 

— Bine, mulţumesc! 

— Ştiţi că şi eu sunt pensionar. M-am liniştit, dar 
să ştiţi că nici pentru noi n-a fost uşor! 

— Ba bine că nu! Tocmai eu să nu ştiu cât de greu 
v-a fost dumneavoastră! 

Am făcut un pas să mă depărtez, când el: 

— O clipă, vă rog, domnule Tudor! Numai puţin! 
Vă rog, pentru liniştea mea! Reţineţi că prin ianuarie 
'90 ne-am întâlnit, tot pe aici cred, era cam frig şi 
mie nu-mi prea era la îndemână... 

— Da. Ştiu. 

— Ţineţi minte ce mi-aţi spus, nu? "Cu ce vă pot 
ajuta, domnule colonel?”. Aşa aţi spus! 

— Mi-aduc aminte. 

— Ei bine, domnule, vă fac o mărturisire. Am a- 
vut prieteni care imediat după revoluţie, când apele 
erau turburi, s-au făcut că nu mă cunosc; ba mă oco- 
leau, şi acum mă ocolesc. Mă aşteptam la brutalităţi, 


nu te mira — trecuse la persoana a doua —, mai ales 
din partea celor cărora le pricinuisem mult rău. Ce 
vrei domnule, meseria! Nu era glumă! Ştii dumnea- 
ta! 

— Ştim, din păcate! 

— Cum spuneam, când ne-am întâlnit, ca şi azi, 
întâmplător, te-ai oferit să-mi ajuţi! De ce? 

— De ce?Aşa! 

— Ce fel de om eşti, domnule? Ce fel de oameni 
sunteţi?! 

— Ei! Asta e, domnule colonel! D-voastră nu veţi 
înțelege niciodată! Nu veţi putea înţelege; sunteţi al- 
tă plămadă, altă educaţie, poate alt neam! 

— Cum alt neam? Eu nu sunt român? 

— Sunteţi, cum să nu! Dar sunt români şi români! 
Nu? 

A căscat nişte ochi mari cât cepele. S-o fi simţit 
vizat... "Chiar aşa, domnule?!". 

S-a îndepărtat cu ciudă pe faţă şi poate că se tot 
întreba în sinea lui: "Ce fel de oameni sunt ăştia, 
domnule?!". 


POEZIA LUI RADU GYR 


Scară către cer pentru obijduiţii veacului. Nu e o 
preţiozitate, o exagerare menită să atragă atenţia u- 
nor necunoscători. E o certitudine constatată nu nu- 
mai de mine, ci şi de toată mulţimea deţinuţilor poli- 
tici anticomunişti care s-au învrednicit, mulţi fără 
voia lor, să ducă crucea unui neam obidit timp de 
aproape o jumătate de veac. E o certitudine pentru 
oamenii peste care a căzut piatra de moară a proce- 
selor, pe cât de nedrepte şi de viclene, pe atât de in- 
umane şi de groaznice. Montate cu măiestrie de cei 
de altă lege, au avut ca scop destrămarea a tot ce a 
avut mai reprezentativ spiritualitatea românească. 

Încercările de rezistentă au avut o eficacitate scă- 
zută, pentru că organul de opresiune era foarte bine 
organizat, aveau consilierii N.K.V.D.-ului, care au 
mai distrus un popor, ştiau exact cum trebuie proce- 
dat, şi suficiente cozi de topor locale, iute-iute vân- 
dute ocupantului. 

Puşcăriile au confirmat faptul că firea omeneas- 
că, oricât de călită ar fi fost, când este supusă unor 
încercări la care nu se mai poate rezista, se frânge şi 
moare dacă nu are un fir de speranţă de care să se a- 
gaţe, un suflu de viață cât de firav pe care să se spri- 
jine. Acea infimă rază de nădejde este un izvor năs- 
cător de energii nebănuite, care se transformă într-un 
fluviu ce depăşeşte zăgazurile de teroare şi de frică. 

Salvarea a fost, prin excelență, minunata poezie 


a lui Radu Gyr. Temniţa Aiudului, şi nu numai ea, a 
purtat în tenebrele sale nebănuite valori de spirituali- 
tate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi de 
frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar 
lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaștină a 
deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, 
condamnatul la moarte, apoi la muncă silnică pe via- 
ță. "Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!" a fost con- 
siderată de politruci poezie-manifest şi poetul a fost 
tratat ca atare. 


Lansarea la Craiova a volumului de poezii Sân- 
gele temnifei a prilejuit auditoriului un expozeu ţinut 
de profesorul Mircea Nicolau (şi el ispăşitor a unei 
condamnări de peste 20 ani de muncă silnică), din 
care îmi permit să redau câteva fragmente. 

"Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un vi- 
sător care se emoţiona în fața unei frunze căzute, a 
unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două 
lespezi de piatră.... 

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma 
lui, în faţa căreia nu se poate rezista, a fost poezia, 
teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar 
pentru duşmani — foc mistuitor... 

Sufletul lui era un vulcan în erupție. Versurile 
lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeți neiertătoare 
pentru duşmanii Țării. Eleganţa lor s-a născut din su- 
ferinţă, iar puterea de penetraţie din înnăscutul talent 
şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu. Sen- 


sibilitate crescută în focul unei tinereţi entuziaste, 
pregătite pentru mari transformări, dar urmărite me- 
reu de ura contemporană, care n-a înţeles, sau mai 
bine zis n-a vrut să înţeleagă, măreţia idealului legio- 
nar. Sau au înţeles, şi frica de cele ce-i aşteptau i-a 
unit, ştiind că biruinţa Mişcării însemna sfârşitul co- 
rupţiei din sferele puterii politice cele mai înalte, în 
frunte cu Carol al II-lea”. 

Perfecţiunea şi frumuseţea poeziilor lui Gyr, de 
comparat doar, poate, cu versul eminescian în câteva 
ipostaze, se datorau, pe lângă talentul cu care a venit 
pe lume, şi culturii sale deosebite. Anii de studenţie 
i-au fost dominați de filozofia creştină, prin titanii ce 
o reprezentau: Nae lonescu, Mircea Eiiade, Con- 
stantin Noica, Petre Ţuţea, cu care a fost camarad de 
crez şi generaţie. 

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a izbit în 
buza obraznică a imposturii vremii, a tendinţelor vă- 
dite de a minimaliza creaţia valorică, nu numai a lui 
Gyr, dar şi a tuturor celor care ridicaseră steagul 
dreptăţii româneşti. Puteau să îngăduie hoardele tă- 
vălugului roşu şi ciracii lor pe cei care îndrăzneau să 
le stea în cale? Puteau să admită cei îngălaţi până la 
saturare cu doctrina duşmănoasă împotriva credinţei 
în Dumnezeu ca tineretul entuziast şi credincios să le 
fie stavilă? Curajul vârstei, idealurile înalte puse în 
slujba Mişcării Legionare au trezit duşmănia celor 
puşi pe căpătuială în Țară. N-au putut să ne ierte. Au 
îmbulzit puşcăriile cu floarea tineretului studenţesc, 
care, călit în cuibul legionar, a trecut sub crucea grea 
a neamului îngenuncheat; şi iată cum în vălmăşagul 


ciclopic se ridică pârghia de rezistenţă viguroasă şi 
de neînfrânt: poezia lui Radu Gyr. 

Cine era făuritorul acelor torţe care prin lumina 
lor au ridicat la luptă o generaţie de tineri, într-un 
timp atât de scurt, şi mai ales într-o vreme când se 
simţea nevoia unei transformări radicale în gândirea 
şi mentalitatea zilei? Cine putea să scrie: Sfântă 
tinereţe legionară/ Cu piept călit de fier şi sufletul 
de crin,/ lureş neînfricat de primăvară,/ Cu fruntea 
ca un iezer carpatin...) El! Acest firav cu suflet de 
stâncă şi vifor, acest delicat tânăr, în al cărui condei 
se vărsase toată bogăţia plaiurilor româneşti cu toată 
prospeţimea şi neasemănata lor frumuseţe. El, care 
purta în cap mii şi mii de versuri repetate încontinuu, 
ca să nu se uite, cum de altfel procedam toţi în ace- 
laşi scop, fiecare fiind o ţandără de adevăr ori un po- 
cal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi 
izolărilor fără termen, în jumătatea de secol de înge- 
nunchere naţională. Căci dacă noi, cei ferecaţi în 
lanţuri şi între ziduri pentru un crez, am supravieţuit, 
numai Dumnezeu ştie cum, celor rămaşi în marea 
temniţă ale cărei ziduri erau graniţele unei ţări 
ciuntite, celor rămaşi în aşa-zisa libertate, le-a fost 
oare mai mică suferinţa? Le-a fost mai dulce chinul? 
Poate cineva să măsoare cantitatea de lacrimi ce s-au 
vărsat din ochii mamelor, ai fiilor şi fiicelor celor 
întemnițați, a căror număr nici nu se cunoaşte? Poate 
cineva, oricine ar fi, să pătrundă în adâncul amără- 
ciunii celor rămaşi fără părinţi, fără adăpost, azvârliţi 
în strada în care mila creştină era "ajutor legionar" şi 
tratată ca atare? Nu-l văd pe acest "cineva", fiindcă 


suferința nu se poate măsura, iar jalea nu are o mar- 
gine; nici în timp, nici în spaţiu. 

Dar iată, cum spuneam mai înainte, firicelul de 
nădejde irupe şi creşte, metafora de foc şi petalele 
lui Gyr bandajează răni şi usucă lacrimi, încălzesc şi 
catifelează lanţuri şi cătuşe: 


Temniţă, temniţă, turbată cățea, 
Cum ți-ar da foc inima mea! 

Viaţă, viață de-afară, zăludă, 

Cum joci în somnul meu paparudă.... 


Cum de n-a murit în iadul Aiudului Radu Gyr? 
Cum de n-am murit cei care, după atâţia ani de întu- 
neric, am văzut iar soarele? Răspunsul îl dă el, în 
"Rugăciunea din celulă”: 


Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă! 
Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei: 

În noaptea mea şi-a lăsat amintirea prăsilă 
Toate năpârcile ei! 


Se pot umple mii şi mii de pagini cu exemple ca- 
re de care mai luminoase, ori mai sumbre, din care 
se vede de ce n-a murit poetul, de ce n-am murit noi, 
purtătorii de lanţuri şi cătuşe. Miracolul, pentru că 
miracol a fost, pe care temnicerii şi mai marii lor nu 
l-au putut pricepe sau înţelege, şi nici nu aveau cum, 
căci erau altă plămadă, altă frământătură. 

Inchisoarea a fost un centru de iradiere a misticii 
creştine. Astfel, cel ce va deveni scriitorul şi mona- 


hul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, evreu, s-a con- 
vertit ca urmare a discuţiilor avute cu intelectualii 
legionari în timpul detenţiei. Jurnalul fericirii este 
chiar povestea convertirii lui şi a descoperirii căii 
regale a fericirii. Dragostea creştină a grupului legio- 
nar şi capacitatea de sacrificiu a acestora l-a scăpat 
chiar de la moarte. Se poate pune întrebarea: a vrut 
cineva, cu bună ştiinţă, să se sacrifice, să se chinuie 
sau să se jertfească? Ei bine, da! Aceştia au fost ti- 
nerii care juraseră să trăiască în sărăcie şi să dea to- 
tul Ţării şi Neamului din care fac parte. 


* 


Singurătatea este cel mai mare duşman al ostra- 
cizatului. Singurătatea distruge mai rău decât foa- 
mea, decât tortura, decât frigul; ea este inamicul cel 
mai insidios. Scăparea este numai intensa activitate 
intelectuală. Astfei, regretatul Corneliu Coposu, într- 
o emisiune televizată, spunea că singurătatea, dacă 
n-ai cu ce să o umpli în acele condiţii inumane, adu- 
ce nebunia şi chiar moartea. Singura modalitate de a- 
ţi ocupa mintea în singurătate este activitatea spiritu- 
ală intensă: rugăciune, creaţie literară, filozofie, no- 
taţii pe pereţii celulelor, orice în afară de abandon. 

Oameni simpli, mulţi ridicaţi cu grămada, înce- 
peau să urle după câteva ceasuri de izolare sau de 
„neagră" (celulă cu pereţii vopsiți în negru, fără fe- 
restre şi cu o uşă metalică tot neagră). 

RUGĂCIUNEA, comunicarea cu Dumnezeu, a 
fost secretul salvării noastre. Lângă rugăciune, lumi- 


na poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inima de 
inimă, sufletul de suflet, cu zalele lanțurilor care ne 
rodeau gleznele. Versul lui se răia. Era pentru noi, 
haină şi hrană, apă şi căldură. 

Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un 
strop de viaţă, prin cine ştie ce minune, se mulțumea 
cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna — i 
se spunea "ceai" — şi cu 100 de grame de pâine, se 
trăia totuşi plenar, căci belşugul hranei fiinţei interi- 
oare era în noi uriaş. 

Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos să se 
scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă 
sau două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne 
umpleau gamela. Eram bogaţi. 

În vremea aceasta, el, topit de foame, ros de boa- 
lă, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul lui 
pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de 
mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de 
comparaţie. Fremătau celularul şi Zarca de ceea ce 
Dumnezeu îi dăruise din belşug. Hrană pentru sufle- 
te strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de 
informaţie, de posibilitatea de a fi de folos. Doamne, 
ce personalităţi de cultură putrezeau acolo! Binecu- 
vântatul calorifer era firul de telefon care lega celulă 
de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Afa- 
ră de cazul când un nou-venit de afară aducea veşti. 
Se bătea "K", ceea ce însemna eliberarea liniei, şi a- 
tunci cu sufletul la gură se asculta fiecare cuvânt. 
Scara la cer a fost ţeava caloriferului pe care circula 
şuvoiul poetic, ce întrema şi întărea speranțele obi- 
diţilor veacului. Punte salvatoare peste prăpăstii, ca- 


re a salvat vieţi, a vindecat răni. Cum să-ți mai fie 
foame sau frig când sub frunte se instala lumina? 


Pe-o sprânceană de lumină, 
Lângă-o lacrimă de rai, 
Verdea cuhne carpatină 
Rotunjeşte dulce plai... 


(Din "Balada unui piai de munte") 


Şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de 
Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de "clopotarul din 
stele", de "iconarul de lângă rai” şi de mulţimea de 
eroi din baladele sale. Părăseam celula, fugeam din 
iad şi ne retrăgeam acolo sus, unde aripile sufletului 
se desfăşurau în voie, în libertate, in toată măreţia 
lor. Aceasta a fost opera lui Gyr pentru cei mai mulţi 
dintre noi. 

Răsfoiesc acum, cu un nod în gât şi cu o încân- 
tare ce nu poate fi înţeleasă în adâncimea ei decât de 
cei ce au trăit-o, cartea lui. 

Cartea lui! Cea pe care a visat-o acolo, elegantă, 
curată, sfântă. Îmi clătesc ochii sufletului din versu- 
rile nemuritoarelor balade, pe care şi eu le-am purtat 
în cap, din care multe au fugit în uitare, dar le redes- 
copăr cu adâncă emoție, cu emoția cu care le furam 
prin Morse; cu aceeaşi tresărire de bucurie cerească 
cu care le zgâriam pe bucăţica de săpun, tremurând 
de frică. 


Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în liber- 
tate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt 
pentru ei. Pentru cei de mâine. La ei s-a gândit poe- 
tul-martir când le-a dat viață sângerând. Dacă tinerii 
României — care s-au dovedit că pot fi eroi — l-ar că- 
uta şi l-ar găsi pe Radu Gyr, ar avea bucuria şi sur- 
prinderea de a da de un izvor de frumuseți nebănu- 
ite, ar deveni mai buni, mai frumoşi, mai patrioţi! 

Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile 
unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în 
paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi 
în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, 
ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos? 

Caută, tinere, şi găseşte — nu-i greu — izvorul dă- 
tător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge 
din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de 
frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul 
neamului nostru, de care se cade să fii mândru. E 
spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi. 


NE VOM ÎNTOARCE ÎNTR-O ZI! 


Pentru mine, oamenii pe care am avut norocul 
să-i întâlnesc erau uriaşi. Avocaţi străluciți ca Barto- 
lomeu Livezeanu sau dr. Banea, ingineri apreciaţi de 
Căpitan, precum Smărăndescu sau Gh. Clime, doc- 
tori ca Bolintineanu, intelectuali ca prinţul Alecu 
Cantacuzino, ca să nu mai vorbim de titani: Nae lo- 
nescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcă- 
nescu, Petre Ţuţea, Radu Gyr şi atâţia alţi oameni — 
mai străluciți unii decât alţii şi cunoscuţi pentru re- 
numele lor — care renunțaseră la misiunile lor şi se 
înrolaseră voluntar în Mişcarea Legionară. Care, în 
fond, ce urmărea? Transformarea din temelii a sufle- 
tului românesc. Primenirea acestuia în duhul moralei 
creştine, sănătoase prin păstrarea virtuţilor strămo- 
şeşti ale neamului. 

Această îndrăzneală, de a dori şi făuri o Românie 
nouă, nu le-a fost iertată. Au simţit trepăduşii şi lin- 
găii Palatului, politicienii corupți, nesătuii negustori 
evrei, că se strânge funia la par pentru toţi jefuitorii 
banului public, cum avertizase tânărul deputat de 
Tutova, Corneliu Codreanu. Şi nu i-au iertat. Calom- 
nia, ura, viclenia politică, ştreangul, glonţul, toate 
atributele malefice ale puterii s-au îndreptat înspre 
ei, fără scrupule. S-au înfundat puşcăriile cu toată 
floarea intelectualităţii româneşti, trezită ca Făt-Fru- 
mos de trâmbiţa Legiunii Arhanghelului Mihail, elită 
ce a fost torturată cu invenţii care mai de care mai 


diavoleşti, iar apoi aceşti martiri av fost mânjiţi cu 
noroiul urii şi al dispreţului. 

Mlaştina deznădejdii s-a lărgit şi adâncit în cei a- 
proape 50 de ani de teroare roşie. Cei care am avut 
îndrăzneala să continuăm lupta pentru împlinirea vi- 
sului de aur al făuritorilor Legiunii am plătit scump 
şi greu. Şi plătim încă. În noi, puţini câţi mai sun- 
tem, trăiesc spiritele nemuritoare ale eroilor, ale 
morţilor noştri. Însăşi faptul că, după 70 de ani de 
teroare, de chinuri, de suferinţe, cel ce semnează 
aceste rânduri poartă în suflet icoanele vii ale acestor 
oameni, nu spune ceva? 

Cu toată diabolica viclenie a bolşevismului, cu 
toată ura celor care niciodată n-au văzut şi nu văd cu 
ochi buni strălucirea jertfelor legionare aduse pe al- 
tarul țării, crezul Legiunii străbate. 


Ei 


"Au ochi şi nu vor să vadă, au urechi şi nu aud”, 
a spus Mântuitorul lisus Hristos, nu o dată, în scurta 
Sa viaţă pământească. 

Am credința fermă că duhul Căpitanului şi al mi- 
ilor de martiri ai Legiunii ocroteşte pământul acesta 
sfinţit cu sângele lor risipit în cele patru zări, de la 
Jilava la Sighet, de la Gherla la Aiud, de la Canal la 
Baia Sprie. Oricâtă teroare, oricâtă viclenie luciferi- 
că, cum spunea Comandantul Horia Sima, nu pot 
înfrânge lupta celor luminaţi cu Duhul lui Dumne- 
zeu, cu dragostea Lui. 

Ne-am înrolat copii. Am ajuns în toiag. Ne-au 


, 


BL 


: | S ta 
EI EI E DEE 


TORI 
pi 
| 


ars focuri, ne-au înecat ape, ne-au bătut furtuni, 
suntem încovoiaţi, dar nu învinşi! Acest fluviu de 
puritate şi curăţenie creştină va pătrunde şi în cei de 
azi, în tinerii care au aceeaşi dorinţă de mai bine. 

"Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc!", afirmă 
neîntrântul luptător Ion Gavrilă Ogoranu, plecat de 
curând spre cele veşnice, prin cărţile sale cu acest 
titlu. 

Tina de pe conştiinţe se spală greu. Ce ai întinat 
50 de ani nu poţi curăţi repede. Dorinţa de transfor- 
mare nu ajunge. Nimic nu se dobândeşte fără efort, 
fără luptă, fără fertfă, cum ne-au dovedit înaintaşii. 


Cu fruntea sus păşi-vor înainte 
În jurul steagului fălfâitor, 
Legionarii sacrificiilor sfinte, 
Ducând şi mai departe crezul lor! 


Or fi bănuit oamenii aceştia ce hidră masonică le 
pregătise sfârşitul? Greu de crezut. Nicoleta! Singura 
femeie comandant legionar, ucisă bestial şi aruncată 
în flăcările crematoriului încă vie fiind! Eroi! Mar- 
tiri! Sfinţi! Căzuţi în luptă pentru neam şi Biserica 
lui Hristos. 

Şarpele cel vechi, supremul ghid al puterii, avea 
să-şi verse veninul şi să ridice viaţa acestor incura- 
bili visători care ştiau să lupte. Armele lor? Credinţa 
în dreptatea cauzei în slujba căreia se înrolaseră, nă- 
dejdea în mântuirea neamului, dragostea faţă de cel 
drept şi lupta împotriva duşmanilor dovediţi ai Ţării 
şi ai Crucii. În partea cealaltă, la inamic, nesocotirea 


202 


e 


şi încălcarea impertinentă a legii, urzeli de culise la 
Paiat şi la Guvern, ura faţă de tot ce se anunţa pur, 
curat, patriotic; adică faţă de tot ce era scris pe stea- 
gurile, din ce în ce mai multe, ale Legiunii Arhan- 
shelul Mihail. 

Și totuşi, vremelnic, Lucifer a biruiti Viitorii 
martiri formaţi la şcoala legionară şi-au îndesit rân- 
durile. Dovadă interminabilul şirag al celor ce, cu 
fruntea sus, au înfruntat sălbatica prigoană de o ju- 
mătate de veac. 

Nu erau destule jertfe în noianul crescând al ce- 
lor gata de moarte! Cine ar putea înţelege sau pă- 
trunde icoana divină? Poate că Arhanghelul Mihail 
avea nevoie de ajutoare în oastea cerului! Şi ei s-au 
înrolat senini, conştienţi de rolul jertfei lor. 

Şi erau atât de frumoşi! Şi erau atât de curaţi! 
Atât de plini de viaţă şi de dorinţa de a spăla întină- 
ciunea veacului cu sângele lor tânăr; dorință plătită 
din greu. 

Pe cei puţini care au scăpat din gura hulpavă a 
mitralierelor lui Armand Călinescu, şi apoi ale lui 
Nicolski, i-am întâlnit la Aiud. Erau schelete vii. În 
ochi aveau totuşi aceeaşi lumină, în suflet aceeaşi 
nădejde şi în inimi chipul drag al Căpitanului, Sfân- 
tul lor. 

S-au spart porţile, s-au topit lanţurile şi au căzut 
zidurile. Peste osândiţii "Gărzii de Fier” a prins să 
răsară un soare nou, timid, dătător de speranţe. Ge- 
neraţiile de tineri de azi, când vor ajunge să înţelea- 
gă ce a însemnat Mişcarea Legionară în România de 
ieri, vor pricepe sigur cum vor trebui să pregătească 


România de mâine. Pentru ei, pentru fiii şi nepoţii 
lor, pentru viitorul din care nu se poate să nu renască 
un nou Căpitan, care cu ajutorul proniei cereşti să 
poată schimba la faţă România, sufletul ei atât de 
sfâşiat, atunci duhul creştin, crucea lui Hristos pen- 
tru care şi sub care au căzut legionarii, va triumfa. 
Aceasta este credința nestrămutată a celor puţini câţi 
au rămas nestriviţi de tăvălugul morţii. 


Addenda 


CU CAPUL 


PE GENUNCHII DOMNULUI 
9 
CUGETĂRI LIRICE 


CU CAPUL PE GENUNCHII DOMNULUI 


Pentru Oana şi Adela, 
cu dragoste de la tataie 


Iubite cititor, 

Cartea aceasta nu e scrisă de mine. Principalul vino- 
vat e un trăznit de pix, care de la o vreme mă tot îmbol- 
deşte, mai ales de când a băgat de seamă că mi se învâr- 
tesc în cap nişte spirale ce-mi dau frisoane cu imperati- 
vul: "Porneşte!". 

Am pregetat, ştiind că nu-i de glumă. Până la urmă 
am privit în dreapta, în stânga, la deal, la vale — poate şi-n 
sus — şi, aruncându-mi ochii cam dincolo de zare, am ză- 
rit o splendidă grădină încărcată cu tot soiul de fructe. 
Minunăţii: mere ionatane sau domneşti, pere văratice sau 
zemoase de toamnă, cireşe de mai sau trunchioase de va- 
Tă, ce să mai înşir, toate darurile date de Dumnezeu oa- 
menilor ca să fie fericiţi. 

E adevărat că pe lângă gard sau pe jos se găseau din 
destul mure — nu toate coapte —, fragi, zmeură, agrişe și, 
destul de înghesuiți, corcoduşi verzi, ale căror poame îţi 
fac gura pungă... 

Am luat din toate, până m-am trezit cu traista plină. 
ERAU FERMECATE şi de aceea am început să-mi um- 
plu rafturile cu minunea frumuseţilor. Nu le-am luat pen- 
tru mine, nu sunt egoist — iată, le ofer cu dragoste celor ce 
vor căuta un strop de odihnă a spiritului, celor care le vor 
trezi un zâmbet, ori o înjurătură, de ce nu? Nu mă supăr. 
Am aflat ulterior că grădina de care am amintit se cheamă 
LITERATURA ROMÂNĂ, şi nu numai de la Cantemir şi 


Dosoftei până la poeţii şi scriitorii de azi. Cine i-a pus să 
risipească atâtea comori? Şi eu să stau să privesc? Așa se 
face că trec timid în rândul celor care, invitaţi de imacu- 
lata pagină albă, o "mâzgălesc" — vorba lui Arghezi — 
spre delectarea multora. 

Ce mă fac însă, că de la o vreme cuvintele mi s-au 
umplut de râie? Nu zâmbiţi! Se freacă-n văzul lumii une- 
le de altele, până sângerează. 

Unele sunt pline de noroi; sunt jilave. Încerc să le 
scutur îngrămădeala de tină şi, când reuşesc, rămân des- 
puiate. Sunt tentat să le las aşa. Altele sunt poleite cu lu- 
mină. Doamne, cum strălucesc! Dar sunt puţine. Aş vrea 
să le ţin mai mult lângă mine, dar îmi scapă printre de- 
gete. 

Mai am un buchet de cuvinte sfioase, bat la poarta 
gândului cu capul plecat, neîndrăznind să ridice ochii. 
Nişte obraznice! Nişte nedorite! Mereu mă îmboldesc să 
le scot la iveală. Ce să fac cu ele? E lumea plină de astfel 
de podoabe. 

Aş vrea să le zăvorăsc în beciul uitării, dar ca nişte 
cârtițe scot afară boturi catifelate şi-mi fac cu ochiul. 

— Fără noi n-ai nici un haz! 

Şi-mi dau cu sâc! 

Aş fugi în lumea serafică a cuvintelor pure, dar sunt 
aşa de rare că alerg cu sufletul la gură după unul ca iubi- 
re, mamă, copii, ţară... Dar iubirea, deşi e, s-a aşezat, ma- 
ma a murit, copiii s-au făcut mari, iar ţara... 

Şi eu stau popândău între atâtea cuvinte, de toate mă- 
rimile, tăriile, culorile etc., şi caut... Poezia. Când bag de 
seamă că e dosită prin coclaurile vorbelor, când tocmai 
cred că am prins-o, e ca şopârla, îţi lasă un sfârc de coadă 
şi fuge. Rămân cu câte un vers: ba plin de râie, ba mânjit 
cu noroi ori cu puţină lumină, câteodată sfios, câteodată 
şui etc., etc. 


Iar dacă din noianul de vorbe zăresc mugurul poeziei, 
încerce să nu-l rup înainte de a înflori. Când să-și verse 
floarea, ba vine un vânt dirijat, ba o ploaie cu bulbuci, în 
care nu rezistă şi se frânge... la poezia de unde nu-i! 

O iau de la început: seamăn, plivesc, ud, supraveghez 
creşterea. Şi uite-așa... Nici o afacere! 


Ilie Tudor 
Podari, februarie 2010 


Prietene, 

Am început un an de răscruce. Mă şi întrebam când 
viaţa-mi era pe muchie de cuţit: voi ajunge eu în 2010? Şi 
uite, l-am prins de picior şi-l ţin bine! 

M-am gândit să-ţi amintesc că mai exist, deşi nu-mi 
vine a crede! Năvala gândurilor pe care le-aş vrea albe 
fug spre tine. Poate te-a frământat vreodată ispita de a lua 
în pumni lumina zorilor şi s-o bei până să simţi că ochii ţi 
se fac adânci, curaţi, cuminţi ca ochii copiilor când se tre- 
zesc şi se opresc fericiţi pe chipul mamei. 

Mă gândesc că dacă mi-aş putea cunoaşte destinul, i- 
aş atârna de gât o pită de floarea-soarelui tânără, să se în- 
toarcă mereu cu faţa spre el. Poate că atunci aş putea să 
scap de bezna din gânduri, aşa, din dorinţa de a fi, cu tot 
zborul frânt, cu nesomnul cântecului, cu perfecțiunea îs- 
pitei, cu setea de adevăr, cu puterea de a vrea, de a putea 
să plângi că nu ești un coltuc de pâine caldă să te dăru- 
ieşti unui flămând. 

Incep să mă conving că nimic nu-i mai frumos ca 
vântul noaptea, când devine stăpân şi te urmăreşte peste 
tot. Greu bagi de seamă că e cam ticălos. Stă cu cuțitul în 
mână şi nu te taie. Te crestează puţin şi-ţi seamănă în răni 


Zr erat at 


PETE 


miros de fulger proţăpit în foi de nuc înflorit în noaptea 
de Sfântul Gheorghe. 

lată cum tristețea se răsuceşte în inimă ca iedera, pen- 
tru că amăgirea, risipindu-şi fumul, sună ca dorinţa de a 
fugi în crânguri cu grâu verde, în care picură în nopţi se- 
nine lacrimi de lună. 

O, de câte ori n-am vrut să topesc în şoapta cânte- 
cului aur de toamnă şi răcoare, să îngenunchez la masa 
tăcerii, ca un măceş încărcat cu chiciură de stele, şi să nu 
mai simt durerea lumii, care mă ţine de mână. Nu se 
poate să nu fi sirnţit clipele vii şi tinere cum deschid poar- 
ta şi intră în curte, să caute minunea înfloririi zambilelor, 
ori a tufănicilor pudrate cu brumă. 

Ai băgat de seamă că în pământul târnosit cu flori 
ucise, chiar dacă semeni ceva, nu creşte? În petecul aces- 
ta de pământ, sub flori moarte, viaţa refuză să crească. De 
ce oare? De ce norocul nu-şi face locaş în casa în care 
domneşte şi stăpâneşte ura? Ştiai că el se opreşte îndeo- 
sebi acolo unde găsește o dragoste mare, adevărată, fără 
bătrâneţe? 

Uite că am luat-o în sus fără drum, fiindcă cred că 
Luceafărul vieţii mi s-a îngropat în gheţuri, pe drumuri de 
nea. Dacă m-am hrănit mai întotdeauna cu muguri de 
pelin, am zis: şi ce dacă? Mi-am umplut pălăria cu lună, 
am tras-o pe sprânceană ca orbul tămăduit de patima soa- 
relui, mi-am atârnat mâinile de cer, m-am simţit lângă 
Dumnezeu, mai ales atunci când deznădejdea mă prindea 
ca o gură de lup flămând. 

Acum uite că trăiesc, înnegrind pagini albe, şi-ţi tre- 
zesc un zâmbet. 


Cu dragoste! 
Eu 


lar îţi scriu, că parcă mă împinge din spate un bles- 
tem şi nu pot să tac. Am mâncărime la limbă, cum se zice 
pe la noi. E o noapte sucită, atîrnată de sulițele ploii şi-n 
mine tăzluieşte un dor de necurprins. Am băgat de seamă 
că atunci când moare toamna mergi tăcut şi asculţi cum 
sângele se zbate prin vine ca un cântec prelung de vânt, 
care despică râurile, să lase drumul luminat. Fugi cu gân- 
dul că nu o dată plânge sub stele negre ca obrajii păcatu- 
lui. 

În miez de umbră, cu inima coborâtă de pe cruce, 
constat şi mă doare când văd jigodii de rang, proțăpite în 
spicul treburilor țării. În timp ce mulţi rabdă foamea şi 
frigul, lor le e mai mult decât bine. Cum să nu-ţi vină să- 
njuri măcar în gând, în gândul care se vrea curat, nou, 
proaspăt, plin de rouă, încărcat cu miracole care ar putea 
să se rupă în fire subțiri: unele de mătase, altele de um- 
bră, ca să dea suflet fiecărei flori în clipa ce-şi sună ari- 
pile pentru un zbor frânt, o fugă înlăuntrul timpului, scur- 
tă fiindcă inima timpului e fierbinte, poate fi bolnavă, 
poate arde cu vâlvâtăi, care pot calcina trandafirii, o amă- 
gire vicleană — secunda de hodină a unui ceas amar. 

Inchid ochii şi văd toamna ce miroase a dovleac copt 
şi aş vrea ca fiecare om să verse în pragul vecinului o căl- 
dare de lună plină, fără să ceară nimic în schimb. Iată 
cum stafia suferinţei se întinde peste tot, înfricoşând îm- 
prejurul. 

Lumea nu trebuie judecată pe la colţuri: că merită 
mai multă iubire, mai puţină imoralitate, mai puţină ură. 
Atunci când nu ţi-e bine între oameni, caută în tine un 
lac; împinge în el o barcă cu cer senin, ia vâslele şi, după 
ce ai bătut câteva pogoane de apă şi stufărişuri, închide 
ochii şi vezi-te copil, în braţele mamei! Vei simţi că eşti 


Za 


j 


Eee amo a ds 5 


în poala lui Dumnezeu şi fericirea îţi va da ocol; iar când 
vine noaptea, în care simţi că vântul e în genunchi, pune 
urechea la pământ, s-auzi cum creşte iarba, şi te vei simţi 
OM până în buricele degetelor. 

Dar ce spun eu! De câte ori n-am încercat să pot şti 
drumul spre mările de sub pustiuri, la care se ajunge pe 
cărări cu spini. E acolo o poiană a sufletului omenesc, pe 
versantul de atâtea ori bizar şi grotesc, ce se termină în 
sub pământul durerii şi al obsesiei. Culege amăgiri din 
apa unui râu, reazimă-te de aerul subţire, jertfind un gând 
de dragoste, fură sub pleoape un colţ de cer primăvăratec 
şi atunci cocorii sufletului vor zăbovi pe cumpăna fântâ- 
nii de care atârnă stele de aur şi lumină, şi setea nu te va 
chinui. 

E pe aproape un perete de osândă înapoia căruia îşi 
sună lanţurile destinul atât de devreme frumos, atât de de- 
parte de amar. E instrumentul singurătăţii. 

E ca un izvor care se înalţă în chip de om, spre a se 
întâlni cu ninsoarea în locuri de taină, unde te simţi încăr- 
cat de aşteptare, plin de brumă neagră precum cea de pe 
lacătul de la uşa din spatele căreia Cain îl ucide pe fratele 
său Abel. 

Nici nu bagi de seamă că spaima vine pe poarta din 
dos, când aproape ai înţeles că faci parte din turma blândă 
neadăpată la izvor belestemat şi nu-i exclus ca mai târziu 
să observi că duci în arcul paşilor povara pustiului din 
sufletul rămas gol şi orfan. Parcă mi-aş fi duşman mie 
însumi; în mijlocul unei lumi care e aşa cum e. Mi-e tea- 
mă să te ameţesc cu vorbă lungă. Pe cine să supăr dacă nu 
pe un prieten, că de aia sunt prieteni, să te suporte, nu? 

N-am mai spus nimănui. Când scriu, întineresc. În a- 
ceste clipe seamăn cu un castan înflorit, care promite să-i 
tragă o chelfăneală unui cireş zevzec, fiindcă s-a rupt din 
grădină şi a sărit în vecini, să-i pună cercei unei fete care- 


212 


n nopţile de Mai îşi trimite sufletul şi gândul să bea ploa- 
ie curată mai sus de loc şi mai jos de poartă, în nici un 
caz în ramurile cireșului. 

Niciodată nu e prea târziu să rămâi optimist tânăr, 
oricâte întâmplări rele ţi-ar da ocol. Treci prin ele, nu le 
lăsa să-ţi jefuiască partea din suflet unde sălăşluieşte dra- 
gostea, dă-le cu sâc şi păstrează cât poţi focul neatinsei 
bucurii. Cât e de greu şi cât de minunat! 

Îmi amintesc vag, când eram mic (chiar mai încolo ) 
un înger mă ţinea de păr şi altul mă pălmuia, şi eu râdeam 
că dincolo de ei un copil mai mare, blond (Doamne, ce 
frumos era!), bătea cu picioarele în asfinţit şi ordona ste- 
lelor să scoată coarne precum melcii, că după ploaie, nu-i 
aşa, stelele înfloresc precum trandafirii... 

Am luat-o razna şi iar o iau în sus fără drum, bagi de 
seamă? 

Ce să fac! Simt un ceas cântat de cucuvele, ca orice 
poet înhămat în cătuşe la căruța unui veac torturat de fă- 
rădelegi şi ticăloşii. 

Va putea oare să ajungă la un izvor de curcubee, să-ți 
poţi astâmpăra setea de frumos şi de pace calmă? Acum 
parcă aş sta într-o cutie de vioară şi nu am trecut, fiindcă 
simt prezentul că-mi curge prin buzunarele rupte, mă văd 
adunând firimituri de pâine pentru cloşca din grădina ce- 
rului pe care visez să o pot muta în pridvorul casei sufle- 
tului flămând, rebegit şi şchiop. 

De ce? Fiindcă vorba necuprinsă în vers e jug. Nu 
ştiu parcă în temniţa literii mă căiesc pentru surprize şi 
târăsc după mine adevăruri făcute țăndări. 

Nu o dată speranţa, umblând în haine de duminică, 
îmi pune gheara-n gât şi aşază în coloana dumnezeiască 
din noi îngeri, pe care timpul n-are cum să-i învingă. 


Bă 


AISI 


M-a impresionat adesea seriozitatea religioasă cu ca- 
re oamenii de pe alte meleaguri se aşază la masă, indife- 
rent de starea lor socială, de vârstă etc... De la copii la 
bătrâni, îşi împreună mâinile şi mulțumesc lui Dumnezeu 
pentru toate câte le au de la EI. Şi n-o fac de formă. 

La noi cine se mai închină când se aşază sau se scoa- 
lă de la masă, să mulţumească lui Dumnezeu? 

"Prea l-am uitat pe Dumnezeu, precum uitarăm toa- 
te”, cum spunea poetul. Acum, când îndemnurile melan- 
colice sortite să rostească sub fum elegii scrise pe oglindă 
în ceas noptatec, când tot împrejurul adună prăbuşiri şi 
nebunia umblă încinsă cu o fâşie de purpură semănând 
clipele de sălbăticie, de ce se măsoară adâncurile cu dan- 
suri fantastice în drumul miraculos al vieţii? 

Dacă te-ai închipui sub clopote de apă din care curg 
sunete, să fii furca subţire de la fântâna cu plopi, zgâlţâită 
de vântul de soare sec, cel în care fug viscole tinere, vânt 
ca un blestem al sângelui de frate geamăn cu colilia cu 
gura veşnic însetată în arşiţa unei zile de iulie pe miriştea 
noastră, cum i-ar fi? Gândul mereu spulberat, viclean 
gând de dragoste plină până în vârful degetelor şi purtând 
pe umeri mantia urii (ura fiind dragostea contradictorie), 
culmea şi grâul destinului. 

lar noi, noi cei de azi, unii scufundaţi în troiene ro- 
mantice, în marmură sucită pe informaţiile tristeţii, în în- 
gâmfare îndârjită etc. 

Bunăoară, când îndoit de tristeți subţiri pui genun- 
chiul în pragul de seară al pământului, presimţi durerea şi 
trăieşti proveniența ei, pentru că nu peisajul, ci noi ne 
mișcăm, am vrea să ne prefacem în altă fiinţă; dar dacă-ţi 
alegi depărtarea ca punct de sprijin, atunci te dezlegi în- 
cet ca un izvor care trece pe după umerii unei sălcii cu 
picurii scăldaţi în altoiri, ce sunt ale câmpiei înainte de a 
fi ale muntelui, ca o frângere a pâinii pe genunchi. 


Faţa albastră a jarului trece-n rotulă, aburii caută me- 
moria laptelui, iar sufletul pluteşte cu numai o jumătate 
din ecoul suferinței, pe cealaltă lăsând-o în mâinile spe- 
ranţei. Norocul validează surâsul şi tristeţea ca un defect 
al vieţii. Viespea raţiunii bea sucul cosmosului. Când eşti 
invadat de înfrângeri, stăpânit de patima de a înţelege fă- 
ră a supăra şi pedepsi, căutând să iei pulsul realităţii, adi- 
că într-o victorie superioară, lăsând inima să-ți şoptească 
cum se simte. Ea a simţit spaima călărind speranţa. Ai că- 
zut într-un surâs risipit. 

Acolo este înțelepciunea. Trăieşti în jugul disperării, 
nădăjduieşti, când îţi iei adio de la toate, mori încet pe în- 
tâmplări strâmbe, plângi în umbră. Rămâi un pumn de 
țărână ce nu poate dormi de prea multe gânduri, nu o dată 
întunecate. 

Că în fond nu eşti ceea ce crezi că eşti, ci ceea ce zice 
lumea că eşti. Nu ştiu de ce, dar parcă chestia asta cu lu- 
mea e geamănă cu umilința care nu se poate plăti în tim- 
pul unei vieţi pentru că lacrima e sminteala sentimentului 
de iubire, iar înjurătura nu acoperă plaga dezgustătoarelor 
nenorociri îndurate de cei sortiţi să fie ai nimănui şi ni- 
căieri. 

E prea târziu să mai obţii în vreun fel dreptate pentru 
cei ce au purtat lanţuri pentru credinţa lor; cei ce le-au 
simțit muşcătura au fost jigniți şi de viață, şi de moarte, 
pentru că golanii veacului ne-au împins peste hotarul 
nopţii; printre ei, mulţi haidamaci beţivi, dulăi hrăniţi cu 
trupurile noastre şi deasupra tuturor pe Dumnezeu Însuşi 
L-au rerăstignit. 

Mă întreb, va şti vreodată Dunărea ce stîrvuri ale dis- 
preţului de oameni s-au distilat pe bulboanele ei din apro- 
pierea mării? Acolo la Salcia, la Periprava, la Canal? 


1 


.. 


ăi 


Aia Outta 


Mă îndoiesc că fluviul ar putea trimite în uitare — 
oricât de fertil i-ar fi mâlul, născând mereu viaţă tânără — 
toate nedreptăţile ţinând de viaţa fiilor ei, care au iubit-o 
în eternitate... 

Dar iată cum mă fură cruda amintire a temniţei, de 
care nu o dată m-am hotărât să uit. Jarul încă mai fumegă, 
cicatricea gleznei mai sângerează, păstrând amintirea ră- 
celii lanţului care, încolăcit ca un şarpe, ne sugea vlasa, 
tinereţea, inima. 

Adeseori mă bate un vânt greu şi mă împinge fug, 
undeva în nicăieri, cu năpraznica grabă a marilor îndră- 
gostiţi de viaţă. Copiii şi nepoții nu trebuie să ştie — e 
mult prea de-ajuns că ştim noi, câţi mai suntem — cât a 
durat, cum a fost şi de ce. Ei trebuie să să se bucure de 
frumuseţile lumii, să crească înalţi şi să ducă în inimi nu- 
mai anotimpuri fermecate. la s-o iau pe altă uliţă! 

Ocultă preocuparea aceasta de a scrie. Însă dacă te a- 
pucă năbădăile, trebuie să o duci până la capătul înfrân- 
gerii. 

Să scrii mereu înseamnă să fii îmbrăcat în hamurile 
îndoielii; dar ai început, şi din clipa aceea e greu să te mai 
lași. Ştiu lucrul acesta mult prea bine. Poţi desmoşteni 
cuvântul de toate fructele livezii. Sunt şi bucurii. Din 
toate e bine să păstrezi una. Înţelepciunea vântului de 
seară, asta după ce duci în cârcă multe toamne, şi înde- 
osebi mai multe ierni care, chiar dacă te cocoşează, ţine 
spinarea dreaptă, se poate. 

E vremea la care poţi îngrămădi multe păcate, la adă- 
post sigur, şi pe care de acum înainte o poţi încălzi la foc 
de stejar, în iarba versului melancolic. Nu ştiu la câte pă- 
cate fundamentale poate fi îndoit un om. Poetul însă are 
dreptul la trei: 

1) Să cânte iubirea şi locul unde s-a născut. 

2) Să creadă în biruinţa vieţii, în mituri, în legende. 


216 


3) Să împingă cu un pas dincolo de hotarul morții. 

Îndeplinindu-le, i se iartă faptul că a trăit mai mult 
pentru alţii decât pentru sine, căci, pe lângă ideea de zbor, 
gâlgâie în realitate ideea de jertfă. 


E 


Am citit undeva cugetarea aceasta: "Cine nu ştie să 
trăiască, n-are drept de moarte”! 

În ce mă priveşte, nu ştiu dacă am ştiut să trăiesc, şi 
mai ales dacă am știut să mă rog cum trebuie, şi crezând 
că moartea e o uşă spre altă lume, spre o eliberare din ju- 
gul humei, mi-a venit în minte un blestem popular: "Să 
dea Dumnezeu să nu mai mori!". Şi atunci m-am învăluit 
într-o noapte neagră, ce mi-a pus la încercare răbdarea, și 
versul unui cânt din psalmi mi-a zgândărit urechea: "Până 
când, Doamne, mă vei uita?! Până când se va înălța asu- 
pra mea cel rău?”... 

Abia aştept răsăritul. Parcă am dormit întru-un pod 
cu fân, ies în prag şi muşc din soare ca dintr-un măr. Do- 
rința de a mă afunda în ispita poeziei e tirană. Născută la 
fereastra raţiunii, abia trece prin inimă, capătă bătaie so- 
lemnă, vifor, stingere, şi toate întâmplate sub clopotul cel 
mare al bisericii. 

Port în buzunare umbre şi adieri de aprilie, adieri de 
fluturi împletiri de furtuni rebele, care zgâlţâie antenele 
de pe acoperișuri, deşteaptă lupi în coşuri cu struguri şi 
inundă ritmic pagini nevinovate. E vremea când şoptese 
grinzile în pod şi luna scoate pui lângă hornuri. Aş vrea 
să scriu o poveste pe cărări de sânge verde îngheţat în 
trunchiuri de copaci, că iată mi s-a înfipt în gând un vânt 
ameţit, care suflă vrăjmaş în aerul plin de îngeri, de măr- 
turii şi îndoieli. 

În orgiile de mătase albă ale hîrtiei aş vrea să fac să 


Zi] 


joace fuse de lumină adunate din noaptea Învierii, peste 
pământul vorbei, ca să-l lumineze. Îmi iubesc acest ieftin 
pix, că întingem amândoi în aceeaşi vrajă, în acelaşi vis 
alb, de multe ori coşmar. Încerc un fel de voluptate de a 
risipi singurătatea. Sunt victorios sau înfrânt? Greu de 
ZIS. 

Viaţa ni s-a dat; sigur am fi vrut din porţii egale de 
înălţare şi de căderi. Eu am avut parte mai mult de rosto- 
goliri în tina de care şi acum încerc să mă spăl, împins cu 
"dragoste de amici". M-am ridicat cu câtă vlagă mai era 
şi... iată-mă! 

O fi punctul culminant? Cine ştie?! Împletesc triste- 
țea cu beţia visării şi bucuria acestei visări, părându-mi-se 
că sunt încă puternic cu mine însumi şi-mi pot comanda. 
Am un surâs îngăduitor pentru cei ce cred că sunt cu u- 
merii la pământ. Mă cred oarecum frumos pentru că înţe- 
leg că numai lucrurile trecătoare ţin de fericire. 

Desenul lumilor trecute, desenul lumii care vine, al 
dispreţului, al iubirii, al speranţei, ia formă de cântec — şi 
nu ştiu cum să încep. 

„Copăcel! Copăcel! Totul se poate când inima-ţi dă 
brânci şi sufletului i-ai pus aripi de porumbel!”. 

Citesc Eminescu, a câta oară! Sunt zilele lui. 

În opera lui — departe de a o cunoaşte — am găsit "pâi- 
ne din făină de grâu românesc", tristeţe şi bucurii strivite 
de răul lumii, al zilei şi al ceasului. Apărător al cauzelor 
pierdute, ce duc la disperare. Limba românească îmbogă- 
țită de geniul său a ridicat mori de smirnă în care se sfin- 
țesc zilele ce nasc lacuri cu lebede și nuferi. 

Doarme Zamolxe! Răsar din mituri fosforescente mi- 
tologii şi divinităţi. Se zămislesc miracole. 

Codrul, frate cu românul! Florile, iarba şi zânele spun 
descântece de urcat spre floarea înaltă din noaptea celui 
mai frumos vis de vară. 


E. i dă luai ăia d i aia = sită să 


"Si ca un înger dintre oameni,/ În calea vieţii mele 
ile 

Ce pământ este cel ce a zămislit un titan ca Emi- 
nescu? El, fulgerul rotund la României! EI, cel care nu 
poate muri, căci trăieşte în fiecare dintre noi, fiind al tutu- 
ror! A rămas Luceafăr cu toată invidia — contemporană şi 
nu numai. Câte mii de pagini s-ar putea scrie — şi s-au 
scris —, dar fiind atât de strălucitor, nu poate fi cuprins. 

Acum hai la azi! Cine n-ar vrea să treacă pe sub cear- 
cănul lumii, ca un cântec naiv, rodind halucinaţii, spini de 
zăpadă, ploi neverosimile, în tipar de flori de cireş cu au- 
ră sumbră. Singurătatea! Lutul luminii cel care dă tonali- 
tatea vântului şi rădăcina misterului îngropat în brazde 
reavăne. Aş vrea să pot încredința hârtiei momentul când 
trăznetul, care bea numai aer adunat pe turle de biserici, 
pe creştete de fântâni, pe prispe adumbrite de frunze de 
nuc, în care să zăbovească luna în eroarea visului, pentru 
că numai împrejurul erorii bubuie tunul, se epuizează a- 
vertismentul, cad stelele în lacuri, ţipete şi mai ales... 
tăceri. 

Vântul, cât ar fi de tăios, nu adoarme limba-n cerul 
gurii. Dă tăcerii fiinţă de cântec, închipuită în nopţile fer- 
mecate ale copilăriei. Aş vrea să cred că dacă îngerii au 
fost goniţi din Rai şi unii s-au făcut oameni, s-au născut 
cu darul de a fi regi, pe cea mai frumoasă uliţă: Uliţa 
copilăriei, Uliţa visului, care începe în granița dintre două 
raiuri şi se termină în nicăieri, în frigurile eternității, în 
mărăcini de răsărituri, înviind mereu din fulgere şi din 
curcubee. 

Meserie tristă şi parşivă, aceasta de a înşira gânduri 
pe hârtia albă, care le îndură cu resemnare. 

Poate ştie că deschide în suflet punți de viscol, ple- 
cări de acasă spre un izvor de piatră rară, cu chipul lune- 


Încă un gând gri. Ce interes au avut ursitoarele să-mi 
pună pe masă, la trei zile, otrava poeziei care schimbă în 
rouă ce udă declinul toamnei, iarba câmpului. Poate că a 
vrut să mă facă să înțeleg că poezia are durata fântânilor 
din răspântii şi că nomazii pe drumuri frânte vor bea din 
licoarea ei prin toate simţurile. 

Nu ştiu cum se face că în mine se luminează un drum 
de dragoste pentru marii poeţi şi îndurători — ai noştri și 
nu numai. Ei care întind mâna către aceeași stea şi rup 
aşchii din mirajul violet al frumoasei închipuiri, în nopți 
de veghe la căpătâiul gândului bolnav. Iubirea e jocul îm- 
prejurul unui trandafir, când îţi întinzi mâna către steaua 
ta. 

Oare cum ar arăta poezia scrisă în tinda bisericii, 
unde slujitori sunt îngerii, şi ce e frumos şi bun în suflet 
să-şi ia drumul spre înaltul sinţirii omeneşti. 

Frânt de lună la mijloc, îmi port picioarele printr-o 
zăpadă târzie, sub care se presimte apropierea unui crâng, 
în care iarba suflă în pumni, pregătindu-se de saltul spre 
soare, spre în afară. S-a sfârşit? 

Ascult tăcerea din spatele unei uşi închise. Duc în 
spate un întuneric străveziu, iar în buzunare un pumnal 
frânt, pe al cărui mâner e scris: "Răzbunare"! Urât! 

Tot întunericul, toată foamea şi frigul în care au fost 
terciuiţi un incredibil număr de oameni vinovaţi că şi-au 
iubit ţara, ar justifica vendeta. Dar atunci prin ce s-ar deo- 
sebi de şobolanii care le-au ros tălpile, care, urlând a pier- 
zanie, i-au sfâşiat, de cârtiţele ce le-au răscolit holdele su- 
fletelor. 

Prin ce? În depărtare, ca dintr-un turn, privesc dealul 
din spatele casei după care soarele, terminându-și alerga- 
rea zilnică, se retrage roşu de cele ce a putut să vadă în 
lume, zilnic. 

Peste apa Jiului, care a luat-o în galop spre Bechet, 


220 


a ot ce ta 


pluteşte în rotiri nesigure o barză care-şi caută cuibul pă- 
răsit anul trecut. S-a grăbit. Zăpada i-a toiegit cataligele 
şi, în ameţeala ce a cuprins-o, a nimerit în braţele unor 
puşti ce coborau cu săniuțele din vârful dealului încotoş- 
mănat cu mantie albă. Acum e la adăpost, înconjurată cu 
dragoste şi grijă. Toţi ştiu că — printre altele — berzele se 
hrănesc şi cu broaşte. Se întrec care de care să-i aducă 
zilnic. Nu prea mănâncă. Ba unul i-a adus o bucată de 
cârnat... L-a privit ofensată şi s-a depărtat. Abia aşteaptă 
toţi să se îndrepte vremea, ca lucrurile să intre pe făgaşul 
dorit. 

Cred că mergând pe drum, arăt întreg; dar parcă mi- 
aş muta inima într-o mână plină de mângâieri şi mintea 
lângă o fiinţă scrijelită de durere şi umilință. Cât de fru- 
mos ar suna un cântec plin de mărturisitele iubiri unde 
nălucirile tinereţii cheamă fără preget primăveri târzii. 
Acolo unde gândul dur, plin de dor şi îndoială, încearcă 
să bea sângele din literă şi din trudă. 

Oare cum ar suna o prăpastie de tunet pusă de-a cur- 
meziş în drumul morţii? Cum o fi când dispari în marea 
noapte, când frica şi disperarea se ţin de mână şi talazu- 
rile spaimei se trag la fund.? 

Şi când te gândeşti că acest inevitabil impozit îl plă- 
tim toţi. Aurul cuvântului păleşte şi pe cărări cu cap de 
şarpe rânjeşte "Doamna în negru”... 

Privesc biserica învelită în guguştiuci. Ninge tihnit, 
româneşte, iar peste vârfurile celor patru brazi de la intra- 
re (unul uscat de cabluri electrice) ninge într-o limbă vor- 
bită în strană de cei ce au trecut pe aici, de-a lungul vre- 
mii. Zăpada aceasta, care hrăneşte viaţa şi lărgeşte moar- 
tea mă face să închid ochii şi să zăresc cărările lerusali- 
mului. În tindă, lacrimile lumânărilor se prelungesc în fi- 
re subțiri, care, dacă le atingi, dispar. 

Citeam undeva că dragostea nu poate fi solemnă şi aş 


221 


adăuga că atunci când e dăruită nu poate fi decât sinceră 
şi dezinteresată, ori poate naivă; de-ţi iese în cale, rămâi 
de multe ori nedumerit. 

E ca o linişte ce naşte începuturi de lume, de bucurii 
netrăite. Când am întâlnit-o, şi eu purtam în cerul gurii 
gustul amar al sărăciei, dar ce conta? În cuptorul amă- 
girii, învelit în cenuşa mizeriei, mugurul adevăratei iubiri 
se pregătea să-şi reverse floarea flămândă de soare. 

Am năruit aroganţa visului cu fior de cântec... plâns 
în strană. Viaţa se anunţa ca un fluviu în flăcări. Sub o- 
chii mari în care se scaldă mirarea o lume încerca să iasă 
din zdrenţe, să se revolte împotriva destinului şi a istoriei 
înţelese ca o propunere de a trece prin ani fără miorlăieli 
care să strice piaţa în care se vindeau suflete. 

S-a construit pe trupuri sfărâmate, pe vieţi în care 
iadul îşi pusese amprenta pe inimi zdrobite. 

Au dispărut sate, s-au destrămat familii în groază, s- 
au risipit vise care rămăseseră ca unica formă de a trăi. În 
micile grădini rămase vraişte după vânturile turbate ale 
"noilor orânduiri" mai înfloreau zambile, se mai colorau 
trandafiri şi pe mormintele mereu mai multe se ridicau 
firavi crini şi stânjenei, iar pământul, permanent acelaşi, 
încă deschidea văi încărcate de miresmele ce ieşeau din 
apele adânci, care susurau să atârne de cer speranţele obi- 
diților mereu înmulţiţi, mereu obidiţi. 

Şi iată cum începe să-mi bată în literă iarăşi un vânt 
negru, aşa de subtil şi de viclean că-şi strecoară ascuţişul 
subţire înlăuntru şi nu vrea să plece. Crestează numai pu- 
ţin, ca să nu uit că e. 

E] te face să vezi lumea care te sfâşie pe drumuri 
nebănuite şi că toţi visătorii umblă înhămaţi la o căruţă cu 
iluzii care de care mai frumoase şi mai trăznite. Îşi cro- 
iesc singuri aripi, îşi ţes singuri văzduhul prin care să 
zboare pe câmpiile visatului ideal, care e mai degrabă 


câmpie a morţii, a dorului ucis, bătălie pe care desigur o 
pierd. 

Trăiesc în asfinţituri de soare, în răsărituri de lună şi 
se întâmpă să stea şi să trudească numai înapoia unei pân- 
ze negre rupte din corabia neîndurării. 

Câte unul duce pe umeri un sac cu aceleaşi iluzii, cu 
ochii aţintiți în păcatul albastru al gândurilor, care nu au 
nici spaţiu, nici timp, şi nu ştiu dacă mulţi dintre ei înţe- 
leg că gândurile sunt strălucirea scânteii dumnezeieşti din 
noi, din fiecare. 

De câte ori nu pluteşti într-o diviziune a miracolelor, 
în bucuria spaimelor risipite, unde a domnit descumpăni- 
rea şi inima a învins lacrima. 

Atunci viaţa şi-a început cel mai frumos joc. Dragos- 
tea! Atunci şi-a pierdut chipul în dorul de dor. De aceea 
îmi sunt dragi truditorii pe hârtie. Aş vrea să fac parte din 
plutonul lor, să purtăm război împotriva a tot ce e imund, 
împotriva tinei în care, vrând-nevrând, înotăm, păşim sau 
ne afundăm. 


lar ascult tăcerea. Noaptea e veche; s-a atârnat de 
sulițele ploii, şi-a lăsat deschisă poarta măreției. Aş vrea 
să uit de „of”, dar îi închid uşa şi intră pe fereastră. Sun- 
tem de acum o alăută cu coardele dezacordate, ce încear- 
că un cântec dus. 

Incerc să fiu prieten cu banii, dar se dovedesc trădă- 
tori. Fug, şi când îi cauţi, i-ai de unde nu-s! 

Dacă foamea mă ia în braţe câteodată Şi observă că 
am mult aur undeva în mine, tiptil o porneşte aiurea. O fi 
băgat de seamă că mai am pe undeva, într-un buzunar as- 
cuns al inimii, adevăruri de sticlă spartă, un destin înge- 
nuncheat vrednic de milă Şi, în valea singuratică a inimii, 


măceşi înfloriţi. Încă cred că stau pe creasta vârstei mele, 
privesc la cocoşul de tablă de pe vârful casei, îl aud cum 
cântă, cum boceşte a "dul...dul...dul...". Şi-i dau cu sâc! 
Mincinosule! Nu mă sperie scârţâitul tău, n-ai ruginit! 

Odată am călcat pe un şarpe. M-am otrăvit cu înjură- 
turile adresate neamului şerpesc. El a fugit cu spinarea 
ruptă şi eu m-am trezit încercând să râd într-un dinte. De 
câtăva vreme bag de seamă că în fiecare colţ al ceasului 
se află câte un bot de vulpe, tocmai când pe scara sufletu- 
lui arde în nestingere dorul de a fi. Uite cum deasupră-mi 
noaptea îşi dă duhul într-o învălmășire de nori tragică! 
Luceafărul de ziuă se opinteşte să-şi facă apariţia de după 
un sul de nori negri, care se pare că pregătesc o ploaie 
cenuşie, prin care se va amesteca durerea lumii. Câţi au 
un adăpost, câţi au o casă prin care nu picură apa? 

Amărăciunea celor mulţi mă ia de mână şi-mi bolbo- 
roseşte în ierbi înmiresmate şi alte „of-uri. 

Merg tăcut pe urma unui cântec care dă zvon să des- 
pice negura, ca să-mi rămână poteca luminată, să pot jeli 
în vifor mereu singur, cu tristeţea unor iubiri ce nu vor 
mai putea fi. 

Aş vrea să pot râde îndesat şi gălăgios de vreo ispra- 
vă gogonată a lui "nu-ştiu-cine"”, dar puterea de a râde a 
rămas undeva, într-o seară bolnavă de tristeţe, când gân- 
dul devine spin şi încerci să fluieri a sărăcie pe mormân- 
tul iluziilor, văzând cu ochii închişi cum fâlfâie o gură de 
soare pe vârfuri de plopi şi eşti pedepsit să nu poţi dormi. 

Sunt rare clipele când te dai în leagăn în poala lui 
Dumnezeu, la poarta Raiului, când Sfântul Petru îţi face 
cu ochiul zornăindu-şi cheile ca pe o invitaţie. Aştepţi să 
zică: Intră! Caută cheia potrivită, n-o găseşte şi poarta 
rămâne închisă. Fiindcă pe de lături, pe cărarea ce coboa- 
ră din lună, curg pâraie de stele, cum le ştii de pe geamul 
copilăriei, şi alături, imediat, gârla de păcate pe care te 


224 


faci că n-o vezi. Dar este, şi Sfântul Petre are ochi mai 
buni ca ai tăi, care sunt împăienjeniţi de ispite şi căderi. 

Ai vrea să te cufunzi în nişte nori fermecaţi, începi să 
te îmbeţi cu o părelnică nemurire din care să azvârli o pi- 
cătură în golul sufletului rourat proaspăt. 

Jată că de aici, din poarta raiului, se vede talerul în 
care Dumnezeu ţine răsăritul şi apusul fiecărei stele. A 
mea unde o fi? În pâraiele de aur ale visului, cînd viaţa se 
desparte de adevărul pământesc, se deschide vraja după 
un somn scurt şi sufletul se găseşte în scăderi de iuceafăr. 

Te doare cărarea, înghiţi aer limpezit prin flori de tei, 
crezi în cuceririle din bătălia visului cu realitatea, intri în 
trecătorile speranţei, purtat pe aripile încrederii în încrân- 
cenarea sufletului, care cu cât e mai lovit, cu atât nu se 
lasă. 

Cum să te porţi mai dincolo de munţii uitării, dincolo 
de destinul ce te aşteaptă la uşă cu capcana deschisă? Nu 
e exclus să începi să vezi că te poţi cuceri pe tine însuţi, 
iar amintirile ce încă te macină pot deveni ceață în viito- 
rul nebănuit. Cât de minunat este să simţi că te poţi sui în 
minunea clipei, să-ţi uzi buzele cu apa decapitării ei, să 
scormoneşti dureros în spaima tăcerii — sau în tăcerea 
spaimei — cum vreţi să simțiţi tăcerea, ascultând naşterea 
unei idei, să presimţi cu mâinile un cutremur încă neivit 
în curbura ce se bănuiește. 

Oare cum o fi să cânţi paragina lacrimei cu sufletul 
scăpat din frânghii şi lanţuri, ca să ajungi în revărsarea 
unei bucurii fără nume, unde clocoteşte veselia cu legea 
râsului fulgerat. 

Să fii prezent în făgăduinţa sfâşierii, să duci pe umeri 
umbra unor alți mari visători, care, plecând să se 
amestece cu pustiul din ei şi din lume, şi-au luat lacul nu 
întotdeauna limpede al speranței fără margini. "Unde sunt 
cei care nu mai sunt?". 


225 


Privesc pe geam: fereastra s-a lărgit şi peste ea se 
apleacă iezi vrăjiţi, care pot fi şi cucuieţi, şi începe un 
ceas de taină, umflat de o ploaie tristă, iar anotimpul îşi 
pierde răbdarea să mai fie ce a fost. E o clipă a leagănului 
de vânt în care stelele nu dorm şi se lasă trase de cozi un- 
de liniștea doarme, sau încă nu s-a născut din nori care se 
rotesc în noapte, şi mirarea nu mai e mirare, ci zbor îna- 
ripat al fanteziei. 

lată cum gândul intuieşte ideea de zbor înaripat 
înainte de a se desface credinţa în frumos! 

Cu mulţi ani în urmă, am scris poezii pentru copii, 
ceea ce înseamnă că în roua visului m-am întâlnit, am 
iubit şi am crescut pe cei mai frumoşi dintre oameni. Am 
fost — şi mai sunt încă — fermecat de puritatea privirii lor, 
de încrederea cu care-ţi sar în braţe, de lumina ce le izvo- 
răşte din seninătatea ochilor, de sinceritatea sărutului dă- 
ruit cu atâta cinste etc., ete. Acum nepoți. Parcă mai fru- 
moşi, mai furtunoşi, mai... mai.. Vin parcă din amiaza în 
care fiecare zi e dumunică, plină de miere şi zefir. 

Au trecut zilele, anii, de parcă n-ar fi fost. Învins de 
voluptatea visului de iubire, de multe ori, de foarte multe 
ori de fantome. M-am priceput să iau din fagurile limbii 
române — acum mai greu — visul făcut fitil de lampă, să 
condam mişelia (Doamne, cât m-a costat!) până să mă 
mulţumesc cu învăţarea graiului creşterii pâinii, cu fră- 
mântarea țărânii sub tălpile goale, în butuci de vorbă lun- 
să, să fiu hoţ cu şaua-n spinare, să întârzii în miros de 
otavă şi struguri copți. 

Îndrăznesc să cred că am învăţat să pun frâu patimii 
şi lăcomiei. 

Ce poate fi mai presus ca dorul după ferestrele spe- 
ranţei, care se închid ori de câte ori încerci să spargi gea- 
mul, şi atunci cum să nu te bată biciul îndoielii când as- 
culți foşnetul stelelor, cuprins în verbul a înțelege, dar ne- 


putând a intra în verbul a lovi. Poţi să te închizi într-o 
seară a uitării, ca să nu vezi veacul acesta snob, îngâmfat, 
plin de sânge, de ură, de patimi, de prea puţină iubire — 
cum am mai spus, cred. Când te-ai lepădat de înţeleptii 
trecutului, pe care i-ai crucificat, şi n-au mai putut învia 
pentru că i-ai lăsat pe cruce, iar unii — câți mai sunt — simt 
şi azi cuiele şi sulițele celor care se fac că nu văd dezas- 
trul în care au împins ţara. "Unde ești tu, Ţepeş Doam- 
DE Je 

Gânduri, gânduri gri, în chingi de metafore (flori, vin, 
spini, otravă...), de toate pentru toţi! 


* 


Într-o dimineaţă de vară sărbătorită de salcâmi în 
floare care se apucaseră să risipească cu o nesecotinţă de 
îndrăgostiți minunea de flori pe tot cuprinsul — parfum de 
rai: "Au înnebunit salcâmii, şi tu vrei să fiu cuminte...” — 
pe cerul când soarele dă piept cu marginea de răsărit a 
pământului, când vulpea trage lupul de urechi şi ursul se 
miră de lipsa cozii, când zgâtiile de vrăbii pun stăpânire 
pe cuiburi de lăstuni şi se iscă război de păsăret, o părere 
de gând sminutit îmi dă brânci unde credeam că nu mai pot 
ajunge. 

În zare creşte un drum în pierdere, amăgirea îşi risi- 
peşte fumul, sună lung o dorinţă de a căpia, începe să ur- 
ce pe crânguri arcul unui curcubeu păstrat undeva unde 
ochiul nu poate să vadă, retras înapoia unui zâmbet care 
prevesteşte un strop din bucuria de a gândi în singurătate, 
găsești ulița copilăriei, care îşi face frumuseţea numai 
prin somnul vârstei, mai ales când ai priceput că iarba se 
întâlneşte cu apa râului printr-o ruptură de mal, iar trestia 
cu furtuna numai printr-o ruptură de curcubeu. 

Mă simt făcut parcă din unghiuri ascuţite, unghiuri de 


cocoare ce pleacă ferm convinşi că nu mai este drum îna- 
poi; sau din ghimpi de mirări târzii şi de bătăi repetate în 
propria-ţi uşă. 

În realitate, sunt gata să prind în cuiburi păsări măies- 
tre în coşul hornului. Cred în litera scrisă în miezul nop- 
ţii, aia prin care pătrunzi ţinând palmele la ochi, ca să nu 
te zgârâi pe faţă. 

Aş vrea să-mi cunosc darul, să-l ud la izvor limpede, 
dar se pare că mă cobor între trandafiri şi sunt unii prea a- 
proape de picioarele câinilor. Când o păţesc, încep să râd 
şi-mi trimit ideile să ningă în altă parte. Ar trebui să stau 
mai ascuns, să nu mi se zărească umbra surâsului strâmb. 

Cum fuge gândul! Pe omul de valoare îl cunoşti după 
ce produce. Imi vine în minte Gyr, titanul care a hrănit cu 
nădejde şi înaltă spiritualitate temniţele României de du- 
pă 1940. Era un om firav. Se emoţiona în faţa unui fir de 
iarbă răsărit între două pietre. Nu-şi îngăduia să fie cople- 
şit de spaimă (purta în spate M.S.V., nu dispera ca mulţi 
alţii), a rămas ca un ghiocel crescut în coapsă de catedra- 
lă, mereu sfidând gerul, şi foamea, şi urgia ceasului. 

Ochii lui Radu Gyr! Doi stropi de imensitate legănată 
pe oceane seara, când pe cer trec spre vaduri cu apă rece 
stele ce şi-au sfârşit menirea, când sufletul caută un colţ 
de primăvară în iarna fără sfârşit în care trăim. 

Care nu visa să semene poveşti pe maluri de râu 
transformate în rugăciuni, sau în iertări? Cu câtă râvnă şi 
ardoare visam să ajungem să privim în inima macilor, 
pitulaţi în nesfârşirea unui lan de grâu verde! Închideam 
ochii şi ne revedeam tineri, curgând spre inima vieţii, beţi 
de libertate, fără ochi de bufniţă în ceafă. 

"Acolo" ne scriam gândurile pe coji de săpun, pe 
tălpi de bocanci, pe funduri de gamele ruginite. Aşa dă- 
dea cu patimă neîntreruptă "Bădia" Radu înviere talentu- 
lui său. Poeziile — baladele — erau balsam pe rănile adânci 


ale sufletelor sfâşiate, ale trupurilor zdrobite. 

Talentul său era de rasă veche, pură, sfântă, răstignită 
şi înviată, peste care se pogorâse Duhul Sfânt. După ce 
negura a căzut de pe nci "ca tencuiala de pe pereţi” ne-am 
trezit într-un lac al nădejdii în care uitasem să înotăm. 

Cum să poţi uita că avortonii, morții, trâmbiţaşii apo- 
caliptici făcuţi să fie paznici de puşcării, au umblat cu 
cuțite ascuţite în pânza destinului nostru, sfârtecându-l. 
Ne-am trezit din somnul groazei cu călcâiele tăiate de 
ghilotina zilei de ieri, şi am învăţat să ne ferim degetele 
de ghilotina zilei de mâine. 


Când nu pot să scriu, aş vrea să cânt în gând, fiindcă 
din tot ce are viața mai promiţător am ales cotul burianu- 
lui, unde apa ploilor de vară ridică ciorchini de şoapte din 
care jderi de fum se aruncă zvâcnit spre stele cu bot de 
veveriţă. 

Nu e exclus să crezi că vorba necuprinsă în vers o 
simţi ca un jug: se poate, de cine duce jugul, şi cât de 
grea e vorba, mai ales când are miros de şiş cu două tăi- 
şuri şi te face să cobori în timp pedepsit. Poate fi viscol 
lângă tâmplă, mister ce aşteaptă deschideri de răni şi în- 
chideri de zâmbet. Dacă te mai şi apuci să cobori în inima 
asediată de obsesiile ce împodobesc vremea, pari vinde- 
cat de tăcere. Atunci ochii nu mai plâng, că lacrima alu- 
necă pe geamul ferestrei. 

E un mare amurg prelungit, întins peste un câmp plin 
de verde crud. Zarea lui e de pâclă verde. Şi dacă paşii îţi 
pornesc în neştire, ca-ntr-un zbor, întâlneşti melancolia. 
Verde de iarbă cosită în dimineaţă. Verde stins în floare 
dulce. Verde care nu se uită pentru că dormind în el, nu te 
mai poţi scutura de aer cu parfum de libertate, fără să 


devii mărăcine. 

În duminica încărcată cu prevestirea zilei de luni, 
când lumea începe să creadă din nou în vis şi speranţă, 
purtat în slavă de ideea că oamenii au nevoie în egală 
măsură de mângâiere şi de dojană, dai zvon de pădure 
crescută din osia pământului, deși nu prea departe se aude 
foamea şi tristeţea. 

Urmând umilinţa, care e semnul dilatat al milei de si- 
ne, te hrăneşti cu otrava orgoliului scrijelit, cu inima ame- 
țită de trecerea dintr-o zare în alta, cu ochii unşi de lim- 
pezimi de cer şi mai, unde alunecă iasomia liniştii şi frun- 
tea se scaldă în aer rotund. 

Jiul auriu îţi argintează tălpile şi te îmbie cu peşti a- 
meţiţi de scursorile de tot soiul cu care e dăruit. Dar dacă 
în orice supărare eşti plin de frunze în care sună o ploaie 
de căderi, din lumină verde de luceferi, respiră adânc şi-ţi 
va fi bine! lar dacă te înjură "careva" pentru îndrăzneala 
visului tău, nu te clinti după temelia zâmbetului de om 
pârguit în zodia peştilor! 

Undeva în nordul Transilvaniei, un loc de unde se 
purifica aurul în substanţe chimice, s-a rupt un dig şi otra- 
va a luat-o la vale teleleu. A pătruns în Someş, în Tisa, în 
Dunăre. Ce e şi cu chimia asta! Dacă n-o ţii în frâu îţi dă 
la ghionturi de te trezeşti... înger. Se compară oare cu 
otrăvurile ce ne-au "îndulcit" viaţa peste cincizeci de ani? 
Şi-o mai fac încă. Câte Someșuri, şi Tise, şi Dunări, ne 
trebuie pentru limpezire? Noroc că mai există un pic de 
cer, ce ne poate fi umbrelă, că trecutul, oricât de greu a 
fost, se plimbă cu picioarele goale pe calea noastră ferată, 
care e de lut. 

E o mască mişcată cu mâna, pe propria-ți viaţă, atât 
de vitregă şi chinuită, încât uneori auzi absenţa zăbovind 
negru în ferestrele ei, sau eşti singurul om în stare să-şi 
vândă întreaga bătrâneţe pe un singur ceas de tinereţe, ca 


ca 1 ananas 


să poţi râde ca o vioară. 

Odată, la închisoare, cu dinţii strepeziţi de zăbrele, 
am zărit un om care s-a aplecat să rupă un fir de romaniţă 
răsărit printre dalele de ciment — lucru interzis. La ora de 
umblet, pentru o clipă s-a schimbat în tigru. Şi-a pierdut 
mintea, a uitat tot ce învățase şi toate cărţile citite. Tre- 
buia să-l rupă. Să aibă acest firicel de primăvară care cer- 
şea soare. De-ar fi putut să filmeze cineva o mână mai 
rapace ca mâna lui, în clipa aceea! Bocancul sau cizma 
grea l-au îngenuncheat. Eu, tu, noi, voi, ei, toţi am uitat. 
Dar el? 

E atît de odihnitor şi norii curg liniştiţi pe deasupra, 
încât nu mai are rost durerea aducerii-aminte. 

Pe deţinut îl chema Alexandru Ghyka, prinţul Ghyka, 
fost ministru şi şeful Siguranţei Statului în cele patru luni 
de guvernare legionară din 1940-1941. 

Ca să arate realizările sociale, au ales câţiva fruntaşi, 
comandanţi legionari, printre care şi prinţul Ghyka, şi la 
întoarcere l-au întrebat ce a văzut, la care Ghyka a răs- 
puns: "Am văzut o splendită salcie pletoasă, înverzită”. 

Deşi executase peste 20 de ani de temniţă grea (era 
M.S.V.-ist), se ţinea drept şi demn. Slab ca un schelet, 
numai ochii doi cărbuni aprinşi, în care bănuiai sfântul 
călit în suferinţa credinței, a înfruntat cu un curaj ce ne-a 
speriat impertinența călăului Crăciun, comandantul tem- 
niţei Aiud, în perioada celebrei reeducări. EI şi Petre Ţu- 
țea l-au pălmuit dumnezeieşte pe cel care avea pe con- 
ştiinţă — dacă o avea, la figurat, bineînțeles — moartea câ- 
torva sute de tineri care îndrăzniseră să creadă în mântui- 
rea neamului prin jertfa lor. Greu de înţeles, şi mai greu 
de crezut! 

Petre Ţuţea, marele filozof creştin, îşi ducea şi el cal- 
varul cu încrâncenare şi stoicism. La ironiile de doi bani 
ale lui Crăciun cu privire la credința în Dumnezeu, cu 


oarecare prefăcută nevinovăție, 1 se adresă respectuos: 

- Domnule comandant, nu vă supăraţi, dumneavoas- 
tră aţi crescut la ţară sau la oraş? 

- La ţară, mă! 

- Şi aţi avut porci? 

- Sigur că da! 

- Aţi văzut dumneavoastră, vreodată, porc să priveas- 
că în sus? 

Crăciun, care nu era prost, a căscat ochii cât cepele, 
s-a făcut că nu pricepe: "ÎI ştiţi că e nebun!”. A făcut 
stânga-mprejur, urmat de suită. N-am cutezat să râdem. 
Din ziua aceea deţinutul Petre Ţuţea a dispărut dintre cei 
chemaţi la reeducare. L-au pus în lanţuri şi l-a înghiţit 
Zarca. Pentru cine nu ştie, Zarea era închisoarea veche, 
zidită de pe timpul Mariei Tereza, renumită prin austeri- 
tatea ei. 

Fără să vreau, amintirea îşi scoate boldul şi-mi dă 
ghes. Câte nu s-ar putea spune? 

Rostul acestor rânduri e altul. Să pună o pomadă vin- 
decătoare pe răni, să măture zgura de pe suflete, să înde- 
părteze aerul viciat din plămâni şi din viaţă. 

Şi totuşi: hai înapoi la Petre "Ţuţea! A fost prea mare 
ca să nu lase în urmă ceva din uriaşa lui personalitate şi 
erudiție. Era parcă spălat cu licurici pe față. Îţi trebuia 
voinţă, râvnă şi curaj să poţi ţine pasul cu elocinţa sa. Fă- 
ră milă pentru cei care încercau să rupă mărăcini într-o 
pădure de proşti. Capabil să creeze extazul autentic în 
fața misterelor vieţii. Ştia să planteze dimineţi curate aco- 
lo unde mulţi bâjbâie într-o somnolenţă primară. Ascul- 
tându-l vorbind, simţeai cum intri cu umerii în ziua în 
care ai găsit un urcior cu apă uitat în grâu şi eşti mort de 
sete. 

Petre Ţuţea s-a înscris în memoria celor ce l-au cu- 
noscut ca o melancolie prelungită pe toată viaţa, ca o ves- 


te bună cu prestații calde. 

E săracă vorba, e şchioapă litera să poată cuprinde cât 
de cât o părticică din cele ce au putut să îndure martirii 
veacului, în fruntea cărora au stat personalităţi ca Maniu, 
Coposu, Ţuţea, Gyr, Alecu Ghyka, Nichifor Crainic, ca 
să enumăr numai câţiva din lungul răboj udat cu netermi- 
nate lacrimi de mulțimea de soţii, mame, copii etc., etc., 
sortiţi să ducă mai ales ei calvarul neamului batjocorit de 
hidrele morţii. 

Poporul acesta, care şi acum îndură minciuna, hoţia 
rafinată, disperarea, o merita să trăiască aşa? Cine ştie? 


* 


Zilele au culoarea pâinii proaspete pe care o scotea 
mama de sub ţestul în formă de boltă cerească, şi parcă 
au acelaşi abur dulceag şi îmbietor. O adiere uşoară întin- 
de funii de clopoței în ierburi, pe uliţe, în grădini. 

Un cântec de pe undeva de pe un drumeag cotit, un 
cântec bun, cuminte pluteşte ca o barcă pe întinderea mi- 
că a unui lac liniştit. 

E o minune să vezi nucul ăsta, la cinci metri de scara 
tindei, cum îşi întinde crengile fără oprelişte, cu aer de 
stăpân absolut, care se pare că are tulpină de lună, din ca- 
re vor vrea iezii să bea frunză; ce-ar fi să-l chem lângă 
mine, să-mi dea din amarul frunzelor şi din răcoarea lor? 
Nu! Nu, din amar am destul strâns, până şi-n buzunare! 

In răscrucea unde până nu demult era o fântână cu 
ciuturi, băiatul ce purta pe umeri o cobiliță cu două coșuri 
cu struguri e aşteptat de o fată care se face că nu l-a zărit, 
îşi leagă potrivindu-şi baticul; pare că un pai de vânt, în- 
drăgostit se pare de aurul din părul ei, i-a furat băsmăluţa 
pe care şi-o leagă încet. 

E ora când sufletul goneşte după păsări măiestre, pe 


miriştea cerului. Puzderii de fluturi albi joacă peste gră- 
dină. N-or fi oare fluturii ăștia gânduri de dragoste ce îm- 
boboceşte în capul trandafirilor în zori, pentru o crenguţă 
de glicină ivită pe aproape, şi care nu se teme de spinii 
lor, strânsă de valul de parfum. 

Tot împrejurul miroase şi a izmă strivită între degete. 
Dincolo de gărduţul de sârmă, merele se scutură de ploa- 
ie. Toate seamănă cu un sărut furat, care şi el e o fărâmă 
de nemurire. 

E limpede. Gânduri gri, iar au luat-o peste gard, ceea 
ce înseamnă că fiorul poetic e trecere în altă fire un țipăt, 
o izbucnire de măr cu obrajii roşii sub fereastra unui copil 
abia trezit din somn. După fiecare vers plin de arome tari, 
care-ţi seamănă în suflet seninătate sau revoltă, sau cine 
ştie ce sentiment, mă ridic şi întreb uimit: "Cine a făcut 
atâta gol în jurul meu? O fi o floare, un ghimpe, sau poate 
şi una şi alta?". 

Uite, parcă văd un om mic care duce în spinare o ţa- 
ră. Cântecul lui e umblet moale, legănat de frunze şi în- 
dulcit de ierburi crescute pe colnice, dominate de umbră 
şi fluierat de mierlă. 

De aceea se pare că, din când în când, în suflet se 
poate să scapere fulgere. Pentru a mă spăla pe dinlăuntru, 
deschid o carte de versuri (Eminescu, Blaga, Gyr, Crainic 
etc., etc.), şi dacă încerc să mă afund în adâncul simţirilor 
lor, am impresia că-mi răsare un deal în faţă... şi e luna! 
Poezia lor e o ființă care merge în susul apei şi se miră că 
marginile sunt umbre de păsări dornice să afle numai spre 
seară clipa izvorului pe care o presimte amară. A fi, în- 
seamnă a sui spre vârf. De aceea poezia bună este chiar 
înainte de a se împlini, o făptură de pâine, de anaforă pe 
care o iei cu grijă, să nu se risipească sau să cadă (Doam- 
ne fereşte!) pe jos, unde e atâta pământ impur, greu de 
păcate. Cum să calci în picioare firimiturile de anaforă — 


care este, cum se ştie, părticică din trupul Domnului? 

Poezia, şi în genera! creaţia, nu e o părticică din su- 
fletul creatorului? 

Cât de odihnitor este să fii alcătuit în întregime din 
surâsuri rotunde şi din linişti albe! 

Să faci din cuvinte păsări ascunse în tulpini de tran- 
dafiri sau nuferi aruncaţi pe covoare verzi. 

Să faci din sufletul ce se pogoară pe literă un arc de 
pod ce apără lumea întristată într-un vad al suferinței ce 
creşte cu ziua care trece. 

Să scalzi în mireasma limbii române, cea destinată 
reveriei, şi să-ţi luminezi partea de suflet unde e ceaţă cu 
culori adunate din toate părţile lumii. Să fluieri în gând ca 
vântu-n busuioc, admirând o perdea de soare răsărit pe 
gutui. Nu de puţine ori mi-a venit în gând să dau sfaturi 
nepoților, copiii sunt prea mari, nu mai ascultă. Să aibă 
întotdeauna o vorbă bună, nu numai pentru prieten, dar şi 
pentru un vecin rău. 

Să nu-l privească, cu gând mirat, sau să zică: "Uite-l 
şi pe ăsta, e din ştiinţa întoarcerii în moarte!". Ce-ai cu 
el? Dacă-l vezi că seceră cu gheare de crab orzul pătat de 
neguri şi seamănă cu un lup ce pândeşte mielul, scapă-l 
pe miel, de poţi, şi fă-te că nu vezi colții lupului! 

Să plutească deasupra pâraielor de vorbe otrăvite afi- 
şând un portret de flăcău care a ieşit să viseze între ier- 
buri pe cale să se usuce. 

Să nu suferi când eşti împins la margine; şi mai ales 
când ştii că poţi mânui coasa, nu te învârţi să-ţi faci loc în 
jur. 

Gândind la scrierea unei cărți, adună metafore, glu- 
me, că de idei... cine duce lipsă? Mai ales parlamentarii 
noştri, iubiții noştri aleşi, de nu le-ar fi de deochi! Prea 
seamănă unii cu alţii, parcă sunt făcuţi de aceeaşi mamă, 
şi sunt. Născătoare le-a fost lăcomia, minciuna, necinstea, 


cu toate neamurile lor, şi aş putea umple pagini multe cu 
"virtuțile" cu care se încunună, dacă nu aş şti la ce țâţă au 
supt cei mai mulţi dintre ei, la ce licori roşii s-au adăpat. 

Dar ce-mi veni? Lasă-i în plata Domnului, că se ştie, 
din legea echilibrului universal, că nu există plată fără de 
răsplată, sau, dacă ne gândim la marea înţelepciune a pro- 
verbelor noastre, "fiecare pasăre pe limba ei piere". Şi câ- 
te nu s-ar putea spune pe această temă! 

Ce minunat ar fi să te poţi întări în credinţa că viaţa 
poate îi şi petrecere: o inimă caldă te poate face mai puţin 
ridicol, mai puţin strâmb, dar drag multor oameni Să fii 
mereu lumina blândă care se aşterne după rostirea unui 
vers, ori un cântec frumos, buzele să-l murmure, iar în 
gură să nu mai aibă loc multă vreme cuvinte violente, 
grele, negre sau pline de ură, sufletul să se retragă pe ma- 
luri, așteptând împăcat să apară în albia râului apa vie a 
izbânzii sau duh de moarte senină, așteptată cu ochii des- 
chişi şi surâsul biruitor. 

Atunci poţi fi capabil să-ţi ameţeşti sângele cu super- 
stiția dragostei, să semeni porumbei, cişmelele, legende, 
ochi şi sprâncene, jocuri de copii, întoarceri colorate şi o 
dimineaţă cu toate uşile deschise. 

Să strigi bucuriei: "Intră! De când te aştept!" 

Şi ea, bucuria, să-şi potrivească paşii solemn, să te ia 
în braţe ca să uiţi de pelin şi de toată "dulceaţa” cu care 
te-ai adăpat atîta vreme. 


CUGETĂRI LIRICE 


Tristă tremură lumina pe tărâm de umbre-n suflet, 
Ne aduce înserarea somnul fără paşi în umblet. 


* 
Dincolo de clipă, timpul se încheagă din durere, 
Zidul neînvins de lacrimi nu mai e, dar tot mai cere. 
* 

Ploaia-n ropot spală frunze de durerile cernite, 
Când din umbre creşte teama grea de vise chinuite. 
e 

Ziua ce nu vrea să moară, apăsând truditul vis 

Prin cenuşa de lumină, ziua ochiul n-a deschis. 

% 


Nu e chingă, nici zăbală care ţine în frâu gândul; 
In speranţa izbăvirii se avântă luminându-l 


EX 


Ploaia-n ropot frunze spală de cernitele dureri, 
Când din umbre creşte teama grea a visului de ieri. 


%* 


Setea care creşte-n noi ne apropie de moarte, 
Fiecare pas se află mai aproape stând departe. 


% 


Nebunia fără leac ce dubneşte-a disperare 
Peste somnul și cenuşa care-ncet, încet apare. 


=, 
Răsuflarea morţii surpă şi speranța, dar şi drumul, 
Fiece clipă trăită înmulţindu-se ca fumul. 

* 

Chinuită de-ndoială dimineaţa alungă umbră 

Spre o altă dimineaţă chinuită, grea şi sumbră. 

= 

Cearcăn de cenuşă poartă luna-ntr-un inel de dor, 
De ţărână, de nemoarte şi-un deochi înfloritor. 

% 

Sub pojghiţă de lacrimi doar ca să-ţi descânt, nu pot: 
Tulburele ochi de noapte arde-n cap, aşa socoi. 

* 

Am s-aştept tainice şoapte să-ţi înlănţuie privirea 

In pustiul ceas de noapte, când aşteaptă răsărirea. 


EA 


Din înalt lunecă luna, lamă-ngustă de cuţit 
Sângerând acolo-n ceruri în albastru infinit. 


> 


O nălucă vede luna în hăţişul încărcat; 
Drumu” acolo se topeşte şerpuind neîncetat. 


E 


Cu descântece în noapte, şoaptele-s tivite toate. 
Se ridică-n van tăcerea de descântece şi şoapte. 


se 


Pe sub umbrele de aripi liniştea care-nfrunzeşte 
Numai vântul mai dezmiardă când castanul înfloreşte. 


Ec 

Pică-n lume asfinţitul cu tristeţe! Pururi greu. 
Vâlvăie de dorul tău, mama lacrimă mereu. 

x 

Ale noastre nepăsări vor goni mereu iubirea. 
O iubire ce lipseşte vine cu nefericirea. 

EX 


Prin pădurile de cetini o noptatică visare: 
Ziditorul întocmeşte translucidele altare. 


se 


Intunericul, un cariu ce ne macină-n abis 
Din seminţele de gânduri răspândite şi în vis. 


* 


Sub potopul alb, nămeţi vor strivi bolnava lume; 
Pe tăiş de umbre reci, noru-alunecă şi spune. 

* 

Pe umbritele poteci roua-n ciuturi revărsată 

Din tămâie şerpuind fumu-afumă luna-naltă. 


E 


In adânc din noi privim umbrele tremurătoare, 
Din tăcut şuvoi e prima clipa cea rătăcitoare. 


* 


Gândul, umbră apăsată de speranţele deșarte 
Strânse-n cleştele durerii, până dincolo de moarte. 


* 


Sângerândă-i de dorinţe o fiinţă întrupată, 
Lumea-absurd este răpusă de o sete necurmată. 


%* 


Piină e de gânduri lumea ce nu-şi află întrupare. 
Frâna, osie a lumii în odihnă şi visare. 


* 


E cenușa unei lacrimi izvorâte din iubire, 
Lacrimi-umbre de cenuşă izvorâte din neștire. 


Eni 


Ca iubirea interzisă lacrime de ploi mărunte, 
Lacrimi triste, neaşteptate ca iubirile pierdute. 


* 


Fără pulberi este drumul ce străbate spărgând ceața 
Pâna inima ta, drum mai scump ca însăşi viaţa. 


O pădure străbătută de fiinţele silvane, 
Când din basmele uitate ies uitatele codane. 


Vântul risipeşte şoapte, gerul lacrimi înspinează, 
Haite-ntregi, haite de gânduri sufletul îngenunchează. 


se 
Uită Dumnezeu o iarnă pe câmpie şi nu pleacă, 
O aducere aminte în mireasmă mă îneacă. 


% 


Scamele de nori ce trec subţiind albastru vis, 
Umbra dorului de-argint pe o creangă de cais. 


se 


Lunecă-ntre ieri şi mâine puntea şubredă de-acum, 
Anotimpul indecis înapoi întors din drum. 


* 


Grea tristețe năpădeşte lumea fără de poteci 
Unde glasul îţi îngheaţă şi dorinţele ţi-s reci. 


* 
Răspândind tăcută spaimă, călătorul rătăcit 
De-o ninsoare de petale tulburat, e fericit. 


Ei 


Amintire troienită de o ploaie de petale, 
Simţurile amorţite deşirând timpul agale. 


se 


Veacul cu argint tiveşte o nostalnică ninsoare, 
Lacrima-n cristal e scrisă, dar e pururi trecătoare. 


* 


Tot sperând ca să intrăm troieniţi de vise clare, 
Cu suspinul dureros rumegând clipe amare. 


% 


În troianele de somn, un meleag cu porţi închise, 
Pleoape grele ca de plumb, o întindere de vise... 


EI 


Peste ghimpii înroşiţi neodihna pat ne-ntinde 
Gândul, care, tot sporind, în durere ne cuprinde. 


* 


Mistuind flăcări de vis pe fugarele năluci, 
O sete astâmpărată numa-n lacrimi poţi să duci. 


ze 


Visul! Rug care se stinge sub năvala unei ploi. 
Macii! Candela de seară amintind de foc şuvoi. 


* 

Cuibărită în tăcere lângă inimă să-mi stai, 
O, Speranţă, melopee făr' destin şi fără grai! 
* 

Cu aripi de cenuşă spre cer flămând te'nalţi, 
Se zbate liniştită o inimă în laţ. 


Ei 


Steaua aducerii-aminte, doar un gând rătăcitor. 
Dilatată-n diademă, clipa! Visul meu de dor. 


* 


Sidefia-ntunecime ne şopteşte la ureche 
Cântul de furtuni nestinse, ca pe o cântare veche. 


E 


Peste ape adormite, cerul — umbră înstelată. 
Tot spre tristele noroade lumea stă îngenuncheată. 


* 

În tainică nuntire pământul şi cu cerul, 
Aripă-ntinde visul, nedesluşind misterul. 

* 

Curgere neistovită timpul, pasăre zburândă: 

E sortită să se nască în el lumea cea plăpândă. 
* 

Fiară! Ţipătul luminii o sortită lume naşte. 
Libertate absolută. Ce pericol crud o paşte? 

* 

Nu-i decât o-ncătuşare neputința-nlănţuită; 
Intre vrere şi-mplinire arde inima zdrobită. 

* 

Ghimpii, tufe de măceş sfâşiind privighetoarea. 
Inroşit de ultim tril, primul ceas e deşteptarea. 


* 


Lanul nesfârşit unduie, învârstat de maci cu sânge, 
Ameţit de unduirea grâului ce parcă plânge. 


EI 


Copt de fierbinţeala verii, miez albastru e pe cer; 
Pe genunchiu-ți noduros, Doamne, ţine-mă-n mister. 


%* 
Vietate hăituită, vaietă moartea haină 
O tăcere care urcă pe-o sprânceană de lumină. 


E 


Se topesc în suflet lacrimi şi îl curăță de zgură — 
Un oţel încins la alb, cununat c-o flamă pură. 


* 


Coc zăpezile astrale clipa-n urma cea tăcută, 

Zac ascunsele peceţi doar în hibernare mută. 

* 

Noaptea naşte lupi de-argint ce cărarea mi-o arată 
Pe câmpia alb-întinsă, în tăcerea înnoptată. 

Ei 

In noi creşte înserarea, umbre tainice sporesc, 

Bat pe frunte trecători când din inimi se ivesc. 


Ei 


Univers concentric creşte dintr-un dor fără de saţ, 
Argintate ploi de stele peste noi solzii-şi înalț. 


x 


Din polen ce germinează, arbore ce-atinge luna, 


Zurgălăi de-argint de sună, lumea-i plină-ntotdeauna. 


* 

Visul, ce aievea zboară, suie-n noapte tainic văi, 
Drumul către veşnicie stă ascuns de zurgălăi. 

* 

Văduv de vapoare-i portul, de uitare-i alintat, 
Ţipăt lung de pescăruşi ameţiţi sub ceru-nalt. 

* 

Descărnatui braţ şi-arată macaraua ruginită, 
Spală vuiete de valuri depărtarea chinuită. 

E 

Ca o pulbere a clipei care-alunecă în noapte, 
Ostenit îţi este ochiul cercănat de-atâtea şoapte. 
E 

Zi de mâine cu uitarea, din cenuşa rătăcirii 

Un sud dantelat de valuri pe poteca amintirii. 


* 


Pe cruce, drumul spre moarte, spre viaţă ne va duce 
Ca un fluture captiv în amarul cel mai dulce. 


e 


Printre coaste te împunge inima, jungher de sânge; 
Cu-al speranţei fruct amar tot noroiul tăcut plânge. 


> 

Sufletul mă ţine treaz pân” la prima mea ninsoare; 
Cântul păsării în zbor, umbra vântului mă doare. 
Ei 

Ca s-ajung până la stele, ţine-mă, dorule, treaz, 
Răsturnat în iarba coaptă, sprijin cerului pe-obraz! 


% 


Roua, boabe sărutate doar de boarea dimineţii, 
Numele-mi rosteşte-n şoaptă, ies din valurile ceţii. 
E 

În amurgul ce-o să vină sunt zidit. Ultima şoaptă 
Sub tăcerea foşnitoare, în pădurea cea înaltă. 

+ 

Să cobor malul râpos, lăsând unda să mă scalde, 
Sub tăcuta umbrei clipă să-nmulţesc clipele albe. 

Esi 


Izbăvit de spaimă dorm, legănat de-un ultim vis: 
Şoapte înfrunzite, grele, sub o creangă de cais. 


sk 


Inserarea-mi troieneşte geamul cu polen de stele; 
De argint balada nopţii, retrăiesc vise rebele. 


* 


Taler luminat de lună, icusuri de stele strânge; 


Stele-mi zugrăvesc pervazul, lustruind umbre de sânge. 


EX 


Ca un cap strivit de şarpe moare-ncet drumu-nfundat. 
Cu făpturi de aer, vântul oare unde-a apucat? 

x 

Cu al dorinţei lut zidiţi, izgoniți din Paradis, 

Stă lumina răstignită pe crucea ultimului vis. 

e 

Plop ce-azvârle cu săgeți spre un cer plin de lumină; 
Oarbe, braţele de vise tăinuiţii paşi înciină. 

* 

Ce rnai tremuri tu, bătrâne, lângă flăcări... un învins! 
Sâmburele de lumină pâlpâie aproape stins. 

se 

Am purces să joc pe drumul de speranţe prăfuite; 
Sub lunecătorii ochi plâng speranţe risipite. 


% 


Peste umăr nenorocul să-l arunc ca un descântec, 
Mă întorc în unda vieţii, şi cu joc, dar şi cu cântec. 


% 


Râu — rătăcitoare undă, luna-n tine se răstoarnă. 
În argintul iernii frigul ca un prinţ cântă din goarnă. 


Ei 


Ne aruncă în lumină răcoroasa boare-a serii 
Vrăbii ciugulind voioase de pe coapsa primăverii. 


* 


Depărtări ce sângerează, clipe-n mrejele uitării 
Saltă-n vârf de rădăcini taina sfântă a chemării. 


Undele din râu sărută rădăcinile-i amare, 
Aripi sure are vântul, mă las dus ca o chemare. 


Ei 


Uruie pietre de moară, oasele de timp zdrobind; 
De păcate ros mi-e trupul, albe clipe şiroind. 
se 


Cerul gurii mi-e uscat, de iubire îmi e sete, 
Sete mi-e de-albastru zâmbet, cu aroma-i să mă-mbete. 


* 


Scapără-ţi amnarul, Doamne, lângă iasca unui suflet; 
Sub arcada ispăşirii îmi sunt paşii grei de umblet. 


* 


Sub arcada unei vieţi, cânt de leagăn nesfârşirea; 
Sub miresmele-i amare, un pământ visând rodirea. 


E 
Oglindit în ape-albastre, chipul tău, topitul vis, 
Tremurul uşor de zboruri spre doritul Paradis. 


* 


Pleava timpului suntem, lacrimi nu ne ocolesc, 
În risipa neiubirii clipele se risipesc. 


se 

Să clădim oţele oastei şi în sânge, şi în ură! 
Aţipeşte Dumnezeu lângă drumul plin de zgură. 

* 

Vara cotropind cu soare câmpul plin de seve-amare, 
Până sus, în ceru” albastru, linişte răcoritoare. 


= 


Ochii de copil albaştri lacrima n-au cunoscut, 
Dintr-o vară prea răscoaptă mai culeg şi ce n-am vrut. 


Li 


Peste apele albastre trece dorul, dor cernit... 
Din răscoapta vară, Doamne, mulțumesc că Te-am găsit. 


se 


Drum spre tine îmi arată, cu sclipiri sihastre,-o stea; 
Peste apele albastre trece-n zbor... o cucuvea. 


CUPRINS 


Prefaţă — pag. 5 
Notă asupra ediției — 13 


Cuvântul meu înainte — |7 


PARTEA ÎNTÂI: ÎNAINTE 

Aşa i-am cunoscut — 23 

Copiii Legiunii — 27 

Urlă duşmanii — 30 

13 Iulie 1937 — 34 

20 Iulie 1937 — 39 

Bartolomeu Livezeanu şi Nicoleta Nicolescu — 45 
Lubeniţa — 49 

"Vânt de seară" — 54 

Închiderea acţiunii "Carmen Sylva” — 64 
În Gutenberg nr. 3 —71 

De gardă la mormântul Moţa-Marin — 74 
Meşterul — 79 

Fata mamii — 81 

Ultimul Crăciun la Casa Verde — 85 
EI-91 

Întâlnirea de pe urmă — 95 

Cea mai scumpă nuntă dintre nunți — 98 
6 Octombrie 1940 — 103 


PARTEA A DOUA: APOI 
Anchetatorii mei — 113 


O probă eficace — 117 

Proba decisivă — 123 

Foame! La Craiova? — 127 

Aiud, aprilie 1959, de Paşti — 129 
Sistem — 138 

Şah! — 140 

Hai, moşule! — 146 

La izolare cu părintele Stăniloae — 151 
Din reeducarea de la Aiud — 155 

Un prieten în întuneric — 161 

Din legionarismele lui Trancă Pavel — 165 
Părintele Gornic "VW" — 167 

Marele doctor Hubu Mihai — 169 

Nene banditule... — 178 

Cornel Stoica — 181 

Ce fel de oameni sunteţi?! — 186 
Poezia lui Radu Gyr —191 

Ne vom întoarce într-o zi! — 200 


ADDENDA 
Cu capul pe genunchii Domnului — 207 
Cugetări lirice — 237 


Radu Mironovici, Corneliu Zelea Codreanu, [lie Gâneaţă, 
Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Ion Moţa, 


Ion Moţa, Căpitanul şi Generalul Cantacuzino-Grănicerul 
în mijlocul unui grup de legionari pe scările sediului 
Mişcării Legionare din Str. Gutenberg nr. 3, Bucureşti 


"Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu, 
Liderul Mişcării Legionare 


Ilie Tudor, în | 
dreapta, împreună pp 
cu un grup de | ŞI 

colegi. | Fi cs 
Elevi în 1944 pică 


- cantec, 


Cu soția, şi copiii în 1949 


ir 


Ilie Tudor cu soţia, Ştefania, 


: Cu Zanca, sora cea mare 
DD Cu două colege la fabrica de zahăr 


În biserica, unde a slujit 
o viaţă 


Cu nepoata în braţe 


Schitul Înălţarea Sfintei Cruci 
Aiud 2007? 


În sala, Manole a. Palatului Episcopal 
Curtea, de Argeş 2007? 


Podari 2013 
Portretul fiului, 
Tudor Gheorghe, 

îi veghează nopţile 


Maşina, de scris, o tovarăşă de viaţă a 
| scriitorului Ilie Tudor 


Podari 2013 
Fotografiile de familie 
împodobese camera 
de curat 


Masa de lucru de la Podari 


„Acea, infimă rază ce nădejde este un 
izvor născător de energii nebănuite, care 
se transformă într-un fluviu ce depăşeşte 
zăgazurile de teroare şi de frică.” 


“Mlaştina deznădejdii s-a, 
lărgit, şi adâncit în cei 
aproape 50 de ani de 
teroare roşie. Cei care am 
avut îndrăzneala, să, 
continuăm lupta pentru 
împlinirea visului de aur 
al făuritorilor Legiunii am 
plătit scump şi greu. Şi 
plătim încă. În noi, puţini 
câţi raai suntem, trăiesc 
spiritele nemuritoare ale 
eroilor, ale morților 
noştri. Însăşi faptul că, 
după, '70 de ani de 
teroare, de chinuri, de 
suferinţe, cel ce 
semnează aceste rânduri 
poartă în suflet icoanele 
vii ale acestor oameni, nu 
spune ceva?” 


= (() 2 
() Fundatia Șfintii Inchisorilor 
a a 


Cartea de memorii a d-lui Ilie 
Tudor (n. 3 martie 1923, la 
Podari-Dolj) apare acum în â, 
cincea ediție, revizuită şi 
substanțial adăugită. Ea, ocupă 
deja un loc de frunte în 
ansamblul literaturii legionare 
şi al literaturii închisorilor, prin 
puritatea, sufletească şi prin 
darul scriitoricesc al autorului. 


a 
> 


“Ne-am înrolat. copii. Am ajuns 
în toiag. Ne-au ars focuri, ne-au 
înecat ape, ne-au bătut furtuni... 
Suntem încovoiaţi, dar nu 
învinşi! 

Acest fluviu de puritate şi 
curățenie creştină va pătrunde 
şi in cei de azi, în tinerii care au 
aceeaşi dorinţă de mai bine...” 


Ilie Tudor