Ioan Victor Pica — Vegheam la Styx

IOAN-VICTOR PICA 


VEGHEAM 
LA STYX 


Vol. II 
“TRILOGIA MORȚII 
ȘI A ÎNVIERII» 


Trilogia morţii şi a învierii” cuprinde: 
1. “Libertatea are chipul lui Dumnezeu” 
(Lupta anticomunistă din ţara Făgăraşului) 
2. “Vegheam la Styx” 


(Memorii din temniță) 


3. “Călăuza pustiurilor” 
(Jurnal 1964-1989) 


E — — — o ._——.—.—.——— IS 


«ROMÂNIA RĂSTIGNITA” 
De Leonard George PICA 
Editor: lon Topolog Popescu 

Lector: Gabriela Daraban 
Tehnoredactare: SC Priograph srl 
ISBN: 973-9465-12-9 


Coperta: 


SC EDITURA „DEALUL MELCILOR” SRL 
Director: lon Topolog Popescu 

Director economic: Gabriela Daraban 

Braşov - 2200 3 

Str. Apollonia Hirscher | 

Tel.: 095070793, 095051534, 132884, 414346 


TIPARUL: SC PRIOGRAPH, TEL.: 068/416181 


IOAN-VICTOR PICA 


VEGHEAM LA STYX 
Vol. II din 
“TRILOGIA MORŢII ȘI A ÎNVIERII” 


Mulţumesc şi pe această cale 
fratelui meu de suferință, poetul 
Ghiţă Stănescu, care a suportat o 
bună parte din cheltuielile legate de 
publicarea acestei cărți. 

De asemenea, mulțumesc copiilor 
mei: Gelu, Leonard şi soției 
acestuia Anisia, pentrul efortul 
depus în apariția cărții. 


“Fraţilor mei de luptă şi suferință. 
Cei mai nefericiți oameni de pe pământ.“ 


Autorul 


IOAN - VICTOR PICA: “Vegheam la Styx“ 
(Memorii din temniță) 


Ioan-Victor Pica s-a născut la 22 martie 1933, în satul Râuşor, lângă 
Făgăraş. A fost arestat la 16 noiembrie 1950, pentru organizaţie anticomu- 
nistă, dar şi pentru legături cu luptătorii din munţi. Deşi condamnat la opt 
ani, a ieşit din închisoare abia în mai 1964. Până în decembrie 1989, a fost 
mereu perchiziționat şi anchetat, confiscându-i-se numeroase manuscrise. 

Cartea evocă anii de luptă şi suferință, transfigurați epic, prin analiză 
şi mărturisire, într-un ritual al purificării. Este bine să reținem că loan-Victor 
Pica n-a semnat niciodată pactul cu regimul comunist, nici măcar formal, 
cum se obişnuia când ieşeai din închisoare. 

A preferat să trăiască şi “după“ în condiții de temniță, eu securiştii şi 
armata de informatori pe urmele sale. Aşa mi-l amintesc din anii când am 
fost profesor la Liceul “Radu Negru“ din Făgăraş: mereu hăituit, alungat, 
ca o umbră singuratică pe străzile oraşului, destul de grav bolnav şi probabil 
traumatizat de spaimă, dar purtând în ochi o privire dârză şi caldă în acelaşi 
timp, complice la adevăruri pe care, atunci, numai el le ştia cu claritate. Cred 
că aşa “controlat“ cum era, a făcut multe şicane “eroilor de pe strada 
Inului, sediul de tristă amintire şi josnică faimă, al fostei securități făgărăşene. 
Arma lui secretă era de acum arma Spiritului. Nu-mi iese din minte o scenă 
din primăvara anului 1976. O haită de câini poliţişti împreună cu securiştii 
însoțitori trec prin curtea liceului, îndreptându-se somnambulic peste 
gardurile şi grădinile caselor din jur, într-o direcție necunoscută. 

Căutau, aveam să aflu ulterior, manuscrisele lui loan-Victor Pica. Era în 
perioada când “locuia“ mai mult în beciurile Securității decât acasă la el. 

Apărea tot mai mult pe stradă şi evita orice contact direct. Era pentru 
noi ceilalți mai mult o legendă, care nu s-a trădat niciodată, nici măcar 
printr-un singur cuvânt. Dacă ţi se întâmpla să-l întâlneşti, ți se “adresa mut, 
numai din priviri. De fapt, el ne proteja. Presimţea că din umbră ne pândesc 
primejdii la care cu greu vom reuşi să le facem față. Ar trebui acum să-i 
mulțumesc pentru discreţia şi grija cumva părintească de atunci, din acele 
zile, confuze încă şi în prezent pentru mine şi extrem de periculoase, al căror 
gust amar nu poate fi uitat vreodată. Şi nici iertat. 


CORNEL MORARU 


223 


“Omul nu este numai social. 
[ îi aparține. “ 
Cel puţin moartea sa îi ap 


ALBERT CAMUS 


Argument 


, ări și lasă trare 
Orice carte despre închisori, deportări și lagăre de concen 


este un mic infern. 
Indiferent de înțelesul pe care 
unui lucru, sper, vom cădea cu to 


i i e a ființei. i 
zumanizantă, negatoare a fin! si i 
Ș Dar această forță de neşatie asa nu poate și nu trebuie înțeleasă, 


; ; = Sa ză 
ca stând într-un raport dialectic, față de o anumită ea za 
“pozitivitate“ a vieții. În acest caz, rolul infernului în existență 


infinit mai Stii r decât am crede. soetăicrțea 
Li ei E pa negator are o singură funcție ireversibilă, Loric 
aceea de a submina la nesfârșit bucuria propriei dpi ca CEE = 
Astfel poate fi explicat faptul, de ceo dată trecut ag, ce soare, 
sau lagăr de concentrare, le porți în tine pentru tot restul vieții. 
Marea dificultate pe care o ridică orice carte de acest gene Aceca 
de a nu putea cuprinde în cuvinte întregul conținut al fenomenu ui. 
Mai mult, “infernul“ trăit în condiții similare, capătă un înteles aparte 
pentru fiecare orn. 3 i i 
lată câteva motive care fac ca o asemenea întreprindere să nu 
fie scutită de deficiente privind fondul chestiunii, uneori foarte serioase. 
Memoria închisorilor și a supliciului nu aparține politicii. N-am 
scris de pe pozițiile nici unei ideologii sau grupări politice. Ş 
Astăzi, când “sociabilitatea“ excesivă e o tendinţă generală, nu 
există altă șansă de reabilitare a individului, decât principiul 
dernocratic de coexistență, în cadrul căruia aristocrația spirituală să- 
șiregăsească adevăratul concept de valoare. Deși întârnplările pe care 
le povestesc aici, sunt cuprinse între anii 1950-1964, perioada de 
persecuție s-a prelungit pe tot parcursul dictaturii lui Ceaușescu. 


îl vorn da acestui cuvânt, asupra 
tii de acord: infernul este o stare 


-6- 


Securiștii, mai numeroși acum, erau mereu la datorie. Anchetele 
repetate și percheziţiile pe care aceștia ni le efectuau, aveau drept 
scop confiscarea manuscriselor rele și în același tirnp cooptarea mea 
ca informator al odioasei instituții. Astfel se face dovada că dictatura a 
avut continuitate în România și că securitatea a fost permanent o 
instituție de care această dictatură s-a folosit, promovând teroarea și 
samavolnicia asupra populaţiei. 

Am Scris această carte din cea mai profundă iubire față de 
această țară, unde rni-a fost dat să văd lumina zilei și sub glia căreia 
dorm moșii și părinţii mei. lată cel mai profund argument să nu 
confund niciodată țara cu un partid politic sau altul. Recunoscând 
faptele meritorii, de oriunde ar veni, suntern obligaţi în aceeași măsură 
să demascăm nelegiuirea ori de unde ar veni ea. 

Memoria infernurilor din istorie este poate dezgustătoare, 
aruncând însuși conceptul de or. într-o postură dilematică, dar e 
absolut necesară, întrucât prin ea se exprimă acel apetit unic al 
umanităţii pentru echitate. A confesa nu e numai un principiu religios, 
sau moral, ci în aceeași măsură o dovadă de coerență socială, un act 
de curaj “revoluţionar “. Și dacă pretutindeni în lume de nimic nu se 
duce lipsă mai mult decât de adevăr, orice carte ca aceasta, izvorâtă 
din simţ de răspundere și obiectivitate, poate constitui un prilej de 
mmeditare și un imbold spre mai bine. 

Țelul ei devine astfel o normă etică: nu confruntarea politică, ci 
refuzul abuzului și al nedreptății. 

Astfel ne-a fost îndreptătită speranța ca această carte să devină 
un triumf al adevărului. 


“Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă 
am vorbit bine, de ce mă baţi?“ 


(loan cap. 18 ver. 23) 


ae 


CAPITOLUL ! 


RATĂ ÎN FAȚĂ 
CU SECURITATEA STATULUI 


1. Arestarea 


întâmplări i ani în urmă, într-o noapte 
ge ae ia Sai eu aeninte nici câtam dormit, 
i i ărtată. Nu- ) an i 
atata va ci ci a căpătâiul meu am zărit, ca prin 
nici ce vise a S 


ând m-am trezit, | 
ceaţă, chipul mamei. 


= 9 | 
- Ce e mamă, ce se aude ? și Sa tei: 
Sărmana de ea, nu închisese ochii o clipă până la ora aceea târ 


vegheat singură, cu urechea lipită de fereastră. Acum, că a biruit-o teama 
pa sa pr aaa apa d mitralierele, parcă am i pe front, zise 
S i | prin crăpătura geamului. 
= oo E anul Satului dpi Sate, zise el retrăgându-se încet şi 
ăutându-şi hai e bâjbâite. Es 
see titi, nopții. După ce ne-am echipat sumar, am ieşit 
amândoi în stradă. La fereastra de vizavi prinse a luci 9 Jurunsţi Ei 
- Uite-l şi pe vecinul Ştefan, arătă tata cu mâna într-acolo. | să ș 
după dunga zidului, ne chioram amândoi de-a lungul uliței. SE a i S 
dungi ascuţite şi lucii despicau întunericul. Din loc în loc se vedeau trup 
fumurii, apărând şi dispărând în umbra zidurilor. Satul întreg se Isezise ŞI 
forfotea pe întuneric. Un zgomot de motor se auzi apropiindu-se. Apoi 
altul şi altul învăluiră satul într-un cântec sinistru. — E | 
Înspre ziuă se mai auzeau detunături îndepărtate şi răzlețe. Apoi 
bubuiturile s-au rărit tot mai mult. 
Era în 15 noiembrie 1950. 
Dis-de-dimineaţă se porni o ploaie măruntă şi deasă. Grupuri de gradați 
şi ostaşi înarmați mărșăluiau pe stradă. 
Civilii parcă dispăruseră cu desăvârşire. Arar mai apărea câte unul grăbit 
şi mahmur. Toată dimineaţa tata a stat retras în fierărie, singur. Nici un 


-8- 


client nu apărea. Abia pe la amiază un bătrânel cu mustaţa albă ca laptele 
intră în curtea noastră cu un fier de plug sub braţ. 

- Trebuia să am ceva în mână, nu-i cuminte să circuli aşa fără treabă. 
Avea căciula trasă pe sprânceană şi ochii surâzători. Mai târziu mai veni un 
vecin, apoi încă unul şi încă unul. Acum fierăria era din nou plină de oameni. 
Unii veniseră fără nici o treabă, doar așa, să discute şi să comenteze. La 
moară şi la meşter întotdeauna auzi ceva. 

- Măi, măi, ce-au mai puşcat azi-noapte, zise unul. 

- Bătaie în toată legea, îl aprobă altul. 

Dintre toţi badea Molă părea cel mai la curent. Povesti cum un grup 
de partizani a fost încercuit de securitate într-o casă, chiar aproape de 
capătul din sus al satului.““Ce mai, i-au luat ca din oală. Dar să vedeți minune“, 
continuă el. “Cu toate puştile lor, nu au reuşit să înhaţe decât unul, un țăran 
mai în vârstă, care stătea de strajă. S-au luat toți după unul ca proştii şi au 
lăsat terenul descoperit.“ 

- Am auzit şi eu, a sărit alt ţăran, că au scăpat cu toții în afară doar de 
băiatul popii din Berivoi, Socol, sau cum îi zice. Unii zic că a fost prins 
într-o pivniță în Toderiţa, după ce îi păcălise pe securişti în satul nostru. 

Altul povesti cum în celălalt capăt al satului, a fost prins dormind 
într-o casă alt partizan. 

- De, zise unul, cine îşi caută îşi găseşte. 

- Ba să ne fi lăsat aşa cum am fost. Crezi că cineva pleacă de bunăvoie 
la pădure ? 

- Asta e revoluția. Lucrurile merg înainte, ori vrem noi, ori nu vrem, 
sări Vichente, cu vocea puţin voalată de băutură, care tocmai sosise de 
câteva clipe. 

Intervenţia sa a avut darul să-i indispună pe unii. 

Mulţi ziceau despre Vichente că e omul securității şi că la o adică e în 
stare de orice. 

- Eu văd că e bine aşa, a continuat el. O dată prinşi ăştia, noi o să fim 
liniştii. 

Când am părăsit uşa fierăriei, discuţia era în toi. După-amiază am aflat 
că satul este încertuit de securişti, şi că peste tot raziile te caută la acte. 
Spre seară, ploaia mai conteni. Uliţa satului era numai băltoace şi noroi. 
Maşinile şi paşii ostaşilor îl frământau fără încetare. Câteva femei au venit 
la noi cu furca. Nu mai cântau şi nu mai glumeau ca altădată. Una dintre ele 
şopti cu taină: “Ion al meu a fost ridicat.“ Mama, albă ca varul o privi 
complice. Am adormit după miezul nopții, în tropot de paşi şi zumzet de 
motoare. Abia a doua zi, în jurul prânzului „am aflat câteva lucruri mai sigure. 
Prin oraş unde fusesem la şcoală ca de obicei, m-am întâlnit ba cu unul, ba 


-9- 


Î i uritatea dăduse atacul în 
i ine. În aceeaşi noapte, sec tai Brit 
cu altul, din satele vecine. gi mu) e RiSeEE SIDA și 
i urul Făgăraşului. »e fuse: a Ala 
Sau pp E EIDA Mândra, de exemplu, partizanii au ci aiocui 
“i n A pis das o jumătate de noapte. În altă ore ei nare 
ct ge ste dintre doi pote ei get aa e 
> . . A c : 

î ; altul a fost ridicat. Cel împuşcat - a la î 
EMI 1. În Făgăraş un alt partizan a fost împuşcat în umăr ȘI capturat 
ada d : earele securității, 


de pe stradă, după ce mai întâi reuşise să scape din gh 


ărind pe fereastră. = : ea siaeL 
artă din cele mai palpitante poveşti adevărate cu partizani, mi Și a pe: 
însă aceea a lui Gelu Novac, băiatul profesorului de matematică de la liceu 


Radu Negru. Acesta, după ce se aflase în noaptea cu pricina încercuit de 


securitate, se târî pe brânci şi cu mare dificultate ajunse într-o şură vecină. 
bă 


De nenumărate ori securitatea a cercetat locul unde se afla ascuns, înțepând 


cu baionetele fânul. După câteva zile a reuşit să scape, strecurându-se printre 

işti, ajutat de mine. SINOR ja 
fai în sat, securitatea execută nenumărate perchiziții şi arestări. 
Câteva familii au fost ridicate în întregime, rămânând casele goale. Uneori, 
rămâneau încuiați în casă doar copiii mici. Aşa s-a întâmplat în gospodăria 
lui Juncu, poreclit în sat “al lui Dragoş“, de unde au fost ridicați cei patru 
membrii vârstnici ai familiei, rămânând cei trei copil mici încuiați în casă. Aşa 
se face că numai într-un interval de două zile, dintr-un sat mititel ca al 
nostru, au fost arestate în jur de 30 de persoane. zĂ = 

În dimineaţa zilei de 16 noiembrie, am aflat că niște “domni în civil“ 
m-au căutat la şcoală. Din clipa aceea o nelinişte tot mai marea început să 
pună stăpânire pe mine. Aveam 0 senzaţie stranie, de suspendare în gol. Voi 
fi arestat ? Ce înseamnă să fii arestat ? Nu, nu ştiam nimic atunci despre 
arestare. Era uitare, singurătate, moarte, sau toate la un loc ? Şi dacă era aşa 
ceva, cum aş fi putut să ştiu, când eu nu făcusem nici una din aceste 
experienţe ? Şi totuşi, îmi era teamă. Era pentru prima oară când în mine se 
dădea o luptă necunoscută. Mă îndepărtam încet, dar sigur, de propii mei 
părinți şi parcă auzeam undeva în adânc cum unul după altul firele care ne 
legaseră se rupeau. Ei nu mă mai puteau păstra. Nu mai eram al lor. Cum ? Cei 
care te-au adus pe lume nu mai au dreptul să dispună de tine ? Singurul lucru 
pe care puteam să-l fac pentru ei era să dispar. Să mă ascund într-un culcuş 
fără urme. Dar așa ceva, înțelegeam, nu mai era cu putință. 

In dosul șurii, câinele meu ciobănesc.“Brezoi“ se agita şi urla fără în- 
cetare. M-am oprit în fața lui. S-a apropiat de mine şi mi-a lins mâinile. 
Sus, pe dealul din spatele satului, trecea o patrulă de ostaşi, înconjurați de câini. 


-10- 


După prânz, începuse să burniţeze mărunt. Întâi s-a auzit un zgomot de 
motor, apoi un jeep frână brusc în faţa casei noastre. În spatele lui s-a oprit 
un camion, din care unul după altul săreau ostaşi. Era ora două după-amiaza. 
Dinspre grădină, un pluton de securişti, în frunte cu securistul Alexandrescu, 
au năvălit în curte, cu pistoalele întinse. Eram singur în mijlocul curţii, 
Dinspre stradă, alte guri de foc se îndreptau spre mine. Ai fi zis că se 
pregăteşte o luptă pe viață și pe moarte. “Sus mâinile, banditule !“ ţipă un 
gradat. De Jur împrejurul meu se făcuse un cerc de uniforme şi pistoale. 
Poate întotdeauna aşa mi-am închipuit singurătatea. La uşa casei şi a fieră- 
riei au fost puse santinele. Pentru o clipă, chipul mamei apăru în geam, în 
spatele masiv al unui ostaş. Un ofițer cu mustăcioară neagră îşi răsfrânse 
buzele a rânjet: “Am pus mâna pe tine, bestie“. În aceeași clipă, un țipăt de 
femeie îmi răsună în urechi. Sora mea Maria, mai în vârstă decât mine cu 6 
ani, luptându-se din răsputeri cu clanța uşii blocată de un ostaș, reuşi să-l 
împingă cât era de lung peste trepte, iar ea se repezi scoasă din minţi spre 
cercul de uniforme: “Aţi venit o armată, tâlharilor, să arestaţi un copil de 17 
ani.“ Apoi se prăbuşi la pământ. Doi soldaţi o cărară în casă. Doi ofițeri 
m-au dus cu ei, în camera din față, sub pretextul percheziţiei. Acolo au 
început să mă izbească cu pumnii pe unde apucau, întrebându-mă de 
“fugari şi de bombe. Şi pentru că am răspuns că nu ştiu, unul m-a lovit 
peste față, trântindu-mă pe podea şi lămurindu-mă că de acum încolo sunt 
un bandit şi un bandit ori de câte ori este întrebat răspunde “da“. Unul dintre 
ei, după ce îmi răsturnă un raft cu cărți, rupse o filă dintr-o carte şi se apropie 
cu ea de mine: “Ce caută legionarul ăsta aici ?* 

“Este poetul Goga“, am lămurit eu. 

“ţi arăt eu Goga, banditule |!“ 

Tata intră ca fulgerul, gâfâind: “Dacă vă atingeți de băiat, fac moarte de 
om!“ 

““Vezi-ţi de treaba ta, zise unul dintre ei, la noi nu se bate ca în vremea 
burgheziei voastre“. 

In sfârşit, flancat de doi securişti, părăseam curtea, în timp ce tata în 
chip de paravan în faţa a patru guri de foc se îndrepta spre şopron, unde 
probabil se spera o confruntare cu dușmanul. Jeepul s-a pus în mişcare, în 
timp ce securistul de alături şi-a încărcat arma. 

De câtva timp, securitatea se mutase în casa Dr. Giurca, în spatele Cetă- 
ţii Făgăraşului. Nu era o clădire prea arătoasă, dar corespunzătoare noilor 
scopuri destinate, dacă avem în vedere spaţiul său destul de redus. Avea 
însă beciul pretabil anumitor intenții josnice şi asta era important. 

Am fost condus la parter, prima uşă pe dreapta. Un ofițer îmi făcu 
percheziția de rigoare şi îmi întocmi primele formalități de încarcerare. După 


=]. 


i ta îmi ordonă să 

i-au fost luate pe rând şireturile, cureaua, cravata, aces 
ce mi- 
scot portmoneul. 

- N-am. 

_ Obiecte de valoare. 

- N-am. ii 

- Ceas, stilou, inel, continuă perche 
măcar dinţi de aur, bă Cristoase, ŞI in ac 


set a IA dă 
indu-mă cu cizma în noadă. i 
a Biroul de anchetă, în care am fost condus, era aşezat cu faţa înspre 


--zăzi. înspre munți. Sus pe creastă deja ninsese. Ochii mi s-au agăţat de 
E Ca cite pi tal fi liber. Dacă aş fi acolo şi dacă aş putea 
pata albă şi îndepărtată. Acolo aş fi liber. şha SA 
țipa, să se audă până aici, le-aş spune că acesta este Singui ș 
valoare, acesta pe care l-am pierdut pe drum până aici — liberta ea, 

_Nu fi trist, îmi zise în sfârşit soldatul care mă păzea, privindu-mă cu 

condescendenţă. Azi € joi. Îţi promit că duminică să fiu la Voi în sat, la horă. 
Ce D-zeu, sunt şi eu om. Ce zici, vii ? îmi mai zise el văzându-mi ezitarea. 
Îmi puse mâna pe ceafă, învăluindu-mă într-o privire caldă. Nu ştiu, bănuia 
măcar, ce săvârşea el atunci ? 


zitionerul. Cască gura. N-ai nici 
elaşi timp îmi făcu vânt pe uşă, 


2. Prima anchetă 


După circa o jumătate de oră intră în încăpere un civil blond, cu ochii 
decoloraţi, dar oțeloşi, cu păr țepos şi fără o jumătate de mână. Ciungul 
acesta cu mâneca introdusă în buzunarul hainei era căpitanul Stoica, 
comandantul Securităţii din Făgăraş. Pentru o clipă s-a instalat la birou, 
sfredelindu-mă cu privirea. 

- Şi zii cum este cu bombele ? 

Despre aşa ceva chiar că nu aveam cunoștință. 

- Eu nu ştiu nimic. 

- Bun, cântă el, ridicându-se şi dereticând prin birou. Într-un colț a în- 
grămădit niște lanțuri, în altul nişte cătuşe. În sfârşit, a aşezat pe masă un 
aparat de care atârnau două sârme. Pe sală se auzi zgomot de paşi. Uşa s-a 
deschis brusc și 6 indivizi au invadat încăperea. Toţi purtau uniforme de 
ofițeri, în afară de cel mai masiv dintre ei, care era “în civil“. Acestei namile 
cu mişcări de automat i-a fost rezervată onoarea de a se aşeza în fața 
gpl La N semn, doi ofițeri s-au repezit şi după ce mi-au smuls ghetele 

Picloare, mi-au agăţat de degetele mari cele două sârme ale aparatului. 

- Aşa, zise civilul înveselit. ȘI acum să-i dăm legătura ... a, nu cu 


-12- 


Hitler, ăsta este mort. Să-i facem legătura cu Tito. Toţi au pufinit în râs. Gluma 
şefului era savuroasă. 

- Alo, alo. Manivela se învârti de câteva ori. Am simțit ca o izbitură în tot 
corpul. Apoi am avut senzaţia că toate oasele mi s-au rupt. Din ochi îmi 
împroşcau stele verzi, iar inima mi se zbătea ca într-un cleşte. M-am rostogolit 
de pe scaun şi am început să mă învârt pe podea. Colonelul Kalosek, 
şeful securității pe regiune, căci despre el era vorba, opri manivela şi îmi 
ordonă să mă ridic. Degeaba, picioarele nu mă mai țineau. După ce am fost 
ajutat să mă restabilesc pe scaun, ciungul, precaut, mi-a înfipt mâna în chică, 
ținându-mă strâns. Inutil, căci la o nouă serie de învârtituri, am ajuns iar pe 
podea, încurcând sârmele şi răsturnând scaunele. Iar am fost restabilit pe 
scaun, şi iar impulsionat cu curent electric. După mai multe şedinţe de acest 
fel, colonelul împinse plictisit aparatul deoparte şi răbufni: Unde-s bombele? 
Pentru a evita alte serii de torturi, m-a păscut tentaţia să le răspund pe plac: 
“Da, ştiu, sunt în cutare loc.“ Desigur se vor duce la fața locului şi nu vor afla 
nimic. Atunci mă vor învinui de inducere în eroare şi va fi vai şi amar. 

- Nu ştiu, d-le şef! 

- Cuum, cuuum ai zis ? Eu îs colonel, bă ! Care va să zică nu ştii. Te fac eu 
să ştii, ţipă el învârtind manivela nervos. 

Acum a împins iar aparatul. Uite, acum face semn la doi ofițeri care 
dispar deodată. Se aude zgomot de lanţuri. Acum ofiţerii au revenit, târând 
de braţ un om care poartă lanțuri de mâini şi de picioare şi care are bandajul 
capului îmbibat de sânge. Acum a fost aşezat pe un scaun, în fața mea. 

- Vorbeşte, Socole, că altfel reluăm exercițiile de la început!, îl îndemnă 
ciungul. Sau îl aduc pe Vlad ? Cu locotenentul-major Vlad, Socol, capturat în 
comuna Toderiţa, se luptase cu ocazia prinderii. Un securist care era de față, 
l-a izbit de mai multe ori cu patul puştii în cap, până şi-a pierdut cunoştinţa. 
Prezenţa lui în fața mea avea deci scopul să mă deruteze şi să mă înspăimânte. 
După Socol, a fost adus Duminică, un student oltean, care şi el era în 
lanţuri şi bandajat la cap. A fost luat şi acesta. Deocamdată era de ajuns. 
Colonelul se răsti: “Luaţi-l !“ 

Uşa se deschise larg. In biroul de vizavi, o fată subţirică, cu ochii precum 
cerul, privea aproape impasibilă spre noi. Am fost dus pe braţe până într-o 
încăpere vecină. In fața mea stătea un locotenent scund cu chipul blond şi 
întrucâtva atrăgător. 

- Cum te simți după toate cele întâmplate ? îmi zise el puțin surâzător. 
Numai dumneata eşti de vină, continuă el. Să zicem că n-ai ştiut nimic de 
bombe, dar de ascunzătoarea lui Mogoş şi Mazilu, pun pariu că ştii. De ce 
nu i-ai zis tovarăşului Colonel “eu ştiu asta şi asta“? Şi chiar vrei să zici că nu 
ştii nimic ? întoarse el capul spre un pat de scânduri. Mai sunt şi alte metode, 


-13- 


ED 


page A, pp . t 
4 eata civilizat, insă ȘI asta e 
Eu insă cau s 


mai eu aici. i 
duri se afla o blană mas 


e pat. Peste trup i se 


mai ale dracului. 
adevărat, nu sunt nu 

pe patul de scândur 
baros. Victima era întinsă p 
cu barosul în ea, mai tare sâu 1 
astfel de tortură, o hemoragie inte 


ivă de brad, iar pe aceasta un 
așeza scândura. Cineva izbea 
au mai încet, după caz. Îmi închipui că după o 
rnă era inevitabilă. În orice caz, pentru 
: 1 nu a fost decât o sperietoare. Între timp, ofițerul festăsură plgte 
me ae unde îmi cerea să indic anumite zone din munți unde își 
ale ra ae depozite. “Nu cunosc nimic, d-le legpiepenie sai ia ga 
_ Fantastic mai poţi fi. De ce nu vrei să înţelegi că lib Si 
atârnă de sinceritatea dumitale. Dacă, să zicem, ţi-ai lua angajamentul să ne 
pui în mână niscai fugari, chiar azi al fi pus în libertate. at trecea, 
Mă privi un timp zâmbitor, apoi zise: “Cum crezi, nu mal 1 : 
timp să te răzgândeşti, să cugeți." 
Am coborât în beci, sprijinit d N 
uşii de la intrare, am descoperit un om în 
descoperit şi pătat de sânge. Gemea înfun 


gonaci. Es în N 
Într-un colț, un tânăr zăcea cu capul proptit în perete. Avea țeasta 


înflorită de cucuie. Pe nişte dreve de fier gemeau doi oameni, legaţi cu 
cablu de mâini. Din celula partizanilor, atunci patru la număr, veneau gemete 
şi zgomote de lanţuri. Totul aducea aici a colț fabulos de infern. Mi s-a 
ordonat să mă aşez pe o bancă lungă, alături de alţii, cu faţa la perete. 
Mâinile mi-au fost răsucite la spate şi încuiate în cătuşe americane. Un soldat 
cu pistolul-mitralieră atârnat de gât se plimba încoace şi încolo. Un ofiţer voinic 
se apropie de noi. Avea fruntea îmbrobonată de sudoare şi cizmele pline de 
noroi. 

- Asta-i noroi de pe coclaurile voastre, i se adresă el lui Pop Zachiu, un 
țăran din comuna mea, care se afla lângă mine. 

- Dezleagă-l ! îi ordonă ostaşului. Le vezi ? Lună să le faci, i se adresă 
apoi ţăranului. Îşi întinse un picior în chiuveta de apă. Cizmele au fost spă- 
late, şterse şi hainele frecate de noroi. 

- Tu vii cu mine. Imi place cum cureţi noroiul, i-a zis el ţăranului. 

A revenit la locul său de pe bancă abia seara. Era tulburat la culme. 

- Nu te superi dacă te întreb, ce a vrut de la dumneata ? 

- Am declarat la anchetă că am ascunse nişte bombe în coteţul de găini. 

- Ce cap la dumneata, va să zică asta-i povestea cu bombele ! Toate 
anchetele din ziua aceea, care de la caz la caz au continuat şi în cursul 
nopții, s-au redus doar la torturi, în vederea smulgerii de mărturii în legătură 
cu existența partizanilor. Abia la prima anchetă de a doua zi dimineaţa am 


e umărul unui sergent. Chiar în stânga 
tins pe cimentul gol. Avea capul 
dat, ca o sălbăticiune răpusă de 


4. 


fost întrebat despre membrii organizaţiei noastre anticomuniste, care erau 
elevi la liceul Radu Negru. După cum am aflat mai târziu, unul dintre aceştia 
a devenit informatorul securității. De altfel, acesta nu a fost arestat niciodată. 

Prima declaraţie pe care am scris-o a fost ruptă în bucăți, fără a fi citită. 
Câteva declaraţii la rând au avut aceeaşi soartă. 

A doua seară mi-am petrecut-o tot pe vechiul meu loc, cu fața la perete. 
Lângă mine zăcea fostul plutonier-major Cosma Partenie din sat cu mine. 
Era de nerecunoscut. Creştetul, fața, peste tot erau numai răni şi cucuie. 
Fusese pus la curent electric de şase ori şi apoi torturat într-un chip de care 
eu nu aveam habar. Vorbea de un par pe care ar fi fost răsucit cu ajutorul unei 
sfori, în felul acesta răsucindu-i-se tendoanele. N-am putut să-i urmăresc 
povestea până la capăt. 

Peste noapte cătuşele ne-au fost înlocuite cu cabluri telefonice. Mâinile 
erau puse cruce la spate şi înfăşurate de câteva ori, apoi strânse bine. Pentru 
a nu-ţi solicita prea mult mâinile la strânsură, era nevoie ca acestea să fie 
întinse din umeri, cât mai mult cu putință. După foarte mult timp însă poziţia 
aceasta a devenit de neîndurat. Mă balansam într-o parte şi alta, mă 
răsuceam, însă degeaba. Şi totuşi pentru câteva clipe, extenuat, am ațipit. 
Se făcea că cineva îmi reteza mâinile cu un cuțit. In clipa următoare m-am 
trezit urlând. Cine ştie ce asociere se făcuse în mintea mea, între scena din 
curtea noastră, din ziua arestării. Întâi am simțit o izbitură între omoplați, 
apoi o altă lovitură de țeavă de pistol în cap. Ofiţerul de serviciu a venit în 
fugă. După o scurtă discuţie cu santinela, acesta îmi dezlegă mâinile şi îmi 
făcu o nouă legătură, mai lejeră. La schimbul de dimineaţă, cei doi ostaşi au 
discutat şi incidentul de peste noapte. Aşa aveau desigur instrucțiunile. 
Noul supraveghetor, o namilă de om, după accent maghiar, a pus ochii pe 
mine. Mă invită, aşa legat la mâini cum eram, să-l urmez. Ne-am oprit pe 
treptele de la intrare. 

- Vezi frunza asta ? Lună faci fascist. (Vântul îngrămădise de-a valma 
frunze de castani, de paltini, şi murdărie lângă uşă.) Obiecţia mea, că aveam 
mâinile legate, a avut următorul răspuns: “Io nu legat la tine.“ De-abia ofițerul 
de serviciu dădu ordin să fiu dezlegat. Când cablul a fost înlăturat, dungi 
vinete mi-au rămas adânc înfipte în carne. Mâinile le simțeam atârnând de 
umeri ca pe nişte obiecte străine şi dureroase. In beci supraveghetorul m-a 
luat la bătaie fără nici un motiv. 

Şi totuşi el avea motivul lui: “Aţi vrut omorât la noi. Omorâm noi acum la 
voi.“ Care “noi“ şi care “voi“?. Aceasta este întrebarea. Toată ziua mi-am 
petrecut-o în anchete şi declarații. In intervalul aceleiaşi zile am fost pus la 
curent de încă patru ori. Peste noapte am fost vârât într-o celulă a cărei fe- 
reastră dădea la solul curții. Împreună cu mine erau încă doi, armurierul lon 


252 


idurile îmbibate cu 
: i Jula avea zidurile îm 
i ile Guraliuc. Celula E 

iabiluiA aer 5 mormane întregi de A de Om eva 
tăteau înşiră aznicul ne-a invitat la WC. ieşit Vasile 
desculti FE eturi înfundate. Când s-a reîntors, avea 
“Să nu ieşiţi că vă omoară 1* Oricâta insistat ostaşul 
Ş din i Ne-am făcut nevoile la fel ca toți ceilalți, 
fi SE celulă era destinată unui anumit specific de 
is e de rost. Oricum, aici, fără cablu la 
ta își as de noi. Prin 

ani i : mătate în rai. Libertatea era la un pas 
nau, ae SUIE pe unite ăr de stele şi frânturi cântate de vis. 


ăt, lic 
chis venea aer proaspăt, licar (“> >, : > 
lat. în când. boturi umede de câini lupi se introduceau printre zăbrele, 
FE ne să înțelegem că totul nu este decât o amăgire, cea mai mare 


amăgire. 


Munteanu şi con 
urină, iar pe JOS $ 
mai târziu uşa s-a 
Guraliuc. Am auzit gemete şi l 


faţa scăldată în sâng 
nu ne-am mai mita 
acolo în celulă. Aici îi 
tortură şi paznicii le ştiau pe toate, p 


3, Superbomba 


Dis-de-dimineaţă, pe sală a început o forfotă neobişnuită. Ofițerii urcau 
şi coborau scările beciului, cu hârtii şi cătuşe în mâini. Fram er în pas 
alergător prin fața lor, pentru diferite completări. Apoi treptele au fost 
inundate de zeci de tropote. Securitatea acaparase o noua recoltă. Era clar 
că noi, cei vechi, trebuia să părăsim încăperea. Aici, la Făgăraş, era primul 
punct de triere. Foarte rar, câte unul, pleca acasă. Restul luam drumul vre- 
melnic al Cetăţii Făgăraş, apoi securitatea din Braşov. Un ofițer citi o listă de 
nume. Duba, un obiect mişcător de metal, cu o carcasă enormă, fără nici o 
răsuflătoare în afară, fusese trasă lângă trepte. Unul câte unul, urcam în 
pântecele ei, ajutați de bâtele ofițerilor de alături. 

Doar o curbă am făcut şi ne-am oprit din nou. lată-ne în fața porților de 
Cetate Medievală a lui Mihai Viteazul. Din nou am fost daţi jos. Intreaga 
garnitură a fost reîntregită de grupul celor aflați în cetate. 

Doi câte doi am fost legați laolaltă cu cătuşe. Un ofițer îi ordonă armuri- 
erului să facă doi paşi în afară. Apoi a luat capul acestuia între mâini şi l-a 
scuipat de mai multe ori pe frunte. Avea o frunte lată, prelungită cu o chelie 
până în creștetul capului. Cu un creion chimic, ofițerul a scris cu litere 
mari, citeț “superbombă“. Auzisem că el fusese proprietarul unei carcase 
de bombe pe care securitatea o găsise la el. O dată gata îmbarcaţi, un ofițer 
tună: “La Olt cu ei. i împușcăm și îi aruncăm în apă. Sau îi băgăm așa, de ce 
să mai stricăm gloanțele pe ei ?* 

In clipa aceea, câțiva ofițeri au tăbărât în maşină, înarmaţi cu nişte 
capete de scânduri; izbeau pe apucate, apoi au coborât jos, înjurând enervaţi. 


Uşa dubei s-a închis, cufundându-ne într-o beznă desăvârşită și hardughia 
s-a pus în mişcare. 


-16- 


> E E a 


sii Cine cunoaşte traseul de laF ăgăraş la Braşov ştie câte peisaje minunate 
îl însoțesc. Pentru noi însă nu existau privelişti şi frumusețe. Măsuram 
curbele drumului cu intensitatea izbiturilor trupurilor noastre, într-o parte 
şi alta. Măsuram distanța parcursă cu profunzimea înăbuşelilor pe care le 
simțeam. 

Câţiva din preajmă au început să vomite. Am ajuns la Braşov mai 
mult morți decât vii. Când uşa dubei a fost deschisă, au început să plutească 
în aer noruleți de fum. Toate gazele de la carburatorul maşinii intraseră 
înăuntru. De aici până la uşa beciului treceam printr-un culoar, format din 
uniforme şi câini. Fiecare ne cerceta cu multă curiozitate. Câte unul ne 
împingea dintr-o parte în alta, ajungând la uşa beciului în zig-zag, ca o 
minge din şut în şut. Punctul cel mai atractiv l-a constituit însă fruntea 
armurierului. Unul îl izbeşte cu palma.“Păzea“, zice altul, “să nu 
explodeze“. 

Când am ajuns în fața scărilor care duceau în fundul beciului, ofițerul 
care îmi desfăcuse cătuşele, mă trage spre el: “Câţi ani ai tu, mă ?“ Îi spun, 
17.“ Ai luat-o devreme, ca să ai timp“, şi poc, îmi trântește o cizmă în noadă, 
de m-am dus de-a berbeleacul până jos. 


4. Celula nr. 11 


Beciul acesta în care aveam să ne petrecem aproape o lună şi jumătate se 
deosebea în multe privinţe de cel pe care îl lăsasem la Făgăraş. Las la o parte 
considerentele de spaţiu. Culoarul era o linie frântă, alcătuită din trei segmente. 
Celulele aflate de o parte şi de alta a acestei linii erau închise ermetic. 

Aflate sub nivelul solului, ferestrele nu erau posibile. Aerul se 
primenea prin trei găuri de burghiu dat la nivelul cel mai de jos al uşii. La 
Făgăraş mai era posibilă o zare de lumină, aici nici una. Tăcerea era de 
mormânt. “Psst !“ era singura formă de comunicare admisă. Bezna, la fel, 
era aproape neîntreruptă, din celulă până la biroul de anchetă. Ochii îţi 
erau astupaţi cu nişte ochelari orbi. Lucrul acesta constituia şi un punct 
de atracţie pentru însoțitori. Executând mişcări numai la comandă, care 
erau intenţionat greşite, riscai să te izbeşti în zidurile dimprejur, sau să 
calci cu piciorul în gol, uneori te rostogoleai sau făceai cucuie la cap. 
O singură dată îţi era îngăduită lumina, atunci când te aflai în fața 
anchetatorului. Celula în care am ajuns eu şi Pop Zachiu purta nr. 1l şi se 
afla chiar la intersecţia laturilor celularului. 

La început ne-a fost imposibil să distingem cât de cât lucrurile, folo- 
sind în acest scop simţul pipăitului. Aşa am descoperit priciurile, lăţimea 


-17- 


| 


o celulă de închisoare, regulile 


ES : mai vechi. Într- A Ă 
ilor şi doi locatari mal ve : ocupate în ordinea 
Be i E erIlVersale: Locurile cele mai bune sunt ocup 
ospitali ățI 


poa . 3 ă de iad. rin 
Mil, as m aj j lui unde era o căldură P 
imii ajuns la etajul priciu ul, 1 
sei i E e deasupra priciului, ecea burlanul sobei care dădea 
celula noastră, tr 


i afară. 
prin perete aia SS 
i cele circa trei săptăman 


i ea. 
> cămășipecareleaveamasupra mea. : a. 
ee d dintre noi şi ceilalți locatari s-a închegat cu destulă uşurinţă, 


datorită unuia dintre ei, care avea un dar deosebit de a descoase omul. Era 


un fostpolițist basarabean de origine, care făcuse serviciul chiar în Făgă- 
ete 


: ŞI o serie de oameni din preajma 
SA n ei rea TRAD nostalgie de o vecină a mea, 
Cea tea elcăi-a fost amantă. Aveam deci cunoştinţe comune, 
lucru ce mi-a făcut posibil să-mi deschid de la început inima. Ş 
Numai când îl copleşea foamea, se făcea foc PSPOL SI AC rjura 3 năduf, 
pentru că, zicea el, de la venirea noastră aici “mâncarea s-a stricat i Și ăi 
Într-adevăr, ciorba de varză şi cea de go gonele acre erau singurele eluri 
de mâncare. El, Băbuţ, mai avea însă şi alte portițe de scăpare. Om cu vechime, 
după cum motiva el, fusese ales planton pe sală. Deşi aici misiunea plantonu- 
lui era destul de redusă, pe ici pe colo mai ciupea câte ceva, o coajă de pâine, 
un muc de țigară. Apropo de țigări. Am rămas surprins când am descoperit 
la Băbut o “brichetă“ în toată legea, o cutie goală de cremă de ghete, un 
nasture de porțelan cu o sfoară şi o cârpă arsă. Nasturele învârtit cu 
viteză, era izbit de marginea cutiei. Scânteile care săreau, aprindeau cârpa 
din interior. Cutia era apoi închisă la loc şi pusă bine. Așa am descoperit 
prima ustensilă de puşcăriaş. Ceea ce m-a uimit iar la cei doi, era extraordi- 
narul lor simț de adaptare. Poate acest lucru le-a asigurat în bună parte 
supraviețuirea. Băbuţ, în vârstă de aproape 60 de ani, zăcea aici de vreo doi 
ani. Celălalt, un avocat de vreo 65 de ani, avea şi el un stagiu de un an şi 
jumătate. Această veste a avut darul să ne deruteze de-a binelea. Să stai 
aici, în aceste condiții ani de zile ? Orice zgomot, care pe mine mă lăsa rece, 
pentru ei însemna ceva. De pildă hârdăul cu mâncare, într-un fel suna când 
conținutul său era apă chioară şi altfel când mâncarea era groasă. Într-un 
fel suna cizma supraveghetorului pe sală şi în alt fel a altuia străin. Tot după 
zgomot apreciau de la ce celulă a fost scos cineva la anchetă. 
E Comunicările cu celulele vecine se făceau prin diferite semnale. O bătaie 
in perete însemna masa, două, o inspecție, trei, percheziţie. Preocupări 


Pare pentru un om liber, antrenat în treburi serioase. În această 
moară de tocat nervii, ele însemnau însă mult. 


; cât am rămas aici, mi s-au făcut fâşii cele 


-18- 


E 


EI 


Aici, viața era o nesfârşită aşteptare. Aşteptai pâsâitul, uşa deschisă 
degetul îndreptat spre tine. Zgomotul de orice fel îţi oprea respiraţia. Într-un 
timp relativ scurt de anchetă, nu te mai preocupa câtuşi de puţin în ce mod 
ți se alcătuieşte dosarul. Rămânea numai supliciul în sine, al anchetelor. Ori 
de câte ori te întorceai de sus, aveai sentimentul ciudat că încă o dată ai 
supraviețuit catastrofei. Aşa se explică de ce abia după o săptămână, 
ajunsesem la limita puterilor. Avusesem și ghinionul ca partenerul meu de 
prici, să fie-un om extrem de afectat şi prăpăstios. Dar ghinionul meu cel mai 
mare era anchetatorul. Acest om de statură potrivită, bine legat, brunet, cu 
părul negru şi lins, cu o mustăcioară lipită deasupra unei buze mereu rânjite, 
acest om zic, era o bestie cu chip omenesc. Nici un dialog nu era posibil, 
între noi. Nici o vorbă, nici un gest cât de cât omenesc. Comunica prin 
înjurături şi bătaie. M-am considerat mult timp cel mai nenorocit om de pe 
pământ, pentru acest motiv, de a fi avut anchetator tocmai pe locotenentul 
Dumitraşcu, bătăușul numărul unu al instituţiei. Abia mai târziu am aflat că 
aşa era obiceiul pământului. Noviciatul se începea cu el. Rupea cu furie de 
monstru declaraţiile, se repezea ca un erete înfuriat de îndată ce ușa biroului 
său era deschisă. Fără întrebări, fără răspunsuri, fără explicaţii. Uneori, doar 
după prima lovitură erai la pământ. Alteori, începea ponderat, apoi loviturile 
creşteau în intensitate până la abandonarea victimei. Nu era nevoie să fie prea 
excitat la început. Se aprindea progresiv, ca focul de paie, pe măsură ce lovea. 
De obicei lovea cu cizma în fluierele picioarelor, sau în fese. Câteodată, prea 
obosit poate de antrenament, isprăvea repede, cu o lovitură de scaun între 
omoplați. 

Cu dunga palmei sub maxilare, bătea când dorea să se amuze. Şi adesea 
avea poftă de amuzament. Într-o zi m-am întors din biroul său de anchetă, 
după o astfel de bătaie sub maxilare. “Ce ai bre de arăţi aşa opărit ?“, m-a 
întrebat Băbuţ. “Bine, măi, omule“, continuă el, “de ce nu vrei să isprăveşti o 
dată cu povestea asta ?* 

“Cum adică să isprăvesc ? Eu îi rog să mă bată ?* 

“Puştiule, eu îți spun ca omul mai bătrân, n-are rost să faci pe eroul. 
Când ai apucat aici, tot aia e, ori spui tot, ori pe jumătate. Şi apoi, într-un lot 
ca al vostru, cu sute de oameni, nu-i lucru greu să se descopere. Unul zice 
ună, altul alta.“ 

De când veniseră aici, partenerii noştri de celulă nu fuseseră deranjați 
nici măcar cu o anchetă, în timp ce noi eram zdrobiţi. Într-o astfel de stare 
deprimantă, Zachiu se abandonă cu totul în braţele lui Băbuţ. . 

- Spune-mi mie, Zachiule, ca la popa sub patrafir, tăt, tăt, cum şi ce şi eu 
o să-ţi spun cum şi ce o să pățeşti. Şi acesta i-a spus absolut tot ce şi-a adus 
aminte. Minune, acum polițistul era chemat la anchetă. El zicea, tot în 
legătură cu cazul său. 


-19- 


' însă nu se putea dumiri, de unde până unde 
il 


A 10 
Vecinul meu de pric! . țât de informat. 
1 său devenise ată E ti ă ş 
e dr dpi spus că în lotul vostru, până la urmă 
SA iu supărat. E : 
i Ie pe ce dă să mişcarea ocultă a acestui colţ de infern. Peste 
oinup 


- timp însă aveam să ne dumirim. zar 
E inpooia d. beciul securității, liniştea sfida totul: cuget, supliciu, vis. 
n ; 


Sa e i i întâ ări 
Cu toate acestea, fiecare celulă însă este un univers de drame şi întâmplări 
3 


işnuite. 3 Ea ă i ă 
recete că în apropierea noastră erau închise două femei. Le urmăream 


rintr-o crăpătură discretă a uşii cum erau duse la îicpie Su lose 
Într-o seară, acest mister se dezvălui tuturor. AULA IE etoru : pi ză 
momentul când una dintre femei lipsea din celulă, a îi uzna pes e ra a ă, 
cu intenția vădită de a o viola. Întorsătura lucrurilor a ost poate neaşteptată 
pentru el. Femeia a țipat şi l-a lovit. Mai târziu, se zice că victima a raportat 
cazul mai sus, dar lucrurile aci tocmai pe dos. Ea era vinovată, pentru că 
“a ă corupă un cadru“. 

pice Pie: aici şi copii. Nu i se intenta proces, fireşte, pentru 
ruperea vreunui afiş sau pentru cine ştie ce expresie reacționară, dar erau 
bătuți şi torturați să-şi bage mințile în cap. Am auzit despre copiii unui 
partizan, din regiunea Vrancei, care au zăcut la securitate săptămâni în şir. 


e află tot, îi zice Băbuţ, 


5. Anchete şi idile 


Într-o dimineaţă sunt condus ca de obicei spre biroul de anchetă. Ştiam 
acum din instinct direcţia şi paşii pe care trebuia să-i fac până în dreptul 
biroului. Încercând să mă opresc, însoțitorul îmi făcu vânt înainte. S-a deschis 
O uşă, mi s-au ridicat ochelarii. În fața mea stătea acum un om blond, 
surâzător, cu părul ondulat şi mirosind a apă de colonie.““Nu mă cunoşti, ai? 
Să facem cunoştinţă“, îmi întinse el mâna.“Sunt It.-maj. Sitea.“ Noul 
anchetator mi s-a părut un temperament cu totul opus lui Dumitraşcu. Nu se 
repezea una două la bătaie. Era dispus să discute, să comenteze, să facă 
glume. Uneori îți dădea voie să aduni mucuri de țigară, sau îţi oferea el 
însuşi o țigară. Pentru toate aceste concesii avea o singură pretenție: să fii 
sincer. Aşa se petreceau lucrurile cel puţin în prima fază a anchetei. De abia 
în faza următoare devenea şi el nervos, după împrejurări. Atunci trecea şi el 
ete a sep de rar piciorul sau mâna. Pentru el “poziția de 

Get obigaiă și ta i în același timp, mai puțin obositoare. 
Editarea 4 atul într-un picior, cu mâinile ridicate în sus. 

„Sau mai mult, când mâinile îi alunecau exte- 


-20- 


poa a ra 


nuate în jos, intra în funcțiune piciorul. Izbea de 
de pedeapsă se succedau pe toată durata anc 
mai mult. Il auzeai: “mâinile sus, leat“, sau “capul între picioare“, cealaltă 
poziție de pedeapsă. După caz, el dispunea suprimarea unei mese pe zi sau 
mai multe. Când Sitea m-a luat în primire, eram extenuat. De altfel, misiunea 
lui devenise acum minimă. În linii mari, dosarul îmi fusese întocmit de 
Dumitraşcu. Poziţii de pedeapsă am executat destule, dar de lovit în fluierele 
picioarelor+m-a lovit mai rar. Şi apoi când cereai hârtie Şi cerneală să scrii o 
declaraţie, totul înceta. Din acest punct de vedere era un noroc să fii anchetat 
de Sitea. Exista în biroul alăturat o blondină care îl costa mult timp pe 
locotenent. Se vizitau frecvent şi cu regularitate luau masa împreună. Dacă 
în acest răstimp te aflai în anchetă, profitai uşor de o oră de întrerupere. 
Dacă se instalau cu masa în biroul fetei, cu atât mai bine. Erai spionat prin 
crăpătura uşii, de regulă de fată. Atunci erai salvat. Fata nu te divulga dacă 
nu mai respectai poziția de corvoadă. O dată „demisionat” din postura sa 
de amorez, Sitea devenea de obicei agresiv, poate ca o răzbunare pe propria 
sa slăbiciune. Pe măsură ce trecea timpul, aceste atitudini contradictorii 
s-au înmulțit. Odată m-a pus la colţ, cu capul între picioare, pentru a căpăta 
el răgazul să dezmierde fata. Şi pentru că s-a crezut spionat, s-a repezit la 
mine, izbindu-mă cu cizmele. Apoi, ca și cum nimic nu se întâmplase, s-a 
întors surâzător la fată. Uneori rămâneam singur în birou cu fata, în chip de 
paznic. Intr-o astfel de ocazie, blondina s-a apropiat de mine şi mi-a trecut 
cu un gest matern mâna prin păr. Apoi cu un gest grăbit îmi strecură în 
buzunar o bucată de pâine, împreună cu două bucățele de ficat prăjit. 

- O să treacă şi asta, am auzit o voce, venită parcă din sferele cereşti. 


preferință în fluier. Poziţiile 
hetei: o jumătade de zi sau 


6. La comun 


Repercursiunile acestor şocuri, asupra organismului erau inevitabile. 
Ameţelile, durerile de cap deveniseră un sindrom permanent al dărâmării mele 
fizice. Această stare de lucruri am adus-o adesea la cunoştinţa ancheta- 
torului. 

- Pension n-avem să-ți dăm, îmi răspundea el. Şi totuşi se pare că desele 
mele intervenții n-au rămas fără efect. 

Intr-o seară de duminică, căpitanul Olteanu, îi rețin ochii albaştri-lăptoşi, 
dacă nu mă înşel, pe atunci şeful Biroului de Anchetă şi care, după aparență 
părea mai ponderat, a trecut, în inspecţie, pe la celule. De cum m-a văzut, a 
dat ordin să fiu inutat la comun. Camera comună se afla în partea opusă a 
beciului, într-un alt grup de celule, separate de acestea. Noua locuință, după 


2 


——— 9 


i 


; 3 ă cerească. Era lumină, puteam privi chipuri de 
iadul meu, mi s-a părut mană, oaptea şi când se face ziuă. Înspre curte 
oameni, puteam şti când ca S i E bare se vedeau arâmburi de cizme, 
dădea o ferestruică la nivelul so u ai de stea. Câteo dată, seara, mă 
boturi de câini Şi; uneori, gâle: a de cer ce îmi era acc zi e 
retrăgeam aici să mă 108, prixiac zi şio bancă. Pe masa acoperită cu tablă era 
In fața priciului căistae Oi: locatari m-au informat că piesele de şah, 
zgâriat un câmp de a pr ară din pâine, erau opera părintelui Arsenie 
singurele exist e Brâncoveanu- Sâmbăta. În răstimpul dintre anchete, 
Boca, de amână a pe fereas, jucau şah întrun cuvântse recontorau 
ât de cât. Din când în când, câte un proaspăt venit ne aducea veşti de afară. 
= treacăt fie spus, noi şi aici asleplana veşti despre debarcarea americanilor, 
itulări şi căderea regimului. i ta - 
ESpe cală 3 i mea aici, fusese adus dintr-o clinică de la 
Cluj, un țăran dintr-o comună vecină, lleni, care suferea de hernie de disc. 
Suferinţa lui a înăsprit simțitor atmosfera camerei. ea 
Era prieten bun cu Marcu Vichente şi Roşca Matei, de la noi din sat,care 
erau aici. j i stie 
Într-o seară, sosi un domn proaspăt arestat, după spusele lui, chiar de pe 
stradă. Era bine îmbrăcat, chiar elegant. După salutul său respectuos, urmă 
un moment de derută. Noi nu ştiam de unde să-l luăm, el nu ştia de unde să 
înceapă. Privea încurcat în jur şi nu era chip să-şi afle un loc pentru pălărie şi 
fularul său de mătase. În fața lui nutream sentimente contradictorii. Pe de o 
parte parcă îl invidiam pentru prospețimea minei şi hainelor sale elegante, pe 
de alta ni se făcuse milă de ochii săi uimiţi, care căutau, în zadar, o ancoră. 
- Luaţi loc, îl invită în cele din urmă avocatul Miloşan, un om inteligent 
şi spiritual. 
- Nu pot, sunt într-o situaţie ..., zise străinul. 
- Trebuie să vă liniștiți, insistă avocatul. Aici trebuie să începeți prin a 
avea răbdare. 
- Răbdare ? De ce ? Mie trebuie să-mi dea drumul. 
Apoi străinul se puse, pe nepregătite pe destăinuiri. Era inginer, locuia 
în Braşov, şi se căsătorise proaspăt. 
- Chiar acum câteva zile, preciză el. Marele său regret era soția. 
La numărătoarea de seară, ceru să iasă la raport. 
- Răbdare, îi zise gardianul. Acum e noapte. Mâine. 
js a pei ieaelancapte în „bordel ăsta ? N-a dormit toată noaptea. 
port, nici la anchetă, aici în pa = te : BERE Asa Soai scoala Si 
primele nopți nedormite, a urmat 9) torc bi a RIGA ta Estar EA 
; , opeală binefăcătoare. Acum începuse 


-22- 


A II ea 


să doarmă şi chiar să aibă poftă de mâncare. Deve 
de discuţii al avocatului Miloşan. În scurt timp h 
manierele s-au retras speriate în faţa noilor obişnuințe. Devenise un om ca 
noi toți, suferind de foame şi de gândul unei libertăţi ce va să vină Odată i 
s-a destăinuit unuia dintre noi, că el în viaţa sa nu s-a interesat de politică 

dia Aşa discuţii literare, sau de alt gen, am mai avut, preciză el, dar politică, 
micipomeneală. 

- Aţi avut discuţii literare şi alte discuții ? îl ironiză celălalt. Atunci de ce 
susțineți că nu aţi făcut politică ? 

În întreținerea unei atmosfere cât mai agreabile, în această cameră, a 
contribuit într-o măsură covârșitoare avocatul Miloşan. Venise de prin părțile 
Clujului şi se afla în anchetă de vreo doi ani. Adesea glumele sale mă 
indispuneau, în loc de a-mi crea buna dispoziţie scontată. Nu puteai admite 
ca atunci când alții suferă bătăi şi umilinţe, tu să te distrezi pe socoteala lor. 
Eraun fel de a pune problema, dar nu cel mai fericit, după cum aveam să-mi 
dau seama mai târziu. Într-o celulă de temniță, un om spiritual, optimist, e o 
comoară. Glumele, oricât de nesărate, aici îți sunt absolut necesare, dacă vrei 
să uiţi, să te sustragi mizeriei, într-un cuvânt să pluteşti peste necazuri. 

În calitate de şef de cameră, avocatul Miloşan ieşea adesea la raport, 
zicea el, pentru a ne face cunoscute doleanțele, conducerii. Atunci era pri- 
mit, de regulă, de căpitanul Olteanu. Nu era deloc uşor să descoperi toate 
firele, în care ştia să te urzească acest om instruit, pentru ca în cele din 
urmă, să-i afli intenția nemărturisită de a te trage de limbă. Şi avocatul Mi- 
loşan şi Băbuţ erau informatori. Şi totuşi, câtă deosebire între firea şi felul 
lor de a lucra. Polițistul era grosolan, incult şi adesea impulsiv, celălalt, 
avocatul, dimpotrivă, era instruit, cu excese de bun simţ şi tact. Şi totuşi, 
dincolo de aceste considerente, exista ceva care îi făcea nu numai asemenea, 
dar şi părtaşi la acelaşi destin. Căci “turnătoria“ era în acelaşi timp o mon- 
struozitate şi un destin. Undeva, foarte în adânc, e absolut sigur că există o 
asemănare între afiliații acestei tagme. Dacă nu în altceva, cel puțin în 
vocaţie. 

Atunci nu mi-am dat seama şi nici măcar nu bănuiam că aveam în față un 
filon inepuizabil al unei noi norme etice, după care va trebui să delimitezi 
oamenii de acum înainte: informator sau nu. Mult timp m-am întrebat şi mă 
întreb şi azi, de ce faptul de a “tuma“ a trecut atât de neobservat până acum? 
De ce în şcolile noastre, pe lângă atâtea discipline, poate unele mai puțin 
utile, nu s-a introdus şi o disciplină unde să se discute, să se exemplifice şi să 
se combată această racilă atât de răspândită la noi ? De ce a fost necesar să 
străbatem o asemenea mizerie spirituală, pentru a redescoperi valoarea numai 
simbolică, a “Da“—ului şi “Nu“-— ului biblic ? 

După circa o lună de la arestarea mea, a fost arestat şi tata. A fost ceva 
neaşteptat pentru mine, tocmai pentru că nu aveam cunoştinţă de nici un 


nise partenerul preferat 
ainele i s-au ponosit, iar 


-23- 


dea nu mă fi divulgat pe mine, e poate singura 
ulele securităţii i-am semnalat-o 


în cel 
Sata chiar în faţa chiuvetei, unde noi 
că ter aţă. Din când în când reuşeam să ne 
ieşeam să ne spălăm in te, prin aerisitoarea de la uşă. Acum ancheta mea 
furişăm frânturi de cuvinie» Fe: după depoziţia mea în legătură cu cazul lui, 
devenise subit drastică. Dar nici dup ; 
[a mul întregul tratament care nl as apetit dia 
danie de factori externi. Pe noi, deocamdată, ne vizau în mod 
nate de o sume le petrecute acolo în munte, unde se aflau partizanii. Un 
direct eve irc ate E opudeăt în această privință. Prin august 1950, au fost 
Ela e Sei grupul Arnăuţoiu circa cinci securişti travestiți în 
Na af acolo în depistare de partizani. Ştiu a sStul acestui grup, 
plutonierul Băiş, era originar chiar din satul nostru. ca ru a Azi ŞI mai 
plauzibilă această “escapadă“ ei au introdus în grup ŞI 0 SIA upa ce au 
fost prinşi, toţi au fost executați. Unul singur, plutonieru Bârsan, a fost 
lăsat în viață, care după ce asistase la execuție, avea misiunea de a relata 
cele văzute confraților de jos. Securitatea era în dubiu dacă grupul Gavrilă 
a participat sau nu la această acțiune. Nici nenea Gheorghe, ciobanul 
muscelean, care a furnizat lui Arnăuţoiu ştiri despre aşa-zişii turişti, nici 
plutonierul Bârsan, care între timp fusese arestat pentru complicitate, 
nedovedită de altfel, cu duşmanul, n-au putut depune vreo mărturie pro 
sau contra în acest sens. Ei bine, până când neparticiparea grupului Gavrilă, 
la această acţiune, a fost dovedită definitiv, represaliile împotriva întregului 
lot n-au cunoscut margini. 2 

Într-o noapte, cineva mă trezeşte din somn. Îmi face apoi semn discret 
să-l urmez. Eram neliniștit pentru că era pentru prima oară când eram chemat 
noaptea la anchetă. Am fost introdus undeva sus la etaj într-o cameră 
“oarbă”. Aici am descoperit un singur pat de fier numai cu drevele şi o 
grămadă de lanţuri, într-un colț. Privii atent şi descoperii pe ciment pete 
mari de sânge, peste tot. Aşteptam... După circa o jumătate de oră, se crăpă 
ușa discret. Nimeni nu intră, dar am acces la o conversație. 

- Te ocupi de el, zise unul. Dar ușa se lipi din nou, fără alte explicații. 
Eram conştient că undeva e poate numai un joc şi totuşi tremuram de mi se 
zguduia tot corpul. De ce dacă ne e atât de frică de moarte, de necunoscut, 
E Ata sui ? She timp după ce m-am întors în celulă, tremu- 
ÎN ai a oct Veni, Nimeni, absolut nimeni, nu știa nimic. 

204 site = capia E era numai a mea, Ce cumplit poate fi să 
d datele A Xa stie M-am apropiat de fereastră. Cu 
u » am început să mă rog. 


fel de complicitate a să: Faptu 
ă “legală pentru arestare. 


ia i că. Celula lui s 
ă ita lui cronică. Celula lui 
a fiecare dimine 


fii singur cu d 
ochii atârnați 


205 


ORL Apostol poale pai Ed ONU cita 

i peste noapte. Speram să deschidă 
discuţia despre asta, pentru a putea cât de cât trage o concluzie asupra 
intenţiilor lor. Abia mai târziu, la închisoarea Cetăţuia Brașov, vorbindu-i lui 
Socol, despre noaptea aceea, mi-a destăinuit că şi el trecuse prin camera cu 
pricina. Şi că totul s-a petrecut în acelaşi scenariu. Aici de pildă, i s-au făcut 
pregătirile pentru a-i însoți pe securişti pe munte. Îl ferecau bine, cu lanţuri 
de mâini şi de picioare. O dată ajunşi sub poale, la marginea unei păduri 
astfel ferecat, îl ancorau cu un lanț lung de un copac, iar ci se retrăgeau 
într-un semicerc larg. În această capcană pregătită partizanilor, Silviu Socol 
constituia momeala. 

- E de remarcat faptul, spunea Socol, că în ciuda antrenamentului pe 
care-l posedau, însoțitorii mei niciodată nu s-au aventurat prea adânc în 
inima munților. 

În ceea ce mă priveşte, el credea că mi se pregăteşte o altă surpriză. 
Cam în perioada aceea, fuseseră omorâți în Pădureni, lângă Timişoara, cei 
doi partizani fugiți de la Făgăraş, Mogoş şi Mazilu. Trădaţi de un prieten, 
băiatul unui notar, într-o noapte au fost surprinşi dormind în casa unui 
țăran, pe nume Muraru Traian. Trezit de zgomot, Mogoş a încercat să se 
apere, descărcând un foc de revolver înspre şeful de post din comună, 
conducătorul acestui pluton de atac. In clipa aceea securiştii s-au repezit 
cu baionetele şi i-au sfâşiat pe cei doi. Povestea s-a terminat cu condamnarea 
la moarte a ţăranului Muraru. Socol credea că inițial intenţia lor fusese să 
fiu dus la faţa locului pentru intimidare. 

Trecuse o lună de când mă aflam în anchetă. Venea Crăciunul, un Cră- 
ciun cum altul n-a mai fost. Cum voi petrece aceste zile de sărbătoare, când 
eu nu mai eram în stare de nimic frumos? 


7. Singurul paradis posibil 


Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna universul. Cine poate înțelege 
câtă nefericire poate cuprinde această căutare ? Daţi-mi şi mie un punct de 
sprijin, nu vreau să răstorn universul, ci doar să-mi aflu propiul echilibru. 

Din toate câte au fost a rămas singură căutarea. O trestie, un fr oricât 
de subțire mi-ar fi fost suficient pentru întregul suflet. Totul se depărtase 
infinit de mine. Eram gol, ca după un dezastru. Gândul se întorcea 
pretutindeni cu spaimă. Şi totuşi, orice ființă pentru a supraviețui are nevoie 
de o coeziune a sufletului, de un echilibru interior, pe care nu i-l poate da 
senzația de dărâmătură din el. 


-25- 


riului suflet, mi-a fost posibilă o descoperire, 


În aceste spasme ale propri! în Enneade: “Unde ar fi frumosul dacă ar Atunci am sai pentru i ea a 
pi den de i fin acă cf pai de FA ele E eul ies to a R, ziua) catolicii nici măcar nu suntem români, 
fi lipsit de ființă ? Unde aL fi ființa lungi de insomnii, călătoream cu gândul că “voi iai i că oată România e codon “ 

Nori d ederie, areseal dincolo de hotarele acestei mizerii. Din „Revoltat la culme, mi-am jurat să le demonstrez că eu sunt mai român 
dpa ial E Aa ii din ceea ce fusese altădată adevăr şi chip pur în ca ei. 

> 


Naşul meu, badea Samoilă, un om falnic, cu mustață lungă și albă, cân- 
ta de când îl ştiam în strana bisericii ortodoxe. 

Auzindu-mă odată la o şezătoare cântând, i-a plăcut glasul meu și mi-a 
propus să merg cu el în strana bisericii, să mă înveţe să cânt. 

Am aprobat, mai ales că eram frământat de gândul, cum să le arăt eu 
ortodocșilor ce pot. 

Dar cu toate insistențele naşului, eu mergeam în strană numai la utrenii, 
când era lume puţină, pentru că mi se părea că toată biserica priveşte numai 
spre mine. 

Din această prietenie a noastră, până la urmă m-am ales doar cu un 
caiet de “cântece bătrâneşti““, pe care el mi le dicta în serile lungi de iarnă. 

Iubirea mea pentru acest moşneag vrednic a stăruit până când m-am | 
făcut mare. Era un model de părinte şi gospodar. Avusese nouă copii, din | 
care jumătate au învăţat la şcoală. Cel mai mare era doctor, Alexandru învă- 
țător, Iosif, cel care a luat calea pribegiei şi azi trăieşte pe undeva prin Ame- 
rica, este inginer, Victorel, cel mai mic, este preot în sat. 

Trei feciori i-au murit în război, acest lucru provocându-i suferințe 
cumplite. Politică nu făcea, deşi în tinereţe ținuse partea lui luliu Maniu din | 
motive mai mult sentimentale decât politice. | 

În ceea ce mă privea pe mine, mama avea o singură obsesie: apa. Spai- | 
ma ei de apă se întemeia pe o întâmplare, care era să-mi curme viața încă de pe 
la vârsta de doi ani. 

Era în toiul verii. Părinţii mei, ocupați până peste cap cu treieratul 
cerealelor, m-au dat în custodia sorei mele, Maria. Aceasta s-a luat la joacă 
cu alţi copii de seama ei, uitând cu desăvârşire de mine. De unul singur, 
dolofan cum eram, am pornit-o tiptil pe cărarea grădinii, până am ajuns la 
Iazul Morii. 

Ce s-a întâmplat este uşor de ghicit. Căzut în apă, m-am dus de-a rosto- 
golul până la a treia grădină, aici am fost pescuit de o vecină, lelea Raveca, 
care tocmai ieşise la spălat cânepa. M-a învârtit de picioare până am deşertat 
toată apa din burtă. Maria, ce bătaie i-a fost dat să mănânce ! Pentru că 


aceste fragmente de amint 


Î ă clă ificiu interior. 
viata mea, încet, încet, am început să clădesc un edificiu interi 
3 > 


Astfel mă apropiam de paradisul de unde gindti, i E Ro 
La început de lume era mama. Imagine unic? e i i Se 
pe pământ. Numai sub această zare sublimă a ea sh AR 
părintele Suciu putuse să scrie atât de minunat: g pilul 
ăpâ a. : 
fipinesle ao mă întorceam spre obârșia mea. Mama avea un chip 
adânc, adânc, pe care îl scrutam cu teamă. Avea o frumuseţe stranie, ireală 
care mă durea. Ea purta în ochi o spaimă mare ŞI O tăcere vinovată. Cea mai 
| grandioasă operă a ei, era plăsmuirea hazardului. Am trecut pragul lumii la 
echinocțiu. Mama a stat între viaţă şi moarte două zile şi două nopți. Dacă 
ar fi să dăm crezare fabulosului mit al reîncarnării, atunci naşterea mea, care 
a coincis cu moartea străbunicii mele, n-a însemnat altceva decât perpe- 
tuarea unui destin, o deşertare de conţinut dintr-un vas într-altul. 
Bucuria unei împliniri a inundat casa noastră o dată cu zorile. Copilăria 
mi s-a împlinit în geografia unui văzduh încărcat de soare şi de bondari. 
Despre satul nostru, răsfirat de-a lungul unui cristal de râu, care coboară 
din munții Făgăraşului, am crezut la început că e centrul lumii. Aici, în 
spatele acestui sat, exista un deal, unic în lume, unde ne adunam toți copiii 
din sat, să ne jucăm. larna aici ne dădeam cu săniile sau cu schiurile, 
primăvara pe coastele însorite, culegeam brânduşe şi toporaşi. Toamna, tot 
pe aici, veneam cu vitele la păscut. Din acele zile îndepărtate port şi azi în 
mine un dor unic, o chemare a colinelor domoale. După ce m-am făcut mai 
mare, am început să descopăr satul, acel mic univers al nostru, din obiceiurile 
şi tradițiile sale. Astfel am aflat destul de timpuriu că satul nostru este 
împărțit în două tabere: ortodocși şi uniți. 
ă Faptul că m-am născut unit, mi-a adus multe neplăceri de-a lungul copi- 
ăriei. 
Copiii ortodocși erau mai mândri decât noi, şi pentru că erau mai 
Numeroşi, ŞI pentru că erau mai înstăriți. 
Odată m-am bătut cu un “ortodox î 


de sânpe, pentru că acesta mia 'zia că 10 Curica școlii până ne-am umplut eram mezinul familiei, părinții mei aveau pentru mine o afecțiune deosebită. 
O ceartă la care A pi A as ui botezat cu lapte acru“. De aceea, sora mea plătea întotdeauna oalele sparte. 
intre vărul meu, mai în vârstă decât mine, şi : : : - 1 neîntemeiat. 
: Incă AIE -a dovedit un lucru întru totul neîntem 
un ortodox“, le-a pus însă capac la toate. : Dat apa, obsesia marici, 05 a 4 


La o scaldă la Olt, unde mergeam în zilele de sărbătoare împreună cu alți 


-27- 


N 


îi 


= i . rocul meu a fost Că 
Copil, m-a apu V 4 10) 


] = aşim-asalvat. piei & 
un flăcău din sat, a Văzut Sas pe Bărăgan, lângă comuna Lăteşti, unde mă 
ă era să 


Şi încă o dată era să ma! Borceii 
icili napa Să 
liul obligatoriu, în apă € 

aflam cu domici asta voi avea Ocazia să vorbesc poate mai e RE 
Dar despre 2 constituia pentru mine-o adevărată fascinaţie. Mă atrăgea 

Oricum, âp 
asă. ş i Ss 
SE a seara întregi pe mal, la umbra unei tufe, şi priveam pe luciul 
am l y i 

: SA iul norilor sau jocul umbrelor. Mi se părea că apa e un cer, tot 
e adânc ca celălalt. Uneori, îmi închipuiam că libelulele care se jucau 
e lângă maluri erau zâne prefăcute în păsări mici, lar apa ŞI tufele erau 

cadrul lor de poveste. sd pala 
O adevărată minune a constituit pentru mine descoperirea unui cuib de 


rată sălbatică într-o margine deheleşteu. ai e 
Mult timp, în copilăria mea am crezut că minunile nu erau numai posibi- 

le, dar şi accesibile oricui. Principalul era să crezi în ele şi săle cauţi. 

În acest sens, îmi aduc aminte de două întâmplări simple şi naive, dar 
adevărate. 3 : ae 

Într-o seară, pe când mă aflam pe malul apei, am pierdut prin iarbă o 
undiță, adusă de mama de la oraş, toată din aţă de mare. Pentru mine, atunci, 
o astfel de undiță constituia o mare valoare. Am căutat-o zadarnic, puricând 
iarba din preajmă de câteva ori, la rând. Eram disperat. În această disperare a 
mea s-a născut în mine gândul că numai rugăciunea mă va ajuta să-mi găsesc 
undița. Aşa s-a şi întâmplat. După ce m-am rugat lângă o tufă, am aflat în 
iarbă, numai la doi paşi de mine obiectul râvnit. 

O altă întâmplare, tot de acest gen, datează tot cam de pe atunci. Părinții 
mei isprăviseră de treierat şi cum era pe atunci, un tractor trăgea după el o 
hardughie de batoză spre poarta curții noastre. Cum curtea era în pantă şi 
batoza uriașă, roțile din spate ale tractorului au prins a se învârti pe loc, 
afundându-se tot mai tare în pământ. Afectat peste măsură. de această 
întorsătură a lucrurilor, mai ales că mama devenise extrem de neliniștită, am 
ay pentru o clipă credința că numai eu, prin rugăciune pot săvârşi 

minunea evacuării mașinii. 

M-am retras în grădină şi m- 
măr. Când m- 

Pe vre 


, i -am rugat neştiut de nimeni, la tulpina unui 
am intors, câteva clipe mai târziu, curtea era goală. 


ce oamenii ae fragedei copilării, aveam o mare nedumerire: de 
când mă jucam e sa Sc Joace aşa cum ştiam noi, copiii ? Întotdeauna 
pe lume și că tot ce exi nzația că eu săvârşesc lucrul cel mai important de 

există în jur, oameni și lucruri, există numai pentru a 


-28- 


sacra 


servi drept cadru jocului meu. Nu pricepeam, de asemenea, de ce oamenii 
mari, când se culcă, nu-şi sug degetul mare, ca mine. s : 

Niciodată n-am ştiut ce-i somnul, decât din dulceața degetului. 

Nu puteam suporta să văd cum curge sânge. 

Când adesea mă tăiam la deget, cu cuțitul, cioplindu-mi diferite jucării, 
toată problema pentru mine era opritul sângelui. Imi puneam la repezeală un 
pumn de sare pe rană, sau urină, fără să-mi pese de usturime. Cred că tot din 
acest motiv evitam bătăile cu alții. Cu toate acestea, în copilăria mea m-am 
bătut de nenumărate ori, mai ales cu un văr al meu, Mironică, care parcă era 
croit pe calapodul bătăii. 

În sat la noi era o fetiță, căreia lumea îi zicea “buricul pământului“. 
Împinşi de curiozitatea de a vedea ce fel de buric are, de i se zice aşa, eu şi 
vărul meu am prins fetița într-una din zile la marginea satului, pe izlaz, şi în 
timp ce unul o ținea de mâini şi picioare, celălalt i-a dezvelit burta. 

Altădată, era pe vremea când dudele erau coapte, am mers cu vărul meu 
şi cu un alt văr de grad mai îndepărtat să mâncăm dude, la un vecin. 

După ce ne-am făcut cum se zice plinul, ne-am apucat să-i mânjim 
omului pereţii cu dude. 

Desigur, vecinul a mers şi ne-a reclamat părinţilor. Noi, bănuind 
consecinţele acestei isprăvi, am ascultat de la oarecare depărtare discuțiile. Şi 
cum părinții i-au promis că ne vor pedepsi, am hotărât să plecăm împreună şi 
să nu ne mai întoarcem acasă. Ne-am oprit într-o vâlcea, departe pe câmp, 
căreia 1 se zicea “Valea Gardului“. 

Aici ne-am făcut un culcuş între nişte tufe de răchită şi am aşteptat 
noaptea. Ţin minte, cum simţindu-ne complicii unei mari isprăvi, ne-am jurat 
să nu ne mai despărțim niciodată şi crestându-ne degetele cu briceagul am 
pus rană peste rană. 

Acesta n-a fost însă singurul legământ al meu, făcut în copilărie. Poate 
aveam vreo zece, doisprezece ani, când împreună cu Mironică ne-am îndră- 
gostit de două fetițe din sat. Dar şi aici a existat o pricină de discordie. 
“Tubita” mea, Cornelia, era o fetiță blondă, cu nişte ochi mari lăptoşi şi cu 
codițele galbene, aproape albe, ca fuiorul de cânepă. Pe a lui o chema Chiva şi 
era neagră ca ceaunul şi la ochi şi la păr şi la nas. Nu puteam cădea în nici un 
chip de acord care sunt mai frumoase, “albele“ sau “negrele“. Pe acest motiv 
ne-am bătut adesea, fiecare din noi luând partea culorii “iubitei” sale. 

Cu toate acestea ne-am jurat solemn unul altuia să rămânem credincioşi 
până la moarte acestor “iubiri“. Ne imaginam cum lumea va dispărea cu 
desăvârşire şi pe întreg pământul vor rămâne doar două perechi fericite: eu şi 
Cornelia, el şi Chiva. 

Fratele mai mare al vărului meu, Victor, poseda cu totul o altă fire. 


-29- 


or ci 2 Pee a PE DES 


i 


anvete carte. Fiind Cu Vreo şapte ani mai mare decât 
să învet : 


Ambiţia lui era unea multe lucruri interesante, care 


: i e s . 
i şi pe deasupra şi elev la e ni eche şi ne ieşeau pe alta. 
ue vremea aceea, ne intrău peour 
nouă, pe j 


ă ă buşteni şi mă aflam împreună 

Într-o noapte, mergeam la ei epi spe se ăslsmelidolietul d 
cu vărul meu, Victor, sul) ral priveam uimit bolta înstelată, în timp ce 
clopoței şi tropotul ritmic ai i e. Cloşca cu puii şi altele. Atunci am aflat că 
el îmi vorbea despre Carul = âlpâitoare, în timp ce stelele tremură mereu, 
luciat e rele E are nu-s stele, ci nişte “corpuri“. Pentru 

ă âmpăr, ŞI îi ae ce d 
Sa sis ee île simple corpuri ca toate celelalte, ci nişte “corpuri 
cereşti“, ceea ce era cu DRE 4 & ide că locuința lui Dumnezeu nu este 

aa ie e dobit cu astre strălucitoare, ci un alt cer, invizibil, 
cerul sesizati Pentru mine era un lucru uimitor şi în acelaşi 
Erie dau să mai priveşti când te rogi, dacă Dumnezeu nu locuieş- 

ș) 

te acolo Sta/A a fost şi a rămas una din spaimele mele nedefinite. Crestele, 
văile prăpăstioase, văile fără fund şi urletul neîncetat al apei care cade, toate 
îmi dădeau o înfiorare magnifică. De nenumărate ori am colindat pădurea, la 
cules de afine sau mure, am văzut iepuri, veverițe, urşi, dar niciodată nu am 
putut ajunge în lumea de taine. 3 Si ă “ aer 

Când mergeam la munte după buşteni, noi copiii aveam 0 treabă precisă: 
hrănitul şi îngrijirea vitelor. Odată, țin minte, am rămas cu Mironică în plină 
noapte, singuri în inima muntelui. Nici caii, în mijlocul cărora ne-am petrecut 
o bună parte din timp, nici focul înalt până la ramurile copacilor, care ardea 
alături, n-au fost în stare să alunge spaima care ne-a copleşit. Fiecare licurici 
din tufele vecine era un ochi de lup îndreptat spre noi, fiecare pocnet era o 
creangă frântă de laba uriaşă a unui urs. 

Şi pentru ca totul să fie cu vârf şi îndesat, lucrurile s-au petrecut în aşa 
fel ca noi să rămânem două nopți în pădure, să ne hrănim cu mere pădurețe şi 
mure şi să dormim în pădure pe pat de iarbă, înveliți cu raze de lună. 

Intrasem din plin în zilele senine ale copilăriei, amestecându-ne sufletul 
cu bucurii şi tristeți copilăreşti şi nu luam aminte că trăim într-o lume plină 
de frământări şi nenorociri. Venise dictatura antonesciană, venise războiul 
ŞI eram obligați să ne petrecem nopțile pe întuneric, să ne dăm vitele la 
armistițiu, să purtăm ghete cu talpă de lemn, să mâncăm mămăligă de orz, 
sau marmeladă de lobeniţă. 
ina Pt e d idle inca i ic 
unei întâmplări neplăcute ia a Acest lucru a constituit prilejul 
pentru rugăciune din cas re imi aduc aminte. În timpul unei întâlniri 

sa noastră, au intrat doi jandarmi înarmaţi. 


-30- 


peste tot, confiscându-ne câteva Cărți de cult. De atunci, am rămas cu o tea- 
mă neînvinsă până azi, de jandarmi, oamenii care poartă uniformă şi puşcă 

Mai târziu, la această teamă a venit să se adauge cealaltă spaimă, care a dăi 
nuit, a păsărilor de fier, care alergau prin văzduh cu bombe în pântece. Fie- 
care urlet al sirenei însemna atunci un semnal de fugă înspre râpile satului, 
ca la o competiţie pe viață şi pe moarte. 

Prima escadrilă de avioane americane a zburat pe deasupra munţilor 
Făgăraşului chiar în ziua de Înviere din anul 1944. 

Toţi copiii din sat ne aflam la marginea satului la joacă. Întâi s-a zărit o 
dungă argintie la coada muntelui, apoi văzduhul s-a încărcat de un zgomot 
înăbuşitor. Mamele satului au alergat în păr să-și culeagă plozii de pe câm- 
puri. O fetiță blondă, cocoţată pe o ridicătură de pământ, plângea cu sughi- 
țuri privind spre norul de plumb: “Nu la Braşov, la mămica și la tăticul meu. 

Făgăraşul, cu toată fabrica sa de exploziv, a rămas neatins. Braşovul în 
schimb, spre marea durere a fetiţei, n-a fost cruțat. Din depărtare se auzeau 
detunături şi se vedeau trâmbe de fum țâşnind în aer. 

În ziua de 24 august 1944, sirenele au prins a răsuna prelung. Se anunța 
pacea. i 

Amenințătoarele păsări de fier au mai persistat o bucată de vreme pe 
cerul țării. Acum ele purtau pe cozi zvastica şi şuierau turbate prin aer. Se 
repezeau în picaj, spre oamenii ieşiţi la munca câmpului, spre ceata de copii 
care se jucau, spre maşini şi coloane militare. Nu existau nici un fel de 
oprelişti sau preferințe. În spatele satului nostru era instalată o baterie 
antiaeriană grea, care a dat mult de furcă ştiucasurilor germane. Panica era 
de neînchipuit. Odată, eram cu tata la câmp. Un avion de vânătoare german 
cobora ca un fulger spre noi. “Culcă-te la pământ!“ urlă tata. Gloanţele se 
auzeau şuierând prin preajma noastră. Apoi dihania se îndepărtă, urcând în 
pantă văzduhul. 

“Putea să ne omoare drăcia“, zise tata scuturându-şi hainele de 
pământ. Cum să ne omoare ? De ce ? Auzisem de alţii, cum au fost mitraliați 
pe câmp, eu însumi m-am culcat înspăimântat la pământ, dar de ce să mor? 
Tocmai eu să fiu acela care să mor ? Era un lucru pe care nu-l pricepeam. 

Urmărirăm patru veri neîntrerupte mărşăluirea coloanelor blindate nem- 
țeşti spre răsărit, ducând cu ele un sens al istoriei şi un dor de izbândă. De ce 
acum schimbarea aceasta de sens ? 

Mândrele uniforme de altădată erau acum ponosite, iar soldații păreau 
o adunătură hăituită. 


-31- 


| Aceştia, după ce ne-au pus cu faţa la perete, au început să scotocească 


a 


j 


Cei TăzIe 1 € ; mul eau ele 
sfâşiau ai e 1. 
i h inel sau erau uciş C 
j: e urmele ace tul alai sinistru ven 
CES 
no1 le ijeşeam in întâmpina €, lor, celor 


0 
= estea ! 3 ă 
s es din toate ac > 
ea ini spa Sa Doamna Ciora, soția unui preot care 
Până nu de : , 


ş . ă ta î . 

ă miruiască ostașii războiului sfânt, ne Dioplayea Upla Am potz va 

A setate e faptele de vitejie ale celor două țări întrățite, ia şi 
bolpeiă Sa d > de război sfânt devenise subit o mare eroare. S 

Rona SE a ; dumerirea, tot învăţătoarea crezu de datoria sa să ne 

ta ue ă oţară mică mereu la cheremul altora. Aşa se face că 

ei NE e E. suntem cu ruşii“. Lucrul acesta era greu de înțeles 

cam să mă dumiresc cum poate fi atât de uşor 

1 dreptăţii. Aşa e făcută lumea, ca numai 


eau acum învingătorii, norocoșii, şi 
pe care până mai ieri îi urâsem de 


lămure a 
ieri am fost cu nemții, az 
pentru mine, i i e Se 
schimbat sensul adev CICĂ 
învingătorii să aibă acces la adevăr şi dreptate 2 pere i e ie 

Ruşii au intrat în țară tumultuos, mânați parcă Sa e s ă 
neistovită. Au fost violuri, au fost spargeri de localuri, eţii crunte, urturi 
de cai şi tot felul de abuzuri pe care aproape întotdeauna o armată 
învingătoare e tentată să le săvârşească. Nu-i important să-mi aduc aminte 
aici lucruri pentru toată lumea cunoscute. 

La scurt timp au urmat exproprierile saşilor şi concentrarea lorla muncile 
de “reconstrucție'“ din Rusia. Casele și gospodăriile furate de la saşi au fost 
făcute cadou țiganilor satelor. Dar multe din-moșiile acestor pribegi au devenit 
proprietăți vremelnice ale unor combatanți de pe frontul de vest. 

Aşa se face că soţul sorei mele Maria, a fost pricopsit cu o tarla de 
fâneață tocmai pe dealurile îndepărtate ale Bărcutului, iar eu am ajuns 
să colind dealuri şi păduri prin care mişunau încă oile, căprioarele şi 
mistreți. 

Ziua coseam şi uscam fânul înmiresmat cu flori de lucernă şi trifoi, 
noaptea ne retrăgeam întinşi pe căpițe de fân, sub sălcii uriaşe. 

Cu ani în urmă, auzisem vorbind pe cineva de Sighişoara ca despre un 


-loc de basm. Dealuri şi păduri fermecate coborau pe furiş până la margine 


de ziduri şi turle medievale. Sunt sigur că de atunci purtam în mine, imaginea 


de vis a acestui oraş străvechi, ideal străbun, care a supravieţuit până în 
zilele noastre. 


Acum, atât de aproape de tot ce visasem, eram cuprins de neastâmpăr. 


, pierdut urma pe dealuri în sus. Am alergat o zi 
ŞI coborând coline, lăsând în urmă păduri şi vâlcele. 
undeva departe, pe vârful unui deal cu iarbă mătăsoasă. 
spinări de case şi turle scânteiau în purpura stinsă a serii. 


Intr-o dimineaţă senină, mi-am 
lungă de vară, suind 
Amurgul m-a ajuns ui 
Departe în fund, 


= 322 


priveam uimit, asemănând totul în mintea mi 

Dar, fără să iau seama, încet, cerul s 
Câteva păsări au fâlfâit grăbite peste creşte 
teama, de singurătatea din jur. Mă va aj 
Înspăimântat, am prins a alerga nebuneşt 
cu fața la pământ ascultam, ba un ţârâit 
pasăre. 

Când mai aproape, când mai îndepărtat, se auzea Lătrat de câine şi sunet 

de talangă. Inspre apus, dungi lucioase au prins a brăzda negura Str i e: 
de ploaie au început să cadă. În goana mea nebună, nici nu ştiu câte dealuri 
şi văi lăsasem în urmă. În sfârşit, iată salcia ocrotitoare, unde altădată ne 
adăposteam deavalma oameni şi vite. Nicăieri, nimeni. Prin bezna dimpre- 
jur, fulgerele alergau încoace şi încolo ca nişte săgeți uriaşe. Slava i 
sinistru, ca o oală imensă, dogită, gata să cadă în țăndări peste pământ 
Câteva clipe am rămas sub trunchiul enorm și aplecat, făcându-mi cruce a: 
limba. Am închis ochii şi mi-am înfundat urechile, cu gândul de a-mi petre- 
ce noaptea aici. Nu mi-a fost cu putință să-mi înfrâng teama. Am prins din 
nou a alerga, de data aceasta pipăind cu talpa goală ogăşile drumului. În 
sat, la casa saşilor, gazda noastră, am ajuns după miezul nopții. Am fost 
dezbrăcat la pielea goală, frecat cu prosoapele şi întreținut tot restul nopții 
cu ceaiuri şi băi calde la picioare. Abia a doua zi, pe la prânz, am poposit din 
nou pe dealuri. Cerul era senin ca lacrima. Peste tot, tăişul ploii brăzdase pă- 
„mântul. Am căutat din depărtare cu privirea coroana falnică a copacului 
lângă care acum câteva ceasuri petrecusem clipe de groază. 
Zarea dintr-acolo era goală. Un trăsnet îi lovise trunchiul, despicându-l în 
două. 
Ss Amintirea acelor vremuri îndepărtate, pline de zbucium, prelungite cu 
dărnicie, prin anii care au urmat războiului, o păstrez nealterată şi astăzi. 

Chipurile suferințelor de atunci le-am asemănat întotdeauna în mintea 
mea, cu două destine de oameni, care au aparținut generaţiei mele. 

Unul, un flăcău din satul nostru, Gheorghe al Safitei, se afla încorporat 
proaspăt, când a început războiul. După ce ani de zile şi-a târât fărâma de 
viață prin tranşcele liniei întâi, a reuşit într-un suprem efort să şi-o păstreze, 
evadând din încercuirea de la Crimeea, plutind pe mare, călare pe o scân- 
dură. Puțin timp de la întoarcerea sa acasă, întregul sat se adunase într-o zi de 
sărbătoare să joace la nunta sa. Un soldat rus, ameţit de vodcă, în timpul 
i ocului său sălbatic, a tras câteva focuri de revolver, unul din ele oprindu-se 
n piciorul mirelui. O rană pentru alţii banală, pe bădia Gheorghe l-a costat 
Viaţa. Aşa a sfârşit omul care a înfruntat de atâtea ori moartea, stupid şi 
nejustificat. 


ca cu orașul de vis al copilăriei 
e incărcă de nori amenințători, 
tul meu. Incepuse să mă cuprindă 
unge noaptea aici, fără adăpost 
e inapoi. Arar mă opream Şi trântit 
de greiere, ba un țipăt îndepărtat de 


=5923 


DEEE a 


- cate ale războiului, în fiecare z trecea pe 
e acelea întune n ostas pe bicicletă sau în cărucior, un 
şcoală, purtat d ue il de trupă”, întreținut de compania 
acte ec pete Fără mamă rămăsese de 


În vremuril 
ulița satului Spre $C“* .* 
băiețel cu picioarel b 


de artilerie aenană, de pe rea | sa e 
mult, iar acumi-â plen iba că a făcui mal=. L-am regăsit cupă ce m-am 
out anii şi băiatui s-a “* “e ACR oSCUtaiăte: Dai OEI 
3 ni toare pe străzile Făgăraşul qi: A CTES 3 E 
întors din ÎNCDIS04 AZI Ea 
Se - a rămas tot ii:st şi 1 = ieri ai 
ezita e a st am oprit să-] întreb ce jace ȘI cum o duce. 
ist a: ii din lașitate, sau poate dintr-un respect pentu o 
Poate n-am făcui-0 CI i“ : 
intă niciodată întreruptă. 
suferință niciodată es 
Anul 1944 a adus cu e] mutații esenți 


lia sete înscrisesem la examenul de admitere în liceu, împotriva 
n ace 


: nărintilor mei. Conform obiceiului locului, unicul băiat al familiei 
ăi E cala și acareturile părinteşti. Poate de la vărul meu mai mare, 
Vei pie de aiurea, moştenisem Și cultivasem îi ie 
“qrebuia“ să mă fac “domn“. Am fost luat de părinţii să ă e pu SA , 
ba cu binişerul, ba bătut aprig. Totul a răraas fără rezu te i sua 1 Ş nă 
nemaiaflâna altă icşire a încercat marea cu Saca şi ui u-se după uura 
mătuşii Maria. au făcut împreună O vizită unei Phicitoare, = „di 

Astfel a afiat mama din gur2 unul Oraco! că băiatul ăsta e plin de 
noroc, dă-l le! la şcoală“. 

Mult şi-a mai imputat mama aceasta b 
gura unei ţigănci, pas care zicea ca, in-â pierdui i jeauna. EA 

Zadernice au fost toate încercările mele de a o lămuri că nu şcoală 
ra-a “pierdut““, ci vremurile şi poate destinul meu. Mama a rămas până astăzi 
cu credința nestrămutată, că singur anturajul meu de la oraş a jucat un: re: 
nefast asupra mez şi complicaţiilor visții de mzi târziu. i 

“ara anului 1944 avea să aducă transformări radicale şi în înfăţişare 
gospodăriei ncastre. Casa bătrânească a fost rasă din temelie și în locul ei a 
răsărit alta, ma: foimică, dar lipsită de farmec şi amintiri. intotdeauna mi-ar 
adus aminte cu j;ostalgie de vechea curte a copilăriei mele. Casa noastră 
moştenită de la brici, clădită din bârne de lemn şi tipită cu iz era modesta, 
simplă și curată. in fiecare ar, de Paşti, mama c văruia frumos pe dinafară 
cu aib, galben și vânăt. În față era camera de “dinainte“, mare, spațioasă, 
Singura pardosită cu scânduri. De grinzile din tavan atârnau veşnic fuse; 
blide de pământ şi uicioare cu busuioc. Din zestrea mamei mai dăinuia 0 
canapea de culoarea untdelemnului, cu doi cocoşi pe capac, un pat plin 
până ia tavan cu perne și o masă scâlciată care stătea pătită cu o față de în 


ate, atât la nivel de țară, cât și la 


tă nesăbuință a sa de a se lua după 
pentru totdeauna. 


-34- 


albă, între scaune, ca o “Albă ca Zăpada“ între pitici. Tot aici, înt 

era o plită, zidită cu cărămidă, împrejurul căreia de-a lungul Aa colţ 

întindea vatra, unde soi copiii ne vâram când veneam iarna, uzi E a 44.58 
„le la joacă. Su ip apa 

In tinda din spate era o “sobă cu căhăli“, unde se făcea foc sub câte 
al etârnată. Aici dădea uşa cuptorului unde mama cocea iute zace 
-ite odzlă. 

Primăvara, pe acest cuptor, cloştile îşi scoteau puii. În partea de vizavi a 

surții era grădinița de flori, plină de straturi de bujori, stânjenei mov şi calapăr. 

Sub mărul singuratic, din margine, există o bancă dintr-un trunchi ja 
uuc, unde bunicul dinspre mamă ne-a spus cele mai frumoase poveşti, pe 
care le ştia. ; 

In fiecare duminică, când bătea toaca Ia biserică, noi, copiii, ieșeam în 
uliţă să-l aşteptăm pe bunicul. Îl vedeam de departe, venea agale, pufăind 
dintr-o pipă lungă și sprijinit într-o măciucă. Străbătuse până aici peste trei 
km, dintr-o comună vecină, Ileni, unde locuia cu sora mamei, să ne aducă o 
pungă cu bomboane, o turtă “cumpărată atunci de la boltă““, sau un pumn de 
alune. 

In zilele când rămânea la noi peste săptămână, îl vedeam în fiecare 
dimineaţă cum își lua ştergarul pe umăr şi ieşea cu mânecile suflecate, 
răstrânte le fântână. Operația aceasta era săvârşită de bunicul cu o 
metic::lezitate de ritual. Cu fața udă și prosopul întins pe mâini, se întorcea 
cu fața spre răsărit şi în timp ce-şi freca fruntea, ochii, grumazul, îşi murmura 
în taină regăciunea de dimineață. 

De jur împrejurul curții, acareturile au crescut ca din apă. Pe nesimţite, 
soarele şi nireasma grădinii au fost alungate. In locul lor, o umbră groasă de 
Ziduri şi-au revărsat fețele de tristeţe şi regrete. 

Primul an de liceu, începea cu un nou tumult de evenimente. Păstrez 
din ziua aceea îndepărtată, când pentru prima oară porneam spre un destin 
nou, şcoaia, lacrimile mamei, undeva închise în suflet, ca şi sentimentul 
prentatur al cespăzțirii pentru totdeauna de paradisul copilăriei. Aveam sub 
braț o iraistă nouă, înflorată, țesută de mama în război, şi perechea de 
Săndăluţ e cumpărate proaspăt, când am ieşit în uliţă, urmărit de cele două 
umore ale ființei mele, mama şi sora mea Maria. 

__ Opală de vânt a spulberat în urma mea frunzele veştede de castan din 
cărare, Cu acest alai mă aflam pe drumul primei singurătăți. Ea s-a confundat 
mult t:mp în mintea mea cu sunetul îndepărtat al goarnei de la cazarmă, care 
răzbitea până la mine în serile ploioase şi lungi, care au urmat acelei zile 
stinse de septembric. 


FI 


-35- 


E, 


N ao aa 


= de copil, s-au suprapu 
aa imple şi curate , pus 
amărăciuni SINE iunile celelalte, pe care le trăia 


t nenorocirile ŞI amărăc 


Dar peste acele 


încet şi s-au amestecă 


întreaga țară. 
pe străzile oraşului flutur 


: îsului, un d DEE eră 
totmal du o e piresta clară, modestă, a fost abandonată, înstăpânin- 
ue ) 


In să : bastic şi orgolios 
o arii astic şi orgolos. nică 
-S indeni limbajul bom «e, ce A A 
du-se Ra de “superlativ “ se confunda îs sovietic, 1ar în vârful 
iu : â ific: “Stalin . 
na un cuvânt magnilic: » fi Bi pireie 3 
i re sue 3 nu mai rămăsese decât o fărâmă, o biată anexă mi- 
ultura r : stie dea i 
nusculă a hiperblocului concept realist socialist al sovieticilor. Triumfase 
panslavismul ? 
Acolo, la ţar 


opusă acesteia. 
Nimănui din țara aceasta nu i-a 


au lozinci Şi plancarde şi oamenii prindeau 
râs sfidător şi strident. 


3. exista încă o lume a bunului simţ şi a modestiei, diametral 
> 


fost cu putință să înțeleagă lupta de 
clasă, mai bine decât ţăranului. EI n-a avut cultură, dar a avut pământul 


tării. El n-a avut rafinamentul şi instruirea, dar a avut bunul simț. = ce 

“ Cândi s-au luat şi acestea, țăranii noştri au rămas goi, săraci lipiţi pă- 
mântului. ) i 5 

La tară a triumfat în primul rând spaima, nesiguranța zilei de mâine. 
Era vremea cotelor, a monstruoasei dijmuiri a muncii şi sângelui țăranilor; 
activişti de partid şi propagandiştii invadaseră satele. 

Dar ochii iscoditori ai țăranilor nu se lăsau înşelați. Ei mai credeau 
încă într-o minune, care să răstoarne orice evi 
n-a fost numai un strigăt de disperare, ci şi o cre 
carte şi-au jucat propria viață. 

Câţi n-au murit cu regretul înghețat pe buze de a nu mai putea fi părtaşi 
la această împlinire. 

De dragul americanilor şi al zilelor care aveau să vină, mulți apucau 
calea muntelui, devenind partizani; astfel în scurt timp ţara a fost 
transformată într-o imensă moară, unde ferocile pietre ale luptei de clasă 
striveau destine şi visuri. 

Nimeni nu ştia împotriva cui este și nimeni nu bănuia că într-o zi va fi 
poate împotriva propriei conştiinţe. 

Vorba bună a ținut extrem de puţin. Nimic nu era făcut să dureze, în fața 
torentului revoluționar. Acum venea duba. Duba “a fost strigătul de alarmă, 

duba a fost strigătul de groază care a supraviețuit peste ani. 
ia, Mult Sici sULgIe iu pu destinate chiaburilor. Când revoluţia a ieşit 
see bg ie ei duba nici pe departe n? 
a 0 vina ucirea, a rămas carul de triumf al altor lupte care 


dență. “Venirea americanilor“ 
dință. Mulţi pe această 


-36- 


Gesturile de împotrivire se răzleţiseră, se r 
în urmă nopțile când o bună parte din gospodar 
prin căpițe de fân şi pâraie adânci, pe câmpuri 

Lecţia revoluţiei dădea încet roade. Acum âice 
esențiale şi radicale. Cine a plecat la codru să rămână î i 
acasă şi are vreo obiecție să aştepte, “duba“ va veni pie cine € încă 

SER A ag ae) i curân 
ă îi 5 ă 
a Rămăsese ca într-o legendă frumoasă, seara de neuitat când un flăcău 3 
jur de nouăsprezece ani, neposedând alt argument decât drapost ăcău în 
simţ, a urcat în fața sătenilor săi la tribună să înfrunte demag î stea şi bunul 
EEE = ia 
activiştilor. Pentru aceasta, Porâmbu — pe numele său adevărat = ŞI insultele 
trebuit să ia calea muntelui, unde o vară întreagă duba nu | oma Pirău-— a 
. A -A 
Mult timp apoi, în comuna sa natală, Ileni, şi aiurea, num 
rostit ca numele unei speranțe adânci, care a trebuit 
stingă şi ea. 
La începutul revoluției “au fost deci ruşii“ 
sfârşit, timpul răfuielilor totale. 
Colectivizarea şi ări 
E ee aie 5 deportăgile veneau deci nu să încheie o operă, ci să 
nat i „ Astiel, țăranii au rămas singuri şi dacă e să form | 
: : ze sp ce e graţie la capătul acestui alai de întrebări, întrebarea fra 2 
a care sunt cei doi piloni ai spiritualităţii noastre românesti 
ni SA aa Şi răspunsul: Cultura şi țăranii. — S Acare 
in dezamăgire î ăpi i - 
rs i Sire 1 dezamăgire, acest popor sucomba în propria-i uit 
e-i adevărul ? Ce-i conştiinţa ? Sunt întrebări car propria-1 uitare. 
că nu-şi mai aflau un sens Aşa fost : sibils Sul etneziine 
- a tost posibil să uită a E Stea 
etica Bareă ; € ităm cu toți că din istoria 
are în sclavie, a acestui popor n-a rămas nimic, decât frânturile 


T, TE, t 
1 al, Ti a l 1 H ra, neouma 


âriseră simțitor. Au Tămas 
Ii satelor pândeau ascunși 


pea vremea despărțirilor 


putut ajunge. 
ele său a fost 
incet; încet să se 


. 


» apoi a venit duba și, în 


[a 


Nu de la oraş, cum i : 
tocmai de acolo, de la ei, Erie peace a Cai E ezan la ii ate 
rabat ţ ute cu țăranii pe câmp, în acei ani 
Visul i i se închi 3 
rea iz Put mi se închisese demult, poate mai repede decât 
ÎN ilie scoală a continuat să dăinuie încă printre coşmare şi spaime. 
cd proisczilar fi Si a urmat nu mi-au mai putut da nici un reazim 
op oale ui vera let absolut totul, la ceea ce singură mama 
credințăși Re : ările înmiresmate ale satului adusesem aici un strop de 
Trebuia să fi sisad ă 
Oltea aa ac aşadar totul, să le păstrez pe acestea. Dragostea pentru 
ţa, nvățătorului din sat, a rămas până foarte târziu unică, ca orice 


-37- 


Dre 2 dea RI 


a ESE ca 7 eee CI 


ri de măr şi cristalinul unor cuvinte. CAPI TOLU L,s-2 
tei iubiri, alături de cealaltă mare, 


ețit din înfiorări, flo 
fluenţe ale întunericului cu 


tință să dăinuie aceste N 
j aici, la aceste mari (8 


taină. VIS însufl 
Aşa i-a fost zic cupu 
nu numai atunci, dar ş 


V | ilă să î 
3 


care mă pănidej zestre să Creeze acel echilibru indispensabil pentru o PRE VEN TIV 
Va putea ac Î 
IN DEPOZITUL M. A.]. 


teva 
supraviețuire ? 3 
A Las timpul să vorbească. 


frunte chipul dezastrului 


1. Noaptea de Crăciun | 


Beciul securității devenise în ultimul timp neîncăpător. Era vădit că noi, | 
cei vechi, trebuia să cedăm locul noilor sosiți, în majoritatea lor din părțile 
Făgărașului. Veteranii camerei, printre care şi avocatul Miloşan, ne fericeau 
că am scăpat atât de “uşor“. O iluzie ca multe altele. Cine scapă de securitate 
vreodată ? Şi apoi să lăsăm la o parte aluzia de mai sus, mai mult sau mai 
puțin vagă, fiecare securitate avea pe lângă ea un depozit, unde puteai rămâne 
ani de zile, la dispoziţia directă a cadrelor M. A. I. În Braşov existau două 
asemenea “depozite” : penitenciarul central, situat sub Tâmpa, vizavi de piaţa 
centrală, şi Cetăţuia, aflată undeva sus, pe o colină în centrul oraşului. 

Astăzi se ştie, penitenciarul central a fost transformat în cămin studen- 
țesc, iar “Cetăţuia“ într-un fel de staţie de amplificare radio. Mai târziu 
aceasta din urmă a fost făcută restaurant. 

Lotului nostru i-a fost destinată aceasta din urmă. Drumul spre cetatea 
Mariei Tereza urcă la fel ca orice drum de munte în serpentine, printre fagi şi 
pâlcuri de brazi răzleți. 

Construcția are formă de cerc, aşezată la două nivele. 

Primul cerc care închide o curte umedă şi umbroasă, toată din lespezi 
masive de piatră, a fost destinată în timpurile acelea deținuților politici. | 

Incăperile au ziduri groase, de circa 2 m, la parter şi circa 1,5 m la etaj. 

Imprejurul acestui “turn“ singuratic se află curtea dreptului comun cu 
bucătăria, dormitoarele ŞI celularul condamnaților la moarte. : 

Zidul de apărare al Cetăţuii este foarte gros, rupt din loc in loc de 
creneluri. Astfel, pentru a ajunge în “inima“ Cetăţuii, trebuia să străbați trei 
porți, ferecate cu străşnicie. 


-39- 


Ac 


are am descoperit-o chiar la evacuarea 


bare de decor, pe€ kaki a fost luat de cel al uniformelor 


imă schim 
REA locul uniformelor 


- că a) 
dubei, a fost acecă UL tine Sa 
Î nistrația mul eee A Er 
albastre. Treceam în Se o mulțime de milițieni, toți cu cl E a Ec 
Î ii ne n : e : 
a alei de statură potrivită, dar Une ez “a ea ti CU 
Un sublocote Na comandantul închisorii ze ne acea pri primire“, 
nasul roşu Sigiea cizma în noadă. Personalul închisorii Datoa nui de 
cr Ai adă. , 3 
printr-o 1Z robabil o captură grasă, cum nu ma! avuseseră e la prima 
panică. Eram p am trecut numai prin culuoare de 


ă ua şi de la a doua la a treia, am trecui n 
ini Eee d cale am fost introduşi în prima cameră, dreapta, la 
pistoale. a 


A avea un aspect de magazie dărăpănată. Un teanc de paturi 

E es elle inele: alături cu murdăria ae ea Pepe Supa 
mai bine de jumătate din spațiu. Am fost încolonați Se 9) îi ŞI 1scodiți 
pe rând de ochii, pe jumătate însângerați, al comandantu e E 

După câteva înjurături şi pumni răzleți, a ordonat dezi răcarea a pielea 
coală. Treceam pe rând cu hainele prin faţa grupului de milițieni. În timp ce 
fiecare colțişor al hainelor era pipăit cu grijă, tu trebuia să stai în poziția de 
drepți, până la noul ordin al perchiziţionerului tău. 

O dată controlate, hainele erau aruncate pe podea, unde nu arar 
nimereau în hârcile “cadrelor sau în petele de urină prelinse din tinete.. 

După dispoziție, cizmoacele milițienilor mai jucau de câteva ori pe 
boarfe, apoi se trecea la perchiziția corporală. Erai cercetat pe rând în nas, 


urechi, gură. Marţial, milițianul ordona: “Beleşte !“. Dacă cumva ezitai 


dintr-un motiv sau altul, vârful cizmei lui îţi arăta locul cu pricina. Se ordona 


apoi “aplecat“ şi cu aceeaşi “vigilență'* erai percheziționat în partea opusă. 
De aici, cu boarfele în braţe şi tot în pielea goală —să nu uităm, eram în ajunul 
Crăciunului, - ieşeai în curte pentru a fi în sfârşit îndreptat spre camera 
vecină. De o parte şi alta a unui culoar care ducea până la fereastră, erau 
aşezate două rânduri de paturi de fier, echipate cu nişte saltele de hârtie, 
din care veşnic curgea pleavă şi murdărie. 
Pe acest culoar trecea majestuos în fiecare dimineaţă şi seară, şeful de 
secție cu un ciocan de lemn în mână, cu care izbea de câteva ori zăbrelele. 
Fiecare alergam încoace şi încolo în căutarea unui loc liber. Deodată, 
în cadrul uşii, răbufni un urlet:“drepți 1“. Un plutonier major, însoţit de o 
suită de milițieni, cu un păr blond şi lins, care i se revărsa de sub capelă, 
roşu ca racul, făcu un salt drept în vârful patului de alături. Câteva clipe 
scrută camera ca pe un câmp de luptă închipuit. O poziţie de drepți 
impecabilă, pieptul mult bombat înainte, picioarele crăcănate, lipite la călcâie 
şi mâinile la vipuşcă, Astfel, el probabil se închipuia un ostaş model. 
Crăcănel“ sau “Cocoşel“ cum l-am poreclit mai târziu — înţâi pentru că avea 


-40- 


î6i0arele Cui le avea şi doi pentru că îi plăcea să sară 
predilecție irezistibilă pentru discursuri. N-a pierdut sară 
ne vorbească, absolut întotdeauna numai din Doe 
Avea două subiecte preferate: în fiin a ocs 


pe paturi, avea o 
Odată nici o Ocazie să 
Ocoțat pe pat. 


Mai trebuie adăugat la aceasta alaiul de lozincăraie si | 
în care îşi îneca cele două idei fundamentale de mai sus aul 
De bine, de rău, ne stabilisem fiecare undeva ŞI înce; usem să 
răstimpul petrecut la securitate. Asta ca să mai uităm iaca faina 
O lovitură de toacă anunță masa; ca la comandă fiecare : Su 
şi şi-a pus-o alături. & eg cos Baie 
Deodată, ușa celulei s-a izbit de perete:“Pentru astăzi n-aţi fi i 
la raţie “anunță miliţianul. Toţi parcă am fost loviti în croslet 5, ra 
murmur de protest colinda camera dintr-o parte în alta. F iec Arde 
evenimentul în termeni cât mai tragici. Si openlanu 
„Uşa se deschise din nou: “Treceţi la masă“, se auzi iar vocea milițianului 
un țigan cu fața ca ceaunul şi buzele vinete. Am trecut pe rând p în fata 
hârdăului cu gamelele întinse, o dată, de două ori, până ne-au fose ie 
ochi. Așa mai zic şi eu, 0 ciorbă de gogonele sărată ocnă, dar Sites dia 
mâncare“ cu care puteai să-ți umpli burta. 
Neinjeles rămânea însă gestul. De unde mărinimia asta ? 
uţin mai târziu ne-am îngrămădi ârdă ă. Şi apă â 
pofteam. Am băut tot până la gi a E PAS cipreă Diapăaveameal 
= caise de mult noaptea şi îndărătul gratiilor cădeau fulgi mari de zăpadă. 
se se ui Jos, printre copaci, se zărea un geam luminat. Uite, câteva 
țe colorate au început să lucească. A apărut un cap de copil, două 
Poate îşi privesc cadourile şi cântă: “O brad frumos“. Ceva mai la vale, un 
alt geam luminat şi un alt brăduţ. Se 
AEă Se pes Se acolo, intr-o dată, lumea se făcuse basm. Lucrul 
peste price atingere l-ar preface în scrum. Gândul îmi alunecă 
Ă ni, la o seară de Crăciun rămasă în negura anilor ca o pată de lumină. 
e Sp ctata aflasem sculele necesare pentru confecționarea unei 
ai tălb i: ceia a sau țurcă. In iarna aceea, gândul meu era la o săniuță 
i goga = “3 SERE care se spunea că lunecă minunat pe zăpadă. 
E AP sati E ără odină. Intr-o bună zi, palma a început să se umfle 
ae aaa Incet, umflătura a urcat până la cot. In acel ajun de Crăciun, 
pa ala crescuse brusc, ceea ce a făcut să-mi pierd cunoştinţa. 
asi Cu m-a înfăşurat într-un cearşaf ud, iar rana mi-a legat-o cu foi de 
» Care trebuia să-mi grăbească “coacerea“. 


său volubi] 


24] 


Decat ate eee a 


O 


Crăciun cu bomboane, steluțe 
am acolo. După lăsatul serii am 
M-am deșteptat aproape de 


a set până în tălpi. 
cz a irațiedincres E Sri poa 
miezul nopții» ud de rue sora, toți mă Panin si i Acu 
Împrejurul meu cati Tata a adus brăduțul ine sea a măla 
. Cc e EA AAA „e oa so ză 
mi IE E ruce Cucernică, îngânând: lăt ți, 
gât, mama îşi făcu o cr larmă în curte şi câinele prinse a lătra. Glasul 
odată se auzi ete 
li dee se amesteca CU sunet de clopot 
colindăto! 
“Domnilor, doamne — acestei case 
Dalbe şi frumoase... 
ă i de zăpadă cădeau încet pe hainele 
Am fost dus pe braţe la fereastră. Fulgi de zăp 


colindătorilor. Toţi erau fericiți. Moartea fugise departe de casa ca 

: câta fost de trist şi de frumos. Tristeţea unui paracis pe care nu 
i e a Uite, chiar acum, acolo, dincolo, e un paradis aidoma cu 
Yet Şi e mural ta ştii că el există. Da, da, numai tu ştii de existența sa. 
De câtva timp, unul câte unul, oamenii se furişau la tinete de murdărie, 
pradă unor dureri acute de burtă. In scurt timp, vasul a fost umplut de urină 
şi fecale. De abia acum am observat cât de neîncăpător era. Am bătut în uşă 
să facem cunoscută situaţia. Nici un răspuns. Nu exista nici Acigsire: Un 
pârâiaș subțire înainta văzând cu ochii pe podea, printre paturi. Câţiva dintre 
noi, care posedau cizme de cauciuc, le-au pus la dispoziția camerei. Au fost 
umplute și acestea. Cineva a avut strania idee de a urina în gamelă. După el s- 

au luat și alții. Acum se urina pe rupte în vasele de mâncare. i 
Un bătrânel se apropie de fereastră şi își aruncă conținutul afară. În 
clipa aceea, soldatul de pe zid începu să bată alarma. Cât ai bate din palme, 
camera ne-a fost inundată de milițieni. După o anchetă sumară au fost scoși 


doi dintre noi şi cu sacul în cap duși la izolator. Când s-au întors dimineață, 
erau bătuți măr. 


Când în sfârşit sosi 


i şi terciul mult aşteptat, am tăbărât cu toții la pie să 
ne deşertăm gamelele. N-a fost chip să le spălăm, dată fiind graba miliţianului 


şi cu o mână de zăpadă le-am şters simbolic pe fund, cine bineînţeles 4 
apucat să facă și acest lucru, 


2402 


NP 


| 


2. Percheziția 


cheziția constituie un punct sfânt di ea a 
seri e] puţin în stare ev tva cam od îă a UI de detenție și se 
execută cel puț Sas d dată la săptămână. O percheziţi 
pine făcută nu trebuie să ţintească numai depistarea corpurilor dec]; ție 
osedate de deținuți. Insăşi periodicitatea ei trebuie să aibă o fise 
demoralizatoare. Operația in sine, mai în toate Cazurile, capătă dingo 
transformându-se într-un mod de tortură complex. : 

De la timorare la umilință şi, în sfârşit, la tortura fizică. 

Dacă scăpai nelovit în răstimpul executării percheziției, era foarte 
probabil să ți se aplice o pedeapsă programată, dintr-un motiv oarecare. 

Deşi sosiți proaspăt, iată-ne din nou scoși în curte cu hainele în mână și 
dezbrăcați. 

Hainele fluturau una după alta în aer, sudalmele curgeau. Singurul rezultat 
practic al acestei vânzoleli a fost găsirea la unul dintre noi a două mucuri de 
țigară şi a unei cutii cu nasture de aprins. 

"Minune, după isprăvirea percheziției, au apărut ca din pământ alte trei 
aprinzătoare de mucuri. 

Era o performanță. Desigur, eram departe de ceea ce aveam să descoperim 
mai târziu la Jilava sau la Aiud, dar nu-i mai puţin adevărat că noi nici nu 
aveam această pretenție. Acolo existau deținuți care deveniseră experți în 
manevrarea “corpurilor delicte“, reuşind să le agaţe de centurile și tunicile 
milițienilor, unde rămâneau atârnate pe toată durata percheziției. 

Oricum pentru noi care abia acum învățam să cioplim oase cu vârfuri de 
ace sau să ne ascuțim cozile lingurilor, acest lucru însemna totuşi ceva. 
Incepusem să riscăm. Şi asta era un lucru îmbucurător. 


3. Întâlnirea cu tata 


Cu toate mizeriile ei, noua schimbare de decor ne-a readus în viață, 
câteva lucruri elementare pierdute. Mai întâi era lumina soarelui pe care îl 
Surprindeam pe cer întreg, neatins. Pe 

„Depărtarea care venea tulburătoare până lângă fereastra noastră din 
zări calde şi line. A 

Printre gratiile ruginite, privirea putea alerga până departe, pe câmpul 
cu drumul de fier, care îşi pierdea urma spre şesurile noastre natale. : 

Ore întregi mă învârteam în preajma ferestrei. Acum, că îmi era din 


nou permisă această infimă bucurie, dorul de casă începuse să mi se 
instăpânească în suflet. 


ia 


a 


0-0 e aaa II 


+, posedând chiar o doză de teribilism 
fair intotdeauna am ds Ve 
S i umea din 
A iu e nesuferit lucru A i E clei 
de explicat Şi PO enea nostalgie amară, + ret lat asă. 
ici, lanoi, totul deve i. merii, râul. eine șăi ap eri 
rădi ise,și stă lume de poveste îm: 
Basro se (det aci ne părăsise şi el acea zi 
ân 
fiinţe de basm. I€. finită. 
producea 0 durere In ; dorinţ 


E greu 
temniţei, dara 


e contradictorii pusese a ze i mine, 
: i i ornire fier 

O luptă de sau SEA reîntâlnesc cu tata. e E inipo abili 

: nu doream „2 laşi timp însă 
Doream ŞI nu d“ oti. În acelaş a: ificau, luân i 
a-l şti aproape Și de zi o SIăbiciuni, care aici se amplificau, d uneori 
Sai un O 
că tatăl meu € 


E eu în stare să asist la spectacolul unui biet bătrân, pe 
i. Eram 
forme groteşti. 


i fără inimă şi compasiune 
ilit şi jignit de nişte oameni fără inimă şi Comp Peiai 
deasupra umilit Ş 
suferințele altora ? 


Cu toată vigilența mi 


de fapt dinu: - de noi, “făgărăşenii'” exista un lot de țărani maghiari de la 
Aici, în altar , 


: Au fost arestaţi de-a valma, uneori toți pe a sei iţi 
su E e cori împreună cu fetele se aflau uiţeVa în 30 = eta). 
ii r,un E, : Ă er, . 
Soțul ați fuseseră comasaţi în prima cameră, parieb £, :: iu de selecții 
Ei, bărbaţi, au fost arestaţi fără nici un discernământ şi criteriu de selecție, 
P sar si fi însă eliberaţi şi la Cetățuie au fost aduşi așa zişi “capi“, 
e parcurs, > 


ă să li se intenteze proces. | 
E saca fi fost ca femeile să aibă un supraveghetor de acelasi sex 
N-au Ene cal de aşa ceva, deşi închisoarea avea şi asemenea Dos) i tă i 
Dar într-o dimineaţă, întregul efectiv feminin i Dăsstt Su zis 

in crăpă ii î mărate ŞI îmbrânci ni. Mâi 

rin crăpătura uşii încolonate, nu ărat ite d 
ră aia disperate prin aer, spre încăperea ie îşi lăsau soții şi taţii. Se 

â inimi, se î intiri, curgeau lacrimi. 
frângeau inimi, se întunecau amintiri, cu I ză 

SE scurt timp, după aceasta noi am fost strâmtorați Ale e Aa 
y L; 3 E a = 

locuită de femei. Dacă pentru un bărbat uneori, chiar Son ipul e cele artă 
elementare ale igienei pot lipsi cu desăvârşire, pentru o emeie ag 
întotdeauna absolut indispensabile. Saltelele urât mirositoare e a) ji 
de sânge, iar prin colțurile paturilor am găsit bucățele de cârpe , 
închegat. i E 
ă locuință i că ici 
Noua noastră locuință avea marele avantaj că se afla la eta). De i 

prin cele trei ferestre, aşezate la distanță egală, pe peretele semicircular, 


litienilor, acum eram cât de cât la curent cu stările 
i! > 


idea î ă ă inză ă in | 
deschidea în fața noastră o panoramă cuprinzătoare. O bună parte din | 


centrul Braşovului, Aro, Parcul Poştei, turlele Bisericii Negre, serpentinele 


care suiau la Poiană, cu întregul masiv al munților din față. De partea cealaltă 


-44- 


E a 


aerodromul cu pistă, fabrica de avioane 


ae dă a şi mai ales gara, de u 
orneau spre Măgura Codlei, pierzându- 


se înspre F ăgăraş, în 


nde trenurile 
> fumul zării. $ 
scurt timp totul a fost cercetat cu de-amănuntul. Astfel] am desc rii. În 


ă ă găurele pri Operit, lucru de 
mare importanță, două găurele prin ușa prin care aveam acces direct la poartă 


Primul lot de la securitate, după al nostru a sosit chiar în după-amiaza 
aceea. Uite-l pe învățătorul Ciurilă, pe doctorul Halmaghi, pe căpitanul Mazilu. 
Acum trece tata, adus de spate, priveşte în pământ încruntat, abia târând parcă 
după el sacul cu haine. Să 

Ca şi noi, au fost masaţi în camera din stânga, 
depozitaţi apoi în camera vecină. 

Ne-ar fi fost posibilă oare o întrevedere ? 

Chiar a doua zi, de dimineaţă, s-a întâmplat minunea. De ce oare atât de 
repede ? Era de serviciu “cărbunarul“, cel de care am amintit când cu ciorba de 
gogonele. Vigilent foc, dar în același timp grăbit Să-şi isprăvească programul, a 
încurcat borcanele, dându-ne drumul la closet, la mai multe camere deodată. 

Closetul, una dintre cele mai interesante construcții de aici, căreia noi îi 
ziceam “ringhişpil“, semăna cu leagănele de circ, atât de râvnite de toţi în 
copilărie. Un vas enorm de formă conică, pe a cărei buză se aflau fixate scăunelele. 
Despărțiturile între locuri, formau nişte raze simetrice. Aci ne aşezam în echipe 
de câte zece şi întotdeauna numai cu picioarele pe scăunele. Mai: întotdeauna 
era vârâtă aici întreaga cameră, cei fără locuri aşteptând în faţa celor de pe 
closet. În felul acesta e uşor de închipuit cât de dificil Şi ingrat devenea totul. 
Uneori lucrurile se complicau şi din alt punct de vedere. Când nu exista scăunel, 
erai obligat să te aşezi cu picioarele direct pe marginea conului, situație în care 
era greu de păstrat o poziţie de echilibru. Au fost cazuri când oameni mai 

vârstnici au scăpat cu picioarele în hazna. 


In această încăpere a WC-ului l-am întâlnit pe tata. EI intra tocmai când eu 
mă pregăteam să ies. Din sutele de întrebări pe care doream să i le pun, n-am fost 
în stare să încheg măcar una. 

De altfel, nici timpul nu ne-ar fi permis acest lucru. 

Pe dată am fost depistaţi de miliţian şi somaţi, cum şi ce am 
discutat. “Nimic“, zise tata. Pumnul sergentului se ridică amenințător 
deasupra creştetului meu.“E băiatul meu, nu admit să-l loviți“. 

“Cum 7“ făcu el mirat, “o familie de reacționari ?* 


parter, percheziționați şi 


4. Deveneam puşcăriaşi. Foamea 


„Au trecut destul de repede gândurile bune şi bucuria revederii, când 
din izolatoarele pline de beznă, eram din nou puşi laolaltă. 


-45- 


e 


stit unii altora păţaniile prin care am trecut, apoi 
început să ne răscolim amintirile din civilie. Nimic 


Un timp, ne-am poY€ : 
Pe nesimţite, ne metamorfozam, 


cu acestea, âm 


= aline şi să dureze. 7 ) A 
ăcut să aline ŞI TI ad a 
: i ireversibil altceva, oameni Cui tabituri Şi OOSESiiiăji 


m cât de cât de coşmarul anchetei, gândul nostru se 


spre vi 


terminând şi 
nu era însă 
deveneam încet $ 
Acum, că scăpase 
îndrepta, Cu îngrijorări e 
cât vom pir SP plori maghiari fusese judecat nu de mult. Ştiam că 
act a iti pedepse între | şi 5 ani. Era un ghid şi un punct de referință, 

î. cei mai optimişti, erau de părere că nici pe noi nu ne aşteaptă surprize, 
Unii, și PR credeau, în naivitatea lor, Și din categoria aceasta făceam 
Dap toţi parte, că e acelaşi lucru să nu-ți dai de bună voie pământul la 

icomunistă. 


peer dea 
colectiv, cu o organizație an i 
Cel mai sceptic din camera noastră era un fost plutonier major, Partenie 


Cosma. încă noi“. zi | i 
«Colectiviştii sunt floare la ureche pe lângă noi“, zicea el. Se mira cum 


de a fost cu putință să aresteze nişte oameni pentru nimic. Nici o lege nu 
spune că eşti obligat să-ți dai de pomană averea statului. Dar după cum 
aveam să aflăm, se zice că aceşti oameni nici măcar vina acestui refuz n-o purtau. 
Ei n-ar fi refuzat să se înscrie în colectiv. Rostul arestării lor trebuie căutat în 
altă parte. Ei erau victimele, căci timorarea oricum trebuia să existe. 

Şi dacă totuşi s-au găsit şi pentru ei articole de lege, cum să nu se 
găsească pentru noi ? 

“Dacă bătrânelul acela gras, bolnav de inimă, a primit cinci ani, eu o să 
primesc 25 sau viața“ era părerea plutonierului major. Condamnarea la moarte 
o excludea, pe bunul motiv că nu avea crime la activ, sau măcar intenții. Mă 
întreb totuşi dacă nu cumva acest om, de altfel extrem de realist şi lucid-—nu 
era încercat de gândul morții, dar pe care totuşi îl evita dintr-o neputinţă 
firească de a-l suporta ? = 

Odată cu trecerea timpului, deveneam din ce în ce mai nervoși. In scurt 
timp, irascibilitatea devenise o constantă în relațiile dintre noi. Micile mizerii 
de tot felul, ne creau indispoziţii, ne împingeau ceas de ceas, clipă de clipă la 
hărțuieli banale. Orice neînțelegere aproape degenera într-o discuție în 
contradictoriu, care uneori privea o bună parte din cameră. 

: „Spre exemplu, mulți dintre cei mai în vârstă doreau ca ferestrele să 
rămână fără excepție închise pe tot parcursul zilei, noi, ceilalți, mai tineri, 
Susțineam contrariul, că aveam nevoie de aer. Veşnica problemă a camerei 
ditai ea e pă a şi cnd trebuia folosită ? Existau unii care nu 
când ticbuia să rasi into ui ei decât în serii de trei, de patru ori pe zi, 

a urinat întreaga cameră. Alţii, nu puteau fi de acord 


itor. Începusem să facem pronosticuri, cum și 


. 


-46- 


«E: 


pa 


cu asemenea “absurdităţi“, după care omul să devin 
aerul se încarcă cu mirosul înecăcios şi acru. Nu 
altfel destul de frecvent, când mulți dintre noi solicitau tineta pe 
mare, din motive independente de voinţa noastră, diaree Fire Tcaba 
oate cuprinde în cuvinte simțământul pe care îl încerci când je ușa 
fundul pe tinetă, disperat de suferința ta şi ştii că alții îţi pă peer adu 
rară 

ca Oricum, era vădit, intrasem într-o nouă fază a acestei existențe mizere: 
faza tristă a intoleranței reciproce. Poate e prea mult spus “intoleranță da. 
în orice caz, devenisem într-un fel saturați unul de celălalt. Badr 

Dar orice pricini aparente ar fi avut această irascibilitate a noastră, î 
fond cauza esențială era foamea. De acum veşnic ne era foame. Fo si 
noastră devenise maladie şi obsesie. O obsesie de care poate mulți nu ra 
să ne mai vindecăm vreodată. Mi-ar fi imposibilă o definiție, nu a foamei în 
general, ci a foamei noastre. Se zice că foamea fobie, foamea ruinătoare, ar 
începe relativ curând, după circa trei săptămâni de înfometare sau o lună 
Atunci rezervele corpului, depuse mai ales în ficat, s-ar epuiza total | 

Din acest punct de vedere, perioada de anchetă a fost arhisuficientă 
Acolo exista însă tensiunea specifică anchetelor care nu anihila. ci numai 
disimula într-o bună măsură spectrul foamei. 4 

Astfel, torturați clipă de clipă cu acest monstru, încercam fiecare fel de 
fel de subterfugii. Unii îşi turnau peste lingura de terci sau ciorbă primită, apă 
de la hârdaie, până îşi umpleau gamela, alții, dimpotrivă, susțineau că gamela 
de apă e bine de băut pe stomacul gol pentru a anihila sucurile gastrice şi 
procedau în consecință. 

Parcă eram cele şapte vaci slabe din visul faraonului, fără nici un saț, 
fără nici o alinare. 

Mare ne-a fost surpriza când, într-una din zile, a poposit în camera 


ă robot sadea, chiar dacă 
mal vorbesc de cazul de 
Li 


" noastră un coş mare de cartofi cruzi, cu ordinul de a-i curăța. Desigur, fiecare 


ne-am făcut câte o provizie de coji de cartofi — cartofi întregi ne-a fost 
imposibil să şterpelim - pe care apoi, seara ne-am îngrămădit să ni le coacem. 
Surprinşi de către supraveghetor, am fost drastic percheziționați şi 
deposedaţi de coji. Şeful camerei, DI. Cosma Partenie, a fost dus la carceră. 
lată cum a motivat milițianul această interdicție: Orice aliment în plus, peste 
rația prevăzută de regulament sporeşte caloriile deținutului, care sunt astfel 
calculate încât deținutul să poată trăi, fără însă a gândi prea mult şi a avea 
prea multă forță. 
__ De altfel, problema caloriilor a fost frecvent dezbătută de puş- 
Căriaşi. Orice obiecţii în acest sens, făcute administraţiei, avea urmă- 
torul răspuns: “Acestea vi-s caloriile aprobate“. Însă, foarte de puține ori, 


-47- 


E 


barea dacă acele calorii - multe, puține, câte erau. 
ă la noi. Erau în primul rând cei de drept Comun, 
le, apoi milițienii, care le dijmuiau. Nu odată 

crin gaura uşii milițieni alergând cu polonicul pe fundul hârdăului 
am surprins prin gă ecial un sergent înalt şi bălan care la orice vorbă repeta 


după carne. Era în Sp latişi făcea plinul din rația noastră, Las la o parte 


ce “ si aproape regu Z Sr ZA E 
Cd e iei, avea preferințele lui dintre noi, în funcţie de Care 
că pe 


împărțea ae mire au început fireşte curând să-și spună 

A COLI ei efort era resimțit înzecit. Inima parcă îşi pierduse frânele 
cuvântul, ACUTE iasă tul. Orice aşezare sau ridicare de pe pat erau însoțite 
e Seria oa de pierderea totală a echilibrului. De pe mâini, de pe 
Gicu disc îmi curgea în tărâțe fine. Începuseră să mi se clatine mai toți 
pir cei sunt scos la medicul civil. Puştiule, ție îţi trebuie mâncare. 
Ăsta e leacul tău. Cele câteva polivitamine pe care ți le dau eu, nu-ți folosesc 
la nimic“. E a Ta 

Clipe grele, clipe de luptă acerbă cu propriile noastre instincte, pe care 
Je purtam în noi, fără să ştim de ce sunt în stare. 2 

Şi dacă în aceste clipe îmi aduc aminte de ele, o fac nu numai din 
convingerea că memoria urâtului e o chezăşie a frumuseții, dar şi pentru că 
atunci, acolo, au existat totuşi oameni despre a căror demnitate şi mărinimie 
în suferință sunt obligat să vorbesc. 

Unul dintre aceştia, un om de altfel simplu, plutonierul major Cosma 
Partenie a mişcat chiar şi inima de piatră a milițianului. A fost numit șeful 
camerei, pe motiv că avea contingență cu regulile militare. In această postură, 
toate oalele se spărgeau în capul său. Niciodată nu l-am văzut să raporteze pe 
nimeni, întotdeauna asumându-și răspunderea celor petrecute în cameră. 

De nenumărate ori a rămas flămând pentru că a împărțit celorlalți prea 
multă mâncare. Primea orice jignire, orice pedeapsă cu un stoicism de care 
foarte puţini oameni am văzut să dea dovadă. Odată, surprinzând pe milițian 
prin gaură, dijmuindu-ne mâncarea, a început să izbească cu pumnii în uşă: 
“Dacă ne mai furați mâncarea vă raportez d-lui comandant“ i-a zis el 
milițianului care s-a prezentat pe dată. 

Atâta îndrăzneală față de un “cadru, sergentul nu mai pomenise. L-a 
pălmuit în fața noastră şi l-a izbit de perete. La o nouă masă, când acesta a dat 
să-i umple gamela - un gest care vroia să însemne probabil “chit“, Cosma a 
refuzat-o neezitând o clipă:“Eu nu pentru mine am bătut în uşă“. 

„DI. Pridon - din comuna Părău - avea alt temperament. Firea lui 
politicoasă îl făcea să evite orice conflict. Atât cu alți deținuți, cât şi în 


administrația şi-a pus să 
ajungeau totuşi întregi, pă! A 
prin mâna cărora treceau alimen 


-43- 


> iii 


relaţiile cu administraţia. Era omul cedărilor. Niciodată nu ținea să aibă dr 
în flecării. Preocuparea şi pasiunea lui erau de altă natură. În fiecare ci m 
un bunel, ne strangca cu căldură in Jurul său pentru a ne povesti ţa, i 
roman, ba o întâraplare DCL santă din Propria viață. Modestia sa ete 
niciodată nu te lăsa să bănuieşti că ai în față un om cult şi de mare ținută 
morală. ? - î 

Odată, sincer surprins, l-am întrebat de unde ştie atâtea lucruri. La care 
el mi-a răspuns cu modestie:“ Trebuie să-mi fie milă de oameni, să-i văd că se 
ceartă între ei. Vreau să-i fac să uite de foame Şi mizerie“. Întotdeauna se arăta 
profund uimit de faptul că nişte oameni care au avut acelaşi ideal, au ajuns 
pentru nişte fleacuri să nu se mai poată înțelege între ei. 

Şi când mă gândesc cât rău i-au putut face tocmai cei pe care i-a iubit 
mai mult, oamenii din satul său. Condamnarea lui la moarte a rămas pentru 
mine o enigmă. N-a fost partizan, n-a ucis, n-a posedat arme, n-a trădat țara. 
Rămâne cealaltă “vină”, faptul că învățătorul Pridon a fost un caracter, e) 
forță spirituală capabilă de a polariza şi conduce. 

În mod efectiv, foamea nu te preocupă decât în două alternative: fie în 
răstimpul de servire a mesei, fie în perioada de somn. De cele mai multe ori 
însă somnul rămâne disponibil coşmarelor care mai totdeauna sunt umplute 
cu monstrul foamei. 

Rămâne aşadar partea covârşitoare a timpului la cheremul unei aşteptări 
chinuitoare. Aştepţi masa, aştepţi o eventuală percheziţie, aştepţi 
condamnarea, o eventuală nouă anchetă, aştepţi să treacă lunile, anii, să te 
întorci acasă. Totul este aşteptare. 

Aşteptând, trebuie să faci ceva şi cum aici unul din supliciile tale este 
inactivitatea, n-ai altceva mai bun de făcut decât să te mişti dintr-o parte în 
alta prin cameră. Te mişti, fireşte, dar aceasta poate incomoda pe altul care 
ŞI el vrea să se mişte în alt mod decât tine. Ce vă faceți atunci când aveți la 
dispoziţie un spaţiu atât de limitat ? Plimbarea în cerc nu te învață nimeni. 
Ea se impune şi devine o deprindere şi formă de existență. Vrei să te mişti ? 
Te încadrezi în cercul şi sensul celorlalți, automat, ca la comandă. Când 
cercul se învârteşte de 20-30 de ori într-o parte, ca un şurub strâns la refuz, 
urmează dezînvârtirea, adică învârtirea în celălalt sens. Dacă ai amețit — şi 
asta se întâmplă de regulă - te lași pe pat. Sunt şi situații când regulamentul 
interzice folosirea patului în orele de “veghe, dar aici nu era cazul 
deocamdată. Acolo existau două alternative: te mişti ori stai ca o stană într- 
un colț, un an, doi, zece. Mai târziu, am învățat plimbarea în segment de 
dreaptă, trei paşi înainte, trei paşi înapoi. Aceasta, atunci când spațiul nu 
permitea altă modalitate. Dar oricâte completări şi retuşări am fi adus ma 


_49- 


aa 


. sasi. câteva au supraviețuit fără modificări: 

aa ături de uşcăriaşi, ca şi A ZI ri: 

târziu a e al frecări Fnguaii înainte de masă, al discuţiilor gastronomice 
ticul încolonănii, 


şi artei culinare. 


5. Din noula securitate 


După un timp, tata ajunsese vecin cu mine. Ne despărţea un perete, Şi 
Li 


um uşile şi geamurile camerelor erau apropiate, în răstimpuri de linişte, 
de distinge prin zgomotul de stup venit de alături, anumite glasuri 
E Tusea tatii îmi rămânea însă cel mai accesibil punct de reper, 


Într- ude de foarte aproape țipătul unui zăvor. Foială şi în 
e pd cale pe scările de lemn. Cineva era dus la izolare. Ascult 
cu un ghimpe în inimă. Tusea atât de aşteptată nu mai venea. A lipsit e) 
noapte şi o zi. De când îl ştiam, tata fusese ghinionist. Nu ştiu prin ce 
mijloace reuşi să ia legătura cu un deținut de drept comun. De la acesta, cu 
ajutorul unei sfori, ridică pe fereastră câteva țigări, pe care le-au fumat apoi 
frățeşte în cameră. Deţinutul de drept comun fiind turnat de un coleg, îl 
turnă la rândul său pe tata. La carceră, l-au bătut cu o scândură peste 
maxilare, rupându-i un dinte. Trebuia dat un exemplu şi în această privință. 
Ce trist că tocmai tata trebuia să fie acest exemplu. Pentru a fi cât de cât o 
zare posibilă spre lume, zile de-a rândul, luni, am fost nevoiți să radem cu 
unghiile gheața de pe geamuri. Într-una din zile, soarele săvârşi o adevărată 
minune. La început colțurile, apoi tot mai mult, gheața de pe geamuri se 
transforma în apă făcând tot mai mare spărtura spre lume. Uite, pe colină 
pete negre prind contur şi se fac tot mai mari. O rază de soare vesel despică 
cu sulița ei de aur miezul negru al celulei. Afară, streşinile prind a picura. La 
început a fost un zbor de albină în dreptul gratiilor, apoi o explozie de 
muguri în copacii din preajmă. Uitasem că pe lume mai era posibilă primăvara. 
Acest chip posomorât al iernii se potrivise minunat cu bezna noastră ticăloasă. 
Şi dacă primăvara revine ciclic între noi, e poate pentru a ne aminti că totuşi, 
undeva, la capătul durerilor, este posibilă învierea. În ciuda nenorocirilor, 
licărul unei speranţe a început încet, încet să pună stăpânire pe inima mea. 
Aşteptam procesul, ca apoi, conform cu toate promisiunile să-mi iau zborul 
spre Canal. De altfel, în scurt timp, fobia Canalului ne cuprinsese pe toţi. Se 
discuta despre el ca de un nou pământ al făgăduinţei. Totul devenise un VIS 
frumos, amestecat cu soare, aer curat şi răsărituri minunate, la mare. Adio, 
cuşcă blestemată, adio inimi de câini, adio tinetă, adio ziduri blestemate. 
Sărman visător, cât mai era până atunci; cum puteai tu crede că un lagăr de 
muncă forțată e nici mai mult, nici mai puţin, un refugiu de reconfortare, 0 


-50- 


| 


| 
| 


> a s. 


scăldătoare a oilor? Dar, la urma urmei, de ce să nu 

rocură cât de cât un ciob de frumuseţe ? Şi totuşi, ano 
dispune pe toată lumea. Sau mai bine zis, nu în acelaşi c 
noştri, un Om masiv, Cu mâini ca lopeţile, într-o zi 

rimăvară, incitat zic în felul său de razele soarelui str 
nişte deținuți în CUC pană 1e Ul mplut de sânge. Apoi, răcorit, pleacă. Mare 
îmi fiu mirarea să-l zăresc după circa O oră, avea locuința în apropierea închisorii 
plimbându-se cu doi copilaşi de mână pe colina înverzită. Când îi prindea în 
brațe, când alerga după ei tăvălindu-se prin iarbă. Nu m-am putut dumiri 
niciodată cum se puteau împăca cele două roluri pe care le juca. Tocmai 
urmăream această scenă, când trăznetul zăvorului mă făcu să tresar. Un sergent 
major citi de pe o listă numele meu, după care mă avertiză să-mi ridic tot ce-mi 
aparține. Un jeep m-a transportat până la securitate. Așadar, iată-mă din nou 
de unde plecasem. Ce visam eu şi ce-a ieşit ?! Acum, că totul reînvie într-o 
clipă în mintea mea, mi se părea de o mie de ori mai insuportabilă această 
stare. Aşa se întâmplă de regulă, recidiva e mult mai dureroasă, ea amplificându- 
se cu anticipările de natură subiectivă ale conştiinţei. După instalarea în 
celulă, fără să aştept prea mult, am fost condus în biroul locotenentului Șerban, 
un om oacheș, scund, mereu surâzător. Prima mea misiune era să identific 
fotografiile partizanilor, aflate pe masa sa. Apoi aveam de făcut nişte completări 
neesenţiale la declarații. Am petrecut cu această ocazie încă circa o săptămână 
la securitate. Sub aspectul comportamentului, nu-i pot reproşa nimic noului 
meu anchetator. Am fost surprins să descopăr că în răstimp de câteva luni, 
beciul securității se descongestionase binişor. M-am întors la Cetăţuie cu 
câteva veşti proaspete - o preocupare majoră a deținutului - precum și cu un 
buzunar încărcat cu mucuri de țigări. 

Şi în sfârşit iată marea mea surpriză, sunt băgat în cameră cu tata. Deşi 
bucuria a fost mare la început, încet, încet am reuşit să mă conving că 
anticipările mele în legătură cu acest eveniment erau totuși întemeiate. Orice 
suferință a sa îmi sporea şi mie înzecit suferința. 

Toată viaţa sa, tata a muncit din greu cu ciocanul şi sapa. Ca orice 
țăran, pentru a face față acestui efort, se hrănea bine. Acum, foamea pentru 
el era un chin aproape insuportabil. 

Dar acest neajuns nu era singurul care mi se adăugase, odată cu mutarea 
mea aici. Camera era mult mai strâmtă, mai igrasioasă, având doar un singur 
geam, deci o vizibilitate redusă. Ori pentru mine acest lucru conta enorm. 

Apoi atmosfera camerei, în general lăsa mult de dorit. Certurile erau 
mult mai dese şi mai de amploare decât în cealaltă cameră. Existau aici, ce-l 
drept, vreo câţiva intelectuali care ar fi putut cât de cât să îndulcească 


Visez, dacă asta îmi 
timpul primăverii nu 
hip. Unul din paznicii 
din acestea senine de 
ălucitor, a prins să bată 


-5]- 


i 


orul Halmaghi, căpitanul Mazilu, studentul Udroiu Coste] din 


utință să repari chiar atât de uşor ceea ce 
totuşi, din zilele petrecute aici, cu multă 


lucrurile: doct 


cureşti. S 
Bucu aba că nu era cu p 


Se vede treaba ! ( 
foamea stricase. Îmi aduc asul 
recunoştinţă, de studentul Udroi 


nişte ochi incredibil de negri şi mari, Car 
patul nostru. Adesea, Voce 
Goga:“La noi". Avea pred 


a despre tată şi fecior. rs - | 
ac Mazil fire duioasă, chiar melancolică, avea gândul îndreptat spre 


Australia, unde dorea să emigreze. Era pentru prima oară când auzeam rostită 
i i ă ă A > . 
de gura unui român 0 asemenea dorință. Era prea de tot să doreşti să-ți 
părăseşti țara în care t E i 
douăzeci de ani, mă vor încerca şi pe mine asemenea gânduri. 

Într-o seară, cpt. Mazilu a făcut în fața întregii camere o propunere, care 


avu darul să indispună pe mulți. 


e aproape în fiecare seară poposea la 


> ii 


| 


Costel, un băiat extrem de frumos, avea | 


a lui caldă murmura la urechea tatii cântecul lui | 
ilecție pentru strofa, pare-mi-se a treia, unde se | 


e-ai născut. Nu mi-aş fi putut închipui că după aproape | 


Întâi făcu o “descoperire”: “Avem aici, între noi un copil“, apoi “propun | 


să-i dăm din suplimentul nostru un polonic în plus“. : 
Era cum zic 0“descoperire“, pentru că nimeni nu se sinchisise până 


atunci de acest lucru. Tata avea lacrimi în ochi. Poate că şi pe el foamea îl 
orbise de-a binelea, împiedicându-l să vadă aceasta. 
Dormeam alături de tata, dar în poziție opusă, întrucât spaţiul strâmt al 


patului nu ne îngăduia altfel. Intotdeauna când mă urcam în pat, îmi lua | 


picioarele şi mi le strângea în braţe. 


Poate ar fi fost mai nimerit să nu fac aici asemenea confidențe, dar am | 
vrut să arăt cum şi într-o asemenea perpetuă nefericire, îţi sunt uneori îngăduite | 


adevărate clipe de fericire. 


6. În cameră cu colectiviştii 


| 


După cum am putut să-mi dau seama, gândul unei conviețuiri împreună | 
cu tata eşuase. În asemenea condiții, conceptul pe care se întemeiază o familie | 


nu mai are valabilitate. Desigur, o minte lucidă ar fi putut depăși în cele din 
urmă multe considerente de natură sentimentală sau prejudecăţi. Dar se pune 
întrebarea: Cât poate fi de reală luciditatea unui puşcăriaş ? 

Cineva spune că nimeni nu-i atât de independent încât să nu-l sustragă 
cel mai neînsemnat zgomot din jur. Adevărul este că oricât am dori altfel, 
suntem întru totul legaţi de tot ce ne înconjoară. Nu mi-aş putea închipui un 


spirit total independent de corp, după 
spiritului nu există. cepe pia tai 


-52- 


pe scurt, eu n-am Pbutzioioptă trece acest hand 
ui meu şi mai erau încă multe alte aspecte a : z 
t sau mai puţin de anumite cele de al aa ae Hneau 
să dau un exemplu - era mersul la baie, pe care eram su dintre 
1 în comun; aproape întotdeauna în astfel de situaţi, ori unul oi alu 
stăteam retrași într-un Colț în ciuda insistențelor Supraveghetorilor care nu-și 
ş pierdeau timpul cu astfel de complexe. i 
Şi totuşi de tata m-am despărțit mult mai repede, decât m-aş fi aşteptat 
O simplă reorganizare a închisorii a rezolvat totul. Am ajuns în Câsiyă 
«colectiviştilor “, prima din stânga, parter. “De sub scări“, cum ziceam noi 
Maghiarii, dacă nu mă înşel, rămăseseră la acea dată în jur de vreo douăzeci, 
douăzeci şi cinci, iar noi românii eram şase aici. : 

Câţiva dintre colectivişti erau foarte bătrâni şi unii pe deasupra bolnavi 
fapt care solicita o atenție sporită din partea celorlalți. Majoritatea dintre ei 
fuseseră oameni înstăriți și acum tânjeau foarte mult după confortul de acasă. 
Se adunau toată ziua în cerc, în jurul unui pat şi discutau. La apropierea 
prânzului, îl auzeam pe unul dintre ei:“Hani ora 7“sau cam așa ceva.“Tizen 
caten“; apoi când sosea hârdăul cu mâncare:“chici conal“- polonicul mic —la 
care toţi se întristau. Dacă se auzea““naghi conal“şi“voştog“, era minunat. 
Vreo câţiva dintre ei nu aveau apucături lăudabile. Era unul care regulat 
ciupea-măcar câteva linguri — din mâncarea păstrată de careva între ferestre. 
Altul, ori de câte ori se întorcea de la closet, îşi ştergea mâinile cu care mai 
înainte îşi ştersese fundul, de păturile celorlalți. Şi cum patul meu era mai 
aproape de uşă, pătura mea era de regulă victima mâinilor sale. Desigur, în 
condiții normale de existenţă, o problemă ca “ştersul fundului“ ieşea din 
preocupările omului. În puşcărie, ea devine subiect de discuție şi preocupare 
tocmai pentru că nu se pun la îndemâna deținutului — în mod intenționat — 
posibilitățile unui minim elementar de igienă. Dacă baie faci o dată la două 
luni, să zicem, aşa cum o faci şi pe aceea — dacă nevoile ți le faci în fugă, grăbit 
de miliţian sau suspectat de ceilalți, dacă în sfârşit suferi de hemoroizi, atunci 
cum, în ce condiţii îți poți curăța anusul, nu pentru a străluci, dar cât de cât să 
nu ți se infecteze ? 

Nu ţi se dă hârtie, nu ți se dă cârpă, nu ți se dă posibilitatea să te speli. Şi 
totuşi trebuie să faci ceva. Şi iată ce faci: când ai posibilitatea, te retragi într- 
un colț şi te speli pe tinetă, e un caz fericit. Altfel eşti obligat să-ți rupi hainele, 
bucăţică cu bucăţică până le isprăveşti. Sau pătura chiar cu riscul de a face 
carceră pentru asta. Anusul şi gura nu intrau în preocupările administraţiei. 
Zic gura“ pentru că aici nu aveam perie de dinți şi pastă. Mulţi dintre noi ne 
frecam dinţii cu degetul încărcat cu săpun de rufe. Cei cărora le sângerau 
gingiile, nu mai puteau face nici aşa ceva. 


icap al suferintei 
: e 

ărintel CI 
mai mu 
acestea — ca 


2523 


Di iei 


uri trecătoare, trebuie totuşi să recunosc că în această 


În ci nor frecuş E 2 
AGE e ral o atmosferă agreabilă. 


cameră a domnit în gene 

Exista aici un om C 

i 1 î uns, O 

u voi vorbi îndeajuns, : | 

acel! lui sufletească, a d-lui Monea Traian. Fusese ofiţer de cavalerie i 
la data arestării avea di a 

palidă şi nişte ochi Vioi, EXpresIvI. 


doar 26 de ani. Puţinel la trup, chiar delicat, avea fața | 


VII ger ce 


ăruia i se datorează în bună parte tot ceea ce era bun 
ricât aş face-o şi nici cum se cuvine despre | 


Poseda posibilități multiple de a se apropia de ceilalți şi de a se FR, | 


ascultat, astfel se explică reuşita lui în această materie față de toţi colectiviştii 
din cameră, fără excepție. Toţi îl iubeau. L-am auzit odată vorbind în fața 
camerei cu ocazia aplanării unui conflict care se iscase între un maghiar și 


E 3 i III i | 
un român. Reţin părerea lui că înainte de orice consideraţii politice, de Tasă | 


sau religie, aici eram pur ŞI simplu oameni care suferă. Suferinţa trebuie să 
ne lege şi să ne insufle o doză de respect reciproc. Vinovaţi nu eram noi, ci 


cei care ne creau aceste condiții barbare de existență. Lucruri simple; dar pe | 


cât de simple, pe atât de adevărate şi de adânci. Pentru mine au constituit 
atunci o noutate şi un îndreptar. 

Cât priveşte soarta lotului nostru, a fost poate singurul care a anticipat 
marea nenorocire ce îl păştea. Credea că el, împreună cu alții vor fi 
condamnaţi la moarte. Nu credea în ideea idilică pe care noi toţi ne-o făcusem 
despre “canal“. Pentru mine, dată fiind vârsta mea, avea o adevărată 
slăbiciune. Adesea l-am auzit spunându-mi să iau puşcăria cât se poate de 


în serios. Nu trebuie să cred în zvonuri, nu trebuie să mă expun în nici un fel. | 


Toată forța unui puşcăriaş era răbdarea. 

Despre tumnători vorbea adesea și întotdeauna cu scârbă, ca despre cele 
mai nenorocite ființe de pe pământ. Deşi de altfel blând, aici nu arăta deloc 
compasiune. 

Tot aici, în această cametă, am dat peste studentul Radeș Virgil, cel 
care printr-o întâmplare norocoasă a scăpat cu viață în casa învățătorului 
Pridon din Părău. Mă aşteptam să dau peste un haiduc în toată legea și 
când colo îmi iese în cale un om blajin, aproape sfios, cu ochii mari, albaștri, 

Visători. Mult mai mult șe apropia în această privință de anticipările mele un 
alt făgărășan. 


Ioan Bărcuţean, fost elev la liceul “Radu Negru“, care a stat ascuns de | 


unul singur prin pădurile dimprejurul satului său Felmer, circa doi ani Şi 
jumătate. Bine legat, cu o față rotundă ca luna, cărnoasă, cu urme de purpură, 
îl vedeam adesea plimbându-se printre noi falnic, ca o arătare de poveste: 
Cu greu putea fi stăpânit, când era dispus să devină impulsiv. Poate tocmal 
aceste calități de voinic de baladă au impresionat în cele din urmă 0 


-54- 


milițiancă, care într-un timp venise la noi pe secție, făcând. 
riviri dulci. : 
p Nenea Gheorghe, ciobanul muscelean, condamnat în la 
avea patul chiar alături de mine. Era înalt şi slăbănog şi ma 
nfagura peste mijloc cu un fular de dimie lung dee 
două obsesii: să-şi protejeze rinichii şi 5â-şă Gurete € 
eventuale gunoaie. In acest Scop, în fiecare dimineață, când se spăla, aru 
de câteva ori cu apă rece pe ochii deschişi. Din această pricină, albul ochilor 
juidevenise roșu Ca serile coan te. N-a fost chip să-l lămurim să se lase de 
această obișnuință care I-a îmbolnăvit de conjunctivită. E 
Am stat un timp relativ scurt în această cameră, întrucât din nou am 
luat drumul securității. 


0 să-i arunce 


tul lui Arsenescu, 
al tot timpul umbla 
âțiva metri. Avea 
Chii de urdori sau 


7, Securitatea din Sibiu. Mormintele 


Dincolo de ziduri, soarele scălda în lumină verdeaţa și florile copacilor 
Maiul venise din plin. Sentimentul naturii, mai ales acolo, în închisoare, 
este irezistibil. < 

Nostalgia unui confort, a tot ce tehnica a făcut să se numească aspirație 
modernă de viață, vine pe urmă sau uneori niciodată. i 

Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, dragostea mea tăinuită a rămas natura. 
Ea s-a confundat întotdeauna cu însuşi sensul şi noțiunea mea de libertate. 
Nu neapărat pentru că aş înțelege libertatea ca pe un fenomen numai exterior, 
legat de empiric, dar chiar în accepţia cealaltă, spirituală a libertății, natura 
joacă un rol major. Natura în acest context nu are numai o funcţie de cadru, 
de spaţiu, ci mai ales de schemă şi model. Dacă de la natură omul e făcut să 
fie liber, prin şi pentru natura sa proprie, el devine liber. Un peisaj frumos şi 
imens nu-ţi dă numai posibilitatea să alergi nestingherit, dar şi sensul şi 
plenitudinea acestei alergări. Natura este libertatea, visul cel mai frumos. 
De aici, de după gratii, visam mirosul florilor, cântecul izvorului, tremurul 
moale al ierbii sub pas. Acesta e ““maiul“, luna marilor nostalgii şi dorului de 
ducă. Doream să călătoresc undeva, să simt aerul și zarea cum mă cuprind. 
ŞI de foarte multe ori - cum adesea am mai avut ocazia să constat - dorința 
anticipează o împlinire. 

Numai că aici, la noi, totul căpătase altă noţiune şi valoare. 

„ Când comandantul a intrat în camera noastră şi m-a citit de pe o listă, 
seu precis că voi călători, dar o călătorie în absența naturii, ceea se E 
de ja nă Dimic, sau poate o dramă incomparabilă cu starea de spectator 

a.0 fereastră de temniță. Am fost condus de un milițian și predat unui 


-55- 


soldat în termen, care mă aştepta la poartă, Am făcut calea până la penitenciar, 
central pe Jos, eu mergând în faţă, el în urma mea cu arma întinsă, Am luata 
pe o potecă ce şerpuia printre cetini de brazi şi tufe de salbă moale. Vântu] 
răcoros care adia îmi făcea nespus de bine. Echipamentul meu de iarnă, ăi 
căciulă, pieptar şi suman gros, devenise acum de prisos. Trotuarul Cobora 
până la poale, sub ramurile copacilor. Soarele inunda lumea. Noutatea Şi 
viața îmi astupau respirația. Două fete, cu rochițe vaporoase de culoarea 


cerului şi râs cristalin au fluturat pe lângă mine. Unde eram atât de aproape de . 


paradis ? În parcul din spatele poştei, un nor de porumbei cobori printre 
oamenii întinşi pe bănci, la soare, să ciugulească din pâinea aruncată. 

Priviri curioase mă urmăreau pretutindeni. Santinela mea observată 
de mulțime trecea cu pas marțial, îndemnându-mă: “Hai mişcă şi privirea 
înainte!“. S-a deschis o poartă de fier înaltă, cât o zare, apoi alta. Un grilaj 
de drugi groşi se dădu la o parte și după ce am urcat câteva trepte, m-am 
pomenit în fața unei uşi deschise. Un milițian jovial mă împinse înăuntru şi 
închise uşa. Totul mergea ca pe roate, parcă toată lumea ştia pe de rost 
lecţia cu mine, unde merg şi ce mi se va întâmpla. Eu nu ştiam, absolut 
nimic. Mă aflam într-o încăpere fără ferestre, cu podeaua proaspăt umezită. 
Beznă. Cât de puţin poate dura raiul! 

S-a deschis uşa.“Faţa la perete, bandit!“. Mâinile mi-au fost strânse la 
spate cu cablu şi ochii legați strâns cu o cârpă. Uşa s-a închis la loc. Aşteptam. 
lar s-a deschis uşa. Am simțit în ceafă țeava unui pistol.“ Până aici ţi-a fost“, 
am auzit o voce. Ce însemna toată mascarada asta ? Necunoscutul m-a înşfăcat 
de umăr şi m-a târât după el.“Ridică piciorul, derbedeule“. Am ridicat un 
picior, două. În sfârșit am fost împins cu fața la perete, într-un colţ al dubei. 
Motoarele au duduit şi hardughia s-a pus în mişcare. După un timp, totul 
devenise insuportabil: cuțitul cablului de la mâini, aerul îmbibat de gaze, 
zdruncinăturile. Unul câte unul din cei aflați cu mine au început să geamă 
Şi să ceară să li se desfacă legăturile. Astfel am aflat de existenţa lui Socol 
Silviu, Toma Pirău consăteanul meu şi Ionică Chichernea, băiatul orfan 
din Grid. În gândul meu am început să fac relaţii şi presupuneri. Era vădit 
că mergeam la o anchetă şi că ancheta privea un subiect comun tuturor. 

După un răstimp de circa o oră, duba se opri. Ușa s-a deschis şi doi sau 
trei indivizi au sărit înăuntru. “Ce te mai încurci cu ei, tovarăşe?“ zise unul. 
“Un glonte în cap și gata“. După sunetul ceasului din turnul bisericii săsești, 
am descoperit că suntem la Făgăraş. Apoi maşina s-a pus din nou în mişcare. 
Incă circa două ore de mers şi am ajuns la destinaţie. Am coborât scări, am 
străbătut un gang lung, am făcut la dreapta, la stânga, iar la stânga şi în 
sfârşit ai deschis o ușă. Mi se dezleagă ochii şi mâinile. La început înclinam 
să cred că strânsoarea legăturii mi-a produs o tulburare a ochilor. Dar nu, 


-56- 


Ma SEE 


am într-o beznă desăvârşită. Am întins mâinile și am început să pipăi. 
fel am descoperit o scândură lipită de perete. Caprele pe care aceasta era 
Astfel £ o cutie de tablă plină cu“ murdărie“. Incolo, pereții şi nimic. M-am 
ci ai patul meu rudimentar şi mi-am șters mâinile murdare de haine. 
ziezi carea şi tăcerea din Cena îmi Sacel, fe Vraja e cavou. Aici totul era 
calculat pentru a-ţi Spori Ci m Sp Iciul. Lăţimea Scândurii 
necorespunzătoar Su acea ce fa : Poziţii Când me aşezam pe spate, o treime 
din Corp să rămână pe dina ară, alia se inal comodă era culcat pe o 

arte, dar în acest caz spatele ți se lipea le zidu plin de 1grasie şi mucegai. 
În cazul în care încercai să deplasezi scândura de lângă perete, nu se mai 
putea deschide ușa. - i dp: 

Abia isprăvisem cu această luare la cunoştinţă a acestei încăperi, că uşa 
se deschise şi în cadrul ei apăru un sergent. Căuta o coajă de pâine pe care 
zice-se, înaintaşul meu o uitase aici. Am căutat peste tot, dar pâinea nicăieri. 
Enervat de “încăpățânarea” mea, sergentul m-a prins furios de guler şi m-a 
izbit de câteva ori cu capul de perete. De aceea cred că totul a fost o înscenare 
şi un pretext. Aici, nici un strop de lumină nu-ți era îngăduit. Doar atunci 
când ușa se deschidea, un fir subțire, subțire, gata să se rupă, poposea ostenit 
până la celula mea. Dimineţile le recunoşteam după lingura de ceai care mi se 
turna în gamelă, amiezile după lingura de zeamă. Atâta uitare nu-mi 
închipuisem. 

Curând, am descoperit sunetul telefonului. Aici, spre deosebire de 
Braşov, anchetele se anunțau prin telefon. Aştepţi. Un țârâit metalic şi inima 
prinde a-ți bate să-ți spargă pieptul. Nu cumva totul era pentru tine ? Zile în 
şir am stat încremenit aici. De câtva timp, noaptea, zgomote suspecte mişunau 
prin celulă. Am pipăit cu înfrigurare pământul pe jos, bucăţică cu bucăţică. 
Intr-un colț, am descoperit o gaură adâncă, apoi alta. Pământul de sub prici 
era răscolit proaspăt. Veniseră şobolanii. Citisem undeva, dacă nu mă înșel 
în “Cartea de la San-Michele “că aceste animale nu atacă omul viu, oricât ar 
fi de înfometate, te pândeau până deveneai cadavru. Atunci se reped cu 
toată furia. Trebuia să stau deci fără grijă. Nu murisem încă. Mai târziu, am 
aflat că pe sub celulele noastre trecea un canal de murdărie unde jivinele îşi 
aveau cuiburile. Nu degeaba aceste şase sau şapte celule, din zona unde 
mă aflam se numeau “La morminte“. De altfel, întreg acest beci semăna cu 
un mic labirint. Culoarul central, foarte lung, avea o sumedenie de celule, 
care fiecare în paite îşi avea povestea sa fabuloasă. Un deținut care a zăcut 
Peste un an în celula sa, povestea cum niciodată nu i-a atins fundul. Dincolo de 
Priciul său se afla un pârâu murdar și “ocult“ de care întotdeauna se apropia 
ia apropia de Styx. Niciodată nu l-a trecut, de teama dea ei 
umfla Și cine ştie în ce parte ar fi fost mai bine ! Periodic, pârâul ac anii 

» apa lui aj ungând până la uşă. Din apă ieşeau atunci nişte gâng 


a afl 


-37- 


Da 


adi : ; îi sugeau sân ele.“În aceste peri 
scârboase, care 1 Se E pat SE rii ae visam că Ha pă 
eram obligat să i i i trec dincolo. Atunci mă trezeam fipând şi dân 
împinge ie pieadare ca și cum m-aş fi apărat de o mare nenorocire“, 
zi ci e nimeni nu făcea un pas afară. ae e Să ieşim! | 
W C, nu aveam voie să ieşim la baie. O izolare E pia esăvârşite, | 

"Primele zile le:am petrecut exclusiv într-o singură poziție: capul proptiţ | 
de perete şi fundul de prici. Murmuram rugăciuni, poezii, poveşti, ore, zile. 
Şi totuşi un minimum de mişcare era absolut obli gatoriu. Executam zilnic 
un program de gimnastică, redus la limitele pe care mi le îngăduia Spațiul, 
Cu timpul, absența oricărei ființe omeneşti din existenţa mea, începuse să. | 
mi creeze complexe îngrozitoare. Acolo, la Cetăţuie avusesem Chipuri 
de oameni, șoapte omeneşti şi n-am ştiut să le preţuiesc. lată cât de cumplit 
poate să doară existența în care ție ți s-a interzis dreptul de a fi aproapele, | 
Dacă gândul sinuciderii, care o clipă încolți în mintea mea ar fi persistat, 
aveam de depăşit o dificultate serioasă. Nu posedam nici un fel de 
instrument pretabil unui astfel de gest. Şi ce moarte ingrată, în fundul 
pământului, ca o cârtiță oarbă. Existau alte morți, incomparabile, 
strălucitoare. De pildă să cazi izbit în creştet de un fulger, la câmp deschis, 
sau săgetat de un obuz în inimă, în goana ta după izbândă. Mi se luase și 
dreptul de a alege o moarte mai frumoasă. 

“Fie ce-o fi“ mi-am zis şi am început a bate cu pumnul în perete. 0 
dată, de două ori, de zece. Tăcere. Am luat-o de la capăt, nutrind în mine | 
speranţa că totuşi aceste ziduri vor vorbi. M-am apropiat de uşă implorând | 
în şoaptă: “Cine eşti lângă mine ? Te rog vorbeşte. Şi eu sunt om. Om ca 
tine. Nu, n-o să se întâmple nici un rău.“ “Pssst !“ se auzi o şoaptă, urmată 
de o lovitură în perete.“ Aici nu-i permis să se vorbească“. Era de-ajuns. | 
Cine ar putea cuprinde şi cu ce această bucurie ? Oamenii au descoperit de- | 
a lungul timpului focul, germinaţia seminţelor, plăcerea artistică, frumusețea 
naturii, dar să descoperi ŞOAPTA OMULUI ? Omul viu de lângă tine? Ce 
descoperire o poate întrece pe aceasta ? 

„_ Anevoie am primit relaţii despre vecinul meu. Era din Olteț, o comună | 
din apropierea Făgărașului, nepotul părintelui Leluţiu - greco-catolic - care 
făcuse parte din ministerul cultelor. Totul în celula sa era identic ca într-a mea, | 
chiar și găurile de şobolan erau nelipsite. | 

Intr-o dimineață, în sfârşit, sunt dus la anchetă. 

“Ce stai ca o momâie ?* se răsti la mine o figură de ceaţă. 

“Nu văd bine, d-le !“ : 
gina Te fac eu să vezi“, Incredibil, dar atunci s-au găsit oameni să Mă 

scă peste obraz, pe mine cel care le dorisetm atâta prezenţa ! Nu mii 


A | 
d! 


| 
| 


-59- 


Pet SI să 


'udecam eu omeneşte ? De când mă aflam aici, sau poate mai demult, cugetul 
je unu mal împărțea oamenii după logica stupidă a unei societăţi, care nici 
A pricepeam cum de a fost su putinţă - după criterii imposibil de acceptat 

m. Eu eram semenul, fratele lor, cel care vrea doar să-i audă vorbind, să 
ai, agă prin ei că şi ele viu, că în sfârşit e ființă. i 
înțe fă ce mă alungi, fratele meu ?* 

Ar fi trebuit să-i spun. De ce refuzi atât de stupid o dragoste pe care 
oate niciodată nu ţi-o va mai oferi nimeni ? De ce lovea ? În numele 
rincipiului ? Ce principiu, ce ideologie poate fi aceea care îndeamnă la 

acest sacrilegiu 2 Cum mai puteți voi vorbi, toți care ați lovit o ființă 
omenească, una singură, in numele ființei omeneşti ? 

Câteva ore, cât am rămas acolo, în biroul de anchetă, ochii nu mi-au 
încetat de a lăcrima. N-am putut scrie nici o declarație. Incet descopeream în . 
fata mea un om scund, încruntat, care mereu se juca cu o cravaşă pe care o 
ținea în mână. Câtva timp mă privi aproape contemplativ: “ai început să te 
înverzeşti şi pe dinafară“, zise apoi parcă încântat de gluma sa bună. Mi-am 
privit încălțămintea, hainele. Totul era acoperit cu un strat verde de mucegai. 

Mă aflam la securitatea din Sibiu. Fusesem adus aici, pentru o nouă 
anchetă, în legătură cu organizația din cadrul liceului. Abia acum, după şase 
luni, fuseseră arestaţi şi ceilalți elevi. De atunci eram scos în fiecare zi la 
anchetă, chiar de mai multe ori pe zi. Acum eram scos de două ori pe zi la 
closet şi masă. 

La puţin timp, am fost chemat de căpitanul Mezei, şeful securității. 
Părea calm şi poate îngăduitor. Nu era însă mulțumit de rezultatele discuțiilor. 
Astfel am ajuns din nou pe mâna unui sublocotenent foarte tânăr, înalt, 
subțire, Urzică, cu o față blondă şi proaspătă. De la nici o întâlnire nu am 
scăpat fără a fi înjurat, bruscat şi bătut. 

„Intr-una din zile, au apărut scrise cu cărbune pe pereții W C -ului aceste 
cuvinte: “A murit Porâmbul“. 
: Tânărul acesta, care a petrecut o vară ascuns prin munte pentru că 
înfruntase la o adunare din comună nişte activişti de partid, în primăvara anului 
1950, plecă din armată unde se afla în stagiu militar şi se făcu partizan. 
__ Eraprin decembrie 1950, în preajma Crăciunului, când cineva din sat a 
informat securitatea despre ascunzătoarea sa din şura unchiului său, țăranul 
Cornea Dumitru. Totul s-a petrecut ca într-o poveste frumoasă cu haiduci, 
dar extrem de tristă. O jumătate din noapte, focurile de armă n-au contenit. 
S-a recurs la subterfugii, au fost scene duioase. Însăşi mama 
K: eobulua a fost adusă la fața locului și pusă să-l roage să se pr a Aaaa 
ră tăcut să cedeze. Se zice că au fost răniţi mai mulți ostaşi aL MA. 
Hi susțin că au existat chiar morți. Spre zivă, bubuiturile s-au rărit. Unchiul 


Porâ 


-59- 


are mana pie e 4 II 


său a fost împins în față pe scară, paravan. Nu l-au putut prinde, Dar tână 
îşi isprăvise muniția. “Mor pentru țara mea se zice că a răsunat glasul său în 
noaptea aceea blestemată. Apoi s-a auzit lo) detunătură. Ici-colo, bucățele da 
creier au fost găsite împrăştiate pe otavă. Se zice că după aceea trupul luj 
zăcut câteva zile la marginea drumului, cu o tablă pe piept: “ Trădător PA 
țară“. 

Această întâmplare mi-a adus fugar în minte câteva amintiri. js 
cunoscut bine pe acest om. Deşi țăran simplu, citise destul de mult, dacă 
acceptăm termenul comparativ, în contextul mediului său. Reuşise, deşi tânăr 
să-şi formuleze câteva convingeri şi principii de viață. Cel puţin teoretic, 
Acum, acest sfârşit venea să răstoarne parcă totul. i 


L-am auzit odată discutând cu Silviu Socol în contradictoriu, problema | 


sinuciderii. Repet, sfârşitul tragic al lor, experiența aceasta limită, a venit să 
dezmintă, să le anihileze orice logică a gândirii. Silviu Socol era în teorie 
pentru sinucidere. Discuţia avea loc în contextul calității lor de partizani. 
N-a făcut-o, deşi a avut ocazia, a lăsat pe alţii să-i curme zilele. 

Celălalt, Porâmbu, considera sinuciderea incompatibilă cu normele 
inalienabile ale eticii. Şi totuşi, atunci, s-a sinucis. Totul a fost paradoxal, 
Prin ce păcătuieşte oare logica noastră ? 


Intr-o zi părăsesc ““mormintele“. Noua celulă se afla undeva pe o aripă | 
lăturalnică, în apropierea ușii celularului. Aerul ca şi lumina veneau printr-o | 


spărtură de deasupra uşii. Noul meu colocatar era un fost coleg de liceu, 
Bubu Benţea, fiu de preot din comuna Hurez. Aveam un singur pat cu saltea. 
Am rămas nedumerit de prezenţa lui Bubu acolo. Cu toate acestea, niciodată 
n-am insistat asupra acestui lucru, pentru a nu-i da prilejul la interpretări 


nejustificate. Ceea ce am aflat despre activitatea sa subversivă a fost mai mult | 


de la alții, mai mult sau mai puțin dezinteresați. 

După masivele arestări din noiembrie 1950, se zice că el împreună cu un 
alt elev din aceeaşi comună, Puiu Neamţu, care le-ar fi fost şeful, şi alți câțiva, 
Boceanu Dumitru, Cornea Dorel, au întemeiat o nouă organizație 
anticomunistă. 


Au fost depistaţi şi arestați la scurt timp. Bubu îmi părea însă acum | 


chinuit din pricini de altă natură, decât gândul anchetei şi al procesului. 
Fusese arestat în plină idilă cu o colegă, blonda Hortenzia. Este de altfel 
surprinzător să constați cum în majoritatea cazurilor, tinerii de aici, din 


| 
| 
| 
| 
| 


închisoare erau chinuiți de dorul vreunei fete decât de dorul propriilor părinți | 
E o experienţă care am făcut-o în bună măsură pe propria-mi piele. Și mă | 
întreb de ce totuși astăzi aceste amintiri vin întotdeauna însoțite cu Uh | 


simțământ de culpabilitate. 


-60- 


î. 


D355 


Ascultând atunci destăinuirile lui Bubu despre Hortenzia cea fâşneaţă 

pii obraznici şi iscoditori, mă întrebam dacă va fi în stare să se revanşeze, 

i sere Jătească acest zbucium. , 

să-i se 4 s-a putut. După eliberarea sa, am auzit că nici măcar nu s-au mai 

sutatunul pe altul. Atunci ce să mai înţelegi ? Am impresia că adevărul stă 

a deasupra. La tineri există o înclinație firească spre iubire, care atunci 

a proiectată ca mănunchiul de raze trecut prin lentila convexă, spre o 
anumită ființă. e eee Dia ip AIE 3 

Cum poți atunci să-i spui unei fete:“Ştii, eu am suferit pentru tine, ai 
obligații morale“. za | sr 

Vizavi de noi era celula lui Nicu Stanciu. Alături de el era Ionică Toma, 
tânărul din comuna Toderiţa, arestat proaspăt. 

Îmi aduc aminte cum într-o duminică seara, când în celular plutea o 
linişte deosebită, Nicu a prins a cânta în surdină “Dorurile mele“ de Goga. 
Astfel, nici unul n-am mai putut rosti un cuvânt. 

Astăzi, gândul mi se opreşte la clipa aceea de reverie cu tristeţe. De ce 
din câţi eram împreună în acea seară de Duminică, numai mie îmi fu dat să 
supraviețuiesc ? Nicu a fost condamnat la moarte, lonică Toma s-a sinucis, 
iar Bubu a pierit într-un accident stupid de mașină. 

Şi dacă aș putea mereu să amplific spațiul acestor amintiri, mă întreb la 
ce bun ? La ce bun dacă aş fi silit să constat dispariția unei lumi pe care 
timpul şi uitarea o îngroapă tot mai adânc şi al cărei supravieţuitor am 
rămas, fără să mă pot justifica mie însumi. 

Majoritatea colegilor mei arestați, recent, se aflau acum masaţi într-o 
cameră comună, situată undeva pe aripa dreaptă a culoarului, chiar la intrare. 
Pe aici, prin fața acestei camere, treceau toate celelalte celule, fie la WC., fie 
la împărțitul mesei. Îi auzeam adesea strigându-mă pe nume fără să le pese 
de sergentul de pe sală. Singurul om mai în vârstă din camera lor, se părea 
că este domnul doctor Stanciu Stroe, căruia aici, în F ăgăraş i-a fost 
confiscată casa şi întreaga avere. Despre el auzisem lucruri minunate. Îşi 
păstrase și aici noblețea şi mărinimia sa sufletească. El mi s-a părut 
reprezentantul tipic al unei lumi care trebuia să dispară în numele tuturor. 
Ip Ape tai făceau ultimele puneri la punct ale declarațiilor şi 
Bee oi ntări. Intr-una din zile, căpitanul Mezei mi-a spus: Pe d-ta 
Câţi pini le unde ai venit. Chiar îmi prezisese vreo opt ani de închisoare. 

u ştiu în e târziu, am auzit că a fost arestat şi el, pentru niscaiva favorizări. 
mâsură ştirea e verosimilă. 
„De alttel, tot la Sibiu auzisem că au fost arestați nişte milițieni de la 
: (ie na Si sezice au favorizat şi au făcut legături interzise e deținuți 
dar dacă ii um am zis, nu ştiu cât temei se poate pune pe astfel de zvonuri, 
ŞI aşa ceva s-a întâmplat, acest lucru mi se pare grăitor. 


26] 


Vi 


într-o dimineaţă, am fost suiți toți “braşoveniie* întru 
e SACRE Plecam. Peste gestul Sibiului putea o Ceaţă crudă 
Maşina alerga cotind, când la dreapta, când la i An prin și paie răzleți d 
fum şi copaci lichizi. Deodată câmpul şi cerul se des id arg în aţa noaste 
Departe, în fund, munții, pădurea. Simțeai cum aerul răcoros te îmbată, îi 
beam cu nesaț. Ici-colo, câte un sat rămânea la cotituri printre tulpini d 


copaci învăluite în aburi, Câtva timp urcăm în serpentine. Pădurea are un 


freamăt nebun, ir C ATL ate i 
tulburat. Mintea mi se întunecă de un gând năuc: “Nu cumva caută cu ochii 


buza prăpastiei în care să se arunce?“. Când am ajuns la cetatea din Făgăraș, 
soarele urcase de o suliță pe cer. De aici se ridică o nouă captură. În sfârșit, 
din marginea oraşului şoseaua pornea dreaptă ca linia întinsă. La dreapta, 
numai la o aruncătură de piatră, era satul natal. Se văd acum bine cele două 
turnuri ale bisericilor. Pe drum, chiar la un pas, două fetişcane mânau din 
urmă vitele la păscut. | 

În Şercaia, chiar în centrul comunei, ne-am oprit. Aveam o pană de motor. 
Am fost lăsaţi să urinăm pe marginea şanțului. Cineva, poate vreun brigadier, 
trecea grăbit izbind din poartă în poartă cu piciorul:“La muncă“. Cum, nici aici 
lumea nu era lăsată de capul ei? 

La securitatea din Braşov am ajuns foarte târziu, datorită deselor pene de 


motor. 


Doi dintre anchetatori au discutat foarte amabil cu noi. Unul ne-a oferit | 


țigări: “Ce ziceți, d-le locotenent - întrebă Stanciu într-o doară - ce pedeapsă 
vom primi ?*.“Ei, acolo, vreo 15-20 ani“. Probabil le ardea de glumă, mai ales 
că o făceau pe pielea altora. N-am mai fost urcați la Cetăţuie. Jos, la penitenciar, 
am stat circa o săptămână într-o cameră la comun. Aici am dat peste un 
ciobănel, care nu împlinise 16 ani. Slăbuţ, chiar delicat, cu faţa ca hârtia, avea 
însă stomacul bombat peste măsură, datorită cantităților enorme de apă pe 
care le bea, pentru a-şi provoca senzaţia plinului. 

Chiar pe dunga patului unde dormeam, am găsit zgâriat numele lui 
Mazilu. 

lată cum istoria se repetă. 

După o mutare survenită după cum am spus la circa o săptămână, ajung la 
etaj, în celulă cu Nicu Stanciu şi încă doi. 

Câteva ore bune pe zi mi le petreceam privind prin crăpătura jaluzelelor, 
strada. În rest, discutam şi aşteptam. Eram scoşi cam o dată la două zile Ja 


plimbare într-o curte strâmtă, închisă cu un zid înalt de câțiva metri. În | 


celulă nu executam nici un fel de manej, din lipsă de spațiu. 
Omul numărul unu al celulei noastre era Stanciu. Vorbea neasemulit de 

frumos şi din orice lucru, oricât de banal, ştia să scoată un subiect interesant. 

Indeosebi îl preocupa literatura. După el, a citi însemna a exista. Dacă la 


-62- 


ezistibil. O clipă mi-am aruncat ochii spre Socol. Părea | 


ÎN IE 


itul fiecărei zile, când îţi făceai bilanțul, constatai c 
sfârș a o dovadă că nu ai trăit, cititul fiind o preocupar 
asta sal Trebuie să citeşti ordonat, programatic. Cărţile er 
ini: valorice. Şi la el valoare însemna moral. lată 
. Scrierile patriotice, clasicii greci, clasicii 

ski. Universitatea îți dădea doar o schemă de 
faci dincolo de orice ordin şi idee utilitaris 


ă n-ai citit nimic, 
€ care antrenează 
au catalogate după 
inceputul acestui 
latini, Cervantes, 
Studiu organizat. 
tă, faci cu adevărat 


entru tine. . ital Se sri 
4 Părerea lui era că orice cultură începe de la religie. Viata unui 


emna, de fapt, cultura sa. S speta 

Dacă omul este o ființă înzestrată cu nevoia primordială de adorare, 
însemnă că forța Şi expresia sa artistică reprezintă, de fapt, această forță a 
sa, de adorare. Fiecare popor are un “Dumnezeu al său specific, pentru 
că fiecare popor are O forță specifică de adorare. Ideea de naţiune este 
inepuizabilă, pentru că numai existența ca națiune este capabilă de cultură 
şi deci de spiritualitate. 

Pentru cultura românească avea o expresie înduioșătoare: “E o fiinţă cu 
sânge şi inimă“, aceasta pentru că a fost făcută în bună parte de schivnici şi 
eroi. 

Mai târziu, după ani, când totul se săvârșise, când Stanciu trecuse de 
mult Styxul, un prieten al său îi anunță mamei sale cumplitul deznodământ. 
Se zice că aceasta după câteva clipe rămasă ca trăznită, i-a spus acestuia 
plângând în hohote:“Ascultă, d-le, eu am avut şase copii, care au crescut 
fără tată. Nicu era cel mai mare şi cel mai deştept dintre ei. Dacă tocmai el a 
trebuit să moară, deşi mă doare ca mamă, sunt mândră de el“. 

Într-un miez de noapte, afară ploua cu găleata, întregul efectiv al 
penitenciarului am apucat drumul Cetăţuii. De jur împrejur urletele şi 
sudălmile milițienilor se amestecau cu vâjâitul ploii şi bubuitul tunetelor. 


popor 
îns 


8. Procesul 

Cam pe la jumătatea lunii iulie 1951, am început “repetiţia generală“ a 
procesului. Acesta consta dintr-o prezentare simulatorie în fața tribunalului, 
fiecare cu lotul său, cu care ocazie se constata atmosfera generală şi se 
depistau eventualii refractari ai declaraţiilor. Dacă existau şi asemenea 
dameni, aceştia erau din nou duşi în beciul securității, unde li se aplica o 
nouă anchetă. Preveniţi de aceste repercursiuni, nimeni din noi nu s-a arătat 


put la astfel de acte curajoase. Deşi la proces au existat totuşi, câteva 
Xcepții. 


pe 


în 4 


Lotul tatii a fost judecat cu două zile înainte de al nostru. Tata a Primiţ 


i ani de închisoare corecțională. i 4 i > 
doi ani de închisoar N SPELI Pe 
În ajunul procesului, am fost scoşi la baie. Apoi, ptea ne-a 


ras bărbile unii altora cine avea de ras — cu nişte brice, cu care miliţien 
tăiau probabil bătăturile şi unghiile dă a PISAgE Ca Aaa ie 

Acum milițienii au devenit subit ulci Ş ndnce ai groasă, 

Accesul în sala tribunalului, a rudelor noastre a fost interzis, Şi Cum 

i de oameni ne aşteptau pe trotuare, uşa dubei a fost aproape lipită de 

it ea în clădirea tribunalului. Pentru a nu fi posibil schimbul de gesturi 


ii îşi 


intrar 


binevoitoare sau măcar de priviri, întreaga mulțime a fost împinsă pe partea | 


opusă a străzii şi pusă sub supravegherea milițienilor. 


Peste umărul unui astfel de om în uniformă, cineva flutura disperat din | 


mână. Era sora mea, Mania. 


Am fost introduşi direct în boxa acuzaților, pentru a asculta rechizitoriul | 


procurorului. Apoi boxa a fost evacuată. Dintr-o încăpere alăturată, reveneam 
apoi câte unul, după cum eram citiți pe listă. i 
Unu, doi, trei, zece. Când uşa s-a deschis, toate capetele s-au întors 
) > 3 SA : 
spre mine. Din loc în loc câte o figură cunoscută. Erau anchetatorii, 
transformați ad-hoc în spectatori “voluntari“. Ceilalţi, grosul asistenței, îl 
formau după cum am aflat mai apoi, oamenii de încredere, activişti şi 
muncitori verificați. sas cre lua 
Procurorul, un tip foarte tânăr, zvelt, cu faţa aproape imberbă, în 
uniformă, cu o ţinută marţială, unii ziceau că e Bobu, privea parcă nerăbdător, 


cum eu îmi căutam un loc lângă ceilalți, în spatele gardului de lemn de | 


stejar masiv. - G a za 

Deşi pledase atâta, nu părea câtuşi de puţin extenuat. Dimpotrivă, când 
a ridicat mâna în sus indicându-mă, fața i s-a transfigurat pe loc. Valuri de 
vorbe şuierate au prins a curge. Era ca și cum m-aş fi aflat pe front și artileria 
grea a început să-mi bombardeze poziția. Incadrat în atâtea articole şi legi, 
mă vedeam strivit cu desăvârşire. Nu-mi închipuisem niciodată câte sensuri 
şi fețe putea lua un act, poate o simplă intenţie. Eram în plină epocă stalinistă, 


: sie E , SE A | 
epoca hiperbolismelor luptei de clasă. Cine era în stare şi cuteza să-l înfrunte? | 


Nu ştia oare oricine că a-l înfrunta pe el, însemna să înfrunte revoluția? 
Ce se mai putea adăuga acestui vulcan în erupție ? sia 
Avocatul meu din oficiu pe care nici până atunci, nici de atunci înainte 
nu l-am mai văzut niciodată — un om pirpiriu, puțin peltic, s-a ridicat de ră 
scaun cu nu sentiment penibil și vădit de om copleşit. Nu mai avea nimic ce 
apărat. Eram un duşman al poporului, care trebuia pedepsit. Cerea însă 0 


ă 4 = « A = ice . = ăp 
pedeapsă pe care să mi-o pot duce la bun sfârşit“. Precis, ce-a vrut să spun 


prin aceasta n-am înțeles niciodată. 


-64- 


Pe 00 aaa 


upă câteva ore toți eram gata. Ă 
Preşedintele şi juraţii au aruncat un zâmbet de mulțumire spre sală, de 
hetatorii noştri le-au răspuns cu acelaşi zâmbet. Totul merse 
unde anc ti Ițumiţi. Colabora rfectă Czăcsc 
form planului, toți erau mulț . are perfectă. 
con Scoaterea noastră din clădirea tribunalului nu s-a făcut pe aceeaşi uşă 
e care intrasem. Prea multă lume aştepta afară îngrămădită. Dar au rămas 
i aştepte mult şi bine. Prin spate, eram împinși unul câte unul prin spărtura 
să i gard viu. Mare îmi fu mirarea să aud urletele şi înjurăturile de mai 
4 ităieri. La Cetăţuie totul reintra în “normal“. 
a Poate niciodată de când mă aflasem acolo, nu S-a risipit atâta materie 
cenușie ca în seara aceea. Pronosticuri peste tot și păreri. 

Unii, copleşiți de amintiri şi gânduri negre, n-au dormit toată noaptea. A 
doua zi, au luat drumul tribunalului Socol Silviu şi ceilalți. Incepea procesul 
partizanilor. i E Ft | 4 

Citirea sentințelor s-a amânat astfel cu încă câteva zile, dată fiind Situația 
că numai interogatoriul lui Silviu Socol a durat două zile încheiate. 

Într-o zi, chiar după prânz, curtea a fost năpădită de un grup de milițieni 
înarmați. În mijlocul curții s-a aşezat o masă, un bătrânel cu părul alb aştepta 
lângă masă. 

După ce sub pază severă am fost scoşi din celule şi puşi cu fața la 
perete, eram apoi strigați câte unul în faţa grefierului. S-au citit mai întâi 
condamnările la moarte. Au fost altfel de condamnări — din lotul partizanilor: 
Gavrilă lon, Haşu Laurian, Haşu Gheorghe, Novac Gelu, Novac loan, Sofonea 
Ioan, Metea Victor, Ilioiu Ioan, Şuvăială Gheorghe, Haşu Andrei și alți câțiva 
alcăror nume nu mi-l amintesc, se aflau încă neprinşi şi deci au fost condamnați 
în contumacie. 

Cât priveşte pe cei prezenți la proces, nu mai puțin de opt, au fost 
condamnaţi la moarte. Iată numele lor: Socol Silviu, fost elev la liceul“Radu 
Negru“, Stanciu Nicolae — student la Academie, Duminecă Gheorghe — 
student la academie, Monea Traian — ofițer de cavalerie, Cosma Partenie — 
plutonier major, Pridon loan — învățător, Muraru Traian — țăran, Cornea 
Dumitru — ţăran. La aceştia se pot adăuga încă patru, ucişi în timpul încercării 
de arestare: Pîrău Toma ( zis Porâmbu )— ţăran, Mogoş loan — elev, Mazilu 
loan — elev şi Cornea Marcel — student. 

Ric demn de recunoscut faptul că până la data dezlănțuirii ofensivei 
curității asupra grupului de partizani n-a fost nici o crimă efectivă. 
a mea de condamnare, ca de altfel a întregului nostru lot, poartă 
urcaătourei din 26 Iulie 1951 ŞI în unanimitate de voturi, stabileşte 
e pedepse: 
âni închisoare corecțională, 15000 lei amendă penală, 3 ani 
e corecțională, 3000 lei cheltuieli de judecată. 


interdicți 


-65- 


ie Sal a 


Om 


| 


Am fost încadrat în următoarele articole de lege: 209 pct. Ty 
combinat cu art. 8 d. L. 199/1950 şi alte litere pe care nu le mai rețin 

Organizaţia anticomunistă pe care o înființasem în cadrul lice 
numea, după securitate, “Frăția de arme. 

Condamnaţii la moarte au fost aliniaţi undeva în fundul curții sub pas 
severă. Faţă în față cu noi. Ne transformasem dintr-o dată în două iza 
infinit îndepărtate una de cealaltă. O prăpastie fără fund se căscase li 
rioi. Dintr-o parte în cealaltă răzbăteau priviri vinovate. Parcă ar fi slana 
în față cele două vinovăţii: a vieții şi a morţii. O prăpastie care nu 
trecută niciodată. va 


C, 


ului Se 


Deodată se formă un culoar de pistoale şi uniforme. Cu capul aplecat. | 


parcă speriați de plumbul cerului, făcând să răsune monoton piatra umedă 
a curții circulare, ca într-un tablou de Van Gogh, treceau condamnați la moarte 
Treceau nişte oameni ca şi noi, cu bucuriile şi tristețile, cu credințele lor. Îi 
vedeam pentru ultima oară. 

Dar voi ! Cum e cu putință ? Uite o bucurie vinovată, mi-a săgetat 
pentru o clipă inima:“Uite, tu nu eşti în rândul acestor nefericiți““; apoi o 
tristeţe sfâşietoare:“Cum i-a fost cu putință, mizerabilă făptură !.“Voi de 
fapt sunteți tot una, ori vii, ori morți“. ““Maladia voastră e ireversibilă“ se 
aude glasul unei sentințe. Ce sentință poate fi aceea mai presus de orice 
sentință ? | 

“Nu, nu“ se aude iarăşi glasul. Voi n-aţi ucis şi n-aţi trădat pe semenii 
voştri, dar voi sunteți cei mai mari vinovați de pe pământ. Nu există vină mai 
mare decât vina politică. Nu ştiaţi că noi deținem puterea, adică dreptatea și | 
adevărul ? Voi sunteți cei umiliți şi înfrânți. Aici există un singur adevăr: 
proslăvirea învingătorului. Lupta noastră e decisivă, o luptă pentru putere şi 
nici o luptă nu poate fi mai sfântă, decât lupta în numele nostru! 

Aceasta a fost tot. Dar nu numai atât. Drama unei țări întregi abia 
începea. ee el 
În Muscel exista grupul de partizani ai generalului Arsenescu şi fraţii 
Arnăuţoiu, în Vrancea grupul Lupșa, în munții Sibiului grupul Dumitriu, în! 
Banat, Spiru Blănaru, în Maramureş grupul Lică, în Dobrogea, grupul 
Babadagului. Şi cine le mai ştie pe toate ? 3 | 

Țara se frânsese în două. Un frate trecea într-o tabără, alt frate în Ceea 
tabără, fiul într-o parte, părintele în cealaltă. Cine purta această vină : 
minte a putut născoci chipul acestei drame ? at £ i] 

Ruşii au venit să deschidă o filă nouă în istoria noastră ŞI Să 
desăvârşească o lecţie deja începută de nemți. 


. AT F ra ă ii rația, 
Lecţia cea mare, lecţia invadaților şi invadatorilor. Acum administrații! 


le. Astfel, am fOs! 


avea un criteriu precis de împărțire a noastră: pedepse | 
| 


-66- 


anti în trei grupe: pedepsele între 2-10 ani, care urma să fim trimişi la canal 
edepsele peste zece ani, cei care erau expediați apoi la Aiud şi Gherla şi 
p ații la moarte. 

Noi, cei cu pedepse între 5 - 10 ani, care aveam efectivul necesar pentru 
cameră, am fost mutați pe celularul condamnaților la moarte. Acest celular 
era o construcție relativ nouă şi se afla în curtea din jurul turnului Cetăţuii. 
Celulele erau aşezate de o parte şi de alta a unui coridor drept, de lungime 
apreciabilă. Undeva afară se auzeau ciocanele bătând. Se nituiau lanțurile 
condamnaților la moarte. Apoi pe sală Şi în celule, a început un sunet sinistru 
de lanţuri, un sunet care nu s-a sfârşit până la plecarea noastră de acolo. 


9, Dela vis la coşmar 


Doar cu puțin timp înainte, fiecare din noi ne îngăduisem câte un vis 
frumos. Unii visasem o libertate la o distanță de zile, alții Canalul cu aer şi 
soare din belşug, iar alții o închisoare cu condiții omeneşti de viață, unde se 
putea aştepta o eventuală amnistie. Totul acum fusese depăşit şi răsturnat 
Cum a fost cu putință ca un vis frumos, ca orice vis, să ia chipul acestei 
monstruoase realități ? 

În cadența majestuoasă a lanțurilor, gândul îmi i 
tă de ț i mi alerga de i 
şi clipe tainice. PEsep „Ie Rolocuri 

E vara anului 1949. 

389 Seară Sa na şi senină de Duminică. Întregul grup de elevi şi eleve din 

nostru Râuşor ne aflam într-o comună î inată i 

ostr nvecinată, Toderiţa, und 
urma să dăm o reprezentaţie artistică i la pir, 
! ț ică. Pe ulița acestei localităţi ă 
: i USI UL ți, aşezat 
e Apă Sali domoale, mă întâlnesc din întâmplare cu un fost ne al 
Aia Sasca de vreo 21 ani, Ionică Mogoş. Fusese arestat chiar 
spaga ae enelor de bacalaureat, primăvara lui 1948 şi acum se întorsese 
mai e ee curată, senină, blaj in şi cumpătat la vorbă, lucruri care 
ceia Sul că avea să se dezlănțuie. Mai târziu, profilul său 
oc ăpărători, mi ă ă 
Napoleonul lui Desi si Să z 1 Scăpârători, mi s-a părut că aduce cu 
iuti ai e rsese zic acasă, într-un complex de împrejurări 
noului regiza: mă : a sa. Tatăl său poseda două vini majore în ochii 
chiabur. Motive AA nenţă politică a fost liberal, ca origine socială — 
Ailicipănd aia o ARIA eu a fi persecutat. 
S ăce ă vină. î ili 

mamă, un alt frate apei su î. aveau să vină, întreaga familie Mogoş, tată, 
rămase de Ja “chat că d amută în Banat, la Reșița. Casa şi acareturile 
săptămâni de op căra evenit proprietatea colhozului. Chiar în primele 
Sa, aici s-a strămutat Crâşma Cooperativei. Cineva 


-67- , 


eni, pentru ca lupta de clasă să fie desăvârşită, a dat BA 
: â jumătate. | 
î ii gospodării. N-a ars decât şură» ŞI pa cai E, rile natale şi orăq: 
întregii 8osp la fierbinte, când îşi revedea locu ale şi grădina 
În amurgul A ionică fu convertită pentru totdeauna unui gând:“Nu 
ări ă, inima lui i d and: 
Părul sae re: ales“— spunea el —**nu mă puteam împăca, ca mulţi alții, ca 
mai AIE din închisoare să mă declar mulțumit, cu datoria împlinită La | 
odată isa oseau nişte acareturi sau chiar o familie, care te legau de interesele 
fă «e = DE A 
ra ml eschine, când inima mea suferea?“ Părerea lui era că o viaţă 
confortabilă în asemenea vremuri tulburi era o imoralitate. Cum să te 
e ţi fericit, îndurând un alai de umilinți şi renegâri in schimbul unei guri de 
Ea E e ţi se îngăduie să calci ? 


i fără humă, pe car 
aer sau al unei fărâme de , Sate pe d 
Până atunci, un asemenea om nu mal întâlnisem. Increderea în Sine, 


voința lui de fier alături de o duioşie copilărească, cucereau. Nici un gând 
utilitarist, nici o idee preconcepută. Nu avea casă, nu ea NSE, nu avea 
nimic. Era liber, după propria sa expresie ' ca pasărea cerului „ este zi lucra 
la câmp, ajutând pe unul sau altul din săteni. Noaptea dorice Pra şuri, sau 
căpițe de fân. Nu erau rare ocaziile când zorile îl apucau discutând cu vreunul 
din flăcăii satului, întinşi pe stratul de otavă moale. Astfel, foarte devreme, 
întregul sat a aflat despre prezența tainică a unui om, care venea să-i 
îmbărbăteze şi să le aducă un licăr de speranţă. Toţi îl iubeau. Spre toamnă, 
când ploile şi vremea rea s-au înstăpânit peste lume, Ionică, împreună cu 
alți doi tineri, Vlad Cornel şi Vlad Octavian, au prins a colinda satele | 
dimprejur, tăind lemne pentru foc. De la tatăl său îi rămăsese E, le i 
care a reuşit să-l transforme într-o maşină de tăiat lemne. Astfel au colindat | 
toată toamna acelui an localitățile înşirate sub poalele muntelui, lucru ce 
mai târziu avea să-i folosească „acțiunilor sale strategice. Tot astfel, a putut 
să aibă acces la cugetul şi inima oamenilor din partea locului. Mulţi gi | 
aceştia au devenit apoi gazdele sale tainice. Avea o mare slăbiciune ei 
oamenii sărmani. Odată, s-a aşezat să prânzească în fața mea. Avea drept | 


merinde un clonţ de pâine mucedă şi o bucăţică de slană. M-am oferit să-i 


â îmi zi ănâ i meni 
aduc de mâncare. “Nu, îmi zise el. “O mănânc pe aceasta. Nişte oa 


sărmani mi-au dat-o cu toată inima.“ M-am aşezat lângă el şi am arca 
împreună, tăind cu o toporişcă bucăţile acelea de pâine, atât de ste: | 
Se făcuse noapte şi lună, o lună nouă răsărise la coada muntelui. aul 
condus la câmp până la marginea colinei din spatele satului. L-am ial 
apoi cum, ca o arătare fumurie se pierdea pe dunga dealului, în um 
nopții. 

Ce vroia acest om, care cu o toporişcă sub braţ, pornise p 
o lume ? Mi-am adus aminte cum, într-o discuţie, mi-a făcut 
dramatică: In lupta pe care o încep nu mă sprijin decât pe Dumnez 
mine. Dacă nu voi reuşi altceva, doresc ca măcar să rămână totul o m 


mai zelos dintre săt 


arcă să înfrunte | 
o mărturisire 

eu și pe! 
ărturie, 


-68- 


Da 7 


că aici, în aceste locuri, au existat oameni care s-au Opus tiraniei 
comuniste. 3 E E pa E 
Cum să numesc această atracție irezistibilă față de acest Soare a] 
2 olescenței mele ? Nu exagerez, Ionică Mogoş a fost atunci Dumnezeul 
meu. La ce mai slujeau acum încercările bieților ME1 părinți — care între timp 
au început să prindă firul acestor legături — de a-mi abate pasul aiurea ? 0 
SIR adolescentină, au zis mulți, O criză ca multe altele, cărora nu le putem 
rezista şi care până la urmă pot constitui puncte de răscruce pentru tot 
estul vieții. Aşa poate a fost. Dar eu, atunci, n-am numit nimic. Întrebările 
au venit mai târziu. Ele şi tot ce a urmat acestui “vis“ de adolescent au fost 
ca nişte instrumente de tortură. Chiar dacă au rămas de mult în urmă, le 
păstrez pentru totdeauna stigmatele. E 
Din perspectiva timpului, azi, mă conving tot mai mult că O structură 
sufletească ca a mea nu avea scăpare. Mai ales pentru a rămâne eu însumi. 
Astfel, orice regret ar fi de prisos. Un singur regret rămâne poate niciodată 
alinat. Este regretul de a fi adus suferință tocmai celor mai apropiaţi ai mei. 
Vor putea ei să mă ierte pentru toate privaţiunile îndurate în numele meu ? 

Dar această atracţie faţă de acest om extraordinar, nu era numai a mea. 
Toţi țăranii care l-au cunoscut, l-au iubit fără excepție şi margini. Aşa se 
explică poate deruta, poate panica ce a urmat după dispariția sa. Dispărea 
poate un idol, dispărea o mare speranță. 

Mai întâi, s-au polarizat în jurul său un grup de tineri din satul său 
natal. În scurt timp, grupul acesta s-a extins şi la alte sate din jur. Întâlnirile 
aveau loc de obicei noaptea, pe câmpuri, fie prin holde, fie într-o vâlcea 
aflată între nişte coline, la o distanță egală de satele noastre, numită prin 
partea locului “Iaz. 

i Aici, exista o cruce mare de piatră, din care pe o țeavă țâşnea apa unui 
izvor în nişte j gheaburi de ciment, construite de oamenii din partea locului. 
Aici, lângă aceste “crepuri “ne-am petrecut cele mai multe nopți împreună. 
Discutam în mod obişnuit despre felul nostru de organizare, despre o 
anumită 'strategie“pe care trebuia să ne-o însuşim în condiţiile acelei 
subversivități, ca şi propunerile în vederea recrutării altor membri. Orice 
greşeală în această privință putea să atragă după sine o nenorocire în lanţ. 
„săi cante tau erau discutate aspectele din istoria poporului nostru, 
câuruiioo sia E a sa pentru emancipare socială şi națională. În acest sens, 
cs oc de mare cinste luptele domnitorilor. 
Sa „uite americanilor rămânea încă un vis inaccesibil, dar care în 
Pectiva timpului, când contextul istoric va permite, va deveni realitate. 
E XI apo ne întâlneam dintr-o dorință irezistibilă de a fi împreună, noi, cei 
am Și credeam altfel decât ceilalți. 3 


-69- 


—.———.——— 


i câmpul păr are de taine pe care paşii călcau, 
ă, câmpu p ote ireale. Alteori, prin întunericul gros, 
e răsăreau în cale ca fantomele. Când bumnița sata țipăt 
i de noapte pătrundea prin suflet, ca ina încăpere fără uși şi 
ile acelea s-a înstăpânit în mine un ior care nu avea să se 
terestre: Din a ămânând ca un punct de referință şi loc de refugiu. 
4 dată în viaţa ta n-ai simțit acest imbold spre alţii, 
ai simțit irezistibil atras de dăruire, de frumusețea 
avut o existență netrebnică, şi orice căutare a 


ea 0 M 


Dacă măcar O sing 
oricât de puţin, dacă nu te- 
unui vis nebun, atunci al 


bucuriei a fost de prisos. RE 3 
Cel mai bun prieten al lui Ionică Mo zi 
venit din Oltenia pitorească, aducea cu el un spor de podoabă şi poezie a 


firii. Era înalt, subțire, mlădios. Avea părul de culoarea aramei, bogat, 
strălucitor, încadrându-i o față fină, albă, aproape feminină. Avea o înclinaţie 
firească spre cântec şi poezie. Povestea sa de dragoste din clasele de liceu 
— Elena Horodnic, 0 bucovineancă refugiată cu părinţii prin părțile 
Făgăraşului - a fost cântată în sute Şi sute de versuri. e 
În primăvara anului 1950, Nicu Mazilu primise ordin de încorporare. 
î* loc să ia drumul cazărmilor, a luat drumul Făgăraşului. Acesta a fost 
momentul de răscruce al vieții sale. Deodată lucrurile au început să capete 
gravitate şi dramatism. O carte, de bine, de rău, o mai poți dosi, o poți face nevăzută 
din calea unei compilații crescânde, dar când este vorba de un orh, doi sau 
chiar mai mulți, care pe deasupra au nevoie de mâncare, haine şi un spor 
minim de igienă, lucrurile se schimbă. Şi totuşi, în ciuda riscului, gazdele 
subversive creșteau, oamenii au început să se joace cu propria lor viață, cu 
un dezinteres uluitor. O sfântă naivitate de a crede imposibilul posibil, o 
frumuseţe a riscului, de renunțare la tot ce-i mai de preț, în schimbul 


nimicului ! 


goş a fost Nicu Mazilu. Acesta, 


Ce voia această mână de oameni fără experienţă, fără suport material 
i mitraliere ŞI 


şi moral de nicăieri, ridicată în faţa a mii şi milioane de puști 

tancuri ? O mărturie istorică ? Nu ştiu ce va face istoria cu noi şi cu toți ca 
noi, dar noi atunci habar nu aveam de aşa ceva. În acest 
descoperit o vrajă irezistibilă, care singură poate ne-a a 
Am ignorat istoria, am ignorat părerile, sufeream de o ignora 
astfel ne-a fost posibil ceea ce altora le-a fost imposibil. 

Tot ce se organizase până acum, aici, jos, nu avea nici un 
cu grupul de partizani din munte, conduși de inginerul Gavrilă 
„_. Abia după ce Mogoş se întâlneşte cu șeful partizanilor, to 
început vis utopic capătă anvergură şi complexitate. Despre partizani 
acum fel de fel de lucruri inaccesibile mie. 


Ion. 
t ce-a fost la 
auzea 


-70- 


fel de legătură 


D555 


joc straniu am | 
demenit să-l jucăm. | 
nță fără limită şi 


Cum trăiau ei în peşteri sau bordeie săpate în stânci 

carne de capră neagră, urşi sau brânză confiscată de pe Cum se hrăneau cu 

Cum ei erau stăpânii munților, călărind piscuri şi afu stânele colhozurilor 

adânci. Toate acestea îmi păreau lucruri minunate, veni ndându-se în prăpăsti ; 
„Veni 


Nu mă puteam însă împăca deloc te parcă dintr- 

; 0 cupa az) cu felul lor ntr-o legendă, 

mi se explica că numai prin ascultare şi dis Cipla A e Viaţă, în zadar 
cr este posibilă 


supraviețuirea. Numele de Gavrilă înc e ae E 
noastră, ca un sunet de rait Mulfi 6ehi SP ja să circule prin regiunea 
de oameni hrăniți adesea mizerabil, supți (E a eul spre acea mână 
sălbăticiunile prin pâraie adânci, ca spre un bastion și TI ŞI ploi, retrași ca 
libertăţi. n şi chezășie a propriei lor 
Adesea însă o confruntare cu ființa, care î : 
darul să deruteze. Gavrilă era potrivit de rii in Edi e avea 
atrăgea, dar nici nu te respingea. Avea fața smeadă ci dă hipul Sâu nu te 
sprâncenele stufoase se împreunau deasupra unor ra iii pară 
Cum zic, la o privire fugară, riscai să treci peste o ființă see pâtrunzători. 
ca peste oricare alta. Era modest, vorbea puţin legănat ca sebit de înzestrată, 
era stăpânit de o voință incredibilă, canalizată de o ag: ardelean, dar 
Faptul că peste 27 de ani a reuşit să dejoace orice Capet e pătrunzătoare. 
salveze şi pe alții din preajma sa, vorbeşte deslușit, de la scarii ac să 
A, = . « Lă . 
AR ră as zadarnic, mai ales că cercul se strângea tot mai mult și 
, devenea imposibilă. Totul fusese cu vârfşi î ratei: 
sufleteşti se epuizaseră. Şi îndesat și resursele 
De atunci a dispărut fără ă. Nimeni E pica 
fi ide: ie: In icre, în scai pie ol Bu ştie nimic despre el. Uride să 
O A, .. cu si a e 
a era ul fraţi Făgăraşului ducea viața de partizani colonelul 
IUG DEE a ipul fraților Arnăuțoiu. Desigur, nici timpul, nici E 
ucrat pentru nici unul din cele trei grupuri de partizani Popas IE sa 
că Sava a avut mai multă dreptate aa er e 
oate acestea î j 
drept lucruri rap e antet Mau grup de la liceu treceau atunci 
amplificată a fenomenului, s-ar fi rail pă A VânU ae castă perspectivă 
din totul a fost săvârşit, îmi ie ata înspăimântați, deoparte. Acum 
in pe ol puteam privi o utopie. eminăralc cae pf speeii Vă pună 
o poţi L Vezi — îmi ziceam —“această utopi inti 
ți ucide fără a-ţi ucide un pie este a ta, face parte din tine. N- 
La început a fost vi mare adevăr despre tine.“ 
adesea, aici, printre n visul. Apoi visul a luat chip de moarte şi sânge, căci 
S-a întâmplat ca te visurile iau chip de moarte şi sânge. Şi aceasta poate 
Ara pill ţa în libertate să crească şi mai mare. 
i-au răspuns. Se Ovi în tăcerea nopții, o toacă. Apoi altă şi altă lovitură 
„Se semnala astfel o stare de fapt, că acolo, la ei, totul este în 


-7]- 


ROD 


III III 


| 


E. 


a întâmplat: Aici, la un pas de noi, tropotul 
ânga răsună în puterea 


getea ii bit nu $ 
ordine şi nite ea o clipă. Din celula din st st 
conten « disperat şi dureros. Oare ce oră să fie ? Să fi 


lanțurilor nu 
nopții un “Sfinte D umnezeule 
trecut de miezul nopți! : 
damnatla moarte 

| 
voare, am petrecut câteva zile, | 
eo 12 oameni. Toată ziua ne-o 
are îl aveam disponibil nu 
nu ieşeam la plimbare. 


10. Dialog cu un con 
în acest cântec de lanţuri şi sunet de Ză 
ici, în această celulă, vr 
trucât în spaţiul liber pe c 
în picioare. Nu ieşeam la WC, 
patru pereți. 
doi condamnați la moarte: în stânga învățătorul Pridon, 
|. Desigur, nu puteam pricepe tragismul existenței lor 
m. În ceea ce-l priveşte pe dl. învăţător 
iile, preferând parcă să rămână singur, | 
plimbându-se încoace şi încolo prin celulă zi şi noapte şi cântând cântece 
religioase. Ajunsese oare la acea stare de“echilibru mistic “pe care ţi-o dă 
gândul zădămniciei vieții şi gândul morții îți devine accesibil ca o salvare ? Era 
acesta strigătul unei deznădejdi ireversibile, care îl cuprinsese ? Cine 


poate răspunde ? 
Dimpotrivă, mi 
fereastră, întotdeauna scep 


| 


în dreapta Silviu Soco 
din acele clipe. Cât de cât îl bănua 


Pridon mi s-a părut că evită discuț 


s-a părut că Silviu Socol evita singurătatea. Venea la 
tic, dezolat. Era impudic, poate chiar cinic să | 


vorbeşti în acele clipe despre moarte. Vorbeam despre jena lanțurilor. | 
Discuţii periferice, care vroiau să ascundă un tragism de altfel fără 

putință de ascuns. Ne vorbea de rănile de la picioare, pricinuite de verigile 
lanțurilor, despre brutalitatea imposibil de înțeles a milițienilor, despre crizele 


sale de insomnie. 

Şi totuşi, o discuț a fost posibil de evitat. Era chiar cu 
o zi sau două înainte |. Discuţia s-a deschis pe | 
nesimţite, pornind de la recursul în care prea mari speranțe, se vedea că nu-și 
punea. l-ar fi rămas poate o singură alternativă, pe care să-şi joace şansă 
supraviețuirii. O eventuală conlucrare cu securitatea în vederea prinderii 
grupului de partizani. Dar se pare că n-a fost sortit unui asemenea destin, poale 
de o mie de ori mai tragic. EI vorbea acum din singura alternativă posibi ă 
din care nu mai era scăpare. Ca şi cum un călău implacabil, CU | 


ie despre moarte n- 
de plecarea noastră la Cana 


| 


pentru sine, 
securea ridicată, l-ar fi somat: Vorbeşte-mi acum ceva despre tine. 
Am încercat de câteva ori să mă gândesc la moartea mea“, ne zise | 
ropriă 


e ce xx: = = = q ş 
1,“dar fără să izbutesc. Vă rog să mă credeţi, nu-mi pot imagina p 


-72- 


e. Nu-mi gă 
op IE, DN e Ea al Tesurdele gufletesti necesare. 
renunțând dar gindese e1 atunci, dar să te inchi: i 
janet CUlaE iuinai CU patidul la inchipui pe tine, nu 
Experiența “muririi““ fiind unică, ea Propria-ți viață, este i mort, ci 
S-o mărturisesc sincer, eu nu se refuză oricăniiăientămă. imposibil, 
lucid, nu văd practic nici Spa cred în minuni cu rec ânt aprloric. 
evidențe, sper, mă prind i portiță de scăpare. Şi a Sul Când sunt 
je, ; cu toate 4 ŞI, în ci Za 
omeneşte, dar eu să fiu acela re sufletului de o foaie A caci 
matematică data aceea ? E pest r acum ? Să ştiu aproape cu egale 
minune aş scăpa cu vi tă peste puteri de suportat. Dacă cu cXactilale 
areal fă p cred că tot restul vieţii d m ră să zicem, printr-o 
: ț rima parte a vieții ni -aş ocupa 
ASE A vie - cu acti 
preocupărilor mele. Cine crede că prin si (i nimeni n-ar intra î a 
fericirea, scapă prea uşor. E un f prin simple acte de altrui 10 Sfera 
ret dog iatetd Eun el de ocolire a problemei. P sa obținut 
o prietenie, sau Cp a esențială, încât toate celelalte. c able anrți 
însemneană nimic în că CR Criza irilezi dezal- de decta isa e ucă 
e cu tot Es ieri u toate acestea, nu faci pai ză socială, = 
acest punct 7 acupaa ] & Apă sau alta. Numai reducându-i Fie strămuți cu 
aa pată Je vezi egalitatea desăvârşită e pa e oameni aici, în 
fără excepţie, trăiesc î ice ajung egali, atunci poţi să vezi numa! scoși din 
C pica trăiesc în amăgire. PONI Să Vezi cum toţi absolut, 
redința mea catolică mi-a zămi 
Fu za, ă mi-a zămislit 
îmi este inaccesibilă 1tun Dumnezeu a cărui imagi 
eşti obligat de c LaLa, sie ee eroare să combaţi altă reli a ta E 
1 i ă aa (= ă 
ref AR ț11 subiective să practici altă credință zu z a cară 
Eu cred că fe ză see 
: orța : : 
Oce ia gi orța aceasta a existenței lumii, locui A 
care o d as religioasă a sa. Pentru mine, acu ocuieşte undeva, dincolo de 
ată trecut pragul A » acum, ea nu mai poate fi o ființă 
Miau Pie E OU PIaEt morții, Îşi deschid aa; Pole piață 
ățaţi. Mi-e gri Lică ide brațele oblăd : 
țați. ozav de t = ! ăduitoare, cum am 
abia acum îmi eamă de această Fiinţă 20 ID 
îmi dau sea aa stă Fiinţă, tocmai pentru că 
parte, fără un reazem pe Ap i ămas absolut sia mei Ei 
continuă să exi : ă idee, oricare ar fi > fi 
existe, chiar după E ar fi ea, dar să fie ceva 
supraviețuirea în ac upă ce tu ţi-ai înd : Spa căra 
ş iețuirea în această Age ză urat existenţa, nu-i posibilă 
ireversibilă. stare. Ai avea impresia unei scartuinddări ză Aa 
Eu ace . 
stom Sel 3 
de să „Sunt o ființă care am i Sie, 3 
$ idee consolatoare. Ah şi nevoie acută, primordială, de reazem 
cea ce îți poat . Ah şi această idee consolatoar flă a 
numim poate aduce un gaj de supravieţui Di aci ceia 
ae creştinii. iețuire. Garanţia “învierii cum o 
Sunteţi şi vă simțiti 
am ră ŞI Vă simțiți împreună ge : Sotia 
mas absolut singur. Şi sa gi pentru că voi aveți garanția vieții. Eu 
că nici măcar nu bănuiți dimensiunile 


urer i si 
1 acestei singurătăți“ 


m1 pot imagina cum 


-23- 


TU m 


3 


CAPITOLUL 3 


CANALUL DUNĂREA -— 
MAREA NEAGRA 


1. Fortul nr. 13 . Jilava 


urmărit cadența ritmică a lanțurilor pe podea, încă o 
au sfâşiat sufletul. Acum plecam, lăsam în urma 


te ființe de pe pământ. 
zece ani au fost comasate la 


Încă o noapte am 


noapte tristele pricesne ne- tsi 

noastră cele mai însingurate şi neferici 
Mai întâi, toate pedepsele între doi şi i 
penitenciarul central. Acolo mai aşteptau câţiva candidați pentru Canal. De 
ecutive. Tata a fost transportat 


aici am plecat în două loturi, în două nopți cons : 
imul din al doilea lot. Am fost transportați spre 


ultimul din primul lot, eu pri 


gară cu duba în puterea nopții. 
Acolo am aşteptat circa o oră întinşi cu burta pe 


aceasta, în exclusivitate de miliţience. O alegere ni 


dovedit extrem de vigilente. 
e — camera comună — şi 


Orice dubă de tren are un compartiment mar 
împrejurul acesteia alte câteva celule. Acestea erau construite în mod normal 
pentru patru persoane. În mod excepţional, cum de regulă se întâmpla, erau 
înghesuiți aici până la opt deținuți. Pe deasupra şi cu bagaj. 

Am alergat mai bine de o jumătate de zi, lăsând în urma noastră gări, 
sate şi păduri. Oricâte neplăceri ne-au produs înăbuşeala şi umflăturile 
picioarelor, această călătorie a avut un dar reconfortant. După ce luni de zile 
ni se pironiseră în ochi zidurile cu culoarea lor cenușie, acum lumea se 
derula prin fața noastră, din nou. Abia prinseserăm gustul spaţiului şi al 
vitezei şi iată-ne din nou garaţi pe o linie moartă. Acum îmi părea 

insuportabilă această imobilitate. Soarele de august incendia cu raze fierbinți 
acoperişul de tablă al vagonului. Transpiraţia șiroia pe trupurile noastre 
mirositoare. |n acest cazan de aburi, pe jumătate leşinaţi, am zăcut până la 
lăsatul serii. În sfârşit, au sosit camioanele unde a trebuit să ne aşezăm întinși 


pe burtă. Şi pentru că nu exista destul spaţiu pentru această poziție vigilentă, 


caldarâm, păziți de data 
merită, pentru că s-au 


-74- 


ÎN 


am fost aşezaţi unul peste altul i 
; : : » pe mai multe râ - 
mi puteam imagina. Un semn că ânduri. O ase : 
de ce nu, dacă Jilava era pe etala face cu nişte A ie aţa 
E E sate vezi ea școală d ȘI in mat 
Span : sinea fost un masacru în toată le S cace a MAL. ? 
oamenii din rândurile de jos să poată să-și tragă Bea. Cu stoicism, pe 
sus au făcut eforturi supra Ata sâ-ŞI tragă sufletul, cei di 1, pentru ca 
lea Marge le praomeneşti să-și mențină » Cei din rândurile d 
sprijinită în mâini. „nă greutatea propriilo Z 
Din marginea grădinii — căci Ji Sornugi 
depărtare arată ca o grădină căci Jilava, închisoarea de sub nă 
4 a ea văd doar câteva movi Sub pământ, din 
aşezate în cerc. Odată păşiți pe poarta acestei“ le de pământ înverzit 
= x do. Rp iata grădini“ z = Ş €, 
fa E A e milițieni. Incolțiți din toate părțile de Za au năpustit asupra 
A ceastă E rusc sub o poartă masivă de fier, toată a ri iz borât în 
A a o parte, te pomeneșşti sub o boltă pet e opată în piatră. 
ei at ci tpar de stă de un stat de om, pereții: de beton, vopsită 
acest i “a bate SL All e zugrăvite Film n dat dig 5 
i : pe ăteau dintr-o parte în alta cele două cari E Siret in 
i niga secrete“. Totul aci este făcut să fie înfi oare care duc la 
a zoo se amplifică în zeci de ecouri şi E var di halucinant. 
aici ă c 
tinta că ai E. ga am spus, este doar secția de dee a 
Seria ătut curtea de formă circulară, scufund şi “secretul. 
ore ur şanţ Soea, dai în culoarul propriu și gr a intre pereții 
ele aici, de forma unor ni -ZIS, reduitul. 
2 hiţi : nişe enorm a 
înghiţi une : Ş €, sunt a 
So patlant ca ele peste două sute de ființe a ea pui 
de ilie -omet, despre care se spunea că-i deopotri Sr malunci era 
ca şi de milițieni. opotrivă temut de deținuți 
Percheziţia ina ă că 
ț ugurală ne-a fost ă 
comandantului, chiar î st executată sub suprave irecță 
Şi a fost. feste E aie gangul de la intrare. Totul reia i IF pate : 
ia lata se auzea: “beleşte, răzbuzează, răsfrân cai 
la pământ, cască gura“. Şi pentru că pe ca ge curul, aplecat, 
am se în zi 0 ee A ea aceea oric 3 
ani cheia aici cu bătaie, am încheiat şi noi tot cu bă stia în 
: pielea goală. 3 ătaie. Dar cu o 
A Tovizoriu am fo suacat IIS 
3 st depuşi î > a: 
Incăperea avea o singură aa şi în prima cameră din dreapta, 'secret'. 
var. Lumina era artificială restruică, deasupra uşii, cu geamul vopsit cu 
Murdăria Detețilăe: ă, de la un beculeț care ardea zi şi noapte 
= țlor nă îti dă : tic TE A 
degrabă într-un culoar : ca de urină îţi dădeau impresia că te afli mai 
formă dreptunghiulară, că şi decât într-o cameră de locuit. În mijloc, de 
înălțimea unui stat de i â E camera, se ridica o platformă de beton, cam de 
rupte, care vroiau să î IE us, pe această platformă, existau nişte rogojini 
închipuie aşternutul acestui ingenios pat comun. Între 


ție Nu- 
erie. Şi 


-75- 


ui 


ES lat de 80 cm; singurul spațiu 
ga der iversul nostru îşi aflase limitele între pâlpâirea 
A tşanţ de beton, în care ne sI ile : 
tru a fostcă mutarea pe celular a survenit îi acâ eva zile. 
duc bine aminte, noua locuinţă se afla în dreapta ușii de 
intrare pe culoar, a doua sau a treia. descris senzația pe care am 
ăsind ombă. Ca la comandă, s-au răsucit spre noi 
alea E E capete, tunse chilug, îmbrobonate de sudoare, aducând mai 
anl cu nişte figuri ă decât cu chipuri egueaea Zumzetul şi 
forfota acestor ființe bună parte goale până a brâu, asemuite 
în mintea mea cu Niş tă în materia lăptoasă a 
aerului poziția cea mai 
scenă de infern, aşa cum 
bisericeşti ale timpurilor. 
noi, proaspeții sosiți, am 
tinetelor de murdărie. Şi cine 
ajungem lângă fereastră ! ia. , 
Exista desigur “şerpăria, loc după toate aparențele mai rău decât al 
nostru. Acum, în perioada de vară, această şerpărie era foarte căutată pentru 
Nu mirosul tinetelor, cum 


răcoarea sa şi pentru aerul mai curat decât aiurea. 
s-ar crede, constituia principalul inconvenient în acest loc, pentru mine. De 
bine de rău, acesta îmi devenise suportabil. Avusesem ghinionul să pic lângă 


un viețaş în trecere pe aici, care purta lanțuri la picioare. Regulat, când se 
întorcea pe o parte sau alta, mă izbea cu verigile lanțurilor în fluierele 
picioarelor. 

Ceea ce m-a surprins aici, în această cameră de puşcăriaşi învederați — 
era pentru prima oară că întâlneam aşa ceva — era acel program al camerei 
care se respecta cu strictețe ireproşabilă. Unul dintre vechii locatari mi-a 
explicat că numai în felul acesta se putea rezista şi supravieţui. Cam o dată la 
două zile, eram scoşi la plimbare în curtea circulară dintre cele două secții. 


Regulile camerei nu admiteau abateri de la acest punct din program, în 


afară de cazurile excepționale, pentru motivul că în acest răstimp se făcea 


aerisirea camerei cu ușa deschisă în lături. În situ 
cameră, uşa nu se mai lăsa deschisă de către milițian. Dar plimbarea fusese 
obligatorie până nu demult timp - şi din alt motiv. În curte sau pe la răspântii 
şi colțuri de ziduri, aşteptau milițienii, care făceau cu această ocazie adevărată 
şcoală de box. A fost o perioadă, din păcate foarte lungă, când aici se bătea 
în cel mai inuman chigt. Erau frecvente cazurile când de la o plimbare câțiva 
erau ag în cameră pe braţe. Mâini, coaste rupte, timpane sparte. 
i A el însă cu acest program al camerei sau într-un fel incluse în el= 
ci o gamă întreagă de tabieturi“ale puşcăriaşilor. După terciul de 


- iurera un culoar 
perete ŞI 


a fost ea închipuită 
O scenă de infe 
ocupat locurile pe p 
ştie cât timp ar fi 


aţia că cineva rămânea în 


-76- 


— 


i 


— 


dimineaţă, ca la comandă, vacarmul amuţea. M 
câte doi, trei, la un loc discutau între ei, dar rituri, î Zi 
de vreme, toată lumea era în picioare. Larma se ta soaptă. După o bucată 
apropierea prânzului. De regulă, câțiva se postau la ețea Progresiv, 0 dată cu 
care le arunca în fugă câteva veşti reale sau Veit a3reptând plantonul, 
meniul din ziua în curs. Unul din cei mai bătrâni, dintr ii făcea cunoscut 
plantonul — după spusele vechilor locatari — dai un ză “ţinuţi, care făcea pe 
poate şi senil, care la mai toate întrebările aruncate a Sepi Puțin surd, 
o reţetă culinară:“cu marmeladă dragă“, sau“arpac ine pa undea printr- 
Un alt planton se zicea că avea un dar letizipo secta ul lui pieri 
câte o ştire proaspătă, pe care o servea de regulă tot cu feluld iri ei 
o primeau aşa brută, alții o luam mai cu discernământ, sau chi TE cpr je 
Dumneata nu ştii — i se adresă unul dintre Aceştia alge ge 
acesta inventează ? Cum poți să-l crezi? A inventat? E opt 
inventat. Şi chiar dacă ar fi inventat, mie îmi e totuna Da a Sdpei 
neapărat să mă lipseşti pe mine de un suport moral fă s câ tara par 
poate m-aş fi ruinat ?*“. a.» fără de care, cine ştie, 
Aici, împărțirea pâinii era un adevărat ceremonial âi 
Sl Id =0) ă 
a Mee tăiată gata în opt părți. Raţia unui deţinut cae de 250 sat E 
supe. e Sei impărțită în grupe de câte opt oameni. În cadrul DE 
A e ete FE ae îi revenea prin rotație rândul la dislocarea bucăților 
răi to za eau tăiate complet. Toţi cei opt se adunau în cerc, în 
coadă de lingură icuiftă aeaaal z a ae paine cu : 
de cuțitul bucătarului. Bucăţile jerpăliie-a iri a ile arate 
linie. Acum se trecea la cântări | ci alocuri ze tie 
ceas conabe apa 5 b : ărirea lor, două câte două, cu o balanță 
i mijloc. EEE is tă subțire de lemn, prevăzută cu trei sfori, la capete 
înfigeau în pâine Unii al ae erau atârnate niște țăpuşe de lemn care se 
Deta iată ci a a avansați, aveau atârnat de un capăt al balanței o 
Blieăţile dl piete Bra ai — căreia i se verificase greutatea de 250 grame. 
i iu ie ajustate în funcție de aceasta. Odată toate aceste 
hab jcăia CE, i e, se trecea la alegerea lor. Impărțitorul lua de regulă 
de pâine, Ea FA revenea dreptul dea ridica de pe prosop fărâmiturile 
masa de prânz, prete a nica acesteia. Unii îşi consumau toată pâinea la 
sătul. Cei ec “da a : că e indicat ca măcar o dată în zi să te simți 
supraviețuirea eee ae aa preocupaţi în cel mai înalt grad de 
fel încât o coajă ser e pită, pe tot parcursul zilei. Câţiva făceau în aşa 
Senzaţia că au ga Să rămână şi pe a doua zi la terci, creându-și astfel 
at rație suplimentară de pâine. Am întâlnit mulți însă şi 


ajoritatea dormeau. Ici, colo 
Li Li 


-77- 


0 E Dana! 


Dei anii II 


——.—_—_———€ 


i mari de apă pentru a-$i provoca Seuzaţia 


hilibru la care ajunseseră Vechii 
emarc 
ru demn der : 


rin calculul strict al oricărui efort. Principiul lor era că orice 
resupunea un consum sporit de calorii. pda 
;p ile Clujului, în vârstă de 16 ani, 


tun elev din părțile ml)», : 
noscu dezirabil, împreună cu alți doi 


Aici am Cu 
i imi al ca in 

â „Fusese trimis de la Cana! A ţi, 
RA mg tia au fost p care mi-au vorbit de Canal, în cunoştinţă de 
elevi. Aceş referă o celulă de închisoare, 


cauză. Mare îmi fu mir 


â i mizerii ului. 

decât munca şi mizeriile Canaluli ses ea 

Deci, departe de a fi cum auzisem şi ne imaginasem, acesta era, de fapt, 
E] 


un loc de osândă cumplit. Dar eu, nu doream să-mi stric întru totul imaginea 
idilică, pe care mi-o făcusem şi nu i-am mal ascultat. e 
Tot în această cameră am întâlnit un făgărăşean, colonelul Citirigă. 
Fusesem coleg cu nepotul său de frate, aşa că întâmplarea mi-a produs 
plăcere. De altfel, ori de câte ori întâlneai în astfel de situații, câte un om din 
locurile tale de obârşie, te simţeai atras de el, ca de un frate sau o rudă 


apropiată. 

Cea mai plăcută perioadă a 
şi stingere. Una din roiul acela al figurilor de ceară urc i 
pe dată zgomotul amuţea.“ Vorbeşte dl. cutare sau cutare“, auzeal. Pentru 


două-trei ceasuri nu ne mai aflam acolo. Ne închipuiam undeva într-o sală 
mare de curs, sau amfiteatru. Omul din vârful priciului se metamorfoza, 
redevenea el însuşi. Ochii îi deveneau strălucitori, iar cuvântul lui devenea 
spirit, ceea ce cu greu ţi-ai fi imaginat că locuieşte în acel schelet. 

Atunci mi se demonstra un adevăr pe care nu aveam să-l mai uit 
niciodată. Actul de cultură este poate singurul nostru efort de depăşire a 
acestei inerţii a materiei. El este forța noastră spirituală care îl ridică pe om 
deasupra celorlalte ființe. Ofițerii îşi depănau amintirile de pe zonă, 
îmbogăţite cu concluzii şi relaţii istorice. Unul dintre aceştia a vorbit admirabil 
despre generalul Leonard Mociulski, care se afla pe undeva, printr-o cameră 
din apropiere. 

Ca o paranteză la aceasta, vreau să adaug că acest brav ostaş din linia 
întâi, în astălaltă linie de luptă a temniței, a cedat în cele din urmă. 

„Un profesor, a vorbit într-o seară despre “Eminescu în scrierile sale 
politice“, moment ce pentru mine a constituit o adevărată revelaţie. 
Descopeream un Eminescu integral, fără adaosuri și interpretări lăturalnice 
şi false, aşa cum l-am învăţat la şcoală. 

A trebuit să străbat atâtea porți şi zone de sârmă ghimpată, ca în sfârşit, 


onsumau cantităț 
at era acel ec 


zilei o constituia aici intervalul dintre cină 
a în vârful priciului şi 


-78- 


Da 4 


| 


L-A 


RI 


aici, în afara unei zone poluate de ideologie, să-l regă : 
nostru. găsesc pe Eminescu al 
. gti sp Sa SELO suită de exegeze creştine 
să le ascult în întregime, întrucât a trebuit să părăsesc cam pe care nu aveam 
Scopul lor era punerea la îndemână a câteva atgtnc 
absolut necesare în contextul de împrejurări în care trăiam e cau 
față de altele mi s-a părut a fi punerea unor idei şi argument outatea lor 
relație cu contextul istoric şi evenimentele actuale. Creștini nic clasice în 
perspectiva proprie! noastre suferinţe. Ismul, privit din 
ep pari PEAICA informatori — ca pretutindenea de altfe 
pe acum oamenii se sinchiseau din ce în ce mai puţin e el fdar de 
EI. Lucru 


îmbucurător. 


2. Colonia de muncă “Poarta Albă“ 


Începuseră pregătirile unui lot de ă - 
şi activitatea febrilă a politrucilor, cai de dbisei, an a Erei 
lucru ştiut că un ofiţer politic într-o închisoare Ec a meci T 
covârşitor. El este omul care coordonează, face bilanţul şi ct cită an 
proces, de fapt, real, pe care şi-l propune pedeapsa în concepți i Aa 
ideologii: restructurarea ființei umane din temelii, care se ata 
termenul de reeducare. Într-un cuvânt, el este etalonul de mă erai 
şi Au Stceccmil omenești. Dealer 

i totuşi, te întrebi: cum s-a ajuns aici, când se şti ine câ 
conpiei id megula leac ec a oa par as 
a bază : ii îriae i STĂ e concept, care după unii este însăşi definiția 

. FI a 
eee ecoul peste orice idee preconcepută'“, această renovare a 
prd aia E ei reeducări, trebuie să devină posibilă. Lucrurile pleacă, 
e N bla e, Chiar de la unul dintre cele mai mari principii ale 
tr aatitate d n Virtutea acestui principiu, omul, neavând suflet, înțeles 
acte creta e stătătoare, fiind deci în totalitatea sa vremelnică și 
Ele pia e, i. Sa bine confunda cu oricare altă viețuitoare, singura 
în timp faţă de alt = l-o doar poziția sa pe scara evoluției, deci o depărtare 
Pet pene viețuitoare. Privitor la conştiinţă, se ştie, marxismul o 
ie adere ra survenind tot în urma experimentului şi deci în urma 
SERE Toi tțe, i uție. Se pune întrebarea atunci dacă această conştiinţă 
proces invers: d CE acte şi presiuni exterioare, nu s-ar putea relua un 

, de “desconştientizare*“ a omului, făcând uz de presiunea 


-79- 


ia 


«desconştientizare““, care complică mult 
ile ? Aici se ajun edagogică“a lui Makarenko, în virtutea 
e? ia “a lui în vin 

Iycrit numai ființei umane adusă în stare de animalitate i se poale imp rima 
Cc tiință nouă — despre care poate vom avea ocazia să vor im mai încole, 
Destul că s-a admis principiul după care presiunile din afară pot modifica 

deprinderi şi caractere, deci genera o nouă conştiinţă. „i sa ie 
Practic, ce s-ar putea întreprinde în acest sens ? n primul rând, 
, urile fizice, creează și condiționează, 


privațiunile materiale de orice fel, şoc 
: imal, reflexele din el. 


ca de altfel la orice ani rejle: et e o ta 
Aşa se face că ideea de închisoare devine aici nu un mijloc de indreptare, 


precum modelul său clasic de aiurea, ci mai degrabă o adevărată uzină 
monstruoasă în care ființele omeneşti sunt introduse spre prelucrare. 


Întregul proces devine complex o dată cu aparențele salvate. Prin 
proceduri penale şi audieri publice, se trece la partea a doua a fenomenului, 
care tine de lucrurile “oculte“ ale acestor slujbaşi ai ideologiei, “politrucii“, 
Astfel, devine cât se poate de clar de ce “secretul de stat“ al detenției este 
păzit cu atâta străşnicie. 

Politrucii, prin tatonările pe care le fac asupra deținuților, sunt în măsură 
să constate ce rezultate a dat regimul aplicat şi după caz să exercite presiuni 


morale şi să timoreze. 20 
Este adevărat că de-a lungul anilor, această teorie şi-a avut rezultatele 


sale practice, dar, şi eu susțin aceasta în ciuda multor păreri contrarii = o 
izbândă efectivă a sa nu poate să existe. Lăsăm la o parte malformaţiile mintale 
şi mutilările survenite în urma şocurilor. Conştiința omului nu poate fi 
modificată. Este adevărat, omul nu poate rezista morții şi supliciului. Dar 
cedarea sa nu este o cedare reală. Când se minte şi minte, omul ştie aceasta. 
Are deci conştiinţa actului. Undeva, în sine, el tot pentru adevăr optează. 
Absolut toate cazurile cunoscute de mine cu “oameni reeducaţi““, pledează 
în favoarea argumentului meu: conştiinţa, în ultimă instanță, este un efect 


al spiritului. 
Sper, ceva mai încolo, să vorbesc despre câteva metamorfoze ale unor 


astfel de conştiinţe restructurate. 

În chiar ajunul plecării la Canal, am fost chemat la politruc. În cea mai 
bună parte, discuţia n-a fost la obiect. S-a discutat despre Canal, despre 
muncă, păreri în legătură cu mâncarea şi alte banalităţi. De ce doream să 
merg la muncă ? Am răspuns, pentru aer, pentru mâncare, pentru mai multă 
libertate, în general pentru anumite avantaje față de celulă. M-am ferit şi 
atunci ca şi altă dată să discut despre starea extraordinară de tensiune pe 
care, cel puţin în ceea ce mă priveşte, o provoacă celula. Era un atu pe Care 
politrucii puteau să-l folosească în favoarea lor.“Munca la Canal vă oferă și 


e un proces de 


-terioară ? De c 
terioară ! 3 
st ge la teoria “p 


-80- 


avea ocazia — după părerea dânsului — să cunosc Z adio de puşcărie voi 
concepții “retrograde . Ar trebui să încep să reflectez apere a i de fel de 
o concepție sănătoasă. asta şi să îmi formez 
Având în vedere că sunt tânăr, îmi stă fest di 
redresare. De fapt, pentru fiecare deţinut te pei i Inijloc de 
o pătrundere spre inima şi conștiința omului. Aşa cum E es: care incerca 
constituie un drept al nostru, ci un favor. Dar aceasta a fost ni ra ad 
Voi mai avea ae să vorbesc despre politruci. ea a diicercai 
Am părăsit Jilava cu un grup compact inuți rii 
dube, tren-dubă. După-amiaza Sti E ne iai ear ii, maşini- 
coloniei de muncă Poarta Albă. Şi iată, după atâta aşteptare D a apropierea 
Canalul. obrogea visată, 
= Unul după altul, am sărit din dubă şi ne-am încolonat în râ d ilalti 
În fața noastră, o zare largă s-a deschis dintr-o dată. De aici a paie i 
ochiul alerga pe un covor de mirişte pârjolită de soare. Din loc Ei ae 
de ciulini străjuiau drumuri buruienoase şi prăfuite. Abia înspre n ei i 
putea, în sfârşit, să se odihnească pe culmile pietroase şi sta a aa 
dealuri uriaşe: Munţii Dobrogei. Departe, prin văi line, se rea să be. 
e pă paie de oi se pierdeau până sus, în vârf ee 
m fost î imi în. 

îi a sia a primire de un pluton de ostași în termen, sosiți în 

“Ia pe cinci şi ţine aproape ! 

Auzeam pentru prima oară o formulă devenită tic, la orice soldat 
cadru M.A.I. şi care timp de peste şase luni s-a repetat fără încetar se 
Urletul soldaților era sălbatic, lucru care poate în bună măsură se dat 
imensității spațiului din jur. Departe pe câmp, înspre miazăzi, barăcile col ici 
se vedeau albe şi aliniate corect ca într-o machetă. pie eta 
a Sci a pg Si e cutii simetrice sunt capabile Să inspire 
i pet re il struoase douăsprezece mii de ființe omeneşti 
pioni Tiso ş parcursul drumului, soldații au executat cu noi un 
în fe Mesia sata repeti Până la sosirea la destinație era absolut 
jale ea cnc. 4 = i ența, bătaia pasului, pornirea cu stângul şi alte 
SEE etnia se saci o isciplină elementară a colonistului, în timpul 
iai a 7 sata şefului de escortă era îndeosebi însuşirea de către 
căilalodata du se i amentar de a intra pe poarta coloniei. Astfel am aflat 
detii imiaua a e sau se intră în colonie fără pas bătut ca la defilare, în 
sau chiar cu cofi control, Orice deținut, când stă de vorbă cu un cadru 

Şelul escortei, se descoperă. Prin fața porții, de asemenea, se trece 


-81= 


e-am oprit în fața porții coloniei. Cele două porți ale 
Sergentul urlă: “Brigadă. di înainte marş ! | 

n. În clipa aceea am prins â răpăi cadențat, ridicând 
tră. Un, doi, trei... milițianul număra rândurile, 
m întors capul; sergentul zâmbea mulțumit. 


cu capul descoperit. N 
sale se dădură în lături. 
Începea primul exame 

un colb de praf în urma noas 
Câteva clipe mai târziu, â 

ise. 

aaa noastră, poate cea mai mare de pe întinsul Canalului, a fost 
construită în mai multe etape. Numărul barăcilor a crescut pe măsură ce noi 
din întreaga țară. Aici puteai întâlni tot 


şi noi loturi de deținuți soseau aici din : PU Ce 
felul de categorii şi soiuri de oameni. În mare, colonia era împărțită în două 


mari categorii: dreptul comun şi politicii. Zone delimitate între ele prin 
garduri de sârmă ghimpată. De altfel, zone interzise şi garduri de sârmă 
iorul coloniei ca şi în exterior. 


ghimpată existau cu nemiluita şi în interi 
Am fost cazaţi provizoriu într-o baracă tencuită proaspăt, chiar în 


apropierea porții. Din această poziţie, seara, mi-a fost dat să asist la un 
spectacol unic, în felul său. Cât vedeai cu ochii, până departe, de pretutindeni 
se îndreptau spre noi, zeci şi zeci de coloane de deținuți, zeci şi zeci de 
miriapozi, lăsând în urma lor nori cenușii de praf. Ore în şir au răpăit paşii în 


dreptul porții. 

Rândurile destrămat 
şi barăci. Un foşnet necontenit de haine z 
culori, zdrăngănit de vase, tropăituri de 
în urechi. Foarte mulți aveau pielea arsă 
omoplați. Ici, colo, apărea câte unul cu costumul de 
Erau brigadierii şi pontatorii lor, singurii care primeau haine din partea 
administraţiei. Ceilalţi, gloata, purtau hainele personale. O formulă pe cât de 
simplă, pe atât de economicoasă. 

Tata a venit la mine după lăsatul serii. Mi-a adus o bucată de pâine cu 
marmeladă. Sosise aici de câteva zile, timp în care şi-a făcut “rodajul“. În 
privința muncii, cel puţin, nu existau discriminări. Şi cel venit de o zi şi cel 
venit de un an aveau porție egală de lucru. La aceeaşi rație de mâncare, 


e o rupeau apoi în goana mare spre gurile de apă 
drențuite, peticite cu stofe de diferite 
paşi îţi persistau până seara târziu 
de soare, uneori cu răni ude pe 
doc maro nepeticit. 


aceeaşi normă. 
Tata părea abătut. Mi-a destăinuit că era îngrijorat de soarta mea.“ Nu 


ştiu cum vei putea face faţă acestor cazne ale iadului de aici“, a continuat 
el. Eu toată viața am muncit, dar asta nu-i muncă, băiete“. Am petrecut toată 
seara împreună. Nici nu bănuiam atunci că despărțirea aceasta va dură 


-82- 


şapte ani de zile. Deşi aproape toată noaptea i 
mea, dimineața am descoperit că jumătate pia închi 
şterpelite. Era evident că unul dintre cei câțiv F hainel 
se afla cu noi, săvârșise această ispravă. â deținuți 


aci Spre uimirea 
“ zi Sac mi-au fost 
e drept comun, care 


3, Peninsula 


Dis-de-dimineaţă, am pornit di n: 
rămas toți dintre noi cu apa de a A Pse, | aP oarta Albă, au 
cu pedepse de până la zece ani, arm fost expediati ile ani, inclusiv. Restul, 
Inghesuiți într-un camion, am suit şi am STII ra i 
am alergat printre mirişti uscate și, în sfârşit, am intr Va coline domoale, 
Acesta era un sat înfundat într-o vâlcea, din imediata îi eu aa Neagră 
De aici, peste casele scunde, pitite parcă după salcâmi z: rOplere a coloniei. 
aproape fără întrerupere, privirea îţi aluneca până în îi za cate bal 
unde pornea oglinda de argint a Ghiolului. La o aru rginea cealaltă, de 
malul de răsărit al acestui loc cu apă dulce, începea Teza de piatră de 
imptăse Penisul În remarce ae ee sm 
deținuților se a ăia af re La ora când noi poposeam acolo niirătil 
partea de dida cl a patru mii. Am fost conduși la o baracă aflată î 
ai Bta Tei ep construită atunci. Aici, în această Bac 
drept brigadier un stud e Li “pompe spăl înfințată, Ni se facuse cadou 
în e one lent, Lie Pompiliu, venit de la brigada 13 sau 14 
iarbă la soare, în s sa job pi A oştri colegi de muncă, ne-am întins pe 
Şi chiar E ii i pis : arăcii. O căldură dulce ne potopi trupurile trezea 
aceea va rămâne oile: ta Mi Dol 1t pe rupte de insolație, totuşi ziua 
Beta 1 p unica liniştită, pe care aveam să o petrecem la 
Erau cli â isuri Fi : 
E Asia spele poli At hi încă vii despre Canal se amestecau 
tuicilofie oa ct a pura cu freamătul apei îndepărtat. Au sosit 
pe sacii de haine îi aşte i ușiți, cu hainele îmbibate de praf şi noi călare 
neprictenoşi, p surâzători. Erau grăbiţi, ne răspundeau în fugă, 
Pen pai 
după MA Bl Hirstameat brigadierul ne-a pus să facem curtea lună. Imediat 
brigadierilor pen Elsa trecut la reorganizarea brigăzii, o boală a tuturor 
el. Brigada a fost împărțită în cinci grupe: grupa tinerilor, 


din care făce i 
am ŞI eu 
Ciniue. ŞI eu parte, avea drept şef de grupă pe studentul moldovean 


-83- 


Eu 


: intre masa de seară şi stingere eră destinat în bună parte 
Răstimpul ie tul timpului liber ţi-l petreceai cârpindu-ți hainele 
şedinţelor de et ie Ar dacă brigadierul nu-ţi găsea altă treabă, sau 
sau stând la aer în AIE Cel la bucătărie. De obicei, brigadierul veghea. 
dacă brigada nu era de c având grijă ca fiecare să aibă o ocupație care să. 
asupra întregului efectiv, prejurimile. 


] de sârmă şi îm 

Eta ta prea atent gardul IT il 

| Ti SE ie So a brigadierii relaţiilor pe care supuşii lor le aveau 
mare atenț 


cu deținuții, din alte brigăzi. 


4. Primele veşti despre Piteşti 


tră se afla brigada excavatoriştilor, al cărei 


ă în față cu brigada noas al că 
Eafă ini teriul profesional, s-a nimerit a 


brigadier, fiind ales în mod obligatoriu pe cri 


fi un om foarte cumsecade. - XR i RE: 
Din colțul barăcii noastre, mă uitam la vecinii noştri, cum îşi scoteau 


din cufere hrana rece, primită de acasă. Fără să iau seama, un tânăr se apropie 

de mine cu o gamelă de mâncare pe care mi-o întinde. Din discuţiile care au 

urmat, am aflat că era un fost elev al unui liceu industrial de prin Tg. Mureş, 
Lă 


căzut cu o organizaţie țărănistă. Mi-a mărturisit cum m-a urmărit toată seara şi 
că din vedere şi-a făcut o impresie bună, despre mine. A crezut de datoria lui 
să vină să mă prevină, în calitate de novice, până nu apucau alții să măia 
în primire, despre anumite lucruri care se petrec in această colonie. 
Francheţea lui mi-a plăcut, astfel am ajuns fără prea multă introducere 
la “studenţi“. De la el, ca şi de la alţii mai târziu, am descoperit că studenţii 
sunt priviți cu dispreţ şi suspiciune. Era suficient să declari că eşti student, 
pentru ca în jurul tău să se creeze o atmosferă de neîncredere, apăsătoare. 
Prea multe amănunte despre Piteşti nu mi-a putut da. Ştia că acolo, un 
oarecare Eugen Țurcanu, împreună cu banda sa, cu sprijinul din umbră al 
administraţiei, a declanșat un lanţ de bătăi şi cruzimi. În ceea ce priveau insâ 
acțiunile studenților din această colonie, după cum aveam să mă conving 
ulterior — mi le-a redat cu exactitate. lee, 
De la Piteşti soseşte aici un lot masiv de studenți reeducați, constituiți 
apoi în două brigăzi: brigada 13 şi brigada 14. Prima avea brigadier pe 
studentul în medicină Bogdănescu, a doua tot un student în medicină, pe 
Enăchescu. În scurt timp, aceștia au devenit spaima coloniei. Toţi brigadier! 
erau la cheremul lor, ei putând opera după bunul lor plac, ridicări şi bătăi în 
orice brigadă. 


-84- : 


a... 


Trambalările la studenţi se făceau de obicei noaptea. Victi 
un sac în cap, Cu care rămânea de obicei pe tot parc b a 
acest răstimp, pentru ca gemetele victimei să nu s re 
studenților“ cânta din acordeoane. Zsudă 

“La studenți“— pun în ghilimele, pentru că devenise o zicală 

ajunge oricine. Erau căutați cu precădere recalcitranţii, sau ar aa 
morală. Toţi cei care, într-un fel sau altul, incomodau administe fe A 
ajungeau la studenți și pentru simplul motiv de neîndeplinirea e Mu 
vremea aceea, neîndeplinirea normei era interpretată ca o do ded se 
voinţă şi sabotaj. pucca 
Printre numele de bătăuşi din brigăzile Studenților, rețin i doi 
brigadieri, apoi Climşiu, Crăciuna, Bordeanu, Lupaşcu. 30 Dar Sgl 

Pe studenţii Lupaşcu şi Bordeanu de altfel, i-am avut Şi colegi de ă 
deoarece făceau parte acum din brigada nr. 37. parai 

Ce urmăreau de fapt studenții ? Redeschiderea unui nou proces d 
reeducare, lucru pentru care de altfel au şi fost trimişi aici la Penn lă 
Acţiunea lor fusese susținută din umbră de însuşi fostul director al colo iei. 
căpitanul Georgescu. In schimbul acestui efort, studenții beneficiau de ze 
serie de avantaje. Pachete regulate, vorbitoare, locuri de muncă mai i 
cum era cel de la stadionul Constanţa. in ae 

“Ai avut mare noroc“, îmi zise binevoi “ai pi i 
E SER aer evoitorul meu, “ai picat tocmai la 

Ce se întâmplase ? De ce totul a fost subit lăsat baltă ? 

De cum soseşte la Peninsulă, în primăvara anului 195] un doctor pe 
nume Simionescu, studenții au pus ochii pe el. Erao persoană politică şi = 
om cu ascendent moral. De nenumărate ori a zăcut la pat în urma bătăilor 
primite. In cazul său nu s-a luat nici o măsură. Până la urmă, a fost omorât. 
Toată vina cădea asupra celor doi brigadieri, Bogdănescu şi Enăchescu. Se 
zice că a fost împins în zona interzisă Şi împuşcat. Ca o paranteză, la o altă 
colonie aveam să descopăr un caz similar, când un preot a fost împins cu de- 

a sila în zona interzisă şi împuşcat. 
aut: Multi ziceau daci primul brigadier, Bankovski, nu era străin de toată 
pa pita Sun, e ată cu această întâmplare, lucrurile încep să se schimbe. 
pa ii sic et de la minister ŞI mai mulți studenți sunt anchetați. 
esa pozitiv al acestei întâmplări a fost sistarea, cel puțin fățişă, a 
E pt di în colonie, domnea o stare de nesiguranță totală. Nimeni nu știa 
ada i Unui vedeau faza de reeducare depăşită, alții, dimpotrivă abia 
eh a ca pe vremea aceea, brigadierii, în frunte cu primul, 
» băteau nestingheriți deținuții. Acest fapt avea să ni se confirme 


el i se trăgea 
ratărilor. În 
“orchestra 


-85- 


= ww > 


a aceea, prin persoană propriului nostru brigadier. 
tei situaţii, avea să se producă abia în primăvara 
ea vechiului director Georgescu, cu căpitanul 
Lazăr, venit de la Făgăraş, unde era comandant la Cetate. Acesta avea să 
anunţe cu glas tare pe platou, în fața tuturor: "De aa! înainte nimeni nu mai Are 
dreptul să bată în această colonie, în afară de mine - Dar eu atunci nu mai eram 


acolo. 


de altfel chiar în sear 
O cotitură radicală a aceste! 
anului 1952, o dată cu înlocuir 


5. Mustaţa. Primele incidente cu brigadierul 


Cu această lecţie băgată în cap am intrat în baracă, unde brigadierul ne 
aştepta la o şedinţă de lucru. Într-o linişte de mormânt, Lie Pompiliu luă loc 
pe scaun. Lângă el, inginerul Comănescu din Bucureşti, pontatorul, un om 
brunet, scund, cu o privire liniştită. Aveam să descopăr în el un om 
cumsecade. Am privit cu atenție pe brigadier. Avea un chip frumos, nu cred 
că exagerez dacă spun angelic. Mai ales ochii săi de un albastru curat, nu 
trădau deloc gândurile întunecate ale brigadierului. Discursul său a fost 
scurt şi se referea în general la munca pe şantier şi disciplină. De pe o “listă 
neagră“, citi câţiva inşi, cărora urma să e sisteze pachetele şi vorbitoarele. În 
cele din urmă, fu chemat în fața sa un fost plutonier, care era învinuit, nu ştiu 
pentru ce faptă mai gravă. Am rămas ca trăznit când brigadierul, acest om 
atât de senin, s-a repezit cu pumnii asupra plutonierului, administrându-i cuo 
măiestrie de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare, lovituri în fălci, în piept, în 
omoplaţi, până l-a umplut de sânge. 

“Cine va umbla de acum încolo cu zvonuri şi nu-şi vede de treabă, va fi 
vai de mama lui'“, a țipat brigadierul. 

“Ce stai aşa, puştiule ?** m-a întrebat vecinul meu de prici, un fiontierist, 

care nu părea dispus să se lase intimidat, “asta a fost o mică demonstrație. 
Chiar în seara aceea, toţi noii veniţi am primit cărți poştale. In condiţii 
normale, aveam dreptul la o carte poştală pe lună şi la un pachet. Acest drept 
constituia un şantaj, rămânând la discreţia administrației şi a brigadierului. 
Conţinutul cărții poştale era standard:“Eu sunt sănătos“, o formulă 
obligatorie —“şi să-mi trimiteţi un pachet de alimente de 10 — 15 kg“. Când 
nu aveai dreptul la pachet şi totuşi scriai, formula era aceasta: “Vă rog nu-l 
trimiteţi pachet, am hrană suficientă“. Se nominalizau alimentele 


interzise; “Nu-mi trimiteţi medicamente“ era o formulă absolut obligatorie: 
Mai puteai cere haine, după caz. 


-86- 


| 
| 
| 


Locul nostru de muncă era "Mustaţa“, un 
coloniei, pe malul de răsărit a] Ghiolului. Visți se aflat în apropierea 
a > , i a specifică 
tata pietrei, care sosea în garnituri de la carieră e de aici era 
disiie imensiuni. Cele mai obişnuite fiind îoc eu 2 se spărgea pe 
om — ŞI ' x: = ări i 
e nibrituti ei pentru pavaj — mărimea reglementară fi a Unui 
de c ibrituri. eo icei, O brigadă îşi lua o garnitură în fară fiind cutia 
epuiza. Uneori, un deținut lua în primire un bolovan Primire, pe care o 
mare, pe care trebuia să-l macine în bucăţi cât oul. N e, masa, sau maj 
metru cub de piatră. Norma zilnică era un 
i Inainte de închiderea lucrului, pontatorul trecea de la oră 
grămadă. El raporta brigadierului Cât a realizat fiecare a grămadă la 
Uneor i, deţinuţii, în neputința lor de a-şi realiza no 
fel de fel de şiretlicuri şi subterfugii. Unii şterpeleau din ai recurgeau la 
alții introduceau în interiorul grămezilor lor bucăţi de aroc ceea Piatră; 
Era E e foarte mare, pentru că adesea erau prinşi şi bătuţi ca Pământ. 
„In afară de norma obligatorie, existau corvezile zilnice ale A Ozitor. 
uneia decovil, fie descărcări de vagoane, fie rulajul vagoanelo, rigăzii, fie 
ZA paz r încă 
rigadierii supravegheau cu strășnicie, pentru ca nici un ni dea 
nu-şi iara ca rămada sa, sau să aibă“timpi morţi“ eținut să 
e şantier existau şi milițienii c tul 
a i are treceau în i iodic Rărăi 
la câm ia inspecție periodic. B 
sii ea pir era 3.4 peneral GXCCutate de brigadier iii 
: ase ŞI, odată am văzut un miliți i ET Pee 
în omoplați, până l-a lăsat lat. Pi OMA un dețiuă lopata 
O căruță ă : ZA 
butoaie kai Eu de căi ne aducea zilnic prânzul din colonie, în câteva 
Pentru masă ia Ei obicei ciorbă de peşte, iar doi, mazăre sau năut 
Îasoare ii Să pai pi ze O oră. Când timpul ne permitea, ne întindeam 
acoperită a, af Al anu mbră nu exista. Exista un fel de magazie lungă, 
se îngăduia să i 3 q 1ar in Centrul şantierului, unde, când ploua prea tare, ni 
= ă = . . c: 4 
a ceata [os dacă, fireşte, mai exista loc. Zilele acelea de 
a . Edi ei Cat 
grave ale pielii € şi ne-au provocat laimulțirinsolații şi arsuri 
Vântul bă ici 
ătea : AA a : 
suflându-ne din e. A aproape necontenit, vârându-ne praf în ochi sau 
e a 1— aveam farfurii întinse — aproape toată ciorba. 
Că la muncă E soare torid, eram bucuroşi că vremea rămâne bună, pentru 
umede, ne în uia să ieşim, chiar dacă ploua cu găleata. În astfel de zile 
orceam în colonie uzi până la piele. 


-87- 


Adesea, după împărțirea mesei, în jurul Deal sic) scale și produceau 
scene ridicole şi în acelaşi timp dramatice. O ee Fe, e flămânzi cu 
lingurile întinse se îngrămădeau să radă mâncarea, e pe doage. 

Odată, câţiva inşi se îmbrânceau în jurul butoiului cu urme de pastă de 
năut pe fund, nici unul dintre ei nereușind să ajungă lângă vas. Deodată, 
unul din ei, cel mai înalt şi slăbănog, un țăran din țara moților SE după ce şi-a 
făcut vânt, ca şi cum avea de trecut un obstacol în înălțime, a plonjat drept în 
fundul butoiului. i 

Câtva timp, s-a auzit zgomotul lingurei alergând pe doaga butoiului, 
apoi un geamăt înfundat al omului, care rămas în poziție verticală, nu-și mai 
putea suporta greutatea corpului pe grumaz. După răsturnarea butoiului, 
slăbănogul s-a retras pe bâjbâite, cu fața şi hainele acoperite de o pastă 
gălbuie, vâscoasă. 

Brigadierul m- 
grămezi mari de pie 


a vizitat chiar în prima zi de lucru. L-am urmat între două 
tre, ascunşi de ochii celorlalți. Acum, prin mintea mea se 
făceau fel de fel de relații, date fiind informaţiile despre studenți şi chiar 

u. Avusesem ghinionul să fiu văzut în seara 


despre el, studentul Lie Pompili 
când discutasem cu excavatoristul. I-am răspuns totuşi cuviincios şi potolit - 


nici nu aveam altă soluţie — la toate întrebările. De altfel, nu s-a arătat pornit 
sau ranchiunos, cel puţin în prima parte a discuţiei. Mi-a făcut cunoscut că el 
este făgărăşean, tatăl său fiind originar dintr-o comună vecină, Hârseni, şi că 
îl leagă multe amintiri de locurile sale natale. Vroia să ştie ce impresie mi-a 
făcut colonia şi, în sfârşit, dacă am stat de vorbă cu vreunul dintre vechii 
“colonişti“, oameni foarte mulți dintre ei “înrăiți““, după propria sa expresie. 
L-a surprins urât, chiar l-a enervat, faptul că nu i-am adus la cunoştinţă de 
bună voie, că totuşi avusesem o astfel de întâlnire. Ticul acesta 
de““gelozie“aveam să-l descopăr la mai toți brigadierii. Fiecare se considera 
un mic dictator, preocupat de gândul cum să-și țină supușii ferecaţi în propriile 
lor lanţuri. A vrut apoi să-mi cunoască opiniile despre“ greşelile trecutului“. 
Gavrilă era pentru el un mare escroc, pentru că a băgat oameni cu duiumul la 
puşcărie, numai pentru a-şi satisface un orgoliu nemărginit. Tăcerea mea — se 
vedea —a avut darul să-l irite și mai mult. Mi-a propus o nouă discuţie pentru 
a doua zi, răstimp în care eu urma să-mi execut un proces de conştiinţă, ca la 
securitate. 

: Mult timp, reîntors la colonie, am zăcut cu fața în jos, pe prici. Nime 
mă întreba nimic. Aveam impresia că oamenii erau suspicioşi. Devenisem 
un om suspect, tocmai pentru cine era mai puţin cazul. Din motive uşor de 
înțeles, în atari împrejurări, nici eu nu le puteam spune nimic. 


ninu 


-88- 


Mai târziu, când, una câte una, stelele s-au 
m-am retras de unul singur în spatele barăcii. Î 
străluceau lumini feerice. Litoralul, Mamaia. Poate ee e 
mii de oameni dormitau în hoteluri luxoase, sau se pl pai i: Clipa aceea, sute şi 
Copil de oameni sărmani, eu n-am cunoscut cicid pe faleză. 
astfel de frumuseți. În fața mea, doar la câteva sute de a ată bucuria unei 
Ghiolului Şi coama de stuf tremurător a unei insule sin a » Se zbăteau apa 
Ce tristă îmi părea insula lui Ovidiu, în seara ai ice, , 
Era uimitor să constaţi câtă similitudine poate exista în 
la distanță de milenii. Şi chiar între oameni de altfel fără nicio ă 
sens şi vocaţie istorică. Din clipa aceea l-am iubit pe ere daia de 
mare poet, nu ca pe un cetățean al strălucitoarei Rome, ci mai zi e ZE i 
camarad de suferință, ca pe un frate care mă îmbărbăta Pee i E pe un 
Departe, marea urla agonic şi adânc, ca un animal Enea e n faptei. 
cerul rămânea ca lacrima. Ceva agoniza, ceva se scufunda tot mai i 
ireversibil, în lume. Altfel, geamătul mării n-ar putea fi atât de sfășietor IC şi 


de 
: SIE departe, peste mare 
ocurile dinspre miazăzi 


suferință, chiar 


“De ce freamătă iar marea 
Ca bătută de furtună 
Când pe cer i-atâta lună 
Şi s-a nins de stele zarea ?“ 


Erau primele gemete înfundate după atâta amar de aşteptare. 
N > iba zgomot de paşi. Tânărul din brigada vecină se apropie de mine. 
fa as tâns inima la gândul că brigadierul din nou ne pândeşte. l-am spus 
i ae re i: brigadierul şi mai ales că s-a interesat de discuția avută 
ai 4 dprfs aici, de Lie Pompiliu“ îşi arătă el dosul cu mâna. 
MR ese astea sarea. Vremea lor a trecut“. Imi puse mâna pe 
ci tă Hala Julică, n-ai să pățeşti nimic. Aşa am pățit toți, la început. 
cole tea amenință, promit, dar datoria noastră e să nu cedăm“. 
i cae ul a plecat şi eu am rămas încă mult timp acolo singur, 
a goarna lui Bică anunță stingerea. 
ci la E sși avut discuţii iar cu Lie Pompiliu. Pe un ton în aparență 
DO CĂ Ar upeiiui ră diete ga Areni Maat a in 
sp teo gadierului şi nici el n-a mai revenit niciodată asupra acestui 
ar afrontul pe care i l-am adus, nu mi l-a iertat niciodată. Mutarea 


-89- 


wo — 


mea disciplinară la o altă brigadă şi apoi închisoarea, numai lui Lie Pompiliu 
i se datorau în exclusivitate. 


6. Primul pachet 


Într-o seară, mai repede chiar decât mă aşteptam, pontatorul nostru mă 
citi pe lista celor cu pachet. Inarmat cu o traistă, am pornit încolonat — numai 
aşa se circula prin colonie — în rând cu alții, spre vorbitor. De obicei, pachetele 
erau împărțite de brigadieri, supravegheați de milițieni. Ți se lua dintre 

numele tău şi ți se deşerta în față. Pe rând, bucăţile de 


celelalte lădiţa cu se 
alimente erau tăiate în mai multe părți pentru depistarea biletelor, sau altor 


corpuri delicte eventuale. Pasta de dinţi se scotocea cu o sârmă în toate 
părțile. Adesea, pachetul îţi era dijmuit, pe motiv că depăşeşte greutatea 
regulamentară. Un lucru facultativ. i St Ă 
Ce reprezenta primul semn de la cei dragi, după atâta absenţă, este un 
lucru peste putință de povestit. Aveam senzația stranie că mă aflam undeva 
foarte aproape de casă. Mă purtam cu fiecare din acele lucruri cu duioşie, 
cum te-ai purta cu nişte ființe dragi. Nu ştiam că o bucată de brânză sau de 
slană, pot servi la un moment dat drept relicve sfinte. ni e 
Mi-am aşezat traista pe locul meu de pe prici. Zeci de ochi îmi iscodeau 
fiecare mişcare. Eram printre primii dintre cei nou veniți care primeau pachet. 
Cineva se apropie de mine şi mă întrebă mustrător parcă:““Ce ai primit de 
acasă? “Astfel de ocazii erau foarte dificile. Oricât ai fi fost de larg la 
suflet, nu puteai să-i împaci pe toți. Dar eu, puteam eu să mă despart de 
acele lucruri, chiar şi numai de o bucăţică, pe care mama le atinsese chiar 
cu mâna sa, cu câteva ceasuri mai înainte ? 

Poate nimeni din cei din jur nu înțelegea lupta ce se dădea atunci în 
mine. Și totuşi ceva parcă de dincolo de mine, mă îndemna să calc peste 
aceste poveşti sublime şi egoiste.““Imparte cu fratele tău totul, aşa cum împarți 
suferința. Tu nu vezi puntea care ţi s-a deschis chiar acum spre inima lui ? Nu 
vezi ocazia care ţi s-a oferit de a-i da un gaj despre tine ?“ 

Am chemat câțiva dintre făgărăşeni şi am mâncat împreună. 

O întâmplare simplă şi banală, aproape uitată. Douăzeci de ani trecuseră 
de atunci când într-una din zile întâlnesc pe stradă un fost deținut politic, 
Noară Nicolae: “Intotdeauna mi-am adus aminte de tine, cu multă 
recunoștință“, îmi zise el.“Nici nu ştii cât a valorat pentru mine creasta aceea 

de slănină pe care mi-ai dat-o atunci la Peninsula“. j 

După 20 de ani, nenea Noară, un țăran dintr-o comună din preajma 
Făgăraşului, Părău, își mai aducea încă aminte. : 

„Intr-o duminică, când brigada era scoasă la muncă “voluntară“; 
brigadierul mă anunţă că “azi vei rămâne la dispoziția lui Bobu“. Bobu acestă, 
ca şi Lupaşcu şi Bordeanu, era un student trecut prin Piteşti şi venit În 


-90- 


brigada noastră împreună cu ceilalți de Ia bri gada 13 şi 14 

ipernicit, încovoiat de spate, un om care nu-ți putea aa a T a uscat, 
prin prezenţa sa. Trebuia să frecăm şi să spălăm împreună cără decât milă 
ios, din dormitor. Cele aproximativ trei ore, cât am rep mizile de pe 
tăcut gura. Ba se înduioşa de amintiri “subversive, ba Ip Nu i-a 
împotriva“turnătorilor“şi brigadierilor. Fără să-mi dau seama î âcea foc 
redus la destăinuirile sale “dramatice“, mi-am deschis şi eu d ai încet, 
Bobu a aflat de la mine, ceea ce brigadierul nu a reușit să afle Cena Astfel 
dat seama că acesta era informatorul lui Lie Pompiliu şi că fusese mi-am 
într-o cursă, era târziu. Gafa nu mai putea fi reparată. Imi fusese m ae 
Bobu şi pentru ca totul să fie făcut pe deplin, țin minţe că l-am Sica = de 
gustare din pachet. Şi acesta, băiat bine crescut, bineînțeles, nu m-a ăi 


7. Bestiile. Mutarea disciplinară 


Pe vremea aceea, colonia avea doi primi brigadieri: Gujbă şi Bankovski 
Ambii fuseseră în civilie majori. Despre primul, bănățean, se vorbea în general 
frumos. De altfel, în puţinele ocazii în care am venit în contact cu el, l-am 
văzut întotdeauna pus pe aplanarea conflictelor. Nu același lucru se poate 
spune despre Bankovski. Mic de stat, dar bine legat, avea faţa arsă de soare 
şi brăzdată de riduri. Avea nişte ochi verzui, veninoşi, cu care, când te 
privea, parcă te înțepa. Îl evitam din instinct, mai ales că de câteva ori l-am 
surprins lovind deținuții. 

„Intr-o zi, nu ştiu cu ce ocazie, veni pe şantier la Mustaţă. După ce câtva 
timp s-a plimbat ca un comandant de oşti printre deținuți, suspectând şi 
muștruluind peste tot, s-a oprit în cele din urmă, urmat de o suită de brigadien, 
în spatele unor bolovani imenși, la umbră. La început, s-au jucat bâza. Dar 
nu bâza ca toată lumea. Jocul lor trebuia să aibă numere senzaţionale şi 
numai cel care dintr-o lovitură reuşea să-şi culce adversarul la pământ, 
producea satisfacţie deplină. Plictisiţi, se vede, de Jocul lor, de la o vreme 
au inceput să arunce cu pietre în lucrătorii din preajmă. La aceeaşi țintă 
aruncau toți deodată, pitindu-se apoi după bolovani şi chicotind. “Ia să vedem, 
care ii nimereşte scăfârlia“ zicea primul. Dar nici această distracție nu-i 
mulțumi. Ochiul ager al lui Bankovski descoperi într-un şanţ din apropiere o 
broască țestoasă. O luă şi o puse pe o piatră în faţa celorlalți. Lăsă broasca să 
facă câteva înaintări, apoi o trăgea de coadă înapoi: Vino aici, păpuşico, unde 
al Vrut să o ştergi?“. După câteva navete de acest fel, primul se enervă 
ki iiplsă, A răsturnat animalul pe spate şi a început să-l înțepe cu o 
pi în burtă. La fiecare înțepătură, cum era şi firesc, broasca zvâcnea 

Picioare, iar brigadierii izbucneau în râs. Navetele, răsturnările şi 


2078 


x 


E 


rile cu sârma s-au repetat de nenumărate i gând paie a dat 
boseală, Bankovski a răsturnat mica vietate pe spate ŞI 1-a împing 
Seine GE au a ub coadă. Cu sârma în burtă, broasca se zvârcolea 
sârma CU Putere BSE re amuzamentul brigadierilor. Dar mintea primului 
dopo e AND $ A pe cer alte şi alte combinaţii. Lângă sârma de sub coadă a 
îsi înfipt una şi tot aşa de jur iapreluta până când a inele pe Pântecul 
animalului o rozetă. “Dumnezeii mă-tii !“zise el, “ţi-am tăcut burta coroană“, 
ioadierii râdeau pe săturate. : : : 
Hei A tă E iti ţipă deodată inițiatorul jocului, ca şi cum ar fi 
strigat “Evrica“. Cu tăişul uneltei izbi cu putere un Bicin “Uite, d-le, că ştie 
să meargă şi în trei picioare ! la să vedem ș două! ȘIAL mal retează un 
picior. “Stai, stai, păpuşico, că n-am isprăvit“ şi îi retează şi celelalte două 
picioare. “Şut !* ţipă el, aruncând animalul astfel maltratat în picioarele 
celorlalți. Şi astfel a început jocul lor de fotbal, cu vietatea aceea care îşi 
trăia ultimele clipe. ă 
Într-o seară, abia ne întorsesem de la câmp, brigadierul mă anunță pe 
mine şi pe alt făgărăşan, Manta Ioan, să ne facem bagajul. Toată lumea a 
înteles că este vorba despre o mutare disciplinară. Desigur că mulți dintre 
cei care mă bănuiau de anumite combinaţii “oculte “cu brigadierul, date fiind 
discuţiile de la Mustaţă, s-au convins acum de contrariu. Un moldovean 
bătrân, chiar se apropie de mine şi îmi strânge mâna:“ Bravo, puştiule !“ 
Noul meu brigadier era o namilă de om spurcat la vorbă şi cu gesturi 
necioplite. Drăgănescu fusese şi el în civilie, după câte auzisem, plutonier major. 
În ciuda apucăturilor sale brutale şi a urletelor fioroase, aveam să mă 
conving că acest om nu era chiar atât de rău la suflet, precum părea. Chiar 
dintru început, o întâmplare a venit să confirme această afirmaţie. La una 
din mesele de seară, câteva linguri de mâncare — era iahnie de fasole — au curs 
pe podea. Manta, țăranul mutat disciplinar cu mine, s-a repezit cu lingura să 
adune boabele de fasole de pe jos. Tocmai atunci brigadierul intrase pe uşă: 
“De ce te înjoseşti în halul ăsta?“ I-a oprit el. “Polonicar, să-i dai un polonic 
de mâncare în plus“. Desigur, cu burta plină, îţi erau îngăduite asemenea 
expresii, dar nu-i mai puţin adevărat că mulți brigadieri nu s-ar fi sinchisit, în 
condiții similare de burta altora. 

„Locul de muncă al noii brigăzi se afla la distanță apreciabilă de colonie, 
chiar în apropierea carierei de piatră. Aici se construia un terasament 
probabil unul din malurile viitorului canal. Aşa se construia atunci canalul, 
lopată de pământ peste lopată de pământ, strop de sudoare peste strop de 
sudoare. Pământul pe care îl săpam de undeva de jos, îl urcam apoi Cu 
roaba pe dulap, la o înălțime de circa 5-6 m. Norma zilnică era, dacă îmi 
aduc bine aminte, 8 sau 10 metri cubi. Când ploua, munca devenea înzecit 


împunsătu 


-92- 


„pai grea. Dulapii alunecau, pământul se lipea de picioare Şi scul încât 
vârf ajungeai după sforțări titanice. Brigada era alcătuită în bu să oaie 
dobrogeni, oameni robuşti, cu cuferele pline de mâncare. aia e e 
pstia, câţiva mutaţi disciplinar ca şi noi. Brigada era calda dna Pe Angă 
cești e ca loc de 
Cât am stat la această brigadă, n-am primit nici un pachet. L 
parte faptul că în întregul răstimp cât am rămas la Canal, n-am DA i 
măcar o scrisoare. Brigadierul Drăgănescu mi-a declarat că el nu are ic 
cu mine, dar că nu poate să treacă peste anumite dispoziţii. ZE 
Hainele mi se rupseseră şi am rămas aproape fără Schimburi Când 
veneam câteodată uzi de la câmp, mă suiam pe prici şi aşa îmbrăcat să 
vâram sub pătură aşteptând dimineaţa. i 


8. Component al lotului disciplinar 


Între timp, prinsesem firul unui zvon privitor la acțiunea lui Lie Pompiliu 
împotriva mea. Se zicea că întocmise un raport către administrație, prin 
care făcea cunoscut că eu, împreună cu Manta loan şi un alt deținut 
Mândreanu, pusesem — de unde până unde — la cale o evadare. E apt care 
impunea mutarea noastră disciplinară la închisoare şi cum pe vremea aceea 
elevii şi muncitorii erau comasaţi la Gherla, eu eram destinat să ajung în 
noua citadelă a reeducării. Aceasta era, de fapt, intenţia lui Lie Pompiliu. 
De altfel, la o discuţie chiar îmi spusese:*“O să discutăm noi ceva mai încolo. 
Să vedem atunci ce păreri mai ai“. 

Dar, după cum o să vedem, lucrurile au ieşit tocmai pe dos de cum 
scontase el. 

Intr-o dimineață de octombrie, noi cei trei veniţi din brigada lui Lie 
Pompiliu, suntem anunțați de brigadier să rămânem la dispoziția “domnului 
prim Bankovski'“. La scurt timp de la ieşirea brigăzilor la lucru, am fost 
a pe Elateu circa 22 — 25 de oameni, percheziționați şi apoi încuiați în 
GĂRII CA or. De aici, pentru circa 0 oră, cu cătușe la mâini şi înjurați de 
a rigadier, am urcat în camionul care avea să ne transporte la Poarta 
ÎN oiocilpiecie penfen care, dugiibe ati ești pân Sata 
ete seu ei oale am fost restituiți Peninsulei. Unii ziceau că nu 
la a e tren care avea să ne ducă mai departe. Oricum, clipa 
E Sala na intre cele mai fericite din viața mea (scăpând garnitura 
la Ghesi se, eu scăpasem de fapt o ocazie sigură de a ajunge în iadul de 

a. Acest fapt m-a făcut să cred că totuşi, undeva rătăcită în cer, exista 


O stea care îmi purta noroc). 


-93- 


i 


ţi brigăzii lui Drăgănescu. Munca din ce 
lipsa pachetului ca şi cu celelalte mizerii, 
eau pe zi ce trece extenuarea fizică, 
iun gând frumos. Uitasem aproape 


nsulă am fost restitui 
e, combinată cu 
tre de robi, îmi spor 


A IC 

: î acum să încheg n! : 

pei sa ta vătasem pe de rost punctele din programul nostru 
şi dorul de - ; 


Inv: = distanței reglementare, cadența şi 
02 ina întinsă pentru păstrarea CI e. 5". ii. Mă mișcan 
cotidian. Na E eaieă capului deveniseră ticuri ŞI Opel tă mp 
a el de semnale. Mâinile altădată elastice şi subțiri, acum 

un au 


noduroase şi murdare, luaseră forma cozii de lopată. Diet a, deveniseră 
prismatice, crestate din loc în loc pe muchii. Din ui rile ue ale 
palmelor îmi mustea veşnic sânge. Pașii nu mai ştiau acum decât să 

fără încetare alături de ceilalți nenorociți, pe drumurile 


ărşăluiască ămi 
E: ărtate ale câmpiilor dobrogene. Xpide ae eta jat piine ne Casio] 
p te de toamnă ne biciuiau din urmă, ca pe nişte haite de 


i reci şi nesfârşite E : a ELA 
Ploi reciş i ici o speranţă. Tot mai rarele răsărituri de 


Sa dez e Rt : in 
adunături fără nici un vis, fără gs ti blat € 
lună, de pe malul mării, nu mai aveau asupra noastră nici o înrâurire. Uneori, 


luna venea să ne acopere cerul cu o imensă pată de sânge, culoarea sângelui 
nostru de pe bolovani. Lumea, visul, frumuseţea, totul murise pentru noi. 
Până aici nu mai răzbăteau decât instinctele noastre ancestrale, veşnica 
rânză goală, apetitul somnului. 

lată, aici lângă mine sunt oameni, oameni ca mine, care s-au transformat 
acum în simple obiecte. Cum aş putea eu să-i mai iubesc, când eu nu mai pot 
iubi nimic, nici măcar pe mine ? ză aid e 

În fiecare zi, cu gesturi supărătoare, în văzul a zeci de flămânzi, își 


drămuiau bucatele trimise de vreo soție sau mamă bună. Noi îi priveam cu 


priviri lacome şi tâmpe. Erau cinstiți în egoismul lor, o cinste care ne umilea. 
Adesea renunţau la suplimentul lor de varză în favoarea noastră şi apoi se 
ospătau liniștiți, cu sentimentul datoriei împlinite. sia 
Poate că eu uram mediocritatea acestor oameni, mâl mult decât orice 
pe lume, pentru că în indiferența lor eu înțelegeam că nu mai exist pentru 
nimeni. Şi cine ştie dacă atunci, această ură egoistă a mea, nu era singură 


modalitate la îndemână, de a lua act de existența altora. 


La Peni 
în ce mai istovitoar 
inerente vieții noas 


9. Dizenteria. Brigada “popilor“* 


Preponderența brigăzii noastre o constituia, după cum am spus, 
macedonenii şi dobrogenii. Oameni pentru care — unii fiind la o aruncătură 
de piatră, de casă — problemele pachetului și ale vorbitoarelor erau mult 
simplificate. Cine a apucat vremuri mai bune, cu pachete și vorbitoare din 


-94- 


Dai 


Jin, a reuşit să-şi creeze un echilibru fizic, cu care a plutit cât de cât d 
mizeriei. Eu şi alții ca mine, care nu am avut acest noroc şi pe d asupra 

osedat şi o constituție fizică încă neconsolidată, am pie Pisa 
apăsarea acestei vieţi. In timp ce unii se gândeau cu E: ri la refuz 
corvoadă la bucătărie, eu o aşteptam cu nerăbdare, pentru că stă ră d 
ocazia de a-mi umple toată burta cu morcovi, castraveți şi chiar go d Ir & 
Rodeam în general tot ce-mi pica în mână, fără prea multă bătaie ce a 
asupră consecințelor ce decurgeau de aici, asupra sănătății mele. x 
Venise luna noiembrie ȘI vremea se stricase de tot. Cât era ziua d 
mare, stropi mărunți de ploaie amestecați cu fulgi de zăpadă se învârtean, 

urtați de vânt în văzduh. Ca şi altădată, butoaiele cu mâncare ne urmau 

ână departe pe câmpuri. O ZI cu gogonele fierte, o zi cu Varză, 0 zi cu praz 
Cei cu cuferele pline nici nu se atingeau de gamele. Ba ne îndemnau Şi pe 
noi să facem la fel. Uşor de dat sfaturi bune, nimic de zis, când aveau burta 
plină. AZ , s E E at 
Ne serviseră la prânz numai praz în foaia lui şi pe deasupra rece ca de la 
gheață. Nu ştiu, prazul să fi fost de vină, dar de atunci n-am mai avut zi bună 
cu burta. Crampe, apoi temperatură şi, în sfârşit, diaree cu sânge. În 24 de ore 
jumătate din brigadă era bolnavă de dizenterie. Aveam, dacă nu mă înşel, un 
brigadier nou — Cişmileanu — venit în locul lui Drăgănescu. Acesta ne-a 
condus “în păr“ la infirmerie. Ne-am târât circa o săptămână printre bolnavi — 
lucram iară la Mustaţă — murdărind totul în jur cu “rahat“ şi sânge, fără măcar 
o zi de scutire medicală. 

Lăsaţi în mila lui Dumnezeu, încet, încet, ne-am făcut bine. Din brigada 
noastră cel puţin, n-a murit nimeni. Din colonie, da. 

Nu mult după aceasta, sunt propus de brigadier să fac parte pentru o 
noapte dintr-o echipă de““căcănari “. Era obiceiul ca din când în când, fiecare 
brigadă să alcătuiască o astfel de echipă. Criteriile de selecție, se înțelege, 
erau de obicei disciplinare. Majoritatea WC-urilor erau construite în spatele 
barăcilor, în aşa fel ca două câte două dormitoare să aibă acces la unul. În 
afară de acestea, mai existau încă vreo trei WC-uri comune. 

Echipa noastră lucra în noaptea aceea la curățirea haznalei din 
apropierea bucătăriei. Pentru scoaterea murdăriei se foloseau nişte căuşe 
mari, cu Cozi lungi. Transportul se făcea cu nişte butoaie, aşezate fiecare pe 
ec sa Un deținut între doi răzlogi trăgea din faţă, iar unul sau doi 
în ie gi ic i spate, după caz. Conţinutul se deşerta apoi undeva pe camp, 
Oricât e - marginea coloniei. O muncă mai scârboasă nici că se putea. 
BE bataie Dă enit, era imposibil ca măcar o mână de murdărie să nu-ți pice 
ini a - ă să-ți dispară mirosul, oricât te-ai fi spălat în condiţiile acelea, 

mp. 


-95- 


EEE 


«căcănar* avea şi un mare avantaj: lucrai 
Cu toate acestea, mina (E. e ravechielăi alfel obligatoriu. i ep e 
obicei epilog n E ee Apoi aici dădeai peste o echipă, sau mai multe de 

la e facilitând astfel un schimb de DOpaAțu şiopinii. 
Partenerii noştri de lucru veniseră din brigada “popilor“, cum le plăcea 
bigadierle Să e So eta prin colonie un şir de oameni încolonați, cu 
fetele descompuse şi pământii, hainele rupte sau astupate cu zeci de petice, 
Aşa arăta brigada “popilor“, nişte oameni hăituiți, înfometați şi huliți. Cine 
făcea parte din brigada “popilor'“, această brigadă de pedeapsă perpetuă, era 
privat de o serie de drepturi, în primul rând pachete, scrisori, vorbitoare. Era 
interzis cu desăvârşire orice contact cu ceilalți deținuți, de aceea orice 
deplasare prin colonie era făcută sub strictă supraveghere. Le fusese destinat 
cel mai cumplit punct de lucru, “Mamaia - Suna frumos numele, dar aici 
acest nume avea o rezonanță de moarte. Pământul era amestecat cu straturi 
subțiri de piatră. Orice lopată de pământ se lăsa dislocată după mari cazne. Şi 
totuşi, mort sau viu, vagonetul care ţi-a fost repartizat trebuia isprăvit de 
încărcat în clipa când se dădea semnalul de plecare al garniturii. Odată noua 


garnitură garată pe linie, fiecare se repezea ca năuc, spre vagonetul său. 
Fiecare clipă venea încărcată cu spasme de iad. 

De ce se făcea această discriminare cu aceşti oameni ? Pentru că acești 
oameni aveau vina de a fi preoți. Această vină se plăteşte exemplar. 

La început, înşelat de nume, am crezut că efectivul acestei brigăzi îl 
formau în exclusivitate preoții. Nu, sfera acestei noțiuni era mult mai 
încăpătoare. Pe lângă preoți, veneau în primul rând toți credincioşii care 
frecventaseră o sectă sau alta. Însuşi brigadierul la data aceea era un iehovist. 
Combinația aceasta îşi avusese în intenție cel puţin un scop machiavelic. 

Oamenii aceştia dezbinaţi de credinţă, se vor certa veşnic şi se vor 
mânca între ei. Lucru într-o oarecare măsură greşit. Aşa s-au lansat zvonuri 
calomnioase despre aceşti oameni şi ajunsese brigada “popilor “o sperietoare 
pentru întreaga colonie. a a 

Veneau apoi să completeze efectivul acestei brigăzi o seamă de deținuți, 
mutați disciplinar. : 

Din această brigadă, în fiecare noapte, se recruta în mod obligatoriu 0 
echipă pentru curățatul haznalelor. , 

„Noaptea a fost calmă, liniştită. Înspre ziuă, a început un vântuleţ rece 
dinspre mare. Încet, umbrele s-au mistuit şi peste câmpuri s-a aşternut O 
perdea străvezie de lumină. La picioarele noastre apa Ghiolului tremura ușor, 


ca un astru însângerat. : 
Apoi glasul goarnei a anunţat deşteptarea. Aşa ne-am despărțit de acel 
oameni, cu sentimentul că pe lume existau alții mai nenorociți decât noi. 


consolare, care mai târziu, avea să devină o normă etică. 


-96- 


10. Zubrinski 


Era pe la jumătatea lui noiembrie. Într-o noa ioasă î 
a fost scoasă pe platou, în vederea unei noi DE asi Intreaga colonie 
îndreptau spre centrul curții zeci şi sute de oameni, unii trairi Pe să 
i cufere grele, alţii cărând în cârcă pătura înţesată de boarfe. Coca 
” fiecare cu întreaga sa avere. 7Antr-un cuvânt 
În scurt timp, pământul s-a acoperit de bă] i insuli 
Miile de picioare frământau lutul fără hodină. Pierde priza & IAoc0 
amintesc de bună seamă, acel spectacol rar, când oamenii ei pat 
uterea nopții, ca nişte viermi într-o mlaştină, călcându-se ii e ii A 
icioare sau risipindu-şi sacii cu haine prin noroi. PE Ali 
S-au citit atâtea liste, s-a înjurat, s-a îmbrâncit toată noaptea şi pl 
ploua întruna ca Ia potop. caz 
Abia la deşteptare am reuşit să mă aciuiesc undeva într-o baracă î 
mijlocul unor oameni necunoscuţi. Un om de statură potrivită, cu ochii E: Ei 
înțepători, cu fața veşnic purpurie, ca după chef, cu mustața galbenă în 
furculiță, intră cu un aer solemn în dormitor.“Drepți!“ detună un glas piți iat, 
strident. Fiecare în cea mai mare grabă am luat poziția comandată. E 
“Unde mă-ta te trezeşti tu aici ?“se repezi el la unul care ir, se mai 
foia.“De azi înainte faceți parte din brigada mea. Eu cer muncă şi disciplină“ 
Noul nostru brigadier, poreclit de unii“câinele roşu“, fusese de profesie 
tot major, meserie ce îi lăsase urme adânci în întregul său comportament 
După el, om înclinat numai spre disciplină cazonă, noi trebuia să devenim 
mai înainte de orice militari desăvârşiţi. Nu era îngăduitor cu cei care nu 
mergeau în cadență sau nu băteau pasul“zvâcnit“la ordin; era irascibil şi 
suspicios. Nu suporta ca doi inşi să discute în preajma sa în şoaptă, credea 
că îl bârfeau pe dânsul. Umbla cu pieptul bombat, adesea vârându-și mâna 
ie lase: tai zeshici din dreptul inimii, ca la o adevărată tunică 
ră = du lon şi lins era întotdeauna uns şi pieptănat proaspăt, 
şcovană bărbierită. 
i, iai o vede cât de mult îl preocupa ținuta sa, care de altfel 
a zole u mizeria celorlalți. 
în pă de d rinski, în ciuda oricărui orgoliu, avea o mare slăbiciune: tinerii. 
sai a peruva îta mai favorizată A dacă se poate spune astfel, era 
pruni și Ri 9 usă de Chircă, un băiat brunet, frumuşel, căzut cu 
să ei isi senescu, din Muscel. F usese arestat împreună cu tatăl 
remarcat d. bai Air pareee: cu un frate. Chiar din primele clipe a fost 
epica asia gadier. Refuzând polonicul de supliment, ordonat de el, a 
el: Tu eşti tânăr, ai nevoie de mâncare mai multă decât alții“. 


-97- 


Convingerea lui Zubrinski era că toată vina pentru tragedia noastră 
purtau foştii politicieni şi demnitari. În semn de ocrotire, am fost mutat pe 
prici chiar lângă şeful de grupă. 


11. Taşaul 


“Noul nostru loc de muncă se afla undeva foarte departe, în partea de 
miazăzi a coloniei. O bună bucată de drum o parcurgeam pe jos, apoi cu o 
garnitură de marfar până la destinație. 

Aici, la Taşaul se executau săpături în pântecul unui deal unde se 
preconiza construirea unui mare triaj. La sosirea noastră aici, colina era aproape 
străpunsă. Pământul săpat era încărcat în vagoane şi apoi transportat cu 
trenul. Acum că era toamnă, burniţa fără încetare şi încă sute şi mii de metri 
cubi de humă mai aşteptau să-i trecem prin lopată. Amintirea Taşaulului îmi 
este dintre cele mai triste. Pentru servirea mesei eram scoşi undeva sus, pe 
buza râpei. 

Zilele treceau una după alta, măsurate de metrii cubi de pământ săpaţi şi 
de numărul garniturilor de tren care soseau şi plecau. Nesfârşite au fost 
cărările acelei toamne prin bostănării părăsite, prin tarlale lutoase, prin 
vânturi sărate şi reci. Cine mai avea răgaz să privească marea rosto golindu- 
şi acum valurile înspumate, numai la doi paşi de picioarele noastre ? 

Într-una din dimineţile acelea, posomorâte, tocmai urcasem în trenul 

care ne aştepta. La distanță doar de secunde, din spatele nostru, un tren în 
plină viteză, abia luase curba. La comanda fulger a şefului de escortă, soldații 
care se aflau deja în tren, au sărit într-o parte şi alta, amenințându-ne cu 
pistoalele întinse. Ni se ordonase să rămânem nemişcaţi. Mulţi am avut 
timpul să ne întindem pe burtă, pe platformele vagoanelor. După o izbitură 
puternică, a urmat un scrâșnet de fierărie şi vagoanele au prins a se ridica 
cu roțile din față peste alte vagoane, ca nişte animale enorme şi îndârjite. O 
parte din vagoane deraiară de pe linie, altă parte alergau cu boturile ridicate 
în vânt. Nu amuţi pe deplin țipătul fierăriei, când nişte gemete disperateau 
izbucnit dintre vagoanele, de alături. 

Am fost dați jos în cea mai mare viteză şi întinşi cu burta la pământ. 
Doi deţinuţi au fost prinşi între vagoane şi răniți grav: unuia dintre ei roțile 
vagonului îi retezaseră ambele picioare. Au venit în grabă la fața locului 
şeful de escortă şi milițienii. Câţiva inşi i-au strâns cu fâşii de haine cioturile 
picioarelor. Zadamnic. Sângele țâşnea fără întrerupere. A fost trimis un delega! 
la colonie după ajutor. Dar colonia era atât de departe şi delegatul a 105 
trimis abia după ce semnalele luminoase ale escortei au rămas fără rezultat. 


-98- 


25; [2 ee 09 


Se auzeau gemete tot mai stinse:*““Copiii mei, copiii meice rau: 
de neliniște. Cu feţele în țărână unii da Şi e ali - Toţi eram pătrunși 
Aici, acum, murea un Om. Îl vedeam, îi auzeam gemetele, îi pe A ui 
viață picătură cu picătură. Se stingea încet, implorând cz a area ; 
utea să-i dea. Dar ieri şi alaltăieri și atâtea zile la rând, în fEa Ce nimeni nu 
doi, trei, patru. Toţi. Toţi ochii muribunzilor noștri ne im e ee CA 
nu mai puteam mântui pe nimeni. Nu mai însemnam a ni ra Nu, noi 
Chiar nouă înşine ne devenisem de prisos. Ce forță ocultă a e anime, 
lume atâta orbire a firii ? Ce barieră, ce zăgaz poate fi acela ca BCE DE 
morţii curmă orice fel de apărare sau răzvrătire ? Dar iată aici lă Ara isa 
acest timp, în acest loc, existau oameni, alții ca noi, care ar fi 000 e, ii 
dureri, să vindece răni, să alunge moartea. Ei aveau ef aadtc apă 
în mâini şi rânzele pline. Orbiţi de glorie deşartă, treceau unul zi ae 
lângă noi, reci, aroganți, ca nişte ființe de apocalips. Man pe 
De ce nu i-am oprit niciodată să le spunem adevărul:“Fraţii noştri 
voastră este deşartă, blestemul vostru este apocaliptic. Când af Mer 
purtaţi pe umerii voştri demnitatea de oameni ? De ce nu înțele zii 
orbire nu vă lasă să vedeţi această clipă a şansei, unica, când adi ie 
voastre s-ar putea rosti cel mai mare adevăr al nostru, al pacea Apa : 
presus de toate ființele pământului ! iese Se 
Şi dacă totuşi, v-am spus toate acestea prin graiul durerilor și morții 
noastre, de ce n-aţi luat aminte ? Voi aveţi o singură credință: istoria. tă, FE 
veni clipa când veţi afla adevărul: nu există istorie. Există doar ființa, acea 
Pinire ară sfârși această moarte continuă cu care se sfârşeşte lumea. Există 
Hp cânte „ ascuns sub sânge şi lacrimi, cântecul neamului nostru, suflet 
„Până aici nu ajunge istoria, nici ici 
trium, pesta pci € a î nici spadele voastre, nici marșul vostru 
e aa Basa E la colonie, totul era de mult sfârşit. Înfăşurat într-o 
ză ia su picioare e retezate fu aruncat pe un maldăr de paie. Pleca nu 
pe n ii 95 nu să fie petrecut spre cele veşnice de cei dragi ai săi, 
rai te Sp. i Acola unde la capăt de drum, un părinte cucernic 
fară și fără căruia în etu la Dumnezeu. Deţinuţilor, acestor oameni fără 
eo CER e-a rămas nici acest drept alunui mormânt independent. 
Dobrogei eva, într-o groapă ca atâtea altele, uitate pe pământul 
A ala lui îl vor aştepta la nesfârşit. : î 
Pierduse şa cu burțile întinse pe pământ, poate un ceas, poate două. 
m cu totul noțiunea timpului. Acum ne ridicam să pornim din nou la 
m, cu hainele îmbibate d 
ate de apă. 


-99- 


12. Fiul şi tata. Vorbeşte un laş. 


Baraca noastră făcea parte dintr-un grup de alte patru barăci, aşezate 
câte două cap la cap şi unite la mijloc de cele două spălătoare și camere ale 
brigadierilor. Tot acest ansamblu avea forma literei H. Intreaga parte de 
răsărit a coloniei era populată cu asemenea H-uri. Pe latura opusă nouă 
exista brigada renumitului Matei şi a lui Cişmileanu, acesta din urmă fost 
spărgător de case de bani. 

Matei, acest om căruia i se dusese vestea în întreaga colonie, era un 
slăbănog, cu fața uscată, veşnic cu buzele rânjite, dezvelind doi dinți laţi şi 
strălucitori de platină. Se vorbea despre el că era omul cu suflet de piatră 
Niciodată nimic nu-l înduioşa. Pentru această „calitate” a fost pentru mult 
timp mâna dreaptă a lui Bankovski. 

Chiar în brigada vecină nouă, se nimeriseră fiul şi tata Marinescu — o 
familie de prin Muntenia. Bătrânul fusese țăran, iar fiul student. Cum era 
firesc, îşi duceau viața mai mult împreună. Dormeau laolaltă, mâncau laolaltă, 
munceau împreună. N-am înțeles niciodată ce ar fi putut stârni gelozia 
brigadierului, al cărui nume regret că îmi scapă. Destul că în capul său se 
născu un plan diabolic. Pentru a-l întărâta pe fiu împotriva tatălui, va trebui 
mai întâi să-l câştige pe primul de partea sa. Astfel el va fi primul, cel care a 
făcut dovadă că acest mit al legăturii paterne şi filiale nu-i indestructibil. Va 
rămâne un exemplu şi pentru alții. 

Şi rânjetul diabolic al brigadierului îşi dezveli în cele din urmă taina. 
Într-o seară, la o şedinţă de lucru, tânărul Marinescu ieşi în faţa brigăzii şi 
arătându-şi cu degetul părintele, zise:“Uitaţi din pricina cui sunt eu aici“. 
Apoi, apropiindu-se de bătrân, îi trage o palmă:““Na, pentru educaţia pe care 
mi-ai făcut-o !*. Tremurând tot, din încheieturi, tatăl său îl prinde fără ezitare 
cu o mână de grumaz, iar cu cealaltă îi arde o palmă de-l culcă la podea:“Na, 
ticălosule educaţie !“ 

Despre acest eveniment s- 
mai ales Matei, au găsit un pretext în p 
De aceea, foarte mulți nu-i credeau străini nici pe alț 
tragică scenă. ; 

Întotdeauna, când se producea o evadare, întreaga colonie eră 
pedepsită. Mijlocul cel mai la îndemână al administrației era sistarea pachetelor 
și vorbitoarelor. Cu puţin timp în urmă, doi deținuți au reuşit să fugă şi să-și 
piardă urma. Era un record, dacă avem în vedere că aici, în Dobrogea, toate 
tentativele de evadare eșuaseră, până acum. Nu depăşirea cordonului de ostași 

ar fi constituit punctul cel mai greu din programul complicat al une! evadări, 
deşi şi acesta prezenta riscurile sale. Exista însă o zonă de siguranță pe tot 


a discutat mult în H-ul nostru. Brigadierii şi 
lus pentru râsul lor isteric şi nepotolit. 
i brigadieri de această 


-100- 


"au făcuți 


a 


ntinsul Canalului, care cuprindea o bună parte din Dobr 
este tot cu trupe MAL. apoi denunțătorii. Nimeni nu eri 
câteva zile. Cel mai fericit caz pentru un evadat era să nu fi 
Zonă â Canalului. Atunci era restituit coloniei de unde plecase şi : 
exemplar, pentru ceilalți. Era schingiuit, pus la stâlpul iri ai 
unde fiecare putea să-l scuipe, sau să-l lovească etc. Era pede aie et, 
ori: o dată pentru suferința lor fizică — ridicarea pachetului şi celelalt psi 
entru că le-a pătat “onoarea de deținuți cinstiți pe drumul «e, ţa ea 
Desigur, astfel de păreri aveau o audiență mai mică, dar ea Tre 
Reabilitarea, această gogoriță a administraţiei, a persistat ani de zile ine ia 
de muncă, făcând parte din mecanismele care susțineau perpetuarea sil a, 
Dacă îţi realizai norma, dacă erai disciplinat, dacă-ți schimbai vechile Eee 
vei fi reabilitat. Schema, după cum am spus, era diabolică renal îi 
condiție a reabilitării, era practic un lucru irealizabil, 0“fată mor ie 
care “spărgătorii de normă, cei câțiva renegați, cu putere de poa i 
dispuşi să facă jocul administraţiei — o împingeau mereu înainte. Reabilitare = 
rămânea un vis care mereu ţi-l flutura pe la nas şi atât. Unii au numit ace tă 
fantomă a reabilitării şi poate nu fără temei “un antidot împotriva lucidităţii 
Dar când şi manevra aceasta dădea greş, şi dădea aproape întotdeauna. 
trecea la represalii fizice şi morale. Sa 
E Dacă nu-ți îndeplineai norma, nu putea exista decât un singur motiv: 
nu vrei să-ți faci norma şi nu vrei pentru că nu ţi-ai schimbat încă 
concepțiile“. Astfel, norma devenea pretextul unui calvar neîntrerupt 
Intr-o seară, un miliţian ne vizită brigada. Se afla în cadrul ușii. gata să 
plece, când ne aduce o veste, pe un ton cu totul confidenţial:* citi i Cei doi 
banii care au evadat au fost prinşi ?* În ata aa 
Dude), probabil măgulit de această confidență a 
Această declaraţie = Shit uluira: blo e 
iuți n 2 corali pontatorului avu darul să declanşeze o serie. de 
ala E a zis domnul pontator“ îl aud pe unul de lângă mine că mă provoacă 
A E Acla Ze și erai dumneata în locul lor ?* 
Om cinstit Vegas. as je Se e, să mă contrazici ? Eu am copii ca tine şi sunt 
„Toată lumea vrea să se ioaica alis MA a 
chiar mai FE UBARtoRi decă, f3E că acasă. Ba ăştia care au evadat, erau 
inteapa NU Vreau să mă cert cu tine“ îmi zi 
erlocutorul mesa «3 u tine“ îmi zise acum pe un ton potolit, 
- unu sunt nici turnător, dar nici nu sunt de acord cu ce 


gea, împânzită 
sta mai mult de 
e prins în această 


-101- 


ci toți sufereau. Ceea ce ne dă puterea Și 
rezistăm este legătura cu casa şi pachetul. Atâta timp cât înfeciua împreună 
nimeni nu are dreptul să ne trădeze, să ne SpORgAocA această su erință, Aceştia 
au dorit să-şi salveze propriă viață, fără să se gan paie ce se va întâmpla ci 
ceilalți trei mii. Şi să zicem că numa! Zoe am dat ortul popii în urma 
represaliilor, câte mai mult, zece sau doi ? j ; 

În aparenţă o logică susținută. Zic în aparenţă, pentru că fondul chestiunii 


discuţiei se sprijină pe O mare eroare. Se limitează totul la orizontul sârmelor 
ghimpate. Administraţia devenea astfel un forum absolut, logica tabu. Este 
de mirare, cum mulți dintre aceşti oameni care judecau astfel, altădată au 
îndrăznit să aibă opinii, să înfrunte prejudecăți ideologice, într-un cuvânt să 


fie lucizi, să fie ei însăşi. 
Au evadat nişte oameni + ( 
Nu-i liber să facă fiecare cu Viaţa sa ce po 


altora ? Acesta este riscul însăși al existenței. Ș 
Trăind într-o stare de interelații unii față de alții, e firesc ca fiecare 


acţiune, a fiecăruia dintre noi să afecteze pe alții. Vina revenea administraţiei 
care a extins sfera responsabilității asupra întregii colonii. Potenţialul nostru 
sufletesc scade pe măsură ce în noi se înstăpâneşte laşitatea. Instinctele 
frustrate de la drepturile lor fireşti, devin feroce, depăşindu-ți adesea voința. 
Atunci tu vezi, în ceea ce-i adevărat şi drept de văzut. Toţi, fără excepţie, am 
devenit laşi în suferință. Deosebirea între unii şi alţii este numai de grad, 
pentru că undeva, nemărturisit, fiecare din noi purtăm germenele laşităţii. 

Doar la câteva zile după această întâmplare, tot pontatorul aruncă o 
nouă sămânță de discordie între noi. In cursul unei anchete efectuate la 
ordinul administrației, citi de pe o listă peste o sută de organizaţii subversive, 
care funcționaseră în țară din 1944 încoace. F iecare dintre noi urma să fim 
depistaţi ca făcând parte dintr-una din aceste organizații. 

“Vedeţi“ zise pontatorul, pe un ton vădit afectat, “câte am fost în stare 
să facem ? Şi mai avem pretenția să ieșim afară ?“. 

Erau într-adevăr fel de fel de nume bizare de organizații: Pajura Neagră, 
Vulturii, Frăția de sânge, Sumanele Negre, Sumanele Albastre, Ora H etc. etc,, dar 
putea fi oare acest fapt concludent, din punctul de vedere al pontatorului ? 
Câţiva erau de părere că da. După aceștia, numai existența partidelor istorice 
ar fi fost arhisuficientă. Atunci, de bine de rău, ar fi existat o scuză, asta a fost 
situaţia în trecut, până când dv. aţi binevoit să luaţi puterea, dar după aceasta, 
basta, ne-am pus cenușă în cap şi am tăcut chitic. | 

În imediata mea apropiere, doi ţărănişti, un muncitor din Medgidia şi un 
avocat din Bucureşti, comentau şi ei evenimentul. Avocatul era preocupă 
mai mult de intenţia administraţiei, dacă nu cumva preconiza fragmentareâ 


Argumentul Jui era acesta: Ai 


2 Cu ce mă prejudiciază pe mine afacerea asta? 
fteşte ? Că au pricinuit suferință 


-102- 


PI 


coloniei pe culori politice ? Acest fapt ar fi dezvăluit al 
Odată făcute aceste discriminări, administraţia put alt as 
Sau era posibil să fim restituiţi în acest fel înc e 
delimitate pe categorii politice. Lucru de altfel BftziBu e) 
acest sens circula mai de multişor prin colonie 1, 
Părerea avocatului era că o eventuală închidere 
indiciu că lucrurile merg spre bine. 
Celălalt, muncitorul, se arăta foarte șocat de felul « ce a 
ontatorul a pus problema:“Cum adică, să nu mai avem NA onat. în care 
afară ? Pentru că am făcut atâtea organizaţii ? Ce Vai ir să ieșim 
erau de două ori mai multe 7“, apoi vorbi de câteva organiza a, chiar dacă 
pe care el le cunoştea, dorind să sublinieze faptul că le subversive 
organizație n-a avut la bază principii antisociale. Majoritatea Er AC, de 
acestor organizații au fost oameni idealiști, dezinteresați. Departe ue ca lor 
o contradicţie, această nomenclatură a organizațiilor, era un a meta 
ascunde aceeaşi intenție comună. După el era îmbucurător faptul e: d e a 
amenințărilor de sugrumare a ființei naționale, țara nu a stat pasi în fața 
mărturie că noi românii, dorim libertatea. Pasias era o 
“Nu trebuie să ne inducă în eroare trucul acesta“, continuă el. “după 
i Gl E ficarea înseamnă vinovăţie. Mai curând ar trebui să ne Ea 
esplă Eni lucrurilor, că irc la isepetia penelor, Crezi a eve 
Avocatul părea plăcut surprins. 


pect al lucrurilor, 
fel jongla cu noi. 
Or care urmau a fi 
întrucât un zvon în 


a Canalului era un 


13. Iarna. Destăinuirile brigadierului 


ret ea după mutarea în brigada lui Zubrinski, am luat din nou 
îmi area alla) pachetul îmi era mai mult decât necesar. 
împotriva Seara un cojocel cu mâneci, cu care aveam să lupt de acum 
dA Eva vezi 1 rece care se înstăpâni prin aceste locuri. Au fost de ajuns 
mai fie posibilă a ca înfigerea cazmalei în pământul ca piatra să nu 
nspre mal citatul a insă se putea sparge. Aşa am ajuns din nou la Mustaţă. 
într-o o lindă in sg o pojghiță, lată, de gheaţă care încremeni apa 
se aşternu un str f TEIUE d, peste tufele de stuf ruginite din insula lui Ovidiu, 
De dimineaţa i Subțire de zăpadă. Zilele păreau acum lungi ca anii. 
tăciun, gerul până seara luptam cu vântul rece şi cu bolovanii. După 

, a atins punctul culminant. Crivăţul din stepele calmuce se 


-103- 


plimba nestingherit prin această pârtie, deschisă spre largul mării. Tăişul lui 
pătrundea până la os. Bee iai 
Într-o noapte, vântul, în turbarea lui, a smuls câțiva stâlpi de lumină 
_a contenit zile în şir, acoperind cu nămeți câteva barăci 
le am fost opriți în Colonie pentru deszăpezire şi refacerea 
stricăciunilor. Prin februarie, gerul cedă puțin câte puțin. În sfârşit, un 
soare călduţ îşi profila razele firave peste câmpuri. Era ca și cum o mână 
uriaşă care ne ținuse sugrumaţi în cleştele sale, se desfăcea încet, redându- 
ne răsuflarea întretăiată şi speranța pierdută. 
În sistemul nostru de viață, cu toate acestea, totul rămânea neschimbat 
Ţineam mai departe şedinţe de lucru, se discuta de normă, de indisciplină, je 


pedepse. Să E: ui 

Într-o seară, la o astfel de şedinţă de analiză a lucrului, brigadierul scosese 
la beştelit în fața brigăzii, pe un avocat din părțile Bucureştiului, Teodorescu. 
Acesta era un om puţinel la trup, liniştit, calm, aproape enervant prin calmul 


său. 


electrică. Viscolul n- 
mărginaşe. Câteva zi 


?* îl întrebă Zubrinski. 


“Când ai de gând să te pui pe treabă 
se acesta. “Pachetul meu 


“Nu pot munci mai mult decât muncesc“ zi 
tăiat, iar mâncarea de la cazan, să nu mai vorbim de ea“. 

“Ce-i fi voind, limbi de fazan?“ ţipă brigadierul. 

“Nici vorbă“ replică celălalt “dar între limbi de fazan şi ciorbă de varză 


acră, mai există o mie unul de feluri de mâncare“. 
i“, îl apostrofă celălalt din ce în ce 


“Deşteptule, te pricepi la parlamentări“* 
mai enervat. Între timp, îmi face semn să ies în fața brigăzii. “Priveşte-l“ arătă 
el spre mine“e numai un copil, mai slab ca tine. El de ce poate munci şi tu 
nu 7“. “Tu ce părere ai?“ mă invită el la discuţie. 

Nu puteam să mi-l ridic în cap pe brigadier, dar nici nu puteam fi nedrept 
faţă de altul. Situaţia era astfel cât se poate de delicată.“Eu nu am nici 0 
părere, pentru că nu am dreptul să am nici o părere“am zis eu. “Chiar azi am 
lucrat alături de domnul Teodorescu şi am observat că grămada dumnealui 


de piatră era la fel ca şi a mea. 

Ochii lui Zubrinski vărsau scântei. A doua zi, de cum ne-am întors de la 
câmp şi am servit masa de seară, sunt poftit de către şeful de grupă la domnul 
brigadier. Mă aşteptam la tunete şi fulgere. Dar m-am înşelat. Mă pofti să 
iau loc lângă el, pe pat. Părea liniştit, chiar tandru. Mă asigură pe cuvântul 
său că nu se va întâmpla nimic, dar voia să ştie de ce am ținut partea lui 
Teodorescu. Eu am ripostat că nu ținusem partea nimănui. Nu l-am putut 
convinge, apoi Zubrinski începe să-mi ţină veşnica lui teorie despe 
putregaiul partidelor“istorice“din țara noastră.“ Tu ştii că eşti O victimă a 
acestora? “îmi zise el parcă înduioşat. Tăceam. Mă privi şi el câtva timp; 


l-aţi 


-104- 


PD 


iun cuvânt, parcă molipsit de tăcerea mea. “Mi-e milă de ti 
ţi-ai distrus-o în puşcărie“ zise el în sfârşit, punându a a ale ataape 
culat de lângă mine şi privi pe fereastră afară Er e a pe Creștet. 
: i . 3 . Ei De > 
sticla lucie fluturaşi albi şi moi. Se aşeză din nou pe pat pa izbea de 
umnii între genunchi. “Tu ştii că am și eu acasă un pici ca ti ju angându-și 
avea lacrimi în ochi şi fața înflăcărată.“ Chiar așa, de vârsta ta. mei il, 

5: Se > A . . i ii â 
îi poţi semăna“. Afară vântul se auzea chiuind prin sârme aa a 

“Grea iarnă a mai fost aceasta“ am zis eu, aşa ca să schi b 

“De ce nu vrei să fim prieteni? E i Da Aa 

n ? Eu sunt dispus să-ți fac oric i 
Vrei să te pun şef de grupă?“ dacie 

“Nu, domnule brigadier“. 

Era vădit, omul acesta avea ceva pentru mine. Ştiam, de aseme ă îi 
stătea în putere să-mi facă oricât de amară voia viaţa. Şi totuși atâtea u sii 
ne despărțeau, făceau imposibilă o apropiere reală. De ce dacă ține la ia 
îmi ziceam, nu mă tratează ca pe un om demn ? Aveam convinge sea 
intenția lui era să mă facă informator sau cine ştie, auzisem că o seară de 
brigadieri practică homosexualitatea, eu urmând să constitui o nouă aia 
Gap presupuneri, neîntemeiate, dar oricum ele existau. iai 

ă rog să nu vă supăraţi dacă vă întreb ceva: cu băi 
ț :cu băiatul i 
îi osocedat dv. tot la fel aţi 

«e ee ma > . 

De ce nu? se miră el.“Eu nu vreau ca tu să cazi sub influența acestui 
putregai istoric“. Aşa vedea el lucrurile şi poate era sincer. Aşa ştia el să 
E = . . ... 3 a 
iubească, handicapat de idei politice, preconcepute, şi nu ştiu cine ar fi fost 
în stare să-l debaraseze de aşa ceva. 


făr 
care 
S-a S 


14. La vorbitor. Părăsesc definitiv canalul 


al e 1952. In duminica aceea plutea pe cer un soare 
ei aa ŞI Sul nu fuseseră nicicând. In partea dinspre apus a 
CM, Se a paşi de malul Ghiolului, aştepta o grămadă de oameni şi 
Se a faze rai încă şi acum dinspre Mamaia, cu desagi în spinare și 
îniilimpale sie i le țării porniseră spre noi rudele noastre. Așteptam cu 
anii iseaţie rigadierului cuo nouă listă. Mai întâi un reprezentant 
înnzţie de clasii a prezenta la cei sosiți şi întocmea mai multe liste, în 
i Sa Cetea ea vorbitorului. Listele, cu numele celor căutaţi, erau 
Toată dinnipu aaa Tilor. Dacă nimeni nu avea nici o obiecție, intrai la vorbitor. 
rin a pia BEE marea aceea de oameni, nutrind totuşi speranța, 
Cuo nouălistă. ampla vreo minune. În jurul amiezii, brigadierul poposi 

Se opri surâzător drept în faţa mea:“Te faci frumos şi îţi iei 


-105- 


sarsanaua cu tine“. De emoție, mă năucisem de tot. Primul vorbitor !... Mai 
întâi, am răsturnat cufărul unui om cu mâncare, apoi alergând spre WC m. 
am împiedicat şi era gata să-mi julesc nasul. Dar iată-mă pe uşa vorbitorului 
După ce m-am lăsat luat pe sus şi înghesuit din toate părțile, am început 
să dau febril din mâini pentru a-mi face loc spre plasa de sârmă. Ne aflam 
o masă de oameni într-un ţarc, de jur împrejur cu gard solid de lemn, înalt 
până la subsuori. De aici până în tavan se întindea o plasă de sârmă. La o 
distanță de circa 70 cm se afla alt gard şi altă plasă de sârmă. Culoarul 
dintre cele două garduri era rezervat manejului milițienilor. Abia în partea 
cealaltă puteau fi zărite rudele noastre. Câtva timp, m-am învârtit în toate 
părțile fără să descopăr ceva. Ceea ce o dezavantaja pe mama, în aceste 
împrejurări, era statura sa extrem de scundă. Când am ajuns în fața ei eram lac 
de transpirație. Toată lumea era grăbită, să profite la maximum de jumatea de 
oră disponibilă. Supraveghetorii, grăbiţi să isprăvească odată cu afacerea 
asta, umpleau cu oameni spaţiul până la refuz. Aşa se face că în fața plasei 
de sârmă se formau două, trei, sau patru rânduri, depărtarea de ceilalți 
mărindu-se în felul acesta simţitor. Toţi urlau cât îi ținea pieptul. În timp 
ce eu ţipam spre capul mamei, ea îmi făcea semne disperate la ureche că 
nu aude. Câteva cuvinte răzlețe, însoțite de anumite semne care hieroglifau 
prin aer intenţia, au străbătut totuşi dintr-o parte în alta: 
Eu: “Tata... sora... nepotul...“ 


Ea: “Pachet... Bine... 
Apoi mama a început să plângă, a scos o batistă din sân, din care a 


desfăşurat niște poze. Acest fapt a produs un incident cu milițianul, care era 
cât p'aci să sisteze vorbitorul. 
La rândul meu, eu am ridicat palmele în sus, indicându-i locul 
crăpăturilor. Atât i-a trebuit. Din clipa aceea dialogul a fost practic întrerupt. 
Cum plasa de sârmă fusese dată proaspăt cu motorină, multora li s-au 
imprimat dungi negre pe faţă. Acest fapt a constituit pricini de neliniște 
pentru rude. Multă bătaie de cap au mai avut unii până au reuşit să le explice 
toată tărăşenia. fară 
Vorbitorul luă sfârşit. De o parte și alta a gardurilor de sârmă, milițienii 
munceau de zor pentru eliberarea spaţiului. Se fluturau mâini, se urlau 
ultimele cuvinte duioase. Ce bine era la aer! Extenuat de năduşeală şi 
amintiri am rămas câtva timp pironit locului. Câtva timp am urmărit pârâul 
de oameni care se revărsa pe drumul din marginea coloniei. Mama n-a ma! 
fost de găsit. M-am îndreptat spre mijlocul platoului unde se împărțeau 
pachetele aduse. Am avut norocul să cad pe mâna unui om cumsecade, care 
mi-a cedat și scrisoarea aflată înăuntru. Astfel, am aflat că mama venise 
să mă vadă aproape în fiecare lună, dar că întotdeauna până acum fusese 


-106- 


pu PI a 


4. [se motiva că nu-mi îndeplinisem norma. Ce risipă de timp. d 
bani de pomană. Şi unde mai pui că tot cam la două luni se zi e 
| Ja Poarta Albă să-l vadă pe tata. Imi scria că luase legătura cu mama lui E 
pompiliu şi că fusese asigurată că fiul ei îmi poartă de grijă. Ce pove şti! 
După o emoție devastatoare, a urmat bucuria amintirilor. Mă simţeam 
| arcă aş fi fost cel mai fericit 9 de pe pământ. Să mai existe cineva pe 
| lume care te iubeşte atât ? Era parcă prea mult. Cu aceste gânduri am petrecut 
| ore de-a rândul, întins pe prici, cu 0 haină pe cap. După un timp, o întristare 
subită a început să mă cuprindă. 
De ce atâta durere, atâta osteneală pentru mine ? Meritam eu toate 
astea ? Dar dacă tot ce am făcut a fost un simplu capriciu, un simplu orgoliu 
e care apoi l-am împodobit cu visuri şi gânduri frumoase ? Atât de puțină 
ambiţie în fața unui atât de colosal sacrificiu ? Şi, chiar dacă am iubit libertatea 
aceasta poate egala tot ce am cerut altora în schimb ? În ultimă instanță, 
rămâne un singur adevăr. Visul, opinia ta. Tu ai făcut o alegere, ţi-ai asumat 
doar dreptul de a opta. Tu ești somat să te întrebi acum cu toată sinceritatea, 
ce valorează mai mult, propria ta opțiune, sau refuzul de a opta, deci refuzul 
propriei tale conştiinţe. Pune în balanță totul, ce trage mai greu la cântar; tu 
cu opțiunea ta, sau ceilalți cu sacrificiul? Aici, ființă misterioasă, este problema 
ta. Dacă timpul, istoria, îți vor da dreptate, atunci tu ai învins, chiar dacă vei 


refuzată. 
| sănătate ȘI 


p 


fi răpus. Iar dacă nu, nici jertfa celorlalți, nici propria ta durere şi aspirație, 
nimic, nimic, nu te va putea alina. 

În această stare mă află Chircă, şeful meu de grupă, care se întorcea de 
nu ştiu unde. Fiind probabil bine dispus și pus pe glume, îmi trage chicotind 
haina de pe cap. Şi pentru că eu mi-am ascuns din nou fața, el repetă gestul. 
Sile bag în mă-ta dacă nu-mi dai pace!““ m-am răstit în cele din urmă la el. “Te 
bag şi eu în mă-ta pe tine“ ripostă el pe loc, înfuriat. “Cum îndrăzneşti să 
vorbeşti de mama mea, bă, turnătorule?“* am sărit eu tremurând de pe prici. 
După câteva clipe de ezitare, Chircă a ţâşnit ca o furtună la brigadier. 

După câteva minute, îi văd pe amândoi intrând încruntați în dormitor. 
pipe bitrcaga brigadă era prezentă la scenă. Zubrinski mă privi câtva 

mp in tăcere. “Daţi-vă mâna de împăcare“ zise el, pe un ton potolit. După 
mai tulie insistenţe din partea lui, am dat mâna. 
i RER băiatul în pace să-i priască vorbitorul“ i se adresă el apoi lui 
ui EA NREN plecarea brigadierului, cineva veni la mine şi mă bătu pe 
: vrut să te laşi nicicum? Las” că-i bine“. 


-107- 


Trecuseră câteva ore bune de la stingere şi eu nu puteam să lipesc geană de 
geană. Toată lumea dormea buştean, cândun Îrgpo de pași pe sală mă făcu 
să tresar. Din cadrul uşii, Bankovski urlă cât îl ținea gura: “Dreeepți...!* Zecj 
de capete răsăreau buimace de sub pături. După ce îmi citi numele de pe o 
listă, “primul“ ordonă cu aceeaşi voce animalică: “La deşteptare îţi iei boarfele 
şi osemintele şi te cari pe platou“, apoi grăbit: “Restul la loc comandat“. 

Ne aflam în mijlocul curții circa 25 de inşi, faţă în față cu măria sa domnul 
prim. Cei mai mulți dintre noi făcuseră parte şi din celălalt lot disciplinar, din 
octombrie.*“Ce v-aş mai pureca eu, paştile mamii voastre !“ zise el în loc de 
bună dimineața. Am aşteptat la poartă câteva ceasuri. Acum, ciudat, după 
revederea cu mama, nu mai doream să plec de aici. Mi se părea că prea multe 
lucruri scumpe rămân în urma mea.“Nu vă faceți inimă rea“, ni se adresă 
Gujbă, în trecere printre noi “poate unde vă duceți o să fie mai bine, ca aici“, 

Plecam. Şase luni din viaţă, cât de puțin ! Şi totuşi, câte blestemăţii, câte 
dureri n-au fost posibile în acest colț minuscul de lume ! Cine ar putea să le 
cuprindă pe toate în cuvinte ? Şi câte colonii de muncă şi lagăre şi câți 
oameni şi câte dureri fără cuvinte şi nume, zac risipite pe acest pământ al 
acestei Siberii a României ? 

Peninsulă, ai putea să fii mulțumită ! Tu nu eşti singura deznădejde şi 
înfrângere a noastră şi nici cea mai cumplită dintre ele. Numai Capul Midia, 
este de o sută de ori mai jalnică decât tine. E drept, tu l-ai avut pe Georgescu, 
pe Lazăr, tu ai avut chiar cumplita reeducare, dar n-ai avut un Borcea Liviu, 
omul a cărui mână stingea vieţile ca pe nişte mucuri de lumânare. 

Câteva clipe mai târziu ne-au fost puse cătuşele. 

Ca un animal înfometat, maşina alerga departe, tot mai departe. Acolo 
este insula lui Ovidiu, tristă, însingurată. Aici este Mustaţa. În acest şanţ, 
cineva şi-a rupt un picior. Dincolo, un bolovan a strivit un craniu. Ochii îmi 
alergau iscoditori peste câmpuri, în timp ce cu sufletul puneam câte un cuvânt, 

câte o lacrimă, pe fiecare piatră, pe fiecare amintire: 


“Aici am plâns şi-am sângerat cu anii 
Scuipându-ne plămânii în țărână, 
Aici ne-am logodit cu bolovanii, 


-108- 


E rr... 


Cu câte un picior uitat sau cu o mână. 
Pe aceste văi şi dealuri dobrogene 
Am dat cu veacul înapoi lumina 
Amare bezne am aşternut pe gene, 

Şi le-am simţit în inimi rădăcina. 


Mânaţi de biciul vântului fierbinte 
Trudiţi şi goi prin ploaie şi ninsoare 
Am presărat cu sute de morminte 
Pământul dintre Dunăre şi Mare, 
Flămânzi de libertate şi de pâine 

Am despicat Dobrogea cu lopata 

Să facem drum vapoarelor de mâine, 
Înjurături şi pumni ne-a fost răsplata. 
Istoria noastră cea din lacrimi toarsă 
Va ține minte şi între foi va strânge 


Pe acest cumplit Danubiu-care varsă 
Pe trei guri apă, iar pe a patra sânge. 
Din cântecele noastre stoarse în robie 
Vom ctitori în anii care vin 

În cărţile pe care le vom scrie 

O nouă Tristie la Pontul Euxin “. 


(autor: Andrei Ciurunga ) 


CAPITOLUL 4 


MINELE DE PLUMB 


1. Din nou la Jilava 


Porţile mari, scobite în piatră s-au dat în lături. De pe pereţii umezi, ochii 
însângeraţi ai lalelelor priveau sfidător. Totul aici rămăsese la fel: 
gangul cu sunete ciudate, misteriosul pâsâit al milițienilor, sudălmile. După 
o percheziție drastică, cu care ocazie ne-au fost confiscate o sumedenie de 
lucruri, am fost vârâţi chiar acolo, pe culoarul din dreapta, la “secret. 
În altă cameră, a doua pe stânga de la intrare, am rămas până când am părăsit 
Jilava. Am avut ghinionul să ajungem aici tocmai înspre primăvară, când 
încep să se topească zăpezile. Câtva timp,.cât afară era încă rece, n-a fost 
posibil să utilizăm etajul priciului. O dată cu dezghețul, apa infiltrându-se de 
sus prin bolta de beton, prinse a picura necontenit ca într-o peşteră. Astfel, 

am fost nevoiţi pentru o bună bucată de timp, să ne îngrămădim la parter. 
Faptul că era vorba de un lot disciplinar, inspira destulă încredere pentru a se 
discuta liber. După ce câteva zile şi nopți am dormit pe rupte — se înstăpânise 
storică“, am început să ne povestim pățanii și 


x 


în noi la Canal o oboseală “i 
Fusese trimis aici împreună cu noi şi un fost spărgător de case de bani, 
pe nume Hupcă. 

La Canal fusese brigadier şi acuma mergea la Bucureşti în vederea 
unei rejudecări a procesului, sau ceva de felul acesta. Circa două săptămâni, 
cât a rămas între noi, omul acesta volubil şi fermecător a fost principalul 
punct de atracţie. Şi-a povestit cu mult haz întreaga sa viață, de “hoț 
cinstit“ cum îi plăcea lui să-şi zică. | 

A luat parte la prima spargere, la 12 ani. Puțin mai târziu, a cunoscut și 
închisoarea. De la o vârstă destul de fragedă, a început să urască de moarte 
pe turnători, pentru că, zicea el, o mare spargere de-a lor eşuase datorită unei 
turnătorii. Cu această ocazie povestea cum în brigada sa toți turnătorii 
erau“la pământ“, el cu mâna lui lovind mai mulți dintre ei. Dar banda lui de 
hoţi nu dădea lovituri numai în țară. Erau în legătură cu o bandă de spărgător! 


din străinătate, cu care de altfel făcuseră o mare spargere la Paris. 


-110- 


00 III ta, 


«Ce făceai cu atâţia bani?“ îl întrebă cineva. 

«Cu atâţia bani? Păi niciodată nu erau prea mulți. Sin Ă 
ate e să am bani şi să-mi bat joc de ei. Eu riscam, Totul i pia pâseie 
entru clipa de libertate, pe care numai banii ţi-o pot da. i Priesl 

Era singura dată când eu eram într-adevăr puternic. “Vino“ îi zi 

â A = AT e i - ÎI ziceam 
amantei mele, vreau să te fac regină“. Şi o împodobeam cu lucrurile cel 
mai scumpe. “Ştiţi dvs. ce înseamnă să-ți poți bate joc de banii Reci a 
alţii îşi vând sufletul ?* : ge 

“Şi de ce, după o lovitură “babană“, îl ispiti altul, nu V-aţi lăsat d 
spargeri, să duceți oarecum o viaţă cinstită ?* Si ce 

“Pentru că, vedeţi dvs., viaţa cinstită nu există“răspunse Hupcă.“Vă 
rog să mă credeți, spărgătorul este omul cu cel mai redus simţ al parvenirii în 
meseria noastră, nu setea de bani — așa cum e înclinată lumea a crede E e 
mobilul principal, ci frumuseţea de a risca. Așa stau lucrurile. Noi hoţii 
ştim mai ales să riscăm, pe când omul “cinstit în general ştie să mintă 

Vă rog să mă credeţi, eu am iubit viața numai pentru că pot risca să fiu 
așa cum îmi place“. 

Domnul (Willi Popescu — un avocat din Bucureşti — era un om cu multă 
cultură şi multă experiență de viață. Făcuse prizonieratul ani de zile prin 
Siberia, cu care ocazie ajunsese distrofic în ultimul grad. Consecință care 
de altfel niciodată nu a mai putut fi remediată. Mușchii pieptului, ai 
membrelor, se vedea şi acum, i-au fost aproape mistuiți. Tăria sa era însă 
cuvântul. Era un bun cunoscător al lui Dostoievski şi al literaturii nordului. 
Îşi însuşise ideea după care Rusia va parcurge cele trei etape, aşa cum 

profetizase scriitorul rus“, în “Frații Kamarazov'“. L-am ascultat seri 
povestind de un roman nordic,“Şi veşnic cântă pădurile“, dacă îmi aduc 
bine aminte, pe care îl îndrăgise foarte mult. 

Totaici, cu noi, o figură simpatică şi în acelaşi timp bizară, era marinarul 
Mardare. Dorise să fugă în străinătate şi fusese depistat. Avea o nostalgie, 
pentru anu 1 se şterge numele cu desăvârşire din lume, visa explorarea unui 
i RI enescu unde va ridica apoi un monument unic, ceva asemănător 
Pi acei E b cu desăvârşire viu şi acum, nu ştiu după câți ani de 
air iar se gândea la alcătuirea unei echipe, cu care spera el, va 
felul arăta ba mare ŞI în care căuta să coopteze cu precădere tineri. Numai în 

se explică accesul pe care l-am avut şi eu la ideea sa. 
din gâizai bun prieten al lui Mardare de aici era un neamţ rătăcit chiar 
albaştri şi a ON ştiu cu ce ocazie prin închisorile românești — cu ochi 
bază dia ători. Acesta, spunea marinarul, va fi unul din oamenii săi de 
oarea expediţie. Tot din anturajul lui Mardare, făcea parte un 


-J11- 


f :c de locomotivă, Paznicu, om pus pe glume i şi bancuri, 
OstnIe Cai sul locomotivei şi al vagoanelor, lucru pe care îl 
Ştia să imite perfect mer beat det ie dezae po aere | 
repeta ori de câte ori Crâ ini nu tocmai plăcută. Se oferise, cum zicea el, 
personal, mă leagă însă cacat ii E aria pile fo igiena atia e 
să facă pare in Se sa descopăr, foarte ingrat. “Gaşca“ aceasta, după 
SI pra ie date ol să mănânce împreună, din aceeaşi gamelă. 
Dolan anefi h dica utință, deoarece, patru porții nu încăpeau într-un 
ele a bilit Sabre bereiti de dimineaţă să-l servim astfel. Ce 
Sin aa ăia aceasta ? Nimic altceva decât să ciupească din 
în aaa A celorlalți. În afară de faptul că a se tiog dac hege 
întotdeauna se însărcina să spele gamela, ceea ce îi dă să ps ilita cazi 
adune stratul de terci rămas pe fund. Dacă eu, dintr-o ue itate nds) A 
n-am fost în stare să-l pun la punct, a făcut-o dl. Willi opac în locul 
meu:“Nu ţi-e ruşine, domnule, să mănânci mâncarea unui copil, care ac, încă 
nevoie de creştere 2 a zis acesta indignat. Această XA SEE Aa a avu dar 
de a destrăma“ gaşca “nefastă şi pei cu să ŞI visul marinarului de a-și afla în 
1, unii di ii viitorului său echipaj. 
i puii Sg a ei săptămâni, fără să fim nici măcar o clipă scoşi la 
aer, ferindu-ne mereu aşternutul de apa care picura fără încetare de sus. 
Într-una din zile, uşa se deschise brusc şi suntem invitați să iegizu în 
curte, la““soare“. Într-un țarc, într-adevăr însorit, am dat pesta po i cul 
închisorii, care ne aştepta cu o masă doldora de dosare, Erau osarele no a 
care ne însoțiseră de la Canal. Pe rând eram chemaţi în iale na ŞI Serce di 
Întrebarea tipică era dacă ştii de ce ai fost expediat de la Cana „Pen ia e 
v-am creat condiţii “civilizate““de muncă şi viaţă ŞI vo! faceți pe nebu ca 

Chiar a doua zi după acestă întâmplare, suntem scoși la POREia le 
unei comisii şi întrebaţi dacă suntem apți de muncă. Asta schim pe 
problema. Vom merge din nou la o colonie de muncă ? Mulţi nu e pa 
eu însă pentru care, Gherla devenise o obsesie, nu puteam fi ai 
părere. În seara aceleiaşi zile au mai fost aduşi în CAȚErA, noa e 
şase, şapte preoți, catolici, care purtau lanţuri la picioare. Cinci ii 
fuseseră condamnați la moarte, pentru spiona) în favoarea papei Și ca isi 
comutase pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Aceştia, pregătiți a Sia 
spuneau ei pentru muncă, veneau să confirme ideea că vom fi expediaț 
o colonie. piei ; 

Toţi, fără excepție, erau oameni minunați, deşi trei dintre iei 
tineri, cu toţii păreau optimişti şi cu moralul ridicat. Studiaseră Sei seiţi 
Roma, dar din modestie, nefăcând caz de pregătirea lor, preferau GIS i 
banale, să rostească ore în şir Rozarul, sau să cânte. Părintele Dumitraşct> 


= |I42= 


co voce de tenor desăvârşită, cânta toată ziu 
la Cluj “. Pasă-mi-te cra şi ardelean. Părintel 
ovestea cu candoare copilărească peripeţiile sale de condamn 
Cel mai în vârstă dintre el, părintele Mihoc, era ŞI centrul lo 
Singurul preot greco-catolic din grupul lor era părintele Le 
părţile Făgăraşului. Om instruit, făcuse parte până la data 
ministerul cultelor. Un mic incident pe care l-am avut împre 
întunece pentru un timp relațiile dintre noi, de altfe] extre 
discuta despre dovezile Istorice care atestau drepturile u 
Ardealului. Şi cum mi s-a părut că părintele Leluțiu ia part 
sărit ca ars:“Cum puteți dvs. în calitate de român, să aduc 
favoarea lor 7“ 
“Nu eu aduc, vorbesc de documente istorice“, 
“De ce nu vorbiți de celelalte documente istorice care țin partea românilor ?* 

Discuţia s-a aprins atât de tare, încât a fost nevoie de intervenţia d-lui 
Willi Popescu. M-am bucurat să îl aud că mă apără:“E demonstrat ireversibil 
că Ardealul aparține românilor“. Discuţia avu darul să-mi producă totuşi o 
surpriză plăcută: “Nu prea are băiatul argumente “istorice“, dar are unul solid 
de tot: simte româneşte“. 

Această întâmplare m-a făcut să mă duc cu gîndul cu mulți ani în urmă, 
la o discuţie la care asistasem în copilărie, când un ortodox făcuse afirmația că 
noi, catolicii, nu suntem români. lată că cineva mai deştept ca el, descoperea 
că eu sunt român. 

Despre avocatul macedonean Vasilică Haşoti, întotdeauna îmi aduc 
aminte cu plăcere. Pirpiriu, slăbuţ, fusese arestat de pe stradă numai în talie. 
Acum i-am făcut un loc lângă mine pe cojocel, lucru pe care mereu mi-l 
amintea la Baia Sprie. 

Tot în legătură cu discuţia dintre părintele Leluţiu şi mine, dl. Willi 
Popescu dezvoltă apoi într-o seară întreagă o idee extrem de interesantă, 
pentru mine atunci. EI susținea că părintele Leluţiu, într-un fEl e un caz unic, 
intrucât, de obicei sentimentul etnic învin ge pe cel religios. Povestea despre 
bunica sa dinspre mamă, care era franţuzoaică şi care de la căsătorie şi-a 
petrecut viața numai în Bucureşti, acum, înainte de moarte a cerut să fie dusă 
ŞI îngropată în pământul Franței. Fireşte, era catolică şi la Bucureşti toată 
Viaţa a avut cercul său catolic. De asta nu se putea plânge. Și totuși... Ă 
Sima unul, ba altul, venea să completeze lotul nostru, care avea să ia în 

drumul minei de la Baia Sprie. eg 
zen Seară a fost adus în camera noastră dl. doctor Corel na 
dă i cat de la Baia Sprie, în legătură cu nişte anchete la intemne şi a 
Pregătit să facă calea întoarsă. 


a canţonete sau“Du- 


( mă, trenu 
e Riter, cel mai tânăr dintr, și 


intre toți, își 
at la moarte. 
T polarizator. 
luţiu, de prin 
arestării din 
ună, venea să 
m de loiale. Se 
ngurilor asupra 
ea ungurilor, am 
eți argumente în 


=113= 


Când am aflat despre ce-i vorba, toţi am tăbărât pe el sâcâindu-l cu fel 
de fel de întrebări. Atunci, el, cu tact, s-a suit în vârful priciului — era înalț 
subțire, cu fața palidă şi privirea blândă — şi ne-a vorbit toată seara despre 
condiţiile de viaţă de la mină. Astfel, după ce aflasem că acolo se poate 
mânca pe săturate, acum nu mai doream decât un singur lucru: să mergem 


la mină. 


2. Mina de plumb. Baia Sprie 


În aceeaşi noapte am fost transportaţi cu camioanele la Gara de Nord. 
În duba trenului, spre marea noastră mirare, am găsit un lot masiv 
“care porniseră spre aceeaşi destinaţie: mina de plumb. Canalul 


de“canalişti 
era acum pe lichidate. Venise Lazăr şi îşi ținuse faimosul său discurs pe 


platoul coloniei, despre încetarea bătăilor. Acum, aici, totul părea de prisos. 
O noapte şi o zi încheiate, trenul a alergat fără odihnă. Acum luasem țara de- 
a latul, din Dobrogea în Maramureş. Uite sondele, câmpurile întinse de holde 
verzi, în depărtare, munții. Dincolo de ei, la un ceas, este Ardealul nostru 
drag. Uite satul transilvan pierdut în ceața albăstruie a serii, departe pe o 
văioagă, la coada unui deal. Mai departe, într-o gară, nişte copii aleargă vioi. 
Jucării vii. Din nou turle fumurii de biserici, păduri, coline. 
Ce frumos e Ardealul nostru ! 
În gara de la Baia Sprie am ajuns în puterea nopții. Din dubă, ne aruncam 
în cea mai mare viteză şi printr-un coridor de ostaşi o rupeam la fugă până 
la maşinile care ne aşteptau. Aşa era cel puţin ordinul. In ceea ce mă priveşte, 
mi-a fost peste puteri să execut această poruncă. Umflătura picioarelor nu-mi 
îngăduia legarea şireturilor şi orice zdruncinătură îmi dădea senzația unui 
cuţit împlântat în os. O namilă de miliţian se repezi la mine şi mă îmbrânci. 
După imaginea idilică pe care cu ajutorul d-lui doctor Petrasievici mi-o făcusem 
despre mină, nu-mi mai închipuiam aşa ceva posibil. ș 
Odată pătrunşi însă în colonie, totul a fost altfel. Am aflat nişte dormitoare 
confortabile, cu paturi individuale, saltele şi cearșafuri curate. 
În spălătoarele încăpătoare, apa curgea rece că gheaţa, direct de la 
izvorul din inima muntelui. is 
Peste puţin timp, au venit bucătarii cu tăvile încărcate cu pâine, bucăţi 
de marmeladă și slană. Un gest care avu darul să deruteze pe canalişti, care 
aveau alături cuferele doldora de mâncare neatinsă. Şi nouă pe drum ne 
chiorăiau maţele de foame, lângă ei. 
Câteva zile în şir mai apoi au putut fi văzuți arunc 
în WC. 


ând mâncarea stricată 


-114- 


37 _— 53 


Pentru început, toți cei nou veniţi au fost cazaţi într 
rmeriei. A fost o noapte albă, cu discuţii despre “ft 
Deşi nu era Vole să se circule decât la WC, la început barăcil 3 
toată noaptea. Acest fapt îți sporea iluzia de libertate A eta aaa 
stăpânire pe tine. O dată cu zorile, curtea se umplea cu Ga ee al asa 
târziu, schimbul de noapte se întorcea din mină. Toţi erau achinăgi Scaun 
cu lampa de carbid în mână şi sacul de merinde Ia gât Poe în salopete, 
mâinile sau fețele murdare. Existau foarte multe osibiltăi a 
întreținerea curăţeniei corporale. Mulţi îşi făceau Bai Ev eat 
rituală — de la sfârşitul lucrului, chiar în mină, cu apă uite BEA ii 
pentru uzul perforatorului. La suprafață, în imediata DIE a aia 
ieşire din mină, exista O baie, chiar surprinzător de modernă Ai rr 
civili. Aici, în această încăpere a băii, se zice că au existat nişte = E la 
speciale pentru ultraviolete. Duşurile erau despărțite între ele pri anca 
ornamentată. 3 prin sticlă 
La şut — cum se numea sfârşitul unui schimb în mină — echipaj 3-oi 
corfe intra direct în această baie. Astfel la terei end că, 
îmbăiați şi primeniți. Alţii foloseau duşul din spălător, care ficționă măi 
cu apă rece. Intreaga colonie fusese construită în jurul a trei clădiri mai 
vechi, rămase de la civili. Una dintre acestea era baia, alta cu un za 
lung, cu două camere spațioase şi beciuri, folosită acum drept île. 
iar a treia era acum folosită ca dormitor. Existau în întreaga coloni zi 
barăci, toate construite din lemn. În acest număr trebuie inclusă EFicătăria i 
biroul tehnic. Platoul curții centrale avea forma pătrată, având câte o pita 
pe fiecare latură. Acesta era de altfel singurul teren neaccidentat din ca 
Mai ci lea au fost plasate la niveluri diferite, după cum a 
E lia m Fiecare baracă avea patru dormitoare, două cămăruțe şi un 
lător nu existau brigadieri. Şefii de schimb sau de orizont, ca şi 
maiştrii, dormeau în dormitoare com N i ice deci 
discriminarea de la Canal. Cămă cil tos A obice că 
sere: „ Cămăruţele barăcilor erau folosite de obicei pentru 
Î SE Ce ta ai a 
seful Eee e ea a confortului, exista o singură excepție. Şteanţă, 
tehnic. Mihalea: TA e Op gură cu un subaltern al său de la biroul 
ÎCcirie Jătgule A i elev ardelean, într-o cămăruță a unei barăci. 
a acestui ori care 7 am ost frapat de figura, de altfel destul de incomodă 
, ebuia să îndeplinească misiunea ingrată de şef al altor 


O baracă din spatele 


infi ai 
infi presii și întâmplări. 


deținuți. Pă Ara 
ți. Părea destul de tânăr, nu cred că depăşea 30 de ani, şi în acelaşi timp 


destul de abi : 
le abil. Umbla întotdeauna fercheş, cu zeghea călcată și părul 


galben li 
într-atâț 


NS, Cc urm = Rt și î 
a de te e proaspete de pieptene. Puţini oameni am văzut preocupați 
ganța lor, ca el. Ochii de un verde spălăcit, indecis, de câte 

Li 


=]15= 


senzaţia că, de fapt, alunecă undeva alături de tine 


ori te priveau, aveai A V 
estat ca țărănist. Şteanţă a pus ochii pe mine de cum 


Auzisem că fusese ar 
am sosit în colonie. 1 if 
păr ceva mai târziu că acest mod de a proceda era destul 


Aveam să desco j u J 
de extins în colonie. Cercuri de prietenii, întemeiate mai ales pe preferințe şi 


culori politice, constituiau pentru noii veniți obiect de alegere și discuţii, 
Şteanţă Emil Dumitru mi s-a părut a juca pe această temă o carte dublă. Pe de 
o parte, trecea drept omul de încredere nr. 1 al administraţiei. Unii ziceau 
că-i informatorul politrucului cel mai versat, iar pe de altă parte, rămăsese 
fidel simpatiilor sale politice, de altădată. Spaima lui nemărturisită păreau 
să fie legionarii, destul de numeroşi aici. De altfel, toate rapoartele sale către 
administraţie îi vizau în primul rând pe aceştia. Marea atenție pe care o 
acorda de obicei noilor veniţi, se explică prin aceste strădanii ale sale de a-și 
face încă şi încă un aliat împotriva lor. Chiar de a doua zi seara, acest 
Mihalcovici — exista şi fratele său mai mare aici, un tânăr blond cu ochi 
albaştri — mă invită să-i fac o vizită, ceea ce am acceptat. Abia am avut timp 
să servesc o gustare, ca“din întâmplare“Şteanţă dă peste noi. Sub nu ştiu ce 
pretext, Mihalcovici a părăsit încăperea. Un gest care nu le-a slujit nicidecum 
intenţia. Repulsia mea bolnăvicioasă faţă de tot ce constituia lucru de culise, 
na mea în special, şi-a spus din nou cuvântul. Am evitat şi 
atunci, ca şi altă dată să mă cert cu Şteanţă, dar nici nu m-am împrietenit 
niciodată cu el. Dacă intenţia lui a fostsă mă facă turnător, am făcut un lucru 
cum nu se poate mai bun. E drept că nici Șteanţă nu s-a dovedit atât de 
ranchiunos, pe cât mă aşteptam, dar ştiu precis, nici la inimă nu i-am picat. 


privitor la persoa 


3. O lună la “suprafață“ 

Chiar a doua zi de dimineaţa, a avut loc vizita medicală a proaspeților 
sosiți. Asista ce-i drept şi un sergent major în chip de felcer, dar un cuvânt 
decisiv îl avea — cum era firesc — doctorul Marcoci, secondat de doctorul 
Veselovski. Era poate pentru prima oară că întâlneam o astfel de uzanţă în 
puşcărie. 

Dacă ținem seama de condițiile de muncă de a 
cred să fi fost posibilă. Orice eroare şi abuz la adres 
sancţionate cu legea implacabilă a minei. In urm: 
fost repartizat pentru o lună de zile să execut lu 

Sosisem aici la Baia Sprie spre sfârşitul lui martie. Vre 
zi ce trecea tot mai caldă şi mai frumoasă. Echipa în care am 
lucra la astuparea unei gropi aflată în spatele barăcilor, la margine 

. 


-116-s 


ici, altă alternativă nu 
a sănătăţii erau pe 10c 


a acestui control medical, am 
crări de suprafață. 

mea se făcea pe 
fost repartizat 
a colonie. 


Pia 


„mântul săpat dintr-o buză de deal, era tr g 
i binși de Ei cu schimbul. SPSportat Cu vagoneţii basculanți 
Acest loc de muncă se afla undeva pe o culme de deal, d 
o privelişte minunată. Chiar din spatele colinei, dinspre e unde aveam 
vertiginos în sus, 0 culme împădurită. De sub liziera păduzii îi Ord, pornea 
urmele unor șanțuri enorme împresurate de bolovani. ti d cau la vale 
nr. L alminei, exploatat, după spusele unora, chiar de către curia Seăzontul 
Bai a cucerirea 
În cealaltă parte a coloniei, înspre miazăzi, o altă culme împădurită 
munte cobora în galop, săpând între noi şi ea o vale adâncă şi lar pt 
os, înspre apus, valea aceasta se deschidea tot mai largă şi mai Er ș Ape 
când totul se pierdea într-o câmpie veșnic acoperită de o ceață albăseru 57 
şi noapte, funicularele alergau pe sârmele întinse în văzduh peste ea 
prăpăstii. Cărau minereul la topitorii. Ascultând adeseori noaptea z a 
lor, aveam impresia că nişte cai neobosiţi treceau mereu la tra i: 
asfaltată. LD 9 pese 
Coechipierii mei erau nişte oameni foarte înțelegători. Toată echipa era 
formată din intelectuali, oameni puşi pe discuții literare şi artistice. Aici Lara 
cunoscut pe dl. Romulus Dianu, scriitor şi jurnalist cunoscut. Era de statură 
potrivită, plăpând, neadaptat la munca manuală. Îmi arăta o afecțiune 
deosebită, dat fiind faptul că eram atunci cel mai tânăr miner din colonie 
strigându-mă întotdeauna alintat: “Micul Pica“. Auzisem că fusese pe vremuri 
un adversar feroce al legionarilor ŞI că într-un articol polemic, chiar venea cu 
Propuperea pa aceata să fie deportați cu toții în Insula Şerpilor. Ca o ironie a 
îi a ia lea să. se ÎMI pacei Şi încă foarte bine cu adversarii săi. 
x ae d, Ga PpeLB Apescu, tă fiind culoarea feţei sale foarte închise, |- 
e ate i e Un pp Chiar am întrebat pe un coechipier: Nu 
i dă Aa e i a A al târziu, aveam să-i descopăr multe calități, 
pu pr PARĂ Sf si ati Auzisem despre dumnealui că scrisese 
Ei pt ş ăcut să-mi sporească şi mai mult această 
ADs, Me a Ge upopent al echipei noastre, dl. avocat Luca Dumitrescu, 
ai ia Azi o viață alui Mihai Viteazul. De câteva ori 
ci alei u-şi ezele în legătură cu aceasta. 
Pas TE) a : ai e Vârsta mea dintre coechipieri, era dl. Aurică 
mai a: ari e: în Hlozofie şi fost ofițer de marină. Acesta era omul 
seafla foarte suferi E aleşte numai prin puterea voinţei, dat fiind că acum 
un lot de bolnavi upă câtva timp, chiar a fost expediat la închisoare, cu 


Despre 
Pre un alt component al echipei noastre dl. Willi Popescu am mai 


=117> 


ÎN 


spus câte ceva mai înainte. Aici părea că şi-a găsit un mediu mai propice 
pentru ansamblul preocupărilor sale şi sănătatea sa şubrezită. 

Dintre toți, cel mai bolnav părea a fi dl. avocat Titus Beu. Era numai 
piele şi oase şi îi tremurau necontenit membrele. A și murit, nu mult după 
aceea, de Basedoff. 

DI. ziarist Prundeni a fost doar temporar un component al echipei 
noastre. Era calm şi cumpănit la vorbă. Ochelarii săi cu ramă groasă îi păstra 
parcă o anumită demnitate a ziaristului de altădată. Ştiu că simpatiza mult pe 
un fost elev de prin părțile Iașului, Aurică Popescu. Cu acesta din urmă, dată 
fiind apropierea de vârstă, aveam pe parcurs să devin prieten foarte bun. Era 
un tânăr brunet, cu ochi mari, verzi, melancolici. Afectiv, înclinat spre duioşie 
eu am văzut în el tipul moldoveanului prin excelență. Venise aici din Gherla, 
după ce petrecuse câtva timp în lagărul de la Târgșor, lagăr unde fuseseră 
adunaţi după 1948 toți elevii din întreaga țară. Prietenia noastră a început de 
la o poveste a sa despre o întâmplare de la Târgşor. Un prieten de-al său, 
un pachet nişte opinci din şoric de porc. Flămânzi cum erau, el, 
împreună cu alții, i-au fript opincile pe plită şi i le-au mâncat. De la această 
poveste i-am zis“opincaru“. Adesea, când îl întâlneam prin curte, îi 
strigam:“şinși, pe două opinşi“— atâția au fost la număr când au mâncat 
opincile. EI îmi răspundea zâmbind:“S-o gătat, no opincile“. 

Masa ni se servea de trei ori pe zi, la o sală de mese destul de 
confortabilă. Mâncarea şi mai ales pâinea, erau la discreţie, datorită faptului 
că pe vremea aceea mina era subvenţionată de civili. Adesea, tăvi întregi 
cu marmeladă se întorceau la bucătărie, neatinse. Cei mai vechi povesteau că 
la început au avut raţie de lapte atât de necesară în intoxicaţiile cu plumb şi 
uneori jumări de ouă. Cu aceste jumări de ouă administrația a încercat diferite 
disensiuni, dându-le pe sprânceană. Din spirit de solidaritate cu ceilalți, cei 


citiți pe listă pentru ouă, le-au refuzat. Lucrul acesta a făcut să se sisteze 
această apucătură. Toate acestea însă rămăseseră o amintire. Laptele a 
dispărut odată pentru totdeauna. Mâncarea care rămânea — butoaie întregi — 


servea la îngrășatul porcilor, unor cadre. - 
În cadrul coloniei funcționa şi o cantină la care se putea cumpăra pe 
„baza cartelei de muncă: Era aprovizionată mai ales cu dulciuri, biscuiţi, unt, 
câteodată fructe, țigări. Era, într-adevăr, aici o viață mai îmbelşugată ca 
aiurea, ba chiar şi o oarecare libertate de mişcare, dar în schimb izolarea eră 
desăvârşită. De scrisori sau pachete, nici pomeneală. De altfel, se susținea Că 
sistarea Canalului a fost tocmai consecința faptului că atrocitățile săvârșite 


au început să fie cunoscute şi discutate afară. E foarte probabil ca aici să îs 
încercat o reparare a strategiei, prin întreruperea oricărei legături 


exteriorul, iar în interior un spor de independenţă în mişcare... 


primise într- 


-118- 


DP _—— TIE 


i căa fost necesar să treacă destul de mult timp până să 
a să se afle afară 
ară 
ate acestea nu Vreau să se 


de existența acestor colonii de la mină. Din to 
înțeleagă însă că mâna pol itrucului era absentă cu desăvârsire. 7); 
pe parcurs, 0 să am ocazia să discut şi acest aspectal ja Ii €. Dimpotrivă, 
Despre primele începuturi ale mineritului sunt d o 
frumoase, şi triste, de povestit. SS 
Primul lot de deţinuţi sosit la Baia Sprie, prin vara anului 
ales pe sprânceană, pedepse de la 12 ani în sus, preferându- (50, fusese 
trecut politic, conducători de organizații, recalcitranţi etc Aria a ES cu 
majoritate, acest lot, era format dintre “aiudeni“. Începutul a îi t E marea sa 
o activitate extrem de intensă a politrucilor, avându-se babi ominat de 
componența lotului, se viza o timorare în masă. Dacă se ta Vaza 
redeschiderea unui nou loc de tortură şi exterminare, atunci Si pal 
eşuat în cea mai mare măsură, datorită unor oameni — şi nu ep as e. 
de mare atitudine şi curaj. 4 puțini la număr — 
“Tot ce ai găsit dumneata bun aici“— îmi zise într-o zi Rae 
“s-a născut din lanțurile, carcerile şi schingiuirile ude Genti vu seri 
bucuri că ai să cunoşti asemenea oameni“. pu națe-Să ie 
= Unii dintre aceştia nu mai erau aici. Luaseră calea închisorii cu lanturi d 
mâini şi de picioare. În acest plan de timorare se încadra, după el ucid a 
unui preot, Şer ban, Chiar în primele zile ale deschiderii minei. Fes ie 
simplu împins în zona interzisă, în amiaza mare şi împuşcat. “Legenda di ŞI 
Manole“— zise el —“nu este numai o legendă. Absolut nimi a ae 
nu se face fără sacrificiu“. R nimic pe lume frumos, 
Acum se părea că există între administraţie şi deținuți o înțel 
tacită:“ Sunteţi dispuşi să ne acceptaţi ă 7 iza e i 
îi aia ŞI să n€ ptați această brumă de îndependență 
a sacrificiu ? În acest caz munca din mină va fi mai cu spor“. 


tule lucruri, şi 


4. Orizontul nr. 11 


Încă ÎN ioetnți SE ulei aveam acces la două orizonturi ale minei: 11 şi 12. 
13, dar el se va i e etică pregătiri pentru deschiderea, unui nou orizont, 
în afară de acestea, n xploatare abia după plecarea mea de acolo. De altfel, 
pentru iarta eră rest; orizontul 10 mai era parţial exploatat de civili, 
începutul noii meserii antități de aur pe care le conținea. Am inaugurat 
mare nu poate ES cu orizontul nr. 11. La prima vedere, deosebire prea 
Săpate în piatră Şit a între două orizonturi, care sunt, de fapt, două tunele 
în fundul pământul otuşi, cînd eşti constrâns să-ți petreci o bună parte din zi 

ui, cauţi poziţia și locul cele mai favorabile. Orizontul 11 


=419- 


=> 


era în general mai răcoros decât 12, dar aici apa acidulată era mai abundentă 
Aceştia sunt doi factori importanți, care deosebeau aici locurile de muncă 
Coborârea în mină şi urcarea se făceau pe un puț adânc, de cca 400 să 

cu o corfă etajată, fiecare încăpere a sa având disponibil un loc de şase 
persoane. O zguduitură, apoi o vâjâială în urechi te anunțau că ai început să 
aluneci spre adânc. Se întâmpla adesea ca funia de oțel care susținea corfa să 
alunece de pe nişte scripete sau chiar să se rupă. In acest caz, nişte ghiare 
fixate de o parte şi de alta a două grinzi verticale de lemn pe care glisa 
corfa, se declanșau, înfigându-se în aceste grinzi. In felul acesta corfa era 
blocată, evitându-se accidentele. 

Uneori, în astfel de situaţii, rămâneai în această poziţie, strâns în rânza 
pietrei, minute în şir, chiar ore, lucru cu totul neplăcut. Pe vremea când mina 
era exploatată de civili, nu se perfora cu apă, în felul acesta încărcându-se 
atmosfera cu un strat de minereu, care grăbea, în mod simțitor procesul de 
îmbolnăvire cu silicoză. E drept, până la urmă, majoritatea minerilor se 
îmbolnăveau de silicoză, aceasta fiind prin excelență boala minerului, dar 
condiţiile civilizate de lucru, contribuie la prelungirea vieții lor. 

În această situaţie a fost găsită mina. Părea un mormânt închis şi 
părăginit. De câtă muncă şi de câtă luptă nu a fost nevoie, pentru o victorie 


atât de simplă. 
Un orizont are o galerie principală şi un abataj, locul unde se produce 


extragerea minereului. 
Filonul de minereu era găurit de perforatoare şi apoi dinamitat. Bulgării 
de material rezultați astfel, erau sparți cu barosul, sau ciocanul de abataj şi 
apoi transportaţi la rostogol — o gaură verticală de străpungere în galerie. 
Din rostogol, minereul era descărcat în vagoneți, care apoi se împingeau pe 
linia de decovil, spre puţul de ieşire. În afară de abatajul propriu-zis, rezultat 
din exploatarea minereului, mai existau tot aici, breşele, ramificații 
lăturalnice, din care se scotea material steril, pentru astuparea golului prea 
adânc al abatajului. Putem uşor să ne dăm seama că trei erau activitățile de 
bază dintr-o astfel de mină: perforatul, rulatul materialului şi transportul la 
puț. Activităţile accesorii erau mai numeroase: întreținerea liniei de decovil, 
dulgheria, fabricarea barajelor, întreținerea ventilatorului, dinamitarea 
minereului, care se făcea numai de artificierii civili etc. 
"Mi-am început activitatea ca rulător. După cum am constatat, bulgărele 
de minereu se sparge mai uşor decât piatra, dar aici lipsa de aer și presiuncă 
adâncului făceau ca orice efort să ți se pară înzecit față de condiţiile de lucru 
de afară. Existau locuri în abataj unde datorită lipsei de aer şi la 
exagerate, se transpira fără încetare stând pe loc, în pielea goală. Primul sta 


-120- 


m primit de la vechii mineri a fost să consum cât mai uțină apă 
Apa, în cantități mari, în condiţiile minei, măreşte tă: i 
CUP ceca ce duce la maladii grave de cord. Un tânăr icre 
aaa care acum făcea pe bucătarul, a intrat sănătos tun în mină, 
coca ce nu l-a împiedicat ca în scurt timp să se îmbolnăvească foarte grav 
CES rimă. Crizele sale se soldau întotdeauna cu leşin şi scurgeri de sânge pe 


e carel-a 
cu putință- 


i pe gură. cea: 
nas j i ] ip cu temperaturi ridicate, se evita orice irosire de efort inutilă 
Absolut toată lumea lucra la pielea goală. Unicul ventilator care se afla aşezat 
e galerie în apropierea puțului, nu reuşea nici pe departe să primenească 
aerul din abataj, dar-mi-te în breșe. 
Un mare pericol pentru mineri îl constituiau copturile — bucăţile de rocă 
rămasă după împuşcături, atârnate de cerime. 
Copturitul era astfel prima măsură obligatorie pe care trebuia să o iei la 
locul tău de muncă. Cu toate acestea au fost destule accidente provocate de 
căderea copturilor. Îmi amintesc de un tânăr dobrogean, Rădulescu, un om 
cu un corp atletic, cum rar am văzut, căruia o“balenă“i-a fracturat şoldurile 
Un mare pericol prezentau apoi în mină gazele care persistau în atmosferă, 
de pe urma exploziilor. Am cunoscut doi oameni minunaţi — părintele Codilă 
şi arhitectul Frâncu, de prin părțile Făgăraşului, care au murit gazaţi. Cu toate 
că gurile rostogoalelor se acopereau cu şine sau traverse, formând un fel de 
grilaj, au fost şi oameni care au căzut în astfel de gropi de piatră. În mod 
obişnuit, un astfel de accident se solda, dacă nu cu moartea, în cel mai bun 
caz cu leziuni corporale şi fracturi de oase. 
S-a discutat foarte mult pe vremea aceea, despre cazul unui plutonier de 
ddr Aurică, care a alunecat în rosto gol şi a scăpat complet nevătămat. 
ost poate unicul caz de acest gen din istoria mineritului. Pentru aceasta 
oamenii l-au poreclit “Aurică Rostogol“. 
a Despre psajunsuzile pe care ni le pricinuia apa acidulată, niciodată nu 
pa ne it i ra un duşman a cărui biciuire trebuia să o suporţi 
i calzi esa fani pe tot parcursul lucrului. Chiar dacă te echipai cu 
e per Ada area ot Pelundea şi apoi era suficient să te pătrundă de 
e e ea is; 4 clu alea ără drept de apel pielea provocând bube şi 
est er pul se tot măreau. 
e Corea cau bolnavi de piele. Erau atacate de regulă locurile 
coada de La Sia EA da a aci eieturi şi organele genitale. În fiecare seară, 
iod, era intermina bilă > si ungerea cu albastru de metil sau tinctură de 
acidulată i-a nete tri goscit un student, Victor Leahu, căruia apa 
erau acoperite de bt Sa i asnerală de piele. Tot corpul, inclusiv fața, îi 


=121= 


Pentru iluminat se foloseau lămpile cu carbid. Iarăşi o indicație a vechilor 
mineri, era dea nu umbla singur prin locurile îndepărtate de galeria principală. 
Dacă nu alunecai într-un rostogol, când ți se stingea lampa, atunci, rămânând 
singur în mină, după explozii, riscai să mori asfixiat de gaze. 

Pe lângă munca grea, mina mai prezenta o serie întreagă de dezavantaje 
faţă de un loc de muncă la suprafaţă. Şi totuşi, mina prezenta față de celelalte 
colonii de muncă un avantaj substanțial. Absența milițianului. O serie de 
factori, printre care teama de silicoză şi accidente făceau ca milițienii să nu 
părăsească de regulă galeria principală. Un lucru enorm, dacă ne gândim ce 
însemna pentru un deţinut o parte bună a zilei petrecută nesuspectat și 

neşicanat. Mina îţi dădea iluzia libertăţii pierdute. Cineva mi-a povestit 
noaptea de Inviere petrecută cu un an în urmă, aici, în mină. La un semnal 
dat, prin ţeava de apă, întreg personalul minei s-a adunat pe galeria 
principală. De tavan s-au atârnat mai multe sfredele, ceea ce vroia să închipuie 
clopotele bisericii. Câţiva preoți au oficiat slujba de Inviere într-o 
breşă alăturată, care închipuia altarul. Toată suflarea aceea îşi unise glasul 
la un moment dat, de întreaga mină vuia de un nou “Hristos a Inviat“. Peste 
trupurile îngenuncheate, mugurii de lumină ai lămpilor sfâşiau bezna 
adâncului şi“clopotele“sunau, sunau fără încetare.“ Totul a fost dumnezeiesc, 
totul a fost sublim“, îmi spunea interlocutorul meu. Pentru o noapte ca aceea 
merita să dai câțiva ani din viață. Însuşi milițianul a venit şi a îngenuncheat 
alături de ceilalți. O clipă atât de sfântă, când prigoniții se întâlnesc cu 
prigonitorii în acelaşi cuget, rostind împreună: Din adâncuri strig către 
Tine Doamne“, e peste putință de rostit în cuvinte. 


5. La izolare 


Ca peste tot în închisoare şi aici era obiceiul ca de fiecare sărbătoare — 


făcându-se prin aceasta desigur caz de mai multă vigilență, să se ag 
izolatoarele cu deţinuţi. In astfel de situaţii, numai ce îl vedeai pe po 
alergând cu limba scoasă dintr-o parte în alta a coloniei, du puli e x 
Dimineaţa primei zile de Paşti a anului 1952, tele “i i ze 
leşisem în spatele barăcii unde stăteam de vorbă cu Marinică Naic ide 
cu mulți ani de închisoare executați. Era înalt, slab, cu o tii Ap 
chipul lui aducând mai degrabă a ascet decât a politician i eg i 
“încă de pe vremea lui Antonescu, la data aceea fiind elev. E perie 
copil, fără urme de resentiment în cugetul său pentru nimeni. dale VREMI 
aproape nici un dinte în gură, dar privirea senină a ochilor săi ump 
său de o frumusețe pe care alții nu o posedau. 


-]22- 


E 


Ne aşezasem doar de câteva clipe, când politrucul dă peste noi. A chemat 
at sergentul şi i-a dat ordin să ne vâre la izolare. Aici, la mină existau 
ime a carcere de lemn, foarte strâmte, în care omul nu încăpea decât stând 
A re şi două izolatoare în cele două beciuri ale infirmeriei. Aici în 
în pe beciuri se izolau deţinuţii pe un timp mai îndelungat — câteva zile. o 
a două, şi de obicei cu lanţuri la mâini și la picioare. i 
saplăt tă fost băgaţi în cel mai “confortabil““ beci dintre cele două. Lumina 
ia fă nişte ferestre de dimensiuni foarte reduse, aflate la nivelul 
solului. Aveam însă spațiu de mișcare, ; : 

imit mâncare toată ziua, dar în ceea ce mă priveşte nici nu 


-aM pIl 
e. Sh ofă.Cu câteva zile înainte, începusem să am dureri de cap, grețuri 
şi senzaţie de vomă. Bietul Marinică, ce a tras cu mine atunci. Mă 
credea indispus pentru că stătusem împreună de vorbă şi astfel am ajuns la 
izolare. S-a căznit să-mi facă clipele cât mai suportabile Şi frumoase, 
spunându-mi fel de fel de poveşti şi istorioare. Marinică nu avea nici o 
înclinație spre politică, NICI pentru ştiinţă şi NICI veleități de literat. Acestom 
seducea prin extraordinara sa putere de trăire a fiecărui gând sau cuvânt 
pe care îl rostea. Eu mi l-am închipuit un mistic desăvârşit. Nici până atunci, 
nici apoi n-am întâlnit un asemenea om, care să-şi înfrunte orice suferință cu 
atâta candoare copilărească. Dacă acest fapt s-ar putea numi fericire, atunci 
Marinică era un om cu adevărat fericit. Mi-a vorbit din vieţile Sfinţilor, mi-a 
citat din Filocalie, mi-a spus cele mai frumoase rugăciuni pe care le ştia, 
explicându-mi totul într-o lumină pe care eu altfel nu o puteam vedea. M-a 
făcut să învățerugăciunea Sf. Francisc de Asisi repetând-o cu glas tare, de 
nenumărate ori. 

După prânz, starea sănătății mele s-a înrăutățit brusc. Marinică a bătut 
în ușă, a chemat milițianul şi a încercat să-i explice cum stau lucrurile cu 
mine. N-a fost chip să-l înduplece. Părerea lui era că mai întâi să-mi execut 
pedeapsa și apoi să mă tratez. M-a pipăit de „nenumărate ori la gât, dar 
sd aia era aceeași:““ai temperatură mare“. Înspre seară, am început să 
vomit. 


6. Bolnav de icter, Taban 


în Crteeând m-a văzut doctorul Marcoci m-a şi internat de urgență în 
porțiuni di Oua zi au început să mi se îngălbenească ochii ŞI pielea pe 
€ icter, za Ace mai mari. Era pentru a doua oară că mă îmbolnăveam 
ani, A ata, gălbinar e „cum îi ziceam acasă, am avut-o pe la vârsta de 9-1 ?) 
NCI, ca la țară, am fost dus la un bătrân priceput. O dată cu dispariția 


= 1.235 


o 


PPE —— 


a III 


gălbenelii din ochi se considera că şi boala a trecut, aşa că regim am ținut 
foarte puţin. Aici, aveam un regim destul de sever. Trei săptămâni cât am 
stat în infirmerie, n-am mâncat decât cartofi fierți şi zahăr. Abia în ultima 
perioadă am avut acces la supe uşoare. De două ori pe zi, făceam injecții cu 
glucoză şi urotropină. Doctorul făcea tot ce-i stătea în putință să-şi trateze 
bolnavii cum trebuie. În salonul acesta de boli contagioase se mai afla un 
singur bolnav de icter, un fost subofițer, pe care îl chema Şerban. Acesta a 
murit de această boală. Restul bolnavilor sufereau de tuberculoză. 

Exact după 21 de zile, am ieşit din infirmerie, când simptomele bolii 
dispăruseră. Convalescenţa — timp de o lună de zile, cât mi-a prescris doctorul, 
— trebuia să o petrec la suprafaţă. = 

O zi, două am lucrat pe la bucătărie, diferite corvezi. Într-o dimineață, 
mă întâlneşte pe platou, croitorul coloniei, Taban. Îl vedeam îngândurat, 
trecând adesea prin curte, salutând doar şi răspunzând la salut. Pe mine 
întotdeauna mă întâmpina cu un surâs binevoitor. De data aceasta părea 
de-a dreptul prietenos:“Nu vrei să-ți petreci convalescența la mine, la 
croitorie ?* 

Puteam să învăţ şi o meserie, scăpam şi de alte corvezi, aşa că n-am stat 
mult pe gânduri. Toate aranjamentele de “culise“ privitoare la mutarea mea, 
au rămas pe seama lui. Aşa se face că în după-amiaza acelei zile m-am făcut 
croitor. Atelierul de croitorie se afla în baraca de pe latura de răsărit a curţii, 
vizavi de bucătărie. Toată curtea o aveam sub ochi. Seara sau în anumite zile 
de duminică, când nu se intra în mină, platoul se umplea de lume ca o 
promenadă. Oamenii, echipați cu primeneli curate, subțiri, sau foarte mulți 
numai în chiloți, treceau braţ la braţ, discutând sau admirând natura. Era o 
privelişte pe care niciodată nu aveam să o mai văd în închisoare, Mai ales 
serile erau minunate aici, când freamătul pădurii cobora până la noi, cu miros 
crud de cetină de brad. Aici, în aceste clipe, mi-au fost posibile cele mai 
trainice prietenii pe care le-am avut. aia x 

Ajutorul croitorului era un sârb din Banat, arestat pentru titoism. Aici, 
la Baia Sprie, am întâlnit foarte mulți titoişti:“Ce să facem“, mi-a spus unul 
dintre ei odată,“doar nu era să ținem partea reginei Angliei ? Ținem şi noi 
partea sângelui nostru“. Cei mai mulți dintre ei erau oameni simpli, fără 
cultură, dar în general camarazi în toate împrejurările. Maistrul Sary, un 
astfel de sârb titoist, a devenit la un moment dat un“cazîn colonie, pentru 
că a îndrăznit să bată un turnător până l-a lăsat lat, în mină. 

De unde şi zicala: 

““Păsărică nu mai cinipi, 

Că te dau pe mâna maistrului Sary“. 


-124- 


Da. 


Despre Taban, şeful meu, auzisem multe vorbe urâte, 
mult sau mai puțin răuvoitori. Era aproape părerea unanimă că este omul 
olitrucului. M-am întrebat însă, ce informații putea să-i dea, când el în 
afară de bucătărie, de la care cerea mâncare şi de doctor de la care primea 
astile, nu stătea aproape cu nimeni de vorbă, Odată, planând această 
suspiciune asupra unui ră ee s-a zis cu anturajul său. Nimeni nu-] 
mai ţinea de vorbă, sau îl ținea doar ca să-l Jignească. Era originar din 
Oltenia şi fusese plecat în străinătate. De acolo venise în țară cu un grup de 
paraşutişti. Auzisem mai de mult vorbindu-se despre aceşti paraşutişti, dar 
acum vedeam unul în carne şi oase. Mi-i închipuiam mai altfel, mai Sprinteni, 
mai agresivi. SS zii 2 7 
Chiar i-am zis într-o Zi: Nu ştiam că un parașutist poate fi şi un om 
liniştit ca Dvs. !“El m-a privit înțelegător:“Poate am fost şi eu altădată mai 
agresiv, mai“revoluționar“. Acum, în mod precis, nu mai sunt“. Părăsise 
“Internele““cu ambele fese arse cu fierul roşu de mai multe ori. La Gherla. a 
fost pus de Goiciu împreună cu alții ca el, să alerge ore în şir până s-au făcut 
lac de sudoare. În partea a doua a acestui program drăcesc, li s-a turnat pe 
gât câte un litru de apă de la gheaţă, iar în a treia parte au fost culcați în 
pielea goală, pe ciment. Câţiva dintre ei, printre care şi el, au scăpat doar cu 
câte o boală de plămâni, ceilalți “au scăpat“ definitiv. Dar asta a fost la început, 
mai pe urmă, a intrat şi în reeducare. Acum îl înțelegeam de ce ura totul 
politica, viața, oamenii. Cu tot acest “nihilism“ de care căuta să ne convingă, 
mie mi s-a părut că Taban este capabil de mai multă duioşie şi afecțiune 
decât mulţi alții, care nu avuseseră nici pe departe atâtea suferințe ca el, dar 
care treceau drept cine ştie ce “vedete politice“ şi “figuri simandicoase“. 

„ Taban suferea exact de aceeaşi boală, de care sufereau toți cei trecuți 
prin reeducare sau încercări grele: aviditatea de o prietenie sinceră, totală, 
absolută. Şi nu ştiu de ce toţi sperau a descoperi în tinereţe “ceea ce căutau. 
„Era aici, cel puţin aşa mi s-a părut, o goană după puritate, cum rar am 
întâlnit. Astfel, m-am văzut dintr-o dată extrem de solicitat. Nu exagerez 


d gaina această expresie, fără să am nici capacități intelectuale, nici 
pă Îiepuituale deosebite. Şi totuşi, conştient de posibilitățile mele, 
mata nu-mi displăcea. Mă lăsam disponibil a tot felul de discuții, în 

„Ul acesta având acces la multe preocupări ale oamenilor, la care altfel 
mi-ar fi fost imposibil să î 


sate n îl am. Trăiam în acest fel, poate cu întârziere, partea 
olescenţă ce nu fusese trăită. 


Aşa m-am comportat cel puţin în prima parte a şederii mele la Baia Sprie, 


un ado - : i RU aaa Fi 
l » dar trecut prin lecţia securităţii şi a Canalului, fapt 


rm escent capricios 

e ăc : . . E! = a s x 
ca ca lucrurile cele mai senine să ajungă în singurătatea mea, doar 
1 ghimpi. 


semne de întrebare Ş 


purtate de oameni mai 


= 1255 


a N 


7. Orizontul 12. Flori de piatră 


La croitorie am rămas o lună încheiată. BAe acum să cos bine cy 
depetarul, să trag tiv la maşină, să cale cu fierul. Cu toate acestea, nu-mi 
as Mai ales în situația de deţinut, când toată ziua ven 
plăcea meseria aceasta. Mai ales in si e hainele Poate A aok cau 
milițienii şi îți ordonau să-l perii, să le calci hainele. Poate dacă aş mai fi 
insistat, mai rezistam cel puțin o lună aici. ci e 
Reintrat în mină, am coborât încă o treaptă mai jos. Fusesem repartizaţ 
la Orizontul 12. După ce o perioadă relativ scurtă, am făcut pe dulgherul, 
am trecut definitiv în echipa de decovil. Eram patru, care aproape toți, dacă 
las la o parte pe şeful echipei, dl. profesor Cormoş Dumitru, nu făcea decât 
unul bun. Un student oltean, Mişu Ocneru, fusese foarte bolnav, după câte 
îmi amintesc de ficat, avocatul macedonean Vasilică Haşoti, cel venit cu mine 
de la Jilava, avea o construcție plăpândă, fără nici o posibilitate de efort fizic, 
în ceea ce mă priveşte abia acum îmi dădeam seama că hepatita nu face casă 
ă ina. 
PE Asta aproape totul cădea în sarcina dlui. Mitu Cormoș, cum îi ziceau 
prietenii — omul care se hrănea şi acum dintr-o dragoste la vremea sa poate 
ideală, dar acum, cu multe semne de întrebare, ca toate de altfel. sp 
Dl. profesor era însă un optimist incurabil. Nu se întreba apepAue nimic, 
pentru că ştia în mod“precis“că Maria îl aşteaptă. De ce îl aşteaptă ? Pentru 
că nu putea să iubească pe altul. [i făcuse un cântec pe care cu vocea sa 
plăcută şi caldă îl cânta ori de câte ori1 se oferea prilejul. Era de altfel cunoscut 
pentru bunăvoința cu care cânta întotdeauna când era solicitat. Era o plăcere 
să lucrezi cu un astfel de om, care ştia să îmbine munca cu cântecul şi suferința 
cu voia bună. Era mic de stat şi puţin adus de spate, datorită unei răni în 
omoplat, suferită pe front, dar avea un chip extrem de atrăgător, buze noa 
dar frumos conturate, nasul fin şi drept, ochii albaștri contrastând cu tenul de 
închis. apte az er 
E pica sa calitate era dorința de a nu supăra pe nimeni. În i 
acestui fapt, cred că depunea dânsul atâta efort şi zel în muncă, dorea 
toată lumea să fie mulțumită, inclusiv maiștri şi șefii minei. at 
La vremea aceea, organizarea ierârhică a minei, avea cu ape E 
următoarea schemă: şeful minei, căpitanul Petrescu, un om Voinic, i Ei 
bolovănoasă și aspră, doi şefi de schimb, prof. Juncu şi prof. ati pa 
șefi de orizont pe fiecare schimb, cum era dl. Gică Zotu şi mai mu'ţ 
Sary, Boaru etc. Toţi deținuți. : dţea Sin 
îi Şeful biroului ra SĂ dl. inginer Bujoi, fost ministru țărănist. Micd 
statură, de acum bătrân, avea un chip plin de bonomie și blâgdete, eat 
Abatajele orizontului 12 mi s-au părut mult mai largi, datorit Pta 
filonului de minereu, mai bogat. Aici, în unele locuri, mai ales ext! 4 


-126- 


> 5 


2 o căldură infernală. Existau acele funduri de galerii numite Tibet 
ună foatre puţini oameni iei să lucreze. Pe seama acestui Tibet e 
scormea mereu câte o istorioară în egătură Cu piticii, prietenii Albei ca Zăpada, 
care se zicea, numai €i erau în stare să facă faţă aici. 

Încet, piticii au început apoi să-şi bage nasul peste tot. Când se întâ 
ceva, 0 dărâmătură sau orice surpriză care putea surveni în mină, piticii erau 
de vină. Un lucru care trebuia respectat cu strictețe era programul WC-ului. 
Mai ales treaba mare; nu era permis să se facă pe galerie sau în abataj. 
Fecalele fermentate împuțeau atmosfera pe sute de metri în jur. Closetul se 
afla plasat în imediata apropiere a puțului, peste pârâul care venea din mină 
- galeriile se construiau cu înclinaţie de scurgere şi se împingea apa cu 
pompele sus la suprafaţă. : 

Cu această echipă de decovil, colindam acum mina în lung şi în lat. 
Făceam deplasări de linie, construiam linii de rambleu pe capre, reparam 
stricăciunile provocate de căderea copturilor. Într-o mină, linia de decovil 
este foarte importantă. Ea este folosită atât la transportul minereului pe galerii 
de puț, cât şi pentru transportul sterilului din breşe pentru astuparea abatajului. 
Decoviliştii erau aşadar oameni “importanți “. 

De multe ori într-un schimb treceam pe la toate locurile de muncă. În 
felul acesta am cunoscut o bună parte din oamenii de aici. Îmi plăcea mult să- 
i ascult pe macedoneni discutând şi mai ales cântând. Erau destul de numeroşi 
şi de obicei lucrau împreună, echipe curate de macedoneni. La Canal îi 
cunoscusem puţin, doar în fugă, şi poate de aceea mi se păreau puţin egoişti 
şi fanatici. De altfel, despre acest fanatism al lor“ancestral şi naiv“cum îl 
numeau unii — s-a discutat mult pe unde am umblat. Oricum, mă întreb ce s-ar 
fi ales de ei, aşa cum erau puțini, răspândiţi în atâtea țări, dacă nu țineau cât 
au ținut la legea şi credința strămoşească ? 

Toate cântecele lor vorbesc de munții dragi ai copilăriei, de vremurile 
vechi când se luptau pe viaţă şi pe moarte, pentru apărarea etnicităţii lor. În 
ciuda unor obiceiuri tribale — care păstrau ceva din cruzimea primitivă sau 
pi Sei de aceea, mi S-au părut oameni cu o practică morală riguroasă. 
munţii Pind e e Eposti o sumedenie de obiceiuri din satul lor uitat în 
Eng a ui. Orice căsătorie era pusă la cale numai de bătrâni. De foarte 
ceea ce priv Ș % vedeau doar în preziua nunții. In felul acesta, cel puţin în 

Un Capa. Ş aa apăreau discordanţe greu de trecut peste ele. a 
Spiheă că a e arataş, pe care l-am cunoscut tot aici, mic deo şchioapă, 
lucrul atm erit o soție încă o dată mai înaltă decât el. In noaptea uiti 
aşteptau în a important, îl îndeplinea un' sfat al bătrânelor „ care 

1camera mirilor cămașa miresei. Dacă aceasta apărea cu o 


mpla 


az 


220 


caca III 


pată de sânge, totul era în ordine. În caz contrar, lucrurile se complicau terip; 
Nunta se strica şi fata devenea din clipa aceea punctul de hulă al Satului Il. 

Povestea de o fată care pierzându-și fetia, a fost dezbrăcată la piel 
goală şi silită ziua în amiaza mare să alerge de-a lungul satului. Atu E 
oricine putea să o lovească cu piatra sau să o insulte. De altfel, fata a şi î SI 

ucisă cu pietre în mijlocul satului. La macedoneni, respectul față de nu 
nu cunoştea margini. Tânăra noră era obligată ani de zile să spele în Gera 
seară picioarele celor mai bătrâni din casă. La ei, sărutul mâinii se ma 
numai pentru bătrâni, indiferent de sex. SA 

Îmi aduc aminte ce ochi mari a făcut un tânăr macedonean când a aflat 
că sunt greco-catolic.“ Nici n-am auzit aşa ceva“, zise el către mine, “Român si 
greco-catolic ?“Mulţi dintre macedonenii mai vârstnici se arătau (oa 
decepționaţi de România, țara pe care au visat-o atâta şi pentru credința 
căreia au murit moşii lor. 

“Ne-am întors acasă la noi“, ziceau ei, să fim băgaţi în închisoare Şi 
prigoniţi““. Firi impulsive prin excelenţă, macedonenii ştiau să fie deopotrivă 
tandri şi afectivi. Generozitatea lor mi se părea câteodată excesivă. Un bătrân 
macedonean, chiar mă prezentă celorlalți, fără sfială,ginerele“său. 

Mulţi dintre noi se amuzau de graiul lor“păsăresc“, pe care îl însoțeau 
cu gesturi energice. Unii ziceau că porecla lor de“ “țânțari “le vine tocmai de 
acolo, că toată ziua nu ştiu decât să bâzâie ca nişte țânțari. Ba nu, ziceau 
alții, “țânțarii““nu exprimă altceva decât “cinci țări“, țănile prin care ei au fost 
răspândiți. 

De câtva timp, şeful nostru de echipă lucra la o colecție de pietre de 
mină. În acest sens, cercetase toate colțişoarele minei, toate crăpăturile unde 
era posibilă o captură în acest sens. Lăzi întregi cu astfel de pietre erau 
acum puse la adăpost prin diferite cotloane. Ce avea dânsul de gând să facă 
cu ele, mai ales că nu vedeam nici o posibilitate de a le scoate de acolo, nu 

l-am întrebat niciodată. Într-o zi, ne aflam împreună într-un colţ al abatajului, 
într-o expediție după astfel de pietre. După ce cercetă câtva timp cu lampa 
fidicată peretele, îl aud exclamând: “Jesus Maria, ce minunăţie ! Priviţi !zise 
el luminându-ne cu lampa gura unei scorburi. Priveliştea era feerică. Sub 
ochii noştri scânteiau în lumina palidă mii de diamante multicolore, 
închipuind o grădină fermecată, cu flori, care îşi arătau tot altă culoare şi 
faţă, la fiecare sclipit al luminii. Întreaga grotă părea un caleidoscop urlaș, 
pe care mâinile noastre îl învârteau fără încetare. Şi de ce n-ar fi fost totul 


adevărat, de ce adică florile, flori adevărate să nu-şi fi strămutat chipul lor 


plăpând şi pur în forma şi culoarea acestor pietre ? Pentru că nu-s cu putință 


-128- 


complet.“O să vezi d-ta“ m 


„110 Uite, cristalele acelea cenușii de galenă a 
inunile + zi 9 galenă au fost cândva ni 

ir) enei mov, uite buchetele acelea roşii şi 1oz de bauxită sunt nişte Erie 
zzută de curând de pe petale, uite boabele acelea nesfârşite ii 


cuart, unele sunt mărgăritarele, altele rozete de garoafe albe, pe care zefirul 
abia acum le-a lăsat să se odihnească. 
Într-adevăr, minunile nu-s cu putință ? 
i dacă noi ne-am învățat să privim natura mai ales prin prisma 
scopurilor noastre utilitariste, asta nu înseamnă că ea nu-şi vede mai 
departe de rosturile sale, de minunatele sale lucrări de artist implacabil şi 
dezinteresat. Aceasta era o dovadă, aici, în acest adânc, unde nimeni şi 
nimic n-o putea determina să lucreze astfel, ea a construit totul, cu tot atâta 


măiestrie ca şi cum cel mai necruţător şi exigent om ar fi Ssupravegheat-o 


8. Noi, deţinuţii politici 


Datorită specificului muncii sale subterane, cu marile primejdii pe care 
le prezenta la început, mina fusese destinată cel puțin aşa cum se putea 
deduce din fapte, celei mai grele categorii de deținuți politici. Fuseseră 
trimişi aici la mină şefi de organizații, oameni cu funcții politice în trecut 
demnitari, ziarişti etc. Oameni capabili de o anumită atitudine şi conduită 
morală. Aşa se explică în bună măsură înstăpânirea aici, chiar dintru început, 
aunui climat intelectual. Chiar dacă pe parcurs au poposit la mină tot telul de 
oameni, de la Gherla, de la Canal, sau Aiud, ambianța aceea de bun simt și 
ajutor reciproc avea să dăinuie încă mult timp. La un moment dat, sita 


sumedenie de categorii politice, dar cele mai numeroase mi s-au Bărut a fi 


foştii ofiţeri, le gionarii, țărăniştii, liberalii. 

a tina ofițeri care păstrau încă un cult secret pentru generalul 
întrebat o i sasi ia filo-americani, alții filo-englezi. Odată, l-am 
sea osie țer, e altfel eram prieteni, dl. Titi Coşereanu, de ce ţine 
ericani, tocmai azi, ap după atâta timp, ne-au dezamăgit 

atâtecaj site zIU-ta-* i-a zis dumnealui, “americanii vor domina lumea. 
eta E Şi militar E Poate că avea dreptate, dar acest fel de a pune 
CSTEID Catia. e o nvideător De ce să țin la cineva numai pentru că 
iat dna venea cu argumente de alt ordin, de pildă că 
Îi ec rație desăvârşită, atunci se schimba povestea. Oricum 

în gând, mai mult ca la țara mea nu pot ţine la alta. Nu-i 


reaptă ? Să luptăm să 
ptăm să z : X 9 &ă 
imnul i toi SI eta dreaptă. Nu-i frumoasă ? Să o facem. 


ar destul de age 


şeanu, fiul generalului, părea un om destul de 


Plăpând, d 
T pentru vârsta sa. li plăcea să-şi povestească 


-129- 


EEE —— 


aventurile de dragoste sau întâmplările cazone. Il cunoscuse pe Mach- An 
: rit E ai EA mi s-a părut că legionarii au de înfruntaţ din 
partea solitrucului un regim discriminatoriu. e et întrunirile de pe platou 
la care am participat, şi care se repetau tot E Le Slim toțitapi 
ispăşitori'“scoşi de politruc erau Adina e era vorba să ispășeşti 
vina ți se afla din te miri ce. Nu-i exclusă posibilitatea ca şi influența șefului 
coloniei din partea deținuților, Şteanţă, să fi jucat un anumit rol aici. Din 
punctul de vedere al existenței noastre cotidiene, eu aş împărți întreaga 
ie î ă părţi: 

eee na s-ar zice, trecuți pe lista neagră“, care prin forța 
lucrurilor mergeau înaintea celorlalţi, luând pieptiş toate furtunile şi valurile 


venite din partea administraţiei. a tis 
Nimeni nu se gândea probabil că o cedare a acestora i-ar fi împins pe toți 


în jilţ. 
cu ALA cei mai mulți, se ascundeau, fără să ştie, după aceştia, ca după 
nişte paravane şi în acest spaţiu „de după paravane”, puteau să se întindă 
liniştiţi în aşternut. Ş i 
Am cunoscut aici destul de bine pe dl. Ilie Lazăr, om cu prestanță și 
multă demnitate în suferință. Adesea, ieşea cu corpul său atletic, sculptural, 
în spatele barăcii noastre, la plajă. De Făgăraş vorbea adesea, pentru că îl 
legau multe amintiri, soția dânsului fiind din Grid, un sat făgărăşean. î 
Despre frontierişti, ştiu că erau foarte supăraţi pe Tito, cel care îi 
extrădase. Un frontierist mi-a povestit cum fusese predat de sârbi autorităților 
române numai pentru că era muncitor. Sârbii îi adunau pe toți în lagăr, 
unde aplica asupra lor o selecție numai după criterii profesionale. Cei mai 
preferaţi erau medicii, muncitorii, cei mai nepreferați. Tito „îmi zise cotă 
“e tipul conducătorului de stat modern. Nu mărinimia îl gafacleizea/ î 
utilitarismul“. La scurt timp de la sosirea mea la mină, titoiştii au 10 
eliberați. p6% 
Îmi aduc aminte mutra jalnică a unui bătrânel sârb, care cu puțin d 
înainte de plecare, a căzut de pe tinetă şi şi-a fracturat mâna. Cum îi SI 
eu așa cu mâna în ghips ?“se jelea el. Apoi s-a convins că decât deloc, 
bine aşa. 

Oricât de omogenă ar fi părut la un moment dat 
au existat şi aici acele nelipsite grupulețe politice, care presu 
şi preferințe comune. În culisele acestora am început să 
descopăr o oarecare tendință de prozelitism, uneori destul de m 
toate acestea, dispute fățişe politice n-au fost. Existau dispu 
culturale, religioase, filozofice, dar politice ba. Sub acest aspec 


structura acestei colonii, 
puneau simpatii 

descifrez ȘI Să 
anifestă. CU 
te pe teme 
t, aceasta 


-130- 


D358 


olonia în care am întâlnit cel mai ire 
opiniilor. Erau extrem de rare cazurile când 


iniile, blama pe ale altuia. Părea că există o înțelege ită î 
SI brii colectivității. Bunăoară, eu, ca să dau i exeznpiuga e 0 
foarte bun cu un preot ortodox, părintele Bej . Unul din grupul ireotal a 
catolici, pe care l-am cunoscut la] ilava, părintele Mihoc, a căutat să discute 
de mai multe ori cu mine, pe tema credinţei. Deşi ştia precis despre prietenia 
mea cu preotul ortodox, absolut niciodată n-a adus în discuţie nici persoana 
acestuia, nici prietenia dintre noi. i 

Grupul gherliştilor, printre care se aflau mulți studenți piteşteni, sosiți 
aici ca dintr-o altă lume, a avut darul să producă derută şi să si 
noi probleme. Aceştia veneau cu spaima și agonia lor lăuntrică pe care 
ceilalți nu aveau de unde să le cunoască. Dintr-o dată, oamenii aceștia care s- 
au schingiuit şi batjocorit reciproc, se vedeau puşi față în față cu mâinile 
goale, incapabili de întrebări, incapabili de răspunsuri. 

Măgirescu, Fodor, Bordeanu, Ghiţă Oprişan, Creţulescu sunt doar câteva 
nume din zeci. Odată primul şoc trecut, au urmat păreri şi confruntări. Toţi 
erau de părere că aceşti oameni erau mai înainte de orice bolnavi psihic şi că 
trebuia căutată o soluţie, un mod de a trata această problemă, care se pare că 
îi luase prin surprindere. 

: Erau câțiva care chiar de la început au manifestat intransigență și 
neînțelegere: “Aceşti oameni sunt nişte turnători ca oricare alții. Dece să 
nu-i tratăm ca pe nişte turnători?** Mai târziu, în sprijinul acestei păreri au 
venit majoritatea canaliştilor, care îşi avuseseră şi ei acolo reeducarea. 
z39 A ipiegere i de cât mai aproape de realitate n-a fost posibilă decât 
siaieipelii pă e îndelungat, când, între timp, au avut loc lamentările 
Es eta a poa Acum, foarte mulți se arătau dispuşi să facă totul 
ele ari i aju orul Es O disperaţi şi deznădăjduiți. “Vă aduceți 
RT Sta să românii 2“ a fost primul strigăt, primul răspuns care 
trei supraviețuitori im că aie pi ii Sei E i a era e i 
cărcăși morții loa p at în faţa lui Sobieski, n-au uitat să-şi care în 
toţi a Ma sunt 

Suntem“, 


na a constituit 


Ep proşabil respect reciproc a] 


Cineva, căutând Să-şi susțină 


morții noştri. li vom purta cu noi oriunde vom merge, căci 


refugiu şi de [aie pentru nefericiţii trecuți prin Gherla şi Piteşti un loc de 

prieteni. Despre d ae l-am putut vedea mai apoi duioşi, chiar buni 

Vorbesc ceva mai dO1 prieteni buni dintre aceştia, poate voi avea prilejul să 
Căteanat 1 încolo; Dale Remus şi Nichi Creţulescu. 

ai întâi Stii remarcabile mi s-a părut a domina viața spirituală a coloniei. 

tatea culturală limitată, bineînţeles la condiţiile cadrului 


-I31- 


eee — 


pretutindeni, erau avizi de cunoştinţe, de 
ări. de polemici literare, filozofice şi religioase. Donmitoarele, deși și 
confruntări, de pr desea sau se discuta deschis, nu erau totuşi locuri propice 
aici se isa a es inii nestingherit. Sub acest aspect, mina era infinit 
pentru ir pe cit adânc, dincolo de mitraliere şi ochii iscoditori aj 
mai e a, fost clădită la un moment dat o ară, țara celor învinşi, țara celor 
pipe Se Rai fârşit de veac şi lume, se consolidau caract 
uitaţi şi prigoniți. Aici, la sfârş i Sai asudii Eee ei : ere, 
prietenii, se înarmau suflete pentru noile resinși, II Că cau să vină, 
Credinţa religioasă constituia aici O altă preocupare maj i a oamenilor. Nu 
mă refer când spun aceasta la o simplă discuție, pe care o leclanşează veșnic 
temele capitale ale religiei. Erau mulți Gane N care re efectiv, zi de zi, 
clipă cu clipă, marile deziderate morale ale creş ae ga e căuta parcă în 
viața mistică o alternativă, o soluţie la toate problemele pe care le ridica 
factorul nostru existențial. sei _ ste a 
Cu privire la modul cum trebuie răspuns la rău, venit din partea oricui, 
aceştia erau categorici: totul se rezolvă prin iertare. Dl. Totoiescu, Vasilică 
Man, Naidim, părintele Teodor Bej sunt numai câteva nume, care ilustrau 
acest punct de vedere. Cum era şi firesc, problema atitudinii era foarte viu 
discutată aici. Existau controverse chiar în ceea ce priveşte problema 
exilului. Era exilul justificat chiar în vremuri de prigoană ? Nu însemna el mai 
degrabă o laşitate, o abandonare a marilor deziderate naţionale, sau chiar 
umane ? Nimeni nu trebuie să-şi părăsească țara, numai aşa vom putea avea 
o justificare şi o mărturie istorică, ziceau unii. Alții, printre care foarte ul 
frontierişti, vedeau în orice jertfă o inutilitate. După ei, a te expune fără 
-a dreptul o prostie. 
Si O ele uit mai echitabilă, pe care de altfel mi-am Şi însuşit-o, era 
aceea a aşa-zisului““front unit românesc“. Important în această fi d 
era meridianul geografic, în care exista cineva. Totul în contextu pe i 
istoric a avut amploarea unui moment apocaliptic. Fiecare a dul : 
undeva de evenimente. Să rămână deci fiecare acolo unde se află. Num 
reacţiunea ta față de eveniment, numai contribuţia ta la o solidarizare â 
întregii simțiri româneşti are importanță. 
Restrângând mult sfera discuţiei, ajungem la E cdi si 
închisoare. Aici totul devenea mai complicat, dat fiind faptul că ia iu 
însăşi existența noastră. Consideraţiile teoretice şi abstracte nu ea 
Atitudinea cuiva era determinată de o serie întreagă de factori ca: i coif 
cultură şi mai ales temperament. În zadar doream eu să fac ci Su 
cărți aş fi citit în acest sens, dacă nu posedam forța lăuntrică necesară, 
care să fac față încercărilor. Foarte mulți oameni simpli, ţ 
s-au comportat admirabil în cele mai grele încercări. Mu 


respectiv. Intelectualii, ca 


la problema atitudinii în 


Ei a itorl 
ni şi munc 
ăranl Ş zl 


Iţi explicau 


2.1523 


IND ri 


fenomen prin faptul că Erau Și muncitorii cunosc 
: într-o măsură mult mai mare ivată, li Ilas: 

jibertate, într-o măsură mu't1 Are Viața privată, lipsurile și nevoile. Tot 

în această ordine de idei, mai trebuie adăugat și faptul că asupra lor nici 

s-au exercitat presiuni atât de mari ca asupra intelectualilor. Şi apoi pe 

z y a 5 i oral, 28 in 
forța lucrurilor, oamenii de cultură sunt mult mai sensibili ŞI mai scrupuloși 
fapt care face ca aceeaşi încercare să fie trăită de ei cu mult mai multă 
intensitate, decât ceilalți. 

Cu toate acestea, se putea vorbi totuşi în linii mari, de do 
deținuți: intransigenții și moderați. 

Argumentul intransigenților era pe scurt acesta: noi suntem aici în luptă. 
Nici o cedare nu poate fi admisă, nici măcar ca metodă tactică, pentru că 
asupra noastră se execută un program venit de sus, indiferent de atitudinea şi 
reacţiile noastre. Ba dimpotrivă, s-a observat că orice cedare este teren 
câştigat de adversar. 

Moderaţii aveau o zicală: “Când se trage cu tunul, trebuie să stai cu 
capul în pământ“. Orice pripeală şi lucru nesăbuit în această Situație, pot fi 
fatale. 

: Într-o zi, am auzit pe această temă o discuţie care m-a pus pe 
gânduri: “Toţi vorbim dintr-o poziție de compromis“ a zis cineva « să nu 
ne ducem mai departe, dar însuşi faptul de a accepta să Scoți plumb din 
mină, din care apoi se fac gloanţe, pentru alți fraţi ai noştri, este o dovadă de 
multă laşitate““. 

LI Za «e . Pe . - . . 

Ai dreptate „a replicat altul “daruiți faptul esenţial, că noi aici executăm 
muncă silnică, deci împotriva propriei noastre voințe“. 

“Vina noastră cea mai a imul,“e ă 
a a! mare“, a reluat primul, “este faptul că am acceptat 
im, cu orice preț. Acesta este un lucru pe care duşmanii noştri l-au 
exploatat la maximum. Numai el dus i ă interioară 
fă i m. al el a dus la sclavia noastră interioară, de care am 

SP sănu ne mai dăm seama“, 

uac i i i aaa A 
AP e ee IEtoizea, de fapt, problema fundamentală a însăşi existenței 
sizale 08 iţi e sclaviei, dar se pune întrebarea câţi au fost în stare să o 

i te ul, numâi din punctul de vedere al demnității umane ? 

i [3 Aaa nit şi câțiva deţinuţi care sufereau de o ruso-fobie incurabilă. 
“gătură cu aceasta iscuţi ită să 
menţionată, Inge asta am avut o discuţie cu cineva, care merită să fie 
marinărese: Ge ocutorul meu m-a auzit într-o zi cântând un cântec 
asemenea Aa ia apucat, d-le“, îmi zise el, “de-mi zgârii urechile cu 

“Cha Si Dumneata nu ştii că-i rusesc? 

a E „am răspuns, “nu văd de ce nu l-aş cânta? 

TUȘII aceştia nu au nimic bun. Ne-au adus numai nenorociri“. 


useră și în starea de 


uă categorii de 


Să tr 


-133- 


za 


“Cum, pentru dumneata nu îneamnă nimic Tolstoi, Gogol, Ceaikovski 
Lă 


Dostoievski, Stravinski şi atâția alții?“ 

“Nu! îmi zise el hotărât. “Eu am pus deseori în cumpănă ceea ce au daţ 
ei bun lumii şi ceea ce au dat rău. Panslavismul, acum trecut sub masca 
comunismului, este o idee infernală, care cu nimic nu poate fi egalată“, 

Ca el, am întâlnit destul de mulți, care credeau că comunismul rusesc 
nu-i decât un panslavism, deghizat. 

Dl. Macarie Augustin — Gusti cum îl alintau prietenii — de prin părțile 
Tg. Mureşului, era un om chipeş, inteligent şi un bun camarad. Înainte de 

arestare, fusese ofițer de marină. S-a cunoscut prin corespondență cu o 
americancă şi s-au îndrăgostit reciproc, bineînţeles tot prin corespondență, 
În cele din urmă, au consimțit să se căsătorească, tot prin“corespondență“, 
Totul fiind hotărât, el trebuia să se prezinte la data stabilită pentru nuntă în 
America. Dar cum? A recurs la soluția extremă, a trecerii frauduloase a 
frontierei. Împreună cu alți trei ofițeri marinari, prieteni şi colegi, au părăsit 
portul în mod clandestin, îmbarcați pe o şalupă. Se vede că vântul nu le era 
prielnic, motoarele s-au gripat şi ei s-au văzut nevoiţi să acosteze la țărmul 
bulgăresc. Aşa se termina o poveste deosebit de seducătoare. 
“Cum să rişti atâta pentru o femeie?“ i-a zis într-o zi cineva. 
“Pentru o femeie?*“ se miră marinarul.“ De multe ori face să rişti pentru 
a salva o libelulă de la înec. Întotdeauna se găseşte un motiv pentru a nu 
risca. După mine, riscul este o normă etică, care ca orice morală trebuie să 


însoțească cele mai banale lucruri“. 
M-am oprit la acest exemplu pentru a ilustra o concepție de viaţă, pe 


care am întâlnit-o la mulți confrați de-ai noştri. 


9. Poezia minei. Stânca 


a de abrutizare şi timorare a 


Tot ce găsisem aici la mină, după perioad 
mţeam în mine o sete de 


Canalului, mi se părea de-a dreptul extraordinar. Si 0 Sei 
cunoştinţe noi, inepuizabilă. Tot ce îmi trecea pe la ureche şi îmi plăcea» 
învățam. Într-o perioadă de timp relativ scurtă, memorasem — nu exagerez 
sute de poezii, sute de citate din vieţile sfinților şi scrieri religioase. Ştuam 
pe de rost Sf. Liturghie, zeci de rugăciuni, toată Evanghelia după 102 
pagini întregi din Filocalie. Rezultatul a fost că devenise 
la tot ce privea viața mea interioară şi sensul său transcen 
de “misticism“ s-a întins pe o perioadă destul de lungă de tim 


m extrem de sensibil 
dent. Criza această 
p. În general, în 


-134- 


2 a 


a ohi i ecădere aici i i tăria: 
inchisoare şi cu pre id ici, la Baia Sprie, fie datorită unei stări sufletesti 
specifice, fie pur şi simplu dintr-o lipsă de altă activitate oamenii în ir 
- Ei j = , vă 
unii de la alții, cântece, pe care apoi le cântau împreună. În ceea ce A 
riveşte am fost un mare amator de cântec. Când auzeam la cineva, fi a 
Ş Ss Ş 5 ri Si fereau ie o 
romanţă, fie o doină, fie chiar o arie de operă, atâta îl sâcâiam, până mă învăţa 
şi pe mine. A 
Foarte adesea ne strângeam mai mulţi, care aveam voci mai plăcute şi 
cântam pe două sau trei voci. De la Canal sosise aici, nu de mult “OUA 
învățător Sângeorzan. Era apreciat de mine mai ales pentru felul citi ştia să 
ş g . «e A, . â 
interpreteze “Doina de Coşbuc. De altfel, în scurt timp, reuşise să polarizeze 
în jurul său un grup destul de numeros de“amatori“al cărui repertoriu era 
destul de variat. Multe seri mi-am petrecut şi eu împreună cu aceştia 
Baraca domnului Sângeorzan se afla pe latura de răsărit a platoului 
chiar sub buza de piatră a muntelui. Până la înălțimi considerabile culmea 
era golașă, dezvelindu-şi trupul masiv şi stâncos. Amenințătoare peste 
creştetul barăcii se ridica o stâncă uriașă, pe jumătate desprinsă şi săclia tă 
spre interior. ; 
ai ra E zana 
e „i-am zis într-o zi unui prieten, “în baraca aceasta se trăieşte într-o 
căra Scurt: ii are chef, stânca aceea poate să o ia la vale“ 

i şi!“ îmi zise el.““Mie mi se i AC i dota 

A pare foarte pitoresc să trăieşti cu acest 
Cât i ivi âncii iseî 
âteva clipe privi panorama stâncii, apoi se întoarse spre mine:“nu ţi 
pare că toată povestea asta ănă ] i ze sai! 
ESI ai dese e aaa cu un Joc straniu ? Parcă ar fi jocul 
estin. Nu-i destin âncă vrăjită 
şine ameninţă?“ ul nostru o stâncă vrăjită, care ne atrage 
“Q: 
1 totuşi“ i : ăm să-i 
8 4 zi „am zis eu, “acceptăm să-l jucăm“. 
Mu. sa ia că acesta este cel mai frumos joc posibil?“ 
S iscu itată. Noi i 
SE ea p, ia aceasta a fost uitată. Noi continuam să ne strângem 
ăm sub ameninţa i stânci, fără grijă 
aaa rea acelei stânci, fără grijă. 

- z de E Să E 
zgomote foarte vile ae nu mult după aceea, am fost treziţi de nişte 
baracă de tolea sI e ŞI suspecte. Puțin mai târziu, am aflat că întreaga 
mărimi „ară e răsărit a fost evacuată, întrucât câțiva bolovani de 

ză beta » loviseră pereţii construcției. 
nca se încăpățâna să rămână âtva ti 
au fost aduși îna .: se încăpățâna să rămână acolo, după câtva timp, oamenii 
Po! şi totul a reintrat în “normal“. Totul fusese poate un 


avertism, . 

ent ? Zi at 

deosebit n S P Oate, pentru că până la plecarea mea de acolo, nimic 
u s-a mai întâmplat. 4 


-135- 


a 


La mină au existat foarte mulți poeți. Vreau să spun Oameni care făceau 
versuri. Aici, ca peste tot în închisoare, poezia era mij locul cel mai la îndemână 
de a evada, de a da glas anumitor dureri şi doruri înăbușite. Oameni 
simpli, care în viața lor nu făcuseră măcar un Vers, aici s-au pus cu sârg, 
să înveţe şi să facă poezii. iu AER li i 
Nimic n-a mai rămas poate azi din miile şi zecile de mii de versuri şi poezii 
hisoare. De fapt, nici nu erau destinate să 


făcute de-a lungul anilor de înc 
rămână. Dar în ciuda duratei, funcția lor a fost pe o altă dimensiune 
3 


covârșitoare. Poeziile închisorilor au constituit la un moment dat un mod de 
existenţă, o posibilitate de dialog cu destinul. 

Spunând aceasta, nu vreau totuşi să mi se impute faptul de a trece atât 
de uşor peste unele talente reale, care au existat totuşi în închisoare. Am 
vrut să spun însă altceva, că aici, toată lumea făcea poezii, după 
zicala“românul se naşte poet“. 

Nenorocul poeților din închisoare a fost că n-au avut unde să-şi publice 

" poeziile, odată ieşiţi afară. Sunt unii, care încercând să-şi facă cunoscute 
creațiile, au avut de suferit. Poezia noastră a avut acelaşi destin ca şi noi. 
Multe din poeziile care circulau pe la mină erau puse pe note, cum a fost 
cazul unor serenade ale părintelui Codilă:“Dormi, domnița mea, nu 
plânge“sau“Domniţa mea plângând, îţi scriu, răvaşul fără dată”. 

Un real talent a fost considerat acolo studentul Dale Remus, care a 
trecut prin Piteşti. A creat în închisoare sute de poezii, dintre care foarte 
multe erau învăţate pe de rost de ceilalți. Una din poeziile lui, intitulată chiar 


“Mina'“, era la un moment dat, pe buzele tuturor. 


“Sut după şut 

Aspru, durut, 

Titanice sforțări prin fum şi beznă 

Cu trupul gol din creştet până în gleznă 
Sub ploi de sulf ce arde pielea udă 

Pe carnea grea de jertfă şi de trudă ... ” 


Dealtfel, întreg destinul acestui om a fost al unui poet autentic: Am 
are a recitat-0 


auzit că fusese arestat pentru o poezie a sa“lon Valahul““pe c ai 
cocoțat pe statuia lui Matei Corvin, cu ocazia unei adunări studenţeşti de la 
Cluj. Mai târziu, în timpul reeducării de Ia Piteşti, a fost foarte torturat li 
poeziile sale. Îmi spunea că în acele momente grele, tot poezia i-a fost de ce 


mai mare folos. 


-136- 


DD 55 


Îşi alcătuise pentru uz propiu un fel de cod moral în Versuri i 
recita zi şi noapte, săptămâni, luni. “Trebuia să mă agăţ de ceva“spu E “ 
oezie am găsit cea mai solidă ancoră“. te E) 

La câtva timp după ce a fost eliberat, am auzit că s-a Sinuci 
vorba, după câte ştiu, să fie denunțat de propriul său frate, tot pa ara 
Acest gând se vede, i-a fost de nesuportat. gi 

Când Remus Dale a sosit cu lotul canaliştilor la mină, aici era foarte | 
modă poezia domnului Tudor Popescu, un avocat moldovean. Asie pc 
o poezie mai romanţioasă, pretabilă serenadelor şi romanţelor. 

Celălalt, practica un vers aspru, tăios, fără nici o podoabă sentimentală 
sau onirică. l-a trebuit destul de mult timp până poezia sa a căpătat audiția 
care o merita. Un poet de un real talent era socotit de unii profeso z 
Aurică Vişovan, originar chiar din Maramureş. = 

În aceeaşi măsură, sau de către unii chiar mai mare, era apreciat şi ca 
compozitor. Dealtfel, pentru“Rapsodia maramureşanului-“, despre care mulți 
vorbeau numai la superlativ, a și fost condamnat la 15 ani de închisoare 
după ce executase alți vreo zece şi unul de domiciliu obligatoriu. : 
că „Aceasta era poezia noastră, mai mult sau mai puțin “provincială“. Exista 
însă în închisoare o poezie cuun suflu mai larg, mai “omniprezentă“. Mă refer 
în primul rând la poezia lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Poeziile acestora 
cum îti oala codrului fără haiduc“, “Balada cetății fără icoane“, “Iisus în 

aa ce pasa pia din sple “Întoarcerea din cruciadă“, 
Mi ca Sef ra i ga Balduvin şi Mădălina“, “Geneze“, 
ue a A ce uilalt, intraseră în repertoriul tuturor 
Sani gi pie ee cpţie. 4 cest fapt de a avea o poezie a noastră, era 
na e i enză mai rect sufletului, decât poezia, Ea, mai mult 
Mee Sa i sea Sta crez în suferință. Poezia închisorilor 
So paviehlili mozisc » unul din marile miracole, care stau la baza 
Eni dica e i de poezia minei, redau mai Jos, unica poezie în 
» pe care mi-o mai reamintesc integral. 


în p 


“Nopți de casnă, nopți de trudă, 
Cu fiori de beznă adâncă 

Şi cu robi care asudă 

Indoiţi pe colți de stâncă. 


VE 


Cerul lor e făr' de stele, 
Cer de lavă, fără soare, 
Dăltuit din stânci rebele 


Jilăvite de sudoare. 


Limbi de foc în gol de smoală, 
Zugrăvesc în fund de grotă, 
Oameni vii în pielea goală 
Urcând creste de golgotă. 


Căci pe drum de răstignire 
Robii unui crez asudă, 

Sângerând spre mântuire 
În nopți de caznă, nopți de trudă. 


Tudor Popescu 


10. Din nou la suprafață. Crăciunul 


n fiecare zi să duc cu mine ceva în mină: O culoare 
de zare, un dor. Acum, că venise toamna, de jur 
1 gemea de curcubee şi de podoabe. Cu 


fiecare zi, tot altă faţă își schimbau iile munţilor. În cele din urmă, un vânt 
rece:a culcat la pământ întreaga fabulă vegetală, a codrilor. Rariştile îşi 
întorceau feţele tot mai palide şi mai pământii spre zarea plumburie, 
amenințătoare. Au venit apoi ploile mistuind sub troiene ruginite tot focul 
frunzelor. 
De Sfinţii Arhangheli, au prins să zboare prin văzduh primii fulgi de 
zăpadă. La început, ici-colo, câte unul, apoi tot mai des, până ce zarea de 
peste câmpie în jos, deveni o pâlpâire nesfârșită de luminiţe albe. A 
Mă aflam în rând cu alții pentru intrarea în mină, când am rămas pironit 
locului privind priveliştea de sub picioarele noastre. Aud un urlet, apo 0 


încărcătură de armă şi în sfârşit, cineva îmi dădu brânci înainte. Santinela 
a de a-mi recâștiga locul, 


Obişnuiam ca î 
furată pădurii, un strop 
împrejurul nostru, întreg peisaju 


nu era dispusă să aştepte după mine. În graba me , 
n clipa aceea, 0 smucitură 


l-am cunoscut pe domnu 

ai frumoass€ 
rea pricinuită 
lulă uitată â 


lesc în gaura puțului. | 
brul. Așa 
lege una din cele m 
despre pierde 
o ce 


era cât pe-aci să mă rostogo 
zdravănă de gulerul hainei îmi redă echili 
Nicu Pâslaru, omul de care avea să mă 
prietenii. Nu voi putea vorbi niciodată îndeajuns, 
de moartea sa, survenită peste câţiva ani, undeva într- 


Aiudului. 


-138- 


47% 00 iaz 2 


Era sfios şi cumpănit în tot ce făcea ic si 
scut. Cum i-a fost cu putință acestui ie pi ia un simţ al pudorii, 
să facă politică ? E lucrul de care şi dumnealui se într b oază? Da maidles 
avocatura am făcut precum conjudețeanul meu fc De Îapt, cu 
să zică.“ Cât despre politică, am fost de partea lui Mo a Plăcea dănsului 
ÎN e este și dreptate“, 0ş Ion Roată, unde-i 
Puţine zile ne mai despărțeau de sărbătorile Crăci IN: 
făcea din ce în ce mai frig. Până în fundul pa a iat lui. Ningea și se 
aiunsese încă iarna. În Tibet rămânea la fel de cald Era ri LE Epesieri 
câteva tone de ger, după noi, zilnic. că de afară căram 
În preajma Crăciunului, am fost din no i aa 2 
inapt pentru munca subterană. Toţi cei ca Ea i Ei ae a cp lacat 
rămasă de la civili, declarată dormitorul inapţilor. Aici, î i z Elea 
alimentară, aveam tot confortul unui miner. Dar nici de sa 2E 0 aaa 
spune că duceam lipsă. Ceilalţi ne aprovizionau din belşu P, op dupe! 
tineri din colonie care comiteau acest gest, era şi dl. Ia i e SEL mai 
părțile Buzăului. 25 sus; aDa d de Dea 
Sărbătorile Crăciunului au fost un adevă Î : 
am furişat şi am colindat pe la alte barăci. În a a î are 
ceilalți mineri, care ne-au servit cu bunătăți și au “colindat““ pe în e 
Am ascultat atunci toate colindele româneşti şi cât ; ii e 
surghiunului, printre care “Colindul prizonieri] fie a sectie 
Ur£ i or din Rusia“. Se. 
părintele Antal, a vorbit despre însemnătatea Naşterii osii cu 
e ein Cap ua me al Vata aa aa 
ne, p leținuți. azul minei de la Valea Nistrului, şi a 
pei ussecă ia pregătit de la Baia Sprie. În tute sure 
Pi oc ei a ot pentru mina Cavnic. Plecau acum câțiva din 
iii iculi mă câțiva A = si purea prieteni şi cunoştinţe de ani. Cu câtva 
mas Reci zi i a a, aia trimişi la închisoare într-un lot de 
Sin ee Pa a a evenea aici tot mai trist. Loturile de canalişti 
ieriateisă sr ră seta ete n-au contenit să vină, nu reușeau nici pe 
absenţa, Se i jet a e tădată al coloniei şi să suplinească o mare 
no e gl, P uteşte ceva, 0 destrămare, sfârşitul unor vremuri, 
Gavin fus! a n luna februarie, când s-a format al doilea lot pentru 
totuși, incă pag at dacă vreau să plec. La ce aş mai fi rămas ? Şi 
iiaplec ee, emnat să plec ? Întâmplă-se totul cum se va întâmpla. 
On e aaa : 
mulţi ua până în zori, am rămas între prieteni şi cunoscuți. Pe foarte 
eştia nu aveam să-i mai revăd vreodată. 


înnă 


-139- 


11. Mina de plumb Cavnic 


Colonia minei de plumb Cavnic era aşezată pe o vale largă, între două 
spinări semețe de munte. Terenul era neaccidentat, astfel că toate barăcile cu 
excepţia a două din fund, aveau acelaşi nivel. La circa 50 de metri de gardul 
coloniei, spre răsărit, era galeria de intrare în mină. 

În partea de nord, gardul de sârmă fura din liziera pădurii o bună parte 
de colină înverzită. Aici, pe această costişă ne adunam adesea în după- 
amiezi calde sau în zile de sărbătoare, la discuţii şi la plajă. Un firişor de 
izvor pornea la vale zglobiu, unduindu-şi solzişorii printre tufe de flori 
galbene şi fire de ferigă. De aici, la o aruncătură de piatră în sus, pornea o 
pădure deasă de fag. In fața noastră, de cealaltă parte, spre miază-zi, pe un 
platou înalt şi înverzit, străjuiau braţele largi ale unei troițe de lemn. Casele 
maramureşene, cu țuguiurile lor de şindrilă, urcau singuratice până sub 

buza pădurii. Deasupra troiței, culmea golaşă a muntelui se frângea deodată 
în două, parcă lovită de un iatagan uriaş. 
În zilele de sărbătoare, toți locuitorii Cavnicului, cu clopurile cu ciucuri 


se adunau în jurul troiţei pe platou şi petreceau. 


şi izmenele lor largi, 
părtat, răzbătea în fiecare sâmbătă 


O toacă din lemn cu sunet blând şi înde 
seara sau în zilele de sărbătoare, dintr-o parte în alta a văii. 
Departe înspre nord-est, când vremea era liniştită, se zărea vârful 


strălucitor al Ţibleşului. 
Capacitatea coloniei era 


centrale erau aşezate în ordine 
partea dinspre apus mai existau încă patru barăci aş 


mai redusă decât a celeilalte. În jurul curţii 


biroul tehnic, bucătăria, baia şi două barăci. În 
ezate faţă în față, două 


câte două. 
În prima baracă ce deschidea acest grup, 


am fost instalat. Deja la sosirea noastră, în a 
Sprie, mai sosise un lot sau două de aiurea. Dacă rețin bine, 
era dl. Negrescu. La biroul tehnic lucrau dl. Inginer Palade, 
- perioadă limitată dl. Ing. Cernescu, despre care se vorbea că are un frate 
plecat în străinătate. Şeful minei era dl. Inginer Virgil Vlădescu. Distanţa de 
_ la poarta coloniei la gura galeriei o străbăteam pe un culoar, de o parte ȘI de 
alta cu gard înalt de lemn. De aici, porneam pe un tunel, cale de circa un 
sfert de oră, până la prima corfă. Aceasta funcţiona pe un puț Care la 
extremitatea de sus, dădea la suprafață, iar în cealaltă, într-o altă galerie 
inferioară. Corfa aceasta era folosită şi pentru urcatu 
civili care activau în această mină. 


se afla primul dormitor, în care 


fară de primul lot de la Baia 
şeful coloniei 


1 şi coborâtul minerilor 


Pi -140- 


Fotiade şi 0 


| 
| 


| 


—— 


Pe galeria inferioară o porneam din nou la paza 
ână ajungeam la a doua corfă. Cu aceasta ii circ. 
destinată deținuților. Coboram î 

În genere, mina era mult mai rec â 

: i e decât cealaltă si 

în apă acidulată. La o aruncătură pi ŞI pe alocuri ma; : 
aa opuse. Pe galeria di E ră de piatră de pu, porneau Ca mai bogată 
sensuri opuse. galeria din dreapta exista un izvor bogată Ouă galerii în 
puțin sălciu la gust şi călduț, din care toată lumea bea Sea în săruri de fier 
fund exista un bazin cu o apă sălcie, unde foarte mulţi îi fie pte. Ceva mai în 
Am fost repartizat chiar din prima zi în echipa de deco 1 ceau baia zilnică. 
pe dl. Liviu Ceaca. VII, Care îl avea ca şef 


i Ja 30 de minute, 
Sfârşit pe galeria 


12. Noaptea de înviere. Maramureşenii 


Aici, în închisoare, sărbătorile i : 
adevărate. De regulă, în astfel de zile ni e pb poate bucurii 
carcere, bătăi. Scopul acestora era — cum ușor este 7 hi ate 
timorare, care să ne sustragă de la meditaţie şi gânduri pa — 0 anumită 
arar ÎŞI atingea scopul, pentru că mireasma acestor fiori E paie E 
răzbătea în cele mai întunecate locuri. Explicaţia cita ş ae a 
pen de sapla Prigoniţi de o ideologie atee, prin forța emiri a E 
a aie Ci aaa ci o înțelegere completă a acestui sia cae a 
religia creştină, nu er a ine a ani setup A promovasen 
E Ș „n i alternativă, ci mai d ă 
Saouat Da dee era credința. Dar în închisoare credința ee 
i etime femea = ra teamă, nici principiu filozofic, nici superstiție. 
SRO lă iconita od de existenţă, de bucurie şi de suferință. Dintr-o idee 
Eat ea ati EI devenise Viaţa şi destinul. Absența lui 
ze lidarităţii dee enzația unei prăbuşiri iminente. Dumnezeu era bucuria 
iolitiăritate > Sem a ŞI refuzul a ceea ce era izolat de această 
teplină na it = de a asa înțelegeam solidaritatea adevărată ca pe o 
ă i ZOE 
atât de Îp nrmtateze înainte de arestare călugăr la schitul Durău. Era 
altul de ip anzâa, re oc, încât niciodată nu l-ar fi schimbat, cu nici un 
E Se A ai ş dată, a fost întrebat de un prieten, dacă după eliberare 
acolo le-a pete picgla Şapte vieţi de aş avea“, a răspuns părintele “eu tot 
2 es tata pe gate . Era moldovean şi făcuse seminarul la Neamţ. 
mara Sa i-a dat die rai ie de oameni sărmani. Când a plecat la mânăstire, 
slab, cu eta p zestre, unica văcuţă pe care o aveau acasă. Era înalt, 
nină, copilăroasă. Nu știu să fi mințit vreodată. Am petrecut 


-141- 


= 
) 
T 


ile 
ltat 


: i 3 > «i în tot acest timp a postit regulat miercurile şi 
Cer ee de n pe înafară de posturile premergătoare diferitelor 
alee Ati e la fel le ţinea cu strictețe. De nenumărate ori l-am văzut 
săbii pă gh de mâncare cu alții, deşi era slab şi suferind. Dar e] 
li sa ES plângea de asta. Eu aşa l-am văzut pe părintele Iustin, bun 
rate ai gind eta cum o fată care venea des să se mărturisească 
acolo, s-a îndrăgostit de el.“Lucrul acesta „ spunea el, a avut darul să mă 
tulbure. Eram atunci fireşte tânăr, și nu pot să spun că până atunci mi-a fost 
dat să trăiesc asemenea stări sufleteşti . Şi totuşi într-o zi şi-a luat inima în 
dinți:“Nu-ţi dai seama ce faci ? Uite, eu am sacrificat totul pentru acest 
drum. Din toți copiii pe care i-a avut mama, în mine și-a pus cea mai mare 
speranță. Cum aş putea cu să trădez pe mama și mai ales pe Dumnezeu ? 

O întâmplare care, mie mi se părea că venea să contrazică pe A. France 

din Thăis. Înclinarea firească spre dragoste, de care vorbeşte Thăis o 
confirmase şi părintele Iustin. A face însă din erotism un promotor al 
credinței, a substitui în fond instinctul, sentimentului religios din om, era 
o dovadă de necunoaştere esențială a chestiunii. Un lucru pe cât de 
seducător la prima vedere, pe atât de eronat. Părintele lustin îmi explicase 
în modul cel mai simplu cu putință această eroare. Mai mult, dacă acest 

erotism este o forță atât de extraordinară şi totuşi poate fi — nu extirpat —ci 

înfrânt, aceasta este o dovadă incontestabilă a resurselor spirituale 
ănui ălăşuiesc în nol. Ri RE. 
aer Di lat) părintele lustin nu discuta niciodată în 
contradictoriu. Nu-i era posibil acest lucru. Dumnezeu era firesc, fără niciun 
argument. Simplul fapt de a fi aşa cum suntem, năştea ideea de Du ue 
şi supremul său argument. Am adus în discuţie argumentul ace ui lustin 
Pârvu, cu privire la credinţă, întrucât în linii mari era al multora dintre a 
Cât a ținut săptămâna mare, toaca de lemn şi clopotele n-au pui ş 

În aceste zile, în colonie domnea o atmosferă de calm şi linişte. pe Fă 

pregăteam pentru Înviere. In sâmbăta mare, după miezul nopții, sei pie 

a prins a bate, ne-am sculat cu toții şi am ieşit pe sală. Aici, era ocul E, 

mai ferit de ochii milițienilor. Doi preoți au rostit slujba Învierii. S-a cânta 

“Hristos a înviat”, s-au rostit rugăciuni. atitea ti 

Prima zi de Paşti a fost cum ne-am dorit-o, senină şi liniştită. Şi si 
ce-i mai curios, n-au existat percheziții sau alte şicanii. Întreaga cAlouRă 
ieşit pe deluşorul înverzit din spatele barăcilor. Vizavi, pe platoul din ri 

troiței, mulți localnici ieşiseră la petrecere. Din când în când, câte ie i 

scotea clopul de paie împodobit cu beteli şi ciucuri şi îl agita prin aer. n fe 
acesta ei poate ne salutau. 


-142- 


Întotdeauna, faţă de aceşti oameni am nutrit un senţi 
compasiune. Istoria ne spune că, după cucerirea Daciei de Către R ie nbede 
mai viteji dintre băştinaşi, cei care refuzau impila Omani, cei 


A IE, Tea, S-au retras î : 
munți ai Maramureşului. Aici s-au conservat o bună parte rara pda 
vintele 


dacice care au supraviețuit în limba noastră. 

Şi totuşi, aceşti oameni, urmaşii celor mai v 
noştri; au dus de-a lungul timpurilor o viață plină 
Majoritatea covârșitoare dintre ei lucrează la păd 
ştiam ce-i viața de miner, ce înseamnă să-ți petreci 
în beznă. Viaţa minerilor este, în general, extrem 
seceră în plină maturitate. Am înţeles şi de ce mulți 
patima beției. Mult adevăr despre aceşti oameni 
imnul lor mineresc: 


Iteji dintre strămoşii 
de necazuri şi nevoi. 
urit şi în mine. Acum 
O bună parte din viață 
de Scurtă. Silicoza îi 
dintre ei îşi însuşiseră 
mi s-a părut a exprima 


“În fundul munților intrăm 

Cu bun noroc ne salutăm. 

În lumea noastră n-avem cer, 
C-aşa e viața de miner. 

Când plini de praf şi paşi trudiți 
Ieşim din mină istoviţi 
Ne doare că-n lumina sa 
Pământul ține o lume rea. 
De-atâtea dureri şi nevoi 
Intrăm în mină înapoi. “* 


Unul dintre corfagii noştri era un băieţel crud, extrem de frumos, cu ochi 
albaştri enormi. În fiecare zi îi aduceam câteva bucăţi de pâine, pe care el le 
primea nu fără oarecare jenă. Mă bucura că le primea, totuşi. La orizontul 
civililor, lucrau şi multe femei. Unele dintre ele îşi aduceau copiii în mină, 
adăpostindu-i în câte un fund de breșă. 


13. Câţiva oameni de aici. La carceră 


In aceeaşi baracă cu mine locuia dl. Dan Cernovodeanu, un om mic de 
pia dar bine legat. Avea nasul fin, buze frumoase şi fața bronzată, ovală, cu 
a delicate. Purta ochelari cu ramă groasă, lucru ce îi sporea parcă mai 
A » aerul de intelectual subțire. Imi vorbea adesea de Regele Mihai şi de 

ulte lucruri de culise de la curtea regelui. Fusese printre privilegiații — 


-143- 


Op pa 


din clasa onorifică, în care a învăţat micul prinţ. Avea 
cunoştinţe vaste în multe domenii. Nu ştiu cine scosese pe seama sa vorba că 
ar practica homosexualitatea, împreună cu un fost ofițer, Mitucă. 

Atitudinea d-lui Cemovodeanu în această chestiune a fost după cum 
mă aşteptam, extrem de rezervată. Nu s-a supărat, nu s-a scuzat, n-a dat 
explicaţii. Şi la urma urmei, cui şi dece? 

Odată, un milițian care îi căuta şicanii prin curte, îl apucă de barbă şi 
privindu-i ochelarii, îl întrebă parcă mirat: “Ce-ai fost tu, mă, afară?“ 
“Diplomat. “Diplomat ? Ce drăcie mai este şi aia?“ întrebă nedumerit 
milițianul. Apoi, după ce cugetă puţin, zise răstit: “Ascultă, bă, puteai tu să fi 
fost şi contabil, aici tot aia eşti, bandit“. 

Povestea asta cu contabili, am mai întâlnit-o şi la alți milițieni. Nu ştiu 
pentru ce contabilul reprezenta pentru ei apogeul în materie de profesiuni. 


Poate pentru faptul că aprovizionarea cantinei trecea prin calculele acestora ? 
Un om faţă de care am nutrit multă admirație, era un fost ofițer cu mulți ani 
„De multe ori l-am auzit povestindu-şi 


de prizonierat în Rusia, dl. Stăncescu 
câteva încercări de evadare din lagărele ruseşti. O singură dată a izbutit să 
pe un câmp din apro- 


depăşească zona de sârmă ghimpată şi să ajungă 
piere.“Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut, când v-aţi văzut liber ?*l- 


am întrebat eu. 
irat că nu ghicisem.“M-am căcat într-o 


“Primul lucru 7“făcu el, parcă mir 
tarla de cartofi înfloriţi. Dumneata ştii ce înseamnă să faci treaba asta fără să 


se chiorască miliţianul în fundul tău? 
Povestea cum o fată dintr-un sat siberian, îndrăgostindu-se de dumnealui, 


căuta în toate chipurile să-l convingă să rămână cu ea, acolo. Când toate încercările 
eşuaseră, fata şi-a adus supremul şi ultimul său argument: “Uite mama are o capră. 
Dacă te căsătoreşti cu mine, mi-o dă mie de zestre“. 
Pe doctorul Moraru lancu, un făgărăşean mic 
ochii săi albaştri şi drăcoşi, l-am cunoscut după foarte puțin timp de la 
sosirea mea, la Cavnic. Era romano-catolic şi într-un timp chiar îi plăcea să 
se mândrească cu aceasta. Apăra cu multă îndârjire şi uneori argumentat 
poziția tabu a bisericii catolice, printre celelalte credințe. Acum, cu trecerea 
anilor şi sporirea suferinței, se înstrăinase mult de vechile sale principii. 
Încet, ateismul s-a înstăpânit în sufletul său, până când în cele din urmă 
nu mai rămăsese nimic din vajnicul apărător al credinţei în care se născuse. 
Argumentul său de acum era cât se poate de lapidar şi pragmatic: Dacă 
exista Dumnezeu, ar fi fost cu neputinţă să nu intervină în apărarea atâtor 
oameni care suferă, nu puţini, chiar pentru pricini de 
replica argumentându-i-se că prigoane împotriva cred 


foarte puțini la număr, 


de stat, cu fața bălană și 


credință“. Când i se 
inței au mai existat, 


-144- 


el nu se arăta deloc dispus să cedeze. “Nici 
toate acestea, doctorul Iancu a rămas iri ar 
altora şi un camarad desăvârşit. = 
Despre dl. Inginer Panteș, sosit aici chi 
: anteş, sosit aici chi : 
am adus întotdeauna aminte cu recunosti ar Cu primul lot de la Baia Sprie. m: 
diferite doine, dar mai ale; noştință pentru felul c apă da 
e ies 7 S pentru frumuseţea neîntr; 2 um știa să fluier 
lui Ciprian Porumbescu. Cutrierând păduri ntrecută cu care flui S 
ici fGană - Cutrierând pădurile — în calitate fluiera Balada 
furase din freamătul codrilor o sumedenie de triluri d a sa de inginer silvic — 
Pe dl. Diaconescu Stelian, cu pseudonim (e de 
cunoscusem încă de la Baia Sprie. Mereu îl ve , literar 
unui învățător, Gheorghe Militaru, “nea Ghiţă“, dis cam ac 
sa scundă, puțin adus de spate, cu fața palidă plana 
surâzători, te făcea să crezi că ai în fată mai de : re Ş 
un atât de încercat polemist literar. Ceea ce gi so 
dumnealui era acel zâmbet care veşnic îi flutura 
duios şi ironic, în acelaşi timp. 
Aici, la Cavnic, avea un c i 
aie erc de intele 
învățătorul era la fel de nelipsit din antur ri: Secu 
destul de iepedle în ciuda faptului că unii îi contestau această cali I 
ae lee bi orgoliu, pe motiv că nu le răspunde la salut. Pe această ui 
o A ă, l-am auzit pe prietenul lui ținându-i partea cu patimă te această temă, 
îi ali e creator. Ce crezi d-ta, mai mult face o “bună ziua“ i «al NU-I ca noi, 
ee sau metaforă fericită, pe care, altfel le-ar pierde din = e ţi-o dă, ori 
nu-i eiroplă bună-ziuay. Acesta era nea Ghiţă Ag auetlea 
nii mergeau până acolo cu insinuărili - 
Se II = inuările, încât îi - 
oetic î =, E] U conte 
i că Ea să fie doar gazetar, 0 pană ascuţită a polei d 
DI de Laz i calul şi-a văzut de treabă înainte. În ceea ce mă Sta ci 
Găziă mă plânge, domnul Stelică a fost mai tandru decât mă is 
„pe când ne aflam mai multi în dormi căt mă aşteptam. 
un compliment care mulți în dormitorul dumnealui, chiar mi-a făcut 
BERI UGRitar m-a măgulit de-a binelea. El sună cam aşa: “Chipul 
Am afl e au ceva din visul florilor lui Luchian“ is cet 
aflat apoi de pseudonimul Ion Carai îsi Lat 
toate peri 10n, Cu care îşi semna ] 
ee peţiile prin care acest ână câ : Pza e si 
inaintea altora. Cu toat sta a trecut până când a ajuns să fie preferat 
fi numită““Is fii ăi e acestea, cred că s-ar putea scrie o carte, care ar putea 
IRI SE cale și le pseudonim“. Ne vorbea adesea despre oamenii de 
Eram acum la curent Su se, despre reviste, cercuri literare. în care a trăit. 
ete. Vorbea la superlati ră îşi publicase“ Panopticum“, “Cântecele negre“ 
râncuşi. Marele scul v despre Baudelaire, Ion Barbu, Arghezi și mai ales 
monografie sa ptor era de altfel idolul său. şi planificase chiar o 
u o antologie Brâncuşi. 


dată n-a existat aşa Ceva . Cu 


Ion Caraion îl 
0lo, în compania 
Cu pasiune. Statura 
rită de ochii mari 
n adolescent, decât 
a surprins întotdeauna la 
pe buze, misterios Şi senin, 


ali în care se mişca, dar 
Am reuşit să ne împrietenim 


-145- 


op aonn La Ai 


0 & 


Multe dintre opiniile sale literare păreau altora bizare. Așa era bunăoară 
considerată părerea dumnealui, după care Odobescu este mai mare povestitor 
decât Creangă, iar Alexandrescu mai mare poet ca Alecsandri. Îl vedeam 
adesea prin curte sau galeriile minei, mergând cu capul aplecat, abătut. Aceasta 
era de fapt o impresie aparentă, căci era cu gândul aiurea. M-a flatat faptul că 
mă invita să mă apuc de scris, când nu auzise niciodată vreun vers de al meu. 
Mă vedea chiar un colaborator al unei viitoare reviste. La data aceea, deși 
aveam la activ câteva zeci de poezii, față de dânsul am rămas la stadiul 
debutantului. Îmi aduc aminte, de o discuţie stârnită pe marginea unei poezii 
a domnului Caraion, care afirma că o mamă care îşi ține pruncul la sân nu ştie 
de fapt dacă acesta este demon sau înger. De aici s-a ajuns la ideea de 
predestinare. Interlocutorul meu era înclinat să creadă în predestinare. Chiar 

venea în acest sens cu argumentul psalmistului“Cei răi sunt stricaţi încă din 
pântecele mamei lor“. Ideea susținută de mine atunci era că un copil nu poate 
fi decât un înger. Cât despre predestinare, am vorbit cam în felul următor: 
«Predestinată pentru mine este lumea raportată la mine, pentru că este un 
“dat““. N-o poți face să nu fie». În acest context am adus în discuţie “eul şi 
“noneul“ lui Fichte. Pe de altă parte, eu, raportat la lume, sunt predestinat, 
întrucât sunt un“dat“. Eu sunt evidenţa lumii, lumea este evidența mea. Ceea 
ce nu-i predestinat aici, sunt eu raportat la mine însumi, adică eul ca libertate. 
Interlocutorul meu, dealtfel om fin şi înțelegător, m-a privit zâmbind: “De 
unde ştii tu de Fichte?“ “Am auzit în închisoare“. “Foarte bine“, îmi zise el, 
“dacă ieşi afară, trebuie să-l şi citeşti“. 
Procurorul Peneuş era un om masiv, puhav la față, cu mişcări leneşe şi 
greoaie. Fusese arestat pentru o odă. Cum avea darul versificației, s-a gândit 
să-i compună o odă lui Stalin. Pentru acest lucru, cum era de aşteptat, a 
primit nota bene. Mai târziu, însă s-a aflat că tot din acest exces de “har”, 
domnul procuror mai compusese o odă lui Hitler, un gest fatal, care l-a 
costat nu ştiu câţi ani de închisoare. & 
Pe motiv medical, era bolnav de inimă, fusese oprit la suprafață, 
îndeplinea funcţia de porcar. Mai ales în această postură a fost cunoscut de 
cei din colonie, numindu-l “porcarul Peneuş“. A survenit însă o verificare 
medicală mai drastică şi domnul Peneuş a fost trimis în mină. Câteva zile a 
şi purtat traista de miner în spinare, în rând cu ceilalți. Dar lucrurile nu 
puteau merge la infinit aşa. Într-una din zile, a recurs la un gest disperat, 


unde 


ieşind la raportul politrucului coloniei, pe vremea aceea locotenentul Vântu. 


. . . A & A H € | ă 1 
Biroul acestuia se afla chiar în apropierea porţii de intrare în mină. Tocmâ 
lui s-a deschis şi in 


rucul, “mi-a 


când un nou schimb se afla încolonat, deodată ușa birou 
prim-plan apare domnul Peneuş în genunchi.“ Uitaţi“, zise polit 


-146- 


pupat boturile cizmelor să nu-l bag în mină“, D E 
locotenentului, după numai câteva zile, domnul P ar cu toată fermitatea 
pe vechea funcție. Despre scena aceasta s-a discuta ţa a revenit la suprafață 
Ceva mai dezgustător nu se putea. Şi totuși pipa foarte mult în colonie. 
om bolnav mina era adesea fatală, am putea n NE gândim că pentru un 
măcar îngădui. u accepta acest lucru, dar 
În vara aceea sosise în colonie un 1 
C Maramureșului, numit “iconarii“. Această denumire le-a f x 
toți susțineau că au văzut apariția misterioasă, a chipului spe ra aici 
pe ferestrele caselor din sat. Astfel, au fost condamnați ep anl 
zvonuri“ false“. Unul din componenții acestui lot Atta. za Dc 
naiv şi blând, sosi în colonie înspăimântat de foaie În & : ai Spate 
vestea de cel mai mare mâncău al coloniei, Se vorb ta pub 15 4 dus 
un fenomen gastronomic. ca peste tot ca despre 
Intr-o noapte, un milițian, aşa din amuza 
dispoziție, câte porţii de mâncare poate să măn 
mai ales că acum mâncarea a început să fie limit 
12 gamele pline ochi cu iahnie de fasole. Bietul Aurică era să ă 
dus la infirmerie, unde i s-au făcut clisme şi spălături interne nai Și ni 
consumase cantități enorme de apă, aşa încât acum de altfel e prez 
gras, purta cu el un burduhan de proporții uriaşe. patdeloc 
„În această colonie ştiu de existenţa a vreo patru carcere. Las] 
izolările care se aflau chiar în spatele punctului de control de “adeisi- 
Pretext pentru o noapte, două, trei de carceră se afla din orice pic ăar 
ţi-ai văzut de treabă în mină'“, că n-ai ascultat de un cadru. că ai luat iri 
cu noii veniți aflați în carantină etc. Eu contrazisesem pe un “cadru ai ze 
i legățură cu ce dispoziție şi astfel m-am văzut luat de guler şi împins sa 
ee 09 IRreună a alți doi: „domnul învățător Ghiţă Militaru şi 
De Aespre dl. Militaru nu voi putea vorbi aici, cât aş dori, 
Ba i Hu. Vor spune doar că era un om mic de stat, dar bine 
pa anca șa al din Motnăul Râmnicului Sărat; avea ceva din firea 
al irmrtee e âmpărat Şi ascuțit la minte. Deşi pe front fusese decorat 
mainile a avea Ş părere destul de bizară despre eroism, susținând 
Sima sai dă la ul it şi al fatalității decât un act deliberat de 
de oşti. Cunoştea at lui Nol De ei ia e a ştința ri 
Eesupratiate 1 Napoleon. De aici opinia lui că știința politicii stă 
ta Tor celorlalte ştiinţe, pe motivul că aceasta le subordonează și 


inijează pe to iti i - i 
A ate. Politi iti 
uiui near ca sau mai precis omul politic conduce destinele 


ot format chiar din părţile 


ment, i-a pus lui Aurică la 
ânce. Şi acesta nu s-a jucat 
= . E 
ată. În circa 7 ore, a consumat 


-147- 


2 
T 


ile 
tat 


Tot ce am aflat despre prizonieratul din Rusia mai concludent, de la 
dumnealui am aflat. Ore întregi ar fi vorbit despre prizonieratul de pe întinsul 
Siberiei, fără să se sature. O poveste surprinzătoare a fost pentru mine aceea 
a ofiţerilor japonezi din prizonierat, care pentru anumite condiții de compromis 
— tip divizia T.V. — odată ajunşi în patrie, şi-au făcut harachiri, adică “mea, 
culpa“ propriilor fapte. Era și acesta eroism, dar un “eroism asiatic“, după 
propria expresie a dânsului. 

Miliţianul stătea cu cătuşele gata să ni le aplice la mâini şi cum domnul 
Militaru se afla în imediata apropiere a sa, îi ordonă: “Pune-le cătușele |!“ 
“Ru? se miră dânsul. “Eu nu le pun“. “E un ordin“ se răsti milițianul. “Ştiu 
dar eu tocmai de aceea sunt aici, pentru că nu am executat astfel de ordine. 
Dumneavoastră sunteți plătit pentru asta“. 

Această lecţie au făcut zadarnice toate insistențele milițianului de a 
pune eu sau celălalt cătuşele. Aşa era, noi nu primeam salariu pentru astfel de 
treburi. 

Şi poate în multe alte privinţe domnul Militaru era un model vrednic de 
imitat. Doi prieteni buni de aici erau: Liviu Brânzaş şi poetul Ghiţă Stănescu. 


14. Din nou despre Piteşti 


Pe studentul Dale Remus l-am cunoscut destul de bine încă de la Baia 
Sprie. Venise acolo cu două mari lecții învăţate: a Piteştiului şi a Canalului. 
Acum trecuse destul de mult timp pentru a putea cât de cât să se reconforteze 
sufletește, până la““momentul Cavnic“, când aveam să devenim cei mai buni 
prieteni. În răstimpul dintre o corfă şi alta, cânta de răsuna galeria cu tremolul 
său aparte, sau îşi recita propriile lui poezii. Era un fenomen de optimism, 
lucru cu totul rar pentru cineva trecut prin reeducare. De la acest om numai 
de o şchioapă “am un metru şaizeci“— îi plăcea să zică — “înălțimea lui 
Napoleon“, cu ochi căprui, mari, puţin saşii, cu râsul său zglobiu, copilăresc, 

veşnic neastâmpărat, aveam să aflu într-o bună zi trista poveste a 
Piteştiului. “Piteştiul“ e înainte de toate un masacru moral, unic prin ineditul 
diabolicului său. El depăşeşte domeniul imaginabilului şi de aceea povestea 
sa este incredibilă. În nici o istorie a vreunei închisori şi lagăr de concentrare 
n-a existat un masacru al conştiinţei organizat şi susținut cu atâta 
perseverenţă. Personajul principal de numele căruia se leagă această poveste 
întunecată este Eugen Ţurcanu. După ce în liceu făcuse parte din “frățiile 
de cruce“, mai târziu devine membru al partidului comunist. A fost arestat 
în grupul Bogdanovici, de la Suceava. Printre pretenii mei buni de aici era 
şi Liviu Brânzaş, căzut cu beiuşenii (Dodi Mărăscu, Teodor Păşcuţ, etc) şi 
poetul Ghiţă Stănescu de pe la Râmnicu Vâlcea. 


-148- 


e al 


De fapt, această închisoare di 
zisei reeducări. Aici, deținuții, în ma eeava ete punctul de 
conținut marxist, pe care trebuia să le citească =: a studenți, primeau Cărți cu 

| Despre această manevră de la Suceava Tai se împreună. 

înainte, de la un prieten căzut cu grupul a et fapt, cu mult timp 
vremea aceea acolo. EI povestea cum însuşi Fo dat OVICI Şi care se afla pe 
acel proces icipient de îndoctrinare, dar că acesta, s iezi, şeful lor, conducea 
era adeptul convingerii prin cuvinte şi discuţie Soia E Petre de Țurcanu, 
practică de timorare. De aici le ieșise vorba între deți ac orice violență sau 
sunt turnători. eținuți, moldovenilor, că 

Anticipând deci reeducarea, studenții din întreaga tară 
Piteşti. La început, mulți vedeau în aceasta un lucru E iei a uați la 
că fiind mai tineri, vor beneficia de un regim mai ra pentru ei, sperând 
| Se vorbea că la început Țurcanu a fost dus la Și ce 
instrucțiuni. Unii mergeau mult mai departe susținând că î pet i 
ordonat “lichidarea fanaticilor din România“ ceea că serii S talia ar fi 
“Jegionarii“ şi deci în ultimă instanță reeducarea i-ar fi viza a ane 
Lucru de altfel foarte probabil — dacă avem în veder, tre ei ac 
lucrurilor şi imposibil de verificat. € evoluţia ulterioară a 

Reeducarea începe în ziua de Sfântul Ni ândî 
de spital, 4, unde se afla grupul deja pregătit ce A ir e Sara 
care Popa Alexandru, Livinski, Nuţi Pătrăşcanu, este adus un ale e ă 


Pornire al așa- 


Hollo, Venit să fie bătut de milițieni. Odată aceştia zdrobiţi în bătaie, intră 
E baicanu în acțiune. Aceasta este una din variante. O altă variantă 
Gu au n-ar fi avut nici un amestec pe față în acest incident. 
celălalt gr at urma contrazicerilor în discuţie, ar fi sărit la bătaie la 
ei isa Apare amestecul administrației din umbră — pe uşa 
ne Aa în âmplare“ deschisă, primul grup putea să se alimenteze 
vea e ie sală la îndemână. Astfel aceştia reuşesc să-i învingă 
E aut acu i a aceea bătăile ŞI schingiuirile s-au ținut lanț. Când 

aia la pe i închisorii, deja noii veniți erau snopiţi în bătaie. 
Slo piiau shi pa icoA acestuia faptul că ei sunt un grup de deținuți 
iii peace ba convingerile politice şi că incidentul cu ceilalți a fost 

astă temă. 


-149- 


oouvu 


It o 


nile 
tat 


DT PP e E E E 


De fapt, începuturile reeducării sunt încă învăluite mai mult sau mai 
puțin în mister, dat fiind faptul că cei mai mulți care au luat parte la eveniment 
azi au dispărut, iar ceilalți n-au avut acces total la““marele secret“. Fiecare 
om trecut prin reeducare ştie foarte bine cei s-a întâmplat lui, sau celor din 
jur. Despre alte aspecte ale reeducării ştie doar din auzite dacă i-a fost 
posibil şi aşa ceva. 

Oricum încet, încet, reeducarea cuprinde întreaga închisoare. Cei 
reeducați deveneau la rândul lor reeducatori. Un perpetuum mobile diabolic. 
Dar de fapt ce era reeducarea ? O neîntreruptă tortură, atât fizică cât și 

morală. Programul propriu-zis al bătăilor şi shingiuirilor începea dimineata 
la deșteptare şi dura până seara la stingere. Victima era bătută ore în şir 
împinsă cu capul în hârdăul cu murdărie, culcată cu burta la pământ şi călcată 
în picioare etc. etc. Grupul celor trecuți în programul de reeducare era apoi 
băgat la “şerpărie“ şi după ordin trebuia să grohăie ca porcii, să soarbă fără 
ajutorul mâinilor ciorba fierbinte, sau să se ridice cu priciurile în cap. 

Tot cu aceştia se îndeplineau aşa zisele ritualuri festive, când unul cu 
fundul gol, închipuind icoana, era sărutat pe rând de ceilalți. Cu această 
ocazie se născoceau tot felul de lucruri pornografice despre Fecioara Maria, 
Sf. Iosif, lisus. Faza aceasta de tortură se isprăvea când începea noua fază, 
cea de călău. Adesea, aceasta din urmă era mai greu de suportat — vreau să 
spun moraliceşte — decât faza de torturat. Prietenul meu povestea cum într-o 
seară, trei inşi, dintre care un medicinist, şi-au torturat un alt prieten până |- 
au ucis. Când medicinistul a constatat decesul acestuia, a izbucnit în plâns. 
“Totul a mers prea departe“ a exclamat el. Pentru această “dovadă de 
slăbiciune“ a fost din nou trecut în faza de torturat. ă 

La început, au fost multe tentative de sinucideri, aruncări de la etaj, 
tăierea venelor de la mână cu sticla, înghiţirea de obiecte metalice, cozi de 
linguri etc. S-au luat apoi măsuri foarte drastice în această pivință și 
sinuciderea a devenit imposibilă. Tot în faza de reeducat făceai aşa-zisa 
demascare, cu care ocazie declarai pe de o parte tot ce îţi privea activitatea 
de afară şi nu declaraseși la anchetă, la securitate — în felul acesta alcătuindu- 
ți un nou dosar penal, iar pe de alta, îţi denunțai toți complicii din închisoare, 
oameni de bine, milițieni, deținuți, civili, cu care ai venit în contact etc. Urma 
apoi““mea culpa““făcută în mod public. Cu care ocazie trebuia să-ţi ponegrești 
părinții şi tot ce-ţi era mai drag pe lume. Odată examenele acestea trecute cu 

bine, treceai în faza de reeducator. Dar nici noua poziţie nu era definitivă. 
Dacă cumva ezitâi să-ți torturezi cu sânge rece şi chiar cu cinism propriul 
prieten, erai din nou trecut vremelnic în faza de torturat. y 

Deși programul reeducării propriu-zis se prelungea pe durata dintre 

deşteptare şi stingere, de fapt aceasta nu înceta nici o clipă, nici noaptea; 


=150- 


nici. ziua. Noaptea, câţiva reeducatori i 
trebuia să se execute numai cu fața "opere pe Saul celorlalţi, care 
Orice schimbare de poziţie, atrăgea după sine o | le afară de sub pătură. 
multe, . ovitură de ciomag sau mai 

In teorie, reeducarea se întemeia pe principiile « 
lui Makarenko. În Rusia, acesta a fost aplicat dețin la 
orice tortură era limitată. Victima putea fi schiingiuită or de drept comun şi 
Aici, la Pitești, nimic nu a avut limită. Țurcanu avea te Când înnebunea, 
Bogdanovici, Costache Oprişan, Nedelcu, Angelescu â ucidă Cu mâna lui pe 
el ar fi ucis 14-15 studenți. ŞI alţii. Se zice că numai 
În primele intenții cel puţin, reedu 

acțiune, aspirând să cuprindă ea i pei Plan vast de 
grupurile de studenți reeducaţi au fost trimise la Canal Ghe În acest sens, 
Tg. Ocna etc. Despre cele petrecute la Pitești nu s-a cuie Mari, 
nimic. Din lipsă de informaţii, din teamă şi mai ales din = It încă aproape 
posibil să fim contemporani cu asemenea monstruozități şi pe Cum este 
pe lângă ele ? Dacă a fost posibil acest Piteşti adr ze em unpasibili 
această tăcere şi nepăsare a lumii ? Iată semnele decaden ieste pOSIbilă 
E Riteci în care trăim. țel acestei părți de 
In perspectiva timpului, “Piteştitul““ va pune cel puți E 
esențiale, care ar trebui î aia Puțin două întrebări 
aci : Să ebui de acum încolo să anihileze orice monstruozitate de 


1.Cum a fost posibilă di ze free 
decădere ? posibilă din punct de vedere al spiritualității umane această 


2.La ce rezultat practic a dus acest fenomen ? Şi-a atins el ținta propusă ? 


mului pedagogic“ a] 


15. Nihil Sine Deo. Evadarea 


i autecut doar vreo patru luni de când mă aflam acolo, despre 
i cari avnIc voi avea de aici încolo, prea puţine ocazii să vorbesc. 
Petitie mu ea ai ara spatele barăcii, cineva îmi povestea peripețiile a doi 
aie şit:sa. i iai se aflau la Cavnic. Deşi amândoi aproape copii, 
frumusețea = i iz nă la punct o plecare clandestină din port de toată 
sfoară pe “ami Fe ce au înaintat câtva timp în larg, au fost ridicați cu o 
= ini pl fe Vas străin care tocmai plecase din port. Au călătorit 
de colța calei, până la destinaţie. S-au angajat apoi ca marinari 
junşi în e Stimati american. Prima lor călătorie în misiune a fost în China. 
stoc 0 tă Şanghai, unul dintre membrii echipajului care cunoştea 
T, i-a denunțat autorităților chineze. Vorbeau de tratamentul 


il 


îngrozitor pe care îl aveau deținuții chinezi, de meniul care li se servea şi pe 
care nu-l puteau consuma din lipsă de adaptare la specificul de hrană.De aici 
au fost predaţi ruşilor, unde au întârziat o bucată de timp prin închisori şi abia 
după câteva luni de zile ajung în România. 

Tocmai ascultam această poveste când un milițian se apropie de noi, 
privi câtva timp peun bileţel pe care îl ținea între degete şi apoi întrebă cu un 
aer triumfător : “Care din voie “Nihil Sine Deo“, bă?“ Pe loc interlocutorul meu 
pufni în râs. “Te învăţ eu să râzi în fața unui cadru“, ţipă miliţianul apucându- 
1 de guler şi îmbrâncindu-l: “Marş la carceră!*“ Câteva clipe mai târziu, l-am 
văzut oprind, ba pe unul, ba pe altul, prin curte, citind în fața fiecăruia de pe 
bilețel şi plecând grăbit, apoi enervat peste măsură a prins a cutreiera 
dormitoarele. 

Ce se întâmplase? Chiar în apropierea corfei, cineva scrisese cu fum de 
lampă pe peretele galeriei aceste cuvinte““subversive“:“Nihil Sine Deo“, cu o 
cruce deasupra lor, din linii mari şi groase. Ce s-ar fi putut petrece în capul 
milițienilor, care au dat peste această inscripție, nu ştiu. 

Inscripţii de acest fel au mai fost pe pereţii galeriilor, dar nimeni până 
acum nu s-a scandalizat. 

Cele ce se petreceau acum păreau mai mult o provocare, un pretext 
pentru carceră şi izolare. Desigur, milițianul crezuse că Nihil Sine Deo este 
numele vreunui deținut, dar această notă ridicolă a întâmplării nu l-a împiedicat 
să pedepsească cu carcera şi bătaia câţiva oameni. Cineva îmi povestea despre 
un alt milițian care şi-a scurtat mâneca stângă a vestonului, numai pentru ai 
se vedea ceasul de la mână. 

De unde, la început gestul său stârnea hazul, totul s-a isprăvit cu insulte 
şi bătăi barbare. = 

Deşi oameni simpli, în general milițienii erau extraordinar de bănuitori şi 
suspicioşi. Sau poate că tocmai această sărăcie a duhului îi făcea așa. 

Lăsând la o parte această sferă a ridicolului, pentru noi avea importanță 
acum, celălalt aspect al problemei, dacă administraţia a început să devină 
provocatoare, atunci cu ce scop 0 face ? Dacă la aceasta se mai adăuga 
înrăutățirea treptată a mâncării, sau activitatea mai intensă a politrucului, 
aveam destule motive de îngrijorare. Desigur, sunt lucruri pentru care n-ar fi 
fost necesar să se cheltuiască atâta materie nervoasă, dar aici, în închisoare, 
totul este altfel. 

Deţinutul este omul disponibil micilor capricii ale unuia sau altuia dintre 
cei aflaţi în uniformă. Noi aşa descifram viitorul, din perspectiva acestor 
evenimente banale şi anoste. 

Un eveniment neaşteptat, produs la scurt timp după aceea, venea să 
precipite lucrurile într-un anume sens. 


=1,52= 


Evadarea de la Cavnic s-a produs c 3 

Într-o noapte, aproape de A conte aa er Dud lunii Iunie 1953, 
alarma. In acelaşi moment, a început forfotă de ele au început să bată 
înarmaţi au pătruns în dormitoare şi ne-au culcat cu SA ic Curte, milițienii 
poziție am rămas tot restul nopții. Abia diminea a pământ. În această 
bănuielile că avusese loc o evadare. Pe foarte mulţi ai s-au confirmat 
să-i surprindă, dat fiind faptul că la ora aceea, dis eee veste nu avea 
evadare erau foarte răspândite. Acesta este un alt fc e despre o posibilă 
putut să mi-l explic niciodată, de ce tocmai în Biel alee pe care n-am 
înclinau să aleagă această alternativă, pe care o credea aceea tot mai mulți 
la sută, pentru salvarea propriei vieţi. Mai mult ir na Chiar sută 
faptul că tot în aceeași perioadă, după unii chiar în ace augăm la aceasta 
evadările de la Baia Sprie şi Valea Nistrului, atunci E fe pa ZI, S-au produs 
derutant. Cert este că aici la Cavnic au câştigat“mili teii de-a dreptul 
celor evadați, care au ştiut să se grăbească, căci o altă 1 cum li s-a spus 
fost cu putință. ; ă evadare n-ar mai fi 

La şutul de seară, în jur de ora 23 ă 
ultima corfă al cărui puț dădea la supra ra sil captă s-a strâns la 
cu lampa în cap şi imobilizat, corfagiul a fost obligat să-i a SEE a fost lovit 
Acolo s-au repezit la milițianul care păzea gura puțului şi ici Suprafaţă. 
pe acesta. Puţului şi l-au imobilizat și 


Ce s-a întâmplat apoi, nu se mai şti i i 
n i, al ştie precis. Chiar a doua zi, administrati 
a ul că evadaţii au fost prinşi, până la unul, prin nui din a 
pe la Sea ce am aflat însă mai târziu, venea să dezmintă nt cafenii 
pasă aie . aa ugruisile s-au petrecut conform zvonului E aia î 
aie se „de Fade pusă la punct. Cu multe săptămâni în urmă î 
edean rii evadați — în majorit i i imbâ 
discutând agitați prin curte. Ep css e a ear 
Cinev i mai 
incă a Se 4 pi mai ager ar fi putut să observe cât de cât că aici se 
« Avantajul lor a fost faptul că însăşi profesia le punea mai 


mult sau mai i : ace 

întregul id ei la dispoziție simțul practic al gestului. Nu ştiu dacă 
domnul Titi gi sei: Sita de doisprezece. Căpitanul Pantazi, doctorul Micu, 
colonie se ponia ai = Ivaid, dl. Ciocâltău şi alții, deşi la început în 
eiupulii i-ar fi d că evadaseră în jur de şaisprezece inşi, orice sporire a 

Er nărcei i zaganiaj at din punct de vedere strategic. 
privea mai a a Aia SOS alei, la discreția instinctelor dezlănțuite, ne 
x ; ra pe =: Senei, 

pregătească pentru a îi ză în sine a evadării. Pielea noastră trebuia să se 


ostextrem de di consecințele sale. Nu contest că evenimentul a 
mea, întreaee Sctat din cele mai diferite unghiuri de vedere. După opinia 
nie de după evadare s-a împărțit în trei părți, destul de 


=153= 


E 


bine conturate. Erau mai întâi cei care trăiau pur şi simplu disponibili 
evenimentul nostru cotidian pentru care orice acțiune a administraţiei se 
confunda cu însăşi existenţa lor. Aceştia nu puteau avea nici o opinie, izvorâtă 
din propriul lor efort de gândire. 

Destul de numeroşi erau cei care îşi arătau indignarea față de acest 
eveniment, din pricina consecințelor nefaste pe care acesta le-a avut asupra 
întregii colonii. 

Mult mai convingători, deși mai puțin numeroşi, erau cei din a treia 
categorie, care priveau evadarea ca pe un lucru firesc şi inerent condiției de 
deţinut.“Evadarea face parte din riscul iminent al propriei noastre existențe: 
ziceau ei.“Orice desolidarizare de aceasta, însemnează o dezertare de la o 
demnitate a vieţii noastre de detenție“. 

“ Ai văzut ce-au fost în stare să facă militarii 7 îmi zise într-o zi un avocat, 
bun prieten, dl. Dragomir. De unde până acum păream cât de cât o comunitate 
omogenă, solidară, dintr-o dată ne-am văzut aruncaţi pe poziţii diferite, apărând 
sau înjosind niște oameni, care altfel nu ne-ar fi stârnit poate nici un fel de 
interes. Cu noi se repeta exact acel fenomen de duplicitate de care vorbeşte 
Dostoievski în“Casa Morţilor'“. La început, când gestul ne-a surprins, toți am 
vorbit la modul superlativ despre evadare, apoi parcă chiar în acelaşi timp am 
trecut de la admiraţie la hulă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de unul şi acelaşi lucru. 
Opinia noastră a variat pur şi simplu în funcție de consecințe. Parcă treziți dintr- 
o stranie reverie, existența ne-a devenit subit imposibilă şi atunci am găsit un 
refugiu, o cauză a răului. Dar eu mă întreb dacă nu cumva ori cu evadare, ori 
fără, nu ajungeam mai devreme sau mai târziu tot aici ? 

Primele clipe după evadare, milițienii păreau surprinşi, derutați, nu ştiau 
încă ce să întreprindă; n-am avut mult timp de aşteptat şi le-a fost dată o 
noimă, cuvântul de ordine care să îi scoată din încurcătură. Chiar în dimineața 
aceea, dacă îmi aduc bine aminte, era duminică — am fost scoşi cu japca 
în curte şi dezbrăcați la pielea goală. Dezmăţul instinctelor începea. Am 
stat aşa o jumătate de zi, aşezaţi pe două rânduri, față în față, doi câte doi, 
cu mâinile ridicate în sus. S-au cotrobăit dormitoarele, colţişor cu colțişor, 
curtea, podurile barăcilor. De vizavi, de pe platoul troiței, o mulțime de localnici 
priveau la acest spectacol, pentru ei inedit. Se vedea că milițienii au căpătat 
mână liberă, să se manifeste după plac. Orice le cădea în mână, scânduri, bucăţi 
de furtunuri, chiar tinete, constituiau un instrument bun de lucru. Chiar din 
baraca noastră, pe loc au fost mutilaţi trei oameni. Studentului macedonean 
Ghioca, un milițian i-a spart ochiul cu un furtun de cauciuc, unui bătrânel, 
tot macedonean, un alt miliţian i-a rupt coastele cu o scândură, iar altui bătrân 
i-a fost fracturată o mână. Las la o parte faptul că fiecare din noi eram plini de 
sus până jos de vânătăi şi vărgi pe piele. Unii dintre deținuți tremurâu ca 


-154- 


varga, alții urinau în văzul celorlalţi, 
capului. 1, aşa cum se aflau, cu mâinile deasupra 
Dacă era adevărat, după cum se zvonise că în 
avut loc evadări la toate trei minele, atunci aceas 
Asta presupunea în primul rând un factor ci 
simultane, dacă nu, după cum susțineau unii — o manevră a însăși „a... ae 
chiar şi aproape sigur fără ştirea evadaților. Un lucru aie fiece ep 
harţie enticat şi foarte puțin 
La Valea Nistrului evadase — după cum am aflat mai 
Tucă, condamnat pentru activitate legionară; la Baia S ie 
destul de pestriţ, din punct de vedere al culorii politice ; tic si zei: 
acest fel o omogenitate de acțiune a celor trei evadări i liga sal 
Unii şi-au pus întrebarea dacă nu cumva totul a coinci 
plan, pus la cale acolo sus pentru strângerea treptată a li o ta 
aceasta având posibilitatea să intre direct în acţiune ? ea aia 
Dacă acest plan a existat într-adevăr, atunci aici trebuie 


de izolare a grupului“:de dreapta“, în v  treoule inclusă și acțiunea 
ederea u: ări 
vină. ; nei noi reeducări ce avea să 


pa zi, a aceleiaşi luni au 
Poveste își avea tâlcul său 
0ordonator, al acestor i 


târziu —un fost ofițer, 


16. Izolat cu grupul “de dreapta“ 


Aşa a început epoca neagră la Cavni 
aVNIC, care a durat mai bi jumă 

de an. Au ştiu de ce tocmai în perioada aceea înce ti ea Ponta 

eținuți despre o nouă venire a americanilor şi deci 

canilor şi deci despre lib 
e a americ: ertatea 
pei l A Să fi fost totul o simplă dorință de contracarare a cepistaliloa 
cale peturi acum ? Ţin minte cât s-a discutat de aprins pe această temă 
asue ia sai s-au mai făcut. Mulţi dintre noi eram înclinați să dăm crezare 
a shui sale d pată veneau de la oameni demni de încredere şi 
-au dus la nici un rezultat ic, mă i 

A pata practic, măcar ne-au insuflat o 
e lee vremelnic. Dar problema aceasta a avut şi un alt aspect 
e ere Sea sa ură le decât celelalte. S-au declanşat 
av e rlamentare la care participanții şi- ă 
otel lor în materie de politică encui acri Ir 

-a uimit itudi i 
Falia pa d ip cdiiiea aspectelor din care putea fi discutată o problemă 

Sumentări şi detalii istorice, filosofice şi chiar religioase cu 


care venea f ici 
1ecare part â 
er. ş 3 = Icipant. La un moment dat, ascultându-l pe unul, 


să-mi văd întrea ie ale sale, ca în clipa următoare, ascultând pe altul, 
ga opinie zdruncinată. Până atunci înclinam să cred că a 


puse să se discute printre 


-155- 


N e OO i 


face politică însemna pur şi simplu numai faptul de a şti să râzi, să plângi să 
faci pe eroul, să devii laș, totul după interes şi la nevoie. Într-un cuvânt, 
omul politic pentru mine, ideal, era demagogul. Fără să-mi dau seama, eu 
confundam tirania practicată de un anume conducător de stat cu geniul 
politic, cu arta de a intui sensul destinului unui popor, cu puterea de dăruire 
în numele ideii de dreptate socială. 

Aveam acum plăcuta surpriză să descopăr că adevărata lucrare politică 
presupune în primul rând demnitate personală. Asistând la astfel de discuţii 
simţeam o adevărată plăcere artistică, o plăcere pe care ţi-o furnizează numai 
descoperirea unei frumuseți de natură spirituală. 

Astfel, am ajuns să împart conceptul de politică în două: aspectul său 
facil, manifestat vulgar prin tiranie şi ocultismul maşinaţiilor de culise, şi politica 
artă a demnităţii cu reguli etice şi estetice ca orice artă. 

Desigur, pentru concluzii şi anticipări de evenimente istorice îţi trebuie 
experiență şi cunoştinţe suficiente în materie, dar mai ales geniu, ceea ce 
numim obişnuit“'simţ politic“. 

De la evadare, barăcile nu se mai deschideau decât în răstimpul de 
intrare şi ieşire din mină. În spălător au fost instalate două tinete de murdărie, 
ieşirea la WC făcându-se după program, totul luând astfel aspect de adevărată 
închisoare. Orice deplasare prin curte se făcea numai în coloană și în pas 
alergător. În toate colțurile coloniei se puteau vedea milițieni bătând sau 
executând instrucţie cu deținuții. În general, noua întorsătură a lucrurilor era 
după cum am spus, privită cu pesimism. Existau însă oameni care se amuzau 
de anumite scene, cum s-ar zice făceau haz de necaz. 

“Îl vezi pe zâmbatul ăla de colo, care execută exerciţii de înviorare cu 
miliţianul?“ îmi zise într-o zi un prieten apropiindu-se de fereastra la care mă 
aflam.“Cel din fața bucătăriei?“ “Da, da. E fratele Constanţei Crăciun!“ 
“Zău?âmi arătai eu fireasca nedumerire. “Ce ar zice soru-sa să-l vadă aşa pe 
brânci după toată lupta sa ilegalistă?* 

ÎI întâlnisem pe acest om parcă prea zâmbăreţ, mai ales pe la bucătărie şi 
îl remarcasem pentru că avea un canin, întotdeauna când îşi strângea buzele, 

clonţul dintelui rămânându-i în afară. 

“Dar pe alergătorul acela de curse din apropierea noastră îl vezi? “îmi 
zise mai departe prietenul. “Desigur, pe ăsta îl şi cunosc, e Negru, cel care se 
laudă că s-a căsătorit cu fosta soție, din ilegalitate, a lui Gheorghiu- 
Dej“ “Exact“zâmbi el.“Unde-i Gicu să-l scape?“ 

Negru, acesta, un bărbat destul de tânăr, brunet, bine legat, dar nu prea 
înalt, era interesant tocmai prin preocuparea sa chiar și în asemenea condiții 
de viață — de a face impresie, de a se remarca. Credința lui expresă — sau de 


-156- 


circumstanță — era că Gicu — aşa îl numea el pe Gheorghi; i 
de cele ce i se întâmplaseră. Altfel, urgent ar pai. -Dej, nu avea cunoştinţă 
În treacăt fie spus, alții ziceau că tocmai bârfe în favoarea Sa. ț 
Jui Dej, l-au adus acolo. ârfele lui “familiare“|a adresa 
Die unite pna mai ieri milițienii nu catadicseau să masă 
acum, dintr-o dată, echipați cu salopete şi căști, au îm să părăsească corfa, 
nu mai era chip să scapi de ochii lor. Aveam după z pânzit mina. Nicăieri 
riscurile mari ale minei subterane, dar aveam i re am spus adâncul, 
măcar liberi. Acum l-am pierdut şi pe acesta. Postaţi ne de a ne mişca 
la intrarea şi ieşirea din mină, milițienii înarmaţi cu b, pe la colțuri de galerie 


j . cu bâte ne pând 
: sa zbat ca 
Cu regularitate, ultima porțiune a galeriei din mină pene 2 îrecerea: 
şuturi. Loveau pe unde apucau, cu ce apucau. Doi deţinuţi eter pri în 
unuț ă însemna 


conspirație, şedinţă legionară, chiar fără nici : aa 
carceră a trebuit să aştept săptămâni acizi eta re = să ajung la 
Indiferent ce făceai, indiferent de strădania pe care o e e aglomerate, 
satisface ordinele şi toanele milițienilor, rezultatul era acel cae Pe ulniăia 
cu câtte arătai mai docil, cu atât erai mai expus batjocurii esta died 
Odată ne aflam la baie, după ieșirea din mină, circa iza 25.de, iezi 
Un locotenent apăru în cadrul uşii şi ordonă culcat. Mai mult de ; i pui 
noi au fost cu burţile la pământ. A mai țipat odată Şi încă sir Ea age di ă 
când în cele din urmă au mai rămas în picioare doi inşi: sera a al 
Remus şi eu. Cei din jur ne făceau semne disperate să ne culcă 3 la păi ara 
că altfel o vom păți rău. Văzând miliţianul că nu vrem să ne cata E eat 
în ei ne-a adus ultimul său argument, trântindu-se cu burta ai a 
a echipat, pe cimentul ud. De acolo, de pe brânci, milițianul țipa dz 


sc, ] cc a, a 
Culcat! Culcat!“ în timp ce ofițerul a ieşit afară. Mormăind dezamăgit 
în cadrul uşii. Nimeni 


milițianul îşi freca de zor vestonul de murdărie retras î 
nu Bea atins măcar cu un deget. aaa 
zi aurul, acuțile celor care refuzau să s 
dintr-o parte în alta 
pasul normal. Prim 

Cum, preocupar 
deținut politic și 
rezistențe pasive, i 
incet, am început 
Creându-ne în fel 


: e culce, sau săi ă 
puteai vedea prin curte grupuri întregi de iale 
de milițieni, fără ca măcar unul să catadicsească a leşi din 
ele impresii şi discuţii despre evadare trecuseră de mult 
ea la ordinea zilei era cum să-ți câştigi demnitatea de 
drepte pierdute. Astfel a luat naştere ideea unei 
See de es care pe unii nu ne părăsise niciodată. Încet, 
pis: cae am prin mină, să discutăm aprins ca altădată, 
ra dia uzia unei independenţe posibile. 
literară Pica aceste condiții luam şi eu cunoştinţă despre revista 
lol noa cai nă Generaţii“, care după cum am aflat, apărea de mult în 
ră, editată de dl. Ion Caraion. Într-o zi, pe când mă aflam în 


-157- 


mină, nedespărțitul meu prieten, Dale Remus, mă invită să-l urmez în fundul 
unei breşe. Scoase din traista pe care o avea atârnată la gât, un fel de 
carte cu foi din hârtie de sac de ciment, pe care mi-a înmânat-o și pe care 
am prins ao răsfoi cu înfrigurare, la luminița palidă a lămpii de carbid. În timp 
ce eu făceam lectura revistei, el trebăluia la gura rostogolului creând impresia 
unei activități febrile. M-a impresionat scrisul frumos, citeț, cu cerneală din 
negru de fum, chenarele şi ilustrațiile deosebit de expresive, executate fireşte 
tot de mână. De ani de zile nu mai avusesem nici o contingență cu această 
formă esențială a civilizației noastre umane, care este cuvântul scris. Oricât 
erau de reduse dimensiunile şi de restrânse subiectele, oricât de primitivă 
era forma de“redactare“, aceasta era totuşi un act de cultură, o expresie a 
spiritualității noastre. De aceea, nu puteai să nu fii surprins şi emoționat la 
această descoperire. Subiectele revistei erau destul de variate, de la poezii de 
Radu Gyr, Crainic, câţiva autori locali, până la critică literară, pe marginea 
cutărui poet din închisoare sau eseuri pe diferite teme. M-a surprins să aflu 
chiar fragmente dintr-un roman, conceput de dl. Gheorghe Militaru în 
închisoare şi care se numea'“La marea putredă“. Revista apărea odată pe lună 
şi era destinată unui cerc foarte restrâns de deținuți, oameni de absolută 
încredere. De la acea dată şi până la izolarea definitivă în cadrul unui lot, am 
avut acces la toate numerele revistei care au apărut. Treptat, calmul, încrederea 
şi dăruirea reciprocă s-au înstăpânit iar în sufletele noastre. 

O întâmplare petrecută înspre toamna acelui an avea să confirme acest 
fapt. Doi tineri au fost repartizaţi într-una din zile la o lucrare de rambleu, 
care se afla într-o fundătură de abataj. În timp ce ei își vedeau de lucru 
înainte, de undeva din orizontul superior a început să curgă printr-o fisură 
a rocii, material steril, care în scurt timp le-a blocat singura ieşire spre galerie. 
Acum sterilul curgând fără încetare, amenința ca într-un timp destul de 
scurt să-i împresoare. Maistrul, care între timp îi căutase, şi-a dat seama de 
pericol. S-a prezentat la fața locului cu o echipă de voluntari, care au lucrat 
fără încetare o zi şi o noapte, până când în cele din urmă au reuşit să dea de 
urma celor doi băieţi. Din lipsă de aer, captivii leşinaseră şi zăceau întinşi pe 
rocă alături de câteva grămăjoare de excremente. zi 

Exemple de acest fel, prin care oamenii își manifestau ataşamentul unii 
faţă de alţii se pot da oricât de multe, pentru că fiecare zi ne oferea noi 
surprize, acolo, în fundul pământului. , 

4. De acum, dinspre crestele Țibleşului tot mai des se abăteau peste noi 
nori plumburii. Vara era pe sfârşite, când a prins să circule un zvon despre 
sosirea unei inspecții simandicoase, zice-se chiar de la MAI, după unii însuși 
ministrul Drăghici în persoană. Era un lucru care dealtfel, în urma celor 
întâmplate, fusese aşteptat cu mult timp înainte. 


-158- 


Într-o dimineață cu cer mohorât, într 
platou cu bagajele. i prezenţa a patru pipa eo 
purces la o triere generală. Unul era dat în fst ea 

ână s-au epuizat toate sutele de deținuți din colonie 

Un lot de cica 200 de deţinuţi am fost apoi cond. isi + 
aflate la extremitatea de apus a coloniei. Aici, am caii fi cari 
duble de sârmă ghimpată, tinete de murdărie în camere paturi sist jap 
pentru întregul efectiv. i Corespunzătoare 

Un, doi, trei, patru ... numărau doi milițieni postați de i 
porții noii noastre închisori, în timp ce noi treceam prin faţa 2 Parte şi alta a 
larăşi unul la dreapta, altul la stânga, stricându-se în felul ri a ae 
rieteniilor dintre noi. Avea o importanță colosală cu cine a see Poul 
anii, între cei patru pereți şi ei ştiau acest lucru. Cu câteva aie în fa aa. 
domnul Ion Caraion a trecut în dreapta, eu în stânga, dl. Militaru i ep 
Dale Remus în stânga şi tot aşa. N-am avut norocul nici să cada a 
cameră cu dl. Alexandru Popescu un prieten bun, de aici. Aceasta a a 

crudă a existenţei de temniță, mereu să fii despărțit de oamenii cu ara zi 
cele mai frumoase prietenii și să fii pus alături de alții, cu care nu ai afl e 
nici în clin, nici în mânecă. FAT site 
N-a fost nevoie să treacă decât câteva săptămâni pentru a redeveni 
pușcăriaşii de altădată şi pe care în pelerinajul nostru pe la colonii de a a 
începusem să-l uităm. În scurt timp a venit și foamea, foamea aceea c ee 
cunoștea atât de bine şi care tot timpul ne pândise pe undeva, pe scz 

Ore, cala Ea cuci după un clonţ de pâine şi un polonic de zeamă. 
=0 stori şternea încet peste noi şi din întregul univers n-a 
mai rămas decât plimbarea în cerc şi naveta tinetei de murdărie. Mai ieri 
bă sera cu mâinile fire de iarbă, flori, privisem zbor de fluturi Şi albine Baia 

pile gahas amintiri, punți de cenușă, peste dezolare de abis. 

«nai începeau întrebările chinuitoare. De ce ne aflam aici ? 
i 1zolare a noastră este consecința evadării ? Dar la urma urmei cine 
“ram no1, cei izolați? Tot mai des milițienii ni se adres “banditule“ 
fascistule'“, “legionarule”. Desi țiuni pietate 
podea re ca . Desigur, noțiunile acestea trei gata preparate, 
7 eee cai nu spuneau mare lucru, dar oricum ele vădeau o 
Sia sa = usa care viza mai mult sau mai puțin viitorul nostru. 
n mm ei împreună cu alții, componența lotului, am ajuns la 
ă dministraţie pi ASE: z ea sa acesta era alcătuit din deținuți categorisiți de 
m 0 ANR apta. Erau însă alții ca Dale Remus sau un elev din 
mei izola î e e în nici un chip nu puteau fi băgaţi în această categorie. 
CI 'reacțiunea'“coloniei. Dar acest răspuns nu avea deloc 


ei a fost scos pe 
are incruntate, s-a 
in Stânga şi tot așa 


-159- 


. 44 LL 3 A a . 
ce cu cei mai“periculoşi“deținuţi dintre cei 


ss x r fa A > ză 
darul să ne liniştească. Ce vo zilnic, aproape că îşi mutaseră sediul în 


periculoşi ? Politrucii ne vizitau 
barăcile noastre. 


= it într-o zi un glas. Acesta a 
ucare““ s-a auzit în 
“Mergem la Gherla, la reed 


ERE tru a deschide zăgazurile unor polemici interminabile, 
fost arhisuficient, pentru. seamă de studenți care trecuseră prin Piteşti, 
Cu noi erau izolați e să îmbibe atmosfera cu psihoza reeducării. 
Aceştia, în scurt t : a șa care la Piteşti încercase să se sinucidă, devenise 
Un student, Ghiţă E i în patul său, cu pătura trasă pe cap.Un alt student, 
subit ast stând i seic ântat de Gherla decât de Piteşti, date fiind suferințele 
Ghica era Ia e duc IsO ie de pe Someş decât la cealaltă. S-au făcut 
Iogiauiart i ze d artea unor oameni mai în vârstă, de a înstăpâni 
piiieropea încete d educării, dar fără prea mari rezultate. Acum, 
calmul şi a alia e ativite şi judecate în funcție de această idee a 
ORICE a viitorul căpăta cel mai sumbru sens posibil. Iarna aceea 
Le a e e mai chinuitoare dilemă posibilă unor deținuți politici din 
ne-a prin 
a fi darie ință şi mizerii morale inimaginabile, îmi aduc 
: Decese Sara ue acul au făcut tot ce le-a stat în 
pet ee reda clipele de seninătate şi speranţa pierdută. Primul 
ee ia avocat moldovean, căuta prin tot felul de argumente să ne 
ore editare a reeducării este imposibilă şi deci în consecință 
ca ata a alad'este nejustificat. Punctul său de vedere se în EI pe 
Seriei sosierioiite reeducării, care toate demonstrau o ei 
pacea st iti i deci o abandonare a sa. Un fenomen de o oa is 
E fete Srosiovate a răului nu poate dura la infinit. Apogeul său 
pepe pie a închisoare din Piteşti era trecută prin educa RR 
se parere fenomen a devenit inevitabil din clipa în care ti : 
a lui în aplicare, la alte închisori din țară. Sea : - sia 
pun i azi, rămâne trăsătură specifică a Piteştiului. Fieca ic 
Sea rodica ea sa, într-un anumit fel, cu nota sa sie Iei 5 sapa A 
din sfera acestei închisori însemna o spărtură şi o divulg 
t. i i unere în 
ia Tg. Ocna, la Ocnele Mari, chiar la sem i Gala piei 
gardă, tocmai prin această practică de a aduce person “e E tribuit în mo d 
Paralel cu aceasta s-a întâmplat şi un alt fenomen, care ZE a Don 
substanțial la sistarea reeducării, audiența sa în opinia pu! a O ştiau şi 
abordare a reeducării într-un secret nesfârşit ? Nu, ȘI 
promotorii săi. Ş 


-160- 


De ce i s-a dat curs totuşi ? 

Pentru că fenomenul reeducării cu o 
pentru consecinţele morale asupra deţinu 
încredere, derută. Aşa sa face că țapii ispăşitori 
avocatului vor fi scoși în curând — erau pregătiţi sau cel Puțin gândiţi 
încă de la început. Toate acestea nu excludeau însă i 
încercări de reeducare aiurea, dar în mod sigur“ fo 
posibilă după părerea sa. : 

O fire robustă, optimistă, era în camer 
Copăceanu. Metoda lui de a ne sustrage acestui 
palmă. Cât era ziua de mare umbla de la unul | 
exclamând:““Doamne, cât ai să trăieşti ! Şi te 
închisoare ?* FI 

Şi mie mi-a ghicit de câteva ori şi de fiecare dată cu 
lipsuri mi-a spus în esenţă același lucru. Voi 1eşi din închiso: 
— mă voi căsători etc., lucru valabil pentru toți necăsători 
mine era faptul că nu voi avea multe bucurii în via: 
totuşi, vor fi de natură pur intelectuală. 

Aşa a trecut cea mai bună parte din iama acee 
despre viitorul nostru, ba compunând o poezie, b 
un cântec, ba luându-ne la harță pentru cine ştie 
unor pușcăriaşi sadea. 

Intr-o dimineaţă |I- 
Pleca după toate presup 
martie, dis-de- 

"furiș şi încăre 


rice risc trebuia e 
ților — dezbinări, 


rmula Piteşti“nu mai era 
a noastră domnul doctor 
gând funest, era £hicitul în 
a altul ŞI numai ce îl auzeai 
maâ1 sperii că ai să mori în 


mici adaosuri sau 
are — formula tipică 
ți — specific pentru 
ţă şi că acelea câte vor fi 


a, ba făcând pronosticuri 
a ascultând o poveste sau 
ce fleac, cum le şade bine 


am văzut pe dl. Caraion ieșind cu un sac sub braț. 
unerile la o revizuire a procesului. Pe la începutul lui 
dimineaţă, pe o vreme mohorâtă şi umedă, am fost scoşi pe 
aţi în dube. Trecutul cu marea sa de amintiri rămăsese parcă 
undeva la picioarele noastre. Aceasta era o garanție că până acum 


învinsesem. Numai la un pas necunoscutul se ridica în fața noastră ca un 
munte. De depatre, braţele troiței au săgetat pentru o clipă zarea acelei 
dimineți, încărcată încă 


i de nori grei. Mi se frângea inima după clipele senine 
Şi lăstunii Cavnicului. 


CAPITOLUL 5 


GHERLA 


1. În fosta cameră de reeducare — Goiciu 


Oricât de chinuitoare era starea de extenuare în care mă aflam, călătoria 
era un lucru care mă atrăgea. 

Goana nebunească a trenului îmi astâmpăra parcă o sete ancestrală. 
Mergeam spre necunoscut şi totuşi cu fiecare clipă care mă apropia de inima 
țării, deveneam mai nerăbdători, ca şi cum ne întorceam undeva, pe meleaguri 
dragi, în lumea prietenilor şi cunoscuților. Sentimentul țării, cel puţin pentru 
mine, este irezistibil. Câţi oameni care aveau la mână alternativa plecării din 
țară n-au făcut-o ! Intre închisoare şi exil au preferat, mai degrabă chinul de a 
fi osândit în propria țară, decât chinul dorului de țară. Prin faţa ochilor mei se 


derulau necontenit câmpii, ape, văi, păduri, un colț minunat de țară. Cei din 


preajma mea, unii cu mult mai în vârstă decât mine, erau preocupaţi mult mai 


mult de surprizele care ne aşteptau, decât de peisaje. 

Unul dintre ei chiar scosese din cusăturile hainei un vârf de creion cu 
care scrisese pe un petic de hârtie — avându-l şi pe acesta pus la îndemână:“Un 
lot de deţinuţi politici, au părăsit mina Cavnic şi sunt în drum spre închisoare". 
O făcu sul și îi dete drumul prin gaura closetului, când trenul staționase într- 
o gară.“Ce crezi că rezolvi cu asta?“ îl întrebă altul. “Lasă să ştie lumea ce se 


petrece cu noi“. 

Sărmanule, deţinut politic, pribeag, 
poate, au uitat-o de mult - dezrădăcinatule, cu ţara 
priceput că ai rămas singur, de mult, în toată tristeţea ta? ; 

Ochiul trecătorului de azi, pe care de-abia îl mai opresc firme mari, 
luminoase, sau uşile unui local luxos, cum s-ar putea el opri la peticul de 
hârtie, minuscul şi murdar ? Şi la urma urmei, odată aflat în mâinile sale ce i-a 
putea lui spune conținutul său ? Ar trebui mai întâi să-ţi cunoască drama tan 
întregime, dar pentru a o cunoaşte ar trebui să fie şi el unul ca tine şi atunci la 


ce bun să-i mai scrii ? 


copleșit de o nostalgie pe care ceilalți, 
în suflet, tu încă n-a! 


-162- 


Tu deţinut politic, tu eşti o ființă 
Dna inţă cum i 
încă să-ți faci iluzii frumoase, din tot ce Ra ai Sunt 
i Am ajuns în oraşul de pe Someș, când ază în 
Închisoarea de la Gherla este situată undeva sa 
orașului. Există trei corpuri de clădiri, ieizebisa ia 
diferite. ce 
În partea de apus a curții se află : 
asi pag CU ă cea mai veche di 
scundă şi strâmtă, folosită acum ca magazie de piece ca o clădire 
ul dia pgetioaeă decât cealaltă și clădită mai Ape DA din mijloc, 
aGher! ei. Acum folosea drept spital de tuberculoşi — aici vechea închisoare 
de plămâni. CI existau mulți bolnavi 
| Actualul celular ““modern“ al Gherlei, fuses 
imperiului austro-ungar şi trecea drept una din cele e 
da Ardeal. Exista prin părțile noastre chiar o vorbă de oc 
a 7 Feruonele acestei închisori şi care se adresa cu greu unui 
A sie !' Acum mă aflam faţă în față cu statura impozantă 4 Sein ste 
2,09 d cu trei etaje, de formă dreptunghiulară, cu două acestui locaş 
: 5 a pe interior. Intregul nostru lot a fost împărțit înd prelungiri la 
nd cazată în câte o cameră mare care se afla | ei: fiecare din 
ale celularului. a la cele două extremități 
Am căzut în came 
ES ra nr. 99, car î 
Incăperea enormă, cu tavanul de pir. aa piiea de nord a asteori 
Avea o despărțitură de zid spre Jatura exterioară ca hală sau cu o magazie. 
PA ză: pre latura exterioară ca un fe « 
stra căruia se putea privi Ma Ș1de iceluler dela 
mp7 “celular” dădea o ușă din grilaj de 6 mc DE dn apropiere 
MAE îi e in grilaj isnui : 
acesta îngăduia accesul Ja oric grilaj de fier, neobișnuit de mare. Lucrul 
e zgomot de pe sală. Studenţii care se aflau cu 


Pe pământ ii 
sufletul ceri iza 
Bâna ziua cu noaptea 
alul râului, la margin 
stil şi ridicate în perioadă 


Onstruit în vremea 
1 renumite închisori 
ară, care se întemeia 


Noi, spuneau că 
u că această . 
de aceasta, mai cea cameră fusese folosită pentru“reeducare“. În afară 
A ră c 
în reeducare mu amere de reeducare nr. 9 şi 101. Aici au fost băgaţi 


ÎN Z ptazee oxa 
(i muncitori, țărani şi oamenj bătrâni. Câţiva au murit chiar în 


Camera a 
ceasta, pri = 
» Printre care un țăran şi un fost ofițer, al căror nume le-am 


uitat, 


Tot aici 
IC1 avea să ă Ă 
= | moară de mâna studenților fostul ministru Aurelian 
aptul de a 
i ne afla î 
tts Nu si „e e E acest loc de tortură, sporea considerabil îngrijorarea 
se ueseris, BE i SEA trecuți prin reeducare, ce trăiau o tensiune de 
Cluzie mai optimistă. d milițienilor nu ne îngăduia să tragem nici o 
» dEŞI o oarecare reţinere din partea lor era vădită. 


-163- 


Chiar a doua zi de dimineață, după împărțirea terciului, sunt căutat de 
plantonul de pe sală. Când m-am apropiat de grilaj, în fața mea stătea un tânăr 
blond, cu ochi albaştri, surâzători. Acesta era Puiu Neamţu din Hurez, o 
comună din preajma Făgăraşului, care părea bucuros de cunoştinţă. Adfliisecal 
şi eu câte ceva despre activitatea sa de la un alt elev, Bubu Benţea, tot din 
Hurez. M-am arătat nedumerit în legătură cu funcţia sa de planton.“Să ştii că 
acum, aici, totul s-a schimbat““m-a liniştit el.“Deci s-a isprăvit reeducarea 7“ am 
insistat eu.“ Încă demult“. Am mai schimbat câteva cuvinte, după care acesta 
a plecat, promițându-mi să revină. Acum întreaga cameră se strânsese în 
jurul meu să afle noutăți. Vestea sistării reeducării a fost privită de unii încă 
cu destul scepticism. La prânz plantonul a venit din nou la mine, cu care 
ocazie mi-a adus câteva mucuri de țigări şi o cutie cu cârpă, de aprins. Ne- 
am revăzut la masa de seară, cu care ocazie am mai schimbat câteva cuvinte. 
Fusese ales planton, susținea el, pentru că mai avea foarte puțin până la 
expirarea pedepsei. Cam la atâta s-au redus toate relaţiile mele cu Puiu 


Neamţu, de la Gherla. 

A doua zi după terci, un milițian mă invită să-l urmez spre biroul 
politrucului. 

Toată această întâmplare a rămas petru mine învăluită în mister. Poate că 
în celula de vizavi se afla vreun turnător, care mă cunoştea, şi ne-a surprins 
şii discutând. Poate însuşi Neamţu a turnat. 
lei zile, un milițian a intrat ca o furtună în 
ătim că “tov. Comandant vine în 


prin vreo crăpătură a u 
Chiar în după-amiaza ace 

camera noastră şi ne-a anunţat să ne preg 

inspecție“. 

Când acesta intr 
aliniați pe două rânduri. După ce i- 
Goiciu a pornit să ne treacă în revis 
ici colo întrebări. Era un om mătă 
urâtă. Prezenţa sa, mai înainte de orice inspira teamă. 
odată de jur împrejur, s-a îndreptat cu mâinile la s 
culoarului dintre noi. 

“Care-i ăla, bă“, îmi răsună vocea sa voa 
vorbă cu plantonul 7 

“Eu, d-le comandant'am răspuns. 

Goiciu se apropie încet de mine, îşi întin 
bărbie, trăgându-mă spre dânsul.«Mă, băiatule, n-ai avut tu “nor 


ă în cameră cu suita sa de ofițeri, noi deja îl aşteptam, 
a fost dat raportul de către şeful camerei, 
tă, privindu-ne atent pe fiecare, punând 
hălos, puţin crăcănat, cu o față aspră, 
După ce s-a învârtit 
pate spre mijlocul 


lată în urechi, “care a stat de 


se mâna dreaptă şi mă apucă de 
ocul“ să 


-164- 


cazi pe mâna mea cu vreo doi, trei ani în urmă», îmi 
inându-mă mereu de barbă şi clătinând uşor din 
Vizita aceasta avu darul să ne liniştească e 
Se întâmplase ceva cu adevărat fenomenal Fat 
poarte astfel. Să 


scuipă î 
Ipă el vorbele în obraz 


U era obligat să se 


2. Veşti proaspete. Carapacea de piatră 


După perioada de carantină care a durat circa o săptămână 
repartizați pe camere. Din nou am fost fragmentaţi în La ră > am fost 
şi izolaţi. Această situație a rămas, în bună parte până la ceri de câte 50 — 60 
la Gherla. Ne aflam acum pe latura de vizavi a telularul a plecarea noastră de 
de miază-zi. Aici, un timp, am dormit pe priciuri, apoi UI, înspre extremitatea 
saltele. > APOI ni s-au băgat paturi cu 

Camera era destul de spațioasă - 

Fu SE Hoasă, comparativ : : 

pardosită cu plăci de mozaic, ceea ce oa cei San ele e aiurea și era 
- = 5 îi S aceală al încăperii 

Ata 9 pe ÎSEEESiz mare, în care existau peste gratii esse 
in, aşezate în formă de solzi, astfel ca vizibilitatea să fie îmni ADE de 
desăvârşire. 1€ împiedicată cu 

Fără să ne dăm sea î 
i ma, am inceput să neî ăm î 
“normal” al închisorii. Pli FILE încadrăm în 

i A ine serii Plimbarea zilnică o făceam într-un tare i a: 
Chiar din prima zi = =: aflat în curtea dintre spital şi clădirea ea 
PAR aflau eu, a luat legătura cu câțiva colegi de-ai mei, 
alfi N ja BC. Aceştia m-au info ini ul 
abetului surdo-mut că majoritatea dintre ei au tri ee poata eu 
s-au îmbolnăvit de plămâni. O perioadă bună u trecut prin reeducare, apoi 
unde se sileau din răsputeri să-şi î ă bună de timp lucraseră şi în fabrică 
făcut e 2 ă-şi îndeplinească norma. U i i Titi 
t cunoscut că în timpul de Si | a. Unul dintre ei mi-a 
coiica ficut să cred că eu ata a mulți au dat vina pe mine, lucru 
străină de aceasta. În ze lerea mea disciplinară de la Canal nu era 
făcuse chiar de capul lui. € caz, brigadierul Lie Pompiliu de la Canal, nu 
» ceea ce făcuse. Totul este bine când se sfârşeşte cu 


In€, se potri 

A Vea cu atât mai A 

â 3 ma! mult = ez de sa 

ngă ce pericol trecusem in acest caz, cu cât eu nici nu bănuisem pe 


„Surprinzător 
Prin atâtea cl 
ȘI Spontaneit 


dări taia aaa 

Se nl a: ri a apiul că tinerii aceştia care trecuseră 
: optimişti, păstrând ceva di i 

atea adolescenților de alisait E epoa 


a Cum eram cetă pese. i 
Politrucul etățeni ai Gherlei, stabiliți la domiciliul nostru, aşa că 


Putea ia fără întârzi 
să ne ia fără întârziere în primire. 


-165- 


Într-o bună zi, zăvoarele au început să clămpăne, până când, în sfârşit 
s-a deschis şi uşa noastră şi a rămas larg deschisă. Inalt şi uscat, cu faţa 
oacheşă şi încruntată, cu o mustață ca pana corbului surpată pe buza de sus 
locotenentul Vomir păși grav, cu cizmele scârțâind pe culoarul dintre paturi. 

“Tu ce-ai fost afară, bă?'“se adresă el unuia dintre noi. Fără să aştepte 
însă răspunsul, se repezi la altul, care i se părea lui că zâmbeşte ironic. 

“Ce te rânjeşti, banditule? Bă, căcatule, că acuşi te ... “Era gata să zică 
“te mănânc“, dar se răzgândi. “Că acuşi intru în tine !“ 

Impresia acestei vizite a fost detestabilă. Din bandiți şi căcați nu ne-a 
scos.““Aşa vorbeşte el“, precizează unul dintre noi, care îl cunoştea dinainte. 

Toţi câți au fost chemaţi mai apoi, au confirmat că Vomir nu avea tact, 
Se enerva prea repede. Acum, inspecţiile se ţineau lanţ. Ba un ofițer, ba 
altul şi în sfârşit iar Goiciu în persoană, spaima Jilavei şi a Gherlei de altă 
dată, se arăta acum preocupat de condiţiile noastre de viaţă. Nedumerirea 
creştea cu fiecare zi. Fostul locaș de supliciu şi timorare se retrăsese la 
matca tăcerii, ca o mare după furtună. Aceasta era o certitudine acum, lucru 
ce ne făcea să răsuflăm cât de cât mai ușurați. Treptat, ne-am reluat activitățile 
mărunte din viața noastră de puşcăriaşi. Până acum, nu avusesem ocazia să 
stau într-o închisoare atât de mare. Fiecare zgomot de pe culoar, se amplifica 
în ecouri sinistre, având menirea să deruteze. Fiecare pocnet de pas, sau 


zăngănit de zăvor ne sporea starea de alarmă şi tensiune permanentă în 


care trăiam. Clipă de clipă, ceas de ceas, cineva dintre noi veghea în preajma 


uşii. Din întregul vaiet misterios al sălii, se alegeau nuanțe şi intensităţi, care 
fiecare dintre ele aparțineau unui anumit eveniment al universului nostru 
închis ermetic. 


Starea tensională excesivă și prelungită duce la mortificarea ființei. 


Abandonat acesteia, ai senzaţia copleșitoare a unei strangulări progresive 
într-o carapace de piatră. Lupta ieșirii din această strânsoare de a învinge 
piatra, timpul şi uitarea, este adesea supraomenească. E greu de imaginato 
asemenea luptă, pentru cine nu a trăit asemenea stare. Starea de tensiune 
detenţională, în care se sucombă extrem de repede, îţi face aproape imposibilă 
orice cugetare lucidă. RE i 
“Lumea“devine astfel, acest vuiet straniu al culoarului, dirijat parcă 
din umbră de acei vraci cu chipuri de ofițeri, care din când în când îţi apar 
în față. Prin această urzeală, cu spectrul foamei şi al torturii mereu viu 
înaintea ochilor nu-ţi mai rămâne decât un pas, până dincolo de căderea 
totală, când tu iei chipul de unealtă a altora. RE j 
În clipa aceea, pentru mulți, răul care decurge de aici, este apoi 
invizibil, ei tinzând doar la propria salvare, căci în această strangulare 
fiinţei, nu este loc decât pentru o singură întrebare:'“Cum să mă salvez de 


moarte ?“ 


-166- 


: u, 
inței i 


Mulţi caută să se sustragă acestei apăsări, respectă 
de rugăciune, de memorări de versuri, de audieri E. Stim dur Program riguros 
Aici în închisoare foamea devine un demon de onferințe, poveşti, etc, 
Oricât ai căuta să i te sustragi, rămâi în îsi PI a 
declanşează în mod automat anumite disponibilităţ al da ch 
După observaţii repetate, am ajuns să pot stabili ca e 
noastre colectivităţi, la a cărui alcătuire inconștientă i pro 
aport esenţial. Cu regularitate, dimineaţa, după aricii își 
deveneau mahmuri, retrăgându-se fiecare în colțul său erciului, Oamenii 
Era poate singura perioadă, în afara orelor de somn când SA intr-o găoace, 
linişte. Progresiv, o dată cu apropierea prânzului spiritel E; celulă se făcea 
Foamea ajungea la apogeu, la fel ca şi răbdarea noastră Cc, ce Suci 
după servirea mesei, larma cădea cu desăvârşire. Liniştea sr: comandă, 
Oamenii începeau să converseze între ei, să se apuce de diferite î gi scurtă. 
ca cioplitul oaselor, cârpitul hainelor etc. Seara era perioada câ nd a 
cele mai frumoase discuţii. Pentru mine, seara venea a a se duceau 
unui sfârşit de lume, după cum petrecerea nopții îmi aducea nădeidea senzația 
reînceperi. O reîncepere parcă pe alte dimensiuni şi intensități aicea unei noi 
închisoare însemna pentru mine un adevărat ciclu cosmic, cu te um, O zi în 
de creaţie, istorie, haos, moarte. » Cu toate etapele sale 
Astfel, în cotidianul nostru nu încăpea nimic b 5 
presupune o execuţie mecanică, pe când noi Adria banal 
E erei “banalitate'“cu rezonanţa adâncă a unui ritual. Am avi aici, la 
erla marele noroc să trăiesc în mijlocul unei comunități om, n 
cunoştinţe a a inități omogene. Eram cu toții 
rac SIA plug ani de zile apropiaţi sufleteşte, în primul rând de suferințe şi 
Respec : 3 : 
în bună Pa joi aeuote, pa) iprogLeunai canieres era faciilată 
acestuia un paravan de socoti ae ral dela cu apă. Exista în jurul 
E dați 5 , ia ă “mai 
e Sec la ue ironii şi ochi iscoditori. E Sapca parcă, Xoat a 
se aducea în Rear roti ee vuniaicițiczaviniaj- apă de bani ni 
fapt, dar Sa cate E, sa otiv FĂ aveam rezervorul closetului. Era just acest 
aptului că ea provenea ste ucta acestuia, era extrem de sărată datorită 
e sare, foarte frecvente 3 T-O pânză freatică din apropierea unui zăcământ 
contactate în urma a pe castă regiune. Două erau de obicei maladiile 
amigdalita și boala de mat rii pe un timp mai îndelungat a acestei ape: 
laop Mori de celulă aducea însă şi anumite modificări substanțiale privi 
a cunoașterii oamenilor. C > modificări substanțiale privitoare 
şi unui iitjerose . „omparativ cu viața de colonie, aici oamenii 
p uriaş, prin care se puteau vedea toate detaliile 


€remul său. Ea 
1umane. 

EI am al întregii 
ca îşi aducea un 


-167- 


Mă voi opri aici, doar la câțiva dintre ei, care mi s-au părut mai 
reprezentativi din camera noastră, în perioada de care mă ocup. 

Dl. inginer agronom Virgil Vlădescu fusese la mina Cavnic şef de mină, 
deci un om încărcat cu programul producției până peste cap, lucru ce nu 
permitea o apropiere şi o cunoaştere mai adâncă a sa. Venise de acolo însă cu 
întregul său surâs blajin şi strălucirea inteligentă a ochilor. În ceea ce priveşte 
meseria ştiu că fusese un timp asistent universitar, fapt pe care nu-l dezmințeau 
cunoştinţele sale foarte aprofundate în materie. 

Era blând la chip şi senin şi de-o inteligență scăpărătoare, posedând în 
acelaşi timp multă tenacitate şi perseverență. La iubirea sa față de semeni, se 
adăuga foarte mult tact. Între trăsăturile sale fizice, de o frumuseţe clasică, 
olimpiană, şi cele sufleteşti, exista o corespondență desăvârşită. Toate 
poveştile noastre erau într-un anume fel tragice, a lui însă mi se părea pe cât 

de tragică, pe atât de bizară. Fusese răpit chiar în ziua nunții de lângă 
mireasa sa, în timp ce mergeau la cununie. Faptul într-un fel poate fi explicabil. 
Aşa era atunci, te aresta chiar de pe patul de moarte. Ceea ce este greu de 
înțeles din toată povestea aceasta este altceva. Fosta mireasă s-a căsătorit o 
lună mai târziu, chiar cu ofițerul de securitate, care condusese operaţia de 
arestare a fostului mire. Uimea întotdeauna calmul şi lipsa oricărui resentiment, 
pe care îl manifesta ori de câte ori vorbea de logodnica sa. 

Pentru grupul macedonenilor din cameră şi pentru alți țărani, dl. Virgil 
Vlădescu a fost o adevărată mană cerească. I-a întreținut aproape un an şi 
jumătate cu lecţii şi discuţii despre agricultură, făcându-le în felul acesta 
trecetea timpului mai uşoară şi totodată îmbogăţindu-le cunoştinţele în 
materie. 

“Nea Canache“era una dintre cele mai atrăgătoare figuri din cameră. 
Bucureştean “get beget“, fusese în civilie “un pârlit de cizmar“, după propriile 
sale expresii. Pătimise mult prin închisoare, mai ales la Gherla, unde în 
calitatea sa de muncitor, a fost băgat și în reeducare. 

Urmările acelor ani grei le simțea acum cu vârf şi îndesat. De acum un om 
în vârstă, era foarte bolnav de ficat. Aproape toate crizele sale duceau la 
comă. Cu toate acestea avea un moral demn de invidiat. Făcea multe glume, 
toate pe seama sa pentru a nu supăra pe alții. 

“Ce profesie ai tu, mă?“ l-a întrebat odată un politruc foarte tânăr pe 
omul acesta, foarte bătrân. Când a aflat că este simplu muncitor, â făcut 
ochii mari: “Nu ţi-e ruşine?! Tu ca muncitor, trebuia să fii cu noi, nu să te dal 


-168- 


de partea burghezo-moșierimii'“. La care, nea Canache a ră 
său trist“ Am crezut ŞI eu că mă pricopsesc de Delia i, Tăspuns cu umorul 
pârlit am rămas. Politicii, dar tot proletar 
Un om care la mină nu-mi prezenta aproape nici un ; 
Mihai“, un fost sergent major de miliție, de îi Bop A un in 
aflu şi eu cum un cadru MAI a devenit așa, peste tre Tare am dorit să 
ceva, foarte de extrema dreaptă, dorință pe care însă nu pte legionar, sau aşa 
nici chiar nea Mihai. Nu era nici el elucidat asupra regia. Putut-o satisface 
Era un Om scurt la trup, dar bine legat, cu ceafa i ia 
şade bine cuiva care are jumătate sânge de bulgar în vine ŞI groasă, cum îi 
atrăgător, mai ales când zâmbea şi i se dezveleau cei da ierti, foarte 
strălucitori. Farmecul său deosebit era însă drak di, unți de platină 
vârful limbii. un S' rostogolit în 
Aici, nea Mihai, împreună cu nea Borlovan, un 
deveniseră parteneri nedespărțiți la suspectarea 
oblonului. 
sa Studentul Nicu Boşcai, pe care la mină abia îl remarcasem, îmi : 
aici unul dintre cei mai apropiați oameni. Cu fizicul lui siică devenise 
pierdut, era greu de închipuit cum rezistase la asaltul Piteştiului at ŞI 
ştia. Un om ca el, atât de nedotat fizic, cu se da ea ici el nu 
examenul pe care trebuia să-l dea. Acolo a trăit cu oâ onvinge în 
fs (e e, să vedeți voi pe dracu când o să vină E Egea 
în gând. Era fiu de profesor, lucru care a făcut să aibă au 
Fusese un student eminent Avea chiar o desco pole d educație aleasă. 
o ă Eee plete perire în domeniul botanicii 
nt care cret pri muri Pana Vorbea c mul maieu 
Prista în canti loa pe care le întreprindea în scopul cercetărilor sale. 
păruse, aşa taciturn aa un elev din Lugoj, Bujor, care în colonie mi se 
aceasta superficială era, fără o anume inteligență deosebită. Judecata 
ială, devenea de prisos în condiţiile acestea, ale unei noi 


Perspective as - 
upra sa. ca i : : 22 
Die lo: p M-a uimit perspicacitatea sa asupra cunoaşterii 


teres, €ra“nea 


muncitor bănățean, îmi 
străzii prin crăpătura 


Odată a î A 
glumă de Sase tat cu Întreaga cameră un joc care a alții ar fi devenit o 
inși câţi eram E Stari r care pe el l-a prins de minune, Pe toți cei circa 50 de 
globul pământesc ii ne-a aşezat în ordinea în care erau așezate țările pe 
Națiuni. Era savuros 3 Sa din late)! deveneam reprezentantul tipic al unei 
trăsăturile reprezent 2 asculți prezentându-ți cu detalii şi multă subtilitate, 
stabilit de Bu ative ale insului etnic, pe care îl întruchipai. Eu am fost 
JOr, reprezentantul românismului. 


-169- 


OD pis 


DDD oo — NI 


Uneori făcea chiar referințe surprinzătoare la cultura și religia unui popor. 
Era poate şi acesta un mod de a aduce lumea în spațiul nostru, sau invers, de 
a dezmărgini carapacea noastră de piatră. Tendinţă pe care o purtam fiecare 
în adâncul sufletului nostru. 


3. Cireşele politrucului. O discuție amicală 


Pe la începutul lunii iunie, am fost chemat la o anchetă efectuată în 
cadrul închisorii, într-un birou aflat la extremitatea curții. Un domn în civil, de 
statură potrivită, şaten, cu părul ondulat, mă invită să iau loc pe scaun, după 
care se legitimă. Era un locotenent major de la securitatea din Braşov, după 
accent, maghiar. Venise să mă ancheteze în legătură cu un consătean, care 
urma probabil să fie arestat. M-a surprins modul civilizat în care a știut să se 
poarte. 

Nu numai că nu m-a bătut, bruscat, dar nici o clipă n-a căutat să forțeze 

nota cu privire la conținutul declaraţiei pe care am dat-o. Ba mai mult, se 
arăta frapat de starea precară a sănătății mele. La sfârşit m-a întrebat dacă 
am totuşi vreo obiecție asupra felului său de comportament.“ Aţi mai întâlnit 
vreun anchetator umanitar ca mine?“ îmi zise el pe un ton care vroia să 
spună, că dumnealui făcea parte dintr-o altă generaţie de anchetatori, decât 
cea pe care am cunoscut-o eu. l-am răspuns că nu şi eu vedeam în aceasta o 
schimbare de comportament general.“ Tocmai aceasta vroiam să spun“, 
preciză el. “S-au schimbat multe şi la securitate, cadre pregătite...“ Această 
schimbare radicală de ton, mie mi se părea un lucru la fel de incomod ca şi 
reversul său, întrucât în ambele situații dialogul sincer era ocolit. Întors în 
cameră, m-am grăbit să le fac cunoscut confraţilor modul în care a decurs 
ancheta, mai mult din curiozitatea de a afla dacă şi ei trag aceleaşi concluzii ca 
mine. Oricum, toată lumea era de acord că ceva s-a schimbat, chiar pe undeva 
pe sus, dar nu la modul esențial. 

Cam în vremea aceea şi-a făcut apariţia noul politruc al Gherlei. Această 
apariţie a fost anticipată, de o înrăutăţire bruscă a mâncării, care a rămas la 
acest nivel câteva zile. Apoi, într-o bună zi, un prânz pe cinste, cu iahnie de 
fasole şi ... un pumn de cireşe. Nici n-au fost mistuite pe deplin cireşele de 
burţile noastre, că apare în vizită chiar dl. Lt. în persoană. Mai întâi, un 
vuiet de uşi închise și deschise fără hodină. Apoi zigzagul ofițerului cu fața 
surâzătoare dintr-o celulă în cealaltă.“Cum merge?“ ne zise el, plimbându: 
se jovial într-o parte şi alta.“Ce mâncare ați avut azi? “apoi mai departe, 
uimit: “Cireşe în închisoare!“ Mai târziu, am aflat că era moldovean şi că în 


-170- 


civilie fusese învățător. Era deci de presupus că omul 
pedagogic, chiar dacă unii au luat figura cu cireşele 
olitruc de a face pur şi simplu impresie. 
Oricum, această figură finită, se putea trece la ac 
e rând mai mulți din cameră, dar eu aici mă opresc 
caz, care mi se pare mai semnificativ decât toate. Dl. 
a fost chemat printre primii la politruc, întârziind în 
Era aşteptată cu nerăbdare reîntoarcerea acestuia în cameră, întrucât to. 
lumea avea încredere, în puterea dumnealui de a sesiza şi is ales 
esențialul dintr-o discuţie. Cum odată intrat pe uşă a fost asaltat cu în ie 
dumnealui fiind mic de statură, s-a urcat în vârful priciului, spre af A 
de toată lumea. Era un obicei pe care şi l-a păstrat de-a isa ee 
perioade de detenţie, de a repeta cu glas tare în fața celorlalți orice fc re 
avută cu vreun reprezentant al administrației. Aceasta pentru a nu plana nici 
un dubiu asupra sa. 
La început, discuţia a fost de circumstanţă, tatonări şi luare de contact 
A urmat apoi o invitaţie la un dialog'“sincer'““din partea ofițerului, întrucât“ : 
aşa cărțile sunt jucate, d-le Militaru“şi el nu este omul e să sie 
resentimente, păstrând pe deasupra secretul absolut al discuţiei. Ceea ce 
dorea acesta în primul rând, era modul în care interlocutorul său priveşte 
problema eliberării din închisoare. Prin aceasta sconta desigur să afle o întreagă 
opinie. Era posibilă după părerea dumnealui o eliberare din închisoare 
înaintea termenului de ispăşire a pedepsei ? 
ă “Eu cred posibil acest lucru, după cum se poate foarte bine ca noi să 
rămânem în închisoare şi după împlinirea acestui termen“. 
„Şi cum vezi dumneata o ieşire din închisoare înainte de termen ?*“ 
In două feluri “zise învățătorul:““fie că nu mai prezentăm nici un pericol 


afară, atunci când vă simțiți sufici idați, fie î ării 
â, atunc ient de consolidați, fie în urma declanşării 
unui război mondial“. Z:: 


Politrucul făcu ochii mari: 
în ut di crezi în venirea americanilor ? Crezi că astăzi, când 
inie mondială se pronunță î ăcii, mai bi 
Meat opi pronunță în favoarea păcii, mai este posibil un 


“Problema este ext ez Ea Ei 
4 rem de com 
decât cele istorice. plexă şi ea are după mine şi alte rațiuni 
mia trobleraa războiului este un paradox, paradoxul secolului nostru. Pentru 
ip pt ceptul de pace are un alt înțeles față de cel afișat în relații 
un rol m Ice sau în propaganda diferitelor state sau partide. Astfel, el joacă 
a! mult de paravan decât de un punct temeinic de discuție“. 


poseda un pic de tacţ 
drept dorință a noului 


țiune. Am fost chemați 
doar asupra unui singur 
Invățător Ghiţă Militaru 
biroul acestuia ore în Şir. 


-171- 


i 
) 
t 


“Şi în ce condiții vedeți dv. o rămânere în închisoare după ispășirea 
pedepsei?“ ă size S 

“Chiar şi azi, după câte ştiu eu, există pedeapsă administrativă“ replică 
pe un ton amar deținutul. 

“Cum, d-le, dumneata chiar crezi că nouă ne este teamă de dv ? Noi 
suntem puternici, d-le Militaru“. 

«Totuşi “zise““ ceva vă reține de a ne lăsa liberi». 

“ Apropo“zise politrucul.““După câte îmi dau eu seama, dv, legionarii 
v-aţi făcut din suferință un cult. La ce vă foloseşte asta? Partidele istorice 
din trecut v-au persecutat, Antonescu cel puțin v-a căpiat, în regimul nostru 
nu v-aţi astâmpărat“. 

“E drept că suferința a fost într-un fel o permanenţă în istoria mişcării 
legionare“ răspunse celălalt, sesizând cursa abilă care i s-a întins, “dar în 
etape diferite, aceasta a avut pricini diferite. Cât priveşte partidele politice 
din trecut, într-un fel totul a fost chit, au fost victime şi de o parte şi de alta. 
Dacă este însă să vorbesc despre mine, pot să vă spun că nu am nici o 
predilecție spre suferință. O accept însă când alt mod de existență în conceptul 
meu de viață nu este posibil“. Corneliu Zelea Codreanu spunea că educaţia 
legionară se face în cuib, în tabere de muncă şi în închisoare. 

La plecare, a fost asigurat încă odată că discuţia nu va avea nici un fel 
de urmări. 

De la această întâmplare n-au trecut decât câteva zile. Politrucul porni 
într-o nouă vizită prin camere. De data aceasta ghinionul l-a păscut pe dl. 
Militaru, care fu surprins confecționându-şi dintr-o fâşie de pătură un brâu. 
A încercat fără succes să ascundă corpul delict. Politrucul, din cadrul uşii 
privea marțial, cu mâinile la spate, cum milițianul cotrobăieşte patul victimei. 

“Ce faci, d-le Militaru?“ zise în sfârşit acesta pe un ton triumfător. 

“Imi confecționez un brâu“. 

“D-ta, care eşti om deştept“, îl privi ironic politrucul, “cum faci cu 
regulamentul? Ai deteriorat bunul statului“ clătină el ceva mai gânditor din 
cap. 

“Era o mizerie de pătură, cu care statul nu prea ştiu ce ar fi putut face“. 

“Regulamentul este regulament, d-le“. 

“Eu am raportat că sufăr de sciatică şi că am nevoie de un brâu, nu mi s- 
a dat“. i 

«Pe mine mă interesează celălalt aspect al problemei“zise ceva mai răstit 
ofițerul.“De ce ați deteriorat bunul statului ?** 

“Pentru că eu aveam absolută nevoie de brâu şi am făcut uz de singura 
posibilitate pe care o aveam la îndemână». . : 

“Ha, ha, ha!“ râse politrucul. “Filozofului îi trebuie un brâu“. 
Apoi întorcându-se spre sergent “Să-ţi faci datoria tovarăşe, conform 


-172- 


regulamentului“.“Ce zici, d-le Militaru“ 

deținut, am sau n-am dreptate ?* 
“Nici o clipă n-am sperat să am eu dreptate“zise acesta 
Acum că dl. Militaru a ajuns la izolare, nu mai avea prea mare i 

pricina. aie importanţă 
Principalul fusese că amorul propiu al ofițerului fusese răzbunat 


» ÎNCercă el iar să zâmbească spre 


4. Cimitirul. La un pas de lume 


„Prezența obloanelor la ferestre era un fapt care ne sporea infinit suferința. 
Oricare ar fi fost motivele plasării lor acolo, ideea era demonică De acun 
obloanele deveniseră o mare problemă a închisorilor, un punct din are ae i 
de la care orice abatere era pedepsită. Mii şi mii de zile de izolare, mii şi mii e 
bătăi au avut ca pretext apropierea de aceste blestemate scândurele puse 
una peste alta, care ne mâncau toată lumina şi chipul unui colț de futa. Cu 
toate acestea, “tentația oblonului “era mare, izvorâtă parcă din tentaţia propriei 
noastre libertăţi. N-am înțeles să risc izolarea pentru un muc de țigară Sau mai 
ştiu eu ce pricină anostă de acest fel, dar crăpătura oblonului am frecventat- 
o zi de zi, ceas de ceas, cu orice risc. 

Cu ajutorul lingurii reuşisem să desprind un lăţişor al oblonului, care la 
nevoie putea fi readus în poziția sa normală. În acest fel am reuşit la Gherla să 
„exist” în bună parte, dincolo de spaţiul închis al celor patru pereți, şi în felul 
acesta să supraviețuiesc acelei mortificări programatice. 

In partea de răsărit, sub zidurile închisorii, se afla cimitirul oraşului. 
Un loc unic în felul/său, care cu greu mi-ar fi scos din memorie. În partea 
locului exista un cult al morţilor foarte dezvoltat. Zilnic, în acest cimitir 
veneau oameni cu brațele încărcate de flori. Mai ales femeile se aplecau cu 
ploşenie asupra mormintelor, plivindu-le şi răsădindu-le ca pe adevărate 
straturi de flori. În toate duminicile, când timpul îngăduia așa ceva, localnicii 
Gherlei întârziau printre mormintele cimitirului până seara târziu. Lumea 
văzutelor, cruci albe de piatră, tufe de liliac şi trandafir, oameni gesticulând 
domol, se întâlneau cu cei nevăzuţi la ceasul de taină. 

„La 1 Noiembrie, ziua morților, sute şi mii de lumânări pâlpâiau pe morminte. 
Nici un mormânt nu era uitat. În partea dreaptă a capătului dinspre Someş se 
afla locul de îngropăciune a deținuților. Ei nu aveau nici cruci, nici morminte. 
Acum, de ziua morţilor, şi acest loc părăsit al cimitirului era inundat de făclii. 
Din această pricină, noi, deţinuţii, am păstrat locuitorilor Gherlei adâncă 
Tecunoştință. 


-173- 


Or m 


o oo px 


o 


Totul se întâmpla aici, în acest oraş ca şi cum scena nu ar fi aparținut 
acestui secol 20, care prea puțin se mai sinchiseşte de morți şi care neagă cu 
desăvârşire marele mister, în care sfârşeşte orice existență pământească. 

Dincolo, de-a lungul cimitirului, şerpuieşte şoseaua care duce spre Dej. 
Adesea, în zilele de sărbătoare, la căderea amurgului, treceau pe aici perechi, 
perechi de tineri spre lunca Someșului. O câmpie netedă ca masa pornea în 
goană din marginea şoselei până departe sub poalele unor dealuri înalte şi 
împădurite spre vârf. Înspre nord-est, foarte departe, la coada unui deal, 
seara, când era linişte, fumul albastru al căminelor din Mintiul Gherlei învăluia 
în cercuri turla înaltă şi albă a bisericii. De cealaltă parte a câmpiei în dreapta, 
se ridica o culme înverzită de deal. Pe văile şi pantele ei domoale păşteau, cât 
era ziua de lungă, turme de oi. Seara, când liniştea era desăvârşită, răzbătea 
până la noi fluierul de la stână. Aveam o poziţie a patului dintre cele mai 
privilegiate. Dacă atunci când mă întindeam în pat lăsam lăţişorul oblonului 
ridicat, aveam vizibilitate chiar spre focul de la stână, nelipsit seară de seară. 

Într-o Sfântă Marie, dimineața, am urmărit un pelerinaj la mânăstirea din 
apropiere, care îşi sărbătorea hramul. Femei cu copii de mână, bătrâni, tineri, 
se perindau prin fața noastră într-un şir nesfârşit, purtând în mâini prapori şi 
cruci. Era un semn vădit că locuitorii din partea locului erau foarte credincioşi. 
Acum, după ce săptămâni, luni, am urmărit prin crăpătura oblonului 
metamorfozele câmpului şi ale oamenilor, ştiam după profil şi gesturi ce femeie 
se va opri la cutare sau cutare mormânt, ştiam cine locuieşte în casele dimprejur. 
Toţi erau botezați după aparența mişcărilor şi a siluetei lor. Un domn voluminos 
şi molatec care locuia într-o casă de vizavi, era poreclit “Buldozerul“. O fată 
subţirică şi sprintenă, în jur de vreo 14-15 ani se numea “Sfârleaza“, o femeie 
înaltă şi slabă, care avea obiceiul să vină adesea în cimitir dumineca dimineața 
era botezată “Magdalena“. 

“Mai ales Sfârleaza aceasta ne-a dat mult de furcă. Era în atenția a mai 
mulți din cameră. Nea Borlovan, care cu mici întreruperi era prezent la 
crăpătura oblonului pe tot parcursul zilei, mă ţinea la curent cu fiecare mişcare 
a fetei. 


“loane, Sfârleaza a ieşit la plajă“ sau “Sfârleaza a venit de la şcoală“, îl 
auzeam din când în când. ș 
Muncitorul acesta bănățean era una dintre cele mai atrăgătoare figuri 
din cameră. Era înalt şi tot pe atât de slab. Suferinţa lui foarte veche era un 
ulcer duodenal. Cu toate că mânca la regim, ori de câte ori era iahnie de fasole 
îşi schimba bucuros porția sa de regim pe aceasta. 
“Borlovan, o să ți se facă rău“ îi zicea ba unul, ba altul. 


-174- 


“Ce te bagi dumneata la stomacul meu 7“ sărea e]. 
şi tot o mănânc. ză: 

„Odată, un miliţian, nu ştiu cu ce ocazie, l-a întrebat ce meserie 
are.“ Laminatoriu “răspunse nea Borlovan apăsat.““Ce drăcie mai e Şi aia 7 
făcu miliţianul, ne în temă cu termenul.““Ce să-ți fac eu dumitale, dacă nu ţii 
atâta lucru“,zise el cu mândrie. : 3 

Într-o după-amiază, nea Borlovan mă chemă de urgenţă la fereastră 
îndemnându-mă să privesc spre casa Sfârlezei. Ce se întâmplase ? Un milițian 
venise să aresteze pe fratele fetei, un vlăjgan de băiat, care, la depistarea 
primejdiei, o rupse la fugă, prin porumbişte. După câtva timp, însuși milițianul 
se întoarse cu tânărul din porumb, trăgându-l zdravăn de gulerul hainei. 

Acum nea Borlovan era ferm convins că în ceea ce o priveşte pe - 
Sfârleaza, voi avea un succes deplin, întrucât zicea el,“suntem din aceeaşi 
breaslă“. 

Oricât eram însă de atras de această parte de lume, regăsită ori de câte 
ori priveam prin crăpătura oblonului, nu mă simțeam pe deplin satisfăcut. 
Această evadare nu reușea să-mi stingă marile nostalgii din străfunduri. 
Acolo, suferinţa îmi rămânea neatinsă. De obicei, seara, după stingere, 
călătoream cu gândul aiurea, până târziu, după miezul nopții. 

La Gherla am compus foarte multe poezii, înzecit poate față de alte 
perioade de închisoare similare, ajunsesem la un moment dat să stabilesc 
prin poezii date calendaristice, să deduc starea mea sufletească, sau 
evenimentele mai de seamă dintr-o zi anumită. 

Într-un cerc foarte restrâns, aceste poezii erau recitate apoi şi comentate. 
Ba adesea, printr-o spărtură executată în zid, în jurul țevii de la calorifer, 
îmi recitam poeziile prietenului meu Dale Remus, care se afla în camera 
vecină. De la acesta păstrez şi astăzi versurile unui cântec a cărui melodie 
fusese compusă de domnul Virgil Vlădescu, pe care el l-a dedicat purității 
sentimentelor mele pentru Olguța. Îl redau mai jos pentru că el reflectă în 
bună măsură configurația erotică a adolescentului de atunci. 


“Să ştiu bine că mor 


“Eşti tu cea mai frumoasă 

Şi limpede icoană din trecut. 
Eşti cea mai luminoasă poveste 
De iubire ce-am țesut. 


În ochi te strâng 
Şi iar te pierd 

Şi râd şi plâng 
Când te dezmierd. 


-175- 


În amintiri eşti cea mai Sus, 

Căci tu eşti dorul meu nespus. 
Și-ți țes din gând cunună 

Pe buze aurii de violacei 

Ți-adun cristal din lună, 

Arginți aprinşi de crini şi ghiocei. 


Ți-aprind văpăi 
Cum nu mai Sunt 
Te scald în văi 
Te usc în vânt. 


Şi-ţi spun poveşti şi nu te mint, 
Căci tu eşti dorul meu de argint. 


Mai râzi zglobie faţă, 

Căci noi în suferinţi nu ne-ndoim, 
Mai râzi şi încă odată 

Fă lacrima în zâmbet să-mplinim. 


Eşti tainic dor, 
Eşti purpuriu, 
Prin tine mor , 
Prin tine înviu. 


Eşti doar surâs şi mângâieri, 
Căci te-am cules din primăveri. 


Dar cînd vor creşte iară 
Miresme verzi din limpezi aurori, 
Pe frunţi de primăvară 

Ne-om cununa în cântece şi flori. 


Va fi senin 
Surâs bălai, 
Va curge vin 
Şi zbor de cai. 


Cânta-va imn ameţitor 
Vioara primului fior. 


-176- 


| 
| 
| 
| 
| 


rame, 


Astăzi am uitat cu desăvârşire, cel puţin în forma lor inițială toate poeziile 
compuse atunci. După ce, o lungă perioadă de timp, ele mi-au stăruit în 
minte, odată cu trecerea şi însuşirea a altor experienţe de viaţă, ele au fost 
aruncate peste bord, ca un balast al memoriei. Chiar dacă sub raport estetic 
nu erau câtuşi de puţin concludente şi semnificative, nu regret deloc că le-am 
compus. Ele au constituit nu numai un mod de umplere a timpului, dar Şi o 
şansă de evadare din împărăția morților în care mă aflam. Şi cu atât mai mult 
azi, pierderea lor nu poate constitui un regret. 


5. Vid şi foame. O primăvară deosebită 


După o perioadă relativ calmă, de câteva luni, în plină vară, mâncarea s- 
a stricat brusc — mălai de cinci ori pe săptămână şi de două ori pâine, exact 
invers față de situația anterioară — iar milițienii au început să se dedea la 
insulte şi persecuții fără motiv. 

Unii puneau acest fapt în legătură cu un eveniment, care se zicea că ar 
fi avut loc la Berna. Acolo, nişte refugiați români de dreapta, ar fi depistat şi 
sustras nişte acte secrete capturate de spioni comunişti. Cum pătrunsese 
acest zvon până la noi, e greu de spus. Cert este însă că noi jucam aici şi rolul 
unor supape de siguranță. Când tensiunea creştea, din anumite pricini 
exterioare, surplusul de ură de care suferea conducerea, se revărsa asupra 
noastră. Goiciu însuși, care până acum făcuse eforturi disperate să se abțină, 
şi-a dat dintr-o dată în petec, înjurând şi lovind ca în vremurile bune. La 
percheziţii şi cu alte ocazii, pe ici, pe colo, cadrele făceau uz de pumni şi 
cizme, iar izolarea funcționa din plin. 

Toate acestea veneau la un moment foarte nepotrivit pentru sănătatea 
destul de şubredă a majorităţii dintre noi. Foamea adusese iar pe tapet, într- 
un ritm mai riguros, discuțiile obsedante pe teme culinare. Orice putea constitui 
un pretext şi un stimulent pentru asemenea discuţie. 

“La cete uiţi, bă Culai, la lună ?* îl întrebă într-o seară un prieten peun 
țăran dobrogean. 

“M-da“. 

“Uite ce mare-i! E plină“. 

Ş “Bună ar fi zău să fie un bulz“ zise țăranul privind mai departe trist prin 
crăpătura oblonului. 

Intr-o seară, mă plimbam prin cameră cu un contabil din Moldova, care 
tocmai îşi spălase o pereche de indispensabili de molton bej şi îi întinsese la 
uscat. “Uite“ îmi zise acesta, “ce bine seamănă indispensabilii mei cu două 
crăcane de berbec, rumenite la frigare“. 


-177= 


““Cam mare berbec“, zisei eu. „e 

“Şi ce, nu or fi bune şi aşa mari?“ se răsti iar contabilul fără motiv la 
mine. | . 

Calupurile de turtoi, adesea cu un iz iute de stricat, au avut menirea să 
ne producă deranjamente serioase de burtă şi stomac. Graţie lor, gastrita 
mea s-a agravat atât de tare, încât ajunsesem la un moment dat, deşi flămând 
mort, să nu mai pot consuma turtoiul şi multe din mâncărurile din meniu. În plus, 
mai contactasem o amigdalită, din pricina apei sărate, pe care în stare cronică 
aveam să o port apoi ani de zile. Supravegherea strictă a milițienilor făcea ca 
apropierea de fereastră să fie din ce în ce mai riscantă. Ce-mi mai putea 
rămâne când una dintre puţinele bucurii de aici, îmi fu luată, iar extenuarea 
fizică nu-mi mai îngăduia nici să stau bine în picioare, darămite să leg un 
cuget până la capăt ? De jur împrejurul meu se făcuse vid, un vid care mă 
înghițea tot mai mult în abisul uitării și al inconştienței. În această stare 
agonizantă aveam să intrăm în iarna acelui an. Curând, inginerul Dan 
Mihăilescu din Bucureşti, un tânăr instruit şi delicat, avea să se îmbolnăvească 
de meningită. Fusese internat în infirmerie, unde după o perioadă relativ 
scurtă, a decedat. Vestea morții sale înăspri şi mai mult atmosfera și aşa 
apăsătoare şi sumbră a camerei. 

Când părintele Lazarov a săvârșit un parastas cu această ocazie, ochii 
multora dintre noi înotau în lacrimi. 

“Aflaţi de la mine“, zise nea Borlovan,că mâine ne vom duce toți la 
bietul Dănuţ. Măcar să-mi faci și mie părinte, când o fi să mor, un parastas tot 
atât de frumos“. 

Poate ca acest țăran gândeau mulți atunci:*“Oare următorul voi fi eu ?* 
Nu, n-a fost nici Borlovan, nici altul următorul. Părintele Lazarov, a 
împărtăşit nu după mult timp soarta inginerului, murind bolnav tot de 
meningită. 

Când pe dealul din fund au prins a curge la vale primele puhoaie, sufletul 
mi s-a umplut de o bucurie nouă. Într-o zi, brâul de tufe înşirate de-a lungul 
poalelor a devenit alb. Ici, colo, rândunele și lăstuni au prins a săgeta văzduhul. 
Un verde tot mai intens a prins a colora colinele dimprejur. Acum primăvara 
deschisese zăgazuri de lumină şi flori peste lume. 

Alaiul acesta de frumuseți şi înnoire mă luă cu el, reînviind vechi visuri 
şi dorințe. Cu toate mizeriile posibile, acum eram din nou fericit că exist. i 

n această ambianţă sufletească m-a surprins plecarea acasă a bunului 
meu prieten Dale Remus. Ziua aceea, parcă anume aleasă, era senină, fără 
strop de nor pe cer. Îl rugasem să ducă veşti despre mine și câteva 
neînsemnate relicve — cruciuliţe şi Crişti ciopliți cu acul în os, celor de 
acasă, Rugăminte pe care mi-a îndeplinit-o. Cât o priveşte pe Olguţa, lucrurile 


-178- 


îmi păreau mult mai complicate. Cine ştie dacă un mesaj din partea mea nu ar 
fi însemnat acum un lucru ridicol pentru ea ? Ea rămăsese în sufletul meu un 
vis. Oare cu ce preţ aş fi putut plăti o divulgare a sa ? Şi totuşi n-am izbutit să 
mă sustrag tentaţii. Au fost stabilite modalități de recunoaștere şi semnalizare. 
În legătură cu Olguţa nu i-am putut da decât o singură relaţie, achiziționată 
de mine relativ recent şi anume faptul că se afla la ora aceea la Cluj, studentă 
la medicină. 

El a plecat şi în urma sa, a urmat apoi o tăcere nesfârșită. Nu ştiam că 
atunci mă despărțeam pentru totdeauna de el, că acolo în libertate, acest 
inimos şi talentat tânăr avea să-și pună capăt zilelor. 

Era în 11 lunie 1955 şi un amurg calm cădea peste cimitirul cu cruci albe 
şi brazde proaspete de fân. Nu trecuseră decât două săptămâni de la plecarea 
prietenului meu din Gherla şi totuşi... 

Mă căznesc pe cât posibil să nu par ridicol, povestind aici nişte întâmplări 
care pot părea unora de domeniul fanteziei şi al invenției. Aşa cum mă aflam la 
ora aceea, întins pe pat, datorită unei indispoziţii create de crizele mele de 
stomac, am simțit deodată o nevoie irezistibilă de a mă apropia de fereastră şi a 
privi afară. In chiar clipa când am privit prin crăpătura oblonului, două fete 
ținându-se de braţ treceau de colțul cimitirului și se îndreptau spre poartă. 

Le-am urmărit apoi uimit, cum au mers spre colțul din dreapta al 
cimitirului, cum una din ele — cea necunoscută mie — a depus brațul de 
trandafiri pe care îl purta — poate ca un simplu pretext, pe un mormânt 
mărginaş și cum apoi au pornit de-a lungul zidului închisorii pe cărarea 
dintre morminte. 

Contrastând cu necunoscuta, din creştetul căreia cădeau două cosiţe 
până pe talie, bogate și negre, ca două limbi de smoală, cealaltă fată, cu 
chipul de vis curat ca luna, avea părul sclipitor ca arama, strâns în două 
cosițe care cădeau unduios, peste umeri la vale. Îmbrăcată elegant şi totuşi 
cât de modest, păşea măsurat cu multă luare aminte la un semn din văzduh, 
pe care parcă îl aştepta. Purta în mână o creangă verde, fapt care eu l-am 
interpretat ca pe un semn al speranței ce o nutrea. S-a oprit câteva clipe 
chiar în dreptul ferestrei noastre, fluturând discret crenguța. Apoi n-am mai 
văzut decât nişte paşi de vis alunecând peste brazdele crude de fân, care în 
cele din urmă s-au pierdut în zarea dinspre oraş, în taina acelui amurg unic. 
Aşa am văzut-o eu atunci pe Olguţa. Tot alaiul de stări euforice, alternând cu 
adevărate abisuri de tristețe care au urmat, este greu de descris aici. 

„_ Condiţiile noastre de existență din acea perioadă de închisoare impuneau 
ȘI asta pentru a fi cu putință o supraviețuire a fenomenului, o interiorizare 
excesivă, Fapt care ducea la o sensibilizare, pe care omul existând în condiții 
normale nu o cunoaşte şi care singură în cea mai mare măsură ne ajuta să 


-179- 


răzbatem prin bezna necunoscutului, care ne învăluia. Astfel, ne devenea 
cu putință anticiparea diferitelor evenimente, ca de pildă o plecare, o 
întâmplare deosebită etc, cu ajutorul visului. Descoperirile făcute în somn 
deveniseră o altă dimensiune reală a existenţei noastre. În fiecare dimineaţă, 
ne povesteam unii altora visele noastre. Fiecare dintre noi, după atâta 
experiență, îşi cunoştea semnificația viselor sale. 

În ceea cemă priveşte, am reținut câteva vise din închisoare, care, după 
trecerea anilor, aveam să-mi dau seama, au fost, dacă nu “profetice”, oricum 
revelatoare în anumite direcţii. Aici amintesc în acest sens, doar un singur 
vis, pe care l-am avut la Baia Sprie şi care mi s-a părut cel mai frumos din toate. 
Se făcea că treceam îndurerat prin marginea unui sat românesc. La o răscruce 
de drumuri, unde românii aşază de obicei troițe şi cruci, un Crist devenit viu 
pe o astfel de cruce ruginită, mă imploră să-l iau de acolo și să-l duc cu mine. 
Fără să stau pe gânduri, m-am repezit, am smuls crucea şi am pornit mai 
departe cu această povară în cârcă. După ce am mers o bucată bună de drum, 
am dat peste o apă mare şi foarte tulbure. Astfel, m-am luptat ore în şir pe 
viață şi pe moarte cu valurile, până când, în cele din urmă, am ajuns la celălalt 
țărm. Aici am lăsat povara din spate jos. Cristul mi-a luat ocrotitor capul în 
mâini şi m-a sărutat pe frunte: “Ai învins, fiule” mi-a zis el. “De acum, du-te”, 
Cât vedeam cu ochii, în fața mea se întindea o câmpie însorită. 

Acest vis mi-a dat certitudinea că voi supraviețui tuturor încercărilor şi 
că într-o bună zi mă voi reîntoarce acasă. Scena acestui vis, am căutat mai 
târziu să o redau în povestirea “Canoanele Paradisului”, cu modificările impuse 
de configuraţia întregului text. 

Era vădit că ea continua să mă urmărească la fel de vie, în ciuda trecerii 
anilor. 

Au trecut zile, au trecut luni de atunci, de când, într-un amurg de cireşar, 
chipul visului meu luase chip real, devenise certitudine. Toate chemările 
tainice ale adolescentului, acum căpătau un răspuns. Poate n-a fost ea, a fost 
o simplă “iluzie”, căuta unul sau altul să strecoare în sufletul meu îndoiala. 
"În clipa aceea eu aşa am crezut, asta înseamnă că aşa a fost” le răspundeam 
cu neşovăind în credința mea. 

Acum așteptarea devenise de plumb, insomniile se țineau lanţ. Privirea 


cimitirului de acum, devenise prilej de mare alean şi tristeţe. Totul devenea 
din ce în ce mai apăsător şi de neîndurat. 


-180- 


6. La izolator. Plecarea din Gherla 


Într-o zi, milițianul deschise brusc uşa camerei noastre Şi se repezi ca o 
pasăre de pradă asupra mea.“ De când te urmăresc eu pe tine, puişorule ! Ia zi 
aici cum te cheamă, să mai stai la întuneric, nu tot la lumină“. Raportul care 
mi l-a întocmit s-a aprobat pe dată — se putea oare altfel ? şi a doua zi de 
dimineață am fost condus la camera de izolare. Era pentru a doua sau a treia 
oară că mi se întâmpla acest lucru, de când mă aflam la Gherla. În toate 
cazurile sub aceeaşi acuzaţie, încălcarea regulamentului, prin deteriorarea 
oblonului pentru a privi afară. 

Lucru curios, de data aceasta, faptul nici nu m-a surprins, nici nu m-a 
indispus. Aşteptam parcă să mi se întâmple ceva, care să mă scoată din starea 
în care mă aflam. 

Celula izolatorului se afla tot la etajul trei, pe latura de vizavi. Era o 
încăpere complet goală și foarte umedă. Seara la stingere mi se băgau drevele 
unui pat de fier, pe care mă culcam. Mâncare caldă primeam tot la trei zile. 
Mă exaspera aici lipsa oricărei răsuflători în afară. Zi şi noapte, deasupra 
uşii, într-o firidă, ardea un bec, care însemna pentru mine centrul întregii 
existențe. 

Pe un perete am găsit zgâriat întregul alfabet morse, pe care în lipsă, de 
altă preocupare, l-am învățat după câteva zile de exersare, lucru ce avea să-mi 
fie de un real folos şi aici şi în altă parte, de aici înainte. Morsele clasic cu 
punct, linie, în care linia apărea un sunet prelungit, deci în condiţiile noastre 
o frecătură pe perete, presupunea o comunicare greoaie, anevoioasă. Pentru 
a comunica rapid prin pereţi şi conducte se pretau de minune ciocăniturile 
scurte, astfel am înlocuit linia ştearsă cu două puncte repetate. 

Cu această lecţie oarecum învățată, am început să ciocănesc ba într-un 
perete, ba într-altul, ba în țeavă. Astfel,am luat legătura printre alții cu un 
“administrativ“ venit de curând de la Ocnele Mari. În altă celulă am dat 
peste un vechi gherlist care mi-a furnizat relaţii despre situația din 
închisoare, anterioară sosirii noastre aici. 

In ziua când am isprăvit termenul de izolare, am fost dus direct la 
infirmerie întrucât aveam temperatură ridicată. Aici, făcea pe felcerul un 
fost student la medicină — Teodoru Valer, care la Piteşti pătimise mult. Cu 
omul acesta cu privire senină şi suflet cald, aveam mai târziu, la Aiud, să mă 
împrietenesc. 

Intors în cameră, am aflat că deja se luase legătura cu administrativii de 
la Ocnele Mari, care se aflau chiar sub camera noastră. Aceştia, prin 
intermediul morselui, au povestit despre tentativa de reeducare din 
închisoarea lor.Prin anul 1951, au fost aduşi aici câteva zeci de studenți 


-181- 


re Deea ee eta POR II 


reeducaţi de la Piteşti, în vederea redeschiderii unei noi acțiuni. Aici se 
lucra în fabrică, aşa încât a trebuit mai întâi să fie izolaţi la cameră cei 
propuşi să facă parte din prima grupă de asalt. Au fost scoşi astfel din fabrică 
circa 10 — 12 inşi, printre care Vojen, Mătuşu, Virgil Mateiaş, A. Papanace. 
Aceştia au comunicat neîntârziat celorlalți din fabrică ce se întâmplă cu o] 
care au cerut sistarea reeducării. Lucru ce s-a şi întâmplat. 

Sosirea administrativilor în Gherla punea noi întrebări. Începuseră o 
serie de mişcări în închisoare, care aparent nu-şi găseau o explicaţie reală. 
Primul zvon al plecării noastre de acolo venea să ne dea un punct de referință, 
o cheie de dezlegare al întregului mers al evenimentelor. Desigur, rațiunea 
transferului nostru era o comasare a întregii extreme drepte într-o singură 
închisoare, dar ce se va întâmpla aici, la Gherla ? 

Peste câteva zile la frizer, avea să ni se confirme zvonul plecării. Ţevile 
au prins să zbâmâie toate, purtând pe sunetul lor vestea plecării. Peste numai 
câteva zile, într-o dimineaţă, întregul celular a prins a vui de uşi trântite, 
zgomot de paşi, fluierături. Câteva clipe mai târziu a căzut şi zăvorul uşii 
noastre. În cea mai mare viteză, trebuia să ne facem bagajul şi să stăm gata 
de plecare. De aici, am fost conduşi într-o altă cameră, unde am dat peste o 
sumedenie de vechi gherlişti. Aici l-am cunoscut pe Virgil Maxim. Aceştia 
ne-au confirmat ştirea că mergem la Aiud, unde se strâng din întreaga țară, 
cei de extrema dreaptă şi foştii legionari. Toţi erau de părere că acolo ni se 
va aplica un regim foarte sever. 

Aici, în urma noastră, peste câtva timp, aveau să vină curajoşii studenți 
din Bucureşti, Cluj, Timişoara și tot în acest loc blestemat aceştia aveau să 
dezlănțuie o adevărată rebeliune. Atunci s-a tras cu mitraliere şi au fost 
lupte sângeroase corp la corp. Pentru câtva timp, Gherla a redevenit crunta 
Gherlă de altă dată, citadela cruzimii şi a dezmăţului instinctelor. Tinerii 
aceştia inimoşi vor fi până la urmă înfrânți, vor fi readuşi chiar în fața 
tribunalelor şi condamnați din nou. Era o lecţie, din care ei trebuiau să 
înțeleagă cât de mult poate costa un simplu vis de libertate, care, de fapt, 
întotdeauna nu fusese altceva decât una din cele mai mari utopii cu putință, 
„îngăduite cugetului lor. 


E di 


CAPITOLUL 6 


AIUD 


1. Aici e Aiud. lisus în celulă 


“Aiudul!“am auzit un glas sugrumat de emoție, în urma mea, în clipa 
când urcam scările noului celular. 

“Drepţi!“detună o voce. Se lăsă o linişte de mormânt. Parcă şi 
uniformele care foiau în jurul nostru, acum încremeniseră.“Aici e Aiud“ 
răsună iar vocea și zeci de ecouri răspunseră din toate părțile“ Aici e Aiud! 
Aici e Aiud!“ Din uşa cea mare, aspectul interior al acestui lăcaş al morții, te 
umple de spaimă. Un culoar înalt, nesfârşit, întrerupt la diferite nivele de 
grilaje şi pasarele. 

Din loc în loc, de o parte şi de alta — pereţii de piatră sunt întrerupți de 
uşi masive cu feţe metalice. Uşile devin în Aiud o obsesie. De fiecare dată 
când se închide o uşă, ai senzaţia că un capac îţi cade peste suflet, acoperidu-l 
ermetic. Celula ucide istoria. Aici nu eşti altceva decât un obiect pus într-un 
raft, pe care cel care l-a pus ştie întotdeauna de unde să-l ia. Tot ce-i 
eveniment, tot ce-i real şi adevărat s-a scufundat undeva în adânc în marea 
ta dramă intimă. Viaţa însăşi, visul cel mai frumos ia chip de alean, se face 
ceva ce roade necontenit şi face breşă în inimă. Un zdragon tuciuriu ne 
conduse până la marginea celularului, numără de la WC trei uşi spre interior. 
Se răsuci o cheie, clămpăni un zăvor, se deschise o uşă. Eram patru într-o 
cutie: domnul avocat C. Pivniceru, din Vaslui, Grigore Ionescu, din Bucureşti, 
macedoneanul Jaca Gheorghe şi eu. Uşa se trânti peste noi cu sunet metalic 
înfundat şi scurt. Acum, parcă totul sfârşise în marea tăcere a firii. Camera 
spațioasă a Gherlei, cu fragmentul acela de lume, care foia prin zarea 
oblonului nostru, devenise un vis frumos şi îndepărtat, strânşi în rânza aceasta 
de piatră, senzația autentică era de sfârşit de lume. Dar un sfârşit de lume cu 
atât mai deprimant și morbid, cu cât totul se petrecea într-o lipsă totală de 
spațiu, fără perspectivă. 

Fiecare celulă din sutele de aici, inițial fusese destinată unei singure 
persoane. Acum, din lipsă de spațiu, pentru populația penitenciară, s-au 


-183- 


i d O 


introdus patru paturi, două câte două ca etaj. Prin spațiul dintre aceste paturi 
nu era posibilă mişcarea decât răsucit. Locul viran dintre paturi şi uşă era de 
circa 2 mp, loc în care intra şi spațiul ocupat de tinetă. Toată toamna și iarna 
aceea n-am făcut nici un pas din celulă afară, în afara closetului, aflat la doi 
paşi, unde ne vărsam tinetele. Împietriţi locului, aveam senzația imobilității 
universului întreg, aidoma acestor pereți care parcă ne sugrumau adâncul 
ființei. Zile de-a rândul am zăcut cocoțați pe drevelele paturilor, incapabili de 
nici un gest concludent, de nici o hotărâre. Şi Doamne, cu câtă greutate s-au 
întregit ființele noastre dezmărginite de acest vid. Descoperirea propriei entități 
a fost o luptă dintre cele mai titanice. Omul, fără un program de acțiune, al 
ordinii sale interioare, fără un sens al propriei sale existenţe, este de neconceput 
ca factor spiritual de sine stătător, ca identitate pur şi simplu. Trebuie absolut 
în orice clipă să facem ceva, să înfruntăm colosul timpului. Timpul nostru 
devenise haos, devenise ceva, ce nu mai eram în stare a-l converti propriilor 
noastre canoane de existență. Am înțeles că mă îndrept spre un liman, din 
clipa în care am prins a bate în pereți, ca după ajutor. Din celula vecină ne-a 
răspuns o ciocănitură la fel de nesigură. Era studentul în medicină Teodor 
Valer, cel care la Gherla mă tratase de amigdalită şi îmi operase un chist. De 
atunci zile, săptămâni, luni, am fost nelipsiți amândoi de la perete, prin 
intermediul căruia comunicau parcă două lumi. Ştiam că ne aflăm unul de 
altul la o depărtare de numai două şchioape, dar ceea ce importa era că 
fiecare ne aflam''dincolo“de unde transmiteam şi primeam mesaje. Ne-am 
povestit vieţile, suferințele, poveştile de dragoste. Era un om cu multă măsură 
şi delicateţe în cugetul său şi asta în ciuda faptului că trecuse prin Piteşti şi 
Gherla. Printre altele, mi-a transmis prin morse o poezie pe care o făcuse în 
perioada reeducării. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu în acest om, un 
real talent poetic şi niciodată nu s-a considerat câtuşi de puţin aşa ceva. Eu 
m-am revanşat cu o povestire““Cheia“care l-a încântat. Astfel am reuşit să 
dau vieții mele, în clipele acelea, un chip şi o noimă. 

Pe lângă acestea, studentul Teodor avea un adevărat har la sculptura 
în os. Odată mi-a lăsat la WC câteva obiecte sculptate, printre care un 
arhanghel cu aripile deschise, încordate, parcă să învingă un uragan, şi un 
Crist sub care o mamă, bătută de vijelie, se ancora cu mâinile de rădăcina 
crucii fiului său. Era vădit, prietenul meu se gândise la mama sa, care nu îl 
avea decât pe el şi care pe deasupra era şi văduvă. Am reuşit să le salvez 
aproape doi ani încheiaţi de la toate percheziţiile. Când, în cele din urmă, la 
o percheziţie, milițienii au pus mâna pe ele, m-am simţit jefuit de o mare 
taină şi frumuseţe. În plus, aveam să plătesc totul cu şapte zile de izolare. 


-184- 


Tot cam în același timp, din celula vecină luasem legătura cu un alt 
student în medicină, Titi Moroianu, din Constanța. Temperament afectiv, a 
ajuns uşor la destăinuire. Era chinuit de multe regrete în legătură cu 
reeducarea. Avea încă somnul chinuit de coşmaruri, lucru ce îl făcea să țipe 
în somn şi să geamă. Adesea, noaptea era auzit de miliţian, care îi deschidea 
celula în puterea nopții, ordonându-i să respecte programul. Aproape toate 
poeziile pe care le-am făcut în acea perioadă au fost transmise lui Titi 
Moroianu prin morse, care apoi le-a zgâriat pe pereţii celulei sale. 

Dar într-o bună zi aveam să rămân iar singur. Cei doi prieteni, Titi 
Moroianu şi Teodor Valer, au dispărut fără urmă. Se credea că au fost duși 
la anchetă, în vederea procesului care urma să li se intenteze, lui Ţurcanu Şi 
celorlalți capi ai reeducării. Pe Titi Moroianu aveam să-l reîntâlnesc, cu 
care ocazie aveam să ne vedem prima oară la chip, după mai bine de trei 
ani, la colonia de muncă Culmea, iar pe Teodor Valer la colonia Periprava, 
din Delta Dunării. Scurt timp după plecarea celor doi, locul lui Titi Moroianu 
fu luat de un alt student, Nuţiu Leonte, de prin părțile Făgăraşului. 
Împreună cu acesta aveam să ajung foarte curând la izolare. Dorea mult să 
înveţe “Isus în celulă“ de Radu Gyr, pe care eu o ştiam. Dar, riscul celor de 
la parter, pe când eu i-o dictam pe fereastră, am fost surprinşi de politruc, 
care pândea pe afară, dosit după colţuri. Acesta veni ca o furtună împreună 
cu şeful de secție, direct la celula noastră.“ Care-i ăla, bă, care a zis: “Am pus 
capul pe o mână şi am adormit o mie de ani?“ Tăcere. Am fost scoşi din celulă 
şi percheziționați la pielea goală. “Vă mai întreb odată, bandiţilor, care-i 
ăla?“ Iar nici un răspuns. “Paştile mamii lor de bandiți. Imediat, tovarăşe, îi 
iei şi îi bagi la izolare“ se adresă el milițianului. Nu mai aveam altă ieşire. A 
trebuit să recunosc.“Eu am zis domnule locotenent“. “Şi de ce n-ai vorbit, 
fascistule ?* “V-am spus acum, eu am vorbit:“. “Du-l la izolare, tovarăşe, şi pe 
urmă îi întocmeşti raportul“. Astfel, am ajuns la izolare, într-o celulă vecină cu 
partenerul meu de discuţie. La ei lucrurile erau ceva mai complicate. La 
percheziție, politrucul a găsit şi o parte din poezie scrisă pe săpun. Pe vremea 
aceea, scriam fie pe săpun, fie pe cana de apă, umezită cu săpun şi apoi 
prăfuită cu DTT. Un adevărat triumf a constituit descoperirea scrisului pe 
cana cu apă, dată numai cu săpun. În acest caz, caracterele literelor zgâriate 
în pojghița subțire de săpun, nu se vedeau decât dacă se ținea cana într-o 
anumită poziţie, lucru pe care milițianul nu ştia să-l facă. = 

N-am rămas aici decât până a doua zi de Crăciun — asta se întâmpla în 
prima zi — timp în care vecinul meu a avut răgazul necesar să înveţe poezia pe 
de rost. Astfel, într-o beznă desăvârşită — celula aceasta numită “neagra'nu 
avea nici o fereastră — rămas singur într-o zi ca aceea, cu atâtea semnificații 
revelatoare, am căutat să aprofundez minunatele versuri ale lui Radu Gyr. 
Acum totul părea mai aproape de mine, fiecare cuvânt căpătând o nouă 


-185- 


E... 


semnificație. Dacă lisus venea pe pământ primind cu îndurare, cuiele şi rugina 
lanțurilor, atunci şi eu care am purtat şi am fost rănit de aceste lanțuri, l-am 
atins pe lisus, am stat de vorbă cu El. Astfel, mizeria cea mai desăvârșită se 
transfigura în frumusețea cea mai desăvârşită. Atunci totul era atins de 
nostalgia divinității lui lisus. Şi poate că lisus nu mai stă azi cu noi la sfat 
decât prin intermediul suferinţei. Cine nu a auzit încă această capodoperă a 
poeziei închisorilor, să se grăbească să o audă, iar cine a auzit-o, s-o rostească 
numai pentru sine şi la ceas de mare taină, pentru că “lisus în celulă“ este o 
rugăciune, cea mai umană rugăciune din câte am auzit: 


“Azi noapte mi-a intrat isus în celulă, 
"Ce-nalt şi trist, părea Crist |, 

Luna a intrat după EI în celulă 

Și-L făcea şi mai înalt şi mai trist. 


Mâinile îi păreau crini pe morminte, 
Ochii adânci ca nişte păduri, 
Luna-l păta cu argint pe veşminte, 
Argintându-l pe mâini vechi spărturi. 


Uimit am sărit de pe pătura-mi sură: 
De unde vii, Doamne, din ce veac ? 
Iisus a dus un deget la gură 
Şi mi-a făcut semn să tac. 


S-a aşezat lângă mine pe rogojină: 
“Pune pe răni mâna ta.,, 
La glezne avea urme vechi de rugină 
Parcă purtase lanțuri cândva. 


În celula mea cu roşii libărci 
Veşmintele-I somnul meu luminau, 
Iar pe lumina lui adâncă, vărgi, 
Vergele groase din umbră-l puneau. 


Părea celula munte, părea căpățână 
Şi mişunau păduchi şi guzgani. 
Am pus capul pe mână 


-186- 


Şi am adormit o mie de ani. 

Când m-am trezit din grozava-mi genună, 
Paiele miroseau a trandafiri, 

Era încă noapte, era încă lună, 

Numai lisus nu era nicăieri. 


“Unde eşti, Doamne ? “am urlat prin zăbrele. 
Din lună ieşea fum de cățui: 
M-am pipăit şi pe mâinile mele 
Am regăsit urmele cuielor lui“. 


2. Iarna. Plopi şi ciori 


După Crăciun, studentul Nuţiu Leonte din celula vecină a fost izolat la 
Zarca, se credea pentru o anchetă în legătură cu inginerul Gavrilă Ion, din 
munții Făgărașului. Mult timp după aceea, celula noastră n-a mai avut nici 
o răsuflătoare nicăieri. În această rânză de piatră zăceam împietriți locului 
ca nişte leşuri, fără strop de căldură — caloriferul nu funcționa — fără aer şi 
aproape pe întuneric. Imbrăcaţi sumar, doar în zeghe şi cămașă, eram nevoiţi 
să stăm zi şi noapte în vârful patului, alături, doi câte doi, cu o saltea dedesubt 
şi alta deasupra. 

Când, câteodată, coboram din veșnicul nostru culcuş de zdrențe şi 
gândaci, pentru a nu pierde obişnuința de a sta în picioare, eram nevoiți din 
cauza frigului să stăm cuplaţi, doi câte doi, spate în spate. 

Singurul lucru colosal aici, era așteptarea. Aşteptam, aşteptam orice, 
un strop de lumină, un pumn de căldură să ne dezghețe venele, învierea din 
morți. Aşteptam. Noaptea, aşteptam şobolanii să iasă la plimbare din 
haznalele din apropiere, să chițăie pe sală, sau să se izbească veseli de ușa 
celulei. Ziua aşteptam ciorbele să ne aburească fața din cutiile de metal şi 
să ne descleieze limbile. Aşteptam orice, o sentință de divorț rostită de un 
grefier ferchezuit, fâşâitul pâslarilor când milițienii se apropiau de vizetă 
se ne privească jegul din ceafă şi cugetul din ochi. Azvârliți în timp, eram 
obsedați de totala noastră absență din timp. Aşteptam. Aşteptam orice, 
reintrarea în timp, o vorbă, un surâs, care să ne facă să devenim din nimic 
ceva, tot ce putea însemna Înviere, a fi în lume. Mizeria ne-a făcut 
insuportabili şi unii altora şi nouă înşine. Acum propriile noastre poveşti ne 
dezgustau. ri 

Înspre primăvară, a început văruirea celulelor şi instalarea noilor 
calorifere. În această înfrigurare, după ce circa o săptămână am zăcut cu 


-187- 


iii 


ww 


ns ww 


ro m. 


da E A 


totii la izolare, am fost mutaţi tot la parter, în partea de răsărit a celularului, 
chiar vizavi de fosta noastră celulă. 

Primele raze de soare care ne-au săgetat întunericul celulei au fost o 
adevărată revelaţie. De la primele versuri cu care am întâmpinat acest lăcaş al 
morţii.“Se înalță trufaşă / De vieți ucigaşă / Cetatea tăcerii / Pe culmea 
durerii .. “şi până la“Dimineaţă” care se încheie cu versurile:*“Pe o nevăzută 
cruce / Viaţa chipului mi-l absoarbe / În lumina ce-o aduce / Cușca golurilor 
oarbe“, am străbătut o cale nu de o iarnă, ci de o infinitate de ierni, de tristeți 
inexprimabile, de lupte pe viaţă şi pe moarte cu mine însumi. Şi astfel, 
undeva tristețea devenise posibilă ca bucurie şi întunericul ca lumină. 

După ce primăvara se înstăpâni în sfârşit peste lume, a urmat prima 
plimbare în cerc, în ţarcurile ce se aflau sub zidurile închisorii. Era pentru 
prima oară când aveam o privire de ansamblu asupra întregii închisori, 
desigur, lăsând la o parte Zarca şi culoarul dreptului comun, care se aflau în 
partea de nord a curţii. Intregul celular are forma unui “T“, orientat cu coada 
înspre sud. Având în vedere poziţia faţă de soare, prezintă o importanță 
colosală, amplasamentul celulei în care locuieşti, pe laturile celularului. 

Țarcurile fuseseră construite în unghiul de răsărit al T-ului clădirii. Să ne 
închipuim un semicerc împărțit de mai multe raze în unghiuri egale. 

Pereţii țarcurilor erau din plăci de beton, aşezate pe dungă, una peste 
alta până la o înălțime de circa 2,5 — 3 m. Prepeleacul miliţianului se afla 
chiar în centrul acestui semicerc. Timpul reglementar de plimbare, se spunea 
că este o jumătate de oră, dar cine avea ceas să verifice corectitudinea 
milițianului. Aceşti oameni, lipsiţi de orice considerație umană față de noi, 
nu urmăreau decât un singur lucru, să scape cât mai repede cu putință de 
program. Ba mai mult, poate singura meserie în care lucrul făcut cât mai 
rău, dacă se putea chiar cu dezgust şi ură — conta ca o execuţie la modul 
superlativ — era acela de paznic de puşcărie. Cu regularitate, abia reuşeam 
să executăm o tură în țarc, că auzeam fluierul disperat al milițianului. 
Intotdeauna găsea o pricină de a ne introduce “disclipinar în cameră. Ba că 
n-am ținut reglementar mâinile la spate, ba că am ridicat capul din pământ, ba 
că am vorbit etc. 

Dar oricum, numai faptul de a fi o singură clipă pe zi sub cerul liber, era 
un lucru colosal. Intotdeauna, când ne întorceam în celule, după câteva guri 
de aer şi câteva scânteieri de raze de lumină, cădeam pe paturi ca turmentați, 
în timp ce zvâcnetul inimii noastre ne lovea în creştet ca un ciocan. . 

Acum totul în jurul nostru era un decor parcă menit să ne redea o nouă 
sete de viață. Adesea, prin crăpătura oblonului priveam pe furiş tufele de 
romaniță care se încăpățânaseră să vină până sub fereastra noastră, sau 
vrăbiile cărora le aruncam pe pervazul ferestrei câteva firimituri de turtoi, 


-188- 


în schimbul câtorva ciripituri vesele. Uneori, noaptea, răsti gniți cu mâinile 
pe gratii, priveam furtuna şi stihiile naturii dezlănțuite, fâşiile de fulgere 
care parcă batjocoreau chipul lumii sfâşiindu-l în Zdrenţe. Atunci ne mai 
răcoream parcă. Era ca ŞI cum luam parte la 0 răzbunare a firii împotriva firii 
însăşi, a blestemăţiilor. Era ca şi cum puhoiul menit să dezmărginească şi să 
rupă zăgazurile întunericului venise peste lume. Cum putea oare lumea să 
vorbească de tihnă şi linişte, fără să comită un sacrilegiu, când noi şi alte mii 
şi milioane ca noi, eram dați pradă uitării şi morţii ? 

Undeva, la numai o smucitură de piatră de aici, existau niște plopi 
uitaţi în singurătatea văzduhului. De acolo, din ramurile lor răzbăteau în 
fiecare dimineață până la noi croncănituri agitate de ciori. 

Plopii aceştia unici în tot văzduhul dimprejur, au devenit centrul propriei 
noastre lumi. Fazele luminii şi ale umbrei revărsate pe coamele lor, ne indicau 
evoluţia timpului. Nuanţele frunzişului lor ne țineau la curent cu schimbările 
anotimpurilor. Cu statura lor ne măsurau tristețile şi bucuriile, deznădejdile şi 
speranțele. Ori de câte ori mă apropiam de fereastră, ochii mi se odihneau 
pe siluetele lor înalte. Când nu era chip să-i privim, ne trimiteau solie 
croncănituri de ciori şi atunci aflam că plopii mai sunt încă acolo, cu lumea 
de jur împrejurul lor. Plopii şi ciorile făceau parte din existența, din însăşi 
temeiul nostru de viață. Cu greu mi-aş putea imagina Aiudul, cel puțin din 
acea perioadă, fără ciorile şi plopii care ne umpleau viața cu întregul lor alai 
de croncănituri şi culori. 


3. Un oaspete. Evanghelia mâncată 


Câtva timp după mutarea noastră aici, dl. Avocat Pivniceru a fost ridicat 
din celulă, se presupunea în vederea unei noi cercetări. În locul rămas vacant, 
chiar de a doua zi, a fost adus studentul Creţulescu. Cu tânărul acesta extrem 
de frumos la chip și extrem de sensibil, aveam să închei o frumoasă prietenie 
abia peste vreo patru ani, când ne-am întâlnit la colonia de muncă Periprava, 
din Delta Dunării. În celula din Aiud, am rămas destul de puţin împreună, 
el fiind ridicat, după cum se credea în vederea anumitor anchete şi depoziții, 
în legătură cu reeducarea din Piteşti. = 

„După ce şi acesta ne-a părăsit, într-o seară ne-a fost adus în celulă un 
tânăr scund, dar bine legat, surâzând familiar, parcă ne-am fi cunoscut de 
când lumea. Acesta nu era altul decât Nuţiu Leonte, care se întorcea, în 
Sfârşit de la Zarca. Era vădit contrariat de disproporția ce după părerea lui o 
găsea în ceea ce mă privește, între vocea mea de la fereastră, care, zicea el 
trebuia să aparțină unei namile de om şi ființa plăpândă care se afla acum în 


-189- 


” 


E 


Ape mt er îomww —. 


ww 


wow om 


a ae E 


fața sa. Povestirea şi comentarea noutăților aduse de la Zarca ne-au răpit 
câteva zile. : ae ir de 

În bună parte, locuitorii Zarcăi erau oameni bătrâni, mulți ajunși din 
cauza mizeriei la senilitate şi neputinţă prematură. Chiar vizavi de celula 
sa, ne povestea că doi asemenea bătrâni care îşi duceau viața în liniştea 
morţii, asurziseră complet, abia putându-se mişca de ici colo. Revoltător 
era faptul să vezi milițieni imberbi, cu cizmele văcsuite și cu părul duhnind 
a apă de colonie, îmbrâncindu-i şi amuzându-se de neputințele lor. “Trăiți, 
d-le ministru, trăiţi, d-le general“ pufneau ei în râs, împingându-i cu cizma 
în fund. “Uite, d-le, cine a condus țara asta“, se exprimau ei cu glasul încărcat 
de orgoliu, un orgoliu pe care li-l inoculează în sânge numai incultura şi 
inconştiența. 

Lucurile erau oarecum similare cu cele ce s-au petrecut cu ani în urmă la 
colonia Peninsula. Acolo, pentru a-și bate joc de oamenii bătrâni, unii ofițeri 
se pretau la fel de fel de jocuri, care de care mai sinistre. Unul dintre aceştia 
alcătuise un fel de“asociaţie“, numită“ Societatea dărâmătura“, în care 
înscrisese câțiva bătrâni ai coloniei. 

Din când în când, cei din această““societate““erau trambalați la poartă 
zice-se în vederea eliberării. Atunci, toate cadrele care se aflau acolo se 
strângeau în jurul lor, făcând glume deşucheate pe seama bieților bătrâni. 
Totul se sfârşea prin punerea pe fugă a deținuților. Chiar în condiții normale, 
bătrânețea este un lucru greu de suportat. Aici, bătrânețea devenea de-a 
dreptul un supliciu în condițiile în care totul era la cheremul unor oameni 
lipsiţi totalmente de noțiunea respectului și a valorii. Şi cine ştie câți astfel 
de oameni împovărați de ani şi neputinţe, nu şi-au găsit sfârşitul în umbra 
celulelor Zărcii, batjocoriţi şi uitaţi şi încă odată, cum mai poate vorbi lumea 
de tihnă şi linişte când a fost posibil aşa ceva ? 

Aiudul mai era numit şi““mormântul celor patruzeci de generali“. Se 
zice că în această sinistră temniţă, au pierit 40 de generali, ai vechii armate 
româneşti şi cine ştie câți alți ofițeri. 

Dar dacă Zarca a fost mormântul marilor demnitari şi ofițeri, în aceeaşi 
măsură ea a fost şi mormântul filosofilor şi al poeților. Celulele ei au adăpostit 
pe un Radu Gyr, Nichifor Crainic, lon Petrovici. Aici au luat naştere 
capodoperele poeziilor închisorilor.““Balada codrului fără haiduc“a lui Gyr 
şi Balduvin şi Mădălina“a lui Crainic, poeme kilometrice, în care abundă 
prospețimea și muzica cuvântului românesc. 

Scopul izolării poeților aici era, se înțelege, de a face imposibilă orice 
difuzare a creaţiei lor. Gravă eroare. Cine poate împiedica vântul să bată 
încotro vrea el şi zborul nețărmurit al duhului ? Nici nu se desprindea bine 


de sufletul poetului, că poezia şi ajungea la urechile noastre. Aşa am învățat 


-190- 


acolo:“ Întoarcerea din cruciadă“, “Ulise“, “Gutuia“, 
Quijote“, “Balada clopotarului din stele“, “Bozia“, 
“Desigur“ etc., etc. poezii de Radu Gyr sau “Întrebat-amm bufnița'“, “Pe drumuri 
de munte“, “Cântecul doinei“, “Geneze“ etc., etc, de Nichifor CEA peri 
pare că aş trece prea repede peste măsura întregului sacrificiu al a 


oameni, dacă nu aş reproduce aici câteva versuri din fiecare, așa cum mi au 
rămas, după trecerea anilor. 


“Scrânciobul“, “Don 
Li — 

Plimbare în cerc“ 

Li 


Scrânciobul 
De Radu Gyr 


“Hei scrânciobul din târgul năzdrăvan! 
Întâiul zbor al visurilor noastre, 
Văzduhul îl cumpăram pe un gologan, 
Ca pe un pumn de agrişe albastre. 


Pe-un ban plăteam şi aripă şi zbor, 
Suiţi în cer pe o scândură subțire. 
O duşcă de senin amețitor 
Şi lumea devenea nemărginire. 


În vârful ghetei un smoc de infinit, 
În nări un strop de veşnicie pură, 
Sub zări azurul întreg nebiruit 
Şi piersica genunelor în gură. 


“Sui, domnule, aici şi nu mai sta! 

Să-ţi dau să bei din veşnicie, 

Să-ţi dau să guşti o coacăză de stea, 

Să-ţi dau să furi azur în pălărie. 

Şi plata, domnule ... doar nu pe-un gologan 


-191- 


x 


1 vw 


0 pom: 


00 


0000 px 


cae E RRC 


Un strop de sânge scrânciobul îţi cere, 
Căci fiecare zbor nepământean 
Noi îl plătim cu sânge şi cu fiere. 


Geneze 
de Nichifor Crainic 


“Cu strălucita-mi obârşie 
Cobor adânc din eu în eu. 
De două mii de ani mă-nvie, 
În fundul lumii chipul meu. 


Aud învălmăşag titanic, 

Din care simt cum mă desfac, 
Pe frunte cu breton romanic, 
Pe sub căciula mea de dac. 


În doina dulce a mamei Dochii 
Alunec din părinți în prunci 

Și deschizând pe lume ochii, 

În cel de-acum sunt cel de atunci. 


Departe cade ca un nour 
O togă pe-un august liman. 
Rămân între vultur şi bour 
În fumuriul meu suman. 


Văd cum Olimpul stins apune 
În sfântul răsărit creştin, 
Aud întâia rugăciune, 
Întâiul gângurit latin. 


Port arc şi tulnic şi secure 
Trudind prin vremuri eu veghez, 


-192= 


PE e 


În luminişuri de pădure, 
Sau în cetăți pe meterez. 


Acest pământ până-n hotare 
Podit e cu strămoşii mei, 
Cucernic le înalț altare, 
Pilaştrii bolților sunt ei. 


În ciuda silnicei mongolii 
Sunt ei temeiul subteran, 

Pe care urc precum anatolii 
Pe oseminte de mărgean. 


De două mii de ani încoace, 
Grăiesc în vii şi tac în mori. 
Dar dârz voi pune eu soroace 
Încovoiatei mele sorți. 


Când uneori mă îneacă plânsul 
De atât amar ce-am cunoscut, 
Îmbrățişez în mine însumi 
Pe cel ce încă nu-i născut. 


Tresaltă-n mine milioane 
De-acelaşi sânge şi pământ 

Şi-n iureşul eternei goane, 

Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt. 


Acum ţevile noilor calorifere se pretau de minune vorbitului prin 
morse. Chiar din prima zi a mutării aici, am luat contact cu țăcănitul metalic 
ȘI ntmic, care cu mici pauze se prelungea pe întregul parcurs al zilei. Prin 
intermediul morselui au fost posibile reîntâlnirile cu vechi cunoştinţe, aflate 
uneori la extremități diferite ale celularului. Cu ajutorul morselui se 
Wansmiteau veşti, conferinţe, poezii. Prin morse am învățat“ Luceafărul“ 
A Eminescu, “Scrisorile“ etc. Ştiam la un moment dat majoritatea 
ge lui Eminescu, Bacovia, Minulescu, unele poezii de Blaga, fără să 

Vorbesc de poeziile create în închisoare. 


-193- 


pr 


o 


o III 


Toţi locuitorii celularului ştiau zeci şi sute de poezii. La această materie 
se zicea că recordul îl deținea domnul Ovidiu Cotruş, care ştia câteva mii de 
poezii pe de rost. | 

Ceilalţi îşi stabiliseră între ei semnale, prin care se invitau reciproc la 
discuţie. Existau apoi diferite semnale generale, care anunțau perchezitii 
inspecții, începerea unei greve a foamei etc. Er 

Acum, nenumărate conferințe aglomeraseră simțitor rețeaua de 
transmisie. Pentru a evita încărcăturile şi suprapunerile la tevi 
fiecare“conferențiar“ îşi avea stabilit un anume răstimp de transmitere, când. 
printr-un semnal invita la ascultare, uneori zeci de celule. Chiar dintru început, 
celula noastră se înscrisese la câteva asemenea conferințe. Un profesor de 
limba română ținea cursuri de estetică literară, un inginer mare muzicolog 
preda ore de cunoştinţe muzicale, iar un fost profesor la facultatea de teologie 
catolică din București, dl. Horea Cosmovici, îşi reluase aici cursurile de 
filosofie creştină catolică. Acesta preda numai în franțuzește, astfel că 
profitul de pe urma acestei audieri, era dublu. De obicei, în timpul dictării, 
nimeni nu stătea în apropierea țevii, pentru a nu da de bănuit milițianului. 
Scria conferința unul singur, plasat de obicei cu spatele spre vizetă, în 
picioare, în timp ce restul camerei se mişca încoace şi încolo. 

S-a întâmplat de câteva ori ca milițianul să deschidă brusc uşa pentru a 
ne surprinde, dar metoda folosită de noi, cana de apă dată numai cu săpun, a 
fost imposibil de descoperit. 

Lecţiile acestea aveau să dureze foarte mult timp, până când în urma 
unei noi reorganizări a celularului, am fost despărțiți de““conferențiarii “noştri. 

Evident, în Aiud, morsele bătut la țeavă a constituit principalul mijloc 
de comunicare între noi. În afară de aceasta, însă, erau folosite şi alte metode, 
ca mesaje transmise pe bucățele de săpun, sau chiar bucățele de hârtie scrise 
şi lăsate în ascunzători stabilite de comun acord, la WC-uri. 

Uneori, se transmiteau adevărate““cărți““pe această cale. Aşa ne-a 
parvenit într-o bună zi un manuscris, pe hârtie de sac, tăiată frumos la 
dimensiunile unei cărți. Coţinutul acestui manuscris — foarte la ordinea zilei 
pe atunci — era în legătură cu problema epistemologică a filosofiei, privită 
atât de pe poziţiile marxismului şi materialismului, cât şi de pe alte poziţii 
filosofice, printre care cea teistă. Intreaga lucrare avea — cum de altfel era 
firesc — un caracter polemic, furnizând o multitudine de argumente teismului. 
Totul a fost cum nu se poate mai binevenit, atunci când experimentul nostru 
de viață se cerea pus de acord cu anumite teorii, pe care în bună măsură se 
cerea întemeiat. Se credea că lucrarea fusese concepută de dl. profesor lon 
Petrovici, lucru ce îi sporea considerabil prestanța. Dar nu numai atât. Ceva 
mai târziu, ne parveni un alt document memorabil al existenţei noastre de 


-194- 


închisoare, O Biblie care nu se ştie cum, Supraviețiuse ani de 
fusese de spărțită pe cărți care au început să circule 
Celulei noastre i-a fost transmisă Evanghelia după | 
celulă am învățat-o pe de rost, 

Miliţianul, care probabil sesizase ceva la noi și care ne urmărea de 
câteva zile, a dat într-o bună zi buzna peste noi, însoțit de un ajutor. A 
diiată percheziţie drastică, la pielea goală, cu îmbrânceli şi înjurături, Deşi 
am fost lu aţi prin surprindere, nu ne-am pierdut întru totul cumpătul. 
Macedoneanul Jaca, un tânăr țăran cu multă prezenţă de spirit, a împărțit la 
repezeală filele Evangheliei celorlalți. Aceasta cu gândul de a salva măcar 
o parte din ea. Urmăriţi de teama că totuși până la urmă vom fi prinşi, lucru 
de altfel extrem de grav, punând la dispoziția milițianului un astfel de 
document, noi ceilalți am mâncat filele Evangheliei, pe care le posedam. 
Dar minune, la sfârşitul percheziţiei, Jaca, cel care poseda cea mai mare 
parte din Evanghelie, ne-a arătat triumfător filele cărții sfinte, neatinse. 
Deşi, având în vedere toate repercusiunile ce decurgeau din descoperirea 
acelei Evanghelii, s-ar fi căutat un fir conducător la originea faptului, lucru 
ce ar fi presupus anchete nesfârşite, mult timp ne-am imputat modul nostru 
de a proceda. 


ani zile prin celule, 
Prin închisoare, separat. 
an. În scurt timp, toți din 


4. Seara de Crăciun. Demonul singurătăţii 


Aşa a trecut vara aceea, ascultând conferințe la țeavă, învățând poezii 
sau privind plopii încărcaţi de ciori din zarea de după oblon. 

Primii fulgi de zăpadă ne-au aflat măcar cu o bătălie câştigată, aveam 
acum calorifere noi, prin care cât de cât apa caldă catadicsea să circule. 
i Seara aceea de Crăciun a anului 1956 mi-a rămas pentru totdeauna 
întipărită în minte. Fără nici o pricină, cât de cât reală, la ordinul unui ofițer, 
am fost percheziționaţi la pielea goală şi apoi colac peste pupăză ni s-au luat 
saltelele de pe paturi. Aşa se întâmpla când, care va să zică, exista o normă de 
îndeplinit. 

„Era seara, mult după stingere, şi afară ningea din răsputeri. Toţi trei, 
Nuţiu Leonte, Grigore Ionescu şi eu, stăteam cocoțați în vârful patului numai 
pe drevele goale şi discutam despre semnificația nașterii Domnului Nostru 
lisus Hristos. Nuţiu vorbise nespus de frumos şi documentat despre cele 
trei funcții ale Mântuitorului în lume: mesianică, împărătească şi arhierească. 


-195- 


„a ra 


mw ww 


LA iroLea | 


Op pm 


Studentul acesta în drept, foarte apreciat de profesorul său Lucrețiu 
Pătrăşcanu, era destul de bine documentat şi în chestiuni de teologie, sau 
filosofie. 

Zăpadă, copilărie, vis se amestecau de-a valma cu minunatele întâmplări 
din vremea aceea îndepărtată, când fiul lui Dumnezeu cobora pe pământ, 
Târziu, după miezul nopții, când prietenii mei, așa ghemuiți pe vergele de 
fier dormeau duşi, eu continuam să priveghez ca un huhurez lângă păduri de 
amintiri şi nostalgii revărsate. Prin fața ochilor mei treceau, ba bisericuța din 
satul copilăriei, înțesată de lume, ba cetini încărcate cu steluțe colorate, ba 
imagini biblice, cu magi, păstori şi leslea Betleemului. Obsedantă era pentru 
mine acea imagine dramatică cu uciderea pruncilor, prin semnificaţia sa vastă 
pe care o închidea în sine. O istorie care a devenit mit, tocmai pentru că 
devenise un adevărat simbol, al însuşi ciclului de existență al lumii. Irod şi 
pruncii sunt o perpetuă istorie, esența motrice a însăşi istoriei noastre. Totul 
încape aici, şi spada care taie capete nevinovate, şi sângele şi dialectica 
solemnă a demonului. Pretutindeni, iată creşte o mare de capete, o infinitate, 
altfel spada ar rămâne pururea în teacă. Marea biruință nu-i spada, ci Pruncul, 
unicul care trece din sânge în sânge, din vis în vis. Noi acestui sânge, noi 
acestui vis îi suntem îndatorați. Cred în frumuseţea ta, Omule! Cred în destinul 
tău de a fi, ceea ce numai tu singur poți fi! Eu şi Tu vom sta într-o zi față în 
față, pentru că pe tine şi numai pe tine te-am ales judecătorul meu. Într-o zi 


te voi face martorul destinului meu, mizeriilor şi bucuriilor mele. Crede-mă, eu . 


am nevoie de această judecată. După cum Tu însuţi ai nevoie de 
confesiunea mea, pentru a putea să-ți devii propriul judecător. Astfel vom 
fi chit. Astfel ne vom putea privi drept în ochi. Dar pentru ca totul să fie 
deplin, pentru ca nimic din ce-i frumos să nu rămână neplătit, a doua zi de 
Crăciun, m-am pomenit luat şi dus la izolare. Sortit călătoriei prin spațiu şi 
timp, omul gustă din mai multe feluri de singurătăți, una mai desăvârşită 
decât alta. Există singurătatea eroului, singurătatea olimpiană a geniului, 
singurătatea absolută a crucii. Singurătatea noastră, a celor uitaţi de lume, 
era singurătatea anonimă şi inocentă a viermelui strivit. Intotdeauna, la 
izolare, tânjeam după un ochi care să mă privească, după o gură care să îmi 
adreseze un cuvânt. Omul este ființa care înainte de toate are nevoie de 
censolare. Aici, în absoluta ta singurătate, nu exişti decât prin tine şi pentru 
tine. Şi nu ştiu dacă există o mai mare durere decât a trăi absolut numai pentru 
tine. A fi tu însuți în singurătatea ta. Să-ţi asculți propriul puls, sângele 
împins de inima ta și întors în inima ta. Să-ţi urmăreşti curba închisă a 


-196- 


ropriului cuget. Să-ţi asculți propria şoaptă, rotunjită în suf] 
Acest soi de singurătate ca tot ce ținteşte o prăbuşire a ta, ÎŞI ar 
Ce har, ce forță supraomenească îţi trebuie pentru a uci 

Noi n-am privit lumina decât cu ochii secați de setea libertăţii 


et ca un ecou. 
e demonul său. 
de un demon ? 


„Noinu ne 
.. 3 a A. “am 
dorit unii pe alții decât cu sufletul sfâşiat, de chemarea unei mângâieri 


Oamenii, mai presus de orice, au nevoie de a se alina unii pe alții. Când nu 
existau oamenii în jurul nostru, căutam prietenia unei vietăţi, o vrăbiuță un 
şoricel, 0 muscă. Un deținut care a trăit izolat într-o celulă la Galati peste 
trei ani, mi-a povestit prietenia 'sa cu un şoarece. Zilnic, această mică vietate 
venea să-şi ciugulească porția de firimituri lăsată de deținut pe jos. Ori de 
câte ori avea prilejul, îi vorbea ca unui amic şi cu timpul şoricelul a început să 
aibă tot mai puțină sfială.“Şoricelul acela“îmi zicea el“a fost pentru mine 
atunci, chipul lumii, aşa cum putea el străbate până la mine Şi aşa cum eu îi 
puteam fi accesibil. 

În astfel de situaţii, este ușor de înțeles de ce producea bucurie izolatului 
un simplu bâzâit de muscă, sau un ronțăit de şoarece. 

La izolarea din Aiud, aveam porumbei albi, cafenii, azurii ca nişte bucățele 
de cer. Aceştia se așezau pe pervazul ferestrei ciugulind firimiturile de turtoi 
şi gângurind vioi. Uneori, când eram trist, mă apropiam de oblon şi strigam în 
gura mare:“Zburați porumbei, zburaţi cât mai departe de aici, în toată libertatea 
voastră !“O singurătate absolută trebuia să fie văduvită de cea din urmă 
fărâmă de bucurie. 


5. Nebunii Aiudului. Împuşcarea lui Popa 


asa Era obiceiul aici la Aiud, ca în fiecare seară, cineva să cânte la fereastră 
înainte de stingere o rugăciune, pe care aproape toți o ştiam pe de rost.“Tu 
da et mărilor turbare /şi amurgul soarelui de foc, nu mă lăsa pe mine 
15 Căci în mâna ta este al meu noroc./ O, Dumnezeu al tuturor părinte, 
ascultă în cer, al lumii Creator, ascultă-n cer a noastră rugăminte! şi fi al nostru 
protector!“, 
pai cala părea o convenție respectată cu strictețe, un gaj că totul va fi 
i e aria! DI ca în care intram. După FOSrca acestei rugăciuni, totul inceta, 
ii - in gura mare de la o fereastră la cealaltă, şi cântecele Singuratice 
2 „> Izoucnite dintr-o parte sau alta. Acum nu se mai auzea decât zumzetul 
înăbuşit de stup al celulelor. 


31945 


rm m. 


cu 


PN 


Când teii erau înfloriți şi când seara era liniştită, pătrundeau până la 
noi valuri, valuri de mireasmă de tei. Atunci în celulă se făcea linişte, o 
linişte de mormânt. Acest parfum a fost numit de noi'“vestea paradisului“ 
tocmai datorită puterii sale aproape miraculoase de a ne transpune, de a 
face din noi altceva decât eram, chipuri minunate de amintiri şi îndepărtări, 

Ce ascultam oare atunci cu urechile sufletului, de nici unul dintre noi 
nu îndrăznea să rănească măcar cu o şoaptă această tăcere paradisiacă ? 
Eram atât de îndepărtați pe cărările lumii, încât nouă înşine ne păream atunci 
îndepărtați și străini. Adeseori seara, în zilele de sărbătoare, când locuitorii 
oraşului ieşeau la plimbare, percepeam deodorantul sau apa de colonie cu 
care cutare trecător și-a stropit hainele sau fața. Erau clipe de evadare, clipe 
de participare, chiar dacă atât de subtilizat şi simbolic — la lume. 

Dar, vai, adesea clipele acestea de răgaz şi reverie, punctate ca nişte 
oaze într-o osândă neîntreruptă, erau alungate de urlete sinistre şi 
înfiorătoare, care apăreau din senin, ici şi colo la ferestre. Dintre toate 
închisorile pe care le-am cunoscut, Aiudul avea cel mai ridicat procentaj de 
nebuni. Timpul cel mai propice pentru crize era seara, deşi de multe ori ele 
izbucneau și în plin miez de noapte. Aceste crize extrem de molipsitoare, 
duceau adesea la o adevărată avalanşă de urlete. Glasul nebunilor avea 
pentru noi ceva sibilic şi implacabil.““Oare eu când voi face la fel ?“era 
întrebarea pe care ţi-o puneai cu spaimă, în clipele acelea. Revoltător era însă 
faptul că administrația nu lua nici o măsură pentru izolarea bolnavilor şi 
ameliorarea situației. Totul se săvârșea ca şi cum aceasta era o nouă metodă 
de supliciu, ca şi cum ținta urmărită era înnebunirea tuturor. Cine nu ştie că în 
astfel de locuri aglomerate şi în asemenea condiţii de existență, nebunia 


devine în timpul cel mai scurt o psihoză generală. Astăzi, după ce am auzit . 


despre utilizarea spitalelor psihiatrice în scopuri politice, putem foarte bine 
să ne dăm seama de reversul medaliei, tip Aiud, în ambele situaţii 
urmărindu-se același rezultat, lupta împotriva lucidităţii omului. Şi ceea 
ce-i mai trist, este faptul că totul a fost imitație sovietică. Păcat că nici măcar 
aici n-au putut fi originali. 

Până mai ieri, vecinul tău de pat era un om lucid, stăpân pe facultățile 
mintale pe care puteai conta. În toiul nopții îl vezi sărind din pat şi izbindu-se, 
urlând, cu capul de gratii. , 

Tu şi ceilalți din celulă săriți în ajutorul său, îl prindeți de mâini şi de 
picioare şi îl imobilizaţi. Ce te faci însă când tu eşti singur în celulă cu 
nebunul ? Să nu-ți închipui că te va scoate cineva de acolo. De acum 
încolo, luni, ani, toată celula e într-o alarmă nesfârşită. Nu se ştie ziua şi clipa 
când încep crizele. Atunci te întrebi cutremurat:“Dar eu, eu, cât mai rezist ?“Puţini 
oameni dotați cu o sensibilitate deosebită au rezistat celulei pe parcursul a 


-198- 


zeci de ani. Am cunoscut destule cazuri de asemenea o 
celulă şi mai ales de celula regimului stalinist, Căci există o mare diferență. Nu 

otsă nu-mi aduc aminte de un tânăr făgărășean, Toma loan „(loniţa, cum îi 
ziceau prietenii), care a parcurs şi perioada de mare teroare a Gherlei și minele 
şi Aiudul. Suflet pur, extrem de sensibil la jigniri și lovituri, a ajuns în cele din 
urmă bolnav de melancolie, într-o celulă din Aiud, ÎI vedeam adesea la 
Jimbare, în arcuri, cum se trântea într-un colţ şi zăcea cu Capul în pământ. 
păcat că cei care trebuiau să-l vadă nu l-au văzut, ca pe mulți alții. Mai târziu 
am auzit că la agravarea bolii sale au contribuit în bună măsură ceilalți doi 
confrați de suferință, din celula sa— riscul de a rămâne trei în celulă — care pe 
deasupra mai erau și turnători. Peste câţiva ani, la colonia de muncă Periprava, 
va încerca o evadare, cu scopul vădit de a fi împuşcat. N-a fost aşa, dar a avut 
şansa să părăsească peste vreo doi ani închisoarea. Afară n-a mai rezistat 
decât un an, după care s-a sinucis. 

Mulţi veneau nebuni din anchete. Este cazul unui profesor care se afla 
în Aiud și al cărui nume l-am uitat și al cunoscutului Glăvan, cel care dintr- 
o lovitură la cap, a făcut un cheag de sânge. Acesta avea crize periodice, 
când izbucnea la fereastră. 

La Baia Sprie exista un fost plutonier major, Ciobanu, iar cunoscut de 
toată lumea, care dintr-o lovitură la cap în timpul anchetei şi-a pierdut 
luciditatea pentru tot restul vieții. 

Studentul clujean Puiu Oprea, cunoscut atât de aiudeni, cât și de cei 
care au trecut prin coloniile de muncă Grind şi Periprava, datorită loviturilor 
la cap în timpul anchetei, suferise în afara crizelor de nebunie, modificări 
hormonale multiple. Perturbarea glandelor cu secreție internă se manifesta 
printr-o atrofiere a sexului şi o creştere în aceeaşi proporţie a sânilor. În 
ciuda faptului că în clipele de luciditate era un om minunat, dovedind 
multă instruire, făcea nişte crize de nebunie grave, preferând întotdeauna 
izbitura cu capul în pereți şi paturi. 

La etajul 1, chiar deasupra celulei noastre, exista un alt nebun, Enache. 

ebunia acestuia se manifesta prin ideea fixă că nevastă-sa colabora cu 
securiştii, căutând să-l otrăvească. Făcea greve ale foamei repetate, timp în 
te e zăcea mai mult pe tinetă, astfel devenind pentru cei din celulă un adevărat 

in. Cu o grevă a foamei ştiu că a depăşit 24 de zile. 

„Profesorul de educaţie fizică Nenate, care a trecut şi el prin Aiud, Grind, 

pă Venise sonat mintal, după câte ştiu, tot din anchete. În crize devenea 
gresi, constituind un pericol pentru ceilalți din jur. i E 
E ă opresc aici cu exemplele, întrucât pentru mobilul pentru care mi 
m propus, acestea îmi par concludente. Era un fapt de netăgăduit că 


ameni înnebuniţi de 


-199- 


e ca II 


nebunia în închisoare, cu precădere în Aiud, a constituit pentru noi o 
problemă gravă. 
Prin vara anului 1957, pe când se întorcea de la plimbare, un vechi 
puşcăriaş, Popa, din Teiuş, condamnat încă din vremea lui Antonescu, s-a 
îndreptat în amiaza mare spre gardul de sârmă ghimpată. Era vădit că dorea 
să fie împuşcat, lucru ce n-a scăpat din vedere sutelor de ochi, care priveau 
scena de după obloane. Ca la comandă, în timp ce Popa urca gardul țipând: 
“Trage, bă, să se termine |“, zeci de voci au atenționat santinela să nu 
tragă, întrucât nu-i în toate facultățile mintale, omul pe care îl avea în faţă. 
Acesta însă îşi cunoştea meseria sa. În clipa când deţinutul s-a aruncat cu 
fața la pământ, în zona interzisă, în grumazul său s-a descărcat un întreg 
încărcător de pistol mitralieră. Sângele se scurgea pe carotida retezată 
zvâcnind ca dintr-o pompă, în timp ce trupul muribundului se zvârcolea tot 
mai fără vlagă, pe țărâna proaspăt greblată. Urmarea acestei scene a fost 
dezlănțuirea unei fobii generale. Până târziu noaptea, vuietul glasurilor 
disperate şi loviturile în uşi n-au contenit. Cei de la etaj spuneau că în 
jurul închisorii se strânseseră o mulțime de oameni. Ofițerii care au apărut la 
fața locului, pentru a constata cazul, au fost întâmpinați cu strigăte 
insultătoare, în ceea ce priveşte calitatea lor de ofițeri într-un regim comunist, 
Totul a fost o adevărată baie a nervilor. Evoluţia acestei întâmplări avu darul 
să mă înspăimânte. Chiar din ziua aceea, cu mici excepții, întreaga închisoare 
a intrat în greva foamei. A doua zi, o echipă de ofițeri s-a grăbit să treacă pe 
la celule împărțind promisiuni. Majoritatea greviştilor cereau o comisie de la 
minister care să cerceteze nu numai cazul Popa, dar şi condiţiile noastre de 
viață. Ofițerii condiționau orice doleanță cu tact şi măsură, de abandonarea 
grevei. Au promis chiar hârtie şi creion pentru a-şi scrie fiecare doleanțele. 
Nimeni nu avea să vadă niciodată, însă aşa ceva. 

Cum a răspuns conducerea închisorii la toate acestea ? 

Mai întâi au fost izolați cei considerați capii acțiunii, câteva zeci. Rămaşi 
fără presupuşi conducători, greviştii aveau să primească de acum tratamentul 
care după părerea administraţiei îl meritam: alimentare forțată. 

Alimentare forțată, dar cum ? La fiecare etaj s-au înființat la repezeală 
câteva camere de alimentare, unde greviştii erau duşi pe rând, ținuți de doi, 
trei gardieni, li se introducea un furtun destul de rigid pe gură până în stomac, 
care era apoi frecat bine de pereții esofagului, în aşa fel ca celui trecut odată 
prin această operație să-i piară pofta de a mai veni şi a doua oară. Aceasta era 

poate cauza pentru care dinspre această cameră sinistră veneau gemete şi 
urlete sfâşietoare. Așa era privit conceptul de grevă aici şi aşa se petrecea 
totul aici, sub obroc. Să încercăm să facem vreo comparație cu altele ? 


-200- 


Cu toate acestea, mulți dintre grevişti s-au încăpățânat să o ducă aşa 

zeci de zile. Totul însă a fost inutil. O risipă de energie şi voință în van. Q 
aventură, care, după aceea, aveam să constatăm, a costat destul de Scump. 
Scurt timp după aceea a urmat reorganizarea celularului, Cu care ocazie toți 
macedonenii, consideraţi aici cei mai recalcitranți, au fost izolaţi fără excepţie, 

e aripa de norda celularului. Acum că lucrurile se potoliseră de-a binelea, 
era rândul conducerii să intre în acțiune. A venit mai întâi o inspecție de la 
minister, cu colonelul Crăciun în frunte, cel care ceva mai târziu avea să ia 
Jocul comandantului Koller. De atunci poate datau germenii noii reeducări, 
care avea să înceapă la Aiud, abia peste circa un an. Căci a fost şi aici o 
reeducare, nu în stilul Ploiești, ci în stilul Aiud. Scopul final rămânea acelaşi 
ca în orice reeducare. Şi aici au fost demascări şi autodemascări ca şi acolo. Și 
aici votul de blam asupra trecutului era obligatoriu. Şi dacă nu s-a torturat ca 
acolo prin bătăi şi alte mijloace similare folosite de deținuții“reeducaţi“, aici 
s-a torturat prin foame şi izolări ruinătoare şi pedepse la“neagra“. La izolare 
se stătea acum de la o lună în sus, cu mâncare odată la cinci zile. Acum 
morsele la țeavă sau dialogul la fereastră au rămas ceva de domeniul visului. 
Acum închisoarea avea cerneală şi hârtie berechet. Aici s-au scris sute şi mii 
de declaraţii care cuprind demascări și autodemascări fortuite. În aceste 
condiţii, impuse de noua reeducare, am auzit că a murit dl. Nicu Pâslaru, 
cunoscut de mine încă de la Baia Sprie. Din izolare, în izolare „ajutat” şi de 
administrație, a făcut un TBC galopant, care fără strop de medicamente 
administrate, în urma a numeroase hemoptizii, l-a ruinat în câteva săptămâni. 
Dar când toate acestea aveau să se întâmple, eu nu mai eram acolo. De mirare 
este însă faptul că despre reeducarea din Aiud nu se ştie încă nimic, sau 
aproape nimic, deşi, tăcerea nu devenise lege de fier,““Temeiul reeducării“ca 
la Piteşti. Să fie oare la mijloc sfiala și ezitarea noilor reeducați, de a vorbi 


despre propriile lor renegări şi uneori căderi ? 


6. Tineta, un instrument de tortură. Trei în celulă 


„Aici, în celulă, în intimitatea celor patru pereţi, oricât ar părea de 
sărăcăcioase evenimentele, nu s-a consumat încă, nici pe departe, totul. î 
bsesia noastră cea de toate zilele era vizeta: totul se executa în 
aşteptarea clămpănitului căpăcelului metalic, de pe ochiul de sticlă. 
Milițianul era pus să-ți suspecteze somnul, surâsul, şoapta, vânturile. In această 
Frivință, de fapt, aici în celulă, lucrurile se petreceau tocmai pe dos față 
ss Cum trebuia să se întâmple. Oamenii erau prezenți tocmai la acele 
activităţi ale tale, la care era absolută nevoie să rămâi numai tu. Astfel, erai 


-201- 


CD mm. 


PD DR O 


obligat de câteva ori pe zi să-ți dezveleşti părţile ruşinoase în văzul celorlalți 
şi să inunzi camera cu miros de excremente. Instinctiv, când unul din celulă se 
apropia de tinetă, ceilalți făceau o strâmbătură din nas. Nimic nu-ți trebuia 
mai mult, decât această dezaprobare şi cronometrare a rămânerii cu fundul 
dezvelit pe buza tinetei. În astfel de condiții, un stomac sănătos tun, în câtva 
timp era făcut praf. 

ntr-o vreme am încercat formula cu executarea programului de closet în 
timpul golirii tinetei, în hazna. Lucrurile deveneau şi mai complicate în aceste 
condiții. Las la o parte faptul că dosul îți devenea un corp delict, suspectat cu 
nesaţ de milițian. Erau însă blestematele acelea de inovații de care n-au scăpat 
nici bietele haznale. Şi aici, ca pretutindeni, se executau întreceri socialiste în 
toată legea. Existau concursuri de întrecere provocate între toate etajele 
celularului, la golirea tinetelor şi executarea programului. 

Acum trebuia să ne aşezăm la gura haznalei — după ideea inovatoare a 
nu ştiu cărui milițian — câte patru funduri deodată, puse cruce. Şi pentru că la 
început n-am priceput toată tărășenia, milițianul şi-a luat sarcina de a ne 
instrui în acest sens. “ Trebuie“ ne explica el, “să fim cât mai operativi“, 

În timp ce noi stăteam așa, stropindu-ne cu rahat unii pe alţii, milițianul 
striga de zor, ca la o adevărată competiție sportivă:““Hai mai repede, hai mai 
repede |!“ 

Cu ocazia izolării macedonenilor pe aripa de nord a celularului, din 
camera noastră avea să plece tânărul Jaca Gheorghe. Astfel am rămas trei în 
cameră, formulă în care aveam să rămânem o perioadă destul de lungă de 
timp. Experiența pe care am avut-o în acest răstimp, eu am numit-o “triunghiul, 
e una dintre acelea pe care le-aş repeta cu cea mai puţină plăcere. Convieţuirea 
a trei în celulă, din nu ştiu ce motive, în aparenţă întemeiate, devine cu timpul 
aproape imposibilă. De regulă, doi dintre cei trei devin intimi, lucru care, în 
condițiile unei astfel de existenţe, produce celuilalt o adevărată panică. Totul, 
şoaptă, gest, devine pentru acesta din urmă suspect, susceptibil de o 
interpretare nefavorabilă. 

S-ar putea crede la un moment dat că e vorba pur şi simplu de o criză de 
gelozie. După câte ştiu eu despre acest fenomen, nu-i vorba numai despre 
atât. Poate, într-un fel, este teama de singurătate, faptul de a nu şti pe cineva 
aproape. În ultimă instanță, totul reducându-se la o dorință de consolare a 
omului. Poate oamenii au fost făcuți, mai ales ca să se aline unii pe alții. 

“Al treilea“din celula noastră am fost, pe rând, când eu, când Nuţiu 
Leonte. Teama de a fi “al treilea“ e dintre cele mai mari. Ea avea să mă 
urmărească de acum înainte pe tot parcursul detenţiei. Lucrurile au mers 
atunci atât de departe, încât, într-o zi, Nuţiu avea să bată la uşă şi să ceară 


-202- 


milițianului să-l mute “oriunde, numai aici, nu“, Şi acest lucru, în ciuda 
faptului că în noi se înstăpânise ideea de a nu apela la ajutorul administraţiei 
niciodată, mai ales pentru aplanarea conflictelor dintre noi. E de închipuit 
câtă gravitate prezenta faptul în sine, dacă acceptaserăm să trecem peste un 
principiu de viaţă, altfel respectat cu destulă strictețe. Fireşte, cererea [ui a 
fost respinsă. Mişcările, oricare ar fi fost ele, se executau numai cu ordin de 
sus, şi nicidecum dintr-o astfel de rațiune “subiectivă”, O adevărată destindere 
a fost posibilă între noi doar în clipa în care am început să ne discutăm între 
noi propriile poezii. Nu mult după aceea, am descoperit la etajul 1, într-o 
celulă din apropiere, pe profesorul de filosofie Ion Maxim, scriitorul de 
mai târziu, care a jucat, fără să știe, rolul de catalizator, în relația noastră. 
Acesta, fiind şi un bun critic literar, arunca toată subiectivitatea noastră — în 
materie de creaţie — peste bord, fapt ce ne incita la discuţii și preocupări mult 
mai utile şi“obiective'“decât cele de până atunci. 


7. La etajul al treilea.“ Floricică, floare-albastră“ 


Înspre toamnă, s-a făcut o nouă reorganizare a celularului. Cu această 
ocazie am ajuns la etajul al treilea, pe una din cele două aripi scurte, aşezată 
cu faţa spre sud. Era o mare victorie. Şi atunci când afirm aceasta, am în 
vedere un fapt, după părerea mea, de o importanță primordială în viața unui 
om. Sentimentul naturii şi fenomenul estetic sunt două puncte cardinale ale 
spiritului uman. Întotdeauna am considerat nefericiţi pe acei oameni care 
se apropie de natură cu o tendință maladivă de concretizare, de explicitare 
şi palpare a unui peisaj sau fenomen natural; dimpotrivă, acestea pot fi 
percepute ca acte de frumusețe pură şi mister, numai dintr-o perspectivă 
adecvată a spiritului, cum privim, bunăoară, un tablou, contemplând 
frumusețea care există prin relaţia totului cu sensul său unitar. Or, tocmai 
această absenţă, această extirpare din viața noastră, a frumuseţilor naturale, 
avea rolul să ne sporească infinit suferința; spun “rolul, pentru că în această 
privință nimic nu se petrecea întâmplător. Dacă tratamentul bolilor mintale 
şi nervoase se bazează în bună măsură pe acest fenomen estetic, atunci de 
ce să nu admitem că eliminarea sistematică a frumosului din viața omului, 
prezintă reversul medaliei, îmbolnăvirea spiritului şi a fiinţei umane. LS 
constata că omul nu suferă numai din lipsă de pâine, ci poate mult mal mu t 
suferă atunci când frumosul, furnizat în mod liber de creațiune, este interzis. 


-203- 


0 III 


e iii A 


Îi Pr 


Toate acestea aveam să le înțelegem mai bine acum când, din perspectiva 
pe care o aveam la îndemână asupra împrejurimilor, ni se ostoia sufletul setos 
de spațiu şi frumuseţe. 

La parter avuseserăm doar câteva fărâmituri de bucurii, plopii cu ciorile 
romanițele de sub fereastră şi, în timpul primăverii, vârful castanului înflorit. 
aflat probabil undeva într-o margine de trotuar. Dintr-o dată, aici ne era 
îngăduit întregul chip al dealului din față, cu podgoriile sale aproape ruginite 
Era înspre seară, când m-am apropiat de fereastră şi am privit prin crăpătura 
oblonului. 

Departe, în zare, peste dunga unei coline domoale, răsăriseră câteva 
stele. Aici, peste oraș, câteva păsări fâlfâiau voioase spre apusul roşu. De 
atunci am văzut cum, zi de zi, colina din față lua tot mai mult culoarea 
aramei. Au început apoi să plutească peste oraş tot mai dese stoluri de lăstuni 
şi rândunici; chiar sub privirea noastră, la o aruncătură de piatră era strada 
acel decor al ființelor vii care îşi schimbă chipurile şi sensurile, fără sfârşit. 
Acea muzică a paşilor fără odihnă, din al căror neastâmpăr, noi, cei de aici 
nu mai pricepeam nimic. Oamenii, acei semeni ai mei, erau atât de grăbiţi, 
alergând în toate părțile, pe când eu împietrisem aici, cu senzația că totul, 
absolut totul se învârte în jurul implacabilei mele imobilități. Acum îmi venea 
să le strig în gura mare: “Incotro vă grăbiţi, fraţilor, aşa de tare şi nu stăruiți 
măcar o clipă în jurul vostru ?* 

Deja, pe la începutul lunii decembrie, iarna îşi făcuse apariția. Într-o 
bună zi, o mare de fulgi a început să se rotească peste coamele sure ale 
dealurilor. Seara, văzduhul a prins a scăpăra de tăişul stelelor de oţel. Departe, 
dealul tremura răpus de lungile lor pumnale, ca o ființă uriaşă , cu blana 
albă. 

Ne împărțeam acum zilele între sudălmile milițienilor şi chemarea tainică 
a lumii de dincolo de oblon. 

Întreaga muncă de deservire a închisorii era efectuată de către dreptul 
comun. Erau amestecați aci de-a valma criminali de profesie cu delapidatori, 
spărgători de case de bani cu coțcari mărunți. Auzisem că şeful turtoierilor 
fusese un anume Sile Constantinescu, condamnat prin 1953, care, după ce 
şi-a ciopârțit ambii părinți, i-a îngropat în gunoi. Doctorul nostru, o mutră de 
vlăjgan libidinos, fusese condamnat pentru perversiuni sexuale. 

Frizerii îşi aveau“camera de tortură “chiar în imediata apropiere a celulei 
noastre. Unul dintre ei — erau doi — dealtfel foarte tânăr, mi s-a părut destul 
de potolit. Celălalt, mult mai în vârstă, avea ieşiri bizare, deşi în general, se 
purta frumos cu “clienţii“. De când, nu ştiu cine îmi băgase în minte că 
fusese condamnat pentru crimă, îmi întindeam întotdeauna gâtul cu strângere 
de inimă, sub briciul lui. Era, cu toate acestea, glumeț, uneori prea glumeț. 


-204- 


Dacă se întâmpla să te cresteze cu briciul şi tu, observând sângele şiroind, 
dădeai semne de nelinişte, îţi prindea capul cu mâna stângă ca într-un cleşte, 
în timp ce cu.dreapta îşi continua neperturbat munca, zicându-ți pe un ton 
glumeț:“Stai binişor, neamule ! Acum eşti în mâinile mele“. Uneori devenea 
subit trist. Atunci se oprea din lucru, te privea cu melancolie, apoi se apropia 
de fereastră:“E așa de frumoasă viaţa, zău că-ţi vine să înnebuneşti !“ Alteori, 
şi asta destul de des, în timp ce te bărbierea, murmura o romanță, pe care cu 
duhnetul gurii sale ţi-o sufla în nas, gură sau urechi. O dată abia mă aşezasem 
pe scaun şi trăsese de câteva ori cu briciul, începu cu vocea plină de patos şi 
cu ochi sclipitori:“Floricică, floare-albastră / Floare de nu mă uita / A murit 
iubirea noastră / Prinsă-n gingășia ta“. | | 

Apoi, încruntându-se, câteva clipe mai târziu se opreşte din lucru ŞI, 
strângându-mi încă în cleştele mâinii stângi bărbia, iar cu cealaltă — în care 
ținea încă briciul — executând prin aer gestul de tăiere al unei beregate 
imaginare, exclamă: Paştele mă-tii de viață ! Uite, aşa le-aş reteza gâtul. Fără 
milă !“Astfel, că până la isprăvirea bărbieritului, cămaşa mea s-a îmbibat de 
transpirație, de puteai s-o storci. 


8. 12 Decembrie 1957 


Intraserăm în iarna acelui an neliniştiți de câteva zvonuri care au prins 
a circula încă din vară. 

Prima mare îngrijorare a noastră era acum reînceperea unei noi 
reeducări; în legătură cu ea, unii făceau fel de fel de presupuneri, care de 
care mai pesimiste. De unde ştiau ei toate astea, habar nu aveam. Erau la 
ora aceea poate simple concluzii trase în urma unei serii de evenimente, 
urmărite mai ales de când a început acţiunea de strângere a extremei 
dreapta la un loc; oricum, o dată această idee inoculată, n-a mai fost chip să 
scăpăm de ea. Pentru cei care se apropiau de ispăşirea pedepsei, veştile nu 
erau deloc încurajatoare. Las la o parte perspectiva unui domiciliu 
obligatoriu în Bărăgan, alternativă nu dintre cele mai nefericite. Zvonul 
sub care deruta acum era reînființarea pedepsei administrative. În 
sn e ai ului aaa vă nu fusese niciodată desființată, din 
sens, închisoarea de la Ocnele ta a i it aaa a 
călca auzea pe aa ari şi z: onia Capul Midia de la Canal. In ce 

în Te. ode ate răspândea acest nou zvon ? | 
aut dizane A ac a ee li se aplicase doar acelora care, deşi se 
adusi în fagi ittaiie gim, € a orită trecutului lor, nu puteau fi totuşi 

judecătoreşti, pe motiv că nu existau elemente 


-205- 


cât de cât palpabile pentru asta, noua formulă a administrativului cuprindea 
şi pe cei ce fuseseră deja condamnați, dar care la ispăşirea pedepsei nu erau 
puşi în libertate. pia 

După câte ştiu, în această categorie de deținuți, n-au intrat decât 
legionarii şi cei de extrema dreaptă, în general. 

Era clar că această pedeapsă administrativă era o chestiune de inimă a 
Ministerului de Interne şi, poate a lui Drăghici personal, care ţinea cu tot 
dinadinsul să ne aibă undeva, pe aproape, până în clipa morţii. 

În ceea ce mă privea, nu-mi făceam încă probleme. Mai aveam aproape 
un an până la ispăşirea pedepsei, timp în care se puteau întâmpla multe. 
Eram preocupat acum de sănătatea mea tot mai şubredă. De când doctorul 
m-a convins că, pe lângă toate celelalte, mai aveam şi miocardită, devenisem 
din ce în ce mai alarmat. Celălalt, doctorul civil, punea desele palpitaţii şi 
senzațiile de zbatere în gol ale inimii în legătură cu crizele foarte violente 
de abdomen. Cert era că inima mi se îmbolnăvise şi acest fapt eu îl 
consideram un lucru foarte grav. 

Dar atunci s-a întâmplat minunea, ca măcar o dată în viață să am şi eu 
noroc. Deşi, după cum am mai spus, nu mă gândeam încă la eliberare, un 
vis pe care l-am avut doar cu două zile, înaintea plecării mele de acolo, 
venea să mă contrazică şi să-mi dea peste cap tot mecanismul meu logic 
de gândire. 

Se făcea că mă aflam undeva, pe acoperişul închisorii, care acum 
devenise marginea unei prăpăstii de netrecut. Dincolo, de cealaltă margine 
a prăpastiei, se aflau cei de acasă, care îşi fluturau disperaţi mâinile spre 
mine. Chinuitor pentru mine era faptul că, deşi mă aflam atât de aproape de 
ei, nu vedeam nici o posibilitate de a trece prăpastia. Disperat, am început 
să dau din mâini. Nu mică îmi fu mirarea când am simțit că mă înalț în văzduh 
şi plutesc. Zborul mi s-a curmat însă chiar în clipa când era gata să ating cu 
piciorul cealaltă margine a prăpastiei. Părinţii mei m-au prins atunci disperaţi 

de braţe, trăgându-mă în sus, în timp ce eu dădeam frenetic din picioare. 
Cu această scenă în minte m-am trezit țipând în puterea nopții. Cei din 
celulă au pus acest vis pe seama palpitaţiilor inimii mele. 

Eu însă, în ciuda acestui diagnostic, din clipa aceea am început să nutresc 
speranța unei apropiate eliberări. Chiar în ziua aceea am început compunerea 
unei poezii, care a şi fost gata până la prânz:“Eu plec“. La aceasta, prietenul 
meu Nuţiu Leonte a răspuns printr-o poezie“Tu pleci“, frapat fiind, desigur, 
de subita mea credință în plecare. 

Era în 12 decembrie 1957. În jurul orei 10 dimineaţa, şeful de secție 
intră surâzător în celulă. Deşi lăsase uşa trântită de perete, nu ne invită 
nici la frizer, nici la plimbare. Adesea omul acesta ne bruscase şi ne înjurase, 


-206- 


de ce oare acum înflorise acel zâmbet pe chipul lui ?“Ce- 
mă întrebă el, vădit mulțumit, pentru că lui îi fisese 
facere a unei fapte bune.“Am visat că plec acasă“ 
acopăr emoția. “Dar ieri noapte“.“Hai, mergem la fri 
mine pleci fercheş“. 

Dintr-o celulă de vizavi, prietenul meu, Ja 
noroc ! Drum bun !“Gardianul zâmbea îngăduitor. 

Întors în celulă, am împărțit la repezeală mizeria de rufe pe care le mai 
aveam, apoi, mai mult instinctiv, m-am apropiat şi am privit pe fereastră E 

“Ce faci acolo ?“mă întrebă miliţianul. “Nimic“, am zis, în tim ce 
gândul, îmi luasem adio de la minunatele privelişti, care-mi digestia sa 
înapoi bucuria renaşterii, în suflet. Am păşit apoi, pe rând, în fata confraților 
mei de suferință. Ne-am îmbrățișat, emoționați peste măsură. Şi nu ţin minte 
dacă vreunul din noi a rostit vreun cuvânt. 

In ceea ce mă priveşte, aveam un simțământ straniu, de vinovăție. Ei 
rămâneau acolo. Am fost primul din ziua aceea care a păşit în izolarea — 
singura — în care absolut toţi aşteptau cu nerăbdare să intre. La Scurt timp, a 
fost adus un bătrânel palid ca ceara, cu trupul uscat, care mă întrebă pe ii 
ton conspirativ, cu ochi sperioşi: “Unde ne duc, domnule ?* “Acasă“ am 
spus cu un țipăt, speriindu-l și mai mult pe bietul om. “Unde dracu să ne mai 
ducă?“ Omul continua să mă privească la fel de neîncrezător. Au urmat apoi 
pe un ton mai potolit, recomandările. | 

Interlocutorul meu se numea Caloianu și era avocat din Bucureşti. 

Puțin mai târziu a fost adus un alt“concediat“, domnul Ionescu Toma 
din Ploieşti. Faţa acestuia afişa un calm și o impasibilitate aproape derutante. 
Că noul venit era un sceptic, avea chiar el să ne-o confirme câteva clipe mai 
târziu. “Tot ce vine de-acum, vine prea târziu pentru mine. După 17 ani de 
închisoare, totul e prea târziu, domnilor“, ne zise el pe un ton amar. 

Intre timp, ne-au fost aduse bagajele de la magazie. Iată-ne, în sfârşit, 
deşi ponosite, în haine civile. 

Din celular aveam să ieşim abia după prânz. Ţin minte ce cruce mare am 
făcut când am coborât ultima treaptă, în curte. Miliţianul care ne conducea 
spre prima poartă, mă privi încruntat. Am fost introduşi într-un birou unde 
grefierul, împreună cu un ofițer a început să ne facă“toaleta“eliberării. 
Pe rând, ne-au fost luate amprentele, ne-au fost restituite obiectele de valoare 
şi banii — celor care aveau aşa ceva — şi, în sfârşit, ne-a fost luată declarația 
de păstrare a secretului, cine a dat-o. Aceasta din urmă era de fapt primul 
simptom al unei maladii foarte răspândite afară, secretomania. 


ai visat azi-noapte d, 
încredințată această 
» m-am grăbit eu să-mi 
Zer“, mă invită el,“de la 


ca, striga de zor:“Să ai 


-207- 


Sai 


Să fi fost aceasta o încercare a statului de a confisca umanitatea ființei 
noastre ? Dacă totul s-a săvârşit conform legii, deci ca un lucru cunoscut de 
toată lumea, atunci ce rost avea interdicția de a vorbi, de lege ? În caz contrar, 
ori legea a fost mincinoasă, ori executorul a drămuit o lege bună, şi în nici un 
fel deţinutul nu va fi vinovat de aceasta. 

O dată formalitățile de mai sus îndeplinite, ușa căzu greu peste noi şi 
cheia se răsuci în broască. A trecut o oră, au trecut poate două, şi nimeni nu 
mai catadicsea să se intereseze de noi. Înspre seară, începu să ningă din ce în 
ce mai tare. Într-un târziu, când această stare tensională devenise parcă de 
nesuportat, un ofițer trânti uşa de perete. 

“Drepţi!“ urlă el. “Ia te uită, domnule, la ei, că le-a şi intrat libertatea în 
cap!“ Era cu tâlc această expresie. Am restituit apoi banii şi obiectele de 
valoare. În pas alergător, am pătruns în celularul dreptului comun. Era o 
bombă grozavă toată afacerea. Ne aflam toți trei într-un fel de magazie cu 
geamuri mici, plasate undeva sus, sub tavan. De-a lungul peretelui erau 
plasate zeci de paturi, cu saltele rupte şi murdare. Într-un colț opus celui cu 
soba, se înălța până aproape de tavan o grămadă de cocs. De aici se 
distribuiau brichete de cărbune, pentru toate celulele. 

Toată noaptea am stat de veghe privind zborul necontenit al fulgilor 
din ferestre sau pâlpâitul flăcărilor din sobă. Îmi plăcea grozav să arunc 
brichetele una câte una în pânza focului. Acest gest avea un iz de libertate: 
să faci ceva fără interdicţie, nelimitat. 

Am făcut fel de fel de calcule, am pus fel de fel de ipoteze. Două erau 
argumentele în favoarea plecării. Nu restituisem hainele civile şi nu ne-am 
întors în celularul politicilor. Cu toate acestea, incertitudinea era mare. În 
această zbatere am rămas trei zile şi trei nopți. A patra zi, chiar în primele 
ore ale dimineţii, am fost scoşi la frizer. Acesta a fost primul care ne-a 
vorbit de domiciliul obligatoriu: “Mergeţi pe Bărăgan, băieţi !“ 

Apoi au început să curgă unul câte unul deținuții peste noi. În mai 
puțin de două ore eram gata de drum, tot efectivul camerei, circa şapte-opt 
oameni. Porțile Aiudului, trei la număr, masive şi păzite cu străşnicie, stăteau 

gata acum să se deschidă. La prima poartă ni s-au restituit banii şi obiectele 
de valoare; la a doua, am fost percheziționaţi, după care am iscălit, în ordinea 
chemării, nişte registre. Ne aflam acum la ultimul hotar al împărăției acestei 
bezne. lată și ultima poartă, cea mai enigmatică dintre toate, cu o față întoarsă 


-208- 


spre lumină, cu alta spre întuneric, sin 
lume şi neant. 

Portarul, arătare de pe alt tărâm, ne numără 
apășat pe umăr. Cheia, o cheie enormă, fu învâ 
metâlul porții scârțâi greoi. 

ă Un zgomot nou, complet necunoscut, mă învălui de pretutindeni 

u sacii atârnați în mâini şi pe umeri, am păşit în ir indi i 
prag. În urma noastră păşi un milițian cu Iei Zei E a elode 
sa, ultima verigă a unui lanţ care se încăpățâna să nu se rupă. 

lată oamenii, acele ființe grăbite mereu, care ne aruncau priviri fugare 

cu râsul acela al lor care vroia să spună — poate - că totuşi nimic nu s-a 
întâmplat. Departe, peste oraș, iată dealurile ninse, din loc în loc căscate 
ca nişte guri uriașe spre lume. O patimă adâncă Şi târzie mă purta cu visul 
spre infinitul lor alb. 


gura graniță care a mai rămas între 


â încă o dată, pipăindu-ne 
rtită cu amândouă mâinile ŞI 


CAPITOLUL 7 


BĂRĂGANUL 


1. Lumea... Ce lucru senzual 


Câteva zeci de paşi şi lamentabilul convoi se opri istovit pe marginea 
trotuarului. Unii s-au aşezat pe valize, alții pe sacii cu zdrențe, suflând agitat 
şi greoi ca după o mare goană. Nici nu mi-am putut închipui cât efort e 
necesar pentru a învinge văzduhul acesta curat şi tare care pătrundea în cele 
mai adânci unghere. 
Ridicat în picioare, am început să trag cu lăcomie aerul în piept, adunând 
şi desfăcând iar braţele, ca la o lecţie de gimnastică. Buimăciţi, pornirăm iar, 
ducându-ne într-o parte şi alta, abia ocolind trecătorii, care ne priveau ca pe 
nişte apariții bizare. Aveam senzația că zvâcnesc nebuneşte din mâini şi 
picioare, printre zeci şi zeci de obstacole. 
Mersul acesta încet mi se părea zbor, un mare zbor. O, nu, nu era posibilă 
o integrare pasivă în această nouă ordine a firii. Nicăieri un reazem, nicăieri 
un punct de odihnă, peste tot zbatere, neostoită zbatere între două 
incertitudini. Până acum ” lumea'“fusese o taină, ştiută numai de mine, rostită 
de sute şi mii de ori în gând. Acum, dintr-o dată eram somat să divulg totul. 
Nu voi putea tăgădui nici că am iubit-o, nici că am sperat-o. Apoi, după un 
dezmăţ neîmblânzit de indiscreţie, totul va fi ca şi cum nici n-aş fi iubit, nici 
n-aş fi sperat. i 
Un timp am târât după mine cufărul unui bătrânel care abia se mai ținea 
pe picioare. Apoi m-am rostogolit la pământ, cu cufăr cu tot. i 

Miliția orașului nu se afla prea departe de aici. Am intrat pe o poartă 
terminată în semicercul unei bolți de piatră. După ce dispăru pe un gang ce 
se afla în dreapta noastră, milițianul însoțitor reveni pentru câteva clipe în 
gura gangului, înconjurat de alte câteva capete cu caschete, zăbovind câteva 
clipe aşa. Apoi dus a fost. Tot convoiul, în lipsă de alte explicaţii, ne-am 
retras într-un colț al curţii. Am rămas aşa, pironiţi locului, poate o oră, 
poate două, aşteptând noi dispoziţii. Fără să ne dăm seama, ne-am pomenit 


-210- 


j 


L! 
“| 


Pi iii 


învârtindu-ne în cerc, unul după altul, transferând cu pași egali, pete de 
noroi pe zăpada lucie. 

| Abia după prânz am fost chemaţi “sus“ la birou, unde am trecut pe rând 
prih fața uhui plutonier burtos şi a unei duduiţe vesele. Date personale, 
amprente, semnături. Noi, aceste pachete vii, eram acum depuse în depozitul 
miliției. 

In colţul nostru din curte reveneam fiecare cu câteva impresii noi, în 
marea lor majoritate privind “cuconița blondă“ de sus. Surprinzător, după 
atâta amar de visare, să decazi fără milă, într-o clipită, în senzualitate. 

In spațiul acela limitat, pe care noi ni l-am ales, nu mai încăpător decât o 
celulă, ne-am învârtit toată după-amiaza acelei zile, în luptă cu frigul și 
nerăbdarea. 

Inspre seară, un sergent major, mirat oarecum de“cumințenia“noastră, 
ne încuviință o scurtă plimbare prin oraş. La telefoane, sau aiurea. Aveam 
asupra mea circa 300 de lei, bani care mi-au fost acordați în schimbul muncii 
prestate, peste șase luni la Canal şi doi ani la mina de plumb. 

Suma aceasta a fost împărțită frățeşte cu domnul Caloianu şi domnul 
Ionescu Toma, care nu aveau nici o leţcaie. 

Cu paşi şovăitori, am ieşit — după câți ani ? — fără pistol în spate, pe 
strada deja luminată de becuri fluorescente şi reclame colorate. Încotro s-o 
apucăm, fără absolut nimeni care să ne comande direcția şi pauzele de 
drum ? Ce se putea face cu atâta libertate ? Am pornit mai întâi spre 
farmacie, să-mi cumpăr nişte întăritoare pentru inimă. De cum am pătruns în 
salonul luminat, m-a cuprins panica: uitasem până şi mecanismul de cumpărare 
al unui obiect. 

Ademenit de chipul unui copil, am rămas câteva clipe cu ochii fixați de 
umărul unei doamne, unde copilul îşi adăstase căpşorul.“Ce te zgâieşti aşa la 
mine, domnule, n-ai mai văzut femeie 7“, mă puse aceasta la punct pe dată. În 
clipa aceea am simțit cum mi se aprind obrajii, până înspre vârful urechilor. 
Câteva clipe mai târziu, o altă doamnă din apropierea primei se aplecă şi îi 
şopti ceva la ureche, după care au început să mă privească cu o curiozitate 
din ce în ce mai insistentă. Ici-colo, câte unul din cei prezenți îmi arunca 
priviri furişe. Copleşit de emoție, am ieşit în grabă din farmacie. Nu fără 
dificultate, am reuşit să ajung la localul telefoanelor. Aici se aflau încă trei din 
confrații mei. 

Telefonista, o fată cumsecade, a căutat să ne servească cât mai repede 
cu putință, de îndată ce a aflat cum şi de ce suntem acolo. În sfârşit, s-a 
obținut legătura cu primăria din satul nostru — Doamne, cu câtă greutate ! — 
care se afla la o depărtare de circa 300 de metri față de casa părintească. 
Paznicul, deşi în vârstă, când a aflat despre ce-i vorba, a alergat într-un 


-211- 


| 


sia i a eat AI 


suflet să-i anunțe pe părinții mei. Tata, mama şi sora şi-au lăsat fiecare 
munca şi au venit în “păr“ la primărie. A fost o convorbire dificilă, punctată 
de dese accese de plâns. Abia bietul tata, deşi avea auzul slăbit, a priceput 
că merg în Bărăgan, în comuna Lăteşti. Am ieşit din cabina telefonică 
extenuat. 

De aici ne-am întors “cuminţi” la miliţie. Slăbiciunea noastră fizică nu ne 
mai îngăduia alte eforturi. Restul timpului, până la miezul nopții, când am 
părăsit Aiudul, l-am petrecut la arestul miliției. Ni s-au deschis şi nişte 
celule în care, în mod benevol, puteam să ne odihnim pe priciuri. Mi-a 
fost imposibil să pun piciorul în ele. 

Un miliţian ne anunță să ne pregătim de drum. Un mare dor, mereu mai 
mare cu trecerea anilor, mi se împlinea; călătoream. 

Am făcut calea întoarsă, astfel că în scurt timp ne aflam în dosul 
închisorii, pe podul acela de basm, pe care l-am privit cu atâta nostalgie din 
dosul obloanelor. Monstrul cu sute de ochi închiși înspre lume zăcea cufundat 
într-o mare tăcere. Zadarnic aveam acum această perspectivă asupra sa, mi-a 
fost imposibil să-l privesc detaşat, fără complicitate. 

Eu eram acum doi, care ne aruncam priviri vinovate, într-o parte şi alta 
a zidului. 

Peste puțin timp, trenul cu direcția Brașov — Bucureşti avea să se pună 
în mişcare. Ne aflam în acelaşi compartiment cinci deținuți, milițianul 
însoțitor şi doi călători. La Braşov era o iarnă aprigă, cu troiene mari de 
zăpadă şi ger. De aici am călătorit în compania unei doamne, obeză Şi gureşă. 
După ce ne privi pe rând, ne făcu apăsat cu ochiul, în semn că a înțeles despre 
ce era vorba. Ne-a întins o pungă, să servim bomboane cu lapte. In clipa 
aceea, milițianul, poate enervat că nu fusese luat în considerație de doamnă, 
se ridică anunțând că merge la W.C. Atât i-a trebuit doamnei: “Cum i-aş mai 
jumuli eu pe curcanii ăştia !“ răbufni ea. Ce drăguță era ! 

Încet, o geană de lumină prinse contur la răsărit. Apoi, o pată galbenă, 
ca o gutuie strivită, apăru pe dunga albă din depărtare. Ne apropiam vijelios 
de Bucureşti, prilej de mari emoții pentru domnul Caloianu. În Gara de 
Nord îl aştepta întreaga familie:“soţia, băiatul — acum proaspăt profesor -— 
nora şi un copilaş de toată frumusețea, nepoțţelul. De aici aveam să ne 
împărțim întregul grup în două: milițianul însoți familia Caloianu la 
domiciliu, iar eu l-am însoțit pe domnul Toma Ionescu într-un taxi, care-şi 
căuta urmele soției, pe la adresele cunoscute. Dintr-o parte culesese câteva 
scrisori, dintr-alta câteva cărți. Aceasta însă se pierdea undeva, în necunoscut. 

Mai târziu avea să afle tot adevărul: soția se recăsătorise, iar fiica sa 
fusese înfiată de fratele dumnealui. Acum, în această goană nebună a maşinii, 
parcă nu mai aveam răgazul cugetului. Nimic nu mai putea fi contemplat, 


2125 


meu se grăbi să-mi facă un compli 
şase ani mai tânără decât mine. 
Peste circa două ore ne aflam din 
câmpie goală şi întinsă. De aici, până dep 
am ajuns în Feteşti-Sat. 
De îndată ce isprăvi formele de 


nou în tren. Alergam acum pe o 
arte, alb şi ciori. Odată cu înserarea, 


Vi predare, însoțitorul nostru se făcu 
„ nevăzut. Am fost găzduiți la arestul Miliției, unde ni se oferi loc de odihnă 


pentru noapte pe culoarul de ciment, al arestului. Aici aştepta garnitura 
pentru Lăteşti un alt fost deţinut, eliberat din Gherla, Moraru Alexandru 
pe care îl cunoşteam puţin, încă de la Canal. Era bine îmbrăcat şi cu bani ge 
buzunar, lucru ce se explica prin vizita pe care o făcuse acasă, după eliberare. 

Se arătă bucuros peste măsură de revederea cu“copilul“de la Canal 
lucru care îl făcu să mă invite la un local.“ Veniţi de la pârnaie“, ne zise 
chelnerul chicotind,“cunosc eu marfa“. Această sâcâială sau priviri chiorâşe, 
peste tot pe unde treceam era un lucru care ne incomoda. Era o noapte 
geroasă. Am rezistat afară până după miezul nopții, când în cele din urmă 
n-am avut încotro, am intrat în arestul Miliției. Întins pe ciment peste nişte 
haine, tot restul nopții m-am întreținut cu un băiețel de 14 ani, venit să-şi 
facă buletin. Se arăta foarte îngrijorat de soarta unui căţel rămas acasă, şi 
care “nu vrea să mănânce decât de la mine“. Şi eu avusesem odată un căţel la 
fel de mofturos. Istoria se repetă. 

Dis-de-dimineaţă, domnul avocat Caloianu luă drumul Răchitoasei, 
împreună cu alți doi. Noi, lăteştenii, aveam să fim luaţi în primire de 
milițianul comunei abia înspre prânz. Primul popas l-am făcut la Feteşti - 
Gară, unde am zăbovit iar, câteva ceasuri. 

De aici până la destinaţie aveam să călătorim — circa 18 —20 de km — 
într-un camion neacoperit, în plin vânt al Bărăganului. Înfăşurat cu tot felul 
de boarfe una peste alta Şi ghemuit într-un colț al maşinii, tremuram din 
răsputeri. 

In privința aceasta eram atât de departe de performanța localnicilor 
care, cu fularele şi sumanele fluturând în vânt discutau aprins, sorbind din 
Când în când câte o gură de ţuică ... Mi se păreau barbar de senzuale aceste 
ființe, care totuşi mă fascinau. Lumea devenise parcă o mare de senzații, care 
mai de care mai violente. 


a 


=213- 


a 


2. Aici m-am născut a doua oară: Lăteşti 


Ferma Borduşani se afla la o aruncătură de piatră de malul stâng al 
brațului Borcea. Abia poposiserăm în grădina acestei ferme, că am şi fost 
luaţi în primire de un tânăr chipeș, care se oferi să ne care bagajele într-o 
magazie din apropiere, la adăpost. Acest tânăr era Aurică Păuna, studentul 
argeşean, căzut la Timişoara, în legătură cu revoluția din Ungaria. 

leşiţi în spatele fermei, am privit de pe un dâmb satul care avea să mă 
găzduiască doar nouă luni. Ici colo, pe sub ramuri grele de salcâm, răsărea 
câte o moviliţă albă şi stingheră. Din loc în loc, trâmbe de fum albastru-auriu 
urcau în văzduh.““Ce se vede e doar o parte. Satul se întinde dincolo de 
dunga dealului“, ne zise însoțitorul nostru. 

O nostalgie ciudată m-a cuprins din clipa aceea de acel colțişor de lume, 
aproape pustiu şi atât de năpăstuit de Dumnezeu. 

Ardeam de nerăbdare să-i văd colibele, să-i străbat coclaurile cu 
piciorul. Înşirați unul după altul, Aurică Păun, Sandu Moraru şi eu am 
început să urcăm panta domoală din față, pe o potecă înzăpezită. 

Lăteştiul, ca multe alte sate noi din Bărăgan, luase ființă în vara anului 
1950, când sute de deportaţi au fost azvârliți aici, în mijlocul unei foste 
culturi de bumbac. Toţi veneau din părțile Banatului, fie localnici, fie 
basarabeni refugiaţi şi stabiliți prin regiunea aceea. Aşa cum s-au aflat, cu 
copiii şi bruma de lucruri pe care au reuşit să o care cu ei, s-au instalat în 
grămezile de paie de pe câmp. Perimetrul satului era păzit cu străşnicie de o 
echipă de milițieni călări, care le dădea târcoale zi şi noapte. 

Şi-au construit în graba mare bordee, pentru a-şi feri plozii de vânturi 
şi ploi. Apoi au frământat paiele cu pământul şi, din calupuri de chirpici 
puse unul peste altul, au crescut ca din apă locuinţele care i-au adăpostit 
ani şi ani. Din truda acestor nenorociţi, care habar nu aveau ce înseamnă 
“afacere politică“, aveam să ne înfruptăm şi noi, foştii deţinuţi politici. Unii 
veneau, alții plecau, dar cei mai mulți rămâneau.“Lăteştiul“e un nume 
comemorativ. Aici, chiar în apropierea brațului Borcea, a existat mai demult 
satul Lăteni, despre care aminteşte şi Panait Istrati, în scrierile sale şi care, într- 
o napte, a fost spălat dă pe fața pământului de apele învolburate ale Dunării. 
Satul acesta nou a venit pe lume continuând parcă geamătul de durere, în 
care s-a stins satul vechi. = 

Lăteştiul avea circa 600 de case. Aşezarea în ansamblul ei trebuia să 
înfățişeze, după unii, secerea cu ciocanul, după alţii, o stea în cinci colţuri. 

În acest sens, am bătut satul în lung şi-n lat, fără să mă edific pe deplin 
asupra formei sale programatice. 


-214- 


Odată cu înființarea acestor sate noi 
Dobrogea — a doua Siberie a Români i. Aici, î 
aiurea, câmpiile se umpluseră cu 


Pentru început ne-am stabilit impreună în casa unui cunoscut de la 
prima mină, Baia Sprie, inginerul bucovinean Victor Torniceru. Cum el s 
afla peste săptămână la Feteşti, la lucru, întreaga locuință răinisez la 
dispoziția noastră. În puterea iernii nu ne puteam permite luxul de a intra 
într-o casă goală, care pe aici existau suficiente. 

În comparație cu altele, casa binevoitorului nostru era destul de mică — 
avea 0 singură cameră, o cămară şi un antreu — în schimb era atrăgătoare şi 
curată. Mobila, ce-i drept, era improvizată, dar patul avea o saltea bogată în 
paie, lucru ce ne lipsise atâţia ani, încărcată cu pături şi perne. Pereţii erau 
punctaţi din loc în loc cu iconiţe şi tablouri. Pământul de jos era acoperit în 
intregime cu carton asfaltat şi apoi cu covoare. Pentru încălzitul camerei 
ca şi pentru gătit, foloseam deocamdată bețe de floarea soarelui paie şi 
ramuri de salcâm uscate. Mai târziu, am descoperit o sumedenie de 
locuințe încălzite cu motorină, combustibil cu un randament mai ridicat 
dar nu tot atât de igienic. 

Chiar ŞI aşa, nouă ni se părea cald, şi plăcut aici. Şi apoi, exista aerul din 
belşug, lumina și mai ales slobozenia de a face ceea ce pofteşti. Circa o 
săptămână, cât am stat aici, ni s-a părut raiul pe pământ. 

De obicei ne trezeam în jur de ora 9-10 dimineața, ceea ce nu însemna 
că trebuia să ne şi sculăm, nu ne obliga nimeni. Uneori discutam încă o oră, 
două, în această poziție, cu priveliștea întregii câmpii ninse sub fereastră. 
Odată echipați, aprindeam focul şi încălzeam gustarea — pâine cu slănină şi 
lapte. Înfofoliți bine, numai cu vârful nasului afară, ieşeam apoi să hoinărim 
pe ulițele aproape goale ale satului, pe malul Borcei şi mai departe, peste 
e înspre Borduşani sau Făcăieni. 

mprospătați de aer şi răcoare, dar şi istoviți, ne întorceam în camera 
noastră primitoare. Aproape că nici nu-mi venea să cred, că am apucat și o 
astfel de perioadă, în care să am şi eu timpul, soarele şi zarea mea. Înspre 


-215- 


= eco cca ii INI” ARES aa ie Pg 2 DEC ea OC a 2 Ea A ADE 


seară, o porneam din nou, întâlnind ba pe unul, ba pe altul dintre cunoscuți. 
Adesea ne întorceam acasă după miezul nopții, cărând cu noi laptele sau alte 
alimente cumpărate de la localnici. 

La început, o bună parte din timp ne-am petrecut-o în căutarea unei 
locuinţe. Astfel am descoperit că mai bine de jumătate din locuitorii satului 
erau de-acum foşti deținuți politici. Unii dintre ei se căsătoriseră aici, 
devenind gospodari tihniți. Aceştia erau cei mai îngrijorați pentru câştigarea 
existenţei. Burlacii, cei mai mulți nu aveau de lucru, mulțumindu-se doar 
cu pachetul primit de acasă. Erau unii care refuzau cu încăpățânare orice 
ajutor din partea rudelor. Domnul Baştea Nicolae —nea Nae — contabil din 
Viştea-Făgărașului, era, în această privință un neînduplecat. Nici măcar 
nu-şi anunţase rudele unde se află, de teamă a nu-i face să se simtă obligați. 

Din fericire — ce fericire asta e altceva — de cum a ajuns la Lăteşti, a găsit 
un post de paznic de noapte, vacant. 1 s-a făcut apoi favoarea să i se avanseze 
o sumă modestă de bani, cu care şi-a procurat pâinea şi zahărul său cel de 
toate zilele. Altceva, deocamdată nu mânca. Locuia într-o casă părăsită, fără 
foc, instalat într-un culcuş de paie. Acest regim sever de viață izvora dintr-o 
teorie, care atunci mi se părea bizară, confirmată însă ceva mai târziu. Corpul 
nostru, atât de înclinat spre huzur, trebuie întreținut într-o continuă stare de 
privațiuni. Aceasta, întrucât credința sa era că marile încercări încă nu au luat 
sfârşit. Trebuia deci să ne aflăm pregătiți în orice moment. 

Această libertate de a alege, pe care o aveam acum, cât de cât, la 
îndemână, făcea ca fiecare din noi să-şi transforme existența într-un izvor de 
satisfacţii. Unii o căutau în tihnă, alții — ca domnul Baştea — în“netihnă“. În 
ceea ce mă privea, îmi căutam acum o deplină satisfacţie în stabilirea de 
raporturi cu natura atât de vastă, care ne înconjura. De aici, neostoita-mi 
plăcere de a ieşi zilnic la marginea satului, de unde priveam câmpul imens, 
alb, care se pierdea departe, sub dunga neagră a unei liziere de salcâmi. Mă 
atrăgea Borcea cu insulița sa încărcată de sălcii, unde vite răzlețe întârziau 
până iarna târziu. Nu rareori poposeam în casa vreunui lipovean din comuna 
vecină, Borduşani, mai întotdeauna fără treabă, dar pretextând un motiv 
oarecare, cel mai adesea,peştele sărat. 

Mă atrăgea aici şi plăcerea de a mă închina, la fel cu băştinaşii, în fața 
icoanei şi a candelei aprinse aflate chiar în apropierea uşii, în fiecare locuinţă 
de lipovean. Era un gest de solidarizare cu ceilalţi, ceea ce mă făcea să nu 
mă mai simt singur. SA 

Astfel mi-am început viața aici, amestecând fărâme de vis şi amintire cu 
chipul acestor locuri aspre şi pustii, dar undeva atât de duioase şi pline de 
farmec. 


-216- 


3. Părinții. Un Crăciun “ca-n basme“ 

Intr-o dimineaţă, pe când mă aflam încă în aşternut, primesc vizi 
profesorului Aurel Vişovan, pe care îl Cunoscusem încă de la mină. În «aa 
dezinvolturii şi aerului impasibil pe care se căznea să le afi aa alele 
nerăbdarea lui de a-mi aduce o veste, mai Puțin obișnuită. Ştia — bi i 
sufăr cu inima şi nu vroia sămă expună. A deschis o discuţie ja a = 
tatonând pe ici, colo terenul. Ba că ce aş zice dacă aş primi os e 
acasă, ba că ce aş face dacă aş fi vizitat de o rudă, ba una, ba alta Era 7 i 
mei 7“, i-am retezat eu scurt tatonajul.“Du-mă la ei !* “Să fii tare“ te 5, = 
bătându-mă pe umăr. Auzisem şi eu de un deținut, pe care-I şi cuibecusea. 

Canal, care, fiind bolnav de inimă, a murit în gară, de emoție. Oricât i Sir 
chinuită, eu contam încă pe loialitatea inimii mele. Am fost condus la a 
domnului Munteanu, un țăran din Banat, căzut, după câte ştiam eu, în lotul 
Spiru Blănaru. Aici se adăpostiseră părinții mei. Nici n-am apucat = păşesc 
peste pragul casei, că soția deportatului, o femeie voinică şi chipeșă, dar cu 

ochi plini de duioşie, a şi izbucnit în plâns. Începutul era făcut. Uşa camerei 

din spate s-a deschis larg. 

În fața mea stăteau doi bătrânei, aşezaţi cuminţi pe dunga patului, 
îngropaţi în desagi şi valize. Ca la comandă, în clipa aceea s-au repezit 
amândoi spre mine ca năuci, strângându-mă cu putere de mâini, de grumaz, 
de picioare. Minute în şir mama a hohotit pe umărul meu. După ce şi-a ostoit 
cât de cât plânsul, o văd că se desprinde încet, îndepărtându-se de 
mine, ca și cum ar fi căutat un loc de unde să aibă perspectivă, asupra 
mea. “Mă, Nică“— se întoarse ea tremurând de emoție spre tata —“parcă 
nu-i băiatul nostru!“ “Ce ai, tu, femeie?“o prinse tata de mână dojenitor, 
“uită-te la ochii lui, la nas, la gură, el e tot! “Mama se apropie din nou și mă 
cuprinse de gât“ EI e, i-am văzut ochii acum, când râdea ca altădată. Numai 
ochii au mai rămas de tine““mi se adresă ea apoi.“Ce slab mai poți fi, băiatule 
-. Să iei să mănânci cât poți, să te faci iar ca altădată!“ 

Se repezi apoi grăbită, scoțând din sacii lor, fel de fel de bunătăți pe care 
le înşirui pe pat. 

Nerăbdarea lor nu-mi dădea însă răgaz să răsuflu. Acum au prins a 
trage de pe mine hainele, una câte una, ca şi cum ar fi dorit să înlăture 
ultimele urme ale negurii trecutului. Mama chiar rosti, după ce mă 
Primeniseră ca pe un sugar: “Acum am gătat“. Nici nu visasem atâta fericire. 
Pentru câtva timp, redevenisem iar copilul de altădată, alintat, fără griji. 
„Şt ce m-am gândit, Nică ?“ se întoarse mama, pe un ton hotărât spre tata, 

cu nu mai plec de aici. Nu vreau să i se mai întâmple băiatului ceva”. 


-217- 


Chiar din ziua aceea m-am mutat cu părinții în locuința unui fost cole 
de liceu, Ghizdavu Simion. Acesta ocupa aceeaşi casă împreună cu familia 
Tămăioagă. Domnul Tămăioagă, un țăran din părțile Clujului își adusese 
aici, după eliberare, întreaga familie: soția şi cei cinci copii. Aici, pe Bărăgan 
mai veniseră pe lume încă doi gemeni, astfel că întreaga familie număra 
acum nouă persoane. Guri multe, pe care cu greu le puteau astâmpăra bieții 
părinți. Ş 

Dădaca gemenilor era acum Ana, o fată durdulie, cu obrazul rumen, 
ce terminase de curând liceul și care îi legăna cât era ziua de lungă, într-o 
copaie, în care ar fi încăput douăsprezece pite. 

Era în pragul Crăciunului. Ninsese fără încetare zile întregi şi acum se 
lăsase un pui de ger, pe care vântul îl făcea şi mai ascuțit. 

În dimineața de ajun sosi de la Aiud un alt făgărăşan, studentul în 
medicină Florea Victor. Acesta se instală fără prea multă discuție în camera 
noastră. Spațiul era, ce-i drept, destul de strâmt pentru două paturi, o masă şi 
câteva scaune, dar înghesuiala avea avantajul că economiseam focul, o mare 
poblemă în Bărăgan. Cu toate aceste neajunsuri, a trebuit, în cele din urmă, să 
facem loc şi pomului de Crăciun. 

Ana se învârti surâzătoare toată seara în jurul lui, împodobindu-l cu 
hârtii colorate, bomboane şi două trei jucării pentru frățiorii ei. De cu seară, 
cârduri, cârduri de copii au prins a sosi în colindă, a urmat apoi“capra“, 
obicei tipic din partea locului. Ceva mai târziu, ne-am constituit şi noi într-un 
grup numeros, luând satul dintr-o parte în alta. Bucuria acestei sărbători a 
fost mare. Erau atâtea lucruri care ne legau pe noi toţi, care ne aflam acum 
acolo, ca într-o mare familie. Abia înspre ziuă am poposit acasă. 

M-am aşezat pe pat, privind în linişte jocul fabulos al flăcărilor din 
sobă şi ascultând geamătul înfundat al sarmalelor care fierbeau pe plită. 
larnă, miros de sarmale şi părinţii aici, lângă mine. Mi se părea prea mult 
deodată. : 

În ziua de Crăciun, am fost pentru prima oară la Biserică. Era o casă mai 
încăpătoare, amenajată anume, cu altar şi strane improvizate. Slujea părintele 
Sârbu, un preot blajin şi cucernic. M-a uimit frumuseţea corului organizat pe 
mai multe voci. îi 

La masă au fost invitaţi o serie de cunoscuţi împreună cu întreaga familie 
Tămăioagă. Totul avea aspect festiv, de lumină. 

Alaiul de bucurii care a urmat apoi m-a făcut să înțeleg că totuşi, undeva, 
o fărâmă de fericire e posibilă şi că uneori ne trebuie extrem de puțin 
pentru a o avea. 


= Dia 


a III 


EEE Bee. * A ai 7 EREI II Cata ee a Re E 


4. Sora Maria. Natura dezlănțuită 


este câteva zile, tata părăsi Bără ia 

noi Sia două săptămâni. Abia E pa avea să mai întârzie la 

a ebet crea mamei acasă avea să 
sosească aici sora mea, Maria. Era un oaspete aşteptat de mine c să 
nerăbdare, întrucât nutream speranța că îmi va furniza o serie de fig ala 
legătură cu Olguţa şi alte câteva subiecte mai sensibile, pentru care părin aa 
nu manifestau NICI O preocupare. Sora mea părea încă tânără cu sale i 
îndurate. Avea o mină proaspătă și, lucru mai important, rămăsese nes pe 
pură la cuget. Imi povesti cum ajunsese să îmbrăţişeze cultul penticostal : toate 
pătimirile de care au avut parte după arestarea mea, 

Ani întregi, familiile celor arestați rămăseseră punctul de atac al 
oficialităților locale. În afară de faptul că aceştia prestau absolut toate 
muncile““voluntare“, la care satul trebuia să ia parte, erau șicanați şi beşteliţi 
în fel şi fel, de adunări și şedinţe. ; 

S-a ajuns până acolo încât, în fiecare seară, o arătare de om, slăbănog 
şi nevolnic, cunoscut în sat sub numele de Liţă, arunca cu pietre în geamuri 
şi în poartă, urlând cât îl ținea gura:“Bandiţilor, reacționarilor, legionarilor ! 
“Era vădit faptul că cineva îl punea la cale, căci întotdeauna îndeplinea 
această misiune după ce, mai întâi, era îndopat cu ţuică în crâşma satului. 

Apoi, după toate acestea, erau amenințați și cu deportarea, intenție 
până la urmă abandonată, din motive — probabil — politice. 

O întâmplare cu preotul din sat, pe atunci părintele Ciobanu, originar 
din Basarabia, avea să le pună capac la toate. De sărbători, după obiceiul 
creştinesc, sora mea a mers să i se mărturisească. Acesta a profitat de ocazie, 
pentru a o trage de limbă în legătură cu eventualele ştiri proaspete despre 
partizani şi mai ştiu eu ce-i trecuse preotului prin cap atunci. Sora mea nu 
avusese niciodată contingență cu aşa ceva, d-apoi atunci. Şi apoi, cum de 
îşi închipuiau asemenea oameni că cei rămaşi în munte s-ar fi aruncat în 
gura lupului vizitându-i pe cei urmăriți cu străşnicie ? Astfel, părintele, 
transformând o taină a credinţei într-un negoț josnic, şi-a pierdut în fața 
surorii mele orice credit. Oricum, în noul său cerc de credincioşi, sora mea 
părea că şi-a găsit liniştea sufletească după care tânjea. Deşi au existat între 
noi discuţii pe această temă, ea a rămas pentru mine ceea ce a fost 
intotdeauna: ființa care întruchipa loialitatea desăvârşită. O iubesc pe Mania 
pentru dăruirea sa copilărească, sinceră, în tot ce face. O iubesc pe Maria 
pentru că a ştiut să-și facă din bucuria propriei credințe, o sărbătoare. oi 

O dată, un prieten căuta să mă convingă că sora mea € Acu Să 
cale greşită și că mie îmi revine sarcina să o“ îndrept“.“Nu pot, frate i 


-219- 


SRR ec etic NR» MORE oa eee a a a O N 


răspuns. “N-am argumente. Pentru că Mariei, în urma golului pe care i -aş 
crea în suflet, i-ar trebui tot atâta bucurie curată. Şi cine are mai multă decât ea? 
Veştile aduse de Maria despre Olguţa nu erau măgulitoare. Ea, cea pe 
care o visasem ani întregi, se afla în pragul căsătoriei cu un inginer din 
părțile Clujului. Pradă amărăciunilor, niciodată nu am învăţat sfântul orgoliu 
de a tăcea, fie în durere, fie în bucurie. l-am expediat Olguţei o scrisoare 
kilometrică. Trebuia să afle odată cât putea să doară amintirea acestei iubiri, 
prima şi cea mai pură. Trebuia să afle, cu toate acestea, că am încă rezerve 
sufleteşti să mă despart de o dragoste, pe care o crezusem eternă. 

Scurt timp după sosirea Mariei în Bărăgan, s-a pornit un viscol cumplit, 
care timp de aproape două săptămâni n-a contenit. Vâjâitul sinistru a] 
vântului umpluse câmpia, iar fulgii biciuiau fața ca nişte ținte de oţel. Cu multă 
dificultate reuşeam să ajungem până la WC-ul din spatele casei, îngropat pe 
jumătate în zăpadă. Cât priveşte apa, lucrurile erau mai simple: foloseam 
zăpada topită. 

Ultimele provizii de mâncare erau acum pe sfârşite. Simțeam cum, clipă 
de clipă, ne scufundam în troienele de zăpadă, neputincioşi. În partea de 
răsărit, de unde venea vântul, mormanul de zăpadă crescuse până la vârful 
casei. Acest dezmăţ al naturii vroia parcă să ne avertizeze că aici, mai mult ca 
aiurea, suntem la cheremul său. E 

Într-o zi, bătaia vântului se îmblânzi tot mai mult Şi, incredibil, un soare 
aproape lichid, alb-gălbui, tremură câteva clipe în văzduh. A doua zi, lumina 
palidă dezmărgini zarea şi din nou obiectele din jur au prins contur. Am săpat 
o potecă adâncă de un stat de om prin nămeți, din uşa casei până la intersecția 
cu o potecă centrală, care ducea spre inima satului. Oamenii erau acum vedenii 
rare, dispărând unul câte unul în inima nămeţilor. pie 

La câteva aruncături de piatră, înspre miază-zi de casa noastră, câteva 
case s-au scufundat cu desăvârşire sub troiene. Cu mic, cu mare, vecinii au 

sărit în ajutorul celor îngropați, tăind tunele adânci în nămeți, până la 
ferestrele sau uşile locuințelor. Una după alta, casele au fost descoperite şi 


cei dinăuntru scoşi la lumină. 3 : 4 
Anul acesta, 1958, se anunța de pe acum bogat în evenimente şi surprize. 


5. În căutare de spațiu vital. Înfloreau ciulinii 
S eo aete ERE : upă 
Mama colegului meu, Florea Victor, poposi în Bărăgan la scurt timp dup: 
plecarea Mariei. Era o femeie blândă şi cucernică, cu ochi 
dispusă să stea zeci de minute, în fiecare seară, în genunc 


i secaţi de lacrimi, 
hi în fața Psaltirii- 


-220- 


Acest obicei îl păstrase de pe vremea când Victor al ei 
consolându-se astfel în suferință. La o spovedani ei fusese plecat 
Mânăstirea Sâmbăta, o alină cu următoarele ai ati un călugăr de la 
dumitale, mătuşico, şi a celor ca el care suferă n „Dal pentru băiatul 
Dumnezeu lumea aceasta !** “Vinovați, mai rabdă 

Au urmat apoi o serie de vizite din 
altor rude apropiate de ambele părţi. 

Desprimăvărarea ne-a prins în febra unor corespondențe purtate cu ce: 
care nu ne vizitaseră încă. Când brațul Borcea se umplu de sloiuri d ucei 

pământul se transformă pe nesimţite într-o saltea moale şi a diacă d Sheaţă, 

Oricum, că totul căpăta în jurul nostru Chip şi contur Se bpuge 

strângerea acestor pereți ai camerei noastre cât o găoace. Tâni rea 
spaţiu, lumină şi aer. Mai întâi am reparat şi amenajat o tele a 
undeva în apropiere, pe care o credeam corespunzătoare e di pita 
cerințe. Mama, „care intre timp venise din nou în Bărăgan, ne-a fre E 
pământul de pe jos cu terci de lut şi ne-a văruit frumos pereţii. N-am ră zi 
decât câteva zile aici, lăsând în seama lui Victor casa curată ca un ză 
Doream mai multă independenţă, lucru problematic, în compania sula 
meu coleg. M-am mutat undeva, tocmai pe latura de răsărit a satului într-o 
casă cu ferestrele deschise spre câmp şi soare. 

Găsisem ceea ce căutasem de mult. Prin față trecea drumul care cobora 
pe lângă grădina fermei, până la Borcea. Când holda de grâu și-a arătat faţa 
crudă şi înfiorată de vânt — care aici bătea aproape fără întrerupere —nu mă 
mai săturam privind acest câmp întins ca o mare, care îşi ridica valuri undeva 
spre margini, înspre Borduşani, Cegani, sau înspre liziera de salcâmi din 
depărtare. Curtea era împrejmuită, ca mai toate curțile de aici, cu gard din 
bețe de floarea soarelui. În fața casei, lângă drum, erau trei salcâmi înalți, 
care primăvara, când înfloreau, semănau cu nişte templieri în robe albe şi 
parfumate. În fiecare dimineață mă trezeam în cântecul ciocârliei, cu soarele 
năvălit peste mine, în așternut. Mai târziu, când studentul Aurică Păuna se 
mută impreună cu mine, ieşeam amândoi pe câmp să facem plajă sau să speriem 
ciocârliile pitulate în smaraldul holdei. Biata mea mamă, nu părăsi Bărăganul 
până nu puse la punct şi noua locuință. 
să î iborieiul aflat într-o margine a curții, ajuns acum o dărăpănătură, am 
SR de eva scânduri, din care tâmplarul bucovinean Artemie Colibaba 
E iată un pat, o masă, două scaune şi un dulap, improvizat cu o draperie, 

. Colț al camerei. 
a = ecua chiar de a doua zi după stabilirea aici, cunoştinţă cu capul 
Ea eapta, subinginerul basarabean Paladian Sergiu, căsători cu 
JI, O unguroaică din Deva. Aduseseră pe lume aici, în Bărăgan, - 


partea fraților colegului meu şi a 


-221- 


pe unicul lor copil, Nuşa, o fetiță foarte drăguță, dar cu o constituție extrem 
de debilă, lucru care trebuia pus desigur pe seama condiţiilor de existență 
Dincolo de aceştia locuia o altă familie de basarabeni - Blaj — şi aceştia cuo 
singură fată, de vreo 14 ani, Tanţa. Mult timp, casa din stânga mea a rămas 
goală. Cu câtva timp înaintea rearestării mele, se stabilise aici doamna Vaida 
Emilia, soţia unui inginer, fost țărănist de frunte, după câte auzisem, care 
murise în închisoare. In spatele grădinii mele, la circa o sută de pași spre 
dreapta, locuia domnul Adrian Marino, criticul literar cu acest nume, cunoscut 
în literatură mai ales după această perioadă. 

Tot în spatele grădinii mele, de data aceasta pe extrema stângă înspre 
Borcea, locuia un fost polițist, Miron Gheorghe, cunoscut de mai tot satul, 
pentru funcţia sa de frizer pe care o îndeplinea aici. Pe strada care pleca de 
aici spre sat, prima casă din stânga era a domnului avocat Bratu Alexandru, 
originar din Suceava. Vizavi de acesta, chiar în colțul străzii, se afla casa 
domnului Burlea, un țăran din Banat. Lângă acesta locuia familia Arsenie, 
singurul om din sat care avea casa acoperită cu azbociment şi poate singurul 
membru de partid din împrejurimi. 

Ceva mai la vale, era casa lui Sandu Moraru, cunoştinţa mea din ziua 
sosirii la Feteşti. 

Tot pe această stradă locuia domnul profesor Drăgoi, veșnicul îndrăgostit 
de India, ca şi domnul Victor Medrea, “Mafalda satului“, păstrătorul de vie 
amintire al lui Pamfil Şeicaru, fostul său inițiator într-ale ziaristicii. 

Lăteştiul e, într-un fel, infinit în acest domeniu al poveştilor omeneşti. 

Odată cu înstăpânirea primăverii peste lume, îmi erau acum din nou 
accesibile plimbările pe câmp sau pe malul Borcei, plimbări preferate mult 
timp, altor activități. a 

Într-un amurg calm, fără strop de vânt, cum puține se întâmplau prin 
partea locului, mă plimbam sub râpa malului, pe prundul nisipos. În apropierea 
mea, între două tufe de răchită, stătea întinsă o femeie, mişcându-şi molatec 
mâna pe sân. Din ramurile de răchită câteva fărâmituri de raze de soare îi 
curgeau peste față, dându-i o strălucire de aureolă. M-am apropiat e am 
privit-o îndelung. O dorinţă vie, irezistibilă a pus stăpânire pe mine. Ze 
furişat sub râpa malului, unde câteva flori purpurii mă ademeneau cu căpşo 
lor rotund şi pufos. a : : 

Am aie mâna înspre tufele de ciulini înfloriți, cu intenția de a piei 
câteva ramuri. Nici nu ştiam ce aveam să fac cu ele, dar mi se părea că fără E : 
nimic nu putea fi frumos. Cu degetele sângerânde, m-am apropiat din nou 
chipul ademenitor. aia 

Ceas de grea cumpănă, niciodată încercat de mine până atu ( 
„deschise ochii cu un zâmbet liniştit: “Ce te uiţi aşa, tinere 7 îml ZISE. 


nci. Femeia 
“Ta loc 


-222- 


aici*“ bătu ea cu palma pajiştea. Această invitaţie venise la timp, să- 
o îndoială. M-am apropiat şi câteva clipe am rămas în genunchi în 
lasă figurile astea!“ îmi zise ea. In clipa aceea am căzut în braţele sale, ră 
atimă. M-am pomenit apoi, cum se ridică greoaie, cu fața pe a 
înflorită într-un zâmbet larg. (e ai încremenit aşa, ca o statuie? Mu 
de bătrână, am numai patruzeci de ani şi câţiva copii“, = 

S-a aplecat apoi grăbită spre pământ şi, înarmată cu o bâtă a rupt-o |] 
fugă spre malul din sus al apei, ţipând de zor. O turmă de porci a Su 
în valurile râului. Femeia se căznea din răsputeri să-i oprească. 

De pe celălalt mal, un stol de ciori inundă văzduhul crud şi albastru. La 
câţiva paşi de mine, câteva tufe de ciulini înfloriţi tremurau uşor, de o pală de 
vânt. Erau poate singurii martori ai unei întâmplări, care altfel poate nici n-ar 
fi meritat să fie povestită. Pretutindeni, împrejur, ochii mei căutau cu înfri gurare 
un loc de taină, o fărâmă de vis şi de sublim, care — cine ştie? — poate mai 
dăinuise undeva, în acest abis de senzualitate. 


mi spulbere 
faţa ei. “Ei, 


6. Câteva poveşti de dragoste. La cursurile fără frecvență 


Studentul făgărăşean Florea Victor venise din închisoare cu sufletul 
doldora de nostalgia unei fete, pierdută undeva cu amintirea, prin minunata 
Dumbravă a Sibiului. Încă din primele zile de la venirea sa în Lăteşti, s-a 
pus pe scris, expediind zeci de scrisori, doar — doar o da de urma Veturiei 
sale. În ciuda zădărniciei primelor investigaţii, minunea avea să se întâmple 
un răvaş îl anunță pe veşnicul îndrăgostit să o aştepte la o anumită oră în 
Sara pei ja sa Sare va Vs pe aripi de Vis, până aici, în fundul 

Ma icui, S-au: găsit într-o seară, după ce şi-au încrucişat de mai 
DN ceunasi si A uLulE: După aproape zece ani de aşteptare, erau acum 
i Vase it da ae de in 
confirmase o ştire mai veche, pini bit leii i ia iso ici 
ii ERA Pe Ma a ă iubitul ei a murit în închisoare. 

Sa d ep ptare şi neliniște, cedase. Licenţiată a Academiei 
sădiala Fc te rit - cu un director de bancă, avea acum o poziţie 
totuși... Ce seri ăi iat, care într-un fel ar fi putut-o face fericită. ŞI 
amintiri. “Își a uree spera acum ? Totul a răspuns iubitul răpus de 
ne plimbam prin D Ş A e anii de liceu“— devenise el nostalgic —“când 
eturiei sale îm ravă, însoțiți pretutindeni de umbra lui Goga şi a 
putut astâripăra FĂ sas îşi amintea încă prea mult, de vreme ce nu şi-a 
- Din clipa aceea a început pentru această femeie lupta, 


22232 


Do na n II a Rac 


o luptă dublă, de a-şi câştiga independenţa şi de a-şi recâștiga dragoste 

altădată. Luni de zile, amenințările, bătăile şi şicanele soțului ofensat : de 
contenit. Până în luna septembrie a aceluiaşi an, când Victor al ei este cra 
nu reuşise nimic practic. Atunci a fost găsită de către executorii ordinului i 
arestare, în plin miez de noapte, într-o casă dărăpănată din Bărăgan ie 
dumneavoastră ce-i aici ?se miră un ofițer.“E logodnicul meu““Acum i 
puteți întoarce acasă'— îi zise organul MAI.“ Dânsul merge cu noi “Aveţi 
ceva împotrivă dacă voi face altfel ?“, a ripostat ea, îndârjită. h 

Abia după încă şase ani de aşteptare, dorinţa lor avea să se împlinească 

pentru totdeauna. : 
| leşit proaspăt profesor, maramureşanul Aurică Vişovan, se îndrăgosteşte 
de eleva sa preferată, Valeriana, o ființă plăpândă şi delicată. 
Visul avea să dureze extrem de puţin, la scurt timp după aceea profesorul 
fiind arestat. Au urmat zece ani de suferințe şi privaţiuni pentru cei doi. 

Gestul liceenei de a-şi dărui inima unui fost puşcăriaş este dezaprobat 
de părinți. Aceştia o doreau fericită, aşa cum înțelegeau ei acest lucru, pentru 
care luptă şi uzează de tot ce aveau la îndemână. În cele din urmă îşi 
dezmoștenesc propriul copil. Dezaprobată, umilită, uitată, așteaptă, așteaptă. 
Luptă din răsputeri pentru a-şi împlini un vis — studiul şi absolvirea unei 
facultăți. Aşa o regăseşte logodnicul său, tânără profesoară, dar şi epuizată 
fizic şi bolnavă. Au supraviețuit de-a lungul anilor visul și versurile, zeci și 
sute în care el a cântat acest vis. 

Cei doi profesori se aflau acum undeva, într-o colibă din Lătești, lucrând 
ca zilieri la împletit coşuri de nuiele. Bolnavi şi aproape la capătul puterilor, 
credeau că au învins. Dar, vai, în septembrie, acel septembrie care a zguduit 
Lăteştiul şi nu numai Lăteştiul, ci toate noile sate de aici, povestea lor de 
iubire va fi din nou frântă în două. 

O poveste de iubire parcă mai tristă decât toate. Nu mult după rearestare, 
Aurică Vişovan avea să fie recondamnat la 15 ani închisoare, pentru 
nemuritoarea sa “Rapsodie maramureşeană““. Pentru a câta oară se făcea 
dovada că aici şi arta, notele gamei pot suferi interpretări politice? 

Ce poteci va fi străbătut această Valeriană în acest răstimp ? Va fi ajuns 
cândva la liman ? Şi dacă el, suferind cum se afla, va mai fi atins acel țărm de 
vis? - 
În închisoare era cunoscut un cântec închinat acestei iubiri, intitulat 
Valeriana. Am să-i reproduc aici doar câteva versuri, pentru că ele oglindesc 
în bună parte sensibilitatea, celui care a avut parte de o astfel de iubire: 


-224- 


“Suflet spulberat pe cărări ca 
Mi te-adună noaptea în chemări. 
Caut depărtările printre alei 
Să-adorm plângând, 

Să-i aud ca alte ori ecoul ei 

Şi să-i răspund chemând. 
Valeriana, Valeriana. 

Jocuri de umbre albastre 

Și stele argintii, 

Se îngână cu mine-n noapte 
Şi-aşteaptă să vii. 

Hai, vino, tu 

Nu spune nu ! | 
Şi din poveşti logodi-vom cununi. 
Pe ochii tăi 

Pe gura ta 

Pe părul tău 


«6 


Tot de la Lăteşti mi-a rămas vie în minte imaginea logodnicei domnului 
Adrian Marino, domnişoara, pe atunci Lidia Bote. După construcția fizică 
şi sensibilitate, deloc făcută pentru clima şi noroaiele Bărăganului, venea 
adesea aici, cărând cu dânsa, de la Cluj, unde era asistentă universitară, 
reviste şi cărți, ultimele noutăţi literare. Nu mai vorbesc de cele expediate 
prin poştă, aşa încât criticul reuşise să-şi înjghebeze aici o bibliotecă de 
invidiat. Acest sacrificiu, ca şi aşteptarea de ani, e un fapt despre care cred 
că ar trebui să se vorbească mai mult, în contextul general de activitate a 
criticului literar. Dragostea aceasta a fost unul dintre pilonii săi din vremuri 
de restrişte, dacă nu cel esenţial. ; 

Majoritatea poveştilor de dragoste ale oamenilor de aici începuseră cu 
mulți ani în urmă, acum, în acest răgaz, înnodându-se firele rupte. 

E Au fost însă şi unele care, nu fără o anumită frumuseţe şi mireasmă, 
incepeau aici. E cunoscută de toți lăteştenii din acea perioadă, povestea de 
Cosi br aşoveanului Purcărea Nicolae, absolvent al Academiei 

€, ŞI a studentei ieşene la artă dramatică şi ASE, Eugenia. Tot aici au 
celebrat şi nunta, o nuntă mare, cur puţine au fost pe aici, de a încăput 
tot satul în ea. Ba ] i puț p y er 
iilaiii ee =: a, naşul, doctorul Octavian Sonea, din Braşov, a ţinut să- 

„e Şi rudele de peste munți. 


-225- 


O altă poveste de dragoste aproape identică este 


aceea a lui Caram 
macedonean, cu frumoasa Corina din Bucureşti 


ihai, 


: E Prăvesc liceul 
intrerupt cu aproape opt ani în urmă. 

Cu destule dificultăți am reuşit să mă înscriu la cursurile fără frecvență 
din Feteşti-Gară. Deşi în linie dre 


cadrul căreia puteam să ne m 
deplasare aici să fie în prealabil anunțată miliției. 


Las la o parte faptul că întârzierile peste noapte nu erau admise, sau 


zilele de duminică, zile când toţi locuitorii satului trebuiau să fie prezenţi la 
miliție, pentru semnarea condicii de prezenţă. 


Astfel stând lucrurile, a trebuit să ob 
baza căreia puteam face deplasări la Fete 
necesar. Adeverință obţinută iară 
adresată ministerului. 


țin o adeverinţă de la miliţie, în 
şti-Gară, ori de câte ori îmi era 
şi nu fără greutate Şi numai după o cerere 


Mari dificultăți am întâmpinat şi în ceea ce priveşte pregătirea la aceste 
cursuri. A fost necesar să-mi reîmprospătez toată materia de liceu. Norocul 
meu a fost că în preajma mea aveam oameni care au putut să mă ajute. 
Domnul Adrian Marino m-a meditat la limba română şi limba franceză, 


domnul Alexandru Bratu la astronomie, iar prietenul meu Aurică Păusa, la 
matematică, 


Astfel mi-a fost 
figură frumoasă. 

Am fost plăcut surprins să aflu că profesorul de franceză, Oprişa, originar 
de prin părțile Clujului, mi-a adus laude în fața elevilor de la cursul de zi. Chiar 
dacă o făcea dintr-un sentiment de simpatie, acest lucru nu mi-a displăcut. 

Am absolvit clasa a zecea — pe atunci liceul avea numai zece clase = în 
sesiunea din mai. Cu toată această performanță, n-am obținut însă aprobarea 
de a mă deplasa la Medgidia, pentru susținerea examenului de bacalaureat, 


posibil ca Ia liceul din Feteşti să fac, cum se spune, o 


-226- 


l) 


age dude na ta ine io Da 
; ani, am fost obligat să-mi termin din nou liceul cu g 
a i abia apoi să-mi iau bacalaureatul. 
parolei în lasările mele dese la Feteşti au devenit dorite la un moment dat 
că zi er de vedere. Cunoscusem nu de mult pe Laura, fata cu părul ca 
ar chi mari, de cicoare crudă. Inceput, ca într-o poveste frumoasă, 
pă pi: aj ambrită de o lună plină şi în legănarea aceea de vis, de sub teiul 
ua din faţa casei. Cele câteva întâlniri care au urmat, de la aceea el 
spatele depoului de locomotive, n-au avut darul să iata o . i pa 
promițătoare. Laura s-a îndepărtat de mine, fără exp aia ără re ea se 
şi fără să fi intrat măcar într-o frumusețe, pe care nu Ştiu dacă a în rezărit = 
Nu mult după aceea, cunosc pe Aneta, fata croitorului din Făcăieni, la 
care venisem să îmi coasă un costum de haine. Comuna aceasta se afla la o 
depărtare de circa 6 km în partea de apus a satului nostru, distanță care mai 
târziu avea să mi se pară o jucărie. ese A = 
Noua mea cunoştinţă era fiică de basarabean, stabilit aici cu ani în urmă. 
Cumsecade şi, în ciuda profesiei, extrem de bine pus la punct cu manierele, eu 
i-am găsit omului acesta un singur cusur: făcuse o fată bolnavă de frumuseţe. 

Aneta avea corpul elastic, sculptat în forme fine, cu grație în fiecare pas 
şi surâs. Chipul său de Nefertitti adumbrit de un amor propiu nemărturisit, mă 
atrăgea acum ca un cântec de sirenă. Se isprăviseră şi probele costumului și 
invitaţiile la masă, dar eu tot continuam să vin aici. = î 

A urmat apoi explozia de poezii cu care am bombardat-o. În scurt timp, 
şi-a umplut un sertar cu răvaşe încărcate cu versuri. Mi se părea fericită 
pentru asta. 

Se vede însă că fetele se plictisesc repede de oamenii care îşi dau frâu 
prea liber visului. Așa se face că într-o bună zi, la una din vizitele obişnuite, 
mă anunţă solemn şi cu sânge rece, să nu mă mai deranjez vizitând-o, căci ea 
— rău a făcut că nu mi-a spus-o până acum — e îndrăgostită de un ofițer de 
marină de la Constanța. Dar nu numai atât: “Logodnicul meu e şi el scriitor. 
Scrie la gazeta de perete, a armatei. Aşa.că şi el scrie“. Ce mai era de făcut? 
Am rugat-o să-mi restituie răvaşele mele cu versuri, întrucât nu mai posed alt 
exemplar. La care a ţinut să-mi răspundă nu fără răutate:“Lăsaţi, că şi aşa nu 

le-aţi făcut dumneavoastră ! Acolo în Lăteşti sunt destui oameni învățați care 
să vi le facă“, 
Şi încă nu m-am învăţat minte. 


Intors în casa mea pustie din Lăteşti, am ascultat o noapte întreagă la 
patefon “Jalousie“, 


un luc 


-227- 


In febra acelor Zori, cân 
într-un domeniu în care râvne â 
de vis erotic“ 


7. Locuitorii satului. O vară cum n-a mai fost 


Trecuseră abia câteva luni 
obiceiurile şi ocupaţii 


au cu 
. in sezon, fie la ferma Borduşani, la crescători 
> i I , âtori 
de găini, fie la grădina colhozului F acăleni. Unii — foarte puţini — erau apa 
în Feteşti-Gară, la munci de costrucție. Aceşti ră 


care ocupa postul de contabi] 
Despre aceştia, se zicea însă că au o meserie cu cântec, Trecuţi amândoi prin. 
Piteşti — despre Negură, cel puţin i ă 


4 » Se zicea că a făcut ravagii pe aco 
ramaăseseră în continuare turnători. 


Nu acelaşi lucru se putea vorbi des 
aici, la fermă, un post de mecanic agricol 
fi pusă la îndoială. 

Tot din fo 
făgărăşeni 


pre domnul Gligor Emil, care ocupa 
« Era un om a cărui loialitate nu putea 


ştii puşcăriaşi erau apoi câțiva țărani — 
— angajaţi ca crescători şi îngrijitori de vite, cărători de apă, 
grădinari etc. Cei mai oropsiți sub acest aspect erau intelec 


tualii. Foarte mulți 
cu sănătatea șubredă şi în vârstă, nu puteau face față unui efort fizic susținut, 


iar servicii pe măsura capacității lor intelectuale nu se găseau. Or, neavând 
sursă de venit din care să-şi înnădească zilele, mulți dintre ei fără nici un 
sprijin din afară, e uşor de înțeles în ce condiţii de viață erau obligați să 
trăiască. Am cunoscut de exemplu pe domnul Ghiţă Pop — fost ministru — 
acum un bătrâne! cu părul alb şi cu un veşnic surâs bonom pe buze, care nu 
mai era în stare, din punct de vedere fizic, decât să îngrijească de cele două, 
trei capre pe care le avea pe lângă casă. 

În apropierea şcolii satului, deci în plin centru, locuia doamna Elena 
Praporgescu, fostă Codreanu. Deşi i se ridicase de mult domiciliul 
obligatoriu, actualul soţ, ofițerul Praporgescu, fiul colonelului, continua 
să rămână aici, în Bărăgan. Într-o seară, la invitația dânsului, le-am 
vizitat casa un grup de tineri. M-au impresionat gustul şi migala cu care 


mulți dintre ei 


-228- 


'ate în această gospodărie toate lucrurile. Prin curte şi grădină 
Ei de traturi de flori în diferite forme simetrice, printre care îşi ridicau 
ei ulcioare de pământ colorate sau vase cu flori. În casă, totul 
gâturi IE gala ai Şi, din toată sărăcia — de altfel vizibilă — rămăseseră 
strălucea E i de preţ, tapiserii şi două trei tablouri cu rame groase şi 
căi a ue aiodpie de lucru a colonelului era arhiîncărcată cu fel de fel de 
ase tiri de familie, aparate de fotografiat şi developat, diferite 
foto grafii aiieva M-a impresionat ținuta majestuoasă a tatălui, în uniforma 
E din tabloul de pe perete. Ce mai, oamenii aceştia făcuseră din 
e un triumf, al propriei lor nobleţi. Doamna Praporgescu obținuse, 
as data greutate, un post de denatle de serviciu la şcoală. A fost preferată 

î ât cunoştea limba franceză. : 

pp familia Praporgescu îşi avea locuința doamna Maria 
Antonescu. O vedeam adesea seara, ieşită la promenadă — înaltă, MS 
veşnic înfăşurată într-o rochie neagră, de doliu — însoţită de regulă de fostu 
şofer al casei Antonescu, şi el cu domiciliu obligatoriu. y 
O prezenţă vie şi atrăgătoare a satului nostru era doamna Nadia, o fostă 
aviatoare, cu ținuta veşnic dreaptă şi mina proaspătă, echipată mereu într- 
un costum sport. Vederea sa îmi dădea senzaţia ciudată a unei vitalizări a 
întregii localități. S = pate: 
Aici, în Lăteşti existau însă doi oameni care, pe altplan, însemnau însăşi 
viaţa satului: poştărița Domnica şi căruțașul Suditu. = ia 
Starea noastră, mai mult sau mai puţin de provizorat, ne ținea într-o 
veșnică aşteptare a veştilor de afară. Poştăriţa era o femeie între două vârste, 
puţin bondoacă, durdulie, dar cu oarecare sexappeal, lucru ce a iscat multe 
certuri între bărbaţi. După căsătoria sa, un oarecare motiv de scandal în 
această privință, mai rămăsese atrăgătoarea Raia şi poate, într-o măsură mai 
mică, Lola, cea care adusese pe lume un copil din flori, la numai 14 ani. 

Căruţaşul Suditu, un om mofluz şi obez, fost şi el deținut politic, ajunsese 
la un moment dat unul dintre cei mai importanți oameni din sat. El, cu 
căruţa sa trasă de două mârțoage, ne căra la gară rudele şi cunoscuții, el ne 
transporta de la oraş pâinea şi petrolul nostru, cel de toate zilele. 

Ţin minte cât de solicitat devenise acest om, mai ales după ce brutăriile 
din Feteşti au fost angajate pentru aprovizionarea puşcăriei de la Vlădeni. 
Pâinea, care concura tăria cărămizii, era încă o dată plătită cu prețul 
transportului, întrucât acum Suditu trebuia nu numai să o transporte, dar să 
O şi procure prin relațiile sale. 

Dar la Lăteşti nu se Cumpăra numai pâinea, ci adesea şi apa. Existau, ce-i 
drept, câteva fântâni în tot satul, dar acestea rămăseseră în majoritatea 
lor mai mult simbolice, decât reale. Zic simbolice, pentru că erau extrem de 


-229- 


adânci şi adesea apa lor era neigienică. De aceea era de preferat apa de 
Dunăre, aşa tulbure şi cu iz de putreziciuni cum se afla. Ţin minte fântâna de 
la colțul gospodăriei Burlea, aflată în imediata apropiere a grădinii mele, cât 
era de adâncă şi de pitorească în acelaşi timp. Întâi slobozeai găleata, apoi 
aşteptai, aşteptai derularea lanțului care pârcă, în ciuda vitezei sale, se 
încăpățâna să nu se mai sfârșească. Astfel că erau seri când ne adunam aici 
mulțime de oameni şi discutam ba una, ba alta. O foloseam acum ca punct de 
reper: “Ne întâlnim la fântâna lui Burlea“, ne ziceam. De obicei apa de băut o 
cumpăram de la căruțaşi, care o cărau cu butoaiele din Dunăre la crescătoria 
de găini şi treceau periodic prin fața casei mele. 

„_ Darîn ciuda acestor privațiuni și neajunsuri impuse de condiţiile de 
aici, s-au găsit şi câțiva locuitori din satele vecine care s-au mutat aici. 
Singurul lucru pentru care ne invidiau era libertatea noastră de necolectivişti. 

Inceputul acelei veri adumbrea peste sufletul meu mireasmă de grâu în 
pârgă şi nostalgii din ce în ce mai nepotolite. În această privință eram 
deopotrivă colocatarului meu, Aurică Păuna. Acesta rămăsese în adâncul 
său un adolescent cu ochi luminoși și făcând veşnice gafe. Întârziaserăm 
amândoi cu inima pradă capriciilor unui joc, în acea dimensiune a ființei 
noastre nezămislită încă pe deplin. Noaptea, pe lună, ieşeam amândoi pe 
câmp şi cântam romanțe sau cântece de iubire, plimbându-ne prin holdele de 
grâu. Sau porneam de-a lungul râului până la marginea satului vecin, unde 
ne aruncam într-o barcă de pescar, agățată de vreun fir de răchită de pe mal. 
Nu de puţine ori ne prindeau zorile întinşi pe acoperişul de paie al cotețului 
din spatele casei, discutând sau cântând. 

Dintre vecini, cei mai frecventaţi erau soţii Paladian, întotdeauna 
binevoitori. De multe ori eram invitaţi aici la masă, fără ca noi să avem 
ocazia să ne revanşăm. Uneori le aduceam şi noi fructe furate din grădina 
fermei, pe care aceştia le acceptau cu amabilitate. Studentul meu, care umbla 
de obicei desculț şi cu pantalonii răsfrânți, poposi într-o seară în casa 
vecinilor, ca de obicei cu picioarele goale, avînd şi haina umflată ca un 
colac de salvare, jur împrejurul pântecului. După ce ne salută surâzător, 
Vâri cu un gest conspirativ mâna în sân şi începu să scoată mere, pere, 
prune: “Serviţi, doamnă“-— invită el pe gazdă —“sunt proaspete, acum 
culese'“.“Şi în plus, şi calde, de la suflet“, completai eu. Era omul care nu se 
supăra cu una, cu două. Păcat că nu scria versuri, altfel fiind în întregime 
poet. Nu de puţine ori nu-și mai aducea aminte dacă a mâncat sau nu de 
prânz, până seara. Şi poate că în situaţia noastră era mai bine aşa. În ceea ce 
mă priveşte, trăiam doar din pachetul lunar de acasă, plus o sută-două de lei 
primiţi, tot din aceeaşi sursă. 


-230- 


Aurică avusese câtva timp serviciu la fermă, dar acum singura sa sursă 
de câștig erau câteva ore de meditații săptămânale. Intr-o vreme, fusese 
stăpânit de gânduri măreţe, de a deveni gospodar desăvârşit. In acest SIE 
îşi procurase patru sau cinci pui de găină, pe sase ie euteui mu ţă 
afecțiune. Cu o răbdare şi perseverenţă uimitoare, le dădea lecţii zi pe e 
cum să şterpelească boabe de grâu din holda vecină, sau cum să se facă 
nevăzuţi în eventualitatea că un uliu ar încerca să-i atace. Când făceam 
curățenie prin cameră şi de sub ziarele întinse pe jos, acoperite cu mormane 
de cărți, mişunau în toate părțile gândaci, el dădea drumul unui pui special 
instruit, care, cu lovituri de cioc uluitor de rapide, aduna toate insectele. se 

Adesea, seara, la fântâna lui Burlea, dădeam nas în nas cu Tanja, grăbită 
şi sperioasă ca o sălbăticiune. Fata aceasta din vecini, de numai 14 ani, avea 
trupul vânjos, părul galben ca păpădia şi umerii rotunj iţi ademenitor sub ie. 
Aproape întotdeauna, parcă ruşinată de forța trupului său, îmi smulgea 
găleata din mână şi, învârtind cu multă dexteritate roata fântânii, umplea 
găleata cu apă, apoi se făcea nevăzută, cu gălețile balansând pe umeri, prin 
porumbişte. : i i 

Dimineaţa, când trecea cu caprele la păscut prin fața casei mele, o 
vedeam din umbra ferestrei cum, pitulată după animale, arunca priviri furie 
înspre mine. A început apoi să-mi expedieze aproape zilnic, prin doamna Beji 
din vecini, ba o farfurie cu prăjituri, ba un pepene, ba un pahar cu dulceaţă. 
Într-una din zile, soția subinginerului îşi luă inima în dinți şi îmi zise cuun ton 
dojenitor: “Biata copilă, ați făcut-o să sufere !“ “Lăsaţi, doar nu s-a îndrăgostit 
de mine! “am făcut-o eu pe miratul. “Şi încă cum !“ “Slavă Domnului !“am 
răspuns cu gândul aiurea. “Dar nu se poate, doamna Beji, sunt peste zece ani 
diferență“. “Diferenţa e în altă parte“, făcu ea un gest de regret.““Totuși Tanţa 
nu trebuie necăjită, e prima ei iubire“. 

De câtva timp, poposise din închisoare aici domnul avocat Trifa, fiul 
renumitului preot Iosif Trifa din Sibiu. Ne cunoşteam de mai mult timp; 
stătuserăm câtva timp alături, la Aiud. 

ntr-o seară splendidă, cum sunt aici, în Bărăgan, multe nopți cu lună 
plină, eram împreună cu prietenul meu, Aurică, tocmai când dăm nas în nas 
cu domnul Trifa, înconjurat de întreaga familie, sub salcâmii umbroşi din 
curtea familiei Suditu. O întâmplare dorită de altfel, de ambele părți. 
Domnişoarele Cristina şi Iulia, de 17 şi 16 ani, avuseseră mai dinainte 
promisiunea tatălui lor de a li se face cunoştinţa unor tineri cu care să îşi 
petreacă plăcut timpul cât or rămâne aici, în Bărăgan. Chiar din seara aceea, 
avea să se nască una dintre cele mai frumoase prietenii avute în Lăteşti. 
Ne-am plimbat toți patru până târziu pe străzile aerisite ale satului, schimbând 
impresii şi făcând mărturisiri. Am aflat astfel cum, în mintea acestor fete, 


-231- 


noi, tinerii trecuți prin închisoare ne transformaserăm nici mai mult, nici mai 
puțin, decât în nişte Feţi F rumoși adevărați. Orice încercare de a le convinge 
de contrariu a fost, deocamdată, de prisos. 

Peste câteva zile avea să sosească de la București nepoata domnului 
Trifa, Rodica, o fată instruită şi inteligentă. Sociabilă, ca majoritatea 
bucureştenilor, s-a ataşat de noi destul de repede. Cel puțin, cu prietenul 


— valsuri, 
tangouri, romanțe renumite — de la domnul doctor Octavian Sonea, ca şi 


descoperirea unui acordeonist, un sârb tânăr şi vesel, au fost sursa unor 
adevărate escapade romanțioase, când o bună parte din tinerii satului veneau 
ŞI petreceau cu întregul nostru grup. La aceasta s-au mai adăugat şi nopțile 


aproape toți locuitorii satului. Pe Noi, dimpotrivă, ne atrăgeau acele locuri în 
celelalte zile, când malul şi plaja cu nisipul fierbinte erau aproape pustii. 
Atunci întârziam cu prietenele noastre aici, până seara târziu. 

In acea stare de exuberanță şi euforie m-a aflat venirea în Bărăgan a 
surorii lui Aurică Păuna, Anişoara. 

Imi amintesc seara aceea, când a păşit sub salcâmii din curte, fremătați 
de vântul uşor. Curtea era plină de veselie, iar peste câmp, până departe, 
răsuna“ Jalousie“, prelungită parcă pe raze subțiri de lună. 

De câtva timp, fratele său nu mai locuia împreună cu mine, lucru ce 
totuşi nu-l împiedica să mă viziteze aproape zilnic. Deşi mai devreme 
discutaserăm, nu-mi pomeni nimic de sosirea surorii sale. Dacă dorise să-mi 
facă o surpriză plăcută, atunci dorința sa a fost împlinită. Târziu, când totul se 
potolise în jur şi doar ţârâitul greierilor mai clipocea în marea de tăcere a 
nopții, eu rămăsesem undeva, întins pe pat, să visez cu ochii deschişi. 

Se petrecea în mine ceva minunat, ceva ce nu mai putea fi oprit, nici 
canalizat în cursul său. Aşteptam ceasul, clipa când ochii mei vor putea privi 
iar chipul acelei fete, dorită parcă de-o veşnicie. 

lată, zorile mi-au inundat vesele casa și eu mă pregătesc să-i ies în 
întâmpinare. Numai vis ȘI fior. Am ieşit în oceanul de soare. Am aflat-o pe 
O cărăruie din marginea satului, ce şerpuia printre tufe de cicoare, trifoi 


-232- 


sălbatic şi păpădie. Purta o rochie Subțire ca aripa de flutur, 
cădeau valurile părului negru, cu umbre de aramă. 

Ochii îi scânteiau duioși şi vii, învăpăiați în cerul lor adânc de noapte 
de o bucurie nouă. Am simţit cum o nebunie sfântă mă poartă ca un va] 
spre această fâlfăire de înger. Şi înainte de a rosti măcar un singur cuvânt. 
am râs privindu-ne, un râs care se amesteca cu râsul soarelui, de lumină 
curată şi de sublim. “Uite, vin !*, i-am auzit în Sfârşit șoapta, care parcă 
vroia să spună: “De acum, unde ne vom ascunde?“ Din urmă, pe ulița 
satului alergau înspre noi trei fete, împreună cu fratele său. Și aşa a fost. De 
atunci vom fi mereu împreună, noi şi ceilalţi, oricât de mulți. Vom cânta, 
vom râde, vom sorbi bucurii de pe toate potecile luminii, dar iubirea noastră 
va rămâne pururea o singurătate. 


€, iar pe umeri îi 


8. Domnul Nicolae Betea. Dincolo, în iubire 


În vara aceea atât de bogată în frumuseți pentru mine, soseşte în Bărăgan 
un om pe care cu greu l-aş putea uita vreodată, domnul Nicolae Betea. Era 
originar din Făgăraş şi fusese condamnat în lotul Lucrețiu Pătrășcanu. Într-o 
după-amiază, pe când mă întorceam acasă, aflu în fața ușii, la umbră, un om 
între două vârste, palid la față, care aştepta aşezat pe valiza sa. De cum m-am 
apropiat, s-a ridicat cu mare greutate, sprijinit în baston şi mi-a întins mâna. 
După ce se prezentă foarte politicos, m-a pus în câteva cuvinte la curent cu 
rostul prezenţei sale aici. Venea de la spitalul Văcăreşti, unde fusese internat 
încă din timpul detenției, în legătură cu o hernie de disc. Ajunsese la mine 
dintr-o presupunere care s-a dovedit eronată. Cunoscuse în Făgăraş un 
învățător cu numele meu, şi cum acesta avea doi băieți, mă credea pe mine 
unul dintre aceştia. l-am spus că-i binevenit şi l-am asigurat că poate să 
rămână la mine, până când va reuşi să-şi pună la punct o locuință 
corespunzătoare. Cum nu aveam decâtun singur pat şi domnul Betea avea şi 
o infirmitate care se cerea menajată, m-am mutat temporar cu dormitorul la 
vecinii Paladian. Ziua, în schimb o petreceam mai mult acasă, întreținându- 
mă cu oaspetele meu — mai precis, eram întreținut de acesta. De când mă 
aflam aici citisem destul de puțin, în bună măsură cărți împrumutate de la 
domnul Adrian Marino, Bratu sau părintele catolic din sat, Pătraşcu. Două 
ore, două ore şi jumătate pe zi de lectură erau mult prea puțin, având în 
vedere timpul meu disponibil de aici. 

Bogăția informaţiei, pasiunea pentru carte ca şi predilecția pentru 
discuţie, lucruri atât de fericit îmbinate la acest om făceau dovadă că ceea 
ce se numeştevatât de lapidar “cultură““, este rodul unei strădanii şi a unei 


-233- 


FEPER IDR EI EEE a PRI 


| 


perseverenţe perpetue. Când nu discuta, domnul Betea citea.“Azi am aflat 
despre dumneata lucruri frumoase““ de la Doamna Eugenia Purcărea, îmi zise 
el într-o zi întorcându-se din sat.“De altfel, eu am înţeles de la început, aceste 
lucruri facile nu ţi se potrivesc“. A fost o dojană întru totul îndreptățită, 
căci“ aceste lucruri facile““țineau de cu totul altceva decât de adevărata mea 
structură sufletească. Oricum, avertismentul fusese dat Şi el avea să dea un 
nou impuls meditativului din mine. 

Era licențiat în drept şi filosofie, dar în 
pentru filosofie. 

Ştia să admire cu dezinvoltură calit 
ferm şi dezaprobarea defectelor. 

Intr-un timp îşi exprimă considerația pentru perseverența cu care 
frecventam biserica. Pentru el nu avea importanță faptul că eu merg într-un 
anume loc — fie el chiar Biserica — ci mai ales un“program interior“care n-ar 
fi altceva decât expresia unei anume ordini spirituale. 

Deşi “comunist'“, era admirator al lui lisus Hristos, cu rezerva că nici el 
nu a rezolvat problema omului, cu toată a sa lege a iubirii. 

Un subiect odată deschis, nu-l mai abandona 
francmasonerie mi-a vorbit două zile. 

Vorbea despre Nae Ionescu ca despre cel mai mare filosof român, fără 
însă a se converti la sistem.“ Cum, Blaga nu-i mai mare?“am întrebat cu mirat. 
“Nu, cu toate Trilogiile sale!““. “Îmi pare rău, n-am citit nimic din acest filosof“. 
“Nici n-ai de unde. Nu şi-a închegat nici un sistem. Doar cursurile ținute în 
fața studenților au fost tipărite. Acestea nu oglindesc însă întreaga valoare a 
filosofului. Pe Nae Ionescu trebuia să-l auzi vorbind“. 

Intâmplarea a făcut să dea peste un caiet cu câteva poezii compuse de 
mine. Am fost plăcut surprins să aflu că i-au plăcut“chiar dacă nu toate 
versurile sunt adevărată poezie“.“Dumneata eşti un om care va trebui să 
publici. Şi voi face totul ca să te ajut“. 

l-am mărturisit îndoiala mea în această privinţă. “Să zicem că materialul 
ar fi publicabil. Există în situaţia mea un handicap foarte serios, unui fost 
deținut politic îi e aproape imposibil să se apropie de o redacţie““.“Nici aşa să 
nu-ți faci griji“ îmi zise.“E suficient să dai o singură lovitură în viață. Pentru 
aceasta însă e nevoie să te pregăteşti toată viața“. 

Un enunţ care mai târziu avea să devină pentru mine o normă etică. 

Intr-o zi, o cunoscuse, tot din întâmplare pe Anişoara. Eram cum nu se 
poate mai curios să-i aflu părerea.“F emeile, când nu au nici o altă vocaţie mai 
presus, au iubirea. Dacă la 19 ani, câţi zici că are această fată, nu reuşeşte 
să-ți dea în forma sa pură nici atât, atunci eu n-o cred demnă de dumneata“. 


discuţie manifesta predilecție 


ăţile cuiva, dar îşi exprima la fel de 


până la epuizare. Despre 


-234- 


Crud, cât se poate de crud, mai ales pentru un visător incurabil, cum 


devenisem. Cu toate acestea, undeva, poate într-o fărâmă de egoism ferecat, 
în adâncul meu îl aprobam. 


Logodnica domnului Betea era o nemţoaică cu pielea creolă şi ochii 
albaştri. O cunoscuse în tim 


î pul şederii sale la spitalul din Văcăreşti, aceasta 
lucrând la acel spital. Intâmplarea a făcut ca acum, când venea în Lăteşti, în 
căutarea omului iubit, să întâlnească pe Anişoara pe stradă. Aceasta o 
conduse la casa mea. “Cunoaşteţi cumva pe doamna?“, mi-am întrebat 
oaspetele, în timp ce amândoi le urmăream pe cele două femei din curte. 
“Dacă o cunosc? O simt pretutindeni. Nimic nu-i mai frumos decât iubirea !* 
Era o nouă definiţie pe care o dădea acum iubirii şi poate singura adevărată. 

Trebuie să te achiți la sânge de orice datorie, chiar către cei mai apropiați. 

Coşbuc nu era poet, ci versificator. Bacovia era poet. 

In după-amiaza aceea fierbinte, am rămas cu Anişoara până la căderea 
amurgului, în grădina umbrită de meri a fermei. Tufele de coacăze, cu ochii 
lor sticloși şi roşii, ne-au văzut aruncând unul în altul cu flori sau privindu- 
ne, fără saţ minute în şir. O dată cu înserarea, am coborât pe mal să privim 
apa. Acum nu mai rămăsese în jur decât o beţie de unde. Ne-am prins 
mâinile cu înfrigurare, în timp ce buzele se căutau cu patimă. Departe, 
soarele căzuse pe jumătate sub linia orizontului, semănând cu o gură enormă, 


roşie ca purpura, care săruta lumea. În clipa aceea totul se scufundase. 
Eram numai noi aici. 


9. În baltă. Vecinii noştri 


Pe nesimţite, am început să mă retrag încet în matcă, ca o apă potolită. 
Prezenţa Anişoarei aici, dădea un nou imbold înclinațiilor mele spre 
interiorizare. În aparenţă, rămăseserăm la fel de ataşaţi de ceilalți, dar noi 
aveam acum o lume a noastră, al cărei hotar nu mai putea fi trecut de nimeni. 
Totul căpătase un alt contur şi o nouă semnificație, Intr-un răstimp destul de 
scurt, reuşiserăm să ne strângem o comoară de amintiri. ; i 

În bună parte vara se mistuise. Pe undeva, în străfundurile sufletului 
simțeam cum ne bântuie regretul după atâtea clipe frumoase care ne-au 
legat pentru totdeauna pe noi, dezmoşteniții acestui neam, care ani de-a 
rândul nu cunoscuserăm decât uitarea şi durerea. În pofida faptului că eram 
adunați aici din toate colțurile țării, eram legați în adâncul ființei de ceva ce 
ne era asemenea numai nouă. Ne simţeam copleșiți de vastitatea acestei 
naturi veşnic fremătătoare, asemenea propriului nostru suflet, bântuit de 
insomniile unor aleanuri neîmplinite. Dincolo, în partea celealaltă a 
văzduhului nostru, peste valuri tulburi şi repezi, exista un pământ minunat, 


-235- 


e, ca şi zborul păsărilor îesiirelă spre 
abs a cu câtva timp în urmă într-un grup 
înalta chemare a ape iza oi Aurică Păuna, domnul avocat Bratu, 
destul de restrâns, le trei fete. Acum plănuiserăm, în prag de toamnă, o nouă 
domnul zl cehi ă ceva mai numeroasă. Astfel, la grupul junilor vizitatori 
excursie, cu 0 ec E Adrian Marino cu logodnica, soția domnului Trifa cu o 
s-au eul avocat Şuţu, care se oferise să ne imortalizeze amintirile 
cumna i 
ă afiat. 
cu ere a a a fost fântâna din dreptul casei Burlea, de unde am 
pornit de dimineață spre pontonul din marginea satului Borduşani. Am 
traversat apa cu podul plutitor care face naveta pescarilor, tras de un remorcher. 
De partea cealaltă a acestei fâşii de pământ, lată de circa numai Şapte km, care 
se numeşte “balta““, se afla cherhanaua pescărească, prima noastră țintă. Drumul 
înmălurit de ierburi crude şi mirositoare, şerpuieşte domol, când prin păduri de 
plopi canadieni sau sălcii cu rămurişul de ceară bogat, când printre trestii sau 
poienițe cu flori, cutreierate de albine şi fluturi. Abia după ce ai străbătut 
această distanță lăsând în urmă şiruri de stupi nomazi, cai aproape sălbăticiți, 
nechezând cu coamele zbârlite în vânt, sau rupând-o la fugă peste câmpuri, te 
afli față în față cu chipul de mare vrajă al “bălții. 

Dinainte îţi stă acum o privelişte unică: o pădure nesfârşită de sălcii, din 
ramurile cărora țâşnesc în văzduh zeci şi zeci de păsări gureşe şi colorate, ce 
dorm cu trunchiurile pe jumătate în apă. E ca şi cum apa văzduhului s-ar prelungi 
sub rădăcinile lor, ca un alt cer, mai dens şi mai sălbatic. Pe maluri, dorm risipite 
din loc în loc colibe pescăreşti și hamacuri. De aici, cât vezi cu ochii, se deschide 
la vale, printre sălcii, o pârtie din ce în ce mai largă. La încă 7 km depărtare, se 
află, undeva în larg, cherhanaua plutitoare. 

Acum că se apropia toamna, sălciile îşi lepădaseră pe apă tot puful lor 
argintiu. Bărcile noastre despicau vioaie chipul crud şi pufos al apei, dându-ne 
etcaţia unei virginități cosmice. Acum nuferii galbeni ne asaltau, în colonii 

n ce în ce mai numeroase. 

Cu o singură lovitură de lopată poţi strivi o sută de petale dintr-o dată. 

Iată un temei al fericirii de aici: 

„ Săte laşi copleșit de galbenul zbătând al nuferilor. Să crezi, dincolo de 
bine şi de rău în loialitatea şerpilor. Să adormi, fără nici o certitudine, nici a 
pământului de sub tine, nici a cerului de deasupra ta. 

xi zi aa stu iele ape din ce în ce mai întinse, chemaţi tot mai 

spasmul nemuritor al apei ae lulu separă ea Vipătul Păsările, 

pestera aa | e a ae ătul nosta gic al ramurilor nesfârşite, arcuite 
, exprima senzualitatea acestei naturi barbare. 


= Sei 
unde reveria putea să zboare în vo 


-236- 


La 


Amurgul se cuibărea domol peste trupurile noastre istovite, întinse leneşe 
prin bărci. | E 

Făceam calea întoarsă, transferând totul într-un pururea vis, resemnați şi 
legănați de ape şi de cântec. 

La cherhana, felul de mâncare festiv, e crapul la proțap. Se putea obține 
cu destulă uşurinţă, în schimbul unei sticle de ţuică, sau a câtorva pachete de 
tutun. - 

Drumul înapoi venea acum ca o consolare, pentru neputința de a 
cuprinde în propriu-ți suflet vastitatea evenimentelor dimprejur. Grupați câte 
doi, trei la un loc, punctam acum cărarea la distanțe apreciabile unii de alții. 
Când am ajuns la bac, soarele asfințise. Umbrele dădeau întregului peisaj o 
frumuseţe stranie. Atunci visul nu se mai deosebea de senzualitate şi patima 
cea mai adâncă se poate prelungi într-un freamăt de frunză. 

De pe bac, Aurică Păuna aruncă în apă un pui de lişiță adus din baltă: 
“Du-te în raiul tău!“ 

De dincolo, de pe celălalt mal, luna venea înspre noi de la orizont, 
necuprinsă, copleșitoare. Sus, pe dunga malului, femeile înaintau cu pasul 
moale, lăsând peste ape umbre prelungi. 

Azi pe Bărăgan se munceşte de zor, se arde stuful de pe locuințele 
deportaților, se rad de pe fața pământului pereţii de chirpici. Pământul este 
desțelenit şi răsădit, cât vezi cu ochii, cu tufe de vie, nici o urmă, nici o 
mărturie să nu rămână despre ceea ce a însemnat stigmate şi crug ale unor 
vremuri de grea cumpănă. 

Cazne şi trudă zadarnică, amintirea, prin partea locului, a locuitorilor 
satului dispărut, va continua încă mult timp să domine în sufletele oamenilor. 
Şi chiar dacă nimeni nu va supravieţui acestui veac vid, care vrea să ne 
sugrume sub uitare până şi propriile amintiri, va veni în urma noastră 
implacabilul chip al adevărului. Istoria, acel zeu monstruos care scoate lumea 
de sub obroc la lumină. Atunci când se va face dreptate, în cele mai triste 
morminte va fi bucurie. 

ă Oamenii din comunele vecine veneau adesea în contact cu noi. Aproape 
întotdeauna aveam plăcuta surpriză de a descoperi la aceştia Simpatia pe care 
o nutreau pentru noi, lăteştenii. 

Imi aduc aminte de doi țărani din Făcăieni care poposiseră într-o seară 
pe malul Borcei să-şi spele fețele de praful adunat într-o zi întreagă, de pe 
coclaurile fermei. Dând din întâmplare peste mine acolo, am înjghebat o 
discuţie de circumstanță, cum fac oamenii în astfel de ocazii. A fost de 
ajuns să le rostesc un singur cuvânt, Lăteşti, pentru ca dintr-o dată inimile 
lor ferecate, cu sute de lacăte, să se deschidă. Astfel, m-am pomenit asaltat 


-237- 


fel de poveşti, care de care mai triste. Amărăciuni nesfârşite care nu 
cu fel de fel de p e za 
i încă în gă a bietei lor inimi. a - si 
mai încăpeau în ge os şi atât de amăgitoare aşteptări, aceşti oameni, în acel 
î pir E speli în venirea americanilor. Visul lor rămăsese pământul 
— 1958—-m. Miz 
sis ales libertatea de altă dată, din nostalgica lor tinereţe. ai Ă 
ŞI e despărțire, m-au îmbrățişat pe rând, sărutându-mă pe amândoi obrajii 
imi Şi zis fratet scenă greu de văzut în astfel de împrejurări. Apoi, până 
ŞI MIl- > zi = 
i âinile înspre mine. 
departe şi-au fluturat mâinile îi | > : 
| Altădată, un gospodar din Burduşani Cale ne-a servit cu câteva kg de 
peşte gratis, mi-a mărturisit că oameni “deştepţi ca în Lăteşti n-a mai întâlnit, 
3 . a i = . 4 
“Ştiu şi eu de câte pătimiri ați avut dumneavoastră parte, d-apoi azi cine 
poate să-şi caşte gura, să spună adevărul? 


10. O, despărțirile ! ... 


De câtva timp, domnul Betea se mutase din casa mea, undeva, mai 
aproape de centrul satului. L-am condus până la noua locuinţă, și l-am ajutat 
să se instaleze. La despărțire, a fost bucuros să mă anunţe: “Eu am foarte 
puțini prieteni. Pe dumneata doresc să te număr printre aceştia. În casa mea 
eşti binevenit oricând“. A fost o destăinurire care m-a emoționat. Îşi propusese 
pentru toamna și iarna care ne stăteau în față, stabilirea unui program de lecţii 
de filosofie. Avea acum deja întocmită o listă cu cărțile pe care, în limita 
posibilităților, urma să le citesc. Nu lipseau de pe această listă şi nume de 
filosofi români: P. P. Negulescu “Destinul omenirii“; Blaga “Trilogiile“; M. 
Eliade; C.R. Motru, Nae Ionescu “Istoria filosofiei moderne“, închinată 
profesorului I. Petrovici etc. 

Plecarea mea prematură din Lăteşti avea să mă despartă de un om a 
cărui dispariție fără urmă am regretat-o întotdeauna. 

lată-mă din nou singur. Casa mea, fără confortul Şi spaţiul altora — doar 


două camere şi o bucătărie — mi se părea acum prea largă, liniştea din jur 
dându-mi senzația unui mare gol. 


Spaţiul viran din jurul casei — 
prin care acum, în unele nopți ploi 
ŞI mai mult sentiemntul pustietăţii. 

Fel de fel de amintiri și de £ 
colinda. Îmi imaginam p 
întins pe pat, chiar în loc 


circa | ha — ca şi câmpia întinsă din faţă, 
oase, vântul vâjâia nepotolit, îmi sporeau 


şi de gânduri, care de care mai urâte au prinsamă 
e bietul sinucigaș — a cărui casă o moştenisem — 
ul în care stăteam eu. Vedeam, plutoanele de ostaşi 


-238- 


cu armele întinse spre mine, care astă-vară au scormonit tot câmpul din față 
şi casele din apropiere, pretextând că urmăresc un evadat din închisorea 
Vlădeni. Apoi, dintr-o dată, mă simţeam "fericit în această singurătate. 
“De ce să te temi, atâta vreme cât poţi sta cocoţat în vârful patului, cu o 
carte în mână, sau, de pildă, poți ieşi la câmp singur, fără paznic, fără nici o 
escortă?“ pier iapa 

De ce îmi devenise această libertate — atât de râvnită altă dată — 
insuficientă? : 

La ce mi-ar folosi, Doamne, chiar dacă întreaga lume ai pune-o la 
dispoziția mea şi eu nu aş fi în stare să iubesc îndeajuns o ființă, măcar una 
singură ? 3 

Îmi era sete acum de surâsul, de şoapta, de pasul ei, de tot ce o făcea pe 
ea unică în lume. 

Când stropi mărunți și frunzele de salcâmi scânteiau în raza ferestrei, 
aşteptam să-mi bată în geam un deget dilatat de ploaie şi ea să străbată apoi, 
proaspătă şi aburindă, adâncul odăii. Atunci numele ei îmi suna în gând ca o 
elegie. 

Tresăream. De pildă, această pală de vânt, sau acest tropot îndepărtat e 
poate pasul ei. 

Ideea că trebuie să fiu împreună cu Anişoara devenise irezistibilă. Abia 
în clipa când mi-am imaginat ““doi“ în loc de unul, am început să devin îngrijorat. 
“Ce vom lucra? Cu ce vom trăi?“ 

O, Doamne, aşadar nu-i posibilă fericirea sigură a visului până la capăt. 

Existau aici, în sat, mai multe familii care trăiau din banii câştigaţi în 
câteva luni de vară, când lucrau ca sezonieri. N-am putea face şi noi la fel? 
“De ce îţi faci atâtea griji“, mi-a zis ea, visătoare, “oricât de puţin nouă ne va 
ajunge“. 

„“Şicopiii * “Cândva vom pleca de aici. Şi atunci...“ Anişoara ştia să 
viseze atât de frumos! 

Câtva timp, 


lucrasem în gara E eteşti la descărcat vagoane de cărămidă şi 
material de con 


le construcție. Nu mult după aceea am lucrat ca zilier la ferma 
Bordușani, într-o echipă de plantat stâlpi la rețeaua electrică. Acum, înspre 


toamnă, mă angajasem din nou, la o lucrare de sezon, deschisă în cadrul 
fermei de la Făcăieni. 


De altfel, o bună parte din locuitorii satului nos 
gropi pentru pomi. 

Se zvonise că se câştigă bine și că vom avea de lucru până înspre iarnă. 
Aşa se va încheia cariera mea de zilier în Bărăgan, săpând groapă după 
groapă, în întrecere cu alții, în goană după câştig, până la urmă “necâştigat“, 


tru lucrau acum la săpat 


-239- 


căci arestarea ce avea să survină Di ip mult timp, mă va lipsi de drepturile 
i e urma muncii prestate. : i 

siseți * Si pe măsura ZE entialului meu fizic aceste eforturi prelungite. 

Aveam să-mi dau seama de acest lucru de la bun început. zi 

Îmi prescriseseră ei, doctorii, tratamente pentru inimă, ficat, are 
bună parte efectuate; îmi recomandaseră ei regim echilibrat de ste aa 
să lipsească solicitările fizice şi ea a pelin mine toate a 
î eră să nu mai poată avea o valoare practică. îsi 
ga issa destul steel aproape nouă luni, trebuia, în sfârşit, să devin 
independent şi în acest domeniu. Am înțeles că oricât ar fi trebuit să mă 
menajez, mi se impunea o altă formulă de viaţă. Astfel m-am văzut obligat să 
Stau de vorbă cu fosta mea colegă de liceu, Silvia Leoveanu, care actualmente 
deținea un post de ingineră, chiar aici, la ferma Burdușani. I-am explicat 
situaţia critică în care mă aflam, condiționată în bună măsură de sănătatea 
mea precară. “Te rog să mă crezi“ mi-a spus ea, “nu pot face nimic pentru tine, 
pentru nici unul din voi. Dar absolut nimic!“ a 

Era un răspuns la care, într-un fel, mă aşteptasem. Dar, vorba românului, 
încercarea nu costă bani. Am venit, am văzut şi m-am întors precum venisem. 

În ceea ce ne privea pe noi, totul era în suspensie. 

În ultimul timp, când ofițerii de securitate ne vizitau tot mai des şi pe ici, 
pe colo, era întrebat câte unul de soția vreunui deportat când se rezolvă 
problema lucrului pentru noi, aceştia răspundeau la unison: “O să le dăm noi 
de lucru, în curând. Incă puţină răbdare“. 

Această stare de instabilitate devenise pentru unii insuportabilă. Unii, 
asemenea domnului Ionescu Toma, cel cu care mă eliberasem din Aiud, îşi 
luau lumea în cap. Discutând odată cu dumnealui, mi-a spus că în zarea vieții 
nu mai întrezărea de acum nici un liman. Soţia îl părăsise cu mulți ani în urmă, 
iar unicu-i copil, o fetiță, fusese înfiată de fratele său. Avea şi ea un tată ? 
Fireşte, pe“unchiul“. Acum, copil inteligent, nu se putea nicicum ataşa de 
tatăl său. 

Il vedeam adesea prin sat, privind copii de-o seamă cu fetița lui, cu ochii 
pierduţi. Într-o bună zi a dispărut din Lătești fără urmă. Toată lumea era de 
acord că fugise și fusese prins. 

„ Peste puţin timp, au plecat şi cele două fete ale domnului Trifa, Iulia Şi 
Cristina. Le-am vizitat împreună cu Anişoara, în acea dimineață mohorâtă 
de început de toamnă. Salcâmii din marginea curții, martorii atâtor surâsuri 
şi frumuseți, se zbăteau acum buimăciţi de vânt. Am pornit de-a lungul, pe 
ulița satului, cu un alai de frunze spulberate în urma noastră. Mergeam aşa, 


ținându-ne de mâini, cu tot pustiul acesta dimprejur, ne simțeam totuşi 
fericiți, eram împreună. 


-240- 


E e E 


“Nu ştiu“, i-am zis pentru a curma o tăcere care devenise incomodă, „ce 
caută de un timp încoace civilii ăştia suspecți prin sat”. “Mereu te gândeşti la 
rău“, căută ea să mă liniștească. 

Cu câteva zile în urmă, invadase într-adevăr satul, un grup numeros 
de civili, care cutreierau străzile Lăteştiului, identificând locuinţe şi făcând 
schiţe. 

Întors acasă, vecina Beji mă anunță că un domn în civil s-a interesat de 
mine. Era vădit că prezenţa noastră aici se îndrepta spre un deznodământ. Și 
totuşi, mă încăpățânam să nu cred în nimic rău. 

Eram acum prea legat de acest colț de lume, pentru a-l putea părăsi 
măcar cu gândul. Incepuse o nouă perioadă, cea mai dramatică din viața mea 
de deportat. Rămăseseră acum departe zilele acelea incomparabile, când în 
gara Feteşti, aşteptam trenul care o aducea de undeva, din inima țării, pe 
mama. Pierdută printre lume, aşa mititică cum era, abia o regăseam, şi abia 
după ce vocea ei izbucnea sfâşietor din celălalt capăt al garniturii: “Hai la 
mama, dragul mamii!“ Atâmându-ne apoi pe umeri desagii grei ca plumbul, 
porneam alături spre căruţa lui Suditu. 

A fost minunat că părinții mei s-au gândit să-i aducă aici, în Bărăgan, şi 
pe cei doi nepoței, Costică şi Olguţa. 

Altădată, a fost multă larmă şi lumină în casa aceasta, acum atât de 
posomorâtă. Când încep ploile, ploile acelea nesfârşite şi dese de toamnă, 
pământul se transformă într-o mare de aluat negru, în care te cufunzi până la 
genunchi. Atunci deplasările devin greoaie, aproape imposibile. Oamenii ies 
la treburile lor echipați cu cizme de cauciuc cu tureacul cât mai înalt. 

Omul obişnuit cu tot confortul unui oraş modern, ar găsi că acest ținut, 
unde te afli din plin expus tuturor intemperiilor vremii, este un groaznic loc de 
tortură şi supliciu.. 

= Pentru noi, însă, aruncați aici din acea încleştare pe viață şi pe moarte, 
Bărăganul a insemnat o renaştere. Grija noastră acum, în prag de iarnă, era să 
ne procurăm cocenii de porumb şi paiele necesare, cu care să întreținem o 
iarnă întreagă căldura din sobele noastre, oarbe. 

Mulţi dintre noi îşi îndreptau speranțele spre lotul pe care îl aveam în 
folosință dimprejurul casei. În ceea ce mă privea, nu m-am ales cu NIMIC, în 
urma unei munci de o vară întreagă. Câmpul a rămas acolo neatins, cu ştiuleții 
de porumb dați în copt. ă 

Scurt timp după întoarcerea la Bucureşti, nepoata domnului Trifa, 
Rodica, ne trimise o scrisoare scurtă şi patetică: “Mi-e dor de Borcea cu 
ăi săi grațioşi. Detest Herăstrăul, cu burtă-verzii ăştia!” Nebună fată! 

gretul ei era, aşadar, general. Vara trecuse peste noi cu mireasma unor 
frumuseți pe care poate nu le vom mai regăsi niciodată, 


-241]- 


| 

în ceea ce mă privea, aveam acum un gaj. Mărturia acestor clipe sublime, 
i ice era aicl. : A 
a Ea zile în care Anişoara a dato fugă în Călimăneștiul ei, mi s-au 
părut fără sfârşit. “Să nu mai pleci niciodată! am rugat-o dramatic la 
întoarcere. Într-o zi, m-am dus la Făcăieni, să revăd un bătrânel la care 
tineam mult. Pe ulița satului îmi ieşi înainte, din întâmplare, Aneta, fata 
croitorului. Se întorsese de la Constanţa şi se afla de atunci singură. Părea 
resemnată şi tristă. Mă invită să o vizitez acasă. N-am acceptat invitația, lucru 
ce a durut-o. La întoarcere, m-a urmărit tot timpul chipul trist al bătrânului 

care se arătase foarte îngrijorat de soarta noastră. 

În ultima seară petrecută la Lăteşti, coboram cu Anişoara pe cărarea 
dinspre fermă. Nu ploua, darcerul era încărcat cu nori grei. Discutam, sărind 
de la una la alta, amintiri, profeţii... Un timp mi-a vorbit despre mănăstirea 
Curtea de Argeş şi despre splendidul său sat, Călimăneşti. “Ştii că astă-vară 
era să mă înec în Borcea?“ a zis ea, pe un ton mai mult de glumă. “A fost 
atunci când m-ai găsit întinsă pe nisip, alături de Iulia şi Cristina, lângă 
scheletul acela de cal“. “Şi eu, care credeam că aici ai fost numai fericită... .« 
“Am fost, cu toate acestea!“ 2 

: Am aşteptat apoi peste două ceasuri, înghesuiți într-o sală de film, care 
aduca, mai uri E magazie decât a local, sosirea caravanei cinematografice 
aceasta“. Afară. cina a ză aa Fe E iza UA AA 
satul e înconjurat de armată şi că orice ine di Sa ae CE Ge 
se poate de limpede, acum, totul. Treb al rea ceia : locali Era cil 

mpede, acum,  Lrebuia însă să-mi ascund gândurile negre 

pentru a nu stârni lacrimi, poate fără rost. La urma urmelor, se întătaniă 
orice, dar de ce tocmai cu mi i chi > 50 putea ntirop 
5 a A ocmai cu mine ? Şi chiar dacă ar fi fost vorba de o rearestare 
aşa cum de fapt a şi fost, eu vedeam atunci tot satul urcat Şi trambalat Că 


dubele. La o nouă discrimi Ş 
Z riminare — făcută pentru a câ 9 — : 
extremă dreaptă, nu mă gândeam. DETA, 6008, Oră lia PETIIEU. dă 


Aşa m-am despărțit atunci i 
Fa y ț ci de Anişoara, fără cuvi i AI 200) 
nici de adio. A fosto despărțire sim i fără cuțite, nică ie pn Dăisată 


ge arie plă ca pentru numai î 
azi să visezi fiumos despre iubire p umai o noapte în care te 
n urma mea v i e > : 
îmbibate de amintirea mea pn aă aici» la Lăteşti, să adune relicve, lucruri 
pentru întâia oară şi Vor a PioA pate Atunci, cele două femei se vor întâlni 
fără saț. “O să-l aştept Plânge într-o casă pustie, din Bărăgan, singure, 
Bătrâna dati » mamă. Până la sfârşit o să-l aştept!“ i 
i care. şti : 
apr « Ş A Ş a tot a. ări bi 
pie Cine ştie când se va Ep Sti bn ci tArilor, use EFăDU SA 
1Şoarel va scrie atunci cea mai fru IS tul meu? Neconsolată, mâna 
moasă epistolă de iubire pe care a fost 


în stare să mi-o, scrie peste ani. “Când revii acasă, s-o cauţi pe Anişoara ta. Ea 
va fi la fel, ca atunci, la Lăteşti“. Apoi, nevăzută, împături peticul de hârtie şi 
îl strecură într-un buzunar al paltonului. 

Abia peste şase ani el avea să ajungă în mâinile mele, cu toată prospețimea 
visului de atunci. A 

Era trecut de miezul nopții. Nu lipisem geană de geană, asaltat de gânduri 
care de care mai negre. Întâi au duduit câteva motoare îndepărtate. Câtva 
timp după asta, am desluşit zgomot de paşi care se apropiau. Din colțul 
ferestrei, o lanternă se proiectă pe perete. Au urmat câteva lovituri violente 
în geam. Furii tainelor erau aici, veniseră. Apoi făşia de lumină, împreună cu 
trei guri de pistol mi-au urmărit deplasarea din pat, până la ușă. 

“Mâinile sus“, se auzi un glas disperat la căderea zăvorului, în timp ce 
țeava unui pistol mi se propti în piept, în dreptul inimii. “O, Doamne, cum e 
posibil totuşi aşa ceva, când eşti complet nevinovat? ” mă încăpățânam eu 
în cuget, să nu accept realitatea crudă.“Unde l-ai ascuns pe ăla care a fost 
azi la tine?“ Eram sătul de asemenea formule ipocrite. Intr-o clipă mi-am 
închipuit întregul trist itinerar ce avea să urmeze. Era incredibil. Să se repete 
oare totul? 

Au desfăcut în faţa mea un plic alb pe care, citindu-l, au făcut ochii mari, 
ca şi cum atunci ar fi aflat pentru prima oară soarta ce mi se pecetluise cu atâta 
vreme înainte. Doamne, ce joc ipocrit şi macabru! 

A urmat o percheziție ca în“vremuri bune“, cu urlete şi înjurături. 

Cărţile aşezate teanc pe ziare, pe jos, au fost împinse cu piciorul şi 
hainele, pipăite şi răspipăite pe toate părțile. Aveam asupra mea două cărți, 
pe care în nici un chip n-aş fi vrut să pună ei mâna.“Imitația lui 
Cristos“şi“Mama“ părintelui lon Suciu, cărți împrumutate de la părintele 
bisericii catolice din sat, Pătraşcu. Le ascunsesem în soba de la bucătărie, în 
răstimpul deplasării mele de la pat, la uşă. 

Odată sfârşită percheziţia, am răsuflat oarecum uşurat. Dar despre soarta 
acestor cărți, nu am mai aflat nimic niciodată. Să le fi descoperit cel care 
venise să-mi ia locul? Să şi le fi revendicat părintele Pătraşcu? 

După încheierea acestor formalităţi, cei doi ofițeri de securitate, şefii 
echipei de arestare, au părăsit casa, lăsându-mă sub paza unui 
sublocotenent de miliție şi a unui soldat din trupele MAI. Primul părea 
foarte mahmur, parcă supărat că fusese deranjat la ora aceea din noapte, 
pentru o treabă atât de ingrată. Soldatul însă, avea chef de vorbă şi de 
glume.“Cum, domnule, stai singur, fără femeie, într-o casă ca asta ? Să fi 
fost eu în locul dumitale...“ 


-243- 


Am pândit momentul când celălalt ieşise afară, ca să-l trag de limbă pe 
soldat: “De ce mă arestează, domnule ?*,,Dumneata trebuie să ştii“, îmi 


răspunse soldatul.“Dar nu te arestează numai pe dumneata. Aproape întreg 
d 


satul“. 3 : 
Când celălalt reveni, soldatul îmi trase cu ochiul şi schimbă vorba: 


"Puteţi să vă culcaţi'“, zise el zâmbind. “Dumneata în locul meu te-ai culca? 
“Raci ce vrei, dar e un ordin să stai sub pătură dezbrăcat“. 

Am aşteptat până aproape de datul zorilor — întoarcerea ofițerilor cu 
noile capturi. Abia acum m-au anunțat solemn:“În numele legii eşti arestat | 
M-am echipat în grabă cu ce aveam mai gros, întocmind în acelaşi timp un 
pachet cu de-ale gurii. Așa, cu bocceluța sub braţ, am aşteptat sosirea 
vecinului meu, Sergiu Paladian, care fusese chemat să-mi ia în primire lucrurile 
ramasc. 

Ofițerii, extrem de grijulii — o grijă principală — pentru poporul de care 
dispuneau, îi cerură subinginerului scuze pentru deranj, dar“ vedeți, 
dumneavoastră, datoria se cere împlinită“. A, nu, nu făcea nimic, domnul 
Paladian înțelegea cât se poate de bine acest lucru. Chiar“dacă suntem acum 
în campania de recoltare, sunt bucuros să vă pot fi de folos“. Am rămas 
stupefiat, de schimbarea aceasta de ton. 
egal =: Piece te ci O mână ca unui vecin:“La revedere, domnule 
di etate Ia a etpiteg mâna la locul ei şi în clipa aceea 
ego e i re An spate mare cât unzid, care Avea să se 
ui carei an aia sat, se Suie scena părând mulțumiți. lată, 

imul hotar, ultima verigă care mă 


3 
după cum el era de nerecunoscut. 


În fața casei m âmii | 
ţ ele, sub salcâmii cu frunzișul pe iai 
atâtor frumuseți de o vară întrea, i Ad li 


gă, aşteptam acum, încre iți i 

tă. AL : meniţi de amenințarea 

i ep Sti no, aceste vite de dresaj, porunca de pornire: Înainte 
| a = . . . : = 

îi pie oa e guta sui sau şase foşti deținuți politici — printre care 

E ani op Grigore — toţi cu locuințe prin această parte de 


De aici, pe parcursul dru eta 
s-a tot arie pe ei ii Până îi Centrul satului, efectivul grupului 
altul, circa şase camioa AIE sal ŞI miliție aşteptau, înşirate unul după 
1, acoperite cu prelate impermeabile. Din toate 


-244- 


părţile satului se îndreptau înspre noi grupuri, grupuri de securiști, cu noi şi 
noi capturi. 

“Am fost expeditivi, tovarășe!“, zâmbi un ofițer de securitate celuilalt, 
mulțumit de faptul de a fi fost printre primii care au luat startul acestui concurs 
sinistru. 

Peste* sat, în acei zori, plutea un văzduh greoi, încărcat de țipete 
sfâşietoare. Atmosfera era aceea de după o mare luptă, când se făcea bilanţul 
pierderilor şi se pun la adăpost ultimele capturi. 

Lăteştiului, acestui sat răsărit aici, în inima pustiului şi a urâtului, expresie 
a unei perioade atât de dramatice din existența acestui neam, i-a fost dat să 
trăiască aceste clipe de groază şi tragedie umană poate fără precedent în 
istoria sa. 

După ce am fost împachetaţi în camioane, s-a făcut apelul şi santinelele 
au urcat cu armele încărcate la posturi. 

Motoarele au prins în sfârşit să duduie. Departe, la vale, peste Borcea, 
urca încet, în văzduh un val de ceață crudă. Apoi, ca nişte perdele de fier 
trase înspre lume, au căzut şi gurile prelatelor. 


CAPITOLUL 8 


COLONIA 
DE MUNCĂ“CULMEA“ 


1. Introducere în noul infern 


La Vadu Oii, bacurile aşteptau trase la mal. Maşinile au oprit una după 
alta, iar soldaţii au sărit din ascunzătorile lor, cu armele întinse. Gurile 
prelatelor s-au dat la o parte și peste îmbâcseala de transpiraţie şi gaze de 
motor, fâşii crude de lumină au pătruns înăuntru. Eram slobozi să coborâm 
câte doi, câte trei din maşină şi să ne facem necesitățile, care pe unde 
puteam. Peste tot, primprejur se prefira din văzduh un soare blajin de 
septembrie. La câțiva paşi de mine opri scârțâind în mijlocul drumului, o 
căruță trasă de doi boi. 

“Strugurei, strugurei dulci !“ne îmbia de zor un țăran bărbos rezemat de 
loitriţa carului. Amintiri fugare au prins a mă cutreiera prin suflet, uitând 
pentru o clipă anturajul meu mizerabil de viaţă. 
zze Revedeam după-amiaza aceea caldă, când un lipovean bărbos mă 
întâmpină într-o vie pe malul Dunării, cu câţiva chiorchini chihlimbarii. 
Ochii îmi priveau îngânduraţi spre butucul de vie de alături, unde două 


vrăbii se scăldau în țărână. Acelaşi sunet de valuri îmi asalta auzul şi atunci 


z a Imprejur, totul era la fel. Cât de simplu ar fi fost să fiu din nou 
encit ! 


: M-am scotocit în grabă prin buzunare şi, scoțând câțiva lei i-am strigat 
căruțaşului: “Dă-mi te rog o jumătate“. 


e pa da malțiztui aflat pe undeva prin apropiere, se repezi spre 

re pupa ai a 2 trezeşti tu aici ? Apoi, către căruțaş: “Intinde-o, 

RA - că poa E Căţărat dintr-un salt cu mâinile pe marginea 

Da d pai Ă - că: Mama Voastră de bandiți, v-aţi molipsit de civilie, ai? 

Za i SA a V-aţi ras ! "Am urcat la locul meu din fundul 

încăpățânaLe „2 deva, în străfundul ființei mele, refuzam cu 
e această alternativă, de existență care mi se oferea. 


-246- 


“V-aţi molipsit de civilie !“ Atâta cinism era greu de imaginat. Care-i 
omul care să nu urască măcar o clipă pe tiranul care vrea să-i zdrobească şi 
ultima fărâmă de frumuseţe din el? Există ceva mai sfânt decât acest refuz de 
a-ți lepăda ultima garanţie a umanităţii din tine? 

Bacurile încărcate cu maşini au fost trase spre celălalt mal. Peste câmpiile 
dobrogene, pârjolite de soarele verii, maşinile au prins a alerga nebuneşte. 
Gazele de la motor, adunate cu nemiluita, tangajul necontenit al maşinii, ca şi 
înghesuiala, au făcut călătoria aproape insuportabilă. Cineva din apropiere 
vomită la picioarele mele. În colțul din dreapta al maşinii, studentul Suciu 
Silviu căzu pradă unei crize de nervi. “Apă, murim!“ au murmurat în cor mai 
multe glasuri. 

“Nici o mişcare, că v-am ras!“ ne somă santinela. Vomă, crize nervoase, 
amețeli, delir. Totul luase aspect de infern. După câteva încercări de vomă, 
acum reuşisem şi eu. 

Câteva clipe mai târziu nu se mai auzea decât un strigăt de disperare: Ne 
omorâţi, ne omorâţi!“ 

Santinelele şi-au zăngănit armele. După încă circa o jumătate de oră de 
chinuri insuportabile, convoiul de maşini se afla oprit pe o şosea întinsă ca 
masa şi străjuită de şiruri de pomi. Marginile prelatelor au fost date la o parte 
şi din nou soldaţii au sărit din maşini. Peste câteva clipe, unul din soldați 
apăru cu un miliţian:“Cine a vociferat aici?“ “Domnule major“, îi 
explicăm,“sunt insuportabile condiţiile în care călătorim“.“lţi arăt eu 
insuportabil, instigatorule, numai să ajungem la destinaţie !“* 

Din spatele camionului vecin se auzi o voce de femeie revoltată:“Ce-i 
degradarea asta, domnule ? Nici să-mi fac necesitățile nu pot!“ 

Popasul a luat sfârşit şi maşinile au prins din nou a alerga în cea mai mare 
viteză. Când s-a ordonat coborârea, ne aflam chiar în apropierea punctului 
de control de la poarta coloniei, Noua Culme. 

O coloană apreciabilă de oameni, cu sacii în cârcă, aliniată pe cinci, 
aştepta acum, în poziție de drepți, trecerea în revistă a noilor stăpâni şi 
numărătoarea inaugurală. 

Puzderie de uniforme albastre roiau împrejurul nostru. 

Un ofițer chipeş înainta pe alături solemn, cu pas egal, ţintindu-ne 
chipurile pe rând cu priviri întunecate. “Şi zi, nu v-a plăcut libertatea ?*, se 
răsuci el jovial în fața coloanei.““Nouă nu ne-a plăcut ?* se miră o voce. 

“Gura !“ ţipă şeful agasat.“Aici vă e locul, bandiţilor!“ 

O primire ca la carte. Vlăguiţi, abia ținându-ne pe picioare, am păşit 
rânduri, rânduri, pe poarta coloniei Culmea. 

In perioada lucrărilor la Canal, Noua Culme fusese destinată dreptului 
comun. După câteva schimbări de profil, acum se părea că şi-a găsit adevărata 


-247- 


vocaţie, lagăr pentru administrativi. Când noi am sosit aici, majoritatea 
barăcilor erau pline cu deținuți. De luni de zile, Aiudul şi alte închisori îşi 
expediau expirații aici. Peste aceştia veneam acum noi, adunați din toate 
satele de deportaţi de pe Bărăgan. 

În seara aceleiași zile ni s-au făcut formalităţile de încarcerare. Miliţieni 
de toate vârstele şi gradele veneau să ne vadă și să ne adreseze măcar o 
înjurătură. 

„_ Toţierau convinşi că noi, în perioada domiciliului forțat am comis cine 
ştie ce lucruri grave: “Paştele mamii voastre de recidivişti, iar ne-aţi dat de 
lucru!“ Că le-am dat de lucru? Dar ce s-ar fi făcut fără noi? Unde altundeva 
pe pământul acesta se mai poate câştiga o pâine la fel de uşor ca aici? Doar în 
schimbul câtorva înjurături şi al unor expresii din arsenalul luptei de clasă 
învățate papagaliceşte? 

„Ni s-au adus apoi la cuno 
primisem “deocamdată“ 


ştință pedepsele. Ca majoritatea D-O-iştilor, 
de efecte şi echipați în 


trei ani, Tot în viteză, am fost apoi conduşi la 
zeghe. Toate hainele civile ne-au fost ridica 


trepidant, de infern. Ne aflam acum echipați cu nişte mizerii de haine 
cu miros dospit de magazie, pe care nu- 


Unora, pantalonii abia le acopereau ge 

peste glezne. Cum era firesc, oamenii au 

că te afli, mă! “ţipă plutonierul.“ 
Un ofiţer cu mişcări Li 

ă ţ ări de clovn,care t i ă 

oieri OVI, ocmai intrase, se interesă 

Drepți!“ urlă el. Orice fo 


magazia 
te. Ritm 
peticite, 


2. loanițiu. Reabilitarea prin muncă şi ... bătaie 


ți fost arestați?“, îşi începu el discursul. 


Voi şi v-a lăsat liberi 
i n Iberi. Vo 
șI de treabă. V-aţi apucat să vă organizat 


“Să vă spun 
i, însă, n-aţi 
1, să comiteți 
-248- 


acte ostile regimului, să vă continuaţi activităţile voastre banditeşti. De aici 
nu mai iese nimeni, decât cel care dovedeşte că s-a reabilitat. Aici, reabilitarea 
se face prin muncă şi disciplină ... etc. 

Era limpede. Toate strădaniile cadrelor aveau un singur țel, acela de a 
ne convinge, prin tot ce le stătea în putință — cum ? se va vedea pe parcurs 
— că noi am fost arestați pentru că într-adevăr eram vinovați . zi 

După ce se comisese primul abuz, acela al trimiterii în domiciliu 
forțat — lucru neprevăzut în sentința judecătorească, în loc de libertatea 
cuvenită, las la o parte alaiul de abuzuri comise cu ocazia tratamentului 
aplicat în detenţie, după ce se comisese al doilea abuz prin ridicarea noastră 
de pe Bărăgan cu japca, după ce se comisese al treilea abuz prin încarcerarea 
noastră fără vreo sentință judecătorească, doreau acum să ne convingă 
să-i aplaudăm pentru ispravă. Acest abuz comis asupra conştiinţei le punea 
vârf la toate: să consimți la nedreptățile care se comit împotriva ta. 

Încercaseră reeducarea de la Piteşti, încercaseră reeducarea de la 

Aiud - fără să mai punem la socoteală că întregul sistem detenționar era 
conceput în jurul ideii de “reeducare'“— şi tot nu erau mulțumiți. De ce să nu 
încerce acum ultima lovitură, începută aici, la Culmea, şi prelungită în Deltă, 
la Grind şi Periprava ?“Extrema dreaptă “trebuia definitiv distrusă. lată singura 
rațiune pentru care am fost ridicați din Bărăgan şi aduşi aici. În acest sens, 
Culmea e poate al treilea mare sistem de“'reeducare'““care s-a încercat asupra 
deținuților din România. Munca la care vom avea dreptul, aici va fi muncă de 
exterminare, combinată cu un regim de teroare şi bătăi cum eu, personal, nu 
mai cunoscusem în toată cealaltă perioadă de detenție. 

O dată cu anunțarea pedepselor, grefierul mai avu şi cinismul să ne facă 
cunoscut faptul că, deşi am fost arestați la 28 septembrie 1958, Ministerul a 
găsit de cuviință să ne considere timpul de executare a pedepsei începând de 
la 12 septembrie 1958, dată când au fost emise mandatele de arestare. Or, se 
ştie că administrativul nu avea limită. 

Nu mult după instalarea noastră aici, au intrat în funcțiune politrucii. 
Nimeni nu a scăpat de anchetele acestora, unii fiind chemaţi de câte două, 
trei ori şi chiar mai des. Câteva săptămâni, activitatea acestora a fost cât se 
poate de febrilă. Intrebarea tipică era “dacă ştii de ce ai fost arestat“, după 
care venea cealaltă întrebare cu tâlc: “Ştii în ce condiţii poți fi pus în 
libertate?“ 

Roadele adevărate ale acestei anchete aveau să se vadă la numai câteva 
zile după arestarea noastră. În ultimul timp, în colonie se zvonise că a sosit 
la fața locului o comisie de la Minister, în vederea trierii şi eliberării 
noastre. Şi, într-adevăr, comisia venise şi triase. În numai câteva zile de la 
sosirea acesteia au şi fost puşi în libertate circa 12 informatori. Totul, de 


-249- 


data aceasta a rămas la libera alegere a deţinuţilor. Cine a dorit, a plecat nu 
în Bărăgan, ci direct acasă. Asta zic şi eu lovitură ! Aşa a fost atunci, o simplă 
declarație dată m-ar fi scutit şi pe mine de alți aproape şase ani de mizerii. Cu 
acest lot avea să părăsească Culmea atunci şi prietenul meu de la Lăteşti, 
Sandu Moraru, despre care domnul Betea spunea că nu-i plac ochii 
lui“alunecoşi“, care niciodată nu privesc omul drept în față. El motiva atunci 
această plecare prin acceptarea publicării unui pretins manuscris de roman, 
pe care Securitatea i l-ar restitui pentru refacere. Şi aceasta cu atât mai mult, 
cu cât acțiunea s-ar fi petrecut prin Germania, unde acesta stătuse câțiva ani, 
în calitate de ofițer. 

Dar eliberarea celor 12 nu avea să rămână, pentru culmeni, nimic mai 
mult decât o lecție, prima lecţie pe care au ținut să ne-o dea; şi un avertisment. 


3. Mircea Kreţulescu. Iarna la Culmea 


Aşa-zisa carantină a foştilor D.O.-işti a durat câteva săptămâni. Pe 
parcurs, încet-încet, am început să fim scoşi la câte o corvoadă. 

„_ Astfel am luat legătura cu o serie de cunoştinţe vechi, venite aici de la 

Aiud. Intr-o zi, l-am cunoscut pe studentul Titi Moroianu, amicul meu de 


morse de la Aiud. Era pipernicit, negricios, cu ochii acoperiţi de nişte ochelari 
cu rama enormă. De loc cum mi-l închipuiam. Această întâlnire nu a avut însă 
darul de a adânci o prietenie înce 


e a ad pută cu atâta zel. Fiecare rămăsesem parcă 
decepționați de cunoştinţă. = 


za Scurt timp după aceea, îl întâlnesc şi pe Nuţiu Leonte, căruia am putut 
să-i furişez câteva ştiri proaspete de afară. A fost surprins să afle acum despre 
noua mea dragoste, Anișoara.“Dar Olguţa?*“ “N-a fost să fie!“, i-am răspuns 


LLi A, = = e 
eu consolat.“De data aceasta cred însă că voi fi aşteptat:“. “Eşti un fenomen 
pe onoarea mea!“, m-a bătut el pe umăr. 


O perioadă, întreaga noastră cam, 
morcovilor. O bună ocazie de a ne ast 
ce mai acut să-şi facă apariţia. 

Dar cu timpul, Consumul de morcovi exa 
ângă crampe intestinale igestii 


corpului pielea se pigme 


eră a lucrat la însilozarea cartofilor şia 
Ampăra foamea, care începuse din ce în 


E ea REIES SE ea ca, ag ERDR a 2 a III e 


Mâncam ce ne pica în mână, cartofi cruzi, praz, gogonele acre. Diareea 
începuse să facă ravagii. d E 

În prag de iarnă a avut loc o verificare medicală generală pentru 
recrutarea de noi întăriri la cariera de piatră. Foarte mulți dintre noi au luat 
acum frigul şi ploile în piept, în schimbul unui supliment de hrană. Deocamdată, 
reuşisem să-mi păstrez poziția, oarecum mai confortabilă, de la început. 

Primele semne ale iernii au început să-şi facă apariția. Lapoviţă, ninsoare 
şi vânt, aproape nesfârşite. În dormitoarele noastre, cu toți pereții în bătaia 
vântului aspru de Dobrogea și pardosite cu cărămidă, se făcea frig, un frig 
care începuse să ne pătrundă până la oase. E 

Mai târziu, când iarna se cuibărise de-a binelea, au început să ne aducă 
rația de cocs pentru foc, care se făcea numai, seara. Deşi barăcile aveau 
spălătorii, eram ferecați în dormitoare, obligați să ne facem necesitățile în 
tinetele pitite după ușă. Începuse acum o supraveghere strictă de către milițieni 
prin gaura vizetei, în vederea recrutării de noi şi noi candidaţi la izolare. 
Izolările funcționau acum din plin, ca în timpurile de glorie ale Aiudului. 

Pe lângă toate celelalte, timorarea în masă crea o atmosferă 
insuportabilă. Mulţi intelectuali făceau acum eforturi disperate, să îndulcească 
această stare de lucruri ruinătoare, prin diferite discuții sau chiar conferințe. 
În această privinţă, efortul domnului Victor Medrea era apreciabil. Nu-i mai 
puţin adevărat însă că acest om era o adevărată enciclopedie. Turnat de unul 
sau altul din cameră, a fost adesea trambalat pe la politruc şi şicanat pentru 
faptul de a“interpreta reacționar cărți de literatură“. Cu toate că i se 
interziseseră orice fel de discuții în cameră, dumnealui a continuat, lucru ce l- 
a făcut să ia de câteva ori drumul izolărilor. 

Un om care în acest sens ar fi putut face mai mult în acele clipe de grea 
cumpănă, era domnul 1.V. Georgescu, fost profesor de teologie, după 1944 
expediat în Rusia, unde a zăcut în închisoare ani întregi. Dintr-o prudență 
exagerată, acesta însă nu scotea o vorbă toată ziua, mulțumindu-se să discute 
doar banalităţi, din când în când. 

Avocatul Decebal Codreanu era, dimpotrivă, un om avid de auditoriu, 
pe care uneori căuta să-l convingă prin maniere destul de grosolane, lucru 
care nu-i aducea mari succese. Acesta era poate un motiv în plus de a-l ataca 
pe domnul Medrea, ori de câte ori i se oferea prilejul. 

Motive pentru izolare se găseau la orice oră din zi şi din noapte. Dintr- 
un astfel de motiv, fără nici o bază cât de cât reală, aveam să ajung acum, în 
prag de iarnă, zeci de zile la izolare. 

Intr-o dimineaţă, am fost scoşi toți din dormitorul nostru la curăţatul 
cartofilor, în spălător. După isprăvirea lucrului, la inspecția făcută în 


-251- 


urma noastră, majorul Costache descoperi într-un € olpaL înc iale Pauli 
rtofi. “Desigur, bandiții i-au ascuns cu intenția să-l fure ŞI să-l halească“, 
Ca 0 , | pe cercetări: cine şi cum a pus acolo 


Ei - D ă se porni 
i-a zis majorul. estul că s rni p! i ic Sao! 
Srtofii? După mai multe investigaţii nereușite, se apucă să reconstituie 


poziția fiecărui deţinut în spălător. Şi cum eu, împreună ali i am 
avut locurile în imediata apropiere a corpurilor delicte, a trebuit să plătim 
oalele sparte. Mai exista o portiță de scăpare: “Spuneţi-mi pe banditul care 
a pus cartofii acolo!“ Şi cum toată lumea a tăcut, am fost buni de izolare. A 
fost una dintre cele mai cumplite pedepse de acest fel pe care le-am suportat. 
Camera de izolare, pe lângă faptul că avea ciment umed pe jos, era igrasioasă 
în cel mai înalt grad şi avea două ochiuri de geam lipsă. Noi eram echipați 
doar cu zeghea şi cămaşa. Ziua şi noaptea ne plimbam, să nu înghețăm. 
Când oboseala ne dobora, ne propteam spate în spate, doi câte doi, moțăind 
în picioare, sau uneori noaptea, întinși pe drevele de jos. 

Întotdeauna pentru “recidivişti“ puşcăria devine o boală, o boală cu 
premeditare. Factorul psihologic, de anticipare a evenimentului, îşi spune 
într-o mare măsură cuvântul. Este ceea ce făcea ca tensiunea noastră să 
sporească în mod considerabil. 

Studentul în medicină, Mircea Kreţulescu, extrem de dotat intelectual 
şi fire sensibilă, suferise la reeducarea din Piteşti un şoc, peste care nu i-a 
fost posibil să mai treacă. Poposise la Lăteşti cu un psihic destul de 
zdruncinat. Condiţiile de acolo, de relativă libertate, i-au adus o ameliorare 
considerabilă a stării sănătăţii sale. Astfel că în scurt timp şi-a înjghebat un 
cabinet medical, unde dădea asistenţă de specialitate deportaților, 
întotdeauna numai gratuită. 

„ Incepuse din nou să iubească muzica și lectura, lucru ce a făcut să-şi 
înjghebe o frumoasă bibliotecă şi o colecţie de discuri. Oricum, la Lăteşti a 
fost un om despre care s-a vorbit cât se poate de frumos. Şocul rearestării a 
însemnat pentru el prăbuşirea. 

3 Il vedeam acum zăcând zile de-a rândul în colțul său cu privirea în 
pământ. Într-o bună zi, când nimeni din cameră nu i-a luat seama, a sărit prin 
ochiul geamului de sus, în curte. Operaţie extrem de dificilă, având în vedere 
css ia Be Sa ue dar pe care — aşa cum aveam să vedem la 
îndesat ea Sl ui de către Ioaniţiu — Mircea a executat-o cu 

esăvârşit. 


O dată aj i : : : z 
tă ajuns afară, se repezi cu capul, ca un bolid, în zidul barăcii 


vecine ă ă ori i Ori i 

Se au de două ori, de trei ori. Apoi, cu capul şiroind de sânge 

aa a erzisă. Aici, la comanda ostaşului de pază, ridică mâinile. 
ț u găsit de milițieni, la baterea alarmei. A urmat apoi, în 


-252- 


E N 


camera noastră, un şir de anchete, şicane, bătăi. “Cine l-a instigat pe bandit 
să evadeze?“ Dovezile erau clare, că studentul voise să se sinucidă, nu să 
evadeze. Degeaba, diagnosticul a fost pus: “tentativă de evadare“. Aceasta, 
în ciuda faptului că acest om avea un diagnostic de boală mintală, stabilit 
de medici. Pentru loaniţiu, totul a constituit un pretext nu pentru trimiterea 
lui în spital, ci pentru “internarea“ într-o izolare. După ce i s-au nituit 
lanţuri la picioare, după ce a fost dezbrăcat la cămaşă şi zeghe, a fost azvârlit 
în mormântul său, unde a zăcut o iarnă întreagă. Când l-au transportat la 
infirmerie, pe jumătate ţeapăn, avea picioarele numai răni cangrenate din 
pricina verigilor de fier. 

Ce i s-a întâmplat apoi, n-am mai putut afla. 

În plină iarnă s-a dezlănțuit o campanie pentru a ne determina să apucăm 
drumul carierei. La argumentul nostru că suntem “inapți“, ofițerii ne 
răspundeau cinici: “Cu tratamentul pe care vi-l aplicăm, o să vă însănătoşim 
noi“. În afara unor corvezi ocazionale, ca de pildă descărcatul butoaielor cu 
gogonele sau căratul cărbunilor şi alimentelor din depozit, nu eram scoşi 
din cameră nicăieri. Într-o astfel de stare tensională, în miezul acelei ierni a 
dat peste noi gripa asiatică. Am făcut parte din primul lot de bolnavi care 
au fost izolaţi într-o baracă mărginaşă a coloniei. Aici măcar puteam tuși şi 
expectora în voie. Clipă de clipă, efectivul ni s-a mărit, astfel că în câteva 
zile baraca devenise neîncăpătoare. Zile în şir, hârdaiele cu mâncare şi tăvile 
cu calupuri de mămăligă veneau şi plecau neatinse. Cu toate mizeriile de 
aici, aveam totuşi un mare avantaj: gardienii nu depăşeau gardul de sârmă 
ghimpată, nici să-i tai. Primele trei zile am ţinut-o numai în 40 de grade. 
Pentru flegma expectorată — kilograme întregi — ni s-au trimis bucăți de 
cârpe murdare şi petice de hârtie. In câteva săptămâni, întreaga colonie 
zăcea bolnavă de gripă. Cei în agonie erau cărați cu tărgile la infirmerie. 
Chiar din primele zile de la declanşarea epidemiei, țin minte că a murit în 
infirmerie un fost general destul de în vârstă. 


4. La vie. Călăul Costea 


În primăvară, am fost din nou supuşi unei comisii medicale, mult mai 
drastice decât precedenta. Comisia era alcătuită din trei membri: comandantul, 
felcerul şi doctorul civil, toți extrem de expeditivi. 

loanițiu propunea pentru fiecare ins în parte diagnosticul şi medicul 
civil aproba. Declarat apt de muncă, a doua zi am şi luat drumul spre dealurile 
Nazarcei, unde se aflau tarlalele cu vie. Cât vedeai cu ochii, aceste pante 
domoale erau acoperite cu tufe aliniate de vie şi livezi de pomi fructiferi. 


-253- 


floare împlântată pe marginea drumului ne 
devărat al primăverii aşteptate. 

dat dealurile. 

de desenau până departe, pe 


La început, ici-colo, i 

â i, chipula 

revestea, cu surâsul ei, chipui 
y Apoi o euforie de culori şi raze au inun 
Lizierele de salcâmi cu dungi Verzi ŞI Cru 


i i trice. 
âmpuri, fel de fel de figuri geometricf £ i NE 
Totul era menit parcă să-ți nască o nouă poftă de viață. 


Şi totuşi, ura mea pentru urâtul îndurat nu era încă pe măsura acestei 
iubiri în numele unei primăveri care mă asalta cu veșnica sa promisiune de 
frumusețe. Când ura mea va fi fără margini față de tot ce se cuvine să fie urât, 
atunci şi iubirea mea va fi fără margini, adevărata iubire față de tot ce se 
cuvine să fie iubit. Atunci mă voi simți om deplin. = 

Ritmul accelerat al muncii pe care abia o începusem nu mă incomoda 
prea mult, având în fața ochilor, ca o compensare, minunatele privelişti. 
Dimpotrivă, cât era ziua de mare, legam în ritmul sapei gând după gând, 
imagine după imagine. Câte versuri am mai putut risipi pe acele dealuri ale 
Nazarcei, Dumnezeu ştie. Doar“Nufărul alb“, un poem kilometric, îmi mai 
stăruie şi azi în minte, cu unele scene pline de candoare şi prospeţime. 

La acest început de relativă relaxare şi frumuseţe, a apărut pe 
firmamentul vieţii noastre Costea. Pe acest sergent major, veşnic fluturând 
un surâs ostentativ pe buze, îl urmăream adesea prin colonie alergând încoace 
şi încolo, îmbrâncind pe unul sau pe altul, fără să pot bănui atunci ce forţe 
ale iadului poate el întruchipa. Aici, adevărata sa vocaţie se dezvălui dintr- 
odată pe deplin. Învestit de Ioaniţiu cu conducerea întregului punct de lucru 
de la vie, îi stătea în față un câmp imens de activitate. Era înalt, deşirat ca o 
girafă, iar sub fruntea sa de viezure, izvorau doi ochi de reptilă îndârjită. L-am 
urmărit în ziua aceea fatală, de foarte departe, cum alerga înnebunit spre 
tarlaua noastră. Întâi a smuls cel mai vânjos arac din apropiere. Astfel înarmat, 
s-a repezit bezmetic, în salturi înainte. 

i Intâi s-a auzit un trosnet ca de vreascuri uscate, apoi un geamăt sfâşietor. 
Victima, incredibil, era un bătrânel care abia îşi ducea zilele, un fost avocat de 
nu ştiu de pe unde. E] se afla atunci în coada brigăzii. Acesta era criteriul de 
alegere, la început, al lui Costea. 

“De ceai rămas la coadă, banditule?* Odată corpul prăbuşit la pământ, 
Costea incepu să joace cu cizmele pe fluierele picioarelor condamnatului. 
e Ea ie La Ochii tuturor au încremenit într-un spasm de groază 
n pub e de infern te lasă întotdeauna perplex, tocmai pentru că 

propria ta neputinţă. Aici, în văzul tuturor, un om era 


victima bestiali ă ji Şi i i | i 


-254- 


lată o mare suferință a existenței noastre omeneşti. Cum e posibil atunci 
să etichetezi, să-ți numeşti teorii morale, să aperi idei şi teorii umanitare, să 
promovezi o credință religioasă, când tu nu eşti în stare să întinzi măcar un 
deget, chiar şi simbolic, celui mistuit de colții fiarei apocaliptice ? Nu, omului 
nu i-a fost dată această fericire. 

Şi totuşi ... în ciuda scepticismului tuturor, a fost cu putință. A fost cu 
putință ca acel ocean de durere şi urât să cuprindă şi acea picătură de adevărată 
lumină şi frumuseţe. 

Un om slăbănog, altfel retras şi sfios ca un prunc, se îndreptă cu paşi 
înceți, dar siguri spre locul masacrului. Acel trup, unic atunci în ochii tuturor, 
supt de ani de suferință şi privaţiuni, părea acum cel mai frumos din lume, un 
Făt-Frumos, cu ochii aprinşi de chemarea adevărului. 

Un murmur răzbătu atunci prin văzduh:“Nu te duce, te omoară !“ 

EI însă părea că nu aude şi nu vede decât chipul dorului său, chemarea 
sa lăuntrică. 

Domnul Nicolae Baștea, originar din Viştea, de la Făgăraş, acest om cu 
o parte mâncată de distrofia îndurată în celulele Aiudului se opri la doi paşi, 
în fața majorului. Cu focul crunt al privirii sale îl prinse ca într-un 
cleşte:““Opreşte-te, domnule !*, se auzi o voce aproape sugrumată. Toţi aveam 
răsuflarea întretăiată. Il va ataca Costea ? O, de acum, întâmplă-se orice, un 
om va fi salvat de la moarte. E oare ceva mai frumos pe pământ ? 

Niciodată nimic nu va întrece acest mare risc, riscul de a înfrunta forțele 
iadului dezlănțuite. 

O clipă majorul rămase descumpănit. De la această ezitare i-a venit 
înfrângerea. Parul, care câteva momente rămăsese încremenit în văzduh, se 
aplecă încet spre pământ, ca în cele din urmă majorul să-şi încline capul: 
“Cum îndrăzneşti? Te mănânc, banditule!““ “Incercaţi!“, zise deținutul. Avea 
faţa descompusă, aspră ca piatra.“Te omor!“, se îndârji Costea. “Dacă vă 
atingeți de mine, vă rup beregata cu dinții!“ “Tu? milițianul era uluit. “Mă 
fascistule, paştile...“* Şeful de escortă venise la fața locului. “Impuşcă-l, 
sergent!“ strigă poruncitor Costea. ““Treaba mea e să-i păzesc“, îl înfruntă 
acesta. 

Şi totuşi, călăului i-a lipsit curajul să-l lovească pe bravul om. Se mulțumi 
să scoată din buzunar un carnet, în care să-i noteze numele. Un nume care ar 
face oricărui om cinste să-l rostească:*“Nicolae Baştea, deținut politic în epoca 
de teroare stalinistă”. 

Seara, la întoarcerea în colonie, a fost reținut la poartă. Dată fiind 
gravitatea faptului, loaniţiu a venit în persoană la fața locului, să ancheteze 
cazul. Decizia comandantului a fost ca deţinutul să iasă în continuare la 
vie, desigur, sedus de gândul că totuşi Costea îi va veni de hac. Decizie 


-255- 


Pa ra 


Ala At domnul major Costea e şef la vie, 
nerespectată de deținut: iii SER: Si Nicolae Baştea a ajuns iii zo fa 
Sua a e sa o lună Adesea, Costea a încercat să-l atace şi aici, 

etrecu aer ebotat) Ante Sal a - : 
ră pe pereți. Încercări pici dai az niste căci urletul deţinutului, care 
învăluia colonia, îl făcea să se NE A de neluat în seamă, avea o TENE pe 
La Lăteşti, omul acesta, altie! ată E ae EROI i 
care a respectat-o cu stricteţe: Acest. corp-țiebuie;ceprins NUMA Gil 
venit“. Şi aşa a şi fost. În acest naufragiu al morții, poate n £ gura avut 
dreptate. Şi dacă aproape toată lumea de acolo ştia aces prctei etic! 
valabil în atari împrejurări, câți aveau tăria și curajul să-l şi aplice? ia 

Dar se vede că acest major Costea avea în sânge germenele bestialității. 
Acest incident a trecut peste el ca un nor de praf, s-a scuturat şi a pornit mai 
departe. În scurt timp ajunsese la o performanță pe care nu ştiu ce alt major 
aflat atunci acolo ar fi putut-o atinge. Bătea zilnic aproape 12 ore încontinuu. 
Bineînţeles, perioadă punctată de mici întreruperi, necesară deplasării, de 
lao brigadă la alta. Preferințele lui erau bătrânii, intelectualii şi foştii demnitari. 
Pentru depistarea victimelor, îşi însuşise un procedeu folosit de soldaţii 
sovietici, după câte am auzit: mâinile. Dacă aveai mâinile ca lopețile, în plus 
murdare şi crăpate, nu aveai prea mult de ce te teme de Costea. Desigur, 
pentru un om lucid, acest capriciu al majorului îi aducea o dovadă în plus 
de iresponsabilitate şi cinism. Ce are a face însă asta ? 

Principalul era ca el să-şi potolească o sete ancestrală şi să răspândească 
groaza în suflete. 

Într-o zi, îmi ordonă să întind mâinile la control.“Ce-a fost tată-to?* 
“Tăran“, “ Pe cine vrei tu să duci? Nu vezi ce mâini de domnişoară ai, bă, 
banditule!“ Am rămas uimit când l-am privit, câteva clipe mai târziu, 
îndepărtându-se. 

Exemplul lui Costea fu urmat la scurt timp şi de alți milițieni. Nimeni însă 
nu i-a putut atinge nici pe departe performanța. Astfel, via cu soarele şi 
frumusețile ei inegalabile, devenise iadul pe pământ. Un singur țipăt: “Vine 
Costea!“ era suficient să scoată lumea din minți. Ritmul muncii devenise 
drăcesc, fiecare ferindu-se să rămână în coadă“. Dacă era firesc ca cineva să 
fie totuşi în coadă, nimănui nu i se părea firesc să fie el acela. 

În ceea ce mă priveşte, via a constituit, chiar dacă pe alt plan decât 
pentru mulți alții, un moment de cumpănă. 

__ Era în brigada noastră un aviator, Midofski, pe care îl cunoscusem la 
Lăteşti. Chiar de la început l-am văzut avântându-se la muncă nebunește, 
Buta în scurt timp vârful de atac al brigăzii. Îi trebuia însă un partener 
ŞI cum €u aveam o dexteritate deosebită la prăşit, mă puteam cu uşur ință 


-256- 


ine în urma lui. Astfel, am devenit fără să iau seama i 7 , 
pete în acest fel, îi făcea jocul lui Costea. Lucrurile Aa e Ai Midofski, 
de timp, până când, într-o bună zi, domnul inginer Vâslan mi se lea da ucală 
ton dojenitor: “Dumneata erai în urma lui Midofski?* Da“Clătină di E 
«Să nu mai faci aşa ceva!“ PAD; 

Că Midofski nu mai era omul pe care îl cunoscusem la Lăteşti s-a dovedi 
ceva mai târziu, la Periprava, când acesta plecă acasă cu un nou grup de E da It 

Infernul de aici s-a prelungit pe tot parcursul verii. Unul după altul 
oamenii erau aduşi pe braţe la infirmerie. Izolările erau arhipline cu i ca 
de la vie. 

În perioada aceea avea să moară domnul farmacist Luzi, cel care la 
Capul Midia a supraviețuit mâncând şerpi, broaşte şi chiar frumosul câine al 
comandantului. 

Zilnic, zeci de oameni cereau raportul comandantului sau al politrucului 
care parcă dispăruseră cu desăvârşire. Parcă nimeni nu ştia nimic din ceea ce 
se întâmpla la vie. 

Aceasta a fost singura perioadă în care “cariera“, cu munca sa ucigătoare 
era râvnită de toată lumea. Dar în afara celor care luau drumul infirmeriei şi al 
carcerelor, cine mai putea scăpa de cleştele lui Costea? 

Poate multe vor fi uitate din acea perioadă de grele încercări pentru noi 
dar numele lui Costea nu poate şi nu trebuie să fie uitat. El va figura 
indiscutabil alături de cel al altor călăi, din acele vremuri de tristă amintire. 


5. La cules de caise. Marea teroare : 


Minunatele livezi de caişi de pe dealurile Nazarcei au dat în pârg. 

Aproape tot efectivul viei a fost mutat la recoltatul acestui aur vegetal. 
Bătrânii şi oamenii mai suferinzi erau folosiți la sortatul caiselor. Toată 
ip în colonie, trebuia să facă ceva. Cum eram, ne-am repezit fără nici un 
ae aupra acestor fructe binecuvântate. Un timp, simțindu-ne 
tei Fi pisi ? ost minunat. Excesele n-au întârziat să apară. Se făceau 
În zisa S concursuri, de ce cantitate de caise poate consuma fiecare. 
CăRuiie ezi a performanțele. Au fost oameni care au ajuns să 
40-si acBla e -l. de caise. Cel puțin mie, care nu depăşisem cifra de 
Gsporeăi ac mari eforturi, mi se părea extrem de mult. Macedoneanul 
Cilaai i, întotdeauna deținuse recordul în această materie, veni 
u 0 inovaţie. Carnea caisei conținea prea multă apă, care te 


balonează, sâ : 
Honează, sâmburele se găsise că-i mai î iuri Şi i 
rănilor [:ă ă-i mai bogat în uleiuri şi alte substanțe 


-257- 


za 


DEP PE 


Astfel se sacrificau sute şi mii de caise. Pe de altă parte, nici nu ocupau 


atâta loc în stomac. e 
Cert este că această lăco 
început, ni s-au dilatat intestine 


î ine indigestii, diaree. 
urmat în ordine indigestii, diaree. dela | 
În dormitoare, aerul devenise insuportabil, acru, îmbibat de miros de 


ouă clocite şi excremente. Toată lumea căuta locurile de sub paturi pe cărămidă, 
Pe tot parcursul perioadei caiselor, dormitoarele au fost adevărate etuve, din 
care ieşeam în fiecare dimineață împleticindu-ne pe picioare. | 
Mult timp încă după reluarea lucrului la vie, urmările acestor abuzuri 


gastronomice aveau să persiste. = 
ite soiuri văratice de struguri se copseseră, cum erau 


Acum, Că anumi € S 
perla de Chaba, tentația devenise din ce în ce mai mare. O tentaţie care 


implica mari riscuri. Milițienii, cu mic cu mare, erau pretutindeni la pândă. 

Un simplu ciorchine te putea costa o bătaie zdravănă, sau chiar şapte, 
zece zile de izolare. 

Adesea, în astfel de situații, soldaţii deveneau complicii deținuților, 
anunțându-i printr-un mijloc oarecare de apariția“caraliului“. Multe, de altfel, 
au fost ocaziile aici, la Culmea, când soldaţii se solidarizau mai degrabă cu 
deţinuţii, decât cu milițienii. Acesta a fost într-un fel marele nostru noroc. 
Fenomen unic întâlnit în închisoare, acest lucru trebuie spus şi subliniat ca o 
excepție. Şi mai ales nu trebuie uitat omul care a stat în spatele acestui act de 
curaj, comandantul gărzii, dacă nu mă înşel, locotenentul Dumitrescu. 

În preajma lui 23 August, întreaga colonie a intrat în alertă. Mai întâi am 
fost ferecați în barăci, apoi alaiul de alarme și percheziţii s-au ținut lanţ câteva 
zile. A urmat o şedinţă fulger, de prelucrare a cadrelor, cu care ocazie tot ce 
purta epoleți şi chipiu a fost înarmat cu un baston de cauciuc. În sfârşit, la 
Culmea “se decreta“ un nou “regulament al deținutului“ , trâmbițat în gura 
mare de către milițieni, prin dormitoare. “S-a admis bătaia ca pedeapsă 
disciplinară a deţinutului“. Acum pentru a-ți aplica câteva bastoane la fundul 
gol, nu era nevoie nici de raport, nici de aprobare de sus. 

La un singur semn cu degetul, te îndreptai spre uşă, unde erai aşteptat 
de doi, trei milițieni care te cărau în spălător. Aici, în timp ce unul sau doi te 
țineau, celălalt te lovea peste fese de câte ori credea el de cuviință. În timpul 
acestei operații, uşile, atât a spălătorului, cât şi a camerei, erau lăsate de 
obicei crăpate, cu scopul de a se auzi pocnetul vânei de cauciuc pe pielea 
goală, cât și gemetele victimei. Pretext pentru bătaie se putea afla din orice. 
Dacă te-ai uitat nu știu cum la milițian, dacă ai surâs, dacă ai avut o ţinută 

neregulamentară“ când a vorbit un cadru, dacă, dacă, dacă... 


mie avea să ne coste foare scump pe unii. La 
Je de nu mai încăpeau în pantaloni. Apoi au 


-258- 


Noul regulament, “tip loaniţiu interzicea nu numai întinsul 
tot parcursul programului de zi, de la deşteptare la stingere, dar EA i 
atului, ca și al pereților, fie chiar şi numai cu un deget. Discuţiile Cu voc i 
erau interzise ŞI întotdeauna o discuţie într-un cerc restrâns î is 
«conspiraţie'“, deci motiv de bătaie. Ea 
Omul noului regulament era pur şi simplu un par înfipt în miilocul 
dormitorului. Dar nici acest “par“ nu avea vreo garanție că nu va era = 
vâna de cauciuc. Eram cu Marcel Cazacu şi profesorul Iliescu. i a 
După stingere, supravegherea rămânea la fel de drastică. Erai tras ] 
răspundere pentru orice deplasare Ia tineta de murdărie sau la hârdăul di 
apă. Adesea o simplă zvârcolire în pat putea constitui un bun pretext de 
bătăi. Ei bine, cu toate acestea, cadrele păreau nemulțumite. “Pe vremea lui 
Antonescu, îți aplicau douăzeci şi cinci la fund, ca bună ziua“, ziceau aceştia. 
Acum nu mai auzeai vorbindu-se decât de regulament, cea mai arbitrară 
noțiune din câte au existat vreodată. Din acea neagră perioadă, era absolut 
obligatoriu a se reţine numele majorului Costache, care, cu mici excepții, îl 
reedita pe Costea de la vie. i 
Când au început să ne scoată la baie, mizeriile aveau să sporească şi 
mai mult. 
Întreg efectivul camerei, fără absolut nici o excepție, era scos în curte. 
De aici până la baie, drumul se străbătea, numai în cel mai vioi pas alergător. 
Dezbrăcarea se făcea numai la comandă, ca şi intrarea sub duşuri, a căror apă 
era ori fierbinte, ori rece, niciodată potrivită. 
4 Dar ce a fost până acum, a fost floare la ureche. Abia când se ordona 
îmbrăcarea începea dezastrul. Cine nu reuşea să să se echipeze în timpul 
optim, ieşea întotdeauna doar cu albiturile pe el sau cu haina pe care reuşea 
aia iape el. Uneori ieşeai şi în pielea goală. Miliţienii stăteau la ușă pregătiți, 
pa parte Sualia a cadrului ușii. Cizmele şi pumnii curgeau gârlă. Manejul 
ae i: el o mare tortură. Era obligatoriu, pentru că de aici, cine ştie, 
ai drept la izolare. 
pac etice lăsate de acele vâne de cauciuc n-au dispărut din camnea 
1mp, Ca şi amintirea acelor clipe de groază. 
ARE gae e i ne punem întrebarea, şi atunci ca şi azi, de ce, după atâția ani 
ciuci i 3) i a Aiud, s-au mai reeditat asemenea sisteme, cuatât mai abitir, 
sentință judecăi aplicate asupra unor oameni care nu aveau nici măcar 0 
ț ătorească ? 


lui că fost acesta un ordin primit de sus, de la minister, sau o simplă toană 
a lui loanițiu? 


-259- 


DE aa ao na a 


E greu de crezut că acesta şi-ar fi asumat o asemenea răspundere. Dar 
oricare ar fi fost sorgintele acestei inițiative sinistre, fapta în sine rămâne, 


ceea ce, pentru noi, era poate singurul lucru important. 


6. Cariera de piatră. Plecarea de la Culmea 


“ suntem scoși la o nouă vizită medicală. Toate 


În plină teroare “Toaniţiu 
ariera de piatră, al cărui efectiv trebuia 


privirile se îndreptau acum spre c 


sporit. 
Deşi tentaţia porției suplimentare de mâncare era mare, munca ruinătoare 
lucru de temut. Vânturaţi prin această așa-zisă 


de acolo rămânea totuşi un 

comisie medicală, trei sferturi din efectivul coloniei avea să ia drumul carierei. 
După ce am fost dezbrăcat la pielea goală şi loanițiu cu mâna lui mă 

pipăi la coaste, la grumaz, la o simplă clătinare de cap, doctorul civil dădu 


verdictul “bun“. Dar nu numai atât, când dau să plec, gata echipat, simt o 
mână puternică care mă prinde de braţ: “Eşti tânăr, eşti sănătos, numai bun 
de ajutor de brigadier. Să vezi ce om scot eu din tine!“ Şi loaniţiu îi făcu semn 
brigadierului Balaban să se apropie: “Îl vezi? De azi înainte e ajutorul tău“. 
“Am înțeles, să trăiţi! “, zise brigadierul şef al carierei, supus. 

Lucrurile luaseră o întorsătură gravă. Intotdeauna m-am străduit să evit 
pe cât mi-a stat în putință orice compromis, adică orice faptă care ar aduce 
altora suferinţe. Acum eram făcut dintr-o dată lacheul unui om care dăduse 
vieții lui o singură noimă: Ce să facă pentru a plăcea comandantului? Ştiam, 
pe de altă parte, că odată intrat în colimatorul lui loaniţiu, cu greu se mai 


putea scăpa. 
După mai multă chibzuială am găsit cu cale că soluţia cea mai bună era 


să nu forțez lucrurile. Am acceptat să ies la carieră, ca toți ceilalți, dar odată 
ajuns pe şantier, am cerut brigadierului să fiu repartizat într-o echipă. 
Balaban, acest om vânjos, cu fața tuciurie, toți ziceau că-i ţigan, foarte 
brutal în apucături, mă bătu pe umăr surâzând: “Dacă vrei dumneata...“ 
Această cedare era de fapt în profitul lui, nu mai avea — probabil aşa gândea 
— concurent la post. Astfel am ajuns în echipă cu domnul Coviţă, avocat din 
București, destul de înaintat în vârstă. 
Cariera se afla la o depărtare destul de apreciabilă de colonie. După ce 
traversam o porțiune bună de pajişte şi urcam o pantă râpoasă de deal, 
mergeam cale de aproape o oră prin văioage domoale, când printre tarlale 
de porumbiști, când printre mirişti. Cariera semăna cu 0 grotă enormă, 
deschisă înspre lacul Ghiol. Era o lucrare începută o dată cu Canalul și lăsată 


-260- 


baltă, tot cu încetarea acestuia. Piatra, în blocuri uneori uriașe : 
din râpa din dreapta dealului. De aici, blocurile erau rosto E , Se extrăgea 
lângă linia de decovil. Aici erau fărâmițate cu baroasele în îi olite Ia vale, până 
care apoi erau încărcate în vagoneți. Pentru toate aceste căți de arocament, 
nevoie decât de trei lucruri: baros, rangă şi putere de a Operații nu aveai 
Cu coechipierul meu, om de altfel destul de ramolit d Z 
mare voință de a-şi realiza “norma“ — unii vorbeau că ar fi iz poe 
destul de repede la conflict. turnător — am ajuns 
“Domnule Coviţă“, i-am zis, “vrei să ne rămână oasele pe aici9 
destul de timpuriu, şi la el neputința avea să-și spună Zu? se sa 
Trecuseră doar câteva săptămâni de când mă aflam la ati Dope 
deja mă simțeam extenuat. Stările acestea de abrutizare întotd aa 
dădeau senzația că totul în mine se reduce la un simplu automat ian 
Marşuri forțate peste câmpuri, lovituri date din fundul rânzei ice 
somn de vită răpusă, totul se succeda fără sfârșit. el a 
Ochii uitaseră cu desăvârşire să privească cu interes o floare răsărită 
marginea drumului sau un asfințit roşu ca sângele de dincolo ei ii E 
îngălbenite. Tentau acum mai mult ştiuleții copți de porumb, sau gi 
ele i soarelui, pe jumătate ciugulite de păsări. Acum totul di aE aber 
ptam să se scurgă zilele şi o dată cu ele vlaga picurată în fi ură 
de baros. Cât mai repede. Într-o bună zi, a a a ată in ilecare lovitură 
ase : it să fiu adus la colonie 
a e A get a fizică aproape întotdeauna atrage după sine şi 
săvârşeai o crimă începu ae citea a Sea = iza 
mataducă aminte de e ii 1 ajutorul brigadierului? Cine dracu' o să-şi 
prin aceste hârtoape, cu ia Sea ESsE are aut cere a ni 
Şi totuşi it i a ze încleştate pe baroasele lor? 
măcar să gândeşti ala =, e = oreaun fior de cuget sfios: “Nici nu trebuie 
întotdeauna non-com a i Doar ştii bine că norma ta de viață a fost 
asta. Nu, n-ai s-o faci ea , în ciuda faptului că niciodată n-ai profitat de 
a a 1 acum. Doamne-ajută! 
Taşaul sau Me a „lao bătaie de puşcă era Peninsula, cu Mustaţa ei, 
antome. De aceea 25E gala morți ale mele care pândeau din urmă ca niște 
Un simplu e easta din urmă îmi părea mai tiranică. 
Vrcodată în stare să d e om, uneori ce joc colosal poate deveni! Va fi cineva 
lui ze ea ea sensul acestui joc, să-i afle o matcă? 
Slinos, ca ia ret chinuit de foame, mâncă o gamelă de pământ alb- 
uruiană, în ra Sp clndea că are grăsimi vegetale. Altcineva mâncă o 
rui fapt a ajuns la infirmerie. Acum morcovii ȘI mal 


-261- 


Da 


isele rămăseseră o amintire de paradis. Dacă le-am pune în balanță pe 
ales caise carii “via, ar cântări, de bună seamă, deopotrivă. Şi totuşi 
cele două, e pi nu mai era vizibilă nici o ieşire, va fi aruncată o scară în 
în acest abis din care totdeauna legea implacabilă a pelerinajului meu prin 
rapa oo ntotdeauna a pândit la un pas de prăpastie. 


i „Imprevizibilul î îndit la « 
arat iata A Poate nimic în afara acestei justiții care, dincolo de orice 
e-i ? 


raționament sau calcul a îndreptățit credința mea într-o salvare. 


E poate acesta singurul lucru, care mi-a dat garanţia acestui germene de 


i in mine. E 

ca ego ra amiază, abia sosiți la colonie, am fost scoşi cu bagajele în 
urte oaniţiu în persoană reorganiza întreaga colonie. De aici, de la Culmea 
Sintea o amintire plăcută pentru cei doi frați milițieni Lazăr, care s-au purtat 


frumos cu deținuții. | batut Aa e ; 
ei o parte ta de alta oile. Oile, oamenii cei mai buni aveau să 


rămână la Culmea, iar noi, caprele am fost chiar în seara accea îbareaţ în 
dubele de tren care aşteptau gata garate pe linia din faţa co oniei E E 
Împlinisem un an de când acele camioane sinistre ne-au cărat din Bărăg: 
ici i i ochi omenesc. 
departe de orice zgomot ŞI oc Ie apar, 
i Aa avea să înceapă procesul noii reabilitări asupra ARg Io sare z, 
aveau de ce să fie reabilitați, întrucât nu li s-ar fi că ga ră Sala le si 
ă ăruim fiecare dintre noi încă apro ș ; 
Aşa aveam să ne dăruim fiecare noi înt a 
ia pentru o simplă toană, chiar a unui ministru, sau mare dregăto 


CAPITOLUL 9 


DELTA DUNĂRII 


1. Grindul, insula fără urme 


Seara era lină şi trenul alerga fără răgaz, legând cu şuier prelung o 
stație de alta. Uite şi Babadagul, cu pădurile sale nesfârşite şi pline de farmec. 
De sus, de după deal, o lună circulară şi roşie ca arama, urca încet în văzduh, 
cufundând pădurea în poveste și mister. Pentru o clipă, inimile dobrogenilor 
au tresăltat. Pe aceste dealuri, mulţi dintre ei s-au retras în singurătatea 
arborilor, în jurul vestitului Gogu Puiu, cel care a ştiut să-şi bată joc de 
urmăritorii săi, aruncându-se cu pieptul pe o grenadă. Alţii s-au unit pentru 
totdeauna cu pământurile acestea, uitaţi în marele trup al ţării. 

Zbor nesfârşit, ore în şir printre privelişti înmiresmate ale aurului lunii, 
tot mai stinsă şi mai îndepărtată. Departe, bombardată de lumini, pe colina ei 
singuratică, pâlpâia Tulcea. 

Portul adormit răsuna de pașii noştri, risipiţi de-a lungul pontoanelor. 
Iei colo, câte un paznic moțăia, sau câte un câine cu coada între picioare ne 
răsărea înainte. Ceva mai la vale se auzea“heirupul“unei echipe de hamali. 
lată, în sfârşit, coşmeliile ruginite de pe şlep, străjuite de câteva luminiţe 
legănate. Până aici a fost tot greul. Într-o hazna metalică enormă, aveam să 
fim împinşi unul după altul, pe scări în jos, câteva sute de oameni. Pe Jos, pe 
tabla rece zăceau grămezi de paie, duhnind a urină şi excremente. Toată 

ardughia era împărțită în câteva compartimente neregulate, prin câteva 
că A de fier. Două felinare atârnate în cele două laturi opuse ale 
e - a alansau în bezna groasă, mutând umbrele străvezii dintr-o parte 
sei a E mbilate gravă, de infern. Totul devenise bizar, haotic, nesigur: 
Ap să e e echilibru. Astfel am fost nevoiți să ne aciuim fiecare pe 
Pucat, coborâți în gunoiul paielor de dedesubt. Nu era indicat să 


Stați IAS ta : es i 
ip Eă in imediata apropiere a pereților, datorită valurilor de răcoare 
. e 


ion Ip. curentul: apei. ă i rămadă, spre 
interior. pei. Toată lumea se afla claie peste g „Sp 
remorcher 


n balans, două şi coşmelia s-a pus în mişcare. Călăuziți de un 
»alunecam acum pe brațul Chilia, suspectați de-a lungul traseului 


-263- 


Da 


de ochii vigilenți ai grănicerilor ruşi. Muzica surdă a 
pereții oțeloşi, amestecată cu zbaterea monotonă 
câtva timp într-o dimensiune a unui spaţiu lipsi 
contur. Apoi, târziu, câteva manevre dibace şi ou 
că totul luase sfârşit. Am debarcat în ponto 
Periprava, în preajma prânzului. 

În stânga noastră, Dunărea î 
nesfârşită a Mării Negre. 

Dincolo, pe celălalt mal, un orăşel îşi răsfira orgolios străduțele printre 
valuri. Vâlcovul, altădată Veneţia*României, încheia acum partea de suda 
imperiului rusesc. Ceva mai sus, dincolo, Chilia, cetatea de luptă şi biruință a 
lui Ştefan cel Mare îşi dilua chipul doldora de istorie în geografia Rusiei 
moderne. 


valurilor strivite de 
Şi ameţitoare, ne-a azvârlit 
t de orice punct de reper şi 
ltimă zguduire ne-a avertizat 
nul din apropierea coloniei 


Şi împingea valurile obosite spre zarea 


Dincoace, pe malul drept al Dunării, cât vedeai cu ochii, 
ne privea ostentativ, cu verdele său rebel. 

La numai câteva sute de metri de aici 
ale coloniei Periprava. Dincolo de aceste pete aliniate în dreptunghiuri, 
Flamura neagră şi nesfârşită a pădurii Letea. 

S-a făcut numărătoarea, s-au strâns mâinile, s-au schimbat râsete Şi 
bancuri neghioabe. Apoi coloana a început să coboare în josul apei, încercuită 
de câteva zeci de ostaşi și milițieni. Am străbătut tarlalele nesfârşite de porumb 
Şi floarea soarelui răscoapte. Deodată, undeva la marginea acestui ocean 


galben şi foşnitor, răsar în fața noastră, ca din pământ, câteva pete albe, 
îngrămădite pe o spinare de pământ. Colonia de muncă Grindul, se află la 
jumătatea drumului dintre Dunăre şi pădurea Letea. 

În această mare de nisip, fără nici o răsuflătoare spre împrejurimi, această 
grămăjoară de clădiri pare o insulă, năpădită de pretutindeni de singurătatea 
spațiului. Abia undeva departe, înspre mare, răsărea din adânc o turlă subțire, 
de o închipuită biserică, promisiune vagă a unei aşezări omenești. 

Lumea fugise departe, într-un basm minunat şi îndepărtat. Incredibil, în 
această pusitetate, se aflau oameni dispuşi să înjure şi să ne privească cu ură. 

Urmele proaspete descoperite peste tot, în întreaga colonie, atestau 
presupunerea noastră, că vechii locatari fuseseră evacuaţi de curând. 

Şi cum Grindul era o anexă a celeilalte colonii, Periprava, nu era exclus 
ca aceştia să fi fost îngrămădiți acolo. 2 , 

Cum am păşit pe poarta coloniei, tot personalul s-a pus în alertă. După 
percheziția inerentă oricărei schimbări de decor, s-a trecut în cea mai mate 
viteză la organizarea pe brigăzi şi dormitoare. Graba era cu atât mai mare, 


vegetația Deltei 


„inundaseră câmpul barăcile albe 


-264- 


de hectare de floarea soarelui așteptau neculese, cu căpăţânile 
„ cât sute turate. Aceasta era explicaţia expedierii noastre în marş, de la 
e jumate cai desigur, “ fantoma“ stufului, care însă deocamdată aștepta 
Culmea- Mae de km în urmă. Nu de mult, prin aceste locuri fusese împărăţia 
e Ila e aielor şi a păsărilor de baltă. Diguri înalte, ridicate în bună 
eștilor, & unca deţinuţilor de toate categoriile, au stăvilit apele Dunării 
arte prin nasul şi, în cele din urmă un pământ mocirlos, cu păduri 
de-a ada stuf îşi ridică fața spre soare. Au urmat apoi dislocările Şi 
E rile mereu repetate, totul în scopul de a face terenul prielnic 
a Ri Dar stuful, cu rădăcinile sale teribile, nu se dădea nici pe departe 
ei pândea o altă explozie, ascuns undeva, la câțiva metri sub pământ. 
Astfel începuse o luptă aprigă cu temeritatea acestei plante, Care sufoca 
adesea plantele ““intruse“ în împărăția sa. Ba, mai târziu aveam să aflăm de la 
unii localnici, că vechea poziţie a apelor în aceste locuri era mai rentabilă 
decât cultivarea pământului cu plante agricole. 


Oricum, în situația actuală, întreținerea terenului presupunea multă, 
foarte multă energie cheltuită. 

Din primele zile de la sosirea noastră la Grind, unii s-au şi grăbit să se 
exprime că “am sărit din lac în puț“. Era o remarcă pe cât de adevărată, pe atât 


de tristă. În ceea ce mă privea, deocamdată mă bucura un singur gând: în 
Deltă nu existau cariere de piatră. 


De obicei o schimbare de loc atrage după sine surprize care de care mai 
neplăcute. S 


pun aceasta având în vedere contextul de împrejurări din 
închisoare. 


Prima surpriză neplăcută aici au fost militarii în termen, însărcinați cu 
paza noastră. Nu voi accentua îndeajuns ce rol nefast au jucat aceştia în 
Viaţa noastră, Pe lângă toate celelalte, mai constituiam şi un material de 
<xperienţă, fie pentru noii recruți, fie pentru cadrele proaspete care aveau 
nevoie de instruire. Multe percheziţii şi alarme suplimentare aveau drept 
SCOp instruirea răcanilor M.A.I. în arta combatantului de contrarevoluționari. 
Aici, la Grind, am găsit contingentul cel mai “prezent la datorie“. N-am 
putut niciodată înțelege ce enormități le-au fost turnate în cap acestor tineri 
de manifestau atâta bestialitate în relaţiile cu noi, deținuții. Ce amintiri 
induioşătoare au rămas zilele acelea de la Culmea când, pe ici-colo, câte un 
Soldat sărea în apărarea deţinuţilor! Se Ci 

„„_ Aici şeful de escortă ținea în condiţii optime şi locul Blaue i E 
să înjure, ştia să bată, ştia să inventeze mai abitir ca acesta. P rimul = 3 n al 
€ escortă a fost un tânăr maghiar cu grad de fruntaş. Chipul său de foarte 
nelegiuirii mi-a rămas întipărit în minte pe vecie. Potrivit de statură, 


-265- 


E e eee TI 


bine legat, avea o față colțuroasă, cu maxilare proeminente. Forate negricios, 
avea buzele vinete, strânse în cute împrejurul dinților ca o pungă, ceea ce îi 
dădea un aspect de om bolnav, de o răutate incurabilă. Ceea ce m-a surprins 
la acest om era bagajul de cunoştinţe acumulat în materie de tortură. 

Ştia întotdeauna să-ți afle un icană, după cum ştia apoi să te 


motiv de şi 
tortureze. Ştia în sfârşit să-i convingă pe milițieni de vinovăția ta — victima lui 
— şi să scape cu fața curată chiar atunci când urmele maltratării aplicate la 
câmp, erau prea vizibile. 

Cât timp am fost escortați de acest fruntaş, eu nu l-am surprins măcar 
într-o clipă de răgaz. Întotdeauna avea măcar un deținut chemat la ordine, pe 
care, după caz, îl lovea cu cizmele, îl ținea ore în şir culcat pe burtă sau îl lega 
fedeleş cu sfori anume purtate în ranița sa. Nu mai vorbesc că în fiecare seară 
aducea în colonie câțiva deținuți legați unii de alții cu sfori. “Să trăiţi, tovarăşe 
plutonier. Ce face cu bandit asta?“, îşi târa el victimele în fața miliţianului. 

Nici ajutoarele lui, proaspăt venite aici nu erau departe de el. Toţi ştiau 
să bată, să înjure, să mintă. Unul sau altul, la nevoie, îşi lăsa arma în grija unui 
tovarăş şi intra în cordonul de deţinuţi pentru a tortura. Dar lucrul cel mai trist 


era faptul că şi celelalte escorte care au urmat acesteia nu s-au dovedit mai 


rezonabile. 
numărul unu era acum recoltatul florii-soarelui. 


Urgenţa 
Pentru că timpul era înaintat şi în față ne stăteau alte şi alte munci de 
sezon, timpul regulamentar de lucru era ziua - lumină. E un lucru ştiut, în 
agricultură peste tot se lucrează zi - lumină, numai că ritmul de lucru de aici şi 
condiţiile de ansamblu erau, fără excepție, infernale. 
De un timp, pe lângă şefii de escortă a apărut, pe câmpurile Grindului, 
majorul Mihăilă, omul care aici urma să-l reediteze pe Costea, de la Culmea. 
Faptul că era scund şi nu era înzestrat cu o forță fizică egală cu a celuilalt, 
era un dezavantaj pe care cu nimic nu şi l-ar fi putut compensa. Metoda lui 
preferată era atacul prin surprindere. În toiul lucrului, când nu te aşteptai, te 
trezeai izbit cu cizma în fluierele picioarelor sau în noadă; cu bâta te izbea mai 
ales peste mâini sau umeri. Uneori, îți punea piedică şi după ce te lungeai la 
pământ, sărea cu pumnii pe tine. Toate acestea aproape întotdeauna fără 
explicații. 
De la Grind se pot număra pe degete duminicile când am rămas în 
unui “aeroport“ chiar în 


onie. Se începuse nu de mult construirea 
rin munca “voluntară“ a deținuților. Astfel, 
de nisip, 


velăm terenul, să facem mormane 


col 
apropierea pădurii Letea, numai p 
duminicile toate veneam aicisăni 


-266- 


i vântul le spulbera încoace şi î A MANA 
e la eri ŞI încolo, rămânând ca Ia prima ocazie 
recoltatul florii-soarelui şi alte munci de sezon au | i 
avut loc — cu câtă îndărătnicie !— o verificare medicală a lu A a 
face că am ajuns într-o brigadă de inapţi, căreia, cât de cât, ip Sp 
încredințate munci mai ușoare. Totul însă a durat foarte puțin Cd e 
supărat parcă pe concesia pe care ne-o făcuse înainte, intenționa i pa 
lichideze “brigada recalcitranților -. Şi pentru că evidenţele calea să 
puteau fi contrazise fățiș, a recurs la alte metode. Primul om care : ai 
atacul împotrivă noastră a fost şeful de escortă, un maghiar mai SE 
Surprinderea â fost cu atât mai mare cu cât acest om, până atunci se : sta E 
cât de cât, mai rezonabil. Dintr-o dată, se arătă dispus să facă e d a 
noi, să ne pună să alergăm peste câmpuri, să ne lovească. Se găsise, în Sfâe i 
şi un loc “adecvat““ de muncă pentru nişte oameni bolnavi: Smul a 
rădăcinilor de stuf din terenurile redate agriculturii. O idee a cale fai 
amarnice pentru noi. Eram obligaţi să stăm 12 ore pe zi aplecaţi cu ca als 
jos, cu mâinile în pământ. Ploile nesfârşite de toamnă, care deja îşi ete e 
apariția, ne băteau uneori toată ziua şalele dezvelite. Era apoi şi vântul acela 
nesfârşit al Deltei, un adevărat instrument de tortură care ne arunca rafale de 
nisip în ochi, gură sau urechi. Întotdeauna ne întorceam la colonie cu şiruri 
nisipoase rămase pe obraji în urma lacrimilor care curgeau fără încetare În 
faţa infirmeriei, de astă dată zeci de oameni aşteptau să li se scoată grăunţele 
de nisip din ochi şi să li se calmeze durerile. i 
Cu toate aceste inconveniente, norma rămânea normă. Adesea, nu ne 


înapoiam la colonie, până nu strângeam numărul de grămezi cerut de şeful de 


e care apo 
să o luăm d 
După ce 


escortă. 


2. Marea mizerie. Furunculoza 


Fa hau toate coloniile de muncă prin care am trecut, Grindul avea 
Sa și î îs mai ta Existau cinci barăci, aşezate de o parte şi alta a 
porții, plus baraca din centrul curții î ăposti iile şi 
ară rţii în care erau adăpostite magaziile şi 
Barăci : Ş at a ş 
3 trial construite din chirpici şi acoperite cu stuf erau aşezate pe 
Pa ormane de nisip. Pentru a nu se scufunda, fiecare pat avea 
E ezale pe bucăți de lemn sau piatră. Întotdeauna după ieşirea 
n dormitoare, cei însărcinați cu serviciul brigăzii greblau nisipul, 


-267- 


e... 


a II 


închipuind prin aceasta curățirea duşumelelor. Stratul de nisip de pe jos făcea 
ca în permanență în încăpere să persiste un aer îmbâcsit cu praf, pe care cele 
circa 60 de guri îl sorbeau în timpul odihnei. 

Pretutindeni nisipul era atotputernic. Valurile de praf stârnite de vânt 
pătrundeau peste tot, până la piele, depunându-se mai ales prin părțile cu 
transpirație abundentă ale corpului, în straturi de jeg. Dar nu numai atât, 
colonia Grind a fost locul în care am dus cea mai mare lipsă de apă. Vorba 
aceea, “trece valea, mor de sete“. Şi aceasta nu pentru că apa Dunării nu ne- 
ar fi plăcut dimpotrivă, cred că tocmai de aceea — problema cea mai grea de 
rezolvat era transportul apei. Apa adusă cu atâta zgârcenie cu cisterna era 
folosită exclusiv la bucătărie. 

In colonie exiastau două fântâni cu apă puturoasă. Oricât au fost curățate, 
apa a rămas la fel de rea la gust şi plină de impurități şi viermişori. Aceasta era 
apa pe care trebuia s-o consumăm noi, deținuții. 

In aceste condiţii se mai putea pune problema băii, a unei igiene cât de 

„cât elementare? 

Spre sfârşitul toamnei, am fost mobilizați la culesul porumbului, nesfârşit 
ca şi floarea-soarelui. Era tocmai perioada când foamea făcea ravagii. 
Orice “prejudecăți am fi avut, ştiuleții de porumb, aşa copți cum erau, 
prezentau o mare tentaţie. Toată problema a fost până când ne-am obişnuit 
cu gustul sălciu al boabelor. Preferam partea de vârf, cu boabe crăpate de 
soare. Aşa am ajuns să consum în jur de doi ştiuleți pe zi. Mai târziu, când 
au apărut crampele şi apoi greaţa, vărsăturile, am redus simțitor porția. Pe urmă 
am renunțat — cu câtă greutate! — cu desăvârşire la acest “aliment“. Foamea 
însă nu-mi dădea astâmpăr şi atunci am căutat alte surse de materiale 
comestibile. Un student, Puiu Dragomir, fiul unui doctor din Sibiu, consuma 
zilnic câteva mâini bune de susai. Oricât am încercat, mi-a fost imposibil să 
mănânc aceste plante. Ţin minte că o singură dată am reuşit să înghit câteva 
cotoare de măcrișul broaştei, care mi-a declanşat o diaree de câteva zile. 

Un alt student, Proistosescu Romeo, din Piteşti, m-a îndemnat să 
mănânc nişte ciuperci cu căpuşorul mic şi străveziu, care cresc mai ales prin 
porumbişti. Şi această formulă avea să dureze doar câteva zile. Că am făcut 
indigestie sau altceva, nu pot spune, cert este că m-am îmbolnăvit foarte grav. 


La infirmerie am ajuns cu grețuri, amețeli şi dureri cumplite de cap. - 


Abia după câteva zile m-am restabilit, prin repaos la pat şi spălături 
intestinale. 

După atâtea antidoturi neizbutite împotriva foamei, m-am stabilit la două 
formule care mi s-au părut cele mai inofensive. Pe primul loc figura acum 


-268- 


a uscată de papură, despre care unii spuneau că are gustul ciocolatei. 
ti ea striveam între dinţi, o țineam în gură minute în şir, sedus fiind de 
După ce 


ă lceag. ls îsi rile că 
SU e e din Oltenia mi-au dat într-o zi să gust o rădăcină de plantă 


ă ă tă în moara dinţilor, se dilata progresiv, 

:"teresantă. Aceasta, odată apuca nț y 

ale a acelaşi timp şi elastică. Un fel de gumă de mestecat, vegetală, 

eve că. Un în 

e întotdeauna sfârşea prin a fi înghițită, Sie iapa Cl a 
car Oamenii cu stomacul mai tare n-au părăsit însă ştiuleții de pon mb. U 

își umpleau sânul cu boabe, pe care le cărau apoi în colonie, ca să aibă ce 

îşi 


ronțăi înainte de culcare. 
Toate, aici la Grind, începu 
de pronunțată, în care trăiam, a 
furunculoză rebelă extinsă, cu câ 
us-o pe seama apei “infectate“ pe care o consum 


ii pe alte şi alte motive. = Sai Ea 
a până a alta, mulţi deținuți se îmbolnăviseră foarte grav, aj ungând la 


ă crescută şi frisoane. see | a 
sati ela împrej urări a murit la Grind domnul Nichifor Pui, Sonia dir 
Bucureşti. Pentru că avea patul chiar alături de mine, am putut să-i a se 
întreaga evoluţie a bolii sale. De la un furuncul ieşit în ceafă, a ajuns i E 
cinci, ca în cele din urmă să aibă spatele acoperit în întregime de aceste bube 
veninoase. Deşi s-a prezentat la infirmerie de la început — ca mai toți deținuții 
— şi evoluţia rapidă a bolii sale a fost consemnată de către maj orul sanitar, 1 s- 
a amânat mereu tratamentul cu antibiotice. Nici chiar internarea sa în infirmerie 
şi febra din ce în ce mai mare, n-au putut aduce acea mult aşteptată aprobare 
din partea administraţiei, a tratamentului adecvat. Inj ecţiile cu streptomicină 
au venit mult prea târziu, atunci când totul devenise de prisos. Mulţi şi-au 
pus întrebarea ce a stat la baza acelei ezitări: lipsa de interes, sau reaua 
credință premeditată ? Orice ar fi fost, fapta în sine suferă de un mare viciu: 
desconsiderarea totală a omului îmbrăcat în zeghe. 2 

Astfel a murit un om la frumoasa vârstă de 30 de ani, lăsând în urma lui 
doi copilaşi care, cu siguranță, niciodată nu vor afla mormântul tatălui lor în 
această mare de nisip a Deltei. 

La începutul lui decembrie a nins câteva zile în şir. Apoi vântul dinspre 
răsărit a înghețat pământul şi marea de coceni de porumb rămaşi încă pe 
câmp. Cât era ziua de mare, râcâiam zăpada de pe ştiuleți, cu mâinile învelite 
în zdrențe. Mâncarea şi acum ca şi altădată, ne era adusă pe câmp cu căruța, 
în hârdaie. Aceasta era treaba căruțaşului, să ne care zeama oricât de departe, 
pe câmp. Venea apoi treaba polonicarului, să ne-o împartă în gamele. lată 


seră să fie date cu “vârf“, promiscuitatea atât 
declanşat într-un timp destul de scurt o 
eva excepţii, în întreaga colonie. Unii au 
am din fâtânile coloniei, 


-269- 


i si de dificil. Întâi n cioma 

un lucru devenit acum cât se poate de greoi Şi tr ie gi ră e 

ă icarul spărgea poJghiț ț e 

sau cu o rangă de fier, polonicaru j Egee E alai 
ii hârdăului i pri îna dreaptă polonicul, Iar 
ereţii hârdăului. Apoi prindea cu mână DolC | 

E al de fier cu care mărunțea sloiurile prea mari căzute in unitatea sa de 


măsură. 
Cât era câmpul, vedeai acum oameni cu gamele în mâini, i 
spulbera zăpada. De obicei, era sorbită întâi zeama, apoi sloiuri e murc Se 
erau luate unul după altul şi supte. Totul se executa numai în picioare şi în e 
o continuă agitaţie a corpului, înfăşurat de pretutindeni de cuțitul vântului. 
Acum administrația nu mai avea decât o singură obsesie: porumbul să 
fie pus la adăpost, înainte de începerea campaniei de recoltare a stufului. 


în mâini, în care vântul 


3. Pohod na Sibir. Îmbarcarea pe bac 


Pe la jumătatea lunii, gerul cedă puțin câte puţin. Acum cădea necontenit 
spre pământ un potop de lapoviţă, cu ninsoare. Pe alocuri pământul se 
dezgheţase, permițând insulelor de noroi şi fleaşcă să apară. 

Într-o dimineaţă cu cerul încărcat de nori, care îşi scuturau peste 
pământurile deltei o mare de stropi şi floştani de zăpadă, am fost scoşi până la 
unul, cu bagajele în cârcă. După ce întreg convoiul a fost aliniat pe cinci 
împrejurul barăcilor şi după ce numărătoarea luă sfârşit, porțile de sârmă 
ghimpată împletită cu stuf, se dădură în lături şi un glas răsună în 
văzduh: Înainte !** 

În curând, un freamăt de trupuri acoperi câmpul, sărind peste hârtoape 
sau rostogolindu-se în mocirlă. În faţă, mergeau cei mai zdraveni, cei care 
trebuiau să despice vântul cu piepturile lor şi să creeze o pârtie printre 

băltoace. În urmă de tot veneau carele, încărcate la refuz cu infirmii şi 
nevolnicii căraţi cu cearşafurile din infirmerie şi trântiți în lăzile de lemn, 
unul peste altul. De jur împrejurul acestui şir macabru, alergau cai aburinzi 
şi nervoși care cărau în spinare siluete cu chipuri crunte, de milițieni înfăşurați 
în mantale albastre lungi şi purtând în mâini bucăţi sunătoare de lanţuri. 

y În mare galop, călăreții învăluiau convoiul în cercuri nesfârşite, umplând 
văzduhul cu răcnete şi sudălmi. Din când în când, câte un cal pătrundea în 
salturi în mijlocul acestui râu de capete, nechezând şi săltând nărăvaş pe 
pie i meet, d iu ce îiipănii mare maestru, îşi rotea lanțul prin 
sia cat mpa ndu-se după grumazuri sau scăfârlii. Cine avea 

urmă Şi să se rostogolească în mocirlă, sub boarfe, 


-270- 


_ . 


era pierdut. Lanţul călăului îl făcea una cu pământul. Câţiva nenorociţi îl 
cărau apoi şi îl aruncau ca pe o zdreanță în căruţă, peste ceilalți. Nu era 
scăpare din această moară a morţii. Vântul înnebunit mulgea văzduhul de 
sunet lugubru, legănând sub valuri de stropi, sutele de trupuri vlăguite. 

O cale nesfârșită ni s-au părut aceşti cinci-şase km, cât cuprindea 
porțiunea de câmp între Grind şi Periprava. 
Pe poarta noii colonii intrarăm punând în joc ultimele resurse fizice şi 
spasme interioare. Aici am fost împinși unul peste altul într-un fel de magazie 
cu paie pe jos, care aducea a saivan de oi. Ne-ar fi prins bine să ne întindem 
pe paie, pe jos, dar cum spațiul nu ne permitea, ne-am mulțumit să moțăim de- 
a-n-picioarelea, rezemați unul de altul, ca în teasc. În curând, aerul avea să se 
încarce cu un strat gros de abur care izvora fără încetare din trupurile şi 
hainele dezghețate. În dreptul uşii, fără mare grabă, a fost adusă o masă, în 


jurul căreia se înființă “comisia medicală“ în frunte cu colonelul..., 


comandantul coloniei, acompaniat de trei patru ofiţeri. Eram împinşi pe rând 
în faţa mesei şi dezbrăcaţi în pielea goală. 

După ce cu propriile-i mâini, comandantul ne pipăia omoplații şi şoldurile, 
ordona:“Aplecat!“Ochii lui cercetau cu atenţie fesele şi mai ales distanța 
dintre picioare, după ce acestea erau bine lipite la călcâie. Unul după altul, 
deţinuţii sporeau efectivul care avea să ia drumul bacului. Ici-colo, câte unul 
era împins cu cizma spre ceata nevolnicilor. “Vizita medicală“ a durat până 
târziu după prânz. Împachetaţi în grupuri de circa 50 de oameni, se expedia 
spre ponton efectivul primului bac. 

De cum am păşit pe poarta coloniei spre bac, ne-a luat în primire un vânt 
subțire, tăios, fără un strop de zăpadă. Cerul se înseninase şi gerul începu să- 
şi facă apariţia. Hainele de pe noi, complet ude, de la manta până la cămaşă, 
au început, încet-încet să devină vâscoase, apoi tari. Până la ponton, mantaua 
mi se transformă într-un burlan de tablă, modelat după forma corpului. 

Întâi am fost coborâți în pântecul hardughiei, să ne depunem sacii, fiecare 
pe câte un pat. De jur împrejurul unei sobe de pământ enorme, cu lutul încă 
crud pe ea, se înşirau paturile, puse unul peste altul pe trei etaje. Pentru a 
amortiza cât de cât curentul de gheaţă al apei care ne învăluia, pereții vasului 
au fost căptuşiți cu un strat subțire de stuf. De o parte şi de alta, atâmate la 
distanțe egale, se zbăteau neîncetat două felinare cu feştile veşnic fumegânde. 
Cu timpul, fiecare deţinut va avea propriul său felinar improvizat, lucru care, 
într-un fel ne va îngreuna simțitor existența aici: fumul scos de câteva sute de 
feştile, astfel construite, ne va face aerul aproape irespirabil. 

Senzaţia pe care ţi-o trezea întreaga încăpere era de infern. Soba, în 
care de curând se aprinsese focul pentru a se usca, scotea un abur dens şi 


-271- 


bine de un stat de om, acoperea o 


morman de stuf, înalt mai 
prejurul sobei. 


in ti ări te îm 
tinetele de murdărie aruncă pri 
ei pare !i-am zis lui Nuţiu Leonte, care se afla alături de 


“Nu văd nici 0 scă A afle i 
mine. El, după ce m-a privit în tăcere câteva clipe, a izbucnit într-un râs 
A ; a a A = A . 
nervos, nepotolit. Fără să stau prea mult pe gânduri, am început să râd şi eu, 


printre sughițurile de frig, care mă răzbise. = 
“Paştele şi Dumnezeii !“, se auzi un urlet, urmat de freamătul unor 


ciubote care coborau repezi scara de lemn. Dintr-un salt, ne-am aflat amândoi 

pe burtă, în spatele sobei. După ce se izbi cu putere de dunga unui pat din 

apropiere, O vergea de fier căzu scânteind la un pas de picioarele noastre. 
Am făcut numai câțiva metri pe trepte la deal, că vergeaua răsună din 


nou, sub picioarele noastre. 

Întreg pontonul fierbea de larmă ş 
şi îi răsturnau în vagoneți, alții stivuiau lemnele etc. 

De cum am pus piciorul pe buza pontonului, am şi fost înşfăcat de 


grumaz de mâna unui cirac, care mă împinse în coloana ce aştepta rândul 


la saci. 
Toate aceste operaţii erau conduse de câțiva mi 


şi furci. 
În dreptul remorcherului, doi inşi îmi aruncară în spate un sac cu 
arpacaş. În clipa aceea am simțit că genunchii mi se înmoaie puţin câte 
puțin, până când m-am răsturnat cu sacul peste mine. “Ridică-te, banditule!“* 
scrâşni un major durduliu, cu o voce de scapet, cu lopata gata, ridicată. 
M-am ridicat nu fără dificultate şi cei doi mi-au aruncat din nou sacul pe 
şale. M-am prăbuşit din nou cu sacul peste mine. “Nu pot, domnule major!“, 
am ţipat eu de jos cu o voce tragică. În clipa aceea, lopata vâjâi prin aer şi 
o lovitură în şold îmi încovrigă trupul.“Puneţi-i sacul !“ordonă majorul 
neînduplecat. Mi l-au pus din nou. Mi-am adunat încă o dată toate resursele 
fizice, într-un efort suprem, dar în clipa aceea un junghi în stomac îmi tăie 
respiraţia. Sacul mi se rostogoli peste buza pontonului, iar eu — Doamne ce 
inspiraţie! — dintr-un salt m-am aflat sub râpa din stânga, acoperită de 
lemne şi bălării. Cât am putut de repede m-am târât apoi pe brânci, între 
vagonetele din spate, care tocmai atunci porneau încărcate spre colonie. 
In urma mea câțiva milițieni scotoceau cu lanternele prin bălării. 
i = i noaptea geroasă cerul se înseninase complet, iar frigul îşi 
pana, Nu sosise încă cina şi foamea ne mistuia. În lipsă de altceva, 


înecăcios. Un 


i forfotă. Unii urcau sacii din remorcher 


liţieni înarmaţi cu lopeți 


-272- 


n —-j 


Pod e 


fiecare mânca ce apuca: arpacaș crud, cartofi, făină de porumb,. = ea mai 
nNOrocoşi erau vagonetarii, care transportau printre altele, calupuri de slănină 
sărată. Unii dintre ei şi-au făcut provizii de untură, adunând kilograme întregi 


sub cămașă, în jurul pântecului. ; o < 
Aproape de miezul nopții, au sosit şi butoaiele cu ciorbă, înghețată tun. 


N-am luat decât un sloi murdar, cu gust de varză acră, pe care l-am supt 
adăpostit după un vagonet. Toată foiala aceea fără noimă a durat până după 
miezul nopții, când se făcu sub clar de lună, numărătoarea care preceda 
îmbarcarea pe bac. Colonelul ținu să-şi mai treacă încă odată, cu această 


ocazie trupele în revistă, țipând apoi cu vocea lui pițigăiată: “Inainte! 


4. Oltenii. În largul ... stufului 


Ultimul tropot de pe coverta vasului încetă şi capacul de metal căzu 
răsunător peste gura acestui mormânt enorm. Cei mai mulți dintre noi, cuplați 
doi câte doi, au şi ațipit de cum şi-au dezmorțit oasele sub boarfe. Dar de ce 


namila stă încă împietrită locului, ancorată de parii pontonului? Peste tot se 
aud sforăituri şi eu nu reuşesc să închid ochii. Deodată, plafonul de oțel al 
hardughiei răsună de tropote nesfârşite.“Oltenii, vin oltenii !“răsună o voce. 
Într-o clipă, treptele au fost inundate de paşi şi glasuri tăioase şi iuți. 

Peste tot, paturile suprapuse de fier trepidau sub zeci de mâini şi picioare 
care se cățărau printre drugi. O namilă de om se prăbuşi peste picioarele mele. 
“Cine-i?*, am sărit revoltat de atâta brutalitate. “Io, mâncate-aş!” „Ierogsă 
te dai jos, că patul e ocupat deja de două persoane“. “HI! “făcu necunoscutul 
“vrei, bre, să mă laşi fără culcuş? lo acilea mă culc!“ 

Zadarnic am încercat să-l lămuresc de felul cum stau lucrurile, n-a fost 
chip. El ştia una şi bună, nu se mai mişca din patul nostru. De la început, 
oltenii au afişat o totală lipsă de încredere faţă de absolut toată lumea. 

Dimineaţa, ne-a prins undeva, departe, între sunet de apă şi zări nesfârşite 
de stuf. 

De cum am ajuns la locul stabilit şi bacul a fost ancorat cu odgoane 
groase de sălcii şi pari, s-a trecut la amenajarea curții şi a posturilor de 
pândă dimprejur. Astfel că până seara au răsărit ca din pământ un gard din 

stuf dispus în semicerc, cu deschizătura înspre apă şi câteva prepeleacuri 


acoperite cu stuf. 
Forfota şi trambalarea de pe cele două scări, care legau bacul cu uscatul, 


nu conteniră până seara târziu. 


-273- 


PE a Doi pa a a. | 


Aşa, înțepeniți în aceste pustietăţi, fiecare ie e Se a E 
noapte la dalba primăvară şi să tânjească după drumuri ecivili a 

Periprava expediase la stuf la început două bacuri, âpo pe a 
efectiv de circa 300 de oameni, fiecare. În afara acestor bacuri popu 


administrativul, existau de-a lungul câmpurilor de stuf şi bacuri cu condamnaţi 
politici şi de drept comun. Astfel că pe întreg cuprinsul deltei existau zeci ŞI 


zeci de asemenea bacuri. . dei, Ele 

Comandantul bacului nostru era un sergent major originar — după unii 
— chiar din Periprava, satul din apropierea coloniei. 

Dis-de-dimineaţă — abia luasem masa — am fost 
după numărătoare, comandantul ne ţinu un discurs fulger. 

Echipaţi cu ciulci şi opinci şi înarmaţi cu tarpane — unealta cu care se 
recoltează stuful, un fel de seceră cu coadă lungă — am pornit spre lanurile de 
stuf, însoțiți de o echipă numeroasă de milițieni. 

La faţa locului, brigadierii civili — lipoveni din partea locului — ne-au 
explicat pe viu meşteşugul tăierii şi legării în snopi a stufului. Norma pe cap 
de lucrător era de 60 de snopi. Apoi ea a tot crescut, atingând cifra incredibilă 
de 100 — 120 de snopi. 

În afară de câţiva“spărgători de normă“, nimeni n-a reuşit să se încadreze 
în acest program. 

Condiţiile optime de recoltare a stufului erau iarna, pe ger, atunci când 
gheața căpăta tărie suficientă pentru a suporta greutatea oamenilor şi când 
tarpanele alunecau bine pe luciul ei. 

O dificultate mare în aceste locuri o prezenta deplasarea printre cioatele 
de stuf. Piciorul încălțat în opincă îşi găsea cu greu un punct de stabilitate pe 
un teren acoperit numai cu clonţuri de gheaţă și ţepi. În scurt timp gleznele 
încep să doară şi mersul devine o adevărată caznă de iad. 

La aceasta contribuia în bună măsură şi lipsa călcâiului la încălțăminte. 
Aceasta aveam să o constatăm în anul următor, când mulţi dintre noi am venit 
la stuf echipați cu cizme din cauciuc, rezultate din pachetul de acasă. 

„Extrem de mari dificultăți întâmpinam la recepţia snopilor de către 
brigadierii civili. Fiecare dintre aceşti snopi trebuia să aibă o grosime cât 
puteai cuprinde cu brațele amândouă. 
dinp ee ue i rai alge cotoarele taie mai abitir caun cuțit. Astfel că 
Serie eat e la pa cu zeci de tăieturi pe mâini şi uneori la obraz. 
fost făcută praf în două trei zil tra i aia cati cl ieaa 

, e, a trebuit să ne înfăşurăm mâinile cu zdrențe. 


La fel şi hainele, mai ales în partea brațului stâ i 
pa p țului stâng, unde se ținea snopul, se 


scoşi pe platou, unde, 


-274- 


PP Ep 


pr 


Incă din primele zile, grupul masiv de olteni, amestecați cu noi, ne-au 
dat mult de furcă. 

Refractari, nu prin structură, ci ca rezultat al unor idei preconcepute pe 
care administrația reuşise să li le inoculeze, refuzau orice dialog cu 
noi, “puşcăriaşii înrăiți“. 

Fuseseră arestați acum un an, un an și jumătate în urmă, în legătur 
colectivizarea. Atunci, fără prea multă discuție, sute de țărani din întreaga 
regiune au luat drumul coloniei de muncă de la Salcia. Aceasta a fost piatra 
de încercare a lor, marele lor abis. Aici, la Salcia, au avut marele ghinion de a 
nu fi amestecați cu puşcăriaşi mai vechi, care, cât de cât, le puteau da un sens 
şi o orientare în acest labirint al durerilor, în care intraseră. Și astfel, peste un 
an, au fiert în sucul lor propiu. Munca devastatoare, foamea şi mizeria de 
nedescris în care și-au dus viaţa, i-au adus în scurt timp în pragul unui faliment 
general. 

Veneau apoi oamenii administraţiei, înnebunindu-i cu fel de fel de 
promisiuni de libertate, cu fel de fel de discursuri despre “domnii politicieni“ 


ai căror victime erau ei, oltenii. 
Aşa se explică degradarea nu numai fizică, dar şi morală în care 


ajunseseră. 
Fiecare învățase acum să şparlească turtoiul vecinului său, sau să pârască 


“domnului major“, pe propriul său prieten. Se înjurau şi se loveau în orice loc 
) 


şi în orice împrejurare. | 

Într-adevăr, digurile se ridicau văzând cu ochii, recoltele erau adăpostite 
în hambare în cel mai scurt timp cu putință, dar dizenteria şi furunculoza, care 
au dat peste ei i-au curățat pe capete. 

Aşa se face că au ajuns la bac o turmă înfometată şi înspăimântată. 
Acum porniseră cu toată viteza la muncă, să facă încă o dată dovadă că ei nu 
sunt ca “ceilalți““, “puşcăriaşii . 

Dificultăţile rezultate în urma acestei nesăbuinţe a lor n-au întârziat să 
apară. Încă din prima zi, administraţia bacului se arătă dispusă să facă totul 
pentru ca treaba să meargă “ca pe sfoară“. Codaşii brigăzii au fost pedepsiți 
cu izolare şi reducerea rației de mâncare. Exemple*“demne de urmat “erau ba 
un oltean, ba altul. 

Existau, în afară de acesta, multe aspecte ale vieţii noastre de aici pe care 
oltenii, cu mentalitățile lor, le înveninaseră. 

Chiar la prima masă — o cină — luată împreună, am asistat la o scenă 
care, sub comicul ei ascundea cel mai adânc tragism. Hârdăul cu mâncare 
poposi, în sfârşit, în spatele sobei. Tocmai ne pregăteam să coborâm etajele 

aturilor, când un alai de insulte şi înjurături a inundat încăperea. Grupul 
oltenilor din brigada noastră — câteva zeci — s-a repezit din toate părțile 


ă cu 


-275- 


e e E E a 9 


erbinte. Câteva clipe, acesta a 
t cu gura întoarsă, pe JOS. Podelele murdare 
asupra căreia s-au repezit cu nesaţ zeci 

se produsese. O brigadă întreagă 


asupra vasului cu conținutul semilichid, încă fi 
dansat prin aer, apoi s-a prăbuşi a 
au fost inundate de matena vâscoasă, 
de linguri şi gamele. Inevitabilul 
rămăsese flămândă. iai fila did 
le de acest fel nu se li - : alele 
ri ilă olteni care îşi aveau paturile în jurul sobei, deci şi a gi 
cu murdărie, nu mai catadicseau să coboare de acolo de sus pentru i si 
de pişat“. Împroşcau de la înălțime, când în tinetă, când pe Jos, treaba era 
făcută. Alţii, aflaţi în extremitățile dormitorului, nu aveau ce face, trebuiau să 
se deplaseze. Dar pentru a fi mai expeditivi, nu-şi mai trăgeau încălțările în 
picioare. Ș AS Ă Fu za 
Astfel se întorceau la paturi cu ciorapii îmbibaţi de urină, strânsă din 
băltoacele de pe podea. Ei, aveau ei timp, aceşti ciorapi, să se usuce până 
dimineaţă. . E 
Atmosfera devenise insuportabilă. Trebuia urgent căutată o soluție. 
Greu a fost începutul. Aşa se face că într-o seară de la sosirea noastră la stuf, 
domnul Victor Medrea se încumetă să le vorbească oltenilor. Oltean se pare 
că era şi dumnealui, dar şi... vechi puşcăriaş. Cel mai simplu era să porneşti 
de la “burtă. Maţele chiorăie şi muzica aceasta se aude pretutindeni. Replica 
sa din seara aceea s-a redus cam la aceasta: “Dumneavoastră, vedem, vă e 
foame. Nu-i o crimă a-ți fi foame. Dar, şi asta trebuie să pricepeţi 
dumneavoastră, și nouă ne este foame. Noi nu purtăm vina foamei 
dumneavoastră, după cum nici dumneavoastră nu purtaţi vina foamei noastre. 
Mai deunăzi, aici, sub privirile înfometate ale tuturor, s-a vărsat un hârdău 
cu mâncare. Dar, vă întreb, ce s-ar fi întâmplat dacă acest hârdău era vărsat 
de noi, “puşcăriaşii“? Dacă isprava dumneavoastră a fost trecută cu vederea, 
a noastră ar fi fost considerată o crimă, nu-i aşa? Şi chiar dacă am admite 
pretențiile dumneavoastră, că noi, intelectualii“ suntem vinovaţi — de ce, 
poate știți să-mi spuneți şi mie — un lucru rămâne sfânt ca bună ziua. Cu toții 
ne aflăm aici, aruncaţi în aceeaşi mizerie, rămânând în acelaşi timp oameni, 
cu aceleași dorințe şi nevoi trupeşti. Problema care se pune e, nu dea 
arunca la nesfârșit vina unii pe alţii, ci de a găsi o modalitate de conviețuire. 
„Noi suntem, după cum aţi aflat, oameni cu mulți ani de puşcărie în 
cârcă, dar după cum vedeţi, nici noi nu ne-am pierdut dorința şi mai ales 
speranța de a ieşi, cât de cât teferi de aici. Acest lucru ar trebui să vă dea de 
gândit. Trebuie să pornim deci, în relațiile dintre noi, de la ideea unei echități 
Nicăieri poate ca aici oamenii nu apar atât de egali unii cu alţii. Dacă în 


-276- 


N N 


atare împrejurări sunteţi de acord că atuul nostru — experienţa — v-ar fi de 
folos, noi vă stăm bucuroşi la dispoziție. Pentru că, după cum ați constatat, 
nu-i uşor să lupţi cu bolile şi mizeria. Cât despre toată vina acestei poveşti 
triste, poate e mai bine să o căutăm aiurea“. 

În continuare, domnul Medrea a propus o nouă reorganizare a brigăzii 
noastre, în ale cărei grupe oltenii şi noi să figurăm în aceeaşi proporție. Preotul 
Tacu, brigadierul, a numit cinci şefi de grupe, printre care mă număram şi eu. 
În toată istoria mea de “colonist“ era pentru prima oară că acceptam aşa 
ceva. Apoi s-a ales— ceea ce era principalul — polonicarul brigăzii în persoana 
lui Nuţiu Leonte. Acum, la fiecare masă erau prezenţi lângă hârdău cinci şefi 
de grupe care îi aliniau pe ceilalți în ordine şi îi supravegheau să nu ia de două 
ori mâncare. Polonicarul a jucat în această acțiune un rol covârşitor. 

După ce, cât de cât, lucrurile au fost puse la punct în acest domeniu, 
rămăsese complet nerezolvată cealaltă problemă — munca. 

Totul avea să se rezolve însă cu timpul, atunci când, unul câte unul, 
oamenii vor obosi şi mai ales se vor convinge că promisiunea eliberării şi 
celelalte promisiuni n-au fost decât o gogoriță. 

La câteva zile după ce mi-am luat în primire postul de șef de grupă, într- 
o seară, toți şefii de grupă au fost duşi “în păr“ la comandantul bacului. Se 
căutau țapi ispăşitori pentru nerealizarea “normei. Până la urmă, doi şefi de 
grupă au fost restituiți brigăzii, iar ceilalți trei am luat drumul izolării. 
= După ce ni s-au legat lanţuri de mâini şi de picioare, am fost introduşi 
intr-o cutie metalică a cărei înălțime nu permitea poziţia verticală. Douăzeci ŞI 
patru de ore, cât am rămas aici, am fost nevoiţi, pentru a nu îngheţa, să ne 
târâm pe brânci sau să ne mişcăm într-o parte şi alta, îndoiți de mijloc. 

Aşa se face că după desfacerea lanțurilor, am mers direct la infirmerie. În 


„ trei zile mi-a trecut febra şi am ieşit iar cu bri gada la câmp. 


; Acum, că atmosfera din brigada noastră se schimbase simțitor, se putea 
închega cât de cât un dialog cu oltenii. Unii chiar au venit la mine să mă 
întrebe cum mă simt. 
E O scenă avea să mă înduioşeze: nea Paraschiv, olteanul care nu de mult 
îmi şterpelise o bucată de turtoi, într-o clipă de adâncă recunoştinţă, îmi luă 
fruntea în mâini şi mi-o sărută: “Am şi eu acasă un băiat:“. Buzele îi tretntitau 
Şi ochii i se umplură de lacrimi. 

E Am ținut Să spun toate astea aici pentru a aduce încă o dovadă în plus 
că satisfacția este un lucru posibil, chiar şi în condiţiile celei mai cumplite 
mizerii. Şi poate adesea aceasta — satisfacția — le întrece pe celelalte. 


-277- 


5. Lupta cu moartea cenușie. Evadatul 


Vânt, ger şi trestie cenuşie cât vezi cu ochii. Aceasta era delta ace] 
vremuri cumplite. Cum se putea lupta cu acești titani care ne strângeau i 
cleştele lor fără încetare? Nu mai aveam ce să îmbrac. Cele patru rânduri de 
cămăşi şi indispensabili le pusesem de mult pe mine. Și aşa au rămas până la 
dalba primăvară, neprimenite, necurățate. O dată la lună le schimbam poziţi : 
cele de dedesubt reveneau deasupra, urmând alt schimb lângă piele e 

Puloverul mi-l căptuşisem cu tot felul de petice de diferite culori i 
mărimi, aşa cum le-am putut procura. Pe spatele zeghei îmi atârnasem o tul + 
de ciulci găsită pe undeva, azvârlită. Căciula era de asemenea înțesată să 
zdrențe. Nu mai vorbesc de grija ce o purtam labelor picioarelor — ve nic : 
sloiul de gheață — pe care le înfofoleam în câteva rânduri de obiele ciulei ir 
urmă opincile. Cu toate acestea, când vântul ne lua din plin, aveam pă ia 
că nu mai am nimic pe mine. Uneori, luptăndu-mă cu snopii de stuf, transpir x 
şi atunci, pentru câtva timp mă simţeam bine. 
st a apoi acel cenușiu al stufului, o culoare care începuse să-mi otrăvească 

E Monotonia te aducea adesea în pragul nebuniei. Toată ziua căutam să- 
mi imaginez fragmente de grădini însorite, cum râd copiii, sau crâmpeie de 
oraşe civilizate. 

Tăcerea aceasta a cenuşiului se întorcea peste mine cu o larmă mai 
insuportabilă decât orice larmă. Acum nu mai puteam pricepe nimic din acea 
chemare tainică şi plină de farmec a deltei. 

Uneori, veneau până în pragul bacului nostru amurgurile acelea 
proverbiale, alb-roşu, ale iernilor deltei, dar culorile lor anemice, trecătoare 
se pierdeau fără urmă în veşnicul cenuşiu. 

Păsările plecaseră de mult de aici, într-o ţară de basm, pe care noi nici nu 
cutezam să ne-o imaginăm. Un singur soi de păsărele, oțeloase şi mici cât 
degetarul, de culoarea spicului de stuf, săreau de pe o trestie pe alta, cu țârâit 
metalic ŞI nervos. Dimineţile încărcate de ceață şi promoroacă, dădeau 
i Pe ui cenușiu o tonalitate de culoare a morții. Soarele pătrundea ici şi 

sf E ale ul de piatră ale norilor, aducându-ne cu galbenul său 
Tati = a omisiune vagă, infinit de îndepărtată. Ici colo câte o colibă 
ginea apei sporea parcă sentimentul unei singurătăți depline. 

Lumea ... Ce sacrilegiu să o atingi ! 

PA Sarat pe frumoase, lăsaţi toate amintirile să moară undevă, 
există 7Aici stu | getele noastre. De ce să credem că există ceea ce nu 
» Singura realitate, labirintul cugetului. 


) 


-278- 


E IE 


Labirintul cel de pe urmă, cel mai tiranic. 

Ţin minte iarna aceea, cu gerul ei năpraznic. Focul a ars fără încetare, 
fără să îndulcească cât de cât aerul. Dimineaţa, pe când coboram scările 
bacului, capetele se întorceau ca la comandă înspre susul apei. Un cal dintre 
nenumăraţii cai care cutreierau delta toată iarna, încremenise la doi paşi de 
bacul nostru. Căuta desigur căldura pe care nimeni aici nu i-ar fi putut-o da. 
Şi a înghețat aşa, cu buzele răsfrânte, lăsând să i se vadă dinții laţi şi galbeni, 


într-un rânjet al morții. 
În zilele următoare, câţiva deţinuţi au fost transportați grav bolnavi la 


colonie. 

Singurul lucru “firesc“ era moartea. 

Într-o seară, pe când ne întorceam spre bac, am descoperit pe cărare o 
opincă şi un ciulc. La câţiva paşi în fața mea mergea un om cu un picior 
desculț, fără să ştie, pe gheaţă. “Domnule Frolo“, îl anunță cineva“v-ați 
pierdut încălțările““. “Nu face nimic“, răspunse acesta nepăsător. Domnul 
avocat Frolo descindea dintr-o familie de aristocrați, din Bucureşti. De 
nenumărate ori l-am auzit discutând despre muzică, pictură sau literatură. 
Rafinamentul său intelectual reducea pe toată lumea la tăcere. 

Şi iată, stuful, veşnicul cenuşiu, l-a adus în pragul demenței. Nu mult 
după aceea, a fost expediat în colonie unde a zăcut în infirmerie timp 
îndelungat. 

Într-o dimineaţă, înă întâlnesc din întâmplare, pe coverta bacului, cu 
domnul doctor Iancu Moraru. “Paloarea dumitale“, îmi zise el “mie, nu-mi 
spune bine“. M-a dus în grabă la infirmerie şi m-a consultat. Aveam 
temperatura peste 39 de grade, fără să acuz vreun simptom de boală. “Ei, asta-i 
fantastic!“ îmi zise doctorul, “Dumneata ai un început de congestie pulmonară 

şi prostata mărită“. Cu toate acestea, nu m-a putut expedia de pe bac. 

În plin miez de iarnă, se răspândi ştirea bizară că vom părăsi în curând 
bacul. Optimiştii vedeau o plecare urgentă acasă, alții pronosticau o simplă 
reîntoarcere în colonie. Oricare dintre aceste alternative ar fi însemnat pentru 
noi, o adevărată mană cerească. Apoi au urmat câteva zile dilematice. “De ce 
nu plecăm încă?“ Şi totuşi, într-o dimineaţă cu promoroacă am ieşit în curtea 

bacului cu toată averea înfășurată în pături. S-a făcut numărătoarea şi ostaşii 
s-au înşirat în grabă peste Dunărea înghețată. Mormane de zăpadă neîncepută 
şi îndepărtări viscolite, după îndepărtări, aşteptau să fie despicate de paşii şi 
trupurile noastre. 
Drumul de la bac la colonie, drum de ceasuri nesfârşite, l-am străbătut 
fără popasuri. Dunărea şi-a încordat spinarea, făcându-ne drum sigur, rostuit 


în spațiul alb. 


-279- 


e 


ite pământul lin, drept, pe care 
uite oamenii, pot apuca o clanță 
fără teamă, înfăşurați în 


Colonia! Ce lume civilizată aici! U 
piciorul poate călca în tihnă. Uite casele, 0 
de uşă cu mâna, să intre. Şi uite oamenu cum păşe 


blănuri, prin ger. ceput anchetele. Zeci de ofițeri de securitate 


iar în seara aceea au în ie APE pese: 
ae ACI i taci birourile prin noile clădiri nedate Dă oo 
militienilor. Fiecare deţinut trebuia să treacă măcar O ată prin fața 
anchetatorului. Mulţi dintre ei ştiau să discute şi civilizat, oferind chiar 

igări şi ... glume. : 

rin E zi fost arestat?“ „Nu, domnule locotenent . “Cum, n-ai fost 
dumneata arestat?“ „Ba da, dar aia am ispăşit-o“.„„Păi vezi, frate? Ai fost 
deci condamnat! Recunoşti acest fapt?“ „Există şi o sentință în acest sens“. 
“ Asta am vrut să ştiu de la dumneata, dacă recunoști.. E 

Vroiau motivaţie pentru anii de administrativ. Şi aceasta a fost activitate 
legionară anterioară lui 1944, aşa scrie în dosarul meu, neținând cont că eu 
aveam atunci 1] ani. 

Nimeni n-a ştiut să spună dacă acesta era fondul problemei, pe care 
vroiau să o pună anchetatorii, cel cuprins în această discuţie tip, sau pur şi 
simplu acele câteva date personale luate cu acest prilej. Vroiau să-şi facă o 
idee generală asupra moralului nostru? Greu de crezut, că ar fi consimțit la 
atâta agitaţie pentru aşa puțin. 

Ei totuşi încheiau aici nişte acte, luau semnături. Era mai degrabă — 
poate —o justificare a unui abuz? Dosarele se încheiau şi se puneau teanc 
pe masă, unul după altul. 

După o săptămână, totul a fost ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar 
pentru a nu pierde antrenamentul pe tot parcursul şederii noastre aici, am 
fost zilnic scoşi la fel şi fel de corvezi. 

Într-o bună dimineață am pornit din nou cu boarfele în spinare pe 
Dunărea înghețată. 

Stuful... Între noi şi lume se ridicaseră bariere înalte şi pustietăți. 

La începutul lui februarie, s-a lăsat o moină subțiind gheața, care în 
cele din urmă cedă. Dacă dimineaţa reuşeam să ne îndepărtăm câţiva km de 
bac, acum, la întoarcere, lucrurile nu mai păreau atât de simple. Pretutindeni 
apa pătrunsese peste gheața crăpată, până mai sus de genunchi. 

E Un timp ne-am luptat din răsputeri, sărind de pe un sloi pe altul. În cele 

pal ea a Seutunda până la eojiară Inotam acum, cu tarpanele în 

adânci e je a a sloiuri, uneori rosto golindu-ne în văgăuni 

Scările bacului : - . ceastă uptă cu moartea a durat mai bine de o oră. 
-au părut atunci un pământ al făgăduinței. 


-280- 


Dar nici congestiile, nici teama de evadare a ostaşilor din pază n-au avut 
darul să convingă. Zile în şir am fost scoşi să tatonăm terenul şi să ne întoarcem 


la bac prin apa revărsată. 

Apoi a venit gerul salvator. i A 

Dar bacul va rămâne în geografia existenței noastre nu numai Ca noua 
explozie a singurătăţii şi marilor mizerii - ci şi un loc şi un timp proprii Rice 
- şi a unor maladii ancestrale. Dacă pentru noi, totul era aici o ireversibilă 
sucombare în uitare, pentru ciracii noştri cu chipiu, această izolare de lume era 
un îndemn, spre dezmățul instinctelor. | 3 Pie e 

Pustiul dimprejur devenise pentru ei o garanție a lipsei oricărei 
responsabilități. Aşa se face că petot parcursul zilei de câmp, eram la cheremul 
ostaşilor care asigurau paza noastră. - 

Erau frecvente cazurile când şeful de escortă sau un alt ostaş pătrundea 
în cordonul de deținuți, fără armă şi trăgea la o parte un deținut sau doi, de 
care făcea apoi, în grup, “mişto”. Îl puneau să stea cu burta pe gheaţă, îl 
punea să ia pas alergător prin țepii de stuf sau îl împingeau de la unul la altul 
în cerc, ca pe o minge. Au fost şi cazuri când ostaşii au încercat să scoată pe 
unul sau altul din cordon afară, sub somaţia de a executa un ordin oarecare — 
de obicei să ridice un anume obiect lăsat acolo. Era acesta un motiv de a-l 
lua la ţintă? Fireşte, dar la bacul nostru n-am întâlnit oameni atât de naivi, 
care să facă acest gest. 

O întâmplare petrecută în acest timp veni ca o confirmare a unor 
presupuneri, neverificate încă pe deplin. Un deţinut de la un bac de 
condamnați din apropiere evadă în plină amiază. Era o zi de duminică şi 
bacul lor nu ieşise la lucru. În preajma prânzului, acesta a fost scos să taie 
stuf pentru bac. Cum era păzit doar de un ostaş care, după cum se vedea, nu 
prea-şi luase în serios rolul, i-a venit destul de uşor să se facă nevăzut prin 
lanul de stuf. Modul cum a procedat apoi, după ce trecuse cu bine primul 
examen, dovedeşte că omul suferea totuşi de multă naivitate. Ceea ce am 
aflat ulterior despre el — că avea acasă patru copii, suferință ce pe parcurs 
îl şocase binişor — venea să confirme aceste bănuieli. Alergând apoi ca scos 
din minţi în susul apei, a fost văzut de un brigadier civil, căruia toată treaba 
i se păru suspectă. Brigadierul, la rândul său, o rupse şi el la fugă, probabil 
s-o ia înaintea deținutului, spre bacul nostru, unde vestea sa fu pricina unei 

alerte subite. Într-o clipă, pântecele hardughiei a fost inundat de milițieni, 
care ne-au obligat să stăm până în seară cu burta la pământ. 

Un pluton de ostaşi a sosit în întâmpinarea deținutului evadat. Omul se 
văzu dintr-o dată încercuit şi ridică mâinile în sus. 

Cum, atât de uşor să se rezolve toată afacerea? Întâmplarea aceasta ar 
fi fost un prilej extrem de nimerit pentru ca eroismul să se facă remarcat, şi 


-281- 


————. 


in mână ă?... Decenu? Cine știe 
ilipi ina din mână. Dar dacă? ... | nu? 

Se ilipir, domnule, le scăpa i E Ei au 
aici 2 pa aceasta, cum s-au petrecut lucrurile ? A zii seara 
îi ochi Un singur foc a fost de ajuns. L-am auzit şi Nol, aş pe 
şi 

â acului, cumne aflam. + : 735 AĂ, 
zare prăbuşit la pământ mai zvâcni de câteva ori din braţe şi picioare, 
apoi încremeni. 


Bun ochitor! > 53, , . = 
Pe caporalul acesta oacheş, cu priviri oţeloase şi înveninate, l-am văzut 


adesea şicanând şi lovind deținuții, în calitate de şef de escortă. pacea drept 
unul dintre cei mai “cu şcoală“ din leatul său, întrucât se zice că avea liceul... 
seral. Oricum, la articolul politică îi făcea praf pe toți. - Ş 

Acum se remarcase de-a binelea. Ce-a vrut, a obținut. Concediul cuvenit, 
drept recompensă - cu care ocazie a plecat să-şi vadă Banatul său natal -a 
venit la scurt timp după “brava“ sa faptă. Apoi a dispărut cu desăvârşire de 
la bac. Această măsură făcea parte din strategia de luptă a armei respective, 
Caporalul, cunoscut acum de toți deținuții, nu numai că putea constitui un 
motiv de scandal în plus, dar era aici de-a dreptul în pericol. 

De acum, mortul era al nostru, intrase în proprietatea bacului nostru. Şi ăsta 
nu-i puțin lucru. Trupul său de ceară, cu măruntaiele intrate în putrefacție ar 
putea servi ca un exemplu “viu“ pentru toți “criminalii de deținuți, cărora le-ar 
trece prin cap aşa ceva. Aşa se face că, chiar a treia zi, au început lecțiile de 
timorare în masă şi explicitarea dispozițiilor regulamentare prin fapte. 

De acum, în fiecare dimineaţă când ieşeam la lucru, o țineam drept spre 
locul unde fusese împușcat evadatul. Întâi se ordona: “Capul la stânga!“— asta 
voind să însemne privirea îndreptată spre cadavru — apoi “Stai!“ şi în sfârşit 
“ Cine face ca el, ca el va păţi!“* 

Intotdeauna plecam din preajma mortului cu o porţie bună de amenințări 
Şi insulte. 

Ne-am învârtit în jurul acestui cadavru o săptămână încheiată, până 
când șobolanii i-au curățat ultimul strop de carne de pe față. Într-adevăr, 
acum orbitele goale și dinții rânjiți ne apăreau, dintre cioltanii de stuf, ca un 
autentic chip al morții. 

In sfârşit, într-o bună zi sosi şi comisia de expertiză, grăbită nevoie 
mare. De urgență, scheletul a fost ridicat de acolo. 

Acestei întâmplări îi urmă un regim de represalii cum puţine a cunoscut 
bacul. Ostaşii deveniseră atât de “vigilenți“, încât toată ziua nu se mai săturau 
să ne trântească cu burta la pământ, printre țepii de stuf, sau să ne alerge. 

â Intr-una din aceste zile îngrozitoare, l-am văzut pe domnul Nicolae 
a pi solda Clauza la pământ, în spatele unei grămezi de stuf în timp ce 
pistoalele mitralieră ațintite asupra sa. Mai târziu am aflat 


-282- 


rostul acestei maltratări: se alăturase, fără încuviințarea “domnilor ostași 3 
unor deținuți care erau șicanaţi şi bătuţi de aceştia. Soldaţii, întărâtaţi de 
îndrăzneala “banditului'“, îi lăsaseră pe ceilalți şi se puseseră să-l vină de 
hac acestuia. Nu puteau pricepe în ruptul capului, cum de omul acesta 
căuta bătaia cu lumânarea, în timp ce alții se fereau de ea ca de dracu”. 


6. Ultimul asalt. Chiuiau pescăruşii 


Pe la începutul lui martie, gerul se înmuie binișor, semn că maldărele 
de stuf trebuiau cărate urgent pe malul apei ŞI rânduite în grămezi. În acest 
scop, se săpase de-a lungul Dunării o fâşie de pământ lată de circa zece 
metri, fâşie ce avea să izoleze noua recoltă faţă de lanul de stuf, atât de des 
expus incendiilor. | 

Acum graba vătafilor noştri era mare. Şi de ce nu? Acest lucru nu 
deranja cu nimic, lenea lor congenitală. = util 

Pretutindeni, răsuna o singură poruncă: “Ia, pas alergător! » poruncă 
ce deveni în scurt timp norma fundamentală a conduitei noastre de aici. 

Uneori, maldărele de stuf se aflau la distanțe apreciabile față de malul 
apei, 2-3 sau chiar 4 km, fapt ce făcea ca randamentul muncii noastre să fie 
foarte scăzut. Se cerea deci accelerat ritmul, pentru a putea suplini acest 
neajuns. 3 : 

Mai întâi, cordonul ostaşilor se întindea pe tot terenul — mai ales că prin 
curățirea terenului, vizibilitatea devenind mare, se putea ajunge la distanțe 
apreciabile între un ostaş şi altul. In acest spațiu de mişcare existau două 
cărări paralele, limitate la capete de malul apei şi, respectiv, porțiunea de 
teren acoperită cu maldărele. Pe una din aceste cărări, înşirați unul după 
altul, deținuții veneau cu plinul, iar pe cealaltă făceau cale întoarsă, la 
maldărele de stuf. Ei bine, drumul acesta de întoarcere, era toată preocuparea 
vătafilor. Acum, oamenii se aflau cu mâinile libere, deci disponibili 
susținutului lor program de instrucţie. La întoarcere, nu se circula decât în 
pas alergător, fără nici un popas pentru reîmprospătarea forțelor. S-a ajuns 
până acolo, încât toată lumea prefera maldărul de stuf în spinare — care totuşi 
avea o greutate apreciabilă — în locul drumului de întoarcere. 

După ce m-am socotit în fel şi chip, am ajuns să le trag cât de cât chiulul, 
cu pasul alergător, pretextând facerea necesităților. O bună bucată de vreme, 
lucrurile au mers minunat, înşelându-i pe întregul traseu de câteva ori. 
După ce scăpam din colimatorul unui ostaş, mă şi stârceam alături de 
cărare, supravegheat de următorul. Deşi dezvelirile acestea dese în frig 
ale organelor genitale şi ale şalelor nu erau deloc indicate - faptul avea să mă 


-283- 


a persistat — întervenea celălalt aspect al 


piane ă acceptabilă. După ce 
situaţiei — odihna — care făcea toi pai aul citeai i SE 
prietenul meu, Nuţiu i ei din jur ne-au urmat exemplul. Aşa ne-a 
de''stârcitur is sea DEO ara contam cât de cât drept inatacabilă. 
ipeţ Uabă tate SES bio iul să te izbească în fese cu cizma când te 
De când ostaşii luaseră obice ituna dintre cele mai tragice probleme. 
stârceai, facerea necesităților a deveni una dintr Fr aie 

Dar toate au o limită. Limită au avut şi bietele Să S si SELSau 
înghețat o iarnă lungă cât o veșnicie pe ghețurile deltei. Acum, înspre 
primăvară, au început să-şi dea pe faţă tot năduful lor ascuns, 

Cineva, cunoscător în astfel de probleme, după ce mi-a cercetat labele 
picioarelor cu deamănuntul, m-a anunțat compătimitor: “Ți-au degerat, 
domnule!“ Deja pe degetele de la extremități pielea începuse să se 
înflăcăreze. Nu pricepeam de ce mă pot durea atât de cumplit călcâiele, 
care, în ciuda acestui fapt, nu prezentau nici un simpton vizibil. 

Mulţi care sufereau acum ca mine“de călcâie““puneau suferinţa pe 
seama a două lucruri. Deşi unul din aceste motive rămânea tot frigul, 
principala vină o purtau însă opincile care, neprezentând nici o diferență 
de nivel între vârf şi spate, au făcut ca tendoanele gleznelor să fie perpetuu 
solicitate la întindere. = 

Cert este că deplasările îmi deveniseră adevărate coşmaruri. Într-o 
bună zi, n-am mai putut lua pas alergător. 

Aşa am ajuns să iau cea mai teribilă bătaie din câte am avut parte de 
când mă aflam acolo. Un ostaș cu fața bălană — semăna bine cu Lie Pompiliu, 
fostul meu brigadier de la Canal — după ce îmi ordonă de nenumărate ori, să 
iau pas alergător, la care eu răspundeam de fiecare dată cu plecări în pas 
normal, mi-a ordonat să-l urmez în stufărişul de alături. Refuzând, bineînţeles, 
această stratagemă, s-a repezit îndârjit asupra mea. N-aveam nimic de pierdut 
nici aşa. 

Această bătaie, ultima încasată la bac în iarna aceea, a coincis cu 
ultima zi a cumplitului nostru asalt asupra maldărelor de stuf care se cereau 
cărate în cârcă. Fuseseră poate, şi prea multe cele aproape trei săptămâni, 
timp în care n-a existat nici o scăpare din acel cerc diabolic în care am fost 
siliți să ne rotim. 

O parte din stuful recoltat se afla undeva, foarte departe, dincolo, 
peste acest braţ al Dunării, înşiruit de-a lungul unor nesfârşite canale. Când 


S-au recrutat oameni pricepuţi în conducerea bărcilor, am fost printre primii 
care s-au înscris: eu şi Nuţiu,. 


ducă la o cistită care de atunci 


-284- 


Eram bucuros că nu voi mai lua pas alergător. Vâsla, oricum, era scutită 
de pas alergător, = 

Chiar de a doua zi, m-am văzut instalat într-o barcă, făcând exerciții de 
plutire pe marginea apei, cu un alt deținut. 92 

Cum eram complet neinițiați în această meserie a vâslitului, şi cum apa 
era destul de repede în această porțiune, ne-am pomenit dintr-o dată furați de 
şuvoiul undelor, la vale, fără nici o putinţă de împotrivire. Lucru grav, având 
în vedere că limita cordonului de ostaşi era doar la două aruncături bune de 
piatră în jos. st 

Soldatul care ne supraveghea de pe mal, alergă un timp după noi în 
josul apei, țipând de zor: “Opriţi, că trag! Opriţi, că trag!“ Cu singura vâslă pe 
care o aveam, şi aceea numai pe o parte, şi mai ales cu stângăcia noastră, ne 
era imposibil să ne împotrivim curentului care ne căra cu el. Partenerul meu 
începuse deja să-şi lepede hainele “Am să încerc să înot spre mal“, îmi zise el 
cu o voce tragică. “Eu nu ştiu să înot într-o apă ca asta“. 

“Opriţi!“ țipa ostaşul. Pistolul mitralieră era ridicat deja şi vârful țevii ne 
urmărea meandrele pe valuri. “Nu trageţi, domnule ostaş, nu trageţi“, îl 
imploram noi. Trecusem de linia cordonului şi ostaşul nu trăsese.“Domnu” 
ostaş, domnu” ostaș!“se auzi o voce din susul apei. O barcă cu doi deținuți, 
înarmați cu două vâsle valide, cobora înspre noi. “Lăsaţi-ne să-i scoatem la 
mal!“, se auzi glasul, foarte aproape de data asta. Acesta se învoi şi astfel, 
peste circa zece minute, ne aflam depuşi amândoi pe mal. 

Întâmplarea aceasta am menționat-o pentru că e prima mea ispravă, 
de barcagiu la bac. 

Două câte două, bărcile mari, pescăreşti, erau legate una de alta, 
închipuind o platformă plutitoare pe care se stivuiau odată circa 20-30 de 
maldăre de stuf. Doi câte doi, deţinuţii formau ambarcajul acestor vase 
gata de atac. 

În prima dimineaţă, când s-a dat semnalul de plecare, dintr-o dată 
apele întinse ale Dunării s-au umplut de corpurile plutitoare, care încotro 
vedeai cu ochii. Bărcile, cuplate câte două, se ciocneau cu alte bărci, 
răsucindu-se apoi, purtate la vale de vârtejuri. Tot norocul a fost că de 
data aceasta ostaşii se aflau şi ei cantonaţi, doi câte doi în câte o barcă. 
Astfel excorta ne era asigurată pe tot traseul “aventurii noastre temerare. 

Cea mai grea perioadă în noua noastră muncă a fost la început, când 
pe Dunăre curgeau la vale sloiuri de gheață. Deseori, ciocnirile cu acestea 
au răsturnat bărci, punănd viața multor oameni în pericol. 


-285- 


PE 


deveniseră din ce în ce mai numeroase şi mai violente, 
Si ENEA ţe temeliile şlepului nostru şi cutremurându-l. Apoi, într-o 
lovind CORA ga evitabilul. Zeci de sloiuri îndârjite au smuls bacul de la 
noapte s-a Rr e şi trăgând sălcii din rădăcini. 
locul său, rupând ocg rins pe undeva, departe, în josul apei, ancorați — prin 
ăi pet NI civil al bacului — de câteva sălcii. Mulţi au regretat 
ina p A SE Dunării nou fost destul de statornice, în hotărârea lor de a 

ă în Marea Neagră. 
ne i ea d pluteam pe canalele nesfârşite care brăzdează pământul 
deltei într-un braț sau altul, ieşeau în calea noastră lipovenii cu bărcile lor 
pescăreşti. Aceştia închegau discuții fugare cu noi, semn grăitor de simpatia 
ce ne-o purtau. Ba, uneori ne aruncau bucăţi de pâine şi peşte prăjit: 
“Bogdaproste!“ le ziceam noi, recunoscători. “Dumnezeu să primească!“, 
răspundeau ei, făcând larg semnul crucii peste bărbile lor stufoase şi albe. 

Adesea m-am întrebat ce-a putut să intervină în rosturile vieții acestor 
oameni, altfel atât de credincioşi şi milostivi, încât proprii lor copii să se 
metamorfozeze în adevărate fiare — majoritatea milițienilor, la această colonie 
provenind dintre tinerii acestui sat pescăresc din apropiere, Periprava. 

Nu aflam decât un singur răspuns: noile idei, care preconizau disprețul 
omului, dispreţ izvorât din ferocele principiu al luptei de clasă. 

Desprimăvărarea răbufni pretutindeni cu marile ei aleanuri şi semne de 
înnoire. Ici-colo, prin ramurile sălciilor, câte o pasăre ciupea viermi. Pescăruşii, 
tot mai numeroşi, se roteau veseli prin văzduh, izbind în picajuri spectaculoase 
apa cu pântecul lor alb și lunecos. În curând, sălciile se umpluseră de mâțişori, 
care alintau fața apei cu puful lor. Pe nesimţite, un verde crud asaltă delta şi 
apa luă tot mai mult culoarea cerului. 

In fund, departe, pe brațul Chilia, zeci de sirene, egrete sprintene şi 
pântecoase vapoare, anunțau triumful primăverii. Cenuşiul, cumplita noastră 
monotonie și singurătate care ne dădu târcoale o iarnă lungă şi blestemată, 
agoniza acum, sub forța invincibilă a luminii. 

Într-o zi, câțiva cai schilozi și buboşi s-au apropiat sperioși de bacul 
nostru, Sunt singurii supraviețuitori“, zise cineva. “Ceilalți putrezesc prin 
deltă“, Completă altcineva. “Ei, aș! În iarna asta am mâncat O herghelie 
intreagă!“ Faptul că noi azi trăim, e numai meritul lor! 

i a lieu şi depozitatul stufului Şi noi încă nu catadicseam să 
e fetiere cum amurgurile purpurii care cotropeau zarea şi apa, ne 
pâtimaşe de dor de ducă. Ochii erau dornici de zări largi, 


de marea galbenă, legănată 
„legănată, a tarlalelor de floari i ă 
de paradis, ale Vâlcovului îndepărtat. See a A 


Acum sloiurile 


-286- 


În febra acestor nostalgii, un zvon veni să ne otrăvească sufletele. Se 
zicea că vom rămâne toată vara aici, în deltă, pentru curățatul și triatul stufului. 
Aceasta era o treabă dintre cele mai migăloase. Fiecare fir era trecut prin 
mână, pentru a fi curățat de frunze şi pus după categorii. Afacerea aceasta 
ne-ar fi costat rămânerea aici până în iarna viitoare, când începeam recoltatul 
noilor lanuri de stuf. Întotdeauna în închisoare zvonurile rele erau greu de 
combătut. Poate şi pentru faptul că se adevereau, aproape în toate cazurile. 

Dar noi nu eram oamenii cărora le-ar fi stat bine cu câte un fir de trestie 
în mână, făcând plajă cât era ziua de lungă. a ARE i 

Era pe la începutul lunii aprilie când, într-o dimineață calmă, un 
remorcher sprinten dudui lângă bac. Apoi a început forfota. Coşmeliile de pe 
mal au fost demontate şi urcate pe covertă. Au fost apoi desfăcute odgoanele, 
au fost trase punţile. em ă 

Soarele urca de câteva suliți pe cer şi pescăruşii jucau şi chiuiau prin 
văzduhul curat dimprejur. Apoi capacul metalic astupă şi ultima portiță spre 
acest paradis. Ferecaţi în pântecul vasului, am simțit cum începem să plutim la 
vale. Sutele de zdrențăroşi şi de flămânzi se întorceau acum din zările cenuşii 
ale uitării şi morții. 

Unul câte unul, bacurile cu deținuți au prins a pluti pe Dunăre, spre 
coloniile care le expediaseră. 


7. Pe câmpurile Deltei. Irina 


La colonie eram aşteptaţi cu nerăbdare, începuseră muncile agricole şi 
era mare nevoie de mână de lucru. 

Nu peste mult timp de la sosirea noastră aici, “dreptul comun“, care 
împărțea barăcile coloniei pe din două cu noi, fu pus sub cheie şi serviciile 
administrative au trecut în sarcina noastră, a“administrativilor“. Era un mare 
câştig acest fapt, având în vedere că acum aveam posibilitatea să ne mișcăm, 
mai lejer prin colonie. 

Munca specifică acum sezonului era prăşitul. Cât era ziua de mare, alergam 
cu sapa peste câmpuri inundate de porumb, floarea soarelui şi rădăcini de 
stuf. În vara aceea a fost o adevărată dezlănțuire împotriva acestei plante, 
care nu vroia să se dea bătută. La început, milițienii erau destul de potoliți, 
îngăduindu-ne chiar să facem plajă dezbrăcați până la brâu. Dar acest lucru, 
mai ales pentru nişte oameni neobişnuiți cu soarele, trebuia făcut cu rânduială, 
cu expuneri progresive sub razele fierbinți. Odată dezbrăcați, nu mai aveam 
permisiunea să ne întoarcem la haine. Astfel că în scurt timp majoritatea dintre 
noi am contractat arsuri cu piele băşicată şi răni. 


-287- 


a 


a devenit din ce în ce mai stringentă, s-au 


i ICE aa 
ia mâinii de lu zul fierbinte al verii, ritmul de lucru era din 


Când nevo e lucru 
iuţit şi cadrele. Aşa se face că în mie 
ce în ce mal dr la câmp în plin soare şi aer, care e uneori atât de 

Munca ace uncă silnică, ca oricare alta. Şi poate că 


ă venit acum o muncă : ata ta A a 
a ele pe Si Sau mai abitir aici interesa practicarea silniciei în primul 
Sa Sabia pe EĂ veneau celelalte aspecte ale problemei ? Dacă omul e un 
rân 


“animal leneş'*, aşa cum explică Troțki, atunci nu-i de let E Soia devine 
o normă etică de conduită, în condiţiile aplicării BCESIULDI A E E d 

Din când în când ni se aplicau Și acele Jeriai Su atit ge necesire în 
activitatea omului. Foarte des, după întoarcerea de la câmp, eram duși în 
ponton la descărcat de bacuri şi remorchere. Un şlep Ea foarte des 
în pontonul nostru era“Chambord”, un vas pântecos A Si e vechi, de 
provenienţă franceză. Dintre remorchere, cel care ne frecventa mai des era 
“Egreta“, un vas suplu foarte frumos colorat. Mai târziu, în serile care au 
urmat, un bac nelipsit aici era cel condus de brăileanul Popa, un om cu multă 
cumsecădenie, în comportamentul său. : . 

Munca de hamal în ponton este într-adevăr istovitoare, ocolită de 
majoritatea oamenilor, dar ea avea, cu toate acestea, nişte frumuseți 
inegalabile aici, cu altele. Uneori, întârziam pe malul Dunării până seara 
târziu, având în faţa noastră Vâlcovul, cu amurgurile sale amplificate de 
unde şi cu luminile sale tremurătoare răsturnate în apă. Prin fața acestei 
grădini de lumini, vapoarele cu catargele lor albe, purtând în vârf stele, 
treceau într-o parte şi alta. Aici nu existau gări, trenuri, automobile şi străzi 
arhipopulate, dar existau aceste fremătări de vapoare şi sirenele lor 
melancolice. Cu fiecare plecare mă simțeam mai împuţinat, cu fiecare 
strălucire de val mai bogat cu un cântec. 

Din închisoare, mai ales din Aiud, veneau noi şi noi“expirați“, toți 
privind colonia noastră ca pe un țărm salvator. Şi, într-adevăr, era 
incomparabilă Periprava acelor vremuri cu Aiudul, aflat în plină reeducare. 
In partea de apus a coloniei, înspre Grind, se înşirau unele după altele, pe 
distanță de circa un km, magaziile, saivanele, grajdurile şi depozitele fermei 
de stat. În capăt de tot se aflau zecile de pătule de porumb, printre care în 
fiecare toamnă se depozita recolta în grămezi nesfârşite. Aici, în acest sector 
lucrau foarte mulți deținuți, fapt ce a făcut ca împrejurul acestui spațiu 
acoperit de clădiri să fie întins un cordon de ostaşi care nu se ridica pe toată 
durata zilei. De aici numele de “Cordon', dat acestui punct de activitate. 

Deşi specificul muncii în această colonie era — cel puţin în primii ani — 
recoltatul stufului și muncile agricole de sezon, existau şi alte activități 


auxili în ti : RI Si ia 
are, lucru care, în timp, a dus la repartizarea brigăzilor pe specialități. 


-288- 


Existau în primul rând brigăzile de câmp, cele care executau toate muncile de 
sezon, de la semănat la prăşit şi recoltat. Veneau, în ordine, brigăzile de grădină, 
brigada de ponton, brigăzile cu munci în cordon şi, mai târziu, brigăzile de 
construcții. Majoritatea acestor brigăzi prestau, după cum se vede, munci în 
cadrul GAS-ului; pentru uz propriu coloniei, era folosit un număr mic de 
deţinuţi — la grădină, ponton, munci interioare. Când venea iarna şi colonia 
expedia bacuri cu deținuți la stuf-— pentru că nu în toate iernile s-a lucrat la 
stuf -— toate aceste criterii de organizare cădeau. Se efectua obişnuita “vizită 
medicală“, cu care ocazie întreaga colonie — las la o parte unele excepții care 
țineau de preferințele conducerii — se împărțea după un singur criteriu: bun 
de stuf, sau nu. 

Dacă îmi aduc bine aminte, înspre iarnă, colonelul, vechiul comandant 
a fost înlocuit cu căpitanul Fecioru, un om mult mai temperat, poate şi datorită 
dispoziţiilor primite, care puseseră oarecare ordine în dezmățul cadrelor. 

Astfel, plutonierul Lungu — un om mătăhălos, cu obrazul pătrat şi cenuşiu 
— călăul numărul unu al Peripravei, îşi lăsă botul pe labe, mulțumindu-se doar 
să înjure sau, uneori, să facă instrucţie cu noi. 

În iarna aceea, a treia de la arestare, n-am mai plecat pe bac. 

Recolta de porumb, depozitată printre pătulele din fundul coloniei era 
mare. Absența noastră de aici ar fi însemnat o întreagă recoltă distrusă. 

Toată iarna, adăpostiți de vifor printre pătule, am dezghiocat foile 
ştiuleților de porumb şi am însilozat legumele. 

Foamea ne dădea din ce în ce mai mult ghes. Din nou începuseră să aibă 
căutare boabele crude de porumb. Într-o zi, am descoperit un ştiulete cu 
boabele foarte sărate. Gustul nu mi-a displăcut; lucru ce m-a făcut să-l consum 
aproape în întregime. Râcâind a doua oară în acelaşi loc, să iau alt ştiulete de 
curățat, mi-a căzut în mână un cuib cu câţiva şoricei golaşi şi zgribuliți. Acum 
descoperisem şi pricina sărăturii ştiuletelui meu. 

Din iarna aceea îmi amintesc de câțiva prieteni buni, printre care Predescu 
Anastasie, din Craiova, fiul chestorului de poliție legionară din judeţul Dolj, 
care a fost ucis la închisoarea Aiud, lon Halmaghi din Arpaşul Făgăraşului, 
studentul Lupaşcu, de prin Alba, Puiu Dragomir din Sibiu, Nuţiu Leonte, 
Ionescu Grigore din Bucureşti, cu care formam o echipă, întreținându-ne 
toată ziua cu fel de fel de amintiri şi glume. 

Multe zile mi-am petrecut în preajma domnului Costel Botez, absolvent 
al conservatorului din Iaşi, care cânta minunat şi care m-a învățat o serie de 
arii din opere, în ritmul mișcării brațelor. 

Uneori urmăream jocul tragic al graurilor, departe, peste pădurea Letea, 
care se apărau în acest fel de atacul uliului hrăpăreț. Se adunau ca un ghem, 


-289- 


PP 


deşirau, S i, ca apoi acestea, rând pe rând, să 

eșirâu, . =: 5 5 za 

ăi ară în pulberea de argint a pădurii. Toată preocuparea acestor păsărele, 
A a o poveste fabuloasă, era de a nu se răzleţi, 


în trai ia lor desenată pe cer c . pci) pia 
în CER fi adus pierzania. O experienţă de viaţă pe 


le-ar 
unele de celelalte, lucru ce le-ar i 1 4 i ! 
care o făcusem de atâtea ori și noi, oamenii, deşi poate nu întotdeauna jocul 


â ectaculos ca al acestor păsărele. : 
Po a ai din nou la asalt înşirați cât vezi cu ochii pe câmpurile 
mocirloase. calea . Pi E zi eu, 

Brigada noastră — formată în majoritate din oameni tinen—a fost închiriată, 
împreună cu altele, fermei. În această calitate eram conduși la câmp de o 
brigadieră civilă, tânără, care, extrem de abilă, se învârtea toată ziua printre 
noi, făcându-ne “curte“. LE er 

Aşa a reuşit să afle în discuţii banale, adresele de acasă la câțiva dintre 
noi. Apoi s-a făcut nevăzută, plecând, probabil, în concediu legal. Cu această 
ocazie a dat o raită prin țară, vizitând cu precădere familiile deținuților ale 
căror adrese le poseda. De aici câteva sute, de dincolo un costum, două de 
haine, până când şi-a făcut plinul. Pe lângă atâtea care ni se făcuseră, mai 
mergea şi asta. 

La sfârşitul acelei primăveri, când am ajuns brigadă de ponton, eram 
arhisaturați de praşilă. Am fost preferaţi altor brigăzi la acest loc de muncă, pe 
motiv că eram o “brigadă tânără“. 

Munca aici era în salturi, după cum soseau bacurile care trebuiau 
descărcate. De aici, de pe malul Dunării, nu aveam să ne mai mişcăm până la 
sfârşitul toamnei. 

Toată vara am cărat saci de porumb sau floarea soarelui, am descărcat 
lemne sau cărbuni şi am privit freamătul necontenit al catargelor albe. Uneori, 
ecouri de “Ave Maria“ sau “Santa Lucia“ răzbăteau până la noi. Atunci 
inima ni se umplea de o melancolie dulce, copleşitoare. 

Vara aceea, într-un fel minunată, îmi aminteşte de micuțul Gigi, băiatul 
şleparului Popa şi al frumoasei lipovence Irina , care, toată ziua când ne aflam 
în casa lor plutitoare, venea să se joace printre noi. Am fost unul dintre prietenii 
lui cei mai iubiți, printre care Nuţiu Leonte, lucru pe care îl făcea din iniţiativă 
proprie, sau îndemnat de alții ? — să-mi aducă adesea felii de pâine încărcate 
cu unt, sau dulceaţă: “Papă!“ Era un gest greu de suportat, mai ales pentru 
Oamenii care aveau acasă copii. Drept răsplată, noi coboram cu el pe pajiștea 
din marginea pontonului şi îi făceam lănţişoare din cozi de păpădie. 

După ce am aflat povestea destul de tristă a mamei sale, care era, conform 
acestei povestiri, fată de pescar, am compus, sedus de seninătatea ochilor săi, 
tea “Irina (Fata pescarului ), pe care l-am păstrat până astăzi şi care 

1gurează într-unul dintre ciclurile mele de poezii. 


e strângeau în stoluri mic 


-290- 


Într-un fel, începusem să invidiez copilăria acestui băieţel: să adormi 
Jegănat de ape şi mai ales de privirea acestei mame! : să adormi 
Toamna, când ploile au început să se țină lanţ, am fost scoşi din 
şi afiliați unor brigăzi care se ocupau cu consolidarea digului ponton 
De acolo, din zilele acelea însorite de pe malul apei Tla acu 
mine un chip tainic, niciodată ştiut de cineva: Irina. Chip aducător d m cu 
uneori râvnit, dar niciodată aflat. e pace, 


8. Din nou “condamnați“, Activităţile “educative“ 


Pe la sfârşitul lui septembrie 1961, o nouă comisie de la Interne poposi 
în colonie. Întrucât aceasta coincidea cu un eveniment important din viața 
noastră — expirarea celor trei ani de pedeapsă administrativă — peste tot se 
făceau fel de fel de pronosticuri. Cei mai mulți dintre noi se şi vedeau echipați 
în haine civile și păşind pe poarta coloniei, liberi. Într-adevăr, peste câteva 
zile de la sosirea acestei comisii, a plecat acasă un lot de foşti deportaţi, 
circa 15 oameni, toți cu trei ani de administrativ ca şi noi. Midofski era şi el 
printre ei. 

Foarte mulți din colonie erau de părere că şi acest lot era format exclusiv 
din turnători. Chiar dacă această afirmație nu era întru totul adevărată, un 
lucru nu se putea nega, și anume faptul că toți din lot au fost aleși pe 
sprânceană. 

Acum, după ce noii “reabilitați“ au părăsit colonia şi, într-un fel socotelile 
erau încheiate, şi noi, ceilalți foşti deportați cu trei ani administrativ — care, de 
altfel, reprezentam peste 80 la sută din totalul deportaților — într-o bună zi 
am fost adunați la club, unde s-a dat citire noii pedepse — alți trei ani — cu 
care ne blagoslovise Ministerul de Interne. O luaserăm așadar de la început. 
Incă trei ani aici puteau însemna încă trei ierni la stuf, încă câteva sute de 
metri cubi de pământ săpaţi şi ridicaţi cu roaba, încă mii de saci ridicați din 
bacuri ŞI cărați cu vagoneții, încă atâtea clipe de nelinişte, de zile de 
închisoare, de extenuare, de frică etc. Şi totul pe degeaba. Mult a fost până 
m-am obișnuit cu gândul, până când a.venit binecuvânţata resemnare. 

Resemnare? La urma urmelor, cine poate fi resemnat cu adevărat? S- 
at putea ca atunci el să nu mai existe ca ființă cugetătoare. Dacă mi-ar fi fost 
așa ceva cu putinţă, atunci, îmi era cu atât mai mult acum, când m-am decis 
să evoc nedreptăţile ce mi s-au făcut, şi nu numai mie. A mă fi resemnat 
insemna să mă împac cu neadevărul, nedreptatea, abuzul. 


" 291- 


CC D i 


modului meu de a privi lucrurile era conso- 


| altceva. Am adus în discuție acest lucru, pentru că 
larea, lucru ce e cu totul a It tapaj pentru faptul că noi trebuie să fim 
atunci, la Periprava, s-a făcut ia a AR au se putea face nimic în faţa 
nişte resemnați în fața destinu ui. asi Si cipetlibez, arm datoria Sia) 
evidenţei, dar eu, ca ființă înzestrată cu Voi > e. ională“, în fața oricărui 
atitudine, să dau o replică, chiar şi numai. conșiiiapone * «+ 6 lată TR 
eveniment. Eu am crezut atunci, ca şi acum, Că noi nu ne-am tri <a 
consolat, prin ideea de aşa-zisa “vocație a suferinței“. Toţi eram conş sil că 
suferim nevinovaţi, dar nu toți înțelegeam la ce ar putea folosi această suferință, 
în numele nevinovăției. Să nu se înțeleagă greșit, discuția se poartă aici 
numai în cadrul unei echități sociale şi umanitare. Nouă, acestor Oameni, 
primii care am fost victimele nedreptății şi neadevărului, nu ni s-a îngăduit 
altă vocaţie decât suferința. Astfel, noi ne-am adus aportul la promovarea 
ideii de bine şi de adevăr, în cadrul neamului din care facem parte și chiar în 
cadrul umanității. 

Acesta era raționamentul pe care se întemeia ideea noastră consolatoare, 

În perioada care a urmat, am cunoscut un declin fizic pronunțat. Am 
fost internat în infirmerie de mai multe ori şi tratat ba de ulcer, ba de inimă, ba 
de colită. 

Acestea erau însă accidente în viața mea “normală“ de robot de zi cu zi 
şi ceas de ceas, Toată toamna aceea şi începutul iernii le-am petrecut 
executând îndiguiri de-a lungul Dunării, una dintre cele mai istovitoare munci 
de acolo, după “stuf”. Iarna ne-a prins în colonie executând diferite munci de 
sezon, fie în'“cordon“la magazii şi pătule, fie la costrucţiile de locuinţe care 
abia începuseră, unde lucram într-o echipă cu Predescu A. şi lon Halmaghi. 

De obicei, seara ne adunam într-un dormitor sau altul, ascultând diferite 
conferințe pe teme literare: Ibsen, Cervantes, Pirandello, sau amintirile unor 
oameni umblați prin străinătate, ca de pildă domnul profesor Mândreanu, 
vorbind despre Roma, Neapole, F lorența. 

Destul de des, ne adunam câțiva “cu voce“ într-un colț al dormitorului 
şi cântam împreună — de obicei pe două voci — romanțe, canţonete, doine. 
Acesta era un obicei foarte răspândit în puşcărie, care aici, la Periprava 
devenise într-un timp aproape o modă. Prietenul meu nedespărțit din acea 
perioadă era Studentul Nichi Creţulescu, din Piatra Neamţ, care avea o seamă 
de compoziții originale, cărora eu le-am adaptat versurile. . 

Avusese norocul să se nască într-o familie de melomani, cu pian şi vioară 


la dispoziţie. Încă de mic cânta la pian şi la vioară, împreună cu cele două 
surori ale sale. 


Termenul cel mai potrivit 


-292- 


În sfârşit, în colonia noastră luă fiin 
proiecții cinematografice. De acum, o 
poposea şi la noi, în colonie. 

Aveam acces şi la ziare, dar numai la articolul de 
a “Scânteii““, pe care unul dintre noi — de obicei briga 
în fața celorlalți. După care urmau obişnuitele întreb 
i drept, nimeni nu se prea îmbulzea. 

Cât priveşte biblioteca, la început fusese mai bine dotată, numărând 
printre altele şi cărți de beletristică, de autori străini. Atunci am avut norocul 
să apuc câteva volume de Dostoievski şi Tolstoi, ca “Idiotul“, “Demonii“ 
“Învierea“, “Anna Karenina“. Cu timpul însă, nu ştiu din ce motive, toate 
cărțile de literatură străină au fost retrase, păstrându-se numai autorii români 
cu precădere operele “progresiste. O excepție făceau autorii sovietici, ale 
căror lucrări umpleau multe rafturi ale bibliotecii. 

Biblioteca ne stătea la dispoziţie zilnic, unde, prin amabilitatea domnului 
învățător Ştefănescu, cunoscut încă de la Lăteşti — şeful clubului — eram 
serviţi la discreţie cu “Mitrea Cocor“, “Bărăganul“, “Așa s-a călit oţelul“ sau 
“Departe de Moscova“. 

Oricum, înființarea clubului fusese un eveniment în viața coloniei. 

Dar — peste tot exista acolo un“dar“, şi nu unul obişnuit, ci unul 
principial — şi acest lucru se săvârşea nu gratuit, pentru simplul nostru 
amuzament, ci în virtutea unui principiu. Acest club, cu toate accesoriile 
sale venea să continue o operă de “reeducare“, începută cu noi încă de la 


Culmea. 


Ce are a face bătaia şi timorarea cu o sală de lectură sau cu o şedinţă de 
prelucrare a articolului de fond? Are! 

Convingerea mea, ca de altfel a foarte multor oameni de la Periprava, 
este că în răstimpul executării pedepsei administrative, deținuții au fost 
Supuşi unui susținut program de reeducare. Că în primul rând acesta a fost 
rostul “administrativului“, să cuprindă tot ce constituia încă “elemente 
indezirabile“, adunate de pretutindeni — închisori, domiciliu obligatoriu 
ŞI să le dea un ultim “Şut'“. Aşa se explică componența loturilor — alcătuite 
de altfel Cu atâta zgârcenie — care plecau dintre noi, acasă. 

i Şi poate acest program de reeducare ar fi continuat încă mult şi bine, 
a) nu Surveneau, aşa cum ştie toată lumea, problemele puse de primăvara 
ului 1964, când toţi deținuții politici din închisoare au fost “eliberați'“. 


fă un club cu bibliotecă ŞI ecran pentru 
dată pe lună, caravana Cinematografică 


fond de pe prima pagină 
dierul Păduraru — îl citea 
ări şi comentarii, la care, ce- 


-293- 


prin şocuri violente, bătăi şi timorări în masă, 

in Cul i Grind, alunecam uşor într-o altă fază a reeducării, a convingerii 
Up e ci ideologice: Şi acum, ca de obicei, începutul unei noi etape 
site cu înlocuirea vechilor cadre de conducere ale închisorii Sendo 
e uşor de ghicit rațiunea în numele căreia a fost uns căpitantul Fecioru, 


comandant al coloniei. Sf 
Pe parcurs, au venit, în fine — Doamne, cu câtă i s 
şi pachetele. Ele nu constituiau însă nici de data aceasta un “drept“, cum de 


altfel am şi fost avertizați, ci un “stimulent în activitatea noastră. Care 
activitate? Munca şi disciplina. Munca e muncă, ştie toată lumea, dar disciplina 
aici era un concept foarte larg, incluzând printre altele și activitățile pe linie 
educativă. Politrucul coloniei veghea de altfel cu stricteţe la aceste activități 
educative ale noastre, impunând cine să prelucreze cutare carte sau cutare 
articol de ziar. Şi, bizar, preferințele sale se îndreptau către oamenii considerați 
ca având un ascendent moral asupra celorlalți. Nu se urmărea prin aceasta 
doar discreditarea, ci şi o dare de exemplu. Dacă a făcut cutare asta, care — 
vorba aia — e “om greu“, eu de ce să n-o fac? 

Aşâ probabil îşi închipuia politrucul că vor gândi ceilalți. 

Când ziarele au anunțat împrejurările în care a fost asasinat Kennedy, 
politrucul a venit val-vârtej să ne prelucreze articolul cu pricina. “Să nu se 
înțeleagă greşit“— a ținut el să ne pună în gardă —“Kennedy nu a fost un 
socialist şi un democrat după conceptul nostru marxist, totuşi, cu toate 
deosebirile de vederi, el a fost un conducător de stat care a militat pentru 
pace şi prietenie cu lagărul socialist“. 

Îmi aduc aminte de reacţia stârnită de această întâmplare. Majoritatea 
oamenilor din colonie priveau acum cu suspiciune întreaga acțiune politică 
a fostului preşedinte. Desigur, Kennedy a fost foarte bine intenționat în 
toată cariera sa politică, dar simplul fapt că era privit cu oarecare simpatie 
de către politruc, care, oricum, exprima 0 opinie mai sus pusă, dădea loc la 
bănuieli. 

Dar programul convingerii și îndoctrinării ideologice nu se oprea aici. 
Uneori se recurgea la stratageme mai subtile, care puneau în joc imaginația şi 
pui Gu omului direct. Aşa s-a întâmplat cân&.de acolo, din 
Meme dle api AI o scrisoare “de dor şi inimă albastră“ din 

Ş, eliberat de câtva timp din colonia noastră. Acesta, 


Acum, după ce trecusem 


tergiversare! — scrisorile 


-294- 


a 


de cum a ajuns afară, în Bucureşti, s-a pus pe treabă, al 
să vadă cum şi ce s-a construit nou. Apoi a întocmit o 
plină de hiperbole şi emfaze, care a fost citită Şi dezbă 
până noaptea târziu. îi am a 

Totul afară era inimaginabil, incredibil şi totuşi, a fost cu 
partea a doua a epistolei, autorul devenea dintr-o dată sentimental — asa c 
deloc nu făcea atunci când îl cunoscuserăm — plin de sfaturi Şi ital NE 
ruga fierbinte de a face “absolut totul“ pentru a fi nişte oameni demni FA a ș 
liberi. 

Desigur, era bine că omul ne informa şi poate că atunci în București 
totul aşa să fi fost, dar de ce nu s-ar fi putut convinge fiecare dintre noi 
aceasta la faţa locului? Ce voia el să înțeleagă prin acel “absolut totul“? 
Gestul lui apărea acum ca un fel de momeală purtată pe sub nasul unor a 
ferecate în cuşcă, în intenţia de a le dresa. 

Şi aceasta voia să însemne un fel de dialog “deschis“ cu oamenii liberi! 

Acum, când activitatea educativă era în toi, dormitoarele deveniseră 
adevărate săli de... şedinţă. Aproape în fiecare seară se citea Şi se dezbătea 
câte o temă “'literară“. In tot acest răstimp al programului nostru “cultural- 
educativ“, eram vizitaţi, ba de un milițian, ba de altul, şi uneori chiar de 
politruci. Aceştia din urmă făceau tot mai dese “sondaje de opinie“ în rândurile 
noastre, desigur, uzând de “subtilitățile““ de care dispuneau ei. 

Aşa a fost într-o bună zi întreaga noastră brigadă, scoasă în curte, în 
faţa barăcii, de către doi politruci care, după ce ne-au trecut în revistă pe 
fiecare în parte, unul dintre ei ordonă: “Preoții, trei paşi înainte!“ Pe atunci, 
existau în brigada noastră peste zece preoți. 

“EI, ce-a fost înainte, oul sau găina?“ li se adresă ofițerul pe un ton 
i Nimeni nu pricepuse la ce face acesta aluzie. C elălalt ofițer, enervat 

cerea celor din fața sa, izbucni: “Există, bă, sau nu există Dumnezeu?! la 

treceţi voi, ăştia care ziceți că există aşa ceva, în dreapta mea!“ 
i a piată a izbucni din grupul din faţa noastră un om slab şi înalt, 
e aaa E i zii cu ochii albaştri şi se aşeză la dreapta politrucului. “Cum 
ina ia 4 9ibă ofițerul dclii la el. “Pârvu Iustin“. “Aha! Preot, 
ga ȘI ugăr“. “Care mai e? se adresă din nou acesta grupului 
Îi iri pnă he Apa aceea, încă doi preoți trecură alături de părintele lustin. 
» mă? arătă politrucul cu mâna spre grupul preoților rămaşi pe 


ergând în toate Părțile 
Scrisoare kilometrică, 
tută în clubul coloniei, 


putință. În 


-295- 


& 


e ao III aaa 


loc, “ăştia v-au învăţat pe voi că există Dumnezeu. Dintre voi ăştia“ 
contiună el către grupul preoților — “care nu crede în Dumnezeu să treacă 
în stânga mea!“ Nimeni nu s-a urit din loc. Măcar atâta satisfacție meritam 
Şi noi, laicii. 

A urmat apoi o ultimă poruncă: “Voi ăştialalți, bă, care credeți în 
Dumnezeu?“ La început au trecut câțiva alături de părintele Iustin, apoi 
aproape întreaga brigadă. Politrucii nu găsiseră ceea ce probabil scontau 
să găsească. 

La ora aceea, în colonie exista un grup destul de restrâns de adventiști 
— circa şapte, opt. Oameni dârji, hotărâți să nu-şi profaneze ziua lor de 
repaus — sâmbăta — pentru nimic în lume, au avut multe de pătimit din 
partea administraţiei. Iarna, pe viscol şi ger, cu regularitate sâmbăta, erau 
ținuți în fața porții, cu capetele descoperite, cu lanţuri la picioare. Şi când 
te gândeşti că toate acestea se petreceau în plină perioadă de activitate 
cultural-educativă! 


9. Din nou la stuf. De-a lungul iernii 


Începutul acelei ierni ne-a prins muncind de zor la adăpostirea recoltei 
în depozite, sau pe şantierul de construcții, care în ultimul timp se extinsese 
mult. Când am aflat din surse demne de încredere că “dreptul comun“ a 
plecat deja cu bacurile la stuf, toată lumea a răsuflat uşurată. Dar totul a 
fost numai o amăgire. Se vede treaba că dreptul comun n-a fost pe placul 
administrației acolo, la stuf. Astfel că ne trezim în plină iarnă pregătiţi, 
câteva sute din colonie, pentru a lua calea bacurilor. 

Dunărea nu înghețase pe o mare porţiune, astfel a fost posibilă 
transportarea noastră până în şlepurile părăsite de dreptul comun. 

Există o deosebire între bacuri şi şlepuri, ultimele fiind de fapt folosite 
drept locuințe pe perioada recoltării stufului şi nu bacurile, cum impropriu 
erau numite. Am fost transportaţi cu bacul doamnei Irina. 

Când ne-a văzut pe Nuţiu și pe mine, în fundul bacului, de la fereastra 
cabinei, a izbucnit în hohote de plâns. Nici nu-mi închipuisem că avea un 
suflet atât de milostiv. 

Comparativ cu “bacul: nostru de acum doi ani, am găsit un bac foarte 
bine amenajat, cu instalaţie electrică, cu sursă de curent locală, cu pereții 
vasului bine căptușiți şi daţi cu var. Recoltatul propriu-zis a durat circa 0 
lună, după care s-a trecut la transportul maldărelor de stuf. 


-296- 


| 


| 
| 
| 
| 
| 
| 


x c 


privită în ansamblu, “marea aventură aici, în singurătatea acestor 
„ări cenușii, a fost, cât de cât, mai acceptabilă degâţ Precedenta, Au existat, 
desigur, munca aceea demențială şi gerul, au existat şicanele milițienilor şi 
ale bri gadierilor civili, au existat inundaţiile care, anul acela veneau foarte 
de timpuriu. Am avut însă lumina electrică şi mai ales pachetul de acasă, cu 
putoaicele salvatoare ŞI pIla cu slană“. O binefacere au fost şi cizmele de 
cauciuc, primite tot de acasă, 

Îmi amintesc din iarna aceea minunatele hermine, cu trupul lor alb, 
mlădiu şi subțire, care alergau toată ziua prin fața noastră. Blana lor a sedus 
de atâtea ori ochii lacomi ai milițienilor, care nu de puţine ori au pus în 
alertă brigăzi întregi. Totul însă fără rezultat. Nea Ghiţă Militaru chiar s-a 
accidentat într-o astfel de escapadă. 

Descinderea noastră la stuf a durat cam două luni. 

În primăvara aceea începeam în mod serios o nouă carieră, aceea de 
constructori. Zic “în mod serios“ pentru că, până la părăsirea acestei colonii, 
nu voi mai face parte decât din echipa de construcții sau de electricieni. 
Aici, am fost repartizat în aceeaşi echipă cu prietenul meu Predescu 
Anastasie. 

Între timp, condamnații politici de la Grind au fost aduși la Periprava 
peste noi. A fost o întâmplare cu urmări neplăcute. Noi, “administrativii“ şi 
“dreptul comun'“, suntem puşi sub cheie, condamnaților politici revenindu- 
le muncile de interior. 

i „Despre Periprava, satul fără biserică, localnicii povesteau că în timpul 
celui de-al doilea război mondial, biserica le-a fost rasă de pe fața pământului 
isi NI eauseati = al î abat de multe lucruri, dar niciodată nu 
Periprava, luase iniţiativa de : i sua dia ă ra aa d 
tai a “pi aici, lângă lacul din centrul Satului, 
câteva ori nu ştiu ce situri ep ne ie = Shia a 

[ mondiale la canoe — dorea să deschidă aici 
adevărată şcoală sportivă. Cert ă a primit di erai 
de construstori ese a săle căa primit din partea coloniei o echipă 
VItO zece ai i ute lucrarea, Din echipa aceasta, compusă din 

parte şi eu. 


De acum, î : 
M, în fi : E, A CE di 
odată cu amurgul ecare dimineaţă, luam drumul Peripravei şi ne întorceam 


între ibărise în j i i 
int g se cuibărise în jurul unui lac adânc, de formă ovală, de o 
Ciabilă, Exista o str 


_ Satul 
mărime ap [tie Reza 
adă principală, cu drumul larg şi nisipos. 


-297- 


Celelalte străduţe se împleteau în jurul apei, unele coborând până la 
ăre, în ponton. 
gar i ee din chirpici, erau acoperite cu stuf împletit în modele, 
ca de altfel şi gardurile curților. 

Dunărea, cu valurile sale amenințătoare bătea perpetuu la temelia 
satului. Jocul acesta dădea Peripravei un tragism deosebit. 

Bătrânii spuneau că, într-o primăvară din tinerețea lor, într-o singură 
noapte, întregul sat a fost ras de pe fața pământului. 

Fiecare gospodărie avea în curte cel puţin o barcă, în care, la nevoie 
era îngrămădit tot avutul. Peste tot, prin curți şi grădini, vedeai agățate de 
garduri şi de crengile gutuilor, plase şi unelte pescăreşti. 

În zilele de sărbătoare şi în cele însorite treceau prin apropierea noastră 
fete sprintene şi surâzătoare, ținându-se de braţ. Pătrunseseră până aici 
unele capricii ale modei, care s-au suprapus peste aliura lor de o frumuseţe 
sălbatică şi pură. 

Era un spectacol unic în acele pustietăți, pe care noi îl împărțeam cu 
cel al pescăruşilor care se aruncau din înalt ca săgețile şi se cufundau în 
valuri, să apuce câte un peştişor cu ciocurile lor aprige. 

Toată existența aici se întemeia pe un perpetuu masacru al peştelui. De 
câteva ori am urmărit coloniile de pelicani pornite la vânătoare de peşte. 
Sute, poate mii de astfel de păsări albe şi greoaie, inundau deodată din înlat 
valurile Dunării. Într-o gălăgie de infern, bătând zgomotos apa cu aripile, 
potopul de păsări se desfăcea într-un semicerc larg, care se strângea apoi 
tot mai mult, cu deschizătura spre mal. Zeci de kilograme de peşte, cuprinse 
în acest spațiu nu mai aveau scăpare. 

„ Periprăvenii erau foarte neliniştiți de aceşti “pirați ai apelor“ lor, care 
într-o singură zi le puteau distruge recolta de câteva luni. 

Drumul Peripravei l-am bătut o bună bucată de timp, din vara aceea. 
În cele din urmă, mi-am luat locul în vechea echipă de construcții. 

Lucram acum în perimetrul de construcții al GAS-ului, lucrări conduse 
de domnul Popa, un fost deținut de drept comun, care aici avea calitatea de 
inginer civil. Mai târziu, când acesta a fost — după toate zvonurile — arestat, 
deoarece — se spunea — ar fi folosit o diplomă de inginer falsă, locul său a 
fost luat de inginerul Tăuneanu, care se stabilise cu întreaga familie aici. 
Ambilor nu li se poate reproşa din partea noastră, a deţinuţilor, nimic. 


-298- 


IO 


Au fost oameni care în situaţia lor, au făcut tot ce le-a stat în 

une facă viața mai amară. 
n iti a i 
Din perioada aceea datează câteva idile fugare, pe care am reușit să le 


putință să 


încropesc aici. | | „E ; 

Am iubit un timp chipul unei tinere lipovence pe care o întâlneam 
adesea printre locuinţele din preajma şantierului nostru. O dată, chiar am 
nas singuri într-o odaie şi am reușit să schimbăm câteva vorbe. Mă privea 
cu nişte ochi mari, aproape înlăcriimaţi, a căror strălucire mult timp aveam să 
o port în sufletul meu. Mai târziu, am aflat că era cumnata unui ofițer din 
colonia noastră, fapt care până astăzi înţa plăcut să-l cred neadevărat. 

Cu o fată, nepoata inginerului Tăuneanu, puteam ajunge mult mai 
departe, dacă totul s-ar fi petrecut în sensul avansurilor acesteia. O repulsie 
pentru vulgaritatea înnăscută a acestei femei şi mai ales sentimentul de 
culpabilitate în fața atâtor suferințe m-a împiedicat să joc rolul impropriu, în 
atare împrejurări, al unui mizerabil amant. 

Despre alte multe asemenea întâmplări pe care aş fi putut să le amintesc 
aici, nu mai vorbesc. 

Cele amintite bănuiesc că au fost suficiente pentru a scoate în relief 
modul cum nouă ne era posibilă o reacție, în contextul existenței noastre, la o 
trăsătură umană, altfel atât de firească şi îndreptățită. 

Cazul studentului Rebreanu Vasile din colonia noastră, care s-a 
îndrăgostit de o contabilă şi a căror idilă a provocat mult scandal, 
soldându-se cu câteva săptămâni de izolare, rămâne totuşi o excepție. Poate 
această poveste de dragoste ar fi meritat o atenție mult mai mare din partea 
mea, având în vedere anvergura unor întâmplări neobişnuite pe care le 
conţine — cum erau de pildă, acele strecurări ale fetei în colonie, sub 
oblăduirea unui locotenent care se “căznea“ să-i facă curte, numai să-și 
vadă adevăratul iubit — dar contextul de idei la care mi-am limitat aceste 
evocări nu-mi permite acest lucru. 

Acestea erau însă fenomene pe cât de insolite, pe atât de fugare. 

Factorul permanent care ne determina existența era chinul nesfârşit, 
fie ca un rezultat al silniciei muncii, fie ca o absență într-o ordine morală a 
fiinţei — absență era marea uitare în care eram cufundaţi, absenţă era aleanul 
care ne mistuia, absenţă era, mai ales, conştiinţa acelei suprimări premeditate 
â personalității noastre, de ființe umane. 


-299- 


Într-o seară, în preajma “numărului a evadat un oii, Locotenentul 
major laninski, locţiitorul comandantului, La purtat toată seara atârnaţ de 
lanţ, ca pe o fiară, prin fața brigăzilor. Era tânărul Toma loan, de la Fă 
care încă din închisoarea de la Aiud se îmbolnăvise de melancolie, D 
izbutise să depăşească zona interzisă şi cele două garduri de sârmă 
a fost reperat de santinelă, care l-a somat să se culce pe burtă. 

Este de apreciat gestul soldatului, care deşi ar fi putut să-l îm 
făcut-o. 

laninski, în schimb, matahala aceea de om cu fața pururi congestionată 
şi-a manifestat acum din plin apucăturile de brută. În fața fiecăr 
evadatul trebuia să-și repete povestea, după ce, în prealabil era lo 
multe ori cu lanţul de către însoţitorul său, pe unde se nimerea, sau răsturnat 
la pământ din câteva lovituri dibace. A zăcut apoi la izolare până au putrezit 
hainele pe el, cu mâncare o dată la trei zile Şi bătaie la discreţie. 

De ce a evadat ? repetau unii întrebarea lui laninski. De ce? De ce? 
Erau întrebări fără sfârşit şi fără noimă, la care nimeni nu p 
căci după ce ai sărit în arenă precum băieţelul lui Ortega y G 
ceea ce faci pe urmă nu mai contează. 

Căci dacă la prima întrebare n-ai putut da un răspuns “logic“ şi 
mulțumitor pentru o minte schematică, cum vei putea răspunde celorlalte ? 

Jocul săriturii în arenă era pentru noi un joc ireversibil. Totul se petrecea 


într-o dimensiune apocaliptică: cine se afla în puşcărie, puşcăriaş să rămână 
pe vecie! 


Săraş, 
upă ce 
ghimpată, 


puşte, n-a 


ei brigăzi 
vit de mai 


utea răspunde, 
aset, nimic din 


Într-un miez de noapte, întregul dormitor a fost trezit de un urlet de 
groază. Câteva clipe mai târziu, un tânăr cu trăsături delicate cobori din patul 
Său şi se apropie de mine. Mi-a pus tandru mâna pe frunte: “Regret, dar noi 
aici murim". Apoi a continuat: “Cel mai bun prieten al meu e turnător“. 
Drăghici, elevul din Târgovişte, numai de 18 ani, înnebunise. 


-300- 


EDD 5 


tragedie repetată de zeci şi sute de ori, o absenţă ca tot ce era 
Era 0 


SI ibilă. = z ze 
aici, ere câteva luni avea să plece acasă, fără nici un fel de V 
es 


eleități 
Jitice, precum venise — dar nebun. 
PO ie e 


10. La uzina electrică. Poveste monotonă 


a care a urmat şi o lună, poate, din iarnă, le-am petrecut lucrând 

gre de instalatori electrici, condusă de maistrul Floca din Sibiu. 
li E talaţii interioare în locuinţele pe care le construiam. Puțin mai 
Eee ra veri detașarea mea ca electrician, ajutor pe lângă electricianul 
A î iar Petrescu Titi din Bucureşti. 
se timp, muncile de interior au fost predate nouă, 'administrativilor“, 
i ia mnaţi politici au fost puşi sub cheie. zare 3, 
“i acest fel, spațiul nostru de mişcare s-a deschis simţitor. Aveam acum 
acces ate tot in împrejurimi, unde exista reţea electrică, adesea Şi în 
locuinţele milițienilor. Ș zi 

În primăvara aceluiaşi an, 1963, avea să plece acasă titularul postului, 
domnul Titi Petrescu. 

Şi iată-mă electricianul coloniei, post pe care aveam să-l păstrez pentru 
scurtă durată, întrucât condamnaţii politici au preluat din nou muncile 
administrative. Revin în brigada de construcții, la instalaţii interioare. 

Spre sfârşitul aceluiaşi an, condamnaţii politici părăsesc definitiv 
Periprava, reîntorcându-se la Grind. 

Din nou muncile administrative ne revin nouă, poziție în care am rămas 
până la plecarea de acolo. Sunt din nou uns ca electricianul coloniei de 
către majorul Răileanu, cu care ocazie mă mut cu patul în interiorul uzinei. 
Colonia avea uzina sa proprie, care furniza curentul necesar atât 
coloniei, cât şi locuinţelor milițienilor, ba chiar iluminatul pontonului şi al 
locuințelor de la grădină, unde şef era majorul Olteanu. 

În perioada cât am făcut parte din efectivul uzinei, am avut ca şef pe 
domnul Lavrici Anton, de la Braşov, meseriaş priceput. Toţi componenții 
echipei noastre erau, de altfel, oameni minunați. 
sai mi amintesc pentru că de aceştia mă leagă multe clipe “frumoa- 
petrecute aici. Domnul Nicu Mazăre făcea puşcărie din vremea lui 


colo 


-301- 


Oa 


Antonescu și venea aici de la Aiud. Era un meseriaş 
trăire interioară. Îşi cântărea fiecare cuvânt cu gr 
“negrăirea în deşert“ suprema normă de via 
ale Sfântului Francisco d'Asisi. 

Domnul Gligor Emil fusese cu mine în domiciliu obligatoriu, în Comu 
Lăteşti. Îşi lăsase în Bărăgan soția şi un băiat de zece ani. Era 
zâmbetul pe buze, în ciuda faptului că situația 
îngrijorătoare. 

Vasilică Alupei, moldoveanul acela 
nevinovăție, îmi era nespus de drag. At 
unui suflet care, în ciuda atâtor încercări, 
Un om modest și cumpătat la vorbă era ş 
venit aici de la Aiud. 

Toţi aceştia executau servicii int 
Supravegheam rețeaua exterioară. 

Dat fiind că acum aveam acces 


Du, dat şi un on de ma 

1Jă, făcându-și parcă ri 

ță, unul din cele Patru canoane 
e 


Ntotdeauna &U 


familiei sale era dintre cele maj 


peltic, mic de stat, cu oc 
așamentul său sincer fă 
nu îşi pierduse candoare 
i tânărul făgărăşean Cârj 


hii plini de 
Cea dovada 
a înnăscută, 
e Octavian, 


erioare în uzină, în timp ce cu | 


Pretutindeni, mi-am putut crea în scurt 
il, at aici anumitor munci de i 


i, la care poposeam adesea. La bucătărie, |- 
Simion Lefter, cu care m-am împrietenit. 
Acest răstimp de peste o jumătate de an a fost cel mai bun din toată 
perioada detenției mele, din mai multe puncte de vedere. 
Izolați cu uzina, undeva, la extremitatea de 
celelalte servicii de interior, eram scu 
ce se abăteau asupra celorlalți. 


Orice percheziţie sau alarmă trecea de noi ca o simplă formalitate, fiecare 


milițian căutând o formulă cât mai agreabilă de comportament, datorită 
interesului pe care i-l prezentam. 


Aici îşi confecționau diferite piese la strung, îşi reparau motoarele, îşi 
forjau diferite obiecte sau veneau să-şi strângă din seră un buchet de flori. 

Când aveau nevoie de diferite obiecte electrice — becuri, întrerupătoare, 
dulii ete— începeau să-mi dea târcoale. 


Ştiau că eu scot din magazie, periodic, diferite materiale de rulaj, pentru 


întreţinere. De aceea, orice percheziție mi se efectua, avea drept scop 
dulăpiorul, altfel încuiat, unde aveam depuse aceste materiale. 


nord a coloniei, împreună cu 
tiți de o bună parte din şicanele şi mizeriile 


-302- 


icții de curent, care mi-au dat mult de furcă. 
S) dese Free trei motoare, pentru a nu le solicita prea 
fca ui parcursul zilei să nu tipa ga i DE 
t ai strictul necesar — etate e ge el cala 
care deservea eca bătălia se dădea pe faza tovarăşu ui 
d eni dorau ii e eră urne ati dată devenisem 
Toţi ână mai ieri eram u 5 


> SSE, de i ) 
Rând pe rând, milițienii mă întrebau: “Ce faci, maestre? 
an 


pe ce mai ai nevo! nu crezi! Domnul major Mihăilă, cel care la cules de 
> vezi şi să i 
Să vezi ŞI 


lui îmi învineţise fluierele picioarelor cu cizmele, deveni dintr-o 
floarea-soarelui aia Ari mă, băiatule? Dacă ai nevoie de ceva, să mă cauţi, 
dată tandru: SSE S pline un bec, două pe la tine? Ia să văd“, îmi apuca el 
auzi? alba AS i dreptul savuros domnul major, ce să zic, 
să tic Ar i de altă părere: “Să nu te prind că le dai vreun bec. 
ință, să vii la mine“. 
să Et ci de unul, nici de altul. : : 

Aita acum pe la brutărie, de unde plecam cu câte o pâine, 
două, pe care le aruncam apoi peste gard confraţilor mei. ca zac 

De la “grădină“, aduceam castraveți, 09 ip IOICOVI. ai ist i 
lucru important — ştirile proaspete, culese de la dreptul comun' sau e. a 
“dreptul civil“ şi pe care le şopteam apoi la urechile prietenilor. Chiar dacă a 
doua zi era plină colonia, important era să nu se afle sursa. 

Un lucru extrem de important, de care profitam de pe urma postului era 
faptul că dispuneam într-o mare măsură de timpul meu. Eu singur îmi alcătuiam 
şi executam programul de lucrări, într-un mod convenabil. 

De obicei, eram escortat de un singur ostaş, care se ținea de mine unde 
aveam de lucru. Şi apoi, altfel se putea discuta între patru ochi. 

Odată, am poposit cu un ostaș pe malul Dunării unde acesta, avid de 
umbra binefăcătoare a sălciilor, a trântit pistolul alături şi a tras un pui de 
somn. L-am trezit când un grup de grăniceri se apropiau. 

s Altădată, am Mers cu un ostaş până la marginea pădurii Letea, unde am 
a d aa pâine caldă de la brutărie, slană, castraveți, ceapă, la iarbă 
Sunt era Se dovedeşte că între oameni e posibil un dialog atunci când nu 

inați de idei preconcepute şi când apare un dram de încredere. 


-303- 


Dar uzina a însemnat ceva pentru mine şi din alt punct d 
Având, într-un fel, timpul la dispoziția mea, o bună parte din acesta ile Vedere, 
la citit sau luând diferite lecţii, cum erau cele de muzică de la ala Oloseam 
Paralescu, sau cele de radiofonie de la domnul inginer Mircea Popa Profesor 

Domnul profesor Paralescu m-a uimit cu devotamentul şi pati A altele, 
sa. Uncori se strecura spre uzină în timpul alarmelor sau al cerea i 
numai să nu lipsească de la oră. Odată, a făcut şi izolare pentru ilicit 
primăvară, în forfota plecării acasă, când colonia îşi trăia ultimele cli a : i 
loc să alerge cu bagajul la club, a ţinut-o sfoară la uzină.“De ce ați a e : 3) 
l-am întrebat.“Pentru că v-am promis“, a răspuns dânsul. 054 

Odată, un milițian l-a ţinut cu capul descoperit o dimi 
ger, numai pentru că refuzase să se recunoască vinovat. Paroli 
proverbial:“Parcă ai fi Paralescu, aşa eşti de prompt“. 

Cu altă ocazie, același milițian care-l chinuise pe Paralescu mi-a solicitat 
niște becuri. Acelaşi lucru îl făcuse altă dată şi cu mine.“Nu vă dau, iarna 
trecută m-aţi ținut cu capul descoperit în ger, bolnav de sinuzită, câteva 

-ore“. 

În podul uzinei mă retrăgeam adesea să citesc diferite cărți care circulau 
în mod clandestin prin colonie. Astfel am citit aici pentru prima 
oară “Capitalul“lui Marx. Era de neconceput — nu-i aşa — că era interzis. 
Apoi “Istoria filosofiei“şi altele, cărţi procurate de di. Bebe Popescu din 
Craiova, 

Pe de altă parte, în meseria mea existau riscuri mari. Adeseori, în timpul 
nopții, pe timp de ploaie, eram silit să urc pe stâlpi, să despletesc firele sub 
tensiune, pentru a nu lăsa “perimetrul fără lumină. 

Şi în câteva zile de iarnă n-am îngheţat — sloi în vârful stâlpilor, luat în 
plin de crivățul Deltei ? Dacă riscam păstrând acest post o făceam doar 
pentru sporul acela de libertate, care parcă mă umaniza şi îmi dădea mai multă 
demnitate. 

Odată, am fost prins de majorul State stând de vorbă cu condamnați 
politici de la Grind, lucru care m-a costat câteva zile de izolare. Nimic însa AS 
mi părea acum în stare să mă facă să renunţ la crâmpeiul de libertate dea 
Cu cât spaţiul din preajmă mi se lărgise, cu atât îl doream mai larg. Chiar Se 
libertatea devine o himeră, doar faptul că o întrezăreşti şi o cauţi, îţi dă 
dimensiune umană care te îndreptățește să o meriţi. 


neață întreagă în 
smul său ajunsese 


-304- 


elea de iarnă — ultima petrecută la Periprava — de 
rta coloniei, nu mă opream decât în ponton, acolo unde 
dea o fereastră tainică spre lume. = 
ul, cu casele sale dormitând sub nămeți şi pădurile 
7 SA - - - 1 
armură dimprejur, respirând pretutindeni o imensă tăcere. 
cu creștetul jan arte în Siberia, întreg colosul rusesc mi se părea o taină 
Şi de aici, până P cere care îmi umplea sufletul de spaimă. De acolo, 


i să tă 3 s - 3 
nesfârșită: O stă cuget orgiatic, a venit totul. Şi nu se ştie dacă secolul 
- vastitatea u 
din Vas pe secolul spasmului rusesc. at isi să 
nostru nu €5* pe când mă aflam pe malul Dunării, a trecut pe lângă mine 
Într-o ZI, 


; ei Irina. 
eten, fiul doamn aia 
micuțul meu PE! Fe în cumpănă — să-i vorbesc sau nu ? El însă a trecut 


i i i ama Cât de mare 
2naj ul sau zglobiu, fără sa maă la In sc . Ţ 


Această întâmplare IMI definea inca odată rostur ile atat de crude A] 


iu 
păşeşti peste tine, fără ezitare şi regret. In rest, p Sa 
importanţă. Tot ce atingi de primprejurul tău e de o monotonie NCIBE oare, 

M-am întrebat adesea, ce sunt toate poveştile noastre de puşcăriaşi ? 
Unde se ascunde oare acel interes, atât de manifest la unii pentru aceste 
înşiruiri de întâmplări, de cele mai multe ori plate, fără acel cadru spectaculos 
al aventurii care e capabil să seducă şi să încânte ? 

Nu, poveştile noastre n-au această calitate. Aici, undeva de la bun 
început aavut loc o crimă, şansa spectacolului a fost ucisă. Existenţa omului 
- cel puţin pe o dimensiune a sa — nu-i mai aparține. Omul nu mai dispune 
integral de voința sa, el e o ființă dresată, ce trebuie să execute ceva în 
conformitate cu o voință străină. 

Noi nu ayem “aventuri“, noi avem drame. Noi nu avem “istorie, noi 
avem tăceri şi uitări. 
Istoria noastră e scufundată în adânc, tot ce alţii ne-au luat a fost 
prefăcut în mari şi neştiute dureri. 
ca ș lata aicie poate fericit de a fi suportat monotonia“ unei 
“se de stearpă, de altfel, de pitorescul aventurii. El a trecut un 


hotar, cel maj i 
a el mâl greu dintre toate, de la tentaţia istoriei, la uitare, de la aventură, 
tunile şi dramele fiinţei, 


evedeam Vâlcov 


-305- 


20 3498 O 


11. Se rup lanţurile. Şi a rămas dorul 


Parcursesem o bună bucată din primăvara acelui an 
aproape un an, avuseserăm drept comandant un maior, ace 
dispăru fără urmă, în locul lui apărând dintr-o dată pe fi 

Adusese oare cu el vechile apucături de la C 
schimbă părul, năravul ... 

Şi totuși, era de observat că Ioaniţiu nu se m 
pofta inimii sale. În ultimul timp a prins a circula t 
curând vom părăsi colonia. Nu era pentru 

“stricau“ într-un fel “liniştea“, dându-ne nop 
îngropate în negura anilor. 

Zvonul acesta avea însă o calitate, ce- 
persista. Era ca un sunet care se întorcea amp 
timp au existat scepticii, astfel“fobia“* 
fi, cât de cât potolită. 

Curând şi aceştia au trebuit să capituleze în fața valului de “optimism 
care răvăşise inimile, acea aşteptare calmă, binefăcătoare, care îşi avea sorgintea 
în ideea consolatoare a unei suferințe rodnice, zăcea acum Strivită de acea 
dorință irezistibilă, aproape bolnavă, de a lua lumea cu asalt, de a te lăfăi în 
toate favorurile libertății. 

Unde era acum binecuvântata speranță, cea mai mare virtute a celor 
plecați din lume pe drumul morţii ? Şi dacă ne-a fost cu putință să străbatem 
calea atât de lungă a acestui calvar, faptul se datorează în primul rând acelui 
liman înflorit undeva, la orizontul spiritului nostru, care ne veghea cu 
chemarea sa statomnică, în mijlocul şi în ciuda tuturor vicisitudinilor timpului. 

Speranța e singura luciditate a puşcăriaşului. Copleşit de alaiul 
dorurilor renăscute, acum nu-mi mai aflam hodină. Serile, din ce în ce mai 
apăsătoare, mi le petreceam de obicei la ateliere, care se aflau într-o baracă 
mărginașă a coloniei şi al căror şef era domnul Povicescu. Discuţiile atât de 
reconfortante purtate altădată aici cu domnul Bebe Popescu, autodidactul 
“tobă“ de filosofie, erau acum imposibil de reluat. a fe 

Zilele mi le petreceam, fie la “grădină“, unde brigadierul şef Berindei, 
altfel tare dispus să facă jocul administraţiei, punea ba pe unul, ba pe altul 
dintre “oltenii'“ săi, să cânte de răsuna câmpul: “Piâtra, piatră de e piatră... Și 


a 1964. După ce 
Sta, într-o bună şi 
Tmament loanie:. ? 


ițiu, 
ulmea? Dacă lupul îi 


al putea dezlănțui după 
ot mai mult zvo 

prima oară că astfel d 
ți de insomnii şi reînvii 


nul că în 
€ Ştiri ne 
nd povești 


l deosebea de toate celelalte: 
lificat de sute de ecouri. Câtva 
generală care prinsese deja teren putea 


-306- 


„a «cordon“*, printre cei de la dreptul et bine informați 
apele» fie ȘI i are mă țineau la curent cu ultimele noutăţi. aie, 
antotdeauna ŞI 5 şii la locuința unui brigadier care ai gina penitiuca 

Într-o 2 e cu cilindru învârtitor. Acesta pregăti la repezeală o mică 
și dăduse 9 e Al sticlă de vin. Am rămas la taclale mai bine de un ceas, 
gustare şi “aaa i eu, oameni altfel atât de deosebiți prin poziția socială, 

ri e brigadierului i se dezlegă limba şi îmi vorbi despre 


3 e de vin, A = zi 
După câteva re plecare acasă. Mi-a jurat că afacerea nu mai durează decât 
” noas ; Age 
“urgenta până se sfârșesc ultimele formalităţi. 
A i 
câteva ZI“ 


rta coloniei împleticindu-mă pe picioare. 
Am pâși! 2 e i hemat confrații şi le-am reîmprospătat —pentru a 
că ACR e : acasă. Și pentru că nici unul nu catadicsea să 
câta oară 2 — jestra e ca suflat pe rând câte o porţie de duhnet de vin în 
răspuns a A îperioieăt Zâmbeau unii la alţii, în tăcere. 
nas. ieri iti cu toţii!“am răbufnit în cele din urmă, fâcându-mi 
a jus E. za târziu, am adormit cu capul pe dunga bancului de 
e air meu somn, după atâția ani, eliberat de gândul frustrării şi 
e anti pe zi ce trecea mai albastru şi mai pur. În fund, sub zările 
largi, pădurea Letea semăna tot mai mult si freamătul unui talaz ve E 
spatele serei de flori, covorul moale de iarbă inundat de soare, ce se e Aia 
pacea acelei zile calme, şi zările te asaltau de pretutindeni, de pe Câmp 
întinse, cu trâmbele lor de lumină. Doi fluturi albi, jucăuşi, au trecut în zig-zag 
gardul de sârmă ghimpată. ti ine 
Câteva clipe s-au învârtit în jurul creştetului meu, apoi, în acelaşi zig-zag 
au pornit peste câmpul de dincolo de zona interzisă. ă 
Câteva clipe mai târziu, m-am prezentat la poartă şi am cerut o escortă, 
pretextând o lucrare importantă în ponton. Aveam un sentiment de sufocare, 
Un şlep singuratic se legăna pe valurile dezlănţuite de trecerea YIeliiui Vapor, 
lovind ritmic “pălămacii““ înfipți în buza malului. De partea cealaltă, printre 
numeroasele catarge din față, casele Vâlcovului, policolore, dormitau Jeneşe 
Sub un deşert de lumină maurică. Căutam pe cineva cu care să schimb o 
Vorbă. Să mi se confirme iar: “Da, vei fi liber!“ 


-307- 


Ca din pământ, alături de mine răsări Timo 

privească atât de blajin.“ Am mai dat o raită“- ; 
plec, şi...“ “Ăsta să fie necazul dumitale“ îmi făcu el cu ochi ştie 
Pe omul acesta îl văzusem de mulți ani aici, fiind un âita Iul, cu su 
al marilor noastre mizerii şi al puţinelor noastre buc ri 
intotdeauna reținută, fără măcar un gest aprobat Fe 
exaltările noastre, era asemuită în mintea mea, cu 
ŞI cuvântul de ordine, care pândea întotdeauna 
vremelnicii. Mă legasem de el ca de un prieten b 
noastre reciproce erau mai mult figurate de ges 
răsărise în cale atât de oportun, cu chipul său 

M-am întors la colonie încrezător în nor 
doua zi, sosi în colonie o echipă numeroasă d 
regiune din țară îşi avea printre aceştia, unu 
câte aflasem, formalităţile scriptice de eliberare erau de mult încheiate 
Misiunea ofițerilor era să ne treacă printr-o anchetă sumară pe fiecare la 
care se discuta, printre altele, localitatea unde intenționai să te stabileşti şi 
motivul acestei alegeri. 

O dată cu isprăvirea anchetelor — totul a mers extrem de repede — a 
început plecarea, care se făcea în loturi de până la o sută de oameni. Filiera 
era aceasta: oamenii erau luaţi în grupuri masive din dormitoare şi îngrămădiți 
în club. Aici se citea o listă de nume, cu un număr precis de componenți. 
Lotul era apoi izolat într-o baracă din apropierea porții, anume amenajată 
aici. Se efectuau, de obicei, două percheziţii, una la sosire, alta la plecare, 
plecare ce avea loc numai după miezul nopții. 

Surprindea de la început brutalitatea pe care o manifestau faţă de noi, 
de-a valma, milițienii şi securiştii. Peste tot oamenii erau bruscaţi, Jup 
înjuraţi, loviți. Noi, cei de la uzină, am primit ordin să nu părăsim clădirea, 
încuindu-se în acest sens uşile. iz 

Eu însă eram hotărât să nu mai rămân. Mi-am luat rămas bun de la zii 
mei şi am sărit pe fereastră, târând după mine bagajele înfăşurate în pe 
M-am afiliat apoi unui dormitor, unde am fost frecui pe aci pa i-a citit 
Eram atât de sleit de puteri şi de emoţionat încât, în clipa calit scie 
numele, pentru a mă ataşa grupului pentru club, m-am rOSpES 
la pământ. 

Domnul Dumitrescu Adrian, fost ofițer de i 
repezit spre mine să mă ajute. “Ce vrei, mă? s-ară 


fte, lipoveanu] 


Ă Care ti 
- ia ia ex 
am zis — + Cine 4 


A Să 
Poate 
bînțeleş, 
roape Delipsiţ 
Prezenţ 
anele 
acea Confruntare, ci 
în spatele pro 
un, devotat, d 
turi, subînțelese. Acum îmi 
calm, dătător de încredere 


ocul care ne aştepta, Chiar a 
e ofițeri de securitate. Fiecare 
| sau doi reprezentanți. După 


Ca şi la 
> CU Noima 
Priei noastre 
CŞI Simpatiile 


marină din Constanţa, A 
stit milițianul la dânsul. 


-308- 


Or la toate şic să sa, + 


re mine.“Suferind pe paştele mă-sii!“ răcni 
aie a zii cu cizma în coaste:““Scoală, dihanie!“ 
let, învălmăşeală de iad. De la club, de unde 
“facă ordine“, am trecut în camera de carantină 
pe mâna câtorva ofițeri de securitate, care aveau 

d, roşcovan, cu câteva şuviţe de păr căzute rebel pe 
ăgI ta era reprezentantul Internelor şi că avea grad 
frunte: da o energie incredibilă, tot timpul invârtinduese priutre noi 
de colonel se FE d şi lovind cu o cravaşă sau bâtă, cu ce-i pica în mână, în 
count? Ne ui acum am putut pricepe originea imboldului 
pi i ae din ultimul moment. 


ia gtiatie zecile de chipuri livide şi trupuri zdrențăroase, mişunau 
Peste (0 


n e adatalisi țe pomădate. 

aceşti civili iu Să îmi amintea de peripeţiile Jilavei din 
ii e mai bune”, cu Maromet. După ce am fost dezbrăcaţi la niz 
țat pe o lădiță, ordonă: “Culcat!“ Şi cum Vavacile 
aveau pământ pe jos, deodată zecile de trupuri goale au gi ie capia 
şizece ațărânii “Vă eliberaţi, ai? Paştele mamii voastre Sau !Sănu vă 
închipuiți că afară faceţi ce vreţi voi!“ Apoi, ca pentru sine: Banditul tot 
bandit rămâne!“ > Atta! 

Până la miezul nopții, ba unul ba altul, dorea să ne convingă că noi 
suntem tari şi nu ne temem de nişte bandiți ca voi“, ca şi cum n-am fi plecat 
acasă, ci la o adevărată bătălie. Cuvinte revelatoare pentru viitoarele relații 
ce aveau să se creeze între noi şi securitate. 

Aici eram noi. Dincolo era noaptea şi lumea. 

Peste câteva clipe ne vom confunda în necunoscut, cu toate visele şi 
durerile pe care le-am adunat în această moară a veacului. 

| Spre ponton am pornit sub escortă, încolonaţi câte cinci. Pretutindeni, 
Pumprejur, țârâiau greieri şi cântau miile de broaşte ale deltei. 
perie zării, flamura neagră a pădurii Letea scânteia uşor sub luna 
„umedă ca o felie de pepene. 


aaa în dr capta, păta zarea cu alb şi negru, Periprava, satul de pescari 
nisi vata Aici, intr-un cimitir necunoscut ne-am lăsat morții, acoperiți cu 
uitare, să putrezească în sicriele lor de stuf. 


] d“ arătă a = 
ipa aceea mă 


vremurile „Cel 
goală, roşcovanul, coco 


-309- 


Un oltean aproape imberb, sedus de im 
noapte la pândă. Din când în când, i se ar 
Străpungea cu pironul în inimă. 

Morților deținuți, regulamentul le inter 

Ultima pradă care i s-a aruncat, îmi aduc aminte, a fost 
Ardeal, Balint, care, bolnav de inimă fiind, a fo 
unui cazan imens, unde a murit asfixiat. 

Şi pentru că peste câteva zile urma s 
aici, la Periprava, soția împreună cu 
plângând în fața porţii, cu fetița, de m 
rămas însă până la sfârşit o taină. C 
dintre toate. 

Lângă ponton, un remorcher 
lega uscatul cu puntea vasului. Într-un capăt şi celălalt a 
ne făceau vânt înăuntru: “Unu... doi... trei... 
cazonă. Şirul de zdrenţăroşi era mistuit încet de 

O mână mă înpinge înainte cu brutalitate: « 
încă odată capul în urmă. Departe, sub lună, 
îngrămădite într-o formă geometrică: Periprava, 
mereu se încăpățâna să se rupă. De aici, fiecare 
ceva: unii fără tinerețe, alții fără suflet, unii fă 
Dumnezeu. 

Au izbucnit motoarele. O mână a 
Era lipoveanul Timofte, cel din urm 
din răsputeri să-l TUup. 

Şi din toate a rămas dorul. Pustiitorul dor. 


portanța misiunii s 
unca câte un cada 


ale, stătea 
Vru 


bă 


zicea hainele. 


un in ine 4 
. a: i 
St obligat să intre în pia 
u 
ă se elibereze, i-a venit în întâmpi 
fetița; zile întregi a f Are 


ost Văzută an: 
AX Fi > 4 (9) 
ână. Locul mormântului soțului si i 

i ucigă E Op „a 
ca mal ucigătoare ȘI mai ingrată taină 


se legăna uşor pe valuri. O Scară îngustă 


şteptau milițieni Care 
tă ?. 

răsuna în noapte o Voce 
pântecul vasului. 


Treizeci şi trei. - “Am întors 
s 


prins a flutura discret pe dunga malului, 
ă fir al acestei poveşti pe care mă căzneam 


Abia întorcând ultima fi 
mi-au rămas neîmplinite. 
Primul meu gând se îndreap 


lă a acestui manuscris am înțeles câte datorii 


tă în aceste clipe spre toți aceia, deopotrivă 
pătimitori — sute şi mii —al căror nume, dintr-un capriciu al memoriei sau, în 


aceeaşi măsură, din lipsa cadrului propice unor astfel de evocări, n-au fost 
menţionaţi aici. Pe toți aceştia îi rog să mă ierte, asigurându-i, totodată, de 
întreaga mea devoțiune. E Ă 
Am scris în goană — epuizând subiectul nici în două luni inoielaă 
asaltat în orice moment de teamă şi incertitudine. Mi-am asumat totuşi aces 


-310- 


fiind că datoria ta da adevărului e mai presus de 

ins i e. 

0 Ceai ele” spele a e ia din întuneric la lumină. 

A Munţi de teză sosi eschiva de la această datorie, cine o va face? Am 

Decăew» i A rezența mea aici, în această lume, unde poți atinge o 

simțit întotdeauna î E creștet de prunc, e un miracol. A 
are dreptul să ştie cât de urâtă poate fi viaţa atunci când e 


floare sau dezmier 
[ipeare o 4, ambiţii sau desconsiderarea semenului. Şi dacă adesea 
Lă 


desfigurată de a sub inocentul pretext al bucății de pâine, nu-i de datoria 
A uni 
crima Se as€ 


i âțeni -a dat drept frumuseţe? 

| ăm la timp urâțenia, ce s-a ur ai 
no să Pie în urmă toate câte au fost, bucurii şi regrete şi azi mă 

SE iai de alte chipuri dragi. E poate şi aceasta o dovadă că sufletul 
aflu înconj 

ce i-au rămas la fel. 
ŞI e dega ii Doamne, niciodată întunecimea cugetului de a nu putea 
ll de urât şi adevărul de minciună“, am rostit de atâtea Es 

pe neîntreruptă la temelia acestui gând e poate singura pe dă ee 
“i E am reuşit s-o păstrez, de-a lungul timpului şi pe care nu văd nimi 
lume cu ce aş putea-o schimba. 


Făgăraş, noiembrie — decembrie 1970 


Anexă 


Redau mai jos, o parte din numele celor arestați sau implicați, morți sau dispăruți în 
rezistența făgărăşeană : 

1. Juncu lacob, țăran din satul Râuşor. A fost arestat în noiembrie 1950 „la vârsta 
de aproximativ 55 ani. A murit în închisoare. 

2. Juncu Ileana, soția lui Iacob, arestată tot în noiembrie 1950. Este eliberată după 
circa două săptămâni. 

3. Cosma Partenie, ginerele lui Juncu Iacob, Plutonier major activ, este arestat în 
noiembrie 1950, la vârsta de 30 de ani. Condamnat la moarte, este împuşcat la Braşov, 
în vara anului 1951. 

4. Cosma Valerica, soția lui Partenie. A fost arestată la vârsta de 26 ani, în noiembrie 

1950. Este eliberată după circa două săptămâni. 

5. Dragoş Gheorghe, subofițer din satul Râuşor. Este arestat în toamna anului 1950, 

la 29 de ani. A fost eliberat după circa o lună. 

6. Metea Toma, țăran din Râuşor. Este arestat în noiembrie 1950. A fost eliberat 

după circa o săptămână. 

7.  Metea Elvira, soția lui Toma. A fost arestată în noiembrie 

eliberată odată cu soțul său. 
8. Metea Elena, fiica acestora. A fost arestată odată cu părinții şi eliberată odată cu 
aceştia. 

9. Metea Valentina, fiica Elvirei şi a lui Toma Metea. A fost arestată şi eliberată 
odată cu părinții. 

10. Roşca Ioan, din satul Râuşor, elev la liceul ““ Radu Negru “ din Făgăraș. A fost 
arestat în primăvara anului 1951, la vârsta de 19 ani. A fost condamnat la 7 ani, dar a 
executat 10 ani de închisoare. A trecut prin reeducarea de la închisoarea Gherla. 

11. Roşca Constantin, frate cu Ioan. Țăran. A fost arestat în primăvara anului 1951, 
la 20 ani. A trecut prin reeducarea de la Gherla. 

12. Pică Ghe. Ioan, din satul Râuşor şi elev la liceul “ Radu Negru “ din Făgăraş. A 
fost arestat în primăvara lui 1951, la vârsta de 18 ani. A fost condamnat la 15 ani de 
închisoare. Eliberat în primăvara anului 1964, cu decretul de amnistie. 

13. Dâmboi Victor, din Râuşor. Preot, mai întâi în comuna Șinca şi apoi în comuna 
Drăguş. A fost arestat în 1951, la vârsta de 28 ani. Eliberat în primăvara anului 
1964 , cu decretul de amnistie. 

14. Roşca Constantin , țăran din satul Râuşor. A fost arestat în 1955 , la vârsta 
de 34 ani. A fost eliberat în 1964. A murit la câtva timp după eliberare, în urma unei 
boli de plămâni contactate în închisoare. 


1950 şi 


=312- 


că loan Victor din Râuşor. Fost elev la liceul 
A fost arestat la 16 noiembrie | 950, la vârsta de 17 an 
dar a executat 13 ani Și jumătate. A fost eliberat în 
decretul de amnistie. Str i, A 
ÎN R C0 Ie vâtata de SO ani. A fostele 
ie | » . erat prin 1954, Î 
dece ara lui 1939 şi condamnat la 9 ani închisoare, ind lierigi ie fi 
. Mari azi geti ua Râuşor. A fost arestat în noiembrie 1950 | 
ârsta de 26 de ani. A fost eliberat prin 1954. „la 
$ 18. Pîrău Toma, țăran din Râuşor. A fost arestat în noiembrie 1950. ja Vară 
de 18 ani. A fost condamnat la 4 ani închisoare. , sta 
De Cab (zii a al Maia) țăran din Râușor. A fost arestatîn toamna 
lui 1950, la aproximativ 45 ani. A fost eliberat după circa două luni. 
0. Pop Zachiu, țăran din Râuşor. A fost arestat la 16 noiembrie 1950 „la 


2 ; : sc aa 
vârsta de 30 ani. Deşi a fost condamnat la 10 ani închisoare, a fost eliberat abia în 


mai 1964, cu decretul. ă see 
2]. Comşulea Aron, țăran din Râușor. A fost arestat în noiembrie 1950, la 
vârsta de aproximativ 45 ani. A fost condamnat la 10 ani închisoare. 
22. Comşulea Nicolae, elev din Râuşor. A fost arestat la vârsta de 18 ani, în 
rimăvara lui 1951. A fost condamnat la 12 ani închisoare. A trecut prin 
“peeducarea“ de la Gherla. | 
23. Pică Valer, ţăran din Râușor. A fost arestat în noiembrie 1950, la vârsta de 
aproximativ 46 ani. A fost condamnat la 4 ani închisoare, dar a murit într-un azil 


i ; Radu Negru“, din Făgăraş 
L. A fost Condamnat la 8 ani, 


Primăvara anului 1964 cu 


arestat a doua Oară în 


psihiatric. i PE, 

24. Marcu loan, din satul Râuşor. Elev la liceul “Radu Negru“ din Făgăraș. 
A fost arestat în primăvara anului 1951, la vârsta de 19 ani. A fost eliberat după 
circa trei luni. 

25. Ceocea Florea, elev la liceul “Radu Negru“ din Făgăraș. A fost arestat în 
primăvara anului 1951, la 18 ani. A fost eliberat după circa o lună. 

26. Barbu Ioan, din satul Săsciori. Elev la liceul “Radu Negru“ din Făgăraș. A 
fost arestat în primăvara anului 1951. A fost pus în libertate după circa o lună. 

27. Metea Remus, originar din comuna Ileni. Elev la liceul “Radu Negru '. A 
fost arestat în primăvara lui 1951 şi eliberat după circa o lună. S 

28. Metea Romulus, frate geamăn cu Remus. Elev la liceul “ Radu Negru “. A 
fost arestat în primăvara lui 1951 şi eliberat după circa o lună. 

29. Stroe Stanciu, medic originar din Răşinari , Sibiu, funcţionând la spitalul 
din Făgăraş. Arestat în primăvara lui 1951 şi condamnat la 7 ani închisoare. 1 s-au 
confiscat casa şi averea şi la eliberare nu se mai întoarce în Făgăraş. săi 

30. Roşca Matei, țăran din satul Râuşor. A fost arestat în noiembrie 1950, la 
vârsta de 25 ani. A fost condamnat la 4 ani închisoare. 

31. Blebea Toma din Ileni. Elev la liceul “Radu Negru 
arestat în primăvara lui 1951 şi condamnat la 7 ani închisoare. 
prin 1962, din colonia de muncă Periprava. 


“ din Făgăraş. A fost 
A fost eliberat abia 


-313- 


2) 


o III III II 


32. Comea Dorel, din Ileni. A fost 
elev la liceul “Radu Negru“ din Făgăra 
închisoare. 

i ui ELE Ioan din Ileni. Elev la liceul 
ui „la 17 ani şi a fost cond 
puna ei ndamnat la 12 


Ș n i : : e sate Negru“ din Făgăraş. A fost 
E 35. Pirău Toma (Zis Porâmbu) țăran din Il ie închisoare, la vârsta de 17 ani. 
eni , în şura unchiului : : ; - î 

320 sd E iului său Cornea Dumitru, la vârsta de 27 ani. 

36. ca Dumitru, țăran din Ileni, unchiul lui Porâmb dai 
Crăciun 1950 şi condamnat la moarte SAI fost orci Ji e ei ra a 

y y > atla i 

37. Metea Victor, din Ileni. Absolvent al liceului IRagii Negru“ di ă 
Partizan de la vârsta de 20 ani, în munții Făgăraş. A fost prins î Er baia 
la SăEfaiz A [EEE iptigcătl4 Sibiu "tn 1957 ; prins în 1956 şi condamnat 

38. Metea Victor-senior, ță i i Tatăl lui Vi 
să ictor: senior, țăran din Ileni. Tatăl lui Victor — partizanul. A fost arestat 

» după ce a stat fugit un an. A murit la colonia C idi 
cra Aire nia Capul Midia de pe Canal, unde 

See or Liviu Borcea, marele călău al neamului românesc. 
tat , zibu Toma, țăran din Ileni. A fost arestat în toamna lui 1950 și condamnat la 

i da seu spite de 26 ani. A fost eliberat în 1962, după care a murit 

. Barbu Ionel, frate cu- Toma. A fost arestat î i i 
în iartă stat în 1951 şi condamnat la 4 ani 
Ş 41. Cornea Maria, învățătoare din Ileni. A fost arestată în toamna lui 1950, la 
vârsta de 20 ani. A fost condamnată la 5 ani închisoare. 
42. Corşatea Toma, țăran din Ileni. A fost arestat în iarna lui 1950. A murit la scurt 
timp de la eliberarea din închisoare. 

43. Zară Ilie, ţăran din comuna Mândra. A fost arestat în noiembrie 1950 şi 
condamnat la 4 ani închisoare. Atunci avea aproximativ 48 ani. A murit după eliberarea 
din închisoare, la scurt timp. 

44. Zară Nicolae, țăran. Fiul lui Ilie. A fost arestat în toamna lui 1950. După circa 
o lună a fost eliberat. 

45. Socaciu Traian, țăran din Mândra. A fost arestat în noiembrie 1950, la 28 ani. 
A fost condamnat la 8 ani închisoare. La scurt timp după eliberare a murit. 

46. Vlad Cornel, țăran din Toderiţa. Arestat în primăvara lui 1951, la vârsta de 21 
ani. A fost condamnat la 15 ani închisoare, a ieşit în primăvara lui 1964, cu decretul. 

47. Vlad Ioan, țăran din Toderiţa. A fost arestat în primăvara lui 1951, la vârsta de 
21 ani şi eliberat după circa o lună. 

48. Balaban Octavian, țăran din Toderiţa. 
vârsta de 21 ani. A fost condamnat la 7 ani închisoare. 

49. Balaban loan, țăran din Toderiţa. Arestat în toamna 
condamnat la 4 ani închisoare. 


prestat în primăvara anului 1951, pe când er 
» la vârsta de 17 ani. A fost condamnat la 4 sd 


Radu Negru“. A fost arestat în primăvara 
ani închisoare. A trecut prin reeducarea de 


A fost arestat în primăvara lui 1951, la 


lui 1950, la 19 ani şi 


-314- 


din Toderiţa. A fost arestat la circa 45 de ani Şi 


Vasile, țăran 
Siena în noiembrie 1950. 


ndamnat la 4 ani închisoare, în n te 
E 51. Balaban senior, tatăl lui Vasile. A fost arestat în noiem 
74 de ani. A fost eliberat după câteva luni. 
52. Duşa Dumitru, țăran din Toderiţa. A fos 
de 25 ani. A fost condamnat la 6 ani închisoare. 
53. Vlad Octavian, țăran din Toderiţa. Aresta 
vârsta de 23 ani şi condamnat la 8 ani închisoare. 


Ei Vlad Valer, frate cu Octavian. Arestat în toamna anului 1950, 
ani. A fost condamnat la 2 ani închisoare. 
55. Mogoş Ioan, din Toderiţa. Absolvent I 
A fost partizan, luptător anticomunist din Țara Făgărașul 
A murit împreună cu prietenul său nedespărțit Mazilu Nico 
în comuna Pădureni — Banat, în iarna 1950-1951. = 
56. Mija Cornel, țăran din Toderiţa. Arestat în 


condamnat la 4 ani închisoare. si - 
57. Toma loan, ţăran din 'Toderița. Arestat în primăvara lui lui 1951, la vârsta de 


21 ani, din armată. A fost condamnat la 12 ani închisoare. După eliberarea din 1964 
a fost internat de mai multe ori în azile psihiatrice. S-a sinucis în 1964. 
58. Gabor Ioan, țăran din Toderiţa. Arestat în primăvara 1951, la 20 ani. A fost 
condamnat la 7 ani închisoare. 
59. Pridon Ioan, învăţător din comuna Părău. Arestat în noiembrie 1950 , la 
vârsta de 55 ani. A fost condamnat la moarte şi a murit schigiuit la Jilava, în anul 
următor. 
60. Noară Nicolae, țăran din Pă 
ani. A fost condamnat la 6 ani închisoare. 
61. Noară (?), țăran din Părău. Arestat în toamna anu 
ani închisoare. 
62. Oană Ioan, țăran din Părău. Arestat în 1951 şi condamnat la 8 ani închisoare. 
63. Cerbu Andrei, țăran din Părău. Arestat în noiembrie 1950, la vârsta de 30 
ani. A fost condamnat la 5 ani închisoare. 
64. Chichernea Ioan, țăran din satul Grid. A fost arestat în toamna lui 1950 şi 
condamnat la 4 ani închisoare. Avea 20 ani. 
65. Ciurilă Gheorghe, învățător din Grid. Arestat în toamna lui 1950, la vârsta 
de 40 ani. A fost condamnat la 4 ani închisoare. 
66. Urdea Gheorghe din Grid. Elev la liceul “Radu Negru“ din Făgăraş. A fost 
arestat în primăvara lui 1951, la vârsta de 18 ani şi condamnat la 2 ani închisoare. 
67. Halmaghi Ioan, medic din Veneţia-Făgăraş. Arestat în toamna anului 1950 şi 
condamnat la 4 ani închisoare. 
68. Monea Traian din Veneţia. Ofiţer de cavalerie. Arestat în toamna anului 1950, la 
vârsta de 26 ani. A fost condamnat la moarte şi executat câțiva ani mai târziu. 


brie 1950, la vârsta de 


t arestat în noiembrie 1950, la vârsta 


t în primăvara anului 1951, la 
A trecut prin reeducarea de la. 


a vârsta de 17 


al liceului “Radu Negru“ din Făgăraş. 
ui, de la vârsta de 21 ani. 
lae, în luptă cu milițienii, 


primăvara lui 1951, a fost 


rău. Arestat în noiembrie 1950, la vârsta de 30 


lui 1950. Condamnat la 4 


-315- 


69. Comşa Gheorghe, țăran din Comăna-Făgăraş. Arestat în toamna lui 1950 la Vârsta 
de 50 ani. A fost condamnat la 8 luni închisoare. 

70. Sasu Ioan, din satul Hurez-Făgăraș. Elev la liceul “Radu Negru“. A fost arestat în 
primăvara anului 1951, la vârsta de 18 ani. A fost condamnat la 4 ani închisoare. 

71. Socol Silviu-Victor, din Berivoi. Urmărit de securitate a stat ascuns din primăvara 
lui 1948, până în primăvară lui 1950, când fuge în munți, în grupul lui Gavrilă. A fost elev 


la liceul “Radu Negru“. A fost prins în toamna 1950 şi condamnat la moarte. A fost 
împuşcat la Braşov. 


72. Radeş Virgil, din Berivoi. Student la politehnica din Timişoara. A fost partizan în 
munții Făgăraş. A fost prins în toamna 195 0, în comuna Părău, la vârsta de 23 ani. A fost 
condamnat la 15 ani închisoare. 

73. Novac Ioan, din Berivoi, absolvent al liceului “Radu Negru“. A fost partizan în 
munții Făgăraş. A fost prins în 1956, prin trădarea învățătorului Grovu. A fost împuşcat 
la Sibiu, după ce a fost torturat în chip bestial. 

74. Novac Petre, tatăl partizanului, din Berivoi. Tracasat de securitate, a fugit în munți, 
la fiul său. A fost prins în 1951 şi condamnat la 10 ani închisoare. 

75. Gavrilă lon Ogoranu, din satul Netotu (azi Gura Văii). S-a născut în comuna laşi- 
Făgăraş. Inginer agronom. În 1948 fuge din Cluj, urmărit de securitate şi stă ascuns până 
în primăvara anului 1950. Urcă în munte în primăvara lui 1950. Şeful grupului era atunci 
Haşu Andrei. Apoi a urmat Gavrilă, care a fost până la fuga sa şeful “Frăţiilor de Cruce“ 
pe Ardeal. La data când şi-a început activitatea de partizan avea circa 26 de ani. A fost 
condamnat de mai multe ori la moarte, în contumacie. Chiar la judecarea grupului nostru, 
a fost încă o dată condamnat la moarte. Din 195 6, după trădarea lui Grovu a dispărut fără 
urme. E de presupus că stă ascuns de unul singur. 

76. Gavrilă Gheorghe, țăran din Netotu. Arestat în toamna lui 1950, la vârsta de 45 ani, 
a fost condamnat la 3 ani închisoare. 

77. llioiu Ioan, din Sâmbăta de Sus-Făgăraş. Absolvent al liceului “Radu Negru. 
Urmărit de securtate, stă ascuns din 1948 şi până în 1950, când se retrage în grupul lui 
Gavrilă. Ilioiu şi-a început calvarul la vârsta de 19 ani. E prins de securitate în 1954 şi 
chinuit bestial, drogat şi hipnotizat, să-şi trădeze camarazii de luptă. Scapă din închisoare 
în 1964, cu decretul. E printre cei trei supraviețuitori ai rezistenței făgărăşene, alături de 
Gavrilă şi Radeş Virgil, care au luptat ca partizani în munți. 

78. Sofonea Remus , din Drăguş. Absolvent al liceului “ Radu Negru “, urmărit de 
securitate, fuge în 1948, primăvara. În 1950, primăvara urcă în munte. În 1955, rănit în 
luptele cu securitatea se refugiază în Viştea de Jos, în casa profesorului Borzea Olimpiu, 
cu Hașu Laurean, unde peste puţin timp moare. 

79. Novac Gelu, din Făgăraş. Absolvent al liceului “Radu Negru“. Fiul profesorului 
M. Novac, care a executat mulți ani de închisoare. În 1948 fuge „urmărit de securitate „iar 
în 1950 devine partizan în munții Făgăraş, Şi-a început calvarul la vârsta de 19 ani. A murit 
în luptă cu securitatea, prin 1954, undeva prin părțile Devei. 

80. Duminică Gheorghe, din Aluniș Olt. Student la Academia Comercială , urmărit de 
securitate se refugiază la Victoria-Făgăraş, unde lucrează la o întreprindere, cu buletin fals, 


-316- 


ână în 1950, când fuge în grupul lui Mogoş. Este prins în toamna lui 1950 şi condamnat 
pi moarte. Este împuşcat la Braşov. zii 
81. Stanciu Nicolae, din Aluniş-Olt. Este student la Academia Comercială şi la 
fi cultatea de Drept din Bucureşti. Fuge împreună cu Duminică la Victoria-Făgăraș, fiind 
aril de securitate. Partizan în grupul lui Mogoş , este prins în toamna lui 1950 şi 
condamnat la moarte. Este executat la Brașov. : 
82. Borzea Olimpiu, profesor din Viştea-Făgăraş (Viştea de Jos). E arestat în 1955 
i condamnat la moarte. Nu este executat şi scapă din închisoare. zi 
: 83. Şuvăială Gheorghe din Berivoi. Tehnician în Banat, Arad. Urmărit de securitate, 
fuge în grupul lui Gavrilă. Cade în mâinile securității şi este ucis la Sibiu, după ce a fost 
torturat barbar. Asta s-a produs prin 1957. e 
84. Haşu Laurian , din Breaza-Făgăraș. Student. Face parte din grupul lui Gavrilă. În 
1955 se refugiază împreună cu Sofonea la Borzea, unde moare. e a 
85. Cornea Marcel, din comuna Șinca. Student la Farmacie. Partizan în munții 
Făgăraş. În noiembrie 1950 e împuşcat de securitate în comuna Părău, în casa învățătorului 
i ând dormea în pat cu Radeş Virgil. ză 
ip ara Nicolae, din seo Leu, de lângă Craiova. Absolvent al liceului Radu 
Negru“. În primăvara anului 1950, devine partizan, luptător anticomunist în Țara 
Făgăraşului. În iarna 1950-1951 cade în luptă cu milițienii, în comuna Pădureni-Banat, 
ături de prietenul său nedespărțit Mogoş loan. - si 
re: Mezilu Marcel, unchiul lui Nicu. Fost ofițer. Arestat în toamna lui 1950, la 35 
i damnat la 8 luni închisoare. : - 
= Apa Traian, țăran din Pădureni. În casa lui au murit Mogoş şi Mazilu. A fost 
arestat odată cu tragedia petrecută în casa lui, la vârsta de 40 ani. E condamnat la moarte 
şi ucis după câţiva ani la Jilava, alături de Pridon Ion şi Cornea Dumitru. să 
89. Simu Ioan, țăran din Pădureni. Arestat odată cu Muraru, la vârsta de 50 ani. 
tcondamnat la 4 ani închisoare. = =, 
Rai Ton, din comuna Felmer Făgăraş. Elev la liceul “Radu Negru“. In 
1948 fuge fiind urmărit de securitate. E prins în toamna lui 1950. E condamnat la 4 ani 
închisoare. A | 
91. Cristea Vasile, țăran din comuna Calbor, Făgăraş. Este arestat în 1951 şi condamnat 
la 5 ani închisoare. a 
= 92. Roşca Gheorghe, țăran din Copăcel. Arestat în 1951, e condamnat la 8 ani 
închisoare. : : 
93. Poparad Andrei, țăran din comuna Recea-Făgăraş. Arestat prin 1951 şi condamnat 
la 6 ani închisoare. se 
94. Udroiu Costel, din Bucureşti. Contabil. Arestat la 20 ani, în toamna 1950. Este 
condamnat la 3 ani închisoare. Ș * 
95. Boceanu Dumitru, din Făgăraş. Elev la liceul “Radu Negru“. Arestat în 1951 la 
vârsta de 18 ani. E condamnat la 4 ani închisoare. e at dn se: : 
96. Guraliuc Vasile , refugiat din Bucovina şi stabilit în Făgăraş. Contabil în Victoria. 
Arestat în toamna lui 1950, la vârsta de 20 ani. Condamnat la 7 ani închisoare. 
97. Gheran loan, contabil din Bucureşti. Arestat în toamna lui 1950 şi condamnat la 
4 ani închisoare. 


-317- 


Ta 


98, Cârlig loan, refugiat din Basarabia. Plutonier major activ. Arestat în noiembrie 
1950, la vârsta de 30 ani. A fost condamnat la 5 ani închisoare. 

99. Arsu Gheorghe, țăran din Râuşor. După venirea ruşilor în țară este arestat de mai 
multe ori, împreună cu tatăl meu. Fuge din nou în 1948, iar în 1950 devine partizan în 
grupul lui Mogoş, la vârsta de 46 ani. A fost prins în noiembrie 1950 şi condamnat la 15 
ani închisoare. 

100. Munteanu Ion, armurier din Făgăraş. Arestat în noiembrie 1950, la vârsta de 
28 ani. A fost condamnat la 15 ani închisoare. 

101. Chiujdea Ioan, profesor din Berivoi. Fugit din 1948, intră în grupul lui Gavrilă 
în 1950. A fost prins în 1956, prin trădare. Este executat la Sibiu, în anul următor, după 
torturi inimaginabile. 

102. Monea Ion, din Olteţ-Făgăraş. Elev. Arestat în 1951 şi condamnat la 8 ani 
închisoare. 

103. Leluţiu Ioan, elev din Olteț. Arestat în 1951 şi condamnat la 8 ani închisoare. 

104. Cârje Octavian, din Olteț. Tehnician. Arestat a doua oară în 1951 şi condamnat 
la 7 ani închisoare. 

105. Greavu Nicolae, din Olteț. Student la teologie. A fost arestat în 1951 şi condamnat 
la 7 ani închisoare. 

106. Surdu Vasile, elev din Olteț. Arestat în 1951 şi condamnat la 7 ani închisoare. 

107. Grancea Aurel, țăran din satul Dridif. Arestat în toamna anului 1950, la vârsta 
de 26 ani. A fost condamnat la 6 ani închisoare. 

108. Novac Gema, contabilă din Făgăraş. Sora partizanului Novac Gelu. A fost 
arestată la vârsta de 22 ani, prin 1951. A născut în închisoare. A murit la scurt timp după 
eliberare. 

109. Novac Mihai, profesor din Făgăraş. Tatăl lui Gelu şi al Gemei. Arestat în 195 15 
condamnat la 5 ani închisoare. 

110. Benţea Aurel, din Hurez. Elev la liceul“ Radu Negru “. Arestat în 1951, la 19 
ani. A fost condamnat la 3 ani închisoare. 

111. Neamţu Emil, din Hurez. Elev la liceul Comercial din Craiova. A fost arestat de 
două ori. Ultima oară a fost arestat în 1951 şi condamnat la 4 ani închisoare. 

112. Munteanu Iosif, comerciant din Făgăraș. Frate cu Ion Munteanu. Este arestat 
în 1951. 

Nu a fost niciodată arestat elevul Cornea Sabin, din Grid, despre care se crede că a 
fost informatorul securității, de la început. De asemenea, securitatea l-a pus în libertate 
pe învățătorul Grovu N. care a trădat grupul de partizani din munți. 

Dau mai jos numele unor fraţi de suferinţă arestaţi şi condamnaţi, pe localităţi, 
aşa cum i-am reţinut eu. Marea majoritate sunt morţi azi, dar amintirea lor trebuie să 

fie vie de-a pururi în inimile noastre. 
Comuna Berivoi : Socol Virgil, Maga Virgil, Comanici Eugenia, Şuvăială Ilie, Coman 
V. loan, preot Radeș Gheorghe, Beleaua Andrei. 

Satul Breaza : Polexea Ion, Vulcu Ion, Marin Ion, Oancea Victor, şi fiul acestuia 
Virgil, fost ofiţer, preot Năftănăilă Ion, Haşu Gheorghe. 

Comuna Beclean : Roibu Pavel, Ursu Traian. 

Comuna Cincu : Comşa Constantin, Comşa Nicolae (frate cu Constantin), Suciu 
Nicolae, Ignat Eugenia, Beleaua Nicolae. 


-318- 


Satul Copăcel : Mânea Gavrilă, Olteanu Matei, Manta David. 

Satul Calbor : Cocoradă Gheorghe. 

Satul Dridif : Opriș Ion, Urs Aurelia. 

Comuna Drăguş: Rogozea Solomon (cumnatul lui Sofonea Remus ). 

Satul Dejani: Miloşan Pandele, Recean Liviu. 

Oraş Făgăraș: Taflan Vasile, Boieru Ilie, Stuparu Laurenţiu, Fulicea Alexandru, 
Răduleţ Victor, Manciulea Petre, Șuvoială Cornel, Trâmbițaş Victoria ( sora fraților 
Haşu , din Pojorta ) , Ludu Mircea , Guşeilă Gheorghe, Cârstea Petru, Mateiaş Virgil, 
Bălan Ion, Şandru Vasile, Voicu Valeria ( soția lui Cosma Partenie ), Gânscă Eliseus, 
Maga Emilia, Țeţiu Doru Nicolae, Popa Codrea Vichente, Moldovan Valeriu, Brescan 
Gheorghe, Boieriu Liviu, Pandrea Vasile, Cârstea Maria, Comănaru Dumitru, Fulicea 
Victoria. 

Satul Felmer: Câlțea Vasile, Călin Vasile. 

Cartierul Galaţi: Pirău Tereza, Tănase Grigore. 

Satul Gura Văii: Gavrilă Ana (mama lui Gavrilă), Iaru Traian, Popa Aurel. 

Satul Hurez: Opriş Dumitru, Benţea Aurel, Sasu Alexandru, Sasu loan, Neamţu 
Emil. 

Comuna Hârseni: Manta Ion , Bălan Gheorghe. 

Satul Ileni: Metea Gheorghe, Metea Ion (frate cu partizanul Metea Victor), Milea 
Valer, Puia Toma. 

Satul Iaşi: Mareş Ioan, Lupu Aurel, Peptea Gheorghe, Florea Gheorghe. 

Comuna Lisa: Şerban Maria (soția partizanului Pop Jan), Greavu David, Haşu 
Gheorghe, Moldovan Dumitru, Văcaru Vasile, Munteanu, medic. 

Comuna Mândra: Zară Maria , Bera Gheorghe, Sima Elisabeta „ Pică Ioan. 

Satul Ohaba: Ţepeş Iosif, Steavu Iosif, Mălin Nicolae, Roman Gheorghe. 

Satul Perşani: Boieru Ion , Alecu Gheorghe. 

Satul Pojorta: Ganea Ion , Drugă Gheorghe. 

Comuna Părău : Buta Ion, Boamfă Ion, Şuler Iacob, Sansebeş Ioan. 

Satul Rucăr: Geamănu Victor, Logrea Gheorghe, Fogoroş Livi , Leluţiu Viorel. 

Comuna Recea: Petrişor Ion (cumnatul lui Gavrilă), Toanchină Traian, Rohat Maria, 
Han Teodor. 

Satul Săsciori: Motoc Ion, Ţeţu Gheorghe. 

Comuna Șinca Veche: Crişan Elena, Strâmbu Maria, Goilă Ion, Urs Nicolae. 

Comuna Sâmbăta de Sus: Neagu Gheorghe, Comşa Nicolae, Florea Nicolae, Papaiov 
Ioan. 

Comuna Șoarş: Grecu Ioan, Grecu Nicolae. 

Comuna Șinca Nouă: Flucuş Ioan, preot. 

Satul Şercăița: Idomir Nicolae, Bărbat Gheorghe. 

Satul Toderiţa: Șiljiță Aurel. 

Satul Ucea de Sus: Silea Gheorghe. 

Comuna Ucea de Jos: Glăjar Ion, Bărbat Vasile. 

Satul Viştea de Sus: Bucelea Vasile. 
Comuna Viştea de Jos: Cârje Vasile, Stanciu loan, medic. 


m) 


Eu la 17 ani 
- 1950 - data arestării 


Toma Pirău 
- căzut în luptă -1950 


E balăti 5 % 


1 SERE gi 4 
Părintele Arsenie Boca 
- Mănăstirea Sâmbăta 


Ioan Mogoş 
- căzut în luptă - 1950 


Nicolae Mazilu 


- căzut în luptă - 1950 
a d zi 


SAE 
Mama lui Toma Pirău 
- (Porâmbu) 


E: : ei 
Marcel Cornea Gheorghe Hașu 
- căzut în luptă - 1950 - căzut în luptă - 1950 


-321- 


2 


Eu (stânga) lon TA (mijloc) Victor Roşca 


Victor Metea - CĂzut 
în luptă - 1957 


Simion Ghizdaru (stânga), sora 
Ion Gaorilă student Maria, eu pe Bărăgan cu 4.0. 


-322- 


Virgil Matea 
(mijloc) 
Iata 
(al doilea din 


stânga) 


Mătușa Maria 


(prima dreapta) 


Soția Elisabeta, Gelu, eu - 198 


Mama (dreapta), Leonte Nuţui (al treilea 
din dreapta), 1977 


Tata (pe scaun). 
Eu în 1964 după ehberare 


sii ȘI 


Soția, 
Gelu (m4jloc) 
Leonard - la 


Crucea cu izvor, Monet i 
1984 fa 


Dumitru Modovan (dreapta), Mii Cazacu 
(mijloc), eu 


GA. Militaru - 
Mornău 
(al treilea- 
dreapta) 1994 


Eu, Pică Gh. loan 
„Cioiu” (stânga) 
1964 după eliberare. 


ii 
j 
| 


 p 


] 
(95) 
53 
rf 


—— Rp 


Crucea - Monument Mănăstirea Sâmbăta - | 
Făgăraș - 1995 


Eu - 1965 - 
Zupă eliberare 


* Tipărit la: 
PRIOGRAPH 


Brasov, St, Apullum nr. 1&, Tel.: 068-416181 


Eu (la 2 ani), tata, sora Maria, mama - 1935 


] Tipograția unde clientul are prioritate! 
-326- N 


- Orice carte despre închisori, deportări şi lagăre de 
concentrare este un mic infern. 

Indiferent de înţelesul pe care îl vom da acestui 
cuvânt, asupra unui lucru, sper, vom cădea cu toții de 
acord: infernul e o stare dezumanizantă, negatoare a 
funţei noastre... 

Am scris această carte din cea mai profundă iubire 
faţă de această Țară, unde mi-a fost dat să văd lumina 
zilei şi sub glia căreia dorm moșii și părinții mei. lată 
cel mai profund argument să nu confund niciodată 
"Țara cu un partid politic sau altul. Recunoscând 
faptele meritorii, de oriunde ar veni, suntem obligați 
în acecași măsură să demascăm nelegiuirea ori de 

unde ar veni ca. A